Falsa preoție și lepădarea de credință

https://semnelevremurilor.com/2019/09/23/falsa-preotie-si-lepadarea-de-credinta/

Fără îndoială, unul dintre semnele care indică vremea sfârșitului, în cursul căreia se va ridica și „omul fărădelegii” este lepădarea de credință, așa cum a profețit apostolul Pavel:

”Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare.” (2 Tes. 2:3-4)

Ieri seară am primit un material care se înscrie în rândul împlinirii acestei profeții și pe care îl puteți viziona accesând link-ul: http://newsnetcrestin.blogspot.com/2019/09/video-pastorul-baptist-daniel-florea.html

Întoarcerea acestui om la religia tradițională probabil a zdruncinat credința unora și va fi folosită cu siguranță de cel rău pentru a-i clătina pe unii care pășesc nesiguri pe calea lui Dumnezeu. De aceea, aș dori ca nimeni să nu se abată din cale, iar lucrurile să fie foarte clare pentru oricine se numește creștin biblic / evanghelic.

Fără îndoială, mediul evanghelic românesc este viciat de multe proaste mărturii ale unor lideri proeminenți, care nici măcar nu s-au deranjat să ia o poziție publică în acest caz, dat fiind implicarea lor tot mai activă în fenomenul ecumenic. Cu toate acestea, Scriptura rămâne singura călăuză adevărată spre viață, iar cei ce se bazează în totalitate pe învățăturile ei, nu se vor putea rătăci.

Ca fost practicant al religiei tradiționale, întors la Domnul în urmă cu 27 de ani, mărturisesc că aceasta este singura cale care duce spre viață, iar întoarcerea la tradiții și obiceiuri păgâne amestecate cu creștinism nu va duce pe nimeni în slava lui Dumnezeu, ci la depărtarea veșnică de fața Lui. Niciodată în toți acești ani n-am fost ispitit să mă întorc la ce-am lepădat odată pentru totdeauna, nici măcar atunci când am fost victima unei campanii publice de defăimare la baza căreia se află oameni importanți din mișcarea evanghelică.

De asemenea, țin să subliniez faptul că invitarea slujitorilor religiei idolatre în bisericile creștine și participarea la diferite evenimente publice a liderilor evanghelici împreună cu aceștia este de natură să aducă multă confuzie pentru cei care s-au întors la Domnul din mijlocul acestei înșelări în masă care a ținut poporul nostru în întuneric timp de secole.

Ca unul care se simte dator să ia o poziție publică în acest caz, mărturisesc că dreapta credință este cea a primilor creștini, readusă la lumină în timpul Reformei și practicată de toți cei care au Sfintele Scripturi drept unică autoritate spirituală. Atât ecumenismul, cât și religia bazată pe tradiții sunt căi greșite, care nu duc la Domnul și la slava Sa veșnică. Chiar dacă mișcarea evanghelică de astăzi este de natură să-i demoralizeze pe mulți, calea nu este de a te întoarce le vechea religie, ci de a cere o adevărată nouă reformă în creștinismul zilelor noastre. În ce mă privește, cu ajutorul lui Dumnezeu voi merge până la capăt pe această cale, dorind ca El să fie slăvit în viața mea și în poporul acesta. Lăudat fie Numele Lui în veci! Amin!

Aurel Gheorghe

 

Trei idei fundamentale ale Vechiului Testament

---

1. Promisiunea lui Dumnezeu faţă de Avraam:

În sămânţa lui, toate popoarele vor fi binecuvântate. Dumnezeu a înfiinţat poporul evreu cu scopul specific de-ai face o Naţiune Mesianică pentru lume, adică o naţiune prin care măreţe binecuvântări să vină asupra tuturor popoarelor.

2. Legământul lui Dumnezeu cu poporul evreu:

Dacă Îl vor servi cu credincioşie, vor prospera ca şi naţiune.

Dacă Îl vor părăsi şi se vor închina idolilor, vor fi distruşi ca şi naţiune.

Toate popoarele se închinau la idoli. Vechiul Testament este o relatare a îndelungatului efort depus de Dumnezeu pentru a stabili, într-o lume plină de popoare închinătoare la idoli, ideea că există un singur Dumnezeu. El va face acest lucru prin dezvoltarea unui popor în jurul acestei idei.

3. Promisiunea lui Dumnezeu faţă de David:

Familia lui să împărăţească peste poporul lui Dumnezeu pentru totdeauna.

Când naţiunea lui Dumnezeu devenise una măreaţă, Dumnezeu a ales o familie din această naţiune, familia lui David. Dumnezeu a început să-şi împlinească promisiunea concentrându-se asupra acestei familii. Promisiunea menţiona că din această familie se va ridica Un Rege, care va trăi pentru vecie, şi va stabili o împărăţie universală cu o durată nelimitată.

Trei paşi progresivi în Vechiul Testament:

1. Poporul evreu a fost înfiinţat ca prin ei întreaga lume să fie binecuvântată. Naţiune Mesianică.

2. Calea prin care poporul evreu va binecuvânta lumea va fi familia lui David. Familie Mesianică.

3. Calea prin care această familie va binecuvânta lumea va fi printr- Un Rege Măreţ care se va naşte în această familie mesianică.

Astfel:

Prin fondarea poporului evreu, obiectivul fundamental al lui Dumnezeu era de a aduce pe Hristos în lume. Obiectivul imediat al lui Dumnezeu a fost de a stabili, într-o lume a idolatriei, ca fundal pentru venirea lui Hristos, ideea că există un singur Dumnezeu viu şi adevărat.

Folosirea noului testament în citirea vechiului testament

---

1. Ţine minte că “toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire” (2 Timotei 3:16).

2. Trebuie să înţelegi că Noul Testament continuă şi completează istorisirea ce-a fost începută în cel Vechi – “După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rân-duri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul” (Evrei 1:1,2).

În Vechiul Testament este ascuns cel Nou, iar în Noul Testament este descoperit cel Vechi. Oricare din ele este incomplet fără celălalt.

3. Citeşte cu atenţie viaţa oamenilor din istorisirile Vechiului Testament şi caută cu atenţie acele “pilde scrise pentru învăţătura noastră” (1 Corinteni 10:11, Romani 15:4), pentru a şti ce să facem şi ce să nu facem.

4. Trebuie să înţelegi diferenţa dintre Vechiul şi Noul Testament – “căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos” (Ioan 1:17).

5. Să cunoşti scopurile legii:

a. să descopere păcatul -“deoarece prin Lege vine cunoştinţa păcatului” (Romani 3:20)

b. să ne conducă la Isus – “Legea ne-a fost îndrumătorul nostru spre Hristos” (Galateni 3:24)

c. să “cunoşti voia Lui, să faci deosebire între lucruri, pentru că eşti învăţat de Lege” (Romani 2:18)

d. “Legea, negreşit, este sfântă şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună” (Romani 7:12, 3:31, Matei 5:17-20)

6. Câteva dintre legile Vechiului Testament sunt repetate şi pentru creştinii Noului Testament (de exemplu, Matei 5:20-6:18 repetă şi intensifică legea) iar altele sunt îndepărtate (a se studia cu atenţie Faptele Apostolilor 15:1-29).

7. Caută să descoperi “cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia” (Matei 23:23) şi, din nou, “dreptatea şi dragostea de Dumnezeu” (Luca 11:42). Vezi, de exemplu, 1 Timotei 5:18.

8. Caută să descoperi legea mai înaltă a dragostei -“În aceste două porunci (Deuteronomul 6:5 şi Leviticul 19:18) se cuprinde toată Legea şi proorocii” (Matei 22:37-40).

9. Ţine minte că în relaţia ta cu Dumnezeu tu nu eşti “sub Lege ci sub har” (Romani 6:14; 10:14) şi că te afli sub “legământul cel nou” (Luca 22:20, Evrei 8:13), ceea ce înseamnă că vechiul legământ nu este pentru tine.

10. Caută să-L descoperi pe Isus în fiecare pagină a Vechiului Testament – “tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Prooroci şi în Psalmi”(Luca 24:44-47) şi “dar tocmai ele mărturisesc despre Mine” (Ioan 5:39):

a. profeţii împlinite cu privire la prima venire a lui Isus (1 Petru 1:10-12, 2 Petru 1:19-21)

b. profeţii neîmplinite cu privire la a doua venire a lui Isus (Matei 24:15)

c. caută să găseşti “icoane preînchipuitoare” (Romani 5.14), “asemănări” (Evrei 9.9) “chipuri” (Evrei 9:23-24) şi “umbre” (Evrei 10:1, Coloseni 2:16-17) ale lui Isus.

Un model de pocăinţă

de R.C. Sproul

---

În continuarea examinării pe care o facem a conceptului biblic al pocăinţei vom descoperi că pocăinţa nu este o noţiune de mică importanţă în Noul Testament, dimpotrivă ea se află chiar în centrul întregului plan de mântuire. Totuşi uneori noi privim pocăinţa ca fiind un fel de adăugire sau supliment la credinţă. Spunem că îndreptăţirea noastră este prin credinţă şi din acest motiv avem tendinţa să credem că pocăinţa poate sau nu poate să fie implicată. Însă eu sper că atât acum cât şi în următoarea lecţie noi să înţelegem că îndreptăţirea şi convertirea implică şi includ întotdeauna pocăinţa, conform Scripturilor. Deja noi am aflat în ce fel pocăinţa este reprezentată în Vechiul Testament. Prima dată în termenii expresiilor ei religioase prin intermediul ritualului şi aşa mai departe. Apoi, am aflat în ce fel este prezentată dintr-o perspectivă profetică. Astăzi, vreau să privim cu atenţie la rugăciunea model de pocăinţă pe care o putem găsi în Psalmi, mai precis în Psalmul 51. Am pomenit în trecut faptul că mai mulţi psalmi sunt categorisiţi drept psalmi penitenţiali, adică de pocăinţă. Dar exemplul suprem de pocăinţă îl găsim în Psalmul 51 scris de David după ce a fost confruntat de către profetul Natan, cel care-l înştiinţase pe David “tu eşti omul acesta!” (vezi, 2Sam.12:7). Ce este important pentru noi privind la acest exemplu nu este neapărat să percepem chinul personal exprimat de David, sentimentul profund de remuşcare resimţit de acesta, căci ne dăm seama că în primul rând pocăinţa este cauzată în inima omului prin lucrarea lui Dumnezeu Duhul Sfânt. Aşadar ne este înfăţişat aici un om pocăit care se căieşte datorită influenţei Duhului Sfânt asupra sa şi care în plus îşi consemnează rugăciunea tot sub inspiraţia Acestuia. Astfel, într-un fel Duhul Sfânt ne învaţă ce trebuie Duhul Sfânt să producă în noi atunci când îşi face lucrarea de pocăinţă în inimile noastre. Să ţineţi minte acest lucru în timp ce studiem acest psalm.

El începe cu aceste cuvinte: “Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele!” Găsim aici un element fundamental pocăinţei. Şi anume, atunci când un om ajunge în situaţia să-şi dea seama de păcatul său şi se întoarce de la acesta, de regulă el se încredinţează total în îndurarea aceasta a lui Dumnezeu. Acela este primul semn al unei pocăinţe autentice. Să recunoşti că singura speranţă ca să stai înaintea lui Dumnezeu este că odată ce ţi-ai recunoscut vina, El să-ţi facă potrivit cu mila Lui. De aceea, David nu-i cerea dreptate lui Dumnezeu. Ştia că dacă Dumnezeu l-ar fi judecat potrivit dreptăţii Sale, el ar fi fost nimicit. În consecinţă, el îşi confesează păcatul înaintea lui Dumnezeu şi-şi începe psalmul prin implorarea şi cererea, “Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele!”

Există un tablou sugestiv pentru asta, o metaforă. O găsim la Shakespeare. Vă amintiţi că atunci când Lady Macbeth şi-a văzut mâinile pătate cu sânge a încercat din răsputeri să elimine proba fizică a crimei ei. Dar nu exista un săpun destul de puternic care să-i înlăture sângele de pe mâini. A început atunci să strige cu disperare (vă amintiţi replica?), “Ieşi, ieşi pată nenorocită!” Dar nu putea să scape de ea! Imaginea aceasta a curăţirii se găseşte şi în miezul noţiunii biblice a iertării. Pe David îl vedem cerându-i lui Dumnezeu să-i şteargă pata sângelui din suflet, apoi ca Dumnezeu să-i acopere nelegiuirea şi să-l cureţe de păcatul care-i stăpânea viaţa în acel moment.

Aşa că el îi spune: “Spală-mă cu desăvârşire de nelegiuirea mea, şi curăţeşte-mă de păcatul meu!”
Ce contează să reţinem este că dovada convertirii cuiva care vine în urma pocăinţei este că cel ce se căieşte cere nu doar iertare ci şi curăţire. Acestea nefiind unul şi acelaşi lucru. Înţelegem acest lucru din Noul Testament acolo unde Ioan ne spune că dacă vreunul din noi păcătuieşte să ne amintim că avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit, dar precizând, “Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire”. Aşa că atunci când ne găsim într-o atitudine de pocăinţă, venim înaintea lui Dumnezeu şi ne mărturisim păcatul, dispreţuim păcatul acesta, cerem iertarea lui, dar nu doar atât, ci cerem şi puterea de a ne abţine să-l mai repetăm. Cerem ca acea parte a sufletului sau duhului nostru care ne-a împins la nelegiuire, să fie curăţită. Acesta este strigătul înfăţişat în acest psalm.

În versetul 3 David continuă: “Căci îmi cunosc bine fărădelegile, şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea.” Of, avem treburi serioase aici! Aceasta nu a fost doar o recunoaştere banală a vinovăţiei. În acest moment, David este un om chinuit, bântuit. Unul care spune “ştiu că sunt vinovat”. De aceea, nu vedem la el nici o tentativă de minimalizare a vinei. Nici o încercare de îndreptăţire de sine. În schimb, cu toţii noi suntem nişte maeştri ai dezvinovăţirilor. Ne grăbim să ne scuzăm şi oferim tot felul de motive pentru purtarea noastră păcătoasă. Asta până ce Duhul Sfânt ne aduce sufletele în punctul în care să fim sinceri înaintea lui Dumnezeu şi să putem spune, “stai aşa, sunt un om vinovat şi-mi dau seama că sunt aşa. Nu voi încerca să-mi micşorez această vină, iar păcatul îmi stă veşnic înainte. Nu mă pot scăpa de el, el mă urmăreşte”. Acela este un om bântuit: de fiecare dată când îşi închide ochii, îşi vede propria vină înaintea lui.

După acea exclamă: “Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta…”. Despre asta am comentat în alte prilejuri în clasă spunând că David se foloseşte într-un fel de hiperbolă când declară că “împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit”, deoarece el păcătuise împotriva Batşebei, împotriva lui Urie, a păcătuit împotriva nevestei sale şi a păcătuit împotriva întregii naţiuni. Însă David realizează că în ultimă instanţă păcatul înseamnă sfidarea lui Dumnezeu. Fiindcă Dumnezeu este singura Fiinţă perfectă din lume, El este judecătorul pământului şi al cerului, iar păcatul se defineşte în lumina încălcării Legii lui Dumnezeu ca fiind o jignire adusă sfinţeniei Sale. Astfel că David mărturisea exact acest lucru. Şi nu minimaliza deloc realitatea păcatului său săvârşit împotriva oamenilor şi împotriva lumii. Doar că numai acum se simţea parcă gol înaintea lui Dumnezeu şi mărturisea că, “împotriva Ta în ultimă instanţă eu am păcătuit şi am comis această nelegiuire.”

Apoi el face o afirmaţie care adesea este trecută cu vederea. Ea se găseşte în a doua parte a versetului 4. Cu toate acestea eu cred că ea este una dintre cele mai puternice expresii ale adevăratei pocăinţe pe care o avem în Scripturi: “Aşa că vei fi drept în hotărârea Ta, şi fără vină în judecata Ta.” Pavel a citat-o în epistola sa către Romani. Ceea ce David spune înseamnă “O Doamne, Tu ai tot dreptul să mă judeci. E limpede că nu merit decât judecata şi mânia Ta.” Asta face parte din pocăinţă. Înseamnă a recunoaşte. Una înseamnă să ceri iertare şi alta să pretinzi iertarea, să te închipui deja iertat şi să uiţi că Dumnezeu ar avea de fapt tot dreptul să-ţi arate dreptatea Sa în locul milei Sale. David ştie asta şi de aceea a spus, “Doamne, vei fi fără vină când vorbeşti şi curat când judeci. Ai tot dreptul să mă găseşti vinovat fără drept de apel.” O ştie şi o recunoaşte! Din această cauză nici nu-l vedem să se târguiască sau să negocieze cu Dumnezeu.

“Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea. Dar Tu ceri ca adevărul să fie în adâncul inimii: fă dar să pătrundă înţelepciunea înăuntrul meu!” Acest verset l-am menţionat în trecere atunci când am studiat doctrina adevărului. Ceea ce Dumnezeu doreşte de la noi nu este adevăr doar la suprafaţă, ci vrea un adevăr care să vină chiar din adâncul fiinţei noastre. Aşa că David îi spune “ştiu ce-ţi doreşti. Iar ce-ţi doreşti, eu nu ţi-am oferit. Ce-ai poruncit, eu n-am făcut. Ce eram obligat să achit, n-am achitat. Ce vrei Tu O Doamne, este o adevărată integritate. Nu doreşti numai nişte ritualuri exterioare, ci vrei ca adevărul să se găsească în mine. Vrei ca el să fie în adâncul fiinţei mele. Vrei adevăr înăuntrul meu. Iar eu nu m-am conformat.”

Din nou el imploră curăţirea sa. “Curăţeşte-mă cu isop, şi voi fi curat; spală-mă, şi voi fi mai alb decât zăpada.” Aici dăm iarăşi peste acea notă de dependenţă totală faţă de Dumnezeu, observăm o completă neajutorare la el. David nu a spus, “Doamne stai un pic! Înainte să continui acest dialog în rugăciune, trebuie să merg să-mi spăl mâinile. Trebuie să mă curăţ”. Nu a zis aşa fiindcă David îşi dădea bine seama că era incapabil să înlăture de la el pata vinei sale. Nici nu mai putea să repare ce-a făcut. Dragilor, noi nu putem să ne ispăşim păcatele! Astfel că David a spus, “singura şansă ca eu să fiu curăţit este dacă Tu mă speli, dacă tu mă scapi. Vestea bună este că dacă Tu, O Dumnezeule, mă speli, eu voi fi curat, voi fi mai alb ca zăpada.” Aceasta fiind de fapt o promisiune a lui Dumnezeu ce a fost exprimată mai târziu prin intermediul profetului Isaia: “Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna.” În respectiva invitaţiei Dumnezeu spunea cu alte cuvinte “doar Eu vă pot curăţi. Numai eu pot.” Într-adevăr, lui Dumnezeu îi face plăcere să ne cureţe atunci când ne găseşte plini de noroi.

“Fă-mă să aud veselie şi bucurie,…” Iată ce se întâmplă aici. De multe ori eu am spus că pocăinţa este ceva dureros. Cui poate să-i facă plăcere să treacă prin mărturisirea păcatului şi recunoaşterea propriei vini? Vina este cel mai straşnic inamic al bucuriei din câţi există! Aşa că David nu este prea fericit în acest moment. Cu toate acestea, îi cere lui Dumnezeu să-i restabilească sufletul şi în această vindecare să-l facă să cunoască iarăşi veselia şi bucuria. În acest pasaj, el a repetat această temă mai mult decât o dată. “…şi oasele, pe care le-ai zdrobit Tu, se vor bucura.” Oare nu este aceasta o expresie interesantă? Ca şi cum i-ar fi spus lui Dumnezeu: “Doamne, Tu m-ai zdrobit. Oasele mele sunt frânte. Nu, nu diavolul mi-a rupt oasele! Nici Natan nu este cel care mi le-a rupt. Tu ai făcut-o atunci când m-ai făcut să-mi dau seama de vinovăţia mea. Astfel că acum mă aflu înaintea ta ca un om înfrânt. Singura şansă de a mai trăi ar fi ca Tu să mă tămăduieşti şi să-mi redai veselia şi bucuria.”

“Întoarce-Ţi privirea de la păcatele mele, şterge toate nelegiuirile mele!” Apare din nou aici imaginea curăţirii. David îi cerea, “Dumnezeule, nu mai privi la păcatul meu. Întoarce-ţi faţa, dar nu de la mine, ci ascundeţi-o de păcatele mele.”

În continuare a spus “zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic!” Repet, singura şansă ca să pot avea o inimă curată se găseşte în săvârşirea unei lucrări de creaţie de către Dumnezeu. Eu sunt incapabil să-mi fac singur aşa ceva. Doar Dumnezeu poate zidi, adică crea, o inimă curată. Numai Dumnezeu poate crea o inimă curată, într-adevăr El face inimile curate şi a făcut-o şi pentru David.

“Nu mă lepăda de la Faţa Ta,…” a mai spus apoi. A fi alungat din prezenţa Lui este cel mai rău lucru care i se poate întâmpla lui David sau oricărui păcătos. Este lucrul pe care omul necăit nu-l poate înţelege. Şi anume, că dacă continuăm să rămânem nepocăiţi, fără doar şi poate Dumnezeu ne va alunga din prezenţa Lui. Parcă David i-ar spune aici, “Tu, Doamne ai trimis judecată în familia mea, mi-ai pedepsit familia. Apoi ai trimis judecată asupra neamului meu, dar orice ai face Doamne, te rog nu mă părăsi. Nu mă izgoni din prezenţa Ta.” Isus ne-a avertizat că în ziua de pe urmă El va spune celor ce în viaţa lor au insistat să nu se pocăiască, “depărtaţi-vă de la Mine. Niciodată nu v-am cunoscut”. “Nu mă lepăda de la Faţa Ta, şi nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt.” Cel mai interesant lucru de menţionat aici este faptul că asta era de fapt rugăciunea unui credincios. Noi nu asistăm la convertirea cuiva aici. Acesta este un om deja convertit, dar care a căzut în nişte păcate grave.

Să continuăm: “Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale, şi sprijineşte-mă cu un duh de bunăvoinţă! Atunci voi învăţa căile Tale pe cei ce le calcă, şi păcătoşii se vor întoarce la Tine.” Adeseori auzim spus de unii că nu le place să se găsească în prezenţa unor creştini deoarece aceştia dau dovadă de o atitudine îngâmfată de neprihăniţi de sine şi par a fi “mai catolici ca papa.” Dar David spunea că “s-ar bucura să meargă să-i înveţe căile Lui pe cei ce le încalcă. Însă n-o pot face până ce eu însumi nu sunt refăcut, nu am din nou bucuria mântuirii şi înţeleg că sunt un om iertat.” Odată un predicator spunea că “de fapt tot ce se petrece într-o evanghelizare este că un cerşetor îi spune altuia unde să găsească pâine.” Nu e deloc vorba despre corectarea celui strâmb de către “cel drept”. Principala diferenţă dintre un credincios şi un necredincios se găseşte în iertare, iar singurul lucru care-l face vrednic pe un om să devină un slujitor în Numele lui Hristos este ca acesta să fi cunoscut iertarea şi să-şi dorească să o poată aduce şi la cunoştinţa altora. “Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele! Izbăveşte-mă de vina sângelui vărsat, şi limba mea va lăuda îndurarea Ta. Doamne, deschide-mi buzele, şi gura mea va vesti lauda Ta.” În această cerere găsim atitudinea şi secretul a ceea ce denumeam în lecţia trecută “pocăinţa dintr-o perspectivă profetică”.

“Dacă ai fi voit jertfe, Ţi-aş fi adus: dar Ţie nu-Ţi plac arderile de tot. Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit: Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită.” Adevărata natură a pocăinţei plăcute lui Dumnezeu se regăseşte în această expresie: “Tu nu dispreţuiesti o inimă zdrobită şi mâhnită.” Dacă s-ar putea să-mi ispăşesc păcatele aducând jertfe sau făcând o donaţie bisericii, ori încercând să-mi îndrept singur purtarea, dacă toate acestea ar merge, le-aş face pe toate. Însă ştiu că aceste lucruri nu pot să-mi dea ce caut. Singura mea nădejde este ca Tu Dumnezeule, să nu mă dispreţuieşti ci să te arăţi bun cu mine, potrivit milei şi îndurării Tale. Biblia se asigură să ne repete de mai multe ori, cum o face şi Iacov, şi anume că Dumnezeu se opune celor mândri însă dă har celor ce se smeresc. David se arată încrezător în acest moment şi oricât de frânt ar fi, el îl cunoaşte pe Dumnezeu. Ştie cum se raportează Dumnezeu la omul pocăit. Mai înţelege şi că Dumnezeu nu urăşte niciodată sau nu dispreţuieşte o inimă zdrobită şi cuprinsă de remuşcări. De fapt este exact ce-şi doreşte Dumnezeu de la noi. Este ceea ce Isus a vrut să spună prin cuvântarea “fericirilor” atunci când a declarat, “ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi”, lucru care nu se aplică aşa pur şi simplu doar la pierderea cuiva drag, ci se mai aplică întristării şi mâhnirii pe care o resimţim când suntem cuprinşi de vină şi venim la Dumnezeu pentru a-i implora iertarea. Isus sublinia că pentru cei care se tânguiesc din pricina păcatului lor, acelaşi Duh Sfânt care i-a adus în respectiva stare de remuşcare devine şi Mângâietorul care le va reda bucuria mântuirii lor. Nu ar strica să învăţaţi pe de rost Psalmul 51!

Gânduri de încheiere
Am afirmat la sfârşitul acestei lecţii că n-ar strica să memoraţi Psalmul 51. V-aş recomanda să o faceţi pentru binele vostru. Dar dacă găsiţi că vă vine prea greu să memoraţi întreg psalmul, fiind destul de lung, atunci vă sugerez să selectaţi doar nişte pasaje din el pe care să le păstraţi în minte fiindcă în mod sigur vă veţi întâlni în viaţă cu prilejul să aveţi nevoie de ele. Eu unul am întâlnit o mulţime de ocazii în viaţa mea în care să mă găsesc pe genunchi înaintea lui Dumnezeu şi să-i spun, “zideşte în mine o inimă curată, o Dumnezeule”, sau “şterge-mi fărădelegile şi curăţeşte-mă cu isop, spală-mă şi fă-mă curat.” În rugăciunile mele i-am spus de multe ori lui Dumnezeu “O Doamne, dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale” şi i-am mărturisit, “împotriva Ta, numai împotriva Ta, eu am păcătuit.” Fiind copleşiţi de vina noastră ni se întâmplă să nu găsim cuvintele care să exprime pocăinţa noastră înaintea lui Dumnezeu. Atunci vom putea să apelăm la cuvintele Scripturii, cuvinte care în primul rând au fost revelate de către Duhul Sfânt şi care ne indică ce se cuvine să exprimăm lui Dumnezeu în acele momente.

Examinează-ţi credinţa

de John F. MacArtur

---

Credinţa este inima creştinismului nostru. Îţi voi da un mic test care să te ajute să îţi examinezi credinţa. Cred că bisericile sunt pline de oameni care au un fel de credinţă care nu îi mântuieşte. Iacov o numeşte „credinţă moartă”. 2Corinteni 13:5 spune: „Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă.” Vrei cu adevărat să fii sigur de credinţa ta? Vrei să fii sigur că e reală? Te întrebi, privindu-te, dacă eşti cu adevărat creştin? Te întrebi dacă ţi-ai însuşit darul pe care îl dă Dumnezeu şi dacă ai crezut cu adevărat? Ce anume din viaţa ta te ajută să discerni dacă credinţa ta este reală? Care sunt semnele?

Mai întâi, haide să-ţi arăt câteva lucruri care nici nu confirmă, nici nu infirmă credinţa mântuitoare. Bine? Am să-ţi dau o listă de lucruri care nu dovedesc nimic. Poţi fi creştin sau nu şi totuşi să posezi aceste lucruri. Ele nu confirmă, nici nu infirmă credinţa mântuitoare, dar trebuie să le cunoşti pentru a nu fi înşelat.

LUCRURI CARE NICI NU CONFIRMĂ, NICI NU INFIRMĂ CREDINŢA MÂNTUITOARE

1. Moralitatea evidenţiată

La ce mă refer când spun aceasta? Ei bine, unii oameni sunt buni. Unii sunt foarte religioşi, ca de exemplu mormonii, care par a fi extrem de morali, sau catolicii, sau orice alt cult sau religie. Unii oameni sunt pur şi simplu buni, cinstiţi, demni de încredere în ceea ce fac, recunoscători, amabili şi au o moralitate exterioară vizibilă – adică exact lucrul pe care fariseii îl considerau drept atuul lor principal. Există oameni iubitori, unii chiar cu inima blândă. Dar despre a-L iubi şi a-L sluji pe Dumnezeu nu ştiu nimic şi nici nu simt nimic. Indiferent de ceea ce face sau lasă nefăcut acea persoană, ea nu Îl include pe Dumnezeu. Este cinstită în relaţia sa cu oricine exceptându-L pe Dumnezeu. Nu ar fura pe nimeni, doar pe Dumnezeu. Este mulţumitoare şi loială cu toată lumea, nu şi cu Dumnezeu. Nu vorbeşte dispreţuitor sau plin de reproş cu nimeni, doar cu Dumnezeu. Este în relaţii bune cu toată lumea, dar nu şi cu Dumnezeu. Seamănă foarte mult cu acel tânăr bogat care spune: „Toate aceste porunci le-am păzit încă din tinereţe; ce-mi lipseşte?” Aceasta este moralitatea vizibilă, dar nu înseamnă în mod necesar mântuire. Oamenii pot să-şi „cureţe” comportamentul prin reformare, mai degrabă decât prin regenerare.

2. Cunoştinţa intelectuală

Un al doilea lucru care nici nu dovedeşte, nici nu neagă credinţa adevărată, este cunoştinţa. Această cunoştinţă intelectuală nu este o dovadă a credinţei. Cunoştinţa adevărului este necesară pentru mântuire, iar moralitatea este o roadă a ei, dar niciuna nu echivalează cu mântuirea. Vezi, poţi să cunoşti totul despre Dumnezeu şi poţi să cunoşti totul despre Isus – cine a fost El, faptul că a venit în această lume şi că a murit pe cruce, că a înviat şi că se va întoarce. Poţi chiar să cunoşti şi detalii din viaţa Lui. Poţi înţelege toate acestea şi, totuşi, să-I întorci spatele lui Cristos.

Autorul Epistolei către Evrei le scrie în capitolul 6 celor care, ştiind toate aceste lucruri, L-au refuzat pe Cristos. În capitolul 10 el spune: „Dacă nu crezi în ceea ce ştii că este adevărat, calci în picioare sângele lui Cristos.” Sunt mulţi oameni care cunosc Scriptura şi care au cunoştinţe, dar sunt destinaţi iadului! Niciodată nu vei fi mântuit fără cunoştinţă, dar cunoştinţa nu te mântuieşte neapărat.

3. Religiozitatea

Al treilea lucru este implicarea religioasă. Religiozitatea nu este o dovadă a adevăratei credinţe. După cum îi scria Pavel lui Timotei în 2Timotei 3:5, sunt oameni care au „o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea.” O religie goală. Aminteşte-ţi de fecioarele din Matei 25 care aşteptau şi aşteptau venirea mirelui, care este Cristos. Au aşteptat şi au aşteptat, dar, în final, nu au putut intra cu mirele. Ele au avut de toate, afară de uleiul pentru lampă. Le lipsea ceea ce era mai important. Uleiul este emblematic pentru viaţa cea nouă, pentru Duhul Sfânt care vine să locuiască în om. Ele nu erau regenerate. Erau religioase, dar nu născute din nou. Poţi fi moral, poţi avea cunoştinţă, te poţi implica religios fără să ai credinţă reală.

4. Slujirea

Al patrulea lucru este slujirea. Balaam era profet. Saul din Tars credea că Îl slujeşte pe Dumnezeu omorând creştini. Iuda era predicator şi a fost apostol. Aminteşte-ţi ce a spus Domnul Isus în Matei 7: „Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău? Atunci le voi spune curat: Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi cari lucraţi fărădelege.” Slujirea, activitatea, acestea nu sunt dovezi ale credinţei mântuitoare.

5. Conştienţa păcatului

Mulţi oameni au remuşcări în urma păcatului. Ascultă-mă cu atenţie, lumea este plină de oameni care sunt hăituiţi de vina păcatului. Acum cincisprezece ani, vorbind despre oamenii care mergeau la psiholog, am spus, lucru adevărat de altfel, după cum s-a dovedit din teste, că „majoritatea celor care merg la psiholog suferă de vină.”

S-au scris cărţi despre acest lucru. Îmi amintesc cum Clinica Menninger a difuzat o cantitate enormă de materiale despre acest fapt al suferinţei din cauza vinei. Ei bine, psihologii lumii nu au avut niciun remediu pentru vină, pentru că singurul remediu este Evanghelia.

Ce s-a întâmplat, însă, în aceşti cincisprezece ani este că azi nu mai găseşti oameni care să se simtă vinovaţi, pentru că am născocit o psihologie nouă, care elimină vina. Am învăţat să dăm vina pe alţii. Iar noua terapie este să facă omul complet iresponsabil pentru oricare ar fi vina pe care o simte şi să se elibereze de acea vină. Acest lucru se realizează făcând din mândrie, din împlinirea de sine, din preamărirea de sine, din gloria eului, din stima de sine cele mai mari virtuţi, toate acestea eliminând vina. Deci, am născocit o psihologie total neduhovnicească, nebiblică, necreştină, care a luat problema vinovăţiei şi a eliminat-o.

Ce se întâmplă acum în biserică este că, în loc ca predicatorul să predice „eliberarea de vină a păcătoşilor”, se aşteaptă de la el să predice respectul de sine unor oameni egocentrici. Întreaga atmosferă s-a schimbat, iar noi am deviat mesajul nostru, pentru că am îngăduit ca filozofiile zilei să creeze un nou fel de păcătos, care crede că nu simte vină. Cel mai important lucru pe care îl poţi predica unor păcătoşi este păcatul din viaţa lor, legea lui Dumnezeu pe care au încălcat-o şi iminenta judecată ce-i aşteaptă. Acest mesaj nu mai este, însă, popular, datorită acestei noi filozofii şi psihologii care au eliminat de mult timp vinovăţia.

Oamenii nu se mai simt vinovaţi, pentru că au învăţat că terapia le spune că pot da vina pe cineva care le-a făcut ceva. Şi nu contează care e persoana cu care vorbeşti. Dacă ajungi cu ea într-o situaţie de consiliere, în mod inevitabil îţi va spune: ‚Am fost abuzat! Sunt o victimă! Nu sunt responsabil de felul în care sunt!’ În felul acesta păcătosul scapă de vina păcatului şi de o confruntare directă cu Evanghelia. Îmi plăceau mai mult păcătoşii care se simţeau vinovaţi, erau mult mai uşor de abordat.

Există însă oameni care se simt vinovaţi din cauza păcatului. Felix a tremurat atunci când Pavel i-a predicat, dar a continuat să se închine idolilor săi. Duhul Sfânt îi convinge pe mulţi de păcat, neprihănire şi judecată, dar mulţi dintre cei convinşi nu răspund cu pocăinţă adevărată. Unii pot chiar să-şi mărturisească păcatul. Alţii pot să renunţe la păcat spunând: ‚Nu-mi mai place să trăiesc în acest fel, vreau să mă îndrept.’ Renunţă la calea lor, dar nu vin neapărat la credinţa mântuitoare. Aceasta este reformare, nu regenerare. În nicio măsură, convingerea despre păcat nu este o dovadă concludentă a credinţei adevărate. Crede-mă, şi demonii sunt convinşi de păcatul lor – de aceea tremură – dar nu sunt mântuiţi.

6. Siguranţa

Unii oameni spun: ‚Păi, trebuie că sunt creştin de vreme ce mă simt ca un creştin. Cred că sunt creştin.’ Gândeşte puţin! Dacă doar a gândi că eşti creştin te face să fii creştin, atunci nimeni nu ar putea fi înşelat, nu-i aşa? Pentru că imediat ce te-ai gândit că eşti creştin ai şi devenit unul. Deci n-ai putea fi înşelat. Principala ţintă a înşelăciunilor lui Satan este să-i facă să se creadă creştini pe aceia care nu sunt! Acesta-i scopul său. Mulţi oameni se simt siguri de mântuirea lor, dar nu sunt mântuiţi. Îţi spun că sunt milioane de mormoni, de martori ai lui Iehova sau adepţi ai ştiinţei creştine care cred că sunt în drum spre ceruri! Ei bine, nu sunt! Oamenii spun: ‚Dumnezeu n-o să mă condamne. Simt lucrul acesta. Sunt sigur de asta. Sunt în regulă.’ Aceasta nu înseamnă nimic în mod necesar.

7. Un moment al deciziei

Aud oameni spunând: ‚Păi ştiu că sunt creştin, pentru că îmi amintesc când am semnat fişa. Îmi amintesc când am spus o rugăciune. Îmi aduc aminte că am ieşit în faţă, în biserică. Ştiu exact unde mă aflam.’ Am auzit pe mulţi spunând: ‚Îmi amintesc exact unde eram când am făcut lucrul acesta.’ Chiar? Ascultă-mă, simplul fapt că îţi aminteşti un moment nu înseamnă că acel moment reprezintă ceva. Nu înseamnă că acea decizie este validă. Mântuirea nimănui nu este validată de un moment din trecut. Mulţi au spus rugăciuni, au ieşit în faţă în biserică, au semnat adeziuni, au fost botezaţi, au intrat în camere de rugăciune, s-au alăturat unei biserici şi n-au avut niciodată o credinţă mântuitoare. Acestea sunt, deci, câteva dintre nondovezi. Ele nu dovedesc nimic. Te întrebi atunci: ‚Ei bine, ce lucruri dovedesc credinţa mântuitoare?’ Am să-ţi dau repede o listă.

LUCRURI CARE DOVEDESC CREDINŢA MÂNTUITOARE

1. Dragostea pentru Dumnezeu

Asta era! Acum am atins inima problemei, pentru că Romani 8:7 spune: „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu”. Necreştinul îl ofensează pe Dumnezeu, se răzvrăteşte înăuntrul lui împotriva lui Dumnezeu, dar persoana regenerată este orientată spre a-L iubi pe Domnul cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată mintea şi puterea sa. Desfătarea sa este măreţia Domnului, care este prima şi cea mai mare dintre iubirile unui suflet regenerat. Dumnezeu devine cea mai mare bucurie a lui. Pentru că veni vorba, este o mare diferenţă între dragostea pentru Dumnezeu şi acea atitudine egoistă care se concentrează doar asupra propriei fericiri; şi Îl priveşte pe Dumnezeu ca pe un mijloc de a o atinge, în loc de a avea ca scop glorificarea Lui. De fapt, Isus a spus: „Dacă vă iubiţi tatăl şi mama mai mult decât pe mine, nu sunteţi ucenicii mei” (Matei 10:37).

Îl iubeşti pe Dumnezeu? Iubeşti natura Lui, slava Lui, numele Lui, Împărăţia Lui, sfinţenia Lui? Iubeşti voia Lui? Suprema dragoste pentru Dumnezeu este o evidenţă decisivă a credinţei adevărate. Ţi-este inima înălţată, atunci când Îi cânţi laude, pentru că Îl iubeşti?

2. Pocăinţa de păcat

O dragoste adevărată pentru Dumnezeu trebuie să implice şi ură faţă de păcat. Este un fapt evident. Cine nu pricepe acest lucru? Dacă iubeşti pe cineva, presupun că dragostea ta înseamnă că doreşti binele acelei persoane, nu-i aşa? Dacă ţi-aş spune că îmi iubesc soţia dar nu prea mă interesează ce i se întâmplă, ai pune la îndoială dragostea mea. Pentru că dragostea adevărată caută ce este mai bine pentru obiectul ei. Deci, dacă spun că Îl iubesc pe Dumnezeu, înseamnă că trebuie să urăsc păcatul, pentru că păcatul Îl ofensează pe Dumnezeu. Păcatul aduce blasfemie lui Dumnezeu. Păcatul Îl blestemă pe Dumnezeu, caută să Îl distrugă pe Dumnezeu, lucrarea Lui şi Împărăţia Lui. Păcatul L-a ucis pe Fiul Său. Şi dacă spun că Îl iubesc pe Dumnezeu, dar tolerez păcatul, atunci ai toate motivele să te îndoieşti de dragostea mea. Nu pot să-L iubesc pe Dumnezeu fără să urăsc ceea ce are ca scop să-L distrugă. Adevărata pocăinţă implică mărturisirea şi întoarcerea de la păcat. Ar trebui să fiu îndurerat din cauza păcatului meu. Ar trebui să mă întreb: ‚Sunt eu, oare, profund convins de răutatea păcatului meu? Îl conştientizez eu la fel de rău şi de amar după cum este cu adevărat? Creşte convingerea mea despre păcat pe măsură ce înaintez în umblarea mea cu Cristos? Urăsc păcatul mai mult, pentru că este o ofensă la adresa Dumnezeului meu, pe care Îl iubesc, decât doar pentru că este devastator pentru sufletul meu? Mă îndurerează mai mult atunci când păcătuiesc decât atunci când sunt în necaz? Cu alte cuvinte, ce mă îndurerează mai mult, păcatul meu sau nenorocirea mea? Cum mi se par păcatele mele? Multe? Frecvente? Agravate? Sunt eu mai mult îndurerat de păcatele mele decât de ale altora? Acesta este semnul mântuirii. Adevărata credinţă, care mântuieşte, Îl iubeşte pe Dumnezeu şi urăşte ceea ce urăşte Dumnezeu, adică păcatul.

3. Adevărata smerenie

Adevărata credinţă manifestă smerenie adevărată. Acest fapt este, în mod evident, subliniat în predica de pe munte. Cei săraci cu duhul, cei care sunt flămânzi şi însetaţi după neprihănire, aceia care, după cum se spune în Matei 18, sunt precum copiii, smeriţi şi dependenţi, aceia care se leapădă de sine şi îşi iau crucea ca să-L urmeze pe Cristos – Domnul îi primeşte pe aceia care vin cu un duh frânt şi plin de pocăinţă. Iacov spunea că „El dă har celor smeriţi.” Trebuie să venim înaintea Lui aşa cum a făcut-o fiul risipitor. Adu-ţi aminte ce a spus acesta în Luca 15, versetul 21: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, şi nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău.” Nu există mândrie în aceste cuvinte. Nu există aroganţa acumulării religioase sau a împlinirii spirituale, ci doar smerenie autentică.

4. Dedicarea în a-L glorifica pe Dumnezeu

Adevărata credinţă, cea care aduce mântuirea, este dovedită şi de dorinţa de a-L glorifica pe Dumnezeu. Orice am face, fie că mâncăm, fie că bem, suntem profund preocupaţi de gloria lui Dumnezeu. Facem ceea ce facem, pentru că vrem să-L glorificăm. O, bineînţeles, de multe ori eşuăm în a face aceste lucruri, dar viaţa noastră este îndreptată pe această direcţie de a-L iubi pe Dumnezeu, a urî păcatul, către smerenie adevărată şi lepădare de sine. Astfel, cunoscându-ne nevrednicia, să fim în totalitate devotaţi gloriei lui Dumnezeu.

5. Stăruinţa în rugăciune

Rugăciunea smerită, supusă şi plină de credinţă este un semn al mântuirii. Strigăm „Ava, Tată” pentru că Duhul Lui, care este în noi, ne îndeamnă să o facem.

Jonathan Edwards a ţinut odată o predică intitulată Ipocriţii sunt deficienţi în slujba rugăciunii secrete. Ipocriţii se pot ruga public, pentru că ceea ce urmăresc ei este să îi impresioneze pe cei din jur, dar sunt deficienţi când este vorba de rugăciunea secretă.

Un credincios adevărat are o viaţă de rugăciune personală, privată, în care caută comuniunea cu Dumnezeu.

6. Dragostea lipsită de egoism

Un alt semn al credinţei mântuitoare este dragostea neegoistă. Ioan spunea: „Dacă nu-ţi iubeşti aproapele, pe fratele tău, care este în nevoie, cum să credem că dragostea lui Dumnezeu locuieşte în tine?” Iar în 1Ioan 3 el spune: „Dacă Îl iubeşti pe Dumnezeu, iubeşti pe cei pe care El îi iubeşte. Şi Îl iubim pe El şi pe cei din jur ca răspuns la dragostea pe care El ne-a arătat-o.” Ioan 13 spune: „Prin aceasta va şti lumea că suntem ucenicii Lui, prin dragostea ce o avem unii pentru alţii.”

7. Separarea de lume

Pavel le-a spus corintenilor că noi nu am primit duhul acestei lumi, ci Duhul care este de la Dumnezeu. Ioan enunţă acelaşi lucru astfel: „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă cineva iubeşte lumea, dragostea Tatălui nu este în el.” Un credincios adevărat este separat de lume. Repet, noi eşuăm în aceste domenii, dar acestea sunt direcţia vieţii noastre. Nu suntem perfecţi. Nu am ajuns încă acolo, dar Îl iubim pe Dumnezeu şi vrem să Îl iubim mai mult. Urâm păcatul şi vrem să îl urâm mai mult. Avem o smerenie autentică şi o vrem amplificată. Suntem dedicaţi gloriei lui Dumnezeu. Avem o viaţă de rugăciune privată. Avem pentru cei din jur o dragoste care vine de la Dumnezeu şi vrem să fim separaţi de lumea aceasta.

8. Creşterea spirituală

Dacă eşti creştin adevărat, înseamnă ca eşti în creştere. Asta înseamnă că devii din ce în ce mai mult ca şi Cristos. Viaţa se dezvoltă. Dacă eşti viu, vei creşte. Nu există alternativă. Te vei îmbunătăţi! Vei spori! Vei creşte, pentru că Cel care a început această lucrare o va duce la bun sfârşit (Filipeni 1:6). Procesul va continua. Duhul te va purta de la un nivel al slavei la următorul. Priveşte-ţi, deci, viaţa. Vezi creştere spirituală? Sesizezi scăderea frecvenţei păcatului şi mărirea standardului de neprihănire şi umblare cu Dumnezeu?

9. Ascultarea

Viaţă de ascultare. „Toate mlădiţele în Mine vor aduce roadă”, spune Isus în Ioan 15. În Efeseni 2:10 Pavel spune: „Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Cristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.” Aceasta este ascultarea. Suntem mântuiţi pentru ascultarea credinţei. Priveşte la viaţa ta. Vezi toate aceste lucruri? Inclusiv dragostea neegoistă, separarea de lume, creşterea spirituală şi ascultarea? Dacă da, acestea sunt dovezi ale adevăratei credinţe mântuitoare.

Tradus şi adaptat de Răzvan Pop

Care Este Cea Mai Bună Religie?

---

• Religia care satisface cele mai înalte cerinţe ale lui Dumnezeu de intrare în împărăţia Lui veşnică.
• Religia care satisface dorinţele profunde ale sufletelor noastre şi care aduce pacea conştiinţelor noastre vinovate.
• Religia care stabileşte legătura noastră cu Dumnezeu, ruptă din pricina păcătoşeniei noastre înnăscute.
• Religia care ne izbăveşte din puterea păcatului şi ne iartă de toate păcatele pe care le-am săvârşit.
• Religia care schimbă caracterul omului şi îl sfinţeşte.
• Religia care ne dă speranţă în ceasul morţii.
• Religia care ne salvează de la plata inevitabilă a păcatului.

EXISTĂ O ASEMENEA RELIGIE? MESAJUL CRĂCIUNULUI NE SPUNE CĂ DA!

“ASTĂZI, ÎN CETATEA LUI DAVID, VI S-A NĂSCUT UN MÂNTUITOR, CARE ESTE CRISTOS, DOMNUL” (Luca 2:11)

ACEASTA ESTE RELIGIA DE CARE ORICE OM ARE NEVOIE! OMUL PĂCĂTOS ARE NEVOIE DE UN MÂNTUITOR!

O pildă a pocăinţei

de R.C. Sproul

---

Anterior, într-una dintre celelalte emisiuni pe care le-am transmis în cadrul acestui program, fiind cuprins de o oarecare nostalgie v-am povestit tuturora despre o întâmplare petrecută pe când eram doar un băieţel în biserica unde cântam în corul copiilor, dar nu datorită râvnei sau vreunui devotament religios deosebit, ci fiindcă nu prea aveam de ales. Fusesem obligat de părinţii mei să fac parte din acel cor al copiilor unde mă trezeam pus într-o situaţie extrem de stânjenitoare fiindcă trebuia să apărem îmbrăcaţi în nişte robe şi cămăşi albe purtând un guler mare alb cu o fundă mare neagră la gât. Atunci când ne găteam aşa, ceilalţi băieţi pe mine mă strigau “micuţul Lord Fauntleroy” (un personaj dintr-o povestire pentru copii; n.tr.), făcându-mă să intru în pământ de ruşine.

Poate la fiecare două luni cântam o dată în serviciul de închinare din biserica noastră locală. Însă punctul culminant din an al corului era atunci când cântam un anume imn acompaniaţi de solistul principal al corului celor mari, un tenor magnific. Cântecul pe care-l cântam era imnul “Căutaţi-L pe Domnul”. Pe atunci eu nu eram un creştin, dar cuvintele respectivului cântec erau cântate atât de grandios de către acel solist încât mi-au rămas în minte. Adesea mă miram cum Dumnezeu îşi arăta puterea Cuvântului Său atunci când nişte versete preluate din Scripturi erau puse în contextul unui cântec ce-l asculţi şi cum acestea reuşeau să ţi se strecoare încetul cu încetul în suflet şi-n minte, până ce-ţi intrau în sânge. La fel s-a întâmplat şi cu acel cântec. Parcă-l văd încă pe Dick Dodds (asta aproape cu 50 de ani în urmă!) cum apărea pe platforma corului şi interpreta, “Căutaţi-L pe Domnul câtă vreme se poate găsi. Chemaţi-L cât este aproape. Să-şi lase cel rău gândurile sale şi păcătosul de calea sa. Căci El va avea milă (parcă-l pot auzi cântând!). Va avea milă şi va ierta generos”. După asta tenorul schimba registrul muzical cântând foarte înalt acelaşi refren – “El va avea milă, va avea milă şi va ierta generos”. Desigur şi aceste versuri erau preluate direct din Scripturi, mai precis din cuvintele acelor profeţi care s-au arătat extrem de preocupaţi ca pocăinţa reală să se regăsească în viaţa poporului lui Dumnezeu.

Vizavi de acest subiect al pocăinţei am examinat deja ritualurile pe care poporul iudeu le ţinea în Vechiul Testament. Am recapitulat obiceiurile pe care le respecta cu sfinţenie în zilele rânduite pentru postire şi pocăinţă, am aflat de schimbarea hainelor, de plânsetul şi bocitul care le însoţeau. Dar mai ales, am menţionat profeţii celui de-al VIII-lea şi ai celui de-al VII-lea secol (în.de H.), de Amos şi Osea care s-au înfăţişat poporului aşa cum au făcut un Ieremia şi Isaia pentru a-i aminti că genul de pocăinţă pe care Dumnezeu o pretindea de la el era cel care venea din inimă. Ideea fiind aceasta, ca ei să-şi sfâşie inimile, nu veştmintele. Însă când profeţii declarau asta ei nu exprimau opoziţie faţă de obiceiul sfâşierii hainelor, doar subliniau că acesta nu era îndeajuns ca să se facă demonstraţia unei pocăinţe reală. Şi inima trebuia frântă! Avem nevoie să resimţim o reală zdrobire a sufletului nostru când ne dăm seama că l-am ofensat pe Dumnezeu.

Pentru a pricepe mai bine această perspectivă profetică asupra pocăinţei vreau să vă îndrept azi atenţia înspre una dintre cărţile micilor profeţi care se concentrează asupra relaţiei dintre ritualurile pocăinţei şi realitatea pe care acele ritualuri erau menite să o reprezinte, şi anume la cartea profetului Ioel. Haideţi să aflăm cum debutează aceasta! Din primul capitol aflăm despre “Cuvântul Domnului care a fost spus lui Ioel, fiul lui Petuel.” Apoi aşa cum au obişnuit toţi profeţii când proclamau cuvântul pe care Dumnezeu le-a dat, Ioel le cere şi el să facă o adunare solemnă pentru a asculta veştile care le aducea de la El: “Ascultaţi lucrul acesta, bătrâni! Şi luaţi seama, toţi locuitorii ţării!”. Apoi îi îndeamnă: “S-a întâmplat aşa ceva pe vremea voastră, sau pe vremea părinţilor voştri? Povestiţi copiilor voştri despre lucrul acesta, şi copiii voştri să povestească la copiii lor, iar copiii lor să povestească neamului de oameni care va urma!”. Le-a vorbit apoi despre judecata de nimicire care le-a distrus ţara, şi le-a spus: “Ce a lăsat nemâncat lăcusta Gazam, a mâncat lăcusta Arbeh, ce a lăsat lăcusta Arbeh, a mâncat lăcusta Ielec, ce a lăsat lăcusta Ielec, a mâncat lăcusta Hasil”, în acest fel descriind copiilor lui Dumnezeu cum au fost loviţi de năpastă după năpastă venită de la Dumnezeu şi atrăgându-le atenţia cum mai întâi ţara le-a fost devastată de secetă, apoi de invazia de insecte care le-au devorat recoltele. Toate acestea sunt interpretate de profet ca reprezentând judecata cu care Dumnezeu i-a lovit pentru păcatul lor. După acestea vine chemarea de a se schimba şi de a se trezi: “Treziţi-vă, beţivilor, şi plângeţi! Văitaţi-vă toţi cei ce beţi vin, căci vi s-a luat mustul de la gură!” Chiar şi recoltele viilor le-au fost nimicite! Iar cei ce căzuseră sub ameţeala băuturii trebuiau acum să se trezească şi să-şi dea seama că până şi plăcerea pe care rodul viţei le-o dădea, le-a fost refuzată. Venise vremea, declara Ioel, ca poporul să plângă, să se bocească şi de aceea le pune în vedere că trebuiau acum să ţină acele rituri ale pocăinţei. Despre ele le-a vorbit în vers.8 când le spune: “Boceşte-te, ca fecioara încinsă cu un sac după bărbatul tinereţei ei!” Ce imagine!

Săptămâna trecută am fost la o nuntă. La nunţi eu mă uit foarte atent la rochia miresei. Ştiu că în viaţa unei femei probabil nu există alt moment în care să se acorde o atenţie mai mare alegerii unei rochii cum se face pentru rochia de mireasă. Cred că aşa aţi făcut toate doamnele! Soţia mea îşi păstrează încă rochia ei de mireasă. Dar ce se mai întâmplă este că după cheltuieli serioase pentru această rochie care lasă falite multe familii şi este purtată o singură dată de mireasă, ea ajunge să fie împachetată foarte atent într-o pungă de plastic şi pusă în pod, în speranţa ca moliile să n-o atingă. Însă toată lumea aşteaptă acel moment în care apare mama miresei iar orga schimbă registrul interpretând marşul nupţial şi toată lumea se întoarce pentru a urmări alaiul miresei. Atunci se aud acele nelipsite exclamaţii spontane de uluire şi uimire la adresa femeii îmbrăcate probabil cu cea mai frumoasă rochie pe care o va purta vreodată.

Revenind, profetul tocmai spunea că Israelul să fie asemenea unei mirese fecioare care este împodobită într-o pânză de sac. Închipuiţi-vă că mergeţi la o cununie la care mireasa va aparea îmbrăcată în pânză de sac! Nu vă puteţi imagina aşa ceva, nu-i aşa? Cu toate acestea, a fost imaginea folosită în acest moment de către profetul Ioel pentru a arăta cum se presupune să fie demonstrată pocăinţa.

După aceea, în a doua parte a versetului 9 şi în versetul 10 el spune, “preoţii, slujitorii Domnului, jelesc. Câmpia este pustiită, pământul întristat, căci grâul este nimicit, mustul a secat, untdelemnul nu mai este”. Dacă aveţi idee despre economia Israelului antic, ştiţi că era o societate agricolă care se baza în principal pe cultivarea grânelor şi vânzarea produselor, că era o ţară care depindea enorm de rodul viţei, de strugurii şi vinul provenit de la aceştia. Însă cel mai important pentru economie era industria de uleiuri de măsline. Aţi auzit de muntele Măslinilor şi de presele folosite pentru extragerea uleiului de măsline pentru care se găsise de asemenea foarte multe rosturi. Astfel că ceea ce profetul le spune este că în acel moment întreaga industrie, toată economia naţională a Israelului era ruinată. Totul secase! “Înmărmuriţi, plugari, văitaţi-vă, vieri, din pricina grâului şi orzului, căci bucatele de pe câmp sunt pierdute. … Şi s-a dus bucuria de la copiii oamenilor!” s-a spus în vers.11 şi 12, iar în vers.13 le este repetat îndemnul la pocăinţă: “Încingeţi-vă, preoţi, şi plângeţi! Bociţi-vă, slujitori ai altarului; veniţi şi petreceţi noaptea îmbrăcaţi cu saci, slujitori ai Dumnezeului meu! …”

Observaţi că există o chemare la pocăinţă adresată şi plugarilor, lucrătorilor ogoarelor. Există şi o chemare la pocăinţă care se adresează tuturora, în general. Însă cea mai severă chemare la căinţă din acest moment de suferinţă naţională se adresează clerului, preoţilor şi slujitorilor templului. Ei sunt aceia care poartă răspunderea vinii naţionale. Profeţii Israelului spuneau despre preoţi că ei ar fi conştiinţa neamului. Astfel că sarcina profeţilor care se dovedea cea mai grea era să-i cheme la pocăinţă pe preoţii din ţară. Fiindcă aceştia deveniseră corupţi şi s-au stricat, adevărata evlavie le-a fost ascunsă oamenilor. Iar în loc de a-i învăţa pe oameni despre frica de Dumnezeu şi adevărul despre El, aceşti preoţi stricaţi şi-au abandonat vocaţia lor fundamentală. În loc de a le sluji oamenilor, ei încercau să placă acestora. În loc de a-i îndemna, îi linguşeau. În loc de a-i chema la pocăinţă pe oameni atunci când păcătuiau, ca să nu-i jignească şi să nu fie alungaţi de poporul mâniat, preoţii şi-au dat mâna cu el în nelegiuire şi l-a amăgit. Se ajunsese la genul de religie “comodă”. Aşa că acum apare în mijlocul lor acest profet care vesteşte Cuvântul lui Dumnezeu din gura lui şi care le spune slujitorilor, “jeliţi şi plângeţi-vă, …bociţi…veniţi şi petreceţi noaptea îmbrăcaţi cu saci”. După care în vers. 14 le declară: “Vestiţi un post, chemaţi o adunare de sărbătoare; strângeţi pe bătrâni, pe toţi locuitorii ţării, în Casa Domnului, Dumnezeului vostru, şi strigaţi către Domnul.” Toate acestea reprezentând elementele ritului (ceremonialului) pocăinţei regăsite în tot Vechiul Testament. Dacă mergem mai încolo în text, citim aceste lucruri în capitolul 2, vers.12 şi prima parte a vers.13: ,,Dar chiar acuma, zice Domnul, întoarceţi-vă la Mine cu toată inima, cu post, cu plânset şi bocet!” “Sfâşiaţi-vă inimile nu hainele…”.

Elementul care este central conceptului profetic al pocăinţei din Vechiul Testament poate fi exprimat într-un singur cuvânt pe care-l auzim frecvent în jargonul folosit astăzi de creştini. Punctul focal al chemării profetice la pocăinţă se poate deduce din acest cuvânt: convertire. Adeseori eu însămi povestesc despre convertirea mea la Creştinism. Nimeni nu se naşte automat un creştin. Pentru a deveni un creştin trebuie să se întâmple ceva care să ne schimbe, să ne transforme. Acel ceva este legat de conceptul biblic de “metanoia” (greacă), o schimbare a gândirii care nu înseamnă doar însuşirea unui crez, adaptarea la o nouă idee. Este vorba de schimbarea şi transformarea întregii vieţi a omului. Pentru acest profet pocăinţa nu înseamnă doar un ritual, sau ceremonial ţinut în biserică. Pentru el pocăinţa este indispensabilă convertirii esenţiale a sufletului. Înseamnă o schimbare a întregului om şi face referire la o anume întoarcere.

În viaţa fiecăruia există un punct de cotitură. Aş putea să vă întreb pe voi care a fost punctul vostru de cotitură în viaţă. Voi însă s-ar putea să vă gândiţi la cunoaşterea unei anumite persoane care mie mi-a schimbat viaţa pentru totdeauna. Sau, un punct de cotitură a fost atunci când mi-am găsit slujba care o am acum. Poate tu îţi spui că pentru tine a fost un dezastru sau o nenorocire care a venit. Aşa privim noi acele momente cruciale care ne definesc existenţa. Dar pentru iudeu şi pentru profetul lui Israel, punctul suprem de cotitură al vieţii cuiva era momentul convertirii. Era o schimbare care era înţeleasă şi de Vechiul Testament ca fiind un fel de întoarcere. ,,Căutaţi pe Domnul câtă vreme se poate găsi; chemaţi-L, câtă vreme este aproape… să se întoarcă la Domnul…” (Is.55:6,7). Deci însemna nu doar să se întoarcă la Domnul, ci amintiţi-vă că în Israel Domnul mai era de asemenea şi întemeietorul naţiunii. Dumnezeu pusese bazele acestui popor şi le-a dat o identitate de popor al Său. El a făcut un legământ cu ei. Tot El le-a dat anumite precepte de urmat. Iar poporul a făcut la rândul său un jurământ că-l vor urma pe Dumnezeu şi că-i vor respecta poruncile, că-l vor iubi din toată inima. Însă poporul s-a depărtat după aceea. Astfel că profeţii au venit la el şi l-au anunţat: trebuie să vă întoarceţi şi să vă întoarceţi la Domnul.

Acest lucru poate încurca un pic deoarece cu o clipă în urmă am spus că nimeni nu este mântuit din start. Din fire îi suntem vrăjmaşi lui Dumnezeu. Astfel că am putea să vorbim mai precis despre o întoarcere de la viaţa pe care o trăim acum şi a ne întoarce la Dumnezeu. Însă imediat la început după creaţie, toată umanitatea era cuprinsă în capul nostru comun care era Adam şi care a arătat ascultare şi se bucurase de o legătură desăvârşită cu Dumnezeu. Milton a descris-o în opera sa epică “Paradisul pierdut”. Într-adevăr, noi am pierdut paradisul când ne-am depărtat de Dumnezeu şi fiecare şi-a văzut de calea lui. Aşa că acum când îi îndemnăm pe oameni la convertire, nu greşim dacă le-o spunem sub forma că, “e vremea să ne întoarcem acasă”. Că s-ar cuveni să ne revenim unde ne găseam la început, în prezenţa lui Dumnezeu, în părtăşia cu El, redevenind supuşi Lui. Aşadar, chemarea la pocăinţă suna în gura profetului ca o invitaţie la reîntoarcere, sau la întoarcerea acasă.

Cel mai important punct de cotitură al vieţii mele a fost convertirea mea. Nu cunosc nici un alt eveniment din viaţa mea care să fi avut un impact atât de radical asupra a tot ce-a urmat după aceea. Întreaga mea viaţă a fost schimbată şi întoarsă pe dos. Adevărat, n-am fost făcut perfect. Nu scăpăm de păcat peste noapte! Însă “metanoia”, această transformare a gândirii laolaltă cu această convertire indică faptul că înaintea punctului de întoarcere viaţa ta se îndrepta într-o anume direcţie. Acea direcţie, dragilor, este îndepărtarea de Dumnezeu. Şi cu cât mai mult trăim în împietrirea inimii şi rămânem mai mult într-o stare neconvertită, ne îndepărtăm şi mai mult de El. Ce se întâmplă la convertire nu este trecerea instantanee de la păcat la perfecţiune. Este mai degrabă o schimbare de direcţie a vieţii. Din clipa convertirii noastre, vieţile ni se îndreaptă într-o direcţie diferită. Înapoi în prezenţa lui Dumnezeu. De ce i se spune atunci pocăinţă? Fiindcă acest punct de cotitură nu reprezintă doar o îndreptare într-o anume direcţie, ci şi o întoarcere de la ceva. Acela este elementul pe care-l vom discuta în următoarea lecţie.

Gânduri de încheiere
Aş vrea acum să-ţi recapitulezi întreaga ta viaţă. Dacă ai timpul şi plăcerea, totodată locul comod unde să fii singur şi netulburat, să-ţi aşterni pe un carneţel de notiţe o listă a celor mai cruciale momente din viaţa ta. Care au fost acele momente, care au fost deciziile, evenimentele care te-au îndepărtat pe tine de la Dumnezeu? Noi avem expresia “m-am lăsat de Dumnezeu”. Sau, care au fost acele momente din viaţa ta care reprezintă momente de cotitură în care te-ai schimbat în bine? Mai îngăduie-mi să-ţi mai cer şi asta: întreabă-te singur, “sunt un om convertit?” Încotro te îndrepţi? În ce direcţie te deplasezi? Vă aduceţi aminte cum Alice în Ţara Minunilor a ajuns la o răspântie de drumuri şi nu ştie încotro s-o apuce. Acolo ea a privit în sus şi ochii i-au căzut pe Motanul de Cheshire care era cocoţat în copac. În confuzia ei Alice priveşte la el şi îi spune: “Nu ştiu încotro să merg. Pe care drum s-o apuc?” La care Motanul de Cheshire îi zâmbeşte şi-i răspunde, “păi, depinde”. “Depinde de ce?” a întrebat Alice. “Încotro mergi?” a fost ea întrebată şi răspunse, “nu ştiu”. Ce-a spus atunci motanul? “Atunci nu contează!”. Atunci asta-i întrebarea pe care eu ţi-o pun. Încotro mergi tu? În ce direcţie ai apucat? Este nevoie de o întoarcere în viaţa ta?

Tradus de Teo Macavei

Credinţa şi pocăinţa

Darurile lui Dumnezeu sau roade ale voinţei libere

Sam Storms

---

Să vorbim pentru un moment, despre cazul ipotetic al fraţilor gemeni, Jerry şi Ed. Dacă mărturia biblică asupra condiţiei omenirii decăzute este să fie crezută (şi dacă suntem creştini trebuie să fie crezută), niciunul din aceşti tineri, din propria lui iniţiativă, nu are nici o dorinţă după Cristos sau după binecuvântările oferite în Evanghelie. Dacă niciunul nu vine la Cristos nu este pentru că ei vor, dar nu se numără printre cei aleşi sau li se spune că, în pofida dorinţei lor, Dumnezeu nu îi va lăsa. Dacă niciunul nu vine la Cristos este pentru că ei nu vor să aibă nimic de-a face cu Isus sau cu orice altceva de natură spirituală. Ei se delectează în necredinţa lor, chiar dacă se comportă în ceea ce am putea numi o manieră civilizată şi umană. Nu se găseşte nimic în Cristos care să îi atragă; nimic în persoana Sa care le-ar putea momi inimile lor din păcat spre mântuire.

Apoi se întâmplă. Fie în mod gradual, de-a lungul unei perioade care durează luni de zile, sau cu repeziciunea unei furtuni de primăvară, inima lui Jerry este înmuiată faţă de adevărul pe care odată l-a urât. Realitatea păcatului său şi poziţia primejdioasă din punct de vedere al eternităţii, în care l-a plasat, afectează puternic sufletul său, iar el tremură la gândul de a fi ofensat pe Dumnezeul infinit de sfânt şi neprihănit. Ed, care a auzit aceeaşi Evanghelie proclamată, nu poate înţelege această schimbare bruscă în fratele său. Ceea ce Jerry consideră acum întru totul demn de iubit, Ed continuă să deteste. Necredinţa lui Jerry dispare sub o revărsare de pocăinţă şi o dragoste din tot sufletul său pentru Cristos. Printr-un act al voinţei sale, Jerry îmbrăţişează suferinţele răscumpărătoare ale lui Isus ca singura lui speranţă şi refugiu. El respinge de bună-voie păcatul şi bizuirea pe sine, şi cu bucurie se încrede în Cristos. Însă Ed rămâne îndărătnic, iar acum mai indignat chiar, în necredinţa lui. În cele din urmă, asemenea celor doi tâlhari crucificaţi de o parte şi de alta a Domnului nostru, ei părăsesc această lume: Ed în necredinţă, Jerry în Cristos

Iată aici întrebarea critică: Ce i-a făcut pe Jerry şi Ed să difere? Arminianul insistă că ceea ce i-a făcut pe Jerry şi Ed să fie diferiţi a fost Jerry. Singura raţiune suficientă şi ultimă pentru care Jerry a crezut iar Ed nu a crezut este faptul că Jerry şi-a exercitat propria sa voinţă liberă. Fiindcă Dumnezeu a prevăzut din eternitatea trecută faptul că Jerry avea să creadă, iar Ed nu, El l-a ales pe Jerry să fie moştenitor al vieţii veşnice, lăsându-i lui Ed răsplata cuvenită lui.

Calvinistul, pe de altă parte, cunoscând faptul că datorită depravării morale totale atât a lui Jerry cât şi a lui Ed, niciunul dintre fraţi nu ar putea sau nu ar avea dorinţa de a crede, consideră motivul diferenţei dintre ei ca fiind în Dumnezeu şi în harul Său necondiţionat şi suveran. Atât Jerry cât şi Ed doreau, şi prin urmare meritau să fie abandonaţi în păcatul lor şi rezultatului lui inevitabil, moartea veşnică. Însă datorită unui motiv ascuns în adâncul inimii Sale, Dumnezeu l-a iubit pe Jerry cu o iubire veşnică şi i-a dat atât darul credinţei cât şi al pocăinţei.

În afirmarea faptului că credinţa şi pocăinţa sunt darurile lui Dumnezeu pentru Jerry dar nu şi pentru Ed, noi nu trebuie să ne gândim la ele ca la un lucru material, tangibil, care se prezintă ambalat ca şi un cadou cu fundiţă roşie! Biblia descrie credinţa şi pocăinţa ca daruri din partea lui Dumnezeu pentru aleşii Săi ca să accentueze faptul că deşi Jerry este autorul acestor acţiuni, Dumnezeu este cauza ultimă. Jerry a dorit să creadă, însă doar după ce, şi doar datorită faptului că Dumnezeu i-a oferit puterea. Aşadar, pocăinţa lui Jerry de păcat şi credinţa lui în Cristos sunt înfăţişate ca daruri deoarece ele se revarsă din harul suveran al lui Dumnezeu. Jerry nu le-a câştigat sau nu le-a obţinut prin îndeplinirea unei anumite condiţii. Nu a fost nici pentru că Dumnezeu ar fi văzut în Jerry anumite calităţi ale caracterului sau potenţial pentru a face binele care i-ar fi lipsit lui Ed. Nu s-a datorat faptului că părul lui Jerry era puţin mai închis decât al lui Ed, şi că Dumnezeu preferă părul negru faţă de cel blond. Mai degrabă, folosind limbajul Scripturii, “Căci, măcar că cei doi gemeni nu se născuseră încă, şi nu făcuseră nici bine nici rău, [Jerry a fost ales] – ca să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă…” (Rom. 9:11).

Atât Jerry cât şi Ed erau morţi spiritual în păcatul şi fărădelegile lor. Niciunul dintre ei n-ar putea pretinde că favoarea divină i se cuvenea, nici că ar fi dorit-o. Însă Jerry a înviat, pe când Ed nu. De ce? Întocmai cum Lazăr s-a ridicat şi a ieşit din mormântul său deoarece Dumnezeu l-a insuflat cu viaţă fizică şi respiraţie, la fel şi Jerry a fost insuflat cu un nou principiu al vieţii spirituale prin care s-a ridicat şi a venit la Cristos în credinţă şi pocăinţă. Haideţi să vedem dacă Scriptura asigură dovada adecvată descrierii noastre a credinţei şi pocăinţei mai degrabă ca daruri ale harului lui Dumnezeu decât rezultatele pretinsei voinţe libere a omului.

Texte biblice relevante despre credinţă ca dar al lui Dumnezeu

Să observăm trei pasaje care se referă la o credinţă mântuitoare. Primul este Efeseni 2:8-10.

“Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă; şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu; nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi suntem lucrarea Lui, creaţi în Cristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.”

Care este mai precis “darul” (v. 8) lui Dumnezeu? Arminienii au apelat deseori la un aspect al gramaticii greceşti care credeau că face imposibil ca “credinţa” să fie “darul” la care se referă Pavel. Cuvântul credinţă, argumentează ei, este de genul feminin, pe când pronumele tradus aceasta (“şi aceasta nu vine de la voi”) este neutru. Dacă Pavel ar fi intenţionat să descrie “credinţa” ca fiind darul, el ar fi folosit forma feminină a pronumelui. Atunci, la ce se referă cuvântul aceasta? Care este “darul” lui Dumnezeu?

Unii arată înspre “harul” (v. 8) prin care noi am fost mântuiţi. Însă cuvântul “har” asemenea “credinţei” este la fel de genul feminin. Prin urmare, dacă “aceasta” care nu vine de la noi înşine nu se poate referi la “credinţă”, cu atât mai puţin nu se poate referi la “har”, care are înclinaţia adiţională de a fi chiar mai mult îndepărtat în propoziţie de pronumele “aceasta”. Deci, ce spune Pavel? Care este precedentul lui “aceasta”?

Evident că “darul” lui Dumnezeu este mântuirea în totalitatea ei, o mântuire care decurge din harul lui Dumnezeu şi devine a noastră prin credinţă. De la început până la sfârşit, de la iniţierea ei şi până la desăvârşirea ei, mântuirea este un dar al lui Dumnezeu pentru aleşii Săi. În consecinţă, acea credinţă prin care noi ajungem în posesiune experienţială a ceea ce Dumnezeu a pregătit în har este la fel un dar ca oricare alt aspect al mântuirii. Cineva nu mai poate nega faptul că credinţa este înfăşurată în darul lui Dumnezeu pentru noi mai mult decât nu o poate nega ca fiind legată de harul lui Dumnezeu. Totul este din Dumnezeu! Mântuirea este a Domnului!

Să luăm în considerare şi ce spune Pavel într-un alt text. În Filipeni 1:29 el scrie, “Căci cu privire la Cristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El.” Ceea ce se poate să fi fost greu de înţeles în Efeseni 2 este inevitabil de clar în Filipeni 1:29. Totuşi, aspectul uimitor în legătură cu acest verset nu este că credinţa în Cristos este un dar al lui Dumnezeu, ci şi că a suferi pentru Cristos este!

Traducerea “a fost dat” nu evidenţiază deplinătatea înţelesului dat de Pavel. Nu trebuie să considerăm fie suferinţa sau credinţa în Cristos doar ca o concesie din partea lui Dumnezeu. Deseori vorbim de “a dărui sau acorda” ceva cuiva, dar avem în vedere faptul că noi oarecum şovăitor ne dăm permisiunea sau încuviinţarea la ceea ce, de altfel, se poate să ne fi opus. Nu aşa este aici. Cuvântul în greacă pe care Pavel îl foloseşte înseamnă “a da cu îndurare şi în mod gratuit”. Cu alte cuvinte, Dumnezeu este încântat să ne ofere aceste lucruri în dar. El o face cu dragoste şi cu toată exuberanţa unui tată care se bucură de binecuvântarea copiilor săi. Aşadar, suferinţa în viaţa creştină nu este mereu impusă ca o pedeapsă, nici nu apare întâmplător ca şi cum o anumită nenorocire s-a abătut asupra noastră în afara voinţei şi puterii lui Dumnezeu. Suferinţa de dragul lui Cristos, la fel ca şi credinţa în numele Lui, este un privilegiu pe care ni-l oferă Dumnezeu în mila Sa plină de iubire şi preocuparea Sa plină de îndurare.

Un alt pasaj care tratează subiectul credinţei ca dar din partea lui Dumnezeu este 2 Petru 1:1. Acolo citim, “Simon Petru, rob şi apostol al lui Isus Cristos, către cei care, prin dreptatea Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos, au primit o credinţă la fel de preţioasă ca a noastră.” Petru face referire la cititorii săi ca recipienţi ai unei credinţe care nu este în niciun fel inferioară celei a apostolilor. Versiunea NIV o traduce astfel, “o credinţă la fel de preţioasă ca a noastră.” Alţii preferă să-l interpreteze pe Petru ca spunând faptul că, credinţa acestor bărbaţi şi femei creştini, cărora el le scrie, îi plasează în aceeaşi poziţie privilegiată ca şi pe apostoli, având acces egal la Tatăl prin Fiul.

Ceea ce este de cea mai mare importanţă aici este cuvântul tradus “au primit”. Are legătură cu un verb care înseamnă “a obţine prin tragere la sorţi” (vezi Luca 1:9; Ioan 19:24; Fapte 1:17). Aşadar, credinţa este înlăturată din sfera voinţei umane libere şi plasată în perspectiva ei adecvată ca avându-şi originea în voinţa suverană şi întru totul îndurătoare a lui Dumnezeu. Fiindcă nu este prin hazard sau noroc că unii ajung la credinţa mântuitoare, ci în virturea dreptăţii Dumnezeului şi Mântuitorului nostru, Isus Cristos.

Texte biblice relevante despre pocăinţă ca dar al lui Dumnezeu

Dar cum rămâne cu pocăinţa? O descrie Biblia la fel ca dar al lui Dumnezeu? Am putea începe cu un pasaj din 2 Timotei:

“Şi robul Domnului nu trebuie să se certe; ci să fie blând cu toţi, în stare să înveţe pe toţi, plin de îngăduinţă răbdătoare, să îndrepte cu blândeţe pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să ajungă la cunoştinţa adevărului; şi, venindu-şi în fire, să se desprindă din cursa diavolului, de care au fost prinşi ca să-i facă voia. “ (2:24-26).

Apostolul îl îndeamnă pe tânărul Timotei să fie blând şi răbdător cu oamenii în nădejdea că Dumnezeu ar putea binevoi să le dea pocăinţă care duce la cunoaşterea adevărului. Oamenii sunt prin natură incapabili de a se pocăi de păcatul lor, nu pentru că doresc şi ar fi împiedicaţi de Dumnezeu sau de circumstanţe dincolo de controlul lor. Sunt incapabili de pocăinţă fiindcă este în natura lor să iubească păcatul, nu să îl urască. Ei aleg să nu se pocăiască; preferă să persiste în căile lor păcătoase şi răzvrătite.

Dacă un om are să se pocăiască el trebuie să fie făcut capabil de Dumnezeu pentru a face acest lucru. Lui trebuie să-i fie “dată” pocăinţa ca dar. Dacă o persoană se pocăieşte sau nu, spune Pavel, depinde în ultimă instanţă de Dumnezeu. Depinde de El şi de buna Sa plăcere suverană de a dărui sau de a reţine ceea ce duce “la cunoaşterea adevărului.” Faptul că Dumnezeu nu a acordat acest dar în mod universal este evident de la sine. Dacă pocăinţa era ceva ce Dumnezeu dădea tuturor, Pavel cu greu ar mai fi spus “în nadejdea că” Dumnezeu i-ar putea da pocăinţă. În mod clar el prevede ca posibilitatea reală, ca Dumnezeu să nu i-o acorde.

Este important de observat faptul că în mintea lui Pavel suveranitatea lui Dumnezeu nu minimalizează în niciun fel obligaţia etică a lui Timotei sau stringenţa cu care o duce la îndeplinire. Pavel nu spune, “Relaxează-te, Timotei; nu te îngrijora cu privire la modul în care acţionezi. La urma urmei, dacă aceşti oameni se pocăiesc sau nu este în mâinile lui Dumnezeu, nu ale tale. Aşa că linişteşte-te şi fă cum îţi place.” Pavel ştia că dragostea răbdătoare a lui Timotei poate foarte bine să fi un mijloc folosit de Dumnezeu în acordarea plină de har a pocăinţei. Aşadar, vedem încă o dată că antecedenţa suveranităţii divine nu subminează însemnătatea morală sau necesitatea voinţei umane.

Să nu fiţi duşi în eroare prin declaraţii neadecvate referitoare la învăţăturile Calvinismului. Nu este ca şi cum păcătoşii chinuiţi de remuşcări şi întristaţi stau înaintea lui Dumnezeu stăruind ca El să le dea pocăinţă, iar Dumnezeu obligat prin decretul Său neîndurător, refuză să ia în seamă cererea lor. Nu este “niciunul neprihănit”, spune Pavel, “niciunul măcar”. Nu este “niciunul care să înţeleagă”, nu este “niciunul care să caute pe Dumnezeu” (Romani 3:10-11). Dacă vreunul se pocăieşte, el va fi mântuit. Însă niciunul nu se va pocăi afară de cazul în care Dumnezeu îi oferă cu îndurare pocăinţă.

Acest adevăr fundamental este repetat în cartea Faptele Apostolilor: ” După ce au auzit aceste lucruri, s-au potolit, au slăvit pe Dumnezeu, şi au zis: “Dumnezeu a dat deci şi Neamurilor pocăinţă, ca să aibă viaţa.” (Fapte 11:18; vezi şi 5:31). Atunci când Petru şi asociaţii săi au fost martori la răspunsul mântuitor din partea acestor Neamuri în faţa Evangheliei, la ce concluzie au ajuns ei? Prin voinţă liberă au îndeplinit ei condiţiile pe baza cărora Dumnezeu avea să-i aleagă? Doamne fereşte!

Petru a văzut răspunsul lor şi a putut deduce doar că Dumnezeu le dăduse darul pocăinţei. Petru nu trebuia să fi tras o asemenea concluzie dacă pocăinţa era un dar universal pe care toţi îl primesc. El vede şi aude credinţa lor în Cristos, din care concluzionează că Dumnezeu le-a dat pocăinţă. Dacă tuturor, chiar şi celor care persistă în necredinţă, le este acordată pocăinţa, Petru nu putea şi n-ar fi raţionat aşa cum a făcut-o.

Aşa cum a fost pentru Petru şi Pavel, la fel şi cu noi, această doctrină va afecta în mod radical motivele şi metodele noastre în evanghelizare. J.I. Packer a explicat cum anume:

“În timp ce noi trebuie să ne amintim mereu că responsabilitatea noastră este să proclamăm mântuirea, nu trebuie să uităm niciodată că Dumnezeu este Cel care mântuieşte. Dumnezeu este Cel care aduce bărbaţi şi femei la proclamarea Evangheliei şi Dumnezeu este Cel care-i aduce la credinţa în Cristos. Lucrarea noastră evanghelistică este instrumentul pe care El îl foloseşte în acest scop, însă puterea care mântuieşte nu se află în instrument: este în mâna Celui care foloseşte instrumentul. Nu trebuie să uităm nicicând acest fapt. Căci dacă uităm că este dreptul lui Dumnezeu de a produce rezultate atunci când Evanghelia este predicată, vom începe a crede că este responsabilitatea noastră de a-i aduce la mântuire. Şi dacă uităm că numai Dumnezeu poate da credinţă, vom începe să credem că a face convertiţi depinde, în ultimă instanţă, nu de Dumnezeu, ci de noi, şi că factorul decisiv este modul în care noi evanghelizăm.”

O dată ce începem să credem că pocăinţa şi credinţa sunt în puterea omului spre a le produce, noi vom adopta acele metode şi procedee inventate prin care să le extragem de la el. Am deveni păcătos de pragmatici: orice funcţionează în a garanta o decizie este din acest motiv considerat ca fiind acceptabil. Ştiind ceea ce este Evanghelia, ar fi doar jumătate din însărcinare. De asemenea, am avea nevoie să dezvoltăm o tehnică irezistibilă pentru provocarea unui răspuns. Ca urmare, veridicitatea sau falsitatea unei metode evanghelistice va fi determinată doar pe baza roadei pe care chipurile o aduce. În plus, Packer continuă, “noi ar trebui să privim evanghelizarea ca o activitate care implică o bătălie a voinţelor între noi înşine şi cei la care mergem, o bătălie în care victoria depinde de lansarea unui baraj suficient de greu de efecte calculate. Aşadar, filozofia noastră despre evanghelizare ar ajunge îngrozitor de asemănătoare filozofiei de spălare a creierului.”

Însă nu este corect, concluzionează Packer, atunci când luăm asupra noastră înşine să facem mai mult decât ne-a încredinţat Dumnezeu nouă să facem:

“Nu este corect când ne considerăm pe noi înşine responsabili pentru a face convertiţi, şi privim spre propriile noastre eforturi şi tehnici pentru a realiza ceea ce numai Dumnezeu poate înfăptui. A face acest lucru înseamnă a ne amesteca necuvenit în oficiul Duhului Sfânt, şi a ne slăvi pe noi înşine ca agenţi ai naşterii din nou. Iar aspectul esenţial pe care trebuie să-l înţelegem este acesta: doar permiţând cunoaşterii noastre a suveranităţii lui Dumnezeu, să dirijeze modul în care plănuim, ne rugăm şi lucrăm în slujba Lui, putem evita să ajungem vinovaţi de această greşeală.”

La încheierea acestei lecţii doresc să vă îndemn să nu concluzionaţi în grabă că dovada Noului Testament pentru credinţă şi pocăinţă ca daruri este insuficientă pur şi simplu fiindcă am discutat numai cinci pasaje (oricât de uşor de înţeles ar fi ele). Vă asigur că, Noul Testament este plin de texte care afirmă iniţiativa divină în mântuire. Aici am limitat intenţionat studiul nostru la pasajele în care se face o referire clară la credinţă şi pocăinţă ca daruri ale harului divin.

În acest moment cineva ar putea obiecta: “Dar dacă Jerry (sau oricare persoană aleasă) ar refuza sau chiar ar abuza de dar? Doar pentru că Dumnezeu ne dăruieşte credinţă şi pocăinţă nu garantează faptul că noi le vom accepta şi folosi, nu-i aşa?” Foarte cert că aşa este! Însă iarăşi, acesta este un subiect pe care îl voi trata mai târziu. Pentru momentul de faţă este suficient să se spună că alegerea trebuie să fie necondiţionată, fiindcă aşa-numitele condiţii de care o agaţă Arminianul sunt dincolo de abilitatea şi bunăvoinţa omului de a le satisface. Dacă Jerry se pocăieşte şi crede Evanghelia, se datorează faptului că Dumnezeu l-a făcut capabil în mod suveran şi îndurător să acţioneze astfel; iar dacă Jerry şi-ar face numai timp să ia în considerare problema în dezbatere, el ar fi cu siguraţă de acord. Mărturia lui Charles Spurgeon în privinţa propriei lui convertiri ilustrează ceea ce m-am străduit să explic:

“Într-o noapte în timpul săptămânii, când mă aflam în casa lui Dumnezeu, nu mă gândeam prea mult la predica transmisă de predicator, fiindcă nu o credeam. Gândul acesta m-a izbit, «Cum ai ajuns să fi creştin?» L-am căutat pe Domnul. «Dar cum ai ajuns să-L cauţi pe Domnul?» Adevărul a străfulgerat mintea mea într-o clipă – Nu L-aş fi căutat pe El dacă n-ar fi fost o influenţă precedentă în mintea mea care să mă determine să-L caut. M-am rugat, am gândit eu, dar apoi m-am întrebat: Cum am ajuns să mă rog? Am fost determinat să mă rog prin citirea Scripturilor. Cum am ajuns să citesc Scripturile? Le-am citit, dar ce m-a determinat să fac asta? Apoi, într-o clipă, am înţeles că Dumnezeu era cauza a tot şi că El era Autorul credinţei mele, şi astfel întreaga doctrină a harului s-a deschis înaintea mea, iar de la această doctrină nu m-am îndepărtat până în ziua de faţă şi doresc să fac aceasta mărturisirea mea constantă, «Atribui schimbarea mea în întregime lui Dumnezeu»” (Charles H. Spurgeon, Autobiography, vol. 1, The Early Years, 1834-1859).

Tradus de Lacrisa Novac

Elon Musk dezvăluie tehnologia care ne poate „invada” gândurile

Pare desprins din SF, dar nu este. Cine va reuși să citească gândurile, va putea să le și controleze, prin conectarea lor la inteligența artificială. Totul este pregătit pentru liderul global care va domina întreaga umanitate timp de șapte ani. Lipsește doar ca Biserica să plece acasă… Curând!

Elon Musk a dezvăluit o nouă afacere startup prin care doreşte să contruiască o „interfaţă compatibilă cu creierul uman”. Sub numele „NeuraLink”, afacerea a „ieşit din umbră” săptămâna aceasta, Musk dezvăluind astfel progresele făcute cu un dispozitiv implantabil, care, tehnic vorbind, are abilitatea de a citi gândurile.

Compania NeuraLink, creată special pentru a explora diversele modalitaţi de a conecta creierul uman cu o interfaţă computerizată, a aplicat pentru obţinerea permisiunii din partea autorităţilor regulatoare din Statele Unite pentru a începe testarea dispozitivelor pe oameni.

Sistemul a fost testat deja pe o maimuţă care a putut controla cu succes un computer cu propriul creier, subiect care a fost descris drept „sensibil” de către Musk. Chiar dacă se ştia faptul că NeuraLink îşi testează aparatele pe şobolani, Musk a dezvăluit într-o conferinţă de presă că, de asemenea, colaborează cu o echipă de cercetători de la Universitatea din California, pentru a desfăşura experimentele pe maimuţe.

„Este clar faptul că trebuie să vorbim şi despre testele pe maimuţe. Unul dintre cobai a putut controla un computer cu propriul creier. Vă spun doar aşa, ca să ştiţi”, a declarat Musk.

NeuraLink nu este singura compania care construieşte interfeţe neurologice. Bryan Johnson, un antreprenor din lumea tehnologiei, a dezvoltat şi el o companie similară, Kernel, care doreşte să „îmbunătăţească radical şi să extindă cunoaşterea umană.”

 

Secretarul general al ONU face o avertizare privind cei patru „Călăreți ai Apocalipsei” care amenință lumea

În ultima vreme tot mai mulți lideri mondiali citează Apocalipsa ca pe un scenariu posibil pentru viitorul apropiat. Prezența tot mai frecventă a dezastrelor naturale, precum și marile probleme sociale cu care se confruntă umanitatea îi fac pe conducătorii lumii să prevadă un viitor sumbru, în lipsa unor măsuri concrete pentru „salvarea omenirii”. Trebuie observat însă că toți aceștia nu fac o conexiune între cartea Apocalipsei și Cel care i-a dictat-o lui Ioan: Domnul nostru Isus Hristos. În plus, scenariile prevăzute de ei nu sunt cele din profeția zilelor finale, ci unele diferite, adaptate curentului progresist și societății marcate de ateism.

Cu toate acestea, Apocalipsa se va împlini ad-literam și nimeni nu va putea opri desfășurarea evenimentelor. Primul călăreț va fi chiar „omul fărădelegii” – anticrist, iar apariția sa va introduce în scenă cei 7 ani ai judecății desăvârșite venite de la Dumnezeu. Înainte de aceasta, există însă o posibilitate de scăpare, pentru toți cei ce se întorc la Dumnezeu cu pocăință și credință, primind iertare de la El și devenind copii ai Săi. Domnul va veni curând să ia în Casa Tatălui pe cei ce sunt ucenicii Lui, înainte de revărsarea mâniei sfinte. Ești unul dintre aceștia?

Citate dintr-un articol apărut în presa internațională:

Cei patru „Călăreți ai Apocalipsei” care amenință lumea în secolul XXI sunt tensiunile geopolitice, schimbările climatice, neîncrederea globală tot mai mare și abuzul noilor tehnologii, după cum a subliniat secretarul general al ONU, António Guterres, în timpul unui discurs în fața Adunării Generale.

”Primul călăreț ia chipul celor mai mari tensiuni geostrategice globale la care am asistat în ultimii ani”, a spus Guterres. Potrivit secretarului general, din cauza acestor tensiuni apar noi conflicte, atacuri teroriste – care provoacă tot mai multe victime – în timp ce amenințarea nucleară crește. „Mai mulți oameni au fost nevoiți să-și părăsească locuințele din cauza războiului și a persecuțiilor, acum mai mult decât oricând de la al doilea război mondial”, a spus acesta.

Potrivit lui Guterres, al doilea călăreț ar fi reprezentat de criza climatică ce amenință planeta. În acest sens, secretarul general al Organizației Națiunilor Unite a amintit că temperaturile continuă să crească și că „un milion de specii sunt în pericol de dispariție, în scurt timp”. „Lumea noastră se apropie de punctul în care nu va mai putea da înapoi”, a avertizat el.

Al treilea călăreț ar putea fi „profunda neîncredere globală, în continuă creștere”. După cum a amintit directorul organizației internaționale, încrederea în instituțiile politice scade, femeile cer egalitate și denunță violența și discriminarea, în timp ce numărul persoanelor ostile față de refugiați și de imigranți crește. El a mai subliniat că două din trei persoane trăiesc în țări în care discriminarea a crescut, potrivit unui raport recent al ONU.

În cele din urmă, Guterres a făcut referire și la partea întunecată a lumii digitale, drept a patra amenințare: „În ciuda beneficiilor enorme, noile tehnologii sunt abuzate pentru a comite infracțiuni, a incita la ură, pentru a falsifica informații, a oprima și exploata oamenii și pentru a le invada confidențialitatea”, a declarat secretarul general. „Progresele tehnologice înaintează mai repede decât capacitatea noastră de a le răspunde sau chiar de a le înțelege”, a adăugat el.

 

Epidemiile globale – încă un semn al vremii din urmă

De aproape o săptămână lumea întreagă asistă cu îngrijorare la evoluția spectaculoasă a numărului de îmbolnăviri și decese provocate de coronavirusul apărut în orașul Wuhan din China. Deși cifrele adevărate sunt încă ținute sub controlul autorităților statului comunist, cele date publicității (mult mai mici decât în realitate) sunt de natură să cauzeze panică în mijlocul comunității internaționale. Mai mulți oameni de știință renumiți și-au dezvăluit temerile legate de faptul că s-ar putea repeta scenariul de la sfârșitul Primului Război Mondial, când virusul „gripei spaniole” a provocat între 80 și 100 de milioane de decese în întreaga lume.

Pentru cei care cunosc Scripturile și își dau seama de vremea pe care o trăim acesta nu-i un motiv de uimire, dat fiind că Domnul Isus Însuși a avertizat în legătură cu semnele care vor preceda venirea Sa. Între acestea El a enumerat și epidemiile („ciume”), drept un indiciu clar al faptului că judecata lui Dumnezeu se apropie: „Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie împotriva altei împărăţii; şi, pe alocuri (în diverse locuri – n.n.), vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciume.” (Ev. Mat. 24:7). În fața valului de îmbolnăviri și decese, omul își poate vedea neputința și precaritatea vieții sale pe pământ. Singura scăpare este la Dumnezeu, unicul care poate ierta, vindeca și dărui viața veșnică.

Iată, pe scurt, evoluțiile epidemiei declanșate de coronavirusul din China:

• Primul caz de infectare a fost diagnosticat în ultima zi a anului trecut, în orașul Wuhan (11 milioane de locuitori).
• Până pe 21 ianuarie virusul se răspândise deja în mai multe orașe, fiind confirmate 500 de cazuri de îmbolnăvire și 9 decese, fapt care a adus la închiderea orașului Wuhan, plasat în carantină.
• 22-23 ianuarie: alte două mari orașe din zonă au fost închise, situația dovedindu-se a fi extrem de gravă – milioane de oameni au fost împiedicați să călătorească pentru a sărbători Noul An Chinezesc.
• Pe 24 ianuarie, în ajunul anului nou din China, 10 orașe au ajuns în carantină, iar bilanțul s-a ridicat la 26 de morți și 800 de cazuri de infecție.
• 25-26 ianuarie: cifrele epidemiei au crescut dramatic, la 41 de morți și peste 1300 de bolnavi. Au fost semnalate cazuri și în alte țări ale lumii: Australia, Thailanda, Vietnam, Singapore, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, Nepal, Franța și Statele Unite.
• Coronavirusul a închis 15 oraşe în China, peste 57 de milioane de oameni fiind plasați sub interdicţia de a călători.
• 27 ianuarie: în timp ce autoritățile chineze au ridicat bilanțul îmbolnăvirilor la aproape 3000 de persoane și pe cel al deceselor la 81, cercetătorii din Hong Kong au estimat că numărul real al infectărilor depășește deja cifra de 44.000
• Evoluția continuă…

Venirea Domnului se apropie! Ești pregătit?

Legea şi Evanghelia:

Predicarea lui Hristos printr-o împărţire dreaptă a Cuvântului

de Shane Rosenthal

La începutul secolului 21, sunt îngrijorat de starea creştinismului american. După părerea mea, bisericile contemporane sunt modelate mai mult de tiparul lumii decât de puterea Cuvântului. În timpul Reformei din secolul al 16-lea, biserica a fost definită ca o instituţie în care Cuvântul era predicat în mod corect iar sacramentele erau administrate aşa cum se cuvine. Astăzi însă, nu numai că această definiţie lipseşte, dar slujba predicării şi practica sacramentelor trec prin vremuri grele. Sacramentele sunt practicate atât de sporadic încât nu mai sunt parte a vieţii bisericii, iar predicarea în unele cazuri a devenit un mijloc de întreţinere a “audienţei”, sau a devenit o întrunire politică, o sesiune de terapie, un discurs despre valorile creştine sau ale familiei, sau o speculaţie cu privire la sfârşitul lumii – prin toate acestea neglijându-se proclamarea mesajului mântuitor al morţii ispăşitoare a lui Hristos pentru păcătoşi. Pentru a arăta că biserica nu mai acţionează în conformitate cu definiţia protestantă despre ce trebuie să fie o biserică, acest articol se va concentra asupra subiectului unic al eşecului predicării contemporane, referindu-se în particular la neglijarea lui Hristos şi lipsa unei distincţii corecte între Lege şi Evanghelie.

Într-o scrisoare către Cardinalul Sadeleto, John Calvin se plângea că slujba predicării trece prin vremuri grele. De fapt, Calvin scrie:

Care a fost ultima predică din care femeile să nu rămână cu mai multe idei ciudate decât ar fi reuşit să născocească într-o lună acasă, la gura sobei? Pentru că, după cum erau împărţite predicile de obicei, prima parte era dedicată întrebărilor obscure care uimeau publicul needucat, în timp ce a doua parte conţinea povestioare dulci, sau subiecte amuzante, care să reţină atenţia ascultătorilor. Doar din când în când erau aruncate şi câteva expresii din Cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca prin măreţia lor să asigure credit acestor frivolităţi.¹

Calvin concluzionează această secţiune argumentând că Reformatorii au ridicat standardul predicării în întreaga Europă atunci când au apărut pe scenă. Interesant este pentru mine cât de contemporan sună aceste cuvinte. Se pare că şi vremea noastră s-a molipsit de acest scenariu pre-Reformă, în ce priveşte conţinutul şi calitatea predicării. În multe cazuri, ascultătorii pleacă de la un serviciu divin în care au auzit mai multe istorisiri despre viaţa pastorului decât despre viaţa şi moartea lui Hristos. Elementul principal care lipsea în zilele lui Calvin dinaintea Reformei şi care lipseşte şi în zilele noastre este proclamarea sănătoasă a Cuvântului lui Dumnezeu, în toate lucrurile Hristos ocupând locul central.

Predicarea lui Hristos
În capitolul cinci al Evangheliei după Ioan, Isus le spune Fariseilor: “Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine. Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa” (5:39-40). Ideea pe care pare să o sublinieze Isus este că El Însuşi este subiectul major al Scripturilor. Fariseii citeau Biblia ca scop în sine, însă Isus îi mustră în mod clar pentru aceasta, arătându-le că acest fel de citire a Bibliei de fapt îi împiedicau să vină la adevăr. Isus le-a spus ceva asemănător ucenicilor în drum spre Emaus. El le-a spus: “‘O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima, când este vorba să credeţi tot ce au spus proorocii! Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri, şi să intre în slava Sa?’ Şi a început de la Moise, şi de la toţi proorocii, şi le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El.” (Luca 24:25-27). Ucenicii nu citeau Scripturile după metoda fariseică sau legalistă; cu toate acestea, ei nu au reuşit să descopere în centrul Scripturilor mesajul despre eliberatorul mesianic. Însă după ce Isus a rostit acea predică despre Sine, ucenicii au zis unul către altul: “Nu ne ardea inima în noi, când ne vorbea pe drum, şi ne deschidea Scripturile?” (Luca 24:32). Acesta ar trebui să fie răspunsul ucenicilor de astăzi atunci când slujitorii lui Dumnezeu deschid Scripturile în fiecare Zi a Domnului. Însă ar trebui să fie răspunsul inimii după ce aceasta a auzit lucrurile minunate din Cuvânt cu privire la lucrarea lui Hristos pentru noi.

Împărţirea dreaptă a Cuvântului
În a doua epistolă către Timotei, apostolul Pavel scrie: “Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine, şi care împarte drept Cuvântul adevărului” (2:15). Expresia tradusă în NIV prin “mânuieşte corect” a fost tradusă mai înainte în vechea versiune King James prin “împarte drept”. Cuvântul grecesc din spatele acestor traduceri este ojrqotomouvnta, un participiu prezent activ al lui orqotomew, care, conform lui Baur, Arndt şi Gingrich, “se mai găseşte, în afara Noului Testament, doar în Prov. 3:6; 11:5… şi înseamnă în mod clar ‘a tăia o cărare într-o direcţie dreaptă’ sau ‘a tăia un drum drept printr-o pădure sau printr-un teren dificil de trecut’, astfel încât călătorul să ajungă direct la destinaţie.”² Dacă aşa stau lucrurile, atunci materialul biblic este “pădurea” pe care predicatorul trebuie să o străbată înainte de a-şi conduce poporul prin ea. El trebuie să facă drumul drept şi clar, trebuie să taie o cărare care să conducă spre “ţara promisă” celor credincioşi, nu spre Egipt sau Asiria.

Dacă ţara promisă sau scopul predicării creştine este Hristos, eu cred că mijlocul pentru atingerea acestui scop este hermeneutica Legii şi Evangheliei. Aceasta a fost metoda de citire a Scripturilor recuperată în timpul Reformei, care a căutat să corecteze mai multe probleme legate de felul în care biserica medievală comunica mântuirea. Una din problemele la care au răspuns reformatorii a fost aceea că biserica din Roma a făcut Evanghelia prea dificilă. Nu mai era o promisiune dulce, ci a devenit un fel de lege nouă. O altă problemă a fost că predicarea Legii a devenit prea uşoară, nu mai era prezentată ca o barieră clară, strictă şi neînduplecată înaintea părtăşiei cu Dumnezeu. În cazul primei erori, reformatorii se temeau că Roma îi făcea pe adevăraţii creştini să-şi piardă speranţa în mântuirea lor, iar în cazul celei de-a doua erori, se temeau că Roma crea farisei.

Martin Luther, unul dintre primii care au făcut această deosebire pe vremea Reformei, scria în 1532:

Această diferenţă dintre Lege şi Evanghelie este punctul culminant al cunoaşterii în creştinătate. Fiecare persoană şi toate persoanele care poartă sau se mândresc cu numele de creştin trebuie să cunoască şi să fie în stare să arate această diferenţă. Dacă această capacitate lipseşte, creştinul nu se deosebeşte de un păgân sau de un evreu, atât de importantă e această diferenţiere. Din acest motiv Sfântul Pavel insistă cu atâta putere ca aceste două doctrine să fie atât de precis şi corect delimitate.”³

Atât de importantă a fost această distincţie pentru Luther încât ea separa creştinismul de păgânism, şi observaţi că el nu a încercat să-şi asume creditul pentru această hermeneutică. El argumentează că această diferenţiere să găseşte chiar în Scripturi. Până la urmă, nu Luther ci Pavel scria: “Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea şi proorocii – şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos” (Rom. 3:21-22). Luther arată că, dacă cineva nu înţelege corect acest lucru şi crede că neprihănirea poate fi obţinută cumva “prin” Lege, atunci nu este creştin. Creştinul îşi bazează credinţa pe Hristos, care a împlinit toată neprihănirea în locul nostru, ascultând până la moarte pe cruce. Această neprihănire, despre care Pavel spune că este “fără lege”, ne este dată prin credinţă (iar dacă este prin credinţă, nu prin faptele Legii, atunci Luther are dreptate să afirme că este “numai” prin credinţă).

Luther nu a fost singurul reformator care a subliniat acest lucru. Deşi distincţia dintre Lege şi Evanghelie a supravieţuit cel mai puternic în tradiţia teologică luterană, un număr de teologi reformaţi i-au argumentat şi ei importanţa. În “Învăţătura Religiei Creştine”, John Calvin scrie:

Prin cuvântul Lege, Pavel înţelege frecvent acea regulă a trăirii sfinte conform căreia Dumnezeu cere ce I se cuvine, neoferindu-ne nici o speranţă de viaţă dacă nu ascultăm în fiecare privinţă, şi, pe de altă parte, pronunţând un blestem pentru cel mai mic eşec. Pavel face acest lucru atunci când arată că suntem primiţi în mod gratuit, fiind socotiţi neprihăniţi prin iertare, fiindcă acea ascultare de Lege pentru care e promisă răsplata nu există. De aceea, el prezintă în mod corespunzător Legea şi Evanghelia ca fiind opuse una alteia. Însă Evanghelia nu e succesoarea întregii Legi, în sensul că introduce o metodă diferită de mântuire. Ea mai degrabă confirmă Legea, dovedind că fiecare lucru promis se împlineşte. Ce era o umbră, s-a materializat…⁴

Calvin merge până acolo încât spune că Legea şi Evanghelia sunt opuse una alteia, însă doar într-o anumită măsură. Evanghelia nu este o formă de mântuire nouă şi diferită, dimpotrivă, este substanţa lucrurilor care înainte erau doar sugerate, în umbră. Legea era strictă şi severă, însă nu îndrepta privirile copiilor din legământul avraamic către îndurarea lui Dumnezeu. Aşa cum compozitorul de imnuri John Newton spunea atât de elocvent: “Atunci când medităm la har şi dreptate, haideţi să arătăm binecuvântările îndurării. Atunci când ne punem încrederea în harul lui Hristos, dreptatea zâmbeşte şi nu mai cere nimic.”⁵ Aceste binecuvântări ale îndurării, despre care vorbeşte Newton, au fost încontinuu sugerate în perioada Vechiului Testament şi au ieşit în faţă odată cu venirea lui Hristos. Calvin mai arată şi că “Legea nu ne oferă nici o speranţă de viaţă dacă nu ascultăm în fiecare privinţă.” Aici e implicată ideea că ne-am fi putut pune speranţa în Lege dacă totul era în regulă cu noi din punct de vedere spiritual, însă, după Cădere, nimeni în afară de Hristos nu are capacitatea înnăscută să-I fie plăcut lui Dumnezeu. De aceea spunea Isus: “Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc” (Mat. 5:17). Astfel, într-un fel putem spune că suntem mântuiţi pentru că Legea este respectată, însă nu de noi.

Succesorul lui Calvin, Theodore Beza, era şi el foarte preocupat de acest subiect. De fapt, în 1558 Beza scria: “Ignoranţa acestei distincţii între Lege şi Evanghelie este una din principalele surse ale abuzurilor care au corupt şi încă corup creştinismul.” ⁶ Cred că Beza aduce un argument serios aici. Creştinismul a suferit dintotdeauna din cauza abuzului şi corupţiei, însă trebuie să ne îngrijoreze în mod deosebit o greşeală chiar în felul în care citim Biblia. El a mers mai departe, spunând că întreaga colecţie a Scripturilor poate fi cuprinsă fie sub titlul Legii, fie al Evangheliei.⁷

Mai există numeroase alte citate importante din teologii reformaţi cu privire la acest subiect, însă datorită limitărilor de spaţiu, voi încheia această secţiune cu cuvintele demne de reţinut ale unuia din primii reformatori englezi numit John Bradford, martirizat în 1555:

Cel care ignoră [locurile diferite ale Legii şi Evangheliei] nu poate decât să se înşele singur şi să-i înşele şi pe alţii, chiar dacă ar fi doctor în teologie şi ar putea cita orice text din Biblie pe de rost; din nefericire, după cum ne arată experienţa, un astfel de om poate seduce întreaga lume… De aceea, îţi spun, ia cu tine oglinda Legii lui Dumnezeu; priveşte în ea şi vei vedea că meriţi condamnarea şi mânia lui Dumnezeu pentru păcat, lucru care, dacă te înfricoşează, te va face nu doar să-ţi schimbi căile ci şi să-ţi pară rău pentru răutatea ta şi să o urăşti, te va aduce chiar până la marginea disperării, de unde doar vestea bună a lui Hristos te mai poate salva, adică Evanghelia: pentru că doar Cuvântul lui Dumnezeu te poate lega, şi nimic altceva decât Cuvântul lui Dumnezeu te poate dezlega; până nu ajungi în acest punct, tu nu ştii nimic despre Hristos.⁸

În toate aceste pasaje selectate din reformatori, tema care se repetă periodic este că distincţia dintre Lege şi Evanghelie e extrem de crucială atât pentru viaţa şi sănătatea bisericii, cât şi pentru cea a credinciosului individual. Fără aceasta, biserica poate fi coruptă, înşelată, abuzată, poate chiar înceta să mai fie biserică. Bradford face chiar o afirmaţie şi mai surprinzătoare despre importanţa Legii şi a Evangheliei atunci când spune că fără ea “tu nu ştii nimic despre Hristos.” De aceea eu cred că e atât de important ca predicatorii să aibă o bună înţelegere a Legii şi Evangheliei. Chiar dacă ei doresc să-L predice pe Hristos, adesea mesajul va fi confuz pentru că Hristos este prezentat ca “cel care aduce o nouă lege”, în loc să fie prezentat ca răscumpărătorul şi prietenul nostru.

Problemele asociate cu confundarea Legii şi Evangheliei
În Matei capitolul 19 găsim istorisirea despre tânărul bogat care vine la Isus şi-L întreabă: “Învăţătorule, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică?” (19:16). Isus îi răspunde, spunând: “Dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile” (19:17). Nu acesta e răspunsul la care ne-am fi aşteptat, însă trebuie să înţelegem că Isus predică aici o respectare strictă a Legii. De aceea, atunci când tânărul a răspuns: “Toate aceste porunci le-am păzit” (19:20), Isus i-a zis: “”Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te de vinde ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer! Apoi vino, şi urmează-Mă” (19:21). Isus pune sub semnul întrebării pretenţia tânărului că a ţinut într-adevăr Legea. Dacă şi-ar fi iubit cu adevărat aproapele ca pe sine însuşi, n-ar fi avut nici o reţinere să-şi împartă averea săracilor. Însă când a auzit aceste cuvinte, tânărul “a plecat foarte întristat” (19:22). Am auzit mai multe predici care au prezentat total greşit mesajul de bază al acestui pasaj. Unii au încercat să argumenteze că, dacă tânărul bogat s-ar fi “supus” poruncii lui Isus, atunci ar fi avut “o comoară în cer”. Însă nu aceasta e ideea pasajului. Isus nu încearcă să-l determine să “facă” ceva, dimpotrivă, el îl confruntă cu realitatea că “nu poate face” nimic. În alte cuvinte, Isus nu predică aici Evanghelia, El predică Legea. Această afirmaţie poate fi dovedită dacă privim la răspunsul dat de Isus ucenicilor: “Adevărat vă spun că greu va intra un bogat în Împărăţia cerurilor. Vă mai spun iarăşi că este mai uşor să treacă o cămilă prin urechea acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu” (19:23-24). Când au auzit aceste cuvinte, ucenicii au întrebat: “Cine poate atunci să fie mântuit?” (19:25). În alte cuvinte, şi-au dat seama că nu era doar o lipsă de “supunere”. Când au auzit cuvintele lui Isus, au început să-şi piardă speranţa, nu doar pentru tânărul bogat, ci pentru mântuirea oricărui om. Răspunsul lui Isus la această întrebare n-a fost unul foarte încurajator: “La oameni lucrul acesta este cu neputinţă, dar la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă” (19:26). Oamenii nu se pot mântui singuri, nici prin faptele Legii, nici prin lacrimi, nici supunându-se sau făcând orice altceva. Mântuirea e posibilă doar la Dumnezeu (aşa cum va fi proclamat în mesajul Evangheliei).

Când un predicator confundă acest pasaj şi predică “supunerea totală” faţă de Isus, el creează disperare în inimile multora din ascultătorii lui (care se vor întreba: “Cine poate atunci să fie mântuit?”). Teologul scoţian Ralph Erskine a scris câteva cuvinte foarte interesante prin care critică aceste lucruri, în poezia sa intitulată “Împotriva unui duh legalist” [“Against A Legal Spirit”]:

Hristos nu e predicat în adevăr, ci cu prefăcătorie,
Dacă slava Sa luminoasă e prezentată prin minciuni pe jumătate disimulate.
Când soldaţii Evangheliei, cei care împart Cuvântul,
Rareori folosesc alte arme decât sabia Legii,
Modelând Evanghelia după tiparul unei legi uşoare,
Ei îşi construiesc o casă şubredă, din fân şi paie;
Ei ară pământul Evangheliei cu cazmaua Legii
Făcându-i pe păcătoşi să se îndrepte spre ei înşişi;
Înjumătăţind adevărul ce ar trebui prezentat în întregime
Cea mai dulce parte a lui Hristos rămâne adesea ascunsă.⁹

Erskine vrea să spună că păcătoşii nu ar trebui să se îndrepte spre ei înşişi, ci spre Hristos. Desigur, Legea trebuie să aibă locul ei, însă Hristos trebuie să aibă şi El locul Lui, adevărul trebuie prezentat în întregime, altfel ascultătorii tăi nu vor deveni creştini.

Am auzit odată o predică despre Predica de pe Munte, în care cuvintele lui Isus, “dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (Mat. 5:20) au fost explicate ca însemnând că trebuie să ne trăim vieţile (ca şi creştini) cu mai multă neprihănire decât fariseii, dacă vrem să ajungem în cer. Ce e interesant e faptul că predicatorul era un prezbiterian reformat foarte conservator în privinţa harului. Pentru acest pastor, totul depindea de har ca să putem trăi o astfel de viaţă, cu toate acestea, mă tem că majoritatea celor ce-l ascultau se întrebau: “Oare mai am vreo speranţă să ajung în cer?” Eu cred că atenţia lor a fost luată de la Hristos şi îndreptată înapoi spre faptele lor, ca bază a speranţei. Din nou, Erskine ne ajută aici:

Pentru păcatele firii, practicii, inimii şi modului de viaţă,
Trebuie să plăteşti cu osânda veşnică.
Da, nu numai pentru păcat, care este ruşinea ta,
Ci şi pentru slujirea cu care te lauzi, atât de zadarnică,
Legea te judecă şi te trimite în iad,
Pentru că neprihănirea ta e incompletă.
Aşa cum flăcările se înalţă şi mistuie frunzele uscate ale copacilor,
La fel Legea va arde hainele tale mânjite.
Ajutorul e însă la Cel Atotputernic.
În El, doar în El poţi găsi mântuirea deplină;
El e Dumnezeul care te ajută, nu e nimeni altul.
Frunzele smochinilor nu te vor ascunde de potopul de foc,
Doar El poate plăti preţul şi are puterea să te mântuiască.¹⁰

Erskine arată prin aceste cuvinte că nu doar păcatele noastre ne fac probleme, ci şi neprihănirea noastră, pentru că, după cum spune Isaia, “faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită” (Isaia 64:6). Aceste “frunze de smochin” cu care venim noi nu ne vor ajuta niciodată să fim acceptaţi de Dumnezeu. De aceea e o mare greşeală să pretinzi vreo măsură de neprihănire pentru a avea acces în cer. Prin Predica de pe Munte Isus nu a vrut să ne arate “cum” ne putem mântui singuri, dimpotrivă, El ne-a împins spre disperare din cauza încercărilor noastre de a ne mântui singuri. Da, neprihănirea noastră trebuie să o depăşească pe cea a cărturarilor şi fariseilor, pentru că neprihănirea lor era şi ea ca o haină mânjită (chiar dacă ei făceau mari eforturi pentru a fi sfinţi). Avem nevoie de neprihănirea desăvârşită a altuia pentru a putea fi acceptaţi de Dumnezeu. Astfel, auzind mesajul strict şi neînduplecat al Legii, am fost siliţi încă o dată să alergăm la Evanghelie pentru mângâiere.

Legea şi Evanghelia în Mizerabilii
Aş vrea să închei acest articol cu o ilustraţie extraordinară pentru acest subiect, luată din lumea teatrului. În adaptarea muzicală din 1985 a romanului Mizerabilii de Victor Hugo, există un exemplu puternic al Evangheliei pe fundalul unei legi neiertătoare. Jean Valjean e un om eliberat recent din închisoare, care descoperă că nu poate obţine o slujbă decentă din pricina cazierului său. Un episcop generos îi oferă o cină şi un pat cald, însă Valjean abuzează de bunătatea episcopului şi îi fură tacâmurile de argint în mijlocul nopţii. După ce este capturat şi adus înapoi, episcopul îl întreabă de ce a plecat fără să ia şi sfeşnicele, anulând astfel acuzaţiile împotriva acestuia. Liber de ameninţarea unei alte condamnări şi copleşit de un adânc sentiment de vinovăţie, Valjean cântă următoarele cuvinte:

Ochi pentru ochi, fă-ţi inima de piatră.
Doar pentru asta am trăit, doar asta am ştiut!
Un cuvânt de-ar spune, aş fi trimis înapoi,
Sub loviturile biciului, pe scaunul de tortură.
În schimb, el îmi oferă libertatea.

Simt cum ruşinea mă înjunghie ca un cuţit.
Ce duh e acesta care-mi mişcă viaţa?
Mai există oare şi o altă cale?

Încerc să mă ridic, însă cad şi noaptea mă cuprinde;
Privesc în abis – spre vâltoarea păcatului meu.
Voi scăpa acum din această lume – din lumea lui Jean Valjean.
Jean Valjean nu mai e nimic de-acum, o nouă istorie trebuie să înceapă.¹¹

Valjean cunoştea legea, însă era cu totul neobişnuit cu felul de bunătate pe care i-a arătat-o episcopul. La fel stau lucrurile între noi şi Dumnezeu. Legea este cu noi din fire, însă mesajul Evangheliei ne este cu totul străin. De aceea Evanghelia trebuie să ne fie predicată din afară, pentru că e un mesaj cu totul contrar lumii pe care o cunoaştem. Valjean descrie această lume prin cuvintele “ochi pentru ochi” şi recunoaşte că “doar asta a ştiut”. De aceea, atunci când episcopul îi predică vestea bună a îndurării şi iertării, el e adânc mişcat şi îşi mărturiseşte păcatul. Însă Valjean trece repede (sau, ar trebui să spunem, “este trecut”) de la mărturisire la pocăinţă sinceră, hotărându-se să trăiască o viaţă nouă.

E interesant cum restul poveştii prezintă contrastul dintre viaţa de recunoştinţă şi slujire pentru Dumnezeu a lui Valjean, şi cea a poliţistului Javert, de strictă adeziune la lege, pe măsură ce acesta îl vânează pe Valjean pentru că a încălcat termenii eliberării condiţionate. Urmărirea lui nu e foarte diferită de zelul fariseic al lui Pavel atunci când persecuta Biserica; încercând să obţină o neprihănire legalistă, Pavel a ajuns să se împotrivească planului de răscumpărare al lui Dumnezeu. În acelaşi fel, Javert exprimă acest fel de gândire atunci când cântă: “Munca cinstită, răsplata meritată, doar aşa poţi fi pe placul Domnului.” Însă aceste îndemnuri ale inimii sale îl fac duşmanul de-o viaţă al convertitului Valjean. Totuşi, apostolul Pavel a rezumat cel mai bine acest lucru atunci când a scris:

Dacă altul crede că se poate încrede în lucrurile pământeşti, eu şi mai mult; eu, care sunt tăiat împrejur a opta zi, din neamul lui Israel, din seminţia lui Beniamin, Evreu din Evrei; în ce priveşte Legea, Fariseu; în ce priveşte râvna, prigonitor al Bisericii; cu privire la neprihănirea pe care o dă Legea, fără prihană. Dar lucrurile, care pentru mine erau câştiguri, le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Ba încă, şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos, şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă. (Filipeni 3:4-9)

Cu siguranţă, Pavel ştia ce înseamnă să urmăreşti Legea cu cel mai mare zel. Însă, urmărind Legea, el a neglijat lucrul spre care Legea a indicat încă de la început, şi anume îndurarea lui Dumnezeu în Hristos. Prin urmare, predicatorii au o importantă responsabilitate să prezinte cu claritate Legea lui Dumnezeu în toată teroarea acesteia. Dacă nu o fac, mesajul Evangheliei nu are sens (un bun exemplu este felul în care mai multe biserici evită să predice Legea, însă Îl prezintă pe Hristos ca soluţie împotriva singurătăţii). Totuşi, cel mai important lucru este să înţelegem că Evanghelia lui Hristos ne este prezentată în toată dulceaţa şi mângâierea ei ca o soluţie împotriva blestemului divin al Legii.

Dacă un pastor predică psihologia populară, propaganda politică, zece paşi spre o căsnicie de succes, speculaţii cu privire la sfârşitul lumii, sau valorile familiei, neglijându-L prin acestea pe Hristos, atunci acea biserică are o mare problemă. Hristos e inima Scripturilor, El e inima creştinismului. Toate predicile din cartea Faptelor Apostolilor sunt mărturie a acestui adevăr. Însă, chiar dacă e un lucru rău, mă tem mai mult pentru membrii bisericilor în care Hristos e subiectul principal al predicilor însă e prezentat ca un nou Moise, nu ca eliberatorul Sionului, care ne mângâie. În primul context, văd biserica mai mult ca un club. Am fost în astfel de biserici şi, după părerea mea, ele nu sunt de fapt biserici, ci simple întruniri publice în care se foloseşte un limbaj religios. Pe de altă parte, bisericile ale căror pastori confundă în mod regulat Legea cu Evanghelia, reprezintă o problemă mult mai gravă. Credincioşii sinceri care frecventează astfel de locuri, cei care se luptă să-L înţeleagă pe Hristos şi mesajul mântuirii, primesc adesea pietre în loc de pâine. Ei sunt împinşi înapoi, spre ei înşişi, din nou şi din nou. Rugăciunea mea este ca Dumnezeu să trimită lucrători pentru Împărăţia Lui, care să vină la seceriş cu uneltele potrivite.

Acei peţitori ai miresei, care speră
Să o atragă cu forţa, folosind frânghia Legii,
Nu funiile harului cuceritor,
Urmăresc cu zel înfocat o cauză pierdută;
Ei caută, prin fapte zadarnice şi cu evlavie solemnă
Să mituiască furia Legii aprinse:
Ei nu Îl prezintă pe Isus drept calea spre fericire,
Ci, la fel ca Iuda, Îl trădează cu sărutul
Faptelor de care sunt mândri; se declară cu trufie
Apărătorii Legii, însă adesea se dovedesc încălcătorii ei.¹²

Notes:
1. John Calvin, Selected Works Vol. 1, “Reply by Calvin to Cardinal Sadolet’s Letter,” (Grand Rapids, Baker Book House, 1983), p. 40.
2. Walter Baur, William F. Arndt and F. Wilbur Gingrich, A Greek-English Lexicon of the New Testament and Other Early Christian Literature (Chicago: University of Chicago Press, 1957), p. 584
3. Ewald M. Plass, What Luther Says, (St. Louis, MO: Concordia Publishing House, 1959), p. 732.
4. John Calvin, The Institutes of the Christian Religion, tr. by Henry Beveridge, (Edinburgh: The Calvin Translation Society, 1845; orig. 1536), 2.9.4.
5. John Newton, Works of Newton Vol. 2, (Edinburgh: Banner of Truth, 1835), p.367.
6. Theodore Beza, The Christian Faith, trans. by James Clark (East Sussex, U.K.: Focus Christian Ministries Trust, 1992; orig. 1558), p. 40-41 (sect. 4.22).
7. Ibid.
8. John Bradford, The Writings of John Bradford, “Preface to: The Places of The Law and of the Gospel by Petrus Artopeus” (Cambridge: The Parker Society, 1848; orig. 1548), p. 5.
9. Ralph Erskine, The Sermons and Practical Works of Ralph Erskine, “Against a Legal Spirit.” (Glasgow: W. Smith and J. Bryce Booksellers, 1778) vol. 10, p. 84.
9. Ralph Erskine, The Sermons and Practical Works of Ralph Erskine, “Arguments and Encouragements to Gospel-ministers to avoid a legal strain of doctrine, and endeavor the sinner’s match with Christ by gospel means.” (Glasgow: W. Smith and J. Bryce Booksellers, 1778) vol. 10, pp. 87-88.
11. Alain Boublil and Claude-Michel Schonberg, Les Miserables in Concert at The Royal Albert Hall, (London: First Night Records, 1996; orig. 1985).
12. Ralph Erskine, The Sermons and Practical Works of Ralph Erskine, (Glasgow: W. Smith and J. Bryce Booksellers, 1778) vol. 10, p. 93.

Tradus de Florin Vidu

Atribuţiile lui Cristos

R. C. Sproul

Astăzi vom privi la atribuţiile lui Cristos. Când privim la atribuţiile lui Cristos, unul dintre conceptele cheie pe care le întâlnim este ideea că Isus Cristos este “mijlocitorul nostru”. Aşa cum Moise a fost numit mijlocitorul Vechiului Testament, la fel este şi Cristos Mijlocitorul Noului Testament. Ce face un mijlocitor? Un mijlocitor este unul care stă la mijloc, un intermediar, unul care se aşază între două sau mai multe partide şi mediază de obicei o dispută, dar nu neapărat. Între Dumnezeu şi oameni se află acest Mijlocitor. Când ne gândim la mijlocitori în Vechiul Testament, la cei care au intermediat sau au avut un rol în legătura dintre Dumnezeu şi om, vedem că există trei tipuri de mediatori. De fapt, nu sunt numai trei, pentru că Moise constituie o tipologie aparte. Dar aceste trei tipuri întâlnite în Vechiul Testament au fost oameni aleşi de Dumnezeu ca să îndeplinească o sarcină anume şi au fost făcuţi capabili să o îndeplinească prin ungerea Duhului Sfânt. Cele trei roluri principale ale mijlocitorilor, pe care le întâlnim în Vechiul Testament, sunt acelea de proroc, preot şi împărat. Aşadar, în ceea ce-L priveşte pe Isus, când ne uităm la atribuţiile Sale din drama răscumpărării, spunem că El este implicat sau deţine ceea ce din punct de vedere tehnic poartă numele de atribuţie întreită. Cristos înmănunchează toate aceste trei atribuţii din Vechiul Testament într-o singură Persoană. Cristos este Prorocul nostru, este Preotul nostru şi Împăratul nostru.

Care este diferenţa dintre aceste atribuţii? Să privim la ce însemna un proroc în Vechiul Testament. Prorocul este, în cea mai mare parte, un purtător de cuvânt. El este un agent al revelaţiei prin care Dumnezeu, în loc să vorbească direct din cer, audibil, poporului Israel, pune în gura lui cuvântul Său, acesta fiind umplut cu Duhul Sfânt. Apoi, prorocul transmite poporului Cuvântul lui Dumnezeu. Aşadar, putem spune următoarele: prorocul stă faţă în faţă cu poporul. Dumnezeu stă în spatele lui, astfel că prorocul rosteşte acele cuvinte în Numele lui Dumnezeu. Mesajele lui sunt prefaţate de cuvintele: “Aşa vorbeşte Domnul.” Vedem în Vechiul Testament şi faptul că există o luptă asiduă între adevăraţii proroci ai lui Dumnezeu şi prorocii falşi. Iar poporul merge după prorocii falşi. Ei sunt cu mult mai populari. Prorocii adevăraţi sunt ucişi, urâţi şi dispreţuiţi. Ne gândim la Ieremia şi la alţii, la plângerile şi problemele, suferinţa şi necazul pe care au trebuit să le îndure pentru că poporul nu voia să audă adevăratul Cuvânt al lui Dumnezeu. Ne aducem aminte că, atunci când Ieremia s-a plâns lui Dumnezeu de popularitatea de care se bucurau proorocii falşi — care vorbeau oamenilor ceea ce voiau să audă, legau în chip uşuratic rana fiicei Sionului şi le spuneau oamenilor propriile lor visuri — Dumnezeu i-a spus lui Ieremia: “Proorocul care a avut un vis, să istorisească visul acesta, dar cine a auzit Cuvântul Meu, să spună întocmai Cuvântul Meu.” El a spus: Ieremia, încetează să-ţi mai faci griji despre ceea ce fac prorocii falşi. Sarcina ta, vocaţia ta este să fii purtătorul Meu de cuvânt; şi eşti chemat să spui întocmai tot ceea ce ţi-am spus Eu.

Prin proroci, Dumnezeu transmite Cuvântul Său. Dar când privim la Cristos în Noul Testament, vedem că El este prin excelenţă Prorocul. Noi avem tendinţa să subestimăm acest lucru. Suntem atât de entuziasmaţi de dumnezeirea Lui, de faptul că este Împărat şi de celelalte aspecte ale slujirii Sale, încât tindem să credem că a fi proroc este o atribuţie mai puţin semnificativă. De fapt, observăm la cei care se întâlnesc cu Isus, în Noul Testament, o înţelegere progresivă, cum este de exemplu femeia de la fântână. La început ea spune: “Doamne, văd că eşti proroc.” Era un lucru onorabil să numeşti pe cineva proroc al lui Dumnezeu. Dar ea încă nu atinsese zenitul mărturisirii ei, la care ajunge abia atunci când îşi dă seama că El era Mesia. Dar Isus nu este un simplu proroc; este un proroc extraordinar. El nu doar că vesteşte Cuvântul lui Dumnezeu, El este Cuvântul lui Dumnezeu. Autorul cărţii Evrei îşi începe epistola cu aceste cuvinte: “După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin proroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile ne-a vorbit prin Fiul…” care este încarnarea Cuvântului lui Dumnezeu, Cel care manifestă pe deplin tot ceea ce Tatăl I-a dat. Observaţi că Isus a spus: “…nu vorbesc nimic de la Mine însumi, ci vorbesc după cum M-a învăţat Tatăl Meu.” Şi astfel, El este Prorocul credincios al Noului Testament.

Un alt lucru: Isus nu este doar subiectul prorociei, ci, în Scripturi, El este Obiectul principal al Prorociei. El nu doar învaţă despre viitor sau vesteşte Cuvântul lui Dumnezeu, El este Cuvântul lui Dumnezeu şi este ţinta întregii învăţături profetice a tuturor prorociilor vechi-testamentale. El este Prorocul nostru extraordinar.

În al doilea rând, El este Preot. Una dintre întrebările pe care le adresez adesea studenţilor mei la Seminar şi cu care încerc să îi încurc este aceasta: care este pasajul din Vechiul Testament care este cel mai des citat sau la care se face cel mai des trimitere în Noul Testament? Cu alte cuvinte, dintre toate afirmaţiile Vechiului Testament, care versete anume sunt cel mai des citate de scriitorii Noului Testament. Şi răspunsul la această întrebare este Psalmul 110. Este şi un motiv pentru aceasta. În acest psalm găsim o afirmaţie extraordinară despre caracterul lui Mesia. Daţi-mi voie să citesc primele câteva versete din psalm şi vedeţi dacă ghiciţi care anume este aceasta. “Domnul a zis Domnului meu: “Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale.” Domnul va întinde din Sion toiagul de cârmuire al puterii Tale, zicând: “Stăpâneşte în mijlocul vrăjmaşilor Tăi!” Poporul Tău este plin de înflăcărare când Îţi aduni oştirea; cu podoabe sfinte, ca din sânul zorilor, vine tineretul Tău la Tine, ca roua. Domnul a jurat şi nu-I va părea rău: “Tu eşti Preot în veac în felul lui Melhisedec.” “

Din nou mergem la cartea Evrei şi aici vedem cât de multă atenţie se acordă preoţiei desăvârşite a lui Cristos. Ca şi mijlocitor în Vechiul Testament, în loc ca preotul să stea cu faţa la popor şi să fie purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu, postura definitorie a unui preot era ca el să stea cu faţa la Dumnezeu şi cu spatele la popor. Pentru că, la fel ca şi proorocul, preotul era un purtător de cuvânt. Dar el vorbea în numele poporului. El era cel care mijlocea pentru popor. El se ruga pentru popor. Şi nu doar atât, el slujea în templu. Slujea la altar. Slujea în Sfânta Sfintelor atunci când aducea jertfe lui Dumnezeu pentru popor. Vedem că, în principal, oamenii nu îşi aduceau ei înşişi jertfele (chiar dacă au fost ocazii când şi le-au adus singuri); jertfele principale erau aduse de marele preot în ziua ispăşirii.

Am văzut că autorul cărţii Evrei vede în Isus un Preot unic. Observăm că în acest Psalm 110, două lucruri sunt puse pe seama celui căruia îi este adresat. “Domnul a spus Domnului meu: Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale.” Iată aici promisiunea că El va fi Împărat, dată de Tată Fiului Său. Dar câteva rânduri mai departe, El spune: “Tu eşti Preot în veac în felul lui Melhisedec.” În acest psalm mesianic din Vechiul Testament este făcută această promisiune că Mesia va fi atât Împărat cât şi Preot.

Din nou vedem că autorul cărţii Evrei subliniază faptul că preoţia lui Cristos este o preoţie mai înaltă decât cea stabilită pentru Aaron şi seminţia lui Levi, pentru că preoţia Lui merge înainte de Aaron şi Levi la acest personaj foarte misterios care este Melhisedec. Şi din nou observăm cum autorul cărţii Evrei dovedeşte superioritatea preoţiei melhisedechiene, pentru că Avraam s-a subordonat el însuşi lui Melhisedec, iar Avraam îi este superior lui Levi. Şi dacă Avraam îi este superior lui Levi şi Levi este subordonat lui Avraam, iar Avraam este subordonat lui Melhisedec, înseamnă că Levi este subordonat lui Melhisedec. Toată această explicaţie din Evrei este necesară datorită liniei genealogice a lui Isus. Pentru ca să fie Împărat şi să împlinească prorocia vechi-testamentală despre Împărăţia lui Dumnezeu, Împăratul trebuia să Se tragă din seminţia lui Iuda. Şi David, desigur, făcea parte din seminţia lui Iuda, iar Isus făcea parte din seminţia lui Iuda, fiind născut în casa, familia şi linia genealogică a lui David. Nu se punea la îndoială calificarea şi acreditarea oferite de seminţie pentru a fi Împărat. Dar din nou, în ceea ce priveşte regulile preoţiei, aceasta era limitată la seminţia lui Levi. Şi bineînţeles că Isus nu putea face parte şi din seminţia lui Iuda şi din seminţia lui Levi. Prin urmare, autorul cărţii Evrei ne spune că preoţia Lui împlineşte acest text. Înţelegeţi de ce Psalmul 110 este aşa de important, aici se spune că Mesia avea să fie preot, dar nu un preot levitic. El avea să fie un preot după o altă rânduială, într-adevăr, o rânduială mai înaltă — rânduiala lui Melhisedec.

Această preoţie mai înaltă se arată în perfecţiunea morală a lui Isus, care nu trebuie să aducă jertfe pentru păcatele proprii înainte de a intra în templu. În Vechiul Testament îl vedem pe marele preot care trebuia să aducă jertfe în ziua ispăşirii pentru propriile sale păcate, înainte ca să aducă jertfe pentru păcatele poporului. În plus, jertfa lui trebuia adusă în fiecare an. Şi mai mult, când marele preot murea, el trebuia înlocuit de un altul. Ceea ce autorul cărţii Evrei ne spune cu privire la superioritatea preoţiei lui Cristos este că, mai întâi de toate, El nu a trebuit să aducă jertfe pentru păcatul Său, pentru că El este fără de păcat. În al doilea rând, El nu a trebuit să repete jertfa. Jertfa pe care a oferit-o El, a oferit-o o dată pentru totdeauna. În al treilea rând, jertfa Lui nu a presupus oi şi ţapi. Aşa cum ne spune Scriptura, sângele oilor şi ţapilor nu era îndeajuns ca să îndepărteze păcatul. Jertfa adusă de Cristos este jertfa propriei Sale Persoane. Şi El nu a murit pentru ca mai apoi să fie înlocuit de un succesor, ci El este Preot în veac după rânduiala lui Melhisedec, lucrarea Lui de mijlocire continuând şi în acest moment: nu aducând în mod continuu jertfe pentru a împlini dreptatea lui Dumnezeu, ci mijlocind pentru poporul Său în fiecare zi, în templul ceresc, în Sfânta Sfintelor cerească.

Întocmai cum am văzut la rolul de proroc că Isus Cristos este atât subiectul cât şi obiectul prorociei, la fel stau lucrurile şi în cazul preotului — Cristos este subiectul şi obiectul preoţiei. Pentru că El, ca Preot, aduce jertfa în mod subiectiv, dar o aduce şi în mod obiectiv; şi ea este propria Sa Persoană. El este desăvârşit şi este intermediarul desăvârşit acum şi pentru totdeauna.

În cele din urmă, cea de-a treia atribuţie pe care o întâlnim aici este şi ea indicată în Psalmul 110, la început, unde spune: “Domnul a spus Domnului meu: Şezi la dreapta Mea… “. Este atribuţia de împărat. Poate că vă este greu să o priviţi din punct de vedere biblic, aşa cum aţi făcut cu atribuţia de mijlocitor. Dar dacă ne întoarcem la rădăcinile din Vechiul Testament, este foarte important să înţelegem că dacă vrem să vedem o manifestare a dreptului divin al împăratului, atunci trebuie să ne uităm în Vechiul Testament. Pentru că împăratul lui Israel nu este autonom. El nu are autoritate absolută de decizie. Ci el primeşte această autoritate de la Dumnezeu. El este chemat să exercite o domnie dintr-o poziţie secundară în toate lucrurile în care trebuie să arate dreptatea şi domnia lui Dumnezeu. Desigur, istoria împăraţilor din Vechiul Testament este o istorie plină de corupţie şi de eşec în ce priveşte ducerea la bun sfârşit a responsabilităţii cu care au fost investiţi iniţial aceşti împăraţi. Dar împăratul lui Israel este supus legii împăratului, astfel că împăratul este el însuşi un intermediar. El se află sub legea lui Dumnezeu şi totuşi el ajută la instituirea legii lui Dumnezeu înaintea oamenilor şi la respectarea ei. Din nou spun, în Biblie, împăratul nu este independent de Dumnezeu. Împăratul este agentul lui Dumnezeu; este slujitorul lui Dumnezeu care domneşte.

Acest principiu se menţine în Noul Testament cu privire la magistraţii civili. Biblia are în vedere două sfere de acţiune diferite pentru Biserică şi Stat; şi în acest sens vorbeşte de o separare între Biserică şi Stat, întrucât cele două au sarcini de lucru diferite. Dar nicăieri în Scriptură nu întâlnim ideea de separare a Statului de Dumnezeu, deoarece conducătorii acestei lumi sunt rânduiţi şi aleşi de Dumnezeu. Menirea lor este aceea de a sprijini dreptatea şi de a instaura dreptatea; şi ei vor da socoteală înaintea lui Dumnezeu de felul în care şi-au exercitat dreptul de stăpânire.

Cu câţiva ani în urmă, am fost invitat să vorbesc la festivitatea de inaugurare a mandatului guvernatorului din Tallahassee, Florida. Cu acea ocazie, i-am amintit cu solemnitate guvernatorului Statului: “Domnule guvernator, astăzi este ziua numirii dumneavoastră în funcţie. Îmi aduc aminte de ziua când am fost numit în funcţie, când a trebuit să merg înaintea presbiterilor care m-au pus deoparte pentru slujirea Evangheliei şi a trebuit să fac promisiuni şi să depun jurăminte. Dar astăzi, dumneavoastră veţi fi numit într-o funcţie de slujire. Pentru că a fi guvernator înseamnă a fi un slujitor al lui Dumnezeu. Şi numai Dumnezeu vă poate face guvernator, iar El vă va cere socoteală de modul cum veţi guverna.” Acest lucru este adevărat pentru oricare alt guvernator, din orice naţiune, indiferent de situaţia în care s-ar afla.

Dumnezeu vede în lumea de acum o lume condusă de împăraţi corupţi, împăraţi care nu se supun legii împăratului şi care se abat de la instituirea dreptăţii şi justiţiei. Şi modelul cel mai apropiat de împărat ideal, pe care-l găsim în Vechiul Testament, a fost el însuşi un împărat corupt — a fost David. Dar odată cu David a început era de aur a împăraţilor în Israel. După moartea lui, oamenii au tânjit să vadă restaurarea împărăţiei davidice. În proorocia lui Amos, acesta vorbeşte de ziua în care Dumnezeu avea să restaureze cortul căzut al lui David. Aşadar, aşteptarea lui Mesia de-a lungul paginilor Vechiului Testament cuprindea o tânjire şi o dorinţă aprinsă după unul asemenea lui David. Şi aşa cum prezice el însuşi aici, în Psalmul 110, fiul lui, Mesia, avea să domnească pentru totdeauna. Şi astfel, atunci când apare Cristos, El este vestit de îngeri ca Împăratul de curând născut. De fapt, El a fost răstignit pentru că susţinea faptul că este Împărat. Acesta a fost motivul supărării lui Pilat. “Despre ce e vorba cu această împărăţie?” Şi Isus a spus “Împărăţia Mea nu este din această lume.” Dar asta nu însemna că El nu avea o Împărăţie. De fapt, Dumnezeu Îl face Împărat şi noi vedem culminarea slujirii Sale pământeşti nu cu ocazia învierii Lui, ci cu ocazia înălţării Lui, când Dumnezeu Îl ridică la dreapta Sa, Îl duce la încoronare, Îl aşază la dreapta Sa, în calitate de Conducător al întregului Univers, ca Împărat al împăraţilor şi ca Domn al domnilor, a cărui domnie va ţine pentru totdeauna. Iar Împăratul este Împăratul-Păstor. Nu este aceasta o idee interesantă din Vechiul Testament? David a învăţat cum să fie un păstor bun prin grija arătată şi prin protecţia acordată oilor aflate în grija sa.

Aşadar, Împăratul Mesia avea să fie un Împărat-Păstor şi un Împărat-Preot, ca să nu mai pomenim de un Împărat-Proroc, care nu trebuia succedat de o nouă generaţie. Împărăţia Lui nu are sfârşit. Domnia Lui va ţine în veac. Singura diferenţă dintre împărăţia de astăzi şi cea pe care o vom cunoaşte în viitor constă în vizibilitatea ei. Pentru că realitatea este că Isus este Împărat chiar acum. El deţine cea mai înaltă atribuţie politică din Univers, pentru că a fost pus în acea poziţie de către Dumnezeu. Acesta este mesajul Crezului Apostolic atunci când spunem: “stă la dreapta lui Dumnezeu Tatăl cel Atotputernic.” A fi la dreapta lui Dumnezeu înseamnă a te afla într-o poziţie de putere, într-o poziţie de autoritate, prin care El domneşte, nu doar peste Biserică, ci peste întreaga lume. Îmi place să cânt acel refren muzical “Aleluia”, căci cuvintele sunt luate direct din Scriptură şi puse pe un fond muzical magnific. Şi ştiţi cum se termină. “El va domni din veşnicie în veşnicie, pentru totdeauna. Aleluia!” De aceea Biserica strig㠓Aleluia!”, pentru că Mesia al nostru nu este numai un Proroc, nu este numai un Preot, ci este şi Împăratul nostru.

Tradus de Estera Sandau

 Pocăinţa

Biserica ortodoxă, sora mafiei PSD-iste si filiala Moscovei in Romania

Dupa 1989, Biserica Ortodoxa a trecut de la turnatorii la Securitatea comunista la slujit SRI-ul lui Magureanu

Mântuit prin har, de C.H. Spurgeon

Cei păcătoşi sunt scăpaţi de o moarte rapidă, subită, doar prin harul lui Dumnezeu. Toporul ascuţit al dreptăţii ar cădea pe copacul neroditor dacă Isus Cristos nu ar mijloci pentru el: „Scapă-l, Tată”. Mulţi dintre cei păcătoşi, care îl acceptă pe Cristos, îşi dau seama că prin mila lui Dumnezeu au fost scăpaţi de moartea în păcat. John Bunyan a avut trei experienţe de neuitat în care Dumnezeu l-a scăpat de la moarte. Toate acestea s-au întâmplat înainte de a-L accepta pe Cristos în viaţa lui. El vorbeşte despre aceste experienţe în ilustraţiile sale Har din plin. De multe ori astfel de scăpări de la moarte, care au loc în viaţa noastră, ţin să ne reamintească dragostea pe care o avem pentru Dumnezeu şi durerea pe care am provocat-o. Oare nu ar trebui să ne reamintească Dumnezeu din când în când că-I aparţinem Lui? Nu ar trebui să credem că îndelunga răbdare a Domnului nostru este mântuirea? (2Petru 3:15).

În timpul unei bătălii, un soldat a fost lovit de un glonţ exact în buzunarul de la haina militară. A rămas însă nevătămat din pricina unei monede aflate în buzunarul lovit de glonţ şi pe care scria DEI GRATIA (prin harul lui Dumnezeu). Această întâmplare l-a pus pe gânduri. Aceasta l-a determinat să citească o broşură pe care a primit-o de la un creştin înainte de a pleca de acasă. În urma citirii acestei broşuri a devenit credincios.

Dragă prietene, eşti nemântuit? Ai avut şi tu astfel de experienţe asemănătoare? Atunci admiră şi adoră acest har, gratuit, al lui Dumnezeu şi roagă-te să te conducă la pocăinţă. Cauţi căile vieţii? Adu-ţi aminte de cuvintele DEI GRATIA (prin harul lui Dumnezeu) şi nu uita că prin harul lui Dumnezeu suntem mântuiţi. Harul este un dar nemeritat, dar Dumnezeu ţi-l oferă. Ce frumos sună aceasta pentru aceia care nu-l merită. Crimele sunt iertate, păcatele sunt aruncate în marea uitării de Mântuitorul nostru din dragoste, favoare şi har. Cuvântul „har” are acelaşi înţeles ca şi cuvântul „gratis”. Rugăciunea lui Wickliffe a fost: „Doamne, mântuieşte-mă gratis”. Niciun fel de muncă (efort) nu ţi-ar putea procura sau oferi mântuirea, ci doar Dumnezeu. El ţi-o oferă gratis, fără niciun fel de plată.

Harul îl primim prin credinţa în Isus Cristos. Oricine crede în El nu va fi judecat (condamnat). O, păcătosule, permite-I lui Dumnezeu să-ţi dea harul de a privi la Isus şi de a trăi. Priveşte acum, astăzi este ziua acceptării.

Religios ori Mântuit?

Cum eşti?

Faptele Apostolilor 4:12.
„În nimeni altul nu este mântuire; căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi.”

De-a lungul anului celebrăm multe sărbători religioase. Observăm că omul firesc doreşte să fie religios şi, din când în când, face multe lucruri crezând că se închină lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă că a fi religios nu e acelaşi lucru cu a fi mântuit. E foarte posibil să fii religios dar să n-ajungi în ceruri!

Textul nostru ne-nvaţă că nu este salvare sau mântuire în niciun alt nume decât în Numele lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Nu există niciun alt nume sub ceruri prin care putem fi mântuiţi. Ori eşti mântuit prin Isus Cristos, ori nu eşti mântuit, deci eşti pierdut!

Pur şi simplu. Fără nicio confuzie, fără nicio contradicţie. Sub ceruri putem găsi religie în multe nume, dar mântuire putem găsi numai într-unul singur: acela e Numele lui Isus Cristos.

Nici preoţii, nici proorocii, nici supunerea la autopedepse şi nici chiar rugăciunile nu te pot mântui, ci numai Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Nici serviciile religioase, nici faptele bune sau dărniciile, nici chiar lacrimile nu au puterea de a produce viaţa veşnică. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune în 1Ioan 5:11, 12 că „Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa.”

În general oamenii acceptă să cunoască mai multe lucruri despre viaţa de creştin, dar refuză să-L accepte în inimă pe Cristos.
Oamenii acceptă să lucreze pentru biserică, dar refuză să se identifice cu păcătosul vinovat care are nevoie de mântuire.
Oamenii acceptă să creadă in principiile morale ale Cuvântului lui Dumnezeu bazate pe cele zece porunci, dar refuză să creadă în lucrarea Fiului lui Dumnezeu care, prin moartea Sa, le-a salvat sufletul. De asemenea, îi vine greu omului să se odihnească în această credinţă.

RELIGIA este îmbunătăţirea naturii omului.
MÂNTUIREA este primirea naturii noi prin acceptarea lui Isus Cristos ca Domn şi Mântuitor personal. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune în Ioan 1:12 că „tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.”

RELIGIA ne îmbracă în haina propriei noastre neprihăniri (dreptăţi) dar proorocul Isaia ne spune că neprihănirea noastră este ca o haină mânjită înaintea lui Dumnezeu.
MÂNTUIREA ne îmbracă în neprihănirea perfectă a lui Cristos care (doar ea) ne poate face acceptabili în faţa lui Dumnezeu.

Cuvântul lui Dumnezeu ne spune în Tit 3:5 că „El ne-a mântuit nu prin faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt.”

RELIGIA este ceea ce face omul pentru Dumnezeu.
MÂNTUIREA este ceea ce face Dumnezeu pentru om.

Isaia 53:6 ne spune că: „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.”

RELIGIA spune: fac ceva cu mâna mea.
MÂNTUIREA spune: nu pot face nimic de unul singur.

Efeseni 2:8, 9 spune: „Căci prin har aţi fost mântuiti, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.”

RELIGIA înseamnă a mă încrede în lucrul făcut de mine.
MÂNTUIREA înseamnă a mă încrede în lucrul făcut de Cristos pentru mine.

Evrei 10:10 afirmă că „prin această voie am fost sfinţiţi noi, şi anume prin jertfirea trupului lui Isus Cristos, o dată pentru totdeauna.”

RELIGIA depinde de purtarea mea.
MÂNTUIREA depinde de credinţa mea.

Faptele Apostolilor 16:31 spune: „Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit tu şi casa ta.”

RELIGIA spune să ne purtăm cât se poate de bine.
MÂNTUIREA spune că trebuie să acceptăm darul perfect al lui Dumnezeu.

Romani 6:23 spune că „darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Cristos, Domnul nostru.”

RELIGIA depinde de suficienţa caracterului.
MÂNTUIREA depinde de Jertfa de pe Cruce.

1Corinteni 1:18 spune ca „propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării; dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu.”

RELIGIA se străduieşte să aducă o jertfă.
MÂNTUIREA se încrede in Jertfa adusă.

Ioan 19:30 spune: „Când a luat Isus oţetul, a zis: S-a isprăvit! Apoi Şi-a plecat capul şi Şi-a dat duhul.”

RELIGIA se luptă să te facă desăvârşit.
MÂNTUIREA se reazămă pe o răscumpărare desăvârşită.

1Petru 1:18, 19 spune: „Ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Cristos, Mielul fără cusur şi fără prihană.”

RELIGIA încearcă să ne aducă din întuneric la lumină.
MÂNTUIREA ne aduce din moarte la viaţă.

Ioan 5:24 spune că „cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică, şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă. ”

RELIGIA spune că trebuie să fim găsiţi în casa lui Dumnezeu.
MÂNTUIREA spune că trebuie „să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Cristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu prin credinţă…” Filipeni 3:9

E bine deci să ne amintim textul „În nimeni altul nu este mântuire; căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi.” Faptele Apostolilor 4:12

Dragul meu prieten, eşti un om religios sau unul mântuit? Dacă eşti doar religios, atunci vei pierde raiul şi vei petrece eternitatea departe de Dumnezeu şi de Fiul Său, într-un loc de chin. Dacă eşti mântuit, ai făgăduinţa (promisiunea) vieţii veşnice cu Dumnezeu şi Fiul Său.

Pâinea zilnică şi iertarea

R.C. Sproul

Îmi aduc aminte că atunci când fiica mea avea doi ani locuiam în Olanda, pe durata programului meu de doctorat de la Free University din Amsterdam. Nu era uşor pentru un copil de doi ani să fie mutat într-o ţară unde nu înţelegea nici măcar limba. Iar gazda la care locuiam, dintr-o mică localitate, nu vorbea deloc limba engleză. Prin urmare, ne era foarte greu. Însă îmi aduc aminte prima frază pe care fiica mea a învăţat-o în olandeză. Sensul frazei era acesta: “Bună dimineaţa domnule brutar. Vă rog să-mi daţi o jumătate de pâine albă, tăiată felii.” În acele zile, în Olanda obiceiul era că oamenii, în mod normal, nu-şi cumpărau pâinea de la băcănie, ci le era livrată în fiecare zi de către un mic camion ce aparţinea brutăriei. Iar pâinea pe care o făceau era nemaipomenit de delicioasă. Mi-a plăcut acea pâine. Era o pâine bine crescută şi proaspătă, tocmai scoasă din cuptor. Nu puneau nici un conservant în pâine, de aceea brutarul venea acasă la oameni în fiecare zi. În acea vreme nu o duceam deloc bine cu banii şi, în principal, am trăit cu pâine şi unt de arahide. Într-un fel, acest lucru a făcut ca cererea “Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi”, din rugăciunea Tatăl Nostru, să fie o realitate pentru mine. De obicei includem pâinea în dieta noastră zilnică însă în America nu există obiceiul de a cumpăra pâine în fiecare zi, aşa cum făceam în Olanda. Şi în fiecare zi aşteptam cu nerăbdare ziua următoare pentru a obţine acea pâine proaspătă şi minunată.

Ce vrea să spună Isus atunci când le zice ucenicilor săi că trebuie să se roage: “Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi”? Evident, Isus nu limitează regula rugăciunii, referitor la cerere, la a ne ruga numai pentru pâine. Pe de altă parte, El nu spune: “Caviarul nostru cel de toate zilele, dă-ni-l nouă astăzi.” Isus se referă aici la dependenţa pe care creştinul trebuie s-o aibă faţă de providenţa lui Dumnezeu, providenţă prin care El ne susţine în fiecare zi din viaţa noastră, împlinindu-ne nevoile fundamentale. Pâinea era esenţială în dieta evreului antic. Iar mărturia istorică a modului în care Dumnezeu le-a oferit pâine nu era mai puţin decât remarcabilă. Ne aducem aminte cum naţiunea a fost mai întâi formată în pustia Sinai şi cum Dumnezeu i-a purtat de grijă lui Israel. El le-a oferit pâinea cea de toate zilele, dându-le mană din cer. Astfel, întregul concept al purtării de grijă a lui Dumnezeu faţă de poporul Său, în ce priveşte nevoile zilnice de hrană, era puternic înrădăcinat în Vechiul Testament.
De asemenea, nu este la întâmplare, în angrenajul evenimentelor biblice, faptul că atunci când Hristos vine în această lume pentru a fi răspunsul la nevoia noastră fundamentală, nevoia de mântuire, El Se numeşte pe Sine pâinea cerească, pâinea care vine din cer, în sensul că El este Cel ce hrăneşte sufletele noastre, Cel ce întreţine duhurile noastre şi Cel ce susţine chiar viaţa noastră. Deci, ceea ce spune Isus aici, în rugăciunea Tatăl Nostru, atunci când zice: “Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi.”, este că trebuie, în vieţile noastre de rugăciune, să trăim într-o dependenţă zilnică faţă de proviziile pe care Dumnezeu ni le oferă din mărinimia Lui.

Aceasta a fost o temă frecventă în învăţătura lui Isus. Vă aduceţi aminte că într-o anume situaţie El a spus: “Nu vă îngrijoraţi pentru ziua de mâine!” Apoi a spus: “Priviţi la crinii de pe câmp! Ei nici nu torc, nici nu ţes şi totuşi nici chiar Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din ei.” Şi în acelaşi context, Isus oferă o ilustraţie, folosind analogia dintre un tată pământesc, un părinte de pe pământ, şi Tatăl nostru cel ceresc, spunând: “Cine este tatăl acela dintre voi care, dacă-i cere fiul său o pâine, să-i dea o piatră? Sau dacă îi cere un peşte, să-i dea un şarpe?” Cu cât mai mult face Dumnezeu, care oferă daruri perfecte, din toată inima, daruri care vin în întâmpinarea acelor nevoi zilnice pe care le avem, nevoi pe care trebuie să le aducem în fiecare zi înaintea Lui? Din nou, accentul pus pe pâinea cea de toate zilele cred că este menit, în parte, să ne aducă aminte de dependenţa noastră constantă faţă de ceea ce Dumnezeu ne oferă pentru a ne susţine vieţile. În vremea noastră avem tendinţa să trăim, nu de pe o zi pe alta sau cu strictul necesar, în termenii alimentaţiei. Ne place să depozităm mâncarea. Avem frigidere, congelatoare şi alte asemenea lucruri în care depozităm alimentele pentru o lungă perioadă de timp. Nu avem obiceiul să întâmpinăm fiecare nouă zi cu dorinţa proaspătă de a obţine alimentele de care avem nevoie.

Îmi aduc aminte că la sfârşitul războiului din Coreea, una dintre consecinţele acestui conflict a fost aceea că în Coreea un mare număr de copii au rămas fără părinţi, care au fost ucişi în război. Am putut observa acelaşi lucru şi în urma războiului din Vietnam, din Bosnia şi din alte locuri. Au existat agenţii umanitare care au venit în Coreea în încercarea de a rezolva problema foametei şi a malnutriţiei care exista între copii. Cu mult timp în urmă, în anii 50, am vorbit cu unul dintre acei oameni care fusese implicat în acea acţiune iar el mi-a spus că una dintre cele mai mari probleme pe care le aveau cu copiii din orfelinate, chiar şi atunci când aceştia aveau asigurate trei mese pe zi, era aceea că nu se puteau odihni, erau cuprinşi de nelinişte şi aveau un somn foarte agitat. Nu puteau înţelege de ce aveau un somn atât de agitat. Discutând cu copiii au descoperit imediat că marea nelinişte de care erau cuprinşi aceştia era cauzată de faptul că nu erau siguri dacă vor avea mâncare şi pentru ziua de mâine, deoarece ei se obişnuiseră să caute prin canale după o bucată de pâine cu care să poată supravieţui. Astfel, au procedat în felul următor în acel orfelinat: atunci când copiii erau puşi în paturile lor, surorile care erau acolo puneau în mâna fiecărui copil câte o felie de pâine. Nu pentru a fi mâncată înainte de a se culca, ci pentru ca să o poată ţine în mână atunci când mergeau la culcare. Era, în sensul cel mai propriu, o măsură de siguranţă pentru ei, ştiind din experienţă că în fiecare zi au nevoie de ceva care să-i ajute să supravieţuiască.
David ne spune în Psalmi, făcând următoarea observaţie personală, că: “Am fost tânăr şi am îmbătrânit dar niciodată nu l-am văzut pe cel neprihănit părăsit, nici pe urmaşii lui cerşindu-şi pâinea.” Aceasta este o mărturie extraordinară despre credincioşia şi consecvenţa cu care Dumnezeu răspunde la rugăciunile celor din poporul Său atunci când aceştia îşi aduc nevoile înaintea Lui.

Am spus acest lucru şi când am vorbit despre rugăciune. Dacă cumva ni se pare că Mâna lui Dumnezeu este invizibilă pentru noi şi că nu putem observa prezenţa Lui providenţială în vieţile noastre, acest lucru se datorează, în parte, modului în care ne rugăm. Există în noi tendinţa de a ne ruga la modul general. Iar când ne rugăm la modul general singurul mod în care vom vedea Mâna providenţială a lui Dumnezeu este cel general. Unul dintre marile scopuri ale rugăciunii este acela ca, intrând în conversaţie şi în comuniune cu Dumnezeu, aducând cererile noastre înaintea Lui, descărcându-ne sufletul şi nevoile în mod specific şi văzând răspunsuri specifice la rugăciunile noastre, credinţa noastră să crească iar spiritul nostru de apreciere şi de recunoştinţă şi întreaga noastră încredere în viaţa creştină să fie întărite prin rugăciune specifică. Deoarece atunci când ne rugăm specific, vedem şi răspunsuri specifice la aceste rugăciuni.

Pe lângă această cerere, “Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi”, Isus merge mai departe, la următoarea cerere, în care spune: “Şi ne iartă nouă greşelile, precum iertăm şi noi celor ce ne greşesc.” Este oarecum neobişnuită această trecere, în rugăciunea Tatăl Nostru, de la “Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi”, la “Şi ne iartă nouă greşelile, precum iertăm şi noi celor ce ne greşesc” sau “Şi ne iartă nouă datoriile, precum îi iertăm şi noi pe datornicii noştri.”
Ne aducem aminte, din vechiul acrostih care este folosit de obicei pentru a descrie elementele constitutive ale rugăciunii, de cuvântul “ACTS” (asemenea cărţii Faptelor Apostolilor [în engl. Acts, n.tr.]). Fiţi atenţi cum pronunţaţi acest cuvânt! Când eram la seminar obişnuiam să practicăm acest exerciţiu cu profesorul de homiletică. El spunea: “Domnilor, această carte nu este o unealtă ascuţită pe care o folosiţi la cioplitul copacilor. Nu este cartea Securii (în engl. este un joc de cuvinte între Acts – Faptele Apostolilor şi Axe – Secure, n.tr.), ci este cartea (şi ne punea să pronunţăm corect Acts) Faptelor Apostolilor. ACTS este un acrostih alcătuit din cinci elemente constitutive ale rugăciunii, aşa cum le găsim prezentate în Biblie. Litera “A” este pentru “adorare” (engl. adoration, n.tr.), element la care ne-am uitat deja în cadrul cererilor cuprinse în rugăciunea Tatăl Nostru. Prima cerere pe care trebuie s-o facem este pentru înălţarea Numelui lui Dumnezeu. Anume ca Dumnezeu să poată fi văzut ca sfânt şi noi să ne putem teme de El. Acest lucru este în concordanţă cu acea porţiune din rugăciune care este dedicată laudei lui Dumnezeu şi adorării. Litera “C” din cuvântul “ACTS” este pentru “mărturisire” (engl. confession, n.tr.). Litera “T” este pentru “mulţumire” (engl. thanksgiving, n.tr.) iar “S” este pentru “implorare, cerere” (engl., supplication). În rugăciunea Tatăl Nostru ne aflăm acum la litera “S”, pentru “implorare”. Facem acele cereri pe care Isus ne sugerează să le aducem înaintea lui Dumnezeu. Iar acum El a ajuns la punctul în care spune că noi trebuie să-I cerem lui Dumnezeu să ne ierte păcatele sau greşelile, precum le iertăm şi noi celor ce greşesc împotriva noastră. Aici putem observa apărând şi litera “C” din cuvântul “ACTS”. Anume acel element al rugăciunii dedicat mărturisirii păcatului.

Care este litera acrostihului care în mod izbitor lipseşte din rugăciunea Tatăl Nostru? Litera “T”. Unde există vreo referire specifică la mulţumire, în rugăciunea Tatăl Nostu? Nicăieri. Iar acest lucru este ciudat deoarece atunci când apostolul Pavel, de exemplu, ne oferă sfaturi vizavi de rugăciune el ne spune că întotdeauna trebuie să venim cu cererile noastre într-un spirit de mulţumire. Trebuie să ne aducem cererile înaintea lui Dumnezeu însoţite de mulţumire. Ascultând de porunca lui Pavel vizavi de rugăciune, anume aceea că rugăciunea trebuie să includă întotdeauna şi mulţumire, pot desluşi prezenţa mulţumirii în rugăciunea Tatăl Nostru într-un mod implicit, chiar dacă ea nu este menţionată explicit aici. Şi cred că mulţumirea face parte din întregul complex al cererii “Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi.” Aceasta deoarece trebuie să fim atenţi, nu numai la nevoia zilnică de hrană pe care o avem, ci şi la realitatea acoperirii acestei nevoi de către Dumnezeu, ceea ce produce în noi o atitudine de mulţumire. Chiar dacă mulţumirea nu se află în mod explicit în rugăciunea Tatăl Nostru, ea este oarecum implicită în cererea făcută pentru suplinirea nevoilor noastre zilnice de pâine.

Însă elementul mărturisirii este prezent în mod explicit. “Şi ne iartă nouă greşelile, precum iertăm şi noi celor ce ne greşesc.” Acesta este unul dintre cele mai înspăimântătoare elemente ale rugăciunii Tatăl Nostru, după părerea mea, deoarece nu spune în mod simplu, “Dumnezeule, te rugăm să ne ierţi păcatele.” Dimpotrivă, “Şi ne iartă nouă greşelile (sau datoriile), precum iertăm şi noi datornicilor noştri.” Acest aspect este legat în mod direct de învăţătura pe care Isus ne-a lăsat-o, cu privire la atitudinea critică. Trebuie să ne reamintim întotdeauna, atunci când ne rugăm pentru iertarea păcatelor noastre, că suntem nişte păcătoşi iertaţi. Şi că singura cale prin care existăm în Împărăţia lui Dumnezeu este în virtutea iertării păcatelor noastre, prin harul fără plată al lui Dumnezeu prin care El ne oferă iertarea Lui. Însă, o dată cu această binecuvântare, întotdeauna este dată şi o responsabilitate. Isus ne spune o parabolă cu privire la acest adevăr, în care ne arată că dacă nouă ni s-a iertat mult, atunci noi trebuie să reflectăm acelaşi spirit de bunăvoinţă faţă de alţi oameni. Cum am putea refuza să iertăm pe cineva care ne-a greşit şi care îşi cere iertare când raţiunea care face fiinţele noastre apte să fiinţeze în Împărăţia lui Dumnezeu este tocmai iertarea. Iertarea este singura cale prin care putem sta în prezenţa lui Dumnezeu. Şi din moment ce am păcătuit cu mult mai radical şi mult mai grav împotriva lui Dumnezeu decât ne-a greşit cineva vreodată, iar dacă Dumnezeu este dispus să ne ierte de păcate, cum am putea atunci noi să nu dorim să îi iertăm pe cei ce ne greşesc?

Este o mică atenţionare pe care doresc s-o fac aici. Cred că printre creştini există o serioasă neînţelegere cu privire la iertare. Prea des aud oameni spunând că dacă cineva greşeşte împotriva ta, Dumnezeu îţi cere să-l ierţi imediat şi necondiţionat, indiferent dacă cei ce îţi greşesc îşi cer sau nu iertare. Eu nu găsesc acest lucru nicăieri în Scriptură. Îl văd într-adevăr pe Isus făcând acest lucru atunci când se roagă pentru iertarea călăilor Săi, chiar dacă aceştia nu s-au căit. Putem, cu siguranţă, să-i iertăm pe cei ce ne greşesc, chiar dacă aceştia nu se căiesc şi nu-şi dau seama de ceea ce fac. De fapt, ceea ce justifică cel mai bine această poruncă de a ierta este învăţătura biblică care spune că dragostea acoperă o sumedenie de păcate. Ni se mai spune şi că nu trebuie să fim ranchiunoşi sau răzbunători în atitudinile noastre. Iar dacă cineva ne răneşte, ne nedreptăţeşte sau ne jigneşte, noi trebuie să fim gata, să fim dispuşi, să acceptăm acest lucru în numele dragostei.
Însă există acele rele care sunt atât de serioase încât atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, sunt luate măsuri prin care acestea sunt aduse la cunoştinţa autorităţilor bisericeşti în funcţie. Cineva păcătuieşte împotriva ta, tu mergi şi-l confrunţi, însă el refuză să se pocăiască. Urmează apoi un proces prin care luăm cu noi un prieten, iar apoi, dacă este necesar, facem apel la Biserică. Iar rolul instanţelor bisericeşti este tocmai acela de a stabili gravitatea şi de a aduce dreptatea în relaţiile dintre creştini. Dacă am fi obligaţi să iertăm în orice situaţie imediat, în mod direct şi necondiţionat, atunci acest întreg proces de disciplinare care există în Biserică nu şi-ar mai avea rostul. Însă deoarece Dumnezeu a dispus aceste măsuri de disciplină pentru Biserică atunci ceea ce rezultă de aici (nu-i aşa?) este că nu suntem absolut obligaţi să iertăm pe oricine care ne greşeşte, atunci când acea persoană nu se pocăieşte. Dumnezeu nu ne va ierta dacă nu ne pocăim.

Însă ideea este că atitudinea fundamentală a inimii noastre ar trebui să fie la fel de plină de îndurare faţă de alţii cum a fost Dumnezeu faţă de noi. În aşa fel încât dacă cineva păcătuieşte împotriva noastră şi apoi îşi recunoaşte vina, se căieşte şi îşi cere scuze, suntem obligaţi să iertăm. Însă noi refuzăm uneori să acordăm această iertare. Isus ne spune că de şaptezeci şi şapte de ori trebuie să îi iertăm pe fraţii noştri dacă aceştia săvârşesc împotriva noastră acelaşi păcat de fiecare dată. Dacă ei se pocăiesc de fiecare dată, noi trebuie să-i iertăm de fiecare dată. Pentru că aceasta este relaţia fundamentală pe care o avem cu Dumnezeu. Dacă trebuie să ne rugăm zilnic pentru pâine, presupunerea pe care o facem aici este că rugăciunea Tatăl Nostru indică faptul că ar trebui să ne rugăm zilnic şi pentru iertare.
Spuneam că, din acest motiv, aceasta e o parte a rugăciunii care te înspăimântă. Este înspăimântător pentru mine să spun: “Dumnezeule, te rog să mă ierţi direct proporţional cu modul în care şi eu îi iert pe cei care îmi greşesc.” Acest lucru este înspăimântător. Şi aceasta deoarece ştiu că nu am fost deloc atât de îndurător cu oamenii care mi-au greşit încât să mă apropii de îndurarea lui Dumnezeu. Iar dacă Dumnezeu îmi face după această rugăciune, atunci mă pot afla într-un mare necaz, dacă El îmi oferă iertare doar pe măsura intensităţii şi a modului în care eu sunt dispus s-o ofer celorlalţi. Şi, astfel, ni se aduce aminte, nu numai de păcătoşenia noastră şi de nevoia de a ne mărturisi păcatele zilnic, de nevoia de a fi iertaţi de Mâna lui Dumnezeu, ci această cerere din rugăciunea Tatăl Nostru ne aduce aminte şi de datoria noastră de creştini, în termenii relaţiilor noastre personale, la nivel uman. Nu doar relaţia pe verticală pe care o am cu Dumnezeu şi în care trebuie să-mi mărturisesc păcatul imediat ce am păcătuit, confesându-mă zilnic înaintea Lui. Da, păcatele mele au fost toate plătite odată pentru totdeauna la cruce. Şi astfel, într-un anume sens, n-aş avea nevoie să-mi mărturisesc păcatele, din moment ce ele au fost deja plătite la cruce. Însă aduceţi-vă aminte că Isus ne-a învăţat să facem lucrul acesta ca fiind parte din comuniunea pe care o avem cu Dumnezeu. În fiecare zi am nevoie de o înţelegere proaspătă, de o experienţă proaspătă a harului şi a iertării Sale.

Gânduri de încheiere
Am văzut un studiu recent despre complexele de vinovăţie şi cum pot fi acestea studiate în cultura noastră prin anumite teste psihologice. Era un studiu psihologic făcut pe un eşantion de studenţi de la diferite universităţi. Am fost interesat de acest studiu deoarece din acest eşantion făceau parte studenţi ai unui colegiu creştin. Studiul avea menirea de a arăta nivelul de anxietate al oamenilor, psihologic vorbind, legat de problemele de vinovăţie nerezolvate. Iar în acest colegiu creştin, nouăzeci şi nouă de procente dintre studenţii testaţi trăiau cu probleme de vinovăţie nerezolvate. M-am gândit atunci, cum se poate ca într-un colegiu creştin să avem această paralizie cauzată de vina care nu a fost îndepărtată? Dacă cineva ar fi eliberat de complexul vinovăţiei aceştia ar trebui să fie creştinii, cei care înţeleg ce este harul, care înţeleg ce înseamnă crucea, care înţeleg dorinţa Tatălui de a ne ierta păcatele. Cred că o parte din explicaţia acestui fenomen este aceea că în colegiile seculare tinerii au îndepărtat din conştiinţa lor şi şi-au înăbuşit sentimentele de vinovăţie astfel încât nu mai simt nici o vinovăţie vizavi de comportamentul lor. Iar atunci când cineva devine creştin, această persoană este sensibilizată de obligaţia pe care o are de a asculta de Dumnezeu. Astfel, conştiinţa noastră poate deveni foarte uşor cuprinsă de nelinişte. Probabil aceasta explică situaţia revelată de sondaj. Însă susţin că ceva nu este în regulă aici. Dacă ascultăm această poruncă pe care ne-a dat-o Isus, de a ne ruga zilnic pentru iertarea păcatelor noastre, atunci starea noastră spirituală ar trebui să fie sănătoasă, având încredere în relaţia noastră cu Dumnezeu, ştiind că Dumnezeu a promis că ne va ierta păcatele atunci când Îi cerem lucrul acesta.

Tradus de Tiberiu Pop

Paternitatea lui Dumnezeu

R.C. Sproul

https://www.rcrwebsite.com/tatalnostruidx.htm

“Tatăl nostru care eşti în ceruri …”. Aceasta este formula de început a rugăciunii Tatăl nostru. Ne-am uitat deja pe scurt la semnificaţia acestei formule personale de adresare care începe cu “Tatăl nostru …”. Însă nu am terminat tot ce aveam de spus. Nu doresc să trec mai departe la cea dintâi cerinţă până când nu voi mai acorda încă puţin timp acestei formule personale de adresare.
În secolul al XIX-lea o nouă disciplină a fost adăugată la programa şcolară din cadrul studierii religiei şi anume religia comparată. Este o încercare de a înţelege marile religii ale lumii nu în izolare unele faţă de altele, ci aşa cum şi sintagma religie comparată sugerează, în termenii inter-relaţionării şi ai comparaţiei. Interesul acesta a apărut, în parte, odată cu accelerarea procesului de creştere a populaţiei globale. În trecut, datorită dificultăţilor de a călători şi a imigra, puteam întâlni doar anumite ramificaţii ale religiei, în diferite părţi ale lumii, limitate la grupuri etnice sau naţionalităţi. Însă, cu cât distanţa dintre popoarele lumii a devenit mai mică şi cu cât a început să aibă loc tot mai multă interacţiune între cei din vest şi cei din est, creştinii au fost puşi în situaţia să se confrunte cu Islamul, Budismul, Şintoismul sau Confucianismul ş.a.m.d. Astfel, prin religia comparată a secolului al XIX-lea, s-a încercat să se analizeze diferite religii ale lumii şi să se găsească elemente comune ale acestora.
În această perioadă a apărut faimoasa analogie cu Dumnezeu şi muntele. Este vorba despre ideea că Dumnezeu Însuşi şade pe vârful unui munte, iar pentru a ajunge la El există posibilitatea de a urca pe mai multe căi. Unele dintre ele conduc, mai mult sau mai puţin, direct de la baza muntelui până în vârf, în timp ce altele, ocolesc, se învârt, se răsucesc şi se întorc până ce în final ajung în vârf. Prin urmare, dacă încerci să ajungi la Dumnezeu poţi să mergi atât pe calea Budismului, Daoismului, Şintoismului, Iudaismului sau Creştinismului. Acestea nu sunt altceva decât căi diferite care duc în cele din urmă în acelaşi loc.
Printre erudiţii germani ai secolului al XIX-lea, în mod special în acest domeniu al religiei comparate, am reţinut un cuvânt german care apare în mod repetat în titlurile cărţilor importante scrise în această perioadă. Acest cuvânt este wesen. El poate fi tradus în engleză cu fiinţă, sau substanţă, sau esenţă; ideea pe care o transmite este că, cu cât analizăm mai mult diversele religii ale lumii, cu atât putem pătrunde în miezul acestora, putem ajunge la substanţa fundamentală a lor sau putem să le disecăm esenţa de bază (sau wessen), fiinţa (miezul) religiei lumii. Concluzia optimistă, să zicem, a acestor erudiţi din secolul al XIX-lea este, aşa cum am menţionat deja, că la miezul, la esenţa religiilor lumii există această mărturisire comună a credinţei.
Una din lucrările importante care au fost scrise pe această temă, este cea a lui Adolf von Harnack, un istoric al Bisericii de origine germană, poate cel mai important istoric al Bisericii din ultimii 200 ani. Von Harnack a fost interesat să studieze acest aspect, astfel că el a scris o scurtă lucrare în limba germană care a fost tradusă ulterior şi în engleză, devenind apoi foarte populară în domeniul teologic. Este o carte mică dar a avut un impact enorm în gândirea teologică, atât la sfârşitul secolului al XIX-lea cât şi în secolul XX. Cartea se intitulează Ce este Creştinismul? Este un titlu provocator, nu-i aşa? Ce este Creştinismul ne-a provenit din germană şi avem acest titlu sub forma: Ce este esenţa sau fiinţa sau wesen-ul Creştinismului? Ce face Creştinismul să fie creştin? Care îi sunt crezurile de bază?
În efortul său de a analiza acest aspect, von Harnack a ajuns la următoarea concluzie: mesajul lui Hristos şi doctrinele de bază ale creştinismului biblic pot fi rezumate sub forma a două afirmaţii fundamentale. Există deci două afirmaţii fundamentale, esenţiale prin care poate fi definită religia creştină. Şi cu siguranţă că aţi auzit de acestea. Poate că nu aţi auzit niciodată de Harnack şi de cartea lui “Ce este Creştinismul?” dar vă garantez că dacă aţi fi mai în vârstă cu douăzeci de ani sau mai mult atunci aţi fi auzit de aceste două afirmaţii. Ele sunt: Prima este Paternitatea universală a lui Dumnezeu, iar a doua Fraternitatea universală a omului. Aţi mai auzit de aceste afirmaţii?
Sunt pe cale să spun acum ceva ce poate fi mai mult sau mai puţin controversat. Poate veţi găsi şocant sau complet jignitor ceea ce voi spune dar iată ce doresc să subliniez. Cred că analiza lui Harnack despre esenţa creştinismului este greşită. Nu cred că cele două afirmaţii sunt miezul esenţial al credinţei creştine. De fapt nici nu cred că sunt nici măcar parte din credinţa creştină. Dimpotrivă, cred că aceste afirmaţii intră în contradicţie cu credinţa creştină, sunt în antiteză cu ea. Şi dacă mi-aţi cere să scriu o carte cu titlul Ce este umanismul sau Ce este liberalismul secolului al XIX-lea, sau altceva de genul acesta, atunci v-aş putea spune că, dacă vreţi să ajungeţi la esenţa acestor sisteme de gândire nu trebuie să faceţi altceva decât să fiţi de acord cu afirmaţiile lor despre paternitatea universală a lui Dumnezeu şi fraternitatea universală a omului. Aceasta poate sună şocant pentru voi, dar haideţi, vă rog, să ne uităm în Scriptură şi să vedem unde anume, în Noul Testament sau Vechiul Testament, întâlnim acest concept universal al paternităţii lui Dumnezeu. Unde-l găsim? Întâlnim doar câteva pasaje care ar putea susţine acest concept, însă totul este neclar. Atunci când Pavel dezbate cu filosofii din Atena, la Areopag, când îi mustră referindu-se la altarul închinat de ei unui dumnezeu necunoscut, el citează din propriii lor poeţi păgâni, spunând: “Cu toţii suntem sămânţa lui Dumnezeu”. Acesta nu este un citat din Vechiul Testament ci un citat dintr-o sursă păgână. Pavel vrea să spună că toţi oamenii trăiesc, se mişcă, există cu ajutorul lui Dumnezeu, în sensul că toţi Îl avem pe Dumnezeu drept Creator. Doar aşa am putea vorbi despre paternitatea Lui universală, în sensul că Dumnezeu este Creatorul universal al rasei umane. Cu toţii suntem “sămânţa” Lui, în sensul că toţi am fost creaţi de El.
De ceea ce putem fi absolut siguri, este că, atunci când Biblia vorbeşte despre paternitatea lui Dumnezeu, aşa cum am văzut deja, ea nu o face doar cu referire la creaţie, ci se referă în mod specific la răscumpărare. Acest limbaj cu privire la paternitate apare cel mai frecvent în Biblie în contextul răscumpărării. Dar nici în acest caz nu cuprinde toate aspectele, ci este exclusiv şi restrâns. Aceasta înseamnă că Dumnezeu este în primul rând şi într-un sens unic, doar Tatăl lui Hristos – Isus este Singurul născut al Tatălui. Iar în al doilea rând paternitatea lui Dumnezeu este extinsă asupra acelora care sunt adoptaţi în familia Lui, în virtutea unirii lor cu Hristos. Şi astfel, în loc să ne înveţe despre paternitatea universală a lui Dumnezeu, dimpotrivă Biblia ne învaţă despre paternitatea particulară a lui Dumnezeu, pentru că acest concept al paternităţii se aplică numai, şi în mod particular, acelora care sunt în Hristos. A-L numi pe Dumnezeu Tată al tuturor oamenilor – din perspectiva pe care Noul Testament o aduce asupra acestui cuvânt şi din perspectiva modului în care Biserica l-a înţeles în contextul familiei lui Dumnezeu – înseamnă a renunţa la unicitatea Creştinismului. Aşa că vă sfătuiesc să fiţi foarte atenţi în ce priveşte această afirmaţie. Nu stă în obişnuinţa americanilor să pună întrebări despre această afirmaţie şi nu stă nici în obişnuiţa oamenilor în general. Ideea paternităţii universale a lui Dumnezeu nu este un concept biblic. Doar ideea de Dumnezeu ca şi Creator universal este veridică.

Cea de-a doua afirmaţie este dedusă foarte clar din prima, acest lucru reieşind din modul în care Harnack şi ceilalţi o folosesc. Devreme ce Dumnezeu este tatăl nostru, al tuturor, înseamnă că toţi trebuie să împărtăşim în umanitatea noastră comună o anumită calitate de fraţi şi surori. Există o relaţie comună între membrii întregii rase umane pe care Harnack o descrie ca fraternitate (Aceasta a fost, bineînţeles, înainte ca discriminarea sexuală să fie condamnată, iar astăzi ar trebui să-i spunem fraternitate, respectiv solidaritatea femeilor). În fiecare caz însă aceasta este o deducţie din prima premiză, nu din Noul Testament.
Daţi-mi voie acum să vă spun altceva care poate fi din nou şocant pentru voi. Nu cred deloc că Biblia ne învaţă despre fraternitatea oamenilor. Veţi spune: “Stai puţin, nu ne învaţă Biblia să iubim pe toţi oamenii?” Ba da. “Şi o fraternitate între oameni nu ar trebui să implice o comunitate de oameni unde ei să se iubească unii pe alţii?”. Ba da, bineînţeles! E un lucru evident. Însă a avea o comunitate unde oamenii sunt obligaţi să se iubească, aceasta nu înseamnă că ei se află într-o relaţie de fraţi-surori. Acest concept are rădăcini mult mai adânci. Din nou vă spun, în termeni biblici, fraternitatea despre care Noul Testament ne relatează este fraternitatea sau relaţia de părtăşie dintre fraţii şi surorile care au fost adoptaţi în familia lui Dumnezeu şi care sunt în Hristos, Cel ce a devenit Întâiul născut dintre toate făpturile şi care este descris ca Fratele nostru Cel mare. Fac parte din frăţietate atunci când sunt unit cu Hristos prin adopţie. El este Fratele meu adoptiv. Şi toţi ceilalţi creştini care sunt parte din această relaţie specială, relaţia de părtăşie cu Biserica, părtăşia cu Mireasa lui Hristos, sunt oameni care participă la această fraternitate specială. Voi nu sunteţi născuţi în ea în mod natural; trebuie să fiţi născuţi din nou, regeneraţi, ca apoi să fiţi incluşi în această părtăşie, în această frăţietate, în această relaţie de frate-soră. Aşadar, dacă am fi de acord cu ideea de fraternitate universală a omului, am face vulnerabil conceptul crucial pe care Noul Testament îl relatează despre Biserică, despre unicitatea trupului lui Hristos, producând o fisură în cadrul acestui concept.

De ce totuşi cineva ar fi tentat să ajungă la concluzia că există ideea de fraternitate universală a omului. V-am sugerat mai înainte că unul din motive este deducţia din prima premiză, şi anume paternitatea universală a lui Dumnezeu. Însă mai este un motiv în virtutea căruia cineva ar putea ajunge la o asemenea concluzie eronată. Există ceva despre care Biblia ne învaţă, ceva ce ţine de universalitatea ei şi anume ideea universală conform căreia fiecare om este aproapele celuilalt. Nu fraternitate, ci calitatea de a fi aproapele celuilalt. Nu toţi oamenii sunt fraţii mei. Numai cei care sunt în Hristos sunt cu adevărat fraţii mei în Hristos. Însă fiecare om este aproapele meu. Şi Dumnezeu îmi cere să mă raportez la aceşti oameni aşa cum trebuie să mă raportez la un frate. Mi se cere să-mi iubesc aproapele aşa cum mă iubesc pe mine însumi. Isus a făcut clar lucrul acesta: dacă îl iubeşti pe aproapele tău nu înseamnă că nu mai ai responsabilitatea să-l iubeşti şi pe cel care nu-ţi este conaţional. Aceasta este greşeala pe care au făcut-o fariseii. Fariseii au crezut că toate aceste reguli – de aţi iubi aproapele, de a te purta cu bunătate faţă de el, de a fi milos faţă de el … – erau valabile doar cu privire la confraţii lor evrei, la conaţionalii lor. Ei au crezut că nu trebuie să iubească, de exemplu, un samaritean. Vă amintiţi pilda Bunului samaritean în care Isus ne relatează povestea unui om care, mergând spre Ierihon şi nimerind în mijlocul tâlharilor, a fost bătut, jefuit şi lăsat pe moarte. Şi cum levitul şi preotul au trecut pe lângă el fără să le pese, lăsându-l dezbrăcat, umilit şi în suferinţă. Apoi, în momentul în care a trecut pe acolo un samaritean, acesta s-a oprit, i s-a făcut milă, i-a uns cu ulei rănile, l-a dus la un han şi l-a plătit pe îngrijitorul acelui han ca să aibă grijă de cel rănit până când el se va întoarce. El a fost gata să plătească toate cheltuielile în vederea îngrijirii lui.
Aşadar, Isus ne relatează povestea Bunului samaritean. Cu ce ocazie a rostit El pilda aceasta? De ce ne-a spus Isus istorioara despre bunul samaritean? El a spus această povestire ca să răspundă oamenilor care-L întrebau: “Şi cine este aproapele meu?”. Cine este aproapele meu? Isus spune intenţionat această istorioară care implică o faptă ce dovedeşte bunătatea şi mila, îndurarea şi dragostea dintre un samaritean şi un evreu; doi oameni care nu se considerau ca făcând pare din aceeaşi frăţietate.
Deci Isus a spus că samariteanul este aproapele tău, rusul este aproapele tău, omul de culoare este aproapele tău, păgânul este aproapele tău, budistul este aproapele tău, musulmanul este aproapele tău, orice fiinţă umană de pe faţa pământului este aproapele tău. Şi trebuie s-o iubeşti pe acea persoană tot atât de mult cum te iubeşti pe tine însuţi. Acesta nu este un adaos la Legea lui Dumnezeu. Isus îl defineşte ca fiind o parte esenţială a Marii Porunci. Din nou vă zic, acesta nu este un aspect secret, ascuns undeva prin Biblie, ci este cel mai proeminent şi important. Este proeminent deoarece ne îndeamnă să privim pe fiecare om ca fiind aproapele nostru. Şi vei vedea ce uşor vei trece de la ideea de a-l privi pe fiecare om ca pe un aproape al tău la ideea de fraternitate universală. De ceea ce trebuie să te fereşti însă este ambiguitatea cu privire la unicitatea acestei fraternităţi.

Pun accentul pe acest aspect din cauza formulei de adresare de la începutul rugăciunii Tatăl nostru: “Tatăl nostru care eşti în ceruri”. Când ne referim la cuvântul Tată începem să intrăm pe tărâm sfânt. Aşa cum am mai spus, ni s-a dat acest privilegiu extraordinar de a fi învredniciţi să I ne adresăm lui Dumnezeu de pe poziţia de fii în familia Sa, aşa cum şi Isus a făcut. Acum recunoaştem nu numai faptul că Dumnezeu este Tatăl nostru ci şi că, cuvântul “al nostru” este un cuvânt care presupune, sau impune de la sine limite. El este Tatăl nostru. El este Tatăl nostru într-un mod care ne avantajează. El este Tatăl nostru în sensul că El este Patriarhul fraternităţii. El este Singurul care i-a zămislit pe fraţi şi pe surori, căci fraţii şi surorile sunt născuţi de la Dumnezeu. Iar apoi sunt născuţi din nou prin Duhul lui Dumnezeu. În creaţie, noi suntem prin natura noastră, duşmani ai lui Dumnezeu. Prin recrearea noastră, prin regenerare, noi devenim copii ai lui Dumnezeu; acesta este un statut şi un privilegiu ce predomină în conceptul de răscumpărare scos în evidenţă de Noul Testament; el ar trebui adus în gândirea noastră de fiecare dată când folosim cuvântul “al nostru” în momentul când rostim rugăciunea “Tatăl nostru”: “Tatăl nostru care eşti în ceruri”.

Aplicaţie
De câte ori aţi auzit expresiile paternitatea universală a lui Dumnezeu şi fraternitatea universală a omului? Sper că aţi ascultat cu atenţie ceea ce v-am spus astăzi, în aşa fel încât să nu rămâneţi cu impresia că ceea ce am zis de fapt este să ne considerăm pe noi înşine superiori celorlalţi oameni şi să ne păstrăm dragostea şi mărinimia doar pentru noi înşine, fără să o dăruim nimănui.
Parcă şi aud pe cineva spunând: “Dar priveşti lucrurile cu un aer aşa de patronal! Da, spui că trebuie să iubesc pe oricine, că trebuie să-l consider pe fiecare om ca fiind aproapele meu, dar eu în realitate nu recunosc cu adevărat validitatea religiei lor. Ba chiar îi cataloghez ca nefăcând parte din interiorul Bisericii”.
M-aţi auzit pe mine spunând aşa ceva? Nu am spus acest lucru, însă ceea ce am spus înseamnă acest lucru. Ceea ce fac de fapt este să afirm că celelalte religii ale lumii se află în afara teritoriului Bisericii, că există o diferenţă între creştinism şi budism şi că această diferenţă are implicaţii veşnice, fiind de o importanţă enormă. Ştiu totodată că atunci când spun acest lucru deschid poarta unui conflict enorm. Dar este ceea ce fac eu un element nou în istoria Iudaismului şi a Creştinismului? I-a spus oare Dumnezeu lui Israel: “Nu contează dacă îl urmezi pe Baal sau Mă urmezi pe Mine. Ambele căi duc la Mine.Toate religiile sunt în esenţă aceleaşi”?
Preaiubiţilor, întoarceţi-vă la prima poruncă: “Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!”. În ochii lui Dumnezeu, Baal era un dumnezeu fals aşa cum a fost şi Dagon dumnezeul filistenilor. Dragii mei, nu uitaţi că interdicţia cu privi

Tatăl nostru

R.C. Sproul

Am vorbit săptămâna trecută despre rugăciune şi am început să dezbatem pe marginea acestui subiect uitându-ne pentru început la ucenicii lui Isus care au venit la un moment dat la El şi I-au adresat următoarea rugăminte: “Doamne, învaţă-ne cum să ne rugăm”. Am văzut că Isus Şi-a început învăţătura despre rugăciune, spunându-ne cum să NU ne rugăm. El ne-a spus că nu trebuie să fim asemenea ipocriţilor din vremea Lui, al căror scop unic în timp ce se rugau era să fie văzuţi de oameni, sau să ofere un spectacol public de evlavie, care era de fapt o minciună. Dimpotrivă, Isus ne-a spus că trebuie să ne ducem în casele noastre, să intrăm în cămăruţele noastre, să închidem uşa şi să ne rugăm lui Dumnezeu în ascuns, fără să atragem atenţia oamenilor, iar Dumnezeu ne va răsplăti în mod public.
De asemenea, am mai văzut că Isus ne-a avertizat, nu numai să nu ne rugăm ca ipocriţii, ci şi ca păgânii. Noi nu trebuie să ne rugăm ca păgânii, care se gândeau că Îl pot manipula pe Dumnezeu folosind o formulă magică, sau recitări speciale, sau încântaţii de cuvinte şi fraze care se repetă la nesfârşit; acestea erau rugăciuni formale, recitate din memorie, care aveau scopul, aşa cum am mai spus, de a-L manipula pe Dumnezeu. Există tendinţa în unii oameni de a crede că Dumnezeu poate fi manevrat prin magie. În acea perioadă a păgânismului magia era la tot pasul; oamenii credeau în tărâmul magiei, credeau că prin magie îi pot manevra pe zei şi pot modifica mediul înconjurător; ei se foloseau de încântaţii magice sau formule magice speciale.

Toate aceste lucruri ni se pot părea cu totul străine dacă ţinem cont de cultura sofisticată în care trăim astăzi. Haideţi totuşi să ne gândim la următoarele aspecte. Întreg sistemul acesta de manipulare a mediului în care trăim îl găsim în miezul religiei New Age; el s-a infiltrat totodată foarte adânc în viaţa Bisericii şi în mod particular în biserica evanghelică, unde am observat multe lucruri ce ţin de magie. Uitaţi-vă de exemplu la semnele de pe acţibildurile lipite pe bara din spate a maşinilor sau la panourile pe care stă scris cu litere mari “Imaginează-ţi că poţi păstra pacea în lume”. Am văzut nu demult un acţibild pe care scria “Imaginează-ţi …” şi apoi continua cu “whirled peas”. Bineînţeles că era o glumă făcută pe seama simplei afirmaţii care era în faţa ochilor noştri: “Imaginează-ţi că poţi păstra pacea în lume”.
Ce stă de fapt în spatele acestei afirmaţii? Ce vrea să ne transmită de fapt această idee de a ne imagina că putem păstra pacea în lume? Ideea care se desprinde de aici este că, dacă începem să ne concentrăm în gândirea noastră, vom emana cumva o anumită putere din miezul fiinţei noastre şi dacă vom aduna destui oameni care să-şi focalizeze câmpurile de energie pe ce anume dorim să se întâmple, lucrul acesta va implica de fapt o desfăşurare a unui anumit fel de activitate psihocinetică cu ajutorul căreia mintea va lua locul spiritului – aşa a făcut Uri Geller, care s-a concentrat asupra unei cozi de lingură şi a făcut-o să se îndoaie (a fost doar un truc, nimic mai mult; nu a fost nimic real). Ceea ce vreau să spun însă, este că tindem să credem astfel de idei care circulă printre noi, tindem să credem că putem apela la resursele din interiorul unei persoane şi putem invoca acea putere care să schimbe mediul în care trăim. O astfel de “credinţă” nu este o credinţă religioasă în sensul biblic al cuvântului, ci este magie. Şi nu contează cât de mult vei încerca să o înveleşti în expresii cu substrat religios, pentru că ea tot magie va rămâne. Trebuie să fim foarte atenţi când este vorba de această intruziune a gândirii New Age-ului în credinţa creştină. Pentru că Isus, înainte de a-i învăţa pe oameni cum anume trebuie să se roage, i-a avertizat cu privire la aceste două feluri de rugăciune necorespunzătoare. Modul ipocrit de a se ruga şi modul păgân de a se ruga. Dumnezeu nu este slăvit prin rugăciunea de tip păgân care încearcă să-L manipuleze folosindu-se de puterea magiei pentru a schimba un anumit context în care ne aflăm.

După ce în prima parte a scos în evidenţă aceste avertizări, Isus Îşi axează discursul pe o expunere pozitivă a ceea ce rugăciunea evlavioasă ar trebui să conţină, punând totodată accentul şi pe cum anume ar trebui să arate o astfel de rugăciune. Această rugăciune a fost doar un exemplu pe care El l-a încredinţat Bisericii, până când în cele din urmă a devenit cunoscută sub numele de rugăciunea Tatăl nostru. Rugăciunea Tatăl nostru este parte integrantă din închinarea creştinilor de pretutindeni. Majoritatea serviciilor creştine de închinare de duminică dimineaţa includ la un anumit punct această rugăciune.
Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit! Şi vă rog să nu mă sunaţi, nici să nu-mi scrieţi în legătură cu acest aspect. Nu, nu sunt împotriva rostirii rugăciunii Tatăl nostru la serviciile de închinare de duminică dimineaţă. Ceea ce vreau să spun este că trebuie să fim cu băgare de seamă chiar şi atunci când este vorba de rugăciunea Tatăl nostru. Există pericolul ca în momentul în care “recităm” această rugăciune să fim implicaţi, chiar într-o recitare. Da, chiar într-o recitare. Însăşi rugăciunea Tatăl nostru poate deveni o ocazie în care putem încălca poveţile pe care ni le-a dat Isus cu privire la ce anume trebuie să evităm atunci când ne rugăm. Ea poate deveni un exerciţiu de memorie, la fel ca şi în păgânism, încărcat din plin cu lipsă de sens, repetări fără sfârşit şi apatie. Aşa va fi, dacă noi doar vom spune rugăciunea. Uneori mă necăjesc când îi văd pe unii creştini adunaţi laolaltă pentru o gustare şi aud la un moment dat pe unul din ei spunând unei persoane din mulţime: “Johnny Smith, vrei să spui tu rugăciunea înainte să mâncăm?”. În loc să zică “condu-ne în rugăciune”, el zice “spune rugăciunea”. Lucrul acesta ne arată de fapt că suntem pe cale să o spunem, să o recităm. Şi tot ceea ce auzim apoi este acea recitare.

Aşadar, ceea ce vreau să spun este că orice rugăciune poate deveni o ocazie pentru a face o repetare searbădă, o repetare spusă din memorie, care nu vine cu adevărat din inimă. Aş mai putea adăuga la acesta încă o avertizare. Când Isus a lăsat Bisericii această rugăciune, El nu a spus “Când vă rugaţi, să vă rugaţi această rugăciune”. Daţi-mi voie să repet. Isus n-a spus “Când vă rugaţi, să vă rugaţi această rugăciune”. Ceea ce a spus El de fapt ucenicilor a fost “Când vă rugaţi, să vă rugaţi aşa“. Apoi le-a dat acest exemplu de rugăciune evlavioasă. El le-a dat un model de rugăciune din care putem învăţa; este ceea ce noi numim principii transferabile. Am început acest studiu despre rugăciune, relatându-vă acea povestioară despre întâlnirea pe care am avut-o cu profesorul de pian George Miladin, o figură proeminentă pe plan naţional, cel care aplică un sistem de studiu de tip corespondenţă – îi scrii şi primeşti apoi propria lui metodă pentru a învăţa cum să cânţi la pian. De fapt, tehnica lui George de a-şi instrui studenţii, este ceea ce el însuşi a numit principii transferabile în domeniul muzicii. Astfel că, dacă înveţi un anumit principiu – ca de exemplu cum să foloseşti o serie de cinci note muzicale – vei avea apoi o tehnică sau un principiu care nu se aplică doar la un singur cântec sau doar la un anumit gen de muzică, ci este transferabil. Vei putea să foloseşti acel principiu într-o gamă foarte largă de compoziţii muzicale sau aranjamente muzicale. Ceea ce el face de fapt, este să-ţi dea un exemplu despre ceva ce poate fi folosit la un nivel mult mai înalt.
Exact acelaşi lucru îl face Isus aici, când ne lasă rugăciunea Tatăl nostru. El ne dă principii transferabile. El ne arată cum să ne rugăm, ce fel de conţinut ar trebui să includem în rugăciune şi ce anume ar trebui să implice această rugăciune. El nu ne dă această rugăciune ca s-o repetăm, nu ne dă mandatul de a repeta la nesfârşit exact aceleaşi cuvinte din rugăciunea Lui. Aş dori să subliniez din nou pericolul de a reduce rugăciunea Tatăl nostru la o simplă repetare searbădă, fără sens, lipsită de raţiune. Dar să trecem acum la celălalt aspect important pe care aş dori să-l subliniez.

Am spus adesea că una din liturghiile mele favorite din viaţa Bisericii este ceremonia tradiţională cu ocazia căsătoriei. Cu toţii aţi auzit-o pe parcursul vieţii de foarte multe ori, de fiecare dată când mergeaţi la o nuntă. “Preaiubiţilor, suntem adunaţi aici, astăzi, în prezenţa lui Dumnezeu şi a acestor martori, ca să-l unim pe acest bărbat şi pe această femeie în sfânta legătură a căsătoriei care a fost instituită de Dumnezeu şi sfinţită de Domnul nostru la sărbătoarea nunţii din Canaan.” Şi apoi continuă mai departe …
Este o ceremonie foarte scurtă. Ea conţine angajamente; conţine jurăminte; conţine porunci; conţine rugăciuni. Este unul din acele lucruri prin care mă îmbogăţesc spiritual; cu cât oficiez mai multe căsătorii sau cu cât aud mai multe ceremonii de căsătorie oficiate în Biserică, cu atât sunt mai binecuvântat de pe urma conţinutului frazelor exprimate cu ocazia acelei părtăşii, cu ocazia acelei închinări. Aceasta înseamnă că, cu cât devin mai familiar cu limbajul, cu atât încep să mă gândesc şi să meditez la el mai mult, să analizez şi să aprofundez toţi termenii pe care-i conţine această scurtă ceremonie de căsătorie. Cât belşug de bogăţie are să ne ofere sanctitatea acestei instituţii, câte lucruri noi!!! Este minunată!!! Tot aşa este şi cu rugăciunea Tatăl nostru. Ascultând-o de atâtea şi atâtea ori, am căzut în pericolul de a nu mai vedea în ea nimic fascinant, ci doar o repetare searbădă, fără sens. Sau discutând întruna pe marginea acestor cuvinte şi a acestor principii, am ajuns să ni le întipărim în minte şi în conştiinţă prin repetarea lor. Repetarea, în sine însăşi, nu este un lucru rău. Dimpotrivă, este unul din cele mai importante aspecte ale învăţării. Trecem peste o anumită informaţie din nou şi din nou. De ce? Pentru că persoanele care ajung să stăpânească un concept doar prin auzire, sunt foarte rare. Marii maeştri ai pianului şi ai violinei au ajuns să stăpânească seriile de note muzicale, cântând de nenumărate ori şi apoi repetându-le din nou şi din nou.
Era odată un mare profesor de pian care îl învăţa pe unul din studenţii săi seriile de note muzicale. La un moment dat studentul s-a plictisit până peste cap să tot cânte acele note muzicale, încât a zis: “Nu mai vreau să cânt seriile acestea de note muzicale. Vreau să cânt ca şi Van Cliburn. Vreau să cânt ca un mare maestru de pian”. Profesorul I-a zis studentului: “Ştii, poate niciodată nu vei fi în stare să cânţi la pian o melodie ca Van Cliburn. De fapt, după toate probabilităţile, nici n-ai fi capabil să stăpâneşti măcar jumătate din nivelul pe care-l are Van Ciburn. Există însă un lucru pe care-l poţi face! Studentul l-a întrebat: “Care-i acela?”. Profesorul i-a răspuns: “Poţi să-ţi cânţi propriile-ţi serii de note muzicale”. Apoi a continuat: “Poţi să le cânţi pe ale tale la fel de bine cum le cântă el pe ale lui”. Şi să nu crezi niciodată că Van Cliburn a devenit Van Cliburn fără să cânte şi să exerseze aceleaşi şi aceleaşi serii de note muzicale, până când acele tonuri au devenit a doua lui natură.
Acesta însă este un alt aspect important. Când ne rugăm o dată şi încă o dată şi încă o dată rugăciunea Tatăl nostru, ea începe să devină parte din mecanismul gândirii noastre, iar rezultatele nu întârzie să apară. Ea începe să devină parte din sufletul nostru. Şi ajunge să fie ceva la care putem să apelăm atunci când nu ştim cum anume să ne rugăm. Întotdeauna putem să ne rugăm rugăciunea Tatăl nostru.

O.K. Acum că am terminat cu aceste avertizări, haideţi să aruncăm o privire la această rugăciune pe care Isus a lăsat-o Bisericii ca un model de rugăciune suprem. Răspunzând la întrebarea “Doamne, învaţă-ne, cum să ne rugăm?”, Isus a zis: “Când vă rugaţi, iată cum să procedaţi. Când vă rugaţi, rugaţi-vă aşa”. Apoi începe cu aceste cuvinte: Tatăl nostru care eşti în ceruri.
Aceia dintre voi care aţi fost în grupuri de creştini unde aceştia se rugau des sau în grupuri de părtăşie din biserică în care oamenii se plimbau de jur împrejurul camerei şi se rugau individual, poate aţi remarcat deja cât de obişnuiţi sunt creştinii să-şi înceapă rugăciunile cu termenul “Tată” sau “Tatăl nostru” sau “Tatăl nostru ceresc”. Din nou şi din nou majoritatea rugăciunilor personale, puternic exprimate emoţional, încep cu una din formulele de adresare către Dumnezeu ca şi “Tată”. Avem o tendinţă să luăm acest titlu al lui Dumnezeu ca pe ceva care ni se cuvine. Ne este atât de familiar, suntem atât de obişnuiţi cu el ca făcând parte din viaţa noastră sau din serviciul divin, încât dacă este ceva pe care-l putem spune fără să ne gândim la rugăciunea Tatăl nostru, atunci este chiar formula de adresare de început: “Tatăl nostru”; şi astfel pierdem din vedere cât de esenţială este această expresie.
Un teolog german, un erudit specializat în studiul Noului Testament, a făcut un studiu (întrebat fiind de cineva), iar rezultatele cercetării sale au fost următoarele. A căutat prin scrierile Vechiului Testament şi prin scrierile rabinice existente în sursele evreieşti timpurii şi nu a putut găsi măcar un singur exemplu de scriitor sau autor evreu care să se fi adresat vreodată în rugăciune lui Dumnezeu cu termenul “Tată”, până în sec. al X-lea d.Hr. Nu a putut găsi nici măcar o singură rugăciune evreiască scrisă, care să fi rămas intactă pe vreun document, decât la aproximativ o mie de ani după Hristos; aceasta include într-adevăr o adresare directă lui Dumnezeu ca “Tată”. Bineînţeles că, găsise texte unde Dumnezeu era prezentat ca şi “Tatăl”, dar niciodată sub forma unei adresări directe, personale. Această adresare directă a întâlnit-o de abia în sec. al X-lea. Partea extraordinară a cercetării acestui teolog a fost următoarea: el a examinat rugăciunile lui Isus aflate în paginile Noului Testament şi a descoperit că fiecare rugăciune a Lui, cu excepţia uneia, începe adresându-se lui Dumnezeu cu “Tată”. Dar care este importanţa acestui fapt? Ei bine, el a afirmat că importanţa constă în faptul că Isus, ca evreu şi ca rabin, s-a delimitat El Însuşi faţă de tradiţie, îndepărtându-se de ea. Şi nu era doar o îndepărtare nesemnificativă ci una radicală. Era o îndepărtare care a întâmpinat o mare ostilitate din partea contemporanilor Săi. Când Isus I s-a adresat lui Dumnezeu ca “Tată”, contemporanii Săi – fariseii, de exemplu – au început să-I zică “Cine te crezi tu, de îndrăzneşti să-I spui lui Dumnezeu ‘Tată’? Eşti doar un om!!! Ba mai mult, ei au început să gândească şi mai în profunzime, mult mai mult decât am fi făcut noi doar uitându-ne la aceste cuvinte şi I-au zis: “Tu care eşti doar un om, te consideri pe tine însuţi ca fiind egal cu Dumnezeu?”. Ei au înţeles că pentru a I se adresa lui Dumnezeu într-un mod atât de familiar, pentru a arăta un sens atât de profund al intimităţii dintre El şi Tatăl, El trebuie să fie cineva foarte important. De fapt chiar era, era Fiul lui Dumnezeu, într-un sens unic pe care doar El îl înţelegea.

Uitaţi-vă cu atenţie la ceea ce spune Isus: “Vreţi să învăţaţi cum să vă rugaţi? Ei bine, când vă rugaţi să spuneţi Tatăl nostru“. El le spune de fapt: “Nu numai că am permisiunea să Mă adresez lui Dumnezeu cu termenul “Tată”, ci vă încredinţez şi vouă chiar acum acest privilegiu”.
Cred că realizaţi, dragi prieteni, că una dintre cele mai importante doctrine ale Noului Testament care scoate în evidenţă răscumpărarea noastră este doctrina adopţiei. Din perspectiva firii pământeşti suntem copii ai mâniei. Dumnezeu nu este Tatăl nostru natural, în termenii unei relaţii intime, personale, de Tată-fiu. Dar noi am fost adoptaţi în familia lui Dumnezeu prin Hristos. Hristos este singurul născut al Tatălui (monogenes), singurul Fiu al Tatălui, singurul care are dreptul pe acest pământ să I se adreseze lui Dumnezeu cu Ava, adică Tată. În acel moment El Îşi invită ucenicii să I se alăture pentru a începe şi ei să folosească acea formă de adresare … pentru a intra şi ei într-o relaţie specială cu Tatăl.
Bineînţeles că nu numai Fiul ne dă dreptul acesta şi autoritatea de a ne adresa lui Dumnezeu cu “Tată”, ci şi Duhul Sfânt, Cel care ne asistă în viaţa noastră de rugăciune, Cel care ne ajută, Cel care mijloceşte pentru noi şi ne dă dreptul să strigăm “Ava! Tată!“.
În concluzie, ideea principală este că lucrul acesta nu trebuie luat ca pe ceva ce ni se cuvine şi nu trebuie tratat cu uşurinţă. De fiecare dată când spunem rugăciunea Tatăl nostru, de fiecare dată când ne deschidem buzele şi spunem “Tatăl nostru”, ar trebui să ne îndreptăm cu gândul la faptul că am fost adoptaţi în familia lui Dumnezeu, am fost altoiţi în Hristos şi am fost plasaţi într-o relaţie intimă, personală cu Dumnezeu, de tipul Tată-fiu, o relaţie în care nu putem intra prin firea pământească. Ea a fost câştigată pentru noi prin ascultarea desăvârşită a Fiului care a primit o moştenire ce I-a fost promisă încă de la întemeierea lumii, o moştenire pe care o împarte cu fraţii şi surorile Lui, care sunt în El. Şi când ne aducem aminte de toate aceste lucruri, ne rugăm rugăciunea Tatăl nostru.

Cuvinte de încheiere
Cunosc oameni care se luptă din greu pentru a putea să I se adreseze lui Dumnezeu cu termenul “Tată”. Am avut persoane care au venit la mine şi mi-au zis: “Îmi vine foarte greu să rostesc acest cuvânt pentru că în experienţa mea cu tatăl meu pământesc, am avut parte numai de cruzime şi de vicii; era o persoană insensibilă … m-a violat.” Am avut persoane care mi-au spus despre hărţuire sexuală, şi fel şi fel de lucruri prin care unii taţi abuzează sexual de copiii lor. Mi-aduc aminte că mi-au zis: “După o asemenea experienţă cum aş mai putea să mă adresez lui Dumnezeu cu “Tată”, căci până şi termenul în sine îmi provoacă repulsie”. Da, pot înţelege prin ce au trecut şi pot să simt într-o oarecare măsură durerea care le-a fost provocată; tot ceea ce pot spune este următorul lucru: “Chiar şi în durerea şi în presiunea psihică care a venit o dată cu acele experienţe mizerabile la care aţi fost supuşi de către taţii voştri pământeşti, chiar şi atunci aţi ştiut şi aţi înţeles că durerea care vă era provocată nu se putea compara cu nimic altceva. De ce? Pentru că ea nu venea de la uşa vecinului vostru, nici chiar de la unchiul vostru. Ci ea venea chiar de la tatăl vostru. Chiar şi firea vă învăţase că ar fi trebuit să primiţi cu totul altceva da la tatăl vostru pământesc.
Însă acum, oricât de greu v-ar fi să folosiţi cuvântul “tată” şi oricât de dificil v-ar fi să-l rostiţi cu încredere atunci când vă adresaţi lui Dumnezeu, fără să vă îngroziţi, încercaţi să vă concentraţi atenţia asupra cuvântului care vine după el: “nostru”. Penru că Tatăl nostru nu este tatăl tău. Tatăl nostru nu este tatăl care te-a violat şi a abuzat în fel şi chip de tine. Tatăl nostru este Tatăl ceresc. Este Tatăl în care nu este nici o formă de necurăţie, este Tatăl care nu va abuza niciodată de tine.

Tradus de Nelu Giosanu

Învaţă-ne să ne rugăm

R.C. Sproul

Cu câteva luni în urmă, stăteam pe un scaun comfortabil în casa mea, făcând ceva ce nu fac foarte des şi anume schimbam din telecomandă canalele la televizor. Stăteam acolo cu telecomanda în mână şi săream de pe un canal pe altul. Şi pe când făceam lucrul acesta am văzut deodată un om care cânta la pian, însă nu-l puteam distinge clar. Tot ceea ce puteam vedea erau degetele acestuia apăsând pe clapele pianului. Fără să observ nimic deosebit am continuat să schimb canalele dând înapoi cu vreo două sau trei programe; dar imediat am avut o reacţie întârziată. Cunoaşteţi simţământul acesta … când dintr-odată vă amintiţi de ceva. Am încetat să mai schimb canalele şi mi-am zis: “Stai puţin. Cântecul acela îmi sună familiar”. Aşa că am revenit la programul cu pricina şi de data aceasta îl puteam vedea în prim plan pe acel bărbat cum cânta la pian; am fost şocat însă să constat că bărbatul respectiv era un prieten de-al meu, care cânta la pian chiar la televiziunea naţională. Numele lui este George Miladin. Avea privilegiul acesta deoarece era profesor licenţiat în muzică; el predă un curs numit “Lecţii de pian” în care foloseşte casete audio şi aşa mai departe. Aceasta era ceea ce se poate numi o reclamă pe postul naţional de televiziune cu scop comercial. George cânta o melodie în stilul lui George Shearing şi datorită acestui fapt l-am putut recunoaşte. Iată deci, că prietenul meu George Miladin era chiar pe postul naţional de televiziune cântând în stilul său aparte. În momentele acelea, mi-am adus aminte de un eveniment care s-a întâmplat cu câţiva ani în urmă la San Diego, pe când eram la o conferinţă. George Miladin, care acum trăieşte în San Diego, a venit la acea conferinţă şi, după una din sesiunile plenare ale acesteia, l-am luat deoparte şi i-am zis: “George, trebuie să găsim un pian!”. Aşa că am tot căutat prin biserică până am dat de o sală unde aveau loc de obicei repetiţiile corului; nefiind nimeni acolo am intrat înăuntru şi am închis uşa. Atunci i-am zis lui George: “George învaţă-mă câteva lucruri despre pian!”. El mi-a răspuns: “Ca de exemplu?” Eu i-am zis: “Nu ştiu … învaţă-mă ceva frumos”, căci îmi plăcea să cânt la pian şi să învăţ lucruri noi, chestii mărunte. Îmi plăcea să-l ascult cum cânta. El s-a aşezat la pian şi mi-a arătat câteva tehnici pe care le folosea în repertoriul său. Iată la ce m-am gândit după aceea. M-am gândit la cât am fost de dornic să apelez la el ca să mă poată învăţa ceva ce nu ştiam să fac. Şi vreau să vă spun că nu obişnuiesc să aborderz mulţi oameni în felul acesta: “vrei să mă înveţi să fac cutare sau cutare lucru?” Dar sunt gata să adresez această întrebare acelei persoane ale cărei abilităţi sau îndemânări în anumite domenii, sunt demne de toată admiraţia. Şi mai ales dacă este vorba despre ceva de care sunt interesat. Bineînţeles că nu îi voi întreba pe oamenii de ştiinţă despre cum anume se fabrică o rachetă, deoarece ar fi o pierdere de timp atât pentru ei cât şi pentru mine.

Gândiţi-vă însă la ucenici, în Noul Testament, care mergeau prin împrejurimi fiind parte din anturajul lui Hristos în fiecare zi. Ei s-au înscris în şcoala Lui. A fost o lucrare care s-a desfăşurat în locuri diferite. Isus era un Rabin care nu avea o şcoală obişnuită cu tot felul de cursuri, însă mergea din sat în sat, iar ucenicii Lui îl urmau, literal vorbind. De fapt, atunci când El i-a chemat pe ucenici şi le-a zis “Urmaţi-Mă”, El a vorbit la modul literal. El nu spunea “Urmaţi învăţăturile Mele” … şi aşa mai departe, ci El le spunea de fapt “Urmaţi-Mă pe Mine! Înscrieţi-vă în şcoala Mea rabinică. Fiţi studenţii Mei” – căci cuvântul mathetes sau “ucenic” înseamnă literal învăţăcel sau student. Aceşti oameni s-au strâns în jurul lui Hristos ca să păşească pe urmele Lui – literal vorbind – încercând să memoreze învăţătura pe care El le-o va da atâta timp cât vor umbla pe cale.
Ei bine, evident că aceşti oameni au primit mai mult decât s-au aşteptat atunci când au făcut angajamentul. Nu numai că au învăţat marile adevăruri ale Scripturii urmându-L pe Hristos dar li s-a dat şi privilegiul extraordinar de a fi martori vii la mulţimea minunilor înfăptuite de Isus. Este cunoscut faptul că viaţa lui Hristos a fost plină de minuni strălucitoare. Iată care este întrebarea mea însă: urmându-L îndeaproape pe Isus în fiecare zi, ascultând de învăţăturile Lui, privindu-L cum înfăptuieşte toate aceste minuni şi având apoi oportunitatea – la fel cum am avut eu cu acel mare pianist, George Miladin – de a-I cere să te înveţe ceva, ce anume L-ai ruga să te înveţe? Te vei gândi la faptul că ucenicii Lui s-ar putea duce la El ca să-I spună: “Isuse, învaţă-ne cum să transformăm apa în vin!” sau “Învaţă-ne cum să umblăm pe apă!” sau “Învaţă-ne cum să înviem oamenii din morţi!”. Cam acesta ar fi tipul de întrebări pe care l-aş pune lui Isus. Însă Noul Testament ne relatează despre altfel de întrebări pe care ucenicii I le-au pus lui Isus. Aşa cum Luca a consemnat pentru noi în evanghelia sa, ucenicii au venit la Isus cu o anumită ocazie şi I-au zis: “Învăţătorule, învaţă-ne cum să ne rugăm!”. Am privit această întrebare ca pe ceva fascinant, ca fiind cea mai importantă întrebare pe care ei I-au adresat-o lui Isus. Întrebarea “cum să?” arăta faptul că ei căutau să dobândească o abilitate interioară pe care să o dezvolte transformând-o într-o îndemânare sau măiestrie.
Acum, prima întrebare pe care doresc să v-o adresez este aceasta: de ce credeţi că I-au cerut acest lucru? Vin cu presupoziţii în aceste momente, dar părerea mea este că ei au observat legătura indisolubilă dintre viaţa de rugăciune a lui Isus şi puterea Lui, învăţătura Lui, caracterul Lui, întreaga Lui Fiinţă. Probabil ei au băgat de seamă că după ce Isus mergea şi slujea miilor de oameni El se retrăgea în locuri pustii, rămânând doar El cu El Însuşi. Probabil El se simţea obosit după o astfel de lucrare. Aduceţi-vă aminte de femeia care avea o scurgere de sânge – când ea s-a atins de poala hainei Lui, Isus s-a oprit şi a întrebat: “Cine M-a atins? Căci am simţit o putere ieşind din Mine”. Cu siguranţă că Isus nu se retrăgea doar pentru o jumătate de oră sau o jumătate de zi. Perioada de timp pe care El o petrecea în rugăciune era intensă. Cunoaştem intensitatea rugăciunii Lui din Grădina Ghetsimani, când El s-a rugat cu o asemenea pasiune şi fervoare încât au început să-I curgă de pe frunte stropi de sânge asemenea sudorii. Ştim că El a petrecut o noapte întreagă în rugăciune înainte de a-Şi alege ucenicii şi a le cere să-L urmeze. Acel proces de selecţie a avut loc doar după o perioadă de stăruinţă profundă în rugăciune înaintea Tatălui. Fără îndoială că ucenicii au băgat de seamă acest lucru. Ei au observat intimitatea dintre Isus şi Tatăl şi evident că au făcut legătura dintre rugăciunea şi Puterea Lui. Astfel că, atunci când s-au dus la Isus ei I-au pus cea mai înţeleaptă întrebare dintre cele ce trebuiau puse: “Doamne, învaţă-ne cum să ne rugăm!”. Şi au mai adăugat apoi o mică afirmaţie: “Aşa cum Ioan Botezătorul şi-a învăţat ucenicii să se roage!”. Observaţi, ei nu numai că au luat seama la caracterul minunat al lui Isus, ci au descoperit acest caracter şi în persoana lui Ioan Botezătorul, şi de asemenea în ucenicii lui Ioan Botezătorul, ucenici care, bineînţeles, aveau să-şi îndrepte devotamentul mai târziu spre Hristos, după ce Ioan l-a scos în evidenţă pe Isus.

Mărturisesc că mă surprinde modul în care Isus le răspunde ucenicilor la întrebare (“Te rugăm, învaţă-ne cum să ne rugăm”). Nu vreau să sugerez că El ar fi putut da un răspuns mai bun – nu mă refer la acest lucru – ci pur şi simplu vreau să spun că sunt surprins. M-am gândit că Isus le-ar fi putut spune ucenicilor: “Dacă într-adevăr vreţi să învăţaţi cum să vă rugaţi, afundaţi-vă în studiul Psalmilor!”. Căci în cartea Psalmilor găsim rugăciunile care au fost scrise sub inspiraţia lui Dumnezeu Duhul Sfânt. Şi, aşa cum Noul Testament ne spune, Duhul Sfânt este Cel care ne susţine mereu în rugăciunile noastre. Nu toţi ştim cum să ne rugăm eficace. Acest lucru nu este ceva pe care să-l deprindem imediat. Ne este greu să ne exprimăm simţămintele cele mai adânci şi preocupările cele mai profunde în relaţia noastră cu Dumnezeu. Însă lui Dumnezeu îi face plăcere să ne dea Duhul Sfânt spre a ne îndruma în rugăciune înaintea Tatălui. Cu siguranţă că în Vechiul Testament, tot El i-a ajutat şi pe psalmişti să se exprime.
De asemenea, dacă am fost interesaţi să vedem evaluările făcute de istoricii Bisericii – care au indicat de mai multe ori că, dacă ne uităm înapoi în istoria Bisericii şi analizăm perioadele când viaţa acesteia a înflorit, când şi-a manifestat din plin forţa spirituală, când închinarea ei a atins apogeul – trebuie să fi observat că aceşti istorici au subliniat faptul că, de-a lungul acelor perioade aparte de trezire spirituală din istoria Bisericii, Psalmii erau inima şi centrul închinării atât în Biserică cât şi în viaţa devoţională personală a fiecărui credincios în parte. Tot aşa şi în prezent: acei oameni care au învăţat lecţia adâncirii profunde în studiul şi meditaţia Psalmilor experimentează acum modelul suprem de rugăciune al Vechiului Testament, care a fost iniţiat de Dumnezeu Duhul Sfânt.
Iată deci cum aş fi răspuns eu la acea întrebare. Dar nu-i aşa că vă bucuraţi fiindcă nu sunt eu Isus?!! Nu, nu vreau să sugerez acum că Isus a neglijat valoarea Psalmilor. Nu, ci doar aşa, în trecere, vreau să vă spun că, dacă într-adevăr doriţi să învăţaţi cum să vă rugaţi – mă refer la acele rugăciuni în care Dumnezeu îşi găseşte plăcerea – atunci să faceţi şi voi la fel, să vă afundaţi întreaga fiinţă în cartea Psalmilor. Şi priviţi Psalmii ca pe nişte rugăciuni; nu doar ca pe nişte cântece ci şi ca pe nişte rugăciuni.

Revenind însă la subiectul nostru, trebuie să vă spun că Isus nu a răspuns în acest fel la întrebarea ucenicilor. Aşadar, cum a răspuns El la acea întrebare? Iată ce spune El în Matei 6:5: “Când vă rugaţi, să nu fiţi ca făţarnicii, cărora le place să se roage stând în picioare în sinagogi şi la colţurile uliţelor, pentruca să fie văzuţi de oameni. Adevărat vă spun, că şi-au luat răsplata. Ci tu, când te rogi, intră în odăiţa ta, încuie-ţi uşa, şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti”.

Cred că acesta este unul dintre cele mai neglijate pasaje din întreg Noul Testament. Când El se ocupă de toate aspectele acestui concept al rugăciunii (aici, în Predica de pe Munte, bineînţeles) primul lucru pe care ni-l spune despre rugăciune este cum anume să NU ne rugăm. Şi astfel, prima restricţie impusă rugăciunii este de fapt o restricţie impusă din cauza ipocriziei. Trebuie să luăm în serios acest îndemn fiindcă Dumnezeu nu este slăvit şi Dumnezeu nu găseşte plăcere în rugăciunea ipocrită. În Noul Testament, termenul “ipocrizie” este luat din cultura vremii, ipocritul fiind o persoană care juca într-o piesă de teatru, într-o dramă. El era de fapt un actor care juca teatru. Ceea ce făcea nu era real, adevărat. Înţelesul originar al termenului nu are nimic de-a face cu nesinceritatea. În zilele noastre, bineînţeles că nu-i acuzăm pe actori de ipocrizie şi nesinceritate, pentru că joacă un rol care nu corespunde cu viaţa lor obişnuită. Dar trebuie să ştim că acest cuvânt a fost luat din acel context şi aplicat, în mod particular de către Isus, oamenilor care se rugau mecanic, arătând totodată o pioşenie exterioară care nu era de fapt starea lor lăuntrică ci doar o aparenţă de dragul opiniei publice. Era ceva fals. Era ceva teatral. Era ceva lipsit de sinceritate. Era o formă falsă de evlavie, o atitudine specifică fariseilor. Pentru ei, rugăciunea era o afacere. De asemenea, oamenilor li se cerea să se roage, aşa că ei au început să facă parade publice din pioşenia lor. Şi noi trebuie să fim atenţi la acest aspect, pentru că multor creştini în prezent, de aceeeaşi vârstă cu noi, li se cere adesea să depună mărturie pentru credinţa lor. Bineînţeles că suntem chemaţi să depunem mărturie pentru credinţa noastră, ceea ce înseamnă să facem vizibil invizibilul. Aceasta este datoria noastră ca şi creştini. Dar uneori avem tendinţa să credem că unul din principalele mijloace prin care trebuie să depunem mărturie este rugăciunea publică, demonstrându-ne astfel spiritualitatea noastră creştină. Acesta este un lucru periculos deoarece scopul rugăciunii nu este acela de a fi văzuţi de oameni. Motivaţia rugăciunii nu este aceea de a ne expune spiritualitatea înaintea celor din lume care stau şi ne privesc. Rugăciunea trebuie să fie în primul rând o chestiune strict personală. Bineînţeles, nu cred că, creştinismul ţine doar de aspectul personal. Am auzit oameni la show-rile de televiziune, spunând: “Niciodată nu am discutat despre religie sau dogme pentru că religia este ceva strict personal, ceva strict privat”. Ei bine, sunt de acord cu jumătate din această afirmaţie. Creştinismul este personal, fără îndoială. El nu este impersonal. Dar nu este privat. Noul Testament ne dă tot felul de porunci care ne îndeamnă să ne mărturisim public credinţa. Noi nu suntem creştinii Serviciului Secret. Nu suntem ceea ce se presupune a fi “creştini secreţi”. Noi trăim pentru a depune mărturie înaintea lumii cu privire la angajamentul nostru faţă de Hristos. Noi nu trăim pentru a ascunde acest lucru. Însă rugăciunea implică o părtăşie, o legătură aparte, o relaţie specială între o persoană în mod individual sau o biserică în mod colectiv cu Dumnezeu. Iar această relaţie nu este destinată pentru a face un spectacol public din ea. Trebuie să avem grijă. De multe ori am fost la biserică şi l-am auzit pe cel ce slujea spunând rugăciunea pastorală de duminică dimineaţa, însă mă întreb cui i se adresa. Parcă ascultai un fel de mini predică rostită sub formă de rugăciune. Şi aveai o senzaţie ciudată – parcă nu vorbea cu Dumnezeu ci cu noi; eram ca un fel de audienţă ţinută în captivitate; ochii noştri erau închişi, încercam să păstrăm o linişte deplină şi să ne concentrăm totodată atenţia asupra cuvintelor lui. Ceea ce ar fi trebuit însă să facem atunci era să ascultăm pastorul cum I se adresează lui Dumnezeu pentru noi. Noi participam la acea rugăciune deoarece el ne reprezenta înaintea lui Dumnezeu şi ca atare noi îl ascultam. Rugăciunea lui nu era în primul rând pentru urechile noastre. Noi trebuie să ne rugăm înainte de toate lui Dumnezeu.

Tot aşa, primul lucru pe care Isus îl spune este “Nu vă rugaţi ca ipocriţii”. Iar al doilea lucru este “Rugaţi-vă în ascuns. Închideţi uşa după voi. Duceţi-vă în cămăruţele voastre. Ridicaţi-vă ochii spre Dumnezeu. Şi Tatăl care vă aude în ascuns vă va răsplăti în public”.
Am uitat să precizez ceva referitor la ideea că noi căutăm să ne expunem pioşenia înaintea oamenilor. Dumnezeu nu este interesat de pioşenia noastră. El nu este interesat de religie, religie înţeleasă în termenii unui spectacol de ochii lumii. El este interesat de evlavie. El este interesat de neprihănire. Nici chiar spiritualitatea nu este un scop în sine însuşi. Vieţile noastre spirituale, cu tot ce implică ele, sunt mijloace de a ajunge la evlavie. Şi bineînţeles, unul din cele mai importante mijloace este rugăciunea.

Cred că până aici am clarificat lucrurile. Haideţi acum să vedem repede care este cel de-al doilea lucru pe care Isus îl spune în pasajul de care ne ocupăm. El spune: “Atunci când vă rugaţi să nu folosiţi aceleaşi şi aceleaşi cuvinte fără înţeles, cum fac păgânii, căci ei cred că dacă vor folosi multe cuvinte vor fi ascultaţi”.
Aşadar Isus spune: să nu vă implicaţi în rugăciune ca într-un fel de ritual magic, căci aşa fac păgânii; ei recită la nesfârşit fraze fără înţeles, propoziţii goale, fără sens. Ei stau prin împrejurimi şi scot tot felul de sunete bizare. Sau pur şi simplu stau şi recită rugăciuni lungi, fără logică, fără nici un fel de emoţii, ci doar goale, fără înţeles – recitări repetate. Isus nu le consideră forme mai evlavioase de rugăciune, ci dimpotrivă, El leagă aceste repetiţii inutile de păgânism. Vom discuta mai multe despre acest aspect la următorul nostru mesaj din ciclul de predici intitulat “Învăţătura lui Isus despre rugăciune”.

Gânduri de încheiere
Martin Luther a fost apreciat pentru multe lucruri. Unul dintre acestea, care era o preocupare şi pentru contemporanii săi, a fost dragostea lui faţă de rugăciune. Luther s-a dăruit unei vieţi disciplinate de rugăciune, punând zilnic deoparte câteva ore din viaţa sa, pentru a sta de vorbă cu Dumnezeu. Cineva l-a întrebat cu o anumită ocazie: “Frate, Martin, tu eşti un om ocupat, eşti un om eficient …” – şi aşa este; uitaţi-vă câte cărţi a scris: cincizeci de volume de cărţi destul de substanţiale; de asemenea, el a avut tot felul de responsabilităţi în lucrarea de învăţare, în predicare, în conducerea Reformei şi în toate celelalte … – “cum poţi în fiecare zi să stai două ore în rugăciune, ţinând cont de programul tău încărcat?”. Luther i-a răspuns astfel la întrebare: “Ei bine, principiul celor două ore este principiul de bază, principiul fundamental”. Atunci când era presat de mult mai multe sarcini şi responsabilităţi şi viaţa lui devenea mai aglomerată decât era de obicei, Luther spunea că trebuie să-şi modifice viaţa de rugăciune. Dar ce credeţi că trebuia el să-şi modifice, la ce anume se referea? În mod normal, aţi tinde să credeţi că el intenţiona să-şi diminueze timpul pe care-l petrecea în rugăciune, însă el se referea exact la opusul acestei mentalităţi. Luther a spus: “Cu cât sunt mai ocupat, cu cât am mai multe responsabilităţi, cu atât mai mult găsesc că este necesar să acord mai mult timp rugăciunii”. Şi astfel, timpul pe care îl dedica rugăciunii, începea mai degrabă să crească o dată cu capacitatea lui de a rezista la presiunile din viaţă, decât să se diminueze. În acel moment el începuse de fapt să-l imite pe Hristos, pentru că toate aceste lucruri şi-au găsit loc şi în viaţa Domnului nostru.

Tradus de Nelu Giosanu

Trăim noi viaţa pe care am primit-o?

Mt 16:24 Atunci Isus a zis ucenicilor Săi: ,,Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze.

Scopul sau scopurile pentru care Dumnezeu l-a îndemnat pe Pavel să scrie Epistola către Filipeni mi-au fost întotdeauna neclare. El nu urmăreşte să realizeze o dezbatere doctrinară cum o face în celelalte epistole ale sale, aparent, nu încearcă să risipească nici o neclaritate din minţile celor din Filipe, face, însă de-a lungul întregii epistole nişte afirmaţii foarte puternice, al căror scop nu-mi era, până nu demult, foarte clar. Dumnezeu a reparat neajunsul acesta, şi am să vă povestesc în ce împrejurare:

Era într-una din zilele plicticoase de la birou, când singura mea ocupaţie era să mă uit pe pereţi, aşteptând să treacă vremea, momentul când trebuia să mergem acasă se apropia, şi noi am primit însărcinarea să mai lucrăm ceva la maşina firmei. Pe când eram afară, sună telefonul cu vestea că tatăl colegului meu a murit şi, nu întâmplător, eu am aflat înaintea lui. Ei bine, nu am avut puterea să-i dau vestea! Eu, care puteam să îi dau mângâiere adevărată şi să-i arăt pe ce poate cu adevărat să se sprijine, nici măcar nu am putut să-i spun că tatăl său a murit! Lucrul acesta m-a îndurerat şi m-a pus pe gânduri. De ce nu am putut-o face? Pentru că, mai mult sau mai puţin conştient, trăiam o viaţă dublă de teamă să nu şochez sau să nu fiu considerat fanatic!

Într-un fel mă manifestam în preajma fraţilor şi în altfel în prezenţa anumitor necreştini, şi am realizat că făceam acest lucru în multe ocazii! (Petru – Galateni)

Mulţi sunt în aceeaşi situaţie şi acesta este şi motivul pentru care a scris Pavel epistola sa către filipeni. Afirmaţiile sale puternice sunt toate legate de viaţa creştinului (vom reveni asupra lor mai târziu).

Totuşi, chiar dintre fruntaşi, mulţi au crezut în El; dar de frica Fariseilor nu-L mărturiseau pe faţă, ca să nu fie daţi afară din sinagogă. Căci au iubit mai mult slava oamenilor decât slava lui Dumnezeu. (Ioan 12:42-43)

Este un exemplu tipic de trăire dublă, care duce până la urmă la stingere spirituală, frustrare şi insatisfacţie. În biserica din Filipi erau oameni care trăiau în felul acesta şi la noi în biserică sunt persoane care spun (împreună cu mine): “au fost momente în care ardeam pentru Hristos, dar erau de scurtă durată şi acum tânjesc după ele”

Ce vreau să spun când vorbesc despre o viaţă dublă? Să ne gândim puţin la poporul evreu după ce a ieşit din Egipt. Ei aveau promisiunile lui Dumnezeu cu privire la ţara spre care se îndreptau, cu toate acestea, înaintea greului ei s-au întors cu faţa spre felul lor de viaţă din Egipt! De aceea au rămas ei în pustie. În acelaşi fel, tindem şi noi, ca şi creştini, deşi avem promisiunile lui Dumnezeu cu privire la destinaţia noastră, ca atunci când ne confruntăm cu greul, cu ispitele, cu încercările, cu prigoana, să trecem la un mod alternativ de viaţă.

Şi am să vă dau un singur exemplu, în care sunt sigur că ne regăsim cu toţii: Petru şi Ioan se află înaintea Sinodului şi îşi zic unul altuia “tu realizezi în faţa cui stăm noi acum? hai să fim atenţi ce vorbim că ăştia ne pot executa! Şi aşa nu au cum să înţeleagă mărturia noastră, deci hai să nu le spunem prea multe!” Petru a trecut odată prin aşa ceva şi cred că ar fi vrut, mai degrabă să fie tăiat milimetru cu milimetru decât să repete experienţa! Ei nu mai puteau să treacă la o viaţă alternativă pentru că au cunoscut adevărata viaţă! Pentru ei nu mai exista alternativă.

Câţi dintre noi, care Îl cunoaştem pe Hristos, nu am fost în situaţia aceasta: “Sunt părinţii mei! nu pot să dau chiar aşa în ei!”; “este şeful meu! dacă îi spun asta mă dă afară!”; sau “nu am chef să mă iau la discuţie cu omul acesta! n-o să ajung nicăieri!” Dacă da, atunci înseamnă că am recurs la alternativă. Şi dacă pentru noi există alternativă, atunci nu suntem pregătiţi să intrăm în odihna “ţării promise”. (Cre. Cla. p. 188)

În epistola către filipeni, Pavel vorbeşte tocmai despre viaţa creştină şi face două categorii de afirmaţii: pe de o parte afirmaţii despre ce înseamnă viaţa creştină, pe de altă parte despre scopurile vieţii creştine.

O să le trecem în revistă pe rând, aşa cum sunt ele consemnate în epistolă, voi, însă, trageţi în minte sau pe hârtie o linie şi în stânga treceţi “ce înseamnă…”, iar în dreapta “scopuri”.

Încă din primele versete ale epistolei, Pavel menţionează unul din scopurile (poate cel mai important) vieţii creştine:

1. Propovăduirea evangheliei (V. 4, 5, 6, 7)

Filip. 1:12-14 Vreau să ştiţi, fraţilor, că împrejurările în cari mă găsesc, mai degrabă au lucrat la înaintarea Evangheliei. În adevăr, în toată curtea împărătească, şi pretutindeni aiurea, toţi ştiu că sunt pus în lanţuri din pricina lui Isus Hristos. Şi cei mai mulţi din fraţi, îmbărbătaţi de lanţurile mele, au şi mai multă îndrăzneală să vestească fără teamă Cuvântul lui Dumnezeu.

Pavel se putea bucura de circumstanţa în care se afla pentru că Evanghelia era înaintată!! Era conştient că acesta este scopul vieţii lui. (v.15-20) Era, de asemenea, conştient că este scopul vieţii fiecărui creştin! De aceea, îndemnul lui este:

Filip. 1:27-30 Numai, purtaţi-vă într-un chip vrednic de Evanghelia lui Hristos, pentru ca, fie că voi veni să vă văd, fie că voi rămânea departe de voi, să aud despre voi că rămâneţi tari în acelaşi duh, şi că luptaţi cu un suflet pentru credinţa Evangheliei, fără să vă lăsaţi înspăimântaţi de potrivnici; lucrul acesta este pentru ei o dovadă de pierzare, şi de mântuirea voastră, şi aceasta de la Dumnezeu. Căci cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El, şi să şi duceţi, cum şi faceţi, aceeaşi luptă, pe care aţi văzut-o la mine, şi pe care auziţi că o duc şi acum.

Propovăduirea evangheliei trebuie să fie scopul nr.1 al vieţii noastre şi, dacă nu este, trebuie să ne gândim bine ce viaţă trăim!

2. Căci pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig.

Să ne oprim puţin la această afirmaţie. Poate părea ambiguă, dar este esenţa vieţii creştine!!! Tot Pavel este cel care o formulează altfel pentru galateni:

Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine. (Gal. 2:20)

Viaţa creştină este viaţa pe care Hristos o trăieşte în noi! Nu viaţa noastră, nici măcar atunci când o trăim pentru Dumnezeu! Isus a spus:

Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic. (Ioan 15:5)

Alegând alternativa nu putem aduce roadă pentru împărăţie!

Bob George spunea: “Eram supus în totalitate planului lui Dumnezeu, dar m-am îndepărtat de Dumnezeul acestui plan.” Trăind alternativa nu facem altceva decât să ne îndepărtăm încet încet de Dumnezeu.

3. Faceţi-mi bucuria deplină, şi aveţi o simţire, o dragoste, un suflet şi un gând.

Acest îndemn este cu o bătaie dublă şi se referă la părtăşia cu fraţii. Părtăşia este o caracteristică a vieţii creştine (Fapte 2:42); iar slujirea fraţilor este un scop al ei:

După ce le-a spălat picioarele, Şi-a luat hainele, S-a aşezat iarăşi la masă şi le-a zis: ,,Înţelegeţi voi ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiţi ,Învăţătorul şi Domnul, şi bine ziceţi, căci sunt. Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora. Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca şi voi să faceţi cum am făcut Eu. (Ioan 13:12-15)

Atunci când trăim viaţa noastră, nu cea pe care Isus ne-o dă, ne este greu să venim la părtăşie (nu mă refer la acele momente în care, din motive obiective, nu putem participa la întâlniri; ci atunci când, deşi nu avem ceva care să ne oprească, ni se pare un efort să venim), programul ni se pare prea încărcat, ne este greu să facem sacrificii pentru fraţi şi le privim pe toate acestea ca nişte “neajunsuri ale vieţii creştine”!

Dacă, însă, avem o simţire, o dragoste, un suflet şi un gând, acest fapt ne aduce la părtăşie fără nici un efort din partea noastră. Dacă îi privim pe fraţi mai presus de noi, nu vom face nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă, şi, în fine, dacă privim la foloasele altora nu la ale noastre, ne va fi uşor să slujim fraţilor!

Următorul îndemn al lui Pavel este:

4. Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: …. (2:5-18)

Isus Hristos a renunţat de bună voie la ce era înainte de a se întrupa şi a luat chip de rob, viaţa Lui pe pământ fiind de totală supunere faţă de Tatăl ceresc. Acelaşi gând să ne stăpânească şi pe noi: să renunţăm la ce eram înainte de a fi răscumpăraţi, şi să trăim în supunere totală faţă de Dumnezeu şi de Domnul nostru. Dacă Isus nu renunţa la dumnezeirea Lui, nu avea cum să ia chip de om! Dacă nu renunţăm le vechiul eu nu avem cum să fim umpluţi cu viaţa din belşug pe care El ne-a promis-o.

O altă afirmaţie a lui Pavel este în capitolul 3 şi priveşte felul în care el vede fosta lui viaţă cu tot ceea ce a acumulat în ea, şi noua lui viaţă (ce înseamnă ea) [citeşte tot capitolul]

5. Dar lucrurile, cari pentru mine erau câştiguri, le-am socotit ca o pierdere, din pricina Lui Hristos. Ba încă, şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii Lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos…

Atunci când “a trăi este Hristos”, “lucrurile pământeşti” îşi pierd orice importanţă sau semnificaţie (nu înseamnă că D nu va folosi aceste lucruri, pe care tot El ţi le-a dat spre slava Lui) singurul lucru care contează cu adevărat este să Îl cunoşti pe Hristos!

Comparaţia pe care o face Pavel între viaţa creştină şi un maraton este grăitoare! Exact ca şi într-o cursă în care alergi cu gândul de a o termina victorios, viaţa creştină trebuie trăită având mintea aţintită asupra “premiului chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus”

O ultimă afirmaţie în directă legătură cu viaţa creştină este în încheierea epistolei 4:11-13

6. Pot totul în Hristos, care mă întăreşte.

Dumnezeu ne înzestrează cu tot ce avem nevoie pentru a trăi viaţa creştină. Petru spunea:

Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui, (2 Pt. 1:3)

Deci dacă viaţa ni se pare imposibil de trăit atunci cu siguranţă nu trăim viaţa pe care Hristos ne-a dat-o. Nu vreau să spun cu aceasta că viaţa creştină ar trebui să fie uşoară ci vreau să spun că atunci când trăim viaţa schimbată sentimentul acesta nu ar trebui să existe, oricât de mari ar fi încercările!

Pavel a învăţat ce este viaţa în Hristos! Dumnezeu a folosit multe circumstanţe, multe necazuri şi multe binecuvântări să-i dea această învăţătură! De aceea a putut să-i asigure pe filipeni:

17 Urmaţi-mă pe mine, fraţilor, şi uitaţi-vă bine la cei ce se poartă după pilda, pe care o aveţi în noi. Căci v-am spus de multe ori, şi vă mai spun şi acum, plângând: sunt mulţi, cari se poartă ca vrăjmaşi ai crucii lui Hristos. Sfârşitul lor va fi pierzarea. Dumnezeul lor este pântecele şi slava lor este în ruşinea lor, şi se gândesc la lucrurile de pe pământ. Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos. El va schimba trupul stării noastre smerite, şi-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Şi supune toate lucrurile.

Fil. 4:9 Ce aţi învăţat, ce aţi primit şi auzit de la mine, şi ce aţi văzut în mine, faceţi. Şi Dumnezeul păcii va fi cu voi.

Crestinismul ateu social si democrat din Romanica

Cum s-a implicat SRI-ul lui Virgil Măgureanu în menţinerea mafiei PSD-iste la guvernare

Cronologia si geografia represiunii comuniste (III)

Când SRI-ul apăra criminali din Securitatea comunistă şi fura cot la cot cu mafioţii roşii din PSD, nu era atacat de parlahoţii, tot roşii, din Parlament

Sub seceră și ciocan (IX): Tradiție și continuitate imperială

• Octavian Țîcu

---

Destrămarea Uniunii Sovietice a lăsat loc multor discuții şi interpretări asupra naturii imperiale a statului sovietic, acestea variind de la poziții care-i recunoșteau calitatea imperială totală până la negarea absolută a caracterului său imperial, cu mai multe calificative intermediare, cum ar fi federație, confederație, stat multinațional sau multietnic. Reluctanța de a recunoaște Uniunea Sovietică ca un imperiu are în viziunea istoricilor câteva explicații: originea statului sovietic nu se revendică de la Imperiul țarist, ci de la politica particulară națională şi expansionistă a regimului stalinist; atitudinea binevoitoare față de naționalități; dreptul la autodeterminare; opunerea șovinismului velicorus; tonul anti-imperialist şi anti-colonial; efectele benefice ale “modernizării”, etc. De cealaltă parte, caracterul imperial este recunoscut în totalitate din cauza unei linii de continuitate în refacerea fostului Imperiu Rus, cât și a felului în care centrul imperial a tratat republicile unionale și vecinătatea apropiată.

Paradigma imperială a regimului sovietic este a treia dimensiune de cercetare pe care ne-am propus-o în elucidarea tipologiei sale, după cea totalitară și cea legată de „modernizare”. Înțelegerea, de multe ori critică, a paradigmei imperiale este mai mult decât necesară pentru perceperea realităților identitare spațiul post-sovietic și est-european. Dintr-un anumit punct de vedere această atitudine de distanțare și de tratare a temei imperiului și imperialismului este evitată de intelectualii și istoricii est-europeni, dar și din alte regiuni ale lumii, marcate de obicei de discursul naționalist exclusivist. Aceasta deoarece slăbește retorica formativă a propriilor reflecții și subliniază integritatea paradigmei naționalismului, care se pretează ca una exhaustivă și exclusivistă în formarea opiniei publice și istorice. O altă cauză majoră a unei astfel de ezitări este caracterul problematic al noțiunilor de „imperiu” și „imperialism”, care dincolo de componenta academică în general febrilă și abundentă, ascunde multe implicări cotidiene, experiențe personale și resentimente istorice. Observator atent al acestor fenomene, Pierre Bourdieu făcea referință la distincția dintre „categoriile analizei” și „categoriile practicii”, ca o problemă generală a științelor socio-umane, în care semnificațiile academice sunt greu de delimitat de cele cotidiene.

Prin urmare, vom discuta dimensiunea imperială sovietică din două perspective: una dedicată clarificării noțiunilor de imperiu și imperialism, alta printr-o introducere în constituirea Imperiului Rus, ambele ajutătoare în aprecierea imperial al statului sovietic.

Imperiu și imperialism: o teoretizare

Destrămarea URSS și Iugoslaviei, ca două modele de federalism ce păreau viabile și rareori recunoscute în epoca ca imperii, a generat o efervescență intelectuală deosebită în studiul problemelor imperiale și ale naționalismului. Ambii adversari, aflați într-o competiție constantă conturată încă în secolul 19, își dădeau aparent o ultimă bătălie, într-o epocă a „sfârșitului istoriei”. Prin urmare, multitudinea noțiunilor și a conceptelor legate imperialism și imperiu, dar mai ales studiile comparative referitoare la practicile imperiale diverse în spațiu și în timp, au abundat și ele, creând o complexitate contradictorie. Conceptualizarea sa a fost atât de universală și atotcuprinzătoare, încât a complicat și mai mult lucrurile: imperiile erau deopotrivă „răul și întunecatul”, dar și „principiul unificator pentru un univers ordonat, înconjurat de elementele distructive ale haosului și barbariei”; „un agresor și un expansionist”, „o închisoare a popoarelor”, dar și un garant al păstrării tipologiei și particularității pentru anumite identități, aflate în conflict cu practicile unificatoare ale naționalismului.

Anume în această varietate de percepții urmează să definim caracteristicile unui imperiu. Mai mulți cercetători s-au aplecat asupra gravării acestui concept: Ghita Ionescu vede trei elemente ale unui imperiu: un centru politic puternic, animat de o misiune istorică a expansiunii; constrângerea religioasă sau ideologică; un simte al finalității pentru elitele sale; Michael Doyle vede imperiul ca o interacțiune dintre două entități politice, una fiind numită metropolă dominantă, care proiectează influență și control asupra altor entități politice, numită periferie subordonată; Dominic Lieven consideră imperiul o mare putere, care trebuie să joace un rol important în modelarea valorilor şi culturii într-o epocă istorică; cu resurse, ideologie, tentați expansioniste şi stiluri culturale, care în termeni istorici se regăsesc în conceptul imperiului; Roman Szporluk crede că un imperiu trebuie să fie o mare putere şi să fie recunoscută ca atare internațional; să se extindă asupra unui teritoriu vast şi să includă popoare diferite sub sisteme juridice şi administrative unice; să fie dotat cu un sens al misiunii ideologice sau religioase, care transcend considerațiile politicii de putere; să acționeze ca un lider în sfera culturii.

Din această varietate de concepte și noțiuni desprindem totuși câteva elemente-cheie pentru noțiunea de imperiu: o distincție clară dintre un nucleu, metropolă, centru și o periferie, periferii, colonii; senzația că imperiul este un teritoriu extins, neomogen, multietnic, nedemocratic și dominator. Efectul decăderii și prăbușirii acestor imperii confirmă aceste supoziții, iar cea mai evidentă consecință a destrămării imperiilor este divizarea fizică şi politică a marilor conglomerate multietnice şi multilingvistice din centrul şi de la periferii într-o multitudine de state mici care aspiră să devină state-națiune. Aceste state naționale aduc în dezvoltarea lor multiple aspecte ale moștenirii imperiale, reieșind din locul pe care l-au ocupat fiecare din ele în cadrul acestor imperii. Ele au moștenit instituții imperiale de variată eficiență şi tărie, stadii inegale de dezvoltare economică şi industrializare, şi o cultură politică care a evoluat diferențiat în timp.

Imperiul Rus: geneză și constituire

Istoria Rusiei a fost întotdeauna dominată de acţiunea frontierelor sale, iar atunci când reflectăm asupra evoluției sale trebuie să avem în vedere că nu există o singură Rusie în termeni de teritoriu şi putere politică, ci mai degrabă șase Rusii legate într-un tot întreg: Rusia Kieveană, Rusia Mongolă, Rusia Moscovită, Rusia Imperială (Romanov), Rusia Sovietică (URSS) şi Rusia post-sovietică (Federația Rusă). Din acest punct de vedere modelarea statului rus şi a imperiului poate fi rezumată la patru mari procese. Primul este un proces de colonizare internă în sensul viziunilor lui S. Soloviev şi V. Kliucevski, care vedeau istoria Rusiei ca o „..istorie a colonizărilor permanente”, atât în sensul intern al teritoriilor ruse, cât şi ulterior în exteriorul acestora.

Al doilea proces este așa-numita „adunarea pământurilor” („sobiranie zemeli”) inițiată de Rusia Moscovită începând cu Ivan Kalita, care a rezultat în crearea statului rus unitar şi crearea premiselor pentru extinderea ulterioară. Cea de-a treia tendință care a modelat simțul istoric şi politic al rușilor a fost expansiunea teritorială constantă pentru căutarea securității până la momentul în care Rusia atingea o limită teritorială sau maritimă (fluvială) „naturală”. În cele din urmă, ultima strategie în modelarea teritorială şi politică a fost cea de sorginte imperială, având ca suport ideologic ideea misiunii mesianice şi determinată de formele „căii speciale” ruse, fie a triadei țariste – ortodoxie, autocrație, popor, fie celei sovietice – comunism, partid şi puterea sovietelor. N. Berdeaev a surprins profund această calitate a caracterului rus când a spus că „…ideea mesianică străbate întreaga istorie a Rusie, inclusiv comunistă”.

Teritoriile vechi şi noi deveneau un spațiu vital unic, creau o unitate organică – „nucleul” sau „oikumena” rus, care deși părea organică, nu era deloc armonioasă. Extinderea constantă a teritoriilor imperiului timp de 600 de ani a marcat definitiv societatea rusă şi a influențat ideologia statalității, acestea fiind caracterizate de ideea unui determinism geografic şi centralism de stat. Evident că în interiorul Rusiei creșterea imperiului era văzută prin prisma propriilor interese, iar oficialii şi ideologii ruși vedeau în aceasta un beneficiu pentru stat. Instinctele imperiale şi cele patriotice se suprapuneau în conștiința rușilor, acapararea de noi teritorii şi lărgirea spațiului rus influențând nu numai gândirea de stat, dar umplea de mândrie inimile și „sufletele” („души”) rușilor. Statul se obișnuia cu noi şi noi victorii, care aduceau popoare noi în interiorul imperiului, aceasta devenind un mod de viată, o rațiune firească de a fi, educa conștiința societății, modela viziunea ei despre lume şi locul rușilor în ea, contura formatul ei psihologic.

La sfârșitul secolului XVIII, consideră V. Kliucevski, Rusia a atins limitele frontierelor naturale şi naționale, iar politica statului se schimbă, prin articularea ideii de „eliberare a altor naționalități, apropiate de cea rusă prin religie sau tribal”. În timp această contopire a teritoriilor ruse şi non-ruse, care deveneau un tot întreg, au determinat o ideologie a frontierelor naturale, conturând o geografie a sufletului rus, „Dumnezeu-Geograful” devenind o parte integrantă a viziunii imperiale ruse”. În mințile clasei politice şi a intelectualilor ruși s-a înrădăcinat astfel o viziune naivă că statul rus, spre deosebire de cele occidentale, a fost construit nu prin violență, ci prin expansiune pașnică, nu prin cucerire, ci prin colonizare. Chiar şi astăzi mai persistă ideologia colonialismului rus, încrustată cu așa calități ca „misiune civilizatoare”, toleranța şi umanismul față de popoarele cucerite, el lăsând „mai puține urme sângeroase în istorie”.

Natura „umanismului” şi „misiunii civilizatoare” imperiale era (şi este) dezavuată în general de discursul politic şi istoriografic naționalist, care în diferite perioade şi la diferite popoare constitutive ale Imperiului Rus, a pedalat ideea deznaționalizării şi asupririi naționale ca piloni constitutivi ai propriilor ideologii necesare unei consolidări identitare sau politice în raport cu centrul imperial.

Ultimatumul veteranilor războiului de pe Nistru (TVR Moldova)

• Alla Ceapai

---

NewsMaker.md relatează că în R. Moldova, din martie până în iunie, numărul șomerilor s-a dublat ajungând la 35 de mii de persoane. Aproape 6 mii beneficiază de ajutor de şomaj, arată datele Agenţiei de Ocupare a forţei de muncă. Economista Tatiana Lariuşin consider că nivelul real al şomajului pe durata pandemiei ar fi mult mai ridicat. „Creşterea şomajului atestat în statistici oficiale nu reflectă realitate, ci scoate la iveală neîncrederea cetăţenilor în instituţiile statului”, precizează experta. „Cetăţenii aleg mai curând munca informală sau emigrare, decât să obţină statutul oficial de şomer, care în fond nimic nu oferă – nici un eventual post de muncă atractiv şi nici un ajutor demn”, concluzionează Tatiana Lariuşin.

Instalarea posturilor militare ilegale pe Nistru face parte din planul regimului separatist de la Tiraspol de a-și întări prezența și controlul în zona de securitate și de a ocupa noi teritorii ale Republicii Moldova, afirmă la Radio Chişinău analistul politic Ion Tăbîrță. „Tiraspolul nu o sigură dată a avut revendicări față de localități din stânga Nistrului subordonate administrativ Chișinăului. Tiraspolul controlează și anumite localități din dreapta Nistrului, în preajma orașului Tighina. Aceasta este una din explicațiile de ce apar peste noapte, ca ciupercile după ploaie, posturilor ilegale”, precizează analistul. El sugerează că preşedintele Igor Dodon ar tolera această stare de lucruri. „Misiunea istorică a lui Igor Dodon este să semneze un act de soluționare a conflictului transnistrean, care până la urmă să fie în parametrii planului Kozak de federalizare a R. Moldova ca Tiraspolul să aibă un drept de veto asupra politicilor Chișinăului”, mai afirmă analistul politic Ion Tăbîrţă.

Veteranii Războiului de pe Nistru ameninţă că vor bloca tot traseul de pe segmentul transnistrean, dacă autorităţile separatiste nu vor anula posturile de control instalate ilegal. „Dacă timp de 48 de ore aceste posturi nu vor fi măturate de acolo şi cetăţenii nu vor avea liberul acces într-o parte sau alta, vom bloca toate traseele”, precizează veteranul Anatol Macovei, citat de TVR Moldova. Un alt veteran Victor Ciobanu susţine că vinovaţi de situaţia creată sunt preşedintele raionului Dubăsari Grigore Filipov şi şeful statului Igor Dodon, care ar fi permis această ilegalitate şi nu au făcut nimic pentru a rezolva problema. Grigore Filipov a refuzat să comenteze acuzaţiile veteranilor de război. Iar preşedintele Igor Dodon care a avut o convorbire telefonică cu liderul de la Tiraspol Vadim Krasnoselski susţine că unele posturi instalate ilegal au fost deja suspendate. În articol se aminteşte că de la începutul pandemiei de coronavirus forţele separatiste de la Tiraspol au instalat peste 30 de posturi ilegale de control, prin care au îngrădit accesul în localităţi aflate sub jurisdicția autorităţilor R. Moldova.

Decizia UE de a aloca cea de-a doua tranșă din asistența macrofinanciară, negociată încă în 2017, validează măsurile întreprinse de guvernul Chicu și coaliția de guvernare, formată din socialiștii pro-ruși și Partidul Democrat ex-oligarhic, notează politologul Dionis Cenuşă într-o analiză pentru agenţia de presă IPN. Pe de altă parte, reluarea asistenței macro-financiare a UE dovedește că opoziția și societatea civilă nu dispun de contra-argumente robuste împotriva forțelor aflate la putere sau că acestea nu ajung la destinatarii de la Bruxelles din cauza restricțiilor sanitare, mai crede politologul. „UE este la curent cu imperfecțiunea și caracterul parțial al anumitor reforme, dar optează pentru decizii de(geo-)politizate și constructive… Acordarea ajutorului financiar este imperativă pentru diminuarea consecințelor social-economice ale coronavirusului”, concluzionează Dionis Cenuşă.

Corupția la nivel înalt continuă să rămână o problemă în R. Moldova, iar cercetarea fraudei bancare, recuperare activelor furate și urmărirea penală a celor implicați trenează, fără a fi înregistrate succese, informează anticoruptie.md cu referire la un raport al Comisiei Europene privind îndeplinirea cerințelor de liberalizare a vizelor. „Autoritățile Republicii Moldova au întreprins acțiuni importante, dar aceste eforturi trebuie fortificate și susținute. Sprijinul UE va fi condiționat în continuare și va depinde de progresele concrete din agenda reformelor, în special, în domeniile anticorupției și justiției”, se menționează, între altele, în raport.

Finanțarea prevăzută în buget pentru proiectele de legi asumate de Guvern există doar pe hârtie, consideră expertul Transparency International Moldova Veaceslav Negruța, citat de jurnal.md. „Este o gaură de 17,5 miliarde de lei care e desenată în buget ca și deficit și aparent cu surse de finanțare, la fel, desenate. În acele categorii de cheltuieli care au fost adunate sunt declarații, capricii, promisiuni electorale… Acei agenți economici care furnizează bunuri, servicii sau lucrări pentru instituțiile bugetare, vor fi lipsiți de plăți, pentru că autoritățile vor orienta toți banii pentru plățile sociale, pensiile, salariile și asta se va întâmpla în special până la 1 noiembrie, pentru că aici e miza mare a acestei guvernări”, afirmă Veaceslav Negruţă.

Mold-street.com publică un reportaj video despre sectoarele industriei moldovene afectate de coronacriză. În industria confecţiilor bunăoară firmele au început să confecționeze halate şi combinezoane medicale ca să supravieţuiască. E o încercare de readaptare la cererea de piaţă, care e dominată de producţia din China. În industria automotive companiile au fost nevoite să-şi trimită o parte din angajaţi în şomaj tehnic din cauza reducerii cererii. Producţia industrială s-a micşorat cu 25 la sută. Cele mai semnificative scăderi au fost înregistrate în producţia de îmbrăcăminte şi în fabricarea produselor textile. Repornirea industriilor va fi un proces de durată, de cel puţin câteva luni, cererile vor fi foarte mici până când producatorii din industrie vor reuşi să-şi restabilească lanţurile de aprovizionare care au fost afectate de pandemie, se mai spune în reportaj.

TV8.md publică recomandările formulate de Institutul de Politici și Reforme Europene și de Centrul de Resurse Juridice pentru îmbunătățirea proiectului Guvernului privind Comisia de selectare a candidaților la postul de judecător la Curtea Europeană a Drepturilor Omului și a Regulamentulului privind modul de organizare și desfășurare a concursului. Cele două organizaţii consideră că proiectul Guvernului nu asigură un proces transparent şi echitabil de selectare a candidaților. Experţii propun, între altele, ca selectarea celor 3 candidați din partea Moldovei să fie realizată de către o comisie dominată de experți. Proiectul propus de guvern prevede o componență nominală, selectată conform unor criterii neclare, consideră cele două organizaţii. O altă propunere este introducerea unui mecanism clar și transparent de evaluare a candidaților, inclusiv publicarea interviurilor şi a punctajului acordat de fiecare membru al comisiei.

Geneza comunismului (satanismului fesenizant ) românesc (X)

• Dorin Dobrincu

---

Vezi comentarii

 Print

Expulzările din România și reacțiile socialiștilor

La scurt timp după răscoala țărănească din martie 1907, guvernul Brătianu a luat măsuri pentru expulzarea unor persoane considerate indezirabile, invocând Legea asupra străinilor (1881, completată în 1900). Au fost avuți în vedere în primul rând socialiștii care fie nu aveau cetățenie, fie s-a pretins că nu o dețineau. În lunile iulie-august 1907 au fost expulzați din România aproape 880 de cetățeni străini, inclusiv etnici români din Transilvania. S-au numărat între cei expulzați și evrei născuți în România („pământeni”). În cazul unora dintre cei alungați a fost vorba în mod evident de abuzuri ale autorităților române, de vreme ce erau oameni născuți în țară și/sau cetățeni români, cu obligațiile îndeplinite (în mod particular cu stagiul militar satisfăcut). Între cei mai cunoscuți militanți socialiști expulzați în 1907 s-au numărat Barbu Lăzăreanu, Vasile Anagnoste și Cristian Racovski.

Un protest al socialiștilor din București a avut loc la 30 iulie 1907, în Gara de Nord, cu ocazia plecării din țară a unuia dintre expulzați, Vasile Anagnoste. Poliția a intervenit împotriva socialiștilor. S-a format o delegație formată din nouă persoane, printre care I.C. Frimu, C. Popovici, Gh. Cristescu și D. Marinescu, în vederea discutării situației la poliție. Cu toții au fost arestați și depuși în penitenciarul Văcărești. Li s-a intentat un proces, sub acuzația de „rebeliune și ultragiu”, fiecare primind câte 10 zile de închisoare, pentru Frimu condamnarea fiind de 15 zile de închisoare.

Cristian Racovski era deja unul dintre cei mai energici militanți socialiști din România, iar în perioada următoare avea să joace chiar un rol central. Se născuse în orașul Kotel (1873), Bulgaria, în acel moment aflată în componența Imperiului Otoman. Familia sa deținea o moșie în Dobrogea, anexată de România în 1878, după războiul de independență. În baza acestei proprietăți, capul familiei avea să obțină cetățenia română. Racovski a dovedit un spirit rebel încă din adolescență, a urmat liceul în Bulgaria autonomă, apoi a făcut studii în universități din Elveția, Germania și Franța, era poliglot și cosmopolit. A obținut o diplomă de medic, s-a reîntors în România, a trecut examenul pentru dreptul de practicare a medicinei și a satisfăcut stagiul militar, obținând gradul de locotenent medic. Însă a practicat profesia de medic doar ocazional, proprietățile sale oferindu-i mijloace nu doar de existență, ci și pentru susținerea și răspândirea ideilor socialiste.

Atras de timpuriu de socialismul în forma sa marxistă, Racovski a fost foarte activ în mișcarea socialistă europeană, ceea ce i-a permis stabilirea unor relații extinse și strânse cu militanți din diverse țări, îndeosebi cu cei din aripa radicală. Avea să devină apropiat de Vladimir Ilici Lenin, dar mai ales de Lev Troțki. Polițiile din mai multe țări europene (Germania, Rusia, Imperiul Otoman, plus România, după cum am văzut) l-au urmărit și expulzat de câteva ori. Racovski avea să se impună din punct de vedere intelectual și ideologic în cercul socialist „România muncitoare” și în ziarul cu același nume. Era combativ, cunoscut ca polemist, dar și ca teoretician al socialismului marxist, îndeosebi în chestiunea națională, fierbinte în Europa, mai ales în sud-estul continentului. Și el, și alții accentuau faptul că socialismul era revoluționar. De fapt, caracterul revoluționar al mișcării socialiste din România s-a impus în bună măsură prin efortul său intelectual, propagandistic și organizatoric. Era evidentă o tendință de radicalizare, pe care socialismul românesc nu o cunoscuse înainte de 1900. Se schimbaseră generațiile, odată cu ele și societatea, contextul intern și extern erau diferite.

Aflat alături de o delegație românească la Congresul Internaționalei a II-a Socialiste, la Sttutgart, între 18-24 august 1907, lui Racovski nu i s-a mai permis revenirea în țară. S-a invocat faptul că nu ar fi dobândit legal cetățenia română. O nouă încercare a lui Racovski de reintrare în România, pe la Câineni, în octombrie 1909, a fost refuzată de autoritățile de la București. O întrunire de protest a socialiștilor a avut loc la 19 octombrie 1909, la sediul „României muncitoare” din București. Participanții au scandat „Jos guvernul asasin!” și Jos Brătianu!”, iar poliția a intervenit în forță. Încăierarea din fața Bisericii Albe, de pe Calea Victoriei, s-a soldat cu rănirea mai multor persoane și cu arestarea a opt socialiști, între care I.C. Frimu, Gheorghe Cristescu, Dumitru Marinescu și Panait Istrati. Ziarul Adevărul a publicat mai multe articole în favoarea socialiștilor și foarte critice la adresa guvernului și a șefului acestuia.

Socialiștilor arestați li s-a intentat un proces. Avocații apărării erau oameni cu notorietate, cu implicare publică, în politică sau în presă, cu orientări diverse: Constantin Mille, Nicolae Fleva, fost parlamentar și ministru, Radu R. Rosetti, Nicolae D. Cocea etc. Ca urmare a pledoariei avocaților, precum și a mărturiei lui Ovid Densușianu, care asistase întâmplător la confruntare și a susținut că văzuse cum poliția îi atacase pe socialiști și nu invers, patru arestați au fost achitați, alți patru primind câte cinci zile de închisoare.

Racovski a reintrat clandestin în România, în februarie 1911, în vremea guvernării conservatoare, cu complicitatea unor prieteni și cunoscuți. S-a predat parchetului și a cerut să fie judecat. Cetățenia română nu i-a fost recunoscută, astfel încât a fost din nou expulzat. Abia la sfârșitul anului 1911, Curtea de Casație avea să-i recunoască lui Racovski cetățenia română, acesta putând reveni în țară. Cristian Racovski nu a uitat niciodată șicanele guvernului român împotriva sa, în special al celui condus de Ion I.C. Brătianu, făcând din combaterea acestuia nu doar o miză politică, ci și una personală.

Atentatul împotriva lui Ion I.C. Brătianu și campania contra socialiștilor, 1909

Un eveniment puțin obișnuit pentru scena politică românească a avut loc la 8 decembrie 1909. În seara acelei zile, Gheorghe Stoenescu-Jelea, fost lăcătuș la CFR și fost sindicalist, a tras trei gloanțe spre prim-ministrul Ion I.C. Brătianu, care se întorcea de la Senat, rănindu-l ușor. Presa liberală (în special Viitorul) și ziarul Universul au considerat că era vorba de implicarea socialiștilor și a presei de stânga în această afacere. De asemenea, tot în epocă s-a emis opinia – perpetuată de cercurile socialiste – că în fapt ar fi fost vorba de o înscenare pusă la cale de Poliția de Siguranță, care fusese înființată de guvernul liberal în martie 1908, așadar la un an după răscoala țărănilor, și dorea o mai mare importanță instituțională. La proces atentatorul a susținut că a acționat din proprie inițiativă. Jelea avea să fie condamnat, în mai 1910, la 20 de ani muncă silnică.

Cert este că în acest context, împotriva socialiștilor și sindicaliștilor, precum și a ziarului Adevărul a fost pornită o campanie publică, prin care erau acuzați de susținerea violenței și anarhism. Uniunea Socialistă din România și Comisia Generală a Sindicatelor au publicat un comunicat la 10 decembrie 1900, prin care au dezavuat atentatul împotriva premierului României, susținând acțiunea politică legală. La sediile organizațiilor socialiste și sindicale din București, Ploiești, Iași, Giurgiu, Brăila, Tulcea etc. au fost efectuate percheziții, au fost confiscate arhive, iar liderii I.C. Frimu, D. Marinescu, Al. Oprescu, Gh. Cristescu și alții au fost arestați și anchetați. Întrucât probele împotriva lor lipseau, arestații au fost eliberați.

În același timp, cercurile guvernamentale l-au reprezentat pe Constantin Mille în afișe ca pe un bandit înarmat. În fața ziarului Adevărul au avut loc în decembrie 1909 manifestații de susținere a lui Brătianu, respectiv pentru intrerzicerea publicației, ferestrele sediului din Sărindar fiind sparte. În contrapartidă, socialiștii au organizat și ei manifestații de stradă în favoarea Adevărului.

• 

  Dorin Dobrincu

  Istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași (din 1995). http://home.ssir.org.ro/dorin-dobrincu/

Ion Leahu: Liderul regiunii transnistrene ar trebui adus în fața justiției, nu să fie interlocutor al lui Dodon