Luca 22: 7-13

Să citim acest pasaj şi să notăm câteva puncte care ne sunt prezentate ca model. Când Domnul le spune lui Petru şi Ioan să meargă să pregătească paştele, ei au întrebat: „Unde vrei să pregătim?” (v. 9). La fel, noi putem pune de asemenea întrebarea: Unde vom merge pentru a ne închina? Domnul le spusese atunci să meargă în cetate şi să urmeze un om ducând un urcior cu apă, care va veni în întâmpinarea lor. Acest om poate într-adevăr reprezenta pentru noi Duhul Sfânt şi urciorul de apă, Cuvântul lui Dumnezeu. Trebuie să avem ca şi călăuze Duhul şi Cuvântul lui Dumnezeu. Petru şi Ioan trebuiau deci să-l urmeze pe om în casa unde intra şi să spună stăpânului casei: „Învăţătorul îţi zice: Unde este camera de oaspeţi, în care să mănânc paştele cu ucenicii Mei?” (v. 11). Domnul le spune apoi că li se va atăta o cameră mare aşternută, unde vor pregăti paştele (v. 12). Au mers deci şi au găsit totul după cum le spusese El; şi au mâncat paştele cu Domnul în acea camreă; tot acolo noua poruncă pentru Biserică, cina Domnului, a fost instituită ca urmare a mesei pascale.

Totul este aici plin de învăţătură pentru noi. Domnul Se alătură ucenicilor Săi şi a sărbătorit paştele într-o cameră de sus şi deoparte. La fel şi astăzi, locul unde Domnul Se întâlneşte cu ai Săi este un loc deoparte, deoparte de tot ce Îl întristează şi Îl dezonorează în creştinătate, cum arată 2. Timotei 2:21 . Era de asemenea o cameră de sus mare. La fel, Adunarea Dumnezeului Celui viu, în mijlocul căruia era prezent Domnul, trebuie să se adune într-o atmosferă cerească ca trup al lui Hristos, şi să facă aceasta cu o inimă largă care primeşte toate mădularele acestui trup dorind să vină ca atare în sinceritate, curăţie şi adevăr. Când creştinii se adună astfel în dependenţă simplă de Domnul, în jurul Lui care este centrul lor şi conducătorul lor, El Se va îngriji de tot ce este necesar pentru ca o mărturie să fie făcută în Numele Lui. Cel care este în mijlocul lor este Capul Adunării şi a dat daruri oamenilor pentru lucrarea de slujire – am examinat aceasta în detaliu în capitolul precedent despre daruri şi slujire. El Se prezintă adunării din Filadelfia ca Cel care are cheia lui David pentru a deschide şi a închide (Apocalipsa 3:7 ). El are de asemenea cheia comorii şi resurselor lui Dumnezeu, şi poate răspândi bogăţiile Lui abundente peste poporul Său care aşteaptă la El prin simpla credinţă.

Hristos are grijă

Domnul dă alor Săi daruri pentru slujire (Efeseni 4:11-16 ) şi acolo unde ei sunt dependenţi de Duhul Sfânt şi Îl lasă liber să lucreze, El va ridica, va stimula şi va folosi darurile care sunt în fiecare adunare locală pentru zidirea şi îngrijirea crednicioşilor şi pentru predicarea Evangheliei celor neconvertiţi. Nicio nevoie de a angaja un predicator. Pretutindeni unde credincioşii se adună în jurul Domnului, El a talanţi/talente şi a calificat pe unii pentru slujire. Se poate ca această slujire să fie exercitată în toată simplitatea şi cu slăbiciune, dar vine de la Domnul; şi cinci cuvinte spuse în Duhul preţuiesc mai mult decât zece mii într-o limbă necunoscută, sau rostite cu elocvenţa omenească şi nu prin Duhul (1. Corinteni 2:1-4 ; 14:19 ).

Darurile Duhului sunt diverse, şi fiecare credincios are unul de un fel sau altul, şi are un rol de ămplinit ca mădular al trupului lui Hristos. „Fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos” (Efeseni 4:7 ). Aceste daruri trebuie poate să fie deosebite, însufleţite şi dezvoltate prin folosire; dar ele sunt acolo şi sunt date pentru ajutorul şi binecuvântarea tuturor. Când credincioşii se adună numai în Numele Domnului, lăsând Duhului libertatea de a Se sluji de cine vrea El, fiecare credincios este făcut să simtă responsabilitatea lui de a-şi îndeplini rolul pentru menţinerea unei mărturii pentru Domnul; darurile şi capacităţile sunt astfel deosebite, făcute să se exercite şi dezvoltate. În loc de aceasta, când acelaşi om este desemnat pentru a se ocupa de întreaga responsabilitate a slujirii, nu există loc pentru această activitate şi pentru dezvoltare a tuturor darurilor care pot fi în adunare.

Calea trasată de Scriptură pentru poporul lui Dumnezeu este deci de a ne aduna în jurul Lui pur şi simplu ca creştini, în dependenţă de Duhul  Sfânt care Se foloseşte de darurile existente şi care ridică altele. El poate de asemenea trimite în vizită un slujitor al lui Dumnezeu dotat, alegând pe cine  vrea şi când vrea, pentru zidirea sfinţilor, pentru vestirea Evangheliei sau pentru orice ajutor spiritual care poate fi necesar.

Domnul Îşi hrăneşte şi Îşi iubeşte mult Aunarea şi, Cap şi Soţ, îngrijeşte de tot ce poate avea nevoie o adunare locală, dacă aşteptăm la El. Am fost martori de multe ori, şi mulţi au simţit această realitate. Aşa era printre adunările Noului Testament. Credincioşii se strângeau ca atare, zidindu-se unul pe celălalt şi primind pe orice slujitor al Domnului pe care El li-l trimitea. Citiţi cartea Faptelor şi vedeţi dacă nu era aşa.

Învăţătură reciprocă şi îndemn reciproc

Pavel scria adunării din Roma: „Sunt convins, fraţii mei, şi eu însumi cu privire la voi, că şi voi sunteţi plini de bunătate, umpluţi cu toată cunoştinţa, capabili să vă şi îndemnaţi unii pe alţii” (Romani 15:14 ). El dorea de asemenea să le facă parte de vreun dar de har spiritual.

Adunării din Colose îi scria: „Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi, în toată înţelepciunea, învăţându-vă şi îndemnându-vă unii pe alţii” (Coloseni 3:16 ). Ca fraţi în Hristos, erau capabili de aceasta, cum sunt şi astăzi fraţii în Domnul. Deşi se poate să nu fie un dar marcant într-o adunare mică, această slujbă simplă de învăţătură şi de îndemn reciproc, după cum Duhul lui Dumnezeu conduce şi califică, este întotdeauna posibilă pentru creştinii care se adună în toată simplitatea în jurul Domnului pentru a studia Cuvântul Lui.

Marea slăbiciune a Bisericii (apostolul îi avertizase pe coloseni) a fost de a nu se ţine „strâns de Capul, din care tot trupul, hrănit şi strâns unit prin încheieturi şi legături, creşte cu creşterea lui Dumnezeu” (Coloseni 2:19 ). Încheieturile şi legăturile nu sunt mădulare eminente ale trupului, ci ele slujesc şi unesc mădularele, şi astfel există creşterea trupului. Numai dacă se vor ţine strâns de Cap; îşi vor aţinti privirile asupra lui Hristos şi se vor sprijini pe El, vor fi zidiţi creştinii şi se vor aduna pentru binecuvântarea lor. Altminteri binecuvântarea va lipsi; ea va face apel la mijloace omeneşti, după cum ne dăm seama în jurul nostru astăzi.

O persoană nu are toate darurile

Este ceea ce face să reiasă Romani 12:5-8 : „Aşa şi noi, cei mulţi, suntem un singur trup în Hristos, şi fiecare, mădulare unii altora; dar având diferite daruri de har, după harul care ne-a fost dat: fie profeţie, să profeţim potrivit măsurii de credinţă; fie slujbă, să stăruim în slujire; fie cel care învaţă pe alţii, în învăţătură; fie cel care îndeamnă, în îndemnare; fie cel care împarte, în simplitate; cel care conduce, cu sârguinţă; cel care arată îndurare, cu bucurie”. Fiecare primeşte un dar diferit şi toate sunt necesare pentru zidirea credincioşilor şi pentru păstrarea mărturiei unei adunări. Fiecare să slujească după darul pe care l-a primit; acesta este gândul lui Dumnezeu cu privire la slujire în Biserică. Este ceea ce găsim şi sub pana lui Petru: „Fiecare, după cum a primit un dar, slujind cu el unii altora” (1. Petru 4:10 ).

Când corintenii se divizau aşezându-se în jurul diverşilor slujitori ai Domnului, alegând pe cel pe care îl preferau în timp ce Domnul li-i dăduse pe toţi acei fraţi dotaţi, fiecare cu un dar diferit, pentru binecuvântarea lor, Pavel le scria: „Toate sunt ale voastre: fie Pavel, fie Apolo, fie Chifa… toate sunt ale voastre” (1. Corinteni 3:21-22 ). Ar trebui astfel să apreciem slujba tuturor darurilor pe care ni le-a dat Domnul şi nu să alegem numai una pentru a fi „slujba” noastră, în afară de celelalte.

Conducători

Că sunt conducători în Biserică şi în strângerile locale, folosiţi de Dumnezeu pentru a binecuvânta şi a călăuzi poporul Său, Scriptura ne-o afirmă. Fapte 15:22 vorbeşte despre Iuda şi Sila ca „bărbaţi conducători între fraţi”; în Evrei 13:7 avem îndemnul: „Amintiţi-vă de conducătorii voştri”. Să remarcăm totuşi că aceste pasaje folosesc pluralul şi nu menţionează fraţi desemnaţi oficial drept conducători, ci oameni de care Duhul Sfânt Se foloseşte ca atare. Numai Duhul Sfânt trebuie să fie conducătorul şi trebuie să fie lăsat liber să folosească pe cine vrea.

Deosebire de făcut între strângeri

Vrem să vorbim despre diferenşa care există între strângerile adunării ca atare (închinare şi cina Domnului, rugăciune, sau orice alt scop în vederea căruia se poate strânge adunarea) şi strângerile în cursul cărora slujitorii lui Hristos îşi exercită slujirea sub propria lor responsabilitate (evanghelizare, şcoală duminicală, întâlniri speciale în care fraţii iau cuvântul pentru a învăţa şi a-i zidi pe credincioşi). Acestea din urmă, convocate sau ţinute de persoane cărora Domnul le-a pus pe inimă această slujbă şi care i-a înzestrat pentru aceasta, au un caracter diferit de strângerile adunării şi cad în răspunderea celor care se ocupă de ele. Ele pot fi ţinute de o singură persoană sau de mai  multe lucrând împreună, în timp ce la strângerile pentru închinare, rugăciune şi studierea Cuvântului, sau la strângerile obişnuite pentru slujire, orice frate de care Duhul vrea să Se folosească poate lua parte.

Toţi cei care fac parte din poporul lui Dumnezeu sunt preoţi şi pot să se apropie de sanctuar pentru închinare şi rugăciune; prin urmare, orice frate (femeila sunt îndemnate să tacă în adunare conform 1. Corinteni 14:34 ) poate să-L laude pe Domnul cu voce tare şi să-i conducă astfel pe credincioşi în adorare şi rugăciune. Pavel scrie că cei credincioşi sunt „o preoţie sfântă” ca să aducă „jertfe spirituale bine primite lui Dumnezeu prin Isus Hristos” şi de asemenea o „preoţie împărătească” (1. Petru 2: 5,9 ).

Sperăm că aceste rânduri îi vor putea ajuta pe cititorii noştri să înţeleagă mai clar gândul lui Dumnezeu cu privire la slujirea în Biserică. Cineva va întreba poate: „Este aşa ceva practic? Va funcţiona?” Răspundem: „Cu siguranţă. Aceasta a funcţionat în adunările din Noul Testament şi funcţionează şi astăzi şi aduce binecuvântarea în numeroase adunări de pe întreg pământul, acolo unde aceste principii ale Scripturii sunt respectate”.

Strângeri pentru slujirea Cuvântului

 R. K. Campbell

Aici, Cuvântul lui Dumnezeu ne dă indicaţii cum trebuie să se desfăşoare strângerile laolaltă, pentru ca Duhul Sfânt să aibă libertatea să lucreze cum vrea El. Cu siguranţă, toţi vor fi de acord că El trebuie să aibă această libertate, dar este o deosebire mare în a fi de acord cu un adevăr şi a-l pune în practică. Atunci se ridică întrebarea: Cum se poate deosebi călăuzirea prin Duhul Sfânt de călăuzirea prin propria voie?

În primul rând trebuie să ne încredem în Domnul! Trebuie să acţionăm cumpătat şi calculat, cu încrederea deplină că, dacă Îl aşteptăm în dependenţă, El ne va conduce. Învăţăm aceasta din practică. Călăuzirea prin Duhul Sfânt poate fi descrisă în felul următor: Ca urmare a ceea ce El a exprimat prin alţii, lucrează în inimile noastre simţăminte de mulţumire, laudă şi adorare, pe care le putem exprima în rugăciune ca şi gură a Adunării; sau ne aminteşte de o cântare sau de un fragment din Cuvântul lui Dumnezeu în legătură cu succesiunea de idei care a fost deja prezentată, încât avem libertatea să propunem acea cântare sau să citim cu glas tare acele versete. Desigur, El ne poate folosi deplin numai dacă cunoaştem într-adevăr Cuvântul lui Dumnezeu şi cântările din cartea de cântări.

Există pericolul ca fratele, care propune prima cântare sau rosteşte prima rugăciune, să continue să citească un cuvânt, pentru că ar putea considera propriile sale gânduri ca fiind călăuzirea Duhului Sfânt, sau să armonizeze conştient cântarea, rugăciunea şi textul din Biblie, încât să formeze o unitate, dar aceasta este unitatea sa proprie, şi nu unitatea produsă de Duhul Sfânt.

Din cauza eşecului omenesc, prima cântare sau rugăciunea nu dă întotdeauna linia gândurilor pe care o avea prevăzută Duhul Sfânt pentru acea strângere laolaltă specială. Pe de altă parte, un frate care aduce cu totul alte gânduri, trebuie să fie foarte sigur că Duhul Sfânt vrea aşa.

Dacă ne-am pune cu toţii sub călăuzirea Duhului Sfânt, câtă mulţumire şi laudă s-ar ridica din inimile tuturor celor prezenţi! Atunci am aştepta cu teamă ceea ce El doreşte să propună. Dacă se realizează ceea ce doreşte El, Numele lui Dumnezeu este proslăvit, iar noi suntem binecuvântaţi.

H. L. Heijkoop(din revista „Cercetaţi Scripturile”)

Dacă ne ocupăm cu cealaltă parte a frângerii pâinii, Cina Domnului, importanţa acestui subiect rezultă din osteneala apostolului de a corecta comportarea greşită a credincioşilor din Corint. Apostolul nu intenţionează să redacteze un studiu cu privire la frângerea pâinii. Inspirat de Duhul Sfânt, apostolul foloseşte comportarea greşită a corintenilor ca prilej să le arate cât de incompatibilă era aceasta cu ceea ce ei exprimau duminică de duminică la frângerea pâinii. Participarea lor la masa demonilor i-a prilejuit să vorbească în 1 Corinteni capitolul 10 despre Masa Domnului. Iar în capitolul 11, duhul de partidă care era între corinteni şi neorânduiala cu privire la frângerea pâinii, care rezulta din aceasta, l-au făcut să vorbească despre Cina Domnului.

„Vă dau aceste învăţături, dar nu vă laud, pentru că vă adunaţi laolaltă nu pentru mai bine, ci pentru mai rău. Mai întâi, aud că atunci când vă strângeţi ca adunare, între voi sunt dezbinări; şi în parte o cred. Căci trebuie să fie şi partide între voi, ca să se arate cei aprobaţi printre voi“ (1. Corinteni 11:17-19 ).

Dacă apostolul putea să-i laude cu privire la ceva, atunci el nu pregeta să facă aceasta. Cât de asemănător era el în această privinţă cu Învăţătorul său! El a lăudat, în versetul 2, pe credincioşii din Corint, pentru că au ţinut cu credincioşie învăţăturile apostolului inspirate de Duhul lui Dumnezeu. Însă când este vorba de strângerile lor laolaltă ca adunare, şi mai ales de strângerile pentru Cina Domnului, el nu putea să-I laude, căci nu se strângeau pentru mai bine, ci pentru mai rău. Ce înseamnă aceasta, vom vedea îndată.

Chiar de la începutul scrisorii sale (capitolul 1:11), el a spus despre certurile care erau între ei, despre care a luat cunoştinţă prin ai Cloei. Acum el vorbeşte despre dezbinările dintre ei, despre care a auzit şi pe care le crede în parte, că sunt adevărate. El cunoştea starea lor firească şi de aceea nu s-a mirat când a auzit despre aceste stări triste între ei. Ce trist şi umilitor este şi cât de des este dezonorat Domnul Isus când cei credincioşi se comportă împotriva adevărului privitor la singurul Trup, când între copiii lui Dumnezeu se găsesc dezbinări! Acestea sunt rezultatele ale unei stări fireşti.

Cuvântul grecesc pentru „dezbinare“ (schisma = ruptură, despărţitură) înseamnă o neînţelegere între credincioşi, o împărţire în interiorul Adunării, dar nu încă o ruptură vizibilă. Cât de des ne-am temut noi de neînţelegeri între copiii lui Dumnezeu! La corinteni, unii ziceau că sunt ai lui Pavel, alţii preferau pe Petru, alţii au făcut chiar din Hristos capul partidei lor. La noi s-ar putea ca aceste grupări să se arate în alte forme, însă totdeauna ele sunt periculoase, sunt totdeauna condamnabile şi conduc, dacă nu sunt judecate, la un necaz mai mare, pe care apostolul îl descrie cu cuvântul partide. „Partidă“ este redarea cuvântului grecesc hairesis, care înseamnă „şcoală“, „părerea şcolii“, „părerea învăţătorului“ şi în Galateni 5:20 este tradus cu „sectă“. Nu înseamnă numai o oarecare formă de încăpăţânare, ci o grupă sau o partidă între credincioşi, care se desparte de ceilalţi ca să urmeze cu precădere propriile ei gânduri şi păreri. „Sectele“ sunt consecinţele triste ale „dezbinărilor“, ele aparţin „faptelor cărnii“ din Galateni 5 . Tit este atenţionat ca după întâia şi a doua mustrare să se depărteze de oamenii sectari, „căci ştim că un astfel de om s-a abătut şi păcătuieşte“ (Tit 3:10-11 ).

Prin „sectă“, nu trebuie să înţelegem învăţătură greşită, aşa cum înţelegem cuvântul actual „erezie“. Poate fi chiar un gând bun pentru alcătuirea unei secte, şi anume când se ţine cu tărie numai la o parte a adevărului şi se trece cu vederea că este şi o altă parte care trebuie să fie luată în considerare. Accentuarea exagerată a unui anumit adevăr, cu ignorarea celorlalte adevăruri ale Cuvântului lui Dumnezeu, cât de des a condus la împărţirea în secte şi în cele din urmă la rătăcire! Când o colectivitate nu se mai grupează în jurul Domnului Isus, ci în jurul unui adevăr privilegiat al Cuvântului lui Dumnezeu, oricât de preţios şi important ar putea fi acesta, a devenit deja o sectă şi atunci se vor pierde nu numai celelalte adevăruri ale Cuvântului lui Dumnezeu, ci şi acel adevăr, care, cu preţul celorlalte, a ocupat o poziţie privilegiată. Mai devreme sau mai târziu se va strecura rătăcirea acolo unde s-a închis uşa pentru adevăr ca întreg.

O! Să fim atenţi la „vulpile mici care strică viile“, la „uriaşii“ fini dintre noi, la grupările în învăţătură, în umblare, în lucrarea Domnului; să fim atenţi la împărţirea în secte! Dumnezeu este cu totul împotrivă.

Cine conduce pe altul la o sectă, „păcătuieşte“ şi este „greşit“. Aceasta nu stă nicidecum în opoziţie cu remarca pe care apostolul o face: „Căci trebuie să fie şi partide între voi, ca prin aceasta să se arate cei aprobaţi printre voi“.

De ce trebuie să fie partide? Vrea Dumnezeu să apară secte şi dezbinări? Nicidecum! Sunt cu totul altceva decât ce vrea Dumnezeu. „Căci Eu urăsc despărţirea“ (Maleahi 2:16 ), arată un principiu care este mult mai mult decât aplicarea la despărţirea în căsătorie.

Mă văd îndemnat să fac această remarcă, datorită iscusinţei unor interpretatori de a denatura, care afirmă totuşi că textul biblic sprijină feluritele partide şi despărţiri, pentru că ele ar fi de folos credincioşilor şi ar face cunoscut diversitatea lui Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă nicidecum a trece cu vederea lucurile! Nu, Dumnezeu în principiu nu le vrea, însă în anumite împrejurări ele trebuie să fie: dacă starea duhovnicească a credincioşilor este aşa de joasă că între ei sunt invidie şi ceartă, încât apostolul trebuie să spună: „Căci voi sunteţi tot carnali“ (capitolul 3:2-3), atunci partidele sunt consecinţe care duc la constrângere, atunci ele sunt necesităţi morale. Căci Domnul poate folosi atunci asemenea aspecte umilitoare spre binele credincioşilor şi spre slava Sa, prin aceea că El descoperă pe cei aprobaţi, adică aceia care nu se fac una cu aceste partide şi cu răul care a pricinuit aceste partide. O cină proprie corintenii se adunau împreună „spre mai rău“, strângerea lor pentru frângerea pâinii nu conducea spre cele bune, la glorificarea lui Dumnezeu, ci la descoperirea dezbinărilor prezente. Prilejul exterior pentru aceasta era faptul că acolo credincioşii luau Cina Domnului ca o cină obişnuită sau ca o aşa numită cină de dragoste (greceşte agape = dragoste). Aceasta nu era principial, fals în sine, Însuşi Domnul Isus a instituit Cina în timpul unei alte cine, aceea de Paşti. Se pare că şi primii creştini din Ierusalim aveau aceeaşi practică.

La început ei au fost foarte pătrunşi de cunoştinţa fericită că aparţin unei familii, care constituia familia lui Dumnezeu – ah, dacă şi noi astăzi am fi mai conştienţi de aceasta! – şi aceasta se vedea şi în viaţa lor socială, că ei nu găseau nici o greutate ca să ia Cina ca o masă obişnuită. Aşa citim: „Toţi împreună erau nelipsiţi de la templu în fiecare zi; şi frângând pâinea acasă, îşi luau hrana cu bucurie şi curăţie (sau simplitate) de inimă“ (Faptele Apostolilor 2:46 ).

Aceasta au avut-o înainte şi credincioşii din Corint, când au legat Cina Domnului cu o masă obişnuită, ca astfel să adâncească dragostea unul faţă de altul. Însă cu toate că pentru aceasta ei se strângeau într-un loc, s-a răspândit printre ei un abuz cu privire la Cina Domnului, pentru care apostolul era nevoit acum să-I mustre:

„Când vă adunaţi, deci, în acelaşi loc, nu puteţi să mâncaţi Cina Domnului, fiindcă atunci când mâncaţi, fiecare ia cina adusă de el, înaintea altuia; aşa că unul este flămând,  iar altul este beat. Ce? N-aveţi case ca să mâncaţi şi să beţi acolo? Sau dispreţuiţi Biserica lui Dumnezeu şi daţi de ruşine pe cei care n-au? Ce să vă zic? Să vă laud? În privinţa aceasta nu vă laud“ (1. Corinteni 11:20-22 ).

Ce uşor poate aluneca în rău ceea ce este bun, când lipseşte vegherea! Ceea ce trebuia să fie o expresie a dragostei dumnezeieşti între ei, s-a degradat într-o manifestare a diferenţelor sociale! Cei bogaţi dintre ei, care probabil veneau pentru mâncare, mâncau singuri şi făceau să se ruşineze cei ce nu aveau nimic. Desigur, şi obiceiurile aveau un rol în aceasta. Erau ei obişnuiţi în sărbătorile lor idoleşti de odinioară să se imbete? În mod normal, aceasta putea să fie aşa.

Pe neobservate ei au căzut iarăşi în aceste obiceiuri vechi – un aspect care ni se poate întâmpla şi nouă – şi la mâncarea Cinei erau beţi, nu prin ceea ce beau din paharul acela, ci din vinul mesei obişnuite, care avea loc împreună cu Cina Domnului. Nu, aceasta nu mai era mâncarea Cinei Domnului! Era o umilire a săracilor dintre ei, o dispreţuire a Adunării lui Dumnezeu.

Ca primă consecinţă a acestui fapt, apostolul scrie că, începând de acum încolo, Cina Domnului nu mai trebuia luată în legătură cu o altă masă sau sărbătoare: „Nu aveţi voi case, unde să mâncaţi şi să beţi?“ Dacă erau flămânzi, trebuia să mănânce acasă şi acolo să-şi potolească foamea (versetul 34), şi nu trebuia să coboare Cina Domnului pe treapta de jos a sărbătorilor omeneşti.

Probabil că acum unul sau altul dintre cititorii mei constată uşurat că astăzi nouă nu ni se poate întâmpla aşa ceva; şi este adevărat că noi nu mai avem acest pericol, de a amesteca Cina Domnului cu alte mese. Însă nu este pericolul permanent de a face din Cina Domnului „propria masă“, prin aceea că noi facem din aceasta ceea ce ne place? Nu este frapant că apostolul aşază Cina Domnului în contrast cu propria masă? De am fi mai atenţi că este masa Domnului, aşa cum ne amintim dintr-un capitol anterior! Nu a dispreţuit creştinătatea o parte din drepturile Domnului şi a schimbat Cina Sa prin prescripţii şi înflorituri omeneşti, că abia se mai poate recunoaşte? S-a ajuns ca omul să fie domnul Cinei! Cel puţin aşa îşi revendică el deseori dreptul. Nu, aceasta nu este mâncarea Cinei Domnului!

Este mâncarea Cinei Domnului, când se ia spre iertarea păcatelor? Când iau parte la aceasta oameni păcătoşi, nenăscuţi din nou? Când se face din aceasta o liturghie, un sacrament, o sărbătoare muzicală, o întâlnire ecumenică şi altceva asemănător? Desigur, pot lua parte oameni evlavioşi, temători de Dumnezeu, care caută să facă aceasta în amintirea Mântuitorului lor, însă aceasta nu este Cina Domnului. Nu este deloc o problemă pur personală. Este răspândit în protestantism gândul că Cina Domnului este o problemă pur personală, pentru că este scris: „Fiecare să se cerceteze pe sine însuşi şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar“ (citeşte în 1. Corinteni 11:28 ). Fără îndoială, gândul părtăşiei este legat mai mult de Masa Domnului, iar Cina Domnului este mai mult înfăţişarea responsabilităţii personale. Cu toate acestea, participarea la Cina Domnului nu este numai o problemă pur personală, căci eu nu mănânc singur. Aceasta o lămureşte clar apostolul Pavel, prin aceea că arată o a doua rătăcire căreia corintenii îi erau expuşi: „Fiecare“, spune el, „când mănâncă ia înainte propria sa cină“. „Fiecare“ înseamnă că ei făceau din Cina Domnului o problemă strict personală; ei uitau că mădularele sunt legate unele cu altele. Comportarea lor practică, lipsită de dragoste, dădea la iveală acest lucru. Să învăţăm din aceasta: când luăm parte la Cina Domnului şi o facem fără a avea în inimă gândul că suntem un trup în Hristos, atunci nu suntem pe linia Cuvântului lui Dumnezeu, nu suntem pe linia Domnului. Nu se poate ca fiecare să mănânce pentru sine Cina Domnului, despărţit de ceilalţi, care aparţin de asemenea Trupului lui Hristos. Dacă o facem totuşi, atunci aceasta nu este mâncarea Cinei Domnului. Vom auzi totodată cuvintele apostolului, pe care el le foloseşte în versetul 26: „Căci ori de câte ori tu mănânci din pâinea aceasta …, tu vesteşti moartea Domnului“? Nu, el ne aminteşte cuvintele Domnului, pe care El le-a folosit la instituirea Cinei Sale şi pe care le-a rostit înaintea lor de mai multe ori: „Să faceţi (voi) aceasta în amintirea Mea“. „Ori de câte ori beţi (voi), să faceţi (voi) spre amintirea Mea“ (versetele 24 şi 25). Şi apoi apostolul adaugă adevărul cel nou în versetul 26: „Căci ori de câte ori mâncaţi (voi) această pâine şi beţi din pahar, vestiţi (voi) moartea Domnului“. Este o comportare comună a Adunării. Eu nu pot lua parte la aceasta în chip izolat, nu mă pot dezice de responsabilitatea pe care o aduce cu sine părtăşia.

Primit de la Domnul

În adunările locale din Corint domnea dezordinea. Cum o întâmpină apostolul? Prin aceea că renunţă la prescripţiile severe? Sau spunând: „faceţi aceasta numai o dată pe an“? Ah, el face ceva mult mai frumos: se referă la origine, la ceea ce el a primit de la Domnul. Aceasta este modalitatea lui Dumnezeu – să arate ceea ce era la început. Devierea noastră de la ordinea lui Dumnezeu se va recunoaşte mai bine când ne vom compara cu începutul. Aceasta ar putea fi dureros şi umilitor pentru noi, dar este singurul drum spre reabilitare, fie că este vorba de drumul nostru personal sau de drumul nostru comun al credinţei. „Căci am primit de la Domnul ce v-am şi dat, că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine şi după ce a mulţumit, a frânt-o şi a zis: »Acesta este trupul Meu, dat pentru voi; să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea « “ (versetele 23 şi 24).

Nu cu privire la botezul creştin a primit apostolul descoperire; căci botezul este un aspect al împărăţiei, şi el nu a fost trimis să boteze (1. Corinteni 1:17 ), ci ca slujitor al Adunării (Coloseni 1:24 ). Însă cu privire la instituirea Cinei Domnului, el a primit din partea Domnului slăvit o descoperire deosebită. Aşa de important era pentru Domnul Isus acest lucru, încât El nu l-a lăsat să fie învăţat prin alţi apostoli.

Însă ceea ce a primit de la Domnul, apostolul le-a redat cu exactitate. De aceea ei ştiau. Ei nu puteau spune: „Aceasta o auzim pentru prima dată“. Şi ce s-a văzut din cuvintele sale inspirate de Dumnezeu? Că descoperirea care i-a fost făcută era în concordanţă deplină cu relatările evangheliştilor cu privire la instituirea Cinei Domnului. Cum putea să fie altfel, când atât unul cât şi celălalt vorbeau de la Dumnezeu! Pentru aceasta ei nu au avut nevoie de nici o conferinţă, nici de o punere de acord între ei. Cât de minunat este Cuvântul lui Dumnezeu! Şi apostolul Pavel aminteşte exact aceeaşi succesiune ca şi evangheliştii, ca prilej de aducere aminte. Ca şi ei, el spune: El a luat pâine – El a mulţumit- El a frânt-o.

Aşa a primit el însuşi de la Domnul, aşa le-a comunicat şi lor. În mod remarcabil, nici măcar cel mai neînsemnat lucru apostolul nu-l schimbă faţă de ordinea instituită iniţial de Domnul; el nu adaugă nimic la aceasta şi nu lasă nimic la o parte! Faptul că Pavel vrea să corecteze comportarea greşită a corintenilor în practicarea Cinei Domnului, aceasta merită să reţină întreaga noastră atenţie. Nu trebuie şi noi să rămânem, simplu, la această succesiune şi la ordinea pe care Domnul Isus a aşezat-o la început şi pe care El, Cel slăvit, a confirmat-o prin apostolul Său? În mod sigur, acesta este lucrul cel mai bun pe care-l putem face în această privinţă. Orice ordine stabilită de oameni este numai dezordine în ochii lui Dumnezeu. Apostolul a primit de la Domnul descoperirea cu privire la Cina Domnului. În capitolul anterior am arătat deja cât de des se întâlneşte titlul Domn în această scurtă secţiune. Este vorba de responsabilitatea noastră personală la mâncarea Cinei Domnului. În capitolul 10 al scrisorii noastre, în legătură cu Masa Domnului stăteau în prim plan mai mult relaţiile noastre exterioare; în capitolul 11, în legătură cu Cina Domnului este redat modul în care mâncăm din aceasta, gândul principal al învăţăturii apostolului.

În context, cuvintele „luaţi, mâncaţi“ şi „beţi toţi din el“ sunt date la o parte în relatarea apostolului. Privirea nu este îndreptată spre privilegiu, ci spre responsabilitate, ceea ce înseamnă că aici era misiunea divină, clară, a apostolului. De aceea el spune simplu: „Acesta este trupul Meu care se dă pentru voi“ şi astfel îndreaptă atenţia lor şi a noastră asupra a ceea ce simbolizează pâinea. Tot aşa şi pentru pahar. Nu trebuiau corintenii când au citit aceste cuvinte, să se umple de un sentiment de adâncă ruşinare? Cât se potrivea comportarea lor nedemnă în timpul Cinei, cu înţelesul acestui simbol solemn?

Vestirea morţii Domnului

S-au gândit ei vreodată că atunci când mâncau din pâine şi când beau din pahar, vesteau moartea Domnului? „Pentru că, de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până va veni El“ (versetul 26). Moartea Domnului – ce expresie copleşitoare, serioasă! Domnul Isus, Căruia I se cuvine cea mai mare cinste, a murit pentru ei! Este posibil să nu rămâi impresionat în faţa semnelor morţii Sale sau să te atingi de ele cu mâinile murdare? Ce I-a pricinuit moartea? Păcatele lor. Atunci ei nu puteau şi nu trebuiau să aducă păcatele nejudecate în prezenţa morţii Sale, moarte pe care o considerau mijlocul prin care păcatele lor au fost luate de la ei. Moartea Sa era expresia şi dovada cea mai puternică a sfinţeniei lui Dumnezeu. Însă nenorocitul „eu“ este ultimul care trebuie să fie exprimat la Cina Domnului!

Toate acestea sunt astăzi pentru noi de o deosebită importanţă. Desigur, faptul de a ne îmbăta la Cina Domnului, nu este pericolul care ne ameninţă. Însă cât de uşor putem aduce păcate nejudecate în prezenţa Aceluia a Cărui moarte o vestim! Cât de uşor putem lua Cina Domnului într-un mod şi într-o stare personală care nu corespunde sfinţeniei lui Dumnezeu! Cum putem noi scăpa de acest pericol? Realizând prin credinţă că Acela, a Cărui moarte este înaintea inimilor noastre, este în mijlocul nostru ca Cel înviat şi Cel viu.

Conştienţa că El este de faţă va regla totul, chiar şi comportarea noastră personală, despre care este vorba în această secţiune. Deseori s-a pus întrebarea, înaintea cui vestim noi moartea Domnului. Eu cred: înaintea lui Dumnezeu şi a îngerilor Săi, înaintea lumii, înaintea întregului univers. Învăţăm din Efeseni 3:10 că, astăzi, domniilor şi stăpânirilor din locurile cereşti le este făcut cunoscut prin Adunare înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu. Şi din 1. Petru 1:12 ştim că îngerii doresc să privească aceste lucruri. Este un gând serios, dar şi înălţător, că suntem chemaţi de Dumnezeu ca, în această lume care a lepădat şi leapădă pe Hristos, să vestim moartea Fiului Său.

Prin ce vestim noi moartea Domnului? Nu prin cântare, nu prin citirea Cuvântului lui Dumnezeu, nu prin rugăciune – toate acestea pot avea loc fără ca de acestea să fie legată vestirea morţii Domnului – ci prin mâncarea pâinii şi prin faptul că bem din pahar. Această remarcă este importantă mai ales pentru cei credincioşi care sunt într-adevăr prezenţi la frângerea pâinii, dar care nu iau parte la ea.

Mă gândesc, de exemplu, la copiii părinţilor credincioşi. Ei cresc în acest cerc al binecuvântărilor, merg împreună cu părinţii la strângeri, îi întreabă pe aceştia cu privire la înţelesul a ceea ce fac, aşa cum găsim în Vechiul Testament în legătură cu sărbătoarea Paştilor: „Şi când fiii voştri vă vor întreba: »Ce înseamnă obiceiul acesta?«, să răspundeţi: »Este jertfa de Paşti pentru Domnul, care a trecut pe lângă casele fiilor lui Israel în Egipt, când a lovit Egiptul şi a scăpat casele noastre«“ (Exod 12:26-27 ). Într-o zi însă, copiii, prin harul lui Dumnezeu, vor deveni ei înşişi copii ai lui Dumnezeu şi vor asista la strângerile pentru frângerea pâinii într-un duh cu totul nou. Chiar dacă nu iau parte la frângerea pâinii, ei vor fi preocupaţi să ia parte în duh la adorarea pe care o aduce Adunarea. Ei sunt deja adoratori şi cântă din inimă cântările de adorare, ei spun din inimă „Amin“ la rugăciuni. Însă nu vestesc încă moartea Domnului. Aceasta are loc abia prin participarea la frângerea pâinii.

De ar pune la inimă toţi acei dragi prieteni credincioşi, care nu consideră aşa de necesară participarea la frângerea pâinii! Ei nesocotesc nu numai ultimul testament al Domnului, care a spus: „Să faceţi aceasta spre amintirea Mea“, ci pierd şi un privilegiu, acela de a vesti moartea Domnului.

Să vesteşti moartea Domnului nu înseamnă că strângerea laolaltă pentru frângerea pâinii este o adunare deschisă pentru oricine. Eu cred că frângerea pâinii nu trebuie să fie o scenă pentru cei necredincioşi şi de aceea nu este potrivită pentru a invita necredincioşi. Dacă cineva se interesează din inimă de acest lucru, cine să-l refuze de a fi prezent? Chibzuinţa şi luciditatea sunt necesare şi în acest aspect.

Cu privire la cel care este sub disciplină, adică cel care a fost exclus de la părtăşia la Masa Domnului, fără îndoială că el nu mai are dreptul să fie prezent la întrunirile pentru frângerea pâinii. El a fost „dat afară“, acum este „afară“, iar „cât despre cei de afară, îi judecă Dumnezeu“ (1. Corinteni 5:13 ). Dacă ei vor să revină la situaţia iniţială fără să caute contacte cu fraţii şi surorile, ca în felul acesta să anticipeze rezultatul reabilitării lor publice, ei trebuie să vină la vestirea Cuvântului. Singurul lucru pe care pot să-l facă este supunerea faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Însă participarea lor la întrunirile pentru frângerea pâinii şi pentru rugăciune nu sunt de dorit. Eu nu spun: „sunt interzise“, căci nu putem să interzicem sau să împiedicăm venirea lor, decât în cazurile rare, de deranjare publică. Noi frângem pâinea până când vine Domnul. Nu este corect să spunem: „noi vestim revenirea Sa“, aşa cum vestim moartea Sa, dar facem aceasta până când va veni El. Ce gânduri fericite! La Cină noi privim înapoi la ceea ce s-a petrecut la crucea de pe Golgota, ne amintim de moartea Domnului, pe care El a suferit-o pentru slăvirea lui Dumnezeu şi pentru mântuirea noastră. Şi totuşi noi nu putem să mâncăm din pâine şi să bem din pahar fără să ne amintim totodată că El va reveni. De fiecare dată poate frângem pâinea pentru ultima oară. Astfel noi privim înapoi şi privim şi înainte. El va veni curând ca să ne ia din această lume la Sine, în slava Sa, unde Îl vom vedea „ca Miel înjunghiat“ – pe El, care pentru veşnicie va fi punctul central al adorării celor răscumpăraţi.

O, Miel al lui Dumnezeu!

În curând sus Te va lăuda, în mii de feluri,

ceata veselă de sfinţi ai Tăi, uniţi cu Tine pentru totdeauna,

Nici unul nu lipseşte, Tu îi chemi pe toţi,

ei cântă tare, cu sunete de bucurie:

Onoare Mielului, care ne-a salvat!

A mânca şi a bea în chip nevrednic

Versetul 27 a fost deseori greşit înţeles, ca şi cum la frângerea pâinii ar fi vorba de o vrednicie deosebită. Dar să ascultăm ce spune realmente acest verset: „De aceea, oricine mănâncă pâinea sau bea paharul Domnului în chip nevrednic va fi vinovat cu privire la trupul şi la Sângele Domnului“.

Să participi la frângerea pâinii în chip vrednic este esenţial pentru orice adevărat copil al lui Dumnezeu. Sângele lui Hristos l-a făcut vrednic. În mod natural, am fost cu totul altceva decât demni de prezenţa lui Dumnezeu. „Dar aţi fost spălaţi, dar aţi fost sfinţiţi, dar aţi fost îndreptăţiţi în Numele Domnului Isus Hristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru“ (citeşte în 1. Corinteni 6:11 ).

Însă pericolul constă în a face aceasta intr-un mod nedemn, sugerat de adjectivul „nevrednic“. Corintenii nu erau căzuţi aşa de adânc, încât să permită celor necredincioşi sau chiar vrăjmaşilor să ia parte la Masa Domnului. Din nefericire, aceasta se face astăzi în multe părţi ale creştinismului şi aceasta este împotriva gândurilor lui Dumnezeu. Însă ei luau Cina Domnului într-un mod cu totul nedemn de Domnul, au făcut din ea un ospăţ, aşa că apostolul a trebuit să le spună că aceasta nu mai este nicidecum mâncarea Cinei Domnului. Chiar şi când ne strângem pe temelia Scripturii, putem să mâncăm şi să bem în chip nevrednic, când noi oferim eului un loc, când noi permitem propriei noastre voinţe să se amestece în lucrurile sfinte ale lui Dumnezeu şi să preia conducerea. Dacă, de exemplu, voi spune: „când fratele acesta va cere o cântare, atunci nu voi cânta cu el“ sau: „când fratele acela va rosti o rugăciune, nu voi spune »Amin« la aceasta“, atunci cu o asemenea conştiinţă, nu voi mânca şi nu voi bea eu în chip nevrednic? Când cineva, în mod arbitrar, exercită influenţa asupra strângerii laolaltă, fără să aştepte indicaţia Domnului, când cineva pune în faţă ceva de la sine, care izvorăşte din firea sa, nu este atunci „foc străin“, de la el ( 10 )?

Sunt multe forme de a mânca şi a bea în mod nevrednic. Când luăm parte la aceasta fără un exerciţiu lăuntric al sufletului, dacă rămânem indiferenţi la toate sau ne preocupăm cu alte lucruri, dacă mâncăm Cina Domnului ca pe o masă obişnuită – nu ar trebui atunci să se spună că suntem „vinovaţi de trupul şi sângele Domnului“? De ce vinovaţi de trupul şi sângele Domnului? Pentru că simbolurile tocmai despre acestea vorbesc! Şi când mâncăm şi bem din acestea în chip indiferent, aducem dezonorare nu numai pâinii şi paharului, ci şi trupului şi sângelui lui Hristos, a căror expresie sunt. Cât de serios este să nu deosebeşti în acest fel trupul! Noi mâncăm şi bem propria judecată (versetul 29).

Judecata de sine, nu pentru a sta deoparte

Ce trebuie deci să facem noi, dacă lucrurile sunt aşa de serioase? Este cel mai bine să rămâi deoparte, ca şi David odinioară, care din cauza pedepsirii lui Uza de către Domnul, nu a vrut să primească chivotul Domnului în casa sa (2. Samuel 6:9-10 )? Acesta este un gând uşor de înţeles, dar este un gând omenesc, care nu a fost dictat de harul lui Dumnezeu. Astăzi domneşte harul, în dreptate, însă el domneşte, domneşte dând viaţă veşnică prin Isus Hristos, Domnul nostru (Romani 5:21 ). De aceea, drumul lui Dumnezeu, cu privire la problema care ne preocupă este acesta: „Fiecare să se cerceteze pe sine însuşi, şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar“ (versetul 28).

Dumnezeu doreşte ca noi să revizuim permanent căile noastre, motivaţiile noastre, starea inimii noastre, şi toate acestea în lumina Sa. Imperativul să se cerceteze! în greacă este la prezent şi aceasta înseamnă: cercetează permanent, continuă să faci aceasta mereu! Nu este deci o privire fugară, o singură dată, sîmbătă seara, a evenimentelor din săptămâna trecută, ci o judecare de sine permanentă în prezenţa Sa. Am spus deja: verificarea de sine nu înseamnă numai o judecare a căilor noastre, a ceea ce noi am spus şi am făcut, ci şi a motivaţiilor noastre lăuntrice pentru ceea ce facem şi ceea ce nu facem şi a înclinaţiilor şi gândurilor noastre. Cât de multe motive vom avea să ne ruşinăm înaintea Lui şi să ne plecăm, dacă vom lăsa lumina Cuvântului Său să cadă asupra noastră! Să o facem, preaiubiţilor!

Harul lui Dumnezeu, care ne-a iertat toate păcatele în Hristos Isus, ne permite şi ne dă curaj să fim în chip desăvârşit deschişi înaintea Lui şi să-I spunem şi să mărturisim tot, ceea ce constatăm că nu este bun la noi. Această permanentă judecată de sine, din timpul vieţii noastre zilnice, este temelia adevăratei bucurii. Să observăm că sfinţenia practică este totdeauna înaintea bucuriei.

Pe de altă parte, dacă suntem neglijenţi în judecata de sine, aceasta este premisa sigură pentru o viaţă lipsită de fericire şi pentru alunecări în păcat, datorită intervenţiei lui Dumnezeu pentru disciplinare. Eu sunt convins că starea duhovnicească scăzută a poporului lui Dumnezeu de astăzi îşi are cauza cea mai adâncă în aceea că nu ne verificăm realmente şi permanent şi nu ne condamnăm când este necesar. Mântuirea şi aducerea pe drumul cel drept vor fi partea noastră numai prin judecata de sine.

Spuneţi, iubiţi fraţi şi surori, am întrebat noi vreodată pe Domnul şi Mântuitorul nostru dacă este de acord cu îmbrăcămintea noastră, cu organizarea timpului nostru liber, cu obiceiurile noastre, cu cumpărăturile noastre, cu călătoria noastră de concediu, cu felul vieţii noastre de familie şi cu preocupările noastre duhovniceşti? Sau acestea şi alte domenii asemănătoare au fost scoase din paranteza existenţei noastre de creştini? L-am întrebat vreodată dacă Îi este plăcută vorbirea gurii noastre şi simţămintele inimii noastre (Psalm 19:4)? Ne-am verificat vreodată în lumina Domnului, dacă suntem umpluţi sau stăpâniţi de aroganţă, de înfumurare, de încredere în sine, de existenţă pretenţioasă, de dragoste faţă de lume, de nemulţumire, de dorinţă de stăpânire sau chiar de lăcomie? Şi cum stăm cu activitatea noastră duhovnicească? Citim noi Cuvântul lui Dumnezeu cu inima plină de dorinţă? Mai are rugăciunea personală un loc important în viaţa noastră zilnică? Luăm parte cu plăcere la strângerile laolaltă ale credincioşilor? Suntem preocupaţi de salvarea păcătoşilor pierduţi? Nu ne-am întrebat niciodată de aceasta? Să aplicăm fără cruţare etalonul lui Dumnezeu, dar să o facem în conştienţa harului lui Dumnezeu în care ne aflăm!

Şi este adevărat că unele disciplinări din partea lui Dumnezeu le-am putea evita, dacă noi ne-am aşeza în lumina Sa şi am mărturisi falimentele şi păcatele noastre. De ce nu mergem pe acest drum? „Nu fiţi ca un cal sau ca un catâr care nu are pricepere, pe care-I struneşti cu un frîu şi cu o zăbală, ca să se apropie de tine. De multe dureri are parte cel rău, dar cel care se încrede în Domnul este înconjurat cu îndurare“ (Psalmul 32:9-10 ). Da, este adevărat şi în cazul nostru, bunătatea lui Dumnezeu ne conduce la pocăinţă (Romani 2:4 )!

Şi pentru că suntem în har, pentru că bunătatea lui Dumnezeu ne însoţeşte, ne verificăm nu pentru a constata dacă putem să mergem la frângerea pâinii sau dacă trebuie să rămânem deoparte. Nu, ne verificăm, pentru ca apoi să mâncăm şi să bem, aşa cum spune în versetul nostru: „şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar“. De fapt aceasta este bunătatea, harul lui Dumnezeu! Desigur, se spune, să nu stăruieşti în rău şi cât de nepotrivit cu acest gând este totuşi când un credincios, în diferite întâmplări ale vieţii, întreabă mereu, plin de frică, dacă astăzi poate sau nu să participe la frângerea pâinii, cu toate că el a mărturisit Domnului tot ce i-a fost făcut cunoscut. Deci Cuvântul lui Dumnezeu nu recunoaşte situaţia ca astăzi să „am libertatea“ să particip la frângerea pâinii şi mâine nu, rămânând deoparte. Eu trebuie să mă cercetez singur şi apoi să mănânc din pâine şi să beau din vin (versetul 28). Versetul acesta este o înviorare nespus de binecuvântată din partea Domnului pentru noi, ai Săi, care luăm loc la Masa Sa. El arată de asemenea cât de mult doreşte Domnul ca tot poporul Său să vină şi să bea, cu excepţia faptului când cineva este exclus prin disciplinare de către Adunare.

Diferite feluri de judecată

În versetele 28 până la 32 sunt numite patru expresii diferite pentru „a judeca“. Ca să le facem cunoscute, versetele trebuiesc citite în context şi cu indicarea versetului: (28) „Fiecare să se cerceteze [dokimazo] pe sine însuşi, şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. (29) Căci cine mănâncă şi bea, [în chip nevrednic] îşi mănâncă şi bea o judecată împotriva lui însuşi, dacă nu deosebeşte [diakrino]  trupul Domnului. (30) Din cauza aceasta sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi şi nu puţini adorm. (31) Dacă ne-am judeca [diakrino] singuri, n-am: fi judecaţi [krino]. (32) Dar, când suntem judecaţi [krino], suntem disciplinaţi [paideuo] de Domnul, ca să nu fim condamnaţi [katakrino] odată cu lumea“ (versetele 28-32).

1.) Prima expresie este în versetul 28, dokimazo a verifica, a pune la încercare. Cu privire la aceasta am vorbit deja în legătură cu judecata de sine.

2.) A doua expresie, în versetul 31, diakrino = a deosebi, a face diferenţă, a judeca, este în strânsă legătură cu prima expresie din 1. Corinteni 11:28 şi ea arată în mod clar cum trebuie să se facă judecata noastră de sine: ar trebui să învăţăm să deosebim ceea ce este atins în viaţa noastră de Duhul lui Dumnezeu sau de carne, de Tatăl sau de lume, de Domnul Isus sau de Diavolul. Este deosebit de important pentru starea noastră sufletească să deosebim motivaţiile noastre! Dacă am putea să discernem mereu ce vine de sus şi ce vine de jos! Acelaşi cuvânt este folosit şi în versetul 29, unde este vorba de a deosebi trupul Domnului şi de a face deosebirea dintre Cina Domnului şi o masă obişnuită.

3.) A treia expresie, krino = a judeca, a aprecia, se întâlneşte în versetele 31 şi 32. Învăţăm de aici adevărul serios, că Dumnezeu nu trebuie să ne judece, dacă noi înşine ne îngrijim de aceasta. Dacă noi nu facem această judecată de sine, atunci El trebuie să ne judece şi, în înţelepciunea şi dragostea Sa, să ne ducă pe căile disciplinării, ceea ce ne doare. Este deci vorba aici de o judecată pământească din partea Domnului, o pedeapsă corporală, nu o judecată veşnică. Pentru un creştin, aceasta a fost îndepărtată pentru totdeauna. „Cine crede în El nu va fi judecat“ (Ioan 3:18 ). „Cine aude Cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă“ (Ioan 5:24 ).

4.) A patra expresie, în versetul 32, katakrino = a condamna, subliniază cele spuse. Lumea merge la judecata sigură, pe care o aşteaptă o condamnare veşnică. Dimpotrivă, cel credincios nu va fi condamnat odată cu lumea, datorită faptului că el este pedepsit corporal aici, dacă este nevoie. Expresia folosită este paideuo, din care derivă la noi cuvântul pedagog.

Oricât de serioasă este pedeapsa corporală, ce diferenţă este totuşi între o pedeapsă corporală a copiilor lui Dumnezeu şi condamnarea lumii!

Păcat de moarte

Am înţeles că putem lua parte la frângerea pâinii în chip nevrednic în două feluri: prin aceea că mâncăm din aceasta fără să facem deosebirea dintre Cina Domnului: şi o masă obişnuită şi prin aceea că mâncăm din ea fără ca mai înainte să ne fi cercetat. Am reţinut apoi că Dumnezeu nu trece cu vederea, dacă noi mâncăm şi bem fără să ne fi judecat. În acest caz mâncăm şi bem judecata noastră înşine, şi aceasta conduce la faptul că Dumnezeu ne pedepseşte în trupul nostru, ca astfel să recunoaştem starea noastră şi să nu fim judecaţi odată cu lumea. Apostolul adaugă dovada ameninţătoare pentru aceasta: „Din cauza acesta sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi şi nu puţini adorm”.

Probabil corintenii nici măcar nu s-au gândit de ce între ei erau aşa de mulţi fraţi şi surori bolnavi şi neputincioşi, iar o parte au adormit. Acum apostolul le arată că adevăratul motiv pentru aceasta era faptul că ei mâncau şi beau la Cina Domnului în chip nevrednic. Poate astăzi să fie altfel? Desigur, să fim atenţi la gândul că nu orice boală, orice slăbiciune, orice plecare acasă a credincioşilor este consecinţa păcatelor nejudecate. Nici pe departe! Probabil că Dumnezeu urmăreşte cu totul alte scopuri cu ai Săi pe aceste căi, de exemplu încercarea credinţei lor, slăvirea Sa Însăşi, ferirea de rău şi multe alte lucruri asemănătoare.

Uneori Dumnezeu ia tocmai pe aceia care nu au păcătuit, care erau cei mai buni dintre noi – probabil pentru că noi nu am mai ascultat de ei. Însă cuvântul din Scriptură de acum nu vorbeşte despre aceasta. Aici este vorba despre a fi bolnav, despre adormirea acelora care au păcătuit.

Eu nu mă îndoiesc că aceia care au adormit s-au comportat în aşa fel că au înfăptuit un păcat care duce la moarte (1. Ioan 5:16 ). Aşa de serioasă şi rea a fost comportarea lor la Cina Domnului în ochii lui Dumnezeu, încât El a lăsat să vină peste ei moartea trupească, ca o consecinţă a acestei comportări. Pentru aceştia nu trebuie să ne rugăm, ne spune Dumnezeu prin apostolul Ioan. Un alt exemplu pentru păcatul care duce la moarte îl găsim în Faptele Apostolilor capitolul 5, cu privire la Anania şi la Safira.

„Păcatul care duce la moarte“ se referă numai la moartea trupească, nu cu despărţirea veşnică a sufletului de Dumnezeu. Problema mântuirii veşnice nu este atinsă prin aceasta, ci este mai mult o chestiune a căilor de educaţie pe care le foloseşte Dumnezeu cu copiii Săi, „pentru ca noi“ – apostolul se include acum şi pe el – „să nu fim judecaţi cu lumea“. N-ar trebui însă ca aceste lucruri să fie o serioasă atenţionare pentru noi, să nu participăm cu indiferenţă la Cina Domnului şi în general să nu procedăm cu indiferenţă cu lucrurile lui Dumnezeu?

Mulţumirea

Când am privit în capitolul 8 instituirea Cinei de către Domnul, ne-am amintit că ea se caracterizează nu prin cereri şi rugăminţi, ci prin mulţumiri. În mod sigur, nu este lipsit de importanţă că şi apostolul Pavel arată că Domnul a mulţumit. Ceata mică, în mijlocul căreia Domnul Isus a rostit mulţumirea, era, dacă am voie să spun aşa, începutul, alcătuia miezul Adunării care se va forma în curând – acea Adunare în care El va face să fie o mulţumire permanentă a alor Săi pentru Tatăl lor. Ce gânduri preţioase!

Mulţumirea rostită de Domnul trebuie să se fi referit la moartea Sa şi la consecinţele mari ale acesteia. Domnul vedea peste moarte, peste mormânt şi privea, în hotărârile lui Dumnezeu, nemărginitul har în care Adunarea Sa va sta împreună cu El înaintea Tatălui, şi toate acestea ca rezultat al morţii Sale.  Având aceasta înaintea ochilor şi în inimă, El a mulţumit lui Dumnezeu, Tatăl Său. Era o mulţumire desăvârşită, care a ajuns la urechea Tatălui, era o mulţumire care cuprindea nemăsuratul har al lui Dumnezeu, care va fi partea celor ce sunt ai Săi. Această mulţumire desăvârşită Dumnezeu fie lăudat şi slăvit pentru aceasta! – rămâne în veşnicie şi în parfumul ei plăcut se strâng astăzi credincioşii şi sunt, cu Cuvântul laudei în mijloc (Evrei 2:12 ), ei înşişi o ceată de adoratori, de mulţumitori şi vor fi şi în veşnicie. „Nesfârşită dragoste, cât de bogată eşti Tu!“

O masă de aducere aminte

Domnul Isus a mulţumit Dumnezeului şi Tatălui Său şi, prin aceasta, I-a dat primul loc. Însă după aceea El a frânt pâinea despre aceasta ne aminteşte apostolul Pavel şi a dat-o ucenicilor, cu cuvintele: „Acesta este trupul Meu, dat pentru voi; să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea“ (versetul 24). „În amintirea Mea“ este o expresie foarte puternică, care înseamnă amintirea activă. Noi ne strângem la un anumit timp, cu un scop: ai Săi să-şi amintească de moartea Sa. Cu semnele morţii Sale înaintea noastră, ne amintim de ceea ce El a fost în moartea Sa pentru Dumnezeu şi pentru noi. Permiteţi-mi să scot încă o dată în evidenţă, în mod deosebit: că nu viaţa Domnului, oricât de desăvârşită şi de plăcută era pentru Dumnezeu, este în primul rând înaintea noastră la frângerea pâinii, ci moartea Sa. Despre aceasta vorbesc semnele care stau înaintea noastră şi la care avem parte. Noi nu vestim viaţa Sa, ci moartea Sa. Desigur, noi nu putem şi nici nu vrem să despărţim viaţa Sa desăvârşită, sfântă şi plină de dăruire, de jertfa Sa; totuşi moartea Sa este într-o oarecare măsură încoronarea dăruirii Sale, pe care El a dovedit-o permanent în viaţa Sa. Totuşi, numai această viaţă minunată n-ar fi putut să ne mântuiască, n-ar fi putut să lucreze ispăşirea.

Abia prin moartea lui Hristos s-au rupt lanţurile Satanei pentru noi şi abia moartea Domnului nostru a făcut clar pentru totdeauna, într-un chip care nu se mai repetă, ce este sfinţenia lui Dumnezeu şi ce este păcatul; ce este dragostea lui Dumnezeu faţă de noi, copiii oamenilor şi cât de groaznic este păcatul în ochii lui Dumnezeu; că omul este absolut pierdut şi plin de răutate; cât de mare este puterea Satanei; cât de devastatoare sunt consecinţele păcatului şi cât de departe a mers ascultarea şi dedicarea Domnului. De ce rămânem noi totuşi în cântările şi mulţumirile noastre, la locurile din Scriptură, pe care le citim, mai mult la viaţa Domnului Isus? De ce deseori obosim, în a fi preocupaţi realmente cu El în moartea Sa? Mă gândesc câteodată că noi nu avem multe de spus despre moartea Sa.

Noi suntem superficiali – şi aceasta o spun despre mine însumi – ne preocupăm mult prea puţin cu moartea de necuprins a Mântuitorului nostru şi în loc de aceasta ne preocupăm cu rezultatele minunate ale morţii Sale. De aceea cât de important şi ce folositor ar fi pentru noi toţi să ne preocupăm cu rugăciune şi reculegere, de exemplu cu prezentarea diferitelor jertfe din Vechiul Legământ, aşa cum ni le prezintă mai ales cartea Levitic. Prin nimic altceva nu putem pătrunde mai adânc în diferitele părţi ale jertfei lui Hristos, ca prin studiul acestor modele. Şi nimic nu ne conduce mai mult la o adorare adevărată ca preocuparea cu aceste subiecte sublime. Ca să vorbim în limbajul „jertfei“, nu Domnul ca jertfă de mâncare este subiectul mesei de aducere aminte, ci Domnul ca ardere de tot, jertfă pentru vină şi jertfă pentru păcat.

Însă mai este un punct pe care doresc să-l amintesc în legătură cu masa de aducere aminte, un punct pe care noi deseori nu-l observăm. Când mâncăm din pâine şi bem din pahar, ne facem una cu Hristos cel mort, înaintea întregului univers. Lumea cunoaşte numai un Hristos mort. Deci, oştirea credincioşilor se face una cu El. Este expresia dragostei lor faţă de El în dăruirea lor Aceluia pe care lumea Îl dispreţuieşte şi Îl leapădă.

O ilustraţie foarte plăcută a acestui gând o avem în Iosif din Arimateea. Domnul atârnă mort pe cruce. Toată lumea a urmat pe Stăpânul ei şi a răstignit pe Domnul slavei (1. Corinteni 2:8 ). Atunci Iosif din Arimateea a ieşit temerar în faţă şi a rugat pe Pilat pentru trupul lui Isus. El a coborât de pe cruce trupul mort al Domnului său şi L-a dus până la mormânt. Se poate vedea în altă parte mai clar şi mai  emoţionant ce înseamnă să te faci una cu Domnul cel dispreţuit şi mort? Era ca şi cum el ar spune: „Lumea L-a urât, însă eu L-am iubit. Lumea L-a omorât, eu însă doresc să am trupul Său mort, chiar dacă prin aceasta trebuie să am aceeaşi soartă“. Tot aşa şi noi, prin participarea la Cină ne facem una cu Domnul cel mort, pe care lumea Îl desconsideră.

„Acesta este trupul Meu, dat pentru voi“, ce cuvinte fericite! Dragostea Sa L-a condus să Se dea pentru noi! Aceasta este ceea ce ne preocupă la Cină şi ceea ce mişcă adânc inimile noastre. Însă avem apoi celelalte cuvinte ale Domnului: „să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea“. Primul cuvânt ne arată ce face El pentru noi, iar celălalt, ceea ce trebuie să facem noi pentru El: să ne gândim în dragoste la El. „Pentru voi“ aceasta este dragostea Sa; „în amintirea Mea“ acesta este răspunsul nostru la această dragoste. Să I-l dăm, preaiubiţilor!

Masa aducerii aminte – o Sărbătoare?

După ce în 1. Corinteni 5:7 , se vorbeşte că Hristos, Paştile nostru, a fost jertfit, în versetul 8 se continuă: „De aceea să luăm parte la sărbătoare nu cu un aluat vechi …“. Deseori s-a întrebat: să luăm parte la sărbătoare, se referă la sărbătoarea Cinei? La această întrebare mulţi au răspuns afirmativ, iar alţii au privit-o ca lipsită de importanţă; şi totuşi eu cred că nu este chiar aşa de neimportantă.

Mai întâi doresc să mă refer la expresia folosită în felul cum se pune întrebarea: sărbătoarea Cinei. Realmente noi nu citim niciunde în Scriptură că Cina Domnului va fi sărbătorită. Noi frângem pâinea (Faptele Apostolilor 20:7 ; 1. Corinteni 10:16 ), luăm parte dintr-o pâine (1. Corinteni 10:17 ), avem partea noastră la aceste lucruri sfinte, da – dar noi nu sărbătorim. Desigur, nici nu pot să-mi imaginez că ar putea exista aici pe pământ ceva mai sărbătoresc, ca atunci când copiii lui Dumnezeu sunt adunaţi ca să-şi aducă aminte de Mântuitorul lor cel mort şi să-L adore în duh şi adevăr. Cu toate acestea noi nu serbăm „moartea Domnului“, noi o vestim (1. Corinteni 11:26 ).

Când unii copii iubiţi ai lui Dumnezeu folosesc expresia sărbătoarea Cinci, în mod sigur nu au în intenţie vreun drum greşit. Şi eu nu spun că este total necorespunzător, numai că nu trebuie legat de această masă gândul unor împodobiri festive, prin puterea inventivităţii omeneşti. Domnul Isus a instituit Cina Sa în toată simplitatea, iar primii creştini au frânt pâinea în toată simplitatea (Faptele Apostolilor 2:42 etc.).

Trebuie să rămânem la această simplitate. Tot ceea ce este adăugat de oameni, oricât ar fi de  sărbătoresc, nu este de la Domnul. Nu este oare Cina Sa, mâncarea Sa (1. Corinteni 11:20 ; 10:21 ), la care noi avem voie să luăm parte? Nu trebuie să facem din această lucrare ceea ce ne place şi ne-am amintit deja de aceasta! În adorarea lui Dumnezeu (şi desigur nu numai acolo) totul trebuie să se desfăşoare potrivit voii Domnului şi după rânduiala Sa. „Dacă-Mi vei face un altar de piatră“, a spus Dumnezeu poporului Său pământesc, „să nu-l zideşti din pietre cioplite; căci, cum îţi vei pune dalta în piatră, îl vei profana. Să nu te sui la altarul Meu pe trepte, ca să nu ţi se descopere goliciunea înaintea lui“ (Exod 20:25-26 ). Ostenelile oamenilor, despre care se crede că sunt bune, şi toată iscusinţa lor, în ochii lui Dumnezeu nu înfrumuseţează altarul Său, ci îl profanează. Dumnezeu nu poate tolera ca în prezenţa Sa sfântă să se arate „carnea“ (firea) oamenilor. Cât de mult ar trebui să ne ferim, la adorare, de toate lucrurile şi inovatiile care nu poartă pecetea autorităţii Cuvântului Său sfânt!

Cu privire la expresia din capitolul 5, a ţine o sărbătoare, ea nu este o referire la Cina Domnului, ci la sărbătoarea azimilor, care era în legătură directă cu cina de Paşti şi care era sărbătorită timp de şapte zile, imediat după acestea (Exod 12 ). În timpul Paştilor şi a sărbătorii azimilor, care are strânsă legătură cu aceasta, în casele israeliţilor nu trebuia să se găsească nici un aluat. Acest fapt îl foloseşte apostolul Pavel ca să corecteze comportarea greşită şi starea rea a credincioşilor din Corint. Ei au permis ca în mijlocul lor să se găsească aluat, „aluatul răutăţii şi al stricăciunii“. În Sfânta Scriptură, fără nici o excepţie, aluatul vorbeşte despre păcatul care lucrează în cei răi şi care are proprietatea de a împărtăşi caracterul său întregii cantităţi. „Puţin aluat dospeşte toată plămădeala.“ Este un principiu propriu păcatului: el nu rămâne numai la un singur caz, nici nu se limitează la câteva cazuri dintr-o mulţime, cu excepţia cazului când este înlăturat prin judecată de sine sau, dacă este necesar, prin pedeapsă.

Aluatul poate reprezenta răul moral sau răul doctrinar. La corinteni era vorba de răul moral, la galateni, de răul în învăţătură (Galateni 5:9 ). Domnul Isus ne atenţionează cu privire la aluatul fariseilor şi al saducheilor, care este făţămicia (Matei 16:6 ; Luca 12:1 ).

Trebuie să fim atenţi la aceasta cu toată seriozitatea, ca, atât în viaţa noastră personală cât şi în  adunarea lui Dumnezeu. să judecăm şi să îndepărtăm orice rău, să măturăm aluatul cel vechi, ca astfel să arătăm starea reală (şi anume: noua plămădeală), care este poziţia noastră potrivit lucrării lui Hristos (şi anume: fără aluat). De aceea, apostolul spune: „Măturaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă, după cum şi sunteţi, fără aluat“ (1. Corinteni 5:7 ).

Aceasta este deci sărbătoarea pe care trebuie să o ţină copiii lui Dumnezeu. Pentru cât timp sau cât de des? În fiecare întâia zi a săptămânii, când frângem pâinea? Nu, nu într-o zi din săptămână, ci timp de şapte zile – tot timpul vieţii noastre aici pe pământ. Căci numărul şapte înfăţişează totdeauna desăvârşirea în lucrurile lui Dumnezeu. Şi ce emoţionant, cât de serios este motivul pentru această sărbătoare: moartea Domnului nostru! „Căci Hristos, Paştile nostru, a fost jertfit.“ Când a fost jertfit El (Apocalipsa 5:9 ), ca să ne elibereze de consecinţele veşnice ale păcatelor noastre, atunci pentru noi s-a creat o imposibilitate morală de a trăi în păcat. Noi judecăm păcatele fără nici o cruţare, însă în cunoştinţa fericită a harului care le-a îndepărtat din ochii lui Dumnezeu.

Comparaţia între Cina Domnului şi Masa Domnului

Deja în cele două capitole anterioare ne-am referit la faptul că Masa Domnului şi Cina Domnului sunt unul şi acelaşi lucru, însă reprezintă două direcţii diferite de privire. Păstrând mereu aceasta înaintea ochilor, dorim acum să comparăm anumite diferenţe dintre cele două aspecte ale frângerii pâinii, ceea ce va face, sper, mai clar acest lucru.

Masa Domnului ne arată pe Stăpânul casei, Cina Domnului ne arată pe Proprietar. Masa Domnului ne arată unde, sau pe ce principiu trebuie să aibă loc frângerea pâinii; Cina Domnului ne arată cum sau în ce fel trebuie să luăm parte la frângerea pâinii.

La Masa Domnului este vorba mai mult de cine este la această Masă; la Cina Domnului este vorba mai mult despre ce este pe masă. Sau noi am putea spune: Masa Domnului face clar ce suntem noi – o unitate; Cina Domnului vorbeşte despre ce facem noi – vestim moartea Sa.

Masa Domnului este expresia părţii noastre comune, Cina Domnului este expresia privilegiului meu personal. La Masa Domnului se dă expresie unităţii Trupului lui Hristos; gândul principal la Cina Domnului este amintirea morţii Sale. La Masa Domnului privirea este îndreptată mai mult spre responsabilitatea cu privire la relaţiile exterioare, pe care le au copiii lui Dumnezeu cu alţii (atenţionare cu privire la legături nepotrivite); la Cina Domnului accentul cade mai mult pe felul lăuntric în care ei au parte la aceasta (atenţionarea cu privire la participare într-un chip şi mod nedemn).

Sau exprimat altfel: Masa Domnului exprimă responsabilitatea comună, faptul că noi suntem împreună responsabili de păstrarea, curăţiei („nu trebuie să vă fie indiferent cum umblu, eu“); Cina Domnului, dimpotrivă, îndreaptă privirea spre responsabilitatea mea personală, adică eu sunt îndemnat spre judecata de mine însumi, şi apoi să mănânc şi să beau într-un chip vrednic. În contrast cu Masa Domnului este masa demonilor; în contrast cu Cina Domnului este propria cină. Nu se poate şi una şi alta. În legătură cu Masa Domnului se vorbeşte despre Trupul lui Hristos, în legătură cu Cina Domnului se vorbeşte despre trupul Domnului.

Dacă responsabilitatea cu privire la Masa Domnului nu este împlinită, aceasta conduce la distrugerea mărturiei; dacă responsabilitatea cu privire la Cina Domnului nu este împlinită, judecata credincioşilor (pedepsirea de către Tatăl) este consecinţa de neînlocuit.

Un simbol – două înţelesuri

Unii copii ai lui Dumnezeu au greutăţi în a înţelege că de „pâinea“ din 1. Corinteni 10 este legat altceva decât în 1. Corinteni 11 . De fapt, potrivit cu cele scrise în 1. Corinteni 10:16 , prin frângerea pâinii exprimăm părtăşia noastră cu trupul lui Hristos, pe care El l-a dat pentru noi. Am văzut aceasta deja în capitolul 9. Şi în 1. Corinteni 11 , pâinea este un simbol al trupului lui Hristos care S-a dat pentru noi: „Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi“ (versetul 24). Însă în 1. Corinteni 10 , pâinea este un simbol şi al unui Trup tainic al lui Hristos, al Adunării, „pentru că noi, care suntem mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, căci toţi luăm parte la acea singură pâine“ (versetul 17). Acest înţeles dublu al unei pâini la frângerea pâinii nu trebuie să ne neliniştească, el este, dimpotrivă, preţios şi îşi găseşte o plăcută asemănare deja în Vechiul Testament. Pe masa cu pâinile pentru punerea înainte (Exod 25:23-30 ; Levitic 24:5-9 ) stăteau două rânduri, având fiecare şase pâini coapte din floare de făină şi încărcate cu tămâie. Pe de o parte aceste pâini vorbesc despre Hristos ca mâncare a poporului Său. Ele erau mâncarea preotului. Pe de altă parte, aceste douăsprezece pâini ilustrau totalitatea poporului Israel. Pot veni zile de decădere şi dezbinări, şi ele au şi venit, Dumnezeu vedea totdeauna pe poporul Său ca un întreg.

Asigurate de jur împrejur cu o margine aurită, aceste pâini erau permanent înaintea Lui, pe tot parcursul călătoriei prin pustie – „pâinea necurmată“ (Numeri 4:7 ). Tot aşa şi astăzi, poporul lui Dumnezeu, înconjurat de dreptatea lui Dumnezeu, este păstrat pe locul Său înaintea Lui. Dumnezeu îl vede permanent ca un întreg unit în Hristos. Tămâia plăcerii Sale este peste el.

Numele Său să fie glorificat pentru o poziţie aşa de minunată, în care am ajuns prin harul Său!

Colecte

Încă un lucru deosebit nu trebuie să rămână neamintit în legătură cu frângerea pâinii – colectele pentru nevoile sfinţilor şi pentru lucrarea Domnului. Că există o legătură între jertfa de laudă şi jertfele de binefacere şi dărnicie, ne arată clar Evrei 13:15-16 : „Prin El, deci, să aducem totdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui. Şi să nu daţi uitării binefacerea şi dărnicia, căci lui Dumnezeu jertfe ca acestea Îi plac.“ Fără îndoială, aceste locuri nu vorbesc de frângerea pâinii. Jertfa de laudă trebuie să se înalţe permanent în viaţa noastră spre Dumnezeu. Totuşi, legătura dintre jertfele îndreptate spre Dumnezeu (glorificarea Sa) şi jertfele îndreptate spre oameni (binefacerea şi dărnicia) nu trebuie trecută cu vederea. Desigur, putem fi înclinaţi ca a doua parte, chiar dacă este mai jos, s-o uităm, însă Dumnezeu o leagă cu sublimele „jertfe duhovniceşti“, pe care noi ca „preoţie sfântă“ putem să le aducem lui Dumnezeu (1. Petru 2:5 ).

Aceeaşi legătură şi succesiune o avem în Deuteronom 26:1-15 . După ce în versetul 10 se spune: „Tu trebuie să te închini Domnului, Dumnezeului tău“, în versetul 12 se vorbeşte despre strângerea întregii zeciuieli: „… s-o dai levitului, străinului, orfanului şi văduvei“. Dumnezeu doreşte ca noi să luăm parte la nevoile sfinţilor. El are plăcere în aceste jertfe. Mi se pare că binefacerea (cuvântul grecesc se întâlneşte numai în Evrei 13 ), este în sensul general, în timp ce dărnicia este mai mult în legătură cu nevoile în lucrarea Domnului. În orice caz, apostolul Pavel foloseşte acest cuvânt, care de altfel înseamnă să ai părtăşie (citeşte în Galateni 6:6 şi Filipeni 4:15 ). Cine este învăţat în Cuvânt, trebuie să facă parte din toată avuţia şi aceluia care îl învaţă; şi filipenii au făcut aceasta faţă de apostol, chiar de la început. „Dacă am semănat între voi cele duhovniceşti, mare lucru este dacă vom secera bunurile voastre vremelnice?“ întreabă apostolul Pavel în 1. Corinteni 9:11 .

S-ar putea gândi că modul în care să se dea trebuie lăsat la aprecierea fiecărui credincios. Însă Duhul Sfânt a avut grijă ca noi să avem indicatia clară a Cuvântului, care nu poate greşi cu privire la acest aspect, aparent neînsemnat.

„Cât priveşte strângerea de ajutoare pentru sfinţi, să faceţi şi voi cum am rânduit bisericilor Galatiei. În ziua întâi a săptămânii, fiecare din voi să pună deoparte acasă ce va putea, după câştigul lui, ca să nu se strângă ajutoarele când voi veni eu“ (1. Corinteni 16:1-2 ).

Unii creştini ar putea să se măgulească şi astăzi că sunt suficient de duhovniceşti ca să ştie unde şi în ce fel să dea banii sau din avuţia lor. Însă nu rareori, înapoia acestei pretenţii de stare duhovnicească înaltă, se ascunde, nimic altceva, decât aroganţa. Fără a îngrădi libertatea fiecăruia de a da potrivit felului propriu, apostolul Pavel, în înţelepciunea şi puterea care i-au fost date, insistă, ca o regulă generală pentru toate adunările, că trebuie să aibă loc colecte. Aceste colecte trebuie să fie regulate, nu numai ocazional, şi să aibă loc într-o măsură potrivită, după cât a prosperat fiecare. Scopul utilizării colectelor nu este numit aici într-un  mod precis, însă nicidecum nu ar fi vorba aici de colecte deosebite pentru nevoile fraţilor şi surorilor din Iudeea; tot aşa de sigur este că aici se prezintă un principiu general valabil, pe care, dacă îl desconsiderăm, nu va fi fără pagube pentru noi şi pentru alţii.

Dar de ce este amintită prima zi a săptămânii în legătură cu colectele? În această întâia zi a săptămânii, sfinţii se strângeau regulat pentru frângerea pâinii (Faptele Apostolilor 20:7 ) şi aduceau lui Dumnezeu jertfe duhovniceşti. Cu prilejul acestor strângeri laolaltă, trebuia să contopească în mod vizibil ceea ce ei au strins. Completarea apostolului, „ca să nu se strângă ajutoarele când voi veni eu“ subliniază acest gând. Şi prezenţa apostolului ar fi putut cumva să influenţeze comportarea lor, iar el voia în mod vădit să evite aceasta. Cât de diferită este practica lor de cea pe care noi o întâlnim în multe părţi ale creştinismului! Că numai credincioşii aveau privilegiul la colecte, rezultă foarte clar din context, iar noi vom face bine să ne ţinem strins de această ordine. Dumnezeu nu primeşte jertfe materiale de la oamenii nemântuiţi. Un „duh zdrobit“ este „jertfa“ pe care Dumnezeu o aşteaptă mai întâi de la ei şi pe care El nu o dispreţuieşte (Psalmul 51:17 ).

Legătura dintre strângerea laolaltă pentru Numele Domnului şi aducerea jertfelor materiale îşi găseşte o ilustraţie interesantă deja în Vechiul Testament, în prescripţiile lui Dumnezeu cu privire la zeciuială: israeliţii trebuiau să aducă zeciuiala tocmai acolo unde ei aduceau şi darurile lor – în locul pe care îl va  lege Domnul ca să-Şi aşeze Numele Său (citeşte în Deuteronom 12:5-6 ; 14:22-27 ). Domnul se adresează poporului Său necredincios la sfârşitul Vechiului Testament prin profetul Maleahi: „aduceţi însă la casa vistieriei toate zeciuielile, ca să fie hrană în casa Mea“ (capitolul 3:10). A te îngriji să fie hrană în casa Sa înseamnă să pui la dispoziţie mijloacele necesare pentru „slujba casei Dumnezeului nostru“, pentru „toată lucrarea casei Dumnezeului nostru“, spre care îşi îndreaptă inima rămăşiţa credincioasă a poporului lui Dumnezeu în timpul lui Neemia (Neemia 10 ). „Şi nu vom părăsi casa Dumnezeului nostru“ (versetul 39). Ce dorinţă demnă de urmat!

Pentru noi astăzi, „vistieria“ Domnului este „locul unde El face să locuiască Numele Său“, în strângerile laolaltă „pentru Numele Său“ (Matei 18:20 ) şi în mod deosebit, strângerile pentru frângerea pâinii. Acesta este pentru noi astăzi „locul“ unde – simbolic vorbind aducem atât „jertfele“ noastre, cât şi „zeciuiala“ noastră. Un alt scriitor a remarcat pe drept: „fraţii de la început au avut grijă ca ceea ce ei dădeau Domnului din darurile lor să fie legat mereu de ceea ce aduceau în laudele şi adorarea lor – şi chiar în acelaşi loc şi în acelaşi timp“.

În ceea ce priveşte administratorul banilor, aceasta nu este problema Adunării, ci a fraţilor duhovniceşti, separat, care au încrederea adunării locale. Trăsăturile de caracter necesare acestor „slujitori“ (greceşte diakonos), ne sunt date în 1. Timotei 3:8-13 . Că Adunarea ca atare nu are nimic a face cu împărţirea darurilor este clar din exemplul frumos al primei biserici din Ierusalim – deci într-un timp când pentru această problemă nu era încă nici o dispoziţie apostolică. Atunci credincioşii aveau „toate în comun“ şi „nici unul nu zicea că averile lui sunt ale lui“ (Faptele Apostolilor 4:32 ). Cei înstăriţi dintre ei îşi vindeau ogoarele sau casele, aduceau preţul celor vândute şi „îl puneau la picioarele apostolilor“ (versetele 35 şi 37).

Nici cel ce dădea şi nici adunarea nu decideau cu privire la utilizarea banilor, ci apostolii: „Se împărţea fiecăruia după cum avea nevoie“ (versetul 35). Când însă a apărut pericolul ca împărţirea darurilor sub supravegherea apostolilor să ducă la micşorarea stăruinţei lor în rugăciune şi în slujirea Cuvântului, datorită acestei solicitări nespus de mari, pentru această lucrare, la sfatul lor au fost puşi şapte bărbaţi plini de Duh Sfânt. În viitor ei trebuiau să „slujească la masă“, adică să ia cunoştinţă de împărţirea darurilor după nevoi. Chiar dacă aceşti şapte bărbaţi nu sunt numiţi direct slujitori (diaconi) în Faptele Apostolilor 6 (probabil pentru că ei, spre deosebire de aceştia, au fost „puşi“ de către cei douăsprezece apostoli: citeşte în versetele 3 şi 6), în ceea ce priveşte comportarea şi activitatea lor duhovnicească, ei purtau toate caracteristicile necesare. Ştefan, unul dintre cei şapte, este un exemplu al acestor slujitori „care au slujit bine“ şi au dobîndit un loc frumos şi multă îndrăzneală în credinţa care este în Hristos Isus (1. Timotei 3:13 ).

Aceşti slujitori făceau împreună această slujbă, deloc simplă, înaintea ochilor Domnului. A cere de la ei, din timp în timp, să dea o dare de seamă înaintea adunării este total nebiblic. Ei aveau încrederea adunării, însă pentru ceea ce fac sunt responsabili numai înaintea Domnului, ai Cărui bani îi administrează. Adunarea nu are nicidecum „dreptul“ la o informare. Ea nu este un parlament ca să exercite funcţii de supraveghere. Credincioşii dau Domnului jertfele lor. Restul nu mai este responsabilitatea lor, ci a celor ce slujesc.

Eu nu spun că din când în când nu este bine şi folositor să se facă o informare a adunării cu privire la aspectele financiare sau să se prezinte o scrisoare de mulţumire, ca astfel ea să poată exprima amănuntele lucrării Domnului. Însă a cere o explicaţie cu privire la utilizarea banilor este cu totul altceva şi nu este după Scriptură. Nici Domnul Isus n-a cerut de la Iuda Iscarioteanul, care ţinea casa, să dea socoteală cu privire la ceea ce se punea acolo şi nici în Vechiul Testament nu citim că de la „păzitorul pragului“ se cerea ceva de felul acesta. Din contră, în 22 , cu privire la „banii“ care „se aduceau în casa Domnului“ sunt date indicaţii clare: „Dar să nu li se ceară socoteala de argintul dat în mâinile lor, căci ei lucrează cinstit“ (versetul 7).

Preaiubiţilor, să ne ţinem de ordinea care era la început în casa lui Dumnezeu! Ceea ce nu corespunde acestei ordini este dezordine. Faptul că cel credincios nu se află sub obligaţia de a da zeciuiala, este amintit pentru a preveni confuziile. Noi nu suntem sub lege, ci sub har (Romani 6:14 ).

Dumnezeu iubeşte pe cei ce dau cu bucurie (2. Corinteni 9:7 ), care sunt bogaţi în fapte bune (1. Timotei 6:18 ) şi zeloşi (Tit 2:14 ) şi sunt gata pentru orice lucrare bună, (Tit 3:1 ). Adevărata dărnicie creştină – ca totul în viaţa şi slujba unui credincios adevărat – trebuie să aibă loc nu prin lege, ci în har şi sub călăuzirea Duhului Sfânt.

Noaptea în care El a fost vândut

Ne reîntoarcem la relatarea apostolului Pavel cu privire la instituirea Cinei de către Domnul, în 1. Corinteni 11 . În versetul 23 se găseşte o expresie de o deosebită valoare, pe care am trecut-o cu vederea până acum nu fără intenţie – „că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine …“ Ne-a atras atenţia vreodată acest fel de exprimare? Oamenii care se bazează pe propria înţelepciune şi ar fi trebuit să descrie lucrurile, pentru caracterizarea acelei nopţi importante ar fi  spus: „în acea noapte care a precedat răstignirea lui Isus“. Însă Duhul Sfânt se exprimă altfel aici. Când El vrea să ne spună despre noaptea în care Domnul a instituit Cina, atunci El o leagă de trădarea făcută de Iuda Iscarioteanul. De ce aşa? Fapta întunecată a lui Iuda a făcut ca dragostea Mântuitorului să strălucească mai luminos.

Acea faptă a trădătorului a cuprins adânc duhul Domnului Isus şi chiar L-a cutremurat. Chiar vorbirea profetică a duhului lui Isus în psalmi exprimă aceasta clar, într-un mod mişcător: „Chiar prietenul meu de aproape, în care îmi puneam încrederea şi care mânca din pâinea mea, şi-a ridicat şi el călcâiul împotriva mea“ (Psalmul 41:9 ).

„Nu un vrăjmaş mă batjocoreşte, căci aş îndura; nu acela care mă urăşte se ridică împotriva mea, căci m-aş ascunde dinaintea lui. Ci tu, un om deopotrivă cu mine, tu, cel mai de aproape al meu şi prietenul meu! Noi, care am avut dulci destăinuiri între noi şi ne duceam împreună cu mulţimea la casa lui Dumnezeu!“ (Psalmul 55:12-14 ).

Dacă la aceasta adăugăm şi relatarea evangheliilor şi este remarcabil că toate cele patru evanghelii vorbesc despre aceasta – toate acestea devin mai impresionante: „Şi pe când mâncau, El a zis: »Adevărat vă spun că unul dintre voi Mă va vinde” (Matei 26:21 ). „Pe când stăteau la masă şi mâncau, Isus a zis: »Adevărat vă spun că unul din voi, care mănâncă împreună cu Mine, Mă va da prins «“ (Marcu 14:18 ). „Dar iată, mâna vânzătorului Meu este cu Mine la masa aceasta“ (Luca 22:21 ). „După ce a spus aceste cuvinte, Isus S-a tulburat în duhul Său, a mărturisit şi a zis: »Adevărat, adevărat vă spun că unul dintre voi Mă va vinde«“ (Ioan 13:21 ).

Aici, în 1. Corinteni 11 , cu toate că acum Domnul Se bucura de slava lui Dumnezeu, El nu a uitat această faptă îngrozitoare ci ne-a făcut-o cunoscut. El a dăruit ucenicilor Cina în noaptea în care a fost vândut.

Cât de groaznică, cât de ticăloasă este trădarea din cercul cel mai intim al încrederii! Şi Domnul a simţit adânc aceasta – „Unul dintre voi Mă va vinde“. Că Ierusalimul, pe care Domnul îl iubea, nu L-a dorit, L-a lăsat afară în stradă cu „capul Său plin de rouă“ şi cu „cârlionţii Săi plini de picurii nopţii“ ( 5:2 ) era destul de rău şi dureros. Lacrimile Sale pentru oraşul sfânt vorbesc din plin de faptul că L-a îndurerat nespus indiferenţa Ierusalimului. însă el nu a mărturisit niciodată că Îl iubeşte pe Domnul. Că Domnul nu a găsit odihnă şi mângâiere nici chiar în cercul cel mai intim al alor Săi, ci lipsa de credincioşie a oamenilor, era mai rău decât ura de afară, şi aceasta a cutremurat atât de mult duhul Său.

De fapt, dacă dragostea Sa ar fi fost altfel decât dumnezeiască şi desăvârşită, ar fi fost păgubită prin această lipsă de credincioşie sau chiar putea să se stingă. Însă Domnul Isus Se ridică, în adevărată măreţie şi demnitate a Persoanei şi dragostei Sale, peste toţi şi le arată că orice împotrivire din partea lor nu poate să înlăture dragostea Sa, Cina de aducere aminte fiind instituită tocmai în noaptea în care a fost vândut.

Carnea (firea) din Iuda nu este mai rea decât aceea din mine şi din tine. Şi pe noi te poţi bizui tot aşa de puţin ca şi pe Iuda Iscarioteanul, care L-a trădat, ca şi pe Petru, care L-a lepădat. Nu au ştiut toţi ucenicii gândul Său cu privire la ei, că se vor putea poticni de Domnul (Marcu 14:31 )? Nu au spus cu toţii: „pe noi te poţi bizui, Doamne“? Însă pe fire nu te poţi bizui deloc. Întâmplările din acea ultimă noapte ne învaţă că nu putem să ne punem încrederea nicidecum în firea noastră. Ar putea să fie ticăloşie, ca la Iuda, sau s-ar putea să fie bune intenţii, ca la ceilalţi ucenici, dar noi nu ne putem baza pe nimic din noi.

Însă dragostea lui Hristos nu este supusă schimbării, aşa cum este a noastră. Ea este de neschimbat. Ea nu va fi limitată din cauza răspunsurilor sărace, pe care am putea să le dăm. O, ce loc de odihnă este dragostea Sa! Şi prin aceasta am cunoscut că dragostea Sa nu este dependentă de credincioşia noastră, că Domnul a aşezat această Cină în acea noapte în care a fost trădat.

O dragoste fără seamăn!

Nici o minte nu poate să înţeleagă

cât Tu, o Doamne, ne iubeşti.

Ai uitat durerile Tale, porţi pe inimă numai pe aceia

pe care Tu îi iubeşti nespus.

Înţelesul făgăduinţei acesteia este că El este, de fapt, centrul dumnezeiesc atunci când creştinii se strâng laolaltă. Este El atunci recunoscut în toate împrejurările ca Domn, chiar şi în lucruri mărunte? Din nefericire, deseori, nu se întâmplă aşa. Totuşi sunt şi creştini care se strâng laolaltă pentru Numele Domnului Isus. Ei sărbătoresc Cina Domnului în fiecare duminică. Deseori ei se roagă împreună şi stăruiesc în învăţătura apostolilor în acelaşi duh ca acei credincioşi de la începutul Bisericii creştine (Faptele Apostolilor 2:42 ).

Ce fel de oameni sunt creştinii aceştia?

Ei sunt nişte oameni care recunosc că sunt nişte păcătoşi înaintea unui Dumnezeu Sfânt. Ei au crezut că Isus Hristos a purtat păcatele lor în trupul Lui pe cruce (1. Petru 2:24 ). Ei şi-au mărturisit lui Dumnezeu vina şi acum ei ştiu, prin credinţă, că au fost iertaţi şi curăţiţi de orice nedreptate (1. Ioan 1:9 ). Primind pe Isus Hristos, ei au primit dreptul să fie numiţi copii ai lui Dumnezeu, pentru că au fost născuţi din Dumnezeu prin lucrarea Duhului Sfânt (Ioan 1:12,13 ). Prin jertfirea lui Isus Hristos, ei sunt sfinţiţi odată pentru totdeauna (Evrei 10:10 ).

Sunt ei mai buni decât alţi creştini?

În ei înşişi – Nu – ei nu sunt mai buni. Ei pot să se laude numai cu harul lui Dumnezeu, care i-a eliberat şi i-a păstrat şi pe care se pot sprijini când, din nefericire, greşesc. Ei ştiu că “firea păcătoasă“, felul de a fi al omului celui vechi care nu se poate îmbunătăţi, este încă împreună cu ei şi că pot să necinstească pe Domnul dacă nu sunt atenţi. Dar, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, creştinii au, de asemenea, o fire nouă de la care se aşteaptă lucruri mai bune: Efeseni 2:10 . Ei preţuiesc pe toţi adevăraţii copii ai lui Dumnezeu şi îi iubesc. Ei ştiu că sunt uniţi cu ei ca “mădulare ale Trupului lui Hristos“. Arătarea practică a faptului acestuia este din nefericire împiedicată de învăţăturile şi practicile nescripturistice.

De ce creştinii aceştia nu doresc să aibă un nume deosebit?

Pentru că Biblia condamnă faptul de a avea nume şi grupări diferite. “Când unul spune: “Eu sunt al lui Pavel!” şi altul: “Eu al lui Apolo!”, nu sunteţi voi oameni? Ce este deci Apolo? şi ce este Pavel? Slujitori prin care aţi crezut” (1. Corinteni 3:4,5 ).”Şi ucenicii au fost numiţi creştini pentru întâia data în Antiohia” (Fapte 11:26 ). Pentru aceste motive ei vor să poarte numai numele de “creştini” şi să nu fie numiţi după oameni, locuri sau învăţături. Dezbinările, de orice fel, sunt, în mod clar, împotriva învăţăturii şi spiritului Noului Testament.

Ce învăţătura au creştinii aceştia?

Învăţătura lor este Cuvântul lui Dumnezeu (ei nu au nici un crez în afară Bibliei). Ei susţin că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, inspirat şi fără greşeală.Cuvântul acesta este singura lor călăuză în toate problemele de învăţătură şi în viaţa de toate zilele. “Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi folositoare pentru învăţătură, pentru mustrare, pentru îndreptare, pentru instruire în dreptate” (2. Timotei 3:16 ). Ei cred că Isus Hristos este singurul Fiu al lui Dumnezeu născut prin Duhul Sfânt din fecioara Maria. El a suferit, a murit şi a înviat dintre cei morţi, iar acum stă la dreapta lui Dumnezeu.

Care este scopul creştinilor acestora?

Ei doresc sa meargă pe calea pe care Biblia o arată. Faptul acesta i-a făcut pe unii sa părăsească denominaţiunile existente, pentru că în învăţătură şi în practică, denominaţiunile acestea nu recunosc în întregime autoritatea Domnului Isus şi a Duhului Sfânt. Pe temeiul a ceea ce Biblia învaţă, ei inţeleg că toţi credincioşii sunt preoţi şi pot să îndeplinească lucrarea aceasta. Toţi cei care sunt născuţi din nou – toţi creştinii adevăraţi – sunt pietre vii ale unor case duhovniceşti şi formează o preoţie sfântă care aduce jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu prin Isus Hristos (1. Petru 2:5 ).

De ce să părăseşti denominaţiunile?

Dumnezeu urăşte amestecul luminii cu întunericul, a celui credincios cu cel necredincios, aşa cum scrie apostolul Pavel: “pentru că ce legătură este între dreptate şi fărădelege sau ce comuniune are lumina cu întunericul?…sau ce parte are un credincios cu un necredincios?” (2. Corinteni 6:14,15 ). Daca unii credincioşi sunt asociaţi unor oameni care trăiesc în păcate cunoscute sau care învaţă sau ţin lucruri greşite cu privire la Persoana sau la lucrarea de ispăşire a lui Isus Hristos, ei nu-L pot cinsti pe Dumnezeu aşa cum El doreşte. De aceea Dumnezeu spune: “Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de nedreptate!” (2. Timotei 2:19 ).

Nu formează creştinii aceştia o sectă nouă?

Biblia defineşte o sectă (sau o partidă) ca fiind formată de cei care urmează o anumită învăţătură omenească sau o anumită persoană (Faptele Apostolilor 5:17, 15 :5; Tit 3:9,10,11 ; 1. Corinteni 3:3,4,21 ). Nu formăm o denominaţiune nouă, dacă ne întoarcem la ce a fost învăţat şi practicat de apostoli de la începutul erei creştine, fără să facem caz de anumite tradiţii omeneşti, ci numai de Biblie. Creştinătatea este deja divizată prea mult şi creştinii aceştia nu vor să înrăutăţească situaţia aceasta. Ei doresc să păstreze unirea Duhului Sfânt, în legătura păcii (Efeseni 4:3 ). Dacă vrem să practicăm unitatea aceasta, trebuie să facem ceea ce Biblia ne spune şi aceasta înseamnă despărţirea de orice rânduieli şi organizaţii religioase făcute de om.

Ce temelie recunoaşte Dumnezeu?

Despre cei dintâi creştini citim că “ei stăruiau în învăţătura şi în comuniunea apostolilor, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Fapte 2:42 ). Apoi citim despre unitatea bisericii: “Este un singur trup şi un singur Duh…o singură credinţă, un singur botez; un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor” (Efeseni 4:4-6 ).”Dar Dumnezeu a întocmit trupul…ca să nu fie dezbinare în trup” (1. Corinteni 12:24,25 ).”Vă îndemn dar, fraţilor, pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos, să vorbiţi toţi în acelaşi fel şi să nu fie dezbinări între voi” (1. Corinteni 1:10 ). “Dar Dumnezeu a întocmit trupul…ca să nu fie dezbinare în trup” (1. Corinteni 12 .24,25).

Despre cei dintâi creştini citim că “ei stăruiau în învăţătura şi în comuniunea apostolilor, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Fapte 2:42 ). Apoi citim despre unitatea bisericii: “Este un singur trup şi un singur Duh…o singură credinţă, un singur botez; un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor” (Efeseni 4:4-6 ).”Dar Dumnezeu a întocmit trupul…ca să nu fie dezbinare în trup” (1. Corinteni 12:24,25 ).”Vă îndemn dar, fraţilor, pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos, să vorbiţi toţi în acelaşi fel şi să nu fie dezbinări între voi” (1. Corinteni 1:10 ). ” …ca şi ei să fie una…” (Ioan 17:21 ).

De când există Biserica?

Domnul Isus a spus lui Petru: “voi zidi Adunarea Mea” (Matei 16:18 ). Cuvintele acestea arată că Biserica nu era încă în existenţă atunci. Temelia Bisericii sau Adunării ca o casă a lui Dumnezeu a fost pusă de apostolii şi prorocii Noului Testament (Efeseni 2:19,20 ). Apostolul Pavel scrie adunării din Corint: “Pentru că nimeni nu poate să puna altă temelie decât cea pusă, care este Isus Hristos” (1. Corinteni 3:11 ). “Ziua de naştere” a Bisericii este timpul când Duhul Sfânt S-a coborât, la Cincizecime, aşa cum este arătat în Fapte 2 . Duhul Sfânt locuieşte în Adunare, care este templul lui Dumnezeu (1. Corinteni 3:16 ).

Cum se desfăşoară lucrurile în adunările acestea?

Fiind creştini care se încred în făgăduinţa Domnului Isus, că El va fi în mijlocul lor atunci când ei se adună pentru Numele Lui (Matei 18:20 ), ei nu lasă conducerea adunărilor lor unor oameni rânduiţi pe principii omeneşti. Aşa cum Evrei 2:12 ne spune un adevăr însemnat în direcţia aceasta, nu este nevoie de niciun alt conducător în afara lui Hristos. Nu este nicio indicaţie în Noul Testament că vreo persoană ar fi fost rânduită de Dumnezeu sau de vreun om ca să conducă închinarea faţă de Dumnezeu şi nu este nicio indicaţie ca vreun om să arate toate darurile Duhului. Cei care au fost dedicaţi să fie mereu în slujba Domnului (adică fără să aibă vreo altă ocupaţie) au fost evanghelişti şi oameni care au ajutat la înfiinţarea unor adunări, însă ei n-au avut un rol exclusiv şi n-au avut slujiri speciale, care să nu ţină seama de darurile celorlalţi. Ideea de cler şi laici este cu totul străină de Noul Testament. Adunării, apostolul Pavel scria: “Când vă strângeţi, fiecare dintre voi are un psalm, are o învăţătură, are o vorbire într-o limbă, are o descoperire, are o interpretare: toate să fie făcute spre zidire” (1. Corinteni 14:26 ).

Nu au ei haos?

Când cei credincioşi se supun îndrumărilor date de Dumnezeu şi se aşează sub îndrumarea Duhului Sfânt (Romani 8:5 ), El are grijă ca toate să se desfăşoare în ordine, “pentru că Dumnezeu nu este al dezordinii, ci al păcii” (1. Corinteni 14:33 ). Prin slujirea Cuvântului pe baza darurilor primite de acei oameni care sunt proroci, păstori sau învăţători se va face creşterea sfinţilor şi zidirea trupului lui Hristos (Efeseni 4:11,12 ; 1. Corinteni 14:29 ). Credincioşii aceştia primesc învăţătura ca femeile să tacă în adunări (1. Corinteni 14:34 ).

Cine se califica pentru a fi în astfel de adunări?

Creştinii aceştia nu formează o organizaţie la care să poţi deveni un membru, pentru că Biblia nu recunoaşte un astfel de lucru. Aşa cum ne spune Cuvântul lui Dumnezeu, Adunarea este Trupul lui Hristos, din care face parte orice adevărat copil al lui Dumnezeu. “Pentru că, după cum într-un trup avem multe mădulare, iar mădularele n-au toate aceeaşi funcţie, aşa şi noi, cei mulţi, suntem un singur trup în Hristos, şi fiecare, mădulare unii altora” (Romani 12:4,5 ). “Pentru că, după cum trupul este unul singur şi are multe mădulare, iar toate mădularele trupului, fiind multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristosul. Pentru că, de asemenea, noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh într-un singur trup” (1. Corinteni 12:12,13 ).

Care este răspunsul Dumneavoastra?

Daca sunteţi pregătit să luaţi calea aceasta a ascultării, calea pe care Dumnezeu ne-o dă în Cuvântul Său care nu greşeşte, să fiţi ca cei din Bereea: “ei au primit Cuvântul cu toată bunăvoinţa, cercetând zilnic Scripturile, să vadă dacă aceste lucruri erau aşa” (Fapte 17:11 ). Rugaţi-vă aşa cum gândiţi cu privire la această întrebare însemnată: Cum şi unde trebuie cei credincioşi să se strângă laolaltă? Dumnezeu vă va face clar cunoscută voia Lui. Sunt două condiţii simple: Fiţi cinstiţi înaintea lui Dumnezeu şi plecaţi-vă în ascultare în faţa Cuvântului lui Dumnezeu.

Nu este un mijloc pentru mântuire

Ca să evităm din capul locului o înţelegere greşită şi care este foarte mult răspândită, dorim să subliniem cu toată hotărârea că a mânca din pâine şi a bea din pahar nu reprezintă un mijloc de a primi mântuirea; asta înseamnă că nu este un sacrament*. Frângerea pâinii în sine nu are niciun efect, adică nu se produce nicio schimbare în acela care ia parte la această acţiune. Frângerea pâinii nu este ceva mistic, ceva tainic si nici nu schimbă lăuntrul omului cu ceva. Desigur, în acţiunea în sine este inclusă o importanţă spirituală deosebită, la care am dori să cugetăm puţin, dar repet: Biblia nu ne învaţă nicăieri că prin frângerea pâinii s-ar produce vreo schimbare în om.

*sacrament – nume dat în religia catolică fiecăreia dintre cele şapte taine bisericeşti

Ca argument pentru asemenea gânduri eronate ar putea fi cuvintele Domnului Isus din Ioan 6 . Acolo El spune iudeilor: „Adevărat vă spun, dacă nu veţi mânca deci carnea Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu aveţi viaţă în voi înşivă. Cine mănâncă deci carnea Mea şi bea sângele Meu are viaţă eternă” (Ioan 6:53-54 ). Contextul arată foarte clar că în acest loc nu este vorba despre Cina Domnului (care nu era încă instituită). Faptul că Domnul aminteşte aici de carnea Sa şi de sângele Său nu înseamnă deloc că se referă la cină. Nu! Expresia Domnului din Ioan 6 vrea să spună că noi, oamenii, trebuie să facem uz într-un mod personal de lucrarea Sa (sângele Său vărsat, viaţa pe care Şi-a dat-o în moarte), pe care urma s-o împlinească. „Să mănânci carnea Sa” şi „să bei sângele Său” înseamnă, în primul rând, să primeşti viaţa veşnică şi apoi să hrăneşti această viaţă.

De asemenea, expresia folosită de Domnul în Matei 26:28 când a instituit cina, ar putea fi înţeleasă greşit. El spune: „Beţi toţi din el; pentru că acesta este sângele Meu, al noului legământ, cel care se varsă pentru mulţi spre iertarea păcatelor”. Dacă citim cu atenţie, devine clar că nu prin faptul că bem din pahar primim iertarea pacatelor, ci prin ceea ce reprezintă paharul: adică sângele Mântuitorului. Numai credinţa în sângele vărsat al Mântuitorului pe cruce lucrează o schimbare lăuntrică în om şi îi aduce iertarea păcatelor, mântuire, pace şi siguranţă veşnică. Acest gând este în deplină concordanţă cu învăţăturile pe care ni le dă Noul Testament şi în celelalte locuri.

Frângerea pâinii în Noul Testament

Cugetările noastre despre botez se potrivesc foarte bine şi în ceea ce priveşte adevărul despre frângerea pâinii. Evangheliile ne arată instituirea cinei, Cartea Faptele apostolilor ne spune cum primii creştini se adunau pentru frângerea pâinii, iar în 1 Corinteni găsim explicată învăţătura referitoare la această acţiune:

1) Găsim instituirea cinei în evanghelii – dată de Însuşi Domnul Isus. Primele trei evanghelii vorbesc numai despre aceasta. A treia, Evanghelia după Luca face diferenţa foarte clară între Paşte şi Cina Domnului. Este evident că Dumnezeu vrea să ne transmită ceva foarte important, de vreme ce faptul că Domnul Isus în noaptea în care a fost vândut a dat cina ucenicilor Săi este reţinut în trei evanghelii.

2) Faptele Apostolilor ne arată că primii creştini se strângeau pentru a frânge pâinea. Deja în capitolul 2 scriitorul constată că ucenicii „stăruiau” (v.42) şi că o făceau zilnic (v.46). Mai târziu, devenise obicei faptul că ei luau cina în fiecare întâia zi a săptămânii (vezi Fapte 20:7 ).

3) În 1 Corinteni apostolul Pavel, condus de Duhul Sfânt, le explică celor din Corint ce profunzime spirituală stă în spatele acestei simple acţiuni. Este de remarcat că tocmai în această epistolă se vorbeşte despre frângerea pâinii. Tot aici este vorba despre ordinea în cadrul unei adunări locale, despre viaţa noastră comună ca credincioşi, aşa cum ne-a aşezat Dumnezeu împreună (vezi 1:2 ). Frângerea pâinii nu are de-a face – ca botezul – cu umblarea noastră personală cu Domnul Isus, ci este strâns legată de calea noastră comună.

Înainte de a adânci aceste gânduri, doresc să citez câteva locuri din Scriptură, care sunt foarte importante în abordarea subiectului nostru:

a) Luca 22:19-20 : Şi, luând pâine, mulţumind, a frânt şi le-a dat, spunând: “Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi; faceţi aceasta în amintirea Mea! Tot astfel şi paharul, după cină, spunând: Acest* pahar este noul legământ în sângele Meu, care se varsă pentru voi.”

b) Fapt. 2:42: Şi ei stăruiau în învăţătura şi în comuniunea apostolilor, în frângerea pâinii şi în rugăciuni.

c) 10:14-22 : De aceea, preaiubiţii mei, fugiţi de idolatrie. Vorbesc ca unora cu judecată*: judecaţi voi ce spun. Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este el comuniune cu sângele lui Hristos? Pâinea, pe care o frângem, nu este ea comuniune cu trupul lui Hristos? Pentru că noi, cei mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, pentru că toţi luăm parte dintr-o singură pâine. Uitaţi-vă la Israelul după carne: cei care mănâncă jertfele, nu sunt ei părtaşi cu altarul? Deci ce spun eu? Că ceea ce este jertfit unui idol este ceva? Sau că un idol este ceva? Dar ceea ce jertfesc ei, jertfesc demonilor, şi nu lui Dumnezeu. Şi eu nu vreau ca voi să fiţi părtaşi cu demonii. Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul demonilor; nu puteţi lua parte la masa Domnului şi la masa demonilor. Sau Îl provocăm pe Domnul la gelozie? Suntem noi mai tari decât El?

d) 11:20-30 : Când voi vă adunaţi deci în acelaşi loc, nu este ca să mâncaţi Cina Domnului; pentru că fiecare, mâncând, îşi ia mai înainte propria cină, şi unul este flămând, iar altul se îmbată. Nu aveţi deci case ca să mâncaţi şi să beţi? Sau dispreţuiţi Adunarea lui Dumnezeu şi faceţi de ruşine pe cei care nu au? Ce să vă spun? Să vă laud? În aceasta nu vă laud. Pentru că eu am primit de la Domnul ce v-am şi dat, că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine şi, mulţumind, a frânt şi a spus: Acesta este trupul Meu, care este frânt pentru voi: faceţi aceasta spre amintirea Mea. Tot astfel şi paharul, după cină, spunând: Acest pahar este noul legământ în sângele Meu: faceţi aceasta, ori de câte ori îl beţi, spre amintirea Mea. Pentru că, ori de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul, vestiţi moartea Domnului, până vine El. Astfel că oricine mănâncă pâinea sau bea paharul Domnului în chip nevrednic va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului. Să se cerceteze dar omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Pentru că cine mănâncă şi bea îşi mănâncă şi îşi bea judecata, dacă nu deosebeşte trupul. De aceea sunt mulţi între voi slabi şi bolnavi şi mulţi adorm.

(* Explicaţie: în Luca 22 şi în 1. Corinteni 11 sângele este văzut în legătură cu noul legământ. Aceasta nu înseamnă că noul legământ s-a încheiat cu credincioşii din timpul harului. Din Ieremia 31 , 31 ştim că acest nou legământ va fi încheiat în viitor (în împărăţia milenară) cu casa lui Israel. Dumnezeu nu s-a unit cu noi printr-un legământ, ci creştinii Îl cunosc pe El ca Tată, iar sângele vărsat pe cruce este şi temelie pentru legământul cel nou încheiat cu Israel. Dar binecuvântările noului legământ sunt şi binecuvântările noastre. Noi savurăm încă de pe acum rezultatele noului legământ ( 3:6 ). De aceea, Domnul Isus aminteşte de noul legământ atunci când le dă paharul.)

Două laturi diferite

Cu siguranţă, Pavel a avut un scop bine definit atunci când a vorbit de două ori despre frângerea pâinii. Dacă vom compara aceste două texte, vom constata că, deşi vorbesc despre acelaşi lucru, totuşi îl prezintă din două prisme (puncte de vedere) diferite. 1. Corinteni 10 vorbeşte despre Masa Domnului, iar 1. Corinteni 11 vorbeşte despre Cina Domnului. În ambele locuri este vorba despre frângerea pâinii, dar Duhul Sfânt doreşte să ne prezinte două laturi pe care noi – fără să le despărţim – totuşi trebuie să le diferenţiem cu atenţie.

Ambele laturi vorbesc despre privilegii şi binecuvântări, dar în acelaşi timp amândouă vorbesc şi despre responsabilitate. Masa este, în scriptură, o imagine a părtăşiei (a comuniunii). La o masă sunt mai mulţi adunaţi şi împart între ei, de exemplu, o mâncare. Acest lucru ne este prezentat în 1. Corinteni 10 . Aici este vorba despre părtăşie. În calitate de credincioşi, care luăm parte la frângerea pâinii, avem părtăşie cu Domnul nostru, dar avem părtăşie şi între noi. Acesta este unul din marile privilegii şi binecuvântări pe care le putem avea ca creştini. Avem părtăşie unii cu alţii şi acest lucru îl exprimăm practic când suntem adunaţi în jurul Mesei Domnului pentru a frânge pâinea.

Cina Domnului ne vorbeşte tot despre binecuvântările noastre, dar scoate în evidenţă binecuvântările personale. Este o binecuvântare personală pe calea noastră comună că putem mânca din pâine şi bea din pahar. Cine face aceasta îşi aminteşte de moartea Domnului şi vesteşte moartea Sa. O face în amintirea Sa.

Paralel cu binecuvântarea copiilor Săi, Dumnezeu le prezintă şi responsabilitatea pe care o au şi care se află în legătură cu binecuvântarea. Acest principiu este întâlnit deseori în Biblie şi îl găsim şi aici. Ambele texte din 1. Corinteni 10 şi 11 ne prezintă, pe lângă binecuvântări, şi responsabilitatea noastră. Acest lucru este sugerat prin apelativul “Domnul“. Nu este nici Masa lui Hristos, nici Cina lui Hristos, ci este Masa şi Cina Domnului. Când ne preocupăm cu frângerea pâinii, atunci nu ne oprim numai la binecuvântări, (deşi şi ele sunt minunate), ci recunoaştem foarte clar că Dumnezeu le leagă de responsabilitate.

Această responsabilitate are – la fel ca şi privilegiul de a lua parte la frângerea pâinii – două laturi. În 1. Corinteni 10 este vorba despre părtăşie, unde toţi credincioşii formează împreună un singur trup. Aici se pune întrebarea: Cu cine frângem noi pâinea? Răspunsul la această întrebare nu este lăsat la bunul plac al fiecăruia în parte, ci este vorba despre o responsabilitate comună. În 1. Corinteni 11 este prezentată partea personală, iar aici se pune întrebarea: În ce chip şi în ce fel mănânc pâinea? Binecuvântarea personală este condiţionată de responsabilitatea personală. De aceea Pavel le cere corintenilor în acest capitol : “să se cerceteze dar omul pe sine”.

Concluzii

Frângerea pâinii are două laturi, pe care nu trebuie să le despărţim una de cealaltă, ci trebuie să le diferenţiem:

– partea comună potrivit textului din 1. Corinteni 10 ; (Masa Domnului): împreună avem dorinţa să exprimăm ceea ce suntem şi anume una. Aceasta o facem prin faptul că frângem pâinea. Avem părtăşie unii cu alţii. Iar de acest privilegiu (de a putea lua parte la Masa Lui) este strâns legată o responsabilitate; este vorba despre responsabilitatea comună. Astfel, ne întrebăm: cu cine putem să frângem pâinea?

– partea personală potrivit textului din 1. Corinteni 11 (Cina Domnului): orice credincios, în mod personal, simte nevoia să se gândească la moartea Domnului. O face împreună cu alţii şi se bucură de acest lucru, iar de acest privilegiu personal este legată responabilitatea personală, acest lucru referindu-se la în ce fel şi în ce chip o fac, vrednic sau nevrednic.

Desigur, în ambele cazuri este vorba despre calea noastră comună, iar aici există şi binecuvântări personale şi binecuvântări comune, iar de acestea se leagă şi o responsabilitate personală şi una comună.

Pâinea şi vinul

Cina Domnului este compusă din două elemente, pâinea si vinul. Aşa a dat-o Domnul Isus ucenicilor Săi şi tot aşa o regăsim şi în 1. Corinteni 11 . Cele două elemente sunt simboluri, dar ele au o importanţă profundă. Ce înseamnă acestea, ne explică Însuşi Domnul Isus:

a) pâinea: “Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi”( 22:19 ). Pâinea vorbeşte deci despre trupul Domnului Isus care a fost dat la moarte. El a fost gata să sufere moartea în locul nostru. La acest lucru ne gândim când frângem pâinea.

b) vinul: „Acest pahar este noul legământ* în sângele Meu, care se varsă pentru voi” ( 22:20 ). Paharul ne aminteşte de sângele Domnului Isus, care s-a vărsat pe crucea de pe Golgota. Este sângele ispăşirii, sângele prin care au fost spălate toate păcatele noastre şi prin care avem pace cu Dumnezeu. În Vechiul Testament era valabil principiul: “În sânge este viaţă”; deci şi paharul cu vin ne aminteşte tot de moartea Domnului.

În 1. Corinteni 10 şi 11 ne este explicat înţelesul acestor simboluri. În învăţăturile despre Masa Domnului din capitolul 10 mai sunt amintite şi alte înţelesuri pe care le are pâinea. Ea nu ne aminteşte numai de trupul Domnului dat la moarte, ci, în acelaşi timp, ne arată şi roadele minunate ale lucrării de pe cruce şi anume că acum toţi credincioşii formează o unitate minunată. Credincioşii sunt “o pâine”, şi Hristos este Capul proslăvit. “Pentru că noi cei mulţi suntem o singură pâine” ( 10:17 ).

Reţinem deci că pâinea şi vinul sunt doar simboluri. Ele nu se schimbă când sunt consumate şi nici nu-l schimbă pe acela care le consumă. Când Domnul spune “acesta este trupul Meu” şi “acest pahar este noul legământ în sângele Meu”, atunci pâinea nu devine trupul Său şi nici vinul nu devine sângele Său, ci pâinea simbolizează trupul, iar vinul simbolizează sângele Său.

Masa Domnului

Aş dori să mai adaug ceva referitor la expresia “Masa Domnului” care apare în Noul Testament numai în 1. Corinteni 10 . Desigur că această expresie nu are nimic de a face cu obiectul de mobilier (chiar dacă din motive practice pâinea şi paharul se află pe o masă), ci este vorba despre principii care au legătură cu faptul că noi savurăm privilegii comune şi dorim să corespundem responsabilităţii noastre comune.

Acest lucru îl putem clarifica printr-un exemplu din viaţa cotidiană. În orice familie în care sunt şi copii există câteva “reguli” de care trebuie să ţină cont fiecare atunci când se află la masă. De exemplu: există regula ca înainte şi după masă să se spună câte o rugăciune, sau ca, după masă, să se citească din Biblie sau din calendar; sau copiii să rămână la masă până când toţi au terminat de mâncat etc. Aceste principii sunt şi rămân întotdeauna valabile, indiferent de locul unde se serveşte masa: în bucătărie, în sufragerie sau în grădină. Chiar dacă sunt şi musafiri prezenţi şi este necesar ca mâncarea să se servească la mai multe mese, principiile (regulile) casei rămân neschimbate. Transferând aceste imagini asupra subiectului nostru (“Masa Domnului”), vom observa că există principii (reguli) care au aceeaşi valabilitate în orice loc unde credincioşii sunt adunaţi pentru a frânge pâinea.

Revenim la exemplul de mai sus şi ne întrebăm cine este cel care hotărăşte în familie regulile de la masă? Cu siguranţă, putem spune că tată sau stăpânul casei este cel care le stabileşte. Niciun musafir n-ar îndrăzni să încalce aceste reguli sau să introducă altele noi. Acum ne putem pune întrebarea: Cine hotărăşte regulile la “Masa Domnului”? Răspunsul este simplu: Însuşi Domnul. Nu noi hotărâm ce principii sunt valabile la Masa Domnului, ci însuşi Domnul, iar aceste principii le găsim în Cuvântul Său.

Concluzii

Domnul Isus a instituit Cina. Pâinea şi vinul sunt semne ale morţii Sale şi ne amintesc de trupul Său, pe care l-a dat la moarte, precum şi de sângele Său. Frângerea pâinii are două aspecte principale. Pe de o parte, vestim moartea Sa (aspectul personal), iar pe de altă parte, exprimăm părtăşia cu El, dar şi părtăşia între cei credincioşi (aspectul comun).

Ambele aspecte cuprind atât privilegii cât şi responsabilităţi.

În continuare am dori să analizăm aceste principii, iar abordarea pe care o vom face va fi sub forma a şapte întrebări ca să înţelegem mai bine ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu despre caracterul frângerii pâinii, precum şi felul şi sensul strângerii laolaltă pentru frângerea pâinii.

1. Hristos în mijloc – învăţătura Sa

În primul rând, autorul evangheliei harului lui Dumnezeu prezintă numeroase detalii legate de venirea lui Hristos în această lume. Apoi evanghelistul descrie pe scurt tinereţea lui Hristos şi cum Dumnezeu Tatăl a avut grijă de El (împlinind Isaia 50 .4) astfel încât El a crescut în acord cu gândurile lui Dumnezeu: “Şi Copilaşul creştea şi se întărea, umplându-se de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era peste El” (Luca 2:40 ). Apoi la vârsta de 12 ani îl găsim „în templu, şezând în mijlocul invăţătorilor şi ascultându-i şi întrebându-i. Şi toţi care-L auzeau se minunau de priceperea şi de răspunsurile Lui.” (Luca 2:46-47 ). Domnul Isus nu a luat rolul unui învăţător, aşa cum va face mai târziu în timpul lucrării Sale publice, dar El a luat locul care se cerea potrivit cu vârsta fragedă. Cu toate acestea, chiar şi la acel moment, El era în mod clar Învăţătorul adevărat. El era marcat de un zel sfânt pentru interesele lui Dumnezeu, exprimat prin cuvintele adresate Mariei şi lui Iosif: „Nu ştiaţi că trebuie să fiu în cele ale Tatălui Meu?” (Luca 2:49 ). Fie ca şi noi să urmăm exemplul lui Hristos: umilinţa Lui, consacrarea şi dedicarea pentru interesele lui Dumnezeu, precum şi ascultarea şi supunerea Sa.

2. Hristos în mijloc – în suferinţele Sale pe cruce

„…unde L-au răstignit, şi cu El pe alţi doi, de o parte şi de alta, şi în mijloc pe Isus” (Ioan 19:18 ). Împlinindu-Şi lucrarea printre oamenii poporului Său, dar respins de ei, în Evanghelia dupa Ioan, Domnul ne este prezentat în măreţia Sa. Spre exemplu, când soldaţii au venit să-L aresteze, cu toţii au căzut la picioarele Sale, măreţul „Eu sunt” (Ioan 18:6 ); în perioada viitoare orice genunchi se va pleca înaintea Lui (Filipeni 2:10 ). Aceasta ne îndreaptă privirea spre Cel care întotdeauna trebuie să aibă primul loc, chiar şi în locul condamnării şi al dezonoarei. Ce binecuvântare a fost prezenţa Domnului „în mijloc” pentru tâlharul care s-a pocăit şi a recunoscut persoana şi lucrarea lui Hristos! (Luca 23:39-43 )

3. Hristos în mijloc – în învierea Sa

„Fiind deci seara, în ziua aceea, cea dintâi a săptămânii, şi uşile fiind închise acolo unde erau ucenicii, de frica iudeilor, Isus a venit şi a stat în mijloc, şi le-a spus: ‘Pace vouă!’…Şi, după opt zile, din nou erau înăuntru ucenicii Săi, şi Toma era cu ei. A venit Isus, uşile fiind închise, şi a stat în mijloc şi le-a spus: ‘Pace vouă!’” (Ioan 20:19,26 ). Unii, cu greu, ar putea supraestima importanţa învierii Domnului. Există o serie de elemente necesare pentru a fi subliniate în acest capitol, dar ne vom opri doar la locul lui Hristos ca centrul adevarat. Ca şi Cap al noii creaţii, înviat, El vine şi stă în mijloc; El este noul centru şi totul depinde de El. În acest fel, prin înviere El are acum o nouă familie. Deşi a fost respins de iudei, Hristos are ucenicii Săi (Matei 12:50 ) şi este adevăratul Centru şi Cap al acestei entităţi (Luca 24:36-53 ). „ …Dar, după ce Îşi va aduce sufletul Său o jertfă pentru vină, El va vedea o sămânţă, Îşi va lungi zilele şi plăcerea Domnului va prospera în mâna Lui” (Isaia 53:10 ; vezi şi Psalmul 22:22 şi Evrei 2:12 ).

4. Hristos în mijlocul mării – în încercările vieţii

„Şi, când s-a făcut seară, corabia era în mijlocul mării, iar El singur pe tărm….pe la a patra strajă din noapte a venit la ei, umblând pe mare, şi voia să treacă pe lângă ei.” (Marcu 6:47-48 ). Domnul nostru Isus este acum la dreapta măririi în ceruri (Evrei 1:3 ), dar în acelaşi timp El are grijă de copii lui Dumnezeu pe pământ. Acest fapt este surprinzător ilustrat în scurta relatare a lui Marcu. Ca o aplicaţie, Hristos este cu noi în încercările şi în necazurile noastre, indiferent dacă este vorba despre o boală sau o experienţă traumatizantă ca pierderea cuiva drag: egal dacă necazul este mare sau mic, El este chiar langă noi. David a experimentat aceasta: „Chiar dacă aş umbla prin valea umbrei morţii, nu mă tem de niciun rău: pentru că Tu eşti cu mine; toiagul Tău şi nuiaua Ta mă mângâie.” (Psalmul 23:4 ).

În Marcu 6 Domnul a permis adversitatea unei furtuni neaşteptate, dar apoi Şi-a testat ucenicii printr-o manieră diferită, atunci când a acţionat ca şi cum ar fi vrut să treacă pe lângă ei. Domnul nu se impune; Lui îi place sa fie invitat de către noi.

5. Hristos în mijloc – în Adunare

„Pentru că unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, acolo Eu sunt în mijlocul lor” (Matei 18:20 ). El este punctul de atracţie („pentru Numele Meu”). În calitate de Conducător suprem, El ia hotărârile („în Numele Meu”). De asemenea, El este şi temelia: cei doi sau trei sunt strânşi pe baza Numelui Său. Multe cărţi şi articole au fost scrise pe marginea acestui pasaj. Aş vrea doar să subliniez că Domnul trebuie să aibă locul central. Îl recunoaştem şi-L onorăm noi ca Cel care are toate drepturile? Suntem noi fericiţi să fim în prezenţa Lui sau încercăm să ne impunem propriile ganduri?

6. Hristos în mijlocul celor şapte adunări

„Acestea le spune Cel care ţine cele şapte stele în mâna lui dreaptă, Cel care umblă în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur.” (Apocalipsa 2:1 ) La începutul istoriei Bisericii, cele şapte stele erau în mâna dreaptă a Hristosului glorificat. Cu alte cuvinte, credincioşii acelor timpuri recunoşteau drepturile Domnului Isus, supunându-se autorităţii Sale. Mai târziu nu a mai fost vorba de aşa ceva (Apocalipsa 3:1 )! Îl onorăm noi pe Hristos ca Cel care are toată autoritatea? (1. Petru 3:22 ) Într-o zi toţi vor fi obligaţi să I se supună (Filipeni 2:10 ), dar Domnului Îi place sa vadă că noi, trăind în această lume care l-a răstignit pe El, ne supunem Lui din dragoste pentru El şi prin credinţă. Când Hristos a fost pe pământ, El a fost un exemplu viu de atitudine supusă, „Pentru că cine este mai mare, cel care stă la masă, sau cel care slujeşte?”

7. Hristos în mijlocul tronului – Mielul înjunghiat

„Şi am văzut în mijlocul tronului şi al celor patru făpturi vii şi în mijlocul bătrânilor, un Miel stând ca înjunghiat, având şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu trimise pe tot pământul” (Apocalipsa 5:6 ). Expresia „în mijloc”se referă la Hristos, deoarece El este Mielul şi aceasta subliniază măreţia şi superioritatea Sa morală şi spirituală. Când vom fi în jurul Său, în glorie, Îl vom vedea ca Miel: El a devenit Om ca să moară. Dar, în acelaşi timp, vom vedea şi atributele Sale divine: şapte coarne (atotputernicia Sa), şapte ochi (omniscienţa Sa), şapte duhuri (omniprezenţa Sa). Câtă putere, câtă dragoste şi câtă măreţie sunt concentrate în El şi manifestate prin El!

O astfel de întrebare şi altele asemănătoare sunt mereu adresate credincioşilor care se strâng numai în (sau pentru) Numele Domnului Isus. Gândurile care urmează sunt scrise pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, să se reflecte mai multă lumină asupra acestui subiect de cea mai mare importanţă în strângerile laolaltă ale creştinilor, cât şi pentru a fi un ajutor pentru cei care vor să cunoască voia Tatălui ceresc.

1. În primul rând este vrednicia Domnului Isus care ne strânge în jurul Persoanei Sale. „De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domn“ (vezi Filipeni 2:9-11 ).

A fost voia lui Dumnezeu ca să-L onoreze atât de mult pe Isus care „este Capul Trupului, al Bisericii. El este Începutul, Cel întâi-născut dintre cei morţi, pentru ca în toate să aibă cel dintâi loc“ (Coloseni 1:18 ).

În Numele acesta, care este atât de scump pentru orice credincios, se adunau creştinii în zilele apostolilor. Şi ce a văzut Ioan, slujitorul lui Isus Hristos, când în faţa ochilor săi s-a ridicat voalul viitorului? El a văzut pe Isus şi a spus: „faţa Lui era ca soarele când străluceşte în puterea lui. Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine, spunând: »Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă«“ (citeşte Apocalipsa 1:16-17 ).

„O uşă deschisă în cer.“ Ce privelişte! Ioan a văzut în faţa lui slava viitoare a Mielului. El a zărit acolo Mielul care părea înjunghiat. Şi cei care Îl înconjurau cântau „o cântare nouă“. Ce va fi acolo, când, în bucuria nespusă, va izbucni cântarea cea nouă? Niciunul care a fost răscumpărat prin sângele Domnului Isus Hristos nu va rămâne în urmă să cânte: „Vrednic eşti Tu“. Oştile cereşti strigă cu voce tare: „Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, să primească putere, bogăţie, înţelepciune, tărie, cinste, slavă şi binecuvântare. Şi pe toate făpturile care sunt în cer, pe pământ, sub pământ, pe mare şi tot ce se află în aceste locuri, le-am auzit zicând: »A Celui care stă pe scaunul de domnie şi a Mielului să fie binecuvântare, cinste, slavă şi stăpânire în vecii vecilor!«“ (vezi Apocalipsa 5:12-13 ).

Aşa va fi adorat Domnul nostru care este vrednic de toată cinstea. Aşa învredniceşte Dumnezeu pe Hristos cel înviat care a murit odată pentru păcatele noastre. Şi cine sunt acele milioane de adoratori răscumpăraţi prin sângele Domnului? Tâlhari, vameşi într-un cuvânt: păcătoşi. Este oare vrednicia. Domnului Isus de a duce astfel de persoane în slavă? Da, Dumnezeu, în sfinţenia Sa nesfârşită, spune că Hristos este vrednic şi toată creaţia strigă: „Amin!“

Nu vrei şi tu, iubite cititor, să-I dăruieşti toată încrederea ta acestui Domn? Vrednicia Domnului Isus cel înviat este atât de mare, încât Dumnezeu ne spune: „Să ştiţi dar, fraţilor, că prin El vi se vesteşte iertarea păcatelor; şi oricine crede este îndreptăţit prin El de toate lucrurile de care n-aţi putut fi îndreptăţiţi prin legea lui Moise“ (citeşte în cartea Faptele Apostolilor 13:38-39 ). Salvarea sufletului se face numai prin Hristos. Binecuvântaţi sunt toţi care pot spune: avem răscumpărarea prin sângele Lui. Nu mă simt în stare să descriu strălucirea şi superioritatea lui Hristos. Nu pot face altceva, decât să îndrum pe toţi oamenii spre Cuvântul lui Dumnezeu, care vorbeşte aşa de clar despre vrednicia lui Hristos.

Poate vreun cititor al acestor rânduri va întreba: „Care creştin adevărat ar putea pune la îndoială măcar pentru un moment vrednicia lui Hristos sau mărimea Numelui său?“ Este adevărat că în orice inimă creştină există o parte care tresaltă la auzirea Numelui Domnului Isus Hristos. Dar întrebarea este: „Cât de mare este preţuirea faţă de această măreţie a Domnului?“.

Probabil într-un oraş sunt mii de creştini sau mai mulţi – mă refer la cei care au cu adevărat răscumpărarea prin sângele lui Hristos – a căror păcate le sunt iertate. Şi dacă Domnul Isus Hristos este vrednic de laudă şi adorare când toţi cei răscumpăraţi se vor aduna în jurul Persoanei Sale, nu este El oare vrednic de lauda şi adorarea împreună a miilor de creştini, din toate aşezările omeneşti ale acestui pământ? Sigur că în cer va dispare orice denumire şi grupare. De ce nu deja acum şi aici pe pământ?

Este o mare rătăcire să reproşezi acelora care se strâng numai în Numele Domnului Isus, despărţiţi de orice partidă religioasă, că se cred mai buni, superiori sau mai învăţaţi decât ceilalţi copii ai lui Dumnezeu care se află răspândiţi în atâtea grupări. Ei fac lucrul acesta nu pentru că se cred mai buni, ci pentru că Hristos singur este vrednic să strângă pe ai Săi în jurul măreţei Sale Persoane.

Da, iubite creştine, Domnul Isus este vrednic să nu recunoşti alt nume, decât al Lui, oricine ai fi, oricâtă cunoştinţă ai avea şi din orice grupare ai face parte! Ce trebuie oare să gândească îngerii care cunosc acest Nume preamărit şi se bucură de El, când văd căile creştinilor pe pământ? Nenumăratele despărţiri de pe pământ trebuie să fie o întristare în unitatea din ceruri. În multe locuri sunt răscumpăraţi ai lui Dumnezeu, care poartă diferite denumiri, dar nu se găsesc doi sau trei care să se strângă numai în Numele Domnului Isus. Şi totuşi Domnul este vrednic ca toţi creştinii împărţiţi în diferite biserici (sau grupări), fără nici o excepţie, să se strângă numai în Numele Lui.

Cum pot unii creştini să se roage: „Facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ“, când ei nu sunt gata să renunţe la grupările religioase care de fapt nu sunt în cer? Ar fi mai corect dacă ar spune: „Eu mă găsesc în această grupare religioasă şi toţi prietenii mei sunt aici, de aceea te rog să mă ierţi că nu pot face voia Ta aici jos, precum o voi face cândva în ceruri.“

Este prea mult sau prea greu ca să recunoşti pe Isus Hristos ca singurul Domn spre proslăvirea lui Dumnezeu Tatăl? Dumnezeu pune cel mai mare preţ pe Numele lui lsus. Unii creştini spun: „Nu contează ce nume porţi.“

Pe fiecare creştin care Îl recunoaşte pe Domnul Isus Hristos ca singurul Domn trebuie să-l doară când vede cum în biserica romano-catolică se dă o aşa mare onoare Mariei. Numele lui Isus este dezonorat în felul acesta nespus de mult. Dar nu este acelaşi lucru când un nume oarecare este recunoscut cap al unei grupări religioase? Cu cât se înalţă mai mult un astfel de nume cu atât mai puţin se recunoaşte şi se onorează Numele lui Isus până când în sfârşit se ajunge a nu fi atât de important. Dar creşte în valoare ceea ce aparţine uneia sau alteia din grupările religioase. Acestea desigur sunt: lemn fân şi trestie care în ziua Domnului nu vor rămâne (1. Corinteni 3:10-15 ).

În zilele apostolilor. Numele lui Isus a fost mai presus de orice nume. Şi dacă cineva ar fi vrut să înalţe un alt nume` chiar dacă ar fi fost al unui Pavel, atunci prin Duhul ar fi fost declarat ca firesc. Numai admiterea unui altfel de nume însemna înjosirea Persoanei lui Hristos în favoarea unui om oarecare. Nu este la fel şi astăzi?

Domnul Isus este vrednic de adorarea milioanelor de răscumpăraţi în ceruri şi de aceea este vrednic ca toţi creştinii care sunt acum pe pământ să-L proslăvească în unitate. Indiferent ce fac alţii, dacă recunosc numai Numele lui Isus sau nu, dacă tu, cititorule, doreşti să faci voia lui Dumnezeu, calea îţi este arătată clar: pune deoparte orice denumire şi orice grupare şi strânge-te numai în Numele Domnului Isus Hristos împreună cu cei ce cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată.

2. Acum se poate ivi întrebarea: „Ce fel de rânduieli bisericeşti sunt corespunzătoare gândurilor lui Dumnezeu?“ Această întrebare ne conduce la subiectul al doilea al studiului nostru şi anume la suveranitatea Duhului lui Dumnezeu e motiv pentru care ne strângem numai în Numele lui Isus Hristos.

Înainte de a părăsi pământul Domnul Isus a spus ucenicilor întristaţi: „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi El vă va da un alt Mângâietor, care să fie cu voi pentru totdeauna, Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi şi va fi în voi“ (Ioan 14:16-17 ). Domnul Isus ne-a promis solemn că acest Mângâietor ne va învăţa totul: „Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care Tatăl Îl va trimite în Numele Meu, vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu“ (Ioan 14:26 ). „Când va veni Mângâietorul, pe care-L voi trimite de la Tatăl, Duhul adevărului, care iese de la Tatăl, El va mărturisi despre Mine“ (Ioan 15:26 ).

Luaţi seama că Isus nu a promis o influenţă, ci adevărata Persoană a Duhului Sfânt, aşa cum este Hristos Însuşi. Şi aşa cum Isus a mărturisit pe Tatăl, tot aşa trebuie ca Duhul să-L mărturisească pe Isus. El, Duhul adevărului, trebuie să ne conducă în tot adevărul (Ioan 16:13-14 ). Această făgăduinţă a lui Dumnezeu a fost împlinită. După ce Isus a fost proslăvit, Dumnezeu a trimis pe Duhul Sfânt (Faptele Apostolilor 2:1-38 ). Din acea clipă căutăm în zadar în Noul Testament vreo conducere bisericească în afara nemărginitei conduceri a Duhului Sfânt. Aşa cum Domnul proslăvit a fost prezent în evanghelii, tot aşa Duhul Sfânt este prezent în Faptele Apostolilor, în Adunare. Sărbătoarea Rusaliilor a adus o minunată dezvoltare a prezenţei şi puterii Duhului Sfânt. Mai târziu citim: „Pe când se rugau ei, s-a cutremurat locul unde erau adunaţi; toţi s-au umplut de Duhul Sfânt şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală.“ Prezenţa Duhului Sfânt a fost atât de adeverită încât Petru a putut spune lui Anania: „Anania, pentru ce ţi-a umplut Satan inima ca să minţi pe Duhul Sfânt şi să ascunzi o parte din preţul moşioarei?” (Faptele Apostolilor 5:3 ). Şi când Evanghelia a fost vestită păgânilor, Duhul Sfânt a căzut peste ei (Fapte 11:15 ). Acelaşi lucru s-a petrecut în Antiohia (Fapte 13:52 ).

Ce sigur apare în lumină călăuzirea Duhului Sfânt, când citim cu privire la Pavel şi însoţitorii săi următoarele: „Fiindcă au fost opriţi de Duhul Sfânt să predice Cuvântul în Asia, au trecut prin ţinutul Frigiei şi al Galatiei. Ajunşi lângă Misia, se pregăteau să intre în Bitinia, dar Duhul lui Isus nu le-a dat voie“ (Faptele Apostolilor 16:6-7 ).

În 1. Corinteni 12 , vedem călăuzirea Duhului Sfânt în Adunare redată cu cea mai mare claritate: „Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh“ (versetul 4). „Şi fiecăruia i se dă manifestarea Duhului spre folosul tuturor“ (versetul 7). Oricât de mare ar fi diferenţa darurilor în Biserică, în toate lucrează unul şi acelaşi Duh, care împarte fiecăruia cum vrea El (vezi 1. Corinteni 12:11 ).

Şi acum vreau să întreb: „Care grupare religioasă a zilelor noastre recunoaşte în modul arătat de Cuvânt suveranitatea Duhului Sfânt?“ O comunitate de creştini, în momentul recunoaşterii suveranităţii Duhului Sfânt, pune capăt oricărui nume de grupare religioasă, deoarece Duhul nu onorează alt nume decât cel al lui Isus.

Să asemănăm o adunare de creştini de acum 1.900 de ani cu o biserică din timpul de azi. Toţi creştinii dintr-un loc oarecare se strângeau în Numele Domnului Isus, Duhul Sfânt dăruind diferite daruri: unii aveau darul de a predica, alţii de a învăţa, iar alţii de a sfătui corespunzător feluritelor descoperiri ale Duhului. El, Duhul Sfânt, era într-adevăr prezent în mijlocul lor, împărţind felurite daruri după cum voia El. Doi sau trei vorbeau, iar restul judecau, aşa cum citim în întâia Epistolă către Corinteni 14:29-33. Aceasta a fost ordinea atâta timp cât a fost recunoscută şi neîngrădită călăuzirea Duhului Sfânt.

Să intrăm acum într-o biserică creştină. Spuneţi unde se aşteaptă sau se îngăduie Duhului Sfânt să dea cum vrea El? Călăuzirea şi întâietatea Duhului Sfânt este total uitată. Omul ocupă locul Duhului şi el vrea să conducă, indiferent că este într-o stare duhovnicească bună sau rea. Această dispreţuire a prezenţei personale şi a călăuzirii Duhului Sfânt este o stare foarte tristă a multor creştini. Diferitele daruri nu pot fi exersate. Lucrarea devine o povară pentru multe persoane. Dar mai mult decât atât, Dumnezeu nu este recunoscut ca un conducător suprem, ci în locul Lui este pusă deoarece Duhul nu onorează alt nume decât cel al lui Isus.

Să asemănăm o adunare de creştini de acum 1.900 de ani cu o biserică din timpul de azi. Toţi creştinii dintr-un loc oarecare se strângeau în Numele Domnului Isus, Duhul Sfânt dăruind diferite daruri: unii aveau darul de a predica, alţii de a învăţa, iar alţii de a sfătui corespunzător feluritelor descoperiri ale Duhului. El, Duhul Sfânt, era într-adevăr prezent în mijlocul lor, împărţind felurite daruri după cum voia El. Doi sau trei vorbeau, iar restul judecau, aşa cum citim în întâia Epistolă către Corinteni 14.29-33. Aceasta a fost ordinea atâta timp cât a fost recunoscută şi neîngrădită călăuzirea Duhului Sfânt.

Să intrăm acum într-o biserică creştină. Spuneţi unde se aşteaptă sau se îngăduie Duhului Sfânt să dea cum vrea El? Călăuzirea şi întâietatea Duhului Sfânt este total uitată. Omul ocupă locul Duhului şi el vrea să conducă, indiferent că este într-o stare duhovnicească bună sau rea. Această dispreţuire a prezenţei personale şi a călăuzirii Duhului Sfânt este o stare foarte tristă a multor creştini. Diferitele daruri nu pot fi exersate. Lucrarea devine o povară pentru multe persoane. Dar mai mult decât atât, Dumnezeu nu este recunoscut ca un conducător suprem, ci în locul Lui este pusă ordinea omenească. Se poate numi aceasta libertatea conştiinţei? Unde rămâne libertatea Duhului Sfânt de a folosi pe cine vrea El pentru zidirea Adunării lui Dumnezeu? Este acesta un lucru neînsemnat?

Dorinţa de a avea un om în locul lui Dumnezeu a însemnat. din partea poporului Israel, dispreţuirea conducerii şi domniei lui Dumnezeu (vezi 1. Samuel 8:4-9 ). Ce serioasă învăţătură găsim în cartea lui Ieremia! Ce preţioase trebuiau să fi fost pentru el cuvintele Domnului: „Ei să se întoarcă la tine, nu tu să te întorci la ei!“ (Ieremia 15:16-21 ).

O, de-ar recunoaşte toţi copiii lui Dumnezeu aceste adevăruri şi de-ar învăţa să se supună în smerenie călăuzirii Duhului Sfânt! Unde supunerea faţă de Duhul Sfânt nu este numai de formă, acolo Duhul dă o mărturie deosebită despre Hristos, aşa cum nici o minte omenească nu o poate copia. Să merg oare acolo unde nu este recunoscut Duhul Sfânt ca trimis de Tatăl pentru a ne păzi, a ne conduce şi care să rămână cu noi până la sfârşit? Sigur că nu, atâta timp cât doresc să practic voia lui Dumnezeu. Nu contează cine este pus în locul Duhului, un preot, un pastor, un predicator, răul constă în faptul că nu este recunoscută călăuzirea Duhului Sfânt. Şi pentru acest motiv trebuie să mă despart de o astfel de comunitate indiferent ce denumire are şi să mă strâng împreună cu cei care se supun călăuzirii Duhului Sfânt, care se adună simplu numai în Numele Domnului Isus şi care împreună cu mine privesc drept Cap pe Isus Hristos, iar ca învăţător şi conducător pe Duhul Sfânt.

3. Şi acum venim la al treilea motiv pentru care credincioşii trebuie să se strângă numai în Numele Domnului Isus şi anume: unitatea Adunării sau a singurului Trup.

Cuvântul lui Dumnezeu ne vorbeşte foarte clar despre un singur Trup (Efeseni 4:4 ; 1. Corinteni 10:17 ). În cartea Faptele Apostolilor 19:32 şi 39, cuvântul „adunare“ este întrebuinţat pentru a arăta o mulţime de oameni strânşi laolaltă. Adunarea lui Dumnezeu este totalitatea persoanelor mântuite, a căror păcate au fost iertate odată pentru totdeauna (Evrei 10 ) şi care se strâng pentru a se închina lui Dumnezeu. Nici unei alte strângeri sau comunităţi nu i s-a dat numele de Adunarea lui Dumnezeu. Chiar o adunare formată din adevăraţi credincioşi, dacă nu recunosc în realitate pe Dumnezeu şi pe Duhul Sfânt ca fiind conducători în toate lucrurile, aşa cum au făcut-o apostolii, nu poate fi numită Adunarea lui Dumnezeu.

Să ne gândim la un exemplu care ne ajută să clarificăm acest gând: Să presupunem că şeful unui stat trimite armatei sale dintr-o ţară duşmană un comandant suprem. Armata se supune un timp acestui comandant. Atâta timp cât există această supunere, se poate spune că armata este a şefului statului respectiv. Dar dacă armata îl schimbă pe comandant şi îşi alege altul sau se împarte în mai multe grupe şi fiecare îşi alege comandantul ei, se mai poate numi armata acelui şef de stat, dar ea şi-a pierdut caracterul de armată a şefului statului.

Să ne gândim acum la Adunarea lui Dumnezeu. Un timp a fost recunoscută autoritatea Duhului Sfânt care a venit din cer. Apoi a fost pusă deoparte autoritatea Duhului lui Dumnezeu şi a intrat în acţiune autoritatea omului. Se poate oare numi biserica catolică adevărata Biserică sau Adunare a lui Dumnezeu? Imposibil. Ea s-a împotrivit Duhului Sfânt care a fost trimis de Dumnezeu. A te ataşa sau a rămâne în ea înseamnă a fi necredincios faţă de Hristos. Să luăm alte biserici. Nu au pus ele oare călăuzirea Duhului Sfânt pe deplin deoparte? În loc să fie lăsat Duhul lui Dumnezeu să împartă „cum vrea El“, oamenii au luat în mâinile lor dreptul de a numi preoţi şi numai aceşti preoţi au voie să ţină slujbe religioase. Starea descrisă mai înainte o găsim într-o formă sau alta şi în nenumăratele grupări ale creştinismului. Toţi au greşit în direcţia recunoaşterii personalităţii Duhului Sfânt şi au trecut la alegerea unei conduceri omeneşti. Ştiu că personala călăuzire a Duhului Sfânt este un lucru uitat de mult şi cu mare greutate se poate clarifica realitatea chiar şi creştinilor. De aceea mai dau un exemplu: Un intelectual este rugat să ţină o conferinţă într-un oraş. Sala este arhiplină. El vine şi îşi ocupă locul de conferenţiar, dar nimeni nu-l cunoaşte, el vorbeşte, dar nimeni nu-l aude. Între timp este trimis un sol după un alt intelectual, cu rugămintea de a veni la conferinţă. În sfârşit. cei de faţă nerecunoscând pe primul conferenţiar, aleg pe acest de al doilea să ţină conferinţa.

Acesta este un tablou clar al situaţiei gruparilor bisericeşti din zilele noastre. Cu toate că Duhul Sfânt a venit din cer în Biserica lui  Dumnezeu, fiind prezent în fiecare credincios personal, mai sunt mulţi care din neştiinţă se roagă să se coboare din cer. Pe unii creştini îi auzim rugându-se pentru o influenţă. Oare nu este supărător să vorbeşti de Dumnezeu Tatăl ca de o influenţă? Nu ne-ar revolta dacă ar spune cineva că viaţa Fiului lui Dumnezeu pe pământ ar fi fost numai o alegorie sau o influenţă? Nu este oare Dumnezeu Duhul Sfânt şi acum o adevărată Persoană pe pământ? e desigur în alt chip decât cum a fost Domnul Isus.

Ce este un comandant suprem pentru armata lui sau un conferenţiar pentru conferinţa lui cu mult mai mult este Duhul Sfânt pentru Adunarea lui Dumnezeu. Duhul Sfânt ordonă, conduce, rânduieşte şi întrebuinţează pe cine vrea El. Unde nu este recunoscut în felul acesta. nu poate fi nici o adunare chiar de creştini adevăraţi, numită adunarea lui Dumnezeu. Chiar dacă este numită astfel. ea nu are totuşi caracterul de adunare a lui Dumnezeu. Rugăm pe cititor să fie atent că noi nu vorbim de mântuire, ci de strângerea laolaltă ca adunare a lui Dumnezeu. Vrem să răspundem acum la marea întrebare: Ce este Trupul lui Hristos? „Este un singur Trup, un singur Duh, dupã cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre“ (Efeseni 4:4 ).

Biserica catolică sau orice altă organizaţie cu caracter creştin nu este adevăratul Trup. Domnul Isus spune: „Tot ce este al Meu este al Tău şi ce este al Tău este al Meu, şi Eu sunt preamărit în ei“, „Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum Noi suntem una“ (Ioan 17:10 şi 22). Aceste cuvinte minunate ale Domnului Isus îşi găsesc aplicare pentru orice copil al lui Dumnezeu. În ce constă slava pe care a dat-o Tatăl Fiului? Tatăl „L-a înviat dintre cei morţi şi L-a pus să stea la dreapta Sa, în locurile cereşti, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice autoritate şi de orice nume care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor“ (Efeseni 1:20-21 ). „El este Capul Trupului, al Bisericii. El este Începutul, Cel întâi-născut dintre cei morţi, pentru ca în toate să aibă cel dintâi loc“ (Coloseni 1:18 ). Slava care a fost dată lui Isus, a primit-o ca Hristos cel înviat, astfel El fiind Începutul şi Capul Trupului. Şi dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. „El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să stăm împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus“ (Efeseni 2:6 ).

Ce deosebire mare există între un Trup viu, ceresc şi o comunitate pământească! Singura comunitate pământească pe care a posedat-o vreodată Dumnezeu a format-o poporul Israel. Chiar şi în timpul vieţii lui Isus, mica turmă de ucenici a aparţinut acestui popor.

Numai după învierea şi înălţarea la cer a Domnului Isus, a putut fi trimis Duhul Sfânt pentru a forma Adunarea care este Trupul Lui. Aceasta a fost o taină ascunsă din veşnicii şi acum după ce comuniunea pământească, adică naţiunea iudeilor a fost pusă deoparte pentru un timp. Duhul Sfânt strânge din toate naţiunile un Trup ceresc care să fie una cu Capul şi care să fie binecuvântat în locurile cereşti. Oriunde pe acest pământ se găseşte un copil al lui Dumnezeu el este în duh una cu Hristos cel înviat, aşa cum un mădular al trupului omenesc este legat cu persoana de care aparţine. Da, unitatea noastră cu Hristos nu este o unire, o alianţă, ci o unitate deplină. Nu putem vorbi de o unire a mădularelor unui trup omenesc, căci toate aceste mădulare formează o persoană. Tot aşa este şi cu Hristosul ceresc şi înviat.

„Căci, după cum trupul este unui şi are multe mădulare, dar toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristos Voi sunteţi Trupul lui Hristos şi fiecare în parte mădularele Lui“ (citeşte în 1. Corinteni 12:12-27 ). Duhul Sfânt întrebuinţează aici expresiile cele mai tari şi imaginile cele mai clare pentru a reda această unitate minunată. Să comparăm versetele de mai sus cu următorul text: „pentru că noi suntem mădulare ale Trupului Său, din carnea Lui şi din oasele Lui“ (citeşte Efeseni 5:30 ). Nu se spune: „Noi eram cândva una cu El în timp ce trăia pe pământ“ – aceasta ar fi fost imposibil. Hristos a trebuit să moară pentru păcatele multora şi după ce a trecut, pentru ei, prin moarte, prin vărsarea sângelui Său cel preţios, ca preţ de răscumpărare, El a fost înviat din morţi. Hristos „a înviat pentru îndreptăţirea noastră“ (Romani 4:25 ). Credinciosul este privit ca mort cu Hristos, înviat cu El, dezvinovăţit cu El şi cu El într-o stare de îndreptăţire, de a fi una (Efeseni 4:4 şi 5:30). „El ne-a eliberat de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului dragostei Lui“ (Coloseni 1:13 ). Uitarea acestui mare adevăr al unităţii întregii Biserici a lui Dumnezeu în Hristos cel înviat este unul din motivele împărţirii creştinilor în sisteme şi grupări pământeşti.

Dacă întrebăm pe orice creştin: „Când vom fi în cer, vor mai exista biserici şi grupări religioase?“, atunci răspunsul va fi: „Nu, atunci Hristos va fi totul.“ Dar eu întreb: „Nu suntem noi înviaţi şi strămutaţi împreună cu El în locurile cereşti?“ (Efeseni 2:6 ). Şi nu este oare Hristos acum deja totul? (Coloseni 3:11 ) Dacă acesta este adevărul, de ce să nu fim de acum, de pe pământ uniţi numai cu Domnul Isus?

În creaţia cea nouă nu mai este nici iudeu sau grec, nici protestant sau baptist. Nici metodist sau ortodox, nici catolic sau atâtea alte nume. Hristos este totul. „Căci dacă este cineva în Hristos, este o creaţie nouă; cele vechi s-au dus; iată, toate s-au făcut noi. Şi toate acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu Sine prin Isus Hristos şi ne-a încredinţat slujba împăcării“ (2. Corinteni 5:17-18 ). Acesta este un adevăr de preţ pentru orice om în Hristos. El este o creatură nouă.

Trupul înviat în Hristos este unul, format din toţi credincioşii oricărei naţiuni, o creatură nouă înviată din morţi şi legată laolaltă (Efeseni 2 ). Acest unic Trup nu poate fi niciodată despărţit (Romani 8:39 ). În acest Trup ceresc nu există despărţiri şi nici nu se poate căci ce a fost vechi a trecut. Rugăciunea Domnului Isus este ascultată: „Ca toţi să fie una.“ Da, toţi sunt una în Hristos în locurile cereşti. Care este voia lui Dumnezeu cu privire la credincioşi aici jos?

Faptul că Dumnezeu condamnă aceste despărţiri în creştinism aici pe pământ nu poate fi tăgăduit de nici un credincios care se pleacă în faţa Cuvântului lui Dumnezeu. Cu ocazia primei împărţiri între cei credincioşi apostolul spune: „Vă îndemn, fraţilor, pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos, să aveţi toţi acelaşi fel de vorbire, să nu aveţi dezbinări între voi, ci să fiţi deplin uniţi într-un gând şi o simţire Hristos a fost împărţit? Pavel a fost răstignit pentru voi? Sau pentru numele lui Pavel aţi fost botezaţi?“ (1. Corinteni 1:10-13 ).

Nu pot rămâne străin faţă de gândurile lui Dumnezeu, când unul spune că el este catolic, că este reformat etc. Dumnezeu doreşte să nu fie nici o despărţire. Nici măcar una din multele denumiri nu este acceptată de către Dumnezeu. Orice nume în afară de al Său înjoseşte acest Nume binecuvântat. Câtă înjosire se aduce Numelui Domnului când este pus alături de unul omenesc: „Eu sunt al lui Pavel! Eu sunt al lui Apolo“ (1. Corinteni 3:4 ). Dacă voia lui Dumnezeu este de a nu fi nici o grupare sau biserică  religioasă, cum mai putem aparţine unei astfel de grupări sau biserici, indiferent ce nume ar purta? Dragă cititorule, răspunde acestei întrebări în faţa lui Dumnezeu şi a Cuvântului Său!

Ca să nu fie nici o neclaritate în această privinţă. Duhul Sfânt vorbeşte mai departe despre acest subiect astfel: „pentru că tot carnali (adică om stăpânit de firea lui, nu de Duhul) sunteţi. În adevăr, când printre voi este gelozie şi ceartă şi dezbinări, nu sunteţi voi carnali şi nu umblaţi voi în felul omului? Când unul zice: »Eu sunt al lui Pavel!« şi altul »Eu sunt al lui Apolo!«, nu sunteţi voi oameni?“ (1. Corinteni 3:3-4 ). Dacă Duhul Sfânt Se întrista când auzea: „Eu sunt al lui Pavel“ sau „Eu sunt al lui Apolo“, Îi va plăcea oare acum când unul sau altul spune: eu sunt protestant, eu sunt ortodox? Este oare această practică duhovnicească sau firească? Poate Dumnezeu să aprobe aceste scindări ale copiilor Săi? „Vă dau aceste învăţături. dar nu vă laud, pentru că vă adunaţi laolaltă nu pentru mai bine. Ci pentru mai rău“ (1. Corinteni 11:17 ). „Dumnezeu a întocmit trupul în aşa fel ca să nu fie dezbinare în trup, Ci toate mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele“ (citeşte în 1. Corinteni 12:24-25 ). Aşa spune Dumnezeu dar omul gândeşte: trebuie să fie dezbinări; şi încearcă să prindă ocazia de a merge şi la una şi la alta şi chiar a lucra la înaintarea lor. Dumnezeu spune să nu fie despărţiri, deoarece Trupul lui Hristos (Biserica) este unul singur. Să ascult de Dumnezeu sau de oameni? Cititorul să judece singur!

Ce unitate binecuvântată să fii una cu Capul din cer şi una cu orice mădular de aici. chiar cu orice credincios de pe pământ. Ce preţioasă este voia lui Dumnezeu! (citeşte în 1. Corinteni 12:26-27 ).

În adevăr, am greşit în recunoaşterea minunatei unităţi şi a punerii ei în practică. Să ne păzim de acum de a asculta mai mult de om decât de Dumnezeu. Să nu numim răul bine şi binele rău. Fiecare dezbinare în ochii lui Dumnezeu este rea şi condamnabilă. El o pune pe aceeaşi treaptă cu cele mai grosolane păcate, cum ar fi: omorul, beţia, desfrânarea (vezi Galateni 5:17-21 ). Să ne întoarcem deci cu smerenie adâncă la Domnul! Să recunoaştem păcatul comun, ruşinea şi ruptura din poporul lui Dumnezeul Suntem chemaţi la o unitate cerească împreună cu Hristos cel înviat. Este voia lui Dumnezeu ca să umblăm potrivit chemării la care am fost chemaţi „cu toată smerenia căutând să păstrăm unirea Duhului, în legătura păcii. Este un singur Trup, un Singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre“ (citeşte Efeseni 4:1-4 ).

Doreşti tu, cititorule, să faci voia lui Dumnezeu?

Aici este drumul binecuvântat: unitatea Duhului. El trebuie mereu să ducă la Hristos care este Capul. Duhul ne strânge în jurul Persoanei lui Hristos şi unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Domnului, acolo este şi El în mijlocul lor (Matei 18:20 ).

Omul face o biserică sau o grupare sub un nume oarecare. Aceasta este dezbinarea, ruptura. Duhul Sfânt ne strânge numai în jurul lui Hristos. Aceste două lucruri sunt atât de diferite aşa cum este de diferită unitatea Adunării în cer faţă de dezbinările omeneşti de pe pământ.

Toţi credincioşii sunt una în Hristos cel înviat şi voia lui Dumnezeu este ca unitatea aceasta să fie descoperită întregii lumi. Ce mişcător răsună cuvintele Domnului Isus, când spune în rugăciune: „Şi Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei care vor crede în Mine prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis“ (loan 17:20-21). Şi mai departe citim: „Eu în ei şi Tu în Mine; pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine“ (Ioan 17:23 ). În locul despărţirilor şi neunităţii, Domnul vrea ca să propovăduim unitatea noastră cu El – Capul nostru proslăvit. Am murit împreună cu El şi am înviat cu El şi vom fi părtaşi cândva strălucirii Lui.

Am înţeles puterea acestei învieri? Umblăm demni de unitatea cu Hristos cel înviat? Dorim, ca Pavel, să ne considerăm morţi împreună cu Hristos? Acestea sunt întrebări cu conţinut greu. O, de-am răspunde la ele cu toată sinceritatea inimilor noastre! Dacă până acum am stat în vreo legătură oarecare care L-a întristat sau care nu-I este plăcută„ atunci trebuie să ne despărţim fără întârziere. Aceasta nu înseamnă dezbinare, căci ne despărţim de comunităţi, biserici religioase în care conduce omul şi ne alipim numai de Domnul Isus şi nu recunoaştem altă autoritate decât aceea a Duhului Sfânt şi a Cuvântului lui Dumnezeu.

Probabil că drumul simplităţii şi al credincioşiei este mai greoi; dar când a fost drumul credinţei uşor? Timpul în care ne aflăm este greu şi periculos. Răul este numit bine şi binele este numit rău. De aceea, Domnul a spus: „Deşteaptă-te, tu, care dormi, scoală-te dintre cei morţi şi Hristos va străluci peste tine. Luaţi seama deci cu amănunţime cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi, răscumpărând timpul, căci zilele sunt rele. De aceea nu fiţi nepricepuţi, ci înţelegeţi care este voia Domnului“ (Efeseni 5:14-17 ).

Domnul este aproape! El spune: „Eu vin curând!“ Ce aproape este ziua când Domnul nostru va fi recunoscut pentru totdeauna şi adorat toată veşnicia! Nu trebuie oare, cititori dragi, ca în puţinele zile care le mai avem să căutăm înfăptuirea voii Sale? Domnul vrea să ne despărţim de vasele de necinste (citeşte în 2. Timotei 2:19-21 ). El vrea să ne strângem numai în Numele Său (Matei 18:20 ). Voia lui Dumnezeu este arătată atât de clar în Cuvântul Său, încât pentru o inimă supusă şi ascultătoare nu mai este nicio îndoială.

„Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri; pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, atât încheieturile cât şi măduva, şi judecă gândurile şi intenţiile inimii.“ (Evrei 4:12 )

„»Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi« şi »Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de fărădelege.« Într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de pământ. Unele sunt pentru cinste, iar altele pentru dispreţ. Deci, dacă cineva se curăţeşte de acestea, va fi un vas de cinste, sfinţit, folositor Stăpânului său, pregătit pentru orice lucrare bună.“ (2. Timotei 2:19-21 )

„Şi îngerului bisericii din Laodiceea scrie-i: »Iată ce zice Cel care este Amin, Martorul credincios şi adevărat, începutul creaţiei lui Dumnezeu: »Ştiu faptele tale, că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, te voi vărsa din gura Mea. Pentru că zici: »Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic«, şi nu ştii că eşti cel ticălos, vrednic de plâns, sărac, orb şi gol, te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti, şi haine albe, ca să fii îmbrăcat şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale, şi alifie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi«“  (Apocalipsa 3:14-18 ).

Hristos – Amin

Înaintea fondului întunecat al versetelor referitoare la starea Laodiceii, apare însă, de o frumuseţe deosebită, modul în care Domnul Isus Se prezintă Adunării.

El Se numeşte întâi Amin. „Amin“ înseamnă adevărat, desigur. La sfârşitul rugăciunilor are sensul aprobării şi al întăririi: aşa să fie!

Cheia pentru înţelegerea acestui nume al Domnului se găseşte în 2. Corinteni 1:20 : „Căci oricâte făgăduinţe ale lui Dumnezeu ar fi, în El (adică în Hristos, Fiul lui Dumnezeu) sunt da şi în El sunt Amin, spre slava lui Dumnezeu, prin noi.“ Toate făgăduinţele lui Dumnezeu îşi găsesc confirmarea şi siguranţa în Domnul Isus. Hristos este de asemenea ultimul cuvânt al lui Dumnezeu, Amin al Său. Ce mângâiere este aceasta pentru noi, iubiţilor! Dacă Biserica a eşuat în a păstra ce i-a încredinţat Dumnezeu, atunci Hristos ia locul ei şi asigură, pe temeiul unei mântuiri împlinite, în calitate de Amin, toate promisiunile pe care Dumnezeu le-a dat alor Săi.

Dacă astăzi aproape toate valorile care vorbesc despre Dumnezeu şi Hristosul Său sunt distruse şi dispar dinaintea oamenilor; dacă în zilele noastre se renunţă nu numai la orice ordine creştină, ci şi morală, Domnul Isus este şi rămâne Amin. Să ne ţinem strâns de aceasta şi să ne gândim la ea chiar şi atunci când aruncăm o privire asupra stării spirituale a creştinismului de astăzi şi vom afla sentinţa de neinfluenţat a Domnului despre ea!

Hristos – Martorul credincios şi adevărat

Şi cel de-al doilea nume al Domnului, Martorul credincios şi adevărat, este în legătură cu ceea ce ar fi trebuit să fie Adunarea. „Şi-Mi veţi fi martori“, le-a spus Domnul cel înviat ucenicilor, înaintea înălţării Sale la cer (Faptele Apostolilor 1:8 ). Tocmai aceasta este ceea ce ar trebui să fie Adunarea înaintea Domnului şi a lumii: martori (sau mărturii) ai lui Hristos; şi tocmai acesta este sensul simbolic al sfeşnicelor de aur, de a răspândi lumină cu privire la Hristos, la Persoana Sa slăvită, la lucrarea Sa deplin valabilă şi la urmările binecuvântate pentru oameni, în această lume întunecată. Apostolul Pavel îi compară pe cei credincioşi cu o epistolă a lui Hristos, în care oamenii pot citi cine a fost Hristos (2. Corinteni 3:3 ). Ah, cât am decăzut în această mărturie atât individual, cît şi colectiv!

Dar dacă cineva dă înapoi, dacă Adunarea nu-şi îndeplineşte misiunea, totuşi Dumnezeu nu Se poate lăsa fără mărturie. Aici este Unul care este credincios, care a fost credincios şi care va fi credincios – Hristos. Astfel, Domnul Isus ocupă şi în această privinţă locul pe care ar fi trebuit să-l ocupe Adunarea şi Se prezintă pe Sine Însuşi ca Martorul credincios şi adevărat (vezi şi Apocalipsa 1:5 ). În viaţa şi în moartea Sa, Hristos a fost o mărturie deplină a ceea ce este Dumnezeu. El a arătat în mod minunat dragostea şi sfinţenia lui Dumnezeu. Şi acum, ca Fiu al Omului slăvit în cer, El continuă această slujbă prin Duhul Sfânt şi dă mărturie despre toate binecuvântările şi bucuriile care pot fi găsite în El, „Omul al doilea“ (1. Corinteni 15:47 ).

Hristos – începutul creaţiei lui Dumnezeu

Şi cel de-al treilea nume – începutul creaţiei lui Dumnezeu – merită toată atenţia noastră, deoarece adesea este înţeles greşit. Hristos nu este o creaţie, El este punctul de plecare a tot ceea ce Dumnezeu a făcut şi va mai face. Hristos nu este numai ultimul gând, Amin al lui Dumnezeu, ci şi primul Său gând, începutul întregii Sale creaţii. Hristos a fost deja începutul primei creaţii, iar epistola către Coloseni ne spune că toate lucrurile au fost create prin El şi pentru El (capitolul 1.16). El Însuşi este mai înainte de toate lucrurile şi toate se menţin prin El (versetul 17). Următorul verset redă apoi trei aspecte minunate ale Domnului Isus, care depăşesc cu mult prima zidire vizibilă:

1. El este Capul Trupului, al Adunării;
2. El este începutul şi
3. Cel întâi-născut dintre cei morţi (versetul 18).

Despre Domnul Isus, Capul Trupului, ne-am ocupat într-un capitol anterior. Ca început, El este Capul noii zidiri, a acelei ordini noi, care se bazează pe moartea şi învierea lui Hristos dintre cei morţi şi despre care ne vorbeşte apostolul Pavel în 2. Corinteni 5 : „Căci dacă este cineva în Hristos, este o creaţie nouă; cele vechi s-au dus: iată, toate s-au făcut noi. Şi toate acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu Sine prin Isus Hristos şi ne-a încredinţat slujba împăcării“ (versetele 17-18).

Dacă creştinismul – sau să spunem liniştiţi: dacă noi ne-am fi ţinut strâns de Domnul Isus în calitate de Început, de Cap al noii zidiri (şi acesta este obiectul principal al epistolei către Coloseni; vezi capitolul 2:19), atunci nu am fi ajuns pe un drum atât de deviat, al cărui stadiu final îl marchează scrisoarea către Laodiceea. Nu este oare semnificativ faptul că biserica din Laodiceea mai este amintită doar o dată în Noul Testament şi aceasta tocmai în epistola către Coloseni? Şi cât de semnificative sunt cuvintele apostolului: „După ce va fi citită această epistolă printre voi, faceţi aşa ca să fie citită şi în biserica laodiceenilor“ (Coloseni 4:16 ). Cu siguranţă că din aceasta putem învăţa următoarele: dacă ar fi fost atenţi la Hristos, Capul – şi dacă ar fi primit învăţătura pe care o dă epistola către Coloseni, atunci creştinătatea n-ar fi ajuns în starea ruşinoasă, aşa cum o prezintă scrisoarea către Laodiceea şi cum o vedem pretutindeni în jurul nostru.

Principii democratice

Sensul numelui Laodiceea „drepturile poporului“, este deosebit de plin de învăţătură. Ar trebui să fim orbi din punct de vedere duhovnicesc, dacă n-am constata influenţa principiilor democratice pretutindeni în lume, din nefericire chiar şi în mărturia creştină. Despre drepturile poporului se întreabă şi astăzi, nu despre drepturile Domnului. A existat oare o vreme în care mulţimile s-au înălţat mai sus cerându-şi mai mult ca astăzi drepturile propuse? Omul instaurează drepturi, ridică pretenţii de putere chiar şi în lucruri duhovniceşti. Şi că se ascultă de glasul poporului, pare de la sine înţeles, pare deplin normal. Cine ascultă însă de glasul Domnului Isus, de glasul sfântului Său Cuvânt? Unde sunt recunoscute drepturile care îi aparţin doar Lui, Capul Trupului, al Adunării?

Aceasta mă conduce la un alt gând, care nu trebuie să rămână nemenţionat. Laodiceea este rezultatul faptului că mărturia Filadelfiei este lepădată. În Filadelfia nu a fost ascultat glasul poporului, ci glasul Domnului. Hristos poate să spună: „Ai păzit Cuvântul Meu.“ În Filadelfia nu au fost susţinute drepturile poporului, ci cele ale lui Dumnezeu: „… şi n-ai tăgăduit Numele Meu“ (Apocalipsa 3:8 ). Filadelfia este tocmai opusul Laodiceii. Vom vedea acest lucru şi mai clar.

În perioada Filadelfiei, Dumnezeu a dat o lumină puternică despre adevărul Evangheliei şi o uşă deschisă pentru răspândirea acestuia în puterea Duhului Sfânt. Evanghelia a ajuns la nenumăraţi oameni de pe toate continentele şi mulţi s-au întors la Dumnezeu. Mulţi au părăsit bisericile şi comunităţile făcute de oameni şi s-au adunat numai pentru Numele Domnului Isus. Prin lucrarea dragostei de fraţi, ei au fost o mărturie puternică despre adevăratul spirit al creştinismului. În toate faptele şi gândurile lor s-au lăsat conduşi de aşteptarea revenirii Domnului lor pentru răpirea Adunării, deoarece El afirmase: „Eu vin curând“ (Apocalipsa 3:11 ; Apocalipsa 22:20 ). Toate acestea au fost văzute, în parte admirate şi, în final, totuşi respinse. Rezultatul este Laodiceea, creştinătatea în forma ei actuală. *

* Eu nu aş spune că Laodiceea rezultă din Filadelfia. Laodiceea este cu mult mai mult rezultatul faptului că creştinătatea a cunoscut şi a lepădat adevărul lui Dumnezeu, aşa cum a fost prezentat prin Filadelfia. În locul adevărului, s-a întors spre atitudini de liber-cugetători. De aceea, după părerea mea, afirmaţia că „Laodiceea este Filadelfia coborâtă la temperatura de căldicel“ este falsă. Nici Sardes nu a rezultat direct din Tiatira. Ea ne arată, aşa cum am văzut, o stare din interiorul creştinătăţii, care s-a instaurat după Reformă. Şi în ceea ce priveşte Filadelfia, ea nu este formată numai din credincioşii din Sardes, ci şi din cei care provin din Tiatira. Bineînţeles că aceste stări luate în parte sunt caracteristice în diferite epoci şi nu puteau să apară în ordinea inversă; o stare nu rezultă în mod direct din cea anterioară. Poate ar mai trebui amintit ceva: scrisorile prezintă stări morale prin care mărturia creştină, în diverse timpuri ale istoriei sale pe pământ, a fost sau este caracterizată. Tiatira, Sardes şi Filadelfia merg până la revenirea Domnului, după cum indică amintirea venirii Sale în aceste trei scrisori. Tiatira, Sardes şi Filadelfia mai există şi astăzi, una lângă cealaltă, chiar dacă „apogeul“ fiecăreia a trecut. Vremea în care creştinătatea a fost caracterizată într-un mod deosebit prin Tiatira sau prin Sardes sau prin Filadelfia, fie în sens bun, fie în sens rău, a trecut fără îndoială. Totuşi eu sunt convins că şi astăzi mai există Filadelfia şi este dorinţa mea cea mai fierbinte de a face parte din ea. Vremea însă în care mărturia creştină a primit o configuraţie deosebită – nu aparţine ea într-adevăr trecutului? Spun aceasta cu inima tristă, ruşinată. Şi în ceea ce priveşte Tiatira şi Sardes, ele se revarsă în Laodiceea, fără a-şi pierde însă trăsăturile specifice.

Nici rece, nici în clocot

Trăsătura principală în Laodicea este indiferenţa. Aceasta nu este nici răceala lepădării directe, deschise a Domnului şi nici căldura iubirii adevărate pentru El. În aparenţă, Numele lui Hristos este ţinut sus; conform mărturiei poate fi un creştin, însă lipseşte inima pentru Acela al Cărui Nume Îl înalţă. Răbdarea şi toleranţa se află la capătul de sus al scării valorilor. Totul este răbdat cu inimă largă, chiar şi răul. Acolo, principalul este ca fiecare să fie sincer convins de propria sa problemă şi părere, şi atunci toate concepţiile religioase sunt privite ca fiind la fel de bune. Nici o înflăcărare pentru ceea ce Îi place Domnului, nici o respingere a ceea ce nu-I place; indiferenţă faţă de binele adevărat, indiferenţă faţă de răul real – fapt care Îi displace atât de mult Domnului Isus, încât Laodiceea va fi vărsată din gura Sa. Această toleranţă nu provoacă dezgust unui cuget credincios? Domnul Isus nu vrea să păstreze aşa ceva în gura Sa!

De unde provine această totală indiferenţă? Unde îşi are rădăcinile ascunse această stare de căldicel şi lipsa de bun simţ? Există doar un singur răspuns raţional: Domnul Isus nu este iubit cu adevărat. A început cu părăsirea dragostei dintâi (Efes) şi sfârşeşte cu lipsa deplină a acestei iubiri pentru Domnul (Laodiceea). Nu necunoaşterea adevărului duce la starea de căldicel, ci faptul că adevărul nu este apreciat, deoarece Hristos nu este apreciat.

Uneori m-am întrebat de ce spune Domnul: „O, dacă ai fi rece sau în clocot!“ Ar fi într-adevăr bine dacă Laodiceea ar fi rece? După explicaţia dată stărilor rece şi cald, răspunsul nu este greu: respingerea deschisă nu ar fi doar mai sinceră, ci ar da mai multe motive pentru speranţă. Cât de adeseori, vrăjmaşi declaraţi ai lui Hristos au fost învinşi prin harul lui Dumnezeu! Dar a fi şi a rămâne căldicel este garanţia cea mai sigură pentru a fi vărsat cândva din gura Domnului. Sardes a fost şi este moartă, Laodiceea este în starea de căldicel. O stare rea, într-adevăr!

Bogat şi totuşi sărac

Indiferenţei faţă de interesele şi Persoana lui Hristos i se mai adaugă un rău: lauda de a fi bogat: bogat în lucruri duhovniceşti şi pământeşti, bogat în influenţă şi inteligenţă, în onoruri şi funcţii, în formaţie şi în metode de educaţie, în activitate filantropică şi socială, în ambiţii culturale şi umanitare, în competenţă de specialitate şi în discernământ, pentru a putea hotărî dacă o parte sau alta a Bibliei este Cuvântul lui Dumne­zeu sau dacă nici una nu este! Nu ar fi greu să dăm exemple suficiente din moderna noastră lume creştină pentru toate aceste lucruri menţionate. M-aş limita însă la enumerarea lor; le vedem doar zilnic în jurul nostru, dacă avem ochi pentru ele. Aş mai întreba odată: a existat vreodată un timp care a fost mai puternic marcat de aceste lucruri ca al nostru? Lumea este bogată, s-a îmbogăţit şi nu are nevoie de nimic. Ea nu are dorinţă după lucrurile dumnezeieşti, după mântuire, după Mântuitor.

Neutralitate faţă de Hristos şi faţă de adevărul lui Dumnezeu, asociate cu mulţumirea de sine şi cu dorinţa de a poseda toate lucrurile importante – aceasta este starea Laodiceii. Evanghelia harului lui Dumnezeu este înlocuită printr-o „evanghelie“ socială a umanitarismului, ba chiar a fost înlocuit Hristos prin omul firesc. Acest lucru este de speriat şi totuşi stă la baza multora.

Oamenii pot fi înşelaţi prin imaginea exterioară, Domnul însă nu. El vede totul cu ochii Săi ca para focului:

„Pentru că zici: »Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic« şi nu ştii că eşti cel ticălos, vrednic de plâns, sărac, orb şi gol“ (versetul 17).

Cât de importante sunt cuvintele „şi nu ştii“! Cu mulţumirea de sine se asociază neştiinţa, lipsa de simţire asupra stării şi a situaţiei proprii. Vai, câţi din creştinătate nu se cred, în sensul de mai sus, bogaţi şi cred că posedă tot ce merită! Şi totuşi în ochii lui Dumnezeu sunt săraci, orbi şi goi. Ei cred că nu au nevoie de lucrarea de mântuire a lui Hristos şi nu posedă în realitate nimic din ceea ce este al lui Dumnezeu şi din ceea ce are valoare înaintea Lui. Există mărturia de a fi creştin, lipseşte însă viaţa dumnezeiască. Şi ce este mai grav: ei nici nu o ştiu!

Se mai numără vreunul dintre cititorii mei printre aceşti creştini cărora le merge numele că trăiesc şi totuşi sunt morţi spiritual (Apocalipsa 3:1 )? Atunci lasă-mă să te rog din inimă: ascultă sfatul Domnului Isus! Nu de sfatul meu, ci de al Domnului Însuşi! Încă este ziua harului, încă poţi veni la El şi să cumperi de la El „fără bani şi fără plată“ (Isaia 55:1 ) ceea ce te face într-adevăr bogat şi fericit. Vei accepta oferta Sa?

Sfatul Domnului

„Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur cură­ţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti, şi haine albe, ca să fii îmbrăcat şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale, şi alifie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi“ (versetul 18).

Nu este oare un har deosebit că Domnul, în ciuda indiferenţei care se manifestă în Laodiceea, mai face asemenea oferte de har? El sfătuieşte să se cumpere trei lucruri de la El – aur, haine albe şi alifie pentru ochi.

Dar nu dovedeşte acest sfat, această ofertă a lui Dumnezeu, totodată că Laodiceea, adică mărturia creştină în ultima ei fază, nu posedă aceste trei lucruri? Există şi credincioşi în Laodiceea, cărora li Se adresează Domnul în versetele următoare ale scrisorii. Mărturia creştină, aşa cum se prezintă ea astăzi, se caracterizează prin lipsa acestor trei lucruri: aur, haine albe şi alifie pentru ochi. Sunt lipsuri care ascund capcane, cum vom vedea.

În ceea ce-L priveşte pe Domnul, El stă afară la uşă, în afara acestui sistem, şi bate – însă nu la Laodiceea, ci la fiecare credincios în parte, care se mai găseşte în legătură cu acest sistem.

Aurul curăţit prin foc este un simbol care ne vorbeşte despre dreptatea dumnezeiască, care, pusă la încercare în focul judecăţii lui Dumnezeu pe Golgota, se trece în cont fiecăruia care „crede în Isus“ (Romani 3:26 ). Acestora, Cuvântul lui Dumnezeu le spune: „Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus, care ne-a fost făcut înţelepciune de la Dumnezeu, dreptate, sfinţire şi răscumpărare“ (1. Corinteni 1:30 ). Câţi oameni există astăzi în creştinătatea din perioada Laodiceii, care nu posedă acest aur al dreptăţii dumnezeieşti şi deci sunt săraci în această privinţă hotărâtoare! Şi câţi nu se bazează pe propria lor dreptate, pe propriile lor eforturi! În ochii lui Dumnezeu ele nu sunt decât o haină mânjită (Isaia 64:6 ). Pavel nu a vrut să mai aibă această dreptate proprie, după ce, prin credinţă, a găsit dreptatea care este din Dumnezeu (Filipeni 3:9 ).

Hainele albe sunt o imagine a dreptăţii practice în cei credincioşi. Găsim acest gând pe scurt în scrisoarea către Sardes (Apocalipsa 3:4 ). În Apocalipsa 19 se spune direct: „Inul subţire sunt faptele drepte ale sfinţilor“ (versetul 8). Hainele albe trebuie să fie văzute de oameni. Dar numai cine posedă aurul dreptăţii dumnezeieşti poate arăta hainele albe ale dreptăţii practice înaintea oamenilor. Aceste două lucruri merg întotdeauna împreună. Ambele pot fi găsite doar în Domnul Isus. În timp ce expresia în Hristos arată poziţia adevăratului credincios înaintea lui Dumnezeu, expresia Hristos în cel credincios indică mărturia pe care trebuie s-o dea cel credincios înaintea lumii. Dacă, prin credinţă, Domnul Isus locuieşte practic în inimile noastre (Efeseni 3:17 ), atunci El va putea fi văzut şi în exterior.

Acestea sunt hainele albe, şi martorii creştini din Laodiceea nu le au. În parte, ei activează cu hărnicie pentru semeni şi caută să se îmbrace astfel cu propriile lor lucrări, însă Domnul Isus le spune că prin aceasta ruşinea goliciunii lor nu poate fi acoperită.

De asemenea le lipseşte şi adevărata alifie pentru ochi, adică Duhul Sfânt, care în 1. Ioan 2:20 , este numit ungerea din partea Celui Sfânt (adică Hristos). Numai ungerea Duhului Sfânt poate îndepărta orbirea omului firesc şi poate da o recunoaştere adevărată, duhovnicească. Însă cine nu are Duhul lui Hristos, nu este al Lui (Romani 8:9 ).

Spiritul uman se laudă astăzi cu cunoştinţe înalte, dar toate acestea seamănă doar cu licărirea unui fitil uscat, care vrea să dea ce are mai bun, dar fără ulei. Deja în pilda celor zece fecioare din Matei 25 , Domnul Isus a arătat că o parte din creştinătatea de nume ar avea o candelă (mărturie), dar nu şi ulei (Duhul Sfânt). Tocmai în momentul hotărâtor, când va fi cea mai mare nevoie de lumină, atunci candelele lor se vor stinge (versetele 1-13). Eroare plină de urmări! De aceea să ascultăm încă o dată glasul plin de har al Domnului: „Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur … şi alifie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi“.

Duhul din Laodiceea

Referitor la acest loc, mai am pe inimă un cuvânt de avertizare către credincioşii adevăraţi. Am văzut prin ce se caracterizează creştinătatea în ultima ei fază şi că Laodiceea este un lucru căldicel din care lipseşte tot ce este din Dumnezeu. Şi vom vedea îndată ce va face Domnul cu această mărturie goală. Dar, drag cititor credincios, tu şi eu, noi toţi, suntem în pericol de a fi prinşi de duhul din Laodiceea, pe care Domnul Isus trebuie să-l mustre.

Atunci când Domnul a transmis prin Ioan, care se găsea pe insula Patmos, această scrisoare către biserica din Laodiceea, desigur că răul în această biserică încă nu era în plină desfăşurare, aşa cum, în sens metaforic, este cazul astăzi în Laodiceea, în creştinătatea ultimelor zile. Cu siguranţă ar fi greşită şi concluzia că, în acea biserică, nu ar fi existat credincioşi. Germenele întregului rău însă a fost deja prezent acolo, altfel Domnul nu ar fi vorbit în acest fel. În aceasta constă avertizarea pentru noi, copiii lui Dumnezeu. În sensul imaginii profetice, noi nu putem fi direct Laodiceea, putem însă foarte bine să ne însuşim caracteristicile Laodiceii, şi acesta este un pericol foarte grav pentru noi.

Cine ar putea să nege faptul că şi între noi, copiii lui Dumnezeu, există o atitudine de căldicel, indiferenţă faţă de Domnul şi faţă de interesele Sale? Şi suntem oare cu adevărat liberi de duhul mulţumirii de noi înşine? Nu putem fi şi noi foarte uşor ispitiţi de mândria avuţiei duhovniceşti, pentru care au luptat probabil strămoşii noştri, dar în nici un caz noi înşine, şi care, pe lângă aceasta, ne-a fost dăruită numai prin harul lui Dumnezeu? Nu ne comportăm adesea ca „oameni săraci“, ca oameni care nu au altceva decât lucrurile acestei lumi? Nu este din când în când tulburat ochiul nostru duhovnicesc, astfel încît privirea noastră să devină mioapă şi să nu se poată ridica aproape deloc deasupra domeniului pământesc?

Toate acestea sunt întrebări la care trebuie să cugete fiecare credincios pentru sine şi cu care ar trebui să meargă în lumina lui Dumnezeu. Să fim atenţi: şi scrisoarea către Laodiceea se încheie cu cuvintele:

„Cine  are urechi să asculte ceea ce Duhul zice bisericilor“  (Apocalipsa 3:22 ).

Nu se spune: „… ce Duhul zice Bisericii“, ci „bisericilor“. Nu numai pentru acea singură Biserică, în care aceste stări se găseau în faza de început, ci pentru întreaga Biserică din toate timpurile, deci şi pentru noi astăzi, au fost adresate aceste învăţături. Să ne ajute Domnul să tragem folos din acestea, să nu lăsăm să intre duhul din Laodiceea în viaţa noastră, în casele noastre, în strângerile noastre laolaltă!

Vărsarea din gura Domnului

„Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, te voi vărsa din gura Mea“  (Apocalipsa 3:16 ).
Eu nu ştiu ca Domnul să folosească în vreun alt loc al Scripturii o expresie atât de dispreţuitoare ca aici: voi vărsa. Căldicel, adică indiferent, este cea mai rea stare în ochii Săi. Ea atrage întreaga supărare a Domnului asupra a ceea ce se caracterizează prin aceasta. Şi dacă creştinătatea, în ultima ei fază, are ca trăsătură predominantă această indiferenţă – şi noi am văzut că lucrurile stau aşa – atunci Domnul, la vremea Sa, va sfârşi cu ceea ce trebuia să fie o mărturie pentru El pe pământ.

Când sfeşnicul nu mai răspândeşte lumină dumnezeiască, atunci Domnul îl va lua deplin şi definitiv de pe pământ. Aceasta se spune prin vărsarea din gura Sa: Domnul nu va mai recunoaşte mărturia creştină, această creştinătate ca sfeşnic al Său în această lume. Această vărsare încă nu a avut loc, deoarece El încă nu a venit pentru a-Şi lua acasă Mireasa. El nu va vărsa niciodată din gura Sa pe unul dintre ai Săi, pe care l-a mântuit prin scumpul Său sânge, pentru că El Însuşi a spus: „Pe cel care vine la Mine, nu-l voi izgoni afară“ (Ioan 6:37 ). Pentru creştinătatea ca atare, judecata este foarte aproape: „Judecătorul este chiar la uşă“ (Iacov 5:9 ).

La desfăşurarea judecăţii vor exista, ca în cazul lui Israel, diverse stadii sau trepte. Întâi avem avertizarea. Pe aceasta o auzim astăzi. Atunci Domnul Isus îi va lua pe adevăraţii credincioşi de pe pământ şi Se va întâlnii cu ei în văzduh (1. Tesaloniceni 4:16-17 ), pentru a-i duce sus, în casa Tatălui. Cât de fericită este această parte pentru noi! Dar pentru creştinătatea moartă, care rămâne după răpirea sfinţilor, este o sentinţă deosebit de serioasă; va avea loc atunci o despărţire a binelui de rău, despărţire la care nu se va mai putea face recurs niciodată. Da, pare că răpirea celor credincioşi va fi chiar momentul în care va avea loc vărsarea de către Domnul a mărturiei creştine lipsite de viaţă. Ar putea Domnul să exprime prin altceva mai clar dezgustul Său faţă de Laodiceea, lepădarea Laodiceii ca sfeşnic al Său, decât prin aceea că va lua la Sine în slavă pe sfinţii cereşti şi va lăsa aici masa martorilor lipsiţi de viaţă? Serios gând!

Desigur că după răpirea credincioşilor, Laodiceea va continua să existe într-o formă oarecare, dar ea nu va mai fi recunoscută ca sfeşnic. Încurcând lucrurile, diavolul va pune stăpânire pe mărturia creştină moar­tă, până când aceasta va fi îndepărtată definitiv de Domnul prin judecata asupra „Babilonului“ (Apocalipsa 18 ). Atunci nu va mai exista pe pământ un sfeşnic creştin, dar nici creştinătate, nici măcar după mărturia exterioară.

Aceasta este în realitate o evoluţie tristă, îngrozitoare, a Bisericii ca sfeşnic pe pământ! Cu toate acestea Domnul are pentru credinciosul din toate timpurile o cale pe care el poate să meargă şi să-L slăvească pe Dumnezeu.

„Adevărul dispensaţional” ne învaţă să distingem corect aceste schimbări şi să discernem natura lor, astfel încât particularităţile evidente ale fiecăreia să nu treacă neobservate. Importanţa acestui fapt pentru noi, creştinii, este că prin aceasta învăţăm adevăratul caracter al chemării cu care suntem chemaţi de sus şi al vremii în care este aruncat sorţul nostru.

Până în timpul  lui Hristos, şi-a urmat cursul o dispensaţie în care caracteristica proeminentă a fost Israel, poporul ales din Avraam. Perioada în care noi trăim, de la Cincizecime până la venirea Domnului, este caracterizată de cu totul alte particularităţi. Nu Israel, ci Biserica este astăzi proeminentă în gândurile lui Dumnezeu.

Înainte de a insista asupra diferenţelor importante dintre cele două, haideţi să fim siguri că înţelegem exact despre ceea ce vorbim.

Prin ISRAEL nu înţelegem iudeii, naţiunea împrăştiată aşa cum sunt ei astăzi (articolul a fost scris înainte de întemeierea statului Israel, n.tr.) nici aşa cum erau ei în timpul Domnului nostru, o rămăşiţă ce se ţinea încă strâns de fosta lor capitală, Ierusalim. Nu ne vom referi la ei, aşa cum au existat ei de fapt în orice timp, ci mai degrabă la ceea ce a fost naţiunea lor, conform planului iniţial al lui Dumnezeu pentru ei.

Atunci când spunem BISERICA, nu ne referim la vreo clădire ecleziastică, nici la vreo denominaţiune, nici la oricare număr de creştini strânşi laolaltă în ceea ce este astăzi numită „o biserică”. Folosim acest termen în sensul lui scripturistic. Cuvântul grecesc pentru biserică (ekklesia) înseamnă pur şi simplu „cei chemaţi afară”. Aceia, care sunt chemaţi de către Dumnezeu afară din lume în timpul acestei perioade de respingere a lui Hristos, prin aceste mijloace şi prin locuirea Duhului Sfânt sunt legaţi împreună în Adunarea lui Dumnezeu, Biserica.

Poate să ne fie de ajutor faptul că în Scriptură termenul „biserică” este folosit cu trei sensuri:

1. Ca indicând numărul întreg al creştinilor dintr-un anumit loc (1. Corinteni 1:2 ; Coloseni 4:15 etc.)
2. Ca numărul tuturor creştinilor de pe pământ într-un anumit timp (1. Corinteni 10:32 ; 12:28 ; Efeseni 1:22 , etc.). În acest aspect Biserica este ca un regiment care rămâne acelaşi, deşi unităţile care o compun se schimbă constant.
3. Ca totalitatea creştinilor, chemaţi afară şi pecetluiţi cu Duhul, între ziua Cincizecimii şi venirea Domnului (Efeseni 3:21 ; 5:25 ; etc.)

Dintre acestea, sensul în care folosim acest cuvânt în studiul nostru este ultimul; deşi, dacă vorbim despre biserică referitor la felul în care ea există astăzi pe pământ, evident că ne-am referi la cel de-al doilea sens.

Trebuie să ţinem minte totuşi, faptul că ne referim, precum în cazul lui Israel, nu la ceea ce este Biserica de fapt, sau la ceea ce a fost în orice vreme, ci la ceea ce este ea potrivit planului şi gândului iniţial al lui Dumnezeu.

După ce am stabilit aceasta, să remarcăm câteva diferenţe necesare:

1. Ioan, înainte-mergătorul Domnului, a fot ultimul din seria lungă de profeţi ai dispensaţiei trecute. Cu el s-au sfârşit rânduielile lui Dumnezeu sub vechiul legământ. Cu Hristos, au început noile rânduieli. „Legea şi profeţii au fost până la Ioan; de atunci Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu se vesteşte şi fiecare dă năvală să intre în ea.” Luca 16:16

Venirea lui Hristos în lume, a fost descrisă de Zaharia ca ivirea zorilor zilei din înaltul cerului. Arătarea Lui pe pământ vestea răsăritul unei noi zile. Nu faptul că această nouă zi era acolo şi că a fost inaugurată atunci. Domnul Isus a avut o lucrare de împlinit în Israel şi El trebuie să Se prezinte acelei naţiuni ca mult-aşteptatul lor Mesia. Mai mult, acea largă temelie a binecuvântării promise, trebuia să fie aşezată în mijlocul suferinţelor de la Calvar. Însă când toate acestea au trecut, când Fiul lui Dumnezeu a murit şi a înviat din nou, când El S-a înălţat în cer şi a trimis jos Duhul Sfânt, atunci a fost inaugurată o dispensaţie care era cu adevărat nouă, cu totul diferită de tot ce s-a petrecut până atunci.

2. Trăsătura caracteristică a vechii dispensaţii era legea, a celei noi este harul. Darea legii de la Sinai anunţa venirea harului. Dumnezeu a făcut cunoscute cerinţele Sale de la oameni. El trebuia să primească, iar ei trebuiau să dea, ceea ce I se cuvenea lui Dumnezeu. Faptul că eşecul a venit imediat, un eşec atât de mare încât a însemnat un faliment total, nu a eliberat nici în cel mai mic grad pe oameni de noile lor responsabilităţi asumate. Totuşi, Dumnezeu l-a înştiinţat pe Moise că va avea îndurare (Exod 33:19 ) şi că va renunţa la nimicirea ameninţătoare, în vederea venirii lui Hristos. Legea a stăpânit în continuare ca „îndrumător” şi a continuat să facă asta până când a venit Hristos (Galateni 3:24 ).

În Hristos a fost o putere mai mare decât legea. Cazul femeii păcătoase din Ioan 8 ilustrează aceasta într-un mod minunat. Sub influenţa puternică a harului, făţarnicii au fost condamnaţi într-un mod mult mai eficace decât sub lege, iar păcătosul a fost iertat, un lucru pe care legea niciodată nu a pretins că îl va face. Acum Dumnezeu este Cel care dă, iar omul cel care primeşte. Noua dispensaţie este caracterizată de harul care domneşte prin dreptate, spre viaţă eternă, prin Isus Hristos, Domnul nostru (Romani 5:21 ).

3. Vechea dispensaţie se concentra asupra lui Israel, noua dispensaţie este în legătură cu Adunarea.

Legea nu a fost dată altcuiva, decât unei naţiuni, Israel. Prin urmare, atenţia lui Dumnezeu a fost concentrată asupra acelei naţiuni. Privilegiile copiilor lui Israel le-au aparţinut mai degrabă ca popor, decât în mod individual. Dumnezeu a avut întotdeauna căile Sale ascunse de a lucra cu sufletele oamenilor, iar aceste căi au ieşit în evidenţă în zilele apostaziei naţionale a lui Israel. Însă la început, Dumnezeu i-a ridicat ca naţiune, fără vreo referinţă la starea spirituală individuală, iar poziţia lor înaintea Lui era pe o bază naţională.

Pe de altă parte, în Biserică nu este nimic naţional. Petru a afirmat, confirmat de Iacov, că planul divin pentru această dispensaţie este cercetarea naţiunilor de către Dumnezeu, ca „să ia dintre naţiuni un popor pentru Numele Său” (Fapte 15:13,14 ). Acum Dumnezeu alege dintre toate naţiunile, iar cei care sunt astfel chemaţi afară pentru Numele Său, alcătuiesc „Biserica”.

Biserica, prin urmare, nu este naţională şi nici internaţională, ci mai degrabă este extra-naţională, cu totul în afara diferenţelor între popoare şi total independentă de ele. În loc ca ea să fie construită pe o temelie naţională, este descrisă de Scriptură ca fiind „ o turmă” (Ioan 10:16 ), „un trup” (1. Corinteni 12:13 ), ca „o casă spirituală, o preoţie sfântă” (1. Petru 2:5 ), ca o familie compusă din copiii lui Dumnezeu (1. Ioan 2:12 ; 1. Ioan 3:1 etc.)

Mai mult, în legătură cu Biserica, Dumnezeu se ocupă de om în mod individual. Ea este compusă din aceia care au fost aşezaţi în mod personal în relaţii potrivite cu Dumnezeu. Ei devin mădulare ale unui singur Trup şi „pietre vii” în casa spirituală doar fiind iertaţi şi având Duhul Sfânt care locuieşte în ei.

4. În legătură cu Israel exista o închinare ritualistică, a cărei însemnătate se afla în semnificaţia ei tipică. Privilegiile Bisericii sunt în legătură cu realităţile veşnice înseşi, mai degrabă cu ceea ce este concret decât cu umbre. Închinarea sau adorarea Bisericii nu constă în jertfe, ceremonii simbolice şi în altele asemănătoare, ci „în duh şi adevăr” .

Legea avea „umbra bunurilor viitoare, nu însăşi imaginea lucrurilor” (Evrei 10:1 ). Lucrurile bune au venit şi sunt posedate astăzi de creştini. Hristos le-a întemeiat (Evrei 9:24 ; 10:12 ), Duhul Sfânt le-a descoperit (1. Corinteni 2:9,10 ), iar credinciosul le poate contempla cu privirea credinţei (2. Corinteni 4:18 ).

5. Binecuvântările şi privilegiile lui Israel erau, în mare, de natură materială şi pământească, cele ale Bisericii sunt cereşti şi spirituale.

În Vechiul Testament au fost date rânduieli cu privire la felul în care copiii lui Israel trebuiau să Îi mulţumească lui Dumnezeu atunci când intrau efectiv în posesia ţării promise. Ei trebuiau să ia din primele lor roade şi să le pună într-un coş înaintea Domnului Dumnezeului lor, având pe buzele lor recunoaşterea bunătăţii Sale (Deut 26:1-11 ).

Trebuie creştinul să vină la fel înaintea lui Dumnezeu? Din contră, atunci când Pavel scrie efesenilor cu privire la moştenirea cerească a creştinilor, departe de a vorbi de lucruri materiale el spune: „Binecuvântat fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în cele cereşti, în Hristos” Efeseni 1:3 . Cât de mare este contrastul.

6. În timp ce scopul pentru Israel este ca acesta să fie o cale de binecuvântare către toate naţiunile, în timpul anilor de glorie ai mileniului, scopul Bisericii este unirea cu Hristos în cer. Isaia 60 descrie foarte bine viitorul lui Israel. Apocalipsa 19 şi 20, ne prezintă în diverse imagini viitorul Bisericii ca „soţia Mielului”.

A existat un moment bine definit în timp, când s-au sfârşit planurile lui Dumnezeu cu Israel şi când a început perioada Bisericii?

Am văzut deja că moartea lui Hristos a marcat încheierea planurilor lui Dumnezeu cu Israel ca naţiune; şi faptul că învierea Lui şi coborârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii au inaugurat dispensaţia prezentă. Comparaţi Fapte 2:41-47 cu 1. Corinteni 12:13 .

Totuşi trebuie făcute două remarci:

Mai întâi, faptul că deşi planurile lui Dumnezeu cu Israel şi-au atins apogeul la cruce, cu toate acestea El a continuat să se ocupe de ei în anumite feluri până la moartea lui Ştefan şi poate chiar până la distrugerea Ierusalimului. Planul complet al lui Dumnezeu cu privire la Biserică nu au fost descoperite în întregime chiar de la începutul perioadei prezente. El a fost revelat treptat prin apostoli, în special prin Pavel, deşi Biserica însăşi şi-a început existenţa ei comună aşa cum am văzut.

În al doilea rând, faptul că planurile lui Dumnezeu cu Israel s-au sfârşit doar pentru un timp. Mai târziu, într-o vreme încă viitoare, ei vor fi restabiliţi, şi vor fi împlinite în mod literal promisiunile glorioase făcute acestei naţiuni privilegiate. Israel a fost pus deoparte, în timp ce Biserica ocupă acum locul privilegiat. După ce Biserica va fi fost răpită în cer, Israel va fi adus din nou în centrul planurilor lui Dumnezeu.

Ştefan vorbeşte în Fapte 7:38 despre „adunarea din pustiu”. Şi trimiterile la multe din capitolele din Vechiul Testament se referă la Biserică. Nu rezultă din aceasta faptul că Biserica exista mai înainte de a veni Hristos?

Fără îndoială că Israel era „adunarea din pustiu”. Există însă ceva în această afirmaţie care ar justifica o identificare a lui Israel cu Biserica Noului Testament? Tot astfel după cum nici folosirea aceluiaşi cuvânt în Fapte 19:41 nu justifică identificarea adunării din acea cetate cu mulţimea desfrânată a adoratorilor Dianei.

Aplicaţia profeţiilor din Vechiul Testament la Biserică se datorează părerilor greşite a oamenilor bine intenţionaţi.

Însă este o greşeală serioasă, deoarece prin amestecarea lui Israel cu Biserica, oamenii au căutat să justifice introducerea elementelor şi principiilor iudaice în creştinism.

Oameni precum Avraam, Moise şi Ilie nu au făcut parte din Biserică? Nu este nepotrivit faţă de aceşti oameni venerabili să nu li se recunoască o astfel de poziţie?

Deloc. Sorţul lor a fost aruncat în dispensaţia care a trecut. Văzuţi din punct de vedere moral, aceşti oameni se înalţă ca nişte giganţi, în timp ce mulţi dintre noi, creştinii, nu suntem altceva decât nişte pigmei. Cu toate acestea, Ioan Botezătorul, faţă de care nimeni nu a fost mai mare, văzut din punct de vedere dispensaţional este mai mic decât cel mai mic din împărăţia cerurilor (Matei 11:11 ). El a aparţinut de perioada robiei, noi aparţinem de perioada înfierii (vezi Galateni 4:1-7 ).

Cuvintele Domnului din Matei 11 , privitoare la Ioan, au fost urmate de cele din Matei 16:13-18 , privitoare la Sine. El nu era doar un simplu profet ca Ilie, Ieremia sau Ioan, ci Fiul Dumnezeului Celui viu şi, pe acea stâncă, a spus El, „voi zidi Adunarea Mea”. Remarcaţi aceste două cuvinte: „voi zidi”. Era o lucrare viitoare despre care a vorbit Domnul, şi una în care aceşti mari oameni din vechime nu au avut parte.

Care a fost scopul lui Dumnezeu atunci când l-a chemat pe Israel şi l-a aşezat în poziţia specială pe care a avut-o?

Israeliţii au fost chemaţi să ia în stăpânire pentru Dumnezeu ţara promisă, ca un fel de mărturie a faptului că întregul pământ Îi aparţinea Lui, în ciuda faptului că Satan a uzurpat domnia asupra lui. Atunci când au pătruns în ţară, au trecut Iordanul ca popor al „Domnului întregului pământ” (Iosua 3:11-13 ).

Ei trebuiau mai departe să păstreze în lume tulpina (Isaia 11:1 ) „din care, după carne, este Hristosul” (Romani 9:5 )

De asemenea, prin acea naţiune exemplară despărţită de stricăciunea popoarelor din jur şi privilegiată deasupra altora, Dumnezeu a pus pentru ultima oară omenirea la încercare.

Mărturiile propriei lor legi, aşa cum sunt citate în Romani 3:9-18 au dovedit eşecul lor iremediabil şi au arătat în acest fel starea deznădăjduit de rea a tuturor. Dacă legea condamnă cu desăvârşire, aşa cum arată Romani 3:19 , naţiunea exemplară a iudeilor, care se afla sub ea, atunci „orice gură este închisă” şi toată lumea este „sub judecată înaintea lui Dumnezeu”

Care este planul şi scopul lui Dumnezeu în legătură cu Biserica?

Biserica este trupul lui Hristos (Efeseni 1:23 ). Prin urmare, El trebuie să fie manifestat în ea. Tot astfel după cum trupul tău este cel în care tu trăieşti şi te manifeşti.

Îl reprezintă pe El aici, în timpul lepădării Sale, cât timp El este în cer, absent de pe pământ în mod personal. Satan a scăpat de Hristos personal pe pământ, însă El este aici reprezentat prin poporul Său. A te atinge de Biserică sau de oricine îi aparţine, înseamnă a te atinge de El. Nu înseamnă aceasta cuvintele Sale adresate lui Saul: „Saule, Saule, pentru ce Mă persecuţi?“ Fapte 9:4 .

Ea este casa lui Dumnezeu, singura casă pe care El o are pe pământ în timpul prezent. Dumnezeu nu va fi dat afară din propria Lui lume! Prin urmare, El locuieşte astăzi într-o casă pe care nici Nebucadneţar nici Titus nu o pot arde şi pe care nici Nero nici Torquemada nu o pot distruge.

Scopul suprem al lui Dumnezeu este de a avea o Mireasă pentru Hristos (Efeseni 5:25-27 ), un popor care, deşi acum sunt părtaşi ai lepădării Lui ca străini cereşti în această lume, îşi vor avea partea lor eternă ca părtaşi ai gloriei Sale cereşti.

Poţi să-mi enumeri câteva din binecuvântările pe care le avem noi creştinii, pe care chiar şi cei mai buni din Israel nu le-au avut înainte de a veni Hristos?

Cunoaşterea lui Dumnezeu ca Tată, deplin descoperită în Hristos, este una dintre cele mai mari dintre astfel de binecuvântări. „Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” Ioan 1:18

O altă binecuvântare este faptul că, în loc de promisiuni, noi avem realitatea răscumpărării îndeplinite. Poliţa care trebuia plătită de noi a fost schimbată cu aurul fin al lucrării complete a lui Hristos.

Mai departe, Duhul Sfânt locuieşte acum în cei credincioşi (vezi Ioan 14:16 , Fapte 2:1-4 ). Deşi El întotdeauna Şi-a exercitat influenţa pe pământ, prezenţa Lui de durată aici este un lucru nou.

În cele din urmă, relaţiile noastre cu Dumnezeu sunt pe o temelie cu totul nouă în Hristos. Nu mai suntem robi, ci fii (Galateni 4:4-6 ).

Ar putea fi adăugate mult mai multe, însă aceste patru aspecte vor sluji pentru a ne arăta belşugul de binecuvântare care îi aparţine creştinului.

Nu trebuie noi să Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru faptul că sorţul nostru a fost aruncat de partea aceasta a crucii lui Hristos?

În 1. Corinteni 12:13 vedem ce este Trupul lui Hristos. În Efeseni 1 , Trupul lui Hristos este văzut cum se formează din toţi credincioşii de la Rusalii până la răpirea Adunării. Aceasta este Adunarea după gândurile lui Dumnezeu. Aici însă o găsim în starea ei practică pe pământ şi ea constă din toţi credincioşii care trăiesc astăzi pe pământ. Duhul Sfânt este puterea prin care fiecare mădular îşi poate exercita sluja. Acesta este un adevăr foarte important.

Trupul lui Hristos este comparat aici cu trupul nostru. În versetele 14-26 nu este vorba de Trupul lui Hristos, ci de trupul nostru, dar este folosit ca imagine a Trupului lui Hristos.

Înainte de a ne ocupa de detalii, doresc să exprim gândul de bază. Omul are un suflet, un duh şi un trup, dar sufletul şi duhul său pot să se arate numai prin trupul său; când sufletul şi duhul sunt în afara trupului, atunci trupul este mort. Aceasta ne arată cât de important este ca Duhul Sfânt să locuiască în Adunare şi să acţioneze în ea. Duhul Sfânt este puterea care uneşte mădularele într-un trup. El uneşte în mod personal pe fiecare credincios cu Domnul proslăvit din cer, dar şi pe fiecare credincios în parte cu celelalte mădulare ale Trupului. Duhul Sfânt face aceste mădulare capabile de a-şi exercita slujba la locul lor. Vedem deci că este într-adevăr posibil ca Adunarea să savureze, aici jos, toate binecuvântările, care sunt partea ei, deoarece Duhul Sfânt poate să ne dăruiască capacitatea şi puterea să realizăm practic deja acum toate acestea. Dacă ar fi aşa, atunci Trupul ar funcţiona ireproşabil, iar Domnul, care este Capul, ar putea dărui Trupului Său toate binecuvântările pe care doreşte să le dea. Din partea Lui sunt îndeplinite toate condiţiile. El poate să ne dăruiască toate binecuvântările şi ar dori să facă aceasta, dar se pune întrebarea dacă suntem gata să ne lăsăm folosiţi în acest sens. Pentru a înţelege bine acest lucru, Duhul Sfânt ne prezintă aici imaginea trupului omenesc.

Mulţi credincioşi tineri consideră că doar puţini credincioşi au daruri, şi mă tem că şi mulţi fraţi şi surori mai în vârstă consideră că binecuvântarea în Adunare depinde de câţiva fraţi care vorbesc din Cuvânt sau care se roagă sau propun o cântare. Acest loc din Scriptură ne spune însă că fiecare mădular al Trupului are un loc, o slujbă care aparţine de locul său, şi că binecuvântarea poate fi deplină numai atunci când fiecare îşi ocupă locul indicat şi îşi exercită slujba. Vorbim uşor despre fraţi care au un dar mare. Am auzit adesea fraţi spunând: „Nu am dar“. Dacă un frate are un dar mare ca învăţător, păstor sau evanghelist, considerăm că el este izvorul cel mai important pentru binecuvântări; dar aici citim cu totul altceva. Este numai o imagine, dar o imagine despre realitate; ceea ce găsim la trupul omenesc putem aplica la Trupul lui Hristos. Mai întâi ni se arată că toate mădularele trupului sunt necesare pentru funcţionarea întregului şi că fiecare mădular trebuie să ocupe un loc. Dacă o adunare ar consta numai din învăţători, nu ar fi o expresie adevărată a Trupului şi nu ar putea fi izvorul celor mai mari binecuvântări. Dacă un trup omenesc ar fi numai gură, nu ar fi om. Sunt necesare elemente diferite, mădulare diferite, dar toate formează împreună un trup. O, de s-ar imprima adânc în inimă acest gând!

Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte aici despre ochi. Este trist când un om nu poate vedea, dar cu mult mai trist dacă este orb spiritual sau dacă ochii săi ar spune: „Noi dorim mai bine să vorbim!“ La fel este cu toate mădularele trupului. Duhul Sfânt ne arată aici ce valoare are fiecare mădular în parte. Dacă cineva este un bun orator, poate deveni renumit. Nu vorbesc aici special despre Adunare. Dar acest om îşi poate pierde limba şi totuşi să trăiască mai departe, dar un om care nu mai are inimă, nu mai poate trăi. Totuşi, niciodată nu am auzit că un om a devenit renumit, pentru că a avut o inimă care a funcţionat bine.

Aşa stau lucrurile şi cu Trupul lui Hristos. Cuvântul lui Dumnezeu spune că mădularele importante nu sunt cele care sunt onorate cel mai mult aici pe pământ. El spune că darurile care nu sunt cele mai importante, primesc onoare. De aici deduc că darul de învăţător şi de păstor nu este cel mai mare dar. Desigur, învăţătorii şi păstorii au lucrările lor, iar dacă nu-şi îndeplinesc slujba în Trup, se produc pagube. Dar există mădulare mai importante în Trup. Inima sau alte organe interioare, pe care nu le vede nimeni din afară, sunt indispensabile pentru viaţă. Dacă inima mea ar înceta pentru o clipă să bată, aş muri. Dacă rinichii mei nu ar funcţiona, aş muri. Duhul Sfânt doreşte să ne arate foarte clar că fiecare mădular are locul şi slujba sa, şi că fraţii cei mai simpli au de îndeplinit o anumită slujbă, chiar şi cei mai tineri fraţi şi tinere surori. Dacă neglijează această slujbă, Trupul suferă. Valoarea acestei slujbe trebuie să o lăsăm în seama lui Dumnezeu să o aprecieze.

Apostolul spune foarte lămurit în versetul 27: „Voi sunteţi Trup al lui Hristos şi mădulare ale Sale fiecare în parte.“ Ştim că el le-a scris corintenilor. Oare vrea să spună că adunarea din Corint este Trupul lui Hristos? Că ar exista deci cinci sute de Trupuri ale lui Hristos? Desigur, nu! Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte despre un singur Trup al lui Hristos; dar de ce i s-a spus adunării din Corint: „Voi sunteţi Trup al lui Hristos“? În limba greacă (dar şi în limba română) se observă clar la ce se referă. Înainte de expresia „Trup al lui Hristos“ nu este nici un articol. În limba greacă, înţelesul este: se subliniază caracteristica Trupului lui Hristos. Dacă aici ar scrie „voi sunteţi Trupul lui Hristos“, atunci aceasta ar fi însemnat că adunarea din Corint ar fi întregul Trup al lui Hristos. Faptul că lipseşte articolul înseamnă că adunarea din Corint are caracterul Trupului lui Hristos. Trupul lui Hristos este format din toţi credincioşii adevăraţi de pe întreg pământul. Cum putem vedea Trupul lui Hristos? Cum poate fi văzut el aici în Vevey? În toţi credincioşii adevăraţi care trăiesc aici în Vevey. Credincioşii adevăraţi din Vevey sunt expresia vizibilă a Trupului lui Hristos aici în Vevey. Fiecare adunare locală nu este independentă. Ea este numai o parte a Trupului lui Hristos, care este prezent în acest loc. Dar ea este în acelaşi timp unită indisolubil cu toţi credincioşii de pe întreg pământul. Independenţa adunării locale stă în contradicţie cu Cuvântul lui Dumnezeu.

Adunarea locală este deci expresia unui singur Trup. Aceasta are consecinţe foarte importante. Ea trebuie să descopere caracterul acestui singur Trup. În această adunare trebuie să fie văzut Trupul lui Hristos, dar nu numai în timpul strângerilor laolaltă, ci în întreaga viaţă a adunării. Aceasta înseamnă, că fiecare trebuie să-şi ocupe locul său ca mădular şi că fiecare credincios trebuie să se gândească, că nu este un mădular independent, ci că reprezintă o mică parte din întregul Trup. El nu poate şti prin sine ce are de făcut, ci trebuie să-şi ocupe locul său în Trupul lui Hristos şi să exercite slujba care revine acestui loc. Nu trebuie să uite niciodată că este mădular al Trupului lui Hristos. Întreaga sa viaţă trebuie să fie în concordanţă cu această realitate.

În versetul 28 citim: „Şi Dumnezeu a pus pe unii în adunare: întâi, apostoli; al doilea, profeţi; al treilea, învăţători; apoi puteri miraculoase; apoi daruri de vindecări, ajutorări, cârmuiri, felurite limbi.“ Dumnezeu este Acela care a pus pe fiecare în Adunare. În primul rând sunt amintiţi apostolii. În Corint nu erau apostoli. Ei sunt numiţi, pentru că aparţin de întregul Trup. În următoarele versete sunt numite diferite slujbe. Găsim şi proroci, învăţători şi alţii, şi ajutorări, cârmuiri; şi cei care exercită aceste slujbe sunt mădulare ale Trupului lui Hristos.

Ce sunt aceste ajutorări? Acestea sunt tot ceea ce reprezintă un ajutor pentru Adunare. Am vorbit odată cu un frate care aranja întotdeauna scaunele după terminarea adunării, dar care gândea că aceasta nu este o slujbă în Trupul lui Hristos. Totuşi, aceasta era slujba lui. Dacă el considera că lucrarea lui nu avea nimic a face cu binecuvântarea spirituală a Adunării, se înşela foarte mult, deoarece şi lucrarea lui era necesară pentru ca totul să fie şi să se desfăşoare în ordine în Adunare. La fel stau lucrurile cu multe alte lucruri pe care le considerăm neimportante pentru viaţa Adunării.

În Romani 12 găsim un alt gând. În versetul 5 citim: „Noi, cei mulţi, suntem un singur Trup în Hristos, şi fiecare, mădulare unii altora“. Cred că sfârşitul acestui verset exprimă un alt gând faţă de 1. Corinteni 12 . În 1. Corinteni 12 , gândurile noastre sunt îndreptate spre întregul Trup, spre realitatea că bunul mers al întregii Adunări depinde de fiecare în parte. Întreaga noastră slujbă trebuie să aibă ca scop bunul mers al Adunării. Dacă avem în vedere numai această latură, poate fi un pericol. Atunci vom vorbi ca marele preot din Ioan 11 , când era vorba de omorârea Domnului Isus: „Este de folos pentru noi să moară un singur om pentru popor şi să nu piară toată naţiunea“ (Ioan 11:50 ). În istoria Bisericii s-a întâmplat adesea acest lucru. Credincioşii au fost omorâţi, şi s-a considerat că aceasta a fost spre binele Bisericii. Romani 12 ne învaţă altceva: noi nu suntem nu-mai mădulare ale Trupului lui Hristos, ci fiecare mădular este în legătură cu celelalte şi trebuie să caute binele fiecărui mădular. Aceasta trebuie de asemenea să se petreacă în concordanţă cu locul şi slujba pe care a primit-o fiecare.

Ce minunată este condiţia pentru aceasta, condiţie numită în primele versete! „Vă îndemn deci, fraţilor, prin îndurările lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înţeleaptă.“ Inimile noastre sunt readuse la ceea ce se spune în primele opt capitole, unde sunt descrise îndurările lui Dumnezeu. Cunoaştem conţinutul acestor capitole. Despre capitolul 1 până la capitolul 3 versetul 21 putem scrie: „Pentru că toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu“ (Romani 3:23 ), apoi urmează versetul 24 unde ni se spune că suntem îndreptăţiţi fără plată prin harul lui Dumnezeu. Capitolul 4 ne arată că aceasta este posibil numai pe baza credinţei şi că Domnul Isus a fost dat pentru greşelile noastre şi a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră (4.25). În acest mod suntem îndreptăţiţi şi primim pace cu Dumnezeu (5.1). Apoi versetul 8: „Dar Dumnezeu Îşi arată propria Lui dragoste faţă de noi prin aceea că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.“ În capitolul 8 auzim ce face Dumnezeu din astfel de oameni păcătoşi. El i-a rânduit dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său (Romani 8:29 ). Dumnezeu este pentru noi, El ne-a îndreptăţit, iar Duhul Sfânt intervine pentru noi şi se face una cu toate nevoile noastre, iar Domnul Isus Însuşi mijloceşte pentru noi. În versetul 35 citim: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?“ Ce minunate sunt aceste îndurări pentru oameni care au recunoscut în capitolul 7:18: „Ştiu că în mine, adică în carnea mea, nu locuieşte nimic bun!“ Dacă ne gândim la acestea, nu avem motiv să-i dedicăm lui Dumnezeu trupurile? Cum putem face aceasta? Aici ni se arată o parte din această dăruire. Putem să trăim pentru cei care sunt obiecte ale harului lui Dumnezeu. Putem să fim de folos celor cărora Dumnezeu le-a dovedit dragoste. Pe aceasta se pune o deosebită greutate.

Este imporant ca fiecare să-şi ia locul său special, să-l ocupe şi să fie mulţumit; să nu dorească locul altuia sau un loc mai mare de-cât cel pe care i l-a indicat Dumnezeu. În versetul 3 citim: „Prin harul care mi-a fost dat, spun fiecăruia care este între voi să nu aibă gânduri înalte, peste ceea ce trebuie să gândească, ci să gândească aşa ca să fie cumpătat, după cum Dumnezeu a împărţit fiecăruia o măsură de credinţă“, iar în versetul 6: „având diferite daruri de har, după harul care ne-a fost dat…“

Vedem că Domnul a dat fiecărui credincios slujba sa, o slujbă pe care numai el singur o poate efectua bine. Domnul dă tot ce este necesar pentru această slujbă. El doreşte să aibă părtăşie cu noi în această slujbă, dar El nu vrea să depăşim măsura a ceea ce El ne-a acordat. Dacă nu a dat unui frate darul unui evanghelist, atunci Domnul îl poate folosi pe acest frate să mărturisească sub binecuvântarea Sa printre ai Săi despre El şi pentru El, dar acest frate nu trebuie să-şi închipuie că are darul unui evanghelist. El trebuie să ştie ce dar i-a dat Dumnezeu şi ce loc a primit în Trup, iar această slujbă trebuie să o exercite şi să nu caute să facă lucrarea altuia. Să avem întotdeauna pe Domnul înaintea ochilor şi să încercăm să fim folositori pentru alţi credincioşi!

Darul cel mai mare este amintit aici în primul rând: „ …fie profeţie, să profeţim potrivit măsurii de credinţă“ (versetul 6). Profeţia este darul cel mai mare. Vorbesc acum despre daruri care sunt amintite şi în Efeseni 4 şi care au de-a face cu vestirea Cuvântului. Efeseni 2 ne arată însemnătatea acestui dar. Împreună cu apostolii, profeţii formează baza Adunării. Din 1. Corinteni 14 putem deduce că profeţia este astăzi, în exercitarea slujbei, cel mai mare dar, pentru că atunci când un frate profeţeşte, primeşte fiecare binecuvântare. Cine profeţeşte, vorbeşte din prezenţa lui Dumnezeu. De aceea, în 1. Petru 4:11 citim: „Dacă vorbeşte cineva, să fie ca şi cuvinte ale lui Dumnezeu.“ De aceea, un frate trebuie să stea sub călăuzirea Duhului lui Dumnezeu atât de mult, încât să spună numai ceea ce Duhul Sfânt doreşte să spună în acel moment. Duhul Sfânt îi cunoaşte pe toţi cei prezenţi. El le cunoaşte nevoile şi El doreşte să dea fiecăruia ceea ce are nevoie în acel moment. Acesta este scopul profeţiei.

În versetul 7 găsim slujba şi învăţătura. „Fie slujbă, să stăruim în slujire; fie cel care învaţă pe alţii, în învăţătură.“ Acestea sunt două lucruri normale. Prin slujbă nu se referă la ceva care apare în exterior, ci se referă mai ales la repartizarea banilor şi alte lucrări asemănătoare. Şi în această privinţă, Domnul a dat daruri speciale. Pentru aceasta este nevoie de multă înţelepciune; în primul rând, în felul în care dăm. La fel este cu cel care învaţă. Să nu se întâmple ca el să vorbească numai pentru a arăta cât ştie şi ce dar are el ca învăţător. Nu, el trebuie să se gândească la nevoile credincioşilor, pentru că ştie că a primit un dar pentru a le sluji credincioşilor. Ştim ce spune Domnul despre slujbă: cel căruia i se slujeşte este mai mare decât cel care slujeşte (a se compara Luca 22:27 ). Un slujitor trebuie să ştie foarte bine că este un slujitor al lui Hristos şi nu al Adunării. Dar slujitor al lui Hristos înseamnă de fapt a sluji sfinţilor, aşa cum ne arată Domnul în Ioan 13 : El S-a încins şi a spălat picioarele ucenicilor. Aceasta este desigur o slujbă specială, dar în principiu are valabilitate pentru orice slujbă. Orice slujbă în Adunare trebuie făcută în dependenţă şi ascultare de Domnul, aşa cum vedem în 1. Corinteni 12 , şi în puterea Duhului Sfânt, cu scopul de a sluji credincioşilor, şi nu numai Trupului ca întreg, ci fiecăruia în parte.

Vedem cât de important este să rămânem dependenţi de călăuzirea Duhului Sfânt, dar şi să recunoaştem ce slujbă ne-a încredinţat Domnul! În fiecare caz trebuie să avem siguranţa că Domnul doreşte să ne folosească acum. Slujba este un lucru minunat, şi aşa cum am spus la început, Capul ne poate da tot ce avem nevoie. Conform textului din Efeseni 4 , fiecare mădular poate primi totul de la El. Aşa creşte Trupul. Zidirea sa se face în armonie şi dragoste. Dar pentru aceasta, fiecare mădular trebuie să-şi ocupe locul şi să nu uite niciodată că este un mădular, adică numai o parte din Trupul întreg şi că este unit cu toate mădularele acestui Trup, şi că binecuvântarea fiecărui mădular al Trupului depinde de modul în care îşi face fiecare mădular lucrarea sa şi corespunde responsabilităţii sale.

Dacă toţi am face acestea, cât de mare ar fi savurarea practică a binecuvântărilor noastre şi cât de bine am arăta în exterior expresia Trupului lui Hristos!

Desigur, între cele două sărbători există anumite deosebiri clare. Una a fost pentru poporul pământesc, cealaltă este pentru un popor salvat dintre naţiuni şi făcut potrivit pentru o moştenire cerească. Doresc să privim în continuare punctele de comparaţie vizibile între cele două sărbători, care vor mişca adânc inima celor care ascultă cu bucurie de Domnul Isus şi doresc să-L cinstească.

Exod 12 ne oferă şase denumiri diferite pentru Paşte, care pot fi aplicate la Cina de aducere aminte a Domnului din zilele noastre. La acestea adăugăm o expresie din Noul Testament, „frângerea pâinii“.

1. „Paştele Domnului“ (versetul 11; Paşte = a trece peste, cruţând)
2. „O amintire“ (sau: ziua amintirii; versetul 14)
3. „O sărbătoare“ (versetul 14)
4. „O rânduială“ (versetul 24)
5. „Această slujbă“ (versetul 25)
6. „Jertfa de Paşte“ (versetul 27)
7. „Frângerea pâinii“ (Fapte 2:42 ).

1. Paştele Domnului

Această expresie este preţioasă pentru cei care au simţit cât de vinovaţi au fost odinioară în ochii lui Dumnezeu. Expresia „Paşte“ ne spune că judecata lui Dumnezeu „a trecut pe lângă“ pentru cei care stau sub protecţia sângelui preţios al lui Hristos. „Şi Eu voi vedea sângele şi voi trece peste voi“ (versetul 13). Acest cuvânt din gura lui Dumnezeu acordă siguranţă deplină. Această sărbătoare indică spre sângele lui Hristos. Acesta Îl satisface pe Dumnezeu într-un mod atât de desăvârşit, încât fiecare copil al lui Dumnezeu este în siguranţă veşnică prin valoarea lucrării de salvare a Domnului Isus.

Deoarece este „Paştele Domnului“, exclusiv lucrarea harului Său incomparabil, îl pot sărbători într-un mod corect numai cei care se află sub protecţia sângelui. Pavel aplică acelaşi principiu la Cina Domnului când spune: „Pentru că paştele nostru, Hristos, a fost jertfit; de aceea să ţinem sărbătoarea…“ (1. Corinteni 5:7,8 ). Noi, cei care ne amintim de El la frângerea pâinii, trebuie să-L cunoaştem ca „Paştele“ care a îndepărtat prin jertfa Sa, complet şi pentru totdeauna, păcatele noastre. Numai aşa putem să luăm parte într-un mod corect la o astfel de sărbătoare.

2. O amintire

Înţelepciunea divină şi suverană a lui Dumnezeu a stabilit exact noaptea în care Israel trebuia să fie eliberat din robia Egiptului prin sângele mielului. De aceea Dumnezeu a instituit aceasta ca o cină publică de aducere aminte, înainte ca Paştele propriu-zis să fie sărbătorit. Dumnezeu nu a vrut să fie dată uitării.

La fel este şi cu crucea. Înainte de moartea Sa, Hristos a pus pe inima ucenicilor Săi trişti amintirea Sa; El urma să-Şi dea trupul şi să-Şi verse sângele. Această amintire trebuia să ia forma unei cine de aducere aminte vizibile: „Faceţi aceasta în amintirea Mea“ (Luca 22:19 ). Să reţinem: nu trebuie să ne gândim simplu la moartea Sa, ci la El Însuşi. El, Domnul slavei, a fost răstignit, pentru a ne elibera de vina groaznică şi de robia păcatului. O astfel de aducere aminte nu exclude desigur amintirea slavei şi a părtăşiei cu Tatăl pe care le-a avut înainte, a faptului minunat că a devenit Om, a vieţii Sale fără pată şi a suferinţelor Sale în lume. Dar deoarece vestim „moartea Domnului“, ne gândim în primul rând la El ca Acela care a mers la cruce, a suferit acolo judecata lui Dumnezeu şi a făcut o ispăşire deplină pentru păcatele noastre (1. Corinteni 11:26 ).

Deşi această cină de aducere aminte trebuie să aibă loc într-un anumit mod şi regulat, nu trebuie să devină o simplă formă. Nu, ea este o amintire vie a Domnului nostru Isus Hristos, o amintire din inimă şi care merge la inimă. Aşa cum Paştele era privit ca începutul istoriei lui Israel (Exod 12:2 ), tot aşa moartea lui Hristos pentru noi este începutul vieţii. Am putea uita cândva aceasta? Din nefericire, inimile noastre sunt atât de delăsătoare, încât am putea deveni repede reci şi uituci fără o astfel de amintire regulată. Israelul a uitat deseori sărbătoarea de Paşte, iar Biserica a arătat deseori răceală faţă de Cina Domnului şi i-a acordat locul doi în favoarea predicării. Să păstrăm această amintire! Orice amintire a Lui va face adorarea noastră mai mare pentru El.

3. O sărbătoare

La o sărbătoare se serveşte mâncare din belşug, nu doar suficient, pentru a stâmpăra apetitul fiecărui oaspete. Cât de mult se potriveşte acest adevăr la aducerea aminte a Domnului! Deşi nu ne strângem laolaltă pentru a primi ceva, ci pentru a-i aduce adorarea inimilor noastre, totuşi nu poate fi exclus faptul că sufletele noastre se umplu din nou. Nu acceptăm invitaţia la o nuntă pentru a onora mirele şi mireasa? Cu siguranţă, ei nu se vor gândi să ne lase să plecăm de acolo fără să fi mâncat pe săturate din ceea ce au pregătit. Aşa este şi la sărbătoarea la care dorim să-L onorăm pe Domnul; acolo Domnul Isus are pregătit mai mult decât suficient, pentru a umple fiecare inimă.

Să nu ignorăm o avertizare care ni se dă în 1. Corinteni 5:7,8 : „Îndepărtaţi aluatul vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă, după cum voi sunteţi fără aluat. Pentru că şi paştele nostru, Hristos, a fost jertfit; de aceea să ţinem sărbătoarea nu cu aluat vechi, nici cu aluat de răutate şi de viclenie, ci cu azimele curăţiei şi ale adevărului“!

Aluatul (practica păcătoasă) va strica într-un mod groaznic sărbătoarea. Aşa cum la sărbătoarea Paştelui, aluatul era strict interzis, tot aşa adunările poporului lui Dumnezeu nu trebuie să-l îngăduie. Scriptura insistă că nu avem voie să tolerăm la cei care participă la frângerea pâinii nici umblare rea, nici învăţătură greşită. Cum ar putea fi umplute inimile de Hristos, dacă răul este prezent în mijlocul lor? Această sărbătoare este o sărbătoare a sfinţeniei, la care nu-i putem sluji Domnului nostru cu mâncare întinată, ci numai cu ceea ce este curat şi bun.

4. Rânduială

5. Slujbă

Aceste cuvinte indică spre un duh dispus să asculte. În Ioan 12:1-3 sunt amintiţi câţiva dintre ucenicii dedicaţi Domnului, care „i-au pregătit o cină“; la fiecare este subliniat ceva preţios, care L-a bucurat pe Domnul: slujba la Marta, părtăşia la Lazăr şi adorarea la Maria. Cât de frumos este să vedem la această sărbătoare o slujbă supusă, plină de dăruire, precum şi părtăşie şi adorare. Acest duh smerit al ascultării mulţumitoare faţă de Cel care este vrednic, nu ne va lăsa să obosim să frângem mereu şi mereu pâinea. Ascultăm de Domnul gândind necontenit la El în „această slujbă“?

6. Jertfa de Paşte

Acest cuvânt ne îndreaptă privirile direct spre Miel – Hristos, Paştele nostru, jertfit pentru noi. El nu a dat numai ceva din ceea ce poseda, ci S-a dat pe Sine Însuşi ca jertfă minunată, de bunăvoie pentru păcătoşi. Aceste gânduri pot fi lărgite în multe direcţii, aşa cum gândurile referitoare la cele cinci jertfe din cartea Levitic pot fi aduse în legătură cu multe adevăruri ale Scripturii.

Aducerea aminte a Domnului şi a jertfei Sale solicită şi din partea noastră o jertfă. Noi trebuie „să aducem neîncetat jertfa de laudă lui Dumnezeu, adică rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui“ (Evrei 13:15 ). Nu se subliniază aceasta în mod deosebit în sens colectiv la Cina Domnului? Mirul cu care Maria din Betania a uns picioarele Domnului Isus nu însemna numai renunţarea la unul sau alte avantaje, ci era dăruire de sine, încât Hristos să primească toată onoarea. Era golirea inimii în adorare şi în dragoste plină de dăruire. Putem să nu-i acordăm aceasta când privim minunea jertfei Sale incomparabile?

7. Frângerea pâinii

Deşi la Cina Domnului mâncăm din pâine şi bem din pahar, această slujbă este numită numai „frângerea pâinii“. Pâinea frântă vorbeşte despre suferinţele lui Hristos, pe care El le-a suferit în trupul Său. Paharul în schimb vorbeşte despre mântuirea săvârşită ca rezultat al sângelui vărsat şi despre binecuvântările care sunt acordate sufletelor noastre. El este numit „paharul binecuvântării, pe care îl binecuvântăm“.

Putem vorbi despre această binecuvântare la Cina Domnului, dar se subliniază în mod deosebit desăvârşirea lucrării Domnului nostru, în care El a suferit atât de mult. 1. Petru 2:24 descrie aceste suferinţe: „Care a purtat El Însuşi păcatele noastre în trupul Său pe lemn.“ Cât de mult sunt atinse coardele inimilor noastre spre adorare! Dacă notele înalte cântă frumuseţile şi slăvile Persoanei Sale binecuvântate, notele joase dau expresie întristării sufletului Său până la moarte, până la moarte de cruce. Ce privelişte binecuvântată, sfântă!

Pâinea este simbolul clar al suferinţelor şi al morţii. Mai întâi, sămânţa cade în pământ şi moare. Când aduce roadă, spicele sunt tăiate – o altă imagine a morţii. Apoi, bobul este treierat, măcinat şi amestecat cu alte produse, ceea ce indică din nou spre suferinţe. Apoi este expus arşiţei cuptorului – o imagine a judecăţii groaznice a lui Dumnezeu, pe care Domnul nostru a purtat-o singur în întuneric pentru noi. Totuşi, pâinea este o binecuvântare pentru om. Cât de minunat este să-L cunoaştem pe Domnul Isus ca pâinea vieţii şi apoi să ne gândim la El la frângerea pâinii!

Nu ne spune Cina Domnului şi că în curând va răsări o nouă zi? Nu arătăm de fiecare dată, când ne gândim la El, faptul că aşteptăm venirea Sa? „Pentru că, ori de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul, vestiţi moartea Domnului, până vine El“ (1. Corinteni 11:26 ). Am putea fi liniştiţi la gândul venirii Sale, dacă nu L-am ascultat neparticipând niciodată la frângerea pâinii? Sau putem fi fericiţi dacă am renunţa la frângerea pâinii înainte ca El să vină? Desigur nu, pentru că Scriptura spune: „până vine El“! Să-L onorăm în acest mod cu bucurie!

Îţi aducem închinare, / Pentru marea Ta lucrare,
Şi păstrăm în amintire, / Miel divin, a Ta jertfire
Spre-a lui Dumnezeu mărire, / Şi spre-a noastră mântuire.
Slăvim Numele Tău mare, / Îi dăm cinste, adorare!

Subiectul Adunării lui Dumnezeu a fost expus de mai multe ori în broşuri şi scrieri care sunt la îndemâna noastră.

Unele dintre ele prezintă acest subiect în ansamblu, dintre care cea mai de curând, Andre Gibert -„Adunarea lui Dumnezeu” îşi atinge în mod deosebit scopul. Altele, scrise mai de demult, rămân mereu actuale, cum este: A. L. „Cina Domnului şi Masa Domnului”. Alte scrieri tratează anumite aspecte, de exemplu Henri Rossier „Ce este o strângere laolaltă a adunării?”, J. N. Darby „Ce este o sectă?”, W. Trotter „Cinci scrisori cu privire la închinarea şi slujba prin Duhul”, J. N. Darby „Despre disciplină” şi „Despre adorare”.

S-ar putea enumera şi alte scrieri. De ce atunci şi paginile care urmează? Ele nu au nicidecum ca scop să rezume, nici mai ales să înlocuiască ceva din comoara care ne stă la dispoziţie. Fiind un rezultat al unor convorbiri cu cei tineri, reînnoite timp de mai mulţi ani, adeseori alături de slujitori ai Domnului care astăzi sunt acasă la EL, ele nu au alt scop decât să dea un cadru pentru subiectul acesta atât de întins. Vom fi folosiţi de ele numai îndreptându-ne mereu spre însuşi Cuvântul lui Dumnezeu şi aprofundând scrierile menţionate mai sus, la care deseori ne referim.

Fiecare generaţie are nevoie ca ea însăşi să vină la izvor, pentru a rămâne la lucrurile nu numai „învăţate” dar şi despre care „eşti deplin încredinţat” (2. Timotei 3:14 ). Nu este vorba de a menţine o tradiţie, de a te conforma unor practice general primite, ci de a te întemeia pe Cuvântul lui Dumnezeu şi a şti să foloseşti slujba scrisă pe care Domnul ne-a lăsat-o, pentru a avea inima angajată în tot ceea ce El are mai preţios pe pământ: Adunarea, pe care El a iubit-o şi pentru care S-a dat pe Sine Însuşi.

Georges André.

Numele care ne adună

„Căci acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18:20 ).

„Cine nu strânge cu Mine risipeşte” (Matei 12:30 ).

„Nume care adună în timpul absenţei Tale pe cei răscumpăraţi în jurul Tău”.

Isus – „nu este sub cer alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi” (Faptele Apostolilor 4:12 ). Şi nu este un alt centru care să strângă laolaltă pe cei răscumpăraţi (Matei 18:20 ).

După ce a scos pe fiii lui Israel din Egipt, Dumnezeu a vrut să-i strângă laolaltă şi să locuiască în mijlocul lor în cort (Exod 25:8 ; 29:45,46 ).

Odată ce a intrat „în ţară” (Deuteronom 12 ), poporul trebuia să caute locul unde Domnul avea să-Şi pună numele. Au trecut secole până ce Ierusalimul a fost cucerit şi templul a fost înălţat pe muntele Moria, unde Avraam oferise pe Isaac şi David adusese jertfe cu ocazia ciumei. Norul a umplut templul (2. Cronici 5:13 ), aşa cum umpluse altădată cortul (Exod 40:34 ). După secole de necredincioşie din partea poporului şi de răbdare din partea lui Dumnezeu, norul a părăsit templul (Ezechiel 10:4,18 ; 11:23 ); acesta, dărâmat şi reconstruit în două rânduri, în final a fost distrus, după patruzeci de ani de la moartea Domnului Isus.

Astăzi, locuinţa lui Dumnezeu pe pământ nu mai este într-o casă făcută de mâna omului, ci, prin Duhul Său, El locuieşte în inimile celor ai Săi. Efeseni 2:21 ni-i arată pe cei credincioşi sub forma unei clădiri în construcţie, care „creşte ca să fie un templu sfânt în Domnul”, clădire care nu va fi terminată decât la venirea Sa din nou. Dar versetul 22 ni-i prezintă ca fiind zidiţi împreună ca să fie „o locuinţă a lui Dumnezeu, în Duhul”.

Oile lui Israel erau ţinute împreună prin îngrădirea legilor şi rânduielilor: era perioada „staulului” (Ioan 10:1 ). Domnul a scos din staul oile Sale dintre evrei (versetele 3-4), dar El adaugă: „Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acestea trebuie să le aduc (versetul 16: cele pe care El urma să le scoată dintre neamuri). Ele vor asculta de glasul Meu şi va fi o singură turmă, un singur Păstor”. De acum înainte nu mai sunt ziduri care să ţină oile împreună, ci un centru: singurul Păstor, care atrage oile.

Vedem în Faptele Apostolilor cum sufletele erau adăugate „adunării” (Fapte 2:47 ), „Domnului” (Fapte 5:14 : dintre evrei) şi iar „Domnului” (Fapte 11:24 : dintre neamuri) pentru a forma „adunarea” (versetul 26).

El singur este centrul strângerii laolaltă. Hristos, cunoscut în putere şi în har, El este Cel care trebuie să grupeze sufletele în jurul Lui, nu anumite învăţături, oricât de folositoare ar fi ele şi la locul lor.

Cuvântul foloseşte între altele patru imagini ca să reprezinte ansamblul celor- credincioşi:

Turma, al cărei centru este Păstorul, Trupul, al cărui Cap este Hristos, Casa, a cărei piatră din capul unghiului este Isus Hristos, Mireasa, al cărei Soţ este Mielul.

Cel credincios este chemat să urmeze pe Domnul în mod individual. Aceasta este umblarea lui, în care Hristos îi este Modelul. De asemenea este dorinţa Domnului să adune în jurul Său pe răscumpăraţii Săi, ca să fie Centrul lor. Dar cât de mult trebuie să luăm seama să nu pretindem să aplicăm strict şi în mod teoretic adevărurile strângerii laolaltă, în acelaşi timp umblând individual în aşa fel încât să necinstim pe Domnul: ar fi o necinste aruncată asupra Numelui Său, asupra mărturiei Sale şi o piatră de poticnire pentru cei care ar vrea să se apropie.

I. Trupul lui Hristos

„Pentru ce Mă prigoneşti?” a spus Domnul din slavă, lui Saul, care căzuse cu faţa la pământ pe drumul Damascului; Saul nu prigonea totuşi pe Isus, ci pe ai Săi; cu toate acestea, urmărindu-li, el se atingea de fapt de Domnul Însuşi, care îi recunoştea ca fiind una cu El. Saul avea să fie vasul prin care Dumnezeu să descopere taina ascunsă de veacuri: unitatea lui Hristos cu răscumpăraţii Săi într-un singur trup.

1. Cine face parte din trupul lui Hristos?

1. Corinteni 12:13 ne spune: „Căci printr-un singur Duh, noi toţi am fost botezaţi intr-un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi”.

Botezul Duhului Sfânt a avut loc la Cincizecime; expresia aceasta este folosită numai în legătură cu formarea trupului lui Hristos. De atunci, toţi care au auzit Evanghelia şi au crezut-o, au fost „pecetluiţi cu Duhul Sfânt” (Efeseni 1:13 ). Toţi cei credincioşi au devenit astfel părtaşi ai botezului acestuia şi prin Duhul Sfânt ei alcătuiesc un singur trup. Duhul Sfânt ca Persoană, care a venit pe pământul acesta la Cincizecime, va părăsi lumea aceasta împreună cu Biserica la venirea Domnului (2. Tesaloniceni 2:7 ). Toţi credincioşii, deci, de la Cincizecime până la venirea din nou a Domnului, fac parte din trupul lui Hristos (Efeseni 1:23 ). Expresia aceasta este de asemenea folosită pentru a indica fie pe toţi sfinţii care trăiesc pe pământ la un moment dat (Romani 12:5 ), fie pe cei care sunt într-un anumit timp într-o localitate (1. Corinteni 12:27 ).

Unitatea aceasta a trupului lui Hristos există deci; ea este produsă de Duhul Sfânt, ca rezultat al lucrării lui Hristos la cruce. Nu este cazul ca noi s-o creem, ci s-o păstrăm (Efeseni 4:3 ) şi s-o arătăm. Potrivit celor scrise în 1. Corinteni 10:17 „nu există alt mijloc de a reprezenta sau de a exprima în mod public unitatea trupului lui Hristos, decât luând parte la frângerea pâinii” (R.B.).

Trupul lui Hristos este un organism viu, nu este o organizaţie din care să faci parte dacă vrei, pentru că ai fi de acord cu o anumită mărturie de credinţă sau cu anumite puncte de vedere. Fie că ştie sau nu, fie că ar vrea sau nu, orice răscumpărat al Domnului este un mădular al trupului lui Hristos, datorită lucrării pe care Domnul Isus a făcut-o pentru el şi din el. Este deci vorba de a arăta ceea ce eşti şi nu de a deveni mădular al trupului.

2. Cum funcţionează trupul lui Hristos?

Efeseni 4:15 şi 16 şi Coloseni 2:19 ne arată că trupul îşi primeşte totul de la Cap: de la Hristos, care este în cer. De la El, prin lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, „trupul… îşi face creşterea”. În trupul „bine alcătuit şi strâns legat” şi „hrănit” poate fi prosperitate numai prin „încheieturi şi legături”, „fiecare parte în măsura ei” împlinind ce i-a fost încredinţat; dacă nu, nu va rezulta decât slăbiciune şi confuzie.

Toate vin de la Cel care este Capul; dar Domnul a voit să Se servească de mădularele trupului pentru funcţionarea lor practică pe pământ. Trupul este unul, dar se compune din mai multe mădulare, având o mare diversitate în funcţiile lor şi în darurile lor (Romani 12 ; 1. Corinteni 12 ; Efeseni 4 ).

Nimeni nu are de ales slujba, căci „Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare aşa cum I-a plăcut” (1. Corinteni 12 – 18 ); El vrea ca mădularele să îngrijească unele de altele. El a pus „daruri” în Adunare, dar şi tot felul de funcţii sau îndatoriri: ajutorări, administrări, slujiri.

Trei pericole ameninţă mădularele trupului.

Cel dintâi şi cel mai frecvent este de a nu deosebi şi a nu îndeplini funcţia pe care Domnul ţi-a încredinţat-o. Se poate să adormi; să fii indiferent faţă de interesele Adunării lui Dumnezeu; să nu arăţi interes nici ca să ştii ce dar a putut Domnul să-ţi încredinţeze, nici să doreşti cu înflăcărare un dar şi mai mare (1. Corinteni 12:31 ). Ce pierdere, nu numai pentru tine însuţi, dar şi pentru adunare.

Al doilea pericol este gelozia (1. Corinteni 12:15-17 ): lucrarea care ni s-a dat este atât de puţin însemnată; aş vrea pe a altuia, mai scoasă în evidenţă!

Al treilea pericol este de fi atât de pătruns de funcţia primită, încât să ajungi să dispreţuieşti pe cei slabi (1. Corinteni 12:21-23 ): numai darul meu este important şi eu n-am nevoie de darurile altora! Este un pericol mult mai frecvent decât s-ar părea la prima vedere. Să nu uităm îndemnul din 1. Corinteni 4:7 : „Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?”

Dar aceste pericole nu trebuie să ne facă să pierdem din vedere frumuseţea acestui organism unic, pe care Domnul şi credinţa îl consideră astăzi tot atât de real ca şi în cele dintâi zile ale Bisericii pe pământ. „Este un singur trup”. Credinţa nu se îndoieşte de lucrul acesta, ci cuprinde în acest organism pe toţi răscumpăraţii Domnului, din toate ţările, din toate condiţiile, din toate grupările omeneşti care deseori îşi ascund adevăratul caracter.

De ce Duhul lui Dumnezeu a voit să aşeze între 1. Corinteni 12 , care ne vobeşte despre trup şi mădularele lui – şi 1. Corinteni 14 , care ne arată funcţionarea practică în adunare, capitolul 13? Pentru că nimic nu poate prospera fără dragoste.

Acesta este cadrul din Efeseni 4:15-16 : „spunând adevărul în dragoste… se zideşte în dragoste”. Nu o dragoste pe care s-o cauţi la alţii; nu o dragoste pe care s-o pretinzi să se găsească în adunarea locală; ci dragostea Domnului de care să fii pătruns şi care ne aduce în situaţia să iubim „pentru că El ne-a iubit mai întâi”; dragoste fără care „sunt o aramă sunătoare sau un chimval răsunător… nu sunt nimic… nu-rni foloseşte la nimic”. Dragostea este „cea mai mare” din lume, dragostea „nu va pieri niciodată”.

II. Casa lui Dumnezeu

(1. Petru 2:4-7 )

Cuvântul ne prezintă de asemenea pe cei credincioşi ca formând împreună casa lui Dumnezeu aici pe pământ.

Scândurile folosite la cort ne dau o imagine: fiecare bucată fusese luată dintr-un arbore care crescuse pe pământ, fusese modelată, acoperită cu aur, instalată pe temelia ei de argint. Tot aşa este şi cel răscumpărat – luat din lumea aceasta, îmbrăcat cu dreptatea lui Dumnezeu în Hristos, întemeiat pe răscumpărare. Dar o scândură singură n-ar fi putut sta în picioare; trebuia ca scândurile să fie adunate împreună pentru a forma cortul, care devenea casa lui Dumnezeu.

La fel a fost şi cu pietrele de la templul lui Solomon. Scoase din carieră, tăiate de anumite dimensiuni, erau apoi aduse la clădirea care se înălţa. Şi astăzi, ni se spune: „Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca o casă duhovnicească”. Această casă duhovnicească este „o locuinţă a lui Dumnezeu, în Duhul” la un moment dat pe pământ, „un templu sfânt în Domnul” care creşte mereu până când Domnul îl va lua la El (Efeseni 2:21-22 ).

Sub aspectul acesta, casa lui Dumnezeu este:

1. cea pe care Domnul o zideşte.

El spune în Matei 16 : „Voi zidi Adunarea Mea”. El este deci Cel care voia s-o construiască; însă această clădire avea să fie în viitor; abia în Faptele Apostolilor 2 o vedem că îşi începe existenţa. El Însuşi este stânca pe care stă temelia, piatra din capul unghiului. De-a lungul veacurilor, El îi adaugă pietre vii, una câte una, până când lucrarea Sa, fiind terminată, Adunarea devine cetatea sfântă pe care o vedem strălucind la sfârşitul Apocalipsei.

Dar zidirea acestei clădiri a fost, sub un alt aspect,

2. încredinţată omului.

1. Corinteni 3:9-17 ne dă tabloul acestei construcţii. Temelia a fost pusă: Isus Hristos. Apostolii, apoi slujitorii de-a lungul veacurilor au zidit pe temelia aceasta. Unii au adus „aur, argint sau pietre scumpe”: învăţături care folosesc sufletelor care au viaţă din Dumnezeu, fiind îmbrăcate în dreptatea lui Dumnezeu în Hristos, întemeiată pe răscumpărare, reflectând ceva din slava lui Hristos.

Alte învăţături nu au produs decât „lemn, fân, trestie”: lucruri mari în exteriorul lor, un volum mare (în contrast cu pietrele preţioase), dar nicio realitate. Când focul încearcă o astfel de lucrare, ea este consumată, iar slujitorul însuşi – dacă a avut într-adevăr viaţă din Dumnezeu – este mântuit ca prin foc. Alţii, de asemenea, nu numai că au adus materiale rele, dar au stricat templul lui Dumnezeu şi de aceea „Dumnezeu îi va nimici”.

Într-o astfel de clădire – creştinătatea – este deci un amestec de persoane care au viaţă din Dumnezeu şi altele care poate au o viaţă morală şi ordonată, dar nu sunt născute din nou, iar altele sunt într-adevăr stricate. „Casa lui Dumnezeu” devine „o casă mare”, cum vom vedea în 2. Timotei 2 .

Trupul lui Hristos ne-a dat deci ideea predominantă a unităţii de nedespărţit a celor răscumpăraţi; casa lui Dumnezeu ne aduce înainte răspunderea celor care o zidesc şi a celor care pretind că iau parte la zidire.

III. Ruina

De ce casa aceasta atât de bine întemeiată şi zidită la început, a fost ruinată încât prezintă confuzia de acum? „Un vrăjmaş a făcut aceasta… în timp ce oamenii dormeau”.

Domnul a spus lucrul acesta, îndeosebi în pildele din Matei 13 . Cea a neghinei ne vorbeşte despre amestecul fiilor împărăţiei cu a fiilor Celui Rău. Sămânţa de muştar vorbeşte despre dezvoltarea împotriva legii naturii, ajungând un copac mare care adăposteşte răul în toate ramurile lui; cea a aluatului ne spune cum cele trei măsuri de făină desăvârşirea şi curăţia Persoanei Domnului Isus şi a tuturor celor ai Lui – au fost amestecate în învăţătura contaminată de puţin aluat, încât toată frământătura s-a dospit. 1. Corinteni 5:6 ne arată pericolul aluatului ca rău moral în purtarea acelora care sunt „numiţi fraţi”; Galateni 5:9 foloseşte aceeaşi expresie pentru învăţăturile greşite care fac sufletele să se abată de la har.

Apostolii de asemenea au prezis ruina aceasta. Apostolul Pavel spune bătrânilor din Efes despre „lupi” care vor intra printre ei şi nu vor cruţa turma; despre nişte oameni care se vor ridica dintre ei şi „care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici după ei”. Mai multe epistole, ca 2 Timotei, 2 Petru, Iuda şi epistolele lui Ioan ne aduc înainte tabloul acestui rău care creştea. Şi scrisorile către cele şapte adunări din Apocalipsa 2 şi 3 ne arată cum, după ce a părăsit dragostea dintâi, adunarea s-a tot depărtat de Domnul, pentru a ajunge în starea din Laodiceea, în care El nu-Şi mai are locul (Apocalipsa 3:20 ).

Ruina aceasta este de asemenea vizibilă în jurul nostru; în câte grupări, necredinţa şi raţionalismul n-au făcut ravagii! De altă parte, vedem slujirea rânduită de oameni, ierarhia stabilită; şi, mai peste tot, formalismul, diviziunile şi subdiviziunile.

Nu poţi să tăgăduieşti această ruină. Trebuie s-o recunoşti, să te smereşti pentru ea, înţelegând consecinţele. A crede că s-ar putea „începe iar” ca altădată ar însemna să te expui la o ruină nouă, căci omul rămâne om, în ciuda a tot ce i-a adus harul.

Nu avem deci de aşteptat restabilirea Bisericii ca mărturie pe pământ. Dumnezeu nu repară ce a stricat omul.

Dar putem fi tot aşa de siguri că ceea ce a făcut Hristos rămâne: „Porţile Locuinţei Morţilor nu o vor birui”. Este deci important lucru să facem deosebire între ceea ce a fost ruinat: casa lui Dumnezeu ca fiind încredinţată răspunderii omului – şi ceea ce rămâne; trupul lui Hristos, mireasa Mielului, făgăduinţa prezenţei Domnului în mijlocul celor doi sau trei adunaţi pentru numele Lui.

Ce este de făcut?

Trebuie să rămâi singur? Acesta este un gând care are atracţie pentru unii. J. N. Darby scria odată: „Este mai uşor să mergi de unul singur, decât să-ţi iei partea de tristeţe a Bisericii lui Dumnezeu pe pământ!”. Dar nu este dorinţa Domnului să strângă laolaltă pe ai Săi? Cu tristeţe le spunea El în Ioan 16:32 : „Veţi fi risipiţi fiecare la ale lui”. Dar cu ce bucurie, în seara Învierii, El vine în mijlocul lor, le arată mâinile şi coasta Sa; „ucenicii s-au bucurat deci când L-au văzut pe Domnul”.

Ezechiel 43:10 ne dă o învăţătură practică, aplicabilă situaţiei actuale: „Arată templul acesta casei lui Israel; ei să-i măsoare planul şi să se ruşineze de nelegiuirile lor”. Domnul pune înaintea noastră ce a făcut El, casa lui Dumnezeu aşa cum El a zidit-o. „Dacă se vor ruşina de toată purtarea lor, arată-le forma casei acesteia, întocmirea ei, ieşirile şi intrările ei, toate planurile şi toate legile ei”. Dacă inimile noastre sunt umilite şi întristate să vadă ce am făcut noi din ceea ce ne-a încredinţat Domnul – căci toţi suntem solidari şi răspunzători – dacă suntem într-adevăr ruşinaţi, nu ne va arăta Domnul o cale, o ieşire, nu ne va face El să-I cunoaştem gândurile, cu toate greutăţile zilelor de acum?

Astăzi, ca şi altădată, El ne cheamă să ieşim la El, afară din tabără şi, acum, să facem lucrul acesta ca mădulare ale trupului Său.

Pentru a înţelege poziţia pe care o pot lua astăzi răscumpăraţii Domnului care doresc, cu toate acestea, să se strângă laolaltă în jurul Lui, trebuie să vedem două principii fundamentale pe care le vom numi:

1. principiul „rămăşiţei”,

2. principiul că ceea ce este de la Dumnezeu rămâne.

1. Principiul rămăşiţei

Când Israel a făcut viţelul de aur, dreptatea lui Dumnezeu ar fi trebuit să nimicească poporul. El a răspuns totuşi mijlocirii lui Moise şi l-a cruţat.

Acesta „a luat cortul şi l-a întins afară din tabără şi l-a numit cortul întâlnirii. Şi toţi cei care căutau pe DOMNUL se duceau la cortul întâlnirii care era afară din tabără”. Poporul, în întregul lui nu ieşea din tabără; de la uşa corturilor lor, ei urmăreau cu ochii pe Moise până ce el intra în cortul întâlnirii (Exod 33:8 ) ; dar unii totuşi ieşeau afară din tabără (versetul 7), o rămăşiţă care se alipea de Dumnezeul ei.

În Ezechiel 9 Vedem pe omul îmbrăcat în haine de in subţire făcând un semn pe fruntea celor care suspinau şi gemeau din cauza tuturor urâciunilor care se făceau în Ierusalim. Ceilalţi aveau să fie atinşi de judecată, dar o rămăşiţă care se temea de Domnul era cruţată.

În Maleahi 3:16 găsim acelaşi principiu. Trecuse un secol de la întoarcerea din captivitate; printre cei care aclamaseră cu bucurie punerea din nou a temeliei templului nu rămăseseră, în mijlocul unei mulţumiri care se abătuse, decât câţiva care „se temeau de Domnul şi vorbeau unul cu altul”; era o rămăşiţă care se gândea la Numele Lui şi pentru care „o carte de aducere aminte a fost scrisă”.

Este acelaşi principiu pe care îl găsim şi în 2. Timotei 2:17-22 . Unii făceau luptă de cuvinte care nu este de nici un folos „ci este spre dărâmarea celor care ascultă”. Erau vorbării „goale şi lumeşti”, iar cei care le ţineau înaintau tot mai mult în nelegiuire, cuvintele lor rodeau ca o cangrenă. Sunt arătate cazuri specifice de învăţători mincinoşi, ca Imeneu şi Filet. Unii îi ascultau şi credinţa le era răsturnată. Era mare răspunderea celor care învăţau greşit şi a celor care îi ascultau. Ce să faci într-o astfel de situaţie?

Ce a stabilit Dumnezeu rămâne, cum vom vedea îndată: „Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi”. Răspunderea celor care se alipesc de El este atunci dublă: „să se depărteze de fărădelegi”, adică de tot ce a stabilit omul şi care nu se potriveşte Cuvântului lui Dumnezeu; şi „să se curăţească” de vasele de necinste.

De asemenea, potrivit contextului versetor mai dinainte, în 2. Timotei 2 se înţeleg ca „vase de necinste” cei care învaţă pe alţii lucruri greşite. În sfârşit, este vorba nu numai de realitatea lăuntrică a vieţii dumnezeieşti, pe care uneori numai Domnul o poate observa (versetul 19), ci şi de mărturia dată (versetul 22).

Însă nu este potrivit gândului lui Dumnezeu ca un credincios să rămână singur: „Urmăreşte dreptatea, credinţa, dragostea, pacea, împreună cu cei care cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată”. În felul acesta se formează o rămăşiţă, după aceleaşi principii ca şi în Vechiul Testament, pentru a se alipi de Domnul şi a nu rosti în deşert Numele Său.

Dar trebuie, potrivit cuvintelor din Evrei 13 , să ieşim „afară din tabără”, Cuvântul subliniind „la El”, ceea ce înseamnă că Hristos rămâne ca centru al strângerii laolaltă. Şi astăzi, ca şi în cele dintâi zile ale Bisericii, El este Numele care ne adună.

2. Principiul că ceea ce este de la Dumnezeu rămâne

Casa lui Dumnezeu încredinţată răspunderii omului a fost la început minunată, însă nu este tot aşa şi cu trupul lui Hristos care cuprinde pe toţi cei răscumpăraţi şi care, în ochii Domnului şi pentru credinţă, rămâne şi astăzi aşa cum era în cele dintâi zile. Dacă este cazul să ne adunăm realizând principiul rămăşiţei, trebuie să facem lucrul acesta ca mădulare ale trupului lui Hristos şi nu pentru a forma o colectivitate întemeiată pe acordul membrilor între ei. Tocmai pentru că Domnul Isus ne-a unit, avem dreptul şi datoria să ne strângem laolaltă ca mădulare ale trupului Său; nu există alt temei al adunării. Nu este vorba de a crea vreun lucru, ci, cum s-a zis, „de a exprima ceea ce există”. Într-o astfel de strângere laolaltă fiecare va fi supus Domnului, Capul trupului şi Capul Adunării, singurul care rânduieşte daruri şi cheamă la lucru pe cei care sunt slujitori ai Săi. Nu va fi nici consacrare oficială, nici ierarhie omenească. Fiecare va fi supus Cuvântului şi anume întregului Cuvînt, evitând cu grijă vederile personale. Duhul Sfânt va conduce lucrurile în adunare şi nu un cler stabilit.

În practică observi că este o problemă dificilă şi deseori dureroasă când cauţi să uneşti două principii; a aplica numai principiul rămăşiţei ar conduce la o poziţie sectară. A susţine numai principiul că ceea ce este din Dumnezeu rămâne, te conduce să te ataşezi tuturor credincioşilor, fără deosebire.

De fapt trupul lui Hristos include pe toţi răscumpăraţii şi strângerea laolaltă are loc pentru că eşti mădular al acestui trup şi nu pentru că eşti de acord cu privire la unele idei sau asupra unor anumite puncte de unire. După ce „ai ieşit la El, afară din tabără”, te aduni cu cei credincioşi, pentru că El ne-a pus împreună. O astfel de adunare exprimă unitatea trupului prin frângerea pâinii, potrivit locului din 1. Corinteni 10:17 ; ea exclude orice organizaţie omenească sau colectivitate care este pe altă temelie; ea include de fapt pe toţi credincioşii şi este deschisă pentru toţi cei care sunt mădulare ale trupului; ea primeşte pe toţi cei care sunt mădulare ale trupului lui Hristos şi vor să se strângă laolaltă în jurul Domnului Isus, ca mădulare şi care aduc învăţătura lui Hristos fără să fie amestecată cu învăţături greşite sau în asociere cu ele şi care umblă în temere de Dumnezeu.

A merge la o alt fel de adunare stabilită pe o temelie diferită şi, mai mult, a lua parte acolo la frângerea pâinii înseamnă a nesocoti însăşi temelia strângerii laolaltă potrivit unităţii trupului şi a recunoaşte practic denominaţiile stabilite pe alte principii.

Toate acestea nu ating relaţiile individuale ale copiilor lui Dumnezeu între ei, potrivit unităţii familiei lui Dumnezeu, toţi sunt copii care au acelaşi Tată, aceeaşi viaţă: „Această unitate de principiu rămâne pe deplin şi părtăşia dintre fraţi este realizată uneori, chiar foarte viu, între copii ai lui Dumnezeu separaţi din punct de vedere eclesiastic”.

Niciodată nu avem să ne comportăm faţă de nişte adevăraţi copii ai lui Dumnezeu care umblă în temere de El – chiar dacă nu ne putem strânge laolaltă în jurul Domnului din cauza poziţiei pe care o iau ei – cum ne-am purta faţă de nişte persoane din lume. Un necredincios este, cum spuneCuvântul, „un copil al Diavolului” (1. Ioan 3:10 ), un „străin de viaţa din Dumnezeu” (Efeseni 4:18 ), cu care nu putem avea „un jug nepotrivit”.

Ştim cum în practică, îndeosebi în ultimele două generaţii, vrăjmaşul a căutat să întunece şi să strice mărturia dată cu privire la aceste adevăruri; dar acesta nu este un motiv ca noi să le abandonăm. A recunoaşte ruina şi consecinţele ei; a fi siguri că ce este de la Dumnezeu rămâne; a realiza cu urnilinţă tot ce încă se poate avea prin har, deşi fiind conştienţi şi mâhniţi pentru ceea ce lipseşte; a te baza pe făgăduinţa Domnului Isus că El este de faţă în mijlocul celor doi sau trei adunaţi pentru Numele Său; – toate acestea pot rămâne partea noastră, de care putem fi convinşi, dar veghind cu grijă să nu ridicăm alte pretenţii deplasate, care n-ar putea duce decât la judecată din partea Aceluia care singurul are dreptul să spună: „Ştiu faptele tale”.

Dacă, prin harul lui Dumnezeu, te afli chiar într-o astfel de adunare, ce mult face s-o apreciezi, cu toate slăbiciunile şi inconsecvenţele care s-ar putea să se arate. Să avem pe inimă, în dependenţă de Domnul şi fiind supuşi unii altora în frica lui Hristos, să fim acolo o unealtă de binecuvântare, care aduce binele, ajută, zideşte, încurajează (Romani 14:19 ), „un vas folositor Stăpânului său, pregătit pentru orice lucrare bună”. Ţinerea strânsă de Cel care este Capul, Centrul, ne va păzi şi de descurajare şi de mândrie.

IV. Strânşi laolalta ca adunare

Cuvântul recunoaşte ocazii în care adunarea este „strânsă laolaltă” în prezenţa Domnului, având încredere în promisiunea Sa: „Eu sunt acolo, în mijlocul celor doi sau trei adunaţi pentru Numele Meu”.

Aceste strângeri laolaltă pot fi de patru feluri:

a) pentru a oferi: aceasta este închinarea,

b) pentru a cere: aceasta este rugăciunea,

c) pentru a primi: aceasta este zidirea,

d) pentru ocazii de înstristare: aceasta este smerirea.

Alte întâlniri ocazionale sau limitate nu au caracterul acesta de strângere laolaltă ca adunare: şcoala de duminică, întâlniri pentru cei tineri, o reuniune de evanghelizare convocată de un evanghelist pe care Domnul l-a dăruit în această direcţie. Alte întâlniri, potrivit împrejurărilor, ar putea să aibă sau să nu aibă caracterul unei strângeri laolaltă a adunării, cum sunt cele cu ocazia unei căsătorii sau învăţătura în adunare ca în Faptele Apostolilor 11:26 sau chiar pentru a informa adunarea cu privire la lucrarea Domnului în alte ţinuturi, ca în Faptele Apostolilor 14:27 şi 15:7,12.

1. Închinarea

De citit cu atenţie, între altele, versetele următoare: Ioan 4:23,24 ; 1. Petru 2:5 ; Evrei 13:13-16 ; Filipeni 3:3 .

Ce este închinarea? Este adorarea adusă în comun lui Dumnezeu, pentru ceea ce este El în Sine Însuşi şi pentru ce este El şi ce a făcut El pentru noi. Este cea mai înaltă slujbă pe care o are creştinul pe pământ; ea răspunde dorinţei Tatălui care caută adoratori (Ioan 4:23 ); Domnul Însuşi Şi-a arătat lauda în ziua Învierii (Psalmul 22:22 ) ; şi numai prin Duhul Sfânt ne putem închina (Filipeni 3:3 ). Obiectul închinării este Tatăl şi Fiul. Adorarea nu se adresează Duhului Sfânt; El îi este puterea. Subiectul adorării nu este numai recunoştinţă pe care ne-o arătăm faţă de Dumnezeu şi faţă de Domnul Isus pentru ce s-a făcut pentru noi şi îndeosebi la cruce; adorarea se înalţă pentru a cuprinde ceea ce este Dumnezeu în El Însuşi şi ce a făcut pentru Hristos şi cu Hristos; ea sărbătoreşte ceea ce este Domnul Isus în El Însuşi, devotamentul Lui pentru Dumnezeu, lucrarea Sa pentru noi; ea se poate înălţa şi mai mult, până la dragostea veşnică a Tatălui pentru Fiul şi a Fiului pentru Tatăl.

Jertfele din Levitic ne ajută să intrăm mai bine în aspectele diferite ale adorării în legătură cu lucrarea de la cruce.

În ce constă adorarea?

„Dumnezeu este Duh şi cine Îl adoră pe El, trebuie să-L adore în duh şi în adevăr”. Apostolul Petru ne vorbeşte despre „jertfe duhovniceşti plăcute lui Dumnezeu prin Isus Hristos”, şi Evrei 13 ne spune despre „rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui”.

În Cuvântul lui Dumnezeu vedem că numai cei răscumpăraţi cântă. Găsim un prim cântec atunci când Israel, eliberat din Egipt, dincolo de Marea Roşie, intonează lauda către Acela care l-a răscumpărat. Unele cântece sau strofe vorbesc despre Dumnezeu sau despre Hristos; altele însă se adresează direct Tatălui şi Fiului.

Mulţumirile vor fi exprimate de un frate, gura adunării, care, dacă este într-adevăr călăuzit de Duhul Sfânt, va exprima sentimentele tuturor şi va rămâne în şuvoiul pe care Duhul Sfânt l-a imprimat închinării în acele momente.

Dar şi clipele de tăcere vor putea face parte din adorare: „Pe Tine Te aşteaptă lauda în tăcere, Dumnezeule, în Sion!” (Psalmul 65:1 ). Când Maria şi-a spart vasul de alabastru, nici un cuvânt n-a fost rostit, dar „casa a fost umplută de mireasma parfumului” (Ioan 12 ).

Citirea potrivită a unor versete din Cuvânt va putea stimula, va putea orienta lauda şi va fi de folos ca adorarea să poată fi exprimată mai bine. Însă slujirea propriu-zisă nu-şi are locul cu ocazia adorării; la sfârşitul orei rezervate adorării, ea se poate totuşi exercita într-un mod folositor, în legătură cu gândurile pe care Duhul le-a pus în inimi şi pe buze.

Binefacerea face de asemenea parte din închinare, cum ni se spune în Evrei 13:16 : „lui Dumnezeu, jertfe ca acestea Îi plac”; se aminteşte prin aceasta Deuteronom 26:12 şi 13, unde nevoile slujitorilor lui Dumnezeu, ca şi cele ale orfanilor, ale văduvei şi ale străinului sunt puse înaintea israelitului care venea să ofere coşul cu zeciuiala.

Chiar mai mult decât cuvintele, decât cântecele şi rugăciunile, actul însuşi al frângerii pâinii va exprima recunoştinţa şi adorarea; acesta este centrul normal al închinării, deşi se poate să fie strângere laolaltă pentru adorare şi fără cină.

Când adorarea este adusă într-adevăr „prin Duhul lui Dumnezeu” există armonie de gândire şi un anumit curent de idei se va îndrepta când într-o direcţie, când în alta pentru a-L lăuda pe Tatăl pentru dragostea Lui – sau pe Mielul lui Dumnezeu pentru jertfa Sa – sau se va aminti cum a fost deschis Locul Preasfânt – sau se va lăuda felul cum S-a smerit şi a fost înălţat Acela „care umple toate”.

Nu vii la închinare ca să primeşti o binecuvântare, ca să iei în felul acesta o putere; nicidecum nu vii ca să găseşti iertarea de păcate; tocmai pentru că ai primit toate aceste lucruri, poţi să-ţi exprimi recunoştinţă. Adevărata închinare nu poate fi realizată dacă nu ai mai întâi pacea cu Dumnezeu, dacă nu intri în Locul Preasfânt „cu o deplină siguranţă a credinţei” (Evrei 10:22 ).

Toţi cei credincioşi sunt preoţi. De aceea este mult de dorit ca lauda – sub forma cântărilor şi a rugăciunilor – să fie exprimată de cât mai mulţi fraţi, să nu fie rezervată numai la câţiva. Şi dacă avem sentimentul adânc al insuficienţei laudelor noastre, să ne aducem aminte că ele sunt oferite lui Dumnezeu „prin Isus Hristos” (1. Petru 2:5 ), Marele nostru Preot (Evrei 10:21 ); datorită Lui, ele sunt plăcute (vezi Exod 28:36-38 ).

Nu există pe pământ timp mai preţios, slujire mai înălţată, decât de a răspunde dorinţei Tatălui care caută adoratori; dorinţei Domnului Isus, care ne cere să „facem aceasta în amintirea Lui”; este, aşa cum a făcut Maria, „o faptă bună faţă de Mine”.

2. Adunările de rugăciune

„Dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ cu privire la un lucru oarecare, orice vor cere le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri” (Matei 18:19 ).

Promisiunea aceasta este chiar înaintea versetului 20, în care Domnul ne asigură de prezenţa Sa în Inijlocul celor doi sau trei adunaţi pentru Numele Său şi de aici rezultă însemnătatea adunării de rugăciune şi a frecventării ei.

Cei care se roagă „sunt învoiţi”. Nu este vorba de o învoire pregătită mai dinainte; ei nu sunt „puşi de acord”, ci Duhul Sfânt produce în ei acest acord, încât cel care rosteşte rugăciunea nu face decât să-l exprime. Se înţelege atunci că acele zise rugăciuni care exprimă dezacordul între fraţi nu sunt decât nişte urâciuni care duc la judecata despre care scrie Iacov 5:9 .

Ca şi pentru adorare, însemnat lucru este să te rogi „prin Duhul Sfânt” (Iuda 20 ). Rugăciunile vor fi scurte, cerându-se „un lucru” (Matei 18:19 ), evitând cu grijă o înşirare lungă de lucruri, care, aşa cum s-a spus: „slăbesc mâinile” celor care ar avea pe inimă să se roage după aceea. Rugăciunea în adunare nu are rostul să I se expună lui Dumnezeu nişte adevăruri. Fără îndoială, ne vom sprijini pe aceste adevăruri ca temei al nevoilor prezentate; dar aceasta este cu totul alt lucru. Apoi nu situaţii personale vor fi prezentate, ci lucruri ale adunării sau chiar ale unor persoane care fac parte din ea, lucrarea Domnului în lumea aceasta, sufletele pierdute; pe scurt, nevoile nenumărate pe care adunarea le are pe inimă să le aducă înaintea Domnului prin gura aceluia care rosteşte rugăciunea.

Mai mult decât la orice altă strângere laolaltă/toţi fraţii sunt chemaţi să aducă rugăciuni; este aici şi o răspundere deosebită a celor tineri, care vor fi şi încurajaţi de cei mai în vîrstă, dacă este cazul, în dependenţă de Domnul, cu tact şi cu măsură, ca să ia parte activă la o astfel de adunare.

Adăugăm apoi că toţi, fraţi şi surori, nu numai că pot, dar trebuie să zică „amin”, afară doar de cazul când rugăciunea n-a fost de înţeles (1. Corinteni 14:16 ) sau a fost într-adevăr greşită. Aminul nu trebuie numai să fie gândit, ci şi rostit.

Pentru a fi practic în stare să te exprimi în adunarea de rugăciune, trebuie să fi luat obiceiul de a te ruga împreună cu alţii: între prieteni, în familie, cu ocazia unor vizite. Nimic altceva nu întăreşte mai mult o prietenie în Hristos, decât apropierea împreună de Domnul în rugăciune. Să nu ne temem să ne învăţăm în privinţa aceasta chiar din tinereţe.

Risipirea gândurilor

Ce armă putemică în mâna vrăjmaşului ca să ne facă să pierdem foloasele adorării şi ale adunării de rugăciune!

Pentru a evita împrăştierea gândurilor pe care ne-o aduce ocupaţia pe care o avem în fiecare săptămână, să luăm obiceiul hotărât, aşa cum Neemia altădată închidea porţile cetăţii, de a închide „porţile” duhului nostru faţă de lucrurile acestea, îndată ce „le va ajunge umbra” dinaintea zilei Domnului, ca să le deschidem numai după ce ea a trecut. Dacă ne bazăm pe El, cu rugăciune, El ne va da tăria să lucrăm în felul acesta (Neemia 13:19-21 ).

Este important ca, în legătură cu preocupările noastre, cu grijile noastre, înainte de a veni ora de închinare sau adunarea de rugăciune, în orice lucru să aducem cererile noastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, ne va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus (Filipeni 4 ). Este o promisiune preţioasă pe care putem să ne-o însuşim şi al cărui îndemn trebuie să-l punem în practică.

Odată ce suntem adunaţi în jurul Domnului, să ne îndreptăm gândurile şi privirile sufletului nostru spre El şi nu la ceea ce ne înconjoară; privirile zâmbitoare care se schimbă uneori, se potrivesc ele totdeauna cu prezenţa Aceluia care este acolo, deşi nevăzut? Şi se poate să fi ieşit în duh din locul Acela mai înainte de a se fi terminat adunarea, chiar dacă fizic ai rămas pe scaunul tău!

3. Adunările de zidire

1. Corinteni 14 ne dă tabloul unei astfel de adunări. Întreaga adunare este împreună şi, printr-un frate sau altul, Domnul dă „un psalm, o învăţătură, o descoperire”. Nu este cazul, la drept vorbind, de folosirea darurilor; ci „puteţi să prorociţi toţi, unul după altul” (versetul 31). În acelaşi text, norma este „doi sau trei” (adică nu este ceva limitativ, ca pentru limbi: „doi sau cel mult trei”); dar în strângerea laolaltă în adunare, fiecare poate fi un instrument de care să Se servească Domnul.

Totul trebuie să fie făcut „pentru zidire”: citirea în public a Cuvântului (1. Timotei 4:13 ), îndemnul şi mângâierea care vine de aici; cântecele de asemenea pot să zidească (Coloseni 3:16 ), la fel şi rugăciunile (1. Corinteni 14:17 ).

Dacă venim să-L căutăm pe Domnul Isus Însuşi şi dacă avem încredere în lucrarea Duhului în adunare, vom găsi binecuvântare în astfel de întâlniri. Este important lucru ca toţi fraţii să aibă ceva de adus în această lucrare; n-ai să aştepţi numaidecât ca unul sau altul care are un dar deosebit să găsească un anumit loc din Scriptură. Dar cum ai putea să aduci înainte ceea ce nu te-a hrănit pe tine personal? Cum ai putea să fii dependent de Domnul când eşti la adunare, dacă n-ai umblat zilnic în părtăşie cu El şi pe urmele Lui?

Trebuie de asemenea să ne amintim că cel care vorbeşte trebuie să facă lucrul acesta ca şi cum ar spune cuvintele lui Dumnezeu (1. Petru 4:11 ). Mare răspundere pentru el, dar şi pentru ascultători!

„Nu stingeţi Duhul!” spune apostolul Pavel (1. Tesaloniceni 5:19 ). Se poate face lucrul acesta, luând cuvântul când nu trebuie sau abţinându-te atunci când Duhul te-ar îndemna. Dar desigur, criticile prea dese ale ascultătorilor, spiritul acesta de înjosire a altora sunt cea mai mare piedică în calea acţiunii libere a Duhului în adunare. O observaţie, chiar în întregime îndreptăţită, făcută fără tactul necesar sau fără dragoste, poate de asemenea să stingă Duhul.

Se înţelege de la sine că „darurile” pe care Domnul le-a încredinţat alor Săi se vor desfăşura liber, dar în nici un caz în mod exclusiv, în strângerile laolaltă ale adunării.

V. Slujirea şi darurile

De citit: 1. Corinteni 12 ; Efeseni 4:7-16 ; Romani 12:4-8 ; 1. Petru 4:10-11 .

Din toate textele acestea rezultă un lucru de toată însemnătatea: Domnul este Cel care dă. În Efeseni, Hristos este Cel care dă; în Corinteni, Dumnezeu este Cel care a pus în adunare; în Romani, ca şi în 1 Petru sunt felurite daruri de har.

Deci nu prin alegerea oamenilor, oricât de aleşi ar fi ei, nici a unui grup de fraţi sau chiar a unei adunări este cineva chemat la slujirea Cuvântului sau la vreo slujbă oarecare, ci Dumnezeu este Cel care rânduieşte darul „aşa cum a vrut El”, „aşa cum Îi place”. Nu există deci nici împuternicire, nici consacrare, nici succesiune. Adunarea va da „mâna de însoţire” celui care a fost dotat în felul acesta; ea va recunoaşte ce a făcut Dumnezeu, dar ea nu va acorda nici un titlu.

Care este scopul acestei slujiri?

Efeseni 4:12-16 ne dă răspunsul:

a) „Pentru desăvîrşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos” (versetul 12). Scopul slujirii este deci pe prim plan zidirea, ridicarea clădirii acesteia pe care Domnul a încredinţat-o alor Săi. Evanghelistul, în lucrarea potrivită lui, va aduce prin harul Domnului, suflete din lumea aceasta până la locul de adunare; întocmai ca samariteanul care găseşte pe cel căzut între tâlhari pe marginea drumului, se pleacă plin de milă spre el, îl pansează, îl pune pe măgarul său şi-l duce la casa de poposire. Acolo îl încredinţează gazdei, imagine a Duhului Sfânt care lucrează prin darurile prorocilor, păstorilor şi învăţătorilor în adunare, pentru desăvârşire şi zidire.

b) „până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur” (versetul 13). Este vorba de a creşte. Un copilaş în Hristos, care abia „s-a născut din nou” are deja în el tot ce va avea întotdeauna; dar el nu-şi cunoaşte nici poziţia, nici moştenirea. Scopul slujirii este deci de a-l face să crească, pentru ca el şi toţi cei ca el să ajungă la starea de om matur: cea a unui credincios care şi-a însuşit poziţia în Hristos, care are siguranţă cu privire la ea şi se bucură de ea. („Voi în Mine şi Eu în voi”!)

c) „Ca să nu mai fim copii, aruncaţi şi duşi încoace şi încolo de orice vînt de învăţătură” (versetul 14). Cel care nu este întărit în adevăr şi n-a învăţat să deosebească binele de rău este uşor îndepărtat de diferite influenţe. De aici, pe de o parte, nevoia de slujire pentru a aduce întărire în adevăr şi, de altă parte, pericolul, îndeosebi pentru tineri, de a citi sau a asculta învăţături despre care nu ştiu mai dinainte dacă se potrivesc cu gândurile Domnului. cât de uşor se strecoară idei străine şi îşi fac lucrarea în suflet, pentru a-l îndepărta pe căi rătăcite!

d) „Spunând adevărul în dragoste, să creştem în toate”, până la Hristos (versetul 15). Iată scopul cel mai important al slujirii: „până la Hristos”. „Să-L cunosc pe El”, spunea apostolul. Mai presus de hrană şi de zidire, mai presus de întărirea în adevăr, mai presus de cunoştinţe este Persoana Domnului. Nu poţi creşte până la El decât ţinând adevărul în dragoste, dragoste pentru El şi pentru ai Săi.

Care este motivul slujirii?

1. Corinteni 13 , atât de clar aşezat între capitolul 12 şi capitolul 14, ne dă secretul: dragostea. Cel mai frumos dar de sus, fără dragoste nu este decât o aramă sunătoare, nu este nimic şi nu foloseşte la nimic. Celălalt motiv este slava lui Dumnezeu, cum este scris în 1. Petru 4:11 : „pentru ca în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu, prin Isus Hristos”.

Grija pentru tine însuţi, dorinţa de influenţă, mândria, obişnuinţa pot să facă fără rod un dar care ar fi foarte bun; şi cel puţin aşa va fi până când, judecând lucrurile acestea, cel care a primit darul se va întoarce iar la izvor.

Ce daruri sunt încredinţate celor credincioşi?

Efeseni 4:7 ne spune că „fiecăruia din noi, harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos”. Şi 1. Corinteni 12:7 precizează: „Fiecăruia i se dă manifestarea Duhului spre folosul tuturor”. Rezultă de aici că toate mădularele trupului au primit ceva din partea Domnului pentru a fi de folos „altora” (1. Petru 4:10 ), „spre a fi de folos” (1. Corinteni 12:7 ). Un har primit are drept consecinţă o răspundere, deşi rămânând conştienţi totdeauna că nimic nu este de la noi: „Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi?” (1. Corinteni 4:7 ).

Dar sunt unele daruri fundamentale, care nu sunt încredinţate tuturor. Ele sunt date de Domnul pentru binele Adunării Sale:

a) Apostolii şi prorocii (1. Corinteni 12:28 ; Efeseni 4:11 ) au pus temelia (Efeseni 2:20 ). Nu a existat o succesiunea apostolică, nimic din Scriptură nu ne spune aşa ceva, însă apostolii lucrează mereu în mijlocul nostru prin scrierile inspirate pe care ni le-au lăsat.

b) Evangheliştii, păstorii şi învăţătorii continua să-şi exercite slujba şi astăzi. Evanghelistul îşi face lucrarea de a aduce sufletele la Hristos; păstorii şi învăţătorii – şi de asemenea prorocii, care potrivit locului din 1. Corinteni 14:3 vorbesc spre zidire, încurajare şi mângâiere – ca să zidească pe sfinţi, să vorbească inimii lor, conştiinţei lor şi minţii lor.

Şi în privinţa aceasta, astfel de slujitori ne-au lăsat în scris ceva din lucrarea lor. Nu putem nicidecum să punem scrierile lor pe acelaşi plan cu Cuvântul lui Dumnezeu inspirat; totuşi cât de folositoare sunt şi ele pentru toţi cei care au pe inimă să crească în lucrurile lui Dumnezeu!

Sunt menţionate şi daruri – semne: minuni, limbi, daruri de vindecare. Scopul lor esenţial, în timpul de la început, era să dea încredere creştinismului, potrivit celor scrise în Marcu 16:20 : „Domnul lucrând împreună cu ei şi întărind cuvântul prin semnele care-l însoţeau”. S-ar putea să te gândeşti că aceste daruri s-ar mai putea uneori întâlni în împrejurări asemănătoare în unele ţări păgâne, unde evanghelia la începuturile ei are nevoie să fie „întărită”; dar, în orice caz cu privire la limbi este scris clar: „limbile vor înceta” (1. Corinteni 13:8 ).

Sunt de asemenea diferite daruri, care nu sunt totdeauna împreună cu darurile fundamentale: cuvântul de înţelepciune, cuvântul de cunoaştere, credinţa, deosebirea duhurilor, potrivit celor scrise în 1. Corinteni 12:8-10 . Să nu uităm nici darurile din Romani 12:8 : cine îndeamnă, cine dă, cine conduce şi cine face milostenie.

O smerenie falsă te-ar face să gândeşti că nu trebuie să cauţi astfel de daruri. Dar Cuvântul este clar: „Să doriţi cu înflăcărare darurile duhovniceşti” (1. Corinteni 14:1 ). Este deci bine şi potrivit gândului lui Dumnezeu să facem din aceasta un subiect de rugăciune şi, în dependenţă de Domnul, să fim aduşi să deosebim ce poate El să ne încredinţeze.

Dar se poate să fi primit vreun dar şi să-l laşi să se slăbească, aproape să se stingă din lipsă de folosire; de aceea avem îndemnul dat lui Timotei: „Să înflăcărezi (sau: să reaprinzi, să reînsufleţeşti) darul lui Dumnezeu care este în tine” (2. Timotei 1:6 ).

Se poate ajunge chiar – şi poate că este cazul mai frecvent decât gândim – să neglijăm cu totul darul primit. Ce mare trebuie să fi fost mirarea lui Arhip când, pentru prima oară, epistola către Coloseni a fost citită înaintea adunării şi, după salutări diferite, deodată s-a auzit îndemnul acesta direct: „Şi spuneţi lui Arhip: „Ia seama bine la slujba pe care ai primit-o în Domnul, ca s-o împlineşti!” Fiul lui Filimon trebuia desigur să-şi aducă aminte de ea.

În final, să ne amintim că Scriptura ne îndeamnă: „să recunoaşteţi pe cei care lucrează printre voi, care vă conduc în Domnul şi vă sfătuiesc. Să-I preţuiţi foarte mult, în dragoste, din pricina lucrării lor” (1. Tesaloniceni 5:12,13 ). Să nu fie critică destructivă sau defăimare, ci stimă, amabilitate, dragoste, ascultare, pentru ca cei care veghează asupra sufletelor noastre „să poată face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinând” (Evrei 13:17 ).

VI. Cina Domnului şi Masa Domnului

Locurile referitoare la instituirea Cinei în primele trei Evanghelii şi în 1. Corinteni 11 vorbesc în primul rând inimilor noastre. Dorrmul a „dorit mult” să mănânce ultimul Paşte cu ucenicii Săi; nu atât din cauza Paştelui însuşi, ci pentru că atunci, cu acea ocazie, El avea să instituie Cina, care, de-a lungul veacurilor avea să aducă aminte alor Săi cât de mult i-a iubit. Expresiile „mai înainte de a suferi” şi „noaptea în care a fost dat prins” marchează aceste momente în care se aude glasul care repetă: „Să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea”. Împreună cu prorocul Isaia 26:8 , n-am vrea să răspundem şi noi: „Sufletul nostru suspină după Numele Tău şi după amintirea Ta”?

De ce oare Duhul lui Dumnezeu a vrut să pună înaintea noastră, în Luca 22:24 , imediat după instituirea Cinei, cearta care a avut loc între ucenici „ca să ştie care dintre ei avea să fie socotit ca cel mai mare”? Nu a prevăzut Domnul că de-a lungul veacurilor şi prea adesea chiar cu privire la Cină, aveau să fie certuri asemănătoare între cei care totuşi aveau să-L iubească? El voia deci să arate ce atitudine trebuiau să aibă ei între ei. Fără îndoială, trebuie apărat adevărul şi trebuie să te depărtezi de orice deviere sau deformare a învăţăturii Domnului, dar în ce spirit trebuie făcut lucrul acesta? El Însuşi ne dă în privinţa aceasta un exemplu izbitor, spunând: „Eu sunt în mijlocul vostru ca Cel care slujeşte”. „Eu sunt”, Domnul, Acelaşi era în mijlocul lor. Ce har nemărginit ca El să Se coboare atât de mult! Dar şi mai mult: El nu era în mijlocul lor în toată puterea şi slava Sa, ci „ca Cel care slujeşte”. Nu ne-a lăsat El un model de atitudine smerită care este potrivită în faţa arnintirii suferinţelor Lui, smerenie care dovedeşte şi credincioşie faţă de Cuvântul Său şi faţă de lupta pentru „credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna” (Iuda 3 )?

Ne vom opri la patru aspecte sau semnificaţii ale Cinei.

1. Sărbătoarea creştinilor

Iudeii sărbătoreau Paştele în amintirea eliberării din Egipt. Numai cel născut israelit, tăiat împrejur şi care nu era necurat era admis să mănînce din mielul fript la foc. Dacă un străin voia să ia parte, trebuia să fie tăiat împrejur şi să accepte tot ce se arăta ca o poziţie de separare a lui Israel.

Tot aşa astăzi, Cina este rezervată numai copiilor lui Dumnezeu, răscumpăraţi prin Sângele scump al lui Hristos.

Paştele se sărbătorea o dată pe an; nici o regulă nu este dată cu privire la sărbătorirea Cinei, însă în cea dintâi zi a săptămânii, în seara Învierii, Domnul a venit în mijlocul alor Săi şi le-a arătat mâinile şi coasta Sa. A mai aşteptat opt zile pentru a veni din nou în acelaşi fel. De asemenea, în ziua întâi a săptămânii vedem că la Troa, apostolul Pavel frângea pâinea împreună cu ucenicii (Faptele Apostolilor 20:7 ).

De mai multe ori este repetat în Exod şi în alte părţi că Paştele este Paştele Domnului. 1. Corinteni 11 insistă asupra faptului că cina este a Domnului, când vestim moartea Domnului, când avem în faţa ochilor trupul Domnului şi Sângele Domnului, paharul Domnului. El este într-adevăr Mântuitorul, dar drepturile Sale ca Cel care este Domnul, slava şi autoritatea legate de aceasta sunt în mod special puse înainte în legătură cu Cina.

2. Amintirea

Dar Cina este în mod deosebit amintirea Domnului: „Să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea”. Deci pentru El, pentru a ne aduce aminte de El, şi nu pentru a obţine un har sau o binecuvântare luăm Cina; amintirea aceasta nu se opreşte numai la moartea Sa, la lucrarea Sa, la eliberarea care a rezultat pentru noi, ci chiar la însăşi Persoana Sa: „în amintirea Mea”.

„Acesta este trupul Meu”, spune Domnul ucenicilor Săi adunaţi în camera de sus. Pâinea aceea putea fi ea alt lucru decât pâine, când Domnul Însuşi trăia şi o dădea ucenicilor Săi, spunând: „Acesta este trupul Meu”? Şi când Isus înviat şi înălţat în slavă reînnoieşte într-un fel lui Pavel instituirea Cinei („am primit de la Domnul ce v-am învăţat”), trupul Său înviat şi slăvit nu era în cer? Cum ar fi putut ca pâinea aceasta să fie trupul Său? când spunem, arătând o fotografie sau un tablou: „Acesta este tatăl meu”, nimeni nu mă înţelege greşit. când Domnul spune: „acesta este trupul Meu”, El exprimă gândul că pâinea aceasta este simbolul trupului Său, iar vinul al sângelui Său. Dar este ceva şi mai mult, fără îndoială: pentru sufletele noastre şi în mod duhovnicesc, pâinea de la Cină şi paharul Domnului sunt, pentru credinţă, „o părtăşie cu trupul şi sângele lui Hristos” (1. Corinteni 10:16 ).

„Aceasta este… pentru voi” (Luca 22:19 ) spune Domnul. Am luat asupra Mea judecata, părăsirea, suferinţa; „aceasta este pentru voi”. Să nesocotim noi ce ne oferă El în felul acesta şi ne spune să-l facem în amintirea Sa?

„Să faceţi lucrul acesta…”: nu este acesta cel mai măreţ lucru pe care l-am putea face pentru El, aici pe pământ? El fiind în slavă, nu va aprecia pe toţi cei care, într-o anumită măsură, deseori cu multă neştiinţă sau pierzând din vedere o parte din semnificaţia acestei amintiri, fac totuşi lucrul acesta în amintirea Lui? Deşi vom căuta să răspundem dorinţei Sale, pe cât se poate cu grijă potrivit Cuvântului Său, să ne ferim de a dispreţui vreodată pe cei care fac lucrul acesta cu toată inima în colectivităţi amestecate sau într-un mod care arată lipsa de cunoaştere. Aceasta nu înseamnă că ar trebui să acceptăm ideile greşite în legătură cu Cina; departe de aşa ceva, este de toată însemătatea să aperi adevărul împotriva oricărei deformări sau oricărei folosiri deplasare sau greşite care s-ar face din această amintire. Dar aceasta este cu totul alt lucru decât de a privi de sus pe cei care, într-o ignoranţă mai mult sau mai puţin responsabilă, au totuşi pe inimă să-şi aducă aminte de moartea Domnului.

3. Vestirea morţii Sale

„De câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până va veni El” (1. Corinteni 11:26 ).

O mărturie puternică este deci dată fără cuvinte, înaintea lumii şi a îngerilor, cu privire la moartea Domnului. Se înţelege că Satan se înverşunează să acopere, să întunece, să deformeze o astfel de mărturie sau caută să-i facă să cadă pe cei care o dau, pentru a-i discredita. A produce certuri şi frecuşuri între fraţi este lucrarea directă a vrăjmaşului, pentru a îndepărta sufletele de la amintirea aceasta şi de la Domnul Însuşi. Trebuie deci să fim atenţi într-un mod deosebit, să nu dăm noi ocazii vrăjmaşului, ci cu smerenie şi fermitate să veghem ca această mărturie dată morţii Domnului nostru să poată fi menţinută.

Deşi Cuvântul ne vorbeşte despre ruină, vestită de Domnul şi de apostoli, totuşi nu ne arată nici o perioadă – nu vorbim de împrejurări locale – în care să nu fie posibil să iei Cina. Dimpotrivă, ni se spune clar: „… până ce va veni El”. Când Domnul va fi venit, va fi prea târziu să răspunzi dorinţei Lui şi să dai mărturie despre moartea Lui. Poate că nu este decât pentru „încă puţin timp” să mai putem face lucrul acesta.

4. Expresia unităţii trupului

Merită toată atenţia să citim cu grijă tot textul din 1. Corinteni 10:14-22 şi de a-l vedea în legătură cu ce este scris mai înaintea lui şi după el. Începând cu capitolul 8, apostolul are în vedere idolatria şi lucrurile jertfite idolilor. După diverse digresiuni, el revine la subiectul acesta îndeosebi în versetul 14: „De aceea, iubiţii mei, fugiţi de idolatrie”. Va da în versetele care urmează, motivele pentru care trebuie să fugi de idolatrie.

După cum creştinii au părtăşie cu sângele şi cu trupul lui Hristos, au părtăşie unii cu alţii prin frângerea pâinii – după cum preoţii în Israel care mâncau din jertfe aveau părtăşie cu altarul – tot aşa, cei care mănâncă din lucrurile jertfite idolilor au părtăşie cu demonii care sunt în spatele idolului. Iată de ce nu poţi să bei şi paharul Domnului şi paharul demonilor.

Tot textul acesta are ca scop să arate că, participând la o masă, la un altar, eşti în părtăşie cu acel altar, cu ceea ce se aduce pe el şi cu cei care iau parte la el. Acest „principiu de părtăşie”, din care rezultă solidaritatea şi răspunderea comună, este cel de al treilea principiu, a cărui sinteză împreună cu cel al „rămăşiţei” şi cu „ce este din Dumnezeu rămâne” ne arată calea strângerii laolaltă astăzi, potrivit gândului lui Dumnezeu.

Apostolul, folosind cu această ocazie expresia „masa Domnului”, noi avem de înţeles prin cuvintele acestea, aspectul Cinei în care în mod deosebit se arată părtăşia.

Părtăşia aceasta este dublă: de o parte, părtăşia sângelui lui Hristos şi părtăşia trupului lui Hristos; de altă parte, părtăşia între noi, unii cu alţii. Luând parte din aceeaşi pâine, arătăm că suntem „o singură pâine, un singur trup”. Este şi astăzi singurul mijloc de a exprima public pe pământ unitatea celor credincioşi într-un singur trup.

De aceea nu trebuie să mergi împotriva acestei unităţi, adunându-te pe o altă temelie sau pentru alte motive sau asociindu-te pentru frângerea pâinii cu anumite strângeri laolaltă. Aceasta ar însemna în plus să te faci solidar lucrurilor greşite care ar fi învăţate sau susţinute acolo. Trebuie deci să stai în afara oricărei organizaţii care, chiar la temelia ei, contrazice strângerea laolaltă ca mădulare ale trupului lui Hristos. Dar este important lucru să cuprinzi în gândirea ta, în inima ta, în vederile tale pe toţi cei răscumpăraţi aşa cum îi vede Domnul: toţi sunt mădulare ale unui singur trup, chiar dacă numai unii exprimă unitatea aceasta, participând la frângerea pâinii.

Cum se participă la cină?

Cine este demn să ia parte la această aducere aminte? Nimeni, dacă privim la noi înşine; dar nu este Domnul vrednic ca să ne amintim de El? El a făcut totul, aducându-Se ca jertfă, pentru a face „desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei care sunt sfinţiţi”. Deci, ca rod al lucrării sufletului Său şi „fiind primiţi în Cel Preaiubit”, putem să ne apropiem de masa Sa.

Însă o stare morală este cerută, aşa cum ne arată versetele 27-34 din 1. Corinteni 11 . „Fiecare să se cerceteze pe sine însuşi” ca să vadă dacă este vrednic? Nu, ci „şi aşa să mănânce”. Cercetându-te pe tine însuţi, te-ai vedea nedemn; în lumină, vei fi în stare să-ţi judeci greşelile şi pe tine însuţi, îţi vei aduce aminte de asemenea că lucrarea lui Hristos a şters totul. Te vei întemeia pe făgăduinţa că „dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept să ne ierte păcatele şi să ne curăţe de orice nedreptate”. Şi în felul acesta vei mânca din pâine şi vei bea din vin, în sentimentul harului, singurul care ne permite să avem parte la masa aceasta.

Rezultă că nişte copii mici, chiar dacă sunt ai Domnului, n-ar putea lua parte la Cină. Trebuie un anumit discernământ moral, adică „să umbli”, „să te judeci”, de asemenea să fii „om cu judecată” (1. Corinteni 10:15 ), care face deosebire între lucruri. Nu este vorba de un anumit bagaj de cunoştinţe, ci mai degrabă de o stare morală în stare să facă deosebire.

Suntem atenţionaţi „să nu bem paharul Domnului în chip nevrednic”. Sensul literal este „într-un mod nevrednic”, adică aşa cum făceau corintenii, printr-o comportare şi o atitudine chiar în momentul acela, cu totul nepotrivite cu actul pe care-l împlineau; dar se vede din context că a te apropia fără a te judeca pe tine însuţi înseamnă de asemenea a lua parte într-un chip nevrednic. A veni la Masa Domnului cu un alt sentiment decât cel al harului – de fapt, eu sunt mai vrednic ca celălalt! sau cu uşurătate, aceasta înseamnă a te expune să fii „vinovat cu privire la trupul şi la sângele Domnului”.

Prin atitudinea ta, prin starea ta morală, printr-o atmosferă de nemulţumiri şi de certuri, poţi să ajungi să „dispreţuieşti adunarea lui Dumnezeu” (1. Corinteni 11:22 ). Nelegiuirea judecăţii de sine te expune la disciplina din partea Domnului: „Din cauza aceasta sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi şi nu puţini adorm”. Este o disciplinare care se arată din punct de vedere fizic şi spiritual.

Cine poate participa?

„Cina Domnului” aparţine Domnului. El este Cel care decide cine poate participa.

Este clar că numai cei răscumpăraţi, care au fost spălaţi în sângele Mielului sunt invitaţi la această masă de amintire. La începutul Faptelor Apostolilor vedem că întoarcerile la Dumnezeu erau atât de evidente, arătarea vieţii era de aşa fel încât nu era nici o ezitare: cei care primeau Cuvântul erau imediat „adăugaţi”. Dar vedem cum repede răul a intrat între ei şi a fost nevoie să se dea diferite îndrumări. 1. Corinteni 5 ne arată cum cel rău trebuie înlăturat; deci, cel care are un astfel de caracter nu poate fi primit la Masa Domnului: ar aduce aluat care ar întina toată adunarea. Dar aluatul reprezintă nu numai răul moral, ci şi doctrinal, cum se arată în Galateni 5:9 . Cel care nu aducea învăţătura lui Hristos nu trebuia să fie primit în casele celor credincioşi şi chiar dacă numai îl salutai, „participai la faptele lui rele” (2. Ioan 10 şi 11). Cu cât mai mult, exprimând părtăşia împreună cu el la Masa Domnului, ai participa la starea lui rea! Şi 2. Timotei 2 ne-a arătat că, ruina fiind avansată, este lucru important, în timpul „rămăşiţei” să te desparţi mai întâi de nelegiuire şi să te curăţeşti de vasele de necinste, înainte de a te putea aduna împreună cu cei care cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată.

Anumite lirnitări au fost deci aduse de Cuvânt, în aşa fel încât, dacă din punct de vedere fundamental toate mădularele trupului lui Hristos îşi au locul la Masa Domnului, deseori diferite piedici se prezintă, care împiedică realizarea practică a unei asemenea părtăşii.

Cine va decide dacă cel care doreşte să se apropie de frângerea pâinii corespunde gândului Domnului în privinţa aceasta? Nu este un frate, nici nişte fraţi, ci numai adunarea a primit de la Domnul autoritatea administrativă aici pe pământ (Matei 18:18 ). Dacă adunarea din Ierusalim a avut greutăţi în primirea tânărului Saul, nefiind sigură de întoarcerea lui la Dumnezeu, cu cât mai mult astăzi nu este deloc uşor să-ţi dai seama dintr-o dată dacă o persoană corespunde învăţăturii Cuvântului privitor la frângerea pâinii. Nu numai cuvintele unuia ar putea dovedi că are credinţă, ci şi faptele credinţei sunt necesare (Iacov 2:1 8); va trebui poate ceva timp ca să se vadă clar lucrurile şi tot aşa pentru a fi siguri că nu sunt piedici ca cele menţionate mai sus. De aceea astăzi trebuie „să-ţi ceri locul” la Masa Domnului; şi un timp oarecare se va scurge până ce conştiinţa adunării va fi lămurită în privinţa primirii. În practică, adunarea poate să greşească prin grabă, dar tot aşa şi prin încetineală. Timpul acesta va fi chiar şi atunci folosit de cel interesat, pentru a aprofunda îndeosebi învăţăturile Cuvântului în legătură cu Adunarea şi cu Cina; este un timp pe care nu-l mai ai altădată ca să faci lucrul acesta. Adunarea, odată convinsă că cel care doreşte să participe este un copil al lui Dumnezeu la care nu se vede vreo piedică, îl va recunoaşte aşa cum este. El va lua atunci parte la Cină, nu „pentru că a fost primit” sau pentru că „ar fi devenit membru al adunării”, ci pentru că este un copil al lui Dumnezeu, un mădular al trupului lui Hristos.

Într-o asociaţie profesională, de exemplu, pentru admitere, un candidat trebuie să aibă meseria cerută, cum ar fi un medic; el va fi admis la cerere printr-o decizie a comitetului sau a adunării generale a acestei asociaţii. Din acel moment, el este membrul ei. Dacă într-o zi nu-i mai place de asociaţie, el îşi va da demisia, care va fi acceptată la sfârşitul perioadei prevăzută de statut. Dar nu este nicidecum aşa cu adunarea lui Dumnezeu. Devii mădular al trupului lui Hristos prin naşterea  din nou şi pecetluirea cu Duhul Sfânt; de asemenea, când un credincios îşi cere locul la Masa Domnului, adunarea nu face altceva decât să-l recunoască. Este dată atunci o mărturie publică; şi cel care îşi „ia locul” la Masa Domnului, face lucrul acesta ca mădular al trupului lui Hristos şi ca nimic altceva.

Aşa cum s-a spus, dacă „o colectivitate creştină socoteşte că ar avea dreptul să primească la Cină ca membri ai ei, apare o unitate formală opusă unităţii trupului lui Hristos… Se umblă într-un spirit de sectă când numai aceştia sunt recunoscuţi practic, chiar dacă nu-şi zic că ar fi membri ai unei colectivităţi anumite” (J. N. Darby).

Pentru ce mulţi tineri care sunt totuşi fără îndoială ai Domnului stau departe de această adunare specială de amintire? Poate se tem ca nu cumva să dea deoparte ceva din libertatea lor scumpă? Poate de asemenea se tem că nu vor merge spre slava Domnului şi se vor expune disciplinei adunării? Prea adesea ei se arată indiferenţi sau văd piedici închipuite. De unde vin toate aceste ezitări? Oare nu vrăjmaşul ştie să le aducă, fie chiar cu motive care ar putea fi îndreptăţite, pentru a nu răspunde la ultima dorinţă a Domnului? Aceasta ne arată, o dată mai mult, că numai dragostea pentru Domnul, pusă mai presus de toate consideraţiile omeneşti, ne poate aduce „să facem lucrul acesta în amintirea Lui”. Numai pentru El singur luăm parte la Cină, nu sub influenţa cuiva sau pentru că aşa este obiceiul. Dacă, din dragoste pentru Domnul, răspundem dorinţei Lui, nu putem atunci, cu credinţă, să ne bazăm pe puterea Lui pentru a ne păzi de rău şi a ne face să umblăm judecându-ne pe noi înşine, în sentimentul harului?

Disciplina

Sunt diferite răspunderi în legătură cu Cina. Mai întâi este cea de a participa la ea. Apoi, cea de a te judeca pe tine însuţi şi de a deosebi trupul. În afară de asta, de a nu aduce aluat care să întineze adunarea, „toată plămădeala”. În final este răspunderea adunării: „Măturaţi aluatul cel vechi… înlăturaţi din mijlocul vostru pe răul acela!” Aceasta este disciplina în sensul ei restrâns.

Dar aceasta nu este decât ultima fază. Există o disciplină preventivă şi o disciplină corectivă; şi numai când toate n-au dat rezultat şi caracterul celui „rău” este clar arătat, urmează această înlăturare.

Disciplina părintească va îndemna, va spăla picioarele, ca în Ioan 13 ; va sfătui, cum este scris în 1. Timotei 5 ; va îndrepta, ca în Galateni 6 ; va mustra, cum ni se spune în 1. Tesaloniceni 5:14 .

Dacă disciplina aceasta părintească s-a dovedit fără efect, Cuvântul ne spune despre mustrarea publică, în 1. Timotei 5:20 ; despre depărtarea de cele care aduce dezbinări, în Tit 3:10 şi 11. Ni se arată în 2. Tesaloniceni 3:6-15 să ne despărţim de cei care umblă în neorânduială; în Romani 16:17 şi 18 se merge şi mai departe cu privire la cei care fac dezbinări, partide. În cazurile de greşeli personale, Matei 18:15-17 ne arată calea de urmat.

Numai când toate lucrurile acestea n-au reuşit, în ultima fază se ajunge la darea afară, potrivit cuvintelor din 1. Corinteni 5 .

Dacă este un rău cunoscut, un „aluat”, toată adunarea este contaminată (ca în Iosua 7 ). Adunarea trebuie deci să se cureţe, să înlăture răul din mijlocul ei, dar mai întâi făcându-se una cu el înaintea lui Dumnezeu şi mâhnindu-se, „pentru ca cel care a comis fapta aceasta să fi fost dat afară din mijlocul vostru” (1. Corinteni 5:2 ).

Se vede în Levitic 13 , în legătură cu lepra, cu ce grijă şi cu ce prudenţă trebuia preotul să se poarte înainte de a ajunge la hotărârea finală. Dacă sub lege lucrurile acestea cereau atenţie, cu atât mai mult sub har; însă harul nu înseamnă indiferenţă faţă de răul evident.

Disciplina este făcută de adunare, nu de unul sau de câţiva fraţi, chiar dacă aceştia au trebuit să facă mai înainte unele cercetări. În puterea sa apostolică, Pavel putea să judece şi să „dea pe mâna Satanei pe un astfel de om, pentru nimicirea cărnii”, dar nu el putea să înlăture aluatul cel vechi; trebuia ca adunarea din Corint să facă lucrul acesta. Aceasta era tot ce putea face adunarea; a da pe mâna Satanei nu este partea ei.

Hotărârea adunării, odată rostită, este hotărîre şi în cer, potrivit cuvintelor din Matei 18:18 ; ea este deci valabilă pentru toate adunările. Scopul ei este dublu: „ca să fiţi o plămădeală nouă, după cum şi sunteţi, fără aluat” (1. Corinteni 5:7 ) şi pentru ca cel vinovat să fie restabilit, îndată ce răul va fi fost într-adevăr judecat. Şi aşa ne învaţă 2. Corinteni 2:5-11 . Dar şi acolo, această restabilire nu putea să fie fapta unui frate sau a mai mulţi fraţi, nici chiar a unui apostol, ci numai a adunării, singura care putea „dezlega” ceea ce mai înainte „legase”.

Este nespus de serios şi grav lucru să ajungi la o astfel de situaţie şi deseori trebuie să te întrebi dacă toate eforturile disciplinei părinteşti şi a disciplinei corective au fost bine împlinite. Dar dacă a trebuit să se ajungă la acest sfârşit trist, important lucru este şi să ţii seama de ce ne învaţă Cuvântul: „Să nu aveţi nici un fel de legături cu el; cu un astfel de om nici să nu mâncaţi împreună” (1. Corinteni 5:11 ).

Este nevoie să adăugăm că îndată ce lucrarea Duhului în conştiinţă şi în inimă se vede că s-a făcut, atitudinea se schimbă şi, cum spune Cuvântul: „ar trebui să-l iertaţi şi să-l încurajaţi… să-l asiguraţi de dragostea voastră” (2. Corinteni 2:7,8 ). N-ar trebui noi să avem, în astfel de situaţii, atitudinea tatălui din Luca 15 , care era mereu în aşteptarea reîntoarcerii fiului său? când l-a văzut, „pe când era încă departe”, a alergat la el plin de dragoste, s-a aruncat de gâtul lui şi l-a acoperit de sărutări. Privilegiu al harului, care vrea să restabilească, să aducă înapoi, să ierte! Şi care, când restabilirea este pe deplin făptuită, nu mai revine asupra căderilor din trecut.

VII. Mireasa

De citit: Efeseni 5:22-32 ; Matei 13:45,46 ; Apocalipsa 19:7-9 şi 21.

Cuvântul lui Dumnezeu foloseşte exemplul trupului pentru a arăta unitatea dintre Hristos şi răscumpăraţii Săi, aşa cum Duhul Sfânt a înfăptuit-o. Am văzut imaginea casei, clădire pe care Domnul o înalţă, dar, de altă parte, încredinţată omului şi atinsă de ruină. Trebuia o altă imagine ca să ne facă să înţelegem adâncimea dragostei lui Hristos pentru adunare. Unde s-o găseşti?

Pentru a ne face să înţelegem intr-o oarecare măsură relaţiile Dumnezeirii, aşa cum ni s-au descoperit, Duhul lui Dumnezeu foloseşte numele de Tată şi de Fiu. Noi înţelegem prin experienţă pe pământ însemnătatea unor astfel de relaţii.

Dragostea dintre fraţii de trup rezultă din faptul că au aceeaşi viaţă, aceeaşi natură, acelaşi tată, se trag din aceeaşi origine. Dar legătura dintre soţ şi soţie vine dintr-o altă sursă. Ei nu au, amândoi, aceeaşi origine; dimpotrivă. Fiecare trăia în sfera lui, neavând aceeaşi viaţă, aceeaşi familie. Ce îi apropie şi îi uneşte mai de nedespărţit decât pe nişte fraţi? Este dragostea: „Hristos a iubit Biserica”. Iată izvorul a toate.

„El S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea”: El n-o sfinţeşte ca s-o facă să fie a Sa, ci o face a Sa pentru ca s-o sfinţească. Tot ce era El a fost dat de El Însuşi. Şi acum tot ce este în El este pus deoparte pentru binele Adunării. Nu există calităţi, nu există perfecţiuni în Hristos care să nu fie pentru noi în lucrarea lor, ca urmare a darului de Sine Însuşi.

După ce Şi-a câştigat-o, El o sfinţeşte. El o formează pentru realităţile cereşti, prin prezentarea acestor lucruri în care El este plinătatea şi slava. El face lucrarea aceasta prin Cuvînt, comunicând în dragoste tot ce aparţine naturii, măreţiei şi slavei lui Dumnezeu.

Dar, mai mult, El o curăţeşte. El foloseşte Cuvântul de asemenea pentru a judeca tot ceea ce, în afecţiunile de acum ale Bisericii, este în dezacord cu ce comunică El. El lucrează pentru a ne face în stare să ne bucurăm de dragostea Sa.

Este deci o lucrare în trecut: El S-a dat pe Sine Însuşi; o lucrare în prezent: El sfinţeşte şi El curăţeşte; şi un scop în viitor: El Îşi va prezenta Adunarea, slăvită.

Totul era deja rezumat în mica pildă a perlei, în Matei 13 . Ne-am gândit cu tristeţe la pildele care ne vorbesc despre ruină: lucrarea vrăjmaşului în ţarină; răul care se adăposteşte în ramurile copacului care a crescut exagerat de mare; aluatul care a pătruns în cele trei măsuri de făină. Dar Domnul nu S-a oprit aici. El a avut bucuria să ne mai spună despre un negustor care „găseşte un mărgăritar de mare preţ, se duce şi vinde tot ce are şi-l cumpără” (versetul 46). Este o frumoasă imagine a Celui care a dat totul ca să-Şi câştige Adunarea, scoţând-o din adâncul oceanelor acestei lumi, unde ea s-a format cu încetul; „S-a dus” s-o cumpere, aşa cum ţapul Azazel se ducea în pustie încărcat cu păcatele lui Israel (Levitic 16 ), dând pentru ea tot ce avea, ca s-o facă Sfântă şi fără pată.

Într-o zi, El Îşi va prezenta Adunarea „Lui Însuşi”. În Evanghelie, Domnul vorbea într-o pildă despre acest împărat care a făcut sărbători de nuntă „pentru fiul său”. Ne place să ne gândim la lucrarea Domnului pentru noi, dar să nu uităm niciodată că totul este „din El, prin El şi pentru El”.

Apocalipsa 19:7-9 ne dă oarecum cel dintâi tablou al acestei adunări slăvite pe care El Şi-o va prezenta Lui Însuşi. Este, cum se spune în 3:11 , „ziua veseliei inimii Lui”. Mielul care a suferit atât de mult, primeşte rodul lucrării sufletului Său, recompensa dragostei Sale.

„Soţia lui s-a pregătit”. În expresia aceasta se pot descoperi două semnificatii. Sărbătoarea nunţii corespunde în cer cu momentul Cinei pe pământ.

Pentru a te pregăti pentru Cină trebuie să te judeci pe tine însuţi şi, înainte de a participa la sărbătoarea din cer, va trebui să treci pe la scaunul de judecată al lui Hristos: nu pentru a fi condamnat, ci pentru ca tot ce am făcut când trăiam în trup, fie bine, fie rău, să fie pus în lumină; pentru ca tot ceea ce este de la noi înşine să dispară; vom înţelege în sfârşit pe deplin valoarea sângelui care a curăţit totul; nu va rămâne în felul acesta nici o umbră între Domnul nostru şi noi. Pregătirea este absolut necesară şi admirabilă, pentru deplina bucurie făcută de dragostea Lui! Dar este în această „pregătire” un gând paralel cu veşmintele de in subţire, care sunt „dreptăţile sfinţilor”. Nu este vorba de haina îndreptăţirii, aşa cum Dumnezeu a dat-o în Hristos, ci de veşmântul pe care fir cu fir noi l-am ţesut pe pământ: fiecare faptă, fiecare cuvânt, fiecare atitudine, roadă a vieţii dumnezeieşti în noi, va fi ca unul din firele acestui veşmânt, ca unul din punctele acestei broderii. câte gânduri umplu inima unei logodnice care îşi prepară în felul acesta veşmintele de nuntă! Cum se bucură ea de ziua în care le va purta alături de soţul ei! Ce lumină plăcută aruncă faptul acesta asupra credincioşiei Domnului, aici pe pământ: nu ascultarea legală de nişte porunci, ci dorinţa inimii care vrea să-I fie plăcută, care caută ce este plăcut Domnului, care umblă cu grijă, din dragoste pentru El.

Este în sfârşit nunta Mielului; aici pe pământ este Cina Domnului: noi Îi datorăm ascultare. Dar în slavă, caracterul Său de Miel străluceşte în ochii tuturor, în mijlocul scaunului de domnie şi la ospăţul nunţii: Cel care a suferit, care a fost ascultător până la moarte, care a împlinit totul pentru răscumpăraţii Săi.

Apocalipsa 21 ne prezintă în sfârşit Mireasa în slavă; versetele 2-5, în starea veşnică; versetele 9-22, în timpul împărăţiei de o mie de ani.

Contrast izbitor cu prostituata cea mare din capitolul 17! Pentru a o privi, Ioan a fost dus în duhul „într-un deşert”: un loc unde nu este nimic pentru Dumnezeu. Dar pentru a vedea cetatea cea Sfântă, el a fost „pe un munte mare şi înalt” (Apocalipsa 21:10 ): departe de lume, de agitaţia ei, de poftele ei, de preocupările ei. Tot aşa odinioară Domnul care Se smerise, S-a schimbat la faţă „pe un munte înalt”, unde ucenicii au văzut slava Lui.

Cetatea Sfântă „coboară”. Apostolul Pavel ne prezintă nişte oameni morţi în greşelile şi în păcatele lor, adică trăind în păcatele lor, pe care Dumnezeu îi scoate din lumea aceasta, îi răscumpără, îi aduce la viaţă, îi învie, îi face să se aşeze în Hristos în locurile cereşti. Adunarea va fi luată din această lume în slavă. Apostolul Ioan, invers, ne vorbeşte despre Cuvântul care era la Dumnezeu, devenind carne şi locuind printre noi. El ne dă în epistolele lui desfăşurarea naturii divine în lumea aceasta; şi aici ne prezintă Adunarea coborând de la Dumnezeu, pentru ca în timpul administrării împărăţiei, să reflecte lumina: razele slavei lui Hristos.

În cetate, totul vorbeşte despre El; iaspisul: Dumnezeu cunoscut în slava Sa; pietrele scumpe: slava felurită a lui Hristos; porţile cetăţii: perle care amintesc valoarea pe care această Adunare o are pentru El. Totul este curăţie, strălucire şi lumină: „o luminează slava lui Dumnezeu şi făclia ei este Mielul” (Apocalipsa 21:23 ).

Dar la sfârşitul acestui tablou, versetul 27 rămâne solemn: „Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în urâciune şi în minciună”. Cine deci va putea intra în cetatea Sfântă? „Numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului”, „cei care îşi spală hainele” „şi le-au albit în sângele Mielului” (Apocalipsa 21:27 ; 22:14 ; 7:14 ).

În starea veşnică, vedem din nou, ca o mireasă împodobită pentru soţul ei, cetatea Sfântă, noul Ierusalim, Adunarea „coborând”. Cu ce scop? „Iată, cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei, Dumnezeul lor”. Atunci, potrivit cuvintelor din 1. Corinteni 15 , „Dumnezeu va fi totul în toţi”. Prezenţa lui Dumnezeu a fost pierdută cu ocazia căderii; în mod parţial regăsită în cort şi apoi în templu, ea străluceşte în Isus aici pe pământ; realizată şi mai mult în Adunare, ea va fi binecuvântarea veşnică a tuturor oamenilor care vor popula cerurile şi pământul cel nou.

Pentru ultima oară, Cuvântul menţionează Mireasa pentru ca să ne spună: „Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!” (Apocalipsa 22:17 ). Cartea Sfântă îşi va închide paginile, dar încă trebuie să răsune strigătul acesta: „Vino!” „Aminl Vino, Doamne Isuse!”

În vechea structură existau multe forme şi ceremonii, cu sunete de trâmbiţă, etc. În Israel omul în carne a fost pus la încercare şi totul, incluzând cea mai frumoasă muzică, care ar plăcea religiozităţii omului firesc, era permis, pentru a dovedi că “omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu”(1. Corinteni 2:14 ). Dar, după cum şi Domnul i-a spus femeii samaritence în Ioan 4:22-24 , a venit timpul când adevăraţii adoratori trebuie să-L adore pe Tatal “în duh şi adevăr”. Această adorare urma să fie din adâncul fiinţei (în duh) şi conform cu descoperirea creştinismului (în adevăr). Era introdusă o nouă rânduire a lucrurilor (Filipeni 3:3 )! R.K. Campbell spune: “după cum Dumnezeu este Duh, adorarea duhovnicească(spirituală) este tot ceea ce El primeşte. Adorarea spirituală este în contrast cu formele şi ceremoniile religioase … aceasta respinge toate formele omeneşti, ce se folosesc de ceremonii şi ritualuri produse de voia omenească.

Puterea muzicii

Muzică are mare putere asupra voii omului şi asupra psihologiei umane. Muzică poate alina, plictisi sau controla. Vezi de exemplu Daniel 3:5-7 . Nebucadneţar a construit o statuie mare şi apoi a cerut ca toţi să cadă la pământ şi să se închine statuii. Aceasta trebuia să se întâmple când auzeau “sunetul cornului, al cavalului, al lăutei, al lirei, al psalterionului, al cimpoiului, şi al tuturor instrumentelor muzicale”. Acea putere de a controla minţile şi trupurile s-a mai văzut în marşul soldaţilor la război cu sunetele cimpoaielor şi al altor instrumente. Astăzi se vede în multitudinea de concerte rock unde tineri “normali” ies repede de sub control, şi adesea drogurile, alcoolul şi sexul se revarsă libere, fără inhibiţii, pe măsură ce reţinerea normală se pierde datorită muzicii. Mai mult decât atât, astăzi aceasta este numită muzică “creştină”, ce se bazează pe acelaşi ritm şi pe repetarea uneia sau mai multor propoziţii ce sună creştineşte, pentru a satisface firea cea veche, lăsând foarte puţin din ce este cu adevărat creştinesc. Trebuie să ne reamintim că muzica instrumentală a început cu descendenţii lui Cain (Geneza 4:16-24 ) şi continuă să fie un instrument al lui Satan pentru a înrobi sufletele oamenilor. Trebuie să ne protejăm împotriva introducerii a orice doar delectează firea veche şi corupe Cuvântul lui Dumnezeu în adunarea locală( sau oriunde altundeva). M. Costella (Foundation, 1-2, 97) scrie, “Lauda, gloria şi onoarea ce se găsesc în cuvintele imnurilor sunt menite sa Îi aduca onoare şi să-L glorifice pe Dumnezeu; ele nu au scopul de a ne mişca fizic sau de a ne emoţiona.

Cântatul cu înţelegere

1. Corinteni 14 este un capitol important despre cum funcţioneaza lucrurile în adunarea locală. Versetul 15 spune: “Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta şi cu mintea.” Vezi de asemenea şi versetele 14 şi 19. Cuvântul grecesc pentru înţelegere este nous (minte) şi are sensul de “facultăţile de percepţie şi înţelegere, şi simţire, apreciere, determinare”. Atunci când cântăm un imn, dorim să înţelegem în mod inteligent ce se cântă, şi să discernem sau să determinăm dacă este scripturistic. Nu dorim să cântăm un cântec doar pentru că este celebru sau pentru că ne place melodia. Duhul trebuie să fie activ în cântare, acea parte din noi care ne permite să judecăm înaintea lui Dumnezeu tot ce facem, incluzând cântecele pe care le cântăm. Cu siguranţă am fi de acord că nu ar trebui să ne rugăm o rugăciune nescripturistică. Ei bine, acelaşi lucru trebuie să fie valabil şi cu imnurile/cântările noastre. Nu ar trebui să cântăm un imn nescripturistic.

Multe cântări vechi sau noi pur şi simplu nu exprimă un mesaj scripturistic. Şi cu toate acestea, prin puterea muzicii, învăţăm măcar ceva din teologia noastra din acele cântece şi prin urmare ne trezim că urmăm o doctrină greşită sau o doctrină care nu este pentru Adunare, ci pentru Israel în trecut sau în viitor. Nu este “împărţirea dreaptă” a Cuvântului adevărului(2. Timotei 2:15 ).

De exemplu există o întregă colecţie de cântece creştine celebre care accentuează mereu şi mereu ideea că Împăratul vine. Da, Domnul nostru este Împăratul împăraţilor şi El vine pentru a domni peste lume într-un timp viitor. Dar nu peste noi! El este “Împăratul naţiunilor”(Apocalipsa 15:3 ). Noi vom domni cu El ca o mireasa a Mirelui ei(Apocalipsa 19 – 20 ). Multe din acele cântări pot fi foarte potrivite pentru credincioşii de după Răpire, dar ar trebui folosite cu mare grijă, sau deloc, acum, în dispensaţia Adunarii(Bisericii). Dar, nu este adevărat că dacă găsim un imn sau o cântare de şcoala duminicală care este nescripturistic, dar ne place melodia, suntem neglijenţi în a-l scoate dintre cântecele noastre care se cântă de obicei?

Cântatul individual în Noul Testament

Fapte 16:25 spune că “la miezul nopţii, Pavel şi Sila, rugându-se, lăudau pe Dumnezeu prin cântări, iar cei întemniţaţi îi ascultau.” Pavel şi Sila fuseseră aspru bătuţi şi aveau picioarele în butuci, în închisoarea dinăuntru. Era întuneric, rece şi murdar. Cu toate acesta inimile lor se revărsau în cântec către Dumnezeu. Cântăm noi un cântec pentru că ne place o melodie atrăgătoare sau pentru că o anumită frază ne captivează gândurile, sau o facem pentru că vrem să-L slăvim pe Dumnezeu?

Cântatul lor a fost o mărturie extraordinară pentru prizonieri, pentru că atunci când Dumnezeu a deschis uşile şi a desfăcut lanţurile tuturor, toţi prizonierii au rămas în închisoare în loc să evadeze. Acele cântări au fost folosite de Dumnezeu în împrejurări care au dus la mântuirea temnicerului din Filipi. Atunci când suntem fericiţi în Domnul trebuie să-I cântăm Laude (Iacov 5:13 ).

Efeseni 5:19 şi Coloseni 3:16

Aceste două versete reprezintă tot ce rămâne să ne dea lămuriri despre cântatul în adunare. Spun “în adunare” pentru că ambele versete sunt din epistole adresate unor adunări locale. Aceste versete spun: “… ci fiţi umpluţi de Duh, vorbind între voi cu psalmi şi cântări de laudă şi cântări spirituale, lăudând şi cântând Domnului în inima voastră“(Efeseni 5:19 ). “Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi, în toată înţelepciunea, învăţându-vă si îndemnându-vă unii pe alţii cu psalmi şi cântări de laudă şi cântări spirituale, cântând în inimile voastre lui Dumnezeu în har“. (Coloseni 3:16 ). Aceste două versete indică faptul că pe lângă învăţătura predicată în adunare, trebuie să existe şi cântări. Nu vom încerca să definim diferenţele dintre tipurile de cântece menţionate: cu siguranţă ele acoperă baza largă a ceea ce aduce adorare, laudă, recunoştinţă şi onoare Domnului Isus şi lui Dumnezeu Tatăl. După cum am căutat să subliniem mai sus, cât de necesar este ca aceste cântece să fie atât de spirituale încât să-L onoreze cu adevărat pe Domnul. Cântările care “nu împart drept”(2. Timotei 2:15 ) Cuvântul adevărului, nu sunt cântece pe care Duhul Sfânt şi-ar dori să le cântăm! Nu sunt cântări care ar arăta că noi permitem Cuvântului să locuiască în plinătate în noi!

Acompaniamentul muzical

Astăzi aproape pretutindeni în întâlnirile religioase, cântatul este acompaniat de pian, orgă, sau chiar de chitară sau alte instrumente muzicale mai mici. Într-adevăr, multe “biserici” alocă sume imense de bani pentru a achiziţiona şi a întretţine orgi imense, şi angajează un organist pregătit la conservator, împreună cu un dirijor. Aceste “biserici” înţeleg puterea muzicii de a atrage şi de a captiva o audienţă, fie că acea audienţă este sau nu mântuită, fie că este hrănită spiritual sau nu. Puţini dintre noi vor nega faptul că ne place să auzim cântările noastre favorite cântate de coruri de mii de voci, acompaniate de asemenea de instrumente muzicale magnifice. Nici o casetă sau CD nu ar putea fi vândute comunităţii general “creştine” fără acompaniament muzical. Nu găsim nimic de învinuit la muzica instrumentală sau la un astfel de acompaniament. Mulţi dintre noi folosim pian sau orgă acasă şi la şcoala duminicală şi la alte întâlniri.

Există o presiune crescânda de a aduce un astfel de acompaniament muzical în întâlnirile de adunare, spre deosebire de cântatul simplu. Argumentul care este adus de obicei este că avem nevoie să ne îmbunătăţim cântatul ca o mărturie pentru aceia care îl aud. Iarăşi, pentru urechile noastre , cântatul s-ar îmbunătăţi! Dar s-ar îmbunătăţi aprecierea noastră spirituală pentru Domnul, exprimată prin cuvintele cântării, sau am fi pur şi simplu distraşi, sufletele noastre mai fericite în timp ce duhurile noastre nu ar fi aşa de aproape de Domnul? Am început acest articol citându-l pe R.K.Campbell despre Ioan 4 . Întregul principiu al închinării şi cântării de laudă a adunării este că nici un mijloc uman nu este folosit. Duhurile noastre în comuniune cu Domnul prin “mijloace spirituale”(1. Corinteni 2:13 ) sunt folosite. J.N.Darby(Scrisori, Vol.3,1881,pg.476) scria, “Iudaismul a acceptat firea pentru a vedea dacă ei puteau avea o religie a ei, doar ca să dovedeasca faptul că nu se putea … Noi … aparţinem unei alte lumi … dar(muzica) doar alterează orice adorare aducând plăcerea stării de spirit în ceea ce ar trebui să fie plăcerea Duhului lui Dumnezeu.

Oamenii ne vor spune că acel “cântând Domnului”(Efeseni 5:19 ) vine din grecescul psallo şi are înţelesul de a cânta cu harpa. Am citit alte scrieri care urmăresc folosirea cuvântului psallo de-a lungul istoriei Bisericii şi scriitorii neagă faptul că Biserica primară după cum este menţionat în Noul Testament folosea psallo pentru a susţine acompaniamentul instrumental. Nu am nici un mod de a determina ce şi când era folosit, dar ceea ce pot spune este că Efeseni 5:19 spune că trebuie să cânt în inima mea! Nu prin mijloace exterioare, ci fiind umplut de Duhul! Să ne întoarcem să citim versetul! Prin urmare credem cu tărie că doctrina activităţii adunării este aceea că nici un acompaniament muzical nu ar trebui să fie folosit în întâlnirile de adunare, şi a face asta ar însemna să spunem că Domnul şi Duhul Sfânt nu sunt de ajuns, şi că suntem mai interesaţi de cum sunăm noi în propriile noastre urechi decât în urechile Domnului.

În Matei 26:30 şi în Marcu 14:26 , după ce Domnul i-a învăţat pe ucenici şi atunci când ei se pregăteau să meargă pe Muntele Măslinilor şi apoi Domnul să meargă la cruce, ei “au cântat o cântare de laudă”. Ce mod minunat de a-şi încheia întâlnirea. Nu exista acolo ideea de orice fel de acompaniament muzical! Cât de nepotrivit ar fi fost aceasta!

Cântări adecvate

Dacă dorim să cântăm cu înţelegere şi să fim conduşi de Duhul Sfânt, vom pune cântări potrivite şi vom încerca să le cântăm ca şi cum chiar am fi bucuroşi faţă de ceea ce cântăm. Cântările pentru o întâlnire de evanghelizare nu vor scoate în evidenţă experienţa creştină. O cântare de evanghelizare nu va fi pusă la frângerea pâinii sau în timpul adorării noastre pentru Domnul. În acelaşi mod, în timpul acela, când ne pregătim să frângem pâinea, amintindu-ne de Domnul în legătură cu moartea Sa, nu o să punem o cântare despre experienţele noastre sau despre Domnul înălţat şi glorificat. Nu fiecare vers al unei cântări poate fi potrivit pentru o anumită ocazie. Aceasta este latura practică a înţelegerii de care toţi trebuie să ne îngrijim.

Bazele teologiei legămintelor

Care sunt bazele teologiei legămintelor? Răspunsul poate fi rezumat prin citarea unuia dintre cei mai fervenţi susţinători ai săi: „Coloana vertebrală a Bibliei … este dezvăluirea în spaţiu şi timp a intenţiilor neschimbate ale lui Dumnezeu de a avea un popor pe pământ cu care El să se asocieze prin legământ pentru bucuria Lui şi a lor”. „Promisiunile Evangheliei, jertfirea lui Hristos şi beneficiile ei pentru păcătoşi sunt prin urmare invitaţii de a intra şi a savura prin legământ o relaţie cu Dumnezeu”.

În esenţă, ei cred că există şi că a existat dintotdeauna un singur popor al lui Dumnezeu. Ei cred că Israel a fost Biserica în Vechiul Testament şi că Biserica este Israel în Noul Testament. Ei cred că întreaga Scriptură se centrează în jurul a două legăminte: legământul legii şi legământul harului. Cu toate acestea, ele nu sunt văzute ca fiind diferite, ci mai degrabă ca fiind aspecte diferite ale aceluiaşi legământ.

Accent pe fapte

Adepţii teologiei legămintelor accentuează puternic faptele ca fiind necesare pentru mântuire şi nu cred că legământul harului a desfiinţat legământul legii. Totuşi, ei văd faptele credincioşilor ca fiind făcute de Hristos pentru ei, deoarece toţi descendenţii lui Adam au eşuat în a ţine legea. Ei cred în lucrarea lui Hristos pentru mântuire, dar accentuează faptul că ascultarea Lui faţă de voia lui Dumnezeu este principalul fundament pentru ca noi să fim „socotiţi îndreptăţiţi”. Orice susţinător contemporan al acestei gândiri vede lucrurile în acest fel: „Ştim că Hristos a făcut ispăşire pe cruce pentru neascultarea lui Adam şi a noastră, dar uităm adesea că lucrarea lui Hristos nu a fost numai negativă sau „pasivă” (îndurând blestemul). Domnul nostru a fost de asemenea ascultător în mod „activ”, împlinind Legea pentru noi. Cei care sunt uniţi cu Hristos nu stau înaintea Tatălui doar în mod neutru şi absolviţi de vină ci de fapt ca fiind socotiţi îndreptăţiţi, ca şi cum noi înşine am fi îmbrăcat pe săraci, am fi hrănit pe flămânzi şi am ţinut întreaga Lege. Precum tâlharul de pe cruce, noi am făcut aceste lucruri prin Hristos.”

Creştinii reconstrucţionişti

Ca rezultat al acestei gândiri, teologia legămintelor subliniază nevoia credincioşilor de a se implica în îmbunătăţirea acestei lumi, iar adepţii acestei teologii îşi dau uneori denumirea de „creştini reconstrucţionişti”. Deşi există anumite variaţii în gândirea lor, majoritatea nu cred că Domnul Isus va veni până ce nu se va termina împărăţia milenară, iar unii nu cred nici măcar într-o împărăţie milenară care va dura literal 1000 de ani. Cei mai mulţi cred că ceea ce Scriptura numeşte „necazul cel mare” a avut de fapt loc în jurul anului 70 d. Hr. când generalul roman Titus a distrus Ierusalimul şi că noi suntem deja în mileniu, lucrând spre a îmbunătăţi împărăţia lui Dumnezeu în această lume. Un alt adept al lor a spus: „Domnia lui Hristos nu este un eveniment viitor ci unul pe care El l-a împlinit şi pe care îl menţine chiar şi acum”. Ei pun puternic accentul  pe faptul că împărăţia lui Dumnezeu trebuie să se extindă şi să cuprindă întreaga lume, prin predicarea Evangheliei. Ei nu Îl aşteaptă pe Domnul să se întoarcă la un anumit moment, nu până când întreaga lume nu a fost adusă la punctul în care caracteristicile împărăţiei Sale să fie manifestate pretutindeni.

Sarea şi-a pierdut gustul

Mărturia creştină în ansamblu trebuie să-şi asume o anumită responsabilitate cu privire la erorile teologiei legămintelor şi la retrezirea interesului pentru aceasta. Biserica nu a umblat în lumina pe care Dumnezeu i-a dat-o. Prea adesea harul a fost accentuat într-un mod greşit, rezultând ceea ce Iuda numeşte „schimbând harul Dumnezeului nostru în destrăbălare” (Iuda 4 ). Credincioşii s-au sprijinit pe siguranţa lucrării împlinite a lui Hristos în timp ce au neglijat importanţa uceniciei. Ei s-au glorificat în Evanghelia harului lui Dumnezeu şi au uitat că Pavel a predicat şi împărăţia lui Dumnezeu – o stare morală în concordanţă cu aceia care Îl recunosc pe Domnul Isus ca Împărat de drept. În loc să fie ambasadori pentru Hristos în felul potrivit, şi astfel să fie „sarea pământului”, sarea şi-a pierdut „gustul” (Matei 5:13 ) şi de aceea a fost adesea  aruncată de către lume. Integritatea morală a fost înlocuită în vieţile noastre creştine de indiferenţă, în timp ce devotamentul faţă de Hristos a fost înlocuit de căutarea foloaselor proprii şi de lene.

Ce spune Scriptura cu privire la toate acestea?

La prima vedere, cei care susţin teologia legămintelor ar părea că au anumite versete de partea lor. Este adevărat că întreaga Scriptura orbitează în jurul istoriei a doi oameni: Adam şi Hristos, ca fiind capi ai unei creaţii decăzute, respectiv noi. Este adevărat că Dumnezeu Îi va da Fiului Său locul Său de drept în această lume şi că va exista o împărăţie vizibilă care manifestă caracterul lui Dumnezeu. Este adevărat că Dumnezeu aşteaptă să vadă în vieţile credincioşilor roada acelei vieţi noi pe care El le-a dăruit-o şi că Dumnezeu doreşte „să-Şi curăţească un popor pentru Sine, plin de râvnă pentru fapte bune” (Tit 2:14 ). Cu toate acestea, teologia legămintelor nu corespunde întregului adevăr al lui Dumnezeu într-un număr mare de aspecte importante, iar dacă este îmbrăţişată, tinde să îl tragă în jos spiritual pe credincios şi să îl coboare la nivelul descoperirii din Vechiul Testament.

Împărăţia din cer şi cea de pe pământ

Mai întâi de toate, un astfel de sistem de gândire ignoră complet adevărul exprimat în epistola către Efeseni: „după buna Sa plăcere pe care Şi-a propus-o în Sine Însuşi, pentru administrarea împlinirii timpurilor, ca să adune din nou, împreună, toate în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ” (Efeseni 1:9-10 ). Dumnezeu nu va avea o împărăţie doar pe pământ, ci El are în planul Său binecuvântarea Bisericii în cer. Biserica, sau Adunarea, nu reprezintă un popor pământesc, iar din acest motiv nu se află într-o relaţie de legământ cu Dumnezeu.  Este adevărat că ea beneficiază de efectele noului legământ prin faptul că binecuvântările ei îşi au baza în lucrarea lui Hristos de la cruce, dar ea nu se află într-o relaţie de legământ cu Dumnezeu. Un legământ are întotdeauna de a face cu pământul şi cu un popor pământesc, iar Biserica este un popor ceresc. „Pentru că cetăţenia noastră este în ceruri” (Filipeni 3:20 ). Teologia legămintelor neagă chemarea cerească a Bisericii.

Speranţa venirii Domnului

În al doilea rând, şi în legătură cu cele de mai sus, teologia legămintelor distruge practic venirea Domnului ca fiind o speranţă vie, prezentă, pentru cel credincios. Ei nu Îl aşteaptă pe Domnul în niciun moment, ci mai degrabă aşteaptă ca împărăţia lui Dumnezeu în putere să fie întemeiată înainte de a veni Domnul. Speranţa lor nu este venirea Domnului pentru noi ci mai degrabă de a fi folosiţi pentru promovarea împărăţiei lui Dumnezeu în această lume. Scriptura ne învaţă că aceia care sunt mântuiţi astăzi, sunt mântuiţi pentru ca „să slujească unui Dumnezeu viu şi adevărat şi să aştepte din ceruri pe Fiul Său” (1. Tesaloniceni 1:9-10 ).

Îndreptăţirea prin ascultarea lui Hristos

În al treilea rând, teologia legămintelor afirmă în mod greşit că dreptatea lui Hristos care a împlinit Legea, ne este socotită nouă, şi că îndreptăţirea noastră este datorită ascultării Lui perfecte de Dumnezeu Tatăl. Este adevărat că Hristos a împlinit Legea, ca Om desăvârşit şi fără păcat, însă nicăieri în Scriptură nu se afirmă că dreptatea lui Hristos prin împlinirea Legii ne este socotită şi nouă, ci suntem socotiţi îndreptăţiţi deoarece Hristos a satisfăcut cerinţele drepte ale unui Dumnezeu sfânt pe cruce şi deoarece Dumnezeu „L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptate a lui Dumnezeu în El” (2. Corinteni 5:21 ).

Israel şi Biserica

În al patrulea rând, teologia legămintelor neagă diferenţa fundamentală dintre Israel şi Biserică. Este adevărat că Dumnezeu îl va readuce pe Israel în binecuvântarea pământească în mileniu, dar, aşa cum am văzut, Adunarea este rânduită pentru binecuvântări cereşti. Teologia legămintelor practic neglijează poziţia unică a Bisericii ca Trup şi Mireasă a lui Hristos. Biserica a fost o taină ascunsă în Dumnezeu, o taină care nu a fost descoperită până când lui Pavel nu i-a fost dată descoperirea specială cu privire la ea. Prin a căuta să uneşti Biserica cu Israel, aceste privilegii speciale ale Bisericii sunt ignorate. Dacă nu vedem că Biserica nu este subiectul profeţiilor, în sensul strict al cuvântului, nu vom fi niciodată capabili să înţelegem profeţia, nici să vedem cum întregul Cuvânt al lui Dumnezeu se potriveşte planurilor Sale.

Îmbunătăţirea lumii

În al cincilea rând, teologia legămintelor se aşteptă ca lumea să devină gradual mai bună, pe măsură ce Duhul lui Dumnezeu (presupunând) lucrează  pentru a aduce suflete în împărăţia Lui. Un teolog de seamă al acestei învăţături a afirmat: „Creştinii moderni … preferă să îşi minimalizeze responsabilitatea, chemând oameni în afara lumii, în loc să îi cheme să domnească peste lume sub autoritatea lui Isus Hristos”. Dimpotrivă, Pavel şi alţii ca Petru şi Iuda au prezis că acest veac prezent se va sfârşi prin faliment din partea Bisericii ca şi mărturie publică şi cu o răutate fără precedent din partea lumii. Pavel i-a mustrat pe corinteni, spunându-le: „Sunteţi deja sătui; sunteţi deja îmbogăţiţi; aţi împărăţit fără noi” (1. Corinteni 4:8 ). Astăzi este o vreme pentru cel credincios să urmeze un Mântuitor dispreţuit şi respins, nu să ocupe un loc de domnie, pentru că el este de fapt chemat afară din această lume. Cu privire la binecuvântarea viitoare pentru această lume, teologia legămintelor pretinde că un „legământ al harului” ipotetic va aduce o ordine socială transformată, prin predicarea Evangheliei. Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Când judecăţile Tale sunt pe pământ, locuitorii lumii învaţă dreptatea” (Isaia 26:9 ). Doar prin judecată va fi această lume curăţită, iar împărăţia întemeiată.

Evanghelia harului şi Evanghelia împărăţiei

În al şaselea rând, teologia legămintelor confundă Evanghelia harului lui Dumnezeu cu Evanghelia împărăţiei. Prin contopirea lor se produce o mare confuzie. Bărbaţi precum Ioan Botezătorul şi ucenicii Domnului au predicat Evanghelia împărăţiei atunci când nu se aşteptau ca Hristos să sufere şi să moară. Evanghelia harului lui Dumnezeu se fundamentează pe moartea , sângele şi învierea lui Hristos. Este adevărat că orice binecuvântare, fie sub Evanghelia împărăţiei fie sub Evanghelia harului, trebuie să fie fundamentată pe lucrarea împlinită a lui Hristos, dar a pune semnul egal între cele două mesaje înseamnă să produci o mare confuzie cu privire la Scriptură. Evanghelia împărăţiei este cu privire la pământ, şi predică bincuvântări pământeşti, în timp ce Evanghelia harului predică binecuvântări cereşti şi îi cheama pe oameni afară din această lume.

Legea şi harul

În cele din urmă, teologia legămintelor, condusă de concluziile sale logice, îl aşază pe credincios din nou sub lege. În loc să privească legea mozaică drept „îndrumătorul nostru spre Hristos” (Galateni 3:24 ), teologia legămintelor insistă că noi trebuie să continuăm să o ţinem. Romani 7:4 ne spune că am „fost făcuţi morţi faţă de lege, prin trupul lui Hristos”. Dreptatea legii trebuie să fie împlinită în noi, dar nu fiind sub lege, ci prin umblarea în Duhul şi permiţând acelei vieţi noi pe care Hristos ne-a dăruit-o să se manifeste în vieţile noastre.

Ar mai fi multe de spus, însă toate acestea ne descriu raţionamentul greşit al acestui sistem de credinţă al legămintelor. A fi sub el înseamnă a-l glorifica pe om, iar în cele din urmă a fi în robie. „Hristos ne-a pus în libertate; rămâneţi deci tari şi nu vă prindeţi din nou într-un jug al robiei!” (Galateni 5:1 ).

Răspunsul este categoric: nu, nu există un astfel de exemplu (pe de altă parte, exemplele cu privire la viaţa practică a adunării în general sunt destul de puţine). De asemenea, nu găsim niciun exemplu în Cuvânt când o adunare este “primită” în comuniune. Astfel, nu trebuie să presupunem, de exemplu, că fraţii din Antiohia n-au început frângerea pâinii, cel mai mare privilegiu comun al creştinilor, decât atunci când Barnaba a venit la ei (Faptele Apostolilor 11 ). Dacă ei erau creştini, acest privilegiu le aparţinea, şi cu siguranţă ei l-au exercitat fără o invitaţie specială, din orice parte ar fi venit ea. Nu a fost altfel pentru credincioşii din Ierusalim (Faptele Apostolilor 2:42 ). Nu exista decât un singur “teren” al comuniunii creştine, şi primii creştini l-au ocupat. Ceilalţi oameni erau ori iudei, ori păgâni; ei nu luau parte la acest privilegiu.

Principii, nu reguli

Astăzi scena creştinătăţii a devenit mult prea dificilă; astfel pentru a ne conduce, Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, nu ne-a dat în Cuvânt un set de reguli şi de exemple, ci principii divine care privesc orice situaţie. Noi am fi acţionat foarte uşor după o schemă anume pentru rezolvarea problemelor, fără a fi exersaţi în interior. Aceste principii sunt legate de obicei de situaţii particulare care au existat. Aceste situaţii, cu siguranţă, au trecut, dar principiile rămân. Să luăm un exemplu, care priveşte subiectul nostru, pentru a ilustra acest aspect.

Credincioşii din Corint gândeau că au libertatea de a merge la templele idolilor şi de a mânca din jertfele oferite idolilor, pentru că ei aveau cunoştinţă că idolii nu sunt nimic. Asupra acestui aspect ei aveau dreptate, dar modul lor de a acţiona era în totul fals. Pentru ce? Ei încălcau – fără să ştie, este adevărat – două principii divine pe care apostolul Pavel le-a înfăţişat:
– În spatele lucrurilor vizibile se aflau puteri, principii, ordine, sisteme invizibile care pot fi bune sau rele.
– Printr-o participare exterioară la aceste lucruri, se intră în comuniune interioară cu aceste sisteme, indiferent dacă se ştie şi se vrea sau nu.

În spatele jertfelor aduse idolilor se aflau demoni şi dacă credincioşii din Corint mergeau în astfel de temple şi mâncau din jertfele lor, ei erau în comuniune cu demonii (1. Corinteni 10 ). Era, şi este imposibil – moral imposibil – de a participa la masa Domnului şi la masa demonilor. Este adevărat că acest pericol particular cu greu poate fi prezent astăzi printre noi, dar principiile care reies îşi păstrează valoarea şi pot fi aplicate în mod potrivit la situaţiile care sunt şi în timpul nostru. Chiar dacă nu putem caracteriza ca “mese ale demonilor” strângerile credincioşilor care nu se găsesc pe un teren scripturistic (aceasta ar fi absurd şi fanatic), trebuie să cercetăm care este fundamentul pe care ei se strâng, ce sistem se ascunde în spate. Dacă ordinea sau sistemul care stăpâneşte este fals, pentru că se admite, de exemplu, o practică de acceptare în comuniune “largă”, aş face o greşeală să merg acolo şi să particip la acea masă. Aceasta poate fi posibil printr-o participare exterioară. chiar printr-un simplu salut, de a intra în comuniune cu un rău, pe care nu l-aş comite personal, aşa cum ne este arătat în 2. Ioan 11 . Că îl acceptăm sau nu, că îl vrem sau nu, aceasta mai puţin contează: Dumnezeu aşa îl vede.

Separare de rău

Drumul şi ajutorul lui Dumnezeu în vremuri de ruină este separarea de tot ce nu este potrivit gândurilor Sale. Dacă, în pofida existenţei răului, nu vrem să pierdem prezenţa Domnului, separarea de rău este singurul drum. Găsim acest principiu în Vechiul, cât şi în Noul Testament – un principiu care conduce la unitate atunci când este urmat.

Atunci când poporul Israel era într-o stare rea datorită idolatriei în care căzuse, Moise a luat cortul întâlnirii şi l-a întins “afară din tabără, departe de tabără“. “Şi a fost aşa: oricine căuta pe Domnul ieşea la cortul întâlnirii, care era afară din tabără” (Exod 33:7 ). Astfel, Moise, slujitorul lui Dumnezeu, conducea pe cei credincioşi afară din tabără. În acele timpuri rele, calea adevărului, pentru toţi cei care căutau pe Domnul, era afară din tabără. Acolo, nu în tabără, Dumnezeu putea să vorbească cu Moise faţă în faţă, cum un om vorbeşte cu prietenul său (versetul 11).

Şi ce a făcut “păstorul cel bun” cu oile sale, atunci când “staulul” lui Israel era plin de tot felul de rele? A încercat să-l reformeze? Este ceea ce oamenii încearcă să facă dintotdeauna: să reformeze, să amelioreze ceea ce este căzut în ruină. Nu! Domnul Isus devine pentru ele “uşa” pentru a ieşi din “staul“, din sistemul iudaic corupt. El cheamă propriile Sale oi pe numele lor şi “le scoate afară” (Ioan 10:3 ). Acelaşi lucru îl face astăzi cu ai Săi: El îi duce departe de tot ceea ce nu este, sau nu mai este după voia Sa. El Însuşi este singura autoritate pentru această “uşă”.

Dacă facem acum un salt mare în Noul Testament şi mergem la ultima carte, Apocalipsa, i se spune acolo rămăşiţei credincioase din ultimele zile cu privire la “Babilon” la “curva cea mare” şi la “locuinţa demonilor“: “Ieşiţi din ea, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi păcatelor ei…“(Apocalipsa 18:4 ). Este acelaşi principiu în împrejurări complet diferite. Aplicându-le astăzi, nu-i considerăm “Babilon” pe cei de care ne separăm. Ar fi absurd să afirmăm aceasta. Principiul de separare rămâne imuabil, fie că este vorba de “staul“, de “Babilon” sau de falsele sisteme actuale din creştinătate.

Dacă trecem la epistolele din Noul Testament întâlnim acelaşi principiu. Îndemnul dat în 2. Timotei 2:19 este: “Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de nedreptate“. Nedreptatea este tot ceea ce este în contradicţie cu Dumnezeu şi cu voia Sa revelată. Dacă nedreptatea nu poate fi îndepărtată, cel care vrea să fie credincios trebuie să se separe.

Pentru a ilustra aceasta, apostolul Pavel foloseşte imaginea dintr-o casă mare, în care există diferite vase, care se disting unele de altele prin două caracteristici: după material şi după folosinţă. Chemarea constă acum în a ne separa de “vasele de ocară“, îndepărtându-ne – nu numai de învăţătura lor, ci de vase, chiar de persoane. Faptul că se acţionează astfel, rezultă pentru cei care au înţeles această chemare, spre a fi un “vas de onoare” (v. 21). Mărturie destul de clară, prin care vedem în “vasele de ocară” nu numai simpli mărturisitori, dar în aceeaşi măsură pe toţi credincioşii care sunt întinaţi prin rău de orice natură ar putea fi, sau care se asociază cu orice lucru care dezonorează numele Domnului. Credincioşii pot fi “vase de ocară” atunci când sunt în relaţie cu nedreptatea. Este responsabilitatea personală a fiecăruia de a se separa. Expresia “Deci, dacă cineva” scoate foarte clar în evidenţă faptul că îi priveşte pe toţi cei credincioşi, nu numai într-un mod particular doar pe slujitorii Domnului – cum se pretinde adesea. Fiecare este chemat.

Îndemnul se leagă cu siguranţă de ceea ce apostolul Pavel îi scrie lui Timotei, ca să ştie “cum trebuie să se poarte în casa lui Dumnezeu” (1. Timotei 3:15 ) – într-o vreme (şi acesta este subiectul epistolei a doua către Timotei), când manifestarea exterioară a Adunării s-a îndepărtat mult de la gândul lui Dumnezeu.

Completarea încurajatoare dată în versetul 22 pune în lumină faptul că, în pofida expresiei personale (“dacă cineva“, “dar tu“), este de asemenea vorba de problema colectivă: “împreună cu cei care cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată“. Dacă Timotei se curăţa de vasele de ocară şi urmărea dreptatea, credinţa, dragostea, pacea, avea să găsească pe alţii care au făcut şi fac acelaşi lucru. Separarea de nedreptate – fie că este vorba de persoane sau adunări – nu conduce la izolare, ci este o responsabilitate pentru cei care vor să menţină ordinea în casa lui Dumnezeu şi cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată. Aceasta poate conduce la a refuza comuniunea cu o persoană sau adunări.

2. Timotei 2 prezintă un principiu general care include toate formele de nedreptate. Nedreptatea poate îmbrăca diferite forme şi poate lua dimensiuni diferite şi deci este în totul logic ca să ne îndepărtăm de orice nedreptate pe care Cuvântul o impune.

Cum trebuie acţionat practic

Dacă un grup de fraţi şi surori sau chiar o adunare locală se aşază, prin învăţătură şi practică, pe un teren care nu este în acord cu Scriptura, ce trebuie făcut? După cum a fost menţionat deja în introducere, Noul Testament nu ne dă multe exemple pentru viaţa colectivă a adunării. Dar privind anumite pasaje, ca cele din Romani 15:4 ; 1. Corinteni 10:6-11 şi 2. Timotei 3:16 (“Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu, şi de folos să înveţe…“) nimic nu ne împiedică să credem că şi în Vechiul Testament găsim exemple şi sfaturi cu privire la subiectul nostru. Vrem acum să examinăm câteva din aceste sfaturi din Vechiul şi Noul Testament.
O indicaţie cu privire la atitudinea luată cu privire la o adunare locală se poate deduce din Levitic 14:45 , unde este vorba de o casă care este atinsă în totalitate de o rană de lepră. Casa trebuia să fie demolată. Dar ce vreau să subliniez aici este prudenţa, circumspecţia şi grija cu care problema era examinată mai întâi de către preot. Învăţăm de aici că ceea ce găsim în 2. Timotei 2 nu trebuie acţionat într-o manieră lejeră şi în grabă; numai după ce toate mijloacele şi eforturile pentru îndepărtarea nedreptăţii au rămas fără rezultat.

Găsim o indicaţie suplimentară în Deutoronom 21 de regulă, adunărilor învecinate le revine datoria să se ocupe de problemele apărute într-o adunare. Este adevărat că nu găsim în Noul Testament expresia “adunări învecinate” aşa că n-am să insist prea mult asupra acestui gând. Dacă adunările învecinate sunt prea slabe sau nu sunt dispuse să-şi împlinească această răspundere, atunci adunările mai îndepărtate trebuie să-şi asume această răspundere. Trupul lui Hristos sau casa lui Dumnezeu nu se limitează la împrejurimile unei localităţi sau graniţele unei ţări.

Mai mult, se pare că Matei 18:15 ne oferă un ajutor preţios. Evident aici este vorba de păcatul unui frate împotriva altui frate; dar principiul pe care Domnul îl dă, poate fi aplicat cu siguranţă într-un cadru mai larg. Mai întâi trebuie făcut efortul de a rezolva problema într-un cadru restrâns, a “câştiga” pe una sau pe altele. Când acest efort nu dă niciun rezultat, doi sau trei martori trebuie “să întărească” situaţia. Acum Domnul nu mai vorbeşte de “a câştiga”: problema ia un caracter mai solemn. Dar dacă nu-i ascultă nici pe aceştia atunci trebuie spus adunării: adică răul trebuie făcut public, este supus conştiinţei adunării. Aici avem o procedură care este demnă de toată atenţia. Dar dacă nu vrea să asculte nici de adunare, ruptura devine inevitabilă.

Depărtarea de tot ce este rătăcire

Găsim în Romani 16 un exemplu relativ la aplicaţia practică a principiului din 2. Timotei 2 . Situaţia pe care o vedem aici se poate formula astfel : Ce trebuie făcut, dacă ce a spus apostolul Pavel bătrânilor din Milet se confirmă, şi dacă între credincioşi sau chiar între supraveghetori se ridică oameni care vestesc învăţături rătăcite “pentru a atrage pe ucenici de partea lor” (Faptele Apostolilor 20:30 )? Îndemnul apostolului Pavel în Romani 16 ne dă răspunsul: “Dar vă îndemn, fraţilor, să luaţi seama la cei care fac dezbinări şi prilejuri de poticnire împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o; şi depărtaţi-vă de ei. Pentru că unii ca aceştia nu slujesc Domnului nostru Isus Hristos, ci pântecelui lor; şi, prin cuvinte dulci şi vorbiri frumoase, amăgesc inimile celor fără răutate.” (verset.17-18)

Numele Domnului poate fi pe buzele acestor oameni, dar le lipseşte adevărata supunere faţă de Domnul şi de Cuvântul Său. Cuvintele lor pot fi foarte frumoase, dar ele trebuie să fie măsurate în relaţie cu învăţătura apostolilor. Dacă ceea ce învaţă aceşti învăţători este împotriva învăţăturii pe care am primit-o, vor rezulta inevitabil dezbinări şi prilejuri de poticnire; căci se vor găsi persoane care împărtăşesc învăţătura lor şi se vor alătura lor. Dezbinările rezultate atunci vor arăta foarte clar că autorii şi însoţitorii lor, în pofida râvnei pe care pot să o arate, în realitate slujesc propriilor interese (“pântecelui lor“) şi nu pe cele ale Domnului. Copiii lui Dumnezeu trebuie să se îndepărteze de astfel de oameni, chiar dacă cei care învaţă aceste lucruri şi adepţii lor se găsesc printre cei credincioşi, aşa cum era cazul la Roma. Sectarismul este nedreptate şi sectele sunt lucrări ale cărnii (Galateni 5:20 ).Trebuie să ne depărtăm de ele şi de iniţiatorii lor.

Potrivit cu 2. Timotei 2:19-22 acest principiu este valabil atunci când o întreagă adunare este antrenată pe un teren greşit. În acest caz, alte adunări, de preferinţă cele mai apropiate – după cum am văzut deja – trebuie să-şi asume această răspundere.

Ca o regulă generală, aceştia vor fi fraţi care au discernământ spiritual şi care se bucură de încrederea fraţilor şi surorilor din localitatea respectivă, pentru a se ocupa de o altă adunare. Dacă toate eforturile de redresare a fraţilor şi surorilor dintr-o localitate eşuează, şi temelia pentru a continua umblarea împreună este complet greşită, atunci nu rămâne nimic altceva pentru aceste adunări decât să constate această stare şi, în final, să se îndepărteze de ei, chiar dacă acest lucru este foarte dureros.

Aceasta, evident, nu înseamnă excluderea acestei adunări. Prin prezenţa Domnului în mijlocul lor, adunările locale au autoritate de a lega şi a dezlega în cazul persoanelor individuale (Matei 18:18-20 ) care fac parte dintr-o adunare locală şi este destul de clar că în Matei 18 Domnul vorbeşte adunării dintr-o localitate anume. În fapt, adunările locale nu pot admite şi nici exclude o altă adunare. Ele nu au nicio autoritate pentru acest lucru.

Dacă acum, în urma evoluţiei triste, fraţii şi surorile dintr-o adunare locală se întorc de la ceea ce au mărturisit odată, ei nu sunt atunci “scoşi afară din comuniune” de cineva anume, ci ei înşişi s-au scos afară din comuniune. Ei înşişi au abandonat terenul comun pe care până atunci l-au recunoscut şi acceptat. Atunci, cei care produc despărţirea nu sunt cei care ţin cu tărie principiile Scripturii, ci aceia care le abandonează.
Pentru a face acest lucru mai uşor de înţeles, ar fi util să ne ocupăm de o situaţie inversă, de o situaţie pozitivă, care din fericire se produce adesea. Să presupunem că, prin lucrarea unor misionari într-o ţară îndepărtată, un număr de persoane vin la credinţă în Domnul Isus. La un moment dat ei au dorinţa să frângă pâinea. Când condiţiile necesare sunt îndeplinite, cine ar putea să le refuze comuniunea la masa Domnului? Dar cum procedăm, din punct de vedere pur practic, pentru a evita formarea unui grup independent?

Ei bine, câţiva fraţi demni de încredere, veniţi de aproape sau de departe şi, ca reprezentanţi ai adunării din localitatea lor sau din ţara lor, exprimă într-un mod practic cu aceşti fraţi şi surori comuniunea la masa Domnului. Într-o astfel de situaţie, aceşti fraţi nu “aşază masa Domnului” în acel loc. Aceasta numai Domnul o face. Nu este vorba de “admiterea” acestui grup de credincioşi. Nici fraţi, nici adunări locale nu pot admite alte adunări. Dar adunările locale pot discerne şi recunoaşte unul sau mai multe grupuri de credincioşi ca fiind pe acelaşi teren scripturistic. Aceasta poate să se producă, aşa cum am remarcat mai sus, prin câţiva fraţi, dar nu fără adunările locale, după cum am văzut. Capitolele 8 şi 11 din Fapte ne prezintă un frumos exemplu al acestui principiu.

Cum lucrează Duhul Sfânt – nu democraţie

Pentru a contracara tendinţa care se răspândeşte astăzi tot mai mult, de a face din adunare un instrument democratic, parlamentar, aş indica anumite pasaje care arată cum vrea Dumnezeu ca voia Sa să fie împlinită în Adunarea Sa. Prin călăuzirea şi puterea Duhului Sfânt, această voie trebuie să fie evidenţiată pentru păzirea turmei prin oamenii pe care El i-a calificat în acest scop. Aceasta nu are nimic a face cu faptul de a domina, aşa cum ne arată 1. Petru 5:3 . Este vorba de menţinerea drepturilor lui Dumnezeu înaintea răului. S-ar putea folosi la fel de bine termenul “administrare”.

Pasajele care urmează arată clar două lucruri: în primul rând există o astfel de administrare sau o slujbă de conducere; şi în al doilea rând această slujbă nu este încredinţată tuturor celor credincioşi.

Dumnezeu a rânduit “supraveghetori” pentru turma Sa, astfel ca ei să vegheze la pericolele din interior şi exterior şi ca ei să pască turma Sa (Faptele Apostolilor 20:28-30 ). A avea grijă de adunarea lui Dumnezeu, este o sarcină binecuvântată, dar nu uşor de îndeplinit (1. Timotei 3:5 ).

Petru vorbeşte de “bătrâni” într-un sens general, însemnând prin aceasta fraţi mai în vârstă, bărbaţi maturi, în contrast cu cei tineri (1. Petru 5:1-5 ). Ei sunt chemaţi să pască şi să supravegheze turma lui Dumnezeu. Cei tineri, din contră, trebuie să fie supuşi celor bătrâni.

Printre multele daruri, Dumnezeu a dat de asemenea darul de “cârmuire” (de conducere, de sfătuire, de administrare) (1. Corinteni 12:28 ). În descrierea diferitelor daruri de har în Romani 12:8 , se găseşte cel care “este în frunte“, şi este îndemnat să conducă cu sârguinţă.

În 1. Tesaloniceni 5:12 , se face referire la cei care sunt “în fruntea” sfinţilor în Domnul şi care îi sfătuiesc. Ei trebuie să fie recunoscuţi şi preţuiţi nespus de mult în dragoste. În 1. Timotei 5:17 se vorbeşte, de asemenea, de bătrânii care conduc bine – adunarea, cu siguranţă. Conducându-şi bine propria casă, este o condiţie fundamentală pentru cel care doreşte să exercite slujba de bătrân (1. Timotei 3:4-5 ). Acestea sunt două domenii de activitate, dar cu aceeaşi manieră de a proceda.

De la început se găseau în adunare cei care erau “bărbaţi conducători între fraţi” (Faptele Apostolilor 15:22 ), “cei consideraţi a fi stâlpi” (Galteni 2:9). În Evrei 13:7 , este dat ca semn distinctiv conducătorii “care v-au vorbit Cuvântul lui Dumnezeu“; şi, puţin mai departe, urmează îndemnul: “Ascultaţi de conducătorii voştri şi supuneţi-vă lor, pentru că ei veghează asupra sufletelor voastre, ca unii care vor da socoteală” (versetul 17).
Atrăgând atenţia asupra acestor pasaje nu înseamnă nicidecum a da dreptate clericalismului sub ce formă ar fi. Clericalismul este de condamnat ca răzvrătire împotriva autorităţii rânduite de Dumnezeu. Nici nu trebuie să ne gândim că “bătrânii” acţionează într-o totală independenţă de fraţi sau de adunare, sau chiar împotriva acestora. Ei acţionează pentru fraţi, ca reprezentanţi ai acestora.

Întâlnim acelaşi gând în pasajele din Romani 16:17 ; 1. Tesaloniceni 5:14 si 2. Tesaloniceni 3:6-15 unde de fiecare dată, “fraţii” sunt îndemnaţi să facă anumite lucruri concrete. Sigur, trebuie să înţelegem prin “fraţi” întreaga adunare din acel loc: totalitatea fraţilor trebuie să acţioneze astfel. Prin aceasta nu vrem să spunem că fiecare, individual, se află într-o stare spirituală potrivită pentru a exercita în mod direct slujba într-un caz special. Cei “fără răutate” din Romani 16:18 nu sunt în măsura să ia seama la alţii şi la învăţătura lor. Duhul Sfânt va avea pentru aceasta instrumente potrivite şi întreaga adunare se va supune Duhului Sfânt şi la ceea ce El spune. Este situaţia normală. Dacă cineva crede, în sinceritate, că “mustrându-i pe cei care umblă în neorânduială” este o sarcină pentru orice copil al lui Dumnezeu, chiar tânăr şi fără experienţă, se înşală. Pentru aceasta Duhul Sfânt va folosi instrumente potrivite care au, pentru această slujbă dificilă, greutatea morală necesară. Dar toţi fraţii şi surorile se vor uni la această slujbă şi într-un sens toţi se conformează la îndemnurile date. Nu este altfel în ceea ce priveşte faptul de “a însemna” pe cineva care umbla în neorânduială (2. Tesaloniceni 3 ).

Nu independenţă

Un pasaj remarcabil din Deutoronom 17 întăreşte ce s-a spus. Atunci când în Israel intervenea o situaţie “prea greu de judecat“, trebuia să se meargă la locul pe care Domnul l-a ales. “Şi să vii la preoţii, la leviţii şi la judecătorul care va fi în acele zile şi să întrebi şi ei îţi vor spune hotărârea de judecată. Şi să faci după hotărârea cuvântului pe care ţi-l vor spune ei din locul pe care-l va alege Domnul şi să iei seama să faci după toate cele ce te vor învăţa ei. Să faci după legea care te vor învăţa ei şi după judecată pe care ţi-o vor spune ei : să nu te abaţi nici la dreapta, nici la stânga de cuvântul pe care ţi-l vor spune ei. Şi bărbatul care s-ar purta cu mândrie, încât să nu asculte de preotul care stă să slujească acolo înaintea Domnului Dumnezeului tău sau de judecător, bărbatul acela să moară; şi să cureţi răul din Israel“(vers.9-12). Această instrucţiune ne arată două lucruri: acolo erau preoţii, leviţii, judecătorul care rostea hotărârea – o judecată care corespundea cu gândurile lui Dumnezeu. Şi toţi trebuiau să se conformeze acestei hotărâri. Dumnezeu nu tolera nicio independenţă în Israel.

Noul Testament nu recunoaşte adunări locale independente unele de altele. Exemplul din Fapte 15 arată acest lucru foarte clar. Chiar dacă acelaşi mod de a acţiona nu mai poate fi repetat astăzi, principiile rămân aceleaşi. Ce învăţăm din acest capitol remarcabil? Că Dumnezeu nu permite nicio independenţă între adunări. Era o problemă dacă credincioşi dintre naţiuni trebuiau să fie circumcişi şi să păzească legea lui Moise (vers.1 şi 5). Cu toate că adunarea din Antiohia, unde s-a ivit această problemă, era într-o stare bună, şi apostolul Pavel şi Barnaba erau acolo, Dumnezeu nu permite ca această problemă să fie rezolvată de ei. Trebuiau să se ducă la Ierusalim, şi acolo s-a rezolvat. În această manieră unitatea a fost păstrată şi o ruptură în două grupuri diferite, o tendinţă iudaică şi alta grecă, a fost evitată.

Unitatea practică printre credincioşii de la început este subliniată încă o dată prin faptul că, ulterior, Pavel şi Timotei trecând prin localităţile unde erau adunări, îi îndemnau să ţină hotărârile rânduite de apostoli şi bătrânii din Ierusalim (Faptele Apostolilor 16:4 ). Atunci totul era simplu: acceptau de bunăvoie aceste hotărâri. Ne mai mirăm de constatarea care urmează: “Adunările deci erau întărite în credinţă şi creşteau la număr în fiecare zi“?

Şi ce vedem astăzi? Cu siguranţă nu mai avem apostoli care să hotărască astfel de rânduieli. Dar ÎI avem pe Domnul – şi El în mijlocul celor care se strâng în Numele Său. Nu este dureros să vedem atâtea situaţii în care se opun hotărârii Sale, hotărârile adunărilor (nu am spus “deciziile”)? Aceasta nu este nimic altceva decât independenţă. Rezultatul nu poate fi decât o înaintare în ruină. La aceasta conduce întotdeauna duhul de independenţă.

Argumente

E inutil să argumentăm că mădularele Trupului nu sunt dependente decât de Hristos, Capul. Acesta nu este decât un aspect al adevărului. Dumnezeu a făcut de asemenea mădularele Trupului lui Hristos dependente unele de altele. Este suficient să citim capitolul 12 din prima epistolă către Corinteni. “Ochiul nu poate spune mâinii: nu am nevoie de tine” (vers.21). Mădularele individuale au nevoie unele de altele, şi adunările individuale au nevoie unele de altele. Sunt legate împreună, reprezentând împreună singurul Trup al lui Hristos. Ar putea fi cea mai mică independenţă în acest organism divin?

Mai mult, Adunarea este, de asemenea, casa lui Dumnezeu, stâlpul şi temelia adevărului (1. Timotei 3:15 ). Aceeaşi “regulă a casei” divine se aplică fiecărei “camere”, în fiecare loc din această casă. Şi dacă, într-o situaţie, mai multe adunări iau o anumită hotărâre, nu corespunde aceasta cu ordinea pe care Domnul a instituit-o, ca toate adunările să recunoască această hotărâre? Astfel, ignorând scrisorile trimise de adunări cu privire la o problemă, sau ascunderea existenţei lor adunării locale, reprezintă o încălcare gravă a acestei ordini. Nu este aceasta ceea ce făcea Diotref, în cazul său, respingerea autorităţii apostolice (3. Ioan 9 )?
Astăzi se foloseşte adesea argumentul că hotărârea fraţilor şi a adunărilor ar putea fi greşită. Deşi poate să fie şi aşa, dar în general este un caz de excepţie care nu trebuie invocat constant când nu ne place o anumită hotărâre. Cuvântul lui Dumnezeu pleacă întotdeauna de la cazuri normale (a se vedea pasajele citate anterior) şi ar trebui să ne bazăm pe acest principiu: că hotărârea celor care se ocupă de o situaţie anume corespunde gândurilor lui Dumnezeu sub inspiraţia Duhului Sfânt. A pune la îndoială într-un mod constant hotărârile luate de fraţi nu trădează altceva decât un duh de independenţă şi orgoliu. Contrar, dacă o hotărâre se dovedeşte că a fost greşită, trebuie să se revină asupra ei.

Împotriva faptului de separare de o adunare se foloseşte adesea argumentul că Domnul nu cere celor credincioşi din Sardes să părăsească această adunare, ci Domnul priveşte pe Sardes ca o adunare. La aceasta trebuie să răspundem ca în scrisorile către cele şapte adunări, nu se pune problema de disciplină, dar Îl găsim pe Domnul Însuşi – umblând în mijlocul celor şapte sfetnice de aur – judecând starea lor şi acţionând în consecinţă faţă de fiecare în parte. Mai mult, din punct de vedere istoric, răul era în acel timp mai mult sau mai puţin vizibil sau chiar la începutul său, totuşi Domnul prevedea deplina sa desfăşurare şi, ca atare, a vorbit astfel. Într-o imagine profetică, se conturează diferitele stări şi perioade ale Biserici şi creştinătăţii, şi este evident că noi nu putem şi nu trebuie să părăsim creştinismul. Dar atunci când se prezintă un sistem religios rău, aşa cum este “Babilonul”, auzim în aceeaşi carte, Apocalipsa, îndemnul clar al Domnului: “Ieşiţi din mijlocul ei poporul Meu“.

Domnul să ne ajute să menţinem drepturile Sale într-o vreme cand mulţi fac ceea ce este bine în ochii lor! Să ne dea sentimente potrivite, faţă de drepturile Sale, pe care le-am dezonorat atât de mult. Şi să nu uităm sfinţenia Aceluia care este în mijlocul nostru! De marele privilegiu al prezenţei Sale este legată o solemnă responsabilitate.

În acelaşi timp ce mare binecuvantare pe drumul nostru când mergem conştienţi de dependenţa noastră faţă de Cap şi de dependenţa unii faţă de alţii! Dependenţa şi ascultarea sunt principiile morale care vin din partea lui Dumnezeu şi ele conduc în mod sigur la ordine şi la pace. Independenţa şi neascultarea sunt, din contră, principii inspirate de diavol. Ele sunt distructive în cel mai înalt grad.

Când comparăm un copil cu un bărbat, putem constata uşor că dezvoltarea corpului este posibilă numai când toate părţile componente ale corpului se dezvoltă: micuţele mâini şi picioare devin mai mari, pieptul şi umerii se lăţesc – fiecare organ corespunde acum staturii unui om matur. Dacă unul din mădulare rămâne nedezvoltat, împiedică creşterea şi viaţa corpului.

La fel stau lucrurile şi în Trupul lui Hristos. Creşterea sa se realizează prin faptul că toate mădularele au parte de dezvoltare, de la starea de prunc la starea de om matur (versetul 13).

Măsura staturii depline

Când se încheie creşterea Trupului lui Hristos şi a fiecărui credincios în parte? Atunci când ajungem la „unitatea credinţei şi a cunoştinţei depline a Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos“. „Să creştem în toate până la Cel care este Capul, Hristos.“

În primele capitole ale epistolei către Efeseni ni se spune clar că fiecare om salvat prin harul lui Dumnezeu este adus la viaţă şi înviat împreună cu Hristos şi poate şedea împreună cu El în locurile cereşti ca unul care este binecuvântat acolo cu orice binecuvântări spirituale. Aceasta este poziţia minunată şi partea măreaţă a fiecărui om mântuit. În această relaţie nu este vorba de creştere.

Dar capitolul 4 priveşte aceste binecuvântări din punct de vedere practic. Cu cât credinciosul recunoaşte mai bine lucrurile pe care le-a primit în Hristos, înţelege în credinţă plinătatea lui Hristos şi o realizează, va creşte şi practic în toate până la El. Aceasta se realizează cu condiţia că el, în ceea ce priveşte purtarea de mai înainte, a dezbrăcat omul cel vechi (Efeseni 4:22 ).

Aici jos, Trupul lui Hristos nu va atinge niciodată ţelul stabilit de Cap – măsura staturii plinătăţii lui Hristos. Să alergăm şi să tindem totuşi, cu toţi cei care aparţin de Trupul Său, spre această ţintă înaltă, binecuvântată! Creşterea normală este ca credincioşii să se dezvolte din „copilaşi“ în „părinţi“ (1. Ioan 2:12-17 ).

Cum se realizează zidirea Trupului?

Pentru a se dezvolta, corpul omenesc trebuie să primească hrană şi băutură. Imediat, anumite organe intră în acţiune; ele fărâmiţează hrana, o dizolvă în componentele lor şi conduc substanţele adecvate spre multele mădulare pentru reînnoirea şi sinteza celulelor lor. Creşterea corpului omenesc se bazează, conform gândurilor minunate ale Creatorului nostru, Dumnezeu, pe hrana zilnică şi pe contribuţia tuturor organelor.

Zidirea Trupului lui Hristos se realizează în mod asemănător. Dar hrana necesară pentru acesta nu este un produs din „bucătăria înţelepciunii omeneşti“, nici un amestec de adevăr şi filozofie. O astfel de „hrană“ ne îndepărtează de la Hristos şi ne duce la foamete şi descompunere, lucru dovedit de istoria Bisericii. Numai Cuvântul lui Dumnezeu serveşte la zidirea Trupului lui Hristos, iar fiecare slujbă eficientă constă din oferirea şi prezentarea acestui Cuvânt.

Hrana divină trebuie condusă prin acţiunea comună a diferitelor părţi ale corpului spre fiecare mădular în parte în aşa fel, încât să fie primită şi să producă creşterea. „Să creştem în toate până la Cel care este Capul, Hristos; din care tot trupul, îmbinat împreună şi strâns legat prin ceea ce dă fiecare încheietură de întărire, după lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, făcând creşterea trupului, spre zidirea sa în dragoste“ (Efeseni 4:15, 16 ).

Fiecare trebuie să se întrebe: Exercit eu funcţia mea ca încheietură de întărire în Trupul lui Hristos, în familie, printre prietenii mei, acolo unde apare această ocazie? De s-ar descoperi prin noi toţi, în orice loc, parfumul cunoştinţei lui Hristos (2. Corinteni 2:14 )!

Darurile Domnului pentru Trupul Său

Slujba generală, despre care tocmai am vorbit, a fiecărui mădular nu ar fi suficientă. „Pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea Trupului lui Hristos“, Domnul dă întregii Sale Adunări, deci nu numai unei anumite biserici sau grupe de credincioşi, daruri speciale. Ele fac posibilă slujba propriu-zisă a Cuvântului. Cine a primit de la Domnul şi Capul Trupului un astfel de dar, este împuternicit şi în acelaşi timp răspunzător în faţa Lui să slujească cu fidelitate cu acest dar.

Aceste daruri nu trebuie confundate cu abilităţile naturale, pe care un om le poate poseda deja înainte de întoarcerea sa la Dumnezeu. În pilda din Matei 25:14-30 , slujitorul a primit talanţii în funcţie de abilităţile sale. De aici putem deduce că Domnul va ţine seama de abilităţile naturale existente, la acordarea darurilor spirituale. Dar un talent natural nu îl face pe un om, un slujitor al Cuvântului, care este recunoscut de „Capul Trupului“.

Domnul este Dătătorul darurilor spirituale, dar ele sunt împărţite prin Duhul Sfânt şi pot fi exercitate cu folos numai sub călăuzirea acestui Duh al adevărului şi al dragostei (1. Corinteni 12:11 ). Darul este o putere spirituală, care se dovedeşte în prezentarea Cuvântului, aşa încât aceasta poate produce binecuvântare în suflete.

Să privim pe scurt la aceste daruri, care prin slujirea Cuvântului servesc la zidirea Trupului. Ele sunt enumerate în ordine în Efeseni 4:11 : „Şi El a dat pe unii apostoli şi pe unii profeţi şi pe unii evanghelişti şi pe unii păstori şi învăţători.“

Apostoli şi profeţi

Petru, Ioan şi Pavel au fost atât apostoli (Efeseni 2:20 ), cât şi profeţi ai Noului Testament, iar scrierile lor apostolice sunt în acelaşi timp scrieri profetice (Romani 16:26 ).

Apostolia a avut de-a face mai mult cu conducerea în interiorul Adunării şi dădea slujbei şi acţiunii lor, autoritate. Ca profeţi, descopereau gândurile şi voia lui Dumnezeu referitoare la taina mare a Adunării, cât şi lucrurile viitoare. Profeţi au fost de exemplu Marcu şi Luca, care, inspiraţi de Duhul Sfânt, au comunicat gândurile lui Dumnezeu, fără să fie însărcinaţi cu apostolia. Conform textului din Faptele Apostolilor 1:21-26 , apostolul trebuia să fie un martor al slujbei şi învierii Domnului Isus (1. Corinteni 9:1 ; 1. Corinteni 15:5-8 ). Tocmai din acest motiv, nu mai pot exista urmaşi ai apostolilor. În Cuvântul lui Dumnezeu nu găsim nici un fel de puncte de legătură referitoare la faptul că Dumnezeu ar fi prevăzut urmaşi în apostolie.

Apostolii şi profeţii au avut atunci de îndeplinit lucrările lor. Prin ei, Domnul a pus temelia şi a început zidirea Adunării. Prin ei, El a hrănit tânăra Adunare, a îngrijit-o şi i-a dat „învăţătura apostolilor“ (Faptele Apostolilor 2:42 ).

Prin apostoli, El a întregit Cuvântul lui Dumnezeu (Coloseni 1:25 ), iar acum noi posedăm întreaga „învăţătură a apostolilor“ în Sfânta Scriptură. Noi ne aflăm acum sub autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu complet, care a luat locul autorităţii apostolilor.

Evanghelişti

Evanghelistul predică Evanghelia despre salvare, despre harul unei mântuiri depline în Hristos. Astfel eliberează sufletele de sub puterea diavolului şi le conduce la Dumnezeu. Duhul Sfânt însoţeşte Cuvântul cu acţiunea Sa, aşa încât Cuvântul pătrunde cu putere în inima şi în conştiinţa ascultătorilor.

Activitatea evanghelistului nu este legată de un anumit loc. Câmpul său de activitate este lumea (Marcu 16:15 ) şi se află mai puţin în interiorul Adunării lui Dumnezeu. Totuşi, cei mântuiţi sunt adăugaţi Trupului lui Hristos. Dacă evanghelistul nu ţine seama de acest lucru şi nu se îngrijeşte ca aceşti copilaşi în credinţă să păşească pe calea comună a copiilor lui Dumnezeu, conform învăţăturilor Cuvântului, atunci slujba sa nu corespunde gândurilor lui Dumnezeu într-un astfel de punct important.

Fiecare credincios este „o epistolă a lui Hristos“ şi ca atare trebuie „cunoscută şi citită de toţi oamenii“ (2. Corinteni 3:2, 3 ). Fiecare este îndemnat „să facă cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii“ pentru a fi „mântuiţi şi pentru a veni la cunoştinţa adevărului“ (1. Timotei 2:1-4 ). Fiecare trebuie să fie umplut de dragoste pentru sufletele pierdute şi să fie gata să îndrepte privirea oameni-lor, pe care îi întâlneşte, spre Hristos. Mărturia personală şi străduinţele fiecăruia în parte – de exemplu în împărţirea scrierilor cu conţinut evanghelistic – sunt de mare importanţă pentru răspândirea veştii bune despre Isus Hristos. Veşnicia va descoperi tot ceea ce s-a făcut în această privinţă.

Chiar dacă Domnul dă Adunării Sale evanghelişti – bărbaţi cu un dar spiritual deosebit pentru vestirea eficientă a Cuvântului lui Dumnezeu în această lume -, nu înseamnă că prin aceasta scuteşte pe fiecare în parte de răspunderea personală.

Păstori şi învăţători

După ce sufletele sunt conduse prin lucrarea Duhului Sfânt în Adunarea lui Dumnezeu, păşesc în savurarea altor slujbe. Ele sunt acum îngrijite, hrănite şi învăţate, pentru a nu rămâne prunci purtaţi încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură prin înşelăciunea oamenilor (Efeseni 4:14 ). Aşa cum am văzut, „toţi“ trebuie să ajungem, prin creşterea continuă, „la măsura staturii plinătăţii lui Hristos“.

În mod deosebit, slujbele păstorilor şi ale învăţătorilor sunt de mult ajutor în acest sens.

Darul de „învăţător“ îl vom observa la un frate care poate să pătrundă în Cuvântul lui Dumnezeu într-un mod deosebit şi să înţeleagă învăţătura conţinută în el, precum şi legăturile dintre părţile respectivului text. În puterea Duhului Sfânt este în stare să comunice cu claritate şi altora aceste învăţături şi gânduri ale lui Dumnezeu şi să răspândească lumina cunoaşterii Cuvântului. Spun doar ca o paranteză: astăzi putem extrage mult folos din darul de învăţător al fraţilor plecaţi la Domnul prin citirea cărţilor pe care le-au scris.

„Păstorul“ are la fel, mai mult sau mai puţin, darul de a învăţa. Dar peste acesta, el posedă darul să recunoască nevoile şi starea fiecărui credincios căruia îi slujeşte şi să le întâmpine cu tact şi înţelepciune. De asemenea, el merge pe urma celor rătăciţi şi încearcă să-i aducă la turmă şi pe calea cea dreaptă.

Evangheliştii, păstorii şi învăţătorii sunt deci slujitori pe care Domnul îi foloseşte pentru strângerea şi zidirea credincioşilor, canale prin care, în puterea Duhului Sfânt, curge binecuvântarea de la Cap spre mădulare. Domnul va purta de grijă ca aceste daruri să existe în Adunarea Sa până la venirea Lui, deoarece aceasta trebuie să crească până în acea clipă.

Ordine divină sau omenească?

Probabil, gândurile expuse aici par ciudate cuiva. De secole există în creştinătate o altă ordine, un aşa-numit „serviciu divin“. Conform acestei ordini omeneşti, un bărbat tânăr se decide el însuşi pentru slujba de „păstor“. Conform apartenenţei la o anumită biserică sau comunitate, el frecventează o facultate teologică sau un seminar pentru predicatori. După trecerea unor examene, este „ordinat“ de superiorii lui ierarhici.  În „biserica sa“ sau în „parohia sa“, este pastorul sau preotul ales şi pus de oameni. Povara întregii slujbe din Cuvânt şi de păstorire se află asupra sa, chiar dacă el nu a primit de la Domnul daruri spirituale. De cele mai multe ori, în „parohia sa“ nu are voie nimeni să slujească din Cuvânt, un credincios fără pregătire în nici un caz, chiar dacă acesta a primit de la Domnul darul unui evanghelist, păstor sau învăţător.

Cred că pentru un credincios nu se mai pune problema care ordine are valabilitate. Cum să ţinem la un sistem omenesc al slujbei, când prin acesta este anulată menţinerea ordinii divine, pe care o găsim prezentată atât de clar în Sfânta Scriptură?

Pavel nu era doar un apostol, el îmbina, într-un fel remarcabil, darurile de evanghelist, păstor și învățător. Ultimele două menționate sunt în strânsă legătură, așa cum vedem în Efeseni 4:11 . Este important ca această legătură să fie înțeleasă și păstrată. Învățătorul arată adevărul, păstorul îl aplică. Învățătorul aduce lumină în înțelegere, păstorul privește la starea inimii. Învățătorul furnizează hrana spirituală, păstorul se îngrijește de folosul care reiese din ea. Învățătorul se preocupă el însuși mai mult cu Cuvântul, păstorul se îngrijește de suflet. Lucrarea învățătorului este, în cea mai mare parte, publică; lucrarea păstorului, în cea mai mare parte, în particular. Atunci când sunt combinate într-o singură persoană, darul de învățător conferă o imensă putere morală păstorului, iar elementul pastoral conferă o blândețe plină de dragoste învățătorului.

Cititorul nu trebuie să confunde un păstor cu un bătrân sau un episcop. Cei doi sunt total distincți. Bătrân și episcop sunt frecvent interschimbabili, însă păstorul nu este niciodată confundat cu niciunul dintre ei. Bătrân reprezintă o slujbă cu caracter local, păstorul este un dar. Nu ni se spune nimic despre bătrâni sau episcopi în 1. Corinteni 12 sau 14, sau în Efeseni 4 , deși în aceste locuri din Scriptură avem cea mai amplă descriere a subiectului darurilor. Trebuie să deosebim cu grijă darul de slujba locală. Bătrânii sau episcopii sunt pentru conducere și supraveghere. Învățătorii și păstorii sunt pentru a da hrană și pentru a zidi. Un bătrân poate fi un învățător sau un păstor, însă el trebuie să țină cele două lucruri separat. Ele au temelii cu totul diferite și nu trebuie niciodată confundate.

Totuși, scopul nostru în acest scurt articol nu este de a scrie un tratat despre slujire, sau sa descriem elaborat diferența dintre darurile spirituale și slujba locală, ci doar de a oferi cititorilor noștri câteva cuvinte despre imensa importanță a darului de păstor în Adunarea lui Dumnezeu, pentru ca ei să fie stârniți la a se ruga cu stăruință marelui Cap al Adunării, ca El să binevoiască să reverse acest dar prețios mai din abundență în mijlocul nostru. La El niciodată nu suntem strâmtorați. Comoara vieții spirituale nu a secat, iar Domnul nostru Isus Își iubește Adunarea, și Își găsește plăcerea în a-Și îngriji și a-Și hrăni trupul Său și a-i împlini orice nevoie din infinita Lui plinătate.

Puțini dintre cei care înțeleg ce înseamnă păstorirea, și care sunt familiarizați cu adevărata stare a Adunării, pot nega faptul că există o nevoie urgentă de grijă de păstor în Adunarea lui Dumnezeu. Cât de rar este adevăratul păstor duhovnicesc! Este ușor să iei numele și să îți asumi slujba dar, de fapt, păstorirea nu reprezintă nici o slujbă și nici un nume, ci o realitate vie – un dar conferit în mod divin – un lucru transmis de Capul Adunării pentru creșterea și binecuvântarea mădularelor Sale. Un adevărat păstor este un om care nu doar că posedă un dar spiritual autentic, ci este de asemenea însuflețit de chiar afecțiunile inimii lui Hristos față de fiecare mielușel și oaie din turma Lui răscumpărată cu sânge.

Da, o repetăm, fiecare mielușel și oaie. Un păstor adevărat este un păstor în întreaga lume. El este unul care are o inimă, un mesaj, o slujbă, pentru fiecare mădular al trupului lui Hristos. Nu astfel stau lucrurile cu un bătrân sau episcop. El are o slujbă locală, restrânsă la localitatea în care o astfel de slujbă i-a fost încredințată. Însă domeniul de lucru al păstorului îl reprezintă întreaga Adunare a lui Dumnezeu, la fel precum domeniul de lucru al evanghelistului este lumea largă. În New York, în Londra sau în Paris, un păstor este un păstor, iar el își desfășoara binecuvântata lui lucrare pretutindeni. A presupune că un păstor trebuie restrâns la o anumită congregație față de care se așteaptă ca el să exercite funcțiile de evanghelist, învățător, bătrân sau episcop, este ceva cu totul străin de învățătura Noului Testament.

Însă cât de puțini păstori se găsesc în mijlocul nostru! Cât de rar este darul de păstor, inima de păstor! Unde să-i găsim pe cei care îmbină potrivit cele două mari și importante elemente din titlul acestei scrieri – în public și prin case? Poate cineva ne poate adresa o scurtă cuvântare în ziua Domnului, sau o prelegere în timpul săptămânii, însă unde este partea cu „prin case”? Unde este grija sinceră, stăruitoare, arzătoare față de suflete individuale zi de zi? Se întâmplă foarte des ca învățătura în public să treacă pur și simplu pe lângă urechi. Învățătura „din casă în casă” este cea care, în mod sigur, își va face locuința în inimă. Cât de frecvent se întâmplă ca ceva rostit în public să fie în întregime înțeles și pus în aplicare în mod greșit, până când vizita pastorală în dragoste în timpul săptămânii să furnizeze adevăratul înțeles și aplicarea corectă.

Aceasta nu este totul. Cât de multe lucruri se află în domeniul de lucru al păstorului, pe care învățătorul în public nu le poate niciodată cuprinde! Fără îndoială că a da învățătură în public este de maximă importanță; ce bine ar fi să avem parte de aceasta mai mult decât avem în prezent. Lucrarea învățătorului este de neprețuit, iar atunci când este îndulcită de afecțiunea blândă și profundă a inimii unui păstor, poate parcurge o lungă cale în a întâmpina feluritele nevoi ale sufletului. Însă păstorul care cu dragoste, seriozitate, credincioșie, și cu rugăciune merge din casă în casă, poate să răzbată la încercările adânci ale sufletului, la suferințele inimii, la întrebările încâlcite ale minții, la greutățile serioase ale conștiinței. El poate pătrunde, cu profunda compasiune a unei inimi afectuoase, în miile de mici împrejurări și suferințe pe cale. El poate îngenunchia cu cel încercat, cel ispitit, cel zdrobit, și cel care suferă înaintea tronului de îndurare, și ei își pot vărsa inimile împreună și pot primi dulce mângâiere de la Dumnezeul oricărui har și Părintele îndurărilor.

Învățătorul în public nu poate face aceasta. Fără îndoială că, așa cum am spus, dacă el are ceva din aptitudinea unui păstor, el poate anticipa în cuvântarea sa publică o mare parte din încercările, suferințele și greutățile ascunse ale sufletului. Însă el nu poate împlini pe deplin nevoia individuală a sufletului. Aceasta este lucrarea sfântă a păstorului. Îmi pare că păstorul este pentru un suflet ceea ce doctorul este pentru trup. El trebuie să înțeleagă boala și leacul. El trebuie să fie în stare să indice cauza. El trebuie să fie în stare să discearnă starea spirituală pentru aplica remediul potrivit. Ah, cât de puțini sunt astfel de păstori! Este un lucru să iei doar titlul și un cu totul alt lucru să faci lucrarea.

Cititor creștin, te rugăm stăruitor să ni te alături în rugăciune arzătoare cu credință către Dumnezeu pentru a ridica adevărați păstori între noi. Suntem într-o mare nevoie. Oile lui Hristos nu sunt hrănite și îngrijite. Suntem atât de mult ocupați cu ale noastre că nu avem timp să îngrijim de scumpa turmă a lui Hristos. Și chiar în astfel de ocazii, când răscumpărații Domnului se adună în public, cât de puțin se găsește pentru sufletele lor prețioase! Ce pauze lungi și seci și tăceri sărăcăcioase! Ce cântări și rugăciuni fără scop auzim! Cât de puțină conducere a turmei prin verzile pășuni ale Sfintei Scripturi și la apele liniștite ale dragostei divine! Iar apoi, în timpul săptămânii, câteva apeluri de păstorire în dragoste, câteva întrebări cu îngrijorare cu privire la trup și suflet. Pare că nu mai există timp. Fiecare clipă este înghițită de activitatea de a îngriji de noi și familiile noastre. Vai! Nu este altceva decât vechea poveste: „toţi caută cele ale lor, nu cele ale lui Isus Hristos”.

Cât de diferit stăteau lucrurile cu binecuvântatul apostol. El a găsit timp să facă corturi și de asemenea să învețe „în public şi prin case”. El nu era doar evanghelistul plin de zel,  cutreierând continente și înființând adunări, dar el era de asemenea și păstorul iubitor, doica blândă, iscusitul medic spiritual. Aici se află întregul secret al acestei chestiuni. Este minunat ce poate să înfăptuiască o inimă iubitoare. Dacă iubesc cu adevărat Adunarea, voi dori binecuvântarea și creșterea ei și voi căuta să contribui la acestea, potrivit cu aptitudinea mea.

Fie ca Domnul să ridice în mijlocul poporului Său păstori și învățători după inima Sa – oameni umpluți cu Duhul Său și mișcați de o dragoste autentică pentru Adunarea Lui – oameni competenți și gata să învețe: „în public şi prin case”.