FIINDCA VIU este Domnul, de ce-i pupati pe MORTI si-i imbogatiti pe “”preoti””?!!! !? Motto: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac si Dumnezeul lui Iacov”! Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morti, ci al celor vii.” (Matei)…MODA SFINȚILOR FĂCUȚI LA GRĂMADĂ ȘI A PUPĂRII MOAȘTELOR ÎI ÎNDOBITOCEȘTE (si-i saraceste s n ) PE ENORIAȘI,dar ii imbogateste pe preoti! Daca si cei mai destepti si bogati oameni din capitala ROMANIEI ingenuncheaza si pupa oase moarte,demonice,microboase ,in mileniul 3,inlocuindu-l pe Viul Creator si aparator al omului si cosmosului cu un mort;Refuzand nasterea din nou-pentru Indumnezeire,inseamna ca suntem …Pelerinajul Sfântului… Pentru ca nu li s-au confiscat averile dobandite prin privati-hotie … Birchall prezice : Împreună cu CCR, Florin Iordache poate bloca orice parlament… NU CUMVA, TIMP DE 30 DE ANI,… Sa ne pregatim,pentru ca strigatul (nevinovatului copil martirizat) a ajuns la urechea lui Dumnezeu ,impreuna cu toata Corola glasurilor… „ Ei strigau cu glas tare si ziceau: “Pana cand, Stapane, Tu, care esti sfant si adevarat, zabovesti sa judeci si sa razbuni sangele nostru asupra locuitorilor pamantului?”(Ap.6/10) – Băieţel de trei ani, pe moarte: Am să-i spun totul lui Dumnezeu!(si eu o să ii scriu,ca să ramină negrul omenesc pe Albul Ceresc)
Herta Muller: „PSD-istii sunt niste stalinisti”… Cum a murit Marin Preda… Cine-i deznoda şireturile ultimului dictator comunist al României… Cei care i-au lins fundul „Geniului Carpatilor”… România nu este a noastră, a celor care muncim în ea, ci a comuniştilor şi securiştilor, şi a urmaşilor urmaşilor lor… Bancherii ne-au “imprumutat”,si tot ei ne-au fortat sa mincam “adidasi”,pentru a iesi ,nemultumiti- in strada sa-l intronam pe tradatorul Iscarioteanu Iliescu,calcator pe cadavreCum aflu care este voia lui Dumnezeu în viața mea? – Nicu Butoi…DESCOPERIND VOIA LUI DUMNEZEU, scris de : Zac Poonen; SPURGEON: PUTEREA DE A FI RIDICAT… Oswald CHAMBERS: Secretul devotamentului misionarului… Substituirea… Dovada existenţei lui Dumnezeu… Zece celebrităţi care L-au descoperit pe Dumnezeu… Care sunt și cum citim semnele sfârșitului? Sfârșitul lumii, în creștinism: trei perspective… 1 Ioan 1; 7. Dar dacă umblăm în lumină, …1 Ioan / Epistola întâi a lui Ioan, Capitolul 1- 5,de F. B. Hole; Închinarea la moaşte o urâciune ! Înţelepciunea strigă pe uliţe (Proverbele1: 20-33),dar noi,pentru imbogatirea preotilor si moartea vesnica a noastra n-o auzim si ne inchinam si-l pupam pe satan …De la un altfel de preot cetire –Verdictul dur al unui fost preot român: „Pupatul unor cadavre ciopârţite este una dintre cele mai odioase forme de exprimare a unor aspiraţii umane“
UN TRUP ÎN HRISTOS,scris de : Zac Poonen
De la un altfel de preot cetire –Verdictul dur al unui fost preot român: „Pupatul unor cadavre ciopârţite este una dintre cele mai odioase forme de exprimare a unor aspiraţii umane“
Într-un mesaj postat pe Facebook, un fost preot, cunoscut în mediul online drept Ion Aion, critică bigotismul românilor, care au ajuns să venereze moaşte „cum n-a văzut tot Evul Mediu“. Reacţia acestuia a venit într-un moment în care opinia publică dezbătea intens fenomenul Arsenie Boca, „un simplu carismatic“ în opinia absolventului de Teologie care a lepădat haina preoţească, pentru a scrie cartea „Spovedania unui preot ateu“
Spovedania unui preot ateu” — lapalisadă sau, altfel spus, Evanghelia după Ion Răspopitu’
-
E binecunoscut faptul că hârtia suportă orice. Mult trâmbiţata şi „aşteptata” carte a domnului Ion Aion, „Spovedania unui preot ateu”, vine parcă să întărească ţanţoş această evidenţă. Deşi glazura oximoronică a titlului are a stârni, probabil, indiscreţiunea cititorului, în realitate, cartea este un bluf auctorial. O „alarmă” falsă, în cheie dâmboviţeană.
Daca VIU este Domnul, de ce pupati MORTI!?
Motto: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac si Dumnezeul lui Iacov”! Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morti, ci al celor vii.” (Matei)…
Cateva saptamani bune, la Iasi sau la Bucuresti, in fiecare an, poporul credincios ortodox din Romania, sta la cozi interminabile, indiferent de vreme, ca sa pupe morti si oase de morti, ma refer la moaste, si ca sa se roage la ei, la morti si la acele oase de morti, ca la Dumnezeu insusi. Ceea ce este strigator la cer si abominabil in toata aceasta practica, si in tot acest spectacol grotesc, este faptul ca biserica si clerul ei, incurajeaza aceasta inchinare si practica satanica a cultului mortilor, tinand astfel poporul credincios in intuneric, nespunandu-le adevarul salvator, cum ca doar VIUL Isus Hristos si Tatal Sau merita inchinarea, nu oasele de oameni morti, care nu folosesc la absolut nimic, si nu au nicio putere. Este drept ca si poporului credincios ii place sa fie prostit, si se complace in aceasta stare de ignoranta, pentru ca altfel si-ar cumpara fiecare cate o Bibile care acum este pe toate drumurile, si ar afla din ea ADEVARUL, foarte, foarte usor. De ce nu faceti asta fratilor ?! De ce nu va informati corect din singura sursa autorizata de catre Viul Dumnezeu, care este Biblia, Cuvantul Sau pentru omenirea pierduta in moarte si in pacat? De ce ?! De ce va lasati prostiti si manipulati de niste oameni, de niste smecheri in sutane, in frunte cu Dracu’, care doar va mint si va batjocoresc, si va fac sa faceti lucruri care nu va ajuta cu nimic?! Toti cei care pupa oase de morti, adica moaste, nu citesc Biblia! Nici preotii, culmea, dar nici mirenii! Habar nu au nici unii, nici altii, de voia lui Dumnezeu in legatura cu asta, cu mortii, si nici nu vor sa afle. Credinciosii iau de bun ceea ceea ce li se spune in biserica, de catre preotii lor sau cred basmele din batrani, adica traditia. Acestea fiind spuse, haideti sa vedem acum, care este ADEVARUL biblic in legatura cu mortii, adica cu moastele. Vom vedea foarte clar la cine trebuie sa ne rugam, sa ne inchinam, si la cine nu.
Ia sa vedem ce spune Biblia, adica Viul Dumnezeu, despre subiectul pe care il discutam aici, adica despre cadavre si despre oamenii morti:
„Cine se va atinge de vreun mort, de vreun trup omenesc mort, sa fie necurat timp de sapte zile. (…) Cine se va atinge de un mort, de trupul unui om mort, si nu se va curata, pangareste Cortul Domnului, acela sa fie nimicit din Israel. Fiindca nu s-a stropit peste el apa de curatare, este necurat, si necuratia lui este inca peste el. Iata legea cand va muri un om intr-un cort: oricine va intra in cort si oricine se va afla in cort va fi necurat sapte zile. (…) Oricine se va atinge, pe camp, de un om ucis de sabie, sau de un mort, sau de oase omenesti, sau de vreun mormant, va fi necurat timp de sapte zile.„ (Numeri)
„Daca cineva se duce la cei ce cheama pe morti si la ghicitori, ca sa curveasca dupa ei, Imi voi intoarce fata impotriva omului aceluia, si-l voi nimici din mijlocul poporului lui.” (Levitic 20-6) Auziti dragilor ce ne spune Dumnezeu despre toti cei care vor sa socializeze cu mortii, sa-i pupe, sa se roage la ei, sa se inchine lor, si sa se umileasca in fata lor: ca sunt niste curvari, adica oameni care l-au parasit pe El si adevarul Sau, si ca El, Dumnezeu, isi intoarce fata de la ei, adica nu-i va recunoaste ca fiind ai Lui, si… mai mult decat atat, ii va nimici din randurile poporului lui Dumnezeu. Asta inseamna ca vor pieri pentru totdeauna impreuna cu Dracu’, cel care i-a prostit sa faca asa ceva, daca pana la sfarsitul vietii lor, vor persista in aceasta eroare. Stiti de ce ?! Pentru ca asta, inchinarea la morti si la oase de morti, este satanism nu crestinism, si o sa vedem imediat de ce. Iata un alt text biblic:
„Sa nu fie la tine nimeni care sa intrebe pe cei ce cheama duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care sa intrebe pe morti.„ (Deuteronom)
„Dar daca un om sau o femeie cheama duhul unui mort sau se indeletniceste cu ghicirea, sa fie pedepsiti cu moartea…” (Levitic 20)
Si aici Dumnezeu ne spune foarte clar, extrem de clar, ca inchinarea, adorarea si socializarea cu mortii si cu duhurile lor, nu este o legatura cu El, ci este in realitate, o socializare si o legatura cu Dracu’ si ingerii lui cazuti. Ei raspund la intrebari, nu mortul, asa cum se intampla in spiritism, ei mint oamenii ca inchinarea la cadavre este o inchinare la Dumnzeu, etc. Asa cum in Eden, sarpele, adica tot Dracu’, i-a raspuns Evei la dilemele ei „stiintifice” si existentiale pe care le avea, daca sa cunoasca mai mult rau si mai mult bine sau sa ramana la ceea ce stia deja de la Dumnezeu. Dracu’ a raspuns framantarilor ei, si am vazut cu totii ce a iesit din asta: o planeta blestemata, plina ne nelegiuiti, de pacat si de moarte. Sa luam acum alt text biblic:
” Daca vi se zice insa: „Intrebati pe cei ce cheama mortii, si pe cei ce spun viitorul, cari soptesc si bolborosesc,” raspundeti: „Nu va intreba oare un popor pe Dumnezeul sau? Va intreba el pe cei morti, pentru cei vii ? „ (Isaia 8-19) Nu vi se pare pertinenta aceasta abordare a lui Dumnezeu? Mie, da. Aici, Dumnezeu ne spune cu subiect si cu predicat, ca un popor zdravan la cap, un popor care se lauda cu Numele Lui, un popor care este intelept nu prost, nu vorbeste cu mortii, adica cu Dracu’ pe post de ventriloc, ci il va intreba direct pe Dumnezeul lui, care este Viu, nu mort! Si din aceasta cauza, pentru ca este VIU, chiar poate sa raspunda la rugaciunile si la intrebarile omului la fel de viu ca si El. Mortii, dupa cum stim cu totii, nu mai misca, nu mai gandesc, nu mai mananca, nu mai beau apa, nu se mai uita la televizor, nu mai vorbesc, nu mai dau sfaturi , nu mai vindeca, nu mai fac nimic. Sunt morti si punct! Iata si dovada din Biblie, ca ceea ce am scris este adevarul adevarat:
„Cei vii, in adevar, macar stiu ca vor muri, dar cei morti nu stiu nimic, si nu mai au nici o rasplata, fiindca pana si pomenirea li se uita. Si dragostea lor, si ura lor, si pizma lor, de mult au si pierit, si niciodata nu vor mai avea parte de tot ce se face supt soare.” (Eclesiastul) Ce vreti mai clar de atat?! Este extrem de limpede ca omul mort, nu mai este constient de nimic. Omul mort nu mai este capabil de nimic. Omul mort nu mai exista! Chiar daca moartea este comparata in Biblie cu somnul, pe buna dreptate, in sensul ca va exista o trezire din moarte, Invierea, facuta de Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, totusi, in timpul acestui „somn”, mortul este total inactiv si nesimtitor, asa cum nici noi in somn, nu mergem la servici, nu operam, nu jucam fotbal, nu mancam, nu bem, nu dam sfaturi, etc. Corect? Mai mult decat atat, ei habar nu mai au de ceea ce se mai intampla pe planeta Pamant in timpul somnului/moarte. Daca habar nu mai au, si nu mai au parte, adica nu mai stiu nimic despre ceea ce se intampla sub soare in vietile celor vii, cum va pot ei asculta si da sfaturi?! Cum?! Dumneavoastra cand dormiti vindecati pe cineva? Dati sfaturi cuiva? Puteti sa faceti asa ceva? Nu, sigur ca nu puteti!
Haideti sa vedem acum, ce ne spune Dumnezeu in Biblie ca trebuie sa faca un preot adevarat al Viului Dumnezeu, in raport cu mortii, si sa nu uitam ca invatatura Evangheliei Vesnice a Viului Dumnezeu, este ca TOTI suntem preoti ai lui Dumnezeu prin Isus Hristos, nu uitati asta, pentru ca este foarte important. Iata si dovada biblica:
„Vrednic esti Tu sa iei cartea si sa-i rupi pecetile, caci ai fost junghiat si ai rascumparat pentru Dumnezeu, cu sangele Tau, oameni din orice semintie, de orice limba, din orice norod si de orice neam. Ai facut din ei o imparatie si preoti pentru Dumnezeul nostru, si ei vor imparati pe pamant!”
„din partea lui Isus Hristos, Martorul credincios, Cel intai nascut din morti, Domnul imparatilor pamantului! A Lui, care ne iubeste, care ne-a spalat de pacatele noastre cu sangele Sau si a facut din noi o imparatie si preoti pentru Dumnezeu, Tatal Sau: a Lui sa fie slava si puterea in vecii vecilor! Amin.” (Apocalipsa) Dragii mei, adevaratii credinciosi, adica adevaratii crestini, au statut de preot in fata lui Dumnezeu. Ce inseamna asta? Nu inseamna ca trebuie sa oficieze slujbe, sa inventeze ritualuri sau dogme, ci sa spuna in permanenta oamenilor acestei planete numai ADEVARURILE lui Dumnezeu, si nimic altceva! Adevaruri pe care ei trebuie sa le si traiasca! Asta inseamna sa fii preot al Viului Dumnezeu. Nimic altceva. Sa ne intoarcem acum la ceea ce fac preotii, cand le spun oamenilor ca inchinarea la morti este o cerinta dumnezeiasca. Iata ce ne spune Biblia despre relatia preot – mort:
„Domnul a zis lui Moise: „Vorbeste preotilor, fiilor lui Aaron, si spune-le: „Un preot sa nu se atinga de un mort din poporul sau, ca sa nu se faca necurat, afara de rudele lui cele mai de aproape, de mama lui, de tatal lui, de fiul lui, de fratele lui si de sora sa care-i inca fecioara, sta langa el si nu este maritata, afara de acestia, sa nu se atinga de niciun alt mort. Ca unul care este fruntas in poporul lui, sa nu se faca necurat atingandu-se de un mort.„ (Levitic) Daca preotii de rand aveau voie sa-si atinga rudele decedate cele mai apropiate, ei bine, Marele Preot al poporului, nici macar asta nu avea voie sa faca:
„Preotul care este mare preot intre fratii lui, pe capul caruia a fost turnat untdelemnul pentru ungere, si care a fost inchinat in slujba Domnului si imbracat in vesminte sfintite, sa nu-si descopere capul si sa nu-si sfasie vesmintele. Sa nu se duca la niciun mort, sa nu se faca necurat, si sa nu se atinga nici chiar de tatal sau sau de mama sa.” (Levitic)
Ce vreti mai explicit decat atat fratilor?! Ce trebuie sa va mai spuna bunul Dumnezeu, ca sa intelegeti ca nu trebuie sa va puneti nicio speranta in morti! Cum se face un preot care se atinge de un mort? Necurat! Aoleu! Si cine este Necuratul in limbaj popular?! Dracu’, desigur ! Ia uitati-va dumneavoastra ce simplu este, si cum se leaga lucrurile, si cum pupatul de moaste devine si este in realitate, o inchinare si o pupare de Diavol, Satana, Dracu’, nu de Dumnezeu. Sunt si multe alte texte in Biblie care ne vorbesc despre faptul ca Dumnezeu interzice categoric atingerea mortilor de catre cei vii, si o sa vedem si de ce ne spune asta. Doar in situatii strict private si particulare, este de acord cu aceasta. Atunci cand rudele, prietenii, etc… isi iau la revedere de la cel mort, si atunci cand acest mort trebuie atins pentru a fi transportat si pregatit pentru inmormantare. Atat. Stiti de ce nu lasa Dumnezeu pe poporul Sau sa mozoleasca mortii si sa aiba de-a face cu mortii ? Pentru ca Dumnezeu vrea sa ne dea prin asta un mesaj extrem de clar, fara echivoc, si anume acela ca El, nu are absolut nicio legatura, si absolut nimic de-a face, si absolut nimic in comun, cu MOARTEA. Moartea este darul lui Dracu’ pentru pamanteni. Dumnezeu este Viata, si nu Moarte. Moartea este darul facut noua de Dracu’, nu de Dumnezeu !
Dracu’ = Moarte.
Dumnezeu = Viata.
Simplu, nu-i asa?!
Darul lui Dumnezeu pentru Adam si Eva a fost VIATA, iar dupa ce noi am ales MOARTEA prin Eva, care a crezut minciuna Diavolului, darul lui Dumnezeu pentru noi este din nou VIATA, prin Isus Hristos. Salvarea oferita de isus, ne ofera iar VIATA, nu Moartea. Intre viata si moarte, nu este nici o legatura, asa cum nu este nici o legatura intre lumina si intuneric, intre adevar si minciuna, intre pacat si neprihanire, intre Hristos si Satana, intre ceea ce se intampla pe aceasta planeta si Imparatia lui Dumnezeu. Atunci de ce incurajeaza biserica, in Numele lui Isus Hristos CEL VIU, inchinarea la morti, adica inchinarea la Diavolul, Satana, Dracu’? De ce?! Pe ce baza, pe ce invatatura? Care invataturi sau mesaje venite de la Viul Dumnezeu, aproba aceasta practica? Raspuns: niciuna! Dupa cum se vede, Dumnezeu este clar si fara echivoc impotriva acestor practici satanice, mincinoase, inepte: mozolirea mortilor, inchinarea la morti, adica inchinarea la moarte si la Diavol. Frati romani ortodocsi, Dumnezeu nu va cere sa va inchinati la morti, si sa pupati mortii, fie ei si asa zis „sfinti”. Numai Dumnezeu stie cu adevarat cine este sfant, si cine nu este, nu bisericile. Nici macar asta nu sta in puterea noastra sa apreciem sau sa stim. Noi oamenii, nu putem sa stim asta. Noi doar ne dam cu parerea, total aiurea, desigur. Sfatul, invatatura lui Dumnezeu pentru noi, este aceea din Evanghelia Vesnica, care ne spune ca trebuie sa ne adresam si sa ne inchinam direct Viului Dumnezeu, fara intermediari falsi, adica fara popi si fara pastori, fara sfinti, si fara moaste, fara icoane si fara statui de lemn sau de piatra. Viul Dumnezeu ne va asculta oricand, la orice ora din zi sau din noapte, pe oricare dintre noi, si este SINGURUL in masura sa ne ajute in mod real. Avem usa deschisa in permanenta la Dumnezeu, in toate zilele vietii noastre, prin Isus Hristos. Mortii nu va pot ajuta cu nimic, asa cum am aratat si asa cum o spune Dumnezeu insusi, prin persoana lui Isus Hristos, Fiul Sau. Restul sunt povesti si basme lumesti, inventii dracesti, ca sa va tina Dracu’ in intuneric si in eroare. Sunteti mintiti frati ortodocsi, catolici, etc! Sunteti manipulati! Iata care este adevarul Evangheliei Vesnice:
„Binecuvinteaza, suflete, pe Domnul, si nu uita nici una din binefacerile Lui ! El iti iarta toate faradelegile tale, El iti vindeca toate bolile tale, El iti izbaveste viata din groapa, El te incununeaza cu bunatate si indurare, El iti satura de bunatati batraneta, si te face sa intineresti iaras ca vulturul. Domnul face dreptate si judecata tuturor celor asupriti. Domnul este indurator si milostiv, indelung rabdator si bogat in bunatate. El nu se cearta fara incetare, si nu tine mania pe vecie. Nu ne face dupa pacatele noastre, nu ne pedepseste dupa faradelegile noastre. Ci cat sunt de sus cerurile fata de pamant, atat este de mare bunatatea Lui pentru cei ce se tem de El, cat este de departe rasaritul de apus, atat de mult departeaza El faradelegile noastre de la noi. Cum se indura un tata de copiii lui, asa se indura Domnul de cei ce se tem de El. Caci El stie din ce santem facuti, isi aduce aminte ca suntem tarana. Dar bunatatea Domnului tine in veci pentru cei ce se tem de El, si indurarea Lui pentru copiii copiilor lor, pentru cei ce pazesc legamantul Lui, si isi aduc aminte de poruncile Lui, ca sa le implineasca.„ (Psalmul 103) Dupa cum se vede foarte limpede si aici, doar Dumnezeu face tot ceea ce trebuie facut pentru poporul Sau, nu sfintii, nu preotii, nu pastorii, nu moastele, nu icoanele, nu statuile, nimeni altcineva, decat Viul Dumnezeu.
„Chiar in clipa aceea, Isus a vindecat pe multi de boli, de chinuri, de duhuri rele, si multor orbi le-a daruit vederea.” (Luca)
„El (Hristos) a vindecat pe multi cari patimeau de felurite boli, de asemenea, a scos multi draci, si nu lasa pe draci sa vorbeasca, pentruca-l cunosteau. „ (Marcu)
„Vindeca-ma Tu, Doamne, si voi fi vindecat, mantuieste-ma Tu, si voi fi mantuit, caci Tu esti slava mea !” (Ieremia 17-14)
Numai Dumnezeu vindeca real si spiritual, mortii niciodata, si nici macar cei vii. Tot ce se face de catre oameni, se face prin puterea lui Dumnezeu. Asa spune Biblia. Oamenii care au facut vindecari, au facut tot prin puterea lui Dumnezeu, si erau tot/doar oameni vii, nu morti. Mortii nu pot sa faca nimic, niciodata. Asa ne spune Viul Dumnezeu.
Si inca ceva, de Paste, credinciosii ortodocsi, nu cumva sarbatoresc Invierea lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Tatal, care Tata este si el la fel de viu in ceruri, ca si noi ? „Viu este Domnul”! spune Biblia. Daca Isus Hristos este Viu datorita Invierii, si Tatal este Viu pentru ca nu a fost niciodata mort, atunci de ce va duceti la morti frati „crestini”? Cu ce va pot ajuta ei ? Cu nimic. Il dati la o parte pe Viul Dumnezeu, Tatal si Fiul, si puneti in locul lor, MORTI?! Ce logica este asta? Ce logica are asta? Sa inteleg cumva ca sfintii morti sunt mai tari decat Viul Dumnezeu? Sa inteleg cumva ca Viul Dumnezeu este prea ocupat ca sa ne asculte si sa ne ajute pe fiecare in parte, si atunci a delegat aceasta sarcina la niste morti si la niste oase de morti?! Ce bazaconie, ce dracovenie satanica este asta, Doamne apara si pazeste?! Ia mai ganditi-va putin?! Poate va veniti in fire, si scapati astfel din minciunile si cursele Satanei, si va intoarceti cu toata mintea si cu tot sufletul, la Viul Dumnezeu.
Concluzia: „Si asa, ati desfiintat Cuvantul lui Dumnezeu, prin datina voastra. Si faceti multe alte lucruri de felul acesta !” (Marcu 7-13) …
“Caci este un singur Dumnezeu si este un singur mijlocitor intre Dumnezeu si oameni: Omul Isus Hristos, care S-a dat pe Sine insusi ca pret de rascumparare pentru toti.” (1Timotei) …
“Isus i-a zis: “Eu sunt Calea, Adevarul si Viata. Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine.” (Ioan 14-6)
Nimeni nu poate sa vina la Dumnezeu prin moaste, prin icoane, prin statui, prin preoti sau pastori, prin biserici, prin sfinti adevarati sau falsi, prin ritualuri si dogme stupide, ci doar prin Isus Hristos:
“In nimeni altul nu este salvare, caci nu este supt cer nici un alt Nume dat oamenilor, in care trebuie sa fim SALVATI.” (Faptele Apostolilor)
Oasele de morti nu mijlocesc pentru nimeni, nu salveaza pe nimeni, nu vindeca pe nimeni, nu ajuta pe nimeni. Sfintii falsi sau adevarati nu salveaza si nu vindeca pe nimeni. Doar Viul Dumnezeu este totul totului tot pentru un crestin adevarat. Restul e… cancan, minciuna satanica. Cine vrea sa creada adevarul acesta bine, cine nu, nu, dar va culege roadele ratacirilor lui. Aveti grija sa nu ramaneti in continuare doar niste prosti prostiti de Dracu’, marele prostitor al omenilor de pe planeta Pamant, incepand cu Eva. Daca Dumnezeu Tatal si Fiul sunt vii in vecii vecilor, de ce pupati si va inchinati la morti si la oase de morti, dragii mei?! Facand asta, va inchinati si slujiti Satanei, nu Viului Dumnezeu! Asa spune Dumnezeu, nu eu, dupa cum bine ati vazut in textele prezentate.
Daca VIU este Domnul, de ce pupati MORTI?!
Înţelepciunea strigă pe uliţe
(Proverbele1: 20-33)
Pentru ca nu primesc de la Dumnezeul celor Vii un raspuns favorabil pretentiilor lor gen ‘’ sa castig la loto ‘’, ‘’sa imi creasca salariu ‘’, ‘’ sa se marite fiica-mea ‘’ , ‘’sa se vindece cutare ‘’ etc, gloata isi cauta un ‘’dumnezeu ‘’ mai accesibil ,mai tangibil, sub forma unor oase putrezite invelite in aur si argint, care sa le satisfaca dorintele cat mai grabnic, ca doar n-au stat degeaba 10 ore la cozile interminabile de evlaviosi agresivi si certareti.
Iisus Hristos spune : ‘’ .. oare n-ati citit ce vi s-a spus de Dumnezeu, cand zice: “Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac si Dumnezeul lui Iacov”? Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morti, ci al celor vii.” (Matei 22:31-32)
” Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morti, ci al celor vii. Tare va mai rataciti!” (Marcu.12:27)
Atunci de ce alearga gloatele la ”sfinti morti” sa le rezolve problemele personale?
Pentru ca Dumnezeul celor Vii nu le raspunde. Pentru ca Dumnezeul celor Vii nu le satisface dorintele personale asa cum isi doresc ei , si cand isi doresc ei . Pentru ca rugaciunea simpla in Numele lui Iisus Hristos li se pare prea putin, prea abstracta , prea fara consistenta.
Se inghesuie , se imbrancesc, se lovesc, lesina , se blesteama si se calca pe picioare plini de ”evlavie” pentru a atinge macar 1 secunda oasele unui ins ce a trait intr-o alta epoca , cu speranta ca ce n-a facut Dumnezeu pana acuma pentru ei, va face acel rest de cadavru ambalat stralucitor ,poleit cu aur si argint.
‘’Înţelepciunea strigă pe uliţe, îşi înalţă glasul în pieţe: strigă unde e zarva mai mare; la porţi, în cetate, îşi spune cuvintele ei: „Până când veţi iubi prostia, proştilor? Până când le va plăcea batjocoritorilor batjocura şi vor urî nebunii ştiinţa? ‘’(proverbe 20-22)
Norodul isi freaca portofelul ,batista si diverse obiecte personale de racla cu oase sperand ca acestea sa ‘’intervina ‘’ mijlocitor intre ei si Dumnezeu din Ceruri , sa le puna o vorba buna la ‘’ Al de sus ‘’ .Exista vreun alt mijlocitor intre om si Dumnezeu in afara de Isus Hristos ?!? Poate vreun ‘’sfant ‘’ altul decat Sfantul Lui Dumnezeu sa mijloceasca pentru povara pacatelor oamenilor si mantuirea lor ?
Apostolul Pavel : ‘’ Caci este un singur Dumnezeu si este un singur mijlocitor intre Dumnezeu si oameni: Omul Isus Hristos, (Pavel catre Timotei, in 1 Timotei 2:5 )
Acest verset spulbera orice deviere catre idolatrie si adorare a altor persoane mijlocitoare intre noi si Dumnezeu, altele decat persoana lui Iisus Hristos .
Poate unii crestini vor spune ‘’ Domnule,noi intelegem clar din acest text ca Mijlocitorul Hristos este singurul mijlocitor intre om si Dumnezeu.
Bun , perfect. Atunci de ce practicati ritualuri pagane de mijlocire prin cei morti (moaste,osuare) daca ati inteles clar ca Isus Hristos este Singurul Mijlocitor intre voi si Dumnezeu ? Nu va poate rezolva Hristos problemele de Unul singur, are nevoie de ajutor cumva din partea unor ”sfinti ” sub forma unor carcase putrede? Are nevoie Jertfa Lui de sange unica si completa de ”jertfele” si ajutorul unor persoane decedate pentru a va ierta pacatele si a va mantui ?
De ce cereti prin ritualuri de inchinare idolatra la racle cu oase raspunsuri la problemele voastre unor morti ce se substituie Singurului Mijlocitor Isus Hristos ? care apropo,daca ati uitat cumva, spre deosebire de oasele din racla, El este Viu in vecii vecilor si sta la Dreapta Tatalui in Ceruri. Si mijloceste pentru noi. Fara ajutor si fara intermediari.
Apostolul Pavel : ‘’ Astfel, fiindca avem un Mare Preot insemnat, care a strabatut cerurile – pe Isus, Fiul lui Dumnezeu – sa ramanem tari in marturisirea noastra ‘’ (Evr.4:14 )‘’ Punctul cel mai insemnat al celor spuse este ca avem un Mare Preot care S-a asezat la dreapta scaunului de domnie al Maririi, in ceruri, ‘’ (Evr.10:21)
Neinteresante cuvintele lui Pavel,nu ? ţaţa Leana si coana Marghioala , trecute bine de 60 de ani, tipic pentru 90 % din coada interminabila la pupat moaste ,nici n-au auzit si nici nu sunt interesate de ce scrie in Biblie, mai ales ca astia, Sadoveanu, Toparceanu , Arghezi si Eminescu care ‘’au scris-o’’ n-au fost nici ei usi de biserica bre…
Dar TU , tinere cu IQ mediu si ridicat, care stii sa folosesti internetul(altfel nu ajungeai pe aceasta pagina) , care iti postezi impresiile pe Facebook de pe iphone si care privesti fascinat la Discovery maretia lucrarii cosmice a Dumnezeirii , tu nu esti prezent la pupat moaste , decat cu rarisime exceptii, (poate daca esti luat cu forta de mam’mare si tanti Mitza , sau esti genul semi-retard, atunci cine te-a adus pe aceasta pagina?)
Tu nu ai nici disperarea lor, nici interesul obligatoriu pentru ‘’a te pune bine ‘’ cu ‘’Al de sus ‘’ pentru ca se apropie momentul plecarii din aceasta viata vrei nu vrei …
Iti repugna idolatria din instinct , asocierea elementelor de ritual pagan ,incantatii si mirosuri de tamaie si lumanari iti provoaca greata , si te intrebi oare cu ce ai gresit? Esti mai diferit decat altii , oare Dumnezeu te iubeste mai putin pe TINE decat pe cei ce se avanta la pupat moaste?
Nicidecum. Dumnezeu te iubeste inca inainte de a te fi nascut , pentru ca altfel nu te nasteai . Ai primit viata fiindca Dumnezeu te-a iubit dinainte sa fi in burta maicii tale.
Mintea ta si inima ta refuza sa accepte asocierea de lucruri moarte si ritualuri cu miros greu de moarte , cu Dumnezeu care este Viata, dragoste,bucurie, fericire, lumina ,bunatate si dreptate! Asa este, nu esti diferit . Esti doar normal, ai ratiune, judeci cu propriul tau creier si intelegi manipularea gloatelor indobitocite spiritual ; e normal sa nu te atraga .
Cerceteaza toate lucrurile si pastreaza ceea ce este bun . Cu cat iti vei dori mai mult sa cunosti tu personal, despre Dumnezeire, despre lucrarea lui Dumnezeu, cu atat mai mult Dumnezeu iti va descoperi adevarul .
Citeste Biblia .
Si nu te vei rusina cand Intelepciunea va striga pe ulite, acolo unde e gloata si zarva mai mare : ‘’ Înţelepciunea strigă pe uliţe, îşi înalţă glasul în pieţe: strigă unde e zarva mai mare; la porţi, în cetate, îşi spune cuvintele ei: „Până când veţi iubi prostia, proştilor? Până când le va plăcea batjocoritorilor batjocura şi vor urî nebunii ştiinţa?
Întoarceţi-vă să ascultaţi mustrările mele! Iată, voi turna duhul meu peste voi, vă voi face cunoscut cuvintele mele… Fiindcă eu chem şi voi vă împotriviţi, fiindcă îmi întind mâna şi nimeni nu ia seama, fiindcă lepădaţi toate sfaturile mele şi nu vă plac mustrările mele, de aceea şi eu voi râde când veţi fi în vreo nenorocire, îmi voi bate joc de voi când vă va apuca groaza, când vă va apuca groaza ca o furtună şi când vă va învălui nenorocirea ca un vârtej, când va da peste voi necazul şi strâmtorarea. Atunci mă vor chema, şi nu voi răspunde; mă vor căuta, şi nu mă vor găsi. Pentru că au urât ştiinţa şi n-au ales respectul fata de Dumnezeu, pentru că n-au iubit sfaturile mele şi au nesocotit toate mustrările mele. De aceea se vor hrăni cu roada umbletelor lor şi se vor sătura cu sfaturile lor. Căci împotrivirea proştilor îi ucide, şi liniştea nebunilor îi pierde; dar cel ce m-ascultă va locui fără grijă, va trăi liniştit şi fără să se teamă de vreun rău. (Biblia, Proverbele1: 20-33)
https://www.youtube.com/watch?v=5fQKe18FgeQ
https://www.youtube.com/watch?v=J6Fs0FV9zyM
Închinarea la moaşte o urâciune !
Tatăl nostru care este in ceruri nu a poruncit închinarea la oase (moaste), chiar dacă ele sunt ale unor oameni care au făcut voinţa lui în timpul vieţii! Căci Dumnezeu interzice închinarea la creaturi (Romani 1:22-25), oamenii trebuie sa se inchine numai Lui fiindca el este creatorul tuturor lucrurilor pe care noi le putem vedea.
Nu există decât un singur Mijlocitor între om şi Creator: Omul Isus Christos (1Timotei 2:5).
Dumnezeu a considerat atingerea unui mort ca fiind o necurăţenie, cine se atingea de el devenea necurat potrivit legii divine. Preoţii nu aveau voie nici să atingă trupul mort al părinţilor lor pentru a nu se spurca (Levitic 21:11-12). Însă vedem aşa numiţi „preoţi”, că poartă racle cu oase, şi îndeamnă pe oameni la cinstirea lor, în loc ca să îi îndemne la cinstirea singurului Dumnezeului adevarat din cer care este binecuvântat în etern (Romani 1:25).
Închinarea la morţi nu este o închinare în spirit şi adevăr aşa cum a învăţat Domnul Isus şi aşa cum se închină închinătorii adevăraţi (Ioan 4:23-24).
Mulţi aşa zişi „sfinţi”, nu sunt sfinţi! Adevăraţi sfinţi sunt cei declaraţi de Dumnezeu sfinţi, nu de concilii sau de popi! Iar sfinţii descrişi în Biblie nu au acceptat închinarea la ei (Fapte 10:25-26), aşa cum acceptă „prea sfinţii” din cultele tradiţionale!
Închinarea la cruci, moaşte, icoane, este idolatrie, pentru că nu este o inchinare in spirit si adevar, nu este o inchinare la adevaratul Dumnezeu care este spirit, iar închinarea le El se realizează în spiritul omului şi prin Spiritul Sfânt (Iuda 1:20), nu prin intermediul unor obiecte fizice!
Toţi care se închină la un aşa numit „Dumnezeu triunic”, nu se închină la Creator, ci la un Dumnezeu fals, plăsmuit de mintea bolnavă a unor oameni care nu se bazează pe Cuvântul revelat în Scripturi (biblie), ci pe filozofie care a inventat conceptul trinităţii.
Astfel atât obiectul închinării lor este un Dumnezeu fals, cât şi modul lor de închinare prin oase, este unul fals!
Credinţa lor nu se bazează pe Cuvântul lui Christos, ci pe un alt cuvânt venit de la satan prin oamenii lui care se pretind a fi slujitori ai dreptăţii (2Corinteni 11:4,2Corinteni 11:13-15).
Biblia Ortodoxa avertizează in Apocalipsa 21:8 : „Dar cei laşi, şi necredincioşi, şi dezgustători, şi ucigaşi, şi curvari, şi vrăjitori, şi idolatri, şi toţi mincinoşii; partea lor este în lacul cel arzând cu foc şi cu pucioasă, care este moartea cea de a doua.”
Iată, dezgustătorii şi idolatrii „partea lor este în lacul cel arzând cu foc şi cu pucioasă”, şi cum poate fi închinarea la oase, decât dezgustătoare!
MODA SFINȚILOR FĂCUȚI LA GRĂMADĂ ȘI A PUPĂRII MOAȘTELOR ÎI ÎNDOBITOCEȘTE (si-i saraceste s n ) PE ENORIAȘI,dar ii imbogateste pe preoti!
Menționez că din frageda pruncie am fost cu credință în Dumnezeu și în patria mea, România. Altfel nu puteam accede la rangul de principe al secretului regal, ce îl dețin într-o organizație inițiatică mondială. Păstrez și acum, cu sfințenie, tricolorul cu care m-a încins mama mea la împlinirea vârstei de șapte ani, ca să mă închine la biserica din satul în care m-am născut, potrivit obiceiului din Bucovina de Nord. Așa încât nu pot fi bănuit de fățărnicie față de cele sfinte.
Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, sfânt este epitetul dat divinității, considerată ca întruchipând suprema perfecțiune și puritate. Ca sinonime, același dicționar reține că sfânt înseamnă ceresc, divin, dumnezeiesc. De când semenii noștri au luat obiceiul să se autonumească sfinți, a început epoca ruperii omului de Dumnezeu. Popii speculează orice prilej pentru a-i ține pe români în negura Evului Mediu, epocă în care cel ce nu se conforma dogmelor religioase era declarat drept eretic și ca atare era ars pe rug.
Moda sfinților făcuți la grămadă și a pupării moaștelor îi îndobitocește pe enoriași, făcându-i să se închine și să sărute te miri ce, chiar microfoane, după cum se vedere în imaginile de mai jos. Biserica nu face nimic pentru trezirea din letargie habotnică a enoriașilor săi. Dimpotrivă, profită de orice semn fizic ca să-i păcălească pe români. De pildă, icoane “făcătoare de minuni”, “sfinți” care lăcrimează, noduri din butuci ce închipuie portretul lui Iisus, etc.
Sfinți făcuți la grămadă
Biserica a prins obiceiul să canonizeze diverse personalități contemporane sau istorice pentru a le trece în rândul sfinților, chiar dacă aceștia au vădit cruzime față ce ceilalți semeni. Așa au fost sanctificați Ștefan cel Mare, Constantin Brâncoveanu și alții muritori, care nu se remarcau prin supremă perfecțiune și puritate, potrivit definiției dată în DEX; și nici nu aveau proveniență cerească, divină sau dumnezeiască. Clerul îi pune pe credincioși să se închine la acești “sfinți” făcuți la grămadă, să bată mătănii și să aprindă lumânări, cumpărate tot din biserică. Am avut curiozitatea să urmăresc ce se întâmplă cu lumânările aprinse de credincioși, puse în nisipul și apa din recipientele destinate pomenirii viilor și a morților, după plecarea enoriașilor din biserică. Pe dată apar oamenii de serviciu care sting lumânările, le îndeasă cu talpa piciorului (!) în găleți, pentru ca ceara să fie din nou comercializată.
Botezul
La botezul copiilor, apa din cristelniță nu este schimbată de dejecțiile pruncilor, potrivit credinței că este apă sfințită și nu se transmit germenii maladiilor. Conform obiceiului existent la biserica ortodoxă, întâi sunt botezați băieții și pe urmă fetele. Dat fiind faptul că am fost în situația să duc trei copii la botez în perioade diferite, am urmărit apa în care au fost „creștinați” ceilalți prunci, când este vărsată din cristelniță de personalul de serviciu. Era plină de fecale. Când i-am atras atenția preotului asupra acestui lucru, a răspuns că de două mii de ani se procedează astfel și nu s-a îmbolnăvit nimeni. De unde “știa” preotul că nu s-a îmbolnăvit nici un copil de două mii de ani? Oare nu s-ar putea renunța la datina scufundării pruncului în apa din cristelniță, stabilită înainte de a se inventa microscopul și a se vedea ce microbi mișună în cristelniță?
Apa “sfințită”
De bobotează se înghesuie mii de credincioși să ia apă “sfințită”. Se îmbrâncesc, de spurcă între ei, care mai de care mai furios pe semenul său care i-a lut-o înainte. Să vedem cât este de “sfințită” apa din hârdaiele rânduite pentru actul religios. Am văzut în detaliu, la televizor, că preotul trece pe la fiecare hârdău cu apă și își înmoaie mâna, cu degetele făcând semnul crucii. (Alți preoți folosesc o legătură de busuioc sau o cruce din lemn.) Creștinii nu își pun întrebarea dacă prin acest gest, făcut de un popă plin de păcate omenești, apa este sfințită cu adevărat și capătă virtuți tămăduitoare; sau dacă este infectată cu microbi existenți pe mâna preotului, la care se adaugă microbii ce se dezvoltă pe doagele hârdaielor insalubre în care se “sfințește” apa.
Patriarhul Daniel, om de afaceri recunoscut, supraveghează atent turma pe care o păstorește. |
Preot, făcând gesturi „paranormale ”cu mâna în apa din hârdău. |
Apă “sfințită” de preoți în hârdaie insalubre; care apoi este băută de către enoriași, pentru a se “vindeca” de diverse boli. |
Enoriași se îmbulzesc să ia apă “sfințită”. |
Îmbulzeală la apa “sfințită” (Detaliu). |
Pupatul moaștelor
Moaștele sunt în fapt resturi biologice din cadavrele unor personaje, având pe ele o diversitate de microorganisme patogene, personaje pe care biserica le-a sanctificat.
Popii plimbă moaște, în loc să presteze activități utile neamului românesc. |
Cultul moaștelor este întreținut stăruitor de biserica ortodoxă, deși mă îndoiesc că există măcar un singur cleric care să creadă în așa ceva. Dar este aducător de foloase preoților. Bisericii nu îi pasă că menține populația la un nivel de cultură specific Evului Mediu. De 2000 de ani biserica menține această situație, spunând credincioșilor că sfinții există în cer, să creadă și să nu cerceteze. Dar omit să spună că “cerul” nu există; există doar nemărginirea spațiului cosmic.
Ieșind de la pupat “sfintele” moaște, această enoriașă îndobitocită își face semnul crucii și pupă microfonul din mâna reporterului. | |
O altă enoriașă face același gest, pupând microfonul din mâna reporterului. Sursă: Jurnalul.ro. |
Pupatul icoanelor
Existența icoanelor în biserici contravine celei a patra și celei de cincea porunci din Biblia ortodoxă. Trecând peste această interdicție, Biserica “sfințește” icoane făcute de zugravi și pictori, cu chipuri de “sfinți” făcuți după fantezia lor creatoare. Iar la îndemnul preoților, credincioșii se închină și pupă cu evlavie aceste icoane.
Credincioși pupând icoane, cu chipuri de “sfinți” făcuți după fantezia creatoare a zugravilor și a pictorilor. |
Pupatul icoanelor este un obicei statornicit de Biserică pentru toți creștinii ortodocși. Medicii atrag însă atenția că această rânduială provoacă boli de care enoriașii scapă greu, adesea trebuind să se trateze prin spitale. Pupând icoane, ne căptușim cu stafilococi, streptococi, candidoze, etc., transmisibile prin salivă. Pe când autoritățile medicale din România se vor implica în controale și în biserici, aidoma instituțiilor civile și vor aplica amenzile de rigoare sau vor închide bisericile care nu respectă normele sanitare?
Papa Leon al X-lea, despre care contemporanii săi spuneau că era necredincios, desfrânat, corupt și avid de îmbogățire. |
Iertarea păcatelor
În fapt, prin iertarea păcatelor Biserica încurajează comiterea lor în continuare. Potrivit acestei tradiții, printr-o simplă spovedanie, evident contracost, oricare credincios care a comis păcate împotriva semenului său este iertat de popi. Prin urmare este liber să comită și alte păcate, care îi vor fi iertate în aceeași măsură. Găselnița a fost aplicată prima dată de papa Iulius al II-lea și a fost dusă pe culmi nebănuite de către papa Leon al X-lea, care oferea iertare pe loc – contra unei sume consistente de bani sau donații imobiliare – pentru crime, poligamie, sacrilegiu, sperjur și vrăjitorie. (A se vedea în acest sens și articolul din Jurnal Paranormal, intitulat Istoria crimelor papalității.)
Obiceiul lansat de papa Leon al X-lea s-a răspândit cu repeziciune și în alte zone geografice, inclusiv în cele în care religia ortodoxă este predominantă, culminând cu așa zisă Catedrală a mântuirii neamului, de la București. Potrivit numelui și destinației ce i-a fost dată, cine contribuie cu bani la ridicarea catedralei mântuirii neamului, inclusiv va cotiza în continuare la întreținea acestei construcții faraonice și la ridicarea nivelului de trai al clerului care va sluji în acest lăcaș, va fi “mântuit”, adică absolvit de păcatele sale cele multe și grele. Ceea ce este o enormă păcăleală.
Românul de rând ar trebui să se întrebe cine le-a dat dreptul popilor să absolve de păcate pe cei care au comis blestemății la adresa semenilor. Dumnezeu în nici un caz. Pentru că unii preoți sunt mai păcătoși decât cei veniți să ceară iertarea păcatelor. De pildă, printr-un comunicat recent al Vaticanului, papa Francisc a cerut iertare în numele Bisericii Catolice, pentru traumele provocate de preoții pedofili. Nici clerul ortodox nu este mai breaz în privința păcatelor săvârșite asupra semenilor. Dar atunci cine a dat clerului dreptul să ierte păcatele comise de enoriași? Nimeni! Ei, cu de la sine putere, au perpetuat șmecheria cu “iertarea” păcatelor – bănoasă de altfel -, scornită de papa Iulius al II-lea și dusă de papa Leon al X-lea pe culmi nemaivăzute.
Insistențele Bisericii de a se preda religia în școli, ca obiect de studiu obligatoriu
Frapează insistențele Bisericii de a se preda în școli religia ortodoxă, ca materie obligatorie. Adică copii să fie dopați de mici cu doctrine religioase deșarte, fără nicio acoperire științifică. Și suntem surprinși că nu suntem contactați de ființe extraterestre. Cu cine să ia contact extratereștri, atâta timp cât suntem ținuți într-un obscurantism cras, specific Evului Mediu? Rolul bisericii a fost și a rămas din toate timpurile să țină mulțimile în frâu, să fie menținute înapoiate în gândire și în fapte. Și în loc să indemne credincioșii să muncească, pentru a avea un trai mai decent, Biserica îi sfătuiește – potrivit dogmelor religioase – să se roage ca pronia cerească să-i ajute să supraviețuiască; și să-i mântuie de cele rele.
“Preasfințitul” Ioachim Băcăuanul, episcopul vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului, a fost alungat de localnicii din satul Cernu, după ce a venit la o înmormântare cu o limuzină de lux Audi A8. Sătenii l-au acuzat pe Ioachim Băcăuanul că ia șpăgi şi îi sfidează cu luxul pe care îl afișează. (Sursa: Gândul.info) |
Sute de milioane de euro risipiți pe construcția unor noi biserici și catedrale
La români fenomenul a ajuns la cote îngrijorătoare. Sute de milioane de euro sunt dați pentru ridicarea unor noi biserici și a unei construcții faraonice, intitulată Catedrala mântuirii neamului, în loc ca acești bani să fie alocați pentru bunăstarea românilor prin construirea de spitale, școli și alte așezăminte necesare protecției și perpetuării neamului în limite rezonabile. După evenimentele din decembrie ’89, politicienii postdecembriști au înapoiat Bisericii averile mănăstirești, pe care le-a confiscat prin secularizare în anul 1863, domnitorul Alexandru Ioan Cuza.
De ce politicienii au făcut pactul acesta cu Biserica, se vede după nivelul scăzut de trai al românului de rând. Biserica are rolul de a păcăli pe enoriași că vor avea parte de bogății în viața viitoare.
În loc să cheltuiască sute de milioane de euro pentru ridicarea unor noi biserici, catedrale, pentru mașini luxoase în care să se plimbe slujbașii săi, BOR ar face mai bine să îndrepte aceste sume fabuloase pentru construcția unor clinici și spitale pentru terapii complementare și alternative, întru vindecarea gratuită a turmelor pe care le păstorește. Nu prin păcăleli de genul “apei sfințite”, moaștelor și „icoanelor făcătoare de minuni”; ci sub control medical, prin plante medicinale pe care să le adune călugării și preoții în campanii destinate cu adevărat mântuirii neamului românesc. BOR să se implice direct în această inițiativă, nu să lase clerul să huzurească pe seama poporului, să facă burți până nu mai reușește să-și încheie încălțările și să-și dea ifose plimbându-și osânzele în limuzine luxoase, luate pe banii credincioșilor.
Sătenii de la Cernu, furioși pe luxul pe care îl afișează “fața bisericească”. |
Clerul ortodox face paradă de limuzine luxoase și de trai îmbelșugat. |
Goana clerului după îmbogățire a căpătat aspecte grotești. Nu trebuie să fii psiholog versat ca să observi privirile rele și fizionomiile descompuse de ură (ură față de credincioși?!) ale clerului, ca să îți dai seama de acest lucru. Iertarea păcatelor – contra unei sume de bani – pe care o practică aceștia, rămâne fără sens. Biserica nu poate ierta păcatele comise de către omenire. Între Dumnezeu și oameni s-a interpus cu brutalitate această șleahtă de muritori, plini la rândul lor de păcate omenești.
Pornim în călătorie spre eternitate cu păcatele noastre comise zi de zi pe Pământ. Subconștientul nostru înregistrează orice gând, orice faptă de care ne facem responsabili. Fiecare va fi judecat potrivit faptelor bune și faptelor rele comise în această viață față de semenii noștri, față de regnul animal și vegetal de pe planeta noastră, față de mediul ambiant. Animale și plante au și ele suflet, suferă la fel ca noi, oamenii; iar materia “inertă” nu este lipsită de viață cum se crede.
În viața viitoare, fiecare dintre noi vom accede potrivit faptelor noastre săvârșite pe Pământ. Unii dintre noi vor urca scara evoluției umane; iar alții vor urma calea involuției, cu toate neajunsurile pe care le implică un atare proces. Iisus a spus că raiul și iadul există în noi. Alegem raiul, vom avea parte de rai. Alegem iadul, vom avea parte de iad. Fiecare om este liber să aleagă calea pe care dorește să o urmeze în viață.
Jurnal Paranormal recunoaște totodată, dreptul fiecărui individ de a crede în ce consideră de cuviință.
P.S. Iată că la numai o zi distanță de la publicarea articolului de mai sus, Adevărul.ro semnalează o nouă implicare profană a “Preasfințitului” Ioachim Băcăuanul, episcopul vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului. “Preasfinția” sa şi-a înființat o stână pe un teren donat de stat, ce trebuia să fie amenajat în adăpost pentru copii orfani. A deraiat serios Biserica ortodoxă de la menirea sa primordială!
Călugărul Nicodim, administratorul stânei “Preasfinţitului” Ioachim Băcăuanul. |
Oile şi caprele arhiepiscopiei. Foto: Adevărul. |
http://dan-blog.ro/tara-pupatorilor-de-moaste.html
https://romanian.cfcindia.com/books UN TRUP ÎN HRISTOS
scris de : Zac Poonen
DRAGOSTEA DE LA CALVAR
Trupul lui Hristos se zideşte pe sine prin dragostea de la Calvar.
Ca ajutor pentru a medita pe marginea acestei teme, redau mai jos câteva paragrafe din cartea lui Amy Carmichael „DACĂ (IF)”
Aş sugera să parcurgeţi propoziţiile următoare fără grabă, meditând asupra descrierii dragostei Calvarului.
„Dacă nu am nici o înţelegere faţă de fratele meu rob, aşa cum Domnul a avut milă de mine”, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.
Dacă îi dispreţuiesc pe aceia cărora sunt chemat să le slujesc, dacă vorbesc despre slăbiciunile lor în contrast poate cu ceea ce cred a fi calităţile mele; dacă adopt o atitudine superioară, uitând „Cine te-a făcut diferit?” şi „Ce ai fără să fii primit?”, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.
Dacă vorbesc cu uşurinţă despre neajunsurile şi păcatele altuia; dacă vorbesc într-un mod uşuratic chiar şi numai despre ticăloşiile unui copil, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.
Dacă mă surprind tratând nepăsător căderile ca fiind normale „Oh, asta este ceea ce fac ei mereu”, „Oh, sigur ca dacă vorbeşte aşa, şi face aşa”, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.
Dacă pot scrie o scrisoare nepoliticoasă, dacă pot rosti un cuvânt urât, dacă pot gândi rău fără să mă doară şi fără să-mi fie ruşine, atunci nu ştiu numic despre dragostea de la Calvar.
Dacă, în confruntarea cu cineva care nu răspunde, mă istovesc sub tensiune şi alunec sub povară, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.
Dacă sunt deranjat de reproşul şi înţelegerea greşită care poate urma unei acţiuni făcută pentru binele sufletelor faţă de care trebuie să dau socoteală; dacă nu-I pot încredinţa povara lui Dumnezeu şi să merg mai departe împăcat şi liniştit, amintindu-mi de Ghetsimani şi de Cruce, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.
Dacă nu privesc cu ochi de speranţă în toţi aceia în care este un început cât de firav, aşa cum a făcut Domnul nostru, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.
Dacă trâmbiţez împotriva cuiva un păcat mărturisit, faţă de care s-a cerut iertare şi la care s-a şi primit, dacă permit amintirii acelui păcat să-mi coloreze gândirea şi să-mi hrănească suspiciunile, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.
Dacă nu pot să păstrez tăcerea cu privire la un suflet care dezamăgeşte (numai dacă nu este necesar să vorbesc, pentru binele acelui suflet, sau pentru binele altora), atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.
Dacă îmi este teamă să spun adevărul, ca nu cumva să pierd afecţiunea, sau cel în cauză să-mi spună „Tu nu înţelegi”, sau pentru că mi-aş pierde reputaţia de amabilitate; dacă-mi pun numele meu bun înaintea binelui suprem al altuia, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.
Dacă nu pot lua cu bucurie sinceră locul al doilea (sau al douăzecile); dacă nu pot lua primul loc fără să fac vâlvă despre nevrednicia mea, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.
Dacă mă simt rănit când un altul îmi aduce acuzaţii pe care nu le cunosc, uitând că Salvatorul meu fără păcat a mers pe această cale până la sfârşit, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.
Dacă simt amărăciune faţă de cei care mă condamnă, după părerea mea, pe nedrept, uitând că, dacă m-ar cunoaşte aşa cum mă cunosc eu pe mine însumi, m-ar condamna mult mai mult, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.
Dacă spun „Da, iert, dar nu pot uita”, ca şi cum Dumnezeu, care spală nisipul tuturor ţărmurilor de două ori pe zi, n-ar putea să spele astfel de amintiri din mintea mea, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.
Dacă unul de-al cărui ajutor am mare nevoie, pare să fie aşa de mulţumit să construiască în lemn, paie, mirişte, ca şi cum ar lucra în aur, argint, pietre preţioase, şi eu ezit să mă supun luminii mele şi să pornesc la drum fără acel ajutor, pentru că prea puţini m-ar înţelege, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.
Dacă mă încearcă monotonia şi nu pot rezista muncii grele; dacă oamenii proşti mă agită şi micile zbârcituri mă fac să-mi pierd cumpătul; dacă fac o mare problemă din fleacurile vieţii, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.
Dacă neglijez consolarea altora, dacă sunt neatent cu sentimentele lor sau chiar cu micile lor slăbiciuni; dacă sunt nepăsător de micile lor răni şi pierd ocaziile de la uşura drumul; dacă îngreuiez mersul dulce al roţilor dragi ale familiei, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.
Dacă întreruperile mă supără . . . atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.
Dacă sufletele pot suferi lângă mine, şi eu nici măcar nu ştiu, pentru că în mine nu e spiritul discernerii, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.
Dacă ceva ce mi se cere să fac pentru altcineva, îl resimt ca o povară; dacă, predându-mă unei împotriviri interioare, evit să fac acel lucru, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.
Dacă lauda omului mă enuziasmează şi mustrarea lui mă deprimă; dacă nu mă pot linişti când sunt neînţeles, fără să mă apăr; dacă iubesc să fiu iubit mai mult decât eu însumi să iubesc, să fiu slujit mai mult decât eu însumi să slujesc, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar
Dacă tânjesc înfometat să fiu folosit în a arăta calea libertăţii unui suflet în lanţuri, în loc de a-mi păsa mai degrabă ca acel suflet să fie doar eliberat; dacă- mi compătimesc dezamăgirea atunci când eşuez, în loc să cer ca altuia să-i poată fi dat cuvântul eliberării, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.
Dacă în părtăşia slujirii caut să atrag un prieten alături de mine, prin aceasta făcându-i pe alţii să se simtă nedoriţi, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.
Dacă refuz să-i permit cuiva care-mi este drag să sufere pentru numele lui Hristos, dacă nu văd o astfel de suferinţă drept cea mai mare onoare care poate fi oferită oricărui ucenic al Celui Răstignit, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.
Dacă alunec în locul care poate fi umplut numai de către Hristos singur, făcându-mă pe mine prima necesitate a unui suflet, în loc să-l conduc să se prindă strâns de El, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.
Dacă interesul meu în lucrarea altora este rece; dacă gândesc în termenii lucrării mele speciale; dacă poverile altora nu sunt şi poverile mele, şi bucuriile lor, bucuriile mele, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.
Dacă ceea ce este extrem, ce este cel mai greu, nu poate fi cerut de la mine; dacă fraţii mei ezită să-mi ceară aceasta şi se duc la altcineva, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.
Dacă râvnesc după orice alt loc de pe pământ, altul decât praful de la piciorul Crucii, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.
Ceea ce nu ştiu, învaţă-mă, O Doamne, Dumnezeul meu.”
„Dragoste prin mine, Dragoste de Dumnezeu Fă-mă ca aerul Tău curat
Prin care neîmpiedicate culorile trec libere Ca şi cum el nu s-ar fi arătat.”
UN TRUP – BAZA PĂRTĂŞIEI
În ciuda progresului omenirii în multe domenii, relaţiile umane continuă să prezinte probleme peste tot în lume.
Concernele şi agenţiile din lumea afacerilor cheltuiesc sume imense de bani pentru angajarea de personal care să promoveze armonia printre angajaţi.
Ei bine, cineva poate gândi că este de înţeles ca oamenilor egocentrici, neîntorşi la Dumnezeu, să le fie greu să se înţeleagă bine unul cu altul, dar cu siguranţă că, atunci când oamenii sunt născuţi din nou şi au devenit creaţii noi în Hristos, astfel de probleme nu pot apărea niciodată. Pentru că, dincolo de toate, când Dumnezeu este centrul vieţii şi slujbei cuiva, ce loc să mai fie pentru problemele meschine care îi asaltează pe alţii?
Cu toate acestea, din nefericire, nu este nevoie de nici o dovadă a faptului că, peste tot în lume, creştinii se luptă şi se ceartă unii cu alţii. Mulţi nici măcar nu mai vorbesc cu unii dintre fraţii lor creştini; alţii nici măcar nu mai suportă să-i vadă pe anumiţi creştini. Numele lui Dumnezeu continuă să fie dezonorat în lume prin comportamentul credincioşilor declaraţi.
Isus a spus că lumea îi va identifica pe ucenicii Lui pe baza dragostei lor profunde unii pentru alţii. Acest lucru – general vorbind – s-a împlinit întocmai în primele două secole ale erei creştine. Atunci lumea se uita la creştini cu uimire şi exclama: „Iată cum se iubesc aceşti creştini unul pe altul!” Astăzi, povestea este diferită iar lumea spune adesea: „Iată cum se urăsc aceşti creştini unul pe celălalt!”
Într-adevăr, relaţiile interumane sunt cele mai importante. Darurile, talentele, metodele, tehnicile, programele şi finanţele sunt toate secundare oamenilor şi raporturilor interpersonale. Biserica îşi poate împlini funcţia predestinată ca lumină a lumii numai când există părtăşie creştină adevărată între membrii ei.
În acelaşi fel, un credincios individual poate să devină un agent al vieţii pentru alţii numai când el însuşi a învăţat să trăiască împreună cu fraţii lui creştini potrivit legii dragostei.
Părtăşie bidirecţională
Biblia învaţă clar şi repetat că nici un creştin nu poate avea părtăşie cu Dumnezeu fără părtăşia cu alţi credincioşi. Nu poţi umbla cu Dumnezeu dacă nu umbli în dragoste cu fratele tău de credinţă.
Crucea pe care Isus a murit are două braţe – unul vertical şi unul orizontal: Isus a venit să aducă pace nu numai între om şi Dumnezeu (vertical), dar totodată între om şi om (orizontal). Relaţia verticală şi cea orizontală merg mână în mână. Nu poţi să o ai pe prima dacă o ignori pe ultima.
Ioan, apostolul iubirii, are câteva cuvinte foarte puternice de spus în această privinţă. Una dintre dovezile, spune el, ale unei convertiri adevărate este că omul acela începe să-i iubească pe fraţii lui creştini. Dacă un om nu are această dragoste, este un indiciu sigur că convertirea lui este nesinceră şi că se îndreaptă spre moartea veşnică (1 Ioan 3:14). Corectitudinea doctrinală nu era singurul test pe care apostolii îl aplicau pentru a stabili unde se află un om în relaţie cu Dumnezeu.
Mai târziu, în aceeaşi scrisoare, Ioan spune că, dacă un om pretinde că-L iubeşte pe Dumnezeu, în timp ce-l urăşte pe fratele său, acel om este un mincinos.
Notează aceasta! Numele propriu al unui astfel de om este nu „credincios”, ci mai degrabă „mincinos”! Şi logica lui Ioan este irezistibilă. El spune că un frate este vizibil în timp ce Dumnezeu este invizibil. Dacă nu poţi iubi ceea ce se vede, este imposibil să iubeşti ceea ce nu se vede (1 Ioan 4:20).
Compară acum aceasta cu experienţa celor mai mulţi „credincioşi”. Dragostea pentru Dumnezeu este de obicei evaluată în termenii unei activităţi ocupate în lucrarea creştină sau în termenii sentimentelor entuziste de încântare experimentate într-o adunare. Acestea pot fi cele mai înşelătoare.
Am întâlnit credincioşi care sunt în afara oricărei părtăşii cu alţi creştini şi care, cu toate acestea, declară solemn că au „timp de rugăciune minunat” şi
„rezultate uimitoare în slujire”.
Cum ar putea să meargă cu Dumnezeu când ei nu au făcut nici măcar un efort să rezolve problemele pe care le au cu alţi membrii ai familiei lui Dumnezeu împotriva cărora poartă animozitate. Cu siguranţă Satan le-a orbit minţile faţă de adevărul Scripturii!
Preţul părtăşiei întrerupte
Adesea noi nu realizăm de ce ne privăm atunci când părtăşia cu alţi credincioşi este întreruptă. Biblia ne spune că putem descoperi lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea dragostei lui Hristos şi că putem fi umpluţi cu toată plinătatea lui Dumnezeu numai împreună „cu toţi sfinţii” (Efeseni 3:17-19). Numai pe măsură ce cunoaştem realitatea părtăşiei cu credincioşii alături de care ne pune Dumnezeu împreună, vom putea să intrăm într-o înţelegere experimentală a dragostei lui Hristos şi a plinătăţii lui Dumnezeu.
Acela care s-a separat de orice părtăşie creştină, se privează singur de experienţa dragostei şi harului lui Hristos care ar fi putut fi ale lui prin acea persoană. Când eşuăm să trăim pe baza legii dragostei, ne jefuim singuri de unele bogăţii ale lui Hristos şi ale plinătăţii lui Dumnezeu.
Trupul lui Hristos
Scrisoarea lui Pavel către creştinii efeseni se axează în jurul adevărului măreţ al credincioşilor care sunt una în trupul lui Hristos.
Hristos este Capul bisericii iar biserica este Trupul Lui (Efeseni 1:22, 23). Fiecare credincios este un membru al acestui Trup.
Acesta nu este doar un fapt de recunoscut la nivel intelectual, ci unul care ar trebui să ne afecteze viaţa zilnică.
Prima jumătate a scrisorii către Efeseni are de-a face cu doctrina Trupului lui Hristos. A doua jumătate are de-a face cu aplicarea în practică a acestui adevăr. Şi iată cum începe a doua jumătate: „Vă îndemn, deci….. să umblaţi într- un chip vrednic de chemarea pe care aţi primit-o, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în dragoste şi căutând să păstraţi unirea Duhului în legătura păcii. Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre” (Efeseni 4:1-4).
Cu alte cuvinte, odată ce o persoană a înţeles şi a „văzut” acest adevăr al bisericii ca Trup al lui Hristos, ea trebuie să tânjească să umble în smerenie, blândeţe, răbdare, stăpânire de sine, dragoste, unitate şi pace cu fraţii în credinţă. Când un creştin nu umblă în acest fel, acest fapt arată că „el n-a văzut Trupul lui Hristos”.
Este nevoie ca o astfel de persoană să se întoarcă la primele trei capitole din Efeseni şi să spună: „Doamne, sunt orb faţă de ceva de aici. Te rog învaţă-mă. Te rog deschide-mi ochii”. Pentru că adevărul „Trupului” nu este unul pe care să-l putem înţelege doar cu intelectele noastre. Aşa cum spune Pavel, dacă e să cunoaştem, ochii inimii noastre au nevoie să fie luminaţi de Duhul Sfânt (Efeseni 1:18,22,23).
Bisericii din Corint, Pavel i-a scris: „Voi sunteţi trupul lui Hristos şi fiecare în parte mădularele Lui” (1 Corinteni 12:27). Este adevărat, creştinii din Corint din primul secol erau doar o mică parte a grupului mondial, trecut, prezent şi viitor de credincioşi care constituie Trupul lui Hristos; dar, cu toate acestea, ei erau o expresie locală a acelui Trup în Corint. Aceasta este chemarea fiecărui grup de credincioşi din orice timp şi loc. Este scopul lui Dumnezeu ca fiecare părtăşie creştină, fie ea o biserică, o organizaţie sau grup de lucrători, să fie o expresie vizibilă a Trupului lui Hristos în lume.
Când Isus Hristos a venit pe pământ, El a venit în trup oemenesc. Dumnezeu S-a arătat pe Sine omului prin acel trup fizic al lui Hristos. Fără un trup fizic, Hristos n-ar fi putut să desăvârşească ceea ce a început, iar lumea n-ar fi cunoscut cum este Dumnezeu. Un corp fizic era esenţial.
Să ne gândim acum ce limitare ar fi fost în lucrarea lui Hristos pe pământ, dacă trupul Lui ar fi fost paralizat sau ar fi avut membre care nu s-ar fi coordonat. Dacă, de exemplu, picioarele Lui, braţele şi limba ar fi fost paralizate, El n-ar fi putut merge în casele păcătoşilor, nu Şi-ar fi pus mâinile peste leproşi, nici n-ar fi vorbit cuvintele vieţii. El a putut face toate acestea şi mai mult decât atât, doar pentru că El a avut un trup puternic, sănătos.
Când Hristos S-a înălţat la cer, Dumnezeu I-a dat un alt Trup pe pământ care să continue munca Lui – un Trup de credincioşi răscumpăraţi prin sângele Lui din orice naţiune, trib şi limbă. Acest Trup de credincioşi, locuiţi de acelaşi Duh Dfânt care a locuit în Hristos pe pământ, urma să continue lucrarea pe care Hristos o începuse folosindu-Şi trupul fizic.
Aceasta este chemarea bisericii.
Vezi de ce este Hristos limitat pe pământ acum? Noul lui Trup (biserica) are membre şi organe care sunt ori paralizate de păcat ori necoordonate datorită lipsei de unitate.
Astaăzi, Satan nu poate ataca trupul fizic al lui Hristos, dar poate şi chiar atacă noul Trup al lui Hristos. Satan (spre deosebire de mulţi credincioşi) realizează că lucrarea lui Hristos pe pământ poate fi limitată prin membrii bisericii care nu funcţionează sau nu cooperează.
Ce nevoie disperată avem să ne rugăm pentru viziune spirituală privind Trupul lui Hristos. Este într-adevăr una dintre cele mai mari nevoi ale zilei. Fie ca Dumnezeu să ne ajute să-L vedem pe Hristos drept Cap peste Trupul Lui şi pe fiecare dintre noi ca membrii în EL. Singură această viziune poate face biserica să triumfe.
CRESCÂND ÎN DRAGOSTE
Trupul lui Hristos se clădeşte şi se dezvoltă prin exersarea darurilor spirituale şi prin dragoste (Efeseni 4:11,12 şi 16). Darurile şi dragostea sunt necesare deopotrivă. De aceea vedem că oriunde se vorbeşte de daruri în Noul Testament, este subliniată simultan şi exersarea dragostei ((1 Corinteni 12 (despre daruri) şi 13 (despre dragoste); Romani 12:4-8 (despre daruri) şi versetele 9 şi 10 (despre dragoste); 1 Petru 4:10,11 (despre daruri) şi versetul 8 (despre dragoste)).
Dragoste asemenea celei a lui Hristos
Isus le-a dat ucenicilor o nouă poruncă chiar înainte să meargă la cruce. Ei trebuiau să se iubească unul pe altul aşa cum îi iubise El (Ioan 13:34). Este această ultimă expresie care face porunca lui Isus imposibil de împlinit fără harul lui Dumnezeu.
Care este trăsătura distinctivă a dragostei lui Hristos? Cu siguranţă, este crucea pe care El a murit pentru noi. Aşa că atunci când El îmi spune să-mi iubesc fratele aşa cum m-a iubit El pe mine, este o chemare să-I urmez exemplul Lui şi să dau morţii sinele în relaţia cu fratele meu. Lepădarea de sine trebuie să caracterizeze relaţia mea cu alţi membrii în Trupul lui Hristos. Aceasta şi nimic mai puţin este dragostea creştină adevărată. Când ni se spune că „trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi” (1 Ioan 3:16), nu este o referire la moartea fizică, ci la ceva mult mai greu. Este mai uşor să mori o singură dată ca martir decât să dai morţii viaţa sinelui de mai multe ori în fiecare zi în relaţiile cu fraţii tăi credincioşi. Însă la această a doua moarte ne-a chemat Isus.
O asemenea dragoste jertfitoare, neegoistă este legea fundamentală a trupului lui Hristos. Acela care nu-şi ia crucea şi nu alege calea lepădării de sine nu poate îndeplini funcţia sa în Trupul lui Hristos.
De ce suntem ofensaţi şi iritaţi de către alţi creştini? Cu siguranţă pentru că Sinele se află încă pe tron în viaţa noastră. Ne considerăm pe noi înşine aşa de importanţi, încât credem că trebuie să fim respectaţi şi consultaţi de către ceilalţi. Simţim că alţii trebuie să se comporte şi să-şi aranjeze treburile aşa cum vrem noi. Ne aşteptăm ca alţii să fie amabili şi atenţi cu noi, să ne ridice în slăvi şi să ne laude. Astfel de sentimente şi aşteptări sunt dovada clară a faptului că nu ştim nimic despre cruce ca trăire. Vieţile noastre sunt încă dominate de egoism şi orbitează exclusiv în jurul Sinelui şi intereselor lui.
Părtăşia creştină adevărată nu va putea fi niciodată experimentată între creştini dacă iubirea crucii nu devine regula fundamentală în organizarea relaţiilor lor. În afara unei astfel de iubiri, orice trece sub numele de „părtăşie” va fi doar prietenie socială iar nu comuniune adevărată a Trupului lui Hristos. O asemenea prietenie socială există şi în cluburile lumeşti. Din nefericire, multe biserici şi grupuri creştine nu sunt mai bune decât cluburile!
Membrii unei părtăşii creştine ar trebui să fie strâns întreţesuţi unii cu alţii. Dumnezeu nu ne-a chemat să fim o sortare de mădulare dezmembrate aruncate împreună ca într-un laborator de anatomie, ci să fim uniţi unii cu alţii ca părţi ale unui organism viu aşa cum este trupul uman. Dar pentru ca acest lucru să devină realitate e un preţ care trebuie plătit – preţul fiecărui membru lepădându-se de sine de dragul celorlalţi. Cu adevărat binecuvântat este acel grup creştin unde toţi membrii sunt dispuşi să trăiască pe baza acestei reguli.
Care sunt unele din implicaţiile practice ale trăirii pe baza legii dragostei?
Dragostea iertătoare
Să ne gândim mai întâi la zona iertării reciproce. Nimeni care se leapădă de sine nu poate să poarte vreodată amărăciune sau ranchiună împotriva altuia sau să nu ierte o altă fiinţă umană. Resentimentul există numai în inimile unde Sinele este încă pe tron.
Isus a povestit odată pilda unui servitor căruia îi fusese iertat mult de către stăpânul său şi care, cu toate acestea, nu a putut să-i ierte tovarăşului lui o datorie măruntă. Auzind aceasta, stăpânul său l-a dat pe servitorul nemilos pe mâna chinuitorilor ca să fie pedepsit. „Tot aşa”, a spus Isus, „vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare dintre voi nu iartă din toată inima pe fratele său.” Oricum ar interpreta cineva „a fi dat pe mâna chinuitorilor pentru pedepsire”, aceasta este exact ceea ce Isus a spus că se va întâmpla acelora care adoptă o atitudine neiertătoare sau care poartă vreun spirit de neiertare împotriva oricăruia dintre fraţii lui creştini. Observaţi că Isus a accentuat că iertarea trebuie să fie din inimă. Cu alte cuvinte, trebuie să fie din toată inima şi nu un ritual exterior. A-i spune cuiva că îl ierţi nu are nici o valoare dacă în inima ta încă sălăşuieşte amărăciune.
Când încălcăm legea dragostei lui Dumnezeu, împiedicăm lucrarea Trupului lui Hristos. Dar aceasta nu e tot. Ne rănim în acelaşi timp pe noi înşine. Dr. S.I. McMillen, în None of These Diseases, spune „În momentul în care încep să urăsc un om, devin sclavul lui. Nu pot să mă mai bucur de munca mea pentru că el îmi controlează chiar şi gândurile mele. Resentimentul meu produce prea mulţi hormoni de stress în corpul meu şi obosesc numai după câteva ore de muncă. Munca ce-mi plăcea este acum o corvoadă. Chiar şi vacanţele încetează să-mi ai aducă plăcere. Omul pe care-l urăsc mă vânează oriunde merg. Nu pot să scap de strânsoarea lui tiranică asupra minţii mele”.
Astăzi, amărăciunile şi ranchiuna ascunsă ruinează eficienţa şi chiar sănătatea fizică a multor creştini şi lucrători creştini din toată lumea.
Isus ne-a învăţat că noi suntem cei care să luăm iniţiativa în refacerea părtăşiei, chiar şi atunci când un frate simte (corect sau nu) că noi l-am rănit.
„Deci, dacă îţi vei aduce darul la altar”, a spus Isus, „şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo înaintea altarului şi du-te întâi şi împacă-te cu fratele tău; apoi vino şi adu-ţi darul” (Matei 5:23, 24).
În acelaşi fel, El a zis: „Şi, când vă rugaţi, să iertaţi dacă aveţi ceva împotriva cuiva, pentru ca şi Tatăl vostru care este în ceruri să vă ierte greşelile voastre” (Marcu 11:25).
Isus ne cheamă în toate situaţiile să ne lepădăm de sine, să ne înghiţim mândria şi „să mergem a doua milă” în căutarea refacerii părtăşiei, oriunde s-ar fi rupt. Uneori, în ciuda celor mai bune eforturi ale noastre de împăcare, un frate poate adopta o atitudine dură, neiertătoare; dar dacă am făcut acest efort, ne-am eliberat de responsabilitatea noastră înaintea lui Dumnezeu.
Cuvintele lui Isus au făcut clar faptul că Dumnezeu nu poate accepta închinarea noastră sau slujirea sau orice altceva ce-I oferim dacă am rănit un alt membru al Trupului Lui, şi n-am făcut nici un efort către împăcare. Câteodată mă întreb oare câţi creştini iau în serios cuvintele lui Isus? Mulţi tratează superficial prouncile lui Dumnezeu şi de aceea aduc moarte spirituală în Trupul lui Hristos
Un alt motiv pentru iertare, ne spune Pavel, este ca să nu lăsăm pe Satan să aibă un câştig de la noi” (2 Corinteni 2:11).
Ce vrea să spună?
Dacă purtarea cuiva faţă de noi este inspirată de Satan, iar noi ripostăm în aceeaşi manieră atunci şi noi îi slujim prin aceasta tot lui Satan. Cât de proşti suntem să-i slujim lui Satan mânaţi de comportamentul rău al altcuiva.
Când oamenii l-au blestemat şi l-au insultat pe Isus pe cruce, ei îi slujeau lui Satan. Dar Isus Îi slujea Tatălui Său şi de aceea s-a putut ruga „Tată, iartă-i”.
Deci întrebarea nu este dacă noi suntem corecţi şi înverşunarea noastră este justificată, ci mai degrabă este aceasta: Pe cine avem de gând să slujim – pe Satan sau pe Dumnezeu?
Adesea ne aflăm în cel mai mare pericol când ştim că noi suntem drepţi şi cealaltă parte este greşită. Pentru că în astfel de situaţii putem deveni farisei autoîndreptăţiţi. Putem fi drepţi în ce priveşte situaţia respectivă, dar greşiţi în atitudine – mai degrabă satanici decât asemenea lui Hristos, mai degrabă mândri decât smeriţi.
Dumnezeu îşi găseşte plăcerea în a fi milos şi toţi copiii Lui ar trebui să aibă această calitate. Iadul este singurul loc din univers unde mila este total absentă. Şi de aceea o atitudine nemiloasă şi un spirit neiertător nu indic decât că avem un pic de Iad în inimile noastre.
De asemenea, ne privăm pe noi înşine de mila lui Dumnezeu când eşuăm în a arăta milă altora în căderile lor. Biblia spune, „Căci judecata este fără milă pentru cel care n-a arătat milă” (Iacov 2:13). Dumnezeu ne tratează în acelaşi mod în care noi îi tratăm pe ceilalţi.
Pentru acela care acceptă cu bucurie crucea în viaţa lui, smerenia şi iertarea altora este un pas uşor. Numai aceia care perseverează în a-şi ţine Sinele întronat găsesc iertarea a fi un lucru greu.
A arăta milă şi a-i ierta pe alţii este doar un prim pas. Biblia ne cheamă să mergem chiar mai departe şi să acoperim greşeala fratelui nostru (1 Petru 4:8).
„Cine acoperă o greşeală caută dragostea” (Proverbe 17:9), şi deci, când am iertat un frate din toată inima trebuie să îngropăm problema complet. N-ar trebui să le spunem altora de căderea lui şi despre faptul că noi l-am iertat – pentru că aceasta l-ar pune pe el într-o lumină proastă. Strădania noastră ar trebui să fie plasarea fraţilor noştri credincioşi în cea mai bună lumină posibilă.
Printr-o astfel de dragoste este zidit Trupul lui Hristos.
Dragostea loială
„Dragostea… suferă toate, crede toate, nădăjduieşte toate, rabdă toate.” (1 Corinteni 13:7).
Loialitatea presupune a nu spune în spatele unei persoane lucruri pe care nu eşti pregătit să i le spui în faţă. Lovirea pe la spate este trecutul laşilor.
Aceasta nu înseamnă să nu oferim un raport real fie el şi nefavorabil despre un frate credincios când ni se cere opinia într-o propunere de căsătorie sau de către un angajator potenţial. În astfel de situaţii trebuie să ne amintim că loialitatea noastră faţă de Dumnezeu şi lucrarea Lui înlocuieşte loialitatea noastră faţă de fraţii credincioşi şi ne obligă la adevăr. Dar acolo unde adevărul permite, trebuie să acoperim greşelile fratelui nostru cât mai mult posibil.
Dragostea răbdătoare
„Dragostea este îndelung răbdătoare… nu se aprinde de mânie” (1 Corinteni 13:4,5).
Este uşor să suportăm greşelile altora şi să fim răbdători cu ei când suntem dispuşi să ne lepădăm de noi înşine. Dacă murim faţă de sine, nu putem să fim deranjaţi sau ofensaţi de comportamentul altora. Va trebui să fim eliberaţi şi de nerăbdare şi sensibilitate. O dragoste care nu poate suporta răbdătoare greşelile altora este doar sentimentală şi omenească. Dragostea lui Hristos este de o cu totul altă calitate.
Biblia ne porunceşte:
„UMBLAŢI… CU TOATĂ SMERENIA ŞI BLÂNDEŢEA, CU ÎNDELUNGĂ RĂBDARE, ÎNGĂDUINDU-VĂ UNII PE ALŢII ÎN DRAGOSTE” (Efeseni 4:2).
Iată un verset care ar trebui să fie scris cu litere mari înaintea fiecăriei biserici şi părtăşii creştine. Răbdarea este una din cele mai clare dovezi ale dragostei faţă de cruce.
Noi toţi suntem fiinţe umane căzute. Când ne vedem greşelile cu sinceritate, este mai uşor să fim toleranţi cu greşelile altora. Nerăbdarea şi iritabilitatea noastră sunt adesea o măsură a auto-îndreptăţirii noastre.
Dragostea dezinteresată
„Dragostea suferă toate, crede toate, nădăjduieşte toate, rabdă toate” (1 Corinteni 13:7). Dacă iubeşti pe cineva întotdeauna te vei aştepta la ce e mai bun de la el.
Datorită centrării pe sine a naturii noastre, evaluarea altora se bazează de obicei pe o percepţie selectivă – ceea ce înseamnă că vedem în alţii ceea ce vrem să vedem. Dacă detestăm o persoană, îi vedem numai slăbiciunile şi credem orice rău auzim despre acea persoană; şi la fel, când admirăm un individ, vedem numai ceea ce este bun în el şi credem orice auzim bun despre el. Vedem oamenii prin „ochelari coloraţi”. De aici zicala: „Dragostea este oarbă!”
Ca să dăm doar o ilustrare a percepţiei selective: Mulţi dintre noi avem idei preconcepute despre cum se comportă oamenii din anumite comunităţi şi rase. Şi când auzim un zvon sau un scandal despre unul din ei (care poate fi total fals), prejudecăţile noastre sunt întărite imediat, credem bârfa fără nici o suspiciune şi părtăşia este distrusă.
Pentru a evita astfel de capcane, ar trebui să căutăm să scăpăm de toate prejudecăţile (sau părtinirile) împotriva comunităţilor sau raselor sau împotriva oricărei alte categorii de oameni. De asemenea este o disciplină utilă să ne amintim părţile bune ale acelora pe care în mod natural nu-i agreăm, şi să recunoaştem slăbiciunile acelora pe care îi idolatrizăm. Trebuie să-i judecăm cu milă pe aceia pe care nu-i agreăm, şi cu realism pe aceia pe care-i admirăm.
Niciodată n-ar trebui să-i judecăm pe alţii pe baza celor auzite, nici să sărim la concluzii pe baza a ceea ce vedem. Comportamentul unei persoane poate părea suspect. Dar trebuie să fie o explicaţie bună pentru el. În toate situaţiile, ar trebui să căutăm cele mai bune interpretări posibile ale acţiunilor altora.
S-a spus despre Isus (într-o referinţă profetică) că nu-Şi va forma o judecată din cele auzite, nici chiar după cele văzute, ci va căuta să ajungă la o apreciere dreaptă a oamenilor (Isaia 11:3, 4).
Astfel trebuie să fie în Trupul lui Hristos.
Dragostea care respectă
Dragostea pune o valoare înaltă pe alţii.
Când Sinele este pe tronul vieţii noastre, tindem să-i dispreţuim sau să-i ignorăm pe alţii. Dar când purtăm crucea şi murim faţă de sine, începem să respectăm, să valorizăm şi chiar să ne găsim bucuria în fraţii noştri credincioşi.
Care este atitudinea noastră faţă de credincioşii care sunt, din punct de vedere social, intelectual sau spiritual, inferiori nouă? Răspunsul nostru va depinde de cunoaşterea realităţii dragostei de la Calvar în viaţa noastră. Dragostea lui Dumnezeu a fost văzută în Hristos când El a murit faţă de poziţia Sa şi superioritatea Sa ca Dumnezeu şi a venit jos, identificându-Se complet cu omul căzut. Dragostea Lui nu era una care-i trata de sus pe ceilalţi, sau una compătimitoare, după cum nici a noastră n-ar trebui să fie aşa.
Cât de des se întâmplă însă ca un membru al Trupului să-l privească de sus pe un altul datorită diferenţelor rasiale, sociale, culturale sau de orice altă natură.
Astfel de „creştini” (chiar dacă sunt fundamentalişti în doctrină) nu pot fi niciodată instrumente pentru zidirea Trupului lui Hristos, pentru că nu au înţeles primul principiu al slujirii creştine – principiul „întrupării”. Cuvântul a devenit trup şi a locuit printre oamenii lumii ca unul din ei. Aşa cum a fost cu Capul, aşa trebuie să fie cu mădularele Trupului Lui, dacă e să fim eficienţi pentru Dumnezeu.
Îţi valorizezi fraţii credincioşi? Îţi recunoşti nevoia ta de a fi cu ei şi cauţi cu sinceritate părtăşia lor? Sau formezi mici clici formate din oameni asemănători de acceaşi rasă, proveniţi din aceeaşi comunitate sau nivel social şi intelectual, te învârţi exclusiv în astfel de clici şi numeşti aceasta „părtăşie?” Dacă-i aşa, marele Înşelător al oamenilor te-a jefuit de bogăţii care ar fi putut fi ale tale dacă ai fi căutat smerit părtăşia pe baze egale, „cu toţi sfinţii”.
Dragostea curtenitoare
„Dragostea este plină de bunătate……nu se poartă necuviincios” (1 Corinteni 13:4,5).
„Ceea ce face farmecul unui om este bunătatea lui”, spune Biblia (Proverbe 19:22). Suntem curtenitori faţă de străini, dar adesea aspri faţă de aceia cu care ne întâlnim zilnic. Nu ne costă nimic să fim curtenitori sau să spunem câteva cuvinte de bunătate şi astfel să „răspândim puţină miere” oriunde mergem. Cu toate acestea, majoritatea dintre noi neglijează să fie bun. Cuvintele sau actele de bunătate ar fi putut adânci multe părtăşii care au rămas la un nivel superficial.
Ca uleiul într-o maşinărie, curtoazia ar putea elimina fricţiunea din multe relaţii ale noastre. Dar suntem înceţi la învăţare. Pentru că suntem autocentraţi, trebuie să ne disciplinăm pe noi înşine şi să ne educăm în arta de a fi bun.
Părtăşia nu se dezvoltă natural. Trebuie să fie cultivată cu grijă ca o grădină. Cât de adesea, prin afirmaţii neglijente, credincioşii se rănesc unul pe altul. Cât de mulţi creştini caută să-şi câştige o reputaţie de umorist, făcând glume pe seama altora. Ei sunt mai puţin dispuşi să spună o glumă împotriva lor înşişi! Umorul are cu siguranţă o anumită valoare, dar n-ar trebui să determine pe alţii să se simtă neînsemnaţi şi penibili. Amintiţi-vă: „Un frate jignit este mai greu de câştigat decât o cetate întărită” (Proverbe 18:19).
Dragostea grijulie
Dragostea se îngrijeşte de nevoile altora. Dragostea lui Hristos, am văzut, nu este centrată pe sine. Este neegoistă. Aceasta se aplică la fel de bine şi în zona nevoilor fratelui nostru.
Gândiţi-vă la corpul uman. Când oricare parte a corpului uman este accidentată cauzând o infecţie, imediat numeroase leucocite (globulele albe de sânge) sunt produse în sânge ca să combată viruşii care au generat infecţia. Aceste leucocite gonesc în zona accidentată ca să lupte cu bacteriile care cauzează problema şi mor în acest proces, formând ceea ce e numit drept
„puroi”. Milioane de celule albe de sânge îşi dau viaţa ca să aducă sănătate în partea accidentată.
Ce ilustrare încântătoare a modului în care funcţionează Trupul lui Hristos! Biblia spune: „Dumnezeu a întocmit Trupul în aşa fel ca…. mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele. Şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună cu el; dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună cu el” (1 Corinteni 12:24-26).
Acest ultim verset nu este o poruncă potrivit văreia fiecare parte să sufere când o altă parte suferă, sau să se bucure când o alta se bucură. Este mai degrabă o descriere a modului cum este afectată fiecare parte a Trupului de suferinţa sau bucuria altei părţi. Fiecare membru al Trupului lui Hristos care este în relaţie intimă cu Capul, automat împărtăşeşete suferinţa sau bucuria altor membrii.
Dacă între noi şi Domnul există o relaţie vie şi dacă ochii ne-au fost deschişi de către Duhul Sfânt ca să vedem adevărul Trupului lui Hristos, atunci când un alt membru suferă, noi vom suferi deopotrivă cu el. Problema lui va cauza şi grija noastră. Dacă acest lucru nu se întâmplă, aceasta indică că suntem în afara relaţiei cu Domnul.
Dragostea generoasă
Scriptura spune: „Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte? Poate oare credinţa aceasta să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana de toate zilele, şi unul dintre voi le zice: „Duceţi- vă în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă!”, fără să le dea cele necesare trupului, ce folos este?” (Iacov 2:14-16).
Şi iarăşi spune: „Dar cine are bunurile lumii şi vede pe fratele său în nevoie şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în el dragostea lui Dumnezeu? Copilaşilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul” (1 Ioan 3:17,18).
Aceasta nu înseamnă că ar trebui să împrăştiem bani fără discriminare fiecărui creştin care pretinde a fi în nevoie. Nu. Iosua şi conducătorii Israelului au făcut odată o greşeală mare arătând compasiune oamenilor din Gibeon, care i-au păcălit pretinzând că se află în mari lipsuri (Iosua 9). Mulţi creştini bine
intenţionaţi şi cu inima bună au fost păcăliţi în acelaşi fel de înşelători profesionişti.
Nu e nici o virtute în a fi credul.
Însă haideţi să fim în legătură intimă cu Domnul şi vom avea apoi înţelepciune pentru fiecare situaţie. Nu suntem meniţi să fim guvernaţi doar de compasiunea umană. Trebuie să fim în relaţie strânsă cu Capul şi guvernaţi de conducerea Lui.
Dragostea condusă de Hristos
În corpul omenesc există o coordonare între variatele părţi deoarece fiecare parte „se supune” sau este controlată de către cap (sau creier). La fel, în biserică, părtăşia adevărată poate fi o realitate între membrii numai când Hristos (Capul) se află în controlul relaţiilor interpersonale. Este periculos ca doi creştini să formeze o relaţie profundă fără Hristos între ei şi ca figură centrală în relaţia lor.
Am văzut situaţii când adevărul a fost compromis de către creştini de dragul prieteniei. Astăzi, lucrarea lui Dumnezeu suferă în multe locuri pentru că loialitatea umană are întâietate faţă de adevărul lui Dumnezeu. În toate cazurile de acest fel, este evident că părtăşia care există între persoanele respective nu este una prin Hristos, ci una la nivel uman.
Aceasta este adesea confundată cu părtăşia creştină profundă, dar în realitate este o contrafacere a lucrului adevărat.
Dacă trăim în comuniune strânsă şi profundă cu Capul, supunându-ne legilor Lui, vom avea în mod natural atitudinea corectă faţă de alte mădulare în Trup. Părtăşia noastră unul cu altul va fi atunci profundă şi adevărată, nu sentimentală şi spumoasă.
MEMBRII EGALI
Oamenii de ştiinţă ne spun că în nici un loc din lume nu există doi fulgi de zăpadă identici. La fel, nicăieri în lume nu există două fiinţe umane care să fie complet asemănătoare.
Dumnezeu a creat o varietate infinită în univers. Iată de ce creaţia este aşa de minunată şi frumoasă. Cât de plictisitoare ar fi fost viaţa dacă toate fiinţele umane ar fi avut temperamente şi personalităţi identice.
Există varietate în Trupul lui Hristos la fel cum este în corpul uman. În acelaşi timp, există o unitate organică între mădularele diferite. Toate mădularele sunt în mod egal importante şi necesare, deşi funcţiile lor în Trup pot fi complet diferite. Nici un membru nu este mai important decât altul. Lucrarea cuiva nu trebuie s-o excludă pe a altuia. Numai atunci când Trupul va funcţiona cu fiecare mădular îndeplinindu-şi funcţia lui specială, vom avea de-a face cu o reprezentare de grup puternică a lui Hristos în lume.
În timpurile Vechiului Testament, Dumnezeu a lucrat adesea prin profeţi individuali care erau reprezentanţii şi purtătorii Lui de cuvânt. Dar acum nu este aşa. Astăzi, Dumnezeu lucrează prin Trupul lui Hristos. Dumnezeu şi Hristos sunt reprezentaţi lumii prin lucrarea împreună, în mod armonios, a credincioşilor într-un singur Trup. Şi pentru realizarea acestui plan, nici un credincios nu este mai important decât altul. Darurile fiecărui membru sunt necesare pentru clădirea Trupului şi pentru lucrarea Lui în lume.
Eşecul de a recunoaşte aceasta drept calea lui Dumnezeu poate cauza sentimente de inferioritate şi superioritate în biserică. Pavel vorbeşte despre acestea în 1 Corinteni 12.
Simţindu-te inferior
Pavel vorbeşte mai întâi acelora care, simţindu-se inferiori, presupun că darul lor nu este necesar pentru clădirea Trupului, aşa cum este al altuia.
„Dacă piciorul ar zice: „Fiindcă nu sunt mână, nu sunt din trup”, nu este pentru aceasta din trup? Şi dacă urechea ar zice: „Fiindcă nu sunt ochi, nu sunt din trup”, nu este pentru aceasta din trup? Dacă tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul? Dacă totul ar fi auz, unde ar fi mirosul? Dar acum, Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare aşa cum I-a plăcut. Dacă toate ar fi un singur mădular, unde ar fi trupul? Fapt este că sunt mai multe mădulare, dar un singur trup.” (1 Corinteni 12:15-20)
Întotdeauna este dăunător să ne comparăm cu alţii din Trupul lui Hristos – fie în mod favorabil sau nefavorabil. Astfel de comparaţii pot conduce la mândrie – sau descurajare şi gelozie. Când piciorul începe să se compare cu mâna, poate spune: „Ei bine, nu am o contribuţie aşa de distinsă în corp ca mâna. De obicei sunt acoperit cu şosete şi pantofi, la cel mai de jos capăt al corpului şi de-abia
dacă cineva observă existenţa mea. Totuşi, mâna este observată de alţii în fiecare zi. Întotdeauna este ocupată să facă ceva, în timp ce eu sunt inactiv majoritatea timpului.” Odată ce s-a comparat pe sine aşa, mai este doar un scurt pas până la descurajare şi până la dezvoltarea unui spirit de autocompătimire împotriva lui Dumnezeu pentru că l-a făcut picior şi nu mână. Un astfel de spirit îi determină pe mai mulţi credincioşi să-şi îngroape talentele şi să nu facă nimic pentru concolidarea şi binele Trupului lui Hristos. Biserica lui Isus Hristos suferă astăzi datorită multitudinii de credincioşi care doresc să aibă daruri spectaculoase. Neavând astfel de daruri, ei decid să nu facă nimic.
Purtând ciudă împotriva lui Dumnezeu pentru că nu ţi-a dat darul pe care altcineva îl are, mai ai doar un mic pas până la gelozie, iar gelozia ucide părtăşia. Aşa cum spune Biblia: „Căci acolo unde este invide şi ceartă, este dezordine şi orice lucru rău.” (Iacov 3:16).
Dacă am putea vedea Trupul lui Hristos, atunci n-ar mai fi loc pentru gelozie. În corpul uman, piciorul nu are nici o problemă că este doar picior. Niciodată nu-şi doreşte să fie nimic altceva decât un picior şi niciodată nu visează să devină o mână. Este chiar mulţumit să fie picior. Ştie că Dumnezeu nu a făcut nici o greşeală făcându-l picior. Se bucură să fie picior; se bucură la fel de mult văzând ce poate realiza o mână, chiar dacă conştientizează că el n-ar putea realiza niciodată ceva similar.
La fel va fi cu toţi cei care „au văzut” Trupul lui Hristos. Când eşti invidios pe un altul, când nu te poţi bucura cu toată inima văzând un alt membru folosit foarte mult de Dumnezeu, este evident că nu ai înţeles deloc acest adevăr. Orice membru care trăieşte în relaţie strânsă cu Capul se va bucura şi înveseli când un alt membru al Trupului este onorat (1 Corinteni 12:26).
Nu e nici loc pentru competiţie între membrii Trupului lui Hristos. Cooperarea iar nu competiţia este legea Trupului.
Când îl vezi pe un altul îndeplinind o anumită lucrare cu iscusinţă, şi tu plănuieşti să arăţi altora că poţi face acelaşi lucru la fel de bine (dacă nu chiar mai bine), atunci Sinele este în mod evident încă în centrul vieţii tale. Dacă ai trăi în supunere faţă de Cap, nu ai intra în competiţie cu nimeni din Trup. În schimb, te-ai concentra să-ţi împlineşti lucrarea specifică ţie – şi să o faci bine.
Dacă noi credem în înţelepciunea perfectă a lui Dumnezeu, vom recunoaşte că Dumnezeu ştie cel mai bine ce dar să ne dea fiecăruia dintre noi.
Atunci nimeni nu s-ar mai plânge, n-ar mai fi descurajare şi nici o tânjire geloasă după darul altcuiva.
Nu există nici un motiv pentru care cineva din Trupul lui Hristos să se simtă inferior. Poate că nu toţi membrii din Trup sunt egali din punct de vedere al abilităţilor sau talentelor, însă toţi sunt egali în ce priveşte utilitatea lor pentru Dumnezeu în locul rezervat fiecăruia.
Suntem chemaţi să fim noi înşine – radiind slava lui Dumnezeu prin temperamentul nostru propriu, prin darul şi talentele pe care Dumnezeu ni le-a dat. Astăzi este mare limitare în biserică deoarece credincioşii nu aduc în ea propria contribuţie specială. Încercând zadarnic să imite pe altcineva, ei îşi sting darul lor special, şi drept urmare nu contribuie cu nimic la lucrarea Trupului.
Simţindu-te superior
Acelora care se simt superiori, Pavel le scrie:
„Ochiul nu poate să zică mâinii: „Nu am nevoie de tine”; nici capul nu poate să zică picioarelor: „N-am nevoie de voi.” Şi părţile trupului care par vrednice de mai puţină cinste, le îmbrăcăm cu mai multă cinste……Dumnezeu a întocmit trupul în aşa fel ca să dea mai multă cinste părţilor lipsite de cinste…..Voi sunteţi trupul lui Hristos şi fiecare în parte mădularele Lui.” (1 Corinteni 12:21- 27).
Sunt în biserică unii snobi înfumuraţi care se simt mai importanţi decât fraţii lor credincioşi. Ei consideră propria lucrare ca fiind mai necesară Trupului decât cea a altora. Bineînţeles că niciodată nu-şi exprimă aceste simţăminte ca să nu fie consideraţi mândri, dar acţiunile şi atitudinile lor îi dau de gol. O astfel de mândrie spirituală nu doar îi ruinează spiritual pe ei înşişi, dar bate şi clopotul morţii pentru adevărata părtăşie.
Ochiul este o parte foarte importantă a corpului uman şi are o funcţie semnificativă de îndeplinit. Dar dacă (continuând analogia) el dispreţuieşte mâna spunând: „Nu am nevoie de tine”, atunci el a înţeles cu totul greşit funcţia lui proprie în trup.
La fel se întâmplă cu oricine care îşi apreciază lucrarea proprie ca fiind mai importantă decât a altcuiva. Inimile noastre sunt aşa de înşelătoare încât noi ne putem foarte uşor păcăli singuri crezând că suntem chemaţi să fim lideri spirituali şi profeţi printre oamenii lui Dumnezeu. Aceia care cad în această cursă, râvnesc apoi să fie bătrâni în biserică şi lideri în organizaţii creştine. Se simt superiori altora şi sunt asemenea cancerului în Trupul lui Hristos.
Nici unul nu este indispenasbil în lucrarea lui Dumnezeu. Când Ilie I s-a plâns lui Dumnezeu cum că el ar fi fost singurul profet care apăra adevărul lui Dumnezeu pe teritoriul lui Israel, Domnul i-a spus să meargă şi să-l ungă pe Elisei ca să-l înlocuiască pe el ca profet (1 Împăraţi 19:14-16). Probabil acest fapt avea să-l înveţe pe Ilie că Dumnezeu nu va rămâne niciodată fără oameni pe care să-i poată folosi. Nici chiar marele Ilie nu era de neînlocuit.
Nimeni nu este indispensabil în Trupul lui Hristos. Pe de altă parte, nici nu este cineva de lepădat. Biblia spune că toţi membrii sunt necesari. Dar trebuie să recunoaştem mai întâi că suntemdispensabili, înainte să devenim cu adevărat indispensabili. Numai atunci când am realizat nimicnicia noastră suntem cu adevărat utili în Trupul lui Hristos. Oricând se întâmplă ca cineva să simtă că lucrarea lui Dumnezeu într-un anumit loc nu va merge fără el, adevărul este de obicei că acea lucrare ar fi mult mai bună fără el!
Lucrarea lui Dumnezeu este dependentă de slujirea în comun a Trupului lui Hristos – nu de cea a unui singur individ. De fapt, individul care încearcă să facă totul de unul singur este o piedică sigură în faţa lucrării lui Dumnezeu – pentru că el nu lasă loc altora să funcţioneze.
Ochiul este un organ important, dar dacă întreg trupul ar fi fost doar un mare ochi un astfel de trup ar fi chiar inutil. De aceea, când o biserică sau o organizaţie creştină pivotează în jurul unui singur om (oricât de talentat ar fi el), ea încetează să mai fie o expresie a Trupului lui Hristos. În realitate, un astfel de grup devine o piedică pentru lucrarea lui Dumnezeu.
Oricât de impresionante ar putea fi statisticile, bisericile care se axează în jurul unui lider sau pastor înzestrat nu-şi îndeplinesc funcţia destinată lor de către Dumnezeu. Părtăşia creştină adevărată este imposibilă într-o astfel de situaţie.
Când o celulă din corp creşte într-o măsură mult peste cea menită de Dumnezeu, ea nu poate face aceasta decât strivind viaţa altor celule în acest proces de creştere. Acesta este cancerul şi, netratat, el ucide întotdeauna corpul.
Aceasta este situaţia prezentă în multe organizaţii şi biserici creştine. Credincioşii din ele nu pot creşte spiritual datorită personalităţii copleşitoare a unui singur om din mijlocul lor. Ei sunt ca ciupercile mici care cresc sub umbra unui stejar puternic, şi care rareori văd lumina soarelui.
Cei care au un dar spiritual remarcabil să ia seama: Mai degrabă voi puteţi împiedica creşterea altor credincioşi decât o fac cei cu daruri mediocre. Sunteţi mai în pericol să ucideţi adevărata părtăşie decât alţi fraţi mai puţin talentaţi. Pe lângă acestea, sunteţi în pericolul de a-i face pe membrii Trupului lui Hristos mai dependenţi de voi înşivă decât de Hristos Capul.
Dacă nu le permitem altora să-şi îndeplinească lucrarea, violăm una dintre legile fundamentale ale Trupului. Biblia ne îndeamnă pe fiecare să-i privim pe ceilalţi ca fiind mai importanţi decât noi înşine (Filipeni 2:3). Probabil că nu putem, cu toată sinceritatea, să considerăm pe oricine mai spiritual decât noi înşine, iar Biblia nu ne îndeamnă la o umilinţă falsă. Ceea ce ni se cere să facem este să-i considerăm pe alţii mai importanţi. Cu siguranţă noi toţi putem face aceasta – dacă ne înţelegem propriul loc şi locul altora în acelaşi trup.
Aceasta nu însemană că toate darurile Duhului sunt de valoare egală pentru zidirea Trupului. Biblia însăşi ne spune că unele daruri sunt mai valoroase decât altele (1 Corinteni 14) şi ne îndeamnă „să dorim cu înflăcărare darurile mai bune” (1 Corinteni 12:31). Toţi credincioşii au o contribuţie bine definită de adus în lucrarea Trupului, dar aceia cărora li s-a dat de către Dumnezeu (în suveranitatea Sa) un dar mai folositor, vor fi capabili să aducă o contribuţie mai însemnată în mod natural. Faptul că cineva are un dar mai remarcabil nu contrazice faptul egalităţii tuturor credincioşilor – pentru că egalitatea nu înseamnă uniformitate.
Avem nevoie unii de alţii
Unul din lucrurile minunate despre Domnul nostru, atunci când El a umblat pe pământ, a fost acela că, deşi El era perfect şi superior oricui altcuiva, El S-a mişcat printre oameni ca fiind egalul lor. Acesta este modul în care suntem chemaţi să trăim şi noi. Isus a trăit ca un om care avea nevoie de părtăşia altor oameni. În grădina Ghetsimani, El S-a întors către Petru, Iacov şi Ioan şi le-a spus: „Sufletul meu este cuprins de o întristare de moarte; rămâneţi aici şi vegheaţi împreună cu Mine” (Matei 26;38). El, Fiul lui Dumnezeu, a avut nevoie de rugăciunea în părtăşie a ucenicilor Săi imperfecţi.
Cu toate acestea, cât de mulţi sunt cei autosuficienţi! Noi ignorăm membrii mai slabi ai Trupului gândind că nu avem nevoie de ei. Printr-o atitudine de acest fel, nu facem decât să ne trădăm propria sărăcie şi orbire spirituală. Căci, amintiţi-vă, Biblia spune: „Ba mai mult, mădularele trupului care par mai slabe sunt necesare” (1 Corinteni 12:22).
Organele interne ale corpului nostru fizic, cum ar fi inima şi ficatul, nu sunt văzute
niciodată de către cineva; cu toate acestea, ele au funcţii vitale de îndeplinit. Aşa este şi în Trupul lui Hristos. Unii care nu au nici o lucrare publică şi care sunt necunoscuţi sunt într-adevăr cei mai necesari.
Biblia spune că nici măcar Capul (Hristos) nu le spune picioarelor (cei mai din urmă şi mai de jos membrii ai trupului), „Nu am nevoie de voi!” (1 Corinteni 12:21). Ne dăm seama astfel cât de puţin putem realiza chiar şi fără cel mai slab şi neînzestrat dintre fraţii noştri.
Ei au ceva de făcut pentru noi din partea lui Hristos. Deci ar trebui să-i ascultăm. Dacă-i ignorăm sau îi dispreţuim, în acea măsură ne vom lipsi pe noi înşine de plinătatea lui Hristos.
Părtăşia este întotdeauna o chestiune cu două sensuri. Există dăruire şi primire. Aceia dintre noi care avem abilitatea predicării Cuvântului simţim adesea că ceilalţi ar trebui întotdeauna să ne asculte, pentru că simţim că noi avem ceva să le oferim. Chiar şi în conversaţii, mulţi dintre noi tind să domine scena, aşa încât fratele nostru de-abia dacă are şansa să spună un cuvânt. Când în cele din urmă prinde ocazia să spună ceva, noi aşteptăm nerăbdători să termine pentru ca noi să putem începe să-i predicăm din nou. Cât de importanţi ne simţim!
Biblia spune: „Orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire, încet la mânie” (Iacov 1:19). Avem nevoie să ne educăm pe noi înşine în arta ascultării altora. Până la urmă, Dumnezeu ne-a dat două urechi şi numai o singură gură! Şi aşa cum spunea cineva: Dumnezeu ne-a dat urechi care sunt întotdeauna deschise şi o gură care se închide!” Deci rugăciunea noastră ar trebui să fie:
„Doamne, umple-mi gura cu lucruri valoroase,
Şi înghionteşte-mă când am spus destul.”
Avem nevoie să ne ascultăm unul pe altul. Avem nevoie de ajutorul celuilalt. Nici un membru din Trup nu este auto-suficient.
Nici un loc pentru mândrie
Când vedem Trupul lui Hristos, nu putem decât să recunoaştem egalitatea tuturor credincioşilor – indiferent de rasă, educaţie, inteligenţă sau condiţie socială. Toţi sunt egali şi toţi sunt în mod egal necesari. Nici unul nefiind mai necesar decât altul, şi toţi având ceva cu care să contribuie, nimeni nu are de ce să se simtă inferior, nimeni nu se poate simţi superior; iar mândria, comparaţia şi gelozia sunt excluse cu totul.
Nu va fi loc nici măcar pentru acea formă invertită de mândrie (care îşi asumă înfăţişarea umilinţei) pe care o au unii lucrători creştini care se fălesc cu faptul că, în ciuda spiritualităţii lor înalte (?) şi a calificării lor, ei sunt cu toate acestea dispuşi să lucreze subordonaţi fraţilor lor mai puţini spirituali şi mai puţin calificaţi. Cât de orbi faţă de Trup sunt astfel de oameni!
Cât de multe probleme se rezolvă atunci când avem revelaţia spirituală a Trupului lui Hristos!
Unitate în varietate
Există o varietate în Trupul lui Hristos rânduită de Dumnezeu.
Dumnezeu foloseşte temperamentele şi darurile noastre diferite ca să prezinte lumii o imagine echilibrată a lui Hristos. De unii singuri, fiecare dintre noi poate, în cel mai bun caz, să prezinte doar o imagine distorsionată şi dezechilibrată a lui Hristos.
Orice lucrare a unei singure persoane, prin ea însăşi, poate produce creştini neechilibraţi. Cât de recunoscători trebuie să fim că există alţii în Trup cu temperamente şi nuanţări diferite. De exemplu, dacă doi fraţi predică Cuvântul aceluiaşi grup de credincioşi, iar accentul unuia dintre ei este „Nu fiţi prea siguri ca sunteţi umpluţi cu Duhul Sfânt, căci aţi putea să vă înşelaţi singuri”, iar accentul celuilalt frate este: „fiţi siguri că sunteţi umpluţi cu Duhul Sfânt”, în aparenţă par să se contrazică unul cu celălalt. Însă ambele accente sunt necesare – în aşa fel lucrările lor pot fi reciproc complementare.
În Trupul lui Hristos, putem avea adepţi ai teologiei Calviniste şi Arminianiste care să lucreze împreună, fiecare contribuind cu accentele lor distinctive – pentru că ambele puncte de vedere sunt în Biblie. Aşa cum a spus odată Charles Simeon referitor la aceasta, „Adevărul nu este într-o extremă sau alta. Cu atât mai puţin în mijloc. Adevărul este în ambele extreme, ţinute în mod simultan”. Deci, avem nevoie de oameni care prezintă ambele extreme. Şi tot aşa, este loc pentru personalităţile extrovertite ca şi pentru cele mai timide. Temperamentele diferite pot fi reciproc complementare. Unii oameni pot fi foarte prudenţi, nefăcând niciodată un pas înainte fără o dezbatere îndelungată, cântărind toate punctele pro şi contra, şi cumpănind mult timp dacă să facă sau nu o mişcare. Alţii sunt mai lipsiţi de griji şi au tendinţa să alerge înainte entuziaşti, fără să gândească profund asupra consecinţelor. Deoarece
amândouă aceste două tipuri de personalităţi (şi altele) se găsesc în Trupul lui Hristos, există un echilibru. Dacă Trupul ar consta doar din personalităţi ezitante, profund gânditoare, progresul ar putea fi destul de încet. Invers, dacă Trupul ar fi format doar din entuziaşti năvalnici, ar exista prea multe proiecte neterminate.
Fiecare temperament are punctele tari şi slabe. O varietate de oameni cu o varietate de temperamente, lucrând împreună ca şi creştini, poate prezenta lumii o imagine mai completă şi mai corectă a lui Hristos. Deci n-ar trebui să ne pierdem timpul încercând să-i facem pe toţi din Trup ca noi înşine. Ar trebui să permitem fiecăruia să fie el însuşi.
Cum pot susţine punctele noastre tari slăbiciunile altcuiva, este ceea ce trebuie să ne intereseze pe noi. În schimb, punctele lui tari pot să susţină slăbiciunile noastre.
Lucrând împreună, Petru şi Ioan (oameni cu temperamente diferite) au adus mai multă glorie lui Dumnezeu decât ar fi putut să o facă independent. Pavel şi Timotei – izbitor de diferiţi în constituţia lor temperamentală – au putut, cu toate acestea, să lucreze împreună pentru Evanghelie şi să formeze o echipă puternică.
Există intelectuali străluciţi precum şi oameni cu minţi mediocre în biserică. În mod natural, prezentarea adevărului lui Dumnezeu va varia pentru fiecare. Dar nici o categorie nu poate dispreţui sau critica o alta, pentru că ambele sunt în mod egal necesare în Trup, ca să prezinte evanghelia unei lumi formată atât din intelectuali cât şi din non-intelectuali, filosofi şi casnice, studenţi şi fermieri, etc. Dumnezeu a avut nevoie de un geniu şi de un învăţat ca Pavel pentru lucrarea lui, la fel de bine cum a avut nevoie de un pescar needucat ca Petru. Ei aveau stiluri diferite de predicare a aceleiaşi veşti bune şi fiecare a avut o parte specifică de jucat, şi nici unul n-ar fi putut să realizeze cu aşa dibăcie lucrarea pe care Dumnezeu a realizat-o prin celălalt.
Întoarcerea la Dumnezeu nu schimbă capacităţile intelectuale ale unui om. Nici nu-l obligă să-şi schimbe statusul social. Evanghelia nu dezrădăcinează natura eterogenă a societăţii aici pe pământ, deşi distincţiile sociale devin irelevante în Hristos. Dumnezeu a avut nevoie de un om înstărit ca Filimon la fel de bine cum a avut nevoie de Onisim care era un servitor în casa lui Filimon. Nivelele şi standardele lor de viaţă au rămas neschimbate, dar fiecare dintre ei a avut de adus o contribuţie specifică în Trupul lui Hristos, pe care celălalt n-ar fi putut să o aducă niciodată; şi astfel au putut lucra împreună pentru evanghelie.
Niciodată Dumnezeu n-a intenţionat ca Trupul lui Hristos să fie plin de oameni care să fie exact la fel în orice aspect – cum sunt maşinile care ies dintr-o fabrică. Nu. Lucrarea adevărată a Trupului este dependentă de varietatea membrilor lui. Am avea de-a face cu o stagnare şicu o moarte spirituală dacă toţi am fi la fel.
Chiar şi neînţelegerile noastre unul cu celălalt pot fi folosite de Dumnezeu ca să adâncească părtăşia noastră şi să ne conducă la maturitate spirituală. Proverbe
27:17 spune: „După cum fierul ascute fierul, tot aşa şi omul ascute mânia altui om”. Doi „oameni de fier” se pot ascuţi unul pe altul în loc să se ciocnească unul cu celălalt.
Uneori Dumnezeu îi pune pe doi oameni cu temperamente diferite împreună în lucrarea Lui, şi pe măsură ce muncesc împreună, pot ieşi scântei dintre ei, dar acesta poate fi modul lui Dumnezeu de „ascuţire” a lor. Dacă o persoană este ca fierul şi alta ca argila, nu va fi nici o scânteie şi nici o ascuţire. În schimb va avea loc imprimarea fierului în lut – opinia unei persoane cu o voinţă puternică forţată asupra unei persoane cu o voinţă slabă. Totuşi, intenţia lui Dumnezeu nu este ca o persoană să trebuiască să-şi impună cu forţa punctele de vedere asupra alteia, ci mai degrabă ca amândouă să înveţe una de la celalată. Putem să nu fim de acord, dar încă să fim uniţi şi încă să ne iubim unul pe altul. De fapt, ne putem iubi unul pe celălalt mai profund în astfel de cazuri.
Cred că Dumnezeu îngăduie diferenţe de opinie (asupra chestiunilor neprincipiale) între membrii diferiţi din biserică pentru ca astfel să existe o oportunitate mai mare de exercitare a dragostei creştine. Dragostea unul pentru celălalt ar fi o chestiune uşoară dacă noi toţi am vedea fiecare problemă cu aceiaşi ochi. Dar atunci când nu suntem de acord, dragostea noastră este încercată. Deci trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru neînţelegerile care nu ne dezbină şi nu ne despart.
O părtăşie creştină care proclamă lipsa diferenţelor de opinie este „suspectă”. Membrii unei astfel de părtăşii ori nu pot să gândească pentru ei înşişi ori sunt dominaţi de o persoană cu o voinţă mai puternică.
Părtăşia creştină adevărată este forjată şi ascuţită pe nicovala neînţelegerilor sănătoase, iubitoare.
AJUTÂNDU-NE UNUL PE ALTUL
„…spunând adevărul în dragoste, să creştem în toate până la Cel care este Capul, Hristos. Din El, tot trupul bine alcătuit şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi face creşterea potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei şi se zideşte în dragoste” (Efeseni 4:15,16).
Versetele de mai sus precum şi alte versete din Noul Testament fac clar faptul că fiecare credincios are responsabilitatea să propage viaţa în trupul lui Hristos, în propriul lui mod. Acest lucru nu este un privilegiu exclusiv al predicatorilor, ci datoria tuturor membrilor Trupului lui Hristos.
Am văzut deja importanţa purtării crucii şi a morţii faţă de sine. Aceasta este legea de bază a relaţiilor interpersonale în Trupul lui Hristos. Dar este şi mijlocul principal prin care fiecare membru propagă viaţă în Trup.
„Astfel că în noi lucrează moartea, iar (ca rezultat) în voi viaţa”, scria Pavel creştinilor din Corint (2 Corinteni 4:12). Cu cât purtăm mai mult crucea în viaţa noastră, cu atât mai mult vom aduce viaţă în Trup, chiar dacă nu avem darul predicării.
Părtăşia, aşa cum am văzut deja, este o chestiune cu două sensuri. Sunt implicate deopotrivă dăruirea şi primirea. Noi toţi avem nevoie să oferim celor din Trup după cum toţi avem nevoie să primim de la alţii. Am văzut în capitolul trecut cum unii, datorită sentimentelor de inferioritate, pot ezita în a oferi, şi cum alţii, simţindu-se superiori, pot considera că ei nu au nimic de primit. Când toţi membrii Trupului funcţionează aşa cum ar trebui, va exista o dăruire şi o receptare în dragoste care va conduce la zidirea Trupului.
Biblia ne vorbeşte despre o responsabilitată dublă pe care o are fiecare dintre noi în zona dăruirii şi a receptării. Ni se spune să ne încurajăm şi să ne corectăm unul pe altul.
Să luăm următoarele porunci din Biblie:
„Îndemnaţi-vă (mustraţi-vă, îndemnaţi-vă şi încurajaţi-vă) unii pe alţii în fiecare zi…..pentru ca nici unul dintre voi să nu se împietrească prin înşelăciunea păcatului….
„Să nu părăsim strângerea noastră laolaltă, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii, şi cu cât mai mult cu cât vedeţi că ziua se apropie.” (Evrei 3:13; 10:25).
Aceste porunci sunt aproape total ignorate de către vasta majoritate a credincioşilor, deşi ele subliniază două dintre responsabilităţile noastre principale ca membrii ai Trupului lui Hristos.
Cuvântul tradus prin „a îndemna/ a încuraja” din pasajul de mai sus este grecescul parakaleo. Forma de substantiv a acestui verb este parakletos, care
(tradus ca „Mângâietor”) este cuvântul folosit de Isus pentru Duhul Sfânt în Ioan, capitolele 14 până la 16.
Aceasta ar părea să indice că încurajarea şi îndemnare sunt două din lucrările principale ale Duhului Sfânt.
Şi dacă Duhul Sfânt locuieşte în noi ca mambrii ai Trupului lui Hristos, El va căuta să se exprime pe Sine prin noi celuilalt într-o lucrare mutuală de încurajare şi îndemnare. De aceea vom stinge Duhul dacă nu ne angajăm într-o astfel de lucrare. De aceea Cuvântul lui Dumnezeu ne sfătuieşte: „Vă rugăm de asemenea, fraţilor, să mustraţi pe cei care trăiesc în neorânduială, să mângâiaţi pe cei deznădăjduiţi, să sprijiniţi pe cei slabi, să fiţi răbdători faţă de toţi….Nu stingeţi Duhul.” (1 Tesaloniceni 5:14, 19 ).
Nu însemană că trebuie să ne petrecem timpul încurajând sau mustrând pe alţii tot timpul. Nu. Este un anumit timp şi loc pentru practicarea oricărei lucrări. Totuşi, trebuie să ne recunoaştem responsabilitatea noastră în aceste domenii.
Probabil aceasta era lucrarea la care Isus se referea când le-a spus discipolilor Săi la ultima cină: „…şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora” (Ioan 13:14). Spălarea picioarelor duce atât la împrospătarea lor cât şi la curăţarea lor – după ce au cutreierat drumurile prăfuite, purtând numai sandale.
La fel, încurajarea poate împrospăta un frate slab şi descurajat, iar corectarea poate curăţa un frate rătăcit.
Trebuie să fim dispuşi să spălăm picioarele altora şi să ne lăsăm în schimb şi propriile picioare să fie spălate.
Încurajându-i pe ceilalţi
Pavel şi Barnaba au întărit sufletele ucenicilor din bisericile pe care le-au înfiinţat, încurajându-i pe aceştia (Faptele Apostolilor 14:22).
Şi noi putem să-i întărim pe alţii printr-o lucrare de încurajare – nu doar predicând Cuvântul, dar şi oferind apreciere acolo unde se cuvine.
Isus a fost întotdeauna grabnic să ofere un cuvânt de apreciere unde se cuvenea. El a lăudat un centurion roman pentru credinţa sa (Matei 8:10), o femeie pocăită pentru dragostea ei (Luca 7:47) şi pe Maria din Betania pentru devotamentul ei (Luca 10:42; Marcu 4:8,9).
Ucenicilor lui slabi, El le-a spus: „Voi sunteţi aceia care aţi rămas necontenit cu Mine în încercările Mele” (Luca 22:28).
Pavel, scriindu-le bisericilor – chiar celor mai carnale -de obicei găsea ceva de apreciat în ele. Către biserica din Corint, plină de clici, de certuri şi imoralitate, Pavel şi-a început scrisoarea astfel: „Mulţumesc Dumnezeului meu totdeauna
cu privire la voi, pentru harul lui Dumnezeu care v-a fost dat în Hristos Isus; căci în El aţi fost îmbăgăţiţi în toate privinţele, în orice cuvânt şi în orice cunoştinţă. În felul aceasta, mărturia lui Hristos a fost confirmată în voi, încât nu duceţi lipsă de nici un fel de har, în aşteptarea arătării Domnului nostru Isus Hristos. El vă va întări până la sfârşit, ca să fiţi fără vină în ziua Domnului nostru Isus Hristos. Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtăşia cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru” (1 Corinteni 1:4-9).
De-abia pe urmă le-a spus: „Vă îndemn, fraţilor, pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos, să aveţi toţi acelaşi fel de vorbire, să nu aveţi dezbinări între voi, ci să fiţi deplin uniţi într-un gând şi o simţire” (versetul 10).
Pavel a încercat să înceapă cu ceva pozitiv. La fel trebuie să facem şi noi.
Nu tuturor ne vine natural să fim aşa. Cei mai mulţi dintre noi avem tendinţa să vedem mai întâi partea negativă a altora. Dar dacă ne supunem disciplinei Duhului Sfânt, Îl vom descoperi cum ne arată ceva de apreciat în fiecare om.
Odata un profesor a desfăşurat în faţa clasei o coală mare de hârtie cu o pată mică de cerneală într-un colţ şi le-a cerut copiilor să scrie ceea ce văd. Toţi au descris pata mică de cerneală şi nici unul n-a vorbit despre suprafaţa mare de hârtie nepătată. Tot aşa, în relaţiile umane: Adesea avem tendinţa să ne concentrăm la defectele mărunte ale oamenilor şi să nu vedem binele din ei.
Schimbarea perspectivei cuiva necesită hotărâre dar merită efortul. Treptat, se capătă obiceiul de a observa calităţile bune ale oamenilor. Următorul pas este să le spunem cât de mult apreciem acele calităţi bune.
Sinceritatea
Adesea putem să-i încurajăm pe fraţii noştri credincioşi printr-o recunoaştere sinceră a umanităţii şi luptelor noastre.
Suntem chemaţi să fim martori ai lui Hristos. Dar dacă, în mărturia noastră le creem altora o impresie falsă despre noi, atunci devenim martori falşi. Vasta majoritate a credincioşilor intră în această categorie. Ei povestesc altora numai despre reuşitele din viaţă, nespunând nimic niciodată despre luptele sau eşecurile lor. Ei mărturisesc despre multele rugăciuni la care Dumnezeu le-a răspuns, dar nu menţionează nimic despre rugăciunile la care răspunsul lui Dumnezeu a fost Nu. Ei îşi descriu toate experienţele de vârf în detaliu, dar niciodată nu spun nici un cuvânt despre văile lungi dintre culmi.
Ei sunt martori mincinoşi, pentru că arată o imagine ireală a vieţii creştine.
Mi-amintesc cum, ca tânăr creştin, luptându-mă să duc o viaţă plăcută lui Dumnezeu, am auzit multe mărturii de acest fel de la alţi creştini. Nici unul nu mi-a spus, fie de la amvon, sau în conversaţii personale, că şi ei aveau temeri şi probleme nerezolvate şi rugăciuni fără răspuns, sau că erau lucruri în Biblie care-i derutau şi pe ei. De aceea am crezut că astfel de probleme şi semne de întrebare erau numai ale mele. Rezultatul a fost că toate mărturiile lor doar m-
au descurajat; iar descurajarea, la rândul ei, m-a condus departe de Dumnezeu.
Apoi am citit în Biblie cum marele apostol Pavel a fost adeseori încurcat, cum a disperat, cum unele din rugăciunile lui au rămas fără răspuns, cum unii dintre oamenii bolnavi pentru care s-a rugat n-au fost vindecaţi, şi cum el a avut chiar şi temeri, şi cum a fost mângâiat în deznădejdea sa de fraţii lui credincioşi (2 Corinteni 4:8; 1:8; 12:8,9; 2 Timotei 4:20; 2 Corinteni 7:5,6). Onestitatea lui Pavel m-a ridicat şi am fost încurajat să merg înainte.
Pavel n-a căutat niciodată să le lase altora o impresie falsă despre el (2 Corinteni 12:6). Şi astfel le-a spus clar că el era o fiinţă umană – nu un înger. El a trăit victorios peste tot păcatul cunoscut, dar el încă era o fiinţă umană care putea face greşeli şi în care carnea încă nu era stârpită. Întotdeauna scopul lui Pavel era să-i ajute pe alţii iar nu să-i impresioneze. Prin sinceritatea sa faţă de omenescul din el, a devenit un instrument de încurajare pentru mulţi.
Este vorba de dorinţa de a-i impresiona pe alţii care, pe mulţi dintre noi, ne determină să nu fim sinceri cu privire la luptele şi temerile noastre. Aceasta arată că nu suntem cu adevărat interesaţi să-i ajutăm către o umblare mai apropiată cu Dumnezeu. Nu ne pasă că ei sunt descurajaţi de standardele nerealiste pe care le-am pus înaintea lor. Părem să fim mulţumiţi atâta timp cât noi suntem menţinuţi la un nivel de apreciere înalt.
Dacă vrem să fim canale prin care Duhul Sfânt să-i încurajeze pe alţii trebuie plătit un preţ – preţul sincerităţii.
Adevărata părtăşie creştină trebuie fundamentată pe lumină. Putem merge în părtăşie adevărată şi profundă unul cu altul numai dacă suntem dispuşi să mergem în lumină. Aceasta implică consimţirea de a fi noi înşine cu fiecare – evitând orice prefăcătorie şi ipocrizie. Aşa intenţionează Dumnezeu să se poarte creştinii unul cu altul. Amintiţi-vă, primul păcat judecat în mod public de Dumnezeu în biserica primară a fost ipocrizia (vezi povestea lui Ananina şi Safira înregistrată în Faptele Apostolilor).
Păcatul ne-a făcut pe toţi să purtăm măşti în relaţiile noastre unii cu alţii. Ne temem şi ne este ruşine să fim cunoscuţi aşa cum suntem în realitate. Trăim într-o lume plină de oameni care poartă măşti; şi când oamenii se întorc la Dumnezeu ei nu-şi dau jos măştile. Ei îşi poartă măştile şi merg la adunare, se întâlnesc cu alţi oameni – şi numesc aceasta părtăşie. Dar această părtăşie este o farsă. Cu toate acestea, Diavolul i-a făcut pe cei mai mulţi creştini să se mulţumească doar cu atât.
Este adevărat că este imposibil ca noi să renunţăm complet la măştile noastre. Trăind într-o lume păcătoasă şi în părtăşie într-o biserică imperfectă, limitaţi de propria fire, nu este nici posibil nici de dorit să fim complet sinceri cu ceilalţi. Sinceritatea totală nu este realizabilă, pentru că nu ne putem vedea pe noi înşine pe deplin. Nu este nici recomandabilă, deoarece îi poate stânjeni pe alţii.
În mod cert avem nevoie de înţelepciune ca să fim oneşti. Dar niciodată n-ar trebui să pretindem să fim ceva ce nu suntem. Aceasta este ipocrizie – şi ipocrizia a fost condamnată în mod deschis de către Isus.
O atitudine de autoîndreptăţire, fariseică, este ceea ce-i împiedică pe mulţi creştini să fie canale de sprijin şi încurajare pentru alţii. Atitudinea noastră trebuie să fie de aşa natură încât fraţii noştri creştini să se simtă liberi să vină la noi fără teamă şi se descarce, ştiind că vor găsi simpatie şi înţelegere, şi că nu vor fi dispreţuiţi pentru ignoranţa sau eşecurile lor.
Lumea este plină de oameni singuri, tensionaţi, paralizaţi de frică şi nevrotici. Hristos are răspunsul la problemele lor, iar acest răspuns ar trebui să vină la ei prin Trupul Lui, biserica. Dar, majoritatea creştinilor fiind aşa de autoîndreptăţiţi şi neautentici, nu fac decât să-i alunge pe oamenii în nevoie.
Keith Miller spune în The Taste of New Wine: „Biserica noastră modernă este plină cu mulţi oameni care arată curaţi, sună curat şi înlăuntru sunt bolnavi de ei înşişi, sunt plini de slăbiciuni, frustrări şi le lipseşte realitatea din jurul lor şi din biserică. Prietenii noştri necreştini simt că „Această bandă de oameni drăguţi, netulburaţi nu mi-ar înţelege niciodată problemele mele”, ori, cei mai perceptivi dintre ei, care ne cunosc din punct de vedere social sau profesional, simt fie că creştinii sunt în mod evident ignoranţi faţă de situaţia umană, fie că sunt total ipocriţi”.
Avem nevoie să învăţăm ce înseamnă că avem părtăşie sinceră cu alţii la un nivel personal – şi noi toţi putem începe cu o singură persoană.
Totuşi sunt pericole în acest domeniu al părtăşiei sincere de care ar trebui să fim conştienţi astfel încât să le putem evita. Iată câteva linii călăuzitoare ce ne pot ajuta:
Mai întâi de toate , părtăşia intimă trebuie restricţionată pentru indivizi de acelaşi sex. Nu trebuie să uităm că trăim încă într-o lume căzută şi că firea (şi prin urmare potenţialul pentru păcat) este încă în noi toţi. De aceea pentru oricine este cel mai periculos să încerce şi să dezvolte o părtăşie intimă cu cineva de sex opus, în afara relaţiei de căsătorie. Aceia care au încercat să facă aşa, au căzut invariabil într-un păcat sau altul.
În al doilea rând, trebuie să urmăm principiile spirituale stabilite în Cuvântul lui Dumnezeu pentru părtăşia noastră – şi să refuzăm să fim călăuziţi de tehnici psihologice. Duhul Sfânt trebuie să deţină controlul părtăşiei noastre şi trebuie să-I permitem să ne conducă mai aproape unul de altul în mod spontan. Nu trebuie să forţăm pe nimeni într-o onestitate artificială.
În al treilea rând , amintiţi-vă că scopul părtăşiei nu este să ne mărturisim păcatele unii altora şi să obţinem prin acesta o stranie consolare nescripturală. Niciunde Biblia nu ne încurajează să ne mărturisim păcatele oricui şi tuturor. Trebuie să ne mărturisim păcatul în cercul în care a fost comis. Dacă am păcătuit doar împotriva lui Dumnezeu avem nevoie să ne mărturisim păcatul numai lui Dumnezeu. Dacă păcatul nostru a fost îndreptat în acelaşi timp şi împotriva
unui individ sau grup, atunci trebuie mărturisit şi acestora. Dar nu trebuie să ne mărturisim păcatele tuturor fraţilor noştri creştini. În realitate, asemenea confesiuni ale păcatelor, pe langă faptul că sunt total nenecesare, pot deveni o poticnire pentru alţii – murdărindu-le minţile şi poate chiar încurajându-i să păcătuiască la fel. Suntem chemaţi să zidim Trupul lui Hristos. Asigură-te că nu-L sfâşii. Scriptura ne îndeamnă să ne încurajăm şi să ne mustrăm unul pe altul, nu să ne mărturisim păcatele unul altuia.
(Singura referire din Noul Testament la mărturisirea greşelilor unul altuia (Iacov 5:16) este în relaţie evidentă, aşa cum arată contextul, cu vindecarea fizică. Boala este uneori cauzată de păcate nemărturisite. Şi de aceea Iacov îndeamnă la o mărturisire completă a păcatului în prezenţa bătrânilor, pentru ca vindecarea să nu poată fi amânată din această cauză. Această poruncă nu ar trebui niciodată să fie scoasă din contextul ei şi să i se acorde o aplicaţie mai mare care nu i-a fost menită. Amintiţi-vă, „un text scos din context este un pretext”).
O sinceritate prostească poate strica mărturia lui Hristos şi poate de asemenea oferi ocazia pentru clevetire inutilă. Îmi amintesc de o poveste pe ccre am auzit- o despre trei diaconi dintr-o biserică, hotărâţi să aibă părtăşie sinceră unul cu altul. Unul a spus că slăbiciunea lui erau banii şi că fura fondurile bisericii. Altul a recunoscut că slăbiciunea lui era sexul şi că el trăia în păcat cu o anumită doamnă din biserică. Al treilea a spus: „Slăbicunea mea este clevetirea; şi de-abia aştept să plec de la această întâlnire!”.
Biblia spune: „Cine umblă cu defăimări dezvăluie secrete; de aceea să nu te amesteci cu cel ce îşi deschide buzele” (Proverbele 20:19).
Există oameni fără scrupule chiar şi în biserică. Asigură-te că nu te pui pe tine sau pe alţii în situaţii jenante printr-o „sinceritate” neînţeleaptă. Când nu ştii cât de sincer ar trebui să fii cu celălalt în părtăşie, este mai bine să greşeşti spunând mai puţin decât mai mult.
Când ne ţinem de învăţătura Cuvântului lui Dumnezeu, suntem în siguranţă.
Apoi, în al patrulea rând, ar trebui să ne analizăm motivele. „Sinceritatea” cu alţii, menită doar să ne înalţe reputaţia de sfinţi umili, este dezgustătoare. Am auzit credincioşi mărturisindu-şi public anumite „păcate onorabile” (ca de exemplu „Nu mă rog destul”, „Nu sunt o mărturie aşa de persistentă cât ar trebui”, „Am nevoie să fiu mai milos”, până la a provoca scârbă) care-i fac să pară mai degrabă sfinţi decât păcătoşi. Cu siguranţă aceasta era intenţia lor – să obţină aprobarea fraţilor lor credincioşi pentru sinceritatea lor. Feriţi-vă de o asemenea „mândrie umilă”!
În al cincilea rând, trebuie să reţinem că confidenţele încredinţate nouă de ceilalţi sunt o responsabilitate sfântă, care nu trebuie să fie niciodată trădată.
Astfel de probleme pe care oamenii ni le-au povestit despre ei sau despre alţii n-ar trebui să fie împărtăşite niciodată nici măcar ca „cereri de rugăciune”. Este pur şi simplu şocant să auzi nivelul clevetirilor care se iscă sub umbrela evlavioasă a justificării de genul „Împărtăşesc aceasta doar pentru rugăciune”.
În al şaselea rând, trebuie să evităm curiozitatea carnală şi nesănătoasă, atunci când cineva îşi descarcă inima faţă de noi. Suntem avertizaţi în Cuvântul lui Dumnezeu să nu fim persoane sâcâitoare preocupate de problemele altor oameni (1 Petru 4:15). Nu trebuie să ne amestecăm în treburile oamenilor. Scopul nostru în părtăşie este să ne ajutăm unul pe altul, nu să descoperim toate greşelile sau păcatele celuilalt.
În final , haideţi să-i cerem lui Dumnezeu să fie între noi în toate relaţiile de părtăşie şi mărturisire. Numai prezenţa Lui ne poate apăra în mărturisirea noastră. Dacă Hristos Capul nu se află între noi, părtăşia noastră poate degenera într-un exerciţiu carnal care nu este suficient pentru scopul lui Dumnezeu.
Părtăşia creştină adevărată presupune ca fiecare membru să-l încurajeze pe altul. Unde se practică aceasta, legăturile părtăşiei sunt înmiresmate şi întărite.
Mustrându-i pe ceilalţi
Credincioşia faţă de fraţii credincioşi din Trup ne cere să-i mustrăm şi să-i corectăm cu dragoste când îi vedem rătăcind. Dragostea adevărată nu poate sta niciodată într-o mulţumire de sine tăcută în timp ce vede un frate gata să cadă de pe o stâncă.
Biblia spune: „Să nu urăşti pe fratele tău în inima ta; să mustri pe aproapele tău, ca să nu te încarci cu un păcat din cauza lui” (Leviticul 19:17).
Biblia nu ne cere să mergem încoace şi-ncolo arătându-i fiecăruia greşelile. Putem să-i corectă numai pe aceia cu care am stabilit deja o legătură de părtăşie; altfel, mustrarea noastră poate să fie înţeleasă greşit şi să facă mai mult rău decât bine.
Trebuie să evităm în mod categoric a corecta greşelile unei persoane, dacă niciodată nu am lăudat-o pentru virtuţile ei. Aprecierea exprimată este cel mai bun fundal pe care poţi arăta greşelile unei persoane.
Am văzut deja cum Pavel a urmat această structură scriindu-le creştinilor din Corint.
La fel şi noi, trebuie să ne abţinem de la a oferi îndreptare cuiva care ştim clar că o va respinge. Biblia spune: „Cel ce mustră pe un batjocoritor îşi atrage dispreţ şi cel ce caută să îndrepte pe cel rău se alege cu o pată. Nu mustra pe cel batjocoritor, ca să nu te urască; mustră pe cel înţelept şi el te va iubi” (Proverbe 9:7,8).
E de prisos să mai spunem că nu trebuie să căutăm să îndreptăm nimeni dacă noi înşine nu suntem dispuşi să primim îndreptare de la alţii.
Cu toate acestea, sunt situaţii când trebuie să-i corectăm pe fraţii noştri. Isus a spus: „…Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, mustră-l. Şi dacă se va pocăi,
iartă-l ” (Luca 17:3). Mustrarea fratelui nostru este o responsabilitate la fel de sfântă cum este iertarea lui. Nu trebuie s-o neglijăm nici pe una, nici pe cealaltă.
În Matei 18:15-34, Isus vorbeşte pe larg despre ambele subiecte – mustrare şi iertare. Despre mustrare, El spune: „Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi fraţi, pentru ca orice cuvânt să fie sprijinit pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l adunării; şi dacă nu vrea să asculte nici de adunare, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş” (Matei 18:15-17).
„Mai bine o mustrare pe faţă decât o dragoste ascunsă”. Şi, în final, vei vedea că
„cine mustră pe altul găseşte mai multă bunăvoinţă pe urmă, decât cel cu limba linguşitoare”, căci „limba mincinoasă urăşte pe cei zdrobiţi de ea şi gura linguşitoare pregăteşte ruina” (Proverbe 27:5; 28:23; 26:28).
Totuşi, trebuie să fim prudenţi în ce priveşte spiritul în care încercăm să-i îndreptăm pe fraţii noştri. Nu suntem chemaţi să fim „cenzori auto-constituiţi ai altora”, ca nu cumva să fim mai aspru judecaţi de Dumnezeu (Iacov 3:1) Nu suntem aici să le spunem oamenilor cum ar trebui să-şi organizeze casele, sau ce standard de viaţă ar trebui să urmeze. Datorită firii noastre păcătoase, mulţi suntem iscoditori. Unii sunt îndepărtaţi de Dumnezeu datorită „profeţilor” auto- intitulaţi care cred că sunt chemaţi să-i îndrepte pe alţii!
Chemarea noastră este să zidim Trupul lui Hristos. Orice corectare pe care o oferim cuiva trebuie să fie doar cu acest scop. Dacă nu, facem mult mai bine tăcând.
Trebuie să ne asigurăm că faptele noastre sunt corecte, dându-le celorlalţi posibilitatea punerii noastre la îndoială în orice mod posibil. Făcând aceasta, avem responsabilitatea să ne supunem îndemnului care spune: „Fraţilor, chiar dacă un om ar fi prins în vreo greşeală, voi care sunteţi duhovniceşti să-l îndreptaţi cu duhul blândeţii; şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu. Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi astfel veţi împlini legea lui Hristos. Dacă vreunul socoteşte că este ceva, măcar că nu este nimic, se amăgeşte singur”(Galateni 6:1-3).
Această poruncă nu se adresează tuturor credincioşilor, ci doar celor care sunt
„evlavioşi” sau „duhovniceşti” (versetul 1). Omul duhovnicesc este acela care şi- a îndepărtat mai întâi bârnele din proprii ochi înainte de a face un pas pentru scoaterea paiului pe care-l vede în ochiul fratelui său (Matei 7:1-5). Omul duhovnicesc este de asemenea unul suficient de smerit să se recunoască pe sine capabil de căderea în acelaşi păcat în care a căzut fratele său (Galateni 6:1; 1 Corinteni 10:12).
În plus, un viitor „ştergător de paie” trebuie să fie pe cât de duhovnicesc, pe atât de delicat. Căci, dincolo de toate, scoaterea unui pai din ochiul cuiva este o treabă delicată: un tratament dur, grosolan putând împinge şi mai adânc paiul în ochi, fâcând astfel mai mult rău decât bine!
Omul duhovnicesc este totodată unul care vorbeşte celuilalt în mod respectuos, numai după ce rugăciunea i-a creat atitudinea corectă, aşa încât se simte el însuşi mai afectat de căderea fratelui său decât va fi fratele său ca urmare a mustrării lui.
Iată ce însemană „purtaţi-vă sarcinile unii altora” (Galateni 6:2).
Omul duhovnicesc este omul condus de Duhul Sfânt – pentru că acesta este înţelesul cuvântului „duhovnicesc”. Acest lucru presupune că el acordă corectare numai când primeşte mărturia interioară a Duhului care-l îndeamnă să facă astfel. Căci, aşa cum spune Biblia: „Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are timpul lui…..tăcerea îşi are timpul ei, şi vorbirea îşi are timpul ei” (Eclesiastul 3:1,7). Avem nevoie să fim intim legaţi de Cap, dacă vrem să ştim care este cel mai bun moment de abordare a altui membru din Trup cu un cuvânt de îndreptare. Numai aceia care sunt în strânsă legătură cu Capul ar trebui să-şi asume o astfel de lucrare.
Corectarea este o responsabilitate sfântă pe care o avem unii faţă de alţii, ca membrii în Trupul lui Hristos. Isus a spus (în Matei 7:5) că după ce ne scoatem bârna din propriul ochi, avem datoria de a merge la fratele nostru să-i îndepărtăm paiul din ochiul său. După ce ne-am curăţat ochiul, nu trebuie să stăm pur şi simplu nefăcând nimic. Nici nu trebuie să mergem la fratele nostru doar ca să-i arătăm paiul din ochi. Responsabilitatea noastră este să-l ajutăm să scape de el. Aceasta presupune să ne alăturăm lui şi să-l ajutăm să îndepărteze paiul.
Primind încurajare
Părtăşia, aşa cum am văzut în repetate rânduri, este o chestiune bidirecţională. Fiecare parte a corpului uman are nevoiesă primească ajutor, la fel de bine cum trebuie să şi ofere celorlalte părţi ale corpului. La fel este şi în Trupul lui Hristos.
Trebuie să fim suficient de smeriţi ca să ne recunoaştem nevoia de încurajare din partea altora. Este doar un spirit de mândrie acela care pretinde să fii capabili să mergi înainte fără nici o încurajare din partea cuiva. Dacă suntem sinceri, trebuie să recunoaştem că putem trăi şi munci mult mai bine când suntem încurajaţi. Fiecare dintre noi are nevoie de încurajare.
Să ne gândim la atitudinea apostolului Pavel, când le-a scris tinerilor creştini din Roma: „Căci doresc mult să vă văd”, spune el, „ca să vă fac parte de vreun dar duhovnicesc pentru întărirea voastră; adică să fim mângâiaţi laolaltă în mijlocul vostru, fiecare prin credinţa care este în celălalt, atât a voastră cât şi a mea” (Romani 1:11,12).
Iată că avem un exemplu clar de cum trebuie să funcţioneze împreună membrii Trupului, unul cu altul. Chiar şi marele apostol, în ciuda experienţei şi a maturităţii, a recunoscut nevoia sa de a primi ajutor şi încurajare de la creştinii tineri din Roma.
Şi noi avem nevoie de ajutorul şi încurajarea celuilalt.
Primind mustrarea
De asemenea, trebuie să fim suficient de smeriţi ca să primim mustrarea de la alţii. Noi toţi avem greşeli. Ceea ce este mai rău, toţi avem „pete oarbe” aşa încât nu suntem capabili să ne vedem unele greşeli aşa de clar cum ni le văd alţii.
Aici este un alt loc unde membrii Trupului ne pot ajuta – dacă suntem dispuşi să primim ajutorul lor. Dacă însă ei găsesc în noi un spirit de mândrie, de aroganţă atunci se poate întâmpla ca niciodată să nu mai vină să ne spună ce văd, şi numai noi vom fi singurii păgubaşi
Pavel a fost credincios în a-l mustra pe Petru când l-a văzut pe Petru compromiţându-se. Iar Petru, la tândul lui, a fost suficient de smerit să accepte mustrarea lui Pavel, pentru că a văzut că Pavel avea dreptate. Rezultatul a fost că şi alţii au fost binecuvântaţi, şi Trupul lui Hristos a fost zidit (Galateni 2:11- 16). Ce înfrângeri s-ar fi stârnit dacă Pavel ar fi păstrat tăcerea sau dacă Petru ar fi fost prea mândru (în poziţia lui de apostol senior) ca să primească cuvântul de corectare!
Suntem noi accesibili şi deschişi acelora care pot avea un cuvânt de reproş la adresa noastră? Sau arătăm altora prin atitudinea noastră, că noi nu dorim nici un fel de critică? Dacă alţi membri ai Trupului ne găsesc dificili de abordat cu un sfat, este mai mult decât probabil că Hristos Capul ne poate găsi greu de şlefuit.
Unul din cele mai clare teste ale condiţiei noastre spirituale este atitudinea faţă de critică.
Iată ce spune Biblia pe marginea acestei teme:
„Mai bine să asculţi mustrarea înţeleptului decât să asculţi cântecul celor fără minte…..Cine îşi aduce aminte de disciplină apucă pe calea vieţii….Cine iubeşte disciplina, iubeşte cunoaşterea; dar cine urăşte mustrarea este prost……Sărăcia şi ruşinea sunt partea celui ce leapădă învăţătura, dar cel ce ia seama la mustrare va fi pus în cinste….Urechea care ia aminte la mustrarea care duce la viaţă va rămâne printre înţelepţi. Cel care leapădă învăţătura îşi dispreţuieşte sufletul, dar cel care ascultă mustrarea capătă pricepere….. Când se dă învăţătură celui înţelept, el primeşte cunoştinţă….Deschide-ţi inima la învăţătură şi urechile la cuvintele ştiinţei…. Ca un cercel de aur şi ca un ornament de aur curat, aşa este pentru o ureche atentă cel ce mustră cu înţelepciune….Rănile făcute de un prieten dovedesc credincioşia lui, dar sărutările unui vrăjmaş sunt înşelătoare” (Eclesiastul 7:5; Proverbele 10:17; 12:1; 13:18; 15:31,32; 21:11; 23:12; 25:12; 27:6).
Trupul lui Hristos va fi zidit pe măsură ce fiecare membru îşi îndeplineşte propria responsabilitate în a da şi a primi.
SUPUNERE ŞI CONDUCERE
Legile împărăţiei lui Dumnezeu sunt tocmai opusul legilor împărăţiilor pământeşti – cum este cerul faţă de pământ (Isaia 55:8,9).
Pe pământ, lideri care exercită autoritate asupra altora sunt consideraţi a fi superiori, iar aceia care trebuie să se supună, inferiori. Dar în Trupul lui Hristos se întâmplă exact invers. Legile Trupului ne cheamă: „supunându-ne unii altora în frica lui Hristos” (Efeseni 5:21-TLB) să ne slujim unii pe alţii în smerenie (1 Petru 5:5) şi în dragoste (Galateni 5:6).
Fiecare membru este chemat să se supună şi să-i slujească altuia. „Cum este posibil?”, cineva ar putea întreba, „Nu cei tineri sunt chemaţi să le slujească bătrânilor?”
O astfel de întrebare apare pentru că supunerea este adeseori greşit înţeleasă doar ca obedienţă. Dar ne putem supune altora şi lepădându-ne de noi înşine. Isus tocmai aşa a trăit. Tot timpul pe pământ, El S-a dezis de drepturile Lui în relaţiile cu ceilalţi. Acesta este sensul principal al supunerii. Şi aceasta este ceea ce fiecare membru al Trupului este chemat să facă.
Isus ne-a arătat slava supunerii, astfel că noi ar trebui să fim fericiţi umblând pe această cale toată viaţa noastră.
Supunere faţă de autoritatea numită de Dumnezeu
Dumnezeu este autoritatea fundamentală în univers. Nu există nici o îndoială cu privire la aceasta. Dar, în acelaşi timp, Dumnezeu deleagă autoritatea Sa.
Conducători de guverne, părinţi şi lideri de biserici au autoritate în societate, în cămin şi în biserici.
Biserica nu este, aşa cum cred unii, o democraţie unde fiecare este responsabil numai faţă de Dumnezeu. Nu. Există lideri în Trup numiţi de Domnul, cărora noi trebuie să ne supunem şi de care trebuie să ascultăm în ce priveşte chestiunile legate de biserică. Aceasta este voia lui Dumnezeu şi este clar învăţată de Scriptură.
La fel cum Cuvântul lui Dumnezeu le porunceşte popoarelor să se supună conducătorilor, soţiilor să se supună soţilor, copiilor să se supună părinţilor şi servitorilor, stăpânilor lor, la fel el porunceşte supunerea faţă de bătrânii dintr- o biserică.
De exemplu, Biblia ne învaţă că bărbatul este autoritatea delegată de Dumnezeu asupra femeii. Chiar dacă bărbaţii răscumpăraţi şi femeile răscumpărate sunt membrii egali în Trupul lui Hristos, Dumnezeu porunceşte cu toate acestea ca femeia să fie supusă bărbatului în biserică (1 Corinteni 11:3; 14:33-35; 1 Timotei 2:11-13).
Similar, Dumnezeu a stabilit ca bătrânii să fie cei care conduc bisericile locale. Unde bătrânii sunt cu adevăraţi numiţi de Dumnezeu într-o biserică, ei sunt delegaţii Domnului şi manifestă ceva din autoritatea Lui. Domnul a spus ucenicilor pe care i-a trimis: „Cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă; şi cine vă respinge pe voi, pe Mine Mă respinge” (Luca 10:16).
Cuvântul lui Dumnezeu are porunci de genul:
„Ascultaţi de mai-marii voştri şi fiţi-le supuşi, căci ei veghează asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală, pentru ca să poată face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinând, căci aşa ceva nu v-ar fi de nici un folos” (Evrei 13:17).
„Vă rugăm, fraţilor, să recunoaşteţi pe cei care lucrează printre voi, care vă conduc în Domnul şi vă sfătuiesc. Să-i preţuiţi foarte mult, în dragoste, din pricina lucrării lor” (1 Tesaloniceni 5:12,13).
„Vă îndemn, fraţilor: cunoaşteţi casa lui Ştefana, că ea este cel dintâi rod al Ahaiei şi că s-a dedicat cu totul în slujba sfinţilor. Fiţi şi voi supuşi unor astfel de oameni şi fiecăruia care ajută la lucrare şi care munceşte” (1 Corinteni 16:15,16).
„Bătrânii care cârmuiesc bine să fie învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei care lucrează în cuvânt şi în învăţătură” (1 Timotei 5:17).
„Tot aşa şi voi, tinerilor, fiţi supuşi celor bătrâni” (1 Petru 5:5).
Dumnezeu ne plasează ca membrii în Trupul lui Hristos în grupuri de părtăşie (biserici sau echipe de lucrători creştini). Aici, suntem chemaţi să ne supunem liderilor spirituali pe care Dumnezeu i-a numit peste noi, şi să acţionăm împreună cu ei ca o echipă. În chestiuni personale, călăuzirea lui Dumnezeu ne vine în mod direct; dar în chestiuni privitoare la echipă, călăuzirea vine la noi prin liderii spirituali.
În Faptele Apostolilor 16:9,10, citim că Pavel a primit singur călăuzire de la Dumnezeu cu privire la destinaţia următoare a lucrării lui şi a echipei. Echipa lui, compusă din Sila, Timotei şi Luca, l-a urmat, crezând pe deplin că, lucrând sub conducerea lui Pavel Dumnezeu era de fapt Acela care-i conducea. Pentru ei nu a fost necesar să mai obţină călăuzire separată de la Dumnezeu pentru următoarea deplasare, deoarece era o chestiune de echipă şi Dumnezeu îi vorbise deja liderului lor.
De asemenea, în trupul uman, anumite membre sunt astfel rânduite că ele trebuie să se mişte atunci când alte membre se deplasează. De exemplu, degetul mic de la mâna mea dreaptă este un membru independent care se poate mişca de unul singur, în supunere directă faţă de semnalele care vin de la cap. În acelaşi timp, fiind un membru al mâinii mele drepte, el trebuie să se mişte împreună cu braţul, când braţul face vreo mişcare. Nu se poate detaşa singur de braţul meu şi să refuze să se mişte, fiindcă Dumnezeu l-a menit a fi parte a „echipei” de membrii care formează braţul meu drept. Nu trebuie să se mişte când braţul meu stâng se mişcă, însă trebuie să se mişte cu propria lui echipă.
Dacă Dumnezeu ne-a pus într-o biserică sau într-o echipă de lucrători creştini, suntem obligaţi să ne supunem conducerii pe care Dumnezeu a plasat-o deasupra noastră şi să-i urmăm în chestiunile care privesc echipa. Singurul lucru de care trebuie să fim siguri este că Dumnezeu e Acela care ne-a plasat în acea echipă. Odată ce acest aspect este stabilit, nu mai e nici o suspiciune, ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la noi fiind să ne supunem şi să ascultăm de liderii noştri. Multe probleme în lucrarea creştină sunt rezolvate odată ce acest principiu Scriptural este înţeles.
Să ne gândim la exemplul Fiului lui Dumnezeu. Ca tânăr, citim că El a trăit în supunere faţă de Iosif şi Maria (Luca2:51). Isus a fost perfect. Iosif şi Maria nu erau perfecţi. Cu toate acestea, Cel Perfect a trăit în supunere faţă de fiinţe umane imperfecte, deoarece aceasta a fost voia lui Dumnezeu pentru El. Pentru Isus, voia lui Dumnezeu stabilea caracterul definitiv al tuturor chestiunilor. Dacă Tatăl Lui a dorit ca El să trăiască în supunere faţă de Iosif şi Maria, El a făcut exact acest lucru – şi de asemenea, atâta timp cât a dorit Tatăl Lui de la El.
A venit un timp, mai târziu în viaţa lui Isus (după botezul Lui), când El a încetat să mai fie supus lor – când Tatăl Lui L-a chemat să-Şi părăsească familia şi să se intre în lucrarea Lui ca Fiu de Dumnezeu.
După aceea, răspunsul Lui faţă de mama Sa a fost: „Femeie, ce am Eu cu tine?” (Ioan 2:4). Dar atâta timp cât Tatăl Lui L-a ţinut în supunere faţă de Iosif şi Maria, El S-a supus cu bucurie.
Vedem deci, şi din exemplul Fiului Perfect al lui Dumnezeu, că singura întrebare importantă care se pune este dacă „e voia lui Dumnezeu să fiu în această părtăşie?” Dacă răspunsul este „Da”, atunci e datoria noastră să ne supunem conducerii numite de Dumnezeu asupra noastră.
Revolta împotriva autorităţii a fost primul păcat comis în univers, când Lucifer, conducătorul îngerilor, s-a răzvrătit împotriva autorităţii lui Dumnezeu.
În lumea de astăzi, există două spirite care conduc – Spiritul lui Hristos, care-i conduce pe oameni spre supunerea faţă de autoritatea divin constituită, şi spiritul lui Satan care-i conduce pe oameni la revolta împotriva unei asemenea autorităţi.
Spiritul de revoltă este în floare în societatea noastră, acasă şi în biserică deopotrivă. Este un indiciu clar al îndepărtării rapide a oamenilor de Dumnezeu, ajungând să fie controlaţi din ce în ce mai mult de către Satan. Ca mădulare ale Trupului lui Hristos, suntem chemaţi să stăm împotriva acestui principiu demonic şi să urmăm exemplul lui Hristos de supunere.
Niciodată nu putem pierde supunându-ne conducerii numite de Dumnezeu. Pe de altă parte, prin revoltă pierdem foarte mult.
Supunerea faţă de conducerea divin constituită este metoda lui Dumnezeu de conducere către maturitatea spirituală. Ne vom opri din creştere spirituală dacă nu ne supunem acolo unde ne cheamă Dumnezeu s-o facem.
Mulţi credincioşi nu au învăţat în experienţa lor realitatea suveranităţii lui Dumnezeu, deoarece nu au cunoscut niciodată ce înseamnă să fii cercetat şi contrazis în planurile tale ca rezultat al supunerii smerite faţă de liderii spirituali. Nimeni nu poate să-i slujească în mod eficient lui Dumnezeu sau să fie el însuşi un lider spiritual dacă nu a cunoscut niciodată în viaţă supunerea faţă de alţii.
Supunerea nu este ceva degradant şi apăsător, aşa cum ne şopteşte Diavolul la ureche. Dimpotrivă, ea este mijlocul prin care Dumnezeu ne protejează din punct de vedere spiritual. În primii ani ai vieţii noastre creştine, când suntem încă neştiutori cu privire la căile lui Dumnezeu, putem fi salvaţi de la multe capcane şi de la riscul de a-i rătăci pe alţii prin zelul noastru tineresc, dacă ne supunem liderilor noştri spirituali. Acei ani petrecuţi în supunere pot fi de asemenea timpul când Dumnezeu ne învaţă legile împărăţiei Lui, contribuind la îmbăgăţirea noastră spirituală, astfel încât să putem sluji şi noi altora.
Cât de mult pierdem când evităm calea supunerii!
Conducere
Însuşi Dumnezeu îi cheamă pe unii membrii ai Trupului lui Hristos să exercite asupra altora conducere spirituală.
Unul din primele lucruri pe care toţi liderii de acest fel trebuie să-l recunoască este acela că Hristos este singurul Cap al Trupului. Conducerea nu a fost niciodată delegată de către Hristos altcuiva. Dominaţia individuală dintr-o biserică locală (sau grup de biserici) sau într-o părtăşie a lucrătorilor creştini este, prin urmare, o violare sigură a Suveranităţii Conducerii lui Hristos.
Acesta este motivul pentru care conducerea prescrisă pentru biserica Noului Testament este printr-un corp de bătrâni (plural şi nu singular).
Bătrânii lalolaltă unii cu alţii trebuie să exercite autoritate spirituală (Vezi Faptele Apostolilor 14:23; 20:17; 1 Timotei 5:17; Tit. 1:5; Iacov 5:14; 1Petru
5:1).
În Matei 18:18-20, Isus a spus că unde se adună doi sau trei împreună în Numele Lui, El va fi prezent în mijlocul lor dându-le autoritate să lege şi să elibereze. Contextul imediat al pasajului (vezi versetul 17) pare să indice că Hristos se referea în primul rând (deşi nu exclusiv) la bătrânii bisericii (numărând cel puţin doi sau trei) exercitând această autoritate. Aparent, o persoană prin sine însăşi, nu poate exercita o astfel de autoritate. (Altminteri n- ar avea sens ca Hristos să specifice „doi sau trei”.)
Astăzi nu mai trăim sub vechiul legământ. În acele zile, Dumnezeu numea adeseori un om care să-i conducă oamenii Săi – cum a fost cazul lui Moise,
Iosua, David, etc.. Acei lideri erau toţi „tipare” ale lui Hristos. Acum că Hristos Însuşi a venit, El singur este Căpetenia poporului lui Dumnezeu. Şi El lucrează printr-o breaslă de conducere în Trup.
În anii de început ai erei creştine, Domnul a dat autoritate specială celor unsprezece apostoli şi apostolului Pavel asupra bisericilor, dar aceasta s-a datorat faptului că apostolii erau pietrele de fundaţie ale bisericii (Efeseni 2:20; Apocalipsa 21:14) şi erau canale prin care Dumnezeu a dat Cuvântul Său bisericii. O astfel de situaţie nu există astăzi, aşa că ar fi nu doar prostesc, dar şi îndrăzneţ pentru oricine să-şi justifice acţiunile autoritare prin referire la acţiunea lui Pavel ca apostol. O astfel de persoană este mai degrabă ca Diotref decât ca Pavel (3 Ioan 9).
Diotref a fost un „apostol” auto-intitulat care a vrut să preia conducerea în biserică de unul singur. El nu este denunţat în vreun termen incert de către Ioan.
Oriunde astăzi oamenii caută să lase conducerea poporului lui Dumnezeu pe mâna unuia singur, ei sunt în pericolul de a-l conduce, din punct de vedere spiritual, înapoi la vremurile vechiului legământ. Acest lucru trebuie ţinut minte mai ales de către aceia care au capacităţi de conducere deosebite
Fără îndoială că Dumnezeu formează chiar şi în zilele noastre echipe de lucrători creştini, în care un Timotei sau un Tit lucrează sub călăuzirea unui Pavel.
Dar această stare de lucruri trebuie să dureze doar în fazele iniţiale ale formării unei echipe. Pe măsura trecerii timpului, chiar şi Timotei şi Tit au fost consideraţi de către Pavel drept lucrători deopotrivă cu el, iar nu ajutoare novici.
Planul pentru conducerea în Trupul lui Hristos rânduită în mod divin prevede exercitarea autorităţii printr-un grup de bătrâni (fie pentru o biserică sau pentru o echipă de lucrători). Aceasta este o dispoziţie pe care a dat-o Dumnezeu pentru siguranţa bisericii – ca să prevină ca punctul cuiva de vedere să devină prea dominant.
Este uşor pentru aceia care au viziune înaltă şi abilităţi deosebite să devină nerăbdători faţă de încetineala altora cu care ei sunt nevoiţi să împartă sarcina conducerii în lucrarea creştină. Ei pot fi tentaţi să se afirme pe ei înşişi, să-i calce pe ceilalţi în picioare, susţinând că procedează astfel pentru continuarea lucrării lui Dumnezeu. Însă o astfel de violare a ordinii lui Dumnezeu va conduce în final la blocarea creşterii spirituale a altor membrii din Trupul lui Hristos
Uitaţi-vă în jur să vedeţi starea bisericilor şi organizaţiilor unde există un lider autoritar puternic, şi veţi descoperi totdeauna că creştinii din interiorul lor sunt pitici spirituali. O astfel de conducere a unui singur om poate părea dinamică, având o multitudine de programe, dar creştinii care sunt conduşi nu cresc. Nu aceasta este intenţia lui Dumnezeu pentru Trupul lui Hristos. El mai degrabă
ar avea mai puţine programe şi proiecte dar o creştere spirituală mai mare printre membrii.
Calificările pentru lideri
Numai Dumnezeu poate numi un om să fie lider spiritual. Dacă numirea noastră este făcută numai de oameni, niciodată nu vom putea exercita autoritatea lui Hristos. În aceasta constă ignoranţa acelora care caută să fie votaţi în poziţii de conducere creştină – şi nu caută să fie numiţi de Dumnezeu.
Un lider spiritual trebuie să-şi conducă oamenii pe calea crucii. Aceasta presupune că el trebuie să fie unul care merge cu credincioşie pe calea lepădării de sine.
Apoi, din nou, nimeni nu poate fi lider în Trupul lui Hristos dacă nu tânjeşte să fie un slujitor al altora, aşa cum Hristos Însuşi era. Isus a spus: „Ştiţi că cei priviţi drept cârmuitori ai popoarelor domnesc peste ele şi mai marii lor exercită autoritate asupra lor. Dar între voi nu este aşa, ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; şi oricare va vrea să fie întâi între voi, să fie robul tuturor. Căci tot aşa, Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi” (Marcu 10:42-45). Pavel, marele apostol, care a avut o autoritate care a întrecut-o pe a oricui altcuiva, a fost un slujiror al altora (2 Corinteni 4:5; 1 Corinteni 9:19). Aceasta este o altă calificare principală pentru conducerea spirituală.
Un lider spiritual este chemat să exercite autoritate asupra acelora pe care Dumnezeu îi plasează sub el, şi în acleaşi timp să fie un frate pentru ei şi un membru în acelaşi Trup. Este vorba despre această relaţie foarte fin echilibrată de lider-frate care este adeseori aşa de greu de menţinut. Tindem să fim neechilibraţi într-un fel sau altul. Ca să menţinem acest echilibru vom avea constant nevoie de mult har de la Domnul. De aici decurge necesitatea absolută pentru un lider de a trăi aproape de Dumnezeu într-o relaţie „faţă-în-faţă”. Acesta a fost secretul conducerii eficiente de către Moise a 3 milioane de oameni ai lui Dumnezeu în cele mai adverse circumstanţe, timp de 40 de ani (Deuteronomul 34:10; Numeri 12:8).
Autoritatea spirituală, fiind dată de Dumnezeu, nu este ceva ce avem de revendicat de la alţii şi nu înseamnă să-i forţăm pe alţii să ne asculte sau să ni se supună. Dumnezeu Însuşi se va ocupa de aceia care se împotrivesc reprezentanţilor Lui. Robul Domnului nu trebuie să se lupte niciodată cu oamenii (2 Timotei 2:24,25) – căci dacă Dumnezeu este în spatele autorităţii noastre, de ce am mai căuta să ne apărăm poziţia. Dumnezeu Însuşi ne va apăra şi ne va institui autoritatea. Dacă noi căutăm singuri să ne impunem autoritatea, aceasta denotă că autoritatea noastră nu ne este dată de Dumnezeu.
Un lider spiritual nu ar trebui să se apere singur sau să caute să se justifice sau să se răzbune singur când este atacat sau denigrat. Biblia spune: „Şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi Hristos a suferit pentru voi şi v-a lăsat un exemplu, ca să călcaţi pe urmele Lui. El n-a făcut păcat şi în gura Lui nu s-a
găsit viclenie. Când era insultat, nu răspundea cu insulte; şi când suferea, nu ameninţa, ci Se încredinţa în mâinile Celui care judecă drept” (1 Petru 2:21,23).
Fiul lui Dumnezeu, cea mai mare autoritate, a refuzat să se lupte cu oamenii şi să-şi impună domnia Sa asupra lor. L-a lăsat pe Dumnezeu să-L apere şi să-L răzbune. Aceasta este calea pe care toţi păstorii din biserică trebuie să păşească. Ca lider spiritual, dacă trăieşti tu însuţi sub autoritatea lui Dumnezeu, poţi lăsa în siguranţă totul în Mâinile Lui. Îţi poţi permite să ignori defărimarea şi critica şi lovirile pe la spate îndreptate împotriva ta, căci promisiunea lui Dumnezeu este că El Însuşi Îşi va apăra slujitorii împotriva unor asemenea atacuri (Isaia 54:17). Oswald Chambers a spus că atunci când cineva aruncă cu noroi în noi, dacă încercăm să-l ştergem, ne vom păta hainele. Dar dacă-l lăsăm, se va usca în timp şi va cădea singur; şi nu va mai fi nici o pată. Aceasta este cea mai înţeleaptă cale de a trata defăimarea.
Watchman Nee, ca urmare a multor ani de experienţă pe care Dumnezeu i-a dat în exercitarea conducerii spirituale în China, ne oferă câteva sfaturi înţelepte în cartea sa Autoritate spirituală. El spune „Nu este omul violent sau cel puternic, ci un om ca Pavel a cărui apariţie fizică este slabă şi a cărui vorbire nu e luată în considerare (2 Cor. 10:10) – acela pe care Dumnezeu îl va aşeza cu autoritate….. De obicei oamenii admit ca cerinţe necesare pentru autoritate următoarele: splendoare şi lux, puterea personalităţii, ţinută sau apariţie fizică şi putere. Ca să fie o autoritate, gândesc ei, omul trebuie să fie hotărât, să aibă idei clare şi vorbire elocventă. Dar nu acestea reprezintă autoritatea; în schimb ele reprezintă firea pământească. Nimeni din Vechiul Testament nu l-a depăşit pe Moise ca autoritate stabilită de Dumnezeu, deşi el era cel mai umil dintre toţi oamenii. În timp ce era în Egipt, el era foarte înverşunat, atât în situaţia uciderii egipeanului cât şi în cea a mustrării evreilor. El trata cu oamenii prin propria mână de carne. De aceea, în acel timp, Dumnezeu nu l-a numit pe el să fie o autoritate. Numai după ce devenise foarte umil – mai umil decât toţi oamenii de pe pământ (Numeri 12:3) – Dumnezeu l-a folosit ca o autoritate. Persoana cel mai puţin probabil a i se acorda autoritate este adesea aceea care se consideră pe sine drept o autoritate. La fel, cu cât crede o persoană că ar avea mai multă autoritate, cu atât mai puţin are în realitate….
„Autoritatea este instituită pentru a executa poruncile lui Dumnezeu, şi nu pentru a se înălţa pe sine. Înseamnă să dai copiilor lui Dumnezeu o direcţie către Dumnezeu, nu să le dai o direcţie către sine însuşi. Lucrul important este să ajuţi oamenii să fie subiect al autorităţii lui Dumnezeu…..A fi o autoritate delegată nu este deloc un lucru uşor, pentru că presupune să te goleşti de sine…..
„Autoritatea nu este o chestiune de poziţie. Unde lipseşte lucrarea spirituală, nu poate fi nici o autoritate poziţională. Oricine are o slujbă spirituală înaintea lui Dumnezeu are autoritate înaintea oamenilor. Cine atunci poate lupta pentru această autoritate, căci nu e nici o cale de îndârjire după lucrare? Aşa cum lucrarea este distribuită de către Domnul, la fel şi autoritatea este hotărâtă de El…..Nu trebuie să depăşim autoritatea lucrării noastre….Mulţi fraţi îşi imaginează în mod eronat că pot să apuce autoritatea la întâmplare, neştiind că……autorictatea cuiva înaintea oamenilor este egală cu lucrarea lui înaintea
lui Dumnezeu. Dacă autoritatea depăşeşete lucarrea, ea devine poziţională şi de aceea nu mai este deloc spirituală ……
„Acelora care caută să-şi exercite autoritatea n-ar trebui să li se dea autoritate, căci Dumnezeu nu dă niciodată autoritate unor astfel de persoane. Dar neobişnuit a spune, acela care-şi simte incompetenţa lui este cel căruia Dumnezeu îi dă autoritate….. Um om are nevoie să cadă înaintea lui Dumnezeu înainte ca el să poată fi folosit; oricând se ridică pe sine însuşi, el este respins de Dumnezeu…..
„Cât de serioasă va fi judecata pentru aceia care apucă autoritatea lui Dumnezeu cu mâinile lor carnale. Fie să ne temem de autoritate aşa cum ne temem de focul Iadului. A-L reprezenta pe Dumnezeu nu este un lucru uşor; este prea măreţ şi prea minunat pentru noi de atins. Avem nevoie să mergem strict pe calea ascultării. Calea destinată nouă este supunerea iar nu autoritatea; este să fim slujitori, nu conducători; să fim robi, nu domnitori.
Amândoi, atât Moise cât şi David au fost cele mai mari autorităţi, deşi ei n-au fost oameni care au încercat să-şi instituie propria autoritate. În zilele noastre, aceia care doresc să fie în poziţie de autoritate trebuie să le calce pe urme. Întotdeauna ei trebuie să se teamă şi să tremure faţă de această chestiune de a fi o autoritate”.
Biserica de astăzi suferă datorită unei lipse cumplite de lideri spirituali. Sunt mulţi care deţin titluri şi-şi exercită autoritatea în mod oficial. Dar conducerea spirituală este foarte greu de găsit. Odată Isus S-a uitat la mulţimile care veneau către El şi l-a cuprins o mare milă de ele, „pentru că erau necăjite şi risipite ca nişte oi care n-au păstor” (Matei 9:36). Situaţia este exact aceeaşi astăzi.
Noi avem nevoie disperată de lideri în biserică, care au inima unui păstor şi spiritul unui slujitor, oameni care se tem de Dumnezeu şi care tremură la Cuvântul Lui.
.
PUTERE PRIN UNITATE
„Mai bine doi decât unul, căci iau o răsplată cu atât mai bună pentru munca lor. Căci, dacă se întâmplă să cadă, se ridică unul pe altul; dar vai de cine este singur când cade, fără să aibă pe altul care să-l ridice!…..Şi dacă se scoală cineva asupra unuia, cei doi pot să-i stea împotrivă; şi funia împletită în trei nu se rupe uşor” (Eclesiastul 4:9-12).
Vă amintiţi povestea din fabulele lui Esop, unde un fermier bătrân i-a învăţat pe cei trei copii ai săi care se certau mereu între ei o lecţie despre unitate. Luând mai multe beţe subţiri, el l-a arătat cât de uşor puteau fi rupte unul câte unul, dar când le-a legat împreună într-un mănunchi, erau aproape imposibil de rupt.
Chiar şi copiii acestei lumi realizează că este putere în unitate şi părtăşie.
„Lăcustele”, spune Biblia, „n-au împărat şi totuşi pornesc toate în cete” (Proverbe 30:27). În aceasta constă siguranţa şi puterea lor.
În biserica lui Isus Hristos, avem nevoie să reînvăţăm această lecţie.
Încă de la început, trebuie să clarific faptul că nu mă refer la o unitate organizaţională de creştini sau de biserici, formate de om, cu costul compromiterii şi al sacrificării adevărului lui Dumnezeu – cum a fost cazul mişcării ecumenice în timpurile moderne. Acel tip de unitate este o păcăleală şi o contrafacere a unităţii pentru care S-a rugat Hristos în rugăciunea Înaltei- Preoţii (redată în Ioan 17).
Unitatea despre care vorbeşte Noul Testament este unitatea membrilor Trupului lui Hristos unul cu altul, sub Conducerea lui Hristos – o unitate organică iar nu una organizaţională. Ea îi exclude pe aceia care sunt în afara Trupului lui Hristos, chiar dacă au eticheta de „creştin”. Nu poate fi nici o unitate între vii şi morţi. Cei înviaţi în Hristos prin naşterea din nou îşi pot găsi unitatea spirituală numai cu alţii care au fost în mod similar regeneraţi de Dumnezeu. Unitatea creştină este plăsmuită de Duhul Sfânt Care singur ne face membri ai Trupului lui Hristos. Biblia ne îndeamnă „să căutăm să păstrăm unirea Duhului, în legătura păcii”. (Efeseni 4:3).
Orice unitate formată de către om nu e bună de nimic.
Stategia lui Satan
Satan este un duşman viclean şi el realizează că nu poate învinge o părtăşie creştină unită care trăieşte sub autoritatea lui Hristos şi a Cuvântului Lui. De aceea, stategia lui de război este să înceapă prin a semăna discordie, suspiciune şi neînţelegere între membrii unei părtăşii, aşa încât să-i poată paraliza în mod individual.
Isus a spus că puterile Iadului nu vor putea să biruiască biserica Sa (Matei. 16:18). Biserica, adică Trupul lui Hristos, este cea căreia i s-a promis victoria în lupta împotriva lui Satan. Un credincios care stă izolat de alţi credincioşi se poate trezi înfrânt.
Satan L-a atacat pe Hristos în mod constant în timpul vieţii lui Hristos pe pământ, dar nu a fost capabil să domine. În cele din urmă, la cruce, puterea lui Satan asupra omului a fost luată de la el de către Hristos (Evrei 2:14; Coloseni 2:15).
Astăzi, Satan nu-L poate ataca pe Hristos Cel Înălţat. De aceea atacurile Lui sunt îndreptate către Trupul lui Hristos, biserica. Victoria asupra lui Satan este posibilă numai dacă stăm uniţi împotriva lui, ca un Trup sub Căpetenia Domnului nostru.
Într-o părtăşie a creştinilor, chiar dacă numai un singur membru nu-şi îndeplineşte funcţia, puterea Trupului este, în acea măsură, slăbită. Cunoscând aceasta, Satan caută în mod continuu să-i izoleze pe membrii individuali ai unui grup sau să divizeze grupul (sau biserica) în clici. În oricare din moduri, el are succes în scopul lui.
De aceea, constant, trebuie să fim în gardă împotriva vicleniilor lui Satan, ca nu cumva el să slăbească legăturile dintre noi şi alţi membri ai Trupului lui Hristos.
Autoritatea Trupului
Capitolele de început ale scrisorii lui Pavel către creştinii Efeseni dezvăluie
„misterul” Trupului lui Hristos. Către sfârşitul scrisorii, este o descriere a războiului spiritual în care este angajat şi a armurii lui Dumnezeu necesară pentru a învinge.
Având în vedere că tema generală a Efesenilor este biserica văzută ca Trupul lui Hristos, s-ar putea ca războiul descris la sfârşitul scrisorii să fie ceva în care este angajat Trupul ca un tot – şi nu doar membrii individuali, fiecare în parte. În acest război avem nevoie unul de celălalt.
La început, în aceeaşi scrisoare, ni se spune că Hristos a fost înălţat mai presus de toate, să fie Cap al bisericii (Efeseni 1:20-23). Una este să ştii că Hristos a fost înălţat, şi cu totul altceva să ştii că El a fost astfel înălţat drept Cap al Trupului Său, biserica. Rugăciunea lui Pavel pentru creştinii Efeseni a fost ca ei să poată avea revelaţie spirituală asupra acestui adevăr.
Acest adevăr are implicaţii cu bătaie mare pentru biserică aici pe pământ. Căci dacă Hristos a fost înălţat mai presus de toate, drept Cap al bisericii, aceasta presupune că biserica are o contribuţie proprie în exercitarea autorităţii lui Hristos. Să ilustrăm aceasta cu trupul omenesc. Pentru capul meu, nu ar fi posibil să stea pe un tron, fără ca trupul meu să stea de asemenea pe acelaşi tron. La fel şi cu Hristos şi Trupul Lui.
Autoritatea pe care Hristos o are este ceva ce El doreşte să dea bisericii Lui. De ce atunci biserica este aşa de lipsită de putere în zilele noastre? Cu siguranţă trebuie să fie aşa pentru că ea nu şi-a recunoscut şi asumat poziţia ca Trup sub Căpetenia lui Hristos.
Autoritatea lui Hristos este exercitată prin Trupul Lui, nu doar prin indivizi izolaţi. Corpul uman funcţionează în supunere faţă de cap, deoarece este un organism coordonat, şi nu doar o adunare de mădulare şi organe amestecate. La fel funcţionează şi Trupul lui Hristos.
Unde există o echipă creştină coordonată, acolo autoritatea lui Hristos poate fi exercitată în mod eficient.
Vedeţi acum de ce Satan urăşte adevărul „Trupului” şi de ce va face tot ce-i stă în putere să ne menţină orbi cu privire la el? Şi dacă apucăm să înţelegem adevărul cognitiv al acestui aspect, Satan va încerca să ne orbească cu privire la aplicarea lui practică.
Armonie în Trup
Isus a făcut multe promisiuni legate de credincioşii individuali care se roagă lui Dumnezeu. Dar în Matei 18:18,19, avem o promisiune făcută unei categorii a Trupului lui Hristos care se roagă la unison:
„Adevărat vă spun, orice veţi lega pe pământ, a spus Isus, „va fi legat în cer, şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer. Vă mai spun iarăşi că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ cu privire la un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri”.
Cuvântul tradus prin „se învoiesc” în versetul 19, este cuvântul grecesc
„sumphoneo”, din care derivă cuvântul englezesc „simfonie”. În aceste versete Isus s-a referit la unitatea, chiar şi numai a dintre doi din copiii Lui, care ar fi ca o simfonie muzicală. Aceasta implică mai mult decât a spune doar „Amin” la sfârşitul rugăciunii altcuiva. Simfonia presupune o armonie profundă a spiritului celor care se roagă împreună. Când părtăşia unui grup cât de mic de creştini este ca simfonia produsă de o orchestră bine condusă, atunci (spune Isus) rugăciunile lor vor avea o aşa autoritate încât orice vor cere li se va dărui. Un astfel de grup de creştini ar avea autoritate să lege puterea lui Satan şi să-i elibereze pe captivii lui Satan.
Cauza datorită căreia o astfel de părtăşie ar putea exercita o astfel de autoritate a fost explicată de Isus: „Căci”, a spus El, „acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru Numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (versetul 20). Hristos Capul este prezent cu toată autoritatea Sa în mijlocul unei astfel de părtăşii, şi de aceea puterile Iadului nu pot sta niciodată împotriva ei.
Unul din motivele pentru care biserica descrisă în „Faptele Apostolilor” cunoştea realitatea acestei autorităţi a fost pentru că ei aveau această unitate în părtăşia lor.
„Toţi aceştia stăruiau cu un gând în rugăciune…. „Toţi cei care credeau erau împreună şi aveau toate în comun……toţi împreună erau nelipsiţi de la templu
în fiecare zi….”Ei (spostolii şi alţi credincioşi) ….şi-au ridicat glasul într-un gând către Dumnezeu……(Faptele Apostolilor 1:14; 2:44,46; 4:24).
Pentru că erau integraţi într-un Trup sub autoritatea lui Hristos, ei puteau să exercite autoritatea Domnului în rugăciune. Ei nu erau foarte învăţaţi, nu aveau influenţă socială şi nici susţinere financiară, deşi ei au întors lumea cunoscută atunci cu susul în jos pentru Hristos.
Când Petru a fost închis în închisoare, toate forţele lui Irod nu au putut sta împotriva puterii acelei biserici timpurii aşezată pe genunchi înaintea lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 12:5-11). Împărăţia lui Satan a fost zdruncinată din temelii de acea biserică pe măsură ce înainta ca un singur Trup, înregistrând victoria şi autoritatea lui Hristos în vieţile omeneşti pe tot cuprinsul Imperiului Roman (Vezi Faptele Apostolilor 19:11 ca un exemplu la această afirmaţie).
Astăzi, Satan ia în râs eforturile unei biserici dezbinate care încearcă să-l alunge din cetăţile lui prin scamatorii, procedee, conferinţe, cunoaştere teologică, coruri elocvente şi bine pregătite.
Nici una dintre acestea nu sunt de nici un folos împotriva lui Satan. Biserica are nevoie din nou să cunoască realitatea de a fi un Trup unit sub Capul lui Hristos.
O părtăşie de creştini straşnic legaţi unul de altul, care cresc în dragoste unii pentru alţii şi care trăiesc în supunere faţă de Hristos şi Cuvântul Lui este cea mai mare ameninţare pentru împărăţia Diavolului pe pământ.
De nimic nu se teme mai mult Satan ca de aceasta.
Haideţi să fie aceasta rugăciunea noastră ca Domnul să ne ajute să trăim în fiecare zi în lumina adevărului glorios că noi suntem una în Trupul lui Hristos. Cu cât creştinii din lumea întreagă vor începe să înţeleagă acest adevăr şi să trăiască potrivit lui din ce în ce mai mult, cu siguranţă noi vom vedea biserica, deşi mică în număr, repusă în gloria ei primară, un instrument în Mâinile lui Dumnezeu pentru biruirea forţelor întunericului şi un canal de binecuvântări pentru o lume aflată în nevoie.
Capitolul 5
F. B. Hole
Poate că am văzut un copil aparent plin de dragoste pentru mama lui: „O, mamă, te iubesc foarte mult!”, cuvinte urmate de o mulţime de alintări şi îmbrăţişări. Şi totuşi, câteva minute mai târziu, mama îi dă indicaţii care merg puţin împotriva dorinţelor copilului, şi iată o explozie de mânie şi neascultare! Privitorii cunosc valoarea care se atribuie dragostei afirmate atât de sus şi tare cu câteva minute mai înainte: nu valorează nimic. Ei bine, să ne amintim că „aceasta este dragostea lui Dumnezeu: să ţinem poruncile Lui” (1. Ioan 5:3 ).
Copilul poate să considere cererile mamei lui cam grele, pentru că îl împiedică să se joace. Dacă ne îndepărtăm pentru a merge pe căile neascultării, nu avem nici măcar o scuză, deoarece „poruncile Lui nu sunt grele”. Ceea ce ne porunceşte este în deplin acord cu dragostea, care este natura divină. Ori noi avem această natură, dacă suntem într-adevăr născuţi din Dumnezeu.
Ar fi într-adevăr greu dacă ne-ar porunci ceva total opus naturii noastre – la fel cum ar fi pentru un câine să mănânce fân sau pentru un cal să mănânce carne. Legea lui Moise punea „poveri grele şi greu de purtat”, dar era dată oamenilor în carne. Noi am primit porunci, dar am primit şi o natură nouă care îşi găseşte plăcerea în lucrurile poruncite; iar aceasta face toată diferenţa. Aceste cuvinte ale lui Ioan sunt întărite de Pavel când zice: „Dumnezeu este Cel care lucrează în voi şi voinţa şi înfăptuirea, după buna Sa plăcere” (Filipeni 2:13 ), şi Iacov confirmă de asemenea când vorbeşte de „legea desăvârşită, aceea a libertăţii” (Iacov 1:25 ).
1. Ioan 5:4-5 . Recunoaştem cu bucurie orice credincios adevărat ca fiind fratele nostru, pentru că este născut din Dumnezeu. Acum, în versetul 4, descoperim o altă trăsătură care îl marchează: învinge lumea. Pe lângă aceasta, victoria asupra lumii este legată de credinţa noastră. Credem că aici „credinţa” nu este doar această capacitate spirituală din noi de a vedea şi a primi adevărul, ci şi adevărul pe care îl primim, credinţa creştină. Adevărata esenţă a acestei credinţe este că Isus este Fiul lui Dumnezeu, cum ne arată versetul 5.
Sumar intermediar
Vedem acum punctul la care am ajuns. Am avut înaintea noastră cercul creştin, familia lui Dumnezeu, alcătuită din cei care sunt născuţi din Dumnezeu. Dumnezeu este dragoste şi deci, cei care sunt născuţi din El împărtăşesc natura Lui şi rămân în dragostea Lui. Rămânând în El, El rămâne în ei şi ei se iubesc unii pe alţii şi astfel ţin poruncile Lui. De asemenea, ei înving lumea în loc să fie învinşi de lume. În trecerea prin această lume, familia lui Dumnezeu este despărţită de lume, şi este superioară lumii.
Secretul biruinţei este dublu. În primul rând, lucrarea divină operează în sfinţi. În al doilea rând, avem credinţa în Isus ca Fiu al lui Dumnezeu, care ne este prezentat ca Ţintă şi pe care trebuie să-L primim prin credinţă.
În versetul 2:14, am văzut că cei care sunt născuţi din Dumnezeu pot să-l învingă pe cel rău. În versetul 3:9, am văzut că cel care este născut din Dumnezeu „nu practică păcatul”. Aici vedem că cel care este născut din Dumnezeu învinge lumea. Deci, cu adevărat cel care este născut din Dumnezeu are victoria asigurată asupra diavolului, cărnii şi lumii.
Dar mai apare o chestiune: nu ce este împlinit în noi, ci ce este pus înaintea noastră în Evanghelia. Isus este Fiul lui Dumnezeu. El nu a fost doar cel mai mare dintre profeţi, venit pentru a introduce o nouă ordine de lucruri pe acest pământ potrivit aşteptării profeţilor. El era Fiul din sânul Tatălui, şi a făcut cunoscute lucrurile cereşti aflate cu mult mai presus şi în afara acestei lumi. Odată ce credinţa îşi însuşeşte aceasta, lumea îşi va pierde atracţia şi va putea fi lăsată deoparte ca un lucru de nimic. Cel care este născut din Dumnezeu şi care trăieşte în credinţa lui Isus ca Fiul lui Dumnezeu, nu poate fi captivat de lume. Este învingătorul ei.
Bineînţeles că în toate acestea privim încă lucrurile în mod absolut. Privim lucrurile potrivit naturii lor fundamentale, eliminând pentru moment din minţile noastre orice altă consideraţie în raport cu starea noastră prezentată aici jos, care ne-ar obliga la restricţii. Este foarte important să vedem lucrurile în mod absolut, pentru că astfel suntem instruiţi în natura adevărată a lucrurilor, şi vedem lucrurile aşa cum le vede Dumnezeu. Pe de altă parte, vedem lucrurile aşa cum vor fi arătate în ziua viitoare, când Dumnezeu Îşi va fi sfârşit lucrarea în noi, pentru că „o va sfârşi până în ziua lui Isus Hristos” (Filipeni 1:6 ).
Dacă vorbim de starea noastră reală de astăzi, cât de departe suntem de lucrurile la care am privit! Cât de puţin rămânem în dragoste, şi prin urmare în Dumnezeu, şi Dumnezeu în noi! Să fim cinstiţi şi să recunoaştem, iar în acelaţi timp să păstrăm standardul şi să ne judecăm conform lui. Aceasta va contribui la sănătatea noastră spirituală şi la rod spiritual.
Credinţa că Isus este Fiul lui Dumnezeu este fundamentul a tot ceea ce Isus Hristos (ca personaj istoric) a fost în această lume. Nimeni nu poate să nege cu succes acest fapt. Dar cine este El? Aceasta este întrebarea. Pentru credinţa noastră, credinţa creştină, El este Fiul lui Dumnezeu.
1. Ioan 5:6 . Acestea fiind stabilite, apare o altă întrebare. Cum şi în ce fel a venit? Răspunsul se găseşte în versetul 6: El „a venit prin apă şi sânge”.
Acesta este unul dintre acele enunţuri scurte, atât de frecvente în scrierile lui Ioan, având o formă foarte simplă, dar o semnificaţie foarte profundă, care oferă însă meditaţiei evlavioase o recoltă bogată de învăţătură. Aici se face clar referinţă la ce s-a întâmplat când unul dintre soldaţii romani a străpuns cu suliţa coasta lui Hristos care murise, conform relatării din Ioan 19:34 . Niciun alt eveniment nu descrie acest fapt şi Ioan pune accentul pe acest lucru în mod special, atunci când spune, în relatarea sa: „Şi cel care a văzut acestea a mărturisit, şi mărturia lui este adevărată, şi el ştie că spune adevărul, ca şi voi să credeţi” (Ioan 19:35 ). Ioan îşi scria Evanghelia ca noi să credem „că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 20:31 ). Este atât de evident că acest episod al sângelui şi apei aduce mărturie despre faptul că EL este totodată Hristosul şi Fiul; iar aceste două lucruri sunt aduse înaintea noastră în acest pasaj.
În primul rând, apa şi sângele mărturisesc despre adevărata Lui umanitate. Fiul lui Dumnezeu a venit printre noi, în carne şi sânge, un Om adevărat şi real, nu o fantomă, nici o apariţie. Acest fapt nu a fost niciodată atât de clar stabilit ca atunci când din coasta Sa străpunsă au ieşit sânge şi apă.
Apa şi sângele au fiecare propria lor semnificaţie. Apa vorbeşte de curăţire, şi sângele de ispăşire. Putem deci adăuga că venirea lui Isus Hristos a fost caracterizată de curăţire şi ispăşire. Aceste două lucruri erau absolut necesare pentru ca oamenii să poată fi binecuvântaţi: trebuia ca ei să fie curăţiţi de întinarea în care se găseau şi păcatele lor trebuiau să fie ispăşite, ca să poată fi înfăţişaţi înaintea lui Dumnezeu. Primul aspect rezolvă problema morală, iar cealălalt problema judiciară, şi cele două sunt la fel de necesare. Nicio reînnoire morală fără curăţire judiciară, nicio curăţire judiciară fără o reînnoire morală nu erau de ajuns pentru a rezolva problema noastră.
Există aici o altă mărturie a faptului că Isus este Fiul lui Dumnezeu. El a fost într-adevăr Om adevărat, dar niciun om obişnuit nu putea să vină în puterea curăţirii şi a ispăşirii. Pentru aceasta trebuia să fie cu adevărat Fiul, care era Cuvântul Vieţii.
În Evanghelie este scris „sângele şi apa”, în epistolă este scris „apa şi sângele”. Evanghelia ne oferă ce am putea numi ordinea istorică: mai întâi nevoia noastră de iertare, apoi nevoia noastră de curăţire. Dar în epistolă se pune accentul pe ceea ce se înfăptuieşte în noi, fiind născuţi din Dumnezeu, şi pe caracteristicile sfinte şi binecuvântate ale vieţii noastre noi, o viaţă atât de sfântă în esenţă („nu poate păcătui, pentru că este născut din Dumnezeu”), fiindcă am fost atinşi de o curăţire minunată. Era deci cu totul potrivit ca apa să vină mai întâi, şi ea este asociată în gândurile noastre cu moartea lui Hristos, pentru că nu trebuie să despărţim niciodată în minţile noastre lucrarea înfăptuită în noi de lucrarea înfăptuită pentru noi.
Dar deşi apa este menţionată mai întâi, în versetul 6 se insistă asupra faptului că El nu a venit numai în puterea apei, ci „în apă şi sânge”. Venirea Lui în lume nu a fost numai pentru o curăţire morală, ci şi pentru ispăşire. Aceste cuvinte sunt deosebit de importante pentru noi astăzi, pentru că una dintre ideile favorite ale necredinţei religioase moderne este că putem abandona orice idee de ispăşire, gândindu-ne doar că Hristos a venit ca reformator, pentru a ne da tuturor un exemplu minunat şi pentru a curăţi moralitatea oamenilor prin puterea acestui exemplu. Ei susţin că El a venit numai prin apă; şi că moartea Lui, exemplu suprem de jertfire eroică de sine, trebuie să scoată duhul egoismului din inimile noastre. Iar moartea Lui, ca preţ de ispăşire cu sânge a vinei omenirii, nu o vor cu niciun preţ.
Cei care neagă sângele admiţând apa vor trebui să dea socoteală la sfârşit Duhului lui Dumnezeu a cărui mărturie o neagă. Duhul care mărturiseşte este adevărul; mărturia Lui este deci adevărată; şi ei vor fi arătaţi ca mincinoşi în ziua viitoare, dacă nu înainte. În Evanghelia, unde se relatează faptul istoric, evanghelistul este mulţumit să mărturisească el însuşi, aşa cum am văzut. Dar când scria epistola, se ridicaseră oameni care sfidau tot ce era adevărat, de aceea Ioan se retrage, dacă putem spune, ca şi canal omenesc al mărturiei în favoarea Duhului, care este Martorul divin de importanţă majoră, şi indică faptul că Cel care este adevărul a vorbit. Mărturia Lui stabileşte Cine a venit şi ce înseamnă cu adevărat venirea Lui.
1. Ioan 5:7-8 . Versetul 7 spune: „Pentru că sunt trei care mărturisesc: Duhul şi apa şi sângele; şi cei trei sunt una”. Duhul lui Dumnezeu este Martorul activ în viaţă; apa şi sângele sunt martori tăcuţi, dar toţi trei converg către acelaşi punct, care ce se găseşte în versetele 11 şi 12. Versetele 9 şi 10 formează o paranteză.
1. Ioan 5:9-10 – o paranteză
1. Ioan 5:9 . Trebuie să conştientizăm faptul că mărturia, fie că este adusă prin Duhul, fie prin apă şi sânge, este mărturia lui DUMNEZEU şi trebuie să fie tratată ca atare. Bineînţeles că primim mărturia oamenilor; practic facem aceasta în fiecare zi din viaţa noastră. O facem în ciuda faptului că este marcată frecvent de inexactictate, chiar dacă nu există dorinţa de înşelare. Mărturia lui Dumnezeu este mult mai mare în subiectul şi în caracterul ei. Subiectul acestei mărturii este Fiul, iar caracterul este adevărul absolut. Când Fiul era pe pământ, El mărturisea despre Dumnezeu. Acum Duhul este aici, şi mărturia lui Dumnezeu este despre Fiul. Nu este aceasta cu adevărat remarcabil?
1. Ioan 5:10 . Mai mult decât atât, cel care crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturia în sine însuşi, pentru că Duhul, care este Martorul, locuieşte în noi. Mai întâi credem, bineînţeles, mărturia Fiului lui Dumnezeu care este mărturisită către nouă, iar apoi, prin Duhul care ne-a fost dat, avem mărturia în noi. Niciun necredincios nu poate avea această mărturie înăuntrul lui, căci necrezând mărturia pe care Dumnezeu a dat-o despre Fiul Său, „L-a făcut mincinos” pe Dumnezeu. Lucrul acesta este deosebit de grav.
1. Ioan 5:11 – Mărturia lui Dumnezeu. Mărturia lui Dumnezeu este cu privire la Fiul Său: în special despre faptul că Dumnezeu ne-a dat nouă, celor credincioşi, viaţa eternă, şi că această viaţă este în Fiul Său. Duhul lui Dumnezeu este martorul viu şi credincios. Apostolul Pavel vorbeşte de altfel despre Duhul ca fiind „Duhul de viaţă în Hristos Isus” (Romani 8:2 ). Şi despre aceasta mărturisesc apa şi sângele, numai că într-un sens mai negativ. Când vedem viaţa Fiului lui Dumnezeu adusă în moarte, în favoarea celor ale căror vieţi erau pierdute, ştim că aceasta înseamnă că nu era viaţă în ei. Din nou apostolul Pavel confirmă aceasta, spunând: „dacă Unul a murit pentru toţi, toţi deci au murit” (2. Corinteni 5:14 ); altfel spus: Toţi erau morţi, şi atunci Fiul lui Dumnezeu Şi-a dat viaţa ca să moară. Apa şi sângele adeveresc faptul că nu este viaţă în oameni (primul Adam şi rasa lui), ci numai în Cel care Şi-a dat viaţa şi a luat-o din nou prin înviere.
1. Ioan 5:12 . Mărturia este deci că această viaţă eternă este a noastră. Ea ne-a fost dată de Dumnezeu; şi ea este „în Fiul Său”. Cel care Îl are pe Fiul are viaţa, şi cel care nu-L are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa. Întrebarea este perfect clară. Nimeni nu-L poate „avea” pe Fiul dacă Îl tăgăduieşte pe Fiul, cum era cazul acestor învăţători anticreştini. În 1. Ioan 2:22-23 , am văzut că nimeni nu-L poate „avea” pe Tatăl dacă Îl tăgăduieşte pe Fiul. Aici vedem că asemenea persoane nu-L pot „avea” pe Fiul, şi în consecinţă, nu pot avea viaţa.
1. Ioan 5:13 . Versetul 13 indică semnificaţia cuvântului „a avea” folosit astfel. Sensul versetului este într-adevăr: „V-am scris acestea vouă, ca să ştiţi că aveţi viaţă eternă, vouă, care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu.” Ne-am fi aşteptat ca Ioan să spună: „V-am scris acestea vouă, care Îl aveţi pe Fiul”; în loc de aceasta, el inserează ceea ce implică faptul de a-L avea pe Fiul: credem „în Numele Fiului lui Dumnezeu”. Cel care crede în Fiul lui Dumnezeu Îl are pe Fiul şi are viaţa eternă; şi Ioan a fost condus să scrie acestea ca noi care credem, să o ştim.
Fără nicio îndoială, când Ioan scria acestea, avea în vedere să ajute şi să dea siguranţă credincioşilor simpli, susceptibili de a fi intimidaţi şi clătinaţi de pretenţiile orgolioase ale antihriştilor. Aceştia veneau cu filozofiile lor de avangardă şi cu noile lor cunoştinţe; şi credinciosul simplu care se ţinea de credinţa sa în „ce era la început”, era considerat de aceştia ca fiind cu totul în afara înaltei „vieţi” intelectuale de care se bucurau ei. Cu toate acestea, tocmai cel care credea în Numele Fiului lui Dumnezeu, Îl avea pe Fiul şi viaţa; şi viaţa pe care o avea era viaţa eternă, singura care contează.
Şi iată că versetul se înalţă cu toate aplicaţiile lui în favoarea credincioşilor care tremură încă şi astăzi. Prin ceea ce a scris, apostolul Ioan ne-a arătat semnele caracteristice ale vieţii; şi putem şti că viaţa este a noastră, nu numai din cauza a ceea ce a spus Dumnezeu, ci şi pentru că aceste semne ale vieţii se văd. Sentimentele minunate, la care unii se gândesc atât, nu sunt trăsătura principală a vieţii; ci dragostea şi dreptatea sunt.
1. Ioan 5:14-15 . Versetul 14 pare să prezinte o schimbare de gândire abruptă şi totală. Apostolul reia firul pe care îl urmase timp de câteva versete în capitolul 3, şi pe care îl lăsase deoparte în versetul 3:22. Dacă vom compara cele două pasaje, vom vedea că schimbarea nu este atât de radicală cum pare. În capitolul 3 se punea accentul pe faptul că, dacă iubim în faptă şi în adevăr, inimile noastre vor avea siguranţă înaintea lui Dumnezeu, şi vor avea astfel îndrăzneală în rugăciuni. Aici succesiunea de gânduri pare similară. Ca rezultat al scrierii lui Ioan, avem cunoştinţa fericită – o cunoaştere conştientă – că avem viaţa eternă. Deci avem încrederea (sau îndrăzneala) în El, că „dacă cerem ceva după voia Lui ne ascultă”. Şi dacă ne ascultă, lucrurile pe care le cerem ne sunt cu siguranţă acordate.
Având viaţa, voia Lui devine a noastră. Cât de simplu şi cu bucurie putem să cerem după voia Lui! Acesta este normalul pentru cel credincios, iar rezultatul este rugăciunea ascultată. Dar vai, experienţa noastră practică este atât de des anormală – pentru că umblăm potrivit cărnii – în loc să fie normală.
1. Ioan 5:16-18 . Versetul 16 implică faptul că nu suntem egoişti în rugăciunile noastre, ci suntem preocupaţi pentru alţii. Ne rugăm, mijlocind pentru fraţii noştri. Deplina libertate pe care o avem înaintea lui Dumnezeu cuprinde şi aceasta, fără să se limiteze la aspecte strict personale. Dar aceasta arată la fel de clar că, deşi avem această libertate, există anumite lucruri pe care nu putem să le cerem. Guvernarea lui Dumnezeu faţă de copiii Săi este un lucru foarte real şi El nu poate renunţa la ea la cererea noastră. Moartea despre care se vorbeşte aici este moartea trupului, aşa cum vedem de exemplu în cazul lui Anania şi Safira.
Putem cere viaţa şi, fără îndoială, orice este nevoie, pentru oricine care nu a făcut un păcat spre moarte. Orice nelegiuire [nedreptate] este păcat, aşa că se poate acoperi un câmp foarte vast. Dar dacă păcatul este spre moarte, buzele noastre sunt închise. Este posibil ca, scriind aceasta, apostolul să fi avut în minte vreun păcat anumit legat de înşelătoriile anticreştine din jur, însă el nu precizează despre ce e vorba. Ne rămâne deci să ţinem cont de acest principiu în sens general. Ştim că făţărnicia şi pretenţiile false erau păcatul spre moarte în cazul lui Anania şi că dezordinile şi lipsa de respect grosolane din timpul cinei erau păcatele spre moarte printre corinteni.
Versetele 16 şi 17 arată lucrurile în mod practic, aşa cum există între sfinţi, pentru că cel care poate să fi înfăptuit un păcat spre moarte este un „frate”. În versetul 18 revenim la aspectul absolut al lucrurilor. Cel care este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, dacă judecăm potrivit naturii celei noi. Am văzut deja aceasta mai înainte în epistolă. Pe de altă parte, lucrurile fiind aşa, cei care sunt născuţi din Dumnezeu sunt făcuţi capabili să se păzească ei înşişi pentru ca cel rău să nu-i atingă. Această ultimă remarcă susţine ideea că păcatul spre moarte despre care vorbeşte Ioan, este ceva legat de vicleniile diavolului prin intermediul învăţăturilor anticreştine. Din punct de vedere absolut, cel care este născut din Dumnezeu este la adăpost de cel rău. Din punct de vedere practic, deoarece carnea este încă în cel credincios, deşi este născut din Dumnezeu, fratele nostru poate fi amăgit de cel rău şi poate fi adus sub disciplina lui Dumnezeu, chiar până la moarte.
1. Ioan 5:19 . Ajungem acum la ultimele cuvinte ale epistolei, şi concluzia se trage într-un mod remarcabil. Există anumite lucruri pe care le cunoaştem, atunci când rămânem în ce era de la început. Cunoaştem adevărata natură a celor care sunt născuţi din Dumnezeu, potrivit versetului 18. Apoi ştim că noi – care suntem adevărata familie a lui Dumnezeu – suntem din Dumnezeu; şi prin aceasta suntem total diferiţi de lumea care zace „în cel rău”. Înainte de Hristos, această diferenţă nu era atât de clară. Linia de demarcaţie era trasată atunci mai degrabă între Israel ca naţiune aparţinând lui Dumnezeu şi naţiunile (păgânii) care nu-I aparţineau lui Dumnezeu, deşi, fără îndoială, credinţa poate înţelege că nu tot Israelul era în întregime adevăratul Israel al lui Dumnezeu.
Acum linia de demarcaţie este independentă de orice consideraţie naţională. Este pur şi simplu vorba de cei care sunt născuţi din Dumnezeu şi de cei care nu sunt, independent de naţiunea căreia îi aparţin. Familia lui Dumnezeu este despărţită de lume complet şi fundamental.
1. Ioan 5:20 . Mai mult, ştim din ce cauză s-au întâmplat toate acestea. Fiul lui Dumnezeu a venit. Această Persoană a venit pe scenă şi viaţa a fost arătată în El. Aici suntem aduşi înapoi la punctul de start al epistolei, având însă un detaliu suplimentar scos în relief. La început, gândurile noastre aveau să se concentreze asupra a ceea ce era pus în lumină prin venirea Sa. Dar ce ne-a fost descoperit mai departe în epistolă ne-a arătat aceasta: ca rod al venirii Lui, am primit înţelepciune să cunoaştem, să apreciem şi să răspundem Celui care a fost descoperit. E simplu de înţeles că atunci când lipseşte priceperea, cea mai desăvârşită revelaţie ar fi pentru noi în zadar.
Datorită lui Dumnezeu, avem această pricepere. Suntem născuţi din Dumnezeu, avem această pricepere. Suntem născuţi din Dumnezeu, şi El ne-a dat din Duhul Lui, după cum spune epistola, şi nu am fi putut avea niciodată această ungere dacă Fiul lui Dumnezeu nu ar fi venit. Acum Îl cunoaştem pe „Cel adevărat”, pentru că Tatăl S-a făcut cunoscut în Fiul Său. Însă cuvintele care urmează ne spun că „noi suntem în Cel adevărat, în Fiul Său, Isus Hristos”. Deci „Cel adevărat” este o expresie care acoperă totodată pe Fiul şi pe Tatăl, şi trecem aproape pe nesimţite de la Unul la Celălalt. Este o nouă mărturie a faptului că Fiul şi Tatăl sunt una în esenţa Lor, deşi sunt Persoane distincte.
Apoi, după ce ne-a adus astfel în „Fiul Său, Isus Hristos”, Ioan exprimă în mod foarte clar că „El este adevăratul Dumnezeu şi viaţa eternă”. Nu există o afirmaţie mai puternică a Dumnezeirii Sale. El este viaţa eternă şi, aşa cum am văzut, Izvorul acestei vieţi pentru noi.
Ce rezumat minunat al epistolei în acest verset scurt! Viaţa a fost arătată şi Cel adevărat S-a făcut cunoscut prin venirea Fiului lui Dumnezeu. Ca rod al venirii Lui, am primit pricepere ca să putem aprecia şi să primim tot ce a fost scos la lumină. Însă nu numai că Cel adevărat S-a revelat şi noi am fost făcuţi capabili să Îl cunoaştem, ci suntem în El, fiindcă suntem în Cel care ni L-a revelat. Fără aceasta, nu am fi putut fi decât spectatori uimiţi, fără legătură vitală cu Dumnezeu. Dar datorită lui Dumnezeu, această legătură vitală există. Şi Cel în care suntem este Dumnezeul adevărat şi viaţa eternă.
1. Ioan 5:21 . Ce contrast în ultimele cuvinte: „Copilaşilor [acest cuvânt semnifică toată familia lui Dumnezeu], păziţi-vă de idoli!” Un idol este tot ce uzurpă în inimile noastre locul suprem care Îi aparţine doar lui Dumnezeu. Dacă trăim în realitatea şi puterea versetului 20, vom spune cu siguranţă ca Efraim: „Ce mai am eu a face cu idolii?” (Osea 14:8 ).
Să lăsăm dar ca Fiul lui Dumnezeu şi tot ce a făcut şi a adus El, să ne umple inimile şi idolii, care ne-au fermecat un timp, nu ne vor mai fermeca deloc.
Capitolul 3
F. B. Hole
Răspunsul dat aici este că cei care sunt născuţi din Dumnezeu sunt copii ai lui Dumnezeu şi că îi putem deosebi prin faptul că practică dreptatea. A practica, este ceva obişnuit şi caracteristic. Nu înseamnă că lucrează potrivit dreptăţii cu intermitenţă, din timp în timp; ci o practică în mod obişnuit în viaţa lor. Sunt departe de a o face perfect – Unul singur a făcut-o. Şi mai mult, ca născuţi din Dumnezeu, ei au în mod necesar natura Sa. El este drept: o ştim foarte bine. Atunci cei care sunt născuţi din El sunt în mod necesar caracterizaţi de dreptate: nu ar putea fi altfel. Astfel deci când vedem pe cineva practicând cu adevărat dreptatea, putem pe bună dreptate să admitem că este vorba de un adevărat copil al lui Dumnezeu.
Practicarea dreptăţii este o problemă foarte importantă, care depăşeşte cu mult faptul de a plăti o sută de cenţi în schimbul unui euro. Trebuie să începem cu Dumnezeu şi să-I dăm ce I se datorează. Nu se poate spune despre un neconvertit că practică dreptatea, pentru că nu a început niciodată cu primul pas al dreptăţii. Nu practică ce este drept cu privire la Dumnezeu.
Îl cunoaştem pe Dumnezeu. Este drept. Fără niciun risc putem considera pe cineva care practică dreptatea, că este născut din Dumnezeu, aparţine familiei divine. Dar atunci ce dragoste minunată există acolo! Şi ne este dată de Tatăl Însuşi!
Cuvântul pe care Ioan îl foloseşte aici este „copii”, mai degrabă decât „fii”. Este un termen mai intim. Se vorbeşte de îngeri în Scriptură, ca fiind „fii ai lui Dumnezeu”. Toate lucrurile sunt ale Lui ca fiind create de El, dar pentru a fi copiii Lui trebuie să fim născuţi din El. Este ceva mai profund şi în acelaşi timp mai intim, şi ne putem într-adevăr minuna de felul în care lucrează dragostea lui Dumnezeu, acordându-ne un asemenea har. Am fost introduşi în această nouă relaţie prin lucrarea lui Dumnezeu Însuşi, împlinită în noi de puterea Duhului Sfânt. Ar fi putut să-I placă, mântuindu-ne în acelaşi timp, să ne introducă într-o relaţie cu El mult inferioară acesteia. Dar nu, aceasta a fost maniera de a lucra a dragostei Lui.
Dar există ceva mai mult; la fel cum acest act de a ne naşte ne-a legat de El în această relaţie nouă, tot astfel acest act ne-a despărţit de lume, şi aceasta într-un mod cu totul fundamental. Când Hristos era aici jos, lumea nu L-a cunoscut nici nu L-a înţeles, nici pe El, nici pe Tatăl Său: pentru că Îi era total opusă, atât ca origine, cât şi în ce priveşte caracterul. Le spune: „Voi sunteţi de jos; Eu sunt de sus. Voi sunteţi din lumea aceasta; Eu nu sunt din lumea aceasta”. Şi mai mult, când pretindeau că Îl au pe Dumnezeu ca Tată, El spune: „Dacă Dumnezeu ar fi tatăl vostru, M-aţi iubi” (Ioan 8 ; 23 ,42). Problema era că nu aveau natura care i-ar fi făcut capabili să-L cunoască sau să-L înţeleagă pe Hristos. Dar noi, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, avem natura care Îl cunoaşte şi Îl iubeşte; dar acesta este tocmai motivul pentru care nici pe noi nu ne cunoaşte lumea, nici nu ne înţelege. Este inerent naturii lucrurilor.
1. Ioan 3:2 . Locul de copii ne aparţine ACUM. Dragostea Tatălui care aparţine acestei relaţii, este a noastră ACUM. Dar mai este ceva ce aşteptăm. Ce vom fi nu s-a arătat încă; dar va fi arătat când va veni. Când va fi arătat în glorie, vom fi nu numai cu El, ci şi ca El, pentru că Îl vom vedea cum este. În acea zi, lumea Îl va vedea, îmbrăcat în măreţia şi puterea Sa. Îl vor vedea în gloriile Lui oficiale. Noi Îl vom vedea în gloriile Lui personale mai intime. Vedem pe regii acestei lumi în îmbrăcămintea lor de gală pentru ceremoniile oficiale, dar membrii familiilor regale îi văd în particular aşa cum sunt.
Noi trebuie să fim ca El pentru a-L vedea cum este. Numai ca purtători ai imaginii Celui Ceresc, vom putea umbla în faţa Lui şi-L vom putea contempla în mod intim. Vom fi efectiv CA EL. Nu există nimic special de privit la copiii lui Dumnezeu astăzi. Sunt adesea oameni săraci şi dispreţuiţi. Toamna putem vedea numeroase omide neinteresante târându-se pe urzici. Ce vor deveni nu s-a arătat încă. Aşteptaţi vara viitoare când vor ieşi sub forma unor fluturi splendizi! În acelaşi fel ne vom arăta asemenea Lui în ziua arătării Lui. Vom fi văzuţi atunci în starea care se potriveşte copiilor lui Dumnezeu.
1. Ioan 3:3 . Astfel este speranţa noastră în Hristos. Când o privim cu luare aminte, trebuie cu siguranţă să fim conştienţi de puterea ei de a ridica şi de a curăţa. Dacă acesta este destinul nostru înalt şi sfânt, nu ne putem mulţumi să acceptăm murdăriile acestei lumi, care sunt înlăuntrul sau în afara noastră. Trebuie să ne curăţim avănd o asemenea speranţă în faţa ochilor. Am putea fi mulţumiţi cu murdăria dacă aceste lucruri nu ar fi pentru noi decât simple noţiuni şi teorii, dar este imposibil dacă este o speranţă reală. Cu o speranţă arzătoare în inimile noastre, trebuie să ne curăţim şi acest proces va continua atât timp cât vom fi aici jos, pentru că măsura curăţiei este: „după cum El este curat”. Putem face o aplicaţie la Marcu 9:3 care vorbeşte de hainele Lui care „au devenit strălucitoare, foarte albe, aşa cum nici un înălbitor de pe pământ nu poate înălbi”. Nici un apretor de pe pământ nu poate înălbi până la acest nivel, nu vom atinge aceasta decât când vom fi asemenea Lui în glorie.
1. Ioan 3:4 . Trecând de la versetul 3 din capitolul nostru la versetul 4, suntem conştienţi de o schimbare foarte abruptă. Tocmai ni s-a spus cum îi putem deosebi pe adevăraţii copii ai lui Dumnezeu, adică cei care practică dreptatea. Vom vedea acum contrastul complet care există între copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului. Sunt două seminţe distincte pe pământ din punct de vedere moral şi spiritual, şi diametral opuse una faţă de cealaltă. Nu le putem nici confunda, nici amesteca, deşi un individ poate trece de la una la cealaltă printr-o lucrare a lui Dumnezeu, fiind născut din El.
Dar mai întâi, adevărata natură a păcatului trebuie să fie expusă. Anumite versiuni traduc cuvântul „nelegiuire” prin „călcare de lege”. Acesta nu este sensul cuvântului, nici al textului, ci „Oricine practică păcatul practică şi nelegiuirea; şi păcatul este nelegiuire” [nelegiuire însemnând aici şi în continuare, „o umblare fără lege, fără frâu”]. Dacă păcatul este călcarea legii, atunci nu ar fi existat păcatul comis de la Adam până la Moise, cum spune Romani 5:13-14 . Dar păcatul este ceva mai profund decât aceasta, pentru că nelegiuirea este negarea şi refuzul oricărei legi, şi nu numai violarea unei legi odată promulgată. Dacă planetele care se rotesc în jurul soarelui s-ar apuca deodată să respingă orice lege, sistemul solar ar fi distrus. Nelegiuirea [sau: „umblarea fără lege, fără frâu”] la creaturile inteligente ale lui Dumnezeu este la fel de mortală şi distrugătoare a ordinii Sale morale şi a guvernării Sale.
1. Ioan 3:5 . Astfel deci păcatul este o urâciune pentru Dumnezeu, care nu-l poate lăsa să continue pentru totdeauna. De aceea Hristos (Cel la care păcatul era complet absent) a fost arătat pentru a-l înlătura. Versetul 5 merge numai până la punctul în care El a fost arătat pentru a înlătura păcatele noastre, păcatele copiilor lui Dumnezeu. Păcatele noastre nu sunt decât o parte din toate păcatele, dar sunt partea despre care este vorba aici; pentru că aici se pune accentul pe faptul că aceşti copii ai lui Dumnezeu au fost scoşi din nelegiuirea care îi caracteriza altădată, şi au fost introduşi în ascultare.
1. Ioan 3:6 . Cel în care nu este păcat a fost arătat, şi rezultatul este că a înlăturat păcatele noastre ca să rămânem în El şi să nu mai păcătuim. Versetul 6 prezintă contrastul dintr-un punct de vedere abstract şi trebuie să fie citit în legătură cu versetul 4, astfel încât forţa cuvântului „a păcătui” este „a practica nelegiuirea”. Copiii lui Dumnezeu sunt caracterizaţi de faptul că rămân în Cel care a fost arătat ca să înlăture nelegiuirile noastre; de atunci, sub conducerea Sa, ei nu practică nelegiuirea. Dimpotrivă, cel care practică nelegiuirea nici nu a văzut, nici nu a cunoscut această Persoană binecuvântată.
1. Ioan 3:7. Dreptatea din versetul 7 contrastează cu nelegiuirea din versetul 6. Să nu ne înşelăm asupra acestui punct, deoarece pomul se cunoaşte după rodul lui. Putem raţiona bineînţeles plecând de la pom la rod, şi să spunem că cel care este drept practică dreptatea. Totuşi aici, raţionăm de la rod urcând la pom, fiindcă Ioan declară că cel care practică dreptatea este drept, după dreptatea Celui care i-a dat naştere. Este ceea ce apare dacă legăm versetele 3:7 şi 2:29.
1. Ioan 3:8 . Pe de altă parte, cel care practică nelegiuirea nu este deloc de la Dumnezeu. Este de la diavolul pentru că arată exact acelaşi caracter ca al celui de la care provine. Diavolul păcătuieşte de la început. El s-a dat nelegiuirii de la început, şi Fiul lui Dumnezeu a fost arătat pentru a nimici lucrările lui. Ce a făcut diavolul, conducându-i pe oameni la nelegiuire, Fiul lui Dumnezeu a venit să desfacă.
1. Ioan 3:9 . Versetul 9 pune accentul pe ceea ce tocmai a fost spus în versetele 6 şi 7, formulând aceasta în modul cel mai solemn. Nimeni care este născut din Dumnezeu nu practică nelegiuirea, şi aceasta pentru un motiv fundamental. Sămânţa divină rămâne în el, şi din cauza faptului că este născut din Dumnezeu, nu poate păcătui. Acestea sunt enunţuri dogmatice de o mare forţă. Nu este îngăduit de a se aduce nici o restricţie susceptibilă de a le modifica forţa pozitivă. De aceea ele au prezentat o mare dificultate pentru multe persoane.
Două lucruri ajută la lămurirea acestor dificultăţi. Primul este de a înţelege pur şi simplu forţa declaraţiilor abstracte. Spunând „abstracte”, eliminăm într-adins din minţile şi cuvintele noastre orice idee de restricţie – aceasta pentru a putea face să reiasă mai clar natura esenţială a lucrului despre care vorbim. Să luăm o ilustraţie foarte simplă: spunem pluta pluteşte; alcoolul intoxică, focul arde. Enunţăm prin aceasta caracterul esenţial sau natura acestor lucruri, fără să ne pronunţăm asupra a ceea ce pare să le contrazică în practică. Bătrâna doamnă dintr-o colibă îndepărtată, de exemplu, ar putea spune că într-o asemenea zi rece şi cu vânt, ar fi vrut ca focul ei să ardă efectiv. Ştim că această anomalie nefericită care se întâmplă din timp în timp, nu schimbă adevărul afirmaţiei abstracte: focul arde.
Al doilea lucru este că citim acest pasaj în lumina versetului 4 care este ca o prefaţă a sa. Nu se menţionează păcatul de la 2:12 până la 3:4. Dar din versetul 4 până la versetul 9 cuvântul „păcat” apare cam de zece ori sub diverse forme; şi aici ne este dat sensul exact ataşat acestui cuvânt. Cuvântul este definit pentru noi, de aceea o eroare în traducerea lui [cum ar fi o „călcare a legii” după versiunea autorizată (engleză) King James] este în mod particular nefericită. Peste tot este vorba de practicarea dreptăţii care se exprimă în ascultare, în contrast cu practicarea nelegiuirii care se exprimă în neascultare.
În versetul 9, cel care este născut din Dumnezeu este văzut în caracterul său abstract. Dacă îl privim în afara caracterului său abstract, găsim în el păcat şi păcate, care, atunci când există, trebuie să fie mărturisite şi iertate, conform cu ceea ce a fost spus înainte în epistolă (1:8 – 2:1). Văzut din punct de vedere abstract, el nu practică nelegiuirea şi într-adevăr nu poate fi nelegiuit, pur şi simplu pentru că este născut din Dumnezeu.
Ce enunţare minunată, desăvârşit de minunată! Aşa este natura noastră ca născuţi din Dumnezeu. În timpul de faţă acest fapt este deseori întunecat din cauza cărnii care este încă în noi şi pentru că îi lăsăm loc. Dar când vom fi cu El şi ca El şi Îl vom vedea cum este, carnea va fi fost eliminată pentru totdeauna. Atunci nu vor mai fi restricţii. Faptul va fi absolut şi nu numai abstract. Când vom fi glorificaţi cu Hristos, nu numai că nu vom mai păcătui, ci nu vom mai putea deloc păcătui. Nu vom putea păcătui după cum nici El nu poate păcătui.
Dacă cineva doreşte mai mult ajutor pentru a înţelege acest subiect, îl poate avea privind contrastul dintre pasajul nostru şi Romani 8:7-8 . Carnea este văzută acolo în natura ei abstractă, şi este exact controlul a ce avem aici. Carnea este esenţialmente nelegiuită [fără lege, fără frâu] şi complet opusă lui Dumnezeu şi naturii Lui.
1. Ioan 3:10 . Versetul 10 prezintă un alt fapt caracteristic adevăraţilor copii ai lui Dumnezeu. Nu numai că practică dreptatea, ci sunt şi marcaţi de dragoste. Alte pasaje din Scriptură ne arată că dragostea trebuie să caracterizeze contactele noastre cu lumea. Aici ni se spune să dăm dovadă de dragoste faţă de fraţii noştri, adică faţă de toţi cei care, ca noi, sunt născuţi din Dumnezeu. Cei care îşi au originea în Dumnezeu şi cei care îşi au originea în diavolul sunt deci net diferenţiaţi de aceste două lucruri: unul are dreptatea şi dragostea, celălalt nu are nici una, nici alta.
Dragostea şi dreptatea sunt strâns legate, dar distincte. Dragostea este în întregime o problemă de natură: „Dumnezeu este dragoste”, citim, în timp ce nu citim că Dumnezeu este dreptate. Dragostea este ce este El în El Însuşi. Dreptatea exprimă relaţia Sa cu toţi cei care sunt exteriori Lui. Suntem născuţi din Dumnezeu: în consecinţă, pe de o parte arătăm natura Lui, şi pe de altă parte acţionăm cum acţionează El.
1. Ioan 3:11 . La copii lui Dumnezeu, dragostea trebuie în mod necesar să se reverse către toţi cei care sunt ai Săi. Este dragostea familiei divine. Învăţătura de a ne iubi unul pe celălalt nu era nouă, pentru că fusese dată de la început. De la început am fost îndemnaţi la dragoste. Vedeţi în ce măsură insistă Dumnezeu asupra acestui subiect în Ioan 12:34-35 .
1. Ioan 3:12 . Cu totul asemănător, ura care caracterizează lumea şi cei care îşi găsesc originea în diavolul şi minciuna lui, datează din timpuri foarte vechi. Ea urcă de asemenea la început, la începutul activităţilor diavolului printre oameni. De îndată ce un om a fost născut în păcat, şi a avut în mod moral această sămânţă a diavolului, imediat această caracteristică s-a găsit în acel om. Cain a fost acel om, şi ura inerentă seminţei diavolului a fost scoasă la lumină în toată forţa ei. Şi-a ucis fratele. Nu era dragoste, ci ură. Şi de ce? Pentru că nu era dreptate, ci nelegiuire.
Descrierea face astfel o ilustraţie completă. Cain, sămânţa diavolului, era un om nelegiuit care, din această cauză, şi-a urât şi şi-a ucis fratele. Ca oameni născuţi din Dumnezeu, avem dragoste ca propria noastră natură, şi suntem lăsaţi aici jos pentru a practica şi dreptatea. Iubind pe fratele nostru şi practicând dreptatea, arătăm clar că suntem copii ai lui Dumnezeu.
De ar putea acest fapt să fie arătat întotdeauna mai clar în fiecare dintre noi!
Orice lucru creat se reproduce după felul său. Acest fapt este declarat de zece ori în Genesa 1. În capitolul nostru vedem aceeaşi lege valabilă şi în domeniul spiritual. Cei care sunt născuţi din Dumnezeu sunt caracterizaţi de dragoste şi dreptate, cei care sunt „copiii diavolului” sunt caracterizaţi de ură şi nelegiuire, pentru că aceasta este după felul lor. Cele două seminţe sunt clar arătate în aceasta, şi ele sunt total opuse una faţă de alta.
1. Ioan 3:13 . Nu este deloc de mirare dacă un credincios este confruntat cu ura acestei lumi. „Lumea” aici nu este lumea ca sistem – aceea nu poate urî – ci sunt oamenii stăpâniţi de lumea ca sistem. Copilul lui Dumnezeu nu îi urăşte. Cum ar putea, când a iubi este adevărata lui natură? Lumea îl urăşte pentru acelaşi motiv pentru care cel care face răul urăşte lumina, pentru acelaşi motiv pentru care Cain îl ura pe Abel. Trebuie să mărturisim ca un fapt într-adevăr trist că foarte des ne mirăm că suntem urâţi, în timp ce aceasta este ridicol din partea noastră. Trebuie mai degrabă să ne aşteptăm la această ură, după natura lucrurilor.
1. Ioan 3:14 . Creştinul nu urăşte, iubeşte. Dar în versetul 14 nu se spune, sub formă de contrast, că iubim lumea. Dacă s-ar fi spus, am fi fost în pericol să intrăm în conflict cu versetul 2:15. Este adevărat că trebuie să fim caracterizaţi de dragoste pentru oameni în general, cum arată Romani 13:8-10 , dar ce se spune aici este că îi iubim pe fraţi, adică pe toţi cei care sunt născuţi din Dumnezeu. Dragostea este chiar viaţa familiei lui Dumnezeu.
Cum trecem de la moarte la viaţă? Ne este dat un răspuns la această întrebare în Ioan 5:24 . Auzind cuvântul lui Hristos şi crezând în Cel care L-a trimis. În pasajul care este înaintea noastră, răspunsul este evident: fiind născuţi din Dumnezeu – contextul face să îl vedem. Asociind cele două pasaje, obţinem pe de o parte ceea ce am putea numi partea noastră în această privinţă, şi pe de altă parte, partea lui Dumnezeu. A hotărî precis cum se combină cele două părţi, divinul şi omenescul, ne depăşeşte. Modul exact prin care divinul şi omenescul sunt reunite ne depăşeşte întotdeauna prin forţa împrejurărilor, fie că este în Hristos Însuşi, sau în Sfânta Scriptură sau oriunde altundeva.
Dar rămâne faptul că am trecut din moarte la viaţă, şi dovada este că îi iubim pe fraţi, pentru că dragostea este practic chiar viaţa familiei, cum este cea a Tatălui Însuşi. Ceea ce spune aici apostolul Ioan sprijină declaraţiile despre dragoste ale apostolului Pavel la începutul capitolului 1. Corinteni 13 . El ne spune că dacă cineva dintre noi nu-l iubeşte pe fratele său, rămâne în moarte, în ciuda aparenţelor. Pavel ne spune că, în ciuda a tot ce părem să avem, dacă nu avem dragoste nu suntem nimic – nu contăm pur şi simplu deloc în socotelile lui Dumnezeu.
1. Ioan 3:15 . Versetul 15 stabileşte cazul şi mai tare. Nu putem fi neutri în acest domeniu. Dacă nu-l iubim pe fratele nostru, îl urâm; şi cel care urăşte, este în mod potenţial un ucigaş. Cain a fost efectiv unul, dar în Matei 5:21-22 , Domnul Isus pune accentul nu pe faptă, ci pe mânia şi ura care împing la faptă; este ceea ce face şi pasajul nostru. Cel care este stăpânit de un duh de ură, este stăpânit de duhul crimei, şi o asemenea persoană nu poate avea viaţa eternă. Cum am văzut, viaţa eternă este a noastră ca locuind „în Fiul şi în Tatăl” (1. Ioan 2:24 ). Rămânând în El, viaţa eternă rămâne în noi, şi natura esenţială a acestei vieţi este dragostea.
1. Ioan 3:16a . Dar deşi dragostea este simpla respiraţie a vieţii pe care o avem, nici unul dintre noi nu o are ca şi cum am fi fiecare o mică fântână autonomă. Manifestarea subiectivă a dragostei în noi nu poate fi niciodată detaşată de arătarea sa obiectivă în Dumnezeu. De aceea avem întotdeauna nevoie să privim în afara noastră, dacă vrem cu adevărat să percepem dragostea cum este cu adevărat ea însăşi. „Prin aceasta am cunoscut dragostea, pentru că El Şi-a dat viaţa pentru noi”. Era manifestarea supremă a dragostei adevărate.
Dacă dorim să simţim dragostea într-o manieră adecvată, trebuie să medităm foarte adânc la toată virtutea şi excelenţa şi gloria cuprinse în acest cuvânt: „EL”, şi apoi să contemplăm păcatul, nefericirea şi mizeria care ne caracterizau pe „noi”. Este foarte important să o facem, pentru că este singurul mijloc de a putea face faţă obligaţiei care este în grija noastră. El a arătat dragoste dându-şi viaţa pentru noi. Ca roade ale acestei lucrări, trăim în viaţa Lui care este o viaţă de dragoste. Aceasta împlineşte un cerc de toată frumuseţea: El ne-a iubit; Şi-a dat viaţa pentru noi; noi trăim viaţa Lui; iubim.
1. Ioan 3:16b . Să trecem acum la obligaţia: „noi suntem datori să ne dăm viaţa pentru fraţi” (1. Ioan 3:16 ). Dragostea ar trebui să ne ducă până acolo. Priscila şi Acuila merseseră până acolo pentru Pavel, pentru că, pentru viaţa lui, „şi-au pus capul” (Romani 16:4 ). Ar fi făcut-o pentru un credincios foarte umil şi cu totul oarecare, ne întrebăm? Cu siguranţă, pentru că sunt puşi în fruntea lungii liste de creştini demni de a fi salutaţi în Romani 16 . În orice caz, până acolo merge dragostea de natură divină.
Dacă dragostea merge până acolo, va merge până la orice punct dincoace. Sunt multe feluri în care copilul lui Dumnezeu îşi poate pune viaţa la dispoziţia fraţilor fără ca aceasta să implice moartea, sau chiar fără să considere deloc aceasta. Casa lui Ştefana, de exemplu (despre care este vorba în 1. Corinteni 16:15 ) se dedicase slujirii sfinţilor. Dacă nu-şi dădeau viaţa pentru fraţi, cel puţin şi-o consacrau slujirii lor. Îi slujeau lui Hristos în mădularele Lui, şi foloseau dragostea în mod foarte practic.
1. Ioan 3:17 . Dragostea lui Dumnezeu rămâne în ei, şi trebuie să rămână în noi după cum arată versetul 17. Dacă aşa stau lucrurile, ea trebuie neapărat să se reverse peste copiii lui Dumnezeu. Dumnezeu nu are nevoie de ceea ce I-am putea oferi. Vitele pe mii de dealuri sunt ale Lui (Psalmul 50:10 ), dacă ar avea nevoie. Copiii lui Dumnezeu sunt cei care au întristări şi nevoi în această lume. Maniera practică de a ne arăta dragostea faţă de Dumnezeu, este de a îngriji de copiii Săi dacă îi vedem în nevoie. Dacă avem averea lumii şi refuzăm compasiunea faţă de fratele nostru în nevoie pentru a profita singuri de bunurile noastre, este foarte sigur că dragostea lui Dumnezeu nu rămâne în noi.
Ajunşi în acest punct, se subliniază acest cuvânt caracteristic al acestei epistole: a rămâne. Este important a-l nota pentru a urma mai bine continuitatea gândirii apostolului. Pentru că tratează despre ce este fundamental şi esenţial în viaţa divină şi în natura divină, este inevitabil să vorbească despre lucruri care rămân.
1. Ioan 3:18-19 . Versetul 18 nu este adresat copilaşilor, ci tuturor copiilor lui Dumnezeu independent de nivelul lor spiritual. Să ne amintim întotdeauna că dragostea nu este un simplu sentiment, nici o problemă de cuvinte rostite cu buzele. Este o problemă de acţiune şi realitate. Dragostea pe care am văzut-o în versetul 16 nu există doar în cuvinte, ci se manifestă într-un act de virtute supremă. Dragostea lui Dumnezeu rămâne în El, şi El Şi-a dat viaţa pentru noi. Dacă dragostea lui Dumnezeu rămâne în noi, ne vom exprima dragostea faţă de fratele nostru în acţiune şi în faptă, mai degrabă decât numai în cuvinte.
Dacă iubim astfel ÎN adevăr, va fi arătat că suntem DIN adevăr, şi de aceea adevărul se exprimă în acţiunile noastre; şi nu numai ceilalţi vor fi încredinţaţi că suntem din adevăr, ci vom câştiga asigurarea pentru propriile noastre inimi şi înaintea lui Dumnezeu. Un om poate cumpăra un măr de un anumit tip, şi pentru a fi asigurat, primeşte un certificat semnat de horticultorul care a cultivat pomul. Este bine, dar o eroare este totuşi posibilă. Dacă, la vremea roadelor, omul adună din acest pom mere de acelaşi tip, atunci are cea mai mare asigurare posibilă. Când dragostea şi adevărul lui Dumnezeu aduc rod în viaţa şi faptele noastre, inimile noastre pot într-adevăr să fie asigurate.
1. Ioan 3:20 . „Vai! Nu sunt deloc desăvârşit; acest rod de dorit a lipsit deseori în mine” – aşa s-ar exprima mulţi dintre noi. Şi apostolul anticipează aceasta tocmai în versetul următor. Ţinând seama de aceasta, inimile noastre ne condamnă. Cât de solemn este atunci faptul că „Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi cunoaşte toate” (1. Ioan 3:20 ). Este solemn şi totuşi foarte binecuvântat; pentru că vedeţi cum acest mare fapt a lucrat în inima lui Simon Petru, conform relatării din Ioan 21:17 .
Petru, care se lăudase cu atâta convingere de dragostea lui pentru Domnul, a eşuat în mod lamentabil, fără să o arate în faptele lui. În loc de aceasta, L-a tăgăduit de trei ori cu jurământ şi blesteme. Domnul îl întreabă acum în trei rânduri asupra acestei chestiuni, sondându-i astfel conştiinţa. În loc de a avea asigurarea, inima lui Petru îl condamnă, deşi ştia în adâncul inimii lui că Îl iubea cu adevărat pe Domnul. Dacă Petru avea o anume conştiinţă a greşelii sale, Domnul care ştia toate îi vedea profunzimea şi mai bine decât Petru. Dar cu toate acestea, tocmai pentru că vedea totul, ştia că, în ciuda tăgăduirii lui, exista la el o dragoste autentică. Petru spune deci: „Doamne, Tu ştii toate: Tu cunoşti că Te iubesc” (Ioan 21:17 ). Era fericit să se sprijine pe faptul că „Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi cunoaşte toate.” De-ar putea fi aceasta partea noastră, într-o situaţie asemănătoare.
1. Ioan 3:21 . Pe de altă parte apar împrejurări când, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, inima noastră nu ne condamnă; împrejurări în care viaţa şi dragostea şi adevărul lui Dumnezeu au putere în sufletele noastre şi s-au exprimat în practică. Atunci avem încredere şi îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu. Avem libertate în prezenţa Sa. Putem să-I facem cereri cu asigurarea că răspunde şi că vom primi la vremea Sa ceea ce am cerut.
1. Ioan 3:22 . Expresia „orice cerem” din versetul 22 ne prezintă un cec în alb, cu libertatea de a-l completa. Dar acest „noi” căruia îi este prezentat acest cec, este limitat de ceea ce urmează şi de ceea ce precede. Sunt cei a căror inimă nu îi condamnă, cei care păzesc porunca Sa şi care fac lucrurile care Îi plac. Unor asemenea persoane li se pot încredinţa cecuri în alb. Sunt creştinii care iubesc în acţiune şi nu numai în cuvinte; sunt marcaţi de această ascultare care place atât lui Dumnezeu. Cel care este caracterizat de dragoste şi ascultare va avea gândurile şi dorinţele în armonie cu cele ale lui Dumnezeu astfel încât va cere după voia Lui, şi va primi în consecinţă lucrurile pe care le doreşte.
Păzim poruncile Lui; dar se desprinde în mod special o poruncă care se împarte în două aspecte principale – credinţa şi dragostea. Trebuie să credem în Numele lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi apoi să ne iubim unul pe altul, aşa cum El a poruncit ucenicilor Săi, în special în Ioan 13:34-35 . Recunoaştem aici cele două lucruri atât de des menţionate împreună în epistole. Pavel nu fusese la Colose, dar aducea mulţumiri lui Dumnezeu în privinţa lor „după ce am auzit despre credinţa voastră în Hristos Isus şi despre dragostea pe care o aveţi pentru toţi sfinţii” (Coloseni 1:4 ). Aceste două lucruri familiare sunt dovada unei convertiri adevărate, dovada unei lucrări autentice a lui Dumnezeu.
Ceea ce nu ne este poate atât de familiar, este că atât credinţa cât şi dragostea sunt tratate amândouă ca o poruncă. Merită să remarcăm că, dintre toţi apostolii, Ioan este cel care a scris cel mai mult creştinilor despre poruncile care ne-au fost date. El scria când ceilalţi apostoli fuseseră deja alungaţi, şi când tendinţa de a transforma harul în desfrâu începea să se accentueze; noi credem că acesta este motivul acestei insistenţe deosebite. Nu sunt porunci legale de împlinit pentru a stabili dreptatea noastră înaintea lui Dumnezeu; dar cu toate acestea sunt porunci. Ceea ce ne declară Ioan în această epistolă este ca să putem fi introduşi în comuniunea cu Dumnezeu. Dacă intrăm în această comuniune, descoperim repede poruncile, şi nu este nimic incompatibil între ele. Ele sunt în acord deplin, deoarece comuniunea nu este gustată şi menţinută decât în ascultarea de porunci.
1. Ioan 3:24 . Lucrul acesta se subliniază în versetul 24; în acest verset, cel care rămâne în El, este sfântul care umblă în ascultare. La sfârşitul capitolului 2, copiii – adică toată familia lui Dumnezeu – erau îndemnaţi să rămână în El, pentru că aceasta este calea unei vieţi creştine adevărate şi roditoare. Cele două lucruri merg împreună, acţionând iar şi iar unul asupra celuilalt. Cel care rămâne în El ascultă, dar este la fel de adevărat că cel care ascultă rămâne în El.
Dar ascultarea conduce la faptul că El rămâne în noi, cât şi la faptul că noi rămânem în El. Dacă rămânem în El, vom scoate în mod inevitabil din El toate izvoarele proaspete ale vieţii noastre spirituale, şi, pe măsură ce viaţa noastră practică se trage din a Lui, viaţa Lui va fi arătată în noi şi se va vedea că El rămâne în noi. Credem că Ioan scrie aici în principiu ceea ce Pavel enunţă ca propria sa experienţă, în Galateni 2:20 . Pentru că trăia „prin credinţă… în Fiul lui Dumnezeu” putea spune: „Hristos trăieşte în mine”.
Prin Duhul care ne-a fost dat, ştim că Hristos rămâne în noi. Duhul este energia vieţii noi pe care o avem în Hristos, şi alte pasaje ne arată că El este „Duhul lui Hristos”. Alţi oameni pot să ştie că Hristos rămâne în noi observând cel puţin ceva din caracterul Lui arătat în noi. O ştim prin Duhul Său care ne-a fost dat.
S-a făcut aluzie la Duhul Sfânt în capitolul 2 ca fiind ungerea, dând astfel chiar şi copilaşilor capacitatea de a cunoaşte adevărul; dar acum ne gândim la El ca la Duhul prin care Hristos rămâne în noi pentru ca să-L putem arăta aici jos. El a locuit aici jos şi pentru a da glas Cuvântului lui Dumnezeu. A făcut-o de la început prin intermediul apostolilor şi al profeţilor pe care i-a inspirat. El este puterea prin care Cuvântul lui Dumnezeu este dat, precum şi puterea prin care este primit.
Acest lucru le oferă antihriştilor un punct de atac. Aceşti antihrişti de la început sunt cunoscuţi ca gnostici, un cuvânt care înseamnă: „cei care ştiu”. Şi ei vorbeau prin puterea unui duh. Pretindeau că ştiu, şi îşi stabileau ideile în opoziţie cu ceea ce fusese revelat de apostoli. Din această cauză apostolul se îndepărtează puţin de tema lui principală în primele versete din capitolul 4.
Digresiunea era importantă în acea epocă, şi nu este mai puţin importantă în zilele noastre, aşa cum vom vedea.
Capitolul 4
F. B. Hole
Dar ce spuneau era foarte diferit de ce învăţaseră apostolii, deşi pretindeau că învăţăturile lor nu erau decât o îmbunătăţire şi o extensie. Toate acestea aveau un aer mai degrabă atrăgător şi, deci, seducător. Dar era adevărul? Cum putea fi pus la încercare?
Am făcut deja remarca despre felul în care, în această epistolă, orice pretenţie este testată, şi este evident, cu cât ne aflăm mai mult în prezenţa unor imitaţii, cu atât mai mult este necesar să facem teste. Întrebarea este acum de cea mai mare importanţă. Cum se poate deosebi „Duhul lui Dumnezeu” şi „duhul lui Antihrist”, „duhul adevărului” şi „duhul rătăcirii”? Duhurile trebuie să fie încercate, dar prin ce criteriu?
În primul rând, testul se referă la Hristos Însuşi şi adevărul Persoanei Sale. Îl mărturiseşte duhul pe Isus Hristos, venit în carne? Dacă da, este de la Dumnezeu, dacă nu, nu este de la Dumnezeu. Este un test foarte simplu, şi dacă medităm puţin, vom vedea că este foarte profund.
Nu este corect să spunem, vorbind despre noi, că am venit în carne. Domnul spusese deja de mult timp: „Duhul Meu nu Se va lupta întotdeauna cu omul, pentru că, în adevăr, el este carne” (Geneza 6:3 ). Noi suntem carne. Şi chiar în afara acestei consideraţii, nu trebuie să vorbim despre noi înşine ca venind în carne, pentru că nu existam înainte, şi nu aveam nicio alegere între diferite opţiuni cu privire la felul de a veni. Pentru a face parte din rasa omenească, trebuie să fim aici jos cu trupuri de carne şi sânge. Ori pentru Isus Hristos a fost altfel. El exista în prealabil, şi ar fi putut veni în alte feluri. Şi într-adevăr, credem că în vremea Vechiului Testament El a apărut în alte feluri, de exemplu ca „Îngerul Domnului”.
Adevărul este că Isus Hristos – Această Persoană care este Fiul etern al lui Dumnezeu – a venit în carne pentru a fi un om adevărat printre noi. Învăţătorii anticreştini nu mărturiseau aceasta. Nu aveau o învăţătură sănătoasă cu privire la dumnezeirea Lui, aşa cum ne arată 1. Ioan 2:22 . Nu aveau o învăţătură sănătoasă cu privire la umanitatea Sa, cum arată versetul 4:3. Istoria ne raportează că una din primele erezii care a lovit Biserica la început este cea despre care tratează Ioan aici. Este numită decetism: ei învăţau că materia fiind rea, Hristos nu ar fi putut avea un trup de carne şi sânge cu adevărat omenesc; nu putea să-l aibă decât în aparenţă, dar era în realitate o iluzie. O altă formă de rătăcire cu privire la umanitatea lui Hristos, care a tulburat de asemenea Biserica de la început, a fost când oamenii s-au ridicat ca să spună că sediul păcatului se găseşte în partea spirituală a omului, mai degrabă decât în trupul său material. Negau partea spirituală a umanităţii Sale şi puneau accentul pe realitatea cărnii Sale; aceasta a avut loc un secol sau două mai târziu, şi aici nu există nici o referinţă la acei oameni.
Isus Hristos a venit în carne, având o natură perfect sfântă, şi exista deci în El această manifestare minunată a vieţii eterne despre care vorbeşte primul verset al epistolei. A nega venirea Lui în carne înseamnă nu numai a nega posibilitatea acestei arătări clare printre noi, ci şi a nega că a existat în El plinătatea divină care trebuia să se arate. Ori acest subiect este tratat aici cu şi mai multă putere. Nu avem nevoie să aşteptăm o dezminţire deschisă, pentru că însăşi absenţa mărturisirii adevărului ajunge să trădeze duhul lui Antihrist.
1. Ioan 4:4 . În versetul 4 avem contrastul între sfinţi (cuvântul folosit aici acoperă toată familia lui Dumnezeu şi nu numai copilaşii) şi falşii profeţi. Unii sunt „din Dumnezeu”, alţii sunt „din lume”. În capitolul 2 am văzut cum Tatăl şi lumea formează un contrast complet; aici găsim două familii provenite respectiv din două surse, două familii formând un contrast la fel de mare ca sursele din care au ieşit. Mai mult, în fiecare dintre ele locuieşte o putere, deşi felul de a locui este diferit, fără nicio îndoială. Există „Cel care este în voi” şi „cel care este în lume”. Copiii lui Dumnezeu au ungerea Duhului lui Dumnezeu. Cât despre lume, ea „zace în cel rău” (1. Ioan 5:19 ); în consecinţă cel rău este în ea.
Ce încurajare imensă de a şti că Duhul lui Dumnezeu este mai mare decât toată puterea vrăjmaşului. Acolo se află secretul minunii supravieţuirii credinţei lui Hristos. Avem cea mai puternică autoritate care a afirmat că „fiii acestei lumi sunt mai înţelepţi decât fiii luminii”. Nu suntem oameni înţelepţi dacă judecăm după criterii obişnuite, şi vai, istoria nu se termină aici: a existat multă necredincioşie. Loviturile cele mai mari şi mai dure împotriva credinţei au fost date de cei care au mărturisit-o. Totuşi credinţa a supravieţuit tuturor loviturilor date de credincioşii necinstiţi, ca şi tuturor loviturilor aduse de cei răi împotriva credincioşilor fideli; credinţa a supravieţuit din cauza Duhului Sfânt care locuieşte în credincioşi. Accentul este pus aici pe faptul că prin El învingem învăţăturile amăgitoare ale antihriştilor. În capitolul 2 am văzut că suntem biruitori prin Cuvântul lui Dumnezeu care rămâne în noi. Dar bineînţeles el nu rămâne în noi decât dacă suntem conduşi de Duhul lui Dumnezeu. Duhul şi Cuvântul merg împreună.
1. Ioan 4:5 . Primele patru cuvinte din versetul 5: „Ei sunt din lume” sunt în contrast complet nu numai cu ceea ce precede: „Voi sunteţi din Dumnezeu”, dar şi cu ceea ce urmează: „Noi suntem din Dumnezeu”. „Noi” îi desemnează evident aici pe apostolii şi profeţii Noului Testament prin intermediul cărora Cuvântul a ajuns la noi, deoarece contrastul rezidă în ceea ce a fost spus de unii şi de ceilalţi. Cei care sunt din lume vorbesc după principiile lumii; lumea este cea care caracterizează originea şi totodată vorbele lor. Cei care sunt din Dumnezeu vorbesc ca fiind din Dumnezeu.
Acest fapt ne prezintă un alt criteriu prin care putem testa învăţăturile care ajung la noi. Învăţăturile false sunt „din lume”, pentru că izvorăsc din principii lumeşti şi poartă amprenta lumii. Rezultă de aici că oamenii acestei lumi găsesc plăcere în ele, le înţeleg şi le primesc. Sunt flataţi şi întăriţi în mondenitatea lor, în loc să fie tulburaţi şi deranjaţi de ele.
Învăţătura apostolilor era de cu totul alt gen. Ei vorbeau de Dumnezeu şi din partea lui Dumnezeu, şi puterea şi autoritatea declaraţiilor lor erau imediat recunoscute de cei care erau din Dumnezeu şi care cunoşteau pe Dumnezeu, în timp ce cei care nu erau din Dumnezeu nu îi ascultau.
1. Ioan 4:6 . Aici avem un al treilea criteriu. Cei care vin la noi ca învăţători ai adevărului acceptă autoritatea apostolilor, sau nu? Dacă nu îi „ascultă”, putem considera fără risc că nu sunt din Dumnezeu.
Se poate observa că acest test este acelaşi despre care Domnul afirma că I se aplică Lui Însuşi, în Ioan 10:27 , „Oile Mele aud glasul Meu”, în timp ce cei care nu erau oile Lui nu credeau. Când Domnul era pe pământ, cei care erau din Dumnezeu se caracterizau prin faptul că Îl ascultau cu urechea credinţei. Când apostolii erau aici pe pământ, cei care erau din Dumnezeu se caracterizau prin faptul că îi ascultau cu urechea credinţei. Şi acum că ei nu mai sunt, avem scrierile lor, aceste scrieri apostolice, Scriptura inspirată, şi cei care sunt din Dumnezeu sunt caracterizaţi de faptul că le ascultă cu urechea credinţei. Modul de comunicare poate fi diferit, dar ceea ce este comunicat are aceeaşi autoritate în toate cazurile. Un rege al pământului poate vorbi în persoană, sau prin gura unui ministru acreditat cum se cuvine, sau îşi poate aşterne mesajul în scris: există diferenţe cu privire la modul de transmitere, dar niciuna cu privire la autoritatea mesajului.
Este bine să fim pe deplin clari asupra acestui punct, pentru că în zilele noastre nu lipsesc oameni care să-i discrediteze pe apostoli şi scrierile lor inspirate, prin chemarea lor amăgitoare: „Să revenim la Hristos”. Ei încep prin a spune că trebuie să citeze doar din cuvintele Lui directe, pentru că ele sunt cele care au autoritate deplină; dar nu rămân mult timp la aceasta. Nu există o bază solidă pentru o asemenea poziţie, pentru că toate cuvintele Domnului au fost raportate prin scrierile apostolilor sau profeţilor. De aceea ei ajung repede la poziţia de a nu asculta decât atât cât vor din învăţăturile care ne-au fost date. Prin urmare, ei sfârşesc prin a crede în propria lor putere de discriminare şi de selecţie, adică în ei înşişi. Cât de banală şi extrem de stupidă este toată această necredinţă modernă pompoasă, atunci când este supusă unei analize minore!
Să fim cu adevărat recunoscători că Dumnezeu a dominat înălţarea acestor erezii de la început dându-ne aceste teste simple, care sunt la fel de valide astăzi ca în ziua în care au fost date. În felul acesta putem, într-adevăr, să deosebim duhul adevărului şi duhul rătăcirii. Dacă rămânem înţelepţi când ne găsim confruntaţi cu învăţături îndoielnice, vom aplica îndată aceste teste, în loc să ne bazăm pe propria noastră inteligenţă.
1. Ioan 4:7 . Începând cu versetul 7, revenim la firul principal al gândurilor apostolului. Din când în când sunt necesare nişte devieri pentru a fi puşi în gardă împotriva răului, dar noi suntem preocupaţi în special cu este ce este bun şi de la Dumnezeu. Dragostea este de la Dumnezeu şi, ca şi copii ai lui Dumnezeu, trebuie înainte de toate să ne iubim unii pe alţii. Prin aceasta arătăm natura divină şi punem în evidenţă faptul că suntem născuţi din Dumnezeu şi că Îl cunoaştem. Cel care este născut din Dumnezeu iubeşte în chip divin. Cel care iubeşte în chip divin este cu siguranţă născut din Dumnezeu. Aceste două afirmaţii sunt adevărate; singura diferenţă este că în prima se acţionează de la sursă către exterior, iar în a doua, din exterior către sursă.
1. Ioan 4:8 . Pe de altă parte, cine nu iubeşte în chip divin nu-L cunoaşte pe Dumnezeu, pentru simplul motiv că Dumnezeu este dragoste. La începutul epistolei am auzit că Dumnezeu este lumină. Acest fapt stă la baza a tot ce a fost arătat în Hristos. În capitolul nostru avem de două ori acelaşi lucru, şi anume că Dumnezeu este dragoste. În aparenţă s-ar părea că există un conflict între cele două. Păcatul a fost introdus de diavol ca un conflict între lumină şi dragostea lui Dumnezeu. Toată Scriptura poate fi considerată ca un răspuns al lui Dumnezeu la această provocare – istoria felului minunat în care lumina şi dragostea merg împreună în mod armonios pentru gloria Sa şi binecuvântarea noastră.
1. Ioan 4:9-10 . Dumnezeu este dragoste. Aceasta înseamnă efectiv o declaraţie dogmatică; şi dacă oamenii caută confirmarea acestei dogme în lumea păcătoasă şi în dezordinea care îi înconjoară, n-o vor găsi. Trebuie să privim în direcţia cea bună. A existat o arătare deplină a dragostei lui Dumnezeu dar numai într-o direcţie, după cum ne spun clar versetele 9 şi 10. Trimiterea Fiului, şi tot ce a implicat aceasta, a arătat-o deplin. Fiul a fost trimis în lume, acolo unde noi zăceam, morţi din punct de vedere spiritual, sub povara păcatelor noastre. El a venit ca noi să trăim prin El, şi în acest scop a făcut ispăşirea păcatelor noastre. Scopul era viaţa, dar pentru ca noi să trăim, ispăşirea era o necesitate.
Viaţa şi ispăşirea – două lucruri imense! Imediat după convertire, gândurile noastre sunt preocupate mai ales cu ispăşirea. Am fost convinşi de păcatele noastre şi ştim cât de multă nevoie am avut de iertare; şi cât de mare a fost uşurarea noastră când am descoperit ispăşirea împlinită de Fiul, care a fost trimis în lume ca un dar al dragostei lui Dumnezeu! Acum începem să realizăm că ispăşirea ne-a deschis uşa vieţii, iar planul lui Dumnezeu este să trăim prin Cel pe care ni L-a trimis.
Acest fapt important este enunţat aici într-un mod foarte general: trăim prin El, pentru că El a făcut lucrul acesta posibil. În capitolul următor, vom vedea că viaţa pe care o avem este în El: avem viaţă fiindcă suntem în El. În Galateni 2:20 vedem că, în mod practic, viaţa noastră este prin El, pentru că El este Obiectul ei. În 1. Tesaloniceni 5:10 aflăm că viaţa noastră va fi cu El pentru totdeauna. Putem într-adevăr să fim plini de laudă şi de recunoştinţă pentru că El a venit în lume ca noi să trăim prin El; în special când privim cu atenţie la tot ce a însemnat venirea Lui pentru El şi totodată pentru Dumnezeu, care L-a trimis. Aceasta era cu adevărat dragostea!
1. Ioan 4:11 . Această dragoste minunată ne impune o obligaţie: „suntem datori”. Nu ar trebui să iubim, nu iubim efectiv, ci suntem datori să ne iubim unii pe alţii, fiindcă am fost iubiţi noi înşine cu o dragoste atât de mare. Să nu sustragem de la gândul obligaţiei. Nu este o obligaţie legală, ceva necesar pentru a stabili poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu. Este o obligaţie bazată pe har şi pe natura care este a noastră ca născuţi din Dumnezeu. Ca şi copii ai lui Dumnezeu, este natura noastră să iubim, dar aceasta nu schimbă faptul că avem această datorie.
1. Ioan 4:12 . Aşa cum spune versetul 12, suntem datori să ne iubim fiindcă astfel este împlinită [făcută desăvârşită] dragostea lui Dumnezeu în noi. Dragostea a fost turnată peste noi, şi scopul ei este atins în mod desăvârşit atunci când se revarsă prin fiecare sfânt către toţi ceilalţi. Atunci Dumnezeu rămâne cu adevărat în noi – pentru că El este dragoste – şi reflectarea Lui poate fi văzută în copiii Săi. Acest verset trebuie să fie comparat cu Ioan 1:18 . Cele două versete încep în acelaşi fel. În Evanghelie, Dumnezeu este făcut cunoscut în Fiul. În epistolă, trebuie să fie văzut ca rămânând în copiii Săi. Este ceea ce implică acest verset cu claritate.
1. Ioan 4:13 . Dacă Dumnezeu rămâne în noi va fi cu siguranţă văzut în noi, însă noi cunoaştem că El rămâne în noi, prin Duhul pe care ni L-a dat. Comparaţi versetul 13 cu versetul din 1. Ioan 3:24 . Acolo este vorba de faptul că El rămâne în noi, în timp ce aici este vorba de faptul că noi rămânem în El şi El în noi. Dar în ambele cazuri, noi cunoaştem aceste două realităţi prin Duhul pe care ni L-a dat. Fiind născuţi din El, avem natura Lui, care este dragoste; dar mai mult decât aceasta, El ne-a dat din Duhul Lui; şi prin această ungere ştim că rămânem în El şi El în noi.
1. Ioan 4:14 – Sumar intermediar. Mai mult decât atât, Duhul este puterea care mărturiseşte, şi versetul 14 pune înaintea noastră mărturia caracteristică a copiilor lui Dumnezeu. Din nou, „noi” din acest verset pot să fie în primul rând apostolii. Îl văzuseră ca Mântuitor al lumii într-un mod în care noi nu L-am văzut. Dar într-un sens secundar, noi toţi putem să fim incluşi aici. Ştim că Tatăl L-a trimis pe Fiul exact pentru aceasta. S-a remarcat adesea că Evanghelia după Ioan ne conduce gândurile departe de toate limitările iudeilor şi ne aţinteşte privirea asupra planurilor complexe legate de lumea întreagă.
De exemplu, în Ioan 1 , El nu este anunţat ca Eliberatorul lui Israel, ci ca „Cel care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29 ). În Ioan 4 samaritenii Îl ascultă ei înşişi şi descoperă că El este Hristosul, Mântuitorul lumii. Ori, ce au descoperit ei, am descoperit şi toţi cu toţii, şi după ce am făcut această descoperire, a devenit subiectul mărturiei noastre.
Cât de minunată este înlănţuirea a ceea ce tocmai am privit cu luare aminte! Dumnezeu este dragoste. Dragostea Lui a fost arătată prin faptul că L-a trimis pe Fiului Său. Noi trăim prin El. Duhul ne este dat. Rămânem în Dumnezeu. Dumnezeu rămâne în noi. Ne iubim unii pe alţii. Dumnezeu este nevăzut, iar noi Îl reflectăm înaintea oamenilor. Aducem mărturie oamenilor că Tatăl L-a trimis pe Fiul ca Mântuitor al lumii. Totul depinde de dragoste – dragostea divină – care ne-a fost revelată şi care lucrează acum în noi.
Şi cu cât dragostea lucrează mai mult în noi, cu atât mărturia pe care o aducem despre Mântuitorul lumii va fi mai eficientă.
1. Ioan 4:15-16 . Când Ioan îşi scria epistola, fiecare ştia că un Om – Isus din Nazaret – venise în lume şi murise pe cruce. Nu era nevoie să mărturisească în mod deosebit despre acest subiect. Mărturia care trebuia adusă era cu privire la adevărul despre Cine era El cu adevărat, şi ce venise să facă. De aceea declarăm că El era Fiul, trimis de Tatăl, pentru mântuirea lumii. Toţi cei care primesc mărturia creştină cred în Isus ca Fiul lui Dumnezeu şi Îl mărturisesc ca atare. Iar pentru oricine Îl mărturiseşte astfel, „Dumnezeu rămâne în el, şi el în Dumnezeu”.
Am remarcat mai înainte că această epistolă este caracterizată de cuvântul „a rămâne”. În capitolul 2 avem patru referinţe despre faptul că rămânem în El (1. Ioan 2:6,24,27,28 ); a cincea referinţă se găseşte în 1. Ioan 3:6 iar a şasea în 1. Ioan 3:24 . Dar în această a şasea referinţă este introdus faptul corespondent că El rămâne în noi: „prin aceasta cunoaştem că El rămâne în noi, [şi anume] prin Duhul pe care ni L-a dat”.
În capitolul 4, ne este pus înainte acest al doilea gând, faptul că El rămâne în noi (1. Ioan 4:12,13,15,16 ). Acest lucru nu este separat de faptul că noi rămânem în El, însă, evident, acesta este adevărul care este accentuat acum. Ordinea observată este clară şi instructivă: trebuie să fim mai întâi întemeiaţi în faptul că rămânem în El şi apoi, decurgând din aceasta, El rămâne în noi. În aceste patru versete, faptul că El rămâne în noi este pus în legătură cu: 1) dragostea noastră unul pe altul; 2) darul Duhului Său pentru noi; 3) mărturisirea lui Isus ca Fiu al lui Dumnezeu; 4) rămânerea noastră în dragoste, Dumnezeu Însuşi fiind dragoste. El rămâne în noi pentru ca dragostea Lui, caracterul Lui şi adevărul Lui, să fie arătate prin noi.
Observăm în treacăt cum toate acestea sunt o paralelă la învăţătura apostolului Pavel. În primele capitole ale Epistolei către Efeseni, găsim că totul este caracterizat de „în Hristos”. Noi suntem în El. În Epistola către Coloseni, tema este „Hristos în voi”. Suntem în Hristos pentru ca Hristos să fie în noi. Există cu toate acestea o diferenţă: la Pavel este mai mult vorba de poziţia şi statutul nostru; la Ioan, este mai degrabă o chestiune de viaţă şi natură.
Un alt lucru demn de remarcat în epistola noastră este că, atunci când este vorba de a rămâne în El, „El” se referă atât la Hristos, cât şi la Dumnezeu. De exemplu, în 1. Ioan 2:6,28 ; 3:6 , „El” se referă în mod clar la Hristos; în 1. Ioan 3:24 ; 4:13,15,16 , se referă la Dumnezeu. În 1. Ioan 2:24 , este vorba de a rămâne „în Fiul şi în Tatăl”; în 1. Ioan 2:27 este dificil de spus pe cine are în vedere. Cu siguranţă, toată discuţia legată de acest subiect vrea să ne înveţe că Fiul este cu adevărat una cu Tatăl, astfel încât noi nu putem fi în Fiul fără să fim în Tatăl, şi putem să fim în Tatăl doar dacă suntem în Fiul. Acesta este motivul pentru care este menţionat mai întâi Fiul în 1. Ioan 2:24 .
Dar în versetul 16, este vorba de Dumnezeu. Rămânem în El, şi El va rămâne în noi. În Epistola către Coloseni suntem văzuţi ca trupul lui Hristos, şi El trebuie să fie arătat în noi. Aici suntem copiii lui Dumnezeu, alcătuind familia Sa, primind de la El viaţa şi natura, şi astfel El, care este Tatăl, va rămâne în noi şi va fi manifestat. Dumnezeu este dragoste, şi cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeul care este dragoste va fi văzut rămânând în el.
Ce minunat este să rămâi în dragoste! Orice vas care este scufundat într-un ocean şi care rămâne acolo, va fi plin de ocean: în acelaşi fel şi copilul lui Dumnezeu, când este scufundat în dragostea lui Dumnezeu, este umplut de ea. De aceasta avem nevoie pentru ca mărturia noastră despre faptul că Tatăl L-a trimis pe Fiul, să fie eficientă. Este necesar şi bine să mărturisim cu cuvintele noastre; dar atunci când, pe lângă aceasta, Dumnezeu, în plinătatea dragostei Lui, este văzut rămânând în copiii Săi, atunci mărturia va fi cu siguranţă eficientă. Un creştin plin de dragostea lui Dumnezeu exercită o putere care, deşi inconştientă, este cea mai eficientă.
1. Ioan 4:17 . În versetul 17 este vorba de „dragostea cu noi”. Dragostea a fost împlinită [făcută desăvârşită] cu noi, adică dragostea lui Dumnezeu în ce ne priveşte a fost adusă la scopul ei final şi la apogeul ei. Şi a fost împlinită [făcută desăvârşită] „în aceasta”, referindu-se, fără nicio îndoială, la ceea ce a fost spus mai imediat. Cel care rămâne în Dumnezeu pentru că rămâne în dragoste, şi în care, prin urmare, rămâne Dumnezeu, acela trebuie neapărat să aibă toată îndrăzneala în ziua judecăţii. Va avea într-adevăr îndrăzneală cu privire la ziua judecăţii înainte să vină judecata, adică deja în momentul prezent.
Este un lucru extrem de minunat faptul că dragostea lui Dumnezeu ar străluci vreodată peste noi: însă noi să locuim în ea, astfel încât Dumnezeu, care este dragoste, să rămână în noi, aceasta ne duce cu adevărat la apogeul situaţiei. Aceasta înseamnă că „aşa cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta”. Această frază scurtă are o semnificaţie foarte profundă. Ea este perfect adevărată dacă o citim în legătură cu poziţia şi acceptarea noastră înaintea lui Dumnezeu. Dar aceasta nu este decât o aplicaţie, şi nu interpretarea din context. Când Fiul a devenit carne, atunci a fost revelat Omul desăvârşit, care locuia în Dumnezeu şi în care locuia Dumnezeu, atât în timpul şederii Lui aici jos cât şi în gloria Sa din cer. Şi din nou trebuie să spunem: „ceea ce este adevărat în El şi în voi” (1. Ioan 2:8 ). Aici sunt copiii lui Dumnezeu, şi ei locuiesc în Dumnezeu şi Dumnezeu în ei. Ei sunt aşa cum este El, şi ei sunt aceasta încă de pe acum.
Ce minune, această culme a iubirii! Dacă înţelegem aceasta, chiar dacă foarte puţin, vom avea cu siguranţă toată îndrăzneala în ziua judecăţii. Deşi această zi reprezintă spaima Domnului pentru cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu, ea nu poate fi la fel pentru inima celui care, în momentul prezent şi în această lume, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu în el.
1. Ioan 4:18-19 . Aceasta este ceea ce ne spune versetul 18. Într-adevăr, „în dragoste nu este frică”. Această dragoste desăvârşită din partea lui Dumnezeu – pentru că totul porneşte de la El – trebuie neapărat să alunge frica împreună cu chinul ei. Totuşi ea se găseşte la unii dintre cei care întreţin temeri, fie referitor la ziua judecăţii, fie referitor la altceva. Nu sunt împliniţi [făcuţi desăvârşiţi] în dragoste. Din partea lui Dumnezeu, dragostea a fost împlinită [făcută desăvârşită] în privinţa noastră, dar din partea noastră, se poate să nu fim împliniţi [făcuţi desăvârşiţi] în dragoste. Putem crede cu adevărat că Dumnezeu ne iubeşte, şi totuşi să nu rămânem conştienţi în dragoste, astfel încât să nu mai fie loc pentru frică în inimile noastre.
Dragostea lui Dumnezeu, pe care o cunoaştem şi de care ne bucurăm, nu numai că alungă orice frică din inimile noastre, ci produce la rândul ei dragoste. Nu avem nicio capacitate de a iubi cu această dragoste divină în afara acestui aflux al dragostei lui Dumnezeu în noi. În acest domeniu suntem ca nişte mici cisterne. El este Izvorul care nu seacă niciodată. Odată ce suntem conectaţi la acest Izvor, dragostea se poate revărsa prin noi.
1. Ioan 4:20-21 . În versetul 20, Ioan ne avertizează să fim practici în acest domeniu. Un om poate zice: „Îl iubesc pe Dumnezeu” în general. Poate chiar să o zică într-un stil foarte elaborat, adresându-I-se lui Dumnezeu într-un duh de laudă, exprimând gânduri frumoase şi cuvinte mişcătoare. Dar acest lucru trebuie să fie testat; Dumnezeu este nevăzut iar unele minţi active scot cu uşurinţă gânduri frumoase şi cuvinte ieftine. Ce anume va verifica autenticitatea unei asemenea mărturisiri?
Ei bine! Există fratele pe care îl putem vedea. Dacă eu însumi sunt născut din Dumnezeu, oricine este născut din Dumnezeu este un frate pentru mine. Dumnezeul pe care nu-L pot vedea este prezentat în cel care este născut din Dumnezeu, acest frate pe care îl pot vedea. Aşadar, testul propus prin întrebarea lui Ioan este destul de provocator: „Cine nu îl iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, cum poate să-L iubească pe Dumnezeu pe care nu L-a văzut?” Acelaşi test este prezentat într-o formă pozitivă şi dogmatică în primul verset din capitolul următor: „Oricine Îl iubeşte pe Cel care a născut, îl iubeşte şi pe cel născut din El” (1. Ioan 5:1 ).
Este a treia oară în această epistolă relativ scurtă, când apare în discuţie subiectul atitudinii credinciosului faţă de fratele său (vezi 1. Ioan 2:9-11 ; 3:10-23 ). Este deci evident un subiect de foarte mare importanţă. Tragem această concluzie nu numai din lungimea pasajelor care îi sunt consacrete, ci şi pentru că în 1. Ioan 4:21 se vorbeşte ca despre o poruncă. Datoria de a ne iubi unii pe alţii ca fraţii nu este numai mesajul „pe care l-aţi auzit de la început” (1. Ioan 3:11 ), ci este „Porunca Lui [a lui Dumnezeu]… după cum [Fiul Său Isus Hristos] ne-a dat poruncă” (1. Ioan 3:23 ). Este porunca Domnului Isus, ratificată şi garantată de Dumnezeu. Este deci o poruncă de cea mai mare solemnitate.
Istoria tristă a bisericii arată cât de mare nevoie era de ea. Dimensiunile şi chiar ura din sânul sferei creştine au cauzat mult mai multă dezonoare asupra Numelui lui Dumnezeu şi dezastre pentru sfinţi, decât toată împotrivirea şi chiar toată persecuţia lumii exterioare. Dacă dragostea s-ar fi exercitat pe deplin în noi, nu am fi înlăturat cu dibăcie dificultăţile, ci le-am fi înfruntat într-un spirit cu totul diferit şi, în loc să fim învinşi de ele, am fi învins. De altfel, nu ni se spune în altă parte că „dragostea nu va pieri niciodată”? (1. Corinteni 13:8 ).
Capitolul 2
F. B. Hole
Observăm că se spune „Tatăl”. Motivul este că Mijlocitorul este prezent pentru cei care sunt deja copiii lui Dumnezeu. Primele cuvinte ale capitolului sunt: „Copiii mei” [în versiunea franceză] – cuvântul folosit nu este cel care înseamnă „copilaşi”, ci cel folosit pentru „copii” în general. Prin acest cuvânt afectuos, apostolul îi cuprindea ca ai săi pe toţi copiii adevăraţi ai lui Dumnezeu. Mântuitorul ne-a introdus în această relaţie binecuvântată, după cum ne spune Ioan 1:12 . Fiind în această relaţie, avem nevoie de slujba Mijlocitorului atunci când păcătuim.
Se subliniază dreptatea Mijlocitorului nostru. Ne-am fi putut aştepta să fie vorba de bunătatea şi îndurarea Sa; în alt loc găsim că se pune accentul pe dreptate când este vorba de păcat, cum este cazul aici. Cel care se ocupă de cazul nostru în prezenţa Tatălui când păcătuim, va face astfel încât dreptatea să prevaleze. Pe de altă parte, gloria Tatălui nu va fi întunecată de păcatul nostru; şi pe de altă parte, El Se va ocupa de noi în mod drept ca să ajungem la o judecată corectă şi dreaptă a păcatului nostru, să îl mărturisim, să fie iertat şi curăţirea să fie făcută.
1. Ioan 2:2 . Cel care este Mijlocitorul nostru în cer este şi „ispăşire pentru păcatele noastre”. Aceasta ne aduce la temelia de stâncă pe care este clădit totul. Prin jertfa Lui ispăşitoare, au fost satisfăcute toate cerinţele lui Dumnezeu faţă de noi; şi pe temeiul acestei dreptăţi El Îşi exercită slujba de Mijlocitor la Tatăl. Ispăşirea Lui a rezolvat pentru noi, ca păcătoşi, toate implicaţiile eterne date de păcatele noastre. Mijlocirea Lui rezolvă acum problemele noastre înaintea Tatălui, care se ridică atunci când păcătuim ca şi copii ai lui Dumnezeu.
Ispăşirea este ceea ce putem numi partea lui Dumnezeu la moartea lui Hristos. Ea priveşte subiectul cel mai de bază dintre toate: satisfacerea exigenţelor divine împotriva păcatului. Răspunsul la nevoile păcătosului trebuie să fie o problemă secundară vizavi de primul subiect. De aceea, când Pavel dezvoltă Evanghelia în Epistola către Romani, găsim că prima menţionare a morţii lui Hristos este ispăşirea „prin credinţa în sângele Lui” (Romani 3:25 ). Substituirea nu este clar afirmată înainte de Romani 4:25 unde citim că El „a fost dat pentru greşelile noastre”.
Când este vorba de partea morţii Lui faţă de Dumnezeu, se consideră cel mai larg cerc: lumea întreagă. Când este vorba de substituţie, sunt luaţi în considerare numai credincioşii; sunt „greşelile noastre” sau „păcatele multora”. Dar deşi credincioşii sunt singurii care profită de beneficiile dobândite prin moartea lui Hristos, Dumnezeu are nevoie de o ispăşire pentru toate păcatele comise de toţi oamenii, din cauza întregii ocări uriaşe provocate de păcat. Aşadar, prin moartea lui Hristos a fost făcută ispăşirea în faţa lui Dumnezeu şi din această cauză El poate oferi fără plată iertarea oamenilor, fără a face cel mai mic compromis cu privire la natura şi caracterul Său.
Ispăşirea este un cuvânt care trezeşte multă mânie şi dispreţ împotrivitorilor Evangheliei. Ei cred că ispăşirea are acelaşi sens ca la păgâni, adică este vorba de a împăca, vărsând mult sânge, o putere mâniată, duşmană şi însetată de sânge. Dar în Scriptură cuvântul are un sens mult mai înalt. Există totuşi sensul general de a fi împăcat sau a fi făcut favorabil printr-o jertfă, dar nu există niciun motiv de a-L considera pe Dumnezeu ca un duşman sau un însetat de sânge. El este infinit de sfânt. Este drept în toate căile Lui. Este de o măreţie eternă. Natura şi toate atributele Sale trebuie să primească ce li se cuvine şi să fie glorificate în executarea pedepsei potrivite: totuşi El nu este împotriva omului, ci pentru el, pentru că dragostea S-a îngrijit de ceea ce cerea dreptatea. Cum citim acum în epistola noastră, „Dumnezeu… ne-a iubit şi L-a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre” (1. Ioan 4:10 ). Dumnezeu Însuşi a oferit ispăşirea. Propriul Lui Fiu, care era Dumnezeu, a devenit ispăşire. Ispăşirea, dacă este înţeleasă corect, nu este o noţiune degradantă, ci o noţiune care ridică şi înnobilează. Singurul lucru degradant, este gândul subiectului fals întreţinut de cei care i se opun. Ei încearcă să strecoare ideea lor înjositoare în Evanghelie, dar Cuvântul lui Dumnezeu o combate cu motive puternice.
1. Ioan 2:3-4 . Luăm acum în considerare o altă afirmaţie, făcută pe nedrept de multe ori: „Îl cunosc”. Este într-adevăr posibil ca un credincios să spună foarte fericit că Îl cunoaşte pe Dumnezeu, deoarece „comuniunea… cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos” (1. Ioan 1:3 ) ne este acordată şi nu poate fi comuniune fără cunoaştere. Dar şi acolo, este necesar un test pentru a determina dacă o asemenea afirmaţie nu este decât o simplă pretenţie. Acesta este testul ascultării poruncilor pe care ni le-a dat. Cunoaşterea lui Dumnezeu este inseparabilă de ascultarea faţă de El.
Păzind poruncile Lui, ştim că am ajuns să Îl cunoaştem. În afara acestei ascultări, nu poate exista această cunoaştere, şi, dacă există totuşi pretenţia de cunoaştere a Lui, aceasta nu face decât să arate că adevărul nu este în cel care are această pretenţie. Comparaţi versetele 2:4 şi 1:8. Adevărul nu este în cel care afirmă că nu are păcat, nu mai mult decât este în cel care afirmă că are cunoaşterea lui Dumnezeu şi, care, în ciuda acestui lucru, nu este ascultător de poruncile Lui.
Trebuie să înţelegem bine că există porunci în creştinism, deşi nu sunt de ordin legal; prin aceasta vrem să spunem că nu ne sunt date pentru a ne putea stabili sau menţine poziţia înaintea lui Dumnezeu prin intermediul lor. Orice expresie precisă a voii lui Dumnezeu are forţa de poruncă şi vom vedea că această epistolă are să ne spună mai multe despre poruncile Lui, iar ele nu sunt „grele” (5:3). Legea lui Hristos este o lege a libertăţii, prin faptul că luăm parte la viaţa şi la natura Sa.
1. Ioan 2:5 . De la ţinerea poruncilor Lui, trecem la păzirea Cuvântului Său, în versetul 5. Este un pas în plus. Cuvântul cuprinde tot ce El ne-a revelat despre gândurile şi voia Sa, bineînţeles inclusiv poruncile Lui, dar mergând dincolo de aceasta. Un om ar putea da fiilor săi multe instrucţiuni precise – poruncile sale. Dar, în afară de aceasta, fiii săi au o cunoaştere intimă a gândurilor lui din cursul convorbirilor lor zilnice şi al raporturilor lor mutuale timp de ani de zile şi, chiar în absenţa unor instrucţiuni precise, ei păzesc cu grijă cuvântul său cu un devotament filial. Aşa ar trebui să fie cu copiii lui Dumnezeu. Când aşa stau lucrurile, „dragostea lui Dumnezeu este cu adevărat împlinită” sau „făcută desăvârşită” pentru că a produs în ei propriile sale efecte şi propriile ei răspunsuri.
Pe de altă parte, printr-o asemenea ascultare „cunoaştem că suntem în El”. A fi „în El” implică participarea noastră la viaţa şi natura Sa. Există bineînţeles o legătură foarte strânsă între a şti „că-L cunoaştem” (1. Ioan 2:3 ), şi a şti „că suntem în El” (1. Ioan 2:5 ). Cel de-al doilea lucru ne introduce în ceva mai profund. Îngerii Îl cunosc şi ascultă poruncile Lui. Trebuie să Îl cunoaştem ca cei care sunt în El, şi din acel moment vom înţelege cea mai mică indicaţie a gândurilor sau a dorinţelor Sale, şi aceasta ne va îndemna la o ascultare fericită.
1. Ioan 2:6 . Fiind în El, trebuie să rămânem în El, ceea ce înseamnă, după cum înţelegem, să rămânem în cunoştinţa şi puterea de a fi în El. Este uşor pentru oricine să ne zică: „Eu rămân în El”; dar, dacă aşa este, trebuie să producem ceea ce dovedeşte realitatea acestei afirmaţii. Un asemenea om „este dator şi el însuşi să umble aşa cum a umblat El”. Dacă suntem în viaţa Lui şi de asemenea în puterea şi bucuria acestei vieţi, această viaţă trebuie în mod necesar să se exprime în căile şi activităţile noastre, aşa cum a avut loc în El. În comparaţie cu El, harul şi puterea umblării noastre vor fi sărace şi slabe, dar va fi totuşi o umblare de acelaşi fel. Nu va fi nicio diferenţă de natură ci numai de grad.
1. Ioan 2:7-8a . Ce înălţime morală extraordinară ar trebui deci să caracterizeze umblarea noastră! Cât de mult suntem sub nivelul acceptat în timpul Vechiului Testament! Când Ioan scria aceste cuvinte, un mare număr a trebuit să se simtă îndemnat să protesteze că nivelul aşteptat era prea înalt şi că introducea ceva cu totul nou. De aceea în versetul 7 îi asigură că nu spunea ceva nou – ca învăţăturile antihriştilor, care erau noi – ci că era mai degrabă o poruncă veche. Aceasta nu se contrazice, deşi este un paradox. Era o poruncă veche pentru că fusese deja pusă în evidenţă de la început în Hristos, ca fiind voia sfântă a lui Dumnezeu şi plăcerea Lui pentru om: nu era deci nimic în ea care să se asemene cu noţiunile noi ale gnosticilor. Totuşi era o poruncă nouă, pentru că trebuia să fie pusă acum în evidenţă în cei care erau ai lui Hristos, şi în aceasta, era ca nouă pentru ei. Lucrul, zice Ioan, „este adevărat în El şi în voi”. Viaţa care a fost arătată în Hristos şi care era în primul rând exclusiv în El, trebuie să se găsească acum în credincioşii care sunt în El. Atât timp cât cei credincioşi rămân în El, viaţa se va exprima în ei în acelaşi fel şi va produce roade asemănătoare.
1. Ioan 2:8b . Aşadar citim: „Lumina cea adevărată deja străluceşte”. Între viaţă şi lumină este cea mai strânsă legătură posibilă. Dacă adevărata viaţă a fost arătată în Hristos, lumina cea adevărată a strălucit deopotrivă în El. Dacă luăm parte la această viaţă adevărată, lumina cea adevărată va străluci şi în noi. „Întunericul se duce”, scrie apostolul, şi nu: „a trecut”. Va trebui să aşteptăm până la lumea viitoare pentru a ne spune că a trecut, totuşi este clar că se duce, pentru că lumina cea adevărată a început să strălucească în Hristos şi în ai Lui. Când Dumnezeu va acţiona în judecată şi viaţa cea falsă şi lumina cea falsă a acestei lumi vor fi alungate, atunci întunericul va fi trecut efectiv. În prezent putem să ne bucurăm în siguranţa că se duce şi că lumina cea adevărată străluceşte. Cu cât mai mult umblăm cum a umblat El, cu atât lumina va străluci efectiv prin noi.
1. Ioan 2:9 . Dar, pe de altă parte, dacă lumina va străluci de azi înainte în noi şi prin noi, trebuie să fim noi înşine în lumină. Pretindem că suntem în lumină? Ei bine, există un test simplu prin care se poate şti dacă această declaraţie este autentică. Dacă cineva zice că este în lumină şi îl urăşte pe fratele său, declaraţia lui este falsă şi el este în întuneric, adică nu-L cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu – nu este în lumina lui Dumnezeu revelată în Hristos. Nimeni nu poate fi în lumina lui Dumnezeu, dacă nu are viaţa lui Dumnezeu, care este dragoste. De aceea puţin mai departe în epistolă citim că „Cine nu îl iubeşte pe fratele său rămâne în moarte” (1. Ioan 3:14 ). Descoperim deci acum că viaţa, lumina şi dragostea merg toate împreună; şi chiar în natura lucrurilor, funcţionează ca teste una faţă de cealaltă. Potrivit capitolului 3, cel care îşi iubeşte fratele arată viaţa. Aici, accentul este pus pe faptul că rămâne în lumină.
1. Ioan 2:10-11 . Ioan adaugă remarca: „în el nu este prilej de poticnire”. Este în contrast cu ce urmează în versetul 11, unde cel care îl urăşte pe fratele său este descris ca fiind în întuneric, umblând în întuneric, şi neştiind unde merge. Nu avem lumină în noi, la fel cum luna nu are lumină decât în lumina soarelui. Astfel cel care îl urăşte pe fratele său, fiind în întuneric, este în întregime întuneric el însuşi, şi devine în consecinţă un prilej de poticnire pentru alţii. Se poticneşte el însuşi şi lucrează ca o piatră de poticnire. Aşa erau antihriştii şi adepţii lor. Cel care iubeşte, ca rod al faptului că are viaţa divină, umblă în lumină şi nu se poticneşte, nici nu este o piatră de poticnire.
A-ţi iubi fratele înseamnă bineînţeles a-i iubi pe toţi cei care, asemenea nouă, sunt născuţi din Dumnezeu; înseamnă a iubi pe fiecare dintre ei. Înseamnă dragoste, divină prin natură, cuprinzându-i pe toţi cei care au intrat în familia divină – dragostea care îi iubeşte pe copiii lui Dumnezeu ca şi copii ai lui Dumnezeu, indiferent de preferinţele sau aversiunile omeneşti.
1. Ioan 2:12-17
1. Ioan 2:12 . În versetul 12 începe un nou paragraf. În versetul 1:4, Ioan indica temele despre care scria. Acum avem baza pe care scria. Toţi cei cărora se adresa erau în harul minunat de a avea păcatele iertate, şi toţi erau în poziţia de copii. Cuvântul tradus prin „copii” [în versiunea franceză] nu este cel folosit pentru „copilaşi”. El îi include pe toţi copiii lui Dumnezeu fără deosebire. Iertarea care este a noastră este partea noastră numai din cauza Numelui Său. Virtutea şi meritul nu Îi revin decât Lui. Aceste cuvinte ne sunt adresate în calitate de oameni iertaţi şi introduşi într-o relaţie formată în mod divin.
1. Ioan 2:13 . Pe de altă parte, există deosebiri în familia lui Dumnezeu, şi ele sunt aduse înaintea noastră în versetul 13. Există „părinţi”, „tineri” şi „copilaşi”. Este felul în care Ioan indică diferitele etape ale creşterii spirituale. Trebuie toţi în mod necesar să începem ca nişte copilaşi în viaţa divină. În mod normal ar trebui toţi să creştem ca tineri şi în cele din urmă să devenim părinţi. Fiecare dintre cele trei clase are caractere precise.
Versetul 13 enunţă trăsăturile caracteristice celor cărora le scrie, nu temele pe care le tratează, nici baza pe care scrie. Părinţii sunt caracterizaţi de cunoaşterea Celui care este de la început; adică s-au maturizat în cunoaşterea lui Hristos, acest Cuvânt al vieţii, în care a fost arătată viaţa eternă. Ei Îl cunoşteau cu adevărat pe Cel în care a fost revelat tot ce trebuie cunoscut despre Dumnezeu. Orice altă cunoaştere este neînsemnată dacă o comparăm cu această cunoaştere: părinţii o au.
Tinerii sunt caracterizaţi de faptul că l-au învins pe cel rău. Versetele care urmează în capitol arată mai exact forţa acestei expresii. Ei au biruit cursele subtile ale diavolului lucrând prin învăţăturile antihriştilor, şi au făcut-o pentru că erau edificaţi asupra şi în Cuvântul lui Dumnezeu. La începutul umblării noastre creştine, înainte de a fi avut timpul de a fi fost bine întemeiaţi în învăţăturile Cuvântului, suntem mult mai susceptibili de a ne lăsa amăgiţi de învăţăturile subtile contrare Cuvântului şi de a fi astfel biruiţi de cel rău.
Aşa cum vom vedea, acesta este pericolul la care sunt expuşi copilaşii. Totuşi, îi caracterizează o trăsătură frumoasă: Îl cunosc pe Tatăl. Copilul uman manifestă repede instinctul care îi permite să-şi recunoască părinţii, şi la fel este pentru copiii lui Dumnezeu. Ei au natura Sa, deci Îl cunosc. Mai au încă multe lucruri de învăţat despre Tatăl, dar Îl cunosc. Ca şi copii ai lui Dumnezeu, să fim deprinşi să nu rămânem copilaşi. Trebuie să începem aşa, dar să aspirăm la această cunoaştere a Cuvântului lui Dumnezeu care ne va dezvolta creşterea spirituală şi ne va permite să devenim tineri şi chiar părinţi, la timpul potrivit.
1. Ioan 2:14a . După ce a arătat, în versetul 13, trăsăturile caracteristice ale părinţilor, tinerilor şi, respectiv, ale copilaşilor, apostolul începe în versetul 14 mesajul special adresat fiecăruia dintre ei.
Începe cu părinţii şi mesajul său în privinţa lor este dintre cele mai scurte; mai mult, apostolul reia exact aceleaşi cuvinte ca în versetul precedent când descria trăsătura lor caracteristică. Aceasta este remarcabil şi putem într-adevăr să ne întrebăm de ce. Credem că motivul este că, odată ajunşi la cunoaşterea Celui „care este de la început”, ajungem la cunoaşterea lui Dumnezeu într-o plinătate infinită şi eternă, dincolo de care nu mai este nimic. Cel care este „Fiu” şi „Cuvânt”, „Cuvântul vieţii”, arătat printre noi, este Cel care este de la început. În El Îl cunoaştem pe Dumnezeu şi nu este nimic care întrece o cunoaştere de o asemenea profunzime infinită.
Părinţii Îl cunosc deci în acest chip profund şi minunat. Dumnezeul care este dragoste a devenit locuinţa sufletelor lor, şi, rămânând în această dragoste, ei rămân în Dumnezeu şi Dumnezeu în ei. Nu aveau decât să continue să se adâncească în această cunoaştere binecuvântată. Nu era nevoie să le spună nimic în plus.
1. Ioan 2:14b . Tinerii nu atinseseră încă această statură, dar erau pe cale. Caracteristica lor era de a-l fi învins pe cel rău, potrivit versetului 14. Aflăm acum cum a putut avea loc această victorie. Fuseseră făcuţi tari de Cuvântul lui Dumnezeu, care a rămas în ei.
Începem întreaga noastră viaţă creştină ca nişte copilaşi, şi, dacă avem o creştere spirituală sănătoasă, vom înainta către starea de tineri. Ori mai întâitrebuie să vină cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu. Nu putem rămâne în cele în care suntem necunoscători. Aceasta ne face să vedem în faţă motivul pentru care atâţia creştini adevăraţi au rămas timp de mulţi ani copilaşi – doar bebeluşi plăpânzi. Nu au făcut niciodată cu adevărat cunoştinţă cu Cuvântul lui Dumnezeu. Marele adversar al lucrării lui Dumnezeu cunoaşte foarte bine această necesitate, ceea ce lămureşte foarte mult abilitatea planurilor lui în profunzime.
Catolicismul roman a îndepărtat Scripturile din mâinile adepţilor săi pe motiv că, fiind vorba de Cuvântul lui Dumnezeu, acesta este mult deasupra laicilor şi potrivit numai pentru a fi pus în mâinile învăţătorilor bisericii, singurii capabili să îl interpreteze. Modernismul prevalează în lumea protestantă. În forma sa cea mai evoluată, el neagă complet Cuvântul lui Dumnezeu: Biblia nu este pentru ei decât o colecţie de legende îndoielnice presărată cu reflecţii religioase învechite. În forma sa diluată – care îi amăgeşte deseori pe adevăraţii creştini şi este deci mai dăunătoare în ce ne priveşte – slăbeşte autoritatea Cuvântului, şi îi condamnă astfel pe adepţii săi la un infantilism spiritual perpetuu. Şi acolo unde aceste rele sunt absente, oamenii se mulţumesc prea adesea să extragă ce cunosc din Cuvânt, texte despre care ajung să predice în slujba lor. Ei nu citesc, nici nu observă, nici nu studiază, nici nu meditează la Cuvânt pentru ei înşişi. De aceea creşterea lor nu continuă.
Dar Cuvântul nu trebuie pur şi simplu să fie cunoscut, trebuie să rămână în noi. Trebuie să rămână în gândurile şi în acţiunile noastre; în acest mod ne va controla, guvernându-ne întreaga viaţă. Dacă acest punct este atins de cineva anume dintre noi, atunci putem spune că este tare, pentru că viaţa lui este întemeiată pe stânca invincibilă a Sfintei Scripturi. Totuşi chiar şi astfel, tăria nu este totul, pentru că mai trebuie să fii condus la această cunoaştere a Celui care este de la început, care îi caracterizează pe părinţi.
1. Ioan 2:15-16 . Tinerii au de-a face cu un pericol care, dacă prevalează, îi va împiedica să-şi continue înaintarea către această cunoaştere binecuvântată. Acest pericol este lumea şi iubirea de lume: nu lumea pur şi simplu ca un concept abstract, ci lucrurile concrete şi materiale care sunt în lume. Folosim un mare număr dintre aceste lucruri şi cel puţin ocazional, ne fac plăcere, dar nu trebuie să le iubim. Ce iubim ne stăpâneşte şi nu trebuie să fim stăpâniţi de lume, ci de Tatăl. Iubirea lumii şi dragostea Tatălui sunt mutual exclusive. Nu putem fi stăpâniţi de amândouă. Trebuie să fie sau una, sau cealaltă. Care ne stăpâneşte?
Dacă ne stăpâneşte dragostea Tatălui, vom vedea lumea sub adevărata ei lumină. Vom poseda facultatea spirituală care acţionează în maniera razelor X. Vom coborî sub suprafaţa lucrurilor până la scheletul pe care este construit totul. Acest schelet ne este revelat în versetul 16 ca fiind „pofta cărnii şi pofta ochilor şi trufia vieţii”; toate acestea nu vin de la Tatăl ci sunt în întregime din lume.
Pofta cărnii este dorinţa de a avea – dorinţa de a poseda pentru sine aceste lucruri care hrănesc şi întreţin carnea. Pofta ochilor este dorinţa de a vedea, fie cu ochii capului sau cu ochii minţii, toate lucrurile care hrănesc şi întreţin ce ne place. Aceasta acoperă setea intelectuală insaţiabilă a omului, precum şi căutarea lui continuă de plăceri spectaculoase. Trufia vieţii este dorinţa de a fi – dorinţa arzătoare de a fi cineva, sau ceva care hrăneşte şi întreţine trufia inimii. Este răul înrădăcinat cel mai adânc dintre cele trei şi adesea este bănuit cel mai puţin.
Tocmai am văzut deci cadrul pe care este construit sistemul lumii; toate elementele sunt în opoziţie totală cu Tatăl şi cu lumea viitoare, când ordinea mondială actuală va fi pusă deoparte. Ni se spune: „lumea trece, şi pofta ei”. Nu este surprinzător să o auzim spunându-se. Ce har că trece, pentru că cea mai rea calamitate nu ar fi ca lumea şi poftele ei să se menţină pentru totdeauna? Lumea va dispărea; Tatăl şi lumea Sa vor rămâne. Am fi într-adevăr nebuni să fim plini de dragoste pentru ce dispare, mai degrabă decât pentru Cel care rămâne.
1. Ioan 2:17 . Ce contrast frapant în versetul 17! Ne-am fi aşteptat ca sfârşitul versetului să fie: „dar Tatăl rămâne”, dar aceasta este atât de evident că nu este deloc nevoie de a o zice. „Cine face voia lui Dumnezeu rămâne pentru eternitate”: este un fapt minunat, că lumea este cea care va dispărea. Când credincioşii mor, remarcăm că un anume „a dispărut”. Lumea continuă foarte bine fără ei şi pare perfect stabilă. Apostolul Ioan vede lucrurile din perspectiva divină şi ne ajută să facem la fel. Atunci vedem lumea pe cale de a dispărea, în timp ce cel care face voia lui Dumnezeu, chiar dacă este retras de pe scena pământească, este cel care rămâne pentru eternitate. El slujeşte voiei lui Dumnezeu, şi această voie este fixă şi trainică. Slujitorul acestei voi este de asemenea trainic.
De la versetul 18 la versetul 27, apostolul se adresează „copilaşilor”. Fără nici o introducere, apostolul se lansează într-un avertisment împotriva învăţătorilor anticreştini care începeau să abunde. „Antihristul” este un personaj sinistru a cărui apariţie în zilele din urmă este prezisă. Nu a venit încă, dar numeroşi oameni de mai mică importanţă, având acelaşi caracter rău în diferite grade, există de mult timp pe pământ. Aceasta ne arată că suntem în vremurile din urmă, adică epoca precedând imediat timpul când răul va culmina şi va suferi judecata finală.
1. Ioan 2:18-19 . Ori antihriştii apăruţi în vremea când scria Ioan, avuseseră un timp locul lor printre credincioşi, cum o arată versetul 19. Dar de atunci rupseseră legătura şi ieşiseră din mijlocul lor. Făcând aceasta, făcuseră public faptul că nu făcuseră niciodată cu adevărat parte din familia lui Dumnezeu – nu făceau parte „dintre noi”. Caracterul credinciosului adevărat este de a păstra tare credinţa. Ei o părăsiseră şi ieşiseră din tovărăşia creştinilor, revelând prin aceea că nu aveau legătură vitală cu copiii lui Dumnezeu. Adevăratul copil al lui Dumnezeu are ungerea de la Cel Sfânt şi este tocmai ceea ce antihriştii nu au avut niciodată.
1. Ioan 2:20-21 . „Ungerea” din versetul 20 este aceeaşi ca cea din versetul 27, şi în cele două rânduri se face o referinţă la Duhul Sfânt. Rămânând în copiii lui Dumnezeu, El devine Sursa de unde provine priceperea lor spirituală. Ori cel mai tânăr copil al familiei divine a primit această ungere şi se poate spune deci că ştie toate. Termenul „a şti” semnifică aici o cunoaştere interioară şi conştientă. Dacă ar fi vorba de o problemă a conştiinţei dobândite, există zece mii de detalii ignorate în prezent de copil, dar ungerea îi dă această capacitate interioară care pune toate la îndemâna sa. Ştie toate în mod potenţial, dar nu încă în mod detaliat.
Se poate deci spune clar că acest copil ştie adevărul, şi că posedă capacitatea de a face diferenţa între adevăr şi ce este minciună. Pentru moment, se poate că nu cunoaşte decât Evanghelia cea mai elementară; totuşi în Evanghelie are adevărul nediluat – adevărul fundamental de unde izvorăsc toate adevărurile următoare – şi toate minciunile diavolului pot fi detectate dacă sunt puse în contrast cu fondul strălucitor al Evangheliei.
1. Ioan 2:22-23 . Orice minciună a diavolului vizează într-un anumit fel adevărul cu privire la Hristosul lui Dumnezeu. Nu este un trăgător doar de nivel mediu, şi chiar când pare că trage la marginea exterioară a unei ţinte, calculează o acţiune de săritură înapoi care îl va face să atingă în cele din urmă chiar centrul ţintei. În zilele apostolului, el viza în mod deschis că Isus era Hristosul: ei negau pe Tatăl şi pe Fiul. În epoca noastră, unii sunt încă în acest stadiu, dar alţii, mult mai numeroşi, fac altceva; ei introduc învăţături de un gen foarte subtil, nu prea dăunătoare în aparenţă, dar conduc în cele din urmă exact la aceleaşi tăgăduiri, ceea ce face ca centrul ţintei să fie atins.
Când va apare Antihristul, el va fi negarea totală şi desăvârşită a Tatălui şi a Fiului. El „se va înălţa şi se va mări mai presus de orice dumnezeu şi va rosti lucruri uimitoare împotriva Dumnezeului dumnezeilor” (Daniel 11:36 ), şi această precizare este dezvoltată în 2. Tesaloniceni 2:4 . Numeroşii antihrişti care îl vor fi precedat urmează toţi căi asemănătoare. Tăgăduirile lor sunt mai ales asupra Fiului care a fost arătat pe pământ şi merg până la a declara că nu au nimic de zis pentru sau contra Tatălui. O asemenea delcaraţie este zadarnică. A-L nega pe Fiul, înseamnă a-L nega pe Tatăl. Deşi fiind Persoane distincte, sunt una în Dumnezeu, şi cel care are ungerea (Duhul Sfânt), care este de asemenea unul cu Ei în Dumnezeire, ştie foarte bine aceasta şi nu riscă să fie înşelat asupra acestui punct.
Toată direcţia Vechiului Testament arată că Isus este Hristosul, cum vedem în Fapte 17:2-3 . Adevărul cu privire la Tatăl şi la Fiul este revelat în Noul Testament. Nu că relaţia Tatălui şi a Fiului a început doar atunci, dar această relaţie care exista din eternitate în Dumnezeu a fost atunci revelată pentru prima dată deplin. Comuniunea în care suntem introduşi este cu Tatăl şi cu Fiul, cum spune începutul epistolei; de aceea tăgăduirea acestui adevăr este distrugătoare pentru comuniunea noastră.
Trebuie remarcat că eroarea prinde cel mai adesea forma negării unui adevăr. Negările sunt periculoase: nu ar trebui să fie enunţate decât cu cea mai mare grijă, şi ar trebui să se bazeze pe o cunoaştere extinsă. De obicei, trebuie o cunoaştere mai mare pentru a nega decât pentru a afirma ceva. De exemplu, pot afirma că un anumit lucru este în Biblie; pentru a dovedi, ajunge să cunosc un singur verset din Biblie, cel care arată aceasta. Dar dacă neg că este în Biblie, am nevoie să cunosc Biblia de la început până la sfârşit, înainte de a fi sigur că nu voi fi contrazis în mod valabil.
1. Ioan 2:24 . De la început, Isus a fost arătat ca Hristosul, şi ca Fiu, L-a revelat pe Tatăl. Chiar copilaşii ajunseseră la această cunoaştere, care trebuia să rămână în ei ca şi în noi acum. Isus este Hristosul, adică Unsul: am primit ungerea pentru ca adevărul să poată rămâne în noi, deci, prin urmare, vom rămâne în Fiul şi în Tatăl.
Apostolul Pavel ne învaţă că suntem în Hristos, ca rod al lucrării de har a lui Dumnezeu. Apostolul Ioan ne învaţă cu privire la descoperirea Tatălui şi a Fiului şi comuniunea stabilită în raport cu această relaţie în care orice copil al lui Dumnezeu, chiar şi cel mai tânăr este introdus, astfel încât putem rămâne „în Fiul şi în Tatăl”. Fiul vine mai întâi pentru că nu putem rămâne în Tatăl decât dacă rămânem în Fiul. A rămâne înseamnă a rămâne în cunoaşterea conştientă şi bucuria conştientă a Fiului şi Tatălui, făcute posibile pentru noi prin faptul că suntem născuţi din Dumnezeu şi am primit ungerea.
1. Ioan 2:25 . A rămâne în Fiul şi în Tatăl, este viaţa eternă. Promisiunea vieţii eterne exista chiar „înainte de timpurile veacurilor” conform Tit 1:2 . Domnul Isus zicea despre viaţa eternă: „este… să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat” (Ioan 17:3 ). Versetul 25 din capitolul nostru merge un pas mai departe. Cel care rămâne în Fiul şi în Tatăl rămâne în viaţa care este eternă. Viaţa eternă fusese arătată şi văzută, dar numai apostolii avuseseră acest privilegiu. Acum putem avea această viaţă şi să rămânem în ea, şi este pentru noi toţi, pentru că acestea au fost scrise copilaşilor din familia lui Dumnezeu.
1. Ioan 2:26-27 . Apostolul a spus toate acestea pentru a-i întări pe copilaşi împotriva celor care învăţau amăgiri. În versetul 27, revine din nou la ungere, pentru că prin Duhul care le-a fost dat, toate aceste lucruri sunt la dispoziţia lor. Ce încurajare de a şti că ungerea rămâne în noi! Nu există nici schimbare, nici eşec aici. Şi ungerea nu numai că rămâne în noi, ci ne învaţă toate lucrurile. Instrucţia poate proveni din exterior, dar prin Duhul Sfânt avem capacitatea de a o înţelege. Nu avem nevoie să ne înveţe un om. Această remarcă nu are ca scop să discretizeze pe învăţătorii pe care Domnul se poate să-i fi făcut să apară şi se poate să-i fi dotat ca să facă lucrarea Lui, altminteri ar putea sluji chiar la discreditarea acestei epistole pe care suntem pe cale să o citim. Ea are ca scop să ne facă să realizăm că nici chiar învăţătorii dotaţi nu sunt indispensabili, în timp ce ungerea este indispensabilă.
Ungerea – chiar Acela care unge – este adevărul. Se repetă aceasta în cuvinte uşor diferite în capitolele 5 şi 6. Hristos este adevărul ca o Ţintă înaintea noastră. Duhul este adevărul, aducându-L în inimile noastre prin învăţătura divină. Acestor copilaşi, Ioan le spune „după cum v-a învăţat ea” pentru că aveau deja ungerea.
Datorită lui Dumnezeu avem şi ungerea. De aceea aceste cuvinte: „rămâneţi în El” sunt şi pentru noi. Putem să nu fim decât copilaşi, cu puţină cunoaştere, dar nimic să nu ne abată de la această viaţă şi de la comuniunea în care suntem! Totul este centrat asupra Lui. Să rămânem în El.
1. Ioan 2:28 . Paragraful adresat special „copilaşilor” începea cu versetul 18 pentru a se termina cu versetul 27. În versetul 28, se găseşte expresia „copii” [în versiunea franceză] dar în sens general: este acelaşi cuvânt ca şi în versetele 1 şi 12 (capitolul 2), şi o vom regăsi în capitolul 3 versetele 7, 10, 18.
În versetul 28, apostolul reîncepe să se adreseze întregii familii a lui Dumnezeu, tuturor celor care sunt copiii Săi, independent de creşterea lor spirituală sau de starea lor spirituală. Tocmai îi asigurase pe copilaşi că aveau ungerea şi că, prin urmare, puteau rămâne în El. Se întoarce acum către toată familia lui Dumnezeu şi îi îndeamnă să rămână în El. Ce este bun pentru copilaşi este bun pentru toţi şi singurul mijloc de a creşte din punct de vedere spiritual şi de a aduce rod, este rămânerea în El. Când ne depărtăm de El şi afecţiunile şi interesele inimilor noastre sunt centrate pe lucrurile lumii, atunci suntem slabi şi lipsiţi de rod. Apostolul ţine seama de arătarea lui Hristos când vom fi toţi arătaţi în adevăratul nostru caracter şi doreşte să avem toţi îndrăzneală în acea zi şi să nu ne fie ruşine.
El va fi arătat şi noi de asemenea vom fi arătaţi la venirea Sa; este evident posibil ca un credincios să fie dat de ruşine în acest ceas solemn. Este foarte probabil ca, prin aceste cuvinte, apostolul să arate propria lui responsabilitate faţă de ei şi doreşte ca ei să îi facă cinste – dacă se poate spune aşa – în acea zi. Dar aceste cuvinte arată cu siguranţă şi că fiecare dintre noi poate fi dat de ruşine în ceea ce ne priveşte. Fiecare dintre noi să rămână cu adevărat în El, pentru ca acum să aducem roadă şi pentru ca atunci să avem îndrăzneală; şi astfel să nu ne fie ruşine nici pentru noi, nici pentru cei care au lucrat în favoarea noastră, că sunt evanghelişti sau păstori.
Capitolul 1
F. B. Hole
În versetele 1 şi 2, Domnul Isus nu este menţionat în mod personal, pentru că accentul este pus mai degrabă pe ceea ce ne-a fost prezentat în El. El era „Cuvântul vieţii”. În Ioan 1 , El este „Cuvântul”, şi ca şi Cuvânt El creează, astfel încât creaţia poate să exprime cel puţin ceva despre Dumnezeu. El devine de asemenea carne şi locuieşte în mijlocul nostru pentru a putea fi pentru noi expresia deplină a lui Dumnezeu. Aici, la începutul epistolei, gândul este similar, dar mai limitat. Viaţa este punctul esenţial: „El era viaţa eternă, care era de la Tatăl”, şi ea ne-a fost arătată în El. Avându-L pe El avem viaţa; dar în primul rând, trebuie văzut caracterul deplin al vieţii aşa cum a fost arătată în El.
Viaţa era viaţa eternă, dar ea era şi „la Tatăl”. Această declaraţie, ni se spune, dă caracterul vieţii; aşadar, nu este vorba doar de o declaraţie a faptului că viaţa era la Tatăl, ci mai degrabă a faptului că era o viaţă ca aceea. Viaţa era la Tatăl tot la fel de mult cum El, Sursa acestei vieţi, era la Tatăl, şi în El ne-a fost arătată. El a devenit carne pentru ca ea să fie arătată.
Prin întruparea Sa, El S-a aşezat la îndemâna a trei din cele cinci simţuri cu care este înzestrat omul. A putut fi auzit, văzut şi pipăit. Mai întâi este auzit, deoarece în starea noastră căzută, auzul este facultatea căreia Dumnezeu i se adresează în mod special. „Credinţa este din auzire, iar auzirea, prin Cuvântul lui Dumnezeu.” (Romani 10:17 ). Astfel deci, în primul rând apostolii au auzit Cuvântul vieţii, şi prin aceasta, au fost capabili să-L înţeleagă.
Dar apoi L-au şi văzut cu ochii lor, şi chiar L-au contemplat. Existaseră altădată manifestări fugare ale acestei Persoane măreţe, ca „Îngerul Domnului”, dar atunci nu putuse să fie contemplat pentru că nu era vizibil decât puţin timp. Acum, venit în carne, era cu totul diferit. Apostolii au petrecut ani de zile cu El şi L-au putut cerceta cu atenţie. L-au privit îndelung şi serios, chiar dacă nu au înţeles corect tot ce observau înainte de a primi darul Duhului Sfânt.
Au intrat de asemenea în contact fizic cu El. Mâinile lor efectiv L-au pipăit. Aceasta este garanţia că nu era o simplă manifestare a Duhului. El a fost printre ei într-un trup omenesc real, făcut din carne şi sânge. După învierea Sa, a stat printre ei în trupul Său de înviere, făcut din carne şi oase, şi ne amintim că le-a poruncit în mod special să-L pipăie ca să-şi dea seama că nu era un duh.
Toate spun deci, în mod incontestabil, că această arătare reală a vieţii eterne a avut loc înaintea lor. Ioan 1:18 arată că L-a făcut cunoscut pe Tatăl; Coloseni 1:15 arată că Dumnezeu a fost reprezentat desăvârşit în El ca imagine a Sa; Evrei 1:2-3 arată că, în calitate de Fiu, El este Cuvântul, şi că este întipărirea şi strălucirea Fiinţei şi gloriei lui Dumnezeu. Găsim aici (1. Ioan 1 ) că El a oferit singura arătare adevărată şi obiectivă a vieţii eterne. Este remarcabil că, după cum avem patru evanghelii care scot în evidenţă diferite aspecte ale vieţii Sale, avem şi aceste patru pasaje care scot în evidenţă aspecte diferite a tot ce a fost arătat în El.
Motivul pentru care Ioan insistă asupra acestui punct în primele versete ale epistolei, era că învăţătorii anti-creştini îl depreciau, sau chiar îl negau de tot. Erau numiţi „gnostici” pentru că se făleau a fi „cei care ştiu”. Preferau propriile lor impresii subiective şi speculaţiile lor filozofice, faptelor obiective stabilite în Hristos. Ori pentru apostoli, ca şi pentru noi, totul începe cu fapte bine stabilite. Credinţa care a fost odată propovăduită sfinţilor, este înrădăcinată şi întemeiată pe aceste fapte. Asupra acestui punct nu ştim să explicăm mai clar, nici să insistăm prea mult. Aşa cum vom vedea, ce este produs în mod subiectiv în sfinţi este strict în conformitate cu ce a fost arătat obiectiv în El.
1. Ioan 1:3-4 . Arătarea a fost mai întâi făcută apostolilor. „Noi” din primele versete îi reprezintă pe ei. Dar în fraza „ce am văzut şi am auzit vă vestim şi vouă”, „vouă” îi reprezintă pe sfinţi în general. Arătarea care a fost făcută înaintea apostolilor i-a introdus în „comuniunea… cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos”. Ei ne-au făcut cunoscut ce a fost arătat, ca să putem fi introduşi în aceeaşi comuniune arătată. Tatăl şi Fiul ne-au fost revelaţi. Viaţa eternă în relaţia cu Tatăl şi Fiul ne-a fost arătată de ei. Lucrurile Tatălui şi Fiului au fost revelate. Nimic nu putea fi mai minunat decât aceasta: nimic care să ne preocupe mai mult odată ce începem să înţelegem aceasta prin Duhul Sfânt; nimic mai potrivit să ne umple inimile cu o fericire care rămâne. Nu este surprinzător că apostolul adaugă: „Vă scriem aceste lucruri ca bucuria voastră să fie deplină” (1. Ioan 1:4 ).
Versetul 4 stabileşte cu totul clar că această comunicare a acestor lucruri de către apostoli ne-a fost făcută prin Scripturi: „Vă scriem aceste lucruri…” Apostolii auziseră, văzuseră şi pipăiseră. Noi trebuie să citim. Aducem mulţumiri lui Dumnezeu pentru Sfintele Scripturi care ne aduc cunoaşterea acestor lucruri pentru bucuria noastră.
1. Ioan 1:5-7 . În versetul 5, Ioan îşi începe mesajul. Cu ce începe? Cu faptul că „Dumnezeu este lumină” şi nu, cum ne-am fi putut aştepta, cu faptul că „Dumnezeu este dragoste”. Dacă arătarea lui Dumnezeu ar fi avut loc într-un domeniu de curăţie şi lumină fără pată, accentul ar fi fost pus fără îndoială pe dragostea Sa. Dar cum arătarea a fost făcută în această lume, atât de întinată de păcat şi plină de întuneric, accentul este pus înainte de toate pe lumină.
Cine poate defini lumina? Oamenii au formulat teorii pentru a explica lumina creaţiei, dar nu pot s-o explice cu adevărat. Cine va putea atunci să explice Lumina care nu a fost creată? Ştim că lumina este necesară pentru ca viaţa să existe sub orice formă ar fi, chiar şi cea mai neînsemnată. Ştim că este sursa a ce este sănătos, că luminează şi expune toate lucrurile şi că întunericul fuge acolo unde pătrunde ea. În Dumnezeu nu este deloc întuneric, pentru că întunericul reprezintă ceea ce scapă acţiunii luminii, ceea ce este ascuns şi păcătos.
Nu numai că Dumnezeu este El Însuşi lumină ci, cum ne spune versetul 7, El este „în lumină”. Altădată Domnul spusese „că va locui în întuneric gros” (2. Cronici 6:1 ); şi faptul că Solomon I-a construit o casă nu a schimbat aceasta, pentru că prezenţa Lui continua să se găsească în locul preasfânt unde domnea întunericul. Aceasta s-a schimbat prin venirea Domnului Isus, pentru că în El Dumnezeu S-a aşezat în plină lumină. Dumnezeu care este lumină este acum în lumină.
Acest fapt este folosit ca test în versetul 6. Avem în acest verset primul dintre multele teste propuse. Prezenţa a numeroşi falşi învăţători cu pretenţiile lor variate şi lăudăroase făceau aceste teste necesare; şi vom remarca, nici unul dintre ele nu este bazat pe consideraţii elaborate sau forţate. Ele sunt foarte simple şi se bazează pe natura fundamentală a lucrurilor. Aici, de exemplu, faptul că Dumnezeu este lumină şi că El este în lumină este un criteriu care testează orice afirmaţie de a fi în comuniune cu El. O asemenea persoană nu poate umbla în întuneric deoarece, aşa cum citim în altă parte, „Ce comuniune are lumina cu întunericul?” (2. Corinteni 6:14 ). Nu există deloc comuniune între cele două. Ele sunt diametral opuse.
Problema de aici nu este de a şti dacă umblăm întotdeauna potrivit luminii pe care am primit-o. Suntem toţi slabi în această privinţă, într-un moment sau altul, spre ruşinea noastră. „A umbla în întuneric” înseamnă a umbla în necunoaşterea luminii care a strălucit în Hristos. Merită osteneala aici de a ne întoarce cu gândul la Isaia 50:10-11 : „Cel care umblă în întuneric şi n-are lumină” trebuie „să se încreadă în Numele Domnului şi să se sprijine pe Dumnezeul său.” Cu toate acestea, chiar în zilele lui Isaia unii preferau să aprindă un foc, şi să umble la lumina focului şi a scânteilor pe care le-au aprins. Era acelaşi lucru ca în zilele lui Ioan, şi aceasta rămâne şi în zilele noastre. Sunt încă mult prea mulţi învăţători falşi care preferă scânteile pe care le fac să ţâşnească ei înşişi, mai degrabă decât lumina revelaţiei divine. Rezultă că ei şi ucenicii lor sunt în întuneric în ciuda tuturor pretenţiilor lor, şi nu au comuniune cu El.
Adevăratul credincios umblă în lumina în care Dumnezeu este deplin revelat. Lumina l-a cercetat, bineînţeles; nu putea fi altfel. Dar el umblă cu fericire în lumină pentru că a învăţat în această lumină că „sângele lui Isus Hristos, Fiul Său, ne curăţeşte de orice păcat”. Orice urmă de pată expusă la lumină este îndepărtată prin sângele Său.
Verbul „ne curăţeşte” este la prezent. Unii au dedus de aici că sângele trebuie să fie întrebuinţat continuu. Dar timpul prezent este folosit şi pentru a indica natura sau caracterul lucrurilor, la fel cum spunem: pluta pluteşte, focul arde, săpunul spală. Aceasta este natura lor. Aceste proprietăţi le aparţin. Aşa este şi natura sângelui lui Hristos de a curăţi orice păcat. Este o proprietate intrinsecă şi binecuvântată. Ideea că sângele trebuie să fie întrebuinţat continuu sau în mod repetat este contrazisă de învăţătura din Evrei 9:23 –10:14. Suntem curăţiţi „odată pentru totdeauna” printr-o „singură jertfă” astfel încât să nu mai avem „nicio cunoştinţă de păcat”.
1. Ioan 1:8-9 . Nu numai că existau oameni care mărturiseau că aveau comuniune cu Dumnezeu, deşi umblau în întuneric, dar existau unii care mergeau până la a spune: „Nu avem păcat”. Niciun test nu este propus vizavi de această pretenţie păcătoasă. Nu este nevoie de aceasta pentru că ei sunt descoperiţi curând. Aceşti oameni se înşelau pe ei înşişi şi Ioan le-o spune clar. Nu înşelau pe nimeni altcineva; şi chiar dacă ar fi reuşit pentru o clipă, înşelătoria ar fi fost repede risipită de arătarea mult prea evidentă a păcatului în ei. Dacă unii se lasă duşi de asemenea pretenţii atât de înalte şi fără fundament, nu arată că păcatul nu este în ei, ci nu fac decât să arate clar că adevărul nu este în ei.
Ne este greu să ne închipuim că nişte adevăraţi credincioşi se amăgesc în acest fel, doar dacă este pentru un timp foarte scurt. Singura atitudine vrednică pentru noi este să ne mărturisim păcatele, şi aceasta imediat. Este adevărat că, pentru cel necredincios, singurul lucru drept pe care-l poate face când este convins de păcat, este să-şi mărturisească păcatele; atunci îi va fi acordată iertarea deplină şi eternă. Cu toate acestea aici este vorba de cel credincios. Se spune: „Dacă ne mărturisim păcatele…” Păcatul unui credincios nu compromite, nici nu înlătură iertarea eternă pe care o obţine când, ca păcătos, se întoarce spre Dumnezeu, pocăindu-se. Cu toate acestea este compromisă comuniunea lui cu Dumnezeu, după cum tocmai am citit. Comuniunea va fi întreruptă până când el îşi mărturiseşte păcatul care a întrerupt-o.
Când ne mărturisim un păcat, Dumnezeu este credincios şi drept pentru tot ce este şi a făcut Hristos, şi păcatul este iertat, astfel încât comuniunea poate fi restaurată. Este ceea ce putem numi iertarea paternă, spre deosebire de iertarea eternă pe care o obţinem când suntem păcătoşi.
Nu numai că El iartă, ci şi curăţeşte de orice nedreptate. Mărturisirea sinceră a păcatului de către un credincios nu numai că îi asigură iertarea, ci are şi efect curăţitor. Mărturisirea păcatului înseamnă judecata în propriile noastre inimi şi în propriile noastre gânduri a ceea ce mărturisim. Şi aceasta înseamnă curăţirea de influenţa sa şi eliberarea de sub puterea sa.
1. Ioan 1:10 . O a treia pretenţie apare în versetul 10. Unii pot merge până la a-şi face iluzii şi a zice că nu au păcătuit. Un test le este propus în această privinţă, şi anume Cuvântul lui Dumnezeu. A face o declaraţie atât de nesocotită, ne plasează în opoziţie cu Cuvântul lui Dumnezeu şi Îl face mincinos. El declară clar că am păcătuit, ceea ce închide dezbaterea. Nu putem contrazice Cuvântul Lui şi să avem în ciuda acestui lucru tot Cuvântul Său locuind în noi.
Pe cât este de singur că suntem în lumină, pe atât vom şti că am păcătuit şi că păcatul este încă în noi. Dar vom cunoaşte şi valoarea sângelui lui Hristos şi a puterii lui curăţătoare, cât şi restaurarea care este a noastră după o mărturisire sinceră. Astfel se stabileşte şi se menţine comuniunea noastră în lumină cu Tatăl şi cu Fiul Său. Suntem făcuţi capabili să cunoaştem viaţa care a fost arătată şi să ne bucurăm în ea şi în tot ce a fost pus în evidenţă în scumpul Fiu al lui Dumnezeu, de la început.
Bucuria noastră fiind completă asupra unor asemenea subiecte, nu ne vom simţi înclinaţi să alergăm după oamenii care ar vrea să ne atragă cu pretinsele lor ameliorări şi aplicări mai largi a ceea „ce era de la început”. Scânteile pe care le folosesc înaintea noastră pot fi într-adevăr frumoase, dar sunt aprinse de ei înşişi, şi dispar în întuneric.
1 Ioan 1; 7. Dar dacă umblăm în lumină, …
CANTAREA CANTARILOR 2;1.
SUNT UN TRANDAFIR DIN SARON….
1 Ioan 1; 7. Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuş este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sîngele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat.
Personal gandesc ca Ap, Ioan avea printre cei carora le scria si din acestia care spuneau ca sunt credinciosi dar a caror viata nu facea dovada ca au o viata noua din Dumnezeu.Pe care o au numai cei care umbla In lumina.Si nu numai la Inceputul Biserici erau din acestia. In toate timpurile dele Biserica primara unde se aflau Apostoli si In decursul timpului si pana In zilele noastre lucrurile sunt la fel.Framantari, neantelegeri au fost si vor fi pana Domnul Isus va aparea pe norii cerului sa Isi ia pe ai lui cei rascumparati.Iata ce sesizase Ap, Ioan printre ei. Nu toti umblau In lumina. Si calauziti de Duhul lui Dumnezeu le spune aceste cuvinte;Dar dacă umblăm în lumină,In primul rand ca sa umbli In Lumina trebuie sa Il cunosti pe Cel ce este Lumina. Si nu poti cunoaste daca nu mai Intai Dumnezeu a lucrat nasterea din nou In viata ta.
Domnul Isus spune despre El Insusi ca este Lumina Lumi.Ioan 8;12. Isus le-a vorbit din nou, şi a zis: „Eu sînt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întunerec, ci va avea lumina vieţii.“Si ca sa poti umbla In Lumina trebuie mai Intai sa fi adus la viata de Dumnezeu prin Domnul Hristos asa cum am spus mai sus.Spuneam alta data ca; Relatia omului carnal cu Dumnezeu este moarta dela caderea lui Adam In pacat.Asa dar, este necesar Interventia lui Dumnezeu pentru a aduce la viata pe un suflet pe care Il are In planul Lui de mantuire. Dece asa? Pentruca pentru cel mort totul In jurul lui este Intuneric. Fie la modul literal sau spiritual.Moartea nu poate avea de aface cu lumina.Numai viata poate sa stea In lumina.Sunt multi care se considera ca sunt crestini si vor fi. Dar In ei nu au viata si implicit nu pot umbla In Lumina. Spuneam alta data ca; La strangerile laolalta sunt multe cadavre spirituale.Adica, sunt In Intuneric.Multora nu le place sa auda asa ceva.Dar asta e.
Vom vedea ceva mai jos ca nu se poate avea partasie cu aceste cadavre.după cum El însuş este în lumină, Ioan care umblase cu Domnul Isus putea sa spuna aceste cuvinte.Pe care asa cum am spus Mantuitorul Insusi a spus despre El ca este lumina.Iata rezultatul care provine din umblarea In Lumina.avem părtăşie unii cu alţii; Domnul Isus aduce In versetul din;Ioan 8;12 ca este si o alta umblare In Intuneric.Dar cum stim noi toti ca; Lumina se respinge cu Intunericul reciproc.Cum spuneam cu alta ocazie. Sau mai precis as spune ca Lumina nu sta cu Intunericul Fuge una de altul.Personal Inteleg din ceia ce citesc In Cuvant si din expierenta vieti mele ca; Nu poate fi partasie Intre doua persoane care traiesc diferit. Adica, unul In Lumina iar altul In Intuneric. Poti fi In aceiasi adunare, biserica, dar sa nu poti avea partasie.Poti fi fizic cu trupul In Adunare dar sa nu faci parte din Trupul Domnului Hristos.
Iata dece sunt atatea ne Intelegeri printre cei ce se strang la un loc. Unii daca nu cei mai multi umbla,sau traiesc In Intuneric.As asocia cuvantul de a umbla cu cuvantul de a trai In Intuneric. Si altiii cei mai putini care umbla, traiesc In Lumina. Adica fac parte din trupul Domnului Hristos care este lumina.avem părtăşie unii cu alţii; Partasia este as numi-o un dar dela Dumnezeu. Dece o numesc asa? Pentruca este In Domnul Isus si potrivit cu cuvintele Mantuitorului care spu;Matei 18;20. Căci acolo unde sînt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sînt şi Eu în mijlocul lor.“Am mai spus si cu alte ocazii ca nu toti pot realiza ca; Domnul Hristos este In mijlocul celor doi sau trei.Un numar minuscul pe care Insusi Mantuitorul Il aduce In atentie de doi sau trei.Multi pot fi la gramada dar sa nu fie In jurul Domnului Hristos. Si nici partasie sa nu aiba unii cu alţii;Dece asa?Pentruca nu traiesc In lumina.
Sigur ca au fost unii care sau bazat pe aceste cuvinte; şi sîngele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat.Asa poate fi, dar nu pacate care le premeditam sau le repatam.Avem In Cuvant un loc care ne arata cine capata Indurare sau cine va fi curatit.Proverbe 28;13. Cine îşi ascunde fărădelegile, nu propăşeşte,dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele, capătă îndurare.Iata conditaia de baza de a fi curatat de Sangele Domnului Hristos.Sa marturisesti si totodata sa parasesti. Adica sa nu-l mai repeti. Am avut ocazia sa Intalnesc pe unii care tratau cu asa usurinta pacatul spunand; Da ce numai eu pacatuiesc? Si traia o viata In care nu puteai vedea rezultatul unei nasteri din nou.Unii iau acest verset si multe altele cu usuratate. Considerand ei ca Dumnezeu este dragoste.Sigur ca, acest Sange al Domnului Hristos a curatit si curata continu. Dar cel ce Il aplica ca un detergent I-mi permit sa spun este Dumnezeu. Care analizeaza felul de umblare a orcarui care pretinde ca este al Lui.
Personal Inteleg ca; Viata traita In ascultare de Cuvantul lui Dumnezeu te scuteste de a pacatui continu. Sa nu fiu Inteles gresit. Oricare dintre noi putem sa ne abatem Intrun fel dela voia lui Dumnezeu de moment. Dar asta este o abatere pe care o punem imediat la punc,o remediem. Personal Inteleg ca la astfel de pacate se refera Ap, Ioan cand spune de orce pacat. La pacatele care nu sunt facute cu voia sau luate cu usuratate.As mai adaoga si relatia Intre un frate si altul de natura pamanteasca, care poate produce neantelegeri si disensiuni Intre ei.In astfel de situatii nu poti vorbi de partasie.Cu mult mai mult nu o poti avea.Cata grija trebuie sa avem la felul decum ne purtam unul cu altul In afara. Adica, In afara Adunari.Ca mai apoi cand venim Impreuna Intradevar sa putem avea partasie unul cu altul.M-am Intrebat deseori dece nu poti avea partasie cu anumiti din strangerea la olalta. Si am gasit un alt loc care mi-a dat raspunsul la ce ma framanta.
Ap, Pavel Ii spune tanarului Timotei de o Casa mare.Ca In aceasta Casa mare, Adunare, sunt doua feluri de vase. 2;Timotei 2;20.Vase de cinste si vase de ocara. Nu se referea Pavel la vase la modul literal. El avea In vedere sufletele care veneau Impreuna la Adunare. Si ia numit asa vase. Dar potrivit cu ceia ce spune Ap, Ioan sunt vasele de cinste care umbla In Lumina. Apoi, vasele de ocara cei care umbla In Intuneric.Am spus cu alta ocazie de aceste vase care sunt Impreunna dar care sunt Intrebuintate diferit. Si cei care umbla In Lumina si cei care umbla In Intuneric sunt la un loc la modul literal fizic,dar nu si spiritual. Cate-va ganduri pe care si de data aceasta doresc sa le Impartasesc cu Fratii si Surorile mele sinceri de pretutindeni care iubesc Cuvantul lui Dumnezeu Intradevar.Doresc sa ne fie ca un motiv de analiza personala sa vedem cum umblam; In Lumina sau In Intuneric.
John Balarie
Los Angeles California!
Sfârșitul lumii, în creștinism: trei perspective
Expresia „sfârșitul lumii” se referă la sfârșitul ordinii sociale și al umanităţii, la sfârșitul planetei așa cum o cunoaștem. Dar, conform Bibliei, acestea nu vin toate odată.
Biblia vorbește despre două etape, delimitate de o perioadă numită „mileniu”. Înainte de mileniu va avea loc venirea lui Hristos, care va aduce sfârșitul ordinii sociale, moartea generaţiei contemporane cu sfârșitul și învierea drepţilor (adică prima înviere, conform limbajului biblic), care, împreună cu sfinţii în viaţă, vor fi mântuiţi și luaţi la cer. În timpul mileniului va avea loc în cer judecata tuturor celor care nu au fost înviaţi și mântuiţi la venirea lui Hristos. După mileniu, toţi aceștia vor fi înviaţi (adică a doua înviere, în limbaj biblic) pentru executarea sentinţei – moartea tuturor celor care au respins mântuirea lui Hristos. După aceasta urmează și sfârșitul planetei, nu o dezintegrare, ci o refacere a ei din temelii.[1]
Relaţia dintre venirea lui Hristos și mileniu, pe de o parte, și caracterul acestei perioade numite mileniu, pe de altă parte, nu a fost înţeleasă mereu la fel în creștinism. În cele ce urmează voi prezenta pe scurt trei modele care au dominat istoria creștină în diferite perioade.
Mileniada în Antichitatea târzie și în modernitate
Visul milenarist (sau chiliast) – de a avea un mileniu de pace și prosperitate aici pe pământ – este foarte vechi.
Papias (60-130 d.Hr.), un părinte apostolic ce a interacţionat cu apostolul Ioan și a cărui operă ne-a rămas numai în fragmente citate de Eusebiu de Cezareea (c. 260-c. 239), a înţeles domnia milenaristă a lui Hristos drept una pământească și materială. Eusebiu numea aceste idei „învăţături ciudate”.[2] Dar Papias nu era singurul. Iustin Martirul (100-165 d.Hr.) credea că, după venirea lui Hristos și învierea drepţilor, Ierusalimul va fi reconstruit, lărgit și dezvoltat timp de 1.000 de ani (cf. Isaia 65:17-25).[3] Tertulian (c.160-230 d.Hr.) credea că mileniul începe după venirea lui Hristos și învierea drepţilor, dar că va fi petrecut aici, pe pământ, sfinţii locuind în Noul Ierusalim construit de Dumnezeu Însuși.[4]
În același sens, Lactanţiu (250-325 d.Hr.), dascălul fiului lui Constantin cel Mare, credea că cei 1.000 de ani vor începe după venirea lui Hristos și distrugerea celor răi. În acest timp, sfinţii se vor înmulţi și vor înrobi naţiunile rămase.[5] La polul celălalt al moralei, un mileniu de plăceri materiale și îngăduinţe carnale era întrevăzut de un eretic pe nume Cerinthus (50-100 d.Hr.). Pentru el, mileniul era un timp al petrecerii și imoralităţii.[6] Similar, Nepos din Arsinoë, un episcop din Egipt, își învăţa adepţii că promisiunile Scripturii trebuie înţelese într-o manieră mai iudaică și că mileniul va fi un timp de vieţuire luxoasă și laxă aici, pe pământ.[7]
Chiliasmul a fost puternic din vremea părinţilor apostolici până prin secolul al V-lea d.Hr. Ieronim (c. 347-420 d.Hr.) se dezlănţuie asupra acestui curent, atunci deja pe moarte.
Comentând asupra capitolului 7 din Daniel, Ieronim scria: „Cele patru regate despre care am vorbit mai sus aveau un caracter pământesc. (…) Dar sfinţii nu vor fi niciodată în posesia unei împărăţii pământești, ci numai cerești. Atunci, la o parte cu fabulaţia despre milenarism.”[8]
Într-adevăr, visul milenarist, sau chiliast, s-a stins în secolul al V-lea, dar în secolul al XVIII-lea, ca din cenușă, a reînviat în contextul primei mișcări de redeșteptare, între anii 1730 și 1740.
Lideri importanţi din mai multe confesiuni creștine, precum George Whitefield (1714-1770), John Wesley (1703-1791) și Jonathan Edwards (1703-1758), vorbeau de o perspectivă milenaristă. Cea de-a doua mare redeșteptare, din 1790-1840, a accentuat și mai mult aceste aspiraţii. Asociaţiile interconfesionale erau vehiculul principal prin care protestanţii americani doreau să facă din ţara lor un exemplu pentru lume în ceea ce privește o republică autentică.[9] Două figuri mari ale acestei perioade au fost Timothy Dwight (1752-1817), nepot de-al lui Jonathan Edwards, și Charles G. Finney (1792-1875).
Este interesant că, în timp ce redeșteptarea aducea mari beneficii în zona religiei personale, la nivel teoretic era o acomodare cu spiritul vremii în ce privește escatologia. Idealurile iluministe ale unei ordini raţionale veneau în contradicţie cu ideile unui sfârșit iminent al lumii, foarte popular până la data aceea. Teologii au început să scrie și să predice despre caracterul rezonabil al Dumnezeului creștin care este mai degrabă interesat să conducă lumea cu bunăvoinţă decât s-o anihileze într-un mod neașteptat. Dumnezeul milenarist nu folosește forţa, ci mai degrabă persuasiunea.
Pe la 1843, Finney argumenta că, dacă Hristos vine într-un mod prematur, iar majoritatea ajunge în Iad, dreptatea și bunăvoinţa lui Dumnezeu sunt puse la îndoială. În locul acestui sfârșit, Creatorul va urmări fericirea omenirii, iar mileniul va aduce o convertire cvasiuniversală a lumii.[10]
Cum era de așteptat, odată cu Războiul american de Secesiune (1861-1865), ideea persuasiunii, în contrast cu forţa, a pălit, iar idealul milenarist a intrat în recul.
În secolul al XIX-lea, America era în plină colonizare, Rusia cucerea Siberia, iar popoarele creștine își măreau teritoriile în America Latină, Africa și Asia. Prezenţa creștină atât de răspândită geografic, căderea Imperiului Otoman, ocuparea Indiei de către englezi, misiunea creștină în Japonia și Coreea de Sud, intrarea Evangheliei chiar și în China prin Hudson Taylor și apariţia societăţilor biblice păreau să anunţe impunerea creștinismului în lume. Visuri mesianico-milenariste erau hrănite politic în SUA, Anglia, Germania, Rusia și Franţa.
Dar cele două războaie mondiale au schimbat drastic datele problemei. Speranţa și optimismul au lăsat loc resemnării și pesimismului. Au urmat divizări interne ale unora dintre popoarele cu visuri imperialiste[11], iar naţiunile colonizate au început să îndepărteze jugul ocupanţilor, căpătându-și independenţa. „Fenomenul Auschwitz” a suprimat visul creștin de întoarcere a evreilor la Hristos. Distrugerea Europei prin intermediul războiului, bomba atomică, accidentul nuclear de la Cernobîl au ruinat orice perspectivă luminoasă în istorie și au introdus perspective apocaliptice și ale unui sfârșit care poate avea loc oricând.[12]
Venirea spirituală a lui Hristos în suflet
Visurilor milenariste li se opunea ideea că Hristos vine la nivelul experienţei umane personale și că sfârșitul este sfârșitul vieţii fără Dumnezeu, nu capătul istoriei sau al planetei. Alegoria ca mod de interpretare a limbajului biblic s-a născut în Alexandria.
Cel mai reprezentativ părinte al bisericii adept al acestui tip de gândire este Origen. În comentariul său asupra Evangheliei după Matei, el sugerează că Hristos vine a doua oară atunci când cuvântul lui Dumnezeu se răspândește și este primit. El spune că nu își dorește să nege sensul simplu al revenirii lui Hristos, dar dă de înţeles că există un sens mai adânc al revenirii, iar acesta nu este cel cosmic.[13] După cum spune Paul Landa, pentru Origen „parusia nu se va întâmpla la un timp anume, într-un loc anume, în viitor”.[14]
Combătând ideile milenariste asupra escatologiei, Origen a sfârșit prin a predica o formă creștină de gnosticism, în care perfecţiunea a devenit ţinta supremă. Perspectiva aceasta nu a fost suficient de robustă încât să reziste, dar a revenit mai târziu prin cel mai influent teolog al secolului al XX-lea, Rudolf Bultmann.
În era atomică, în care Bultmann a scris, sfârșitul lumii pare mai degrabă un scenariu legat de abuzul uman asupra știinţei și tehnologiei decât un eveniment cosmic. Predicarea escatologică a Noului Testament (NT) a fost redată în termeni care pentru secolul al XX-lea deveniseră neinteligibili.
În Geschichte und Eschatologie, Bultmann afirmă că NT prezintă evenimentul Iisus Hristos ca fiind escatologic, ca un act divin care pune capăt lumii vechi. Prin intermediul credinţei, escatologia devine prezentă, iar lumea veche piere. Acesta ar fi sfârșitul lumii pentru cel care crede – faptul că omul vechi moare, iar el devine o făptură nouă și liberă.[15] Acesta este paradoxul proclamării creștine, după Bultmann, că adevăratul sens al escatologiei nu a fost înţeles. Escatonul nu ar fi un eveniment exterior care trebuie să vină, ci ocazia care i se dă individului de a se hotărî să ducă o existenţă autentică.[16]
După cum sugerează Carl Henry[17], dusă până la capăt, această viziune înlocuiește transcendenţa și metafizica cu o decizie interioară a individului, dimensiunea cosmică a sfârșitului și a eternităţii cu o decizie subiectivă. Nu este de mirare că acest mod de gândire, după cum spune Henry, a creat o adevărată confuzie în cercurile teologice evanghelice.
Degradarea lumii și venirea literală a lui Hristos
Scriptura nu susţine nici visul milenarist, nici venirea simbolică a lui Hristos în suflet, în detrimentul venirii personale, la sfârșitul istoriei. După Scriptură, sfârșitul lumii va avea loc la venirea lui Hristos și va avea următoarele caracteristici.
În primul rând, va fi o venire personală și propriu-zisă. În Faptele apostolilor 1:11 se spune că Iisus Cel de după înviere va veni „în același fel” cum S-a înălţat, adică în carne și oase (Marcu 16:9; Luca 22:25-43; Ioan 20:26,27).
În al doilea rând, venirea lui Hristos va fi vizibilă și sonoră (Matei 24:26-30; Apocalipsa 1:7), nu secretă (Matei 24:26).
În al treilea rând, cea de-a doua venire, spre deosebire de prima, va fi glorioasă și triumfătoare (1 Corinteni 15:25; 2 Tesaloniceni 1:7; Apocalipsa 19:16).
În al patrulea rând, sfârșitul va fi cataclismic (Daniel 2:44; 2 Petru 3:10).
Nu în ultimul rând, evenimentul va fi neașteptat (1 Tesaloniceni 5:2; Apocalipsa 16:15).[18]
Contrar înţelegerilor despre mileniu amintite anterior, o citire atentă a capitolului 20 din Apocalipsa arată că mileniul este doar un interludiu între două etape ale sfârșitului.
Înainte de mileniu, vine Hristos, ordinea socială se dezintegrează, iar generaţia contemporană cu sfârșitul este nimicită, mai puţin cei credincioși (Apocalipsa 19:11-21). Aceștia, alături de drepţii care sunt înviaţi cu aceeași ocazie, vor merge la cer (1 Tesaloniceni 4:16-17). În timpul mileniului va avea loc, în cer, judecata celor pierduţi, care vor fi înviaţi la a doua înviere, la sfârșitul mileniului (Apocalipsa 20:4-6). Atunci, cetatea sfinţilor (Noul Ierusalim) va coborî din cer (Apocalipsa 21:2), va avea loc judecata cea mare (Apocalipsa 20:11-12), iar cei răi, împreună cu diavolul și demonii vor fi distruși pentru totdeauna (Apocalipsa 20:9,14).[19]
În concluzie, sfârșitul lumii vine în două etape, delimitate de mileniu. Această mie de ani nu este un timp de prosperitate aici, pe pământ, ci un timp al judecării celor pierduţi.
Care sunt și cum citim semnele sfârșitului?
Aveam opt ani când stăteam în faţa casei împreună cu părinţii mei și ne uitam la Sputnik (primul satelit lansat de om pe orbita Pământului) mișcându-se cu o viteză surprinzătoare pe cerul nopţii. La scurt timp de la acel moment am auzit un credincios sincer spunând că „Dumnezeu nu-l va lăsa niciodată pe om să aterizeze pe Lună, Iisus va reveni înainte ca așa ceva să se întâmple”.
Pentru el, ca pentru mulţi creștini, diverse evenimente din lumea de azi oferă dovezi sau „semne” că venirea lui Iisus este cu adevărat aproape. El credea că, din moment ce ar fi inadecvat ca fiinţele umane să spurce o altă planetă (deja și-au bătut joc de cea curentă!), iniţiativa explorării umane a Lunii și a planetelor devenise un „semn” că a doua venire a lui Iisus era foarte aproape.
Câţiva ani mai târziu m-am trezit la trei dimineaţa pentru a asista la transmisia în direct a primului pas pe Lună al lui Neil Armstrong. Iisus nu venise ca să îl oprească. Evident, ocupaţia umană a Lunii era o preocupare mai mică pentru Dumnezeu decât presupusese amicul cel credincios. S-a dovedit că nu fusese un semn al sfârșitului. Întâmplări ca acestea îi fac pe oameni să se întrebe: Vom ști vreodată cu certitudine absolută că revenirea lui Iisus este aproape? Sunt „semnele” cu adevărat semne?
Semne ale timpului
Când examinăm Noul Testament descoperim că multe evenimente mondiale pe care creștinii le iau drept semne ale sfârșitului sunt, în realitate, „semne ale timpului”. Mai degrabă decât să indice momentul celei de-a doua veniri, acestea confirmă că revenirea Lui, prevăzută la sfârșitul timpului, este certă. Aceste semne ne încurajează să credem că, dacă a cunoscut El în prealabil caracterul întregii epoci, cu siguranţă că Iisus nu va greși în legătură cu evenimentul care o încheie.
De exemplu, când ucenicii L-au întrebat pe Iisus (Matei 24:3, NTR) despre „semnul” venirii Sale și sfârșitul veacului, El a răspuns: „Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie. Vedeţi să nu vă neliniştiţi, căci aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar încă nu va fi sfârşitul” (Matei 24: 6, NTR, subl. ad.).
Războaiele și veștile de războaie erau semne mari ale sfârșitului în apocaliptica iudaică din zilele lui Iisus[1], dar în Matei 24 ele nu anunţă sfârșitul, ci fac parte din peisajul vieţii înainte de sfârșit.
Iisus continuă: „Un neam se va ridica împotriva altui neam şi o împărăţie împotriva altei împărăţii. Va fi foamete, vor fi (molime şi) cutremure în diverse locuri. Dar toate acestea sunt doar începutul durerilor naşterii” (Matei 24:7-8, NTR). Războaiele, foametea și cutremurele semnalează nu sfârșitul, ci începutul! Ucenicii au cerut un semn al sfârșitului, Iisus le-a dat semne ale timpului. Aceste „semne” nu au scopul de a stimula speculaţiile cu privire la momentul sfârșitului, ci ne vor aminti de cuvintele lui Iisus, care ne încurajează să fim în orice moment vigilenţi cu privire la sfârșit (Matei 24:42).
Iisus și așteptările noastre cu privire la semnele timpului sau ale sfârșitului
În Matei 24:14, Iisus pare să exprime un semn măsurabil al apropierii sfârșitului. Acesta va veni când Evanghelia va fi propovăduită lumii întregi. Da, Evanghelia trebuie propovăduită lumii înainte ca Domnul să vină, dar acesta nu este acel tip de semn pe baza căruia putem face calcule. La urma urmei, Pavel a avut impresia că acest semn s-a împlinit deja în vremea sa (Coloseni 1:23). Singurul semn care corespunde intenţiei ucenicilor este „semnul Fiului Omului”, din 24:30. Dar acesta pare a fi gloria propriu-zisă care îl înconjoară pe Iisus la venirea Lui. Cei care așteaptă acest semn îl vor primi când va fi prea târziu.
Răspunsul dat de Iisus ucenicilor este, într-un anume sens, dezamăgitor. Ni s-ar fi părut mai ușor dacă El ne-ar fi oferit toate detaliile despre sfârșit și despre evenimentele care îl preced, pe care apoi noi să le urmărim una după alta, să vedem exact unde ne aflăm și să știm când trebuie să ne pregătim. Dar se pare că nu acesta a fost scopul lui Iisus. Pare să nu fi fost cel mai bun lucru pentru noi. Care a fost atunci scopul Lui cu acest capitol? Răspunsul este în Matei 24:42 – „Vegheaţi deci, pentru că nu ştiţi în ce zi vine Domnul vostru! (subl.ad.).”
Semne am tot avut
Dacă războaiele, cutremurele și foametea sunt semne ale timpului, nu ar trebui să ne surprindă că ceea ce mulţi numesc „semnele sfârșitului” s-au manifestat de la începutul erei creștine. Deja de pe timpul lui Iisus existau mesia falși (Faptele 5:36-37) și au existat chiar și mai mulţi la scurt timp după Iisus.[2] Deși provincia romană Palestina era marcată de pace în anul 31 d.Hr., au existat „războaie și vești de războaie” pe tot parcursul anilor 60. Au existat foamete (Fapte 11:28), cutremure (Laodiceea, în 60 d.Hr.; Pompeii, în 63; Ierusalim, în 64, și Roma, în 68[3]), precum și semne cerești.[4] Noul Testament cuprinde numeroase relatări despre persecuţie, învăţători falși și profeţi mincinoși.[5] Pavel putea chiar să pretindă că Evanghelia ajunsese la toate popoarele în timpul vieţii sale (Coloseni 1:23; Romani 1:8; 16:26). Nu este de mirare, deci, că apostolii credeau că trăiesc în ultimele zile (Fapte 2:14-21; Evrei 1:2; 1 Petru 1:20; 1 Ioan 2:18).
Normalitatea sfârșitului
Parte a problemei este întrebarea cu privire la cât de neobișnuite vor fi semnele sfârșitului. Fără îndoială că descrierile noutestamentare ale zilelor finale prezintă evenimente de anvergură. Oamenii au boli ciudate, râurile și mările se transformă în sânge, iar umanitatea este supusă schimbărilor climatice copleșitoare (Apocalipsa 16:1-9). Naţiunile sunt furioase (Apocalipsa 11:18) și confuze (Luca 21:25), iar lumea este polarizată pe probleme de credinţă (Apocalipsa 17:14). Evenimente neobișnuite au loc pe cer, iar seismele, furtunile și dezastrele devin mai severe (Luca 21:26; Apocalipsa 6:12-15; 16:18-21). Domnește o confuzie înșelătoare, provocată de afirmaţiile concurente cu privire la adevăr (Matei 24:24-27; Marcu 13:19-23; 2 Tesaloniceni 2:8-12; Apocalipsa 13:13-14) și intervenţia demonică directă (1 Timotei 4:1). Tulburările sociale și dispreţul pentru credinţă cresc (2 Timotei 3:1-5).[6] Poporul lui Dumnezeu suferă foarte mult din cauza persecuţiei (Ioan 16:2; Apocalipsa 13:15-17; 16:4-7; 17:6). Și multe alte consideraţii ar putea fi făcute.[7]
Dar mai există o latură a învăţăturii noutestamentare pe acest subiect care este adesea ignorată. Atât Iisus, cât și Pavel portretizează zilele de pe urmă ca fiind perioade deosebit de normale, în ciuda tuturor evenimentelor spectaculoase care vor avea loc.[8] Ca și în perioada imediat anterioară potopului (Matei 24:37), oamenii își vor continua traiul, vor mânca și vor bea, iar nunţile nu vor fi amânate (Matei 24:38). Ca și în zilele lui Lot, vor exista vânzări și cumpărări (Luca 17:28), ceea ce sugerează că structura economică de bază a lumii va fi încă intactă. Plantatul și construitul continuă (Luca 17:28). Majoritatea oamenilor par să nu aibă nicio presimţire că sfârșitul se apropie cu pași grăbiţi (Matei 24:39). Credinciosul și necredinciosul lucrează împreună pe câmp sau într-o fabrică în ziua în care vine Iisus (Matei 24:40-41).
Pavel le face cunoscut tesalonicenilor că distrugerile cumplite asociate cu cea de-a doua venire (vezi 2 Tesaloniceni 1:5-10) vor avea loc într-un moment în care oamenii vor proclama „pacea și siguranţa” (vezi 1 Tesaloniceni 5:2-3).
Pentru persoana obișnuită de pe stradă, zilele sfârșitului pot părea o epocă de aur a păcii și prosperităţii. Neplăcerile, dezastrele, tulburările sociale și persecuţiile perioadei finale a lumii vor fi pe ecranul radarului, dar nu vor părea exagerat de mari faţă de situaţiile obișnuite. Majoritatea, poate marea majoritate, a oamenilor de pe pământ va fi surprinsă când va vedea desfășurându-se sfârșitul istoriei. Acest lucru ar trebui să ne facă prudenţi când ne rostim verdictele ample și încrezătoare în ce privește evenimentele actuale.
În același timp însă, nu trebuie să trecem cu vederea că același text ne asigură că oamenii adevăraţi ai lui Dumnezeu nu vor fi surprinși (1 Tesaloniceni 5:4-7). Normalitatea va fi doar una aparentă, aparentă celor fără ochii credinţei creștine.
Semnele pot fi greu de citit
Nu a fost niciodată mai ușor să fii informat despre evenimentele mondiale. Cu ajutorul internetului și într-o perioadă scurtă se poate acumula o cantitate uriașă de informaţii despre relaţiile internaţionale.
Există însă o serie de probleme când vine vorba de analizarea semnificaţiei acestor informaţii pentru credinţa creștină.
În primul rând, în această enormă masă de informaţii, trebuie să facem distincţia între informaţiile care sunt solide și cele care sunt pur și simplu speculaţiile nefondate ale cuiva, distribuite de pe un computer pe altul. Este necesar să ne informăm cu privire la istoricul sursei respectivei știri, cu afilierile sale și cu motivele publicării de informaţii pe internet. Creștinii nu trebuie să se grăbească să accepte cel mai recente știri sau teorii ale conspiraţiei, mai ales atunci când filtrele relativ fiabile, cum ar fi instituţiile mari de presă ori canalele media ale bisericii, sunt tăcute în privinţa respectivului subiect.
Dar chiar și atunci când informaţiile sunt rezonabil de solide, este imperativ să analizăm dovezile din toate unghiurile. Cei care evidenţiază apropierea sfârșitului adoră să vorbească despre creșterea în statistici privind criminalitatea, despre cutremure și inundaţii catastrofale, războaie și zvonuri de războaie, prăbușire economică iminentă și declinul moralităţii. Dar credibilitatea este grav deteriorată atunci când ignorăm dovezi solide care indică alte direcţii. De exemplu, mulţi vorbitori și scriitori creștini sinceri prevăd în mod regulat sosirea iminentă a unei legi naţionale duminicale în SUA. Cu toate acestea, în timpul vieţii mele, atenţia publică acordată ideii de legi duminicale în SUA a fost într-un continuu declin.
Și dacă informaţiile pe care le deţinem sunt incontestabil solide, echilibrate și verificate cu atenţie? Tot trebuie să stabilim dacă aceste informaţii solide au vreo semnificaţie spirituală sau nu.
Prea ușor se ajunge la concluzii despre semnificaţia anumitor evenimente mondiale.
Doar pentru că acestea au un parcurs care ne amintește de o profeţie anume nu înseamnă că acest eveniment precis este cel la care face referire respectiva profeţie.
COVID-19 este cu siguranţă una dintre cele mai mari crize internaţionale cu care s-a confruntat lumea în cursul vieţii mele. Cu toate acestea nu există o profeţie biblică specifică care să ne spună că o boală contagioasă va fi un semn categoric al timpului sfârșitului.
Oricât de solidă pare să fie interpretarea noastră asupra „semnelor”, este indicat să rămânem cât mai lucizi pe măsură ce ne apropiem de sfârșit (1 Tesaloniceni 5:1-11)![9] Atunci când folosim informaţii imprecise, când suntem selectivi în utilizarea de dovezi solide sau când facem afirmaţii exagerate care nu sunt adecvate nivelului nostru de pregătire, discredităm toată predicarea despre sfârșit.
Adevăratele semne ale sfârșitului timpului
În ciuda acestor provocări, nu este bună nici ignorarea subiectului semnelor sfârșitului. Același capitol în care Iisus spune că nimeni nu cunoaște ziua sau ora (Matei 24:36) oferă și indicii cu privire la apropierea revenirii (Matei 24:33). Dar ce este „aproape” în timp real? O zi? Un an? Un deceniu? Un secol? Autorul Apocalipsei considera în anul 95 d.Hr. că venirea Domnului este aproape (Apocalipsa 1:3; 22:10,12). Așadar o înţelegere cronologică occidentală a „apropierii” este în mod clar falsă, având în vedere trecerea a două mii de ani de la scrierea Noului Testament. Din perspectivă orientală, apropierea pare a fi mai mult o stare de spirit decât un fapt cronologic.
Jon Paulien este profesor universitar doctor în cadrul Departamentului Religie-Studii Teologice al Universităţii Loma Linda, SUA. Jon Paulien scrie pentru Semnele timpului din California, SUA.
Zece celebrităţi care L-au descoperit pe Dumnezeu
Lumea showbiz-ului este una care nu beneficiază de o reputaţie prea bună şi este asociată adeseori cu decăderea religioasă. O lume lipsită de principii, a exceselor de tot felul şi a compromisurilor, căreia câteva celebrităţi i-au supravieţuit şi, chiar mai mult, în care au reuşit să Îl descopere pe Dumnezeu.
1. Denzel Washington (actor)
Unul dintre cei mai de succes actori de la Hollywood, plătit cu aproximativ 20 de milioane de dolari pe film, este fiul unui pastor penticostal şi un cititor zilnic al Bibliei.
„Deschid şi citesc Biblia în fiecare zi. Chiar ieri am citit ceva interesant: „Nu îţi dori să îţi câştigi existenţa. Aspiră să faci o diferenţă în lumea din jurul tău”, a declarat Washington pentru Christian Post. Recent, Denzel şi soţia sa Pauletta au acceptat să nareze Cartea Cântărilor pentru „The Bible Experience”, o Biblie audio narată de cele mai cunoscute celebrităţi afro-americane.
2. Brian Welch (fost chitarist al formaţiei heavy metal Korn)
Când auzi de formaţia Korn, creştinismul nu este chiar primul lucru la care te gândeşti. Însă datorită convertirii la creştinism a lui Brian Welch, co-fondator şi fost chitarist, acesta este un subiect de interes. După ce o viaţă întreagă Welch a fost dependent de droguri şi „un om mort pe dinăutru”, acesta a fost mişcat de o revelaţie pe care a avut-o în faţa fiicei sale. Ulterior, chitaristul a părăsit formaţia în anul 2005 şi a început o carieră nouă, pe piaţa muzicală creştină.
3. Celebrităţi care L-au descoperit pe Dumnezeu: Patricia Heaton (actriţă)
Cunoscută foarte bine ca mamă iubitoare şi soţie a lui Ray Romano, din serialul american de comedie „Everybody Loves Raymond” (Toată lumea îl iubeşte pe Raymond), Patricia nu este timidă atunci când trebuie să vorbească despre credinţa ei. Actriţa s-a născut într-o familie catolică, dar a ales să îmbrăţişeze protestantismul, alăturându-se unei biserici prezbiteriene. În prezent, activează în organizaţia „Feminists for Life”, care este împotriva avortului.
4. Donna Summer (cântăreaţă de muzică disco)
Cu toate că s-a născut într-o familie creştină, Donna Summer a devenit regina muzicii disco şi s-a îndepărtat de credinţă. Starul, devenit foarte celebru în anii ’70, s-a întors la rădăcinile ei creştine în urma unei puternice depresii şi a anunţat că este „născută din nou”. De atunci, Donna Summer a declarat că s-a detaşat de „lucrurile lumeşti” şi de „imaginea puternic sexuală” asociată genului muzical datorită căruia devenise celebră.
5. Martin Sheen (actor)
Câştigător a unui premiu Emmy şi al unui Glob de Aur, Martin Sheen este foarte cunoscut şi pentru activismul său liberal. Sheen (pe numele real Ramón Antonio Gerardo Estévez) este catolic şi şi-a ales numele de scenă pentru a-l onora pe teologul catolic Fulton J. Sheen. O perioadă a stat departe de biserică, dar a revenit la credinţă după ce s-a îmbolnăvit foarte rău, în timpul filmărilor pentru „Apocalypse Now” (1979).
6. Al Green (cântăreţ de muzică soul)
Green a crescut într-o famile foarte credincioasă, care însă l-a gonit de acasă în adolescenţă, din cauză că acesta devenise un fan înfocat al lui Jackie Wilson (o legendă a muzicii soul). După un succes fulgerător, cântăreţul a luat decizia de a se întoarce la Dumnezeu în urma unei drame personale. Iubita sa a încercat să îl ucidă, înainte de a se sinucide în 1974. Greene a declarat că acela a fost momentul de trezire, care l-a ajutat să îşi pună viaţa în ordine. Doi ani mai târziu, superstarul a devenit pastor hirotonit la Full Gospel Tabernacle din Memphis. Reverendul Al Green este încă activ în slujba lui Dumnezeu.
7. Celebrităţi care L-au descoperit pe Dumnezeu: Jane Fonda (actriţă)
Fonda a crescut considerându-se atee, dar fiind o activistă feministă convinsă. Din 2001, Fonda se descrie ca fiind creştină şi „născută din nou”, deşi nu în sensul tradiţional al cuvântului. În schimb, Fonda recunoaşte influenţa pe care a avut-o credinţa în viaţa ei, în special în divorţul de Ted Turner, care îi critica constant credinţa.
8. Stephen Baldwin (actor)
Cel mai tânăr din fraţii Baldwin, toţi actori, a crescut într-o familie catolică, dar a cărei influenţă a lăsat-o în urmă când a ales să devină actor. „Am trăit o viaţă extraordinară, care depăşeşte imaginaţia oricui. Dar viaţa mea alături de Iisus Christos este cu mult mai frumoasă decât tot ce am trăit atunci”, declara Baldwin în 2006. Datorită influenţei unei menajere braziliene, Baldwin a îmbrăţişat creştinismul evanghelic.
9. Kirk Cameron (actor)
Actorul Kirk Cameron a crescut într-o familie seculară, în care nu se vorbea despre religie. Aşa că a devenit cu uşurinţă ateu. Convingerile sale au fost provocate la vârsta de 17 ani, când Cameron a acceptat invitaţia cuiva de a participa la o întâlnire la biserică. „Ştiam că nu o să merg în Rai pentru că nu credeam în Dumnezeu. Îmi băteam joc de Dumnezeu. Îmi băteam joc chiar şi de ideea existenţei lui Dumnezeu”, mărturiseşte Cameron. Căutarea sa după un răspuns l-a condus la creştinism, datorită căruia a devenit cunoscut şi publicului creştin, în filmele „Left behind” şi „Fireproof”.
10. Angus T. Jones (actor)
Angus, cunoscut ca băieţelul din serialul „Doi bărbaţi şi jumătate”, a stârnit un scandal mare după ce a devenit creştin. El a comentat că „nimeni nu poate fi în acelaşi timp credincios temător de Dumnezeu şi parte a echipei din acest serial”. Într-un videoclip pe YouTube, Jones spune că de curând a început să studieze Biblia, iar acum nu se mai simte confortabil cu umorul „riscant” care defineşte serialul de comedie. Ulterior, Angus şi-a cerut iertare de la colegii săi, insistând că scopul său nu a fost să jignească pe nimeni.
Dovada existenţei lui Dumnezeu
„Imi poţi indica o singură dovadă irefutabilă a existenţei lui D-zeu?” Întrebarea i-a adresat-o regele prusac Frederic cel Mare contelui Reventlow. Care i-a răspuns prompt, „desigur, Sire, evreii”.
Zilele trecute un băieţel evreu, de 8 ani şi jumătate, mai precoce, mai şcolit şi descuiat la minte decît alţii de vîrsta lui, şi-a şocat tatăl punîndu-i altă întrebare, ceva mai dificilă. „Cum se face”, s-a minunat el, „că D-zeu a permis existenţa unui Hitler, al cărui acces la cîrma statului (creat de prusacii lui Frederic) să se soldeze cu uciderea a 6 milioane din copiii poporului său ales?”
Chestiunea atinge esenţa teodiceeii, o sferă de tot sensibilă, iar răspunsul clasic la această întrebare nu e cîtuşi de puţin satisfăcător. In chip de replică, părintele, un om crescut la şcoala lui Franz Rosenzweig, Martin Buber şi E. Levinas s-a străduit să-i explice copilului importanţa crucială a libertăţii – pentru religie, pentru societate, pentru istorie, pentru viaţa omului, pentru dialogul capital dintre tatăl ceresc şi fiii săi de pe pămînt. Intemeiată pe iubire şi dreptate, libertatea crează un gol necesar, în care se strecoară uneori, mai întîi firav, răul. Dacă e lăsat să se înstăpînească în acest spaţiu, plăpîndul duşman al binelui se umflă pînă peste poate, cîştigă masiv în consistenţă şi devine, aparent, atotputernic.
Că ne place sau nu, Holocaustul rămîne un subiect actual nu doar în România zilei de 9 octombrie, în care se comemorează debutul deportării evreilor din Dorohoi, Basarabia şi Bucovina în Transnistria.
In Germania, s-a insistat decenii la rînd să i se pună punct subiectului. Şi să se pornească de la capăt. Nemţii au rezistat în genere ispitei. Spre deosebire de cea comunistă şi de Austria, Germania apuseană şi-apoi cea reunificată şi-au asumat integral genocidul comis asupra evreilor europeni. Considerînd-o preţul reintrării în familia naţiunilor civilizate, au făcut-o mai temeinic decît alte popoare şi state, deşi generaţiile născute după 1945 s-ar fi putut teoretic deroba de responsabilitatea pentru faptele unui regim de mult apus şi îngropat, invocînd „graţia şi îndurarea divină a unei naşteri tîrzii”, aşa cum, rău inspirat, a făcut-o cîndva Helmuth Kohl. In ultima jumătate de secol, asumarea trecutului a echivalat şi cu o gravă şi aparent ireparabilă ruptură a relaţiilor Germaniei cu propria istorie. Totuşi, în ultimii ani, în timp ce reorientau ţara cu oarecare urgenţă spre remedierea, normalizarea şi relaxarea raporturilor ei cu patriotismul, şi în final cu ea însăşi, reprezentaţii elitei politice berlineze n-au ezitat să reliefeze că “Holocaustul a devenit o parte a identităţii germane”.
Din nefericire, actualitatea Holocaustului nu ţine însă doar de această convertire, în mare măsură pozitivă, a celei mai atroce crime în masă făptuite vreodată de oameni împotriva altor oameni. In joc mai sunt şi alte cîteva chestiuni. Prima vizează prăbuşirea iluziei nutrite după 1945, că înfiinţarea ONU – care s-a petrecut exact în acest scop – va lichida pericolul repetării unor genocide. „Killing Fields”, cîmpurile pline de oseminte din Cambogia, masacrul populaţiei tutsi din Ruanda sub ochii impasibili ai lumii civilizate, şi, mai nou, exterminarea africanilor sudanezi din Darfur, de către miliţiile arabe ale regimului de la Kartum au distrus această himeră.
Ceea de-a doua se leagă de apariţia, din cenuşa cuptoarelor de la Auschwitz şi dintr-un vis şi o promisiune imemoriale, a statului evreu modern. Concomitent, antisemitismul, care a aprins rugurile Holocaustului, departe de a deceda, s-a dat la fund o vreme, pentru a se reivi în forţă. Transplantat în lumea arabă şi musulmană, ura faţă de evrei, veche de cînd Biblia şi istoria ei despre Esav, Laban, faraon şi amaleciţi a revenit cu vigoare şi în iluminata Europă postmodernă, în laica Franţă, în corectitudinea politică şi în relativismul cultural al unei mari părţi a elitelor continentale.
Atîta doar că în Europa postnazistă, marcată de trecutul unei extinse complicităţi cu proiectul hitlerist, oprobriul nu l-a mai ţintit de regulă direct pe evreul generic, dispreţuit în evul mediu creştin şi în modernitatea rasistă. „Corectă politic”, ura s-a mascat, s-a cununat cu pacifismul militant al stîngii procomuniste şi şi-a îndreptat tot mai deşănţat săgeţile asupra „militarismului”, „imperialismului” şi „agresivităţii” statului evreu. Dezaprobarea sistematică a oriecărei politici israeliene – de felul celei exprimate mai recent în condamnarea unei reacţii militare chipurile „excesive” a Ierusalimului la provocarea organizaţiei teroriste Hezbolah – s-a prefăcut într-un efort continuu de delegitimare a statului evreu. In haina antisionismului, străvechea ură munceşte asiduu la transformarea Israelului în evreul înjosit al naţiunilor, făcînd în Europa totul, spre a evita demascarea naturii ei antisemite.
Dar nu toată lumea împărtăşeşte scrupulele stîngii europene. Ziarele, emisiunile radio, tv şi paginile internet din lumea arabă şi islamică sunt, ca şi „Carta Hamas”, pline pînă la refuz cu referiri la născocirea ţaristă a „Protocoalelor Înţelepţilor Sionului” şi alte gogoaşe antisemite rostite pe faţă.
Mai grav decît atît: şeful de stat al unei puteri regionale care, nutrind ambiţii nucleare, a cerut concomitent ştergerea de pe hartă a Israelului, stat membru al Naţiunilor Unite, nu s-a dat în lături să nege Holocaustul. Lăsat totuşi să pătrundă în SUA – conform unei tradiţii ONU – spre a cuvînta la Adunarea Generală de la New York, liderul iranian Mahmud Ahmadinedjad şi-a „nuanţat” mai nou negaţionismul. „In privinţa Holocaustului n-am făcut decît să pun întrebări, fără să primesc răspunsuri”, a afirmat el cu obrăznicia tipică a celor care îşi escamotează mărturia falsă, retrăgîndu-se spre ultima redută intelectuală posibilă de care se prevalează negaţioniştii: scepticismul bonne marche, precum şi îndoiala privind unicitatea catastrofei numite de evrei Shoa.
Din păcate, nici lumea românească nu e la adăpost de negaţionişti sau tentative de relativizare a exterminării sistematice, pe cale birocratic- industrială a populaţiei evreieşti din Europa şi din ţinuturile româneşti. Şi nu e vorba aici doar de tezele absurde ale unui Paul Goma, ci şi de încercarea echivalării (şi justificării indirecte a) catastrofei fascismului şi nazismului cu dezastrul comunist.
Un bun prieten, un intelectual român de marcă, şi nu e singurul care împărtăşeşte această convingere, îmi spunea cu emfază, pe la mijlocul anilor 90, că occidentul se înşeală; că pentru el, unul, „un mort este egal cu un mort”; şi că oroarea Gulagulului nu e cu nimic mai prejos decît cea a Holocaustului, „ura de rasă fiind aceiaşi cu ura de clasă”. I-am propus atunci un test mai puţin obişnuit, îndemnîndu-l să călătorească în timp, spre anii 40 ai veacului trecut. Ce-ar fi vrut să fie, l-am întrebat: evreu, sub Hitler, condamnat la moartea în cuptoare indiferent de un eventual botez, sau mai degrabă kulak, sub Stalin, cu riscul de a fi ucis, dar şi cu şansa de a scăpa cu 5, 10, sau 25 de ani de deportare? A refuzat să-mi răspundă. Şi-avea, admit, dreptate, pînă la un punct. Abordarea antitetică şi polemică a celor două fenomene, comunist şi nazist, e o eroare monumentală. Fireşte, nimic nu diminuează monstruozitatea comunismului, cu zecile de milioane de victime ale lui.
Ce-i conferă în acest caz Holocaustului o dimensiune unică într-un veac însîngerat ca nici un altul de două totalitarisme, ambele, în fond, antisemite? Cred că răspunsul la această întrebare include modernitatea civilizată a vastei încercări naziste de lichidare a unui popor, a unei rase şi a unei religii. Că ea s-a petrecut în numele poporului german, că au participat la acest infernal proiect şi alte state şi naţiuni europene e poate mai puţin important. Decisiv, umilitor şi înspăimîntător e că ideea Holocaustului s-a născut şi a început să fie pusă în aplicare cu toate mijloacele tehnologice şi administrative de care dispunea o Germanie modernizată, ce depăşise de un mileniu stadiul barbariei de tip asiatic, proprie stalinismului, şi trecuse prin două veacuri de iluminism şi de raţionalism. Dacă nici asta n-a putut-o salva de derapajul în cea mai profundă inumanitate, ce ne va mai izbăvi oare de viitorul genocid?
In fine, dincolo de pierderea vinovăţiei lumii apusene, proporţiile fără egal ale celui din anii 40 ai veacului trecut ţine şi de problemele lipsite de o soluţie fără rest, pe care le ridică Holocaustul pentru teologia evreiască şi creştină. Intrebarea capitală pusă de un prichindel evreu într-o sinagogă din Germania e sortită să rămînă deocamdată fără un răspuns adecvat. Ceea ce nu scuteşte pe nimeni de datoria de a-l căuta febril – demersul poate cel mai propice întru evitarea unei virtuale reeditări a catastrofei.
Cum aflu care este voia lui Dumnezeu în viața mea? – Nicu Butoi
https://www.fiti-oameni.ro/editorial/cum-aflu-care-este-voia-lui-dumnezeu-in-viata-mea-nicu-butoi/
DESCOPERIND VOIA LUI DUMNEZEU
scris de : Zac Poonen
Introducere
Mulţi creştini sunt confuzi în privinţa modalităţii de a cunoaşte voia lui Dumnezeu în viaţa lor. Această carte este o încercare de a-i ajuta. Ea nu prezintă o formulă infailibilă de călăuzire, pentru că nici Biblia nu ne descoperă un astfel de lucru. Trebuie să evităm să căutăm călăuzirea Divină într-un mod mai degrabă mecanic decât spiritual.
Această carte nu pretinde că îţi dă toate răspunsurile. Scopul ei principal este să te încurajeze să fii mai dependent de Duhul Sfânt.
Watchman Nee a spus, „Noi, fiinţele umane, nu suntem menite să scriem cărţi
„perfecte”. Pericolul unei astfel de perfecţiuni este că omul ar putea înţelege lucrurile fără ajutorul Duhului Sfânt. Iar, dacă Dumnezeu ne dă cărţi, ele vor fi câteodată doar nişte texte fragmentare, nu întotdeauna clare, consistente din punct de vedere logic, lipsindu-le concluziile explicite. Însă astfel de cărţi devin parte a vieţii noastre şi ne păstoresc viaţa. Nu putem diseca, schiţa sau sistematiza faptele Divine. Numai creştinul imatur va încerca să ajungă întotdeauna la concluzii satisfăcătoare din punct de vedere logic. Cuvântul lui Dumnezeu are drept caracteristică fundamentală pe aceea că întotdeauna vorbeşte în primul rând spiritului nostru şi vieţii noastre”.
Fie ca această carte să nu se limiteze la a împărtăşi minţii tale informaţii, ci, mai presus de toate, să dea viaţă duhului tău.
Câteva cuvinte privind conţinutului acestei cărţi: Niciun paragraf, sau chiar capitol, nu este complet în sine, dacă nu este citit în contextul întregii cărţi. În unele cazuri, chiar dacă o singură propoziţie din carte este ignorată sau citită fără atenţie, aceasta poate conduce la o înţelegere cu totul diferită de cea intenţionată de autor.
De aceea aş îndemna de aceea cititorul să citească această carte fără grabă şi cu atenţie (citeşte-o de două ori dacă este posibil) pentru a primi mesajul corect.
Capitolul al doilea este poate cel mai important capitol din carte. Dacă îndeplinim condiţiile pentru găsirea voii lui Dumnezeu, atunci călăuzirea devine o chestiune simplă. De obicei, faptul că ne împotmolim se datorează unor condiţii esenţiale rămase neîndeplinite în viaţa noastră
Fie ca Dumnezeu să ne ajute pe fiecare să-L glorificăm făcând voia Lui pe pământ precum în cer.
Sunt îndatorat unui număr de slujitori ai Domnului care au citit manuscrisul original al acestei cărţi şi mi-au oferit sugestii preţioase.
Zac Poonen
PLANUL LUI DUMNEZEU PENTRU VIAŢA TA
Pentru om, cea mai mare onoare şi cel mai mare privilegiu este să facă voia lui Dumnezeu. Aceasta e ceea ce Domnul Isus i-a învăţat pe ucenicii Săi.
Odată, El a spus că numai aceia care fac voia Tatălui Său vor intra în împărăţia cerurilor (Matei 7:21). El a mai spus, de asemenea, că adevăraţii lui fraţi şi surori sunt aceia care fac voia lui Dumnezeu (Matei 12:50).
Această afirmaţie a fost transmisă cu credincioşie de către apostoli generaţiei lor. Petru arăta că Dumnezeu i-a eliberat pe oameni de păcat pentru ca astfel ei să poată face voia Lui (1 Petru 4:1, 2).
Pavel afirma că noi, creştinii, suntem recreaţi în Isus Hristos astfel încât să putem umbla pe calea deja trasată de Dumnezeu pentru noi. De aceea, el îi îndemna pe creştinii din Efes să nu fie nepricepuţi, ci să înţeleagă care este voia lui Dumnezeu pentru vieţile lor (Efeseni 2:10; 5:17).
El s-a rugat pentru creştinii coloseni să poată fi umpluţi de cunoaşterea voii lui Dumnezeu. Le-a spus acestora că şi Epafras se ruga pentru ei să poată împlini toată voia lui Dumnezeu (Coloseni 1:9; 4:12).
Apostolul Ioan învăţa că numai aceia care fac voia lui Dumnezeu vor rămâne pentru totdeauna (1 Ioan 2:17).
Din nefericire, această afirmaţie este rostită din ce în ce mai rar în zilele noastre, de către cei din generaţia noastră. Astfel se şi explică superficialitatea şi lipsa de putere a credinciosului de rând din ziua de astăzi. Oamenii sunt îndemnaţi să vină la Isus doar pentru a primi iertarea. În vremea apostolilor, oamenilor li se spunea că iertarea păcatelor era doar începutul unei vieţi dedicate împlinirii desăvârşite a voii lui Dumnezeu.
Faptele Apostolilor 13:22 ne spune că David era numit „om după inima lui Dumnezeu” deoarece dorea să facă numai voia lui Dumnezeu. Într-un alt loc, chiar David ne spune că se desfăta în împlinirea voii lui Dumnezeu (Psalmul 40:8). El nu era un om perfect. A comis multe păcate, unele foarte grave, pentru care Dumnezeu l-a pedepsit aspru. Totuşi, Dumnezeu l-a iertat şi a găsit plăcere în el pentru că, în esenţă, David a dorit să împlinească pe de-a-ntregul voia lui Dumnezeu.
Aceasta ne încurajează şi pe noi să credem că, în ciuda tuturor imprefecţiunilor noastre, şi noi putem fi bărbaţi şi femei după inima lui Dumnezeu Singura condiţie este ca inimile noastre să tânjească după a face voia Lui.
Noul Testament îndeamnă credincioşii să umble aşa cum a umblat Isus, urmând exemplul Lui (1 Ioan 2:6). Principiul călăuzitor al lui Isus, pentru întreaga sa viaţă şi lucrare, a fost să împlinească voia Tatălui Său. El nu a întreprins niciodată o acţiune înainte ca Tatăl Său să îi ceară lucrul acesta. Iar atunci când a acţionat, nici ameninţările vrăjmaşilor, nici rugăminţile prietenilor nu L-au putut opri de la a face ceea ce Tatăl Său I-a cerut.
Hrana Sa zilnică era să facă voia Tatălui Său (Ioan 4:34). Aşa cum oamenii tânjesc după mâncare pentru a-şi hrăni trupurile, El tânjea să facă voia Celui Care L-a trimis. Fiecare credincios ar trebui să aibă o astfel de dorinţă arzătoare de a împlini pe de-a-ntregul voia lui Dumnezeu.
Cât de uşor este să ne rugăm „Facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ” şi apoi să facem doar ceea ce ne place, fără să mai căutăm călăuzirea lui Dumnezeu în viaţa noastră de zi cu zi.
Planul lui Dumnezeu este cel mai bun
Este culmea prostiei să nu căutăm călăuzirea lui Dumnezeu. Dacă ai fi singur în mijlocul unei păduri dese, într-o noapte extrem de întunecoasă, neştiind încotro s-o apuci, ai fi fericit să ai cu tine pe cineva care cunoaşte fiecare colţişor al pădurii şi în care să te poţi încrede în totalitate. L-ai urma bucuros, fără a te îndoi de direcţia pe care ţi-o indică. Ar fi o prostie să ignori sfatul lui şi să cauţi tu însuţi de capul tău, o direcţie în acea pădure densă şi întunecată, plină de pericole ascunse.
Totuşi, mulţi credincioşi fac întocmai lucrul acesta. Viitorul care ne stă înainte este mai întunecos decât orice altceva de pe pământ. Nu putem vedea nimic înainte. Cu toate acestea, noi trebuie să mergem înainte. Uneori, în viaţa noastră, întâlnim răspântii când trebuie să luăm decizii cu implicaţii majore.
Decizii precum alegerea carierei, alegerea unui partener de viaţă ne afectează întregul viitor. Cum trebuie să decidem în aceste situaţii? Nu cunoaştem nimic despre pericolele şi capcanele ascunse pe care le-am putea întâlni atunci când alegem o cale anume. Nu ştim nimic despre cursele pe care ni le-a aşezat Satan. Şi, cu toate acestea,,noi trebuie să decidem pe ce cale să înaintăm. De aceea ar fi nu doar de dorit ci chiar necesar să avem pe cineva alături în aceste momente, pe cineva în care să ne putem încrede în totalitate, pe cineva care să cunoască întregul viitor.
Găsim un astfel de Om în Domnul Isus Hristos iar El este mai mult decât nerăbdător să ne călăuzească către cea mai bună şi mai sigură cale. Biblia ne învaţă că Dumnezeu are un plan specific pentru viaţa fiecăruia (Efeseni 2:10). El ne-a planificat o carieră, ne-a ales un partener de viaţă şi a planificat chiar şi unde vom locui şi ce vom face în fiecare zi.
În orice situaţie, alegerea Lui este cea mai bună cu putinţă, pentru că El ne cunoaşte atât de bine şi ia în calcul orice factor. Aşadar, cel mai înţelept lucru cu putinţă este să căutăm voia Lui în toate aspectele – atât în cele majore cât şi în cele minore.
Este un lucru prostesc şi periculos să ne călăuzim doar după judecata minţilor noastre limitate şi după impulsurile propriilor emoţii. Dacă nu suntem pe deplin încredinţaţi că planul lui Dumnezeu este, într-adevăr, cel mai bun cu putinţă, nici nu-l vom căuta cu toată seriozitatea.
Mulţi au făcut din vieţile lor un eşec pentru că nu au căutat voia lui Dumnezeu încă din tinereţe. Este „bine pentru om să poarte jugul în tinereţea lui” (Plângerile lui Ieremia 3:27). În Matei 11:28-30, Isus ne invită să luăm jugul Lui asupra noastră. Însă ce înseamnă să iei un jug asupra ta?
Când se foloseşte pereche de boii la aratul unui ogor, aceştia sunt ţinuţi împreună printr-un jug pus pe grumazurile lor. Când un bou tânăr este învăţat să are, el este înjugat împreună cu un altul mai experimentat. Cel tânăr este astfel constrâns să meargă în aceeaşi direcţie şi în acelaşi ritm cu cel bătrân. Iată ce înseamnă să luăm jugul lui Isus asupra noastră. Va trebui să mergem cu Isus pe calea care-I place Lui, fără să ne grăbim vreodată să facem altceva decât ceea ce ne călăuzeşte El,, fără să rămânem în urmă atunci când El ne cheamă să facem un nou pas în ascultare.
Puţini înţeleg această semnificaţie a jugului. Şi încă şi mai puţini sunt gata să-l accepte. Boul este forţat de proprietarul lui să ia jugul. Dar pe noi Isus ne invită să luăm jugul.Nu e vorba aici de o constrângere. Cât de nebuni suntem să respingem această invitaţie! Noi mai degrabă luăm jugul greu al propriei voinţe, cu toate frustrările, înfrângerile şi regretele care-l însoţesc, decât să luăm jugul uşor al lui Isus, care ne aduce libertatea adevărată şi odihna deplină!
„Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă – toţi aceia care vă trudiţi din greu sub un jug încărcat. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine ( aşa cum îl învaţă boul mai bătrân pe cel mai tânăr), căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară.” (Matei 11:28-30).
Citim despre Enoh că „a umblat cu Dumnezeu” (Geneza 5:22). Cu alte cuvinte, Enoh nu a dat năvală înainte, nici nu a rămas în urmă, ci a umblat, timp de trei sute de ani, pe calea stabilită de Dumnezeu, ca unul înjugat la jugul lui Dumnezeu. Ca urmare, Dumnezeu a declarat solemn că viaţa lui Enoh I-a fost plăcută Lui (Evrei 11:5). Acesta este singurul mod prin care îi putem fi plăcuţi lui Dumnezeu – trăind şi mergând înainte sub jugul Său, în voia Sa perfectă. Numai aşa vom fi capabili să stăm înaintea Lui fără regret atunci când El va veni din nou.
Ratând planul lui Dumnezeu
Este posibil ca un credincios să rateze voia perfectă a lui Dumnezeu pentru viaţa lui. Saul a fost ales de Dumnezeu să fie împărat peste Israel, dar, în cele din urmă, ca rezultat al nerăbdării şi neascultării lui, Dumnezeu l-a respins. Este adevărat că el a rămas pe tron mai mulţi ani, dar eşuase în a împlini voia lui Dumnezeu pentru viaţa sa.
Solomon este un alt exemplu. El a fost plăcut lui Dumnezeu în primii ani, dar a căzut mai târziu prin căsătoriile sale cu femei străine.
În Noul Testament suntem îndemnaţi de două ori să luăm ca avertisment exemplele israeliţilor care au pierit în pustie. Voia perfectă a lui Dumnezeu a fost ca ei să intre în Canaan. Dar toţi, cu excepţia a doi dintre ei, au pierdut prin necredinţă şi neascultare, împlinirea voii perfecte a lui Dumnezeu în viaţa lor (1 Corinteni 10:1- 12; Evrei 3:7-14).
În mod asemănător, mulţi credincioşi au compromis planul perfect al lui Dumnezeu pentru viaţa lor prin neascultare şi compromis – adesea în ceea ce priveşte căsătoria sau alegerea unei cariere.
G. Christian Weiss în cartea,
„Voia perfectă a lui Dumnezeu”,ne povesteşte despre un profesor dintr-o şcoală biblică, care le-a spus într-o zi studenţilor: „am trăit cea mai mare parte a vieţii mele în afara voii perfecte a lui Dumnezeu”. În tinereţe, Dumnezeu îl chemase să fie misionar, dar el s-a abătut de la această chemare ca urmare a căsătoriei. Apoi a început o viaţă egoistă, lucrând într-o bancă şi având ca scop principal pe acela de a câştiga mulţi bani. Dumnezeu a continuat să-i vorbească mai mulţi ani, dar el a refuzat să îşi înmoaie inima. Într-o zi, copilaşul lui a căzut de pe scaun şi a murit. Această întâmplare l-a adus în genunchi şi, după o noapte întreagă petrecută în lacrimi înaintea lui Dumnezeu, şi-a pus viaţa pe deplin în mâinile lui Dumnezeu. Acum era prea târziu pentru ca el să mai meargă în Africa. Această uşă era închisă. Şi-a dat seama că acel lucru ar fi fost cel mai bun lucru pe care Dumnezeu îl pregătise pentru el, dar pierduse deja ocazia pe a merge pe această cale. Tot ce putea face era să-I ceară lui Dumnezeu să se folosească de restul vieţii sale. A devenit profesor într-o şcoală biblică, dar nu putea uita niciodată că acesta nu era planul principal pe care Dumnezeu îl făurise pentru el, ci doar un plan secundar.
Weiss continuă: „De atunci am întâlnit numeroşi oameni care aveau mărturii asemănătoare. De obicei, aceste mărturii erau însoţie de lacrimi amare sau chiar scăldate în lacrimi.
Trebuie să îi mulţumim lui Dumnezeu pentru faptul că El are modalităţi de a se folosi chiar şi de aceia care, datorită păcătoşeniei lor, au trăit în afara voii Sale perfecte. Totuşi, în această situaţie,,viaţa nu mai poate fi aşa cum a intenţionat-o El iniţial. Este o tragedie să ratezi voia perfectă a lui Dumnezeu cu privire la viaţa ta. Creştinule, ia bine aminte la aceste cuvinte şi la această mărturie, ca nu cumva şi tu să ratezi planul principal pe care El l-a făurit pentru tine. Fără îndoială, Dumnezeu va folosi orice viaţă care este predată în mâinile Sale, indiferent de când are loc această predare, dar haideţi să fim printre aceia care au căutat şi s-au predat voii Lui chiar de la începutul drumului, şi să evităm astfel acele ocolişuri ruşinoase şi dureroase.”
Noi nu putem trăi o viaţă victorioasă şi nu putem să fim folositori la maxim pentru Dumnezeu, nu putem să fim cu adevărat o binecuvântare pentru alţii în orice loc pe care îl alegem noi, de unii singuri. Poate unii simt că-şi pot alege propria carieră sau locul unde trăiesc şi apoi caută să fie o mărturie pentru Domnul oriunde ar fi. În îndurarea Sa, Domnul poate folosi şi asemenea credincioşi, dar în mod limitat. Utilitatea lor în a face voia lui Dumnezeu este doar o fracţiune din ceea ce ar fi fost dacă aceştia ar fi căutat cu seriozitate planul Lui şi dacă ar fi rămas pe deplin în voia Sa perfectă.
Creşterea spirituală sfrijită şi rodirea limitată sunt consecinţe ale unei atitudini nepăsătoare, dispreţuitoare chiar, faţă de legile lui Dumnezeu. Dacă nu L-ai ascultat pe Dumnezeu într-o anumită chestiune, du-te acum la El plin de pocăinţă, înainte de a fi prea târziu. Încă mai poate fi posibil pentru tine, ca şi în cazul lui Iona, să te întorci pe traseul principal al planului lui Dumnezeu pentru viaţa ta.
Fiecare dintre noi are o singură viaţă. Binecuvântat este omul care, asemeni lui Pavel, poate spune la sfârşitul ei, că a terminat ceea ce Dumnezeu i-a hărăzit (2 Timotei 4:7).
„Şi lumea trece şi pofta ei, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (1 Ioan 2:17). „Luaţi seama deci cu amănunţime cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi, răscumpărând timpul, căci zilele sunt rele. De aceea nu fiţi nepricepuţi, ci înţelegeţi care este voia Domnului” (Efeseni 5:15-17).
Rezumat
1. Domnul Isus şi apostolii Săi ne-au învăţat că cea mai mare onoare şi cel mai mare privilegiu pentru om este să facă voia lui Dumnezeu.
2. Este o prostie să mergi înainte de unul singur când Dumnezeu aşteaptă să te călăuzească. Planul Lui este cel mai bun. Dacă ne supunem Lui, El ne poate salva din capcanele lui Satan.
3. Este posibil să ratăm voia perfectă a lui Dumnezeu pentru vieţile noastre prin neglijenţă şi neascultare.
CONDIŢII PENTRU GĂSIREA VOII LUI DUMNEZEU
Călăuzirea Divină nu poate fi despărţită de relaţia noastră personală cu Dumnezeu. Mulţi doresc darurile, dar nu şi pe Acela care le oferă. Dacă tânjim după călăuzire, dar nu însetăm după Dumnezeu Însuşi, nu vom obţine călăuzirea pe care o căutăm.
O persoană trebuie să fie în părtăşie cu Dumnezeu pentru a experimenta călăuzirea Lui în viaţa sa. Acest lucru presupune, înainte de toate, că ea trebuie să intre într-o relaţie vie cu Hristos, prin naşterea din nou. Însă lucrurile nu se rezumă doar la atât. Mai există şi alte condiţii esenţiale care trebuiesc îndeplinite dacă vrem să experimentăm călăuzirea lui Dumnezeu. Aceste condiţii prealabile sunt menţioante în două pasaje din Scriptură, unul în Vechiul Testament şi celălalt în Noul Testament (Proverbe 3:5,6; Romani 12:1,2). Haideţi să privim în detaliu la aceste pasaje!
Credinţa
„Încrede-te în Domnul din toată inima ta….şi El îţi va netezi cărările” (Proverbe 3:5,6). Sunt mulţi care nu ajung să cunoască niciodată voia lui Dumnezeu pentru că, pur şi simplu, ei nu cred că Dumnezeu îi va călăuzi. Credinţa este o condiţie esenţială atunci când căutăm călăuzirea lui Dumnezeu. Prin credinţă înţelegem nu doar o acceptare mentală a adevărului, dar şi o încredere vie în Dumnezeu, care vine printr-o cunoaştere personală a Lui.
Atunci când simţim că ne lipseşte înţelepciunea (cunoaşterea perspectivei lui Dumnezeu într-o anumită situaţie), suntem invitaţi să-i cerem lui Dumnezeu să ne dea înţelepciune şi ni se promite că El ne-o va dărui din abundenţă – cu condiţia să o cerem cu credinţă.
Acela care cere fără credinţă nu va primi niciodată nimic (Iacov 1:5-7). Credincioşii tineri pot simţi că numai credincioşilor maturi, care au crescut mai mulţi ani în cunoaşterea Domnului, le este rezervată călăuzirea Divină. Fără îndoială, cu cât mergem mai mult cu Dumnezeu, cu atât mai bine putem discerne voia Lui.
Cu toate acestea, este la fel de adevărat că Dumnezeu doreşte să-i călăuzească pe toţi copiii Lui. Ceea ce i s-a spus lui Pavel, este adevărat pentru noi toţi –
„Dumnezeul părinţilor noştri te-a ales mai dinainte ca să cunoşti voia Lui, să vezi pe Cel Drept şi să auzi un glas din gura Lui” (Faptele Apostolilor 22:14).
Un tată le descoperă bucuros copiilor dorinţele şi planurile lui pentru ei – nu doar celor maturi, ci şi celor încă mici. Acelaşi lucru se întâmplă cu Tatăl nostru ceresc. Dumnezeu a spus, în Cuvântul Său, că în aceste zile ale Noului Legământ, toţi copiii Lui, „de la cel mai mic până la cel mai mare”, Îl vor cunoaşte personal (Evrei 8:10,11).
De aceea fiecare dintre noi poate veni la El „cu asigurarea deplină a credinţei” că El se desfată în a-Şi face cunoscută voia Sa copiilor Lui care o caută. În Evrei 11:6 ni se spune că fără credinţă este imposibil să fim plăcuţi lui Dumnezeu. Versetul continuă spunând că aceia care vin la Dumnezeu trebuie să creadă că El răsplăteşte pe cei care Îl caută cu ardoare şi perseverenţă.
Dovada credinţei unei persoane se găseşte în perseverenţa acesteia în rugăciune (Vezi Luca 18:1-8). Acela care se îndoieşte se va opri foarte curând din rugăciune. Însă un om care crede se va ţine de Dumnezeu până va primi un răspuns.
Dumnezeu onorează perseverenţa pentru că ea este rezultatul unei credinţe puternice. Nu putem primi nimic preţios de la Dumnezeu fără să-l fi dorit mai înainte cu intensitate. „El satură (doar) sufletul însetat” (Psalmul 107:9). Dumnezeu a spus, „Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi, căci Mă veţi căuta cu toată inima” (Ieremia 29:13).
Nu este oare adevărat că, adeseori, în căutarea călăuzirii lui Dumnezeu, am fost prea fără tragere de inimă? Când Isus a căutat voia Tatălui în grădina Ghetsimani, El s-a rugat mereu şi mereu „cu strigăte mari şi cu lacrimi” (Evrei 5:7). Cât de comodă este căutarea noastră când o comparăm cu aceasta!
Adeseori nu căutăm voia lui Dumnezeu cu o perseverenţă mai mare decât aceea cu care am căuta a monedă pierdută de 50 de bani! Nu-i de mirare de ce nu o găsim. Dacă preţuim voia lui Dumnezeu ca pe cea mai mare comoară de pe pământ, atunci o vom căuta cu toată inima.
Credem noi cu adevărat că Dumnezeu îi răsplăteşte pe cei ce Îl caută cu perseverenţă? Atunci credinţa noastră se va manifesta prin rugăciuni fierbinţi. Dacă suntem mistuiţi de dorinţa puternică de a împlini voia Lui în fiecare aspect al vieţii noastre, Dumnezeu, fără îndoială, ne va revela care este planul Său pentru noi.
El nu poate să nu ia aminte la acela care are atât de multă credinţă încât se ţine de Dumnezeu până când primeşte un răspuns. În Biblie, credinţa este adeseori asociată cu răbdarea. Sunt necesare amândouă dacă vrem să moştenim făgăduinţele lui Dumnezeu (Evrei 6:12,15).
David ne îndeamnă (fără îndoială că pe baza propriei sale experienţe), să ne încredinţăm calea Domnului, să ne încredem în El şi să aşteptăm cu răbdare timpul Lui şi suntem asiguraţi că El nu ne va lăsa (Psalmul 37:5,7).
Una dintre tentaţiile cele mai mari care apar atunci când căutăm călăuzirea Domnului este să ne agităm şi să devenim nerăbdători. Dar inima credincioasă este una liniştită. Există câteva decizii pentru care nu este nevoie să aşteptăm o indicaţie absolut clară din partea lui Dumnezeu. De exemplu, dacă nu ştii când ar fi mai potrivit să pleci într-o călătorie, pe 15 sau pe 16 ale lunii, într-o astfel de situaţie, de obicei, nu trebuie să aştepţi o indicaţie clară din partea lui Dumnezeu.
Totuşi, există unele decizii în legătură cu care trebuie să aşteptăm până când suntem perfect clarificaţi în ceea ce priveşte voia lui Dumnezeu. De exemplu, atunci când plănuim căsătoria nu ne putem permite să fim nesiguri. Avem nevoie să fim perfect siguri de voia lui Dumnezeu înainte de a ne decide. Decizia de a te căsători cu un anumit partener are o importanţă mai mare decât decizia de a pleca într-o călătorie la o anumită dată pentru că efectele ei sunt mult mai ample.
De obicei, cu cât e mai importantă decizia, cu atât mai mult trebuie să aşteptăm să fim siguri de voia lui Dumnezeu. Dacă ne încredem în Domnul, nu ne va fi teamă să aşteptăm.
Nu trebuie să o luăm înainte de capul nostru, fără a aştepta momentul stabilit de Dumnezeu pentru un anumit lucru, de teama că aşteptând am putea pierde ceea ce e cel mai bun. Dumnezeu este suficient de capabil să asigure şi să protejeze cel mai bun lucru pentru noi în fiecare domeniu. Când dăm năvală nerăbdători, pierdem mereu cel mai bun lucru pentru noi, pe care ni-l asigură Domnul. Biblia spune că cel care crede „…nu se va grăbi să fugă” (Isaia 28:16).
În Psalmul marii „Călăuziri” – Psalmul 25 – David vorbeşte mereu şi mereu de aşteptarea Domnului (versetele 3, 5, 21). Niciun om care aşteaptă timpul Domnului nu va regreta vreodată că a aşteptat, pentru că Dumnezeu lucrează şi se dezvăluie pe Sine „pentru cei care aşteaptă (arzător) totul de la El” (Isaia 64:4; cf.49:23).
Adesea, numai pe măsură ce aşteptăm, Dumnezeu poate să ne dezvăluie planurile Sale. James McConkey, în broşura sa, „Călăuzire”, a scris, „Uneori iei de la robinet un pahar cu apă nisipoasă şi tulbure. Cum o limpezeşti? Pui paharul cu apa murdară pe masă. Secundă cu secundă, sedimentul se depozitează la fundul paharului. Treptat, apa devine mai limpede. În câteva momente, este aşa de limpede că poţi distinge obiectele prin ea. Toate s-au întâmplat doar prin aşteptare. Aceeaşi lege se aplică şi în tărâmul călăuzirii. Şi în această situaţie, reţeta magică pe care ne-o propune Dumnezeu este aşteptarea….. Pe măsură ce aşteptăm, sedimentele se depun la fund….. Lucrurile neînsemnate îşi preiau exact locurile lor inferioare. Lucrurile mari se arată în importanţa lor cuvenită. Aşteptarea este soluţia pentru toate …. Marea majoritate a greşelilor noastre vin din neglijarea ei. Graba este prea adeseori o capcană a lui Satan şi nu o necesitate venită din călăuzire…..”
„Uneori ne găsim într-o încurcătură atât de mare încât ni se pare că nu mai e cu putinţă să primim vreo călăuzire. Pentru astfel de situaţii psalmistul ne transmite un mesaj preţios, folosindu-se de o comparaţie cu străjerii. „Sufletul meu aşteaptă pe Domnul mai mult decât aşteaptă străjerii dimineaţa” (Psalmul 130:6).
Cum se uită după zorii dimineţii oamenii care aşteaptă răsăritul în orele nopţii? Răspunsul are patru părţi:- „Se uită în întuneric. Se uită după ceea ce vine încet. Se uită după ceea ce este sigur că vine. Se uită după ceea ce, atunci când vine, aduce lumina zilei.”
„La fel se întâmplă cu noi, cei care aşteptăm călăuzirea. Adesea, încurcătura noastră este atât de gravă încât părem a aştepta într-un întuneric total. De multe ori, pentru aceia care aşteaptă ziua, primii zori de zi par a veni, oh, aşa de încet! Însă, aşa cum nu a existat niciodată o noapte care să nu se sfârşească odată cu răsăritul, tot atât de sigur este şi faptul că noaptea noastră de incertitudine se va sfârşi în lumina răsăritului călăuzirii lui Dumnezeu. În cele din urmă, asemenea răsăritului venit atât de încet care, odată sosit, aduce lumină şi binecuvântare nemăsurată, atunci când, în sfârşit, călăuzirea lui Dumnezeu va răsări peste noi, ea ne va bucura atât de mult sufletele noastre aflate în aşteptare şi va lumina atât de puternic calea noastră întunecată, încât aproape vom uita zilele lungi când am aşteptat în întuneric”.
Feriţi-vă de a aştepta în grabă. Nerăbdarea se naşte întotdeauna din necredinţă. Despre israeliţii din pustie se spune că „nu au aşteptat (cu ardoare) împlinirea planului Său” (Psalmul 106:13). Drept consecinţă, ei au pierdut lucrul cel mai bun oferit lor de Dumnezeu. Fie ca Dumnezeu să ne salveze de la o astfel de tragedie!
Neîncrederea în sine
„….nu te sprijini pe înţelepciunea ta ….şi El îţi va netezi cărările” (Proverbe 3:5,6). Acela care dă mai multă crezare propriei înţelepciuni naturale în privinţa aspectelor spirituale ale vieţii trebuie să înveţe una din lecţiile fundamentale ale vieţii creştine. Inteligenţa mediocră nu poate, prin ea însăşi, să-l priveze pe om de cunoaşterea voii lui Dumnezeu, dacă El se bazează pe Dumnezeu. Dar dependenţa mândră de propria deşteptăciune şi capacitate de prevedere îl poate împiedica să afle voia lui Dumnezeu. Pavel spune, în Filipeni 3:3, că un credincios ar trebui să fie caracterizat printr-o lipsă de încredere în sine.
Pavel era un mare intelectual dar şi el a trebuit să se îndoiască de sine şi să se bazeze pe Dumnezeu. Din propria sa experienţă, el scrie creştinilor corinteni,
„Nimeni să nu se înşele: dacă cineva dintre voi se crede înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să ajungă înţelept. Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 3:18,19).
Înţelepciunea lumească este o piedică în calea cunoaşterii voii lui Dumnezeu şi de aceea nu trebuie să ne bazăm pe ea.
Pentru ca nu cumva această ultimă afirmaţie să fie înţeleasă greşit, lăsaţi-mă să adaug o scurtă explicaţie. Respingerea înţelepciunii lumeşti nu înseamnă nefolosirea abilităţilor intelectuale. Pavel şi le-a folosit şi nici nu se pune problema ca el să fi cerut vreodată altora să nu şi le folosească. Înţelepciunea lumească nu poate avea nici sensul de educaţie şi nici pe acela de învăţare, deoarece în acest caz, atât eruditul Pavel cât şi puţin învăţaţii corinteni (cărora le scrie el) ar fi trebuit să le abandoneze pe acestea.
Înţelepciunea lumească despre care vorbeşte Pavel se referă la încrederea pe care ne-o punem în propriile noastre abilităţi intelectuale, fie că avem învăţătură multă sau puţină. Este o boală care îi chinuie deopotrivă pe cei învăţaţi şi pe cei neînvăţaţi.
Biblia îi asemuieşte pe credincioşi cu oile. Oaia este un animal prostuţ, incapabil să se orienteze şi extrem de imprudent. Singurul mod în care ea poate fi în siguranţă este să îşi urmeze păstorul oriunde se duce el. Acesta este un fapt foarte umilitor, greu de acceptat pentru un om care se încrede în sine. Mândria lui se va revolta la simpla sugestie că el ar fi chiar atât de prostuţ în chestiunile spirituale.
De aceea, a nu-ţi pune cu totul încrederea în tine însuţi reprezintă o condiţie absolut necesară pentru cunoaşterea călăuzirii lui Dumnezeu în viaţa noastră.
David a stat înaintea Domnului aşa cum stă o oaie înaintea păstorului şi, prin urmare, a trăit călăuzirea Divină. „Domnul este Păstorul meu. …El mă duce…. El mă călăuzeşte” (Psalmul 23:1-3). Dacă omul nu se smereşte şi nu adoptă o poziţie umilă, el nu poate cunoaşte căile lui Dumnezeu. „El (Dumnezeu) face pe cei smeriţi să umble în dreptate, El învaţă pe cei smeriţi calea Sa” spune David în Psalmul 25:9.
Încrederea în sine i se potriveşte omului lumesc, însă nu este deloc potrivită copiilor lui Dumnezeu. Adeseori ea este cauza pentru care mulţi credincioşi ratează planul lui Dumnezeu pentru vieţile lor. Încrezători în propriile abilităţi, ei nu caută cu dăruire voia lui Dumnezeu. În schimb, ei se bazează pe propria inteligenţă şi astfel se rătăcesc.
Adesea, Dumnezeu permite eşecul şi confuzia în viaţa noastră pentru ca astfel noi să putem vedea caracterul cu totul corupt al inimilor noastre şi slăbiciunea raţiunii umane, atât de supusă greşelilor, şi să învăţăm să ne agăţăm cu cât mai multă tărie de El.
Una din lecţiile principale pe care Domnul a căutat să le-o dea ucenicilor Săi a fost aceea că ei nu puteau face nimic fără El (Ioan 15:5). Ucenicii au avut multe dificultăţi în învăţarea acestei lecţii; la fel şi noi.
Omul umil, care îşi recunoaşte limitele şi se sprijină puternic pe Dumnezeu, va descoperi fără greutate voia Divină. Pe de altă parte, doctorul în teologie, care depinde de pregătirea de la seminar, va fi lăsat să bâjbâie în întuneric.
Ascultare în fiecare domeniu
“Recunoaşte-L în toate căile tale, şi El îţi va netezi cărările” (Proverbe 3:6).
Uneori suntem nerăbdători să aflăm călăuzirea lui Dumnezeu într-un domeniu al vieţii naostre, dar nu la fel de dornici în a avea direcţia Lui şi pentru alte domenii.
De exemplu, putem căuta cu ardoare voia lui Dumnezeu în căsătorie, dar poate nu facem la fel când căutăm o slujbă. Sau ar putea fi invers. Ori, poate căutăm călăuzirea lui Dumnezeu pentru cum şi unde să ne petrecem concediul, dar poate că niciodată nu-L întrebăm cum să ne cheltuim banii. Acest lucru se întâmplă deoarece suntem înclinaţi să dorim călăuzirea lui Dumnezeu atunci când ne convine. Adesea, motive egoiste, de care nici nu suntem conştienţi, pândesc în inimile noastre.
Căutăm voia lui Dumnezeu în unele chestiuni pentru că nu vrem să facem greşeli care să ne poată cauza suferinţă sau pierdere. Motivul nu este să-i fim plăcuţi lui Dumnezeu, ci să ne simţim bine şi prosperi. Prin urmare, eşuăm în primirea călăuzirii lui Dumnezeu, pentru că El a promis să-i călăuzească numai pe aceia care Îl recunosc în toate căile lor, pe aceia care acceptă cu bucurie direcţia Lui în fiecare domeniu al vieţii lor.
Există multe domenii în care voia lui Dumnezeu ne este deja revelată în Scriptură. De exemplu, Biblia spune că Dumnezeu vrea să fim sfinţi şi mulţumitori: „căci aceasta este voia lui Dumnezeu, sfinţirea voastră: să vă feriţi de desfrânare…”,
„Mulţumiţi pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus pentru voi” (1 Tesaloniceni 4:3; 5:18).
În mod asemănător, ni se spune că Dumnezeu aşteaptă să ne iubim aproapele ca pe noi înşine (Romani 13:9). Dacă am primit iertarea şi salvarea lui Dumnezeu, ar trebui să dorim acelaşi lucru pentru aproapele nostru. Voia lui Dumnezeu este dezvăluită limpede în Noul Testament: noi să fim martorii Lui (Faptele Apostolilor 1:8).
Iubirea pentru aproapele nostru implică grija, în primul rând pentru nevoile lui spirituale, dar nu exclude grija faţă de alte nevoi. Dumnezeu a spus, „să-ţi împarţi pâinea cu cel flămând …………………..dacă vezi pe un om gol să-l acoperi………….Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi vindecarea ta va încolţi repede; dreptatea ta îţi va merge înainte şi slava Domnului va fi paza din spatele tău. Atunci tu vei chema şi Domnul va răspunde; vei striga şi El va zice: „Iată-Mă!” Dacă vei îndepărta jugul din mijlocul tău, ameninţările cu degetul şi cuvintele
deşarte, dacă vei da mâncarea ta celui flămând şi vei sătura sufletul lipsit, atunci lumina ta va răsări peste întunecime şi întunericul tău va fi ca ziua în amiaza mare! Domnul te va călăuzi neîncetat” (Isaia 58:7-11).Dumnezeu se bucură să-Şi descopere planurile acelora care nu sunt egoişti şi care se îngrijesc de nevoile altora. Dacă eşuăm în a-L asculta pe Domnul în aceste domenii unde El deja Şi-a dezvăluit voia, atunci nu ne putem aştepta ca El să ne călăuzească în alte probleme.
Este un principiu al călăuzirii Divine acela potrivit căruia Dumnezeu niciodată nu oferă mai multă lumină aceluia care ignoră lumina pe care o are deja. Dumnezeu nu ne arată al doilea pas înainte să-l parcurgem pe primul. „Când vei umbla (pas cu pas), pasul nu-ţi va fi stânjenit…. Eu îţi voi deschide calea înaintea ta“, este promisiunea Lui (Proverbe 4:12 – Parafrazat).
El este interesat de fiecare pas al nostru. „Domnul întăreşte paşii omului (bun) şi astfel El îşi găseşte plăcere în calea lui” (Psalmul 37:23). Iată aici o altă promisiune de călăuzire pentru cel ce ascultă: „Eu, zice Domnul, te voi învăţa şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi; te voi sfătui cu ochiul asupra ta. (Dar) nu fiţi ca un cal sau ca un catâr care nu au pricepere, pe care-i struneşti cu un frâu şi cu o zăbală, ca să nu se apropie de tine” (Psalmul32:8,9). Pe cal îl caracterizează nerăbdarea, dorind întotdeauna să o ia la goană înainte, în timp ce măgarului îi este caracteristică încăpăţânarea, refuzând adeseori să înainteze. Noi trebuie să evităm ambele atitudini.
Când suntem neascultători, Dumnezeu ne vorbeşte prin conştiinţă. De aceea trebuie să fim atenţi la ce ne spune conştiinţa, să ţinem seama întotdeauna de vocea conştiinţei.
Isus a spus, „Ochiul este lumina trupului tău. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău este plin de lumină” (Luca 11:34). Ce a vrut să spună Isus prin „ochi”? În Matei 5:8, El a identificat viziunea spirituală cu puritatea inimii. Deci, ochiul se referă la conştiinţă, care, atunci când este întotdeauna plină de ascultare, ne conduce la puritatea inimii.
De una singură, conştiinţa nu este vocea lui Dumnezeu pentru că ea este formată şi modelată de principiile pe care îşi bazează o persoană propria viaţă. Dar, dacă este formată şi modelată după învăţăturile Bibliei, ea va reflecta din ce în ce mai bine etalonul lui Dumnezeu.
Făgăduinţa din Luca 11:34 este că, dacă ne păstrăm conştiinţa curată, lumina lui Dumnezeu ne va inunda viaţa şi astfel vom cunoaşte astfel voia Lui. Dacă în viaţa de zi cu zi dăm greş în a asculta vocea conştiinţei, nu vom putea asculta nici vocea Duhului când căutăm călăuzirea lui Dumnezeu.
Supunerea imediată faţă de Dumnezeu în orice situaţie în care ne vorbeşte El este unul din secretele călăuzirii. Am auzit recent despre un băiat de 15 ani, orb din naştere, care a pilotat şi a făcut să aterizeze un aparat de zbor în condiţii de siguranţă. Această faptă remarcabilă s-a datorat supunerii imediate faţă de fiecare ordin dat de instructorul pilot.
În confruntarea cu problemele de tot felul, ne putem simţi asemenea unor oameni orbi care încearcă să facă să aterizeze un avion pe o pistă necunoscută şi invizibilă. Dar, dacă ne cultivăm obiceiul de a ne supune fără preget poruncilor lui Dumnezeu, vom reuşi să aterizăm în siguranţă.
Predare necondiţionată
„Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu….ca să puteţi înţelege care este voia lui Dumnezeu cea sfântă, plăcută şi desăvârşită” (Romani 12:1,2).
Noul Testament ne îndeamnă să devenim robi ai Domnului. Pavel însuşi s-a numit pe sine rob de bunăvoie al lui Isus Hristos. În Vechiul Testament, existau două clase de servitori – robul şi servitorul angajat. Un rob, spre deosebire de servitorul angajat, nu era niciodată plătit. El era cumpărat de stăpânul lui cu un preţ şi, drept urmare, tot ce era el şi tot ceea ce poseda el aparţineau stăpânului său.
Aceasta e ceea ce fiecare credincios trebuie să se recunoască pe sine a fi. Timpul nostru, banii, talentele, familiile, posesiunile, mintea şi trupurile noastre – totul – aparţin Stăpânului şi Domnului nostru, pentru că sunt ale Lui prin faptul că ne-a răscumpărat pe noi pe Cruce (1 Corinteni 6:19,20).
De aceea suntem îndemnaţi să ne înfăţişăm trupurile noastre, odată pentru totdeauna, ca o jertfă vie, exact ca arderile de tot din Vechiul Testament. Spre deosebire de jertfa pentru păcat, arderea de tot era adusă în întregime lui Dumnezeu şi simboliza dedicarea totală a celui care o aducea Domnului. Când un om aducea o ardere de tot, el nu primea nimic înapoi. Dumnezeu putea să facă orice dorea cu acea jertfă. Ea era simbolul Crucii de la Calvar, unde Domnul Isus s- a oferit pe Sine în mod absolut Tatălui Său zicând: „Tată, facă-se nu voia Mea, ci a Ta!”
Iată ce însemnă să ne aducem trupurile noastre ca o jertfă vie lui Dumnezeu: trebuie să murim faţă de propria noastră voinţă şi să alegem să fim folosiţi de El. Numai atunci putem afla voia Lui.
De obicei, absenţa acestui fel de predare este motivul principal datorită căruia nu suntem capabili să descoperim voia lui Dumnezeu. Predarea noastră lui Dumnezeu este adesea făcută cu rezerve. Nu suntem cu adevărat gata să acceptăm orice ne poate oferi Dumnezeu.
Am întâlnit odată un frate care era gata să îşi asume orice profesie în afara slujirii creştine ca activitate permanentă. I-am spus că tocmai această rezervă îl împiedica să vadă limpede planul lui Dumnezeu pentru viaţa lui. Când, în cele din urmă, s-a predat total Domnului, a obţinut imediat o asigurare mai profundă a voii lui Dumnezeu. Dumnezeu nu l-a chemat la slujirea creştină permanentă, însă El dorea ca acel frate să fie gata şi pentru aceasta.
Mulţi care vin la Dumnezeu sub pretextul că doresc să-I cunoască voia vor, de fapt, numai aprobarea Lui pentru o cale deja aleasă de ei înşişi. De aceea nu primesc niciun răspuns de la El.
Cât de repede s-ar rezolva problemele noastre de călăuzire, dacă ne-am da pe noi înşine Domnului nostru, spunând, „Doamne, sunt gata să accept orice, dacă Tu doar m-ai asigura că aceea este voia Ta. Alege Tu pentru mine, Domnul meu. Nu am nicio opţiune în această problemă”.
Consimţământul lui Avraam de a merge oriunde şi de a face orice, oricând, pentru Dumnezeu a fost motivul pentru care el a devenit „prietenul lui Dumnezeu”.
George Muller, din Bristol (Anglia), a fost un om cu o credinţă mare şi unul care putea descoperi voia lui Dumnezeu cu o exactitate remarcabilă. Spunea referitor la aceasta: „la început, caut să-mi aduc inima într-o asemenea stare încât nu are nicio voinţă proprie în legătură cu o problemă apărută. Nouă zecimi din necazurile oamenilor îşi au cauza exact aici. Nouă zecimi din greutăţi sunt depăşite când inimile noastre sunt gata să facă voia Domnului, oricare ar fi aceasta. Când cineva este sincer în această privinţă, aceluia nu îi mai rămâne decât un drum scurt până la cunoaşterea voii Lui”.
Unii doresc să afle mai întâi voia lui Dumnezeu înainte de a decide dacă să se supună sau nu. Dar Dumnezeu nu-Şi dezvăluie voia unor astfel de oameni.
Isus a spus, „Dacă voieşte cineva să facă voia Lui, va cunoaşte….” (Ioan 7:17). A consimţi la a face orice porunceşte Dumnezeu, aceasta este singura cale care ne va face capabili să cunoaştem care este voia Lui perfectă. Acest lucru se aplică atât lucrurilor mărunte cât şi celor mari.
O minte reînnoită
„Să nu vă conformaţi veacului acestuia, ci să fiţi transformaţi prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi înţelege care este voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită (Romani 12:2).
Ceea ce este lumesc astupă urechile duhului nostru, împiedicându-ne să auzim vocea lui Dumnezeu. Fiecare persoană care trăieşte în această lume este afectată de spiritul acestei lumi. Nimeni nu se sustrage influenţei ei. Din copilărie, fiecare din noi absoarbe în sine însuşi, mai mult sau mai puţin, din spiritul acestei lumi – prin ceea ce auzim, vedem şi citim.
Acest spirit afectează în mod special minţile noastre şi ne influenţează gândirea. Drept urmare, în mod firesc, deciziile pe care le luăm se bazează, în principal, pe consideraţii lumeşti.
Duhul lui Dumnezeu, Care vine să locuiască în noi atunci când suntem „născuţi din nou”, se opune spiritului acestei lumi şi de aceea doreşte să ne reînnoiască gândirea în totalitate.
Scopul final al lui Dumnezeu pentru noi este să fim asemenea Fiului Său. Aceasta este componenta fundamentală a voii Lui pentru noi toţi. Orice altceva – cu cine ne vom căsători, unde vom locui şi unde vom munci – este secundar.
Toate interacţiunile lui Dumnezeu cu noi sunt direcţionate către acest scop final – să ajungem asemenea lui Isus (vezi Romani 8:28 şi 29). Dar acest lucru poate fi împlinit în noi numai pe măsură ce permitem Duhului Sfânt să ne reînnoiască minţile zi de zi. Cu cât sunt minţile noastre mai reînnoite, cu atât mai exact vom putea desluşi voia lui Dumnezeu la răspântiile vieţii.
În esenţă, lumescul nu este ceva extern, cum ar fi mersul la filme, băutura, fumatul, hainele scumpe şi la modă, podoabele sau viaţa extravagantă. Acestea pot indica o persoană lumească, dar ele sunt numai expresia exterioară a unei gândiri lumeşti.
În esenţă, conformarea cu lumea este de găsit la nivelul minţii unei persoane şi se manifestă în moduri diferite, mai ales în luarea deciziilor.De exemplu, când se are în vedere o slujbă sau o carieră, deciziile unei persoane lumeşti vor fi determinate de factori ca salariul, perspectivele de promovare, confortul, uşurinţa, avantajele etc. În privinţa căsătoriei, ele vor fi influenţate de aspecte ca situaţia familială, zestrea, poziţia socială, frumuseţea fizică sau averea.
Pe de altă parte, deciziile unui credincios vor fi determinateîn principal de factori spirituali, deşi alte considerente nu trebuie neglijate. Slava Numelui lui Dumnezeu şi extinderea Împărăţiei Lui ar trebui să fie prima noastră grijă. De aceea, Domnul ne- a învăţat să ne rugăm la început „Sfinţească-Se Numele Tău, vie Împărăţia Ta” şi abia apoi „Facă-se voia Ta”.
Procesul identificării şi abandonării motivelor lumeşti este vital dacă vrem să aflăm voia lui Dumnezeu. A spune „Dumnezeu m-a condus”, când motivele noastre au fost egoiste, este blasfemie. În astfel de cazuri, este mult mai bine să spunem că decizia a fost doar a noastră, decât să luăm în deşert Numele lui Dumnezeu, ca să ascundem sub un paravan de spiritualitate lumescul din noi.
Nu câştigăm nimic prin simpla convingere a altora (şi chiar a noastră) cum că noi am împlini voia lui Dumnezeu. În cele din urmă, Dumnezeu nu poate fi prostit. Aşa cum spune Biblia, „Toate căile omului sunt curate în ochii lui, dar cel ce cântăreşte duhurile este Domnul” ….”Orice cale a omului este dreaptă în ochii lui, dar Cel ce cântăreşte inimile este Domnul” (Proverbe 16:2; 21:2).
Înnoirea minţii noastre ne va determina să începem să gândim aşa cum gândeşte Dumnezeu şi să vedem situaţiile şi oamenii aşa cum le vede El. Mintea lui Pavel era atât de reînnoită încât îndrăznea să spună că are gândul lui Hristos şi că el nu îi mai priveşte pe oameni dintr-o perspectivă umană (1 Cor. 2:16; 2 Cor. 5:16). Rugăciunea lui pentru credincioşii coloseni era ca şi ei să fie astfel transformaţi –
„nu încetăm să ne rugăm pentru voi şi să cerem să vă umpleţi de cunoaşterea deplină a voii Lui, în orice fel de înţelepciune şi de pricepere duhovnicească” (Coloseni 1:9).
O astfel de transformare a minţilor noastre ne va face capabili să cunoaştem ce-I este plăcut lui Dumnezeu şi ce nu, putând discerne uşor voia Lui în situaţiile diferite cu care ne confruntăm.
Promisiunea lui Dumnezeu pentru noi în această perioadă a Noului Testament este aceasta: „acesta este legământul pe care-L voi face…. Voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor….. toţi Mă vor cunoaşte în ei înşişi” (Evrei 8:10; 10:16).
Reînnoirea aceasta ne va aduce nu doar înţelegerea voii lui Dumnezeu, ci şi înţelegerea metodelor Lui şi a scopului Lui – vom cunoaşte nu doar ce doreşte Dumnezeu de la noi să facem, ci şi cum doreşte El să facem şi de ce.
A face voia lui Dumnezeu poate fi o corvoadă dacă nu preţuim scopurile Lui. Când le preţuim, voia lui Dumnezeu devine pentru noi ceea ce a fost pentru Isus – o desfătare.
Numai datorită propriei noastre ignoranţe privind natura lui Dumnezeu ajungem să ne fie frică de voia Lui. Dacă L-am cunoaşte mai bine, am tresălta de fericire să împlinim fiecare poruncă a Lui.
Cum pot fi reînnoite minţile noastre? O soţie care trăieşte aproape de soţul ei, în comuniune strânsă cu el, ajunge să cunoască din ce în ce mai mult din mintea şi căile soţului, pe măsură ce trec anii.
Acelaşi lucru se aplică şi relaţiei dintre credincios şi Dumnezeu. Naşterea din nou este ca o căsătorie cu Domnul Isus. Acel punct trebuie să fie începutul unei umblări în părtăşie apropiată cu Domnul, vorbind cu El zi de zi.
Trebuie totodată să-L lăsăm şi pe El să vorbească inimilor noastre zi de zi, atât prin Cuvântul Lui cât şi prin disciplina încercărilor pe care El le trimite în viaţa noastră. Astfel, vom vedea cum creştem în asemănare cu imaginea Domnului nostru (2 Corinteni 3:18). Dacă neglijăm meditaţia zilnică la Cuvântul lui Dumnezeu şi părtăşia în rugăciune cu Domnul, ne va fi foarte greu să descoperim planurile lui Dumnezeu. Meditaţia la Cuvântul lui Dumnezeu poate îndrepta căile gândirii pervertite şi strâmbe şi ne poate deschide spiritual, devenind sensibili la Vocea lui Dumnezeu.
Putem recunoaşte vocea Domnului numai deprinzându-ne să o auzim. Un om recent întors la Domnul l-a întrebat odată pe un slujitor matur ce înseamnă ceea ce a spus Hristos prin „Oile Mele cunosc vocea Mea”, căci el nu auzea vocea Domnului. Slujitorul Domnului a răspuns: „Da, este adevărat că oile Lui cunosc vocea Lui, dar este tot atât de adevărat că mieii trebuie să înveţe s-o recunoască”.
Un fiu poate identifica uşor vocea tatălui său numai dacă a auzit-o suficient de des. Chiar şi aşa, numai printr-o ascultare constantă a vocii Domnului, noi ajungem să fim capabili s-o distingem dincolo de zgomotul şi larma altor voci care ne sună în minte când căutăm voia lui Dumnezeu.
Dacă eşti obişnuit să asculţi vocea Domnului, atunci, în vreme de pericol, promisiunea Lui este: „Urechile tale vor auzi după tine glasul care va zice: „Iată drumul, mergeţi pe el!”, când veţi voi să vă mai întoarceţi la dreapta sau la stânga” (Isaia 30:21).
Dacă, pe de altă parte, ne întoarcem la Domnul doar în vremuri de strâmtorare, este posibil să nu auzim vocea Lui deloc.
Unii copii ai lui Dumnezeu sunt aşa de ocupaţi încât nu au timp să-L asculte pe Domnul în viaţa lor de zi cu zi iar, la vreme de necaz, doresc să afle imediat voia Lui. Vorbind despre asemenea credincioşi, G. Christian Weiss spunea că omul care se roagă doar în situaţii de pericol se roagă în spiritul acesta: „Doamne Isuse, am fost groaznic de ocupat şi nu am avut aşa de mult timp să vorbesc cu tine. Iartă- mă. Dar acum, Doamne, sunt într-o situaţie critică şi trebuie să aflu voia Ta, în această problemă foarte importantă, până mâine dimineaţă la ora 10. Aşa că te rog, Doamne, grăbeşte-Te şi arată-mi-o. Amin.” Voia lui Dumnezeu nu este revelată într- un asemenea mod şi categoric nu unor astfel de persoane.
Părtăşia zilnică cu Dumnezeu în meditaţie şi în rugăciune este vitală dacă vrem să avem călăuzirea lui Dumnezeu în vieţile noastre.
Rezumat
Dacă vrem să găsim voia lui Dumnezeu, trebuie mai întâi să îndeplinim următoarele condiţii:
1. Trebuie să credem că Dumnezeu ne va arăta voia Lui. O astfel de credinţă se va caracteriza prin dorinţă arzătoare şi răbdare. Trebuie să fim gata să aşteptăm timpul lui Dumnezeu.
2. Trebuie să ne îndoim de propria deşteptăciune şi, plini de smerenie, să ne punem baza în Dumnezeu. Nu trebuie să ne ignorăm abilităţile intelectuale, însă încrederea noastră trebuie să fie în Dumnezeu şi nu în noi înşine.
3. Trebuie să fim gata să facem voia lui Dumnezeu în fiecare domeniu al vieţii noastre, nu doar în câteva dintre ele. Trebuie să ne supunem luminii pe care Dumnezeu ne-a dat-o deja şi să ne păstrăm întotdeauna conştiinţa curată.
4. Trebuie să ne predăm fără rezerve lui Dumnezeu şi să fim gata să acceptăm
orice alege El pentru noi.
5. Trebuie să umblăm zilnic cu Dumnezeu, ascultând la ceea ce El are să ne spună. De aceea trebuie să-I permitem să ne reînnoiască mintea şi să ne elibereze de principiile gândirii lumeşti.
CĂLĂUZIREA PRIN MĂRTURIA INTERIOARĂ
În ceea ce priveşte mijloacele prin care Dumnezeu ne călăuzeşte, trebuie să ţinem cont de faptul că principiile biblice sunt mai importante decât experienţele personale chiar şi ale celor mai evlavioşi bărbaţi sau femei.
Dumnezeu nu se limitează la a lucra prin acele mijloace pe care le descriem noi. El este Suveran şi poate folosi uneori mijloace de călăuzire miraculoase în locul celor normale. El a călăuzit Israelul în pustie printr-un stâlp de nor şi printr-unul de foc, dar această metodă a încetat când au intrat în Canaan.
Faptele Apostolilor prezintă câteva cazuri de călăuzire extraordinară. Un înger i-a vorbit lui Filip şi i-a spus să părăsească Samaria şi să meargă pe drumul pustiu (8:26). Lui Anania, Dumnezeu i-a spus într-o viziune să meargă şi să-l întâlnească pe Saul (9:10-16). Petru a avut o viziune în care Dumnezeu i-a decoperit că el era cel care trebuia să ducă evanghelia neamurilor (10:9-16). Pavel a avut o viziune care-i arăta să meargă în Macedonia (16:9). Tot el vorbeşte despre un moment când, aflându-se în Ierusalim, Domnul i-a dat într-o viziune direcţii de acţiune (22:17-21). Dar acestea sunt mai degrabă excepţii decât regula.
Nu putem ignora în întregime posibilitatea ca Dumnezeu să-Şi direcţioneze şi astăzi copiii în moduri asemănătoare. Dar, aşa cum vedem şi în Faptele Apostolilor, astfel de cazuri sunt rare.
În această carte ne ocupăm doar de mijloacele obişnuite de călăuzire. În Vechiul Testament, aflarea voii lui Dumnezeu pare să fi fost o sarcină uşoară. Legea lui Moise era clară şi specifică în privinţa multor lucruri. În pustie, Israeliţii trebuiau doar să observe şi să urmărească stâlpul de nor ziua şi stâlpul de foc noaptea. Nu era nevoie să fie spirituali pentru a şti când şi unde să se deplaseze. Aveau nevoie doar de vedere bună!
Când marele preot căuta să găsească voia lui Dumnezeu, tot ce avea de făcut era să arunce „Urim şi Tumim” în prezenţa Domnului şi acestea indicau „Da” sau „Nu”. Totul era aşa de simplu pentru că erau modalităţi externe şi uşor de perceput prin simţuri.
Bizuindu-ne pe Duhul Sfânt
În contrast cu toate acestea, cunoaşterea voii lui Dumnezeu pare să fie mult mai dificilă pentru noi în epoca noastră. Motivul este acela că Dumnezeu doreşte să ne dovedim nouă înşine care este voia Lui perfectă (Romani 12:2).
Acum, Duhul Sfânt locuieşte în cel credincios, fiindu-i Călăuză, şi El înlocuieşte toate mijloacele externe de călăuzire care au existat în Vechiul Testament. Călăuzirea externă este pentru cel imatur. Călăuzirea internă este pentru cel matur
– şi aceasta este calea prin care Dumnezeu doreşte să-Şi călăuzească astăzi toţi copiii.
Când căutăm voia lui Dumnezeu, avem nevoie să descoperim ce ne spune Duhul Sfânt în duhurile noastre. De aceea este esenţial să căutăm să fim umpluţi cu Duhul Sfânt. Biblia spune, „nu fiţi nepricepuţi, ci înţelegeţi care este voia Domnului…….dimpotrivă, fiţi plini de Duh” (Efeseni 5:17,18).
Cuvintele din Luca 4:1 sunt şi ele semnificative – „Iar Isus, plin de Duh Sfânt …..a fost dus de Duhul (Sfânt) în pustie”. Pe tot parcursul vieţii Sale pământeşti Domnul Isus a fost guvernat şi călăuzit numai de mărturia interioară a Duhului Sfânt – niciodată de vreo constrângere sau sfat omenesc, nici măcar de vreo rugăminte înduioşătoare. Această sensibilitate la vocea Duhului se găsea şi la primii creştini. În Faptele Apostolilor îl vedem pe Filip acţionând la îndemnul interior al Duhului şi alăturându-se carului omului de stat etiopian (Faptele Apostolilor 8:29); pe Petru supunându-se vocii interioare a Duhului care-l direcţiona spre casa lui Cornelius (Faptele Apostolilor 10:19,20); pe liderii bisericii din Antiohia recunoscând mărturia Duhului Sfânt în duhurile lor, mărturie care confirma chemarea lui Saul şi a lui Barnaba la slujirea misionară printre neamuri (Faptele Apostolilor 13:2). Acelaşi Duh doreşte să ne călăuzească pe fiecare dintre noi în fiecare decizie.
Recunoscând vocea Duhului
Duhul Sfânt ne vorbeşte mai degrabă printr-o presiune interioară în duhurile noastre decât printr-o voce perceptibilă. El ne îndeamnă dinlăuntru fie să acţionăm fie să nu acţionăm într-o anumită direcţie. În mod normal, aceasta este rezultatul unui timp îndelungat petrecut în rugăciune, în cântărirea avantajelor şi dezavantajelor unui curs de acţiune propus.
Totuşi, Duhul Sfânt ne poate da uneori şi un îndemn brusc să mergem undeva sau să facem ceva. Însă impulsurile neaşteptate de a face ceva ridicol pot veni de la Cel Rău sau de la noi înşine. De aceea trebuie să fim prudenţi în aceste situaţii.
În orice caz, Duhul Sfânt nu ne va conduce niciodată contrar învăţăturilor Bibliei. Putem distinge vocea Duhului Sfânt prin presiunea crescândă pe care o produce în duhurile noastre şi prin pacea sporită pe care El o dă minţilor noastre, pe măsură ce ne rugăm cu privire la o problemă.
„Gândirea Duhului este viaţă şi pace” (Romani 8:6). De obicei, vocea lui Satan este chinuitoare şi adesea însoţită de ameninţări, pentru situaţia în care nu ne supunem imediat ei.
Dumnezeu ne dă mereu suficient timp pentru a analiza şi a ne asigura de voia Lui. Totuşi, în anumite ocazii, Duhul ne poate conduce să facem ceva ce minţile noastre nu pot înţelege pe deplin.
Stephen Grellet, un predicator american, a fost condus odată de Duhul la o tabără de exploatare forestieră pe care a găsit-o părăsită. Dar el a fost aşa de sigur de călăuzirea lui încât a intrat în sala de mese, care era pustie, şi a ţinut o predică. Mulţi ani mai târziu, un bărbat l-a abordat pe Grellet în Londra. Amintindu-i de acea întâmplare, i-a spus că el a fost bucătarul acelei tabere şi singurul prezent acolo în acea zi. Era ascuns în spatele unei ferestre şi ascultase predica lui Grellet. A fost transformat şi a început să lucreze pentru Domnul.
Însă o asemenea călăuzire este extrem de rară. Adesea nu este uşor să distingem între vocea propriei inimi şi vocea Duhului, pentru că inimile noastre sunt atât de înşelătoare. De exemplu, gândindu-ne la un posibil partener de viaţă, putem confunda uşor presiunea emoţională şi „sentimentul crescând de pace şi de bucurie pe care îl primim atunci când ne gândim la ceea ce ar urma” cu mărturia Duhului
Sfânt. Şansele să fim înşelaţi scad considerabil dacă ne examinăm motivaţiile şi ne asigurăm că numai Slava Lui Dumnezeu este ceea ce dorim, că suntem gata să acceptăm orice ne va cere Dumnezeu.De obicei, în cazul în care lipseşte o asemenea predare sau dacă motivaţiile sunt egoiste ajungem să rătăcim. Uneori, voia lui Dumnezeu poate fi exact ceea ce ne place nouă, însă poate fi şi exact ceea ce, în mod instinctiv, nu dorim.
Nu ar trebui să gândim că voia lui Dumnezeu este întotdeaunacea mai dificilă cale care ne stă înainte. Însă nu e nici cea mai uşoară. Când ne găsim într-o situaţie dificilă sau avem înainte o sarcină grea, putem fi tentaţi să fugim. Această decizie poate fi greşit înţeleasă drept călăuzirea Duhului. În aceste ocazii, dacă suntem în dubii, este mai bine să stăm pe loc şi să ne încredem în Domnul că ne va da har să experimentăm biruinţa lui Hristos şi în situaţia respectivă.
Atunci când trebuie să decizi asupra cursului unei acţiuni, un pas practic ar putea fi trasarea unui „bilanţ”. Trage o linie de-a curmezişul unei foi de hârtie şi scrie toate motivele pentru a face un anumit lucru pe o parte, şi toate motivele împotriva acelui lucru de cealaltă parte. Roagă-te cu privire la aceste motive zi de zi şi revizuieşte lista dacă este necesar. Fii cu adevărat gata să accepţi orice curs pe care l-ar putea lua lucrurile. Pe măsură ce continui să te rogi, Duhul Sfânt îţi va transmite, în duhul tău, ce trebuie să faci. Dacă trăieşti o pace crescândă în duhul tău cu privire la un anumit curs al acţiunilor, de obicei, aceasta va fi un indiciu clar a ceea ce doreşte Dumnezeu să faci tu.
Biblia spune, „Lăsaţi pacea lui Hristos(care vine din Hristos prin Duhul Sfânt) să stăpânească (să acţioneze ca arbitru) în inimile voastre – decizând şi aşezând cu hotărâre toate problemele care apar în minţile voastre” (Coloseni 3:15 – cu subliniere). Ca la jocul de fotbal, care se opreşte imediat atunci când arbitrul fluieră (pentru a indica un fault), la fel ar trebui să ne cercetăm şi noi când ne pierdem pacea. Ar trebui să înaintăm numai când avem pace perfectă în duhurile noastre.
Realizând importanţa Duhului
Este esenţial să recunoaştem importanţa mărturiei interioare a Duhului Sfânt, despre care am vorbit în acest capitol, pentru că aceasta este mijlocul principal prin care Dumnezeu Îşi călăuzeşte astăzi copiii. Întotdeauna trebuie să ne supunem îndemnurilor interioare precum şi cercetărilor interioare ale Duhului. Pentru un credincios nu este suficient să fie călăuzit de principiul binelui şi răului. Acela era nivelul Vechiului Legământ. Suntem chemaţi sub Noul Legământ al lui Dumnezeu să trăim la un nivel mai înalt, împărtăşind viaţa adevărată a lui Dumnezeu şi fiind guvernaţi de acea viaţă.
Aceste două niveluri ale vieţii sunt simbolizate de cei doi pomi din grădina Edenului
– pomul cunoştinţei binelui şi răului, respectiv pomul vieţii. Este bine să avem un cod moral care ne spune ce este bine şi ce este rău şi să trăim potrivit acestui standard. Dar aceasta înseamnă întoarcerea la „trăirea sub lege”. Standardul creştin este mai înalt (Matei 5:17-48).
Watchman Nee, în broşura sa, „Două principii de conducere”, spune, „Este cel mai uimitor lucru acela că obiectivul atâtor creştini este doar conformarea faţă de un standard extern, deşi ceea ce Dumnezeu ne-a dat la naşterea din nou nu este un nou set de reguli şi legi faţă de care ni se cere să ne supunem. El nu ne-a adus la un nou Sinai şi nu ne-a dat un set nou de porunci de tipul „Tu trebuie” şi „Tu nu
trebuie”…. În calitate de creştin, deţii acum viaţa lui Hristos şi la modul Lui de a fi trebuie să te raportezi. Dacă, atunci când meditezi cu privire la o decizie anume, se iveşte în tine o pornire vie de a face acel lucru, dacă apare un răspuns pozitiv din interior, asemenea unei unger” a duhului (1 Ioan 2:20,27), atunci poţi urma încrezător cursul propus. Mărturia interioară îţi indică aceasta. Dar dacă, meditând asupra unei anumite decizii, apare în lăuntrul tău un sentiment de ezitare, atunci poţi şti că pasul la care ai meditat ar trebui evitat, oricât de lăudabil ar putea părea”.„Observă cum comportamentul multor necreştini este guvernat de principiul binelui şi răului. Cu ce diferă atunci creştinul de cel necreştin, dacă acelaşi principiu îi guverenează pe amândoi? Cuvântul lui Dumnezeu ne arată clar că viaţa lui Hristos reprezintă standardul după care se conduce un creştin şi nu vreun cod extern de norme morale. Există ceva viu înlăuntrul creştinului, care răspunde la ceea ce vine de la Dumnezeu şi reacţionează împotriva a ceea ce nu vine de la El; deci trebuie să luăm seama la reacţiile noastre interioare ….. Noi nu trebuie să ne lăsăm guvernaţi de lucrurile exterioare nouă şi nici de propria raţiune sau de cea a altor oameni. Alţii pot aproba un anumit lucru, chiar şi noi îl putem considera drept atunci când cântărim raţiunile în favoarea lui şi pe cele împotriva lui; dar ce spune despre el mărturia noastră interioară?”
„Odată ce realizezi că factorul determinant al întregului comportament creştin este trăirea interioară, atunci realizezi că trebuie să eviţi nu numai ceea ce apare ca fiind rău, ci şi tot ceea ce doar apare ca fiind bun în exterior. Numai ceea ce decurge din trăirea interioară creştină reprezimtă comportament creştin; de aceea nu trebuie să consimţim asupra niciunei acţiuni care nu izvorăşte din sentimentul viu din lăuntru …. Multe lucruri sunt drepte potrivit standardelor umane, dar standardul Divin le declară pe acestea greşite pentru că le lipseşte viaţa Divină …. Calea lui Dumnezeu pentru noi nu ni se revelează pe baza unor indicii exterioare, ci pe baza unei mărturii interioare. Pacea şi bucuria care vin duh îi arată creştinului calea. Este un fapt real acela că Domnul Isus Hristos locuieşte în credincios şi că, în mod constant, El se arată pe Sine în noi. De aceea, noi trebuie să ne deschidem către trăirea Lui şi să învăţăm ce înseamnă această trăire”.
Fie ca Dumnezeu să ne ajute să învăţăm această lecţie.
Rezumat
1. Foarte rar Dumnezeu ne călăuzeşte în mod spectaculos. Acum, în vremea Noului Testament, Dumnezeu ne călăuzeşte prin Duhul Sfânt. Deci trebuie să căutăm să fim umpluţi cu Duhul Sfânt.
2. Duhul Sfânt ne vorbeşte printr-o presiune interioară pe care o simţim în duhurile noastre. Această presiune creşte pe măsură ce ne abandonăm lui Dumnezeu în rugăciune şi va fi însoţită de o pace interioară crescândă.
3. Pentru a distinge vocea Duhului de alte voci, trebuie să examinăm motivaţiile acţiunilor noastre şi să vedem dacă ele sunt pure.
4. Un „bilanţ” prin care evaluăm avantajele şi dezavantajele unui posibil curs de acţiune ne poate ajuta să găsim voia lui Dumnezeu.
5. Trebuie să punem mare preţ pe mărturia interioară a Duhului Sfânt, pentru că acesta este principalul mijloc de călăuzire pe care-l foloseşte Dumnezeu astăzi. Dumnezeu se aşteaptă ca noi să fim conduşi de această mărturie interioară în viaţa noastră de zi cu zi şi nu doar de un cod moral.
CĂLĂUZIREA PRIN MIJLOACE EXTERNE
Atunci când căutăm călăuzirea Lui, Duhul Sfânt ne vorbeşte duhurilor noastre şi prin următoarele mijloace externe:
(i) Învăţătura Bibliei.
(ii) Indicaţiile circumstanţelor.
(iii) Sfatul altor credincioşi.
Dacă am desluşit corect voia lui Dumnezeu, mărturia pe care Duhul Sfânt ne-o transmite prin aceste mijloace externe va fi în concordanţă cu mărturia interioară pe care El o pune în duhurile noastre.
Învăţătura Bibliei
Biblia ne-a fost dată ca să putem fi învăţaţi într-un mod corect şi să putem fi conduşi pe calea cea dreaptă (2 Timotei 3:16,17). În cazul unui anumit număr de probleme, voia lui Dumnezeu este dezvăluită limpede chiar în Biblie.
De exemplu, dacă te gândeşti la căsătoria cu un necredincios (chiar şi cu un creştin cu numele, care merge regulat la biserică), Cuvântul lui Dumnezeu spune în mod explicit: „Nu vă înjugaţi la un jug(un simbol al căsătoriei) nepotrivit cu cei necredincioşi – nu faceţi alianţe nepotrivite cu ei” (2 Corinteni 6:14).
De asemenea, dacă vedem un frate în lipsuri materiale, Biblia ne învaţă clar că trebuie să-l ajutăm (Iacov 2:15,16; 1 Ioan 3:17). Sau, dacă eşti într-o dispută cu un credincios şi vrei să ştii dacă să mergi sau nu la judecată cu el, Biblia spune apăsat
„NU” (1 Corinteni 6:1-8).
Biblia ne mai învaţă că minciuna şi hoţia sunt întotdeauna greşite (Efeseni 4:25,28). Dacă s-a produs o dezbinare între tine şi un alt credincios, din cauză că tu l-ai rănit în vreun fel, din nou, Biblia nu lasă loc de îndoială pentru ceea ce ar trebui să faci. Trebuie să mergi şi să te împaci, luând tu însuţi iniţiativa (Matei 5:21-24).
Dacă am semnat un contract sau un angajament cu o firmă sau instituţie, nu e necesar să mai căutăm în altă parte voia lui Dumnezeu ca să ştim dacă putem rupe contractul sau încălca angajamentul, atunci când ni se oferă un post mai atractiv în altă parte. Biblia ne spune clar că o persoană care trăieşte cu Dumnezeu „nu-şi ia cuvântul înapoi dacă face un jurământ în paguba lui” (Psalmul 15:4) şi, pe lângă asta, „buzele mincionoase sunt o urâciune înaintea Domnului, dar cei care lucrează cu adevăr Îi sunt plăcuţi” (Proverbe 12:22). Este o ruşine şi o dezonoare când un credincios nu-şi ţine cuvântul. În mod asemănător, Biblia ne mai învaţă că nu ar trebui să rămânem datori nimănui (Romani 13:8).
Pe lângă poruncile specifice, Cuvântul lui Dumnezeu stabileşte şi nişte principii călăuzitoare. De exemplu, gândindu-se la căsătorie, un tânăr se poate întreba dacă ar trebui să ceară zestre, aşa cum fac ceilalţi bărbaţi din societatea în care trăieşte. Cuvântul lui Dumnezeu ne avertizează clar să ne ferim de lăcomie şi de iubirea de bani.
Mai mult, învăţătura generală a Scripturii este aceea că ar trebui să învăţăm mai degrabă să dăm decât să primim – şi cu atât mai puţin să cerem (Faptele Apostolilor 20:33-35). Este evident atunci că Dumnezeu nu poate aproba pe nimeni care cere (sau măcar speră la) zestre.
Care e situaţia în ceea ce priveşte câştigurile din jocurile de noroc? Proverbe 28:22 spune: „Un om cu ochiul rău se grăbeşte să se îmbogăţească şi nu ştie că lipsa va veni peste el” (cf. Proverbe 13:11; 28:20; şi1 Tim. 6:9-11). Din aceste pasaje este evident că Dumnezeu nu aprobă ca un credincios să ia parte la nicio formă de loterie, pariuri sau jocuri de noroc.
Cuvântul lui Dumnezeu este într-adevăr „o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea” (Psalmul 119:105).
În rare ocazii, Dumnezeu Îşi poate confirma călăuzirea faţă de noi prin anumite pasaje din Biblie, peste care dăm în timpul lecturii noastre zilnice. Însă este nevoie de prudenţă pentru că, adeseori, putem fi tentaţi să dăm unui pasaj o altă interpretare decât are el de fapt. Este neînţelept să căutăm versete sugestive în timpul nostru zilnic de citire a Biblie, deoarece nu acesta este scopul „timpului de părtăşie”, şi , în plus, acţionând astfel, putem fi uşor duşi în rătăcire.
Un tânăr credincios ar putea fi nerăbdător să meargă în S.U.A. când, de fapt, Dumnezeu vrea ca el să rămână în India. Atracţiile materiale ale Vestului pot exercita o forţă atât de puternică asupra lui încât, dacă găseşte un verset cum ar fi
„şi vor zbura… spre apus” (Isaia 11:14), el imediat va concluziona că Dumnezeu îl încurajează să plece.
Inimile noastre sunt înşelătoare şi Satan este un vrăjmaş ingenios. Trebuie să fim în gardă şi faţă de inima noastră şi faţă de Satan. În înţelepciunea Sa supranaturală, Dumnezeu ne poate conduce la un verset izolat, scos din context, dar această situaţie este mai degrabă excepţia decât regula. În plus, când Dumnezeu apelează la o astfel de metodă, o face, de obicei, doar pentru a confirma călăuzirea pe care am primit-o prin mijloacele obişnuite. Niciodată n-ar trebui să facem din aceste versete singurul fundament al călăuzirii în problemele importante.
Indicaţiile circumstanţelor
Dumnezeu este Providenţa. El poate controla circumstanţele astfel încât ele să indice voia Lui. El permite să ni se întâmple anumite lucruri, fie ca să ne confirme călăuzirea pe care am primit-o prin mărturia Duhului, fie ca să ne oprească de la a face un pas greşit. Aşa cum spunea George Muller, „Opririle unui om bun, precum şi paşii lui, sunt comandate de Domnul” (cf. Psalmul 37:23).
Trebuie să ţinem minte că şi Satan poate, într-o anumită măsură, să aranjeze circumstanţele într-un anumit mod, pentru a ne duce în rătăcire. Mulţi au fost înşelaţi în alegerea unui partener de viaţă prin faptul că s-au lăsat ghidaţi de circumstanţele aranjate de Satan pentru a-i prinde în capcană! Metoda prin care poţi evita să fii înşelat este îndeplinirea condiţiilor călăuzirii menţionate în Capitolul 2.
Trebuie să ne supunem împrejurărilor stabilite de Dumnezeu şi să le acceptăm, în timp ce, acelora aranjate de Satan, trebuie să ne opunem. Dacă avem ezitări, ne putem ruga astfel: „Doamne, eu nu ştiu dacă această situaţie este stabilită de Tine sau de Satan. Însă eu vreau să fac voia Ta perfectă, oricât m-ar costa. Salvează-mă
de la înşelătorie şi de la pierderea bineuvântării Tale. Dacă aceste situaţii sunt de la Tine, le accept bucuros. Dacă sunt de la Satan, mă împotrivesc lor şi le înfrunt în Numele Tău!”Domnul ne va păstra calea şi va face ca toate lucrurile să lucreze împreună pentru binele nostru dacă suntem sinceri înaintea Lui şi trăim potrivit poruncilor Lui (Proverbe 2:8; Romani 8:28).
Satan l-a împiedicat pe Pavel să meargă în Tesalonic, dar a mers Timotei în locul lui şi scopurile lui Dumnezeu au fost oricum îndeplinite (1 Tesaloniceni 2:18; 3:1,2). Găsim numeroase cazuri de călăuzire pe baza circumstanţelor în Faptele Apostolilor. Dumnezeu a folosit persecuţia pentru a împrăştia biserica din Ierusalim, răspândind astfel Evanghelia (Faptele Apostolilor 8:1). Pavel şi Barnaba se mutau dintr-un loc într-altul atunci când persecuţia devenea prea puternică pentru ca ei să mai poată rămâne într-un anumit loc (Faptele Apostolilor 13:50,51; 14:5,6,19,20). Aceasta era în acord cu propriul exemplu al Domnului, cu poruncile Sale (Matei 10:23; Ioan 7:1). Dumnezeu a folosit o foamete pentru a-i aduce pe Saul şi pe Barnaba la Ierusalim (Faptele Apostolilor 11:28-30), unde aceştia au învăţat puterea rugăciunii fierbinţi (Faptele Apostolilor 12:5). Întorşi la Antiohia, ei au împărtăşit acest spirit al rugăciunii fraţilor din lucrare, ceea ce a condus, în final, la extinderea lucrării în regiuni îndepărtate (Faptele Apostolilor 12:25-13:3).
Circumstanţele nefavorabile din Filipi au fost folosite de Dumnezeu pentru a-i conduce pe Pavel şi pe Sila să predice evanghelia unui temnicer nevoiaş (Faptele Apostolilor 16:19-34). Ultimele opt capitole din Faptele Apostolilor arată cum a folosit Dumnezeu împrejurările pentru a-l conduce pe Pavel să predice evanghelia mai multor oameni pe care, în mod normal, nu i-ar fi întâlnit (cf. Filipeni 1:12).
Unii dintre cei mai mari misionari ai lumii au fost călăuziţi spre câmpurile lor de misiune de circumstanţe. David Livingstone s-a simţit mai întâi condus spre China şi a urmat studii medicale ca pregătire pentru slujirea pe acest tărâm. Când a fost gata să plece, China era „închisă” datorită Războiului Opiumului. Societatea Misionară Londoneză i-a sugerat să se ducă în Indiile de Vest. A plecat acolo dar s-a întors, pe motiv că acolo erau deja mulţi doctori. În final, ca urmare a contactului cu misionarul Robert Moffat, un pionier al misionarismului african, Livingstone a mers în Africa.
Adoniram Judson s-a simţit chemat să fie misionar în India şi a plecat cu vaporul din America. La sosirea în India, autorităţile de acolo nu i-au permis să rămână. Fiind în Madras, i s-a spus să părăsească ţara până la o anumită dată. Astfel, a fost forţat să se îmbarce pe singurul vas care părăsea Madras-ul înainte de acea dată. Vasul mergea în Burma şi Judson şi-a petrecut tot restul vieţii acolo.
Lucrarea pe care aceşti doi oameni au îndeplinit-o în acele teritorii dovedeşte foarte clar că Dumnezeu a fost Acela care a ordonat în aşa fel împrejurările încât ei să fie conduşi în locurile unde au slujit. Dumnezeu ne poate împiedica să mergem pe căi pe care nu El le-a ales pentru noi îmbolnăvindu-ne sau făcându-ne să pierdem trenul, o întâlnire sau un interviu. Şi acest tip de situaţii neprevăzute şi nedorite pot reprezenta parte din planul Lui pentru noi dacă trăim sub Domnia Lui. Când nu obţinem ceva ce ne dorim şi pentru care ne-am rugat foarte mult, putem fi siguri că Dumnezeu are ceva mai bun păstrat pentru noi.
Pierderea trenului şi sosirea întârziată a vaporului m-au condus odată să-i vorbesc unui suflet în nevoie care şi-a deschis inima către Domnul chiar în acea noapte.
Altă dată, transferul pe un vas care nu-mi plăcea a fost mijlocul prin care Dumnezeu m-a condus la un marinar tânăr care şi-a predat viaţa Domnului şi a fost botezat.
Dumnezeu nu face greşeli. El este Providenţa. Ne putem încrede în faptul că El stabileşte circumstanţele vieţii noastre astfel încât ele să conducă la Slava Lui şi la binele nostru. Uneori, când întâlnim un obstacol pe cale, putem să-I cerem lui Dumnezeu să ne arate voia Sa schimbând împrejurările.
Atunci când, în mai 1964, Domnul m-a chemat să mă retrag din poziţia de ofiţer al Marinei Indiene iar eu mi-am depus demisia, Conducerea Marinei Indiene a respins imediat această demisie. Indicaţiile circumstanţelor erau în contradicţie cu ceea ce am simţit a fi mărturia Duhului Sfânt înlăuntrul meu. M-am rugat ca Domnul să schimbe împrejurările şi să mă elibereze din Marină, făcând din aceasta o confirmare a chemării Lui. Am aplicat de trei ori pentru obţinerea permisiunii de retragere. În final, după doi ani, mi s-a dat drumul. Atunci am văzut limpede că piedica iniţială fusese plănuită de Satan. Totuşi, Dumnezeu s-a dovedit stăpân absolut peste toate circumstanţele, permiţând această piedică doar pentru a-mi întări credinţa în stăpânirea Lui peste toate guvernele şi puterile pământeşti şi pentru a mă învăţa mai multe cu privire la căile Sale.
Într-adevăr, El este Acela care are cheia fiecărei uşi. Când El deschide o uşă, nimeni nu o poate închide şi când El închide o uşă, nimeni nu o mai poate deschide (Apocalipsa 3:7). Chiar şi inima unui împărat poate fi îndreptată de Dumnezeul nostru în orice direcţie alege El (Proverbe 21:1; cf. Ezra 6:22).
Totodată, Dumnezeu ne poate conduce împotriva circumstanţelor. Când primul val de persecuţie a măturat Ierusalimul, apostolii nu au fugit, ci s-au rugat pentru a primi curajul să înfrunte împrejurările. Dumnezeu i-a umplut cu Duhul Său şi a făcut să tremure Ierusalimul la manifestarea puterii Lui, pentru că nu sosise încă timpul hotărât de El când ucenicii urmau să fie împrăştiaţi (Faptele Apostolilor 4:29-33; 5:11-14).
Când Filip a părăsit Samaria ca să meargă pe drumul pustiu, aceasta era contrar împrejurărilor, care-l chemau să rămână în Samaria, unde el se dovedise foarte folositor în lucrare (Faptele Apostolilor 8:26). Aşadar, împrejurările nu reprezintă întotdeauna o indicaţie a voii lui Dumnezeu. Ele trebuie avute în vedere numai împreună cu mărturia interioară a Duhului Sfânt, din lăuntrul duhurilor noastre, îmreună cu mărturia Lui prin Biblie, şi în supunere faţă de acestea.
Dumnezeu nu aşteaptă de la copiii Săi să fie nişte pioni îndreptaţi încolo şi încoace de circumstanţe. El este Stăpân peste toate circumstanţele şi doreşte ca şi copiii Lui să fie părtaşi la această stăpânire asupra circumstanţelor.
Este oare bine să-I cerem lui Dumnezeu să ne arate voia Lui printr-un semn? Vechiul Testament redă câteva exemple de oameni care-I cer lui Dumnezeu să îşi arate voia Sa printr-un semn. Robul lui Avraam a cerut un semn şi prin acest semn a găsit-o pe mireasa aleasă de Dumnezeu pentru Isaac (Geneza 24:10-27). Ghideon I-a cerut lui Dumnezeu să-i confirme voia Lui printr-un semn. Iar noaptea următoare el I-a cerut lui Dumnezeu să răstoarne semnul. Dumnezeu a răspuns la ambele cereri şi, în felul acesta, Şi-a confirmat voia Sa (Judecători 6:36-40).
Corăbierul de pe vasul care-l transporta pe Iona a tras la sorţi ca să afle cauza furtunii. Dumnezeu i-a răspuns (Iona 1:7). Tragerea la sorţi a fost folosită şi cu alte ocazii pentru a indica voia lui Dumnezeu (Iosua 7:14; 1 Samuel 10:20; 14:41-44; cf. Proverbe 16:33).
În Noul Testament există o singură situaţie în care un om îi cere lui Dumnezeu un semn pentru a-i arăta voia Lui, iar acest lucru s-a întâmplat înaintea zilei de Rusalii (Faptele Apostolilor 1:23-26). Observăm că, după pogorârea Duhului Sfânt, Noul Testament nu mai menţionează nici măcar o singură situaţie în care un credincios caută voia lui Dumnezeu printr-un semn. Prin urmare, în zilele noastre, aceasta nu mai este metoda normală de călăuzire a lui Dumnezeu. Ea a fost folosită în Vechiul Testament, când Duhul Sfânt nu locuia înlăuntrul oamenilor.
Totuşi, Dumnezeu Îşi poate confirma voia sau ne poate încuraja duhurile noastre slabe prin semne ocazionale. Numai atunci să îndrăznim să-I cerem lui Dumnezeu un semn, când alte metode de călăuzire nu par a fi concludente. Însă trebuie să ne rugăm chiar şi cu privire la tipul de semn pe care să-l cerem. Trebuie să evităm să folosim semnele ca mijloace de confirmare a propriei alegeri. De exemplu, să nu-I cerem lui Dumnezeu un miracol drept semn, atunci când intenţia noastră reală este să găsim o scuză pentru a nu merge pe calea pe care ştim că Dumnezeu a hotărât-o pentru noi.
Totodată nu trebuie să Îi cerem lui Dumnezeu ca semn un lucru cât se poate de comun, pe care să îl interpretăm drept o confirmare a căii alese de noi înşine. Trebuie totodată să ne ferim de metoda adoptată de unii creştini care-I cer lui Dumnezeu un verset drept semn şi apoi închid ochii, dechid Biblia şi-şi poziţionează degetul undeva pe pagina care se deschide. Această metodă ne poate duce în rătăcire şi este oricum prostească.
Biblia nu este o carte de magie! Nu o trata ca şi cum ar fi un astfel de lucru. Dumnezeu poate utiliza uneori această metodă ca să ne încurajeze. Dar să nu lăsăm niciodată ca aceasta să fie singura metodă de călăuzire în chestiunile importante. A face din semne mijlocul principal sau chiar mijlocul unic de călăuzire este total nebiblic. Să ne amintim totodată că apelul constant la semne este un indici al imaturităţii spirituale.
Sfatul altor credincioşi
Noul Testament pune un accent deosebit pe necesitatea unei vieţi trăite de credincioşi în comuniune, ca mădulare ale aceluiaşi trup. Nici un mădular nu poate funcţiona de unul singur. Fiecare este dependent de celelalte pentru a exista şi a se menţine în funcţiune. De aceea, este cât se poate de rezonabil să ne aşteptăm ca şi în domeniul călăuzirii Dumnezeu să acorde o importanţă deosebită părtăşiei dintre credincioşi.
El a stabilit părtăşia şi ca pe o măsură luată împotriva riscului ca oamenii să nu se îndepărteze cu totul de voia Sa perfectă. De unii singuri poate că nu vedem toate avantajele şi dezavantajele pe care le prezintă un anumit pas. Sfatul altor oameni evlavioşi va fi nepreţuit, ajutându-ne să privim decizia din unghiuri diferite. Acest lucru este necesar mai ales atunci când ne confruntăm cu o decizie majoră. Dacă, din mândrie şi din sentimentul auto-suficienţei, ignorăm acest mijloc de călăuzire lăsat de Dumnezeu, atunci nu avem decât de pierdut.
Biblia spune, „Prin marele număr al sfătuitorilor ai biruinţa ….Planurile se pun la cale prin sfat: fă războiul cu prudenţă….înţeleptul ascultă sfaturile…..Învăţătura înţeleptului este un izvor de viaţă, ca să abată pe om din cursele morţii ….Calea
nebunului este dreaptă în ochii lui, dar înţeleptul ascultă sfaturile….Cel drept arată drumul aproapelui său, dar calea celor răi îi duce în rătăcire” (Proverbe 24:6; 20:18; 13:14; 12:15,26).Totuşi, există două extreme care trebuie evitate. Una este să fii complet nepăsător faţă de sfaturile oamenilor evlavioşi. Cealaltă este să fii complet dependent de sfatul lor încât să-l accepţi fără nicio reţinere ca fiind voia lui Dumnezeu. Dacă ne plasăm în oricare din aceste două extreme, fie ne vom rătăci fie vom rămâne sfrijiţi spiritual toată viaţa.
Pe cât de mult doreşte Dumnezeu ca noi să ne sfătuim cu fraţii noştri în credinţă, pe atât de mult El se aşteaptă ca noi să nu ne supunem, plini de slugărnicie, sfatului acestora, chiar dacă ei sunt oameni sfinţi. Biblia prezintă adevărul într-un echilibru perfect. Din nefericire, omul are tendinţa să penduleze către o extrema sau alta. De aceea atât de multe erezii s-au născut în creştinism.
În Vechiul Testament, această perspectivă echilibrată este prezentată clar în 1 Împăraţi capitolele 12 şi 13. În capitolul 12, tânărul împărat Roboam ar fi trebuit să asculte sfatul bătrânilor evlavioşi, în loc să îi asculte pe tinerii de vârsta lui. Nefăcând aşa, a grăbit divizarea împărăţiei. În capitolul 13, tânărul profet nu ar fi trebuit să asculte de sfatul profetului mai bătrân („Nu vârsta aduce înţelepciunea” – Iov 32:9). Pentru că a ascultat, şi-a pierdut viaţa.
În Noul Testament, vedem acest echilibru în viaţa apostolului Pavel. În Faptele Apostolilor 13:1-3 îl întâlnim pe Dumnezeu chemându-l pe Pavel la slujirea misionară printre neamuri. Dar, în acelaşi timp, Dumnezeu Şi-a arătat voia Sa pentru Pavel şi către fraţii săi din lucrare. Ceea ce Dumnezeu i-a vorbit personal lui Pavel a fost confirmat prin faptul că Dumnezeu a transmis acelaşi lucru şi celorlalţi. Pe de altă parte, în Faptele Apostolilor 21:1-15, îl întâlnim pe Pavel respingând sfatul tuturor ucenicilor (şi chiar prorociile unora dintre ei) şi mergând în direcţia pe care el o simţea ca fiind voia lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a confirmat mai târziu lui Pavel că a fost bine să meargă la Iersualim (Faptele Apostolilor 23:11). Cu o altă ocazie, la începutul vieţii sale de creştin, Pavel a mers în Arabia şi a aflat voia lui Dumnezeu doar de unul singur, fără să se consulte cu cineva (Galateni 1:5-17).
Aceste exemple din Cuvântul lui Dumnezeu sugerează că există unele situaţii în care trebuie să luăm seama la sfaturile oamenilor evlavioşi, dar există şi situaţii când nu trebuie să ne consultăm cu nimeni. În oricare din cazuri, fie că acceptăm sfatul altora, fie că îl respingem, fie că nici nu îl căutăm, decizia ultimă trebuie să fie întotdeauna a noastră, pentru că suntem singurii răspunzători înaintea lui Dumnezeu pentru deciziile noastre.
Sfatul unui om al lui Dumnezeu poate fi de nepreţuit, însă nu este niciodată infailibil. Michael Harper, în cartea lui, „ Profeţia – Un Dar pentru Trupul lui Hristos”, scrie: „Profeţiile care spun altor oameni ce să facă trebuie privite cu suspiciune crescută. „Călăuzirea” nu este niciodată prezentată ca una dintre funcţiile profeţiei. Lui Pavel i s-a spus ce i se va întâmpla dacă va merge la Ierusalim, dar nu i s-a spus nici să meargă nici să nu meargă. Poate că prietenii lui l-au sfătuit în privinţa aceasta, însă ce este cert e că nu de la profeţie a venit călăuzirea. Agabus a anunţat o foamete, dar prorocia lui nu a oferit nicio instrucţiune cu privire la ceea ce ar trebui să se facă. Peste tot în Noul Testament călăuzirea îi este dată direct individului, nu printr-o altă persoană, aşa cum se obişnuia în Vechiul Testament. De exemplu, deşi lui Corneliu i s-a spus de către un înger să trimită după Petru
(Faptele Apostolilor 10:5), Petru însuşi a fost înştiinţat personal, printr-o întâmplare independentă, să meargă cu oamenii lui Corneliu (Faptele Apostolilor 10:20)”.În broşura „Călăuzire”, James McConkey scrie, „Carnea şi sângele nu-L puteau descoperi pe Hristos lui Simon Petru (Matei 16:17). Ele nu ne pot descoperi nici nouă lucrurile lui Hristos. Nu contează dacă este vorba despre propria noastră carne şi propriul nostru sânge sau despre carnea şi sângele altora. Aceasta întrucât carnea şi sângele celorlalţi oameni sunt limitate de aceleaşi infirmităţi şi supuse aceloraşi greşeli ca şi în cazul nostru. Mai mult, omul care se bazează pe prietenii lui pentru călăuzirea sa, va descoperi curând că varietatea sfaturilor pe care le oferă ei doar sporeşte numărul încurcăturilor. Acesta este un alt principiu Divin, că Dumnezeu nu descoperă altui om planurile Lui pentru viaţa ta. Mustrarea lui Petru de către Hristos, când acesta a dorit să afle voia Lui cu privire la Ioan, este cea mai clară dovadă posibilă în acest sens (Ioan 21:22).
Poţi să-ţi ajuţi copilaşul să meargă atunci când el e încă mic Dar, dacă e să înveţe vreodată să meargă singur, atunci vine un moment când va trebui să-l laşi total din mână şi săpui capăt oricărui sprijin. Credinciosul care vrea să înveţe să meargă cu Dumnezeu trebuie să înveţe aceeaşi lecţie. Şi, aşa cum un copil învaţă să meargă cu preţul câtorva căderi, tot la fel trebuie un creştin să înveţe să îl urmeze pe Dumnezeu cu preţul unor greşeli. Mai bine să înveţi aşa decât să nu înveţi deloc. Preţul câtorva căderi nu este prea mare pentru comoara de a merge singur cu Dumnezeu, către locul arătat prin călăuzirea Lui. Să nu aibă Dumnezeu niciun loc pentru prietenii tăi creştini în această experienţă a călăuzirii? Cu siguranţă că are. Ia tot ajutorul de care ai nevoie: toată lumina din Cuvântul lui Dumnezeu, toate experienţele posibile ale altora. Însă alţii îi pot da doar exemple. Tu trebuie să iei propriile decizii pentru tine. Aceasta deoarece atunci când suntem puşi faţă în faţă cu o decizie nu putem să ne sustragem experienţei personale de a ne încredinţa pe de-a-ntregul lui Dumnezeu, plini de răbdare, experienţă prin care învăţăm învăţat cele mai preţioase lecţii ale călăuzirii Sale”.
Cu toate acestea, ori de câte ori trebuie să acţionăm împotriva sfatului credincioşilor maturi, să luâm aminte cu mai multă atenţie la decizia luată ca să fim siguri că Dumnezeu este Acela care ne conduce. Să ne amintim acest lucru mai ales atunci când luăm decizii majore.
Vocea Domnului
Pe munte, cu ocazia Schimbării la Faţă, Petru a fost mustrat de Dumnezeu datorită încercării de a-L pune pe Domnul Isus la acelaşi nivel cu Moise şi Ilie. Aceşti oameni chiar au fost mijlocitorii lui Dumnezeu în timpurile Vechiului Testament, dar o nouă eră răsărea şi Petru trebuia să recunoască aceasta. În această nouă eră urma să fie un singur Mijlocitor – „Acesta este Fiul Meu preiubit; de El să ascultaţi” (Marcu 9:7). Iar atunci când ucenicii s-au uitat din nou, „n-au mai văzut pe nimeni, decât numai pe Isus singur cu ei”. Vocea Domnului este aceea pe care trebuie, în final, să o auzim, dincolo de orice alte mijloace pe care le-ar putea folosi Dumnezeu pentru a ne vorbi.
În „Ce ar trebui acest om să facă?”, Watchman Nee spune, „Creştinismul presupune întotdeauna o cunoaştere personală a lui Dumnezeu prin Duhul Său şi nu doar o cunoaştere a voii Lui prin intermediul unui om sau unei cărţi ….. Concret spus, astăzi avem Scriptura, în formă scrisă, care, în perioada Vechiului Testament, îl are drept corespondent pe Moise, şi mai avem şi Duhul, mesagerul viu, căruia, în perioada Vechiului Testament, îi corespunde Ilie, cel care nu a gustat niciodată
moartea. Aceste două daruri date de Dumnezeu fiecărui credincios sunt printre cei mai preţioşi factori care contribuie la viaţa creştină: Cartea, Cuvântul lui Dumnezeu în mâinile noastre pentru a ne instrui şi prietenul care trăieşte aproape de Dumnezeu şi care adesea ne poate face cunoscut ce i-a arătat lui Dumnezeu. Cartea este întotdeauna dreaptă; sfatul unui prieten adesea este şi el drept. Avem nevoie de Cartea lui Dumnezeu şi avem nevoie de profeţii lui Dumnezeu. El nu doreşte să ignorăm niciunul din aceste daruri pe care ni le-a dat. Dar ceea ce s-a petrecut pe munte cu ocazia Schimbării la Faţă ne arată că niciunul dintre aceste daruri nu poate lua locul vocii lui Dumnezeu din inima noastră.”„Să nu-i dispreţuim pe mesagerii lui Dumnezeu. Avem nevoie continuu de provocarea cuvântului vorbit, de provocarea cuvântului profetic, de liniştea pe care ne-o dă instruirea spirituală matură. Dar să nu ne încredinţăm total şi exclusiv călăuzirii care vine prin oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu, oricât de sănătoasă ar fi ea. Suntem datori vânduţi să ascultăm vocea Domnului şi să-L urmăm.”
„Mai mult, să nu îndrăznim să dispreţuim Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Scripturile inspirate sunt vitale pentru viaţa şi evoluţia noastră şi nu putem trăi fără ele; nici măcar nu ar trebui să încercăm vreodată să facem aceasta. Cu toate acestea, există pericolul de a ne uita mai mult la litera Cuvântului decât la Isus Hritsos Însuşi , ca autoritate finală pentru noi. Acceptăm ceea ce spune Biblia în mod religios şi în amănunt; probabil că Dumnezeu ne onorează pentru aceasta. Însă, dacă făcând aşa mergem mai departe şi punem Biblia pe o poziţie care concurează chiar cu Domnia lui Hristos, putem risca să rămânem în mod tragic rupţi de El…….
(Creştinismul) revendică o cunoaştere personală directă a voii lui Dumnezeu, care implică şi aceste ajutoare date de Dumnezeu, dar care nu se rezumă la ele”.
Secretul călăuzirii stă în auzirea vocii Domnului.
Rezumat
1. Duhul Sfânt ne călăuzeşte prin învăţăturile Bibliei atunci când căutăm călăuzirea lui Dumnezeu.
a. În multe domenii, Biblia deja a arătat care este voia Lui.
b. Dumnezeu Îşi poate confirma călăuzirea printr-un pasaj peste care dăm pe parcursul lecturii zilnice a Bibliei. Dar aceasta nu trebuie să devină niciodată singura bază a călăuzirii.
2. Duhul Sfânt ne vorbeşte adesea prin mărturia împrejurărilor.
a. Dumnezeu foloseşte circumstanţele fie pentru a confirma călăuzirea pe care deja am primit-o fie pentru a ne opri de la un pas greşit.
b. Însă şi Satan poate aranja circumstanţele vieţii noastre într-o anumită măsură. Aşadar, ele nu indică întotdeauna voia lui Dumnezeu.
c. Uneori, Dumnezeu ne conduce contrar circumstanţelor. Putem, de asemenea, să-I cerem să ne arate voia Sa schimbându-le.
d. Ocazional, Dumnezeu îşi confirmă călăuzirea prin intermediul unui semn. Totuşi, căutarea semnelor reprezintă întotdeauna un indiciu al imaturităţii spirituale.
3. Duhul Sfânt ne poate vorbi prin sfatul altor credincioşi. .
a. Dumnezeu a lăsat aceasta ca măsură de protecţie care să ne prevină de la a rata cu totul voia Sa.
b. Sfatul oamenilor evlavioşi ne ajută să vedem şi alte aspecte ale unei situaţii particulare, pe care altfel nu le-am fi luat în considerare.
c. Sunt situaţii când trebuie să ţinem seama de sfatul oamenilor lui Dumnezeu şi alte situaţii când va trebui să mergem contrar sfatului lor.
CHEMAREA PROFESIONALĂ
Una din primele mari probleme de călăuzire, cu care se confruntă de obicei tinerii, este cunoaşterea voii lui Dumnezeu cu privire la profesia şi la locul lor de muncă. Este necesar ca Voia perfectă a lui Dumnezeu cu privire la profesie să fie căutată nu doar de aceia care îşi doresc o slujire creştină permanentă, ci de către fiecare credincios în parte.
Aşa cum arătam în Capitolul Întâi, Dumnezeu a planificat o profesie pentru fiecare copil al Său. Aşadar, este esenţial să căutăm să descoperim care este aceea. Când chemarea lui Dumnezeu pentru tine este să fii profesor într-o şcoală, vei fi neascultător dacă devii pastor. Nu fii evanghelist dacă Dumnezeu doreşte să fii doctor. Tot aşa, nu-ţi lua o profesie laică dacă Dumnezeu te doreşte exclusiv în slujirea creştină.
Profesia aleasă de Dumnezeu
Indiferent de profesia aleasă, fiecare credincios trebuie să fie un martor permanent al Domnului Isus Hristos – chiar dacă nu este în serviciul creştin permanent. Un doctor creştin, întrebat fiind ce profesie are, a răspuns: „Profesia mea este să fiu un martor pentru Domnul Isus Hristos şi să aduc suflete la El. Muncesc ca doctor pentru a-mi plăti cheltuielile.”
Într-adevăr, el avea perspectiva corectă. Dacă profesia este considerată din acest punct de vedere, nu trebuie să ne mai fie teamă de posibilitatea de a rata voia lui Dumnezeu. Atunci când cultivarea personalităţii şi reputaţia ne determină alegerile, ajungem să rătăcim.
Cum ar trebui să procedeze un tânăr credincios pentru a decoperi voia lui Dumnezeu în acest domeniu? Când opţiunea alegerii unei cariere este încă deschisă înaintea lui, ar trebui să ţină seama de propriile sale aptitudini intelectuale şi să caute să studieze în vederea celei mai potrivite profesii pentru el. Oricum, el ar trebui să selecteze o profesie numai după multă rugăciune. Dacă chiar şi după multă rugăciune el nu primeşte nicio călăuzire înlăuntrul duhului său, trebuie să meargă înainte şi să aleagă profesia pe care o consideră cea mai potrivită pentru el. Niciodată, în niciun caz, nu ar trebui să permită să fie împins înspre o profesie de către altcineva.
Aceia care urmează deja o universitate pot fi, probabil, limitaţi în selectarea unei profesii. Nu este nevoie ca aceştia să considere că au ratat voia lui Dumnezeu. Dumnezeu este suveran şi stăpâneşte peste vieţile noastre, inclusiv atunci când noi nu suntem conştienţi de căile Lui. El îşi pune mâna asupra noastră şi ne conduce pe căile Sale fără ca noi să ştim, cu mult înainte ca noi să ajungem la momentul în care ne predăm Lui. Însă El ne consideră responsabili numai după ce ne vorbeşte.
Locul ales de Dumnezeu
Pe parcursul anilor de studenţie, un credincios ar trebui să petreacă mult timp în rugăciune pentru ca Dumnezeu să-i dea informaţiile corecte despre oportunităţile de angajare şi contactele cu oamenii şi instituţiile potrivite, astfel încât, la terminarea studiilor, să poată fi capabil să meargă la locul ales de Dumnezeu.
Trebuie să aibă tot timpul în minte cuvintele Domnului din Matei 9:37 – „Mare este secerişul, dar puţini sunt lucrătorii!” În ascultare de porunca Domnului din Ioan 4:35, el va trebui să afle detalii despre lucrarea Domnului în diverse părţi ale ţării şi ale lumii. El trebuie să fie gata să meargă oriunde ar putea avea Dumnezeu nevoie de el – fie ca profesor fie ca asistent medical fie ca inginer fie având orice altă profesie. Este ruşinos că atât de mulţi creştini caută confortul personal şi nu au niciun interes pentru răspândirea evangheliei sau pentru salvarea sufletelor.
Apoi, el trebuie să apeleze la sfatul şi la rugăciunile credincioşilor maturi (din localitatea sa ori de altundeva) care sunt interesaţi de el şi cunosc situaţia în zonele în care îşi caută de lucru. Totodată, el trebuie să încerce să înţeleagă ce îi spune Dumnezeu prin circumstanţele în care se află. Cu toate aceste informaţii în mână, când se apropie momentul de a lua o decizie, va trebui să caute să desluşească ce-i spune Duhul Sfânt în propriul lui duh. În final, va trebui să-şi fundamenteze decizia pe această mărturie a Duhului dinlăuntrul său, încrezându-se în Dumnezeu, chiar dacă va trebui să se întoarcă în cazul în care s-a înşelat.
Slujirea creştină permanentă
Sunt necesare câteva cuvinte cu privire la slujirea creştină permanentă, cu privire la chemarea de a fi angajat exclusiv în predicarea Cuvântului, ca misionar, evanghelist, învăţător al Bibliei sau pastor.
Dumnezeu cheamă un procent redus de credincioşi într-o astfel de slujire, la fel cum, din poporul Israel, a chemat o singură seminţie din doisprezece pentru slujirea de la templu. Însă El se aşteaptă ca toţi copiii Lui să fie doritori să împlinească această slujire, în cazul în care i-ar chema. De aceea fiecare credincios trebuie să aibă în vedere şi această chemare şi să caute din toată inima să afle dacă Dumnezeu îl doreşte sau nu în această lucrare.
Persoana care intră în slujirea creştină permanentă ar trebui să fie absolut sigură că Dumnezeu a chemat-o la aceasta. Tot astfel, o persoană implicată într-o profesie laică trebuie să fie la fel de sigură că Dumnezeu doreşte ca ea să fie acolo.
Chemarea de a fi evanghelist sau misionar nu este mai spirituală decât chemarea de a fi inginer ori contabil. Ce este important e să fii ceea ce Dumnezeu doreşte să fii. Decizia de a intra în slujirea creştină trebuie să fie luată la rece – nu în atmosfera încărcată de tensiune emoţională a unei întâlniri şi nici sub presiunile cuiva. Deciziile pripite sunt de obicei regretate mai târziu.
Dumnezeu ne dă întotdeauna timp suficient înainte să ne decidem. Nu se poate spune cum anume primeşte cineva chemarea la o slujire exclusiv creştină. Asemenea celorlalte tipuri de călăuzire, ea vine în forme diferite la oameni diferiţi. În unele cazuri rare, ea poate veni chiar şi printr-o viziune sau printr-o voce perceptibilă.
Esther Butler, misionară pionier în China la începutul acestui secol, a povestit că, atunci când Dumnezeu a chemat-o în această lucrare, a văzut într-o viziune o stradă chinezească aglomerată. Mai târziu, la sosirea în Nanking, a recunoscut acolo, în chip limpede, feţele şi locurile văzute anterior în viziune.
Altora, chemarea le-a venit ca un îndemn interior bazat doar pe raţiuni de natură logică. John G. Paton a plecat din Scoţia, ca misionar în Insulele Pacificului de Sud, pentru că a simţit că oamenii de acolo aveau oportunităţi mai reduse de a auzi mesajul decât cei din Scoţia. James Gilmour a plecat în Mongolia deoarece, spunea el, nu a primit o chemare să rămână în ţara sa de origine. Realizările lor pentru Dumnezeu în aceste locuri arată clar că ei au trăit în voia perfectă a lui Dumnezeu pentru vieţile lor.
Ce formă ia chemarea este nesemnificativ, însă acela care intră într-o slujire creştină permanentă nu-şi poate permite să fie nesigur de chemarea lui. Nu se poate decide de unul singur pentru această slujire, nici măcar altcineva nu-l poate determina să facă această alegere. Acest prerogativ rămâne întotdeauna doar în mâinile lui Dumnezeu.
În majoritatea cazurilor, o persoană chemată în slujirea creştină permanentă va descoperi că Dumnezeu îi confirmă chemarea prin circumstanţe şi prin credincioşii umpluţi de Duh. Cu toate acestea, pot exista, şi chiar au şi existat, excepţii de la această regulă, pentru că modul în care lucrează Dumnezeu nu poate fi limitat de anumite reguli fixe.
Totuşi, pot fi stabilite câteva norme: Dumnezeu îi cheamă pe aceia care sunt activi în ocupaţiile lor laice. El le vorbeşte doar acelora care caută să fie martorii Lui în circumstanţele prezente. El răsplăteşte pe aceia care-L caută cu statornicie. De asemenea, trebuie să ne amintim că această chemare a lui Dumnezeu nu este neapărat un lucru definitiv. Dumnezeu te poate conduce către o slujire creştină permanentă pentru o perioadă, pentru ca mai târziu să te conducă să fii martorul Lui într-o ocupaţie laică.
Trebuie să fim gata să rămânem de partea lui Dumnezeu pe măsură ce situaţiile şi circumstanţele se schimbă şi să nu rămânem sclavii unei tradiţii sau ai opiniilor oamenilor. Fie că suntem într-o slujbă laică sau într-o slujire creştină permanentă, chemarea noastră este aceeaşi – să fim robii lui Dumnezeu.
Natura şi domeniul muncii noastre pot fi diferite, însă întotdeauna noi suntem chemaţi să-L mărturisim pe Domnul înaintea altora şi să-i aducem pe aceştia la cunoaşterea lui Dumnezeu, cunoaştere care le va aduce eliberarea. Dumnezeu are un loc specific pentru fiecare în via lui vastă. Aşa cum spun versurile, „Este o lucrare pentru Isus pe care numai tu o poţi face”. Este responsabilitatea ta să găseşti care este aceea şi să te asiguri că o duci la bun sfârşit. „Ia seama bine la slujba pe care ai primit-o de la Domnul, ca s-o împlineşti!” (Coloseni 4:17).
Rezumat
1. Dumnezeu are o profesie specifică pentru tine. Datoria ta este s-o împlineşti.
2. Fiecare credincios, indiferent de profesia lui, este chemat să fie un martor permanent al Domnului Isus.
3. O persoană tânără aflată în căutarea călăuzirii lui Dumnezeu cu privire la profesia sa ar trebui să se pregătească în domeniul pe care-l simte cel mai potrivit, în absenţa vreunei indicaţii contrare.
4. Când un creştin caută o slujbă, mai întâi el trebuie să găsească informaţii privind nevoile lucrării Domnului în diferite locuri. Va trebui să petreacă mult timp în rugăciune şi, după consultarea credincioşilor maturi şi luarea în considerare a circumstanţelor, în final, trebuie să se lase călăuzit de mărturia interioară a Duhului Sfânt.
5. Nicio persoană nu ar trebui să intre în slujirea creştină permanentă fără o chemare clară de la Dumnezeu.
6. Chemarea lui Dumnezeu este un lucru dinamic. Trebuie să fim gata să îl urmăm pe El într-un domeniu nou de activitate, în funcţie de cum ne cheamă El şi în momentul în care ne cheamă.
CONSIDERAŢII FINALE
Până acum ar trebui să fie evident cititorului că nu există nici o formulă de călăuzire perfectă, infailibilă. Ne vom confrunta foarte adesea cu incertitudinea în căutarea de a afla voia lui Dumnezeu. Dumnezeu îngăduie aceasta pentru ca noi să stăruim să ajungem şi mai aproape de El şi să-L cunoaştem tot mai mult, să primim tot mai mult din viaţa Sa.
Momentele de incertitudine sunt folosite de Dumnezeu şi pentru a ne cerne motivaţiile. Când suntem nesiguri de voia lui Dumnezeu ar trebui să ne examinăm pe noi înşine să vedem dacă am îndeplinit condiţiile esenţiale ale călăuzirii Lui (menţionate în Capitolul 2).
Dumnezeu foloseşte incertitudinea pentru a antrena şi a întări credinţa noastră.
„Cine dintre voi se teme de Domnul, care ascultă glasul Slujitorului Său (Domnul Isus)? Cine umblă în întuneric şi n-are lumină, să se încreadă în Numele Domnului şi să se sprijine pe Dumnezeul lui” (Isaia 50:10). De aceea nu ar trebui să fim surprinşi sau descurajaţi când întâmpinăm greutăţi. Chiar şi apostolul Pavel a fost adeseori în încurcătură, dar niciodată nu a disperat şi nici nu a renunţat (2 Corinteni 4:8).
Uneori, Dumnezeu ne arată voia Lui exact înainte de a lua o decizie şi ne ţine în aşteptare o perioadă lungă înaintea acestui moment. În orice situaţie, El ne va arăta numai următorul pas ce ne stă înainte. El ne conduce pas cu pas pentru că doreşte să trăim în dependenţă de El zi după zi, pentru că doreşte să umblăm prin credinţă şi nu prin vedere.
Când ne arată doar câte un pas, suntem forţaţi să depindem de El. Mai mult, dacă Dumnezeu ne-ar arăta întreg viitorul, este foarte probabil că noi nu am dori să ne supunem Lui în totalitate. De aceea, El ne arată doar câte un pas, făcându-ne treptat treptat doritori să împlinim toată voia Lui.
Aşadar, pentru a găsi voia lui Dumnezeu în viaţa noastră, tot ce este necesar să facem e să parcurgem întotdeauna următorul pas pe care ni-l arată Dumnezeu. Pe măsură ce facem aşa, vom descoperi cum planul lui Dumnezeu se desfăşoară treptat înaintea noastră.
Un vechi proverb chinezesc spune, „O călătorie de o mie de mile începe doar cu un singur pas”. Avraam a părăsit ţara sa de origine, neştiind unde avea să ajungă în final. El ştia doar că Dumnezeu îl conducea (Evrei 11:8). El s-a supus lui Dumnezeu la fiecare pas şi Dumnezeu nu l-a dezamăgit. Niciunuia dintre noi, care îl urmează pe Dumnezeu aşa cum l-a urmat Avraam, n-ar trebui să-i fie vreodată teamă de dezamăgire.
Eliberare de indecizie
De multe ori, va trebui să facem paşi înainte fără a fi perfect siguri de voia lui Dumnezeu. Şi aceasta este o parte a disciplinei umblării prin credinţă, pentru că
certitudinea poate uneori echivala cu umblarea prin vedere. Dumnezeu ne dă uneori asigurări clare ca să ne încurajeze ca nu cumva să slăbim în credinţa noastră. Dar de multe ori El aşteaptă de la noi să mergem înainte, fără a avea dovezi vizibile ale aprobării Lui.
Descoperind, pe baza cunoaşterii pe care o deţinem, care este călăuzirea, Duhului Sfânt, va trebui să înaintăm fără să avem ezitări. Biblia spune că „Inima omului se gândeşte pe ce cale să meargă, dar Domnul îi îndreaptă paşii” (Proverbe 16:9). Mai târziu, privind retrospectiv către aceste decizii, vom decoperi că, în ciuda întunecimii viziunii noastre, Dumnezeu nu ne-a lăsat să rătăcim. Cu alte cuvinte, deşi dintr-o perspectivă anticipativă există multă incertitudine, la o privire retrospectivă vom găsi multă siguranţă şi bucurie.
“Chiar întunecimea dinaintea mea Mă linişteşte –
Căci în bâjbâirea pe calea înceţoşată Simt mâna Lui şi Îl aud cum spune,
„Ajutorul meu e sigur”.
J. Oswald Sanders, în „Spiritual Leadership”, spune: „Cei care nu s-au găsit într-o poziţie de lider ar putea crede că experienţa şi umblarea îndelungată cu Dumnezeu conduc la capacitatea de a descoperi cu mai multă uşurinţă voia lui Dumnezeu în situaţiile grele. Dar, de obicei, se întâmplă invers. Dumnezeu îl tratează pe lider ca pe un credincios matur, lăsând deciziile din ce în ce mai mult pe seama discernământului său spiritual şi dând mai puţine indicii perceptibile ale călăuzirii Lui decât o făcea la început”.
Hudson Taylor, fondatorul misiunii China Continentală a spus odată, referindu-se la călăuzire, că, în anii tinereţii, lucrurile obişnuiau să-i vină clar şi repede. „Dar”, spunea el, „după ce am înaintat şi Dumnezeu m-a folosit din ce în ce mai mult, mă simt adeseori ca un om care merge singur în ceaţă. Nu ştiu ce să fac.” (Citat în
„D.E. Hoste” de Phyllis Thompson). Cu toate acestea, ori de câte ori Hudson Taylor a luat o decizie, Dumnezeu a onorat încrederea lui.
Când facem un pas în incertitudine şi se întâmplă să pierdem calea ce reflectă voia perfectă a lui Dumnezeu, ne putem încrede în El că ne va elibera. Făgăduinţa din Isaia 30:21 este că „Urechile tale vor auzi după tine glasul care va zice: „Iată drumul, mergeţi pe el!”, când veţi voi să vă mai întoarceţi la dreapta şi la stânga”. Dumnezeu poate schimba împrejurările când pierdem calea. Dar noi nu trebuie să rămânem permanent pasivi, aşteptând o călăuzire spectaculoasă la fiecare pas. Un vapor poate fi întors mult mai repede în timp ce se mişcă decât atunci când staţionează; la fel şi noi.
În Faptele Apostolilor 16:6-10, Pavel şi Sila au încercat să meargă în Asia, nu ca rezultat al unei călăuziri evidente a Domnului, dar dorind să facă voia Domnului. Ei au fost împiedicaţi – probabil de împrejurări aranjate de Dumnezeu. Apoi, au încercat să intre în Bitinia. Din nou drumul le-a fost blocat. Însă, pentru că ei căutau în mod activ voia lui Dumnezeu, şi nu adoptaseră o atitudine pasivă, de aşteptare a călăuzirii, Dumnezeu i-a condus în final către locul ales de El – Macedonia.
În micile detalii ale vieţii de zi cu zi, călăuzirea
nu esteneapărat o chestiune de cercetare conştientă constantă. Este o problemă ce ţine de umblarea în Duh. Relaţia corectă cu Domnul va conduce la acţiunea corectă. În cazul unor astfel de detalii, călăuzirea lui Dumnezeu nu este ceva de care ar trebui să fim conştienţi tot timpul. Putem chiar
să nu fim conştienţi de ea. Relaţia noastră fundamentală cu Domnul este factorul important, călăuzirea fiind o chestiune spitituală şi nu o tehnică mecanică.
Eliberarea de regret
Regretele faţă de greşelile trecute pot chinui minţile unora dintre noi. Poate am ratat voia lui Dumnezeu în unele aspecte şi acum suntem incapabili să mai corectăm lucrurile. Dar regretul este inutil, deoarece el doar ne va consuma vitalitatea spirituală şi ne va lăsa total nepregătiţi pentru orice slujire a lui Dumnezeu. Eşecul trebuie mărturisit lui Dumnezeu, Care este credincios să ne ierte şi să ne cureţe imediat (1 Ioan 1:7,9). El ne-a promis că nu-Şi va mai aminti de păcatele noastre trecute (Evrei 8:12). Dacă Dumnezeu nu mai stăruie asupra trecutului nostru, nici noi nu mai avem de ce să agonizăm asupra lui. De aceea, trebuie să întoarcem spatele odată pentru totdeauna acestor eşecuri. Poate nu mai este posibil să îndreptăm greşelile făcute, dar Îi putem cere Domnului să folosească restul vieţii noastre pentru slava Lui.
David s-a simţit ca un om josnic când a păcătuit cu Bat-Şeba şi când l-a trimis pe soţul ei, Urie, în luptă pentru a fi ucis. Cu toate acestea, în loc să trăiască tot restul vieţii în regret, el s-a întors la Dumnezeu zdrobit şi plin de pocăinţă. Primind iertarea lui Dumnezeu, a trăit după aceea pentru gloria lui Dumnezeu. Mai târziu, mărturia Duhului Sfânt va fi aceea că David îi fusese plăcut Domnului toată viaţa lui, cu excepţia întâmplării cu Urie (1 Împăraţi 15:5). Dacă David ar fi lăsat regretul să-i infesteze mintea, nu ar fi făcut decât să-L mâhnească mai departe pe Domnul.
Aceia care trăiesc purtând povara regretului neîncetat în mintea lor nu reuşesc decât să adauge un alt eşec la eşecurile deja avute. Trebuie să uităm greşelile trecutului şi să mergem înainte să împlinim voia lui Dumnezeu (cf. Filipeni 3:13,14). Dumnezeu ne poate înapoia anii pe care i-am pierdut (Ioel 2:25).
O altă ispită este să regretăm o decizie trecută în legătură cu care, la momentul respectiv, am fost convinşi că fusese voia lui Dumnezeu, dar de care ne îndoim acum. Poate că decizia ne-a condus în necaz. Sau poate că acum suntem conştienţi de anumite realităţi care, dacă le-am fi cunoscut atunci, ne-ar fi condus la o decizie diferită. Principiul pe care trebuie să îl avem mereu în minte este: Niciodată să nu te îndoieşti în întuneric de ceea ce Dumnezeu ţi-a arătat la lumină. Dacă am căutat cu sinceritate voia lui Dumnezeu şi am decis potrivit luminii pe care am primit-o atunci, nu are niciun sens să mai privim acum înapoi plini de regret. Dumnezeu nu este un despot crud care se delectează în a-şi bate joc de noi. El este un Tată iubitor şi nu ne va da o piatră dacă îi cerem o pâine. Dacă am căutat voia Lui cu sinceritate, putem fi siguri că Dumnezeu a controlat totul pentru a ne lăsa să decidem corect. Chiar şi faptele de care nu am fost conştienţi atunci, trebuie să fi fost plănuite de Dumnezeu cu un scop tainic.
În Troia, Dumnezeu le-a dat lui Pavel şi lui Sila indicaţii clare să meargă în Macedonia şi ei au plecat imediat. Cu toate acestea, imediat după ce au sosit în Macedonia, ei au fost aruncaţi în închisoare, cu picioarele prinse în butuci. Ar fi putut atunci să se întrebe dacă nu cumva sentimentul lor de călăuzire nu a fost greşit. Dacă ei şi-ar fi ştiut soarta dinainte, probabil că nu ar fi părăsit Troia niciodată. Dar Dumnezeu nu le-a dat niciun avertisment. Cu toate că erau închişi, Pavel şi Sila s-au încrezut în Dumnezeu. Refuzând să se îndoiască în întuneric de ceea ce Dumnezeu le arătase în lumină, ei au continuat să-L laude (Faptele Apostolilor 16:8-26). Evenimentele de mai târziu au arătat clar că se aflau cu adevărat în voia lui Dumnezeu. Apariţia necazurilor nu este, în sine, un indiciu al
faptului că am fi în afara voii lui Dumnezeu. Dacă ne încredem în Domnul Îl vom lăuda chiar şi în cel mai dens întuneric, fără niciun regret.Eliberarea de frică
Frica de oameni şi de circumstanţe ne poate face să ratăm voia lui Dumnezeu. Mulţi credincioşi sunt guvernaţi de considerente cum ar fi căutarea certitudinii şi a siguranţei atunci când caută călăuzirea Domnului. Ei simt că anumite locuri şi ocupaţii sunt nesigure şi periculoase şi de aceea le elimină cu totul din mintea lor. Dar nu există niciun loc şi nicio ocupaţie total lipsite de pericol în această lume. Cel mai sigur loc din toată lumea este întotdeauna centrul voii perfecte a lui Dumnezeu. Păşim în pericol numai atunci când ieşim din planul lui Dumnezeu. Acela care ia decizii fără a căuta călăuzirea lui Dumnezeu poate fi vulnerabil atacurilor lui Satan. Dar “cel ce stă (şi lucrează) în locuinţa tainică a Celui-Prea-Înalt (în locul hotărât de Dumnezeu) se va odihni la umbra Celui-Atotputernic” (Psalmul 91:1 – adaptat).
Avem nevoie să fim eliberaţi şi de frica de a nu greşi. Singurul om care nu va greşi niciodată este omul care nu face niciodată nimic. Suntem elevi în şcoala lui Dumnezeu şi, fără îndoială, vom greşi din când în când. Dar Domnul este întotdeauna aproape, gata să pună lucrurile în ordine.
În afară de Domnul Isus, niciun om nu a reuşit vreodată să acţioneze potrivit voii perfecte a lui Dumnezeu fără să facă multe greşeli. Cei mai mari sfinţi au învăţat să umble în voia lui Dumnezeu exact ca un copil care învaţă să meargă – prin multe căderi. Copilul căruia îi este teamă de căderi nu va putea niciodată să înveţe să meargă! Nu trebuie să lăsăm niciodată o astfel de frică să ne oprească de la înaintare.
Umblarea în voia lui Dumnezeu poate fi nu tocmai uşoară, dar este o aventură minunată alături de El şi Dumnezeu ne-a promis că ne va ţine atunci când cădem –
„Domnul întăreşte paşii omului …..Chiar dacă va cădea, nu se va prăbuşi de tot, căci Domnul îl apucă de mână” (Psalmul 37:23,24).
În final, nu uita un lucru: călăuzirea este, în esenţă, o chestiune ce ţine de relaţia personală dintre Dumnezeu şi tine. Modul în care Dumnezeu a condus o altă persoană nu va putea fi niciodată exact modul în care El doreşte să te călăuzească pe tine. Principiile generale sunt aceleaşi pentru toţi credincioşii, dar modalitatea exactă diferă de la individ la individ. Vei fi doar confuz dacă vei căuta acelaşi tip de călăuzire descris de altcineva în mărturia lui.
Lasă în seama lui Dumnezeu să decidă cu privire la modul cum te va călăuzi. Grija ta e să fii întotdeauna disponibil pentru El, să faci orice doreşte El. Iar El se va îngriji să-ţi aducă la cunoştinţă voia Lui şi să te întărească s-o împlineşti.
Rezumat
1. Dumnezeu îngăduie încurcăturile ca să-L poţi cunoaşte mai bine. El ne cerne totodată motivele noastre şi prin aceasta ne întăreşte credinţa.
2. În majoritatea cazurilor, trebuie să mergem înainte chiar şi atunci când nu suntem lămuriţi cu privire la voia lui Dumnezeu, cu condiţia să fi făcut tot ce ne stă în putinţă pentru a desluşi voia Duhului. Nu trebuie să aşteptăm nehotărâţi.
3. Nu trebuie să privim înapoi plini de regret la greşelile sau la deciziile din trecut.
4. Nicodată nu trebuie să lăsăm frica de pericol sau frica de a nu greşi să ne ţină
într-o pasivitate permanentă.
5. Trebuie să-L lăsăm pe Dumnezeu să aleagă El cum să ne călăuzească.
Cum aflu care este voia lui Dumnezeu pentru viața mea?
https://crestinismactiv.ro/cum-aflu-care-este-voia-lui-dumnezeu-pentru-viata-mea
Care este scopul lui Dumnezeu pentru mine? Care este voia lui Dumnezeu pentru viața mea?
Care este scopul lui Dumnezeu pentru mine? Care este voia lui Dumnezeu pentru viața mea?
Dumnezeu spune, „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele.” (Ioan 14:15) Voia lui Dumnezeu este în poruncile Lui. În Noul Testament, Dumnezeu scrie poruncile Lui în inima mea, și, în cea mai mare parte, aceste porunci au de-a face cu viața mea interioară, nu cu circumstanțele mele exterioare. În acest fel, chiar dacă sunt căsătorit sau necăsătorit, nu contează unde lucrez sau locuiesc – ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu este cel mai important lucru.
Fiecare are abilități diferite, care îl plasează în diferite ocupații și căi diferite în viață, dar indiferent de situația mea, eu mă confrunt cu voia mea proprie care se împotrivește Cuvântului lui Dumnezeu. Dumnezeu caută oameni care Îl iubest atât de mult, încât să Îl asculte decât să facă voia lor proprie. În mod natural, este ușor să fii așa de îngrijorat de ce fac fizic, încât uit să ascult de poruncile lui Dumnezeu. De exemplu, Dumnezeu îmi poruncește să las „orice amărăciune, orice iuțeală, orice stigare, orice clevetire…” (Efeseni 4:31) Fie că eu construiesc drumuri, fie că fac hamburgeri sau că ofer asistență medicală pentru o persoană bolnavă grav, dacă mă mânii pe colegul meu în mijlocul la aceasta, am ieșit din voia lui Dumnezeu.
Voia lui Dumnezeu este ca eu să devin liber de natura mea umană, voia mea proprie, și să urmez poruncile pe care El le scrie în inima mea, „…fiți buni unii cu alții, miloși și iertați-vă unul pe altul…” (Efeseni 4:32). Nu aceasta este tendința mea naturală, dar Dumnezeu mi-a poruncit să trăiesc astfel – voia lui Dumnezeu pentru mine este o viață unde păcatul nu are nici o putere asupra mea!
Este imposibil să faci voia lui Dumnezeu prin puterea mea proprie, dar cânt toată dorința inimii mele este să ascult de vocea Lui decât de a mea, El este acolo, și El îmi dă putere să îndeplinesc voia Lui!
Substituirea
https://ioan11.wordpress.com/2015/10/29/substituirea/
de Oswald Chambers
El S-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim dreptatea Lui Dumnezeu în El.
2 Corinteni 5:21
Părerea modernă asupra morţii Lui Isus este că El a murit pentru păcatele noastre din milă faţă de noi. Dar concepţia Noului Testament este că El a purtat păcatul nu fiindu-i milă de noi, ci identificându-Se cu noi. Păcatele noastre sunt îndepărtate datorită morţii Lui Isus şi explicaţia morţii Lui este ascultarea de Tatăl Său, nu mila faţă de noi.
Suntem primiţi înaintea Lui Dumnezeu nu pentru că am ascultat sau pentru că am promis să renunţăm la unele lucruri, ci datorită morţii Lui Hristos, şi numai ei. Noi spunem că Isus Hristos a venit să reveleze faptul că Dumnezeu este Tatăl, să arate iubirea şi bunătatea Lui Dumnezeu. Noul Testament spune că El a venit ca să poarte păcatul lumii. Revelarea Tatălui este pentru cei care L-au cunoscut pe Isus ca Mântuitor. Isus Hristos n-a vorbit niciodată lumii despre Sine ca fiind Cel care L-a revelat pe Tatăl, ci ca fiind o piatră de poticnire (vezi loan 15:22-24). Cuvintele din Ioan 14:9 au fost spuse ucenicilor Săi. Nu se spune nicăieri în Noul Testament că Hristos a murit pentru mine şi de aceea eu am scăpat de pedeapsa păcatului. Ceea ce ne învaţă insă Noul Testament este că „El a murit pentru toţi” şi că, prin identificare cu moartea Sa, eu pot fi eliberat de păcat şi primesc însăşi dreptatea Sa. Substituirea despre care vorbeşte Noul Testament are două aspecte: ..Pe Cel care n-a cunoscut păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptatea Lui Dumnezeu în El”. Nu poate fi vorba de Hristos pentru mine, până când nu sunt hotărât să-L las pe Hristos să ia chip în mine.
CHARLES H. SPURGEON
MEDITAŢII PENTRU FIECARE ZI A ANULUI
Dimineaţa şi Seara
29 OCTOMBRIE
Dimineața
lată dar cum trebuie să vă rugaţi: „Tatăl nostru care eşti în ceruri”
Matei 6:9
Aceasta rugăciune începe aşa cum trebuie să înceapă orice rugăciune adevărată, în spiritul adopţiei: „Tatăl nostru”. Nu există rugăciune primită care să nu înceapă cu gândul: „mă voi scula şi mă voi duce la tatăl meu” (Luca 15:18). Acest spirit copilăresc ajunge până la măreţia Tatălui „în ceruri”, şi conduce la devotată adoraţie: „sfinţească-Se Numele Tău” (Matei 6:9). Şoapta copilului – „Ava, Tată”, se amestecă cu strigătele heruvimilor: „Sfânt, sfânt, sfânt”. Este un singur pas de la închinarea adevărată la un spirit misionar fierbinte, izvorât din dragoste filială şi adoraţie respectuoasă. „ Vie împărăţia Ta, facă-Se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ” (vers. 10). Urmează apoi expresia inimii, dependenţa de Dumnezeu: „pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi” (vers. 11). Fiind iluminat de Duhul, cel care se roagă descoperă că nu este numai dependent, ci şi păcătos, şi de aceea cere îndurare: „şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (vers. 12). Omul iertat cu adevărat se păzeşte să nu greşească din nou; îndreptăţirea conduce la dorinţa de sfinţire. „Şi ne iartă nouă greşelile noastre” (vers. 12) este îndreptăţirea. „Şi nu ne duce în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău” (vers. 13) este sfinţirea în forma ei negativă şi pozitivă. Fiind iertat, având îndreptăţirea Lui Christos şi cunoscând primirea Lui Dumnezeu, cel care se roagă mijloceşte cu umilinţă pentru perseverenţă. „Şi nu ne duce în ispită” (vers. 13). Ca rezultat al acestor cereri, urmează o expresie de laudă triumfătoare: „căci a Ta este împărăţia, şi puterea, şi slava în veci. Amin” (vers. 13). Ne bucurăm că Regele nostru domneşte în providenţă şi va domni în har de la o margine a pământului la alta, şi că domnia Sa nu va avea sfârşit. De aceea, acest scurt model de rugăciune conduce sufletul de la simţământul adopţiei la părtăşia cu Domnul nostru care domnește. Doamne, învață-ne să ne rugăm.
29 OCTOMBRIE
Seara
Dar ochii lor erau împiedicaţi să-L, cunoască.
Luca 24:16
Ucenicii ar fi trebuit să-L cunoască pe Isus. Îi auziseră vocea atât de des, şi Îi priviseră faţa de atâtea ori, încât este de mirare că nu L-au recunoscut. Nu este acesta şi cazul tău, cumva? Nu L-ai văzut pe Isus în ultima vreme. Ai fost la Cina Lui, dar nu L-ai întâlnit. Poate că te afli în mijlocul întunericului în seara aceasta, şi chiar dacă el îţi spune: „Eu sunt; nu vă temeţi” (Matei 14:27), tu nu Îl poţi vedea. Ochii noştri sunt „împiedicaţi”, îi cunoaştem vocea; I-am privit faţa; ne-am sprijinit fruntea de pieptul Său. Totuşi, deşi Christos este foarte aproape de noi, spunem: „dacă aş şti măcar unde să-L găsesc!” Ar trebui să-L cunoaştem pe Isus, fiindcă Scriptura reflectă imaginea Lui, Totuşi, cât de posibil este să deschidem această Carte preţioasă şi să nu-L vedem pe Prea Iubitul! Dragul meu copil al Lui Dumnezeu, este aceasta situaţia ta? Isus „îşi paște turma între crini” (Cânt. 2:16), între crinii Cuvântului, şi tu păşeşti printre aceşti crini, dar nu Îl vezi. El este obişnuit să păşească pe paginile Scripturii, si să comunice cu poporul Său, aşa cum vorbea Tatăl Său cu Adam în răcoarea zilei. Totuşi, tu te afli în grădina Scripturii, şi nu Îl poţi vedea, deşi El este întotdeauna acolo. De ce nu Îl vedem? In cazul nostru, ca şi în cazul ucenicilor, lipsa vederii trebuie asociată cu necredinţa. Ei nu se aşteptau să-L vadă pe Isus, şi de aceea nu L-au recunoscut. Într-un sens mai larg, în lucrurile spirituale, noi primim de la Domnul ceea ce aşteptăm. Numai credinţa ne poate face în stare să-L vedem pe Isus. Înalţă această rugăciune: „Doamne, deschide-mi ochii, ca să-L pot vedea pe Mântuitorul lângă mine”. Este o binecuvântare să vrei să-L vezi, dar este o binecuvântare şi mai mare să-L priveşti! El este bun cu cei care Îl caută. Totuşi, pentru cei care îl găsesc, El este mai preţios decât orice!
TEZAURUL PROMISIUNILOR LUI DUMNEZEU
de Charles H. SPURGEON
29 OCTOMBRIE
MENŢINE DEOSEBIREA
Voi face o deosebire între poporul Meu şi poporul tău. Semnul acesta va fi mâine.
Exod 8.23
Faraon are un popor şi Domnul de asemenea are un popor. Aceste două popoare pot să trăiască alături unul de altul şi să treacă prin aceleaşi împrejurări, dar între ele există o diferenţă pe care Domnul o va da la iveală. Chiar dacă trec prin aceleaşi împrejurări, se va vedea o deosebire clară între poporul ales al lui Dumnezeu şi copiii lumii acesteia.Îndeosebi în timpul judecăţilor Lui Dumnezeu, El devine un loc de scăpare sfânt pentru sfinţii Săi. Această deosebire începe să se vadă la credincioşi din momentul întoarcerii lor, atunci când păcatele lor sunt iertate, în timp ce cei necredincioşi rămân sub judecată. Din momentul întoarcerii la Dumnezeu, ei ajung un neam aparte, care trăieşte sub o călăuzire nouă şi se bucură de alte avantaje. Casele lor sunt apărate de puhoiul de rele care năpădesc asupra egiptenilor şi-i chinuiesc. Ei sunt păziţi de întinăciunile cărnii, ca şi de stricăciunea care vine din prefăcătorie şi din avere, sunt păziţi de grijile care rod sufletul, şi de ura care face prăpăd în atâtea familii.Rămâi în siguranţă, fii credincios în încercare, căci chiar atunci când ai avea o mulţime de întristări, tu eşti scutit de rele şi mai mari care bântuie casele şi inimile slujitorilor stăpânului acestui veac. Domnul face deosebire între tine şi ei. Veghează şi păstrează această deosebire în duhul tău, în năzuinţele tale, în caracterul tău şi în legăturile tale cu cei din jurul tău.
CALENDAR BIBLIC
DOMNUL ESTE APROAPE
29 OCTOMBRIE
Isus zicea: Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac! Ei și-au împărțit hainele Lui între ei, trăgând la sorți.
Luca 23,24.
Centrul tuturor căilor și hotărârilor lui Dumnezeu este Domnul ISUS, Fiul dragostei Lui. Pe Golgota vedem că omul nu numai că și-a arătat mânia ca dușmanul lui Dumnezeu, dar a pus pe Domnul slavei Cel curat și fără vină, ca centru între cei doi tâlhari. Ajunși pe Golgota, L-au răstignit pe „El și doi tâlhari, unul la dreapta și celălalt la stânga Lui” -exprimând prin aceasta că El a fost socotit cel mai mare tâlhar. Contrar cu această acțiune, harul se arată în chip desăvârșit prin cuvintele Domnului: „Tată iartă-i căci nu știu ce fac.” Aceste cuvinte ne mai arată legătura măreață care există între Fiu și Tată căruia Îi era pe deplin supus. Ostașii care-L dezbrăcaseră pe Domnul și au auzit cerința Lui către Tatăl nu s-au sinchisit să împartă hainele Lui, și pentru cămașa Lui să tragă la sorți. Iosif care este o imagine a Domnului Isus Hristos a fost dezbrăcat de haina lui pestriță înainte de a fi aruncat în groapă, dar nu avea să vadă ce au făcut frații lui cu haina. Dar Domnul Isus pe cruce a trebuit să vadă ce se face cu hainele Lui. Când a decăzut primul om, a recunoscut că e gol și Dumnezeu l-a îmbrăcat cu piei de la animale. Pe Cel curat și fără păcat L-a dezbrăcat omul și apoi L-a țintuit pe cruce. Acum putem să înțelegem pe Domnul când spunea: „Toate oasele aș putea să mi le număr, ei însă pândesc și mă privesc, își împart hainele mele între ei și trag la sorți pentru cămașa mea” și „Tu știi ce ocară, ce rușine și batjocură mi se face; toți potrivnicii mei sunt înaintea Ta.” (Ps. 22. vers. 17 și 69.19). Crucea este SIMBOLUL umilirii, a prigonirii, a suferinței pe care lumea i-a oferit-o altădată Fiului lui Dumnezeu și pe care ea continuă să o ofere și astăzi tuturor acelora care stau lângă Stăpânul lor.
MÂNTUIREA PRIN HRISTOS
Meditaţii zilnice – Fritz Berger
29 Octombrie
“Nu vă înşelaţi: tovărăşiile rele strică obiceiurile bune.”
1 Cor. 15:33.
Nu demult mi-a scris cineva care a dat crezare învăţăturii străine că: toată lucrarea în legătură cu evanghelizarea este de la Satan. Aşa se pare că astfel de expresii ar trebui să fie de-ajuns ca oricine să poată recunoaşte învăţătura falsă, deoarece Isus spune: “Duceţi-vă în toată lumea, propovăduiţi Evanghelia la orice făptură şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit”. Acesta este un cuvânt important: “Învăţaţi-i să păzească”. A spune oamenilor ce să facă şi cum să fie, este uşor; dar să-i înveţi să păzească, aceasta este altceva. Cel care crede cu adevărat, ceea ce este scris în Biblie, acela va observa unde ajung aceia care nu vor să primească mântuirea. Se poate ca cineva să spună că nu există iad, pentrucă dacă ar fi, aceia ar mărturisi de orice, în afară de dragoste. Dar de ce este aşa de mult scris despre iad în Biblie? Avem noi un Dumnezeu care n-are dragoste? Cum se poate numi sau califica faptul acela că, Dumnezeu a dat pe singurul Său Fiu pentru noi toţi, ne-a împăcat şi ne-a izbăvit şi a plătit în întregime plata păcatelor noastre şi totuşi nu vrei fericirea aceasta? Îl caracterizezi pe Dumnezeu ca pe cineva care n-are dragoste? Oamenii fără Dumnezeu spun că, dacă Dumnezeu ar fi Dumnezeul dragostei atunci n-ar fi războaie şi alte lucruri asemănătoare pe acest pământ. Ei nu se gândesc la faptul acela că, ceea ce seamănă omul aceea va şi secera şi că războaiele sunt judecăţi ale lui Dumnezeu pentrucă Dumnezeu vrea să atragă oamenii la El, înainte de a fi prea târziu, înainte de ziua în care se va spune: “Timp nu va mai fi”. Apostolii învaţă că aceia care nu vor asculta de Evanghelie vor suporta chinul focului veşnic. Și atunci “timp nu va mai fi”. Nu degeaba au fost scrise aceste lucruri.
DOMNUL ESTE APROAPE-GBV
Joi 29 Octombrie
[Fiul], care, fiind strălucirea gloriei Sale şi întipărirea Fiinţei Sale şi susţinând toate prin Cuvântul puterii Lui, după ce prin Sine Însuşi a făcut curăţirea de păcate, S‑a aşezat la dreapta Măririi în cele înalte.
Evrei 1:3
Pentru a ilustra puterea Cuvântului lui Dumnezeu, A. J. Pollock a relatat istoria a doi călători. Având o sumă mare de bani la ei, obişnuiau să stea treji cu rândul în timpul nopţii, cu arma pregătită, pentru a‑şi apăra comoara. Odată au înnoptat într‑o cabană şi amândoi s‑au dus liniştiţi la culcare după ce i‑au văzut pe proprietarii cabanei că citeau Biblia şi se rugau.Puterea Cuvântului asupra vieţilor oamenilor devine mai clară atunci când ei încep să‑l citească. Atunci când împăratul Iosia a auzit Cuvântul lui Dumnezeu, s‑a smerit şi a căutat călăuzire de la Dumnezeu, după care a instituit reforme în ţara sa. David, psalmistul lui Israel, descrie Cuvântul lui Dumnezeu ca acela care „aduce sufletul la viaţă … îl face înţelept pe cel simplu … bucură inima … luminează ochii … rămâne pentru totdeauna … este cu totul adevărat şi drept“ (Psalmul 19). Doi oameni descurajaţi, a căror gândire a fost schimbată după ce L‑au auzit pe Domnul Isus prezentându‑le Scripturile, au exclamat: „Nu ne ardea oare inima în noi când ne vorbea pe drum şi când ne deschidea Scripturile?“ (Luca 24.32).
Cu câtva timp în urmă, am avut bucuria de a vedea cum o tânără fată şi‑a deschis inima pentru Hristos şi a devenit copil al lui Dumnezeu, după ce auzise Scripturile. Bucuria care i‑a umplut apoi sufletul a demonstrat puterea Cuvântului Lui Dumnezeu.
„Deoarece Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri şi pătrunzând până la despărţirea sufletului şi a duhului, a încheieturilor şi a măduvei, şi în stare să judece gândurile şi intenţiile inimii“ (Evrei 4.12).„Am ascuns Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta. Binecuvântat eşti, Doamne, învaţă‑mă hotărârile Tale“ (Psalmul 119.11,12). G. W. Steidl
MANA DE DIMINEAŢĂ
OCTOMBRIE 29
“Ci v-aţi apropiat… de sângele stropirii care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel.”
EVREI 12:22,24
Aici, Epistola către Evrei declară că sângele Domnului Isus “vorbeşte”; valoarea dumnezeiască a acestui sânge se exprimă în termeni precişi înaintea Tatălui ceresc, înaintea Diavolului şi de asemenea în inimile celor răscumpăraţi. Am cerut noi vreodată Mântuitorului nostru ca sângele Lui să vorbească inimii noastre? Poziţia noastră înaintea Tatălui nostru ceresc depinde de sângele Fiului Său. Zi după zi sângele vorbeşte şi spune Tatălui că dreptatea a fost făcută, că păcatul a fost şters şi că nimeni nu mai poate osândi pe copilul Lui Dumnezeu. El vorbeşte şi spune că păcătosul mizerabil este acum fiul şi moştenitorul Aceluia pe care L-a ofensat înainte, atât de mult. Pentru ca acest sânge să fie vărsat, Tatăl a dat pe Fiul Său şi El ne dă toate lucrurile împreună cu El (Rom. 8:32). El nu reţine nici un bine, nici din punct de vedere omenesc nici din punct de vedere spiritual, aceora în care acest sânge a împlinit o astfel de schimbare. Da, glasul sângelui există cu adevărat înaintea Tatălui ceresc. Acest măreţ adevăr trebuie să fie pricina rugăciunilor şi laudelor noastre.Şi înaintea lui Satan sângele acesta vorbeşte în termeni precişi, juridici şi fără rezerve. Sângele îi spune nu numai că el a fost biruit, dar şi că noi suntem smulşi de sub puterea lui. Din robi şi prizonieri cum eram, suntem eliberaţi prin acest sânge scump al Domnului Isus Hristos, care a proclamat în tot iadul că nu mai este nici o osândire pentru noi, adică pentru cei ce sunt în Hristos. Satan încearcă să ne tulbure prin gânduri cu privire la greşelile şi slăbiciunile noastre. El nu are dreptul acesta câtă vreme sângele vorbeşte. Să facem să fie auzit glasul sângelui de îndată ce acuzatorul vrea să-şi facă auzit glasul învinuirilor lui. “Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor…” (Apoc. 12:11). Iată protejarea zilnică a trupului, sufletului şi duhului nostru, nouă care am intrat în locurile cereşti şi care ne întărim chemarea şi alegerea noastră datorită puterii sângelui vărsat şi al cărui glas nu va înceta niciodată să vorbească în favoarea noastră cât timp mai suntem aici pe pământ. “Sângele Domnului Isus este răspunsul lui Dumnezeu la toate acuzaţiile lui Satan împotriva celui credincios. Astfel, acuzaţiile lui cad şi aceasta este o sursă neîntreruptă de pace. Sângele legământului, este dovada că neascultarea a fost ispăşită şi că ascultarea a fost împlinită”. J.N.D
MEDITAŢII ZILNICE
WIM MALGO
29 OCTOMBRIE
„Fiul lui David, ai milă de mine!” Isus S-a oprit şi a zis: „ Chemaţi-l!” Au chemat pe orb şi i-au zis: „îndrăzneşte, scoală-te, căci te cheamă. ” Orbul şi-a aruncat haina, a sărit şi a venit la Isus.”
MARCU 10:48-50
Orbul Bartimeu a auzit că Isus din Nazaret trece pe acolo şi a început să strige din răsputeri: «Fiul lui David, ai milă de mine!» (Marcu 10,48). Acest strigăt i-a deranjat în mod evident pe «cei evlavioşi», dar Bartimeu nu a lăsat să-i scape ocazia şi a strigat şi mai tare. Ce efect a avut acest strigăt din adâncul inimii? Isus S-a oprit imediat. L-a făcut însă sănătos pe loc? I-a vindecat oare orbirea imediaf? La început nu, ci l-a încurajat cu dragoste să-I spună păsul, durerea. El l-a întrebat «Ce vrei să-ţi fac?» (Marcu 10,51), cu toate că era evident pentru oricine că Bartimeu era orb. Şi noi trebuie să-I aducem la cunoştinţă dorinţele noastre fară ocoliş. Când Bartimeu I-a spus Domnului ce doreşte, El i-a răspuns: «»Du-te, credinţa ta te-a mântuit. “îndată orbul şi-a căpătat vederea şi a mers pe drum după Isus» (Marcu 10,52).
IZVOARE IN DEŞERT
29 Octombrie
El va şedea, va topi şi va curăţa argintul.
(Maleahi 3:3)
Tatăl nostru, care caută să-i desăvârşească pe sfinţii Săi în sfinţenie, ştie ce valoare are focul cuptorului pentru rafinare. Metalurgul va avea cea mai mare grijă de metalele cele mai preţioase. El supune metalul unui foc de înaltă temperatură, pentru că numai focul cuptorului de rafinare poate topi metalul, poate curăţa zgura şi permite metalului pur rămas să ia o formă nouă şi perfectă în matriţă. Un bun meşter rafinor nu părăseşte niciodată creuzetul ci, aşa cum ne arată versetul de mai sus, „va şedea“ lângă el astfel încât focul să nu devină nici măcar cu un grad prea fierbinte şi să strice metalul. Şi îndată ce se ia şi ultima bucăţică de zgură de pe suprafaţă şi el îşi vede chipul reflectat în metalul pur, el stinge focul.
Arthur Tappan Pierson
El şedea lângă un foc încălzit de şapte ori,
În timp ce privea minereul preţios,
Şi El S-a aplecat mai aproape cu o privire cercetătoare
În timp ce-l încălzea din ce în ce mai mult.
El ştia că avea un minereu care putea rezista testului,
Şi dorea ca cel mai fin aur
Să-l transforme într-o coroană pe care s-o poarte Împăratul,
Împodobită cu pietre scumpe de o valoare inestimabilă.
Aşa că a pus aurul nostru în focul care arde,
Deşi noi am fi cerut o amânare,
Şi El a urmărit zgura pe care noi n-o văzusem,
Şi ea s-a topit şi a dispărut.
Şi aurul devenea din ce în ce mai strălucitor,
Dar ochii noştri erau atât de înceţoşaţi de lacrimi,
Încât am văzut numai focul – nu şi mâna Meşterului,
Şi ne-ntrebam cu teamă arzătoare.
Şi totuşi aurul nostru strălucea cu o strălucire tot mai mare,
În timp ce oglindea un Chip de sus,
Care Se apleca peste foc, deşi nevăzut de noi,
Cu o privire de nespusă iubire.
Am putea crede că inimii Lui iubitoare îi place
Să ne provoace o clipă de durere?
Nicidecum! Căci El a văzut prin crucea prezentă
Bucuria câştigului etern.
OSWALD CHAMBERS
BĂTÂND LA UŞA LUI DUMNEZEU
29 OCTOMBRIE
Doamne, la Tine vin. Dă-mi un flux minunat din viaţa Ta până când gândirea mea, imaginaţia mea şi vorbirea mea vor fi în întregime din Tine. Ce măreţ ai reînnoit duhul meu şi mi-ai redat bucuria mântuirii Tale!
SCRIPTURILE ÎN FIECARE ZI
Volumul II
29 Octombrie
2 Cronici 28.16-27
Insensibil la harul care-i adusese înapoi pe captivii poporului său, Ahaz se cufundă tot mai adânc în rău. El caută acum ajutor de la împăratul Asiriei. Însă este scris: Blestemat să fie omul care se încrede în om şi [care] îşi face carnea braţ al său” (Ieremia 17.5). În pofida bogăţiilor pe care Ahaz i le oferă în dar lui Tilgat-Pilneser prin jefuirea templului, acest ultim împărat nu-i este de nici un folos (v. 21). Astfel, nelegiuitul Ahaz adaugă mai mult păcatelor sale. Ajutorul pe care nu-1 primeşte din partea oamenilor îl caută la idoli, altfel spus, la demoni (1 Corinteni 10.20)! Şi nu numai că nu primeşte ajutor, dar ceea ce întreprinde îi va aduce căderea.
În acelaşi timp, pentru a umple măsura, Ahaz închide porţile templului, cum face cineva unei case de vânzare sau abandonate. Interzice intrarea în sfântul locaş, după ce l-a umplut cu murdării şi necuraţii (29.5,16). Dar declaraţia Scripturii este explicită: „Dacă cineva distruge templul lui Dumnezeu, pe acela îl va distruge Dumnezeu” (1 Corinteni 3.17). Da, paharul răutăţii acestui om s-a umplut! Ahaz moare, nefiind socotit demn nici măcar pentru un loc în mormântul predecesorilor lui.
CUVÂNTUL Lui DUMNEZEU
pentru astăzi-OCTOMBRIE 2015
TREBUIE SĂ-ȚI PRACTICI CREDINŢA!
„N-a putut să facă nici o minune acolo … Şi se mira de necredinţa lor” (Marcu 6:5-6)
Dumnezeu ne răspunde la rugăciuni direct proporţional cu măsura noastră de credinţă. „Facă-vi-se după credinţa voastră!” (Matei 9:29). Cu toate acestea, câteodată, în ciuda îndoielilor noastre şi a gândirii omeneşti, El intervine pentru noi oricum. Credincioşii care s-au rugat pentru eliberarea lui Petru din închisoare, au fost uimiţi când acesta a apărut la uşă în timpul rugăciunii lor (Faptele Apostolilor 12). Când Domnul Isus s-a întors în oraşul Său natal şi a început să dea învăţături în sinagogă, oamenii au fost uimiţi de înţelepciunea Sa. Din cauză că îi lipsea educaţia formală şi recomandările, L-au etichetat drept un simplu „tâmplar” (Marcu 6:3). Care a fost consecinţa? „N-a putut să facă nici o minune acolo, ci doar Şi-a pus mâinile peste câţiva bolnavi, şi i-a vindecat”. Întrebare: Cât de des necredinţa ta îl leagă de mâini pe Dumnezeu? În realitate: a) Credinţa noastră este uneori atât de slabă, încât ne aşteptăm să nu ne răspundă deloc; b) Nu ne rugăm cu credinţă, c) Nu ne pregătim pentru ceea ce doreşte El să facă pentru noi. Nu-i poţi cere iertare lui Dumnezeu şi apoi să trăieşti cu condamnarea păcatului peste care El şi-a pus sângele. Sau să te rogi pentru situaţia financiară în care te găseşti şi apoi să te îmbolnăveşti de îngrijorare gândindu-te cum se va îngriji El de nevoile tale. Poţi alege să trăieşti ghidat de sentimentele tale sau într-un mod care reflectă totala încredere în Dumnezeu. Biblia spune: „fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută” (Evrei 11:6). Aşadar, trebuie să-ţi practici credinţa.
PÂINEA CEA DE TOATE ZILELE
29 octombrie
Text: Ioan 10:11-18
OPŢIUNI DE A TRĂI
Nimeni nu Mi-o ia cu sila (viaţa Mea), ci Mi-o dau eu de la Mine.
Ioan 10:18
Poţi fi stăpân pe viaţa ta atunci când vei muri? Doctorii şi preoţii care se ocupă de consilierea spirituală a celor pe moarte, au observat că oamenii adesea îşi întârzie moartea prin propria lor voinţă până când vreun eveniment important a avut loc. De exemplu, un studiu a arătat că 46 la sută din cei ce au murit, au murit în primele trei luni după data lor de naştere, şi numai 8 la sută, în primele trei luni înainte de data naşterii lor. Cercetări suplimentare indică o scădere inexplicabilă a numărului de morţi
înaintea alegerilor prezidenţiale şi, în sânul populaţiei evreieşti, înainte de Yom Kippur, ziua ispăşirii. Intr-un sens, Isus Însuşi a rezistat morţii până înaintea unui eveniment special – sărbătoarea Paştelor. Urât de duşmanii Săi, care complotau să-L ucidă, El a evitat cu grijă aceste planuri diabolice. Omeneşte vorbind, ar fi fost mai uşor pentru El să le cedeze intenţiilor mai înainte şi să scape de umilinţa morţii pe cruce. Cu toate acestea, El a aşteptat. Ascultător de Tatăl Său, El a ales să trăiască până când îi va sosi „ceasul” să moară. Cu toate că noi nu putem fi ca Isus, adică să ştim cum şi când vrea Dumnezeu să murim, putem să ne hotărâm să împlinim scopul Lui cu noi. Suferinţele bătrâneţii ne pot crea dorinţa de-a pleca acasă, ca să fim cu Domnul, dar ca şi Cristos, putem alege să ascultăm de voia Tatălui atâta timp cât mai suntem conştienţi să ne rugăm şi să arătăm dragoste celor din jurul nostru. M.R.D.H
Dumnezeu mi-a dat o viaţă, pe care
S-o am, ştiind că este trecătoare.
Trebuie s-o trăiesc cum se cuvine,
Căci viaţa ce o am nu-mi aparţine. Anonim
Să ai grijă cum trăieşti, şi Domnul se va îngriji de moartea ta. (Whitefield)
SĂMÂNŢA BUNĂ
Joi, 29 Octombrie 2015
… Dumnezeule, Tu ești stânca mea în care mă ascund, scutul meu, tăria care mă scapă …Psalmul 18.2
Tăria credinței
Chicago, 5 septembrie 1861 – Horatio Spafford împreună cu soția sa, Anna, au plecat împreună pe calea vieții. Nimeni nu știa cât de stâncos le va fi drumul, în afară de Dumnezeu, în mâna Căruia cei doi și-au pus încrederea. Fiind un bun avocat, Horatio a devenit un om prosper și a reușit să facă investiții mari în Chicago. Timp de zece ani, cei doi au fost fericiți. Anna își îngrijea cu dragoste cei cinci copii: un băiat și patru fete.Cu toate acestea, bogăția și fericirea nu au putut împiedica „norii“ încercărilor, care se apropiau amenințători. În anul 1870, băiețelul lor s-a îmbolnăvit de scarlatină și a murit la vârsta de 4 ani. Cu toate acestea, cei doi, Horatio și Anna, nu și-au pierdut credința în Dumnezeu. La numai un an după această grea încercare, în ziua de 8 octombrie 1871, a izbucnit marele incendiu din Chicago. Sute de oameni au pierit în flăcări sau au fost asfixiați din cauza fumului. Foarte multe clădiri au ars până la temelie și o mare parte din orașul Chicago s-a transformat în scrum. Din nefericire, toate birourile lui Horatio, biblioteca sa valoroasă și toate economiile de o viață au fost distruse în câteva ore. Cu toate acestea, Horatio și Anna și-au găsit tăria în Dumnezeu și au mers mai departe prin viață.
Sursa: Meditații din 14 Calendare biblice, primite prin Email
C.H. SPURGEON: PUTEREA DE A FI RIDICAT
Domnul deschide ochii orbilor; Domnul îndreaptă pe cei încovoiaţi.
Sunt eu abătut? Voi aduce înaintea Domnului acest cuvânt de har! Obiceiul Său, făgăduinţa şi bucuria Sa este aceea de a-i îndrepta pe cei încovoiaţi. Sufăr ca urmare a simţământului păcatului meu şi de abaterea minţii mele? Iată, lucrarea, jertfa Domnului Isus este tocmai pentru a mă ridica şi a-mi da odihna sufletului. Doamne, Te rog ridică-mă, pentru dragostea Numelui Tău!
Poate că am avut o pierdere grea, sau ne aflăm în împrejurări excepţional de critice? Şi acolo ne va ajuta Mângâietorul. Ce har, că una din persoanele Sfintei Treimi este Mângâietorul nostru! Să fim siguri că lucrarea Sa va fi bine făcută. Continue reading Ch. H. SPURGEON: PUTEREA DE A FI RIDICAT
C.H. SPURGEON: O liniște sfântă
Se aruncă sorţul în poala hainei, dar orice hotărâre vine de la Domnul.
Proverbe, 16:33
Dacă orice hotărâre vine de la Domnul, cine ne aranjează vieţile? Dacă simpla aruncare a sorţului este călăuzită de El, cu cât mai mult vor fi evenimentele vieţii noastre, mai ales că Mântuitorul ne-a spus că “până şi perii capului vă sunt număraţi” (Matei 10:30). Nici o vrabie nu cade pe pământ fără voia Tatălui (vers. 29). Continue reading C.H. SPURGEON: O liniște sfântă
Oswald CHAMBERS: O viaţă plină de măreţie
„Vă las pacea, vă dau pacea Mea… Să nu vi se tulbure inima.”
loan 14:27
O viaţă plină de măreţie
De fiecare dată când în viaţa noastră personală apare un lucru dificil, suntem în pericol de a-L învinovăţi pe Dumnezeu. De fapt noi suntem cei care greşim, nu Dumnezeu – există undeva în noi un păcat pe care nu vrem să-l părăsim. Imediat ce părăsim păcatul, totul devine limpede ca lumina zilei. Continue reading Oswald CHAMBERS: O viaţă plină de măreţie
OSWALD CHAMBERS: Legea antagonismului
Apocalipsa 2:7
Legea antagonismului
Viaţa fără luptă este imposibilă atât în domeniul natural, cât şi în cel spiritual.
Baza vieţii fizice, mentale, morale şi spirituale este antagonismul. Acesta este unul dintre adevărurile vieţii. Continue reading OSWALD CHAMBERS: Legea antagonismului
Oswald CHAMBERS: Credinţă şi experienţă
Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine…
Galateni 2:20
Credinţă şi experienţă
Trebuie să ne învingem stările sufleteşti pentru a ajunge la o consacrare absolută faţă de Domnul Isus, să ieşim din sfera măruntă a experienţelor noastre pentru a ne consacra Lui în întregime. Continue reading Oswald CHAMBERS: Credinţă şi experienţă
C.H. SPURGEON: LA TIMPUL LUI DUMNEZEU
Căci este o prorocie a cărei vreme este hotărâtă, se apropie de împlinire, şi nu va minţi; dacă zăboveşte, aşteapt-o, căci va veni şi se va împlini negreşit.
Habacuc 2:3
Binecuvântările lui Dumnezeu pot să întârzie, dar ele sunt sigure. În înţelepciunea Sa dumnezeiască, Domnul a hotărât un timp pentru arătarea puterii Sale; şi timpul Său este cel mai bun. Noi suntem grăbiţi; văzând unele binecuvântări revărsate asupra fraţilor noştri, dorinţa noastră se aprinde şi ne face să suspinăm; dar Domnul va împlini făgăduinţele Sale fără să lucreze mai devreme şi nici mai târziu decât la timpul hotărât.
Continue reading C.H. SPURGEON: LA TIMPUL LUI DUMNEZEU
Oswald CHAMBERS: Autoritate şi independenţă
„Dacă Mă iubiţi veţi păzi poruncile Mele.”
Ioan 14:15
Autoritate şi independenţă
Domnul nostru nu insistă niciodată să-L ascultăm. El ne spune foarte clar ce ar trebui să facem, dar nu ia niciodată măsuri ca să ne oblige să-L ascultăm. Ascultarea noastră trebuie să pornească din unitatea în duh cu El. De aceea, când Domnul a vorbit despre ucenicie a început cu un „dacă” – nu trebuie să fii ucenic dacă nu vrei. „Dacă vrea cineva să fie ucenicul Meu să se lepede de sine“; să renunţe la drepturile lui, pentru Mine. Domnul nu vorbeşte despre poziţia noastră în veşnicie, ci despre a fi de preţ pentru El în această lume. De aceea a vorbit El atât de categoric (conform textului din Luca 14:26). Nu încerca niciodată să interpretezi cuvintele acestea separându-le de Cel care le-a spus. Continue reading Oswald CHAMBERS: Autoritate şi independenţă
Oswald CHAMBERS: Mărturia Duhului
Însuşi Duhul mărturiseşte împreună cu duhul nostru…
Romani 8:16
Mărturia Duhului
Când venim la Dumnezeu, suntem în pericol să începem să ne târguim cu El; vrem mărturia Duhului înainte de a face ceea ce ne cere Dumnezeu. ..De ce nu mi Se revelează Dumnezeu?” Nu o poate face; nu pentru că nu vrea, ci pentru că nu poate: tu îi stai în cale cât timp nu te lași cu totul în mâinile Lui. Imediat ce o faci, Dumnezeu va mărturisi despre Sine însuşi; El nu poate mărturisi despre tine, dar va mărturisi imediat despre natura Lui sfântă din tine. Continue reading Oswald CHAMBERS: Mărturia Duhului
Oswald CHAMBERS: Este voia lui Dumnezeu voia mea?
Voia lui Dumnezeu este sfintirea voastră.
1 Tesaloniceni 4:3
Este voia lui Dumnezeu voia mea?
Întrebarea nu este dacă Dumnezeu vrea să mă sfinţească, ci daca este aceasta şi voia mea? Vreau să-L las pe Dumnezeu să facă în mine tot ce a devenit posibil prin Ispăşire? Vreau să-L las pe Isus să fie făcut sfinţire pentru mine şi să las ca viaţa Lui să se manifeste în trupul meu muritor? Continue reading Oswald CHAMBERS: Este voia lui Dumnezeu voia mea?
Oswald CHAMBERS: Secretul devotamentului misionarului
Căci au plecat pentru dragostea Numelui Lui.
3 Ioan 7
Secretul devotamentului misionarului
Domnul nostru ne-a spus cum trebuie să se manifeste dragostea faţă de El. „Mă iubeşti?” „Hrăneşte oile Mele” – identifică-te cu interesul Meu faţă de alţi oameni, nu – identifică-Mă pe Mine cu interesu tău faţă de alţi oameni. I Corinteni 13:4-8 prezintă caracteristicile acestei iubiri – găsim aici modul în care se manifestă dragostea lui Dumnezeu. Dovada dragostei mele pentru Isus este ceea ce se vede în practică, restul sunt doar vorbe sentimentale. Continue reading Oswald CHAMBERS: Secretul devotamentului misionarului
Oswald CHAMBERS: Secretul devotamentului misionarului
Căci au plecat pentru dragostea Numelui Lui.
3 Ioan 7
Secretul devotamentului misionarului
Domnul nostru ne-a spus cum trebuie să se manifeste dragostea faţă de El. „Mă iubeşti?” „Hrăneşte oile Mele” – identifică-te cu interesul Meu faţă de alţi oameni, nu – identifică-Mă pe Mine cu interesu tău faţă de alţi oameni. I Corinteni 13:4-8 prezintă caracteristicile acestei iubiri – găsim aici modul în care se manifestă dragostea lui Dumnezeu. Dovada dragostei mele pentru Isus este ceea ce se vede în practică, restul sunt doar vorbe sentimentale.
Credincioşia faţă de Isus Cristos este lucrarea supranaturală a Răscumpărării, lucrare realizată în mine de Duhul Sfânt care toarnă în inima mea dragostea lui Dumnezeu; această dragoste lucrează cu eficacitate prin mine oricând vin în contact cu cineva. Eu rămân credincios Numelui Său, chiar dacă orice fapt privit prin prisma gândirii umane ÎI face pe El mincinos şi declară că El nu are mai multă putere decât ceaţa dimineţii.
Secretul devotamentului misionarului constă în a nu se ataşa de nimeni şi de nimic decât de Domnul însuşi, şi nu în a se detaşa de lucruri într-un mod exterior. Domnul nostru a fost în mod uimitor implicat în lucrurile obişnuite ale vieţii; dar a fost detaşat de ele înlăuntrul Său, fiind ataşat doar de Dumnezeu. Detaşarea exterioara este adesea indiciul unei ataşări secrete şi vitale de lucrurile pe care în afară le ţinem la distanţă.
Datoria unui misionar este de a-şi ţine mereu sufletul larg deschis la natura Domnului Isus Cristos. Oamenii pe care-i trimite Domnul nostru în lucrarea Sa sunt oameni obişnuiţi, dar cu un puternic devotament faţă de El, dezvoltat în ei prin lucrarea Duhului Sfânt.
[Meditatie TOTUL PENTRU GLORIA LUI de Oswald CHAMBERS]
MANA DE DIMINEAŢĂ
“El le-a zis: “Daţi deci Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. Matei 22:21
Domnul era în lume, dar nu era din ea. El a întîlnit tot felul de oameni în tot felul de stări, dar pe ai Săi i-a ţinut curaţi, neîntinaţi, ei înşişi fiind în lume dar nefiind din ea (Ioan 17:16). Pretenţiile şi prefăcătoria fariseilor, irodianii lumeşti, saducheii filozofi, mulţimile nestatornice, atentatele adversarilor şi ignoranţa şi slăbiciunile ucenicilor, iată cu ce se confruntă Domnul Isus în fiecare zi. Toată această stare de lucruri ca şi caracterele persoanelor îl necăjeau, dar El le lua pe toate din mîna Tatălui Său, şi le trata cu o demnitate şi superioritate dumnezeiască. Moneda Cezarului circulînd în tara lui Emanuel, era rodul păcatelor poporului şi Domnul le arată că ei singuri au acceptat jugul roman în loc să-1 primească pe al Lui care era cel mai bun pentru ei, ca popor ales al lui Dumnezeu. Mîntuitorul le răspunde cu acea desăvîrşită înţelepciune care se arată totdeauna în tot ce făcea şi vorbea.
Prin această “regulă de aur” cum a numit-o un credincios de acum 150 de ani, El a arătat felul lui desăvîrşit de a trece prin toate. “Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. Iată atitudinea perfectă pe care trebuie s-o aibe orice credincios în trecerea prin lumea aceasta. Daniel sfătuia pe împărat, dar nu mînca mîncarea lui, Neemia slujea la palat, dar nu a suferit moabitele şi amonitele în casa Domnului; Ezra a primit favoruri de la persani, dar a refuzat ajutorul samaritenilor. Captivii se rugau pentru pacea Babilonului, dar nu ar fi cîntat acolo cîntările Sionului. Fără-ndoială că atunci cînd Domnul Isus a spus vorba aceasta a vrut să-i mustre pe fariseii făţarnici care de fapt nu aveau nici o intenţie de a apăra dreptul Cezarului, fiindcă urau robia romană, dar nici de a da lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu, şi lucrul acesta l-au dovedit cu prisosinţă, de aceea Domnul îi mustră de opt ori la rînd (Matei 23:13-39), biciuind fără nici un menajament păcatul prefăcătoriei. Dar vai, cîtă făţărnicie se poate găsi şi la cei credincioşi.
În acelaşi timp, Domnul Isus prin cuvintele acestea de care ne ocupăm acum, ne dă şi nouă astăzi, un solemn îndemn. Credincioşii cu atît mai mult trebuie să dea Cezarului ce este al lui (bineînţeles cu păstrarea unui cuget curat), adică să-şi facă datoria cu corectitudine şi onestitate faţă de autorităţi acolo unde i-a aşezat Dumnezeu, pentru ca oamenii să nu găsească nimic de osîndit în ei.Dar cu atît mai mult ca credincioşi trebuie să-I dăm lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. Ce este al Lui? Noi înşine sîntem ai Lui, căci ne-a cumpărat cu un preţ (1 Cor. 6:20). Se cuvine, deci, săi aducem trupurile noastre ca o jertfă vie şi sfîntă şi aceasta înseamnă ascultare, adorare, slujire, pentru ca tot ce facem cu cuvîntul sau cu fapta, să fie totul spre slava Aceluia care a făcut totul pentru noi.Dumnezeu să ne ajute să înţelegem cum să-i dăm Cezarului ce este al lui şi lui Dumnezeu ce este al Lui. Nu este greu să înţelegem lucrul acesta, dacă citim cu grijă Cuvîntul lui Dumnezeu şi dacă sîntem sinceri şi gata să-I ascultăm şi să-I trăim.Un cuget sensibil este cea mai preţioasă comoară pe care o purtăm în fiecare zi, un cuget care se pleacă fără murmur în faţa Cuvîntului lui Dumnezeu. Să nu argumentăm cu acest reprezentant al lui Dumnezeu în noi. În momentul în care vom începe să ne îndreptăţim înaintea acestui glas divin, am părăsit calea ascultării şi viaţa creştină începe să se ruineze.
MÂNTUIREA PRIN HRISTOS
Meditaţii zilnice – de Fritz BERGER
“Frumos este să lăudăm pe Domnul şi să mărim Numele Tău; să vestim dimineaţa bunătatea Ta şi noaptea credincioşia Ta”. Psalm.92:1-2.
Psalmul 92, este un psalm de veselie: “Ei aduc roade şi la bătrâneţe, sunt plini de suc şi verzi ca sa arate că Domnul este drept”. Mărturisirea aduce roade. Putem spune: “El mă conduce pe cărări drepte; El nu face nimic greşit. Putem fi mulţumitori pentru călăuzirea lui Dumnezeu şi nu trebuie să murmurăm şi să zicem: “Eu n-am meritat aşa ceva, ci în cea mai mare nevoie putem spune: “Noi n-am meritat faptul că o ducem aşa de bine; câtă bunătate am putut experimenta din partea lui Dumnezeu”. Vor veni vremuri când această laudă se va lua de la noi. Mie mi se pare că niciun necaz nu mi-ar putea face nimic, dacă aş şti cu siguranţă că Dumnezeu este mulţumit de mine. Am cercetat în Cuvânt şi am găsit că Dumnezeu este mulţumit cu mine din pricina lui Isus. Dar dacă trebuie doar să ne închipuim acest lucru? Dar nu avem nevoie numai să ne închipuim, deoarece este scris în Cuvântul lui Dumnezeu şi cuvintele Lui sunt “duh şi viaţă”. “Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci”. (Evr. 13:8). Ştim cumva călăuzit El oamenii din Vechiul Testament, prin ce nevoie au trecut şi cum i-a păzit până la sfârşit, până ce au ieşit triumfători în ţara promisă, altfel decât cum cred unii oameni evlavioşi că trebuie “Să spun până la capăt că sunt un sărman păcătos”. Pavel a spus înaintea sfârşitului său: “M-am luptat lupta cea bună, mi-am sfârşit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii”. ( 2 Tim.4:7).
TEZAURUL PROMISIUNILOR LUI DUMNEZEU
de Charles H. SPURGEON
LACRIMI, APOI SECERIŞ PLIN DE BUCURIE
Cei ce seamănă cu lacrimi, vor secera cu cântări de veselie.Psalmul 126.5
Anotimpul ploios este prielnic pentru semănături, pe când un pământ prea uscat nu este bun. Sămânţa semănată cu lacrimi şi cu mare grijă şi mari suferinţe, va creşte cu atât mai repede, şi sarea lacrimilor îi va da o putere care o va păzi de stricăciune. Adevărul spus cu multă seriozitate are putere de două ori mai mare. Deci în loc să oprim semănăturile din cauza necazurilor, să dublăm eforturile noastre, căci acesta este timpul potrivit.Sămânţa cerească nu poate să fie aruncată cu uşurătate şi veselie. Dacă o întristare şi o îngrijorare adâncă pentru suflete însoţesc învăţătura sfântă, acestea sunt mai de folos decât tot ce s-ar spune cu uşurătate. Am auzit vorbindu-se de oameni care plecau la război cu inima veselă, şi care au fost învinşi; la fel se întâmplă în general cu aceia care seamănă Cuvântul în felul acesta.Nu te nelinişti deci dacă semeni plângând, ci continua să răspândeşti sămânţa, căci tu ai făgăduinţa că te vei întoarce strigând de bucurie. Iar curând vei secera, văzând tu însuţi rodul ostenelii tale. Recolta va fi aşa de bogată şi bucuria ta se va revărsa aşa de mult, că te va despăgubi mai mult decât un cules a cărui lucrare nu te-a costat nimic. Dacă în ochii tăi strălucesc lacrimi argintii, gândeşte-te la secerişul auriu. Îndură cu curaj încercările şi dezamăgirile; ziua în care vei vedea snopii tăi, va fi pentru tine o zi de răsplată deplină.
DOMNUL ESTE APROAPE!
Calendar Biblic
Pe DUMNEZEU se întemeiază ajutorul și slava mea. Ps. 62,7.
Dumnezeu dorește să ducă inima creștină până acolo încât să nu găsească bucurie numai în lucrarea Sa, ci în El ÎNSUȘI, în Nu- mele și Persoana Sa. în această lucrare există o desăvârșire veșnică și o fericire fără margini pentru sufletul născut din nou. Dacă inima găsește în Dumnezeu adăpostul dacă se ascunde în „Turnul puternic” care reprezintă Numele Său, dacă găsește în El pacea deplină atunci se găsește în afara oricărei împrejmuiri create de mâna omului. Dacă inima se poate depărta de tot ce-i pământesc și de tot ce poate de lumea mai frumos, dacă se poate depărta de tot ce-i omenesc atunci Domnul Isus este valoarea și comoara sa. O inimă care îl cunoaște pe Dumnezeu din experiență nu numai că spune în legătură cu lumea aceasta: „Totul este deșertăciune” ci poate să-și ridice ochii spre Dumnezeu și să strige: „Toate izvoarele mele sunt în Tine.” (Psalm 87.7). Cât de mult este slăvit Dumnezeu printr-o asemenea stare! Oare nu ne-a dat El cele mai mărețe proorocii atât pentru calea noastră, cât și pentru necesitățile noastre aici și pentru veșnicie? Dragostea Lui, milostenia Lui, împărtășirea durerilor Lui, nu ne lasă niciodată. Noi totdeauna putem fi siguri de El. Este de mare preț dacă promisiunile lui Dumnezeu și milostenia Lui umple sufletul nostru de fericire, dar oare nu este mai de preț că El însuși este salvarea, cetatea, stânca și mântuirea noastră? Noi nu putem spune numai: „Dumnezeu este adăpostul meu, ci Dumnezeu este adăpostul nostru.” Toate binecuvântările sunt strâns legate de Persoana Sa. „Dumnezeu este partea mea de moștenire și paharul meu.. .Am necurmat pe Domnul înaintea ochilor mei, când este El la dreapta mea nu mă clatin. (Ps. 16.5,8).
Dumnezeu numără perii capului nostru și se îngrijește cu o bunăvoință nemărginită de TOT ce ne privește. El ia asupra Sa toate nevoile și toate grijile noastre. Vrem să i le încredințăm Lui?
BĂTÎND LA UȘA LUI DUMNEZEU
de Oswald CHAMBERS
Doamne, dă-mi discernământ şi inspiraţie pentru lecţiile de azi, în special pentru discuţia despre „Sufletul Creştinului” din după-amiaza asta. Binecuvântează ziua şi fă-o să strălucească de puterea Ta.
MEDITAŢII ZILNICE
de Wim MALGO
«Dar s-o ceară cu credinţă, fără să se îndoiască deloc pentru că cine se îndoieşte seamănă cu valul mării, tulburat si împins de vânt încoace si încolo. Un astfel de om să nu se aştepte să primească ceva de la Domnul.»
IACOV 1,6-7
Ce înseamnă să te rogi cu credinţă? Acest lucru presupune ca în rugăciune să te sprijini cu toată puterea pe promisiunile veşnice ale lui Dumnezeu. Nu putem însă să credem orbeşte. Există oameni care susţin: «Trebuie doar să crezi şi vei avea tot ce vrei», dar greşesc amarnic crezând un asemenea lucru. Avem nevoie de o promisiune veşnică a lui Dumnezeu pentru fiecare situaţie dificilă din viaţa de credinţă. Cât de minunate sunt promisiunile Sale! De exemplu:
pentru cei singuri: «iată că Eu sunt cu voi în toate zilele» (Matei 28,20);
pentru cei slabi: «puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită» (2 Cor. 12,9);
pentru cei plini de griji: «aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuşi îngrijeşte de voi» (1 Petru 5,7);
pentru cei supăraţi: «nu vă mâhniţi, căci bucuria Domnului va fi tăria voastră?, (Neem. 8,10);
pentru cei bolnavi: «Eu sunt Domnul, care te vindecă» (Exod 15,26).
Pentru fiecare situaţie specială, specifică, Dumnezeu ne-a dat o promisiune să ne putem baza în mod concret pe ea prin credinţă. Rugăciunea este cea mai înaltă expresie a credinţei: nu te mai laşi condus de lucrurile vizibile, ci de cele invizibile, de Dumnezeul cel veşnic.
MEDITAŢII PENTRU FIECARE ZI A ANULUI
de Charles H. SPURGEON
Dimineaţa şi Seara
Dimineața
Paşii Tăi varsă belşugul. Psalmi 65:11
Multe sunt „cărările Domnului” (Psalmi 25:10) care „varsă belşugul”, dar una specială este cărarea rugăciunii. Nici un credincios care petrece mult timp în rugăciune nu va avea nevoie să strige: „Sunt pierdut! Sunt pierdut! Vai de mine!” (Isaia 24:16). Sufletele flămânde trăiesc la mare distanţă de tronul milei și devin ca nişte câmpuri arse de secetă. Rugăciunile fierbinţi Către Dumnezeu întăresc în mod sigur credinciosul – şi îl fac mai fericit. Locul care se află cel mai aproape de poarta cerului este tronul de har ceresc. Petrece mult timp singur cu Isus, şi vei avea siguranţă; petrece puţin timp cu El şi religia ta va fi superficială, contaminată de îndoieli şi temeri, lipsită de strălucirea bucuriei în Domnul. De vreme ce cărarea bogată a rugăciunii este deschisă şi celui mai slab sfânt, de vreme ce nu se cere nici o realizare, de vreme ce nu eşti invitat numai dacă eşti un sfânt avansat, ci eşti chemat gratis dacă eşti sfânt, păşeşte pe ea, dragă cititorule, şi ai grijă să frecventezi mai des locul devoţiunii private. Petrece mai mult timp pe genunchi, fiindcă Ilie a făcut aşa şi a adus ploaia pe ogoarele însetate ale Israelului. Mai există o cărare specială care aduce belşugul celor ce păşesc pe ea: este cărarea tainică a părtăşiei. O, desfătările părtăşiei cu Isus! Pământul nu are cuvinte care să descrie pacea unui suflet Culcat pe pieptul lui Isus. Puţini creştini o înţeleg. Ei trăiesc în văi şi nu urcă decât prea rar pe culmi. Ei trăiesc în curtea exterioară. Nu intră în locul sfânt. Nu se ridică la privilegiul preoţiei. Văd jertfa de la distanţă, dar nu se aşează cu preoţii ca să mănânce din ea şi să se bucure de grăsimea jertfei oferite. Deci, cititorule, aşează-te întotdeauna la umbra lui Isus. Vino la palmier şi ia câteva ramuri. Lasă-L pe Prea Iubitul tău să fie ca un măr în mijlocul pădurii, şi vei fi săturat de măduvă şi grăsime. Isuse, vizitează-ne cu mântuirea Ta!
Seara
Ascultarea face mai mult decât jertfele. 1 Samuel 15:22
Saul primise porunca să ucidă toţi amaleciţii şi vitele lor. In loc să facă aşa, el a cruţat pe rege şi a permis israeliţiior să ia cei mai buni boi şi cele mai bune oi. Când a fost tras la răspundere, a declarat că a făcut-o ca să ofere jertfe mai bune lui Dumnezeu. Totuşi, Samuel l-a înfruntat imediat cu următorul adevăr: jertfele nu sunt scuze pentru o faptă de răzvrătire directă. Textul pentru seara aceasta merita să fie tipărit cu litere de aur, şi agăţat în faţa ochilor acestei generaţii idolatre. Ei sunt foarte legaţi de amănuntele închinării lor, dar neglijează legea lui Dumnezeu. Amintiţi-vă întotdeauna că a păzi cu stricteţe calea poruncilor Mântuitorului este mai de preţ decât orice formă de religie exterioară. Ascultarea atentă a preceptelor Sale este mai bună decât grăsimea berberilor” (1 Samuel 15:22), sau orice alt lucru de preţ pe care îl aşezi pe altar. Dacă ai trecut cu vederea cea mai neînsemnată poruncă a Mântuitorului către ucenici, te implor să nu mai continui cu neascultarea ta. Toate pretenţiile de dragoste faţă de învăţătorul, şi toate acţiunile devotate pe care le poţi face, nu pot recompensa neascultarea. „Ascultarea” chiar în cele mai mici lucruri, „face mai mult decât jertfele” – nu contează cât de bogate sunt ele. Nu trebuie să cântăm imnuri gregoriene, să purtăm haine somptuoase, tămâie şi steaguri ca să fim pe placul lui Dumnezeu. Primul lucru pe care îl cere Dumnezeu de la copiii Săi este ascultarea. Chiar dacă ţi-ai da trupul să fie ars, şi toate bunurile tale săracilor, dacă nu asculţi poruncile Domnului, toate aceste formalităţi nu-ţi vor aduce nici un profit. Este o mare binecuvântare să poţi asculta ca un copil, Totuşi, este o şi mai mare binecuvântare să îndeplineşti lecţia la literă după ce ai învăţat-o. Câţi oameni înfrumuseţează bisericile şi împodobesc preoţii, dar refuză să asculte Cuvântul Domnului! Nu fi unul dintre ei.
IZVOARE IN DEŞERT
Să ştii hotărât că sămânţa ta va fi străină într-o ţară, care nu va fi a ei; acolo va fi robită…timp de patru sute de ani. Dar…pe urmă va ieşi de acolo cu mari bogăţii. (Geneza 15:13-14)
Pot fi sigur că parte din binecuvântarea promisă a lui Dumnezeu pentru mine este întârziere şi suferinţă. Întârzierea din timpul vieţii lui Avraam care părea să pună promisiunea lui Dumnezeu foarte departe de împlinire a fost atunci urmată de întârzierea aparent fără sfârşit experimentată de urmaşii lui Avraam. Dar a fost într-adevăr doar o întârziere – promisiunea s-a împlinit, pentru că în cele din urmă ei au ieşit „de acolo cu mari bogăţii“.
Dumnezeu mă va testa cu întârzieri, şi împreună cu întârzierile va veni suferinţa. Şi totuşi prin toate acestea promisiunea lui Dumnezeu stă în picioare. Am noul Lui legământ în Hristos, şi promisiunea Lui sfântă pentru orice binecuvântare mai mică de care am nevoie. Întârzierile şi suferinţa fac parte de fapt din binecuvântările promise, deci am să-L laud pentru ele astăzi. Am să fiu tare, o să-mi îmbărbătez inima şi voi nădăjdui în Domnul! (vezi Psalmul 27:14).
Charles Gallaudet Trumbull
N-ai primit încă răspuns la rugăciunea pe care au rostit-o buzele tale
În agonia inimii în aceşti ani mulţi?
Începe credinţa să slăbească? Se duce speranţa?
Şi crezi că toate lacrimile tale cad în zadar?
Să nu spui că Tatăl nu ţi-a auzit rugăciunea;
Dorinţa ta se va împlini cândva, undeva.
N-ai primit încă răspuns? Nu, să nu spui că nu s-a aprobat;
Poate că lucrarea ta n-a fost încă împlinită în întregime.
Lucrarea a început când ai rostit pentru prima dată rugăciunea ta,
Şi Dumnezeu va termina ce a început.
Dacă vei menţine tămâia arzând acolo,
Vei vedea gloria Lui cândva, undeva.
N-ai primit încă răspuns? Credinţa nu poate rămâne fără răspuns,
Picioarele ei sunt bine înfipte în Stânca;
În mijlocul celor mai violente furtuni ea rămâne neînfricată,
Şi nu se clatină nici înaintea şocului celui mai puternic tunet.
Ea ştie că Omnipotenţa a auzit rugăciunea ei,
Şi strigă: „Se va face“ – cândva, undeva.
Ophelia G. Browning
SCRIPTURILE ÎN FIECARE ZI
Volumul III
Ieremia 36.115
Lam cunoscut deja pe Baruc, secretarul şi prietenul credincios al lui Ieremia (cap. 32.12). Numele lui înseamnă „binecuvântat“. Deşi provenea dintro familie nobiliară − fratele lui, Seraia, „era maimare peste locul de odihnă al împăratului“ (lit. „prinţ al odihnei“; cap. 51.59) − el alesese mai degrabă tovărăşia profetului întemniţat, urât şi dispreţuit, în locul celei a prinţilor, la care avea drept prin naştere. El ne face să ne gândim la Onisifor, fratele devotat care la vizitat pe Pavel în închisoarea din Roma, cu privire la care apostolul avea săi scrie lui Timotei: „deseori ma înviorat şi nu ia fost ruşine de lanţul meu – şi tu ştii mai bine decât alţii cât de mult a slujit el în Efes“ (2 Timotei 1.1618). Baruc a fost şi el întotdeauna gata să slujească, cu toate riscurile pe care le implica aceasta. Să admirăm şi noi – şi totodată să dorim să avem – acest zel minunat al dragostei, deopotrivă pentru Dumnezeu, pentru slujitorul Lui, cât şi pentru poporul Lui. Aici este vorba de a scrie, după dictarea întemniţatului Ieremia, înseşi cuvintele lui Dumnezeu (comp. cu Romani 16.22), apoi de a le citi, în ziua de post, în auzul întregului Iuda. Un ascultător numit Mica, deosebit de atent, sa grăbit să le înştiinţeze pe căpetenii, iar acestea lau convocat pe Baruc pentru a le oferi şi lor o audiţie specială a conţinutului acelui sul.
PÂINEA CEA DE TOATE ZILELE
Text: Psalmul 146
O VIATĂ PLINĂ DE LAUDE
Voi lăuda pe Domnul cât voi trăi, voi lăuda pe Domnul meu cât voi fi. Psalmul 146:2
Cel care a scris Psalmul 146 a avut cu siguranţă motive foarte temeinice să-L laude pe Dumnezeu! Cei mai mulţi comentatori, demni de încredere, cred că psalmistul a trecut prin dezamăgiri cutremurătoare înainte de-a fi scris acest poem. Din moment ce ne sfătuieşte să nu ne punem încrederea într-o fiinţă umană, fie el chiar un om de rang, se poate să fi fost trădat chiar de către cineva sus pus, dintre nobili. Dar când s-a întors spre
Dumnezeu, a primit ajutorul. Drept rezultat, el spune că-şi va dedica viaţa întreagă laudelor lui Dumnezeu.
Prin contrast, o persoană care are tot ceea ce este mai bun din
ceea ce poate oferi viaţa, poate fi goală pe dinăuntru. Romancierul rus Lev Tolstoi, care pe la mijlocul vieţii era sănătos, bogat, faimos, cu o căsnicie fericită, mărturiseşte că toate aceste plăceri nu-i dau, nici motive ca să-L laude pe Dumnezeu, nici o împlinire durabilă. El a scris: „O ciudată apatie psihică creştea mereu în mine…. Aceleaşi întrebări îmi reveneau mereu: De ce? şi Ce va fi după toate acestea?1… Viaţa mea se apropia de un sfârşit imediat. Puteam respira, mânca, bea, dormi, totuşi toate acestea nu mă ajutau cu nimic. Dar în mine nu era o viaţă reală… Viaţa, nu avea nici un rost pentru mine”.
Oamenii care sunt sănătoşi, bogaţi şi faimoşi pot să găsească unele plăceri fără Dumnezeu, dar nu vor experimenta niciodată o satisfacţie durabilă. Cunoaşterea lui Dumnezeu prin Cristos este motivaţia cea mai convingătoare pentru a trăi o viaţă plină de laude la adresa lui Dumnezeu. – H.V.L.
Prin tot decorul vieţii schimbător,
Prin necaz şi bucurii, mereu
Să-L slăvesc pe Domnul sunt dator
Din toată vlaga sufletului meu. – D.J.D
Lauda este ceea ce-I datorăm lui Dumnezeu, în bucurii sau în dureri, laude lui Dumnezeu Îi cânt din răsputeri.
DOMNUL ESTE APROAPE – GBV
http://www.gbv.ro/meditatii-zilnice/domnul-este-aproape
Luați seama să nu Îl respingeți pe Cel care vorbește! Pentru că, dacă n-au scăpat aceia care L-au respins pe Cel care rostea cuvinte divine pe pământ, cu atât mai mult noi, care ne abatem de la Cel din ceruri.
Evrei 12.25
Aici avem prezentat caracterul dispensației la care noi, cei credincioși, suntem chemați; în acest pasaj, ea face referire la toată Biserica mărturisitoare, deși este adevărată doar pentru cei care au viață din Dumnezeu. Acest glas le-a vorbit din cer, iar ei l-au auzit. Era glasul lui Isus. Astfel, El este prezentat ca intrat în glorie și ca vorbind de acolo.
Învățăm deci că acest Isus care a vorbit pe pământ este același cu Cel care vorbește acum din cer. Glasul Lui ne spune că este același Hristos, care odinioară S-a dat pentru păcatele noastre, care a trecut prin această lume, trudit și în suferință; același Om care a fost crucificat, care a murit, care a fost îngropat, care a înviat și care S-a înălțat, iar acum vorbește din cer. El vorbește ca Unul care a trecut prin toate acestea, iar acum Se află la dreapta lui Dumnezeu, de unde îi invită pe cei ai Săi la El.
Aceasta este bucuria copilului lui Dumnezeu, atunci când aude glasul lui Isus vorbindu-i din cer, mărturisind ceea ce El a făcut și vestind pacea. El a purtat păcatele celor ai Săi și le-a înlăturat pentru totdeauna prin jertfirea Sa, care nu mai trebuie repetată. El ne spune, cu alte cuvinte: «Am înlăturat pentru totdeauna păcatul care vă despărțea de Dumnezeu și am intrat în odihnă și în glorie, ca Reprezentant al vostru în prezența Tatălui». Când acest glas este auzit și cunoscut, dobândim pace.
SĂMÂNȚA BUNĂ
http://www.gbv.ro/meditatii-zilnice/samanta-buna
Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare …, măcar că eram morți în greșelile noastre, ne-a adus la viață împreună cu Hristos (prin har sunteți mântuiți).
Efeseni 2.4,5
Cu mai mulți ani în urmă L-am recunoscut pe Hristos ca Domn și Mântuitor al vieții mele. Primind pacea, liniștea și bucuria pe care le poate da doar Mântuitorul, am dorit să explic unei rude apropiate în ce constă mântuirea lui Dumnezeu. Atunci, ea mi-a replicat ferm că este curată înaintea lui Dumnezeu, că nu a făcut nimic rău, că a spus tot timpul adevărul și multe alte lucruri asemănătoare.
Acest caz nu este unic. Sunt mulți care se bazează pe comportamentul și faptele lor bune, crezând că acestea Îl vor influența pe Dumnezeu. Într-o împrejurare, poporul L-a întrebat pe Mântuitorul: „Ce să facem, ca să săvârșim lucrările lui Dumnezeu?“. Atunci „Isus le-a răspuns: «Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeți în Acela pe care L-a trimis El»“ (Ioan 6.28,29).
În lucrarea de mântuire a sufletului omenesc, Unicul care are prioritate este Mântuitorul. „El S-a dat pe Sine Însuși pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege.“ După ce omul a primit din partea Mântuitorului o natură nouă, este în posesia posibilității de a face fapte bune. Să reținem: numai Mântuitorul poate să ne răscumpere, iar adevăratele fapte bune sunt urmarea încrederii în Cel ce Și-a dat viața la cruce.
CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU ASTĂZI
coordonatori Bob & Debby Gass
PĂRINTI EVLAVIOSI, COPII EVLAVIOSI
„Știu că are să poruncească fiilor lui şi casei lui după el să ţină Calea Domnului…” (Geneza 18:19)
Vorbind despre Avraam, Dumnezeu – pentru că-l cunoștea – a putut să spună că: „are să poruncească fiilor lui… să ţină Calea Domnului…”
Oare ar putea Dumnezeu să spună la fel și despre tine? Când iei în serios creșterea copiilor tăi într-un mod evlavios, Dumnezeu va pune accentul acolo unde trebuie: pe tine! Dacă dorești să vezi adevărurile importante zburând pe deasupra capetelor copiilor tăi, încearcă să-i înveți un lucru la care nu te-ai angajat în mod personal. Crezi că din senin și deodată sunt dificili copiii tăi? Nu, ei te urmăresc și aproape că te imită!
Dacă faptele tale demonstrează că ceea ce îi înveți nu are însemnătate pentru tine, nici pentru ei nu va fi important vreodată. Poți să-i învinovățești? Dacă ești dedicat alergării după bunuri materiale, și ei vor fi la fel. Dar dacă ești devotat slujirii Domnului, și ei vor fi atrași spre El. Dorești să te bucuri de o viață lungă și fericită? Transmite-le copiilor tăi și copiilor lor după ei învățătura Domnului (vezi Deuteronom 6:2).
Putem remarca faptul că dragostea pentru Hristos este pe primul loc: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta” (Deuteronom 6:5). Ești surprins? Nu ar trebui să fii! Când stilul tău de viață demonstrează dragostea pentru Hristos, El îi va atrage pe copiii tăi mai mult decât orice altceva de pe pământ. Te văd copiii tăi citind Biblia? Discuți cu ei adevărurile Scripturii, într-un mod care să-i angajeze și pe ei?
Când sunt aduse în discuție anumite comportamente și valori, îi îndrumi la Scriptură, le-o deschizi – pentru a afla răspunsuri? De ce este important lucrul acesta? Pentru că Biblia spune: „s-a ridicat după el un alt neam de oameni, care nu cunoştea pe Domnul…” (Judecători 2:10). Pentru a crește copii evlavioși, trebuie să-i înveți principiile lui Dumnezeu pe care tu însuți le practici, și pe care ei le văd trăite de tine. Amin?
Sa ne pregatim,pentru ca strigatul (nevinovatului copil martirizat) a ajuns la urechea lui Dumnezeu ,impreuna cu toata Corola glasurilor… „ Ei strigau cu glas tare si ziceau: “Pana cand, Stapane, Tu, care esti sfant si adevarat, zabovesti sa judeci si sa razbuni sangele nostru asupra locuitorilor pamantului?”(Ap.6/10) … Băieţel de trei ani, pe moarte: Am să-i spun totul lui Dumnezeu!(si eu o să ii scriu,ca să ramină negrul omenesc pe Albul Ceresc)
Diverse siteuri au comentat incidentul încercând să atragă atenţia asupra crimelor uneia sau celeilalte părţi implicate în conflictul sirian. Bashar Al Assad care îşi omoară oamenii, sau militanţii sirieni, care nu sunt deloc mai puţin ticăloşi, SUA care a ajuns să sprijine (a câta oară) militanţii Al Qaeda, Rusia care ţine totul în şah, etc.
Poate faptul că poza a ajuns virală pe internet este un semn că puştiul acela s-a ţinut de promisiune.Dar nu-i aşa. Adevărul este că lumea a ajuns o ladă de gunoi.
Lideri de religii care omoară în numele lui Dumnezeu. Femei gravide împuşcate în concursuri între lunetişti în Siria, crimele împotriva cecenilor comise de Rusia, crimele armatei americane din Irak, atrocităţile comise de ruşi la Katyn, Holodomorul, Holocaustul, recoltarea de organe pe viu a Chinei de la prizonierii Falun Gong închişi în lagăre de muncă (care continuă şi acum), violurile comise în masă de dictatorii din America de Sud, Vietnam, masacrele comise de arabi asupra femeilor şi copiilor în Sudan, crimele împotriva civililor comise de armate, crimele împotriva societăţii, comise de politicienii de pretutindeni.
România nu stă nici ea prea grozav. Condamnaţi politic omorâţi cu miile de comunişti, sutele de mii de informatori ai Securităţii, copii morţi la Revoluţie pe care s-a fondat gluma numită România post decembristă, politicienii care mint, înşeală şi fură cu sânge rece de la oameni deja săraci. Corupţie prin care nici nu mai poţi vedea lumina. Copii mâncaţi de câini pe stradă. Mafioţi care evacuează spitale şi care taie munţi întregi de păduri.
Peste tot o necinste groasă, otrăvitoare, nesimţită şi violentă. O ploaie de crimă, născută din lăcomie besmetică şi crescută la umbra nepăsării crase a oamenilor, a ignoranţei care ne înghite. Un şir lung de samavolnicii şi tot atâtea pete pe obrazul umanităţii. Adică al nostru.
Când un costeliv plin de sânge, de trei ani, ne strigă o asemenea frază, Timpul Însuşi ar trebui poate să se oprească puţin în loc, şi noi odată cu el. Să-i onorăm inocenţa şi suferinţa. Să ne examinăm în oglindă, aşa cum suntem – acoperiţi de frică, minciuni, trădări. Ne place ce vedem? Unde suntem? Încotro mergem? Mai avem mult până putrezim de tot?Poate că strigătul lui este una dintre ultimele şanse care ni se dau.
NU CUMVA, TIMP DE 30 DE ANI, DE CÂND SUNT PERMANENT ÎN PARLAMENT, LA BUTOANELE PUTERII, CEI DIN PSD (PCR) AU CÂȘTIGAT ALEGERILE PRIN FRAUDAREA LOR ȘI ROMÂNII AR TREBUI SĂ FIE DESPĂGUBIȚI RETROACTIV, PE CALE DE CONSECINȚĂ?
Cu minciună, dezinformare se poate…
Și la alegeri, limpede e,
Căci nu-i posibil azi, frate
Să-i acceptăm PSD- lui, practicile toxice!
Dna Firea, dle Ciolacu, dle Tudorache și restul bolșevicilor din PSD: sunteți doar o pată roșie din istoria politică a acestei țări. Matematica a învins în Sectorul 1 și voi nu știți matematică. Voi știți să dați bani mașinăriei de manipulare. Iar acele vremuri au apus. Vă promit că voi scoate fiecare factură și fiecare chitanță din primărie cu banii pe care i-ați dat televiziunilor și presei voastre de propagandă din banii bucureștenilor, apoi am să vin după voi și am să vă pun să returnați fiecare leu cheltuit ilegal.
Direcția Generală de Jandarmi a Municipiului București a emis, joi, un comunicat de presă referitor la o filmare prezentată de Antena 3 în care sunt prezentate mai multe persoane care intrâ in camera in care se afla sacii cu voturi din Biroul Electoral Sector 1.
Pentru ca nu li s-au confiscat averile dobandite prin privati-hotie … Birchall prezice : Împreună cu CCR, Florin Iordache poate bloca orice parlament
Fostul ministru PSD al Justiţiei, Ana Birchall, susţine că plasarea lui Florin Iordache la Consiliul Legislativ este făcută cu miză mare.
Daca si cei mai destepti si bogati oameni din Rom.ingenuncheaza si pupa oase microboase ,in mileniul 3,inlocuindu-l pe Viul Creator si aparator al omului si cosmosului cu un mort,inseamna ca suntem incurabili …Pelerinajul Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou va avea loc de duminică până marți cu respectarea regulilor impuse de starea de alertă
Sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor, se va desfășura în condiţiile stării de alertă, de duminică până marţi. La eveniment, organizat de Patriarhia Română şi Arhiepiscopia Bucureştilor, cu maximă precauţie, ordine şi protecţie, sub semnul respectării riguroase a normelor igienico-sanitare, vor putea participa doar credincioşii bucureşteni.
Sfintele Moaşte ale Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor, vor fi scoase duminică, la ora 7,00, din Catedrala Patriarhală şi aşezate în baldachinul de pe Colina Bucuriei, unde vor rămâne spre închinare, cu respectarea normelor sanitare, până la sfârşitul zilei de marţi, 27 octombrie. Alături de aceste sfinte moaşte vor sta cele ale Sfântului Stelian – Ocrotitorul copiilor, ale Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena şi ale Sfântului Nectarie, informează Patriarhia Română.
De asemenea, la sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, de la ora 9,30, luni se va săvârşi Sfânta Liturghie la Altarul de vară de lângă Catedrala Patriarhală. În schimb, marți, începând cu ora 9,00, la Altarul de vară de lângă Catedrala Patriarhală va fi săvârşită Sfânta Liturghie arhierească de către Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Daniel, împreună cu cei trei episcopi vicari din Bucureşti, câţiva preoţi şi diaconi.
Pentru asigurarea respectării normelor sanitare cu privire la distanţarea fizică de 1,5 m, la sfintele slujbe oficiate în perioada amintită la Altarul de vară de pe Colina Bucuriei vor putea participa maximum 200 de persoane. Credincioşii din municipiul Bucureşti care vor dori să se închine în zilele respective la Sfintele Moaşte o vor putea face în următoarele condiţii:
– accesul la raclă se va face pe un singur rând de persoane care vor aştepta una în spatele celeilalte, păstrând distanţa de 1,5 m între ele;
– pe trotuarul cu un culoar unic de acces vor fi trasate marcaje de staţionare pentru facilitarea păstrării acestei distanţe;
– pe marginea traseului unic de acces vor fi amplasate anunţuri cu privire la păstrarea distanţei şi respectarea normelor igienico-sanitare;
– se va crea un flux unic de circulaţie a credincioşilor, cu intrare de la baza Dealului Patriarhiei şi cu ieşire separată, pe strada Patriarhiei spre strada 11 Iunie;â
– voluntarii prezenţi, care vor purta permanent măşti de protecţie şi mănuşi, vor oferi credincioşilor materiale de dezinfectare şi igienă.
Potrivit Patriarhiei Române, „în contextul pandemiei, de care suntem cu toţii conştienţi şi în care Biserica însăşi a desfăşurat o intensă campanie de promovare şi conştientizare a regulilor igienico-sanitare, în vederea adecvării la contextul stării de alertă din Bucureşti şi pentru organizarea în condiţii de reală siguranţă a sărbătorii Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou din acest an”, au fost luate următoarele măsuri speciale:
– renunţarea la procesiunea „Calea Sfinţilor” la care participau foarte mulţi preoţi şi credincioşi mireni;
– reducerea numărului de clerici slujitori şi cântăreţi bisericeşti la toate slujbele sărbătorii;
– reducerea perioadei de expunere a sfintelor moaşte spre închinare la doar trei zile (25-27 octombrie);
– protejarea raclelor cu moaştele sfinţilor cu un material care va permite o permanentă igienizare.
Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, ocrotitorul Capitalei
Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, pomenit în calendarul creştin ortodox la 26 octombrie, s-a născut în Tesalonic, tatăl său era guvernator al Tesalonicului, fiind creştin în ascuns. Când copilul a ajuns la vârsta la care să poată cunoaşte şi să înţeleagă adevărul, părinţii săi l-au dus în casa lor de rugăciune, o cămăruţă din palat, ascunsă şi, arătându-i sfintele icoane, i-au arătat icoana adevăratului Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul, şi icoana Născătoarei de Dumnezeu. Aici, chemând în taină un preot şi pe câţiva creştini, prieteni ai lor, au botezat pe fiul lor în numele Preasfintei Treimi.
După moartea tatălui său, Sfântul Dimitrie a fost chemat de împăratul Maximian (286-305) şi numit în locul acestuia, încredinţându-i-se Tesalonicul, cu porunca de a-l curăţa de creştini. Nu numai că Sfântul Dimitrie a încălcat acest ordin, dar odată întors în cetate a început să propovăduiască Evanghelia. În scurt timp, i s-a făcut cunoscut împăratului că Dimitrie este creştin şi că pe mulţi îi aducea la credinţa sa, lucru pe care auzindu-l acesta, s-a mâniat şi a dorit să meargă în cetatea Tesalonicului să vadă cu ochii săi.
Întorcându-se biruitor după o luptă în părţile de răsărit ale imperiului, Maximian a ajuns şi la Tesalonic. Aici l-a chemat în faţa sa pe guvernatorul cetăţii, Sfântul Dimitrie, care, stând înaintea împăratului, cu mare îndrăzneală a mărturisit că este creştin.
A fost închis, iar în ziua de douăzeci şi şase a lunii octombrie au intrat ostaşii în temniţa în care Sfântul Dimitrie fusese aruncat şi, găsindu-l stând la rugăciune, l-au împuns cu suliţele. Întâia suliţă cu care a fost lovit a fost în coasta dreaptă, în locul în care a fost împuns şi Hristos pe cruce, Sfântul Mucenic Dimitrie suferind astfel moarte martirică.
Creştinii au luat în noaptea următoare trupul Sfântului Mucenic şi l-au îngropat, iar deasupra mormântului au zidit o bisericuţă în care se săvârşeau multe minuni. În această bisericuţă a intrat prefectul Iliricului, Leontie, şi, în timp ce se ruga, s-a vindecat de o boală care îl chinuia de multă vreme. Pentru acest fapt, Leontie a mulţumit lui Dumnezeu şi Sfântului Mucenic Dimitrie şi a zidit o biserică mai mare şi mai frumoasă în locul celei dintâi.
Când s-a săpat temelia pentru această construcţie, au fost găsite moaştele Sfântului Dimitrie, care izvorau mir bine mirositor, în aşa fel încât toată cetatea a fost umplută de mireasmă. De aceea, i se mai spune Sfântului Mucenic Dimitrie şi Izvorâtorul de Mir.
Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, prăznuit la 27 octombrie, a trăit în timpul Ţaratului vlaho-bulgar şi era dintr-un sat, Basarabov, aşezat pe marginea apei Lomului. La început a fost păstor de vite în satul lui, apoi văzând că toate ale lumii sunt trecătoare, a ieşit din satul său şi s-a aşezat mai întâi într-o peşteră din apropierea acestuia, iar apoi s-a făcut monah la mănăstirea care era înăuntrul peşterii.
Prin ostenelile sale multe, postul, rugăciunea şi privegherile pe care le făcea, s-a învrednicit şi de darul facerii de minuni. Sfântul Dimitrie şi-a cunoscut şi vremea ieşirii sufletului din trup când, intrând în mijlocul a două pietre, şi-a dat prealuminatul său suflet în mâna lui Dumnezeu.
Mulţi ani nimeni n-a ştiut de trecerea la cele veşnice a Sfântului Cuvios Dimitrie. Moaştele Sfântului au fost scoase la lumină în chip minunat, prin lucrare dumnezeiască. După ce vestea descoperirii s-a aflat atât în sudul Dunării, cât şi în nord, numeroşi credincioşi de pe ambele maluri se îndreptau spre satul Basarabov pentru a se închina sfintelor sale moaşte şi a cere Sfântului Dimitrie ajutor şi mijlocire în faţa lui Dumnezeu.
Între anii 1768-1774 în timpul războiului ruso-turc, un general rus a dorit ca sfintele moaşte să fie ridicate şi trimise în Rusia. Ajungând cortegiul cu racla în Bucureşti, un negustor bogat şi mitropolitul Ţării Româneşti l-au rugat pe general să lase sfintele moaşte ale Sfântului Cuvios Dimitrie poporului român, ca o mângâiere pentru multele pagube materiale şi suferinţe îndurate de români în cursul acelui război.
Cererea a fost ascultată şi moaştele au fost aşezate cu mare cinste în Catedrala Mitropolitană din Bucureşti în iulie 1774. În felul acesta, Sfântul Dimitrie cel Nou sau Basarabov a devenit ocrotitorul Bucureştilor şi al întregii Ţări Româneşti.
Bancherii ne-au “imprumutat”,si tot ei ne-au fortat sa mincam “adidasi”,pentru a iesi ,nemultumiti- in strada sa-l intronam pe tradatorul Iscarioteanu Iliescu,calcator pe cadavre
În primăvara lui 1989, Nicolae Ceauşescu a anunţat că România şi-a încheiat plata datoriei şi nu mai este nimănui datoare. Mai mult, Ceauşescu a făcut să se voteze o lege prin care i se interzicea guvernului român să mai apeleze la credite străine, să se îndatoreze. Totul având drept scop să ferească ţara, în viitor, de riscurile pe care cu atâtea sacrificii le-a înfruntat în anii ‘80, anii atât de cumpliţi pentru noi toţi, când Ceauşescu, somat de creditori, a angajat societatea românească în cursa contra-cronometru de plată a datoriilor.
Iar faptul că paralel cu plata datoriilor se continuau giganticele investiţii – canale de navigaţie, centrală atomică, metrou, noul centru civic, hidrocentrale, etc. – părea dovada certă a nebuniei megalomane a lui Ceauşescu şi a laşităţii noastre că îl suportăm!
Prin anii ‘87 – ‘88, tonul „Europei Libere” a devenit altul: i se reproşa acum lui Ceauşescu nu incapacitatea economiei româneşti de a-şi plăti cheltuielile, ci i se reproşa însuşi faptul că ne plătim datoriile, căci aceasta ar fi fost o mare prostie, zicea alde d-l Orăscu, doar toate celelalte ţări trăiesc bine mersi fără să-şi achite creditele primite, ci numai dobânzile.
Am constatat astfel, cu mare uimire, că, în loc să fie apreciată ca un act de corectitudine, plata datoriilor înfuria anumite persoane sau instituţii, stârnea comentariile cele mai înveninate.
Ca persoană care am fost crescut în teama de a nu rămâne cuiva dator, n-am prea înţeles, la început, această ciudată atitudine. Mai apoi, cugetând oareşicât, am înţeles un adevăr simplu despre cei care trăiesc din a-i împrumuta pe alţii, despre cei care trăiesc din câştigul astfel realizat, adică cămătarii: bancherii te împrumută nu ca să le restitui cât mai repede banii, ci ca să le rămâi la nesfârşit dator, plătindu-le cu regularitate numai dobânzile.
Ce s-ar întâmpla cu finanţa mondială dacă toate ţările ar proceda cum a procedat România în primăvara anului 1989?
Să ne imaginăm că toţi datornicii şi-ar plăti datoriile şi ar hotărî, prin lege, să nu mai facă alte datorii! În ce s-ar transforma sumele imense ce s-ar aduna astfel în depozitele băncilor dacă nimeni nu va mai apela la bănci, să se împrumute! În ce altceva decât în mari grămezi de hârtie inutilă?!
Cu alte cuvinte, România devenise, în primăvara anului 1989, o mare primejdie pentru finanţa mondială, pentru cei dedulciţi la traiul din camătă, trai nemuncit! Primejdia constând în puterea exemplului, a forţei de contagiune pe care ar fi putut-o avea „modelul românesc”!
Mi-am dat seama de asta şi din înverşunarea deplasată cu care „Europa liberă” a comentat momentul eliberării României de povara datoriilor externe. Nimeni, în Occident nu s-a grăbit să ne felicite.
Dimpotrivă! Iar când Ceauşescu şi-a exprimat dorinţa, dar şi putinţa ca România să iasă pe piaţa de credite, acordând împrumuturi cu o dobândă mult mai mică decât cea îndeobşte practicată, pentru a dovedi astfel umanismul societăţii pe care o reprezenta, mi-am dat seama, cutremurat, că Nicolae Ceauşescu, săracu’, şi-a semnat sentinţa de condamnare la moarte!
Cred că acest gest, de sfidare şi de demascare a marii finanţe mondiale, a dus cel mai mult la acea concertare de forţe care au reuşit, profitând de generozitatea şi puterea de sacrificiu a tineretului român, nu numai să-1 dea jos pe Ceauşescu de la putere, dar să-1 şi pedepsească personal, fizic, pentru insolenţa sa.
Bancherii,asasinii au amenintat: cine va mai încerca vreodată, în Europa de Est sau în Africa, înAmerica Latină sau în Asia să procedeze ca Nicolae Ceauşescu, ca el s-o păţească!
Tare aş fi curios să ştiu cât a costat această debarcare a lui Ceauşescu! K.G.B.-ul, la ale cărui servicii a apelat marea finanţa mondială, este o instituţie serioasă, care ţine la preţ! La fel şi celelalte.
Mai puţin securitatea română, care, bucşită cum era cu imbecili la toate nivelurile sale, nu este exclus să-şi fi dat concursul pe gratis, din. patriotism, convinsă că se pune în slujba poporului român! De plătit, fireşte, noi vom plăti costul înlăturării lui Ceauşescu şi-1 vom plăti înzecit, însutit, înmiit, poate.
Aşa nerod şi troglodit cum ne plăcea nouă să-l credem pe Ceauşescu, acesta a înţeles totuşi un lucru pe care noi, mult mai deştepţi cum ne-a făcut „revoluţia”, ezităm să-l recunoaştem, ca să nu ne facem de rîsul lumii. Adică ezităm să-i recunoaştem lui Ceauşescu vreun merit, cât de neînsemnat.
Eu unul i-aş recunoaşte deci lui Ceauşescu unele merite, măcar pe acela de a fi înţeles relaţia strânsă, în lumea de azi şi de mâine, între suveranitatea naţională şi mărimea datoriei externe a unui stat. M-am dumirit de aceasta când Parlamentul nostru a aprobat să ne împrumutăm cu vreo 300 de milioane de dolari şi nu a tresărit aflând că Fondul Monetar Internaţional ne va acorda acel împrumut numai dacă vom respecta nişte indicaţii superioare.
Am scăpat de dracu’, şi am dat peste ta-su! Aşa se face că am scos şi o Constituţie în care se afirmă principiul sacrosanct al suveranităţii naţionale, dar am legat această suveranitate numai de inviolabilitatea hotarelor, care interzice armatelor străine să calce pământul sfânt al Patriei. Chiar nu au înţeles parlamentarii noştri din Constituantă că agresiunea militară a încetat să mai fie la modă?
O arma a cestui mileniu este agresiunea financiară, arma cea mai subtilă şi mai productivă
Pământul este bântuit în lung şi în lat de experţii financiari ai Fondului Monetar Internaţional, ai Băncii Mondiale pentru, sanchi! Dezvoltare, şi alte „agenturi”! Asta, fireşte, după ce prin diverse mijloace, inclusiv propulsarea de agenţi ai marii Finanţe în fotolii ministeriale ori prezidenţiale, ţara vizată este adusă în situaţia de a cere ea însăşi, cu căciula în mână, împrumuturi şi investitori.
La drept vorbind, ce este investiţia străină altceva decât un împrumut pe care te obligi să nu-l mai returnezi, ci doar să-i plăteşti creditorului dobânzile? Astfel că suveranitatea noastră naţională, de care se umflă-n piept Constituţia română încă de la primele rânduri, în curând va fi, cu concursul senin al Parlamentului României, numai vorbe în vânt! Va fi cel mai trist neadevăr din câte neadevăruri cuprinde Constituţia României, săraca!
S-a ajuns la o situaţie paradoxală şi extrem de primejdioasă pentru un viitor românesc al copiilor noştri: deşi noi, în România, ne îndreptăm spre o economie de piaţă, deşi ne privatizăm care mai de care, grăbindu-ne să lichidăm proprietatea şi economia de stat, datoria externă care se acumulează în această perioadă de privatizare nu are şi ea un caracter privat, ci este o datorie de stat, a ţării, a poporului român.
Cum şi când se va achita de aceste datorii statul român, de vreme ce rolul şi puterea sa în economia noastră urmează să se diminueze în mod sistematic şi programat’?
Cine a programat această cacealma a privatizării în folosul oricui, numai în folosul ţării nu?!
Sigur, vor sări câţiva deştepţi să ne aducă aminte că şi guvernul S.U.A., statul american, deci poporul american, are câteva sute de miliarde de dolari datorii faţă de aceeaşi finanţă mondială, faţă de aceleaşi bănci la care suntem şi noi, din nou, datori!
Dar, vor uita acei deştepţi să ne precizeze, neştiutori cum suntem, că acele bănci sunt bănci americane, occidentale, interesele lor – ale băncilor şi ale statului american fiind foarte coincidente! Nu am nimic împotrivă să se îndatoreze statul român la Banca Naţională a României sau la Banca Dacia Felix!
Să se îndatoreze la mine şi să-i pun eu condiţiile în care accept să-l creditez! Fireşte, Ceauşescu trebuia dat jos încă cu mult înainte de decembrie 1989 şi cel mai bine era dacă s-ar fi dat singur la o parte. Din păcate, aşa cum s-au petrecut lucrurile, de dispariţia lui Ceauşescu nu a ajuns să profite poporul român, aşa cum era firesc, adică să profite cei ce au suferit de pe urma lui Ceauşescu, ci au ajuns să profite duşmanii neamului românesc, aceiaşi care profitaseră şi în anii grei când, prin corvoadă naţională, le-am plătit îndoit şi întreit creditele cu care ne-au momit şi ne-au pricopsit în anii ‘70!
Acum, când, scăpaţi de datorii, se cuvenea să trăim şi noi ca oamenii, ne-am trezit iar cu ei pe cap, cu aceiaşi binevoitori, veniţi să ne dicteze cum să se facă reforma! Această turnură tragică a lucrurilor de după 22 decembrie 1989, ora 12, a fost posibilă prin acţiunea criminală, repet: acţiunea criminală a unor persoane ce pot fi nominal identificate!
Scopul principal al acestora a fost, în modul cel mai clar, să aducă din nou România în rândurile ţărilor îndatorate la finanţa mondială. Adică scopul urmărit şi, în parte, deja atins, a fost pierderea suveranităţii naţionale româneşti
România nu este a noastră, a celor care muncim în ea, ci a comuniştilor şi securiştilor, şi a urmaşilor urmaşilor lor
joi, octombrie 8, 2020 10:34
Un ospătar pensionar din Braşov ne-a istorisit o întâmplare de pe vremuri: la restaurantul hotelului Aro şi-a rezervat o masă actorul Jean-Paul Belmondo, aflat la filmare în ţara noastră conform zicalei pentru coproducţiile cu străinii: “actorii lor şi caii noştri”.
La un moment dat, intră un scriitor român, cu soţia, şi ocheşte masa rezervată, voind să se aşeze exact acolo.
Ospătarul i-a spus: “Nu vă supăraţi, e rezervată”. “De cine?” “De Belmondo”. “Da’ tu ştii cine sunt eu? E sunt scriitorul Cutare şi sunt membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Ai cam încurcat-o, tovarăşe, ţi-ai pierdut slujba!”, a zis, ţanţoş şi ameninţător, scriitorul român.
Ca temă pentru acasă, aveţi de ghicit numele romancierului prezent în întâmplarea de mai sus! (“Academia Caţavencu”, nr. 655/2004)
Poate nu sunt total informat în privinţa altor scriitori, dar ştiu un romancier ce a fost membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român. El este Eugen Barbu, pupincuristul bolşevicilor criminali şi licheaua ce s-a ocupat, într-o vreme, de împroşcarea cu noroi a disidenţilor care fugeau din “raiul” comunist, fiind gazetar la revista Securităţii, “Săptămâna”.
Citeşte şi articolele:
Mihai Beniuc, piticul felaţiei lirice în trei
Trebuie să ai vocaţie de răscolitor de gunoaie ca să alegi din Beniuc ceva ce-ar putea sta azi în picioare. Din când în când însă se mai aude câte un oftat critic: ‘Beniuc? Un mare poet: ar trebui antologat şi repus în circulaţie!’. În privinţa romanelor, măcar există unanimitate. Nu că sunt proaste, sunt odioase!
Complexat şi răzbunător, acest pitic oportunist, capabil de asasinate literare, nu mai e citit decât de apicultori, cu teza lui de doctorat despre psihologia albinelor. Şi-a făcut un loc în literatură împingându-i pe alţii la margine. S-a ocupat personal de interzicerea lui Lucian Blaga.
Pe vremea când Beniuc mai era preşedintele Uniunii Scriitorilor, Petru Dumitriu, oportunist şi el până dădea pe dinafară, nu i-a mai suportat lepra verbală şi l-a somat, cu martori de faţă: ‘Piticule, urcă-te pe scaun, să-ţi trag două palme!’. Beniuc a fost Adrian Păunescul lui Gheorghiu-Dej, un Păunescu incomparabil mai prost.
Când a vrut să-şi mute limba lirică la muşchii fesieri ai lui Ceauşescu, a fost refuzat, fiindcă îi mai mirosea organul a Ghiţă-Dej. Aşa că în ultimii săi ani, în timp ce publica pe prima pagină a ziarelor poezii cu partidul, dar şi cu Ceauşescu, Beniuc începuse să cârâie de frig şi de dorul regimului alimentar cu icre negre, ambalate în maşina care îl aştepta la scară, în ‘vremurile bune’.
Nu era un iacobin al comunismului, ci o maimuţă pitică dresată la Moscova să sară la beregată şi care se laudă că ştie şapte limbi şi ruseşte. Acest grafoman de partid şi-a drenat jegul lăuntric în romane în care combina răfuiala personală, ridicată la rang de principiu, cu felaţia comunismului până i se tăia răsuflarea epică.
Ca poet, ‘Mărul de lângă drum’, dacă acest titlu vă mai spune ceva, simula orgasme politice în serie, cu o aplicaţie lirică de pe centură. Dacă s-ar fi mulţumit să fie o curvă literară pentru câţiva clienţi politici, Beniuc ar fi putut părea azi dacă nu simpatic – asta e exclus! – , atunci măcar un profesionist al amorului oral care-şi dă excitat ochii peste cap ori de câte ori se apucă de treabă. Dar visul scârbos al lui Beniuc era amorul în trei, cu următoarea distribuire a rolurilor. El cu organul partidului şi cititorul cu organul liric beniucian. Piticul liric din vocaţie, iar cititorul din obligaţie! (Cristian Teodorescu, Academia Caţavencu)
Citeste si articolele:
- Triumful talentului care nu e
- De ce ‘Mizerabilii’ lui Victor Hugo nu-i chiar o scriere grozavă
- Eugen Barbu, trişorul literaturii române
- Călăii românilor în dictatura comunistă prezenţi non-stop la tembelizor
- Cine-i deznoda şireturile ultimului dictator comunist al României
- 4 cincinale cu slugile lui Ceaşcă
Maxima zilei
Mancam alimente crescute de alti oameni. Purtam haine cusute de alti oameni. Vorbim limbile care au fost inventate de alti oameni. Cred ca a sosit timpul sa fim si noi de folos omenirii. (Steve Jobs)
Despre bolile societăţii româneşti
Ion Vianu, medic psihiatru şi scriitor, conştiinţă a României nebune de azi, a acordat un interviu ‘Academiei Caţavencu’, în care sunt exprimate idei ce trec dincolo de cotidian. Iată mai jos un fragment.
Rep.: Am înnebunit cu toţii?
Ion Vianu: Da, oamenii se uită la televizor şi se încarcă de o ură incredibilă. Sunt beţi de ură … Nu că nu ar avea motive să fie nemulţumiţi, dar această excitaţie este nesănătoasă şi scade încă şi mai mult durata medie de viaţă. Televiziunile ar trebui să fie mai responsabile.
Rep.: Ne mai vedem ‘lungul nasului’? Cum stau lucrurile în Occident, cum le vedeţi pe cele din România?
Ion Vianu: Societatea occidentală nu este neapărat mai bună sub aspect moral, dar este mai funcţională. Trenurile, spitalele, chiar şcolile îşi îndeplinesc rostul. Noi suntem în plin delir al ‘formelor fără fond’. Am combinat cinismul comunist cu vechea bază fanariotă, bine cimentată. Formula e garantată! Cum vreţi să cred că un tip de genul lui Mircea Geoană, extract de burghez roşu 100%, fals până şi în vibraţia vocii lui, îi pasă de sărăcia de la ţară? Geoană este chiar cea mai groasă cacealma, dar cacealmaua este peste tot.
Rep.: Cum v-a putut turna Bălăceanu-Stolnici la Securitate?
Ion Vianu: Din arivism şi lăcomie. Aşa cum l-a turnat pe Nichita Stănescu, cel care nu avea până în acel moment ‘dosar’ la Secu.
Citeste si articolele:
- Despre cel mai mare poet de limbă germană din secolul 20
- Texte ‘celebre’
- Este ‘Moromeţii’ lui Marin Preda o scriere proletcultistă?
- Geo Bogza, unul din autorii rusificării României
- Cum a murit Marin Preda
Cei care i-au lins fundul „Geniului Carpatilor”
Virgil Ierunca este un nume sinonim cu adevărul. Celebrul disident anticomunist a strâns vreme de 32 de ani o vastă colecţie de osanale la adresa soţilor Ceauşescu şi a regimului comunist. Astfel a apărut Antologia ruşinii, o colecţie de articole publicate de Virgil Ierunca în revistele din exil. „Antologia rusinii” a inceput sa apara in 1957 in Franta, in revista „Romania muncitoare”, unde, de altfel, Virgil Ierunca a insotit textele „rusinoase” de citeva texte proprii, programatice. „Ea va inregistra – cu cel mai mare dezgust – acele texte care vor iesi din comun prin stupiditatea, servilitatea si neobrazarea lor. Ca intr-un fel de oglinda a degradarii vor figura aici cei care si-au pierdut nu numai constiinta, ci si masura. Masura supuseniei lor fata de regimul care a rapit Romaniei libertatea ei de a fi. De textele acestea, dar nu numai de ele va trebui sa ne amintim bine atunci cind vom incheia socotelile cu cei care azi intrec masura propriei prostitutii spirituale”, spunea Virgil Ierunca in noiembrie 1957. In 1959, Ierunca i-a taxat din nou pe „acei scriitori care si-au arvunit constiinta si s-au pus cu trup si suflet in slujba depravarii oficiale. Fapta lor de mirsavie fara capat nu e rascumparata – in peisajul moral al tarii – decit de confratii lor care tac, cei mai multi in temnite si lagare, si care de fapt sint singurii care fauresc in clipa de fata viitorul spiritual al Romaniei”. Doi ani mai tirziu, el remarca ca „antologia devine si neincapatoare, si depasita” intrucit „valurile de rusine au napadit si au intrecut cu mult vocatia de supusenie a fostilor scriitori romani, deveniti argati oficiali ai cuvintului stapinirii. O continuam totusi dintr-o traditie si a dispretului, si a amaraciunii”. Ulterior, rubrica a fost tinuta, pina in octombrie 1989, in citeva publicatii din exil – „Ethos”, „Limite”, „Contrapunct” si „Lupta”/”Le combat”-, unele texte fiind citite si de la microfonul Europei Libere.
Iată şi câteva exemple de prostituţie morală:
Alexa VISARION, regizor
„Baza ideologica a teatrului este marxismul. Societatea nu exista in afara oamenilor, iar ei nu se pot defini decit social. Semnificatia teatrului politic conduce, evident, spre relevarea prometeismului social: teatrul politic nu deformeaza realitatea, ci, in spiritul filozofiei marxiste, tinde sa o revolutioneze prin activitatea omului social.”
(„Scinteia”, 18 mai 1978)
Tudor OCTAVIAN, publicist
„Coloanele de demonstranti care de ziua eliberarii Romaniei de sub dominatia fascista raporteaza conducerii de partid si de stat, celui mai vrednic fiu al natiunii, tovarasul Nicolae Ceausescu, rezultatele concrete, palpabile ale unei politici de constructie multilaterala, aratind in fiecare domeniu al vietii economice cum sporeste cantitatea de bunuri si cum se perfectioneaza nivelul de trai, arata, in fapt, ideile noi de care se lasa patruns omul muncitor, un chip al formarii omului nou.”
(„Flacara”, 25 august 1977)
Dan PAVEL, analist politic
„Numai perspectiva istoriei unitare, unice, poate sa asigure posibilitatea intelegerii procesului istoric de faurire a Partidului Comunist Roman, a singurei forte politice consecvent revolutionare ce a inteles ca reprezinta interesele unui intreg popor, forta capabila sa infringa inertia istorica a exploatarii omului de catre om.”
(„Faurirea omului nou – Faurirea noii societati”, „Viata Studenteasca”, 29 iulie 1987)
Adrian PAUNESCU, poet, senator
„Ca daca-n Romania nu-si are loc abuzul,/ Si se viseaza visul de a trai frumos/ E pentru ca el, primul, si-a aplecat auzul/ Spre muma-tara si spre durerile de jos./ El ne facu mai liberi si mai cu rost pe lume,/ Precum ne puse-n fata oglinda sa vedem/ Erorile cu nume si cele fara nume…/ De legea lui severa erorile se tem.”
(„Un cintec”, „Scinteia”, 26 ianuarie 1973)
Mihai TATULICI, teleast
„Din aceasta idee, a secretarului general al partidului, s-a nascut o noua generatie a santierelor, o generatie devotata meseriei ei si menirii ei. Ca scriitor, am avut ocazia sa verific ce nou cimp de investigare literara a deschis aceasta noua realitate a santierelor tarii. Nu e vorba numai de ritmul foarte inalt al muncii pe aceste santiere; nu e vorba numai de entuziasmul oamenilor, ori numai de numeroasele momente de eroism, devenite fapt cotidian. (…) Dar este vorba, mai ales, de faptul ca oamenii despre care vorbesc au invatat, pe aceste santiere, ca ei nu fac numai zidarie, ci si zidire, ca ei nu inalta numai ziduri, ci fac, pur si simplu, munca de inaltare.”
(„Luceafarul”, 28 ianuarie 1978)
Dan HATMANU, pictor
„Incercind sa fac in ulei portretul lui Nicolae Ceausescu, dupa diferite fotografii, mi-am dat seama ca intimpin mari dificultati. Atunci am abandonat pozele si am continuat lucrul din memorie. Simteam cum se contureaza din ce in ce personalitatea acestui om deosebit; il vedeam in minte, deoarece il purtam in minte, asa cum toti il purtam, dupa cum si dinsul ne poarta pe toti, realizindu-se astfel sudura dintre popor si conducator. Il purtam in noi, in gindurile si inimile noastre, fiindca este al nostru, ridicat din noi, fiindca lupta pentru cauza noastra. (…) Il simtim ca pe un frate si ca pe un parinte.”
(„Arta 77”, 11/1977)
Daniela CRASNARU, poeta
„De-am inteles aceasta, vom sti cu gind si fapta/ Mai liberi si mai demni pornim in viitor/ Un viitor spre care se indreapta/ Avind in fruntea sa/ Un OM DEPLIN, cu gindul si simtirea/ Calauzite pururi de o dreapta stea./ Un OM care inalta de o viata/ Catre lumina steagul tarii sale./ Noi toti, cu bucurii si cu necazuri,/ Ne-aflam loc in inima sa mare!”
(„Noi toti intr-o singura inima”, „Luceafarul”, 16 ianuarie 1978)
Nicolae BALOTA, scriitor
„Va fac o confidenta pe care va rog sa n-o luati ca pe un compliment, pentru ca eu, inainte de toate, ramin un scriitor, adica un martor al istoriei. (…) El, acest curaj al acestui mare barbat, ne tine treji in fiecare minut al existentei noastre. Daca toate fumurile patriei se ivesc in fiecare zori de zi sub geana soarelui, este si pentru ca acest om exista. Daca avem pe masa piinea de fiecare zi, buna-rea, cum este, ca nu toate zilele si anii nostri sint sarbatoare, asta se datoreaza si acestui vajnic barbat. (…) El nu poate fi comparat decit cu marii barbati ai antichitatii, cu acei sefi de cetate despre care Plutarh spunea ca „sint ai cetatii si deasupra cetatii”.”
(„Tribuna Romaniei”, 15 februarie 1973)
Ion CRISTOIU, jurnalist
„Socialismul romanesc de dupa Congresul al IX-lea al PCR se defineste prin intemeierea actiunii politice atit individuale, cit si colective pe o conceptie teoretica de ansamblu asupra lumii. Toate marile momente ale practicii sociale de dupa 1965 au fost rodul nu al unui pragmatism ingust, supus conjuncturii, ci al unei viziuni profunde asupra realitatii nationale si internationale. O viziune in care se regasesc dialectic indrazneata prospectare a faptelor si respectarea principiilor fundamentale ale conceptiei revolutionare.”
(„Adevarurile literaturii”, „Romania Literara”, 12 mai 1988)
Dan BERINDEI, istoric
„Exploatarea a fost inlaturata, noua societate romaneasca nu mai cuprinde decit clase si categorii sociale care actioneaza unite urmarind teluri comune revolutionare. Sub steagurile Romaniei socialiste poporul roman si-a gasit cadrul plenar de afirmare multilaterala a milenarei sale unitati, pasind cu fruntile spre viitorul luminos al patriei.”
(„Scinteia Tineretului”, 13 octombrie 1978)
Dinu C. GIURESCU, istoric
„Istoria capata noi dimensiuni si prin telurile esentiale ale prezentului, formulate de Secretarul General al Partidului si care-si gasesc materializarea in constructia tarii.”
(„Saptamina”, 26 ianuarie 1978)
Sabin BALASA, pictor
„Eroina, mama, om de stiinta, sotia marelui nostru conducator, tovarasa Elena Ceausescu a devenit exemplul, simbolul milioanelor de femei din tara noastra, dovada eticii, altitudinii, capacitatii si demnitatii femeii socialiste, a romancei.”
(„Contemporanul”, Nr. 1, 5 ianuarie 1979)
Dan CIACHIR, publicist
„Eugen Ionescu – ca-i uitasem hramul -, ajuns anticomunist la virsta pensionarii, cind altii se ocupa de gradinarit, basneste si el despre libertate, drepturile omului, caluse imaginare si o tine pe coarda asta razachie. (…) Dar acum, ajuns la virsta mintii copiilor, s-a mai zaharisit si, in consecinta, de ce sa ne suparam? Miine-poimiine o sa aflam la buletinul de stiri al Europei Libere ca doamna Monica Lovinescu ii citeste dramaturgului din „Scufita rosie” si domnia sa plinge cu lacrimi sincere cind afla ca lupul a mincat-o pe fetita si pe bunicuta.”
(„Saptamina”, 13 iulie 1979)
Cezar IVANESCU, poet
„Literatura trebuie sa exprime mai putin declamativ, dar mai profund si mai continut, dramatica lupta pe care natiunea noastra o poarta pentru implinirea unui incomparabil ideal social: comunismul.”
(„Arges”, iulie 1971)
George Emil PALADE, savant
„Pentru stiinta romaneasca, calitatea doamnei academician Elena Ceausescu ofera o garantie a intelegerii profunde a problemelor stiintei. Asta vine din dragostea unui om de stiinta pentru stiinta, dar si dintr-o intelegere reala a perspectivelor. Specialistii romani beneficiaza de toate conditiile cerute pentru a putea contribui la solutia unor astfel de probleme.”
(„Actualites roumaines”, 19 septembrie 1979)
Florin PIERSIC, actor
„Cea mai sincera urare mi se pare a fi, totodata, cea mai simpla. Cea mai frumoasa urare trebuie adresata celui mai devotat fiu al partidului, celui mai important conducator modern din istoria moderna.”
(„Romania literara”, 26 ianuarie 1978)
Iosif Constantin DRAGAN, om de afaceri
„Ca roman stabilit in strainatate si cu un rost in mai multe tari din Europa si Africa, aducind prin aceasta servicii natiei din care ma trag, am privit si privesc conducerea actuala a tarii intr-o perspectiva istorica. Conducatorii ei au plasat-o pe un piedestal cum niciodata nu s-a intimplat in istoria sa milenara data fiind calitatea exceptionala a oamenilor si, in primul rind, a omului care tine in mina destinele tarii. Aceasta a creat o admiratie in inima romanilor de pretutindeni.”
(„Glasul Patriei”, 10 septembrie 1971)
Ioan ROBU, arhiepiscop catolic
„As dori sa subliniez ceea ce este evident pentru noi toti, cei care traim in Romania, ca planul de modernizare al localitatilor si sistematizare a teritoriului, asa cum il stim ca se infaptuieste de mai multi ani, urmareste sa creeze conditii mai bune de munca si viata pentru toti locuitorii lor, demne de epoca de civilizatie in care traim.”
(„Scinteia”, 15 aprilie 1989)
Dinu SARARU, scriitor
„Aceasta imagine simbol a conducatorului neprecupetind nimic pentru a se afla clipa de clipa in mijlocul poporului sau, pentru a-i cunoaste viata adevarata si nazuintele, pentru a se sfatui cu el si pentru a hotari impreuna cu el, mi se pare efigia cea mai de pret a epocii pe care cu drept cuvint o numim Epoca Nicolae Ceausescu.”
(„Arhitect si constructor de tara noua”, „Flacara”, 24 ianuarie 1984)
Corneliu Vadim TUDOR, publicist, senator
„Este fiica prea iubita/ A acestui brav popor/ De luceferi strajuita/ Si de steagul Tricolor/ E Elena Ceausescu/ Suflet nobil si vibrant/ Mama buna, om politic/ Si prestigios savant/ Inteleapta-i este fapta/ Nazuind spre viitor/ Tot cu cinste sta in dreapta/ Marelui conducator.”
(„Urare de iarna”, „Saptamina”, 6 ianuarie 1984)
Eugen URICARU, scriitor
„Si daca vreunul dintre noi va trai o clipa de cumpana, de neintelegere, sa caute in numarul nemasurat al romanilor, vii si morti, si negresit va gasi un barbat in stare sa-i intareasca sufletul, sa-i lumineze cugetul. Iar intre acestia, care vegheaza libertatea si felul nostru de a fi, noi il avem astazi pe Nicolae Ceausescu.”
(„Luceafarul”, 28 ianuarie 1978 )
Iustin MOISESCU, patriarh
„Domnul presedinte al Romaniei s-a impus in constiinta lumii ca o mare personalitate politica, indisolubil legata de marile si nobilele cauze ale umanitatii, ca unul din cei mai de frunte militanti pentru pace, pentru o lume mai buna si mai dreapta, pentru libertatea si independenta popoarelor.”
(Cuvint rostit la Plenara Consiliului National al FDUS, „Romania libera”, 29 martie 1986)
Amza PELLEA, actor
„Si nu e putin lucru sa fii contemporan cu o epoca asa cum este aceasta a noastra. Sub conducerea Partidului Comunist Roman, in frunte cu secretarul sau general, tovarasul Nicolae Ceausescu, intreaga natiune urmareste cele mai generoase idealuri – cele ale socialismului si comunismului.”
(„Flacara”, 29 septembrie 1977)
Antonie PLAMADEALA, mitropolit
„Pentru toata aceasta libertate, cu asentimentul reprezentantilor cultelor prezenti aici, as dori sa asigur plenara de sentimentele noastre patriotice si unanime de recunostinta fata de conducatorul nostru mult pretuit, domnul Nicolae Ceausescu, luptator neobosit.”
(Cuvint rostit la Plenara Consiliului National al Frontului Democratiei si Unitatii Socialiste, „Scinteia”, 1 decembrie 1988)
TEOCTIST, patriarh
„Asemenea tuturor fiilor patriei, si noi, slujitori cultelor, nutrim convingerea nestramutata ca avem la cirma natiunii noastre conducatorul care poarta neabatut crezul si vointa poporului roman, din mijlocul caruia s-a ridicat, veghind pururea, cu inima si cugetul inaripate, pentru rostuirea fericita si inteleapta a tarii, pentru soarta pacii si a vietii in intreaga omenire.”
(„Scinteia”, 24 mai 1985)
Ion VOICU, violonist
„Interpretul profesionist – solistul de atitea ori confruntat cu exigentele tot mai inalte ale publicului societatii socialiste – se simte in aceste clipe doar un glas, unit alaturi altor zeci de mii, intr-o cintare proteica dedicata Omului care ne-a inlesnit aceasta plenara afirmare. Un glas care se socoteste fericit daca a putut marca, si el, vreuna din foile acestui calendar inchipuit, dar atit de real…”
(„Calendarul frumosului”, „Contemporanul”, 6 august 1982)
Nestor VORNICESCU, mitropolit
„Va asiguram, mult stimate domnule presedinte, ca, in ciuda clevetelilor ce se fac auzite in unele cercuri rauvoitoare din strainatate, dintotdeauna ostile poporului roman, noi sprijinim cu toate fortele noastre actuala modernizare a comunelor si satelor de pe plaiurile romanesti, modernizare care contribuie, evident, la ridicarea nivelului de trai al taranimii muncitoare spre un grad de civilizatie care sa reduca tot mai mult deosebirea dintre oras si sat.”
(„Scinteia”, 15 aprilie 1989)
Nichita STANESCU, poet
„Cum era si firesc, „tezele din Iulie”, cum au fost botezate, au stirnit o inalta efervescenta de gindire si in rindurile scriitorilor. Ele reprezinta expresia consecventei partidului nostru, expresia aprofundarii permanente a teoriei marxist-leniniste in destinul Romaniei de azi.”
(„Scinteia”, 18 octombrie 1971)
Henri COANDA, savant
„Formarea omului integral ancorat la nivelul progresului impetuos de azi al stiintei si culturii, patruns de credinta muncii, in vesnic neastimpar creator, acesta mi se pare a fi telul noii ere a ideii pe care a enuntat-o zilele trecute areopagul intregii natiuni prin presedintele nostru Nicolae Ceausescu, deschizator al acestei ere a ideii.”
(„Contemporanul”, 19 noiembrie 1971)
Privind la o parte a acestei liste, realizăm de ce, nici în douăzeci de ani, România nu a ieşit total din umbra comunismului.
Informaţiile sunt preluate din “Cotidianul”.
Citeste si articolele:
- Nichita Stănescu şi defectele sale
- Din puţul gândirii
- Herta Müller, laureată a premiului Nobel pentru Literatură, despre rămăşiţele dictaturii comuniste din România
- Infractorii PSD-isti in libertate, vile si functii
- Karl Marx, un tip dezordonat, sot neglijent, betiv, nespalat, cu lenjeria de corp murdara
Herta Muller: „PSD-istii sunt niste stalinisti”…
“Ecourile dictaturii nu vor să se stingă. Campania de denigrare a ICR dusă, mai nou, de anumite cercuri politice aminteşte de dictatură mai mult chiar decât cooptarea unor foşti informatori ai Securităţii la „Academia de vară“ organizată de ICR Berlin.
Metodele denigrării îmi sunt bine cunoscute, ele făcând parte din arsenalul probat al vechii Securităţi: citate scoase din context din cărţile lui Horia Roman Patapievici, menite să-l discrediteze, citate atât de ticălos îmbinate în tehnica denunţului. La interogatorii, pe vremuri, securiştii îmi adresau reproşuri uimitor de asemănătoare cu cele care i se aduc azi lui Patapievici: cum că scriitura mea ar fi o blasfemie, ar aduce atingere naţiunii române!
[…]În ce mod sunt legate citatele din textele lui Patapievici cu „Academia de vară“ de la ICR Berlin? Evident, în niciun mod. În furia de a ataca ICR-ul, nici nu se mai pomeneşte despre cei doi turnători. Prins de febra instrumentalizării politice a acestui caz, ziarul Ziua pare că a „uitat” adevărata problemă: promovarea pe bani publici a doi foşti informatori ai Securităţii. Desigur, ar fi şi greu, dacă nu chiar imposibil să vorbim despre moralitate cu poetul de curte al lui Ceauşescu, actualul preşedinte al Comisiei de Cultură a Senatului, Adrian Păunescu. Dacă invitarea celor doi turnători la Berlin a fost, pentru mine, scandaloasă, atunci ceea ce se întâmplă acum – anume faptul că poetul de curte al dictatorului este chemat să delibereze despre moralitate în cultura română – este o monstruozitate.
Pentru mine, Păunescu este chintesenţa falimentului moral, personificarea prostituţiei culturale în dictatură. Pentru persoane ca el, singura atitudine corectă de după căderea comunismului ar fi fost să tacă cincizeci de ani. E greu să găseşti, printre artişti, pe cineva la fel de vinovat ca Păunescu pentru dezastrul moral al ceauşismului.
Aşa încât, mă văd obligată să fac nişte precizări: prin protestul meu, nu am contestat ICR-ul ca instituţie, nici performanţele pe ansamblu ale preşedintelui ICR. Nici n-o voi face vreodată. Am avut doar o obiecţie legată strict de „Academia de vară” de la Berlin. Dacă protestul meu este instrumentalizat de Păunescu şi alţii de seama lui, atunci mesajul meu a fost deturnat. Să-l pui pe actualul preşedinte al Comisiei de Cultură a Senatului s-o facă pe cenzorul cultural al ICR, ştiind prea bine care a fost rolul său în timpul dictaturii, este ca şi cum ai pune un piroman notoriu şef la Pompieri. Nu am cuvinte pentru a descrie enormitatea acestei situaţii în care se complace Senatul României.
Poate doar atât: refuz să-mi fie instrumentalizată, în orice fel, critica mea – pe care o menţin – la adresa „Academiei de vară” organizată de ICR Berlin; refuz în mod hotărât răstălmăcirea protestului meu prin oameni precum Păunescu sau prin campania împotriva ICR dusă de ziarul Ziua.”
Preluare din „Evenimentul Zilei”, 7 august 2008
Citeste si articolele:
- Securiştii – criminali odioşi ce-şi plimbă acum nepoţii prin parc, la umbra unor pensii foarte mari
- Pentru cei care n-au medicamente compensate azi, trebuie reţinut că bolşevicii ofereau medicamente gratuite … în puşcării
- Tehnica linşajului a evoluat odată cu involuţia speciei
- La început a fost Cuvântul (I)
- Poezii proprii
Cum a murit Marin Preda…
Înainte de 1989, Marin Preda era unul din scriitorii de succes, mai ales pentru micile ‘şopârle’ strecurate în cărţile sale, tolerate se pare de cenzura comunistă. Despre moartea lui Marin Preda s-a discutat mult în anii ’80 ai secolului trecut, mulţi afirmând că a fost ucis de Securitate sau de alte forţe oculte. Scriitorul Ştefan Agopian povesteşte în “Academia Caţavencu” (nr.8/2009) cum a murit Marin Preda.
“Despre moartea lui Marin Preda s-a speculat enorm şi nu puţini au fost cei care erau siguri că fusese omorât. Publicase romanul “Cel mai iubit dintre pământeni” în februarie 1980 şi în mai era mort. Romanul avea un succes nebun şi, cum ataca regimul comunist (perioada Dej, desigur), mulţi s-au gândit că Securitatea îi venise de hac. Alţii, mai subtili, au insinuat că mai mulţi scriitori, invidioşi, desigur, l-au împins să bea mai mult decât ar fi fost cazul, ceea ce i-a provocat moartea.
În realitate, lucrurile stau în mare cam aşa: pe 15 mai, Marin Preda a mâncat în oraş, probabil cu Mircea Dinescu, cu care era prieten. Au mâncat şi au băut moderat. După aceea, Marin Preda s-a despărţit de Dinescu şi s-a întors la editură să-şi ia nişte lucruri. Se pare că la editură a băut ceva tărie, whisky probabil. Pe urmă a plecat la Mogoşoaia, cu un taxi.
La Mogoşoaia era o casă de creaţie a scriitorilor, unde Preda obişnuia să scrie şi avea o cameră închiriată permanent. Adevărul e că scriitorii megeau la Mogoşoaia nu neapărat ca să scrie, ci mai mult ca să bea şi să trăncănească. Erau şi dintre aceia care scriau, acolo îşi scrisese Marin Preda ultimul roman, dar în seara aceea s-a dus mai mult ca sigur ca să bea. Mogoşoaia mai era şi un loc de refugiu pentru scriitorii fugiţi de acasă cu amantele (iubitele) lor. Nu era cazul lui Marin Preda. Mai mult ca sigur a mers la Mogoşoaia ca să bea, ceea ce a şi făcut.
S-a dus întins la restaurant şi acolo a dat peste criticul Lucian Raicu, care sărbătorea ziua de naştere a soţiei sale, prozatoarea Sonia Larian. La masă mai erau şi alţi invitaţi. Preda a fost poftit la masă şi s-a apucat de băut. După o vreme a zis că se duce la culcare. Nimeni nu ştie ce-o fi făcut în cameră, probabil c-a dormit.
Noaptea târziu a reapărut în restaurant şi a dat din nou peste petrecăreţii cu care băuse mai devreme. A cerut vodcă şi a băut dintr-o răsuflare un pahar de 200 de grame. S-a îmbătat instantaneu şi a fost cărat în cameră. A fost găsit mort a doua zi dimineaţa. Vărsase în somn şi se sufocase în propria lui vărsătură. În august ar fi împlinit 58 de ani. Ştiu povestea de la poetul Virgil Mazilescu, care fusese în noaptea aia acolo, la masa cu pricina.”
Citeste si articolele:
Cine-i deznoda şireturile ultimului dictator comunist al României
Până să-i apară ‘Galeria cu viţă sălbatică’ nu se prea vorbea despre Constantin Ţoiu. Cărţile pe care le publicase înainte trecuseră aproape neobservate. Aş zice că spre norocul prozatorului. Romanul lui de debut, ‘Moartea în pădure’, era, chiar şi pe vremea aceea, compromiţător. Ţoiu evoca acolo, fără scrupule şi fără urmă de respect pentru adevărul istoric, lupta ‘eroică’ a comuniştilor împotriva ‘bandiţilor’ din munţi. N-a reeditat niciodată acest roman despre care mai târziu a evitat să vorbească.
În 1976, vag cunoscutul prozator scoate romanul care îl va impune şi care va fi socotit una dintre cele mai tari cărţi cu dezvăluiri despre România anilor ’50. Dacă începutul ‘Galeriei’ e senzaţional şi realmente curajos, într-un stil elaborat, impecabil, treptat romanul se acomodează, ca să zic aşa, ca şi cum Ţoiu s-ar fi speriat singur de ceea ce voia să povestească.
Un tânăr editor, Chiril Merişor, dat afară din partid în anii ’50 fiindcă a luat apărarea altui exclus, îşi pierde jurnalul zilnic plin de observaţii critice despre colegii lui, dar în nici un caz opiniile unui disident. Jurnalul ajunge la Securitate, unde Merişor va fi anchetat pe îndelete de un ofiţer cult, vorbitor şi de farnceză. Urmează un proces politic şi sinuciderea în închisoare a neînţelesului editor.
Toate relele din ‘Galeria’ lui Ţoiu au loc până la Congresul al IX-lea al PCR, moment în care se trage linie şi începem o viaţă nouă, crede autorul, care la o adică nu se sfieşte să ia cuvântul pentru a-şi lămuri cititorul din ce perspectivă scrie şi încotro bate. Ba chiar, ca să fie sigur că va fi bine înţeles de cenzură, Ţoiu nu ezită să-l introducă în roman şi pe Ceauşescu, în ipostază umană la înmormântarea lui Arghezi, mergând pe jos, cu banderola de doliu de pe mânecă fluturând în vânt şi cu, parcă, un şiret deznodat la un pantof. Adică, pentru a-l putea sinucide pe Merişor în închisoare şi pentru a cita opiniile îndrăzneţe politic ale anticarului Hary Brummer, care vorbeşte despre păcatul originar al comunismului, Ţoiu face atât de multe plecăciuni Puterii, încât, pus în balanţă cu ele, curajul său de a denunţa comunismul lui Gheorghiu-Dej aproape că nu mai contează.
De altfel, ‘Galeria’ avea să devină Biblia activiştil
or de partid din timpul lui Ceauşescu. Şi dacă a avut nenumărate ediţii până în 1989, asta nu i s-a tras de la sinuciderea lui Chiril Merişor, ci de la banderola fluturătoare şi de la şiretul deznodat ale tânărului secretar general al partidului, căruia probabil că i s-a povestit episodul din cartea lui Ţoiu şi i-o fi plăcut libertatea cu care şi-a îngăduit romancierul să-l tragă de şireturi. (Cristian Teodorescu, Cartea care mă calcă pe nervi, ‘Academia Caţavencu’)
Citeste si articolele:
- De ce torţionarul Pleşiţă ‘merita’ să apară la tembeliziunile mogulilor
- Cum plagiau oamenii Securităţii
- Despre bolile societăţii româneşti
- 4 cincinale cu slugile lui Ceaşcă
- Viaţa şi moartea în Republica Securistică România sau Corneliu Coposu versus Adrian Păunescu
- Comuniştii „buni” şi „viermii” lui Băsescu