Publicat la:
Martie 24, 2021
România furată | Cum a eșuat flota comercială…Un mason BILDERBERG se afla in spatele carnagiului valutar din aceasta perioada!…Planul FMI si al MASONILOR deconspirat de CEAUSESCU inainte sa fie UCIS!…Masoneria se extinde gratie Guvernului! Un TEMPLU MASONIC gigant va fi construit in Bucuresti!…Masonii au pus ochii pe PADURILE Romaniei? Amanunte socante din filajul impotriva ministrului Korodi etc
Fratele de singe veninos al lui Iliescu-Frank H., un mason Bilderberg a facut cateva dezvaluiri pe patul de moarte despre ce ne asteapta in viitorul apropiat si ce urmaresc Illuminati cu omenirea…La Început-Noua Creaţie – Studiul I…Noua Creaţie – Studiul III-Chemarea Noii Creaţii
Biden: „Putin, un ucigaș fără suflet”. Putin: „Ne înțelegem unul pe altul”…(Deocamdata)Alte Doua cadre medicale din Danemarca au facut cheaguri de sange dupa vaccinarea cu AstraZeneca. Una dintre aceste persoane a decedat…Aşadar, pentru Marx ,a da o lovitură religiei – acesta era obiectivul primordial al lui Marx, nicidecum socialismul…După care ajungem la lucruri mai adânci. Unul din tovarăşii săi de la Internaţionala I, a fost Mihail Bakunin, un anarhist rus, care a scris: „În această revoluţie va trebui să-l trezim pe Diavol în sufletul oamenilor, să arătăm patimile cele mai josnice” (Frederick Tatford – „The Prince of Darkness”, Easlbourne: Bible and Advent Testimony Movement, 1967).
Marxismul reprezintă marea bulversare a vieţii modeme. Indiferent de părerea pe care o a veţi despre această doctrină, indiferent dacă credeţi sau nu că Satan există, indiferent de ceea ce credeţi despre faptul că în anumite cercuri se practică închinarea la Diavol, vă invit să parcurgeţi cu atenţie şi să judecaţi cu luare aminte documentaţia pe care o prezint în paginile care urmează.
Cred că acest lucru ar putea să vă ajute să vă orientaţi în cadrul confruntărilor dumneavoastră cu marxismul.
RICHARD WURMBRAND
Dacă ne-am analiza şi cântări (Daniel, cap.5/25-28); Dacă am privi atent (ca să vedem cine suntem, ce facem şi, mai ales, ce am putea deveni) în oglindirea şi întipărirea Fiinţei Lui (Evrei, cap.1/3), n-am mai accepta nici o clipă să rămânem nenăscuţi din nou (Ioan, cap .3) şi ne-am ruga ca Moise pentru poporul Evreu:”… şi ia-ne sub stăpânirea Ta” (Ex.34/9b)… Căci dacă nu ne botezăm (fără bani) în moartea Lui Purificatoare, Transformatoare (Rom. cap.6), nu vedem şi nu intrăm în Împărăţia Lui Dumnezeu, dacă nu ne umplem cu Iisuss şi cu toată Plinătatea Cerească-Biblica- dacă nu ne naştem din Sămânţa Învăţăturilor Lui-bune, plăcute, desăvârşite, sfinte, pline cu roduri bune, findca numai El este Taina Tatălui, în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii, priceperii, cunoaşterii, întrupării, suferinţei, biruinţei, veşniciei, iertării, iubirii şi ale ştiinţei
„Marx și Satan” de Richard Wurmbrand
În “Critică asupra filosofiei hegeliene a dreptului”, Marx şi Engels susţin că “pentru o reală fericire a maselor, este necesară nimicirea religiei ca fericire iluzorie a omului”(„Zur Kritik der Hegelschcn Rechtsphilosophie”, MEGA, p. 607).
Ulterior, Marx avea să scrie într-una din poeziile sale: „Vreau să mă răzbun pe Acela care domneşte deasupra tuturor.” (Karl Marx, „Des Verzweiflenden Gebet” p. 30).
La un anumit moment Marx l-a întâlnit pe Moses Hess, omul care a exercitat cea mai importantă influenţă asupra sa, cel care l-a făcut de fapt să îmbrăţişeze socialismul. Hess îl numeşte “Dr. Marx – idolul meu, cel care va da ultima lovitură religiei şi politicii medievale.”
Marx și Satan. Un studiu de Richard Wurmbrand
Extras din documentarul Richard Wurmbrand de Liviu Mocanu – Alfa Omega TV:
Puteți descărca și citi cartea integrală in format pdf de aici:
MARX ȘI SATAN – Richard Wurmbrand
MARX ŞI SATAN
de Richard Wurmbrand
Cuprins:
Prefaţă
Capitolul I – Schimbare de credinţă
Capitolul II – împotriva tuturor zeilor
Capitolul III – Credinţă năruită
Capitolul IV – Prea târziu
Capitolul V – O cumplită falsificare
Capitolul VI – Un război spiritual
Capitolul VII – Marx, Darwin şi Revoluţia
Capitolul VIII – Îngeri de lumină
Capitolul IX – Cui îi vom sluji?
Capitolul X – Marx sau Cristos?
Apendice – Pot fi comuniştii creştini?
PREFAŢĂ
Această carte a fost concepută iniţial ca o mică broşură care conţinea doar unele sugestii cu privire la posibilitatea anumitor legături între marxism şi satanism.
Nimeni nu s-a mai încumetat până acum să abordeze această temă, de aceea am fost foarte precaut. Dar, între timp, am înregistrat din ce în ce mai multe dovezi în această privinţă, cu ajutorul cărora sper să vă conving asupra pericolului spiritual pe care îl reprezintă comunismul.
Până nu de mult marxismul cucerise peste o treime din omenire; iar după recentele sale înfrângeri deţine încă peste o cincime (numai populaţia Chinei reprezintă unul din cele cinci miliarde de locuitori ai planetei). Dacă s-ar putea dovedi că atât cei care au elaborat această doctrină cât şi cei care au aplicat-o au fost, de fapt, în spatele uşilor închise, nişte adoratori ai Diavolului care se foloseau cu bună ştiinţă de puterile lui malefice, n-ar fi oare necesară luarea unei atitudini ferme faţă de această îngrozitoare primejdie?
Nu m-aş mira dacă unii dintre cititori nu ar fi de acord cu teza mea. Tehnica şi ştiinţa se dezvoltă foarte repede pentru că suntem mereu gata să înlocuim mecanismele învechite cu cele noi, mai avantajoase. În domeniul ştiinţelor sociale sau al religiei, lucrurile stau însă altfel. Ideile se perimează mai greu, iar o concepţie temeinic însuşită nu poate fi înlocuită tot atât de uşor ca microprocesorul unui computer. Chiar dacă aduci noi do vezi, e posibil să nu reuşeşti să-i convingi pe acei oameni a căror minte este închistată din pricina prejudecăţi lor. Eu voi aduce, însă, dovezi pentru a-mi susţine teza, invitându-i pe cititori să le studieze şi să le judece cu atenţie.
Lumea comunistă a luat cunoştinţă, cu siguranţă, de această carte care a fost tradusă în rusă, chineză, germană, slovacă, română şi în alte limbi şi care a fost introdusă pe furiş, în mari cantităţi, în ţările aflate în spatele Cortinei de Fier. De exemplu, un ziar din Berlinul de Est, într-un articol intitulat “Ucigaşul lui Marx”, a atacat această carte, caracterizând-o drept “cea mai provocatoare şi mai ruşinoasă lucrare care a fost scrisă vreodată împotriva lui Marx”.
Poate fi Marx distrus chiar atât de uşor? Sau dezvăluie oare această lucrare punctul vulnerabil al ideologiei sale? Ar fi oare marxismul discreditat dacă lumea ar şti despre legăturile lui cu satanismul? Se găsesc oare suficient de mulţi oameni care să nu rămână nepăsători în faţa acestei chestiuni?
Marxismul reprezintă marea bulversare a vieţii modeme. Indiferent de părerea pe care o a veţi despre această doctrină, indiferent dacă credeţi sau nu că Satan există, indiferent de ceea ce credeţi despre faptul că în anumite cercuri se practică închinarea la Diavol, vă invit să parcurgeţi cu atenţie şi să judecaţi cu luare aminte documentaţia pe care o prezint în paginile care urmează.
Cred că acest lucru ar putea să vă ajute să vă orientaţi în cadrul confruntărilor dumneavoastră cu marxismul.
RICHARD WURMBRAND
Capitolul I
SCHIMBARE DE CREDINŢĂ
Scrierile creştine ale lui Marx
Astăzi o treime din populaţia lumii este marxistă. Într-o formă sau alta, marxismul a găsit numeroşi adepţi şi în ţările capitaliste. Printre aceştia se numără chiar şi creştini, ba chiar şi reprezentanţi ai bisericii – unii dintre ei deţinând funcţii importante – care sunt convinşi că, în timp ce Isus a dat răspunsul la întrebarea: cum se poate ajunge în cer, Marx ar fi oferit soluţia justă pentru a-i ajuta pe cei flămânzi, săraci şi asupriţi de pe pământ.
Se spune că Marx i-ar fi iubit pe oameni, fiind stăpânit de o singură idee: cum să vină în ajutorul maselor exploatate. El susţinea că sistemul capitalist îi sărăceşte pe oameni. Odată înlăturat acest sistem perimat, după o perioadă de tranziţie şi de dictatură a proletariatului, va apărea o societate în care fiecare individ va lucra după capacitatea sa în fabrici şi ferme aparţinând colectivităţii, fiind retribuit după nevoile sale. Atunci nu ar mai exista nici un stat care să-l constrângă pe individ, nici războaie, nici revoluţii, ci numai o veşnică înfrăţire universală.
Pentru a realiza fericirea maselor, nu este însă suficientă numai răsturnarea capitalismului. Marx scrie:
“Pentru o reală fericire a maselor, este necesară nimicirea religiei ca fericire iluzorie a omului. Chemarea adresată maselor de a nu-şi mai face iluzii cu privire la condiţiile lor este o chemare la abandonarea condiţiei care necesită iluzii. Ca atare, critica religiei este critica acestei văi a plângerii a cărei aureolă este religia.” [1]
Se spune că Marx s-ar fi pronunţat împotriva religiei din pricină că aceasta ar împiedica realizarea idealului comunist, pe care el îl considera ca singura soluţie viabilă pentru problemele acestei lumi. Astfel îşi argumentează marxiştii atitudinea lor şi, din păcate, sunt şi oameni ai bisericii care oferă aceleaşi explicaţii. În timpul unei predici, pastorul Oesterreicher (Anglia) a afirmat:
“Indiferent de formele sale, bune sau rele, comunismul este la origine o mişcare de eliberare a omului de sub exploatarea semenului său. Din punct de vedere sociologic, biserica a fost şi încă mai este într-o mare măsură de partea exploatatorilor. Karl Marx, ale cărui teorii denotă o pasiune pentru dreptate şi fraternitate, aflându-şi rădăcinile în prorocii evrei, detesta religia pentru că aceasta fusese folosită ca un instrument în perpetuarea unei situaţii sociale în care copiii erau robi şi munceau până la epuizare ca să-i îmbogăţească pe alţii, aici, în Anglia. Nu era uşor să fi spus acum o sută de ani că religia este opium pentru popor… Ca mădulare ale Trupului lui Cristos trebuie să ne pocăim sincer, ştiind că a vem o mare datorie morală faţă de fiecare comunist.” [2]
Marxismul îi impresionează pe unii oameni din cauza succesului său. Însă succesul nu trebuie confundat cu valoarea. Vracii au şi ei adeseori succes. Succesul poate valida atât adevărul cât şi minciuna. Dimpotrivă, eşecul poate fi constructiv atunci când deschide calea către un adevăr mai adânc. Astfel că unele dintre lucrările lui Marx ar trebui analizate făcând abstracţie de succesul lor.
Cine a fost Marx? La începutul tinereţii sale, Karl Marx îşi făcuse o profesiune de credinţă din a fi şi a trăi ca un creştin. Prima sa lucrare se numeşte “Unirea credinciosului cu Cristos”. În această carte citim următoarele cuvinte frumoase:
“Prin dragostea lui Cristos ne întoarcem inimile totodată către fraţii noştri care sunt legaţi de noi în chip lăuntric şi pentru care El S-a dat pe Sine Însuşi ca jertfă.”
Aşadar, Marx cunoscuse calea care trebuie urmată pentru ca oamenii să poată fraterniza şi să se iubească unii pe alţii – şi anume Creştinismul.
El continuă:
“Unirea cu Cristos conferă înălţare spirituala, mângâiere în necazuri, pace sufletească şi o inimă capabilă de dragoste pentru aproapele tău, capabilă de orice faptă bună şi nobilă – nu de dragul ambiţiei şi al gloriei, ci numai de dragul lui Cristos.” [3]
Cam în aceeaşi vreme, Marx scrie în dizertaţia sa intitulată „Gândurile unui tânăr la alegerea carierei sale”:
“Religia însăşi ne învaţă că Idealul către Care năzuim cu toţii, S-a jertfit pe Sine Însuşi pentru omenire. Cine ar îndrăzni să tăgăduiască această învăţătură? Dacă am ales postura în care putem înfăptui maximum pentru El, nu vom fi niciodată copleşiţi de greutatea poverilor, deoarece acestea nu sunt decât sacrificii făcute pentru binele tuturor. “ [4]
La început, Marx a avut convingeri creştine. Când a terminat liceul, în certificatul său de absolvent, în dreptul rubricii “Cunoştinţe de religie” erau scrise următoarele cuvinte:
“Cunoştinţele sale despre credinţa şi morala creştină sunt destul de clare şi bine asimilate. El cunoaşte într-o oarecare măsură şi istoria Bisericii Creştine.” [5]
Cu toate acestea, într-o teză scrisă în aceeaşi perioadă, Marx repetă de şase ori cuvântul “a distruge”, cuvânt pe care colegii săi nu l-au folosit nici măcar o singură dată în decursul acestui examen. De aceea, el a şi fost poreclit “Distruge”. Era normal ca el să vrea să distrugă, de vreme ce numea omenirea “gunoi omenesc”, afirmând: “Pe mine nu mă vizitează nimeni – ceea ce îmi convine – pentru că oamenii de astăzi pot să mă… (expresie obscenă). Toţi sunt nişte ticăloşi.”
Primele scrieri contra lui Dumnezeu
La puţin timp după ce Marx a obţinut acest certificat, ceva misterios s-a petrecut în viaţa lui: a devenit un spirit fervent antireligios. Un cu totul alt Marx a început să se contureze.
El scrie într-una din poeziile sale: “Vreau să mă răzbun pe Acela Care domneşte deasupra tuturor.” [6] Aşadar, el era convins că există Unul care domneşte deasupra tuturor, dar Îl duşmănea, deşi Cel de Sus nu-i făcuse nici un rău.
Marx aparţinea unei familii relativ bogate. Nu suferise de foame în timpul copilăriei sale. Era mult mai înstărit decât mulţi dintre colegii săi. Ce anume a făcut să se nască în el această ură îngrozitoare faţă de Dumnezeu? Nu se cunoaşte nici un motiv personal. Sau să nu fi rostit oare altcineva aceste cuvinte prin gura lui Marx?
La vârsta la care majoritatea tinerilor sunt însufleţiţi de idealuri altruiste, pregătindu-se pentru viitoarea lor carieră, tânărul Marx scrie următoarele versuri (poemul „Strigătul unui deznădăjduit”):
Astfel, un Dumnezeu mi-a smuls totul,
În blestemul şi tortura destinului.
Toate lumile Lui s-au dus fără întoarcere!
Nimic altceva nu mi-a mai rămas decât răzbunarea.
Îmi voi clădi tronul în înaltul cerului,
Vârful lui va fi rece şi înspăimântător,
Groaza superstiţioasă – îi va fi fortăreaţă.
Agonia cea mai neagră – îi va fi căpătâi.
Cel ce-l va privi cu un ochi sănătos,
Se va întoarce palid ca moartea şi mut,
Cuprins de morbul morţii oarbe şi îngheţate,
Fie ca fericirea lui să-i pregătească moartea. [7]
Marx visa să distrugă lumea creată de Dumnezeu. Într-un alt poem, el a spus:
Atunci voi fi în stare să merg triumfător,
Ca un zeu, printre ruinele împărăţiilor.
Fiecare din cuvintele mele este foc şi acţiune.
Pieptul meu este la fel ca cel al Creatorului… [8]
Cuvintele “Îmi voi clădi tronul în înaltul cerului” precum şi mărturisirea că cel ce stă pe acest tron va emana numai groază şi agonie, amintesc de laudele îngâmfate ale lui Lucifer: “Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu” (Isaia 14:43).
Poate că nu este o simplă coincidenţă faptul că Bakunin, care a fost mult timp unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai lui Marx, scria:
“Trebuie să-l adori pe Marx ca să fii iubit de el. Trebuie cel puţin să-ţi fie frică de el ca să te tolereze în preajma lui… Marx este atât de mândru, până la ticăloşie şi nebunie.” [9]
Biserica lui Satan şi Ulanem
De ce îşi doreşte Marx un astfel de tron? Răspunsul se află în puţin cunoscuta dramă, intitulată „Ulanem”, scrisă de el tot în timpul studenţiei. Pentru a explica acest titlu, este necesară o digresiune.
Unul din ritualurile bisericii satanice este liturghia neagră, pe care o face un preot al Satanei la miezul nopţii. În sfeşnice se pun invers lumânări negre. Preotul poartă odăjdii îmbrăcate însă pe dos, cu căptuşeala în afară. El spune tot ce este scris în cartea de rugăciuni, însă citeşte totul de la sfârşit la început. Numele sfinte ale lui Dumnezeu, Isus şi Maria sunt citite invers. Un crucifix este fixat cu partea de sus în jos sau este călcat în picioare. Trupul unei femei goale serveşte drept altar. O azimă sfinţită furată dintr-o biserică, pe care a fost scris numele lui Satan, e folosită în bătaie de joc pentru împărtăşanie. În timpul acestei slujbe negre se arde o Biblie. Toţi cei prezenţi promit că vor săvârşi toate cele şapte păcate de moarte, aşa cum sunt enumerate în catehismul catolic, şi că nu vor face nici o faptă bună. Urmează o orgie.
Închinarea la Diavolul este foarte veche. Biblia are multe de spus şi de condamnat în această privinţă. De exemplu, evreii – deşi au primit de la Dumnezeu adevărata religie – s-au abătut uneori de la credinţa lor şi “au adus jertfe dracilor” (Deuteronom 32:17). Mai târziu, regele Ieroboam al Israelului a instituit preoţi pentru idoli (2 Cronici 11:15).
Astfel, unii oameni au crezut încă din timpuri străvechi în existenţa Diavolului. Păcatul şi răutatea sunt caracteristicile împărăţiei sale, iar dezbinarea şi distrugerea sunt roadele ei inevitabile. Imensele concentrări de forţe ale răului, atât în timpurile din vechime cât şi în perioada modernă a comunismului şi nazismului, n-ar fi fost posibile fără concursul direct al Diavolului însuşi. El a fost conducătorul din umbră care, în planul său de a-şi subordona omenirea, s-a substituit energiei unificatoare.
În mod eloncvent, Ulanem este o inversare a unui nume sfânt, anagrama lui Emanuel – un nume biblic al lui Isus – care în ebraică înseamnă “Dumnezeu este cu noi”. Astfel de inversări de nume sunt frecvent practicate în magia neagră.
Vom putea înţelege drama Ulanem numai dacă vom citi mai întâi o bizară confesiune făcută de Marx în poemul intitulat “Trubadurul”:
Aburi infernali se ridică şi umplu creierul,
Până când înnebunesc şi inima mi se schimbă cu desăvârşire.
Vezi această sabie? Prinţul întunericului
Mi-a vândut-o.
Pentru mine el este cel care măsoară timpul şi dă semnalul,
Cu tot mai multă îndrăzneală interpretez dansul morţii. [10]
Aceste versuri capătă o semnificaţie aparte atunci când aflăm că în riturile unei iniţieri mai înalte în biserica satanistă, candidatului respectiv i se vinde o sabie vrăjită care îi asigură succesul. Acesta o plăteşte semnând, cu sângele luat de la încheietura mâinii sale, un legământ conform căruia, după moarte, sufletul său va aparţine Satanei.
(Pentru ca cititorul să realizeze cât de cumplit poate fi mesajul acestor poezii, sunt nevoit să menţionez – deşi îmi provoacă repulsie – că în “Biblia Satanică”, după ce se spune: “Crucifixul simbolizează palida neputinţă atârnând într-un copac”, Satan este numit “inefabil Prinţ al întunericului care domneşte pe pământ”. În contrast cu “putregaiul din Betleem”, “Nazarineanul blestemat”, “regele neputincios”, „Dumnezeul dezertor şi mut”; “netrebnicul şi scârbosul pretendent la măreţia lui Satan”, Diavolul este numit “Dumnezeul luminii”, ai cărui îngeri “tremură de frică şi se prostern înaintea sa”, “trimiţându-i pe răsfăţaţii de creştini să bâjbâie în aşteptarea osândei lor.”)
Acum citez chiar din drama „Ulanem”:
Şi ei sunt tot Ulanem, Ulanem,
Numele răsună ca moartea,
Răsună până ce se stinge într-o răsuflare nenorocită.
Opreşte-te, acum îl ţin! El se ridică în sufletul meu,
Limpede ca aerul, tot atât de tare ca oasele mele. [11]
Şi totuşi am putere în braţele mele tinere
Să te prind şi să te zdrobesc* cu o forţă năvalnică,
În timp ce pentru noi doi prăpastia îşi cască larg gura în întuneric.
Tu te vei prăvăli în adânc iar eu te voi urma râzând,
Şoptindu-ţi la ureche: „Coboară, vino cu mine, prietene”. [12]
Biblia, pe care Marx o studiase pe când era elev de liceu şi pe care ajunsese să o cunoască destul de bine la maturitate, spune că Diavolul va fi legat de către un înger şi aruncat în prăpastia fără fund (abysos în limba greacă; vezi Apocalipsa 20:3). Marx doreşte să tragă după sine întreaga omenire în acest abis pregătit pentru Diavol şi îngerii lui.
Cine vorbeşte prin Marx în această dramă? Este oare firesc ca un tânăr student să-şi facă un ideal din această viziune a omenirii care se cufundă în abisul întunericului (“întunericul de afară” fiind o expresie biblică pentru iad), în timp ce el se alătură râzând celor pe care i-a abătut de la credinţă? Nicăieri în lume nu este cultivat acest ideal, exceptând riturile de iniţiere în cel mai înalt grad al bisericii satanice.
* i.e.: omenirea personificată
În ceasul morţii sale, Ulanem (eroul dramei cu acelaşi nume) spune:
Pierdut, pierdut. Timpul meu a trecut ca nimica.
Orologiul s-a oprit, casa pigmeului s-a surpat,
În curând voi strânge la pieptul meu veşnicia şi în curând
Voi urla proferând blesteme gigantice la adresa omenirii. [13]
Lui Marx îi plăcuseră cuvintele lui Mefistofel, din Faust: “Tot ce există merită să fie distrus”. Totul – inclusiv proletariatul şi tovarăşii… Marx a citat aceste cuvinte în 18 Brumar [14]. Stalin le-a pus în practică şi a ajuns să-şi distrugă până şi propria-i familie.
În Faust, Satan este numit duhul care neagă totul. Aceasta este chiar atitudinea lui Marx. El scrie despre “critica necruţătoare a tot ceea ce există”, “războiul contra situaţiei din Germania”, adăugând că “prima obligaţie a presei este de a submina fundamentele actualului sistem politic” [15]. Marx se autocaracteriza drept “cel mai înverşunat duşman al aşa-zisului tip pozitiv” [16].
Secta satanică nu este materialistă. Ea crede în viaţa veşnică. Ulanem, personajul prin care vorbeşte Marx nu se îndoieşte de ea, acceptând-o însă ca pe o viaţă de ură împinsă până la paroxism. Să menţionăm şi faptul că pentru duhurile necurate veşnicia înseamnă chin. Demonii Îi reproşau Domnului Isus: “Ai venit să ne chinuieşti înainte de vreme?” (Matei 8:29). Marx are aceeaşi obsesie:
Ah! Eternitatea este suferinţa noastră veşnică,
O moarte de nedescris şi care nu se poate măsura,
Ticăloasă, concepută în mod artificial, numai ca să-şi bată joc de noi,
Noi înşine fiind doar un mecanism de ceasornic care funcţionează orbeşte,
Întocmiţi ca să fim calendare nebune pentru Timp şi Spaţiu,
Neavând nici un scop, afară doar de a exista şi de a fi distruşi. [17]
Acum începem să înţelegem ce s-a întâmplat cu tânărul Marx. El avusese convingeri creştine, însă nu a dus o viaţă consecventă. Corespondenţa sa cu tatăl său dovedeşte că risipea sume mari de bani pentru plăceri şi că, din această cauză ca şi din altele, era într-o continuă ceartă cu autoritatea părintească. Apoi, se pare că Marx a fost prins în mrejele bisericii sataniste şi a primit iniţierea respectivă. Satan, pe care adoratorii săi îl văd în timpul orgiilor lor halucinante, vorbeşte realmente prin aceştia. În felul acesta, Marx nu este decât purtătorul de cuvânt al lui Satan, atunci când spune: „Doresc să mă răzbun pe Cel care domneşte deasupra tuturor” (poemul “Strigătul unui deznădăjduit”).
Iată sfârşitul dramei „Ulanem”:
Dacă există Ceva care devorează,
Mă voi arunca înăuntrul său, chiar dacă ar fi să ruinez lumea,
Lumea care se interpune între mine şi prăpastie,
Am s-o sfărâm în bucăţi cu blestemele mele neîntrerupte,
Îmi voi arunca braţele în jurul realităţii ei aspre,
Iar lumea va trece mută, îmbrăţişându-mă,
Ca apoi să mă scufund într-o nimicnicie absolută,
Pierind în neant; aceasta ar însemna a trăi cu adevărat. [18]
Marx a fost inspirat probabil de cuvintele marchizului de Sade:
„Detest natura. Aş vrea să-i nimicesc această planetă, să-i blochez funcţiile şi procesele, să opresc rotirea aştrilor, să dobor corpurile cereşti care plutesc în spaţiu, să distrug tot ce îi este folositor naturii şi să ocrotesc tot ce o răneşte – într-un cuvânt, prin toate faptele mele, aş vrea să o jignesc… Poate că vom fi în stare să atacăm soarele, să-l alungăm din Univers sau să ne folosim de el pentru a da foc lumii. Abia acestea ar fi fărădelegi veritabile.”
De Sade şi Marx propagă aceleaşi idei!
Oamenii de bună credinţă sau luminaţi de Dumnezeu încearcă adesea să le vină în ajutor semenilor lor, scriind cărţi care contribuie la progresul cunoaşterii, îmbunătăţesc morala, trezesc sentimente religioase sau care măcar îi deconectează ori îi amuză pe cei care le citesc. Diavolul este singura fiinţă care, în mod deliberat, prin cei de care se foloseşte, provoacă numai rău omenirii.
După câte ştiu, Marx este singurul autor de renume care şi-a caracterizat propriile scrieri drept “rahat” şi “cărţi porceşti” [19]. El le oferă cu bună ştiinţă cititorilor săi această murdărie. Nu este de mirare că unii din discipolii săi, comuniştii din România şi din Mozambic, îi obligau pe deţinuţii politici să-şi mănânce excrementele şi să-şi bea urina [20].
În „Ulanem”, Marx – ca şi Diavolul – blestemă întreaga rasă umană.
„Ulanem” este probabil singura dramă din lume în care toate personajele sunt conştiente de propria lor stricăciune, pe care o etalează şi o sărbătoresc în mod sfidător. Aici toţi sunt slujitori ai întunericului, toţi dezvăluie trăsăturile lui Mefistofei. Toţi sunt satanici, corupţi, damnaţi.
Capitolul II
ÎMPOTRIVA TUTUROR ZEILOR
Satan în familia lui Marx
Când a scris lucrările de care am vorbit în capitolul anterior, Marx era un geniu precoce, în vârstă de optsprezece ani. Programul vieţii lui fusese deja stabilit. Nu intra câtuşi de puţin în vederile lui să slujească omenirea, proletariatul sau socialismul. Dorinţa lui era pur şi simplu de a distruge lumea, tronând peste groaza omenirii. Referitor la acest aspect, găsim câteva pasaje criptice în corespondenţa dintre Karl Marx şi tatăl său. Fiul scrie:
“Catapeteasma căzuse. Înăuntrul meu, Sfânta Sfintelor s-a rupt în două şi acum trebuie aduşi zei noi.” [1]
Aceste cuvinte au fost scrise la 10 noiembrie 1837, de către un tânăr care până atunci pretinsese că era creştin. El mărturisise mai înainte că Cristos era în inima lui. Acum, însă, nu mai era aşa. Cine sunt aceşti zei noi, aduşi în locul lui Cristos?
Tatăl său îi răspunde:
„M-am abţinut să mai cer explicaţii în legătură cu o problemă foarte misterioasă, deşi părea destul de dubioasă.” [2]
Care era acea problemă atât de misterioasă? Nici un biograf al lui Marx nu a explicat până acum înţelesul acestor fraze bizare.
La 2 martie 1837, tatăl lui Marx îi scrie fiului său:
,Avansarea ta, speranţa scumpă de a-ţi vedea numele încununat de glorie precum şi bunăstarea ta pământească nu e tot ceea ce îşi doreşte sufletul meu. Deşi nutresc de mult aceste dorinţe, ţin totuşi să te asigur că realizarea lor nu m-ar fi făcut fericit. Numai dacă inima ta îşi păstrează curăţia şi omenia şi dacă nici un demon nu va reuşi să ţi-o abată de la cele mai bune sentimente, numai atunci voi fi fericit.” [3]
Ce anume l-a determinat pe un tată să-şi mărturisească dintr-o dată frica de influenţele demonice exercitate asupra fiului său, care până atunci fusese un creştin convins şi declarat? Să-l fi îngrijorat oare poemele pe care le primise în dar de la fiul său cu prilejul aniversării vârstei de 55 de ani?
Următoarele versuri citate fac parte din poemul lui Marx, intitulat „Despre Hegel”.
Cuvintele învăţăturii mele sunt încâlcite într-o dezordine diabolică,
Încât oricine poate înţelege exact ceea ce vrea să înţeleagă. [4]
Acum citez dintr-o altă epigramă la adresa lui Hegel:
Pentru că am descoperit cel mai înalt
Şi cel mai adânc punct, cu ajutorul gândirii,
Sunt tot atât de mare ca Dumnezeu;
Asemenea Lui, mă învelesc cu întunericul. [5]
În poemul său Fata cea palidă, Marx scrie:
Astfel am pierdut cerul,
O ştiu prea bine.
Sufletul meu, odinioară credincios lui Dumnezeu
Este sortit infernului. [6]
Nu este nevoie de nici un comentariu.
La început, Marx a avut ambiţii artistice. Poemele şi dramele sale au o anumită importanţă în măsura în care dezvăluie stările sale sufleteşti dar, neavând valoare literară, nu s-au bucurat de aprecierile contemporanilor săi. Insuccesul în dramaturgie, ne-a dat un Goebbels – ministrul propagandei naziste; în filozofie, un Rosenberg – teoreticianul rasismului german; iar în pictură şi arhitectură – un Hitler.
Şi Hitler a fost poet. Chiar dacă admitem că el nu a citit niciodată poeziile lui Marx, nu putem să nu remarcăm izbitoarea asemănare dintre producţiile lor lirice. În poeziile lui Hitler sunt menţionate aceleaşi practici satanice:
În nopţile tulburi, mă duc uneori
În grădina liniştită, la stejarul lui Wotan,
Pentru a încheia un pact cu forţele întunericului,
În lumina lunii se ivesc runele.
Cele care erau scăldate de soare în timpul zilei
Devin mici înaintea formulei magice. [7]
“Wotan” este divinitatea supremă în mitologia germană. “Runele” sunt caracterele grafice folosite de vechii germani şi scandinavi.
Hitler a abandonat curând preocupările sale poetice. La fel a procedat şi Marx, renunţând la poezie pentru o carieră de revoluţionar şi războindu-se astfel, în numele lui Satan, cu o societate care nu i-a apreciat poeziile. Acesta poate fi socotit ca unul din motivele deplinei sale răzvrătiri. Faptul că era dispreţuit ca evreu, ar putea constitui o altă cauză.
În 1839, la doi ani după ce tatăl său îşi exprimase îngrijorarea, tânărul Marx a scris lucrarea: „Deosebirea dintre filozofia naturii la Epicur şi filozofia naturii la Democrit”, în a cărei prefaţă subscrie la afirmaţiile lui Eschil: “Adun în mine ură împotriva tuturor zeilor” [8], declarându-se împotriva tuturor zeilor de pe pământ şi din cer care nu recunosc conştiinţa de sine a omului ca suprema divinitate.
Marx era un duşman declarat al tuturor dumnezeilor, un om care, cu preţul sufletului său, îşi cumpărase sabia de la prinţul întunericului. El îşi mărturisise scopul de a împinge toată omenirea în prăpastie ca apoi să o urmeze şi el, râzând.
A luat Marx într-adevăr sabia de la Satan? Fiica sa, Eleonor, relatează că Marx îi spunea ei şi surorilor ei, mai multe poveşti, pe când erau copii.
Într-una din ele, care îi plăcuse cel mai mult, era vorba despre un oarecare Hans Rockle.
“Istorisirea acestei poveşti a durat luni de zile, pentru că era foarte lungă, nu se mai termina niciodată. Hans Rockle era un vrăjitor… care avea o prăvălie cu multe jucării şi multe datorii… deşi era vrăjitor, avea mereu nevoie de bani. De aceea, era nevoit să-şi calce pe inimă şi să-i vândă Diavolului cele mai frumoase jucării pe care le avea… unele dintre aceste întâmplări erau înspăimântătoare şi, auzindu-le, ţi se făcea părul măciucă.” [9]
Este oare normal ca un tată să le spună copiilor săi povesti de groază despre cele mai scumpe comori vândute Diavolului? Robert Payne, în cartea sa intitulată „Marx” [10] povesteşte cu lux de amănunte acest episod relatat de Eleonor: cum nefericitul vrăjitor Rockle a vândut jucăriile, încercând să le păstreze până în ultima clipă. Dar, deoarece încheiase un pact cu Diavolul, nu mai avea nici o scăpare.
Biograful lui Marx continuă:
“Nu încape nici o îndoială că aceste povesti interminabile aveau un caracter autobiografic… El îşi însuşise viziunea şi răutatea Diavolului. Câteodată părea conştient că îndeplineşte voia Celui Rău.” [11]
Când Marx a terminat de scris „Ulanem” şi celelalte poezii de început în care vorbeşte despre pactul încheiat cu Diavolul, el nici măcar nu se gândise la socialism. Ba chiar a combătut socialismul, ca redactor la o revistă germană, „Rheinische Zeitung”, care “nu admite nici măcar valoarea teoretică a ideilor comuniste în forma lor actuală, lăsând la o parte dorinţa aplicării lor sociale pe care o socoteşte, oricum, imposibilă… La încercările maselor de a pune în practică ideile comuniste, de îndată ce acestea devin periculoase, se poate răspunde cu tunul…” [12]
1 2 3 4 5 6 7 8 9 – https://muhaz.org/marx-si-satan.html
Noua creaţie – Organizarea Noii creaţii
STUDIUL V
„Pietrele vii” pentru templul spiritual — Noua Creaţie nominală faţă de cea adevărată — „Taina lui Dumnezeu” şi „taina fărădelegii” — Marea organizaţie a lui Anticrist — Scripturile sunt demne de încredere — Libertatea permisă lumii şi bisericismului — Ordine din confuzie — „La timpul potrivit” — „Sfârşiturile veacurilor” — Via sădită de Tatăl — Cei „doisprezece apostoli ai Mielului” — Pavel succesorul lui Iuda — Numărul apostolilor este limitat la doisprezece — Misiunea apostolică — Caracterul tare al apostolilor — Apostolul Pavel „cu nimic mai prejos” decât ceilalţi apostoli — Inspiraţia celor doisprezece — Supravegherea divină a scrierilor apostolilor — „Pe această stâncă voi zidi Biserica Mea” — Armonia Evangheliilor — Cheile autorităţii — Infailibilitatea apostolică — Considerarea unor obiecţii — „Unul singur este învăţătorul vostru” — Biserica adevărată este „turma lui Dumnezeu” — Apostoli, profeţi, evanghelişti, învăţători — Organizarea Noii Creaţii de către Domnul este absolut completă — El este şi supraveghetorul ei — Darurile Spiritului au încetat când n-au mai fost necesare — Unitatea „credinţei care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna” — Unitatea prin forţă este anticreştină — Episcopi, bătrâni, diaconi — Semnificaţia adevărată a cuvântului „proroc” — Smerenia este esenţială pentru funcţia de bătrân — Alte calităţi necesare — Diaconi, slujitori şi alţi servi — învă=ătorii în Biserică — Mulţi ar trebui să fie în stare să înveţe — „Fraţii mei, să nu fiţi mulţi învăţători” — „Nu aveţi nevoie să vă înveţe cineva” — „Cine primeşte învăţătura” şi „cel care învaţă” — Locul femeii în Biserică — Femeile în calitate de colaboratori — „Să se acopere”
După cum Noua Creaţie nu va ajunge la perfecţiunea sau completarea ei până la Întâia Înviere, tot aşa nici organizarea ei nu va fi completă până atunci. Imaginea templului ilustrează acest lucru: ca pietre vii noi suntem acum chemaţi sau invitaţi pentru locuri în templul glorios, şi, după cum explică apostolul (1 Pet. 2:5), venim la Isus, care, ca reprezentant al Tatălui, ne formează, ne cizelează, ne potriveşte şi ne şlefuieşte pentru locuri în Templul glorios al viitorului — locul de întâlnire între ((196)) Dumnezeu şi lume. Aşa cum în templul tipic construit de Solomon fiecare piatră a fost pregătită amănunţit în carieră pentru locul ei în clădire, tot aşa este şi cu noi — toată pregătirea se face în viaţa prezentă. După cum în tip fiecare piatră formată intra la locul ei fără sunet de ciocan, tot aşa este şi în antitip — pietrele vii care se supun acum cu bucurie pregătirii Domnului vor fi complet organizate sub El ca şi piatra din vârf, când se vor uni cu El dincolo de văl — fără confuzie, fără a mai fi nevoie de aranjare şi pregătire.
Totuşi, Scripturile recunosc o unitate sau o legătură a acestor pietre vii în perioada pregătirii lor. De fapt ele fac încă un pas şi recunosc o organizare temporară care permite fiecărui membru al viitoarei Împărăţii să fie părtaş cu marele Învăţător şi Maestru în lucrarea pregătitoare de „zidire a unuia pe altul în credinţa preasfântă” — ajutându-se unul pe altul la formarea caracterului în armonie cu liniile modelului — Domnul nostru Isus. Trecând la o examinare amănunţită a aranjamentelor divine pentru timpul prezent, pe mulţi i-ar putea surprinde să descopere ce multă libertate a lăsat Domnul fiecărui membru individual al Noii Creaţii: dar când recunoaştem faptul că El caută închinători de bună voie, sacrificatori de bună voie, care sunt îndemnaţi de iubirea faţă de Domnul şi faţă de principiile dreptăţii să-şi dea viaţa pentru fraţi şi pentru a fi colaboratori cu El, atunci este clar că planul Domnului, de acordare a marii libertăţi, este cel mai bun plan — cel care în modul cel mai sigur încearcă loialitatea inimii, în modul cel mai deplin dezvoltă caracterul şi dovedeşte dispoziţia fiecăruia de a urma Legea Iubirii în relaţiile cu ceilalţi, făcând celorlalţi ceea ce ar vrea să-i facă alţii lui.
Astfel de libertate, sau independenţă relativă, este bine adaptată obiectivului Domnului din prezent — anume, selecţia turmei mici, desăvârşirea caracterului şi instruirea lor pentru Preoţia Împărătească din viitor — dar ar fi total nepotrivită şi insuficientă pentru lucrarea de convertire a lumii, care în general se presupune că El o va face. Din cauza acestei doctrine greşite — acestei presupuneri că Dumnezeu a însărcinat ((197)) Biserica să cucerească lumea şi să aducă în supunerea Lui toate lucrurile în decursul veacului actual — atât de multe persoane cu o judecată bună s-au minunat de simplitatea organizării Bisericii de către Domnul şi de către apostoli. Şi văzând cât de inadecvat ar fi un astfel de aranjament pentru convertirea lumii, oamenii au încercat să elaboreze organizarea, după cum se vede în diferitele instituţii eclesiastice ale creştinătăţii. Printre acestea este papalitatea, una dintre cele mai subtile şi mai puternice organizaţii imaginabile. Sistemul Metodist Episcopal este de asemenea autoritar, dar pe un plan mai înalt; el stăpâneşte o altă clasă. Organizarea amănunţită a acestor două mari sisteme este cea care le-a adus succesul şi puterea în „lumea creştină”. Vom vedea, pe măsură ce vom continua, că acestea şi toate „bisericile” omeneşti sunt foarte diferite în organizarea lor de Biserica pe care a instituit-o Domnul — că procedeele lor nu sunt ale Lui, întocmai cum nici planurile lor nu sunt planurile Lui; deoarece, cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile şi planurile Domnului de cele ale oamenilor (Isa. 55:8, 9). În curând cei cu inima sinceră vor vedea că au greşit mult lăsând simplitatea lui Cristos şi încercând să fie mai înţelepţi decât Dumnezeu în conducerea lucrării Sale. Rezultatele vor arăta înţelepciunea Lui şi nechibzuinţa oamenilor.
Noua Creaţie nominală faţă de cea adevărată
După cum în poporul tipic toţi erau israeliţi în sens nominal, dar comparativ puţini erau „israeliţi adevăraţi”, tot aşa şi în antitip, nu trebuie să fim surprinşi că găsim o Biserică nominală şi o Biserică adevărată, o Nouă Creaţie nominală şi o Nouă Creaţie adevărată. De când creştinătatea a devenit într-o oarecare măsură populară, „neghina”, „imitaţia de grâu”, a infestat câmpul de grâu, simulând a fi grâu adevărat. Oricât de greu ar fi pentru om, care nu poate citi inima, să deosebească ce este adevărat de ce este fals, grâul de neghină, Domnul însă ne asigură că El cunoaşte inima, că — „Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi”. El de fapt aşteaptă de la noi să facem ((198)) deosebire între oile adevărate şi lupii în piei de oaie, şi între via adevărată care produce roade adevărate şi spinii şi mărăcinii care ar putea încerca să treacă drept membri ai Viţei adevărate, şi ne spune să facem acest lucru. Dar Domnul nu-i permite poporului Său să treacă peste această judecată generală — o examinare liberală a caracterului exterior general — zicând: „Nu judecaţi nimic înainte de vreme”. Printre cei pe care-i recunoaşteţi ca mlădiţe legitime în Viţă, să nu încercaţi să hotărâţi cât timp trebuie să li se acorde pentru a produce roadele coapte. Trebuie să lăsăm acest lucru pentru Tatăl, Vierul, care curăţă fiecare mlădiţă şi care în cele din urmă va tăia fiecare mlădiţă sau membru „care n-aduce roadă”. De aceea noi lăsăm pentru Vier curăţarea „Viţei” — corectarea fiecărui membru cu adevărat consacrat al Bisericii lui Cristos — lăsându-L pe El să facă excluderea, recunoscând că El a semănat şi El a şi udat, şi a făcut să odrăslească fiecare mlădiţă în Viţa adevărată. Spiritul Viţei trebuie să fie recunoscut într-o anumită măsură în fiecare mlădiţă sau membru şi fiecare trebuie să fie încurajat şi ajutat în creşterea sa. Iubirea trebuie să fie legea printre toate aceste mlădiţe; şi numai aşa cum este auzit Cuvântul divin — fără a trece cu nimic peste ceea ce el ne autorizează — are vreo mlădiţă dreptul să critice, să mustre, sau în vreun alt fel să cureţe ori să facă ceva împotriva altei mlădiţe. Spiritul iubirii este, dimpotrivă, să îndemne la milă, amabilitate, îndelungă răbdare şi răbdare până la chiar limitele îngăduite de marele Vier, care, după cum am sugerat deja, sunt largi, liberale şi menite să dezvolte caracterul în fiecare mlădiţă.
Toată această organizare este diferită de cea omenească, în măsura în care oamenii au ignorat sau au abandonat simplitatea aranjamentului divin. Ei au făcut reguli arbitrare în privinţa celor care pot fi recunoscuţi ca membri sau mlădiţe ale Viţei şi a celor care nu pot fi admişi la părtăşie deplină; au făcut impuneri financiare şi diferite reguli şi reglementări pe care Scripturile nu le-au făcut, au aşezat diferite crezuri şi confesiuni pe care Scripturile nu le-au aşezat, au prescris ((199)) pedepse pentru violarea acestora pe care Scripturile nu le-au prescris şi au făcut reglementări de excludere, de excomunicare etc., contrare oricărei autorizări date Bisericii Adevărate, Corpul lui Cristos, Viţa Adevărată, Noua Creaţie.
Am atras deja atenţia asupra faptului că Biserica lui Cristos este numită în Scripturi „Taina lui Dumnezeu”* deoarece, contrar aşteptării, Biserica urma să fie Corpul Mesianic, care, sub Capul ei Uns, Isus, va domni şi va binecuvânta lumea. Această taină sau acest secret descoperit acum sfinţilor a fost ţinut ascuns în veacurile şi dispensaţiile trecute (Efes. 3:3-6), şi este taina lui Dumnezeu care se va sfârşi curând, prin desăvârşirea Noii Creaţii la sfârşitul acestui Veac Evanghelic. Am atras atenţia şi asupra faptului că Scripturile se referă la Babilon ca fiind un sistem fals (mama şi fiicele — unele mai corupte, altele mai puţin corupte, unele fiind o imitaţie mai bună, altele mai slabă) şi că acesta este numit „Taina Fărădelegii”. Să nu fim înţeleşi că vrem să spunem că fondatorii acestor sisteme false le-au organizat cu scopul şi intenţia de a induce în eroare poporul lui Dumnezeu. Mai degrabă să nu uităm că în Scripturi lui Satan i se atribuie „înşelarea întregii lumi” asupra acestui subiect, punând răul în locul binelui şi binele în locul răului, lumina în locul întunericului şi întunericul în locul luminii. Satan „lucrează acum în fiii neascultării” (Isa. 5:20; Efes. 2:2), întocmai cum I-a oferit cooperare şi Domnului nostru Isus. Lui îi place să coopereze cu toţi urmaşii lui Cristos pe care-i poate abate de la umblarea în urmele Învăţătorului. După cum a încercat să-L convingă pe Domnul nostru că erau căi mai bune — căi care implică mai puţin sacrificiu personal şi mai puţină negare de sine decât căile Tatălui — prin care El putea binecuvânta toate familiile pământului, la fel, în acest Veac Evanghelic, el s-a concentrat ca să-i convingă pe fraţii Domnului cu adevărat consacraţi să adopte planurile lui — să nu dea mare atenţie planurilor şi regulilor Tatălui. El îi voia să fie preaînţelepţi — să simtă că ((200)) pot servi pe Domnul mai bine prin alte metode decât prin cele indicate de Scripturi. I-a umflat cu sentimente de zel pentru sistemele lor omeneşti, de mândrie cu ele, cu lucrarea pe care o fac şi cu organizaţiile pe care le-au realizat. Adversarul n-a avut nici un succes la Învăţătorul, răspunsul Său invariabil fiind: „Este scris”. Dar nu este aşa cu urmaşii Săi. Mulţi, mulţi neglijează ce este scris; neglijează exemplul şi cuvintele Învăţătorului; neglijează cuvintele şi exemplul apostolilor şi se concentrează asupra ducerii la îndeplinire pentru Dumnezeu a unui plan pe care ei speră şi cred că El îl aprobă şi pentru care îi va lăuda.
*Vol. I, cap. 5
Ce uimiţi vor fi când vor constata cât au greşit, când vor vedea în curând Împărăţia aşa cum Dumnezeu a plănuit-o iniţial şi de atunci înainte a realizat lucrarea după planul Său! Vor descoperi atunci cu cât este mai bine să ai grijă să te laşi învăţat de Domnul, decât să încerci să înveţi pe Domnul — să faci lucrarea Lui în felul dorit de El, mai degrabă decât să lucrezi pentru El într-un mod pe care El nu l-ar recunoaşte. Succesul acestor planuri umane — ca în papalitate, metodism şi proporţional în alte denominaţii — ajută să facă din aceste sisteme „lucrări de rătăcire”.
Domnul nu S-a amestecat, sau n-a împiedicat creşterea „neghinei” în câmpul de grâu de-a lungul Veacului Evanghelic. Dimpotrivă, El Şi-a instruit poporul să aştepte ca ambele să crească împreună până la vremea „secerişului”, când El Însuşi va fi prezent, supraveghind separarea, adunând grâul în grânarul Său (condiţia glorificată) şi ocupându-Se de legarea neghinei pentru marele timp de necaz cu care se va sfârşi veacul şi care-i va nimici ca „neghină” sau imitaţii de Noi Creaturi, fără a-i nimici ca fiinţe umane. De fapt, mulţi dintre „neghină” sunt respectabili, morali, şi, cum spune lumea, „oameni buni”. Tot aşa, printre toate religiile păgâne se află şi elemente de bunătate, deşi mult mai puţine decât printre „neghină” care au fost mult binecuvântaţi şi avantajaţi în toate modurile datorită contactului lor strâns cu „grâul” adevărat şi datorită discernerii parţiale a spiritului Domnului în acesta din urmă.
((201))
Despre această Taină a Fărădelegii („Babilon”, confuzie, creştinătate) apostolul Pavel spune că deja în zilele lui începea să lucreze printre poporul Domnului; dar se pare că lucrarea era încă slabă, până după moartea lui Pavel şi a celorlalţi apostoli. Atâta vreme cât apostolii au rămas cu Biserica, ei au putut indica pe unii dintre învăţătorii falşi prin care Adversarul căuta în particular, în secret, să introducă erezii nimicitoare pentru a submina credinţa şi a îndepărta pe credincioşi de la speranţele, făgăduinţele şi simplitatea Evangheliei (2 Pet. 2:1). Apostolul Pavel de asemenea vorbeşte în termeni generali despre unii dintre aceştia, care începeau lucrările nelegiuirii, dar îi numeşte pe unii dintre ei personal, Imeneu şi Filet, şi pe alţii care „s-au abătut de la adevăr” etc., — „răsturnând credinţa unora” (2 Tim. 2:17). În privinţa acestor învăţători mincinoşi şi a erorilor lor, el previne iarăşi Biserica prin Bătrânii din Efes, în special arătând că aceştia vor înflori după moartea sa — lupi răpitori, care nu vor cruţa turma (Fapt. 20:29). Aceasta din urmă este în armonie remarcabilă cu prezicerea Domnului nostru din pildă (Mat. 13:25, 39). Domnul nostru arată clar că aceşti învăţători mincinoşi şi învăţăturile lor mincinoase erau mijloace ale Adversarului care a semănat neghină printre grâul pe care-l semănaseră El şi apostolii. El zice: „În timp ce oamenii (servii speciali, apostolii) dormeau, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină”.
N-a trecut mult după ce apostolii au adormit, putem fi siguri, până ce spiritul rivalităţii sub conducerea Adversarului a dus pas cu pas la organizarea în final a marelui sistem Anticrist — papalitatea. Organizarea lui, după cum am văzut deja*, nu s-a făcut instantaneu, ci treptat — începând să-şi asume puterea cam prin secolul al patrulea. Marele Anticrist a prosperat un timp cu atâta succes încât toate istoriile scrise de la acea vreme şi până la „Reformă” au nesocotit practic dreptul oricărei persoane şi clase la numele de creştin sau dreptul de a fi considerat ((202)) ortodox şi credincios, dacă nu aparţinea acestui sistem Anticrist sau dacă în vreun fel nu-l sprijinea. Altora nu le-a fost permis să existe decât în privat şi sub interdicţie, iar dacă au fost istorii despre ei, se pare că au fost distruse, dar probabil că credincioşii din timpul acela, asemenea celor care umblă astăzi în lumina adevărului prezent, erau atât de neînsemnaţi ca număr şi influenţă, încât nimeni nu i-a considerat vrednici să fie menţionaţi, în comparaţie cu sistemul mare şi plin de succes căruia au încercat să i se opună şi care s-a căţărat atât de rapid până la locul influent de putere, atât în problemele pământeşti cât şi în cele spirituale.
*Vol. II, cap. 9
De la „Reformă” încoace Adversarul şi-a arătat din nou şiretenia organizând fiecare nou început (fiecare nou efort de a ajunge la adevăr) ca un alt Anticrist, aşa încât astăzi avem nu numai „mama prostituatelor” iniţială, ci şi multele ei „fiice”*. Având în vedere aceste fapte, nu vom căuta istorii ale Bisericii adevărate în afara celor pe care le găsim în Noul Testament, care evident au fost păstrate pentru noi cu mare sfinţenie şi puritate, în ciuda interpolărilor ocazionale, cum este ilustrat în Ioan 21:25 şi 1 Ioan 5:7.
*Vol. 3, pag. 42, 154, 155
Vom atrage totuşi atenţia pe scurt asupra unor fapte, care ne dovedesc nu numai că Scripturile au fost păstrate în relativă puritate, dar care în acelaşi timp atestă şi că multele sisteme care pretind că au fost organizate de Domnul şi de apostoli sunt cu totul diferite de cel pe care ei l-au organizat, despre care se relatează în Noul Testament.
1) Dacă Biserica primară ar fi fost organizată după maniera papalităţii sau a altor denominaţii de astăzi, relatările ar fi fost cu totul diferite de cum sunt. Am fi avut unele referiri la instalarea cu mare pompă a apostolilor în funcţie de către Domnul nostru, El Însuşi şezând undeva la loc de cinste ca papă, primind pe apostoli în robe stacojii ca ((203)) şi cardinali etc., etc.; am fi avut legi şi reglementări stricte cu privire la ziua de vineri, la abţinerea de la carne etc. — ceva în privinţa „apei sfinţite” stropite peste apostoli şi peste mulţime, precum şi ceva despre facerea semnului crucii. Nici Maria, mama Domnului nostru, n-ar fi fost uitată. S-ar fi dat o relatare despre presupusa concepere miraculoasă a ei şi ar fi fost anunţată ca „mama lui Dumnezeu”, iar Isus ar fi fost prezentat ca aducându-i ceva omagii speciale şi informându-i pe apostoli să se apropie de El prin ea. Ceva sugestii s-ar fi dat în privinţa „sfintelor lumânări”, când, cum şi unde să fie folosite; ceva instrucţiuni în privinţa invocării sfinţilor; ceva instrucţiuni despre „liturghie”, şi cum Petru, întâlnindu-se cu ceilalţi ucenici, a fost recunoscut ca papă, cum s-au închinat înaintea lui şi cum a făcut pentru toţi liturghie, declarând că el avea puterea să-L creeze din nou pe Cristos prin pâine şi să-L sacrifice din nou pentru păcatele personale. Am fi avut ceva relatare despre înmormântarea lui Ştefan; cum Petru sau ceilalţi au „sfinţit” un mormânt pentru el, aşa încât să poată zăcea în „pământ sfinţit”, şi că i-au pus în mână o „lumânare sfinţită” în timp ce spuneau anumite rugăciuni peste el. Am fi avut reguli şi reglementări cu privire la diferite ordine clericale; şi cum laicii nu sunt deloc „fraţi” cu ei, ci subordonaţi lor. Am fi avut ordine printre cler, mai înalte şi mai joase: reverend, sfinţia sa, preasfinţia sa; episcopi, arhiepiscopi, cardinali şi papi; şi îndrumări specifice cum ar urma să ajungă fiecare la poziţia lui, căutând onoare unul de la altul şi cine să fie cel mai mare.
Faptul că aceste chestiuni nu sunt, în nici un sens al cuvântului, nici măcar sugerate de către apostoli, este o dovadă la prima vedere că sistemele care pretind în totalitate sau în parte asemenea diviziuni ale Bisericii, asemenea autorităţi, asemenea funcţii etc., n-au fost organizate de apostoli ori sub îndrumarea lor, nici de Domnul care i-a numit şi le-a recunoscut lucrarea. Ioan 15:16; Fapt. 1:2; Apoc. 21:14.
((204))
2) Pe lângă aceasta, mai dovedeşte că Biblia n-a fost născocită de aceşti organizatori înţelepţi; căci dacă ar fi falsificat-o, putem fi siguri că i-ar fi furnizat din abundenţă referinţe de felul celor pe care le-am sugerat.
3) Având această autoritate şi această dovadă că „mama” şi numeroasele „fiice”-sisteme din prezent n-au fost instituite de Domnul şi de apostoli, ci au rezultat din coruperea învăţăturilor simple ale lor şi sunt ca atare numai instituţii umane — încercări de a fi mai înţelepţi decât Dumnezeu în efectuarea lucrării divine — să avem cu atât mai mare încredere în Cuvântul lui Dumnezeu şi să dăm cu atât mai serioasă atenţie chiar şi celor mai mici amănunte pe care Cuvântul ni le pune în faţă, asupra acestui subiect şi asupra tuturor subiectelor.
În cei şase mii de ani ai istoriei lumii până în prezent, Dumnezeu a permis omenirii în general să facă tot ce poate pentru rezolvarea problemelor vieţii. Omul natural a fost creat cu însuşiri mintale care-l făceau să încline spre a onora şi adora pe Creatorul său; şi aceste însuşiri mintale n-au fost complet şterse prin cădere — „degradarea totală” nu este desigur un lucru adevărat în legătură cu omenirea în general. La fel cum Dumnezeu le-a îngăduit oamenilor să-şi exercite celelalte însuşiri mintale după cum doreau, tot aşa El le-a îngăduit să-şi exercite şi trăsăturile morale şi religioase conform înclinaţiilor lor. Putem vedea că, exceptând Israelul natural şi Israelul spiritual şi influenţele care au ieşit de la aceştia spre lume, Dumnezeu a lăsat lumea în voia ei — a lăsat-o să facă pe cât a putut mai bine în privinţa autodezvoltării etc. Omul în ignoranţa şi orbirea lui a căzut în mare măsură pradă uneltirilor lui Satan şi a îngerilor căzuţi, care, prin diferite forme de superstiţie, religii false, magie etc., au abătut masele departe de adevăr. Apostolul explică situaţia, spunând că acest lucru este aşa fiindcă atunci când oamenii L-au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca Dumnezeu şi nici n-au fost recunoscători, ci s-au dedat la gânduri deşarte şi inima lor fără pricepere s-a întunecat, iar Dumnezeu i-a lăsat — le-a permis să apuce pe calea pe care au preferat-o, pentru a învăţa ((205)) anumite lecţii în legătură cu propria lor degradare, iar prin degradarea în care vor cădea să se manifeste păcătoşenia peste măsură a păcatului şi nechibzuinţa de a asculta de orice alt sfat în afara celui al Creatorului lor.
După cum am văzut deja, Domnul nu intenţionează să lase omenirea în această stare slabă şi decăzută, ci, prin Creaţia Nouă, la timpul Său cuvenit, cunoştinţa de Domnul va ajunge la fiecare membru al familiei umane, cu posibilitate deplină să ajungă la cunoştinţa adevărului şi la toate binecuvântările asigurate prin răscumpărare. Dar punctul pe care vrem să-l enunţăm aici în mod special este că, aşa cum Dumnezeu a lăsat neamurile păgâne în voia lor, tot aşa El lasă aşa-zisa „creştinătate” în voia ei. El permite oamenilor care au primit ceva din lumina revelaţiei divine s-o folosească aşa cum le place — să-şi încerce mâna în ameliorări ale planului divin, să organizeze sisteme umane etc. Toate acestea nu înseamnă că El n-are putere să intervină, nici că aprobă aceste diferite mecanisme şi instituţii contradictorii şi mai mult sau mai puţin dăunătoare ale omenirii şi ale bisericismului. Aceste experienţe vor constitui o altă lecţie care în curând va mustra pe mulţi, când vor recunoaşte marele rezultat al planului divin şi vor vedea cum Dumnezeu a continuat constant, realizând împlinirea scopurilor Sale iniţiale, ignorând de fapt schemele şi mecanismele omului, uneori obţinându-Şi rezultatele în parte prin ele, iar alteori în absolută opoziţie cu ele. Exact aşa a făcut şi la sfârşitul Veacului Iudeu, când El a permis unora din acea naţiune să-I realizeze planul în persecutarea şi răstignirea Domnului şi a apostolilor Săi. Şi după cum unii dintre ei au fost „israeliţi adevăraţi”, mai apoi binecuvântaţi, ridicaţi şi făcuţi părtaşi la suferinţele lui Cristos pentru ca astfel să poată fi în curând şi părtaşi la gloriile Sale, tot aşa, probabil sunt acum „israeliţi adevăraţi” spirituali care, asemenea lui Pavel, vor fi recuperaţi din capcanele Adversarului.
Încă un punct este demn de remarcat: Domnul are un timp special pentru a-Şi începe Împărăţia, un timp special, prin ((206)) urmare, în care Noua Sa Creaţie aleasă să fie dezvoltată şi pregătită pentru serviciul Său; şi se pare că făcea parte din planul Său ca asupra începutului şi sfârşitului acestei perioade să strălucească lumină specială. Apostolul sugerează aceasta când se referă la noi, „peste care au venit sfârşiturile veacurilor” (1 Cor. 10:11). În suprapunerea Veacului Iudeu cu cel Evanghelic au fost manifestate întâi Calea, Adevărul şi Viaţa; au intervenit „Veacurile Întunecate”, iar acum în timpul suprapunerii Veacului Evanghelic cu cel Milenar lumina străluceşte ca niciodată înainte — asupra „lucrurilor noi şi vechi”. În timp ce trebuie să presupunem că acelora care la începutul veacului erau în armonie cu Domnul li s-a dat lumină specială şi că unii ca aceştia acum la încheierea veacului vor fi favorizaţi cu lumina Adevărului Prezent, pentru ca prin ea să poată fi sfinţiţi, nu trebuie să gândim că aceeaşi măsură de lumină a fost necesară pentru sfinţire de-a lungul secolelor care au intervenit, dintre care unele sunt cunoscute ca „Veacurile Întunecate”. Nu trebuie să presupunem că Domnul S-a lăsat vreodată fără martori, chiar dacă ei au fost ignoraţi în paginile istoriei; ci trebuie să privim această ignorare ca fiind datorată relativei lor obscurităţi şi faptului că ei n-au fost în legătură şi în armonie cu marile sisteme anticreştine — deşi unii dintre ei se poate să fi fost în acele sisteme. Astfel chemarea Domnului, care se aplică acum, arată clar că trebuie să ne aşteptăm să găsim mulţi din poporul Domnului în Babilon, încurcaţi şi dezorientaţi de sectarism: „A căzut Babilonul cel mare”. „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu primiţi din pedepsele ei.” Apoc. 18:2, 4.
După ce am aruncat în grabă o privire asupra Bisericii şi asupra istoriei ei limitate, să trecem acum în mod mai specific la o examinare a Bisericii aşa cum ea a fost iniţial instituită de Domnul nostru. După cum este doar un Spirit al Domnului, pe care toţi câţi sunt ai Lui trebuie să-l posede, tot aşa este doar un Cap şi centru al Bisericii, Domnul nostru Isus. Trebuie însă să reţinem că în toată lucrarea Sa, Tatăl a fost recunoscut în toate, şi conform cu propria Sa relatare, lucrarea Sa a fost făcută în numele Tatălui, prin autoritatea Tatălui — „Orice ((207)) răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc, va fi smuls din rădăcină” (Mat. 15:13). Biserica adevărată, Noua Creaţie, este sădită de Tatăl. Domnul nostru spune: Eu sunt adevărata Viţă, voi sunteţi mlădiţele, iar Tatăl Meu este Viticultorul. Mai târziu El arată că există o „vie a pământului”, o biserică nominală, o biserică falsă, care n-a fost sădită de Tatăl şi care va fi smulsă. Rodul Viei Adevărate este Iubirea şi acesta este preţios pentru Tatăl; dar rodul Viei pământului este egoismul sub diferite forme şi acesta va fi adunat în cele din urmă în teascul mare al mâniei lui Dumnezeu în marele timp de necaz cu care se va încheia acest veac. Ioan 15:1-6; Apoc. 14:19.
Fiecare persoană care studiază Biblia a observat desigur că Domnul nostru şi apostolii n-au recunoscut nici o diviziune în Biserică şi au ignorat orice este asemănător cu dezbinarea, atât în fapt cât şi în nume. Pentru ei Biserica a fost una şi indivizibilă, precum şi credinţa ei una singură, Domnul ei unul singur şi botezul ei unul singur. Din acest punct de vedere s-a vorbit despre ea ca fiind Biserica, Biserica lui Dumnezeu, Biserica Viului Dumnezeu, Biserica lui Cristos, Biserica Întâilor-Născuţi; iar indivizii din ea au fost numiţi „fraţi”, „ucenici”, „creştini”. Toate aceste nume sunt folosite fără discriminare în legătură cu întreaga Biserică şi în legătură cu cele mai mici adunări — chiar doi sau trei — şi în legătură cu indivizi, în Ierusalim, în Antiohia sau în altă parte. Varietatea acestor nume şi folosirea lor generală implică în mod clar că nici unul dintre ele n-a fost intenţionat să fie nume propriu. Toate au fost numai ilustraţii ale marelui fapt pe care Domnul nostru şi apostolii Săi l-au prezentat continuu, şi anume, că Biserica (Ecclesia, corpul, compania) urmaşilor Domnului sunt „aleşii” Săi — ca să se împărtăşească acum de crucea Sa şi să înveţe lecţiile necesare, iar în curând să fie asociaţi cu El în gloria Sa.
Acest obicei trebuia să fi continuat, dar a fost schimbat în Veacurile Întunecate. Când s-a dezvoltat eroarea, cu ea a intrat şi spiritul sectar, urmat de denumiri speciale — Biserica Romei, Biserica Baptistă, Biserica Luterană, Biserica Angliei, Sfânta Biserică Catolică, Biserica Wesleyană, Biserica Creştină, Biserica Presbiteriană etc. Acestea sunt semne de ((208)) carnalitate, după cum arată apostolul (1 Cor. 3:3, 4); şi pe măsură ce Noua Creaţie iese din întunericul dens care atâta vreme a acoperit lumea, ea se luminează şi asupra acestui punct; şi observând eroarea şi înfăţişarea răului, nu numai că iese din sectarism, dar şi refuză să fie cunoscută după aceste nume nescripturale — totuşi răspunzând cu râvnă la oricare sau la toate numele biblice.
Să examinăm acum temeliile acelei Biserici pe care a stabilit-o Domnul:
Cei doisprezece apostoli ai Mielului
Apostolul declară că nimeni nu poate să pună o altă temelie decât aceea care este pusă — Isus Cristos (1 Cor. 3:11). Pe această temelie Domnul nostru, ca reprezentant al Tatălui, a început să-Şi zidească Biserica, şi făcând astfel, El a chemat doisprezece apostoli — nu la întâmplare, ci intenţionat, întocmai cum cele douăsprezece seminţii ale lui Israel n-au fost douăsprezece la întâmplare, ci în conformitate cu planul divin. Domnul nostru nu numai că n-a ales pentru poziţia aceea mai mult de doisprezece apostoli, dar de atunci încoace nici n-a dat autoritate să fie mai mulţi — cu excepţia faptului că Iuda, dovedindu-se nevrednic de o poziţie printre cei doisprezece, a căzut de la locul său şi a fost înlocuit cu apostolul Pavel.
Remarcăm cu câtă grijă a vegheat Domnul asupra apostolilor — grija Sa faţă de Petru, S-a rugat pentru el în ceasul încercării lui, şi după aceea cererile speciale către el să-I hrănească oile şi mieii. Notăm de asemenea grija Sa pentru Toma care s-a îndoit şi voinţa Sa de a-i demonstra clar faptul învierii Sale. Din cei doisprezece n-a pierdut pe nici unul în afară de fiul pierzării — iar abaterea acestuia a fost cunoscută mai dinainte de Domnul şi prezisă în Scripturi. Nu putem recunoaşte alegerea lui Matia consemnată în Fapte ca fiind în vreun sens alegerea Domnului. El a fost fără îndoială un om bun, dar a fost ales de către cei unsprezece fără autorizare. Ei au fost informaţi să zăbovească în Ierusalim şi să aştepte înzestrarea de sus prin Spiritul sfânt la Cincizecime, iar în această perioadă ((209)) de aşteptare şi înainte ca ei să fie înzestraţi cu putere au făcut greşeala să tragă la sorţi şi să-l aleagă pe Matia ca să ia locul lui Iuda. Domnul nu i-a mustrat pentru acest amestec fără intenţie rea în aranjamentul Său, ci pur şi simplu le-a ignorat alegerea şi la timpul Său l-a prezentat pe apostolul Pavel, zicând: „El este un vas pe care Mi l-am ales”; şi, iarăşi, avem declaraţia apostolului că el a fost ales din pântecele mamei sale ca să fie un slujitor special şi că el n-a fost cu nimic mai prejos decât cei mai însemnaţi dintre apostoli. Gal. 1:15; 2 Cor. 11:5.
Din aceasta se va vedea că suntem în total dezacord cu vederile papalităţii şi ale Bisericii Episcopale Protestante, cu ale Bisericii Catolico-Apostolice şi ale Mormonilor, toate pretinzând că numărul apostolilor n-a fost limitat la doisprezece şi că din zilele lor încoace au existat succesori care au vorbit şi au scris cu aceeaşi autoritate ca şi cei doisprezece iniţiali. Noi negăm acest lucru, şi spre a dovedi observăm cum Domnul i-a ales în mod special pe cei doisprezece, amintindu-ne proeminenţa numărului doisprezece în lucrurile sacre aparţinătoare de această alegere; şi, ca să mergem până la capăt, indicăm imaginea simbolică a Bisericii glorificate dată în Apocalipsa 21. Acolo, Noul Ierusalim — simbolul noului guvern Milenar, Biserica, Mireasa unită cu Domnul ei — este descrisă foarte clar; şi în imagine se face foarte clar declaraţia că cele douăsprezece temelii ale Cetăţii sunt scumpe şi că pe cele douăsprezece temelii erau scrise numele celor „doisprezece apostoli ai Mielului” — nici mai mulţi, nici mai puţini. Ce dovadă mai bună am putea avea că n-au fost niciodată mai mulţi decât doisprezece apostoli ai Mielului şi că oricare alţii, după cum sugerează Apostolul Pavel, au fost „apostoli mincinoşi”. 2 Cor. 11:13.
Nu ne putem imagina nici că a fost nevoie de mai mulţi apostoli, deoarece îi avem încă pe cei doisprezece cu noi — mărturia lor şi rodul lucrării lor — într-o formă mult mai convenabilă decât au avut cei care au fost personal cu ei în timpul slujirii lor. Relatările despre slujirea lor sunt cu noi; înregistrarea de către ei a cuvintelor, a miracolelor Domnului ((210)) etc. Discursurile asupra diferitelor subiecte de doctrină creştină din epistolele lor se află astăzi în mâinile noastre într-o formă cât se poate de satisfăcătoare. Aceste lucruri sunt „de ajuns”, după cum explică apostolul, „pentru ca omul lui Dumnezeu să fie . . . cu totul pregătit”. Explicând chestiunea mai departe, apostolul a spus: „Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu”. Este necesar mai mult? 2 Tim. 3:17; Fapt. 20:27.
Imediat după cele patruzeci de zile de meditare şi de încercare din partea Adversarului în pustie şi după ce S-a hotărât asupra căii potrivite, Domnul nostru a început să propovăduiască Evanghelia Împărăţiei viitoare şi să-Şi invite urmaşii, care au fost numiţi ucenici. Dintre aceşti ucenici i-a ales în cele din urmă pe cei doisprezece (Luca 6:13-16). Toţi erau din ceea ce s-ar putea numi stări sociale umile, câţiva dintre ei pescari, şi despre ei se spune fără dezaprobare că mai-marii „ştiau că erau oameni fără carte şi simpli” (Fapt. 4:13). Evident că cei doisprezece au fost chemaţi dintre „ucenici” sau dintre urmaşi în general, care au îmbrăţişat cauza Domnului şi L-au recunoscut fără să-şi lase ocupaţiile zilnice. Cei doisprezece au fost invitaţi să devină asociaţi în slujirea Evangheliei şi relatarea spune că ei au părăsit toate pentru a-L urma (Mat. 4:17-22; Marcu 1:16-20; 3:13-19; Luca 5:9-11). Cei „şaptezeci” însărcinaţi mai târziu n-au fost niciodată recunoscuţi ca apostoli. Luca ne dă o relatare specială despre alegerea celor doisprezece, informându-ne că tocmai înainte de acest eveniment Domnul nostru S-a retras pe munte să Se roage — evident să Se consulte cu Tatăl în privinţa lucrării Sale şi în privinţa colaboratorilor Săi în ea. A continuat toată noaptea în rugăciune — şi când s-a făcut ziuă a chemat la El pe ucenicii Săi (greceşte, mathetes — învăţăcei sau elevi); şi dintre ei a ales doisprezece, pe care i-a numit şi apostoli (greceşte, apostolos — trimişi). Astfel cei doisprezece au fost marcaţi ca separaţi şi distincţi printre ucenici. Luca 6:12, 13, 17.
Ceilalţi ucenici nealeşi astfel pentru slujba de apostoli au fost şi ei iubiţi de Domnul şi fără îndoială că au fost în armonie deplină cu numirea celor doisprezece, recunoscând-o a fi în interesul lucrării în general. Pe ce bază a făcut Domnul ((211)) alegerea, nu se declară; dar avem relatarea propriei Sale rugăciuni în această privinţă, că, „ai Tăi erau şi Tu Mi i-ai dat”; şi „Eu am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat şi nici unul din ei n-a pierit, afară de fiul pierzării” — Iuda. În ce sens sau în ce grad a făcut Tatăl alegerea celor doisprezece nu are importanţă pentru noi. Fără îndoială că o calitate pe care o aveau aceştia era smerenia; şi fără îndoială că ocupaţiile lor modeste şi experienţele anterioare din viaţă fuseseră astfel încât au înclinat nu numai să-i facă oameni smeriţi, dar pe lângă aceasta şi să ducă la tărie de caracter, hotărâre, perseverenţă etc., până la un grad la care alte îndeletniciri probabil n-ar fi putut duce la fel de bine. Suntem informaţi că alegerea celor doisprezece atunci când a avut loc, în loc de a aştepta până la Cincizecime (data conceperii Bisericii), a fost în mare măsură cu scopul de a permite celor doisprezece să fie în mod special cu Domnul, să-I vadă lucrările, să-I audă mesajul, pentru ca astfel să poată fi la timpul cuvenit martori care să ne spună direct, nouă şi întregului popor al lui Dumnezeu, minunatele lucrări ale lui Dumnezeu şi minunatele cuvinte ale vieţii manifestate prin Isus. Luca 24:44-48; Fapt. 10:39-42.
Însărcinarea apostolică
Nu există nicăieri nici cea mai vagă sugestie făcută apostolilor sau cu privire la ei, că ei urmau să fie stăpâni peste moştenirea lui Dumnezeu; că trebuiau să se considere diferiţi de ceilalţi credincioşi, scutiţi de acţiunile legii divine, sau în mod special favorizaţi sau asiguraţi în privinţa moştenirii lor veşnice. Trebuiau să-şi amintească tot timpul că „voi toţi sunteţi fraţi” şi că „unul singur este Îndrumătorul vostru: Hristos”. Trebuiau să ţină minte totdeauna că era necesar să-şi întărească chemarea şi alegerea; şi dacă nu se supuneau Legii Iubirii şi nu erau smeriţi precum copilaşii, cu nici un chip nu „intrau în Împărăţie”. Nu li s-a dat nici un titlu oficial şi nici alte instrucţiuni cu privire la o îmbrăcăminte deosebită sau la o purtare deosebită, ci doar că în toate aceste lucruri ei trebuiau să fie exemple pentru turmă; pentru ca alţii văzând faptele lor ((212)) bune să mărească pe Tatăl; pentru ca alţii care mergeau în urmele lor să urmeze şi ei astfel în urmele conducătorului şi în final să ajungă la aceeaşi glorie, onoare, nemurire — părtaşi ai aceleiaşi naturi divine, membri ai aceleiaşi Noi Creaţii.
Însărcinarea apostolilor a fost una de serviciu — ei urmau să se servească unul pe altul, să servească pe Domnul şi să-şi dea viaţa pentru fraţi. Aceste servicii urmau să fie făcute în mod special în legătură cu promulgarea Evangheliei. Ei au fost părtaşi ai ungerii premergătoare, care deja venise peste Învăţătorul lor — aceeaşi ungere care aparţine tuturor celor din Noua Creaţie, tuturor celor din Preoţimea Împărătească, şi care este descrisă de profet când zice: „Duhul Stăpânului Domnul este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor blânzi . . . să pansez pe cei cu inima zdrobită” etc. Isa. 61:1, 2; Luca 4:17-21; Mat. 10:5-8; Marcu 3:14, 15; Luca 10:1-17.
Deşi această ungere n-a venit peste ei în mod direct până la Cincizecime, ei gustaseră mai înainte din ea, prin aceea că Domnul le-a acordat o parte din puterea Spiritului Său sfânt etc., când i-a trimis să propovăduiască. Dar, chiar şi în aceasta, o posibilitate specială de mândrie a fost îndepărtată când Domnul nostru mai târziu a trimis încă şaptezeci să facă o lucrare similară şi în mod similar i-a împuternicit să facă minuni în numele Său. Adevărata lucrare a apostolilor n-a început, prin urmare, în sensul propriu al cuvântului, până când au primit Spiritul sfânt la Cincizecime. Atunci le-a fost acordată o manifestare specială a puterii divine — nu numai Spiritul sfânt şi darurile Spiritului, dar, de asemenea, şi în mod special, puterea de a acorda aceste daruri şi altora. De atunci încolo, prin această ultimă putere menţionată, ei s-au deosebit de toţi ceilalţi din Biserică. Şi alţi credincioşi au fost socotiţi ca membri ai corpului uns al lui Cristos, făcuţi părtaşi ai Spiritului Său şi concepuţi de acest Spirit pentru înnoirea vieţii etc., însă nici unul n-a putut avea un dar sau o manifestare specială decât dacă acestea erau conferite prin ((213)) apostoli. Trebuie totuşi să reţinem că aceste daruri ale minunilor, limbilor, interpretării limbilor etc., n-au împiedicat în nici un sens sau n-au luat locul roadelor Spiritului sfânt, care trebuiau să fie crescute sau dezvoltate de către fiecare credincios prin ascultare de instrucţiunile divine — pe măsură ce fiecare creştea în har, cunoştinţă şi iubire. Acordarea acestor daruri, pe care un om le poate primi şi totuşi să fie aramă sunătoare, un chimval zângănitor, i-a marcat însă pe apostoli ca servii sau reprezentanţii speciali ai Domnului în lucrarea de fondare a Bisericii. 1 Cor. 12:7-10; 13:1-3.
Domnul nostru în alegerea şi instruirea acestor apostoli a avut în vedere binecuvântarea şi instruirea tuturor urmaşilor Săi până la sfârşitul veacului. Acest lucru este evident din rugăciunea de la sfârşitul slujirii Sale, în care, referindu-Se la ucenici, a zis: „Eu am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor (apostolilor) pe care Mi i-ai dat din lume. Ai Tăi erau şi Tu Mi i-ai dat şi ei au păzit Cuvântul Tău. Acum ei au cunoscut că toate câte Mi-ai dat Tu sunt de la Tine. Căci le-am dat cuvintele (doctrinele) pe care Mi le-ai dat Tu. Ei le-au primit . . . Eu Mă rog pentru ei. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu, pentru că sunt ai Tăi . . . Şi Mă rog nu numai pentru ei (apostoli), ci şi pentru cei care vor crede în Mine prin cuvântul lor (toată Biserica Evangheliei), ca toţi să fie una (în scop, în iubire), cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în Noi, (apoi, arătând scopul final al acestei alegeri a apostolilor şi a Noii Creaţii întregi, El adaugă:) pentru ca lumea (iubită de Dumnezeu pe când era încă păcătoasă şi răscumpărată prin sângele preţios) să creadă că Tu M-ai trimis” — s-o răscumpăr şi s-o restaurez. Ioan 17:6-9, 20, 21.
Apostolii, deşi oameni neînvăţaţi, au fost evident caractere tari, şi sub învăţătura Domnului lipsa lor de înţelepciune şi educaţie lumească a fost mai mult decât compensată prin „spiritul minţii sănătoase”. De aceea nu este ciudat că aceşti oameni au fost recunoscuţi în mod uniform de către Biserica timpurie ca îndrumători în calea Domnului — instructori ((214)) special numiţi — „stâlpi în Biserică”, urmând în autoritate Domnului Însuşi. Domnul i-a pregătit pentru această poziţie în diferite moduri.
Ei au fost continuu cu El şi au putut, prin urmare, să fie martori în privinţa tuturor afacerilor slujirii Sale, a învăţăturilor Sale, a minunilor Sale, a rugăciunilor Sale, a compătimirii Sale, a sfinţeniei Sale, a jertfirii de Sine chiar până la moarte, şi, în final, martori ai învierii Sale. Nu numai Biserica timpurie a avut nevoie de toate aceste mărturii, ci toţi care au fost chemaţi de atunci încoace de Domnul şi care I-au acceptat chemarea pentru Creaţia Nouă — toţi care au fugit pentru a găsi refugiu şi se încred în speranţele glorioase centrate în caracterul Său, în moartea Sa de sacrificiu, în marea Sa înălţare şi în planul lui Dumnezeu pe care El trebuie să-l împlinească — au avut nevoie tocmai de asemenea mărturie personală în privinţa tuturor acestor lucruri, cu scopul ca ei să poată avea o credinţă puternică, o consolare puternică.
Mai târziu au fost trimişi de către Domnul încă şaptezeci de ucenici, pentru a vesti prezenţa Sa şi secerişul Veacului Iudeu, dar lucrarea lor a fost în multe privinţe diferită de a celor doisprezece. Într-adevăr, se pare că în toate modurile Domnul a pus deoparte în mod atât de deosebit pe apostoli, încât noi, împreună cu toată Biserica, să putem avea cea mai deplină încredere în ei. Numai aceştia au participat cu El la ultimele Paşti şi la instituirea noii amintiri, cea a morţii Sale; numai aceştia au fost cu El în Ghetsimani; de asemenea lor li s-a arătat în mod special după învierea Sa; şi numai aceştia au fost în mod special folosiţi ca purtători de cuvânt ai Spiritului sfânt în Ziua Cincizecimii. Cei unsprezece erau „bărbaţi din Galileea”, aşa cum unii care i-au auzit au remarcat, „toţi aceştia . . . nu sunt galileeni?” Fapt. 2:7; Luca 24:48-51; Mat. 28:16-19.
Deşi — după cum arată relatarea — Domnul nostru li S-a descoperit după învierea Sa la vreo cinci sute de fraţi, totuşi apostolii au fost trataţi în mod special şi s-a intenţionat ca ei să fie „martori” specifici „a tot ce a făcut El în ţinutul iudeilor şi în Ierusalim. El, pe care „L-au omorât, atârnându-L pe lemn. ((215)) Pe El, Dumnezeu L-a înviat a treia zi . . . Isus ne-a poruncit să predicăm poporului” etc. Fapt. 10:39-45; 13:31; 1 Cor. 15:3-8.
Apostolul Pavel, deşi nu în mod direct martor în aceeaşi măsură ca şi cei unsprezece, a fost totuşi făcut martor al învierii Domnului prin aceea că i s-a dat o sclipire ulterioară a prezenţei Sale glorioase, după cum el însuşi declară — „După ei toţi, ca unuia născut înainte de vreme, mi S-a arătat şi mie” (1 Cor. 15:8, 9 — nota de subsol la Cornilescu revizuită, n. e.). Apostolul Pavel n-a fost de fapt îndreptăţit să-L vadă pe Domnul în glorie înainte de restul Bisericii la a Doua Venire a Sa, când toţi credincioşii Săi vor fi schimbaţi şi făcuţi asemenea Lui şi-L vor vedea aşa cum este; dar, pentru ca apostolul să poată fi un martor, i s-a acordat această privire şi i s-au dat viziuni şi revelaţii mai mult decât tuturor celorlalţi. El a fost astfel bine compensat, poate, pentru lipsa anterioară a legăturii personale cu Învăţătorul. Experienţele sale deosebite n-au fost doar pentru avantajul său propriu, ci în principal, putem presupune, pentru avantajul întregii Biserici. Cert este că experienţele deosebite, viziunile, revelaţiile etc., acordate apostolului care a luat locul lui Iuda, au fost mai folositoare decât ale oricăruia dintre ceilalţi apostoli.
Experienţele i-au permis nu numai să cunoască şi să aprecieze „lucrurile adânci ale lui Dumnezeu” — chiar anumite lucruri neîngăduit a fi rostite (2 Cor. 12:4), dar iluminarea pe care ele au adus-o în mintea apostolului s-a şi reflectat prin scrierile sale asupra Bisericii din zilele lui până în prezent.
Fiindcă apostolul Pavel a avut acele viziuni şi revelaţii, el a putut înţelege situaţia, a putut aprecia noua dispensaţie şi a putut recunoaşte atât de clar lungimea şi lăţimea, înălţimea şi adâncimea caracterului şi planului divin, şi fiindcă el însuşi a apreciat atât de clar aceste lucruri, a fost pregătit pentru a le spune în învăţăturile şi epistolele sale într-un astfel de mod încât să confere binecuvântări casei credinţei de-a lungul întregului veac. De fapt, chiar şi astăzi Biserica şi-ar putea permite mai degrabă să piardă mărturiile oricăruia dintre ceilalţi apostoli sau ale tuturor, decât să piardă mărturia ((216)) acestuia singur. Cu toate acestea, noi suntem bucuroşi să avem întreaga mărturie — bucuroşi s-o apreciem pe toată, precum şi caracterele nobile ale tuturor celor doisprezece. Să marcăm mărturia care arată calitatea lui de apostol, întâi de toate cuvintele Domnului: „El este un vas pe care Mi l-am ales ca să ducă Numele Meu înaintea neamurilor, înaintea împăraţilor şi înaintea fiilor lui Israel” (Fapt. 9:15). Propria declaraţie a apostolului este: „Fraţilor, vreau să ştiţi că Evanghelia vestită de mine nu este omenească, pentru că n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la om, ci prin descoperirea lui Isus Hristos” (Gal. 1:11, 12); şi din nou el spune: „Cel care lucrase în Petru pentru apostolia circumciziei (evreilor), lucrase şi în mine faţă de neamuri” (Gal. 2:8). Zelul lui pentru Domnul şi pentru fraţi şi dispoziţia lui de a-şi da viaţa pentru fraţi — cheltuind timp şi energie pentru binecuvântarea lor — mărturisesc nu numai pentru vrednicia lui de a se clasa ca un egal al oricărui apostol, dar când unii i-au pus la îndoială legătura apostolică cu Biserica, el a arătat deschis aceasta şi binecuvântările Domnului legate de revelaţiile şi slujirile sale etc., dovedind că el nu era „cu nimic mai prejos” de ceilalţi. 1 Cor. 9:1; 2 Cor. 11:5, 23; 12:1-7, 12; Gal. 2:8; 3:5.
N-a fost intenţia Domnului ca apostolii să facă o lucrare numai printre evrei — relatarea este chiar în sens contrar. El i-a informat pe cei unsprezece că lucrarea Sa şi mesajul lor erau pentru toţi oamenii, în cele din urmă, deşi ei urmau să aştepte în Ierusalim până când erau înzestraţi cu putere, urmând să-şi înceapă acolo mărturia. Cuvintele Domnului nostru au fost: „Voi veţi primi putere, când va veni Duhul sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului” (Fapt. 1:8). Această mărturie a continuat nu numai în timpul vieţii apostolilor, ci mai continuă încă. Ei şi acum ne propovăduiesc, şi acum îi instruiesc pe credincioşi, îi încurajează, îi previn, îi mustră. Moartea lor nu le-a oprit slujirea. Ei şi acum vorbesc, şi acum mărturisesc, şi acum sunt purtători de cuvânt ai Domnului către credincioşii Săi.
((217))
Inspiraţia apostolilor
Este bine să avem încredere în apostoli ca martori sau istorici credincioşi şi să notăm că mărturiile lor poartă pecetea onestiei, prin aceea că ei n-au căutat nici bogăţie, nici glorie printre oameni, ci şi-au sacrificat toate interesele pământeşti în zelul lor pentru Învăţătorul înviat şi glorificat. Mărturia lor ar fi incalculabilă chiar dacă n-ar avea altă greutate în afară de aceasta; dar găsim că Scripturile dau învăţătura că ei au fost folosiţi de Domnul ca agenţii Săi inspiraţi şi că ei au fost în mod special îndrumaţi de El în ceea ce priveşte mărturia, doctrinele, obiceiurile etc., pe care să le stabilească în Biserică. Ei au adeverit nu numai lucrurile pe care le-au auzit şi le-au văzut, ci, pe lângă acestea, şi instrucţiunile pe care le-au primit prin Spiritul sfânt; astfel ei au fost administratori credincioşi. „Iată cum trebuie să fim priviţi noi: ca nişte . . . administratori ai tainelor lui Dumnezeu”, a spus Pavel (1 Cor. 4:1). Aceeaşi idee a fost exprimată de către Domnul nostru când a spus în privinţa celor doisprezece: „Vă voi face pescari de oameni” şi „Paşte oile Mele”, „Paşte mieluşeii Mei.” Apostolul spune de asemenea — taina (adevărurile adânci ale Evangheliei cu privire la chemarea de sus a Noii Creaţii — Cristosul) ascunsă în alte veacuri, este acum descoperită sfinţilor Săi apostoli şi profeţi prin Spirit. Obiectivul acestei revelaţii este explicat astfel: „Să pun în lumină înaintea tuturor: care este administrarea acestei taine (pe ce condiţii se poate obţine participarea la această Nouă Creaţie) ascunse din veacuri în Dumnezeu” (Efes. 3:3-11). Iar descriind cum Biserica trebuie să fie zidită pe temelia apostolilor şi profeţilor, Isus Cristos Însuşi fiind piatra din capul unghiului, apostolul declară: „Iată de ce (pentru zidirea Bisericii, templul lui Dumnezeu), eu, Pavel, (sunt) întemniţatul lui Hristos Isus pentru voi, neamurilor”. Efes. 2:20, 22; 3:1.
Mângâietorul a fost promis că „vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus”; şi „vă va vesti lucrurile viitoare” (Ioan 14:26; 16:13). Fără îndoială, într-o anumită măsură aceasta se aplică la întreaga Biserică, dar în mod special ((218)) s-a aplicat la apostoli; şi de fapt mai operează încă pentru rămăşiţa Bisericii prin apostoli — cuvintele lor fiind încă mijloacele prin care Spiritul sfânt ne învaţă lucruri noi şi vechi. În armonie cu această făgăduinţă putem înţelege că inspiraţia apostolică a avut un caracter întreit. (1) Împrospătarea memoriei le-a permis să-şi amintească şi să reproducă învăţăturile personale ale Domnului. (2) Îndrumarea în aprecierea adevărului referitor la planul divin al veacurilor. (3) Descoperiri speciale de lucruri viitoare — lucruri despre care Domnul nostru a declarat: „Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta”. Ioan 16:12.
Nu trebuie să presupunem că împrospătarea memoriei apostolilor a implicat o dictare a frazeologiei exacte sau a ordinii exacte a cuvintelor Domnului nostru. Şi nici scrierile apostolice nu dau dovadă de asemenea dictare. Făgăduinţa Domnului este însă în sine o garanţie a corectitudinii declaraţiilor lor. În fiecare din cele patru Evanghelii avem o istorie a vieţii şi misiunii timpurii a Domnului; totuşi în fiecare se manifestă individualitatea scriitorului. Fiecare în stilul său înregistrează acele lucruri care lui i se par cele mai importante; şi sub supravegherea Domnului aceste diferite relatări dau împreună o istorie atât de completă cât este necesar pentru stabilirea credinţei Bisericii, a identităţii lui Isus ca Mesia arătat de profeţi, a împlinirii profeţiilor referitoare la El, a faptelor vieţii Sale şi a învăţăturilor Sale. Dacă inspiraţia era verbală (o dictare cuvânt de cuvânt), nu era nevoie de câţiva oameni ca să repete naraţiunea; dar este vrednic de notat că în timp ce fiecare scriitor şi-a exercitat libertatea individuală de exprimare şi a făcut alegerea evenimentelor cele mai importante şi mai vrednice de înregistrat, Domnul prin Spiritul Său sfânt a supravegheat lucrarea astfel încât nimic de importanţă n-a fost omis — tot ce este necesar este înregistrat fidel — „pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul pregătit”. Este interesant de remarcat că relatarea ((219)) apostolului Ioan le completează pe celelalte trei — Matei, Marcu şi Luca — şi el vorbeşte în principal despre împrejurările şi întâmplările importante omise de ceilalţi.
Afirmaţia Domnului, că El prin Spiritul sfânt îi va îndruma pe apostoli şi prin ei pe Noua Creaţie, „în tot adevărul”, implică faptul că îndrumarea va fi o îndrumare generală în tot adevărul, mai degrabă decât personală şi individuală — îndeplinirea după această manieră este evidenţiată din relatări. Deşi apostolii, cu excepţia lui Pavel, au fost oameni simpli şi neînvăţaţi, totuşi expunerile lor scripturale sunt cu totul remarcabile. Ei au putut „face de ruşine înţelepciunea” teologilor „înţelepţi” din zilele lor — şi de atunci încoace. Oricât de elocventă ar fi eroarea, ea nu poate sta în faţa logicii deducţiilor lor din Lege, din Profeţi şi din învăţăturile Domnului. Învăţaţii Legii evreieşti au remarcat aceasta, şi, după cum citim, „au recunoscut că fuseseră cu Isus” — că învăţaseră doctrina Lui şi copiaseră spiritul Lui. Fapt. 4:5, 6, 13.
Epistolele apostolice conţin astfel de argumente logice bazate pe scrierile inspirate ale Vechiului Testament şi pe cuvintele Domnului; şi toţi care de-a lungul Veacului Evanghelic s-au împărtăşit din acelaşi spirit urmând liniile argumentării puse de Domnul în faţa noastră prin purtătorii Săi de cuvânt, sunt conduşi spre aceleaşi concluzii corecte, aşa încât credinţa noastră nu stă în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu (1 Cor. 2:4, 5). Totuşi, în aceste învăţături, ca şi în prezentările lor istorice, n-avem nici o dovadă a unei dictări cuvânt de cuvânt — nici o dovadă că ei au fost doar secretari ai Domnului, vorbind şi scriind într-un mod mecanic, aşa cum au făcut profeţii din timpurile vechi (2 Pet. 1:21). Mai degrabă, clarviziunea apostolilor a fost o iluminare a minţii care i-a făcut capabili să vadă şi să aprecieze scopurile divine, şi astfel să le declare în mod clar; întocmai cum, urmând conducerea lor, toţi din poporul Domnului de atunci încoace au fost făcuţi capabili să crească în har, cunoştinţă şi iubire, şi astfel au fost ((220)) făcuţi capabili să „înţeleagă pe deplin împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea şi să cunoască dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă (omenească)”. Efes. 3:18, 19.
Cu toate acestea, suntem pe deplin îndreptăţiţi să credem că celelalte învăţături ale lor, ca şi relatările lor istorice, au fost atât de supravegheate de Domnul încât cuvintele nepotrivite au fost evitate, iar adevărul a fost prezentat în astfel de formă încât să constituie „hrană la timp potrivit” pentru casa credinţei din zilele lor până astăzi. Această supraveghere divină a apostolilor a fost indicată dinainte prin cuvintele Domnului nostru: „Orice veţi lega pe pământ, va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer” (Mat. 18:18). Înţelegem că aceasta înseamnă, nu faptul că Domnul Îşi va ceda prerogativa şi va asculta de ordinele apostolilor, ci faptul că ei vor fi astfel păstraţi, astfel îndrumaţi de Spiritul sfânt, încât deciziile lor în Biserică, în privinţa lucrurilor care să fie considerate obligatorii şi care să fie considerate opţionale, vor fi decizii corecte; iar Biserica în general să ştie, prin urmare, că lucrurile au fost fixate, stabilite — concluziile la care s-a ajuns fiind atât hotărârea Domnului cât şi a apostolilor.
Pe această stâncă voi zidi Biserica Mea
În deplină armonie cu aceasta, după ce apostolul Petru a mărturisit că Domnul nostru era Mesia, „Isus răspunzând i-a zis: «Ferice de tine, Simon, fiul lui Iona, fiindcă nu carnea şi sângele ţi-au descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri. Şi Eu de asemenea îţi spun: Tu eşti Petru (petros — piatră, stâncă) şi pe această stâncă (petra — masă de piatră — marea stâncă fundamentală a adevărului pe care tocmai l-ai exprimat tu) voi zidi Biserica Mea»”. Domnul Însuşi este ziditorul, după cum se spune despre El că este şi temelia, „Căci nimeni nu poate să pună o altă temelie decât aceea care este pusă şi care este Isus Hristos” (1 Cor. 3:11). El este marea Stâncă, iar mărturia lui Petru despre El a fost ca atare o ((221)) mărturie de stâncă — o declaraţie a principiilor care stau la baza planului divin. Apostolul Petru aşa a înţeles această chestiune şi aşa şi-a exprimat înţelegerea (1 Pet. 2:5, 6). El a spus că toţi credincioşii consacraţi cu adevărat sunt „pietre vii” care vin la marea Stâncă a planului divin, Cristos Isus — să fie zidiţi ca templu sfânt al lui Dumnezeu prin unire cu El — temelia. Petru, prin urmare, a respins orice pretenţie de a fi el însuşi piatra de temelie şi în mod potrivit s-a clasificat împreună cu toate celelalte „pietre vii” (greceşte, lithos) ale Bisericii — chiar dacă petros, stâncă, înseamnă o piatră mai mare decât lithos şi toţi apostolii ca pietre de „temelie” vor avea o importanţă mai mare decât fraţii lor în planul şi ordinea divină. Apoc. 21:14.
Cheile autorităţii
În aceeaşi împrejurare Domnul i-a spus lui Petru: „Îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri” etc. Astfel, aceeaşi autoritate dată apostolilor în ansamblu a fost exprimată în mod specific faţă de Petru, plus privilegiul sau onoarea cheilor — puterea sau autoritatea deschiderii. Ne amintim cum apostolul Petru a folosit cheile Împărăţiei şi a făcut lucrarea de deschidere a noii dispensaţii, întâi pentru evrei la Cincizecime, iar mai târziu pentru neamuri în casa lui Corneliu. Citim că, în Ziua Cincizecimii, când a fost revărsat Spiritul sfânt, „Petru a stat în picioare cu cei unsprezece” — a luat iniţiativa; el a deschis, ceilalţi au urmat şi astfel a fost deschisă invitaţia evanghelică pentru evrei. În cazul lui Corneliu, Domnul a trimis mesageri la Petru şi l-a îndrumat în mod special printr-o viziune să le urmeze invitaţia, şi astfel l-a folosit în mod special la deschiderea uşii îndurării, libertăţii şi privilegiului pentru neamuri — ca şi ei să poată veni şi avea parte de privilegiul chemării de sus a Noii Creaţii. Aceste lucruri sunt în deplină armonie cu ceea ce am văzut în privinţa scopurilor Domnului legate de alegerea celor doisprezece apostoli. Şi cu cât poporul Domnului va discerne mai clar faptul că aceşti doisprezece oameni au fost făcuţi ((222)) reprezentanţi deosebiţi ai noii dispensaţii, iar cuvintele lor canale speciale ale adevărului în privinţa Noii Creaţii, cu atât va fi mai bine pregătit să le accepte cuvintele şi cu atât va fi mai puţin dispus să sprijine învăţăturile altora care sunt în conflict cu mărturia lor. „Dacă nu vorbesc după acest Cuvânt, zorile nu sunt pentru ei”. Isa. 8:20 (Biblia interlineară ebraico-engleză, J. P. Green — n.e.).
Ultima declaraţie a făgăduinţei Domnului nostru spune: „El (Spiritul sfânt al Tatălui) . . . vă va vesti lucrurile viitoare”. Aceasta implică o inspiraţie specială a apostolilor, iar indirect implică binecuvântarea şi iluminarea poporului Domnului prin învăţăturile lor chiar până la încheierea acestui veac. Ei urmau să fie nu numai sfinţi apostoli, ci şi profeţi sau văzători care să înştiinţeze Biserica despre evenimentele viitoare. Nu trebuie să presupunem că toţi apostolii au fost folosiţi în aceeaşi măsură în vreunul sau în toate aceste moduri de slujire. Fapt este că unii au fost onoraţi mai mult nu numai în privilegiile de serviciu ca apostoli, ci onoraţi mai mult şi în arătarea lucrurilor viitoare. Apostolul Pavel indică diferite lucruri viitoare: marea apostazie în Biserică; descoperirea „Omului Păcatului”; taina referitoare la a doua venire a Domnului şi că nu toţi vom adormi, dar toţi vom fi schimbaţi; taina ascunsă în veacurile şi dispensaţiile trecute, că Biserica, în care se includ şi neamurile, va fi împreună moştenitoare a făgăduinţei făcute lui Avraam — că sămânţa lui va binecuvânta toate familiile Pământului etc., etc. El arată de asemenea că la sfârşitul veacului în Biserică vor predomina condiţiile rele, că oamenii vor fi iubitori de plăceri mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având o formă de evlavie dar tăgăduindu-i puterea; vor fi călcători de legământ etc., şi că „lupi răpitori” (adepţi ai Criticii Radicale distructivi) nu vor cruţa turma Domnului. Într-adevăr, toate scrierile apostolului Pavel sunt în mod strălucit luminate de viziunile şi revelaţiile de care el s-a bucurat ca văzător al lucrurilor care în zilele sale erau viitoare şi care nu era cuvenit a fi explicate încă deplin, dar care acum sunt descoperite sfinţilor prin tipurile şi profeţiile Vechiului Testament — putându-se înţelege ((223)) acum în lumina cuvintelor apostolilor fiindcă a sosit „timpul potrivit” ca ele să fie înţelese.
Şi apostolul Petru ca văzător arată intrarea în Biserică a învăţătorilor mincinoşi, care în ascuns, în secret, vor introduce erezii nimicitoare, chiar negând că Domnul i-a cumpărat. Privind până în zilele noastre, el profeţeşte zicând: „În zilele din urmă vor veni batjocoritori . . . zicând: «Unde este făgăduinţa prezenţei (2 Pet. 3:4, Diaglott — n. e.) Lui (Cristos)»” etc. El de asemenea a profeţit că „Ziua Domnului va veni ca un hoţ” noaptea etc.
Apostolul Iacov în mod asemănător a profeţit referitor la sfârşitul acestui veac, zicând: „Ascultaţi acum voi, bogaţilor! Plângeţi şi strigaţi din cauza nenorocirilor care vin peste voi! . . . V-aţi strâns comori în zilele din urmă!” etc.
Apostolul Ioan însă a fost cel mai remarcabil văzător sau profet dintre toţi apostolii; viziunile sale, care formează cartea Apocalipsei, descriu în cea mai admirabilă manieră lucrurile viitoare.
Infailibilitatea apostolică
Din cele anterioare suntem pe deplin îndreptăţiţi să credem că apostolii au fost îndrumaţi de Domnul prin Spiritul Său sfânt, astfel încât toate cuvintele lor publice au fost de inspiraţie divină pentru învăţătura Bisericii şi tot atât de infailibile ca şi cuvintele profeţilor din dispensaţia precedentă. Dar în timp ce suntem astfel asiguraţi în privinţa caracterului adevărat al mărturiei lor şi a faptului că tot ce au spus ei către Biserică are aprobarea divină, este bine să examinăm cu grijă cinci împrejurări diferite, menţionate în Noul Testament, care sunt de obicei considerate ca opuse ideii că apostolii n-au greşit în învăţăturile lor. Le vom examina cu atenţie separat.
(1) Tăgăduirea de către Petru a Domnului nostru tocmai înainte de răstignirea Sa. Nu se poate contesta că aici Petru a fost surprins într-o greşeală mare, pe care el a regretat-o sincer mai târziu; dar să nu uităm că această încălcare, deşi comisă după alegerea lui ca apostol, a fost înainte de ungerea lui cu ((224)) Spiritul sfânt la Cincizecime şi de înzestrarea lui ca apostol în sensul cel mai deplin. Mai mult, infailibilitatea apostolilor pe care noi o pretindem este cea care se aplică la învăţăturile şi scrierile lor publice, şi nu la toate întâmplările şi amănuntele din viaţa lor, care, fără îndoială, au fost afectate de neajunsurile vaselor lor pământeşti, stricate prin căderea pe care toţi copiii lui Adam au suferit-o. Cuvintele apostolului, „comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut”, evident că s-au aplicat şi la el şi la ceilalţi apostoli, precum şi la toată Biserica — primitorii Spiritului sfânt. Partea noastră, ca indivizi, în marea lucrare de ispăşire a Învăţătorului nostru, acoperă aceste neajunsuri ale trupului care sunt contrare dorinţelor noastre ca Noi Creaturi.
Funcţia apostolică pentru serviciul Domnului şi al Bisericii a fost cu totul separată de slăbiciunile trupului şi le-a fost conferită nu datorită perfecţiunii umane, ci în timp ce erau, după cum se ştie, „oameni cu aceleaşi patimi” ca şi noi (Fapt. 14:15). Funcţia nu le-a adus restabilirea — perfecţiunea corpurilor lor muritoare — ci le-a adus numai mintea nouă şi Spiritul sfânt care să le conducă pe acestea. Ea nu le-a făcut perfecte gândurile şi acţiunile, ci doar a condus acele gânduri şi acţiuni aşa încât învăţăturile publice ale celor doisprezece să fie infailibile — Cuvântul Domnului. Acesta este felul de infailibilitate pretins de papi — că atunci când papa vorbeşte ex catedra, sau oficial, el este condus de Dumnezeu şi nu i se permite să greşească. Această lipsă de greşeli a papilor este pretinsă pentru ei pe motivul că şi ei sunt apostoli — trecând cu vederea şi ignorând învăţătura Scripturilor că sunt numai „doisprezece apostoli ai Mielului”.
(2) Într-o împrejurare, Petru „prefăcut” — s-a făcut vinovat de făţărnicie (Gal. 2:11-14). Aceasta se arată ca dovadă că apostolii n-au fost infailibili în conduită. Noi recunoaştem acest lucru deoarece ne dăm seama că şi apostolii l-au recunoscut (Fapt. 14:15); dar repetăm că n-a fost permis ca aceste slăbiciuni omeneşti să strice lucrarea lor sau utilitatea lor ca apostoli — care „au predicat Evanghelia prin Duhul sfânt trimis din cer” ((225)) (1 Pet. 1:12; Gal. 1:11, 12) — nu prin înţelepciunea oamenilor, ci prin înţelepciunea de sus (1 Cor. 2:5-16). Această eroare din partea lui Petru a fost prompt corectată de Dumnezeu prin apostolul Pavel, care în mod blând dar ferm „i-a stat împotrivă în faţă, căci era de condamnat”; şi faptul că acest lucru a fost bine primit de către apostolul Petru şi că el şi-a învins slăbiciunea în privinţa preferinţei pentru evrei este cu prisosinţă mărturisit prin cele două epistole ale sale, în care nu se poate găsi nici o umbră de şovăială în acest subiect şi nici vreo lipsă de credincioşie în recunoştinţa sa faţă de Domnul.
(3) Se pretinde că apostolii au aşteptat ca a doua venire a Domnului să aibă loc foarte repede, probabil în timpul vieţii lor, şi că în aceasta ei au greşit din punct de vedere doctrinar şi au arătat că învăţăturile lor nu sunt demne de încredere. Noi răspundem că Domnul a declarat că i-a lăsat pe apostoli în nesiguranţă în privinţa timpului celei de-a doua veniri şi a stabilirii Împărăţiei — pur şi simplu spunându-le lor şi tuturora să vegheze, pentru ca atunci când evenimentul va fi cuvenit, ei să ştie şi să nu fie în întuneric în legătură cu acest subiect, aşa cum va fi lumea în general. Întrebarea lor despre această chestiune, după învierea Domnului, a adus din partea Lui răspunsul: „Nu este treaba voastră să ştiţi timpurile sau perioadele, pe acestea Tatăl le-a pus sub stăpânirea Sa”. Să găsim noi greşeală la apostoli pentru o chestiune despre care Domnul a spus că pentru un timp era un secret divin? Desigur că nu. Găsim însă că sub conducerea Spiritului în privinţa „lucrurilor viitoare” apostolii au fost foarte precauţi în expresiile lor legate de timpul celei de-a doua veniri; şi departe de a aştepta acest lucru în timpul vieţii lor, cuvintele lor indică contrariul.
De exemplu, apostolul Petru spune clar că el a scris epistolele cu scopul ca Biserica să-i aibă mărturia după moartea sa — o dovadă clară că el nu s-a aşteptat să trăiască până la stabilirea Împărăţiei (2 Pet. 1:15). Apostolul Pavel, deşi a spus că „timpul s-a scurtat”, n-a pretins că putea spune cât era de scurt. De fapt, privit din punctul de vedere al săptămânii formate din ((226)) şapte zile de câte o mie de ani — din care a şaptea va aduce Împărăţia — mai mult de patru şesimi din timpul de aşteptare trecuseră deja şi timpul era înaintat. Exact în acelaşi mod vorbim acum despre asemenea lucruri legate de afacerile pământeşti, când joia spunem că săptămâna va fi curând trecută. Pavel a vorbit şi despre timpul plecării lui, despre faptul că el era gata să-şi dea viaţa, despre preferinţa lui de a face astfel. El arată că ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea. El a corectat unele impresii false asupra subiectului, zicând: „Să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreun cuvânt, nici de vreo epistolă ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun fel, căci nu va veni înainte de a fi venit lepădarea de credinţă şi de a se fi descoperit omul păcatului, fiul pierzării . . . Nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea când eram încă la voi? Şi acum ştiţi ce-l opreşte ca să nu se descopere decât la timpul lui”.
(4) Se obiectează că Pavel, care a scris: „Eu, Pavel, vă spun că dacă veţi fi circumcişi, Hristos nu vă va folosi cu nimic” (Gal. 5:2), l-a făcut pe Timotei să se circumcidă (Fapt. 16:3). Şi suntem întrebaţi: Oare prin aceasta n-a dat el învăţătură falsă şi în contradicţie cu propria sa mărturie? Noi răspundem: Nu; Timotei era evreu, fiindcă mama lui era evreică (Fapt. 16:1); iar circumcizia era un obicei naţional printre evrei, care a început înainte de Legea lui Moise şi care a continuat după ce Cristos „a şters înscrisul (Legământul) . . . pironindu-l pe cruce”. Circumcizia i-a fost dată lui Avraam şi seminţei lui cu patru sute treizeci de ani înainte de a fi dată Legea lui Israel ca naţiune la Muntele Sinai. Petru a fost numit apostolul circumciziei (adică pentru evrei), iar Pavel al necircumciziei (adică pentru neamuri). Gal. 2:7, 8.
Argumentul său din Galateni 5:2 nu era adresat evreilor. Pavel se adresa neamurilor, al căror singur motiv pentru care doreau sau chiar numai se gândeau la circumcizie era că anumiţi învăţători falşi îi încurcau, spunându-le că trebuiau să ţină atât Legământul Legii, cât şi să accepte pe Cristos, făcându-i astfel să ignore Legământul de Har. Aici apostolul ((227)) arată că, dacă ei se circumcideau (pentru un astfel de motiv), aceasta ar fi o respingere a Legământului de Har şi, ca atare, o respingere a întregii lucrări a lui Cristos. El n-avea nici o obiecţie ca evreii să-şi continue obiceiul naţional al circumciziei: acest lucru este evident din cuvintele sale în 1 Cor. 7:18, 19, ca şi din procedurile sale cu Timotei. Nu doar că era necesar ca Timotei sau oricare alt evreu să se circumcidă, dar nu era nepotrivit; şi cum el umbla în măsură considerabilă printre evrei, era spre avantajul lui — îi aducea încrederea evreilor. Dar vedem împotrivirea neclintită a lui Pavel în acest subiect, când unii care au înţeles greşit chestiunea au căutat să-l facă pe Tit, un grec pur, să se circumcidă. Gal. 2:3-5.
5) Relatarea despre purtarea lui Pavel, înregistrată în Fapt. 21:20-26, se consideră a fi contrară cu propriile sale învăţături despre adevăr şi arată că el a greşit în privinţa doctrinelor şi practicilor. Se pretinde că din cauza procedurii greşite în această împrejurare a fost permis ca Pavel să sufere atât de mult ca prizonier şi în final a fost trimis la Roma. Dar asemenea vedere nu este susţinută de faptele declarate în Scripturi. Relatarea arată că în toată această experienţă Pavel a avut simpatia şi aprobarea tuturor celorlalţi apostoli, şi, mai presus de toate, favoarea continuă a Domnului. Purtarea lui a fost la cererea celorlalţi apostoli. I s-a mărturisit prin profeţie, înainte de a pleca la Ierusalim (Fapt. 21:10-14), că lanţuri şi închisoare îl aşteptau; şi în ascultare de convingerea pe care o avea cu privire la datoria sa a înfruntat toate acele adversităţi prezise. Şi citim că tocmai când era în mijlocul necazului „Domnul a stat lângă el şi i-a zis: «Îndrăzneşte, căci după cum ai mărturisit despre Mine la Ierusalim, tot aşa trebuie să mărturiseşti şi la Roma»”. Mai târziu aflăm că Domnul i-a aratat iarăşi favoare, după cum citim: „Căci un înger al Dumnezeului al Căruia sunt eu şi Căruia Îi slujesc, a stat lângă mine azi noapte şi mi-a zis: «Nu te teme, Pavel! Tu trebuie să stai înaintea Cezarului; şi iată, Dumnezeu ţi-a dăruit pe toţi cei care merg cu corabia împreună cu tine»”. Fapt. 23:11; 27:23, 24.
În vederea acestor fapte, trebuie să căutăm o înţelegere a purtării lui Pavel în concordanţă cu purtarea lui în mod constant îndrăzneaţă şi nobilă — având o mare apreciere ((228)) pentru lucrarea şi mărturia pe care Dumnezeu nu numai că n-a mustrat-o, ci a aprobat-o. Ajungând apoi să examinăm Fapt. 21:21-27, remarcăm (versetul 21) că Pavel n-a dat învăţătura că evreii convertiţi nu trebuiau să-şi circumcidă copiii şi nici n-a respins Legea Mozaică — mai degrabă a onorat-o, arătând realităţile mai mari şi mai impresionante pe care legea lui Moise le-a simbolizat cu atâta forţă. Prin urmare, departe de a respinge pe Moise, el a onorat pe Moise şi Legea, zicând: „Legea . . . este sfântă, dreaptă şi bună”, şi a arătat că prin ea a crescut cunoştinţa despre caracterul hain al păcatului; că Legea a fost atât de grandioasă încât nici un om imperfect n-a putut asculta de ea pe deplin, şi că Cristos, ţinând-o, câştigase răsplăţile ei, iar acum sub Legământul de Har oferea viaţă veşnică şi binecuvântări ca un dar pentru cei care nu erau în stare să ţină legea, dar care prin credinţă au acceptat ascultarea şi sacrificiul Său perfect ca acoperire a imperfecţiunilor lor, şi care au devenit urmaşii Săi pe cărarea dreptăţii.
Anumite ceremonii ale dispensaţiei iudee — cum ar fi posturile, celebrarea lunilor noi, a zilelor şi a sărbătorilor de sabat — au fost tipuri ale adevărurilor spirituale aparţinătoare Veacului Evanghelic. Apostolul arată clar că Evanghelia Legământului de Har nici nu le impune nici nu le interzice pe acestea (Cina Domnului şi Botezul fiind singurele lucruri cu caracter simbolic poruncite nouă, iar acestea sunt noi). Col. 2:16, 17; Luca 22:19; Mat. 28:19.
Unul dintre aceste ritualuri evreieşti simbolice, numit „curăţire”, a fost cel respectat de Pavel şi de cei patru evrei, în cazul pe care-l examinăm acum. Fiind evrei, ei aveau dreptul, dacă voiau, nu numai să se consacre lui Dumnezeu în Cristos, dar şi să facă simbolul acestei curăţiri. Şi ei au făcut acest lucru — oamenii care erau cu Pavel făcând pe lângă aceasta un jurământ de a se umili înaintea Domnului şi a oamenilor, prin aceea că şi-au ras capetele. Aceste ceremonii simbolice costau ceva; şi preţul se pare că forma „jertfa” de bani — un cuantum pentru fiecare, pentru a acoperi cheltuielile Templului.
((229))
Apostolul Pavel n-a învăţat niciodată pe evrei că ei erau eliberaţi de Lege — ci, dimpotrivă, că Legea avea stăpânire asupra fiecăruia din ei atâta vreme cât trăia. El a arătat însă că dacă un evreu accepta pe Cristos şi devenea „mort împreună cu El”, aceasta rezolva pretenţiile Legământului Legii asupra acelui evreu şi-l făcea un om al lui Dumnezeu, liber în Cristos (Rom. 7:1-4). Dar el i-a învăţat pe convertiţii dintre neamuri că ei niciodată nu fuseseră sub Legământul Legii evreieşti, şi a încerca să practice ceremoniile şi ritualurile Legii evreieşti presupunea că ei se încredeau în acele simboluri pentru mântuire şi nu se bazau cu totul pe meritul sacrificiului lui Cristos. Şi cu aceasta toţi apostolii au fost de acord. Vezi Fapt. 21:25; 15:20, 23-29.
Concluzia noastră este că Dumnezeu i-a folosit pe apostoli în modul cel mai minunat, făcându-i slujitori foarte capabili ai adevărului Său şi îndrumându-i supranatural în subiectele despre care au scris — aşa încât nimic ce este folositor pentru omul lui Dumnezeu n-a fost omis — şi chiar în cuvintele scrierilor lor originale s-a manifestat o grijă şi o înţelepciune mai presus de ceea ce au înţeles apostolii înşişi. Lăudat fie Dumnezeu pentru această temelie sigură a credinţei noastre!
Apostolii n-au fost stăpâni peste moştenirea lui Dumnezeu
Trebuie oare apostolii să fie priviţi în vreun sens ca stăpâni în Biserică? Sau, cu alte cuvinte, când Domnul şi Capul Bisericii a plecat, a luat careva dintre ei locul Capului, ori toţi împreună au constituit un cap, ca să-I ia locul şi frâiele guvernării? Sau, au fost ei, sau careva dintre ei, ceea ce pretind papii de la Roma că sunt, în calitate de succesori ai lor — vicarii sau înlocuitorii lui Cristos pentru Biserică, corpul Său?
Împotriva unei astfel de ipoteze avem declaraţia simplă a lui Pavel (Efes. 4:4, 5): „Este un singur trup” şi „un singur Domn“; şi, de aceea, printre diferitele membre ale corpului, nu contează care ar fi relativa importanţă a unora, numai acel singur Domn şi Cap trebuie să fie recunoscut. Acest lucru l-a dat şi Domnul ca învăţătură când, adresându-Se mulţimilor ((230)) şi ucenicilor Săi, a zis: „Cărturarilor şi fariseilor . . . le place . . . să fie numiţi de oameni: «Rabi! Rabi!» Voi să nu vă numiţi Rabi fiindcă unul singur este Îndrumătorul vostru: Hristos; şi voi toţi sunteţi fraţi” (Mat. 23:1, 2, 6-8). Şi, adresându-Se iarăşi apostolilor, Isus a zis: „Ştiţi că cei priviţi drept cârmuitori ai popoarelor domnesc peste ele şi mai-marii lor exercită autoritate asupra lor. Dar între voi nu este aşa, ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; şi oricare va vrea să fie întâi între voi, să fie robul tuturor. Căci tot aşa, Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi”. Marcu 10:42-45.
N-avem nici o dovadă că Biserica timpurie i-a privit vreodată pe apostoli ca stăpâni în Biserică, ori că apostolii şi-au asumat vreodată asemenea autoritate sau demnitate. Purtarea lor a fost într-adevăr foarte departe de ideea papală a stăpânirii, ca şi de aceea a tuturor slujitorilor proeminenţi din toate sectele creştine. De exemplu, Petru nu s-a numit niciodată „prinţul apostolilor”, cum îl numesc papiştii; şi nici el nici ceilalţi nu şi-au dat titluri unul altuia, sau n-au primit omagii din partea Bisericii. Ei s-au adresat ori s-au referit unul la altul simplu, cu, Petru, Ioan, Pavel etc., sau altfel, cu, fratele Petru, fratele Ioan etc.; şi toată Biserica era salutată similar — ca fraţi şi surori în Cristos. (Vezi Fapt. 9:17; 21:20; Rom. 16:23; 1 Cor. 7:15; 8:11; 2 Cor. 8:18; 2 Tes. 3:6, 15; Filim. 7, 16.) Şi este scris că Însuşi Domnul nu S-a ruşinat să-i numească pe toţi „fraţi” (Evr. 2:11), atât este El de departe de orice atitudine dominatoare în exercitarea adevăratei şi recunoscutei Sale stăpâniri sau autorităţi.
Aceşti slujitori de frunte în Biserica timpurie nici n-au umblat în robe preoţeşti, sau cu cruce şi rozar etc., căutând să-şi atragă reverenţa şi omagiul oamenilor; căci, după cum i-a învăţat Domnul, cei mai importanţi dintre ei au fost cei care au servit mai mult. Astfel, de exemplu, când persecuţia a risipit Biserica şi i-a scos din Ierusalim, „cei unsprezece” s-au ţinut tare pe poziţii, dispuşi să facă orice trebuia, fiindcă în acest timp de ((231)) încercare Biserica din altă parte căuta încurajare şi ajutor la cei din Ierusalim. Dacă ar fi fugit, întreaga Biserică ar fi fost disperată şi cuprinsă de panică. Şi-l găsim pe Iacov pierind de sabia lui Irod; pe Petru aşteptându-l o soartă similară, aruncat în închisoare şi prins cu lanţul de doi soldaţi (Fapt. 12:1-6); iar pe Pavel şi Sila în slujirea lor bătuţi cu multe lovituri şi apoi aruncaţi în închisoare cu picioarele fixate în butuci; şi pe Pavel îndurând „o mare luptă de suferinţe” (Fapt. 16:23, 24; 2 Cor. 11:23-33). Au arătat ei ca stăpânii, ori s-au purtat ca stăpânii? Desigur că nu.
Petru a fost foarte explicit în această chestiune când i-a sfătuit pe bătrâni: „Păstoriţi turma lui Dumnezeu”. El n-a zis, turma voastră, poporul vostru, biserica voastră, cum spun mulţi slujitori de astăzi, ci turma lui Dumnezeu, nu ca stăpâni peste moştenire, ci ca exemple pentru turmă — exemple de smerenie, credincioşie, zel şi evlavie (1 Pet. 5:1-3). Şi Pavel zice: „Gândesc că Dumnezeu a făcut din noi, apostolii, oamenii cei mai de pe urmă, ca nişte condamnaţi la moarte, fiindcă am ajuns o privelişte pentru lume, pentru îngeri şi pentru oameni. Noi suntem nebuni pentru Hristos . . . în dispreţ . . . suferim de foame şi de sete, suntem goi, chinuiţi, fără locuinţă stabilă, ne obosim muncind cu mâinile noastre; când suntem insultaţi, binecuvântăm; când suntem prigoniţi, răbdăm; când suntem vorbiţi de rău, ne rugăm. Până în ziua de azi am ajuns ca gunoiul lumii, ca lepădătura tuturor” (1 Cor. 4:9-13). Nu prea semănau cu stăpânii în toate acestea, nu-i aşa? Şi împotrivindu-se ideii unora dintre fraţii care păreau să aspire la stăpânire peste moştenirea lui Dumnezeu, Pavel zice ironic: „O, iată-vă sătui! Iată-vă ajunşi bogaţi! Iată-vă împărăţind fără noi“; dar mai târziu el recomandă singura cale dreaptă, care este aceea a smereniei, zicând: „Călcaţi pe urmele mele” în această privinţă. Şi iarăşi: „Iată cum trebuie să fim priviţi noi: ca nişte slujitori ai lui Hristos şi ca nişte administratori ai tainelor lui Dumnezeu”. 1 Cor. 4:8, 16, 1.
Şi din nou acelaşi apostol adaugă: „După cum am fost aprobaţi de Dumnezeu ca să ne fie încredinţată Evanghelia, ((232)) tot aşa şi vorbim, ca să plăcem nu oamenilor, ci lui Dumnezeu care ne cercetează inimile. În adevăr, cum bine ştiţi, niciodată n-am întrebuinţat cuvinte linguşitoare, nici haina lăcomiei de bani: martor este Dumnezeu. N-am căutat slavă de la oameni: nici de la voi, nici de la alţii, deşi, ca apostoli ai lui Hristos, am fi putut să fim o greutate. Dimpotrivă, ne-am arătat blânzi în mijlocul vostru, ca o doică (ce-şi hrăneşte) ce-şi creşte cu drag copiii” (1 Tes. 2:4-7). Apostolii n-au scos nici bule nici anateme, dar printre implorările lor iubitoare găsim expresii cum sunt acestea: „Când suntem vorbiţi de rău, ne rugăm”, „Pe tine, adevărat tovarăş de jug, te rog”, „Nu mustra cu asprime pe un bătrân, ci sfătuieşte-l”. 1 Cor. 4:13; Filip. 4:3; 1 Tim. 5:1.
Biserica timpurie a respectat cum se cuvine evlavia, cunoştinţa spirituală superioară şi înţelepciunea apostolilor, şi privindu-i, aşa cum de fapt au fost, ca ambasadori speciali ai Domnului către ei, au stat la picioarele apostolilor ca învăţăcei; totuşi nu cu mintea indiferentă, fără nici un fel de întrebări, ci cu dispoziţia de a încerca spiritele şi a verifica mărturia (1 Ioan 4:1; 1 Tes. 5:21; Isa. 8:20). Iar apostolii, învăţându-i, au prescris această atitudine a minţii care cerea un motiv pentru speranţa lor şi au încurajat-o, fiind pregătiţi s-o satisfacă — nu prin cuvinte amăgitoare, de înţelepciune omenească (de filosofie şi teorie omenească), ci prin demonstrarea Spiritului şi puterii, pentru ca credinţa Bisericii să poată sta nu în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu (1 Cor 2:4, 5). N-au cultivat un respect orb şi superstiţios faţă de ei.
Citim că bereenii „aveau un caracter mai nobil decât cei din Tesalonic. Au primit cuvântul cu toată bunăvoinţa şi cercetau Scripturile în fiecare zi, ca să vadă dacă ce li se spunea este aşa”. Iar efortul constant al apostolilor a fost să arate că Evanghelia pe care ei o vesteau era chiar aceeaşi Evanghelie exprimată tainic de către profeţii din vechime, cărora „le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru voi (corpul lui Cristos) spuneau ei aceste lucruri pe care vi le-au vestit acum cei (apostolii) care v-au predicat Evanghelia, prin Duhul sfânt trimis din cer” (1 Pet. 1:10-12) ((233)) — că era chiar aceeaşi Evanghelie a vieţii şi nemuririi adusă la lumină prin Însuşi Domnul — că mai marea ei amplificare şi toate detaliile specifice descoperite Bisericii prin ei, sub conducerea şi îndrumarea Spiritului sfânt — fie prin revelaţii speciale, fie prin alte mijloace mai naturale, ambele acestea fiind folosite — au fost în împlinirea promisiunii Domnului faţă de apostoli şi prin ei faţă de întreaga Biserică — „Mai am să vă spun încă multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta”.
Era corect prin urmare ca bereenii să cerceteze Scripturile ca să vadă dacă mărturia apostolilor corespundea cu aceea a Legii şi a profeţilor, şi să le compare şi cu învăţăturile Domnului. Domnul nostru de asemenea a invitat la o verificare similară a mărturiei Sale prin Lege şi profeţi, zicând: „Voi cercetaţi Scripturile . . . dar tocmai ele mărturisesc despre Mine”. Toată mărturia divină trebuie să fie în armonie, fie că este comunicată prin Lege, prin profeţi, prin Domnul sau prin apostoli. Întreaga ei armonie este o dovadă a inspiraţiei lor divine. Şi, mulţumim lui Dumnezeu! noi găsim că acea armonie există, aşa încât Scripturile Vechiului şi Noului Testament constituie ceea ce Domnul Însuşi numeşte „harpele lui Dumnezeu” (Apoc. 15:2). Iar diferitele mărturii ale Legii şi profeţilor sunt cele câteva corzi ale harfei, care, dacă sunt acordate de Spiritul sfânt ce locuieşte în inima noastră şi sunt atinse de degetele servilor şi căutătorilor devotaţi ai adevărului divin, scot cele mai încântătoare sunete care au ajuns vreodată la urechile muritorilor. Lăudat fie Domnul pentru aleasa melodie a binecuvântatei „cântări a lui Moise şi a Mielului”, pe care noi o învăţăm prin mărturia sfinţilor Săi apostoli şi profeţi, dintre care Domnul Isus este cel mai însemnat!
Dar în timp ce mărturia Domnului şi a apostolilor trebuie să fie în armonie cu aceea a Legii şi profeţilor, noi trebuie să aşteptăm ca ele să mărturisească despre lucruri atât noi cât şi vechi; fiindcă aşa ne-au îndrumat profeţii să aşteptăm (Mat. 13:35; Ps. 78:2; Deut. 18:15, 18; Dan. 12:9). Şi astfel îi găsim nu numai expunând adevărurile ascunse ale profeţiei vechi, dar şi explicând noi revelaţii de adevăr.
((234))
Apostoli, profeţi, evanghelişti, învăţători
Conform ideii generale a creştinătăţii, Domnul a lăsat problema organizării Bisericii cu prevederi total neadecvate pentru scopurile pe care le-a intenţionat, şi a aşteptat ca poporul Său să-şi folosească propria înţelepciune în ceea ce priveşte organizarea. Mulţi oameni cu diferite idei au favorizat mai mult sau mai puţin organizaţiile stricte, şi astfel îi găsim astăzi pe creştinii de peste tot din lume organizaţi după diferite criterii şi cu mai multă sau mai puţină rigiditate, fiecare pretinzând că denominaţia sau sistemul său specific de guvernare este avantajos. Acest lucru este greşit! Nu este raţional să presupunem că Dumnezeu, cunoscând această Nouă Creaţie mai înainte de întemeierea lumii, ar fi atât de neglijent cu propria Sa lucrare încât să-Şi lase poporul credincios fără o înţelegere clară a voinţei Sale şi fără un aranjament sau o organizare adecvată pentru binele lor. Tendinţa minţii umane este fie spre anarhie pe de o parte, fie spre o organizare strictă şi robie pe de altă parte. Aranjamentul divin, care evită ambele aceste extreme, stabileşte pentru Noua Creaţie o organizare extrem de simplă şi lipsită de orice este înrudit cu robia. Într-adevăr, îndemnul Scripturii pentru orice creştin este: „Hristos ne-a eliberat ca să fim liberi. Rămâneţi deci tari şi nu vă supuneţi iarăşi sub jugul robiei!” Gal. 5:1.
În prezentarea acestui aranjament divin trebuie să ne limităm strict la mărturiile divine şi să ignorăm în întregime istoria eclesiastică — ţinând minte că „lepădarea de credinţă” prezisă începuse să lucreze chiar în timpul apostolilor şi că aceasta a înaintat rapid după moartea apostolilor, culminând mai întâi în sistemul papal. Luând relatarea Bibliei, putem include împreună cu relatările Noului Testament şi aranjamentele tipice de sub Lege, dar să ne amintim continuu că acele tipuri au reprezentat nu numai lucruri din timpul acestui Veac Evanghelic, ci au simbolizat şi aranjamente pentru Veacul Milenar viitor. De exemplu, Ziua Ispăşirii cu lucrarea ei a reprezentat, după cum am văzut, acest Veac Evanghelic.
((235))
În ziua aceea Marele Preot nu purta hainele sale glorioase, ci doar hainele sfinte, sau hainele de in — ilustrând faptul că în timpul acestui Veac Evanghelic nici Domnul nici Biserica nu ocupă un loc distins sau glorios în ochii oamenilor — întreaga lor stare fiind reprezentată doar ca o stare de puritate, dreptate — simbolizată prin hainele de in care, în cazul Bisericii, simbolizează dreptatea Domnului şi Capului ei. După Ziua Ispăşirii, Marele Preot se îmbrăca cu hainele glorioase, reprezentând gloriile, demnităţile etc., autorităţii şi puterii lui Cristos în timpul Veacului Milenar. Şi Biserica este reprezentată cu Domnul ei în gloriile din acea ilustraţie, fiindcă, aşa cum capul Marelui Preot a reprezentat pe Domnul şi Învăţătorul nostru, tot aşa corpul preotului a reprezentat Biserica; iar hainele glorioase, prin urmare, au reprezentat demnităţile şi onorurile întregii Preoţimi Împărăteşti când va fi venit timpul înălţării. Ierarhia papală — pe nedrept pretinzând că domnia lui Cristos se îndeplineşte prin împuternicire, că papii sunt locţiitorii Lui, iar cardinalii, arhiepiscopii şi episcopii reprezintă Biserica în glorie şi putere — încearcă să exercite control civil şi religios asupra lumii, imitând gloriile şi demnităţile Noii Creaţii alese, prin hainele somptuoase ale funcţiei lor, pe care ei le poartă. Însă adevărata Preoţime Împărătească mai poartă încă hainele albe de sacrificiu şi-L aşteaptă pe adevăratul Domn al Bisericii şi adevărata înălţare la „slavă, cinste şi nemurire”, când ultimul membru al celor aleşi îşi va fi sfârşit partea în lucrarea de sacrificiu.
Îndrumările cu privire la organizarea şi regulile Bisericii în zilele ei de umilire şi sacrificiu trebuie căutate în special în Noul Testament. Faptul că aceste reguli nu sunt aşezate într-o formă compactă nu trebuie să ne împiedice să aşteptăm şi să găsim că ele sunt totuşi un sistem complet. Trebuie să luptăm împotriva aşteptărilor naturale ale judecăţii noastre pervertite în privinţa legilor şi trebuie să reţinem că Bisericii, în calitate de fii ai lui Dumnezeu, i s-a dat o „lege desăvârşită, cea a libertăţii”, pentru că ei nu mai sunt servitori, ci fii, şi ((236)) pentru că fiii lui Dumnezeu trebuie să înveţe să-şi folosească libertatea de fii şi prin aceasta să-şi arate cu atât mai deosebit absoluta lor ascultare de legile şi principiile iubirii.
Apostolul pune în faţa noastră o imagine a Noii Creaţii care ilustrează întregul subiect. Este o imagine umană, capul reprezentând pe Domnul, diferitele părţi şi membre reprezentând Biserica. În 1 Corinteni 12 acest subiect este foarte bine dezvoltat, şi cu mare simplitate, explicaţia dată fiind: „După cum trupul este unul şi are multe mădulare, dar după cum toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristos (un corp sau o companie compusă din mulţi membri). Căci printr-un singur Duh, noi toţi am fost botezaţi într-un singur trup” (fie evrei, fie neamuri, fie robi, fie liberi). Apostolul continuă şi atrage atenţia asupra faptului că după cum binele unui corp uman depinde în mare măsură de unitatea, armonia şi cooperarea tuturor membrelor lui, tot aşa este şi cu Biserica, corpul lui Cristos. Dacă un membru suferă durere sau degradare sau dizgraţie, toţi membrii sunt afectaţi, cu voie sau fără voie, iar dacă un membru este în mod deosebit binecuvântat, mângâiat sau reconfortat, toţi ceilalţi îi vor împărtăşi proporţional binecuvântările. El arată (versetul 23) că noi căutăm să acoperim şi să ascundem slăbiciunile şi neajunsurile etc., corpului nostru natural şi căutăm să-l uşurăm şi să-l ajutăm; şi la fel trebuie să fie şi cu Biserica, corpul lui Cristos — celor mai slabi membri trebuie să li se acorde atât grijă deosebită cât şi acoperire cu iubirea-caritate; „ca să nu fie dezbinare (diviziune) în trup, ci mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele”, de cele mai umile ca şi de cele mai favorizate. Versetul 25.
În conformitate cu aceasta, organizarea Bisericii de către Domnul este într-adevăr completă; dar, cum este în natură, aşa este şi cu harul — unde organizarea este completă, este mai mică nevoie de atele şi de bandaje. Un arbore este bine organizat şi unificat de la vârf la rădăcini, dar ramurile nu sunt susţinute pe el prin fixatoare sau sfori sau şuruburi ((237)) aprobate prin certificat, sau prin reguli şi legi tipărite; la fel este şi cu corpul lui Cristos. Dacă este cum se cuvine reglat, armonizat şi unit în modul stabilit de Domnul, nu vor fi necesare sfori, atele şi şuruburi care să-i ţină pe diferiţii membri împreună — nu va fi nevoie de legi, crezuri şi mecanisme omeneşti spectaculoase pentru a-i aduna sau ţine împreună. Acel singur Spirit este legătura de unire, şi atâta vreme cât spiritul vieţii rămâne, trebuie să rămână şi unitatea, unicitatea corpului, iar aceasta va fi o unitate puternică sau slabă, după cum prisoseşte Spiritul Domnului.
Apostolul merge mai departe şi arată că Dumnezeu este administratorul general al afacerilor acestei organizaţii, Noua Creaţie, pe care El Însuşi a plănuit-o şi a inaugurat-o. Cuvintele Sale sunt: „Voi sunteţi trupul lui Hristos şi fiecare în parte mădularele lui. Şi Dumnezeu a rânduit în Biserică (Ecclesie, corp), întâi, apostoli; al doilea, proroci; al treilea, învăţători; apoi, puteri miraculoase; apoi, daruri de vindecări, ajutorări, administrări, felurite limbi”. Va fi ceva nou pentru mulţi care sunt obişnuiţi să se pună ei înşişi şi unii pe alţii în locuri de glorie şi onoare, încredere şi serviciu în Biserică, să-şi dea seama că Dumnezeu a promis supravegherea acestei probleme printre cei care aşteaptă de la El îndrumare şi sunt conduşi de Cuvântul şi Spiritul Său.
Dacă acest lucru ar fi recunoscut, cât de puţini ar îndrăzni să caute locuri de frunte şi să tragă sforile pentru poziţii de cinste, după cum este la modă în politică! A înţelege grija divină asupra Bisericii adevărate înseamnă întâi de toate a deosebi Biserica adevărată de sistemele nominale; iar apoi a căuta reverenţios şi smerit să se cunoască voinţa divină în privinţa tuturor aranjamentelor, serviciilor şi slujitorilor Bisericii adevărate.
Apostolul întreabă: „Oare toţi sunt apostoli? Toţi sunt proroci? Toţi sunt învăţători?”, implicând că se va admite în general că nu acesta este cazul; şi că oricine este recunoscut în vreuna din aceste poziţii trebuie să poată da ceva dovadă a numirii sale divine şi trebuie să-şi exercite funcţia sau serviciul nu ca ((238)) să placă oamenilor, ci ca să placă marelui supraveghetor al Bisericii — Capul şi Domnul ei. Apostolul ne atrage atenţia asupra faptului că aceste deosebiri în Biserică corespund deosebirilor între membrele corpului natural, şi că fiecare membru este necesar şi nici unul nu trebuie să fie dispreţuit. Ochiul nu poate spune piciorului, n-am nevoie de tine; nici urechii, n-am nevoie de tine; nici mâinii, n-am nevoie de tine; dacă toate ar fi un singur mădular, unde ar fi trupul? „Astfel trupul nu este un singur mădular, ci mai multe”. Versetele 19, 14.
Este adevărat, acum nu există în Biserică aceeaşi varietate de membri; căci, după cum arată apostolul: „Limbile sunt un semn nu pentru cei care cred, ci pentru cei necredincioşi”, tot aşa sunt şi minunile. Când apostolii, care aveau puterea să dea aceste daruri ale Spiritului, au murit, şi când şi cei care primiseră aceste daruri de la ei au murit, aceste miracole — daruri — după cum am văzut deja, au încetat în Biserică. Dar a existat totuşi în Biserică o lucrare corespunzătoare pentru fiecare bărbat şi pentru fiecare femeie — o ocazie de a servi pe Domnul, Adevărul şi pe membrii confraţi ai corpului lui Cristos, fiecare după capacităţile lui naturale. Când aceste minuni au încetat, le-a luat locul educaţia în Adevăr, în cunoştinţa Domnului şi în darurile Spiritului. Chiar şi în timp ce aceste daruri inferioare ale vindecării, limbilor, interpretărilor şi minunilor erau în Biserică, apostolul îi îndemna pe fraţi să „dorească cu înflăcărare darurile cele mai bune”.
În mod raţional ei nu puteau dori cu înflăcărare sau nu puteau aştepta slujba de apostol, deoarece erau numai doisprezece apostoli; dar puteau dori cu înflăcărare să fie profeţi (expunători) sau învăţători. „Şi”, adaugă apostolul, „vă voi arăta o cale nespus mai bună” (versetul 31). Mai departe el arată că mult mai presus de oricare din aceste daruri sau servicii în Biserică este onoarea de a poseda în mare măsură spiritul Învăţătorului — Iubirea. El arată că şi cel mai umil membru al Bisericii care ajunge la iubirea desăvârşită, a ajuns la o poziţie mai înaltă şi mai nobilă în ochii Domnului decât aceea a oricărui apostol, profet sau ((239)) învăţător căruia îi lipseşte darul iubirii. El spune că nu contează care sunt darurile, dacă iubirea lipseşte, totul este gol şi nesatisfăcător în ochii Domnului. Într-adevăr, putem fi siguri că nimeni n-ar putea deţine mult timp cu aprobarea Domnului poziţia de apostol, profet sau învăţător în Biserică, dacă n-a ajuns la starea iubirii desăvârşite, sau dacă n-a căutat cel puţin să ajungă la acest standard. Altfel, în mod sigur i se va permite să devieze în întuneric şi va putea deveni învăţător al erorii în loc să fie învăţător al Adevărului — un slujitor al lui Satan ca să cearnă pe fraţi.
În Scrisoarea sa către Efeseni (4:1-16) apostolul repetă această lecţie a unităţii Bisericii ca un corp din multe membre, sub un Cap, Cristos Isus, şi unite printr-un spirit — spiritul iubirii. El îi îndeamnă pe toţi aceşti membri să umble într-un chip vrednic de chemarea lor, în smerenie, blândeţe, îndelungă răbdare, îngăduindu-se unii pe alţii în iubire, căutând să păstreze unitatea Spiritului în legătura păcii. În acest capitol apostolul prezintă pe diferiţii membri ai corpului numiţi pentru servicii speciale în corp şi ne spune obiectivul serviciului, zicând: „El a dat pe unii (să fie) apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor în vederea lucrării de slujire (pregătindu-i pentru misiunea sau serviciul glorios al Împărăţiei Milenare), pentru zidirea (edificarea) trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos; ca . . . spunând adevărul în dragoste, să creştem în toate până la Cel care este Capul, Hristos. Din El, tot trupul, bine alcătuit şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi face creşterea . . . şi se zideşte în dragoste”. Efes. 4:11-16.
Remarcăm imaginea pe care o zugrăveşte apostolul pentru noi — aceea a unui corp uman, însă mic şi nedezvoltat. El ne informează că voinţa divină este ca toţi membrii să crească până la deplina dezvoltare, deplina tărie şi putere — „starea de om matur” este imaginea care reprezintă Biserica în starea ei cuvenită, completă. Ducând imaginea de-a lungul veacului până în prezent, vedem că membrii au ((240)) adormit unul după altul pentru a aştepta marea organizare a dimineţii Milenare la Întâia Înviere, iar locurile acestora au fost continuu completate aşa încât Biserica n-a fost niciodată fără o organizare deplină, deşi uneori se putea să existe la un membru slăbiciuni mai mari, iar la altul putere mai mare. Totuşi, străduinţa fiecărui membru trebuie să fie întotdeauna să facă tot ce-i stă în putere pentru zidirea trupului, pentru întărirea membrilor şi pentru desăvârşirea lor în darurile Spiritului — „până vom ajunge toţi la unitatea credinţei”.
Unitatea credinţei este de dorit; trebuie să se depună străduinţă pentru ea — dar nu felul de unitate spre care se ţinteşte în general. Unitatea trebuie să fie în privinţa „credinţei care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna” în puritatea şi simplitatea ei, şi cu deplina libertate a fiecărui membru de a avea vederi diferite asupra punctelor minore şi fără nici o instruire în privinţa speculaţiilor, teoriilor etc., omeneşti. Ideea scripturală despre unitate este pe principiile fundamentale ale Evangheliei. (1) Răscumpărarea noastră prin sângele preţios şi îndreptăţirea noastră prin credinţă demonstrată în acest sânge. (2) Sfinţirea noastră, punerea deoparte pentru Domnul, pentru Adevăr şi pentru serviciul acestora — inclusiv serviciul fraţilor. (3) În afara acestor lucruri esenţiale, pe baza cărora trebuie cerută unitatea, nu poate exista nici o părtăşie scripturală; asupra oricărui alt punct trebuie să se acorde cea mai deplină libertate, cu dorinţa însă de a vedea şi de a ajuta pe alţii să vadă planul divin în fiecare trăsătură şi detaliu al lui. Astfel, fiecare membru al corpului lui Cristos, menţinându-şi libertatea personală, va fi atât de complet devotat Capului şi tuturor membrilor, încât îi va face plăcere să dea totul pentru ei, chiar şi viaţa.
Am văzut deja lucrarea specială a apostolilor şi faptul că numărul lor a fost limitat, şi că ei îşi fac încă serviciul în Biserică vorbind poporului Domnului ca purtători de cuvânt ai Săi prin Cuvântul Său. Să examinăm acum ceva în privinţa celorlalte servicii în Biserică, la care apostolul se referă ca la darurile Domnului pentru corpul general, sau ecclesia.
((241))
Domnul dă apostoli, proroci, evanghelişti, păstori, învăţători, pentru binecuvântarea corpului general în privinţa binelui lor, atât prezent cât şi veşnic. Urmează ca aceia care se sprijină cu seriozitate pe Domnul ca şi Cap, Instructor, Îndrumător al Bisericii, corpul Său, să aştepte, să caute şi să remarce darurile Lui în toate aceste amănunte, precum şi să le accepte şi să le folosească — dacă vreau să aibă binecuvântarea promisă. Aceste daruri nu se impun asupra Bisericii, iar cei care le neglijează când sunt oferite, suferă o pierdere corespunzătoare. Domnul le-a pus pe acestea în Biserică la început şi ne-a dat astfel aranjamentul ideal al Bisericii, lăsând pentru poporul Său să urmeze modelul astfel dat şi să aibă binecuvântări proporţionale, sau să ignore modelul şi să aibă greutăţi şi dezamăgiri corespunzătoare. Fiind din aceia care doresc să fie învăţaţi şi conduşi de Domnul, să căutăm să aflăm cum a pus El iniţial pe diferiţii membri şi ce daruri de felul acesta a acordat El de atunci încoace poporului Său, pentru ca în acest fel să putem aprecia darurile de această natură aflate la dispoziţia noastră, oricare ar fi ele, şi pe viitor să ne putem folosi mai zelos de ele.
Apostolul declară că plăcerea Domnului este să nu existe nici o dezbinare în corp — nici o separare, nici o diviziune. Cu metodele omeneşti, diviziunile sunt inevitabile — cu excepţia perioadei de triumf a papalităţii când sistemul nominal a devenit puternic şi a folosit metode drastice de persecuţie faţă de cei care nu erau în totul de acord cu el. Aceea însă a fost o unitate de forţă, de obligaţie — o unitate exterioară, şi nu o unitate a inimii. Cei pe care Fiul îi face liberi niciodată nu pot participa din inimă la astfel de uniri, în care libertatea personală este cu totul distrusă. Problema cu denominaţiile protestante nu este că ele sunt prea liberale şi de aceea s-au separat în multe fragmente, ci mai degrabă că au încă spiritul instituţiei mamă, fără a avea puterea pe care ea odată a exercitat-o ca să înăbuşe şi să suprime libertatea de gândire. Fără îndoială va fi surprinzător pentru mulţi când vom zice că în loc de a avea prea multe diviziuni sau dezbinări de felul ((242)) celor pe care le vedem acum peste tot, nevoia reală a Bisericii lui Cristos este de încă şi mai mare libertate — până când fiecare membru în parte va sta liber şi independent de toate legăturile, crezurile, confesiunile etc., omeneşti. Dacă fiecare creştin individual ar sta tare în libertatea cu care a fost făcut liber de către Domnul (Gal. 5:1; Ioan 8:32), şi dacă fiecare creştin în parte ar fi unit în loialitate cu Domnul şi Cuvântul Său, unitatea originală pe care o învaţă Scripturile ar fi discernută foarte repede şi toţi copiii adevăraţi ai lui Dumnezeu, toţi membrii Noii Creaţii, ar constata că sunt atraşi unii către alţii în mod asemănător liberi şi ar fi legaţi unii de alţii prin legăturile iubirii cu mult mai puternic decât sunt legaţi oamenii în sistemele şi societăţile pământeşti. „Dragostea lui Hristos ne constrânge” (ne ţine împreună — Concordanţa Young). 2 Cor. 5:14.
Toţi membrii familiei aaronice erau eligibili pentru serviciile preoţiei; cu toate acestea erau anumite limitări, bariere şi descalificări pentru serviciu. Tot aşa este şi printre „Preoţimea Împărătească” antitipică — toţi sunt preoţi, toţi sunt membri ai corpului uns, şi ungerea înseamnă pentru fiecare o deplină autoritate de a propovădui şi a învăţa pe alţii veştile bune, după cum este scris: „Duhul Stăpânului Domnul este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor blânzi; El M-a trimis să pansez pe cei cu inima zdrobită” etc. Deşi aceste cuvinte se aplică în mod special la Capul Cristosului, al Noii Creaţii, al Preoţimii Împărăteşti, ele se aplică şi la toţi membrii — prin urmare, în sens general, fiecare copil consacrat al lui Dumnezeu are prin această ungere a Spiritului sfânt o deplină autorizare sau însărcinare de a propovădui Cuvântul — „să vestească virtuţile Celui care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”. 1 Pet. 2:9.
Dar aşa cum se cerea ca preoţii tipici să nu aibă anumite neajunsuri şi să fi ajuns la o anumită vârstă, tot aşa printre membrii Preoţimii Împărăteşti se află unii care nu au calităţile pentru serviciu public pe care alţii le au. Fiecare trebuie, în cumpătare (Rom. 12:3, 6), să hotărască pentru sine măsura pe care o are din darurile lui Dumnezeu şi prin ((243)) urmare măsura administraţiei şi responsabilităţii sale. Şi la fel, toţi membrii trebuie să ia cunoştinţă de calităţile naturale şi de calităţile şi realizările spirituale ale celorlaţi, şi să judece referitor la voinţa divină în conformitate cu acestea. În tip vârsta era un factor, dar pentru preoţii antitipici aceasta ar însemna experienţă, dezvoltare de caracter; defectul strabismului din tip ar însemna la preoţimea antitipică o lipsă de claritate a discernământului şi a viziunii în privinţa lucrurilor spirituale, care ar fi în mod cuvenit o piedică pentru serviciul public în Biserică. În mod asemănător, toate diferitele neajunsuri care erau piedici pentru preoţimea tipică ar reprezenta diferitele incapacităţi morale şi fizice sau intelectuale printre Preoţimea Împărătească antitipică.
Cu toate acestea, aşa cum în tip preoţii care erau deformaţi exercitau toate privilegiile celorlalţi în privinţa întreţinerii lor proprii, mâncând din pâinea pentru punere înainte, din jertfe etc., tot aşa este şi cu noi în antitip — acele deformări care ar putea împiedica pe un membru al corpului lui Cristos de a fi serv public al Bisericii şi al Adevărului nu trebuie să-i împiedice dezvoltarea spirituală şi recunoaşterea, având drepturi depline ca şi toţi ceilalţi la masa spirituală a Domnului şi la tronul harului. Aşa cum nimenea nu putea exercita funcţia de Mare Preot decât dacă din punct de vedere fizic era fără defect şi matur, tot aşa cei care vreau să servească în calitate de servi ai Adevărului în „cuvânt şi învăţătură” nu trebuie să fie începători, ci membri ai corpului a căror maturitate în caracter, cunoştinţă şi roadele Spiritului îi califică pentru astfel de serviciu. Aceştia trebuie să fie recunoscuţi ca bătrâni — nu în mod necesar bătrâni în anii vieţii naturale, ci bătrâni, vârstnici sau maturi în privinţa Adevărului şi a capacităţii de a sfătui şi îndemna pe fraţi în ceea ce priveşte Cuvântul Domnului.
Cu acest înţeles al cuvântului Bătrân, recunoaştem caracterul raţional al Scripturilor care spun că toţi care se ocupă de slujirile spirituale ale Adevărului sunt în mod potrivit descrişi prin termenul „Bătrâni”, fie că ei fac serviciu de apostol, de proroc, de evanghelist, de păstor, sau de ((244)) învăţător. Pentru ca cineva să ocupe în mod cuvenit vreuna din aceste poziţii, acesta trebuie să fie recunoscut ca Bătrân în Biserică. Astfel apostolii declară că ei au fost Bătrâni (1 Pet. 5:1; 2 Ioan 1), iar când se referă la slujitorii (servii) Bisericii şi la alegerea lor, ei sunt menţionaţi în versiunea comună a Bibliei noastre sub trei nume:
Episcopi, bătrâni, păstori
Aceşti trei termeni induc totuşi în eroare, având în vedere aplicarea lor greşită în bisericile diferitelor denominaţii; de aceea este necesar să explicăm că episcop înseamnă pur şi simplu supraveghetor şi că fiecare Bătrân numit a fost recunoscut ca supraveghetor al unei lucrări mari sau mici. Astfel, de exemplu, într-o împrejurare apostolul a fost întâmpinat de bătrânii Bisericii din Efes, şi dându-le sfaturile de despărţire a zis: „Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma în care v-a pus Duhul sfânt supraveghetori”. Fapt. 20:28.
Totuşi, sub providenţele Domnului, unora dintre aceşti bătrâni li s-a acordat o sferă mai largă de influenţă sau supraveghere în Biserică şi de aceea ar putea fi numiţi în mod cuvenit supraveghetori generali. Aşa erau toţi apostolii — apostolul Pavel având o sferă mai mare de supraveghere, în special printre Bisericile stabilite în ţările locuite de neamuri — în Asia Mică şi în sudul Europei. Dar această poziţie de supraveghetor general n-a fost limitată la apostoli: Domnul în providenţa Sa a ridicat şi pe alţii care să servească în acest mod — „nu pentru un câştig ruşinos, ci cu dragă inimă” — cu dorinţa de a servi Domnului şi fraţilor. În primul rând, Timotei s-a angajat în acest serviciu sub îndrumarea apostolului Pavel şi în parte ca reprezentant al său, şi a fost recomandat diferitelor grupuri sau ecclesii ale poporului Domnului. Domnul a fost, şi este încă, cu totul competent să continue a trimite astfel de supraveghetori cum doreşte El, ca să sfătuiască şi să îndemne turma Sa. Iar poporul Domnului trebuie să fie cu totul competent să judece valoarea sfatului oferit de aceşti supraveghetori. Acesta trebuie să fie atestat printr-o viaţă evlavioasă, ((245)) comportament smerit şi spirit sacrificator de sine, prin absenţa oricărei uneltiri pentru onoare şi câştig ruşinos, precum şi prin învăţătura care va rezista la examinarea atentă a studiului biblic serios — cercetând Scripturile zilnic pentru a vedea dacă prezentările lor sunt sau nu în armonie deplină atât cu litera cât şi cu spiritul Cuvântului. Acest lucru, după cum am văzut, s-a făcut cu învăţăturile apostolilor — şi aşa cum ei i-au invitat pe fraţi să facă — lăudând în mod special pe aceia care erau precauţi, fără însă a fi greu de mulţumit, hipercritici. Fapt. 17:11.
Cu toate acestea, după câte putem noi judeca din istoria Bisericii, spiritul rivalităţii şi al iubirii onoarei a luat rapid locul devotării smerite şi sacrificiului de sine, în timp ce credulitatea şi măgulirea au înlocuit repede cercetarea Scripturilor, şi ca rezultat supraveghetorii au devenit treptat dictatoriali — au pretins treptat egalitate cu apostolii etc. — până când în final s-a ivit printre ei o rivalitate, iar unii dintre ei au ajuns să fie cunoscuţi şi distinşi cu titlul de episcopi principali, sau arhiepiscopi. La rândul ei, o rivalitate printre aceşti arhiepiscopi a condus la înălţarea unuia dintre ei la poziţia de papă. Şi de atunci acelaşi spirit s-a dezvoltat într-un grad mai mic sau mai mare nu numai în papalitate, ci şi printre cei care au fost înşelaţi şi induşi în eroare prin exemplul ei, departe de simplitatea aranjamentului timpuriu. În consecinţă, găsim astăzi că asemenea organizare cum a fost în Biserica timpurie — adică fără nume sectar şi fără glorie, onoare şi autoritate din partea celor puţini asupra celor mulţi şi fără o împărţire în cler şi laici — este privită ca nefiind deloc organizare. Noi însă suntem fericiţi să ne ocupăm locul printre aceştia nestimaţi, să copiem fidel exemplul Bisericii timpurii şi să ne bucurăm în mod corespunzător de libertăţi şi binecuvântări asemănătoare.
Ca bătrâni ai Bisericii toţi sunt supraveghetori, îngrijitori, veghetori ai intereselor Sionului, unii local iar alţii în sens larg şi general, de asemenea fiecare, conform talentului şi capacităţii, ar putea servi turma, unul ca evanghelist, ale cărui calităţi l-ar face potrivit şi ale cărui condiţii i-ar permite să umble propovăduind adevărul începătorilor — găsind pe aceia ((246)) care au urechi să audă vestea bună etc.; altul servind turma ca pastor (păstor), datorită calităţilor de natură socială deosebite, care-i permit să se îngrijească de interesele poporului Domnului în mod personal, individual — vizitându-i la casele lor, încurajându-i, întărindu-i, ţinându-i împreună şi apărându-i împotriva lupilor în piei de oaie care i-ar muşca şi devora. „Prorocii” ar avea de asemenea calităţi speciale de serviciu.
Cuvântul proroc nu este în general folosit astăzi în sensul larg în care era folosit în timpurile vechi, ci mai degrabă este înţeles că înseamnă văzător sau prezicător. Totuşi, cuvântul „proroc” în mod strict înseamnă vorbitor public — orator. Un vizionar sau un primitor de revelaţii de asemenea ar putea fi proroc, în sensul că le-ar expune; dar cele două idei sunt clar deosebite. În cazul lui Moise şi Aaron, Moise a fost cel mai mare, fiind reprezentantul divin, şi Domnul i-a zis: „Iată că te-am făcut dumnezeu (puternic sau superior) pentru faraon; şi fratele tău, Aaron, va fi prorocul tău” — purtătorul de cuvânt (Exod. 7:1). Am văzut deja că unii dintre apostoli au fost văzători în sensul că li s-a acordat o cunoştinţă a lucrurilor viitoare; acum remarcăm că aproape toţi au fost şi proroci, adică oratori publici — în special Petru şi Pavel. Însă au existat mulţi alţi vorbitori publici sau proroci. Unul a fost Barnaba, de exemplu; şi este scris: „Iuda şi Sila, care şi ei erau proroci (vorbitori publici), au îndemnat pe fraţi şi i-au întărit cu multe cuvinte”. Fapt. 15:32.
În Scripturi nu există nici o sugestie că o persoană inaptă pentru lucrarea care este de făcut trebuie să fie considerată ca numită de Domnul în acea poziţie pentru care nu este potrivită în mod special; ci mai degrabă este o datorie ca în corpul lui Cristos fiecare membru să servească pe alţii conform talentelor sale — conform capacităţilor sale — şi ca fiecare să fie destul de modest, destul de smerit, „să nu aibă despre sine gânduri înalte, mai presus de ceea ce se potriveşte, ci să aibă gânduri cumpătate”, conform valorii reale a talentelor pe care Domnul i le-a acordat. Şi nici Biserica nu trebuie să recunoască pe aceia dintre ei care doresc să fie cei mai mari, pentru faptul că ei doresc. ((247)) Dimpotrivă, Biserica trebuie să ia cunoştinţă de smerenie, ca fiind una din calităţile esenţiale pentru funcţia de bătrân sau pentru serviciul din oricare ramură. Dacă prin urmare doi fraţi par să fie la fel de talentaţi, dar unul este ambiţios şi îndrăzneţ, iar celălalt smerit şi timid, Spiritul Domnului, care este spiritul înţelepciunii şi al minţii sănătoase, ar învăţa pe poporul Domnului să aprecieze pe fratele mai smerit ca fiind acela pe care Domnul îl favorizează în mod deosebit şi vrea ca ei să-l pună în locul mai proeminent de serviciu.
Se pare că este mai puţin remarcabil cazul „caprelor” şi oilor cu dispoziţie de capre din turma Domnului care aspiră la conducere, decât cazul oilor adevărate, care recunosc vocea Stăpânului, care-I recunosc Spiritul şi caută să-I facă voia, dar care permit cu docilitate acestor oi cu dispoziţie de capre să preia conducerea printre ei. Este bine să urmărim pacea cu toţi oamenii; dar acolo unde nesocotim Cuvântul şi Spiritul Domnului de dragul păcii, în mod sigur va rezulta daună într-o măsură mai mare sau mai mică. Este bine ca toţi să aibă o natură supusă, asemenea oilor; dar este necesar şi ca oile să aibă caracter, altfel ei nu pot fi învingători; şi dacă au caracter trebuie să-şi amintească cuvintele Păstorului Principal: „Oile Mele ascultă (se supun) glasul Meu . . . şi ele vin după Mine”, „ele nu merg după un străin . . . pentru că nu cunosc glasul străinilor” (Ioan 10:5, 27). Este ca atare datoria fiecărei oi să dea atenţie specială mesajului şi modului de viaţă al fiecărui frate înainte de a ajuta ca acesta să fie pus ca supraveghetor, fie local, fie general. Membrii adunării trebuie să fie întâi convinşi că acesta are calităţile reale ale unui Bătrân în Biserică — este sănătos în doctrinele de bază ale Evangheliei — ispăşirea, răscumpărarea prin sângele preţios al lui Cristos şi consacrare deplină faţă de El, faţă de mesajul Lui, faţă de fraţii Lui, faţă de serviciul Lui. Ei trebuie să fie caritabili şi compătimitori faţă de cei mai slabi dintre miei şi faţă de toate oile şchioape din punct de vedere mintal şi moral; dar ar încălca aranjamentul divin dacă ar alege pe unii ca aceştia din urmă ca şi conducători sau Bătrâni ai lor. Nu trebuie să ((248)) aibă nici o simpatie faţă de capre sau faţă de lupii în piei de oaie care se zbat după loc şi autoritate în Biserică.
Ar trebui să fie recunoscut că este mult mai bine ca ecclesia să fie fără nici un serv public, decât să aibă ca şi conducător o „capră” cu gură de aur, care în mod sigur nu le-ar „îndrepta inimile spre dragostea lui Dumnezeu”, ci în mod seducător spre canale greşite. Despre unii ca aceştia Domnul nostru a prevenit Biserica; pe unii ca aceştia i-a descris apostolul zicând: „Se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase (doctrine greşite, înşelătoare), ca să tragă pe ucenici după ei (cu şiretenie să atragă după ei urmaşi)”. Apostolul zice că mulţi îi vor urma în căile lor stricate, fapt datorită căruia va fi vorbit de rău Adevărul. Fapt. 20:30; 2 Pet. 2:2.
Vedem că aşa este astăzi. Mulţi se propovăduiesc pe ei înşişi mai degrabă decât Evanghelia, veştile bune ale Împărăţiei; ei atrag ucenici după ei şi după denominaţiile lor mai degrabă decât să-i atragă spre Domnul şi să-i unească numai cu El, ca membri ai corpului Său. Ei caută să fie capii bisericilor, în loc să-i facă pe toţi membrii corpului să privească ţintă spre Domnul ca şi Cap. Trebuie să ne depărtăm de toţi aceştia — oile adevărate nu trebuie să le dea nici o încurajare în calea lor greşită. Apostolul Pavel spune despre aceştia că au o formă de evlavie dar îi tăgăduiesc puterea (2 Tim. 3:5). Ei sunt mari iubitori de zile, formalităţi, ceremonii, autorităţi eclesiastice etc., şi sunt foarte apreciaţi printre oameni, dar sunt o urâciune în ochii Domnului, zice apostolul. Oile adevărate trebuie nu numai să fie atente ca să recunoască vocea adevăratului Păstor şi să-L urmeze, dar ele trebuie să-şi amintească şi să nu urmeze, să nu sprijine, să nu încurajeze pe aceia care-şi urmăresc propriile interese. Oricine este apreciat ca vrednic de încredere în Biserică în calitate de Bătrân, trebuie să fie dinainte cunoscut suficient de bine pentru a justifica astfel de încredere; astfel apostolul spune: „Să nu fie întors la Dumnezeu de curând”. Un novice ar putea aduce daună Bisericii şi ar putea să-şi dăuneze sieşi, fiind umflat de mândrie şi astfel să fie îndepărtat de Domnul, de spiritul cuvenit şi de cărarea îngustă spre Împărăţie.
((249))
Apostolul Pavel* dă sfat foarte explicit în legătură cu cei care pot fi recunoscuţi de Biserică în mod cuvenit ca bătrâni — descriind în detaliu cum trebuie să fie caracterul lor etc. În scrisoarea sa către Timotei asupra acestui subiect (1 Tim. 3:1-7), el repetă aceleaşi lucruri în cuvinte uşor diferite. Adresându-i-se lui Tit, care evident a fost un alt supraveghetor general (Tit 1:5-11), el descrie datoriile acestora faţă de Biserică. Apostolul Petru spune despre acest subiect: „Sfătuiesc pe bătrânii dintre voi, eu care sunt bătrân . . . păstoriţi turma lui Dumnezeu care este între voi, veghind asupra ei . . . nu pentru un câştig ruşinos, ci cu dragă inimă; nu ca şi cum aţi stăpâni peste cei încredinţaţi vouă, ci făcându-vă exemple turmei”. 1 Pet. 5:1-3.
*1 Tim. 3:2; 5:17; 1 Tes. 5:12; Iac. 5:14
Aceştia trebuie să fie bărbaţi generoşi, bărbaţi cu viaţa curată, având doar o singură soţie; şi dacă au copii, trebuie să se remarce în ce măsură părintele a exercitat o influenţă sănătoasă în familia sa — pentru că, trebuie gândit că dacă el a fost neglijent în datoria faţă de copiii săi, va fi probabil neînţelept sau neglijent şi în sfaturile şi slujirile sale generale printre copiii Domnului în Ecclesie, în Biserică. Să nu fie mincinos sau înşelător, nici certăreţ sau gâlcevitor. Trebuie să aibă reputaţie bună printre cei din afara Bisericii; nu fiindcă lumea va iubi vreodată sau va aprecia în mod corect pe sfinţi, dar lumea ar trebui cel puţin să nu aibă pricină de a arăta ceva în defavoarea caracterului lor în privinţa onestiei, corectitudinii, moralităţii, sincerităţii. Nu există limită în privinţa numărului de bătrâni în Biserică sau Ecclesie.
Pe lângă precedentele limitări, se cere ca un Bătrân să fie „în stare să înveţe pe alţii”, adică, trebuie să aibă capacitate să înveţe, să explice, să expună planul divin, şi astfel să poată fi în stare să ajute turma Domnului în cuvânt şi învăţătură. Nu este esenţial pentru funcţia de bătrân să posede talentul sau calităţile unui „proroc” sau vorbitor public; în aceeaşi Biserică s-ar putea găsi câţiva care să aibă capacităţi de a învăţa şi calităţi pastorale şi alte calităţi de ((250)) Bătrân, şi totuşi nici unul care să aibă calităţile unui vorbitor public sau ale unuia care să expună nuanţat planul divin. Să se încredinţeze acest lucru Domnului, ca El să ridice servii care sunt necesari, iar dacă nu ridică, necesitatea poate fi pusă sub semnul îndoielii. Am putea remarca aici că unele din cele mai prospere Ecclesii, adunări sau congregaţii, sunt cele în care nu există nici un talent mare pentru vorbirea publică şi în care, de aceea, studiile biblice sunt mai degrabă o regulă decât o excepţie. Scripturile arată clar că acesta era un obicei şi în Biserica timpurie, şi că adunându-se împreună se oferea posibilitatea exercitării diferitelor talente posedate de diferiţii membri ai corpului — unul să vorbească, altul să se roage, mulţi, dacă nu toţi, să cânte. Experienţa pare să arate că grupurile poporului Domnului care urmează cel mai fidel această regulă primesc cea mai mare binecuvântare şi dezvoltă cele mai tari caractere. Ceea ce numai se aude cu urechea, oricât ar fi de bine spus şi oricât ar fi de bun, nu se imprimă în inimă atât de bine ca şi când individul însuşi şi-ar folosi mintea în legătură cu subiectul, aşa cum desigur este cazul într-un studiu biblic bine condus, în care toţi să fie încurajaţi să ia parte.
Alţi bătrâni, poate nu atât de în stare să înveţe, ar putea fi tocmai în elementul lor în adunările de rugăciune şi mărturisirea experienţelor, care trebuie să fie un aspect important printre diferitele adunări ale poporului Domnului. Cel care constată că are bun talent pentru îndemnare să-şi folosească acel talent mai degrabă decât să-l lase să zacă inactiv, în timp ce se străduieşte să folosească un talent pe care nu-l are în vreun grad apreciabil. Apostolul spune: „Cine îndeamnă, să se ţină de îndemnare”, să-şi folosească capacitatea şi serviciul în acea direcţie; „cine învaţă pe alţii (cine are talent pentru expunere — pentru a explica clar Adevărul), să se ţină de învăţătură”.
Aşa cum cuvântul episcop sau supraveghetor are o gamă largă de sensuri, tot aşa are şi cuvântul pastor. Nici unul în ((251)) afară de un Bătrân nu este competent să fie pastor, supraveghetor sau păstor. Un pastor sau păstor într-o turmă este un supraveghetor al turmei; cele două cuvinte sunt practic sinonime. Domnul Iehova este Pastorul sau Păstorul nostru în cel mai larg sens al cuvântului (Ps. 23:1), iar Singurul Său Fiu Conceput, Domnul nostru Isus, este marele Păstor şi Episcop (supraveghetor) al sufletelor noastre — al întregii turme, de pretutindeni. Supraveghetorii generali şi „peregrinii” sunt toţi păstori sau pastori — îngrijindu-se de interesele turmei generale; şi fiecare Bătrân local este pastor, păstor, supraveghetor, în calitate locală. Se va vedea prin urmare că bătrânii Bisericii trebuie să aibă în primul rând calităţile generale care-i fac potriviţi pentru funcţia de bătrâni, şi în al doilea rând calităţile lor naturale speciale trebuie să determine în ce parte a serviciului pot ei servi cel mai bine cauza Domnului — unii în legătură cu lucrarea de evanghelizare, iar alţii în legătură cu lucrarea pastorală printre oile deja evanghelizate, deja consacrate, deja în staul; unii local, alţii pe un câmp mai larg.
Citim: „Bătrânii care cârmuiesc bine să fie învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei care lucrează în cuvânt şi în învăţătură” (1 Tim. 5:17, 18). În virtutea acestor cuvinte, biserica nominală a dezvoltat o clasă de Bătrâni Conducători şi a pretins pentru toţi bătrânii o poziţie conducătoare sau autoritară, dacă nu dictatorială, printre fraţi. O astfel de definiţie a „conducerii” este contrară cu toate prezentările din Scripturi despre acest subiect. Timotei, ocupând poziţia de supraveghetor general sau Bătrân, a fost instruit de către apostol, zicând: „Nu mustra cu asprime pe un bătrân, ci sfătuieşte-l ca pe un tată” etc. „Robul Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând cu toţi”. Nimic, desigur, n-ar aproba aici o conducere autocrată sau o purtare dictatorială — smerenia, blândeţea, îndelunga răbdare, iubirea frăţească, iubirea, trebuie să fie calităţile proeminente ale celor recunoscuţi ca bătrâni. Ei trebuie să fie exemple pentru turmă ((252)) în toate sensurile. Dacă ei, prin urmare, ar fi dictatoriali, exemplul pentru turmă ar fi ca toţi să fie dictatoriali; dar dacă ei ar fi smeriţi, îndelung răbdători, răbdători, blânzi şi iubitori, atunci ilustraţia ar fi pentru toţi în conformitate cu acestea. O redare mai literală a pasajului pe care-l avem în analiză arată că bătrânilor trebuie să li se dea onoare în măsura în care ei manifestă credincioşie faţă de responsabilităţile serviciului pe care l-au acceptat. Am putea prin urmare să redăm pasajul astfel: Bătrânii proeminenţi să fie socotiţi vrednici de îndoită cinste, în special cei care sunt împovăraţi de lucrarea grea a propovăduirii şi învăţării.
Diaconi, slujitori, servi
După cum cuvântul episcop înseamnă doar supraveghetor şi în nici un sens al cuvântului nu înseamnă domn sau stăpân, deşi treptat a ajuns să fie greşit înţeles de oameni, tot aşa este şi cuvântul diacon, care literal înseamnă serv sau slujitor. Apostolul se referă la sine şi la Timotei ca fiind „slujitori ai lui Dumnezeu” (2 Cor. 6:4). Cuvântul redat aici slujitori este din cuvântul grecesc diakonos, care înseamnă servi. Apostolul spune iarăşi: „Destoinicia noastră este de la Dumnezeu, care ne-a şi făcut în stare să fim slujitori ai unui legământ nou” (2 Cor. 3:5, 6). Şi aici cuvântul grecesc diakonos este redat prin slujitori şi înseamnă servi. De fapt apostolul spune că el şi Timotei erau diaconi (servi) ai lui Dumnezeu şi diaconi (servi) ai Noului Testament — Noului Legământ. Putem vedea deci că toţi bătrânii adevăraţi din Biserică sunt astfel diaconi sau servi ai lui Dumnezeu, ai Adevărului şi ai Bisericii — altfel ei nu trebuie deloc să fie recunoscuţi ca bătrâni.
Nu vrem să dăm ideea că în Biserica timpurie nu se făcea nici o distincţie în privinţa serviciului. Dimpotrivă. Ceea ce vrem să arătăm este că chiar şi apostolii şi prorocii care erau bătrâni în Biserică erau diaconi sau servi, întocmai cum a spus Domnul nostru: „Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul ((253)) (diakonos) vostru” (Mat. 23:11). Caracterul şi credincioşia servului trebuie să marcheze gradul de onoare şi stimă care să fie dată cuiva în ecclesiile Noii Creaţii. După cum în Biserică existau servi care nu erau calificaţi prin talente etc., pentru a fi recunoscuţi ca bătrâni, fiind mai puţin în stare să înveţe sau cu mai puţină experienţă, tot aşa, apostolii şi prorocii (învăţătorii) fără vreo numire a Bisericii, au ales cu anumite ocazii pe unii ca servi ai lor, ajutoare sau diaconi; ca, de exemplu, când Pavel şi Barnaba erau împreună, l-au avut pentru un timp ca serv sau ajutor pe Ioan Marcu. Iar când Pavel şi Barnaba s-au despărţit, Barnaba l-a luat cu el pe Ioan, în timp ce Pavel şi Sila l-au luat cu ei ca serv sau ajutor pe Luca. Aceste ajutoare nu s-au considerat egali cu apostolii, nici egali în serviciu cu alţii mai talentaţi şi cu mai multă experienţă decât ei, ci s-au bucurat în privilegiul de a fi ajutoare, servi sub îndrumarea celor pe care ei îi considerau servii lui Dumnezeu şi ai Adevărului, calificaţi şi acceptaţi. N-a trebuit ca ei să fie aleşi de Biserică în asemenea serviciu pentru apostoli; după cum Biserica şi-a ales propriii ei servi sau diaconi, tot aşa apostolii şi i-au ales pe ai lor. Şi nici n-a fost o chestiune de constrângere, ci una de opţiune. Ioan şi Luca, putem presupune, au considerat că puteau servi pe Domnul în această manieră mai bine poate decât în oricare alt mod deschis pentru ei, şi de aceea au acceptat din proprie voinţă şi fără nici chiar cea mai uşoară constrângere, după cum puteau la fel de bine să refuze serviciul, dacă credeau că-şi pot folosi talentele cu mai multă credincioşie în altă manieră.
Totuşi, acest cuvânt diacon este aplicat în Noul Testament la o clasă de fraţi folositori ca servi ai corpului lui Cristos şi onoraţi corespunzător, dar nu atât de bine calificaţi ca alţii pentru poziţia de bătrâni. Cu toate acestea, alegerea lor pentru un serviciu special în Biserică presupunea un caracter bun, credincioşie faţă de Adevăr şi zel pentru serviciul Domnului şi al turmei Sale. Astfel, în Biserica timpurie, când s-a aranjat distribuirea hranei etc., pentru săracii turmei, la început ((254)) apostolii au preluat sarcina; dar mai apoi când s-au ridicat murmure şi pretenţia că unii au fost neglijaţi, apostolii au predat sarcina credincioşilor, Bisericii, zicând: Alegeţi dintre voi bărbaţi potriviţi pentru acest serviciu, iar noi ne vom preda timpul, cunoştinţa şi talentele pentru slujirea Cuvântului. Fapt. 6:2-5.
Ne vom aminti că au fost aleşi şapte slujitori sau diaconi şi că printre aceştia şapte a fost şi Ştefan, care mai târziu a devenit primul martir — având onoarea de a fi primul care să meargă în urmele Învăţătorului chiar până la moarte. Faptul că Ştefan a fost ales de Biserică să fie diacon nu l-a împiedicat în nici un sens de la propovăduirea Cuvântului în oricare alt mod în care putea găsi ocazie. Astfel vedem libertatea perfectă care a predominat în Biserica timpurie. Întreaga companie, recunoscând talentele unui membru al corpului, îi putea cere să-i facă un serviciu; dar cererea ei şi acceptarea lui nu erau în nici un sens o robie — în nici un sens nu-l împiedica să-şi folosească talentele în oricare mod în care el putea găsi ocazie. Ştefan, diaconul, credincios în servirea la mese, ocupându-se de problemele financiare ale comunităţii etc., a fost binecuvântat de Domnul şi i s-a acordat ocazia de a-şi folosi zelul şi talentele într-un fel mai public în propovăduirea Evangheliei — viaţa lui demonstrând că Domnul l-a recunoscut ca Bătrân în Biserică înainte ca fraţii să-i observe capacitatea. Fără îndoială că dacă ar fi trăit mai mult, fraţii i-ar fi văzut şi ei cu timpul calităţile de Bătrân şi de expunător al Adevărului şi l-ar fi recunoscut ca atare.
Însă punctul pe care vrem să-l fixăm este libertatea completă a fiecărui individ de a-şi folosi talentele cum poate, ca evanghelist, fie că are o numire directă a Ecclesiei Noii Creaţii, fie că nu. (Ştefan n-ar fi fost însă competent să înveţe în Biserică decât dacă ar fi fost ales de Biserică pentru acel serviciu.) Această libertate absolută de conştiinţă individuală şi de folosire a talentelor, ca şi absenţa oricărei robii sau autorităţi care să le restrângă, este unul dintre ((255)) aspectele marcante ale Bisericii timpurii, pe care noi facem bine dacă îl copiem în spirit şi faptă. După cum Biserica are nevoie de bătrâni calificaţi şi competenţi să înveţe şi de evanghelişti să propovăduiască, tot aşa are nevoie şi de diaconi s-o servească în alte calităţi: ca uşieri, casieri, şi câte altele. Aceştia sunt servi ai lui Dumnezeu şi ai Bisericii, şi sunt onoraţi corespunzător; bătrânii sunt servi, dar serviciul lor este recunoscut ca fiind de un ordin mai înalt — osteneala în cuvânt şi învăţătură.
Învăţătorii în biserică
După cum tocmai am văzut, a fi „în stare să înveţe pe alţii” este o calitate necesară pentru poziţia sau serviciul bătrânilor în Biserică. Am putea da mai multe citate din Scripturi pentru a arăta că Sf. Pavel s-a clasat nu numai ca apostol şi ca Bătrân şi serv, ci şi ca învăţător,„nu prin cuvinte învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu cele învăţate de la Duhul” (1 Cor. 2:13). El n-a învăţat pe alţii limbile, nici matematica, nici astronomia, nici alte ştiinţe, decât acea mare ştiinţă la care se referă Evanghelia sau vestea bună a Domnului. Aceasta este semnificaţia cuvintelor apostolului, pe care tocmai le-am citat; şi este bine ca tot poporul Domnului să ţină minte acest lucru cu stricteţe. Nu numai cei care învaţă şi propovăduiesc, dar şi cei care ascultă trebuie să aibă grijă să nu se vestească înţelepciunea omului, ci înţelepciunea divină. Astfel apostolul îndeamnă pe Timotei: „Vesteşte Cuvântul” (2 Tim. 4:2). „Porunceşte şi învaţă aceste lucruri” (1 Tim. 4:11). „Învaţă pe oameni aceste lucruri şi îndeamnă-i” (1 Tim. 6:2). Mergând şi mai departe, apostolul arată că atât Biserica în ansamblu cât şi bătrânii trebuie să aibă grijă ca învăţătorii doctrinelor false şi învăţătorii filosofiei şi „ştiinţei pe nedrept numită astfel” să nu fie recunoscuţi ca învăţători ai Bisericii. Recomandarea apostolului este: „Dacă cineva învaţă pe oameni într-alt fel”, retrage-te — nu da sprijin la ceea ce este altă Evanghelie decât cea pe care aţi primit-o, care v-a fost dată prin cei ((256)) care au propovăduit Evanghelia cu Spiritul sfânt venit din cer. 1 Tim. 6:3-5; Gal. 1:8.
Sunt totuşi unii competenţi să înveţe, capabili să explice altora planul divin în mod individual, care însă n-au capacitate pentru oratorie, vorbire publică, „prorocie”. Cei care pot vorbi individual pentru Domnul şi pentru cauza Sa nu trebuie să fie descurajaţi, ci, dimpotrivă, trebuie să fie încurajaţi să folosească fiecare ocazie de a servi pe aceia care au ureche de auzit şi să vestească virtuţile Domnului şi Regelui nostru. Apoi iarăşi, noi trebuie să facem deosebirea între „învăţare şi vestire” (Fapt. 15:35). Vestirea este vorbire publică; învăţarea se poate realiza mai bine într-un fel mai privat — într-o adunare de studiu biblic sau într-o discuţie particulară — şi cei mai capabili predicatori, vorbitori publici sau „proroci” au constatat ocazional că lucrarea lor publică prosperă mai bine când este în mod competent suplimentată cu discursuri mai puţin publice, cu expuneri ale lucrurilor adânci ale lui Dumnezeu într-un mod mai privat, în faţa unui grup mai mic*.
*Pentru acest motiv noi susţinem ca, atunci când vă vizitează peregrinii, numai una sau două servicii să fie dedicate „profeţitului” sau predicării publice, în timp ce restul timpului cât stau în zona voastră să fie folosit pentru învăţare, în cercuri mici pentru cei mai adânc interesaţi, sau, dacă aceasta n-ar fi posibil, pentru vizitare şi învăţare în particular.
Darul de evanghelist, puterea de a mişca inimile şi minţile oamenilor pentru investigarea Adevărului, este un dar special pe care nu toţi îl au astăzi, la fel ca în Biserica timpurie. Mai mult, schimbarea condiţiilor a schimbat mai mult sau mai puţin şi caracterul acestei lucrări, astfel încât vedem astăzi că drept urmare a educaţiei generale printre oameni, lucrarea de evanghelizare poate fi în mare măsură îndeplinită prin pagina tipărită. Mulţi sunt angajaţi în prezent în această lucrare — distribuind pliante şi mostre din Turnul de Veghere şi volumele de Studii În Scripturi. Faptul că aceşti evanghelişti nu mai folosesc metodele din trecut ci metode adaptate zilelor noastre, nu este un argument împotriva acestei lucrări, după cum nu ((257)) este un argument nici faptul că ei călătoresc cu mijloace de transport cu aburi sau electrice în loc să călătorească pe jos sau pe cămile. Evanghelizarea se face prin prezentarea Adevărului — planul divin al veacurilor — Cuvântul lui Dumnezeu — „vestea bună de mare bucurie”. Conform judecăţii noastre, nu există astăzi nici o altă lucrare de evanghelizare care să dea rezultate aşa de mari ca şi aceasta. Şi sunt mulţi care au talentul, calităţile pentru a se angaja în acest serviciu, care nu sunt pregătiţi să se angajeze în alte ramuri ale lucrării — mulţi secerători care n-au intrat încă în vie şi pentru care noi ne rugăm continuu ca Domnul secerişului să-i trimită — să-i facă să-şi vadă privilegiile şi ocaziile de a se angaja în această slujire de evanghelizare.
Când Filip evanghelistul a făcut ce-a putut pentru oamenii din Samaria, au fost trimişi la ei Petru şi Ioan (Fapt. 8:14). Tot aşa şi evangheliştii noştri colportori, după ce trezesc mintea sănătoasă a ascultătorilor, le prezintă Studiile în Scripturi şi Turnurile de Veghere, ca învăţători la care pot asculta şi cu care se pot consulta mai departe în legătură cu calea Domnului. Aşa cum Petru, Pavel, Iacov şi Ioan, ca mesageri şi reprezentanţi ai Domnului, au scris epistole către casa credinţei şi astfel au păstorit, au sfătuit şi au încurajat turma Lui, tot aşa acum, Turnurile de Veghere vizitează pe prieteni, personal şi colectiv, în mod regulat — căutând să le întărească credinţa şi să le formeze şi cristalizeze caracterul pe liniile stabilite de Domnul şi de apostolii Săi.
Mulţi ar trebui să fie în stare să înveţe
Apostolul le-a scris unora: „Căci deşi de mult (de când sunteţi în Adevăr) trebuia să fiţi învăţători, aveţi iarăşi nevoie (ca urmare a lipsei de zel pentru Domnul şi a unui spirit lumesc) de cineva să vă înveţe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu” (Evr. 5:12). Aceasta implică faptul că, într-un sens general cel puţin, întreaga Biserică, întreaga preoţime, membrii Noii Creaţii, ar trebui să fie iscusiţi în Cuvântul Tatălui lor în măsura în care să fie „totdeauna gata să răspundă oricui le-ar ((258)) cere socoteală de nădejdea care este în ei; dar cu blândeţe şi cu teamă” (1 Pet. 3:15). Astfel vedem din nou că învăţarea, văzută scriptural, nu este limitată la o clasă clericală, că fiecare membru al Noii Creaţii este un membru al Preoţimii Împărăteşti „uns să vestească” şi astfel pe deplin autorizat să spună veştile bune celor care au urechi de auzit — fiecare conform capacităţii sale de a-l prezenta fidel şi clar. Urmează însă o altă declaraţie ciudată a unui alt apostol:
„Fraţii mei, să nu fiţi mulţi învăţători”
— Iacov 3:1 —
Ce înseamnă aceasta? Apostolul răspunde zicând: „Căci ştiţi că vom primi o judecată mai aspră” — căci ştiţi că atât ispitele cât şi responsabilităţile cresc cu fiecare pas înainte spre proeminenţă în corpul lui Cristos. Apostolul nu îndeamnă ca nici unul să nu devină învăţător, dar vrea ca fiecare, dacă crede că are ceva talent pentru învăţare, să nu uite că este o responsabilitate a încerca să fie purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu în vreo măsură — să se asigure să nu rostească nici un cuvânt care să prezinte greşit caracterul şi planul divin, şi astfel să dezonoreze pe Dumnezeu şi să dăuneze celor care aud.
Bine ar fi pentru Biserică dacă toţi ar recunoaşte şi ar asculta de acest sfat, de această înţelepciune de sus. S-ar putea să se facă mult mai puţină învăţare decât se face astăzi, dar efectul asupra învăţătorilor şi învăţăceilor ar fi nu numai o reverenţă mai mare faţă de Domnul şi faţă de Adevăr, Cuvântul Său, ci şi o mai mare eliberare de erori producătoare de confuzie. În această privinţă, cuvintele Învăţătorului nostru sugerează că unii, ale căror învăţături n-au fost în cea mai deplină armonie cu planul divin, vor avea o parte în Împărăţie, dar că, drept urmare, vor avea o poziţie mai joasă în Împărăţie decât dacă ar fi dat atenţie mai serioasă ca învăţătura să nu fie altceva decât mesajul divin. Cuvintele Sale sunt: „Aşa că, oricine va înlătura una din cele mai mici din aceste porunci şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în împărăţia cerurilor”. Mat. 5:19.
((259))
„Nu aveţi nevoie să vă înveţe cineva”
„Ungerea pe care aţi primit-o de la El rămâne în voi şi nu aveţi nevoie să vă înveţe cineva; ci, după cum ungerea Lui vă învaţă despre toate şi este adevărată şi nu este o minciună, rămâneţi în El, după cum v-a învăţat ea.”
„Dar voi aveţi ungerea din partea Celui Sfânt şi ştiţi toate.” 1 Ioan 2:27, 20.
Având în vedere numeroasele scripturi care încurajează Biserica să înveţe, să crească în har şi cunoştinţă, să se zidească unii pe alţii în cea mai sfântă credinţă şi să aştepte ca Domnul să ridice apostoli, profeţi, evanghelişti, învăţători etc., această declaraţie a apostolului Iacov pare foarte stranie până când este înţeleasă corect. Ea a fost o piatră de poticnire pentru mulţi, deşi putem fi siguri că Domnul n-a permis ca nici unul a cărui inimă a fost în atitudinea corectă faţă de El să fie lezat. Sensul predominant al scripturilor care arătă contrariul — regulă peste regulă, învăţătură peste învăţătură — precum şi experienţele vieţii, sunt cu totul suficiente să convingă pe fiecare persoană cu mintea smerită că se află ceva radical greşit în traducerea acestui pasaj sau în ideile scoase din el în general. Cei care sunt lezaţi sunt de obicei oameni foarte conştienţi de sine, a căror îngâmfare îi face să prefere ca Domnul să-i trateze separat şi aparte de restul Noii Creaţii. Aceasta este însă în absolută contradicţie cu învăţătura generală a Scripturilor, că corpul este unul şi are multe membre unite în el; şi că hrana dată pentru hrănirea şi întărirea fiecărui membru al corpului este adusă prin ceilalţi membri sau prin legătura cu ei. Astfel Domnul a intenţionat ca cei din poporul Său să fie dependenţi unii de alţii, cu scopul de a nu fi nici o dezbinare în corp; şi în acest scop El ne-a îndemnat prin apostol să nu neglijăm strângerea noastră laolaltă, ci să ne amintim că Lui îi place în mod deosebit să se întâlnească cu Ecclesia, corpul, în orice loc, chiar dacă numărul este atât de mic încât sunt numai „doi sau trei adunaţi” în numele Său.
Examinând textul, găsim că apostolul contrazice o eroare predominantă în zilele lui — o eroare mare care, în numele ((260)) Adevărului, în numele creştinismului, în numele uceniciei în slujba Domnului, desfiinţa de fapt toată revelaţia. El spune că acest sistem eronat nu este parte din Biserica adevărată sau din doctrinele ei, ci, dimpotrivă, este anticrist sau opus lui Cristos, în timp ce-I pretinde numele, navigând astfel sub culori false. Despre aceştia el spune că „au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri (fie că n-au fost niciodată creştini adevăraţi, fie că au încetat a fi astfel). Căci dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi”. El le arată eroarea, şi anume, că profeţiile despre Mesia au fost figurative şi n-au să se îndeplinească prin omenire, şi spune că aceasta este o negare completă a declaraţiei Evangheliei că Fiul lui Dumnezeu a devenit trup, a fost uns la botezul Său prin Spiritul sfânt ca Mesia şi că ne-a răscumpărat.
Gândul apostolului este că aceia care au devenit creştini, aceia care au înţeles în vreo măsură planul divin, trebuiau să aibă în faţă mai întâi faptul că ei şi toţi ceilalţi au fost păcătoşi şi aveau nevoie de un Răscumpărător, şi apoi faptul că Isus, Unsul, i-a răscumpărat prin sacrificarea propriei Sale vieţi. Mai departe apostolul spune că ei n-au nevoie să-i înveţe cineva acest adevăr de bază. Nu puteau fi creştini şi totuşi să fie în ignoranţă de acest lucru fundamental al religiei creştine — că Cristos a murit pentru păcatele lor conform Scripturilor şi a înviat pentru îndreptăţirea lor — şi că îndreptăţirea şi sfinţirea care-i urmează, precum şi speranţa la glorie, sunt toate dependente de faptul şi valoarea sacrificiului lui Cristos pentru ei. El arată că deşi era posibil să-şi fi pus încrederea şi să fi crezut în Tatăl, fără să creadă în Fiul înainte ca Fiul să Se fi arătat, totuşi, acum, oricine tăgăduieşte pe Fiul lui Dumnezeu, tăgăduieşte prin aceasta pe Tatăl; şi nimeni nu poate mărturisi pe Fiul lui Dumnezeu fără să-L mărturisească în acelaşi timp pe Tatăl şi planul Tatălui, centrul şi înfăptuitorul acestuia fiind El.
Astfel că acum putem vedea exact ce a vrut să spună apostolul, şi anume, că oricine a fost conceput de Spiritul ((261)) sfânt trebuie întâi să fi crezut în Domnul Isus; că El a fost Singurul Conceput al Tatălui; că El a fost arătat în trup; că El a fost sfânt, nevinovat şi despărţit de păcătoşi; că El S-a dat pe Sine ca răscumpărarea noastră şi că sacrificiul a fost acceptat de Tatăl şi mărturisit prin învierea Sa pentru a fi Regele şi Eliberatorul glorios. Fără această credinţă nimeni n-ar putea primi Spiritul sfânt, ungerea: prin urmare, oricine are ungerea n-are nevoie ca cineva să-şi irosească timpul în discutarea întrebării fundamentale dacă Isus a fost sau nu Fiul lui Dumnezeu; dacă El a fost sau nu Răscumpărătorul; dacă El a fost sau nu Mesia, unsul care va îndeplini la timpul cuvenit al lui Dumnezeu făgăduinţele preţioase ale Scripturilor. Aceeaşi ungere pe care am primit-o, dacă rămâne în noi, ne va asigura de adevărul acestor lucruri — „rămâneţi în El, după cum v-a învăţat ea”. Oricine nu rămâne în El, în Viţă, sigur se va veşteji — ca mlădiţă tăiată; oricine rămâne în El, sigur va rămâne şi în Spiritul Lui şi nu-L va putea nega.
„Aveţi o ungere de la Cel sfânt şi voi o ştiţi” (Diaglott). Spiritul sfânt a fost simbolizat de-a lungul dispensaţiei iudee prin uleiul sfânt care, turnat pe capul Marelui Preot, curgea în jos peste tot corpul; astfel, oricine este din corpul lui Cristos este sub ungere, sub influenţa Spiritului, şi oriunde este Spiritul Domnului, el unge, netezeşte, gresează. Tendinţa lui este să urmărească pacea cu toţi oamenii, pe cât este posibil şi în măsura în care va permite fidelitatea faţă de dreptate. El este opus frecuşului — mâniei, răutăţii, urii, conflictului. Cei care se află sub influenţa lui sunt bucuroşi să fie învăţaţi de Domnul, şi departe de a fi în conflict cu planul şi revelaţia Sa, ei intră repede în deplină armonie cu acestea şi au în mod corespunzător gresarea promisă — ungerea, netezimea, pacea, bucuria, sfinţenia minţii.
Cei care au primit Spiritul Domnului în acest sens al cuvântului, aducând pace, bucurie şi armonie în inimile lor, ştiu că ei le au pe acestea ca rezultat al faptului că Domnul ((262)) lucrează cu ei şi că le-au primit de când au crezut în Domnul Isus şi L-au acceptat ca Unsul. Această ungere este, prin urmare, o dovadă nu numai pentru ei, ci este în măsură considerabilă o dovadă şi pentru alţii, că ei sunt membri ai corpului lui Cristos; pe când celor cărora le lipseşte această pace şi bucurie şi ale căror inimi sunt pline de răutate, vrajbă, ură, gâlceavă, certuri, dispute, desigur că le lipseşte dovada ungerii, gresării, netezimii care însoţeşte Spiritul Domnului. Este adevărat, nu toţi suntem la fel, iar netezimea în afacerile exterioare ale vieţii se poate să nu se manifeste la unii tot aşa de repede ca şi la alţii; dar foarte devreme în experienţa creştină netezimea trebuie căutată în inimă, ca o dovadă că am umblat cu Isus, am învăţat de la El şi am primit Spiritul Lui, şi la scurt timp după aceea ea trebuie să înceapă să fie văzută şi de alţii în viaţa zilnică.
Vedem deci că nimic din Scripturi nu este împotriva ţinutei generale a Cuvântului Domnului cu privire la necesitatea învăţătorilor şi a învăţării gândului Domnului prin ei. Nu vrem să spunem că Dumnezeu este dependent de învăţători şi că El n-ar putea instrui, edifica şi zidi membrii Noii Creaţii prin alt mijloc sau agenţie; dar Cuvântul Domnului declară că acesta este mijlocul Său şi agenţia Sa, metoda Sa de instruire şi de zidire a Bisericii, corpul lui Cristos — pentru ca să nu fie nici o dezbinare în corp şi pentru ca fiecare membru să poată învăţa să compătimească cu ceilalţi, să coopereze cu ei şi să-i ajute.
Am analizat deja faptul că aceşti învăţători nu trebuie să fie priviţi ca infailibili, ci cuvintele lor trebuie să fie cântărite şi măsurate după standardele divine — cuvintele Domnului, ale apostolilor şi ale sfinţilor profeţi din dispensaţiile trecute, care au vorbit şi au scris aşa cum au fost mişcaţi de Spiritul sfânt pentru învăţătura noastră peste care au venit sfârşiturile veacului. Acum atragem atenţia asupra cuvintelor apostolului: „Cine primeşte învăţătura în Cuvânt să facă parte din toate bunurile lui şi celui ce-l învaţă”. Gal. 6:6.
((263))
„Cine primeşte învăţătură” şi „cel ce învaţă”
Această scriptură, în armonie cu toate celelalte, ne arată că Dumnezeu a intenţionat să-Şi instruiască poporul prin metoda instruirii reciproce; ca până şi cel mai umil din turmă să gândească pentru sine şi astfel să dezvolte o credinţă individuală şi un caracter individual. Vai! această chestiune importantă este atât de general trecută cu vederea printre cei care se numesc cu numele lui Cristos! Această scriptură recunoaşte învăţători şi învăţăcei; dar învăţăceii trebuie să se simtă liberi să comunice, să spună învăţătorilor orice lucru pe care l-au observat şi care pare a fi în legătură cu subiectul discutat — nu cu dorinţa de a fi învăţător, ci ca un student inteligent unui frate student mai mare. Ei nu trebuie să fie maşini, nici să le fie frică să comunice, ci, punând întrebări, atrăgându-le atenţia asupra a ceea ce lor li se pare a fi aplicare greşită a scripturii sau câte altele, ei trebuie să-şi facă partea în menţinerea corpului lui Cristos şi a învăţăturilor Lui curate — ei trebuie să fie astfel critici; şi, în loc să se descurajeze a face acest lucru şi în loc să li se spună că nu trebuie să critice pe învăţător sau să-i pună la îndoială expunerile, ei, dimpotrivă, sunt îndemnaţi să comunice, să critice.
Însă nu trebuie să presupunem că Domnul a dorit să încurajeze un spirit hipercritic sau combativ, o dispoziţie de a găsi greşeli. Un astfel de spirit este cu totul contrar Spiritului sfânt, şi nu numai atât, dar este şi foarte periculos, fiindcă oricine prezintă într-un spirit de polemică un caz ipotetic sau presupus, despre care el nu crede că este Adevărul, numai cu scopul de a-şi încurca adversarul, de a avea o „polemică” etc., în mod sigur va fi lezat şi destul de sigur că va leza şi pe alţii prin asemenea procedeu. Onestitatea faţă de Adevăr este lucrul esenţial pentru progresul în el: a se împotrivi la ceea ce crede că este Adevărul şi chiar numai temporar a susţine ceea ce crede a fi eroare, „în glumă”, sau pentru oricare alt motiv, ar fi desigur ofensator pentru Domnul şi ar aduce o răsplătire dreaptă. Vai, câţi au încercat „să vadă ce s-ar putea spune” ((264)) împotriva unei poziţii care ei credeau că este Adevărul şi au fost complet încurcaţi, captivaţi şi orbiţi în timp ce urmau această cale. Alături de Domnul, Adevărul este cel mai preţios lucru din toată lumea; nu este de luat în glumă şi în joacă; şi oricine este neglijent în această privinţă va fi lezat el însuşi. Vezi 2 Tes. 2:10, 11.
Este bine să se remarce că acest cuvânt „a comunica” este larg şi cuprinde nu numai comunicare în privinţa gândurilor, sentimentelor etc., dar poate fi înţeles şi în sensul că acela care primeşte învăţătură şi care primeşte beneficii spirituale trebuie să fie bucuros să comunice într-un fel pentru sprijinirea celor care dau învăţătură — dând Domnului, fraţilor, Adevărului, din roadele muncii şi talentelor sale. Şi aceasta este însăşi esenţa dispoziţiei sfinte a Noii Creaţii. Devreme în experienţa creştină, fiecare află sensul cuvintelor Învăţătorului lor: „Este mai fericit să dai decât să primeşti”, şi ca atare toţi care au acest spirit sunt bucuroşi să dea din lucrurile pământeşti în serviciul Adevărului, iar aceasta în măsura în care primesc binecuvântările spirituale în inimi bune şi oneste. Cât priveşte felul în care să dea şi înţelepciunea ce trebuie exercitată, este un lucru care se va vedea mai târziu, sub un alt titlu.
Locul femeii în biserică
În unele privinţe acest subiect ar putea fi mai bine analizat după examinarea relaţiei generale dintre bărbat şi femeie în ordinea divină; dar într-un sens important acesta este un loc potrivit pentru a fi prezentat — celelalte opinii asemănătoare, prezentate mai târziu, credem că vor confirma ceea ce prezentăm acum.
Nimic nu este mai clar decât faptul că Domnul nu face deosebire între bărbat şi femeie în alegerea Ecclesiei Noii Sale Creaţii. Atât bărbaţii cât şi femeile sunt botezaţi pentru a fi membri în acel „singur corp” al cărui Cap este Isus. Prin urmare, ambii sunt la fel eligibili pentru o parte în Întâia Înviere şi pentru gloria, onoarea şi nemurirea ei, pe condiţia generală, „dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El”. Ambii au fost în mod onorabil menţionaţi de Domnul nostru şi ((265)) de apostoli în termenii cei mai calzi. Ca atare, orice limitări puse asupra femeilor în privinţa caracterului şi măsurii serviciului Evangheliei, trebuie să fie înţelese că aparţin numai timpului prezent, în timp ce suntem încă în trup, şi trebuie justificate în altă manieră decât aceea de a presupune că există o preferinţă divină pentru bărbaţi. Ne vom strădui să arătăm că discriminările între sexe sunt pe linii simbolice şi tipice — fiindcă bărbatul simbolizează pe Isus Cristos, Capul Bisericii, în timp ce femeia simbolizează Biserica, Mireasa, sub Capul care este numit divin.
Iubirea Domnului nostru pentru mama Sa şi pentru Marta, Maria şi alte onorabile „femei . . . care slujeau cu averile lor”, este foarte evidentă din relatare, chiar fără declaraţia directă, că El le-a „iubit” (Ioan 11:5); totuşi, când a ales pe cei doisprezece apostoli ai Săi şi mai târziu pe cei „şaptezeci”, El n-a inclus pe nici una dintre ele. Nu putem presupune că aceasta a fost o scăpare din vedere — întocmai cum n-a fost o scăpare din vedere nici faptul că femeile din seminţia lui Levi au fost ignorate în privinţa serviciilor publice timp de mai bine de şaisprezece secole înainte de aceasta. Nu putem explica problema nici presupunând că femeile dintre prietenii Domnului nostru nu erau suficient de educate pentru a fi folosite de El, căci relatarea spune despre cei aleşi că s-a constatat repede că „erau fără carte şi simpli”. De aceea, trebuie să tragem concluzia că prin intenţie divină numai bărbaţii au fost aleşi dintre „fraţi” ca servi publici speciali şi ambasadori ai Evangheliei. Şi aici, să se remarce, acest aranjament divin este contrar metodei marelui Adversar care, deşi este gata să folosească atât bărbaţi cât şi femei ca unelte ale sale, a găsit totdeauna femeia ca cel mai eficient reprezentant al său.
Prima femeie a fost primul ambasador al lui Satan — plin de succes atât în inducerea în eroare a primului bărbat cât şi în aruncarea întregii omeniri în păcat şi moarte. Vrăjitoarele din trecut şi mediile spiritiste, adepţii „Ştiinţei Creştine” din timpurile noastre, toate sunt dovezi pe această linie — ale propagandei lui Satan prin femei, aproape tot atât de marcante ca şi ale propagandei lui Dumnezeu prin bărbaţi. Mai mult, programul divin este contra tendinţei naturale a tuturor ((266)) bărbaţilor de a aprecia în mod special femeile în chestiunile religioase — de a pune pe seama femeii un grad mai înalt de puritate, spiritualitate, părtăşie cu Dumnezeu. Această tendinţă este notabilă atât în relatările din trecut cât şi în cele din prezent, cum se dovedeşte prin zeiţa egipteană Isis, zeiţa asiriană Astarteea, zeiţa greacă Diana, apoi zeiţele Juno, Venus şi Belona, şi idolatrizarea Mariei care de secole întregi până astăzi domină complet două treimi din cei care pretind numele lui Cristos — în ciuda numirii explicite a bărbatului ca purtător de cuvânt şi reprezentant al Domnului în Biserica Sa.
Cuvântul Domnului nu ne informează dacă în afară de semnificaţia simbolică există şi alte motive pentru deosebirea între sexe, iar presupunerile noastre în privinţa acestei probleme pot fi corecte sau nu: după opinia noastră, totuşi, unele dintre calităţile inimii şi minţii care se combină în cele mai nobile tipuri de femei, o fac nepotrivită pentru serviciul religios public. De exemplu, prin natură femeia este, din fericire, înzestrată cu dorinţa de a plăcea şi a-şi câştiga aprobarea şi lauda. Această calitate este o binecuvântare inestimabilă în cămin, care duce la pregătirea a numeroase mâncăruri delicioase şi la împodobirea atractivă a căminului, ceea ce deosebeşte un cămin de apartamentele femeilor sau bărbaţilor celibatari. Adevărata soţie este fericită când se străduieşte să-şi facă familia fericită şi se bucură de manifestarea aprecierii eforturilor ei — în arta culinară etc., şi n-ar trebui niciodată să i se refuze laudele când desigur le merită şi pe care natura ei le doreşte şi care sunt absolut esenţiale pentru sănătatea şi progresul ei.
Dar, dacă femeia este ridicată din sfera ei — atât de largă şi importantă încât bine a exprimat poetul: „Mâna care leagănă copilul este mâna care şi conduce lumea” — dacă iese în faţa publicului ca şi vorbitor, învăţător sau scriitor, ea ajunge într-o poziţie de mai mare pericol; deoarece câteva dintre caracteristicile sexului ei (dintre care am menţionat una) care contribuie spre a o face femeie adevărată şi atractivă pentru bărbaţii adevăraţi, sub condiţii nenaturale ((267)) vor conspira spre a-i strica feminitatea — spre a o face „bărbătoasă”. Natura a fixat limite şi hotare sexelor, nu numai în conturul fizic şi în înzestrarea cu păr, dar şi în caracteristicile inimii şi capului — adaptându-se unul altuia atât de bine încât orice amestec sau nesocotire a legilor ei va produce desigur daună în cele din urmă, oricât de benefice ar părea să fie schimbările la momentul acela.
Plăcerea de a fi aprobată, pe care natura i-a acordat-o cu atâta dărnicie, şi care dacă este exercitată corect este atât de folositoare pentru ea, pentru căminul şi familia ei, aproape sigur că devine o capcană dacă este exercitată faţă de public — căutând aprobarea Bisericii sau a lumii. Ambiţia de a străluci — de a apărea mai înţelept şi mai capabil decât alţii — este un pericol pentru toţi care sunt în faţa ochiului public, şi, fără îndoială, a poticnit pe mulţi bărbaţi care au devenit mândri, căzând astfel în capcana Adversarului; dar însăşi feminitatea ei o face în mod deosebit predispusă nu numai să se poticnească ea însăşi în încercarea de a străluci, ci să poticnească şi pe alţii; fiindcă o astfel de persoană, părăsind calea, în mod sigur ar fi aprovizionată de Adversar cu ulei fals — prin a cărui lumină falsă mulţi ar putea fi scoşi de pe calea Domnului. Astfel prevenirea apostolului — „Fraţii mei, să nu fiţi mulţi învăţători, căci ştiţi că vom primi (unii care sunt învăţători) o judecată mai aspră” (Iac. 3:1) — ar fi încă şi mai plină de forţă dacă s-ar aplica la surori. Într-adevăr, pericolul pentru ele ar fi atât de mare, încât nici una nu urma să fie numită învăţător; şi apostolul scrie: „Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să rămână în tăcere”. 1 Tim. 2:11, 12.
Declaraţia accentuată şi explicită nu poate fi totuşi înţeleasă a însemna că surorile din Noua Creaţie nu pot da niciodată o binecuvântare spunând vestea cea veche, veche. Acelaşi apostol se referă cu cel mai mare respect la femeile nobile din zilele lui ca fiind ajutoare în slujire. De exemplu, el menţionează pe Priscila şi pe soţul ei ca fiind „ajutoare” sau „lucrători împreună” cu el (Rom. 16:3). Aceasta înseamnă mai mult decât doar gazde care i-au primit pe apostoli în casa lor: înseamnă că au lucrat împreună cu el în ((268)) lucrarea lui — nu numai la facerea corturilor, ci în mod special în lucrarea lui principală ca slujitor al Evangheliei. Într-un alt verset în continuare (6) el menţionează în alt mod serviciile Mariei, zicând: „Salutaţi pe Maria, care a lucrat mult pentru voi”. În mod evident ea n-a fost o împreună lucrătoare. Serviciile făcute de ea apostolului, pe care el dorea să le recunoască, au fost servicii personale — poate spălarea sau repararea hainelor. Serviciile Priscilei, dimpotrivă, sunt menţionate în acelaşi limbaj ca şi serviciile lui Urban (vers. 9). De fapt, deoarece numele lui Acuila este menţionat după al soţiei sale, aluzia este raţională, că dintre cei doi soţia a fost mai eficientă ca „împreună lucrător”. Trifena şi Trifosa (vers. 12) sunt alte două surori a căror „lucrare în Domnul” este menţionată cu cinste.
Orice interpretare a cuvintelor apostolilor care ar ignora toate posibilităţile pentru surori de a „lucra în Domnul”, ar fi în mod evident eronată. În adunările Bisericii (fie că sunt doi, trei sau mai mulţi) pentru adorare, laudă şi edificare reciprocă, surorile trebuie să aibă un loc subordonat şi să nu încerce să fie conducători şi învăţători — a face astfel ar însemna să se ridice mai presus de bărbat, asupra căruia, atât prin natură cât şi prin învăţătură, Domnul a pus responsabilitatea slujirilor principale — fără îndoială pentru motive înţelepte, fie că noi putem fi de acord cu ele, fie că nu.
Restricţiile apostolului erau evident legate de adunări cum sunt cele descrise în 1 Corinteni 14. Aceste adunări includeau şi surori, care desigur că se împărtăşeau de toate binecuvântările adunării — luând parte la psalmi, cântări de laudă, cântări spirituale şi la rugăciuni, indiferent de persoana care le oferea. Apostolul a dorit să insufle necesitatea ordinii în adunări pentru a le fi tuturor mai folositoare. El îndeamnă ca nu mai mult de un vorbitor să vorbească sau să prorocească deodată şi toţi ceilalţi să fie atenţi; şi nu mai mult de doi sau trei vorbitori sau proroci să vorbească la o adunare, aşa încât să nu se dea o prea mare diversitate de sentimente în cadrul unui serviciu. Tot aşa, dacă cineva vorbea limbi necunoscute, acesta trebuia să stea în tăcere dacă nu era cineva prezent care să-i interpreteze cuvintele.
((269))
În asemenea adunări femeile nu trebuiau să vorbească deloc, deşi în afara adunărilor sau acasă ele puteau „să întrebe pe soţii lor”, sau, mai potrivit, pe bărbaţii lor; ele îşi puteau sugera opiniile sau puteau pune întrebări prin fraţii (bărbaţi) cu care erau mai familiare — soţii lor, dacă era posibil, sau fraţii cu care discutau pe drumul spre casă întorcându-se de la adunări etc. Cuvântul acasă în acest text are semnificaţia de familie sau cunoscuţi. Ideea este deci, să întrebe pe bărbaţii dintre cunoştinţele lor. Apostolul continuă şi spune: „Lor nu le este îngăduit să ia cuvântul; ci să fie supuse, cum zice şi legea”. 1 Cor. 14:34-36.
Evident că unii din Biserica din Corint favorizau ideea „drepturilor femeii”, pretinzând că în Biserică drepturile bărbaţilor şi femeilor sunt nediscriminatorii. Apostolul însă nu numai că neagă această idee, ci, în plus, mustră îndrăzneala lor de a gândi să inaugureze o procedură nerecunoscută de alţii din poporul Domnului. Cuvintele lui sunt: „De la voi a pornit (voi aţi iniţiat) cuvântul (mesajul) lui Dumnezeu? Sau numai până la voi a ajuns el (din altă parte)? Dacă cineva crede că este proroc sau om duhovnicesc, să înţeleagă că ce vă scriu eu este o poruncă a Domnului”, şi nu doar părerile sau capriciile mele personale. Noi deci, n-avem dreptul mai mult decât corintenii să ne exercităm preferinţele şi judecăţile personale asupra acestui subiect, ci să ne plecăm în faţa declaraţiilor apostolului ca fiind porunca Domnului. Şi dacă cineva contestă îndrumarea apostolului în acest subiect, să fie constant şi să-l respingă în totalitate ca apostol.
În legătură cu aceasta este bine să atragem atenţia asupra cuvintelor apostolului când vorbeşte despre darurile Domnului nostru pentru Biserică — începând de la Cincizecime. El zice: „El a dat pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos” (Efes. 4:11, 12). În limba greacă genul — masculin, feminin sau neutru –este indicat prin articol. Acest text, deci, este un text excelent din care să se ((270)) decidă cât de distinct Domnul prin Spiritul sfânt a demarcat genul printre servii activi daţi Bisericii Sale. Care sunt faptele în privinţa textului de mai sus, care gen este indicat în greacă? Răspunsul este că articolul tous (plural, acuzativ, masculin) apare înaintea cuvintelor, apostoli, proroci, evanghelişti şi păstori, şi nu apare nici un articol înaintea cuvântului, învăţători, care, după cum se pare, este fie pentru „ajutoare” (1 Cor. 12:28), fie altfel, ca un termen cuprinzător referindu-se la bărbaţi apostoli, bărbaţi oratori, bărbaţi evanghelişti şi bărbaţi pastori, ca fiind toţi învăţători.
Să remarcăm aici totuşi că, faptul ca o soră să atragă atenţia adunării asupra cuvintelor Domnului sau ale apostolilor în legătură cu vreun subiect în discuţie fără a-şi da părerile personale, n-ar putea fi considerată învăţare, nici în sensul că s-ar ridica mai presus de bărbat; ea, dimpotrivă, ar aminti numai cuvintele învăţătorilor recunoscuţi şi autorizaţi. La fel, faptul ca o soră să se refere la această carte sau la alte publicaţii care explică Scripturile, sau să citească din ele altora, n-ar fi învăţare din partea ei, ci din partea autorului citat. Astfel vedem că aranjamentele Domnului apără turma Sa şi în acelaşi timp fac pregătiri îndestulătoare pentru nevoile ei.
Toţi se pot supune poruncii Domnului, dar, în mod sigur, nimeni n-o va înţelege decât dacă îşi va da seama că în uzanţa biblică o femeie simbolizează Biserica, iar un bărbat simbolizează pe Domnul, Capul sau Învăţătorul Bisericii. (Vezi Efes. 5:23; 1 Cor. 11:3.) După cum Biserica nu trebuie să încerce să-L înveţe pe Domnul, tot aşa o femeie, care simbolizează Biserica, nu trebuie să-şi asume rolul de învăţător peste bărbat, care simbolic reprezintă pe Domnul. Cu acest gând în minte, nici o soră nu trebuie să se simtă desconsiderată şi nici un bărbat nu se poate umfla de mândrie prin această reglementare scripturală; mai degrabă toţi vor avea în minte că Domnul este singurul învăţător şi că fraţii nu vor îndrăzni să rostească propria lor înţelepciune, ci doar să prezinte altora ceea ce Capul lor le prezintă ca fiind Adevărul. Să aplicăm această scriptură (1 Tim. 2:11, 12) la Domnul şi la Biserică, astfel: „Biserica să primească învăţătură în tăcere, cu toată supunerea. Bisericii ((271)) nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de Cristos, ci să rămână în tăcere”.
„Să se acopere”
Am arătat deja* că Marele Preot care-L simboliza pe Cristos, Marele Preot al mărturisirii noastre, era singurul care intra cu capul descoperit când era în ţinuta preoţească, şi că toţi preoţii subordonaţi, care simbolizau Biserica, „Preoţimea Împărătească”, purtau acoperitoare pentru cap numite „scufii”. Învăţătura acestui tip este în armonie deplină cu ceea ce tocmai am văzut, deoarece în adunările Ecclesiei Noii Creaţii, Domnul, Marele Preot antitipic, este reprezentat prin fraţi, în timp ce Biserica sau Preoţimea Împărătească este reprezentată prin surori, despre care apostolul spune că trebuie şi ele să poarte o acoperitoare pentru cap indicând aceeaşi învăţătură — supunerea Bisericii faţă de Domnul. Apostolul prezintă în detaliu acest lucru în 1 Corinteni 11:3-7, 10-15.
*Umbrele Cortului Întâlnirii privind sacrificiile mai bune, pag. 36.
Unii au presupus că deoarece apostolul menţionează că părul lung al femeii i-a fost dat de la natură ca acoperitoare, el n-a vrut să spună nimic mai mult de atât; dar versetul 6 arată în mod clar contrariul — el a vrut să spună nu numai că femeile ar trebui să-şi lase părul să crească lung aşa cum a dat natura, ci, pe lângă aceasta, să poarte o acoperitoare, despre care în versetul 10 zice că este un semn, sau o recunoaştere simbolică a faptului că este supusă sau subordonată autorităţii bărbatului, dând simbolic învăţătura că întreaga Biserică este supusă lui Cristos. Relatarea din versetul 4 la început pare a fi în conflict cu cerinţa ca femeile să rămână în tăcere în ecclesii. Gândul nostru este că deşi în serviciul general din Biserică femeile nu trebuie să aibă o parte publică, totuşi în adunările de tip social, pentru rugăciune şi mărturisire, şi nu pentru învăţare doctrinară, n-ar putea fi nici o obiecţie ca surorile să participe având capul acoperit.
În privinţa acestei chestiuni a perpetuării acoperirii tipice a capului de către surori, apostolul îndeamnă la aceasta dar nu ((272)) declară că este o poruncă divină. Dimpotrivă, el adaugă: „Dacă cineva ar vrea să se certe (în legătură cu acest subiect), noi n-avem astfel de obicei (lege hotărâtă în Biserică)”. Acesta nu trebuie să fie considerat un subiect vital; deşi toţi care caută să facă voia Domnului trebuie să fie minuţioşi şi în această privinţă ca şi în altele, din momentul în care discern caracterul ei potrivit ca simbol. Cuvintele, „din cauza îngerilor”, par să se refere la bătrânii aleşi ai Bisericii, care în mod special reprezintă pe Domnul, Capul, în ecclesii. Apoc. 2:1.
* * *
În rezumat, sugerăm să se dea cea mai liberală interpretare posibilă cuvintelor apostolului inspirat, în privinţa sferei libertăţilor surorilor în afacerile Bisericii. Prezentăm judecata noastră asupra acesteia, astfel:
(1) Surorile au aceeaşi libertate ca şi fraţii în ceea ce priveşte alegerea servilor Bisericii — Bătrânii şi Diaconii.
(2) Surorile nu pot servi ca bătrâni sau învăţători în Biserică, fiindcă apostolul zice: „Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii” (1 Tim. 2:12). Aceasta însă nu trebuie să fie înţeles că împiedică pe surori de a participa în adunări care nu sunt de învăţare sau propovăduire, aşa cum sunt cele de rugăciune şi experienţe, de studiu bereean etc., deoarece apostolul spune că dacă se roagă sau proroceşte (vorbeşte) trebuie să aibă capul acoperit, reprezentând faptul că ea recunoaşte că Domnul, Marele Învăţător, este în mod special reprezentat prin fraţi (1 Cor. 11:5, 7, 10). Astfel de participare nu trebuie să fie considerată învăţare, fiindcă nici fraţii care participă nu sunt învăţători, după cum spune apostolul: „Toţi sunt învăţători?” Nu, învăţătorii sau Bătrânii sunt în mod special aleşi, dar totdeauna dintre bărbaţi. Efes. 4:11; 2 Tim. 2:24; 1 Cor. 12:28, 29.
Noua creaţie – Predestinată
STUDIUL IV
Opinia generală despre alegere — Ideea corectă — Nici o daună pentru cei nealeşi — Deosebirea dintre „aleşi” şi „chiar cei aleşi” — „Este un păcat care duce la moarte” — „Înfricoşător lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului Celui viu” — Mulţimea cea mare — Hainele lor albite în sângele Mielului — Viţa aleasă şi mlădiţele ei — Diferite alegeri din trecut — Nici una dintre acestea n-a fost veşnică — Iacov şi Esau, tipuri — „Pe Iacov l-am iubit” — „Pe Esau l-am urât” — Faraon — „Te-am ridicat înadins” — Dumnezeu nu constrânge niciodată voinţa — Faraon nu este o excepţie de la regulă — „Dumnezeu a împietrit inima lui faraon” — Naţiunea lui Israel aleasă — „Care este atunci avantajul iudeului? . . . Oricum este mare” — „Noua Creaţie” aleasă — Semnificaţia „harului” — Ilustraţia „gărzii regale” — Predestinaţi „să fie asemenea chipului Fiului Său” — „Chemaţi după planul Său” — Calităţile şi caracteristicile „celor chemaţi” — „Dacă Dumnezeu este pentru noi” — O parafrazare a argumentării apostolului — Să ne întărim chemarea şi alegerea — Alergarea — „Alerg spre ţintă ” — „ştim, fraţi iubiţi de dumnezeu, alegerea voastră ”
Doctrina alegerii aşa cum se înţelege în general este foarte respingătoare, plină de parţialitate şi inechitate, dar acesta este rezultatul lipsei de înţelegere a Cuvântului divin asupra acestui subiect. Toţi trebuie să admită că alegerea care se învaţă în Scripturi, pe care noi ne vom strădui s-o prezentăm, este una din cele mai mari doctrine din Biblie — fondată nu numai pe har, ci şi pe dreptate, echitate — şi este cu totul imparţială. Opinia eronată despre alegere, declarată pe scurt, este că Dumnezeu, după ce a condamnat toată omenirea la chin veşnic, a ales numai o „turmă mică” pentru a o salva — permiţând ca rămăşiţa vastă să meargă în orori de negrăit la care preştiinţa divină i-a predestinat înainte de crearea lor. Mărturisirea de credinţă de la Westminster, care este cea mai ((164)) izbutită declaraţie existentă a acestei doctrine false, în mod specific spune că această „turmă mică aleasă” nu trebuie să fie considerată ca mântuită datorită vreunui merit sau vrednicie din partea ei, ci numai şi numai prin voinţa suverană a lui Dumnezeu.
Ideea corectă cu privire la alegere, idee care, după cum vom arăta, este sprijinită peste tot în Biblie, este tocmai contrariul acesteia: şi anume, că moartea (şi nu viaţa veşnică în chin) a fost pedeapsa asupra rasei noastre şi aceasta a cuprins pe fiecare membru al ei prin neascultarea unui om; că harul lui Dumnezeu manifestat în răscumpărarea care este în Cristos Isus a răscumpărat întreaga lume prin sacrificiul Lui, care a fost „ispăşirea (satisfacţia) pentru păcatele noastre (ale Bisericii); şi nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale întregii lumi” (1 Ioan 2:2). Dumnezeu a ales ca singurul Său Fiu conceput să aibă privilegiul de a răscumpăra rasa cu preţul vieţii Sale; şi ca răsplată El să fie mult înălţat, la natură divină*, şi în final să „binecuvânteze toate familiile pământului”, trezindu-i din somnul morţii, aducându-i la o cunoştinţă a adevărului şi ajutându-i pe cei doritori şi ascultători să urce spre perfecţiunea deplină a vieţii umane şi spre binecuvântări şi condiţii mai mult decât edenice.
*Vol. V, cap. 5
Dumnezeu de asemenea a ales să aibă un număr de „sfinţi” sub Singurul Conceput ca moştenitori împreună cu El în gloria, onoarea şi nemurirea Noii Creaţii şi în lucrarea de binecuvântare a omenirii cu restabilire umană. Veacul Evanghelic n-a fost pentru scopul binecuvântării şi restabilirii lumii, ci numai pentru scopul chemării din lume a unei turme mici care să constituie pe „chiar cei aleşi” (Biblia engleză King James — n. e.) ai lui Dumnezeu — să suporte probe şi încercări în privinţa credinţei, iubirii şi ascultării, şi astfel să-şi „întărească chemarea şi alegerea” (2 Pet. 1:10). Dar chemarea şi alegerea acestei „turme mici” în această manieră nu produce nici o greutate, nici o daună celor nealeşi, care nu sunt în nici un sens condamnaţi în plus din cauză că nu sunt chemaţi — din cauză că se trece pe lângă ei. Chiar aşa, masa poporului ((165)) din această ţară nu sunt prejudiciaţi sau condamnaţi când are loc o alegere de funcţionari guvernamentali şi ei nu sunt printre cei aleşi. După cum obiectivul alegerilor pământeşti este să se asigure în funcţie persoane potrivite pentru binecuvântarea generală a oamenilor cu legi şi administraţie înţeleaptă, tot aşa binecuvântarea pe care Dumnezeu a pregătit-o nu produce nici o pagubă celor nealeşi, ci este intenţionată să producă o binecuvântare tuturor — prin aceea că aleşii vor fi judecătorii împărăteşti, preoţii şi regii Veacului Milenar, sub a căror administrare vor fi binecuvântate toate familiile pământului.
Scripturile abundă în referiri la „aleşi” şi la „chiar cei aleşi”: expresia din urmă implicând că „aleşi” poate fi înţeles ca aplicându-se la toţi câţi ajung într-o anumită stare de legătură cu Dumnezeu, stare în care au speranţa sau perspectiva nemuririi, fiind membri ai Bisericii glorificate, deşi pentru ei există posibilitatea de a cădea şi astfel de a înceta să fie din clasa aleasă. Cu alte cuvinte, toată clasa consacrată, acceptând chemarea de sus a lui Dumnezeu pentru Noua Creaţie, sunt socotiţi ca fiind dintre aleşi când numele lor sunt scrise în cartea vieţii Mielului şi când le este pusă deoparte o coroană; dar, fiindcă necredincioşia poate duce la ştergerea numelui lor şi trecerea coroanei lor la alţii (Apoc. 3:5, 11), ei vor înceta astfel să fie din Biserica aleasă. „Chiar cei aleşi”, dimpotrivă, vor fi cei care în cele din urmă vor ajunge la binecuvântările la care i-a chemat Dumnezeu pe credincioşi în acest Veac Evanghelic — cei care-şi „întăresc chemarea şi alegerea” prin credincioşie faţă de termenii şi condiţiile ei, chiar până la moarte.
În Scripturi ne sunt aduse în atenţie două clase care nu reuşesc să-şi întărească chemarea şi alegerea. Una din aceste clase — totuşi nu o clasă numeroasă, avem motive să credem — va pierde nu numai răsplăţile aleşilor, ci, în plus, va pierde chiar viaţa — în Moartea a Doua. Aceştia sunt descrişi de apostolul Ioan, care, vorbind despre clasa Bisericii zice: „Dacă vede cineva pe fratele său făcând un păcat care nu duce la moarte, să se roage . . . Este un păcat care duce la moarte; nu-i zic să se roage pentru acela” (1 Ioan 5:16). Ar fi nefolositor să ne rugăm sau să avem speranţe pentru cei care comit păcat spre moarte. Păcatul acela este descris în ((166)) Scripturi ca păcat împotriva Spiritului sfânt al lui Dumnezeu — nu fără a fi plănuit, nu din ignoranţă, ci ca rezultat al persistenţei în ceea ce la început, cel puţin, a fost clar recunoscut ca greşit, dar care, voind a persista în el, a devenit ulterior o mare înşelare — Domnul predându-i erorii pe care ei au preferat-o în locul adevărului, pe acei care sunt astfel înclinaţi. 2 Tes. 2:10-12.
Apostolii Petru şi Iuda menţionează această clasă aproape în acelaşi limbaj. (Vezi Iuda 11-16; 2 Pet. 2:10-22.) Toţi aceştia au avut odată locuri printre cei aleşi în Biserică. (Nici unul dintre ei nu este din lume, care nu este în prezent sub încercare sau judecată, dar a cărei încercare va veni curând sub Împărăţia Milenară.) Aceştia, în loc să umble după Spirit în urmele Domnului, pe calea sacrificiului, „umblă după poftele (dorinţele) lor; gura le este plină de cuvinte arogante şi admiră pe oameni pentru câştig” — ei umblă să placă oamenilor deoarece caută propriile interese, sunt departe de legământul lor de consacrare chiar până la moarte (Iuda 16). Descrierea pe care o face Petru acestei clase este încă şi mai explicită. El spune că aceştia, după ce „au scăpat de stricăciunea lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, se încurcă iarăşi şi sunt biruiţi de ele”, asemenea „câinelui care s-a întors la ce vărsase şi scroafei spălate care s-a întors să se tăvălească iarăşi în mocirlă”. El îi aseamănă cu Balaam, care a părăsit căile dreptăţii pentru un câştig pământesc. Cuvintele lui sugerează că această clasă se va găsi în principal printre învăţătorii Bisericii şi mai cu seamă la sfârşitul acestui veac, şi că parte din calea lor rea va fi să „batjocorească domniile” — pe aceia pe care Dumnezeu i-a onorat şi i-a „pus” în corp. 2 Pet. 2:1, 10.
În Epistola către Evrei avem două descrieri ale acestei clase care cade — încetează a fi dintre cei aleşi. În prima (6:4-9) apostolul pare să arate pe unii care, după ce au gustat din darul ceresc şi din puterile veacului viitor, după ce au fost făcuţi părtaşi Spiritului sfânt şi au fost acceptaţi ca membri ai clasei alese, cad în păcat — nu prin slăbiciunile inevitabile ale cărnii şi prin ademenirile Adversarului, ci ((167)) de bună voie, cu bună ştiinţă abandonând dreptatea. După cum ne asigură apostolul, va fi imposibil ca aceştia să fie înnoiţi spre pocăinţă. După ce şi-au avut partea din beneficiile care rezultă din marea jertfă de răscumpărare şi după ce au ales să dispreţuiască favoarea lui Dumnezeu, aceştia şi-au epuizat şi şi-au folosit în mod greşit partea lor în ispăşire, şi, prin urmare, nu mai rămâne nimic pentru ei; şi după ce şi-au ales poziţia cu voia, apelurile dreptăţii nu vor mai avea de atunci încolo nici un efect asupra lor.
În alt capitol (10:26, 27, 31) apostolul se pare că descrie o altă clasă, care în loc să cadă într-un fel de viaţă păcătos, ruşinos, cad de la credinţa care i-a îndreptăţit şi care este esenţială pentru menţinerea unei relaţii îndreptăţite cu Dumnezeu. În ambele cazuri se va observa că încăpăţânarea este cea care constituie gravitatea răului: „Dacă păcătuim cu voia după ce am primit cunoştinţa deplină a adevărului (după ce am fost favorizaţi de Dumnezeu în Cristos până la măsura înţelepciunii, îndreptăţirii şi sfinţirii), nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate”. Jertfa pe care Cristos a dat-o pentru toţi a fost pentru păcatul originar, păcatul adamic şi slăbiciunile ereditare din noi, copiii lui Adam. Domnul nostru n-a dat nici un preţ de răscumpărare pentru nici un păcat voit din partea noastră, şi, deci, dacă păcătuim cu voia nu mai rămâne nici o parte din meritul iniţial pentru a fi aplicat pe seama încălcărilor noastre voite. Noi trebuie să fim obligaţi să plătim pedeapsa pentru păcatele noastre voite. Şi dacă păcatele au fost cu intenţie sau voinţă deplină, fără nici o măsură de compensare pe seama slăbiciunii sau ispitei, şi dacă au fost comise după ce am avut o cunoştinţă clară a poziţiei noastre şi a relaţiei noastre cu Domnul, ar fi păcat de moarte — Moartea a Doua — şi n-ar mai fi nimic de aşteptat cu speranţă — numai o aşteptare plină de groază a judecăţii, a sentinţei şi a mâniei aprinse care va nimici pe toţi adversarii lui Dumnezeu — toţi care se opun cu bună ştiinţă Lui şi dreptăţii Lui, precum şi planurilor Lui de asigurare a dreptăţii prin răscumpărarea care este în Cristos Isus, Domnul nostru.
((168))
În versetul 29, apostolul pare să sugereze că aici se referă la cei care, după ce au înţeles despre lucrarea de ispăşire a lui Cristos ca Răscumpărătorul nostru, desconsideră această lucrare, socotind comun (sau obişnuit) sângele Său scump care asigură Noul Legământ, şi acţionează astfel în ciuda Spiritului harului — a harului lui Dumnezeu care a pregătit această ispăşire şi părtăşie cu Domnul nostru în sacrificiul Său şi în răsplata Sa. Cei care au dispreţuit pe Moise şi Legea pe care el a mijlocit-o au murit fără milă, deşi sentinţa morţii asupra lor n-a fost intenţionată să fie veşnică; dar cei care dispreţuiesc pe antitipicul Moise şi care dispreţuiesc astfel privilegiul comuniunii în sângele lui Cristos, dispreţuiesc astfel pe Dumnezeu care a făcut acest aranjament în favoarea lor, vor fi socotiţi vrednici de o pedeapsă mai aspră decât cea care a venit asupra călcătorilor Legământului Legii. Va fi mai aspră prin aceea că va fi o pedeapsă cu moartea — din care nu va mai fi nici o răscumpărare, nici o înviere, nici o recuperare — Moartea a Doua. Nu este de mirare că apostolul ne previne în această privinţă, ca noi să fim atenţi să nu respingem prevederile harului divin: ne asigură că a cădea de sub grija protectoare a Avocatului nostru pe care L-a numit Dumnezeu — Isus — ar însemna a cădea direct în mâinile Tatălui — marele Judecător care nu poate face nici o îngăduinţă pentru păcat, nu poate accepta nici o scuză — a cărui unică, dar abundentă pregătire de milă faţă de păcătoşi este prin răscumpărare — prin Cristos Isus Domnul nostru.
Mulţimea cea mare
Aşa cum a fost sugerat, pe lângă cei care cad din poziţia aleşilor şi merg în Moartea a Doua, ni se mai aduce în atenţie încă o clasă care nu reuşesc să-şi întărească chemarea şi alegerea, dar care nu vor merge în Moartea a Doua, fiindcă ei n-au păcătuit cu voia prin imoralitate mare, şi nici prin negarea meritului sângelui preţios. La această clasă ne-am referit deja ca la „Marea Mulţime”, care vor ieşi din marele necaz şi îşi vor spăla hainele şi le vor albi în sângele Mielului; ((169)) dar, deşi ei vor câştiga natura spirituală şi o mare binecuvântare şi participare la Ospăţul Nunţii Mielului ca oaspeţi, totuşi vor pierde marele premiu care va fi numai pentru chiar cei aleşi — pentru credincioşii învingători, cei care vor urma în urmele lui Isus cu bucurie şi zel (Apoc. 7). Această Mare Mulţime nu-şi menţin locul între cei aleşi — nu sunt dintre „chiar cei aleşi” — din cauza zelului insuficient pentru Domnul, pentru Adevăr şi pentru fraţi — din cauză că sunt în parte „îngreuiaţi cu . . . îngrijorările vieţii”. Cu toate acestea, fiindcă inimile lor Îi sunt loiale Răscumpărătorului şi deoarece ei îşi menţin credinţa în sângele preţios, se ţin strâns şi nu se leapădă de El, de aceea Domnul Isus, Avocatul nostru, Căpetenia Mântuirii noastre, care conduce pe chiar cei aleşi spre glorie prin paşii sacrificiului voit, îi va conduce pe aceştia spre o binecuvântare spirituală — spre perfecţiune pe un plan mai jos, de fiinţe spirituale — fiindcă ei s-au încrezut în El şi nu s-au lepădat de numele Lui ori de lucrarea Lui.
Domnul nostru Se referă la Biserica aleasă, Noua Creaţie, în pilda Sa despre Viţă, spunându-ne că El este Viţa şi că urmaşii Săi credincioşi consacraţi care merg în urmele Sale sunt mlădiţele. El ne asigură că a fi mlădiţe nu va însemna imunitate la încercări şi dificultăţi, dar că, dimpotrivă, Tatăl, marele Vier, Se va îngriji ca noi să avem încercări ale credinţei, răbdării şi devotării, ca acestea să ne cureţe aşa încât afecţiunile noastre să se prindă mai puţin de lucrurile, speranţele şi ambiţiile pământeşti — cu scopul ca ele să aducă roadă a Spiritului mai bogată — smerenie, răbdare, blândeţe, îndelungă răbdare, amabilitate frăţească, iubire — şi ca aceste lucruri să poată fi în noi şi să prisosească tot mai mult — aşa încât să ni se dea o intrare atât de îmbelşugată în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos, ca membri ai Creaţiei Noi. 2 Pet. 1:11.
Totuşi, El ne previne că nu este suficient să se obţină un loc printre mlădiţele adevărate ale Viţei adevărate: că Spiritul Viţei trebuie să fie în noi — dispoziţia de a produce ((170)) roada Viţei trebuie să fie în inima noastră — că Vierul ne va permite să rămânem ca mlădiţe un timp rezonabil, pentru a şti dacă dăm sau nu dăm dovezi de producerea roadei cuvenite înainte de a ne condamna ca nepotriviţi — că El nu va căuta ciorchini copţi pe mlădiţele noi şi nu va căuta nici chiar struguri verzi. La început El va căuta mai degrabă micile semne de muguri, apoi dezvoltarea acestora în floarea de struguri; mai târziu rodul verde, apoi şi mai târziu, cel delicios, copt. Vierul are multă răbdare în dezvoltarea acestui rod al Viţei, al „răsadului pe care l-a sădit dreapta Tatălui” (Ps. 80:15); dar, dacă după un timp rezonabil nu găseşte fructe, El taie mlădiţa ca „neproductivă”, care doar absoarbe puterea şi hrana Viţei pentru creşterea sa şi nu pentru dezvoltarea fructului dorit. Astfel Domnul nostru arată clar că noi trebuie să ne întărim chemarea şi alegerea prin producerea roadelor spre sfinţenie, al cărei sfârşit sau răsplată este viaţa veşnică.
Diferite alegeri din trecut
Să remarcăm şi alte alegeri asupra cărora ne atrag atenţia Scripturile, pentru ca astfel minţile să ni se deschidă şi să ni se extindă asupra acestui subiect, înainte de a analiza faza lui specifică asupra căreia ni se concentrează mai cu seamă interesul — aceea a Noii Creaţii. Trebuie să facem distincţie clară între alegerile care au fost înaintea primei veniri a Domnului nostru şi alegerea Noii Creaţii sub El ca şi Cap, Căpătenie, Îndrumător etc. Despre clasa din urmă se spune: „Voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre”, dar alegerile din trecut au fost pentru scopuri diferite şi pentru realizarea unor intenţii diferite ale lui Dumnezeu. Avraam a fost ales ca tip al lui Iehova, iar soţia lui, Sara, ca tip al Legământului Avraamic, prin care urma să vină Mesia. Roaba Agar a fost aleasă ca tip al Legământului Legii, iar fiul ei, Ismael, ca tip al israeliţilor naturali, care, deşi născut întâi, nu trebuia să fie moştenitor împreună cu Isaac, fiul făgăduinţei. Isaac a fost ales ca tip al lui Cristos, iar soţia lui, Rebeca, tip al Bisericii, Mireasa, ((171)) soţia Mielului; în timp ce robul lui Avraam, Eliezer, a fost ales ca tip al Spiritului sfânt, a cărui misiune va fi să invite Biserica şi s-o ajute, şi în cele din urmă s-o aducă pe ea şi pe fecioare, însoţitoarele ei, la Isaac.
Aceste alegeri n-au implicat şi nici nu s-au aplicat în vreun sens la viitorul etern al vreuneia dintre aceste persoane; dar, în măsura în care aceste tipuri alese au fost folosite de Domnul, au primit probabil unele binecuvântări compensatoare în viaţa prezentă; şi în măsura în care au intrat în spiritul planului divin, li s-a permis să aibă mângâiere şi bucurie, compensându-i pe deplin pentru unele sacrificii şi încercări prilejuite de alegerea şi serviciul lor ca tipuri. Raţionamentul apostolului asupra acestui subiect al alegerii şi încercarea lui de a arăta că Israelului după trup nu i s-a făcut nici o nedreptate prin întoarcerea lui Dumnezeu către neamuri ca să completeze dintre ele Noua Creaţie aleasă, indică spre faptul că Atotputernicul are de împărţit favoruri şi este o chestiune pur personală cui i le va da. El arată că Dumnezeu i-a dat Israelului trupesc sau natural anumite favoruri şi privilegii ca naţiune, iar unora dintre părinţii lor privilegii şi favoruri ca indivizi, folosindu-i ca tipuri, şi că ei au avut în mod corespunzător o binecuvântare, dar că Domnul în nici un sens al cuvântului n-ar fi obligat să-Şi continue binecuvântările preferenţiale faţă de ei şi să ignore pe alţii tot atât de vrednici. Dimpotrivă, ar fi cu totul potrivit ca Domnul să-Şi întrerupă favorurile faţă de cei care nu le-ar folosi şi să le dea altora. Romani, capitolele 9, 10, 11.
Mai mult, apostolul vrea ca noi să vedem că Domnul a ştiut mai dinainte care va fi rezultatul favorurilor Sale faţă de Israel; că, după ce ei s-au bucurat de binecuvântările Lui, nu vor fi (cu excepţia unei „rămăşiţe” mici — Rom. 9:27-32) în starea potrivită pentru a primi cea mai mare dintre toate binecuvântările pe care le avea El de dat — „premiul chemării de sus” ca să formeze Noua Creaţie. Ilustrând aceasta, el atrage atenţia asupra celor doi fii ai lui Isaac şi ne arată că Dumnezeu, pentru a ilustra condiţiile care vor ((172)) fi cu sute de ani mai târziu, pe care El le cunoştea dinainte, a făcut o alegere arbitrară între cei doi fii ai Rebecăi, Iacov şi Esau. Domnul a făcut tipuri din aceşti gemeni, unul ca să reprezinte pe credincioşii Săi, Noua Creaţie, iar celălalt să reprezinte Israelul natural, care vor prefera lucrurile vieţii prezente şi vor vinde privilegiile lor cereşti pentru o ciorbă de linte — pentru lucrurile bune pământeşti. În cazul lui Iacov şi Esau, alegerea lui Iacov ca tip al biruitorilor a fost desigur o binecuvântare pentru el, chiar dacă l-a costat considerabil; dar alegerea lui Esau ca tip al clasei cu o minte naturală, care va prefera lucrurile pământeşti celor cereşti, n-a fost cu nimic spre dezavantajul lui. Ea n-a însemnat nici că el va merge în chin veşnic, nici că în viaţa prezentă va suferi ceva ca urmare. Dimpotrivă, el a fost binecuvântat — întocmai cum oamenii lumeşti, naturali, au astăzi binecuvântări de vreun fel, pe care Domnul plin de graţie le reţine de la Noua Creaţie aleasă, fiind mai puţin favorabile pentru interesele lor spirituale — întocmai cum a reţinut unele dintre binecuvântările pământeşti de la Iacov, pentru ca în dezamăgirile lui etc., el să poată fi un tip al acestei clase; Iacov totuşi a avut bucurii şi binecuvântări pe care Esau nu le-a avut şi pe care nu le-ar fi apreciat — întocmai cum Noua Creaţie acum, în mijlocul încercărilor şi dezamăgirilor timpului prezent, are pace, bucurie şi binecuvântare pe care omul natural nu le cunoaşte.
Declaraţia: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât” (Rom. 9:13), este pentru mulţi o „expresie tare”, deoarece cuvântul urât pare să dea ideea de antagonism nejustificat — cât poate discerne mintea umană — pentru ceva ce Esau a făcut mai rău decât alţi oameni şi pentru că i-a fost ataşat de la naştere, „înainte de a fi făcut bine sau rău”. Cuvântul „urât”, evident a însemnat iubit mai puţin, ca în Deuteronom 21:15-17. Ideea este că Iacov a fost favorizat de Domnul, iar Esau a fost favorizat mai puţin; şi că aceştia doi, după cum arată apostolul, au fost tipuri ale Israelului, natural şi spiritual. Favoarea lui Dumnezeu faţă de Israelul natural, reprezentat prin Esau, a fost mai mică decât favoarea Sa ((173)) faţă de Israelul spiritual, născut mai târziu, reprezentat prin Iacov. Cu această idee, totul este armonie şi consecvenţă.
„Te-am ridicat înadins”
Ca dovadă pentru susţinerea sa, că Domnul a exercitat tot timpul autoritate, suzeranitate în afacerile omenirii, şi recunoscând pe deplin dreptul Lui de a face astfel, apostolul citează cazul lui faraon, regele Egiptului pe vremea eliberării lui Israel. El citează cuvintele Domnului prin Moise (Exod. 9:16): „Te-am ridicat înadins, ca să-Mi arăt în tine puterea Mea şi pentru ca Numele Meu să fie vestit pe tot pământul”. „Astfel El are milă de cine vrea şi împietreşte pe cine vrea.” Rom. 9:17, 18.
Cu câtva timp în urmă guvernul francez a pus deoparte câţiva prizonieri care fuseseră condamnaţi legal la moarte, dându-i pe mâna oamenilor de ştiinţă ca să experimenteze pe ei influenţa exercitată de frică asupra omenirii. Unul a fost plasat într-o celulă şi i s-a spus că în noaptea anterioară acolo murise de vărsat negru un prizonier şi că probabil se va molipsi de acea boală şi până dimineaţa va muri. Prezicerea s-a adeverit, deşi nici un bolnav cu vărsat negru nu ocupase vreodată celula. Altul a fost legat la ochi şi i s-a trecut braţul printr-un paravan de tablă. I s-a spus că urma să fie ucis prin sângerare, în interesul ştiinţei, pentru a se constata în cât timp ar surveni moartea prin sângerare dintr-o rană mică a unei artere de la braţ. Omul a fost doar zgâriat şi a pierdut doar câteva picături de sânge, dar se făcuseră aranjamente ca pe braţul lui să curgă apă caldă ca sângele şi el s-o simtă curgând în jos pe braţ şi să audă picăturile căzând de pe degete într-un vas. A murit în câteva ore. Asemenea tratament al cetăţenilor care se supun legii n-ar fi încuviinţat de nimeni; dar nimeni n-ar putea în mod rezonabil găsi că este greşită asemenea procedură faţă de oameni a căror viaţă a fost deja pierdută prin lege. Şi tocmai aşa sunt procedurile Domnului cu familia umană; dacă omul ar fi continuat să fie ascultător de Dumnezeu, el ar fi rămas fără condamnarea morţii, şi rămânând astfel el ar fi avut ((174)) anumite drepturi sub legea divină, pe care acum nu le are. Ca rasă noi am fost cu toţii vinovaţi de păcat şi cu toţii condamnaţi la moarte (Rom. 5:12); şi Domnului I-a plăcut să-Şi arate puterea şi înţelepciunea în legătură cu unii dintre aceşti vinovaţi într-un mod, iar în legătură cu alţii în alt mod — cum a ales El. Am observat acest lucru în legătură cu amaleciţii, hitiţii şi canaaniţii, pe care Israelului i s-a poruncit să-i nimicească — Israelul simbolizându-i pe credincioşii Domnului din viitor, iar vrăjmaşii lor simbolizându-i pe păcătoşii cu voia şi pe vrăjmaşii dreptăţii din veacul viitor. Vedem acelaşi principiu ilustrat în distrugerea Sodomei şi a Ierihonului, în măturarea prin molime a mii de israeliţi, prin lovirea lui Uza, care doar şi-a întins mâna pentru a sprijini chivotul, încălcând sfinţenia lui şi porunca Domnului.
Folosirea de către Domnul a lui faraon şi a diferitelor plăgi asupra egiptenilor, inclusiv uciderea întâilor-născuţi dintre oameni şi animale, şi nimicirea finală a oştilor egiptene în Marea Roşie, sunt în armonie cu aceste ilustraţii; deoarece egiptenii, ca parte a omenirii, erau condamnaţi sub sentinţa morţii şi, fără nici cea mai mică nedreptate, puteau fi trataţi în consecinţă — pentru a face cunoscut peste tot demnitatea lui Dumnezeu şi pentru a-I arăta puterea în legătură cu eliberarea poporului Său tipic, Israel. Similar, pe de altă parte, Dumnezeu a arătat favoare îmbelşugată faţă de unii dintre aceşti condamnaţi — Avraam, Moise şi alţii — făcând din ei tipuri ale lucrurilor bune pe care El intenţionează să le îndeplinească în viitorul apropiat în întregime şi în mod real — şi acest lucru fără a elibera, în vreun sens al cuvântului, pe Avraam, pe Moise, pe faraon sau pe alţii de partea lor în sentinţa morţii, ci lăsând acea lucrare să fie realizată prin răscumpărarea care este în Isus Cristos Domnul nostru.
După ce am văzut clar faptul că Dumnezeu a exercitat autoritate suzerană printre creaturile Sale condamnate şi că El a ales ca unii să aibă o experienţă şi alţii altă experienţă, iar toate aceste lucruri n-au fost decât lecţii ((175)) ilustrative ale acestui subiect, lecţii pregătitoare, după cum arată apostolul, pentru marea alegere a Noii Creaţii în timpul acestui Veac Evanghelic, trebuie să vedem că Dumnezeu în nici un caz n-a forţat sau n-a încălcat voinţa umană în nici una din aceste alegeri. Vom fi satisfăcuţi să vedem că a constrânge vreodată voinţa umană ar fi contrar programului divin. Alegând pe Avraam, pe Isaac, pe Iacov, pe Moise şi pe toţi ceilalţi ca tipuri şi ilustraţii, Dumnezeu a ales oameni a căror minte era în acord general cu planurile şi revelaţiile Sale, dar nici o forţă n-a fost exercitată pentru a-i reţine dacă ei ar fi vrut altfel. Astfel, în mod asemănător, pentru a ilustra latura opusă şi principiile opuse, alegând oameni cum sunt: Ismael, Esau, canaaniţii, sodomiţii, egiptenii, Domnul a folosit iarăşi oameni potrivit tendinţelor lor naturale. Ceea ce dorim să fixăm este că Dumnezeu n-a constrâns voinţa lui Avraam, Isaac, Iacov, Moise etc., şi n-a constrâns nici voinţa celor care au făcut rău şi au ilustrat anumite principii rele. Domnul a procedat cu anumite clase doar potrivit înclinaţiilor acestora.
Declarând despre faraon că El l-a ridicat tocmai pentru acel scop, nu trebuie prin urmare să înţelegem că Dumnezeu vrea să spună că El a format în faraon un caracter rău — că El „l-a ridicat înadins” în sensul de a-l obliga să fie un caracter rău. Trebuie să înţelegem că printre diferiţii moştenitori ai tronului Egiptului, conform obiceiurilor acelui popor, Dumnezeu aşa a orânduit, prin moartea unora dintre membrii familiei regale care au intervenit, încât acest anume faraon să vină la tron fiindcă el avea un caracter atât de încăpăţânat încât lupta sa împotriva lui Dumnezeu şi a lui Israel să ceară pe drept pedepse — ceea ce Dumnezeu preorânduise nu numai ca un semn al favorii Sale faţă de Israel şi al credincioşiei Sale faţă de făgăduinţele făcute lui Avraam, Isaac şi Iacov, ci, pe lângă acestea, şi pentru că aceste pedepse asupra Egiptului au fost intenţionate într-o măsură să preumbrească, să ilustreze pedepsele cu care se va sfârşi acest Veac Evanghelic — primele trei şi „ultimele şapte urgii”. Apoc. 15:1.
((176))
Dar trăsătura specifică a acestei ilustraţii prin faraon, care le produce multora confuzie, se găseşte în declaraţia că „Domnul a împietrit inima lui faraon” şi „n-a lăsat pe popor să plece”. La început aceasta ar părea să fie contradictorie cu ceea ce tocmai am spus, şi anume, că Dumnezeu nu intervine în voinţa umană. Noi credem totuşi că nepotrivirea poate fi rezolvată dacă ne amintim cum a împietrit Domnul inima lui faraon — ce procedură din partea Domnului a avut ca efect creşterea îndărătniciei faraonului. Bunătatea lui Dumnezeu a fost cea care l-a împietrit pe faraon — bunăvoinţa lui Dumnezeu de a-i asculta rugăciunea pentru uşurare şi de a-i accepta făgăduinţa de a lăsa pe Israel să plece — mila lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar fi continuat cu prima urgie sau pedeapsă până când Israel ar fi fost lăsat să plece, acea singură pedeapsă ar fi fost suficientă ca să împlinească eliberarea; dar când Domnul uşura poporul şi ţara de o pedeapsă, faraon trăgea concluzia că trecuse şi că poate nu vor mai veni; şi astfel, pas cu pas, mila lui Dumnezeu l-a dus tot mai departe în ostilitatea lui. Astfel privind lucrurile, libertatea de voinţă a faraonului se evidenţiază cu totul, iar Domnul este în afara oricărei cooperări cu răul. „Lucrarea Lui este perfectă”; chiar dacă bunătatea lui Dumnezeu, care ar trebui să ducă pe oameni spre pocăinţă, poate exercita uneori o influenţă opusă asupra lor, din cauza condiţiilor prezente imperfecte.
Naţiunea israelită aleasă
Toţi creştinii care sunt familiari cu Biblia vor admite repede că Dumnezeu a făcut o alegere a naţiunii Israel dintre toate naţiunile lumii, pentru a fi poporul Său şi pentru a simboliza Israelul spiritual. Declaraţia prin profetul Amos (3:2) este exact la subiect: „Eu v-am ales numai pe voi, dintre toate familiile pământului”. Prin gura lui Isaia (45:4) Domnul îi spune lui Cirus, regele mezilor care urma să permită întoarcerea lui Israel din captivitate: „Din dragoste pentru slujitorul Meu Iacov şi pentru Israel, alesul Meu, te-am chemat pe nume”. Faptul că în această declaraţie ((177)) putem vedea o anumită aplicare tipică la Cristos şi la eliberarea Israelului spiritual nominal din Babilonul mistic, nu vine în contradicţie cu faptul că Israelul tipic este numit aici „ales”. În argumentările sale clare şi convingătoare cu privire la trecerea favorii divine de la Israelul natural la cel spiritual (Rom. 9-11), apostolul arată clar că favoarea divină a fost acordată pentru un timp Israelului natural ca poporul tipic ales a lui Dumnezeu — cu toate acestea Domnul a ştiut mai dinainte şi a prezis respingerea lor din locul de favoare specială şi aducerea altui Israel, cel spiritual, în locul acela reprezentat prin Iacov.
Apostolul arată cum Israelul, ca naţiune favorizată sau aleasă de Dumnezeu pentru un timp, prin acest fapt a avut „avantaj mare, oricum”, mai presus de toate naţiunile înconjurătoare din lume; că lor le-au aparţinut făgăduinţele, că ei au fost ramurile de măslin şi că Dumnezeu a rupt din favoarea Sa numai pe acelea dintre ramurile naturale care nu erau în armonie cu rădăcina făgăduinţei şi cu tulpina reprezentată tipic prin Avraam, Isaac şi Iacov. El arată că „Israel n-a căpătat ce căuta, iar cei aleşi (cei vrednici — Ioan 1:12, 13) au căpătat, pe când ceilalţi au fost împietriţi”. Deşi iniţial toată naţiunea a fost aleasă ca să primească favorurile cele mai alese ale lui Dumnezeu, totuşi când a venit timpul pentru această favoare, numai cei credincioşi au fost în starea cuvenită a inimii pentru a deveni israeliţi spirituali. Aceştia au fost chiar cei aleşi din acea naţiune, cărora la încheierea acelui veac li s-a permis să intre în dispensaţia mai înaltă — trecând din casa servitorilor în casa fiilor (Evr. 3:5, 6; Ioan 1:12). Apostolul arată că noi, care am fost neamuri din fire, „fără drept de cetăţenie . . . străini” faţă de legămintele şi făgăduinţele făcute Israelului tipic, am dezvoltat acum sub harul lui Dumnezeu credinţă şi ascultare asemănătoare celei a lui Avraam şi vom fi socotiţi ca mireasa lui Cristos, sămânţa adevărată a lui Avraam, luând locul ramurilor tăiate, în planul originar al lui Dumnezeu şi în făgăduinţele legate de el; dar, deşi aceste ramuri tăiate au fost tratate ca vrăjmaşi în cursul Veacului ((178)) Evanghelic, totuşi, „în ce priveşte alegerea, sunt iubiţi din cauza părinţilor lor. Căci darurile de har şi chemarea lui Dumnezeu sunt fără schimbare”. Rom. 11:28, 29.
Suntem astfel informaţi că unele aspecte ale alegerii originare rămân la Israelul natural, în ciuda respingerii lor ca popor de la favoarea principală din planul divin — respingerea lor de a fi din Israelul spiritual ales. Deoarece făgăduinţele făcute lui Avraam, Isaac, Iacov şi profeţilor trebuie să fie împlinite faţă de ei, şi ei vor deveni „prinţi” sau reprezentanţi ai Împărăţiei spirituale peste tot pământul în decursul Veacului Milenar, fără îndoială că aceasta va lucra în mare măsură spre avantajul multor israeliţi naturali care în prezent sunt într-o stare de înstrăinare şi întuneric. Ei vor putea veni şi vor veni mai repede decât restul lumii în armonie cu conducătorii lor din trecut; şi astfel Israelul ca popor va avea iarăşi locul cel mai proeminent printre naţiuni la începutul Mileniului. „Dumnezeu a închis pe toţi în neascultare, ca să aibă milă de toţi.” Rom. 11:32.
Noua Creaţie aleasă
Ajungem acum la cea mai importantă trăsătură a subiectului nostru, echipaţi însă cu o anumită cunoştinţă în privinţa alegerilor din trecut şi cu înţelegerea că multe dintre acestea au fost tipuri sau umbre ale acestei mari lucrări a lui Dumnezeu — alegerea Noii Creaţii. Am văzut deja că această alegere nu presupune că nealeşii vor fi prejudiciaţi, ci, dimpotrivă, presupune binecuvântarea celor nealeşi la timpul cuvenit. În legătură cu aceasta am putea adăuga că nici Dreptatea, nici Iubirea nu puteau obiecta la acordarea unei favori speciale unora, care nu le-a fost acordată altora, chiar dacă n-ar fi fost intenţionat ca favorizaţii să fie canale de binecuvântare a celor mai puţin favorizaţi sau a celor nefavorizaţi. Acesta este sensul cuvântului har sau favoare: el implică a face ceva ce nu este cerut sau pretins în mod special de către Dreptate, şi aceste cuvinte, „har” şi „favoare”, sunt în mod repetat folosite peste tot în Scripturi în legătură cu această clasă aleasă în Veacul Evanghelic. „Prin har sunteţi mântuiţi” şi alte scripturi ((179)) similare ne învaţă că n-a existat nici o obligaţie din partea Atotputernicului să recupereze de sub sentinţa morţii pe cineva din rasa lui Adam şi nici să dea cuiva posibilitatea vieţii veşnice printr-o răscumpărare; cu atât mai mult Dumnezeu n-a avut nici o obligaţie faţă de vreuna din creaturile Sale cu privire la chemarea de sus — pentru a fi membru în Noua Creaţie. Totul este prin favoare divină — „har după har” sau favoare după favoare — şi oricine nu înţelege clar această idee nu va aprecia niciodată cum se cuvine ceea ce are loc acum.
Apostolul Petru ne asigură că noi, ca şi clasă, am fost „aleşi după cunoştinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl”. El nu se opreşte însă la această declaraţie, ci continuă spunând: „prin sfinţirea Duhului, prin ascultarea şi stropirea cu sângele lui Isus Hristos” (1 Pet. 1:2). Aceasta înseamnă că Dumnezeu a cunoscut mai dinainte Noua Creaţie ca şi clasă — El a ştiut mai dinainte intenţia Sa de a-i îndreptăţi prin credinţă, prin sângele lui Cristos — El a ştiut mai dinainte că destui din cei care să completeze această clasă vor fi ascultători şi vor ajunge la sfinţire prin adevăr. Nimic din Scriptură nu implică o cunoaştere mai dinainte a indivizilor care vor compune clasa aleasă, cu excepţia Capului Bisericii. Ni se spune că Dumnezeu L-a cunoscut mai dinainte pe Isus ca fiind Cel ales al Său. Să nu fim înţeleşi că noi limităm capacitatea Domnului de a-i identifica pe indivizii care vor compune clasa aleasă, ci doar că, oricare I-ar fi puterea în această direcţie, El n-a spus că intenţiona să exercite asemenea putere. El a orânduit ca Cristos să fie Răscumpărătorul lumii şi ca răsplata Lui să fie înălţarea ca cel dintâi dintre membri — Cap, Domn, Căpetenia Noii Creaţii. De asemenea a orânduit să fie aleşi dintre oameni un număr specific pentru a fi moştenitori împreună cu El în Împărăţie — participanţi cu El în Noua Creaţie. Avem toate motivele să credem că numărul definit, fixat al celor aleşi este cel declarat de câteva ori în Apocalipsa (7:4; 14:1); adică 144.000 „răscumpăraţi dintre oameni”.
Preorânduirea sau alegerea mai înainte de întemeierea lumii, ca să fie aleasă o astfel de companie, înţelegem că ((180)) este după aceeaşi manieră ca preorânduirea unei anumite trupe de soldaţi din armata britanică, cunoscută ca „Garda Regală”, compusă din oameni mari de statură, de o dezvoltare specială, diferitele particularităţi de înălţime, greutate etc., fiind determinate dinainte, iar numărul care să constituie trupa fiind clar fixat, înainte ca membrii actuali să se fi născut. După cum decretul regal a orânduit aceste cerinţe fizice şi numărul care să constituie acea trupă, tot aşa decretul regal al Creatorului a fixat şi a limitat numărul care să constituie Noua Creaţie a lui Dumnezeu, şi a definit, nu măsurătorile fizice, ci calităţile lor morale şi măsurătorile inimii. După cum n-a fost necesar să se orânduiască mai dinainte numele celor care să constituie „Garda Regală”, nu este necesar nici ca Creatorul nostru să orânduiască mai dinainte numele sau persoanele acceptabile pentru El ca Noi Creaţii în Cristos, sub măsurătorile şi limitele prezentate de El.
Asupra acestui lucru ni se atrage în mod special atenţia într-un pasaj din Scripturi care în general este menţionat şi este citat numai în parte — „Pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte”. Poporul Domnului să nu se mulţumească să ia astfel o parte din Cuvântul divin şi să-l separe de context. Când citim restul pasajului aşa cum este scris, totul ne este clar în minte: „Pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său (adică, să fie în asemănarea Fiului Său), pentru ca El să fie Cel întâi-născut dintre mai mulţi fraţi”. Rom. 8:29.
O asemenea predestinare este diferită într-adevăr de cea înţeleasă în general de către cei care în trecut au apărat doctrina alegerii. După concepţia şi învăţătura lor, pasajul ar trebui să spună — pe aceia pe care El i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să scape de chinul veşnic şi să aibă binecuvântare veşnică în slavă. Cât de diferită este o asemenea vedere de cea raţională şi cuvenită, prezentată în cuvintele Scripturii! Dumnezeu a predestinat ca Singurul Său Conceput să fie Capul acestei Noi Creaţii şi El a hotărât cu mult înainte de a ne chema pe vreunul dintre noi, ca nici unul să nu fie membru al Noii Creaţii ((181)) decât dacă va deveni asemenea Fiului Său. Ce frumoasă, ce raţională este doctrina scripturală a alegerii! Cine ar putea pune la îndoială Înţelepciunea, Dreptatea sau Iubirea unei astfel de alegeri, având astfel de limitări în privinţa asemănării de caracter cu Isus şi pentru o lucrare aşa de mare cum a intenţionat Dumnezeu? — să fie moştenitori împreună cu Cristos în binecuvântarea tuturor familiilor pământului.
„Chemaţi după planul Său” — Rom. 8:28-30 —
În analizarea acestui subiect n-am putea face mai bine decât să urmărim cu atenţie cuvintele şi raţionamentul logic al apostolului. Versetele precedente (22, 23) arată care este scopul lui Dumnezeu în chemarea Creaţiei Noi — că ei sunt chemaţi să primească o mare binecuvântare şi de asemenea să dea altora o binecuvântare, adică creaţiei care suspină şi suferă durerile naşterii, aşteptând descoperirea acestor fii aleşi ai lui Dumnezeu din Noua Creaţie (Vers. 21, 22). Apostolul continuă apoi şi arată că totul lucrează favorabil pentru această clasă pe care Dumnezeu o cheamă pentru Noua Creaţie; că acesta este sensul prezentelor dezamăgiri, încercări, supărări, opoziţii din partea lumii, a cărnii şi a Adversarului — că aceste experienţe sunt menite să lucreze în noi roadele paşnice ale dreptăţii şi astfel să producă pentru noi „mai presus de orice măsură o greutate veşnică de slavă”, la care noi am fost chemaţi şi la care în mod cuvenit aspirăm. Apostolul urmăreşte împreună cu noi providenţele Domnului legate de cei chemaţi, pentru care toate lucrurile lucrează favorabil. Noi nu trebuie să ne gândim la chemarea noastră decât în legătură cu Fratele nostru mai mare şi subordonaţi Lui. Nimeni nu L-a putut preceda, căci numai observând şi mergând în urmele Lui putem spera să devenim părtaşi ai gloriei Sale. Predestinarea lui Dumnezeu, că toţi aceşti fraţi ai lui Cristos trebuie să fie asemenea Fratelui lor mai mare, dacă vreau să fie părtaşi în Noua Creaţie, ne-ar lăsa fără speranţă în privinţa atingerii acelei glorii de către vreun membru al familiei umane, dacă Domnul nostru nu ((182)) ne-ar arăta foarte clar în altă parte pregătirea făcută de El pentru noi prin răscumpărarea care este în Cristos Isus Domnul nostru; că toate slăbiciunile cărnii, pe care noi le moştenim şi nu le putem controla cu totul, sunt acoperite prin meritul sacrificiului Răscumpărătorului; aşa încât Domnul ne poate scuza că în carne nu suntem în mod absolut asemenea Fiului Său şi ne poate accepta după predestinarea Sa, dacă găseşte că suntem asemenea Lui în inimă, în intenţie, în voinţă — confirmând voinţa noastră printr-un astfel de control al cărnii cum ne este posibil, Domnul nostru Isus, prin al Său „har care ne este de ajuns”, acoperindu-ne lipsurile neintenţionate.
Continuând descrierea acestei clase de chemaţi astfel predestinată, apostolul zice: „Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi îndreptăţit; iar pe aceia pe care i-a îndreptăţit, i-a şi slăvit”. Acest pasaj este de obicei greşit înţeles, pentru că cititorii primesc impresia că aici apostolul urmăreşte experienţele creştine în modul obişnuit — aşa cum tocmai le-am urmărit în capitolul anterior — unde am analizat cum Cristos a fost făcut pentru noi înţelepciune, îndreptăţire, sfinţire şi eliberare; însă aici apostolul ia un punct de observaţie opus şi începe de la celălalt capăt. El vede aici Biserica în sfârşit completată, ca aleasa lui Dumnezeu sub Cristos Capul ei — Biserica, „chiar cei aleşi” în glorie. El urmăreşte înapoi dezvoltarea Bisericii, Noua Creaţie. El arată că nimeni nu va ajunge la marea poziţie de aleşi slăviţi ai lui Dumnezeu în afară de cei chemaţi (acceptaţi) pentru aceasta prin harul lui Dumnezeu; iar aceştia trebuie să fi fost înainte îndreptăţiţi, pentru că Dumnezeu nu cheamă sau nu invită pe alţii să alerge în alergarea pentru acest mare premiu, decât pe credincioşi. Şi aceşti îndreptăţiţi trebuie întâi, înaintea îndreptăţirii lor, să fi fost onoraţi ( nu „slăviţi”, cum redă versiunea comună) — onoraţi de Dumnezeu prin aceea că le-a trimis o cunoştinţă despre El şi despre Fiul Său iubit — Calea, Adevărul şi Viaţa.
Aceasta este o onoare mai mare decât au presupus mulţi, chiar şi a auzi despre harul lui Dumnezeu în prezent. După cum mântuirea este un dar de la Dumnezeu care se va deschide pentru lume în timpul Veacului Milenar, tot aşa este o onoare ((183))
Noua Creaţie, predestinată
specială să ai o cunoştinţă despre harul Domnului şi o posibilitate de reconciliere cu El în prezent, înaintea lumii; căci astfel fiind onoraţi şi astfel având cunoştinţa necesară pentru îndreptăţirea noastră prin credinţă, acesta devine al doilea pas, după cum am văzut, care duce la sfinţire în armonie cu chemarea, şi acesta iarăşi ducând mai departe prin credincioşie la „slava viitoare care va fi descoperită faţă de noi”, constituindu-ne membri ai Noii Creaţii a „chiar celor aleşi”.
„Dacă Dumnezeu este pentru noi”
Urmărind pe apostol mai departe în analizarea acestei alegeri, parafrazăm exprimarea lui astfel: Nu vedem noi oare, fraţilor, că Dumnezeu are un plan mare şi minunat pe care-l duce la îndeplinire? Nu vedem noi oare că după ce a hotărât asupra alegerii unei anumite clase pentru a coopera la planul Său, El ne favorizează prin aceea că ne descoperă termenii şi condiţiile — îndreptăţindu-ne şi chemându-ne cu această chemare cerească? Aceasta înseamnă că Dumnezeu este pentru noi — că El doreşte ca noi să fim din această clasă aleasă; că El a făcut toate aranjamentele necesare prin care să putem ajunge la o poziţie în ea. Simţim noi uneori că deşi Domnul este pentru noi, Satan, păcatul şi slăbiciunile noastre ereditare sunt toate împotriva noastră, căutând să ne prindă în capcană şi să ne pună piedică? Să reflectăm că, Atotputernicul Dumnezeu fiind de partea noastră, nici una dintre aceste opoziţii nu trebuie să ne cauzeze frică sau agitaţie, deoarece El este cu prisosinţă capabil să ne scoată din toate acestea. Să privim în urmă şi să remarcăm favoarea Lui faţă de noi pe când eram încă păcătoşi, îngrijindu-Se de răscumpărarea care este în Isus Cristos. Să reflectăm că dacă El a făcut toate acestea pentru noi pe când eram păcătoşi, El va face mult mai mult pentru noi acum că am devenit copiii Săi — acum că I-am auzit glasul, că am acceptat pe Fiul Său, că ne încredem în El şi am fost îndreptăţiţi prin meritul Său — acum că am auzit chemarea la natura divină şi am făcut consacrarea, punând puţinul nostru pe care-l avem pe altar — desigur, Dumnezeu ne va favoriza şi va face pentru noi cu mult mai mult acum, deşi nu ne putem gândi cum ar putea face mai mult decât ce ((184)) este reprezentat în darul Fiului Său. Putem fi siguri că Acela care nu Se schimbă ne iubeşte încă, este pentru noi încă şi Îşi va folosi puterea ca să facă toate lucrurile să lucreze pentru binele nostru spiritual cel mai înalt şi pentru obţinerea în final a unui loc în Noua Creaţie, dacă noi rămânem în El, în credinţă, iubire şi supunere de inimă — oricât de slabe şi imperfecte ar fi chiar cele mai bune eforturi ale noastre de a ne controla carnea. Să fim asiguraţi că dându-ne pe Fiul Său şi astfel deschizându-ne calea să ajungem la chemarea pentru Noua Creaţie, Domnul a făcut pregătire în Cristos pentru fiecare necesitate a noastră care s-ar putea ivi. În El ne-a dat generos toate lucrurile.
Sugerează cineva că poate Legea ne-ar condamna, neţinând seama de Dumnezeu? Să ne gândim că Dumnezeu este Cel care ne-a condamnat sub Legea Sa; şi chiar acelaşi Dumnezeu care ne-a condamnat, fiind marele Judecător, este Cel care acum a pronunţat îndreptăţirea noastră — care a pronunţat că suntem „îndreptăţiţi prin El de toate lucrurile de care n-am putut fi îndreptăţiţi prin lege” — prin harul Său, prin Cristos Isus Domnul nostru. În faţa acestui fapt, „cine va ridica vreo acuzaţie împotriva aleşilor lui Dumnezeu” — pe care Dumnezeu i-a favorizat? Cine ne-ar putea condamna pe seama defectelor sau slăbiciunilor neintenţionate? Acestora noi le-am răspunde: Cristos este Cel care a murit; da, care a înviat şi S-a înălţat la cer ca reprezentantul nostru şi care a atribuit pentru noi îndestularea meritului Său, acoperindu-ne toate neajunsurile. Rom. 8:34.
Se mai susţine că poate interveni ceva să ne separe de dragostea lui Dumnezeu sau de Cristos şi de dragostea şi îndurarea Sa, şi că astfel putem fi lăsaţi singuri şi ne putem ruina credinţa şi viitorul în privinţa Noii Creaţii? Răspundem: Dimpotrivă, Cristos are mare iubire pentru noi, altfel nu ne-ar fi răscumpărat. Fiecare procedură a Sa este iubitoare şi nu trebuie să permitem nimic să ne separe de acea dragoste. Dacă vin necazurile, noi trebuie să le permitem numai ca să ne ducă mai aproape de Domnul, singurul care ne poate sprijini. Dacă suferinţa sau persecuţia sau foametea sau lipsa sau alt pericol ar veni peste noi — să înceteze oare iubirea noastră ((185)) pentru Domnul din cauza fricii de acestea, să renunţăm la numele şi la cauza Lui şi să nu mai mergem în urmele Lui, alegând mai degrabă o cale mai uşoară în viaţă? Nu, tocmai prin aceste experienţe trebuie să fim dezvoltaţi ca biruitori. Cum am putea fi marcaţi ca învingători dacă n-ar fi nimic de învins — dacă toată calea ar fi netedă şi fără un urcuş nefavorabil? Noi am fost făcuţi primitorii îndurărilor şi binecuvântărilor lui Dumnezeu; şi acum El ne încearcă, să vadă în ce măsură suntem vrednici să rămânem în iubirea Sa şi în favorurile Sale. El vrea ca noi să rămânem în ele şi a făcut toate pregătirile necesare, însă El nu ne va constrânge voinţa. Sunt convins, am încredere că noi suntem hotărâţi să nu permitem nimic ce să ne separe de dragostea lui Dumnezeu manifestată în Cristos — nici frica de moarte, nici dragostea de viaţă; şi că nici una dintre celelalte creaturi ale lui Dumnezeu nu va lua sau nu va îndepărta de la noi favoarea lui Dumnezeu — nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile create acum, nici cele care vor mai fi create vreodată. În toate aceste lucruri suntem mai mult decât doar biruitori — suntem adoptaţi ca fii ai lui Dumnezeu pe planul divin, prin Cel care ne-a iubit.
„Să ne întărim chemarea şi alegerea” — 2 Petru 1:10, 11 —
„Fraţilor, căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră, căci, dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi aluneca niciodată; (lucrurile specificate anterior, adică, să ne dăm silinţa, să unim cu credinţa virtutea şi cunoştinţa, înfrânarea, răbdarea, evlavia, dragostea de fraţi, iubirea, lucruri care dacă le avem din belşug nu ne vor lăsa nici leneşi, nici neroditori) căci în felul acesta vi se va da din belşug intrare în împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.”
În această alegere vedem că paşii importanţi aparţin lui Dumnezeu; adică: (1) predeterminarea de a avea o astfel de Creaţie Nouă; (2) invitarea unora să dezvolte caracterul necesar; (3) aranjarea lucrurilor aşa încât cei invitaţi să poată ajunge la o stare acceptabilă în conformitate cu chemarea.
Pe de altă parte, cei care ajung printre cei aleşi trebuie să facă paşi importanţi: (1) Depinde de cei chemaţi, pentru care s-au făcut toate aceste pregătiri şi aranjamente, să accepte ((186)) chemarea — făcând o deplină consacrare. (2) Ei trebuie să devină atât de plini de spiritul chemării lor şi atât de recunoscători pentru binecuvântările lor, încât se vor conforma cu zel condiţiilor şi limitărilor legate de ea.
Am văzut deja că aceste condiţii şi limitări sunt, pe scurt, asemănarea în inimă cu iubitul Fiu al lui Dumnezeu; dar, analizând această asemănare mai în amănunt, aflăm că înseamnă, aşa cum arată aici apostolul Petru, că noi trebuie să avem roadele spiritului sfinţeniei. Dumnezeu este sfânt, iar cei aleşi trebuie să aibă spiritul Său, dispoziţia Sa de iubire faţă de dreptate şi de opoziţie faţă de nelegiuire. În scriptura de mai sus apostolul arată diferitele elemente ale acestui Spirit sfânt al lui Dumnezeu şi indică faptul că noi nu ajungem la această asemănare perfectă (perfecţiunea iubirii) la începutul căii noastre, ci mai degrabă ea este ţinta sau standardul care indică sfârşitul căii. Iubirea ca expresie generală cuprinde toate aceste elemente ale caracterului, care de fapt sunt părţi ale iubirii. Smerenia, blândeţea, dragostea frăţească, evlavia, toate sunt elemente ale iubirii.
Cineva a sugerat că aceste roade ale spiritului lui Dumnezeu ar putea fi definite după cum sunt arătate mai jos, şi noi suntem cu totul de acord:
(1) Bucuria — iubire exuberantă
(2) Pacea — iubire în linişte
(3) Îndelunga răbdare — iubire care îndură
(4) Blândeţea — iubire în societate
(5) Bunătatea — iubire în acţiune
(6) Credinţa — iubire pe câmpul de luptă al vieţii
(7) Smerenia — iubire în resemnare
(8) Înfrânarea poftelor (moderaţia) — iubire în antrenament.
Când am început alergarea, hotărâţi să facem acest lucru fiindcă Dumnezeu ne-a îndreptăţit prin harul Său şi ne-a invitat să alergăm în acest concurs pentru premiul chemării de sus a Noii Creaţii, noi am spus întâi de toate: vom lăsa deoparte greutăţile şi piedicile ambiţiilor pământeşti prin consacrarea voinţei noastre Domnului şi prin hotărârea că vom face acest singur lucru; adică, vom căuta şi prin harul Domnului ((187)) vom ajunge la binecuvântările la care El ne-a chemat. În acelaşi timp am hotărât că vom îndepărta, pe cât posibil, păcatele care atât de uşor ne asaltează — oricare ar fi ele — fie că sunt la fel cu ale altora din alergare fie că nu; şi că vom alerga cu credincioşie în această alergare pentru marele premiu.
Intrarea noastră în alergare corespunde cu consacrarea. Acesta a fost începutul. Noi ne-am consacrat Domnului — ca să fim stăpâniţi de spiritul Său de iubire; totuşi noi ne-am dat seama că datorită căderii eram grozav de deficitari în acele elemente de caracter pe care Tatăl le-ar aproba. Totuşi, alergăm şi perseverăm în dobândirea acestei asemănări de caracter cu Fiul Său — care este voinţa Sa în privinţa noastră şi a condiţiei de părtăşie a noastră cu El. În privinţa aceasta noi ne deosebim de Domnul nostru, deoarece El fiind perfect nu putea ajunge făcând un pas după altul sau trecând de la un grad la altul în dezvoltarea iubirii. El a fost umplut de spirit de la început — El a fost la ţintă de la început; probarea Sa a fost ca să se constate dacă va sta sau nu va sta credincios la acea ţintă a iubirii perfecte faţă de Dumnezeu, faţă de poporul Său şi faţă de vrăjmaşii Săi. Noi însă trebuie să alergăm, să ne străduim să ajungem la ţinta aceea.
Am putea împărţi alergarea în patru părţi egale şi să spunem că în prima pătrime recunoaştem iubirea ca o cerinţă divină şi căutăm s-o avem, deşi nu suntem în stare s-o înţelegem decât din punctul de vedere al datoriei. Noi simţim iubire-datorie faţă de Dumnezeu pentru că El, ca şi Creator al nostru, are dreptul să ne ceară ascultarea, iubirea, devotamentul; de asemenea o iubire-datorie faţă de Domnul nostru Isus pentru că El ne-a iubit, şi noi ar trebui, în dreptate, să-I răspundem cu iubire; şi o iubire-datorie faţă de tovarăşii noştri pentru că ne dăm seama că aceasta este voia lui Dumnezeu.
A doua pătrime a alergării ne duce puţin mai încolo, puţin mai aproape de „ţintă”, aşa încât acele lucruri pe care la început am căutat să le facem dintr-o iubire-datorie, le-am privit treptat într-o manieră apreciativă şi nu doar ca o datorie. De atunci încolo am văzut că lucrurile pe care Dumnezeu le porunceşte ca fiind drepte şi datoare, sunt lucruri bune; că principiile cele mai nobile pe care le ((188)) putem concepe sunt indentificate cu Dreptatea, Iubirea şi Înţelepciunea pe care Domnul le porunceşte şi le pune în faţa noastră şi pe care de atunci încolo începem să le apreciem. Noi am început să-L iubim pe Dumnezeu nu numai pentru că era datoria noastră faţă de Creator, ci, pe lângă aceasta şi în mod special, pentru că am văzut că El posedă acele elemente mari de caracter pe care ni le cere nouă — personificarea oricărui har şi a oricărei bunătăţi. Cei care ajung la această ţintă de la a doua pătrime iubesc pe Domnul nu numai fiindcă El ne-a iubit întâi şi fiindcă este datoria noastră să-L iubim la rândul nostru, ci fiindcă acum ochii înţelegerii noastre au fost deschişi destul de mult pentru a le permite să vadă ceva din maiestatea glorioasă a caracterului Său, ceva din lungimea şi lăţimea, înălţimea şi adâncimea Dreptăţii, Înţelepciunii, Iubirii şi Puterii Creatorului nostru.
Ţinta de la a treia pătrime a acestei alergări o numim — iubire de fraţi. De la început noi recunoaştem o iubire-datorie faţă de fraţi întocmai cum recunoaştem faţă de Tatăl, dar într-un grad mai mic, fiindcă fraţii au făcut mai puţin pentru noi; şi noi îi recunoaştem mai cu seamă fiindcă aşa este voinţa Tatălui. Dar ajungând să vedem principiile dreptăţii, să apreciem pe Tatăl şi să vedem că Însuşi Tatăl ne iubeşte în ciuda lipsurilor noastre neintenţionate, inimile noastre au început să se lărgească şi să se adâncească faţă de fraţi, şi am fost în stare tot mai mult să le trecem cu vederea imperfecţiunile, lipsurile şi greşelile neintenţionate, când am putut vedea în ei dovezi ale dorinţei inimii de a merge în urmele lui Isus şi în armonie cu principiile caracterului divin. Iubirea de fraţi a devenit clar marcată în experienţele noastre. Vai! se pare că mulţi din poporul iubit al Domnului n-au ajuns încă la această ţintă de la a treia pătrime a alergării către premiul chemării noastre de sus. Există mare nevoie de a dezvolta iubirea frăţească, îndelunga răbdare, răbdarea pe care Scripturile o învaţă — şi care sunt în mod necesar încercate şi probate mai mult în legătura noastră cu fraţii decât în legătura noastră cu Tatăl şi cu Domnul nostru. Noi putem vedea perfecţiunea Tatălui şi a Fiului, şi că Ei n-au nici o imperfecţiune; ne putem da seama de mărinimia Lor în ((189)) comparaţie cu noi şi de neajunsurile noastre în comparaţie cu Ei; dar când privim către fraţi, vedem la unul o slăbiciune şi la altul altă slăbiciune; iar ispita este, vai, prea obişnuit, să-i spunem unui frate: „Lasă-mă să-ţi scot paiul din ochiul tău” — în loc să ne dăm seama că o asemenea dispoziţie de scotocire, zgândărire şi găsire de greşeli la fraţi este o dovadă că noi avem totuşi bârna noastră mare de nerăbdare şi de lipsă de iubire cu care să ne luptăm. Apropiindu-ne de această ţintă de la a treia pătrime, ne scoatem treptat bârna din propriii ochi — ajungem să ne vedem propriile neajunsuri şi să apreciem tot mai mult bogăţiile harului Domnului nostru faţă de noi; şi influenţa asupra inimii noastre este să producă în noi un grad mai mare din spiritul smereniei, răbdării şi blândeţii faţă de toţi — iar aceasta iarăşi ne permite să trecem cu vederea sau să acoperim o mulţime de păcate, o mulţime de imperfecţiuni care se află la fraţi, atâta vreme cât ne dăm seama că ei sunt în mod sigur fraţi — atâta vreme cât ei se încred în sângele preţios şi caută să alerge aceeaşi alergare pentru acelaşi premiu.
A patra pătrime sau ţinta finală a alergării noastre este Iubirea Perfectă — faţă de Dumnezeu, faţă de fraţii noştri, faţă de toţi oamenii — şi este cea pe care în mod serios trebuie să căutăm cu toţii s-o atingem, şi aceasta cât se poate de repede. Nu trebuie să zăbovim la fiecare ţintă, ci să alergăm cu răbdare, cu perseverenţă, cu energie. Există un sens în care nu trebuie să „iubim lumea, nici lucrurile din lume”; dar există un sens în care trebuie să iubim pe toţi oamenii şi „cât avem ocazie, să facem bine la toţi, dar mai ales celor din casa credinţei” (Gal. 6:10) — o iubire care include chiar şi pe vrăjmaşii noştri. Această iubire nu anulează sau nu diminuează iubirea noastră faţă de Tatăl, faţă de principiile caracterului Său şi faţă de fraţi, ci o intensifică; şi în acea intensificare ea face posibil ca noi să includem în iubirea bunăvoinţei şi simpatiei toată creaţia care geme în durerile naşterii şi aşteaptă descoperirea fiilor lui Dumnezeu. „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine celor ce vă urăsc”, este porunca Învăţătorului; şi până când n-am ajuns la acest grad de iubire — iubirea chiar de vrăjmaşi — să nu ne gândim nici măcar o clipă că am ajuns la ţinta pe ((190)) care Domnul a fixat-o pentru noi ca urmaşi ai Săi. Până când n-am ajuns la acea poziţie, nu suntem asemenea iubitului Fiu al lui Dumnezeu.
Trebuie să ajungem la această culme a iubirii înainte de a putea fi socotiţi vrednici de un loc în Noua Creaţie şi nu trebuie să aşteptăm ca fiecare din urmaşii Domnului să ajungă la această ţintă doar la momentul stingerii în moarte. Chiar dimpotrivă. Trebuie să aşteptăm să ajungem la ea cât se poate de devreme în experienţa noastră creştină şi apoi să ne amintim cuvintele apostolului: „să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit toate” (Efes. 6:13). Avem nevoie de încercări ale iubirii după ce am ajuns la ţintă; şi antrenarea noastră când suntem la ţintă — străduinţa noastră pentru a menţine acea ţintă sau standard în viaţa noastră — va fi foarte întăritoare pentru caracterul nostru. În aceasta, în mod special, experienţele noastre vor corespunde cu cele ale Domnului nostru, căci El, deşi n-a trebuit să alerge ca să ajungă la ţintă, a trebuit să lupte o luptă bună a credinţei fiind la ţintă — ca să nu fie mişcat de la ea, să nu fie biruit de diferitele atacuri ale lumii şi ale Adversarului. „Alerg spre ţintă”, spune apostolul; şi tot astfel, fiecare dintre noi trebuie să stăm neclintiţi la acea ţintă după ce am ajuns la ea şi să avem grijă ca în toate încercările pe care Domnul le permite să vină asupra noastră să fim socotiţi de El ca biruitori — nu prin putere proprie, ci prin puterea ajutorului Răscumpărătorului nostru.
Împotriva noastră vor fi atacuri ca să ne abată de la iubirea perfectă faţă de Tatăl, ca să ne facă să consimţim a da mai puţin decât omagiul şi ascultarea deplină datorate Lui. Vor fi atacuri şi în privinţa fraţilor, ca să ne sugereze să nu permitem ca iubirea de fraţi să acopere o mulţime de greşeli — sugestii să ne supărăm pe aceia pe care am învăţat să-i iubim şi să-i apreciem şi să-i compătimim pentru slăbiciunile lor. Vor fi atacuri împotriva noastră în privinţa vrăjmaşilor noştri, după ce am învăţat să-i iubim — sugerându-ne că sunt cazuri excepţionale şi că mărinimia noastră faţă de ei trebuie să aibă limite. Binecuvântaţi suntem dacă în aceste ispite stăm neclintiţi, aruncându-ne înainte spre ţintă, străduindu-ne să păstrăm poziţia la care deja am ajuns — ((191)) luptând lupta bună a credinţei — ţinându-ne cu tărie de viaţa eternă care ne este socotită prin Isus.
„Ştim . . . alegerea voastră”
„Ştim, fraţi iubiţi de Dumnezeu, alegerea voastră, pentru că Evanghelia noastră v-a fost adusă nu numai prin cuvânt, ci şi cu putere şi cu Duhul sfânt şi cu o mare siguranţă.” 1 Tes. 1:4, 5.
În altă parte am arătat care sunt semnele, dovezile că suntem copii ai lui Dumnezeu, adică, conceperea noastră de Spiritul sfânt, sigilarea noastră, însufleţirea noastră*. Nu vom repeta aici, ci doar vom atrage atenţia într-un mod general asupra faptului că oricine participă în această alegere are diferite dovezi prin care nu numai el o poate discerne, ci, nu după mult timp, şi „fraţii” cu care vine în contact o pot discerne. În această alegere există atât o putere cât şi un mesaj. Pentru clasa aleasă, acest mesaj pentru alegere, sau chemare, sau „cuvânt”, nu este numai Evanghelia sau vestea bună, ci pentru ei este mai mult decât atât: este puterea lui Dumnezeu care lucrează în ei ca să voiască şi să facă buna Sa plăcere. Ea aduce pentru cei aleşi Spiritul sfânt şi mare siguranţă, iar ei, la rândul lor, sunt gata să vestească în afară cu orice preţ Cuvântul Domnului.
*Vol. V, cap. 9
Apostolul scrie către Coloseni (3:12-14) în privinţa acestei clase alese a Noii Creaţii, zicând că aceştia trebuie să se dezbrace de vechea apreciere a lucrurilor şi să se îmbrace cu una nouă care va recunoaşte pe membrii aleşi, nu după naţionalitate, nici după denominaţie, ci îi va recunoaşte în Cristos pe toţi, şi numai pe ei, ca fiind Noua Creaţie aleasă. El spune: „Astfel, deci, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare. Îngăduiţi-vă unii pe alţii şi, dacă unul are să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi. Iar peste toate acestea (realizări), îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura desăvârşirii”.
Domnul nostru, vorbind despre Biserica aleasă ca întreg, sugerează că ea trebuie să aibă diferite încercări şi probe, şi ((192)) pare să implice că acestea se vor intensifica spre sfârşitul acestui Veac Evanghelic şi că ele vor fi permise în aşa măsură încât vor înşela pe toţi în afara „chiar celor aleşi”. Mat. 24:24*.
*Vezi Vol. IV, cap. 12
În aceasta există o încurajare: nu sugerează că „chiar cei aleşi” vor avea o capacitate mintală superioară prin care vor putea discerne diferitele subtilităţi ale Adversarului în această zi rea; nici nu sugerează că ei vor fi ajuns la perfecţiune în stăpânirea vasului lor pământesc aşa încât nu vor putea greşi, ci, mai degrabă, înseamnă că celor care rămân în Cristos le va fi acordat har îndeajuns, înţelepciune îndeajuns, ajutor îndeajuns pentru timp de lipsă. Ce mângâiere este în aceasta pentru toţi cei care au fugit să găsească adăpost în speranţa pusă în faţa noastră în Evanghelie! Ce încredere ne dă, simţind că ancora noastră este înăuntru vălului — în Cristos! Asemenea predestinare este întăritoare, mângâietoare, cum a spus apostolul: „Ne-a ales în El înainte de întemeierea lumii, ca să fim (în cele din urmă) sfinţi şi fără pată înaintea Lui, în dragoste; El ne-a rânduit mai dinainte pentru înfiere prin Isus Hristos, pentru Sine, după buna plăcere a voii Sale . . . pentru administrarea plinătăţii timpurilor, spre a uni în Hristos toate lucrurile care sunt în ceruri şi lucrurile care sunt pe pământ. În El am primit o moştenire, fiind rânduiţi mai dinainte, după hotărârea Aceluia care lucrează toate după sfatul voii Sale, ca să fim spre lauda slavei Sale, noi (Noua Creaţie), care mai dinainte am nădăjduit în Hristos”. Efes. 1:4-12.
„În împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri”
Necesitatea eforturilor şi a biruinţelor în zidirea caracterului pe care Dumnezeu a ataşat-o chemării Noii Creaţii a „chiar celor aleşi” îşi are paralele în natură. Ca o ilustrare a acestui lucru să observăm următoarele:
„Se spune că un om care a dorit să adauge la colecţia sa de insecte un fluture imperial, a avut norocul să obţină o gogoaşă pe care a ţinut-o ((193)) agăţată toată iarna în biblioteca sa. Primăvara a găsit fluturele încercând să iasă. Orificiul era aşa de mic şi fluturele părea că se forţează cu atâta disperare împotriva fibrei tari, încât el a lărgit orificiul cu foarfecele. Ei bine, fluturele frumos, mare, a ieşit dar n-a zburat niciodată. Mai târziu cineva i-a spus că sforţările erau necesare pentru a împinge vigoarea trupului în aripile mari ale insectei. Scutirea de sforţare a fost o bunătate greşită. Efortul avea scopul salvării fluturelui. Morala este evidentă. Sforţările pe care oamenii trebuie să le facă pentru binele natural dezvoltă caracterul aşa încât fără ele nu s-ar putea dezvolta. Este bine ca şi pentru îmbogăţirea spirituală să se facă sforţări”.
Am arătat deja* că Scripturile învaţă foarte explicit doctrina „harului liber” care va fi introdus grandios imediat ce aleşii vor fi fost completaţi — glorificaţi. În timpul Mileniului ei („Sămânţa lui Avraam”) vor binecuvânta toate familiile pământului cu posibilităţi depline pentru a ajunge la caractere perfecte, restabilire completă şi viaţă veşnică.
*Vol. I, pag. 96
Fără pată
–Iuda 24 —
Fără pată în prezenţa Sa slăvită!
Sufletul mi-a fost mişcat,
Inima a ajuns la ceruri
La cuvântu-I fermecat.
Să mă prezinţi fără pată?
Doamne, iartă-mi îndoiala, am strigat.
Mâini, picioare, coastă, Tu ai arătat
Iubitoarei îndoieli odată.
Pentru mine, o, înalţă o scară!
Strălucind de aur, tot mai sus,
Ca speranţa gându-acesta să cuprindă
Şi s-ajung la al credinţei înalt punct!
Cerând astfel, iată-mi scara,
În zi perfectă ajungând,
Ieşită dintr-o poveste
Lăsată de cineva-n drum.
O regină, zice istoria,
Căutând noutăţi mereu,
O găsise într-o moară
Unde numai zdrenţe se vedeau.
((194))
Zdrenţe, ca cele din şanţuri,
De orice forme şi culori;
Iar copiii ce le-adunară
Erau şi ei zdrenţe, de la creştet până-n tălpi.
Ce poţi face cu aste lucruri decăzute?
De la ea veni întrebarea atunci.
În alb desăvârşit, zise stăpânul, eu le voi topi;
Şi un zâmbet faţa îi înveseli.
Alb? zise atunci regina pe ton de îndoială;
Dar toate astea-s roşii precum e cârmâzul,
Nimic să le albească nu poate, şi asta-i sigur,
Pentru ca-n ochii tăi ele să fie potrivite.
Răspune el atuncea, chiar de-i greu
Culorile toate să scot,
Puterea aceea eu o am
Ca fulgul alb de nea să le transform.
Atunci cuvintele acelea simple
În ecou se-nvolburau în mintea mea:
Cârmiziu — satacojiu, — alb ca fulgul de nea;
Omul acela poate? Şi Dumnezeu n-ar putea?
Ei, şi mai târziu, odată,
(Aşa zice povestea fermecată)
Regina un dar primi
De la stăpânul morii.
Straturi, straturi albe, pure;
Cea mai scumpă ţesătură,
Cu numele-i lucind în lumină
Pe hârtia albă, fină.
Scumpă învăţătură, aşa scria stăpânul,
Mi-a dat prin aceasta moara mea,
Arătând cum Cristos poate aduna
Inimi cât de slabe, de pe uscat şi de pe ape;
Şi din stacojiu apoi să scoată
Acel alb ca neaua, într-o retortă cerească,
Şi pe fiecare cu-al Său nume să pecetluiască,
Apoi să-i aducă-n casa împărătească.
* * * *
O, ce viziune fermecată m-a cuprins!
Porţile cerului păreau că s-au deschis,
Iar eu lângă El stam în lumina clară,
Lângă dragul Mântuitor, fără pată.
Fără pată în prezenţa Sa slăvită!
Fără pată în lumina aceea strălucită!
Dragostea-I maiestuoasă, tandră, pură,
Îmi făcuse stacojiul alb ca neaua şi fără încreţitură.
Noua Creaţie – Studiul III
Chemarea Noii Creaţii
Numai cei „chemaţi” pot fi aleşi — Când a început chemarea pentru această „mare mântuire” — Chemarea la pocăinţă nu este chemare pentru natura divină — Chemarea iudee — Chemarea evanghelică — De ce nu sunt chemaţi mulţi „de neam mare”, „înţelepţi” sau „puternici” — Înălţarea ca premiu pentru adevărata smerenie — Caracterul, o condiţie a chemării — Lumea în timpul Mileniului nu va fi chemată, ci i se va porunci — Timpul chemării evanghelice este limitat — Noua Creaţie este chemată sau atrasă de către Tatăl — Cristos înţelepciunea noastră — Cristos îndreptăţirea noastră — Îndreptăţirea reală şi socotită sunt diferite — Are „Noua Creaţie” nevoie de îndreptăţire? — Baza îndreptăţirii — Îndreptăţirea Vrednicilor din Vechime este diferită de a noastră — Îndreptăţirea în Veacul Milenar — Cristos făcut pentru noi sfinţire — Sfinţirea în timpul Veacului Milenar — Două consacrări distincte în tipurile levitice — Nici unul n-a avut moştenire în ţară — Mulţimea cea mare — Sfinţirea are două părţi — Partea omului — Partea lui Dumnezeu — Experienţele se deosebesc după temperament — Sfinţenia nu este nici perfecţiune, nici emoţie — „El îşi vindecă toate bolile tale” — Necesitatea tronului de har — Cum îndreptăţirea intră treptat în sfinţire — Consacrarea după încheierea „chemării de sus” — Mântuirea sau eliberarea Bisericii
Ocazia de a deveni membri ai Noii Creaţii şi de a participa la posibilităţile, privilegiile, binecuvântările şi gloriile ei n-a fost deschisă pentru lume în general, ci numai pentru o clasă „chemată”. Acest lucru este prezentat foarte distinct în Scripturi. Israelul după trup a fost chemat de Domnul pentru a fi poporul Său deosebit, separat de alte popoare sau neamuri de pe pământ, după cum este scris: „Eu v-am ales (recunoscut) numai pe voi, dintre toate familiile pământului” (Amos 3:2). Totuşi, chemarea lui Israel n-a fost „chemarea de sus” sau „chemarea cerească” şi ca atare nu găsim nici o menţionare a lucrurilor cereşti în nici una dintre făgăduinţele aparţinătoare acestui popor. Chemarea lor a fost la o stare pregătitoare, care ((86)) în cele din urmă a pregătit o rămăşiţă din acea naţiune ca să primească şi să profite de chemarea de sus pentru „o mântuire aşa de mare, care, începând să fie vestită de Domnul, ne-a fost adeverită de cei care au auzit-o” (Evr. 2:3). Condiţiile chemării de sus sau chemării cereşti nu trebuie, prin urmare, să fie căutate în Vechiul, ci în Noul Testament, deşi, pe măsură ce ochii înţelegerii noastre se deschid pentru a discerne „lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”, noi putem vedea în procedurile şi providenţele Sale cu Israelul după trup anumite lecţii tipice folositoare pentru sămânţa spirituală care a fost chemată cu o chemare cerească, deoarece, aşa cum ne arată apostolul, Israelul trupesc şi legile lui, ca şi procedurile lui Dumnezeu cu el, au fost umbre sau tipuri ale lucrurilor mai bune aparţinătoare celor chemaţi să fie membri în Noua Creaţie.
Deoarece în planul divin Cristos trebuia să aibă întâietate în toate lucrurile, şi astfel era necesar ca El să fie primul, principalul, Marele Preot, care trebuia să devină conducătorul acestei Noi Creaţii de fii ai lui Dumnezeu, Căpetenia mântuirii şi modelul lor, al cărui curs să-l poată copia şi în ai cărui paşi să poată urma, vedem un motiv satisfăcător pentru care vrednicii din vechime nu puteau avea nici parte nici soartă în această Nouă Creaţie. Cuvintele Domnului nostru cu privire la Ioan Botezătorul atestă lucrul acesta: „Adevărat vă spun că, dintre cei născuţi din femei, nu s-a ridicat nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul. Totuşi, cel mai mic în împărăţia cerurilor este mai mare decât el” (Mat. 11:11). Astfel declară şi apostolul Pavel, în timp ce vorbeşte în termeni de cea mai înaltă laudă despre credinţa şi caracterul nobil al acestor fraţi din dispensaţia trecută: „Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să nu ajungă ei la desăvârşire fără noi”. Evr. 11:40.
În afară de aceasta, trebuie să ne amintim că nimeni nu poate fi chemat în timp ce este încă sub condamnare din cauza păcatului lui Adam. Pentru a fi chemat la această „chemare de sus” este necesar să fie asigurată întâi îndreptăţirea de condamnarea adamică, iar aceasta nu putea fi acordată prin sângele viţeilor şi ţapilor nici chiar Israelului natural, deoarece ((87)) aceste sacrificii nu pot şterge niciodată păcatul şi au fost numai tipuri ale sacrificiilor mai bune care satisfac în realitate cerinţele Dreptăţii împotriva rasei noastre. De aceea, n-a fost posibil să înceapă chemarea până după ce Domnul nostru Isus a dat preţul de răscumpărare — „ne-a cumpărat cu sângele Său preţios”. Chiar şi apostolii au fost chemaţi şi acceptaţi în Noua Creaţie numai de probă înainte ca Răscumpărătorul să dea preţul, să Se înalţe şi să-l prezinte în folosul lor. Atunci, în ziua Cincizecimii şi nu înainte, Tatăl i-a recunoscut pe aceşti credincioşi în mod direct şi i-a conceput prin Spiritul Său sfânt pentru a fi „Noi Creaturi”. Este adevărat, în timpul misiunii Sale Domnul nostru le-a spus fariseilor: „N-am venit să chem la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi” (Mat. 9:13). Dar trebuie să recunoaştem o mare diferenţă între chemarea oamenilor la pocăinţă şi chemarea lor cu o chemare de sus a naturii divine şi a comoştenirii cu Cristos. Nici un păcătos nu este acceptat la ea; prin urmare noi toţi, fiind „din fire copii ai mâniei”, avem nevoie întâi să fim îndreptăţiţi liber de toate lucrurile prin sângele preţios al lui Cristos.
În deplin acord cu aceasta, citim în introducerea la Epistola către Romani (1:7) că epistola este adresată „tuturor care sunteţi în Roma, iubiţi de Dumnezeu, chemaţi sfinţi” — chemaţi ca să fie sfinţi, părtaşi ai naturii divine etc. Introducerea la Epistola către Corinteni spune: „Către adunarea lui Dumnezeu care este în Corint, către cei care au fost sfinţiţi în Hristos Isus, chemaţi sfinţi, împreună cu toţi cei care cheamă în vreun loc Numele lui Isus Hristos” (1 Cor. 1:2). Caracterul exclusiv al acestei chemări este mai departe accentuat într-un verset următor (9), care spune cine este autorul chemării noastre, zicând: „Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtăşia cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru”. Aceasta sugerează o asociere, o unitate; şi, prin urmare, ideea este că chemarea are ca scop găsirea printre oameni a celor care să devină una cu Răscumpărătorul ca Noi Creaturi, moştenitori împreună cu El în gloria, onoarea şi nemurirea acordate ca răsplată a credincioşiei Sale.
((88))
Aici ni se amintesc cuvintele apostolului în ideea că noi vom fi făcuţi moştenitori împreună cu Cristos numai pe anumite condiţii, şi anume, „dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi slăviţi împreună cu El” (Rom. 8:17). În acelaşi capitol către Corinteni (vers. 24), apostolul arată că chemarea despre care vorbeşte el nu este în nici un caz aceeaşi chemare care pentru un timp a fost limitată la evrei; şi cuvintele lui indică mai departe că nu toţi sunt chemaţi. El spune: „Pentru cei chemaţi, fie iudei, fie greci, Hristos este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu” — deşi pentru evreii nechemaţi El a fost o piatră de poticnire, iar pentru grecii nechemaţi o nebunie. În Scrisoarea sa către Evrei (9:14, 15) apostolul arată că chemarea acestui Veac Evanghelic n-a putut fi promulgată până când mai întâi Domnul nostru prin moartea Sa a devenit „garant” al Noului Legământ (Evr. 7:22). Cuvintele sale sunt: „Şi tocmai de aceea El este Mijlocitorul unui legământ nou, pentru ca, prin moartea Lui pentru răscumpărarea din abaterile făptuite sub legământul dintâi (Legământul Legii), cei care sunt chemaţi să capete făgăduinţa moştenirii veşnice”. Evr. 9:15.
Nu sunt chemaţi mulţi dintre cei mari, Înţelepţi sau Învăţaţi
În mod natural am putea presupune că această chemare specială, dacă este limitată, s-ar limita la cele mai alese specimene din rasa decăzută — cele mai nobile, cele mai virtuoase, cele mai talentate; dar apostolul contrazice această idee, spunând: „Priviţi la chemarea voastră, fraţilor: printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe înţelepţi. Şi Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari. Şi Dumnezeu a ales lucrurile de neam de jos ale lumii, pe cele dispreţuite şi lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt; pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu” (1 Cor. 1:26-29). Apostolul explică motivul acestei stări de lucruri, spunând că intenţia lui Dumnezeu este ca nimeni să nu se poată lăuda că el a meritat în vreun sens sau grad marile binecuvântări care vor fi acordate. Întreaga situaţie ((89)) este intenţionată pentru îngeri şi pentru oameni, ca să fie o ilustraţie a puterii lui Dumnezeu de a transforma caracterele, din josnice şi dispreţuite, în nobile şi pure, nu prin forţă, ci prin puterea transformatoare a adevărului — lucrând în cei chemaţi prin făgăduinţele şi speranţele puse în faţa lor, pentru a voi şi a face buna Sa plăcere. Acest aranjament divin va avea ca rezultat nu numai gloria Tatălui, dar şi smerenia şi binele veşnic al celor pe care El îi va binecuvânta. Peste tot în Noul Testament găsim repetate diferite declaraţii despre faptul că această chemare şi mântuirea care rezultă din ea nu sunt de la om, nici prin puterea sa, ci prin harul lui Dumnezeu. Şi nu este greu de văzut de ce chemarea este în general mai puţin atractivă pentru cei nobili în comparaţie cu cei ignoranţi.
Mândria este un element important al naturii decăzute şi trebuie să ţinem seama de ea continuu. Cei care sunt mai puţin decăzuţi decât majoritatea semenilor şi care sunt, prin urmare, mai nobili prin natură decât media semenilor, sunt potriviţi să-şi dea seama de această stare şi să simtă o anumită superioritate şi să se mândrească. Aceştia, chiar dacă Îl caută pe Domnul şi aspiră la binecuvântarea şi favoarea Sa, ar fi înclinaţi să aştepte să fie primiţi de Domnul pe o bază diferită de cea a semenilor lor mai decăzuţi, mai puţin nobili. Totuşi, standardul lui Dumnezeu este perfecţiunea; şi El spune că orice nu este la înălţimea acelui standard este condamnat; şi oricărui condamnat i se indică acelaşi Răscumpărător şi aceeaşi jertfă pentru păcate, fie că a suferit mult sau relativ puţin prin cădere. Aceste condiţii de acceptare sunt desigur mai atractive pentru membrii cei mai de jos şi mai decăzuţi ai familiei umane decât pentru cei mai nobili — cei slabi, cei decăzuţi dându-şi seama mai acut de nevoia unui Mântuitor, pentru că îşi recunosc mai mult imperfecţiunile, pe când cei mai puţin decăzuţi, având o măsură de mulţumire de sine, nu sunt prea înclinaţi să se aplece în faţa crucii lui Cristos, pentru a accepta îndreptăţirea ca un dar liber şi pe această bază, şi numai pe aceasta, să se apropie de tronul harului ceresc pentru a căpăta milă şi a găsi har spre ajutor. Ei sunt mai înclinaţi să se sprijine pe propria lor înţelegere şi să aibă acel sentiment de mare mulţumire care-i împiedică să intre prin poarta joasă şi pe calea îngustă.
((90))
Dumnezeu în mod evident pune un premiu pentru smerenie în faţa tuturor celor chemaţi să devină membri ai Noii Creaţii. Apostolul arată aceasta spunând: „Smeriţi-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalţe” (1 Pet. 5:6). Pavel le indică spre model, Isus Cristos — cum S-a smerit şi S-a lipsit de un nume bun, căutând o natură mai joasă şi suferind moartea, chiar moarte de cruce etc., ascultare şi smerenie datorită cărora Dumnezeu L-a înălţat foarte sus. Apoi Petru punctează învăţătura spunând: „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har” (1 Pet. 5:5). Vedeţi chemarea voastră fraţilor, cum nu mulţi mari, înţelepţi sau învăţaţi sunt chemaţi, ci în principal cei săraci din această lume, bogaţi în credinţă. Odată cu premiul pe care Dumnezeu îl pune pentru smerenie este şi un premiu pe care-l pune pentru credinţă. El îi vrea ca Noi Creaţii pe aceia care au învăţat să se încreadă în El necondiţionat, care acceptă că harul Său le este deajuns şi că prin puterea dată de El obţin — odată cu înălţarea — biruinţa la care El îi cheamă.
Caracterul este totuşi o condiţie a chemării
Deşi Dumnezeu nu cheamă pe cei înţelepţi, pe cei mari sau pe cei învăţaţi, nu trebuie să înţelegem din aceasta că poporul Său este josnic sau ignorant, în sensul că este rău, corupt sau degradat. Dimpotrivă, Domnul pune cel mai înalt standard posibil în faţa celor pe care-i cheamă; ei sunt chemaţi la sfinţenie, puritate, credincioşie şi la principiile dreptăţii — la aprecierea acestor lucruri în inimă şi la manifestarea lor în viaţă, spre slava Celui care i-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată (2 Pet. 1:3; 1 Pet. 2:9). Lumea îi poate cunoaşte numai după trup, iar după trup se poate ca ei să nu fie mai nobili sau mai rafinaţi decât alţii — adesea fiind mai puţin nobili sau rafinaţi — dar acceptarea lor de către Domnul nu este după trupul lor, ci după spiritul, după mintea, după intenţiile, după „inima” ((91)) lor. Prin urmare, din momentul în care acceptă harul lui Dumnezeu în Cristos şi iertarea păcatelor, şi fac o consacrare Domnului, ei sunt socotiţi ca eliberaţi de aceste neajunsuri pe care le au în calitate de copii ai lui Adam; ei sunt socotiţi ca şi cum trupul lor ar fi îmbrăcat cu meritul lui Cristos, ascunzându-i toate defectele. „Noua Creatură” acceptată şi chemată de Dumnezeu este mintea nouă, voinţa nouă, şi numai ea este luată în considerare.
Este adevărat, mintea cea nouă, pe măsură ce se dezvoltă, se va dovedi a fi nobilă, onorabilă, dreaptă, şi treptat va ajunge să aibă tot mai multă putere şi control asupra cărnii, aşa încât cei care nu recunosc Noile Creaturi, întocmai cum nu L-au recunoscut nici pe Domnul, pot ajunge în cele din urmă să se minuneze de faptele lor bune, de viaţa lor sfântă şi de spiritul minţii sănătoase, deşi uneori chiar şi pe acestea ei le pot atribui unor motive josnice. Şi chiar dacă treptat mintea nouă va ajunge tot mai mult în armonie cu mintea Domnului, se poate ca aceştia să nu aibă niciodată control deplin asupra corpului lor muritor de care sunt legaţi, deşi obiectivul şi efortul lor va fi desigur să slăvească pe Dumnezeu atât în corpul lor cât şi în spiritul, în mintea lor, care sunt ale Lui. 1 Cor. 6:20.
Să remarcăm unele specificări şi limite în privinţa caracterului „Noii Creaţii”. Îndemnul apostolului către unul dintre aceşti chemaţi — dar aplicabil la toţi — este: „Luptă-te lupta cea bună a credinţei, apucă viaţa veşnică la care ai fost chemat” (1 Tim. 6:12). Aceste Creaturi Noi nu trebuie să se aştepte să câştige biruinţa şi marea răsplată fără luptă cu Adversarul şi cu păcatul care abundă în toate relaţiile lor, precum şi cu slăbiciunile propriei lor cărni, chiar dacă aceasta din urmă este acoperită cu meritul dreptăţii lui Cristos sub condiţiile Legământului de Har. Apostolul îndeamnă iarăşi această clasă: „Să vă purtaţi într-un chip vrednic de Dumnezeu, care vă cheamă la împărăţia şi slava Sa” (1 Tes. 2:12). Noua Creatură trebuie nu numai să-şi recunoască chemarea şi răsplata ei finală în Împărăţie şi slavă, ci trebuie şi să-şi amintească faptul că în viaţa ((92)) prezentă ea a devenit un reprezentant al lui Dumnezeu şi al dreptăţii Sale şi trebuie să caute a umbla în armonie cu acestea. Astfel citim: „După cum Cel care v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră, căci este scris: Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt” (1 Pet. 1:15, 16). În aceeaşi epistolă (2:9) citim iarăşi: „Să vestiţi virtuţile Celui care v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”.
Israeliţii spirituali ai Noii Creaţii n-au fost puşi în robia unor legi specifice, cum au fost israeliţii trupeşti, ci au fost puşi sub „legea libertăţii”, pentru ca iubirea lor faţă de Domnul să fie demonstrată nu numai în privinţa evitării voluntare a lucrurilor recunoscute ca dezaprobate de Domnul, ci şi în privinţa jertfirii voluntare a drepturilor şi intereselor umane în serviciul adevărului şi dreptăţii, pentru Domnul şi pentru fraţi. În armonie cu aceasta apostolul spune: „Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţire” (1 Tes. 4:7). El spune iarăşi: „Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la libertate. Numai nu faceţi din libertate o pricină ca să trăiţi pentru carne” (Gal. 5:13), o ocazie de a face rău: folosiţi-vă libertatea în sacrificarea drepturilor prezente pentru adevăr şi pentru serviciul lui — ca astfel să puteţi fi preoţi jertfitori în preoţimea împărătească, care va domni curând în Împărăţia lui Dumnezeu ca moştenitori împreună cu Cristos pentru a împărţi lumii binecuvântările divine.
Sunt multe scripturi care arată că chemarea pentru a fi „Noi Creaturi” este o chemare la slavă, cinste şi nemurire (Filip. 3:14; 2 Pet. 1:3 etc.), dar peste tot Domnul arată că această cale spre slavă este o cale îngustă de încercare, probare, sacrificiu, aşa încât numai cei concepuţi de spiritul Său, da, umpluţi cu el, vor putea ieşi în final biruitori şi vor obţine lucrurile glorioase la care sunt chemaţi, calea spre ele devenind posibilă pentru cei chemaţi prin Cel care a făgăduit: „Harul Meu îţi este de ajuns, căci puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte”.
Nu trebuie nici să ne gândim că sunt diferite chemări, ci trebuie să ne amintim declaraţia apostolului (Efes. 4:4): „Voi ((93)) aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre”. Este prin urmare o greşeală ca cineva să creadă că are de ales în această chestiune. Într-adevăr, pentru lume în veacul viitor nu va fi nici o chemare; în veacul acela Dumnezeu nu va căuta să aleagă o clasă specială separată şi distinctă de altele şi pentru o poziţie specială. În timpul Veacului Milenar, în loc să cheme pe oameni, Domnul le va porunci — va porunci ascultare de legile şi principiile dreptăţii; şi fiecărei fiinţe i se va cere (nu va fi rugată) să dea ascultare guvernului milenar, altfel va primi lovituri pentru neascultare şi în cele din urmă va fi nimicită dintre oameni, după cum este scris: „Oricine nu va asculta (nu se va supune) de Prorocul acela, va fi nimicit din mijlocul poporului” — va muri în Moartea a Doua, din care nu va fi speranţă de revenire.
Nici nu există o a doua chemare în timpul acestui Veac Evanghelic, deşi, după cum am văzut mai înainte, există o a doua clasă de mântuiţi, aleşi în timpul acestui veac — Mulţimea cea Mare (Apoc. 7:9-14) „pe care nimeni nu putea s-o numere, din orice neam, din orice seminţie, din orice popor şi din orice limbă”, care va servi pe Dumnezeu în templul Său şi înaintea scaunului de domnie, spre deosebire de Mireasă care va fi pe scaunul de domnie şi membrii sau pietrele vii ale templului. Însă aceştia din a doua clasă nu au o chemare separată şi distinctă. Ei ar fi putut ajunge aşa de uşor şi cu mai mare satisfacţie la gloriile naturii divine dacă ar fi dat ascultare promptă şi entuziastă. Ei ajung biruitori la sfârşit, aşa cum este arătat prin faptul că primesc ramuri de palmier; dar lipsa lor de zel îi împiedică să fie acceptaţi în clasa biruitoare, astfel împiedicându-i de la comoştenirea lor veşnică şi de la gloria ca participanţi în Noua Creaţie, de asemenea lipsindu-i de marea bucurie, pace şi satisfacţie care aparţin învingătorilor şi de care aceştia se bucură chiar şi în viaţa prezentă. Locul pe care-l vor obţine, după cum am văzut mai înainte, se pare că va fi în multe privinţe similar cu starea sau cu planul îngerilor.
((94))
Altă idee în legătură cu chemarea este că ea are un timp limitat, după cum spune apostolul: „Iată, acum este timpul potrivit; iată, acum este ziua mântuirii”. „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile” (2 Cor. 6:2; Evr. 3:15). Această zi potrivită, an potrivit, perioadă sau epocă potrivită, a început cu Domnul nostru Isus şi cu consacrarea Sa. El a fost chemat, El nu Şi-a luat singur onoarea, şi chemarea a continuat de atunci încoace — „Nimeni nu îşi ia cinstea aceasta singur” (Evr. 5:4). Îndrăzneţ într-adevăr ar fi omul care şi-ar asuma dreptul la schimbare de natură, din natură umană în natură divină, şi de la a fi un membru al familiei lui Adam şi moştenitor împreună cu el al domeniului său pierdut, la a fi moştenitor împreună cu Cristos al tuturor bogăţiilor, al gloriei şi onoarei, El devenind moştenitorul de drept şi veşnic al acestora, prin aceea că a răspuns chemării Sale.
După cât este de sigur că această chemare, sau această „zi a mântuirii” sau acest „timp potrivit”, a avut un început, pe atât este de sigur că va avea şi un sfârşit. Un număr definit, clar, au fost hotărâţi de Dumnezeu ca să constituie Noua Creaţie, şi imediat ce numărul acesta va fi completat, lucrarea acestui Veac Evanghelic se va sfârşi. Am putea observa de asemenea că imediat ce numărul cuvenit va fi fost chemat, chemarea însăşi va trebui să înceteze; deoarece n-ar fi compatibil cu Dumnezeu faptul ca El să cheme chiar şi cu o persoană mai mult decât predestinase, chiar dacă El a ştiut dinainte câţi din cei chemaţi nu vor asculta, nu-şi vor întări chemarea şi alegerea, şi de aceea va fi nevoie să fie înlocuiţi cu alţii. Logica pare să ceară că Atotputernicul n-ar glumi nici măcar în aparenţă cu creaturile Sale, făcându-le chiar şi o singură invitaţie care n-ar putea fi împlinită dacă ar fi acceptată. Scripturile prezintă ideea că pentru fiecare din acest număr limitat de aleşi ai Preoţimii Împărăteşti a fost pregătită o coroană, şi că pe măsură ce fiecare acceptă chemarea Domnului şi se consacră sub această chemare, pentru el este pusă deoparte una din coroane. Ca atare, nu este potrivit să presupunem că Domnul ar chema pe vreunul care, prezentându-se şi acceptând chemarea, ar trebui să fie informat ((95)) că nu i-ar putea fi încă alocată o coroană, ci ar trebui să aştepte până când cineva s-ar dovedi necredincios şi şi-ar pierde dreptul. Îndemnul Domnului nostru, „Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa”, pare să implice nu numai că numărul coroanelor este limitat, dar şi că în cele din urmă, la sfârşitul veacului, va veni un timp când cei care n-au trăit cu credincioşie la înălţimea legământului lor vor fi respinşi şi că atunci alţii îşi vor aştepta coroanele. Apoc. 3:11.
Conform înţelegerii noastre, chemarea generală la moştenire împreună cu Răscumpărătorul nostru ca membri ai Noii Creaţii a lui Dumnezeu a încetat în 1881. Dar noi înţelegem că un număr mare (din toate denominaţiile creştinătăţii — probabil douăzeci sau treizeci de mii) care atunci făcuseră o deplină consacrare, nu s-au dovedit credincioşi legământului lor de jertfire de sine. Aceştia, unul câte unul, când ajung la măsura deplină a încercării lor, dacă sunt găsiţi necredincioşi, sunt respinşi de la părtăşie în compania chemată — cu scopul ca alţii care între timp s-au consacrat, deşi nu sunt încă sub chemare, să poată fi admişi la legătură deplină în această părtăşie cu Cristos şi cu comoştenitorii Săi, pentru ca ei, la rândul lor, să poată fi încercaţi, şi dacă sunt găsiţi nevrednici să fie în mod similar respinşi, iar locurile lor să fie completate cu alţii care vor aştepta într-o atitudine de consacrare. Evident, printr-un asemenea aranjament n-a mai fost necesară o chemare generală de la 1881 încoace. Celor admişi acum li se pot acorda la fel de bine privilegiile şi ocaziile lor fără să vină sub chemarea sau invitaţia generală care a încetat în 1881 — sunt admişi la cerere, pe măsură ce ocazia permite, ca să completeze locurile celor care ies. Aşteptarea noastră este că activitatea aceasta de ieşire şi intrare va continua până când ultimul membru al noului ordin de creaţie va fi fost găsit vrednic şi toate coroanele vor fi fost împărţite pentru totdeauna.
Apostolul spune: „Voi fraţilor, nu sunteţi în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă surprindă ca un hoţ” (1 Tes. 5:4). În armonie cu toate cele precedente din Scripturi, noi suntem înclinaţi să credem că în acest timp de seceriş al Veacului Evanghelic va fi adusă în atenţia tuturor consacraţilor Domnului o cunoştinţă ((96)) a adevărului cu privire la planul divin al veacurilor, la prezenţa Fiului Omului şi la lucrarea secerişului. Noi înţelegem că „adevărul prezent” va fi astfel o încercare mare sau o dovadă a stării potrivite a inimii printre consacraţii de acum, întocmai cum mesajul prezenţei Domnului nostru şi al secerişului Veacului Iudeu a servit ca să încerce pe Israelul pământesc la prima venire. Parte din aşteptarea noastră este că aceia care în acest timp ajung la o cunoştinţă clară a adevărului şi dau dovadă de sinceritate a credinţei în sângele scump şi de adâncime a consacrării faţă de serviciul Domnului, şi cărora le este acordată o înţelegere clară a planului divin, trebuie să fie consideraţi că au dovada acceptării de către Domnul ca viitori moştenitori cu Isus Cristos, chiar dacă s-au consacrat de la 1881 încoace. Dacă consacrarea lor a fost făcută cu mult înainte, înainte de încetarea chemării, putem înţelege că după aşa de mult timp ei ajung în atitudinea de consacrare cuvenită, şi că, prin urmare, cunoştinţa adevărului prezent le-a fost acordată ca o binecuvântare şi ca o dovadă a părtăşiei lor de spirit cu Domnul. Dacă în 1881 sau înainte n-au fost printre consacraţi, deducţia ar fi că ei au fost acum acceptaţi pentru asociere în clasa chemată, dându-li-se locurile unora chemaţi înainte, dar care au dovedit că le lipseşte zelul — nici reci, nici în clocot — şi de aceea au fost vărsaţi din gură — pentru a-şi avea partea cuvenită în timpul de strâmtorare care vine şi atunci să înveţe lecţii valoroase sub disciplinări şi corecţii pe care le-ar fi putut învăţa din Cuvântul lui Dumnezeu, şi să ajungă prin timpul de mare strâmtorare la un loc în „Mulţimea cea Mare”, în timp ce ar fi putut ajunge de bună voie şi cu bucurie prin strâmtorare la un loc cu Cristos pe tron.
Cum cheamă Dumnezeu?
„Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus, care ne-a fost făcut înţelepciune de la Dumnezeu, dreptate (îndreptăţire), sfinţire şi răscumpărare.” 1 Cor. 1:30.
Cristos înţelepciunea noastră
Aici se dă înţelepciunea pe locul întâi şi în sensul acesta locul cel mai important printre paşii mântuirii. Mărturia ((97)) înţeleptului este în armonie cu aceasta, zicând: „Iată începutul înţelepciunii . . . cu tot ce ai, dobândeşte priceperea”. Oricât de receptivi am fi, oricât de slabi sau tari, înţelepciunea este prima necesitate pentru ca noi să apucăm pe o cale cuvenită. Şi acest lucru este în general recunoscut printre oameni. Toţi cei care au o anumită inteligenţă caută mai multă cunoştinţă şi înţelepciune; chiar şi cei care apucă pe căile cele mai nechibzuite, în general apucă pe acele căi fiindcă la timpul acela nu li se par a fi neînţelepte. Aşa a fost cu mama Eva: ea a tânjit după cunoştinţă, înţelepciune; şi însuşi faptul că pomul oprit părea să fie o poartă spre înţelepciune a constituit ispita spre neascultare de Creatorul ei. Cât de necesar este deci un sfătuitor înţelept care să ne îndrume în căile plăcute ale înţelepciunii şi în cărările ei de pace.
Şi dacă mama Eva, chiar în perfecţiunea ei, a avut nevoie de un îndrumător înţelept, cu mult mai mult noi, copiii ei decăzuţi, imperfecţi, avem nevoie de un astfel de îndrumător. Chemându-ne să fim membri în Noua Creaţie, Tatăl nostru ceresc a prevăzut toate nevoile noastre: că propria noastră înţelepciune nu va fi suficientă pentru noi şi că înţelepciunea Adversarului şi a urmaşilor săi înşelaţi va fi exercitată spre dauna noastră — să facă lumina să apară întuneric, iar întunericul lumină; de aceea este prevederea textului nostru, că Cristos trebuie să fie înţelepciunea noastră. Înainte de a veni la Dumnezeu, înainte de a primi meritul ispăşirii sau înainte de a ajunge prin acesta în relaţia de fii, noi avem nevoie de ajutor, de îndrumare, de înţelepciune, de deschiderea ochilor înţelegerii ca să putem discerne prevederea făcută prin Fiul Său.
Pentru a avea ureche să auzim înţelepciunea care vine de sus este necesară o stare de inimă serioasă. Trebuie să posedăm o măsură de smerenie, altfel vom gândi despre noi mai presus decât ar trebui să gândim şi nu vom discerne slăbiciunile noastre, neajunsurile noastre şi nevrednicia noastră, din punct de vedere divin. Trebuie de asemenea să avem o anumită măsură de cinste sau sinceritate — să fim dispuşi să admitem, să recunoaştem defectele văzute de mintea smerită. Privind din acest punct de vedere, cei care doresc dreptatea şi armonia ((98)) cu Dumnezeu sunt îndrumaţi de providenţele Domnului către Isus ca Mântuitor. Oricât de imperfect ar înţelege unii la început filosofia ispăşirii îndeplinită pentru noi, ei trebuie să înţeleagă cel puţin faptul că erau „din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi” — păcătoşi; că jertfa lui Cristos a fost neprihănită şi că Dumnezeu a pregătit-o şi a acceptat-o pentru noi; că prin rănile Lui putem fi vindecaţi, prin ascultarea Lui putem fi acceptaţi de Tatăl, păcatele noastre socotindu-se a fi puse asupra Lui şi a fi purtate de El, iar dreptatea şi meritul Său socotindu-ni-se aplicabile ca o haină a dreptăţii. Noi trebuie să vedem aceasta — Cristos trebuie să fie făcut astfel pentru noi înţelepciune — înainte ca noi să putem acţiona conform cunoştinţei, şi prin acceptarea deplină a meritului Său să fim îndreptăţiţi în faţa Tatălui şi să fim acceptaţi şi sfinţiţi, şi în curând eliberaţi şi glorificaţi. Dar Cristos nu încetează a fi înţelepciunea noastră când facem pasul următor şi când El devine îndreptăţirea noastră. Nu: noi totuşi avem nevoie de El ca Înţelepciunea noastră, Sfătuitorul nostru înţelept. Sub îndrumarea Lui avem nevoie să vedem înţelepciunea de a face o deplină consacrare şi înţelepciunea de a continua acea consacrare într-o viaţă de sfinţire, spre a face voia Tatălui. În fiecare pas pe care-l facem înţelepciunea este lucrul principal; şi de-a lungul întregii vieţi de consacrare sau sfinţire, la fiecare pas al călătoriei spre Cetatea Cerească, noi avem nevoie de înţelepciunea care vine de sus, despre care apostolul spune că este — „mai întâi curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, fără părtinire, nefăţarnică” (Iac. 3:17). Înţelepciunea pământească lucrează pe linia egoismului, bunului plac, autoaprecierii, autoîndreptăţirii, încrederii în sine; şi, după cum arată apostolul, aceste lucruri duc la invidie amară şi ceartă, deoarece această înţelepciune, în loc să fie de sus, este „pământească, sufletească, demonică”. Înţelepciunea cerească, dimpotrivă, este în armonie cu caracterul divin al iubirii care „nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios . . . nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr”.
((99))
În lucrarea acestei înţelepciuni există de asemenea ordine; pentru că, deşi ea cuprinde toate condiţiile menţionate mai sus de apostolul Iacov, există diferenţe în rangul pe care ea îl acordă fiecăreia. Deşi spiritul înţelepciunii de sus este paşnic — doreşte pace şi caută s-o promoveze — totuşi ea nu pune întâi pacea, ci curăţenia — „întâi curată, apoi paşnică”. Înţelepciunea pământească este cea care sugerează „pacea cu orice preţ” şi-i comandă conştiinţei să fie liniştită ca să poată fi promovată pacea egoistă. Înţelepciunea curată este simplă, fără prefăcătorie, onorabilă, deschisă: ea iubeşte lumina; nu este a întunericului, a păcatului, şi nici nu este favorabilă faţă de ceva ce are nevoie să fie ascuns: ea recunoaşte că faptele ascunse sunt de obicei fapte ale întunericului, că lucrurile secrete sunt de obicei lucruri rele. Ea este paşnică în măsura în care există armonie cu onestitatea şi puritatea; ea doreşte pacea, armonia, unitatea. Dar, deoarece pacea nu este prima, de aceea ea poate fi moral în pace şi pe deplin în armonie numai cu lucrurile care sunt oneste, pure şi bune.
Această înţelepciune cerească este blândă — nu este nedelicată, aspră, nici în planuri nici în metode. Blândeţea ei însă urmează curăţeniei şi păcii. Cei care o posedă nu sunt în primul rând blânzi şi apoi curaţi şi paşnici, ci întâi sau în primul rând sunt curaţi, sfinţiţi prin adevăr. Ei doresc pacea şi sunt dispuşi s-o promoveze; ca atare sunt blânzi şi uşor de înduplecat. Dar ei pot fi uşor de înduplecat numai în armonie cu puritatea, pacea şi blândeţea; nu pot fi uşor de înduplecat ca să ajute la vreo faptă rea, pentru că spiritul înţelepciunii cereşti interzice o astfel de cale.
Înţelepciunea cerească este plină de îndurare şi de roade bune: ea se bucură în îndurare, pe care o vede a fi un element esenţial al caracterului divin, încercând să-l copieze. Îndurarea şi toate roadele bune ale Spiritului sfânt al Domnului în mod sigur pornesc dintr-o inimă iluminată de înţelepciunea de sus, şi se coc şi se dezvoltă complet în ea; dar această îndurare, deşi cuprinde cu simpatie şi ajutor pe răufăcătorii ignoranţi şi neintenţionaţi, ea nu poate avea simpatie sau legătură cu răufăcătorii cu voia, pentru că spiritul înţelepciunii nu este întâi îndurare, ci întâi curăţenie. Prin urmare, îndurarea ((100)) acestei înţelepciuni se poate exercita deplin numai faţă de răufăcătorii neintenţionaţi sau ignoranţi.
Se spune că înţelepciunea cerească este „fără părtinire”. Părtinirea ar implica nedreptate; şi curăţenia, pacea, blândeţea, îndurarea şi roadele bune ale Spiritului înţelepciunii de sus ne-au condus spre a nu mai fi din aceia care respectă persoanele, decât acolo unde caracterul demonstrează valoarea lor adevărată. Aspectul exterior al omului natural, culoarea pielii etc., este ignorat de Spiritul Domnului — Spiritul înţelepciunii care vine de sus; el este nepărtinitor şi doreşte ceea ce este curat, paşnic, blând, adevărat, oriunde s-ar găsi şi în orice împrejurări s-ar manifesta.
Această înţelepciune de sus este şi „nefăţarnică” — ea este atât de curată, atât de paşnică, atât de blândă, atât de îndurătoare către toţi, încât acolo unde ea are controlul nu este necesară nici o prefăcătorie. Dar în mod hotărât nu va fi în armonie, nu va fi în simpatie, în părtăşie cu nimic din ceea ce este păcătos, deoarece ea este în părtăşie, în simpatie cu tot ceea ce este curat sau cu ceea ce face posibilă curăţenia, pacea şi blândeţea; şi în asemenea condiţii nu este loc pentru prefăcătorie.
Dumnezeu ne-a dat prin Fiul Său înţelepciunea cerească în privinţa tuturor acestor lucruri — nu numai în mesajul operei Sale răscumpărătoare, ci şi în manifestarea de către El a darurilor Spiritului şi a ascultării de Tatăl, instruindu-ne astfel prin cuvânt şi exemplu. Mai mult, această înţelepciune de sus ajunge la noi prin apostoli, ca reprezentanţi ai lui Cristos, prin învăţăturile lor — ca şi prin toţi aceia care au primit acest Spirit al înţelepciunii de sus şi care caută zilnic să facă lumina lor astfel să strălucească încât să slăvească pe Tatăl lor din Cer.
Cristos îndreptăţirea noastră
Am discutat deja într-o anumită măsură împăcarea între Dumnezeu şi om, în care Domnul nostru Isus a fost făcut Îndreptăţire pentru toţi cei care-L acceptă*. Aici însă vrem să examinăm mai în amănunt sensul acestui cuvânt obişnuit, ((101)) Îndreptăţire, care pare a fi numai imperfect înţeles de către majoritatea poporului Domnului. Prima idee din cuvântul Îndreptăţire este (1) dreptate, sau standardul a ceea ce este drept; (2) că ceva nu este în armonie cu acel standard — nu este la înălţimea cerinţelor lui; (3) aducerea persoanei sau lucrului care este deficitar până la standardul cuvenit sau drept. O ilustraţie a acestui lucru ar fi o balanţă sau un cântar; o greutate pusă pe un braţ ar reprezenta Dreptatea; de cealaltă parte ar trebui găsit ceva de greutate egală care să reprezinte ascultarea umană, ca să echilibreze Dreptatea. Aceasta este mai mult sau mai puţin deficitară la toţi, iar deficitul se cere a fi compensat prin adăugarea a ceva la ea, pentru a îndrepta sau echilibra. Aplicând această ilustraţie în mod mai specific, îl vedem pe Adam aşa cum a fost creat iniţial, perfect, în armonie cu Dumnezeu şi ascultător de El. Aceasta a fost starea lui, dreaptă, cuvenită, justă, în care el trebuia să continue. Dar prin păcat el a venit sub condamnarea divină şi a fost imediat respins, nemaifiind la înălţimea standardului divin. Începând de atunci, urmaşii lui „născuţi în păcat şi concepuţi în nelegiuire” au venit la viaţă pe un plan încă şi mai jos decât tatăl lor, Adam — încă şi mai departe de standardul cerut de Dreptatea divină. Acest lucru fiind recunoscut, este inutil ca vreunul din urmaşii lui Adam să-I ceară Creatorului o nouă echilibrare sau încercare, pentru a se vedea dacă poate ajunge sau nu până la standardul Dreptăţii infinite. Noi recunoaştem că o asemenea încercare ar fi absolut inutilă, că, dacă omul perfect şi-a pierdut poziţia prin neascultare, noi care suntem imperfecţi, decăzuţi, degradaţi, n-am putea avea nici o speranţă de a satisface cerinţele Dreptăţii sau de a ne echilibra, de a ne îndreptăţi pe noi înşine înaintea lui Dumnezeu — „Căci toţi am păcătuit şi suntem lipsiţi de slava lui Dumnezeu” în care rasa noastră a fost iniţial creată, reprezentativ în tatăl Adam.
*Vol. V, cap. 15
Dacă vedem, deci, că noi ca rasă suntem cu toţii nedrepţi, incorecţi, imperfecţi, şi dacă de asemenea vedem că prin vreo faptă nimeni nu poate satisface cerinţele Dreptăţii, ne dăm seama desigur că „nici unul nu poate să răscumpere pe fratele său” (Ps. 49:7). Nici unul nu poate completa deficitul altuia, deoarece nu numai că n-are surplus de merit, greutate sau ((102)) virtute ca s-o aplice altuia, dar n-are nici pentru sine, „căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. Prin urmare întrebăm: poate Dumnezeu accepta şi avea relaţii cu cei nedrepţi, cu cei decăzuţi — El care deja i-a condamnat şi i-a declarat nevrednici de favoarea Sa, şi că vor muri ca fiind nevrednici de viaţă? El ne arată că are un mijloc de a face aceasta — un mijloc prin care El să rămână drept şi totuşi să fie îndreptăţitorul celui care crede în Isus. El arată că a numit pe Cristos Mijlocitorul Noului Legământ şi că Cristos a cumpărat lumea cu propriul Său sânge preţios — jertfă — şi că la timpul cuvenit, în timpul Veacului Milenar, Cristos Îşi va lua marea putere şi va domni ca Împărat al pământului, şi va binecuvânta toate familiile pământului cu o cunoştinţă a adevărului şi cu o ocazie de restabilire la chipul lui Dumnezeu aşa cum a fost reprezentat în tatăl Adam — şi cum acesta va fi fortificat în ele prin experienţele căderii şi recuperării. Această lucrare de readucere a omenirii la perfecţiune va fi lucrarea Îndreptăţirii — ajungerii în mod real la perfecţiune, spre deosebire de îndreptăţirea noastră, o „îndreptăţire prin credinţă”, acordată Bisericii în timpul Veacului Evanghelic. Îndreptăţirea reală va începe odată cu deschiderea domniei Milenare a Domnului nostru şi va progresa pas cu pas până când „fiecare om” va fi avut cea mai deplină posibilitate de întoarcere la tot ce a fost pierdut prin tatăl Adam — având în plus experienţe care vor fi folositoare. Mulţumim lui Dumnezeu pentru acea perioadă de îndreptăţire reală — de îndreptare în mod real — de scoatere reală din imperfecţiune şi aducere la perfecţiune — fizic, mintal, moral — a acelora din rasă care vor dori şi se vor supune!
Însă acum noi vorbim în special despre Noua Creaţie şi despre paşii făcuţi de Dumnezeu pentru îndreptăţirea acestei clase mici din omenire pe care El i-a chemat la natură divină, glorie şi nemurire. Aceştia, ca şi lumea, au nevoie de îndreptăţire, deoarece prin natură sunt „copii ai mâniei ca şi ceilalţi”, căci, după cum Dumnezeu n-a putut avea relaţii cu lumea în timp ce aceasta era sub sentinţa morţii ca păcătoasă, din acelaşi motiv n-a putut avea relaţii nici cu cei pe care-i cheamă să facă parte din Noua Creaţie. Dacă lumea trebuie ((103)) să fie îndreptăţită — adusă la perfecţiune — înainte ca Dumnezeu să poată fi iarăşi în armonie cu ea, cum ar putea El avea părtăşie cu Biserica, s-o accepte la comoştenire cu Fiul Său, dacă nu este întâi îndreptăţită? Trebuie recunoscut că îndreptăţirea este o cerinţă necesară înainte de a deveni Creaturi Noi, dar cum poate fi efectuată îndreptăţirea pentru noi? Trebuie să fim restabiliţi la perfecţiune absolută, reală — fizic, mintal, moral? Răspundem, nu; Dumnezeu nu S-a îngrijit pentru noi de o asemenea îndreptăţire reală, ci El S-a îngrijit de un alt fel de îndreptăţire, care este numită în Scripturi „îndreptăţire prin credinţă” — nu o îndreptăţire reală, dar, cu toate acestea, vitală. Dumnezeu este de acord ca în această perioadă, de continuare a domniei păcatului şi morţii, toţi cei care vor auzi mesajul harului şi îndurării Sale prin Cristos şi astfel vor veni în armonie cu înţelepciunea de sus încât îşi vor mărturisi starea lor greşită, şi crezând mesajul Domnului se vor preda Lui, căindu-se de păcat şi reparându-şi greşeala pe cât posibil — aceştia, în loc să se întoarcă la perfecţiunea umană reală, vor fi socotiţi de către El ca având lipsurile acoperite cu meritul lui Cristos. În relaţiile cu ei, El îi va socoti drepţi, îndreptăţindu-i prin credinţă.
Această îndreptăţire socotită, sau îndreptăţire prin credinţă, se menţine bine atâta vreme cât credinţa continuă şi este susţinută de străduinţa de a face voia Domnului. (Dacă credinţa şi ascultarea încetează, îndreptăţirea încetează imediat a mai fi atribuită.) Dar îndreptăţirea prin credinţă nu încetează atâta vreme cât lucrarea de Sfinţire progresează. Ea se menţine pentru noi ca şi Creaturi Noi, acoperindu-ne nu numai de condamnarea adamică, ci şi de toate slăbiciunile şi imperfecţiunile cuvântului, gândului şi faptei pe care le avem prin slăbiciunile cărnii, prin ereditate (fără voie). Ea continuă să acopere astfel poporul Domnului ca Noi Creaturi chiar până la sfârşitul călătoriei — prin toate probele şi încercările necesare lor ca şi candidaţi pentru Noua Creaţie şi membri de probă ai acesteia. În această privinţă apostolul declară: „Acum deci nu este nici o condamnare pentru cei care sunt în Hristos Isus . . . care umblăm nu potrivit firii păcătoase, ci potrivit Duhului” — în ciuda faptului că tezaurul naturii noi se află ((104)) într-un vas de lut şi că datorită acestui lucru există continuu neajunsuri fără voie, cea mai mică dintre ele condamnându-ne ca nevrednici de răsplata vieţii veşnice indiferent pe care plan, dacă n-ar fi acoperite cu meritele hainei noastre de nuntă, haina dreptăţii lui Cristos, îndreptăţirea atribuită nouă — îndreptăţirea prin credinţă. Noi vom avea nevoie de această îndreptăţire şi ea va continua să fie haina noastră atâta vreme cât rămânem în Cristos şi suntem încă în trup, dar va înceta complet când încercarea noastră se va sfârşi prin acceptarea noastră ca biruitori şi când ni se va acorda o parte în Întâia Înviere. După cum explică apostolul — este semănat în putrezire, necinste şi slăbiciune, dar va fi înviat în neputrezire, slavă şi putere, în deplină asemănare cu Domnul nostru, Duhul dătător de viaţă, care este reprezentarea exactă a persoanei Tatălui. Când vom ajunge la acea perfecţiune nu va mai fi necesară dreptatea atribuită, fiindcă atunci vom fi drepţi în realitate, perfecţi în realitate. Faptul că perfecţiunea Noii Creaţii va fi pe un plan mai înalt decât a lumii nu are importanţă, adică în privinţa îndreptăţirii; cei care vor primi harul lui Dumnezeu prin restabilire la natura umană în perfecţiunea ei vor fi drepţi sau perfecţi când această lucrare va fi completă, dar vor fi perfecţi sau drepţi pe un plan mai jos decât planul spiritual. Cei chemaţi acum la natură divină şi îndreptăţiţi prin credinţă mai înainte, aşa încât să permită chemarea şi încercarea lor ca fii ai lui Dumnezeu, nu vor fi îndreptăţiţi sau desăvârşiţi în realitate, până când la Întâia Înviere vor ajunge la plinătatea vieţii şi perfecţiunii, în care nu va mai exista nimic din imperfecţiunea prezentă în nici un amănunt — perfecţiune care acum le este numai socotită sau atribuită.
Cauza sau baza îndreptăţirii noastre
În mintea multora există confuzie în acest subiect, datorită faptului că se neglijează compararea declaraţiilor Cuvântului lui Dumnezeu. De exemplu, unii, remarcând expresia apostolului că noi suntem „îndreptăţiţi prin credinţă” (Rom. 5:1; 3:28; Gal. 3:24), susţin că credinţa este atât de valoroasă în ochii lui Dumnezeu încât ea ne acoperă imperfecţiunile. Alţii, remarcând declaraţia apostolului că noi ((105)) suntem „îndreptăţiţi prin harul Său” (Rom. 3:24; Tit 3:7), susţin că Dumnezeu îndreptăţeşte sau absolvă în mod arbitrar pe oricine voieşte El, indiferent de calităţile, meritul, credinţa sau faptele acestora. Iar alţii remarcă declaraţia scripturală că noi suntem „îndreptăţiţi prin sângele Lui” (Rom. 5:9; Evr. 9:14; 1 Ioan 1:7), şi din aceasta trag concluzia că moartea lui Cristos a efectuat o îndreptăţire a tuturor oamenilor, indiferent de credinţa şi ascultarea lor. Iar alţii încă, iau declaraţia scripturală că Cristos a fost „înviat pentru îndreptăţirea noastră” (Rom. 4:25) şi, în virtutea acesteia, pretind că îndreptăţirea ne vine prin învierea lui Cristos. Iar alţii încă, luând scriptura care spune, „omul este îndreptăţit prin fapte” (Iac. 2:24), pretind că după tot ce s-a spus şi s-a făcut, faptele noastre decid chestiunea favorii sau lipsei favorii în faţa lui Dumnezeu.
Faptul este că toate aceste expresii sunt adevărate şi reprezintă numai diferite laturi ale acestei mari probleme, exact cum o clădire mare poate fi privită din faţă, din spate, dintr-o parte şi din diferite unghiuri. Prin expresiile de mai sus, apostolii au tratat la ocazii diferite faze diferite ale subiectului. Rămâne ca noi să le punem pe toate împreună şi să vedem în această combinaţie adevărul întreg asupra subiectului îndreptăţirii.
Întâi de toate, suntem îndreptăţiţi prin harul lui Dumnezeu. Creatorul nostru n-a avut nici o obligaţie să facă ceva pentru recuperarea de sub pedeapsa justă pe care El o pusese asupra noastră. Numai prin favoarea sau harul Său, prevăzând căderea chiar înainte de crearea noastră, El a avut compasiune pentru noi şi în planul Său a pregătit pe Mielul junghiat înainte de întemeierea lumii pentru răscumpărarea noastră. Să ne fixăm bine această chestiune a împăcării cu Tatăl — că totul este prin harul Său, indiferent de mijloacele pe care El a binevoit să le folosească.
În al doilea rând, suntem îndreptăţiţi prin sângele lui Cristos — prin opera Sa răscumpărătoare, moartea Sa; adică, harul Creatorului faţă de noi s-a manifestat prin faptul că a făcut această pregătire pentru noi — ca Isus Cristos „prin harul lui Dumnezeu să guste moartea pentru toţi” şi astfel să plătească pedeapsa pentru Adam. Şi deoarece întreaga lume a venit sub ((106)) condamnare prin Adam, efectul final va fi anularea păcatului întregii lumi. Să fim siguri şi de acest punct, ca şi de cel dintâi, că harul lui Dumnezeu operează numai prin această singură cale, astfel că, „cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa”, ci continuă să fie sub sentinţa morţii. 1 Ioan 5:12.
În al treilea rând, faptul că Cristos a fost înviat din moarte pentru îndreptăţirea noastră este un lucru la fel de adevărat; căci parte din planul divin a fost nu numai ca Mesia să fie răscumpărătorul oamenilor, ci El să fie şi binecuvântătorul şi restauratorul tuturor celor care vor dori să se întoarcă la armonie cu Tatăl. De aceea, deşi moartea lui Isus ca bază a reconcilierii noastre a fost de primă importanţă, El niciodată nu putea fi canalul binecuvântării şi restabilirii noastre dacă rămânea în moarte. Prin urmare Tatăl, care a pregătit moartea Sa ca preţul nostru răscumpărător, a pregătit şi învierea Sa din morţi, pentru ca la timpul cuvenit El să poată fi agentul pentru îndreptăţirea omului — pentru întoarcerea omenirii la o stare dreaptă sau justă, la armonie cu Dumnezeu.
În al patrulea rând, noi (Biserica) suntem îndreptăţiţi prin credinţă în sensul că prevederea Domnului nu este pentru o îndreptăţire sau restabilire reală a cuiva în acest veac, ci numai pentru o restabilire socotită sau prin credinţă; iar aceasta desigur se poate aplica numai la cei care vor exercita credinţă. Nici credinţa nici necredinţa noastră nu pot avea nimic de-a face cu aranjamentul divin pe care Dumnezeu l-a intenţionat în Sine, pe care-l duce la împlinire şi-l va împlini la timpul cuvenit; dar participarea noastră la aceste favoruri acordate nouă mai înainte de a-i fi acordate lumii depinde de credinţa noastră. În timpul Veacului Milenar, lungimea şi lăţimea planului divin de mântuire se va manifesta faţă de toţi — Împărăţia lui Dumnezeu va fi stabilită în lume, iar Cel care a răscumpărat omenirea şi care a fost împuternicit să-i binecuvânteze pe toţi cu o cunoştinţă a adevărului va îndreptăţi în mod real, sau va restabili la perfecţiune, pe toţi care vor dori şi vor accepta favoarea divină pe condiţiile divine.
((107))
Este adevărat, se poate spune că credinţa va fi chiar şi atunci esenţială pentru progresul restabilirii spre îndreptăţirea reală, deoarece „fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui . . . Dumnezeu” şi deoarece binecuvântările şi răsplăţile restabilirii vor fi acordate pe criterii care vor cere credinţă; dar credinţa care se va cere atunci pentru a progresa în restabilire va fi foarte diferită de credinţa care se cere acum de la cei „chemaţi să fie sfinţi”, „împreună moştenitori cu Isus”, „Creaţii Noi”. Când Împărăţia lui Dumnezeu va avea controlul, când Satan va fi legat şi cunoştinţa de Domnul va umple pământul, aceste împliniri ale făgăduinţelor divine vor fi recunoscute de toţi şi astfel vederea sau cunoştinţa va cuprinde în realitate multe lucruri care acum se pot recunoaşte numai prin ochiul credinţei. Dar, cu toate acestea, credinţa va fi necesară pentru a putea merge spre perfecţiune; şi astfel îndreptăţirea reală care se va putea obţine până la încheierea Mileniului va fi atinsă numai de către cei care vor exercita în mod constant credinţa şi faptele. Deşi despre timpul acela este scris: „Şi morţii au fost judecaţi după cele scrise în cărţile acelea, potrivit faptelor lor”, spre deosebire de judecata prezentă a Bisericii, „după credinţa voastră”, totuşi faptele lor nu vor fi fără credinţă, întocmai cum credinţa noastră nu trebuie să fie fără fapte, în măsura capacităţii.
Declaraţia apostolului, că Dumnezeu va îndreptăţi pe păgâni prin credinţă (Gal. 3:8), după cum arată contextul, înseamnă că reconcilierea prin restabilire nu va veni ca rezultat al Legământului Legii, ci prin har, sub condiţiile Noului Legământ, în care vor trebui să aibă credinţă, să fie acceptat şi respectat de către toţi cei care vor vrea să beneficieze de el. O diferenţă între îndreptăţirea prezentă şi cea viitoare este că în prezent celor consacraţi, prin exercitarea credinţei cuvenite, li se acordă imediat părtăşie cu Tatăl, prin îndreptăţirea socotită, prin credinţă; în timp ce sub condiţiile mai favorabile ale veacului viitor exercitarea credinţei supuse nu va aduce deloc îndreptăţire socotită, şi va avea ca efect o îndreptăţire reală şi părtăşie cu Dumnezeu numai la încheierea Mileniului. Între timp lumea va fi în mâinile marelui Mijlocitor, a cărui ((108)) lucrare va fi să le prezinte voinţa divină şi să lucreze cu ei, corectând şi restabilind pe acei care vor asculta, până când îi va fi îndreptăţit în realitate — când îi va prezenta fără vină înaintea Tatălui, când va fi gata să predea Împărăţia Sa lui Dumnezeu, Însuşi Tatălui. 1 Cor. 15:24.
Acum Domnul caută o clasă specială care să constituie Noua Sa Creaţie, şi nimeni n-a fost chemat cu acea chemare cerească decât cei care au fost aduşi la o cunoştinţă a harului lui Dumnezeu în Cristos şi au putut accepta acest aranjament divin prin credinţă — pentru a se încrede atât de deplin în marele rezultat al planului lui Dumnezeu, încât credinţa lor în acesta să influenţeze şi să formeze mersul vieţii lor în prezent, şi să-i facă să aprecieze viaţa viitoare ca fiind de o importanţă atât de mare, încât prin comparaţie viaţa prezentă şi interesele ei nu li se vor părea decât pierdere şi gunoaie. Prin faptul că în acest timp întunecat exercită credinţă, când predominarea răului pare să pună sub semnul întrebării înţelepciunea, iubirea şi puterea Creatorului, Biserica este considerată de Dumnezeu ca şi cum ar fi trăit în Veacul Milenar şi ar fi avut experienţa restabilirii la perfecţiune umană; iar această stare socotită este acordată cu scopul de a putea prezenta ca jertfă acea perfecţiune umană la care ar ajunge în curând prin aranjamentele divine — pentru a putea astfel să-şi prezinte corpurile (socotite perfecte) şi toate privilegiile restabilirii, speranţele, scopurile şi interesele pământeşti, ca jertfă vie — schimbându-le pe acestea cu speranţele cereşti şi cu făgăduinţele naturii divine şi ale moştenirii împreună cu Cristos, la care sunt ataşate, ca dovezi ale sincerităţii noastre, condiţii de suferinţă şi pierdere în privinţa intereselor pământeşti şi a onorurilor din partea oamenilor.
În al cincilea rând, această clasă, îndreptăţită acum prin credinţă, trebuie să se aştepte să nu-şi tăgăduiască credinţa prin fapte voit contrare. Trebuie să ştie că deşi Dumnezeu se poartă îndurător cu ei din punctul de vedere al credinţei, neimputându-le greşelile, ci socotindu-le toate acoperite de Răscumpărătorul lor la Calvar — neimputându-le păcatele, ci tratându-i potrivit spiritului, voinţei sau intenţiei lor, şi nu potrivit cărnii sau a ceea ce fac ei de fapt — totuşi El aşteaptă ((109)) ca trupul să fie adus pe cât posibil, „cât depinde de el”, în supunere faţă de mintea cea nouă şi acesta să coopereze la toate faptele bune în măsura ocaziilor şi posibilităţilor lui. În acest sens şi în acest grad faptele noastre au de-a face cu îndreptăţirea noastră — ca mărturie întăritoare, dovedind sinceritatea devotării noastre. Totuşi, Domnul nu ne judecă potrivit faptelor, ci potrivit credinţei: dacă am fi judecaţi potrivit faptelor, toţi am fi găsiţi „lipsiţi de slava lui Dumnezeu”; dar dacă suntem judecaţi potrivit inimilor, intenţiilor, Noile Creaturi pot fi aprobate de standardul divin sub condiţiile Legământului de Har, prin care meritul jertfei lui Cristos le acoperă greşelile neintenţionate. Şi desigur nimeni n-ar putea obiecta la faptul că Domnul aşteaptă de la noi să producem asemenea roade ale dreptăţii cum sunt posibile în condiţiile imperfecte actuale. Mai mult de atât El nu cere, iar mai puţin de atât să nu ne aşteptăm ca El să accepte şi să răsplătească.
Ca o ilustraţie a acestei lucrări generale a îndreptăţirii prin har, prin sânge şi prin credinţă, şi a relaţiei acesteia cu faptele, să ne gândim la serviciul tramvaiului electric. Centrala electrică va ilustra într-o măsură sursa îndreptăţirii noastre — harul lui Dumnezeu. Firul prin care se transmite curentul va reprezenta în mod imperfect pe Domnul nostru Isus, Agentul Tatălui în îndreptăţirea noastră; vagoanele vor reprezenta pe credincioşi, iar dispozitivul de captare a curentului va reprezenta credinţa care trebuie exercitată şi care trebuie să preseze firul conductor. (1) Totul depinde de curentul electric. (2) Următorul ca importanţă este firul care transmite curentul la noi. (3) Fără braţul credinţei care să atingă şi să se ţină strâns de Domnul Isus, calea îndreptăţirii noastre, noi n-am primi nici o binecuvântare. (4) Binecuvântarea primită de noi prin atingerea cu Domnul nostru Isus ar corespunde cu luminarea vagonului cu electricitate, indicând că puterea se află acolo şi poate fi folosită; dar (5) vatmanul şi maneta sa reprezintă voinţa umană, în timp ce (6) motorul în sine reprezintă activităţile sau energiile noastre sub puterea care ne vine prin credinţă. Toate aceste puteri combinate sunt necesare pentru înaintarea noastră — ca să putem face cursa şi să ajungem în final la depou care, în această ilustraţie, ar ((110)) corespunde cu locul nostru ca Nouă Creaţie în casa Tatălui cu multe locaşuri sau stări, pentru fiii lui Dumnezeu cei mulţi de diferite naturi.
Îndreptăţirea şi Vrednicii din Vechime
Privind în urmă, din relatarea apostolilor putem vedea că în trecutul îndepărtat, înainte ca sângele preţios să fi fost dat pentru îndreptăţirea noastră, au existat oameni vrednici — Enoh, Noe, Avraam, Isaac, Iacov, David şi alţi profeţi sfinţi care au fost îndreptăţiţi prin credinţă. Deoarece ei nu puteau avea credinţă în sângele preţios, ce credinţă care să-i îndreptăţească au avut? Noi răspundem cum este scris: „Ei au crezut pe Dumnezeu şi le-a fost socotit ca dreptate (îndreptăţire)”. Este adevărat, Dumnezeu nu le-a descoperit filosofia planului Său aşa cum ne-a descoperit-o nouă, pentru ca noi să putem vedea cum poate El rămâne drept şi totuşi să fie îndreptăţitorul celor care cred în Isus; şi ca atare ei n-au fost răspunzători pentru faptul că n-au crezut ce nu le-a fost descoperit. Însă ei au crezut ce le-a descoperit Dumnezeu şi acea descoperire conţinea tot ce avem noi acum, dar într-o formă foarte condensată, după cum o ghindă conţine un stejar. Enoh a profeţit despre venirea lui Mesia şi despre binecuvântările care vor urma; Avraam a crezut pe Dumnezeu, că sămânţa lui va fi atât de mult favorizată de Dumnezeu, încât toate popoarele vor fi binecuvântate prin ea. Aceasta implica o înviere a morţilor, pentru că multe din popoarele pământului intraseră deja în moarte. Avraam a crezut că Dumnezeu era în stare să învie morţii — până acolo încât, fiind încercat, el a fost în stare chiar să se despartă de Isaac prin care trebuia să se împlinească făgăduinţa, socotind că Dumnezeu putea să-l învie din moarte. Cât de clar a discernut el şi alţii metodele exacte prin care Dumnezeu Îşi va stabili Împărăţia în lume şi va aduce dreptatea veşnică prin îndreptăţirea tuturor celor care se vor supune lui Mesia, noi nu putem şti sigur; dar avem chiar cuvintele Domnului nostru, că Avraam a înţeles cel puţin ideea despre ziua Milenară viitoare cu o claritate considerabilă, şi, este posibil, într-o anumită măsură a ((111)) înţeles şi ideea jertfei pentru păcate pe care Domnul nostru o împlinea, când a spus: „Avraam a săltat de bucurie că va vedea ziua Mea; a văzut-o şi s-a bucurat”. Ioan 8:56.
Nu toţi văd clar diferenţa care este între îndreptăţirea la tovărăşie cu Dumnezeu a lui Avraam şi a altora din trecut, înainte ca Dumnezeu să fi completat baza acelei tovărăşii prin sacrificiul lui Cristos, şi îndreptăţirea la viaţă din timpul acestui Veac Evanghelic. Există totuşi o diferenţă mare între aceste binecuvântări, deşi credinţa este necesară în ambele cazuri. Toţi au fost sub condamnarea morţii în mod just, şi, prin urmare, nici unul nu putea fi socotit eliberat de sub condamnare, nu putea avea o „îndreptăţire a vieţii” (Rom. 5:18), până după ce marea jertfă pentru păcate a fost dată de către Răscumpărătorul nostru; după cum spune apostolul, mai întâi a fost necesară acea jertfă pentru ca Dumnezeu „să fie drept” în această chestiune (Rom. 3:26). Dar Dreptatea, prevăzând executarea planului de răscumpărare, nu putea avea nici o obiecţie ca acesta să fie anunţat mai înainte, ca o dovadă a favorii divine, numai celor care au avut credinţa cerută — îndreptăţindu-i până la acest grad şi la această dovadă de tovărăşie cu Dumnezeu.
Apostolul se referă la „îndreptăţirea vieţii” (Rom. 5:18) ca fiind aranjamentul divin prin Cristos, care va fi deschisă în cele din urmă pentru toţi oamenii; iar cei chemaţi pentru Noua Creaţie sunt socotiţi că au ajuns acum, înaintea lumii, la această îndreptăţire a vieţii, prin exercitarea credinţei — ei nu numai că realizează o îndreptăţire la termenii tovărăşiei cu Dumnezeu ca prieteni ai Săi, şi nu înstrăinaţi, străini, vrăjmaşi, ci, în plus, este posibil ca prin aceeaşi credinţă ei să-şi însuşească drepturile restabilirii la viaţa asigurată lor prin sacrificiul Răscumpărătorului, iar apoi să jertfească aceste drepturi de viaţă pământească, în calitate de împreună-jertfitori şi preoţi subordonaţi în asociere cu Marele Preot al mărturisirii noastre, Cristos Isus.
Deşi vrednicii din vechime au putut veni în armonie cu Dumnezeu prin credinţă în eficacitatea unui plan care nu le era descoperit în întregime şi care nu era încă nici început, se părea că era imposibil ca dreptatea divină să facă mai mult ((112)) pentru cineva, până când ispăşirea pentru păcate prin jertfa lui Cristos era efectuată în realitate. Acest lucru este în deplin acord cu declaraţia apostolului, că „Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi (Biserica Evanghelică, Noua Creaţie), ca să nu ajungă ei (smeriţii şi credincioşii vrednici din vechime) la desăvârşire fără noi” (Evr. 11:40). Este în armonie şi cu declaraţia Domnului nostru despre Ioan Botezătorul, că, deşi nu se ridicase un profet mai mare decât el, totuşi, fiindcă el a murit înainte ca jertfa de ispăşire să fi fost în realitate completată, cel mai mic din clasa Împărăţiei cerurilor, din Noua Creaţie, îndreptăţit la viaţă (după ce se dăduse în realitate jertfa pentru păcat) şi chemat să sufere şi să domnească împreună cu Cristos, va fi mai mare decât el. Mat. 11:11.
Am remarcat deja faptul că Cristos şi Biserica în glorie vor face o lucrare de îndreptăţire (restaurare) a lumii în timpul Veacului Milenar şi că aceasta nu va fi o îndreptăţire prin credinţă (sau socotită), cum este a noastră acum, ci o îndreptăţire reală — îndreptăţire prin fapte în sensul că deşi acestea vor fi îmbinate cu credinţa, încercarea finală va fi „potrivit faptelor” (Apoc. 20:12). Acum Noua Creaţie trebuie să umble prin credinţă şi nu prin vedere; şi credinţa lor este încercată şi i se cere să îndure „ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut”, să creadă lucruri care, în ceea ce priveşte dovezile exterioare, sunt improbabile, iraţionale pentru mintea naturală. Şi această credinţă, susţinută de faptele noastre imperfecte, este susţinută şi de faptele perfecte ale Domnului pentru noi şi este acceptabilă pentru Dumnezeu, pe principiul că, dacă noi în asemenea condiţii imperfecte ne străduim în măsura capacităţii noastre să-I fim plăcuţi Domnului, şi astfel ne împărtăşim de Spiritul lui Cristos încât ne bucurăm să suferim pentru dreptate, este o dovadă că în condiţii favorabile desigur nu vom fi mai puţin loiali principiului. Când cunoştinţa de Domnul va umple întreg pământul, iar întunericul şi ceaţa care acum înconjoară pe credincioşii Domnului vor fi dispărut şi marele Soare al Dreptăţii va inunda lumea cu adevăr, cu o cunoaştere absolută a lui Dumnezeu, a caracterului Său, a planului Său — când oamenii vor vedea dovezile favorii şi iubirii ((113)) lui Dumnezeu şi a reconcilierii prin Cristos, în ridicarea treptată care va ajunge la toţi cei care atunci vor căuta armonia cu El — când restabilirea mintală, fizică şi morală va fi evidentă — atunci credinţa va fi în măsură considerabilă diferită de credinţa în lucrurile nevăzute cerută acum. Ei nu vor vedea atunci „ca într-o oglindă în chip întunecos (neclar)”; nu va fi greu pentru ochiul credinţei să vadă dovezile lucrurilor glorioase care acum sunt păstrate pentru cei care iubesc pe Dumnezeu, pentru că aceste lucruri glorioase vor fi mai mult sau mai puţin clar manifestate oamenilor. În timp ce oamenii atunci Îl vor crede pe Dumnezeu şi vor avea credinţă în El, va exista diferenţă mare între credinţa în dovezile astfel obţinute prin simţurile lor şi credinţa pe care Noua Creaţie trebuie s-o exercite acum în privinţa lucrurilor pe care noi nu le vedem. Credinţa pe care o caută acum Dumnezeu la poporul Său este preţioasă în ochii Lui şi ea marchează o clasă mică, deosebită; de aceea El a pus un astfel de premiu sau răsplată pentru ea. Când Veacul Milenar va fi fost pe deplin introdus, va fi imposibil ca cineva să se îndoiască de faptele generale şi ca atare nu va fi potrivit a continua să se ofere o răsplată specială celor care nu se vor îndoi.
Dar, deşi cunoştinţa de Domnul va umple întreg pământul şi nu va fi nevoie să se spună aproapelui, cunoaşte pe Domnul! totuşi, va exista o probă diferită asupra omului — nu de credinţă, ci de fapte — de ascultare; căci „oricine nu va asculta (supune) de Prorocul acela, va fi nimicit din mijlocul poporului” (Fapt. 3:23). În timpul prezent de întunecime în ceea ce priveşte împlinirea planului divin, când păcatul abundă şi Satan este prinţul acestei lumi, Domnul pune un premiu pe credinţă, spunând: „Facă-vi-se după credinţa voastră” (Mat. 9:29); şi „Ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră” (1 Ioan 5:4). Dar în privinţa judecăţii sau încercării lumii în Veacul Milenar, sau în Ziua de Judecată, citim că toţi vor fi judecaţi după faptele lor — susţinute prin credinţă; li se va face după faptele lor şi vor sta aprobaţi sau dezaprobaţi la încheierea Veacului Milenar. Apoc. 20:12.
((114))
Îndreptăţirea, după cum am văzut deja, înseamnă aducerea păcătosului în deplină armonie cu Creatorul său. Nicăieri nu citim despre necesitatea ca păcătosul să fie îndreptăţit înaintea lui Cristos, ci el trebuie să fie îndreptăţit înaintea Tatălui prin meritul lui Cristos; şi dacă am examina de ce este aşa, ne-ar putea ajuta să înţelegem acest subiect în întregime. Aceasta este pentru că Creatorul stă ca reprezentant al propriei Sale legi şi pentru că El a pus la început sub acea lege pe tatăl Adam şi rasa lui, declarând că posedarea favorii, a binecuvântărilor Sale şi a vieţii veşnice era dependentă de ascultare, şi că neascultarea va duce la pierderea tuturor acestor favoruri. Acest punct de vedere nu poate fi pus deoparte. De aceea, înainte ca omenirea să poată avea tovărăşie cu Dumnezeu şi binecuvântarea Sa de viaţă veşnică, ea trebuie să se întoarcă în oarecare mod la deplină armonie cu Creatorul şi prin urmare înapoi la perfecţiunea care va suporta lumina deplină a inspecţiei divine şi proba deplină a ascultării. Astfel lumea zace, ca să zicem aşa, în afara sferei de influenţă a Atotputernicului — care intenţionat a aranjat legile Sale aşa încât ei să fie în afara sferei de influenţă a Dreptăţii şi să facă necesar planul Său prezent de mântuire şi restabilire, sau îndreptăţire, sau aducere înapoi la perfecţiune a celor doritori şi ascultători, prin Răscumpărătorul care între timp va sta ca Mijlocitorul sau intermediarul lor.
Mijlocitorul, chiar dacă a fost perfect, n-a avut nici o lege de menţinut — n-a pronunţat împotriva lui Adam şi a rasei lui nici o sentinţă care să-L împiedice a-i recunoaşte şi a fi îndurător faţă de imperfecţiunile lor. Dimpotrivă, El a cumpărat lumea care era în păcat şi imperfecţiune, dându-Şi seama pe deplin de starea ei nedesăvârşită. El ia omenirea cum o găseşte, şi în timpul Veacului Milenar va lucra cu fiecare persoană din lume potrivit cu starea sa individuală, având îndurare faţă de cei slabi şi cerând mai mult de la cei tari, adaptându-Se El Însuşi şi legile Împărăţiei Sale la diferitele particularităţi, neajunsuri, slăbiciuni etc., aşa cum le va găsi, căci „Tatăl … toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5:22). Fiul va ilustra pentru oameni standardul perfect al legii divine la care ei vor trebui să ajungă înainte de a putea fi drepţi şi acceptabili ((115)) în ochii Tatălui — la încheierea Veacului Milenar; dar El nu va insista asupra acelui standard şi nu va susţine că oricine nu va ajunge la el va fi un călcător al lui, având nevoie de o acordare a harului pentru a-i acoperi fiecare încălcare, oricât de fără voie sau neintenţionată ar fi. Dimpotrivă, toată această ispăşire pentru încălcările legii perfecte şi neschimbătoare a lui Dumnezeu va fi încheiată chiar înainte ca El să preia frâul guvernării.
Cristos a dat deja preţul prin propria Sa jertfă. El a atribuit deja cu îndurare acest merit casei credinţei, iar la sfârşitul acestui Veac Evanghelic El va face o aplicare clară a întregii jertfe pentru păcat în folosul „întregului popor” — întregii omeniri. Dumnezeu a arătat prin tipul Zilei Ispăşirii că meritul va fi acceptat, şi ca rezultat al acestei acceptări Cristos şi Biserica Sa vor prelua atunci guvernarea lumii sub ceea ce s-ar putea numi o lege marţială, sau o domnie despotică, o domnie care pune deoparte legile şi normele obişnuite datorită exigenţelor cazului, şi administrează legea într-o manieră potrivită, nu celor care sunt într-o stare perfectă sau dreaptă (cum este cazul cu legile imperiului lui Iehova), ci potrivită stării de revoltă şi anarhie care s-a produs în lume ca rezultat al păcatului. Această domnie pentru stare de urgenţă — în care Împăratul va conduce nu numai ca împărat, ci şi ca judecător şi preot suprem — este menită, după cum tocmai am văzut, să îndreptăţească lumea, nu socotit, ci real, având ca standard şi ca probă finală faptele — susţinute de credinţă. Această îndreptăţire reală va fi efectuată, nu la începutul domniei Milenare, ci ca rezultat al domniei — la sfârşitul ei.
Îndreptăţirea prin credinţă din timpul prezent este în vederea permiterii unui număr mic pe care Dumnezeu a intenţionat să-i cheme pentru serviciul Său special, ca să participe în Legământul Avraamic în calitate de Sămânţă a făgăduinţei, în calitate de împreună-sacrificatori, şi, prin urmare, împreună-moştenitori cu Isus. Nici chiar cu aceştia Dumnezeu nu poate face un contract direct, ci, chiar după ce sunt îndreptăţiţi prin credinţă şi prin meritul Răscumpărătorului lor, ei sunt trataţi ca necorespunzători, ca să spunem aşa, şi sunt informaţi că sunt acceptaţi numai în Cel preaiubit — în Cristos — şi toate contractele lor prin ((116)) legământul de sacrificiu n-ar avea nici o valabilitate dacă n-ar fi girate de El.
Cât este de evident că singurul obiectiv al acestui Veac Evanghelic este chemarea din omenire a unei turme mici care să constituie membrii Noii Creaţii, şi că aranjamentul de a-i îndreptăţi la viaţă prin credinţă pe cei care cred este în vederea acordării unei stări în faţa lui Dumnezeu, prin care ei să poată intra în obligaţiile legământului cerute de la candidaţii pentru Noua Creaţie. După cum s-a remarcat deja, condiţia prin care ei vor fi acceptaţi în Noua Creaţie este aceea a jertfirii de sine; şi deoarece Dumnezeu nu este dispus să accepte ca jertfă nimic ce este pătat, noi, ca membri ai rasei pătate şi condamnate, n-am putut fi plăcuţi până când am fost mai întâi îndreptăţiţi în realitate de orice păcat; pentru ca astfel, după cum exprimă apostolul, să ne putem „aduce trupurile noastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea noastră înţeleaptă”. Rom. 12:1.
Îndreptăţiţi de probă
Având în vedere acestea, ce vom spune despre cei care ajung la punctul credinţei în Dumnezeu şi la o măsură de îndreptăţire, văzând că mai mult progres pe calea Domnului înseamnă jertfire de sine, lepădare de sine etc., şi care totuşi se abţin, refuză să intre pe poarta strâmtă şi pe calea îngustă a unei astfel de consacrări depline — chiar până la moarte? Vom spune că Dumnezeu este supărat pe ei? Nu; trebuie să presupunem că până la un anumit punct, înaintând în căile dreptăţii, ei au fost plăcuţi lui Dumnezeu. Şi că ei primesc o binecuvântare, pare să spună apostolul, zicând:* „Fiindcă am fost îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos”. Această pace implică o anumită înţelegere a planului divin în privinţa ştergerii viitoare a păcatelor celui care crede (Fapt. 3:19); ea mai implică şi un bun grad de armonie cu principiile dreptăţii, deoarece credinţa în Cristos este totdeauna reformatoare. Ne bucurăm împreună ((117)) cu toţi cei care ajung până aici; suntem bucuroşi că ei au acest avantaj faţă de masele omenirii pe care dumnezeul acestei lumi le-a orbit complet, şi care, prin urmare, nu pot vedea şi aprecia în prezent harul lui Dumnezeu în Cristos. Îi îndemnăm pe aceştia să rămână în favoarea lui Dumnezeu continuând spre ascultare deplină.
*Gândul de mai târziu al autorului este că acest text poate fi considerat că se referă la cei îndreptăţiţi la viaţă.
„Să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu”
Dar oricât de mult ne-am bucura cu aceşti credincioşi şi oricâtă pace şi bucurie ar primi ei căutând să umble pe calea dreptăţii dar evitând calea îngustă a sacrificiului, în sinceritate trebuie să arătăm că aceştia „primesc în zadar harul lui Dumnezeu” (2 Cor. 6:1) — pentru că harul lui Dumnezeu în îndreptăţirea primită a fost intenţionat să fie piatra de păşire spre privilegiile şi binecuvântările mai mari ale chemării de sus a Noii Creaţii. Aceştia primesc harul lui Dumnezeu în zadar fiindcă nu folosesc această mare ocazie, una asemănătoare nemaifiind oferită cuiva niciodată înainte, şi, după cum indică Scripturile, nici nu va mai fi oferită vreodată. Ei primesc harul lui Dumnezeu în zadar fiindcă ocaziile de restabilire care le vor fi acordate în veacul viitor vor fi acordate întregii rase răscumpărate. Harul lui Dumnezeu în acest veac constă numai în faptul că ei au fost conştientizaţi înaintea lumii în legătură cu bunătatea Lui, cu scopul ca prin îndreptăţire ei să poată continua spre obţinerea chemării şi spre împărtăşirea din premiul glorios care va fi dat corpului ales al lui Cristos, Preoţimea Împărătească.
Privind peste „lumea creştină” nominală, pare evident că marea masă a credincioşilor sinceri n-au mers niciodată mai departe de acest pas preliminar al îndreptăţirii: ei au „gustat în adevăr că Domnul este bun” şi aceasta le-a fost îndeajuns. În loc de atât, prin această gustare ei ar fi trebuit să fie complet treziţi la o mai mare foame şi sete după dreptate, după adevăr, după mai mare cunoaştere a caracterului şi planului divin, după mai mare creştere în har, cunoştinţă şi iubire, şi după obţinerea unei mai mari înţelegeri a voinţei divine în privinţa lor, ceea ce vom analiza în continuare sub titlul Sfinţirii.
((118))
După cât putem noi discerne, avantajul celor îndreptăţiţi de probă se referă numai la viaţa prezentă şi la uşurarea pe care ei o simt acum în privinţa caracterului îndurător al lui Dumnezeu şi a felului în care El va lucra cu ei în viitor. Şi totuşi, cunoştinţa lor în privinţa acestor lucruri este atât de slabă încât uneori ei cântă,
„De sunt eu al Lui ori nu-s
Mă neliniştesc ades”.
Faptul este că deşi Cristos a fost înţelepciunea lor până la punctul de a le arăta nevoia de un Mântuitor, şi mai departe de a le arăta ceva din mântuirea pregătită prin El, totuşi planul divin nu este de a continua să fie înţelepciunea lor şi de a-i îndruma în „lucrurile adânci ale lui Dumnezeu” decât dacă ei prin consacrare şi devotare devin urmaşi în urmele Lui. Credinciosul neconsacrat nu este în nici un sens Creatură Nouă, chiar dacă, văzând ceva din căile lui Dumnezeu şi din cerinţele Lui, el va căuta să trăiască în lume o viaţă morală, raţională, onestă. El este încă din pământ, pământesc; el n-a mers niciodată mai departe ca să-şi schimbe drepturile umane, pământeşti (asigurate prin Isus) pentru lucrurile cereşti spre care Domnul a deschis uşa prin Jertfa Sa. După cum în tip leviţilor nu le era permis să intre în încăperile sfinte ale Cortului Întâlnirii şi nici chiar să vadă lucrurile dinăuntru, tot aşa şi în antitip, credincioşilor neconsacraţi nu le este permis să pătrundă în lucrurile adânci ale lui Dumnezeu şi nici să vadă şi să aprecieze grandoarea lor, decât dacă mai întâi devin membri ai Preoţimii Împărăteşti printr-o deplină consacrare a lor.
A aştepta din partea Domnului preferinţă şi favoare specială în timpul Veacului Milenar pentru că au primit favoarea Lui în viaţa prezentă în zadar, ar fi ca şi cum ar aştepta o binecuvântare deosebită fiindcă o binecuvântare anterioară n-a fost bine folosită sau a fost puţin apreciată. N-ar fi oare în conformitate cu procedurile divine din trecut dacă am afla că unii care n-au fost favorizaţi în timpul acestui Veac Evanghelic vor primi favorurile cele mai importante în timpul veacului viitor? N-ar fi oare aceasta în mod considerabil în armonie cu cuvintele Domnului nostru: „Sunt unii din cei de pe urmă care vor fi cei dintâi şi sunt unii din cei dintâi care vor fi cei de pe ((119)) urmă”? Într-adevăr, apostolul arată clar că atunci când Noua Creaţie va fi fost completată şi Veacul Milenar va fi fost introdus, favoarea specială a lui Dumnezeu va trece iarăşi la Israelul natural, de la care a fost luată la începutul acestui Veac Evanghelic. Rom. 11:25-32.
Cei îndreptăţiţi la tovărăşie cu Dumnezeu înaintea veacului acesta, care şi-au menţinut îndreptăţirea, şi care, drept răsplată, vor fi făcuţi „prinţi în toată ţara” sub Împărăţia cerească, şi-au menţinut-o chiar cu preţul lepădării de sine în privinţa celor pământeşti (Evr. 11:35). Cei din veacul prezent care-şi vor folosi corect şi-şi vor menţine îndreptăţirea trebuie să facă aceasta cu preţul cărnii lor. Turma mică, credincioasă în grad excepţional, îşi vor pune viaţa în serviciul adevărului şi fraţilor şi astfel vor fi asemenea Căpeteniei Mântuirii noastre. A doua clasă, considerată în altă parte „mulţimea cea mare”, trebuie şi ei să ajungă la răsplata lor cu preţul cărnii, deşi din cauza zelului mai mic în jertfire ei pierd marea răsplată a Noii Creaţii şi privilegiile Împărăţiei. Aceste trei clase par a fi singurele care beneficiază după viaţa prezentă de ocaziile speciale ale acestui veac al îndreptăţirii prin credinţă.
Din diferite motive, se pare că lucrările Împărăţiei, sub lumina deplinei cunoştinţe şi pe linia faptelor, vor prezenta la început cel mai mare interes pentru Israelul după trup, care, atunci când orbirea le va fi îndepărtată, vor deveni nespus de zeloşi faţă de Unsul Domnului, zicând, aşa cum este prezentat în profeţie: „Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui” (Isa. 25:9). Dar, chiar dacă Israelul va fi primul care va veni în armonie cu noua ordine de lucruri, binecuvântările şi posibilităţile Împărăţiei, mulţumim lui Dumnezeu! se vor extinde repede în toată lumea — cu scopul ca toate popoarele să poată deveni copii ai lui Avraam, în sensul că ei vor participa la binecuvântările făgăduite lui — după cum este scris: „Te-am rânduit să fii tatăl multor popoare”; „toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine şi sămânţa ta”.
Cristos a fost făcut pentru noi sfinţire
După cum înţelepciunea şi cunoştinţa de Dumnezeu ne-au venit ca rezultat al jertfei Domnului nostru Isus pentru noi, şi ((120)) după cum îndreptăţirea a venit apoi prin meritul Său, când I-am acceptat ispăşirea şi am consacrat pe deplin lui Dumnezeu tot ce am avut, tot aşa şi sfinţirea noastră, este prin El. Nimeni nu se poate sfinţi pe sine în sensul de a se face acceptat şi adoptat în familia Noii Creaţii a lui Dumnezeu, conceput de Spiritul Său (Ioan 1:13; Evr. 5:4). După cum meritul lui Cristos a fost necesar pentru îndreptăţirea noastră, tot aşa acceptarea noastră ca membri ai corpului Său, preoţimea împărătească subordonată, şi ajutorul Său continuu ne sunt absolut necesare pentru a ne întări chemarea şi alegerea. Apostolul condamnă pe unii pentru că „nu se ţin strâns de Capul” (Col. 2:19), iar noi ne dăm seama că o asemenea recunoaştere a lui Isus Cristos, nu numai ca Răscumpărătorul din păcat, ci şi Capul, reprezentantul, îndrumătorul, instructorul şi păstrătorul corpului (Biserica), este esenţială pentru fiecare membru al lui. Domnul nostru arată această necesitate a continuării noastre sub grija Sa, spunând în mod repetat: „Rămâneţi în Mine . . . După cum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi, dacă nu rămâneţi în Mine” (Ioan 15:4). „Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da” (Ioan 15:7). Apostolul subliniază aceeaşi necesitate de a rămâne în Cristos, spunând: „Înfricoşător lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului Celui viu” (Evr. 10:31). El continuă şi arată ce vrea să spună citând din profeţie: „Căci Dumnezeul nostru este un foc mistuitor”. Iubirea lui Dumnezeu, nu mai puţin decât dreptatea Lui, arde împotriva oricărui păcat, şi „orice nedreptate este păcat”; „El nu poate vedea (recunoaşte) păcatul”; ca atare El S-a îngrijit, nu de păstrarea păcătoşilor, ci de salvarea lor de boală şi de sub pedeapsa nimicirii.
Aceasta ne asigură, în armonie cu diferitele declaraţii ale Scripturii, că vine timpul când păcatul şi păcătoşii, împreună cu însoţitorii păcatului, durerea, tristeţea şi moartea, se vor sfârşi. Mulţumim lui Dumnezeu! noi ne putem bucura şi de acest aspect al caracterului divin, că Dumnezeu este un foc mistuitor, când ştim că pentru perioada imperfecţiunilor noastre fără voie El a prevăzut pentru noi un refugiu în Cristos Isus, şi că El a prevăzut în Cristos şi eliberarea noastră finală ((121)) din păcat şi moarte şi de orice slăbiciune, spre perfecta Sa asemănare; pentru Noua Creaţie perfecţiunea naturii divine şi plinătatea ei; pentru „Marea Mulţime” perfecţiunea pe un plan cumva corespunzător celui al îngerilor, pentru a fi servi, însoţitori ai Bisericii glorificate — „fecioarele, însoţitoarele ei” (Ps. 45:14). Vrednicii din vechime, următorii, vor fi desăvârşiţi în natura umană, chipul lui Dumnezeu în carne şi reprezentanţi slăviţi ai Împărăţiei cereşti, precum şi mijloacele binecuvântării divine către toate familiile pământului. În cele din urmă, când probele, ocaziile şi încercările Veacului Milenar vor fi adus la perfecţiune pe toţi care vor vrea şi vor asculta, iar ei îşi vor fi demonstrat loialitatea faţă de Dumnezeu, şi aceştia vor fi ajuns la perfecţiune umană, chipul lui Dumnezeu în carne; şi printre toţi aceştia voia lui Dumnezeu va fi atât de perfect înţeleasă şi respectată — şi aceasta din inimă — încât El nu va mai fi ca un foc mistuitor pentru ei, fiindcă toată zgura lor va fi fost curăţată sub disciplinarea marelui Mijlocitor în a cărui grijă toţi au fost încredinţaţi de iubirea şi înţelepciunea Tatălui. Atunci Cristos „va vedea rodul muncii sufletului Lui şi va fi mulţumit” de rezultate.
Sfinţire înseamnă punere deoparte pentru serviciu sfânt. Păcătoşii nu sunt chemaţi la sfinţire, ci la pocăinţă; iar păcătoşilor pocăiţi nu le este impusă consacrarea, ci să creadă în Domnul Isus Cristos spre îndreptăţire. Numai clasa îndreptăţită este îndemnată la sfinţire — cei care cred în făgăduinţele lui Dumnezeu concentrate în Cristos şi asigurate prin jertfa Sa de răscumpărare. Aceasta nu înseamnă că sfinţenia sau sfinţirea nu este lucrul cuvenit pentru toată omenirea: aceasta înseamnă pur şi simplu că Dumnezeu a prevăzut că atâta vreme cât un om ar ocupa poziţia unui păcătos nepocăit ar fi inutil să-l invite să se pună deoparte pentru o viaţă de sfinţenie; el trebuie mai întâi să-şi dea seama de starea lui de păcat şi să se pocăiască. Nu înseamnă că acela care se pocăieşte nu trebuie să se sfinţească, să se pună deoparte pentru sfinţenia vieţii, ci înseamnă că o sfinţire care ar lăsa afară îndreptăţirea ar fi cu totul inutilă. În ordinea lui Dumnezeu, noi trebuie mai întâi să aflăm despre bunătatea divină în pregătirea făcută pentru păcatele noastre şi trebuie ((122)) să acceptăm aranjamentul Lui ca pe un dar gratuit prin Cristos, înainte de a fi într-o atitudine potrivită să ne consacrăm, sau să ne sfinţim pentru serviciul Său. Pe lângă aceasta, obiectivul acestui întreg aranjament al Veacului Evanghelic — chemarea la pocăinţă, vestirea veştilor bune spre îndreptăţire şi invitaţia către toţi credincioşii să se sfinţească sau să se consacre lui Dumnezeu, sunt toate elemente sau părţi ale aceluiaşi mare plan pe care Dumnezeu îl realizează acum — care este dezvoltarea Noii Creaţii. Dumnezeu a predeterminat ca toţi care vor fi din Noua Creaţie să fie jertfitori — din „Preoţimea Împărătească”; şi aceştia trebuie fiecare să aibă de oferit ceva lui Dumnezeu, întocmai ca Marele Preot, care „S-a adus jertfă pe Sine Însuşi” lui Dumnezeu (Evr. 7:27; 9:14). Toţi din preoţimea subordonată trebuie de asemenea să se aducă pe ei înşişi jertfe lui Dumnezeu, după cum de asemenea îndeamnă apostolul Pavel: „Vă îndemn, dar, fraţilor (fraţi, fiindcă sunt îndreptăţiţi şi aduşi astfel la tovărăşie cu Dumnezeu), pentru îndurările lui Dumnezeu (iertarea păcatelor deja primită) să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înţeleaptă” (Rom. 12:1). Aşa deci, notăm că deoarece corpurile noastre nu sunt în realitate „sfinte”, ele trebuie să ajungă să fie socotite astfel înainte de a putea fi „plăcute lui Dumnezeu”, de a putea fi socotite „sfinte”; adică, trebuie să fim îndreptăţiţi prin credinţă în Cristos înainte de a avea ceva sfânt şi plăcut de pus pe altarul lui Dumnezeu; şi trebuie pus pe altarul lui Dumnezeu, sacrificat şi acceptat de El prin Marele nostru Preot, înainte ca noi să putem fi socotiţi ca parte din „Preoţimea Sa Împărătească”.
Sfinţirea va fi cerinţa marelui Împărat în timpul Veacului Milenar. Întreaga lume va fi chemată să se sfinţească, să se pună deoparte de necurăţie, de orice fel de păcat şi să asculte de voinţa divină, aşa cum aceasta va fi reprezentată în Împărăţie şi în prinţii ei. Unii însă s-ar putea conforma unei sfinţiri sau sfinţenii a vieţii exterioare fără să fie sfinţiţi în inimă: aceştia ar putea face progres mintal, moral şi fizic — ((123)) până la limita deplină a restabilirii — până la perfecţiune, şi făcând astfel ei se vor bucura între timp de binecuvântările şi răsplăţile acelei perioade glorioase până chiar la încheierea ei; dar, dacă până atunci sfinţirea lor nu se va extinde la înseşi gândurile şi intenţiile inimii, ei nu vor fi potriviţi pentru condiţiile veşnice de după Veacul Milenar, unde nu va intra nimic ce nu este în absolută conformitate cu voinţa divină în gând, cuvânt şi faptă.
Dar în timp ce urmărim sfinţirea ca principiu general şi acţiunea ei asupra omenirii în viitor, să nu pierdem din vedere faptul că Scripturile au fost scrise „pentru învăţătura noastră” — pentru învăţătura Noii Creaţii. Când va veni timpul instruirii lumii în privinţa sfinţirii, ea Îl va avea pe Marele Învăţător: Soarele Dreptăţii va inunda atunci întreg pământul cu o cunoştinţă de Dumnezeu. Nu va mai fi un Babel de teorii şi doctrine confuze, deoarece Domnul a promis în privinţa acelei zile, spunând: „Atunci voi da popoarelor buze (mesaj) curate, ca toţi să cheme Numele Domnului, ca să-I slujească într-un gând” (Ţef. 3:9). Apostolul se adresează numai Noii Creaţii când declară că Cristos „ne-a fost făcut înţelepciune de la Dumnezeu, dreptate, sfinţire şi răscumpărare”. De aceea, să dăm atenţie cu atât mai serios acestor lucruri scrise pentru învăţătura noastră şi în mod evident necesare nouă, dacă vrem să ne întărim chemarea şi alegerea pentru participare în Noua Creaţie.
După cum Domnul le-a spus israeliţilor tipici: „voi să vă sfinţiţi” şi „Eu sunt Domnul care vă sfinţesc” (Lev. 20:7, 8; Exod. 31:13), tot aşa El îndrumă pe israelitul spiritual să se consacre pe sine, să-şi prezinte corpul ca jertfă vie, să se ofere lui Dumnezeu în şi prin meritul ispăşirii lui Cristos; şi numai pe acei care fac acest lucru în „timpul potrivit” îi acceptă Domnul şi-i pune deoparte ca sfinţi, scriindu-le numele în cartea vieţii Mielului (Apoc. 3:5) şi rezervându-le o coroană de glorie, onoare şi nemurire, care va fi a lor dacă se dovedesc credincioşi în toate angajamentele lor, ceea ce, după cum suntem asiguraţi, nu este decât o „slujire înţeleaptă”. Apoc. 3:11.
((124))
După cum consacrarea leviţilor în tip însemna o mare măsură de consacrare spre a urmări dreptatea, dar nu o consacrare spre jertfă, tot aşa, acest pas al sfinţirii care aparţine celor ce acceptă chemarea lui Dumnezeu pentru Preoţimea Împărătească este simbolizat în tip prin consacrarea lui Aaron şi a fiilor lui în funcţia preoţească — o consacrare spre jertfă. Era simbolizat prin hainele de in alb reprezentând dreptatea, îndreptăţirea, prin uleiul ungerii şi prin sacrificare, la care participau toţi preoţii. Evr. 8:3.
În tipurile levitice sunt arătate clar două consacrări: (1) consacrarea generală a tuturor leviţilor; (2) o consacrare specială a unor leviţi care erau sacrificatori sau preoţi. Cea dintâi reprezintă consacrarea generală spre viaţă sfântă şi ascultare de Dumnezeu pe care o fac toţi credincioşii, şi care, prin harul lui Dumnezeu, prin Cristos, îndeplineşte pentru ei, de probă, „îndreptăţirea vieţii” şi pacea cu Dumnezeu. În veacul prezent toţi credincioşii adevăraţi înţeleg şi trăiesc acest lucru. Dar, după cum explică apostolul, „Scopul poruncii este dragostea care vine dintr-o inimă curată” (1 Tim. 1:5); adică, Dumnezeu prevede că supunerea noastră la prima consacrare, supunerea noastră la condiţiile îndreptăţirii în timpul veacului prezent, va avea ca scop, ne va conduce spre a doua consacrare, ca preoţi pentru sacrificiu.
De ce este aşa? Pentru că viaţa sfântă şi ascultarea de Dumnezeu includ „dragostea care vine dintr-o inimă curată” faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Iubirea de Dumnezeu înseamnă „cu toată inima, mintea, fiinţa şi puterea”; şi astfel de iubire nu va aştepta porunci, ci va cere serviciu, zicând: „Doamne, ce vrei să fac?” La prima venire toţi „israeliţii adevăraţi” credincioşi — simbolizaţi prin leviţi — au avut această consacrare iniţială şi acestora le-a făcut Domnul chemarea evanghelică specială, să se consacre spre moarte, să-şi sacrifice interesele pământeşti pentru cele cereşti, să se conformeze ca urmaşi în urmele lui Isus, Căpetenia Mântuirii noastre, pe calea îngustă a gloriei, onoarei şi nemuririi. Aceştia care au ascultat invitaţia au fost acceptaţi ca preoţi, membri ai corpului Marelui Preot al Mărturisirii noastre, „fii ai lui Dumnezeu”. Ioan 1:12.
((125))
De-a lungul Veacului Evanghelic se procedează după acelaşi plan: consacrarea spre ascultare şi dreptate — ca leviţi antitipici; apoi constatarea că dreptatea înseamnă iubire supremă faţă de Dumnezeu şi dorinţă de a cunoaşte şi a face voia Lui; apoi, mai târziu, înţelegerea că acum toată creaţia este atât de degradată, deformată şi lipsită de armonie cu Dumnezeu, încât armonia cu El înseamnă dezarmonie cu toată nedreptatea din carnea noastră şi a altora; apoi o privire la Domnul şi un apel către El pentru a afla de ce ne-a chemat şi ne-a acceptat consacrarea şi totuşi după cum se vede n-a făcut posibil acest lucru decât prin sacrificiu de sine. Ca răspuns la acest apel Domnul ne învaţă că „voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre” (Efes. 4:4) şi chemarea este la moştenire împreună cu Domnul nostru în gloria, onoarea şi nemurirea Împărăţiei (Luca 12:32; Rom. 2:7), iar calea este îngustă şi grea pentru că suportarea cu succes a acestor probe este indispensabilă pentru cei pe care El vrea să-i onoreze astfel (Mat. 7:14; Rom. 8:17). Când am auzit chemarea lui Dumnezeu prin apostol, „Vă îndemn, dar, fraţilor . . . să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înţeleaptă”, am acceptat această chemare şi ne-am consacrat până la moarte, atunci am fost socotiţi preoţi — din „Preoţimea Împărătească”, membri ai Marelui Preot al mărturisirii (sau rânduielii) noastre Isus Cristos — Creaturi Noi.
Astfel de credincioşi care, după ce au ajuns să-şi dea seama că „scopul poruncii este dragostea care vine dintr-o inimă curată”, refuză să meargă mai departe spre acel scop, refuză să accepte chemarea spre sacrificiu şi astfel refuză să se supună obiectivului lui Dumnezeu în îndreptăţirea lor socotită, nu fac legământul de supunere la dreptate din cauza îngustimii căii, şi astfel refuză „singura nădejde a chemării”. Oare aceştia nu „primesc în zadar harul lui Dumnezeu (îndreptăţirea socotită la viaţă)”? Privind în urmă spre vrednicii din vechime şi văzând cât de mult i-a costat ca să obţină „mărturie prin credinţă” şi să-I fie „plăcuţi lui Dumnezeu”, şi astfel să-şi menţină îndreptăţirea la tovărăşie (Evr. 11:5, 32-39), putem oare aştepta ca îndreptăţirea la viaţă acordată în timpul acestui Veac Evanghelic celor care devin leviţi antitipici să poată fi ((126)) menţinută printr-un grad mai mic de loialitate a inimii faţă de Domnul şi faţă de dreptate? În mod sigur trebuie să tragem concluzia că acei credincioşi îndreptăţiţi de probă (leviţii antitipici) care atunci când „fac socoteala cheltuielilor” uceniciei (Luca 14:27, 28) spre care duce consacrarea pe care ei deja au făcut-o, şi care apoi nu exercită credinţă în ajutorul promis al Domnului şi refuză sau neglijează să meargă mai departe pentru a face „serviciul lor înţelept”, prin completarea consacrării lor — chiar până la moarte — au fost favorizaţi de Domnul în zadar. Desigur că ei nu pot fi consideraţi ca având de fapt îndreptăţire la viaţă, sau nici chiar îndreptăţire la tovărăşie specială cu Dumnezeu; astfel ei cad de la poziţia favorizată a leviţilor antitipici şi nu mai trebuie să fie socotiţi astfel.
Dar printre cei care apreciază favoarea lui Dumnezeu şi ale căror inimi răspund cu loialitate la privilegiile deplinei consacrări şi ale „slujirii lor înţelepte”, şi care fac legământul de ascultare faţă de Dumnezeu şi faţă de dreptate chiar până la moarte, sunt aceste două clase:
1) Acei leviţi antitipici care cu bucurie „îşi dau viaţa ” voluntar, căutând căi şi mijloace de a servi pe Domnul, pe fraţi şi Adevărul, şi socotind ca o plăcere şi o cinste să sacrifice astfel confortul pământesc, comodităţile, timpul, influenţa, mijloacele şi tot ce formează viaţa prezentă. Aceşti sacrificatori voioşi, de bună voie, preoţii antitipici care în curând vor fi glorificaţi şi împreună cu Domnul lor vor constitui „Preoţimea Împărătească”, cei ale căror sacrificii fiind atunci complete nu vor mai fi simbolizaţi prin Aaron şi prin fiii lui făcând sacrificii pentru popor, ci prin Melhisedec — preot pe tronul său — distribuind lumii în timpul Mileniului binecuvântările asigurate prin „jertfele mai bune” în timpul Zilei de Ispăşire antitipică — acest Veac Evanghelic.
2) O altă clasă de credincioşi în inimă răspund cu loialitate şi consacră voios Domnului şi „slujirii înţelepte” tot ce au, demonstrându-şi astfel vrednicia de a fi printre leviţii antitipici, fiindcă ei nu primesc în zadar harul lui Dumnezeu. Dar, vai, deşi ei răspund chemării şi astfel intră în „singura nădejde a chemării noastre” şi în toate privilegiile celor aleşi, totuşi ((127)) iubirea şi zelul lor nu sunt aşa încât să-i îmboldească spre a face sacrificiul pe care s-au angajat prin legământ să-l facă. Aceştia, deoarece iubirea şi credinţa lor nu sunt destul de intense, nu reuşesc să-şi pună sau să-şi ţină jertfele pe altar; ca atare ei nu pot fi socotiţi în „asemănarea” deplină a Marelui nostru Preot, care a fost bucuros să facă voia Tatălui; nu reuşesc să învingă şi de aceea nu pot fi socotiţi printre „învingătorii” care vor avea parte cu Domnul lor în Împărăţia cerească în calitate de membri ai „Preoţimii Împărăteşti”; nu reuşesc să-şi întărească chemarea şi alegerea prin respectarea deplină a legământului lor.
Dar ce va fi cu aceştia? Au pierdut ei totul fiindcă alergând pentru premiu n-au reuşit totuşi să ajungă la proba de zel şi iubire cerută pentru a-l putea câştiga? Nu, mulţumim lui Dumnezeu; chiar dacă sub probe hotărâtoare credinţa şi zelul lor n-au fost găsite suficiente pentru a-i clasifica printre preoţi, totuşi faptul că au avut credinţă şi zel suficiente pentru a se consacra spre moarte a demonstrat sinceritatea inimii lor ca leviţi. Totuşi, nu este destul că ei s-au consacrat pe deplin; trebuie să demonstreze că iubesc din inimă pe Domnul şi nu s-ar lepăda de El cu nici un preţ, chiar dacă nu sunt suficient de credincioşi pentru a căuta să se sacrifice în serviciul Său. Care este proba care-i va confirma pe aceştia ca vrednici de partea leviţilor în Împărăţie şi cum se va aplica ea?
Ne-am referit deja la această „mulţime mare” a poporului Domnului consacrat cu adevărat, a cărei ilustraţie este schiţată în Apocalipsa 7:13-15. „Aceştia sunt cei care vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului. De aceea ei sunt înaintea (şi nu pe) scaunului de domnie al lui Dumnezeu şi-I slujesc zi şi noapte (continuu) în templul Său (Biserica). Cel care stă pe scaunul de domnie Îşi va întinde cortul peste ei” (îi va face asociaţii Săi şi ai Miresei glorificate în condiţia spirituală şi în serviciile acesteia). „Fecioare nechibzuite!” Ei au lăsat să le scape ocazia de a deveni membri ai Miresei, dar sunt totuşi fecioare, curaţi în intenţiile inimii lor. Ei nu obţin premiul, dar câştigă mai târziu, prin încercări aspre, o parte la ospăţul de nuntă cu Mirele şi Mireasa ((128)) ca „fecioarele, însoţitoarele ei”; şi ele vor fi aduse aproape, în faţa împăratului. „Ele vor fi aduse în mijlocul bucuriei şi veseliei şi vor intra în palatul Împăratului” (Ps. 45:14, 15). Ca leviţi ei n-au reuşit să obţină premiul Preoţimii Împărăteşti, dar sunt totuşi leviţi şi pot servi lui Dumnezeu în templul Său glorificat, Biserica, deşi ei nu pot fi nici „stâlpi”, nici „pietre vii” în templul acela (Apoc. 3:12; 19:6, 7; Ps. 45:14, 15).Versetul care urmează după ultima referinţă ne atrage atenţia asupra leviţilor antitipici de dinainte, cunoscuţi Israelului după trup ca „părinţi”, şi ne asigură că ei vor fi răsplătiţi prin aceea că vor fi puşi „prinţi în toată ţara”.
În mod asemănător, cei trei fii ai lui Levi (Chehat, Gherşon şi Merari) par să reprezinte patru clase. 1) Moise, Aaron şi toată familia preoţească a lui Amram (fiul lui Chehat), ale căror corturi se aflau în faţa (la răsăritul) Cortului Întâlnirii. Aceştia erau însărcinaţi pe deplin cu lucrurile religioase — iar fraţii lor — chiar toţi leviţii — fiind ajutoarele sau servii lor onoraţi. 2) În partea de miazăzi erau aşezate corturile familiei lui Chehat, rudele lor cele mai apropiate, iar aceştia aveau în sarcină cele mai sacre articole — Altarele, Sfeşnicul, Masa şi Chivotul. 3) În partea de miazănoapte a Cortului Întâlnirii erau aşezate corturile familiei lui Merari, următoarea ca onoare a serviciului, având în grijă scândurile poleite cu aur, stâlpii, piedestalele etc. 4) În partea din spate erau aşezate corturile familiei levitice a lui Gherşon, având în grijă cel mai puţin important dintre servicii — transportul etc., al funiilor, al perdelelor dinafară, al porţii etc.
Aceste diferite familii de leviţi pot reprezenta în mod cuvenit patru clase diferite ale omenirii îndreptăţite când reconcilierea va fi completă: sfinţii, sau Preoţimea Împărătească, vrednicii din vechime, „mulţimea cea mare” şi cei mântuiţi din lume. Aşa cum nu este ceva neobişnuit în privinţa tipurilor, numele par să fie semnificative. 1) Familia lui Amram, aleasă pentru a fi preoţi: numele Amram înseamnă popor înalt sau înălţat. Ce nume potrivit pentru tipul „turmei mici” al cărei Cap este Cristos Isus! „Înălţat”, „înălţat foarte sus”, sunt declaraţiile scripturale despre aceşti preoţi. 2) Chehat înseamnă aliat, sau camarad. Din Familia lui Chehat au fost aleşi fiii lui Amram ((129)) ca să fie o casă nouă de preoţi. Familia levitică a lui Chehat ar putea de aceea reprezenta în mod potrivit pe vrednicii din vechime a căror credinţă, ascultare şi loialitate faţă de Dumnezeu şi a căror dispoziţie de a suferi pentru dreptate au fost atât de deplin dovedite şi cu care noi simţim o înrudire atât de strânsă. Ei au fost, într-adevăr, aliaţii Domnului şi ai noştri; şi în unele privinţe vin în toate modurile mai aproape de Cristosul decât oricare alţii. 3) Merari înseamnă amărăciune; prin urmare familia levitică a lui Merari ar părea să reprezinte „mulţimea cea mare” a concepuţilor de spirit care nu câştigă premiul Preoţimii Împărăteşti şi sunt „mântuiţi ca prin foc”, ajungând prin „mare strâmtorare” şi prin experienţe amare la poziţia de onoare şi serviciu pe care o vor ocupa. 4) GherŞon înseamnă refugiat sau salvat; prin urmare, familia levitică a lui Gherşon ar putea să reprezinte bine omenirea salvată, care vor fi cu toţii refugiaţi, sprijiniţi şi eliberaţi, salvaţi de orbirea şi robia lui Satan.
Astfel deci, primii în ordine şi în rang printre aceşti leviţi antitipici, sau aceşti îndreptăţiţi, vor fi Preoţimea Împărătească, în a cărei grijă va fi încredinţată Împărăţia Milenară şi toate interesele ei. La dreapta lor vor fi cei mai aleşi dintre rude — vrednicii din vechime — pe care ei îi vor face „prinţi în toată ţara”. Apoi la stânga vor fi fraţii lor credincioşi din Mulţimea cea Mare*. Iar cei mai din urmă dintre toţi vor fi cei salvaţi din păcat şi moarte în timpul Mileniului, a căror loialitate va fi complet dovedită în marea încercare cu care se va încheia Veacul Milenar. Apoc. 20:7-9.
*Gândul de mai târziu al autorului este că anumite scripturi par să înveţe că Vrednicii din Vechime nu vor fi înainte, ci vor fi mai jos decât Mulţimea cea Mare în timpul Mileniului, însă ei vor fi primiţi la natură spirituală şi la onoruri mai înalte la încheierea ei.
Toate aceste clase de leviţi vor fi din aceia care au fost încercaţi şi au rezistat la probele de loialitate a inimii. Aceasta însă nu implică faptul că cei îndreptăţiţi acum prin credinţă, în sens de probă, şi care neglijează sau refuză să meargă mai departe şi să îndeplinească scopul poruncii — iubirea din inimă curată — şi care, prin urmare, primesc harul lui Dumnezeu în ((130)) zadar, nu vor mai avea altă ocazie. Dacă atunci când „îşi fac socoteala cheltuielilor” pentru participare la serviciul preoţesc de jertfire ei refuză oferta, felul lor de a estima „slujirea înţeleaptă” a lui Dumnezeu nu este desigur de lăudat şi de răsplătit, dar nici lipsa lor de înţelepciune n-ar merita pedeapsă pe drept; altfel chemarea la glorie, onoare şi nemurire n-ar fi prin har, ci din necesitate — n-ar fi o invitaţie, ci o poruncă — n-ar fi un sacrificiu, ci o obligaţie. Pierderea sau anularea îndreptăţirii lor îi lasă totuşi ca parte a lumii răscumpărate, întocmai cum erau înainte de a accepta pe Cristos prin credinţă, cu excepţia faptului că prin creşterea cunoştinţei le creşte şi responsabilitatea de a face ceea ce este drept. Cu alte cuvinte, încercarea de viaţă sau moarte veşnică în prezent include numai pe aceia care de bună voie se consacră pe deplin Domnului chiar „până la moarte”. Restul rasei nu este încă în judecată de viaţă sau moarte veşnică şi nu va fi până când Împărăţia Milenară va fi fost stabilită. Între timp însă, fiecare persoană din lume, în măsura luminii pe care o are, fie îşi zideşte, fie îşi distruge caracterul, făcându-şi astfel condiţiile din Mileniu şi perspectivele vieţii veşnice fie mai bune, fie mai rele, conform ascultării sau nesocotirii cunoştinţei şi conştiinţei sale.
Cu cei deplin consacraţi însă chestiunea stă diferit. Prin consacrarea lor mai deplină, până la moarte, ei renunţă complet la viaţa lor pământească, schimbând-o cu cea spirituală, care va fi a lor dacă sunt credincioşi până la moarte — dar nu altfel. Pentru aceştia, deci, neloialitatea înseamnă moarte — veşnică; tot aşa cum va fi şi pentru cei necredincioşi din lume la încheierea Mileniului.
Nici unul dintre leviţi n-a avut vreo moştenire în ţara Canaanului. Acest lucru este semnificativ pentru faptul că după ce şi-au consacrat totul Domnului, şi în inimă fiind pe deplin în armonie cu dreptatea Sa, nu condiţiile imperfecte din timpul prezent de păcat sunt moştenirea lor. Canaanul a reprezentat condiţia conflictuală a stării de încercare; cucerirea vrăjmaşilor, învingerea relelor etc., în special în timpul Mileniului; dar Dumnezeu a prevăzut o moştenire mai bună, fără păcat şi perfectă, pentru toţi cei pe care El îi îndreptăţeşte pe deplin ca leviţi antitipici. Primii care vor intra în această moştenire mai ((131)) bună vor fi Preoţii, care vor constitui Întâia Înviere şi vor fi desăvârşiţi la natura divină; vor urma apoi „Vrednicii din Vechime” şi vor intra în moştenirea perfectă prin înviere ca fiinţe umane perfecte*; „Mulţimea cea Mare” va fi următoarea la rând şi va fi desăvârşită pe plan spiritual; iar ultima de tot, clasa Gherşon, educată, ridicată şi încercată în timpul Mileniului, va întra în moştenire printr-o înviere treptată, sau printr-o ridicare treptată din moarte la viaţă, care va fi atinsă complet la încheierea Mileniului.
*Vezi nota de subsol, pag. 129
După cum numai acei credincioşi care au făcut o consacrare completă — chiar „până la moarte”– sunt concepuţi de Spiritul sfânt şi sunt socotiţi membri ai Marelui Preot, tot aşa au ilustrat şi tipurile; căci din uleiul sfânt de ungere, tipic pentru Spiritul sfânt, n-au primit toţi leviţii, ci numai sacrificatorii, preoţii. Toţi aceştia au fost stropiţi cu ulei amestecat cu sânge, pentru a arăta că Spiritul sfânt acordat membrilor lui Cristos le este dat numai în virtutea vărsării sângelui: (1) a sacrificiului lui Isus Cristos pentru ei, îndreptăţindu-i; şi (2) a garanţiei lor de a se jertfi împreună cu Cristos — dându-şi viaţa în serviciul Lui. Exod. 29:21.
Ungerea Marelui Preot a fost o chestiune diferită şi a reprezentat unitatea, solidaritatea Bisericii alese; deoarece această ungere a venit numai asupra celui care urma să oficieze ca mare preot — la început numai asupra lui Aaron; dar asupra fiilor lui pe măsură ce fiecare urma în funcţia de preot principal „ca să-Mi facă slujba de preot” (Exod. 28:41; 40:13, 15). Cristos Isus Domnul nostru, în calitate de Cap al Bisericii, corpul Său, a fost „uns cu un untdelemn de bucurie (Spiritul sfânt) mai presus de însoţitorii Săi” (cap peste însoţitorii) sau comoştenitorii Săi, membrii subordonaţi ai „Preoţimii Împărăteşti”. Tot uleiul a fost turnat asupra Lui şi „Noi toţi am primit din plinătatea (abundenţa) Lui şi har după har”. A fost un „dar de nespus” faptul că noi am fost iertaţi şi îndreptăţiţi prin meritul jertfei Sale; da, este aproape de necrezut ca noi să fim chemaţi a fi moştenitori cu El în Împărăţie, să ni se „pecetluiască” ((132)) consacrarea prin stropirea sângelui şi uleiului şi să venim sub ungerea Capului nostru.
Profetul David a fost îndrumat de Domnul ca să ne dea o descriere a Ungerii şi cum tot uleiul a fost turnat pe Capul nostru şi de la El trebuie să curgă în jos până la noi (Ps. 133:1-3; 45:7; Luca 4:18). Membrii Bisericii sunt „fraţii” al căror spirit îi îndeamnă să „locuiască împreună în unitate”. Toţi cei care sunt una cu Capul trebuie să fie în armonie cu membrii-tovarăşi ai corpului Său, Biserica — şi ei primesc din Spiritul sfânt al Ungerii numai cu măsură*. Acest ulei sfânt al ungerii a reprezentat Spiritul sfânt şi iluminarea pe care el o dă tuturor acelora pe care Dumnezeu îi acceptă ca membri de probă ai acestei Preoţimi Împărăteşti, Noua Creaţie, fiecare din aceştia fiind „pecetluiţi”, sau marcaţi, sau indicaţi de Spiritul sfânt dat lor, după cum s-a arătat deja**.
*Vol. V, cap. 9
**Ibidem
Toţi cei care sunt astfel marcaţi cu Spiritul sfânt ca membri în devenire ai Noii Creaţii sunt asiguraţi de Domnul: „Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume”. „Eu v-am ales pe voi (din lume) şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi roadă şi roada voastră să rămână.” „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea lumea vă urăşte” (Ioan 15:16, 19; 17:16). Chiar dacă aceste semne ale sfinţirii pot fi într-o anumită măsură discernute de lume, nu trebuie totuşi să aşteptăm ca ele să atragă admiraţia sau aprobarea lumii, ci mai degrabă lumea va considera aceste dovezi ale Spiritului sfânt la Noua Creaţie ca dovezi de slăbiciune şi pasivitate. Lumea apreciază şi aprobă ceea ce ea ar defini o viaţă viguroasă şi încordată — nu prea dreaptă. Domnul nostru ne explică de ce lumea nu va aproba pe urmaşii Săi; anume, fiindcă întunericul urăşte lumina — fiindcă standardul Preoţimii Împărăteşti pentru gând, cuvânt şi acţiune va fi mai înalt decât standardul lumii în general, şi ca atare va părea să ((133)) condamne mai mult sau mai puţin calea ei. Lumea doreşte mai degrabă să fie aprobată, să fie măgulită; şi orice aruncă în vreun grad dezaprobare asupra ei, este în acea măsură evitat, dacă nu chiar respins. Această dezaprobare din partea celor înţelepţi în felul lumii din creştinătate constituie o parte din încercările Preoţimii Împărăteşti; şi dacă consacrarea lor nu este foarte zeloasă, aşa le va lipsi părtăşia lumii şi aşa vor tânji după aprobarea ei, încât nu vor duce la îndeplinire în spiritul cuvenit sacrificarea intereselor pământeşti pe care au întreprins-o — nu vor fi preoţi; ca atare nu vor fi din Noua Creaţie. Cu toate acestea, datorită bunelor lor intenţii, Domnul poate să-i aducă prin încercări de foc, pentru nimicirea cărnii pe care ei n-au avut zelul s-o sacrifice: astfel ei pot fi socotiţi vrednici de o parte în binecuvântările şi răsplăţile Marii Mulţimi care va ieşi din marea strâmtorare ca să servească în faţa tronului, pe care va şedea turma mică împreună cu Domnul.
Sfinţirea are nu numai două părţi, adică partea omului, de consacrare deplină, şi partea lui Dumnezeu, de acceptare deplină, ci are pe lângă acestea şi un element de progres. Consacrarea noastră Domnului, în timp ce trebuie să fie sinceră şi întreagă pentru a fi acceptată de El, este totuşi însoţită de relativ puţină cunoştinţă şi experienţă; noi trebuie, prin urmare, să creştem zilnic în sfinţire, pe măsură ce creştem în cunoştinţă. Inimile noastre au fost umplute la început, scoţând afară toată îndărătnicia, dar capacitatea inimilor noastre a fost mică; pe măsură ce cresc, pe măsură ce se lărgesc, sfinţirea trebuie să ţină pasul, umplând fiecare parte; astfel apostolul îndeamnă, „fiţi plini de Duh” şi „dragostea lui Dumnezeu să fie turnată din belşug în inimile voastre şi să crească tot mai mult”. Pregătirea făcută pentru această lărgire a inimilor noastre este exprimată în cuvintele din rugăciunea Răscumpărătorului nostru pentru noi: „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău; Cuvântul Tău este adevărul”. Ioan 17:17.
Cuvântul sau mesajul lui Dumnezeu, „înţelepciunea” lui Dumnezeu prin Cristos a început să manifeste faţă de noi favoare divină şi ne-a condus pas cu pas până la punctul ((134)) consacrării; şi acum acelaşi Cuvânt sau mesaj al lui Dumnezeu prin Cristos ne va lărgi inimile şi le va umple. Dar, deşi Îi revine lui Dumnezeu să ne dea adevărul care trebuie să ne umple şi să ne sfinţească, nouă ne revine să manifestăm acea stare consacrată a inimii în care vom flămânzi şi vom înseta după acest adevăr sfinţitor — ne vom hrăni cu el zilnic şi astfel ne vom putea întări în Domnul şi în puterea tăriei Lui. Nu este suficient ca noi să ne consacrăm Domnului; El nu doreşte numai candidaţi la Noua Creaţie. Aceştia trebuie să fie antrenaţi, disciplinaţi şi încercaţi pentru a produce şi dezvolta diferitele trăsături ale caracterului, şi fiecare trăsătură să fie supusă unei probe amănunţite de loialiate faţă de Dumnezeu, astfel să existe asigurarea că, fiind probate şi încercate în toate punctele, aceste Noi Creaturi vor fi găsite credincioase faţă de Cel care le-a „chemat”, şi astfel să fie socotite vrednice de a intra în bucuriile glorioase ale Domnului lor prin participare la Întâia Înviere.
După cum această îndreptăţire la tovărăşie a adus pace cu Dumnezeu, tot aşa acest pas următor, de consacrare deplină Domnului a fiecărui interes şi afacere a vieţii, a fiecărei speranţe şi ambiţii, schimbând speranţele, ambiţiile şi binecuvântările pământeşti cu cele cereşti oferite Noii Creaţii, aduce o uşurare mare şi minunată, o mare odihnă a inimii, pe măsură ce înţelegem tot mai mult şi ne însuşim făgăduinţele nespus de mari şi scumpe făcute de Dumnezeu Noii Creaţii. Aceste făgăduinţe se cuprind pe scurt în aceea că „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemaţi după planul Său” (Rom. 8:28). Aceasta este a Doua Binecuvântare în sensul adevărat al expresiei. Ea însă nu este însoţită de manifestări exterioare ale cărnii, ci ne introduce inima într-o odihnă profundă, într-o încredere deplină în Dumnezeu, şi permite o aplicare zeloasă la noi înşine a făgăduinţelor nespus de mari şi scumpe din Scripturi.
Datorită diferenţelor de temperament, în mod necesar vor fi diferenţe în experienţa legată de această deplină consacrare. ((135)) Pentru unii, o deplină predare Domnului şi o înţelegere a grijii Sale speciale faţă de ei ca membri ai viitoarei Biserici alese va aduce numai o pace satisfăcătoare, o odihnă a inimii, în timp ce pentru alţii, de o natură mai exuberantă, va aduce o efervescenţă a bucuriei, laudei şi jubilării. Să nu uităm aceste diferenţe de temperament natural şi să compătimim cu aceia ale căror experienţe diferă de ale noastre, aducându-ne aminte că şi printre cei doisprezece apostoli s-au manifestat diferenţe similare; că unii — în special Petru, Iacov şi Ioan — au fost mai demonstrativi decât ceilalţi în privinţa tuturor experienţelor lor — inclusiv cele de la Cincizecime. Fraţii cu o dispoziţie mai exuberantă şi mai efervescentă să înveţe moderaţia pe care apostolul a poruncit-o; iar fraţii care prin natură sunt prea reci şi prozaici să se roage şi să caute o mai mare apreciere şi o mai mare libertate în vestirea virtuţilor Celui care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată. Să nu uităm că Iacov şi Ioan, doi dintre cei preaiubiţi de Domnul, numiţi „fiii tunetului” datorită zelului şi impetuozităţii lor, au avut nevoie, cel puţin cu o ocazie, de prevenire şi corectare pe linia aceasta — pentru a li se aminti de ce spirit erau însufleţiţi (Luca 9:54, 55). Apostolul Petru, un alt preaiubit şi zelos, pe de o parte a fost binecuvântat pentru recunoaşterea promptă a lui Mesia; totuşi, cu altă ocazie a fost mustrat ca împotrivitor, din cauza zelului său condus greşit. Cu toate acestea, Domnul a arătat clar aprecierea Sa pentru temperamentul cald, arzător al acestor trei, prin faptul că ei au fost tovarăşii Săi apropiaţi, singurii pe care i-a luat pe Muntele Schimbării la Faţă şi în încăperea unde zăcea tânăra, fiica lui Iair, pe care Domnul nostru a trezit-o din somnul morţii; şi ei au fost, de asemenea, tovarăşii Săi speciali, puţin mai aproape decât ceilalţi, în grădina Ghetsimani. Din aceasta, lecţia pentru noi este că zelul este plăcut Domnului şi înseamnă apropiere de El; dar acesta trebuie să aibă totdeauna reverenţă faţă de Cap şi să fie condus de Cuvântul şi Spiritul Său.
((136))
Sfinţenia nu înseamnă perfecţiune umană, după cum în mod greşit au înţeles unii; ea nu schimbă calitatea sau ordinea creierului nostru, nici nu îndepărtează în mod miraculos neajunsurile corpului nostru. Ea este o consacrare sau o devotare a voinţei, care prin Cristos este acceptată de Domnul ca perfectă: este o consacrare a corpului spre sacrificiu — chiar „până la moarte” — iar corpul, după cum am văzut, prin îndreptăţirea prin credinţă nu este făcut în realitate perfect, ci numai socotit perfect conform voinţei noastre, inimii noastre, intenţiei noastre. Voinţa cea nouă, după cum îndeamnă apostolul, trebuie să caute să aducă fiecare putere, fiecare talent, fiecare ocazie a corpului său în acord deplin cu Domnul şi să caute a exercita o influenţă în aceeaşi direcţie asupra tuturor oamenilor cu care vine în contact. Aceasta nu va însemna că în cei câţiva ani — cinci, zece, douăzeci, cincizeci — ai vieţii prezente, va putea să-şi aducă bietul corp imperfect (sau corpurile imperfecte ale altora, al său fiind un exemplu) la perfecţiune. Dimpotrivă, în legătură cu Biserica apostolul ne asigură că în moarte el este „semănat în putrezire . . . semănat în slăbiciune . . . semănat în necinste . . . semănat un trup (imperfect) natural”; şi numai când la Înviere ni se vor da corpuri noi, puternice, perfecte, glorioase, nemuritoare, de cinste, vom ajunge la perfecţiunea pe care o căutăm şi pe care, aşa cum promite Domnul, o vom avea în cele din urmă, dacă noi în timpul prezent de slăbiciune şi imperfecţiune ne manifestăm faţă de El loialitatea inimii.
Totuşi, loialitatea inimii faţă de Domnul va însemna efort continuu de a ne aduce toată conduita vieţii, da, fiecare gând şi intenţie a inimii, în supunere faţă de voinţa divină (Evr. 4:12). Aceasta este prima noastră datorie, datoria noastră continuă, şi va fi sfârşitul datoriei noastre pentru că „Aceasta este voia lui Dumnezeu, sfinţirea voastră”. „Fiţi sfinţi, căci Eu (Domnul) sunt sfânt” (1 Tes. 4:3; 1 Pet. 1:16). Sfinţenia absolută trebuie să fie standardul pe care mintea noastră îl poate susţine deplin şi bucuros şi poate trăi la înălţimea lui, dar la care noi în realitate şi din punct de vedere fizic nu vom putea ajunge niciodată, atâta vreme cât suntem supuşi slăbiciunilor naturii noastre decăzute şi atacurilor din partea lumii şi a ((137)) Adversarului. Dar zi de zi, pe măsură ce suntem „învăţaţi de Dumnezeu”, pe măsură ce ajungem la o cunoştinţă mai deplină a caracterului Său glorios şi pe măsură ce aprecierea lui ne umple tot mai mult inimile, Mintea cea Nouă va câştiga tot mai multă influenţă, tărie, putere asupra slăbiciunilor cărnii, oricare ar fi ele — şi aceste slăbiciuni diferă la diferiţii membri ai corpului.
Sfinţirea adevărată a inimii pentru Domnul va însemna sârguinţă în serviciul Său; va însemna vestirea veştilor bune altora; va însemna zidirea reciprocă în cea mai sfântă credinţă; va însemna să facem bine tuturor oamenilor după cum avem ocazia şi în special casei credinţei; va însemna că în aceste diferite moduri noi ne vom da vieţile consacrate Domnului pentru fraţi (1 Ioan 3:16), zi după zi, ocazie după ocazie, aşa cum ele vor veni; va însemna că iubirea noastră pentru Domnul, pentru fraţi, pentru familiile noastre şi compătimitor pentru lume ne va umple tot mai mult inimile, pe măsură ce vom creşte în har, cunoştinţă şi supunere faţă de Cuvântul şi exemplul divin. Totuşi, toate aceste exercitări ale forţelor noastre pentru alţii sunt numai atâtea moduri în care prin providenţele Domnului se poate îndeplini propria noastră sfinţire. După cum fierul ascute fierul, tot aşa forţele noastre în folosul altora ne aduc nouă binecuvântări. Mai mult, în timp ce noi trebuie să ne apropiem tot mai mult de marea condiţie a iubirii aproapelui cum ne iubim pe noi înşine — în special casa credinţei — totuşi resortul din spatele acesteia trebuie să fie iubirea supremă pentru Creatorul şi Răscumpărătorul nostru, şi dorinţa noastră de a fi şi de a face ce I-ar plăcea Lui. Sfinţirea noastră, prin urmare, trebuie să fie în primul rând pentru Dumnezeu şi să afecteze în primul rând inima şi voinţa noastră, şi, ca rezultat al unei astfel de devotări lui Dumnezeu, ea să-şi găsească exercitarea în interesul fraţilor şi al tuturor oamenilor.
Sfinţiţi prin Adevăr
Din cele precedente este evident că sfinţirea pe care o doreşte Dumnezeu — sfinţirea esenţială pentru obţinerea unui loc în Noua Creaţie — nu va fi posibilă pentru alţii decât pentru ((138)) aceia care sunt în şcoala lui Cristos şi care învaţă de la El — care sunt „sfinţiţi prin adevăr”. Eroarea nu va sfinţi, şi nici ignoranţa. Mai mult, nu trebuie să facem greşeala de a presupune că orice adevăr tinde spre sfinţire; dimpotrivă, deşi adevărul în general este admirabil pentru toţi cei care-l iubesc şi care în mod corespunzător urăsc eroarea, cuvântul Domnului nostru pentru acest lucru este că numai „adevărul Tău” este cel care sfinţeşte. Vedem toată lumea civilizată alergând ostentativ, urmărindu-se unul pe altul şi luptându-se pentru adevăr. Geologii au o parte din teren, astronomii alta, chimiştii alta, medicii alta, oamenii de stat alta etc.; dar noi nu găsim că aceste diferite ramuri ale căutării adevărului conduc spre sfinţire. Dimpotrivă, găsim că de regulă ele conduc în direcţie opusă; şi că aceasta este în acord cu declaraţia apostolului, că „lumea cu înţelepciunea ei n-a cunoscut pe Dumnezeu” (1 Cor. 1:21). Faptul este că în cei câţiva ani scurţi ai vieţii prezente şi în starea noastră prezentă imperfectă, decăzută, degradată, capacitatea noastră este cu totul prea mică să merite a încerca să asimilăm întreg domeniul adevărului asupra fiecărui subiect; ca atare, vedem că oamenii din lume care au succes sunt specialişti. Celui care-şi devotează atenţia astronomiei nu-i va ajunge timpul pentru a-şi meţine poziţia — nu va avea timp de geologie, sau chimie, sau botanică, sau medicină, sau de cea mai înaltă dintre toate ştiinţele, „adevărul Tău” — planul divin al veacurilor. În vederea acestui fapt, apostolul, care el însuşi a fost un om educat pe vremea sa, îl sfătuieşte pe Timotei să se „ferească de filosofiile omeneşti” (teorii şi ştiinţe) pe nedrept numite ştiinţe. Cuvântul ştiinţă înseamnă adevăr, şi apostolul, putem fi siguri, n-a vrut să conteste sinceritatea oamenilor de ştiinţă din zilele lui, nici să sugereze că aceştia erau în mod intenţionat falsificatori; dar cuvintele lui ne dau ideea, pe care mersul ştiinţei o atestă pe deplin, că deşi este ceva adevăr legat de toate aceste ştiinţe, totuşi teoriile omeneşti numite ştiinţe nu sunt adevăr — nu sunt absolut corecte. Ele sunt numai cele mai bune presupuneri pe care cei mai atenţi ((139)) cercetători din aceste domenii de studiu au putut să le prezinte; iar acestea — după cum arată clar istoria — din timp în timp se contrazic unele pe altele. După cum oamenii de ştiinţă de acum cincizeci de ani au respins ştiinţa de dinainte, tot aşa deducţiile şi metodele de raţionament ale acestora au fost la rândul lor respinse de oamenii de ştiinţă de astăzi.
Apostolul Pavel a fost nu numai un om înţelept şi deplin consacrat, precum şi un membru al Preoţimii Împărăteşti mai competent din punct de vedere natural decât semenii lui să alerge bine în urmele Marelui Preot, dar, pe lângă aceasta, ca unul dintre cei „doisprezece apostoli ai Mielului” aleşi, care a luat locul lui Iuda, el a fost un subiect al îndrumării divine — în special în privinţa învăţăturilor sale — desemnat de Domnul ca să fie un instructor pentru casa credinţei de-a lungul întregului Veac Evanghelic. Cuvintele unui asemenea model nobil de credinţă, precum şi exemplu de consacrare, trebuie să aibă greutate pentru noi în studierea căii pe care am intrat, ca membri consacraţi şi acceptaţi ai Preoţimii Împărăteşti. El ne îndeamnă să punem deoparte orice greutate şi orice păcat care aşa de lesne ne înfăşoară şi să alergăm cu răbdare alergarea care ne stă în faţă, privind la Isus, autorul credinţei noastre, până când El va fi şi desăvârşitorul ei (Evr. 12:2). Ca un îndemn, el ne pune în faţă experienţele sale, zicând, „una fac”. Am aflat că deplina mea consacrare faţă de Domnul nu-mi va permite răspândirea talentelor în toate direcţiile, nici chiar pentru studierea oricărui adevăr. Adevărul revelaţiei lui Dumnezeu intrându-mi în inimă şi îndrumându-mi tot mai mult talentele deja sfinţite şi consacrate, mi-a arătat clar că dacă vreau să câştig marele premiu trebuie să-i dau toată atenţia, întocmai cum cei care caută premii pământeşti dau toată atenţia acestui scop. „Una fac: uitând ce este în urma mea (uitând fostele mele ambiţii ca student, fostele mele speranţe ca cetăţean roman şi om cu educaţie peste cea medie; uitând amăgirile diferitelor ştiinţe şi laurii pe care ele îi oferă celor care aleargă pe căile lor) şi aruncându-mă spre ce este înainte (ţinându-mi ochiul ((140)) credinţei, speranţei, iubirii şi devotării fixat pe marea ofertă a moştenirii împreună cu Domnul meu în natura divină şi în marea lucrare a Împărăţiei pentru binecuvântarea lumii), alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti.” Filip. 3:13, 14.
Emoţia nu înseamnă sfinţire
Printre creştini există multă confuzie de gândire în privinţa mărturiilor sau dovezilor acceptării Domnului, acordate sacrificatorilor credincioşi din acest veac. Unii în mod greşit aşteaptă o manifestare exterioară, asemenea celei acordate Bisericii la începutul binecuvântărilor Cincizecimii*. Alţii aşteaptă senzaţii interioare de bucurie, senzaţii care dacă nu se împlinesc produc dezamăgire şi o viaţă întreagă de îndoială în ceea ce priveşte acceptarea lor de către Domnul. Aşteptările lor sunt zidite în mare măsură pe mărturiile fraţilor care au avut experienţa unei asemenea exuberanţe. Este important, prin urmare, ca toţi să afle că nicăieri Scripturile nu ne îndreptăţesc la asemenea aşteptări: că noi „suntem chemaţi la o singură nădejde a chemării noastre”, şi că aceleaşi făgăduinţe ale iertării păcatelor trecute, ale zâmbetului feţei Tatălui, ale favorii din partea Sa, care să ne ajute să alergăm şi să ajungem la premiul pe care El ni-l oferă — har îndestulător pentru orice timp de lipsă — aparţin la fel tuturor celor care vin sub condiţiile chemării. Poporul Domnului diferă totuşi foarte mult în maniera în care ei primesc făgăduinţele, pământeşti sau spirituale, de la om sau de la Dumnezeu. Unii sunt mai plini de viaţă şi mai afectivi decât alţii, şi ca atare sunt mai demonstrativi atât în manieră cât şi în cuvânt când descriu aceleaşi experienţe. Pe lângă aceasta, evident că procedurile Domnului faţă de copiii Săi variază într-o anumită măsură. Marele Cap al Bisericii, Domnul nostru Isus, când a avut treizeci de ani a făcut o consacrare deplină a tot ce avea, chiar până la moarte, spre a face voia Tatălui, şi când a fost uns cu Spiritul sfânt fără măsură nu I s-au dat, după cum suntem informaţi, experienţe exuberante. Totuşi, fără ((141)) îndoială că El a înţeles pe deplin că această cale a Sa era cea dreaptă şi cuvenită; că Tatăl o aproba şi că va avea binecuvântarea divină, oricare ar fi experienţele. Cu toate acestea, în loc să fie ridicat pe culmea bucuriei, Domnul nostru a fost dus de Spirit în pustie; şi primele experienţe ca Nouă Creaţie concepută de Spirit au fost acelea de ispitire grea. Adversarului i s-a permis să-L asalteze, şi el a căutat să-L mişte de la devotamentul Său faţă de voinţa Tatălui, sugerându-I alte planuri şi experienţe pentru îndeplinirea lucrării pe care venise s-o facă — planuri care să nu-L implice în moarte de sacrificiu. Tot aşa credem că este şi cu unii dintre urmaşii Domnului în momentul consacrării şi un timp după aceea. Ei sunt asaltaţi de îndoieli şi frică, de sugestii din partea Adversarului, punând sub semnul îndoielii iubirea sau înţelepciunea divină în necesitatea sacrificării de către noi a lucrurilor pământeşti. Să nu ne judecăm unul pe altul în asemenea lucruri, ci, dacă unul se poate bucura într-o exaltare a simţămintelor, toţi ceilalţi care în mod asemănător s-au consacrat să se bucure împreună cu el în experienţa lui. Dacă un altul, după ce s-a consacrat, se află în încercare şi este serios asaltat, ceilalţi să fie compătimitori faţă de el şi să se bucure de asemenea, dându-şi seama cât de asemănătoare este experienţa lui cu aceea a Conducătorului.
*Vezi Vol. V, cap. 9
Acei oameni dragi ai lui Dumnezeu, John şi Charles Wesley, fără îndoială că au fost oameni consacraţi; dar concepţia lor despre rezultatele consacrării deşi a făcut bine unora, totuşi într-o măsură a dăunat altora, creând o aşteptare nescripturală care n-a putut fi realizată de toţi şi, prin urmare, acestora le-a produs rău prin descurajare. Din partea lor a fost o mare greşeală a presupune şi a învăţa pe alţii că consacrarea faţă de Domnul înseamnă în toate cazurile acelaşi grad de experienţă exuberantă. Cei născuţi din părinţi creştini şi crescuţi sub influenţele sfinţitoare ale căminului creştin, instruiţi în privinţa tuturor afacerilor vieţii în acord cu credinţa părinţilor lor şi cu instrucţiunile Cuvântului lui Dumnezeu, şi care în aceste împrejurări au căutat întotdeauna să cunoască şi să facă voinţa divină, să nu se aştepte ca, ajungând la anii puterii de a lua o hotărâre şi făcând ((142)) individual o consacrare Domnului, să aibă aceeaşi bucurie debordantă pe care ar avea-o alţii care fuseseră până atunci nişte risipitori, necunoscuţi, străini faţă de lucrurile sfinte.
Convertirea celor din urmă va însemna o schimbare radicală şi o întoarcere către Dumnezeu a tuturor curentelor şi forţelor vieţii, care înainte fugeau de Dumnezeu şi dădeau în păcat şi egoism; dar cei dintâi, ale căror sentimente, reverenţă şi devotament fuseseră din cea mai fragedă pruncie în mod cuvenit îndrumate de părinţii evlavioşi spre Domnul şi spre dreptatea Sa, n-ar putea simţi asemenea schimbare bruscă sau revoluţie a sentimentelor şi n-ar trebui să se aştepte la nimic de felul acesta. Aceştia ar trebui să-şi dea seama că, în calitate de copii ai unor părinţi credincioşi, ei au fost sub favoarea divină până la vremea responsabilităţii personale, şi că acceptarea lor la vremea aceea a însemnat o deplină aprobare a supunerii lor trecute faţă de Dumnezeu şi o deplină consacrare a tuturor talentelor, puterilor şi influenţelor lor pentru Domnul, pentru adevărul şi pentru poporul Său. Ei ar trebui să-şi dea seama că această consacrare a lor a fost numai „slujirea lor înţeleaptă”; şi ar trebui să fie instruiţi din Cuvânt că, după ce astfel şi-au prezentat pe deplin lui Dumnezeu umanitatea lor deja îndreptăţită, ei pot acum să-şi însuşească într-un grad mai deplin decât înainte făgăduinţele nespus de mari şi scumpe ale Scripturii — care aparţin numai celor consacraţi şi copiilor lor. Dacă, pe lângă aceasta, lor li se acordă o înţelegere mai clară a planului divin, sau chiar numai a începutului acestuia, ei să considere aceasta ca o dovadă a favorii divine faţă de ei în privinţa chemării de sus a acestui Veac Evanghelic şi să se bucure de ea.
Expresia apostolului, „umblăm prin credinţă, şi nu prin vedere”, este aplicabilă la întreaga Biserică a acestui Veac Evanghelic. Dorinţa Domnului este să ne dezvolte credinţa — ca noi să învăţăm să ne încredem în El şi acolo unde nu-L putem discerne. În vederea acestui lucru, El lasă multe lucruri parţial ascunse vederii şi judecăţii umane, cu intenţia ca credinţa să se dezvolte într-o manieră şi într-un grad care ar fi imposibile dacă s-ar da semne şi minuni pentru simţurile noastre pământeşti. Ochii înţelegerii noastre trebuie să se ((143)) deschidă faţă de Dumnezeu prin promisiunile Cuvântului Său — printr-o discernere şi o înţelegere a adevărului — ca să ne aducă bucuria credinţei în lucrurile nevăzute încă şi nerecunoscute de noi în mod natural.
Chiar şi această deschidere a ochilor înţelegerii noastre este o chestiune treptată, după cum explică apostolul. El se roagă pentru cei care sunt deja în Biserica lui Dumnezeu, cărora li se adresează ca „sfinţi” sau consacraţi, pentru ca ochii înţelegerii lor să se deschidă, ca ei să poată înţelege împreună cu toţi sfinţii (cum alţii nu pot înţelege) tot mai mult lungimea şi lăţimea, înălţimea şi adâncimea cunoaşterii şi iubirii lui Dumnezeu. Acest gând, că binecuvântările spirituale ale Noii Creaturi, care urmează consacrării sale, nu sunt tangibile pentru simţurile sale pământeşti, ci numai pentru credinţa sa, este ilustrat în imaginile Cortului Întâlnirii — vălul din afară al primei încăperi, „Sfânta”, ascunzând chiar şi de leviţi (tip al celor îndreptăţiţi) conţinutul ei sacru, tipic pentru adevărurile mai adânci. Acelea ar putea fi cunoscute sau apreciate numai de către cei care au intrat în Sfânta, ca membri ai Preoţimii Împărăteşti*.
*Vezi Umbrele Cortului Întâlnirii privind sacrificiile mai bune, pag. 117.
Exuberanţa sentimentelor pe care o au unii datorită temperamentului se pierde adeseori datorită aceluiaşi motiv; dar experienţa, binecuvântarea şi bucuria pe care le pot avea tot timpul, dacă ei continuă să rămână în Domnul, căutând să meargă în urmele Lui, sunt bucuriile credinţei pe care norii pământeşti şi necazurile nu le pot scădea intensitatea, şi care, potrivit voinţei divine, niciodată nu se vor întuneca în privinţa celor spirituale, decât poate pentru un moment, cum a fost în cazul Domnului nostru când a strigat pe cruce: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit!” Deoarece a fost necesar ca Învăţătorul nostru, luând locul lui Adam cel condamnat, să guste toate experienţele lui Adam ca păcătos, El trebuia prin urmare să treacă prin aceste experienţe chiar dacă numai pentru un moment. Şi cine poate spune că asemenea momente întunecate n-ar putea fi permise chiar pentru cei mai vrednici dintre urmaşii Mielului? Totuşi, asemenea experienţe desigur ((144)) că nu vor fi permise pentru mult timp, şi sufletul care se va încrede în Domnul în momentul întunecat va fi din abundenţă răsplătit pentru exercitarea credinţei şi încrederii când norul va fi trecut şi lumina soarelui prezenţei Domnului va străluci iarăşi.
O altă cauză de întuneric apreciabil este sugerată de poet în versurile:
„O! nori pământeşti să nu vină
De-ai servului Tău ochi să Te-ascundă.”
Norii care vin între copiii deplin consacraţi ai lui Dumnezeu şi Tatăl lor ceresc şi Fratele lor mai mare sunt de obicei nori de provenienţă pământească — rezultatul permiterii ca dorinţele să graviteze spre lucrurile pământeşti în loc să fie fixate pe cele de sus; rezultatul neglijării legământului de consacrare; al neglijării de a cheltui şi a fi cheltuiţi în serviciul Domnului; de a ne pune viaţa pentru fraţi sau a face bine tuturor oamenilor când avem ocazia. În asemenea împrejurări, ochii noştri depărtându-se de la Domnul şi de la îndrumarea Sa, norii încep să se adune în grabă şi curând lumina soarelui comuniunii, credinţei, încrederii şi speranţei se întunecă apreciabil. Acesta este un timp de boală sufletească, nelinişte. Domnul permite binevoitor asemenea suferinţă, dar nu ne separă de favoarea Sa. Ascunderea feţei Sale de noi nu este decât ca să ne permită să ne dăm seama cât de singuratică şi nesatisfăcătoare ar fi starea noastră dacă n-ar fi lumina soarelui prezenţei Sale, care ne luminează calea şi face ca toate poverile vieţii să pară uşoare; aşa cum poetul iarăşi a exprimat acest lucru:
Mulţumit ca faţa să-I privesc,
Tot ce-i al meu Îi dăruiesc;
Nici o schimbare de timp sau de loc,
Gândul să-mi schimbe acestea nu pot.
Dacă a Lui binecuvântată iubire aş avea
Palatul o jucărie mi s-ar părea;
Iar temniţele palate s-ar dovedi,
Dacă acolo Isus cu mine ar locui.
„El îţi vindecă toate bolile tale”
„Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul şi nu uita nici una din binefacerile Lui! El îţi iartă toate fărădelegile tale; El îţi vindecă toate bolile tale; El îţi răscumpără viaţa din groapă; El te încununează cu bunătate şi cu îndurări; El îţi satură de bunătăţi bătrâneţea şi te face să întinereşti iarăşi ca vulturul.” Ps. 103:2-5.
((145))
În timp ce Domnul permite să vină peste Noile Creaturi asemenea boli cum tocmai ne-am referit, El este gata să le vindece când ei vin în atitudinea de inimă cuvenită. Pentru asemenea boli sufleteşti — asemenea slăbiciune — Noua Creatură trebuie să se apropie de tronul harului ceresc, pentru ca viaţa spirituală, vitalitatea şi sănătatea să se poată întoarce, în lumina favorii divine. Îndemnul apostolului este ca noi „să ne apropiem, deci, cu deplină încredere (curajos, încrezător) de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să aflăm har, ca să avem ajutor la momentul potrivit” (Evr. 4:16). Toate Creaturile Noi au experienţe pe această linie; şi aceia care sunt bine antrenaţi prin ele se întăresc tot mai mult în Domnul şi în puterea tăriei Lui, aşa încât chiar şi poticnelile şi slăbiciunile lor — necesitatea lor de a cere ajutor şi a se prinde prin credinţă de braţul Domnului — sunt pentru ei mijloace de binecuvântare spirituală prin care cresc într-o manieră în care n-ar putea creşte dacă ar fi eliberaţi de încercări şi dificultăţi, şi dacă Domnul nu Şi-ar retrage faţa Sa strălucitoare din inimile lor când ei ar deveni reci sau supraîncărcaţi, sau neglijenţi faţă de privilegiile lor spirituale. De fiecare dată când Noua Creatură găseşte necesar să caute îndurare şi ajutor i se aminteşte din nou de necesitatea operei de ispăşire a Răscumpărătorului — dându-şi seama că sacrificiul lui Cristos a fost suficient nu numai pentru păcatele trecute — pentru păcatul lui Adam şi pentru neajunsurile noastre personale până la vremea când am venit la Tatăl prin meritul Fiului — dar că, pe lângă aceasta, dreptatea Sa, prin unicul Său sacrificiu pentru toţi, acoperă toate neajunsurile noastre, mintale, morale şi fizice, care nu sunt voite, nu sunt făcute cu voia. Astfel Noii Creaturi i se aduce aminte continuu, toată rămânerea ei pe calea îngustă, că a fost cumpărată cu un preţ, chiar sângele preţios al lui Cristos; iar experienţele ei, chiar în eşecuri, o atrag tot mai aproape de Domnul în aprecierea atât a operei Sale trecute ca Răscumpărător, cât şi a operei Sale prezente ca Ajutor şi Eliberator.
Multe Creaturi Noi însă n-au învăţat cum să procedeze cu aceste boli sau îmbolnăviri sufleteşti şi sunt înclinate mai degrabă să-şi zică: „Iarăşi am dat greş. Nu mă pot apropia de ((146)) tronul harului ceresc până când voi fi demonstrat Domnului bunele mele intenţii câştigând o biruinţă”. Astfel ele amână ceea ce ar trebui să fie chiar prima lor procedură. Căutând să câştige victoria prin propria lor putere şi având mintea chinuită de slăbiciunile lor anterioare, ei nu sunt în starea potrivită să „lupte lupta cea bună a credinţei”, nici cu propria carne, nici cu Adversarul, şi este destul de sigur că înfrângerea va veni; şi cu ea va veni şi o încetare treptată de a mai apela la Domnul şi o supunere crescândă la norii ce intervin, care le ascund lumina soarelui favorii divine. Treptat ei ajung să socotească aceşti nori ca fiind inevitabili în cazul lor.
Tocmai calea opusă ar trebui urmată. De îndată ce eroarea în cuvânt, act sau faptă a fost recunoscută şi lezarea adusă altuia a fost reparată pe cât posibil, trebuie căutat prompt tronul harului — căutat în credinţă, fără a ne îndoi de ceva. Nu trebuie să gândim că Domnul nostru vrea să găsească ceva împotriva noastră şi că este înclinat să ne judece aspru; dar, pe de altă parte, trebuie să reţinem că bunătatea şi îndurarea Sa sunt astfel încât L-au îndemnat să Se îngrijească de răscumpărare pe când eram noi încă păcătoşi. Desigur, după ce am devenit copiii Săi şi am fost concepuţi de spirit şi căutăm să umblăm în căile Lui — după spirit, nu după carne — oricât de şovăitoare ar fi chiar cele mai bune eforturi ale noastre, în asemenea împrejurări iubirea Lui trebuie să prisosească faţă de noi încă mai mult decât atunci când eram „copii ai mâniei ca şi ceilalţi”. Să nu uităm că aşa cum un tată pământesc bun se îndură de copiii săi, tot aşa Domnul se îndură de cei care-L respectă. Să ne gândim la cei mai buni prieteni pământeşti ai noştri şi la simpatia, iubirea şi compasiunea lor, şi să facem o analogie; apoi să ne gândim că Dumnezeu va fi cu mult mai bun şi mai credincios decât chiar cea mai bună dintre creaturile Sale. El solicită asemenea credinţă, asemenea încredere — şi o răsplăteşte. Toţi cei care iniţial au avut credinţă destulă ca să vină la Domnul, au credinţă destulă şi să vină la El zi de zi cu încercările, greutăţile şi neajunsurile lor, dacă vreau. Dacă ((147)) îngăduie ca norii să se interpună şi refuză invitaţia Cuvântului de a veni la tronul harului după pace şi restabilirea armoniei, ei vor fi în final socotiţi nevrednici de un loc printre clasa specială pe care Domnul o selecţionează acum: „Tatăl caută astfel de adoratori” — pe aceia care-L iubesc şi se încred în El. „Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui.” „Ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră.” Ioan 4:23; Evr. 11:6; 1 Ioan 5:4.
Există desigur dificultăţi pe cale, dar Domnul pune la dispoziţie ajutoare şi sfaturi necesare, atât prin Cuvântul Său, cât şi prin acei fraţi pe care El „îi pune” în corp tocmai pentru acest scop (1 Cor. 12:18). Este un ajutor, de exemplu, să se vadă exact în ce constă eroarea căii la care ne-am referit — să se vadă că neglijarea de a merge la tronul harului pentru a primi îndurare, până când putem duce ceva în mâini ca să ne îndreptăţim, va arăta că nu apreciem pe deplin lecţia importantă pe care Dumnezeu o dă de secole întregi, anume, că noi suntem cu toţii imperfecţi şi nu putem face lucrurile pe care am vrea să le facem; de aceea a fost necesar ca Răscumpărătorul să vină pentru a ne ridica. Cel care umblă să se îndreptăţească încearcă imposibilul, şi cu cât învaţă mai repede acest lucru cu atât este mai bine. Socotelile noastre cu Domnul trebuie să fie făcute zi de zi; şi dacă greutatea este una considerabilă sau numai una uşoară, iar inima celui deplin consacrat este foarte sensibilă şi obişnuită a avea comuniune şi părtăşie continuă cu Domnul, acesta va afla o binecuvântare în a se retrage prompt la tronul harului, imediat ce se va ivi dificultatea, neaşteptând nici chiar sfârşitul zilei. Dar desigur că nimic nu trebuie lăsat peste noapte, de vreme ce tronul harului este deschis pentru noi totdeauna; a neglija înseamnă a arăta o dispoziţie contrară celor învăţate de Cuvântul Domnului.
Dificultatea pe care o au unii este că, după ce vin la tronul harului, nu-şi dau seama de binecuvântarea pe care o caută — iertarea păcatelor şi împăcarea cu Tatăl. Dificultatea lor poate fi una din trei: (1) Le-ar putea lipsi credinţa; şi deoarece ((148)) felul de a proceda al Domnului în prezent este conform credinţei, fără credinţă nu se poate obţine nimic. „Facă-vi-se după credinţa voastră.” (2) Dificultatea lor poate fi aceea că n-au reparat greşeala pe care au făcut-o şi pe care o mărturisesc; că n-au făcut reparare pentru lezarea făcută altuia; sau că, dacă încălcarea a fost împotriva Domnului, ei caută pace fără să I se mărturiseacă şi să-I ceară iertare. (3) Nu în puţine cazuri de acest fel pe care le-am observat, dificultatea a fost că aceia care mergeau în rugăciune nu făcuseră niciodată o consacrare cuvenită faţă de Domnul; ei căutau pacea şi bucuria divină şi lumina soarelui favorii — căutând binecuvântările reprezentate prin lumina Sfeşnicului de Aur şi prin Masa pentru Punerea Pâinii Înainte din Cortul Întâlnirii, în timp ce ei erau în realitate în afara acestor lucruri, în afara consacrării — ca atare, în afara Preoţimii Împărăteşti — fiind numai leviţi care până aici primiseră în zadar harul sau privilegiul special al timpului prezent.
Remediul cuvenit pentru lipsa de credinţă ar fi cultivarea ei prin studierea Cuvântului lui Dumnezeu, gândindu-se la bunătatea Sa trecută şi prezentă şi străduindu-se să-şi dea seama că El este îndurător, „nespus mai mult” decât am putea noi cere sau gândi. Remediul pentru cea de-a doua dificultate ar fi o cerere de iertare promptă, deplină, amănunţită, şi, după cât este posibil, rezolvarea greşelii sau compensarea pentru daune, iar apoi întoarcerea la tronul harului în asigurare deplină a credinţei. Remediul pentru a treia dificultate ar fi să se facă o deplină consacrare pe care Domnul o cere din partea tuturor celor care vreau să se bucure de privilegiile şi aranjamentele speciale ale acestui Veac Evanghelic.
Încă o clasă de consacraţi, dar bolnavi spiritual, trebuie luată în considerare. Aceştia, aparent îndreptăţiţi prin credinţă şi sinceri în consacrarea lor, par să nu facă deloc progres sau să facă puţin progres în stăpânirea cărnii lor. De fapt, în unele împrejurări s-ar părea că credinţa lor în bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu, care îndepărtează frânele temerii, i-a lăsat mai ((149)) expuşi la ispite prin slăbiciunile cărnii decât erau la început — când aveau mai puţină cunoştinţă de Domnul. Aceştia au experienţe foarte grele, nu numai pentru ei, ci şi pentru toată casa credinţei cu care ei vin în contact; viaţa lor pare să fie o succesiune de eşecuri şi căinţe, unele în privinţa dificultăţilor financiare, altele pe linia abaterilor morale şi sociale.
Care este remediul pentru această stare de lucruri? Răspundem că ei trebuie să fie clar informaţi că Noua Creaţie nu va fi compusă din aceia care doar fac un legământ de negare de sine şi sacrificiu de sine în lucrurile pământeşti, şi de umblare nu după trup ci după Spirit, ci din aceia care, datorită credincioşiei în străduinţa voită de a ţine acest legământ, vor fi socotiţi biruitori de către Cel care citeşte inima. Ei trebuie să fie informaţi că metoda cuvenită de a proceda pentru toţi consacraţii este că, fiind făcuţi liberi prin Fiul, ei trebuie să fie atât de nerăbdători să obţină toate binecuvântările legate de favoarea divină, încât ei în mod voluntar să devină robi — impunându-şi anumite restricţii, limite, servitute, în privinţa cuvintelor lor, conduitei lor, gândurilor lor — dorind serios de la Domnul în rugăciune ajutorul făgăduit de El, exprimat în cuvintele Sale către apostol: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte”. De fiecare dată când află că au păcătuit, trebuie nu numai să facă reparare celor lezaţi, dar şi să-I mărturisească Domnului şi să-I obţină iertarea prin credinţă — trebuie să promită străduinţă mai mare pentru viitor şi să mărească limitarea libertăţilor lor pe linia slăbiciunilor constatate cu ocazia ultimului lor eşec.
Astfel veghind şi rugându-se, punând paznici acţiunilor şi cuvintelor vieţii şi aducând „orice gând . . . rob ascultării” de voinţa lui Dumnezeu în Cristos (2 Cor. 10:5), desigur că nu va trece mult până când ei se vor putea asigura pe ei înşişi şi pe fraţi în privinţa sincerităţii inimii lor, şi vor umbla în viaţă atât de precaut încât toţi vor putea discerne, nu numai că ei au fost cu Isus, dar şi că au învăţat de la El şi I-au căutat ajutorul şi l-au folosit, câştigând victorii asupra slăbiciunilor lor. Cazurile acestor fraţi sau surori ar intra în categoria pe ((150)) care apostolul o numeşte „umblare în neorânduială” — nu după exemplul Domnului şi apostolilor. Într-un alt capitol vom vedea îndrumarea Domnului în privinţa modului în care trebuie să fie trataţi de către fraţi aceia care sunt slabi în carne şi care aduc dezonoare cauzei Domnului şi o discreditează.
Aici remarcăm totuşi că atâta vreme cât ei dau dovezi de căinţă pentru calea lor greşită, de dorinţa inimii de a umbla pe calea cea dreaptă şi de continuarea credinţei şi încrederii în Domnul, trebuie să fie socotiţi ca fraţi — oricât ar fi de necesar să se restrângă părtăşia cu ei până când vor da ceva dovadă exterioară palpabilă a puterii harului în inima lor, prin înfrânarea slăbiciunilor trupeşti. Însă ei trebuie să fie încurajaţi să creadă că Domnul este foarte îndurător faţă de cei care se încred în El şi care Îi doresc din inimă căile, deşi ei nu pot fi încurajaţi să se aştepte că ar putea fi vreodată socotiţi vrednici de clasa învingătoare, dacă nu vor deveni atât de sârguincioşi în zelul pentru dreptate, încât carnea lor să arate unele dovezi considerabile de supunere faţă de Mintea cea Nouă.
Am văzut pe unii din poporul consacrat al Domnului într-o stare de slăbiciune şi înfometare — dorind serios o plinătate a părtăşiei Lui, lipsindu-le însă informaţia necesară în privinţa felului în care să ajungă la ea şi s-o menţină. Este adevărat, ei aveau Biblia, dar atenţia le-a fost îndepărtată de la ea şi au fost învăţaţi să privească mai mult spre învăţători şi spre catehisme etc., alergând după tradiţiile oamenilor şi nu după Gândul sau Spiritul lui Dumnezeu, şi, ca atare, le lipsea hrana spirituală cuvenită. Rezultatul a fost că ei se simţeau nemulţumiţi de formalism, neştiind totuşi cum să se apropie de Domnul cu toată inima, fiindcă nu ştiau despre bunătatea Sa şi despre bogăţiile harului Său în Isus Cristos, nici despre marele plan de mântuire pentru lume în curând şi nici despre chemarea Bisericii la Natura cea Nouă. Această stare de înfometare are nevoie, întâi de toate, de „laptele curat” al Cuvântului, iar apoi de „hrana tare” a revelaţiei divine. Asemenea iubiţi nu trebuie să fie nici dispreţuiţi nici neglijaţi, chiar dacă, după ce şi-au dat seama de goliciunea bisericismului ((151)) în general, ei au fost înclinaţi să caute altceva care să le satisfacă foamea inimii — ceva din distracţiile etc., ale lumii. Am cunoscut pe unii din această clasă care, după ce au încercat în zadar în diferite direcţii să găsească ceva satisfacţie sufletească, s-au instalat într-o indiferenţă aparentă faţă de lucrurile spirituale; dar primind „Adevărul Prezent”, ei au înflorit în harurile şi cunoştinţa spirituală într-o manieră remarcabilă. Noi credem că sunt încă mai mulţi din aceştia în diferitele denominaţii şi că aceia care au primit lumina Adevărului Prezent au privilegiul să le dea o mână de ajutor pentru a ieşi din întuneric la lumina minunată, pentru a ieşi din înfometarea spirituală la o supraabundenţă de har şi adevăr. Dar pentru a fi folosiţi de Domnul în binecuvântarea acestora, este necesar să se caute în Cuvânt atât înţelepciunea cât şi harul de sus, iar acestea să fie exercitate blând, credincios şi persistent.
Îndreptăţirea de probă este înaintea sfinţirii
Am observat că îndreptăţirea de probă nu este numai o consimţire mintală la faptul că Cristos a murit ca Răscumpărătorul omului şi că astfel au fost asigurate pentru omenire anumite binecuvântări de împăcare cu Dumnezeu, ci, pe lângă aceasta, pentru a deveni un credincios îndreptăţit este implicată o anumită masură de consacrare. Astfel de îndrepăţire implică o recunoaştere că păcatul este peste măsură de păcătos (Rom. 7:13) şi o dorinţă de a înceta a-l mai face — de a se elibera de sub puterea lui şi de pedepsele lui — ca atare o dorinţă de a fi drept, în armonie cu Creatorul Cel drept şi în acord cu toate legile dreptăţii. Ea implică, pe lângă acestea, că credinciosul şi-a fixat mintea, voinţa, pentru a urma dreptatea în toate afacerile vieţii. Credinţa în Isus, însoţită de asemenea consacrare, dă o îndreptăţire de probă, dar nu implică sacrificiu. Dumnezeu are dreptul să ceară ca toate creaturile Sale să aprobe dreptatea şi să urască nelegiuirea; sau dacă nu, să se considere străini de Dumnezeu — vrăjmaşii Lui. Dar Dumnezeu nu ne cere să ne sacrificăm viaţa în serviciul Său ((152)) şi nici pentru vreo altă cauză. Sacrificiul este, prin urmare, prezentat în Scripturi ca un act voluntar — care nu este cerut de lege, chiar dacă este, după cum spune apostolul, o „slujire înţeleaptă”, şi el ne sfătuieşte: „Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jerfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu, aceasta este slujirea voastră înţeleaptă”. Rom. 12:1.
În cazul unora, consacrarea spre sacrificiu poate urma foarte repede după ce au ajuns la credinţa în Domnul şi la dorinţa de a umbla în căile Sale de dreptate; dar ea trebuie să urmeze acestora, nu le poate preceda, deoarece, după cum am văzut deja, noi trebuie să fim cel puţin îndreptăţiţi de probă prin credinţă înainte de a avea vreo legătură cu Dumnezeu sau a ne bucura de părtăşie cu El în vreun sens. Alţii ajung şi urmează în această stare îndreptăţită cu câtva timp înainte de a fi avut vreun gând măcar în legătură cu o consacrare deplină sau cu o jertfire a intereselor pământeşti Domnului şi cauzei Sale. Dar în condiţiile prezente, cei care încep să meargă pe cărarea îndreptăţirii, cărarea dreptăţii, cărarea armoniei cu Dumnezeu, nu vor merge foarte departe pe această cărare înainte de a întâlni opoziţie, fie dinăuntru, fie din partea lumii sau a Adversarului.
Ei află că această cărare a dreptăţii este treptat ascendentă, devenind tot mai abruptă, mai dificilă. A continua pe această cărare a dreptăţii, în mijlocul condiţiilor păcătoase prezente, îi va costa în cele din urmă sacrificarea intereselor pământeşti, ambiţiilor pământeşti, prieteniilor pământeşti etc. Aici se ajunge la separarea căilor: una, cărarea ascendentă, care conduce spre glorie, onoare şi nemurire, pe care se poate intra numai prin poarta joasă a smereniei, lepădării de sine şi jertfirii de sine. Odată ce s-a intrat pe ea, se va găsi că este o cale aspră, însă pe care peregrinii sunt ajutaţi de spirite slujitoare nevăzute şi pe care strălucesc ici şi colo făgăduinţele îndurătoare ale lui Cristos, Conducătorul, pentru încurajarea lor, asigurându-i de har îndestulător şi de ajutor până la sfârşitul călătoriei; şi perseverenţa va arăta că toate lucrurile lucrează împreună pentru binele lor cel mai înalt, pentru starea lor finală de ((153)) membri în Noua Creaţie şi pentru participarea lor în lucrarea glorioasă a Împărăţiei Milenare. La această poartă, care înseamnă deplină consacrare chiar până la sacrificiu, mulţi credincioşi îndreptăţiţi de probă stau destul de mult, socotind preţul înainte de a intra, ascultând vocea invitaţiei din Cuvânt şi întărindu-şi inimile pentru a întreprinde călătoria sub asigurările lui bune.
În afara acestei porţi sunt numeroase cărări laterale, prin care mulţi din cei veniţi până aici au căutat un drum mai uşor spre glorie, onoare şi nemurire — dar cu totul în zadar. Există sute de asemenea căi laterale, unele strecurându-se puţin în sus şi implicând o anumită lepădare de sine, altele cedând şi mergând în jos tot mai mult spre binecuvântările şi perspectivele lumii. Însă pe nici una din aceste cărări laterale nu se află promisiunile inspiratoare care aparţin numai celor care intră prin poarta joasă a sacrificiului — pe „calea îngustă” a părtăşiei cu Domnul lor, prin renunţarea la ambiţiile pământeşti pentru a obţine asocierea intimă cu Cristos Isus în gloria care va urma.
Bucurie şi pace vin din momentul credinţei în Domnul, al acceptării ispăşirii Sale şi al hotărârii de a urma dreptatea şi a evita păcatul. Această bucurie şi pace sunt complete până când se ajunge la poarta joasă spre calea îngustă; dar când urmărirea dreptăţii implică lepădare de sine şi sacrificiu de sine, dacă acest sacrificiu nu se face şi nu se intră prin poarta cea joasă, bucuria şi pacea favorii divine scad în intensitate. Pentru un timp ele nu vor fi totuşi retrase complet în timp ce credinciosul sincer caută alte căi de a servi dreptatea, iubind-o încă şi apreciind încă favoarea divină, dar reţinându-se şi refuzând, prin neglijarea de a intra prin ea. Plinătatea bucuriei şi păcii nu poate fi partea acestora, deoarece ei îşi dau seama tot timpul că o deplină consacrare pentru Domnul a fiecărei puteri a lor n-ar fi decât o „slujire înţeleaptă”, o recunoaştere şi un răspuns raţional la favorurile divine deja primite în iertarea păcatelor.
Mulţi continuă ani de-a rândul în această atitudine, în timp ce alţii rătăcesc departe în căile lumii. Nimeni nu devine nici măcar candidat pentru Noua Creaţie dacă nu intră prin poarta ((154)) joasă a jertfirii de sine. Domnul nu-i îndepărtează pe aceştia un timp considerabil de la privilegiile speciale, acordate lor numai pentru a-i conduce spre poarta joasă; totuşi, neglijând să intre prin ea, aceştia de fapt mărturisesc că au „primit în zadar harul lui Dumnezeu” (iertarea păcatelor şi conducerea până la această poartă); pentru că, după ce au ajuns la această stare, ei refuză sau neglijează să se folosească de „singura nădejde a chemării noastre”. Domnul ar putea în mod cuvenit să le spună acestora: Vă retrag imediat toate privilegiile speciale, de orice fel. Nu sunteţi mai vrednici de favoarea Mea decât restul lumii şi veţi avea aceleaşi privilegii şi ocazii pe care intenţionez să le ofer întregii omeniri în timpul Veacului Milenar; dar în viaţa prezentă nu veţi mai avea în continuare privilegii, îndurări, grijă, atenţie specială etc., din partea Mea, şi nici preferinţă în viaţa viitoare — dar El nu face acest lucru imediat, ci are multă răbdare faţă de mulţi.
Făgăduinţele nespus de mari şi scumpe din Cuvântul lui Dumnezeu — cum sunt de pildă acelea care ne asigură că „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu” se vor aplica numai la cei care au fost favorizaţi de Dumnezeu, au fost conduşi spre poarta joasă a sacrificiului de sine şi au intrat prin ea bucuroşi, căci numai aceştia iubesc pe Dumnezeu în grad suprem — mai mult decât pe ei înşişi. „Toate sunt ale lor; şi ei sunt ai lui Hristos, iar Hristos este al lui Dumnezeu.” Ei au intrat în şcoala lui Cristos şi toate instrucţiunile, încurajările şi disciplinările vieţii le vor fi conduse în consecinţă, pentru pregătirea lor finală în vederea Împărăţiei. Însă asemenea lecţii, instrucţiuni şi binecuvântări nu sunt pentru cei care refuză să intre în şcoală — care refuză să-şi supună voinţa celei a marelui Învăţător.
Strict vorbind, cei care primesc harul lui Dumnezeu în zadar n-au nici o bază cuvenită pe care să se apropie de Domnul nici chiar în rugăciune; căci, de ce ar aştepta cineva grijă deosebită şi privilegii deosebite de la Domnul în timp ce neglijează să facă o întoarcere cuvenită pentru binecuvântările deja primite? Să se gândească el oare că deoarece a primit deja o ((155)) binecuvântare de la Domnul spre înţelepciune şi îndreptăţire de probă Domnul ar fi obligat să-i dea mai multe îndurări? Să nu se gândească el mai degrabă că după ce a primit aceste binecuvântări de la Domnul, mai presus de favoarea generală acordată până acum rasei răscumpărate, el şi-a primit cu prisosinţă partea? — că neurmând în armonie cu voinţa Domnului el trebuie să se aştepte ca în continuare îndurările şi favorurile divine să treacă de la el spre cei care până atunci nu fuseseră atât de mult privilegiaţi şi care prin urmare n-au dispreţuit în acea măsură oferta preţioasă a Domnului? Dar Domnul este foarte milostiv şi are multă îndurare, şi, ca atare, putem aştepta că atâta vreme cât unii rămân în atitudine de credinţă, Domnul nu-i va respinge cu totul.
Care ar fi remediul pentru cei care se află în această atitudine şi care doresc să fie pe deplin ai Domnului şi să-I ceară pe deplin favorurile? Răspundem că ei trebuie să facă o deplină consacrare Domnului, predându-şi voinţa în legătură cu toate lucrurile lor — toate scopurile lor, speranţele lor, perspectivele lor, mijloacele lor, şi chiar iubirile lor pământeşti trebuie să fie predate Domnului; şi în schimb să accepte, ca lege a fiinţei lor şi ca regulă a conduitei lor viitoare, îndrumarea Cuvântului Său, Spiritul şi Providenţele Sale, asiguraţi că acestea vor produce pentru ei nu numai rezultate mai glorioase în privinţa vieţii lor viitoare, ci şi binecuvântări mai mari ale inimii în viaţa prezentă.
Cum să facă ei acest lucru? Răspundem că trebuie să-l facă din inimă, reverenţios, în rugăciune — contractul trebuie să fie făcut cu Domnul în mod hotărât, dacă este posibil cu voce auzibilă; şi să fie cerute harul, mila şi binecuvântarea divină, ca ajutoare necesare în îndeplinirea acestui sacrificiu.
Şi ce trebuie făcut dacă unii „caută pe Dumnezeu”, dar încă nu se simt cu totul pregătiţi să se predea astfel pe deplin voinţei Lui? Răspundem că trebuie să meargă la Domnul în rugăciune cu această problemă şi să ceară binecuvântarea Sa asupra studiului Adevărului, pentru ca aceştia să-şi poată da seama ((156)) tot mai mult, întâi, de faptul că serviciul este înţelept, apoi, că binecuvântările care vor urma sunt sigure, şi apoi, că El este credincios în ţinerea tuturor făgăduinţelor îndurătoare de ajutor şi putere făcute clasei sacrificatoare de sine. De asemenea, trebuie să ceară ca Domnul să-i facă în stare să cântărească şi să evalueze corect lucrurile pământeşti — ca ei să-şi poată da seama şi, dacă este necesar, să aibă experienţe din care să vadă cât de trecătoare şi nesatisfăcătoare sunt toate lucrurile legate de egoismul acestui timp prezent şi acele lucruri după care tânjeşte mintea naturală — ca ei să poată fi astfel în stare să facă o consacrare şi să aprecieze privilegiul îndreptării afecţiunii lor asupra lucrurilor de sus şi nu asupra celor de jos, precum şi a sacrificării celor din urmă pentru cele dintâi.
Aici se ridică un alt punct: în vederea faptului că „chemarea de sus” este închisă şi că, prin urmare, cel care se consacră n-ar putea fi pe deplin asigurat de ocazia ajungerii la premiul naturii noi şi la gloria, onoarea şi nemurirea ei — ce importanţă ar avea aceasta în privinţa consacrării? Noi răspundem că n-ar avea nici o importanţă; consacrarea este oricum singura cale rezonabilă, cuvenită pentru poporul Domnului — consacrare deplină se va cere şi de la cei care vor trăi şi se vor bucura de binecuvântările Veacului Milenar — nimic mai puţin decât aceasta. Cât priveşte posibilităţile şi răsplăţile care decurg: am arătat deja că, după înţelegerea noastră, mulţi vor mai fi încă admişi la privilegiile „chemării de sus”, pentru a lua locurile unora care s-au consacrat deja, dar care nu vor „alerga aşa încât să dobândească” premiul şi de aceea vor fi socotiţi scoşi afară din alergare. Dar nici unul, putem fi siguri, nu va fi admis la acele privilegii dacă n-a intrat mai întâi prin această poartă joasă a consacrării şi sacrificiului.
A fost probabil adevărat despre toţi cei care au intrat prin poarta cea joasă că ei n-au văzut clar şi n-au înţeles pe deplin binecuvântările mari şi bogate pe care le are Dumnezeu în păstrare pentru Noua Sa Creaţie credincioasă; la început au văzut doar serviciul înţelept, iar după aceea au aflat mai mult în privinţa lungimii şi lăţimii, înălţimii şi adâncimii ((157)) bunătăţii lui Dumnezeu şi a privilegiilor chemării lor de sus. Aşa este şi cu aceia care intră acum: ei nu pot aprecia pe deplin lucrurile cereşti, spirituale, până ce mai întâi ajung la punctul de a face serviciul lor înţelept printr-o deplină consacrare. Şi putem fi siguri că oricine se va consacra şi se va sacrifica pe deplin în interesul cauzei Domnului după ce clasa cerească va fi completă, va afla că Domnul are încă o mulţime de alte feluri de binecuvântări de dat; şi că toate binecuvântările Sale sunt pentru aceşti consacraţi, jerfitori de sine. Este posibil ca ei să fie socotiţi împreună cu vrednicii din vechime care au avut dispoziţia sacrificatoare plăcută lui Dumnezeu, înainte de a începe „chemarea de sus”.
Păreri eronate despre sfinţire
Luând în considerare confuzia generală de gândire care predomină printre creştini în privinţa planului divin şi a îndreptăţirii şi sfinţirii cerute în Scripturi, nu trebuie să ne mire că predomină această considerabilă confuzie. O părere eronată — susţinută însă de o proporţie relativ mică din poporul Domnului, dar spre marea lor pagubă — este pretenţia sfinţirii şi perfecţiunii reale reprezentată uneori prin declaraţia adepţilor ei, că ei „n-au păcătuit de ani de zile” etc. Aceştia îşi află paralela în fariseii din zilele Domnului nostru, care „se încredeau în ei înşişi că sunt drepţi şi dispreţuiau pe ceilalţi”, şi care, simţind această autoîndreptăţire, au neglijat privilegiile şi îndurările pregătite pentru ei prin Domnul în opera Sa răscumpărătoare.
Mintea acestor aşa-zişi „oameni sfinţiţi” şi „oameni fără păcat” este abătută prin această eroare într-un grad considerabil de la credinţa în Domnul — credinţa în opera Sa răscumpărătoare — de la încrederea în meritul sacrificiului Său etc.; fiindcă, de ce s-ar baza ei pe meritul sau pe harul Său dacă pot ţine şi ţin legea divină perfect? O dificultate care duce la această poziţie este lipsa de reverenţă faţă de Domnul, iar alta este o prea înaltă apreciere de sine. O reverenţă cuvenită faţă de Domnul ar vedea măreţia Lui, maiestatea Lui şi, ca standard al Său de sfinţenie, ((158)) perfecţiunea caracterului Său; şi o autoapreciere cuvenită i-ar convinge în grabă (cum îi convinge şi pe alţii) că sunt departe de standardul divin în cuvânt, faptă şi gând.
O altă clasă de aşa-zişi „oameni sfinţiţi” nu merg până la aceeaşi extremă în chestiunea pretinderii lipsei de păcat, dar, recunoscând imperfecţiunea, pretind sfinţenie, sfinţire completă etc., pe motivul căutării de a evita păcatul — de a trăi fără păcat etc. După cum am arătat deja, noi suntem complet de acord cu ideea că toţi cei cu adevărat consacraţi trebuie să caute a evita păcatul în măsura capacităţii lor. Greşeala celor pe care îi criticăm este că ei consideră că această evitare a păcatului este singurul obiectiv şi scop al consacrării lor. Ei au înţeles cu totul greşit chestiunea: nici o creatură a lui Dumnezeu n-a avut vreodată dreptul de a păcătui; şi ca atare abţinerea de la păcat — de la ceea ce n-a avut nici un drept să facă — n-ar putea fi în nici un sens cuvenit numită sau considerată o „jertfă”. Cuvântul lui Dumnezeu nu cere nicăieri să sacrificăm păcatele. Aceşti prieteni dragi, care nu merg mai departe decât numai până la o astfel de consacrare de a evita păcatul, au mers numai până unde trebuie să meargă toţi îndreptăţiţii şi n-au intrat încă prin poarta joasă a sacrificiului de sine, care înseamnă renunţarea la acele lucruri care sunt drepte, legale şi cuvenite — predarea lor voluntară, ca să putem servi cu atât mai bine pe Domnul şi cauza Sa.
Cristos a fost făcut pentru noi răscumpărare
Cuvântul răscumpărare este folosit aici în sensul de eliberare, mântuire, ca rezultat al operei răscumpărătoare — rezultat al unei răscumpărări, sau al unui preţ corespunzător dat. Ideea conţinută în cuvânt ne duce până la sfârşitul complet al biruinţei Bisericii, la starea naşterii complete a Noii Creaţii — chiar dacă în textul nostru el poate fi în mod potrivit aplicat şi la eliberările intermediare şi incidentale ale credincioşilor pe tot parcursul căii înguste, culminând cu mântuirea „în chip desăvârşit” în gloria, onoarea şi nemurirea Primei Învieri.
((159))
Apostolul ne asigură că sacrificiul Domnului nostru a câştigat pentru noi o „răscumpărare veşnică”, a desăvârşit pentru noi o eliberare veşnică de sub robia păcatului şi de sub pedeapsa lui — moartea (Evr. 7:25; 9:12). Este adevărat, această răscumpărare este pentru întrega lume; şi Domnul nostru va asigura în final pentru toţi cei care vor veni în armonie cu cerinţele divine o răscumpărare veşnică din păcat şi pedeapsa lui — moartea; dar, după cum am văzut deja*, eliberarea veşnică ce se va aplica la întreaga lume în veacul viitor, prin aducerea tuturor la o cunoştinţă a adevărului şi sub stăpânirea Împărăţiei lui Dumnezeu, se aplică în timpul prezent numai la casa credinţei — şi dintre aceştia în mod complet numai la cei care merg sacrificându-se în urmele Marelui Preot ca membri ai „Preoţimii Împărăteşti”. „Răscumpărarea lor veşnică” din păcat şi moarte va fi ca membri ai Noii Creaţii, încoronaţi cu glorie, onoare, nemurire.
*Umbrele Cortului Întâlnirii privind sacrificiile mai bune, pag. 90.
Să examinăm şi alte texte în care acelaşi cuvânt apolutrosis (eliberare, mântuire) este redat prin răscumpărare. Domnul nostru, indicând spre mântuirea care atunci urma să ne fie adusă prin Întâia Înviere, le spune unora care vor fi în viaţă la sfârşitul veacului, care vor discerne anumite semne ale timpului: „Să vă ridicaţi capetele, pentru că răscumpărarea voastră se apropie” (Luca 21:28). Apostolul, vorbind către aceeaşi clasă de Noi Creaturi, îi îndeamnă zicând: „Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării” (Efes. 4:30). În aceste texte, de asemenea, nu se face referire la opera de răscumpărare îndeplinită prin sacrificiul Domnului nostru, ci la rezultatele acelei opere, aşa cum ele vor fi îndeplinite prin desăvârşirea Bisericii, care este corpul Său, în Întâia Înviere. În aceeaşi Epistolă (1:7) apostolul spune: „Avem răscumpărarea prin sângele Lui”. Evident că el se referă aici la binecuvântările de care noi ne bucurăm în prezent prin meritele sacrificiului Domnului nostru, care ne acoperă neajunsurile şi lucrează ((160)) pentru noi mai presus de orice măsură o greutate veşnică de slavă, prin aceea că lucrează în noi să vrem şi să facem buna plăcere a lui Dumnezeu. Ideea pe care vrem s-o fixăm este că Cristos a fost făcut pentru noi eliberare în timpul prezent — dându-ne biruinţa în conflictele prezente, după cum în final El ne va da şi biruinţa completă făcându-ne desăvârşiţi în asemănarea Sa.
Această idee este arătată şi mai departe de acelaşi scriitor, care ne asigură (Rom. 3:24) că harul lui Dumnezeu ne-a îndreptăţit fără plată (şi continuă să ne menţină îndreptăţirea câtă vreme rămânem în Cristos) „prin răscumpărarea care este în Hristos Isus”, şi care va ajunge la completarea ei, în ceea ce ne priveşte, când vom fi făcuţi asemenea Lui şi-L vom vedea aşa cum este, împărtăşindu-I gloria în ziua răscumpărării (eliberării). În aceeaşi Epistolă (8:23), apostolul vorbeşte iarăşi despre completarea răscumpărării sau eliberării noastre şi despre felul în care trebuie s-o aşteptăm până la timpul hotărât al lui Dumnezeu. După ce ne arată faptul că „toată creaţia suspină şi suferă durerile naşterii” aşteptând „descoperirea fiilor lui Dumnezeu (Noua Creaţie glorificată)”, el adaugă: „şi nu numai ea, dar şi noi (chemaţi şi concepuţi pentru Noua Creaţie) care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi, aşteptând înfierea, adică răscumpărarea (eliberarea) trupului nostru” — corpul lui Cristos, Biserica, al cărei Cap este Isus şi ai cărei membri în devenire suntem noi. Acesta va fi sfârşitul operei de răscumpărare pentru noi, căci, deşi noi între timp avem parte prin răscumpărare de multe binecuvântări şi avantaje, nu vom ajunge până atunci la răscumpărarea deplină. Rom. 8:20-23.
În privinţa stării noastre prezente — a părţii pe care o avem deja în răscumpărare — Domnul nostru spune: „Cine crede în Mine are viaţa veşnică” (Ioan 6:47), şi apostolul de asemenea: „Cine are pe Fiul are viaţa” (1 Ioan 5:12). Nu trebuie să înţelegem că această credinţă înseamnă numai o consimţire mintală la unele fapte legate de planul divin de mântuire, ci o credinţă în jertfa de ispăşire şi o conduită în armonie cu împotrivirea ei la păcat — o credinţă vie care se ((161)) manifestă prin supunerea inimii. În mod asemănător, nu trebuie să înţelegem că aceasta ar însemna că credincioşii au viaţă veşnică în sensul deplin al cuvântului — în sensul în care o vor avea în cele din urmă, prin partea lor la Întâia Înviere. Mai degrabă trebuie să înţelegem că credincioşii consacraţi sunt concepuţi pentru înnoirea vieţii, au viaţa nouă începută în ei, în sensul că voinţa lor este acceptată de Dumnezeu ca început a ceea ce ei vor fi la Întâia Înviere, adică Noi Creaturi.
Trebuie să înţelegem aceste declaraţii în deplină armonie cu ceea ce spune apostolul, că, „în nădejdea aceasta am fost mântuiţi” — prin credinţă — socotiţi mântuiţi, nu complet mântuiţi. Prin urmare, trebuie să aşteptăm cu răbdare completarea lucrării bune pe care Dumnezeu a început-o în noi — să aşteptăm „harul (mântuirea) care vă va fi adus la descoperirea lui Isus Hristos” — „când va veni . . . ca să fie preamărit în sfinţii Săi”. 1 Pet. 1:13; 2 Tes. 1:10.
Răscumpărarea (eliberarea) care este în Isus Cristos — cea de care noi ne bucurăm acum, precum şi cea care va fi în curând completată în noi — este identificată peste tot în Scriptură cu sacrificiul pe care Domnul nostru l-a făcut pentru noi. Deşi moartea Lui a constituit preţul pentru pedeapsa noastră, învierea Lui a fost esenţială; căci un Mântuitor mort nu putea ajuta pe cei răscumpăraţi să se întoarcă la ceea ce fusese pierdut. Experienţele Domnului nostru în legătură cu sacrificiul, suntem asiguraţi, L-au calificat cu atât mai mult pentru marea lucrare de eliberare a creaţiei gemânde, cumpărată cu sângele Său. Apostolul spune: „Prin faptul că El Însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor care sunt ispitiţi” — poate să-i elibereze de ispitele care altfel i-ar putea birui. El „nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, va pregăti şi ieşirea din ea”. El ar putea îngădui să ne poticnim, dar atâta vreme cât ne încredem în El nu va îngădui să fim complet doborâţi — să cădem în Moartea a Doua. Evr. 2:18; 1 Cor. 10:13.
Faptul că permite să ne poticnim poate fi uneori mijlocul Său pentru a ne învăţa lecţii valoroase în privinţa slăbiciunilor ((162)) noastre şi a necesităţii noastre de a privi spre El, atât ca Păstorul cât şi ca Răscumpărătorul nostru, şi de a ne simţi slăbiciunile, ca prin acestea să putem deveni tari în Domnul şi în puterea tăriei Lui. El ne este pus în faţă ca Marele nostru Preot, care poate simţi cu noi în slăbiciunile noastre, şi în acelaşi timp are putere deplină să ne ajute în ceasul ispitei. Despre El se menţionează în mod deosebit că este „îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi” şi poate „mântui în chip desăvârşit” pe acei care se apropie de Tatăl prin spusţinerea Lui, şi care continuă să rămână în El prin credinţă vie, ceea ce implică ascultare în măsura capacităţii. Astfel trebuie să ne bucurăm noi în Răscumpărătorul nostru ca Mântuitor, ca Eliberator în prezent, precum şi ca Eliberator din mormânt în curând, prin înviere — ca Desăvârşitorul credinţei noastre. Evr. 2:17, 18; 4:15, 16; 5:2; 7:25, 26.
O, Tu, Dumnezeu al mântuirii noastre,
Răscumpărător de orice păcat,
Tu ne-ai chemat la o stare
Ce noi n-am fi meritat.
O, noi dar Te lăudăm
Luptându-ne să intrăm.
În paşii Mântuitorului nostru
Zilnic ne-om lupta să umblăm,
Iar a lumii rece nefavoare
Doar la Stâncă ne va face să apelăm.
Cum adapă
Turma-Ţi ostenită a ei apă!
Noi cu El vom duce vestea
Tatălui ceresc de har;
Arăta-vom cum de lanţuri El scăpat-a
Omenirea cea pierdută, ruinată în păcat.
O, ce mare îndurare
Străluceşte-n a Sa glorioasă faţă!
Noua Creaţie
Noua Creaţie – Studiul II
Noua Creaţie este separată şi distinctă de toate celelalte — De ce este aleasă dintre creaţia umană mai degrabă decât dintre celelalte — Obiectivul alegerii ei — Misiunea ei prezentă şi viitoare — Cum este concepută şi născută pentru o natură nouă — Legătura strânsă a tuturor membrilor unul cu altul şi cu căpetenia, capul şi mirele lor — Dezvoltarea şi probele membrilor ei — Al şaselea simţ al Noii Creaţii, sau simţul spiritual pentru discernerea lucrurilor spirituale — După ce nume trebuie să fie cunoscută Noua Creaţie, pentru a fi loială capului şi pentru a nu se separa de nici unul dintre fraţi?
Biserica Veacului Evanghelic este adesea menţionată în Scripturi ca o Creaţie Nouă — membrii ei finali, biruitorii, fiind în mod specific menţionaţi ca „Creaţii Noi” în Cristos Isus (2 Cor. 5:17). Din nefericire însă, a devenit un obicei la creştinii deplin consacraţi, ca şi la ceilalţi, să citească cuvintele inspiraţiei divine într-o manieră încâlcită, ceţoasă, care nu reuşeşte să dea cuvintelor ei importanţa lor reală şi care lipseşte pe cititori de multă binecuvântare, mângâiere şi instruire, pe care le-ar putea primi dacă doar ar urma o cale mai raţională şi ar fi mai plini de spiritul uceniciei — cu dorinţa de a înţelege revelaţia divină. Dificultatea pare să conste în mare măsură în faptul că cititorii obişnuiţi ai Cuvântului nu se aşteaptă să fie învăţaţi de el, ci îl citesc într-o manieră mai degrabă mecanică, ca o datorie sau ca un repaus; iar când doresc informaţii referitoare la planul divin, recurg la comentarii şi catehisme. Acestea, ca şi învăţătorii care sunt în viaţă, ar trebui să fie o mână de ajutor în îndrumarea peregrinilor Sionului spre o cunoştinţă mai clară a caracterului şi planului divin; dar, din nefericire, ei sunt adesea tocmai contrariul acesteia. Adeseori întunecă ((60)) şi dezorientează judecata şi răstălmăcesc Cuvântul divin, iar cei care se încred în ei sunt mai degrabă îndepărtaţi de la lumină decât să fie conduşi spre ea.
Această îndrumare greşită nu este intenţionată, căci atât învăţătorii cât şi autorii, presupunem, prezintă cititorilor tot ce au mai bun. Originea problemei este departe în trecut. Cu mai bine de 1800 de ani în urmă, când apostolii „au adormit”, vrăjmaşul, Satan, a avut mână liberă în Biserică, câmpul de grâu al Domnului; şi după cum a profeţit pilda Domnului, el a semănat din plin neghina erorii (Mat. 13:24, 36-43). Aceste erori au deformat şi denaturat fiecare adevăr al revelaţiei divine, cu rezultatul că înainte de ivirea secolului al patrulea câmpul de grâu al Domnului a devenit practic un câmp de neghină, având proporţional doar o mică minoritate de grâu în el. Întunecimea erorii s-a lăsat tot mai mult asupra Bisericii şi timp de zece secole „Taina Fărădelegii” a predominat şi întuneric des a acoperit popoarele. Aceste zece secole sunt denumite astăzi „Veacurile Întunecate” de către o mare parte dintre oamenii cei mai inteligenţi ai „lumii creştine”, şi să ne amintim că în mijlocul acestui întuneric des şi-a avut începutul Mişcarea Reformei. Lumina reformatorilor a început să strălucească în mijlocul întunericului, şi, mulţumim lui Dumnezeu, ea a devenit tot mai strălucitoare de atunci încoace! Să nu ne mire totuşi că reformatorii înşişi, educaţi în acel întuneric mare, au fost mai mult sau mai puţin contaminaţi de el şi că n-au reuşit să se cureţe imediat de erorile lui pângăritoare; mai degrabă am fi considerat pur şi simplu un miracol dacă aceştia ar fi ieşit brusc din întunericul des la lumina deplină, clară a caracterului şi planului divin.
Problema printre urmaşii reformatorilor din ultimele trei secole a fost că ei au considerat meritoriu să accepte crezurile formulate în acea perioadă a Reformei şi s-au mândrit cu ele, considerând neortodox orice alt progres spre lumină. Dimpotrivă, atât ei cât şi noi, deşi onorăm pe reformatori şi ((61)) ne bucurăm de fidelitatea lor, trebuie să ne amintim că ei n-au fost luminile Bisericii, că ei nu i-au fost daţi Bisericii ca şi conducători, ci au fost doar ajutoare. Îndrumătorii stabiliţi divin au fost, mai întâi de toate, Domnul nostru; în al doilea rând, apostolii inspiraţi, păstraţi şi îndrumaţi de El; şi, în al treilea rând, oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu din vechime, care au vorbit şi au scris cum au fost mişcaţi de Spiritul sfânt pentru instruirea noastră. Datorită faptului că Domnul le-a permis reformatorilor să vadă o sclipire din adevărata lumină, ei au putut să discearnă în parte ce des era întunericul care-i înconjura şi să facă efortul eroic pe care l-au făcut, ca să scape de el şi să ajungă iarăşi în lumina cunoştinţei lui Dumnezeu, care străluceşte pe faţa lui Isus Cristos Domnul nostru, şi care, prin cuvintele Sale şi prin cuvintele apostolilor, ne este dată ca o candelă pentru picioarele noastre şi ca o lumină pentru paşii noştri, făcând cărarea celui drept ca lumina strălucitoare „care merge mereu crescând până la miezul zilei”. Acum oricine vrea să fie urmaş al Domnului şi urmaş al luminii trebuie să fie atent ca, în timp ce nu ignoră mijloacele umane şi slujirea lor, pe cale orală şi prin pagina scrisă, trebuie să accepte de la aceştia numai acel sprijin care l-ar ajuta în aprecierea mesajului inspirat înregistrat în Scripturi: „Căci dacă nu vorbesc după acest cuvânt, zorile nu sunt pentru ei” (Isa. 8:20, Biblia interlineară ebraico-engleză, J. P. Green — n.e.).
În studiile anterioare am văzut că Domnul nostru Isus, cu mult înainte de a deveni „Omul Isus Hristos”, a fost „începutul creaţiei lui Dumnezeu”; am văzut o dezvoltare progresivă printre creaţiile lui Dumnezeu făcute de Preaiubitul Fiu şi prin El — heruvimi, serafimi, îngeri, diferite ordine de fiinţe spirituale, în privinţa cărora puţin ne-a fost descoperit. Tocmai am terminat o examinare a creaţiei pământeşti şi în lumina revelaţiei divine am văzut ce grandioasă va fi desăvârşirea ei în „timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit”. Însă ((62)) Scripturile ne prezintă Creaţia Nouă, care este acum în analiză, ca fiind cu totul separată şi distinctă de ordinele de îngeri şi de oameni. Tatăl ceresc a fost mulţumit de fiecare trăsătură a lucrării Sale, fiindcă toată „lucrarea Lui este perfectă” şi fiecare clasă sau ordin este perfect în sine, sau va fi perfect când va fi introdus marele Jubileu la care s-a făcut referire într-un capitol anterior. Crearea acestor diferite ordine nu trebuie ca atare să fie înţeleasă că ar însemna nemulţumire din partea Creatorului şi o încercare de a face ceva mai bun sau mai satisfăcător, ci mai degrabă trebuie să vedem în aceasta o ilustrare a „înţelepciunii nespus de felurite a lui Dumnezeu”. Varietatea pe care o vedem în natură la flori, iarbă, copaci, şi printre animale, ilustrează acest lucru — fiecare este perfect în felul său şi pe planul său. Nu din cauză că a fost nemulţumit de trandafir au fost produse garoafa şi panseaua, ci varietatea în formă, frumuseţe şi miros ne dau doar o mică idee despre lungimea şi lăţimea, înălţimea şi adâncimea minţii divine — diversitate armonioasă; frumuseţe şi perfecţiune exprimată în diferite forme, modele şi culori. Tot aşa este şi cu creaţiile inteligente — fiii lui Dumnezeu de pe diferitele planuri de existenţă.
Din acest punct de vedere ne dăm seama că, indiferent câte creaţii va aduce Dumnezeu în existenţă, nu va exista prilej de gelozie între ele, deoarece fiecare fiind perfectă pe propriul ei plan şi în propria ei sferă, va fi satisfăcută pe deplin cu propria ei stare şi o va prefera cu adevărat pe aceea oricărei alteia; întocmai cum un peşte este mai mulţumit să fie peşte decât pasăre, şi, invers, pasărea este mai mulţumită cu natura ei: tot aşa omenirea, când va fi restabilită la perfecţiune umană în condiţii edenice, va fi absolut satisfăcută cu acele condiţii, aşa încât oamenii nu vor râvni să fie îngeri de nici un grad sau stare şi nici nu vor râvni cea mai înaltă dintre toate naturile, acordată noii creaţii, anume, „firea dumnezeiască” (2 Pet. 1:4). Nici îngerii nu vor râvni natura şi condiţiile heruvimilor şi serafimilor, sau ale omului — şi nici natura divină. Toţi vor înţelege în cele din urmă că natura divină este cea mai înaltă dintre toate; că are calităţi şi condiţii care le depăşesc pe ale tuturor ((63)) celorlalte naturi; totuşi sub aranjamentul divin fiecare natură va fi atât de complet în armonie cu propriile condiţii, mediu şi perfecţiune, încât fiecare va fi satisfăcut cu propria sa stare.
Când Iehova Dumnezeu a plănuit Noua Creaţie — părtaşi naturii divine (2 Petru 1:4) — părtaşi la propria Sa „slavă, cinste şi nemurire” (Rom. 2:7, Cornilescu — n. e.) — El a hotărât că nimeni nu putea fi creat pentru o poziţie atât de înaltă şi apoi să fie încercat, ci, dimpotrivă, indiferent cine vor fi făcuţi membri ai Noii Creaţii, trebuie mai întâi să fie încercaţi şi să-şi dovedească în mod absolut loialitatea faţă de Creatorul lor şi faţă de principiile guvernării Sale drepte pentru ca ei să poată fi ridicaţi la această stare înaltă — la această Nouă Creaţie de natură divină. Tocmai am văzut cum a fost aranjată încercarea şi probarea omului în privinţa vredniciei sale de viaţă veşnică — perfecţiunea umană originară în care el a fost creat, căderea lui, răscumpărarea lui şi recuperarea şi restabilirea tuturor celor din rasa lui care vor fi găsiţi vrednici. Tocmai am văzut că îngerii au fost creaţi în sfinţenia şi perfecţiunea naturii lor şi au fost ulterior încercaţi şi probaţi; dar este evident că o procedură similară în legătură cu Noile Creaturi de natură divină (şi anume, crearea lor în perfecţiunea acestei naturi şi încercarea lor ulterioară) n-ar fi potrivită. De ce? Pentru că un element de cea mai mare importanţă al naturii divine este nemurirea, şi când ajungem să înţelegem că acest cuvânt înseamnă o stare în care moartea nu este posibilă*, putem uşor vedea că, să fi creat unele fiinţe pe plan divin, nemuritoare, pentru care moartea nu este posibilă, şi numai după aceea să le fi încercat, să le fi probat, ar fi însemnat că, dacă vreunele nu s-ar fi ridicat la înălţimea normei cerute, de loialitate absolută faţă de Dumnezeu, ele ar fi fost călcătoare de lege nemuritoare, care nu puteau fi distruse şi a căror existenţă continuă de-a lungul eternităţii ca şi călcătoare de lege, ca păcătoase, ar fi însemnat tot atâtea neajunsuri, tot atâtea pete pe frumoasa creaţie a universului, frumoasă cum Dumnezeu are intenţia ca aceasta să fie în cele din urmă. Ne ((64)) dăm seama atunci de această înţelepciune adâncă a planului pe care Dumnezeu l-a adoptat în privinţa acestei clase, care are cea mai înaltă favoare dintre toate creaturile Sale — prin aceea că-i încearcă sever, decisiv, în timp ce aceştia sunt încă muritori, membri ai unei alte creaţii, de natură supusă morţii.
*Vezi Vol. V, pag. 389
Dacă ne plasăm în minte alături de marele Creator, ca prieteni intimi ai Săi, şi ne imaginăm filosofia aranjamentului divin pentru această Creaţie Nouă, ni-L putem imagina pe Iehova Dumnezeu meditând în privinţa acestei Creaţii Noi astfel: Cărei clase a fiilor lui Dumnezeu să-i dăruiesc Eu acest privilegiu distins, de a fi transformaţi la acest ordin sau clasă supremă a creaturilor Mele? Fiecare ordin este deja în chipul Meu — om, îngeri, heruvimi, serafimi şi arhanghel — toţi vor fi fericiţi în cel mai înalt grad, fiecare în perfecţiunea şi starea sa proprie, când planul Meu va fi ajuns la culmea lui şi când încercările se vor fi sfârşit — dar căreia dintre ele să-i ofer această binecuvântare şi posibilitate, cea mai mare dintre toate — de a deveni „părtaşi firii dumnezeieşti?” Natural, Întâiul-Conceput a venit prompt în mintea Tatălui, El fiind deja Cel mai presus, Cel mai important dintre toate miriadele, deja alături de El, dumnezeul, puternicul, prin care El crease toate lucrurile şi care în toate amănuntele Îşi arătase fidelitatea şi loialitatea faţă de Tatăl şi Creatorul Său. Lui, prin urmare, I se va acorda posibilitatea obţinerii naturii divine şi a gloriei, onoarei şi nemuririi acesteia. „Căci toată plinătatea şi-a găsit plăcerea să locuiască în El” — „pentru ca în toate să aibă cel dintâi loc” (Col. 1:18, 19). El avea deja întâietate faţă de toţi ceilalţi, şi folosind-o credincios era în mod natural primul în ordinea avansării la oricare din onorurile şi demnităţile mai înalte pe care le avea Tatăl de dat. Celui care are i se va mai da şi va avea de prisos: credincioşia îşi va avea răsplata ei, chiar dacă aceasta va însemna că acel credincios trebuie să fie supus la încercări, experienţe şi disciplinări din cele mai severe. Chiar dacă era Fiu, cel mai loial Fiu, cel mai devotat Fiu, nu I se putea da o parte în această natură divină, fără ca mai întâi de toate credinţa şi loialitatea să-I fie supuse celor mai severe încercări.
((65))
Acest plan general pentru Noua Creaţie şi această alegere a Singurului Conceput pentru a fi capul şi cel mai important din Noua Creaţie — supus încercărilor, disciplinărilor, umilirilor şi altor experienţe necesare pentru a-I dovedi vrednicia — fuseseră deja hotărâte în sfatul divin înainte de a fi creat omul. Lui Dumnezeu Îi era cunoscut mai dinainte că creatura Sa umană va cădea; El hotărâse că sentinţa ei va fi moartea; şi El aranjase mai dinainte ca proba la care să-L supună pe Singurul Conceput să fie ca, din proprie voinţă, El să devină Răscumpărătorul omenirii, şi printr-o jertfă atât de mare cum implica acest lucru, să-Şi manifeste loialitatea faţă de Tatăl şi credinţa în El. Astfel, în planul divin El a fost „Mielul înjunghiat înainte de întemeierea lumii”. Din acest punct de vedere observăm că, departe de a fi forţat să devină răscumpărătorul omului — departe ca prin această cerinţă Tatăl să facă nedreptate faţă de Fiul, aceasta a fost pregătirea Lui de către Tatăl pentru marea înălţare — mai presus de îngeri, domnii şi puteri, şi de orice nume care se poate numi, ca părtaş al propriei Sale naturi şi părtaş la propriul Său tron. Evr. 1:4; Efes. 1:21.
Din acest punct de vedere nu ne putem mira că apostolul vorbeşte despre faptul că Domnul nostru „pentru bucuria care-I era pusă înainte” a preluat sarcina de a fi Răscumpărătorul nostru (Evr. 12:2). Bucuria n-a constat numai în anticiparea celui mai înalt loc în Noua Creaţie, cu mult mai presus decât toate celelalte creaţii, dar putem presupune în mod raţional că aceasta a fost o parte din ea. Cu toate acestea, observăm că Răscumpărătorul nostru în rugăciunea Sa către Tatăl, în timp ce trecea prin încercări, cu modestia Sa caracteristică, nu S-a referit la marea demnitate, glorie şi nemurire promisă şi aşteptată, ci, cu o minunată simplitate şi smerenie, El a cerut numai să fie restabilit la starea de dinainte, ca şi cum aprecia că era o onoare suficientă faptul că fusese ales de Tatăl ca agentul Său care să îndeplinească şi alte aspecte ale planului divin, după cum El fusese deja agentul onorat în crearea tuturor lucrurilor care au fost făcute (Ioan 1:3). Cuvintele Sale simple au fost: „Tată, preamăreşte-Mă la Tine Însuţi cu slava ((66)) pe care o aveam cu Tine înainte de a fi lumea” (Ioan 17:5). Dar răspunsul Tatălui a fost plin de semnificaţie, când a zis: „Te-am preamărit (onorat) şi Te voi mai preamări (onora)”. Ioan 12:28 — Manuscrisul Vatican.
Dar, mai departe, Tatăl hotărâse în Sine ca Noua Creaţie să nu fie formată numai dintr-un individ, ci El să aibă „fraţi” (Evr. 2:17). Cine să fie aceşti fraţi? Din ce clasă vor fi ei selecţionaţi? Dintre heruvimi? Dintre serafimi? Dintre îngeri? Sau dintre oameni? Din oricare clasă ar fi, ei trebuie să fie supuşi exact aceloraşi încercări care au fost cerute de la Singurul Conceput; pentru acelaşi motiv, că ei vor împărtăşi gloria, onoarea şi nemurirea Lui. Proba la care a fost supus El a fost proba ascultării — „până la moarte” (Filip. 2:8), şi, de aceea, toţi care vreau să aibă parte cu El de natura divină, ca Noi Creaturi, trebuie să aibă parte cu El şi de probe, suferinţe şi încercări, şi trebuie să se dovedească credincioşi chiar până la moarte. Dacă oferta le-ar fi fost făcută membrilor vreunei clase sau naturi îngereşti, ar fi însemnat un program divin diferit de acela pe care-l vedem acum ducându-se la îndeplinire. Am văzut că sfinţii îngeri au primit experienţa şi cunoştinţa prin observaţie, mai degrabă decât prin contact cu păcatul şi moartea; şi a presupune printre îngeri o astfel de situaţie care să le fi permis unora dintre ei să moară, ar fi însemnat o stare reală de păcat printre ei şi persecutarea unora de către alţii etc., pentru a produce o astfel de stare de moarte; sau ar fi însemnat ca unii dintre îngeri să-şi lase natura mai înaltă, aşa cum a făcut Domnul Isus, şi să devină oameni „pentru suferinţa morţii”. Dumnezeu n-a adoptat acest plan; dar, fiindcă în planul Său păcatul şi pedeapsa lui, moartea, vor fi ilustrate prin omenire, El a hotărât să aleagă restul Noii Creaţii dintre oameni. Astfel nu numai încercarea Singurului Conceput va fi în legătură cu omenirea, cu păcatul şi moartea care predomină printre oameni, dar în mod asemănător, toţi cei care vor moşteni împreună cu El ((67)) Natura cea Nouă vor avea oportunităţi, experienţe şi încercări asemănătoare. Astfel, Singurul Conceput, numit Isus, mai apoi Cristosul, Unsul, va deveni un model şi un exemplu pentru ceilalţi membri ai Noii Creaţii, tuturor acestora cerându-li-se să se conformeze asemănării Sale de caracter — să devină „asemenea chipului Fiului Său” (Rom. 8:29). Aici, ca şi peste tot, vedem o manifestare a economiei în diferitele aspecte ale planului divin: acţiunea păcatului şi a morţii într-un singur domeniu al creaţiei a fost suficientă; aceasta se va dovedi nu numai o lecţie şi o încercare mare pentru oameni, precum şi o importantă lecţie obiectivă pentru îngeri, dar şi o lecţie hotărâtoare pentru cei care vor fi socotiţi vrednici de o parte în Noua Creaţie.
Faptul că scrierile Noului Testament — învăţăturile lui Isus şi ale apostolilor — sunt adresate acestei clase a „Noii Creaturi”, sau celor care se gândesc la paşii de credinţă şi ascultare necesari ca să-i plaseze în această clasă, a făcut pe mulţi să tragă concluzia, contrar Scripturilor, că scopurile lui Dumnezeu sunt aceleaşi pentru toată omenirea. I-a făcut să treacă cu vederea faptul că chemarea prezentului Veac Evanghelic este în mod special numită „chemare de sus”, „chemare cerească” (Filip. 3:14; Evr. 3:1). Neputinţa de a recunoaşte că Dumnezeu a avut, şi are încă, un plan de mântuire pentru întreaga lume, şi un plan cumva diferit, de mântuire specială pentru Biserica acestui Veac Evanghelic, a dus la confuzie de gândire printre comentatori, care nu discern diferenţa între clasa aleasă cu binecuvântările ei şi clasa mult mai mare a celor nealeşi cu binecuvântările ei, care vor veni la timpul cuvenit prin cei aleşi. Ei au presupus că planul lui Dumnezeu se va sfârşi când alegerea va fi completă, în loc să vadă că acesta va fi atunci numai începutul în privinţa naturii umane şi a mântuirii prin restabilirea intenţionată pentru lume în general — toţi cei care o vor primi pe baza condiţiilor Domnului.
((68))
Această nesiguranţă în gândire şi neputinţa de a recunoaşte diferenţa dintre cele două mântuiri — aceea a Bisericii pentru o natură nouă, cea divină, şi aceea a lumii prin restabilirea la deplină perfecţiune a naturii umane — au dus la multă confuzie şi amestecătură în mintea acestor învăţători ai scripturilor care se aplică la cele două mântuiri, aşa încât ei se gândesc la cei mântuiţi când dintr-un punct de vedere, când dintr-altul. Unii se gândesc şi vorbesc despre ei ca despre fiinţe spirituale, totuşi confundă fiinţele lor spirituale în glorie, onoare şi nemurire cu fiinţele umane, imaginându-şi că au carne, oase etc., în starea spirituală. Alţii pun în centrul gândirii lor restabilirea umană şi îşi imaginează un paradis restabilit pe pământ, Domnul şi sfinţii locuind în el, în ceea ce ei numesc corpuri spirituale, fără să discearnă sensul real al cuvântului „spiritual”; altfel ei ar şti că în timp ce un corp spiritual este adaptat la condiţii spirituale şi n-ar fi decât împovărat de condiţiile sau elementele trupeşti, tot aşa, corpul uman sau pământesc este în mod cuvenit adaptat la condiţiile pământeşti, şi dacă ar fi în vreun grad eternizat, ar fi o monstruozitate care n-ar corespunde nici intenţiei divine, nici naturii umane.
Frumuseţea şi simetria planului divin se pot vedea clar numai prin recunoaşterea Noii Creaţii; că viitorii ei membri sunt chemaţi de Dumnezeu ca să fie separaţi, deosebiţi de natura umană; că există o „chemare cerească” sau „chemare de sus”; şi pe lângă faptul că-şi întăresc chemarea şi alegerea, ei au o lucrare dublă de făcut în legătură cu familia umană din care sunt selecţionaţi. 1) Să fie agenţii lui Dumnezeu în adunarea clasei alese, dând în acelaşi timp un mesaj de mărturie pentru lume, ca membri ai preoţimii ispăşitoare, suferind din partea lumii datorită credincioşiei lor şi datorită orbirii lumii. 2) Să constituie, împreună cu Domnul şi Conducătorul lor, o preoţime împărătească spirituală, divină, în ale cărei mâini vor fi încredinţate interesele şi afacerile lumii pentru corectarea şi ridicarea fiecărui membru ((69)) ascultător al rasei — mijlocind între Dumnezeu şi om şi stabilind printre oameni o împărăţie de dreptate conform programului divin pentru instruirea şi restabilirea omului.
Se va vedea imediat că nu se putea găsi nici o altă clasă de fiinţe atât de bine adaptate intenţiei divine de a conduce şi binecuvânta lumea. Identitatea lor umană iniţială, de „copii ai mâniei ca şi ceilalţi”, îi face pe deplin familiari cu slăbiciunile, imperfecţiunile, ispitele şi încercările la care omenirea este expusă prin păcat şi prin slăbiciunile fizice; şi aceasta îi pregăteşte să fie conducători moderaţi şi preoţi miloşi, deoarece deplina lor perfecţiune în natura divină îi va califica pentru a fi atât absolut drepţi, cât şi iubitori în toate deciziile lor ca judecători în acea zi de judecată a lumii*.
*Vezi Vol. I, cap. 8 — Ziua de Judecată
Dar, deşi această mare şi importantă lucrare de ridicare, conducere, binecuvântare şi judecare a omenirii şi a îngerilor căzuţi va fi, ca lucrare, în mod special încredinţată acestor Noi Creaturi de natură divină, şi deşi nici o altă fiinţă din tot universul nu va fi atât de bine pregătită ca ei să facă această lucrare (pentru care ei sunt în mod special antrenaţi şi pregătiţi sub îndrumare divină), totuşi, în nici un caz misiunea sau lucrarea lor nu va fi numai aceasta. Dimpotrivă, mia de ani de domnie va constitui numai începutul exercitării gloriei, onoarei şi nemuririi acestor Creaturi Noi. La încheiere, când Împărăţia va fi predată lui „Dumnezeu şi Tatăl”, precum şi omenirii ca agenţii slăviţi ai Tatălui ca să stăpânească pământul, o sferă încă şi mai largă pentru exercitarea gloriei, onoarei şi nemuririi se va deschide înaintea Creaţiei Noi; căci, nu este oare scris că Tatăl ceresc L-a făcut părtaş pe Fiul Său nu numai la natura Sa divină, ci şi la tronul Său — şi că Fiul a şezut cu Tatăl pe tronul Lui? (Apoc. 3:21). Şi chiar dacă într-un sens El lasă poziţia aceea oficială în timpul Veacului Milenar pentru a putea administra în mod special afacerile domeniului şi achiziţiei Sale pământeşti, în mod sigur aceasta nu înseamnă că, ((70)) sfârşindu-Şi în sensul cel mai deplin lucrarea pe care I-a dat-o Tatăl de făcut, El va fi mai puţin glorios sau va ocupa o poziţie mai puţin distinsă decât aceea acordată Lui când S-a înălţat la cer, după ce prin jertfirea de Sine a plătit pentru noi pedeapsa păcatului.
Nu ştim ce lucrări mari poate avea Creatorul în vedere în privinţa viitorului pentru Singurul şi preaiubitul Său Fiu Conceput, pe care L-a pus „moştenitor al tuturor lucrurilor”; dar ştim chiar din gura Învăţătorului nostru că avem făgăduinţa că, atunci când vom fi glorificaţi, vom fi asemenea Lui şi-L vom vedea aşa cum este, împărtăşindu-I gloria, şi „astfel vom fi totdeauna cu Domnul”. Prin urmare, indiferent care vor fi activităţile viitoare ale Singurului Conceput ca „moştenitor al tuturor lucrurilor”, noi vom fi cu El, vom participa la lucrarea Lui şi ne vom împărtăşi de gloria Lui şi de natura Lui. Deşi Cuvântul scris al lui Dumnezeu ne duce numai până aici, nu poate fi un sacrilegiu pentru noi să privim în cartea naturii, în lumina planului divin, şi, folosind Cuvântul divin ca telescop, să discernem că diferitele planete şi lumi care ne înconjoară în toate direcţiile nu sunt făcute nici ele în zadar; şi că odată, cândva, pe acestea vor fi lucrări de creare; iar când va veni timpul acela, Cel care are întâietate în toate lucrurile va continua să aibă întâietate şi va rămâne cel mai important în conducerea tuturor forţelor divine. Nu trebuie să anticipăm o repetare pe alte planete a experienţelor cu păcatul din lumea noastră, Pământul, ci, dimpotrivă, putem rămâne asiguraţi că această singură manifestare a păcătoşeniei „peste măsură a păcatului” şi a rezultatelor lui groaznice poate fi şi va fi folosită de Domnul ca o lecţie continuă pentru fiinţele care încă vor mai fi create după chipul Său în alte lumi, care vor învăţa prin observaţie şi instruire în loc de a învăţa prin experienţă.
Cu Satan şi cu toţi emisarii lui nimiciţi, cu tot răul şi influenţele dăunătoare nimicite — cu Biserica glorificată după ce a fost înţelepţită prin experienţă, pentru a instrui aceste creaturi perfecte din alte lumi — cu învăţători, posibil luaţi de pe acest pământ, care vor poseda cunoştinţă şi experienţă prin ((71)) atingere cu păcatul, şi cu încurajarea şi binecuvântarea Domnului, cât de înţelepţi vor putea deveni aceştia în privinţa a ceea ce este corect şi greşit, şi a răsplăţii care decurge din aceasta! Învăţătorii le vor putea spune despre amănuntele marii răscoale a lui Satan, marele înşelător al omenirii; despre grozava cădere a omenirii în păcat şi suferinţă; despre marea răscumpărare de sub acestea; despre înalta răsplată a Răscumpărătorului şi a moştenitorilor împreună cu El; despre privilegiile binecuvântate ale restabilirii acordate oamenilor; şi că toate acestea au fost lecţii şi exemple veşnice pentru întreaga creaţie a lui Dumnezeu. Aceste instrucţiuni trebuie să fie atotputernice în a-i reţine de la păcat şi în a-i învăţa pe toţi necesitatea dezvoltării caracterului în armonie cu legea divină a iubirii.
Lucrarea acestor „Creaturi Noi” în timpul prezent, după cum s-a arătat deja*, este dublă, conceperea lor de Spiritul sfânt îi constituie ca preoţi, dar numai mintea lor este concepută — corpul lor este încă din pământ, pământesc, şi, de aceea, după cum spune apostolul, „Comoara aceasta (natura nouă) o purtăm în nişte vase de lut, pentru ca această putere nespus de măreaţă să fie de la Dumnezeu, şi nu de la noi” (2 Cor. 4:7). Mintea sau voinţa nou concepută este în prezent tot ce avem pentru a reprezenta natura nouă, şi tot ce vom avea până când la Întâia Înviere acea voinţă nouă, dezvoltată în caracter, va primi un corp potrivit, un corp ceresc, un corp spiritual, perfect, complet şi în absolută armonie cu voinţa divină. Între timp, puterea divină, Spiritul sfânt, operând astfel în mintea noastră şi constituindu-ne ca „Noi Creaturi” şi preoţi, ne conduce în direcţia sacrificiului şi ne arată că lucrurile care se cuvin a fi sacrificate sunt interesele, ambiţiile, preferinţele etc. noastre naturale umane, ori de câte ori acestea vin în vreo măsură în conflict cu ambiţiile şi condiţiile prevăzute de Dumnezeu pentru „Creaţiile Noi”. Astfel, biruinţa Creaturii Noi este atinsă la sacrificarea propriei sale naturi umane, şi această biruinţă ((72)) slăveşte pe Dumnezeu şi puterea Sa, care prin făgăduinţele Sale „ne dă, după buna Sa plăcere, şi voinţa şi înfăptuirea”, într-o manieră în care El n-ar putea fi slăvit dacă toate condiţiile noastre naturale ar fi în acord cu cerinţele Sale, aşa încât nici o jertfire n-ar fi necesară. Dar aşa cum credinţa, consacrarea, jertfirea „Creaţiilor Noi” din viaţa actuală sunt o replică sau un corespondent al preoţimii Aaronice a lui Israel şi al jertfelor lor tipice, şi au fost simbolizate prin acestea, tot aşa, după cum explică apostolul, preoţia viitoare a acestor Creaturi Noi este reprezentată în glorioasa preoţie a lui Melhisedec sau este simbolizată prin aceasta.
*Vezi Umbrele Cortului Întâlnirii privind sacrificiile mai bune, pag. 20-23.
Melhisedec n-a fost un preot care să ofere jertfe în haină de in; el a fost un preot care în acelaşi timp a fost şi rege — „un preot pe scaunul Lui de domnie”. Ca atare, în tip poziţia lui a fost mai înaltă decât a lui Aaron, căci Aaron a fost fiul lui Avraam, iar Avraam, oricât a fost de mare, a plătit zeciuieli lui Melhisedec şi a fost binecuvântat de acesta, simbolizând, după cum explică apostolul, că preoţimea subordonată pentru sacrificiu reprezintă un plan sau o stare mai joasă decât preoţimea mai înaltă pentru împărăţie, glorie şi onoare. Aceste Creaturi Noi, deci, în lucrarea glorioasă a Împărăţiei Milenare (Cristos, Capul lor, şi ei, socotiţi ca membri ai corpului Său), au fost simbolizate prin Melhisedec. Cu aceştia aspectul de jertfire al lucrării va fi sfârşit în întregime, iar domnia, conducerea, binecuvântarea, ajutorarea vor fi toate începute şi ei vor fi cu totul competenţi să îndeplinească făgăduinţa divină, şi anume, „toate familiile pământului vor fi binecuvântate” prin ei, agenţii lui Dumnezeu, prin care „oricine va vrea” va putea veni în armonie cu Creatorul şi cu legile Sale. Gen. 22:18; Gal. 3:16, 29.
Toate ilustraţiile diferite prin care Domnul a reprezentat legătura intimă între Singurul Său Conceput, Mântuitorul, şi Biserica aleasă, chemată şi în pregătire pentru a fi „Creaţii Noi” şi asociaţi cu El în natura divină, arată în modul cel mai remarcabil apropierea, intimitatea, unitatea care va exista între ei. Ca şi cum Domnul Şi-a dat seama că creaturile Sale umane cu o minte umilă în mod necesar se vor clătina în credinţă la gândul unui interes şi al unei iubiri atât de nemărginite faţă ((73)) de ei din partea Creatorului, aşa încât să-i invite la cea mai înaltă poziţie din toată creaţia, alături de Fiul Său şi alături de Sine Însuşi, noi găsim că această chestiune este prezentată în mod repetat şi sub diferite ilustraţii, ca şi cum El voia cu atât mai complet să ne liniştească orice întrebare, îndoială şi frică în privinţa credincioşiei Sale — în privinţa autenticităţii acestei „chemări de sus”. Ne împrospătăm mintea în privinţa unora dintre acestea: într-una Domnul nostru este reprezentat ca „piatra din vârf” a unei piramide, iar Biserica aleasă ca pietre vii atrase spre El, formate şi pregătite în armonie cu liniile caracterului Său, pentru ca ei să poată fi membri cu El în marea structură piramidală pe care Dumnezeu o ridică în timpul acestui Veac Evanghelic, care în veacul viitor va binecuvânta lumea şi prin care El va fi slăvit toată eternitatea.
Această ilustraţie a piramidei este strâns asociată cu ilustraţia templului; şi suntem asiguraţi că templul zidit de Solomon a fost tipic pentru acest mare templu spiritual pe care-l zideşte Dumnezeu, cu încă mai mare înţelepciune (1 Petru 2:5). Ni se arată că, după cum în tip fiecare grindă şi fiecare piatră a fost aleasă de la început pentru locul ei şi a fost prelucrată ca să se potrivească pentru acel loc, tot aşa este şi cu Biserica Noii Creaţii — fiecare dintre membrii ei va fi potrivit şi pregătit pentru locul lui. După cum acest lucru a permis construirea templului tipic „aşa că . . . nu s-a auzit nici ciocan”, nici trepidaţie, agitaţie sau zgomot, tot aşa, sub Arhitectul divin Biserica completă, ca o Creaţie Nouă, la sfârşitul acestui Veac Evanghelic se va naşte din morţi aşa cum Domnul, Capul acestui templu, a fost „Cel întâi-născut dintre cei morţi” prin învierea Sa la începutul veacului. 1 Împ. 6:7.
O altă ilustraţie pe care ne-o amintim este aceea a unui corp uman cu diferitele lui membre. Apostolul Pavel este cel care indică atât de clar şi distinct această ilustraţie a relaţiei strânse pe care aleşii o au cu Domnul, Capul Bisericii, care este corpul Său (Rom. 12:4, 5; 1 Cor. 12:12). După cum capul controlează corpul, gândeşte pentru el, face planuri pentru el, îi supraveghează afacerile şi-l conduce, sau foloseşte un membru sau altul din corp pentru a le ajuta pe celelalte, tot aşa Domnul ((74)) în Biserica Sa supraveghează şi pune pe diferiţii membri ai corpului după cum Îi place; în aşa măsură conducând interesele tuturor celor care caută să-şi „întărească chemarea şi alegerea”, încât ei au garanţia Lui că atâta vreme cât sunt în atitudine corectă de inimă, smeriţi şi credincioşi, „toate lucrurile lucrează împreună spre binele” lor, pentru că ei „iubesc pe Dumnezeu şi sunt chemaţi după planul Său”.
O altă ilustraţie care arată relaţia intimă între Cristos şi Biserica Sa este aceea a căpitanului şi a soldaţilor săi; alta este aceea a păstorului şi a oilor; şi chiar dacă toate aceste ilustraţii ne dau idei preţioase despre legătura consacrată a Capului Noii Creaţii cu fraţii Săi, Biserica, nici una nu ne dă poate o imagine mai deplină şi mai completă a interesului şi iubirii Învăţătorului faţă de noi decât ilustraţia Mirelui şi Miresei. Nobil Mire este desigur Singurul Conceput pentru toţi cei ai căror ochi ai înţelegerii sunt deschişi să-I vadă grandoarea caracterului şi credincioşia! Bine sunt exprimate profetic sentimentele Bisericii Sale, corpul Său, că „Iubitul meu . . . se deosebeşte din zece mii . . . toată fiinţa lui este plină de farmec”. Apostolul, folosind această imagine şi adresându-se Bisericii, spune: „V-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată” (2 Cor. 11:2). El se referă aici la obiceiul evreiesc de căsătorie, destul de diferit de obiceiul de acum din „creştinătate”. Astăzi o logodnă este numai un angajament temporar supus schimbării dacă vreuna dintre părţi ajunge la concluzia că angajamentul a fost neînţelept sau nerentabil; dar angajamentul evreiesc de căsătorie a fost intenţionat de Domnul ca să fie un tip al angajamentului între Cristos, Mirele, şi Biserică, Mireasa Sa. După obiceiul evreiesc, logodna este adevărata căsătorie; ea este însoţită de un contract clar, de obicei scris, în care reprezentanţii mirelui şi ai miresei fac o înţelegere reciprocă în privinţa zestrei etc., şi de atunci încolo problema devine absolut obligatorie, chiar dacă este obiceiul ca festivităţile de nuntă şi unirea ((75)) reală să se amâne aproape un an. Aşa este şi înţelegerea sau contractul între Domnul, Mirele ceresc şi cei care sunt acceptaţi de El în logodnă. Nici din partea Sa, nici dintr-a noastră nu este un contract fără putere, ci este o unire clară de inimă, interes, iubire, devotare; şi orice abrogare a acestui legământ al nostru ar fi o chestiune serioasă, iar despre Mire apostolul ne asigură: „Cel care v-a chemat este credincios şi va face lucrul acesta” (1 Tes. 5:24). Toată responsabilitatea acestei chestiuni stă prin urmare asupra noastră.
La încheierea acestui veac Domnul nostru vine ca Mire să-Şi ia Mireasa, dar El va accepta numai „fecioarele înţelepte”. Cei care, după ce au făcut legământ, au fost nechibzuiţi prin aceea că au trăit neglijent, nu vor fi socotiţi vrednici de acceptare; nu vor fi cunoscuţi în ceea ce priveşte nunta; uşa va fi închisă în faţa lor aşa cum se arată în pildă (Mat. 25:1-12); vor fi închişi afară de la marile privilegii şi binecuvântări de care prin credincioşie s-ar fi putut bucura. Dar noi ne bucurăm că deşi necredincioşia lor îi poate aduce în marele timp de necaz şi poate determina pierderea unei părţi în Împărăţie şi a naturii divine, totuşi aceasta nu înseamnă că datorită acestui fapt ei vor fi închişi într-o eternitate de chin. Nu, mulţumim lui Dumnezeu, lumina Cuvântului Său străluceşte mai clar acum! Faptul că ne vom „întări chemarea şi alegerea” va însemna mari şi eterne bogăţii de har pentru aceia dintre noi care vor reuşi; iar pierderea acestor binecuvântări va fi în sine o pedeapsă nu neînsemnată pentru că au fost neglijenţi în privinţa relaţiei de legământ şi pentru că au ajuns să fie contaminaţi cu lumea şi spiritul ei.
Deşi în cea mai mare parte aceste „Creaturi Noi” în Cristos Isus sunt alese din păturile inferioare ale societăţii, mai degrabă decât din pojghiţa de sus, şi deşi datorită acestui fapt lumea nu ne cunoaşte după cum nu L-a cunoscut nici pe El, totuşi, Scripturile ne asigură că Dumnezeu, care se uită la inimă, nu la înfăţişarea exterioară, apreciază foarte mult pe credincioşii din această clasă căutată acum şi dezvoltată pentru Noua ((76)) Creaţie. El nu numai că spune despre supravegherea divină a afacerilor lor, făcând ca toate lucrurile să lucreze împreună spre binele lor final, dar şi explică într-o anumită măsură cum este îndeplinită această supraveghere a afacerilor lor — că îngerii sunt „duhuri slujitoare trimise să slujească pentru cei care vor moşteni mântuirea”; şi că „îngerul Domnului tăbărăşte în jurul celor care se tem de El şi-i scapă”, şi de asemenea că aceşti îngeri păzitori ai turmei mici au întotdeauna acces la Tatăl şi, figurativ vorbind, nici un fir de păr de pe cap nu le poate fi vătămat fără cunoştinţa Tatălui. În deplin acord cu aceste asigurări gingaşe ale grijii divine ni se spune prin cuvântul inspirat că „Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi” şi „Ei vor fi ai Mei . . . Îmi vor fi o comoară deosebită în ziua pe care o pregătesc Eu”. 2 Tim. 2:19; Mal. 3:17.
Este relevant pentru subiectul nostru să considerăm că Noua Creaţie, datorită chemării ei la înnoirea vieţii, este instruită de Domnul — „trebuie să fiţi născuţi din nou”. Aici este folosită naşterea naturală ca creaturi pământeşti de natură umană pentru a ne transmite în minte ideea unei naşteri noi pentru Creaţia Nouă. Naşterea naturală este precedată de o concepere, apoi o însufleţire şi în final naşterea. Tot aşa este şi în aranjamentul pentru Noua Creaţie: 1) trebuie să fim concepuţi prin Cuvântul şi Spiritul lui Dumnezeu; 2) trebuie să fim însufleţiţi, activaţi prin spiritul adevărului primit; 3) dacă procesul dezvoltării continuă, dacă Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în noi cu bogăţie şi prisoseşte, făcându-ne să nu fim nici sterpi nici neroditori, curând vom ajunge la naştere — la o parte în Întâia Înviere ca membri ai corpului lui Cristos. În legătură cu acea înviere şi acea schimbare completă, din fiinţe naturale, pământeşti, umane, în fiinţe spirituale, cereşti, de natură divină, vom avea curând mai multe de spus*, dar aici remarcăm mai deosebit conceperea. Cuvântul ne arată în mod ((77)) clar că conceperea acestor fii ai lui Dumnezeu nu este „din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (Ioan 1:13). Apostolul Pavel de asemenea arată acest lucru, scriind despre clasa aleasă a „Creaţiilor Noi” şi despre Capul lor, Cristos Isus, precum şi despre starea de cinste la care au fost chemaţi, când spune: „Nimeni nu îşi ia cinstea aceasta singur, ci o ia dacă este chemat de Dumnezeu, aşa cum a fost Aaron”. Evr. 5:4.
*Capitolul 6
Scripturile în mod constant fac distincţia clară între aceste „Creaţii Noi” alese şi familia umană generală; însă aici noi putem da pe scurt două ilustraţii. 1) Vorbind despre răscumpărarea lumii, apostolul împarte în mod clar jertfa de ispăşire în două părţi: una pentru Biserică, cealaltă pentru lume, zicând, „El este ispăşirea pentru păcatele noastre (păcatele Bisericii); şi nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale întregii lumi” (1 Ioan 2:2). 2) Acelaşi apostol face distincţia între încercările şi dificultăţile Bisericii în viaţa prezentă şi cele ale lumii, şi de asemenea între speranţele Bisericii alese şi speranţele lumii. El spune: „Şi noi care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi, aşteptând înfierea, adică răscumpărarea (eliberarea) trupului nostru” — acel trup, Biserica, al cărei Cap este Cristos, a cărei eliberare este făgăduită prin Întâia Înviere la a doua venire a Sa (Rom. 8:23). Noi nu suspinăm vizibil cum suspină lumea, pentru că noi am primit de la Domnul, prin conceperea noastră cu spiritul Său, un antidot pentru dezamăgirile, încercările şi dificultăţile timpului prezent, chiar speranţele şi făgăduinţele glorioase, care sunt o ancoră pentru sufletele noastre, intrând în ceea ce este înăuntrul vălului. În diferitele noastre dificultăţi şi încercări, noi nu ne întristăm ca alţii care n-au nici o nădejde. În legătură cu aceasta, apostolul se referă la lume şi la speranţa ei spunând: „Ştim că până în ziua de azi, toată creaţia suspină şi suferă durerile naşterii”; are puţine mijloace să micşoreze sau să aline rănile, durerile şi suferinţele care ţin de timpul naşterii, în care oamenii doar învaţă despre răutatea peste ((78)) măsură a păcatului şi despre severitatea plăţii lui drepte — condiţia muritoare şi moartea. Dar, indicându-ne mai departe spre speranţa lumii, apostolul spune că ei „aşteaptă . . . descoperirea fiilor lui Dumnezeu” (Rom. 8:19, 22). Ei nu aşteaptă în speranţa că vor fi găsiţi printre fiii lui Dumnezeu, ci aşteaptă binecuvântările pe care acei fii din Creaţia cea Nouă, învestiţi cu gloria şi puterea Împărăţiei Milenare, le vor aduce pe acest pământ conform făgăduinţei divine, pentru binecuvântarea tuturor familiilor pământului.
Proba apartenenţei ca membru al Noii Creaţii nu va consta în a fi membru al unei organizaţii pământeşti, ci în unirea cu Domnul ca membru al corpului Său tainic, după cum spune apostolul: „Dacă este cineva în Hristos, este o Creaţie Nouă; cele vechi s-au dus; iată, toate s-au făcut noi” (2 Cor. 5:17). Pentru a putea fi socotit membru al corpului lui Cristos este necesar ca toate cele vechi sau cele pământeşti — ambiţii, speranţe, mândrii, capricii şi nebunii — să fi dispărut din voinţă, chiar dacă într-o anumită măsură ele ne pot hărţui, fiind într-o anumită măsură atractive pentru carnea noastră. Mintea nouă este cea pe care Domnul o recunoaşte ca „Creaţie Nouă”; progresul şi dezvoltarea minţii noi sunt cele care Îl interesează pe Domnul şi pe care promite că le va răsplăti.
Pentru a rămâne în Cristos, Scripturile arată clar că este necesar mai mult decât doar a face o consacrare. Consacrarea ne deschide uşa şi ne dă poziţia, ne dă relaţia, ne dă sprijinul şi încurajarea făgăduinţelor divine, şi ne pune pe cale, prin urmare, spre a cultiva diferitele roade ale Spiritului şi în final a ajunge la moştenire împreună cu Domnul nostru în gloria cerească. Dar acum, pentru a ne menţine această poziţie în corpul lui Cristos, se cere să producem roade, dovezi de iubire şi devotare, întocmai cum a exprimat Învăţătorul în pilda viţei de vie, spunând: „Pe orice mlădiţă care n-aduce roadă în Mine, El o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce roadă, o curăţeşte, ca să aducă şi mai multă roadă” (Ioan 15:2). Faptul că cineva a fost acceptat de Domnul ca Creatură Nouă în Isus Cristos cu ani în urmă ar părea, prin urmare, să implice o creştere mai ((79)) mult sau mai puţin constantă în har şi cunoştinţă şi în roadele Spiritului; altfel relaţia noastră cu El s-ar pierde şi un altul ne-ar lua locul printre cei aleşi, iar coroana iniţial socotită şi rezervată pentru noi ar trece la altul care apreciază mai mult privilegiile, care este mai zelos să ajungă la lucrurile glorioase pe care Dumnezeu le-a promis celor care-L iubesc, şi ca atare este mai dispus să socotească toate lucrurile pământeşti ca pierdere şi gunoaie, ca să câştige pe Cristos — să câştige un loc în compania unsă. Nu numai că această poziţie în Cristos este ilustrată printr-o astfel de creştere în roadele Spiritului, dar, după cum spune apostolul Petru, „dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi aluneca niciodată; căci în felul acesta vi se va da din belşug intrare în împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos” (2 Pet. 1:10, 11). Totuşi, aceasta înseamnă, după cum a exprimat apostolul Pavel, că mintea nouă, „Creatura Nouă” trebuie să fie atât de complet conformă cu voinţa lui Dumnezeu, încât ea va căuta zilnic să „se dezbrace de omul cel vechi, cu patimile şi cu poftele lui”. Căci Noua Creaţie este figurativ reprezentată ca un om nou — Cristos Capul, Biserica membrele corpului — care trebuie să se edifice sau să se zidească şi să ajungă, în mod figurativ, la statura deplină a unui om în Cristos Isus, fiecare membru fiind complet şi deplin dezvoltat — complet nu prin propria noastră putere, în trup, ci complet în Cel care este Capul nostru Cel viu, dreptatea Sa compensând lipsurile noastre neintenţionate.
Umanitatea judecă afacerile pe care le are prin cele cinci simţuri — văzul, auzul, pipăitul, mirosul şi gustul — toate acestea putând fi folosite liber de către Noile Creaturi atâta vreme cât au mintea cea nouă în vasul de lut. Dar acestea nu sunt suficiente pentru Noua Creaţie, care are nevoie de alte simţuri pentru a înţelege lucrurile spirituale ce nu pot fi nici văzute, nici simţite, gustate, auzite sau mirosite de organismul uman. Iar această lipsă Domnul a compensat-o prin Spiritul sfânt, după cum explică apostolul: „Omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu . . . şi nici nu le poate cunoaşte, ((80)) pentru că ele se înţeleg duhovniceşte”. „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit (prin nici un simţ sau putere de percepţie), aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei care-L iubesc. Nouă („Creaţiei Noi”) însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său; căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”. 1 Cor. 2:9, 10, 14.
Acest simţ spiritual poate fi numit al şaselea simţ al celor concepuţi pentru Noua Creaţie; sau ei pot fi consideraţi că au un set complet de simţuri spirituale, încă cinci simţuri corespunzătoare simţurilor lor pământeşti. Treptat „ochii înţelegerii lor” se deschid tot mai larg faţă de lucrurile nevăzute de ochiul natural; încetul cu încetul auzul credinţei creşte până când fiecare făgăduinţă bună a Cuvântului lui Dumnezeu este plină de forţă şi de semnificaţie; cu timpul ei vin în atingere cu Domnul şi cu puterile Sale nevăzute; încetul cu încetul ei gustă că Domnul este foarte îndurător; după un timp ajung să aprecieze sacrificiile şi tămâia rugăciunilor care sunt un miros plăcut pentru Domnul. Dar aşa cum simţurile naturale pot fi cultivate, tot aşa pot fi cultivate şi cele spirituale; şi cultivarea acestor simţuri spirituale (sau cel puţin străduinţa de a le cultiva) constituie semnul care indică creşterea noastră în har — dezvoltarea noastră ca Noi Creaturi embrionare, pentru naşterea prin înviere — până la desăvârşirea noii noastre identităţi în gloria, onoarea şi nemurirea naturii divine.
După ce nume trebuie să fie cunoscută creaţia nouă?
Dintr-un punct de vedere aceasta este o întrebare ciudată, stranie. Când ne gândim că Biserica este logodnica Domnului, logodită cu El ca Mireasă, pare ciudat a întreba ce nume să aibă ea. Desigur că nici un alt nume n-ar fi potrivit pentru Mireasă decât numele Mirelui, şi însăşi sugestia unui alt nume implică o înţelegere greşită a relaţiei existente între Domnul şi consacraţii Săi, „membrii corpului Său”, „Mireasa, Soţia Mielului”. Numele scriptural pare cu totul suficient: adică, Ecclesia, ceea ce înseamnă Corpul, Biserica lui Cristos. Dacă ((81)) se doreşte ceva mai mult pentru identificare, Scripturile dau aceasta în expresiile: „Ecclesia lui Cristos” sau Biserica lui Cristos, „Ecclesia lui Dumnezeu” sau Biserica lui Dumnezeu (Rom. 16:16; Fapt. 20:28). Cele două nume sunt sinonime, deoarece Domnul nostru are acelaşi interes faţă de noi ca şi Tatăl. Aşa cum Biserica este corpul lui Cristos, El fiind Capul ei, tot aşa întreaga Biserică, Cap şi corp, este compania, grupul sau unsul Tatălui, prin care El binevoieşte să îndeplinească toate aspectele mari şi minunate ale lucrării de răscumpărare schiţate deja în făgăduinţele nespus de mari şi scumpe din Cuvântul Său. Apostolul elaborează mai departe în legătură cu numele, numindu-i pe credincioşi „Biserica Dumnezeului Celui viu”, ca şi cum ar pune astfel în contrast această Biserică sau corp sau popor, al cărui Cap este Cristos, cu alte corpuri sau sisteme religioase care nu recunosc corect pe adevăratul Dumnezeu şi nici nu sunt recunoscute de adevăratul Dumnezeu ca Ecclesia sau Biserica Lui.
Tendinţa spre alte nume decât cele puse în faţa noastră de Domnul şi de apostoli a fost vizibilă foarte de timpuriu. După cum astăzi unii sunt înclinaţi să spună: „Eu sunt al lui Luther”, „eu sunt al lui Calvin”, „eu sunt al lui Wesley” sau „eu sunt al lui Knox”, şi totuşi toţi pretinzând a fi ai lui Cristos, tot aşa vedem că aceeaşi dispoziţie era vizibilă şi în Biserica primară, căci apostolul ne atrage atenţia asupra acestui fapt în scrisoarea sa către Corinteni (1 Cor. 3:4-6). Spiritul de dezbinare sau spiritul sectar izbucnise printre fraţii corinteni; şi nefiind satisfăcuţi cu numele lui Cristos şi cu al lui Dumnezeu, ei căutau să adauge la acestea, fiind creştini ai lui Pavel, ai lui Petru şi ai lui Apolo. Apostolul, sub inspiraţie, mustră acest spirit şi arată că nu Spiritul sfânt, ci un spirit carnal îi îndemna spre această dezbinare a corpului şi spre a-l urma pe unul sau pe altul dintre servii Domnului. Argumentul apostolului se potriveşte tot atât de bine şi astăzi. Întrebarea sa, „Hristos a fost împărţit?”, înseamnă, sunt mai multe corpuri ale lui Cristos? Sunt mai multe Biserici ale lui Cristos sau numai una? Şi dacă este numai una, de ce trebuie să fie dezbinată? ((82)) „Cine este Pavel? Cine este Apolo? Cine este Petru?” Ei erau numai servi ai Capului Bisericii, pe care El i-a folosit pentru binecuvântarea corpului Său — a Ecclesiei Sale. Dacă ei nu erau dispuşi, El putea găsi pe alţii să facă lucrarea pe care au făcut-o ei. De aceea, lauda şi onoarea pentru binecuvântarea venită prin apostoli, oricare ar fi ea, aparţine în primul rând, în special, Capului Bisericii, care a făcut această pregătire pentru necesităţile corpului Său. Aceasta nu înseamnă că noi nu trebuie să recunoaştem şi să onorăm în mod cuvenit pe toţi aceia pe care Domnul îi recunoaşte şi-i onorează, ci înseamnă că în nici un sens al cuvântului noi nu trebuie nici să-i recunoaştem ca şi capi ai Bisericii, nici să împărţim Biserica în secte şi partide — să fim urmaşi ai diferiţilor oameni. În măsura în care apostolii sau alţi servi ai Domnului au fost folosiţi de El, aceasta a fost nu pentru a împărţi Biserica, ci pentru a-i ţine pe membrii ei împreună, pentru a-i lega pe diferiţii credincioşi consacraţi cu atât mai strâns de singurul Cap, singurul Domn, prin singura credinţă şi singurul botez.
Care credem că ar fi limbajul apostolului dacă el ar fi cu noi acum în trup şi ar fi martorul împărţirii actuale în diferitele denominaţii? În mod sigur ne-ar spune că aceasta indică o mare măsură de carnalitate — o mare măsură din spiritul lumii. Aceasta nu înseamnă că toţi cei care sunt legaţi de sisteme sunt carnali şi complet fără spiritul Domnului. Ar însemna însă că în măsura în care avem Spiritul Domnului şi în măsura în care suntem eliberaţi de mintea carnală, de conducerea şi influenţa ei, în aceeaşi măsură vom simţi că nu suntem în armonie cu diviziunile pe care le vedem în jurul nostru, sub diferite nume sectare; şi în măsura în care Spiritul sfânt al Domnului creşte şi prisoseşte tot mai mult în noi, el ne va face cu atât mai nesatisfăcuţi de orice alt nume în afară de numele Domnului nostru, până când în cele din urmă, sub conducerea Spiritului, vom ajunge la punctul unde să putem recunoaşte numai acea singură Biserică şi acea singură apartenenţă ca membru al ei, adică, „Biserica celor întâi-născuţi, care sunt scrişi în ceruri”; şi acea singură metodă de intrare în ((83)) Biserică, adică, fiind botezaţi în corpul Învăţătorului nostru, Ecclesia Sa, şi fiind botezaţi în moartea Sa, unindu-ne astfel cu El şi cu toţi ceilalţi membri prin acel unic Spirit.
Nu ne revine nouă să schimbăm întregul sentiment al creştinătăţii asupra acestui subiect — acesta este un contract prea mare pentru orice fiinţă umană. Nouă ne revine să fim în mod personal credincioşi Mirelui — oricine s-a numit cu numele lui Cristos să se depărteze de nelegiuire, de orice este greşit în privinţa propriei sale credinţe, conduite şi obiceiuri. Aceştia nu vor vrea să fie cunoscuţi după nici un alt nume decât cel al Mirelui, iar când vor fi întrebaţi, le va face plăcere să recunoască numele Lui şi numai al Lui — singurul nume dat sub ceruri sau printre oameni prin care trebuie să fim mântuiţi. În ascultare de spiritul acestui adevăr, noi vom fi separaţi de toate numele sectare şi de toate instituţiile sectare, ca să putem sta liberi în Domnul. Aceasta nu va însemna că trebuie să respingem pe toţi aceia care au Spiritul Domnului dar care sunt încă legaţi de sistemele sectare. Dimpotrivă, trebuie să recunoaştem că cuvintele Domnului nostru, „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu primiţi din pedepsele ei”, implică faptul că unii din poporul Său se află în Babilon şi de aceea se ostenesc sub concepţii greşite cu privire la instituţiile şi la numele sectare. Noi trebuie să facem ca lumina noastră să strălucească şi să lăsăm rezultatele în grija Domnului.
Noi dezaprobăm nu numai adoptarea unui nume omenesc, dar şi orice nume care este sau ar putea deveni un nume sectar sau de partidă, şi astfel ar separa pe unii din poporul Domnului de toţi ceilalţi care sunt ai Săi. Am evita folosirea termenilor „Biserica Creştină” sau „Biserica lui Dumnezeu”, deoarece aceste nume sunt folosite pentru a identifica anumite credinţe şi confesiuni printre poporul Domnului. Mai degrabă am folosi şi am răspunde la toate numele scripturale: Ucenici, Biserica lui Dumnezeu, Biserica lui Cristos, Biserica Dumnezeului Celui viu, Biserica din Corint, Biserica din Allegheny etc. Nu putem evita faptul ca mulţi să ne înţeleagă greşit în această problemă; ((84)) nici nu trebuie să ne supărăm pe ei dacă, într-o anumită măsură, ne vor aplica denumiri ciudate, după obiceiurile folosite printre creştini. De exemplu, ne-ar putea numi „Restituţionişti” sau „Milenişti”, sau „Cei de la Turnul de Veghere” etc. Noi nu trebuie să recunoaştem nici unul din aceste nume, până acolo încât să ni le aplicăm nouă — totuşi, spiritul blândeţii, răbdării, păcii şi iubirii să arate că nu trebuie să ne ofensăm dacă ni se aplică astfel de nume, ci, caritabil să presupunem că motivul n-a fost rău, sau cel puţin n-a fost vicios; şi trebuie să răspundem la astfel de nume blând şi necombativ — indicând că înţelegem că despre noi se vorbeşte şi cât se poate de scurt şi blând să arătăm că preferăm să nu recunoaştem nici un nume sectar sau de partidă, ci stăm lângă numele de creştin, în sensul lui cel mai larg şi mai deplin, însemnând că n-avem nici un alt cap decât pe Domnul nostru Isus Cristos şi că nu recunoaştem nici o altă organizaţie decât cea pe care El a organizat-o — unica Biserică a Dumnezeului Celui viu, Ecclesia sau Corpul lui Cristos, ale căror nume sunt scrise în ceruri.
………………………………………………………………
Noua Creaţie – Prefaţa autorului
Mare parte din lucrarea fiecărui slujitor al lui Dumnezeu se face în ascuns — adică, asemenea ţesătorului unui covor frumos, noi stăm în spate, văzând puţin din rezultatele muncii noastre şi având încredere că la timpul cuvenit al Domnului vom auzi „bine rob bun” şi vom vedea ceva roade. „Cum mă voi trezi, mă voi sătura de chipul Tău.”
Cu toate acestea, Domnul foarte îndurător ne-a dat încurajare în privinţa influenţei acestui volum în inimile poporului lui Dumnezeu din diferite părţi ale lumii. Am avut plăcerea să auzim din partea multora în privinţa binecuvântărilor primite printr-o mai bună înţelegere a îndreptăţirii, sfinţirii şi eliberării promise Bisericii în Cuvântul lui Dumnezeu. Mulţi alţii ne-au spus despre binecuvântările primite din sfatul scriptural dat soţilor şi soţiilor, părinţilor şi copiilor, în privinţa căilor de pace, dreptate şi creştere în har. De asemenea mulţi ne-au informat despre marile binecuvântări şi ajutor în privinţa datoriilor, privilegiilor şi obligaţiilor Bătrânilor şi Diaconilor, şi în privinţa ordinii scripturale în Ecclesie. Ne bucurăm de aceste lucruri şi avem încredere că lucrarea bună va continua sub îndrumarea divină, spre lauda Domnului nostru şi spre mângâierea şi edificarea poporului Său.
Atragem atenţia asupra faptului că de când a fost scris acest volum, lumina în privinţa marilor Legăminte ale lui Dumnezeu a devenit mai clară. Vedem acum că Legământul Legii a fost o preumbrire a Legământului Nou (al Legii), care este pe cale să fie stabilit la a Doua Venire a lui Isus, de către marele Mijlocitor, Isus Capul şi Biserica corpul Său — antitipul lui Moise care a scris: „Domnul Dumnezeul vostru vă va ridica, dintre fraţii voştri, un Proroc ca mine”. Moise a fost numai un tip al acestui Proroc mai mare, iar Legământul Legii pe care Moise l-a mijlocit a fost numai un tip sau o preumbrire a Legământului mai mare al Legii din Veacul Milenar.
Dumnezeu a ridicat întâi pe Isus, Capul acestui mare Mijlocitor, când L-a înviat dintre morţi. De atunci El ridică ((ii)) Biserica, în calitate de Creaţie Nouă; iar când toţi fraţii din Corpul lui Cristos vor fi fost adunaţi din lume printr-o cunoştinţă a Adevărului, sfinţiţi de Spiritul sfânt şi găsiţi vrednici prin credincioşie până la moarte, şi când toţi vor fi fost ridicaţi prin puterea lui Dumnezeu de la condiţiile pământeşti la condiţiile cereşti ca şi Corp al lui Cristos, marele Melhisedec antitipic va fi complet, Preot pe Tronul Său — marele Mijlocitor al Noului Legământ va fi întronat în putere divină. Atunci va intra în vigoare Noul Legământ, aşa cum i-a spus Dumnezeu lui Israel: „@Iată, vin zile#, zice Domnul, @când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou#”.
Mijlocitorul antitipic, după ce a plătit Dreptăţii divine pe deplin şi pentru totdeauna Preţul de Răscumpărare pentru Adam şi pentru rasa lui, va prelua controlul deplin şi sub acel Legământ Nou, astfel sigilat, va începe lucrarea de binecuvântare şi restabilire a tuturor celor doritori şi ascultători din rasa lui Adam. Toţi care vor veni în armonie cu Domnul vor fi socotiţi ca parte din sămânţa pământească a lui Avraam, până când în cele din urmă, la sfârşitul Mileniului, toţi care vor exercita credinţă şi ascultare vor fi cunoscuţi de Domnul ca sămânţa lui Avraam. „Devenind acea sămânţă, se vor binecuvânta toate familiile pământului.”
În mod nepotrivit, denumirea Noul Legământ, care se referă la lucrarea lui Dumnezeu cu lumea în timpul Mileniului, a fost folosită în privinţa Legământului care este acum în vigoare în acest Veac Evanghelic pentru Biserică. Legământul nostru, desigur, este un legământ nou în sensul că este diferit de Legământul Evreiesc de la Muntele Sinai, dar nu este Legământul Cel Nou. Legământul Bisericii este menţionat în Biblie ca „Legământul prin Jertfă”. Pentru cititorii acestui volum va fi folositor să reţină aceste lucruri. Toate aceste Legăminte sunt legate unele de altele. Toate au fost reprezentate şi simbolizate prin Avraam şi prin Legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu el. Biserica este numită Sămânţa Spirituală a lui Avraam şi este asemănată cu stelele cerului. Oamenii din lume, pe măsură ce vor veni în armonie cu Dumnezeu, vor deveni sămânţa pământească a lui Avraam, ((iii)) ca nisipul de pe ţărmul mării. Sămânţa Spirituală va fi canalul pentru binecuvântarea seminţei naturale.
Subiectul Îndrepăţirii nu s-a schimbat, ci s-a lărgit şi s-a clarificat. Dacă ar scrie acest volum astăzi, autorul ar face unele uşoare modificări de exprimare, dar fără nici o schimbare importantă în privinţa sensului şi aplicării cuvântului Îndreptăţire.
Vedem acum că o îndreptăţire la viaţă este un lucru, iar o îndreptăţire la mai multă sau mai puţină prietenie cu Dumnezeu este alt lucru. De exemplu, Avraam şi credincioşii de dinainte de Cincizecime au fost îndreptăţiţi la prietenie cu Dumnezeu şi să aibă mai multă sau mai puţină comunicare cu El prin rugăciune etc., dar ei n-au putut avea îndreptăţire deplină până când Sângele Ispăşirii a fost vărsat şi până când acesta a fost prezentat şi acceptat de Justiţia divină — Tatăl. Întocmai aşa s-ar putea spune şi despre păcătosul care se apropie astăzi de Dumnezeu, că este pe calea îndreptăţirii — el ar avea mai mult din favoarea lui Dumnezeu decât dacă ar fi întors spre păcat.
Cândva am vorbit despre un păcătos în această stare ca fiind îndreptăţit, fiindcă el credea în Isus ca Răscumpărătorul său şi se îndrepta spre o deplină consacrare. Acum vedem că în timp ce atitudinea păcătosului, ca şi aceea a Vrednicilor din Vechime, ar putea fi numită „îndreptăţire de probă”, ea n-ar ajunge la starea unei depline, complete îndreptăţiri din păcat până când păcătosul s-ar prezenta deplin în consacrare marelui nostru Preot Isus şi ar fi acceptat de El în numele Tatălui. Atunci, sub acoperirea meritului atribuit al sacrificiului lui Cristos, păcătosul ar fi acceptabil pentru Tatăl sub Haina lui Cristos şi ar fi conceput de Spirit.
Este o fericire pentru masele care au auzit despre Isus şi au crezut în parte, că starea lor înaintea Domnului nu este aceea a deplinei îndreptăţiri, că El refuză să-i îndreptăţească pe deplin înainte de a deveni ucenicii Săi prin legământ, urmaşi în urmele Sale. Aceasta este fiindcă îndreptăţirea poate veni doar o dată pentru fiecare persoană, şi dacă persoana ar folosi rău acea îndreptăţire şi n-ar obţine viaţa ((iv)) veşnică, ar fi într-o stare mai rea decât dacă n-ar fi fost niciodată îndreptăţită. Dacă nu este îndreptăţită şi concepută de spirit în prezent, nu este din Biserică, dar va avea parte de meritul sacrificiului lui Cristos şi de îndreptăţirea pe care o va oferi Împărăţia Sa fiecărui membru al familiei umane — aparte de Biserică — Biserica primind lucrul acela mai bun pe care-l are Dumnezeu în păstrare pentru cei care-L iubesc — glorie, onoare, nemurire, natura divină.
Multora li se va părea că nu merită a fi menţionate aceste distincţii fine asupra subiectului îndreptăţirii; şi totuşi, primind această apreciere mai clară a Planului divin, avem plăcerea s-o transmitem tuturor celor care sunt flămânzi şi însetaţi după dreptate — tuturor celor care studiază Biblia, de pretutindeni.
Rugăciunea autorului este ca Domnul să continue să binecuvânteze acest volum pentru binele poporului Său.
Charles T. Russell
Brooklyn, N. Y.
La Început
Noua Creaţie – Studiul I
Diferite începuturi — Pământul era — O săptămână de creare pentru a-l pune în ordine — Lungimea zilelor-epoci — Profesorul Dana admite că oamenii de ştiinţă fac speculaţii neîntemeiate — Persistenţa speciilor combate teoria evoluţiei — Porumbeii lui Darwin — Teoria cosmogoniei — Mărturiile sincere ale profesorilor Silliman şi Dana — Prima zi-epocă de creare — A doua — A treia — A patra — A cincea — A şasea — Omul, domnul pământului, creat în zorile epocii a şaptea — Un sumar al „locului de întâlnire între geologie şi istorie”, de Sir J. W. Dawson, lld (titlu onorific — n. e.), membru al societăţii regale — A şaptea zi-epocă a săptămânii de creare — Lungimea ei — Repausul ei — Obiectivul şi rezultatele ei — La încheierea ei va avea loc marele jubileu, ceresc şi pământesc
Mulţi sunt agenţii lui Iehova şi nenumărate sunt mijloacele Sale de lucru în legătură cu o trăsătură sau alta a creaţiei Sale; însă în spatele tuturor acestora stau înţelepciunea şi puterea Sa creatoare. El singur este Creatorul, şi, după cum afirmă Scripturile, „Lucrarea Lui este perfectă”. El poate permite îngerilor răi şi oamenilor răi să strice sau să abuzeze de lucrarea Sa perfectă, dar El ne asigură că nu va permite mult timp răului să provoace ruină şi daună, şi că în cele din urmă, când va restrânge şi va nimici răul, noi vom discerne că El l-a permis numai pentru a încerca, a proba, a rafina, a şlefui şi a face ca sfinţenia Sa, caracterul şi planul Său binevoitor să-şi arate cu atât mai mult strălucirea în ochii tuturor creaturilor Sale inteligente.
Când citim în Geneza: „La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul”, trebuie să reţinem că acest început nu se referă la univers, ci numai la planeta noastră. Atunci „stelele dimineţii izbucneau împreună în cântări de bucurie” şi „toţi fiii (îngereşti) lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie” — când Domnul a ((18)) pus temeliile Pământului şi „i-a făcut haina din nori şi scutece din întuneric” (Iov 38:4-11). Însă Biblia menţionează un început încă şi mai timpuriu; un început mai înainte de crearea acestor fii îngereşti ai lui Dumnezeu, după cum citim: „La început era Cuvântul (Logosul) şi Logosul era cu Dumnezeu, şi Logosul era un Dumnezeu: El era la început cu Dumnezeu. Toate au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El” (Ioan 1:1-3 — Diaglott, Wilson — n. e.). (Vezi Vol. 5, cap. 3) Deoarece Iehova Însuşi este din veşnicie în veşnicie, El n-a avut nici un început. „Singurul Conceput” are înalta distincţie, mai presus de toţi ceilalţi, de a fi „începutul creaţiei lui Dumnezeu” — „Cel întâi-născut peste toată creaţia” (Apoc. 3:14; Col. 1:15). Apoi au venit la rând alte începuturi, pe măsură ce diferitele grade îngereşti au fost create una câte una; şi aceste începuturi erau în trecut, aşa că oştirile lor au putut striga de bucurie când şi-au avut începutul creaţiile de pe Pământul nostru, despre care se relatează în Geneza.
Examinând critic expresiile din Geneza, discernem că se face deosebire între crearea cerului şi a Pământului (versetul 1) şi aranjarea ulterioară sau punerea lor în ordine, şi apoi crearea vieţii vegetale şi animale. Aceste operaţii ulterioare sunt descrise ca fiind lucrarea divină a celor şase zile epocale. Versetul 2 ne spune că Pământul era chiar la începutul primei zile a săptămânii de creare — chiar dacă era fără formă (ordine), şi deşert (gol) — pustiu, gol şi întunecos. Acest punct important trebuie notat clar. Dacă este recunoscut, va confirma mărturia de până acum a geologiei, şi, fiindcă în unele puncte vom fi obligaţi să contestăm deducţiile geologilor, este bine să recunoaştem prompt şi să punem deoparte tot ceea ce nu trebuie combătut pentru a apăra Biblia. Biblia nu spune cât timp a trecut între începutul în care Dumnezeu a creat cerul şi Pământul, şi începutul săptămânii de creare care a fost folosită în perfecţionarea lui pentru om; nici geologii nu sunt de acord ((19)) între ei în privinţa acestui interval, câţiva extremişti dedându-se la speculaţii fanteziste, de milioane de ani.
Revenind însă la perioada de creare — de aranjare a lucrurilor în cerul şi Pământul nostru, ca pregătire a Paradisului lui Dumnezeu pentru a fi locuinţa eternă a omului — observăm că nicăieri nu se spune că aceste „zile” ar fi zile de câte douăzeci şi patru de ore şi de aceea noi nu suntem obligaţi să le limităm astfel. Găsim în Biblie că termenul zi este folosit pentru o epocă sau o perioadă. Faptul că este folosit cel mai frecvent cu referire la o perioadă de douăzeci şi patru de ore nu înseamnă nimic, atâta vreme cât avem relatarea despre „ziua ispitirii în pustie . . . patruzeci de ani” (Ps. 95:8-10), şi uneori o „zi” sau un „timp” reprezentând o perioadă de un an (Num. 14:33, 34; Ezec. 4:1-8), şi, de asemenea, declaraţia apostolului — „Pentru Domnul o zi este ca o mie de ani” (2 Pet. 3:8). În modul cel mai sigur, aceste zile-epoci n-au fost zile solare, deoarece relatarea este că soarele n-a fost vizibil până în a patra zi — a patra epocă.
Credem că cititorii noştri vor fi de acord că deşi lungimea acestor zile-epoci nu este indicată, noi vom fi îndreptăţiţi să presupunem că ele au fost perioade egale, datorită identităţii lor ca membre ale aceleiaşi săptămâni de creare. Prin urmare, dacă putem obţine o dovadă raţională a lungimii uneia din aceste zile, vom fi pe deplin îndreptăţiţi să presupunem că şi celelalte au avut aceeaşi durată. Şi găsim, deci, dovadă satisfăcătoare că una din aceste „zile” de creare a fost o perioadă de şapte mii de ani şi că, prin urmare, întreaga săptămână de creare ar fi 7.000 x 7 = 49.000 de ani. Şi, deşi această perioadă este extrem de scurtă când o comparăm cu unele presupuneri ale geologiei, noi credem că este tocmai rezonabil de lungă pentru lucrarea care se arată că se îndeplineşte în ea — aranjarea şi umplerea Pământului, care deja „era” în existenţă, dar „fără formă (ordine) şi gol (pustiu)”.
Profesorul Dana, comentând asupra datelor din care oamenii de ştiinţă îşi scot presupunerile şi asupra metodelor de calculare folosite de ei, spune:
((20))
„În calcularea după grosimea formaţiunilor geologice a timpului scurs, există întotdeauna o mare nesiguranţă, care apare datorită dependenţei acestei grosimi de o tasare progresivă (lăsare în jos constantă a straturilor de pământ). În estimările făcute asupra depunerilor aluviale (sol depus de apă), când datele se bazează pe grosimea acumulărilor dintr-un anumit număr de ani — să zicem ultimii două mii de ani — această sursă de îndoială afectează tot calculul, de la temelia lui, şi-l face aproape, dacă nu cu totul fără valoare. . . . Când estimarea . . . se bazează pe cantitatea de detritus (nisip fin rezultat prin eroziuni) depus de un curent de apă, aceasta are mai mare valoare; dar chiar şi aici există motiv de mare îndoială.”
Să examinăm problema din punctul de vedere al Bibliei, crezând că este revelaţia divină şi fiind convinşi pe deplin că orice nepotriviri s-ar găsi între mărturia Bibliei şi presupunerile geologilor sunt erori ale acestora din urmă, ale căror filosofii n-au ajuns încă la o bază sau la o dezvoltare cu totul ştiinţifică.
Nu este necesar să presupunem că scriitorul Genezei ştia totul despre lucrurile pe care le-a raportat — despre lungimea acestor zile şi despre rezultatele precise ale lor. Noi acceptăm relatarea Genezei ca o parte a marii revelaţii divine — Biblia — şi găsim că sublima ei declaraţie redată pe scurt, este confirmată în mod remarcabil de către cei mai critici cercetători ştiinţifici. Dimpotrivă, nici una din „cărţile religioase” ale păgânilor nu conţin altceva decât declaraţii absurde despre acest subiect.
Există o grandoare a simplităţii în declaraţia de deschidere a revelaţiei — „La început Dumnezeu a creat”. Ea răspunde la prima întrebare a raţiunii — de unde am venit eu şi faţă de cine sunt răspunzător? Este într-adevăr un lucru regretabil că unele din cele mai inteligente minţi din zilele noastre strălucite s-au întors de la această idee despre un Creator inteligent spre recunoaşterea unei forţe oarbe care operează sub o lege a evoluţiei şi a supravieţuirii celui mai tare. Şi, vai! această teorie nu numai că a găsit acceptare generală în cele mai înalte instituţii de învăţământ, dar ea este încorporată treptat şi în manualele şcolilor noastre generale.
Este adevărat, numai puţini sunt încă atât de îndrăzneţi încât să nege complet pe Creator; dar chiar şi cei evlavioşi, ((21)) sub această teorie, îşi subminează structura credinţei, atât a lor cât şi a altora, când pretind că creaţia nu este decât domnia Legii Naturii. Ca să nu mergem foarte departe în urmă, ei pretind că din Soarele nostru au ţâşnit cantităţi imense de gaze care în final s-au consolidat, formând Pământul nostru; că apoi s-a format protoplasma şi s-a iniţiat o larvă mică, un microb, fără ca ei să ştie cum. Ei trebuie să accepte o putere divină care a fost necesară să dea chiar şi acest mic început de viaţă — dar pentru aceasta ei caută cu sârguinţă şi o Lege Naturală, aşa încât să n-aibă deloc nevoie de un Dumnezeu-Creator. Se pretinde că această descoperire este acum aproape îndeplinită. Aceşti „savanţi” gândesc şi vorbesc despre Natură ca fiind în locul lui Dumnezeu — despre lucrările ei, legile ei, răsplăţile ei etc. — un Dumnezeu orb şi surd într-adevăr!
Ei pretind că sub reglementările Naturii protoplasma a dezvoltat un microb sau o larvă, care s-a zvârcolit şi s-a răsucit reproducând propria sa specie, iar apoi, găsind că-i era necesară o coadă, a dezvoltat una. Mai târziu, una din odraslele ei mai inteligente a ajuns la concluzia că i-ar fi folositoare vâsle sau aripioare, şi le-a dezvoltat. Alta, mai târziu, a fost vânată de un confrate flămând şi, sărind tocmai afară din apă, i-a venit ideea ca aripioarele pe care le dezvoltase să fie aripi, şi i-a plăcut stilul cel nou, aşa că a stat pe uscat şi a hotărât că picioarele şi degetele ar fi o înlesnire, şi le-a dezvoltat. Alţii din familie au urmat alte „idei”, pe care aparent le aveau într-un stoc inepuizabil, după cum dovedeşte marea varietate de animale pe care le vedem în jurul nostru. Totuşi, la timpul cuvenit, unuia dintre aceşti descendenţi ai primei larve, care ajunsese la gradul de dezvoltare până la maimuţă, i-a venit în minte un ideal nobil — el şi-a spus în sine, mă voi descotorosi de coadă şi voi înceta a-mi mai folosi mâinile drept picioare, îmi voi lepăda haina de păr şi-mi voi dezvolta un nas, o frunte şi un creier cu părţi morale şi gânditoare. Voi purta haine făcute la comandă şi o pălărie înaltă de mătase, mă voi numi Darwin, LLD (titlu onorific — n. e.), şi voi scrie o istorie a evoluţiei mele.
((22))
Că domnul Darwin a fost un om capabil este dovedit prin succesul în impunerea teoriei sale asupra semenilor săi. Totuşi, copilul devotat al lui Dumnezeu, care are încredere într-un Creator personal şi care nu este repede gata să nesocotească faptul că Biblia este revelaţia Sa, va putea vedea imediat sofismul teoriei domnului Darwin. Nu-i de-ajuns ca domnul Darwin să observe că el a putut dezvolta anumite rase de porumbei cu trăsături specifice — cu pene pe picioare, cunună pe cap, guşă umflată etc.: şi alţii au făcut acelaşi lucru la păsări de curte, câini, cai etc., iar horticultorii au experimentat pe flori şi pe arbuşti etc. cu rezultate similare. Aspectul nou la domnul Darwin a fost teoria — că toate formele de viaţă au evoluat de la un început comun.
Dar experimentele domnului Darwin cu porumbeii, ca şi acelea ale oricărui alt cultivator de rase ornamentale, trebuie numai să fi confirmat declaraţia Bibliei, că Dumnezeu a creat fiecare creatură după specia ei. Există minunate posibilităţi de varietate în fiecare specie; dar speciile nu pot fi combinate şi nici nu pot fi create specii noi. Încercarea cea mai apropiată se cheamă „catâr-izare” — şi toată lumea ştie că speciei noi astfel formate îi lipseşte capacitatea de a-şi perpetua propria specie. Mai mult, domnul Darwin trebuie să fi remarcat, cum şi alţii au remarcat, că porumbeii săi „de rasă” aveau nevoie să fie cu grijă separaţi de alţii de acelaşi soi, altfel se degradau repede spre nivelul comun. Dar în natură noi vedem diferitele specii, fiecare „după specia ei”, cu totul separate una de alta şi păstrate astfel fără nici o îngrădire artificială etc. — păstrate astfel prin legea Creatorului lor. Ca unii care credem într-un Creator personal, noi putem rămâne asiguraţi că speculaţiei umane i-a lipsit în aşa măsură adevărul, încât L-a ignorat pe Dumnezeul nostru, înţelepciunea şi puterea Sa, aşa cum sunt schiţate în Geneza.
Poate nimic n-a făcut mai mult pentru a întuneca şi submina credinţa în Dumnezeu ca fiind Creatorul şi credinţa în relatarea Genezei ca fiind revelaţia Sa, decât a făcut eroarea de a înţelege că zilele-epoci din Geneza sunt zile de douăzeci şi patru de ore. Diferitele stratificări de roci şi argile dovedesc în afara oricărei îndoieli că pentru marile ((23)) schimbări pe care ele le arată s-au consumat perioade lungi de timp. Şi când găsim că Biblia învaţă despre zile-epoci, suntem pregătiţi să auzim stâncile dând mărturie în armonie exactă cu relatarea Bibliei şi credinţa noastră în aceasta din urmă se întăreşte mult; simţim că nu ne încredem în presupunerile noastre sau ale altor oameni, ci în Cuvântul Creatorului, din abundenţă atestat de faptele naturii.
Teoria cosmogoniei
Spre folosul unora dintre cititorii noştri, vom expune pe scurt una dintre opiniile despre perioada de creare, cunoscută ca „Teoria Vailiană”, sau „Teoria baldachinului”, spre care autorul se simte în mod special atras; după aceea ne vom strădui să urmărim armonia dintre această vedere şi naraţiunea din Geneza 1:1 până la 2:3.
Pornind de la condiţia menţionată în Geneza 1:2, „pământul era” pustiu, gol şi întunecos, cei înţelepţi nu vor încerca să presupună ceea ce Dumnezeu n-a revelat în legătură cu felul în care El adunase mai înainte atomii Pământului. Lucrurile nerevelate aparţin lui Dumnezeu, iar noi facem bine dacă aşteptăm şi alte revelaţii de la El la timpul cuvenit. Cu târnăcopul şi lopata, şi cu un ochi critic, omul a aflat că scoarţa Pământului se compune din diferite straturi sau pături, unele peste altele, toate acestea dând dovezi că odată ele au fost moi şi umede — cu excepţia rocilor de temelie pe care aceste pături sau straturi sunt aşezate cu regularitate mai mare sau mai mică. Aceste roci de temelie indică în mod clar că ele au fost cândva moi şi fluide din cauza căldurii intense; şi oamenii de ştiinţă sunt de acord în general că nu mult sub „scoarţă” pământul este încă fierbinte şi lichid.
Deoarece aceste roci de temelie încinse — granit, bazalt etc. — trebuie să fi fost cândva atât de fierbinţi încât să fi consumat toate elementele combustibile din ele, şi deoarece ele sunt rocile de bază, putem fi siguri în a trage concluzia că a existat o perioadă când întreg Pământul era încins. Se crede că atunci apa şi mineralele (găsite acum în păturile sau straturile superioare, depuse în apă) trebuie să fi fost împinse afară sub formă de gaze şi trebuie să fi format un baldachin ((24)) impenetrabil care se întindea în toate direcţiile pe distanţă de mile în jurul Pământului. Mişcarea Pământului în jurul axei sale a antrenat aceste gaze care-l înconjurau, şi efectul a fost să le concentreze, mai ales deasupra ecuatorului Pământului. Pe măsură ce Pământul s-a răcit, şi ele s-au răcit şi astfel s-au transformat din gaze în solide şi lichide, mineralele mai grele gravitând spre bază în straturi. În acea perioadă Pământul arăta probabil cum arată acum Saturn cu „inelele” sale.
Pe măsură ce procesul de răcire a continuat, aceste inele desprinse şi îndepărtate au primit treptat o mişcare de rotaţie diferită de cea a Pământului, gravitând astfel tot mai aproape de el. Acestea s-au precipitat unul după altul pe suprafaţa Pământului. După formarea „firmamentului”, „întinderii” sau „atmosferei”, aceste potopuri, prin căderea „inelelor”, au ajuns în mod natural pe pământ din direcţia celor doi poli, unde rezistenţa era cea mai mică, fiind cei mai îndepărtaţi de ecuator, centrul forţei centrifuge a mişcării Pământului. Prăbuşirea acestor „inele” la intervale mari a determinat numeroase potopuri şi au acumulat strat peste strat pe suprafaţa Pământului. Năvala apelor de la poli spre ecuator a distribuit în mod diferit nisipul, mâlul şi mineralele, apa bogat mineralizată acoperind astfel întreaga suprafaţă a Pământului, întocmai cum se descrie la începutul naraţiunii din Geneza.
În timpul fiecăreia din aceste „zile” lungi, de şapte mii de ani, s-a desfăşurat o anumită lucrare, după cum se spune în Geneza; fiecare probabil sfârşindu-se cu un potop care a produs schimbări radicale şi a pregătit calea pentru alţi paşi ai creării şi pregătirii pentru om. Această Teorie Vailiană presupune că ultimul dintre aceste „inele” a fost cel mai sărac în minerale şi în orice impurităţi — apă pură, care nu se rupsese şi nu se prăbuşise încă în ziua creării lui Adam, ci se întindea complet peste Pământ ca un văl translucid deasupra atmosferei. Acesta a servit, ca geamul mat al unei sere, la egalizarea temperaturii — aşa încât clima la poli să ((25)) fie numai puţin diferită, dacă a fost cumva, de cea de la ecuator. În asemenea condiţii uniforme, plantele tropicale au crescut pretutindeni, aşa cum ne arată geologia; iar furtunile care rezultă din schimbări rapide ale temperaturii trebuie să fi fost necunoscute, şi pentru motive similare nu puteau fi ploi.
Relatarea scripturală este în armonie cu aceasta, spunând că până la potop n-a fost ploaie pe Pământ; că vegetaţia era udată de un abur care se ridica din pământ — o umezeală, umiditate, condiţii de seră (Gen. 2:5, 6). După potopul din ziua lui Noe au urmat mari schimbări, însoţite de o mare scurtare a duratei vieţii umane. Odată cu prăbuşirea vălului de apă, condiţiile de seră au încetat; calea ecuatorială a Soarelui a devenit mai fierbinte, în timp ce la poli schimbarea trebuie să fi fost grozavă — o trecere aproape instantanee de la temperatura de seră la frigul arctic.
În regiunea arctică s-au găsit confirmări ale acestei schimbări bruşte de temperatură: doi mastodonţi întregi au fost găsiţi incluşi în gheaţă masivă, clară, care evident i-a congelat repede. Tone de colţi de elefant s-au găsit în aceeaşi Siberie îngheţată, prea neospitalier de friguroasă pentru elefanţi, mastodonţi etc., în limitele istoriei. O antilopă a fost găsită similar inclusă într-un bloc de gheaţă uriaş în acea regiune arctică. Este clar demonstrat că a fost surprinsă pe neaşteptate prin faptul că în stomacul ei s-a găsit iarbă nedigerată, indicând că animalul o mâncase numai cu câteva minute înainte de a muri prin îngheţ — şi într-un loc unde acum n-ar putea creşte iarbă.
Această revărsare bruscă de apă — ruperea bruscă a învelişului care menţinea căldura pământului şi a soarelui uniformă — a produs marile întinderi de gheaţă şi munţii de gheaţă din regiunea arctică, din care se desprind în fiecare an sute de aisberguri şi plutesc spre sud, spre ecuator. După câte putem noi judeca, acest proces a continuat timp de secole, dar acum scade continuu. Aici vedem Era sau Perioada Glaciară a geologilor, când aisberguri mari, duse de curenţi rapizi, au tăiat ((26)) crevase adânci peste tot în America de Nord, care se pot urmări în dealuri; Nord-vestul Europei de asemenea poartă aceeaşi mărturie în dealurile ei. Dar nu este aşa în Sud-estul Europei, Armenia şi vecinătate — leagănul rasei noastre, unde a fost construită corabia şi în apropierea căreia, pe Muntele Ararat, aceasta s-a oprit în cele din urmă. Mărturia Profesorului Wright şi a lui Sir J. W. Dawson, LLD (titlu onorific — n. e.), membru al Societăţii Regale, este că în vecinătatea Arabiei a avut loc o scufundare generală de pământ şi apoi o ridicare. Mărturia ar părea să sugereze că corabia a plutit într-o bulboană relativ liniştită, separată de năvala generală a apelor. Acest lucru este indicat prin depunerile aluviale extrem de groase despre care se spune că sunt prezente în toată acea regiune. Evident că tot Pământul a fost inundat de apele venite de la Polul Nord şi de la Polul Sud, în timp ce leagănul rasei a fost supravegheat în mod special, întâi prin depresiune, iar apoi, la timpul cuvenit, prin ridicarea lui. Asupra acestui lucru să remarcăm cuvintele celebrului geolog, prof. G. F. Wright, de la Colegiul Oberlin, Ohio, raportate în „The New York Journal”, din 30 martie 1901, după cum urmează:
Potopul se confirmă
„Profesorul George Frederick Wright, un distins geolog de la Colegiul din Oberlin, s-a întors din Europa. El a scris lucrarea „Gheaţa din America de Nord” şi alte lucrări de geologie în care studiază şi descrie perioada glaciară. El a fost într-o călătorie ştiinţifică în jurul globului. Şi-a petrecut cea mai mare parte din timp studiind formaţiunile şi semnele geologice din Siberia, chiar dacă explorările lui l-au dus şi în alte părţi ale Asiei şi Africii.
Principalul obiectiv al prof. Wright a fost să răspundă, dacă este posibil, la o întrebare de mult disputată printre geologi: şi anume, dacă Siberia a fost vreodată acoperită de gheaţă, ca America de Nord şi unele părţi din Europa, în timpul perioadei glaciare.
Mulţi geologi, inclusiv mulţi savanţi ruşi eminenţi, cred că Siberia a fost acoperită de gheaţă.
Ca rezultat al studiilor sale prezente, prof. Wright crede cu tărie că în timpul îndepărtat când America de Nord a fost acoperită de gheaţă, Siberia a fost acoperită de apă.
Iar apa şi gheaţa au fost practic faze ale potopului biblic.
Să citim mai întâi în Geneza o descriere a potopului mult prescurtată: «Potopul a fost patruzeci de zile pe pământ.
((27))
Apele au crescut şi au ridicat corabia şi ea s-a înălţat deasupra pământului.
Apele au ajuns din ce în ce mai mari şi toţi munţii înalţi care sunt sub cerul întreg au fost acoperiţi.
Cu cincisprezece coţi s-au înălţat apele deasupra munţilor, care au fost acoperiţi.
Tot ce avea suflare de duh de viaţă în nările sale, tot ce era pe pământul uscat a murit. . . . N-a rămas decât Noe şi ce era cu el în corabie. Şi apele au fost mari pe pământ o sută cincizeci de zile.» Gen. 7:17-24.
Acum să auzim ce se citează că ar fi spus prof. Wright:
«N-am găsit nici un semn de existenţă a fenomenelor glaciare la sud de gradul 56. La nord de acesta n-am mers, dar din alte lucruri sunt convins că teritoriul a fost acoperit de gheaţă, aşa cum a fost al nostru, unde se găsesc acum semne de existenţă a ei la sud până la New York.
Noi n-am găsit semne ale unei scufundări extensive a acelei regiuni întregi, ceea ce aruncă o lumină nouă asupra a tot ce este aici.
La Trepizonda, pe malul Mării Negre, s-a aflat dovada unei depresiuni de şapte sute de picioare (cca 213 m). Aceasta s-a văzut din depunerile de pietriş de pe dealuri.
În centrul Turkestanului apele au ajuns la cea mai mare cotă, fiindcă acolo s-au găsit aceste depuneri la peste două mii de picioare (cca 610 m) deasupra nivelului mării.
Sudul Rusiei este acoperit de aceleaşi depuneri de pământ negru pe care le-am găsit şi în Turkestan.
Mai sunt şi alte dovezi că apele au acoperit această parte a globului. Una dintre ele este prezenţa focilor în Lacul Baikal, în Siberia, la o mie şase sute de picioare (cca 488 m) deasupra nivelului mării. Focile pe care le găsim sunt din speciile arctice şi sunt aceleaşi specii care se găsesc în Marea Caspică.
De aceea, singura teorie rămâne că ele au fost prinse acolo când apele s-au retras. Cea mai frumoasă descoperire a fost poate cea din oraşul Kiev, pe râul Nipru, unde s-au găsit unelte de piatră la cincizeci şi trei de picioare (cca 16 m) sub depunerea de pământ negru, ceea ce arată că apa a venit acolo după epoca omului.
Aceasta ne permite, prin urmare, să determinăm vârsta acestei depresiuni. Arată că după venirea omului acolo, la Trepizonda a fost o depresiune de şapte sute cincizeci de picioare (cca 229 m), iar în sudul Turkestanului apele au avut o adâncime de peste două mii de picioare (cca 610 m). Uneltele găsite au fost ca şi acelea făcute în America de Nord înainte de perioada glaciară, ceea ce dă bun temei de a crede că acolo s-a format depresiunea când aici a avut loc avalanşa glaciară.
De fapt, practic acesta a fost potopul»”.
((28))
Cunoscând sfârşitul de la început, Iehova a programat în aşa fel introducerea omului pe Pământ, încât ultimele inele să vină pe Pământ într-un potop tocmai la timpul potrivit ca să distrugă rasa coruptă din zilele lui Noe şi astfel să introducă dispensaţia prezentă, cunoscută în Scripturi ca „acest veac rău”. Îndepărtarea învelişului de apă a adus nu numai anotimpurile schimbătoare, vara şi iarna, şi a deschis calea pentru furtuni violente, ci a făcut posibil şi curcubeul, care s-a văzut prima dată după potop, pentru că înainte razele Soarelui n-au putut străbate bolta de apă astfel încât să dea efectul de curcubeu. Gen. 9:12-17.
De când s-au scris cele precedente, extragem din Scientific American următoarea declaraţie succintă, de sub pana prof. Vail:
„Mamutul Îngheţat
Către editorul de la Scientific American:
Am citit cu mare interes în numărul d-voastră din 12 aprilie nota despre descoperirea recentă făcută de către dr. Herz în regiunea îngheţată a Siberiei Răsăritene, a corpului unui mamut păstrat la rece. Aceasta, mi se pare mie, este mai mult decât o «Piatră de la Rosetta» pe cărarea geologilor. Ea oferă cea mai puternică mărturie în sprijinul pretenţiei că toate epocile glaciare şi toate potopurile pe care le-a văzut vreodată Pământul au fost cauzate de căderea progresivă şi succesivă a vaporilor primari ai Pământului, care au rămas în jurul planetei noastre cum rămân astăzi norii de vapori ai planetelor Jupiter şi Saturn în jurul acestor corpuri.
Permiteţi-mi să le sugerez confraţilor mei geologi că se poate ca rămăşiţe ale vaporilor tereştri apoşi să se fi învârtit în jurul Pământului, asemenea învelişului din jurul lui Jupiter, chiar până în timpuri geologice foarte recente. Astfel de vapori trebuiau să cadă în principal în ţinuturile polare, datorită celei mai mici rezistenţe şi a celei mai mari atracţii, şi desigur ca avalanşe masive de zăpadă teluro-cosmică. Apoi, de asemenea, astfel de baldachin, sau acoperiş al lumii, trebuie să fi temperat clima până la poli, permiţând păscutul pentru mamuţi şi pentru alte animale de acelaşi fel din lumea arctică — făcând un Pământ-seră sub un acoperiş de seră. Dacă se admite astfel, noi nu putem pune nici o limită magnitudinii şi eficienţei avalanşelor acestui înveliş, de a pustii o lume cu viaţă exuberantă. Se pare că mamutul doctorului Herz, ca şi multe altele găsite îngropate în gheţar, cu hrana ((29)) nedigerată în stomac, sunt dovezi că au fost prinse brusc de o cădere zdrobitoare de zăpadă. Cazul acesta, cu iarba nemestecată în gură, ne spune o poveste negreşită a morţii într-un mormânt de gheaţă. Dacă se admite aceasta, avem ceea ce putea fi o sursă atoteficientă de zăpezi glaciare şi ne putem scăpa bucuroşi de nefilosofica alternativă că Pământul s-a răcit pentru a-şi primi învelitoarea de zăpadă, în timp ce, după cum văd eu, el şi-a primit zăpada şi apoi s-a răcit.
În timpul vârstei eruptive oceanele s-au ridicat în cer, împreună cu o rezervă nemăsurată de minerale şi de sublimate metalice, şi dacă suntem de acord că aceşti vapori s-au format într-un sistem inelar şi s-au întors de-a lungul veacurilor în episoade mari, unele din ele rămânând până în epoca omului, atunci putem explica multe lucruri care astăzi sunt tainice şi complicate.
Eu am publicat unele din aceste gânduri sub formă de broşură încă din 1874, şi cu speranţa că gânditorii acestui secol al douăzecilea le vor cerceta, menţionez din nou «teoria baldachinului».
Isaac N. Vail”
Săptămâna de creare
Având în minte această vedere generală asupra creării, să ne întoarcem acum la relatarea din Geneza şi să ne străduim să armonizăm aceste presupuneri cu declaraţiile ei. Întâi de toate observăm că Săptămâna de Creare este împărţită în patru părţi: (1) Două zile sau epoci (după calculul nostru 2 x 7.000 = 14.000 ani), au fost dedicate pregătirii Pământului pentru viaţa animală. (2) Următoarele două zile sau epoci (după calculul nostru încă 2 x 7.000 = 14.000 ani) au fost dedicate producerii vegetaţiei şi a celor mai simple forme de viaţă — scoici etc. — şi aşezării calcarului, cărbunelui şi a altor minerale. (3) Următoarele două epoci-zile (după calculul nostru 2 x 7.000 = 14.000 ani) au produs creaturi vii care se mişcă — în mare şi pe uscat — vegetaţia etc. progresând încă şi toate pregătindu-se pentru introducerea omului, chipul pământesc al Creatorului său, „încununat cu slavă şi cu cinste”, pentru a fi regele Pământului. (4) Crearea omului, lucrarea finală, a venit la încheierea zilei sau epocii a şasea şi începutul celei de-a şaptea: după cum este scris — „În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea pe care o făcuse; şi . . . S-a odihnit”.
((30))
Două mărturii sincere
Profesorul Silliman declară:
„Fiecare aspect mare al structurii planetei corespunde cu ordinea evenimentelor relatate în istoria sacră. . . . Această istorie (Biblia) furnizează o mărturie importantă atât pentru filosofie cât şi pentru religie; şi noi găsim chiar în planetă dovezi că relatarea (biblică) este adevărată.”
Referindu-se la relatarea creării din Geneza, prof. Dana spune:
„În această succesiune noi observăm nu doar o ordine a evenimentelor, cum este cea dedusă de ştiinţă, ci există un sistem în acest aranjament şi o profeţie care ajunge departe în viitor, la care filosofia n-ar fi putut ajunge, oricât ar fi aceasta de pregătită.”
El adaugă:
„Nici o minte umană n-a fost martoră la evenimente; şi nici o astfel de minte din vârsta timpurie a lumii, dacă n-ar fi înzestrată cu inteligenţă supraomenească, n-ar fi putut întocmi un astfel de plan, sau n-ar fi plasat crearea Soarelui, sursa de lumină pentru Pământ, atât de mult după crearea luminii, tocmai în ziua a patra, şi ceea ce este la fel de unic, între crearea plantelor şi animalelor, când era atât de important pentru ambele; şi nimeni n-ar fi putut ajunge în adâncimile filosofiei expuse în întregul plan.”
Prima epocă-zi de creare
„Şi Duhul lui Dumnezeu Se mişca peste întinderea apelor. Şi Dumnezeu a zis: «Să fie lumină!» Şi a fost lumină.”
Natura luminii şi cauza ei fizică sunt încă numai imperfect înţelese — la întrebarea, „Ce este lumina?” încă nu s-a găsit soluţie satisfăcătoare. Noi ştim totuşi că ea este o primă necesitate pretutindeni în natură şi nu suntem surprinşi s-o găsim prima în ordinea divină când a sosit timpul ca energia divină să lucreze pe Pământul pustiu şi gol ca să-l pregătească pentru om. Natura energiei divine reprezentată prin „mişcare” ar părea să fie o vitalizare, posibil energii electrice şi lumini asemenea aurorei boreale, sau luminilor nordice. Sau poate energia a făcut să cadă unele dintre inelele grele de materie apoasă şi minerală şi astfel s-au putut distinge lumina şi întunericul, ziua şi noaptea, deşi nici stelele, nici luna, nici soarele nu se puteau discerne nici în cel mai mic ((31)) grad prin inelele grele sau prin benzile care încă mai încercuiau Pământul.
„A fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi.” Cum este cu zilele solare evreieşti, aşa este şi cu aceste epoci-zile, întâi a venit seara, îndeplinind treptat scopul divin spre completarea lui, când o altă zi de şapte mii de ani, destinată unei alte lucrări, a început întunecos şi a progresat spre perfecţiune. Această perioadă sau „zi” este numită ştiinţific, Perioada Azoică sau fără viaţă.
A doua epocă-zi de creare
”Şi Dumnezeu a zis: «Să fie o întindere (firmament, atmosferă) între ape şi ea să despartă apele de ape.» Şi Dumnezeu a făcut întinderea şi a despărţit apele care sunt dedesubtul întinderii de apele care sunt deasupra întinderii. . . . Dumnezeu a numit întinderea (firmamentul sau atmosfera) cer.”
Această a doua epocă-zi de şapte mii de ani a fost în întregime dedicată producerii unei atmosfere. Probabil că aceasta s-a produs într-un mod perfect natural, aşa cum sunt cele mai multe dintre lucrările minunate ale lui Dumnezeu, cu toate acestea după planul, sistematizarea şi prin crearea Sa. Căderea „inelului” de apă şi minerale care a permis luminii să pătrundă până la Pământ în timpul primei epoci-zi, ajungând pe Pământul încă fierbinte şi pe apele de la suprafaţă clocotind şi aburind, a produs diferite gaze care, ridicându-se, au format o pernă, sau un firmament ori atmosferă în jurul pământului şi au tins să menţină apele rămase ale „inelelor” departe de Pământ. Această zi, după cum arată Scripturile, ar aparţine de asemenea Perioadei Azoice sau fără viaţă; dar geologii obiectează la aceasta, pretinzând că rocile proprii acestui timp prezintă urme de viermi şi cantităţi imense de scoici minuscule, ale căror rămăşiţe sunt evidenţiate în marile straturi de calcar. Pe aceasta ei o numesc Epoca Paleozoică sau a vieţii primare — Perioada Siluriană. Aceasta nu este în contradicţie cu relatarea Bibliei, care numai ignoră aceste forme inferioare de viaţă.
((32))
O seară şi o dimineaţă — ziua a doua — s-a sfârşit cu realizarea deplină a intenţiei divine în legătură cu ea; separarea norilor şi vaporilor etc., de suprafaţa apelor prin atmosferă.
A treia epocă-zi de creare
”Şi Dumnezeu a zis: «Să se strângă la un loc apele care sunt dedesubtul cerului şi să se arate uscatul!» Şi aşa a fost. Şi Dumnezeu a numit uscatul pământ, iar îngrămădirea de ape a numit-o mări. Şi Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun. Şi Dumnezeu a zis: «Pământul să producă vegetaţie, plante cu sămânţă, pomi roditori care să facă rod după specia lor şi care să aibă în ei sămânţa lor pe pământ.» Şi aşa a fost.”
Geologia confirmă pe deplin această relatare. Ea ne arată că pe măsură ce scoarţa Pământului s-a răcit, greutatea apelor a făcut ca ea să se încreţească şi să se curbeze — unele părţi lăsându-se au devenit adâncimile mărilor, alte părţi fiind forţate să se ridice au constituit lanţurile muntoase — nu deodată, ci treptat, un lanţ după altul. Nu trebuie să presupunem că toate aceste schimbări au avut loc chiar în cei şapte mii de ani ai celei de-a treia epocă-zi, ci, mai degrabă, că aceasta a fost numai martoră a începutului lucrării necesare ca pregătire pentru vegetaţie; căci evident geologia este corectă când presupune că unele schimbări mari de natura aceasta sunt de dată relativ recentă. Chiar în cadrul unui secol am avut mici exemple în privinţa acestei puteri: şi să nu fim surprinşi dacă următorii câţiva ani ne vor da şi alte paroxisme naturale, căci ne aflăm într-o altă perioadă de tranziţie — deschiderea Veacului Milenar, pentru care se cer condiţii schimbate.
Când apele s-au scurs în mări, a început să răsară vegetaţia — fiecare după clasa sau specia ei, având sămânţa în ea însăşi pentru a-şi reproduce numai propria specie. Această chestiune este atât de fixată prin legile Creatorului, încât deşi horticultura poate face, şi face mult pentru a produce varietate în perfecţiune, totuşi ea nu poate schimba specia. Diferitele familii de vegetale nu se vor uni şi combina după cum nu se vor uni şi combina nici diferitele familii de animale. Faptul acesta arată că există un plan — şi nu un simplu Creator, ci un Creator inteligent.
((33))
Geologia este de acord că vegetaţia a precedat formele mai înalte de viaţă animală. Ea este de acord, de asemenea, că în această perioadă timpurie vegetaţia a fost extrem de abundentă — că atunci muşchii, ferigile şi viţa au crescut cu mult mai mari şi mai repede decât acum, fiindcă atmosfera era extrem de plină de gaze carbonice şi azotoase — atât de plină încât animalele care respiră n-ar fi putut prospera. Plantele, care acum cresc doar câţiva ţoli sau picioare înălţime chiar şi la ecuator, atunci ajungeau la dimensiuni de patruzeci până la optzeci de picioare (12 -24 m), şi uneori două sau trei picioare diametru (61-91 cm), după cum este demonstrat prin fosile. În condiţiile care au existat atunci, creşterea lor nu numai că era imensă, dar trebuie să fi fost şi foarte rapidă.
În această perioadă, după cum pretind geologii, s-au format straturile noastre de cărbuni: plantele şi muşchii, având mare afinitate pentru acidul carbonic gazos, au înmagazinat în ele carbonul, formând cărbunele, pregătind astfel depozitele actuale de cărbune în timp ce au purificat atmosfera pentru viaţa animală din epocile-zile de mai târziu. Aceste turbării şi straturi de muşchi au fost la rândul lor acoperite de nisip, argilă etc., inundate prin ridicări şi depresiuni ale suprafeţei Pământului, prin valurile uriaşe provocate de cutremure sau erupţii vulcanice şi prin căderea altor „inele” de apă de deasupra firmamentului. Practic acelaşi procedeu trebuie să se fi repetat adesea, deoarece găsim straturi de cărbune unul peste altul, separate prin diferite straturi de argilă, nisip, calcar etc.
Dimineaţă şi seară, a treia epocă-zi de şapte mii de ani şi-a îndeplinit partea ei în pregătirea lumii, conform scopului divin. În geologie aceasta este numită Era Carboniferă, datorită zăcămintelor ei de cărbune, petrol etc.
A patra epocă-zi de creare
”Şi Dumnezeu a zis: «Să fie nişte luminători în întinderea cerului (atmosferă), ca să despartă ziua de noapte; ei să fie nişte semne care să arate anotimpurile, zilele şi anii; şi să slujească de luminători în întinderea cerului (atmosferă), ca să dea lumină pe pământ.» Şi aşa a fost. Dumnezeu a făcut (sau a făcut să strălucească — un verb diferit, care nu înseamnă a creat) cei doi mari luminători, luminătorul cel mare ca ((34)) să stăpânească ziua (să indice timpul din zi) şi luminătorul cel mic ca să stăpânească noaptea; a făcut şi stelele.”
Realizările unei epoci-zi au fost continuate în următoarea, şi suntem îndreptăţiţi să presupunem că lumina din prima zi a devenit tot mai distinctă în următoarele două zile, pe măsură ce din apele de deasupra firmamentului au căzut inelele unul după altul în apele de jos, până când în a patra epocă-zi s-au putut vedea Soarele, Luna şi stelele; nu atât de clar cum se pot vedea acuma într-o zi senină, până după potopul din ziua lui Noe — când a căzut ultimul dintre „inele”, dar putându-se totuşi discerne clar prin vălul translucid de ape — ca şi acum într-o zi sau noapte ceţoasă. Soarele, Luna şi stelele străluceau de mult pe partea exterioară a învelişului Pământului, dar acum venise timpul ca aceste lumini să fie lăsate să se vadă pe firmament; pentru ca zilele — marcate înainte printr-o lumină slabă, cenuşie, aşa cum vedem în dimineţile ploioase când Soarele, Luna şi stelele nu se pot vedea de nori — să fie mai clare, aşa încât luminătorul zilei prin cursul lui să poată marca timpul pentru om şi pentru animal când acestea vor fi create, şi între timp să înceapă oxigenarea aerului, pregătindu-l astfel pentru animalele care respiră. Mai târziu, în aceeaşi zi de şapte mii de ani, au apărut şi Luna şi stelele — ca să influenţeze mareele şi să fie gata să marcheze timpul noaptea pentru necesitatea omului.
Nu trebuie să presupunem că evoluţia vieţii plantelor a încetat în timpul zilei a patra, ci mai degrabă că a progresat — influenţa crescută a Soarelui şi a Lunii servind la naşterea altor varietăţi de iarbă, arbuşti şi copaci. Şi geologia arată progrese în această perioadă — insecte, melci, crabi etc. Oase şi solzi de peşte se găsesc şi în filoanele de cărbune, dar aceasta nu deranjează ordinea, deoarece formarea zăcămintelor de cărbune evident a continuat şi după ziua a treia — intrând astfel în Perioada Reptiliană. Această „zi” corespunde cel mai mult cu ceea ce geologia denumeşte Perioada „Triasică”. Seară şi dimineaţă — a patra zi de şapte mii de ani, sau 28.000 de ani de la începutul acestei lucrări — s-au sfârşit, dovedind mare progres în pregătirea Pământului pentru om.
((35))
A cincea epocă-zi de creare
„Şi Dumnezeu a zis: «Să mişune apele de vieţuitoare şi să zboare păsări deasupra pământului, pe întinderea cerului.» Şi Dumnezeu a creat animalele cele mari şi toate vieţuitoarele care se mişcă şi de care mişună apele, după SPECIILE lor; a făcut şi orice pasăre înaripată după SPECIA ei. Dumnezeu a văzut că erau bune.”
Cum mişunau oceanele calde de pe pământ de creaturi vii, de la moluşte la balene, se poate judeca după abundenţa vieţii în prezent în mările calde ale Sudului. Reptilele, trăind parte în apă parte pe uscat (amfibii), aparţin de asemenea acestei perioade, în timpul căreia continentele şi insulele prezente s-au ridicat treptat şi s-au scufundat iarăşi, o dată inundate de căderea unor inele mai mari sau mai mici, iar altă dată spălate de valurile de flux. Nu este de mirare că pe munţii cei mai înalţi se găsesc urme de scoici etc. Şi nu este de mirare că straturile imense de calcar din toate părţile lumii sunt numite „cimitire de scoici”, fiindcă sunt formate aproape exclusiv din conglomerate de scoici. Ce mişunare trebuie să fi fost când au luat fiinţă acele indescriptibile trilioane de fiinţe mici, care, murind, şi-au lăsat unele după altele micuţele lor scoici! Citim că — Dumnezeu le-a binecuvântat înmulţirea. Da, chiar şi o existenţă aşa inferioară şi scurtă este o favoare, o binecuvântare.
Să nu ne luptăm pentru mai mult decât cere relatarea Scripturii. Biblia nu susţine că Dumnezeu a creat separat şi individual numărul vast al felurilor de peşti şi reptile, ci numai că influenţa sau spiritul divin s-a mişcat şi prin intenţie divină marea şi-a produs creaturile de diferite feluri. Nu se spune despre procese — se poate ca o specie, sub condiţii diferite, să se fi dezvoltat din alta, sau din acceaşi protoplasmă originară sub diferite condiţii să se fi dezvoltat diferite ordine de vieţuitoare. Nimeni nu ştie şi este neînţelept să fim dogmatici. Nu ne revine nouă să contestăm că însăşi protoplasma din mâlul paleozoic putea veni în existenţă prin acţiunea chimică a apelor bogat mineralizate din acele mări. Ceea ce pretindem noi este că toate s-au întâmplat ca rezultat al intenţiei şi aranjamentului divin, şi, prin urmare, ((36)) au fost creaţii divine, indiferent care au fost canalele şi mijloacele. Şi noi pretindem că acest lucru este arătat atât prin faptele naturii cât şi prin cuvintele din Geneza; că oricum au fost produse vieţuitoarele din mări, ele au fost aduse la o stare în care fiecare îşi are propria sa specie — unde linia de demarcaţie între specii nu poate fi trecută. Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, indiferent de mijloacele prin care s-a făcut.
Această zi sau epocă corespunde foarte bine cu epoca Reptiliană, cum o numesc oamenii de ştiinţă. Seară şi dimineaţă — ziua a cincea — 35.000 de ani de la începutul lucrării de aranjare a Pământului ca locuinţă şi împărăţie a omului.
A şasea epocă-zi de creare
„Şi Dumnezeu a zis: «Să dea pământul vieţuitoare după specia lor, vite, reptile şi animale sălbatice ale pământului, după specia lor.» Şi aşa a fost. Şi Dumnezeu a făcut animalele sălbatice ale pământului după specia lor, vitele după specia lor şi toate reptilele pământului după specia lor. Dumnezeu a văzut că erau bune.”
În timpul acesta lucrurile pe Pământ deveneau mai stabile; scoarţa era mai groasă datorită sutelor de picioare de nisip, argilă, scoici şi cărbune, precum şi a diferitelor minerale adunate, unele din fărâmiţarea stâncilor aruncate prin cutremure de pământ, altele din „inelele” care odată încercuiseră Pământul, iar altele din depozitele de animale şi vegetale; în afară de aceasta, Pământul însuşi trebuie să se fi răcit considerabil în aceşti 35.000 de ani. Suficient din suprafaţa Pământului era acum deasupra mării şi bine drenată prin lanţuri muntoase şi văi ca să fie gata pentru animalele inferioare, care sunt aici împărţite în trei categorii: (1) reptilele de pe pământ, vieţuitoarele cu sânge rece, vieţuitoarele care respiră — şopârle, şerpi etc.; (2) fiarele de pe pământ sau animalele sălbatice, spre deosebire de animalele domestice, în mod deosebit potrivite a fi tovarăşi ai omului şi la care aici se referă ca (3) vite. În timpul acesta aerul de asemenea era purificat de elementele nepotrivite pentru respiraţia animalelor, absorbite de vegetaţia luxuriantă din perioada carboniferă, tot aşa cum excesul de ((37)) hidraţi de carbon fusese absorbit din oceane de către scoicile minuscule, ca pregătire pentru mulţimea vieţuitoarelor marine care respiră.
Aici, din nou, nu trebuie să ne certăm fără rost cu evoluţioniştii. Vom admite că Dumnezeu, dacă ar fi dorit, ar fi putut aduce în existenţă toate speciile de viaţă animală printr-o dezvoltare a uneia din cealaltă, sau ar fi putut dezvolta fiecare specie separat din protozoarul mâlului originar. Nu ştim ce metodă a adoptat, fiindcă nu este descoperit nici în Biblie, nici în roci. Este însă clar revelat că indiferent de modul în care Dumnezeu a ales să facă, El a fixat speciile animale, fiecare „după specia ei”, în astfel de manieră încât ele nu se schimbă; în astfel de manieră încât ingeniozitatea minţii omeneşti n-a reuşit să le ajute să se schimbe. Aici este pecetea Creatorului inteligent pe lucrarea mâinilor Sale; căci, dacă „Natura” sau „forţa oarbă” ar fi fost creatorul, noi am vedea-o încă trudindu-se orbeşte, uneori evoluând iar alteori regresând; n-am vedea o astfel de fixitate a speciilor cum vedem peste tot în jurul nostru în natură.
Putem presupune în mod raţional că Dumnezeu l-a creat pe om tocmai la sfârşitul celei de-a şasea epoci-zi; fiindcă crearea lui a fost ultima şi este declarat în mod clar că Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea creatoare, nu în ziua a şasea, ci „în ziua a şaptea” — separarea omului în două persoane, două sexe, fiind evident actul final.
„Şi Dumnezeu a zis: «Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; ei să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ.» Şi Dumnezeu a creat pe om după chipul Său, l-a creat după chipul lui Dumnezeu; i-a creat de sex masculin şi de sex feminin. Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: «Fiţi roditori, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ.»”
Având în vedere remarcile noastre anterioare, că limbajul Scripturilor nu interzice posibilitatea ca plantele, vieţuitoarele care trăiesc în apă şi pe uscat să se fi dezvoltat sau să fi evoluat mai mult sau mai puţin în diferitele lor specii, este bine să ((38)) remarcăm marea diferenţă de limbaj folosit atunci când se referă la crearea omului. Aceasta din urmă este o declaraţie specifică despre exercitarea directă a puterii creatoare divine, pe când cealaltă nu este, ci mai degrabă implică o dezvoltare:
„Şi pământul a produs vegetaţie” etc.
„Să mişune apele de vieţuitoare” etc.
„Să dea pământul vieţuitoare după specia lor, vite” etc.
Sunt două relatări despre creare — cea pe care tocmai am analizat-o, care tratează problema pe scurt şi în ordinea epocilor, iar cealaltă care urmează acesteia, în Geneza 2:4-25. Cu alte cuvinte, împărţirea capitolelor s-a făcut greşit — cele două relatări ar trebui să constituie fiecare un capitol. A doua este un comentariu al celei dintâi, care explică detalii. „Aceasta este geneza” sau dezvoltarea cerurilor şi pământului şi a creaturilor lor, începând din vremea când nu era nici o plantă sau fir de iarbă. Prima relatare şi cea principală foloseşte cuvântul „Dumnezeu” când vorbeşte despre Creatorul, iar a doua relatare sau cea în care se comentează arată că Iehova Dumnezeu a fost Cel care a făcut toată lucrarea — „în ziua” când El a făcut cerurile şi Pământul — cuprinzând întregul ca o epocă-zi mai mare, incluzând lucrarea celor şase deja enumerate.
Cuvântul Dumnezeu din capitolul întâi vine din cuvântul ebraic comun elohim, un cuvânt la plural care ar putea fi tradus dumnezei şi care, după cum am văzut deja, înseamnă „puternici”*. „Singurul Conceput” al Tatălui a fost desigur agentul Său activ în această lucrare creatoare, iar în executarea detaliilor El poate să fi avut asociaţi o oştire de îngeri, la care s-ar aplica cuvântul elohim şi aici ca şi în altă parte în Scripturi**. Este potrivit prin urmare ca a doua relatare, sau comentariul, să ne atragă atenţia asupra faptului că Iehova, Tatăl tuturor, a fost Creatorul, indiferent cine au fost folosiţi ca reprezentanţii şi instrumentele Sale onorate. Aici pot ((39)) fi foarte bine luate în considerare amănuntele adăugate în cea de-a doua relatare în privinţa creării omului. Ea spune:
„Şi Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul a devenit un suflet viu.”
*Vezi Vol. V, pag. 72, 73
**Ibidem
Dumnezeu a fost slăvit în toate lucrările Sale anterioare şi în fiecare creatură, oricât de neînsemnată, chiar dacă nici una dintre ele n-ar putea să-I aducă mulţumiri sau să-L aprecieze, sau chiar să-L cunoască în mod cuvenit. Scopul divin prevăzuse toate acestea de la început şi făcea pregătiri pentru om, care era intenţionat să fie capodopera creaţiei pământeşti sau animale. Despre om nu se spune ca despre vieţuitoarele mării: „Să mişune apele”, nici ca despre animalele inferioare de pe Pământ: „Să producă pământul”, ci, dimpotrivă, este relatat că el a fost o creaţie specială a Creatorului, „creat după chipul Său”. Nu are importanţă dacă trebuie să se înţeleagă în chipul elohimilor sau în chipul lui Iehova, căci n-au fost oare elohimii „fii ai lui Dumnezeu” şi în asemănarea Sa în privinţa puterii de raţiune şi a inteligenţei morale?
Nu trebuie să înţelegem că acest „chip” se referă la forma fizică, ci mai degrabă un chip moral şi intelectual al marelui Spirit, modelat potrivit condiţiilor şi naturii sale pământeşti. Şi în ceea ce priveşte „asemănarea”, fără îndoială ea se referă la stăpânirea omului — el trebuia să fie rege al Pământului şi al nenumăratelor creaturi de pe el, după cum Dumnezeu este Regele întregului univers. Aici este câmpul de luptă între Cuvântul lui Dumnezeu şi aşa-zisa ştiinţă modernă, în faţa căreia se închină toată lumea, în special cei învăţaţi — inclusiv liderii gândirii din toate seminariile teologice şi slujitorii tuturor amvoanelor proeminente — adorând pe dumnezeul ştiinţei numit „evoluţie”. Cele două teorii sunt în mod egal puse în joc: dacă teoria evoluţiei este adevărată, Biblia este falsă de la Geneza la Apocalipsa. Dacă Biblia este adevărată, cum susţinem noi, teoria evoluţiei este cu totul falsă în toate deducţiile privitoare la om.
((40))
Nu numai relatarea din Geneza despre crearea omului după chipul divin trebuie să determine această problemă, oricât de puternice sunt declaraţiile Cuvântului, ci toată teoria Bibliei sprijină relatarea Genezei şi rezistă sau cade împreună cu ea. Deoarece, dacă omul era creat altfel decât curat, perfect şi bine înzestrat mintal, el nu putea fi pe drept numit un „chip al” lui Dumnezeu; nici Creatorul lui nu putea să-l fi pus la încercare în Eden pentru a vedea dacă era potrivit pentru viaţă veşnică; nici neascultarea lui în aceea că a mâncat din fructul oprit nu putea fi socotită păcat şi nu putea fi, cum a fost, pedepsită cu sentinţa morţii; nici nu era necesar să-l fi răscumpărat de sub acea condamnare.
Mai mult, despre „omul Isus Hristos” se spune că a fost „antilutron”, preţul de răscumpărare (sau preţul corespunzător) pentru vina primului om, şi ca atare El trebuie să fie considerat un model sau o ilustraţie a ceea ce a fost primul om înainte de a păcătui şi a trece sub condamnarea divină cu moartea.
Noi ştim, de asemenea, că astăzi, ca şi în trecut, există mulţi oameni naturali nobili, pe care Dumnezeu îi declară pe toţi păcătoşi, şi, ca atare, nu pot fi recunoscuţi de Iehova decât dacă în căinţă se apropie de El prin meritul sacrificiului lui Cristos şi-I obţin iertarea. Poziţia tuturor celor care astfel vin la Dumnezeu se spune că este numai prin harul Său, sub haina dreptăţii lui Cristos. Şi rezultatul, suntem informaţi, trebuie să fie o înviere sau o restabilire la perfecţiune înainte ca vreunul să poată fi personal şi în întregime satisfăcător pentru Creatorul. Şi totuşi, acelaşi Creator a avut comunicare intimă cu Adam înainte de încălcarea sa şi l-a numit fiul Său, şi a declarat că Adam şi noi, copiii lui, am devenit „copii ai mâniei” şi am trecut sub condamnare din cauza păcatului, ceea ce Adam n-a avut când a fost creat „fiu al lui Dumnezeu”. Luca 3:38.
După cât este de sigur că „toţi sfinţii profeţi de la începutul lumii” au spus că Mileniul viitor este „timpurile restabilirii tuturor lucrurilor despre care Dumnezeu a vorbit”, tot atât este de sigur că teoria evoluţiei este în antagonism violent cu ceea ((41)) ce a spus Dumnezeu prin toţi profeţii. Deoarece, dacă teoria evoluţiei ar fi corectă, restabilirea, departe de a fi o binecuvântare, ar fi o crimă împotriva rasei. Dacă printr-o forţă oarbă sau prin alte procese evolutive, omul s-a căţărat prin străduinţe anevoiase şi eforturi trudnice de la protoplasmă la stridie, de la stridie la peşte, de la peşte la reptilă, de la reptilă la maimuţă, de la maimuţă la omul inferior şi de la omul inferior la ceea ce suntem noi — atunci ar fi o lezare îngrozitoare pentru omenire, ca Dumnezeu s-o restabilească la ceea ce a fost Adam, sau să forţeze restabilirea şi mai departe — înapoi la protoplasmă. Nu există cale de mijloc în această problemă; şi cu cât poporul lui Dumnezeu va decide mai repede să fie în acord cu Cuvântul Său, cu atât va fi mai bine pentru el şi cu atât va fi mai sigur că nu va cădea în vreuna din teoriile ce neagă răscumpărarea şi susţin evoluţia, care acum plutesc şi caută să înşele dacă ar fi posibil chiar şi pe cei aleşi. Să fie Dumnezeu adevărat, chiar dacă i-ar dovedi pe toţi evoluţioniştii mincinoşi. Rom. 3:4.
Nu putem intra aici în detaliile creării lui Adam, să discutăm despre organismul sau corpul lui, despre spiritul sau suflarea lui de viaţă, şi cum acestea unite l-au constituit într-o fiinţă vie sau un suflet. Acest lucru a fost deja prezentat în alt context*.
*Vol. V, cap. 12
Evident, rodnicia lor în urmaşi n-a fost în nici un mod legată de încălcare, după cum au presupus unii, ci a fost parte a binecuvântării divine. Singura legătură a căderii şi a blestemului sau pedepsei în această privinţă a fost, după cum s-a spus, cu mărirea însărcinării şi suferinţei mamei, corespunzător cu truda şi sudoarea feţei bărbatului. Acestea au apăsat cu atât mai greu cu cât omenirea a ajuns mai degenerată şi mai slabă, mintal şi fizic. Obiectivul rodniciei va fi fost atins când un număr suficient de urmaşi se vor fi născut pentru ca în final să umple (nu să reumple) Pământul. Este adevărat, s-au născut deja un număr imens — probabil cincizeci de mii de milioane — şi acum dorm în marea închisoare a morţii; dar aceştia nu ((42)) sunt deloc prea mulţi, deoarece suprafaţa din prezent a uscatului, dacă s-ar pregăti toată pentru om, aşa cum va fi în cele din urmă, ar susţine de două sau de trei ori pe atâţia — fără a lua în considerare posibilitatea ridicării şi a altor continente din adâncurile mărilor, aşa cum au fost ridicate în trecut cele prezente.
Oamenii de ştiinţă cu mintea înclinată spre scepticism au căutat de mult să dovedească faptul că omul a fost pe Pământ cu mult înainte de perioada arătată în Geneza, şi fiecare os găsit în straturile inferioare de argilă sau pietriş este cercetat cu atenţie pentru a face din omul de ştiinţă o celebritate mondială, ca omul care a dezminţit Cuvântul lui Dumnezeu. Noi ne-am referit deja la netemeinicia unor astfel de dovezi*, cum ar fi găsirea vârfurilor de săgeţi în pietrişul dintr-o perioadă timpurie. În unele cazuri cel puţin, acestea s-au dovedit a fi lucrarea indienilor moderni, care le-au fasonat aproape de locul unde au găsit cremene potrivită**.
*Nu suntem în necunoştinţă de teoria despre un om preadamic şi despre încercările de a explica astfel diferitele rase ale familiei umane. Dar noi stăm lângă Biblie ca revelaţia lui Dumnezeu şi de aceea superioară tuturor presupunerilor omeneşti. Ea vorbeşte în termeni siguri despre solidaritatea familiei umane, zicând: „El a făcut fiecare neam de oameni dintr-un singur sânge” (Fapt. 17:26). Şi apoi, că Adam a fost „omul dintâi” (1 Cor. 15:45, 47). Iar istoria potopului este foarte explicită în privinţa faptului că numai opt fiinţe umane au fost salvate în corabie şi toţi au fost copiii lui Noe — descendenţi din Adam. Varietatea tipurilor sau raselor umane trebuie să fie pusă pe seama climei, obiceiurilor, hranei etc., şi în special pe seama izolării oamenilor unii de alţii în diferite părţi, prin care particularităţile s-au fixat. Acest lucru este demonstrat prin faptul că europenii care trăiesc timp îndelungat printre cei din India sau China capătă o măsură de asemănare cu vecinii lor, în timp ce copiii lor, născuţi în acele ţări, capătă o asemănare mai mare la tegumente şi la trăsături — fiind afectaţi fără îndoială de mediul în care trăieşte mama în timpul perioadei de sarcină. O ilustrare a unei astfel de asimilări este dată de chinezii unui district care s-au identificat cu israeliţii împrăştiaţi de strâmtorarea de la încheierea Veacului Iudeu — prin anul 70 d. Cr. Aceşti evrei au devenit atât de complet chinezi, încât nu se mai pot distinge ca evrei — neamul cel mai rezistent.
**Vol. II, pag. 34, 35
((43))
La o adunare de la Victoria Philosophical Institute, nu cu mult timp în urmă, s-a declarat că „a fost întreprinsă de către profesorul Stokes, membru al Societăţii Regale, Sir J. R. Bennett, vice-preşedinte al Societăţii Regale, profesorul Beale, membru al Societăţii Regale, şi de către alţii, o analiză atentă asupra diferitelor teorii despre evoluţie, şi s-a raportat că până acum nu s-a dat nici o dovadă ştiinţifică în sprijinul teoriei că omul s-a dezvoltat dintr-un ordin inferior de animale; iar profesorul Virchow a declarat că în dezvoltarea omului este o absenţă completă a oricărui tip de fosile de un stadiu inferior şi că orice progres clar în domeniul antropologiei preistorice ne-a îndepărtat de fapt de la dovezile unei astfel de legături — adică, de la o legătură cu restul regnului animal. Cu aceasta a fost de acord şi profesorul Barraude, marele paleontolog, declarând că în nici una din investigaţiile sale n-a găsit nici o specie fosilă care să se fi dezvoltat din alta. De fapt, s-ar părea că nici un om de ştiinţă n-a descoperit încă o verigă de legătură între om şi maimuţă, între peşte şi broască, între animalele vertebrate şi nevertebrate; mai mult, n-a existat nici o dovadă la vreo specie, fosile sau altele, care să-şi fi pierdut caracteristicile specifice pentru a dobândi unele noi aparţinând altei specii; de exemplu, oricât ar fi de asemănător câinele cu lupul, nu este nici o verigă de legătură între ei, şi printre speciile dispărute cazul este acelaşi; nu este nici o trecere treptată de la una la alta. Şi mai mult, primele animale care au existat pe pământ n-ar trebui în nici un caz să fie considerate inferioare sau degradate”.
Cităm pe scurt din Sir J. W. Dawson, LLD (titlu onorific — n. e.), membru al Societăţii Regale, dintr-un rezumat privind descoperirile sale recente referitoare la „Locul de întâlnire al geologiei cu istoria”. El spune:
„Noi n-am găsit nici un inel de derivare care să lege pe om de animalele inferioare ce l-au precedat. Acesta ne apare ca un nou punct de plecare în creaţie, fără nici o legătură directă cu viaţa instinctivă a animalelor inferioare. Oamenii cei mai timpurii nu sunt mai puţin oameni decât descendenţii lor, şi în măsura mijloacelor lor erau inventatori, inovatori şi introducători ai unor noi moduri de viaţă, întocmai ca şi ei. Noi n-am fost încă în stare să urmărim pe om înapoi până la vârsta nevinovată de ((44)) aur (a paradisului). Aşa cum îl găsim în peşteri şi pietriş, el este deja decăzut, în dezarmonie cu mediul lui de viaţă şi vrăjmaş al semenilor săi, născocind împotriva lor instrumente de distrugere mai funeste decât cele furnizate de natură fiarelor sălbatice carnivore. . . . Omul, în privinţa corpului său, este în chip mărturisit un animal, din pământ, pământesc. El este de asemenea un membru al sferei vertebratelor şi al clasei mamifere; dar în această clasă el constituie nu numai o specie şi un gen direct, ci chiar şi o familie sau un ordin distinct. Cu alte cuvinte, el este singura specie din genul său şi din familia sau ordinul său. El este astfel separat printr-o mare prăpastie de toate animalele cele mai apropiate lui; şi chiar dacă noi admitem doctrina, până acum nedovedită, a derivării unei specii din alta în cazul animalelor inferioare, noi nu suntem în stare să arătăm „inelele lipsă” care s-ar cere pentru a lega omul de oricare grup de animale inferioare. . . . Nici un fapt al ştiinţei nu este mai sigur stabilit decât apariţia recentă a omului în timpul geologic. Nu numai că nu-i găsim urmele în formaţiunile geologice mai vechi, dar nu găsim nici urme ale animalelor celor mai apropiate de el; iar condiţiile din lume în acele perioade par s-o fi făcut nepotrivită pentru a fi locuită de om. Dacă, urmând sistemul geologic obişnuit, împărţim întreaga istorie a Pământului în patru perioade mari, plecând de la cele mai vechi roci cunoscute nouă, eozoice sau arhaice, până la perioada modernă, găsim urme ale omului sau ale lucrărilor lui numai în ultima din cele patru, şi în ultima parte a acesteia. De fapt, nu există dovezi incontestabile de prezenţă a omului până când ajungem la perioada modernă timpurie. . . . Nu există decât o singură specie de om, deşi sunt multe rase şi varietăţi, iar aceste rase şi varietăţi par să se fi dezvoltat foarte timpuriu şi să fi dat dovadă de o fixitate remarcabilă, după descoperirile de mai târziu. …Istoria din Geneza a anticipat istoria modernă. Această carte străveche este în toate modurile demnă de încredere şi cât se poate de departe de miturile şi legendele păgânismului antic.”
Profesorul Pasteur, marele bacteriolog, a fost un împotrivitor deschis al darwinismului şi el s-a exprimat după cum urmează:
„Posteritatea va râde într-o zi de nechibzuinţa filosofilor materialişti moderni. Cu cât studiez mai mult natura, cu atât rămân mai uimit de lucrările Creatorului. Eu mă rog în timp ce sunt angajat în munca mea de laborator”.
Virchow, savantul rus, deşi nu era un creştin declarat, era tot aşa de opus teoriei darwiniste a dezvoltării fiinţelor organice din materie anorganică, şi a spus: „Orice încercare de a găsi o tranziţie de la animale la om s-a sfârşit printr-un ((45)) eşec total. Inelul din mijloc n-a fost găsit şi nici nu va fi găsit. Omul n-a coborât din maimuţă. S-a dovedit fără nici o îndoială că în timpul celor cinci mii de ani trecuţi n-a existat nici o schimbare perceptibilă în omenire”.
Şi alţi naturalişti şi-au ridicat glasul împotriva opiniilor darwiniste.
Având în vedere acest fapt, cât de nechibzuite apar eseurile ocazionale ale „doctorilor” sau „profesorilor” care simulează învăţătura, discutând „verigile lipsă” sau sugerând că degetele mici de la picioarele omului devin nefolositoare şi curând vor fi „lepădate de natură” aşa cum „cozile maimuţelor au fost deja lepădate”. N-avem noi oare mumii bine păstrate de aproape patru mii de ani? N-avem noi oare nuduri sculptate în mărime naturală aproape tot atât de vechi? Are careva dintre ele coadă? Sunt degetele lor mici de la picioare cumva diferite de ale noastre de acum? Nu este oare întreaga tendinţă a întregii naturi spre în jos? Pentru plantele şi animalele inferioare, nu sunt oare necesare înţelepciunea şi ajutorul omului ca să se menţină tipurile superioare ale lor? Pentru om, nu este oare necesar harul lui Dumnezeu ca să-l înalţe şi să împiedice marea degenerare pe care o vedem în „Africa neagră”? Şi nu este oare aceasta în acord cu Scriptura? Rom. 1:21, 24, 28.
Este potrivit ca poporul Domnului să ţină bine minte prevenirea făcută de către apostolul Pavel lui Timotei: „Timotei! . . . fereşte-te de vorbele goale şi lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei pe nedrept numită astfel” (1 Tim. 6:20). Pentru a vedea clar un adevăr, noi trebuie să privim prin prisma revelaţiei divine. Trebuie să „vedem lumina în lumina Sa”. Apoi, privind peste tot în natură sub îndrumarea Dumnezeului naturii, efectul va fi lărgirea inimii şi a intelectului şi umplerea noastră de admiraţie şi adorare, prinzând sclipiri panoramice din gloria, maiestatea şi puterea Atotputernicului nostru Creator.
Seară şi dimineaţă, ziua a şasea, la încheierea ei, 42.000 de ani de când a început „lucrarea”, a găsit Pământul gata pentru ((46)) om ca să-l stăpânească — însă ca întreg, nepotrivit totuşi pentru el. Cunoscând dinainte neascultarea creaturii Sale (şi întregul Său plan legat de condamnarea lui la moarte, de răscumpărarea şi recuperarea lui finală din păcat şi moarte a tuturor celor care vor fi bine pregătiţi prin experienţă), Dumnezeu n-a aşteptat cu crearea omului până când tot Pământul va fi gata pentru el, ci a pregătit numai un paradis, o grădină în Eden — desăvârşind-o în toate modurile pentru scurta încercare a perechii perfecte — lăsând pentru omenire, ca muncitori condamnaţi, lucrarea de „supunere” a Pământului şi prin aceasta câştigarea în acelaşi timp a unor lecţii şi experienţe valoroase.
A şaptea epocă-zi a săptămânii de creare
„În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea pe care o făcuse; şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse.”
Observând succesiunea progresivă, ascendentă a celor şase zile şi reţinând faptul că numărul şapte în sine sugerează ceva complet şi perfect, în mod natural am aştepta ca a Şaptea Epocă-zi să fie mai uimitoare decât predecesoarele ei. Şi aşa o găsim: numai că partea ei importantă este pentru un timp — până la „timpul potrivit” — închisă pentru ochii mintali ai înţelegerii noastre prin declaraţia generală că Dumnezeu S-a odihnit în ziua a şaptea de toată lucrarea Sa. Cât de ciudat este, ca El să lase lucrarea creatoare la un punct în care părea tocmai gata de completare, ca şi cum un muncitor ar pregăti toate materialele pentru o construcţie şi apoi ar opri activităţile fără a-şi duce la îndeplinire intenţiile iniţiale!
Dar toată chestiunea se deschide grandios în faţa noastră când ne dăm seama că Iehova Dumnezeu S-a odihnit de lucrarea Sa de creare, a încetat s-o continue, fiindcă în înţelepciunea Sa a prevăzut că scopurile Sale puteau fi mai bine executate prin alte mijloace. Dumnezeu a văzut că era mai bine să permită creaţiei Sale, lui Adam, să-şi exercite voinţa sa liberă şi să cadă sub ispită în păcat şi în pedeapsa lui legitimă, ((47)) moartea — care cuprinde o perioadă lungă, şase mii de ani, de moarte lentă şi de luptă, ca un condamnat, cu mediul înconjurător nefavorabil. Dumnezeu a văzut că era mai bine ca astfel să-i permită lui, în calitate de condamnat, să facă o parte din supunerea pământului; că aducerea lui ca întreg la starea paradisiacă prezisă va fi folositoare pentru om în aceste împrejurări; că ar fi avantajos ca omul să-şi dea seama de principiile care stau la baza dreptăţii divine şi de răutatea peste măsură a păcatului, şi să fie astfel pregătit pentru harul care-i va fi adus lumii la timpul cuvenit.
Însă unul dintre motivele principale pentru care Iehova Şi-a încetat lucrarea creatoare a fost fără îndoială că aceasta putea fi îndeplinită de altcineva — de Singurul Său Fiu Conceput — într-o manieră care va slăvi nu numai pe Fiul, ci şi pe Tatăl, prin manifestarea perfecţiunii atributelor divine cum pe nici o altă cale nu era posibil. Aceasta a fost prin faptul că a dat pe Fiul Său ca Răscumpărător al omului — o manifestare nu numai a Dreptăţii Divine, care nicidecum n-a putut încălca decretul divin, „plata păcatului este moartea”, dar care în acelaşi timp a ilustrat Iubirea Divină — compasiunea pentru creaturile Sale căzute până la măsura morţii Fiului Său pentru binele omului. Înţelepciunea şi Puterea Divină se vor manifesta în cele din urmă şi în fiecare aspect al aranjamentului când acesta va fi complet.
S-ar putea sugera că încetarea Tatălui de a desăvârşi planul de creare pentru ca Fiul să poată face această lucrare în timpul Mileniului, prin procesele restabilirii, nu s-ar deosebi de lucrările creatoare anterioare, care au fost toate de la Tatăl, dar prin Fiul — fără de care n-a fost făcut nimic din ce s-a făcut. Dar noi răspundem, nu. Legătura Fiului cu lucrarea restabilirii care va încheia această a Şaptea Epocă-zi şi va aduce perfecţiune pământească, va fi complet diferită de oricare din lucrările Sale. În toate creaţiile anterioare Fiul doar a acţionat pentru Iehova, folosind puteri şi energii care nu erau ale Sale în nici un sens; dar în această mare lucrare viitoare El va folosi puterea ((48)) şi autoritatea Sa proprie — care L-a costat treizeci şi patru de ani de umilire, culminând cu răstignirea Sa. Prin tranzacţia aceea, pe care înţelepciunea şi iubirea Tatălui a plănuit-o pentru El, a „cumpărat” lumea, l-a cumpărat pe Tatăl Adam cu toţi urmaşii lui şi domeniul lui — Pământul — cu tot dreptul la el ca monarh al lui „în asemănarea lui Dumnezeu”. Tatăl a fost încântat să-L onoreze pe „Întâiul-Conceput” şi de aceea a făcut planul astfel, şi S-a odihnit sau a încetat procesul creator pentru ca Fiul să-L poată astfel onora şi să fie onorat prin El.
Dumnezeu S-a odihnit, nu în sensul că a obosit şi trebuia să Se refacă, ci în sensul că a încetat de a crea. El a privit ruina şi căderea prin păcat a celei mai nobile creaţii pământeşti ale Sale, şi totuşi nu Şi-a folosit deloc puterea ca să oprească cursul condamnării la moarte şi n-a început nici o procedură de restabilire. De fapt, prin legea pe care a impus-o, El a exclus orice altă posibilitate de a-Şi exercita mila şi îndurarea faţă de Adam şi faţă de rasa lui, decât doar printr-un răscumpărător. Pedeapsa fiind moartea, şi aceea fără limită — moarte veşnică, „pierzare veşnică” — şi fiind cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă, cu neputinţă ca Judecătorul Suprem al universului să-Şi abroge propriul Său decret drept, a fost astfel imposibil ca Creatorul să devină în mod direct restauratorul rasei, sau în oarecare sens sau grad să-Şi continue opera creatoare legată de omul condamnat sau de domeniul lui, Pământul.
Astfel Şi-a manifestat Iehova Dumnezeu încrederea în marele Său plan al veacurilor şi în Singurul Său Fiu Conceput căruia El I-a încredinţat executarea lui deplină. Această încredere a Tatălui în Fiul este folosită de apostol ca o ilustrare a felului în care credinţa noastră trebuie astfel să se prindă de Cel Uns, încât şi noi să-I putem încredinţa orice interes şi preocupare, în ceea ce ne priveşte pe noi, pe prietenii noştri şi lumea în general: declaraţia apostolului este — „Noi, care am crezut, intrăm în «odihnă» . . . Cine a intrat în odihna Lui, s-a odihnit şi el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de ale Sale”. Asemenea lui Dumnezeu, credincioşii au încredere perfectă în capacitatea şi bunăvoinţa lui Cristos de a realiza toate proiectele mari ale lui Iehova legate de rasa noastră şi prin urmare se odihnesc, nu de oboseală fizică, ci de preocupare, de nelinişte, de orice ((49)) dorinţă de a prelua lucrurile de sub grija lui Cristos sau de a încerca să asigure rezultatul prin alte mijloace.
Dacă odihna Creatorului nostru sau abţinerea de a veni prompt în ajutorul creaturilor Sale decăzute are în vreun grad aparenţa de indiferenţă sau neglijenţă, în realitate nu este aşa, ci este numai aplicarea celor mai înţelepte şi mai bune mijloace de ajutorare a omului — printr-un Mijlocitor. Dacă se sugerează că lucrarea restabilirii trebuia să fi început mai devreme, noi răspundem că perioada domniei Păcatului şi Morţii, şase mii de ani, n-a fost deloc prea lungă pentru naşterea unei rase suficient de mare ca număr pentru a „umple pământul”; n-a fost deloc prea lungă pentru a da tuturor o lecţie despre faptul că „păcatul este peste măsură de păcătos” şi despre plata aspră pe care el o plăteşte; n-a fost deloc prea lungă pentru a lăsa oamenii să-şi încerce propriile planuri pentru ridicarea lor şi să observe inutilitatea lor. Prima venire a Domnului nostru pentru a răscumpăra (cumpăra) lumea aşa încât El să aibă un drept just, echitabil de a veni iarăşi să binecuvânteze, să ridice şi să restabilească pe toţi câţi vor accepta harul Său, deşi a fost la mai bine de patru mii de ani de la intrarea năpastei păcatului şi morţii, a fost cu toate acestea, după cum se spune în Scripturi, la timpul cuvenit al lui Dumnezeu. „Când a venit împlinirea timpului, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său”. De fapt, noi vedem că nici chiar atunci n-a fost timpul cuvenit, decât pentru scopul divin de a chema, a aduna, a şlefui şi a pregăti Biserica aleasă ca să participe cu Răscumpărătorul în marea lucrare Milenară de binecuvântare a lumii — Dumnezeu prevăzând că această alegere va cere Veacul Evanghelic întreg, a trimis pe Fiul Său să împlinească lucrarea de răscumpărare tocmai cu destul timp înainte.
Perioada de odihnă divină, sau încetarea activităţii creatoare ori energizante în legătură cu pământul
Cât timp este de când Iehova a încetat lucrarea Sa de creare, sau de când Se odihneşte? Noi răspundem că acum sunt ceva mai mult de şase mii de ani. Cât timp va continua odihna sau încetarea activităţii Lui? Răspundem că va continua tot Mileniul — mia de ani de domnie a marelui Mijlocitor, efectuând ((50)) „restabilirea tuturor lucrurilor despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime” (Fapt. 3:21). Se va dovedi oare că încrederea lui Iehova în realizarea planului Său a fost pe deplin justificată, încredere care L-a făcut să lase planul cu totul în grija lui Isus? Va fi satisfăcător sfârşitul? Iehova Dumnezeu, care cunoaşte sfârşitul de la început, ne asigură că va fi, şi că Fiul, pe cheltuiala căruia se execută planul, „va vedea rodul muncii sufletului Lui şi va fi mulţumit” (Isa. 53:11). Da, toţi credincioşii care se odihnesc prin credinţă în lucrarea Răscumpărătorului lor — trecută şi viitoare — pot avea deplină asigurare a credinţei că „ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc”, în special pentru Biserică; dar şi lungimea şi lăţimea, înălţimea şi adâncimea iubirii, îndurării şi binecuvântărilor restabilirii, pentru toţi cei din lume care nu sunt aleşi, care în ziua lor Milenară de har vor accepta din inimă minunatele pregătiri divine, pe condiţiile divine.
Şase mii de ani trecuţi şi o mie de ani viitori, şapte mii de ani de „odihnă” pentru Iehova, ne duc la timpul când domnia Milenară a Fiului va înceta fiindcă îşi va fi îndeplinit scopul — restabilirea la chipul divin a celor doritori şi ascultători din omenire şi la supunerea Pământului de către om, ca domeniul lui, împărăţia lui. Atunci tronul şi domnia mijlocitoare servindu-şi scopul şi toţi cei care au stricat Pământul fiind distruşi, Fiul „va da împărăţia în mâinile lui Dumnezeu şi Tatăl” — predând-o omenirii pentru care a fost iniţial destinată, după cum este scris* (1 Cor. 15:24-28). „Atunci Împăratul va zice . . . «Veniţi binecuvântaţii (aprobaţii) Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii»” — de la crearea lumii. Mat. 25:31, 34.
*Vezi Vol. I, pag. 305; Vol. V, pag. 469; Vol. IV, pag. 617, 644, 645
Lungimea acestei a Şaptea Epocă-zi, atât de clar marcată de istorie şi profeţie, este cea care ne furnizează cheia lungimii tuturor celorlalte epoci-zile din Săptămâna de creare. Şi întreaga ((51)) perioadă de şapte ori şapte mii de ani, sau patruzeci şi nouă de mii de ani, când va fi completă, va duce la grandioasa a Cincizecea mie şi o va introduce, pe care am remarcat-o deja* ca fiind proeminentă în Scripturi, marcând mari culmi în planul divin; sabatele de zile ale lui Israel, culminând cu al, 7 x 7 = 49-lea, care duceau la al cincizecilea şi-l introduceau pe acesta, adică Cincizecimea, cu odihna credinţei lui; sabatele lor de ani, 7 x 7 = 49, introducându-l pe al cincizecilea, sau Anul Jubiliar; ciclul încă şi mai mare de 50 x 50, marcând Mileniul ca Marele Jubileu al Pământului. Şi acum, în final, găsim Sabatul sau sistemul de şapte zile pe o scară încă mai mare, care măsoară creaţia Pământului, de la începutul până la desăvârşirea ei, care este 7 x 7.000 de ani = 49.000 de ani, introducând marea epocă unde nu va mai fi suspin, nu va mai fi plâns, nu va mai fi durere şi moarte, pentru că lucrarea lui Dumnezeu de creare va fi atunci completă în ceea ce priveşte Pământul acesta. Nu este de mirare că acea dată trebuie să fie marcată ca data Jubileului!
*Vezi Vol. II, cap. 6
Fiii îngereşti ai lui Dumnezeu „scoteau strigăte de veselie” (Iov 38:7) în zorile săptămânii de creare a Pământului, şi după ce au fost martorii desfăşurării pas cu pas a evenimentelor, au văzut în final omul, regele lui, făcut după chipul divin. Apoi a venit căderea prin neascultare în păcat şi moarte, şi experienţele îngrozitoare ale îngerilor căzuţi care nu şi-au păstrat starea iniţială, ca şi istoria egoistă şi însângerată a omului sub domnia Păcatului şi Morţii. Apoi în mod succesiv au urmat, răscumpărarea, alegerea Celui Uns (cap şi corp) prin sacrificiu şi stabilirea Împărăţiei Mesianice cu minunata ei restabilire a tuturor lucrurilor despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor proroci de la începutul lumii. Nu este de mirare într-adevăr că va fi bucurie în cer şi pe Pământ când toate creaturile inteligente ale lui Iehova vor privi astfel lungimile şi lăţimile, înălţimile şi adâncimile nu numai ale Iubirii lui Dumnezeu, dar şi ale Dreptăţii, Înţelepciunii şi Puterii Sale.
((52))
Desigur, Cântarea cea Nouă se va putea cânta atunci de către toate creaturile lui Dumnezeu, atât din ceruri cât şi de pe Pământ, zicând:
„Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne, Dumnezeule, Atotputernice!
Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor
Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău?
Căci numai Tu eşti sfânt.
Şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta,
Pentru că dreptăţile Tale au fost arătate”. Apoc. 15:3, 4.
„Căci aşa vorbeşte Domnul, care a creat cerurile, Însuşi Dumnezeu, care a întocmit pământul, l-a făcut şi l-a întărit, l-a creat nu ca să fie pustiu, ci l-a întocmit ca să fie locuit.”Isa. 45:18.
„Şi pe toate făpturile care sunt în cer, pe pământ . . . pe mare . . . le-am auzit zicând: «A Celui care stă pe scaunul de domnie şi a Mielului să fie binecuvântare, cinste, slavă şi stăpânire în vecii vecilor!»” Apoc. 5:13.
De când s-au scris cele anterioare, găsim rândurile următoare ieşite de sub pana prof. G. Frederick Wright, Doctor în Teologie, LLD (titlu onorific — n. e.), la data de 19 noiembrie 1902, asupra relatării despre creare din Geneza.
Relatarea din Geneza
„Primul capitol din Geneza, care tratează subiectul creării lumii, este un document remarcabil. Este remarcabil atât în privinţa măiestriei cu care evită posibilul conflict cu descoperirea ştiinţifică, cât şi în privinţa eficienţei lui din punct de vedere literar. Măsurat după influenţa pe care a avut-o, cu greu s-ar putea găsi o altă bucată literară care să poată fi comparată cu el. Obiectivul lui evident este să discrediteze politeismul şi să accentueze unitatea Divinităţii. Face acest lucru prin negarea unei pluralităţi de dumnezei, atât în general cât şi în detaliu, şi prin afirmarea că Dumnezeul cel veşnic al lui Israel este Cel care a făcut cerurile şi Pământul şi toate lucrurile de pe el, la care idolatrii au obiceiul să se închine.
Sublimul acestui capitol se vede în faptul că peste tot unde nu există influenţa lui predomină politeismul şi idolatria. Unitatea lui Dumenzeu şi adorarea Lui ca singurul Creator al tuturor lucrurilor sunt menţinute numai de către acele naţiuni care au acceptat acest capitol ca o revelaţie adevărată şi divină.
Compatibilă cu ştiinţa
În acelaşi timp progresul ştiinţei a servit mai degrabă la creşterea decât la scăderea admiraţiei noastre pentru această parte remarcabilă din marea carte a revelaţiei divine. În cadrul ei amplu există posibilitatea ca fiecare descoperire adevărată a ştiinţei să-şi găsească adăpost. Cu ((53)) atât de remarcabilă înţelepciune a fost ales limbajul acestui capitol pentru a evita conflictul cu ştiinţa modernă, încât un geolog atât de mare cum este prof. J. D. Dana de la Colegiul Yale a susţinut cu mare tărie că este imposibil să fie justificat altfel decât prin teoria că este de inspiraţie divină.
În versetul de deschidere pune capăt controversei privind vârsta Pământului, şi de fapt a sistemului solar, prin simpla declaraţie că «la început» au fost create cerurile şi Pământul, fără să se afirme cu cât timp în urmă a fost acel început. Dar că sistemul solar a avut un început este dovedit de ştiinţa modernă cu asemenea claritate încât nici cel mai îndrăzneţ evoluţionist n-o poate contesta. Teoria modernă a conservării energiei dovedeşte că ordinea prezentă de lucruri n-a existat întotdeauna. Soarele este în răcire. Căldura lui radiază rapid şi se risipeşte în spaţiul gol. Pe scurt, sistemul solar îşi pierde puterea şi este clar ca lumina zilei că procesul nu poate continua veşnic. Chiar şi ipoteza nebuloasei presupune un început, şi nici o minte umană n-a născocit vreodată o declaraţie de fapte mai bună decât cea găsită în versetul cu care se deschide Biblia.
SFATURILE UNUI MASON PENTRU A NE PROTEJA ATUNCI CAND PLANETA VA INCAPEA PE MANA DIAVOLULUI! Urgent! Nu lanceziti pentru ca Illuminati au de gand sa prabuseasca in continuare bancile, foarte curand. Intram intr-o depresie prin care vom deveni cu TOTII cu adevarat saraci . Nu depindeti de Imobiliare, Active ( averi, mosteniri, investitii, etc.-n.m), relateaza mucenicul.wordpress.com.
Bancile orchestreaza Criza Ipotecilor Bancare, care va fi reglementata prin Actul care a fost validat de Congresul SUA cu doua saptamani in urma si care permite bancilor sa ia casele fara a avea Imputerniciri. Daca aveti o ipoteca, achitati-o ACUM sau vindeti-va casa pentru a va putea permite sa platiti integral pentru o alta locuinta – chiar daca cu banii rezultati din vanzare o sa cumparati doar o baraca. Asigurati-va ca locuinta dumneavoastra umila este platita – milioane de oameni isi vor pierde casele!
Legea Sanatatii data de Obama este un instrument de control scris de catre banci si pus in aplicare de catre societatile de asigurare! Preluarea controlului de catre Guvern asupra- armelor de foc, eutanasiei, etc.- este ascunsa in aceasta lege.
Guvernul SUA a dat, cu multi ani in urma, Canalul Panama Chinei – o strategie a Consiliului de Relatii Externe (CFR) si aComisiei Trilaterale!
China detine toate porturile grecesti!
China detine 90% din toate mineralele rare ale Pamantului – componente pentru tehnologii, arme, etc. China produce 80% din componentele armelor pentru armata SUA. SUA se afla la Mila Chinei!
China este cel mai mare extractor de Resurse Minerale Naturale, la nivel mondial. Ea detine mai mult de jumatate din exploatarile miniere din Australia. China detine exploatari miniere in Africa, SUA, Orientul Mijlociu, Canada! China detine un monopol de 90% asupra tuturor Mineralelor Rare ale Pamantului!
China face tranzactii in toate monedele, devenind bogata in numerar, astfel incat ea poate cumpara / vinde in orice moneda.
Rusia este cel mai mare producator de petrol si gaze. Trebuie sa pandim China si Rusia. Americanii nu vor castiga niciodata un razboi impotriva lor, deoarece SUA si-a mutat toata industria sa de productie in China!
litele, globalistii doresc o criza in Orientul Mijlociu in cateva luni. Goldman Sachs Bank, City Bank si FMI sunt deja in Iran – au mers pe usa din dos ca sa spunem asa, in scopul de a le paraliza financiar inainte ca EI sa atace. De asemenea, trebuie sa fiti constienti de faptul ca SUA / Europa au vandut computere cu viermi (virusi) Iranului – o lovitura deliberata. Deci, vedem cum Iranul este in curs de “aranjare” asa cum a fost si Irak ul- se fac pregatiri pentru un atac impotriva Iranului in cateva luni!
Proiectul Devil’s Mesia ( Mesia Diavolului). Magnatul bolnav in stadiu terminal a spus:
“A trebuit sa ne descotorosim de Dumnezeu pentru a aduce Noua Ordine Mondiala “. El a mai spus ca Mesia Diavoluluiinseamna perversiune totala, deoarece EI (Illuminati) nu-l pot aduce pe Mesia Diavolului la un Popor Drept (un popor cu frica lui Dumnezeu)! Deci, acum stim de ce homosexualitatea, avortul, eutanasia, pornografia, rochiile desfranate, vrajitoria sunt impuse cu forta asupra omenirii – pentru a pregati venirea lui Antihrist!!!
Illuminati fac presiuni pentru a institui “One World Religion” (O Religie Unica a Lumii).
Consiliul National al Bisericilor (Consiliul Mondial al Bisericilor) este finantat de aceste organizatii masonice – Fundatiile Rockefeller, Carnegie si Ford. Este interesant de observat ca Comunitatile Religioase sunt un factor-cheie in ceea ce priveste Falsul Ecumenism impins de aceste Consilii si Fundatii. Initiativele Bazate pe Cler au preluat majoritatea bisericilor din Statele Unite. Te doare mintea atunci cand reflectezi asupra modului in care Initiativele religioase luate in numele Cuvantului Domnului au fost riguros deturnate in anumite parti ale SUA, Irlanda si in special in Arhiepiscopia Westminster! Astfel de initiative religioase conduc doar spre o Biserica ATOTCUPRINZATOARE! De-ajuns, oameni buni!
Ordonante (hotarari locale) au fost adoptate in unele districte ale SUA care il imputernicesc pe Seriful districtual sa vina si sa puna lacatul pe o biserica chiar si in cazul in care se face o reclamatie impotriva acestei biserici (pastor), pentru ca a vorbit impotriva homosexualitatii, a unei rochii desantate, etc ! Ei pot prin aceste ordonante sa inchida biserici in afara oricarui proces legal – la fel ca si China!
“Trebuie sa avem propriile noastre [Mijloace] Media Nationale pentru a aduce Noua Ordine Mondiala!” Pe care le au deja – cu o corporatie mass-media detinuta de o colectivitate masonica Civilizatia este distrusa in mod premeditat. Elitele controleaza China si Rusia, dar si pe Presedintele si Congresul SUA. Congress are going to try and ram through the Cyber Security Act and the Carbon Tax Act. Congresul vrea sa incerce si sa bage pe gat Cyber Security Act si CarbonTax Act. Contribuabilul american va fi rugat sa salveze tara din ghearele Crizei ipotecare, ceea ce va aduce pe tava in jur de 3 trilioane marilor banci. Bancile mari distrug bancile mici care incearca sa salveze economiile noastre, dar Baietii Mari, Illuminati evrei care sunt Mega Zarafii Globali nu PERMIT asa ceva. Numele jocului lor este CONTROL – al banilor, al casei si masinii tale – al intregii tale vieti!
2-BISERICANII au nivelat calea masonilor si acestia asfalteaza cararea Anticristului
I! Oreste iti dezvaluie ce este mit si ce este realitate in ritualurile masonilor!
România furată | Cum a eșuat flota comercială
Flota comercială a României avea 311 nave în 1989. Era a patra ca mărime din Europa. Alte 80 de ambarcațiuni erau în construcţie în şantierele din ţară. În vara lui 1990, Guvernul decide împărţirea societăţii navale în trei companii. Petromin preia 89 de petroliere şi mineraliere. Navrom rămâne cu 103 nave cargou. Romline primeşte 94 de vase specializate, de transport persoane şi containere. Alte 25 de vapoare sunt casate. Acestea fuseseră declarate depăşite chiar înainte de Revoluţie.
Vergil Chițac, contraamiral de flotilă: „ Mai mult de 65% din nave aveau vechimea de până în 15 ani. Astăzi, în momentul ăsta în care noi discutăm. 50% din flota mondială, numai 50%, sunt nave de până în 15 ani. Deci cum pot eu să cred că o flotă, care avea, la vremea aceea, 65% din nave tinere nu putea fi performantă pe piaţa shipping-ului, iar astăzi o flotă care are numai 50% nave tinere este performantă?!”
Conducerile companiilor aleg soluţii diferite în încercarea de a face faţă economiei de piaţă. Navrom şi Romline dau navele în locaţie de gestiune.
Laurențiu Mironescu, comandant de cursă lungă: „Pentru Navrom şi Romline s-a ales soluţia bareboat-ului, în sensul în care să se externalizeze, practic, managementul, în condiţiile în care Navrom-ul şi Romline-ul s-ar fi plasat ca încasatori de chirie”
Unii dintre chiriaşi au luat credite de la banci, pentru repararea şi retehnologizarea navelor, care au fost, astfel, gajate cu acordul companiilor de stat.
Adrian Mihălcoiu, Sindicatul Liber al Navigatorilor: „Erau şi unele minţi care au găsit din asta o afacere: le reparau pe banii statului, navele erau gajate la Bancorex, banca statului, nava statului, ei au luat banii, parte din ei i-au băgat în reparaţii, reparaţii care, oricum, nu pot fi văzute sau investigate de cineva, ce nivel de piese s-au schimbat, care a fost calitatea lor.”
O altă situaţie a fost cea în care navele, lăsate cu tehnologia veche, s-au defectat des, mai ales în porturi străine, iar chiriaşul nu şi-a permis să plătească reparaţiile, condiţii în care cei care le-au reparat le-au sechestrat şi apoi le-au vândut. Au urmat arestări de nave în cascadă, pentru acoperirea datoriilor generate.
Andrian Mihei, comandant de cursă lungă: „Navele au intrat într-un carusel al datoriilor, au fost arestate în port, au trecut luni, poate chiar şi ani de zile, s-au acumulat aceste datorii, plus salariile echipajelor şi, până la urmă, au fost vândute. De multe ori, sumele respective, care au fost licitate şi obţinute în urma licitaţiilor nu au fost îndestulătoare să acopere întreaga daună şi au urmat alte nave care au fost arestate pentru aceeaşi daun.”
Astfel, începând cu 1997, companiile Navrom, Romline şi Rolliship au intrat în insolvenţă.
Vergil Chițac, contraamiral de flotilă: „Din păcate nu mai avem flotă comercială. Managementul defectuos a făcut ca astăzi să nu mai avem nicio navă sub pavilion românesc.”
Doar trei nave româneşti se mai află în Portul Constanţa: cargoul Albatros, aflat acum în posesia Forţelor Navale din MApN, şi două ferry-boat-uri, ale SNCFR. Cele trei vase nu au mai obţinut avizele necesare transporturilor internaţionale şi sunt în conservare.
Biden: „Putin, un ucigaș fără suflet”. Putin: „Ne înțelegem unul pe altul”
Președintele Joe Biden l-a numit pe președintele rus, Vladimir Putin, într-un interviu la ABC TV, „un ucigaș fără suflet”. Putin i-a răspuns un fel de „mulțumesc, la fel”.
Întrebat despre raportul serviciilor de informații în care Putin era acuzat că „a autorizat și a supravegheat operațiunile sub acoperire ce au vizat denigrarea candidatului Joe Biden”, președintele american a dezvăluit că a avut o conversație cu Putin în ianuarie, în care îl avertizase pe președintele rus că „va răspunde politic” pentru astfel de acte.
Biden i-ar fi spus chiar lui Putin că nu crede că are suflet. Președintele rus i-a răspuns: „Ne înțelegem unul pe altul”.
Aceste declarații directe, fără cosmetizare diplomatică, marchează o întrerupere a „relației calde” dintre fostul președinte Donald Trump și Putin.
Biden nu este primul președinte american care i-a „evaluat” sufletul lui Vladimir Putin, spune Adina Mutăr de la Newsweek.
După un summit din 2011 cu Putin, președintele de atunci, George W. Bush, a făcut celebra declarație: „L-am privit pe om în ochi. L-am găsit foarte simplu și de încredere. Am putut chiar să-i simt sufletul”.
(Deocamdata)Alte Doua cadre medicale din Danemarca au facut cheaguri de sange dupa vaccinarea cu AstraZeneca. Una dintre aceste persoane a decedat
FOTO: Pixabay.comAutoritatea care conduce spitalele publice din Copenhaga, a anuntat ca unul dintre angajati a murit, iar ambii au primit vaccinul AstraZeneca cu mai putin de 14 zile inainte de a se imbolnavi.
Agentia daneza de medicamente a confirmat ca a primit doua “rapoarte serioase”, fara a oferi mai multe detalii.
Nu exista detalii despre momentul in care personalul spitalului s-a imbolnavit, relateaza Reuters.
Danemarca a fost una dintre primele tari europene care a suspendat vaccinarea cu AstraZeneca, saptamana trecuta.
