O VIAŢĂ DE BIRUINŢĂ CONTINUĂ

Credinţa, un imperativ absolut necesar

Trebuie să luăm în serios Cuvântul lui Dumnezeu

5:4) . Descoperim aici un alt secret al biruinţei: Ia în serios fiecare Cuvânt al lui Dumnezeu, şi plânge cu amar pentru păcatul tău, de fiecare dată când ignori orice poruncă, orice cuvânt al lui Dumnezeu şi eşuezi, astfel, să atingi standardele lui Dumnezeu. Numai în felul acesta îţi vei dovedi frica de Dumnezeu, iar, frica de Dumnezeu este începutul acelei înţelepciuni care duce la o viaţă de biruinţă.

Dumnezeu priveşte cu îndurare şi bunăvoinţă la cei care sunt zdrobiţi şi pocăiţi în duhul lor şi care tremură la auzul Cuvântului Său: „Iată spre cine Îmi voi îndrepta privirile: spre cel ce suferă şi are duhul mâhnit, spre cel ce se teme de cuvântul Meu” (Isaia 66:2) .

Dumnezeu este plin de iubire

Dumnezeu ne iubeşte cum L-a iubit pe Isus

Dumnezeu are un scop, oridecâteori ne trece prin

Nu vei fi încercat peste puterile tale

deschidă ochii să-l vedem. În timp ce oamenii din jurul nostru se plâng de o mulţime de lucruri, noi nu vom avea în niciun caz vreo plângere, pentru că am luat-o pe calea de scăpare – calea smeririi propriei noastre fiinţe.

DUMNEZEU DĂ HARUL SĂU NUMAI CELOR SMERIŢI

cădem din nou şi din nou – în mod repetat – până când, într-o zi, renunţăm la orice speranţă de a mai obţine vreodată biruinţa, pentru că am căzut de atât de multe ori, în ciuda tuturor hotărârilor noastre bune. Acesta este punctul zero, de la care Dumnezeu poate să ne conducă de-acum în ţara promisă a biruinţei.

În Vechiul Testament, la doi ani după ce au părăsit israeliţii Egiptul Dumnezeu i-a adus pe toţi cei ce ieşiseră din Egipt la hotarele ţării promise; dar ei nu au putut intra din cauza necredinţei lor (vezi Numeri capitolele 13 şi 14). Deci Dumnezeu i-a lăsat pe acei israeliţi mândri, încrezători în propriile puteri, să rătăcească în pustie

„treizeci şi opt de ani, până a pierit din mijlocul taberei tot neamul oamenilor de război” (Deuteronom 2:14); oamenii de război simbolizând tăria Eului. După această perioadă de rătăcire în pustie, israeliţii au ajuns la punctul zero şi abia atunci au putut intra în ţara promisă. Atunci zidurile Ierihonului au căzut înaintea lor fără vreun efort deosebit din partea lor.

Dumnezeu trebuie să ne reducă la zero înainte de a-Şi putea face lucrarea în noi şi prin noi. Aceasta nu trebuie să dureze patruzeci de ani. Tu poţi intra într-un an sau doi, cu condiţia să faci schimbări fundamentale şi să fii neclintit în hotărârea ta de a-ţi smeri propria fiinţă, oricare ar fi preţul de plătit.

Atâta timp cât vom continua să dăm vina pe circumstanţe şi pe alţi oameni, nu putem avea nădejdea biruinţei, dar, dacă ne smerim propriile fiinţe, crezând că Dumnezeu controlează toate circumstanţele noastre şi că nicio ispită nu este vreodată prea mare pentru a fi biruită, avem asigurată biruinţa.

DUMNEZEU CONTROLEAZĂ CIRCUMSTANŢELE DIN VIAŢANOASTRĂ

confortabilă pentru tine, dar El nu face niciuna din acestea. De ce? Pentru că vrea să-i folosească pentru sfinţirea ta. Poate vrea chiar să-i aducă la mântuire, şi anume: prin tine.

Slavă Domnului că biruinţa noastră nu depinde niciodată de tipul de oameni care sunt în jurul nostru – la serviciu, acasă sau oriunde altundeva. Biruinţa noastră este complet dependentă de harul lui Dumnezeu şi acest har îl putem avea în toate situaţiile, dacă ne smerim propriile fiinţe.

CREDINŢĂ ÎN DUMNEZEU SAU CREDINŢĂ ÎN BANI?

DUMNEZEU ÎI AJUTĂ PE CEI SLABI

omenesc şi pe resursele financiare. Dumnezeu vrea să fim dependenţi numai de El, pentru toate nevoile noastre. Atunci vom putea trăi tot timpul în biruinţă.

HARUL NE ESTE DE AJUNS

Neascultarea lui Adam a împiedicat împlinirea acestei binecuvântări în viaţa lui, dar acum Dumnezeu a ridicat o nouă rasă pe Pământ – fiii lui Dumnezeu care trăiesc prin credinţa în Isus Hristos – care trebuie să trăiască cu demnitatea unor împăraţi şi să domnească pe Pământ.

Niciun păcat nu va mai avea stăpânire asupra ta, dacă îţi vei smeri propria fiinţă şi vei primi harul lui Dumnezeu. Nici o teamă sau îngrijorare nu trebuie să mai pătrundă în inima ta. Nimeni de pe Pământ nu mai poate să-ţi facă vreodată viaţa nefericită – nici şeful tău, nici vecinul tău, nici rudeniile tale, nici duşmanii tăi, nici Satan, nimeni – pentru că ai învăţat secretele biruinţei.

Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu care ne conduce la sărbătoarea biruinţei Sale în Hristos.

Ce minunat este să trăieşti sub Noul Legământ al harului lui Dumnezeu! Ţara promisă stă deschisă înaintea ta! Intră în ea şi stăpâneşte-o!

ANEXA 1.SECRETELE BIRUINŢEI

ANEXA 2.CEEA CE A FĂCUT DUMNEZEU PENTRU

ANEXA 3.CUVINTE DE ÎNŢELEPCIUNE

48. O biserică fără darurile Duhului Sfânt este ca un om paralizat: aceasta poate trăi, dar nu poate sluji, în mod concret, altora.

49. Există două persoane pentru care nimic nu este imposibil: Dumnezeu şi persoana care exercită credinţă.

50. Dacă murim faţă de noi înşine, ne putem

„odihni în pace” în orice vreme şi în orice situaţie.

DUHUL SFÂNT care locuieşte în noi

(2 Timotei 1.14)

INTRODUCERE

Ne bucurăm de dragostea lui Dumnezeu care a trimis pe Fiul Său în lume (1 Ioan 4.9), dar şi de dragostea Fiului care S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi (Efeseni 5.25). Însă ne gândim aşa de puţin la dragostea Duhului (Romani 15.30), fără de care nu putem avea bucuria cerească şi nici o adevărată cunoştiinţă de Dumnezeu (1 Corinteni 2.9-13). Când Domnul era să plece de la ai Săi, El a îndreptat privirile ucenicilor asupra Duhului Sfânt. În aceasta noi vedem un îndemn minunat de a cerceta şi a cunoaşte ce spune Scriptura despre Duhul Sfânt care locuieşte în noi (2 Timotei 1.14).

PERSOANA DUHULUI SFÂNT

Duhul Sfânt este într-adevăr o Persoană aşa după cum sunt Tatăl şi Fiul. Şi El este cu adevărat Dumnezeu. Petru putea spune lui Anania: „…Pentru ce ţi-a umplut satan inima ca să minţi pe Duhul Sfânt?…N-ai minţit pe oameni, ci pe Dumnezeu“ (Faptele Apostolilor 5.3-4). Şi totuşi Duhul Sfânt se deosebeşte de Tatăl şi de Fiul.

De exemplu, la instituirea botezului spune: „…şi botezându-i în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt“ (Matei 28.19). Când spun că Duhul Sfânt este o Persoană, exprim prin aceasta, că El nu este numai o influenţă, sau numai o putere care vine de la Dumnezeu şi prin care noi într-o anumită măsură suntem influenţaţi şi conduşi, ci El, Duhul Sfânt este cu adevărat o Persoană, care hotăreşte, conduce, vorbeşte şi se întristează (Ioan 16.13-14), ori o influenţă nu vorbeşte, nu ascultă şi nu se întristează.

În Faptele Apostolilor 13 găsim scris că pe când slujeau şi posteau Duhul Sfânt le-a spus: „Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat“. Desigur că la rândul Său, Duhul Sfânt exercită o mare influenţă, însă El este mai mult decât o influenţă. El este o Persoană adevărată care lucrează şi care împarte fiecăruia darurile Sale după cum voieşte (1 Corinteni 12.11). Aceste lucrări nu le poate face o influenţă, ci o fiinţă vie care are voinţă şi putere. Când Scriptura vorbeşte de Duhul Sfânt, întrebuinţează şi pronumele personal „EL“, pronume care nu poate fi întrebuinţat pentru o influenţă.

Despre venirea Fiului pe pământ citim: „Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit printre noi“. Însă nu este spus aceleaşi cuvinte despre Duhul Sfânt. El nu a venit în trup şi în înfăţişarea Sa n-a fost găsit ca om, şi totuşi aici pe pământ, El este o Persoană care lucrează. Fiul, a doua Persoană a Dumnezeirii a fost văzut ca Om. Despre Domnul Isus se putea spune: „ei l-au văzut cu ochii şi L-au pipăit cu mâinile“.

Duhul Sfânt locuieşte în oamenii care au fost curăţiţi de păcatele lor prin sângele lui Isus Hristos. În ei şi prin ei, lucrează Duhul Sfânt pe pământ şi lumea a priceput că în cei credincioşi era un alt Duh. Şi ca să înlăture pe Duhul Sfânt din lume, ei au început cu omorârea lui Ştefan, căutând prin aceasta să nimicească locuinţa Duhului. Ei însă n-au putut omorî pe Duhul Sfânt şi nici să-i smulgă ceea ce El poseda (Faptele Apostolilor 7.51, 55, 59). Domnul Isus a spus despre Duhul Sfânt: „El va rămânea cu voi până în veşnicie“.

Mai departe vedem că Duhul Sfânt nu venise sub forma de azi pe pământ, datorită cărui fapt, Domnul Isus spunea ucenicilor Săi: „…vă este mai de folos să Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite. Şi când va veni El…“ (Ioan 16.7-8). S-ar putea spune astfel de cuvinte pentru cineva care nu există? Dar, se pune şi întrebarea: „Nu era Duhul Sfânt pe pământ?“ Noi citim pe prima pagină a Bibliei că Duhul lui Dumnezeu plutea pe deasupra apelor. Iar David se ruga: „Nu lua Duhul Tău de la mine!“ etc…

În acel timp, înainte de Rusalii, Duhul Sfânt lucra parţial din cer pe pământ. Domnul însă avea în vedere ca Duhul Sfânt să se coboare din cer şi să locuiască în cei credincioşi, construind Adunarea Sa. Între lucrarea şi locuirea Duhului Sfânt este o mare deosebire. Dumnezeu venea la om în Eden, însă nu locuia acolo. În toate timpurile Duhul Sfânt a lucrat pe pământ, însă numai de la Rusalii a locuit El aparte în cei credincioşi. Vechiul Testament ne arată că Duhul Sfânt cobora în diferite timpuri şi peste unii oamnei, ca să-i facă destoinici pentru anumite însărcinări şi lucrări. Citim că Duhul Sfânt a venit peste Otniel, peste Ghedeon, peste Iefta (Judecători 3.10; 11.29), peste David, peste Saul şi alţii. În contrast cu toate acestea, Domnul Isus spune: „El va rămânea şi va fi cu voi“. Romanilor, apostolul le spune că „Duhul Sfânt locuieşte în ei“ (Romani 8.11). Ce mare deosebire este între aceste mici cuvinte: peste şi în. Aceste cuvinte arată deosebirea dintre credincioşii Vechiului şi Noului Testament. Luăm ca exemplu pentru aceasta o barcă cu lopeţi şi una cu motor. O barcă cu lopeţi, pentru ca să înainteze, are nevoie de o putere care nu este în ea însăşi, ci vine de afară. O barcă cu motor, dimpotrivă, nu are nevoie de o putere din afară, ci pe ea o poartă puterea care este în interiorul ei. Ea poate merge pe vânturi pentru că are o putere în interiorul ei. Aşa venea Duhul Sfânt peste oameni din Vechiul Testament: „Oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt“ (2 Petru 1.21), în timp ce credincioşii din timpul harului au primit Duhul Sfânt pe care îl poartă în inimile lor.

Înainte de săvârşirea lucrării de mântuire era cu neputinţă ca Duhul Sfânt să Se coboare din cer şi să-şi facă locuinţă în oameni. Mai întâi trebuia ca Hristos să fie proslăvit, aşa cum citim în Ioan 7.39: „Căci Duhul Sfânt nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit“, şi mai târziu Domnul a spus ucenicilor Săi: „Vă este de folos să Mă duc…“ (Ioan 16.7).

Cineva poate spune însă că Duhul Sfânt S-a coborât din cer sub formă de porumbel, venind peste Domnul Isus. Da, Domnul Isus a fost singurul curat peste care a venit Duhul Sfânt şi peste care a putut rămânea. Acesta era un semn pentru Ioan Botezătorul, prin care el a putut cunoaşte pe Domnul Isus. În Ioan 1.32-33 citim: „Am văzut Duhul pogorându-se din cer ca un porumbel şi oprindu-se peste El. Eu nu-l cunoşteam, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, mi-a zis: Acela peste care vei vedea Duhul pogorându-se este Cel ce botează cu Duhul Sfânt“. Porumbelul găsise în Domnul Isus un loc de odihnă pentru piciorul său. Acest fapt ne aminteşte de porumbelul lui Noe din zilele potopului (Geneza 8), care a venit de două ori înapoi în corabie. Scriptura ne spune: „N-a găsit nici un loc ca să-şi pună piciorul“. Însă corbul, pe care l-a trimis Noe nu s-a mai reîntors; el a găsit destule cadavre, care i-au fost o hrană plăcută. Corbul este chipul duhurilor necurate. Nu tot aşa a fost cu porumbelul care este chipul curăţeniei şi al blândeţei. El nu a găsit loc de odihnă pe cadavrele celor ucişi prin potop, aşa cum a găsit corbul. Când porumbelul s-a întors a doua oară, el avea o frunză de măslin în cioc. Aceasta era mărturia unui nou început. A treia oară porumbelul nu s-a mai întors. El a găsit un loc de odihnă pe pământ pe temeiul vieţii noi al învierii. Aceasta vrea să ne spună că numai pe baza unei învieri din morţi la viaţă este posibil ca Duhul Sfânt să-Şi găsească locul unde poate să locuiască.

Deşi Duhul Sfânt se mişca de patru mii de ani peste o lume de morţi duhovniceşte în păcate (Efeseni 2.1) totuşi a putut să impresioneze şi să înzestreze cu putere şi pe cei drepţi şi pe cei nedrepţi. Cum avem pe David ca împărat şi prorocii tot aşa avem pe Saul ca împărat şi pe Balaam ca proroc care a dus poporul în rătăcire, dar în nici unul Duhul Sfânt nu a putut să locuiască. După trecerea acelor patru mii de ani, s-a arătat ceva nou pe pământ. Al doilea Om din cer, a venit pe pământ. El este cel întâi născut din toată zidirea (Coloseni 1.15) care nu a cunoscut păcat. Peste El a putut să se coboare porumbelul şi să rămână peste El. El este frunza de măslin care însemnează începutul unei creaţiuni noi. El este primul Om într-o lume de păcate şi fărădelegi în care a putut să locuiască Duhul Sfânt.

Dar este posibil să mai existe oameni în care să locuiască Duhul Sfânt? Dezlegarea acestui secret constă în preţul cel scump de răscumpărare a sângelui Domnului Isus. Sângele Lui ne curăţeşte de orice păcat (1 Ioan 1.7). Prin jertfa aceasta săvârşită o dată pentru totdeauna suntem făcuţi desăvârşiţi devenind în acest fel templul Duhului Sfânt. Ce mare este harul lui Dumnezeu! Dacă locuirea Duhului Sfânt ar depinde de credincioşia noastră, atunci de mult L-am fi dat afară, L-am fi înlăturat. Locuirea Duhului Sfânt în noi nu este rezultatul lucrării noastre, ci este rezultatul lucrării Domnului Isus. Prezenţa Duhului Sfânt nu depinde de noi fiindcă suntem credincioşi, ci fiindcă Domnul Isus a săvârşit mântuirea noastră şi El este proslăvit la dreapta lui Dumnezeu. De aceea Domnul a putut spune că Duhul Sfânt va rămâne LA noi şi ÎN noi până în veşnicie (Ioan 14.16-17). Slăvit să fie Numele Său!

Înainte ca Domnul să plece de la ai Săi, a spus: „Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi“ (Ioan 14.18). Domnul a venit la ucenicii în dimieaţa învierii şi chiar până în ziua revenirii Sale nu suntem orfani. Primul capitol din Faptele Apostolilor ne arată cum a părăsit Domnul pământul, plecând la cer şi chiar în capitolul al doilea găsim coborârea din cer a celeilalte Persoane din Dumnezeire, a Duhului Sfânt, ca să rămână şi să locuiască în noi. Nu trebuie oare ca aceste adevăruri să umple inima noastră de mulţumire şi adorare?

Începând din ziua Rusalilor, cererile pentru a primi Duhul Sfânt nu-şi mai au locul. Asemenea cereri îşi aveau rostul lor înainte de Rusalii, înainte de coborârea Duhului Sfânt, dar după aceea nu-şi mai au sens. Credincioşii, care azi se mai roagă pentru venirea sau coborârea Duhului Sfânt trec peste adevăr şi Domnul trebuie să le spună: „Vă rătăciţi pentru că nu cunoaşteţi Scripturile şi nici puterea lui Dumnezeu“. O asemenea cerere este ca şi cum un ucenic al Domnului ar fi rugat pe Dumnezeu Tatăl să-L trimită pe Mesia. Ceilalţi ucenici ar fi răspuns aceluia: „Nu crezi tu că Domnul care este cu noi este Mesia?“ Când Dumnezeu ne spune în Cuvântul Său că ne-a dat Duhul Sfânt, ne-a dat ungerea (1 Ioan 2), ne-a sigilat şi ne-a dat arvuna Duhului în inima noastră (1 Tesaloniceni 4.8; Efeseni 1.13-14), cum putem noi oare să-I mai cerem Duhul, când ar trebui să-I mulţumim pentru ceea ce ne-a dat? Noi nu ne rugăm pentru Duhul Sfânt, ci prin Duhul Sfânt. În loc de a ne ruga pentru coborârea Duhului, noi mulţumim pentru darul Duhului Său care ne călăuzeşte în tot adevărul (Ioan 16.13) şi ne ajută în slăbiciunile noastre (Romani 8.26).

Putem primi Duhul Sfânt fără să-L cerem?

Să cercetăm ce spune Scriptura în privinţa aceasta. Apostolul Ioan scrie că nu cei ce se roagă pentru Duhul, ci cei ce cred în Domnul Isus, primesc Duhul. Apostolul Petru a predicat în ziua Rusalilor pocăinţa şi iertarea păcatelor şi a adăugat: „şi veţi primi darul Duhului Sfânt“. Pocăinţa şi iertarea păcatelor trebuie să aibă loc înaintea primirii Duhului Sfânt. Apostolul aminteşte efesenilor (1.13-14) că după ce au auzit Cuvântul adevărului (Evanghelia) şi după ce au crezut au fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt promis. În acest loc apostolul ne arată adevărata ordine a lucrărilor:

1) ei au auzit Evanghelia;

2) au crezut;

3) au primit Duhul Sfânt.

Aceste mărturii apostolice sunt în deplină armonie şi cu rânduielile lui Dumnezeu din Vechiul Testament. Leprosul trebuia să fie mai întâi adus la preot şi după aceea să fie stropit cu sânge, şi preotul numai după aceea să pună untdelemnul pe cel ce se curăţise de lepră (Levitic 14.1-18). Untdelemnul este simbolul Duhului Sfânt.

Cu toate aceste mărturii clare că Duhul Sfânt îl primim prin credinţa în Domnul Isus, unii ne prezintă izolat textul din Luca 11.13: „…cu atât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce i-L cer!“ Suntem bine încredinţaţi că toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu (2 Timotei 3.16; 2 Petru 1.21), căci nici o prorocie din ea nu se tâlcuieşte singură (2 Petru 1.20) şi deci nu pot fi contraziceri între texte. Legând versetele din Faptele Apostolilor şi cel din Luca 11.13 am putea spune că n-ar fi fost o greşeală ca ucenicii Domnului şi ceilalţi împreună cu ei să fi pus în rugăciunile lor şi ceva privitor la primirea Duhului Sfânt deoarece El încă nu fusese dat.

Domnul Isus a spus însă ucenicilor că El va ruga (nu ei) pe Tatăl să le trimită un Mângâietor. Ei trebuiau doar să aştepte acolo făgăduinţa Domnului (Faptele Apostolilor 1.4). Considerăm că rugăciunea pentru primirea Duhului Sfânt îşi va avea rostul ei bine definit după răpirea Adunării şi împreună cu ea a Duhului Sfânt. Astăzi trăim în timpul harului şi mulţumim Tatălui ceresc că în Fiul Său avem totul deplin (Coloseni 2.10) deci şi Duhul Sfânt.

DARUL DUHULUI SFÂNT ŞI ÎNTEMEIEREA

ADUNĂRII LUI HRISTOS

Darul Duhului Sfânt este răspunsul lui Dumnezeu la credinţă şi nu la rugăciune. Atunci nu mai trebuie să ne rugăm? Fără îndoială că ne rugăm însă trebuie să ne rugăm aşa cum ne învaţă Cuvântul lui Dumnezeu: clar şi lămurit. Vameşul, tâlharul de pe cruce, Pavel, Corneliu şi alţii s-au rugat. Ei căutau mântuirea lor în pocăinţă şi osândire de sine. Pocăinţa şi credinţa sunt aşezate de Dumnezeu împreună şi ele nu trebuie despărţite. Când un om începe să creadă în Domnul Isus, atunci prima lucrare a credinţei nu este bucuria, ci pocăinţa – schimbarea gândurilor – osândirea de sine. Acest adevăr îl înţelegem la oamenii din Ninive. Scriptura spune: „…Ei au crezut în Dumnezeu“, şi prima lucrare a credinţei lor a fost că s-au îmbrăcat în saci, au strigat către Dumnezeu şi s-au întors de la căile lor rele (Iona 3). Acest lucru pe care l-au făcut oamenii din Ninive, Domnul îl numeşte pocăinţă (Matei 12.41). Din cele menţionate observăm cât de legate sunt pocăinţa şi credinţa. Prima lucrare a credinţei este pocăinţa şi ea include în sine chemarea Numelui Domnului Isus pentru mântuire. Dacă se ia uşor această primă lucrare a credinţei, atunci a doua stă pe genunchi slăbănogiţi. Aceste două feţe ale credinţei: osândirea de sine şi primirea mântuirii arată credinţa aceluia care primeşte Duhul Sfânt. În pocăinţă, credinţa îndreaptă ochii spre sine însuşi; în primirea mântuirii, credinţa îndepărtează privirea de la oameni şi o îndreaptă spre Hristos. Sufletul care crede în Domnul Isus pe temeiul acestor mărturii primeşte iertarea păcatelor şi Duhul Sfânt. Prin gura tuturor prorocilor, Duhul Sfânt dă mărturie că oricine crede în Domnul Isus va primi iertarea păcatelor prin Numele Său. Când au fost vestite aceste cuvinte în casa lui Corneliu şi au fost primite de inimile credincioase, S-a coborât Duhul Sfânt peste toţi cei ce ascultau Cuvântul (Faptele Apostolilor 10.44). Oricine, pe baza acestor mărturii, dacă crede în Domnul Isus primeşte iertarea păcatelor.

Probabil cineva va contrazice acest fapt cu Faptele Apostolilor 8 unde găsim că samaritenii au crezut dar n-au primit Duhul Sfânt până ce Petru şi Ioan au pus mâinile peste ei. În baza acestui text, unii susţin că Duhul Sfânt se primeşte numai prin punerea mâinilor. Ca să înţelegem de ce a fost nevoie ca Petru să-şi pună mâinile peste ei, este necesar să cercetăm în amănunţime lucrurile. Ştim că planul lui Dumnezeu este ca în afara israeliţilor să includă în Adunarea Sa şi pe neamuri (naţiuni). Acest plan nu a fost destăinuit încă în vremea aceea oamenilor (Efeseni 3.3-6). În Faptele Apostolilor vedem cum Dumnezeu descoperă treptat planul Său. Înţelegem că Adunarea a luat fiinţă în ziua Cincizecimii, dar celor din acele zile nu le-a fost cunoscut acest adevăr. Pentru ei Adunarea era cum este o floare neînflorită. Faptele Apostolilor începe cu vestea pocăinţei pe teren israelitic. Încă o dată Dumnezeu a lucrat cu poporul Său pe baza răspunderii şi a făgăduinţelor Sale. Odinioară le-a vorbit părinţilor prin gura prorocilor Săi (Evrei 1.1); ei însă nu au ascultat de glasul lor şi i-au omorât. Dumnezeu le-a trimis pe Fiul Său, dar ei au strigat: „Iată moşteitorul, veniţi să-l omorâm…“ (Matei 21.33-41). Smochinul care simboliza pe Israel era copt pentru tăiat (Luca 13.6-9). Mijlocirea vierului de a-l lăsa încă un an a fost săvârşită de Domnul Isus pe cruce când S-a rugat: „Tată, iartă-i căci nu ştiu ce fac“. Dumnezeu a rânduit în Vechiul Testament ca pentru cei care săvârşesc un omor în neştiinţă sau fără voie să fie cetăţi de scăpare. Pe baza rugăciunii Domnului Isus, Dumnezeu a pus pe Israel în acest loc.

În vestea pocăinţei prin apostolul Petru în ziua Cincizecimii a fost încă o dată deschisă uşa harului pentru poporul Israel. Mânat de Duhul Sfânt, Petru s-a ataşat rugăciunii Domnului Isus şi a propovăduit fraţilor săi de sânge: „…Fraţilor ştiu că din neştiinţă aţi făcut aşa, ca şi mai marii voştri…Pocăiţi-vă dar şi întoarceţi-vă la Dumnezeu…să vă timită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos“ (Faptele Apostolilor 3.17, 19-20). Dar şi ultima încercare a stăpânului pentru smochin a fost în zadar. Prin uciderea lui Stefan au respins şi ultima încercare care a fost făcută prin Duhul Sfânt. Pe bună dreptate Ştefan le spune că ei au omorât pe prorocii prin care le-a vorbit Dumnezeu, la fel au făcut şi cu Fiul iar apoi s-au împotrivit Duhului Sfânt. Toate încercările de a salva smochinul au fost în zadar. Acum a rămas ca smochinul să fie tăiat (Luca 13.9). Dar făgăduinţele faţă de Israel ca popor al lui Dumnezeu au rămas pentru o altă zi când urmaşii lui Israel vor striga: „Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului“ (Matei 23.39). După ce Israel a lepădat ultima chemare la pocăinţă, Dumnezeu a mers un pas înainte ca să-Şi ducă la îndeplinire planul Său cel măreţ şi tainic. Nu numai din Israel, ci din orice naţiune şi limbă Dumnezeu dorea să-Şi zidească Adunarea Sa. Dintre samariteni şi dintre naţiuni până în acel moment nu a fost încă nimeni chemat.

Adunarea din Ierusalim era formată, la momentul despre care vorbim, numai din israeliţi şi din prozeliţi iudei. Acum însă sosise ceasul ca zidul care-i despărţea să fie dărâmat pentru ca şi samaritenii şi cei de la marginile pământului să fie botezaţi într-un singur Trup de acelaş Duh în oricât de mare număr îi va chema Domnul (Faptele Apostolilor 2.38; Efeseni 2.17).

După uciderea lui Ştefan a venit o mare prigonire peste adunarea din Ierusalim. Dumnezeu a folosit această ocazie ca să trimită pe Filip cu vestea păcii în Samaria. Aşa cum a luat fiinţă adunarea din Ierusalim dintre iudei credincioşi, tot aşa a luat fiinţă un cerc de credincioşi în Samaria. Cum se vor fi împăcat unii cu alţii după ce sute de ani a fost vrăjmăşie între ei? Scriptura ne informează că iudeii cu samaritenii nu aveau nici o legătură unii cu alţii. Şi cu privire la închinare aveau vederi deosebite (Ioan 4.20). Se va menţine oare această lipsă de legătură unii cu alţii în Adunare?

Prin ce mijloc putea să dispară această lipsă de legătură?

Înţelepciunea lui Dumnezeu a găsit o cale. Când a ajuns vestea că Samaria a primit Cuvântul, adunarea din Ierusalim a trimis pe Petru şi pe Ioan ca să vadă ce a făcut Domnul în mijlocul samaritenilor. Ei au constatat că ceea ce era principal lipsea, şi anume Duhul Sfânt. Când în Ierusalim s-a vestit: „Pocăiţi-vă şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos şi apoi veţi primi darul Sfântului Duh“ lucrurile s-au petrecut întocmai. Credincioşii au fost botezaţi de un singur Duh ca să alcătuiască un singur Trup (1 Corinteni 12.13).

Dar când a primit Samaria Cuvântul şi credincioşii au fost botezaţi, nu s-a coborât Duhul Sfânt peste nici unul din ei şi astfel nu erau incluşi în acelaşi Trup. Domnul a reţinut darul Duhului Sfânt la Samaria până când au venit apostolii din Ierusalim ca astfel să se restabilească pacea şi unitatea dorită de Dumnezeu între aceste două cercuri de credincioşi. Ambele părţi trebuiau să înveţe că Ierusalimul cu templul şi Samaria cu muntele Gherazim au ajuns să-şi piardă valoarea (Ioan 4.21, 23).

Ceva nou a început din momentul când „închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în Duh şi adevăr, fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl“. Ce au vorbit aceşti doi apostoli în Samaria, ce lumină a dat Domnul prin vizita acestora, Biblia nu ne spune nimic. Se spune doar că s-au rugat pentru ei şi au pus mâinile peste ei şi aşa au primit Duhul Sfânt (Faptele Apostolilor 8.15, 17). Din această relatare reiese că toată duşmănia şi neînţelegerea dintre ei a fost înlăturată şi astfel s-a stabilit o unitate deplină între ei. În rugăciunea apostolilor nu a fost altceva decât ca Domnul să-i boteze şi pe samriteni cu acelaşi Duh şi în acelaşi Trup (1 Corinteni 12.13) şi să se ataşeze ca mădulare ale Adunării Sale. Unitatea dintre Ierusalim şi Samaria a fost arătată prin punerea mâinilor. Prin punerea mâinilor Cuvântul arată unitatea şi părtăşia (şi nu o formalitate religioasă) cu acela peste care se pune mâinile. Aceasta o găsim în Vechiul Testament (Levitic 16.21; Numeri 8.10). Numai după ce a fost recunoscută unitatea Legământului celui nou între credincioşii iudei şi cei din Samaria, Dumnezeu a răspuns cu darul Duhului Sfânt. Vedem cu claritate cum Domnul în înţelpciunea Sa a reţinut darul Duhului Sfânt în Samaria atât timp până când nu au fost înlăturate vrăjmăşiile dintre cele două cercuri de oameni.

Din cele arătate rezultă cu claritate că aici era vorba de un caz deosebit în care Duhul Sfânt a fost primit prin punerea mâinilor. Numai într-un singur loc mai găsim scris în Scriptură că Duhul Sfânt a fost primit prin punerea mâinilor. Dacă vrem să facem din Faptele Apostolilor 8 rânduiala sau procedura primirii Duhului Sfânt, atunci am fi în contrazicere cu modul cum au primit Duhul Sfânt cei din casa lui Corneliu. Acolo citim: „Pe când rostea Petru cuvintele acestea, s-a pogorât Duhul Sfânt peste toţi cei ce ascultau Cuvântul“ (Faptele Apostolilor 10.44). În Faptele Apostolilor 8 vedem cum Dumnezeu a dărâmat zidurile de despărţire şi îngrădirile lor întrupând pe samariteni în Adunarea Lui. În Faptele Apostolilor 10 găsim ultima dărâmare a zidului de despărţire şi acolo Dumnezeu a întrupat pe păgâni în acelaşi Trup. În toate aceste lucrări întâlnim pe Petru ca o unealtă întrebuinţată de Domnul. Cât de puţin a înţeles Petru că a sosit ceasul când zidul de despărţire dintre iudei şi neamuri să fie dărâmat şi cât de greu era pentru el să se acomodeze noului plan al lui Dumnezeu o găsim scris în Faptele Apostolilor 10.9-16 când de trei ori a trebuit să se repete aelaşi adevăr: „Ceea ce a curăţit Dumnezeu, să nu numeşti spurcat“. Ceea ce a unit Dumnezeu în acea faţă de masă, Petru nu ar fi putut niciodată să unească.

Planul lui Dumnezeu a fost ca dintre iudei şi neamuri să fie alcătuită Adunarea Lui, fapt ce a fost cu totul împotriva gândurilor lui Petru ca iudeu. Dar să ne transpunem în sentimentul lui Petru când a primit lumină şi a strigat plin de uimire: „În adevăr, văd că Dumnezeu nu este părtinitor, ci că în orice neam, cine se teme de El şi trăieşte în neprihănire este primit de El… Atunci Petru a zis: Se poate opri apa ca să nu fie botezaţi aceştia care au primit Duhul Sfânt ca şi noi?“ (versetele 34-35 şi 44-47). Când au auzit credincioşii din Ierusalim că Petru a intrat la neamuri, a fost mustrat. Dar când Petru le-a istorisit cele petrecute s-au liniştit şi au recunoscut că Dumnezeu a dat şi neamurilor pocăinţa pentru viaţa veşnică (Faptele Apostolilor 11.1-18).

Dumnezeu Însuşi a dărâmat ultimul zid care era între Israel şi naţiuni ajungându-se la ultima treaptă ca Adunarea să se poată dezvolta. Şi cei dintre neamuri erau de acum înainte împreună moştenitori ca să alcătuiască un singur Trup (Efeseni 3.6). Adunarea astfel formată din israeliţi, samariteni şi neamuri a purtat un singur caracter pe care avea să-l menţină de acum înainte. Şi acest caracter a fost şi-l vedem în continuare ca o temelie în epistolele lui Pavel, mai ales cei dintre neamuri au primit Duhul Sfânt pe baza credinţei fără să mai fie nevoie de punerea mâinilor. Prin credinţa în jertfa Domnului Isus, credincioşii sunt pecetluiţi cu Duhul Sfânt pentru ziua răscumpărării (Efeseni 1.13). Galatenilor, apostolul Pavel le aduce aminte şi îi întreabă: „Cel ce vă dă Duhul şi face minuni printre voi, le face oare prin faptele Legii sau prin ascultarea credinţei?“ (Galateni 3.5).

Mai avem un caz în Scriptură unde apostolul Pavel a pus mâinile peste unii credincioşi ca să primească Duhul Sfânt, şi anume Faptele Apostolilor 19. Pe baza acestui caz, unii susţin că pentru a primi Duhul Sfânt este nevoie de punerea mâinilor. Dar dacă cercetăm acest caz în lumina dăruită de Duhul Sfânt vom afla secretul şi vom vedea că lucruile erau asemănătoare cu cele din Samaria. Am urmărit până acum cum Petru a fost o unealtă deosebită la unirea celor din Samaria şi a păgânilor din casa lui Corneliu cu credincioşii din Ierusalim ca să alcătuiască împreună un singur Trup care este Adunarea. Acum aflăm că Dumnezeu a ales pe Pavel ca să facă lucrarea mai departe între neamuri (Faptele Apostolilor 9.15). Cine cunoaşte inima ştie cât de uşor infiltrează duşmanul invidia atunci când Dumnezeu înzestrează pe un credincios cu daruri deosebite. Observăm cum cei din Israel nu au vrut să recunoască slujba apostolică a lui Pavel (2 Corinteni 11.5; 12.11-12). Vrăjmaşul a stat la pândă ca să ia puterea la tot ce săvârşise Dumnezeu prin Pavel. Pentru ca vrăjmaşul să fie împiedicat, Dumnezeu l-a împuternicit pe Pavel ca şi pe Petru.

Venind la Efes, Pavel a găsit 12 ucenici care au fost botezaţi cu botezul lui Ioan. Dar Pavel a observat că le lipsea ce era principal: Duhul Sfânt. După întrebarea pe care a pus-o Pavel reiese rânduiala după care se primeşte Duhul Sfânt. „Aţi primit voi Duhul Sfânt când aţi crezut?“ (Faptele Apostolilor 19.2). Sinceri, ei au recunoscut că nu au auzit că a fost dat Duhul Sfânt. Atunci Pavel le-a vestit pe Acela despre care a mărturisit Ioan când spunea poporului să creadă în Cel ce vine după el, adică Domnul Isus (vers.4). „Când au auzit ei aceste vorbe, au fost botezaţi în Numele Domnului Isus. Când şi-a pus Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt S-a coborât peste ei şi vorbeau în limbi şi proroceau“ (vers.5-6).

Dumnezeu nu ne spune de ce a călăuzit pe apostolul Pavel în felul acesta şi de ce a reţinut Duhul Sfânt atât timp la aceşti ucenici. Dar avem voie să ne gândim asupra acestui fapt şi să cercetăm Scriptura. Ceea ce a făcut Pavel în cazul acesta se aseamănă cu ceea ce a făcut Petru în Samaria. Se vede că scopul lui Dumnezeu a fost acelaşi ca în Samaria. În Efes, Dumnezeu a avut în planul Său o lucrare mare. Acolo avea să lucreze Pavel timp de trei ani. Acolo avea Pavel să descopere planul lui Dumnezeu. Acolo a purtat de grijă Dumnezeu ca robul Său să fie împuternicit în slujba Sa şi să fie dovedit ca apostol al naţiunilor cum a dovedit pe Petru apostol al Israelului.

Petru şi Ioan au pus mâinile peste samariteni cu rugăciune, şi Dumnezeu a răspuns cu darul Duhului Sfânt. Pavel nu a pus mâinile peste samariteni, ci peste cei peste prozeliţi iudei şi Duhul Sfânt a venit peste ei. Dumnezeu a vindecat bolnavi când umbra lui Petru cădea peste ei (Faptele Apostolilor 5.15). Şi la Efes, Dumnezeu vindeca bolnavi când se puneau basmalele şi şorţurile care au fost atinse de trupul lui Pavel (vers.12). Chiar şi duhurile necurate au trebuit să-l recunoască pe Pavel (vers.15). Toate acestea s-au petrecut în Efes. De ce? Dumnezeu a ştiut că iudeii nu vor primi mărturia lui Pavel (Faptele Apostolilor 22.18). Dacă ar fi reuşit să fie tăgăduită chemarea apostolică a lui Pavel atunci toate acele minuni nu ar fi avut valabilitate. Putem vedea şi în acest caz înţelepciunea lui Dumnezeu care poartă de grijă ca cel rău să nu poată înjosi autoritatea robului Său.

O mică recapitulare a cazurilor deosebite arată astfel:

I) credincioşii din Israel;

II) samaritenii credincioşi;

III) credincioşii dintre naţiuni;

IV) cei 12 ucenici în Efes.

Modul primirii Duhului Sfânt la Israel a fost:

1. Pocăinţa

2. Botezul

3. Primirea Duhului Sfânt.

Păcatul în Israel s-a ridicat la culme atunci când au alungat pe Mesia şi au cerut ca sângele Lui să cadă asupra lor. Sinceritatea pocăinţei s-a dovedit atunci când s-au lăsat botezaţi în Numele Aceluia despre care au strigat cu puţină vreme mai înainte: „Răstigneşte-L, nu vrem ca Omul acesta să stăpânească peste noi…“

Modul primirii Duhului Sfânt la samariteni a fost:

1. Credinţa

2. Botezul

3. Rugăciunea apostolică

4. Punerea mâinilor

5. Primirea Duhului Sfânt.

Prin aceasta vrăjmăşia dintre israeliţi şi samriteni a fost înlăturată şi credincioşii samariteni au fost întrupaţi în Adunarea lui Dumnezeu.

Modul primirii Duhului Sfânt de către păgânii din Cezareea:

1. Credinţă

2. Duhul Sfânt

3. Botezul.

Dumnezeu a dărâmat zidul de despărţire dintre naţiuni şi Israel prin faptul că a răspuns cu Duhul Sfânt pe baza credinţei înaintea botezului. Această rânduială a rămas valabilă fiind menţionată în epistole.

Modul de primire a Duhului Sfânt de către cei 12 ucenici la Efes a fost:

1. Credinţa

2. Botezul lui Ioan

3. Botezul în Numele Domnului Isus

4. Punerea mâinilor

5. Duhul Sfânt.

Domnul a adeverit mărturia apostolică a lui Pavel în aceşti 12 ucenici faţă de cei care nu au vrut să-l recunoască ca apostol (Faptele Apostolilor 22.18).

Un alt punct foarte important de care ne face atenţi Scriptura este că Duhul Sfânt locuieşte în trupul nostru, nu în conştinţa noastră, nici în sufletul nostru. „Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi…?“ (1 Corinteni 6.19). Când Domnul Isus umbla pe pământ, trupul Lui era templul Duhului Sfânt. „Stricaţi Templul acesta şi în trei zile Îl voi ridica“ (Ioan 2.19). Acum trupul nostru este învrednicit să fie templul Duhului Sfânt. Trupul nostru este salvat şi pentru el s-a făcut ispăşirea. El aparţine Domnului şi este aici pe pământ pentru El şi nu pentru a împlini voia noastră.

Ce însemnătate primeşte prin aceasta trupul nostru?

Dacă am reflecta asupra acestui fapt am fi reţinuţi de la poftele cărnii: încăpăţânare, egoism, mândrie etc (Galateni 5.19-21). Cu totul altfel am proceda cu trupul nostru în privinţa mâncării şi băuturii, muncii şi odihnei, ce veghetori am fi asupra a ceea ce văd ochii noştri, ce aud urechile noastre, unde merg picioarele noastre, ce lucrăm cu mâinile, ce vorbeşte limba. Am fi mult mai atenţi ca totul să fie spre slava lui Dumnezeu, şi duhul, sufletul şi trupul nostru să fie păstrate ireproşabile până la venirea Domnului (1 Tesaloniceni 5.23). Cu puterea noastră nu ne putem păzi, dar dacă ne refugiem la tronul harului vom primi ajutor în vreme de nevoie (Evrei 4.14-16). Deci, aşa după cum fiecare credincios în parte este templul Duhului Sfânt, toţi credincioşii, care formează împreună Trupul lui Hristos, sunt în acelaşi timp templul Duhului Sfânt (1 Corinteni 3.16 şi 2 Corinteni 6.16).

BINECUVÂNTARE DIN BELŞUG

După cum am văzut nu toţi oamenii primesc Duhul Sfânt, ci numai aceia care au crezut în Domnul Isus şi care au fost astfel răscumpăraţi prin sângele Lui pentru Dumnezeu (Apocalipsa 5.9). Numai într-o astfel de persoană Duhul Sfânt vine şi devine Proprietar. În momentul când ne-am predat în braţele Mântuitorului am primit Duhul Sfânt, dar noi nu am bănuit nimic din măreţia acestui har. Ca un copil de împărat nou născut care nu ştie nimic de starea şi averea lui, tot aşa nu cunoşteam nici noi măreaţa bogăţie care ni s-a dat în dar. Noi am ştiut numai că suntem salvaţi şi am devenit fericiţi când pentru prima dată Duhul Sfânt a dat mărturie împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu (Romani 8.16).

Binecuvântarea din belşug care am primit-o o dată cu darul Duhului Sfânt care locuieşte acum în noi, am învăţat să o cunoaştem abea mai târziu, bucată cu bucată în măsura creşterii noastre. Ferice de credinciosul care creşte căci aceasta este dorinţa lui Dumnezeu. Coritenii au fost învăţaţi de Pavel că Dumnezeu i-a uns, pecetluit şi le-a dat arvuna Duhului.

Să ne oprim puţin asupra acestui fapt. Primul care a fost uns cu Duhul Sfânt a fost Domnul Isus (Faptele Apostolilor; Ioan 6.27; Luca 4.18; Faptele Apostolior 4.27). Ungerea şi pecetluirea Domnului Isus s-a petrecut într-un fel deosebit. Când venise în lume şi umbla în ascultare pe calea Lui, în persoana Sa se afla un Om absolut desăvârşit pe pământ, un Om peste care privirea lui Dumnezeu putea să Se odihnească cu plăcere. Peste Domnul Isus s-au deschis cerurile şi Duhul Sfânt a venit în chip de porumbel. Este clar că Dumnezeu putea să pecetluiască pe acest Om cu Duhul Sfânt pe baza desăvârşirii Sale.

Cum s-ar putea întâmpla aceasta cu noi?

Pe baza sfinţirii şi desăvârşirii proprii nu putem fi pecetluiţi. Poate oare Dumnezeu să ungă pe omul căzut, pe omul în carne? Imposibil! Dar El, Cel curat a murit pentru cei necuraţi şi a săvârşit o lucrare pe baza căreia Dumnezeu poate unge cu Duhul Lui pe toţi aceia care sunt curăţiţi prin sângele scump al Domnului Isus. Acest fapt este arătat în imaginile Vechiului Testament. Aaron ca mare preot este o imagine a Domnului Isus iar fiii lui sunt imaginea noastră. Numai Domnul Isus singur a fost uns cu mult timp înaintea lucrării de pe Golgota. Aaron a fost ales şi uns singur înainte de a curge sângele jertfei. Fii lui Aaron dimpotrivă au putut primi ungerea numai după stropirea cu sânge (Exod 29.7).

După moartea, învierea şi plecarea la cer, Domnul Isus primise de la Tatăl promisiunea Duhului Sfânt pe care l-a turnat peste cei care prin credinţă s-au făcut una cu El. Aşa vestise Petru iudeilor: „Şi acum, odată ce S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu, şi a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi auziţi“ (Faptele Apostolilor 2.33). Copilaşilor în Hristos, Ioan le-a scris că ei au primit ungerea de la Cel Sfânt şi ne redă învăţături adânci cu privire la:

BINECUVÂNTĂRILE CELUI UNS CU DUHUL SFÂNT

„Dar voi aţi primit ungerea din partea Celui Sfânt, şi ştiţi orice lucru…şi n-aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva, ci după cum ungerea Lui vă învaţă despre toate lucrurile şi este adevărată şi nu este o minciună, rămâneţi în El după cum v-a învăţat ea“ (1 Ioan 2.20, 27). Din cuvintele acestea vedem că ungerea (Duhului Sfânt) este singurul nostru învăţător. Nu avem nevoie de altul, fiindcă „nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu afară de Duhul lui Dumnezeu“ (1 Corinteni 2.11-16).

Poate cineva va spune că Dumnezeu a dat Bisericii Sale învăţători şi noi avem nevoie de ei. Desigur! El a dat evanghelişti, păstori şi învăţători (Efeseni 4.11). În aceasta nu este nici o contradicţie. Învăţătorii daţi de Domnul sunt instrumente ale singurului Învăţător, ale Duhului Sfânt. Ei sunt învăţaţi de El pentru a explica înţelepciunea lui Dumnezeu în Hristos, care este redată prin Duhul Sfânt în Scriptură. Aceşti învăţători daţi de Domnul nu sunt oameni care s-au numit singuri învăţători sau care i-a ales adunarea, ci ei sunt daruri pe care le-a dat Domnul adunărilor pentru zidirea Trupului lui Hristos (Efeseni 4.12). Fiecare mădular are un dar pentru zidire; de aceea nimeni să nu spună că nu are nevoie de slujba învăţătorului sau păstorului, căci ar putea fi învăţat direct numai de Duhul Sfânt sau numai de Biblie. Acei ce spun aceasta ne arată nu numai nesocotinţa lor, ci ei lucrează contrar rânduielii lui Dumnezeu în adunări.

Dacă învăţătorii ne învaţă lucruri care nu sunt în Sfânta Scriptură, atunci ungerea ne învaţă să ne ferim de astfel de oameni care o iau înainte şi nu rămân în învăţătura lui Hristos (2 Ioan 9). Prin ungere suntem capabili să distingem adevărul şi minciuna, să deosebim vocea păstorului de a străinului. Domnul nu a pus niciodată necredincioşi ca învăţători în Adunarea Lui, pentru că lucrurile duhovniceşti trebuie judecate duhovniceşte.

VOI AVEŢI UNGEREA ŞI ŞTIŢI TOTUL

Nu putem spune că suntem desăvârşiţi în cunoştinţă, „căci cunoaştem în parte“ (1 Corinteni 13.9). Prin ungere noi ştim că avem totul „din El, prin El şi pentru El“ (Romani 11.36). Ştim că nimic greşit, nici o minciună nu vine din adevăr (1 Ioan 2.21). Minciuna şi adevărul nu pot proveni din acelaşi izvor. Duhul Sfânt nu poate avea tangenţă cu amândouă. Prin ungere suntem feriţi de rătăcire, care poate fi un amestec de minciună şi adevăr. Ungerea ne păzeşte şi ne atenţionează.

CEA MAI PERICULOASĂ MINCIUNĂ ESTE CEA MAI APROPIATĂ DE ADEVĂR

Să ne ferim de astfel de înşelăciuni! Un copil al lui Dumnezeu s-ar putea să nu înţeleagă, să nu-şi poată explica unele adevăruri, dar prin ungere ştie să deosebească binele de rău, cunoaşte ce vine de la Hristos şi ce corespunde Celui Sfânt, de la care are ungerea. Ce adăpost minunat ne-a dat Dumnezeu prin ungerea aceasta! Noi putem deosebi duhurile înşelătoare. Pot fi multe înşelăciuni, unele mai primejdioase decât altele. Să ne gândim la învăţăturile aşa zişilor „martori ai lui Iehova“, şi alte învăţături înşelătoare care atrag pe unii şi pe alţii ducându-i la pierzare, pentru că nu sunt din adevăr (Ioan 18.37). Adeseori atât este de ascunsă minciuna, încât unii copii ai lui Dumnezeu s-au lăsat prinşi în cursa celui rău. Dar oricât s-ar acoperi minciuna cu adevărul, totuşi va fi dată pe faţă. „După roadele lor îi veţi cunoaşte“ (Matei 7.20).

Când apostolii învăţau despre ungere au spus-o deschis: „V-am scris aceste lucruri în vederea celor ce caută să vă rătăcească“ (1 Ioan 2.26). Este scris că şi satan se preface în înger de lumină şi deci şi slujitorii lui fac la fel (2 Corinteni 11.14-15). Deci să înţelegem şi să mulţumim tot mai mult lui Dumnezeu pentru harul minunat al ungerii. Frumosul nume de „creştin“ (1 Petru 4.16), pe care au dreptul să-l poarte numai cei credincioşi, înseamnă „uns“. Suntem noi duhovniceşti? (1 Corinteni 2.15; 3.1).

Numai atunci posedăm această lumină duhovnicească, această cunoştinţă lăuntrică, când „Duhul lui Dumnezeu“ locuieşte în adevăr „în noi“ (Romani 8.9) şi dacă ne lăsăm cârmuiţi de Duhul (Galateni 5.16). Această cunoştinţă lăuntrică nu are nimic comun cu vorbirea unora care pretind a şti totul. O astfel de vorbire nu este a Duhului, ci a iubirii de sine. „Dacă crede cineva că ştie ceva, încă n-a cunoscut ce trebuie să cunoască“ (1 Corinteni 8.2).

Trecând acum la pecetluirea cu Duhul Sfânt, nu trebuie să credem că ungerea, pecetluirea şi „arvuna Duhului Sfânt“ sunt lucrări diferite pe care Dumnezeu le-ar săvârşi în noi, la diferite timpuri şi după starea credinţei noastre. Nu este aşa. Acestea nu sunt lucrări diferite, ci doar binecuvântări deosebite. Noi nu suntem în stare să cuprindem dintr-o singură privire, multele feţe ale binecuvântării darului Duhului Sfânt, după cum nu putem să îmbrăţişăm dintr-o singură privire cele patru laturi ale unei case. Totuşi casa aceea este una şi rămâne una şi aceeaşi casă chiar având patru feţe cu totul deosebite între ele.

Tot aşa ne arată Dumnezeu, diferitele feţe ale binecuvântării care ne-a fost dată prin Duhul Sfânt. Duhul, care atunci când am crezut în Domnul Isus, ne-a dat mărturia că suntem copii ai lui Dumnezeu, este acelaşi Duh care ne „unge“ şi ne pecetluieşte şi care este „arvuna“ moştenirii noastre. Cât timp suntem îmbrăcaţi în trupul acesta, Dumnezeu trebuie să ne înfăţişeze „bucată cu bucată“ măreţia şi bogăţiile cuprinse în darul Duhului Sfânt.

Scriind efesenilor, Pavel le spune de două ori (1.13; 4.30) că ei au fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt. În Efeseni 1.13 apostolul arată că lucrul acesta s-a petrecut atunci când au crezut, nu după un timp oarecare. Scriptura nu arată nici un interval de timp între „a crede“ şi „a fi pecetluiţi“. Ea spune: „După ce aţi auzit… aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit“. În clipa când am crezut în Domnul Isus noi am primit iertarea păcatelor şi tot în aceeaşi clipă Dumnezeu ne-a însemnat cu pecetea Lui, prin care El ne-a luat în stăpânire ca proprietate a Sa, şi am devenit locuinţa Sa. Pecetea ne mărturiseşte că suntem ai Săi: „Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui“ (Romani 8.9).

Am văzut câteodată în mijlocul unor turme de oi, pe unele care aveau o însemnare făcută cu fierul roşu sau cu vopsea. Aceste oi fuseseră cumpărate de un alt stăpân. Noul proprietar nu-şi luase încă oile, dar când plătise preţul pentru ele, pusese pe ele pecetea (semnul) lui; literele numelui său, ca semn că oile acelea erau de acum în chip netăgăduit proprietatea Lui. Nu prin pecetea aceea oile deveniseră proprietatea lui, ci prin preţul de cumpărare plătit de el. Dar pecetea pusă, deosebea pe fiecare oaie în parte. Chiar dacă o oaie ieşea la câmp cu alte mii de oi, nu se putea face nici o încurcătură, fiindcă oaia avea pecetea care arăta a cui este. Tot aşa este şi credinciosul răscumpărat cu sângele scump al Domnului Isus; el este de acum proprietatea lui Dumnezeu, pe care şi-a însemnat-o cu pecetea Sa. Deşi ne aflăm şi ne mişcăm în lume, totuşi noi nu mai suntem ai noştri (1 Corinteni 6.19), ci am devenit proprietatea Aceluia care a înviat din morţi şi a cărui pecete o purtăm. Noi nu ştim cât vom mai fi lăsaţi aici, dar ştim că suntem proprietatea Lui de neatins (întreagă). De îndată ce un alt funcţionar judecătoresc a pus pe un lucru oarecare sigiliul statului sau al tribunalului, lucrul acela a devenit pentru oricine ceva ce nu poate să i se producă pagube. Tot aşa şi noi suntem proprietatea de neatins a lui Dumnezeu. Se poate întâmpla ca un stat să nu fie în stare să garanteze cu puterea lui neatingerea sigiliului său; însă puterea Aceluia care ne-a sigilat pentru ziua răscumpărării este aşa de mare încât poate să păzească pe orice credincios până în ziua răscumpărării.

Răscumpărarea sufletelor noastre o avem deja (Coloseni 1.14), dar Scriptura vorbeşte de o altă răscumpărare şi pe aceea o aşteptăm. „Aşteptând înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru“ (Romani 8.23) El, Căpetenia mântuirii noastre, duce pe mulţi fii la slavă (Evrei 2.10). În vederea acelei zile a răscumpărării, Dumnezeu ne-a pecetluit cu sigiliul proprietăţii Sale. Şi unde este mâna care ar putea oare să înlăture acest sigiliu? Există oare mâini mai puternice ca ale Sale, ca să poată face aşa ceva? Sau poate oaia să înlăture ea însăşi pecetea pusă de stăpânul ei? Domnul Isus spune că „nimeni nu le va smulge din mâna Tatălui Meu“ (Ioan 10.28-29). Aceste mâini sunt neasemuit de puternice, sunt atotputernice ca să poarte oaia lui Hristos pe care El a pecetluit-o în vederea zilei răscumpărării.

După cum Duhul Sfânt este „ungerea şi pecetea“, tot aşa El este şi

ARVUNA MOŞTENIRII NOASTRE,

adică garanţia că toate câte ne-a dat şi ne-a promis Dumnezeu, vor fi partea noastră veşnică. Prin pecetluirea cu Duhul Sfânt, Dumnezeu îşi arată dreptul de stăpânire: „Tu eşti al meu“. Prin arvuna Duhului Sfânt, noi putem spune: „Moştenirea este a noastră“.

Prin faptul că Dumnezeu ne-a dăruit Duhul Sfânt şi ca o „arvună“ (gaj), El s-a angajat totodată ca să ne ducă în stăpânirea moştenirii. Aşa scrie apostolul Petru: „către aleşii care trăiesc ca străini…“ (adică către noi, care nu avem aici o cetate stătătoare) spunându-le că „Dumnezeu ne-a născut din nou, la o nădejde vie şi la o nădejde nestricăcioasă, neîntinată şi nevestejită păstrată în ceruri pentru voi care sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu prin credinţă pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi“ (1 Petru 1.3-5).

Aşa cum ne aflăm în această lume, simţind adânc slăbiciunea noastră care se arată atât de des, Dumnezeu vine şi ia pricina noastră în puternica Sa mână ca să ne ducă la intrarea în stăpânire a minunatei noastre moşteniri. Nu avem încă răscumpărarea trupului nostru, dar avem arvuna acestei răscumpărări (2 Corinteni 5.1-5). Nu avem încă minunata noastră moştenire, însă avem arvuna acestei moşteniri (Efeseni 1.14). Până la intrarea în stăpânire a moştenirii, credincioşia Lui ne poartă de grijă, ca să nu obosim sau să lâncezim, iar puterea Lui ne ţine şi ne fereşte de vicleniile şi asalturile puterii întunericului.

Să ne deschidem acum urechea la ultimile convorbiri ale Domnului Isus cu ucenicii Săi. În faţa sufletului Său stătea moartea şi plecarea Sa la Tatăl. El ştia toate câte aveau să vină asupra Lui încât S-a tulburat în Duhul Său (Ioan 13.21). Dar El nu le-a vorbit ucenicilor despre această tulburare. El le-a vorbit de binecuvântările pe care aveau să le primească, precum şi de casa Tatălui şi de iubirea Tatălui. El i-a mângâiat: „Să nu vi se tulbure inima… Eu voi ruga pe Tatăl şi El vă va da,

UN ALT MÂNGÂIETOR,

care să rămână cu voi în veac“ (Ioan 14). Până atunci, Domnul Isus fusese Mângâietorul lor, Acela care îi condusese şi-i apărase. Această slujbă Domnul a împlinit-o până în ultima clipă a şederii sale cu ei. Câtă grijă avea pentru ei şi cum îi pregătea pentru plecarea Sa!

Domnul îi mângâia în întristarea lor, pentru ca să nu se simtă singuri şi părăsiţi. Ei aveau să aibă parte de lucruri mai mari. Un alt mângâietor trebuia să vină la ei. Iar El avea să fie ca Mare Preot în cer şi să facă mai departe, lângă Tatăl, slujba de Mijlocitor (1 Ioan 2.1); aşa că ei vor avea de acum înainte un Mângâietor cu ei pe pământ şi un Mijlocitor în cer la Tatăl.

DOI MÂNGÂIETORI

Într-adevăr, noi avem mai mult decât aveau ucenicii în acele zile. Noi avem acum şi pe pământ şi în cer câte un Mângâietor. Avem nevoie de Amândoi, pentru că ne mişcăm în ambele locuri. Nu avem de a face numai cu acest pământ, ci umblarea noastră este şi în ceruri. Pentru acest pământ, avem nevoie de un Mijlocitor, de Duhul Sfânt, Conducător şi Învăţător care să ne călăuzească în tot adevărul.

El este Acela care ne dă fericita încredinţare a dragostei lui Dumnezeu care a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt. Drumul nostru duce prin locuri cu greutăţi şi încercări; avem însă prin El o putere în noi înşine, puterea dragostei lui Dumnezeu care ne permite să umblăm într-o viaţă nouă. El ne întăreşte în omul dinlăuntru ca firea pământească să rămână răstignită (Galateni 5.24) iar Hristos să poată locui şi stăpâni în inimile noastre.

Duhul Sfânt este şi Acela care produce darurile ce ne sunt necesare pentru zidirea şi creşterea noastră, ca să nu mai fim copii, purtaţi încolo şi încoace de orice vânt de învăţătură. Toate darurile felurite pentru zidirea noastră le dă unul şi acelaşi Duh (1 Corinteni 12.11). El se aseamănă cu robul lui Avraam, care a condus pe logodnica lui Isaac, prin pustie, până la fericita întâlnire cu logodnicul ei.

Acestea şi multe altele sunt lucrarea, Mângâietorului în noi, cu noi şi pentru noi, aici pe pământ. Dar şi în cer avem nevoie de un Mijlocitor (avocat) de Domnul Isus. Prin El putem să trăim chiar acum, sus în cer, viaţa noastră de părtăşie cu Tatăl, în timp ce picioarele nostre umblă încă aici pe pământ. El se roagă pentru noi şi ca Mare Preot ne pune la îndemână mila, harul şi ajutorul ca să fim învingători în lupta cu păcatul. El nu se mulţumeşte numai să ne păzească şi să ne poarte prin greutăţile pustiei, dar ne şi conduce în Locul Preasfânt din cer ca să vedem acolo slava Sa şi să ne închinăm Tatălui (Evrei 4.15-16; 10.19-22). Dar El face şi mai mult! Când din neveghere păcatul întunecă părtăşia noastră cu Tatăl, El nu-şi retrage mâna de la noi, ci mijloceşte pentru noi la Tatăl. Nu trebuie să mai păcătuim fiindcă nu mai suntem sub puterea păcatului, ci sub călăuzirea Duhului Sfânt; dar dacă am păcătuit, El, Cel Drept, mijloceşte pentru noi, şi prin recunoaşterea păcatului, prin căinţă şi mărturisire, El reface iarăşi părtăşia noastră cu Tatăl.

Aşadar avem un Mângâietor pentru toate câte privesc mersul nostru prin această lume, şi avem un Mângâietor pentru tot ceea ce priveşte relaţiile noastre în ceruri, adică fericita noastră părtăşie cu Tatăl. Cu câtă dragoste şi purtare de grijă ne înconjoară Dumnezeu! N-ar trebui oare să tăcem şi să cugetăm în linişte la tot ceea ce Dumnezeu face pentru noi? El a dat pe Fiul Său ca să moară pentru păcatele noastre. El a trimis Duhul Sfânt ca Mângâietor, iar Domnul Isus şade sus pentru noi ca Mare Preot şi Apărător. Cât de puţin ne dăm seama de mărimea dragostei lui Dumnezeu care ne înconjoară cu atâta plinătate în toate lucrurile!Într-adevăr „credincios este Dumnezeu, prin care am fost chemaţi la părtăşia cu Fiul Său, Isus Hristos, Domnul nostru“ (1 Corinteni 1.9).

Privirea Domnului vedea mai dinainte această plinătate de binecuvântări când spunea ucenicilor întristaţi: „Vă este de folos să mă duc“. Ei nu puteau să înţeleagă atunci acest cuvânt, căci Mângâietorul încă nu venise. Ei erau învăluiţi în negura ceasului acela şi copleşiţi de grozăvia întâmplărilor prin care aveau să treacă. Greu am putea înţelege starea lor, ce a însemnat pentru ei, când Acel pe care se rezema nădejdea lor (Luca 24.21), a fost ţintuit pe lemnul crucii, suferind moartea cea mai ruşinoasă. După aceasta a urmat minunata preschimbare din dimineaţa învierii, când Dumnezeu aduse înapoi pe Marele Păstor al oilor şi oile cele risipite se adunară iarăşi în jurul Celui Înviat.

Iar acele 40 de zile în care Domnul a fost văzut de ucenici, cât de minunate au trebuit să fie! Şi totuşi nu a fost mai minunat ca astăzi, când şi noi Îl avem pe Domnul în mijlocul nostru. El era cu ei ca Cel înviat, cu noi este ca Cel slăvit şi care „ca Întâiul născut între mulţi fraţi, conduce în mijlocul Adunării, cântarea de laudă către Tatăl ceresc“ (Evrei 2.12). Apoi L-au văzut plecând la cer, urmărindu-L cu privirea. Pe cine altul aveau ei în cer mai scump (Psalm 73.25) şi pe pământ în ce şi-ar mai fi găsit plăcerea? Ei s-au întors la Ierusalim şi în odaia de sus ca nişte despărţiţi de lume stăruiau în rugăciune şi aşteptau împlinirea promisiunii Domnului Isus.

EVENIMENTUL RUSALILOR

Numele de „Rusalii“ vine de la grecescul „pentecoste“ care înseamnă „a cincizecea zi“. Sărbătoarea Rusalilor la iudei avea loc după şapte săptămâni de la legănarea snopului (Levitic 23.15-16). Să luăm Scriptura în mână şi să mergem mai aproape la primele două versete din capitolul al doilea din Faptele Apostolilor. Conţinutul principal al primelor două capitole este: Domnul Isus părăseşte pământul şi merge în cer, iar Duhul Sfânt părăseşte cerul şi vine jos pe pământ.

Observăm apoi că acei credincioşi în ziua Rusalilor au fost strânşi la un loc (vers.1). Versetul 2 ne spune că s-a auzit un vâjiit din cer şi toată casa unde stăteau a fost cuprinsă de el. Toţi din casă au fost botezaţi cu Duhul care era în casă aşa cum ar intra apă într-o navă şi toţi din vapor ar fi fost îngropaţi în apă. Cred că a fost un moment minunat pentru ucenici când după Cuvânt ei s-au văzut introduşi în Duhul Sfânt. Aşa cum la botezul în apă cel ce se botează este introdus în apă, aşa a avut loc aici botezul cu Duhul Sfânt pentru ca ei să formeze un Trup aşa cum scrie apostolul: „Noi toţi în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh ca să alcătuim un singur Trup…“

În versetul 3 întâlnim un nou eveniment: „Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei şi s-au aşezat câte una pe fiecare din ei“. Fiecare din ei au primit personal Duhul Sfânt în chip de limbi împărţite, Duhul aşezându-Se pe fiecare din ei ca să locuiască şi să rămână pentru totdeauna în ei (Ioan 14.16). Să repetăm încă o dată:

În versetul 1 şi 2 pe primul plan apare totalitatea credincioşilor („toţi laolată“). Nu este amintit aici un singur credincios. În versetul 3 în prim plan apar persoanele singure („pe fiecare în parte“). Primul eveniment, botezul (vers.1 şi 2) a fost pentru totalitatea credincioşilor ca să formeze singurul Trup. Al doilea eveniment, darul Duhului Sfânt (vers.3) a fost dat tuturor credincioşilor, dar fiecăruia personal.

Versetul 4 ne arată umplerea cu Duhul Sfânt care este în legătură cu al doilea eveniment (darul Duhului Sfânt). Această umplere s-a realizat şi mai târziu în repetate rânduri la fiecare în parte (Efeseni 5.18). Nu găsim nicăieri o repetare a botezului cu Duhul Sfânt şi nici a darului Duhului. O singură dată a avut loc botezul cu Duhul Sfânt la totalitatea credincioşilor pentru ai uni într-un singur trup care creşte până la venirea Domnului. O singură dată primeşte fiecare credincios personal Duhul Sfânt ca pecetea şi arvuna pentru ziua răscumpărării. Umplerea cu Duhul Sfânt a avut loc la aceleaşi persoane.

Deci, cele trei versete din Faptele Apostolilor 2 conţin două evenimente deosebite care au avut loc la aceeaşi oră. Unul se referă la totalitatea credincioşilor, iar celalălat la fiecare în parte. Acestea au fost împlinirea a două promisiuni:

a) că ei vor fi botezaţi cu Duhul Sfânt, şi

b) că trebuia să primească darul Duhului Sfânt care să rămână în ei şi cu ei.

Amândouă promisiunile s-au împlinit în dimineaţa aceleiaşi zile de Rusalii. Botezul şi darul Duhului Sfânt nu sunt una şi aceeaşi lucrare. Deşi au avut loc în aceeaşi zi şi în acelaşi timp nu trebuie amestecate. Noi trebuie să le deosebim aşa cum deosebim „ungerea, pecetluirea şi arvuna Duhului“, cu toate că ne-au fost dăruite în acelaşi timp cu darul Duhului Sfânt. Neobservarea acestei deosebiri a dus la mari derutări şi la păreri care sunt împotriva Scripturii. Nimeni nu poate folosi pentru „a trimite“, „a da“ şi „a primi“ cuvântul „botez“. Scriptura este dumnezeieşte exactă şi noi să ne ferim de a da unor cuvinte alt înţeles. Aceasta ne-ar duce numai la rătăcire.

BOTEZUL CU DUHUL SFÂNT

Scriptura spune puţin despre botez. În afară de textul analizat înainte mai este amintit de şapte ori în Biblie. În trei texte (Matei 3.11; Marcu 1.8 şi Luca 3.16), Ioan Botezătorul a mărturisit profetic că Cel ce vine după el, Domnul Isus, va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc. În al patrulea text (Ioan 1.33) se vorbeşte despre descoperirea care a fost făcută lui Ioan în legătură cu Domnul Isus: „Acela peste care vei vedea Duhul pogorându-se, este Cel ce botează cu Duhul Sfânt“. În al cincelea text (Faptele Apostolilor 1.5) Însuşi Domnul Isus îndreaptă pe ucenici spre botezul cu Duhul Sfânt, care a avut loc după mai multe zile. În al şaselea text (Faptele Apostolilor 11.16), Petru priveşte înapoi la botezul cu Duhul Sfânt care a avut loc în ziua Rusalilor. El a spus: „Ţi mi-am adus aminte de vorba Domnului, cum a zis: Ioan (Botezătorul) a botezat cu apă, dar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt“. În al şaptelea text (1 Corinteni 12.13) suntem învăţaţi ce a avut loc în botezul cu Duhul Sfânt, adică formarea singurului Trup a lui Hristos pe pământ: „Noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh ca să alcătuim un singur Trup…“ (1 Corinteni 12.13).

Deci şase texte ne îndrumă spre evenimentul Rusalilor şi un text ne arată partea lăuntrică. Ziua Rusalilor a fost vestită de Ioan Botezătorul, Domnul Isus, iar mai târziu apostolul Petru se referă la ea. Apostolul Pavel ne învaţă că toţi credincioşii au fost botezaţi în botezul acesta pentru formarea Trupului lui Hristos. Mai mult nu ne este spus în Scriptură cu privirela botezul cu Duhul Sfânt. Cu acest botez a început pe pământ ceva cu totul nou:

FORMAREA SINGURULUI TRUP

Din clipa aceea, în Ierusalim, mica turmă de credincioşi a încetat să mai fie o turmă alcătuită din mai mulţi credincioşi aparte. Ei au devenit acum „un singur Trup“ care nu poate fi desfăcut şi care este legat în chip nedespărţit cu Capul care este în cer. Lucrul acesta este cu totul altceva decât şederea laolată a unui număr de credincioşi. Acum ei alcătuiau un Trup. În clipa în care minunatul sunet, ca un vâjiit din cer a umplut casa, ei au fost botezaţi spre alcătuirea acestei unităţi cu totul necunoscută până atunci pe care nici o putere nu o poate desface şi despre care Domnul spune: „Porţile locuinţei morţilor nu o vor birui“ (Matei 16.18). Vrăjmaşul poate căuta şi chiar poate reuşi, ca prin păcat, dezbinare etc. (Faptele Apostolilor 5; 1 Corinteni 3) să strice înfăţişarea din afară (văzută) a acestei unităţi, dar unitatea însăşi, care a găsit fiinţă în botezul cu Duhul Sfânt, nu o poate distruge. Ea este o realitate care nu poate niciodată să fie înlăturată – ea „este un singur Trup“ (Efeseni 4.4).

Niciodată nu se văzuse înainte aşa ceva în lume. Enoh, Noe, Avraam, Moise, David au fost toţi nişte credincioşi care au umblat cu Dumnezeu, dar ei n-au alcătuit laolaltă ceva care să fie legat de Capul ceresc ca fiind Trupul lui Hristos. Un asemenea gând era cu totul departe de mintea lor şi nici nu putea să apară în vreo inimă omenească, însă gândul acesta era în inima lui Dumnezeu încă înainte de întemeierea lumii. În Adam şi Eva, Dumnezeu arăta în taină acest plan ascuns al inimii Sale. Despre adevărul acesta a vorbit Pavel când a scris efesenilor: „Taina aceasta este mare, dar eu vorbesc cu privire la Hristos şi cu privire la Adunare“ Efeseni 5.32; vezi şi Geneza 2.24). Independenţa Evei a fost contopită în unirea cu bărbatul ei: „Dumnezeu a pus numele lor (la plural): Adam (om)“ (Geneza 1.27).

În învăţăturile ce ni le dă cu privire la Adunarea Domnului, apostolul ne îndreaptă privirile asupra trupului omenesc şi spune: „Căci, după cum trupul este unul şi are multe mădulare, şi după cum toate mădularele trupului, măcar că sunt multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristos“. Noi am fi spus: „tot aşa este şi Adunarea“, dar Dumnezeu spune vorbind despre Adunare: „tot aşa este şi Hristos“. Ar putea oare unirea copiilor lui Dumnezeu între ei şi toţi laolată cu Hristos să fie arătată într-un fel mai strâns şi mai de nezdruncinat decât în aceste cuvinte? Adunarea este numită după Numele Aceluia din care face parte integrnată, tot aşa după cum numele soţiei se contopeşte în numele soţului ei. Aşa după cum Dumnezeu le-a dat numele de Adam, tot astfel Scriptura leagă Adunarea cu Hristos, în acest singur Nume. Apoi în versetul următor, apostolul ne lămureşte motivul acestui adevăr: „Noi toţi în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh ca să alcătuim un singur Trup…“ (1 Corinteni 12.13).

MULTE ADUNĂRI DIFERITE

Dacă Scriptura, vorbindu-ne despre botezul Duhului Sfânt ne pune înaintea ochilor „un singur Trup“, o singură Adunare – Adunarea lui Dumnezeu care a găsit fiinţă atunci, de ce vedem astăzi multe adunări diferite şi de unde vin ele? De ce aparţine astăzi un mădular al „Trupului lui Hristos“ unei biserici iar alt mădular unei alte biserici? Nu am fost oare botezaţi într-un singur Duh ca să alcătuim un singur Trup? De ce arătam oare aşa de puţin acest adevăr în practică? Oare faptul de a face parte dintr-o grupare (fie chiar purtând numele cel mai evanghelic) sau dintr-o biserică naţională nu este o tăgăduire a singurul Trup? Dacă suntem mădulare ale singurului Trup al lui Hristos mai putem oare să fim în acelaşi timp şi mădulare ale altui trup? Sau poate mădularul să fie legat de altceva cu care Capul nu este legat? Scriptura nu recunoaşte practica ca un credincios să fie mădular al altcuiva decât al „Trupului lui Hristos“ (1 Corinteni 12.18). Atunci de ce să recunoaştem noi un astfel de comportament?

Poate să-i fie plăcut Domnului ca cineva să fie mădular al unei grupări pe care Scriptura nu o recunoaşte? Dacă prin harul lui Dumnezeu sunt mădular al Trupului lui Hristos, atunci sunt legat de toate mădularele Trupului Său, atât din oraşul meu, din ţara mea cât şi cu cei din toată lumea. Orice altă legătură în afară de aceasta este o tăgăduire a unităţii Adunării lui Dumnezeu, a Trupului lui Hristos.

Înfăţişându-ne Adunarea ca singurul Trup, Scriptura ne arată, între altele, unitatea celor ce-l alcătuiesc, ei fiind cu toţii mădulare ale aceluiaşi Trup. Dar Scriptura ne vorbeşte de Adunare şi în calitatea ei de „Casa lui Dumnezeu“, de Casa lui Dumnezeu în care trebuie să domnească rânduiala Sa (1 Corinteni 14.33). În Casa lui Dumnezeu domneşte,disciplina şi buna rânduială şi nu nişte rânduieli care să fie după statute şi aranjamente omeneşti, ci rânduieli pe care nu le-a dat nişte oameni, ci le-a dat chiar EL. Astfel noi suntem răspunzători:

1) să menţinem neştirbit adevărul unităţii Trupului lui Hristos.

2) să nu ne unim şi nici să nu recunoaştem alte rânduieli sau alte lucruri decât acelea pe care El le-a dat.

Nu ştim dacă (şi până unde) credincioşii din ziua Rusalilor au înţeles că Domnul prin botezul cu Duhul Sfânt alcătuise singurul Trup, Adunarea Sa. Dar caracterul acestui singur Trup: o inimă şi un suflet a fost înfăptuit şi arătat în mijlocul lor prin Duhul care locuia în ei. Însă lărgimea botezului cu Duh Sfânt şi anume faptul că acest botez avea să se întindă cuprinzând pe credincioşii dintre naţiuni nu puteau să-l înţeleagă, nici măcar să-l bănuiască.

Sărbătoarea evreiască a Rusalilor cuprindea în sine o indicaţie în această privinţă. În zilele Cincizecimii trebuiau aduse înaintea Domnului „două“ pâini ca dar legănat (Levitic 23.17). Aceste două pâini pot fi privite ca preînchipuind pe iudei şi păgâni despre care Pavel scrie: „El a făcut din cei doi unul şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea“ (Efeseni 2.14). Această prefacere în „una singură“ a celor două pâini din ziua Cincizecimii a avut loc în aceeaşi zi a Rusalilor, Noului Testament, după cum citim: „Toţi am fost botezaţi într-un singur Duh, ca să alcătuim un singur Trup fie iudei, fie greci“.

Am spus că, credincioşii evrei nu puteau să înţeleagă, nici nu puteau măcar să le vină în minte aşa ceva. Această neînţelegere se poate vedea din surprinderea şi mirarea adâncă care îi cuprinse când darul Duhului Sfânt s-a revarsat şi asupra naţiunilor şi când Duhul Sfânt a căzut asupra acestora din urmă ca şi la început asupra lor (Faptele Apostolilor 10.45).

Nu că cele întâmplate la Rusalii s-ar fi repetat şi în casa lui Corneliu, dar auzind deodată pe cei din casa lui vorbind în limbi şi mărind pe Dumnezeu, ei recunoscuseră că darul Duhului Sfânt s-a vărsat şi peste naţiuni, după cum spune Scriptura: „îi auzeau vorbind în limbi şi mărind pe Dumnezeu“ (Faptele Apostolilor 10.44-46). Aceste arătări în cei dintâi credincioşi dintre naţiuni au trebuit totuşi să semene atât cu cele din ziua Rusalilor încât Petru, văzând în ele o legătură făcută cu botezul Duhului Sfânt din ziua Rusalilor a trebuit să se gândească la Cuvântul Domnului (pe care El îl rostise având în vedere ziua Rusalilor): „Căci Ioan a botezat cu apă, dar voi, nu după multe zile veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt“.

„Şi mi-am adus aminte de vorba Domnului, cum a zis:…..“ (Faptele Apostolilor 1.5; 11.6). Prin această ciudată asemănare în felul de a lucra al Duhului Sfânt, Domnul a adus pe Petru şi pe credincioşii iudei ca treptat, treptat să înţeleagă că şi neamurile erau cuprinse în acel Trup alcătuit în ziua Rusalilor prin botezul Duhului Sfânt.

COBORÂREA ŞI VĂRSAREA

Din faptul că versetele din Faptele Apostolilor 10.44-46 ne spun că Duhul Sfânt S-a coborât (căzut) şi a fost vărsat (turnat) peste Corneliu şi cei ce erau cu el, unii au tras concluzia că aceştia ar fi primit un nou botez al Duhului Sfânt, şi că ceea ce s-a întâmplat la Rusalii s-ar fi repetat aici. Scriptura însă nu ne spune aşa ceva. Cei drept, vedem că Dumnezeu a lucrat într-un mod deosebit faţă de aceste prime roade dintre naţiuni ca să facă astfel legătura cu botezul Duhului Sfânt ce avuse loc în ziua Rusalilor, dar Scriptura nu mai vorbeşte niciodată despre un botez cu Duhul Sfânt, ci tot mereu despre „darul“ Duhului Sfânt prin care toţi credincioşii erau adăugaţi la familia lui Dumnezeu, familie alcătuită în ziua Rusalilor şi care creştea mereu.

Să cercetăm mai amănunţit cuvintele coborât (sau: căzut) şi vărsat (sau: turnat). Mai întâi, să luăm aminte că aceste cuvinte nu sunt întrebuinţate decât cu privire la cele dintâi roade dintre iudei (Faptele Apostolilor 11.15), dintre samariteni şi naţiuni. Observăm că Dumnezeu a întrebuinţat nişte căi cu totul extraordinare ca să introducă pe ucenici în planul Adunării Sale.

În ziua Rusalilor, Dumnezeu făcuse cunoscut vestea că făgăduinţa Sfântului Duh nu era numai pentru copii lui Israel, ci şi pentru cei ce erau încă departe în oricât de mare număr avea să-i cheme Domnul Dumnezeul nostru. Când Dumnezeu a chemat într-un mod cu totul neobişnuit pe primii credincioşi dintre cei departe, El a însoţit chemarea aceasta de nişte semne întocmai ca şi semnele care fuseseră văzute „la început“ (adică în ziua Rusalilor). Acest adevăr îl observăm din cuvintele: „Aceştia care au primit Duhul Sfânt ca şi noi“ (Faptele Apostolilor 10.47). Mai departe citim: „Duhul Sfânt a căzut peste ei ca şi peste noi la început“ (Faptele Apostolilor 11.15). Prin cuvântul „la început“ privirile ne sunt îndreptate asupra versetelor 3 şi 4 din Faptele Apostolior 2 când Duhul Sfânt s-a aşezat peste fiecare în parte şi ei au început să vorbească în limbi.

Prin aceste întâmplări extraordinare pe care nu le găsim decât în cazul de faţă, Petru a trebuit să fie adus să înţeleagă că şi neamurile erau cuprinse în Trupul alcătuit în ziua Rusalilor, prin botezul cu Duhul Sfânt; sau cum spune Pavel mai târziu „că TOŢI fie iudei, fie greci am fost botezaţi ca să alcătuim un Trup“. Iată acum versetele în care se găseşte cuvântul „a căzut“ Duhul Sfânt: Faptele Apostolilor 8.16; 10.44; 11.15. Iar despre „turnarea“ Sfântului Duh ne vorbesc următoarele texte: Faptele Apostolilor 2.17, 33; 10.45.

Apostolul Pavel întrebuinţează şi el o dată acest cuvânt ca privind întregimea credincioşilor în Tit 3.6. Însă aceste versete nu ne spun nicidecum că această „cădere“ a Duhului şi această „turnare“ a Duhului ar fi fost ceva care să se fi văzut şi într-un chip exterior aşa cum este cazul în ziua Rusalilor. Citim de pildă că „a căzut frica peste toţi“ (Faptele Apostolilor 19.17 comparat cu Romani 15.3 şi Faptele 13.11). Aceasta nu înseamnă că „căderea fricei“ s-a putut vedea şi într-un chip exterior.

Acelaşi cuvânt întrebuinţat în cartea lui Ioel 2.28 şi în Faptele Apostolilor 2.17, 33 pentru „turnarea“ sau „vărsarea“ Duhului Sfânt îl găsim întrebuinţat şi în Psalm 42.4; 62.8; 69.24 etc. De asemenea „a-ţi vărsa sufletul“ sau turnarea sau vărsarea mâniei nu sunt legate de ceva care se zăreşte în afară.

Aşadar cuvintele acestea apasă mai degrabă asupra faptului că lucrul s-a făcut deodată şi pe neaşteptate decât că ar fi fost văzut şi în afară. Aceste versete (Faptele Apostolilor 10.44-46) ne dovedesc de altfel acest lucru. Petru nu vorbise decât puţin şi iată că el este întrerupt brusc şi cei de faţă îşi dau seama cu uimire că naţiunile primiseră Duhul Sfânt „căci îi auzea vorbind în limbi şi mărind pe Dumnezeu“.

Această lucrare a Duhului (şi nu un semn văzut sau simţit) convinse pe credincioşii evrei că aceste suflete dintre neamuri primiseră Duhul Sfânt. Ei văzură în cele întâmplate aici o oarecare urmare a ceea ce avusese loc în ziua Rusalilor şi a cărei primă parte o trăiseră ei înşişi. Prin adăogirea acestor prime roade (pârga) dintre neamuri, Adunarea îşi luase acum înfăţişarea definitivă ca fiind o „împreună alcătuire“ a credincioşilor dintre iudei şi neamuri.

Cei drept Scriptura ne mai vorbeşte şi despre „vorbirea în limbi“ precum şi despre „a mări pe Dumnezeu“ ca pe nişte lucrări ale Duhului Sfânt dar de atunci nu le mai pune niciodată în legătură cu „căderea“ sau „turnarea“ Duhului Sfânt.

Pentru cine este străină deosebirea între „botez şi dar“ al Duhului Sfânt în evenimentul de la Rusalii, acela nu va face nici deosebirea dintre „darea, venirea şi primirea Duhului Sfânt“. Dar credinciosul poate fi sigur că Domnul spune ce crede şi crede ce spune. Promisiunea Tatălui care cuprinde darea, venirea şi primirea Duhului Sfânt şi botezul cu Duhul Sfânt nu sunt nicicând una şi aceeaşi. La un dar este nevoie de un dăruitor, la venire o persoană, la primire un primitor, la botez un botezător.

Scriptura deosebeşte toate acestea foarte exact. Când vorbeşte de darul Duhului Sfânt, atunci ne spune că Dăruitorul este atât Tatăl cât şi Fiul (Ioan 14.16; 15.26; Faptele Apostolilor 11.17). Iar dacă ne vorbeşte despre botezul cu Duhul Sfânt, atunci numeşte numai pe Domnul Isus (Matei 3.11; Marcu 1.8; Luca 3.16; Ioan 1.33).

Unii, din cauza necunoaşterii Scripturii, cer a fi botezaţi de Duhul Sfânt ca şi cum Duhul Sfânt ar boteza cu Duhul Sfânt. Astăzi sunt multe păreri cu privire la botezul cu Duhul Sfânt şi avem nevoie de har ca să nu trecem peste ce este scris. S-a spus, de pildă, în reptate rânduri, că:

– prin botezul cu Duhul Sfânt se săvârşeşte o lucrare în cei credincioşi.

– prin urmare, fiecare trebuie să umble după botezul cu Duhul Sfânt.

– prin botezul acesta fiecare primeşte o anumită parte din Duhul în care a fost botezat.

Dacă cercetăm Scriptura nu găsim de loc că prin botezul cu Duhul Sfânt se săvârşeşte o lucrare în noi. Nu este vorba în ce priveşte acest botez de o lucrare în noi, ci de o lucrare cu noi. Prin botezul cu Duhul Sfânt, o lucrare s-a înfăptuit cu credincioşii, şi anume aceea că ei au fost uniţi cu toţii într-un singur Trup.

UMBLAREA DUPĂ BOTEZUL CU DUHUL SFÂNT

Cât priveşte această umblare, ea se întemeiază pe părerea că acest botez are loc şi astăzi şi că el este pentru fiecare credincios în parte. Scriptura însă – lucru foarte vrednic de luat în seamă – nu cunoaşte nici un botez al Duhului de care să se fi bucurat individual un singur credincios. Botezul cu Duhul Sfânt a avut loc, conform cuvintelor Domnului, în ziua Rusalilor la Ierusalim şi el a fost (spre deosebirea botezului în apă) partea nu a unei singure persoane, ci a întregimii credincioşilor. În lumina acestui adevăr trebuie să judecăm veştile care spun: „fratele sau sora cutare a fost botezat cu Duhul Sfânt“.

Botezul cu Duhul Sfânt nu a fost pentru fiecare om în parte – când aici, când acolo – ci a fost o lucrare a Domnului săvârşită o singură dată cu toţi credincioşii laoltă ca alcătuind un întreg; era lucrarea Domnului prin care El înfiinţa Adunarea Sa, în care sunt cuprinşi toţi cei ce primesc Duhul Sfânt, aşa cum spune Scriptura: „Noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh ca să alcătuim un singur Trup“. Scriptura nu mai vorbeşte apoi niciodată de alte botezuri cu Duhul Sfânt care ar fi trebuit să mai aibă loc. Mai putem oare să fim botezaţi încă o dată ca să alcătuim un singur Trup? Poate oare Adunarea să ia fiinţă de mai multe ori decât o singură dată? Cel care începe o clădire de mai multe ori nu este un meşter bun. Dacă Adunarea a fost alcătuită în ziua Rusalilor, se mai poate alcătui din nou? Poate oare Trupul lui Hristos să mai ia fiinţă încă o dată? Niciodată!

Unirea mădularelor într-un singur Trup – Trupul lui Hristos – a vut loc prin botezul cu Duhul Sfânt în ziua Rusalilor şi Scriptura nu ne vorbeşte niciodată despre o repetare a acestui botez. Este adevărat că în perioada de la început, în timpul aşezării Adunării, Dumnezeu a descoperit prin nişte întâmplări deosebite (cum am văzut la Corneliu) lărgimea şi rostul acestui botez, dar nu este vorba niciodată de o repetare a botezului cu Duhul Sfânt.

Fiecare credincios care primeşte pecetea Sfântului Duh este adăugat la Trupul care şi-a găsit începutul în ziua Rusalilor. Copilul care se naşte, intră în familia care a fost alcătuită mai înainte, dar nu are loc o nouă întemeiere a familiei ori de câte ori se naşte un copil. Toţi sunt cuprinşi în actul de întemeiere al familiei care s-a făcut o singură dată. Tot astfel nu are loc un nou botez pentru fiecare credincios în parte, ci prin darul (primirea) Duhului Sfânt (naşterea spirituală) fiecare este făcut părtaş al botezului, care a avut loc o singură dată şi prin care familia cerească a fost întemeiată aşa încât apostolul putea să scrie corintenilor că ei au fost botezaţi într-un Duh ca să alcătuiască un Trup.

Încă un cuvânt cu privire la gândul că prin botez s-ar primi ceva. Oriunde găsim în Biblie cuvântul „botez“ nu găsim niciodată în legătură cu el gândul că cel care este botezat ar primi prin aceasta o parte din elementul botezului (duhul, apa etc.) în care el este botezat. Adică, că ar primi o parte din Duhul Sfânt pentru că el este botezat în Duhul Sfânt, sau o parte din apă pentru că este botezat în apă, sau din nor şi din mare în care a fost botezat Israel. Gândul pe care ni-l arată Scriptura în legătură cu botezul nu este cel al primirii, ci al unirii cu ceva şi al ieşirii de pe un tărâm şi al intrării pe alt tărâm.

De pildă, Israel a fost botezat în nor şi mare. Ei n-au primit nimic din mare, ci este vorba la acel botez de ieşirea din legătura cea veche şi intrarea într-o legătură nouă. Prin botezul în nor şi mare, ei au fost uniţi astfel: în nor cu mărirea şi prezenţa lui Dumnezeu, iar în mare era despărţirea de Egipt şi intrarea lor în pustie.

În botezul cu apă nu primim nimic din apă, dar pentru că „suntem făcuţi una împreună cu El“ (Romani 6.4-5), botezul înseamnă pentru noi părăsirea întregului tărâm al primului om (Adam) şi intrarea în sfera de viaţă a Omului al doilea (Hristos); el este totodată punctul de despărţire între cei doi oameni (cel vechi şi cel nou) şi între tărâmurile lor (cel pământesc şi cel ceresc).

Tot astfel este şi cu botezul în Duhul Sfânt. El înseamnă ieşirea din ceea ce eram mai înainte: iudei, greci, robi, oameni liberi şi încorporarea noastră laolată în singurul Trup, care este Adunarea lui Hristos.

VORBIREA ÎN LIMBI

Alţii, legând de botezul cu Duhul Sfânt „vorbirea în limbi“, au stabilit că ar fi semnul după care se cunoaşte că cineva a fost botezat cu Duhul Sfânt. Acest mod de gândire se sprijină pe o concluzie greşită. Corintenii, cărora apostolul le scria că toţi au fost botezaţi în Duhul Sfânt, erau departe de a vorbi toţi în limbi (1 Corinteni 12.29-30). Prin urmare, nu suntem învăţaţi că o singură persoană poate să fie botezat cu Duhul Sfânt şi nici că acest botez trebuie să fie urmat de vorbirea în limbi.

Chiar în ziua Rusalilor nu găsim vorbirea în limbi în legătură cu botezul Duhului, ci doar cu „umplerea cu Duhul Sfânt“, vorbirea în limbi nefiind semnul deosebitor. Când mai târziu mulţi au devenit credincioşi şi s-au umplut de Duhul Sfânt (Faptele Apostolilor 4.31), nu găsim scris că ei ar fi vorbit în limbi. De asemenea când Pavel s-a umplut de Duhul Sfânt (Fapte 9.17) se istoriseşte despre sinceritatea mărturisirii sale, dar nicidecum că el vorbea în limbi.

În tot timpul – probabil zece ani – cuprins între Rusalii şi întoarcerea la Dumnezeu a lui Corneliu găsim mai multe istorisiri despre semne şi minuni, dar nici o arătare şi nici o aluzie la vorbirea în limbi. Mai departe, în perioada următoare de vreo paisprezece ani, cuprinsă între pocăinţa lui Corneliu şi ucenicii din Efes nu găsim deloc amintită vorbirea în limbi. De notat că pe aceşti ucenici apostolul nu i-a întrebat dacă vorbesc în limbi şi nici dacă au fost botezaţi cu Duhul Sfânt, ci doar le-a zis: „Aţi primit voi Duhul Sfânt când aţi crezut?“ Să observăm: „când aţi crezut“ şi nu când aţi fost botezaţi. Şi a doua întrebare: „Dar cu ce botez aţi fost botezaţi?“ însemna „care este temelia credinţei voastre?; în cine aţi crezut?; cu cine v-aţi unit?; pe cine mărturisiţi?“ Auzindu-i că ei n-au cunoscut decât pe Ioan Botezătorul, apostolul le-a vorbit despre Domnul Isus şi nu despre Duhul Sfânt. Şi când au auzit aceste vorbe au fost botezaţi în Numele Domnului Isus. Apoi Duhul Sfânt a mărturisit, a adeverit că mărturisirea credinţei lor a fost adevărată prin faptul că au fost adăugaţi Adunării lui Hristos.

Apoi iarăşi, de la capitolul 19 până la sfârşitul cărţii Faptele Apostolilor (o perioadă de vreo şapte ani) nu ni se istoriseşte nimic despre vorbirea în limbi.

Cele trei cazuri pe care le-am găsit în Faptele Apostolilor au fost într-o strânsă legătură cu unele învăţăminte deosebite pe care Domnul le-a dat alor Săi în acele zile. Apoi nu mai găsim în nici o carte din Biblie, afară de 1 Corinteni, ceva despre vorbirea în limbi. Şi ce loc dau unii astăzi vorbirii în limbi despre care Scriptura ne spune că va înceta!?

Se spune câte o dată că limbile vor înceta numai „când va fi venit cea ce este desăvârşit“. Afirmaţia aceasta nu se potriveşte însă cu Scriptura. Să ne uităm mai de aproape la aceste versete din 1 Corinteni 13.8-10. Pavel vorbeşte despre durata veşnică a dragostei. Apoi el revine încă o dată asupra a trei lucruri despre care vorbise mai înainte în versetele 1 şi 2:

– Prorociile;

– Limbile;

– Cunoştiinţa.

Despre prorocii, apostolul spune că vor fi desfinţate; tot aşa se spune despre cunoştiinţă. Despre limbi însă se spune că ele vor înceta. În versetul 9 apostolul revine încă o dată asupra cunoştinţei şi asupra prociilor şi ne spune că amândouă le avem în parte. În versetul 10, apostolul ne spune: când se va sfârşi acest „în parte“ (cunoştiinţa şi prorociile): „când va veni ce este desăvârşit“. Aşadar vedem lămurit din aceste cuvinte că încetarea vorbirii în limbi nu este cuprinsă în lucrurile care vor fi desfinţate atunci când „va veni ce este desăvârşit“, ci apostolul fără a lămuri în care împrejurări, ne spune pur şi simplu că limbile vor înceta. În acele zile în care „vorbirea în limbi“ încă mai avea loc în adunări, darul acesta purta într-un chip aşa de vădit pecetea Duhului Sfânt încât nu putea să existe nici o îndoială în privinţa curăţiei lui. Ceea ce se numeşte astăzi „vorbire în limbi“ nu arată aşa ceva. Chiar şi cei ce susţin vorbirea în limbi sunt nevoiţi în multe cazuri să recunoască neautenticitatea acestei vorbiri în limbi.

Pentru cel care a înţeles din Scriptură că Domnul prin botezul cu Duhul Sfânt a desăvârşit unitatea răscumpăraţilor Săi într-un singur Trup, aceste lucruri despre Rusalii nu mai sunt o greutate. Ştim că făgăduinţele pe care Dumnezeu le-a făcut lui Israel prin gura lui Ioel îşi vor avea în zilele viitoare deplina lor împlinire. Dar în timpul harului noi nu avem de aşteptat nici o repetare a celor întâmplate în ziua Rusalilor.

Să vorbim acum ceva despre „limbile ca de foc“ împărţite printre ei (Faptele Apostolilor 2.3) în care unii văd

BOTEZUL CU FOC

pe care-l vestise Ioan Botezătorul. Ei zic că credinciosul primeşte în chip tainic, prin botezul cu foc, o deosebită pregătire şi înzestrare pentru slujbă şi că prin lucrarea aceasta firea veche şi păcatele care locuiesc în noi sunt mistuite.

Cercetând însă asemenea păreri în lumina Scripturii, trebuie să constatăm nu numai că Scriptura NU ne învaţă aşa ceva, dar şi că o astfel de învăţătură nu are nici cel mai mic reazim pentru părerea că cele întâmplate în ziua Rusalilor ar fi un botez cu foc. Este foarte dureros să vezi cum deseori, numai prin faptul că două cuvinte biblice sună puţin la fel, uni fac să iasă nişte învăţături şi vederi nechibzuite pe care Scriptura nu le recunoaşte. Faptul că Domnul Isus şi apostolii nu au vorbit niciodată un singur cuvânt despre „botezul cu foc“ ar trebui să le dea de gândit celor care împărtăşesc astfel de idei.

Ioan Botezătorul este singurul care, rostind vestea ce i se încredinţase pentru Israel, a vorbit despre botezul cu foc zicând: „El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc“ (Matei 3.11; Luca 3.16). Când Domnul, după învierea Sa, vorbea cu ucenicii Săi despre botezul lui Ioan, cât de bine ar fi putut să le spună: „Voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt şi cu foc!“, însă El le spune doar: „Veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt“ şi nu adaugă „şi cu foc“. Tot aşa şi Petru când a vorbit în Faptele Apostolilor 11.16 despre aceste cuvinte, lasă la o parte expresia „şi cu foc“. Dacă ucenicii ar fi fost botezaţi „cu foc“ în ziua Rusalilor, credeţi că nu ar fi amintit ceva despre un adevăr atât de important? Dacă nici Domnul, nici apostolii nu leagă unul de celălalt botezul cu „Duhul Sfânt şi botezul cu foc“ nu avem drept să facem noi acest lucru. Numai faptul acesta ar trebui să fie de ajuns pentru ca să nu privim botezul „cu Duhul Sfânt“ şi botezul „cu foc“ ca însemnând acelaşi lucru. Dimpotrivă, este vorba de

DOUĂ EVENIMENTE DEOSEBITE

unul de celălalt şi nicidecum două cuvinte care ar arăta un singur lucru. Botezul cu Duhul Sfânt şi-a găsit împlinirea în ziua Rusalilor, iar botezul „cu foc“ este încă în viitor şi el însemnează „focul judecăţii“ care are să vină peste cei ce resping harul.

Să cercetăm acum spusele lui Ioan Botezătorul împreună cu contextul (cuvintele care le însoţesc). Dar mai înainte, să dăm voie Scripturii să ne reamintească scopul pentru care Ioan a predicat şi a botezat „cu botezul pocăinţei“: el era pentru ca Israel să recunoască şi să primească pe Mesia al Său (Ioan 1.31). În Matei 3.11 observăm cum Ioan, pornind de la botezul său îndreaptă privirile ascultătorilor asupra botezurilor cu care avea să-i boteze Acela care venea după el. Din primirea sau respingerea botezului său (al lui Ioan) urma cu ce fel de botez aveau să fie botezaţi ei de Domnul şi anume cu Duhul Sfânt spre binecuvântarea lor sau cu foc spre judecata lor.

Cei care au primit botezul lui Ioan „au dat dreptate lui Dumnezeu“ când cerea ca ei să se pocăiască. Însă cei care nu s-au botezat, au făcut zadarnic pentru ei planul de har al lui Dumnezeu şi şi-au atras asupra lor judecata (Luca 7.29-30). În adevăr, din primirea sau respingerea botezului său, atârna, ca o urmare firească, primirea sau respingerea lui Hristos. Unii erau grâul, ceilalţi pleava. Apoi, ceea ce Ioan înţelegea prin „botezul cu foc“ aceasta ne-o lămureşte el însuşi în context: „Pleava, o va arde într-un foc care nu se va stinge“ (Matei 3.12).

Cum am mai spus, unii gândesc că botezul cu „foc“ este în legătură cu unele binecuvântări şi arătări de putere. Dar nu este oare nechibzuit să laşi contextul la o parte şi să prezinţi focul din versetul 11 ca „binecuvântare“ şi focul din versetul 12 ca judecată? Focul nu are altă putere decât să mistuie. În toată Scriptura găsim focul ca un simbol al judecăţii şi al mistuirii. Să ne gândim numai la cuvintele Domnului din Marcu 9.43-48. Apostolul Pavel spune că Domnul Isus va veni din cer „cu îngerii puterii Sale într-o văpaie de foc, dând răzbunare celor ce nu cunosc pe Dumnezeu şi celor ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus care vor suferi pedeapsă veşnică…“ (2 Tesaloniceni 1.7-9).

Tot aşa este şi astăzi: toţi care au primit pe Domnul prin pocăinţă şi credinţă sunt părtaşi ai botezului cu Duhul Sfânt care a avut loc în ziua Rusalilor. Însă pentru cei ce resping mărturia lui Dumnezeu, nu rămâne decât botezul cu foc. Ioan vedea în chip profetic aceste două botezuri în viitor, şi el a mărturisit cu putere că Cel ce avea să le îndeplinească era chiar în mijlocul lor.

LUNGA PERIOADĂ

care despărţea aceste două botezuri, era – foarte de crezut – ceva ascuns lui Ioan, tot aşa după cum prorocilor Vechiului Aşezământ, le era ascuns că „anul mântuirii“ şi „ziua răzbunării“ aveau să fie despărţite una de cealaltă printr-o lungă perioadă de timp şi că aceste două expresii cuprindeau în ele întâia şi a doua venire a lui Hristos. Ei nici nu bănuiau această perioadă de timp dintre „anul mântuirii“ şi „ziua răzbunării“ şi cu atât mai puţin că în acel timp minunatul plan al lui Dumnezeu – strângerea Adunării Sale – avea să se înfăptuiască.

Când Isaia scria: „Duhul Domnului este peste mine… M-a trimis să vestesc anul îndurării Domnului şi ziua răzbunării Dumnezeului nostru“, ce ştia el oare despre faptul că între aceste două lucrări legate cu un „şi“ aveau să treacă o perioadă de timp de două mii de ani? La Nazaret, Domnul a căutat special aceste versete. El a făcut o despărţire între aceste două lucrări legate prin cuvântul „şi“ cu toate că se află strâns legate în aceeaşi frază. Domnul a citit textul până la anul de îndurare, apoi a închis cartea şi a declarat că aceste cuvinte, adică numai ceea ce citise El erau împlinite (Luca 4.21). După cum plănuise mai dinainte, Domnul a închis cartea tocmai înainte de restul cuvintelor: „şi ziua răzbunării Dumnezeului nostru“. Această zi este ca şi botezul cu foc vestit de Ioan Botezătorul încă în viitor. Când Domnul Isus va lua în mână cartea pecetluită cu şapte peceţi, atunci această zi a mâniei îşi va avea începutul (Apocalipsa 5.1-7).

Textul din Luca 4.16-21 este foarte vrednic de luat în seamă. Domnul a luat cartea închisă (înfăşurată), apoi a deschis-o şi a vorbit despre începutul „anului de îndurare“. Apoi, a închis cartea (care cuprindea cuvintele „ziua răzbunării“) şi a dat-o slujitorului. În urmă „S-a aşezat jos“ şi ochii tuturor au fost aţintiţi la El. Acest text cuprinde un înţeles adânc, foarte adânc. Hristos este Cel care deschide Scripturile. El este Cel care anunţă ziua harului începând cuvinte de har astfel încât omul se miră (versetul 22). Cartea care cuprindea această zi de har, care de atunci era deschisă, Hristos o pune în mâna slujitorului. Apoi se aşază la dreapta măririi, în locurile cereşti şi ochii tuturor se îndreaptă spre El.

Am înţeles oare că în Persoana Domnului avem cheia cu ajutorul căreia putem înţelege Scriptura? S-a întipărit în mintea noastră că suntem în ziua harului? Ne socotim pe noi înşine ca nişte slujitori în mâna cărora Domnul a încredinţat Cartea deschisă cu ziua harului? Ce înseamnă pentru noi faptul că Hristos şade la dreapta măririi? Sunt ochii noştri îndreptaţi asupra Lui? Lumea priveşte la oameni şi întâmplări care izbesc ochii, însă noi privim la Domnul Isus.

Primul eveniment mare pe care îl aşteptăm este venirea Domnului din cer. În Apocalipsa 5 Îl găsim pe Hristos luând din nou cartea în mână. Dar de data aceasta nu din mâna slujitorului, ci din mâna Aceluia care şade pe tron, şi anume nu din tronul din care iese harul, ci din tronul din care ies fulgere, glasuri şi tunete. Atunci se vor desfăşura urmarea cuvintelor scrise de Isaia: „şi ziua răzbunării Dumnezeului nostru“ etc. Oh, ce preschimbări vor avea loc pe pământ când Dumnezeu va curăţi pământul Său prin judecată şi îl va pregăti pentru ziua domniei Sale!

Aşadar, găsim deseori în Scriptură lucruri şi întâmplări strâns legate în aceeaşi frază, dar între care îşi găsesc loc perioade lungi de timp, fără ca lucrul acesta să fie arătat. Aşa este în ceea ce priveşte botezul „cu Duhul Sfânt“ şi botezul „cu foc“ (vezi şi Ioan 5.29; 2 Timotei 4.1).

S-au scurs două mii de ani de când a avut loc botezul „cu Duhul Sfânt“, însă botezul „cu foc“ n-a avut încă loc. Când el va avea loc, timpul de faţă în care Adunarea lui Dumnezeu se alcătuieşte, îşi va avea sfârşitul şi va începe ziua mâniei. Unii copii ai lui Dumnezeu cer, în mod nechibzuit ca Domnul să le facă parte de „botezul cu foc“, neştiind că prin aceasta ei cer asupra lor judecata şi focul mistuitor al lui Dumnezeu.

Să comaparăm încă o dată pe scurt textele din Matei 3.11 cu Faptele Apostolilor 2.3. În Faptele Apostolilor versetul ne vorbeşte mai întâi că, au fost văzute „nişte limbi CA de foc“. Deci nu nişte „limbi DE foc“, ci limbi care puteau fi comparate, care se asemănau cu nişte limbi de foc. Nu există oare o mare deosebire între „a fi botezat cu foc“ şi vederea unor „limbi ca de foc“? Cine citeşte cu luare aminte textul din Faptele Apostolilor 2.3 observă că ceea ce vrea Duhul Sfânt să ne pună înaintea ochilor sunt limbile, iar mai departe că aceste limbi s-au aşezat fără deosebire peste fiecare din ei. Dar când este vorba despre cum arătau aceste limbi, ne spune că ele erau „CA de foc“. Într-adevăr, ce legătură poate fi între aceste cuvinte „ca de foc“ şi „botezul cu foc“, despre care a vorbit Ioan Botezătorul? Nu ne vorbesc oare limbile, mai degrabă, despre mărturia pe care trebuia să o ducă mai departe ucenicii, decât despre botezul cu foc?

Faptul că aceste limbi „s-au împărţit“, poate fi indicaţia că mărturia harului nu mai avea să fie acum limitată numai în cadrul lui Israel, ci trebuia să fie dusă peste tot în toate limbile şi graiurile. Iar faptul că erau „ca de foc“ ne poate arăta că, lucrarea mărturiei lui Dumnezeu, ca şi focul, descoperă şi judecă ceea ce este potrivnic sfinţeniei lui Dumnezeu. Cât de simplă este istorisirea din Faptele Apostolilor 2. Pe de o parte „toată casa a fost umplută cu Duhul Sfânt“ şi prin aceasta toţi cei ce erau în casă au fost „botezaţi“ (cufundaţi) în acelaşi Duh pentru a alcătui „un singur Trup“ iar pe de altă parte, când Duhul Sfânt s-a lăsat asupra fiecăruia în parte, toţi au primit darul Duhului Sfânt, prin care au fost făcuţi în stare să fie mărturiile Sale în lume. După aceea este menţionat că: „Toţi s-au umplut cu Duhul Sfânt şi au început“ să vestească mărturia harului lui Dumnezeu „după cum le da Duhul să vorbească“ (Fapte 2.4).

UMPLEREA CU DUHUL SFÂNT

Nu este o lucrare care se înfăptuieşte odată pentru totdeauna, ci este ceva care se repetă în cursul vieţii cu Domnul. Nu trebuie să confundăm această lucrare cu botezul Duhului Sfânt sau cu darul Duhului Sfânt.

Putem fi îndemnaţi: „Fiţi plini de Duhul Sfânt“ (Efeseni 5.18), dar nu putem să fim îndemnaţi: „Fiţi botezaţi cu Duhul Sfânt“ sau „Fiţi înzestraţi sau pecetluiţi cu Duh Sfânt“. Dar starea de plinătate a Duhului (umplerea) este în strânsă legătură cu predarea noastră Domnului şi cu o viaţă de credinţă şi de ascultare. A fi cineva plin de Duhul Sfânt este o lucrare pe care o găsim în Scriptură nu numai cu începere de la Rusalii când Duhul Sfânt Şi-a ales domiciliul în credincioşi, ci această lucrare a fost întâlnită în toate timpurile de mai înainte. Prin urmare, umplerea nu este o lucrare care face parte din botezul sau din darul Duhului Sfânt şi nu este aceeaşi cu locuirea Duhului Sfânt în noi. Nu putem spune că atunci când Duhul Sfânt îşi face locuinţa într-un om înseamnă în acelaşi timp şi că acel om este plin de Duhul Sfânt.

Locuirea în noi a Duhului Sfânt este ceea ce deosebeşte pe credincioşii din timpul harului de cei din vremea Vechiului Aşezământ. Dar observăm, pe de o parte că după Rusalii, deşi Duhul Sfânt locuia în credincioşi, ei au fost totuşi din nou umpluţi cu Duhul Sfânt, iar pe altă parte cu toate că Duhul Sfânt nu locuia în credincioşii Vechiului Legământ, totuşi unii din ei au fost umpluţi cu Duhul Sfânt. De pildă găsim că înainte de Rusalii, Beţaleel a fost umplut cu Duhul Sfânt pentru ca în puterea Lui să ducă la bun sfârşit lucrările care i-au fost încredinţate pentru cortul din pustie (Exod 31.2-3). Elisabeta a fost umplută cu Duh Sfânt ca, în bucuria ei, să laude pe Dumnezeu, iar Zaharia să prorocească (Luca 1.41, 67).

Tot astfel, după Rusalii, ucenicii în care Duhul Sfânt venise să locuiască au fost umpluţi cu Duhul Sfânt ca să propovăduiască măreţia harului lui Dumnezeu. Puţin mai târziu, Petru a fost din nou umplu pentru ca să mărească Numele Domnului în ceasul prigonirii. După aceea mica ceată a fost în întregime umplută din nou cu Duhul Sfânt ca în puterea Sa să vestească fără frică şi cu îndrăuneală Cuvântul lui Dumnezeu. Apoi citim cum Saul şi ucenicii s-au umplut de Duhul Sfânt (Faptele Apostolilor 4.31; 9.17; 13.9, 52). Tot astfel, Scriptura menţionează nişte bărbaţi ca Ştefan şi Barnaba care erau plini de Duhul Sfânt (Faptele Apostolilor 6.3, 5; 7.55; 11.24) Apoi noi suntem îndemnaţi să fim plini de Duhul Sfânt (Efeseni 5.18).

Când credincioşii Vechiului Testament au fost umpluţi cu Duhul Sfânt era de la sine înţeles că această lucrare nu cuprindea şi unirea cu Hristos în calitatea Sa de Cap al Trupului. Această unire este legată de darul şi locuirea în noi a Duhului Sfânt. De ea au parte numai credincioşii timpului de har care alcătuiesc Trupul lui Hristos.

Aşadar, pe o parte vedem că un credincios al Vechiului Testament care nu avea Duhul Sfânt locuind în el, putea să fie umplut cu Duhul Sfânt, iar pe altă parte un credincios al timpului harului care avea Duhul Sfânt locuind în el, putea să nu fie plin de Duh. Din acest motiv, efesenii, cărora apostolul le scria că erau pecetluiţi cu Duhul Sfânt, erau îndemnaţi să fie plin de Duhul. La credincioşii Vechiului Legământ, umplerea cu Duhul Sfânt era în funcţie de venirea peste ei a Duhului, pe când la credincioşii din Adunarea lui Dumnezeu, umplerea cu Duhul Sfânt este desfăşurarea în afară a puterii Duhului Sfânt care locuieşte în ei.

Venim acum la o întrebare însemnată, care frământă multe inimi:

CUM POT FI UMPLUT DE DUHUL SFÂNT?

Scriptura nu ne răspunde cu un verset la această întrebare, dar ne arată persoanele care au fost pline cu Duhul Sfânt, ne spune cum a fost inima şi viaţa lor faţă de Domnul şi prin aceasta primim răspunsul la întrebarea noastră. Dumnezeu pune înaintea ochilor noştri astfel de suflete care prin ascultarea credinţei sau predat Domnului şi s-au supus de bună voie conducerii Lui şi lepădându-se de sine. Privirile lor erau îndreptate numai asupra Domnului (Evrei 3.1; 12.2). Hristos locuia în inimile lor (Efeseni 3.17) şi de pe buzele lor ţâşnea lauda Sa. Ce oameni fericiţi! Erau dispreţuiţi de lume, necunoscuţi şi alungaţi, dar recunoscuţi de Domnul a cărui dragoste o gustau. Acestea au fost persoanele pline de Duhul Sfânt spre a împlini, în puterea Sa, anumite însărcinări încât Dumnezeu Îşi putea arăta prin ei slava Sa.

În vreo inimă se poate naşte dorinţa de a fi şi el aşa. Cum poţi ajunge la această umplere? Te şti mântuit, pecetluit cu Duhul Sfânt şi simţi în inimă că lipseşte ceva şi poate te rogi să primeşti mai mult din Duhul Sfânt. Aici însă nu este vorba de a avea mai mult din Duhul Sfânt ci mai degrabă ca El să aibă mai mult loc în noi.

Fiecare credincios primeşte darul Duhului Sfânt, însă nu fiecare credincios îi dă Duhului viaţa şi inima sa. Să ne folosim de un exemplu: Eu plec de acasă şi te rog să locuieşti în locuinţa mea; îţi dau cheile de la bucătărie şi de la sufragerie. Celelalte camere însă le ţin închise. Aşa facem şi noi cu Duhul Sfânt. Purtarea noastră poate să fie destul de îndatoritoare faţă de Oaspetele divin, dar când vine la noi El nu vrea să fie numai Oaspete, ci Proprietarul şi Stăpânul care domneşte asupra întregii noastre vieţi ca aparţinându-I totul spre a o modela pentru Hristos.

Fiecare încăpere a inimii noastre trebuie să-I fie deschisă Duhului Sfânt. Adeseori vrem să-L mărginim la locurile unde noi am vrea să-L avem. Ne mulţumim să ne dea mărturie despre dragostea lui Dumnezeu, chiar să ne întrebuinţeze până la un anumit punct în lucrarea Sa, dar pentru casa, familia, afacerile, viaţa lăuntrică şi din afară ţinem noi cheile. Pe scurt spus: ca Duhul Sfânt să stăpânească în întregime inima noastră şi să preschimbe totul pentru Hristos la o aşa lucrare nu ne învoim. Plinătatea Duhului NU ne este dată ca un simplu răspuns la rugăciunea noastră, ci numai mergând pe drumul ce duce pe urmele Mântuitorului. Cererea în rugăciune a plinătăţii Duhului Sfânt poate să vină şi dintr-o inimă în care sunt ţinute ascunse tot felul de rădăcini rele ca lăcomia, egoismul etc. Inima omului este înclinată totdeauna să se aşeze în faţa altora şi îşi găseşte plăcerea să fie privită şi admirată ca fiind „plină de Duh“.

Este foarte serios şi însemnat lucru de a cerceta ce fel de motive stau la baza unei asemenea rugăciuni. Nu am văzut noi oare cum cei care stăteau mereu cu rugăciunea „umplerii cu Duhul Sfânt“ pe buze erau oameni care încă nu se despărţiseră de lume? În purtarea lor se vedea că îşi iubeau „eul“ lor şi că nu puteau să sufere ca alţii să-i atenţioneze. Dacă cruţăm micile rădăcini de mândrie, de voinţă proprie, de lăcomie (şi multe altele) ascunse în inimile noastre şi nu-i dăm cu toată hotărârea inima noastră Duhului Sfânt nu vom fi niciodată (rugându-ne numai) plini cu Duh. Scriptura nu spune că trebuie în primul rând să ne rugăm pentru a fi umpluţi de Duhul Sfânt.

Scriptura ne spune: „Fiţi plini cu Duh Sfânt“ (Efeseni 5.18). Purtarea noastră, starea noastră duhovnicească ar trebui să fie de aşa fel încât să fim plini de Duhul Sfânt. Niciodată nu citim că ucenicii să se fi rugat ca să fie umpluţi şi nici ca cineva să fi fost umplut cu Duhul Sfânt ca răspuns la o astfel de cerere în rugăciune. Prin aceasta nu vrem să spunem că cei ce au fost umpluţi cu Duhul Sfânt nu erau nişte oameni ai rugăciunii. Ei au fost fără îndoială bărbaţi ai credinţei şi ai luptei în rugăciune.

În Faptele Apostolilor 4.23-31, găsim o astfel de ceată despre care citim că „toţi s-au umplut de Duh Sfânt“. Dar oare pentru a fi umpluţi de Duh se rugau ei? Dumnezeu a vrut ca rugăciunea lor să rămână scrisă pentru noi, dar nu găsim în ea că ei cereau „să fie umpluţi“. Tema rugăciunilor lor era slava Numelui Domnului şi singura cerere pe care o fac este aceasta: „Dă robilor Tăi să vestească Cuvântul Tău cu toată îndrăzneala…“ Conştienţi de neputinţa lor, ei cereau să poată vesti Cuvântul Său cu toată îndrăzneala în ziua strâmtorării ca şi în ziua libertăţii.

Ce dragoste, ce predare, ce tărie de credinţă şi totodată ce atârnare de Domnul întâlnim în această rugăciune! Ea ne face să ne amintim de Daniel care, având înaintea lui groapa cu lei, se ruga şi lăuda pe Dumnezeu cum făcuse mai înainte. Aşa de mult s-au itat pe ei înşişi încât nici nu au amintit înaintea Domnului situaţia grea şi prigonirea. Goliţi de orice voinţă proprie, dar bine hotărâţi în inimă pentru a rămânea strânşi alipiţi de Domnul, ei îşi ridicară într-un gând glasul (şi nicidecum strigând cu toţii laolaltă) către Atotstăpânitorul. Cererea le-a fost ascultată prin faptul că s-au umplut de Duhul Sfânt: „Toţi s-au umplut de Duhul Sfânt şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală“. Scriptura ne dă aici un exemplu care ne lămureşte îndemnul apostolului: „Fiţi plini de Duh Sfânt“. Putem observa starea inimii celor pe care Duhul Sfânt i-a umplut întrebuinţându-i pentru slava Numelui Domnului.

Când un vas trebuie să fie umplut cu ceva, prima condiţie este să fie golit de ceea ce îl umplea mai înainte. Dacă o sticlă este plină cu acid nu pot pune în ea untdelemn. Trebuie să golesc acidul, să curăţ sticla şi apoi să pun untdelemnul. Tot astfel este şi cu credincioşii. Dacă doresc să fie umpluţi de Duhul Sfânt trebuie să fie goliţi şi curăţiţi de lucrurile care nu se împacă cu comuniunea Fiului lui Dumnezeu. Atâta vreme cât mai găzduim în inimile noastre „pofta cărnii, pofta ochilor şi mândria vieţii“ (1 Ioan 2.16) nu putem fi umpluţi cu Duhul Sfânt. Dacă însă i-am dat voie harului Domnului să ne curăţească de aceste lucruri, atunci El vrea să ne umple inima ce a fost golită de „vinul“ cel străin. Despre acest lucru îndemna apostolul pe efeseni: „Nu vă îmbătaţi de vin…dimpotrivă fiţi plini de Duh“.

Inima noastră niciodată nu este goală: ori este plină cu „vinul“ voinţei propri şi a lucrurilor lumeşti, ori este plină cu Duhul Sfânt. Întrebarea nu este dacă noi stăpânim Duhul, ci dacă El ne stăpâneşte pe noi. Adeseori ne luptăm pentru lucrul acesta ca şi Iacov despre care citim că Dumnezeu se lupta cu el şi că el se lupta cu Dumnezeu (Geneza 32.24-28). Iacov se lupta să capete ceva de la Dumnezeu, dar Dumnezeu trebuia să se lupte cu Iacov să-l biruiască şi să-i poată da binecuvântarea pe care o cerea. Unii se luptă să fie „umpluţi“, dar Duhul Sfânt se luptă cu ei să-i poată umplea. Dumnezeu a trebuit mai întâi să-i lovească încheietura puterii lui Iacov ca să-l poată binecuvânta. Tot astfel, Dumnezeu trebuie adeseori pe nişte căi foarte dureroase să zdrobească încheitura voinţei noastre propri, a mândriei noastre, a lăcomiei noastre etc. până când îi vom preda Lui lucrurile noastre ascunse în cele mai tainice unghere ale inimi.

Când cercetăm în Scriptură viaţa credincioşilor care au fost plini de Duhul Sfânt, atunci:

URMĂRILE PLINĂTĂŢII DUHULUI

ni se înfăţişază într-un mod deosebit de frumos. Cât de schimbat îl găsim pe Petru după ce a fost umplut cu Duhul Sfânt, el care altă dată era plin de sine însuşi, de iubirea sa şi de predarea sa! Acum nu mai vorbeşte despre sine: „Eu vreau… eu… eu voi fi…“ Aşa vorbise mai înainte; acum nu-i mai vine pe buze nici un „eu“. Numele ce revine pe buzele sale este ISUS răstignit, înviat, Domn şi Hristos (Faptele Apostolilor 2.22-36).

Lui Ştefan şi lui Pavel li s-a permis să se apere, dar ei au vorbit despre Hristos. Tot aşa este şi astăzi. Omul plin de sine însuşi vorbeşte despre el, despre experienţele sale minunate, despre ce a făcut şi despre ce a vorbit el. Dar când Duhul Sfânt îi umple inima, atunci nu mai găseşte nici o bucurie să vorbească despre sine. Buzele sale vorbesc despre Domnul Isus şi despre lucrurile descoperite de Dumnezeu. Dar nu numai atât, ci şi umblarea lor şi

PURTAREA LOR ÎN CASA LUI DUMNEZEU

poartă pecetea lucrării Duhului Sfânt. Când apostolul le scria corintenilor despre arătările Duhului Sfânt în Adunare şi-a început vorbirea arătându-le starea lor de mai înainte când stăteau sub o altă putere spirituală. Atunci ei erau „duşi“ şi „călăuziţi“. Fiecare om stă sub călăuzirea unei puteri duhovniceşti. Spiritele demonice călăuzesc pe oameni după placul lor la idoli (1 Corinteni 12.2; matei 17.15; Marcu 5.1-20). Dar Duhul lui Dumnezeu ne călăuzeşte potrivit gândurilor lui Dumnezeu şi în armonie cu Scriptura.

Cuvântul lui Dumnezeu îşi găseşte în cel ce este plin şi călăuzit de Duhul Sfânt o reprezentare vie (Filipeni 2.16). Un asemenea om trăieşte într-o stare necontenită de veghere asupra lui însuşi (1 Corinteni 9.26-27). El lasă să pătrundă asupra sa lumina Cuvântului în viaţa sa lăuntrică şi de afară, dar şi asupra colaborării în lucrarea Domnului şi a slujbei sale când vorbeşte în public. Dorim să amintim în legătură cu aceste

TREI PUNCTE

câteva din lucrurile care deosebesc pe un credincios călăuzit de Duhul Sfânt:

1. Viaţa lăuntrică şi din afară.

El însuşi, casa sa, afacerile sale etc., toate vor fi vor fi aşeazate sub privirea Domnului lucrând „cinstit nu numai înaintea Domnului, ci şi înaintea oamenilor“ (2 Corinteni 8.21), căci „a face dreptate şi judecată este mai plăcut decât jertfele“ (Proverbe 21.3). Un astfel de om îşi păzeşte „inima mai mult decât orice“ (Proverbe 4.23), el nu are o inimă îngâmfată, nici priviri trufaşe şi nu se îndeletniceşte cu lucruri prea înalte pentru el (Psalm 131.1; Ieremia 45.5).

2. Colaborarea în lucrul Domnului.

Dacă Domnul binecuvintează slujba sa, el nu este plin de această slujbă, nu face caz de sine însuşi şi nu se socoteşte ca fiind cineva important. Este pentru un astfel de om o durere când privirile se îndreaptă asupra sa. Este gata sa spună: „De ce vă uitaţi cu ochii ţintă la noi, ca şi cum prin puterea sau prin cucernicia noastră am fi făcut pe omul acesta să umble?“; „Doar şi noi suntem oameni cu aceleaşi slăbiciuni ca voi“ (Faptele Apostolilor 3.12; 14.15). Iar dacă, în loc de admiraţie, el este necunoscut, i se face nedreptate sau se răspunde cu lipsă de iubire, el nu ascunde aceste lucruri în inima sa ca poi într-o zi să le scoată la iveală. El nu mai are în inimă loc pentru asemenea sentimente.

În colaborarea sa în lucrarea Domnului, el nu-şi va urma în mod personal drumul său înainte, ci va socoti şi se va purta ca un împreună-lucrător. Oriunde l-ar aşeza Domnul în harul Său, niciodată nu va privi ca slujba fiind a sa, ca adunarea fiind a sa, sau câmpul de misiune ca fiind al său. În smerenie el este pătruns de faptul că lucrarea este a Domnului, câmpul de lucru al Său şi că el nu este aşezat acolo decât ca un „împreună-lucrător“ (1 Corinteni 3.9; 1 Tesaloniceni 3.2; Filimon 24). În felul acesta, el va fi ferit de a-şi vedea de drumul său în lucrarea Domnului şi de a lucra fără a colabora cu fraţii împreună-lucrători cu el (Faptele Apostolior 14.26; 15.4; 3 Ioan 8; Galateni 2). De asemenea el nu va da la o parte sfatul unor fraţi care au primit de la Domnul judecată duhovnicească (Galateni 2.9-10; 1 Corinteni 14.32-33; Efeseni 5.21; 1 Corinteni 16.16; Filipeni 2.3; Faptele Apostolilor 18.26-27; Galateni 2.14; Psalm 141.5; Proverbe 9.8; 25.12; 27.6). El nu se va preţui pe sine, nici părerea sa ca fiind mai presus de aceea a fraţilor săi. Un copil al lui Dumnezeu care s-a lăsat umplut de Duhul Sfânt va creşte tot mai mult în smerenie. Când apostolul Pavel şi-a scris prima epistolă către corinteni, s-a numit cel mai mic dintre apostoli. Apoi cu câţiva ani mai târziu s-a numit cel mai neînsemnat (Efeseni 3.8). Ceva mai târziu s-a numit cel dintâi dintre păcătoşi (1 Timotei 1.15). Tot aşa ar trebui să se petreacă lucrurile cu noi: cu cât vom umbla mai mult în lumină cu atât să devenim mai mici în ochii noştri şi să creştem în smerenie.

3. Slujba vorbirii în public.

Un slujitor al Cuvântului plin de Duhul Sfânt va vorbi într-un mod uşor de înţeles (1 Corinteni 14.6, 9, 19); va vorbi lucruri care slujesc la zidirea duhovnicească a adunării (1 Corinteni 14.5) şi aceasta se va face nu după voinţa proprie, ci aşa cum este călăuzit de Duhul Sfânt. El va lăsa ca în toate să vorbească Scriptura (Romani 4.3; 9.17; 10.11; Marcu 12.10; Isaia 8.20), se va adânci în Scriptură, va veghea cu grijă pentru a împărţi drept Cuvântul (2 Timotei 2.15) şi nu va vorbi lucruri care nu se potrivesc cu Biblia (1 Corinteni 14.36-38). El va fi dispus ca alţii să judece cuvintele lui (1 Corinteni 10.15; 14.29) şi nu va trece peste dispoziţiile pe care le-a dat Dumnezeu pentru bunul mers al Adunării Sale (1 Corinteni 11.1-6; 14.34; Faptele Apostolilor 10.47-48 etc).

Dacă ne-ar sta mai mult pe inimă îndemnul „Fiţi plini de Duh“ cu mult mai mult s-ar vedea în noi şi în Adunare chipul Domnului şi lucrarea Duhului Său.

Cineva poate va întreba: cum se face că apostolii, care cu puţine zile mai înainte fuseseră umpluţi de Duhul Sfânt au putut

SĂ MAI FIE UMPLUŢI DIN NOU?

Nu ne vom încumeta să tragem concluzia că apostolii au fost neascultători aşa încât Duhul Sfânt să nemaiputând să-i umple mai departe, ei ar fi avut nevoie să fie umpluţi din nou. Când un vas este plin mai poate oare să fie mai plin? Copii lui Dumnezeu nu sunt nişte vase moarte, ci vase vii ale Duhului Sfânt, vase care cresc. Dacă vasul creşte, poate să fie umplut din nou. Scriptura vorbeşte despre creşterea credinţei. Credinţa creşte numai pe calea credincioşiei faţă de Domnul. Cu cât creşte credinţa, cu atât se lărgeşte inima şi vasul creşte în aşa fel încât poate să fie umplut din nou cu Duhul puterii, al iubirii şi al unei minţi sănătoase (2 Timotei 1.7). Nu putem creşte decât pe drumurile credinţei – şi acesta a fost motivul pentru care Dumnezeu l-a pus pe Avraam mereu în faţa unor noi încercări ale credinţei.

De ce lucrează Dumnezeu în acest mod? Suntem în şcoala lui Dumnezeu şi în calitatea noastră de şcolari suntem mereu puşi în faţa unor încercări pentru creşterea şi întărirea noastră. Elevul nu înţelege de ce profesorul îi pune mereu înainte recapitulări şi examinări. Dar profesorul are un scop bine definit lucrând în acest fel.

Scopul lui Dumnezeu a fost ca să-l binecuvinteze pe Avraam. Spre a-l face destoinic pentru primirea binecuvântărilor, Dumnezeu trebuia să-l pună la noi probe. Omului firesc nu-i place lucrul acesta, dar este lucrul cel mai bun pe care poate să-l facă Dumnezeu pentru creşterea omului nostru lăuntric. Când trecem cu succes examenul vom putea merge înainte întăriţi şi destoinici pentru îndeplinirea unor noi îndatoriri. Dacă pierdem examenul, motivele nereuşitei sunt date la iveală. Însă prin căinţă şi mărturisire vom fi aduşi din nou într-o stare bună. Oriunde citim în Biblie despre o nouă „umplere“ putem fi siguri că ea este în legătură cu nişte hotărâri ale credinţei de a lupta împotriva puterilor întunericului. Când tesalonicenii au rămas statornici în credinţă în mijlocul unor „prigoniri şi strâmtorări“ cumplite, citim despre creşterea credinţei lor. Şi dacă credinţa creşte, va creşte şi omul cel nou. În modul acesta se va face un loc nou pentru Izvorul care locuieşte în noi – Duhul Sfânt – dându-i posibilitatea să se reverse şi să ne umple din nou.

Când cercetăm minunatul dar al Duhului Sfânt şi privim plinătatea de binecuvântări ce ne-a fost împărtăşită în El, cât de mişcată este inima noastră la gândul că Dumnezeu trebuie să ne îndemne să nu-L întristăm. Da, trebuie să ne umple de ruşine faptul că Dumnezeu trebuie să mai vorbească celor pe care i-a pecetluit cu Duhul Sfânt despre minciună, furt, mânie, cuvinte stricate, vorbire de rău etc. (Efeseni 1.13; 4.25-32). Numai cel ce nu cunoaşte încă pe satan şi nu-şi cunoaşte încă propria lui inimă firească poate să întrebe dacă astfel de lucruri se mai pot întâmpla printre copiii lui Dumnezeu. Dumnezeu însă ne arată de ce fel de lucruri suntem capabili când întristăm pe Duhul Sfânt. Dar ce har! – dacă ne vorbeşte despre aceste lucruri, Dumnezeu nu ne ameninţă să retragă de la noi Duhul Sfânt, ci vrea să ne facă mai conştienţi că suntem pecetluiţi cu Duhul Sfânt în vederea zilei răscumpărării. Harul acesta al pecetluirii trebuie să ne păzească şi să ne determine să trăim după Duh şi nu după fire.

Dacă,

UMBLĂM ÎN DUHUL,

nu vom împlini pofta cărnii (a firi vechi). Umblarea în Duhul nu este o umblare sub lege de forma: „trebuie…nu lua…nu gusta…!“ (Coloseni 2,21). Dimpotrivă, este o umblare în puterea Duhului Sfânt după pilda Domnului Isus.

Unii copii ai lui Dumnezeu se mulţumesc cu o umblare cumsecade. Le este de ajuns să nu treacă anumite limite şi să nu treacă anumite margini şi să se poarte ca nişte bărbaţi şi femei cinstite. Dar umblarea în Duhul este cu totul altceva: înseamnă a umbla ca unii care au Duhul Sfânt şi cunosc pe Dumnezeu. Cunoaşterea lui Dumnezeu le este dreptar în toate lucrurile. Toate lucrurile le judecă aşa cum se înfăţişează când sunt puse în legătură cu Dumnezeu. Purtarea lui, felul de a trata lucrurile şi mersul lui sunt potrivite cu cunoştinţa care o are despre Dumnezeu.

Am întrebat cândva pe slujitorul unui fost rege german dacă regele îşi exprima zilnic dorinţele către servitori. El mi-a răspuns: „Aproape că nu ne spunea nici un cuvânt“ – „Cum puteaţi să ştiţi ce vrea el?“ – „Îl cunoşteam aşa de bine încât ştiam ce vrea şi ce avem de făcut pentru el“.

Tot aşa este şi cu noi dacă cunoaştem pe Dumnezeu: umblarea noastră va fi în conformitate cu această cunoştiinţă prin Duhul Său. Noi nu putem să producem această umblare prin sforţările firii vechi. Umblarea în Duhul este un produs automat al lucrării Duhului Sfânt în noi, atunci când El are stăpânire asupra noastră.

Dar dacă întristăm pe Duhul Sfânt nu putem umbla în Duhul. Adeseori nu observăm că L-am întristat şi ne străduim în zadar să avem un mers după Duh. Cât de serios este din acest motiv, îndemnul:

NU ÎNTRISTAŢI PE DUHUL SFÂNT (Efeseni 4)

Unii au crezut că Duhul Sfânt este întristat atunci când minţim, când furăm, sau facem vreun lucru asemănător. Fireşte că Duhul este întristat când cădem în astfel de păcate. Dar nu este El oare întristat şi când nu luăm seama la lumina Cuvântului lui Dumnezeu, când nu ascultăm glasul Lui şi ne îndeletnicim cu lucruri deşarte ale lumii? Imaginează-ţi că primeşti o scrisoare de la ai tăi. Plin de bucurie îmi citeşti din ea şi îmi povesteşti despre cei ce îţi sunt aşa de scumpi inimi. Pe când mai citeşti şi povesteşti, arunci o privire spre mine şi vezi că eu citesc ziarul şi nu mai sunt atent la cele ce-mi citeşti, şi-mi spui: „Nu te doare pe tine că arăţi aşa de puţin interes pentru ceea ce mie îmi este atât de scump?“ Întristat, încetezi să mai citeşti despre ai tăi şi în tăcere pui scrisoarea la o parte.

Tot aşa este şi cu Duhul Sfânt! El ne vorbeşte despre iubirea Tatălui, despre slava Fiului şi ne împărtăşeşete cereştile binecuvântări pe care ni le-a pregătit Dumnezeu. Dar în loc să luăm aminte la glasul Său, inima noastră este ocupată cu glasurile oamenilor şi cu lucrurile acestei lumi. Oare nu-L întristăm? Oare nu este obligat Duhul să ne vorbească despre Hristos, să ne certe pentru lipsa noastră de atenţie? În cartea Apocalipsa, Domnul atenţionează încă o dată: „Cine are urechi, să asculte ce zice Adunărilor Duhul“. Cuvântul acesta ne arată că nu toţi aveau urechi ca să audă glasul Duhului Sfânt. Dar oare noi avem urechi? Nu vrem să ne cercetăm? Dacă tu nu ai urechi pentru vocea Duhului, oare te mai miri că nu guşti nimic din bucuria cerească care odată te făcea aşa de fericit? Ce bucurie ai găsit atunci în legătura cu Domnul prin rugăciune şi cercetarea Cuvântului Său! Cât de fericit te simţeai când în timp ce te adânceai în Cuvântul Său, o nouă rază a măririi sale îţi pătrundea în inimă! Au rămas poate acele zile doar o amintire a cea ce ai avut o dată, dar acum ai pierdut-o! Ce fel de lucruri îţi umplu acum inima? Grijurile sau bogăţiile vieţii, familia, afacerile, lumea? Sau poate nişte persoane cărora El a trebuit să le cedeze locul? Dacă aşa stau lucrurile poţi, cei drept, să te mai rogi, dar umblarea ta cu Domnul este fără inimă, citirea Cuvântului Său fără plăcere. De unde a venit această schimbare? Din pricină că Duhul Sfânt a fost întristat. El nu-ţi mai poate vorbi despre dragostea Domnului şi despre lucrurile cereşti însă vrea să te trezească din somn ca să-i auzi din nou glasul.

Este posibil ca Domnul să folosească chiar aceste cuvinte pentru a trezi o inimă adormită. De aceea ascultă numaidecât glasul Domnului! Smereşte-te, căieşte-te şi mărturiseşte-i Lui păcatul tău şi unde este nevoie şi oamenilor! Drege ceea ce-L întristează! Alungă lucrurile care te leagă de ce este rău! Dă-i din nou stăpânire asupra ta şi asupra vieţii tale şi dragostea lui Dumnezeu va fi raza de soare a sufletului tău! Vei bea din nou din izvorul apelor vii, iar inima şi gura ta vor fi pline de laudă în mărturisirea Numelui Său.

Cât de negrăit de mare este pierderea pe care o suferă un copil al lui Dumnezeu care întristează pe Duhul Sfânt! Să veghem cu mai multă atenţie ca să nu-L întristăm, astfel ca prin El, chipul şi fiinţa lui Hristos să se vadă în noi!

Un alt îndemn îl găsim în 1 Tesaloniceni 5.19-20:

NU STINGEŢI DUHUL!

Am văzut cum putem întrista pe Duhul Sfânt când facem sau permitem lucruri care Îi sunt potrivnice şi când nu luăm seama la glsul Său. În citatul de mai sus este vorba de altceva, şi anume de stingerea Duhului în lucrarea Sa, fie în noi, fie în alţii.

Când în ziua Rusalilor, Duhul Sfânt Şi-a găsit locuinţa în fiecare ucenic în parte, acest lucru s-a văzut prin ivirea limbilor ca de foc, iar curând după aceea găsim pe ucenici vestind în puterea Duhului, lucrările minunate ale lui Dumnezeu, în toate limbile oamenilor (Faptele Apostolilor 2.3-11). După cum a lucrat atunci, tot aşa lucrează Duhul Sfânt şi astăzi în inimile celor în care Şi-a găsit locuinţa. Nu este aici nici un singur mădular al Trupului pe care El nu vrea să-L întrebuinţeze spre folosul altora. O, şi cât de multe şi de felurite sunt darurile şi slujbele pe care El, în puterea Sa, vrea să le întrebuinţeze pentru glorificarea lui Dumnezeu. Este întocmai cum scrie Petru: „Ca nişte buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit“ (1 Petru 4.10). Unde Duhul lui Dumnezeu Se arată şi aprinde un foc, să ne ferim să-l stingem sau să-l acoperim!

Pe Duhul Sfânt Îl găsim într-un mod deosebit la lucru în Adunarea lui Dumnezeu. Oh, cât de mult ar trebui să veghem să nu-L stingem! Tot ce se face în Adunare trebuie să slujească la zidirea duhovnicească şi să fie lucrat de Duhul Sfânt. Este cu neputinţă citind 1 Corinteni 12 şi 14 şi să nu simţi greutatea pe care o pune apstolul asupra faptului că Duhul Sfânt îşi alege vasele şi instrumentele aşa cum vrea El (1 Corinteni 11.18).

Să ne întrebăm: „Mai face El oare acelaşi lucru şi astăzi?“ Desigur Îl face, dar noi suntem îndemnaţi să nu-I stăm în cale, împiedicându-L! Duhul Sfânt îşi alege instrumentele Sale după alte puncte de vedere decât ale omului. El priveşte în inimă şi nu la ceea ce stă în faţa ochilor! Deja în timpul apostolului Pavel îşi făcuse printre credincioşi o dorinţă după înţelepciunea omenească şi după vorbiri strălucitoare astfel încât el a trebuit să-i îndemne: „Nu stingeţi Duhul, nu dispreţuiţi prorociile“. Se cereau cuvântări alcătuite cu meşteşug şi rostite cu măiestrie, se umbla după daruri care să fie împodobite cu titluri, cu arătări din afară.

Ceea ce era în acele zile o tendinţă, a devenit astăzi o practică generală. Nu se mai preţuiesc darurile duhovniceşti care nu se arată într-un mod care îi palce firii pământeşti, ci li s-a dat slujbelor o înfăţişare care place firii pământeşti. Ceea ce Duhul Sfânt vrea să facă, şi anume să-Şi aleagă vasele şi să mişte buzele cum vrea El, lucrul acesta omul l-a luat în mâinile sale. Omul împarte diferitele daruri şi slujbe numai anumitor peroane, iar pe cei al căror cuvânt este simplu le respinge slujba lor. Asemenea aranjamente dau cu totul la o parte rânduiala dumnezeiască şi constitue o adevărată stingere a lucrării Duhului Sfânt. Cu toate că asemenea încălcări asupra drepturilor Duhului Sfânt au devenit astăzi un obicei, chiar o regulă generală, ele n-au încetat să fie prin aceasta un lucru rău.

În Casa lui Dumnezeu, Adunarea Sa, Duhul Sfânt vrea să aibă toată libertatea să întrebuinţeze pe oricine vrea El. Din acest motiv, apostolul adaugă la îndemul lui aceste cuvinte: „Nu dispreţuiţi prorociile“. Dacă Duhul Sfânt vrea să întrebuinţeze pe fratele cel mai simplu pentru a vorbi un cuvânt de zidire, de mângâiere sau de mustrare, noi nu avem voie să dispreţuim acest cuvânt, criticându-l.

Cuvântul „prorocie“ nu înseamnă aici vestirea lucrurilor viitoare, ci înseamnă ca cel ce vorbeşte să vorbească cuvinte ca ale lui Dumnezeu, pe care Însuşi Dumnezeu i le împarte prin Duhul Său. „Dacă vorbeşte cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu. dacă slujeşte cineva, să slujească după puterea, pe care i-o dă Dumnezeu pentru ca în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu prin Isus Hristos, a căruia este slava şi puterea în vecii vecilor!“ (1 Petru 4.11). O astfel de vorbire nu este ceea ce noi numim după Scriptură un „dar“, ci o comunicare a unor adevăruri pe care le primim de la El în locul tainic al sufletului nostru aflat în părtăşie cu El. Se poate ca fratele în situaţie să citească, prin Duhul Sfânt, numai un singur verset, sau să vorbească „cinci cuvinte“ care să mişte inimile şi cugetele, iar fiecare în adunare să simtă că a fost un cuvânt lucrat de Duhul Sfânt. Un astfel de cuvânt dat de Dumnezeu poate să aibă chiar asupra unui necredincios o asemenea înrâurire încât el să cadă pe faţa lui şi să fie silit să dea mărturie că Dumnezeu este în mijlocul Adunării Sale (1 Corinteni 14.24-25). Din motivul acesta, apostolul a dorit ca toţi să prorocească şi să râvnească după acest lucru (1 Corinteni 14.5, 31, 39).

Observăm aici, din aceste cuvinte, deosebirea între un „dar“ şi cea ce apostolul numeşte „a prorocii“. Dacă toţi pot proroci şi trebuie să râvnească după prorocie, atunci această prorocie nu poate să fie una cu un „dar“, căci în cazul acesta felurita împărţire a darurilor nu ar mai fi. Ştim că tocmai felurita împărţire a darurilor făcea ca slujba tuturor acestor daruri să fie de trebuinţă. Un dar este tocmai un dar, adică un lucru pe care noi nu putem să-l producem prin râvna noastră. De exemplu, faptul că cineva şi-a însuşit cunoştiinţele prin studii nu va face niciodată din el un „evanghelist, păstor sau învăţător“ în sensul biblic din Efeseni 4.11. Dacă cineva a primit un asemenea „dar“, el poate, cei drept, să-l neglijeze (1 Timotei 4.14), după cum poate prin întrebuinţare, prin râvnă şi cunoştiinţă să-l aprindă şi mai tare, îmbogăţindu-l.

Apostolul mai adaugă la îndemnul „Nu stingeţi Duhul“ şi „Cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun“ (1 Tesaloniceni 5.21). El vrea să ne spună prin aceasta să avem totdeauna în vedere că suntem înconjuraţi de un duşman şiret, care caută să întortocheze căile drepte ale lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 13.10), căutând să ne înfăţişeze lucrurile fireşti ca fiind arătări ale Duhului. Cu lucrurile bune, pe care le dă Dumnezeu, putem prin neglijenţă să amestecăm şi lucruri rele. Lepădând ce este rău nu trebuie să lepădăm în acelaşi timp şi binele care vine de la Dumnezeu, ci să dăm la o parte ce este rău şi să păstram ce este bun.

Cât de uşor se pot găsi, prin înşelăciunea lui satan, oameni fireşti, care se socotesc pe ei înşişi duhovniceşti. Ei vor să-şi folosească talentele fireşti pentru înălţarea eului lor. Asemenea oameni ar vrea să facă din Biserica lui Dumnezeu o cetăţuie a libertăţii de vorbire pentru fiecare. Adunarea lui Dumnezeu însă nu este locul unde fiecare are voie să vorbească când vrea, ci este locul unde Duhul Sfânt are voie să întrebuinţeze pe cine vrea El. Dar tocmai pentru că este Duhul Sfânt, nu poate să întrebuinţeze decât oameni „duhovniceşti“ şi nu oameni „fireşti“ pentru slujba Sa. Oricare ar fi persoanele pe care Duhul Sfânt le-ar alege ca să Se servească de ele, aceste persoane vor fi întotdeauna nişte vase potrivit fiinţei Lui, a căror viaţă corespunde cu Cuvântul şi a căror purtare şi vorbire va purta semnele deosebitoare a unei lucrări duhovniceşti în ei.

Cei care vorbesc tare mult de libertatea de vorbire arată chiar prin faptul acesta că nu sunt cei de care Duhul Sfânt ar putea să Se folosească. Prezenţa lui Hristos ca şi a Duhului Sfânt în adunare, îi pune fiecărui mădular un frâu şi aşază pe fiecare sub controlul Lor. Cuvântul lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt sunt piatra de încercare a fiecărei vorbiri sau a fiecărei slujbe. Dar Adunarea Domnului nu este niciodată un loc de zbenguire a fiecărui duh şi a palavragiilor. Citim despre Domnul că a închis gura saducheilor, iar Tit era îndemnat să facă acelaşi lucru cu palavragii (Tit 1.11). Este trist când se vorbesc cuvinte goale, care nu mişcă inimile şi nici cugetele.

„Toate să fie spre zidire“ – acesta este conţinutul de baza al capitolului 14 din 1 Corinteni. Orice vorbire trebuie să stea sub lumina călăuzitoare a acestui îndemn. Dacă ceea ce vorbeşte un frate nu slujeşte spre zidire, este mai bine să tacă.

O altă latura şi o altă primejdie este aceasta: în dorinţa de a auzi numai cuvântări rostite cu dibăcie să ne facem vinovaţi de o critică lipsită de iubire faţă de unii fraţi care, cu o iubire adevărată şi cu lepădare de sine, văzând că lipsesc „daruri“ caută cu toată smerenia şi în slăbiciunea lor să se lase folosiţi de Duhul Sfânt. O asemenea critică aspră şi lipsită de dragoste este un lucru serios şi trist în acelaşi timp. Nu numai că critica pune în lumină starea rea a celui care o practică, dar este şi o sămânţă rea din care creşte nemulţumirea şi prin care buna stare şi înaintarea unei adunări pot fi deranjate şi chiar subminate. Cât de însemnat este şi în această privinţă îndemnul: „Nu stingeţi Duhul şi nu dispreţuiţi prorociile“!

O necontenită veghere asupra lui însuşi trebuie să aibă cel ce îndeplineşte o slujbă în Adunarea lui Dumnezeu. Înainte de a-i spune lui Timotei să ia seama la învăţătura pe care o dă altora, apostolul îi spune: „Ia seama la tine însuţi“. Fraţii care au primit de la Domnul o mică măsură de dar sunt ispitiţi cu uşurinţă de vrăjmaş să imiteze pe cei ce au primit o măsura mai mare. Aici se cere veghere. Cât de uşor suntem în primejdie să prefacem cinci cuvinte pe care Domnul ni le-a dat pentru zidirea adunării în zece mii de cuvinte care nu zidesc! Dacă poţi spune în cinci, zece sau cinsprezece minute ceea ce ai primit de la Domnul, nu o lungi până la o oră, pentru ca să nu începi prin Duhul şi să sfârşeşti în fire. Dacă vrei să dai mai mult decât ceea ce ai primit de la Domnul vei strica prin adaosul tău binecuvântarea şi nu trebuie să te miri dacă cei ce te ascultă nu mai sunt atenţi. Ce suspine se ridică când zidirea primită din partea Domnului este umbrită de vorbăria lungă şi goală ce urmează după ea. Ar fi de ajuns ca vorbitorul să arunce o singură privire asupra ascultătorilor pentru a-şi da seama de momentul când au trecut limita a ceea ce le-a fost încredinţat din partea Domnului. Câteodată gândurile pe care Domnul le-a pus pe inima vorbitorului, i-au devenit aşa de preţioase acestuia încât în râvna lui de a le dezvolta mai mult ajunge să le lungească aşa de mult încât le răpeşte puterea lor. Toate acestea sunt lucruri ale firi noastre vechi prin care deşi intenţile sunt bune putem stinge Duhul. Câtă pagubă pentru noi personal, dar şi pentru adunare când Duhul este stins! Ce râuri de binecuvântări, de Domnul date, ar curge dacă în strângerile noastre laolată, lucrurile şi puterile care împiedică Duhul lui Dumnezeu ar fi date la o parte! Să luăm deci în seamă cu grije îndemnul: „Nu stingeţi Duhul“!

Credem că vor fi la locul lor aici câteva cuvinte despre:

PĂCATUL ÎMPOTRIVA DUHULUI SFÂNT

     Din pricina unei greşite tălmăciri date acestui păcat, unii credincioşi, îndeosebi dintre cei întorşi de curând la Domnul, au ajuns într-o mare nelinişte învinuindu-se pe ei înşişi de a fi înfăptuit „păcatul împotriva Duhului Sfânt“ şi astfel de a-şi fi pierdut mântuirea veşnică. Cercetând Scriptura, observăm în primul rând că ea nu întrebuinţează această expresie generală de „păcatul împotriva Duhului Sfânt“, ci ea vorbeşte despre: hula împotriva Duhului Sfânt.

     A vorbi lucruri neadevărate despre Duhul Sfânt este un păcat, după cum a te împotrivi Duhului, a-L întrista, a-L stinge de asemenea sunt păcate împotriva Duhului Sfânt. Dar aici este vorba de un păcat cu totul deosebit şi anume de HULA împotriva Duhului Sfânt şi numai despre acest păcat, Domnul ne spune că nu va fi iertat nici în veacul acesta şi nici în cel viitor (Matei 12.22-32).

     Pentru a putea înţelege ce vrea să ne spună Domnul prin „hula împotriva Duhului“ trebuie să luăm aminte la cuvintele Sale în ansamblul întâmplării istorisite aici. Un îndrăcit mut şi orb fusese adus la Domnul. El a scos afară pe duhul rău şi omul acum vedea şi vorbea. Prin această minune, Duhul Sfânt dovedea desluşit mulţimii că Isus este Mesia cel aşteptat. Sub înrâurirea produsă de această dovadă luminoasă, ei au întrebat: „Nu cumva este acesta Fiul lui David?“ (adică Mesia). Duşmanii Domnului, fariseii, nu puteau să tăgăduiască minunea. Toţi o văzuseră cu ochii lor. Nu le mai rămânea, prin urmare, decât să aleagă între a recunoaşte că puterea Duhului Sfânt se desfăşura în Domnul, sau a o atribui lui satan. Hotărâţi să împiedice înrâurirea ce izvora din minunea săvârşită, ei nu s-au temut să împingă cutezanţa până acolo încât, în ura lor împotriva Domnului (deşi ştiau foarte bine adevărul) ei au spus că puterea Duhului Sfânt care lucra în Domnul, provenea de la căpetenia drăcească Beelzebul.

     Aceasta nu era o vorbire pripită sau necugetată, nu era ceva spus din neştiinţă, din neveghere, nu erau cuvinte nesocotite rostite într-un ceas de slăbiciune, ci era o hulă bine chibzuită ce izvora din ura inimii lor. Această „hulă împotriva Duhului“, ei au săvârşit-o pe deplin conştienţi că Duhul Sfânt era asupra Domnului Isus şi că El era Trimisul Tatălui; au săvârşit-o dându-şi perfect de bine seama că din ură împotriva Lui hulesc pe nedrept; au săvârşit-o cu hotărârea conştientă de a întuneca lumina pentru alţii şi pentru a-i ţine în întuneric.

     În legătură cu această îngrozitoare şi hulitoare faptă a fariseilor, Domnul Isus a rostit aceste cuvinte: „Hula împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertată oamenilor, nici în veacul acesta, nici în cel viitor“. Orice uşă a nădejdii era astfel închisă; şi Marcu ne confirmă că ei s-au făcut vinovaţi de un „păcat veşnic“ pentru că ziceau: „El are un duh necurat“ (Marcu 3.30). Ei s-au opus luminii Duhului Sfânt, hulindu-L şi pecetluind astfel soarta lor deoarece NU există afară de El (Duhul Sfânt) nici o putere care să-i fi putut aduce la pocăinţă şi să le fi putut croi o cale spre iertare.

     Dacă se poate săvâşi astăzi, în timpul harului, acest păcat ce ne-a fost prezentat în fapta fariseilor este un punct asupra căruia părerile comentatorilor Scripturii se deosebesc.

     Să observăm că Domnul Isus nu zice despre acest păcat: nu se va ierta nici înainte de moarte, nici după moarte, ci spune: „nici în veacul acesta, nici în cel viitor“. Aceste cuvinte n-au nicidecum sensul care li se dă adeseori de: nici înainte de moarte, nici după moarte. Sensul lor, ţinând seama de întregul întâmplării, este că păcatul de hulă împotriva Duhului Sfânt, fie că este săvârşit în veacul acesta, fie în veacul viitor, nu va putea fi iertat.

     Pe baza acestor cuvinte ale Domnului, mai mulţi cercetători ai Scripturii cred că pot afirma că păcatul acesta deosebit numit „hula împotriva Duhului“, cere pentru a putea fi înfăptuit prezenţa pe pământ a Domnului Isus şi că, prin urmare, el nu poate fi săvârşit în modul acesta arătat de Scriptură în timpul nostru, al Adunării, când Domnul nu este de faţă cu trupul.

     Dacă Domnul leagă neiertarea acestui păcat (lucru ce cuprinde în sine săvârşirea păcatului) cu două economii (perioade) nu se cuvine să depăşim noi aceste graniţe, sau dându-le la o parte, să căutăm acest lucru în alte economii. Într-adevăr, cuvintele Domnului nu puteau să fie înţelese de cei cărora erau adresate altfel decât că El, vorbind de „veacul acesta“, se referea la timpul de atunci când El umbla smerit în mijlocul lor, şi tot astfel că „veacul viitor“ se referea la timpul domniei lui Mesia pe pământ. Despre acest veac viitor prorociseră prorocii, iar cărturarii din timpul Domnului îşi aveau gândurile îndreptate asupra acestui lucru (Ioan 3). Ei ştiau că în timpul (veacul) acela nelegiuirile lor aveau să fie iertate şi păcatul lor avea să fie uitat de Dumnezeu (Ieremia 31.34).

     Domnul le spunea însă acum, că pentru hula împotriva Duhului Sfânt, nici în veacul acesta (adică timpul de faţă atunci), nici în cel viitor (domnia lui Hristos pe pământ), nu este iertare. Niciodată nu putea însemna această referire la veacul viitor, timpul de astăzi al strângerii Adunării Sale, căci lucrul acesta nu era încă deloc descoperit în timpul când Domnul a rostit aceste cuvinte, ci era încă o taină „ascunsă în Dumnezeu“ şi care „nu fusese făcută cunoscută oamenilor“ (Efeseni 3.5-9).

     Vrednic de luat în seamă este faptul că nu mai găsim niciodată în Scriptură, nici în Faptele Apostolilor şi nici în epistole o aluzie la acest păcat al hulei împotriva Duhului Sfânt. Se vorbeşte despre „batjocorirea“ Duhului harului (Evrei 10.28-29) şi despre „împotrivirea“ faţă de Duhul Sfânt (Fapte 7.51), dar nicăieri nu mai găsim amintită hula împotriva Duhului. (Aceste trei lucrări nu sunt spuse despre copiii lui Dumnezeu; mâinile Sale atotputernice îi ocrotesc de aşa ceva).

     Lucrul de căpetenie nu este să stabilim dacă păcatul acesta deosebit aparţine numai timpului vieţii pământeşti a Domnului Isus şi timpulul domniei Sale pe pământ, sau nu. Este sigur însă că din pricina absenţei Domnului nu putem avea în timpul de faţă al strângerii Adunării Sale, o pildă întocmai a acestui păcat.

     Este drept că se găsesc în spiritism unele lucruri care se apropie de acest păcat, dar aici pilda este tocmai în sensul invers: ceea ce lucrează acolo satan, oamenii o atribuie lui Dumnezeu. Foarte mulţi fac lucrul acesta din neştiinţă, pe când, păcatul desemnat de Domnul ca hulă împotriva Duhului Sfânt este exclus să se săvârşească din neştiinţă.

     Cuvintele Domnului nu ne îndreptăţesc însă niciodată să învinuim de săvârşirea acestui păcat pe unii ce nu voiesc să se pocăiască sau pe unii ce sunt chinuiţi din pricina păcatelor lor. Cu atât mai departe de noi să fie gândul acesta când este vorba de suflete care sunt preocupate de păcatele lor. A face aşa ceva ar fi o întrebuinţare rea a cuvintelor Domnului şi o îndrăzneală care nu este la locul ei. Prin aceasta nu este înlăturat faptul grozav că oamenii necredincioşi din timpul de faţă care aleg cu bună ştiinţă răul şi resping cu voia lor pe Domnul şi lumina Duhului Sfânt săvârşesc un păcat ce se apropie foarte mult de acea hulă împotriva Duhului. A lepăda de la tine pentru ultima oară, în chip hotărât şi conştient, harul descoperit al lui Dumnezeu, după ce ai avut cunoştiinţă dar ai respins valoarea răscumpărătoare a sângelui lui Hristos, atrage după sine, astăzi ca şi în toate timpurile, urmări veşnice şi de neschimbat. Respingerea singurului Nume dat oamenilor prin care pot fi mântuiţi va duce la pierzare. Dumnezeu a avut grijă ca Cuvântul Său să conţină înştiinţări împotriva unor asemenea decăderi de la Dumnezeul Cel viu şi a „batjocoritorilor“ Duhului harului (Evrei 6.4-6; 10.25-31), Oricât de aproape ar ajunge asemenea păcate de acea hulă împotriva Duhului Sfânt, ele trebuiesc deosebite de aceasta.

     Se găsesc adeseori, după cum am mai spus, copii ai lui Dumnezeu neîntăriţi pe care duşmanul îi chinuieşte cu frica de a fi înfăptuit păcatul de neiertat al hulei împotriva Duhului Sfânt. Prin neveghere şi necredincioşie, ei au rătăcit de pe calea cea bună şi au căzut în păcat. Când cugetul lor, prin harul lui Dumnezeu, s-a trezit, vrăjmaşul a venit şi le-a şoptit la ureche: „Ai păcătuit împotriva Duhului Sfânt. De multe ori Duhul Sfânt te-a mustrat, dar tu te-ai împotrivit. Acum nu mai este nici o nădejde pentru tine“.

     Asemenea suflete pot afla din cele relatate mai înainte că oricât de mult ar fi păcătuit şi oricât de adâncă le-ar fi căderea, acest păcat al hulei împotriva Duhului Sfânt cu urmările sale veşnice nu-i priveşte pe ei. Şi chiar atunci când puterile întunericului au insuflat inimii tale asemenea gânduri rele, spune-mi: le-ai răspândit cu ura sufletului şi le-ai împărtăşit altor oameni cu o inimă plină de ură împotriva Domnului? Ai propovăduit pe Hristos aşa cum au făcut-o vrăjmaşii din timpul Lui şi care erau conştienţi de ceea ce făceau? Nu sunt adâncurile inimii tale întristate din pricină că L-ai mâhnit şi nu ai ascultat glasul Duhului Sfânt? Faptul că eşti îngrijorat întrebându-te dacă nu cumva ai săvârşit acest păcat împotriva Duhului Sfânt este tocmai dovada că nu l-ai înfăptuit căci în cazul înfăptuirii acelui păcat nu ai simţi nici o mustrare.

     Pentru orice păcat există iertare dacă păctosul Îl ia pe Isus ca Mântuitor. Vrăjmaşul vrea însă, prin sugestiile sale păcătoase să reţină sufletele făcându-le să-şi piardă curajul de a veni la Cel ce spus: „Veniţi la Mine TOŢI cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă“ (Matei 11.28). Dacă însă diavolul te atinge cu un gând că trăieşti într-un păcat, atunci umileşte-te cu căinţă, mărturisire şi încrede-te în Domnul. Rupe-o cu păcatul oricât te-ar costa! Vei cunoaşte harul izbăvitor şi iertarea Domnului Isus.

     Domnul să binecuvinteze, în harul Său, aceste rânduri şi să binevoiască a se sluji de ele pentru a arăta unor suflete tulburate calea ce duce la pace

http://www.mesagerul-crestin.net/carti/HTM/Duhul_Sfant_care_locuieste_in_noi.htm