Daca fura burghezia rosie si nu pateste nimic,de ce n-ar fura si…pazitorii !Percheziții DNA și DGA la sediul Poliția Satu Mare/ Surse: sunt investigate fapte de corupție în legătură cu reabilitarea sediului…Papa a tăiat salariile cardinalilor şi clericilor pentru a salva posturile celorlalţi angajaţi de la Vatican. Veniturile Sfântului Scaun au fost afectate de pandemia de coronavirus…Guvernul Norvegiei a propus ca, tuturor copiilor cu varste de peste 7 ani, sa li se acorde permisiunea, cu acordul părinților, de a-si schimba sexul legal, conform agenției Reuters
Raportul Armaghedon: jaful PeSeDist… Adrian Nastase: „Ziaristii trebuie fie periati, fie cumparati, iar cind nu merge cu nici una, pur si simplu batuti”… Despre un mafiot al regimului KGB-PSD, Iliescu-Năstase, Ovidiu Muşetescu pe numele său… Mafioţi din PSD, care au condus România spre ruină (I)… Cum au scos PeSeDistii valize pline cu bani din Romania
Încurajare pentru tinerii creştini- Extras din două prelegeri din anii 1948 şi 1964Paul Wilson;A purtat Hristos păcatele tuturor oamenilor?Aspecte ale ispăşirii- Roy A. Huebner; Cum biruiesc eu lumea? Luca 4.1-13- John Thomas Mawson; Cunoaşterea voii lui Dumnezeu- Sau mergem pe „căile proprii”?Fritz von Kietzell; Trebuie să cerem semne? Explicaţie prin exemplul lui Ghedeon- David R. Reid; Neemia – un rob slujitor credincios al lui Dumnezeu (10) Neemia 10-Stephan Isenberg;
Cum reuşeşti să te laşi de păcat 1 Petru 4.1,2- James Butler Stoney; Nici un loc în casa de poposire… şi materialismul în timpul crăciunului- Stephan Isenberg; Controlează lumea gândurilor tale- Sunt eu răspunzător de gândurile mele? David R. Reid… „Un slujitor de folos” Din viaţa evanghelistului Marcu- Clifford Henry Brown; Eşti tu o remorcă sau o locomotivă? Ce sunt eu pentru fraţii mei şi pentru surorile mele?- Inglis Fleming; Gâdilarea urechilor: mesajul seducător plăcut al lui Joyce Meyer- Rudolf Ebertshäuser… Spiritul unei minţi sănătoase- Împăcarea omului cu Dumnezeu – Studiul X… Slujba reconcilierii sau Împăcării… Împăcarea omului cu Dumnezeu ; Necesitatea Împăcării — Blestemul
Necesitatea Împăcării — Blestemul
Împăcarea omului cu Dumnezeu – Studiul XIV
„Blestemul”, un rău actual, nu viitor — Unde şi de ce a venit năpasta peste toţi — Când va înceta această mânie a lui Dumnezeu împotriva păcatului — „Scăpaţi” acum şi în viitor — Împăcarea este necesară datorită planului adoptat de Dumnezeu — Omul, un exemplu pentru îngeri şi pentru creaţiile viitoare
„Nu va mai fi nici un blestem.” Apoc. 22:3.
TEXTUL nostru este în deplin acord cu mărturia generală a Scripturilor, că vine timpul când lucrarea Împăcării va fi pe deplin înfăptuită şi când, ca rezultat al ei, blestemul va fi complet ridicat de peste om şi de peste pământ, domeniul lui. Dar aceasta înseamnă că blestemul nu este încă ridicat, că el apasă încă asupra pământului şi asupra omenirii. Mai mult, înseamnă că a existat un timp când acest blestem a venit asupra tuturor, la început când acesta a fost aplicat asupra omenirii şi asupra pământului. Oricine se va osteni să cerceteze acest subiect, va găsi în Scripturi o armonie atât de minunată asupra acestor trei puncte, încât probabil îl va uimi şi-l va convinge că Scripturile nu sunt de origine omenească, ci că, deşi scrise de diferite persoane şi în diferite perioade, într-un interval de două mii de ani, ele sunt o unitate în mărturia lor; şi asupra nici unui alt subiect mărturia lor nu este mai clară, mai consecventă şi mai convingătoare decât asupra acestui subiect al blestemului, al efectelor lui asupra omului, al răscumpărării din el şi al îndepărtării lui finale.
Blestemul asupra omenirii, după cum este în general înţeles şi propovăduit, este un blestem viitor al chinului veşnic — nu un blestem actual. Dar potrivit Scripturilor ((406)) acesta este un blestem actual, şi anume blestemul morţii care va fi ridicat în viitor. Nu trebuie să ne gândim la acest blestem al morţii în modul obişnuit, limitat — cum că ar afecta momentul morţii sau câteva ore sau zile sau clipe când murim sau când ne dăm sau ne pierdem suflarea vieţii. Dimpotrivă, pentru a ne da seama ce este acest blestem al morţii, se cere să avem în faţa ochiului minţii pe primul om perfect, cu toate puterile minţii şi corpului său — chipul Creatorului său în însuşirile sale mintale, iar fizic, precum şi mintal şi moral, „foarte bun”; aşa a fost decretat de către cea mai înaltă autoritate asupra acestui subiect. Gen. 1:31.
Fragmentul foarte scurt de istorie dat în Geneza, alături de faptul că potopul a şters complet toate dovezile înzestrării şi lucrării mâinilor tatălui speciei noastre şi a urmaşilor lui timpurii, nu ne dau nici o bază de evaluare în privinţa capacităţilor sale mintale şi fizice. Pentru informare suntem siliţi să ne bazăm pe faptul că toată lucrarea lui Dumnezeu este „perfectă”, care este propria Sa declaraţie (Deut. 32:4), şi pe declaraţia Sa mai departe că oamenii „umblă cu multe şiretenii” şi s-au mânjit (Ecles. 7:29); şi pe faptul că sub blestem chiar, şi în condiţiile nefavorabile în care a trăit omul după ce a fost izgonit din Grădina Edenului — în ciuda tuturor acestor condiţii nefavorabile, organismul său uman a fost de o perfecţiune atât de minunată, încât tatăl omenirii a fost menţinut lunga perioadă de nouă sute treizeci de ani. Gen. 5:5.
Când comparăm această vitalitate fizică, neajutată de experienţa largă în dezvoltarea medicinei şi a aranjamentelor sanitare din condiţiile prezente, şi când observăm că în ciuda progresului nostru în ştiinţă, sub lumina şi experienţa secolelor trecute, totuşi astăzi jumătate din populaţie moare înainte de a ajunge la vârsta de zece ani şi durata medie a vieţii este în general cam de treizeci şi trei de ani, numai atunci putem aprecia câtă vitalitate fizică am pierdut de la cădere — cât de mult ne-a afectat „blestemul” din punct de vedere fizic. Şi deoarece ştim că puterile mintale şi fizice ale omului sunt în ((407)) mare măsură coordonate, aşa încât, cu cât organismul fizic este mai sănătos, toate celelalte lucruri fiind egale, cu atât mai puternice şi mai precise trebuie să fie şi puterile şi facultăţile mintale, putem obţine din aceasta o vedere respectabilă despre calibrul mintal al tatălui Adam, despre care marele Creator a spus că era foarte bun şi l-a considerat vrednic să-l recunoască drept fiul Său, asemănarea Sa morală şi mintală. Luca 3:38.
Perfecţiunea mintală şi fizică, în condiţiile prezentate în mărturia divină despre creare, în mod clar şi hotărât implică perfecţiune morală; fiindcă trebuie să ne amintim că, potrivit Scripturilor, devierea morală şi degradarea care i-a urmat nu se instalaseră. Nu este de presupus nici că omul, fără elementele morale pentru dezvoltarea sa mintală, ar fi descris în Scripturi ca un om „foarte bun”, sau ca un chip al Creatorului său. Să-l fi creat pe Adam perfect fizic şi perfect mintal, fără calităţile morale, ar fi însemnat să-l facă un om foarte rău, după principiul că răufăcătorul va fi cu atât mai mare cu cât are capacităţi mai mari, dacă acele capacităţi nu sunt sub control moral.
Sentinţa morţii sau „blestemul” rostit împotriva lui Adam, şi anume, „vei muri negreşit” (Gen. 2:17), n-a fost numai împotriva muşchilor săi şi a formei sale fizice — acesta a cuprins pe omul întreg, atât mintal cât şi fizic; şi a cuprins şi însuşirile morale, fiindcă ele sunt parte din cele mintale. Ca o deplină confirmare a acestui lucru vedem astăzi că omul este o fiinţă decăzută în toate sensurile cuvântului; fizic este degenerat şi durata medie a vieţii a scăzut, sub cele mai favorabile condiţii, la trezeci şi trei de ani; mintal şi moral de asemenea vedem că este foarte deficitar, chiar dacă posedă organe capabile de o dezvoltare mult mai mare decât îi permite această viaţă scurtă. Vorbind despre capacităţile morale ale omului, apostolul spune: „Nu este nici un om drept, nici unul măcar … căci toţi au păcătuit şi n-au ajuns la slava lui Dumnezeu”; toţi sunt părtaşi la păcatul originar şi la urmările lui. Rom. 3:10,23.
((408))
Mai departe apostolul arată că tatăl Adam, când a fost judecat la bara justiţiei lui Dumnezeu, a fost un încălcător cu voia, şi nu unul înşelat (1 Tim. 2:14). Astfel el ne arată că prin însuşirea sa morală el a fost capabil să asculte de cerinţele divine, căci ar fi fost nedrept din partea lui Dumnezeu să fi încercat şi să fi condamnat pentru nereuşită o fiinţă care, prin creare deficitară, era incapabilă să stea la încercare cu succes, să dea ascultare de poruncile Lui. Faptul că Adam a avut o încercare în care problemele în discuţie erau viaţa şi moartea veşnică, şi faptul că eşecul lui în acea încercare a fost cu voia şi a atras asupra lui pe drept sentinţa marelui Judecător până la pedeapsa deplină a legii, trebuie să dovedească fiecărei minţi nepărtinitoare, logice, că Adam a fost perfect în toate sensurile cuvântului şi în mod potrivit pasibil de a fi supus încercării.
Iar faptul că Dumnezeu, chiar şi după ce preţul de răscumpărare a fost plătit, refuză să încerce omenirea din nou în faţa aceleiaşi ireproşabile Curţi supreme şi declară că motivul este că într-o stare decăzută suntem incapabili de o încercare la bara justiţiei Sale absolute, şi că prin faptele noastre cele mai bune nimeni n-ar putea fi îndreptăţit înaintea Lui — dovedeşte în concluzie, nu numai că omenirea a decăzut mult, dar şi că Dumnezeu nu l-ar fi încercat deloc pe Adam dacă n-ar fi fost cu mult mai bun decât noi şi cu totul potrivit pentru încercare — un om perfect. Cu acest gând este în deplin acord faptul că Dumnezeu propune judecata Bisericii în acest Veac Evanghelic pentru premiul existenţei spirituale veşnice, iar judecata lumii în Veacul Milenar pentru premiul perfecţiunii umane veşnice. „Căci Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului.” Ioan 5:22.
Privind omul ca un întreg (fizic, moral şi mintal), cum îl privesc Scripturile, putem vedea că blestemul, sentinţa morţii, îşi face lucrarea împotriva fiecărei părţi şi a fiecărui element al fiinţei lui; şi privind în jurul nostru pretutindeni în lume, găsim confirmarea acestui lucru peste tot. După cum în slăbirea puterilor fizice la unii punctul cel mai slab este stomacul, la alţii musculatura, la alţii oasele, tot aşa, privind pe om ca un întreg, ((409)) găsim că la unii cea mai mare pierdere, slăbire, degradare este mintală, la alţii morală, la alţii fizică, dar toţi sunt pătaţi în toate privinţele; toţi au fost „pierduţi” fără speranţă sub acest blestem. Nu poate exista nici o speranţă pentru nimeni că s-ar putea recupera vreodată din aceste lanţuri ale stricăciunii în care suntem născuţi, după cum este scris: „Iată că sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a conceput mama mea” (Ps. 51:5). Acest blestem al morţii zace asupra noastră din clipa când neam născut, şi prin urmare demonstrează faptul că nu este rezultatul păcatelor noastre individuale, ci al păcatelor moştenite — un blestem sau o năpastă care a ajuns la noi prin ereditate de la tatăl Adam.
Se spune că „ne naştem murind”; şi cât de adevărat este acest lucru toţi putem mărturisi; disconfortul, şubrezenia, durerile, slăbiciunea şi moartea sunt numai procesele elementare ale morţii care lucrează în noi. Astfel, dacă n-ar fi orbirea introdusă prin denaturările înşelătoare ale lui Satan în privinţa planului divin, oamenii ar vedea uşor manifestările clare ale blestemului peste tot; şi apostolul spune: „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva … oricărei nedreptăţi” (Rom. 1:18), pentru că şi cea mai mică nedreptate este păcat. Apostolul nu spune că mânia lui Dumnezeu se va descoperi în viaţa viitoare şi în flăcările chinului, ci el spune în mod corect că se descoperă în viaţa aceasta şi în timpul de acum, şi trebuie văzută de către toţi cei care au ochii deschişi să vadă adevăratele fapte. Mânia lui Dumnezeu se descoperă prin fiecare firmă de medic, arătând că boala şi moartea lucrează în neamul nostru omenesc. Mânia lui Dumnezeu se descoperă prin fiecare firmă de pompe funebre, atrăgându-ne atenţia asupra faptului că omenirea moare, că mânia, blestemul lui Dumnezeu zace asupra speciei umane. Mânia lui Dumnezeu se descoperă prin fiecare procesiune funerară, prin fiecare dric, prin fiecare cimitir, prin fiecare piatră de mormânt şi prin fiecare haină de doliu şi semn de doliu. Mânia lui Dumnezeu se descoperă nu numai împotriva celor mai mari dintre păcătoşi, ci şi împotriva oricărei nedreptăţi, chiar şi a celei mai mici. Prin urmare, nu este nici ((410)) o scăpare, pentru că nici unul nu este drept, nici unul măcar; şi prin urmare, atât pruncul cât şi cel cu părul cărunt sunt supuşi acestei „mânii”, acestui „blestem”.
Profetul Iov, în necazul lui sub blestem, sub mânie, a strigat: „Ah! de ai voi să mă ascunzi în Locuinţa Morţilor
Căderea omenirii sub pedeapsa justă a morţii, a nimicirii, a fost în mod indirect rezultatul lipsei de cunoaştere a Evei şi al înşelării ei consecutive, şi cuprinde, prin ereditate, pe mulţi care n-au încălcat legea divină cu voia şi cu bună ştiinţă. Faptul acesta lasă deschisă ocazia pentru exercitarea iubirii şi îndurării divine, şi în acelaşi timp dă o ilustraţie a operării şi coordonării atributelor divine, care nu puteau fi atât de complet manifestate şi exemplificate în nici un alt mod pe care l-am putea concepe. Prin urmare, parte din scopul iniţial al Creatorului a fost să Se descopere pe Sine şi atributele caracterului Său, creaturilor Sale — nu numai omenirii, ci şi oştilor îngereşti. Fără îndoială, când marele plan de mântuire va fi complet realizat, atât îngerii din cer, cât şi cei împăcaţi din lume vor cunoaşte caracterul divin — înţelepciunea, dreptatea, iubirea şi puterea — într-o măsură cu mult mai mare decât au putut fi apreciate înainte, sau decât ar fi putut fi apreciate fără marile lecţii care acum se dau prin permisiunea păcatului şi prin răscumpărarea promisă în planul divin prin Cristos. Acest lucru este sugerat de către apostolul Petru, care ne asigură că „îngerii doresc să privească” aceste lucruri — îi interesează foarte mult. 1 Pet. 1:12.
După cum am văzut, sentinţa asupra omenirii este dreaptă în mod absolut, şi n-ar fi fost loc de apel de sub acea sentinţă ((413)) în calculul dreptăţii (fiind admis că Adam a avut suficientă cunoştinţă despre Creatorul său ca să-i impună ascultare necondiţionată, şi fiind de asemenea admis că n-a fost decât un aranjament just din partea lui Dumnezeu, ca viaţa care n-ar fi folosită în armonie cu aranjamentele Sale drepte şi binevoitoare să fie pierdută, luată). Cu toate acestea, putem uşor vedea că Dumnezeu ar fi putut găsi o pedeapsă diferită în cazul omului, şi aceasta fără nici o încălcare a vreunui principiu al dreptăţii. În privinţa aceasta avem o dovadă în procedurile Sale cu îngerii căzuţi. Ei n-au fost puşi sub sentinţa morţii; pedeapsa impusă asupra lor, dimpotrivă, a fost punerea lor sub interdicţie, şi ei sunt încă sub interdicţie, aşteptând o judecată finală. Iuda 6.
Tot aşa, Dumnezeu ar fi putut îngădui ca omul să trăiască aceşti şase mii de ani, de la păcatul lui în Eden, fără vătămarea organismului său fizic, fără a-l pune sub sentinţa şi puterea morţii. Astfel, atât omul cât şi îngerii care nu şiau păstrat starea lor de la început, ar fi putut fi păstraţi în viaţă până la judecata zilei celei mari, când cazurile lor să fie definitiv lichidate. Însă Dumnezeu nu este limitat în lucrările Sale, şi aceeaşi varietate pe care o vedem în natură, prin aceea că o floare se deosebeşte de alta în strălucire şi frumuseţe şi o creatură se deosebeşte de alta, la fel, prin ceea ce apostolul numeşte „înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu” (Efes. 3:10), El alege o metodă de a lucra cu îngerii care au păcătuit şi altă metodă de a lucra cu oamenii care au devenit păcătoşi. Mânia divină se manifestă împotriva ambilor: o mânie a iubirii şi dreptăţii, care urăşte orice păcat, orice rău, şi-l va distruge, dar care va face tot ce se poate pentru acei răufăcători care devin slujitori loiali ai dreptăţii, după ce au avut o mare experienţă cu păcatul şi cu dreptatea, şi cu respectivele lor rezultate.
În procedurile Sale cu omul, Dumnezeu a ales să arate prin exemplu sfârşitul complet al păcatului şi al păcătoşilor — nimicirea. O mărturie a acestui lucru este dată în diferitele ((414)) declaraţii făcute omului: „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri”; „Plata păcatului este moartea”. Adică, în aceste declaraţii făcute omului, Dumnezeu rosteşte numai o lege generală, care peste puţină vreme va fi regula absolută a întregii Sale stăpâniri — a întregii creaţii, şi anume, că orice nu este perfect va fi nimicit, şi numai ce este perfect, absolut perfect, absolut în armonie cu voinţa şi scopul divin va continua să existe pentru totdeauna, să fie o binecuvântare pentru sine, o onoare pentru Creator şi un beneficiu pentru toate creaturile Sale.
Dar, deşi omul a fost ilustraţia acţiunii acestui principiu, aşa încât fiecare membru al familiei umane a fost nimicit în moarte — „moartea a trecut asupra tuturor” — totuşi scopul lui Dumnezeu, în faptul că a folosit omenirea ca o ilustraţie a severităţii dreptăţii divine în extirparea răului, nu este să permită omenirii să sufere fiindcă este folosită astfel ca ilustraţie. Dimpotrivă, aranjamentul divin este ca omenirea să se bucure de tot atâta îndurare, favoare şi dragoste divină ca şi oricare dintre celelalte creaturi ale lui Dumnezeu. De aceea, la timpul potrivit Dumnezeu a dat răscumpărarea pentru toţi, cu totul potrivită pentru necesităţile cazului, pentru ca, după cum prin neascultarea unui singur om (Adam) cei mulţi au devenit păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unuia singur (Isus) cei mulţi să poată deveni drepţi. Rom. 5:19.
Aceasta nu spune şi nici nu înseamnă că cei mulţi trebuie să devină drepţi în decursul acestui Veac Evanghelic, altfel nu mai au nici o şansă; dimpotrivă, declaraţia scripturală este că numai o „turmă mică” vor deveni drepţi în timpul rău actual — numai cei care sunt în mod special atraşi de Tatăl şi chemaţi la chemarea de sus a moştenirii împreună cu Fiul Său. Restul oamenilor nici măcar nu vor fi chemaţi sau atraşi, până când Cristosul (cap şi corp) va fi fost înălţat atât în suferinţe cât şi în glorie, potrivit cuvintelor Domnului nostru: „Şi Eu, când voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine Însumi pe toţi” (Ioan 6:44; 12:32). Această atragere generală aparţine Veacului viitor, Milenar, nu celui de acum, ((415)) nici celor trecute. Nu va fi atragerea doar a unui număr mic, sau a unei clase sau a unei naţiuni, ca în trecut, ci va fi atragerea întregii omeniri răscumpărate prin sângele preţios.
Totuşi, această atragere nu va însemna obligaţie; căci întocmai cum este posibil în veacul actual ca cineva să se împotrivească atragerii Tatălui, aşa încât mulţi sunt chemaţi dar puţini vor fi aleşi, la fel va fi posibil şi în veacul viitor ca omenirea să se împotrivească atragerii lui Cristos. Scripturile ne asigură însă că atât de simplă va fi calea, atât de raţionale condiţiile, încât numai cei care vor iubi păcatul şi-l vor alege în mod deliberat, după ce au ajuns la cunoaşterea dreptăţii şi adevărului, vor fi printre împotrivitorii acelui mare Proroc şi vor fi nimiciţi de El în Moartea a Doua. Fapt. 3:23.
Privind procedurile divine cu omenirea din punctul de vedere al încheierii Veacului Milenar, vedem că modul divin de a acţiona, executarea pedepsei extreme a legii divine împotriva noastră, însoţită aşa cum a fost de acţiunea milei divine prin Cristos, în răscumpărare şi restabilire, departe de a produce vreo răutate faţă de omenire, a fost de fapt o mare binecuvântare. Dar acest lucru nu poate fi văzut decât din acest singur punct de vedere. Din acest unghi vedem nu numai tristeţea, necazul, durerea, moartea şi plânsul din prezent, pedeapsa justă a încălcării, rezultatul ei natural într-adevăr, dar vedem şi eliberarea omului din păcat şi din blestemul lui, cumpărată de Răscumpărătorul la Calvar şi care va fi realizată prin acelaşi Răscumpărător mai târziu — Biserica fiind selecţionată în decursul acestui Veac al Evangheliei conform programului divin, pentru a fi Mireasa şi moştenitorii împreună cu El în Împărăţie.
Aspră cum a fost pedeapsa pentru păcatul lui Adam, moartea (incluzând toate durerile, suferinţele şi necazul acestei stări de moarte în cei şase mii de ani trecuţi), noi credem că soarta omului a fost mai favorabilă decât a îngerilor care nu şi-au păstrat starea de la început, şi care nau fost condamnaţi la moarte şi deci nu şi-au pierdut energia vitală în moarte, nici n-au avut experienţa bolii sau ((416)) durerii, dar care au fost numai privaţi de libertăţile lor şi de părtăşia celor sfinţi. Dacă omul ar fi fost tratat la fel ca aceşti îngeri căzuţi şi lăsat în posesia libertăţilor sale în ceea ce priveşte pământul etc., ne putem imagina ce stare de lucruri îngrozitoare ar fi predominat acum — cum răul sar fi înmulţit fără restricţii, cum subtilitatea şi şiretenia în facerea răului ar fi mărit suferinţele lumii. Chiar şi aşa cum este, putem vedea că până şi viaţa scurtă a oamenilor este de ajuns ca să dezvolte un uimitor geniu pentru egoism, o uimitoare înţelepciune pentru mărire de sine şi pentru asuprirea semenilor. Când ne gândim că mulţi dintre milionarii din zilele noastre erau băieţi săraci, şi că acumularea a o sută sau a două sute de milioane de dolari sa făcut în mai puţin de cincizeci de ani, la ce ne-am fi putut aştepta de la un astfel de geniu dacă ar fi avut secole ca sferă de activitate? Împins până la rezultatul lui legitim, el ar fi dus fără îndoială la înrobirea şi degradarea completă, bestială, a unei largi proporţii din familia umană în interesul câtorva cu intelect superior în şiretenie şi avariţie.
Privind lucrurile din acest punct de vedere, inimile noastre se înalţă cu recunoştinţă către Dumnezeu, că forma „blestemului” sau sentinţa care a venit asupra noastră a fost aceea pe care Domnul a permis-o — vei muri negreşit. Şi dacă între timp experienţele noastre, ca neam omenesc, au fost şi sunt o lecţie obiectivă nu numai pentru noi înşine, ci şi pentru îngerii cei sfinţi şi pentru cei decăzuţi, ne putem bucura cu atât mai mult; şi după câte ştim, poate că intenţia lui Dumnezeu este să folosească această mare lecţie a răutăţii peste măsură a păcatului şi a rezultatelor lui inevitabile în alte lumi de fiinţe simţitoare încă necreate. Şi cine ştie dacă, în viitorul îndepărtat, nu vor fi luaţi pentru miliardele necreate încă instructori în dreptate dintre vrednicii din rasa de pe pământ răscumpărată şi restabilită, care au avut o experienţă reală cu păcatul şi care vor putea vorbi din experienţă, pentru a-i apăra pe alţii împotriva chiar şi a celei mai mici abateri de la absoluta ascultare de voinţa divină.
((417))
O ilustraţie a acestui principiu, al întoarcerii unui dezavantaj într-o binecuvântare pentru cei care sunt folosiţi ca ilustraţie, vedem în Israel. Ca popor, Israelul a fost chemat afară dintre celelalte popoare şi a fost folosit ca popor tipic. Legământul Legii lor, deşi în aparenţă un avantaj, strict vorbind a constituit pentru ei o a doua încercare, eşecul în aceasta i-a dus sub a doua condamnare — lăsându-i în aparenţă, ca popor, mai condamnaţi decât restul lumii, pe care Dumnezeu Îşi propusese (în legământul Său cu Avraam) s-o îndreptăţească prin credinţă, deoarece nimeni nu putea fi îndreptăţit prin faptele Legii. Legământul lui Israel cerea fapte perfecte; şi fiind incapabili să facă fapte perfecte din cauza slăbiciunii moştenite a cărnii, Israel a căzut sub „blestemul” sau sentinţa de moarte a Legământului lor. Astfel s-a constatat că acest Legământ care a fost rânduit spre viaţă (care avea ca scop să dea viaţă veşnică), a fost spre moarte (Rom. 7:9-14). Dar, deşi Dumnezeu a folosit astfel Israelul ca popor tipic şi ca ilustraţie a faptului că nici un om imperfect nu poate ţine legea perfectă a lui Dumnezeu, El na permis ca această folosire a lor, care cuprindea şi condamnarea lor, să producă nimicirea lor veşnică; şi ca urmare, când a răscumpărat restul omenirii, planul Său a fost astfel aranjat încât acelaşi sacrificiu prin care a fost răscumpărată toată rasa lui Adam prin Cristos, a inclus şi poporul în mod special favorizat, care sub Legământul Legii a fost şi poporul în mod special condamnat (Rom. 2:11-13; 3:19-23). În acest scop Domnul nostru a fost născut sub Legământul Legii, pentru ca El să poată răscumpăra pe cei care au fost condamnaţi sub acea lege, prin acelaşi sacrificiu prin care a răscumpărat toată omenirea, condamnată la început în Adam. Gal. 4:4, 5.
Vedem, prin urmare, că necesitatea reconcilierii între Dumnezeu şi om, necesitatea împăcării lor, stă în faptul că Dumnezeu Însuşi este sursa vieţii, şi dacă este ca vreuna dintre creaturile Sale să se bucure de viaţă veşnică, aceasta trebuie să fie ca dar al Său. „Darul harului lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Hristos Isus, Domnul nostru” (Rom. 6:23). ((418)) Conform principiilor guvernării şi legii divine, Dumnezeu nu poate privi păcatul cu nici un grad de îngăduinţă (Hab. 1:13); El nu poate scuza păcatul şi nici nu-i poate admite necesitatea în nici o măsură. El Însuşi fiind perfect, decretul Lui este că nici unul care este imperfect nu va fi recunoscut ca fiu al Său, pentru care este prevăzută existenţa veşnică. Şi ca atare, fiindcă omul, din pricina căderii, nu numai că a ajuns sub sentinţa morţii, ci pe lângă aceasta s-a mânjit, s-a degradat, sa depravat şi în mare măsură a şters asemănarea divină din mintea şi conştiinţa sa, de aceea singura speranţă de viaţă veşnică depinde de o putere sau cale sau mijloc prin care pot fi realizate două lucruri: (1) Eliberarea omenirii de sentinţa morţii impusă de Dreptate; (2) ridicarea omenirii din degradarea păcatului şi depravării la starea de absolută sfinţenie şi perfecţiune de la care a căzut. Dacă aceste două lucruri pot fi efectuate, atunci există speranţă. Dacă nu pot fi efectuate, atunci omul nu are nici cea mai vagă speranţă de viaţă veşnică. În zadar căutăm ajutor la familia umană decăzută, fiindcă, deşi unii sunt mai puţin decăzuţi decât alţii, mai puţin depravaţi, toţi au păcătuit, tuturor le lipseşte slava lui Dumnezeu. Dacă ar exista unul drept, el ar putea într-adevăr da o răscumpărare pentru fratele său (pentru Adam şi pentru toţi care au fost condamnaţi prin încălcarea lui Adam), şi astfel, sub aranjamentul divin, ar deveni mântuitorul (eliberatorul) rasei sale de sub sentinţă; dar nici unul ca acesta nu se putea găsi. „Nu este nici un om drept, nici unul măcar.” Ps. 49:7; Rom. 3:10, 23.
Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, prevăzuse toate acestea şi a pregătit totul înainte de a începe să creeze omenirea, şi la timpul cuvenit Şi-a arătat planul pentru recuperarea omului din ruina condamnării şi depravării sale. Când încă nu era nici un ochi care să privească cu milă şi nici un braţ care să mântuiască, atunci braţul lui Dumnezeu a adus mântuirea. Braţul (puterea) Domnului care s-a descoperit, s-a întins din ceruri spre a ajuta omul să iasă din groapa oribilă a morţii şi din mocirla păcatului şi depravării, a fost Domnul nostru Isus (Ps. 40:2; Isa. 53:1). Scopul declarat al lui Dumnezeu prin El este:
((419))
(1) Răscumpărarea omenirii de sub puterea mormântului, de sub sentinţa morţii, de sub „blestem”, de sub „mânia” care stă acum asupra lumii. Această răscumpărare a fost realizată prin moartea Domnului nostru Isus Cristos: Dreptatea Divină este satisfăcută pe deplin şi întreaga omenire este socotită a fi transferată Domnului Isus Cristos, fiind cumpărată de El cu sângele Său preţios.
(2) El alege acum din omenirea răscumpărată pe „turma mică” a moştenitorilor împreună cu El, care, datorită devotării lor jertfitoare faţă de El, vor fi socotiţi părtaşi în suferinţele şi în sacrificiul Lui, şi li se va acorda o parte şi în gloriile Sale cereşti şi în lucrarea viitoare de binecuvântare a lumii — rodul sacrificiului Său.
(3) Lucrarea de restabilire va fi dusă la îndeplinire prin acest mare Răscumpărător şi prin moştenitorii împreună cu El, Mireasa Lui, Biserica, în „timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime” (Fapt. 3:19-21). Iar când cei răi, care vor respinge cu voia harul şi îndurarea divină sub condiţiile Noului Legământ, vor fi distruşi de către acest mare Mijlocitor, Cristos, iar restul omenirii răscumpărate vor fi predaţi Tatălui ceresc, perfecţi şi compleţi, deplin restabiliţi la propria Sa asemănare şi cu o cunoştinţă crescută despre El şi despre dreptate şi păcat — câştigată prin experienţele domniei actuale a păcatului, precum şi sub domnia dreptăţii din timpurile restabilirii — atunci marea lucrare a Împăcării va fi completă. Toţi cei care văd clar această chestiune pot înţelege uşor necesitatea Împăcării: că nu poate exista nici o binecuvântare a omenirii decât prin aducerea ei în absolută armonie cu Creatorul ei, şi că astfel de reconciliere necesită mai întâi de toate o răscumpărare a păcătosului — o plătire a pedepsei lui. Căci Dumnezeu trebuie să fie drept în îndreptăţirea păcătoşilor, altfel nui va îndreptăţi niciodată. Rom. 3:26.
Având în vedere cele anterioare, vedem clar că numărul celor pentru care s-a făcut ispăşirea prin sacrificiul Domnului ((420)) nostru pentru păcate — ridicarea generală a „blestemului” în mod legal — nu dă nici un criteriu prin care să putem judeca numărul celor care prin ascultarea credinţei se vor elibera în realitate de păcat şi de blestemul lui şi se vor întoarce la împăcare cu Tatăl, folosindu-se de ocaziile deschise tuturor prin iubitul nostru Răscumpărător. Nu este nici o afirmaţie din partea lui Dumnezeu şi nici un motiv raţional din partea omului să presupună că favoarea divină şi viaţa veşnică prin Cristos vor fi obţinute de altcineva în afară de cei care vor veni în deplină armonie a inimii cu Dumnezeu şi cu toate legile Sale de dreptate. Ne bucurăm totuşi că fiecărei creaturi îi vor fi oferite la „timpul potrivit” al lui Dumnezeu cunoaşterea harului Său şi alte ocazii cu mult mai bune decât cele de care se bucură lumea acum. 1 Tim. 2:6.
Slujba reconcilierii sau Împăcării
Împăcarea omului cu Dumnezeu – Studiul XVI
Această slujbă este încredinţată preoţimii Împărăteşti — Unşi pentru a propovădui despre Împăcare — De ce nu este apreciată vestea de bucurie — Rezultatele acestei slujiri — Persecuţie şi slavă — Cum încearcă ea fidelitatea — Numai cei credincioşi pot avea parte în lucrarea Împăcării în viitor
„Nimeni nu îşi ia cinstea aceasta singur, ci o ia dacă este chemat de Dumnezeu, aşa cum a fost Aaron. Tot aşa şi Hristos nu Şi-a luat singur slava de a fi Mare Preot.” Evr. 5:4, 5.
ÎNTREAGA „Preoţime Împărătească”, al cărei Preot Principal sau Mare Preot este Domnul nostru Isus, participă la slujba reconcilierii sau împăcării. Toţi Preoţii iau parte la „jertfele mai bune”, care au progresat de-a lungul întregului Veac Evanghelic şi care se vor termina odată cu sfârşitul lui (Rom. 12:1): şi toţi care iau parte astfel la suferinţele lui Cristos vor lua parte şi la gloria Sa viitoare ca participanţi împreună cu El la marea şi glorioasa slujbă a reconcilierii din Împărăţia Milenară.
În ceea ce-i priveşte pe aceşti preoţi subordonaţi, ei „erau din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi” şi a fost nevoie să fie reconciliaţi sau împăcaţi cu Dumnezeu, înainte de a putea fi chemaţi de El la această preoţie — căci „nimeni nu îşi ia cinstea aceasta singur, ci o ia
Apostolul Pavel, fiind unul dintre aceşti preoţi subordonaţi, a simţit influenţa acestui Spirit care l-a îndemnat să se angajeze în lucrarea de vestire, tuturor celor cu care venea în contact şi care aveau „urechi de auzit”, despre „răscumpărarea pentru toţi” realizată prin sacrificiul Răscumpărătorului nostru drag, şi să îndemne pe toţi să fie reconciliaţi, împăcaţi cu Dumnezeu, şi să înceapă imediat să umble în cărările dreptăţii.
Să remarcăm cuvintele apostolului cu privire la aceste lucruri, în 2 Corinteni 5:17-20.
„Căci dacă este cineva în Hristos, este o creaţie nouă; cele vechi [păcate trecute, ambiţii, speranţe etc.] s-au dus; iată, toate s-au făcut noi. Şi toate acestea [noi] sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu Sine prin Isus Hristos şi ne-a încredinţat slujba [misiunea] împăcării [katallage — acelaşi cuvânt tradus „împăcare” în Rom. 5:11]: că adică Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele [pentru că pedeapsa lor a fost purtată de Cristos] şi [Dumnezeu] punând în noi [preoţimea împărătească] cuvântul [mesajul, vestea bună] acestei împăcări.
Noi deci [fiindcă Dumnezeu ne-a chemat şi ne-a dat nouă ca preoţime această misiune sau slujbă în numele Său, şi acest mesaj de favoare, să-l spunem], suntem trimişi împuterniciţi pentru Hristos [capul nostru oficial sau Marele Preot şi reprezentantul Tatălui]; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, pentru Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!”
((489))
Acest mesaj îmbucurător care, dacă ar fi apreciat cum se cuvine, ar trebui să aducă răspunsuri prompte în fiecare loc şi de la fiecare clasă, este în general respins; iar profetul vorbind în locul Preoţimii Împărăteşti strigă: „Cine a crezut vestirea noastră? Şi cui i s-a descoperit braţul Domnului? [Cristos, puterea lui Dumnezeu spre mântuire]” (Isa. 53:1; Ioan 12:38). El este eficient acum numai faţă de relativ puţini — faţă de cei pe care Domnul Dumnezeul nostru îi cheamă să fie din Preoţimea Împărătească; căci nimeni nu-şi ia cinstea aceasta singur, ci o ia dacă este chemat de Dumnezeu.
Motivul respingerii generale a mesajului este evident: reconcilierea, împăcarea cu Dumnezeu, înseamnă împotrivire la păcat: pacea cu Dumnezeu înseamnă luptă împotriva tuturor slăbiciunilor înrădăcinate şi a dorinţelor depravate ale naturii noastre umane decăzute; înseamnă o completă schimbare sau convertire de la slujirea păcatului la slujirea dreptăţii. Mulţi care dispreţuiesc păcatul (cel puţin în forma lui mai grosolană, mai josnică) şi doresc o reconciliere cu Dumnezeu şi un profit din binecuvântările pe care El le acordă numai „fiilor lui Dumnezeu”, pornesc pe calea dreptăţii prin reformare personală, numai să afle după aceea că slăbiciunile lor sunt prea mari pentru a le putea birui, şi pe lângă aceasta întreaga lume este înregimentată de partea păcatului. Singurii care se pot elibera de această robie, în care toţi s-au născut, sunt cei care, căutând eliberare, dau atenţie mărturiei Domnului: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” — singurul Mijlocitor — „calea, adevărul şi viaţa”. Mai mult, apostolul ne informează că marele Adversar, „dumnezeul veacului acestuia, a orbit gândurile” marii majorităţi cu falsităţi, aşa încât ei nu pot aprecia avantajul conţinut în oferta împăcării prin Răscumpărătorul.
În aceste împrejurări, urmările păcatului fiind abundente, este oare de mirare că pentru a fi ambasadori adevăraţi, credincioşi pentru Dumnezeu şi în numele şi în locul lui Cristos (ca membri ai corpului Său), înseamnă că preoţii subordonaţi trebuie să urmeze în urmele Marelui Preot — trebuie să sufere cu El pentru dreptate? Marele Preot care a ((490)) vestit foarte clar „cuvântul acestei împăcări” a fost dispreţuit şi respins şi răstignit de către cei care au declarat că iubesc şi urmează dreptatea. Apostolii de asemenea au fost rău trataţi din cauza credincioşiei lor — a refuzului lor de a compromite mesajul, „cuvântul acestei împăcări”.
„Veţi fi urâţi de toţi din cauza Numelui Meu”; „din cauza Mea … vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră!” Nu vă miraţi, dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră. Aceste cuvinte ale marelui Învăţător trebuiau să se adeverească „până la sfîrşitul veacului”; şi ele sunt tot aşa de adevărate astăzi ca în trecut. Cine îşi va exercita cu credincioşie misiunea de ambasador şi nu se va feri să declare tot sfatul lui Dumnezeu, va cunoaşte fără întârziere ceva din suferinţele lui Cristos şi va putea spune cu adevărat: „Batjocurile celor ce Te insultă pe Tine au căzut asupra Mea”. Mat. 5:10-12; 10:22; Ps. 69:9; Rom. 15:3.
Aici vedem iarăşi minunata înţelepciune a planului divin; deoarece în timp ce-şi îndeplineşte slujba preoţească a „cuvântului acestei împăcări” la care-l îndeamnă spiritul ungerii, fiecare preot vede necesitatea de a se jertfi, o jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu, şi slujirea sa înţeleaptă. Rom. 12:1.
Deci, măsura jertfirii de sine şi a suferinţelor pentru Cristos, îndurate de fiecare consacrat, devine o măsură (din punctul de vedere al lui Dumnezeu — căci omul n-o poate discerne întotdeauna) a credincioşiei fiecăruia ca ambasador. Fiecare preot care nu suferă pentru Cristos, pentru Adevăr, trebuie prin urmare să fie un ambasador şi slujitor necredincios al Noului Legământ. Şi numai celor care sunt acum credincioşi ca buni soldaţi ai crucii li se va acorda inestimabilul privilegiu de a fi participanţi cu Marele Preot în glorioasa lucrare a împăcării sub condiţiile favorabile ale Veacului Milenar. Dacă suferim cu El vom şi domni cu El. Dacă ne lepădăm de El, şi El Se va lepăda [atunci] de noi. Rom. 8:17; 2 Tim. 2: 12, 13; Tit 1:16.
Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa. Apoc. 3:11.
„Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii.” Apoc. 2:10.
Spiritul sfânt al Împăcării — Analizarea unor obiecţii presupuse
Împăcarea omului cu Dumnezeu – Studiul XI
Examinarea unor scripturi aparent contradictorii — Nu stingeţi Spiritul — Nu întristaţi Spiritul sfânt — Spiritul Adevărului — Mângâietorul — Umpluţi cu Spiritul sfânt — A minţi pe Spiritul sfânt — A ispiti pe Spiritul Domnului — Păcatul împotriva Spiritului sfânt — „Duhul a zis” — „S-a părut bine Duhului Sfânt” — „Opriţi de Duhul Sfânt” — „Duhul Sfânt mărturiseşte” — „Duhul Sfânt v-a pus supraveghetori” — Spiritul sfânt ca învăţător — „Ungerea din partea Celui Sfânt” — Spiritul mijloceşte cu suspine — Cum mustră Spiritul lumea — „Prin aceasta să cunoaşteţi Duhul lui Dumnezeu” faţă de „duhul lui Antihrist”
CA URMARE a traducerii Scripturilor de către trinitarieni (atât a versiunii comune cât şi a versiunii revizuite), multe pasaje au fost redate părtinitor sau au fost distorsionate, ceea ce cauzează un dezacord aparent între unele dintre acestea şi ceea ce am văzut anterior că este vederea scripturală şi raţională asupra subiectului în discuţie — că Spiritul sfânt al Tatălui şi prin Fiul este Spiritul împăcării în poporul Domnului. De aceea, vom lua acum diferite scripturi — toate la câte ne putem gândi că ar putea face confuzie în mintea multora. Să le examinăm împreună, cu inimile pline de loialitate faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi doritori să fim conduşi de Spiritul Adevărului; apoi vom trece la alte faze ale subiectului, care nu pot fi înţelese atât de bine până când aceste obiecţii presupuse sunt îndepărtate.
((264))
„Nu stingeţi duhul”
1 Tes. 5:19
Cuvântul folosit aici este a stinge, ca atunci când stingi un foc sau stingi o lumină. Cuvântul grecesc redat aici prin „a stinge” apare de opt ori în Noul Testament şi în toate celelalte cazuri se referă la stingerea focului sau a luminii. Cu aceasta în minte, să ne amintim că datorită faptului că posedăm Spiritul sfânt sau mintea lui Dumnezeu care ne luminează, noi suntem numiţi „lumina lumii” (Mat. 5:14); astfel vedem că apostolul a vrut să spună că dacă suntem ademeniţi de spiritul lumii în cele lumeşti, efectul va fi stingerea în noi a luminii minţii sfinte sau a Spiritului lui Dumnezeu şi a strălucirii lui de la noi asupra altora. În armonie cu aceasta avem expresia Domnului nostru: „Dacă lumina care este în tine este întuneric
„Duhul adevărului … nu va vorbi de la Sine, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va vesti lucrurile viitoare.” Ioan 16:13.
Această scriptură a fost deja analizată la pagina 170, dar aici se cer a fi analizate alte aspecte. Ucenicii, ca evrei şi oameni naturali, priveau lucrurile din punct de vedere pământesc, aşteptând o eliberare umană şi o împărăţie pământească în mâinile oamenilor decăzuţi. Domnul nostru le vorbise despre Împărăţia lui Dumnezeu, dar până atunci nu le explicase că El trebuia să moară, trebuia să-i părăsească şi să plece într-o ţară depărtată ca să primească autoritatea Împărăţiei, şi să Se întoarcă să stabilească Împărăţia şi să glorifice pe credincioşii Săi la Sine ca împreună moştenitori în acea Împărăţie (Luca 19:12). Consolându-i, dată fiind dezamăgirea stârnită prin declaraţia Sa, El i-a asigurat că nu vor fi lăsaţi complet singuri, dar că, după cum Tatăl Îl trimisese pe El să facă o lucrare, tot aşa, în timpul absenţei Sale, Tatăl va trimite un alt Mângâietor în numele Său sau ca reprezentant al Său pentru acel timp. Ei nu trebuiau să înţeleagă că viitorul Mângâietor trebuia să fie un alt Mesia, sau un învăţător diferit; de aceea El spune: „El nu va vorbi de la Sine”; el nu va învăţa independent şi în dezarmonie cu învăţăturile Mele, pe care voi deja le-aţi primit, ci „va vorbi tot ce va fi auzit”.
((266))
Adică, acest Mângâietor va fi numai un canal de comunicare între Tatăl şi Mine pe de o parte, şi voi urmaşii Mei credincioşi pe de altă parte: Spiritul Adevărului, ca reprezentant al Meu, va dezvolta şi vă va aduce în atenţie în mod mai deosebit diferite adevăruri pe care Eu vi le-am declarat deja, dar pe care nu sunteţi încă pregătiţi să le înţelegeţi clar — care, de fapt, nu este încă potrivit să le înţelegeţi, până când mai întâi voi fi plătit răscumpărarea voastră şi Mă voi fi înălţat în prezenţa Tatălui şi o voi fi prezentat înaintea Lui pentru voi. Atunci, în armonie cu planul Tatălui, voi putea, prin acest Mângâietor, să vă comunic lucrurile spirituale, pentru care acum sunteţi nepregătiţi şi la care nu aveţi acum dreptul, nefiind făcută ispăşirea pentru voi. Şi pe măsură ce lucrurile viitoare îşi vor avea timpul să fie înţelese de voi, acest Spirit al Tatălui, Spiritul Meu, trimis în numele Meu şi ca rezultat al lucrării Mele răscumpărătoare, vă va îndruma pas cu pas în înţelegerea deplină a tot ce este necesar şi cuvenit să înţelegeţi — „El [Spiritul, influenţa sau puterea sfântă a Tatălui] Mă va preamări, pentru că va lua din ce este al Meu şi vă va vesti. Tot ce are Tatăl este al Meu [planurile Sale şi ale Mele sunt în unitate perfectă]; de aceea am zis că va lua din ce este al Meu şi vă va vesti”.
Prin urmare, voi nu trebuie să aşteptaţi o învăţătură nouă, care ar fi subversivă pentru învăţăturile Mele, ci mai degrabă o dezvoltare şi instruire în continuare în privinţa învăţăturilor Mele; pentru că toate învăţăturile viitorului Mângâietor vor fi în armonie cu ale Mele şi sunt intenţionate să vă arate mai deplin că Eu sunt Mesia. Nu trebuie nici să vă îndoiţi de învăţăturile acestui Mângâietor, pentru că el este însuşi Spiritul Adevărului şi vine de la Tatăl. Acest Spirit al Adevărului va fi mesagerul Meu ca să vă comunice doctrinele Mele şi vă va arăta lucrurile viitoare. Ioan 16:13.
Şi aşa este: Spiritul Adevărului arată Bisericii în timpul Veacului Evanghelic tot mai mult în privinţa suferinţelor lui Cristos şi a necesităţii ca fiecare membru al „corpului” să aibă parte de ele, şi a cărării pe care să mergem în urmele ((266)) Răscumpărătorului şi Domnului nostru: arătându-ne şi înălţimea slavei răsplăţii Sale şi privilegiul nostru de a deveni „moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi slăviţi împreună cu El”. Iehova, Tatăl tuturor, este Autorul întregului adevăr, şi ca atare tot ceea ce am primit de-a lungul acestui veac a venit de la El, de la care vine orice dar bun şi desăvârşit. El la trimis prin mijloace pregătite cu mult timp în urmă — prin învăţăturile profetice şi tipice din trecut, deschise nouă prin cuvintele inspirate ale Domnului nostru Isus şi ale apostolilor Săi inspiraţi: iar prin primirea Spiritului sfânt în inimile noastre şi prin conduita în armonie cu Cuvântul şi planul Tatălui, noi suntem făcuţi în stare să apreciem lucrurile pe care Dumnezeu le are în păstrare pentru cei careL iubesc, şi să umblăm prin credinţă, nu prin vedere.
„Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care Tatăl Îl va trimite În Numele Meu”
— Ioan 14:26 —
Am examinat deja acest cuvânt înşelător „duh” (pag. 169), dar acum observăm declaraţia că Duhul sfânt va fi trimis de Tatăl, ceea ce arată că acesta este o infuenţă sau o putere complet sub controlul Tatălui, şi nu este o altă fiinţă egală în putere şi slavă, aşa cum susţin crezurile oamenilor în mod greşit. Toate puterile lui Dumnezeu sunt pe deplin sub controlul Său, după cum puterile noastre sunt sub controlul nostru, şi ca atare avem declaraţia că Tatăl va trimite Spiritul Său, sau, cum a exprimat profetul: „Voi pune Duhul Meu în voi”. Mai mult, se spune despre Spiritul sfânt că a fost trimis în numele lui Isus — întocmai cum un servitor este trimis în numele stăpânului său şi nu în propriul său nume. Aici avem o altă contrazicere a teoriei nescripturale despre trei Dumnezei egali în putere şi slavă. Aici este clar declarată superioritatea Tatălui: Spiritul sfânt este Spiritul, puterea, influenţa Tatălui trimisă la cererea şi în numele Răscumpărătorului nostru Isus. De ce în numele lui Isus? Fiindcă întreaga lucrare de ((268)) răscumpărare şi restabilire a păcătoşilor, întreaga lucrare a Împăcării fusese încredinţată Fiului, iar Spiritul sfânt al Tatălui este calea prin care lucrează Fiul în acordarea binecuvântărilor cumpărate cu sângele Său preţios.
Când Spiritul sfânt al Tatălui a venit peste Domnul nostru Isus la botezul şi consacrarea Sa, a fost într-adevăr o mângâiere, o mare binecuvântare, dar ea a însemnat totuşi pentru El sacrificarea oricărui scop şi a oricărei speranţe pământeşti în executarea planului divin. Dacă Domnul nostru ar fi gândit altfel, dacă Şi-ar fi urmărit propria voinţă şi propriile interese, îndrumarea Spiritului sfânt în loc să fie mângâietoare pentru El, ar fi fost neliniştitoare; inima Sa ar fi fost plină de insatisfacţie, nemulţumire şi răzvrătire. Şi la fel este şi cu poporul Domnului: cu cât omul natural discerne mai mult din mintea Domnului, cu atât devine mai nefericit şi mai neconfortabil, pentru că aceasta este în conflict cu spiritul, mintea sau voinţa sa şi îl mustră. Dar „creaţia nouă în Hristos”, a cărei voinţă este moartă şi care caută să cunoască voia Tatălui şi s-o facă — pentru ea înţelegerea clară a voinţei şi planului Tatălui şi conducerea providenţei divine în legătură cu instrucţiunea Cuvântului divin sunt într-adevăr mângâietoare — aducând pace, bucurie şi mulţumire, chiar în mijlocul necazurilor şi persecuţiilor. În armonie cu acest gând este şi declaraţia apostolului în privinţa Cuvântului adevărului, al cărui Spirit trebuie primit şi apreciat pentru a aduce mângâiere. El spune: „Şi toate câte au fost scrise mai înainte au fost scrise pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin mângâierea pe care le dau Scripturile, să avem nădejde”. Rom. 15:4.
„Umpluţi de Duh Sfânt”
„Şi toţi au fost umpluţi cu Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească.” Fapt. 2:4.
Acest text descrie o dublă lucrare a Spiritului sfânt: 1) Mintea, dispoziţia, Spiritul lui Dumnezeu a lucrat în ucenici ((269)) ca Spirit al înfierii, aducându-le inimile în strânsă simpatie şi legătură cu Tatăl şi cu Răscumpărătorul glorificat. 2) Spiritul sau puterea sau influenţa sfântă a lui Dumnezeu a acţionat asupra lor de asemenea, conferindu-le daruri miraculoase speciale ca o mărturie pentru lume şi pentru stabilirea Bisericii. În timp ce ar fi extrem de iraţional să ne gândim la un Dumnezeu care ar intra personal într-un om, şi încă mai iraţional să ne gândim la un Dumnezeu care ar intra personal într-o sută, o mie sau un milion de oameni, nu există nici cea mai uşoară urmă de iraţional în gândul că puterea Celui Preaînalt, puterea, influenţa lui Iehova ar putea fi în sau peste sute, mii sau milioane, fără ca în vreun fel să afecteze prezenţa personală a lui Iehova pe tronul universului.
A minţi pe Duhul sfânt
„Dar Petru i-a zis: «Anania, pentru ce ţi-a umplut Satan inima ca să minţi pe Duhul Sfânt şi să ascunzi o parte din preţul moşioarei?»” Fapt. 5:3.
Satan i-a umplut inima lui Anania în acelaşi mod în care Dumnezeu umple inimile poporului Său; prin Spiritul Său, influenţa Sa. Spiritul lui Satan este un spirit de lăcomie şi egoism, care nu ezită să înşele pentru a-şi îndeplini scopurile. Petru, care fusese făcut primitorul unui dar special de „deosebire a duhurilor”, a putut citi mintea, a putut citi inima şi a putut vedea că Anania şi Safira acţionau necinstit, pretinzând a face ceea ce în realitate nu făceau. În legătură cu aceasta se va observa că apostolul foloseşte cuvintele „Dumnezeu” şi „Duhul sfânt” alternativ, spunând în versetul 3 că ei minţiseră pe Duhul sfânt, iar în versetul 4 că ei minţiseră pe Dumnezeu. Ideea este aceeaşi. Spiritul sfânt al lui Dumnezeu, acţionând prin apostoli, a fost reprezentantul lui Dumnezeu, foarte convingător; şi, prin urmare, minţind pe apostoli care reprezentau pe Dumnezeu şi Spiritul Său sfânt, Anania şi Safira minţeau pe Dumnezeu, minţeau Spiritul sfânt al lui Dumnezeu, al cărui agent şi reprezentant era Petru.
((270))
A ispiti pe Duhul Domnului
„Atunci Petru i-a zis [Safirei]: «Cum de v-aţi înţeles între voi să ispitiţi pe Duhul Domnului?»” Fapt. 5:9.
Aceasta trebuie înţeleasă ca şi cea de mai sus, dar acelaşi Spirit este numit aici „Duhul Domnului”, prin care apostolii înţelegeau probabil al Domnului Isus. Putem vedea imediat caracterul raţional şi al acesteia. Spiritul Tatălui, Spiritul sfânt, a fost în mod special în Biserică, reprezentantul Domnului sau Capului Bisericii — lucrând prin mintea „corpului” Său — în acest caz prin apostolul inspirat şi pus în mişcare de spirit.
Păcat împotriva Spiritului sfânt
„Oricui va vorbi împotriva Duhului Sfânt, nu îi va fi iertat, nici în veacul acesta, nici în cel viitor.” Mat. 12:32.
Ideea dedusă în general din această declaraţie de către cei care consideră că Spiritul sfânt este un Dumnezeu personal, separat şi deosebit de Tatăl şi de Fiul, este că Spiritul sfânt este un personaj mult mai important decât Tatăl sau Fiul. Dar după cum am văzut, Scripturile nu recunosc nicăieri mai mult decât un Dumnezeu, Tatăl, de la care sunt toate lucrurile, iar El este deasupra tuturor, şi un Domn, Isus Cristos, prin care sunt toate lucrurile, iar El este alături de Tatăl, înălţat la acea poziţie prin puterea Tatălui. Spiritul sfânt a fost de la Tatăl şi prin Fiul, şi ca atare n-ar putea fi superior lor dacă ar fi o persoană; dar am văzut că Spiritul sfânt nu este o persoană, ci mai degrabă este Spiritul unei persoane sau fiinţe, Spiritul Domnului, influenţa Sa, puterea Sa, şi în acest sens al cuvântului este El Însuşi, reprezentantul întregii Sale înţelepciuni, maiestăţi, puteri şi iubiri. Să vedem deci, ce înseamnă acest pasaj.
Din context vedem că Domnul nostru Isus tocmai Îşi folosise această putere divină, sau Spirit sfânt conferit Lui de către Tatăl, ca să scoată afară un demon. Fariseii care au ((271)) văzut minunea şi n-au putut-o nega, au căutat să-i răstoarne forţa pretinzând că a fost făcută cu putere satanică. În răspunsul dat, Domnul nostru a negat în mod clar că puterea pe care a folosit-o era a Sa proprie, şi a susţinut că era puterea sau influenţa divină, spunând: „Eu scot afară demonii cu Duhul lui Dumnezeu”. Apoi El a mustrat pe farisei pentru că erau aşa de răutăcioşi încât atribuiau unei surse rele ceea ce nu puteau să nege că era o lucrare bună şi nu era însoţită de nici cea mai mică dovadă de păcat, egoism sau chiar ambiţie. El îi numeşte neam de vipere, atât de fixaţi în tradiţia bisericii lor încât mintea lor era orbită faţă de cele mai simple şi mai evidente adevăruri. Era cu totul evident că puterea sau influenţa care posedase pe cel atins de suferinţă era diavolească, rea; şi că orice putere care o înlătura trebuia să fie în dezarmonie cu acea dispoziţie rea, aşa că aceşti învăţători nu erau de scuzat când pretindeau, fără nici o cauză, că minunea era făcută cu puterea lui Satan.
Domnul nostru a arătat mai departe că, deşi ei nu huliseră intenţionat pe Iehova şi nici nu-L huliseră în mod special pe El, ei huliseră împotriva puterii sfinte sau împotriva Spiritului care lucra în El. Să-L fi înţeles greşit şi să-L fi prezentat într-o lumină falsă pe Dumnezeul cel nevăzut, pentru ei ar fi fost o ofensă mult mai uşoară; şi să fi vorbit rău despre Domnul nostru Isus şi să-I fi denaturat motivele, pretinzând că El încerca numai să uzurpe un tron şi să Se înalţe la putere, ar fi fost de asemenea o ofensă relativ uşoară — măsurând motivele Lui după propria lor ambiţie egoistă şi mândrie. Dar conduita lor a fost mai rea: după ce au fost martorii manifestării puterii divine în facerea unei fapte bune pentru a elibera pe un semen de-al lor de sub puterea diavolului — a huli această putere sfântă însemna un grad de răutate şi de animozitate a inimii mai adâncă decât ar fi implicat vreuna din celelalte ofense.
Domnul nostru le-a arătat că în ignoranţa şi orbirea lor se poate să-L fi interpretat greşit pe El, cuvintele Sale, eforturile ((272)) Sale; şi în aceeaşi orbire se poate să fi interpretat greşit multe din procedurile lui Dumnezeu şi să fi vorbit rău despre ele; dar odată ce au fost martorii puterii lui Dumnezeu, în contrast direct cu puterea diavolului, faptul că au vorbit rău de ea sugera negreşit că inimile lor erau într-o stare cât se poate de nesfântă. Păcatele din ignoranţă le pot fi iertate oamenilor — le vor fi iertate oamenilor — pentru că ignoranţa a venit prin cădere, şi pentru toţi cei care au avut parte de cădere şi de blestemul ei a fost plătită o răscumpărare. Dar păcatele împotriva manifestărilor clare ale harului divin nu pot fi atribuite slăbiciunilor cărnii şi eredităţii, ci trebuie să fie puse în socoteală ca răutate voită a inimii, care este de neiertat.
Răul voit, intenţionat, nu va avea niciodată iertare — nici în veacul acesta, nici în veacul viitor. Propunerea lui Dumnezeu nu este să forţeze pe oameni la armonie cu El, ci după răscumpărarea lor, El le va da tuturor o ocazie să vină la cunoştinţa adevărului şi să vadă bunătatea lui Dumnezeu prin lucrarea Spiritului Său sfânt: oricine va continua atunci în dezarmonie cu aranjamentul divin, se va dovedi un păcătos cu voia, un împotrivitor cu bună ştiinţă al puterii sfinte a lui Dumnezeu — pentru aceştia Domnul nu mai are alte prevederi de har.
Dacă fariseii şi cărturarii au ajuns sau nu la o apreciere destul de clară a puterii sfinte a lui Dumnezeu ca să-i facă pasibili de Moartea a Doua, pentru că au discreditat-o, ca fiind o putere rea, nu putem judeca. Noi nu putem judeca, fiindcă nu le putem citi inima şi fiindcă Domnul nostru n-a declarat deplin chestiunea în legătură cu aceasta. Dacă am fi siguri că au păcătuit împotriva luminii clare, au păcătuit deplin împotriva puterii lui Dumnezeu, n-am putea avea nici o speranţă pentru ei, ci numai să aşteptăm ca ei să piară în Moartea a Doua, ca unii care au respins cu voia harul lui Dumnezeu. Dar dacă ei n-au primit suficientă lumină şi cunoştinţă, suficient contact cu puterea sfântă a lui Dumnezeu ca să constituie pentru ei o încercare deplină, ei vor trebui să ajungă în cele din urmă la o astfel de încercare deplină, înainte de a putea suferi o pedeapsă deplină — Moartea a Doua.
((273))
Dar orice păcat împotriva Spiritului sfânt, împotriva luminii şi cunoaşterii clare a puterii divine, este de neiertat, fiindcă este cu voia. Dacă este păcat cu voia împotriva unei măsuri de lumină, atunci vor urma inevitabil „lovituri”, pedeapsă; dacă este păcat cu voia împotriva unei măsuri mai mari de lumină şi împotriva unei favori mai mari în legătură cu puterea sfântă a lui Dumnezeu, atunci va fi o măsură mai mare de lovituri; dar dacă încălcarea implică o concepţie clară a ceea ce este corect şi greşit, şi o împotrivire deplină, cu bună ştiinţă, puterii sfinte a lui Dumnezeu, ar însemna distrugere veşnică, Moartea a Doua, plata deplină a păcatului. Iertarea păcatelor asigurată de răscumpărare acoperă păcatele din neştiinţă sau slăbiciunile rezultate din cădere, şi nu păcatele personale, cu voia, deliberate, împotriva luminii. Noi însă nu trebuie să uităm că în multe păcate care conţin o măsură de voinţă se combină şi o măsură de slăbiciune sau de necunoştinţă a principiilor corecte, sau a ambelor. În măsura necunoştinţei şi a slăbiciunii, orice păcat se poate ierta prin harul lui Dumnezeu în Cristos — prin credinţă şi prin acceptarea ispăşirii Sale; şi în măsura în care un păcat este voit, intenţionat, acesta este de neiertat — trebuie să fie ispăşit prin pedeapsă — „lovituri”, atâta vreme cât păcatul conţine în el unele aspecte care se pot ierta; moartea, distrugerea, când nu se poate găsi în păcat nici un aspect care se poate ierta.
Astfel văzute lucrurile, orice păcat cu voia este păcat împotriva luminii, păcat împotriva Spiritului sfânt al adevărului — şi astfel de păcat nu are niciodată iertare.
„Duhul a zis lui Filip: «Du-te Şi ajunge carul acesta!»”
— Fapt. 8:29 —
Nimic asociat cu aceste cuvinte şi nici cu contextul nu pare să implice necesitatea unui alt Dumnezeu. Dimpotrivă, toate cerinţele sunt împlinite şi armonia cu restul scripturilor este menţinută când înţelegem că Domnul, prin Spiritul, influenţa, puterea Sa, a îndrumat şi a instruit pe Filip să se apropie de carul famenului. În ce mod a fost îndrumat Filip ((274)) de Spiritul sfânt, nu suntem informaţi şi ar fi neînţelept să speculăm. Dumnezeul nostru are la dispoziţia Sa mijloace nelimitate pentru a comunica dorinţele Sale poporului Său. Compară cu versetul 39.
„Duhul i-a zis: «Iată, trei bărbaţi te caută»”
Fapt. 10:19
La aceasta se aplică acelaşi răspuns ca şi la obiecţia precedentă. Nu are nici o importanţă pentru noi cum i s-a adresat lui Petru puterea, influenţa, Spiritul lui Dumnezeu, dându-i această informaţie. Este suficient să ştim că Domnul l-a îndrumat pe apostol, şi încă în aşa mod încât el a discernut clar şi corect, după cum se arată în restul naraţiunii.
„Duhul Sfânt a zis: «Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba Şi pe Saul pentru lucRarea la care i-am chemat»”
Fapt. 13:2
Aici, ca şi în alte cazuri, Spiritul sfânt foloseşte forma de exprimare personală şi masculină, conform textului nostru. La aceasta nu se poate găsi desigur nici o obiecţie, deoarece Dumnezeu foloseşte peste tot forma de exprimare personală şi masculină în privinţa Sa. Nu este mai puţin potrivit aici, vorbind despre puterea lui Iehova şi despre informaţia pe care El a dat-o. În ce mod Spiritul sfânt a comunicat, „a zis” sau a indicat punerea deoparte a lui Pavel şi a lui Barnaba, nu suntem informaţi. Ştim însă că toţi din poporul consacrat al Domnului sunt chemaţi prin Spiritul Său să fie administratori sau slujitori ai adevărului, şi conform capacităţilor şi ocaziilor lor, ei trebuie să fie slujitori credincioşi şi activi. Spiritul le spune tuturor acestora prin chemarea generală: „De ce staţi aici toată ziua fără lucru? … Duceţi-vă şi voi în via mea”. Iar capacitatea specială şi ocazia favorabilă ar trebui recunoscute ca o chemare specială a Domnului la mai multă lucrare publică în serviciul adevărului. Dar deşi talentele posedate de Pavel şi de Barnaba ar trebui considerate că au accentuat chemarea ((275)) generală a Spiritului către ei, să facă servicii pentru care aveau talente speciale, este cu totul posibil ca Spiritul sfânt să fi folosit cu acea ocazie unul dintre „darurile” care erau atunci operative în Biserică — darul prorociei — pentru a indica voia Domnului în privinţa lui Pavel şi a lui Barnaba, deoarece citim: „În biserica din Antiohia erau nişte proroci”. Fapt. 13:1.
Să nu uităm însă cuvintele apostolului către Galateni (1:1) în privinţa chemării sale la slujire. El declară că autoritatea sa a venit de la Tatăl şi de la Fiul, dar ignoră cu totul faptul că Spiritul sfânt ar fi un alt dumnezeu şi egal cu Dumnezeu, când spune: „Pavel, apostol nu de la oameni, nici prin om, ci prin Isus Hristos şi Dumnezeu Tatăl, care L-a înviat dintre cei morţi”. Dacă Spiritul sfânt ar fi o persoană, dacă ar fi chiar Dumnezeu, a cărui providenţă specială este să numească pe slujitorii adevărului (şi aceasta este pretenţia generală), o astfel de omitere de a menţiona Spiritul sfânt ar fi necorespunzătoare, iraţională; dar când avem înţelegerea corectă despre Spiritul sfânt, şi anume, că este Spiritul, influenţa, puterea sau autoritatea Tatălui şi a Fiului, sau a ambilor unită, fiindcă scopurile lor sunt una, atunci totul este armonios şi raţional.
„Căci s-a părut bine Duhului Sfânt şi nouă”
— Fapt. 15:28 —
Apostolii s-au adunat într-o conferinţă, ca să răspundă la întrebările Bisericii din Antiohia cu privire la obligaţiile celor care nu erau evrei prin naştere, faţă de Legământul Evreiesc sau al Legii. Hotărârea la care s-a ajuns a fost, după cum suntem asiguraţi, nu numai judecata apostolilor, ci pe lângă aceasta, judecata lor a fost confirmată în oarecare fel de către Domnul, şi ei au avut dovada că hotărârea lor era gândul Domnului, Spiritul Domnului, voinţa Domnului.
Apostolul Iacov, vorbitorul principal al consiliului, dă o sugestie în privinţa felului cum a fost recunoscută atunci voinţa, gândul lui Dumnezeu: iar noi găsim că aceeaşi metodă este recomandată întregii Biserici şi este folosită de ((276)) credincioşii de acum, şi anume, prin cercetarea Scripturilor în lumina Providenţei divine. El deduce gândul Domnului asupra acestui subiect, prin aceea că aruncă o privire retrospectivă asupra îndrumării providenţiale speciale a lui Petru — care a fost trimis la Corneliu, primul convertit dintre neamuri — el urmăreşte aceasta apelând la o profeţie neîmplintă, pe care o citează. El şi toată Biserica au acceptat concluzia trasă din acestea ca învăţătura Spiritului sfânt. Examinaţi Fapte 15:13-18.
„Opriţi de Duhul Sfânt să predice cuvântul în Asia”
Fapt. 16:6
Aici forma de exprimare ar părea să implice ideea comună, că Spiritul sfânt este o persoană şi ea a vorbit şi a interzis etc. Însă o examinare a acestui text în lumina contextului său arată că este în deplin acord cu tot ceea ce am văzut cu privire la acest subiect: întărind ideea că Spiritul sfânt este influenţa sau puterea sfântă a lui Iehova Dumnezeu şi a Domnului nostru Isus Cristos, prin care voinţa Tatălui şi a Fiului sunt aduse în atenţia consacraţilor — oricare ar fi procesul. Nu suntem informaţi cum anume li s-a interzis apostolilor şi însoţitorilor săi să facă lucrarea de propovăduire în Asia, dar se pare că ei au fost împiedicaţi sau nu li s-a permis să meargă în Asia — împrejurări nefavorabile oprindu-i. Nu contează însă cum au fost împiedicaţi; învăţătura este că Dumnezeu Însuşi Îşi conducea lucrarea şi că îndrumarea şi cursul apostolilor era o chestiune de supraveghere divină; ei erau îndrumaţi de Spiritul Domnului; El a folosit putere nevăzută pentru a-i îndruma ca slujitori ai Săi.
În orice caz, putem fi siguri că îndrumarea Domnului a fost mai mult decât o simplă impresie mintală a apostolului. Contextul ilustrează unul din modurile de conducere ale Spiritului în astfel de chestiuni: lui Pavel i s-a arătat noaptea o viziune. Un om din Macedonia sta în picioare şi îl ruga zicând: Treci în Macedonia şi ajută-ne! După viziunea aceea au căutat ((277)) îndată să se ducă în Macedonia, căci înţelegea că Domnul îi cheama să le vestească Evanghelia (vers. 9). Aceste diferite procedee ne arată că metodele prin care în zilele acelea Dumnezeu a dat învăţătură şi a condus n-au fost atât de diferite de cele pe care le foloseşte acum în îndrumarea slujitorilor Săi. Şi toate aceste instrucţiuni indirecte, nepersonale, sunt descrise în mod corect ca venind de la sau prin Spiritul sfânt, influenţa sau puterea Domnului. Dacă un înger ar fi predat mesajul, ca şi lui Petru în închisoare (Fapt. 5:19; 12:7), sau dacă Domnul nostru i s-ar fi adresat personal lui Pavel, cum a făcut când era pe drum spre Damasc (Fapt. 9:4; 1 Cor. 15:8), acest lucru nu ar fi pus pe seama Spiritului sau puterii sfinte a Domnului, ci pe seama Domnului Însuşi sau a îngerului.
„Duhul Sfânt îmi mărturiseşte în fiecare cetate că mă aşteaptă lanţuri şi necazuri.”
— Fapt. 20:23 —
Aici nimic nu cere ideea că Spiritul sfânt ar fi o persoană. Dimpotrivă, ca o ilustrare a mijloacelor prin care voinţa sau Spiritul sfânt al lui Dumnezeu l-a informat pe Pavel despre lanţurile care-l aşteptau în Ierusalim, să remarcăm relatarea despre una din aceste ocazii de mărturie în Cezareea. În Biserica din locul acela era un proroc numit Agab, care avea darul prorociei obişnuit pe timpul acela. Relatarea este: „Agab … a venit la noi. A luat brâul lui Pavel, şi-a legat picioarele şi mâinile şi a zis: «Iată ce zice Duhul Sfânt: Aşa vor lega iudeii în Ierusalim pe omul acela al cui este brâul acesta şi-l vor da în mâinile neamurilor»” (Fapt. 21:11). Prietenii de cauză au încercat mai întâi să-l convingă pe apostol să nu meargă la Ierusalim, dar el a hotărât că nu va interveni sub nici o formă în programul Domnului cu privire la el, declarând că, dimpotrivă, el era gata nu numai să fie legat, ci şi să moară în Ierusalim pentru numele Domnului Isus. (Să se observe că apostolul nu s-a referit la Spiritul sfânt — că el era dispus să moară pentru numele Spiritului sfânt.)
((278))
Când prietenii din Cezareea au văzut fermitatea apostolului au zis: „Facă-se voia Domnului!” Astfel, în fiecare caz, mărturia Spiritului sfânt a fost acceptată de Biserica timpurie, ca fiind numai voinţa Domnului nostru Isus, a cărui voinţă era şi voinţa Tatălui. Fapt. 21:10-14.
Duhul Sfânt a pus pe unii episcopi
„Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma în care v-a pus Duhul Sfânt supraveghetori, ca să păstoriţi biserica lui Dumnezeu.” Fapt. 20:28.
Aceste cuvinte au fost adresate Bătrânilor Bisericii din Efes. Apostolul le atrage aici atenţia asupra faptului că poziţia lor de slujitori ai adevărului în Biserică nu era numai o numire proprie, nu era numai o numire sau o recunoaştere de către Biserică, dar că Domnul lucrase prin Spiritul Său sfânt în această chestiune a alegerii lor. El voia ca ei să-şi dea seama că toată autoritatea funcţiei lor avea în vedere faptul că era recunoscută divin, iar ei erau slujitori ai Bisericii prin numirea Domnului, prin Spiritul sau influenţa Sa sfântă care a îndrumat, a condus şi a supravegheat în problema alegerii lor. Tot astfel, în alt loc, apostolul spune adresându-se Bisericii, nu lumii: „Şi fiecăruia [care este în Cristos] i se dă manifestarea Duhului spre folosul tuturor … Dumnezeu a rânduit în biserică, întâi, apostoli; al doilea, proroci; al treilea, învăţători … sunt felurite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează totul [toate lucrurile] în [printre] toţi”. 1 Cor. 12:7, 28, 6.
În această declaraţie apostolul arată că numirea tuturor slujitorilor Bisericii este de la Dumnezeu, prin manifestarea Spiritului Său sfânt — şi nu este o lucrare a Spiritului sfânt separată şi independentă de Tatăl şi de Fiul. Dumnezeu prin Cristos supraveghează afacerile poporului Său, Biserica, prin Spiritul Său — puterea Sa sfântă care lucrează în mod atotputernic şi atotştiutor — în tot universul Său. Aceasta contrazice ideea că Spiritul sfânt este o altă persoană şi arată că lucrarea a fost realizată de către Domnul prin Spiritul Său sfânt. Acei bătrâni ai Bisericii se consacraseră ((279)) slujirii Domnului şi au fost aleşi să fie slujitori, învăţători, bătrâni ai Bisericii, datorită potrivirii speciale şi talentului lor sub îndrumarea Spiritului sfânt — în acord cu voinţa sau Spiritul sau gândul sau scopul lui Dumnezeu. Şi cu toate că au fost chemaţi la acea funcţie prin intermediul oamenilor, ei au acceptat slujba ca fiind prin îndrumare şi numire din partea lui Dumnezeu, şi urmau să considere responsabilităţile poziţiei lor în conformitate cu aceasta.
Spiritul sfânt ca Învăţător
„Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său; căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. … Şi vorbim despre ele nu prin cuvinte învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu cele învăţate de la Duhul.” 1 Cor. 2:10, 13 şi contextul.
Această scriptură, după cum am sugerat deja, dovedeşte că atunci când copiii lui Dumnezeu primesc Spiritul sfânt sau mintea lui Dumnezeu, acesta îi pregăteşte sau le dă capacitatea mintală să înţeleagă planul Său. Numai venind în deplină armonie cu Dumnezeu, prin Cuvântul adevărului Său şi prin spiritul sau prin înţelesul adevărat al acestui Cuvânt, suntem noi făcuţi capabili să înţelegem lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. Se va observa că aici apostolul compară „Duhul care vine de la Dumnezeu”, care lucrează în noi, cu „duhul lumii”, care locuieşte în omul firesc şi-l influenţează. Cât este de clar că spiritul lumii nu este o persoană, ci o minte sau dispoziţie sau influenţă lumească! La fel Spiritul lui Dumnezeu în poporul Său nu este o persoană, ci mintea sau influenţa sau dispoziţia lui Dumnezeu în ei.
„Lucrurile Duhului lui Dumnezeu”
„Dar omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate cunoaşte, pentru că ele se înţeleg duhovniceşte.” 1 Cor. 2:14.
Aceasta este o afirmaţie foarte convingătoare şi în deplină armonie cu tot ce am văzut. Omul plin de spiritul lumesc este ((280)) în aceeaşi măsură nepregătit să vadă şi să aprecieze lucrurile adânci, ascunse, glorioase ale lui Dumnezeu — „lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc”. Aceste lucruri adânci, sau cum le numeşte Domnul, „mărgăritare”, nu sunt pentru cei cu dispoziţie de porc, pentru cei egoişti, plini de spiritul acestei lumi, ci pentru cei care s-au curăţat prin spălarea apei prin Cuvânt, care au fost aduşi aproape de Domnul prin credinţă în sângele preţios şi au fost sfinţiţi, s-au consacrat deplin Domnului. Acestora Dumnezeu are plăcerea să le descopere lucrurile Sale adânci, da, toate bogăţiile harului Său, pas cu pas — pe măsură ce diferitele puncte ale adevărului devin „hrană la timp”.
Aceasta este o probă foarte hotărâtoare, după cum toţi îşi vor da seama. Ea face deosebire strictă între omul decăzut şi noua creatură, cel spiritual. Oricine este orb faţă de adevărurile spirituale mai adânci, în mod sigur îi lipseşte mărturia sau dovada menţionată aici ca dovadă a stării sale de fiu, a relaţiei sale cu Tatăl ceresc şi a fidelităţii sale în asemenea relaţie. Cei care sunt indiferenţi faţă de lucrurile menţionate de apostol aici, „lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc”, au în aceste cuvinte o sugestie, că motivul indiferenţei lor este că le lipseşte Spiritul Domnului. Şi totuşi, am cunoscut pe unii care au declarat că sunt învăţători în biserică, unii care nu numai că şi-au recunoscut ignoranţa în privinţa acestor lucruri, dar care s-au lăudat cu acea ignoranţă. Prin aceasta ei spun că n-au mintea lui Dumnezeu, că nu cunosc planurile Lui, şi de aceea nu pot avea mult din Spiritul Său, Spiritul adevărului — şi în aceeaşi măsură nu pot avea mult din adevăr. Aici este dată proba posesiei de către noi a Spiritului şi a capacităţii noastre de a discerne şi a aprecia lucrurile lui Dumnezeu, care sunt ascunse de cei lumeşti — „nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său”.
Ungerea din partea Celui Sfânt
„Dar voi aveţi ungerea din partea Celui Sfânt şi ştiţi toate.”
„Ungerea pe care aţi primit-o de la El rămâne în voi şi nu aveţi ((281)) nevoie să vă înveţe cineva; ci, după cum ungerea Lui vă învaţă despre toate şi este adevărată şi nu este o minciună, rămâneţi în El, după cum v-a învăţat ea.” 1 Ioan 2:20, 27.
Acest cuvânt „ungere” aminteşte celor care studiază Biblia în mod inteligent, despre untdelemnul sfânt al ungerii turnat pe capul fiecărui succesor în funcţia de Mare Preot şi Împărat în Israel. După cum poporul Israel a fost un tip al adevăratului „Israel al lui Dumnezeu”, tot aşa preoţii şi împăraţii lor, fiecare a fost un tip al lui Cristos, Marele Preot şi Împărat antitipic. Şi după cum preoţii şi împăraţii lor au fost unşi cu „untdelemnul pentru ungerea sfântă”, ca o instalare în funcţie, tot aşa Domnul nostru Isus a fost uns cu Spiritul sfânt la consacrarea Sa. El a devenit astfel Cristosul — unsul lui Iehova.
Biserica aleasă va fi o „preoţie împărătească” (împăraţi-preoţi) subordonată Domnului şi Capului lor — „mădularele trupului Celui Uns [lui Cristos]”. Spiritul sfânt al ungerii care a venit peste Domnul nostru Isus la botezul Său în Iordan, şi cu „toată autoritatea … în cer şi pe pământ” când a fost înviat dintre morţi prin Spiritul sau puterea sfântă a Tatălui (Mat. 28:18; Efes. 1:19, 20), El, cu aprobarea Tatălui, l-a „turnat” sau l-a vărsat ca uleiul antitipic al ungerii peste reprezentanţii Bisericii Sale la Cincizecime. Atunci (având tipul în minte) uleiul ungerii a trecut de la „Cap” la „trupul” Său, Biserica, iar de atunci încolo cei credincioşi, rămânând în corp, au fost recunoscuţi în Cuvântul divin ca „aleşii” lui Dumnezeu, unşi de El (în Cristos) să conducă şi să binecuvânteze lumea după ce mai întâi sunt „învăţaţi de Dumnezeu” sub îndrumarea Spiritului ungerii.
Semnificaţia cuvântului ungere (şi a originalului în greacă, chrisma) este netezime, gresare cu ulei, lubrifiere. Conform obiceiului, cuvântul mai dă şi ideea de mireasmă, parfum. Cât de frumos şi de convingător reprezintă acest cuvânt efectul influenţei lui Dumnezeu spre bunătate, asupra celor care vin sub această ungere antitipică — spre sfinţenie, blândeţe, răbdare, amabilitate frăţească — spre iubire! Ce parfum dulce, ((282)) curat, aduce această ungere a Spiritului sfânt al iubirii tuturor acelora care o primesc! Oricât de urât, necioplit sau grosolan sau ignorant ar fi omul din afară, „vasul de lut”, ce repede se împărtăşeşte din influenţa îndulcitoare şi curăţitoare a comorii „inimii noi”, a voinţei noi dinăuntru — unsă cu Spiritul sfânt şi adusă în armonie cu „tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit!” Filip. 4:8.
Cuvântul „ungere” este în deplină armonie cu ideea corectă despre Spiritul sfânt — că el este o influenţă de la Dumnezeu, o putere nevăzută de la Dumnezeu, exercitată prin poruncile Sale, făgăduinţele Sale, sau altfel, cum I S-ar părea potrivit Celui atotînţelept şi atotputernic. Acest cuvânt desigur nu dă ideea de persoană. Cum am putea fi unşi cu o persoană?
Dar poate cineva ar sugera că în expresia „ungerea din partea Celui Sfânt”, nu ungerea, ci Cel Sfânt reprezintă Spiritul sfânt. Noi răspundem, nu; Cel Sfânt este Tatăl. Petru, descriind binecuvântarea Cincizecimii, spune că aceasta a fost „turnată” sau vărsată — ca uleiul ungerii, dar nu cum s-ar spune despre o persoană care ar fi trimisă. El a zis, vorbind despre Isus: „Primind de la Tatăl făgăduinţa [din Ioel] Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi ce auziţi” — această putere sau influenţă miraculoasă care se manifestă în diferite feluri: în gânduri înviorătoare, în limbi de foc şi în diverse limbi vorbite de oameni fără carte. Din nou, profeţia lui Ioel a fost: „Voi turna Duhul Meu”. Poate cineva pretinde că aceasta ar fi o exprimare potrivită în privinţa unei persoane? Că persoana a fost dată de către Tatăl Fiului şi că ea a fost turnată sau vărsată şi văzută şi auzită cum spune în expresia „ce vedeţi şi ce auziţi”? Desigur că nu. Şi desigur că astfel de exprimare ar fi lipsită de respect, dacă ar fi aplicată la o treia persoană dintr-o treime de Dumnezei „egali în putere şi slavă”.
Însă punctul care izbeşte pe fiecare, fiind cel mai uimitor, este că acei care au această ungere „ştiu toate”. Câţi din poporul Domnului au fost absolut siguri că n-au „ştiut toate” şi prin urmare s-au îndoit că au primit ungerea Spiritului ((283)) sfânt! Cum se simplifică însă problema când este tradus: „Voi aveţi o ungere din partea Celui Sfânt şi toţi o ştiţi!”* Da, întradevăr; toţi copiii adevăraţi ai lui Dumnezeu cunosc foarte bine deosebirea între mintea sau inima sau voinţa naturală şi inima nouă, mintea nouă, dispoziţia nouă, stăpânite de iubire şi dreptate.
*Cuvântul „toate” este omis în cele mai vechi manuscrise greceşti.
Şi câţi dintre cei mai buni şi mai smeriţi copii ai lui Dumnezeu n-au citit cu uimire cuvintele: „Ungerea pe care aţi primit-o de la El rămâne în voi şi nu aveţi nevoie să vă înveţe cineva!” Vai, au zis ei, noi n-am primit o astfel de ungere, căci noi avem foarte mare nevoie să ne înveţe cineva, şi cunoaştem foarte puţin care să nu fi venit direct sau indirect prin oameni. Şi aceste suflete smerite s-ar simţi foarte deprimate şi descurajate datorită onestităţii gândirii lor, dacă n-ar vedea că şi cei mai buni dintre sfinţii pe carei cunosc au nevoie în mod asemănător de învăţătorii umani şii apreciază. Pe de altă parte, unii mai puţin oneşti, mai puţin sinceri, mai puţin evlavioşi, se străduiesc să se înşele pe ei înşişi şi pe alţii, pretinzând că ei n-au învăţat nimic de la oameni, ci au fost învăţaţi tot ce ştiu prin inspiraţie directă de la Spiritul sfânt. Nu văd că în acest fel ei pretind infailibilitate pentru gândurile şi cuvintele lor, în sensul cel mai absolut. Ei nu văd, de asemenea, că erorile lor în gând, cuvânt şi faptă, pretinse a fi sub inspiraţia deplină a Spiritului sfânt, se reflectă împotriva Spiritului sfânt al lui Dumnezeu, ca autor al erorilor şi nechibzuinţelor lor.
Dacă se ia acest pasaj chiar aşa cum este, el contrazice mărturia generală a Scripturii. Oare nu menţionează apostolul Pavel printre darurile Spiritului pentru Biserică — apostoli, profeţi (oratori), pastori, învăţători, evanghelişti? De ce să-i fi dat pe aceştia dacă Biserica nu are nevoie să fie învăţată de nimeni? Ce spune apostolul despre motivul rânduirii acestor daruri speciale în Biserică? Să-l ascultăm: „Pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului ((284)) lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu”. Efes. 4:11-13; Compară cu 1 Cor. 12:28-31.
Nu putem presupune că apostolul Ioan îl contrazicea pe apostolul Pavel şi pe ceilalţi apostoli — care erau toţi învăţători şi care au instruit Biserica să caute pe aceia pe care-i alegea Spiritul ca pastori, învăţători şi supraveghetori, şi să cinstească pe aceia care erau astfel „mai-mari” în Biserică şi care trebuiau să vegheze asupra intereselor sufletelor, ca unii care trebuiau să dea socoteală Domnului (Evr. 13:17). Fără îndoială era în deplin acord cu sfatul apostolului Pavel, că Biserica trebuia săşi aleagă ca slujitori oameni „în stare să înveţe pe alţii”, „în stare atât să încurajeze cu învăţătura sănătoasă, cât şi să înfrunte pe cei care vorbesc împotrivă”, iar când este necesar „să-i mustre aspru, ca să fie sănătoşi în credinţă”. Ei trebuiau să-i recunoască pe păstorii subordonaţi care n-ar „stăpâni peste cei încredinţaţi” lor de către Dumnezeu, ci ar „păstori turma” cu hrană la timp cuvenit — evitând pe învăţătorii pe care îi vor gâdila urechile după popularitate şi flatări. 1 Pet. 5:2-4; 1 Tim. 3:2; 2 Tim. 2:25; Tit 1:9, 13.
Mai mult, însuşi Ioan a fost învăţător, şi chiar în această epistolă învăţa ceea ce el şi noi socotim că este o învăţătură sănătoasă — care trebuie dată ca învăţătură. Desigur că nimeni citind scrierile lui Ioan n-ar putea trage concluzia că el a vrut ca acestea să fie numai scrisori de natură socială, lipsite de doctrină sau învăţătură. Oare nu-şi începe el epistola zicând: „Ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim [vă învăţăm] şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi” (1 Ioan 1:3). Iarăşi spune: „Vă scriu [vă învăţ] aceste lucruri ca să nu păcătuiţi” (2:1). Apoi: „Vă scriu o poruncă [învăţătură] nouă” (2:8). Mai departe: „Copilaşilor, nimeni să nu vă înşele [ci daţi atenţie învăţăturii mele]! Cine practică dreptatea este drept” (3:7). Iar apoi: „Noi suntem din Dumnezeu; cine cunoaşte pe Dumnezeu ne ascultă [se supune instrucţiunilor, învăţăturilor noastre]” (4:6). Precum şi: „V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi [să fiţi învăţaţi]” (5:13). El îşi încheie epistola cu o învăţătură foarte importantă, ((285)) zicând: „Copilaşilor, păziţi-vă de idoli [nu permiteţi nici unei persoane şi nici unui lucru să-L înlocuiască pe Dumnezeu în sentimentele şi în reverenţa voastră]”.
Văzând deci că nu se poate înţelege că apostolul gândea că Biserica nu are nevoie de învăţători umani — văzând că, dimpotrivă, el recunoaşte pe învăţătorii umani ca mijlocul folosit de Spiritul sfânt, special „rânduiţi în Biserică” tocmai pentru acest serviciu, ce vrea el să spună prin aceste cuvinte: „nu aveţi nevoie să vă înveţe cineva” şi „ungerea Lui vă învaţă despre toate”? Răspunsul corect la această întrebare se va vedea uşor dacă vom examina contextul în lumina faptelor deja discutate.
Cercetătorii presupun că această epistolă a fost scrisă în anul 90 d. Cr. Până la vremea aceea creştinismul ajunsese la proeminenţă considerabilă în lume. Adunase „rămăşiţa” din Israelul trupesc şi îşi atrăsese asupra sa ura şi persecuţia marii majorităţi orbite din acel popor şi fusese răspândit peste tot în lumea civilizată de atunci. Multe lucruri din creştinism l-au recomandat filosofilor greci din timpul acela, care căutau să se combine cu el şi să devină creştini filosofici şi filosofi creştini — ţinând încă la filosofiile lor, despre care apostolul Pavel arată că erau „pe nedrept numite” ştiinţă (1 Tim. 6:20). Aceşti filosofi erau cu totul gata să recunoască pe Isus ca un om bun şi un învăţător înţelept, dar nu ca Fiul lui Dumnezeu care a lăsat o natură spirituală, „chipul lui Dumnezeu”, şi a „devenit trup”, pentru ca prin aceasta să poată fi Răscumpărătorul omului şi autorul vieţii veşnice pentru toţi cei care-L ascultă. Ei însă învăţau o viaţă viitoare veşnică şi erau bucuroşi să afle că creştinii învăţau la fel: deosebirea fiind aceea că filosofii (Platon şi alţii) învăţau că viaţa veşnică este o caracteristică umană, o putere inerentă omului — lipsa morţii, nemurirea, în timp ce creştinii învăţau că viaţa veşnică nu este inerentă omului, ci este un dar de la Dumnezeu prin Cristos, intenţionat numai pentru cei care Îl acceptă pe El. Rom. 2:7; 5:15, 21; 6:23; 2 Cor. 9:15.
Aceşti filosofi le spuneau de fapt creştinilor: Suntem bucuroşi să cunoaştem oameni atât de respectabili, sensibili şi liberi. ((286)) Marele vostru învăţător, Isus, într-adevăr v-a făcut liberi de multe obiceiuri şi superstiţii de-ale evreilor şi de aceea vă felicităm. Dar voi sunteţi încă într-o măsură de robie: după ce veţi investiga filosofiile noastre veţi avea încă mai multă libertate şi veţi afla că mult din ceea ce aveţi în comun cu evreii — speranţele lor într-o Împărăţie Mesianică, ideile lor ciudate despre un singur Dumnezeu şi ideile voastre ciudate că Învăţătorul vostru, Isus, a fost singurul Lui Fiu etc., aceste lucruri le veţi depăşi, cu ajutorul filosofiei noastre. 2 Pet. 2:19; Iuda 4.
Epistola lui Ioan a fost scrisă pentru a fortifica pe creştini împotriva acestor învăţături subversive. În acest capitol (2:24) el îi îndeamnă să rămână fermi în învăţăturile auzite de ei la început şi să considere aceste învăţături filosofice ca minciuni, şi pe toţi aceşti învăţători mincinoşi ca reprezentanţi ai lui Anticrist, despre care ei auziseră atât de adesea că se vor arăta în Biserică (2 Tes. 2:3-7; 1 Ioan 2:18). El zice: „V-am scris aceste lucruri în vederea celor care caută să vă rătăcească [de la Cristos]”. Vers. 26.
Apoi vine exprimarea deosebită din versetul 27, care este acum în discuţie, pe care o parafrazăm astfel:
Dar, preaiubiţilor, adevăraţii copii ai lui Dumnezeu nu pot fi amăgiţi de vreo astfel de filosofie: în ceea ce ne priveşte, nici o filosofie nu poate lua locul lui Cristos în inimile noastre — nici o teorie n-ar putea să ne facă să punem la îndoială plinătatea şi corectitudinea marelui mesaj pe care l-am primit ca Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos — Preaiubitul Tatălui, Unsul Tatălui. Pe lângă caracterul raţional al „credinţei care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna”, gândiţi-vă la minunatul efect al acestui mesaj asupra voastră: el a fost însoţit de „darurile” miraculoase, ale „limbilor”, „minunilor” etc., despre care aceşti filosofi afirmă că sunt imitate de fachirii din orient; dar pe lângă aceasta voi aveţi încă o mărturie în inimile voastre cele noi — în ungerea care v-a transformat şi v-a reînnoit minţile, producând în viaţa voastră zilnică roade ale Spiritului sfinţeniei, pe care fachirii nu le pot imita şi pe care filosofii care vreau să vă amăgească nu le pot tăgădui.
((287))
Pe baza acestor principii fundamentale ale religiei voastre sfinte — că Cristos Isus n-a fost un impostor, ci însuşi Fiul lui Dumnezeu şi Răscumpărătorul nostru, şi că viaţa veşnică se poate obţine numai prin unire vitală cu El — voi n-aveţi nevoie de instruire, nici de la aceşti învăţători mincinoşi, nici de la mine. Şi atâta vreme cât acest Spirit al iubirii rămâne în voi, el va servi ca o apărare împotriva tuturor acestor teorii blasfematoare, anticreştine. Atâta vreme cât vă amintiţi că „pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere” a venit în inima voastră prin acceptarea lui Isus ca Fiul lui Dumnezeu şi ca singura putere a lui Dumenzeu spre mântuire, atâta vreme acest spirit vă va ţine fermi, neclintiţi la acest punct. Şi veţi afla că aceeaşi probă (a loialităţii faţă de Spiritul sfânt al iubirii primit prin Tatăl şi prin Fiul) este de ajutor ca să dovedească toate lucrurile: căci orice contrazice sau ignoră acest Spirit al iubirii este un spirit nesfânt — o învăţătură falsă. Şi să nu uitaţi că învăţătura lui este că dacă vrem să primim vreo răsplată trebuie să „rămânem în El” — a abandona pe Cristos înseamnă a abandona totul.
Suspine negrăite
„Însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite. Şi Cel care cercetează inimile ştie care este gândirea Duhului.” Rom. 8:26, 27.
Această expresie, intenţionată să dea poporului lui Dumnezeu o înţelegere a iubirii şi grijii Tatălui ceresc faţă de ei, este înţeleasă foarte greşit de către mulţi. Aceştia ne spun că Spiritul sfânt suspină pentru ei la Tatăl; şi unii încearcă să dea expresie auzibilă acestor suspine, iar alţii presupun că suspinele lor ajută cumva pe Spiritul sfânt în această chestiune, compensând pentru suspinele pe care el nu le poate rosti — chiar dacă ei nu pot vedea exact cum. Ar fi ciudat într-adevăr, dacă Spiritul sfânt ar fi o persoană, şi, după cum susţin catehismele, „egală în putere” cu Tatăl şi cu Fiul, ca el să considere necesar să se adreseze Tatălui şi Fiului pentru poporul Domnului cu suspine negrăite. Domnul nostru Isus a spus că am putea veni ((288)) direct la El şi că am putea veni direct la Tatăl, asigurândune că „Tatăl Însuşi vă iubeşte”. Totuşi, din această scriptură pe care o analizăm unii au ajuns la ideea că noi trebuie să mergem la Tatăl şi la Fiul prin Spiritul sfânt ca mijlocitor, care va suspina pentru noi şi va mijloci pentru noi, ca să putem fi acceptaţi de Tatăl şi de Fiul. Aceasta este în armonie cu încurcătura de gândire predominantă în privinţa Spiritului sfânt şi a funcţiei lui.
Eroarea acestei interpretări se vede şi atunci când ne gândim că dacă suspinele n-ar putea fi grăite, atunci n-ar mai fi deloc suspine; deoarece ceea ce nu poate fi rostit nu este suspin. Dar acest pasaj ar apărea la fel de ciudat şi de necorespunzător dacă l-am interpreta în sensul că Spiritul sfânt, influenţa sau puterea Atotputernicului Iehova nu este în stare să se exprime în mod inteligent. Ştim că în veacurile trecute mintea, voinţa, Spiritul lui Dumnezeu şi-a găsit expresie abundentă prin cuvintele şi faptele profeţilor, şi nu putem presupune că astăzi El are mai puţină putere sau capacitate. Atunci ce poate însemna această scriptură: „Însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite”?
Greşeala constă în presupunerea că Spiritul lui Dumnezeu este cel care imploră. Însă, dimpotrivă, spiritul care mijloceşte pentru noi este propriul nostru spirit, spiritul sfântului care imploră pe Dumnezeu şi adesea nu reuşeşte să se exprime cum se cuvine. O privire la text, împreună cu relaţiile lui contextuale, va arăta că această interpretare este potrivită. Apostolul tocmai scrisese despre omenirea încărcată de păcat, suspinând în lanţurile ei. El ne asigură că omenirii i se va acorda libertate de această robie, când Biserica, „copiii lui Dumnezeu”, sub conducerea Căpeteniei Mântuirii lor, vor fi fost glorificaţi (versetele 19-21). Apoi el trece de la suspinele lumii la starea prezentă a Bisericii, în care noi suspinăm: „Şi noi care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi, aşteptând înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru”. Versetul 23.
((289))
Spiritul sau mintea reînnoită sau transformată a Bisericii, care era odată lumească, acum este sfântă şi spirituală: dar corpurile noastre sunt încă umane şi au imperfecţiunile adamice. De aceea, ca noi creaturi suntem împovăraţi de carne şi suspinăm după eliberarea promisă în asemănarea lui Cristos la întâia înviere. Apostolul arată că prin credinţă noi putem socoti mort corpul pământesc, şi ne putem gândi la noi înşine ca fiind noi creaturi desăvârşite şi astfel înţelegem că suntem mântuiţi acum — „mântuiţi în nădejde” (versetul 24). Apoi, după ce arată cum ne putem socoti pe noi înşine, el ne arată că din punct de vedere divin suntem socotiţi fiinţe „noi”, „sfinte” şi „spirituale”: arată că Dumnezeu, privindune din acest punct de vedere, recunoaşte nu carnea şi slăbiciunile şi imperfecţiunile ei — ci spiritul, mintea, intenţiile, voinţa noastră, „creaţia nouă” devotată slujirii Sale. Dumnezeu ştie când spiritul nostru sfânt (mintea nouă) este doritor şi carnea este slabă, şi El ne judecă nu după trup, ci după spirit.
Conceperea noastră de Spirit, adoptarea unei voinţe noi deplin consacrate Domnului, este ceea ce ne-a adus într-o legătură nouă cu Dumnezeu şi în aceste speranţe noi în care ne bucurăm: „Şi tot astfel şi Duhul [mintea noastră nouă, sfântă] ne ajută [completează] în slăbiciunea noastră [trupească]: căci nu ştim [nici măcar] să ne rugăm cum trebuie [cu mult mai puţin suntem întotdeauna în stare să facem cum am vrea]. Dar însuşi Duhul [mintea noastră sfântă] mijloceşte [pentru noi — este omis în manuscrisele cele mai vechi] cu suspine negrăite [în cuvinte]. Şi Cel care cercetează inimile [Dumnezeu] ştie care este gândirea [în greceşte phronema — înclinarea] Duhului [nostru]: pentru că El [duhul nostru] mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu”.
Cu alte cuvinte, Dumnezeu este bucuros să accepte dorinţele inimii poporului Său, atât în rugăciune, cât şi în slujire, în ciuda imperfecţiunilor cărnii lor — a vasului lor pământesc. Şi El acceptă aceste dorinţe ale inimii.
((290))
Ce fericire pentru noi, în ignoranţa şi slăbiciunea noastră, că Tatăl nostru ceresc acceptă intenţiile inimilor noastre în locul cuvintelor noastre; căci adesea poporul Său a cerut foarte greşit! Ne gândim la aceasta ori de câte ori auzim pe unii din poporul Domnului rugându-se ca Dumnezeu să-i boteze cu Spirit sfânt şi cu foc. Rugăciunea este făcută într-o conştiinţă bună şi numai cu dorinţa de a avea o binecuvântare; dar neînţelegând pasajul de scriptură pe care-l citează, persoana cere de fapt ca o binecuvântare să fie urmată de un blestem. Prezicerea că Cristos va boteza cu Spirit sfânt şi cu foc a fost făcută de Ioan Botezătorul. Partea de binecuvântare din aceasta a venit peste Biserica în aşteptare la Cincizecime, iar apoi asupra întregii „rămăşiţe” credincioase din Israel, dar aspectul din urmă s-a împlinit asupra poporului evreu respins — prin botezul cu foc, distrugere, necaz, care a nimicit complet statul lor naţional în anul 70 d. Cr. Dar foarte îndurător, Dumnezeu nu răspunde la rugăciunile poporului Său după cererea lor, ci după intenţiile celui care cere — acordându-le numai binecuvântare.
Unii au fost surprinşi într-o greşeală şi prinşi în cursă de Adversar prin ceva slăbiciune a naturii umane decăzute: ei s-au simţit aproape descurajaţi când s-au apropiat de tronul harului ceresc în rugăciune. Nu puteau rosti cuvinte, ci numai suspinau în spiritul lor către Dumnezeu, „gemând apăsaţi”. Dar Tatăl ceresc n-a insistat că ei trebuie să-şi formuleze cererea în cuvinte potrivite cu exactitate pentru ai asculta: în loc de aceasta, El a răspuns cu îndurare dorinţelor inimii lor, suspinelor neexprimate ale inimii lor, care căutau iertarea Lui, binecuvântarea şi mângâierea Lui. El le-a răspuns la rugăciunile nerostite, le-a acordat putere şi binecuvântare, cu o binecuvântată realizare a iertării.
Acesta este argumentul apostolului în tot contextul de aici, şi se va observa că el rezumă argumentarea zicând: „Deci, ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri? [Având în vedere că Dumnezeu a făcut pentru noi toate aranjamentele, ignorând slăbiciunile şi imperfecţiunile noastre, care sunt contrare ((291)) voinţei noastre, şi nu le socoteşte ca fapte — şi ignorând şchiopătarea rugăciunilor noastre şi incapacitatea de a ne exprima dorinţa, şi dimpotrivă, făcând aranjamente să ne binecuvânteze după spiritul minţii noastre, deoarece nu suntem capabili să ne exprimăm nici măcar suspinele în rugăciunile noastre imperfecte, noi vom trage concluzia:] Dacă Dumnezeu este [astfel] pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” Versetul 31.
Cum mustră Spiritul lumea „Şi când va veni El [Spiritul adevărului], va dovedi lumea vinovată [va mustra lumea — B. I., n. e.] în ce priveşte păcatul, dreptatea şi judecata.” Ioan 16:8.
Am văzut deja motivul pentru care Spiritului adevărului i se aplică pronumele masculin — pentru că Îl reprezintă pe Dumnezeu, care este de gen masculin. Vom examina acum acest text, folosit de unii ca dovadă că Spiritul sfânt lucrează în cei păcătoşi pentru a-i reforma. Noi susţinem că această părere este cu totul incorectă — că Scripturile, înţelese corect, învaţă că Spiritul sfânt este acordat numai credincioşilor consacraţi; că nu le este dat necredincioşilor şi ca atare n-ar putea lucra în ei, după modul în care se pretinde în general. Tocmai dimpotrivă, copiii acestei lumi au spiritul lumii; şi numai copiii lui Dumnezeu au spiritul lui Dumnezeu, Spiritul, mintea, dispoziţia sau voinţa sfântă. „Duhul lumii” sau „gândirea firii păcătoase este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu”. Iar cei care au mintea firii păcătoase nu pot cunoaşte lucrurile Spiritului lui Dumnezeu, pentru că ele sunt înţelese spiritual — pot fi înţelese numai de către aceia care au Spiritul sfânt. De aceea, oriunde găsim Spiritul sfânt al armoniei cu Dumnezeu şi al ascultării de voinţa şi providenţa Sa, el dă dovadă de regenerare, de concepere la înnoirea vieţii. În armonie cu aceasta citim cuvintele apostolului: „Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui”. Cei care n-au Spiritul lui Cristos şi care nu sunt ai Lui formează lumea în general — ei nu sunt ai lui Cristos fiindcă n-au primit Spiritul Tatălui.
((292))
Spiritul lui Dumnezeu, prin roadele şi mărturiile sale prin Cuvânt, este dovada că am fost reînnoiţi. Este evident pentru toţi că Spiritul sfânt al lui Dumnezeu care este în Biserică nu este acelaşi Spirit care este în cei lumeşti — că Spiritul lui Dumnezeu nu este în nici un sens în cei cu o minte lumească, carnală, care, de aceea, în Scripturi sunt numiţi „copii ai mâniei”, „fiii veacului acestuia”, „copiii tatălui lor, diavolul”. Totuşi, să nu uităm că „Duhul adevărului”, „Duhul iubirii” a modificat într-o măsură considerabilă spiritul lumii; aşa încât deşi este tot un spirit al întunericului, un spirit al egoismului, un spirit carnal, totuşi lumea copiază într-o anumită măsură, într-o manieră formală, exterioară, unele din darurile Spiritului sfânt. Ar fi ciudat, într-adevăr, dacă frumuseţile Spiritului sfinţeniei, reprezentate prin blândeţe, bunătate şi răbdare n-ar face nici o impresie asupra celor neregeneraţi.
Unii oameni din lume cultivă aceste daruri ale Spiritului pentru că ele sunt considerate ca parte din plăcerile vieţii, semne de bună creştere etc., şi mulţi dintre cei a căror inimă este complet în dezarmonie cu principiile Spiritului sfinţeniei copiază aceste daruri ca un lustru sau o spoială exterioară, pentru a acoperi metalul de proastă calitate al unei naturi degradate — neregenerate, nesfinţite, egoiste, lipsite de armonie cu Domnul şi cu Spiritul sfinţeniei Sale. Trebuie, prin urmare, să facem distincţie clară între cei care spoiesc suprafaţa conduitei lor şi cei ale căror inimi au fost transformate de Spiritul Domnului. Numai cei din urmă sunt fiii lui Dumnezeu, care au favoarea Lui şi care vor fi în curând binecuvântaţi şi glorificaţi.
Atunci se ridică întrebarea: dacă Spiritul Domnului se dă numai celor care sunt ai Lui, prin credinţă în Cristos şi consacrare, ce a vrut să spună Domnul nostru prin declaraţia de mai sus, că Spiritul adevărului va mustra lumea în ce priveşte păcatul, dreptatea şi judecata viitoare?
Sensul cuvintelor Domnului nostru se va vedea imediat, dacă ne amintim declaraţia Sa, că urmaşii Săi, peste care va veni Spiritul Său şi în care acesta va locui cu bogăţie, în măsura credinţei şi ascultării lor, vor fi lumina lumii. Această lumină a ((293)) adevărului este cea care străluceşte de la Biserica într-adevăr consacrată, asupra lumii şi asupra celor cu o minte lumească din biserica nominală, cea care tinde să mustre întunericul lor. Domnul nostru a spus despre Sine, după ce a fost uns cu Spiritul lui Dumnezeu: „Eu sunt lumina lumii”, precum şi: „Cât sunt în lume, sunt Lumina lumii” (Ioan 8:12; 9:5). Şi adresânduSe Bisericii Sale din acest Veac Evanghelic, sfinţită prin acelaşi Spirit sfânt, El a spus: „Voi sunteţi lumina lumii … aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor”. Mat. 5:14-16.
Apostolul Pavel, adresându-se aceluiaşi corp al lui Cristos, spune: „Odinioară eraţi întuneric, dar acum sunteţi lumină în Domnul. Umblaţi deci ca nişte copii ai luminii” (Efes. 5:8; 1 Tes. 5:5). Şi iarăşi spune: „Căci Dumnezeu [Spiritul lui Dumnezeu, Spiritul adevărului] … a strălucit în inimile noastre, ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu” (2 Cor. 4:6). Astfel, vedem că lumina Adevărului lui Dumnezeu, Spiritul, mintea sau dispoziţia sfântă, strălucind în inimile noastre, este cea care-şi trimite strălucirea asupra lumii; şi ca atare avem îndemnul: „Faceţi toate fără murmure şi fără îndoieli, ca să fiţi fără vină şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu neîntinaţi în mijlocul unei generaţii strâmbe şi sucite, în care străluciţi ca nişte lumini în lume”. Filip. 2:14, 15.
Astfel vedem că Spiritul sfânt străluceşte peste lume — nu direct, ci prin reflexie. Spiritul lui Dumnezeu care străluceşte peste întunericul lumii nu este dat celor din lume şi nu lucrează în ei, ci Spiritul sfânt al lui Dumnezeu care lucrează în poporul Său, în cei care sunt pecetluiţi cu el, este cel care străluceşte peste întunericul lumii.
Apostolul ne dă o sugestie în privinţa felului în care lumea trebuie să fie mustrată de Spiritul sfinţeniei din Biserica consacrată, zicând: „Umblaţi deci ca nişte copii ai luminii … şi nu luaţi deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ci mai degrabă dezaprobaţi-le. … Dar toate lucrurile, când sunt dezvăluite în adevăratul lor fel de a fi, sunt date pe faţă [arătate ca fiind greşite] de lumină” (Efes. 5:8, 11, 13). Lumina adevărului lui Dumnezeu, care este expresia minţii sau a Spiritului Său, ((294)) strălucind printr-o viaţă sfinţită, este Spiritul sfânt, mustrând întunericul lumii, arătând celor care văd, ce este păcatul, în contrast cu dreptatea. Şi de la această iluminare îşi vor forma o convingere despre o judecată viitoare, când dreptatea va primi o răsplată, iar păcatul o pedeapsă. O viaţă evlavioasă este totdeauna o mustrare pentru cei neevlavioşi, chiar şi acolo unde nici un cuvânt de adevăr nu este posibil sau potrivit.
Deoarece Spiritul sfânt din poporul lui Dumnezeu mustră spiritul nesfânt sau egoist din cei din jurul lor, apostolul îndeamnă pe cei sfinţiţi să-şi aducă aminte că ei sunt epistole vii, cunoscute şi citite de toţi oamenii (2 Cor. 3:2). Biserica îndreptăţită şi sfinţită, urmând în urmele lui Cristos, a fost întotdeauna o lumină în lume, chiar dacă lumina ei n-a avut întotdeauna aşa de mare influenţă cum a dorit ea. Aşa a fost şi cu Domnul nostru, care a spus că toţi cei ce aveau spiritul întunericului Îl urau din cauză că spiritul întunericului din ei era mustrat de Spiritul Lui de lumină. Pentru acest motiv, nu numai Domnul, marele Purtător de Lumină, a fost persecutat până la moarte, ci toţi purtătorii de lumină care merg pe urmele Lui trebuie să fie şi ei părtaşi la persecuţia şi suferinţa Lui. Ioan 16:3; Rom. 8:17, 18.
Deşi misiunea principală a Bisericii a fost propria ei dezvoltare, „zidire pe credinţa voastră preasfântă” etc. (Iuda 20), totuşi ea a avut întotdeauna şi o misiune secundară, aceea de a face mărturie pentru adevăr, de a lăsa lumina să strălucească, de a mustra lumea. Şi această mustrare în mod necesar a fost mai mult faţă de cei care cu numele se pretindeau a fi evlavioşi decât faţă de cei în mod deschis lumeşti, întocmai cum în zilele Domnului nostru lumina Lui s-a revărsat peste cei care se pretindeau a fi evlavioşi şi sfinţi, mustrându-le întunericul. Şi Domnul nostru ne previne în legătură cu necesitatea de a lăsa lumina să strălucească în mod continuu, zicând: „Dacă lumina care este în tine este [devine] întuneric, cât de mari trebuie să fie întunecimile!” atât pentru sufletul în care s-a stins lumina, cât şi pentru lume, de care lumina este astfel ascunsă. Satan nu câştigă o victorie mai mare decât atunci când seduce un suflet ((295)) care a fost odată luminat şi sfinţit prin adevăr. Influenţa spre rău a unuia ca acesta este mai mult decât dublată. „Cel căruia i se pare că stă în picioare să ia seama să nu cadă”, amintinduşi că a pune lumina sub baniţă este un pas sigur spre întuneric.
„Prin aceasta să cunoaşteţi Duhul lui Dumnezeu”
că este deosebit de duhul lui Anticrist
— 1 Ioan 4:2, 3; 2 Ioan 7 —
„Prin acesta să cunoaşteţi Duhul lui Dumnezeu: orice duh care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu; şi orice duh care nu mărturiseşte pe Isus Hristos venit în trup nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist.”
Nimic n-ar trebui să fie mai clar pentru orice minte inteligentă decât că apostolul nu se referă la o persoană, ci la o influenţă, doctrină sau învăţătură. Contextul (versetele 1 şi 3) arată în afara oricărei îndoieli că apostolul vrea să spună că poporul Domnului trebuie să facă deosebire între învăţăturile prezentate lor ca adevăr — trebuie să „cerceteze duhurile”, dacă sunt sfinte sau rele, dacă sunt de la Dumnezeu sau de la Cel Rău — dacă este Spiritul adevărului sau spiritul erorii. Ambele acestea sunt prezentate de proroci sau învăţători. Domnul nostru şi apostolii şi alţii care au urmat în urmele lor au semănat sămânţa adevărului sau „grâu”, concepând credincioşi consacraţi la o înnoire a vieţii şi la sfinţenia spiritului. Vrăjmaşul şi slujitorii lui au semănat sămânţa erorii sau „neghină”, care a adus în biserica nominală (sau în câmpul de grâu) mulţimi de neghină — neavând „Duhul sfânt al lui Hristos”, ci „duhul lumii” modificat, glazurat. De aceea, oricine s-ar prezenta ca învăţător şi ar pretinde că este un slujitor al adevărului şi că are sfinţenia spiritului, trebuie să fie încercat, probat, spre a se vedea dacă propovăduieşte adevăr sau eroare — dacă le insuflă altora Spiritul adevărului sau spiritul erorii. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie standardul prin care fiecare să fie primit ca învăţător adevărat, sau respins ca învăţător fals: „căci au ieşit în lume mulţi proroci mincinoşi”.
Apostolul arată un test general cu privire la credinţa adevărată şi falsă, la învăţătorii adevăraţi şi mincinoşi — Spiritul ((296)) adevărului şi spiritul erorii — Spiritul sfânt al lui Cristos care îndrumă în tot adevărul şi spiritul nesfânt al lui Anticrist, care duce în eroare, care este nimicitor pentru credinţa dată sfinţilor o dată pentru totdeauna şi care duce la negarea că Domnul nea cumpărat cu sângele Său preţios (2 Pet. 2:1). Acest test a fost afirmarea sau negarea faptului că Mesia a venit în trup. Şi acesta a fost şi este încă un test sigur — testul răscumpărării declarat într-una din multele sale forme: orice învăţătură care o neagă este un împotrivitor activ al adevărului, este anti (împotriva lui) Cristos; orice învăţătură care o ignoră este în mod serios greşită, nu este de la Dumnezeu, oricât din ceea ce este bun ar putea fi amestecat cu ea; este periculoasă: orice doctrină care o mărturiseşte este fundamental corectă — „este de la Dumnezeu”, tinzând în direcţia cea corectă.
Foarte devreme Adversarul a început cu atacuri împotriva credinţei adevărate prezentate de Domnul şi de apostoli, din două puncte de vedere, ambele negând că El a venit în trup.
1) Filosofiile păgâne (împotriva cărora de asemenea a avertizat apostolul Pavel în 1 Tim. 6:20, 21) pretindeau că Isus a fost într-adevăr un mare profet, un mare învăţător, şi L-au pus în rând cu filosofii lor; dar ele insistau că n-a fost Fiul lui Dumnezeu mai mult decât alţii — n-a fost Mesia al evreilor, ale căror speranţe şi profeţii le atribuiau îngustimii, mândriei şi ambiţiei lor naţionale de a se considera naţiunea favorizată divin. Astfel ei au negat existenţa preumană a Domnului nostru — au negat că El a venit în trup — au negat că El a fost mai mult decât un membru al rasei decăzute, admiţând totuşi că a fost un specimen strălucit al ei.
2) Potrivit obiceiului său, Adversarul a început devreme să pună o eroare extremă împotriva altei erori extreme, pentru ca în lupta dintre cele două erori, adevărul dintre ele să fie lăsat fără apărare şi să fie uitat. De aceea a început a doua eroare extremă asupra acestui subiect, a cărei pretenţie era şi încă este, că Mesia n-a fost deloc om — că El a fost Însuşi Dumnezeu Tatăl, care doar a pretins că este trup pentru o vreme, în timp ce de fapt Îşi menţinea toate puterile divine — folosind corpul de ((297)) carne numai ca o acoperitoare sau o mască pentru a-Şi ascunde gloria şi a-I permite să pară că plânge sau Îi este foame şi sete şi moare. Această vedere de asemenea neagă că Mesia a venit în trup — că „a devenit trup”. Ioan 1:14.
Privind astăzi în jurul nostru putem fi uimiţi să aflăm că majoritatea creştinilor susţin pe una sau pe cealaltă din aceste doctrine false ale spiritului lui anticrist, opuse Spiritului adevărului; iar restul se află în general în încurcătură — sunt dezorientaţi — nu văd clar adevărul acestui subiect şi în consecinţă nu sunt ferm întemeiaţi pe răscumpărare. Fiindcă toţi care nu pot vedea clar că „Cuvântul [Logosul] a devenit trup”, a devenit „Omul Isus Hristos”, sunt la fel de incapabili să vadă răscumpărarea (preţul corespunzător) ca şi cei care-L văd pe Isus un om imperfect, conceput din trup de un tată pământesc. Astfel vedem că testul simplu prezentat de Spiritul sfânt prin apostol este şi acum un test pentru doctrine — dacă ele sunt de la Dumnezeu şi de la Spiritul sfânt, sau de la Satan şi de la spiritul lui anticrist.
În timp ce examinăm aceste texte, vom remarca o obiecţie ridicată împotriva traducerii din versiunea comună a Bibliilor noastre, ca să arătăm că obiecţia nu este validă — să arătăm că traducerea este bună; că greşeala este a criticului, care evident nu are o cunoştinţă suficientă despre regulile de sintaxă a limbii greceşti pentru a încerca o critică. Pretenţia lui este:
(1) Că cuvintele greceşti din aceste două texte, traduse prin „a venit”, înseamnă venire.
(2) Că prin această schimbare cuvintele apostolului ar însemna că orice învăţătură care neagă că a doua venire a Domnului nostru va fi în trup este un spirit anticrist.
La această pretenţie noi răspundem:
(1) Este adevărat că cuvântul erchomai, rădăcina cuvântului din care vine eleluthota (1 Ioan 4:2) şi erchomenon (2 Ioan 7) înseamnă venire sau sosire; dar că venirea la care se referă este un eveniment trecut sau viitor trebuie determinat după construcţia frazei, întocmai cum putem folosi cuvântul nostru „venire” când ne referim la chestiuni trecute şi viitoare şi ((298)) spunem: „Credinţa în prima venire a Domnului nostru este generală printre creştini, dar nu atât de generală este credinţa în a doua venire a Sa”. Contextul dovedeşte în afara oricărei îndoieli că se face referire la un eveniment trecut, fiindcă mărturia este că „mulţi amăgitori au ieşit” sau „au venit”; şi cele două declaraţii se referă foarte evident la acelaşi lucru.
(2) Această pretenţie este prezentată de unii care au un obiectiv când pretind că textul se referă la un eveniment viitor — ei pretind că Domnul nostru nu este „schimbat” la natură divină, că El este încă tot carne şi că va continua să fie om, fiinţă umană de carne, şi va purta urmele suferinţelor Sale umane toată eternitatea. Ei neagă, sau cel puţin ignoră, numeroasele declaraţii scripturale în sensul că: „Dumnezeu L-a înălţat foarte sus”; „Domnul este Duhul” şi „Chiar dacă am cunoscut pe Hristos după starea firească, totuşi acum nu-L mai cunoaştem în felul acesta” (Filip. 2:9; 2 Cor. 3:17; 5:16). Dorinţa lor de a găsi nişte declaraţii scripturale în sprijinul poziţiei lor iraţionale şi nescripturale îi înşeală în privinţa acestor pasaje. De fapt putem spune că majoritatea creştinilor susţin această vedere greşită, şi printre ei se află aproape toţi care au avut ceva dea face cu traducerea Scripturilor.
Dar noi ne vom susţine poziţia citând criticile acestor texte făcute de prof. J. R. Rinehart, doctor în filosofie, profesor de limbi la Colegiul Waynesburg (Cumberland Presbiterian). După ce citează textul din 1 Ioan 4:2 şi 2 Ioan 7, prof. Rinehart spune:
„1) Citatele anterioare sunt din Emphatic Diaglott al lui Wilson, care sunt presupuse a fi din textul grecesc original al Noului Testament. Cuvântul eleluthota este acuzativul, masculin, singular, al celui de-al doilea participiu perfect al verbului erchomai, având aceeaşi relaţie cu acest verb pe care o are orice alt participiu perfect cu verbul său. El stă alături de verbul homolegei în vorbire indirectă şi reprezintă un timp trecut, finit, conform sintaxei obişnuite a limbii greceşti. Gramatica limbii greceşti de Goodwin, ++1588, 1288.
((299))
Traducerea următoare a primului citat este, de aceea, esenţialmente corectă. «Orice duh care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu».
„2) Cuvântul erchomenon din al doilea citat este acuzativul, masculin, singular, al verbului erchomai la participiu prezent, şi este supus aceloraşi reguli sintactice ca şi cuvântul de mai sus. Relaţia lui cu eiselton prin homologountes, precum şi contextul, justifică traducerea lui la timpul trecut. Ibidem. +1289.
Traducerea celui de-al doilea citat, prin urmare, este redată corect după cum urmează: «Căci mulţi înşelători au ieşit în lume — cei care nu mărturisesc faptul că Isus Hristos a venit în trup»”.
Nici un învăţat în limba greacă, credem noi, nu se va găsi vreodată să contrazică această definiţie, chiar dacă susţine a doua venire a Domnului nostru în trup şi ar putea avea astfel preferinţă pentru o construcţie favorabilă concepţiilor sale.
În final, observăm că după cum o mărturisire a faptului că Cristos a venit în trup la prima venire a Sa este esenţială unei credinţe corecte în răscumpărare, şi o negare a acestui fapt înseamnă o negare a răscumpărării (fiindcă altfel n-ar fi putut da un preţ corespunzător pentru om), tot aşa, toţi care cred că Cristos este om după învierea Sa şi că El va veni a doua oară ca om, prin aceasta ei neagă răscumpărarea — căci, dacă Domnul nostru este încă tot om, înseamnă, fie că nu Şi-a dat starea de om ca răscumpărarea noastră, fie, după ce a dat-o pentru trei zile, a luat-o înapoi — a luat înapoi preţul de răscumpărare şi astfel a stricat cumpărarea. Dar, dimpotrivă, cumpărarea a fost definitivă; umanitatea Domnului nostru n-a fost niciodată luată înapoi: pe El Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult şi I-a dat un nume şi o natură cu mult mai presus de îngeri, stăpâniri şi puteri şi de orice nume care este numit (cu excepţia Tatălui numai). El nu mai este om şi în nici un sens nu mai este ca noi: noi, dacă vom fi credincioşi, vom fi „schimbaţi” şi făcuţi asemenea Lui şi-L vom „vedea aşa cum este.” 1 Ioan 3:2.
((300))
TOATĂ FIINŢA LUI ESTE PLINĂ DE FARMEC
Maiestuosă bunătate stă întronată
Pe a Mânuitorului faţă;
Capul Său cu slavă strălucită este-ncununat,
Iar de pe buze-I harul se revarsă.
Nimeni altul nu este ca El
Printre fiii oamenilor;
El, cel mai frumos dintre cei frumoşi
Din toată suita cerurilor.
A văzut pe oameni în necaz adânc
Şi a venit în ajutor degrabă;
Pentru noi a purtat crucea ruşinoasă
Şi a luat toată durerea noastră.
Făgăduinţele lui Dumnezeu nespus de mari
El ni le asigură;
Da, pe această stâncă credinţa mi se poate odihni
Neclintită, sigură.
O, bogate adâncimi de iubire divină,
Sursă de har infinită!
Iubite Mântuitor, fiindcă sunt al Tău,
Mai mult de-atât nimic n-aş putea dori eu.
Spiritul unei minţi sănătoase
Împăcarea omului cu Dumnezeu – Studiul X
http://adevarprezent.org/spiritul-unei-minti-sanatoase/
Spiritul lui Dumnezeu din poporul Său scoate afară spiritul fricii — Omenirea în general este nesănătoasă mintal şi fizic — Sensul în care Spiritul sfânt este spiritul minţii sănătoase — Operaţiile care produc acest rezultat — Dovezile Spiritului unei minţi sănătoase
„Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă.” 2 Tim. 1:7.
POTRIVIT tuturor legilor limbii, spiritul fricii este pus aici în contrast cu un alt spirit. Dacă spiritul iubirii, al puterii, al minţii sănătoase ar fi o persoană sau trei persoane, atunci ar exista toate motivele ca Spiritul fricii să fie considerat o altă persoană. Falsitatea unui astfel de argument este atât de evidentă încât n-are nevoie decât de o simplă declaraţie pentru a-i dovedi netemeinicia.
În măsura în care cei din poporul Domnului sunt umpluţi cu Spiritul sau influenţa Sa sfântă şi sunt dezvoltaţi sau lărgiţi tot mai mult de el, ei au tot mai puţin din spiritul fricii. La un creştin, spiritul fricii este spiritul îndoielii şi marchează o lipsă de credinţă, o lipsă de Spirit sfânt. Spiritul fricii este o sursă rodnică a răului în chestiunile spirituale, în fiecare aspect al creşterii creştine, individual şi ca Biserică; şi de asemenea este strâns legat de slăbiciunea şi incapacităţile fizice. Copilul lui Dumnezeu care este umplut de Spirit sfânt este un uriaş în comparaţie cu eul său natural; fiindcă el şi-a liniştit temerile, şi-a stabilit inima, şi-a înrădăcinat şi întărit credinţa şi şi-a ancorat sigur şi stabil sufletul înăuntru vălului. Astfel el este ferit de a fi împins pe stâncile dezastrului când predomină vânturile furtunoase ale necazului. Spiritul sfânt este astfel o putere pentru cei care-l posedă, producând adesea uimire vrăjmaşilor lor.
((250))
Noi nu pretindem că Evanghelia lui Cristos are trecere la cei cu o minte puternică şi la cei cu un corp puternic, şi de aceea cei care sunt ai Săi sunt puternici; tocmai dimpotrivă, noi susţinem că în realitate, precum şi prin mărturia scripturală, Evanghelia lui Cristos are trecere de obicei la cei mai slabi, care-şi simt slăbiciunea şi care-şi dau seama mai mult decât cei mai tari că au nevoie de ajutor. Totuşi, influenţa transformatoare a Spiritului sfânt asupra celor care-l primesc este astfel încât în slăbiciunea lor ei sunt întăriţi. Lucrurile slabe ale acestei lumi sunt făcute puternice prin Dumnezeu (prin Spiritul, puterea lui Dumnezeu), pentru dărâmarea întăriturilor erorii şi păcatului şi pentru îndurarea unei lupte bune ca soldaţi buni ai Domnului Isus Cristos, spre marea surprindere a celor care le sunt superiori din punct de vedere natural. 1 Cor. 1:27; 2 Cor. 10:4; 2 Tim. 2:3, 4.
Acest lucru a fost adevărat în trecut, când cei slabi au îmbrăţişat cauza lui Cristos şi au fost fermi chiar până la sfârşitul vieţii, ca martiri, îndurând neclintit încercări şi dificultăţi în faţa cărora cei mai tari din lume au pierdut curajul. Şi acelaşi lucru este încă adevărat despre aceeaşi clasă, căci chiar dacă aspectele specifice ale persecuţiilor sau schimbat mult, totuşi este necesar să „ne luăm partea noastră la suferinţă ca buni ostaşi” şi să ne „dăm viaţa pentru fraţi”; iar lucrurile slabe din lume, da, cele care nu sunt, pe care le-a ales Dumnezeu, fac încă de ruşine înţelepciunea şi puterea acestei lumi. 1 Cor. 1:27, 28.
Spiritul lui Dumnezeu în noi nu este numai un Spirit de putere, ci şi un Spirit de iubire, zice apostolul. Iubirea menţionată aici nu este iubirea naturală posedată într-o anumită măsură de toată omenirea, chiar şi de creaţia animală — în mare măsură un spirit de egoism. În cei care primesc Spiritul sfânt al iubirii, această iubire naturală trebuie să se intensifice, să se lărgească, să se adâncească, să-şi piardă tot mai mult caracteristicile egoiste şi să devină o iubire generoasă, o iubire sacrificatoare de sine, nu bazată pe egoism, ci pe principiile dreptăţii, ale adevărului, ale bunătăţii, şi pe posesia ((251)) în general a Spiritului, a dispoziţiei lui Dumnezeu. Şi acest Spirit al iubirii trebuie să continue, crescând şi prisosind tot mai mult până când va veni ceea ce este desăvârşit, iar ceea ce este în parte se va sfârşi. 1 Cor. 13:10.
Nu există o manifestare mai minunată a Spiritului sfânt în poporul Domnului decât aceea pe care apostolul o numeşte în textul nostru „Duhul chibzuinţei”
Cine n-a observat la prietenii şi la vecinii săi (precum şi la sine însuşi) abundente dovezi ale unei asemenea lipse a sănătăţii minţii încât nu sunt în stare să-şi conducă afacerile lăudabil, şi care totuşi cauzează mare neplăcere prin încercările lor de a conduce afacerile altora? Prin încredere în sine ei judecă pe alţii, sunt bârfitori care se amestecă în treburile altora, deşi dau dovadă de completă incapacitate de a-şi conduce propriile afaceri. Nu este aceasta o dovadă a unei minţi nesănătoase — a unei măsuri de boală mintală? Nu găsim noi oare că acelaşi principiu, dus până la încă şi ((254)) mai mare extremă, se poate observa în cazurile tuturor celor care sunt atât de nesănătoşi încât trebuie să fie închişi întrun azil? Fără îndoială, încrederea în sine, dorinţa de a fi aprobat şi frica, sunt bazele tulburărilor mintale la majoritatea celor care sunt închişi în aziluri de boli mintale — multe din restul cazurilor fiind obsesie demonică. Dacă intrăm într-un azil de boli mintale găsim pe unii dintre cei care sunt acolo trudind sub iluzia că sunt bogaţi, că sunt regi, sau regine, sau nobili, sau prinţi, şi ca atare sunt plini de mândrie, sunt prea sensibili şi se ofensează uşor. Alţii au îndurat un rău închipuit şi îşi imaginează că nu sunt suficient apreciaţi şi că prietenii lor caută să-i dea la o parte din cale, de teama influenţei pe care o au, sau să le ascundă capacitatea, sau să-i împiedice de a câştiga o avere. Alţii, de teamă, îşi imaginează că fiecare caută să le ia viaţa, că toată lumea este nebună şi numai ei sunt sănătoşi; sau că Dumnezeu este împotriva lor, iar soarta lor este chinul veşnic, fiindcă au comis păcate care nu se pot ierta etc.
Toate acestea nu sunt decât extreme ale condiţiilor mintale şi caracteristici pe care cei ce le observă le pot vedea în jurul lor în fiecare zi în toate profesiile. Tendinţa lumii şi spiritul lumii, cu ambiţiile şi mândria ei, cu superstiţiile, erorile şi temerile ei, sunt ca să intensifice aceste condiţii naturale; şi ca rezultat găsim că boala mintală în forma ei extremă creşte rapid în toată lumea civilizată.
Ce le trebuie acestora — ce ne trebuie nouă şi întregii lumi — este mintea sănătoasă; dar timpul pentru vindecarea generală a bolilor mintale şi fizice a unei lumi întregi prin Marele Medic este Veacul Milenar, când acesta va fi introdus pe deplin; dar veacul acela nu poate fi introdus şi ajutorul şi binecuvântarea lui nu pot veni până la timpul cuvenit. Între timp însă, Biserica Evanghelică chemată obţine, prin Domnul ei şi prin Cuvântul Său, Spiritul Său sfânt — Spiritul minţii Sale care este acelaşi cu mintea sau Spiritul Tatălui. Şi în măsura în care fiecare membru îşi foloseşte privilegiile sale în ((255)) această privinţă, el va fi ajutat să treacă peste necazurile naturale mintale şi fizice care ne asaltează ca şi pe restul omenirii. Cuvântul Domnului prin apostol ne îndrumă astfel: „Eu spun fiecăruia dintre voi să nu aibă despre sine gânduri înalte, mai presus de ceea ce se potriveşte, ci să aibă gânduri cumpătate despre sine [nu potrivit cărnii, ci potrivit noii sale naturi], potrivit cu măsura de credinţă pe care Dumnezeu a împărţit-o fiecăruia” (Rom. 12:3). Pentru mulţi este o lucrare de o viaţă să-şi cucerească prea înalta lor apreciere de sine şi să obţină Spiritul unei minţi sănătoase în privinţa talentelor proprii, dar în această muncă de corectare a mândriei lor sunt ajutaţi de cuvintele Învăţătorului, care spune: „Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul”. Sunt ajutaţi şi de cuvintele apostolului care declară că „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har [favoare] celor smeriţi”. „Smeriţi-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalţe”. Mat. 5:5; Iac. 4:6; 1 Pet. 5:5, 6.
Dar, în realitate, Dumnezeu n-a ales mulţi mari, mulţi înţelepţi potrivit mersului acestei lumi şi potrivit aprecierii propriei lor înţelepciuni; ci mai degrabă pe săracii acestei lumi, bogaţi în credinţă — care nu se încred în înţelepciunea lor, nici în dreptatea lor, ci Îl acceptă pe Cristos ca înţelepciunea lor, îndreptăţirea lor, ca tot ce-i al lor.
Tot aşa, cei care au „duhul fricii” de asemenea sunt ajutaţi să-l contracareze prin „Duhul adevărului”, „Duhul dragostei”, dacă-l primesc — deoarece „dragostea desăvârşită izgoneşte frica” (1 Ioan 4:18). Învăţând să-L cunoască pe Dumnezeu prin Cuvântul Său şi prin planul generos al veacurilor prezentat acolo, aceasta îndepărtează din mintea lor marea povară a fricii şi spaimei care chinuie pe atâţia. În locul fricii le dă speranţă — o speranţă care nu dezamăgeşte, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile lor prin Spiritul sfânt — Spiritul unei minţi sănătoase.
Astfel şi cei care sunt prea umiliţi (prea lipsiţi de încredere în sine) ca să realizeze ceva în viaţă, sunt încurajaţi, ridicaţi ((256)) şi făcuţi folositori pentru ei înşişi şi pentru alţii, prin acelaşi Spirit al adevărului care mustră şi corectează pe cei prea încrezători, ambiţioşi, conştienţi de sine, mândri. Primii sunt încurajaţi prin asigurările de ajutor divin; iar ultimii sunt înfrânaţi, moderaţi, aduşi în supunere şi învăţaţi în legătură cu ceea ce este plăcut lui Dumnezeu şi folositor pentru ei: după cum spune apostolul: „Dacă cineva [încrezător] socoteşte că ştie ceva [prin propria înţelepciune], încă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască” (1 Cor. 8:2). Să ne amintim însă că transformările caracterului nu vin prin aceea că zicem Doamne, Doamne, nici prin aceea că avem o Biblie în posesie, nici prin aceea că ne alăturăm unei organizaţii omeneşti numite biserică, ci prin aceea că ne alăturăm lui Cristos şi primim de la El Spiritul Cuvântului Său, Spiritul adevărului, Spiritul sfinţeniei, Spiritul unei minţi sănătoase — Spiritul sfânt al Său şi al Tatălui.
Omul care, prin darul lui Dumnezeu şi prin acceptarea acestui dar, a ajuns în posesia Spiritului minţii sănătoase, are mari avantaje în toate modurile faţă de restul omenirii, deoarece Spiritul minţii sănătoase este un Spirit de înţelepciune. Un astfel de om apreciază mai corect decât alţii lucrurile acestei vieţi — bogăţie, faimă, poziţie socială etc. Din acest punct de vedere nou, el vede legate de toate acestea lucruri pe care alţii nu le observă. Mintea sa, instruită de Cuvântul Domnului, îşi dă seama că, chiar dacă ar aduna toată bogăţia din lume, n-ar putea lua nimic cu el când moare. El vede că faima este un lucru foarte gol şi foarte trecător şi că în goana vieţii cei morţi sunt repede uitaţi. El vede că societatea este superficială, iar declaraţiile ei de stimă etc. sunt adesea nesincere şi efervescenţa ei se termină odată cu moartea — dacă nu chiar mai repede prin dezastru financiar. Ei văd, cum spune lumea, că „jocul [loteria pentru faimă lumească, bogăţie şi plăcere] n-a meritat osteneala”. Şi într-adevăr, din punctul de vedere al bărbatului şi femeii medii, viaţa nu este decât un joc de cărţi — este ((257)) nesatisfăcătoare în rezultatele ei, deoarece chiar şi pentru cei mai plini de succes ea nu înseamnă în final nimic.
Pe de altă parte, copiilor lui Dumnezeu, concepuţi acum de Spiritul sfânt pentru „chemarea de sus” a acestui Veac Evanghelic, li se oferă ceva ce le îndepărtează mintea de la nimicurile şi amăgirile ce captivează şi adesea înnebunesc mintea omenirii în general. Bucuriile lor sunt mai înalte, ambiţiile lor sunt mai înalte — pentru o stare socială mai înaltă, pentru bogăţii mai mari şi pentru o Împărăţie — pentru bogăţii cereşti şi pentru o Împărăţie cerească şi eternă. Ambiţiile inspirate de aceste făgăduinţe cereşti sunt ambiţii sfinte, pline de îndurare şi de roade bune, şi acţionează pe linia iubirii, în timp ce acţiunile ambiţiilor pământeşti sunt pe linia egoismului.
Bărbatul sau femeia al căror scop se ridică de la aceste jucării, deşertăciuni şi ambiţii pământeşti şi se fixează pe cele cereşti, desigur că au mult mai bune ocazii pentru exercitarea unei judecăţi sănătoase în privinţa tuturor afacerilor acestei vieţi prezente — deoarece ei le privesc dintr-un punct de vedere relativ dezinteresat. Unul ca acesta este în lume şi este obligat să trăiască şi de aceea să se îngrijească de lucrurile necesare, cinstite şi cuviincioase în ochii oamenilor; dar fiind uşurat de ambiţiile necontrolate după lucruri pământeşti, el este proporţional eliberat de presiunea avariţiei, lăcomiei, mândriei etc., şi făcut cu atât mai capabil să gândească şi să acţioneze just şi să exercite în mod blând simpatie faţă de toţi. Acest Spirit al minţii sănătoase sau această judecată mai bună a creştinului experimentat nu este socotită ca o corectare sau reparare a minţii sale pământeşti sau trupeşti, ci ca o minte sau dispoziţie nouă, concepută în el de sus, prin făgăduinţele nespus de mari şi scumpe din Cuvântul Domnului (2 Pet. 1:4). El este astfel ajutat datorită dispoziţiei sale noi, a Spiritului sau dispoziţiei unei minţi sănătoase, a Spiritului sfânt al Domnului. Iar mintea lui va fi sănătoasă în măsura în care ((258)) el primeşte şi se umple cu Spiritul sfânt. Şi aceasta va fi repede sau încet, în măsura în care iubirea lui pentru Domnul şi pentru dreptatea Sa este fierbinte sau rece.
Domnul nostru a întrebat: „Ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul [fiinţa — existenţa]?” (Mat. 16:26). Un om cu o minte sănătoasă nar schimba cel mai valoros lucru pe care-l are (fiinţa sa) cu nimic — bogăţie, faimă sau funcţie. Şi în măsura în care cineva primeşte Spiritul minţii sănătoase, aşa va estima lucrurile. Dimpotrivă, vedem lumea de astăzi făcând contrariul şi astfel dovedind nechibzuinţă mintală. Oamenii recunoscuţi ca cei mai înţelepţi din lume îşi cheltuie truda pentru ceea ce nu mulţumeşte — în acumularea de bogăţie, în lupta pentru onoare, stare socială şi întâietate, în laudă deşartă şi în plăcerile păcatului. Chiar dacă n-ar exista o viaţă viitoare, toţi cei care au Spiritul minţii sănătoase pot vedea că astfel de căi sunt neînţelepte; căci majoritatea îşi petrece viaţa prezentă pregătindu-se pentru a se bucura şi apoi cade în moarte, dându-şi seama că n-a obţinut ce a căutat — şi că bogăţia sau faima pe care o lasă în urmă se va risipi repede, sau dacă nu se va risipi, va rămâne un monument al nebuniei, avariţiei şi nechibzuinţei minţii lor.
Viaţa lumii, lipsită de scopuri şi ambiţii raţionale, este ceea ce apostolul numeşte „felul deşert [neroditor] de vieţuire [viaţă] pe care l-aţi moştenit de la părinţii voştri” (1 Pet. 1:18). Obiceiul de a munci pentru obiective nevrednice este ereditar; oamenii nu se opresc să se gândească la această chestiune, ci calcă în făgaşele în care au călcat părinţii lor. Dar apostolul arată că schimbarea căii noastre este fiindcă noi am aflat că am fost răscumpăraţi cu sângele preţios al lui Cristos. Noi am descoperit prin Cuvântul harului că mersul lumii este deşert şi că toţi urmează calea deşartă din pricina depravării — a nechibzuinţei minţii lor prin cădere — şi aflând despre marea cumpărare ne ((259)) consacrăm cu bucurie Celui care ne-a răscumpărat şi primim din Spiritul Lui — Spiritul minţii sănătoase.
Dacă viaţa actuală este privită din punctul de vedere al Spiritului sfânt, prezentat în Cuvântul sfânt, se vede că ea este numai o perioadă de şcoală, o pregătire pentru o viaţă viitoare pentru toţi cei care văd premiul şi aud „chemarea”. Totuşi, numai cei care au ochii deschişi şi care văd dinăuntru îşi pot da seama cât de neînţeleaptă este calea majorităţii, care, departe de a-şi înfrâna înclinaţiile egoiste şi de a-şi cultiva elementele mai nobile şi mai adevărate ale naturii lor decăzute, în multe cazuri îşi subminează caracterul, plecând din lume la moarte mai slabi în caracter decât când s-au născut în ea, adesea cu o moştenire de slăbiciune care se transmite şi asupra urmaşilor lor.
Pe de altă parte, în timp ce Cuvântul lui Dumnezeu şi Spiritul sfânt al acestui Cuvânt ne limitează ambiţiile pentru bogăţii pământeşti şi ne asigură că „iubirea de bani este o rădăcină a tot felul de rele” (1 Tim. 6:10), acestea ne apără de extrema cealaltă, de lenevie, de indolenţă — învăţând că fiecare trebuie să se îngrijească de ceea ce este bine înaintea tuturor oamenilor şi mai cu seamă de ceea ce este necesar propriei case. Ele ne îndeamnă: „în activitate, nu fiţi leneşi; în duh, fiţi fierbinţi, slujind Domnului” (Rom. 12:11). Astfel, cei care au Spiritul Domnului sunt păziţi de nechibzuinţa celor care-şi petrec viaţa cu „grebla de gunoi” a lui Bunyan, adunând comori fără valoare reală; ei sunt de asemenea păziţi de nechibzuinţa indolenţei şi sunt îndemnaţi să fie energici în toate serviciile bune, care vor fi de folos omenirii şi care vor avea aprobarea divină şi vor fi acceptate ca un serviciu „făcut Domnului”, care va avea răsplata Lui abundentă în viaţa veşnică.
Spiritul minţii sănătoase vede în viaţa prezentă ocazii pentru obţinerea bogăţiilor de caracter, a bogăţiilor de har, şi pentru adunarea comorilor pe care nici molia, nici rugina nu le strică, dar care vor fi durabile — bucurii veşnice. Nu ((260)) înseamnă că Spiritul minţii sănătoase ne conduce să trăim în viitor, să neglijăm prezentul: mai degrabă el trăieşte înţelept în prezent, având în minte viitorul.
Spiritul minţii sănătoase lărgeşte şi adânceşte caracterul pe toate liniile lui bune; el ajută pe posesorul lui să aibă vederi corecte nu numai despre sine, ci şi despre tovarăşii săi în degradare, şi îi lărgeşte compătimirea. El îşi dă seama de deteriorarea minţii şi corpului său prin cădere, şi de nevoia sa de milă şi corectare folositoare, precum şi de deranjamentul asemănător al întregii omeniri şi de nevoia generală de simpatie şi ajutor spre corectare. Pe măsură ce învaţă să îndrepte deficienţele şi inegalităţile minţii sale, el compătimeşte mai mult cu alţii care sunt fără acest principiu reglator, fără acest Spirit al minţii sănătoase, şi care sunt împiedicaţi să-l accepte, datorită împotrivirii Adversarului, „dumnezeul veacului acestuia”, care le orbeşte minţile celor care nu cred, pentru ca nu cumva lumina bunătăţii divine, în faţa lui Isus Cristos, să strălucească în inimile lor şi să le aducă Spiritul unei minţi sănătoase. 2 Cor. 4:4.
Pe măsură ce el se dezvoltă în acest Spirit sfânt al înfierii sale, o „creaţie nouă în Hristos Isus”, prin acţiunea lui, acesta devine din ce în ce mai răbdător, mai compătimitor, mai generos, mai iubitor — mai asemenea lui Dumnezeu. Iar aceste însuşiri bune ale caracterului vor afecta nu numai faptele exterioare ale vieţii sale, ci şi cuvintele şi gândurile sale. În măsura în care Spiritul său sfânt dezaprobă o acţiune ruşinoasă, necinstită, în aceeaşi măsură dezaprobă şi un cuvânt ruşinos sau necinstit în privinţa unui prieten sau vecin sau duşman; şi la fel dezaprobă chiar şi cea mai uşoară nedreptate sau neomenie faţă de vreunii dintre aceştia.
De aceea, treptat dar sigur, Spiritul minţii sănătoase va face din soţ un soţ mai bun, din tată un tată mai bun, din fiu un fiu mai bun, din soţie o soţie mai bună, din mamă o mamă mai bună, din fiică o fiică mai bună. Va face aceasta, deoarece ((261)) baza gândului, cuvântului şi conduitei s-a schimbat de la egoism la iubire. Cel care este stăpânit de Spiritul minţii sănătoase, Spiritul sfânt, Spiritul iubirii, pe măsură ce va intra în posesia lui, va fi mai puţin pretenţios în privinţa drepturilor, privilegiilor şi preferinţelor sale şi mai plin de consideraţie pentru drepturile, sentimentele şi preferinţele altora. Desigur, voia Domnului este întâi, dar după ce va dori să fie plăcut Domnului, va dori să fie plăcut şi altora cu care ar putea veni în legătură, în special celor din familia sa; şi în armonie cu această dorinţă de a servi şi a fi plăcut mai întâi Domnului, apoi familiei Domnului şi tuturor oamenilor după cum ar avea ocazia, vor opera gândurile sale, vor fi îndrumate şi reglate cuvintele sale şi se va forma conduita sa.
Aceasta nu înseamnă că bărbatul sau femeia care a primit Spiritul minţii sănătoase va fi prin aceasta cel mai bun soţ, cea mai bună soţie, cel mai bun frate, cea mai bună soră, cel mai bun tată, cea mai bună mamă, în toate amănuntele; pentru că, după cum am sugerat deja, misiunea Evangheliei lui Cristos, în efectele ei asupra lumii civilizate, este să aibă trecere la lucrurile neînsemnate ale acestei lumi, la lucrurile care nu sunt (de valoare), şi să le ridice pe acestea în măsura în care ei se consacră Domnului şi primesc Spiritul minţii sănătoase. Unii, dimpotrivă, au fost născuţi în familii mai bune, pe un plan mai înalt, sunt mai înclinaţi spre siguranţă de sine şi refuză ajutorul oferit de Domnul. Aceştia pot fi soţi nobili, soţii nobile, copii nobili, părinţi nobili fiindcă s-au născut în familii mai bune, fiindcă au moştenit de la părinţii creştini o minte mai echilibrată şi o înţelepciune mai mare. Dar dacă aceştia nu-L acceptă pe Mântuitorul şi oferta unei minţi noi, ei vor degenera fără îndoială, iar bunătatea, blândeţea lor etc. vor deveni mai mult o chestiune de formă exterioară, acoperind un egoism interior, care mai curând sau mai târziu va da roade în urmaşii lor, ducându-i iarăşi pe un plan inferior.
((262))
Ideea pe care dorim s-o fixăm este că indiferent pe care plan al decăderii, imoralităţii sau lipsei de înţelepciune mintală ar găsi adevărul şi harul lui Dumnezeu pe un bărbat sau pe o femeie, acesta i-ar ridica şi i-ar face mai nobili, mai curaţi, mai buni, mai blânzi, mai atenţi faţă de alţii — în măsura în care el sau ea ar primi această minte nouă, acest Spirit al minţii sănătoase.
Nechibzuinţa minţii umane în general este ilustrată în chestiunea înmulţirii nesocotite a rasei umane. Ea se înmulţeşte aproape fără a ţine seama de legile sănătăţii şi aproape fără nici o prevedere pentru întreţinerea cuvenită a urmaşilor, şi încălcând complet legile naturii, recunoscute în creşterea animalelor inferioare, a vitelor, a oilor, a cailor, a câinilor. Nu este de mirare că apostolul îndeamnă pe credincioşi la exercitarea minţii sănătoase în folosirea celei mai înalte puteri naturale a omului, procrearea, zicând: „Soţilor, locuiţi cu ele potrivit cunoştinţei” (1 Pet. 3:7). Dacă acest sfat ar fi urmat, dacă Spiritul minţii sănătoase ar stăpâni, cu cât mai multă atenţie ar arăta soţii cu adevărat iubitori delicatelor şi împovăratelor lor soţii — tratându-le conform cunoştinţei.
Dar numai robii şi roabele Domnului au primit până acum acest Spirit sfânt al lui Dumnezeu — acest Spirit al minţii sănătoase. Mulţumim lui Dumnezeu că timpul este aproape, când prin slujirile acestor robi şi roabe, glorificaţi şi împuterniciţi împreună cu Împăratul slavei, întreaga omenire va fi binecuvântată şi Domnul va turna Spiritul Său sfânt, Spiritul minţii sănătoase „peste orice făptură”.
Gâdilarea urechilor: mesajul seducător plăcut al lui Joyce Meyer
Rudolf Ebertshäuser
Carismatica americană Joyce Meyer face parte dintre predicatorii la televiziune cu cel mai mare succes. Ea răspândeşte mesajele ei video şi TV pe plan mondial şi prin aceasta încasează milioane. Secretul succesului ei este simplu: ea predică un mesaj pozitiv al succesului, al realizării de sine, al dragostei de sine, al bunăstării şi prosperităţii. Ea vorbeşte cu mult umor şi foarte personal; cuvintele Bibliei joacă numai un rol secundar, mesajele ei sunt însă pline de anecdote şi glume.
Şi oamenii iubesc aceasta! Ei ascultă şi privesc mesajele ei cu plăcere şi regulat. În Germania ele sunt transmise de televiziunea „creştină” dominată catolic „Bibel-TV”. Ceea ce este îngrozitor este faptul că un număr mare de creştini din cercurile conservative, fidele Bibliei sunt spectatori regulaţi sau chiar adepţi fideli ai Joyce Meyer.
Predica publică ţinută de o femeie este o încălcare a Cuvântului lui Dumnezeu
„De ce este îngrozitor?”, s-ar putea pune întrebarea. Ce se poate reproşa, dacă această femeie zideşte sufleteşte mulţi oameni prin mesajele ei? Deci, este îngrozitor, că sunt aşa de mulţi creştini care nu-şi fac nici un fel de gânduri, ca să evalueze activitatea acestei femei pe baza Cuvântului lui Dumnezeu. În Cuvântul lui Dumnezeu stă scris foarte clar:
1 Timotei 2.12: Nu-i permit unei femei să înveţe pe alţii, nici să exercite autoritate peste bărbat, ci să rămână în linişte.
Aceasta înseamnă că slujba de vestire publică făcută de o femeie, în mod deosebit înaintea ascultătorilor de genuri diferite, nu este conformă cu voia lui Dumnezeu. O femeie, care totuşi face aceasta, încalcă limitele. Ea acţionează în neascultare faţă de Dumnezeu, şi aceasta înseamnă că binecuvântarea lui Dumnezeu nu poate fi peste o astfel de slujire. Aceasta este total independent de faptul că femeile ar putea avea aptitudini deosebite pentru vorbire şi înţelegere a Cuvântului lui Dumnezeu. Pur şi simplu nu este misiunea ei, şi de aceea Dumnezeu nu Se va declara de partea acestei activităţi, chiar dacă aceasta ar putea apărea altfel.
Deseori creştinii justifică manifestarea femeilor ca predicatoare publice cu „binecuvântarea” pe care ei o primesc prin aceste servicii. Însă această apreciere este înşelătoare şi conduce în rătăcire. Dacă eu recunosc Biblia ca fiind Cuvântul revelat al lui Dumnezeu perfect, atunci trebuie totdeauna să accept că Cuvântul lui Dumnezeu are dreptate, chiar dacă experienţa mea vrea să-mi inspire altceva.
Dumnezeu Îşi respectă Cuvântul şi totdeauna Îl va împlini, chiar dacă se crede că ar fi altfel. Dacă Dumnezeu interzice slujba de predicare şi dare de învăţătură din partea femeii, atunci El nu va binecuvânta neascultarea. Adevărata credincioşie faţă de Biblie înseamnă că noi aşezăm Cuvântul lui Dumnezeu mai presus de părerea noastră, de experienţa noastră şi de simţămintele noastre.
De aceea dacă luăm Cuvântul lui Dumnezeu în serios şi Îl onorăm, atunci noi nici măcar nu vom asculta predica unei femei, indiferent cât de atrăgător şi plăcut ar suna ceea ce spune ea. Aici este vorba de un pragmatism îngrozitor, de o desconsiderare a ordinii lui Dumnezeu, din partea multor credincioşi. „Important este, că mie îmi face bine!” Dar ce fel de mesaje sunt acestea, pe care mulţi ascultători le simt a fi aşa de plăcute şi „ziditoare”?
Mesajul seducător al lui Joyce Meyer
O carte de analiză critică s-a preocupat detaliat cu mesajele lui Joyce Meyer (Thorsten Brenscheidt, Spürst du Gott schon oder liest du noch die Bibel? Lage: Lichtzeichen 2014). Vrem să redăm ceva din această carte (paginile citatelor se referă la această carte; scoaterea în evidenţă aparţine lui RE).
Deja numele lucrării ei mondiale este program: „Enjoy Life – Savurează viaţa”. Conţinutul mesajelor ei este preponderent ajutor de viaţă. Interesant este, că ea înţelege totuşi că aceasta ar fi misiunea ei dată de Dumnezeu, de a învăţa pe alţii Biblia – în contradicţie obraznică cu Cuvântul lui Dumnezeu (200). Dacă se cercetează mai exact mesajele ei se constată că potrivit etalonului Bibliei Joyce Meyer este o învăţătoare falsă, care răspândeşte în principal învăţătura greşită a „gândirii pozitive”, a doctrinei carismatice şi a falsei evanghelii a bunăstării.
Ca şi ceilalţi învăţători carismatici greşiţi şi profeţi falşi, ea afirmă mereu că ar fi inspirată direct de Dumnezeu. Însă aceasta nu și-o mai poate revendica nimeni după încetarea existenţei apostolilor şi profeţilor în secolul întâi. Însă ea gândeşte: „… vă spun: aici nu este o predică de la Joyce Meyer, ci este un cuvânt de la Dumnezeu! Acesta este un cuvânt de la Dumnezeu!” – „Nu ştiu ce voi spune în curând. Dar orice aş spune: va fi corect, deoarece eu am fost unsă cu Duhul Sfânt!” (202). Ea afirmă, că ea ar putea chiar simţi această „inspirare”: „Simt astăzi stimulentul Duhului Sfânt” (203). „Uneori doresc să pot deschide un fermoar la oameni şi să-i îndop [sic!] cu înţelegerile mele. Simt în seara aceasta focul Duhului Sfânt în oasele mele!” (203).
Însă mesajul ei contrazice total mesajul adevăratului Duh Sfânt, pe care îl găsim în Cuvântul lui Dumnezeu. Vrem să arătăm clar aceasta în câteva puncte pe baza citatelor. Unii cititori ar putea reproşa că Meyer spune mereu lucruri corecte. Desigur, ea face aşa, căci vrăjmaşul ştie exact, că orice creştin adevărat veghează şi se îndepărtează când mesagerii lui povestesc rătăciri clare.
O predică seducătoare bine alcătuită conţine 70-80% adevăr şi 20-30% rătăcire – atunci cu regret mulţi creştini cad în cursă. Însă noi vrem să ascultăm predici care în totalitate sunt sănătoase; sunt foarte puţini cei care au capacitatea să filtreze amănunţit rătăcirea din mesajele amestecate ale înşelătorilor, şi de aceea ajung vătămaţi şi înşelaţi.
Care sunt deci conţinuturile, care dau de gândit, ale lui Joyce Meyer?
Dezvoltarea capacităţilor proprii şi dragostea de sine în loc de altruism
În timp ce Domnul Isus ne cere să ne lepădăm de noi înşine şi să renunţăm la viaţa noastră păcătoasă, Meyer predică fără scrupule şi fără jenă exact contrariul: „Savuraţi viaţa voastră! Savuraţi-vă pe voi înşivă!” – „Vă permit să vă fiţi plăcuţi vouă înşivă! Aţi auzit? Vă permit să vă plăceţi vouă înşivă!” (203). „În al doilea rând trebuie să învăţăm să ne iubim pe noi înşine. Cine nu se iubeşte pe sine însuşi, nu poate iubi nici pe alţii” (204). „Tu eşti deosebit de important pentru Dumnezeu, şi El vrea ca tu să savurezi viaţa ta (…) Dezvoltă-te pe tine însuţi pentru respectul sănătos şi iubeşte-te pe tine însuţi într-un mod stimabil. (…) Dumnezeule, voi sunteţi aşa de minunaţi! Ar trebui să vă serbaţi în fiecare zi!” (205). „Acum câţiva ani m-am hotărât să-mi savurez viaţa, să savurez slujba mea şi să mă savurez pe mine însumi. Îmi place de mine! Şi diavolul devine zăpăcit, când spun aceasta” (209).
Meyer nu se jenează să se refere la inspiraţie personală de la Domnul pentru învăţăturile ei false: „Domnul spune foarte des: ‚Fă ce este în inima ta. Eu sunt cu tine în tot ce faci. Savurează timpul. Ai o zi frumoasă. Lucrul va fi mereu la locul lui, când te vei întoarce’” (236).
„Gândirea pozitivă” în loc de credinţa biblică
Meyer predică erezia „gândirii pozitive”, aşa cum ea a fost predicată mai înainte de alţi înşelători cum ar fi Norman Vincent Peale şi Robert Schuller. „Gândirea pozitivă şi acţionarea pozitivă devine obişnuinţă la oamenii încrezători. De aceea savuraţi viaţa şi obţineţi mult.” – „Dacă avem o gândire pozitivă, devenim oameni pozitivi, care savurează o viaţă de succes” (254). „Da, este bine! Tu primeşti ceea ce gândeşti. Deci gândeşte pozitiv. Ai gânduri de putere. 12 strategii pentru biruinţă pe câmpul de luptă al gândurilor” (201).
Succes, bunăstare şi savurarea vieţii
Meyer predică o evanghelie a succesului şi bunăstării, chiar dacă ea este atentă să nu accentueze prea mult bunăstarea materială şi banii. Ea însăşi mărturiseşte: „Sunt mereu întrebată: ‚Sunteţi o predicatoare a bunăstării?’ Şi eu răspuns: ‚Desigur, în nici un caz nu sunt o predicatoare a sărăciei. Atunci sunt o predicatoare a bunăstării” (206). Ea mărturiseşte: „De aceea vreau neapărat să ajut pe oameni să savureze viaţa, căci pentru aceasta a murit Isus” (207). „Isus a murit deja pentru voi, pentru ca voi să puteţi avea ce este cel mai bun: dreptatea stă gata, pacea stă gata, bucuria, bunăstarea, favoarea” (207). Ea afirmă: „Biblia este manualul nostru pentru o viaţă de succes” (242).
În opoziţie cu Cuvântul lui Dumnezeu, care pune înaintea ochilor noştri o speranţă cerească, ea amestecă pământescul cu cerescul: „Eu cred în aceasta; ştiu că am în cer un automobil, dar eu doresc să conduc şi aici pe pământ un autoturism luxos. Nu vreau să aştept după toate până voi ajunge în cer şi eu cred că aceasta este biblic” (216). Ea practică consecvent aceasta ; conform relatărilor ziarelor americane averea ei cuprinde printre altele o limuzină Mercedes în valoare de 100.000 de dolari, un avion pentru călătoriile de afaceri, care a costat 10 milioane de dolari, o casă, a cărei valoare este de 2 milioane de dolari, şi venituri anuale în jur de 100 milioane de dolari. Ce spune Cuvântul lui Dumnezeu despre un astfel de stil de viaţă?
- Filipeni 3.18-20: Pentru că mulţi, despre care v-am spus deseori şi spun şi acum plângând, umblă ca vrăjmaşii crucii lui Hristos, al căror sfârşit este pieirea, al căror dumnezeu este pântecele, şi gloria le este în ruşinea lor, care gândesc cele pământeşti. Pentru că cetăţenia noastră este în ceruri, de unde Îl şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos.
- 1 Timotei 6.5-11: …oameni stricaţi la minte şi lipsiţi de adevăr, care consideră că evlavia este sursă de câştig. Dar evlavia cu mulţumire este mare câştig. Pentru că nimic n-am adus în lume şi nici nu putem lua ceva din ea. Dar, având hrană şi îmbrăcăminte, vom fi mulţumiţi cu acestea. Dar cei care vor să fie bogaţi cad în ispită şi în cursă şi în multe pofte nebune şi vătămătoare, care îi afundă pe oameni în ruină şi în pieire. Pentru că iubirea de bani este o rădăcină a tot felul de rele; după care unii, umblând, s-au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns pe ei înşişi cu multe dureri. Dar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de acestea şi urmăreşte dreptatea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea duhului.
Meyer predică şi o evanghelie a mântuirii falsă a penticostalilor, conform căreia vindecarea trupească şi sănătatea au fost dobândite pentru fiecare creştin deja în jertfa de ispăşire adusă de Hristos şi care acum ar putea fi cerute de la Dumnezeu: „Se poate definitiv avea ce a promis Dumnezeu cuiva, şi acestea nu sunt posesiuni simple. Unul din lucrurile, pe care El le doreşte pentru voi, este sănătatea. Voi aveţi un drept plătit prin sânge, să vă simţiţi bine” (223).
Rătăciri carismatice extreme
Joyce Meyer se declară ofensiv pentru convingerile ei carismatice; ea vesteşte ca aproape toţi carismaticii şi penticostalii: „Eu cred că noi vom putea duce o viaţă de biruinţă numai atunci când înţelegem şi primim botezul în Duhul Sfânt” (226). În zelul ei carismatic ea merge mult prea departe. Jurnalistul evanghelical Karsten Huhn relatează despre spectacolul ei la conferinţa din Basel 2009:
„Indiferent dacă voi vreţi sau nu această rugăciune , eu mă voi ruga totuşi pentru voi”. – „Mă simt călăuzită de Duhul Sfânt, să fac aceasta”. Mulţimea chiuie. Apoi Joyce Meyer strigă focul Duhului Sfânt să vină peste mulţime. „Fiţi plini! În Numele lui Isus! Din cap şi până la picioare! Din înăuntru spre afară! Umpleţi-vă cu Duhul Sfânt (…)” Meyer stă cu braţele întinse la marginea scenei şi strigă: „Minunat! Minunat! Minunat!” – „Am primit o doză mare de Duh Sfânt! Voi aţi avut multă distracţie aici! Dumnezeul meu! Voi sunteţi cu adevărat deosebiţi aici!” (222).
Meyer merge aşa de departe, să răspândească erezia blasfematoare a lui Kenneth Hagin şi a altora, că Isus Hristos ar fi murit după câte se parte spiritual şi ar fi mers în iad. Ea îndrăzneşte să afirme: „Tu nu poţi merge în cer, numai dacă crezi că Isus a ocupat locul tău în iad.” (212). Aceasta este o inducere în eroare întunecată; Domnul Isus a ocupat locul nostru în judecata lui Dumnezeu pe cruce şi după aceea S-a înălţat la Dumnezeu şi Tatăl Său. Apostolul Petru vorbeşte într-un loc că la un anumit moment El a vestit „în închisoare” (aceasta este Împărăţia morţii şi nu iadul) duhurilor păcătoşilor morţi biruinţa Sa (compară cu 1 Petru 3.19).[1]
Afirmaţii defăimătoare la adresa diavolului
Caracterul carismatic extrem al lui Meyer se arată şi în atitudinea obraznică, curajoasă faţă de împotrivitor, în timp ce Cuvântul lui Dumnezeu ne atenţionează în privinţa aceasta şi denumeşte această atitudine ca fiind o caracteristică a ereziei:
- Iuda 8,9: Totuşi, şi aceşti visători întinează în acelaşi fel carnea şi dispreţuiesc stăpânirea şi hulesc gloriile. Dar arhanghelul Mihail, când, împotrivindu-se diavolului, a discutat cu el despre trupul lui Moise, n-a îndrăznit să aducă împotrivă o învinuire de hulă, ci a spus: „Domnul să te mustre!”
Unele citate de la Joyce Meyer ar trebui să fie suficiente în această privinţă: „La arme! Împuşcaţi-l pe satan! Sugrumaţi-l! Legaţi-l! Băgaţi-l în temniţă! Noi putem să-l biruim.” – „O, vai! Veniţi odată! Astăzi dăm un şut diavolului!” – „Aceasta înseamnă să stai tare pe poziţie şi să spui cu putere: ascultă, diavole: eu voi savura viaţa mea!” (213).
Neruşinarea obraznică, la care aţâţă duhul seducător carismatic al acestei femei, este îngrozitoare. Ea se adresează deseori direct lui satan şi îl batjocoreşte cu vorbiri obraznice, exact aşa cum epistola lui Iuda a prorocit despre învăţătorii eretici: „Tu nu mă prinzi, diavole! (…) Şi eu cred în fiecare zi din viaţa mea că diavolului îi pare rău că m-a supărat vreodată. În fiecare zi. Eu cred că în iad el spune în fiecare zi: ‚Aş dori s-o fi lăsat în pace.’ Şi acelaşi lucru se poate petrece şi cu tine. (…) Cere răsplata ta: ‚Dumnezeule, aştept o despăgubire dublă pentru dificultăţile mele!’” (211).
Veghetori faţă de ademeniri
Trăim în ultimul timp înainte de revenirea lui Isus Hristos. Biblia ne atenţionează, că în acest timp vor apărea mulţi înşelători şi profeţi falşi, care vor să ne abată de pe calea îngustă a urmării lui Hristos şi să ne ducă pe calea largă nimicitoare. Cuvântul mărturiseşte despre ei:
- Romani 16.18: Pentru că unii ca aceştia nu slujesc Domnului nostru Hristos, ci pântecelui lor; şi, prin cuvinte dulci şi vorbiri frumoase, amăgesc inimile celor fără răutate [naivi].
Să fim veghetori şi să verificăm ce citim şi ce auzim! Ar trebui ca tocmai în astfel de timpuri provocatoare să nu ne umplem inimile cu mesaje banale şi derutante, ci cu vestirea clară, serioasă a Cuvântului lui Dumnezeu!
- 2 Petru 3.17,18: Voi deci, preaiubiţilor, cunoscând dinainte aceste lucruri, păziţi-vă ca nu cumva, fiind abătuţi de rătăcirea celor nelegiuiţi, să cădeţi din statornicia voastră, ci creşteţi în har şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos. A Lui fie gloria şi acum şi în ziua eternităţii! Amin.
- 2 Timotei 4.1-4: Te îndemn înaintea lui Dumnezeu şi a lui Hristos Isus, care îi va judeca pe cei vii şi pe cei morţi, şi pentru arătarea Sa şi pentru Împărăţia Sa: vesteşte Cuvântul, stăruie la timp şi nelatimp, mustră, ceartă, încurajează cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătura. Pentru că va fi un timp când nu vor suporta învăţătura sănătoasă, ci, dorind să-şi desfăteze urechile, îşi vor strânge o mulţime de învăţători după poftele lor; şi îşi vor întoarce urechea de la adevăr şi se vor abate spre basme.
Sursa: Thorsten Brenscheidt: Spürst du Gott schon oder liest du noch die Bibel? Lage: Lichtzeichen 2014.
http://jesus-is-savior.com/Wolves/joyce_meyers-you_decide.htm
Adnotare
[1]Remarca redacţiei: Noi nu credem că Hristos a vestit ceva în Împărăţia morţii, ci că El a predicat cândva prin Noe acelora care acum sunt în Împărăţia morţii.
Tradus de la: Kitzel in den Ohren: Joyce Meyers angenehme Verfuehrungsbotschaft
Sursa: http://www.das-wort-der-wahrheit.de
ESRA Aktuelle Information Nr. 11
ESRA-Schriftendienst, Ostertagstr. 13, D-71229 Leonberg
Traducere: Ion Simionescu
Încurajare pentru tinerii creştini
Extras din două prelegeri din anii 1948 şi 1964Paul Wilson
Remarca redacţiei:
Paul Wilson avea un dar de a prezenta mesajele sale într-o formă uşor de înţeles, intuitiv şi în cuvinte simple, aşa că el putea atrage pe copii şi pe tineri. În prelegeri speciale s-a adresat creştinilor tineri, ca să-i încurajeze în viaţa lor de credinţă şi să-i îndrume spre o viaţă temătoare de Dumnezeu. Le-a pus foarte mult pe inimă citirea Cuvântului lui Dumnezeu, pentru ca ei să aibă un „ghid de călătorie”, care să-i călăuzească pe drumul corect. La toate întrebările referitoare la credinţă şi viaţa zilnică ei ar trebui să caute călăuzirea şi voia lui Dumnezeu. El însuşi a făcut greşeli în tinereţe şi uneori a mers pe căile proprii, aşa cum el a recunoscut într-o prelegere ţinută înaintea tinerilor.
Caută călăuzirea lui Dumnezeu pentru tine
Cred că în viaţa noastră nu este un timp în care să fim mai mult înclinaţi a hotărî singuri viaţa noastră şi să vrem s-o plănuim, aşa cum sunt anii tinereţii. […] Vorbesc ca unul care a făcut unele experienţe; ca unul, care deseori a ales căile proprii – chiar dacă prin aceasta nu vreau să spun, că era un drum rău. Sunt multe lucruri în viaţă, pentru care trebuie să facem o alegere! Constat astăzi, şi anume, mai mult decât atunci, când eram un bărbat tânăr: tinerii sunt înclinaţi să creadă că ei ar şti toate răspunsurile. Ei par să aibă părerea, că ei ar fi mai înţelepţi decât părinţii lor şi decât bătrânii din Adunare. Rareori gândesc să încredinţeze căile lor Domnului şi să caute călăuzirea Lui.
Nu demult am auzit despre un tânăr, care a luat hotărârea să se mute într-un alt oraş. Nu spun că aşa ceva este fals sau că un credincios niciodată nu ar trebui să-şi schimbe domiciliul. Dar eu aveam impresia, că el a căutat foarte puţin să afle gândurile lui Dumnezeu şi călăuzirea Lui în această chestiune. Întotdeauna sunt argumente omeneşti pro şi contra schimbării domiciliului: posibilităţi profesionale bune, multe locuri de muncă, posibilităţi de câştig deosebite. […] Aproape că nu ne dăm seama ce consecinţe mari depind de deciziile luate de noi. […]
Voi, tinerilor, vă rog căutaţi călăuzirea Domnului, dacă vreţi să vă schimbaţi domiciliul. Vorbesc ca unul care a făcut greşeli. Eu mi-am schimbat de mai multe ori domiciliul; unele schimbări de domiciliu au fost iniţiate de Domnul. Îmi amintesc de o schimbare a domiciliului, la care părea aşa, ca şi cum eu trebuia s-o fac. Astăzi mă îndoiesc, că atunci am cunoscut gândurile Domnului. Dar dacă odată v-aţi schimbat domiciliul – gândiţi-vă că nu mai puteţi schimba ce aţi făcut![1]
[Remarca redacţiei: Desigur aceasta este astăzi mult mai uşor de revenit. Paul Wilson vrea aici să prezinte clar un lucru: Noi ar trebui să discutăm realmente cu Domnul hotărârile noastre şi să întrebăm Cuvântul lui Dumnezeu. Unii au spus uneori: „Am adus totul în rugăciune”, fără să fi deschis cu adevărat Biblia şi să aştepte răspunsul Domnului; lăuntric s-a luat deja o hotărâre. Dacă vrem să schimbăm domiciliul, trebuie de exemplu nu numai să ţinem socoteală că aceasta are a face cu timp şi bani; se pune şi întrebarea; schimbarea domiciliului mă va face să progresez spiritual sau mă va frâna în viaţa de credinţă? Sunt acolo fraţi şi surori, care se strâng cu adevărat în Numele Domnului şi unde El este în mijloc? (Vezi în privinţa aceasta seria noastră de articole: „În care Adunare (Biserică) să merg?”) – Chiar dacă un drum fals pare în timpul nostru să fie uşor de corectat, totuşi iau naştere relaţii care leagă pe unii (de locul nou). O nouă schimbare de domiciliu va însemna întrebări referitoare la un loc de muncă, la o nouă locuinţă. Uneori aceasta este foarte greu şi legat cu osteneală şi conduce ca multe să stea ca obstacole în cale, ca să se poată corecta un drum fals. În mod deosebit pentru credincioşii tineri este important ca ei să ceară sfatul părinţilor sau al creştinilor cu experienţă. Aceste sfaturi trebuie aduse apoi în rugăciune înaintea Domnului şi trebuie verificate pe baza Cuvântului lui Dumnezeu.]
Fă Biblia să fie ghidul tău de călătorie!
Nu uita: Biblia este ghidul de călătorie dumnezeiesc […], şi voi trebuie să urmaţi cu atenţie acest ghid. Dacă nu citiţi Cuvântul lui Dumnezeu, dacă nu înţelegeţi gândurile lui Dumnezeu cu privire la drumul vostru, probabil veţi schimba direcţia spre drumul fals şi probabil veţi merge pe drumul acesta o zi, o lună sau chiar toată viaţa. […] Dumnezeu ne-a dat nu numai un ghid de călătorie […], ci o Persoană, pe care puteţi s-o urmaţi: Isus Hristos este modelul desăvârşit şi Ghidul desăvârşit de călătorie.[2]
Adnotare
[1]Dintr-o prelegere pentru tineri, ţinută în mai 1964 în Sierra Madre, California. Prelegerea se poate procura şi astăzi sub forma de broşură cu titlul Choose the Path la Bible truth Publishers.
[2]Dintr-o prelegere pentru tineri, ţinută în anul 1948 la o conferinţă în Walla Walla, Washington: „We need to Follow a Road Map”.
Tradus de la: Ermutigung für junge Christen
Traducere: Ion Simionescu
Eşti tu o remorcă sau o locomotivă?
Ce sunt eu pentru fraţii mei şi pentru surorile mele?
Inglis Fleming
Verset călăuzitor: Luca 22.32
Luca 22.32: Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu slăbească credinţa ta; şi tu, când te vei întoarce, să-i întăreşti pe fraţii tăi.
„Să-i întăreşti pe fraţii tăi”: aceasta era sarcina lui Petru, după ce el a fost pus în ordine după ce s-a lepădat de Domnul. El însuşi trebuia să fie restabilit, înainte ca el să poată aduce pe alţii pe calea creştină. Aşa s-a făcut, că Domnul i-a zis, când a fost adus înapoi în părtăşie şi slujire: „Paște mieluşeii Mei … Păstoreşte [păzeşte] oile Mele … Paște oile Mele.” În împlinirea poruncii Domnului, Petru a întărit pe fraţii lui în Hristos prin viaţa şi scrisorile lui, prin lucrările şi predicile sale.
Dacă a fost vreodată o zi în care credincioşii să aibă nevoie de întărire, atunci aceasta este astăzi. De aceea ni se adresează cuvântul: „Fiţi tari în Domnul şi în tăria puterii Lui” [Efeseni 6.10]. La El nu este nici o slăbiciune. El este suficient pentru ultimul adormit pe pista de alergare, aşa cum El era pentru primul. El este suficient pentru ai Săi, până s-a încheiat călătoria şi s-a ajuns la ţel.
Spre încurajarea noastră s-a accentuat, că puterea – mărimea nespus de mare a puterii lui Dumnezeu faţă de noi, care a fost efectivă în învierea lui Hristos dintre morţi şi în aducerea la viaţă a credincioşilor – este acum la lucru în noi şi poate să facă nespus de mult, mai mult decât cerem sau gândim noi. Ea lucrează în noi, pentru ca noi să putem pătrunde în gândurile şi planurile lui Dumnezeu, şi prin noi să fie păstrate interesele lui Hristos aici pe pământ. În această putere trebuie noi să fim tari. Ea este o putere atotputernică.
Orice problemă cu privire la binecuvântarea noastră este rezolvată. Păcatele noastre au fost înlăturate pentru totdeauna. Tot ce noi eram după carne, a fost judecat. Duhul Sfânt locuieşte în noi şi ne face capabili să lepădăm carnea şi poftele ei. Da, totul a fost adus în ordine pentru binecuvântarea noastră personală, şi noi am fost înălţaţi, pentru ca în puterea Lui să fim o binecuvântare pentru alţii, „să întărim pe fraţii noştri”, să-i întărim în lucrarea pentru Domnul, pentru răspândirea Evangheliei, pentru „lucrarea de slujire” [Efeseni 4.2] şi pentru sprijinirea sfinţilor, pentru ca ei să poată sta în picioare, chiar şi atunci după ce au biruit totul, şi să nu sacrifice vrăjmaşului nici măcar o palmă de teren sau o iota din adevăr.
„Mângâiaţi pe cei descurajaţi, sprijiniţi pe cei slabi” [1 Tesaloniceni 5.14], „faceţi cărări drepte pentru picioarele voastre, încât ceea ce este şchiop să nu se abată, ci mai degrabă să fie vindecat” [Evrei 12.13].
- Sunt descurajaţi – mângâie-i
- Sunt slabi – sprijină-i
- Sunt şchiopi – mergi tu pe un drum drept înainte, fii un model bun pentru ei, pentru ca ei să nu se împiedice.
Cineva a spus cu privire la o Biserică/Adunare mare, că aceasta se aseamănă cu un schelet al patului pe patru stâlpi. Erau acolo patru fraţi, care făceau toată lucrarea pentru Biserică, restul erau adormiţi. Cei patru au încercat să întărească pe fraţii lor – ceilalţi aveau nevoie de întărire. Ce poziţie de onoare era aceasta!
Fiecare din noi contribuie la întărirea sau la slăbirea întregii Biserici a lui Dumnezeu şi a fiecărei biserici locale a copiilor lui Dumnezeu, la care simţim că îi aparţinem. Dacă umblăm în Duhul şi în această stare întâmpinăm pe alţii, în felul acesta contribuim într-o oarecare măsură la bunăstarea şi întărirea lor, căci „dacă un mădular este glorificat, toate mădularele se bucură împreună”. Pe de altă parte: „dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună” [1 Corinteni 12.26]. Ce gând serios este acesta. Şi noi nu putem schimba adevărul – noi ducem cu noi ori putere ori slăbiciune, oriunde ne-am afla. Fiecare din noi este un ajutor sau un obstacol pentru cei din jur. Însă privilegiul nostru este să fim un ajutor – putere pentru alţii, şi dacă este aşa, atunci „întărim pe fraţii noştri”.
„Sunt mulţi călători pe un vapor, însă sunt puţini cei care fac lucrarea pe vapor”, acesta a fost felul în care un alt creştin bătrân a caracterizat această chestiune. Aceasta este adevărat cu privire la Biserică în general, şi este adevărat în sens larg şi cu privire la fiecare adunare locală de creştini. Sunt puţini lucrători, şi ceilalţi sunt purtaţi prin ajutorul acestora. Şi întotdeauna a fost aşa în istoria Bisericii pe pământ. Au fost tari şi au fost slabi.
Desigur locul de onoare ar trebui să fie dorit de noi. Ar trebui să dorim foarte mult să fim putere şi nu slăbiciune pentru cei care sunt creştini credincioşi ca şi noi; şi fiecare din noi poate fi aşa în tăria puterii lui. Este cu adevărat un privilegiu pentru noi să fim spre bunăstarea şi ajutorul preaiubiţilor noştri. Şi dacă privim în jurul nostru şi vedem aşa de mulţi preaiubiţi ai Domnului fără pace şi fără siguranţă şi aşa de mulţi fără hrană şi fără îngrijire cu privire la cuvântul credinţei şi al învăţăturii sănătoase, aceasta ar trebui să ne trezească, ca să devenim activi pentru binecuvântarea lor. Domnul nostru stă înaintea uşii şi plata Sa este cu El.
„De aceea, fraţii mei preaiubiţi, fiţi tari, neclintiţi, prisosind întotdeauna în lucrarea Domnului, ştiind că osteneala voastră nu este zadarnică în Domnul” (1 Corinteni 15.58).
„Un slujitor de folos”
Din viaţa evanghelistului Marcu
Clifford Henry Brown
Doresc în după-masa acestei zile să spun ceva despre Ioan Marcu, şi anume pe baza relatării din Scriptură despre viaţa sa. Cuvântul lui Dumnezeu dă învăţătură prin prescripţii, proverbe, istorie şi modele. Dumnezeu explică astfel în diferite feluri drumul credinţei. De aceea vom face bine să ţinem seama de fiecare element al adevărului, oricât de mic ar fi el, căci referirile indirecte ne sunt deosebit de folositoare.
Ioan Marcu este amintit pentru prima dată în Faptele apostolilor 12.11,12:
Faptele apostolilor 12.11,12: Şi Petru, revenindu-şi, a spus: „Acum ştiu cu adevărat că Domnul a trimis pe îngerul Său şi m-a scos din mâna lui Irod şi din toată aşteptarea poporului iudeilor”. Şi, după ce şi-a dat bine seama, a venit la casa Mariei, mama lui Ioan, numit şi Marcu, unde erau adunaţi mulţi şi se rugau.
Să fim atenţi aici la împrejurări. Petru a fost luat captiv. Împăratul Irod voia să-l omoare, aşa cum a făcut puţin înainte cu apostolul Iacov; însă în această hotărâre nu a ţinut seama de Dumnezeu. Cu toate că mai târziu Petru trebuia să moştenească o cunună de martir – acum timpul lui nu venise încă. Încă nu, căci Dumnezeu a considerat oportun ca nici o armă să nu poată fi construită împotriva lui, ca să-i ia viaţa.
După ce Petru a fost eliberat prin puterea şi prezenţa îngerului, el stă în oraş complet singur pe stradă. Este noapte. El se opreşte, să gândească ce să facă. Pot să mi-l imaginez adâncit în gânduri: „Ce să fac acum?” După aceea se hotărăşte: „Voi merge la casa mamei lui Ioan Marcu.” De ce el a ales tocmai această casă? Deoarece el cunoştea atmosfera acestei case. El nu era un necunoscut acolo. Ştia foarte bine, că acolo se susţinea cauza lui Isus. El era sigur, că ei se îngrijorau pentru el, că este în închisoare. Da, acolo se va duce.
Să ne oprim aici, şi să ne întrebăm singuri? Dacă cineva este cufundat în greutăţi şi se întreabă: „Unde aş putea să mă duc, ca să primesc ajutor spiritual?”, se va hotărî el atunci să vină la tine? Nu este aceasta o întrebare serioasă pentru fiecare din noi?
Să privim mai îndeaproape casa lui Ioan Marcu. Ce se face acolo? Se roagă. De curând am fost mişcat de o idee călăuzitoare, pe care am citit-o undeva: „Familia care se roagă împreună rămâne unită.” Ce privilegiu mare, să creşti într-un astfel de cămin! Ioan Marcu avea un fundal demn de invidiat: el avea o mamă care se ruga. Ai tu o mamă, care te-a învăţat să re rogi? Este viaţa ta astăzi un răspuns la rugăciunile ei? Tatăl lui Marcu nu este amintit aici. Probabil murise. Oricum ar fi, rămâne faptul, că aici este amintită în mod deosebit mama. Ea pare să fie răspunzătoare pentru casă. Eşti tu o mamă, care poartă singură răspunderea să educe pe copiii ei pentru Domnul? Atunci fii curajoasă! Gândeşte la mama lui Ioan Marcu.
O altă referire la această situaţie găsim în prima epistolă a lui Petru, care a fost scrisă la mult timp după această noapte. Acolo Petru scrie în ultimul capitol în versetul 13:
1 Petru 5.13: Vă salută cea împreună-aleasă, care este în Babilon, şi Marcu, fiul meu.
Deduc că Ioan Marcu a venit la credinţă prin slujba personală a lui Petru. Aceasta ne conduce la un alt gând: dacă Dumnezeu te foloseşte ca să conduci pe cineva la Isus, atunci între voi va rămâne o legătură deosebită cât timp veţi trăi. Vei fi totdeauna interesat de creşterea în credinţă a lui sau a ei. Fără îndoială mama lui Ioan Marcu l-a crescut în disciplina şi sub mustrarea Domnului şi s-a rugat mult pentru el. Prin slujba lui Petru el a fost condus la o hotărâre concretă pentru Hristos. De aceea niciunul dintre noi să nu gândească, că, dacă noi am condus pe cineva la Hristos, hotărârea acestuia se datorează numai nouă. Foarte probabil alţii înaintea noastră au lucrat şi noi am continuat lucrarea lor. Numai Dumnezeu ştie şi El va răsplăti pe cel căruia i se cuvine plata.
Să citim acum în capitolul 11 din Faptele apostolilor, versetele 29 şi 30 şi la sfârşitul capitolului 12, versetele 24 şi 25:
Faptele apostolilor 11.29,30: Şi ucenicii au hotărât ca, după prosperitatea fiecăruia, să trimită fiecare ceva, spre slujire, fraţilor care locuiau în Iudeea, ceea ce au şi făcut, trimiţând acestea bătrânilor prin mâna lui Barnaba şi a lui Saul.
Faptele apostolilor 12.24,25: Dar Cuvântul lui Dumnezeu creştea şi se înmulţea. Şi Barnaba şi Saul, după ce şi-au împlinit slujba, s-au întors la Ierusalim, luând cu ei şi pe Ioan, care era numit Marcu.
Aici întâlnim din nou pe tânărul nostru Marcu. Dintr-un alt loc din Biblie aflăm că Barnaba era unchiul lui Ioan Marcu (Coloseni 4.10). Judecând după ceea ce găsim în alte pasaje din Biblie, cred că Marcu a fost foarte preţuit de unchiul său. Aceasta este uşor de înţeles, căci între ei erau nu numai legături naturale, ci şi spirituale.
Barnaba şi Saul au plecat la Ierusalim, ca să ducă colecta pentru săraci. Înainte de întoarcerea lor, ei au considerat bine să ia pe nepotul lui Barnaba cu ei la Antiohia. Foarte probabil s-au dus la casa mamei lui, unde s-au făcut rugăciuni intense pentru Petru. Desigur mama lui Ioan Marcu a fost mulţumitoare Domnului că fratele ei şi Saul au acordat o încredere aşa de mare fiului ei, ca să-l aleagă ca însoţitor al călătoriei lor.
Barnaba, unchiul lui Ioan Marcu, era un om deosebit. Nu ştiu, ca Scriptura să spună despre un altul: „Pentru că era un om bun şi plin de Duh Sfânt” (Faptele apostolilor 11.24). Aceasta nu se poate spune despre fiecare credincios. Un credincios poate fi un om fidel şi cu toate acestea nu poate fi numit un „om bun”. În această expresie este cuprins un sens deosebit, de care ai plăcere, dar pe care nu-l poţi explica. Noi toţi cunoaştem astfel de oameni, ne gândim cu plăcere la ei şi vorbim cu plăcere despre ei.
În Faptele apostolilor 13.1-4 regăsim pe aceşti trei bărbaţi, Barnaba, Saul şi Marcu, şi anume activ legaţi cu adunarea din Antiohia. Desigur Ioan Marcu a învăţat mult prin slujbele felurite, care au avut loc în această adunare binecuvântată. Adunarea din Antiohia a avut cu adevărat o poziţie cheie între adunările constituite dintre păgâni. În acest timp a devenit clar printr-o revelaţie divină, că era voia lui Dumnezeu, ca Barnaba şi Saul să plece într-o slujbă misionară deosebită. În versetele 3 şi 4 se spune: „Atunci, după ce au postit şi s-au rugat şi au pus mâinile peste ei, le-au dat drumul. Ei deci, fiind trimişi de Duhul Sfânt, au coborât la Seleucia şi de acolo au plecat cu corabia spre Cipru.” Adunările credincioşilor din primele secole au trimis fraţi pentru o slujbă specială pentru Domnul şi prin aceasta au dovedit solidaritatea lor. Nu era o instalare oficială pe funcţie, ci mai mult o dovadă de identificare cu slujba misionarilor.
„Fiind trimişi de Duhul Sfânt …”. Să observăm că era Duhul Sfânt, Cel care îi trimitea, nu fraţii. Îmi amintesc de o soră, care deseori întreba, de ce fraţii nu o trimit în misiune peste ocean. I-am spus, că ea ar putea să aştepte aceasta până la sfârşitul vieţii ei, dar ea nu va vedea împlinită dorinţa ei. Noi nu trimitem misionari. Ce autoritate avem noi din Cuvântul lui Dumnezeu, ca să trimitem pe cineva? Dumnezeu este Acela care prin Duhul Sfânt trimite pe lucrătorii Săi la seceriş. Noi ne putem identifica cu ei, dar nu putem să-i trimitem.
Versetul 5 spune: „Şi, fiind în Salamina, au vestit Cuvântul lui Dumnezeu în sinagogile iudeilor. Şi aveau şi pe Ioan, ca slujitor.” Să nu supraevaluăm cuvântul „slujitor”. Cuvântul tradus din greacă aici înseamnă în original „ajutorul unui vâslaş”. Din acest înţeles textual s-a transformat cu timpul în ajutor al altuia în slujbă (în traducerea lui Darby: attendant).
De aceea Ioan Marcu a însoţit pe Barnaba şi Saul ca ajutor al lor. Cred că cei mai mulţi din aceia care au intrat în slujba permanentă au început pe treapta cea mai de jos. Primele lor încercări le-au făcut în mod obişnuit sub supravegherea şi sfatul fraţilor mai în vârstă. Tot aşa şi Marcu a făcut aici, ca să zicem aşa, practica. El era într-o tovărăşie minunată. Imaginaţi-vă aceasta: să ai ocazia să călătoreşti cu „un om bun, plin de Duhul Sfânt”, şi cu Pavel, marele apostol al naţiunilor! De aceea Ioan Marcu a ocupat o poziţie demnă de invidiat. Unul din lucrurile triste din viaţa noastră este, că deseori noi nu cunoaştem privilegiul nostru mare. Noi nu numărăm totdeauna binecuvântările, pe care le-am primit. Noi nu cunoaştem totdeauna „ziua cercetării noastre”. Probabil acum ne dorim mult poienile verzi din depărtare şi nu observăm că suntem înconjuraţi de binecuvântarea bogată a Domnului.
Grupa celor trei, constituită din Barnaba, Pavel şi Marcu, porneşte. Ei îşi iau timp, ca pe drumul lor să vestească Evanghelia. Probabil Ioan Marcu şi-a dat seama că pentru viaţa unui misionar aparţine mai mult decât el şi-a imaginat. Se pare că mai înainte el nu s-a aşezat să estimeze cheltuielile. Gândurile la acasă şi la cei dragi păreau să devină prea tari pentru el, decât ca el să poată continua cu lucrarea. În Perga în Pamfilia a ajuns la punctul culminant al descurajării lui. Citim:
Faptele apostolilor 13.13: Şi, mergând cu corabia de la Pafos, Pavel şi cei cu el au venit la Perga Pamfiliei. Şi Ioan s-a despărţit de ei şi s-a reîntors la Ierusalim.
Dar acesta nu este sfârşitul istoriei. Când Dumnezeu ne prezintă viaţa unui sfânt, atunci El nu trece nimic sub tăcere; El ne dă o imagine completă – spre câştigul nostru şi spre învăţătura noastră. Când citesc Biblia mea, mulţumesc lui Dumnezeu, că Lui I-a plăcut să folosească instrumente imperfecte. Aceasta îmi dă curaj să merg mai departe pe drumul credinţei. Nu este tot aşa şi cu voi? La citirea atentă a relatărilor despre viaţa slujitorilor lui Dumnezeu în Cuvântul Său constatăm că ei toţi într-un fel sau altul aveau greşeli. A fost numai un singur Slujitor desăvârşit.
După ce Marcu s-a hotărât să se întoarcă acasă, şi Pavel şi Barnaba au mers singuri mai departe, i-a întâmpinat o furtună puternică. Pavel o fost lovit brutal cu pietre şi lăsat la marginea drumului, deoarece considerau că era mort. Într-adevăr, Ioan Marcu a scăpat prin plecarea lui de multe greutăţi, însă ce pată de ruşine era pe el! Însă aceasta nu era totul; comportarea lui trebuia mai târziu să conducă la consecinţe şi mai triste.
Să citim Faptele apostolilor 15.35,36:
Faptele apostolilor 15.35,36: Şi Pavel şi Barnaba au stat în Antiohia, învăţându-i şi vestind Cuvântul Evangheliei Domnului, împreună cu mulţi alţii. Dar, după câteva zile, Pavel i-a zis lui Barnaba: „Să ne întoarcem acum şi să-i vizităm pe fraţii din fiecare cetate în care am vestit Cuvântul Domnului şi să vedem cum se află.”
Aceasta era o hotărâre bună, nu-i aşa? Dacă ai condus oameni la Isus, atunci responsabilitatea noastră faţă de ei nu s-a terminat. Cuvântul lui Dumnezeu confirmă aceasta. Pavel şi Barnaba au hotărât să viziteze pe aceşti oameni convertiţi, ca să vadă cum le mergea. Caracteristica unui păstor adevărat este să se îngrijească de bunăstarea oilor.
Acum ajungem la un eveniment dureros în viaţa acestor bărbaţi iubiţi ai lui Dumnezeu, Barnaba şi Pavel. În slujba pentru Domnul se întâmplă ca noi să ajungem în situaţii la care noi am fi renunţat mai bine. Năzuim după cineva care să ne preia hotărârea; cu toate acestea observăm, că nu putem s-o ocolim. Într-o astfel de situaţie trebuie să fim curajoşi. Aici stau doi bărbaţi faţă în faţă: Barnaba, un om al lui Dumnezeu, şi Pavel, slujitorul cel mai consacrat, pe care Dumnezeu l-a avut vreodată. Ei s-au împotmolit cu privire la utilitatea luării lui Ioan Marcu împreună cu ei în călătorie. Să citim mai departe relatarea din Faptele apostolilor 15:
Faptele apostolilor 15.38-40: dar Pavel considera că nu este bine să-l ia cu ei pe acela care îi părăsise în Pamfilia şi nu mersese cu ei în lucrare. A apărut deci o astfel de neînţelegere între ei, încât s-au despărţit unul de altul; şi Barnaba, luând cu sine pe Marcu, a plecat cu corabia spre Cipru; iar Pavel, alegând pe Sila, a plecat, încredinţat de fraţi harului lui Dumnezeu.
Ambele părţi păreau hotărâte să-şi impună voinţa. Ce trist! Pe baza relatării putem presupune că neînţelegerea s-a desfăşurat în felul următor: Barnaba a propus: „Luăm cu noi pe nepotul meu.” Pavel a replicat: „Nu-l luăm cu noi; îl cunosc. El ne-a părăsit, atunci când aveam cea mai mare nevoie de el. Nu, nu vreau ca el să vină cu noi.” Dar Barnaba nu a cedat: „El este nepotul meu şi el vine cu noi.” Astfel cearta a escalat. Îmi pot imagina, că nici Barnaba şi nici Pavel nu au folosit cuvinte plăcute. Dar oricum ar fi: potrivit relatării, rămâne realitatea tristă, că aceşti doi bărbaţi dedicaţi lui Dumnezeu niciodată nu vor mai lucra împreună. Nu este tragic aceasta? Şi cu toate acestea istoria Bisericii lui Dumnezeu arată multe exemple de felul acesta.
Deci Barnaba a plecat cu corabia împreună cu nepotul său; însă nu se aminteşte, că rugăciunile sfinţilor i-ar fi trimis. Când citim aşa ceva, inimile noastre se împovărează. Un bărbat aşa de credincios şi o greşeală aşa de mare! Doresc aici să fac o remarcă, pe care o consider foarte potrivită şi importantă. Care a fost motivul greşelii lui Barnaba? Era rudenia de sânge, legăturile naturale. În timpul celor cincizeci de ani ai vieţii mele în adunările sfinţilor am văzut multe frecuşuri şi greutăţi. O parte, nu deloc neînsemnată, a constituit-o această chestiune: legăturile de sânge. Incapacitatea unui sfânt de a judeca real lucrurile, atunci când este vorba de carnea proprie şi sângele propriu, este sfâşietoare. Nimeni dintre noi nu este scutit de aceasta.
În contrast cu aceasta citim în Vechiul Testament un exemplu pozitiv, şi anume din Exodul capitolele 32-33. Moise era suit pe munte, ca să primească Legea din gura lui Dumnezeu. Când s-a reîntors în tabără a văzut că fratele său Aaron a ademenit poporul la rebeliune şi idolatrie. Sub conducerea lui Aaron şi cu ajutorul lui au făcut un viţel din aur şi i s-au închinat. Moise a făcut o cercetare imparţială şi a constat că fratele lui era încurcat în contravenţie. Dar aceasta nu l-a împiedicat pe Moise de la o faptă curajoasă şi hotărâtă. El a făcut cunoscut cu voce tare: „Cine este pentru Domnul: la mine!” Seminţia lui Levi s-a strâns la el şi el i-a dat porunca: „Fiecare să-şi pună sabia la coapsă … şi fiecare să ucidă pe fratele său … Consacraţi-vă astăzi pentru Domnul, fiecare împotriva fiului său şi împotriva fratelui său” (Exodul 32.26-29). Ei au fost ascultători. Legăturile de sânge nu i-a reţinut.
Dacă citim Deuteronomul 33.1, vom vedea cum a evaluat Dumnezeu această ascultare imediată: „Şi aceasta este binecuvântarea cu care a binecuvântat Moise, omul lui Dumnezeu, pe fiii lui Israel înaintea morţii sale.” Acum versetul 8: „Şi despre Levi a zis: Tumim al tău şi Urim al tău sunt pentru bărbatul evlavios al tău, pe care l-ai încercat la Masa, cu care te-ai certat la apele Meriba.” Aceasta este o afirmaţie foarte deosebită, pe care Domnul a lăsat-o să fie scrisă aici cu privire la această ascultare dezinteresată. În versetele 9 până la 11 Dumnezeu vorbeşte direct despre acest caz: „Care a zis despre tatăl său şi despre mama sa: «Nu i-am văzut!» Şi n-a recunoscut pe fraţii săi şi n-a cunoscut pe fiii săi; pentru că ei au păzit cuvântul Tău şi au ţinut legământul Tău. Ei vor învăţa pe Iacov judecăţile Tale şi pe Israel Legea Ta; ei vor pune tămâie înaintea nărilor Tale şi arderea-de-tot pe altarul Tău. Binecuvântează, Doamne, tăria lui şi să-Ţi fie plăcută lucrarea mâinilor lui.” Nu se ridică aici un monument deosebit leviţilor pentru credincioşia necondiţionată cu privire la cauza lui Dumnezeu? Când ei au dat la o parte puterea legăturilor naturale, nici pe departe nu s-au gândit că Dumnezeu le va acorda o astfel de poziţie de încredere înaltă şi responsabilitate.
Fie ca noi toţi să învăţăm din acest eveniment o lecţie importantă! Vai, câte necazuri au luat naştere în adunările sfinţilor, deoarece ei au neglijat să dea la o parte legăturile de sânge, atunci când a fost vorba de decizii majore în biserică! Acest loc slab al nostru ne împiedică deseori să practicăm în biserică disciplina necesară. Să rezumăm: între noi sunt relativ puţini leviţi adevăraţi.
Mântuirea o primim gratis, dar noi trebuie să plătim un preţ, ca să devenim ucenici. Să citim Luca 14.26,27: „Dacă vine cineva la Mine şi nu-şi urăşte tatăl, şi mama, şi soţia, şi copiii, şi fraţii, şi surorile, şi chiar propria sa viaţă, nu poate fi ucenic al Meu; şi oricine nu-şi poartă crucea sa şi vine după Mine nu poate fi ucenic al Meu.” Fie ca noi toţi să învăţăm din comportarea greşită regretabilă a lui Barnaba: că pe drumul credinţei noastre legăturile de sânge niciodată să nu fie mai importante decât voia lui Dumnezeu!
Nu este semnificativ că Duhul a acoperit complet cu un văl lucrarea lui Barnaba şi a nepotului său? Faptele apostolilor 15.39 relatează, că Barnaba a luat cu sine pe Marcu şi au plecat cu corabia spre Cipru. Acesta era acelaşi drum, pe care a mers Marcu atunci când a devenit descurajat şi s-a întors înapoi. În contrast cu tăcerea despre călătoria lor citim o relatare detaliată despre călătoria reuşită a lui Pavel şi a noului său însoţitor Sila. Abia câţiva ani mai târziu auzim ceva despre Ioan Marcu.
Vrem acum să ne îndreptăm spre partea luminoasă a istoriei şi citim Coloseni 4.10:
Coloseni 4.10: Vă salută Aristarh, cel împreună-întemniţat cu mine, şi Marcu, vărul lui Barnaba, despre care aţi primit porunci (dacă va veni la voi, primiţi-l!)
După anii mulţi, care au trecut de când am auzit ultima dată despre Ioan Marcu, putem presupune cu siguranţă că el a devenit mult mai matur şi mai înţelept în slujba sa. Şi Pavel este acum bătrân; el se apropie de finalul slujbei sale de mărturie pentru Hristos. Cât de îndurător este totuşi Duhul lui Dumnezeu, că El ne lasă să ştim, că acela, care a întors spatele lui Pavel şi prin aceasta a pierdut încrederea lui, după mult timp savurează din nou recunoştinţa lui. Pavel roagă în mod deosebit pe credincioşii din Colose, să primească pe Marcu, dacă el va veni la ei. Să observăm cât de atent este Duhul Sfânt să identifice pe acest „Marcu”, pentru ca noi să nu tragem grăbit concluzia că ar fi vorba de o altă persoană cu acelaşi nume. Nu, este aceeaşi persoană, nepotul lui Barnaba, care acum şi-a recăpătat încrederea la Pavel. Pavel era unul care a parcurs şcoala lui Dumnezeu. De îndată ce el a descoperit că un slujitor al Domnului, care a eşuat, şi-a recunoscut greşelile, el era primul care să-l ierte. Versetul 10 din Coloseni 4 este asemenea unei scrisori de recomandare pentru Marcu semnată de mâna apostolului Pavel.
Este şi o scrisoare mai târzie. Să deschidem la 2 Timotei 4.6: „Pentru că eu sunt deja turnat ca o jertfă de băutură şi timpul plecării mele a venit.” El scrie aceasta în a doua sa întemniţare, scurt înainte de moartea sa. Prin aceasta această scrisoare este deosebit de emoţionantă. Citim versetele 7-11:
2 Timotei 4.7-11: M-am luptat lupta cea bună, am terminat alergarea, am păzit credinţa; de acum îmi este pusă înainte cununa dreptăţii, pe care mi-o va da Domnul, dreptul Judecător, în ziua aceea; şi nu numai mie, ci şi tuturor celor care iubesc arătarea Sa. Străduieşte-te să vii curând la mine; pentru că Dima m-a părăsit, iubind veacul de acum, şi a plecat la Tesalonic; Crescens, în Galatia, Tit în Dalmaţia; numai Luca este cu mine. Ia-l pe Marcu şi adu-l cu tine, pentru că îmi este folositor pentru slujbă.
Am îndrăznit să scot în evidenţă ultima frază. Cât de minunate sunt totuşi căile lui Dumnezeu! El a vegheat cu credincioşie, ca această recomandare neîngrădită despre Ioan Marcu să se găsească în Scriptură ca ajutor folositor. Nu este măreţ lucrul acesta? „El îmi este folositor”. Această expresie adaugă valoare acestei exprimări de laudă, deoarece ea este aproape ultimele rânduri ale textului inspirat, care [ne-]au fost date vreodată prin apostolul Pavel.
Iubite creştin, iubite slujitor al Domnului, tu şi eu, noi am făcut greşeli, probabil greşeli dureroase. Să nu ne descurajăm; să nu renunţăm; să nu gândim, că Dumnezeu nu vrea să ne mai folosească! Cum poţi fi reabilitat? Să ne plecăm şi să ne smerim înaintea Lui şi să-I mărturisim eşecul nostru şi păcatul nostru. Să nu ne îndreptăţim şi să nu ne retragem indiferenţi de la responsabilitatea noastră. Să recunoaştem simplu: „Am acţionat fals!” Recunoaşte totul şi vei fi uimit cât de îndurători şi îngăduitori sunt fraţii tăi şi surorile tale. Îmi amintesc de un frate bătrân, care la începutul unei ore de rugăciune s-a ridicat şi a mărturisit pe faţă atitudinea lui necorespunzătoare într-o anumită situaţie, care a întristat pe fraţii şi surorile lui. El a spus: „Eu n-am avut dreptate, fraţii mei au avut dreptate.” Când după aceea sfinţii s-au plecat pe genunchi la rugăciune, nu a fost nici măcar o singură rugăciune, în care să nu se recunoască o reacţie profundă la mărturisirea smerită a fratelui nostru, că el a făcut o greşeală. Mult timp ne-am gândit la această întâmplare.
Acum vine partea cea mai frumoasă a studiului nostru cu privire la viaţa lui Ioan Marcu:
Matei 23.12: Şi oricine se va înălţa pe sine însuşi va fi smerit.
Primul (privit în timp), cel căruia Dumnezeu i-a încredinţat relatarea inspirată despre viaţa lui Isus, nu a fost altul decât Ioan Marcu. Şi mai remarcabilă este realitatea, că evanghelia sa este cea care ne prezintă pe Domnul nostru ca Slujitorul desăvârşit. Tot aşa Marcu descrie pe Domnul ca jertfă pentru păcat. Fără jertfă pentru păcat Dumnezeu nu ar fi luat pe nimeni ca slujitor al Său (în afară de Hristos). Dacă Hristos nu ar interveni pentru noi ca Preot, Dumnezeu ar fi renunţat deja demult la noi. Cât de încurajatoare este totuşi cunoaşterea: „El îmi înviorează sufletul; mă conduce pe cărări ale dreptăţii, datorită Numelui Său” (Psalm 23.3).
Încheiem studiul nostru cu ultimele două versete ale evangheliei după Marcu: „Domnul deci, după ce le-a vorbit, a fost înălţat la cer şi S-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu. Şi ei, plecând, au predicat pretutindeni, Domnul lucrând cu ei şi întărind cuvântul prin semnele care-l urmau. Amin.”
Controlează lumea gândurilor tale
Sunt eu răspunzător de gândurile mele?
David R. Reid
Versete călăuzitoare: Romani 12.2; 2 Corinteni 10.5; Filipeni 2.3; 4.8; 1 Petru 1.13
Introducere
Titlul „Controlul gândurilor”[1] nu trebuie să dea impresia unei transe hipnotice sau a spălării minţii comuniste. Ea are a face cu responsabilitatea creştinilor, de a-şi controla gândirea. Biblia arată că viaţa gândurilor unui creştin născut din nou joacă un rol decisiv. Ceea ce suntem noi este influenţat în cea mai mare parte prin ceea ce gândim şi cum gândim. Proverbele 23.7 spune: „Aşa cum gândeşte [omul] în sufletul său, aşa este el.” Sfânta Scriptură ne arată nu numai responsabilitatea asupra gândurilor noastre, ci şi unele linii directoare clare, care atrag după sine o viaţă a gândurilor ordonată şi plăcută lui Dumnezeu. Să studiem mai exact unele locuri din Biblie, care se preocupă cu controlul gândurilor.
Înnoirea minţii
Romani 12.2: … fiţi transformaţi, prin înnoirea minţii …
În Romani 12.2 suntem solicitaţi să ne schimbăm felul de gândire. Noi nu trebuie să gândim aşa cum gândeşte lumea, ci aşa cum gândeşte Dumnezeu. Să observăm că prin expresia „lumea” nu este vorba numai de lucruri fără valoare sau de o listă de tabu. „Lumea” este în principiu un sistem de valori, care stă în contrast cu valorile biblice. Felul nostru de gândire trebuie să fie subordonat felului de gândire dumnezeiesc. De exemplu lumea spune, că tu trebuie să fii primul, dacă vrei să fi mare. Porneşte, la lucru, fi numărul unu! Însă Dumnezeu spune: dacă cineva vrea să fie cu adevărat mare, „să fie slujitorul tuturor” (Matei 20.25-28). Ne-am adaptat noi la sistemul de valori ale lumii sau ne-am transformat după felul de gândire al lui Dumnezeu? Slujim noi unii altora, sau ne manipulăm unii pe alţii? Care este adevărata noastră motivare, atunci când aspirăm la poziţii de conducere?
Observăm că deseori creştinii acţionează mai uşor conform etaloanelor lumeşti decât conform etaloanelor biblice. De cele mai multe ori nu avem probleme cu alcoolul şi drogurile, însă suntem ca mai înainte carnali, dacă năzuim după mărire, în loc să slujim unii altora. Acesta este numai un exemplu, care arată cum valorile lui Dumnezeu se deosebesc de cele ale lumii. Putem privi şi alte valori biblice în Matei 6.32,33 şi Luca 6.38 şi vom vedea cât de mult se deosebesc ele de sistemele de valori ale lumii. Creştinii trebuie să verifice permanent motivele, părerile şi convingerile lor, căci satan este un maestru al înşelătoriei, amăgindu-ne că cele două etaloane ale valorii nu ar fi aşa de diferite.
În afară de aceasta Romani 12.2 ne spune că înnoirea permanentă a minţii noastre este singura posibilitate prin care gândirea noastră se schimbă de la asemănarea cu sistemul de valori al lumii. Înnoirea gândirii noastre conţine o hrănire permanentă cu Cuvântul lui Dumnezeu. „Digerarea” constantă a etaloanelor biblice va înnoi mintea noastră şi o va controla. Gândirea noastră precum şi faptele noastre nu vor mai fi determinate de lume, ci tot mai mult de voia lui Dumnezeu – „cea bună, plăcută şi desăvârşită.”
Gândurile luate în robie
2 Corinteni 10.5: … înrobind orice gând ascultării de Hristos.
Un alt principiu al controlului gândurilor este luarea în captivitate a gândurilor. În 2 Corinteni 10.5 citim că noi trebuie să facem fiecare gând rob al ascultării de Hristos. Gândurile imorale şi egoiste trebuie ţinute sub control, aşa cum erau ţinuţi prizonierii în timpuri de război. Ia seama că în contextul acestui pasaj biblic este vorba de ducerea luptei spirituale (2 Corinteni 10.3-5). Ne este aproape imposibil să oprim gândurile păcătoase să nu vină în mintea noastră, însă noi putem veghea, ca să nu ne preocupăm cu gânduri păcătoase. Martin Luther a spus odată: „Tu nu poţi opri păsările să nu zboare deasupra capului tău, dar le poţi interzice să-şi facă cuib pe capul tău.” Noi putem înceta să fantazăm. Putem înceta să citim anumite cărţi. Putem înceta să privim anumite filme, care strică gândurile noastre – la fel unele shows la televizor! Pe scurt spus, noi putem păzi mintea noastră să se preocupe cu gânduri care nu onorează pe Domnul Isus. Putem controla o mulţime de lucruri, care pătrund în gândurile noastre, şi putem controla foarte sigur, cu ce se preocupă gândurile noastre. Să nu permitem gândurilor dăunătoare să preia controlul asupra vieţii gândurilor noastre!
Să considerăm pe altul mai presus de noi înşine
Filipeni 2.3: … în smerenie, unul considerându-l pe altul mai presus de sine însuşi.
Un fel de gândire smerit este de asemenea o parte importantă a controlului gândurilor. Cu toate că este mai uşor să vorbim despre responsabilitatea de a stăvili mândria noastră, decât de a o practica, Filipeni 2.2-4 ne dă anumite linii de ghidare clare, cum putem obţine smerenia. Versetul 3 ne dă unele sfaturi foarte practice, cum se poate stăvili mândria. Niciodată să nu gândeşti despre tine mai bine sau mai sus decât despre omul cu care ai a face – chiar dacă tu eşti mai iscusit sau mai bogat sau mai în vârstă sau mai frumos sau mai sportiv, şi aşa mai departe. Totdeauna să-l consideri pe celălalt mai presus de tine însuţi. Cu toate că Dumnezeu a creat pe toţi oamenii la fel, totuşi El ne spune în locul acesta din Scriptură că este o cheie pentru controlul gândurilor în domeniul mândriei; să consideri pe celălalt mai presus de tine însuţi. Aceste versete au fost adresate iniţial la credincioşi. Cu siguranţă în Filipi erau unii credincioşi mai talentaţi decât alţii, unii purtau mai mult povara lucrului decât alţii, şi unii erau „mai spirituali” decât alţii. Şi tocmai în această situaţie îndrumarea dată de Dumnezeu era pentru fiecare, să considere pe celălalt mai presus de sine însuşi! Poţi fi sigur, că noi am avea mândria mai mult sub control, dacă am respecta această îndrumare şi am avea gândurile noastre mai mult sub control. Un creştin mândru pare să aibă totul sub control, dar mândria necontrolată se extinde întotdeauna în valuri distrugătoare asupra altor oameni şi este un semn sigur al unei lumi a gândurilor necontrolate înaintea lui Dumnezeu.
Renunţare la prejudecăţi
Filipeni 4.8: … dacă este vreo virtute şi dacă este vreo laudă, la acestea gândiţi
La fel de necesară este învingerea prejudecăţilor faţă de alţii. Această răspundere se întâlneşte în Filipeni 4.8, unde versetul acesta este studiat pe baza întregului plan secund al întregii epistole către Filipeni. Un motiv, pentru care apostolul scrie epistola aceasta, era începutul unei sciziuni în biserică. Motivul acestei sciziuni este necunoscut, dar nu este vorba de învăţătura de bază. Se pare că era vorba de un lucru secundar, în care biserica nu putea ajunge la unison – probabil o decizie financiară! În orice caz pare aşa că frecuşurile au condus la rivalitate şi atitudini negative între credincioşii din Filipi. Două femei pline de râvnă, Evodia şi Sintihia, erau active în mod deosebit în privinţa aceasta (Filipeni 4.2,3). Pavel ştia foarte bine, că dintr-un ţânţar se putea face un elefant. De aceea el solicita pe filipeni în întreaga scrisoare să iubească dezinteresat pe celălalt (vezi de exemplu şi contextul cunoscutului loc hristologic din Filipeni 2.5-11).
În Filipeni 4 se continuă îndemnurile referitoare la unitate:
- Filipenii erau solicitaţi ca împreună cu toţi credincioşii să practice blândeţea (stăpânirea de sine în cazul provocărilor; Filipeni 4.5)
- Ei nu ar trebui să se îngrijoreze de ceva în împrejurările în care se aflau – chiar dacă lucrurile nu se desfăşurau conform cu părerea lor (Filipeni 4.6).
- Pacea gândurilor şi inimii prin rugăciune (şi nu prin vorbiri manipulatoare ale altora) era calea de urmat (Filipeni 4.6,7).
Şi acum în Filipeni 4.8 li se dă filipenilor o ultimă „recomandare” pe calea lor spre o unitate mai mare. Ei trebuiau să gândească pozitiv unii despre alţii! Aceasta este valabil şi pentru noi! Noi nu trebuie să lăsăm gândurile noastre să se învârtă în jurul greşelilor fraţilor şi surorilor, ci să ne amintim de însuşirile lor bune. Să ne îndreptăm atenţia spre însuşirile nobile şi onorabile ale fratelui de care ne frecăm. Trebuie să fie ceva bun la el! Să ne gândim la ce este sincer şi demn de iubit la sora care ne vorbeşte pe la spate. Şi ea are unele însuşiri de valoare! Cu cea mai mică aparenţă de caracter ales sau cu cel mai mic aspect, pe care îl putem lăuda, ar trebui să ne preocupăm cu gândurile noastre. Fiecare credincios are slăbiciuni şi tării – şi tu! Dar dacă ne ostenim să ne îndreptăm privirea spre partea bună şi nu spre slăbiciunea unei persoane, vom observa că este posibil să anulăm prejudecăţile fraţilor noştri şi ale surorilor noastre. Încearcă să faci o listă, pe care să notezi toate aspectele pozitive ale omului care momentan de deranjează, şi observă ce efect are aceasta în controlul mult mai mare al gândurilor tale faţă de alţii. Acest fel de control al gândurilor va aduce nu numai pace în comunitatea ta, ci va aduce şi prezenţa lui Dumnezeu în inima ta (Filipeni 4.7), deoarece Îi place lui Dumnezeu când tu birui prejudecăţile (Filipeni 4.9).
Stabileşte priorităţi
1 Petru 1.13: Încingeţi-vă coapsele minţii voastre.
Un alt principiu al controlului gândurilor este stabilirea de priorităţi corecte, aşa cum vedem în 1 Petru 1.13. Să „încingi coapsele minţii” înseamnă să gândeşti disciplinat. Această expresie descinde din timpurile biblice, când oamenii îşi suflecau hainele sau le încingeau, ca să se poată mişca uşor. Prea multe lucruri secundare pot împiedica gândirea noastră şi priorităţile noastre şi pot avea efect negativ asupra lor. Privind la măreaţa noastră mântuire (1 Petru 1.3-12), trebuie „de aceea” să disciplinăm corespunzător gândurile noastre şi să stabilim corespunzător priorităţile noastre. Cât de mult timp risipim gândind la lucruri care în o sută de ani nu vor mai juca nici un rol – sau chiar numai într-un an!? De ce nu ne îndreptăm gândurile la adevărurile veşnice, aşa cum ne îndeamnă versetul acesta? Nu este vorba că noi nu avem voie să gândim la modă, la acţiuni, la Superbowl[2] sau alte teme lumeşti, ci că noi avem mult mai multă nevoie să ne obişnuim să gândim la lucruri care sunt cu adevărat importante. Probabil ar trebui să începem să practicăm prioritatea de a petrece zilnic un timp numai cu Domnul – prin citirea în Cuvântul Său şi prin vorbirea cu El în rugăciune. Să menţii un timp regulat de linişte cu Dumnezeu nu este o obişnuinţă uşoară, dar un astfel de control disciplinat al gândurilor este de cea mai mare importanţă, deoarece ne face să transpunem în practică toate celelalte principii ale controlului gândurilor.
Nu uita: Lumea gândurilor tale este importantă! Menţine-o sub control!
Adnotare
[1]Mind Control în originalul în engleză; nota redacţiei
[2]Superbowl este jocul final din campionatul de fotbal american; nota redacţiei.
Tradus de la: Kontrolliere deine Gedankenwelt
Titlul original: „Mind Controll”
Sursa: www.growingchristians.org
Traducere: Ion Simionescu
Nici un loc în casa de poposire
… şi materialismul în timpul crăciunului
Stephan Isenberg
Versete călăuzitoare: Luca 2.6,7; 10.33,34; 22.11,12
Luca 2.6,7: Pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele când ea trebuia să nască. Şi ea a născut pe Fiul ei Cel întâi-născut, L-a înfăşat în scutece şi L-a culcat într-o iesle, pentru că în casa de poposire nu era loc pentru ei.
Luca 10.33,34: Dar un samaritean, care era în călătorie, a venit la el şi, când l-a văzut, i s-a făcut milă de el. S-a apropiat şi i-a legat rănile, turnând peste ele untdelemn şi vin; apoi l-a pus pe animalul lui, l-a dus la o casă de poposire şi a îngrijit de el.
Luca 22.11,12: Şi spuneţi stăpânului casei: ‚Învăţătorul îţi zice: Unde este camera pentru oaspeţi, în care să mănânc Paştele cu ucenicii Mei?’
Introducere
An după an la 24 decembrie se aminteşte că Mesia a fost născut în Betleem, şi unii au lacrimi în ochi când la teatrul de păpuşi Maria însărcinată este trimisă de acolo pe motivul că în casa de poposire nu este loc. Ce atitudine fără inimă! Şi noi suntem siguri, că noi am fi găsit un locşor pentru perechea săracă şi pentru Fiul lui Dumnezeu! Cum se face că la crăciun inimile ni se încălzesc în timp ce „micuţul copil Isus” trebuie să îngheţe afară în iesle?
Nici un loc în casa de poposire
Întrebarea care ni se pune nouă astăzi este, dacă noi lăsăm încă pe Isus afară sau dacă El a găsit la noi un loc de poposire? Este El cu adevărat punctul central al „casei noastre de poposire”, a intrat El deja la tine? Umple El toate încăperile tale? Nu mă refer la faptul dacă tu I-ai mărturisit cândva păcatele şi după aceea îţi trăieşti viaţa ta proprie şi ca un fel de „calmante” mergi de două ori pe săptămână într-o adunare creştină. I-am făcut noi loc, sau Domnul Isus trebuie să Se mulţumească cu ultima cameră, pe care oricum nimeni nu o voia? Este El prezent în deciziile noastre familiare şi în discuţiile din timpul zilei sau L-am exclus deja din bucuriile, grijile şi problemele noastre? Am acordat noi prioritate lucrurilor pământeşti sau, chiar mai grav, trebuie să fim atenţionaţi cu cuvintele apostolului Pavel: „Nu daţi prilej diavolului”?
Nu este aşa, că noi, ca şi oamenii de atunci, deseori nu avem loc pentru Persoana cea mai măreaţă, pe care lumea aceasta a văzut-o vreodată? Oamenii de atunci nu au ştiut cine era Cel pe care ei L-au lăsat să stea înaintea uşii. De unde să ştie ei, că tocmai Maria cea săracă şi Iosif, mai sărac decât ea, au devenit perechea aleasă, ca să acorde un loc de poposire Mântuitorului lumii. Dar noi astăzi putem şti: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu” (Ioan 1.1). Şi în continuare: „Şi Cuvântul a devenit trup şi a locuit printre noi” (Ioan 1.14). Despre acest Cuvânt se spune: „Toate au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El” (Ioan 1.3). Ce Persoană deosebită! Toate au fost create prin Domnul Isus şi pentru Domnul Isus (Coloseni 1). Minunat! Dumnezeu a devenit unul dintre noi, El a venit aşa de aproape de noi oamenii, cum niciodată nu a avut loc în istoria omenirii.
Dar a fost aceasta totul? Nu! „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3.16). Domnul Isus era Darul cel mai mare, pe care Dumnezeu putea să-L dea. El, putem spune cu toată reverenţa, a rupt pe Fiul Său de la inima Sa. Astăzi noi putem şti că marele Dumnezeu a devenit Om şi în felul acesta a găsit o cale prin care El putea să ne lege cu El Însuşi. Dacă noi astăzi nu oferim nici un loc acestui Fiu al lui Dumnezeu, nu facem noi atunci aceasta împotriva oricărei cunoaşteri mai bune, pe care o avem? Noi ştim ceva despre slava Persoanei Sale, noi ştim, că El poartă toate lucrurile prin Cuvântul puterii Sale, noi ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ ca să ne răscumpere pe noi oamenii păcătoşi, şi că El ne-a dăruit o calitate a vieţii care niciodată nu a fost cunoscută – şi anume viaţa veşnică, viaţa din belşug, da, viaţa Fiului lui Dumnezeu Însuşi.
Nu este uimitor, nu, mai degrabă nu este trist, că noi acordăm prioritate aşa multor lucruri lipsite de importanţă, în loc să ne umplem cu această Persoană minunată? Nu numai la crăciun,însă desigur în mod deosebit atunci, mottoul este deseori: să cumpărăm cât se poate de mult. Având în vedere această Persoană minunată, nu ar trebui noi să ne gândim mai întâi de trei ori dacă să ne lăsăm antrenaţi în această goană din timpul crăciunului (şi nu numai atunci!) sau dacă nu ar fi mai bine să ne concentrăm asupra lucrurilor esenţiale? Ce este cu multele ore petrecute la computer (cuvânt cheie: internet), ce este cu multele ore pierdute în preocuparea cu trenuleţul electric (dacă motivul nu este acela de a te preocupa cu copiii)? Sunt interesele noastre cuvenite pentru echipa de fotbal favorită din campionat sau deja de mult noi ne interesăm mai mult de un joc de fotbal bun decât de o oră bună în Adunare? Trebuie cu adevărat să am al patrulea sau al cincilea palton de crăciun? Trebuie eu să fac cu adevărat orele de adunare să degradeze, devenind un fel de parada modei? Trebuie locurile de parcare ale localului nostru de adunare să se asemene cu o expoziţie de autoturisme? Unde este Isus în toate acestea? Este El cu adevărat în toate acestea, când pe noi de fapt ne interesează cu totul alte lucruri, atunci când ne strângem laolaltă ca creştini? Dacă suntem sinceri, fiecare dintre noi îşi are mai mult sau mai puţin pe ascuns „devoratorii timpului”, care vor să ne îndepărteze privirea de la Persoana minunată a Domnului Isus. Unde se mai găseşte Acela, care nu are nici un loc în casa de poposire? Nu suntem noi tot aşa de fără inimă ca şi posesorii casei de poposire de atunci din Betleem? Dacă într-o duminică Domnul Isus nu ar mai fi prezent – am observa noi aceasta? Stă El probabil şi la noi deja înaintea uşii şi bate (Apocalipsa 3)?
Ne-a dispărut modestia, cumpătarea şi naturaleţea, care caracterizau aşa de mult pe Domnul Isus? Dacă cauţi o vizuină, atunci te poţi duce la vulpi, dacă cauţi un cuib, atunci du-te la păsări, dar dacă cauţi ceva, unde să-ţi pui capul, atunci să nu te duci la Domnul Isus, căci El nu le avea pe toate acestea. Apostolul Pavel a spus odată tânărului Timotei, că noi trebuie să ne mulţumim dacă avem îmbrăcăminte şi un acoperiş deasupra capului. Observăm noi cât de materialişti am devenit? – Noi (şi eu mă includ şi pe mine) deja demult nu mai suntem mulţumiţi cu un astfel de stil de viaţă. De aceea nu este cu atât mai important să stăm liniştiţi şi să gândim din nou asupra priorităţilor?
Domnul Isus duce El Însuşi în casa de poposire
Nu este deosebit de uimitor, că Acela, care nu a găsit un loc în casa de poposire este în acelaşi timp adevăratul Samaritean milostiv, care Se îndură de sărăcia oamenilor, ca să-i ducă într-o casă de poposire, pentru ca acolo ei să devină sănătoşi? Acela, care nu a avut nici o casă de poposire, caută o casă de poposire pentru noi! Cât de mulţi oameni bolnavi sunt, da, cât de mulţi creştini sunt bolnavi, care de fapt ar trebui să retrăiască că Domnul Isus este milostiv şi plin de compasiune. Noi am stabilit în viaţa noastră priorităţi greşite şi acum am ajuns la capăt, suntem epuizaţi, nu mai vedem sensul, avem de fapt totul şi totuşi nu avem nimic. Chiar şi între creştini depresia nu este un cuvânt străin. Noi nu vrem să ne facem prea modeşti, dar Domnul Isus doreşte să te ducă într-o casă de poposire ca să te faci sănătos. Dar pentru aceasta tu trebuie să vrei; nu ţi se poate ajuta dacă tu însuţi vrei să dai la o parte problemele tale, sau nu vrei să le recunoşti.
Dacă te simţi apelat de aceste rânduri, dacă tu eşti acela despre care este vorba aici, atunci fă primul pas, pocăieşte-te de o viaţă în care ai stabilit priorităţi greşite şi începând de astăzi mergi consecvent pe un drum cu Domnul Isus. Reorganizează-ţi radical viaţa după etaloane biblice. Probabil nu toate problemele vor dispărea deodată, dar cu siguranţă unele griji şi probleme se vor rezolva. Dacă ai mers timp mult cu inima împărţită înapoia Domnului, atunci nu te poţi aştepta că totul se schimbă la o apăsare de buton; trebuie să te dezobişnuieşti de multe obiceiuri proaste, şi deprinderi noi bune trebuie învăţate. Aceasta nu va avea loc de azi pe mâine.
Vreau să revin încă o dată la exemplul „shoppen” şi cumpărături care nu sunt cu adevărat necesare (la aceasta poţi adăuga şi alţi „devoratori de timp”, cum sunt de exemplu jocurile la computer), căci tocmai aceste lucruri pot deveni repede deprinderi proaste. Dar în ajunul crăciunului cumpăratul în măsură mare este la ordinea zilei. Nu vreau să fiu greşit înţeles, nu vreau să-i consider pe toţi la fel sau să arăt cu degetul spre cineva, eu însumi am de luptat cu aceste lucruri, aşa cum au mulţi alţi creştini. Nici nu vreau să stric atmosfera şi tuturor să le stric cheful sărbătorilor de crăciun. Totuşi eu cred, că pentru noi toţi este timpul să înţelegem clar ce chemare am primit şi dacă noi ne comportăm corespunzător chemării de care am avut parte. Uneori uităm că timpul binecuvântării pământeşti este în mod deosebit rezervat viitoarei Împărăţii a păcii şi că noi ar trebui să trăim mai mult fiind conştienţi de perspectiva cerească a versului de cântare:
El, Dumnezeu, azi mă conduce
Spre locuinţă-n Canaan,
Loc, unde voi primi răsplată
Şi unde voi avea belşug.
De ce noi astăzi nu mai cântăm cu plăcere astfel de cântări? Este oare din cauza melodiei vechi sau pur şi simplu experienţa noastră nu mai corespunde conţinutului acestor cântări? Trebuie să învăţăm din nou acea parte a roadei Duhului? Stăpânirea de sine! Nu este incredibil, că sunt aşa de mulţi creştini sunt care nu-şi fac nici un fel de griji, pentru care este de la sine înţeles să meargă o dată sau de două ori pe săptămână la cumpărături? Nu vedem noi cât de bolnav este de fapt acest mod de viaţă? Duminica vorbim despre modestie şi stăpânire de sine, şi pe parcursul săptămânii mergem la cumpărături şi cumpărăm lucruri care nu sunt neapărat necesare. De ce? Deoarece lumea ne duce de nas? Probabil şi noi ne spunem, că toţi trebuie să facem ceva împotriva crizei economice. Dar ceea ce în lume este absolut normal nu corespunde concepţiei de viaţă creştină. Creştinii merg să cumpere când au absolută nevoie de ceva pentru viaţa zilnică, ei nu merg ore în şir prin magazine, chiar dacă nu cumpără nimic. Nu vreau să jignesc pe nimeni, eu însumi văd propriul eşec, dar nu trebuie să ne mirăm, dacă nu mai avem nici o atracţie de serviciul divin de duminică şi din timpul săptămânii. Este schizofrenie să predici duminica supă şi în timpul săptămânii să mănânci carne la grătar. Trebuie să fim atenţi să nu facem din creştinism o chestiune mincinoasă. Este acesta probabil şi motivul pentru care oamenii consideră aşa de puţin atrăgător faptul de a fi creştin? În orice caz nu cunosc nici o trezire spirituală în istoria Bisericii care să fi avut loc cu fast şi pompă, ci mai degrabă cu simplitate, modestie şi sarcini de viaţă.
Ultima casă de poposire pe drumul Domnului
Încă o ultimă casă de poposire era pe drumul Domnului Isus. Este foarte interesant să se vadă că atât la naşterea Sa cât şi scurt timp înainte de moartea Sa, de fiecare dată o casă de poposire a avut un rol deosebit. Tot aşa noi nu avem voie să despărţim naşterea Domnului de moartea Sa şi de învierea Sa. Mulţi vor „copilaşul încântător cu păr buclat”, dar ei nu vor pe Hristos încoronat cu cununa de spini şi sângerând, pe al cărui spate plugarii au tras brazde adânci. Nu au nevoie de un suplinitor, care pe cruce a fost făcut păcat şi acolo a luat locul nostru. Nu, noi nu vrem un aşa Hristos – noi avem nevoie numai de un Hristos plăcut pentru gânduri calde în timpuri reci de crăciun. Dar dacă tu nu-L vrei pe Hristos însângerat, atunci nu vei putea avea nici Copilul plăcut din iesle.
Chiar dacă la naşterea Lui nu a fost nici un loc în casa de poposire, este totuşi un loc unde noi putem să ne strângem împreună cu Domnul Isus. Este „camera pentru oaspeţi”, aşa cum spune Luca 22.11, şi este acelaşi cuvânt ca şi cel pentru „casa de poposire” din Luca 2.7. Este interesant că o casă de poposire joacă un rol important atât în primele zile cât şi în ultimele zile ale vieţii Domnului pe pământ. Este această cameră de sus, cum mai este ea numită, care „aproape” că nu mai aparţine acestui pământ. Dacă vrem să ne unim cu Domnul Isus, dacă noi vrem cu adevărat să-I dăm loc, atunci noi trebuie să venim în casa Lui de poposire. Atunci trebuie să ne ridicăm puţin deasupra lucrurilor acestora pământeşti, atunci trebuie să ne despărţim de mersul lumii acesteia. Atunci trebuie să recunoaştem, că Domnul Isus de aceea a murit pentru păcatele noastre, „ca să ne smulgă din acest veac rău” (Galateni 1.4). Atunci trebuie să găsim odihnă la gândul că noi nu mai suntem din lumea aceasta (Ioan 18), că noi suntem cetăţeni ai cerului (Filipeni 3) şi suntem străini şi fără drept de cetăţenie (1 Petru 2.11) şi deja acum suntem aşezaţi în locurile cereşti (Efeseni 2). Dacă cu adevărat Capul nostru este în cer – şi El este acolo! – unde este atunci locul mădularelor? Poate Capul să fie despărţit de trup? Imposibil! Dacă Hristos a fost aşezat mai presus de orice domnie şi de orice autoritate (Efeseni 1), atunci noi avem voie să ştim că şi noi de asemenea am fost aşezaţi acolo, şi anume în El (Efeseni 2).
Casa Tatălui
Pe pământ Domnului Isus nu I s-a acordat locul care I se cuvine, nici la naşterea Lui şi nici în timpul vieţii Lui. Când era scurt timp înainte „să plece din această lume la Tatăl”, El a spus ucenicilor Săi, că acum ei nu-L pot urma. Unde S-a dus El? El S-a dus la Tatăl. În casa Tatălui Său erau multe locuinţe; acolo era un loc pentru El. Cât de mult cunoaşterea acestui loc trebuie să-I fi uşurat fiecare pas pe pământ! Cum a trăit Domnul Isus ştiind permanent că în casa Tatălui Său este loc suficient, şi în afară de aceasta era un loc permanent în opoziţie cu un locaş de poposire, care de fapt totdeauna este numai temporal! Cum a făcut El fiecare pas pe pământ conştient fiind de părtăşia cu Tatăl Său! Nimic, absolut nimic nu a făcut fără o poruncă a Tatălui Său, nu a rostit nici un cuvânt, fără să fie în concordanţă cu Tatăl Său, ci a vorbit aşa cum Tatăl L-a învăţat (Ioan 8.28), şi El a ştiut că Tatăl nu L-a lăsat singur (Ioan 16.32).
Acolo unde şi noi găsim un locaş de poposire
Cum stau lucrurile cu noi: Nu ar trebui să mergem pe drum în perspectiva acestui loc de părtăşie intimă cu Tatăl şi cu Fiul? Nu a spus Domnul Isus ucenicilor Săi, că într-adevăr ei acum nu puteau să-L urmeze, dar că El se va duce să le pregătească un loc? Nu le-a povestit El că într-adevăr aici în lume ei vor fi ca şi El urâţi, dar că şi ei trebuie să trăiască în perspectiva casei Tatălui şi să-L aştepte pe El Însuşi (Ioan 14)? Prin faptul că Domnul Isus a mers la cruce pentru noi, a înviat şi a fost glorificat la dreapta lui Dumnezeu, El ne-a pregătit un loc în casa Tatălui. Tocmai aceste „multe locuinţe” erau cele care la întrebarea „Pe cine să trimit?” L-au determinat pe Domnul Isus să spună: „Iată-mă! Trimite-Mă!” Deja înainte de întemeierea lumii Domnul Isus a văzut multele locuinţe goale, şi de aceea noi am fost aleşi înainte de întemeierea lumii. Vedem noi aceasta? Noi nici nu aparţinem lumii acesteia, căci noi am fost aleşi deja cu mult înaintea acestei creaţii vizibile. Noi suntem într-adevăr în lume, dar noi nu suntem din ea. Dar după ce păcatul a venit în lume, nu a existat nici o posibilitate pentru om să intre în aceste locuinţe. „Dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur” – şi dacă Domnul Isus S-ar fi reîntors în casa Tatălui, fără să meargă la cruce, atunci aceste „multe locuinţe” ar fi rămas pentru totdeauna goale. Dar acum Hristos a murit pentru noi, El a pregătit locaşul pentru noi, El a fost pus în pământ ca adevăratul grăunte de grâu şi a murit. Acum „multele locuinţe” sunt pregătite pentru noi, şi va veni ziua când această casă se va umple. Aşa se spune în continuare despre grăuntele de grâu: „Dar, dacă moare, aduce multă roadă.”
Pe pământ Hristos nu a avut nici o încăpere, El nu a avut nimic, nici un loc unde să-Şi poată pune capul, dar înălţat de pe pământ Domnul Isus are nu numai încăperea Lui, camera Lui de oaspeţi, camera de sus, ci înălţat de pe pământ Domnul Isus a găsit un loc unde a putut să-Și pună capul: „Isus a zis: ‚S-a sfârşit!’ şi, plecându-Şi capul (sau: Şi-a pus capul, cum se mai poate traduce), Şi-a dat duhul.”
Să nu dăm noi toată viaţa noastră acestui Domn minunat? Ce însemnătate are crăciunul cu toate nimicurile şi materialismul în perspectiva acestor momente de importanţă mondială din istoria omenirii?
Tradus de la: Kein Raum in der Herberge
Traducere: Ion Simionescu
Cum reuşeşti să te laşi de păcat
1 Petru 4.1,2
James Butler Stoney
Versete călăuzitoare: 1 Petru 4.1,2
1 Petru 4.1,2: Astfel dar, fiindcă Hristos a pătimit în trup, înarmaţi-vă şi voi cu acelaşi fel de gândire. Căci cel ce a pătimit în trup, a sfârşit-o cu păcatul; pentru ca în vremea care-i mai rămâne de trăit în trup, să nu mai trăiască după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu.
Ce este păcat?
Înainte să putem trata corect subiectul referitor la odihna faţă de păcat, trebuie mai întâi să înţelegem ce este păcat. Păcat este fărădelege. Păcat este acţiunea sau intenţia de a acţiona după voia mea proprie. „Pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului.” Păcatul a pătruns când Eva, contrar cuvântului lui Dumnezeu, a acţionat în concordanţă cu părerea şi voinţa ei proprie. Nu a fost aşa, că ea ar fi făcut ceva josnic din punct de vedere moral; şi aceasta nu diminuează cu nimic faptul că a fost un păcat, căci acţiunea Evei contribuia foarte mult la avantajul ei propriu şi o va înălţa în rangul în creaţie. Este important să se vadă că păcatul nu se limitează la aspectul imoral sau la ceva josnic. Este foarte simplu ceva contrar voii lui Dumnezeu, şi s-ar putea să fie păcate grave care din punctul de vedere omenesc par plăcute şi avantajoase. Saul din Tars a trăit cu conştiinţa foarte bună şi era fără cusur în ceea ce priveşte dreptatea care se primeşte prin Lege, şi cu toate acestea el era cel mai mare păcătos, căci cu tot prestigiul lui moral era contrar lui Dumnezeu în ce priveşte voinţa şi fapta.
Un gând prostesc este păcat. Ce nu este din credinţă, este păcat. Cu un cuvânt: „Fiindcă gândirea firii păcătoase [cărnii] este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune legii lui Dumnezeu şi nici nu poate”; „Nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea”; „Gândirea cărnii este moarte”; „Cei care sunt în carne nu pot să-I placă lui Dumnezeu.” Deoarece în carne [firea pământească] nu este nimic care să fie bun, dacă i se permite să gândească sau să acţioneze, deja păcatul este prezent. De aceea este tot una, dacă este comportarea cea mai nobilă sau cea mai dăunătoare, ea este simplu independenţă de Dumnezeu şi în fond este o preferare a drumului propriu faţă de calea lui Dumnezeu. Şi realmente, deoarece nu poate exista decât o singură cale corectă, este clar că este păcat, dacă firea pământească [carnea] acţionează sau gândeşte pentru sine.
Delimitarea între păcat şi nevoile naturale
Desigur noi trebuie să diferenţiem între revendicările corpului cum ar fi foamea, frigul, etc. aşa cum Creatorul l-a creat pe om, şi dorinţele cărnii şi ale duhului, care sunt născociri ale omului. Dumnezeu a creat pe om sincer, dar el a căutat multe şiretlicuri. Când voinţa omului urmăreşte vreo idee de felul acesta, aceasta este păcat; căci cu toate că în sine însuşi ea poate să nu fie rea, totuşi faptul că ea este căutată sau savurată independent de Dumnezeu face din ea un păcat.
Nimic bun în carne
Dacă deci vedem că în carne de la cap până la picioare nu este nimic bun, cum vom putea noi atunci reuşi să renunţăm la păcat? Este evident că din carne nimic bun nu poate rezulta, căci în ea nu este nimic bun. Izvorul este stricat şi astfel singura cale de a curma cu păcatul, respectiv de a renunţa la el, este ca noi să supunem morţii păcatul în carne, aceasta înseamnă să lăsăm să devină realitate ceea ce în Scriptură este numit „mort faţă de păcat”. Punctul, la care eu trebuie să ajung mai întâi, este acela, că în carnea mea nu este nimic bun şi dacă ceva bun trebuie să vină din mine – ceva, care este plăcut lui Dumnezeu –, atunci acesta trebuie să vină din afara cărnii, şi anume de la Duhul lui Dumnezeu. Trupul cu o voinţă [proprie, independentă] în el, acesta este carnea; trupul fără o voinţă [proprie, independentă] în el, acesta este slujitorul lui Hristos.
Să ţii carnea în moarte
Cu ajutorul harului eu am primit prin Hristos iertarea păcatelor mele. Dar carnea ca principiu al păcatului este încă în mine, dar în unul căruia i s-a iertat. Primit în Hristos, cu o natură şi o viaţă nouă în El şi ca templu al Duhului Sfânt eu nu pot savura poziţia mea nouă, dacă nu renunţ la păcat. „Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri”, şi cu toate acestea nu mă comport potrivit cu starea în care m-a aşezat harul, dacă nu sunt mort faţă de păcat. Mărimea harului Său mi-a fost arătată, pentru ca să nu păcătuiesc, aşa cum spune Ioan. „Vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi.” Nu este suficient pentru mine că eu doresc după sfinţirea adevărată sau ştiu că am o natură divină. Eu trebuie să ţin carnea în moarte. Eu trebuie să mă înarmez cu „acelaşi fel de gândire” – acesta este moartea –, „căci cel care a suferit în trup, a sfârşit-o cu păcatul” (1 Petru 4).
Nu este nici o cale pentru îmbunătăţirea cărnii, ea trebuie ţinută în moarte. Eu trebuie să învăţ în primul rând, că eu am fost răstignit cu Hristos. Ca să zicem aşa Dumnezeu a terminat prin judecată la cruce cu omul vechi, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui. De aceea eu sunt mort înaintea lui Dumnezeu. „Voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3.3), dar eu sunt viu în Hristos, legea Duhului m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii. Cu toate acestea carnea este în mine şi ea pofteşte împotriva Duhului, şi cu toate acestea Duhul triumfă. Dacă umblu în Duhul, nu voi împlini poftele cărnii. Poftele sunt prezente, dar lor nu le este permis să se manifeste. Dacă ele n-ar fi prezente nu ar fi nici o luptă a poftelor şi nici un succes al Duhului. Cum ar putea fi succes, dacă nu ar fi adversar? Eu am fost acum aşezat în libertate – nu, eu sunt chemat să acţionez ca om liber –, să tratez carnea mea ca pe ceva faţă de care nu sunt dator. Şi nu numai aceasta, ci dacă eu trăiesc potrivit cărnii, eu voi muri, dar dacă prin Duhul omor acţiunile trupului, voi trăi.
Păcate făcute inconştient
Deci primul motiv pentru problema mare a multora este necunoaşterea cu privire la ce este păcat. Ei nu ştiu aceasta, şi astfel ei nu sunt în stare să-l recunoască [în viaţa lor], căci conştiinţa nu poate să se simtă afectată, dacă nu este nici o simţire cu privire la lipsa de sfinţenie. Cu toate acestea pot lua naştere pagube pentru suflet, cu toate că momentan el nu este conştient de motivul pentru aceste pagube. Citim: „Când cineva, fără să ştie, se va atinge de ceva necurat, fie de cadavrul unei fiare sălbatice necurate …, el este totuşi necurat şi vinovat” (Leviticul 5.2).
Noi venim în contact cu unele lucruri necurate, şi cu toate că aceasta întristează pe Duhul Sfânt din noi, nu este nici o durere pentru conştiinţa noastră, deoarece noi nu avem nici o lumină în privinţa lor, şi astfel rămâne îndrăzneala noastră înaintea lui Dumnezeu, inima noastră nu ne condamnă (vezi 1 Ioan 3.20,21). Cineva poate suferi de un mare egoism sau să aibă contacte multe cu o persoană „moartă” şi el nu este conştient de aceasta. Dacă ar fi conştient şi cu toate acestea nu condamnă egoismul lui şi nu renunţă la el, aceasta ar însemna o conştiinţă rea şi orice părtăşie va fi întreruptă. Sunt numai păcate conştiente, de care conştiinţa poate lua act, dar ele sunt pagubele inconştiente ale sufletului, şi cu cât eşti mai spiritual cu atât eşti mai vigilent, ca să nu vii în contact cu păcatul.
Să trăieşti în Duhul
Aptitudinea de a vedea ce este păcatul este în funcţie de felul cum eu trăiesc în Duhul, şi la fel cunosc şi opusul. Cât de des s-a constat mai târziu că ceva era păcat, despre care atunci nu se ştia nimic.
Doi paşi importanţi
- Primul pas spre adevărata cunoaştere este să te deteşti singur ca fiind total stricat şi incapabil să faci sau să cauţi ceva bun potrivit cu Dumnezeu.
- Al doilea pas este apoi, atunci când am descoperit un păcat, să renunţ la el, suferind în carne.
Poftele
Pentru a clarifica puţin mai bine căile false pe care noi încercăm deseori să renunţăm la păcat, voi numi unele păcate speciale. Sunt două grupe de păcate: una, poftele, care trebuie omorâte, cealaltă, felul de comportare, la care trebuie să renunţăm. Lăcomia de exemplu este o poftă, şi anume este păcatul cel mai obişnuit şi deseori cel mai mult scuzat. O dorinţă necontrolată de a obţine ceva este slujire la idoli. Dacă un suflet este în această stare, a primit pofta, şi este păcat, cu toate că probabil dorinţa nici nu a fost împlinită sau a ajuns să fie exercitată.
Deci felul de a se lăsa de ele nu constă numai în a te ruga, chiar dacă o faci cu cea mai mare hotărâre, ca pofta să fie înlăturată. De asemenea nu este suficient să eviţi lucrurile sau situaţia care hrănesc pofta. Cu toate că noi nu putem aduce o astfel de problemă suficient de clar înaintea Domnului şi nu putem evita cu suficientă băgare de seamă orice loc şi orice împrejurare unde pofta este excitată – totuşi aceasta se poate perpetua de la an la an, fără să se renunţe cu adevărat la ea. Dimpotrivă, s-ar putea ca tocmai aceste exerciţii, cu toate că ele sunt destul de reale, ne dau măsura de eliberare, care linişteşte pentru moment conştiinţa, dar cu siguranţă va urma o poftă mult mai profundă. Nu este o renunţare la păcat. De asemenea nu este nicio biruinţă asupra păcatului numai prin credinţă. Dacă ar fi aşa, atunci în mine nu ar fi, aşa cum este îndreptăţirea prin credinţă, nici o experienţă a vieţii prin Duhul, nici o purtare cu noi, în trupul nostru, a omorârii lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să fie arătată în trupul nostru (2 Corinteni 4.10).
Păcatul trebuie declarat ca fiind o chestiune care nu poate fi permisă. Existenţa rădăcinilor lui, carnea, nu trebuie nici tolerată nici unanim recunoscută. Astfel ea nu este numai un păcat special, pe care îl resping, ci insist ca acest teren de cultură al tuturor păcatelor, carnea, trebuie să fie mort, aşa cum ea este moartă înaintea lui Dumnezeu cu privire la mine. Trebuie să fie suferinţe în carne, căci altfel nu va fi renunţare la păcat.
Ce înseamnă suferinţe în carne?
Dacă văd fructe şi mi se trezeşte pofta, dacă constat că aş putea lua din ele fără să fiu descoperit, atunci am păcătuit, chiar dacă nu am luat din ele; pofta a luat naştere. Dar dacă eu am un simţământ de durere în loc de satisfacţie, de îndată ce văd ce aş putea face, atunci eu sufăr în carne: am permis păcatului care este în ea.
Un lucru este de la sine clar: noi vom avea simţământul pentru întunericul sau păcătoşenia unei pofte numai atunci când am văzut ceva din contrastul mare faţă de natura desăvârşită care era în Hristos. [Aceasta înseamnă: dacă nu văd cât de sfânt este Hristos, nu va fi nici o îngrozire cu privire la păcătoşenia faptei mele sau a gândurilor mele. Însă cu cât mă preocup mai mult cu Hristos şi fiinţa Lui, cu atât mai mult îmi dau seama de starea mea de păcătoşenie şi cu atât mai mult mă îngrozesc de mine însumi. – remarca redacţiei] Natura Lui sfântă nu s-a lăsat sedusă nici măcar de oferta cea mai ademenitoare, la care El ca Om nu avea nici un drept; şi noi ştim că El Însuşi, cele la care El avea dreptul nu a vrut să le primească de la cineva, decât numai de la Dumnezeu, singurul care este bun. [Ce ispită mai mare, mai tentantă ar putea fi pentru un om, decât să i se ofere toate împărăţiile lumii? Mai mult nu se poate imagina. Însă această ispită nu a putut să atragă natura Domnului spre rău. Ce este „lucrul cel mai mic”? O bucată de pâine. Nici măcar aceasta nu era o ispitire la rău pentru Domnul, căci El a vrut chiar şi aceasta s-o primească numai de la Dumnezeu (vezi Luca 4). – remarca redacţiei.]
Felurile de comportare ale cărnii (firii pământeşti)
Urmează felurile de comportare ale cărnii. Nu este suficient să le condamnăm, atunci când ele se ridică, ci ele trebuie respinse, şi nu să le îmbunătăţim, pentru ca astfel în locul lor să se vadă harul lui Hristos.
Gândurile rele
În încheiere ceva referitor la gânduri, care fără îndoială sunt cele mai chinuitoare şi mai contagioase, deoarece ele sunt începutul oricărui rău. Căci orice ispită începe cu un gând. Dacă lui satan îi reuşeşte să ne atragă atenţia pentru propunerea lui, atunci terenul este pregătit pentru el ca să ne ajute să facem o acţiune rea. De aceea pofta trebuie mai întâi să se nască, înainte ca ea să devină păcat. Gândul loveşte ca un fulger, dar dacă noi am suferit în carne îl vom alunga, aşa cum alungăm o viespe. Dar dacă mă preocup cu gândul, atunci este păcat. Legăturile, cărţile, istorisirile şi împrejurările sunt înclinate să ofere duhului nostru gânduri specifice lor. De aceea este necesar să fim veghetori cu privire la toate aceste lucruri, căci nu are nici un rost să se spună, carnea trebuie ţinută în moarte, în timp ce noi îi slujim în felul acesta.
Tradus de la: Wie man es schafft von der Sünde zu lassen
Titlul original: „How to ceace from Sin“
din Ministry by James Butler Stoney, New Series, vol. 10, pag. 221–225.
Traducere: Ion Simionescu
Neemia – un rob slujitor credincios al lui Dumnezeu
Introducere şi informaţii de fond
Stephan Isenberg
Versete călăuzitoare: 1 Corinteni 10.11; Romani 15.4
1 Corinteni 10.11: Şi toate acestea li se întâmplau ca pilde şi au fost scrise pentru avertizarea noastră, peste care au ajuns sfârşiturile veacurilor.
Romani 15.4: Deoarece toate câte au fost scrise mai înainte au fost scrise spre învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin încurajarea Scripturilor, să avem speranţă.
Introducere la cartea Neemia
Într-un anumit sens cartea Neemia este ultima carte a Vechiului Testament. Cel puţin ea încheie descrierea istorică şi cronologică a lui Israel. Este posibil ca cele relatate în cartea profetică Maleahi să se desfăşoare într-un timp ulterior, însă nu este sigur. Unii comentatori sunt de părere că Maleahi a rostit profeţiile lui deja în timpul lui Ezra.
Cu câţiva ani înainte de apariţia publică a lui Neemia, profetul Zaharia a profeţit şi a întrebat: „Căci cine dispreţuieşte ziua lucrurilor mici?” (Zaharia 4.10). Când a apărut Neemia era o astfel de „zi a lucrurilor mici”. Nu mai aveau loc minuni mari ca în timpul profetului Ilie sau al profetului Elisei. Nu, era timpul „puterii mici” şi al „lucrurilor mici”. Şi noi nu mai trăim astăzi în timpul începuturilor creştinismului, când aveau loc minuni şi când printr-o predică 3000 de oameni au venit la credinţă. În scrisoarea deschisă adresată bisericii din Filadelfia se spune despre credincioşi: „… pentru că ai puţină putere şi ai păzit Cuvântul Meu şi nu ai tăgăduit Numele Meu” (Apocalipsa 3.8). Sper că suntem din aceia ca Neemia, care poartă Cuvântul lui Dumnezeu în inimile lor şi preţuiesc Numele Domnului mai mult decât orice altceva. Deci cartea este foarte interesantă şi pentru creştini, deoarece şi ei trăiesc la sfârşitul unei epoci sau cel puţin într-o epocă care merge în întâmpinarea sfârşitului ei. Aceasta face cartea Neemia să fie dublu interesantă. Este cu mult mai mult decât numai un document istoric din timpurile vechi.
Istoria lui Israel este în multe privinţe şi istoria bisericii creştine. Şi aceasta nu numai pentru că apostolul Pavel scrie cu privire la istoria poporului Israel: „Şi toate acestea li se întâmplau ca pilde şi au fost scrise pentru avertizarea noastră, peste care au ajuns sfârşiturile veacurilor” (1 Corinteni 10.11; compară cu Romani 15.4). Istoria poporului Israel pune o oglindă înaintea noastră a creştinilor.
După ce poporul sub călăuzirea lui Iosua a intrat în ţara făgăduită, s-a arătat foarte repede necredincioşia poporului. Moise a poruncit (compară cu Deuteronomul 12), ca ei să caute în ţara făgăduită locul, pe care Domnul îl va alege, ca să lase Numele Lui să locuiască acolo. Ajunşi în ţară, timp de patru sute de ani nimeni nu s-a interesat să caute locul acesta. Dumnezeu ar fi putut să-i spună imediat lui Moise locul, strada şi numărul casei, dar El nu a făcut-o. Şi astăzi Dumnezeu caută slujitori credincioşi, care doresc să contribuie la lucrul pe ogorul lui Dumnezeu şi la construcţia Lui. Abia David, omul după inima lui Dumnezeu, se scoală să caute un loc unde Domnul voia să lase Numele Său să locuiască (compară cu Psalmul 132). Abia în timpul fiului lui David, Solomon, se construieşte Templul în Ierusalim şi se sfinţeşte, şi gloria Domnului a umplut casa (în jurul anului 971 înainte de Hristos). Ea părăseşte Templul (Ezechiel 10; 11) în timpul domniei ultimului împărat al lui Iuda, Zedechia (597-586 înainte de Hristos) şi poporul este dus în captivitatea babiloniană din cauza marii lui necredincioşii. Ierusalimul împreună cu Templul sunt distruse şi zidurile dărâmate.
Prin providenţa lui Dumnezeu în jurul anului 538 înainte de Hristos duhul împăratului păgân persan Cirus este trezit (Ezra 1.1,5): „el a dat poruncă în toată împărăţia sa, chiar în scris, zicând: ‚Aşa spune Cirus, împăratul Persiei: «Domnul Dumnezeul cerurilor mi-a dat toate împărăţiile pământului şi m-a rânduit să-I construiesc o casă la Ierusalim, care este în Iuda»’” (Ezra 1.1,2). Despre construirea din nou a altarului şi a Templului putem citi în cartea Ezra (în jurul anilor 536-516). Această primă reîntoarcere a avut loc sub conducerea lui Zorobabel, care descindea din generaţia împărătească, şi Iosua, care descindea din generaţia preoţească. Însă şi aici găsim iarăşi apariţia foarte rapidă a necredincioşiei şi delăsarea poporului. După construcţia Templului trec aproape şaizeci de ani până când va reîncepe slujba la Templu prin reîntoarcerea lui Ezra în oraşul sfânt.
Neemia vine în jurul anului 445 înainte de Hristos, în timp ce Ezra era guvernator în Ierusalim. Slujba lui Neemia are mai puţin a face cu Templul şi cu altarul şi cu slujba la Templu, ci Dumnezeu i-a pus pe inimă să se ocupe cu cetatea Ierusalim şi zidurile ei, cu porţile, străzile şi casele ei. Lui Neemia îi revenea sarcina să se preocupe cu viaţa civilă din Ierusalim.
Putem constata cinci puncte remarcabile în istoria lui Iuda:
- Captivitatea babiloniană
- Construirea altarului
- Construirea Templului
- Restabilirea serviciului la Templu
- Construirea zidului în jurul cetăţii Ierusalim
Aceste cinci puncte le regăsim în mod impresionant în istoria Bisericii. În Apocalipsa 17 şi 18 vorbeşte Noul Testament de asemenea despre Babilon, şi anume sub forma, că aici este descrisă curva Babilon. Curva Babilon este o imagine a Bisericii Catolice şi în sens extins al creştinătăţii decăzute, care are numele că trăieşte, dar este moartă (Apocalipsa 3.1). Nu este nevoie de fantezie mare să identifici în Apocalipsa 17 cetatea de pe şapte dealuri cu Roma. În Apocalipsa 18 se încheie descrierea Babilonului cu cuvintele, că „în ea s-a găsit sângele profeţilor şi al sfinţilor” (Apocalipsa 18.24). Aceasta ne face să ne gândim la mulţii martiri care au murit la începutul Bisericii. Multe secole creştinătatea a fost ţinută în robia unui sistem îngrozitor, la care afacerea cu indulgenţe era numai un exemplu al grozăviei acestei biserici. În afară de aceasta curva Babilon este descrisă în Apocalipsa 17 cu cuvintele: „Şi femeia era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu, şi împodobită cu aur şi pietre preţioase şi perle, având în mână şi un pahar de aur, plin de urâciuni şi de necurăţiile curviei ei” (Apocalipsa 17.4). În Apocalipsa 17.15,18 este descrisă apoi influenţa ei mondială, unde şederea curvei este numită „ape”. (Apa în Biblie este deseori o imagine a naţiunilor şi a popoarelor). În versetul 18 se spune apoi despre femeie: „Şi femeia, pe care ai văzut-o, este cetatea cea mare, care are împărăţia peste împăraţii pământului” (Apocalipsa 17.18). Toate acestea se regăsesc înainte de toate în Biserica Catolică începând din Evul Mediu (parţial până astăzi).
Reforma din secolul 16 era începutul eliberării din această captivitate romană îngrozitoare şi a readus creştinilor Cuvântul lui Dumnezeu. Următorul pas a fost, că inimile multor creştini au fost orientate spre altar. Jertfa Domnului a ocupat cu această ocazie locul central. Masa Domnului a venit tot mai mult în centru, şi creştinii căutau un loc unde ei puteau serba împreună Cina în afara zidurilor bisericeşti. Este foarte interesant în această privinţă că altarul din 1 Corinteni 10 a fost adus în legătură cu Masa Domnului şi că şi în Vechiul Testament altarul este numit în unele locuri „Masa Domnului” (compară cu Ezechiel 41.22; Maleahi 1.7,12).
Însă nu s-a rămas la „Masa Domnului”, căci după ce a fost construit altarul sub conducerea lui Zorobabel, s-au îngrijit de construirea Templului. Aşa a fost şi în creştinătate: după ce Masa Domnului a fost iarăşi „restabilită”, în continuare s-a gândit tot mai mult la caracterul casei lui Dumnezeu. Adevărul referitor la esenţa Adunării lui Dumnezeu a ieşit tot mai clar la lumină (în mod deosebit în secolul 19). Mulţi au părăsit bisericile mari, ca să se adune laolaltă simplu şi modest conform principiilor nou-testamentale (compară cu Faptele apostolilor 2.42; 1 Corinteni 14; Matei 18.20). S-a citit de exemplu 1 Corinteni 3.16 şi s-a constatat că şi în timpul actual este un templu: „Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (1 Corinteni 3.16).
Acestui templu al lui Dumnezeu îi aparţin toţi credincioşii adevăraţi. Deci noi nu mergem într-un templu, ci noi suntem împreună templul lui Dumnezeu. Esenţa Adunării (Bisericii) ca trup al lui Hristos, ca şi casă a lui Dumnezeu, ca templu al lui Dumnezeu şi ca mireasă a lui Hristos a trecut tot mai mult pe prim-plan (atunci în secolul 19). S-a gândit din nou împreună, unde este locul unde Domnul Isus voia să lase Numele Său să locuiască. Matei 18.20 a jucat un rol important în această privinţă: „Pentru că unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele meu, acolo Eu sunt în mijlocul lor.” Slujba în cadrul Adunării şi în casa lui Dumnezeu a devenit tot mai mult ordonată. Aşa cum odinioară Ezra a rânduit serviciul la Templu, la fel s-a început să se gândească împreună „cum trebuie să se poarte cineva în casa lui Dumnezeu, care este Adunarea Dumnezeului celui viu” (compară cu 1 Timotei 3.15). Nu funcţiile oficiale, nu preoţii şi păstorii ordinaţi ar trebui să conducă casa lui Dumnezeu, ci fiecare credincios ar trebui să se bazeze pe acţiunea Duhului lui Dumnezeu şi să aştepte prezenţa Domnului înviat. Prin Duhul Sfânt au fost puşi bătrâni, slujitori şi supraveghetori şi ei au fost recunoscuţi de poporul lui Dumnezeu (compară cu Faptele apostolilor 20.28; 1 Tesaloniceni 5.12).
Însă aceia care au redescoperit semnificaţia Mesei Domnului, care au cunoscut că templul lui Dumnezeu constă din toţi credincioşii adevăraţi şi care s-au bazat pe acţiunea Duhului lui Dumnezeu în mijlocul lor şi au trăit prezenţa Domnului, nu s-au oprit la aceste lucruri, ci s-au preocupat cu semnificaţia „zidurilor” şi de trăirea vieţii civice în interiorul zidurilor. După ce altarul şi templul au fost construite şi slujba la templu era organizată, trebuia ca viaţa zilnică să fie adusă în concordanţă cu aceste privilegii mari. În interiorul zidurilor este siguranţă, este unitate, acolo se trăieşte în adevăratul sens al cuvântului sub fumul şi influenţa altarului şi a prezenţei lui Dumnezeu. Creştinii credincioşi nu merg numai duminica la Adunare (Biserică) sau reprezintă templul lui Dumnezeu numai duminica, ci ei sunt templul lui Dumnezeu în tot timpul săptămânii. Comportarea în casa lui Dumnezeu nu se referă numai la orele de adunare, ci la toată viaţa noastră. Aceasta era misiunea deosebită a lui Neemia; restabilirea vieţii civile în Ierusalim (în interiorul zidurilor). Contraimaginea construirii zidurilor şi a cetăţii Ierusalim în general o găsim în Apocalipsa 21, unde Adunarea (Biserica) este prezentată ca noul Ierusalim şi unde noi citim de asemenea despre douăsprezece porţi şi despre un zid.
Observăm deci cât de actuală este Biblia, da, cum Biblia se interpretează ea însăşi şi că noi nu trebuie să forţăm interpretarea modelelor din Biblie prin metode exegetice, ci putem vedea cum Sfânta Scriptură se interpretează singură. În aceasta constă vitalitatea Cuvântului lui Dumnezeu – nu sunt simple istorisiri istorice.
Informaţii de fond generale
Înainte de a ne ocupa de primul capitol având această schiţă istorică în memorie, prezentăm aici unele informaţii de fond generale referitoare la cartea Neemia:
Timpul / Istoricitatea
- Editarea relatării: aproximativ în anul 430 înainte de Hristos
- Timpul activităţii lui Neemia: aproximativ 444-430 înainte de Hristos.
- Timpul domniei lui Artaxerxes: 464-424 înainte de Hristos.
- Relatarea începe cu anul al douăzecilea al domniei împăratului Artaxerxes, anul 444 înainte de Hristos.
Tabel cronologic (dă click pe imagine pentru format mărit!)
Documente istorice
Papirusurile Elephantine, care au fost descoperite în anul 1903, confirmă istoricitatea cărţii Neemia, deoarece ele amintesc pe Sanbalat (Neemia 2.19) şi pe Iohanan (Neemia 6.18; 12.23). Aceste surse ne lasă să ştim că Neemia a încetat slujba sa ca administrator von Iudeea înainte de anul 408 înainte de Hristos (din Die Ryrie-Studienbibel).
Persoana lui Neemia
Ca paharnic al împăratului Artaxerxes I Neemia avea atât o poziţie de răspundere (el trebuia să constate, că vinul pe care-l bea împăratul nu era otrăvit), cât şi o poziţie cu multă trecere, căci un slujitor demn de o astfel de încredere era deseori un sfătuitor apropiat. După ce a auzit că zidurile Ierusalimului nu au fost reconstruite, şi el a primit permisiunea de la împărat să călătorească la Ierusalim şi să înlăture situaţia dezagreabilă, el a dovedit aptitudinile lui inegalabile de conducător şi organizator. După 52 de zile era terminată reconstrucţia zidurilor. Ca administrator în Iudeea, Neemia a dovedit modestie, integritate, dragoste de ţară, energie, teamă de Dumnezeu şi altruism. După 12 ani în această poziţie el a fost din nou pentru scurt timp la curtea împăratului Artaxerxes (Neemia 1.1; 13.6) şi după aceea s-a reîntors în Iudeea, unde a chemat poporul la pocăinţă. Multe pasaje din această carte sunt probabil din jurnalul personal al lui Neemia, căci relatarea este fără ocol şi foarte plină de viaţă. Mai multe detalii despre legătura între această carte şi cartea Ezra se găsesc în introducerea la cartea Ezra (din Die Ryrie-Studienbibel).
„Sunt trei feluri de oameni în lume: din aceia care nu ştiu ce are loc; din aceia care privesc ce are loc şi din aceia care poartă grijă să aibă loc ceva.”
- Neemia = Domnul mângâie
- Neemia, paharnic al împăratului Persiei (Artaxerxes) (Neemia 1.11; 2.1)
- Tirşata (guvernator) (Neemia 8.9; 5.14; 10.1); Neemia dovedeşte calităţi de conducător
- Neemia întruchipează viaţa civilă (nu era preot ca Ezra; nu era Zorobabel, care întruchipa împărăţia – cap al poporului); Neemia era un „normal”
- Neemia scrie propria istorie
- Neemia avea o relaţie strânsă cu Dumnezeu:
- „Şi am postit şi m-am rugat înaintea Dumnezeului cerurilor” (Neemia 1.4).
- „M-am rugat Dumnezeului cerurilor” (Neemia 2.4; Neemia stătea înaintea împăratului!)
- „Şi împăratul mi le-a dăruit, pentru că mâna cea bună a Dumnezeului meu era peste mine” (Neemia 2.8).
- „Şi n-am spus nimănui ce pusese Dumnezeul meu în inima mea” (Neemia 2.12).
- „Şi le-am spus despre mâna Dumnezeului meu, care fusese bună peste mine” (Neemia 2.18).
- „Dumnezeul cerurilor, El ne va face să reuşim; şi noi, robii Săi, …” (Neemia 2.20).
- „Auzi, Dumnezeul nostru, pentru că suntem dispreţuiţi” (Neemia 4.4).
- „Dar ne-am rugat Dumnezeului nostru şi am pus strajă împotriva lor, zi şi noapte” (Neemia 4.9)
- „Dumnezeul nostru Se va lupta pentru noi” (Neemia 4.20).
- „Nu trebuie să umblaţi în temere de Dumnezeul nostru …?” (Neemia 5.9; compară cu Neemia 10.32-39; 13.4).
- „Şi acum, Dumnezeule, întăreşte-mi mâinile!” (Neemia 6.9).
- „Dar eu n-am făcut aşa, pentru că mă temeam de Dumnezeu” (Neemia 5.15).
- „Şi am cunoscut că nu-l trimisese Dumnezeu” (Neemia 6.12).
- „Pentru ce este părăsită casa lui Dumnezeu?” (Neemia 13.11).
- „Adu-Ţi aminte de mine, Dumnezeul meu, pentru aceasta, şi nu şterge faptele mele evlavioase pe care le-am făcut pentru casa Dumnezeului meu şi pentru cele de păzit ale ei!” (Neemia 13.14; compară cu Neemia 5.19).
Fundalul cărţii Neemia
- Captivitatea babiloniană se terminase
- Aproximativ 49.000 de israeliţi s-au întors înapoi la Ierusalim (cartea Ezra)
- Altarul, templul şi serviciul la templu erau ridicate, respectiv rânduită (cartea Ezra)
- Zidurile, casele şi străzile erau încă în cea mai mare parte a lor dărâmături şi cenuşă
- Neemia era paharnic la împăratul Persiei şi trăia în palatul Susa (Neemia 1.1)
- Distanţa Susa-Ierusalim (aproximativ 1300 km linie aeriană)
Poziţia geografică
Neemia – un rob slujitor credincios al lui Dumnezeu (1)
Neemia 1
Stephan Isenberg
Versete călăuzitoare: Neemia 1
Introducere
Neemia notează în această carte propria istorie. El nu era din casă împărătească, aşa cum era Zorobabel, şi el nu era nici preot, ca Iosua, sau un cărturar, ca Ezra. Neemia este în adevăratul sens al cuvântului un „normal”, unul ca tine şi ca mine. De aceea misiunea lui principală nu este în domeniul altarului sau al templului, ci în domeniul vieţii zilnice şi civile în Ierusalim. Şi pentru că Neemia era un om aşa de normal, ne va fi uşor să transpunem istoria lui la viaţa noastră. Neemia avea o poziţie frumoasă la curtea împăratului: el era paharnic la împăratul Artaxerxes (Neemia 1.11b). Un paharnic este un om de încredere al împăratului, care avea misiunea degustătorului şi se ocupa de interesele împăratului; mai târziu împăratul l-a făcut pe Neemia guvernator al Iudeii (Neemia 5.14).
Însuşirile lui Neemia
De altfel acesta este întotdeauna felul de a proceda al lui Dumnezeu, că te confirmi prin ceea ce eşti. Domnul Isus spune într-o parabolă:
- Matei 25.21: Ai fost credincios peste puţine, te voi pune peste multe.
- Luca 16.19: Cine este credincios în foarte puţin este credincios şi în mult.
Neemia avea însă şi alte însuşiri de valoare, care ne pot sluji ca model:
Era interesat
Dacă vrei să fi un conlucrător al lui Dumnezeu credincios, atunci interesează-te de aproapele tău şi de Adunare (Biserică). Despre Neemia se spune:
Neemia 1.2: Şi i-am întrebat despre iudeii care scăpaseră, care mai rămăseseră din captivitate, şi despre Ierusalim.
Neemia a întrebat, el s-a interesat de aproapele lui (iudeii) şi de chestiunea lui Dumnezeu: cetatea Lui sfântă Ierusalim, cetatea Marelui Împărat. Cu ce ne preocupăm noi în timpul liber? Avem noi în vedere pe fraţii noştri şi pe surorile noastre de credinţă? Ne mai interesăm de chestiunea lui Dumnezeu? Ce înseamnă noul Ierusalim pentru tine (aşa este numită Adunarea în starea veşnică [compară cu Apocalipsa 21]), Adunarea sau Biserica lui Dumnezeu pe pământ? Mai întrebăm noi unde este locul unde Domnul a vrut să lase Numele Său să locuiască? Ai tu duhul lui Neemia?
Purtarea durerii
Când Neemia a auzit de starea jalnică a Ierusalimului, aceasta i-a străpuns inima:
Neemia 1.3,4: Şi ei mi-au zis: „Cei care au rămas, care au scăpat din captivitate acolo, în provincie, sunt în mare necaz şi în ruşine; şi zidul Ierusalimului este dărâmat şi porţile lui sunt arse cu foc”. Şi a fost aşa: când am auzit cuvintele acestea, m-am aşezat şi am plâns şi am jelit câteva zile …
Neemia avea Duhul lui Hristos. Cât de des Domnul Isus a fost „cuprins de milă”, când a văzut ce pagubă a produs păcatul în om (compară cu Marcu 1.41). Pe Neemia l-a durut aşa de mult, că el s-a aşezat şi a plâns şi „a jelit câteva zile” (Neemia 1.4) starea Ierusalimului.
Dacă avem cu adevărat ochii deschişi pentru chestiunea lui Dumnezeu, atunci nu vom vorbi de rău o activitate de evanghelizare după alta, ci ne vom aşeza şi vom plânge pentru că creştinătatea (şi prin aceasta şi fiecare din noi) a eşuat foarte mult. Toate propovăduirile evanghelistice nu vor avea nici un rezultat, dacă nu mai întrebăm care sunt interesele lui Dumnezeu şi ce este cu adevărat important pentru El. Mulţi sunt aşa de convinşi că evanghelizarea este singura lucrare care interesează pe Dumnezeu în timpul de acum, că ei nici măcar nu sunt gata să se plece pe genunchi, să citească Cuvântul lui Dumnezeu şi să întrebe cu adevărat sinceri pe Domnul: „Doamne, arată-mi din Cuvântul Tău ce este cu adevărat important pentru Tine.”
Dacă avem pe inimă lucrarea lui Dumnezeu, atunci desigur vom face şi evanghelizare, însă în primul rând este vorba de locuinţa lui Dumnezeu şi de felul cum putem să-I aducem laudă, preamărire şi adorare. Glorificarea lui Dumnezeu trebuie să aibă prioritate întotdeauna şi în orice timp, altfel slujba noastră pentru Dumnezeu se degradează la umanism pur. Şi fiind în această părtăşie cu Dumnezeu invităm pe oameni să se predea acestui Dumnezeu mare, să se plece de bună voie înaintea Lui, înainte ca să fie constrânşi cândva s-o facă (compară cu Filipeni 2).
De altfel în acest caz nu este vorba că în timpul unei ore duminica dimineaţa sau în timpul unei prelegeri sau a unei întruniri de tineret avem parte de o revărsare emoţională de simţăminte. Neemia a plâns şi a jelit multe zile. Probabil am plâns multe zile, atunci când am primit o veste rea, că un om iubit a plecat dintre noi, sau când am primit ştirea despre o boală nevindecabilă. Probabil mulţi dintre noi niciodată încă nu au trăit ce înseamnă să plângi multe zile la rând. Şi noi putem presupune, că întristarea lui Neemia a durat aproape patru luni (compară Neemia 1.1; 2.1; acesta este timpul dintre luna Chişleu şi luna Nisan). În orice caz Neemia nu a plâns pentru că trebuia să îndure o lovitură personală, ci pentru că Ierusalimul, cetatea sfântă, era în dărâmături şi cenuşă!
Rugăciune şi post
Neemia 1.4: Şi am postit şi m-am rugat înainte Dumnezeului cerurilor.
Neemia este un om al rugăciunii, găsim aceasta confirmat mereu în toată cartea. Sunt perle veritabile, pe care noi le putem găsi mereu în cartea Neemia, când vedem cum a trăit omul acesta cu Dumnezeu (compară cu Neemia 2.4,8,1218,20; 4.4,9,20; 5.9,15; 6.9,12; 13.11,14). Dacă vrem să ne preocupăm pe orizontală cu problemele oamenilor, atunci trebuie mai întâi ca relaţia noastră pe verticală cu Dumnezeu să fie în ordine.
Pe lângă aceasta citim în versetul 4 că Neemia a postit. Robii slujitori credincioşi ai lui Dumnezeu au învăţat să renunţe. Înfrânarea este un rod al Duhului (Galateni 5), este ceva pe care Duhul lui Dumnezeu îl poate lucra în noi. Atunci noi nu renunţăm la lucruri lumeşti sau chiar la lucruri rele – aceasta ar trebui oricum să fie clar pentru creştin -, ci atunci renunţăm la lucruri pe care Dumnezeu în fond le-a dat probabil ca binecuvântare pentru om. La Pavel a mers aşa de departe, că el a renunţat la căsătorire, cu toate că ea a fost instaurată de Dumnezeu spre binecuvântare.
Teamă sfântă şi conştienţa vinovăţiei
Neemia 1.5: Te rog, Doamne, Dumnezeul cerurilor, Dumnezeul cel mare şi înfricoşător …
În versetul 5 citim apoi, că un conlucrător credincios al lui Dumnezeu este cineva care laudă pe Dumnezeu cu reverenţă, dar care a învăţat şi să mărturisească propria vină şi să se facă una cu vina altora: „am păcătuit împotriva Ta; şi eu şi casa tatălui meu am păcătuit. Am lucrat foarte rău” (Neemia 1.6,7). Cum stau lucrurile la noi? Când auzim despre păcatul unui frate, ne ridicăm deasupra? Gândim atunci în taină: „Aceasta mie nu putea să mi se întâmple!”?
Cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu
O ultimă însuşire a lui Neemia în acest capitol este aceea, că el cunoştea bine Cuvântul lui Dumnezeu. Rugăciunea lui este de aceea foarte inteligentă, pentru că el aminteşte lui Dumnezeu de ceea ce El Însuşi a făgăduit (Neemia 1.8-10). El aminteşte lui Dumnezeu cuvintele care au fost notate prin Moise:
Neemia 1.8: Adu-Ţi aminte, Te rog, de cuvântul pe care l-ai poruncit lui Moise.
Vrei tu să fi un rob slujitor de folos al lui Dumnezeu? Atunci trebuie să cunoşti Cuvântul lui Dumnezeu. Psalmul 1 exprimă aceasta în felul următor:
„Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi şi nu stă pe calea păcătoşilor şi nu se aşază pe scaunul celor batjocoritori; ci plăcerea lui este în legea Domnului şi cugetă la legea Lui zi şi noapte.” (Psalmul 1.1,2).
Neemia – un rob slujitor credincios al lui Dumnezeu (2)
Neemia 2
Stephan Isenberg
Versete călăuzitoare: Neemia 2
Răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunea lui Neemia
Neemia 2.1-3: Şi a fost aşa: în luna Nisan, în anul al douăzecilea al împăratului Artaxerxes, era vin înaintea lui; şi am luat vinul şi l-am dat împăratului. Şi nu fusesem trist înaintea lui niciodată. Şi împăratul mi-a zis: „Pentru ce este tristă faţa ta, deşi nu eşti bolnav? Aceasta nu este decât întristare de inimă“. Atunci m-am temut foarte mult. Şi am zis împăratului: „Trăiască împăratul pentru totdeauna! Cum să nu fie tristă faţa mea, când cetatea, locul mormintelor părinţilor mei, este pustiită şi porţile ei sunt arse de foc?“
În capitolul 2 citim răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunea lui Neemia din capitolul 1. Răspunsul lui Dumnezeu la rugăciune nu a venit imediat, ci abia după patru luni (1.1 Chişleu/noiembrie sau decembrie → 2.1 Nisan/Martie). Dumnezeu l-a călăuzit pe Neemia în linişte, ca să-l pregătească pentru misiunea lui. Principiul acesta îl găsim mereu în Cuvântul lui Dumnezeu. Iosif a trebuit să fie pregătit în singurătatea închisorii pentru misiunea lui, Moise a fost pregătit 40 de ani în pustie, Ilie a fost condus într-un loc singuratic şi a fost hrănit de corbi, şi Pavel a fost 14 ani în Arabia (Galateni 1.17; 2.1), înainte să înceapă slujba publică.
Deseori Dumnezeu împlineşte rugăciunile noastre într-un fel la care nu ne-am aşteptat. De fapt la curtea împăratului toate zilele erau la fel. Împăratul a observat întristarea de pe faţa lui Neemia şi l-a întrebat care sunt problemele lui. Cine spune că noi creştinii trebuie să mergem permanent cu zâmbetul pe buze, ca să putem fi o mărturie pentru Dumnezeu?
Trăieşte în dependenţă de Dumnezeu
În versetul 4 se descopere o altă însuşire de caracter frumoasă a unui conlucrător credincios al lui Dumnezeu. Neemia este sincer şi deschis. El nu spune simplu: „Ah, nu contează – totul este în ordine”, ci ia în considerare faptul că împăratul ar putea să-l mustre, căci înaintea unui împărat nu se vine după dorinţă (compară cu Daniel 1).
Împăratul îl întreabă:
Neemia 2.4a: Ce ceri?
Iarăşi o situaţie necrezut de frumoasă, unde noi putem învăţa mult de la Neemia „normal”. Neemia nu aşteaptă nimic de la împărat, ci totul de la Dumnezeu. Se spune:
Neemia 2.4b: Astfel m-am rugat Dumnezeului cerurilor.
Pentru împărat părea că Neemia se aşteaptă la ceva din partea lui, însă în realitate Neemia aştepta totul de la Dumnezeul său. Şi Dumnezeu dă, şi de cele mai multe ori mai mult decât cerem şi înţelegem noi. Ce împlinire frumoasă a rugăciunii! Numai cine se roagă mult, poate face astfel de experienţe ca Neemia.
Neemia era un om al credinţei. Raţiunea lui ar fi trebuit să-i spună, că este o absurditate să roage pe împărat să-l lase să se mute în cetatea părinţilor lui – probabil de aceea el nu numeşte numele cetăţii -, căci această cetate a fost distrusă cândva de un alt împărat al Babilonului; deci pentru ce ar trebui Artaxerxes să-i permită să reclădească această cetate? Dar ceea ce la oameni pare imposibil, este posibil la Dumnezeu. De aceea Neemia se adresează cu credinţă deplină „Dumnezeului cerurilor” şi Dumnezeu răspunde imediat la strigătul mut al inimii robului Său.
Politicos, modest şi smerit
Neemia arată aici nu numai părtăşia lui cu Dumnezeu, ci totodată el este politicos, modest şi smerit faţă de împărat.
Neemia 2.5,7: şi am zis împăratului: „Dacă este bine împăratului [dacă împăratul consideră că este bine] şi dacă robul tău a căpătat bunăvoinţă înaintea ta, atunci trimite-mă în Iuda, la cetatea mormintelor părinţilor mei, ca s-o reconstruiesc. …” Şi am zis împăratului: „Dacă binevoieşte împăratul [dacă împăratul consideră că este bine] …”
Neemia spune de două ori: „dacă împăratul consideră că este bine” – un semn al politeţii şi al modestiei. În afară de aceasta el spune: „dacă robul tău” – un semn al atitudinii lui smerite faţă de împărat.
Este important ca noi ca şi conlucrători în Împărăţia lui Dumnezeu să mergem pe căile noastre în dependenţă de Dumnezeu şi să fim politicoşi, modeşti şi smeriţi faţă de cei din jur. Atunci vom avea şi reuşită pe cale.
Neemia 2.6-8: Şi împăratul (fiind şi împărăteasa aşezată lângă el) mi-a zis: „Cât de lungă va fi călătoria ta? Şi când te vei întoarce?“ Şi împăratul a binevoit să mă trimită şi i-am hotărât un timp. Şi am zis împăratului: „Dacă binevoieşte împăratul să mi se dea scrisori către guvernatorii de dincolo de râu, ca să mă conducă până voi ajunge în Iuda, şi o scrisoare către Asaf, păzitorul pădurii împăratului, ca să-mi dea lemne să fac grinzi pentru porţile cetățuii care ţine de casă şi pentru zidul cetăţii şi pentru casa în care voi intra“. Şi împăratul mi le-a dăruit, pentru că mâna cea bună a Dumnezeului meu era peste mine.
Neemia a primit de la împărat tot ce îi trebuia. Aceste versete arată de asemenea, că Neemia a folosit bine timpul de pregătire şi s-a pregătit conştiincios pentru misiunea lui. El ştia ce pericole sunt pe cale şi a încheiat relaţii cu Asaf, păzitorul pădurii împăratului, ca să aibă material de construcţie în Ierusalim.
Nu întotdeauna în lucrare sunt îndepărtate imediat toate obstacolele, cu toate acestea Dumnezeu va păstra pe slujitorii Săi şi va fi de partea lor. La Neemia aceasta se face cunoscut prin aceea că împăratul l-a echipat cu tot ce avea el nevoie pentru călătoria sa.
Creează-ţi o privire de ansamblu
Neemia 2.11,12: Şi am venit la Ierusalim şi am fost acolo trei zile. Şi m-am sculat noaptea, eu şi câţiva bărbaţi cu mine; (şi n-am spus nimănui ce pusese Dumnezeul meu în inima mea ca să fac pentru Ierusalim) şi nu era alt animal cu mine decât animalul pe care călăream.
La început Neemia nu a făcut nimic cunoscut din ceea ce voia să facă pentru Ierusalim (Neemia 2.12). El a vrut mai întâi să-şi formeze o privire de ansamblu concretă. În versetul 11 citim că el a fost trei zile în Ierusalim ca să-şi formeze o impresie despre dimensiunea pustiirii.
Noi trebuie să reţinem această învăţătură. În slujba pentru Dumnezeu nu trebuie întotdeauna să „trâmbiţăm” imediat ceea ce noi am trăit în ascuns cu Dumnezeu. Un rob slujitor credincios ar trebui să fie chibzuit şi cu mintea clară (1 Timotei 3.2,8) şi să nu ia în grabă decizii sau să tragă concluzii grăbite.
Când suntem confruntaţi cu o problemă suntem obligaţi să ne formăm o impresie exactă; va trebui de exemplu să discutăm cu diverse grupe şi nu să vânăm ceva unilateral şi să luăm decizii grăbite. Dacă doreşti să faci o slujbă tinerilor, atunci trebuie să te preocupi cu nevoile şi problemele lor, şi aşa mai departe.
Dacă ai o inimă pentru evanghelizare, atunci trebuie să te preocupi foarte intens cu subiectul; la fel dacă de exemplu Dumnezeu îţi pune pe inimă tema asistenţei spirituale. Atunci trebuie mai întâi să ne retragem şi să ne pregătim pentru această slujbă. Stăm apoi de vorbă cu slujitori cu experienţă în Împărăţia lui Dumnezeu şi ne familiarizăm cu tema. Numai mândria spune: „Am Duhul Sfânt, nu am nevoie de darurile pe care Domnul le-a putut folosi cu succes în lucrarea Sa”. Nu! Efeseni 4 ne învaţă foarte clar că noi avem nevoie de darurile, pe care Domnul le-a dat pentru zidirea spirituală a trupului, şi anume cu scopul „pentru desăvârşirea sfinţilor” (Efeseni 4.12) sau exprimat altfel: „pentru maturizarea credincioşilor”. Tu nu poţi deveni matur spiritual, dacă neglijezi darurile pe care le-a dat Domnul Isus.
Impulsionează şi pe alţii
Rezultatul felului deosebit al lui Neemia îl vedem apoi în versetele 17 şi 18:
Neemia 2.17,18: Şi le-am zis: „Vedeţi starea cea rea în care ne aflăm, cum Ierusalimul este pustiit şi porţile lui sunt arse de foc; veniţi şi să reconstruim zidul Ierusalimului, ca să nu mai fim de batjocură“. Şi le-am spus despre mâna Dumnezeului meu, care fusese bună peste mine şi, de asemenea, de cuvintele împăratului pe care le spusese către mine. Şi ei au zis: „Să ne ridicăm şi să reconstruim!“ Şi şi-au întărit mâinile pentru bine.
Neemia se duce la cei care purtau responsabilitatea în Iuda şi le prezintă ceea ce Dumnezeu i-a pus în inimă. Răspunsul la cererea: „veniţi şi să reconstruim zidul Ierusalimului!” nu s-a lăsat aşteptat: „Să ne ridicăm şi să reconstruim!“, au răspuns iudeii. Evident cei cu responsabilitate şi-au dat seama că Dumnezeu l-a trimis pe acest Neemia şi voia să-l folosească; aceasta este cu atât mai uimitor cu cât Neemia nu era nici preot, nici cărturar şi nici o persoană cu vază. El nu avea nici o funcţie cu autoritate, dar el avea autoritate morală – nu depinde de o funcţie, ci de faptul că puterea lui Dumnezeu inundă pe robul slujitor. Vrei şi tu să fi un astfel de canal al puterii lui Dumnezeu? Atunci urmăreşte ca fraţii tăi şi surorile tale să simtă că mâna bună a lui Dumnezeu este cu tine şi că toate progresele tale devin vizibile în viaţa spirituală.
Un rob slujitor al lui Dumnezeu nu poate niciodată să-şi revendice autoritatea, alţii trebuie să poată recunoaşte în vorbirea şi în faptele lui că mâna bună a lui Dumnezeu este cu el, şi numai atunci el va avea şi autoritate morală. Apostolul Pavel scrie prietenului şi fratelui lui Timotei: „Ocupă-te cu acestea, fii în totul în ele, pentru ca înaintarea ta să fie arătată tuturor” (1 Timotei 4.15).
Dacă viaţa noastră nu este în concordanţă cu vorbirea noastră, atunci niciodată nu vom putea să-i impulsionăm pe ceilalţi. Neemia a fost numai trei zile în Ierusalim, probabil în cadrul vizitei a vorbit cu unul sau cu altul; sau probabil a fost observat numai ca unul care se interesa de cetatea Ierusalim.
În ultimele două versete ni se aminteşte că vrăjmaşul nu este departe, atunci când are loc undeva lucrarea lui Dumnezeu. Însă cu privire la vrăjmaşii lui Neemia vom reveni în capitolele 4-6.
Neemia – un rob slujitor credincios al lui Dumnezeu (3)
Neemia 3
Stephan Isenberg
Versete călăuzitoare: Neemia 3
Acum ne vom ocupa cu construirea zidului şi a porţilor. Vom vedea diferite feluri de slujbe şi persoane diferite în lucrare. În afară de aceasta vom găsi participări diferite în lucrare, dar şi nepăsări. Însă acest capitol va arăta în principal armonia mare în lucrare, căci fiecare clădea la locul lui.
Mai întâi trebuie să ne fie clar, de ce zidul şi porţile sunt aşa de importante.
Semnificaţia zidului
Ce funcţie are un zid? Ezechiel 42.20 ne dă răspunsul: „Avea un zis de jur-împrejur … ca să facă o despărţire între ce era sfânt şi nu era sfânt.”
Tot ce este înăuntru ar trebui să fie pus deoparte în mod deosebit pentru Dumnezeu, şi tot ce era în afară drept urmare nu era pentru Dumnezeu. În sens negativ, tot răul ar trebui să fie ţinut departe de cetate, şi în sens pozitiv tot ce era în interiorul zidului avea voie să trăiască sub fumul jertfei plăcute lui Dumnezeu şi în prezenţa lui Dumnezeu. Căci zilnic se înălţa de pe altar mirosul bine plăcut al jertfei de ardere de tot.
Aşa ar trebui să fie şi cu noi. Noi ar trebui nu numai să vorbim despre despărţirea de rău, ceea ce desigur este corect şi important, dar dacă nu este mai mult, atunci suntem numai farisei. Noi trebuie să învăţăm că domiciliul nostru permanent este în prezenţa lui Dumnezeu. Când venim laolaltă ca Adunare (Biserică), trăim în mod deosebit prezenţa Domnului Isus, însă aceasta nu înseamnă că domiciliul nostru de luni şi până sâmbătă nu ar fi în casa lui Dumnezeu. Apostolul Pavel scrie tânărului Timotei: „… ca să şti cum trebuie să se poarte cineva în casa lui Dumnezeu, care este Adunarea Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului” (1 Timotei 3.15).
Când părăsim orele de adunare, atunci nu mergem, vorbind simbolic, afară din casa lui Dumnezeu. Dimpotrivă, căci credincioşii din timpul de acum constituie casa lui Dumnezeu, ar trebui să ne organizăm viaţa aşa fel, că trăim permanent conştienţi fiind de prezenţa lui Dumnezeu – aceasta este adevărata evlavie, care în epistola întâi către Timotei are o semnificaţie aşa de mare.
În cetate stă altarul şi fumul jertfei arderii de tot zilnice, care se ridica de pe altar, putea fi văzut în orice moment. La fel şi noi trăim sub fumul plăcutei jertfe a lui Hristos.
Zidul este şi un semn pentru unitate şi părtăşie. În interiorul acestui zid se află o unitate administrativă de sine stătătoare, cu porunci şi rânduieli proprii. La fel este şi în Adunare: „Nu-i judecaţi voi pe cei dinăuntru? Dar pe cei de afară îi judecă Dumnezeu” (1 Corinteni 5.12,13). În afară de aceasta zidul înseamnă şi siguranţă şi protecţie faţă de vrăjmaşi. În primul rând ar trebui protejat Locul Preasfânt al lui Dumnezeu.
Semnificaţia porţilor
Şi funcţia porţilor o găsim descrisă în Biblie. Şi aici este o parte pozitivă şi o parte negativă. Porţile pot fi deschise, ca să se permită intrarea binelui sau pentru a ţine răul afară, respectiv pentru a-l da afară:
- 2 Cronici 23.19: Şi a pus pe uşieri la porţile casei Domnului, ca să nu intre nici un om necurat prin vreun lucru.
- Isaia 26.2: Deschideţi porţile şi va intra naţiunea cea dreaptă, care păzeşte credincioşia!
Construirea zidului şi a porţilor
Neemia 3.1: Şi marele preot Eliaşib şi fraţii săi, preoţii, s-au ridicat şi au reconstruit Poarta Oilor. Au sfinţit-o şi i-au pus uşile; şi au sfinţit zidul până la Turnul Meea, până la Turnul lui Hananaeel.
În Neemia 3 găsim aproximativ 45 de grupe, care erau pregătite să ajute la construirea zidului. Fiecare nume a fost notat şi nu ar trebui să fie dat uitării. Aşa este întotdeauna, atunci când ne implicăm în interesele lui Dumnezeu: „Pentru că Dumnezeu nu este nedrept, ca să uite lucrarea voastră şi dragostea pe care aţi arătat-o pentru Numele Său” (Evrei 6.10).
Găsim aici oameni la lucru din toate straturile sociale:
- Marele preot şi preoţii (Neemia 3.1)
- Argintari şi făcători de mir (Neemia 3.8)
- Femei (Neemia 3.12)
- Leviţi (Neemia 3.17)
- Păzitori şi veghetori (Neemia 3.29)
- Negustori (Neemia 3.32)
Nimănui nu i-a fost ruşine şi fiecare a pus mâna la lucru. La fel ar trebui să fie şi în Adunare („Când vă strângeţi, fiecare dintre voi are …”; 1 Corinteni 14.26). Fiecare ar trebui să aibă o misiune. Nu fiecare a construit la acelaşi lucru, dar toţi împreună au construit la aceeaşi chestiune. Ei au lucrat unul lângă altul. La fel ar trebui să lucrăm şi noi în Adunare, mână în mână. Ar trebui să ne sprijinim reciproc, ştiind: noi lucrăm la aceeaşi chestiune. Cât de des însă fiecare fierbe supa lui proprie în Adunare, în loc să se meargă împreună în lucrare?
Se pare că nu erau nici conflicte între generaţii, căci în Neemia 3.12 citim:
Neemia 3.12: Şi lângă el a reparat Şalum, fiul lui Haloheş, căpetenia peste jumătate din ţinutul Ierusalimului, el şi fiicele lui.
Cât de binefăcătoare sunt adunările în care bătrânii lucrează împreună cu tinerii. Moise a avut în vedere deja la ieşirea din Egipt, ca tinerii să nu fie despărţiţi de bătrâni. În timpul nostru trebuie să luăm seama ca generaţiile în vârstă să-şi ţină inima caldă pentru tineri şi ca generaţiile mai tinere să fie mulţumitoare pentru bătrâni.
Este normal în slujba pentru Domnul ca unul să lucreze ceva mai mult iar altul ceva mai puţin, însă fiecare după posibilităţi, înzestrare şi aptitudini. Noi trebuie să acceptăm că în privinţa aceasta pot fi diferenţe foarte mari.
În Neemia 3.20 citim că Baruc a lucrat cu sârguinţă. Se pare că Hanun şi locuitorii din Zanoah au construit o bucată deosebit de lungă (Neemia 3.13), şi cei din Tecoa au prelungit o altă bucată (Neemia 3.27); fiecare după darurile şi aptitudinile pe care le-a primit în dar de la Dumnezeu.
Ţi-ai găsit deja slujba ta în cadrul Adunării (Bisericii)? Sau eşti ca mai-marii din Tecoa, despre care se spune în Neemia 3.5 că nu şi-au pus umărul la lucrarea Domnului? Eşti tu prea mândru, ca să contribui? Sau eşti prea fin, ca să-ţi murdăreşti mâinile? Eşti tu de părere, că pentru tine cariera ta este mai importantă decât lucrarea şi dedicarea pentru Dumnezeu şi casa Sa? Vrei să intri în istorie ca mai-marii din Tecoa, ca unul care era cunoscut pentru faptul că nu a contribuit la lucrare? Ce umilire va fi când tu va trebui să apari în felul acesta înaintea scaunului de judecată al lui Hristos!
Capitolul 3 aminteşte nu numai construirea zidului, ci şi construirea porţilor. Ne sunt descrise zece porţi şi în continuare auzim şi despre alte două porţi (Neemia 8.16; 12.39), aşa că în total ajungem la douăsprezece porţi, aşa cum şi noul Ierusalim din Apocalipsa 21 va avea un zid şi douăsprezece porţi.
Descrierea porţilor în capitolul 3 este un circuit în jurul zidului, şi anume în sens invers acelor ceasului. Începe în partea de nord-est cu poarta oilor şi se termină foarte aproape cu poarta de control (poarta Mifcad). Poarta oilor este ultima poartă numită în capitolul 3 (Neemia 3.32), şi în felul acesta se închide circuitul. Ar trebui să studiem foarte bine aceste porţi şi să ţinem seama de înţelesul spiritual. Fiecare poartă ne arată un aspect al vieţii noastre spirituale ca creştini.
Poarta Oilor
Neemia 3.1: Şi marele preot Eliaşib şi fraţii săi, preoţii, s-au ridicat şi au reconstruit Poarta Oilor. Au sfinţit-o şi i-au pus uşile; şi au sfinţit zidul până la Turnul Meea, până la Turnul lui Hananeel.
Poarta Oilor este prima poartă amintită şi nu este întâmplător că aceasta a fost reconstruită de marele preot Eliaşib şi ceilalţi preoţi (Neemia 3.1). Căci prin Poarta Oilor erau conduse oile spre altarul de jertfă. Poarta Oilor era în apropierea templului în partea cea mai de nord a cetăţii (compară cu Ioan 5.2). Jertfa este întotdeauna punctul de pornire sau baza pentru toate celelalte. Noi toţi am fost făcuţi preoţi şi facem bine dacă noi ca preoţi nu neglijăm Poarta Oilor. Ea este prima poartă în enumerare şi cu cea mai mare semnificaţie pentru viaţa noastră ca creştini.
Fără jertfa lui Isus Hristos nu am putea fi mântuiţi. Însă punctul nostru de plecare este nu numai recunoaşterea jertfei, ci şi adorarea lui Dumnezeu. Pe altarul de jertfă trebuia pusă zilnic jertfa de ardere de tot, în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară – permanent se ridica de pe altar mirosul plăcut al jertfei. Dumnezeu doreşte ca noi să-I aducem permanent „jertfe de laudă” (Evrei 13).
Poarta Oilor ne aminteşte de Domnul Isus, care a devenit Oaia pentru jertfa arderii de tot şi Mielul, care liniştit şi mut a fost dus la tăiere (compară cu Isaia 53).
Aici totul vorbeşte despre Domnul Isus, căci şi Poarta Oilor în sine este un indiciu spre Domnul Isus, care a spus: „Eu sunt uşa: Dacă va intra cineva prin Mine, va fi mântuit” (Ioan 10.9).
Mereu mă impresionează, cum Domnul Isus nu numai a devenit Mielul, ci şi Păstorul cel bun, care Şi-a dat viaţa pentru oi, şi care mai mult decât atât este „Poarta oilor” (Ioan 10.7), prin care noi trebuie să mergem, ca să devenim mântuiţi. În final totul este har, despre care vorbesc cele două turnuri din Neemia 3.1 – Turnul Meea şi Turnul lui Hananeel. Meea înseamnă „sută” şi Hananeel înseamnă „Dumnezeu a protejat”. Numărul o sută stă de cele mai multe ori pentru o chestiune completă (compară cu Marcu 4.8). Aşa este mântuirea, o sută de procente harul lui Dumnezeu, şi totodată responsabilitatea omului este o sută de procente să se întoarcă la Dumnezeu şi să se pocăiască.
Deci în interiorul zidului sunt din aceia care au ascultat de glasul Păstorului cel bun şi s-au lăsat mântuiţi. Sunt preoţii, care trebuie să poarte grijă, ca pe altar să fie oricând o jertfă. Jertfa de ardere de tot zilnică, care era pusă pe altar atât seara cât şi dimineaţa, ne asigură prezenţa lui Dumnezeu în poporul Său (compară cu Exodul 29). Este aceasta pentru noi prioritatea cea mai mare? Lucrarea în interior, în templu, este punctul primordial, şi nu mărturia în afară; aceasta se exprimă prin poarta a doua. Dacă nu am înţeles aceasta, atunci nu trebuie să mergem la poarta a doua.
Poarta Peştilor
Neemia 3.3: Şi Poarta Peştilor au reconstruit-o fiii lui Hasenaa; i-au pus grinzile şi i-au pus uşile, încuietoarele şi zăvoarele.
Poarta Peştilor se afla mai mult în spre partea de nord-vest a cetăţii. Este posibil ca această poartă să-şi fi primit numele prin aceea că negustorii aduceau peştii în cetate prin această poartă (compară cu Neemia 13.16), căci în apropiere era şi piaţa de peşti.
În aplicare spirituală nu ne este greu să ne gândim la misiunea dată de Domnul Isus, că El voia să facă pe ucenicii Lui pescari de oameni: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni” (Marcu 1.17).
Şi în parabola despre pescuit în Matei 13, ucenicii sunt solicitaţi să strângă peştii buni în vase. Un pescar bun nu duce la piaţă tot ce pescuieşte, ci numai acei peşti care sunt buni. Poarta Peştilor vorbeşte astfel despre faptul că noi aducem peşti buni (materiale de construcţie bune) la casa lui Dumnezeu.
Conform cu 2 Timotei 2 noi nu numai trebuie să ne depărtăm de fărădelege şi să ne despărţim de vasele de dezonoare, ci noi trebuie să căutăm pe aceia care năzuiesc după dreptate, credinţă, dragoste şi pace şi cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată.
Noi trebuie să menţinem în echilibru aceste două porţi şi să nu privilegiem pe un în detrimentul celeilalte. Urmarea faptului că noi am fost mântuiţi şi am fost făcuţi adoratori ai lui Dumnezeu este, că noi ieşim ca să aducem alţi adoratori la Dumnezeu. Apostolul Pavel nu a fost mulţumit numai să ducă oamenilor vestea bună, ci lucrarea lui a fost făcută până când un om a fost „prezentat desăvârşit în Hristos” (Coloseni 1.28), aceasta înseamnă, până când el a devenit un creştin matur şi major, capabil să adore pe Dumnezeu ca Tată.
Poarta cea Veche
Neemia 3.6: Şi Poarta cea Vece au reparat-o Ioiada, fiul lui Paseah, şi Meşulam, fiul lui Besodia; ei i-au aşezat grinzile şi i-au pus uşile şi încuietorile şi zăvoarele.
Această poartă se afla pe partea de vest a cetăţii Ierusalim. După câte se pare această parte a zidului şi poarta din el rămăseseră din timpurile de demult, şi s-a construit permanent pe acelaşi fundament.
Noi nu avem misiunea să construim un zid complet nou, ci să clădim pe cel existent. Noi înşine am fost zidiţi „pe temelia apostolilor şi a profeţilor, piatra de ungi fiind Isus Hristos” (Efeseni 2.20). Unii consideră că nu este necesar să înveţe de la părinţii Bisericii şi ai credinţei din trecut. Însă aceasta este o greşeală mare. Căci există atenţionarea stringentă a apostolului Pavel: „Amintiţi-vă de conducătorii voştri, care v-au vorbit Cuvântul lui Dumnezeu” (Evrei 13.7).
Nu cunosc pe nimeni care este în lucrarea prin Cuvânt, care să nu fi învăţat şi să nu fi profitat de la părinţii credinţei din trecut (compară cu Efeseni 4.11,12).
Ieremia spune: „Aşa zice Domnul: «Staţi pe căi şi vedeţi şi întrebaţi de cărările cele vechi, care este calea cea bună; şi umblaţi pe ea şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre!» Dar ei au zis: «Nu vrem să umblăm pe ea!»” (Ieremia 6.16).
În Noul Testament suntem mereu solicitaţi în multe locuri, să ne reîntoarcem la ce era la început (compară cu 1 Ioan 1.1; 2.7,13,14,24; 3.11; 2 Ioan 1,5,6), sau se face referire la principiile de bază ale începutului (1 Corinteni 14.34; 1 Timotei 2.13). Unii sunt de părere, că tot ce este vechi, este principial bun, şi tot ce este nou este rău. Însă chiar aşa de simplu nu sunt lucrurile. Nu tot ce este vechi este şi bun, şi nu tot ce este nou este prin definiţie rău. Adevărul este per se static, aceasta înseamnă, adevărul lui Dumnezeu nu se schimbă, şi totuşi el este în acelaşi timp foarte dinamic, deoarece Cuvântul lui Dumnezeu este viu, aşa că vechiul Cuvânt al lui Dumnezeu vorbeşte la fel şi în timpurile moderne.
Poarta Văii
Neemia 3.13: Poarta Văii au reparat-o Hanun şi locuitorii din Zanoah; ei au reconstruit-o şi i-au pus uşile, încuietorile şi zăvoarele; şi i-au făcut o mie de coţi de zid până la Poarta Gunoiului.
Primele două porţi se ocupă cu lucrarea din interior şi din afară. Ultima poartă numită ne arată pe ce bază trebuie să aibă loc lucrarea noastră, şi acum urmează două porţi (Poarta Văii şi Poarta Gunoiului), care de asemenea aparţin împreună şi ne arată atitudinea lăuntrică pentru slujire. Interesant este că aceste două porţi sunt numite împreună deja în capitolul 2, unde Neemia trebuia să se ocupe cu starea umilitoare a Ierusalimului.
Ne aflăm aici într-un punct foarte adânc al cetăţii Ierusalim. Şi desigur nu este întâmplător că slujba lui Neemia a început chiar aici, atunci când el a venit la Ierusalim ca să-şi facă o impresie despre starea Ierusalimului. Premisa în lucrarea pentru Dumnezeu este un duh smerit, o inimă smerită. Mândria şi aroganţa în lucrarea pentru Dumnezeu fac lucrarea ta să fie lemn, fân şi paie.
Dacă de exemplu vrei să ajuţi la zidirea sufletească a Adunării (Bisericii) şi crezi că tu faci toate mai bine decât bătrânii, atunci tu nu clădeşti având felul de gândire al lui Neemia.
Dacă noi suntem solicitaţi în epistola către Efesei să păstrăm unitatea Duhului, atunci imediat după aceasta stă scris: „… cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în dragoste” (Efeseni 4.2). Fie că este vorba de unitatea Ierusalimului sau de unitatea între creştini, ambele ne interzic un duh de aroganţă şi mândrie şi ne poruncesc să avem duhul blândeţii, îndelungii-răbdări şi al smereniei. Aceasta vrea să ne amintească Poarta Văii.
Poarta Văii ne aminteşte şi de faptul că lumea aceasta este o „vale a umbrei morţii”. Aşa citim în Psalmul 23.4: „Chiar dacă aş umbla prin valea umbrei morţii, nu mă tem de nici un rău: pentru că Tu eşti cu mine; toiagul Tău şi nuiaua Ta mă mângâie.”
Viaţa ca şi creştin nu este numai soare senin, ci noi trebuie să mergem şi prin văi întunecate. De cele mai multe ori credincioşii, care au trecut printr-o astfel de vale, relatează că ei au trăit în mod deosebit apropierea lui Dumnezeu. Aşa cum se spune şi în Psalmul 23.4: „Pentru că Tu eşti cu mine.” Cât de des am trăit deja că o vale întunecată din viaţa noastră a condus în cele din urmă la binecuvântare: „Trecând prin valea plângerii ei o fac un izvor; şi ploaia timpurie o acoperă cu binecuvântări” (Psalmul 84.6).
Poarta Gunoiului
Neemia 3.14: Şi Poarta Gunoiului a reparat-o Malchiia, fiul lui Recab, căpetenia peste ţinutul Bet-Hacherem; el a reconstruit-o şi i-a pus uşile, încuietorile şi zăvoarele.
Poarta Gunoiului era în partea cea mai de sud a cetăţii. Era de partea opusă a Porţii Oilor. Tot gunoiul din cetate trebuia adus afară aici. Oricine doreşte să fie un rob slujitor credincios al Domnului trebuie să cunoască poarta gunoiului în viaţa personală. Tot ce în noi rezultă încă din carne (din omul firesc), trebuie să condamnăm; aceasta nu are nici un loc în prezenţa lui Dumnezeu. Omul vechi a fost răstignit cu Hristos. Însuşirile omului vechi nu trebuie să se mai vadă, ci Hristos trebuie să se vadă în mine (compară cu Galateni 2.20).
Poarta Văii vorbea despre intrarea smerită şi modestă şi Poarta Gunoiului vorbea despre pornirile care vin din carne (din firea pământească). Cum stau lucrurile cu voia proprie a noastră? Vrem să slujim Domnului conform condiţiilor puse de noi sau vrem să ne orientăm după condiţiile puse de El şi în toate să întrebăm care este voia Lui? Dacă Valea Văii vorbeşte despre starea de smerenie, atunci probabil în cazul Porţii Gunoiului ar trebui să ne gândim la mândria spirituală, egoismul şi încăpăţânarea care vin din carnea noastră şi care trebuie „duse afară” (compară cu Filipeni 3, unde Pavel consideră meritele lui, mândria şi descendenţa lui ca fiind gunoi).
Poarta Fântânii (sau Izvorului)
Neemia 3.15: Şi Poarta Fântânii a reparat-o Şalun, fiul lui Col-Hoze, căpetenia peste ţinutul Miţpa; el a reconstruit-o şi a acoperit-o şi i-a pus uşile, încuietorile şi zăvoarele.
Poarta Izvorului se află de asemenea în partea de sud a cetăţii. Foarte aproape de ea este scăldătoarea Siloam, în care trebuia să se spele orbul din naştere din Ioan 9. Poarta Izvorului vorbeşte despre puterea Duhului Sfânt în viaţa noastră. Foarte aproape de Poarta Izvorului era Izvorul Ghihon. Din acest izvor ţâşnea apă uneori până la 50.000 litri pe oră. Cuvântul grecesc pentru „izvor” poate fi tradus şi prin „izvor artezian”. Cuvântul acesta îl găsim şi în Ioan 4.14: „Dar cine va bea din apa pe care i-o voi da Eu nicidecum nu va înseta niciodată, ci apa pe care i-o voi da Eu va deveni în el un izvor de apă, ţâşnind spre viaţa eternă.”
Cine bea din acest izvor, „din inima lui vor curge râuri de apă vie” (Ioan 7.38). Dacă am înlăturat gunoiul din viaţa noastră prin Poarta Gunoiului, atunci Duhul Sfânt poate lucra liber în noi: „Dacă trăim prin Duhul, să şi umblăm prin Duhul” (Galateni 5.25).
Apostolul îi îndeamnă pe credincioşii din Efes: „fiţi umpluţi de Duhul” (Efeseni 5.18). Viaţa nouă din noi nu are nici o putere în ea însăşi, ci numai în măsura în care noi ne lăsăm umpluţi de Duhul lui Dumnezeu.
În Ierusalim locuiesc oameni care trăiesc din Izvorul Duhului Sfânt. Numai despre Poarta Izvorului se spune că ea trebuia „acoperită”. Este important ca noi să nu întristăm pe Duhul Sfânt, sau să-L stingem (respectiv să-L amortizăm); noi trebuie să fim siguri că Izvorul nu este înfundat sau murdărit prin păcat: „Şi nu-L întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, cu care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării” (Efeseni 4.30). „Nu stingeţi Duhul” (1 Tesaloniceni 5.19).
Poarta Apelor
Neemia 3.26: Şi netinimii locuiau pe dealul Ofel, până în dreptul Porţii Apelor spre răsărit şi până la turnul care iese în afară.
Poarta Apelor este în partea de răsărit a cetăţii. Ea vine după Poarta Izvorului şi cele două aparţin împreună, aşa cum Poarta Oilor şi Poarta Peştilor precum şi Poarta Văii şi Poarta Gunoiului aparţin împreună. Apa vorbeşte în Biblie nu numai despre Duhul Sfânt, ci şi despre Cuvântul lui Dumnezeu: „… curăţind-o prin spălarea cu apă, prin Cuvânt” (Efeseni 5.26).
Este foarte interesant şi nu la întâmplare că în cazul Porţii Apelor nu citim, că aceasta trebuia reparată sau construită, aşa cum citim în cazul celorlalte porţi. Cine ar putea să îmbunătăţească ceva la Cuvântul lui Dumnezeu? „Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17.17). „Doamne, Cuvântul Tău este întărit în ceruri pentru totdeauna” (Psalmul 119.89).
Dacă am scos din Izvorul despre care am auzit la Poarta Izvorului, atunci aceasta ne va conduce tot mai mult la Cuvântul lui Dumnezeu. Duhul Sfânt nu ne poate călăuzi, dacă noi nu cunoaştem Cuvântul lui Dumnezeu. Duhul Sfânt poate face mare în noi numai ceea ce noi am învăţat din Cuvânt. El va face pe Hristos tot mai mare pentru noi: „El [Duhul Sfânt] Mă va glorifica, pentru că va primi din ce este al Meu şi vă va face cunoscut” (Ioan 16.14).
Poarta Cailor
Neemia 3.28: Deasupra Porţii Cailor au reparat preoţii, fiecare în dreptul casei lui.
Sunt unele porţi numite după nume de animale. Poarta Oilor a servit pentru aducerea înăuntru a oilor pentru serviciul de jertfă. Poarta Peştilor servea pentru aducerea înăuntru a peştilor respectiv ca pescarii să iese. Prin Poarta Cailor se aduceau caii de luptă înăuntru. Ea servea împăratului şi luptătorilor lui ca să iese la luptă (compară cu Deuteronomul 17.16). Viaţa creştină nu este un program de aventuri cu caracter festiv, ci ea înseamnă şi luptă, luptă pentru cauza lui Dumnezeu. Calul este şi simbolul puterii, al curajului, al pregătirii de luptă şi al perseverenţei. Calul aleargă spre ţintă şi aşa se spune în epistola către Filipeni (ceea ce înseamnă de altfel „iubitor de cai”): „Nu că am obţinut deja premiul sau că am ajuns deja desăvârşit; însă urmăresc, dacă aş putea să-l şi apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Hristos Isus. Fraţilor, eu însumi nu consider că l-am apucat; dar una fac: uitându-le pe cele din urmă şi întinzându-mă spre cele dinainte, alerg drept spre ţintă, pentru premiul chemării de sus a lui Dumnezeu, în Hristos Isus” (Filipeni 3.12-14).
Apostolul Pavel putea spune la sfârşitul vieţii sale: „M-am luptat lupta cea bună, am terminat alergarea” (2 Timotei 4.7), şi ne cere: „Luptă-te lupta cea bună a credinţei, apucă viaţa eternă, la care ai fost chemat” (1 Timotei 6.12).
Poarta de Răsărit
Neemia 3.29: După [lângă] ei a reparat Ţadoc, fiul lui Imer, în dreptul casei lui. Şi după [lângă] el a reparat Şemaia, fiul lui Şecania, păzitorul Porţii de Răsărit.
Poarta de Răsărit este nu numai în partea de răsărit a cetăţii, căci răsăritul este şi punctul cardinal al răsăritului soarelui. Poarta de Răsărit vorbeşte despre revenirea Domnului. Toate aşteptările lui Israel au fost dintotdeauna spre răsărit. În ultimele versete ale Vechiului Testament se spune: „Şi vouă, care vă temeţi de Numele Meu, vă va răsări Soarele dreptăţii cu vindecarea în aripile Lui; şi veţi ieşi şi veţi zbura ca viţeii de îngrăşat” (Maleahi 4.2).
Când în Ezechiel 11.23 gloria lui Dumnezeu a părăsit Templul, ea s-a aşezat pe munte spre răsărit, pe Muntele Măslinilor: „Şi gloria Domnului s-a suit din mijlocul cetăţii şi s-a oprit pe muntele [Muntele Măslinilor] care este pe partea de răsărit a cetăţii.”
Îngerul a spus mai târziu la înălţarea la cer a Domnului de pe Muntele Măslinilor (care era în răsărit): „Acest Isus, care a fost înălţat de la voi în cer, aşa va veni, în felul în care L-aţi văzut mergând spre cer” (Faptele apostolilor 1.11).
Poarta Inspecţiei / Poarta Mifcad
Neemia 3.31: După el [lângă el] a reparat Malchiia, un fiu al argintarilor, până la locul netinimilor şi al negustorilor, în dreptul porţii Mifcad, şi până la suişul unghiului.
La sfârşit stă Poarta Inspecţiei, şi nu este cu totul sigur, dacă aşa trebuie tradus. Alţii propun, că ea poate fi tradusă şi verificare sau repartizare (Poarta Mifcad). Ambele redau un sens. Noi trebuie să veghem asupra lucrurilor descrise mai înainte. Noul Testament ne solicită la veghere sporită. Vrăjmaşul vrea ori să ne înveţe unilateral, ori să ne jefuiască lucrurile spirituale.
Poarta Inspecţiei vorbeşte şi despre disciplinare şi judecare (restabilirea dreptului).
Dacă cuvântul Poarta Mifcad ne aminteşte mai mult de un fel de verificare sau repartizare, atunci ne gândim la scaunul de judecată al lui Hristos, unde fiecare din noi va primi lauda care i se cuvine: „Aşa că nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va şi aduce la lumină cele ascunse ale întunericului şi va arăta sfaturile inimilor; şi atunci fiecare îşi va avea lauda de la Dumnezeu.” (1 Corinteni 4.5).
Neemia – un rob slujitor credincios al lui Dumnezeu (4)
Neemia 4
Stephan Isenberg
Versete călăuzitoare: Neemia 4
Conspiraţia şi lupta din afară
Neemia 4.8: Şi au uneltit toţi împreună să vină să se lupte împotriva Ierusalimului şi să-i facă stricăciuni.
Natura împotrivii: Acum vrăjmaşul devine mai impertinent. Vrăjmaşul vine din afară împotriva poporului. El încearcă să împiedice lucrarea printr-un complot. Cu regret mereu sunt din aceia în poporul lui Dumnezeu care se lasă uşor descurajaţi; aşa a fost şi aici.
Neemia 4.10: Şi Iuda zicea: „Puterea purtătorilor de poveri slăbeşte şi este mult moloz, nu putem să reconstruim zidul.”
Ei priveau numai la poveri şi erau preocupaţi cu dărâmăturile din jur. Şi nouă ni se întâmplă foarte repede, să privim numai la împrejurările nefavorabile, aşa cum Petru odinioară a privit la valuri în loc să privească la Domnul, sau aşa cum cei doisprezece cercetaşi din pustie au trebuit să inspecteze ţara şi cei mai mulţi au fost biruiţi de necredinţă. Şi noi putem repede gândi, că având în vedere starea rea din creştinătate nu ar mai trebui să ne preocupăm cu molozul casei lui Dumnezeu, oricum totul ar fi fără speranţă. Important este că noi salvăm pe unii oameni de mânia care va veni. – Neemia nu a avut această atitudine. Credinţa pune întotdeauna pe Dumnezeu între ea şi împrejurări, oricât de potrivnice ar fi ele; necredinţa dimpotrivă nu vede altceva decât împrejurările, ele se aşează între ea şi Dumnezeu.
Remediul: Neemia şi poporul merg la Dumnezeu cu această nevoie.
Neemia 4.9: Dar ne-am rugat Dumnezeului nostru şi am pus strajă împotriva lor, zi şi noapte, din cauza lor.
Rugăciunea este fântâna de putere a noastră ascunsă împotriva oricărui pericol venit din afară, dar şi împotriva oricărei descurajări venite dinăuntru. Rugăciunea şi vegherea sunt cele două puncte finale ale întregii armuri a lui Dumnezeu din Efeseni 6:
- Efeseni 6.18: Rugaţi-vă în orice timp în Duhul, prin orice rugăciune şi cerere, şi veghind la aceasta cu toată stăruinţa şi cu cerere pentru toţi sfinţii.
Şi apostolul Petru scrie credincioşilor din diaspora:
- 1 Petru 5.8: Fiţi treji, vegheaţi! Pentru că vrăjmaşul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte, căutând pe cine să înghită.
Şi Domnul Isus leagă rugăciunea şi vegherea una cu alta, când spune:
- Matei 26.40: Aşa, n-aţi fost în stare un singur ceas să vegheaţi împreună cu Mine?
Nu citim pentru ce s-a rugat Neemia, dar dacă ţinem seama de context, atunci desigur s-a rugat pentru ceea ce numai Dumnezeu putea face, căci el era gata să corespundă responsabilităţii lui şi să facă ce stătea în puterea lui.
Neemia nu era naiv, el ştia că El are un Dumnezeu puternic şi suveran. Dar el ştia şi care era răspunderea lui. Ei au pus strajă zi şi noapte. Noi nu ne putem ascunde sub zicale de forma: „Dumnezeule, Tu trebuie să faci totul, noi nu putem face absolut nimic.” Desigur, pe de o parte aceasta este foarte adevărat, căci Domnul spune: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15.5). Şi cu toate acestea Dumnezeu ne cere să facem ce stă în puterea noastră; numai atunci El vrea să facă numai ceea ce stă în puterea Lui. Dumnezeu i-a zis odinioară lui Iosua:
- Iosua 7.10: Şi Domnul i-a zis lui Iosua: „Ridică-te! Pentru ce stai culcat astfel pe faţa ta?”
Şi cu toate acestea se spune mai înainte:
- Iosua 7.6: Şi Iosua şi-a sfâşiat hainele şi a căzut cu faţa la pământ înaintea chivotului Domnului până seara.
Dumnezeu are nevoie de lucrători, nu de trândavi.
Neemia 4.17: Şi cei care purtau poverile şi cei care încărcau, cu o mână făceau lucrarea şi cu cealaltă ţineau
Neemia 4.21: Şi noi munceam în lucrare; şi jumătate din ei purtau suliţele, din zorii zilei până la ieşirea stelelor.
După ce s-au rugat au trecut la lucru şi stăteau pregătiţi de luptă. Ar trebui să începem fiecare zi cu rugăciune şi asemenea lui Neemia să perseverăm într-o atitudine de rugăciune, dar apoi ar trebui să ne ridicăm şi să ajutăm la zidirea sufletească a trupului lui Hristos. În acelaşi timp suntem echipaţi cu toată armura lui Dumnezeu,
- Efeseni 6.13: … ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi, după ce veţi fi învins toate, să staţi în picioare.
Neemia a îmbrăcat toată armura lui Dumnezeu, şi noi suntem uimiţi cum el a fost în stare
- Efeseni 6.16: … să stingă toate săgeţile arzătoare ale celui rău.
În continuare vom vedea cât de iscusit a putut Neemia să folosească „sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni 6.17). Dumnezeu caută şi astăzi robi slujitori credincioşi, care sunt capabili să folosească sigur sabia Duhului, şi care să nu neglijeze părtăşia cu El în rugăciune.
Neemia – un rob slujitor credincios al lui Dumnezeu (6)
Neemia 6
Stephan Isenberg
Versete călăuzitoare: Neemia 6
Viclenie
Neemia 6.1-3: Şi a fost aşa: când au auzit Sanbalat şi Tobia şi Gheşem arabul şi ceilalţi vrăjmaşi ai noştri că eu reconstruiam zidul şi că nu mai rămăsese spărtură în el (deşi în timpul acela încă nu pusesem uşile la porţi), Sanbalat şi Gheşem au trimis la mine, spunând: „Vino, să ne întâlnim împreună în satele din şesul Ono“. Dar ei gândeau să-mi facă rău. Şi le-am trimis soli, spunând: „Eu fac o lucrare mare şi nu pot să cobor. De ce să înceteze lucrarea, lăsând-o şi coborând la voi?“
Natura împotrivirii: Vrăjmaşul îşi schimbă aici forma de luptă. Când el a văzut că lupta era fără perspectivă de succes din cauza vegherii şi a pregătirii de luptă a lui Neemia şi a iudeilor, el a schimbat viclenia luptei şi a spus: „Vino, să ne întâlnim împreună!” În aceasta era cuprins ceva foarte ispititor. Deoarece ei nu au putut nimic obţine prin vrăjmăşie vizibilă, au trecut la prietenie făţarnică. Vrăjmaşul nu mai avea mult timp, căci zidul era aproape de terminare şi curând se vor pune porţile şi atunci va deveni mult mai greu să întreprinzi ceva împotriva Ierusalimului (Neemia 6.1).
Vrăjmaşul trebuie să recunoască că o întâlnire în interiorul zidurilor era imposibilă. De aceea el încearcă să atragă pe Neemia afară din cetate. Noi trebuie să purtăm toată armura lui Dumnezeu:
- Efeseni 6.11: … ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului.
Şi în timpul nostru este o mişcare ecumenică şi o mişcare a alianţei. Aceste mişcări încearcă să „atragă” pe creştini într-un alt loc, pentru ca acolo să aibă părtăşie cu creştini cu care niciodată nu s-ar fi putut practica părtăşia, din cauza învăţăturii fundamental falsă. În cadrul acestei mişcări nu este vorba în primul rând de a strânge pe adevăraţii copii ai lui Dumnezeu, ci să se unească diferite grupe, sisteme şi biserici. Însă aceasta niciodată nu este gândul Sfintei Scripturi.
S-ar putea ca nu tot ce se face în aceste mişcări să fie rău, şi cu toate acestea noi nu suntem chemaţi să activăm acolo împreună. Când Ioan a spus odată Domnului: „Învăţătorule, noi am văzut pe cineva scoţând demoni în Numele Tău; şi l-am oprit, pentru că nu ne urma”, Domnul Isus i-a spus: „Nu-l opriţi”, însă El nu a spus: „Mergeţi după el.” Nu este treaba noastră să interzicem astfel de mişcări sau să luptăm împotriva lor. Deseori se participă chiar din motive şi imbolduri sincere; dar cu toate acestea nu suntem chemaţi să lucrăm împreună acolo. Fii un Neemia şi nu asculta de cuvintele: „Vino, să ne întâlnim împreună în satele din şesul Ono!” – dacă nu putem avea părtăşie în interiorul zidurilor, atunci nu putem avea nici în afara lor.
Repetare
În afară de aceasta, duşmanul a pus mâna pe una din armele lui cele mai iubite: repetarea. El a încercat de patru ori să atragă pe Neemia afară din Ierusalim. Nu cunoaştem şi noi din viaţa personală această armă a vrăjmaşului? Probabil prima dată am fost statornici, eventual şi a doua şi a treia oară; dar de cât ori nu se întâmplă ca mai devreme sau mai târziu să fim înfrânţi de vrăjmaş? Să ne gândim la Samson, care timp de şapte zile a fost încolţit de soţia lui ca să-i dezlege ghicitoarea (Judecători 14). Sau la cealaltă soţie a lui, Dalila, care de asemenea l-a strâmtorat să-i facă cunoscut taina puterii lui; şi în cele din urmă Samson a ajuns totuşi slab:
- Judecători 16.15-17: Şi ea i-a zis: „Cum poţi să spui: «Te iubesc!», când inima ta nu este cu mine? În aceste trei rânduri m-ai înşelat şi nu mi-ai spus în ce stă puterea ta cea mare“. Şi a fost aşa: a stăruit de el cu vorbele ei zilnic şi l-a silit, aşa că sufletul lui a fost mâhnit până la moarte. Şi şi-a deschis toată inima şi i-a zis: „N-a trecut brici pe capul meu, pentru că sunt nazireu al lui Dumnezeu din pântecele mamei mele; dacă voi fi ras, atunci puterea mea se va depărta de la mine şi voi slăbi şi voi fi ca orice om“.
Să ne gândim la Domnul nostru, cum El de trei ori a fost ispitit de diavolul. Care a fost răspunsul Lui scurt şi concis? „Este scris.” Neemia a rămas statornic în această situaţie. De ce?
Remediul: Neemia avea darul deosebirii duhurilor (compară cu 1 Corinteni 12.10; 1 Ioan 4.1). El era aşa de mult în prezenţa lui Dumnezeu, că el a putut recunoaşte imediat şiretlicul vrăjmaşului. Răspunsul era la fel de scurt şi concis ca şi răspunsul Domnului în pustie, când L-a ispitit diavolul:
Neemia 6.3: Eu fac o lucrare mare şi nu pot să cobor.
Dacă noi nu putem să venim împreună cu cineva în interiorul zidurilor, atunci nu putem veni nici în afara lor – noi putem veni împreună cu creştinii (ca Adunare) numai acolo unde Domnul Isus doreşte să lase Numele Său să locuiască. Dacă de exemplu noi ne-am dat seama de multele învăţături rele din creştinătatea cu numele, atunci niciodată nu ne va veni gândul să mergem acolo, ca să serbăm un serviciu divin. Pentru aceasta nu era necesar din partea lui Neemia să facă nici măcar o rugăciune.
În zilele noastre este înclinarea să se spună: atâta timp cât nu frângem pâinea împreună putem avea părtăşie şi cu acei credincioşi a căror umblare nu este în ordine sau chiar trăiesc în păcate mari. – Aceasta este o părere total nebiblică (compară cu 1 Corinteni 5; 2 Timotei 2 şi multe altele).
Acuzaţii publice şi false
Neemia 6.5-9: Atunci Sanbalat a trimis la mine pe slujitorul său, în felul acesta, a cincea oară, cu o scrisoare deschisă în mâna sa, în care era scris: „S-a auzit între naţiuni, şi Gaşmu zice că tu şi iudeii aveţi de gând să vă răsculaţi, de aceea construieşti tu zidul; şi, potrivit acestor vorbe, tu vei ajunge împăratul lor. Şi ai pus chiar profeţi ca să strige cu privire la tine în Ierusalim, zicând: «Este un împărat în Iuda!» Şi acum se va da de ştire împăratului potrivit cuvintelor acestora; vino deci acum să ne sfătuim împreună“. Şi am trimis la el, spunând: „Nu s-au făcut astfel de lucruri cum spui tu, ci tu le născoceşti chiar din inima ta“. Pentru că toţi voiau să ne înspăimânte, zicând: „Le vor slăbi mâinile de la lucrare şi ea nu se va face“. Şi acum, Dumnezeule, întăreşte-mi mâinile!
Natura împotrivirii: După ce vrăjmaşul a probat de patru ori atacul anterior, el se foloseşte acum de o formă mai puternică de viclenie, prin aceea că scrie o scrisoare deschisă şi discreditează pe Neemia şi lucrarea lui. Câtă nenorocire s-a produs prin scrisorile deschise, şi cât de des creştini serioşi au fost învinovăţiţi prin astfel de scrisori de lucruri false; cum s-a discreditat întreaga Adunare/Biserică prin astfel de scrisori fatale!
Remediul: Neemia acordă adevărului locul care i se cuvine. Noi nu trebuie să lăsăm totul să treacă pe lângă noi fără luptă. Dacă suntem atacaţi pe nedrept, uneori se poate recomanda să scriem o prezentare contrară; aceasta ne arată felul de comportare al lui Neemia. Noi citim şi despre Domnul Isus că El a tăcut când I s-au adus unele acuzaţii false, dar şi că El a spus cu privire la o acuzare falsă:
- Ioan 18.23: Isus i-a răspuns: „Dacă am vorbit rău, mărturiseşte despre răul acesta; iar dacă am vorbit bine, de ce Mă loveşti?”
Este foarte remarcabil, că Neemia spune în acest context: „Şi acum, Dumnezeule, întăreşte-mi mâinile!” – el merge la Dumnezeu cu orice nevoie, acesta este caracterul unui rob slujitor adevărat al lui Dumnezeu. Şi aici ne gândim la Domnul nostru, care în cel mai mare necaz a căutat faţa lui Dumnezeu în grădina Eden. Neemia recunoaşte, că puterea lui nicidecum nu este suficientă împotriva acestui atac. El se sprijină în totul pe Dumnezeu!
Întărâtat la frică
Neemia 6.10-14: Şi eu am mers la casa lui Şemaia, fiul lui Delaia, fiul lui Mehetabeel, care se închisese. Şi el a zis: „Să ne întâlnim la casa lui Dumnezeu, înăuntrul templului, şi să închidem uşile templului; pentru că ei vin să te ucidă: da, noaptea vin să te ucidă“. Şi am zis: „Un om ca mine să fugă? Şi cine, fiind ca mine, ar putea să intre în templu şi să trăiască? Nu voi intra!“ Şi am cunoscut că, iată, nu-l trimisese Dumnezeu; pentru că el rostea profeţia aceasta împotriva mea; şi Tobia şi Sanbalat îl tocmiseră. Pentru aceasta era tocmit, ca să mă înspăimânte şi să fac aşa şi să păcătuiesc, şi să aibă cu ce să-mi scoată nume rău, ca să mă învinuiască. Adu-Ţi aminte, Dumnezeul meu, de Tobia şi de Sanbalat, potrivit cu aceste fapte ale lor şi, de asemenea, de profetesa Noadia şi de ceilalţi profeţi care voiau să mă înspăimânte.
Natura împotrivirii: Vrăjmaşul încearcă să-i producă teamă şi groază lui Neemia. Pentru aceasta el nu se dă înapoi să constrângă un preot pentru scopurile lui.[1] Când conducătorii spirituali ai poporului eşuează, atunci întotdeauna este o provocare deosebită pentru poporul lui Dumnezeu. Unii arată foarte spirituali, însă inima lor este departe de o viaţă trăită cu Dumnezeu. Probabil nu este chiar aşa de rar în timpul nostru, că unii pot rosti rugăciuni frumoase duminica şi în timpul săptămânii nu se vede nimic la ei dintr-o viaţă spirituală trăită cu Dumnezeu. Domnul Isus a citat odată pe profetul Isaia cu cuvintele:
- Matei 15.8: Poporul acesta Mă onorează cu buzele, dar inima lui este departe de Mine.
Tobia şi Sanbalat au dat bani preotului Şemaia ca să-i inspire frică lui Neemia şi să-l provoace la o faptă care ar fi fost pe placul vrăjmaşului. Pentru Neemia, care nu era din neamul preoţilor, îi era interzis să se închidă în Templu; numai preoţii aveau intrare în Templu, şi Neemia ştia aceasta foarte bine. Evident el cunoştea istoria lui Ozia, care a intrat în Locul Preasfânt ca să tămâieze şi apoi a fost lovit cu lepră (compară cu 2 Cronici 26.16-21).
Este îngrozitor dacă trebuie să constatăm că fraţi sau surori, în care ne-am încrezut mulţi ani, se lasă folosiţi ca unelte ale vrăjmaşului – pentru început pare să fie foarte linguşitor şi onorabil, rămâne totuşi minciună şi neadevăr. Atacul a venit direct din casa lui Dumnezeu, căci nu era vorba numai de preotul Şemaia, ci şi de profetesa Noadia şi ceilalţi profeţi. Sper ca noi în zilele noastre să fim aşa de aproape de Domnul ca Neemia şi recunoaştem viclenia duşmanului. Dacă elemente străine ameninţă să pătrundă în adunările noastre, putem noi atunci recunoaşte: „Aceasta nu este glasul Domnului meu”?
Remediul. Neemia stătea de partea unui Dumnezeu puternic. El nu era nicidecum îngâmfat, când a spus:
Neemia 6.11a: Un om ca mine să fugă?
Aceasta devine imediat clar, dacă citim cum continuă versetul:
Neemia 6.11b: Şi cine, fiind ca mine, ar putea să intre în templu şi să trăiască? Nu voi intra!
Pe Neemia îl preocupa lucrarea lui Dumnezeu şi ascultarea faţă de Dumnezeu. Dumnezeu a încredinţat lui Neemia această lucrare, şi atunci El va da şi puterea s-o facă, fără să încalce poruncile clare ale Aceluia care l-a trimis în lucrare.
Neemia era conştient că Dumnezeu era mai tare decât toţi împotrivitorii. Neemia era un om care cunoştea foarte bine Cuvântul lui Dumnezeu. În felul acesta a învăţat să deosebească duhurile. Cu cât cunoaştem mai mult Cuvântul lui Dumnezeu, cu atât mai bine putem cunoaşte vicleniile diavolului. Vom observa imediat, când nu este glasul Domnului, chiar dacă glasul vine într-o îmbrăcăminte aparent spirituală.
Neemia poseda darul deosebirii duhurilor:
- 1 Ioan 4.1: Preaiubiţilor, nu credeţi orice duh, ci cercetaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu; pentru că mulţi falşi profeţi au ieşit în lume.
- 1 Corinteni 12.10: … altuia i s-a dat lucrări de putere; şi altuia, profeţie; şi altuia, deosebirea duhurilor; şi altuia, felurite limbi; şi altuia, interpretarea limbilor.
- Evrei 5.14: .. iar hrana tare este pentru cei maturi, care, prin obişnuinţă, au simţurile deprinse să deosebească binele şi răul.
Cât de des tocmai bătrânii, cărturarii, mari preoţi şi fariseii au încercat să-L atragă pe Domnul într-o capcană. Cât de mult trebuie să-L fi îndurerat pe Domnul, să vină la ai Săi şi să vadă, că ai Lui nu-L voiau.
Să pui vrăjmaşul într-o lumină bună
Neemia 6.17-19: Şi, în zilele acelea, mai-marii lui Iuda au trimis multe scrisori lui Tobia şi cele de la Tobia veneau la ei. Pentru că erau mulţi în Iuda legaţi cu el prin jurământ, fiindcă era ginere al lui Şecania, fiul lui Arah; şi Iohanan, fiul său, luase de soţie pe fiica lui Meşulam, fiul lui Berechia. Ba încă vorbeau înaintea mea şi de binefacerile lui şi-i spuneau cuvintele mele. Şi Tobia trimitea scrisori ca să mă înspăimânte.
Natura împotrivirii: O altă mutare de şah preferată de diavolul este să pună vrăjmaşul într-o lumină bună. Cineva aduce o învăţătură care strică (de exemplu împăcarea generală) şi i se duce vestea: „Acesta este un frate foarte iubit, el a făcut foarte mult bine, el îngrijeşte de săraci şi de cei slabi, el este un lucrător harnic în Împărăţia lui Dumnezeu” şi aşa mai departe. Pavel a atenţionat deja destul de devreme de „lupii în piei de oaie”. În timpul din urmă antihrist va arăta ca un miel, dar va vorbi ca un balaur (Apocalipsa 13.11). Şi astăzi sunt mulţi care în exterior arată ca mieluşeii plăcuţi şi totuşi sunt lupi răpitori şi sunt inspiraţi de balaur (diavolul) şi nu cruţă turma (compară cu Faptele apostolilor 20.29).
Remediul: Aici nu citim direct ce a întreprins Neemia împotriva acestei viclenii a vrăjmaşului. Însă ştim un lucru: El nu s-a lăsat abătut de la concepţia lui. El a continuat neclintit lucrarea lui Dumnezeu. Citim aceasta apoi în capitolul 7.
Face parte din particularitatea foarte deosebită a cărţii Neemia, că vedem pe acest om al lui Dumnezeu mereu în apropierea lui Dumnezeu; în felul acesta el a rezistat la toate atacurile vrăjmaşului. Este impresionant cât de bine cunoştea acest Neemia „normal” Cuvântul lui Dumnezeu. Căci el nu era nici preot, nici profet, nici cărturar şi nici nu avea o Biblie, pe care s-o poarte permanent cu el. Pentru noi este aşa de simplu să citim în Biblie, şi cu toate acestea neglijăm deseori s-o facem. Sper ca Neemia să ne fie o încurajare mare să citim Biblia în fiecare zi. Sunt deja alţi oameni ai lui Dumnezeu care au căzut înaintea vrăjmaşului – să ne gândim la profetul Ilie sau la apostolul Petru. Dacă deja Domnul Isus nu a cunoscut o altă armă, decât „Este scris!” – cu cât mai mult noi avem nevoie de aceasta?
Neemia – un rob slujitor credincios al lui Dumnezeu (7)
Neemia 7
Stephan Isenberg
Versete călăuzitoare: Neemia 7
Fiecare are misiunea lui
Neemia 7.1-3: Şi a fost aşa: după ce s-a construit zidul şi am aşezat uşile, au fost rânduiţi uşierii şi cântăreţii şi leviţii. Şi am dat lui Hanani, fratele meu, şi lui Hanania, căpetenia peste cetăţuie, grija asupra Ierusalimului: pentru că el era om credincios şi se temea de Dumnezeu mai mult decât alţii. Şi le-am spus să nu deschidă porţile Ierusalimului până nu va arde soarele; şi când sunt ei încă acolo, să închidă uşile şi să le zăvorască şi să pună paznici dintre locuitorii Ierusalimului, fiecare la straja lui şi fiecare în dreptul casei lui.
În capitolul acesta este restabilită ordinea în casa lui Dumnezeu. Neemia rânduieşte pe păzitorii uşilor, pe cântăreţi şi pe leviţii. Fiecare trebuie să îndeplinească misiunea lui, şi la fel este şi în Adunarea lui Dumnezeu. Apostolul Pavel scrie credincioşilor din Corint:
- 1 Corinteni 12.28: Şi Dumnezeu a pus pe unii în Adunare: întâi, apostoli; al doilea, profeţi; al treilea, învăţători; apoi puteri miraculoase; apoi daruri de vindecări, ajutorări, cârmuiri, felurite limbi.
Indiferent dacă înaintea ochilor noştri darurile sunt mari sau sunt cele mai neînsemnate – toate sunt necesare pentru zidirea sufletească a trupului lui Hristos. Probabil nu ne-am fi aşteptat la aceasta, dar şi „ajutorarea” este un dar al harului. Pe lângă aceasta ungerea cu Duhul Sfânt este la fel de necesară, precum este la vorbirea în limbi sau darea de învăţătură din Cuvântul lui Dumnezeu.
Într-un parc de maşini uneori sunt maşini uriaşe. Însă mereu vine cineva cu o lucrare aparent neînsemnată, punând o picătură de ulei într-un anumit loc al maşinii. Pentru ca în parcul de maşini lucrurile să funcţioneze aşa cum trebuie, această lucrare este indispensabilă. La fel şi în Adunare sunt din aceia care ici şi colo pun o picătură de ulei, uneori oameni cu totul neluaţi în seamă. Ei vizitează probabil bolnavi, menţin ordinea şi curăţenia în localul de adunare sau se roagă pentru slujitorii care stau în prima linie.
În versetul 1 sunt amintiţi păzitorii uşii. Ferice de adunarea care are încă uşieri. Noi avem nevoie de fraţi şi de cei care poartă răspundere, care au un ochi pentru ce se introduce în Adunare şi pentru ceea ce trebuie ţinut afară. În mod deosebit când este vorba de Masa Domnului (sau repertoriul de cântări al Adunării), este important să ştim că este Masa Domnului şi la ea pot lua parte numai aceia care sunt un mădular al trupului lui Hristos, care nu sunt caracterizaţi de o umblare necuviincioasă sau de învăţătură falsă, sau se arată indiferenţi faţă de aceste lucruri. Să ne gândim în privinţa aceasta la Pavel în Faptele apostolilor 9, când nu a fost primit în chip uşuratic în Ierusalim. Barnaba era un uşier, care s-a preocupat cu chestiunea şi a prezentat-o apostolilor:
- Faptele apostolilor 9.26,27: Şi, ajungând [el, Pavel] la Ierusalim, încerca să se alăture ucenicilor şi toţi se temeau de el, necrezând că era ucenic. Dar Barnaba l-a luat şi l-a adus la apostoli şi le-a istorisit cum pe drum Îl văzuse pe Domnul şi că El îi vorbise, şi cum în Damasc a vorbit cu îndrăzneală în Numele lui Isus.
În continuare sunt numiţi cântăreţii. La cine ne putem gândi în acest caz? Nu este apostolul Pavel un exemplu pentru cântăreţii nou-testamentali, când el exclamă în Romani 11.33-36:
- Romani 11.33-36: O, adânc al bogăţiilor şi al înţelepciunii şi al cunoştinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi de neînţelese căile Lui! Pentru că „cine a cunoscut gândul Domnului? sau cine a fost sfătuitorul Lui? sau cine I-a dat Lui întâi, şi să-i fie răsplătit?“ Pentru că din El şi prin El şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui fie gloria pentru totdeauna! Amin.
Apostolul Pavel preamăreşte mereu în scrierile sale pe Dumnezeu şi Tatăl. Să ne gândim şi la preamărirea din Efeseni 1 şi la imnul închinat lui Hristos în Filipeni 2. Sunt între noi astfel de cântăreţi, care aduc lui Dumnezeu „permanent o jertfă de laudă” şi se prostern înaintea lui Dumnezeu în adorare? Dacă o adunare (biserică) este o adunare (biserică) adoratoare se poate recunoaşte deseori deja din cartea de cântări. Să ne întrebăm cu îndrăzneală, dacă mai cântăm cântări care au ţelul de a glorifica pe Dumnezeu. Sau cântăm mai mult cântări în care în cele din urmă este vorba numai despre binecuvântările şi privilegiile noastre – cântări prin care în cele din urmă nu înălţăm pe Domnul nostru, ci sărbătorim întoarcerea noastră la Dumnezeu?
În versetul 1 sunt numiţi şi leviţii, şi aceştia sunt aceia care au fost puşi la dispoziţia preoţilor, ca să-i sprijine pe aceştia în lucrare. În capitolul 8 aflăm că leviţii au preluat lucrarea de vestire a Cuvântului lui Dumnezeu:
- Neemia 8.7: … leviţii explicau poporului legea.
Aşa sunt astăzi toţi credincioşii o generaţie preoţească, şi fiecare lucrare a unui învăţător (levit) trebuie să sprijine preoţia tuturor credincioşilor. Fiecare lucrare doctrinară trebuie să facă din noi preoţi mai buni.
Versetele Neemia 7.2 şi 3 se referă la doi slujitori deosebiţi cu nume, care au primit misiunea de păzitori ai uşilor. Aceasta subliniază necesitatea foarte importantă a slujbei unui uşier şi în zilele noastre. Slujba de uşier pune baza pentru funcţionarea unei Adunări (Biserici) biblice.
Dumnezeu caută conlucrători credincioşi
Neemia alege doi bărbaţi credincioşi. Unul din ei, Hanani, a purtat pe inimă decăderea Ierusalimului şi a dovedit disponibilitatea de a merge drumul lung de la Ierusalim la Neemia la curtea împăratului din Persia; şi celălalt a făcut deja experienţă în funcţia de conducere, el era căpetenia peste palat şi era foarte credincios şi temător de Dumnezeu (Neemia 7.1-3).
Dumnezeu caută împreună-lucrători credincioşi şi temători de Dumnezeu, care au interes pentru ceea ce este important pentru Dumnezeu. Sunt mulţi care vor să lucreze în Împărăţia lui Dumnezeu, însă sunt puţini care au cu adevărat simţământul pentru ceea ce mişcă inima lui Dumnezeu. În lucrare nu este vorba că noi înşine ne căutăm câmpul de lucru şi procedăm conform condiţiilor puse de noi, ci că noi ne predăm necondiţionat lui Dumnezeu.
Apostolul Pavel nu a adunat în jurul lui orice credincioşi, ci pe aceia care au putut fi găsiţi ca fiind credincioşi. Noi nu mai putem fi dotaţi cu autoritatea pe care a avut-o Pavel, cu privire la punerea şi rânduirea de bătrâni şi slujitori, însă întotdeauna trebuie să luăm seama la lucrarea Duhului, când Duhul Sfânt pune din aceia (Faptele apostolilor 20.28) care trebuie să stea în mod deosebit înaintea turmei. Turma face bine să dea ascultare cerinţei apostolului, când scrie:
- 1 Tesaloniceni 5.12: Vă rugăm dar, fraţilor, să recunoaşteţi pe cei care se ostenesc între voi şi vă conduc în Domnul şi vă sfătuiesc.
Pavel s-a înconjurat cu mulţi fraţi credincioşi, şi la fel Petru şi Ioan au ştiut să preţuiască credincioşia în lucrare:
- 1 Corinteni 4.17: Pentru aceasta vi l-am trimis pe Timotei, care este copilul meu preaiubit şi credincios în Domnul, care vă va aminti căile mele care sunt în Hristos, după cum dau învăţătură pretutindeni, în fiecare adunare.
- Efeseni 6.21: Iar ca să ştiţi şi voi cele despre mine, ce fac, toate vi le va face cunoscut Tihic, preaiubitul frate şi slujitor credincios în Domnul. (compară şi Coloseni 4.7)
- Coloseni 4.9: … împreună cu Onisim, credinciosul şi preaiubitul frate, care este dintre voi. Ei vă vor face cunoscut toate cele de aici.
- 1 Timotei 1.12: Mulţumesc Celui care m-a întărit, lui Isus Hristos, Domnul nostru, că m-a socotit credincios, punându-mă în slujbă, pe mine, care mai înainte eram un hulitor şi un persecutor şi un batjocoritor.
- 1 Petru 5.12: Prin Silvan, fratele credincios, …
- Apocalipsa 2.13: Ştiu unde locuieşti; unde este tronul lui satan; şi ţii cu tărie Numele Meu şi n-ai tăgăduit credinţa Mea, chiar în zilele în care Antipa, martorul Meu credincios, care a fost ucis printre voi, unde locuieşte satan.
- 2 Timotei 2.2: Şi cele ce ai auzit de la mine înaintea multor martori încredinţează la oameni de încredere, care să fie capabili să-i înveţe şi pe alţii.
Neemia a găsit în jurul lui şi pe unii fraţii, pe care el i-a cunoscut ca fiind credincioşi şi temători de Dumnezeu şi de care era convins că ei erau interesaţi în primul rând şi în toate de glorificarea lui Dumnezeu.
Şi despre credincioşii unor adunări (biserici) se spune de două ori că ei erau „credincioşi” (Efeseni 1.1; Coloseni 1.2). Este interesant în acest caz, că erau tocmai acele adunări în care Pavel a putut vorbi şi despre poziţia cerească a Adunării şi despre taina lui Hristos.
Vrei şi tu să fi un rob slujitor credincios al Domnului, despre care se poate mărturisii:
- Evrei 3.5: Şi Moise, în adevăr, a fost „credincios în toată casa Lui”, ca servitor.
Credincioşia se caracterizează în mod deosebit prin aceea că eşti conştient de sfinţenia casei lui Dumnezeu. Hanani şi Hanania au preluat slujba de păzitori ai uşi, şi ei trebuiau să deschidă porţile abia atunci când soarele strălucea fierbinte, adică, ei trebuiau să fie deplin siguri – ei trebuiau să poarte grijă, ca nici un element străin să nu intre în cetatea sfântă. Însă ei trebuiau să fie atenţi şi ca în propriile lor case să nu vină elemente străine.
Neemia 7.3: … şi să pună paznici dintre locuitorii Ierusalimului, fiecare la straja lui şi fiecare în dreptul casei lui.
Neemia ştia: dacă îi reuşeşte vrăjmaşului ca noi să tolerăm lucruri ne curate şi rele în casele noastre, atunci acestea îşi vor găsi intrare mai devreme sau mai târziu şi în casa lui Dumnezeu.
În zilele noastre asemănarea cu lumea este cu siguranţă vrăjmaşul cel mai mare. Învăţăturile false pot fi repede recunoscute, însă asemănarea cu lumea corespunde prea mult înclinaţiilor noastre naturale, aşa că deseori nici nu remarcăm sau ne închidem lăuntric să considerăm ceva ca fiind lumesc, deoarece îl iubim deja.
Neemia – un rob slujitor credincios al lui Dumnezeu (8)
Neemia 8
Stephan Isenberg
Versete călăuzitoare: Neemia 8
Cartea Legii
Neemia 8.1-3: Şi, când a venit luna a şaptea, iar fiii lui Israel erau în cetăţile lor, tot poporul s-a adunat ca un singur om în locul deschis care era în dreptul Porţii Apelor; şi i-au spus cărturarului Ezra să aducă el cartea legii lui Moise, pe care o poruncise Domnul lui Israel. Şi preotul Ezra a adus legea înaintea adunării, atât a bărbaţilor cât şi a femeilor şi a tuturor celor care puteau auzi şi înţelege, în cea dintâi zi a lunii a şaptea. Şi a citit în ea în faţa locului deschis care era înaintea Porţii Apelor, de dimineaţă până la amiază, în prezenţa bărbaţilor şi a femeilor şi a acelora care puteau înţelege. Şi urechile întregului popor erau atente la cartea legii.
În capitolul 6 citim că zidurile au fost terminate în timpul record de 52 de zile şi pentru un timp s-a scăpat de vrăjmaş. Cartea genealogiei a fost găsită şi mulţi locuiau în cetăţile lor. Vom vedea acum cum Cuvântul lui Dumnezeu primeşte locul cuvenit. Pentru aceasta întreaga comunitate s-a adunat ca un singur om la locul dinaintea Porţii Apelor şi au zis lui Ezra, cărturarul, să aducă cartea Legii. Aceasta era o mărturie frumoasă a unităţii. La fel a fost deja la sfinţirea altarului:
- Ezra 3.1: Şi când a venit luna a şaptea, şi fiii lui Israel erau în cetăţi, poporul s-a adunat ca un singur om la Ierusalim.
Şi noi aducem la altarul lui Dumnezeu – Masa Domnului – „jertfe de laudă”, şi nu ar trebui să pierdem din vedere, că şi noi prin aceasta exprimăm la fel, că suntem un trup („Pentru că noi, cei mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, pentru că toţi luăm parte dintr-o singură pâine” – 1 Corinteni 10.17). Noi stăm înaintea Domnului „ca un singur om”.
În creştinism sunt nu numai privilegii şi responsabilităţi personale ci şi privilegii şi responsabilităţi colective. Hristos a murit, „ca să-i adune într-unul singur pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi” (Ioan 11.52). Hristos Însuşi este centrul strângerii noastre laolaltă: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, acolo Eu sunt în mijlocul lor” (Matei 18.20). Cercul, al cărui centru este El, cuprinde întreaga Biserică; şi dacă nu păstrăm în ochi întreaga Biserică a lui Dumnezeu, atunci suntem sectanţi. Hristos este Capul Trupului, al Adunării; Este un singur trup şi un singur Duh (Efeseni 1.22; 4.4), şi creştinii credincioşi sunt atenţionaţi să păstreze unitatea Duhului, în legătura păcii (Efeseni 4.1-3).
Israeliţii s-au adunat „ca un singur om”. Desigur ei erau numai o societate mică, nenorocită, care se întorsese din captivitatea babiloniană, şi cu toate acestea stăteau pe temelia întregului popor al lui Dumnezeu. Noi nu putem în timpul nostru să aducem pe toţi creştinii laolaltă, căci mulţi preferă să rămână în bisericile şi sistemele lor creştine (în Babilon sau undeva între). Însă Dumnezeu vedea în mica grămăjoară din Ierusalim pe Israel ca un singur om, şi dacă noi ne strângem pe fundamentul unui singur trup, unde realmente fiecare adevărat copil al lui Dumnezeu este binevenit şi nu se exclude pe sine însuşi printr-o umblare în necurăţie sau prin învăţături rele, atunci Domnul făgăduieşte să fie în mijlocul nostru.
Când ne adunăm, ca să auzim Cuvântul lui Dumnezeu, atunci ar trebui să facem ca toţi să aibă parte de El,
Neemia 8.2: … atât bărbaţilor cât şi femeilor şi tuturor celor care puteau auzi şi înţelege.
Probabil uneori nu este posibil altfel, însă este pagubă dacă paralel cu vestirea Cuvântului şi predica se ţin ore cu copiii. Noi ar trebui să obişnuim copiii noştri cât se poate de devreme să fie alături, când Domnul Isus este în mijloc şi doreşte să ne vorbească prin Cuvântul Său. Fraţii, care contribuie la „slujirea prin Cuvânt”, trebuie să aibă un ochi şi pentru copii, aşa fel ca şi ei să aibă sentimentul că aparţin împreună.
Fiecare trezire în poporul lui Dumnezeu este legată cu foame după Cuvântul lui Dumnezeu.
Neemia 8.3: Şi a citit din ea în faţa locului deschis care era înaintea Porţii Apelor, de dimineaţă până la amiază.
Mulţi se mişcă deja nerăbdători pe scaunele lor, dacă ora durează cinci minute mai mult decât normal. Poporul nu a citit Cuvântul lui Dumnezeu în timpul captivităţii, nu pentru că nu voia, ci pentru că nu aveau o Biblie. O generaţie întreagă s-a ridicat, fără să citească scrierile Vechiului Testament. O întreagă generaţi nu a cunoscut nici măcar cântările Sionului (compară cu Psalmul 137.1-3).
Putem înţelege foarte bine foamea după Cuvântul lui Dumnezeu. Cu regret suntem obişnuiţi aşa de mult să avem o Biblie şi chiar s-o purtăm în buzunarul pantalonilor, că noi nici nu mai preţuim aşa cum se cuvine acest privilegiu. Ar trebui cu atât mai mult în fiecare minut liber să luăm Cuvântul lui Dumnezeu şi să cercetăm voia lui Dumnezeu şi să „cugetăm zi şi noapte” la El (compară cu Psalmul 1.2).
Ezra „stătea pe o platformă de lemn” (Ezra 8.4), ca să fie văzut şi înţeles de toţi: este însă şi un alt motiv, pentru care s-a aşezat la înălţime:
Neemia 8.5: Şi Ezra a deschis cartea înaintea ochilor întregului popor, pentru că el era mai sus decât tot poporul; şi, când a deschis-o, tot poporul s-a ridicat.
Poporul trebuie să vadă şi cartea Legii. Aceasta pune accentul pe importanţa Cuvântului lui Dumnezeu, şi poporul a reacţionat prompt, prin aceea că s-au ridicat cu toţii. Nu ar trebui să ne întrebăm mereu: Ce valoare atribuim noi Cuvântului lui Dumnezeu? Ne mai bucurăm, când în fiecare dimineaţă luăm Biblia? Ascultăm noi cu toată reverenţa, când Dumnezeu doreşte să ne vorbească prin Cuvântul Său?
Cărturarul Ezra, dar şi leviţii învăţau poporul şi anume în această ordine: citeau şi apoi explicau cele citite.
Neemia 8.8: Şi citeau lămurit din cartea Legii lui Dumnezeu şi îi dădeau înţelesul şi explicau cele citite.
Slujitorii Cuvântului trebuie să cunoască bine textul biblic şi să-l citească clar. Unii aleargă aşa de repede prin text, ca şi cum nu ar putea să aştepte până când în sfârşit pot spune ceva din text. Înainte de orice predică ar trebui mai întâi citit textul, şi după aceea să fie explicat pe înţeles. Aceasta ar însemna mai întâi, că fiecare a înţeles în limba lui cele citite. După captivitatea babiloniană erau mulţi care nu mai erau obişnuiţi să înţeleagă textul ebraic. Deci sensul textului trebuia mai întâi tradus. Cu toate acestea şi astăzi slujitorii Cuvântului pot învăţa din aceasta, să studieze textul biblic aşa fel ca ascultătorii să meargă acasă după predică şi să nu poată spune: „Ei, şi?”, ci să spună: „Aşa este!”
Este interesant că ultima trezire din Vechiul Testament stă în legătură cu (1) reconstruirea porţilor şi zidului şi cu (2) reintroducerea autorităţii Cuvântului lui Dumnezeu. În continuare vom vedea şi alte caracteristici ale unei treziri lucrate de Dumnezeu: (3) pocăinţa şi separarea de rău. În afară de aceasta citim în capitolul 10 despre însuşirile de caracter ale (4) devotamentului şi închinării şi în capitolul 12 ale (5) recunoştinţei.
Ca şi Neemia, şi noi trăim în ultimele zile, aşa că nu putem renunţa la aceste elemente, pentru care vrem să primim aprobarea din partea lui Dumnezeu.
Bucuria în Domnul
Neemia 8.9-12: Şi Neemia, care era Tirşata, şi Ezra, preotul şi cărturarul, şi leviţii care explicau poporului, au zis către tot poporul: „Ziua aceasta este sfântă pentru Domnul Dumnezeul vostru, nu jeliţi, nici nu plângeţi!“ (Pentru că tot poporul plângea când au auzit cuvintele legii.) Şi le-a zis: „Mergeţi, mâncaţi ce este gras şi beţi ce este dulce şi trimiteţi porţii la cei care n-au nimic pregătit; pentru că ziua aceasta este sfântă pentru Domnul nostru; şi nu vă întristaţi, pentru că bucuria Domnului este tăria voastră. Şi leviţii au liniştit tot poporul, zicând: „Tăceţi! pentru că ziua aceasta este sfântă; nu vă întristaţi!“ Şi tot poporul s-a dus ca să mănânce şi să bea şi să trimită porţii şi să facă mare bucurie, pentru că înţeleseseră cuvintele care li se făcuseră cunoscute.
Probabil în jurul nostru sunt unele lucruri distrugătoare, şi noi simţim că multe din jurul nostru zac în dărâmături şi cenuşă. Nu mai este pentru noi nici o bucurie în acest caz? Apostolul Pavel scrie credincioşilor din Filipi în împrejurările cele mai grele: „Bucuraţi-vă întotdeauna în Domnul” (Filipeni 4.4). Noi într-adevăr nu ne putem bucura întotdeauna de împrejurările noastre, însă ne putem bucura întotdeauna în Domnul. Împrejurările vieţii sunt astăzi într-un fel şi mâine altfel, dar Domnul Isus este „acelaşi, ieri, azi şi în veşnicie”. Credinţa pune întotdeauna pe Domnul între sine şi împrejurări; necredinţa nu vede nimic altceva, decât numai împrejurări vitrege, aşa că acestea stau între ea şi Domnul. Nu împrejurările sunt cele care ne fac fericiţi sau nefericiţi, ci atitudinea noastră lăuntrică.
Poporul a citit Cuvântul lui Dumnezeu; după aceea au fost aşa de îngroziţi, că puteau numai să plângă, căci au simţit profund cât de mult s-au îndepărtat de acest Cuvânt:
Neemia 8.9b: Pentru că tot poporul plângea când au auzit cuvintele Legii.
Dar dacă ei vor face din Domnul locul lor de scăpare, atunci bucuria în Domnul va fi tăria lor.
Cei întorşi înapoi nu trebuiau să se lase descurajaţi de decădere şi ruinare. Sub impresia Cuvântului lui Dumnezeu ei trebuiau să se bucure şi chiar să se gândească şi la aceia, care aveau mai puţin decât ei (Neemia 8.9-12).
Şi slujitorii au nevoie de învăţătură
Pentru robul slujitor credincios al lui Dumnezeu este nu numai important să citească clar Cuvântul lui Dumnezeu şi să-I prezinte sensul, ci este de asemenea necesar ca slujitorul însuşi să cunoască un loc unde el este învăţat. Aşa găsim la leviţi în versetul 13:
Neemia 8.13: Şi, a doua zi, capii părinteşti ai întregului popor, preoţii şi leviţii s-au adunat la cărturarul Ezra, ca să primească înţelepciune cu privire la cuvintele legii.
Nu demult ei fuseseră aceia care împărţiseră Cuvântul altora; aici citim, că şi ei înşişi trebuiau să fie primitori ai Cuvântului. Fiecare rob slujitor al lui Dumnezeu are nevoie de învăţătură de la alţi robi slujitori. Darurile au fost date „pentru desăvârşirea sfinţilor” (Efeseni 4.12), şi este o pierdere mare dacă un împreună-lucrător al lui Dumnezeu nu se foloseşte de acestea. Chiar şi despre Domnul Isus se spune profetic în Isaia 50:
- Isaia 50.4: El îmi trezeşte dimineaţă după dimineaţă, îmi trezeşte urechea, ca să ascult ca un ucenic.
Sărbătoarea corturilor
Neemia 8.14-18: Şi au găsit scris în legea pe care o poruncise Domnul prin Moise că fiii lui Israel trebuie să locuiască în corturi la sărbătoarea lunii a şaptea şi că trebuie să dea de ştire şi să strige în toate cetăţile lor şi la Ierusalim, zicând: „Ieşiţi la munte şi aduceţi ramuri de măslin şi ramuri de măslin sălbatic şi ramuri de mirt şi ramuri de palmier şi ramuri de copaci stufoşi, ca să faceţi corturi, după cum este scris“. Şi poporul a ieşit şi au adus şi şi-au făcut corturi, fiecare pe acoperişul casei lui şi în curţile lui şi în curţile casei lui Dumnezeu şi în locul deschis al Porţii Apelor şi în locul deschis al Porţii lui Efraim. Şi toată adunarea celor care se întorseseră din captivitate şi-au făcut corturi şi au locuit în corturi, pentru că din zilele lui Iosua, fiul lui Nun, până în ziua aceea, fiii lui Israel nu făcuseră aşa. Şi a fost foarte mare bucurie. Şi zi de zi, din ziua întâi până în ziua de pe urmă, s-a citit în cartea legii lui Dumnezeu. Şi au ţinut sărbătoarea şapte zile; şi a opta zi a fost o adunare de sărbătoare, după rânduială.
În afară de aceasta ei trebuiau să serbeze sărbătoarea corturilor şi anume „după cum este scris”. În amintirea călătoriei prin pustie trebuiau să locuiască în corturi. Trebuia să fie o aducere aminte de harul mare şi de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu le-a dovedit permanent poporului în timpul celor patruzeci de ani de călătorie prin pustie, dar trebuia să fie şi o privire înainte spre un timp viitor, când poporul va locui în pace şi armonie în ţară. Aceasta se va împlini abia în Împărăţia de o mie de ani. Astfel, sărbătoarea corturilor priveşte înapoi, dar priveşte şi înainte. La fel este şi la noi cu Cina. Noi ne amintim de lucrarea făcută de Domnul Isus pe crucea de pe Golgota şi în acelaşi timp facem aceasta „până vine El” (1 Corinteni 11.26). Paharul vorbeşte despre sângele noului legământ. Acest legământ nou intră în vigoare când va veni Domnul Isus să instaureze Împărăţia. De fiecare dată când noi mâncăm din pâine şi bem din pahar ne putem gândi că Domnul Isus va primi drepturile Sale pe pământ, ceea ce nu I s-au dat la prima Lui venire.
Corturile trebuie să amintească că noi nu avem aici o cetate stătătoare, suntem în cele din urmă numai străini pe pământ. Dacă deja pentru credincioşii Vechiului Testament aceasta era adevărat, cu cât mai mult pentru noi, care avem chiar o chemare cerească. Cetăţenia noastră este în ceruri (Filipeni 3), şi destinaţia noastră veşnică este în casa Tatălui (Ioan 14). Prezenţa noastră pe pământ este ca în cort – aici nu este nimic statornic, şi noi nu ne căutăm fericirea în lume, ci suntem mulţumiţi să fim numai străini aici.
Unii se vor da înapoi de la o astfel de viaţă simplă. Lumea are alte pretenţii la viaţa noastră, şi noi suntem mai mult sau mai puţin influenţaţi prin aceasta. Cu regret şi noi nu putem înţelege mult despre chemarea cerească. S-ar putea să ţinem cu tărie adevărul acesta în memorie, dar el aproape că nu are efecte asupra vieţii noastre. Cunoaştem noi ceva din bucuria luării în posesiune a binecuvântărilor cereşti? Putem cel puţin să enumerăm câteva binecuvântări cereşti?
Pentru iudeii din zilele lui Neemia, care sărbătoreau din nou sărbătoarea corturilor, aceasta era „o foarte mare bucurie” (Neemia 8.17). Şi noi putem fi convinşi, că şi noi vom avea parte de bucurie mare, dacă umblăm demni de chemarea noastră.
Citim:
Neemia 8.18: Şi zi de zi, din ziua întâi până în ziua de pe urmă, s-a citit în cartea legii lui Dumnezeu.
Cercetăm noi zilnic Cuvântul lui Dumnezeu? Cât de mulţi neglijează aceasta sau o fac de formă! Ne temem că mulţi adună puţin sau chiar nimic pentru ei înşişi; tot ceea ce ei primesc, primesc prin alţii în adunări, şi aceasta este o pierdere de nerecuperat pentru ei. Desigur este o mare binecuvântare, dacă noi primim Cuvântul lui Dumnezeu sub formă de predică sau ceva asemănător. Dar nimeni nu va fi într-o stare de inimă cu adevărat sănătoasă fără exerciţiu şi fără citirea şi studierea personală a Cuvântului lui Dumnezeu. Aşa cum Israel trebuia în pustie să adune zilnic mana, la fel trebuie să facem şi noi. Este ceva sărăcăcios, să serbezi numai din când în când o sărbătoare: Israel a sărbătorit sărbătoarea şapte zile, şi Ezra le-a citit în fiecare zi; şi şa fel şi noi ar trebui în fiecare săptămână „să ţinem sărbătoarea” zi de zi (compară cu 1 Corinteni 5.8).
Neemia – un rob slujitor credincios al lui Dumnezeu (9)
Neemia 9
Stephan Isenberg
Versete călăuzitoare: Neemia 9
Adevărata pocăinţă
Neemia 9.1-3: Şi, în ziua a douăzeci şi patra a acestei luni, fiii lui Israel s-au adunat cu post şi în saci şi cu ţărână pe ei. Şi sămânţa lui Israel s-a despărţit de toţi fiii străinului şi au stat şi au mărturisit păcatele lor şi nelegiuirile părinţilor lor. Şi s-au ridicat pe locul lor şi au citit în cartea legii Domnului Dumnezeului lor, a patra parte din zi; şi altă a patra parte au mărturisit şi s-au închinat Domnului Dumnezeului lor.
După ce în capitolul 8 Cuvântul lui Dumnezeu a fost introdus din nou ca autoritate, citim acum ce rezultat are sau ar trebui să aibă, dacă noi recunoaştem Cuvântul lui Dumnezeu ca autoritate pentru viaţa noastră.
Poporul lui Dumnezeu şi-a dat seama la citirea Legii cât de mult s-au îndepărtat ei de Dumnezeu şi de voia Sa. Cei şaptezeci de ani de captivitate şi-au lăsat urmele. Aproape o generaţie întreagă a crescut fără Cuvântul lui Dumnezeu. Surpriza a fost mare, când ei pentru prima dată au văzut cât de mult s-au îndepărtat de Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta i-a făcut să se pocăiască din toată inima, să se smerească înaintea lui Dumnezeu în ţărână, să mărturisească vina lor şi să se despartă de căile rele şi în final să laude şi să preamărească pe Dumnezeu pentru credincioşia Lui mare, puterea şi tăria Lui.
Faptul că poporul s-a despărţit de „fiii străinului” (Neemia 9.2) este dovada că înainte se aflau într-o legătură greşită. Din istoria poporului putem învăţa foarte multe despre caracterul adevăratei pocăințe.
Smerirea
În primul rând adevărata pocăinţă este caracterizată prin aceea, că eşti întristat din cauză că te-ai abătut de la Cuvântul lui Dumnezeu. Adevărata pocăinţă este însoţită şi de smerire sinceră. Despre aceasta vorbeşte aici postul, hainele în sac şi ţărâna pe capul lor. Ei erau îngroziţi cât de mult s-au îndepărtat de gândurile lui Dumnezeu şi cum au dezonorat pe Dumnezeu prin neascultarea lor. Adevărata smerire se poate recunoaşte şi prin aceea că nu se înfrumuseţează prin vorbire starea proprie rea. Poporul nu a cruţat starea lui proprie, ci a mărturisit-o aşa cum era ea (compară cu Neemia 9.36,37).
Despărţirea
Când şi-au dat seama de abaterea lor, citim imediat cuvintele:
Neemia 9.2: Şi sămânţa lui Israel s-a despărţit de toţi fiii străinului.
Adevărata pocăinţă este caracterizată de depărtarea de fărădelege şi curăţirea pe sine însuşi de vasele spre dezonoare (compară cu 2 Timotei 2). Cu alte cuvinte: o pocăinţă la care într-adevăr eşti trist de starea proprie, dar nu eşti gata să te depărtezi de păcat, nu este o pocăinţă adevărată.
Adevărata pocăinţă este însoţită întotdeauna de despărţirea şi îndepărtarea de ceea ce a condus la păcat. Când efesenii în Faptele apostolilor 19.17,18 şi-au dat seama că vrăjitoria lor era rea, şi-au mărturisit faptele şi au ars cărţile lor. Aceste cărţi aveau o valoare de „cincizeci de mii de arginţi” (Faptele apostolilor 19.19). Urmarea a fost însă:
- Faptele apostolilor 19.20: Astfel, cu putere creştea şi se întărea Cuvântul Domnului.
Noi nu citim că Cuvântul Domnului creştea prin evanghelizare, ci prin despărţirea consecventă de rău. Aceasta ar trebui să ne dea mult de gândit. Putem evangheliza foarte mult, ea va fi ineficace, dacă viaţa noastră nu este în concordanţă cu mesajul nostru. Suntem noi gata să analizăm critic pe baza acestor lucruri consumul nostru de emisiuni la televizor, filme, internet sau muzică sau orice altceva?
Mărturisirea
În afară de aceasta, la pocăinţa adevărată are loc întotdeauna şi mărturisirea, şi anume întotdeauna în cadrul cum şi unde a devenit vina vizibilă în afară. La poporul lui Dumnezeu era vorba de o vină publică şi comună, şi astfel ea a fost mărturisită public.
În privinţa aceasta este foarte interesant că au fost mărturisite şi nelegiuirile părinţilor lor (Neemia 9.2b). Dacă noi ca Biserică sau Adunare ne-am făcut vinovaţi de ceva – chiar dacă aceasta a avut loc cu zeci sau sute de ani în urmă -, atunci noi trebuie să numim cu numele aceste nelegiuiri şi să le îndepărtăm, cel puţin atunci când am devenit conştienţi de ele. Indiferenţa, de care auzim astăzi, prin aceea că se spune: „Ce avem noi a face cu trecutul părinţilor?”, este total greşită.
Când multe biserici (adunări) în timpul celui de-al doilea război mondial au făcut o alianţă, care a făcut imposibil pentru un iudeu mesianic să fie luat în ele, legământul acesta a tăgăduit în modul cel mai îngrozitor unul din cele mai măreţe adevăruri ale Noului Testament, şi anume că în Trupul lui Hristos un credincios iudeu şi un credincios dintre naţiuni sunt una. Cine astăzi se mai află în acest legământ, ar trebui cel puţin să fie sigur că propria grupă s-a distanţat de acest rău – cel puţin atunci când cineva şi-a dat seama de această vină. La fel este cu multele despărţiri, care au avut loc în poporul lui Dumnezeu, care nu aveau nici o bază în Cuvântul lui Dumnezeu. Eşecul din istoria grupării proprii sau a părtăşiei proprii nu trebuie tratat cu uşurătate. Atitudinea „şterge cu buretele” nu o cunoaşte Cuvântul lui Dumnezeu.
Dacă nu suntem gata să mărturisim înaintea lui Dumnezeu vina proprie sau o vină comună (de care suntem conştienţi), nu ne putem aştepta la iertarea păcatelor noastre. În 1 Ioan 1.9 se spune:
- 1 Ioan 1.9: Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate.
Îndreptarea spre Cuvântul lui Dumnezeu
Neemia 9.3: Şi s-au ridicat pe locul lor şi au citit în cartea legii Domnului Dumnezeul lor, a patra parte din zi.
Pocăinţa adevărata este întotdeauna însoţită de îndreptarea sinceră spre Cuvântul lui Dumnezeu. Eu n-am văzut încă pe cineva care să se fi pocăit şi care după aceea să nu fi avut din nou plăcere de Cuvântul lui Dumnezeu ca hrană şi mâncare pentru viaţa Lui.
După ce a avut loc smerirea înaintea lui Dumnezeu şi oamenilor, şi a fost mărturisită vina şi a avut loc îndepărtarea de rău, va avea loc îndreptarea cu bucurie spre Cuvântul lui Dumnezeu. Noi nu vrem să ne abatem din nou de la Cuvântul lui Dumnezeu şi să facem un nou păcat; de aceea este necesar să cunoaştem voia lui Dumnezeu, pe care o găsim scrisă în Sfânta Scriptură.
Lauda, mulţumirea şi adorarea
În Neemia 9.5,6 se prezintă un alt aspect al pocăinţei adevărate:
Neemia 9.5,6: Şi leviţii Iosua şi Cadmiel, Bani, Haşabnia, Şerebia, Hodiia, Şebania şi Petahia au spus: „Ridicaţi-vă, binecuvântaţi pe Domnul Dumnezeul vostru din eternitate în eternitate! Şi să binecuvânteze Numele gloriei Tale, care este înălţat mai presus de orice binecuvântare şi laudă! Tu eşti Acelaşi, Doamne, Tu singur; Tu ai făcut cerurile, cerurile cerurilor şi toată oştirea lor, pământul şi tot ce este pe el, mările şi tot ce este în ele, şi Tu faci să trăiască toate; şi Ţie Ţi se închină oştirea cerurilor.
Poporul lui Dumnezeu putea după smerire, mărturisire şi despărţire să preamărească pe Dumnezeu pentru ceea ce este El în Sine Însuşi şi pentru ceea ce El a făcut pentru ei ca popor. Dacă trăim minunea iertării, atunci aceasta ar trebui să ne conducă la laudă şi mulţumire. Dacă ne-am depărtat de rău, atunci avem îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu. Dar dacă lucrurile păcătoase nu au fost îndepărtate, atunci nu avem îndrăzneală să aducem „neîncetat jertfe de laudă”lui Dumnezeu.
Rodul pocăinţei adevărate este, că noi cunoaştem pe Dumnezeu aşa cum este El:
- Dumnezeu este neschimbabil: „Tu eşti Acelaşi, Doamne, Tu singur” (Neemia 9.6).
- Dumnezeu este Creatorul: „Tu ai făcut cerurile, … pământul şi tot ce este pe el” (Neemia 9.6).
- Dumnezeu este Cel care ţine în viaţă: „Tu faci să trăiască toate” (Tu ţii toate acestea în viaţă; Neemia 9.6).
- Dumnezeu este atotputernic: „Tu eşti Acelaşi, … care ai ales pe Avraam” (Neemia 9.7).
- Dumnezeu dă făgăduinţe necondiţionate: aducere aminte de legământul cu Avraam” (Neemia 9.8).
- Dumnezeu este credincios: „Ţi-ai împlinit cuvintele Tale” (Neemia 9.8b).
- Dumnezeu va fi recunoscut în căile Lui (Neemia 9.9-15).
Rezultat final
Noi nu ar trebui să fim mulţumiţi nici cu privire la noi înşine şi nici cu privire la alţii, când o greşeală este numai recunoscută. Cât de des au fost regretate greşeli, deoarece greşeala a avut urmări rele, care au fost regretate, dar fără să fie condamnată starea inimii, care a condus la această greşeală. Să ţinem seama la noi înşine de cele cinci principii ale pocăinţei adevărate, prezentate mai înainte (întristarea, despărţirea, mărturisirea, dedicarea pentru Cuvântul lui Dumnezeu, lauda şi mulţumirea), şi să ajutăm pe fraţii noştri şi pe surorile noastre să practice pocăinţa adevărată, dacă au păcătuit. Aceasta este ceea ce scrie Pavel:
- Galateni 6.1: Fraţilor, chiar dacă va fi căzut un om în vreo greşeală, voi, cei spirituali, îndreptaţi pe unul ca acesta cu duhul blândeţii, fiind atent la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu.
- 2 Corinteni 7.9,10: Acum mă bucur, nu pentru că aţi fost întristaţi, ci pentru că aţi fost întristaţi spre pocăinţă; pentru că aţi fost întristaţi potrivit lui Dumnezeu, pentru ca în nimic să nu fiţi păgubiţi de noi. Pentru că întristarea potrivit lui Dumnezeu lucrează pocăinţă spre mântuire, de care nu-ţi pare rău; dar întristarea lumii lucrează moarte.
Este foarte important, că în umblarea noastră practică Dumnezeu ne face răspunzători numai pentru ceea ce ştim sau am putea şti, dacă ţinem seama de Cuvântul lui Dumnezeu. În capitolul 8 poporul nu a văzut încă eşecul lui, şi de aceea era posibil să se bucure în Domnul. Dar când prin citirea Cuvântului şi-au dat seama de abaterea lor, au trebuit să se pocăiască, căci altfel nu ar mai fi fost posibilă bucuria în Domnul. Cu cât cunoaştem mai mult abaterea noastră de la Cuvântul lui Dumnezeu, cu atât suntem mai mult obligaţi să mărturisim vina noastră. În măsura în care poporul a cunoscut lucruri din Cuvânt, ei au mărturisit şi vina lor.
Neemia – un rob slujitor credincios al lui Dumnezeu (10)
Neemia 10
Stephan Isenberg
Versete călăuzitoare: Neemia 10
Un principiu divin
În capitolele 8, 9 şi 10 putem recunoaşte un context comun. Urmarea recunoaşterii Cuvântului lui Dumnezeu în capitolul 8 era smerirea şi pocăinţa adevărată în capitolul 9, şi astfel despărţirii de rău în capitolul 9 îi urmează acum îndreptarea spre bine în capitolul 10.
Neemia 9.38: Şi pentru toate acestea, noi facem un legământ statornic şi îl scriem; şi căpeteniile noastre, leviţii noştri şi preoţii noştri îl pecetluiesc.
Neemia 10.28,29: Şi restul poporului, preoţii, leviţii, uşierii, cântăreţii, netinimii şi toţi cei care s-au despărţit de popoarele ţărilor pentru legea lui Dumnezeu, soţiile lor, fiii lor şi fiicele lor, oricine avea cunoştinţă şi pricepere, s-au alipit de fraţii lor, mai-marii lor, şi s-au legat cu blestem şi cu jurământ că vor umbla în legea lui Dumnezeu, care a fost dată prin mâna lui Moise, robul lui Dumnezeu, şi că vor păzi şi vor împlini toate poruncile Domnului Dumnezeului nostru şi judecăţile Lui şi rânduielile Lui;
Este un principiu atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament: întotdeauna are loc mai întâi despărţirea de rău, şi după aceea urmează îndreptarea spre bine. Unele exemple pot exemplifica aceasta:
- Isaia 1.16,17: Spălaţi-vă, curăţiţi-vă; depărtaţi răutatea faptelor voastre dinaintea ochilor Mei; încetaţi să faceţi răul! Învăţaţi-vă să faceţi bine; căutaţi judecata dreaptă, faceţi bucurie celui asuprit, judecaţi drept pe orfan, apăraţi pe văduvă!
- Romani 12.9: Fie-vă groază de rău, lipiţi-vă de bine.
- 2 Timotei 2: Depărtează-te de fărădelege …; urmăreşte …
- Tit 2.12: Harul lui Dumnezeu ne învaţă ca, după ce am tăgăduit neevlavia şi poftele lumeşti, să trăim cu cumpătare şi cu dreptate şi cu evlavie în veacul prezent.
- 1 Tesaloniceni 1.9: pentru că ei înşişi mărturisesc despre noi ce intrare am avut la voi şi cum v-aţi întors de la idoli la Dumnezeu ca să slujiţi Dumnezeului viu şi adevărat.
Se aude exemplul despre un copil mic care mereu se târa spre priza de curent. Ca să-l îndepărteze de rău, se flutură un balon; în felul acesta copilul se va depărta de obiectul răului şi se va îndrepta spre bine. În mod natural aceasta în sine nu este în totul fals, însă este întotdeauna fals în sens spiritual, dacă din aceasta se doreşte să se tragă concluzia, că nu trebuie condamnat răul, ci că trebuie numai să te întorci spre bine. Aşa cum arată locurile din Biblie citate mai sus, nu este suficient numai să te îndrepţi spre bine, ci noi trebuie totodată să condamnăm răul. Nu este suficient numai să pui pe Domnul Isus înaintea privirii. Drumul divin este să părăseşti drumul rău şi apoi să cauţi binele, respectiv să-l faci.
În 1 Cronici 12 citim că mulţi oameni au venit la David în peşteră. Însă înainte ca ei să vină la David, ei se despart conştient de împăratul rău Saul. Abia după aceea erau în stare să vină în prezenţa lui David. Însă exemplul acesta ne arată şi un alt aspect: nu este suficient să părăseşti răul, ci trebuie de asemenea să te îndrepţi conştient spre bine.
Evreii trebuiau să părăsească tabăra iudaică după răstignire, însă ce ar fi fost dacă ei într-adevăr ar fi părăsit tabăra, dar nu s-ar fi dus la El – la Domnul Isus:
- Evrei 13.13: Deci să ieşim la El, afară din tabără, purtând ocara Lui.
Aceasta ar fi fost în zadar.
Este necesar să învăţăm din nou ce înseamnă să condamni cu adevărat răul. Căci altfel nu vom fi capabili să facem binele şi să năzuim după lucrurile divine.
Legământul
După ce poporul a descoperit abaterea lui şi a înlăturat-o, ia naştere dorinţa de a face un legământ cu Dumnezeu, pentru a evita în viitor o posibilă abatere. Ceea ce poporul mai trebuie să înveţe, era: oricât de multe ar fi legămintele, jurămintele sau făgăduinţele solemne, ele nu ne pot da puterea ca să rămânem păziţi de abatere. Chiar dacă ştim din istorie, că legământul nu ţine mult timp, totuşi era corect şi bine intenţionat ce voiau ei să facă. Legământul se referea la întreaga relaţie cu Dumnezeu şi omul. El a fost încheiat cu privire la:
- Umblarea lor personală (Neemia 10.28-30)
- Atitudinea lor faţă de naţiunile din jur (Neemia 10.28)
- Atitudinea lor faţă de Dumnezeu, în respectarea sabatului (Neemia 10.31)
- Atitudinea lor faţă de casa lui Dumnezeu (Neemia 10.31-38)
Reînnoirea legământului cuprindea următoarele domenii:
- Nici o căsnicie cu popoarele străine
- Onorarea zilei de sabat
- Pământul va rămâne neprelucrat în anul al şaptelea şi vor renunţa la împrumuturi
- Cele dintâi roade vor fi aduse la casa Domnului
- Nu vor părăsi casa Domnului
Trebuie creştinii astăzi să mai facă un legământ?
Noi nu ar trebui astăzi să facem astfel de legăminte, juruinţe sau făgăduinţe solemne. Aici în cartea Neemia ne aflăm sub Lege şi într-un timp în care Dumnezeu în punerea la încercare a omului, dacă el ar fi de restabilit, se adresează cărnii, omului natural. Însă carnea veche, stricată va arăta numai cât de stricată este ea în realitate. Deja două capitole mai târziu vom vedea cum israeliţii au eşuat complet în aceste lucruri.
Noul Testament ne arată introducerea unui om nou. Ca şi creştini credincioşi noi nu mai stăm sub omul vechi, al cărui cap era primul om, Adam, ci noi stăm acum sub Capul omului nou şi de asemenea am primit viaţa omului nou. Este viaţa Domnului Isus Însuşi. Ar fi complet greşit dacă am încheia un legământ sau am depune un jurământ, căci toată identitatea noastră este în Hristos, şi viaţa lui Hristos este fără cusur şi nu are nevoie să intre într-un legământ, căci ea nu poate păcătui şi nu se poate abate de la Cuvântul lui Dumnezeu.
Dar dacă totuşi păcătuim, atunci aceasta nu este din cauza naturii noi, ci este lucrarea cărnii, pe care încă o purtăm. Însă începând de la convertirea noastră, viaţa noastră este Hristos. Şi Hristos niciodată nu a trebuit să facă un legământ cu Tatăl Său. Viaţa Lui este în armonie deplină cu fiinţa lui Dumnezeu Tatăl, şi viaţa noastră nouă de asemenea nu face un legământ.
Cine astăzi mai jură Domnului, face o făgăduinţă solemnă sau doreşte să facă un legământ, este posibil să nu fi cunoscut încă stricăciunea cărnii sau nu este conştient de urmări. S-ar putea ca acestea să fie făcute cu sinceritate, însă prin aceasta nu se stă pe temelia nou-testamentală.
Desigur pentru legământul căsniciei cele spuse nu sunt valabile. În privinţa aceasta creştinii respectă prescripţiile autorităţii respective. Dumnezeu ţine foarte serios seama, când noi facem un legământ – sub orice formă ar fi el. Tocmai cu privire la legământul căsniciei se spune: „Ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei 19.6; compară cu Ezechiel 17.11-18).
Trebuie să cerem semne?
Explicaţie prin exemplul lui Ghedeon
David R. Reid
Versete călăuzitoare: Judecători 6
Judecători 6.36-40: Şi Ghedeon a spus lui Dumnezeu: „Dacă vrei să salvezi pe Israel prin mâna mea, cum ai zis, iată, voi pune un val de lână în arie; dacă va fi rouă numai pe val şi tot ogorul va fi uscat, atunci voi cunoaşte că vei salva pe Israel prin mâna mea, aşa cum ai zis“. Şi a fost aşa. Şi s-a sculat dis-de-dimineaţă a doua zi şi a strâns valul şi a stors roua din val, un vas plin cu apă. Şi Ghedeon a zis lui Dumnezeu: „Să nu se aprindă mânia Ta împotriva mea şi voi vorbi numai de data aceasta: «Te rog, să mai încerc numai de data aceasta cu valul. Te rog, să fie uscat numai valul şi pe tot ogorul să fie rou㻓. Şi Dumnezeu a făcut aşa în noaptea aceea: şi a fost uscat numai valul şi pe tot ogorul a fost rouă.
Ghedeon era unul din conducătorii pe care Dumnezeu i-a trezit ca să domnească peste poporul Său în timpul judecătorilor în timpurile de demult ale istoriei lui Israel. Într-un timp de invadări ale armatei Madianului, Dumnezeu l-a chemat pe Ghedeon ca să strângă trupele israeliene şi să învingă pe cuceritorii străini. Înainte ca Ghedeon însuşi să se dedice luptei, el voia să fie sigur că Dumnezeu va da victoria lui Israel.
În Judecători 6.36-40 vedem cum Ghedeon L-a rugat pe Dumnezeu ca într-o dimineaţă să ude cu rouă un val de lână şi în dimineaţa următoare să-l lase complet uscat. Valul de lână trebuia să fie un semn că Dumnezeu va salva foarte clar pe Israel de Madian. Dumnezeu i-a dat lui Ghedeon semnul pe care acesta l-a cerut şi după aceea Ghedeon a ieşit şi a bătut oştirea lui Madian.
Ar trebui noi să urmăm acest exemplu al lui Ghedeon şi să punem valuri de lână? Învaţă Judecători 6, că este un gând bun, să rogi pe Dumnezeu pentru semne pentru confirmarea din partea Lui a planurilor noastre sau pentru o decizie, despre care gândim că ea ar corespunde voii Lui? Cât de departe să exercităm această practică a punerii de valuri de lână? Sunt aceste valuri de lână rezervate numai pentru anumite ocazii speciale sau să ne aşteptăm că Dumnezeu ne dă semne în fiecare zi? Punerea de valuri de lână este dovada unei credinţe mature sau a unei credinţe lipsită de maturitate? Se întăreşte credinţa noastră prin valul de lână, sau este mai bine să nu rogi pe Dumnezeu pentru un semn?
Aceste întrebări, şi multe altele, ne vin în minte când citim relatarea despre Ghedeon. Din epistola către Romani 15.4 ştim că acest pasaj din Vechiul Testament a fost scris spre învăţătura noastră şi a fost inclus în Cuvântul lui Dumnezeu. Sunt multe lecţii mari pentru creştinii credincioşi în relatarea despre Ghedeon, dar care este lecţia pe care noi trebuie s-o învăţăm conform voii lui Dumnezeu din evenimentul cu valul de lână?
Înainte de a lua din Scriptură o dovadă despre calitatea credinţei lui Ghedeon, vrem să ne amintim de unul din cele mai importante principii ale interpretării Scripturii. Narațiunea este întotdeauna supusă didacticii, adică, relatările despre evenimentele istorice, care sunt amintite în Biblie, sunt întotdeauna subordonate pasajelor Bibliei care dau o învăţătură clară. Întotdeauna trebuie să diferenţiem între ceea ce a avut loc, şi ceea ce ar trebui să aibă loc când citim Scriptura.
De exemplu, faptul că Biblia ne spune că Avraam a folosit o minciună cu privire la soţia lui, şi prin aceasta a pus-o în pericol, ca să-şi protejeze viaţa lui (Geneza 12.10-20), nu ar trebui s-o interpretăm în aşa fel, că este în ordine pentru noi să minţim şi să punem în pericol pe membrii familiei noastre, dacă gândim că este vorba de viaţa noastră. În acelaşi fel istoria lui Ghedeon şi istorisirea despre evenimentul cu valul de lână este o relatare despre ceea ce a avut loc, dar nu înseamnă în mod necesar că ea ar trebui să aibă de asemenea loc. Trebuie să ţinem seama de contextul în care stă istoria lui Ghedeon şi să vedem dacă acţiunea lui Ghedeon era urmarea unei credinţe mature tari sau a unei credinţe slabe lipsită de maturitate. Noi trebuie să ne întrebăm pe noi înşine dacă întreg contextul istoriei ne învaţă că noi trebuie să urmăm acţiunile caracterului acestei istorii sau trebuie să evităm această acţiune. De asemenea trebuie să studiem şi restul Bibliei şi să vedem dacă sunt afirmaţii instructive clare, care ating tema interpretării valului de lână şi care confirmă că noi trebuie să rugăm pe Dumnezeu pentru semne.
În evanghelia după Matei citim de două ori că Domnul Isus învaţă că rugăciunea pentru primirea de semne nu era o atitudine recomandabilă faţă de Dumnezeu. În ambele ocazii (Matei 12.39; 16.4) El spune, că o generaţie rea şi adulteră cere un semn. Evident, motivele, pe care le avea această generaţie rea şi adulteră, ca să ceară un semn de la Dumnezeu, erau total diferite de motivele unui credincios, care cere un semn de la Dumnezeu. Desigur, Biblia arată că chiar un credincios dovedeşte o credinţă lipsită de maturitate, dacă el are nevoie de semne. Să ne amintim că Domnul nostru mustră lipsa de credinţă a îndoielnicului Toma cu afirmaţia: „Ferice de cei care n-au văzut şi au crezut” (Ioan 20.29). Noi putem deci spune, că regula generală a unui creştin în maturizare ar trebui să fie următoarea: Să umbli prin credinţă şi nu prin valul de lână! Sau ca să cităm 2 Corinteni 5.7: „Pentru că umblăm prin credinţă, nu prin vedere”. Vedem în felul acesta că pasajele instructive clare ale Scripturii, care au a face cu rugăciunea pentru primirea de semne, au tendinţa să ne arate că punerea valului de lână nu este expresia unei credinţe mature sau ar fi un răspuns al credinţei care onorează pe Dumnezeu.
Dacă privim istoria lui Ghedeon (ceea ce a avut loc) în lumina acestor învăţături (a ceea ce ar trebui să aibă loc), atunci ne devine clar ce ilustrează această întâmplare cu valul de lână. Ghedeon nu a acţionat pe baza unei credinţe puternice şi sigure, ci mai degrabă pe baza unei credinţe slabe şi nesigure. Ghedeon L-a rugat pe Dumnezeu pentru un semn, după ce Dumnezeu a promis solemn că El voia să elibereze pe Israel de madianiţi. Domnul l-a trimis deja pe Ghedeon ca să bată pe madianiţi. „Mergi cu această putere a ta şi vei salva pe Israel din mâna lui Madian. Nu te-am trimis Eu?” (Judecători 6.14). În afară de aceasta Dumnezeu i-a dat un semn permanent: în felul în care El a răspuns la jertfa adusă de Ghedeon. Un foc misterios a arătat că Dumnezeu a primit pe Ghedeon şi jertfa lui. Focul acesta a mistuit jertfa adusă de Ghedeon. Ce altă dovadă mai avea nevoie Ghedeon, ca să ştie că Dumnezeul lui Israel era pe punctul să dea o biruinţă deplină asupra lui Madian? Şi cu toate acestea Ghedeon a avut curajul să spună lui Dumnezeu: „Dacă vrei să salvezi pe Israel prin mâna mea, cum ai zis” (Judecători 6.36). Cât de dezamăgitor şi totuşi cât de cunoscut! La fel este deseori şi cu noi, cum a fost cu Ghedeon. Noi ne îndoim de făgăduinţele directe, pe care Dumnezeu ni le-a dat negru pe alb în Scriptură. De ce, de exemplu, riscăm probleme corporale prin stres, când ni se spune totuşi clar: „Aruncaţi asupra Lui toată îngrijorarea voastră, pentru că El îngrijeşte de voi” (1 Petru 5.7)?
Faptul că noi toţi am pus probabil deja valuri de lână şi este posibil să fi văzut răspunsul lui Dumnezeu prin semne minunate, aceasta nici pe departe nu înseamnă că Dumnezeu are plăcere de acest fel de umblare a noastră în credinţă. Aşa cum şi părinţii uneori se coboară să cedeze la întrebările temătoare şi la rugăminţile copiilor lor pentru garantare sau confirmare, la fel şi Dumnezeu uneori linişteşte întrebările credinţei noastre slabe. Însă părinţii doresc ca copiii lor să devină maturi, când nu mai au nevoie permanent de o garantare sau de o demonstrare neobişnuită a confirmării. La fel doreşte Dumnezeu ca copiii Lui să crească în credinţă până la statura când nu mai au nevoie să pună valuri de lână şi să se roage pentru semne. Subiectul nu este, că istoria lui Ghedeon ne învaţă că este greşit să pui valuri de lână, şi că este greşit să ceri semne de la Dumnezeu. Însă relatarea despre Ghedeon şi despre valul de lână este amintită în Scriptură ca să ne arate că este o credinţă nesigură, îndoielnică să doreşti semne, şi că în mod obişnuit punerea de valuri de lână o face o credinţă temătoare, lipsită de maturitate.
O lecţie deosebit de încurajatoare, pe care noi nu vrem s-o pierdem din vedere când studiem istorisirea despre Ghedeon şi valul de lână, este aceasta, că Dumnezeu tolerează lipsa noastră de credinţă şi continuă să facă lucrarea Sa cu noi în ciuda credinţei noastre lipsite de maturitate. El ne poate da chiar şi aceste semne, pentru care ne-am rugat, ca să întărească credinţa noastră slabă.
Cu toate că din Scriptură rezultă clar că Ghedeon nu era un gigant al credinţei, nu ar trebui să pierdem din vedere faptul că el avea o credinţă reală. Probabil el nu a avut o credinţă aşa de îndrăzneaţă cum au avut unii viteji din Vechiul Testament, dar trebuie accentuat că Ghedeon nu era lipsit de credinţă. Când Dumnezeu l-a chemat pe Ghedeon să distrugă altarul păgân al tatălui său (Judecători 6.25-27), el a făcut aceasta noaptea, deoarece era prea fricos s-o facă ziua. Dar a făcut-o!
Credinţa nu trebuie să fie îndrăzneaţă, pentru ca să fie reală. Cât de încurajator este pentru noi, care suntem deseori aşa de lipsiţi de curaj în credinţă. Vedem iarăşi că lui Ghedeon îi era frică de luptă, şi a avut nevoie de un vis, care l-a încurajat să facă pasul prin credinţă (Judecători 7.9-15). Însă Dumnezeu ştia totul despre credinţa slabă a lui Ghedeon, şi după ce El a spus încă o dată clar şi precis că Ghedeon îi va bate pe madianiţi (Judecători 7.9), El a zis lui Ghedeon: „Ridică-te, coboară în tabără, pentru că am dat-o în mâna ta. Şi, dacă te temi să cobori singur, coboară în tabără cu Pura, slujitorul tău. Şi vei auzi ce zic ei şi apoi ţi se vor întări mâinile şi vei coborî în tabără [ataca tabăra]” (Judecători 7.10,11). Cât de îndurător este Dumnezeu! Răbdarea demnă de admirare a lui Dumnezeu şi bunăvoinţa Lui faţă de credinţa slabă a lui Ghedeon (care a acordat mai multă valoare visului madianit decât cuvintelor clare ale Domnului!) ne arată dimensiunea harului Său faţă de credinţa noastră mică. Ce încurajare pentru noi, care la fel ca Ghedeon de multe ori suntem încurajaţi dacă vedem „dovezi”, în loc să avem o credinţă simplă în făgăduinţele Cuvântului lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu fie preamărit, „El ştie din ce suntem făcuţi: Îşi aminteşte că suntem ţărână” (Psalmul 103.14).
Faptul că Ghedeon, cu tot eşecul lui, este citat în epistola către Evrei (Evrei 11.32) printre eroii credinţei, ne arată că din perspectiva lui Dumnezeu realitatea credinţei noastre în cele din urmă este mai importantă decât tăria credinţei noastre. Toate acestea sunt încurajatoare pentru noi. De altfel aceasta nu înseamnă că Dumnezeu Îşi pune pecetea confirmării Sale pe punerea noastră de val de lână sau pe o credinţă slabă, temătoare.
Practica punerii valului de lână este nu numai un semn despre o credinţă lipsită de maturitate, ci cu aceasta sunt legate şi unele probleme. Una din probleme este, că tu niciodată nu vei fi cu adevărat sigur cu valul tău de lână. Să presupunem că tu ai rugat pe Dumnezeu să-ţi dea un semn din cer, ca să şti dacă să faci o anumită călătorie sau să închei o anumită relaţie, şi trei zile mai târziu vezi o cometă. „Oooo!”, spui tu. Însă după aceea începi să te întrebi: „A fost acesta un semn de la Dumnezeu sau a fost numai o întâmplare?” Ce vei face atunci? Probabilitatea este mare ca să faci ceea ce a făcut Ghedeon. Vei îngrădi şi mai mult limitele cu privire la semn, ca să fii sigur. „Doamne, fă-mă să văd în următoarele 48 de ore trei comete în partea de nord a cerului, dacă hotărârea mea este conform cu voia Ta.” Însă tu nu vei putea pune destul de multe valuri de lână, ca să fii sută la sută sigur. Şi unde se termină credinţa şi unde începe manipularea lui Dumnezeu?
Să îngrădeşti limitele conduce la o altă problemă. Să pui valuri de lână nu poate fi greşit. Dar devine foarte periculos să ajungi să ispiteşti pe Domnul, şi aceasta este foarte clar greşit. Când fariseii şi saducheii L-au rugat pe Hristos să le dea un semn, Scriptura spune, că ei L-au ispitit, prin aceea că au cerut un semn din cer (Matei 16.1). Biblia învaţă foarte clar, că este păcat să ispiteşti pe Dumnezeu sau să-L pui la probă. „Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău” (Deuteronomul 6.16). Dacă traversezi autostrada şi te aştepţi să nu fi rănit de un autoturism, deoarece Dumnezeu a făgăduit să ne protejeze, aceasta înseamnă să ispiteşti pe Dumnezeu.
Un creştin credincios care pune un val de lână ca să ceară un semn, într-adevăr nu ispiteşte direct pe Dumnezeu, dar dacă el începe să delimiteze tot mai mult graniţele semnelor cerute, atunci el se deplasează în această direcţie. Dacă Îl rugăm pe Domnul: „Fă ca telefonul să sune mâine la prânz, dacă Tu vrei ca eu să ocup acest loc de muncă nou (sau să merg într-o localitate nouă)”, atunci noi am închis cu adevărat pe Dumnezeu, L-am închis într-o boxă făcută de noi înşine. Noi am stabilit condiţiile noastre, şi noi constrângem pe Dumnezeu să confirme voinţa Lui conform condiţiilor impuse de noi. Nu se apropie aceasta în mod periculos de ispitire a lui Dumnezeu? Cu cât delimităm tot mai mult graniţele, ca să constrângem mâna lui Dumnezeu, cu atât mai mult ne apropiem de ilustraţia de mai sus cu autostrada. Cu cât mai bine este să folosim mijloacele normale, pe care Dumnezeu ni le-a dat, ca să luăm decizii: în primul rând liniile directoare ale Scripturii inclusiv o înţelegere generală sfinţită şi apoi să rugăm pe Dumnezeu să confirme hotărârea noastră sau să ne determine să ne hotărâm altfel pe calea pe care El Însuşi a ales-o.
Să rogi pe Dumnezeu să confirme hotărârile noastre, fără să-L îngrădeşti cu privire la felul în care El face aceasta, nu este acelaşi lucru cu a pune valuri de lână. Să togi pe Domnul să ne arate într-un mod clar, dacă am luat o hotărâre sau suntem pe cale de a lua o hotărâre, care nu este în concordanţă cu voia Lui – nu este acelaşi lucru cu a cere un semn special de la Dumnezeu. Domnul nu Se joacă cu noi, El doreşte ca noi să luăm decizii corecte, şi Îi place să ne confirme aceste decizii. Noi nu trebuie să punem valuri de lână, ca să amintim Tatălui nostru că copiii Lui, pe care El îi cunoaşte deplin, au nevoie de sprijinul Lui desăvârşit în umblarea lor prin credinţă. Noi ne putem încrede în făgăduinţele Lui.
„Recunoaşte-L în toate căile tale şi El îţi va netezi cărările” (Proverbe 3.6)
Citeşte şi: „Cum cunosc eu voia lui Dumnezeu?” din articolul „Cunoaşterea voii lui Dumnezeu.”
Tradus de la: Sollen wir Zeichen fordern?
Titlul original: „Faith and Fleeces“
Sursa: www.growingchristians.org
Traducere: Ion Simionescu
Cunoaşterea voii lui Dumnezeu
Sau mergem pe „căile proprii”?
Fritz von Kietzell
Întrebarea referitoare la felul în care eu aş putea cunoaşte voia lui Dumnezeu în deciziile pe care trebuie să le iau m-a preocupat mereu din tinereţe, şi nu mă îndoiesc că mulţi din cititorii mei şi multe din cititoarele mele sunt preocupaţi cu aceasta. Întrebări de forma: „Să cerem semne?” dovedesc aceasta; şi întrebarea referitoare la alegerea partenerului de viaţă, care preocupă pe mulţi creştini tineri, mă determină să scriu câteva gânduri referitoare la cunoaşterea voii lui Dumnezeu.
Însă faptul că această întrebare a fost pentru mine deja din tinereţe foarte importantă are un motiv deosebit: un creştin credincios în vârstă, prin care eu am venit la credinţă, a accentuat mereu, fie în discuţii personale, fie într-un cerc de prieteni, cât de periculos şi cu urmări fatale ar fi un „drum propriu” şi cum credinciosul ar trebui să fie permanent conştient de dependenţa lui de Domnul Isus. De aceea trebuie mai întâi să clarificăm ce este un „drum propriu”.
Ce este un „drum propriu”?
Un drum propriu! – Noi toţi am stat odată la capătul unui peron aşteptând şi petrecându-ne timpul şi am privit în lungul liniilor. Acolo apare aproape pe neobservate o deviere, o linie secundară derivată din linia principală, se pierde în mulţimea de linii, şi oricât de mult ne-am forţa să urmărim traseul ei nu putem constata încotro conduce ea în cele din urmă. Devierea apare aşa de secundară şi neînsemnată că am putea crede că linia conduce spre acelaşi ţel ca şi linia dreaptă; ştim însă din experienţă, că dimpotrivă deseori conduce în cu totul altă parte. Cât de fatal poate fi un macaz fals!
Foarte asemănător este şi cu un „drum propriu”. Desigur rămâne adevărat, că noi ne putem întoarce întotdeauna înapoi şi imediat la Domnul nostru, atunci când ne-am abătut de la drumul drept. Însă cât de trist ar fi, dacă cineva s-ar lăsa ademenit prin acest fapt şi să ia puţin în serios şi inexact un drum de răscruce! Cu siguranţă va greşi socoteala. Căci există şi o altă latură, că noi nicidecum nu avem în mână să hotărâm dinainte când drumul pe care am pornit se reîntoarce înapoi la drumul pe care l-am părăsit în mod fals. Experienţa învaţă contrariul, că aceia, care din proprie iniţiativă au părăsit drumul de dependenţă şi ascultare, deseori s-au abătut deja mult, înainte ca ei să ajungă la înţelegerea faptei lor greşite şi până primesc puterea spirituală să se plece acestei înţelegeri şi să se căiască sincer.
Probabil şi dumneavoastră vi s-a părut neînsemnată abaterea de la drumul drept, atunci când biruiţi de viclenia lui satan aţi întors macazul şi aţi lăsat trenul vieţii dumneavoastră să meargă pe o linie secundară. Desigur aceasta poate avea loc uneori cu bună credinţă, şi atunci cu siguranţă harul ne va veni în ajutor, chiar ne va întâmpina. Însă mult mai des gânduri uşuratice pot fi în inimile noastre; şi apoi poate fi aşa, da, se întâmplă de multe ori, că într-un astfel de caz „linia secundară” niciodată nu revine la linia principală, la drumul de credincioşie şi dependenţă.
Însă: orice comparaţie şchiopătează. Realmente este aşa, că fiecare care a pornit pe un drum „propriu” întotdeauna trebuie să revină la punctul de plecare. Când Avraam s-a dus în Egipt din cauza foametei, departe de ţara pe care Domnul i-a „arătat-o”, el a mers pe un astfel de drum propriu; el a găsit acolo într-adevăr tot ce îi trebuia pentru a trăi, şi chiar mai mult, dar şi greutăţi severe. Şi abia după ce el s-a întors la punctul de plecare al acestui drum al său greşit şi egoist, „până la Betel, până la locul unde era la început cortul lui”, el era iarăşi acolo unde Dumnezeu voia să-l aibă (Geneza 12).
Drept urmare este nevoie să accentuăm, că aceasta trebuie înţeles de noi în sens spiritual şi nicidecum întotdeauna literalmente, căci altfel am putea ajunge la gânduri greşite. Cât de mulţi sunt aceia care au pornit pe un drum greşit când a fost vorba de a lua o hotărâre şi care şi-au dorit să poată revoca tot ce au făcut prin propria voie, începând de acolo unde au părăsit drumul de dependenţă. Şi dacă aceasta nu ar fi în cele mai multe cazuri de la Dumnezeu, ar fi eventual iarăşi un „drum propriu” – ca să nu mai vorbim de faptul că destul de des nu este nici măcar posibil. De exemplu la alegerea partenerului de viaţă nu este nici o întoarcere înapoi: trebuie să se culeagă (desigur şi atunci când harul ne stă la dispoziţie) ceea ce s-a semănat.
Să ne gândim la un caz de altă natură, că un tânăr credincios a schimbat locul de muncă şi mai devreme sau mai târziu ajunge să-şi dea seama că prin voia proprie a mers pe un drum greşit. Atunci poate să ia naştere întrebarea şi se pune întrebarea, la care nu este uşor de răspuns, dacă nu cumva ar trebui să renunţe la locul de muncă când vine termenul scadent de desfacere a contractului de muncă. Cu toate acestea aceasta va fi corect în cele mai rare cazuri; căci pentru Dumnezeu nu vine mai întâi ce este în exterior, El vrea inimile noastre şi doreşte ca disciplinarea Sa şi lucrarea Duhului Său Sfânt să ajungă la conştiinţa noastră. Inima noastră este mult mai repede gata să acţioneze cu privire la lucrurile exterioare decât la căinţa reală.
Un exemplu din Sfânta Scriptură, care, aşa cum cred eu, este foarte puţin luat în seamă, ne poate ajuta în privinţa aceasta spre cea mai solemnă instruire a noastră. Îl găsim în capitolul 13 şi 14 al cărţii Numeri. Într-adevăr acolo nu era nici măcar un drum propriu, pe care poporul a plecat, dar care pe baza informaţiilor aduse de cercetaşi a fost o hotărâre deosebit de condamnabilă, care a provocat nemulţumirea Domnului, judecata şi mânia asupra poporului egoist (Numeri 14.4). Atunci copii lui Israel s-au îngrozit şi „poporul s-a jelit foarte mult”. Citim chiar: „Şi s-au sculat de dimineaţă şi s-au suit pe vârful muntelui, zicând: «Iată-ne, şi ne vom sui la locul pe care l-a promis Domnul, pentru că am păcătuit»” (Numeri 14.39,40). „Aceasta a fost corect”, vom gândi noi probabil la prima vedere, „prin aceasta copiii lui Israel au făcut iarăşi bun tot ceea ce ei în revolta lor au făcut împotriva lui Dumnezeu!” Şi cu toate acestea era din nou propria voie, o nouă răzvrătire împotriva poruncii Domnului, aşa cum ne arată în mod impresionant versetele următoare şi roadele triste ale comportării lor temerare (Numeri 14.44,45; compară cu Numeri 14.25).
Ce ne învaţă aceasta? Simpla părăsire exterioară a drumului propriu, în timp ce vrem să anulăm ce am făcut, nu este – cu toate pornirile şi cuvintele evlavioase – ceea ce Dumnezeu caută la noi în primul rând într-un astfel de caz: noi am căuta, ca şi copiii lui Israel aici, de fapt numai să scăpăm de greutăţile, pe care noi înşine ni le-am pricinuit, şi de urmările faptelor noastre egoiste. Dumnezeu doreşte mai mult, atunci când noi ne-am abătut de la calea dreaptă: El doreşte, aşa cum am spus deja, să vadă conştiinţa noastră la lucru, doreşte înainte de toate ca noi să condamnăm înaintea Lui tot drumul nostru „propriu”, să mărturisim şi să-l judecăm.
Aceasta este „întristarea potrivit lui Dumnezeu” (2 Corinteni 7.10), prin ea revenim în sens spiritual la punctul de plecare fatal al drumului nostru greşit, luăm asupra noastră greutăţile care au avut loc (de care niciodată nu suntem scutiţi), prin aceea că noi în loc să vrem să le înlăturăm, ne supunem urmărilor voinţei noastre egoiste – până când Dumnezeu va vrea să le aline sau să le îndepărteze total de la noi sau să le transforme spre bine.
Fie ca noi, chiar fără să trebuiască să facem astfel de experienţe, să recunoaştem toată nebunia şi grozăvia acelui „drum propriu”! Piciorul merge repede pe el, însă zăboveşte să-l părăsească. Orele unei nopţi sunt suficiente ca „întreaga adunare” a copiilor lui Israel să-şi îndepărteze faţa de la Dumnezeu şi să se îndrepte spre Egipt; dar trec treizeci şi opt de ani până când ei pot intra în ţară, în măsura în care unii dintre ei au putut intra. Fie ca noi cu adevărată teamă de Dumnezeu să fim cu băgare de seamă să mergem în dependenţă de El pe drumul nostru şi întotdeauna să întrebăm care este voia Lui!
Însă cum cunoaştem noi această voie? O putem noi de fapt cunoaşte în orice situaţie? Cu aceasta vrem să ne ocupăm în cele ce urmează:
Cum cunosc eu voia lui Dumnezeu?
Proverbe 3.5: Încrede-te în Domnul cu toată inima ta şi nu te sprijini pe priceperea ta!
În primul pasaj am vorbit despre „drumul propriu”, despre prostia şi pericolul acelei practicări a voii proprii. Ne-am spus cât de important este ca la orice decizie pe care o luăm, să întrebăm care este voia lui Dumnezeu. Acum va fi vorba despre faptul cum putem noi cunoaşte această voie.
Îmi amintesc bine cum în tinereţe am citit o carte mică despre subiectul acesta. Mă interesa foarte mult să găsesc un răspuns cu adevărat satisfăcător la întrebarea care mă preocupa mereu. Şi cărticica era suficient de cuprinzătoare, aşa că eu am putut spera ca la citirea atentă în sfârşit să văd dispărând toate greutăţile cunoscute din experienţă. Dar cât de dezamăgit am fost! În ea erau prezentate cu mare seriozitate, în mod pur sistematic o duzină de „puncte”, şi apoi se spunea că dacă toate punctele de vedere prezentate acolo se potrivesc exact, atunci liniştit şi mângâiat poţi primi drumul respectiv şi merge pe el ca fiind de la Domnul. Deci de fapt trebuia să ai la tine întotdeauna această cărticică, ca de fiecare dată să poţi să-ţi actualizezi cele zece până la douăsprezece „puncte”! Şi dacă după o verificare anevoioasă erai la ultimul punct, atunci erai în pericol să uiţi pe primul. Nu trebuie să spun că atunci am lăsat la o parte pentru un timp toată această problemă, chiar dacă practic mergeam pe cât puteam de bine foarte precaut la lucru. – Astăzi însă sunt convins că fiecare credincios poate ajunge la odihnă în privinţa aceasta, şi că este un privilegiu ca în toate lucrurile să verifici care este „voia cea bună şi plăcută şi desăvârşită a lui Dumnezeu”. Nu a spus El: „Eu te voi instrui şi te voi învăţa calea pe care trebuie să mergi; Eu te voi sfătui, având ochiul Meu asupra ta”?
Este cunoscută o altă regulă, care a fost introdusă, şi ea este mai potrivită să constituie un ghid util pentru noi. – Un cârmaci a fost întrebat cum face el ca să conducă sigur un vapor în port. El a răspuns, că el are trei puncte de orientare, şi dacă acestea trei se acoperă (pe o linie dreaptă), atunci el ştie că el este în şenalul navigabil corect. Şi pentru creştini, se spune, sunt aceste „trei puncte”, şi anume Cuvântul lui Dumnezeu, călăuzirea Duhului şi împrejurările, şi dacă acestea sunt în armonie atunci când apare o întrebare, atunci poţi fi sigur de drumul tău.
Cu siguranţă această imagine poate fi un ajutor bun pentru noi; însă deplin suficient nu este. Neapărat rămâne adevărat, că Duhul Sfânt niciodată nu ne călăuzeşte în contradicţie cu Cuvântul lui Dumnezeu. Însă inima noastră înşelătoare este înclinată să ofere foarte uşor loc privilegiat celui de-al treilea punct numit, „împrejurările”, şi să se lase călăuzită în mod deosebit de ele. Aceasta este un pericol mare. Deseori va fi aşa, că împrejurările lasă să se vadă un drum practicabil, da, probabil de recomandat, şi cu toate acestea el nu este potrivit gândurilor lui Dumnezeu; invers, se poate foarte bine întâmpla că noi în ascultare de Dumnezeu mergem pe un drum în ciuda împrejurărilor vitrege. Pe drept cineva a spus odată: este mai bine ca vântul să ne fie împotrivă şi Domnul pentru noi (compară cu Matei 14.24), decât ca Domnul să fie împotriva noastră şi vântul cu noi. Deci noi vom face bine să nu acordăm împrejurărilor o importanţă prea mare.
Doresc însă ca întrebarea care ne preocupă s-o aduc la o formulă cât mai simplă posibil: ca să rămânem păziţi de căile proprii avem nevoie înainte de toate de două lucruri: răbdare şi încredere. În ultimul timp a fost accentuat în locul acesta, că graba este un lucru rău; şi aşa cum a fost în acel caz special este întotdeauna. Desigur sunt situaţii în care se cer decizii luate repede de către noi; dar nici atunci nu trebuie niciodată să se procedeze în grabă mare, în pripa inimilor noastre. De cele mai multe ori avem mai mult timp decât gândim şi decât ne şopteşte diavolul la ureche. De aceea răbdare, răbdare şi iarăşi răbdare, cu toate că aceasta lipseşte inimilor noastre naturale.
Căci nimic nu ne cade aşa de greu ca aşteptarea cu răbdare a sosirii ceasului lui Dumnezeu. Şi totuşi, ceea ce astăzi ni se pare a fi foarte confuz, poate deja mâine – sau într-o săptămână, sau într-un an – să fie limpede ca lumina zilei. Cât de des ne-am întrebat probabil privind în urmă: dacă nu ar fi fost mai bine să aşteptăm puţin mai mult în una sau alta din situaţii. Şi cu toate acestea de fiecare dată ne vine din nou greu, dacă ajungem iarăşi într-o astfel de situaţie. – Saul a aşteptat şapte zile, „până la timpul pe care-l hotărâse Samuel”; dar când Samuel nu a venit, el a încălcat prescripţiile Cuvântului lui Dumnezeu, a privit la împrejurări şi a acţionat după gândurile cărnii. Abia a făcut aceasta şi Samuel a venit – cât de puţin timp mai avea totuşi de aşteptat! Însă acum totul era pierdut, el a „lucrat nebuneşte” (compară cu 1 Samuel 10.8; 13.8-15).
Dumnezeu are motivele Lui deosebite atunci când ne ia în şcoala aşteptării; ca în toate cazurile, şi aici El nu o face pentru că ar avea plăcere să ne chinuiască. Însă probabil în nici o altă şcoală nu învăţăm aşa de mult ca aici. Cu cât durează mai mult, cu atât mai mult ne simţim împinşi să aducem înaintea Lui în rugăciune şi cerere fierbinte chestiunea care ne preocupă. La fel spune şi Cuvântul lui Dumnezeu: „dacă vreunul din voi este lipsit de înţelepciune, s-o ceară de la Dumnezeu”, şi el ne sfătuieşte: „în orice, faceţi cunoscut lui Dumnezeu cererile voastre” (Iacov 1.5; Filipeni 4.6). Însă în timp ce facem aceasta, aducem înaintea feţei Sale nu numai chestiunea noastră ci şi pe noi înşine, întreaga noastră stare, şi prin aceasta se clarifică ca de la sine o întrebare importantă: căci o stare spirituală bună este condiţia preliminară cea mai importantă ca să cunoaştem voia lui Dumnezeu cu privire la noi.
Dar nu ne lipseşte atunci curajul? Nu trebuie să cedăm de la început, înainte să putem cunoaşte voia lui Dumnezeu? Deci, Dumnezeu se uită la inimă. Tocmai acolo unde El ne cere să ne rugăm pentru înţelepciune (Iacov 1.5), El Şi-a atribuit un titlu, pe care noi aproape niciunde nu-l găsim mai frumos ca aici. „Dacă vreunul din voi este lipsit de înţelepciune, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu dărnicie şi nu reproşează”, şi Duhul Sfânt adaugă simplu şi confirmă: „şi i se va da.” Da, noi avem toate motivele, „să ne rugăm cu credinţă, fără să ne îndoim” (compară cu Iacov 1.6). Şi în multele cazuri, în care în mersul nostru prin creaţia decăzută „nu ştim ce să cerem aşa cum se cuvine”, acest acelaşi Duh „mijloceşte cu suspine de nespus” (citeşte Romani 8.26,27). Cât de mare este lucrul acesta! Nu, Dumnezeu nu este un „om aspru” – să afirmi aceasta, vrem s-o lăsăm pe seama „robului rău şi leneş”, acesta este necredinciosul (Matei 25.24-30).
Deci eu nu uit, că noi suntem oameni şi că de aceea noi – în slăbiciunea şi neputinţa noastră – deseori tremurăm şi descurajăm înaintea unei decizii, da, probabil chiar şi după ce am luat-o privind spre Dumnezeu. Cine se cunoaşte pe sine nu se va încăpăţâna cu uşurătate: drumul meu, pe care am mers, este de la Domnul! – el va lăsa pe seama Lui aprecierea în privinţa aceasta. Însă desigur aceasta nu schimbă nimic din faptul că noi trebuie să avem această convingere înlăuntrul nostru. Însă tocmai cunoaşterea de sine ne va face dublu prudenţi şi va fi un imbold puternic pentru noi pentru a căuta apropierea şi părtăşia cu Domnul, să fim într-o stare spirituală bună.
Toate întrebările care ne preocupă depind de starea spirituală bună; ea este, aşa cum am spus, condiţia preliminară cea mai importantă. Prin aceasta am ajuns de la cele douăsprezece puncte de vedere de la început (pe care le-am păstrat pentru mine) la trei, două şi în cele din urmă la unul singur, spre care toate tind. La fel a spus şi Domnul în Ioan 15 cu privire la mărturia noastră pe pământul acesta: „Rămâneţi în Mine” – aceasta este dependenţă, părtăşie practică cu El – şi „Eu în voi” – aceasta este putere, aceasta este înţelepciune şi călăuzire blândă şi credincioasă.
O astfel de călăuzire ne-a făgăduit El, şi El o va da în mod deosebit credincioşilor tineri. El ştie de asemenea că tocmai credincioşii tineri au de luat unele decizii, care sunt hotărâtoare pentru viaţa întreagă. De aceea stă scris: „El Îşi va paşte turma ca un Păstor, va strânge mieii în braţul Său şi-i va purta la sânul Său; El le va călăuzi blând pe cele care alăptează” (Isaia 40.11).
Citeşte şi: „Trebuie să cerem semne?”
Traducere: Ion Simionescu
Cum biruiesc eu lumea?
Luca 4.1-13
John Thomas Mawson
Versete călăuzitoare: Luca 4.1-13
Introducere
A existat numai un singur Om desăvârşit pe pământ, care în dependenţă de Dumnezeu a mers permanent pe un drum de biruinţă, Omul Isus Hristos. Acesta ne-a lăsat un exemplu, pentru ca noi să mergem pe urmele Lui. Dacă Îl iubim, atunci bucuria noastră va fi să-L urmăm, şi în felul acesta vom afla că jugul Lui este blând şi sarcina Lui este uşoară. Evanghelia după Luca ne prezintă pe Domnul în caracterul deosebit de atrăgător al omului dependent de Dumnezeu, şi aici ni se relatează şi că diavolul L-a ispitit în acele trei feluri, aşa cum a făcut în Eden spre nefericirea omenirii.
Ispitirea în pustiu s-a referit la:
- Pofta cărnii: „fă pietrele acestea pâine”
- Pofta ochilor: „toate împărăţiile pământului”
- Lăudăroşia vieţii: „aruncă-Te de aici jos”.
Prima ispitire
Luca 4.3-4: Şi diavolul i-a spus: „Dacă eşti Fiu al lui Dumnezeu, spune pietrei acesteia să se facă pâine”. Şi Isus i-a răspuns: „Este scris: «Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu.»”
Primul atac a fost respins prin răspunsul desăvârşit: „Este scris: «Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu.»” Desigur, Domnul putea să facă pâine din pietre, dar El era aici ca să facă numai voia lui Dumnezeu. Niciodată El nu a folosit puterea Sa în favoarea Lui Însuşi. De asemenea El nu voia să privească la pământ pentru împlinirea nevoilor Lui, ci la Dumnezeu. El nu a căutat să-şi asigure existenţa de pe pământ, ci de sus.
Dumnezeu umplea inima Lui şi Dumnezeu era răspunsul la ispita diavolului. Dumnezeu va purta de grijă pentru toate nevoile Lui, şi El nu voia să-Şi folosească puterea pentru Sine, căci atunci ar fi renunţat la locul dependenţei depline de Dumnezeu. El nu era aici ca să-Şi placă Lui Însuşi, ci ca să facă voia lui Dumnezeu, pofta cărni nu avea nici un loc în inima Lui. Adam şi Eva au eşuat în privinţa aceasta: ei au pus eu-l înaintea lui Dumnezeu, însă acolo unde ei au fost biruiţi, Isus a stat tare şi diavolul a fost făcut de ruşine.
A doua ispitire
Luca 4.6-8: Şi diavolul I-a spus: „Ţie Îşi voi da toată stăpânirea aceasta şi gloria lor, pentru că mie mi-a fost dată şi o dau oricui vreau. Deci dacă Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta”. Şi Isus, răspunzându-I, a spus: „Este scris: «Să Te închini Domnului Dumnezeului Tău şi numai Lui să-I slujeşti.»”
După aceea atacul a venit din altă parte. Toată strălucirea împărăţiilor pământului s-a desfăşurat înaintea ochilor Lui. Însă această putere şi acest lux şi această mărime, care orbesc pe oameni şi îi încătuşează, şi pentru care ei îşi vând sufletul şi tăgăduiesc pe Dumnezeul lor, nu au avut nici o atracţie pentru Isus. Marele om de stat şi cunoscător al oamenilor Palmerston a spus odată: „Fiecare om are preţul lui”, însă aici era Unul pe care nimic nu-L putea abate de la ţelul Lui. Ochiul lui era îndreptat spre Dumnezeu, şi în felul acesta a întâmpinat ispita cu răspunsul decisiv: „Este scris: «Să Te închini Domnului Dumnezeului Tău şi numai Lui să-I slujeşti.»” Un adevărat închinător la Dumnezeu este acela a cărui inimă este umplută cu gloria lui Dumnezeu. Aşa a fost întotdeauna la Domnul Isus aici pe pământ, şi în inima Lui plină cu Dumnezeu nu era nici un loc pentru lume. Strălucirea goală a lumii nu L-a atras. De aceea Dumnezeu a fost răspunsul Lui şi la a doua ispitire.
A treia ispitire
Luca 4.9-12: Şi L-a dus la Ierusalim şi L-a pus pe streaşina Templului şi I-a spus: „Dacă eşti Fiu al lui Dumnezeu, aruncă-Te de aici jos, pentru că este scris: «Va porunci îngerilor Săi pentru Tine, ca să Te păzească» şi: «Te vor purta pe mâini, ca nu cumva să-Ţi loveşti piciorul de vreo piatră.»” Şi Isus, răspunzând, i-a spus: „Este spus: «Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul Tău!»”
Însă diavolul a venit cu un al treilea atac şi L-a sfătuit ca în prezenţa mulţimii poporului să Se arunce jos de pe streaşina Templului. Printr-o astfel de faptă El trebuia să se dovedească că este Fiul lui Dumnezeu, subiectul purtării de grijă deosebită a lui Dumnezeu, conform cuvântului Său. Dar şi această cursă a fost în zadar pusă. Isus voia să aştepte timpul lui Dumnezeu pentru arătarea Lui Însuşi şi a gloriei Sale. El nu voia să ispitească pe Dumnezeu, prin faptul că a luat lucrurile în mâna Sa şi S-a împotrivit, a zis: „Este spus: «Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul Tău!»”
Iarăşi Dumnezeu este răspunsul Omului cu adevărat dependent şi totdeauna biruitor. El era de neînvins, căci El a pus pe Dumnezeu întotdeauna înaintea Sa. El a privit la Dumnezeu, când era vorba de nevoile Lui pământeşti, Dumnezeu umplea inima Lui, aşa că nimic altceva nu avea loc alături de El; Dumnezeu era încrederea Lui, şi de aceea El a lăsat timpurile Lui în mâna lui Dumnezeu şi nu a putut fi urnit din loc.
A „patra” ispitire
Matei 16.22,23: Şi Petru L-a luat deoparte, şi a început să-L mustre, zicând: „Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţi se întâmple aşa ceva!” Dar Isus S-a întors şi a zis lui Petru: „Înapoia Mea, satan! Tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine, căci gândurile tale nu sunt la lucrurile lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor.”
Însă când umbrele întunecoase ale crucii cădeau pe drumul Domnului, satan a revenit la atacurile lui. Ca să-L abată de pe terenul ascultării, aceasta era intenţia permanentă a vrăjmaşului. Lui nu i-a reuşit aceasta prin lucrurile atrăgătoare şi favoarea lumii, şi acum a încercat să obţină aceasta prin îngrozire şi încruntarea frunţii din partea lumii (Matei 16.21). Domnul a început să arate ucenicilor Săi, ce avea El să sufere din partea oamenilor: fiorul acestei suferinţe apăsa pe duhul Lui şi satan s-a folosit de ocazie şi a zis prin Petru: „Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţi se întâmple aşa ceva!” Însă Domnul a recunoscut imediat pe vrăjmaş în înfăţişarea lui nouă, ca prieten aparent, şi a întâmpinat viclenia lui cu mustrarea aspră: „Înapoia Mea, satan! Tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine, căci gândurile tale nu sunt la lucrurile lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor.”
Dumnezeu a fost permanent de partea Lui. Viaţa Sa era închinată în totul Lui. El nu voia să Se salveze pe Sine, El nu venise pentru aceasta, şi astfel atacul puternic al lui satan a fost zadarnic îndreptat asupra Lui. El a ieşit biruitor din orice luptă. Căpetenia lumii acesteia a venit şi nu a găsit nici o parte vulnerabilă la El, nu, el a fost bătut complet. Nu putea să fie altfel, când satan s-a măsurat cu Acela ale cărui prime cuvinte, care ne sunt relatate, au fost: „Nu ştiaţi că trebuie să fiu în cele ale Tatălui Meu?”, care a trăit numai pentru Tatăl Său şi nu S-a abătut nici la dreapta nici la stânga, până când a putut striga: „S-a sfârşit!”
El a biruit lumea: atracţiile şi capcanele ei au fost zadarnic puse înaintea Lui. Inima Lui era mulţumită şi orice respiraţie a sufletului Său stătea sub domnia lui Dumnezeu. El este modelul şi conducătorul nostru, şi în El este har şi putere, aşa după cum noi avem nevoie de ele, aşa că noi putem merge pe urmele Lui fără frică şi fără teamă.
Noi datorăm totul dăruirii şi dragostei Domnului Isus Hristos, şi inimile noastre au fost învăţate să-L preţuiască, pe El, în care se găseşte orice glorie. Dar cum L-a tratat lumea, atunci când El S-a făcut cunoscut ei! Oamenii au văzut lucrările Lui măreţe şi au exclamat: „El a făcut totul bine.” Ei au auzit cuvintele gurii Lui şi au recunoscut: „Niciodată nu a vorbit vreun om ca Omul acesta.” Şi cu toate acestea la sfârşitul tuturor acestor lucruri L-au scuipat în faţă şi L-au încununat cu o cunună de spini şi L-au răstignit între doi făcători de rele. Nu era nici un loc în lume pentru Omul singuratic, dar plin de dragoste, din Nazaret, El era urât de ei şi aruncat afară. Păstraţi aceasta în memorie, voi toţi care Îi aparţineţi. Gândiţi-vă şi la faptul că lumea niciodată nu a apărut înaintea lui Dumnezeu cu adâncă remuşcare, ca să exprime durerea ei cu privire la fapta ei; până astăzi ea este vinovată de sângele Fiului preaiubit al lui Dumnezeu. Având în vedere aceste lucruri, pune-ţi întrebarea: „Care ar trebui să fie atitudinea mea faţă de lume?” Să ne mirăm, oare, când Pavel spune: „Departe de mine să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume” (Galateni 6.14), sau că spre învăţătura şi atenţionarea noastră a fost scris: „Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu? Deci oricine va vrea să fie prieten al lumii se face vrăjmaş al lui Dumnezeu” (Iacov 4.4).
Tradus de la: Wie überwinde ich die Welt
Titlul original: „Wie überwinde ich die Welt? Unser großes Vorbild“
din Der Dienst des Wortes, ediţia 8, 1930, pag. 131–135
Traducere: Ion Simionescu
A purtat Hristos păcatele tuturor oamenilor?
Aspecte ale ispăşirii
Roy A. Huebner
Versete călăuzitoare: 2 Corinteni 5.14,15
Hristos a murit pentru toţi, sângele Lui a fost vărsat pentru mulţi
Hristos a murit pentru toţi
Că Hristos a murit pentru toţi, aceasta ne-o spune Scriptura:
2 Corinteni 5.14,15: Pentru că dragostea lui Hristos ne constrânge, noi judecăm aceasta: că dacă Unul a murit pentru [ύπέρ = „din cauza”] toţi, toţi deci au murit; şi El a murit pentru [ύπέρ] toţi, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel care pentru [ύπέρ] ei a murit şi a înviat.
Totalitatea conţine o submulţime
Înainte să ne preocupăm mai îndeaproape cu pasajul acesta, vrem să ţinem seama de un anumit aspect, care este de foarte mare ajutor şi despre care găsim un exemplu în acest pasaj.
Hristos a murit pentru toţi, deci noi spunem: El a murit pentru noi. „Noi” este o parte dintr-o grupă mai mare, care în pasajul acesta este numită „toţi”. „Noi” este o submulţime din „toţi”. Dacă eu spun: Hristos a murit pentru mine, aceasta însă nu înseamnă neapărat că El nu a murit pentru toţi. În cazul acesta Scriptura învaţă categoric, că El a murit pentru toţi. Moartea lui pentru (din cauza sau în favoarea) toţi stă în legătură cu aspectul ispăşirii făcute pentru lume:
1 Ioan 2.2: Şi El este ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru lumea întreagă.
Însă de îndată ce este introdusă noţiunea păcat, trebuie să aibă loc o diferenţiere. În 1 Corinteni 15.3 citim:
1 Corinteni 15.3: Hristos a murit pentru [ύπέρ = „în favoarea”] păcatele noastre.
Însă prin aceasta nu vrea să se spună că Hristos a murit pentru păcatele lumii. Scriptura nu învaţă niciunde, că Hristos ar fi murit pentru păcatele fiecărui om sau că El ar fi purtat pe trupul Său pe cruce păcatele fiecărui Om. Moartea pentru toţi nu este acelaşi lucru cu moartea pentru păcatele tuturor. Moartea lui Hristos pentru păcatele noastre nu include, că Hristos ar fi murit pentru păcatele tuturor. Multe rătăciri iau naştere când se priveşte ceva ca parte a unui întreg mai mare şi acest întreg nici nu există în realitate. O comparaţie a textului din 1 Corinteni 15.3 cu 1 Ioan 2.2 este falsă, căci într-un loc (1 Corinteni 15.3) se vorbeşte despre o submulţime (cantitate parţială), în celălalt loc se vorbeşte de grupa mai mare (1 Ioan 2.2). Aceasta înseamnă, în Scriptură sunt locuri pentru ambele cazuri şi nu numai pentru unul din ambele cazuri [pentru submulţime (= păcatele noastre) şi pentru grupa mai mare generală (= lumea)].
Hristos a purtat exclusiv păcatele credincioşilor, despre sângele Lui se spune numai că el a fost vărsat pentru mulţi.
Lumea | Numai credincioşii |
Ispăşirea
„Ispăşire … pentru toată lumea” (1 Ioan 2.2)Aceasta este general valabil, aşa că Dumnezeu poate spune: „Vino!”Nu se spune că Hristos a făcut ispăşire pentru păcatele lor. | Ispăşire pentru păcatele noastre (1 Ioan 2.2; 4.10; Evrei 2.17)Ispăşire cu privire la Dumnezeu – Hristos a glorificat pe Dumnezeu cu privire la păcatele noastre; aceasta este caracteristic.Suplinirea se referă la om; Hristos a luat asupra Sa păcatele noastre. |
Răscumpărarea[1]
CUMPĂRAREA„… cumpără ogorul acela” (Matei 13.44)„… tăgăduiesc pe Stăpânul care i-a cumpărat” (2 Petru 2.1)Nu se spune că Hristos i-a răscumpărat prin sângele Său. | SUPLINIREA„Adunarea lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu sângele propriului Său Fiu” (Faptele apostolilor 20.28) |
Preţul răscumpărării
CUMPĂRAREA„Preţ de răscumpărare pentru [ύπέρ = „în favoarea”] toţi” (1 Timotei 2.6) | SUPLINIREA„Ca răscumpărare pentru [άντί = „în loc de”][2] mulţi” (Matei 20.28; Marcu 10.45) |
Dreptatea lui Dumnezeu
„pentru toţi” (Romani 3.22)Nu se spune că ea este peste toţi. | „… peste toţi cei care cred” (Romani 3.22) |
Moartea lui Hristos
CUMPĂRAREA„El a murit pentru [ύπέρ = „în favoarea”] toţi” (2 Corinteni 5.15).Nu se spune că El a murit pentru păcatul tuturor. | SUPLINIREA„… a murit pentru [ύπέρ = „în favoarea”] păcatele noastre” (1 Corinteni 15.3) |
Purtarea păcatelor
Nu se spune că El a purtat păcatele tuturor.Nu se spune că El a purtat păcatul tuturor. | SUPLINIREA„… care a purtat El Însuşi păcatele noastre pe trupul Său pe lemn” (1 Petru 2.24)„… a purtat păcatul multora” (Isaia 53.12) |
Sângele lui Hristos
Nu se spune că El Şi-a vărsat sângele pentru toţi.Nu se spune că El i-a spălat pe toţi în sângele Său. | SUPLINIREA„… sângele Meu, … cel care se varsă pentru [πєρί = „cu privire la, din cauză”] mulţi spre iertarea păcatelor” (Matei 26.28).„… sângele Meu, … cel care se varsă pentru [ύπέρ = „în favoarea”] mulţi” (Marcu 14.24).„… ne-a spălat de păcatele noastre în sângele Său” (Apocalipsa 1.5). |
Răscumpărarea
Nu se spune că toţi au fost răscumpăraţi prin sânge (sau într-un alt fel) | SUPLINIREA„în El avem [noi] răscumpărarea prin sângele Lui” (Efeseni 1.7). |
Dacă studiem cum vorbeşte Scriptura despre aceste lucruri, constatăm următoarele:
- Niciunde nu se spune că Hristos a murit pentru păcatele tuturor. Deoarece Scriptura tace în privinţa aceasta, vrem să învăţăm din aceasta că Hristos nu a purtat păcatele tuturor pe cruce.
- Din îngrădirea pe care o face Scriptura putem deduce următoarele: Pasajele care vorbesc despre faptul că Hristos a purtat păcatele, vorbesc numai despre păcatele multora, şi nu despre păcatele tuturor.
- Chiar şi Isaia 53, unde este vorba despre iudei, este valabilă această îngrădire. Hristos nu a purtat păcatele tuturor iudeilor.
- Din delimitarea făcută de Scriptură putem deduce că pasajele care vorbesc de faptul că Hristos Şi-a vărsat sângele, vorbesc numai despre mulţi şi nu despre toţi.
- Foarte remarcabil este şi faptul că Adunarea lui Dumnezeu a fost răscumpărată cu „sângele propriului Său Fiu” (Faptele apostolilor 20.28).
- Există apoi diferenţa remarcabilă în ceea ce priveşte „preţ de răscumpărare pentru mulţi”. Această diferenţă confirmă faptul că noi putem vedea realmente suplinirea în noţiunea „în locul [άντί] multora” (Matei 20.28; Marcu 10.45), ceea ce nu este în cazul „preţ de răscumpărare pentru [ύπέρ = „în favoarea”; 1 Timotei 2.6] toţi”.
- Prin faptul că Hristos a murit pentru toţi, El a murit pentru noi; însă numai despre credincioşi se spune că Hristos a murit pentru păcatele noastre.
- Chiar şi cu privire la ispăşire se găseşte această completare: este ispăşire pentru lume şi este ispăşire pentru păcatele noastre.
- Dreptatea lui Dumnezeu este „pentru toţi”, deoarece ispăşirea este pentru lume şi Hristos a murit pentru toţi; însă dreptatea lui Dumnezeu este „peste toţi cei care cred” – aceştia sunt numai aceia ale căror păcate Hristos le-a purtat ca Suplinitor, cei mulţi, pentru care a fost vărsat sângele Său (Romani 3.22).
Dacă ar exista un loc în Scriptură care ar spune că Hristos ar fi purtat păcatele tuturor, atunci acesta ar fi fost demult arătat. În Scriptură lipseşte o astfel de afirmaţie. Aceasta înseamnă: în locuri ca cel „preţ de răscumpărare pentru toţi” şi „El a murit pentru toţi” trebuie citit gândul că Hristos a purtat păcatele fiecărui om. Însă gândul acesta a fost numai fals interpretat în aceste texte; însă pentru acest gând fals nu este nici un loc din Scriptură.[3] Deoarece se doreşte citarea de locuri din Scriptură pentru acest gând, aceste pasaje din Scriptură sunt folosite abuziv, făcându-le să afirme ceva, care de fapt nu îl spun.
Romani 5.6,8 vorbeşte despre Hristos, care a murit pentru noi cei fără Dumnezeu (versetul 6), pe când noi eram încă păcătoşi. Desigur toţi oamenii sunt fără Dumnezeu şi păcătoşi; însă în aceste versete este vorba de o parte din oameni: despre noi credincioşii.
Noi trebuie să privim pe fratele nostru ca pe unul pentru care Hristos a murit (Romani 14.15). În 1 Corinteni 8.11 fratele nostru este privit ca unul „pentru care [sau: din pricina căruia] a murit Hristos”.
Alte locuri din Scriptură găsim în:
- 1 Tesaloniceni 5.10: „care a murit pentru noi”
- Tit 2.14: „care S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi”
- Galateni 2.20: „care … S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine”
- Galateni 3.13: „făcându-Se blestem pentru noi”
Niciunul din aceste locuri nu arată că Hristos ar fi purtat pe trupul Său pe cruce păcatele fiecărui om. În timp ce credinciosul admiră şi preţuieşte tot mai mult faptul că Hristos a murit pentru el, cel necredincios respinge această realitate. Însă cel credincios ştie că Hristos a purtat păcatele lui pe trupul Său pe lemn (1 Petru 2.24), da, chiar că El a fost făcut păcat pentru noi (2 Corinteni 5.21), ceea ce are a face cu păcatul în carne.
2 Corinteni 5.14,15 nu vorbeşte despre suplinire pentru toţi
2 Corinteni 5.14,15: … dacă Unul a murit pentru [ύπέρ = „din cauza”] toţi, toţi deci au murit; şi El a murit pentru [ύπέρ] toţi, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel care pentru [ύπέρ] ei a murit şi a înviat.
N. Darby s-a preocupat cu unele din aceste păreri false:
Ceea ce noi nu găsim în Scriptură este suplinirea pentru toţi. În marea zi a ispăşirii în jertfa pentru păcat a poporului erau două aspecte: sorţul pentru Domnul şi sorţul pentru popor. Sorţul pentru Domnul era sacrificat, deoarece acesta corespundea Fiinţei desăvârşite a lui Dumnezeu; Dumnezeu a fost glorificat în chip desăvârşit în Hristos şi Evanghelia este vestită în toată lumea. Sorţul pentru popor, ţapul pentru păcat, a purtat apoi pe capul său păcatele poporului. În acest ţap eu văd pe Hristos ca Suplinitor pentru poporul Său, şi în celălalt ţap [animalul sacrificat] văd ispăşire faţă de Dumnezeu. Desigur aceasta era valabil pentru aceia ale căror păcate au fost mărturisite. În Romani 3 citim despre dreptatea lui Dumnezeu „pentru toţi şi peste toţi cei care cred” (Romani 3.22). Ea merge spre toţi şi este peste toţi cei care cred. Unii ar putea spune, că Hristos a purtat păcatele lumii, dar dacă este aşa, cum poate atunci Dumnezeu să învinuiască de acestea [păcatele oamenilor]? Nici El nu ar putea aceasta şi nici Scriptura nu spune niciodată aşa ceva. Calvinistul acceptă numai sângele pe scaunul harului, în realitate el tăgăduieşte ispăşirea. Găsim aici satisfacerea cu privire la glorificarea lui Dumnezeu, şi după aceea Evanghelia este vestită şi spune: „Vă rugăm, pentru Hristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2 Corinteni 5.20). Dar dacă apoi vine cineva, îi pot eu spune, că am ceva să-i comunic, şi anume că Hristos a purtat toate păcatele sale? Un evanghelist nu poate spune simplu: „Hristos a purtat toate păcatele tale.” Desigur Dumnezeu cunoaşte pe cei aleşi ai Lui, însă noi îi putem cunoaşte numai pe baza lucrărilor lor (Collected Writings 26:337).
Hristos a mărturisit toate păcatele poporului Său ca fiind ale Sale; El a purtat păcatele noastre pe trupul Său pe cruce (1 Petru 2.24). Sunt doi ţapi, dar este un singur Hristos. Cei doi ţapi reprezintă aspectul dublu al jertfei lui Hristos: aspectul orientat spre Dumnezeu şi aspectul, că Hristos a purtat păcatele noastre. Sângele este martorul că Hristos a înfăptuit totul, şi El nu a intrat fără sânge (Evrei 9.12). El este ispăşire pentru păcatele noastre, însă în acest aspect se adaugă lumea: El este ispăşire pentru lumea întreagă. El a făcut tot ce era necesar. Omul, chiar şi cel mai adânc căzut, îşi poate revendica acest sânge. De aceea Evanghelia vesteşte lumii: „Cine vrea, să vină”. În ceea ce priveşte acest aspect, putem probabil spune, că Hristos a murit pentru toţi şi că El S-a dat ca preţ de răscumpărare pentru toţi. El stă la dispoziţie ca jertfa pentru păcat desăvârşită, şi anume pentru fiecare care vrea să vină la El – El a gustat moartea pentru toţi oamenii (Collected Writings 27:319).
Drept urmare, au fost puse pe Hristos păcatele tuturor oamenilor? Dacă ar fi aşa, atunci toţi ar fi mântuiţi sau lucrarea Sa (că El a purtat mânia[4] lui Dumnezeu asupra păcatelor noastre) ar fi ineficace şi reversibilă. Întreaga argumentare a cărţii arată interpretarea greşită a Dr. Bonar cu privire la suplinire: transmiterea vinei şi păcatului de pe cel vinovat la o altă persoană; un act de suplinire al unei persoane pentru alta, comparabil cu plata unei datorii (aşa cum Dr. Bonar explică intuitiv); ispăşirea este dimpotrivă orientată spre Dumnezeu (Collected Writings 23:240).
[…] Scriptura dimpotrivă diferenţiază atent între ispăşire şi transmiterea vinei (suplinire), între sorţul pentru Domnul şi sorţul pentru popor în marea zi a ispăşirii (Levitic 16). Deoarece păcatul a pătruns, gloria lui Dumnezeu a fost lezată şi de asemenea şi păcatele noastre. Sângele a fost dus ca ispăşire înaintea ochilor lui Dumnezeu, şi păcatele oamenilor au fost puse prin suplinitorii lor pe capul ţapului pentru păcat. Ambele ţeluri au fost atinse: Dumnezeu a fost glorificat prin ceea ce era El, şi păcatele oamenilor au fost îndepărtate. Astfel S-a arătat Hristos la împlinirea timpului ca să îndepărteze păcatul prin jertfa Persoanei Sale, însă în afară de aceasta El a fost jertfit o singură dată ca să poarte păcatele multora (Collected Writings 23:265).
De necrezut, câte interpretări absurde ale Scripturi s-au făcut deja – chiar şi aceea, că toţi ar fi murit cu Hristos.[5]
Hristos Şi-a vărsat sângele pentru mulţi
Am studiat deci numeroase diferenţe, pe care le face Scriptura, ca de exemplu, Hristos a murit pentru toţi. Însă niciunde nu citim, că El ar fi murit pentru păcatele tuturor; dimpotrivă citim, că El a murit pentru păcatele noastre. Deci ne întrebăm: Unde stă scris că sângele Său a fost vărsat pentru toţi? Desigur Scriptura este mai înţeleaptă decât noi în exprimarea ei. Preţul răscumpărării este pentru toţi şi Hristos a murit pentru toţi. Aceasta ne-o spune Cuvântul lui Dumnezeu. Am văzut că aceasta stă în legătură cu ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu învaţă cu privire la cumpărarea prin Fiul Omului. Aceasta la rândul ei stă în legătură cu faptul că Hristos este ispăşire pentru lume (1 Ioan 2.2). Salvarea este însă altceva decât cumpărarea. Suntem conştienţi că numai credincioşii sunt salvaţi. Întrebare: Prin ce au fost ei salvaţi?
1 Petru 1.18,19: 18 … ştiind, că … aţi fost răscumpăraţi 19 … cu sângele preţios al lui Hristos.
Efeseni 1.7: … în El avem răscumpărarea prin sângele Lui, iertarea greşelilor, după bogăţia harului Său.
În acest context trebuie amintite şi versetele următoare:
Apocalipsa 5.9: … ai răscumpărat pentru Dumnezeu, prin sângele Tău, din orice seminţie.
Apocalipsa 14.3,4: 3 … cei răscumpăraţi de pe pământ. 4 … Aceştia au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel.
[Darby adaugă la locul din Apocalipsa 5.9 o adnotare în versiunea engleză a traducerii Bibliei: „sau răscumpărat, ca în capitolul 14.3,4”.]
Sângele se referă la moarte
În Scriptură găsim unele locuri, în care sângele se referă la moartea unui om, ca de exemplu: Matei 23.30,35; 27.6,25; Faptele apostolilor 5.28; 22.20; Apocalipsa 6.10; 18.24; 19.13. Când citim despre sângele lui Hristos, ştim că aceasta include gândul referitor la moartea Lui.
Nu se spune că sângele lui Hristos este pentru toţi
Dacă cercetăm folosirea cuvântului „sânge” în Noul Testament, găsim în mod remarcabil că el nu se foloseşte în acelaşi sens ca şi „a murit pentru toţi”. Niciunde în Biblie nu citim ceva de felul: „El Şi-a vărsat sângele pentru toţi”. Dacă nu se înţelege aceasta, nu este nici o bază să se spună că nu este nici o diferenţă. Cu o astfel de concepţie trecem cu vederea că Dumnezeu ne poate explica aceasta. Noi putem, fără a deveni dogmatici, să spunem cel puţin că I-a plăcut Duhului Sfânt, care ne-a dat Cuvântul lui Dumnezeu, să aplice într-un fel moartea lui Hristos şi în alt fel sângele Lui.
Ştim că lucrarea de ispăşire de la cruce a constat din suferinţele ispăşitoare, din moartea Lui şi din vărsarea sângelui Lui.[6] Sângele, despre care vorbeşte Scriptura, este sângele care a curs împreună cu apa din coasta Domnului (Ioan 19.34; 1 Ioan 5.6). Credinţa vine în urma vestirii, vestirea însă este prin Cuvântul lui Dumnezeu (Romani 10.17). Credinţa cunoaşte deci numai sângele din coasta Domnului. Acesta este sângele ispăşirii, pe care Scriptura îl prezintă credinţei.
Noul legământ pentru Israel, când tot Israelul va fi mântuit (Romani 11.26), se bazează pe sângele lui Hristos (Matei 26.28). Sângele lui Hristos este folosit în sens simbolic ca sângele pe care îl bea credinciosul (Ioan 6.53-56). Înseamnă aplicarea morţii Sale pe cruce; această moarte are întreaga valoare a suferinţelor ispăşitoare.
În Faptele apostolilor 20.28 găsim o expresie remarcabilă:
Faptele apostolilor 20.28: … Adunarea lui Dumnezeu, pe care a cumpărat-o cu sângele propriului Său Fiu.
N. Darby s-a preocupat detaliat cu greutatea traducerii locului acesta corect şi cum se cuvine.
În ceea ce mă priveşte cred – şi totdeauna am crezut aşa –, că, corect trebuie să se spună: „Biserica lui Dumnezeu”. Dacă textul original în limba greacă este aici: dia tou idiou haimatos, atunci singura traducere corectă este: „Biserica lui Dumnezeu, pe care El a dobândit-o cu propriu Său sânge”, şi aşa citesc traducătorii englezi locul acesta.[7] Însă eu mărturisesc, că sunt de acord cu Athanasius: alegerea cuvântului potrivit nu corespunde analogiei şi veridicităţii Scripturii. Aceasta nu este o întrebare referitoare la dumnezeirea Domnului, ci este vorba de felul de exprimare corect, atunci când vorbim despre „sângele lui Dumnezeu”. Eu nu cred că o astfel de exprimare este conform Scripturii, şi în aceeaşi măsură resping titlul „mama lui Dumnezeu”. Eu sunt de părere că acestea sunt contrare gândurilor corecte şi divine şi îndepărtează de la dumnezeirea adevărată şi veşnică a preaslăvitului nostru Domn. El, Cel care era Dumnezeu, a avut o mamă, şi El, Cel care era Dumnezeu, Şi-a vărsat sângele; eu nu cred că Scriptura vorbeşte, că Dumnezeu Şi-a vărsat sângele. Sunt convins că acest gând este fals şi nepotrivit, da, este profan. Ştiu însă bine, ce vrea cineva să spună prin aceasta, şi eu îl suport, deoarece expresia aceasta exprimă Dumnezeirea adevărată, absolută a Domnului nostru. Însă cu toate că eu niciodată nu am citit ceva de la Athanasius, eu am fost de aceeaşi părere ca el, atunci când am studiat locul acesta sub punctul de vedere că astfel de feluri de exprimare sunt contrare analogiei credinţei. În ceea ce priveşte traducerea expresiei dia tou idiou haimatos cu „prin sângele Propriului Său [Fiu]”, eu cred că aceasta este greceşte, şi anume în afara tuturor controverselor şi cu toate îndoielile şi reţinerile. Această expresie este folosită în Ioan 15.19, care se poate găsi în toate dicţionarele: „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei” – to idion ephilei. Aceasta este fără îndoială o expresie greacă. Desigur se poate traduce [în Faptele Apostolilor 20.28] şi: „prin propriul Său sânge”. Însă întrebarea este, ce este corect. To idion înseamnă ceva care ne este foarte aproape; corespunde cuvântului „propriu”. De aceea se spune: „… nu L-a cruţat pe propriul Său Fiu” (Romani 8.32). Dumnezeu a dobândit Biserica cu ceea ce Îi aparţinea Lui, cu ceea ce Lui Îi era cel mai apropiat, cel mai iubit, cel mai de preţ. Acesta este un gând cum aici nu putea să fie mai potrivit şi mai frumos. În privinţa aceasta nu poate fi nici o îndoială. Singularul exprimă acest fapt aici după părerea mea mai mult decât pluralul, pentru care însă nu pot oferi nici o dovadă. În orice caz nu există nici o expresie mai potrivită şi, aşa cum îmi pare mie, nici mai expresivă. Dumnezeu a cumpărat Biserica cu ceea ce Lui Îi era cel mai apropiat şi cel mai de preţ. Eu gândesc că puterea de expresie a acestor cuvinte este enormă, în mod deosebit în locul acesta, şi în afară de aceasta ea pare să fie mai puternică decât expresia care ar fi exprimat relaţia Domnului nostru preaslăvit cu Tatăl Său, oricât de importantă ar fi aceasta aici. Puterea frazei constă în cuvântul idion („propriu”), pentru mine o expresie cu conţinut profund (Collected Writing 34:107).
Gândul central este că Adunarea aparţine lui Dumnezeu prin sânge.
În continuare avem credinţa în sângele lui Hristos:
Romani 3.35: Hristos Isus, pe care Dumnezeu L-a rânduit ca ispăşire, prin credinţa în sângele Lui.
Însă aceasta nu este totul. În Romani 5.9 citim:
Romani 5.9: … fiind îndreptăţiţi acum prin sângele Lui.
Locul acesta leagă sângele cu îndreptăţirea, în care învierea este desigur inclusă (Romani 4.25). Să mai observăm şi felul cum îndreptăţirea şi răscumpărarea sunt legate între ele (Romani 3.24). Noi am fost răscumpăraţi cu sângele Său preţios (1 Petru 1.18,19), noi avem răscumpărarea prin sângele Său (Efeseni 1.7).
În afară de aceasta prin sângele lui Hristos am fost apropiaţi (Efeseni 2.13) şi avem pace prin sângele crucii Sale (Coloseni 1.20). Este sângele lui Hristos, care ne curăţă conştiinţa de faptele moarte, ca să slujim Dumnezeului celui viu (Evrei 9.14). Prin sângele lui Isus avem îndrăzneală să intrăm în Locul Preasfânt (Evrei 10.19,20).
În Apocalipsa 1.5,6 vedem cum binecuvântările pe baza folosirii valorii morţii lui Hristos sunt legate cu sângele. Dacă odată s-a recunoscut această valoare, atunci eşti în posesia suplinirii.
Apocalipsa 1.5,6: A Aceluia care ne iubeşte şi ne-a spălat de păcatele noastre în sângele Său şi ne-a făcut o împărăţie, preoţi pentru Dumnezeul şi Tatăl Său: a Lui fie gloria şi puterea în vecii vecilor! Amin.
În final ar trebui să ţinem seama şi de următoarele: când Scriptura vorbeşte despre iertarea păcatelor noastre şi numeşte un aspect al lucrării lui Hristos, atunci aceasta stă întotdeauna în legătură cu sângele şi/sau cu răscumpărarea. Versetul din Efeseni 1.17, pe care l-am citat în paragraful anterior, ar trebui să-l legăm cu Coloseni 1.14. În afară de aceasta stă în Evrei 9.22: „… fără vărsare de sânge nu este iertare.” Însă acolo unde lucrarea lui Hristos nu este luată în posesiune, nici sângele lui Hristos nu este amintit.
Sângele – vărsat pentru mulţi
Când a fost instaurată masa Domnului, Domnul Isus spune în legătură cu paharul:
Matei 26.28: pentru că acesta este sângele Meu, al noului legământ, cel care se varsă pentru mulţi spre iertarea păcatelor.
Marcu 14.24: Acesta este sângele Meu, al noului legământ, cel care se varsă pentru mulţi.
Aceste locuri din Scriptură arată că sângele a fost vărsat şi pentru aceia care nu aparţin noului legământ. Se spune însă: „pentru mulţi”, nu „pentru toţi”. Aici găsim o diferenţă faţă de preţul răscumpărării. Domnul foloseşte cuvintele „preţ de răscumpărare pentru mulţi”; însă la timpul respectiv El va mărturisi că El era „preţul de răscumpărare pentru toţi”. Însă în continuarea acestei afirmaţii nu se spune, că sângele Său S-a vărsat pentru toţi.
Cu privire la masa Domnului şi vărsarea sângelui pentru mulţi sunt probabil ajutătoare următoarele remarci ale lui Darby:
După aceea Domnul introduce Cina. Mai întâi El Se așează pe Sine în locul paştelui iudaic şi al vechiului legământ, şi apoi sângele noului legământ şi apoi sângele Lui vărsat pentru mulţi. De asemenea binecuvântările nu mai trebuiau să rămână limitate la poporul iudeu. Acesta este caracterul tipic al Cinei, care corespunde temei acestei Evanghelii (a lui Matei) [vezi şi Collected Writings 24:66,197]. Prezentarea făcută de Marcu corespunde în principal relatării lui Matei. Relatarea lui Luca dimpotrivă este mult mai personală şi ne arată sentimentele (desigur divine, dar şi) umane, pe care Domnul le avea faţă de ucenici. Însă toate evangheliile relatează despre sângele noului legământ sau despre noul legământ în sângele Său. În evanghelia după Matei găsim Masa Domnului în legătură cu gândul referitor la despărţire: că El va părăsi pe oameni şi chiar şi pe ucenicii Săi pe pământ. Începând de atunci El nu va mai bea din rodul viţei; numai Matei şi Marcu amintesc, că El îl va bea nou cu ei. Această masă era mărturia simplă şi frumoasă, că tot ce a fost înainte cu privire la om şi relaţia lui cu Dumnezeu va trebui să primească o bază absolut nouă.
Într-adevăr noul legământ nu era încă instaurat, însă sângele, pe care se bazează noul legământ, a fost deja vărsat şi putea acum să fie vestit. Prin aceasta s-a terminat cu iudaismul, aceasta înseamnă, relaţia omului conform cărnii cu Dumnezeu a ajuns la sfârşit. Tot ce avea ca bază o dreptate omenească era acum terminat. De asemenea şi orice legătură între Domnul, care a venit în carne, şi om s-a terminat. Trupul Său – însă ca trup mort – a fost dat în loc de aceasta ca şi carne. Aceasta mărturiseşte în două feluri despre faptul că pe de o parte începând de acum nu mai putea fi nici o legătură între omul în carne şi Dumnezeu. [Prin aceasta s-a încheiat termenul de încercare al primului om. După cruce s-a terminat cu faza de încercare a omului.] Pe de altă parte mărturiseşte despre faptul că a avut loc răscumpărarea, adevăratul Miel de paşte a fost jertfit. Mai înainte moartea era pentru om, acum el are viaţă prin moarte, prin moartea lui Hristos. Aici nu este vorba ca în evanghelia după Luca să se facă aceasta spre amintirea Lui, ci aici este scoasă în evidenţă în mod deosebit despărţirea de ucenicii Lui, care urma să aibă loc în curând. Într-adevăr El nu mănâncă şi nu bea împreună cu ei, însă le dă semnul morţii Sale, semnul răscumpărării desăvârşite prin moartea Sa. Moartea Lui, şi nu viaţa Lui, era partea lor cu El. Aceasta însemna o schimbare enormă şi deplină a tuturor relaţiilor lor cu El. În afară de aceasta aceste relaţii au obţinut un caracter veşnic. Moartea era partea Fiului lui Dumnezeu ca Om pe pământ, şi partea lor cu El şi cu Dumnezeu s-a întemeiat pe această moarte.
Sângele a fost vărsat pentru mulţi spre iertarea păcatelor, şi noul legământ este întemeiat pe aceasta. Întreaga epocă s-a schimbat prin aceasta; totul a fost întemeiat pentru veşnicie, şi chiar cu privire şi la om, cu privire la relaţia credinciosului cu Dumnezeu. Legătura, care exista în momentul acesta, a fost total întreruptă, până când ea va fi înnoită sub o formă nouă în Împărăţia Tatălui Său. Această exprimare este specifică evangheliei după Matei, care vorbeşte despre Împărăţia cerească. Această Împărăţie cerească este partea mai sublimă şi cerească a Împărăţiei. [Viitoarea Împărăţie va consta întrucâtva din două sfere: din sfera pământeană, care este Împărăţia Fiului Omului, şi sfera cerească, care este Împărăţia Tatălui.] Găsim aceasta în evanghelia după Matei 13.41-43 în explicarea parabolei despre neghină şi sămânţa bună: „Fiul Omului va trimite pe îngerii Săi şi ei vor aduna din Împărăţia Sa toate prilejurile de poticnire … Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor.” Împărăţia Tatălui este locul sublim, unde ei vor fi în aceeaşi glorie ca şi Hristos Însuşi, „rânduit dinainte pentru înfiere, pentru Sine, prin Isus Hristos” (Efeseni 1.5); deci aici este „Tatăl Meu”, acolo „Tatăl lor”. Atunci Hristos va avea într-un mod nou minunat (vezi Collected Writings 25:21; Synopsys 3:139) iarăşi părtăşie cu ucenicii Săi şi ei cu El. Ce loc binecuvântat şi ce legătură binecuvântată! Domnul a renunţat la părtăşia cu ucenicii Săi, ca să înfăptuiască răscumpărarea lor, şi El doreşte cu ardoare, ca şi noi, să reînnoiască această părtăşie într-un loc mai bun şi mai frumos – o părtăşie aşa de reală şi de intimă, aşa cum ucenicii nu ar putea s-o aibă pe pământ. Nu este nimic mai frumos şi mai copleşitor decât această înştiinţare din partea Domnului, scurt înainte când a trebuit să-i părăsească. El a revelat inima Sa, dragostea Lui pentru noi. După aceia ei au cântat o cântare de laudă şi au pornit spre Muntele Măslinilor, unde El mergea de obicei (Collected Writings 24:197-199).
Este noul legământ în sângele Său, care S-a vărsat pentru mulţi. Prin aceasta este exclusiv sângele vărsat, care ne este prezentat la Cină. Sângele este martorul permanent pentru faptul că (în ceea ce priveşte partea lui Dumnezeu în legământ) baza legământului este sângele Mijlocitorului, care s-a vărsat pentru mulţi. În afară de aceasta sângele este un semn al unităţii trupului [Remarca redacţiei: Noi nu putem vedea în sânge un semn al unităţii. El este mai degrabă baza pentru adevărul: „este un singur trup”. Numai despre pâine se spune, că ea simbolizează trupul], aşa că aceia, care iau parte, sunt un singur trup în Hristos, alcătuit din toţi sfinţii adevăraţi (Collected Writings 29:366).
Adnotare
[1]Ne amintim că tema „Cumpărare” a fost tratată în unul din capitolele anterioare. Prin moartea lui Hristos totul a fost cumpărat. Aceasta nu este acelaşi lucru cu răscumpărare.
[2]Expresia „pentru” înseamnă „în locul” (άντί) multora. Ea are foarte clar înţelesul de suplinire. Când se vorbeşte despre toţi, ca în 1 Timotei, se spune numai „în favoarea tuturor” (W. Kelly, Lectures on the Day of Atonement).
[3]Am auzit, că singurul păcat pentru care omul ar fi judecat, ar fi acela că Hristos nu a fost primit ca Salvator. Aceasta ar însemna, că Hristos a purtat fiecare păcat al omului, cu o singură excepţie. Această idee decurge dintr-o gândire carnală. La marele tron alb necredincioşii vor fi judecaţi „fiecare după faptele lui” (Apocalipsa 20.13). De ce să aibă loc această judecată, dacă Hristos ar fi plătit la cruce pedeapsa şi a purtat pe trupul Său aceste păcate?
Darby scrie:
S-a afirmat deja că nu ar fi nici o potolire a mâniei lui Dumnezeu. Cuvintele ίλάσκεσθαι, ίλάσ τήροιυ, ίλάσμός au toate acelaşi înţeles. Ele descriu caracteristici şi însuşiri în Dumnezeu, care sunt necesare şi trebuie păstrate permanent, căci altfel El nu mai este Dumnezeu, aşa cum este (respectiv, atunci El nu mai este Dumnezeu). Sfinţenia Lui şi dreptatea Lui trebuie păstrate, dragostea Lui însă este nelimitată (Collected Writings 10:349; vezi şi 12:246)
Kelly remarcă:
În ceea ce priveşte litera, Noul Testament nu vorbeşte nici despre exercitarea mâniei la cruce şi nici despre o potolire a lui Dumnezeu. Şi înapoia acestui fapt este aceeaşi înţelepciune care evită aceste două noţiuni. Vrem însă să fim atenţi să nu tăgăduim nici pe una şi nici pe cealaltă, prin faptul că Dumnezeu a purtat grijă să nu se abuzeze de ele (The Bible Treasury 18:97, adnotare).
În privinţa aceasta J. N. Darby a remarcat:
Dacă oamenii ar înţelege gândurile lui Dumnezeu cu privire la expresia „… dacă Unul a murit pentru toţi, toţi deci au murit”, atunci nu ar afirma astfel de lucruri absurde. Eu resping cu hotărâre ideea, că toţi au murit cu Hristos, şi nici nu trebuie să cunoşti limba greacă, ca să înţelegi gândurile lui Dumnezeu. O astfel de afirmaţie este foarte departe de ceea ce spune apostolul şi este în contradicţie cu versetul care urmează. Este vorba de faptul că oamenii trăiesc şi mor, la care „cei care trăiesc” nu vor rămâne în această stare. Despre aceasta mărturiseşte fraza care urmează: „El a murit pentru toţi, pentru ca cei care trăiesc”, aceasta nu este totul. Timpul aorist ne dă un eveniment care a avut loc în trecut, însă nu spune că această realitate istorică este urmarea faptului că ai murit cu Hristos. De ce Hristos a coborât? El a făcut aceasta, deoarece noi toţi eram în groapă, şi apoi este vorba că unii trăiesc (nu toţi), şi dacă ei trăiesc, atunci să trăiască pentru Acela care a murit pentru ei şi a înviat (Collected Writings 26:336; vezi şi Notes an Comments 6:60).
[6]Apa, care a curs împreună cu sângele din coasta Domnului, are mare importanţă, însă nu este tema de aici. Păcatul ne face vinovaţi şi ne murdăreşte moral. Prin lucrarea de pe cruce Dumnezeu a putut acţiona cu ambele urmări ale păcatului: pentru vină era sângele şi pentru murdărirea morală era apa.
[7][De exemplu: King James Version, New James Version, Wycliffe New Testament, New International Version, English Standard Version, New American Standard Bible. Şi traduceri în limba germană au tradus asemănător, de exemplu Luther 1984 şi Schlachter 2000.]
Tradus de la: Trug Christus die Sünden aller Menschen?
Tradus: Ion Simionescu
Carte recomandată: Bogăţia uitată
Taina lui Dumnezeu în diverse epoci ale acţionării Sale
SoundWords
În octombrie 2009 a apărut în editura Daniel-Verlag cartea noastră Der vergessene Reichtum. Tema cărţii este aşa-numitul dispensaţionalism sau exprimat altfel: căile lui Dumnezeu cu omul cu privire la cer şi pământ.
De câţiva ani ne dăm seama tot mai mult cât de mult adevărul acesta influenţează viaţa noastră de creştini. În Germania el este astăzi atacat mai mult ca oricând a fost cu câţiva ani în urmă. În multe discuţii, pe care le-am avut în privinţa aceasta, am căpătat impresia că inima adevărului dispensaţional deseori este trecută cu vederea. În dezbaterile referitoare la adevăr esenţialul a rămas deseori abandonat şi ceea ce este măreţ în planul lui Dumnezeu pentru epoca actuală a fost uneori uitat.
De aceea ne bucurăm să putem oferi cititorilor noştri această carte.
Numărul mare de pagini ar putea da impresia că ar fi ceva numai pentru persoanele interesate teologic, însă nu este aşa. Intenţionat s-a renunţat la o vorbire teologică, pentru a prezenta adevărul uşor de înţeles pentru fiecare.
Salutări cordiale
Redacţia
Dirk Schürmann şi Stephan Isenberg
RemarcăDer vergessene ReichtumDas Geheimnis Gottes in den Epochen seines Handelns742 pag. 24.90 € Comandă la Daniel-Verlag: Dă click aici. |
Dumnezeu a acţionat în toate epocile din istoria omenirii, ca să reveleze gloria Sa. Dumnezeu însă a păstrat „Bogăţia gloriei Sale” nespus de mare pentru epoca creştină. Această bogăţie a fost ascunsă în epocile anterioare şi curând a decăzut în uitare în creştinătatea timpurie.
Cu regret şi în zilele noastre această „bogăţie” este foarte puţin cunoscută sau chiar nu este cunoscută. După ce această comoară a fost „dezgropată” în secolul al 19-lea, pare ca ea să se scufunde astăzi din nou în marea uitării.
Cartea doreşte să prezinte această bogăţie în aşa fel, ca să devină clar cât de importantă este ea pentru gândirea şi viaţa unui creştin credincios. Ea se ocupă şi cu diverse controverse, care au întunecat privirea spre această bogăţie, şi arată diferenţele esenţiale între o chemare pământească şi una cerească. Deoarece în afară de aceasta ea răspunde şi la multe întrebări speciale şi conţine unele imagini, ea este şi o călăuză pentru temele dispensaţionale.
Werner Mücher
Cuprins – traducerea cărţii în limba română (HTM/PDF): dă click aici
Teme:
- Tainele
- Planul veşnic
- Adunarea/Biserica
- Trupul lui Hristos
- Răpirea
- Nunta Mielului
- Venirea Domnului
- Speranţa lui Israel
- Israelul lui Dumnezeu
- Oferta Împărăţiei
- Evanghelia Împărăţiei
- Noul legământ
- Împărăţia cerurilor
- Chemarea cerească
- Învăţătura lui Pavel
- Măslinul
- Predestinarea
- Făgăduinţele
- Împărăţia păcii
- Noul Ierusalim
- Învierea
- Cele 70 de săptămâni-an
- Ziua Domnului
- Punerea la încercare a omului
- Hermeneutica
Tradus de la: Buchvorstellung: Der vergessene Reichtum
Traducere: Ion Simionescu
Bogăţia uitată – lista capitolelor |
Dirk Schürmann / Stephan Isenberg |
|
Adrian Nastase: „Ziaristii trebuie fie periati, fie cumparati, iar cind nu merge cu nici una, pur si simplu batuti”
Presa, obsesia si cosmarul PSD
Din stenogramele discutiilor purtate de liderii PSD in spatele usilor inchise rezulta ca Nastase si oamenii sai voiau sa aiba control total asupra mass-media. Preocuparea pentru imaginea proprie este aproape patologica. Acolo unde conducatorii tarii nu puteau interveni prin autoritate, cumparau institutii sau jurnalisti. Presa este pentru PSD nu doar un mijloc de manipulare a electoratului, ci si o marfa. Mass-media este conceputa de Nastase ca instrument de acoperire a minciunilor guvernantilor, a traficului de influenta si a coruptiei la nivel inalt.
Adrian Nastase:
„Avem nevoie de zece oameni, fiecare sa discute cu cite o televiziune, 7 sa discute cu cite un ziar. Asta este complicat si de asta cine se ocupa la noi de lucrurile astea? Unul scrie desene, altul face desene, altul face diagrame, altul pune pe pereti, este vorba de munca aia de saiba. (…) Dar noi am lasat Televiziunea Romana sa preia ce a vrut ea, noi nu i-am spus vrem mesajul asta, nu am spus la PRO TV: vrem mesajul asta. Cineva care sa stea la pupitru sa vada tot ce s-a intimplat si sa spuna, domnule, noi vrem sa apara pe televiziune mesajul asta, vrem imaginea asta. La Televiziunea Romana a aparut Octav Cozmanca din spate filmat de trei ori. (…) Dar pentru asta trebuie sa avem noi un om care sa stabileasca mesajul pe care il vrem.
(29 septembrie 2003)
Valer Dorneanu: „Apropos de stradania televiziunilor, incepind cu televiziunea nationala si a celorlalte si a presei, eu tot ma intreb de ce noi continuam sa sprijinim in diverse modalitati institutii de presa cu foarte mare audienta cu facilitatile vechi, cu sponsorizari, cu reclame, iar ceea ce primim noi sint cel mult vagi scutiri individuale. In rest, dv., presedintele, partidul, guvernul s-au lasat… Parlamentul, cred, nu mai conteaza, ca in capul lui se sparg toate. Sintem tinte si la televiziunea nationala, si la toate ziarele pe care noi le sprijinim. Nu cred ca tot trebuie sa ne intrebam retoric despre aceste lucruri si sa vedem totusi ce trebuie facut. Eu nu zic ca trebuie sa revedem ordonanta aceea cu facilitatile, ar fi o greseala, dar macar sa le aducem aminte baietilor astia din cind in cind de existenta ei. Repet, ma gindeam la un moment dat asa, in naivitatea mea, probabil cind o incepe campania electorala, toate ziarele astea pe care le tinem asa serios sa existe, sa aiba audienta si sa prospere, poate atunci vor veni si ne-or ajuta, dar pina atunci ne toaca atit de solid incit nu stiu daca ne mai revenim in campania electorala cu sprijinul lor consistent.”
(29 septembrie 2003)
Sa stim foarte clar ce bani, ce ne cer
Nastase:
„Chiar daca este foarte bine intentionata, ea nu stie ce vrem noi. Asta este problema. Ea este, dupa parerea mea, fata asta, Ghiurco, foarte bine intentionata. Ce anume?”
Dorina Mihailescu: Nu se intelege… Jumatate dintre ei (jurnalisti – n.r.) sint anti-PSD. Nu poti sa-i determini… Asa se intimpla cu… Dar daca noi am avea o echipa foarte bine asezata si… Sa stim foarte clar ce bani, ce ne cer, nu trebuie sa asteptam noi ca altii sa ne faca jobul… decit corpul politic in sine care este interesat. Imi cer scuze, evaluezi… Cu exceptia lui Gherasim, care a aratat asa, pe ici, pe colo, cu Basescu…
Nastase: Alea au costat. (29 septembrie 2003)
Nastase: Chiar Televiziunea Publica Nationala a aratat astazi un caz de persoana care a murit din cauza ca sistemul nostru sanitar este la pamint. Aici practic ar trebui intervenit. Cum a fost in perioada anterioara, ce s-a intimplat acum, cit s-a dat la sanatate, ce s-a intimplat in ultimele saptamini, deci ar trebui un mesaj de reactie de la nivelul ministerului. (29 septembrie 2003)
Cu urechea mereu ciulita
Nastase: Eu, de dimineata, fac urmatorul lucru, dau drumul la radio la stiri si in acelasi timp ma uit la imaginile de la TVR 1, la ora 7.00. Si rugamintea mea, daca puteti sa faceti, Dorina si Vasile, un sincron pe o singura caseta si puneti sunetul de la Radio Romania pe imaginile de la TVR 1. La radio a inceput cu Ziua Unirii, cu nu stiu ce, cu ce trebuie. In imaginile de la TVR 1 era tipul ala care a intrat cu masina in pom. Pe urma, era cineva cu medicamentele. Daca ascult radioul si nu inteleg ce spune… deci tot ce a insemnat. In momentul in care astia de la Radio Romania ajunsesera deja la sport si nu mai stiu pe unde, a inceput si la televiziune sa dea ceva cu Ziua Unirii. (2 decembrie 2003)
Miron Mitrea: Eu cred ca aici trebuie sa facem niste miscari simbolice si singurul lucru care poate sa atraga atentia populatiei este Televiziunea Nationala prezentindu-l pe presedintele partidului, viitor sau neviitor vom vedea, nu asta vom vedea, actualul prim-ministru, in discutia cu oamenii simpli. (2 februarie 2004)
“Nasul” lucreaza pentru PSD
Nastase: In orice caz, vreau sa va spun – ma uit acum rapid pe scriptul de la B1 TV – baiatul asta (n.r. – Radu Moraru, emisiunea “Nasul”) a facut tot ce a putut, a pus intrebari mai bune decit noi, adica…
Dorina Mihailescu: Mai avea un pic si…
Nastase: O stringea de git! (n.r. – pe Emma Nicholson, raportor la acea data al Parlamentului European pentru Romania). Adica a tocat-o – cel putin asa cum am vazut eu foarte rapid – extraordinar de interesant. (…) Am o rugaminte, sa faceti liniste si sa-i ascultati pe cei care vorbesc. (10 februarie 2004)
Nastase: Presa este tema pe care noi o gestionam cel mai prost si asta pentru ca nu vrem sa ajungem pina la urma la o formula coagulata. (…) E vorba de mass-media in general, pentru ca, practic, mass-media doreste sa arate ca ea de fapt este singura putere care conteaza in tara si ca ea schimba guvernele si regimurile politice. Si asta este de fapt tema foarte clara. Si nu conteaza ca noi sintem la putere, a facut acelasi lucru si in 2000. Este o problema de mentalitate. Presa nu este in concurenta, cum sint partidele politice, ziarele sint cartelate, ele nu sar unul la altul, se fac intelegeri si se stabilesc. Cred ca aici avem o foarte mare problema si daca nu ne trezim rapid sa vedem ce facem… (…) La televiziune – m-am uitat duminica – era o emisiune de divertisment. Cine era marea vedeta a Televiziunii Romane? Marcel Iures, care vorbea despre statul care ne supara pe toti. Cel care facea emisiunea nu a stiut sa-i spuna sau nu a vrut ca el a participat la campania electorala a lui Constantinescu si a fost intr-un clip care-l recomanda pe Constantinescu poporului sa fie sef de stat. Chiar nu mai exista nici un alt actor din Romania capabil sa vina la prima emisiune de divertisment a anului? Noi am mai facut la un moment dat, l-am rugat pe Valentin Nicolau (presedintele TVR – n.r.) sa faca nu numai o analiza a stirilor. La stiri lucrurile se echilibreaza cumva, ca rar mai reusim noi sa dam o informatie pe pozitiv, dar, in orice caz, nu intra nimic pe negativ despre ceilalti. (…) TVR 2, in orice caz, a crescut foarte mult, ceea ce este bine, dar daca 1 discuta criticindu-ne pe noi nu e bine. (…)
Nicolae Vacaroiu: O ora a fost numai cu scandalurile din agricultura. (5 ianuarie 2004)
Valer Dorneanu: Eu nu am spus totul despre televiziunea nationala, totusi. Si presedintele si cei de la stiri si cei de la TVR International sint absolut impotriva noastra. Eu vad emisiunile de la TVR International vara. (…). Este inadmisibil. Si ne urmaresc efectiv asa, cu binoclul si in camere, si guvernul si va spun, uneori cu subtilitate, uneori… Cred ca ar trebui sa ne gindim la ceva cu privire si la presedinte si la cei de la stiri. Daca noi tot asteptam… (29 septembrie 2003)
Nastase: M-am uitat la comentariul lui Silviu Brucan, ieri, la PRO TV. Mi s-a parut foarte bun si mai optimist decit l-as putea face eu. In orice caz, cred ca este foarte bun asa, ca mesaj, si cred ca este foarte bine felul in care a comentat el anul 2003 si perspectivele pentru 2004. (5 ianuarie 2004)
Fiecare sa treaca 10 analisti pe care el ii recomanda
Nastase: Este foarte greu. Trebuie facuta o monitorizare de la cap la coada, ca altfel, asa, nu ne dam seama. TVR 2 insa a inceput sa creasca si devine un canal si ar trebui sa-l folosim mai bine. (…) Mai avem niste probleme legate de monitorizari, de reactie rapida. Nu stim unele lucruri care par mai importante. Noi monitorizam numai ziarele centrale, nu avem o monitorizare atenta sau in orice caz eu am una. (…) Cu presa locala. Bun. Este foarte important sa vedem cum reactionam, ce introducem. Nu reusim sa dam suficient de… (…) Acum, ca este domnul Seuleanu presedinte executiv (la Radio Romania Actualitati – n.r.) cred ca lucrurile se vor rezolva. (…) Fiecare cu experienta lui, ce ziare a facut fiecare, ca asta trebuie sa vedem pina la urma, ne implicam cu bani, cu cunostinte, care sint analistii pe care ii trimitem la televiziuni. Data viitoare poate facem un text asa si fiecare sa treaca 10 analisti pe care el ii recomanda pentru televiziuni, radiouri si asa mai departe. (5 ianuarie 2004)
Si cu banii luati, si criticati
Nastase: Sa incepem sa aratam cel putin care este situatia, pentru ca totusi sintem si cu banii luati si mi se pare ca nu este normal. Se vorbeste despre lipsa de libertate a presei si daca te uiti, practic, singurii care sint atacati in presa in mod obisnuit sintem noi. Cel putin sa aratam aceste lucruri. La televiziuni o sa va uitati, la televiziuni lucrurile sint mult mai echilibrate. Nu stim noi sa lucram suficient de bine si, iata, spunea Valentin Nicolau, ca sint colegi din guvern care nu accepta sa mearga la talkshow-uri la TVR 1. La Foc incrucisat si altele. Dan Matei stie despre cine e vorba, dar n-o sa dea acum exemple, dar rugamintea mea… (…) E foarte important. Daca avem un format la care putem sa vorbim la doua milioane de oameni este foarte important. Trecem la monitorizari radio. Aici va trebui efectiv sa vedem ce se intimpla. Problema este ca unele dintre zonele astea de mass-media isi fac rating atacindu-ne pe noi, chiar daca sint mai apropiate de noi, dar dimensiunea comerciala intra in functiune. (…) Eu cred ca in curind vom avea si un format de ziar comercial, un ziar la care vom avea actiuni si vom vinde actiunile cui vrea sa le cumpere. Va fi un ziar cumva… Nu va spun pina apare formatul. Va fi un format foarte sobru. Serban (Mihailescu – n.r.), vorbeam despre tine acum. Hilde a ascultat Radio 21 si era extrem de nemultumita si i-am spus ca tu te ocupi de Radio 21.
Serban Mihailescu: Mie mi l-ati dat… Radio 21 e…
Nastase: Ce anume?
Ioan Mircea Pascu: Radio 21 face parte din vechea filiera…
Nastase: Da, pentru ca ei au jumatate din actiuni, asa este. Nu stiu, hai sa clarificam lucrurile astea, Puiu. Ce anume? Am spus. Victor este acolo, am vorbit cu Serban, care e prieten cu…
Ioan Mircea Pascu: 51%… 49% noi…
Nastase: Victor, la sfirsitul saptaminii vreau un raport in legatura cu situatia, cu actiunile, propuneri si asa mai departe. Ce spui?
Victor Ponta: Va dau raportul si acuma…
Ioan Mircea Pascu: Dar Nica de ce a…
Nastase: Nu stiu. Victor, vezi de ce au vindut licenta unor unguri radicali cei de la Radio 21.
Valer Dorneanu: Au vindut licenta Radio 21, deci Radio 21 din Harghita a ramas fara licenta ca au vindut-o unuia din Gheorghieni, care este printre sponsorii celor din tinutul secuiesc. Putem sa anulam licenta acuma, avind in vedere ca nu avea voie sa vinda licenta.
(1 martie 2004)
Avem nevoie de 10 oameni, fiecare sa discute cu cite o televiziune, 7 sa discute cu cite un ziar.
Adrian Nastase, prim-ministru
„Continuam sa sprijinim institutii de presa cu foarte mare audienta cu facilitatile vechi, cu sponsorizari, cu reclame…”
Valer Dorneanu, presedintele Camerei Deputatilor: „Fiecare cu experienta lui, ce ziare a facut fiecare, ca asta trebuie sa vedem pina la urma, ne implicam cu bani, cu cunostinte, care sint analistii pe care ii trimitem la televiziuni. Data viitoare poate facem un text asa si fiecare sa treaca 10 analisti pe care el ii recomanda pentru televiziuni, radiouri si asa mai departe.”
Adrian Nastase, 5 ianuare 2004
Steno decriptaj: Iluzionistii
Inca in papuci, cu ochii cirpiti de somn, Nastase da drumul la radio si la televizor. Asculta si se enerveaza. Citiva “idioti de ziaristi” il critica. Culmea, exact pe posturile platite de ei. “Asa nu mai merge. Si cu banii luati, si criticati”, tuna premierul in sedintele de partid. Toti sint de acord. Trebuie facut ceva. Dar ce? Mass-media, o marfa ca atitea altele, le mai scapa uneori printre degete. Dar Partidul e inventiv. Metodele de control au fost experimentate si de inaintasi: PCR si Securitate. Acum trebuie doar diversificate si nuantate. Scopul ramine insa acelasi, subordonarea totala. De departe, cel mai versat in aceasta actiune e Adrian Nastase. Cele mai bune idei, cele mai subtile sau mai dure metode vin de la el. Delegatii la sedintele PSD sint simpli executanti, iar propunerile lor par niste glumite in comparatie cu machiavelismul ideilor sefului. Aproape te pufneste risul cind il auzi pe Mitrea indemnindu-l “sa se arate la geaca, la caminul cultural” din Dimbovita. Flacaul nu stie meserie. Lectia i-o da Nastase. “Trebuie sa avem oameni care sa spuna pe caseta respectiva, de la secunda cutare la secunda cutare si asta dam, deci control”. Premierul viseaza ceva de genul echipelor de securisti din televiziunea ceausista, care stateau la pupitru si nu le scapa nici un amanunt. Tovarasa era filmata numai din dreapta, pomii vestejiti din fundal erau scosi, iar sincroanele erau lucrate la secunda. Acum, in campanie, se vede ca lectia este pusa in practica. La televiziunea platita de contribuabili lucrurile sint relativ simple. Valentin Nicolau, directorul general, este chemat si tras de urechi. Daca nu se executa imediat, i se arata pisica Raportului parlamentar. La fel de simplu e si la PRO TV, unde Adrian Sirbu “cere in fiecare zi cite ceva”. Printre care si reesalonarea datoriilor. La Antena 1 nu sint motive de nemultumire, “ca lucrurile merg bine”. Iar la o adica, mai e si ordonanta cu facilitatile, sponsorizarile, reclamele. “Sa le aducem aminte baietilor astia din cind in cind de existenta ei”.Cit despre ceilalti, presa scrisa si radiouri, aici trebuie lucrat mai finut. Ziaristii trebuie fie periati, fie cumparati, iar cind nu merge cu nici una, pur si simplu batuti.Dar mentalitatea de samsar a PSD este cea care isi spune ultimul cuvint. Totul are un pret. “Sa stim foarte clar ce bani, ce ne cer”.
PSD si Nastase sint obsedati de imagine. Motivul este simplu. Ea trebuie sa camufleze realitatea. Sa acopere coruptia si jaful. Sa le implementeze saracilor un zimbet nating si fericit pe fata. Evident, in fata camerelor de luat vederi, pentru ca in rest nu are nici cea mai mica importanta. Mortii de prin spitale trebuie pusi in circa vointei divine. Asta doar daca nu se reuseste raportarea lor la guvernarea Constantinescu. Fara imaginea prefabricata in sedintele de iluzionism de la Delegatia Permanenta, intreg edificiul s-ar prabusi rapid. De aceea Partidul si maestrul de ceremonii Nastase consuma cea mai mare a timpului punind la cale strategii de control si subordonare ale presei. Cu cit realitatea devine mai infricosatoare, cu atit intregul mecanism de recompunere a ei, felie cu felie, trebuie mai bine elaborat. E o cursa contra cronometru. Spre propria nefericire, PSD nu a reusit sa aiba controlul total. Asa ca presa ramine in continuare cosmarul care ii bintuie somnul de marire.
Copyright © 1996-2004 Evenimentul Zilei Online.
Citeste si articolele:
Mafioţi din PSD, care au condus România spre ruină (I)
În Ministerul de Justiţie (MJ) se practică de ani buni o politică imobiliară injustă. Vizibilă şi din avion la capitolul locuinţe de serviciu, care a împărţit oamenii care împart dreptatea în două tagme. Una e cea a homleşilor care-şi plimbă bocceluţa dintr-o parte în alta în fiecare an. Iar cealaltă e a piloşilor cu proprietăţi gârlă, dar şi cu locuinţa de serviciu luată de la gura fraierilor din prima categorie.
Împărţeala locuinţeler de serviciu în MJ s-a făcut, în mare parte, pe vremea Rodicăi Stănoiu. După împărţeală, situaţia stă aşa: magistraţii, majoritari în sistemul de justiţie, n-au apucat nici măcar jumătate din locuinţele scoase spre închiriere de MJ. Grosul a revenit unei adunături pestriţe, mulţi dintre cei care au primit locuinţe având deja locuinţe proprietate personală în Bucureşti.Mai mult decat atat, Rodica Stanoiu i-a facilitat obtinerea unei locuinte de serviciu femeii care ii facea curat prin casa.
Cât a fost ministru, Monica Macovei a dat un ordin pentru aprobarea Regulamentului de atribuire a locuinţelor de serviciu din fondul locativ al MJ. Tot Macovei a desemnat o comisie, care a făcut verificări asupra modului de atribuire a locuinţelor. Concluziile raportului: dosare incomplete, locuinţe atribuite ilegal şi personae care nu mai lucrează în minister, dar care ocupă în continuare spaţiile MJ-ului. Printre cei care au beneficiat ilegal de locuinţă se numără şi Lidia Barbulescu, preşedintele CSM, prietenă apropiată a Rodicăi Stănoiu.
Iar pentru fraierii din România, care mai cred în lege şi dreptate, este clar că cei din tagma Lidiei Bărbulescu şi Rodicăi Stănoiu* nu dau doi bani pe legea din această ţară.
Rodica Stănoiu = fost ministru al justiţiei din guvernarea PSD, actual parlamentar
Bibliografie: Academia Caţavencu, nr.45/2007.
Citeste si articolele:
Din culisele urmasului PCR: stenogramele PSD (I)
STENOGRAMA şedinţei Delegaţiei Permanente a Partidului Social Democrat
Bucureşti, sediul central PSD, 5 ianuarie 2004
Dl. Adrian Năstase
Stimaţi colegi,
Începe o perioadă complicată. Aş numi prima perioadă „campania celor 150 de zile”. Le-am numărat, sunt 153 sau 154, până în 6 iunie, deci avem cinci luni, practic, care înseamnă că intrăm în linie dreaptă şi va trebui să folosim toate mijloacele politice pe care le avem la îndemână. Va trebui să folosim sfârşitul de săptămână, va trebui să folosim politica guvernamentală, dar şi acţiunile necesare în plan politic în teritoriu. Ne-am gândit ca astăzi să facem şedinţa Delegaţiei Permanente ceva mai târziu, pentru că erau unele dificultăţi la venirea în capitală pentru cei care erau plecaţi şi, în plus, cred că este un moment foarte bun să le transmitem câteva mesaje, câteva gânduri şi colegilor din teritoriu, în aşa fel încât să începem în forţă, să începem cu cât mai multe elemente de evaluare, dar şi cu unele sfaturi – ca să nu spun instrucţiuni – pentru organizaţii, această activitate, care va fi deosebit de dură.
Stenograma şedinţei Delegaţiei Permanente a Partidului Social Democrat
Bucureşti, sediul central PSD, 5 ianuarie 2004
2
Eu am pregătit mai multe elemente pe care le voi prezenta din acest punct de vedere, ca tematică, la videoconferinţa cu organizaţiile noastre, aşa că nu am să mă refer – dintre vicepreşedinţii care doresc, îi invit la videoconferinţă. Am făcut şi câteva evaluări pe unele sondaje şi am şi unele comentarii care cred că sunt interesante şi anumite aspecte legate de viaţa politică aşa cum se desfăşoară ea. Poate aici, în acest cadru, am să prezint unele lucruri pe care să nu le spun în cadrul videoconferinţei, poate să discutăm o serie de probleme ceva mai delicate pentru care, sigur, să asigurăm confidenţialitatea necesară în acest cadru, dar ceea ce este esenţial – şi sunteţi convinşi la fel ca şi mine – avem nevoie de o perioadă de energie maximă, de entuziasm, de spirit de echipă şi sunt convins că aşa cum trei ani de zile am ştiut ce avem de făcut, vom reuşi şi în cel de-al patrulea an să ne descurcăm la fel de bine.
Asta era introducerea. Am spus şi câteva lucruri aşa, ca să-i incite puţin pe băieţii ăştia care erau pe aici cu „spionajul industrial”.
Stimaţi colegi,
Lucrurile sunt şi bune şi rele, putem să privim într-un mod pesimist sau putem să privim poate prea optimist. Eu cred că trebuie să fim moderaţi în evaluări, pentru că totuşi rezultatele nu sunt foarte rele, datele aşa cum apar nu sunt cele mai rele. Avem, însă, câteva probleme pe care va trebui să le vedem cu foarte mare atenţie şi pe acestea aş vrea să vi le prezint. Eu aş vrea să trecem în revistă probleme tehnice sau să începem întâi cu chestiunile astea generale politice.
O primă problemă pe care o avem este cum cuplăm – din punctul meu de vedere, poate veţi avea şi alte idei şi trebuie să strângem acum, să cerem şi celor din teritoriu să ne dea unele idei – cum cuplăm acţiunea guvernamentală cu acţiunea electorală, politică. Noi, până acum, în aceşti trei ani, în mare măsură, am acţionat oarecum neutru din punct de vedere politic şi mai mult guvernamental. Este foarte important acum să
Stenograma şedinţei Delegaţiei Permanente a Partidului Social Democrat
Bucureşti, sediul central PSD, 5 ianuarie 2004
3
sincronizăm acţiunea guvernamentală foarte puternic cu acţiunea politică. Unora nu le va place, dar sigur, ne putem permite. M-am uitat la comentariul lui Silviu Brucan, ieri, la PRO TV. Mi s-a părut foarte bun şi mai optimist decât l-aş putea face eu. În orice caz, cred că este foarte bun aşa, ca mesaj, şi cred că este foarte bine felul în care a comentat el anul 2003 şi perspectivele pentru 2004. Noi va trebui să vedem încă o dată foarte clar grupurile-ţintă din punct de vedere electoral. Nu mai putem să luăm măsuri pe o ordine aleatorie, trebuie să ne stabilim nişte priorităţi care să vizeze foarte clar anumite grupuri-ţintă. Este, însă, o problemă pe care va trebui să o vedem cu atenţie. Ori ne resemnăm, ori, dacă nu, luăm măsuri şi, din acest punct de vedere, la această temă problema esenţială este ceea ce pare o pierdere semnificativă – este exagerată în unele sondaje – dar este o pierdere semnificativă la nivelul electoratului din oraşele cu peste 100 de mii de locuitori. Ori ne resemnăm şi spunem, domnule, ne ocupăm numai de celelalte zone, ori începem să facem ceva pe zonele astea. Eu am datele respective pe care nu vi le prezint acuma. L-am rugat pe Alin Teodorescu să-mi pregătească un material, care este foarte interesant, foarte bun, pe această linie şi l-am rugat să ia toţi vectorii de evaluare pe ultimul an, dar sigur, se poate face chiar din 2001 acest lucru şi să vedem care este situaţia partidului şi din punct de vedere al rezidenţei, dar şi din punct de vedere al educaţiei, din punct de vedere al … Materialul ăsta o să-l pregătim pentru întâlnirea cu grupurile parlamentare şi cu judeţele, dar este foarte interesant. El a comparat perioada ianuarie-decembrie cu exit-polul din 2000. La oraşele cu 200 de mii de locuitori şi peste, noi am avut la exit-pol 34% şi în ianuarie am avut 45%, în februarie 36%, deci este perioada de iarnă. Se pot face nişte analize foarte interesante şi grupul nostru de analiză va trebui să-l vedem. Pe urmă 43% în martie, 34% în aprilie. Probabil că sunt ciclurile de factură … pe urmă, mai 35%, iunie 41%, iulie 44%, august 39%, septembrie 36%, octombrie 33%, noiembrie 39%, decembrie 37%. Suntem peste exit la oraşele mari, iar la celelalte
Stenograma şedinţei Delegaţiei Permanente a Partidului Social Democrat
Bucureşti, sediul central PSD, 5 ianuarie 2004
4
lucrurile stau şi mai bine. Asta este numai pentru 2003. Asta e ceea ce mi-a dat Alin Teodorescu, nu am alte instrumente. El a luat pe exit-polul din 2000, deci el a comparat … Bun. Prima problemă – electoratul urban, da? Şi urban mare, ca să fie foarte clar, că avem şi oraşele mici, oraşele mijlocii. Unii măsoară oraşele cu peste 100 de mii de locuitori, alţii, oraşele cu peste 200 de mii şi atunci şi chestiunea asta va trebui să o vedem foarte atent. Putem să observăm că până acum noi am hrănit mai mult electoratul celorlalte partide. Va trebui să vedem şi mai atent. Una dintre teme, spre exemplu, este tema proprietari-chiriaşi. În 8 aprilie expiră un termen important din Ordonanţa 40, dacă nu mă înşel. Va trebui să vedem. Eu am un material pe care l-a făcut Mărăşoiu, care nu era atât de catastrofic, dar eu cred că putem să jucăm politic, pentru că oamenii nu ştiu exact ce se întâmplă cu toate categoriile respective şi atunci noi ar trebui, în următoarele două-trei săptămâni, să dăm nişte mesaje şi pentru chiriaşi. Pentru proprietari am dat mesaje. Şi atunci va trebui să facem nişte corecţii prin nişte mesaje politice. Şi aici am să vă rog, la nivelul departamentelor, să vedem ce anume lansăm. Eu am să merg la o emisiune – joi probabil – să fac un interviu cu Marcela Feraru, probabil, la TVR1 – şi pe urmă o să mai fiu invitat la nişte talk-show-uri. Trebuie să începem să venim cu muniţie nouă pentru perioada care urmează.
Am spus tot felul de lucruri despre 2003, am făcut bilanţuri. Acum trebuie să dăm mesajele pentru 2004. Am lăsat perioada cu sarmale, cu nu ştiu ce şi cred că a fost foarte bine, dar acuma trebuie să ieşim cu mesaje constructive, cu mesaje despre ceea ce vrem să facem şi aici, pe termen foarte scurt, va trebui să realizăm aceste lucruri.
Alegerile locale. Nu ştiu dacă mai este cazul să vorbim despre importanţa lor. Ele probabil că vor crea, în mare măsură, curentul de opinie dominant pentru alegerile parlamentare şi trebuie să fim extraordinar de atenţi, mai ales ţinând seama sauavând grijă să ne stabilim corect miza, pentru că dacă noi ne
Stenograma şedinţei Delegaţiei Permanente a Partidului Social Democrat
Bucureşti, sediul central PSD, 5 ianuarie 2004
5
apucăm să vorbim că o să câştigăm Bucureştiul şi nu-l câştigăm, spre exemplu, facem o miză din asta – spun la întâmplare sau pot să iau, nu ştiu, Timişoara sau Clujul – nu câştigăm, atunci psihologic, avem o problemă. Cred că este corect să revedem strategia pentru oraşele mari, să o relansăm. Strategia pentru oraşele mari să începem deja s-o discutăm de săptămâna viitoare şi s-o introducem şi în discuţia cu judeţele şi asta va trebui să fie o chestiune foarte clară. Trebuie să vedem din nou ce înseamnă pentru noi ofensivă politică şi dacă putem, în 2004, care sunt temele succesive cu care să asigurăm ofensiva politică. Vă rog să observaţi că se încearcă din nou impunerea, sau în 2003 s-a încercat impunerea câtorva teme pe care noi să ne apărăm: corupţie, CNSAS, revoluţie şi cu preşedintele, lovitură de stat şi aşa mai departe. Sunt bazele de legitimare care sunt atacate. Este foarte important pentru noi să intrăm pe ofensivă. Noi am avut o zonă oarecum de ofensivă, dar pe care am jucat-o mai curând neutru ca să putem lua la vot şi pe ceilalţi – Constituţia, dar ea, până la urmă, nu a fost tema noastră, ci am încercat s-o facem elegant şi cu ceilalţi şi atunci am pierdut oarecum posibilitatea de a puncta decisiv. Care vor fi temele noastre pentru 2004 din punct de vedere al ofensivei politice? Ne trebuie trei-patru teme pe care să le călcăm în permanenţă. Aici ar trebui, de asemenea, să vedem. Poate şi institutul ar trebui să prezinte acest lucru. O altă temă împotriva noastră – şi aici am putea să vedem temele care au fost folosite împotriva noastră, pentru că va exista o inerţie a lor – violenţa împotriva presei şi caracterul nedemocratic al guvernării şi al partidului. Nu mai e neapărat partidul-stat, deşi astăzi am văzut un interviu al unei cucoane de la Institutul de Politici Publice, care vorbea despre partidul-stat-mafiot. Noi avem de acum a ne bate nu numai cu partidele care se vor purta probabil elegant, ci ne vom bate cu o serie de ONGuri care vor fi submarinele de atac pe sub apă din partea opoziţiei şi ele vor lansa teme, ele vor încerca să ne atace. Noi va trebui, în mod categoric, să intrăm mult mai serios, aşa cum am vorbit, pe
Stenograma şedinţei Delegaţiei Permanente a Partidului Social Democrat
Bucureşti, sediul central PSD, 5 ianuarie 2004
6
zona ONG-urilor şi o să facem o discuţie în care fiecare dintre noi, data viitoare, spune ce organizaţii neguvernamentale în care este el membru şi pe care le-a creat, ce anume poate să facă. Să facem o listă cu ele, dar cu fiecare în parte, nu aşa, în general, vorbim despre ONG-uri, că tot am vorbit despre ONG-uri şi cum le creăm, dar practic nu s-a întâmplat mai nimic. Avem o problemă să creăm un Institut de Politici Nepublice sau Private – Institutul de Politici Private? Creăm 15 institute din astea şi dăm sarcină fiecăruia, celor care nu au ONG-uri acasă le dăm sarcină să-şi facă fiecare două ONG-uri acasă. Nu se mai poate. Eu vă spun, este vorba de o acţiune pe care dacă nu încercăm să o contracarăm vom fi erodaţi în permanenţă cu aceste rapoarte, monitorizări, că nu trebuie mai mult. Şi pe urmă presa le preia, dar nu presa le lansează, ca să nu aibă responsabilitate pe chestiunile astea şi vor plimba prin televiziuni, prin presă aceste rapoarte ale unor ONG-uri.
Noi am vorbit anul ăsta şi anii ăştia despre creşterea economică. Anul ăsta trebuie să vorbim mai mult despre redistribuirea echitabilă a creşterii economice sau distribuirea echitabilă a creşterii economice, pentru că se adună bani, dar nu ştim dacă se nu duc toţi banii la Dinu Patriciu. Vă dau un exemplu care îi place mai mult lui Mihai Tănăsescu. Să vedem unde se duc, să vedem dacă putem să asigurăm o distribuire mai echitabilă a creşterii economice. Asta cred că este o temă importantă pentru noi şi de aceea politicile sociale vor fi foarte importante şi ca mesaj cred că este esenţial pentru noi să punem lucrurile în felul ăsta.
Va trebui să vedem, cum transmitem mesaje şi cum realizăm anumite lucruri semnificative în ceea ce priveşte puterea de cumpărare, nu numai creşterea economică. Creşterea economică este o chestiune destul de abstractă. Puterea de cumpărare este mult mai concretă. Am făcut la un moment dat cu domnul Cazan o listă cu puterea de cumpărare la produse de bază pe ultimii ani. Unele date erau interesante, altele, mai puţin interesante. Poate mai vedem o dată, domnule
Stenograma şedinţei Delegaţiei Permanente a Partidului Social Democrat
Bucureşti, sediul central PSD, 5 ianuarie 2004
7
Cazan. Trebuie să vedem, că la unele stăm bine. Ce se întâmplă? Unii vor da în ziar numai pe cele care au crescut foarte tare, dar sunt altele care sunt interesante, care sunt în sprijinul nostru. De asta ar trebui făcută totuşi o analiză care să ne arate şi părţile pozitive. Ceea ce a fost foarte important pentru noi a fost faptul că am reuşit să consolidăm ideea de echipă la nivelul partidului în 2003. Nu a existat imaginea unor aripi, a unor grupuri distincte şi ceea ce a fost important – refacerea unei comunicări deosebite cu preşedintele, ceea ce, în iarna trecută, dacă vă aduceţi aminte, reprezenta principala temă. Nu vreau să comentez, dar este extrem de important să menţinem această linie. Vor încerca unii şi alţii să spună diverse lucruri. Am văzut astăzi în ziare, cineva care spunea că eu sunt supărat că Mircea şi-a făcut vacanţa în Egipt. Nu sunt supărat, de ce să fiu supărat? Eu sunt foarte bucuros că eu am reuşit să-mi fac o vacanţă care sigur a fost mult mai agreabilă, pentru că am stat extrem de liniştit mai mult de o săptămână. Dar ideea este în permanenţă de a crea linii, falii şi diferite lucruri de genul ăsta. 2003, într-adevăr, a însemnat pentru noi primul an în care am avut în faţă o opoziţie sistematică şi care s-a coalizat şi care începe să fie mai coordonată şi care este şi încurajată, deşi, foarte interesant faptul că din exterior nu au mai venit în partea a doua a anului mesajele care în prima parte a anului dădeau sentimentul unei încurajări masive. Vă aduceţi aminte discuţiile despre corupţie, despre ambasadorii care vorbeau despre corupţie. În a doua parte a anului nu au mai vorbit despre temele astea, ceea ce a creat sentimentul că puterea este sprijinită din exterior, ceea ce e bine. Ceea ce e şi adevărat. Dar trebuie să fim foarte atenţi să menţinem acest gen de sprijin extern. Eu am să vă rog pe toţi ca atunci când vorbiţi despre alianţa „DA” să folosiţi formula D punct, A punct, pentru că ea aşa a fost identificată de către Băsescu, când a arătat că în text nu există un cuvânt şi atunci folosim formula asta a lui, de ce să spunem da şi să jucăm mai departe pe formula anterioară când el a venit cu o
Stenograma şedinţei Delegaţiei Permanente a Partidului Social Democrat
Bucureşti, sediul central PSD, 5 ianuarie 2004
8
formulă nouă, care este D punct A punct, asta este alianţa, nu? Eu, în orice caz, la Radio, înainte de Anul Nou, aşa am spus tot
timpul, alianţa D punct A punct. Noi putem să jucăm chestia asta în felul ăsta.
Vadim Tudor. Cred că aici va trebui să vedem din nou cu atenţie. Se întâmplă un lucru destul de interesant. Sigur, dacă Vadim şi-ar asculta consilierii, probabil că ar deveni mult mai periculos, dar este mult prea impulsiv ca să reziste multă vreme. El este … A făcut o declaraţie astăzi, a spus că el să-l fi împuşcat totuşi pe Sârbu. S-a gândit el totuşi mai atent, iar după aceea. De fapt, de ce m-am întâlnit eu la vânătoare cu … deci eu m-am întâlnit la vânătoare cu Talpeş, cu Timofte, cu Fulga şi de fapt a aflat el de ce, că să-l eliminăm pe Corneliu Vadim Tudor, să ne punem de acord şi chiar exterminarea lui fizică s-o punem la cale. Săracul de el, e ceva … Nu are nici un fel de limite. În sfârşit, bine că Ilie e în ordine şi … Dar evident că nu se poate … E adevărat că ceea ce a şocat mai mult decât împuşcarea lui Ilie Sârbu a fost formula vânătorească, ca să zic aşa. Cred că asta a deranjat mai mult pe unii dintre cei care au comentat. Corneliu Vadim Tudor va fi un tip periculos şi nepericulos, în acelaşi timp, dar el trebuie luat pe zona asta de pericol, pentru că nu ştim niciodată care este starea de spirit a electoratului în ultima perioadă a campaniei şi din cauza asta el este un rezervor unde pot fugi, zonă în care pot migra foarte mulţi din zona asta de electorat volatil.
Dl. Ioan Mircea Paşcu
Cât credeţi că o să-l ţină pe Vadim chestia asta?
Dl. Adrian Năstase
Nu cred că îl ţine foarte mult, cum a găsit o temă, a sărit pe ea. El câştigă onorabilitate, dar pierde din credibilitate chiar în zona lui. Nu, de Buzatu mă miră, pentru că aveam impresia că este mult mai …
Citeste si articolele:
Cum au scos PeSeDistii valize pline cu bani din Romania
Atunci când se plâng la tembelizor, cu lacrimi de crocodil, de nivelul scăzut de trai al pensionarilor din România, pesediştii uită un lucru esenţial: tocmai ei sunt cei care au distrus România, jefuind-o în ultimul hal.
Foştii comunişti, deghizaţi în social – democraţi, şi-au făcut averi imense din bani publici. De exemplu, pesedistul Miron Mitrea are o vilă în Austria estimată la 450.000 de euro. Banii provin din salariul de ministru, bugetar adică, sau din salariul de şofer?
Cum poți obține, dacă te cheamă Miron Mitrea, un împrumut de 592.000 euro, în 2007, în condițiile în care venitul tău anual declarat este puțin peste 50.000 lei
Deputatul PSD de Vrancea, Miron Tudor Mitrea, fost ministru al Transporturilor, si-a cumparat, in 2007, o casa de vacanta intr-o renumita statiune de vacanta, informeaza Rompres. Conform declaratiei de avere, Mitrea a cumparat vila din statiunea montana Seefeld cu suma de 450.000 de euro. El mai are o casa si un teren in Bucuresti si conduce o Toyota Rava. Mitrea a imprumutat de la o banca 592.000 de euro, in 2007, si a castigat putin peste 50.000 de lei.
Cum furi de la statul român câteva miliarde de lei, ajutată de PeSeDistul Micky Șpagă
Iar dacă Mitrea şi-a cumpărat vila în 2007, în 2009, ‘Academia Caţavencu’ scria despre alţi pesedişti ce au plecat cu mulţi bani din România. Bani de salarii şi pensii, se-nţelege. Dar să facem cunoştinţă cu cei care sunt bogaţi în Canada, în timp ce bugetarii sunt fără salarii în România. Cuciureanu Mihaela a fost consiliera lui Micky Şpagă în Guvernul Năstase. Claudiu Cuciureanu, în calitate de soţ al ei, a ajuns preşedintele Asociaţiei Investitorilor din Zonele Defavorizate. Familia Cuciureanu, din dubla postură de reprezentanţi ai Guvernului şi investitori, au ţepuit statul cu câteva miliarde bune de lei, enunţate în multe procese. Toate acestea s-au produs la adăpostul lui Micky Şpagă, fiind acoperite de Antonie Iorgovan. La un moment dat, pentru a scăpa de probleme, familia Cuciureanu a emigrat în Canada. Tot acolo au ajuns, după aceea, parinţii Mihaelei, să-şi vadă fetiţa bogată, nu ca studenţii români, care trăiesc de azi pe mâine. Parinţii Mihaelei, plimbându-se printr-un parc, au dat de nişte tineri români. Babacii Mihaelei s-au bucurat atât de tare că pot vorbi româneşte la Toronto, încât au început să se laude cu realizările fiicei lor. În primul rând, au povestit nonşalanţi că fata a venit în Canada cu câteva valize de bani, pe care le-a obţinut via SAPARD, în România. În primă fază şi-a cumpărat o casă cu piscină într-o mică localitate din apropierea Toronto-ului, de peste un million de dolari. Apoi şi-a luat o alta, în inima marelui oraş, mai scumpă. Babacii au povestit fără jenă cum familia Cuciureanu face în stil mare afaceri imobiliare în Canada. Credeţi că pesediştii din România au fost deranjaţi de jaful familiei Cuciureanu? Evident că NU. Mihaela Cuciureanu era trecută ca membră PSD la secţia de vot din Toronto, în 2009.
Cum au scos pesediştii valize cu bani din România
Citeste si articolele:
Despre un mafiot al regimului KGB-PSD, Iliescu-Năstase, Ovidiu Muşetescu pe numele său
Raportul Armaghedon: jaful PeSeDist
Anul 2002 este crucial pentru Romania atat in ceea ce priveste imbunatatirea vietii economico – sociale, cat si in privinta integrarii tarii noastre in NATO. Nu putem sa nu sesizam ca in calea ambelor deziderate ale Poporului Roman se ridica o serie de oprelisti pe care, numai cunoscandu-le, opinia publica si factorii de decizie din Romania le vor putea inlatura.
1. Transformarea PSD in partid stat.
2. Conducerea discretionara a tarii exercitata de seful partidului majoritar si al Guvernului.
3. Asemanarea comportamentala tot mai accentuata intre Adrian Nastase si Nicolae Ceausescu.
4. Averile considerabile si luxul afisat de liderii PSD de la nivel central si local, in contradictie cu nivelul de trai precar al majoritatii populatiei.
5. Coruptia institutionalizata si presiunile in crestere, la nivel central si local, in vederea colectarii de fonduri pentru partidul de guvernamant.
Pornind de la aceste 5 puncte care se regasesc si in majoritatea analizelor de tara care se fac la nivelul institutiilor internationale si a ambasadelor marilor puteri la Bucuresti, unele chestiuni aparand cu foarte mare claritate, impotriva uzantelor diplomatice, in discursul unor personalitati ca Lordul George Robertson secretarul general al NATO si Michael Guest ambasadorul SUA, vom prezenta periodic diverse aspecte care pot lamuri anumite chestiuni.
Nota referitoare la situatia materiala a familiei Nastase si a legaturilor cu diversi oameni de afaceri.
Familia Nastase dispune de 4 locuinte de lux in Bucuresti si provincie:
– Str. Jean Texier nr 4 – Sotii Nastase au locuit cu chirie in aceasta locuinta inainte de 1989 si au cumparat-o ulterior. In prezent aici isi au sediul Cabinetul de avocatura Adrian Nastase si Fundatia Romania mileniului trei condusa de dna. Dana Nastase;
– Vila de vacanta in statiunea montana Cornu construita de sotii Nastase la inceputul anilor 90;
– Str. Aviator Petre Cretu nr. 60 imobilul revendicat de mama dlui. Adrian Nastase in justitie si obtinut prin hotarare judecatoreasca in 1994, apartine de fapt dlui Nastase, desi, fictiv, mama primului ministru a vandut acest imobil dnei. Dana Maria Barb, sora dlui. Nastase;
-Str. Maresal Prezan nr. 4, locuinta de protocol pe care dl. Nastase o ocupa din 1992 in calitate de demnitar.
Familia Nastase are in constructie 2 imobile de lux:
-Hotel de lux in Predeal, str. Muncii. In constructie (S.C. EDILCONST-Campina). Urmeaza a fi finalizat pana la sfarsitul lunii Ianuarie 2002.
-Imobil de 6 nivele pe strada Muzeul Zambaccian nr. 16, langa Televiziunea Romana. In constructie.
In legatura cu acest imobil exista date certe cu privire la modul fraudulos prin care dl. Adrian Nastase a intrat in posesia terenului pe care se realizeaza constructia, fiind intrunite toate elementele constitutive ale unei operatiuni de spalare de bani. Astfel, in anul 1998 proprietarii de drept ai terenului in suprafata de 700 m.p. si cu o valoare de piata de circa 400.000 de dolari vand acest teren pentru numai 2.000 de dolari unui intermediar, care, dupa numai o luna revinde terenul, cabinetului de avocatura Adrian Nastase pentru echivalentul in lei a sumei de 10.000 de dolari.
Aceasta manevra „clasica” in zona afacerilor imobiliare mascheaza fie o „spaga” de 400.000 de dolari primita de dl. Nastase pe aceasta cale, fie spalarea de catre acesta a sumei de 400.000 de dolari obtinuti anterior si pe care nu putea sa-i justifice. Construirea de catre dl. Nastase a acestui imobil a facut obiectul unui articol de presa, relevant fiind faptul ca in dreptul la replica pe care Primul Ministru l-a dat ulterior in acelasi ziar, acesta evita orice precizare cu privire la modul in care a „reusit” sa cumpere cu 10.000 de dolari terenul care valora 400.000 de dolari.
Colectia de arta a familiei Nastase este apreciata, in cercurile cunoscatorilor, la aprox. 2.000.000 de dolari (circa 65 miliarde lei).
Cunoscuta fiind apetenta aproape patologica a dlui. Adrian Nastase pentru obiecte de arta, cu ocazia zilei sale aniversare acesta a primit astfel de cadouri evaluate la 300.000 de dolari (circa 9,6 miliarde lei)
– Exista informatii privind participarea celor doi soti Nastase ca actionari importanti la o serie de societati comerciale cu profil agricol din judetele Calarasi si Ialomita, precum si la S.C. Murfatlar S.A., familia Nastase intrand in posesia acestor actiuni in urma decesului lui Angelo Miculescu, tatal dnei. Nastase (fost ministru al Agriculturii inainte de 1989)
– Costurile scolarizarii copiilor familiei Nastase se ridica la valoarea de 20.000 de dolari pe an echivalentul a circa 650 milioane lei. Cei doi fii ai domnului Adrian Nastase invata la Scoala Americana Internationala din Bucuresti.
Este cunoscuta usurinta cu care cei doi soti Nastase cheltuiesc sume exorbitante, ceea ce indica existenta unor venituri importante care nu se justifica prin salariul dlui. Adrian Nastase sau prin castigurile cabinetului de avocatura al acestuia.
-Subscrierea de catre dl. Adrian Nastase a sumei de 102 milioane lei pentru achizitionarea de actiuni la Dracula Parc.
-Donarea sumei de un miliard de lei pentru repararea unei manastiri. (Aceasta donatie s-a facut prin intermediul Fundatiei Romania mileniului trei, condusa de dna. Nastase, fundatie prin care s-au derulat sume de mai multe zeci de miliarde de lei pe parcursul anului 2001.)
-Achizitionarea de catre dl. Adrian Nastase de obiecte de arta, suveniruri, imbracaminte cu sume de ordinul miilor de dolari cu ocazia deplasarilor in strainatate inca din perioada 1992-1996.
– In acest sens se detin informatii ca sotii Nastase au efectuat in perioada 1995-1996 mai multe deplasari la Istanbul, folosind un avion al unei companii private pentru perfectarea unor afaceri si achizitionarea unor obiecte de arta. La Istambul persoana de sprijin era dl. Oreste Ungureanu, seful Agentiei Economice din Turcia.
Informatiile despre sursele de venituri ale familiei Nastase sunt legate de relatiile celor doi cu o serie de oameni de afaceri din Romania.
– In perioada 1993 – 1995 a existat o apropiere intre dl. Adrian Nastase si Sever Muresan concretizata dupa afirmatiile acestuia din urma prin oferirea unor importante sume de bani dlui. Adrian Nastase, care a pretins ca banii respectivi sunt folositi pentru finantarea partidului. Relatia a fost intrerupta de catre dl. Nastase la interventia dlui. Viorel Hrebenciuc (atunci Secretar General al Guvernului), care l-a informat pe dl. Nastase despre iminenta izbucnire a unui scandal financiar legat de Sever Muresan si Banca Dacia Felix.
– Inca de la inceputul anilor ’90 o puternica prietenie leaga familia Nastase de contoversatul om de afaceri Alexandru Bittner. Aceasta prietenie s-a materializat intr-o serie de afaceri derulate de catre acesta din urma si intermediate de dna. Nastase si de dl. Sorin Tesu omul de incredere al familiei Nastase actualmente Sef de Cabinet al primului ministru. Alexandru Bittner a afirmat in mai multe randuri ca in perioada 1997-2000 a finantat periodic familia Nastase cu sume cuprinse intre 5000 si 10000 de dolari, sume transmise fie direct dnei. Nastase, fie prin intermediul lui Sorin Tesu. In prezent, firme apartinand lui Bittner Alexandru
desfasoara afaceri cu diverse regii sau societati cu capital de stat cum sunt: Petrom si RAPPS, afaceri mijlocite si de a caror buna desfasurare se ocupa Sorin Tesu.
– In anul 1999 Directorul General al Petrom, Ioan Popa, l-a abordat pe dl. Adrian Nastase propunandu-i sa finanteze partidul, in schimbul mentinerii in functia de director dupa castigarea alegerilor de catre PDSR. Este cunoscut faptul ca Popa Ioan i-a dat dlui. Nastase sume de ordinul zecilor de miliarde de lei, gestionarea acestor sume in folosul partidului, sau in folos personal, fiind la discretia actualului prim ministru. Nu avem informatii cu privire la modalitatile prin care se efectuau platile de catre Popa, ceea ce ne face sa banuim ca acestea erau facute nemijlocit. Nu exista informatii in legatura cu continuarea platilor efectuate de Popa si dupa alegerile din 2000. Relatia Nastase – Popa s-a intarit continuu, incat primul ministru a afirmat in doua randuri, in prezenta unui cerc restrans de ministri si de lideri PSD, ca de Petrom se ocupa el personal si ca orice chestiune legata de Popa sau de Petrom trebuie discutata direct cu el pentru ca numai el decide in aceste chestiuni.
– Dl. Adrian Nastase a fost in relatii apropiate cu omul de afaceri romano-francez Adrian Costea, pe care l-a cunoscut prin intermediul lui Virgil Magureanu.
Pana in anul 1997 dl. Adrian Nastase l-a vizitat de mai multe ori pe Costea la Paris sau Deauville, singur sau impreuna cu dna. Nastase, de fiecare data costul sejurului si al cumparaturilor efectuate de cei doi fiind acoperit de omul de afaceri. Adrian Costea a afirmat la Paris intr-un cerc restrans, in cursul anului 2000, ca inainte de alegerile din 1996 i-a adus dlui. Nastase la Bucuresti, in cateva randuri, bijuterii de mare valoare si doua lingouri de aur, lasand sa se inteleaga ca nu intotdeauna i-a rambursat contravaloarea acestor bijuterii. Tot el a afirmat in mai multe randuri ca fraudarea BANCOREX cu circa 6 milioane de dolari in urma unei afaceri cu motorina intre Costea si statul roman, si care a constituit obiectul unui proces in care au fost acuzati Temesan si doi secretari de stat din perioada 1992-1996, a fost facuta la initiativa si cu implicarea lui Angelo Miculescu, tatal dnei. Nastase, in prezent decedat. Adrian Costea considera ca unul dintre principalii vinovati pentru problemele pe care le-a avut cu justitia franceza este dl. Adrian Nastase si l-a acuzat public pe acesta de ingratitudine.
-Pana in 1996 principalul interlocutor al lui George Constantin Paunescu in PDSR a fost Viorel Hrebenciuc. La inceputul anului 2000, G.C. Paunescu aflat in SUA l-a contactat direct pe dl. Adrian Nastase oferindu-si serviciile si propunandu-i diverse colaborari. Este de notorietate faptul ca G.C. Paunescu s-a oferit sa sponsorizeze vizitele in SUA ale dlui. Adrian Nastase si Presedintelui Ion Iliescu, dar ca, in final nu a achitat organizatorilor vizitelor (firma Eurasia Group) decat o parte din totalul de 205.000 dolari, ceea ce l-a determinat pe Ian Bremmer, presedintele Eurasia Group, sa se adreseze direct primului ministru. Dl. Bremmer se adresa dlui. Nastase cu „Draga Adrian” si, scuzandu-se pentru ca-l retine cu astfel de probleme, suma fiind relativ mica pentru dl. Nastase, incheia rugandu-l pe acesta „sa-si foloseasca autoritatea morala pe care o are asupra Paunestilor” pentru a-i determina sa-si achite datoriile. Din informatiile pe care le avem, dl. Nastase a incercat sa faca presiuni asupra lui G.C. Paunescu pentru a-l determina sa plateasca, dar acesta a refuzat reprosandu-i primului ministru ca face aceste demersuri uitand tot ce a facut Paunescu pentru PDSR si pentru dl. Adrian Nastase personal. In final, se pare ca suma a fost achitata de o firma americana cu care Paunescu intentiona sa deschida un post de televiziune in Romania, aceasta firma intrerupand ulterior orice afacere cu G.C. Paunescu. Consecinta acestui scandal a fost racirea relatiilor intre dl. Nastase si Paunescu.
-Este cunoscuta relatia dintre familia Nastase si Gigi Netoiu, relatie intretinuta mai ales de prietenia dintre dna. Nastase si dna. Luchi Grigorescu, concubina omului de afaceri. Si in acest caz, se vorbeste despre sume mari de bani primite de dna. Nastase in urma facilitarii unor afaceri ale lui Gigi Netoiu.
– Un alt afacerist care are legaturi stranse cu dl. Nastase este Gheorghe Dimitrescu. Dl. Dimitrescu este vicepresedintele si unul dintre patronii firmei Jaro International. Aceasta este compania de transport aerian implicata in afacerea de contrabanda cu tigari cunoscuta sub numele de „Portelanul”. Intre februarie si noiembrie 1996, 14 transporturi de tigari, continand 35.000 de baxuri, au fost aduse, prin intermediul companiei Jaro, la Baneasa, de unde, sub acoperirea unor transporturi de portelan, erau trimise in Occident. In mai multe randuri compania lui Gheorghe Dimitrescu s-a ocupat de transportul dlui. Nastase si a familiei acestuia. In urma cu cativa ani, dl. Adrian Nastase impreuna cu dna. Nastase au facut o excursie in Tibet prin intermediul Jaro International. Pentru a-i recompensa serviciile, primul ministru l-a numit pe Gheorghe Dimitrescu consul general al Romaniei la New York.
– Incepand cu anul 1996, Sorin Ovidiu Vantu l-a finantat pe dl. Adrian Nastase cu sume cuprinse intre 3.000 si 5.000 de dolari lunar. Aceasta finantare a fost intrerupta de catre dl. NASTASE in septembrie 2001 din cauza riscurilor mari de expunere.
Datorita marii mediatizari a relatiilor oculte intre omul de afaceri Sorin Ovidiu Vantu si clasa politica romaneasca, dorim sa prezentam cateva aspecte mai putin cunoscute. Actualul scandal este o etapa in cadrul razboiului din PSD intre Ion Iliescu si Adrian Nastase in care acesta din urma avand si o echipa de sprijin mult mai competitiva a reusit sa puncteze decisiv indreptand atentia opiniei publice aproape exclusiv asupra oamenilor politici din anturajul Presedintelui Romaniei. In realitate, relatii pecuniare cu Sorin Ovidiu Vantu au avut alaturi de dl. Adrian Nastase si persoane din anturajul acestuia, printre ei figurand: Viorel Hrebenciuc, Miron Mitrea, Dan Ioan Popescu, Ovidiu Musetescu, Dan Matei Agathon, Sorin Tesu. Ingrijorat de scandalul tot mai mare din jurul numelui sau, dar si de racirea brusca a relatiilor cu Primul Ministru, Sorin Ovidiu Vantu a facut presiuni asupra acestuia in cursul lunilor noiembrie si decembrie 2001, pentru a-l determina sa-si respecte promisiunile de protectie facute inca din anul 2000. La sfarsitul lunii decembrie a anului trecut, considerand iremediabil compromisa relatia cu dl. Adrian Nastase si iritat de informatiile pe care le avea ca Mihai Iacob, adversarul sau, este sustinut de Primul Ministru, Sorin Ovidiu Vantu a hotarat sa-l atace pe dl. Nastase, anuntand dezvaluiri extraordinare pentru inceputul anului 2002 dezvaluiri menite sa duca la caderea Guvernului. In ultimele zile ale anului trecut si in primele zile ale noului an s-au purtat negocieri intense intre reprezentanti ai Primului Ministru si Sorin Ovidiu Vantu. In substanta, Primul Ministru i-a promis omului de afaceri ca va fi protejat in continuare si ca, in plus, studiaza cateva planuri de a-l scoate pe Sorin Ovidiu Vantu de sub presiunea opiniei publice, cerand in schimb asigurari ferme ca numele sau si ale persoanelor din anturajul sau nu vor fi facute publice de catre omul de afaceri.
Reactia lui Sorin Ovidiu Vantu s-a vazut la emisiunea Antenei 1, pe care a decis ca nu este bine sa o contramandeze, dar in care nu a facut nici o dezvaluire. Atacul impotriva primului ministru din finalul emisiunii, care nu a adus nimic in plan informativ, a fost menit sa indeparteze suspiciunile legate de un acord intre dl. Adrian Nastase si Vantu.
Interesant in acest context este si avertismentul transmis in direct la televiziunea OTV duminica 6 ianuarie, de catre adversarul lui Vantu, Mihai Iacob, care, informat despre acordul realizat in ultimul moment intre dl. Adrian Nastase si Sorin Ovidiu Vantu a anuntat ca detine casete video cu inregistrarea unor intalniri din Delta Dunarii intre Vantu si o serie de personaje extrem de importante pe care a refuzat sa le nominalizeze precizand ca numele lor reprezinta asigurarea lui pe viata. Din informatiile pe care le detinem si care provin din imediatul anturaj al lui Sorin Ovidiu Vantu aceste personaje filmate de Mihai Iacob sunt:
Primul Ministru – Adrian Nastase,
Ministrul Transporturilor si al lucrarilor publice – Miron Mitrea,
Ministrul Privatizarii – Ovidiu Musetescu,
Ministrul Turismului – Dan Matei Agathon.
Inregistrarile au fost facute in primavara si vara anului 2001.
Nu ştiu dacă realizaţi, dar marile “privatizări” din România s-au produs în perioada 2001-2004, atunci când la Cotroceni era KGB-istul criminal Ion Iliescu, iar premier era Adrian Năstase. Urmare a acelor privatizări, mafioţii din PSD au devenit milionari – unii chiar miliardari – în euro, în timp ce 90% dintre români se zbăteau în cea mai cruntă sărăcie. Pentru cei care au uitat sau nu au prins acele vremuri, adică anii 2001-2004, salariul mediu în România era aproximativ 200 de dolari. Şi tot atunci, în plin “regim ticăloşit”, cum i-au spus unii, presa era sub cenzură, ziariştii fiind bătuţi, ameninţaţi, şantajaţi, târâţi prin tribunale.
De altfel, puşcăriaşul Adrian Năstase a intenţionat să fure alegerile din 2004, pentru a ajunge preşedintele României şi primul beneficiar al unui mandat de 5 ani (Constituţia în vigoare astăzi fiind special pregătită pentru Mafiotul-şef al PSD, Năstase Adrian), şi doar intervenţia Ambasadei Americane la Bucureşti şi Reprezentanţei Uniunii Europene (pe atunci România nu era membră UE), care au atras atenţia autorităţilor ciumei roşii că, o eventuală fraudare a alegerilor, ar avea consecinţe dramatice pentru România, a făcut ca mafiotul Năstase Adrian să accepte înfrângerea în acele alegeri.
Din acea perioadă horror pentru România este şi materialul de mai jos.
Şeful avuţiei noastre industriale, Ovidiu Muşetescu, şi consiliera sa personală, Ioana Pantazescu, vin la slujbă împreună, cu maşina de serviciu, ca două turturele înamorate de privatizare. Pasiunea pe care o pun amândoi în administrarea averii populare e vizibilă mai ales pe lista admnistratorilor speciali, numiţi de Ovidiu Muşetescu.
Dar s-o luăm încet: ce e acela un administrator special? Aşa cum vă sugerează cuvântul “special”, administratorul special e mai puţin decât un admnistrator, dar mai mult decât un oportunist de partid (PSD, la acea vreme – n.m.) oarecare. E adică ocupantul unui post fără pic de răspundere, care încasează un coşcogea salariul şi care completează, după o schemă internă a mafiei din privatizare, reţeaua manevrelor stupide, păguboase pentru noi, dar profitabile pentru ei, din economia de stat.
Legea 137/2001, un instrument foarte tăios lăsat în mâinile APAPS-ului, inventează regimul de “administraţie specială” pentru acele întreprinderi de stat care au intrat în procesul de privatizare. În acest moment, întreprinderea primeşte de la Guvernul Năstase fel şi fel de păsuiri şi scutiri de datorii, pe banii mei, ai tăi şi ai părinţilor noştri pensionari.
Ei, a cum n-o să intrăm în grozăvia detaliului şi n-o să enumerăm miliardele rezultate de aici. Ele se regăsesc în mare parte pe lista “Top 300”, unde cei mai bogaţi oameni din România au înţeles să le etaleze.
Noi o să revenim în schimb la lista admnistratorilor speciali, numiţi de Muşetescu în fruntea întreprinderilor cu admnistraţie specială. Sunt în număr de vreo sută şi ceva şi încasează în medie cam 800 de dolari pe lună (într-o Românie unde, repet, salariul mediu era undeva pe la 200 de dolari – n.m.), ceea ce înseamnă cam un milion de dolari pe an.
În batalionul sinecuriştilor se zbenguie adevărate mici celebrităţi, oameni de casă ai partidului (PSD – n.m.), lingăi mărunţi ai premierului (Adrian Năstase – n.m.), rude de mâna a doua, generali, clovni sau pupincurişti pur şi simplu.
Daca ar fi după noi, am începe cu Liviu Harbuz, doctorul de câini de la Europa FM şi consilierul lui Adrian Năstase în problema javrelor din Capitală, fost administrator special la ICCPAM Baloteşti de la 15.05.2002 până la 16.04.2003.
Dar nu începem cu el, ci poate cu Gabriel Petrişor Peiu, un fost ţărănist trădător, fost preşedinte CA (Consiliu de Administraţie) de la Sidex pe vremea lui Radu Vasile (fost premier ţărănist al României – n.m.), fost consilier personal al lui Adrian Năstase şi, din ianuarie 2003, administrator special la Electroputere Craiova. Nu, nu e bine să începem nici cu ăsta.
Mai bine cu celebrul general Corneliu Diamandescu, adjunctul lui Chiţac (criminalul de la Timişoara din decembrie 1989 – n.m.) la mineriada din 13-15 iunie, administrator special la SICO Craiova din decembrie 2002. Cum? Nici cu ăsta nu e bine?
Atunci să începem odată cu Teodor Rocsin, zis “regele fierului vechi”, nu din cauză că ar fi consilierul lui Năstase, ci fiindcă a făcut afaceri grele cu metale ruginite. E motivul pentru care a fost numit administrator special la COST Tîrgovişte din mai 2002 până la privatizare şi apoi la Petrotub Roman, din septembrie 2002.
Şi lista continuă cu Virgil Ramba, de la RADET, administrator special la ARTECA Jilava, cu generalul Ioan Amihăiesei, administrator special la GRIRO, cu Cecilia Anghel, nepoata Ioanei Pantazescu, consiliera, cum vă spuneam, apropiată a lui Muşetescu, preşedintele, dacă mai ţineţi minte, al APAPS, omul care face privatizarea întreprinderilor de stat şi care a sudat porţile întreprinderii de stat “23 august” la 22 decembrie 1989, ca să nu iasă muncitorii în stradă.
E lume multă băgată în şobolănia asta măruntă, imaginată pentru a colecta şi cei din urmă bănuţi care ar putea să scape printre degetele marelui comision. O lume jalnică, a clientelei de mâna a doua, a şpăgilor cu zerouri puţine.
O lume în care Popa Stan, şeful departamentului Administrarea Participaţiilor Statului, şi şefa Direcţiei Administrare Societăţi Comerciale, Erszebet Verestoy, nevasta lui Attyla Verestoy, strălucesc ca două mărgăritare false într-o găleată de ce vreţi voi. (“Academia Caţavencu”, nr. 634/2004)
Citeste si articolele:
- Un personaj sinistru al PSD = ciuma roşie = mafia pe nedrept uitat: Nicolae Văcăroiu
- Cum furau PeSeDiştii în România
- Cum a căpuşat ciuma roşie, şi apoi a vândut pe nimic, Sidex Galaţi, cel mai mare combinat metalurgic din Europa de Est
- Cum a distrus mafia PSD-ista combinatul siderurgic, Sidex, Galati
- Raportul Armaghedon: jaful PeSeDist
Guvernul Norvegiei a propus ca, tuturor copiilor cu varste de peste 7 ani, sa li se acorde permisiunea, cu acordul părinților, de a-si schimba sexul legal, conform agenției Reuters
Dacă se adoptă o astfel de lege, Norvegia va deveni a doua țară, după Malta, unde drepturile transsexualilor se extind la tinerii cetățeni.Propunerea va fi discutata mai întâi de către experți.
Conform propunerii, copiii și adolescenții cu varste intre 7 si 16 ani, vor putea completa o cerere de modificare a sexului legal (acest lucru necesitand o mulțime de documente și de date personale).
Agenția a declarat că legislația propusă se ocupă doar de schimbarea sexului declarat legal – schimbarea sexului prin interventie chirurgicala va fi posibilă numai dupa vârsta de 18 ani.
Activistul Richard Keller, al Asociației “Transsexual Europa”, a salutat inițiativa.
Daca fura burghezia rosie si nu pateste nimic,de ce n-ar fura si…pazitorii !Percheziții DNA și DGA la sediul Poliția Satu Mare/ Surse: sunt investigate fapte de corupție în legătură cu reabilitarea sediului…
Trei percheziții sunt în desfășurare la sedii ale Inspectoratului de Poliție Județean (IPJ) din Satu Mare, au declarat surse judiciare pentru G4Media.ro
În anchetă sunt vizați mai mulți ofițeri și agenti pentru infractiuni de serviciu în legatură cu lucrări de reabilitare ale unor imobile ale IPJ, potrivit surselor.
Perchezițiile sunt coordonate de către procurori de la Direcția Națională Anticorupție din Oradea, alături de Direcția Generală Anticorupție din cadrul Ministerului de Interne. (Sursa Foto: G4Media.ro)
Papa a tăiat salariile cardinalilor şi clericilor pentru a salva posturile celorlalţi angajaţi de la Vatican. Veniturile Sfântului Scaun au fost afectate de pandemia de coronavirus
Papa Francisc a ordonat cardinalilor să aplice o tăiere de 10% a lefurilor şi a redus salariile altor clerici care lucrează la Vatican pentru a salva locurile de muncă ale angajaţilor obişnuiţi în contextul în care veniturile Sfântului Scaun au fost afectate de pandemia de coronavirus, relatează miercuri Reuters.
Vaticanul a anunţat miercuri că papa Francisc a emis un decret ce prevede reduceri proporţionale începând cu data de 1 aprilie.
Un purtător de cuvânt a declarat că angajaţii de rang inferior nu vor fi afectaţi de aceste reduceri salariale.
Papa Francisc a insistat deseori că nu vrea să dispună concedieri.
Cardinalii care lucrează la Vatican şi locuiesc în Cetatea Sfântă sau la Roma ar beneficia de salarii de aproximativ 4.000-5.000 de euro pe lună, mulţi dintre aceştia trăind în apartamente mari pentru care plătesc chirii cu o valoare situată mult sub preţul pieţei, notează Reuters.
Alţi conducători de departamente, majoritatea clerici, vor avea salariile reduse cu 3%-8%.
Creşterile salariale programate vor fi suspendate până în martie 2023.
Aceste prevederi vor fi valabile şi în cazul angajaţilor de rang superior de la bazilicile papale.
Sfântul Scaun, organismul administrativ central al Bisericii Catolice din întreaga lume, ar putea fi nevoit să folosească 40 de milioane de euro din rezervele sale pentru al doilea an consecutiv din cauza pandemiei de COVID-19 care îi afectează veniturile, a declarat la începutul acestei luni cel mai înalt reprezentant economic al Vaticanului.
Vaticanul preconizează în acest an un deficit de aproximativ 50 de milioane de euro (59,77 milioane de dolari).
Muzeele Vaticanului, o sursă importantă de venit, au fost nevoite să îşi închidă porţile în cea mai mare parte a ultimelor 15 luni din cauza pandemiei.
Sursa: Agerpres
Foto: Inquam Photos / Octav Ganea
PSD-iștii, cei mai mari latifundiari din Româniasays:
IULIE 26TH, 2014 AT 19:13
[…] Stenogramele PSD (controlul presei) […]
In caz ca veti vota vreodata | A șaptea dimensiunesays:
IULIE 29TH, 2015 AT 7:55
[…] Stenogramele PSD (controlul presei) […]
Un pesedist încalcă legea – pleonasm evident (I) | A șaptea dimensiune says:
IULIE 29TH, 2015 AT 11:55
[…] Stenogramele PSD (controlul presei) […]
Un pesedist încalcă legea – pleonasm evident (II) | A șaptea dimensiune says:
IULIE 30TH, 2015 AT 14:40
[…] Stenogramele PSD (controlul presei) […]
Un pesedist încalcă legea – pleonasm evident (III) | A șaptea dimensiune says:
IULIE 31ST, 2015 AT 13:35
[…] Stenogramele PSD (controlul presei) […]
Un pesedist încalcă legea – pleonasm evident (IV) | A șaptea dimensiune says:
AUGUST 1ST, 2015 AT 15:13
[…] Stenogramele PSD (controlul presei) […]
Ion Cristoiu, virful de lance al campaniei de falsificare a istoriei revolutiei | A șaptea dimensiune says:
MAI 27TH, 2016 AT 19:36
[…] Stenogramele PSD (controlul presei) […]
În România bananiera a psd-ului, legea e un preş | A șaptea dimensiune says:
MAI 27TH, 2016 AT 20:48
[…] Stenogramele PSD (controlul presei) […]
Foştii securişti comunişti, braţul înarmat al mafiei PSD-iste | A șaptea dimensiune says:
AUGUST 17TH, 2018 AT 12:46
[…] Adrian Nastase: „Ziaristii trebuie fie periati, fie cumparati, iar cind nu merge cu nici una, pur … […]
Prin 2001, Adrian Năstase (PSD) era Naşul mafiei bihorene | A șaptea dimensiune says:
OCTOMBRIE 21ST, 2018 AT 10:00