Versete călăuzitoare: Faptele apostolilor 2

Introducere

Capitolul acesta ne arată istoria, aşa cum noi toţi ştim, istoria divină a orei de naştere a Adunării lui Dumnezeu. Este un subiect dificil să vorbeşti despre Adunarea lui Dumnezeu. Şi deoarece învăţătura despre Adunare oferă o greutate deosebită, o parte mare a credincioşilor o ignorează cu totul şi îşi limitează atenţia şi slujba lor la viaţa fiecărui credincios în parte. Însă Adunarea lui Dumnezeu posedă un drept foarte mare asupra fiecărui credincios, oricât de greu ar fi să înţelegi poziţia ei actuală în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. În afară de aceasta greutatea în imaginaţie este mai mare decât în realitate.

Înălţarea lui Hristos

Oricât de greu ar fi să se înţeleagă adevărul bisericesc şi să te conformezi lui, totuşi tema are importanţa cea mai mare pentru fiecare credincios, deoarece Adunarea lui Dumnezeu este legată cu două realităţi mari ale istoriei biblice, cu două realităţi cu însemnătate deosebită.

Prima realitate este înălţarea Domnului Isus Hristos, gloria Lui în cer depăşeşte cu mult orice căpetenie şi orice autoritate şi orice putere şi orice domnie şi orice nume, care se poate numi. Acolo Dumnezeu Tatăl a dat lui Isus din Nazaret demnitatea cea mai înaltă şi gloria cea mai mare. El, Cel pe care cerul cerurilor nu-L poate cuprinde, este în acel loc al gloriei de nedescris. Omul Hristos Isus, Cel care a fost răstignit, Acela care a fost în mormânt, Se află acum la dreapta tronului lui Dumnezeu şi Lui I s-a dat toată autoritatea în cer şi pe pământ. Pe baza acestei realităţi a fost întemeiată Adunarea. Adunarea a luat fiinţă pe pământ, deoarece Domnul Isus Hristos era glorificat în cer. Adunarea a fost constituită aici, dar era o legătură vie între comunitatea credincioşilor care se strângeau pe pământ şi Domnul Isus Hristos în glorie. În toate revelaţiile minunate ale Sfintei Scripturi nu se găseşte nimic care să fie pus pe aceeaşi treaptă cu această realitate; şi de aceea spun că Adunarea lui Dumnezeu are un drept deosebit asupra ta şi a mea pe baza acestui caracter.

Domnul Isus Hristos este în gloria lui Dumnezeu, şi Adunarea de pe pământ este legată cu El acolo. În afară de aceasta, eu, ca cel care crede în Domnul Isus Hristos – indiferent de orice activitate a mea, indiferent de orice alegere a mea -, constitui o parte a acelei Adunări, şi ca atare eu sunt legat cu El acolo în cer. Acesta este un gând care ar trebui să facă să vibreze în noi cele mai înalte acorduri de laudă şi mulţumire aduse lui Dumnezeu, pentru faptul că este posibil aşa ceva. Tu ai putea spune că cerul este foarte departe şi că între tine şi dreapta tronului lui Dumnezeu este o depărtare mare, şi ai putea gândi că, deoarece această distanţă este aşa de mare, poţi să neglijezi acest fapt fără a avea parte de pagube personale şi că acum nu trebuie să te preocupe. Dar dacă nesocoteşti privilegiile, care rezultă din această realitate, vei pierde binecuvântările personale, pe care ele le aduc cu sine.

Coborârea Duhului Sfânt

A doua realitate istorică, pe care o găsim şi în acest capitol, este aceea că la fel de sigur precum faptul că Domnul Isus Hristos este acolo la dreapta tronului lui Dumnezeu, este şi faptul că Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, a treia Persoană a preamăritei Trinităţi, este aici pe pământ, şi locuinţa ei aici pe pământ este acea casă, pe care El Însuşi a întemeiat-o la Rusalii, Adunarea lui Dumnezeu. Duhul nu locuieşte în temple făcute de mâini. El nu Se poate găsi în acele minuni arhitectonice impunătoare, pe care omul le-a ridicat în Numele Domnului Isus Hristos, dar El locuieşte cu adevărat şi realmente aici în acel templu nevăzut, care a fost făcut sfânt prin prezenţa Sa. Nu este o minune de neînţeles, faptul că Duhul lui Dumnezeu locuieşte aici? Zi şi noapte, săptămână de săptămână, an de an, El este aici în lumea aceasta, căci El a venit la Rusalii, ca să rămână aici, şi nu numai pentru o vizită trecătoare.

Cât de îngrozitor este să ignorezi această realitate! Citim în acest capitol 2 al cărţii Faptele apostolilor, că păcatul iudeilor, care au respins pe Fiul lui Dumnezeu şi L-au lepădat, era mare şi demn de urât în ochii lui Dumnezeu. Cât de grav trebuie să fie atunci păcatul creştinătăţii de astăzi, care tăgăduieşte prezenţa sfântă a Duhului lui Dumnezeu printre urmaşii Domnului Isus Hristos – chiar dacă ea nu o tăgăduieşte prin mărturisire, totuşi o tăgăduieşte în practică. Cât de puţini cred că El locuieşte nu numai în unul de aici şi în altul de acolo, ci că El locuieşte în ei uniţi, că El îi uneşte pe toţi într-o părtăşie desăvârşită, oricât de împrăştiaţi ar fi ei aici pe pământ, şi că urmare acestui fapt fiecare în parte şi toţi împreună sunt uniţi cu Domnul Isus Hristos, Capul Adunării aflat în glorie!

Ca să gândeşti corect şi sfânt despre natura Adunării lui Dumnezeu, trebuie să ţinem cu tărie la aceste două adevăruri centrale. Domnul Isus Hristos este la dreapta lui Dumnezeu; şi Dumnezeu, care I-a dat acea glorie cerească, I-a dat ca posesiune deosebită a Sa un popor ales, care este Adunarea Sa, şi ca să păstreze acea Adunare, s-o sprijine, s-o îngrijească şi să întărească acea Adunare slabă alcătuită din oameni care cred în Domnul Isus Hristos, a fost trimis aici jos Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Lumea nu-L poate vedea şi nu-L poate primi, dar tu şi eu, dacă noi credem în Domnul Isus Hristos, suntem obligaţi să recunoaştem prezenţa Sa – să-L ascultăm, să-I dăm loc, să luăm seama la El spre călăuzirea noastră şi să rămânem sub puterea Lui permanentă. Dacă facem aceasta, ne vom bucura de acea părtăşie dulce şi plină de har cu Domnul nostru Isus Hristos aflat în cer, despre care lumea nu ştie, dar despre care cel mai bine ştiu aceia care se smeresc cel mai mult şi permit Duhului lui Dumnezeu îndurător să facă cu ei ce vrea El.

Aşteptarea după făgăduinţa Tatălui

Dacă citim acest capitol, găsim că în Ierusalim era o grupă de oameni care aştepta. Ea era foarte mică la număr, probabil mult mai mică la număr decât noi, care suntem adunaţi în seara aceasta în această hală, dar ei erau adunaţi în Ierusalim şi toţi erau însufleţiţi de un interes comun şi un ţel comun. Fiecare din această grupă cunoştea personal pe Domnul Isus Hristos; şi ultima lor cunoaştere despre El era, că El i-a condus cu zece zile în urmă până la Betania, şi că El, în timp ce vorbea cu ei, S-a despărţit de ei. Când El S-a înălţat la cer şi a dispărut privirii lor, inima lor era aproape să se rupă. El, Acela care i-a iubit atât de mult, care le-a vorbit cuvinte, pe care nici un om mai înainte nu le-a rostit, care a murit pentru ei şi a înviat, i-a părăsit. El a dispărut privirii lor, şi ei stăteau acolo şi priveau, şi priveau şi sperau ca El să revină imediat. Aşa cum ştim, ei au fost mângâiaţi de cei doi îngeri, care le-a spus că ei nu trebuie să stea acolo şi să privească spre cer, căci la timpul potrivit Domnul va reveni cu siguranţă.

Însă înainte de acel eveniment fericit trebuia să aibă loc ceva de cea mai mare importanţă, şi cuvintele Domnului lor le-au răsunat cu totul noi în urechi şi au revenit în amintirea lor. Căci El le-a poruncit să meargă la Ierusalim şi acolo să aştepte făgăduinţa Tatălui, „pe care”, a spus El, „aţi auzit-o de la Mine”. Acum şi-au amintit ce li s-a spus în odaia de sus, după instaurarea Cinei. Domnul a făcut acolo remarca, care i-a pus în uimire: „Vă este de folos să Mă duc”; şi ei aveau nevoie deja de o porţie bună de credinţă şi luminare, ca să înţeleagă cum ar putea fi aşa ceva. „Este mai bine pentru voi să Mă duc, decât să rămân aici. Mă duc să vă pregătesc un loc.” Aceasta era o ştire binecuvântată, să audă despre un loc care era pentru ei în casa Tatălui, însă aceasta stătea în legătură cu utilitatea. El a spus: „Dacă nu Mă duc, Mângâietorul nu va veni la voi”, Celălalt Mângâietor. Acela care vine va veni să ia locul Meu, şi El va însemna pentru voi chiar mai mult decât am fost Eu. El va locui la voi, ca niciodată să nu vă lase singuri. El va fi la voi în orice loc unde voi veţi fi, oricât de împrăştiaţi veţi fi pe suprafaţa pământului, şi El, Duhul Adevărului, vă va conduce în tot adevărul.

Drept urmare ei s-au întors la Ierusalim, pentru ca acolo să aştepte făgăduinţa Tatălui, aşa cum le-a poruncit Domnul. Cum au aşteptat ucenicii? Care era atitudinea lor la aşteptare? Găsim că ei şi-au petrecut timpul în rugăciune. Ei erau în Templu şi lăudau pe Dumnezeu, aşa cum ne relatează Luca în evanghelia sa; însă aici în Faptele apostolilor găsim că ei stăruiau în rugăciuni şi implorări – nu că fiecare se ruga în cămăruţa lui, ci toţi erau adunaţi şi o făceau în comun. Ei se rugau, ca să se împlinească cuvintele Domnului lor, ca să fie dată făgăduinţa Tatălui. Domnul le-a spus: „Deci dacă voi, fiind răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl cel din cer va da Duhul Sfânt celor care-L cer de la El?” Drept urmare, cei care erau adunaţi acolo aveau îndreptăţirea din partea Domnului să roage pe Dumnezeu să le dea Duhul Sfânt. Ni se face cunoscut că ei s-au rugat şi Dumnezeu L-a trimis. De aceea este fără folos pentru noi să se citeze evanghelia după Luca (Luca 11.13) ca pasaj din Scriptură, care ne dă îndreptăţirea să rugăm pe Dumnezeu să ne trimită acum pe Duhul Sfânt. Cele o sută douăzeci de persoane, care erau adunate acolo, s-au bazat pe această făgăduinţă. Ele s-au rugat şi au primit răspunsul, şi noi am fi cu secole în urmă, dacă ne-am ruga acum ca Duhul Sfânt să fie trimis. El este aici. Cât de jignitor este să se treacă cu vederea prezenţa Lui!

Rugăciunea dis de dimineaţă

Faptele apostolilor 2.1: Şi, pe când se împlinea ziua Cincizecimii, erau toţi împreună la un loc.

Ucenicii aşteptau zi de zi. Când a venit ziua a cincizecea, ziua de Rusalii, ei toţi erau adunaţi la un loc, dimineaţa foarte devreme, deoarece era abia al treilea ceas din zi (ora 9), atunci când Petru a început vorbirea lui. În ziua aceea ei au avut evenimentul fericit al unei strângeri laolaltă pentru rugăciune dis de dimineaţă. Aceia care au luat parte vreodată la astfel de întruniri dis-de-dimineaţă ştiu câtă înviorare este în ele; ei cunosc caracterul preţios al ocaziei; ei cunosc puterea care este în rugăciuni. Oamenii care părăsesc patul lor în lepădare de sine serioasă, şi se strâng foarte devreme, pentru ca uniţi să aştepte binecuvântarea lui Dumnezeu, niciodată nu vor fi dezamăgiţi. Este un proverb adevărat, că Dumnezeu nu este dator nimănui. El nu datorează nimic, nici ţie şi nici mie. Ah, cât de mult ne dă El, dacă facem ceva pentru El! Dacă tu nu ai probat încă această bunătate a Lui, verific-o acum pentru tine. „Puneţi-Mă la încercare” – Dumnezeu ne solicită, să-L punem la probă.

Aici este un exemplu vizibil al credincioşiei lui Dumnezeu. Aceşti bărbaţi şi aceste femei erau laolaltă să se roage pentru revărsarea Duhului, pentru ca Duhul făgăduit să vină; şi El a venit, în timp ce ei erau laolaltă. El a venit deodată. Duhul Sfânt a venit peste această adunare pregătită, aşa cum găsim în partea de început a Noului Testament că Fiul lui Dumnezeu a venit la o adunare pregătită. Drumul Domnului era pregătit de Ioan Botezătorul. La predica lui oamenii păcătoşi s-au căit de păcatele lor şi erau botezaţi în Iordan, mărturisindu-şi păcatele. Acolo stătea această grupă a celor care s-au căit, care simţeau cât de păcătoşi erau în ochii lui Dumnezeu. Şi la acea grupă pregătită a venit Isus, Cel care trebuia să salveze pe poporul Său de păcatele lor, şi El a venit la momentul potrivit pentru ca El Însuşi să fie botezat. Atunci Tatăl a mărturisit că El era Fiul Lui preaiubit, şi când El a ieşit din apă, Duhul Sfânt a coborât peste El şi S-a odihnit pe El.

Sunete şi privelişti şi vorbiri

Faptele apostolilor 2.2-4: Şi a venit deodată un sunet din cer, ca vuietul unui suflu puternic, şi a umplut toată casa unde şedeau. Şi li s-au arătat limbi împărţite, ca de foc, şi s-au [textual : s-a aşezat] aşezat pe fiecare dintre ei. Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea Duhul să vorbească.

Aici avem prezentat felul cum a venit Duhul Sfânt al lui Dumnezeu la această comunitate pregătită din Ierusalim, care Îl aştepta. Au fost semne audibile, că Duhul Sfânt venise. Era vuietul unui vânt puternic care trecea. Ei au auzit prezenţa Lui, dar El era nevăzut. El „sufla”, încotro voia El (Ioan 3.8), dar fără îndoială El era prezent în locul unde erau ei adunaţi.

La început era deosebit de necesar ca celor adunaţi să li se facă în chip desăvârşit clar că Duhul Sfânt venise. De aceea erau nu numai semne audibile, ci şi vizibile, căci ucenicilor li s-au arătat limbi împărţite, ca de foc. Nu erau multe Duhuri. Era numai Unul singur, căci Cuvântul spune: „Şi S-a aşezat pe fiecare dintre ei.” Limbile erau despicate, sau împărţite; motivul pentru aceasta îl vom afla în dată. Ucenicii au fost făcuţi capabili să vorbească în alte limbi, aşa cum le dădea Duhul să vorbească. Lucrările minunate ale lui Dumnezeu, faptul că Isus Hristos era glorificat la dreapta lui Dumnezeu, nu mai puteau acum să fie limitate la o naţiune; Hristosul înălţat al lui Dumnezeu trebuia vestit acum pretutindeni tuturor oamenilor. De aceea ei au primit putere de la Duhul, ca să vorbească în acest scop în limbi diferite, însă în timp ce erau forme diferite de manifestare, era numai o singură putere călăuzitoare. Duhul Sfânt S-a aşezat pe fiecare din ei şi din plinătatea autorităţii Lui a dat autoritate fiecăruia, prin aceea că El a păstrat unitatea acţionării în mărturia lor pentru Hristos. În felul acesta s-a confirmat marea realitate, că Duhul Sfânt venise, şi Petru s-a ridicat să vorbească sub influenţa şi autoritatea Duhului venit de curând.

Când Solomon a sfinţit Templul, norul de glorie a umplut Templul. Şi gloria aceea era aşa de mare, că preoţii nu puteau rămâne acolo ca să facă slujba lor, din cauza prezenţei minunate a Domnului în Templul Său pământesc şi material. Acum Duhul Sânt coborâse şi a zidit o altă casă, un Templu duhovnicesc, în care El trebuia să locuiască. Şi acum El avea cu adevărat o influenţă bogată de har. Niciunul nu a fost zdrobit prin prezenţa Duhului. Niciunul nu s-a speriat prin revelarea Lui în mijlocul lor.

Ucenicii stăteau toţi sub puterea Duhului Sfânt şi au fost umpluţi de El, însă influenţa Duhului, care era peste ei, era de o aşa natură, că se potrivea credinţei şi dragostei lor. Căci ei erau pregătiţi pentru primirea Duhului Sfânt, care acum venise; şi ce i-a pregătit? Domnul Isus Hristos a alcătuit această comunitate prin propriile Sale cuvinte. El a venit în ceea ce este al Său, dar ai Lui nu L-au primit. După aceea El a adunat în jurul Lui pe cei care credeau în El, ei au venit la El, şi El i-a învăţat. El i-a făcut să fie propria Lui Adunare. Ei Îl iubeau; ei I-ai zis bun venit, atunci când El a venit la ei în timpul slujbei Sale. Lazăr, Marta şi Maria nu L-au urmat pe Domnul în umblarea Lui, dar cât de bucuroase au fost ele, când El a venit în casa lor!

Sângele şi Untdelemnul

Şi astfel a existat această ceată, ca rezultat al slujbei Domnului în Ierusalim, care Îi aparţinea. Însă acum era o însuşire deosebită, care caracteriza această ceată. Marea realitate, care niciodată înainte nu a existat în istoria lumii, era aceea, că Domnul Isus Hristos murise pentru păcatele lor. El Şi-a vărsat sângele Lui preţios. Lucrarea de răscumpărare veşnică era făcută de El. Sângele lui Isus Hristos, al Fiului lui Dumnezeu, i-a curăţit de orice pată. Toţi aceşti bărbaţi şi toate aceste femei erau curate, mai albe decât zăpada, curăţite în conştiinţa lor prin sângele preţios al Domnului Isus. Această ceată, care aştepta în Ierusalim, era constituită din persoane pregătite.

În procedurile vechi simbolice, la sfinţirea unui preot şi la curăţirea unui lepros, sângele animalului de jertfă era pus pe urechea şi pe mâna şi pe degetul persoanei respective. Întotdeauna când o persoană era stropită, mai întâi se folosea sângele şi după aceea untdelemnul se punea peste sânge. Imaginea Duhului Sfânt urma după imaginea lucrării lui Hristos de împăcare şi curăţire, şi aşa a avut loc istoric la Rusalii.

Aceşti oameni, care erau adunaţi în Ierusalim şi se rugau, erau un popor curăţit. Ei erau curăţiţi prin lucrarea lui Hristos, şi de aceea Duhul Sfânt a coborât peste ei şi i-a mişcat, ca să-I slujească imediat. Imediat au început să vorbească în alte limbi. Ei toţi erau vase curăţite, care au fost umplute cu Duhul pentru a fi de folos.

Vestirea lui Hristos înălţat

Faptele apostolilor 2.22-24: Bărbaţi israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea: pe Isus Nazarineanul, Om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin lucrări de putere şi minuni şi semne, pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum voi înşivă ştiţi, pe Acesta, dat după planul hotărât şi preştiinţa lui Dumnezeu, voi, prin mâna celor nelegiuiţi, L-aţi răstignit şi L-aţi omorât, pe Care Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I durerile morţii, pentru că nu era posibil ca El să fie ţinut de ea.

Şi Petru, plin de Duhul Sfânt, a vorbit mulţimii. Care era marea temă a predicii lui Petru din ziua aceea? El a spus multe lucruri importante, aşa cum putem deduce din rezumatul scurt, pe care îl avem aici înaintea noastră. Însă gândul de bază în toate acestea era acela, că Acela, care tocmai a fost răstignit în lumea aceasta şi omorât, era acum înălţat de Dumnezeu în cer. Apostolul le-a pus înaintea ochilor vina lor: „Voi L-aţi răstignit pe cruce şi L-aţi omorât pe Isus din Nazaret prin mâna celor nelegiuiţi. Voi ştiţi ce a făcut El printre voi; voi ştiţi că El era un Om adeverit de Dumnezeu. Dumnezeu a pus pecetea Lui peste El; tot ce a făcut El a arătat că El era Fiul neprihănit al lui Dumnezeu, dar voi L-aţi luat şi L-aţi răstignit pe cruce. Acum Dumnezeu L-a înălţat la dreapta Sa.”

Şi inima lui Petru era plină de gloria Domnului său. Învăţat de Duhul Sfânt, care tocmai venise, el a vorbit despre lucrarea şi măreţia Domnului Isus Hristos. El nu a spus nimic despre sine însuşi, nimic despre Adunare, ci gloria lui Hristos era singura temă a inimii Sale – ce au făcut iudeii, prin aceea că L-au batjocorit, ce a făcut Dumnezeu, pentru că El era aşa de preţios pentru El. „Acesta este Fiul Meu preaiubit”, a spus Tatăl cu glasul care se revărsa din norul de glorie pe muntele transfigurării. Domnul Isus era acum luat în glorie. El era acum glorificat cu acea glorie, pe care El o avea la Tatăl înainte de a fi lumea.

Şi începând din ziua aceea şi până astăzi, Isus Hristos este tema centrală a mărturiei Duhului ca Cel răstignit odinioară şi acum glorificat. Dacă asculţi vorbirea cuiva şi constaţi că tema şi centrul vorbirii nu este în concordanţă cu această temă, pe care o avem aici, şi anume gloria nespus de mare a Domnului Isus Hristos, atunci poţi încadra vorbirea ca ceva de rangul trei. Valoarea reală a mărturiei Adunării lui Dumnezeu faţă de lume este măsurată după valoarea pe care ea o acordă lui Hristos. Ce temă pentru predicatori! Da, chiar dacă am avea o mie de limbi, cât de slab am putea totuşi să vestim gloria Domnului Isus Hristos! Însă gloria Domnului Isus Hristos este alfabetul manualului Adunării, şi Adunarea ar trebui să crească în cunoaşterea Domnului Isus Hristos, în timp ce ea este aici pe pământ.

Hristos este piatra de încercare şi pentru fiecare în parte. Vă sfătuiesc insistent să analizaţi, ce loc ocupă Domnul Isus Hristos în inima voastră. Tresaltă de bucurie inima voastră la Numele Isus Hristos? Sunt închinate forţele voastre Lui? Este El primul şi cel dintâi în viaţa voastră? Ce înseamnă El zilnic pentru voi? Nu vă întreb dacă aţi fost eliberaţi de păcatele voastre sau dacă Dumnezeu v-a împlinit rugăciunile şi dacă vă dă bucurie în inimă cu privire la împrejurările fericite, pe care El vi le dă zilnic, ci întreb ce lucrează Hristos în simţămintele voastre cele mai lăuntrice. Aveţi ceva în inimă, care corespunde acestui prim apel al apostolului Domnului adresat iudeilor din Ierusalim?

Petru a spus că înălţarea lui Hristos explica totul:

Faptele apostolilor 2.33: Fiind deci înălţat prin dreapta lui Dumnezeu şi primind de la Tatăl promisiunea Duhului Sfânt, a turnat ceea ce voi vedeţi şi auziţi.

Faptele apostolilor 2.12,13: Şi toţi erau uimiţi şi nedumeriţi, zicând unul altuia: „Ce să fie aceasta?“ Dar alţii spuneau în batjocură: „Sunt plini de must!“

Domnul Isus era în înălţime, de aceea era putere aici jos. Mulţimea oamenilor spunea: „Oamenii aceştia sunt beţi; sunt plini de must.” Desigur ei nu erau aşa; era absurd să presupui aşa ceva la o oră aşa de dimineaţă din ziua aceea. Dar nu au înţeles că minunea limbilor provenea de la Cel care nu demult a fost răstignit şi acum poseda autoritatea cea mai înaltă la dreapta lui Dumnezeu. Deoarece ei erau complet rătăciţi cu privire la adevărul despre Hristos, iudeii nu puteau înţelege ce s-a petrecut acolo. De aceea vedem această mulţime mare de oameni, care erau adunaţi la Ierusalim, uimiţi cu toţii de cele ce auzeau despre lucrările minunate ale lui Dumnezeu, şi anume fiecare în limba lui. Ei întreabă: „Ce poate fi aceasta?” Şi răspunsul este: „Isus Hristos a fost înălţat şi glorificat.” Petru le face cunoscut aceasta în predica lui plină de putere. Ce spunea el era susţinut de toţi cei care erau cu el, căci Adunarea era caracterizată la Rusalii prin această însuşire deosebită, că ei toţi erau una şi toţi erau umpluţi de importanţa înălţării Domnului Isus Hristos, aşa cum ea le-a fost descoperită prin Duhul lui Dumnezeu tocmai coborât şi care locuia în ei.

Urmările înălţării la cer

Eu cred cu adevărat că este o mare mulţime de creştini, care niciodată nu merg mai departe decât apostolii din Betania. În experienţa lor nu depăşesc cadrul din Faptele apostolilor 1 şi 2, ei stau acolo şi privesc spre cer, în timp ce norul ia pe Domnul lor dinaintea ochilor lor, şi ei zic unii altora: El a plecat aşa departe de la noi. Ei nu înţeleg ce le-a asigurat plecarea la cer a lui Hristos. Ei nu au ascultat încă de glasul Duhului Sfânt din inimile lor, care îi învaţă prin Cuvântul lui Dumnezeu că Isus Fiul lui Dumnezeu a mers mai departe de norul acela trecând prin toate cerurile şi că acum El este la dreapta tronului Maiestăţii în ceruri. Ce diferenţă înseamnă această cunoaştere pentru mine! Eu ştiu că El, Cel glorificat, este Mântuitorul meu, că El este Acela care a murit pentru mine, şi că El este Acela care m-a unit cu Sine Însuşi prin Duhul Sfânt. Ce înseamnă pentru mine lumea toată, în comparaţie cu această cunoaştere? Nu este nimic pe pământ care să fie la fel ca aceasta, şi repet, adevărul acesta are o importanţă uriaşă. Dacă vei uita toate celelalte, ce s-a spus, să nu uiţi că motivul, pentru care Adunarea lui Dumnezeu este aici în lume începând de la Rusalii şi până astăzi, este acela, că Isus Hristos a fost înălţat, şi că începutul Adunării este în concordanţă în timp cu înălţarea Domnului Isus Hristos şi coborârea Duhului Sfânt. Acesta este primul gând şi primordial, care ar trebui să umple inima fiecărui mădular al trupului lui Hristos, al Adunării lui Dumnezeu.

În afară de aceasta Duhul Sfânt locuieşte aici, ca să ţină inimile sfinţilor în atingere practică cu Domnul Isus Hristos aflat pe tron. Aceasta este o realitate, prieteni dragi. Dacă spun că este o realitate, vreau să spun că este ceva care a avut loc, s-a realizat. Prezenţa Duhului Sfânt pe pământ este la fel de adevărată ca şi faptul că Domnul Isus Hristos a murit pe cruce şi acum este glorificat în înălţime. Nu-i aşa? Însă câţi oameni vin la cruce, dar ei niciodată nu merg un pas mai departe. Ei niciodată nu intră în cer cu credinţă şi bucurie în Acela care este acolo pentru ei. Ei speră să meargă cândva în locul unde sunt multe locuinţe, însă nu fiecăruia îi este clar că Isus Hristos este deja acolo şi că El este glorificat de Tatăl şi, deoarece El a fost înălţat, Duhul Sfânt este aici ca „celălalt Mângâietor”, care este pentru fiecare din ei, în timp ce El locuieşte şi în Adunare ca Templu al lui Dumnezeu. În versetele de la sfârşitul acestui capitol avem unele caracteristici ale Acestei părtăşii noi înfiinţate în Ierusalim, şi acum vrem să ne preocupăm cu ele.

Dimensiunea Adunării

Faptele apostolilor 2.36-42: Să ştie deci sigur toată casa lui Israel că Dumnezeu L-a făcut şi Domn şi Hristos pe acest Isus, pe care voi L-aţi răstignit“. Şi, auzind acestea, ei au fost străpunşi în inimă şi le-au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: „Ce să facem, fraţilor?“ Şi Petru le-a zis: „Pocăiţi-vă şi fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt. Căci pentru voi este promisiunea şi pentru copiii voştri şi pentru toţi cei de departe, pe câţi îi va chema Domnul Dumnezeul nostru“. Şi cu multe alte cuvinte mărturisea şi îi îndemna, spunând: „Salvaţi-vă din generaţia aceasta perversă“. Aceia deci care au primit cuvântul lui au fost botezaţi; şi în ziua aceea s-au adăugat cam trei mii de suflete. Şi ei stăruiau în învăţătura şi în comuniunea apostolilor, în frângerea pâinii şi în rugăciuni.

Petru prezintă foarte clar ascultătorilor lui, că acest mare dar al Duhului Sfânt era nu numai pentru anumiţi privilegiaţi. El nu trebuia să se limiteze la aceia care au fost la părtăşia de rugăciune din acea dis-de-dimineaţă, ci el era şi pentru alţii, dacă ei se vor căi de păcatele lor şi se vor boteza în Numele lui Isus Hristos, şi rezultatul predicii lui Petru era, că oamenii au fost atinşi în adâncul inimii lor. Era dimineaţa unei zile a Domnului şi o binecuvântare fără asemănare pentru credincioşi; dar nu era o trăire plăcută pentru aceia care au ascultat cuvintele lui Petru. Cuvintele lui le-au atins conştiinţa ca o sabie ascuţită şi ei au fost dovediţi de vinovăţia lor. Ei spuneau: suntem păcătoşi, şi aceasta nu este un sentiment plăcut. Petru spunea: voi cădeţi sub judecata dreaptă a lui Dumnezeu, şi ei simţeau că aceasta era adevărat, pentru că ei au omorât pe Prinţul vieţii. Dacă ceea ce spui tu este adevărat, că noi L-am răstignit pe Acela pe care Dumnezeu L-a înălţat la dreapta Lui, atunci ce ar trebui noi să facem? Apoi Petru le-a zis: „Pocăiţi-vă şi fiecare din voi să fie botezat în Numele Aceluia pe care voi L-aţi răstignit. Salvaţi-vă din generaţia aceasta perversă!”

Ca rezultat al acestei mărturii trei mii de persoane au fost adăugate la Adunarea iniţială. Şi cei convertiţi s-au retras din neamul rău şi preacurvar, care a dispreţuit pe Domnul gloriei şi L-au răstignit. Astfel Domnul a adăugat într-o singură zi trei mii de suflete la acea Adunare nou întemeiată în Ierusalim, arătând ce lucruri mari a făcut Duhul Său. Desigur El poate face şi astăzi astfel de fapte măreţe, şi eu cred că astăzi El salvează mai mult de trei mii de suflete într-o zi, dacă privim lucrarea Lui în lumea întreagă. Însă El nu face aceasta într-un singur loc, deoarece oamenii din locul acela deosebit ar deveni probabil foarte mândri. Ei nu ar putea suporta o astfel de lucrare mare a Duhului în mijlocul lor, fără să nu desconsidere celelalte locuri, care nu ar fi la fel de privilegiate.

Putem însă fi siguri că Duhul lui Dumnezeu niciodată nu este inactiv. El este permanent la lucru şi atrage suflete la Hristos şi va face în continuare aceasta, până când Adunarea este completă. Cu toate acestea avem înaintea noastră în Scriptură realitatea că trei mii de suflete au fost atrase la Hristos şi au fost adăugate Adunării formate la Rusalii. Vedem această comunitate nouă în Ierusalim, cum se ţine despărţită de marii preoţi, Ana şi Caiafa, de toţi membrii sinedriului, de farisei şi de cărturari şi de oamenii mari şi de mulţimea de oameni din Ierusalim, care se suiseră să serbeze sărbătoarea Rusaliilor. Acolo era Templul şi curţile lui din faţă cu răcnetul boilor şi brăhnitul oilor de jertfă; dar privit din punct de vedere divin era un loc trist. Aici la această grupă mică dintr-o stradă lăturalnică din Ierusalim era Duhul Sfânt, nu în acea construcţie impunătoare, la care Irod a lucrat 46 de ani, ca s-o termine. Duhul Sfânt a plecat din Templul făcut de mâini şi a venit la sufletele răscumpărate cu sânge, spălate cu sânge, ca să locuiască în ele. O, ce onoare!

Stăm cuprinşi de uimire, când vedem norul gloriei Domnului în Templul de pe Muntele Moria din zilele foarte îndepărtate ale lui Solomon, însă aici este o minune mult mai mare. Duhul lui Dumnezeu vine să locuiască printre pescari, poporul obişnuit, oameni normali, de fiecare zi. Dar pentru ce vine El la aceştia? Ceea ce îi caracteriza nu era bunăstarea, nu era poziţia lor socială, nu era evlavia lor exterioară, da, nici măcar devotamentul lor deosebit faţă de Domnul şi Stăpânul lor; dar o însuşire deosebită a lor – personală şi comună – era dragostea, respectul şi onoarea pentru Domnul Isus Hristos.

Binecuvântare şi laudă

Dacă noi credem cu adevărat că Domnul Isus Hristos, Acela care ne-a iubit şi a murit pentru noi, este la dreapta lui Dumnezeu în cer, aceasta ne constrânge la preamărire şi adorare aduse Lui. Dacă recunoaştem poziţia Lui în gloria cea mai înaltă, nu ar trebui s-o arătăm, nu ar trebui să-I aducem laudă, nu ar trebui să spunem mai departe măreţia Lui? Prieteni dragi, este o zi tristă dacă sfinţii lui Dumnezeu trebuie să pompeze afară din inima lor lauda pentru El. Ea ar trebui să ţâşnească de la sine din ei (Psalmul 45.1). Voi ar trebui să-L preamăriţi, din simplul motiv că nu puteţi altceva, pentru că inima voastră nu poate tace. Voi Îl iubiţi aşa de mult, că vreţi să-I spuneţi cât de mult Îl iubiţi şi Îl onoraţi. Ah, să nu uităm să-L preamărim pe Acela pe care Dumnezeu L-a înălţat aşa de sus.

Unanimitate

Găsim că această grupă mică de credincioşi era cu totul pentru sine, despărţită total de locuitorii din Ierusalim. Ei au rămas „unanimi” laolaltă. Înainte să vină Duhul Sfânt, ei aveau planuri diferite, aşa cum de exemplu citim în ultimul capitol al evangheliei după Ioan. Citim acolo că unii din apostoli au zis: „Să mergem să pescuim”; dar nu toţi şi-au propus aceasta, numai unii dintre ei. În acest plan nu era inclus nimic care putea da grupei întregi un interes comun şi să-i facă să fie „una”. Acum ei acţionează unanim. Şi ce este, ce îi ţine în această unitate? Să cercetăm amănunţit această întrebare. Ce va ţine uniţi pe aceia care în noaptea în care Domnul a fost trădat s-au certat pentru locul de întâietate? La Rusalii găsim grupa la început fiind „unanimi”. Nu este nici o ceartă, nici o comportare necuviincioasă; ci noi vedem o adunare unită în simplitatea şi puterea ei iniţială. Ce îi determină să fie permanent împreună în stăruinţă? Acea prezenţă nevăzută, prezenţa Duhului Sfânt.

Când preamăritul Domn Isus Hristos a venit în casa din Betania, Maria putea să-L vadă şi Marta putea de asemenea să-L vadă. Nimeni nu poate vedea pe Duhul Sfânt în casa lui Dumnezeu. El este în Adunare, dar El este nevăzut. Noi putem observa numai efectele prezenţei Sale. Şi un efect neschimbabil al prezenţei Duhului Sfânt este, că ochii tuturor sunt îndreptaţi de El spre gloria Domnului Isus Hristos. În felul acesta toate inimile, toate simţămintele şi toate buzele se unesc, şi toţi acţionează „unanim”, căci gloria Domnului este motivul dominant pentru fiecare în parte şi pentru toţi.

Nici un copilaş în Hristos nu trebuie să se înşele vreodată cu privire la lucrările Duhului Sfânt. Ce nu este în concordanţă cu gloria Domnului Isus Hristos, poate fi cu siguranţă şi foarte liniştit respins. Nu este de la Duhul Sfânt, şi nu vă poate ajuta. Dar dacă o persoană face tot ce ea poate, ca să determine ca tu să gândeşti mai înalt despre Domnul Isus Hristos, tu spui: este în ordine. Eu doresc ceva mai mult din aceasta. Este învăţătura apostolilor, şi ea se potriveşte foarte bine pentru mine. Învăţătura lui Hristos este piatra de încercare, care ne este dată în Scriptură, ca să decidă care învăţătură este de la Dumnezeu şi care este de la oameni.

Învăţătura apostolilor

Faptele apostolilor 2.42: Şi ei stăruiau în învăţătura apostolilor şi în părtăşie, în frângerea pâinii şi în rugăciuni.

Nu trebuie să gândim că această stăruinţă se referea numai la prima zi. Înseamnă că ei continuau să facă în felul acesta. Acestea erau obiceiurile noi ale ucenicilor lui Hristos. Duhul Sfânt le-a dat o aptitudine nouă să înţeleagă Scriptura şi noile descoperiri ale adevărului. În timpul Vechiului Testament Dumnezeu a dat profeţii şi scrierile lui Moise şi Psalmii, şi aceia, care erau adunaţi, cunoşteau scrierile vechi-testamentale. Însă noi citim că ei au rămas în învăţătura apostolilor; şi învăţătura apostolilor înseamnă apostolii Domnului nostru Isus Hristos şi învăţătura pe care ei au dat-o mai departe la început sfinţilor. Dar probabil vom putea mai târziu să spunem mai mult despre această temă.

Părtăşia

Cu învăţătura apostolilor este strâns legată părtăşia. Părtăşia este un cuvânt minunat şi un cuvânt cu o însemnătate deosebită pentru Adunarea lui Dumnezeu. Spus pe scurt, înseamnă că fiecare, care este în Adunarea lui Dumnezeu are interese comune cu ceilalţi şi un ţel comun, care se bazează pe Persoana şi lucrarea Domnului Isus Hristos. De aceia cei care sunt în Adunarea lui Dumnezeu sunt atraşi irezistibil unul la altul; şi Duhul Sfânt lucrează în ei totul spre bunăstarea spirituală a părtăşiei ca întreg. Dacă caut o persoană, pe care o doresc, care are aceleaşi simţăminte ca mine, cu care mă simt legat personal, probabil pot găsi numai foarte puţine, care sunt potrivite pentru aceasta. Părtăşia în sensul acesta va fi în mod necesar foarte limitată, însă în Adunarea lui Dumnezeu nu este nicidecum o astfel de îngrădire. Biserica, despre care este vorba aici în Faptele apostolilor 2, înseamnă că toţi, care au fost aduşi împreună în acea grupă nouă, iubeau pe Domnul Isus Hristos, toţi au fost curăţiţi, răscumpăraţi în acelaşi fel prin sângele preţios, toţi au fost aşezaţi pe o bază comună ca aceia care Îi aparţin, toţi au primit Duhul Sfânt, şi fiecare în parte şi toţi împreună constituiau o parte a acelei creaţii noi prin El. Apostolul Pavel vorbeşte mai târziu despre Adunare folosind imaginea trupului, şi noi ştim că fiecare mădular al trupului lui Hristos este în acelaşi fel un mădular pentru altul. S-ar putea ca el să îndeplinească o misiune deosebită pentru el însuşi, dar în ceea ce priveşte interesul comun şi dependenţa unul de altul, toate sunt la fel, şi această părtăşie este însuşirea deosebită a Adunării, pe care o găsim aici.

Frângerea pâinii

Frângerea pâinii este amintită de asemenea direct la început. Mă întreb, dacă ucenicii au făcut frângerea pâinii în ziua de Rusalii. Nu ni se spune nimic în privinţa aceasta, că ei ar fi făcut-o, ci, că mai târziu au stăruit în a face aceasta. În orice caz era fără îndoială un eveniment mare, în mod deosebit pentru cei unsprezece apostoli, să împlinească dorinţele Domnului în această privinţă. Abia cu câteva săptămâni în urmă Domnul i-a rugat să mănânce pâinea şi să bea vinul în amintirea de El. Acum ei făceau aceasta pentru prima dată ca Adunare. Aducerea aminte era foarte importantă pentru ei. Apostolii îşi puteau aminti chiar de privirea Lui, atunci când a zis: „Faceţi aceasta în amintirea Mea.” Chiar şi tonul glasului Său le-a devenit din nou conştient în această zi de început. Duhul Sfânt a făcut să devină realitate şi aducerea aminte de moartea Sa, pentru că ei nu trebuiau să fie total dependenţi de propria lor memorie. Una din misiunile Sale era, să le readucă aminte de lucrurile pe care Domnul li le-a spus. De aceea era pentru ei, care nu erau stricaţi prin delăsare păcătoasă sau răceală sau indiferenţă, un eveniment fericit să-şi amintească la frângerea pâinii de Domnul în puterea unui duh neîntristat. Mai mult, ei stăruiau în frângerea pâinii. Trebuie să fi fost legat de această sărbătoare o deosebită dulceaţă şi bucurie şi putere, în aceste prime zile ale părtăşiei trupului lui Hristos. Ei stăruiau în frângerea pâinii. Ei nu erau mulţumiţi cu o sărbătoare ţinută din când în când. Ah, fie ca noi să nu considerăm frângerea pâinii ca ceva banal! Să stăruim în aceasta! Este ceva măreţ, şi astăzi la fel de real ca la Rusalii. Duhul Sfânt al lui Dumnezeu este încă aici, şi Domnul Îşi ţine făgăduinţa! „Acolo unde doi sau trei sunt adunaţi în Numele Meu, Eu sunt în mijlocul lor.”

Rugăciunile

Alături de frângerea pâinii ei stăruiau şi în rugăciuni. Prin aceasta nu este vorba de rugăciunile fiecăruia, care se aduc în orice timp în domeniul personal. Aceasta se referă la rugăciunile hotărâte ale grupei adunate ca atare, deoarece ei toţi puteau acum să se roage ca o singură persoană. Ce i-a făcut una? Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Ei au fost uniţi de El în inimă şi dorinţă, El, Cel care vine înaintea lui Dumnezeu (Romani 8.27). Sunt sigur că nouă nu ne este suficient de clar ce putere este inclusă în părtăşia la rugăciune a Adunării. Rugăciunea acelora ale căror rugăminţi sunt unite în Numele Domnului Isus Hristos, trebuie să coboare multă binecuvântare. Nimic nu poate ţine departe binecuvântarea de sfinţi, în umblarea şi în lucrarea lor, dacă Adunarea lui Dumnezeu se roagă în caracterul şi privilegiul părtăşiei şi sub călăuzirea Duhului Sfânt. De aceea să stăruim în părtăşia la rugăciune ca aceşti oameni din timpurile vechi. Dacă stai departe de adunarea de rugăciune, desigur nu vei primi nimic din binecuvântările părtăşiei, de care ea are parte. Tu nu doreşti aceste daruri al harului, şi astfel tu nu te uneşti cu alţii ca să te rogi pentru ele! Noi venim, pentru că noi suntem vase sărace, goale şi dorim să fim umplute. Noi avem şi privilegiul preoţesc să intervenim pentru alţii. Şi noi suntem siguri că vom fi ascultaţi, pentru că noi cunoaştem harul Dumnezeului nostru şi pentru că noi aducem înaintea Lui un Nume, pe care El în nici un caz nu vrea să-L refuze.

Exprimarea unităţii

Faptele apostolilor 2.43-45: Şi fiecare suflet a fost cuprins de teamă şi multe minuni şi semne se făceau prin apostoli. Şi toţi cei care credeau erau împreună şi aveau toate în comun; şi îşi vindeau proprietăţile şi bunurile şi le împărţeau la toţi, după cum avea cineva nevoie.

Comportarea lor comună reflecta unitatea lor, care era în această părtăşie nouă, şi înapoia ei era puterea Duhului Sfânt, care i-a făcut să renunţe la toate interesele egoiste şi să acţioneze ca un om. Ei toţi erau laolaltă şi aveau totul în comun. În afară de aceasta şi-au vândut posesiunile lumeşti şi prin aceasta au arătat că ei îşi pun credinţa şi speranţa lor într-un Hristos ceresc, a cărui Împărăţie nu era din lumea aceasta. Un iudeu, care credea în venirea imediată a Împărăţiei pe pământ, nu doreşte să se despartă de posesiunile sale. El şi-ar păstra cu plăcere moştenirea în ţară, până când Mesia va domni pe tron. Însă aceşti credincioşi au învăţat „ce este cel mai bun”, pe care Hristos îl dă. Ei aveau o moştenire „mai bună”, nepătată şi care nu se vestejeşte, păstrată în cer pentru ei.

„Împărţeau la toţi, după cum avea cineva nevoie.” Duhul lui Hristos era în ei, şi ei se gândeau la alţii şi nu la ei înşişi. Duhul Sfânt a coborât şi prima Lui misiunea era, ca să zicem aşa, să-i umple cu dragoste altruistă ca Stăpânul. Căci cine a fost Acela care a văzut o perlă de mare preţ, a vândut tot ce avea, ca s-o aibă? Era Domnul Isus, care, cu toate că era bogat, a devenit sărac din pricina noastră, pentru ca noi prin sărăcia Lui să devenim bogaţi. Duhul Sfânt îndepărtează din inimile noastre tot ce este egoist. De aceea în aceste acţiuni de smerire şi lepădare de sine în Ierusalim era o prezentare demnă de iubit în repetarea a ceea ce a făcut Omul pe care iudeii L-au răstignit şi omorât. În inimile şi în viaţa urmaşilor Lui trăia Mântuitorul blând şi smerit iarăşi în acea cetate vinovată.

Există astăzi o mărturie asemănătoare? Dacă Îi aparţinem, să mergem atunci pe căile lui Hristos, ale Domnului nostru. Să nu se spună despre noi, că mădularele trupului aduc ocară asupra Capului; însă Capul trebuie să călăuzească toate cuvintele şi toate faptele trupului, şi Duhul Sfânt să umple pe toţi cei care sunt uniţi cu El în glorie.

Respectarea adevărului despre Adunare

Închei, rugându-vă insistent să păstraţi tare înaintea ochilor, că adevărul referitor la Adunarea lui Dumnezeu este descoperirea cea mai preţioasă din Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu. Spun aceasta cu toată chibzuinţa cuvenită. Israel era şi este foarte preţios pentru Dumnezeu, chiar dacă vechiul popor ales umblă acum pe pământ fără patrie, totuşi locul lui de binecuvântare definitivă este aici pe pământ, în timp ce locul propriu-zis al Adunării este legătura cu Hristos în glorie, şi noi avem această soartă sigură înaintea noastră. Noi avem speranţa tare, că vom avea parte de gloria Sa. În timp ce noi aşteptăm împlinirea acestei speranţe, savurăm privilegiul de a avea parte de lepădarea lui Hristos în lumea aceasta. Mai târziu vom avea parte de gloria Sa, deoarece noi suntem legaţi cu El în înălţarea Sa cerească. Toate acestea şi mult mai multe sunt legate cu locul nostru în Adunarea lui Dumnezeu.

Ca să nu permitem ca greutăţile şi încurcăturile vieţii Adunării în constituţia ei actuală întunecată şi fărâmiţată să şteargă din inimile noastre natura reală a Adunării lui Dumnezeu, adevărul despre Adunare rămâne neschimbat în Scriptură, şi noi ar trebui să ne obişnuim să privim lucrurile, care se referă la Adunare, aşa cum le vede Dumnezeu în Cuvântul Său. Noi avem nevoie de gândirea Lui referitoare la Adunare în totalitate, şi de aceea în gândirea noastră să mergem întotdeauna înapoi la începutul istoriei ei. Ah, această zi de Rusalii! Să privim cu satisfacţie şi laudă înapoi la ceea ce a avut loc în ziua aceea memorabilă, când Duhul Sfânt a coborât şi Şi-a făcut locuinţă în inimile sfinţilor – în fiecare în parte şi în comun – aici pe pământ, şi El a rămas aici până în ziua de azi. Da, acel Duh Sfânt va rămâne până când Adunarea va fi completă la număr şi Domnul Isus va veni să cheme la Sine trupul Său şi mireasa Sa şi să ia cu Sine pe toţi cei care sunt ai Lui, pentru ca ei să fie la El în veşnicie.

Versete călăuzitoare: 1 Corinteni 12

Introducere

Locul acesta din Scriptură (1 Corinteni 12) este unul din mai multe locuri din Noul Testament care tratează tema apartenenţei la trupul lui Hristos.

Am văzut săptămâna trecută că unitatea trupului lui Hristos este prezentată simbolic la Masa Domnului prin o pâine. Acolo era prezentată realitatea unităţii trupeşti în legătură cu amintirea de Domnul Isus în moartea Sa; dar aici în capitolul 12 din 1 Corinteni se exprimă foarte clar diversitatea care este în trupul lui Hristos.

Trupul lui Hristos este unul şi în privinţa aceasta este total diferit de unitatea poporului Israel. Această naţiune era constituită, aşa cum ştim, din douăsprezece seminţii, şi aceste douăsprezece seminţii erau prezentate înaintea Domnului prin cele douăsprezece pâini de pe masa prezentării pâinilor, o pâine pentru fiecare seminţie. Era exprimată o unitate naţională în faptul că toate seminţiile erau acolo, şi naţiunea ca întreg era reprezentată în felul acesta, în timp ce faptul că ei aveau responsabilitatea comună de conducere era prezentat prin aceea că erau douăsprezece pâini. În prezentarea Adunării lui Hristos este însă numai o singură pâine. Şi această unitate intimă constă în ciuda faptului că trupul lui Hristos se compune din credincioşi dintre iudei şi dintre păgâni, din liberi şi din cei care nu sunt liberi, da, din toate clasele şi raporturile sociale dintre oameni. Ei toţi au fost aduşi laolaltă şi prin Duhul Sfânt sunt contopiţi într-o singură corporaţie: trupul lui Hristos.

Însă Adunarea nu este o părtăşie şi o aglomerare de oameni care sunt toţi la fel, care toţi sunt identici în caracter, predispoziţie şi constituţie înaintea Domnului şi care constituie, ca să spun aşa, o mulţime stabilă din părţi identice. Există diversitate între mădularele lui Hristos, care este necesară pentru viaţă, pentru acţionarea vie între ei şi spre mărturie în lume pentru Dumnezeu. De aceea Duhul lui Dumnezeu foloseşte această imagine a corpului omenesc ca să prezinte raportul credincioşilor unul faţă de altul în trupul lui Hristos şi în contextul lor cu El ca şi Cap al lor aflat în înălţime.

Legătura cu Capul

Când se vorbeşte despre trupul lui Hristos deseori se trece cu vederea că trupul fără Cap este lipsit de importanţă. Trupul decapitat al lui Goliat era numai dovada înfrângerii lui definitive. Trupul lui Hristos pe pământ este realmente de neimaginat fără Capul lui; şi noi ne putem uşor lăsa jefuiţi de frumuseţea şi puterea acestui adevăr, prin aceea că uităm că există o legătură reală şi vie între sfinţii lui Dumnezeu ca întreg şi Domnul Isus Hristos în înălţime. El este Capul viu acolo, şi deoarece El este Capul viu acolo, trupul lui Hristos trăieşte şi pe pământ, şi el va trăi şi trebuie să trăiască atâta timp cât Capul rămâne neatins în glorie.

Faptul acesta este un izvor de mângâiere pentru sfinţii lui Dumnezeu, care sunt cu adevărat încercaţi şi devin neliniştiţi prin constituţia actuală a lucrurilor bisericeşti, care este aşa de diferită de ceea ce noi găsim în Sfânta Scriptură. Probabil unele persoane sunt doborâte prin încurcătura care există; ele spun: ce se va petrece cu noi? Ce se va petrece cu sfinţii lui Dumnezeu? Ce se va petrece cu Adunarea lui Dumnezeu? Se vor distruge toate? Să se destrame absolut în bucăţi şi mărturia să devină total distrusă? Niciodată, şi anume din cauza acestei legături nevăzute, dar reale cu Domnul Isus Hristos în înălţime.

Şi această legătură – dacă îmi permiteţi să rămân un moment la punctul acesta – a „trupului” cu Hristos depinde la fel de puţin de noi înşine, precum părtăşia personală cu Hristos depinde de noi înşine. Ca să dăm un exemplu: ştim foarte bine că putem petrece o zi întreagă în dialog fericit cu Domnul Isus Hristos, însă aceasta este rezultatul unui efort conştient din partea noastră. Pe de altă parte putem pierde complet sentimentul părtăşiei, pe care o avem cu Tatăl şi cu Fiul, şi de care ar trebui să ne bucurăm ca şi copii ai lui Dumnezeu, deoarece pe căile noastre suferim şi lăsăm lucruri să vină asupra noastră şi lăsăm problemele temporale să cucerească locul principal în inima noastră. De aceea, privit sub forma aceasta, bucuria părtăşiei personale depinde de noi. Însă legătura minunată a Adunării lui Dumnezeu cu Domnul Isus Hristos nu depinde de noi. Noi suntem botezaţi prin Duhul Sfânt al lui Dumnezeu să alcătuim un trup, şi Duhul Sfânt al lui Dumnezeu este cel care constituie legătura puternică între sfinţii lui Dumnezeu ca trup al lui Hristos pe pământ şi Capul glorificat în cer. Şi atâta timp cât Adunarea este pe pământ, Duhul rămâne în această locuinţă a lui Dumnezeu.

De aceea putem scoate îndrăzneală şi mângâiere din amintirea de această realitate. Trebuie să reţinem şi faptul că această purtare de grijă activă, pe care Domnul o practică, nu ne eliberează de orice responsabilitate cu privire la Adunare. Aceasta este accentuat categoric prin Scriptură. Noi avem responsabilitatea proprie ca mădulare ale trupului lui Hristos, şi în acest capitol 12 sunt prezentate lucruri care se petrec între sfinţii lui Dumnezeu spre zidire, spre bucuria lor spirituală, spre pacea lor, spre puterea de mărturie a lor despre adevăr în lumea aceasta. Duhul lui Dumnezeu ne arată aici că toţi sfinţii lui Dumnezeu sunt dependenţi unii de alţii; că bunăstarea lor comună şi creşterea spirituală se bazează pe efortul, pe credinţa şi pe părtăşia fiecăruia în parte cu Domnul Isus Hristos.

Duhul glorifică pe Hristos

Veţi vedea că la începutul acestui capitol apostolul se referă la diferenţa categorică, care ar trebui să se vadă între puterea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, când ea lucrează în Adunare, şi acţiunea falsă a trimişilor lui satan – a demonilor, care exercită o influenţă distrugătoare asupra oamenilor prin idoli.

1 Corinteni 12.1-3: Dar despre cele spirituale, fraţilor, nu doresc să fiţi neştiutori. Ştiţi că, atunci când eraţi dintre naţiuni, eraţi duşi spre idolii cei muţi, ca şi cum aţi fi fost mânaţi. De aceea vă fac cunoscut că nimeni, vorbind prin Duhul lui Dumnezeu, nu spune: „Isus să fie anatema!“ Şi nimeni nu poate spune: „Isus este Domn!“, decât prin Duhul Sfânt.

Corintenii erau obişnuiţi prin starea lor naturală cu descoperirile spirituale şi de aceea puteau fi înşelaţi când acestea aveau loc în Adunarea lui Dumnezeu. Prin urmare apostolul le-a dat un test, prin care ei puteau verifica ce era de la Duhul Sfânt şi ce era de la un duh necurat; şi această piatră de încercare era suveranitatea lui Hristos. Duhul lui Dumnezeu glorifică constant pe Domnul Isus Hristos şi Îl numeşte „Domn”; dar un duh necurat niciodată nu face aceasta. Niciodată! El este prezent, ca dacă este posibil să dezonoreze Persoana Domnului Isus şi să-L îndepărteze din raza de privire a sfinţilor lui Dumnezeu. Apostolul scrie: „De aceea vă fac cunoscut că nimeni, vorbind prin Duhul lui Dumnezeu, nu spune: «Isus să fie anatema!» Şi nimeni nu poate spune: «Isus este Domn!», decât prin Duhul Sfânt.”

Acţiunea divină şi darurile

După aceea el continuă şi arată în versetele 4 până la 6 că lucrurile, care au loc spre zidirea şi întărirea reciprocă, rezultă din acţiunea Duhului lui Dumnezeu, din acţiunea Domnului Isus Hristos, da, a lui Dumnezeu Însuşi. El spune:

1 Corinteni 12.4-6: Dar sunt deosebiri ale darurilor, însă este acelaşi Duh; şi sunt deosebiri ale slujbelor, şi acelaşi Domn; şi sunt deosebiri ale lucrărilor, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează toate în toţi.

El exprimă aici marea realitate că, orice slujitor învrednicit să lucreze printre sfinţii lui Dumnezeu vine la noi prin puterea lui Dumnezeu, care lucrează în mijlocul nostru. Aceasta pare să fie un adevăr foarte simplu şi elementar, dar are o importanţă reală pentru noi, deoarece noi ne găsim probabil într-o grupă foarte mică de oameni, unde, de fiecare dată când ne strângem, elementele slăbiciunii ne sar în ochi. Şi dacă presupunem că sursele noastre de ajutor sunt cu totul în mâinile şi în inimile acelora care sunt adunaţi laolaltă, probabil devenim deprimaţi din cauza acestei stări sărăcăcioase. Ne cuprinde deznădejdea din simplul motiv că am uitat existenţa Duhului lui Dumnezeu; am uitat suveranitatea lui Hristos; am uitat că Dumnezeu Însuşi lucrează totul în toţi în Adunare. Pe scurt, avem trecut cu vederea încurajarea întreită cuprinsă în aceste versete.

Pavel spune mai întâi: în Adunare sunt prezente multe şi diferite daruri de har, însă acolo este un Duh, care le dă. Acelaşi Duh împarte darurile Sale unuia şi altuia, aşa cum Îi place Lui. El este suveranul. El numeşte. Nu este nici o organizare omenească, ci diferitele feluri de daruri de har descind de la acelaşi Duh. Precis aţi observat cum în capitolul acesta se întâlneşte mereu expresia „acelaşi Duh”. Este un Duh, Unul, care a coborât la Rusalii, Unul, care locuieşte în Adunare, Unul, pe care Domnul ni L-a promis, că El va trebui să fie întotdeauna la noi. Nu este un duh omenesc, un duh rău, ci acelaşi Duh al lui Dumnezeu, El dă darurile.

Însă în al doilea rând un om poate avea un dar al Duhului şi poate fi îngrijorat să ştie cum şi când trebuie să-l folosească. Pentru călăuzirea în acest domeniu el trebuie să privească la Domnul Isus, aşa cum se poate deduce din învăţătura cuprinsă în versetele care urmează. Ei aveau felurite slujbe, în ceea ce priveşte stabilirea timpului când darul trebuia să acţioneze. Era ordinea mişcărilor sufletului, care călăuzea pe fiecare om când trebuia să vorbească şi când trebuia să tacă; în ce loc trebuia să vorbească şi ce loc nu trebuia să-l viziteze. Toate astfel de acţiuni stau sub conducerea „aceluiaşi Domn”.

Exemple în acest sens se găsesc în cartea Faptele apostolilor. Aceia, care voiau să călătorească spre Bitinia, au fost împiedicaţi prin Duhul lui Hristos să meargă acolo (Faptele apostolilor 16.7). Domnul a vorbit cu Pavel în Corint şi i-a spus că El are un popor mare în cetatea aceea, şi apostolul a rămas 18 luni acolo şi i-a învăţat Cuvântul lui Dumnezeu (Faptele apostolilor 18.9-11), şi astfel găsim aici cum Domnul Îşi exercită dreptul Lui la suveranitate în mijlocul Adunării. Omul, care a primit un dar de la Duhul Sfânt, nu are nici un drept să-l folosească, decât numai la îndrumarea Domnului. Domnul nu va permite nimănui să folosească darurile Lui spre propria satisfacţie a celui care îl posedă, ci numai aşa cum El vrea să-l vadă folosit în mijlocul Adunării. Chiar şi atunci când este vorba numai de a cânta o cântare de laudă comună în Adunare, Domnul Isus Hristos spune: „Te voi lăuda în mijlocul Adunării” (Evrei 2.12). El conduce pe ai Săi în laudă şi mulţumire aduse lui Dumnezeu.

Aşa se face că Domnul supraveghează ce fel de lucrări au loc în trupul lui Hristos pentru menţinerea lui. Şi după aceea apostolul spune: „sunt deosebiri ale lucrărilor, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează toate în toţi.” El arată clar, că este Dumnezeu Însuşi, care lucrează – nu că Duhul nu ar fi Dumnezeu, El este Dumnezeu; nu că Domnul Isus nu ar fi Dumnezeu, El este Dumnezeu. Însă apostolul rezumă Trinitatea într-un cuvânt şi ne arată că Dumnezeu Însuşi este foarte interesat de toate chestiunile Adunării lui Dumnezeu. El lucrează totul în toţi în Adunare. Cuvintele sunt aşa fel aşezate că nu este nici un loc de subterfugiu de la acţiunea Lui. Nu este nici un mădular mic necunoscut, a cărui misiune să fie omisă. Nu este făcută nici o faptă minusculă, nici o misiune cum ar fi propunerea unei cântări sau împlinirea unei alte misiuni mici de către un mădular al trupului lui Hristos, fără ca Dumnezeu Însuşi să fie Acela care lucrează totul în toţi. Cât de mult atribuie o astfel de lucrare un caracter sfânt Adunării! Şi cât de eficient este aceasta pentru binele Adunării!

Descoperirea Duhului

Am vorbit deja de faptul că Duhul oferă darurile în general (1 Corinteni 12.4).

1 Corinteni 12.7-10: Dar fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folos. Pentru că unuia i se dă, prin Duhul, cuvânt de înţelepciune; şi altuia, cuvânt de cunoştinţă, potrivit aceluiaşi Duh; şi altuia, credinţă, în acelaşi Duh; şi altuia, daruri de vindecare, în acelaşi Duh; şi altuia, lucrări de putere; şi altuia, profeţie; şi altuia, deosebirea duhurilor; şi altuia, felurite limbi; şi altuia, interpretarea limbilor.

Apostolul vorbeşte şi mai clar începând cu versetul 7 despre descoperirea Duhului! „Dar fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folos.” Ce să înţelegem noi prin „descoperirea Duhului”? Descoperirea este actul prin care prezenţa Duhului este făcută clar şi deschis pentru alţii. Ce este ascuns este desigur nedescoperit: şi Duhul Sfânt Însuşi este aici în lumea aceasta sub formă invizibilă. Domnul Isus Hristos, Dumnezeu Fiul, a fost descoperit în carne. El a fost văzut de îngeri şi de oameni. El a fost văzut şi auzit de apostoli şi de alţi oameni. El a fost descoperit în lume. Însă Duhul Sfânt nu a devenit carne, şi de aceea prezenţa Lui şi lucrarea Lui sunt în cea mai mare parte ascunse. Descoperirea Duhului are loc prin mădularele trupului lui Hristos. Faptul că o persoană sau alta are un dar este cunoscut numai Duhului, cu excepţia cazului în care Duhul Însuşi se revelează, prin aceea că El lucrează prin această persoană şi darul este practicat. De aceea apostolul vorbeşte aici despre „arătarea Duhului dată fiecăruia spre folos”.

Să venim la primul exemplu. Un om oarecare are cuvântul înţelepciunii! El este prezent în sufletul lui. Este o putere, pe care o are în sine însuşi să diferenţieze adevărul spiritual. Duhul i-a dat-o, şi el însuşi se bucură de ea. Dar în ceea ce priveşte restul Adunării, ei nu ştiu nimic despre aceasta, până când Duhul Sfânt conduce acea persoană să folosească cuvântul înţelepciunii spre mângâierea şi întărirea fraţilor lui. Atunci se arată lucrarea Duhului Sfânt. Când un frate se scoală şi aduce un cuvânt de înţelepciune, atunci eu îmi spun: aceasta este de la Duhul lui Dumnezeu. Omul acesta vorbeşte ca şi cum este călăuzit de Dumnezeu. Ştiu că în cuvântul acesta este cuprins ceva pe care eu pot să-l transpun în viaţa mea. Simt că puterea Duhului de înţelepciune îl însoţeşte. – În felul acesta apostolul ne dă de fapt o regulă după care noi putem recunoaşte lucrarea Duhului Sfânt între mădularele trupului lui Hristos. Dacă aceia care posedă daruri ale harului sunt mânaţi de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, ei fac ceva sau spun ceva în Adunare care este de folos fraţilor şi surorilor. O astfel de exercitare folositoare nu ia naştere simplu prin faptul că o persoană are un gând foarte fericit, care i-a venit în timpul săptămânii şi la care omul gândeşte acum că el îl poate face cunoscut tuturor celorlalţi în dimineaţa zilei Domnului. Nicidecum nu este o consecinţă logică că cuvântul de la Dumnezeu, care i-a fost foarte de folos, este în această ocazie deosebită şi un cuvânt de înţelepciune pentru alţii. Cine poate judeca ce este potrivit pentru toţi cei adunaţi în Numele Domnului Isus? Este Duhul lui Dumnezeu, care descoperă puterea Lui de control şi influenţă, prin aceea că El alege şi conduce slujirea pentru sfinţii lui Dumnezeu într-o formă de foarte mare ajutor.

Şi astfel aveţi această prezentare a diferitelor slujbe, care ne arată descoperirea felurită a Duhului: cuvântul înţelepciunii şi cuvântul cunoştinţei – ambele, spune apostolul categoric, au loc prin acelaşi Duh. După aceea el spune: „şi altuia, credinţă, în acelaşi Duh; şi altuia, daruri de vindecare, în acelaşi Duh.” De ce în această enumerare a diferitelor lucruri găsim repetarea: „în acelaşi Duh”? Deoarece noi suntem înclinaţi să aprobăm numai anumite daruri deosebite, care ne plac, în timp ce lăsăm la o parte marea diversitate în acţiunile Duhului Sfânt. Sunt de exemplu unii care găsesc foarte mare plăcere în etalarea de înţelepciune. O persoană care poate parcurge foarte repede Scriptura de la Geneza şi până la Apocalipsa şi de pe fiecare pagină ciuguleşte una sau alta, trezeşte admiraţia lor. Ei spun: Cât de bine cunoaşte el Scriptura! Şi arătarea de cunoaştere – faptul că el posedă evident o familiarizare intimă cu adevărurile Scripturii – pare pentru ei a fi un semn al aptitudinii spirituale.

Aici se spune că cuvântul cunoaşterii este descoperire dată de Duhul; şi el are locul lui ca mijloc de învăţătură; dar atunci eu nu trebuie să spun: iubesc cuvântul de cunoaştere şi îl prefer mai mult decât celelalte. S-ar putea ca Duhul lui Dumnezeu să vadă că eu am nevoie mai întâi de un cuvânt de înţelepciune. Acesta este cu totul altceva decât un cuvânt de cunoaştere, deoarece înţelepciunea este aplicarea corectă a adevărului lui Dumnezeu la împrejurările încurcate şi grele, în care ne aflăm deseori. O persoană ne dă un cuvânt prin Duhul Sfânt, care ne arată drumul ca o strălucire de fulger. Probabil mult timp ne-am rugat şi ne-am gândit ce era corect pentru noi; şi în final unul este călăuzit să ne dea cuvântul de înţelepciune. Atunci ştim care este voia lui Dumnezeu. El a pus înaintea noastră acel adevăr al Scripturii, care ca o lumină a luminat cărarea noastră. Să fi capabil să faci aceasta înseamnă să ajungi la un ţel înalt în slujba pentru sfinţi. Presupun că numai acea persoană poate rosti cuvintele de înţelepciune care este smerită în sine însuşi şi nu se înalţă; un om care poartă în sine teama de Dumnezeu şi trăieşte în părtăşie cu Fiul; căci numai Duhul lui Dumnezeu ne poate învăţa cum poate fi aplicat adevărul la diversitatea de greutăţi, care zi de zi se ridică. Însă omul înţelept este acela care ca şi Maria stă la picioarele Domnului Isus şi ascultă cuvântul Său – acel Cuvânt care întotdeauna este în stare să ne ajute şi să ne păzească de rătăciri, cărora suntem expuşi.

Aşa învăţăm să fim înţelepţi; şi Duhul Sfânt ne dă apoi valoarea înţelepciunii, adică aptitudinea s-o folosim aşa fel ca ea să fie folositoare altora. Citim în cartea Proverbelor: „Limba înţelepţilor foloseşte [exprimă, redă] drept cunoştinţa” (Proverbele 15.2). Această slujbă nu este în mod necesar întotdeauna un cuvânt, care trebuie spus în strângerile laolaltă ale Adunării. Un cuvânt de înţelepciune poate fi spus în viaţa particulară a două mădulare ale trupului lui Hristos. Şi dacă noi înşine putem spune în lucrurile particulare un cuvânt de înţelepciune unei persoane, care în lucrurile vieţii zilnice stă nedumerit şi încurcat, aceasta are valoare mare; este ceva care promovează binele spiritual al întregului trup al lui Hristos. Să ne gândim că Duhul lui Dumnezeu dă toate aceste lucruri. Cu siguranţă noi am vrea cu plăcere să posedăm darurile de har ale vindecării; însă Duhul lui Dumnezeu pune pe primul loc cuvântul înţelepciunii; şi în afară de aceasta cuvântul de cunoaştere şi cuvântul de credinţă stau înainte. Credinţa este puterea de a apuca pe Dumnezeu, de a se agăţa de Cuvântul Său, de a te încrede în El în faţa greutăţilor de orice fel şi a oricărui vrăjmaş. Sunt din aceia care au această credinţă, cărora le-a fost dată prin Dumnezeu Duhul. Noi toţi suntem credincioşi, dar nu fiecare credincios are credinţa despre care este vorba aici – credinţa care mută munţii, credinţa care se împotriveşte lui satan şi stinge toate săgeţile arzătoare ale răului, credinţa care întotdeauna triumfă, credinţa care umblă chiar şi pe valurile mării.

Nouă daruri, un singur Duh

Aşa cum rodul Duhului este de nouă ori în Galateni 5.22,23, la fel şi aici sunt enumerate nouă daruri ale Duhului spre ajutorul şi spre binecuvântarea Adunării, însă veţi remarca că apostolul spune în versetul 11:

1 Corinteni 12.11: Dar toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia în parte cum vrea.

În felul acesta puterea şi autoritatea Duhului lui Dumnezeu sunt prezente în mijlocul Adunării. Gândesc că ar trebui să fim foarte atenţi la autoritatea Duhului lui Dumnezeu între sfinţi, pentru ca ea să nu fie desconsiderată.

Domnul Isus a trimis Duhul Sfânt în lumea aceasta şi locuinţa Lui este în Adunare. Prezenţa Lui este desigur tăgăduită de lume. Vai, ea este în mare măsură tăgăduită şi de creştinătate; şi noi, care cunoaştem gloria lui Hristos, credincioşia Lui faţă de Cuvântul Său şi că El a trimis Duhul Său Sfânt la Rusalii şi că Dumnezeu Duhul Sfânt este încă în mijlocul sfinţilor Săi – cât de des nu recunoaştem prezenţa Sa! Nu ar trebui să ne supunem întotdeauna autorităţii Sale? Nu ar trebui să aşteptăm călăuzirea Lui? Nu ar trebui să căutăm întotdeauna să luăm în inimile noastre o astfel de atitudine, ca El să ne poată folosi aşa cum vrea El?

Această necesitate de dependenţă se referă la surori şi la fraţi, la tăcere şi la vorbire. Căci Duhul Sfânt răspunde aşteptării care este în inima celor adunaţi laolaltă; şi noi toţi trebuie să aşteptăm mişcarea Lui. Spun eu: să aşteptăm? Da, în adorarea noastră audibilă trebuie să aşteptăm; noi trebuie întotdeauna să aşteptăm călăuzirea Duhului lui Dumnezeu. Dar cuvântul „a aştepta” este uneori greşit înţeles în acest context. Permiteţi-mi să încerc să fac foarte clar pentru prietenii cei mai tineri ai noştri din seara aceasta. Noi venim – să zicem la ora 11 – laolaltă pentru frângerea pâinii, şi probabil şedem împreună un sfert de oră liniştiţi; noi aşteptăm; dar sunt inimile noastre inactive în acest timp? Nu se petrece nimic în sufletele noastre potrivit cu Dumnezeu? Este Duhul un gol, ca să zicem aşa, se aşteaptă o persoană care să întrerupă tăcerea şi să vorbească cu voce tare?

Dacă este aşa, atunci aştepţi fals. Duhul lucrează în inimile acelora care recunosc prezenţa Lui, şi El doreşte să lucreze în inimile tuturor celor adunaţi laolaltă. La ora 11, la timpul stabilit, Domnul Isus este prezent. Adorarea Domnului Isus şi amintirea de moartea Sa ar trebui să înceapă la ora 11. Nu este aşa, că ceva audibil este însuşirea esenţială. Aşteptarea este atitudinea de dependenţă, pe care noi o luăm faţă de Domnul Isus şi faţă de Duhul Sfânt. Noi suntem împreună, ca să ne amintim de Domnul, şi El aduce Cuvântul Său sfânt înaintea inimilor noastre; Duhul pune înaintea inimilor noastre gloria lui Hristos, frumuseţea Persoanei Sale şi minunile jertfei Sale; şi noi izbucnim în adorare şi laudă înaintea Lui, când inimile noastre sunt conduse ca să-L contemple atunci când Şi-a dat viaţa pentru noi.

O, prieteni dragi, Duhul Sfânt este realmente prezent între sfinţi, şi El lucrează, lucrează foarte sigur în astfel de ocazii, dacă noi credem cu adevărat în prezenţa Lui şi împiedicăm apariţia nerăbdării în carnea noastră!

„Tot aşa şi Hristosul”

1 Corinteni 12.12-14: Pentru că, după cum trupul este unul singur şi are multe mădulare, iar toate mădularele trupului, fiind multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristosul. Pentru că, de asemenea, noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh într-un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi; şi tuturor ni s-a dat să bem dintr-un singur Duh. Pentru că şi trupul nu este un singur mădular, ci multe.

În următoarele trei versete (1 Corinteni 12.12-14) apostolul continuă să vorbească despre unitatea trupului. El spune mai întâi: „Pentru că, după cum trupul este unul singur şi are multe mădulare, iar toate mădularele trupului, fiind multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristosul.” Apostolul a vorbit despre darurile Duhului – cuvântul cunoaşterii, pentru unul, cuvântul înţelepciunii, pentru altul, credinţa, la un altul, vindecarea bolnavilor, la alţii, şi aşa mai departe -, însă toţi oamenii au daruri. Apostolul vorbeşte acum despre trupul întreg, care este compus din multe mădulare. Ele toate sunt una, chiar dacă sunt multe. Există o diversitate în trup, căci toate mădularele au însuşirile lor specifice; dar din cauza acestor diferenţe ele toate contribuie la binele şi puterea întregului trup. Această unitate nu este ceva care trebuie lucrat de noi înşine, de mădulare; ea nu este rezultatul faptului că fiecare îşi pierde individualitatea şi în felul acesta se contopeşte cu ceilalţi. Nu acesta este felul în care se constituie trupul. Găsim că ele se constituie prin legătura mădularelor cu Domnul Isus Hristos. Aici este o expresie foarte remarcabilă: „toate mădularele trupului, fiind [cu toate că sunt] multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristosul.” Apostolul vorbeşte evident despre Capul în glorie şi de trupul aici pe pământ, ceea ce reprezintă un „om” spiritual, la care Hristos este Capul şi toţi sunt mădulare ale trupului. Dacă el spune: „tot aşa şi Hristosul”, omul acela tainic este denumit cu un nume – Hristosul.

Avem un exemplu asemănător în Vechiul Testament, unde în Geneza 5.2, unde este vorba de crearea omului, citim: „Parte bărbătească şi parte femeiască i-a creat; şi i-a binecuvântat şi le-a pus numele Adam [sau: om] în ziua când au fost creaţi.” Amândoi, soţ şi soţie, au fost priviţi ca o singură carne, care poartă un nume. Amândoi erau una, şi la unitatea din grădina Eden se face aluzie în Efeseni 5.30-32 în legătură cu Hristos şi Adunare sub aspect nupţial. Avem aici unitatea intimă existentă între trupul de pe pământ şi Hristos din glorie. „Tot aşa şi Hristosul”, Hristos şi trupul Lui sunt descrişi ca fiind una.

„Pentru că”, spune el, „de asemenea, noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh într-un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi; şi tuturor ni s-a dat să bem dintr-un singur Duh.” După toate aparenţele aici sunt amintite ambele orânduieli creştine: mai întâi botezul şi Masa Domnului în „adăpaţi dintr-un singur Duh”. Desigur această aluzie nu include că botezul cu apă ar avea ceva a face cu formarea trupului, ci apostolul foloseşte această noţiune bine cunoscută, ca să descrie acţiunea Duhului Sfânt, când El a coborât ca să formeze acea unitate nouă. El a botezat pe toţi cei care credeau dintre iudei şi păgâni, sclavi şi liberi, în acel novum, care este numit trupul lui Hristos, în care ei toţi sunt una.

Dar apostolul foloseşte o a doua imagine: „Noi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh”. Şi aceasta explică probabil sau cel puţin ajută să explice de ce în 1 Corinteni 10, unde se vorbeşte despre Masa Domnului, paharul este amintit înaintea pâinii, deoarece în aceste versete este vorba de părtăşie, de legătură; şi „băutul paharului” include în mod deosebit părtăşia noastră cu Hristos şi a noastră unii cu alţii la Masa Domnului. În mod corespunzător apostolul spune aici, că noi „toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh”, „pentru că şi trupul nu este un singur mădular, ci multe”. Toate mădularele au parte de acţiunile unui singur Duh. Să ne amintim că Domnul nostru foloseşte expresia „a bea” în legătură cu coborârea Duhului Sfânt la Rusalii (Ioan 7.37-39).

Piciorul şi mâna

În continuare Pavel arată cum diferitele mădulare, care alcătuiesc Adunarea lui Dumnezeu, sunt dependente unul de altul. Există o interdependenţă a tuturor acelora care împreună alcătuiesc trupul lui Hristos. Nici o persoană, nici un mădular, nu se poate izola de trup şi să păstreze independenţa.

1 Corinteni 12.15: Dacă piciorul ar spune: „Fiindcă nu sunt mână, nu sunt din trup“, nu este pentru aceasta din trup?

Seriozitatea unui astfel de duh de independenţă constă în efortul de a îndepărta de legătura practică cu trupul lui Hristos. Este nu numai aşa, că un picior, care consideră că nu are nici o legătură cu mâna, face nedreptate mâinii, ci tot trupul este afectat. Apostolul întreabă: „nu este pentru aceasta din trup?” Dacă piciorul sau mâna sau ambele ar fi despărţite de trup, relaţiile ar fi altele, însă ambele constituie o parte esenţială a trupului. Ce este trupul fără picior? El este ceva incomplet. Un trup mutilat este nedesăvârşit, şi bunăstarea lui are de suferit. De aceea este necesar ca fiecare mădular să fie în trup la locul lui şi să-şi îndeplinească funcţia. Dacă piciorul nu-şi îndeplineşte funcţia, la ce foloseşte el atunci? Chiar dacă el este o parte a trupului, el este totuşi un mădular nefolositor. El nu este de folos, şi toate mădularele sunt afectate. Toate suferă, deoarece el nu-şi îndeplineşte obligaţia.

Nu vedem noi aplicarea la noi înşine? Funcţiile piciorului şi mâinii, umblarea şi slujirea pentru Dumnezeu în lumea aceasta, nu ar trebui să fie despărţite. Ambele sunt necesare, deoarece noi ar trebui să umblăm faţă de lume ca aceia care aparţin lui Hristos, la fel cum noi ar trebui să slujim spre glorificarea lui Hristos. Aceasta este valabil în aceeaşi măsură pentru un mădular şi pentru mai multe mădulare. Persoana care slujeşte activ şi cu grijă, dar care nu umblă în teama de Domnul, jigneşte trupul lui Hristos. Ea produce un spectacol mare şi de regulă arată multe activităţi, dar acolo nu este consecinţă logică în viaţă. Trebuie să fie umblare corectă şi cu credincioşie, la fel cum este slujba devotată. Acelaşi principiu se referă la ochi şi la ureche şi la celelalte mădulare.

Purtarea de grijă unul pentru altul

1 Corinteni 12.16-25: Şi dacă urechea ar spune: „Fiindcă nu sunt ochi, nu sunt din trup“, nu este pentru aceasta din trup? Dacă tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul? Dacă totul ar fi auz, unde ar fi mirosul? Dar acum Dumnezeu a pus mădularele, pe fiecare din ele, în trup, după cum a dorit. Iar dacă toate ar fi un singur mădular, unde ar fi trupul? Dar acum sunt multe mădulare şi un singur trup. Ochiul nu poate spune mâinii: „Nu am nevoie de tine“; sau, din nou, capul, picioarelor: „Nu am nevoie de voi“. Ba mai mult, mădularele trupului care par a fi mai slabe sunt necesare. Şi pe cele ale trupului, pe care le considerăm a fi de mai puţină onoare, pe acestea le înconjurăm cu mai multă onoare; şi cele ale noastre lipsite de frumuseţe au mai multă frumuseţe; dar cele plăcute ale noastre nu au nevoie de împodobire. Dar Dumnezeu a întocmit trupul dând mai multă onoare celor lipsite de onoare, ca să nu fie dezbinare în trup, ci pentru ca mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele.

Eu nu trebuie să mă ocup cu fiecare din aceste versete. Esenţialul este, că toate mădularele diferite au obligaţiile şi relaţiile lor reciproce şi că ele toate se ajută reciproc. Toate mădularele ar trebui „să îngrijească deopotrivă unele de altele”. Noi am fost conduşi prin puterea lui Dumnezeu şi prin lucrarea Duhului lui Dumnezeu la o legătură spirituală, şi pentru că este aşa, avem răspundere nu numai faţă de Domnul, Capul nostru, ci şi unii faţă de alţii. Noi trebuie să ne slujim unii altora în dragoste. Noi trebuie să ne ajutăm unii pe alţii în lucrurile Domnului. Noi trebuie să contribuim la bucuria spirituală şi pacea spirituală reciprocă. Acolo unde se poate face ceva, ca să se adâncească cunoaşterea Scripturii şi cunoaşterea Domnului Isus Hristos la alţii, este obligaţia noastră să facem ce putem în această privinţă. Uneori uităm răspunderea noastră faţă de fraţii noştri şi de surorile noastre, care ne sunt aşa de aproape. Ne gândim la ţări şi insule, care sunt departe, şi la popoare îndepărtate, care sunt despărţite de noi prin înclinaţii naturale şi obiceiuri şi altele de aceeaşi natură; şi uităm pe aceia cu care săptămână de săptămână stăm alături unul de altul, ale căror feţe le vedem şi cu al căror glas ne putem uni în cântări de laudă aduse Domnului, cu care îngenunchem împreună înaintea tronului de har. Este foarte uşor să uităm că noi toţi, de aproape şi de departe, suntem mădulare ale trupului lui Hristos şi că răspunderea noastră faţă de ei este din acest motiv mai mare decât faţă de oricare alţi oameni de pe rotocolul îndepărtat al pământului.

Mădularele lui Hristos ar trebui să aibă aceeaşi purtare de grijă unii faţă de alţii. Această purtare de grijă necesită reflectare, necesită acţionare înţeleaptă, necesită lepădare de sine. Ea necesită o anumită porţie de pierdere şi deseori jertfire de sine, ca să ne ajutăm cu adevărat unii altora. Uneori putem rata şi deveni consternaţi, dacă încercăm să ajutăm pe alţii. Noi nu trebuie să ne lăsăm descurajaţi, căci responsabilitatea noastră rămâne încă. Noi nu putem evita eşecurile ocazionale, şi aceasta nu schimbă nimic din faptul că noi suntem obligaţi să slujim unii altora.

Curentul vitalităţii spirituale în trup curge în jos de la Capul din cer, şi el vine la fraţii mei şi la surorile mele la fel cum vine la mine. Această putere vie ne leagă practic unii cu alţii în îndeplinirea relaţiilor noastre reciproce de dragoste şi a răspunderilor noastre. Apostolul spune în versetul 26:

1 Corinteni 12.26: Şi, dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; dacă un mădular este glorificat, toate mădularele se bucură împreună.

Aici, gândesc, este rezumată acţiunea acestei lucrări nevăzute a Duhului lui Dumnezeu între sfinţi, pe care noi spre paguba noastră deseori o trecem cu vederea, deoarece este altfel decât slujba verbală în Adunare.

Foarte des ceea ce noi facem şi spunem în viaţa noastră în domeniul particular, în rugăciune şi în studiul biblic, în practicarea virtuţilor creştine, în străduinţa de a urma cu credincioşie pe Hristos are, fără să ştim, influenţă asupra celor ce sunt în jur mădulare ca şi noi. Noi exercităm o influenţă unii asupra altora, fără a încerca să facem aceasta. Ştim foarte bine, că, dacă uneori venim în prezenţa anumitor persoane, ne cuprinde un sentiment pe care înainte nu l-am avut. O anumită măsură de bucurie, o anumită măsură de pace, o atmosferă sărbătorească de nedescris ne cuprinde şi pare că ne ajută şi ne face bine. Strânsul mâinii, simpla privire a feţei, sunt deseori, fără să fie spus un cuvânt, suficiente să arate influenţa puternică spre bine, pe care fiecare mădular al lui Hristos o poate răspândi peste un confrate al lui. Aceasta poate fi valabil atât pentru un tânăr cât şi pentru unul în vârstă. Noi exercităm influenţa mare binefăcătoare de această natură asupra altora în măsura în care noi înşine primim de la Capul nostru glorificat ceea ce numai El poate da ca viaţă şi părtăşie, ca sfinţenie şi putere. Ah, de ne-am avânta după această putere, de a fi de un folos spiritual real pentru alţii! Pot fi numai doi sau trei în jurul nostru; aceasta nu are nici un rol! Nu este vorba de numere. Toată taina este ca eu însumi să fiu în ordine cu Domnul şi să permit Duhului Sfânt, care locuieşte în Adunarea lui Dumnezeu, să mă influenţeze în viaţa mea şi în faptele mele. Dacă este aşa, atunci acelaşi Duh, care locuieşte în inimile tuturor sfinţilor, care dă naştere la rodul Lui în mine, mă va folosi, probabil în linişte, să fiu de ajutor şi spre binecuvântare pentru alţii.

Adunarea locală

Apostolul a vorbit până aici despre Adunarea lui Dumnezeu ca trup al lui Hristos văzut în unitate. El priveşte la totalitatea sfinţilor lui Dumnezeu pe pământ la un moment dat. Cu greu pot presupune că Scriptura afirmă, că Adunarea lui Dumnezeu – aceasta înseamnă, Adunarea lui Dumnezeu alcătuită din toţi cei care cred în Hristos începând de la Rusalii şi până în ziua venirii Sale – este descrisă ca trup. Trupul este ceva viu la un anumit moment pe pământ, chiar dacă este în legătură cu Hristos în cer. Sfinţii, care au adormit şi sunt acum la Hristos, constituie încă o parte a Adunării, pe care Hristos o zideşte, însă trupul lui Hristos este organizaţia vie pe pământ. Domnul Isus Hristos a fost aici în trupul pregătit Lui, şi era Martorul credincios şi adevărat al lui Dumnezeu. Când El S-a înălţat la cer, El a constituit Adunarea, care este trupul Lui, pentru ca ea să fie o mărturie pentru Numele Său, care vorbeşte tuturor din lume despre Hristos, care S-a înălţat la cer.

În versetul 27 Pavel nu repetă ce am văzut în versetul 13: „Noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh” (1 Corinteni 12.13), sau ce avem în 1 Corinteni 10.17: „Pentru că noi, cei mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup”, sau în Romani 12.5: „Noi, cei mulţi, suntem un singur trup în Hristos”. În aceste pasaje el vorbeşte despre creştini în general, despre ceea ce este adevărat cu privire la toţi credincioşii, oriunde s-ar afla ei. Însă aici el spune:

1 Corinteni 12.27: Iar voi sunteţi trup al lui Hristos, şi mădulare în parte.

„Iar voi sunteţi trup al lui Hristos”, aceasta înseamnă aceia, cărora el le-a scris, Adunarea din Corint. El vrea să spună că ei erau locţiitori. Ei erau răspunzători potrivit măsurii lor, în limitele lor, aşa cum erau sfinţii lui Dumnezeu de pretutindeni. Ei nu alcătuiau în ei înşişi trupul întreg, dar ei erau suplinirea lui locală. Adunarea din Corint era suplinitoare pentru întreaga Adunare a lui Hristos. „Iar voi sunteţi trup al lui Hristos, şi mădulare în parte.” Fiecare dintre ei era mădular al trupului lui Hristos. Din aceasta nu rezultă că cei din Corint trebuiau să aibă aceeaşi diversitate în descoperirea Duhului, care era în Adunare ca întreg. Ştim că într-o adunare unde sunt numai două sau trei persoane nu putea fi o duzină de daruri ale Duhului între aşa puţine persoane. Însă împărţirea darurilor nu este aşa de decisivă aici. Ei erau trup al lui Hristos în măsura în care au primit partea cuvenită lor din binecuvântările lui Hristos, Capul din înălţime. Doi sau trei, oricâţi ar fi ei, vor primi aceeaşi măsură de daruri ale harului Său ca şi trupul întreg. Domnul Isus Hristos nu este lipsit de simţăminte faţă de aceia care Îl reprezintă aici pe pământ în slăbiciune şi nedesăvârşire. El îi priveşte ca trup al Lui şi ca mădulare ale trupului Său. Nu că ei din cauza aceasta au un motiv de mulţumire cu ei înşişi sau că au ceva cu care ar putea să se laude. Adevărul a fost rostit adunării din Corint spre mângâiere şi spre reproş, însă noi nu putem acum să ne ocupăm mai mult cu acest adevăr interesant.

Apostoli, profeţi, învăţători

Apostolul continuă în versetul 28 să vorbească despre darurile care sunt în Adunare în general:

1 Corinteni 12.28-30: Şi Dumnezeu a pus pe unii în adunare: întâi, apostoli; al doilea, profeţi; al treilea, învăţători; apoi puteri miraculoase; apoi daruri de vindecări, ajutorări, cârmuiri, felurite limbi. Toţi sunt apostoli? Toţi, profeţi? Toţi, învăţători? Toţi au puteri miraculoase? Toţi au daruri de vindecări? Toţi vorbesc în limbi? Toţi interpretează? Să doriţi deci stăruitor darurile mai mari; şi vă şi arăt o cale nespus mai bună.

Pe aceştia i-a aşezat Dumnezeu în mod normal acolo. El nu se referă aici la sfinţi ca trup, ci ca Adunare. Şi astfel el vorbeşte despre daruri, care au fost date prin Hristos, atunci când El S-a înălţat la cer şi a dat daruri oamenilor. Primii trei, pe care el îi enumeră aici în ordinea importanţei lor, sunt apostolii, profeţii şi învăţătorii; aceştia par să fie darurile personale. Astfel apostolii au fost atât de mulţi câţi au fost daţi Adunării. Ei nu au avut urmaşi, deoarece ei au fost daţi cu scopul precis de a întemeia Adunarea. Ei au dispărut atunci când această lucrare a avut loc. Ei au pus temelia (Efeseni 2.20); lor nu li s-au adăugat alţii, deoarece slujba lor practică nu a fost continuată. Profeţii Adunării aveau darul să facă cunoscut planul lui Dumnezeu referitor la adevărurile şi binecuvântările care urmau după moartea şi învierea Domnului Isus, în timp ce apostolii au făcut cunoscut planul şi voia lui Dumnezeu în ordinea nou-testamentală a lucrurilor pentru Adunarea nou creată. Învăţătorii urmează pe aceşti doi ca aceia care explicau sfinţilor lui Dumnezeu îndrumările care au fost date Biserici de la început prin darurile cele mai înalte şi care interpretau şi scrierile vechi-testamentale în lumina Noului Testament.

Pavel pune acestei trei clase pe primul loc, pentru a corecta greşeala deosebit de mare şi de dăunătoare, care a fost făcută în Corint. În această Adunare ei preţuiau mai mult decât orice darurile vizibile în exterior al limbilor şi al vindecărilor; şi apostolul îi mustră paşnic tocmai prin această ordine. Darul limbilor era foarte bun şi folositor la locul cuvenit, însă scopul principal în exercitarea darurilor era zidirea spirituală a Adunării. Aceasta era marea probă de valoare, şi de aceea apostolii, profeţii şi învăţătorii erau pe primul loc. Dumnezeu i-a aşezat în Adunare pe primul loc, şi Pavel, el însuşi cel mai mare dintre apostoli, i-a plasat pe primul loc. Noi trebuie să-i lăsăm acolo, adică scrierile lor. Celelalte daruri, ca cele de ajutorare şi călăuzire  rămân în Adunare şi vor rămâne până la sfârşit. Această enumerare arată diversitatea mare a darurilor date. Însă apostolul arată că ei nu toţi sunt apostoli şi nu toţi sunt profeţi. Ei sunt împărţiţi corespunzător după număr şi persoane. Este un număr mare de daruri diferite, ca să se satisfacă nevoile sfinţilor, şi să împlinească ţelul planului lui Dumnezeu, să ajute Adunarea şi s-o binecuvânteze.

Veţi vedea că tot tenorul capitolului este să arate cum lucrează Dumnezeu între sfinţi spre mângâierea şi zidirea lor spirituală, da, pentru ca ei să fie zidiţi pe credinţa lor preasfântă. Dumnezeu Îşi face lucrarea şi astăzi. Pericolul este acela, ca noi să pierdem ocazia să fim binecuvântaţi prin acea lucrare. Probabil noi suntem într-o astfel de stare sufletească sau în astfel de împrejurări, că lucrarea divină şi ţelul divin trec neobservate pe lângă noi, şi de aceea nu primim nici un ajutor prin ceea ce face Dumnezeu ca să zidească sufleteşte pe sfinţii Săi şi să-i încurajeze. Nu mă refer acum la ceea Domnul face pentru noi ca indivizi, ci mai mult la ceea ce este adevărat pentru adunările sfinţilor şi a relaţiilor între ele. Noi putem avea parte deplină la aceste binecuvântări, dacă vrem. Dragostea lui Dumnezeu este la lucru; noi ştim că Duhul Sfânt nu este inactiv. Domnul Isus nici nu doarme şi nici nu aţipeşte. El face lucrarea Sa. Cum se face că noi nu mai suntem binecuvântaţi, aşa cum este cazul real? Unde este obstacolul? Unde este greşeala? Ce este fals? Este ceva fals la Dumnezeu, fals la Duhul lui Dumnezeu, la Capul Adunării? Nu, prieteni dragi, greşeala este la noi înşine. Noi nu ne aducem pe noi înşine în acea atitudine, în acel cadru al sufletului pentru a primi binecuvântările lucrării Duhului lui Dumnezeu.

Râvna pentru darurile cele mai bune

Apostolul spune:

1 Corinteni 12.31: Să doriţi deci stăruitor darurile mai mari; şi vă şi arăt o cale nespus mai bună.

Nu urmăriţi limbile. Gândesc că acest sfat poate fi privit sub două aspecte. Uneori el este privit aşa ca şi cum o persoană este încurajată să aibă o râvnă sfântă să posede un dar mare în Adunare, şi fără îndoială acest punct de vedere este corect, chiar dacă foarte puţine astfel de păreri ambiţioase sunt realizate. Dar nu vrea apostolul să spună mai mult decât aceasta?  Nu vrea el să spună, că toţi sfinţii ar trebui să dorească ca Dumnezeu să lucreze în mijlocul lor prin daruri mai mari, adică prin darul de zidire spirituală?

Să presupunem că, dacă ar fi posibil, o persoană vorbeşte în seara aceasta în mijlocul nostru în limbi, şi nu ar fi nici o interpretare şi de aceea nici o zidire spirituală. Care ar fi folosul pentru sfinţi, aşa cum spune apostolul în continuare? N-ar fi nici un folos. N-ar fi nici o zidire spirituală, nici o încurajare a dragostei, a sfinţeniei, a înţelepciunii sau cunoaşterii. Aşa ceva nu ar fi spre glorificarea Domnului. Nu ar fi prin Duhul lui Dumnezeu. Însă ceea ce este pentru zidirea spirituală a sfinţilor şi pentru gloria Domnului Isus Hristos, este semnul pentru un dar mai mare. Să fim plini de râvnă pentru el! Vai, această stare sărăcăcioasă, în care suntem! Sunteţi voi deseori pe genunchi şi rugaţi pe Dumnezeu să vorbească prin slujitorii Lui, ca ei să prezinte Cuvântul Său sufletelor voastre cu putere? Îl rugaţi voi să vă vorbească prin gura altuia? Poate fi printr-un frate simplu; căci Domnul poate vorbi sufletelor voastre prin oricine.

Dar să presupunem că nu este nici un dar; ce este de făcut? Apostolul spune: „vă arăt o cale nespus mai bună”. Însă el face aceasta în capitolul următor. Profeţiile eşuează, limbile pot înceta, cunoaşterea poate dispare, însă este ceva care rămâne întotdeauna, în timpul prezenţei Adunării pe pământ; şi aceasta este dragostea, dragostea lui Dumnezeu şi dragostea sfinţilor. Şi noi ar trebui să dorim să îngrijim dragostea în noi şi să lăsăm dragostea să-şi facă lucrarea în noi; căci, aşa cum spune apostolul în alt loc, dragostea este cea care zideşte spiritual. O persoană se poate ridica în adunare şi să ţină un discurs foarte atrăgător şi mişcător, dar dacă nu este dragoste, dacă Duhul lui Dumnezeu nu-mi aduce dragostea lui Hristos prin Cuvântul Său, nu va folosi nimic sufletului meu, nu mă va aduce mai aproape de Domnul Isus Hristos în umblarea mea.

Vă las această atenţionare: „Doriţi stăruitor după daruri mai mari” şi căutaţi drumul nespus mai bun al dragostei, care este în raza de acţiune a fiecăruia din noi. Să ne iubim unii pe alţii, deoarece Hristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi. El ne-a lăsat un exemplu. El ne-a dat un imbold. El ne-a iubit, pe când nimic vrednic de iubit nu era în noi. El a murit pentru noi, pe când eram păcătoşi. Acest altruism ar trebui să fie natura dragostei noastre. Iubim noi numai pe aceia care ne sunt plăcuţi şi simpatici? Ce este cu cei încăpăţânaţi? Ce este cu persoanele, cu care noi cu greu putem avea contact? Le iubim şi ne rugăm pentru ele? „Doriţi stăruitor după daruri mai mari” şi verificaţi acel drum mult mai bun, care ne este arătat în capitolul 13.

Versete călăuzitoare: Matei 16.13-20; Faptele apostolilor 2.37-41,47

Matei 16.13-20: 13. Iar când a venit Isus în părţile Cezareii lui Filip, i-a întrebat pe ucenicii Săi, spunând: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?“ 14. Şi ei au spus: „Unii, Ioan Botezătorul; iar alţii, Ilie; iar alţii, Ieremia sau unul dintre profeţi“. 15. El·le-a spus: „Dar voi, cine ziceţi că sunt Eu?“ 16. Şi Simon Petru, răspunzând, a spus: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu“. 17. Şi Isus, răspunzând, i-a spus: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, pentru că nu carnea şi sângele ţi-au descoperit aceasta, ci Tatăl Meu care este în ceruri. 18. Şi Eu de asemenea îţi spun că tu eşti Petru şi pe această stâncă voi zidi Adunarea Mea şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor învinge. 19. Şi îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor; şi orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri“. 20. Atunci a poruncit ucenicilor Săi să nu spună nimănui că El este Hristosul.

Introducere

În capitolul acesta, Matei 16, este amintită pentru prima dată Adunarea lui Hristos; ea este introdusă foarte precis şi clar ca ceva cu totul nou în căile lui Dumnezeu. Natura ei deosebită se bazează pe faptul că Domnul Isus Hristos a fost lepădat de poporul Său pământesc, la care venise. El Însuşi S-a făcut cunoscut iudeilor ca Acela care a fost făgăduit din cele mai străvechi timpuri. Prin multe minuni şi semne El a dovedit că El era trimisul DOMNULUI, dar inima poporului pământesc al lui Dumnezeu nu s-a interesat de Mântuitorul lor; El nu era unul care să le placă lor. De asemenea ei nici nu s-au gândit, că El le va plăcea cândva, şi drept urmare L-au lepădat. De aceea părea aşa, că planurile lui Dumnezeu de binecuvântare a lumii acesteia au suferit o înfrângere din partea acelora despre care noi am putea presupune că ei ar fi ultimii care ar împiedica lucrările lui Dumnezeu spre binecuvântarea lor. Dacă a existat vreodată o naţiune care a avut parte de dovezile de favoare ale lui Dumnezeu, atunci aceasta era poporul Israel; şi cu toate acestea ei erau aceia care au fost împotriva lui Mesia şi L-au lepădat.

În punctul acesta al Evangheliei avem prima aluzie a faptului că Dumnezeu nu va lăsa ca planurile Sale să fie zădărnicite şi că Omul blând şi smerit din Nazaret avea încă ceva în inima Lui, pe care vrea să-l facă cu mâinile Sale. Dacă adunarea naţională a lui Iehova Îl va respinge, cu toate acestea El va avea totuşi Adunarea Sa; şi Adunarea, pe care El o va zidi, va fi de nebiruit şi de neînvins. Puterile vrăjmaşe din partea oamenilor şi ale lumii nevăzute nu vor putea obţine nimic împotriva Adunării.

Însă este de cea mai mare însemnătate, că explicaţia Domnului Isus cu privire la întemeierea Adunării Sale a fost dată în momentul slujirii pământeşti a Domnului nostru, când Lui, şi de asemenea Tatălui Său din cer, Îi era clar că Israel nu-L va vrea să-L aibă; şi de aceea El spune lui Petru: „Eu vreau să zidesc Adunarea Mea.”

În afară de aceasta, această vestire era legată cu mărturisirea despre gloria Domnului Isus Hristos ca Fiu al Dumnezeului celui viu. Ar fi foarte instructiv, să se parcurgă întreaga evanghelie după Matei de la început şi până la locul acesta, ca să se vadă cum vrăjmăşia inimii poporului lui Dumnezeu faţă de Domnul Isus a crescut, ca să zicem aşa, de la o zi la alta. Slujirea Lui blândă nu a produs în inimile lor nici o cedare. Nu a fost nici o înmuiere, inimile lor au devenit mai tari. Însă în capitolul acesta este prezentat destul, ca să ne arate ce avea loc realmente în inimile acestor persoane.

Cererea de semne

Capitolul începe cu faptul, că fariseii şi saducheii au venit la Domnul şi nu era pentru prima dată când au cerut de la El un semn din cer. Dacă ne gândim un moment la aceasta, se poate vedea la ce dimensiune de necredinţă se ajunsese; căci nu era Domnul Isus Hristos semnul dat de Dumnezeu Însuşi, că făgăduinţele Lui date în Vechiul Testament s-au împlinit? Când naşterea Lui a fost vestită pe meleagurile Betleemului, care a fost mesajul ceresc adresat păstorilor? Ei trebuiau să meargă la staul, şi îngerul a spus: „Şi acesta vă este semnul” – semnul lui Mesia conform profeţiei lui Isaia făcută lui Ahaz (Isaia 7.14): „Veţi găsi un Prunc înfăşat în scutece.” Dincolo de preaslăvitul Copil sfânt, conceput de Duhul Sfânt şi născut de o fecioară, era Fiul lui Dumnezeu din cer, şi timpul pentru binecuvântarea făgăduită venise.

Acesta era Salvatorul, şi omul, care avea credinţă în inima lui, vedea Copilul înfăşat în scutece şi prin credinţa lui privea pe Mântuitorul. Simion a spus: „Acum, lasă pe robul Tău să plece, Stăpâne, după Cuvântul Tău, în pace, pentru că au văzut ochii mei mântuirea Ta.” El a văzut partea lui Dumnezeu acolo. Au trecut ani. Domnul Isus a crescut şi a devenit bărbat. El S-a coborât la Nazaret, ca să facă lucrarea Sa. Tatăl a spus din cer la malurile Iordanului: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Mi-am găsit plăcerea.”

Domnul Isus a arătat prin smerenia Lui minunată şi prin minuni puterea Sa, că El era Robul lui Dumnezeu, care trebuia să-i binecuvânteze, prin aceea că El îi elibera de păcatele lor (Faptele apostolilor 3.36). El Însuşi era „semnul” profeţit de Isaia. Acum conducătorii poporului vin la El şi spun: Dă-ne un semn din cer! Ce însemna această cerere? Că până în momentul acesta ei nu au crezut tot ce a arătat Domnul cine era El. Ei cereau încă un semn din cer; şi Domnul le-a spus că nu li se va da nici un alt semn, decât semnul profetului Iona. Aşa cum Iona a dispărut din Israel şi a mers la păgâni, la fel Domnul Isus Hristos va dispărea din raza de vedere a poporului Său pământesc natural. El va merge în cer; El va predica Evanghelia şi păgânilor, şi începând din momentul acesta iudeii nu-L vor mai vedea, până când vor spune: „Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului.”

În capitol se arată că Domnul Isus a fost lepădat în inimile fariseilor şi saducheilor. Acolo lucra aluatul distrugător al necredinţei. Învăţătura lor a fost stricată prin aceea că ei au respins pe Hristos, Fiul Dumnezeului cel viu. Ceea ce ei învăţau poporul era pentru otrăvirea sufletelor şi pentru distrugere. De ce? Pentru că ei n-au crezut în Mesia. Ei au refuzat să primească pe Domnul Isus Hristos, care venise la ei, pentru ca ei să poată primi viaţa.

Deci, prieteni, niciodată să nu uităm, că piatra de încercare cea mai mare a slujirii adevărului este Persoana Domnului Isus Hristos. Un om, care nu crede în gloria şi harul Domnului nostru Isus Hristos, poate rosti cuvinte gândite a face bine sufletului vostru şi să vă zidească spiritual, dar dacă ele conţin ceva care degradează Numele Lui sfânt, oricât de profundă ar fi învăţătura lui, oricât de curgătoare, de puternică şi pătimaşă ar fi vorbirea lui, oricât de iscusite şi de atrăgătoare ar fi părerile lui, ele nu vor fi nimic altceva decât aluat pentru sufletele voastre – un aluat care aduce sufletele voastre în legătură cu natura stricată a răului. „feriţi-vă de aluatul fariseilor şi saducheilor.” Ei L-au urât şi L-au dispreţuit şi au luat hotărârea că El trebuie să moară; ei nu voiau ca El să domnească peste ei.

Gândurile poporului

Dar acolo erau şi alţii care nu voiau să-L primească ca Hristos, şi Domnul a vorbit cu ucenicii Lui şi i-a întrebat, care este părerea oamenilor despre El. Ce au spus oamenii în general despre El? Ce spuneau ei despre El pe străzi şi în pieţe? Care era părerea poporului obişnuit, a acelora care „Îl ascultau cu plăcere”? Ei spuneau ceva despre El, ceea ce nu era rău şi care de fapt nu dezonora Numele Lui, şi cu toate acestea şi ei lezau în fond gloria Sa. Unii spuneau, că El ar fi Ioan Botezătorul; alţi, că El ar fi Ilie, Ieremia sau probabil unul din profeţi; însă evident gândeau că El este un om bun, care le va vesti unele cuvinte de la Dumnezeu.

Domnul nu condamnă aici această atitudine de nepăsare, însă astfel de păreri vagi nu ar fi suficiente pentru Adunarea Lui; El nu primeşte aceste noţiuni populare. Sămânţa bună a Cuvântului despre Împărăţie a fost semănată, şi ce a răsărit din acea semănătură? Nu roada dreptăţii şi sfinţeniei, a cuvintelor sănătoase şi normale, care vorbesc bine despre Hristos. Ei spuneau deci: Ioan Botezătorul, Ilie, Ieremia sau unul din profeţi. Rodul era un rod rău. Sămânţa bună, pe care El a semănat-o, nu a fost pretutindeni roditoare, şi anume din cauza însuşirii terenului. Acolo nu era o primire în inima poporului pentru Persoana Domnului Isus Hristos, a Hristosului, a Fiului Dumnezeului cel viu.

O, prieteni dragi, nu puteţi voi recunoaşte în această întrebare a Domnului pe acest Învăţător preamărit, care a venit de la Dumnezeu şi care priveşte în jur între oameni; şi ce caută El? El caută inimi care Îl iubesc, inimi care au cunoaşterea că El este Cel trimis de Dumnezeu. Şi va fi inima Lui satisfăcută, dacă un om spune despre El, că El este numai unul din profeţi? A parcurs El tot drumul din cer pe pământ pentru ca să primească numai atât de la oameni? Şi nu priveşte El şi astăzi în inimile noastre? Nu se pleacă inima Lui spre noi, ca să afle de la noi, ce gândim noi despre El? Nu este vorba despre ce dogme onorăm noi, nu este vorba despre ce mărturisire de credinţă rostim, ci despre ce dragoste, ce devotament al inimii Îi aducem. Domnul Isus Hristos stă astăzi aici, aşa cum a stat cu sute de ani în urmă la graniţele Cezareii din Filipi, Omul lepădat. El era Trimisul lui Dumnezeu, dar omul nu a avut nici o inimă pentru El. Şi aşa cum atunci El a căutat inimi, la fel face şi astăzi. Care este răspunsul vostru, şi care este răspunsul meu la căutarea întreprinsă de Domnul Isus Hristos?

Fiul Dumnezeului cel viu

Domnul S-a îndreptat apoi spre ucenicii Săi, apostolii Săi, spre aceia care L-au însoţit în zilele slujirii Sale, care – dar şi – au învăţat aşa de încet şi îndărătnici, că L-au lepădat. Domnul le-a pus acum lor întrebarea, pentru ca ei să poată mărturisii cu gura lor ce era în inima lor cu privire la El. „Dar voi, cine ziceţi că sunt Eu?” Era o solicitare personală. Cuvântul Domnului Isus a venit direct la inimile lor şi le-a pus direct înaintea Lui. Ce sunt Eu pentru voi? Şi Petru a răspuns. Petru era deseori cel mai repede la vorbire, însă aici el vorbeşte nu pentru că era un om impulsiv, nu pentru că el era ca şi cum purta pe limbă simţămintele sale şi astfel era gata să le exprime în cuvinte; ci el vorbeşte constrâns de o putere lăuntrică. El a primit o descoperire de la Tatăl din cer referitoare la Domnul Isus Hristos, Învăţătorul şi Stăpânul lui.

Domnul ne spune aceasta; dar oricum noi nu ar trebui să ne îndoim. Căci care inimă omenească putea să înţeleagă corect gloria Domnului Isus Hristos? Care ochi omenesc putea privi spre acel Om al durerii, care a cunoscut destul necazul, şi putea spune: Acesta este Fiul lui Dumnezeu – Fiul Dumnezeului cel viu? Nu era o descoperire făcută de carne şi de sânge. Oamenii înţelepţi, oamenii cu vază ai lumii, ei toţi nu pot să facă o astfel de mărturisire. Înţelepciunea lumii era dată la o parte, atunci când ei au văzut pe Isus Hristos. Ei nu puteau vedea gloria Fiului lui Dumnezeu în acel Om smerit. Şi eu vă chem astăzi la credinţa în Domnul Isus Hristos. Numele Domnului Isus Hristos a fost predicat multe secole în lumea aceasta, şi oamenii au arătat o oarecare legătură exterioară cu Numele acesta, dar unde sunt inimile, care sunt absolut credincioase lui Hristos în Persoana şi în gloria Sa? Cine sunt aceia care cred din adâncul inimii lor, că Isus Hristos Fiul Dumnezeului cel viu? Această mărturisire nu era o deducţie logică, nu era ceva care să fi rezultat din duhul sau din simţămintele lui Petru, ci era o exprimare absolut adevărată corespunzătoare situaţiei, deoarece Tatăl din cer a făcut-o cunoscut apostolului.

Nu ştim, dar nicidecum nu este probabil ca Petru să fi fost la Iordan, când glasul Tatălui a venit din cer şi a zis: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Mi-am găsit plăcerea.” Acesta era un glas rânduit special pentru Ioan, deoarece Ioan însuşi a spus: „Cel care m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a spus: «Cel pe care vei vedea Duhul coborând şi rămânând peste El, Acela este Cel care botează cu Duh Sfânt.» Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 1.33,34).

Însă explicaţia lui Petru era o descoperire deosebită şi precisă a Domnului Isus Hristos în gloria Sa, nu numai ca Trimisul, Hristosul, Unsul, ci ca Fiul Dumnezeului cel viu. În ziua lepădării este necesar să fie martori pentru gloria deosebit de mare a Domnului Isus Hristos. Şi Dumnezeu îi găseşte întotdeauna. El a găsit aici pe unul; El a găsit pe Petru şi i-a descoperit adevărul referitor la Fiul Său. Ce este ascuns de cei înţelepţi şi pricepuţi, a fost descoperit pruncilor de către Tatăl (Matei 11.25).

Şi nu este şi astăzi la fel? Duhul lui antihrist este chiar şi astăzi activ; este în genere uzual pentru oameni în creştinătate să tăgăduiască că Isus este Unsul lui Dumnezeu, dar oamenii tăgăduiesc şi pe Tatăl şi pe Fiul. Duhul rătăcirii, duhul lui antihrist lucrează acum între oameni (1 Ioan 2.18-22). Mai târziu, când Adunarea va fi răpită, acel locaş al Duhului Sfânt şi acel bastion împotriva duhului rătăcirii murdare şi otrăvitoare, când sarea pământului va fi luată, atunci răul mare al învăţăturii anticreştine se vă răspândi nestingherit peste inimile oamenilor, şi cât de îngrozitoare şi de înfiorătoare va fi starea lumii! Cât de repede se va răspândi stricăciunea, când sarea nu va mai fi! Să ne păzim de ceea ce ar putea să degradeze în inimile sau în relaţiile noastre Persoana Domnului Isus.

Domnul este demn de mărturisirea dată de Petru, acel om model al bisericii: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu …” Şi permiteţi-mi să spun: această mărturisire tipică nu este ceva la care suntem chemaţi noi s-o spunem unii altora. Aş putea să vă spun aceasta – şi aş putea fi un înşelător, aş putea să vă spun: eu cred în Hristos, Fiul Dumnezeului cel viu, şi în duhul şi mintea mea înşelătoare aş putea avea păstrat un gând, o prejudecată, o reţinere faţă de gloria deplină a Domnului Isus Hristos, pe care voi nu o puteţi remarca. Noi vom fi judecaţi corect cu privire la ceea ce spunem unii altora, căci suntem sfătuiţi să ne judecăm unul pe altul în vorbe şi fapte. Dar constatarea lui Petru era adresată Domnului Isus Hristos. Şi El aşteaptă acum o confirmare asemănătoare şi din partea voastră. El aşteaptă ca tu din proprie iniţiativă, când Îl priveşti în faţă, să spui în prezenţa Lui: Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu.

Este o chestiune sărăcăcioasă să ai o credinţă în memorie şi să faci mărturisirea credinţei noastre o simplă citare din memorie de cuvinte bune şi frumoase, oricât de corecte şi potrivite ar fi formulările. Nu, când vii la Adunare, unde Hristos este totul în toţi, tu ai a face cu El; tu ai a face cu El, Cel care este adevărul, şi El cere adevărul de la tine. El doreşte adevărul în inimă. De aceea să ne verificăm singuri, dacă putem să-I spunem: O, Doamne, ştiu foarte puţin, dar cred adânc în inima mea, că Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu. Acesta este drumul să fi numit fericit în ochii Domnului. „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona.” Ah, cât de bune şi de plăcute erau cuvintele apostolului pentru Domnul nostru, în timp ce oamenii spuneau: Dă-ne un semn din cer! Arată-ne ceva, pe care ne putem sprijini, ceva cu adevărat din cer.

Acea generaţie rea şi adulteră a luat hotărârea să-L înlăture şi intenţia ei ucigaşe era evidentă înaintea ochilor Domnului Isus. În timp ce aceia, care au fost manevraţi prin conducători, gândeau că El ar fi un oarecare Om bun, un Om, aşa cum cu mult timp în urmă a existat în istoria iudaică, în realitate este numai un singur Om bun, şi El este Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu. Şi Petru a spus: Isus din Nazaret, Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu. În felul acesta Domnul Isus a primit un nou impuls în slujba Sa. El nu a lucrat complet în zadar. El nu Şi-a irosit complet în zadar puterea. Aici era un rod plăcut Lui. Acest om a făcut această mărturisire nobilă şi adevărată înaintea urechilor celorlalţi şi înaintea urechilor Domnului Însuşi: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, pentru că nu carnea şi sângele ţi-au descoperit aceasta, ci Tatăl meu care este în ceruri.” Nu este minunat să vezi purtarea de grijă a Tatălui, dacă eu am voie să îndrăznesc să folosesc cuvântul spre gloria Domnului Isus Hristos. „Tatăl iubeşte pe Fiul şi a dat totul în mâinile Lui”, El cunoştea valoarea Fiului Său preamărit, şi El a văzut oameni în lumea aceasta care se îndepărtau de El; şi de aceea El a deschis ochii acestui om, inima şi buzele lui, ca să vorbească cu credinţă şi să spună adevărul referitor la Trimisul Său. Şi în felul acesta Simon în mărturisirea lui despre Hristos era un om fericit, binecuvântat de Dumnezeu Tatăl.

Construcţia nouă

Dar Domnul Însuşi are să spună ceva: „Şi Eu de asemenea îţi spun că tu eşti Petru şi pe această stâncă voi zidi Adunarea Mea şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor învinge.”

Ce era stânca, pe care El va construi Adunarea Sa? „Tu eşti Petru”, a spus El. Deseori s-a dat explicaţia, că Petru era numai o piatră în construcţie, aşa cum spune numele lui, şi el nu putea fi fundamentul din piatră de stâncă tare, pe care ar urma să se zidească Adunarea. Stânca era adevărul mărturisirii, că Hristos este Fiul Dumnezeului cel viu. Domnul îi dă lui Simon numele nou, acel nume spiritual, pe care El i l-a dat la prima întâlnire a Lui cu el. Numele lui nou era Petru. Era numele pe care el îl purta în legătură cu Domnul Isus Hristos. Când un om învaţă adevărul despre Domnul Isus Hristos, el intră într-o lume nouă şi devine o persoană nouă, şi Domnul a dat numele nou Bar Iona, ca să caracterizeze locul nou pe care el l-a luat ca mărturisitor al Său, Petru sau Chifa era de la început numele lui nou (Ioan 1.42); acum El a vorbit conform naturii acelui nume.

Petru a exprimat ceea ce Tatăl i-a făcut cunoscut despre Fiul Său, adevărul despre Persoana Sa. Însă lumea şi naţiunea iudaică stătea alături de această descoperire, prin aceea că ei au tăgăduit această descoperire. Ei erau împotriva Domnului Isus Hristos. Ei nu voiau să-L aibă. El era Piatra pe care au lepădat-o constructorii. Însă Tatăl a descoperit lui Petru o cu totul altă bază, care era de natura unei stânci tari, ceva care nu putea fi distrus prin şuvoaie, vijelii, furtuni şi planuri omeneşti rele. Aceasta va rămâne tare şi credincioasă în veac. Pentru ce aceasta? Tot ce era legat cu vechea construcţie, cu naţiunea iudaică şi cu făgăduinţele pământeşti, s-a bazat până atunci, pe cât era vizibil în exterior, pe om – pe credinţa omenească şi pe tăria omenească şi pe fiabilitatea omenească; şi până acum totul a eşuat.

Caută ceva în Vechiul Testament care nu a fost marcat de eşec. De la cartea Geneza şi până la Maleahi întreaga mărturie a lui Israel este un eşec total. Tot ce a fost pus la probă s-a prăbuşit; şi naţiunea iudaică, care era chemată la o poziţie unică a ei, cu scopul deosebit de a împlini cel mai mare drept al Numelui sfânt al lui Dumnezeu de a fi singura Persoană venerată, a căzut în cea mai mare idolatrie şi a nesocotit poziţia privilegiată, pe care Dumnezeu i-a dat-o.

Baza nouă

Însă Domnul Isus Hristos spune aici lui Petru: este o nouă bază, o stâncă tare; şi această stâncă este descoperirea dată de Tatăl, că El a trimis pe Unul, pe care El Se poate baza; şi acel Unul este Domnul Isus Hristos Însuşi, Fiul Dumnezeului cel viu. Toţi ucenicii de la lacul Ghenezaret au mărturisit într-un capitol anterior că El este Fiul lui Dumnezeu, şi la fel a făcut Marta, sora Mariei şi a lui Lazăr. Aceştia L-au mărturisit ca Fiu al lui Dumnezeu, aşa cum va face mai târziu rămăşiţa iudaică, după ce ea a fost învăţată în Vechiul Testament să mărturisească aceasta (Psalmul 2.7); însă aici era ceva deosebit – Fiul Dumnezeului cel viu. El avea o astfel de viaţă, că nici o putere, nici o autoritate vie nu putea s-o stingă. Porţile Hadesului nu vor putea birui acest fundament, deoarece fundamentul este Fiul Dumnezeului cel viu.

Gândesc, că probabil vestesc lucruri care sunt foarte cunoscute celor mai mulţi aflaţi aici, dar chiar dacă ele ar trebui să fie cunoscute chiar tuturor, am înţeles noi toţi însemnătatea deplină a acestui adevăr, da, l-am înţeles cu adevărat? Învăţăm din versetul acesta, că Adunarea lui Dumnezeu, care oferă o imagine aşa de încurcată, când privim la mărturia ei exterioară în lume, stă pe acest fundament tare, pe Hristos Însuşi, pe Fiul Dumnezeului cel viu. Aici putem găsi satisfacere desăvârşită. Sunt mulţi oameni care se tem că această corabie a lui Dumnezeu ar putea eşua, şi ei îşi pun mâinile s-o sprijine. Însă Adunarea lui Dumnezeu este sigură şi nevătămată dintr-un motiv simplu şi suficient, deoarece ea depinde de Domnul Isus Hristos în gloria Lui personală, şi nimic nu poate triumfa peste ea. Astfel misiunea ta şi a mea, care suntem legaţi cu această Adunare, este să-L mărturisim cu inimile noastre şi cu buzele noastre şi să lăsăm adevărul să marcheze acţiunile noastre şi legăturile noastre, că noi Îl cunoaştem pe Hristos şi credem în El, în Fiul Dumnezeului cel viu.

„Pe această stâncă”, spune Domnul, „voi zidi [textual: vreau să zidesc – n.tr.] Adunarea Mea”. El voia să facă aceasta; atunci era încă o chestiune de viitor. Însă mai înainte El înştiinţează, şi El face această înştiinţare în legătură cu istoria Evangheliei, la care trebuie să luăm bine seama. Este un indiciu că evenimentele în slujirea Lui au ajuns la un punct decisiv; şi urmare acestui fapt Domnul spune „Eu vreau să zidesc Adunarea Mea” ucenicului Lui credincios, unuia care era gata să presimtă pericolul, oricând era, şi să scoată sabia, dacă ceva era împotriva Stăpânului lui. Pe mărturisirea din gura lui Petru a fost rostit clar adevărul despre înfiinţarea Adunării şi că porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.

Această însuşire a Adunării, comparată cu Împărăţia pământească a lui Dumnezeu, este ceva cu totul nou. Unde este David, omul după inima lui Dumnezeu, în gloria sa? Mormântul lui este astăzi printre noi; şi porţile Hadesului l-au biruit pe împărat. Solomon în toată gloria şi înţelepciunea sa – unde este el? Şi mormântul lui este printre noi, porţile Hadesului l-au biruit. Toţi cei mari ai Vechiului Testament au trecut. Împărăţia lui Israel, după cum părea, a dispărut cu gloria ei; porţile Locuinţei morţilor au triumfat chiar şi asupra credincioşilor din timpurile vechi-testamentale.

Dar în ceea ce priveşte Adunarea, aşa a spus Domnul, nu va fi aşa! Şi aceasta dintr-un motiv foarte simplu, care va fi lămurit mai târziu. Din cauza gloriei deosebite şi a binecuvântării care sunt asupra Adunării lui Hristos, din cauza fundamentului ei aşezat pe moartea şi învierea Sa. Acest privilegiu nu depinde de lungimea vieţii noastre în lumea aceasta. Nu depinde de viaţa noastră, nici măcar de o mie de ani sau mai mult. „Porţile Locuinţei morţilor” nu pot face nimic, ca să zădărnicească binecuvântarea deosebită a Adunării lui Hristos, deoarece speranţele Adunării sunt cereşti, şi savurarea minunată a acelor planuri legate cu Adunarea este în cer, ceea ce este cu totul în afara domeniului morţii şi a Locuinţei morţilor.

Adunarea lui Hristos

Astfel caracterul ceresc al Adunării lui Hristos este prezent în germene în această frază. Domnul era pe cale să zidească Adunarea Sa, Adunarea Sa proprie. Până aici a vorbit în vorbire alegorică (Matei 8) despre ceea ce este al Lui,despre ceea ce Îi aparţine. Perla trebuie să fie perla Lui; El vrea să vândă totul, ca să posede comoara din ogor; mireasa, o imagine de mai târziu a Adunării, trebuia să fie mireasa Lui. Aici El spune: „Vreau să zidesc Adunarea Mea”, şi în faptul că Hristos posedă personal Adunarea avem o însuşire a Adunării deosebit de frumoasă şi mişcătoare pentru inimile noastre. Adunarea lui Hristos este ţelul şi punctul, dacă am voie să mă exprim aşa, descoperirii sentimentelor lui Hristos, al exercitării dragostei Sale, al dragostei Lui arzătoare pentru Adunare. „Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea.”

În ceasul lepădării Sale Domnul Se îndreaptă, ca să zicem aşa, spre ceea ce ar trebui să fie al Lui. Numai pentru El. Comoara Lui proprie. „Vreau să zidesc Adunarea Mea.” Israel poate să Îi fie luat. Moştenirea pământească poate să nu vină, dar „Eu iubesc Adunarea Mea, şi primul lucru, pe care vreau să-l fac, primul ţel, pe care vreau să-l iau în gloria Mea, când va veni timpul, va fi o Adunare, Adunarea pe care Eu vreau s-o zidesc.” Zidirea a început curând. Zidirea continuă. Zidirea se va încheia în curând; şi atunci Adunarea va sta înaintea Domnului în frumuseţea ei, o frumuseţe pe care lumea nu o visează, o frumuseţe pe care lumea nu o poate vedea, şi o frumuseţe pe care numai Hristos o poate cunoaşte. Mirele este cel care cunoaşte frumuseţea miresei. Este Hristos, Cel care va cunoaşte şi va savura frumuseţea Adunării, şi aşa va face oricine din jurul Lui în ziua gloriei.

„Vreau să zidesc Adunarea Mea. Vreau să zidesc pe această temelie pe aceia care Mă mărturisesc; pe aceia care vor spune: Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu, când lumea este împotriva Mea, când lumea religioasă şi biserica cu numele sunt împotriva Mea; aceia, care nu se ruşinează să Mă mărturisească înaintea oamenilor – ei vor constitui Adunarea Mea, care va fi pentru Mine şi la Mine, în ziua gloriei Mele.” Domnul a mai spus, în mod deosebit lui Petru cu privire la Împărăţia cerurilor: „Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor” etc. Promisiunea însemna că lui i-a fost încredinţată administrarea în lucrurile pământeşti. Domnul revine la expresia „Împărăţia cerurilor”, şi Petru trebuia să lege şi să dezlege în lucrurile pământeşti. Găsim în cartea Faptele apostolilor că el personal a făcut aşa în Ierusalim şi Cezareea.

Zidirea la Rusalii

Faptele apostolilor 2.37-42,47: Şi, auzind acestea, ei au fost străpunşi în inimă şi le-au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: „Ce să facem, fraţilor?“ Şi Petru le-a zis: „Pocăiţi-vă şi fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt. Căci pentru voi este promisiunea şi pentru copiii voştri şi pentru toţi cei de departe, pe câţi îi va chema Domnul Dumnezeul nostru“. Şi cu multe alte cuvinte mărturisea şi îi îndemna, spunând: „Salvaţi-vă din generaţia aceasta perversă“. Aceia deci care au primit cuvântul lui au fost botezaţi; şi în ziua aceea s-au adăugat cam trei mii de suflete. Şi ei stăruiau în învăţătura şi în comuniunea apostolilor, în frângerea pâinii şi în rugăciuni. … lăudând pe Dumnezeu şi fiind plăcuţi întregului popor. Iar Domnul adăuga în fiecare zi pe cei care erau mântuiţi.

Să aruncăm o privire scurtă asupra versetelor citite din cartea Faptele apostolilor. Vedem acolo că Domnul Se înălţase la cer şi că după aceea El a trimis aici jos pe Duhul Sfânt. În Ierusalim era cunoscut prin lucrurile pe care oamenii le-au văzut şi auzit, că această cercetare spirituală din partea lui Dumnezeu a avut loc. Duhul Sfânt Însuşi venise şi oamenii vorbeau prin puterea Lui, şi oamenii ştiau că era puterea Duhului Sfânt, nu din cauza vâjâitului unui vânt puternic care trecea, pe care ei l-au auzit, nu pentru că ei au văzut limbi ca de foc şezând pe unul sau altul, ci ei ştiau că Duhul Sfânt le vorbea, deoarece cuvintele lui Petru le-a atins inima şi conştiinţa şi i-a făcut să simtă că ei erau oameni vinovaţi.

Şi cine putea zdrobi voinţa omenească, care a luat cu o aşa încăpăţânare hotărârea să se împotrivească Domnului Isus Hristos şi să-L răstignească şi să-L omoare? Era numai o singură putere. Aceasta era puterea Duhului Sfânt. Ea a venit ca un foc şi a făcut să se topească, ca să zicem aşa, barierele de fier al necredinţei, care se ridicaseră împotriva Domnului nostru Isus Hristos; şi oamenii simţeau, că era realmente adevărat, că Isus Hristos, pe care ei L-au răstignit, era acum înălţat la dreapta lui Dumnezeu. El era acolo în cer, şi ce se petrecea în Ierusalim era acţiunea Sa prin Duhul Sfânt. Mai întâi a fost un număr limitat al celor care primiseră darul Duhului Sfânt, dar Petru vorbea în curţile din faţă ale Templului, şi cuvintele lui au avut efect. Mulţi au crezut şi au fost botezaţi în Numele lui Isus Hristos; şi ei au fost scoşi din „generaţia perversă”; şi rezultatul predicii sale a fost că trei mii de suflete au fost adăugate în ziua aceea la grupa mică de credincioşi. Domnul zidea Adunarea Sa, aşa cum El a spus lui Petru că va face.

Nu se găseşte nici o paralelă la aceasta în istoria de demult a Ierusalimului. Nu se găseşte nici o adăugare deodată a mii de oameni la naţiunea Israel. Acolo era ceva fără asemănare, ca din cadrul poporului pământesc să se iese şi o grupă de străini să fie adusă în mijlocul lor. Însă prima acţiune a Duhului Sfânt era, ca să lucreze în inimile oamenilor, şi trei mii – o mulţime mult mai mare decât a grupei iniţiale – a fost adăugată la numărul lor. Această adăugare nu a fost lucrată de oratoria frapantă a lui Petru sau de altceva cu autoritate deosebită sau de ceva atrăgător din grupa mărturisitorilor Domnului Isus; era lucrat exclusiv prin puterea Duhului Sfânt.

Domnul Isus Hristos, Hristosul înălţat, Fiul Dumnezeului cel viu a trimis aici jos pe Duhul Sfânt, şi Domnul Însuşi lucra prin acest Duh acolo în Ierusalim, unde El a fost răstignit, şi din mulţimea trădătorilor şi ucigaşilor Lui a chemat afară pe aceia care trebuiau să formeze Adunarea Sa. Ah, ce har din partea Lui! Ce dragoste! Vedem, dragi prieteni, ca să zicem aşa, iarăşi acele lacrimi, când El a privit spre cetatea împovărată cu vină şi a spus: „De câte ori am vrut să adun pe copiii tăi cum îşi adună o găină puii sub aripi, şi n-aţi vrut!” Aici Domnul adună trei mii prin puterea Duhului Sfânt al Său la acea Adunare nouă, pe care El a format-o. Lucrarea trebuia să înceapă acolo prin predicarea pocăinţei şi iertării păcatelor (Luca 24.47), căci aceasta era felul în care El a început să construiască o nouă locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul.

Ei au fost zidiţi în acea construcţie spirituală în această lume, spre care Domnul Îşi are încă privirea îndreptată şi pe care încă o zideşte. El este Maestrul; El este Arhitectul, Proiectantul; însă El este marele Maestru care niciodată nu Se odihneşte. Ucenicii Lui au ieşit şi au predicat pretutindeni, dar Domnul lucra împreună cu ei (Marcu 16.20). Şi aici la sfârşitul capitolului citim că Domnul adăuga zilnic pe cei care erau mântuiţi.

Încă în construcţie

Dragi prieteni, această lucrare continuă. Adunarea devine constituită, dar marea taină, pe care trebuie s-o reţinem, este, că Domnul este Cel care zideşte. Este lucrarea Lui. Nici o putere omenească nu este capabilă să facă aceasta; nici un predicator dotat nu poate introduce persoane în acea Adunare. Este lucrarea proprie a Domnului. El cheamă, căci Adunarea se compune, aşa cum spune cuvântul original ecclesia, din „cei chemaţi afară”. Glasul Lui ajunge la unul şi la altul; se dă răspuns la acest glas şi ei vin nu numai la El, ci şi unii la alţii. Ei sunt aduşi într-o părtăşie nouă, o unire nouă, care are legătură vie cu Fiul Dumnezeului cel viu. Preţuieşti şi respecţi tu acest adevăr? Ah, dacă l-ai lua ca pe ceva care este aşa de nezdruncinat de adevărat, că nu se poate schimba! Nici o putere a rătăcirii sau înşelătoriei nu poate distruge ce face Domnul. Dacă astăzi este adus cineva în Adunarea Sa din lumea aceasta, acela va fi în Adunarea Lui în glorie, el va avea parte de dragostea şi gloria lui Hristos în ziua aceea în care El nu mai este Cel lepădat, ci vine în maiestatea şi puterea Sa, când El vine ca să fie privit cu uimire, admirat în aceia care cred. Atunci, când vom fi la El în ziua aceea a gloriei revelate, când vom trăi conştient partea Adunării în gloria aceea, atunci vom simţi că este gloria Sa. Vom spune: „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău dă onoare.” Ce bine ar fi, dacă am putea învăţa să spunem aceasta acum! Este în fond mărturisirea Adunării. „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu.” Dă-I deci această onoare! Deoarece El este Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu, noi nu-I putem da o laudă mai mare decât aceasta. El este Cel mai măreţ, şi desigur spunem aceasta cu plăcere, aici în lumea aceasta, unde El este lepădat. Vecinii noştri, prietenii noştri, uneori chiar şi cei mai buni prieteni ai noştri, ne pun în uimire, pentru că ei nu vor să-L recunoască. Vai! ei dispreţuiesc pe Unul, pe care noi Îl iubim şi Îl adorăm.

Noi trebuie să rămânem credincioşi Domnului nostru absent. Să fim atenţi ca nu cumva inimile noastre înşelătoare să ridice ceva ca idol în locul lui Hristos, al Fiului Dumnezeului cel viu. Astfel noi putem cu ajutorul Domnului să-I rămânem credincioşi, Lui, Cel care este Capul trupului Său, al Adunării

https://www.soundwords.de/ro/hristos-si-adunarea-sa-a11889.html

Conținutul acestei serii de articole

• Partea 1: Hristos şi zidirea Adunării Sale
• Partea a 2-a: Hristos şi serviciul divin de Cină al Adunării Sale
• Partea a 3-a: Hristos şi mădularele diferite ale trupului Său
• Partea a 4-a: Hristos şi dragostea Lui, purtarea Lui de grijă şi planul Lui pentru Adunarea Sa
• Partea a 5-a: Adunarea de la Rusalii
• Partea a 6-a: Creşterea şi întărirea Adunării
• Partea a 7-a: Adunarea aflată în decădere şi dezordine
• Partea a 8-a: Adunarea şi Masa Domnului

Verset călăuzitor: Coloseni 2.19

Coloseni 2.19: … neţinându-se strâns de Capul, din care tot trupul, hrănit şi strâns unit prin încheieturi şi legături, creşte cu creşterea de la Dumnezeu.

Dumnezeu Tatăl acţionează în legătură cu Hristos

În primul capitol din epistola către Coloseni Dumnezeu prezintă credincioşilor din Colose cum El tot ce El a făcut cu noi sau ce El a creat , fie că este vorba de prima creaţie sau de creaţia nouă, le-a legat cu Hristos:

• Când El ne-a scos din domeniul puterii lui satan, atunci El a vrut să ne aducă în legătură cu Fiul Său în Împărăţia Acestuia (Coloseni 1.13).
• Când El ne-a dăruit răscumpărarea, atunci aceasta era în Fiul Său (Coloseni 1.14).
• Când era vorba de puterea în care El a creat toate lucrurile, atunci aceasta era în Hristos (Coloseni 1.16a).
• Când era vorba de prezentarea lui Dumnezeu în lumea aceasta, atunci Hristos a fost Cel care a făcut aceasta pentru El (Coloseni 1.15).
• Când era vorba de „Maestrul”, prin care El voia să creeze totul, atunci era prin Hristos (Coloseni 1.16b).
• Când era vorba de ţelul final al lui Dumnezeu, pentru care El a creat totul, atunci acesta era pentru Hristos (Coloseni 1.16b).
• Dacă creaţia Lui trebuia să fie menţinută, atunci aceasta are loc prin Hristos (Coloseni 1.17).
• Dacă Dumnezeu recunoaşte Adunarea Sa, atunci o face numai ca un trup al cărei Cap este Hristos (Coloseni 1.18a).
• Dacă El a creat o lume de înviere, atunci Hristos este Acela care în această lume de înviere are dreptul de Întâiul-născut (Coloseni 1.18b).
• Când Hristos era pe pământ, atunci toată plinătatea Dumnezeirii voia de asemenea să locuiască în El (Coloseni 1.19).
• Dacă este vorba ca toate lucrurile să fie împăcate, atunci aceasta are loc prin Hristos (Coloseni 1.20).
• Dacă gloria tainei Sale trebuia să fie descrisă printre credincioşii din Colose, atunci această taină era Hristos în ei (Coloseni 1.27).

Deci la orice ne-am gândi cu privire la acţiunea lui Dumnezeu în creaţia Sa – în toate este vorba de Hristos, vine de la El, este prin El, este pentru El, El este Capul, El este centrul. Dumnezeu Tatăl lucrează numai în legătură cu El.

Şi noi ar trebui să acţionăm în legătură cu Hristos

Tatăl ar putea să lucreze şi singur şi prin Sine Însuşi, dar El nu o face. Cu cât mai mult El Se poate aştepta, ca noi – care prin noi înşine nu putem face absolut nimic, da, noi, care am arătat cât de mult ne-am rătăcit, atunci când am mers pe căile noastre proprii – acum ca răscumpăraţi să mergem pe drumul nostru în dependenţă de El şi să acţionăm corect numai în El şi prin El şi pentru El. Pentru aceasta El ne-a legat ca mădulare cu Hristos, Capul. O legătură mai strânsă nu ne putem imagina. Ce ar putea face judicios mădularele corpului nostru fără o comandă de cârmuire venită de la capul nostru?

Pericolele pentru credincioşii din Colose

În timpul Noului Testament erau mai multe pericole care ameninţau Bisericile (Adunările), şi de asemenea şi biserica din Colose – pericole care i-au naştere din năzuinţele omului, care vrea să contribuie cu ceva la relaţia cu Dumnezeu: eforturi proprii, idei proprii, despre care el presupune că ele sunt plăcute lui Dumnezeu. Aceste năzuinţe duc în cele din urmă la înălţarea de sine.

1. În primul rând în timpul acela iudaismul ameninţa Biserica; astăzi este ritualismul, parţial cu elemente iudaice. Printr-un serviciu ritualist de exemplu este înălţată „carnea religioasă” a omului. Un astfel de ritualism să nu-l limităm repede numai la biserica catolică. A devenit cumva frângerea pâinii pentru unii creştini din anumite cercuri creştine un ritual, dacă ei alte strângeri laolaltă nu mai frecventează?
2. În al doilea rând în timpul acela filozofia grecilor ameninţa Biserica; astăzi sunt filozofia modernă şi raţionalismul. Aici există pericolul că omul se laudă cu mintea lui şi înalţă „carnea lui intelectuală”, atunci când gândeşte că prin înţelepciunea lui, cu inteligenţa lui poate contribui cu ceva la relaţia cu Dumnezeu.

În ambele cazuri Hristos este înlocuit. Dar Hristos trebuie să fie totul. Dacă noi suntem influenţaţi de darul, de forţa de radiaţie, de inteligenţa sau de oricare alte însuşiri de exprimare ale unui vorbitor, atunci nu căutăm pe Hristos ca sursă de ajutor. Chiar şi dovezile ştiinţifice sau cunoştinţele omeneşti pot sluji ca înlocuitor în domeniul spiritual: dacă de exemplu se gândeşte că psihologia oferă o soluţie pentru o anumită problemă, în loc să rogi pe Domnul pentru ajutor.

3. Al treilea pericol pentru Biserică l-am putea probabil descrie prin noţiunea misticism. Credincioşii din Colose voiau să se preocupe cu îngerii. Îngerii au într-adevăr a face cu noi, ei sunt trimişi pentru a face o lucrare de slujire pentru aceia care vor moşteni mântuirea (Evrei 1.14). Dar noi trebuie să întreţinem relaţii cu Hristos, nu cu îngerii. S-ar putea gândi: dacă îngerii au a face cu noi, de ce şi noi să nu avem a face cu ei? Dacă ei au a face cu noi în legătură cu mântuirea şi ei sunt la Dumnezeu, atunci şi noi ne-am putea folosi de ei la Dumnezeu?Deci chiar aşa de nenatural nu este gândul, însă prin aceasta Hristos este dat la o parte. Hristos este mai presus de îngeri, şi El vrea să fie Capul nostru, sursa noastră de ajutor, de la care vine tot ce noi avem nevoie pentru bunăstarea noastră spirituală. Pentru tot ce noi avem nevoie în domeniul spiritual, avem pe Hristos, El este Capul nostru. Dacă noi punem îngeri sau – aşa cum are loc în anumite cercuri bisericeşti – „sfinţi” în locul acesta, atunci este o dezonorare dublă a Persoanei Sale: căci pe de o parte noi punem creaturi în locul Lui, şi pe de altă parte exprimăm, că Hristos singur nu este suficient pentru noi. Pentru credincioşii din Colose pericolul consta între altele în aceea, că se preocupau cu îngerii şi se bazau pe ei; pentru noi sunt probabil cu totul alte lucruri; de exemplu talentul nostru de organizare, pe care l-am folosit probabil deseori cu folos la locul de muncă.

Mort şi îngropat, circumcis şi botezat

Însă această înălţare a creaturii şi gândul că prin aceasta să aduci ceva suplimentar la Hristos, este ceea ce Domnul nu doreşte şi de care apostolul atenţionează. Eu sunt împlinit în Hristos (Coloseni 2.10); eu nu trebuie să mai adaug nimic la Hristos. De aceea aici este amintit şi botezul. Dacă eu am fost botezat, atunci sunt un om îngropat. Dacă eu am fost îngropat pe pământul acesta, atunci eu nu mai sunt vizibil pe pământul acesta. Eu nu mai am nici un statut aici. Ca unul care a fost îngropat sunt despărţit de toate. Nimeni nu mai are revendicări la mine, cel îngropat. Carnea a fost pusă total la o parte. Îngroparea este mai mult decât a fi mort. Un mort, care nu a fost încă îngropat, este încă vizibil. Cel puţin corpul lui este încă aici. „Eu” am fost înlăturat total. Trupul cărnii a fost înlăturat prin cruce.

Coloseni 2.11: … în care aţi şi fost circumcişi cu o circumcizie nefăcută de mână, în dezbrăcarea trupului cărnii, în circumcizia lui Hristos; …

Aceasta este circumcizia spirituală. Dar aceasta nu este totul – eu am fost şi îngropat cu El în botez:

Coloseni 2.12: … fiind înmormântaţi împreună cu El în botez, în care aţi şi fost înviaţi împreună cu El, prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu, care L-a înviat dintre cei morţi.

Prin aceasta eu nu numai „am murit faţă de păcat”, aşa cum găsim aceasta în epistola către Romani (Romani 6.2), ci şi faţă de „elementele lumii”, faţă de abecedarul acţionării în lume, faţă de principiile lumii, aşa cum găsim aceasta în Coloseni 2.20: „Dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de elementele lumii, pentru ce, ca şi cum aţi fi încă în viaţă în lume, vă supuneţi la rânduieli?”

Tot ce mă leagă cu lumea a fost întrerupt prin moartea lui Hristos. De aceea ne putem bine imagina că un călugăr la copierea versetului 11 s-a gândit: ce folos mai are religia mea, dacă este adevărat ce spune aici; dacă este adevărat că trupul cărnii nu mai are nici o însemnătate? – Ne putem bine imagina, că el s-a gândit: prin aceasta vrea să se spună, ceea ce are legătură cu păcatele, şi a făcut o adnotare: „şi faţă de păcate”. Următorul călugăr a preluat la copiere această adnotare în Biblie. Urmarea este că aceasta a fost preluat apoi în aşa-zisul Textus Receptus, ceea ce noi astăzi găsim de exemplu în Coloseni 2.11 în două traduceri, ambele bazându-se pe Textus Receptus: în traducerea Schlachter 2000 („prin dezbrăcarea trupului cărnii păcatului” – [tradus]) sau în traducerea veche a lui Luther („prin dezbrăcarea de trupul păcătos în carne” – [tradus]).

Noi nu avem nevoie de alte surse de ajutor, decât de Capul

Credincioşii din Colose stăteau în pericolul mare să creadă că omul ar putea să slujească lui Dumnezeu prin propria lui religiozitate sau prin educaţia lui, că prin urmare „carnea” alături de Hristos ar putea contribui cu ceva pentru Dumnezeu. Dar apostolul vrea să-i facă să înţeleagă că ei nu au nevoie să caute alte surse de ajutor, dacă se ţin strâns de Capul. Învăţătura din aceasta este: (1) noi suntem desăvârşiţi în El, şi (2) trupul cărnii a fost total înlăturat înaintea lui Dumnezeu.

Omul, oricum ar fi el, dispare, dacă este comparat cu Hristos: „… unde nu este grec şi iudeu, circumcizie şi necircumcizie, barbar, scit, rob, liber, ci Hristos este totul şi în toţi” (Coloseni 3.11). Aici sunt enumerate fiecare clasă, fie ea alcătuită din oameni inteligenţi şi culţi („grecii”) sau oameni religioşi („iudei”), sau oameni având privilegiile unei relaţii exterioare cu Dumnezeu („circumcizia”) sau oameni fără aceste privilegii („necircumcizia”), fie oameni inculţi („barbari”, „sciţi”), fie aceia care au un statut social înalt („liberi”) sau aceia cu statul cel mai de jos de sclavi. Toate aceste diferenţe, oricât de importante ar putea fi ele, cad de îndată ce Hristos este introdus.

Este Hristos şi pentru dumneavoastră totul?

Hristos trebuie să fie şi pentru noi totul şi în toate, aşa cum El este pentru Dumnezeu Tatăl. Un creştin care se încrede în aptitudinile lui proprii, pe darurile lui, pe faptele lui, pe utilitatea lui, pe darul vorbirii şi pe ce mai poate exista, acela nu se ţine strâns de Capul; el încearcă mai degrabă să obţină creşterea prin sine însuşi. Aceasta este pe de o parte „înfumurare” (Coloseni 2.20) şi pe de altă parte dezonorează pe Hristos şi niciodată nu va ajunge la ţel.

Probabil situaţia este aşa de grea sau sursele de ajutor proprii sunt aşa de la îndemână, sau noi sunt marcaţi prin educaţia noastră respectiv prin calităţile noastre religioase sau culturale aşa de mult că Hristos este văzut deseori „în depărtare”. Uneori ni se pare că Domnul este aşa de departe că aproape am spune împreună cu Maria Magdalena: „L-au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus” (Ioan 20.13). Noi nu mai ştim deloc, unde este El. Dacă a apărut acest simţământ, atunci căutăm alte surse de ajutor. Când Domnul Se arată Mariei Magdalena, El îi spune unde va fi El: „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20.17). Acesta este locul Lui, şi de aceea Pavel ne solicită în Coloseni 3.1: „Deci, dacă aţi fost înviaţi împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu.”

Dacă ne ţinem strâns legaţi de Capul, în toate greutăţile gândul nostru va fi: nu este nici o problemă, trebuie numai să merg la Hristos; la El este tot ce am eu nevoie.

Ce putem noi învăţa de la ucenici

Domnul a lucrat şi în credincioşii din epocile de demult, înainte să înceapă timpul Adunării (Bisericii), şi El a lucrat şi prin ei. Dar legătura, pe care aceşti credincioşi o aveau cu Dumnezeu, era cu totul alta. O aşa legătură strânsă cum este astăzi – legătura Capului cu trupul – nu a existat niciodată mai înainte şi niciodată nu va mai fi iarăşi în viitor. În afară de aceasta atunci fiecare credincios stătea singur. Acum este numai un singur Cap pentru toţi.

O unire cu El, aşa cum trupul este legat cu Capul, nu au cunoscut nici măcar ucenicii. Chiar dacă ei aveau multe privilegii, pe baza faptului că Domnul era la ei, totuşi ei nu Îl aveau ca şi Cap. În privinţa aceasta noi credincioşii de după Rusalii avem mult mai mult decât ei. Şi cu toate acestea noi putem învăţa unele lucruri de la ei: ucenicii erau conştienţi că Domnul Isus poate sătura sufletul flămând. La întrebarea Lui: „Când v-am trimis fără pungă şi fără traistă şi fără încălţăminte, v-a lipsit ceva”, ei au răspuns: „Nimic” (Luca 22.35). Însă atunci când El le-a poruncit să hrănească mulţimea poporului, atunci şi ei s-au comportat după „elementele lumii” şi s-au gândit în ei înşişi ca oricare alt om: „Pâini de două sute de dinari nu le ajung ca să ia fiecare câte puţin” (Ioan 6.7). Altădată s-au îngrijorat pentru că luaseră pâini puţine cu ei.

Conducerea în strângerile laolaltă efectuată de Cap

Conducerea prin acest Cap nevăzut ar trebui desigur să se vadă în mod deosebit în strângerile laolaltă: o ordine divină, aceasta înseamnă o ordine lucrată de Dumnezeu şi nu de oameni ar trebui să devină vizibilă. Este ca şi la lăcuste: „Lăcustele n-au împărat, totuşi pornesc toate în cete” (Proverbe 30.27). Tot aşa este şi în Casa lui Dumnezeu. Nu există un plan alcătuit mai dinainte, nici un om care organizează totul. Totul porneşte de la un Cap care nu Se vede. Că există o organizaţie divină, care însă nu se vede, ar trebui să se recunoască în mod deosebi în orele de Adunare. De exemplu nimeni nu ar trebui să propună o cântare, să rostească o rugăciune, să citească un verset biblic sau să facă sau să spună ceva, numai dacă el este determinat de Capul trupului să facă aceasta. Şi dacă eu trebuie să spun un cuvânt, atunci sunt gata să spun ceva, şi despre ce eu am puţină lumină, deoarece ştiu că este de la El; deoarece sunt convins că El doreşte să spun ceva despre aceasta; deoarece probabil tocmai aceasta este ceea ce un frate sau o soră are tocmai nevoie. (Desigur prin aceasta nu vreau să încurajez să se contribuie cu ceva, fără ca în cursul săptămânii să nu te fi preocupat cu Cuvântul şi fără să fi familiarizat cu gândurile lui Dumnezeu şi Cuvântul Său.)

Când este vorba de o slujbă în strângerile laolaltă nu este decisiv dacă eu am ceva „pe inimă”. Chiar şi surorilor le stă cu siguranţă deseori pe inimă o cântare sau un loc din Scriptură sau un alt gând. Cu toate acestea principial ele nu au nici un drept să rostească aceasta în public. Dar nici un frate nu are nici un drept să propună o cântare sau să citească din Scriptură pe simplul motiv că le are „pe inimă”. Este vorba că prin Cap, care doreşte să folosească mădularele şi legăturile, şi numai prin El, „trupul creşte cu creşterea lui Dumnezeu” (Coloseni 2.19). De aceea noi trebuie să avem pe Hristos Însuşi înaintea privirilor noastre şi nu ceea ce este „pe inimile noastre” şi care într-adevăr corespunde stării noastre, dar probabil nu corespunde deloc stării Adunării.

Sursa noastră de ajutor în slujirea în strângerile laolaltă

Atunci nu ne vom baza pe retorică, pentru ca în slujirea pentru Hristos să obţinem un anumit rezultat. Capul hotărăşte toate. Dacă sunt unit cu Capul şi contribui cu ceva în orele de strângere laolaltă, atunci eu sunt nu numai ascultător de Domnul meu, ci automat călăuzirea şi binecuvântarea se revarsă de la Hristos spre trup, şi eu însumi sunt folosit ca o legătură sau mădular ca să se producă creşterea trupului.

A te ţine strâns de Capul este în primul rând individual. Fiecare în parte dintre noi se ţine strâns legat cu Capul. Însă aici este vorba şi de altceva, decât numai gândul pe care îl găsim în expresia „în Hristos”, sau că noi primim putere de la El, deoarece El lucrează în noi prin Duhul. Hristos este prezentat aici ca şi Cap al trupului, prin care acest trup „creşte cu creşterea de la Dumnezeu” (Coloseni 2.19), şi această legătură strânsă cu Hristos ne aduce de asemenea în legătură cu celelalte mădulare ale trupului. Dacă noi „nu ne ţinem strâns legaţi cu Capul”, aceasta are efecte asupra celorlalte mădulare şi de aceea aceasta devine foarte repede vizibil în strângerile laolaltă.

Dacă noi toţi avem un singur Cap, într-un anumit sens este aşa ca şi cum noi am fi renunţat la capul propriu şi acum avem un alt Cap, comun pentru toţi creştinii credincioşi. Fiecare are acelaşi Cap. Însă cu regret nu toţi se ţin strânşi legaţi de acest Cap. Dacă toţi s-ar ţine strâns legaţi de Cap, atunci în strângerile laolaltă totul ar avea loc numai sub călăuzirea lui Hristos: orice slujbă, orice cântare, orice rugăciune, orice învăţătură. Dacă noi toţi avem un Cap şi ne ţinem strâns legaţi de El, atunci nu vor fi nici diferenţe de păreri. Noi putem avea cunoaştere diferită şi putem fi preocupaţi cu lucruri diferite; dar dacă ne ţinem strâns legaţi cu Capul, atunci ar trebui să avem totdeauna aceeaşi părere.

Putem noi înlocui Capul?

Să revenim la celălalt aspect important, care stă în legătură cu faptul că noi primim totul prin Capul. Numai prin Capul are loc creşterea trupului. Dacă noi ca Adunare (Biserică) gândim că ar merge şi altfel şi noi am putea folosi aptitudinile noastre, atunci în punctele acestea renunţăm la legătura cu Capul şi nu ne ţinem strâns legaţi de El. Însă aceasta nu va facilita o creştere sănătoasă. Să înlocuieşti Capul prin înţelepciunea proprie, este pericolul în care stăteau credincioşii din Colose şi în care stăm şi noi toţi.

Să luăm două exemple: într-o Adunare se constată că slujba bătrânilor nu „funcţionează” corect. Dacă ai nevoie de cineva, deodată nu mai este nimeni „competent”, şi aşa mai departe. Atunci se chibzuieşte, ce s-ar putea face ca situaţia să se îmbunătăţească, şi se ajunge la ideea de a alege bătrâni. După aceea toţi fraţii şi toate surorile au acceptat pe bătrânii aleşi, şi noi avem persoane răspunzătoare care trebuie „să facă”.

Sau o altă situaţie: constatăm că ceva nu mai este în ordine cu slujba în vestirea Cuvântului; slujbele sunt plictisitoare şi nu conţin învăţătură, şi deseori sunt numai o repovestire. Atunci ne gândim probabil: clar, dacă fraţii nu au timp să se pregătească, şi/sau nu ştiu pentru ce să se pregătească, atunci aceasta este o practică falsă. Deci stabilim în primul rând cine va spune ceva cândva şi apoi despre ce va trebui să vorbească; şi aceasta are şi „avantajul” că ascultătorii se pot aştepta la aceasta. Şi prin aceasta gândim că am rezolvat „problema”.

Conştient am ales exemple extreme, fără să fac diferenţieri.  Desigur sunt diferenţe în cadrul bătrânilor oficiali. S-ar putea ca ei să nu fie aleşi, ci numiţi (oricum ar avea loc aceasta!). Aceasta este desigur o diferenţă mare. De fapt chiar şi numirea de bătrâni poate însemna să nu te ţii strâns legat de Capul în punctul ordinea în Adunare. Dacă numai de aceea sunt numiţi bătrâni – în loc să se vină cu problema la Domnul şi să implorăm ajutor de la El în nevoie, aşa ca creşterea trupului să aibă loc de la Cap – pentru că s-a văzut o problemă în slujba de bătrân şi s-a creat o rezolvare organizatorică înţeleaptă, care clarifică şi problema, atunci nu se poate afirma că a avut loc o ţinere strâns legat de Capul.

Legătura directă cu Capul

De fapt noi ca trup suntem legaţi cu Capul, însă Coloseni 2.19 spune că fiecare mădular al trupului este legat direct cu Capul Însuşi. În alte locuri din Biblie citim că mădularele sunt în primul rând legate unul cu altul, însă în versetul nostru biblic de aici toate mădularele sunt în acelaşi timp strâns legate cu Capul. Prin aceasta legătura cu Capul este alta decât aceea a corpului nostru, unde braţul este mult mai aproape de cap decât piciorul. Însă în trupul lui Hristos este altfel. Acolo fiecare mădular primeşte direct de la Capul creşterea divină. Nimic nu stă între noi şi Hristos: nu Duhul Sfânt, prin care noi am fost botezaţi să alcătuim un singur trup, nu fraţi noştri şi surorile noastre, cu care suntem legaţi ca mădulare în trup. Oricât de adevărate sunt aceste părţi ale adevărului, ele nu sunt amintite aici.

Un gând asemănător găsim într-un alt context în evanghelia după Ioan 12. Dacă noi citim acolo: „dacă grăuntele de grâu nu cade în pământ şi nu moare, rămâne singur” (Ioan 12.24), unii gândesc că prin aceasta vrea să se spună, că moartea Domnului Isus este necesară ca să salveze pe mulţi. Dar nu despre aceasta este vorba aici în primul rând. Este vorba de mult mai mult: este vorba de rod de aceeaşi natură. Când un bob de grâu creşte şi face spic, atunci deodată sunt multe boabe de grâu. Scriitorul epistolei către Evrei exprimă aceasta în felul următor: „Pentru că şi Cel care sfinţeşte şi cei sfinţiţi, toţi sunt dintr-Unul” (Evrei 2.11). Ei toţi au aceeaşi viaţă. Ei toţi sunt din acelaşi bob de grâu şi toţi au viaţa prin el. Ei sunt legaţi cu el. Tot aşa este astăzi cu privire la trup, noi toţi Îl avem pe El ca şi Cap. Noi toţi primim viaţa noastră de la El şi prin legătura cu El.

Legătura cu Capul: dependentă de responsabilitatea noastră

Este de asemenea uimitor, cum ne este prezentat adevărul referitor la legătura noastră cu Capul aici în capitolul al doilea al epistolei către Coloseni. Din alte locuri din Scriptură ştim că legătura între Cap şi trup a fost stabilită de Dumnezeu să fie de nestrămutat şi absolută prin Duhul Sfânt. Aceasta este partea obiectivă. Aici în epistola către Coloseni găsim partea responsabilităţii noastre: noi suntem obligaţi să păstrăm această legătură. Noi trebuie să ne ţinem strâns de Capul, ca şi cum legătura ar fi dependentă de responsabilitatea noastră. Dacă noi ne ţinem astfel strânşi de Capul, atunci aceasta înseamnă în practică, ceea ce găsim în capitolul al treilea din epistola către Coloseni: şi anume, ca noi să privim în sus, „unde Hristos este aşezat la dreapta lui Dumnezeu” (Coloseni 3.1).

În zilele noastre se vorbeşte mult în unele locuri despre păstrarea unităţii Duhului, dar foarte puţin despre ţinerea strâns legat cu Capul. Deoarece noi suntem legaţi cu El ca şi Capul, lucrurile care se referă direct la noi, şi felul în care ele se referă la noi înşine, vor pierde influenţa lor, şi noi le vom vedea în legătură cu Capul şi în legătură cu trupul. Atunci ne vom preocupa tot mai mult în gândurile Capului, şi ele vor deveni parte a gândirii noastre. Vom deveni tot mai mult conştienţi de dependenţa noastră şi vom aştepta totul de la El. În aceasta vom avea părtăşie cu Tatăl.

Versete călăuzitoare: Matei 16.8; Faptele Apostolilor 17.24

Matei 16.18: Pe această stâncă voi zidi Adunarea Mea.

Faptele Apostolilor 17.24: Dumnezeu, care a făcut lumea şi tot ce este în ea, este Domnul cerului şi al pământului, şi nu locuieşte în temple făcute de mâini omeneşti.

Fundamentul Adunării

În capitolul 16 al Evangheliei după Matei, Domnul Isus răspunde la mărturisirea minunată a lui Petru: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu”, prin cunoscutele cuvinte: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea şi sângele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl meu care este în ceruri. Şi Eu îţi spun; tu eşti Petru, şi pe această stâncă voi zidi (textual: vreau să zidesc) Biserica (sau Adunarea) Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.” (versetele 17,18). Titlul, care este dat aici puterii satanei, „porţile Locuinţei morţilor” – aceasta este toată puterea uriaşă a morţii, pe care o poseda satan, arată clar şi desluşit care este fundamentul Adunării lui Hristos. Primul om în nevinovăţia lui, urmaşii lui, Israel sub Lege – toţi au fost biruiţi de porţile Locuinţei morţilor. Dar aici era Unul, pe care moartea nu putea să-L ţină. Ceea ce biserica din Roma (biserica catolică) învaţă prin acest verset, este cunoscut şi nu ne miră. Dar când bărbaţi credincioşi hotărâţi, de la care ar trebui să ne aşteptăm la altceva, scriu: „Domnul Îşi construieşte Biserica pe personalitatea lui Petru, cel plin de credinţă şi care a avut parte de harul lui Dumnezeu”, nu şti dacă să te întristezi, sau mai mult să te îngrozeşti. Involuntar te întrebi: nu recunosc aceşti fraţi ce dezonorare aduc Fiului lui Dumnezeu prin aceasta şi ce pagubă produc printre copiii lui Dumnezeu? Cum poţi să faci loc gândului, chiar şi numai pentru o clipă, că Fiul lui Dumnezeu Şi-ar clădi Adunarea Sa pe personalitatea (oricât de talentat ar fi putut să fie el) unui om sărman, păcătos, a unui om, pe care El la scurt timp după aceea a trebuit să-L mustre: „înapoia Mea, satan”, deoarece el nu a fost în stare să se apere singur de influenţele cărnii (firii pământeşti) şi ale duşmanului? Şi un astfel de om să poată să ofere construcţiei, ce urma să fie clădită, un fundament, pe care porţile Locuinţei morţilor să nu o biruiască?

Care este deci fundamentul? Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu, dovedit a fi aşa prin învierea morţilor (Romani 1,4), de curând revelat în felul acesta de către Tatăl din cer lui Simon, fiul lui Iona şi mărturisit public de către acesta; El şi puterea vieţii de înviere în El, care este dată tuturor celor care vin la El, Fundamentul de stâncă al celor care au fost zidiţi pe El – Piatra scumpă din capul unghiului – şi care, ca pietre vii ale vieţii Sale, devin părtaşi naturii Sale. Pe această stâncă voia Hristos să clădească Adunarea Sa, căci atunci ea nu exista încă. Petru (piatră, stâncă) putea să devină o piatră cu un rol deosebit în această clădire, dar el nu era nici stânca (petra), şi nici ziditorul. Hristos putea să-i dea cheile Împărăţiei cerurilor şi prin aceasta să-i încredinţeze o administraţie deosebită pentru Împărăţie, dar Împărăţia cerurilor nu este Adunarea, şi Adunarea nu este Împărăţia.

Hristos Însuşi este aici Ziditorul. El lucrează în suflete, şi ele vin la El, chiar dacă numai ca urmare a harului, care lucrează în inimile lor. „La care venind, ca la o Piatră vie, lepădată, în adevăr, de oameni, dar aleasă, preţioasă înaintea lui Dumnezeu, şi voi înşivă, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi o casă spirituală, o preoţie sfântă.” (1 Petru 2.4-5) Nu este Petru, nu sunt rânduieli şi porunci, nu este un corp constituit (asociaţie), la care se vine, ci pietre vii vin la Piatra vie, la Hristos, a cărui scumpătate este dăruită celui ce crede. Legat cu El prin credinţa vie, făcut părtaşi vieţii Sale şi scumpătăţii Sale, clădit pe El, ei constituie acea clădire minunată, împotriva căreia puterea satanei nu poate să facă nimic.

O Adunare, un Trup, un lăcaş al lui Dumnezeu

Toate acestea sunt aşa de simple, că se poate crede, că imediat este foarte clar pentru orice inimă şi conştiinţă a fiecărui credincios. Dar cât de ciudat este când auzim şi citim într-o scriere despre „o adunare creştină de iudei, care într-adevăr stau pe acelaşi fundament, dar în exterior sunt foarte diferiţi de adunarea creştinilor dintre păgâni”. După această concepţie ar fi existat în primele zile două Adunări, două Trupuri ale lui Hristos, unul din creştinii iudei şi unul din creştinii dintre păgâni, căci Adunarea (Biserica) este Trupul lui Hristos. (Efeseni 1.23) Domnul vorbeşte numai despre o Adunare, pe care El o clădeşte dintre iudei şi dintre păgâni, şi în care toţi, fără nicio diferenţiere, ocupă acelaşi loc şi au aceleaşi privilegii. Scriptura cunoaşte numai un Trup, în care nu este nici iudeu, nici grec. Că în timpurile de început ale istoriei Bisericii lui Hristos în unele locuri au fost mântuite mai multe suflete dintre iudei, sau dintre samariteni, în altele mai mult dintre păgâni, şi că unii au fost mai mult înclinaţi să stăruiască în vechile obiceiuri legaliste, sau să se reîntoarcă la ele, în timp ce ceilalţi stăteau în pericolul mare, să fie influenţaţi de vechile lor obiceiuri şi practici păgâne, cu toate că nici ei nu erau în siguranţă faţă de practicile şi duhul legalist – şi în afară de aceasta, că Dumnezeu a dat unuia din apostolii Săi în mod deosebit apostolia pentru cei „tăiaţi împrejur”, iar altuia pentru cei „netăiaţi împrejur” – că în cele din urmă cu privire la aceste stări şi pericole diferite, şi totodată şi ca urmare al evoluţiei exterioare şi progreselor spirituale diferite al fiecărei Adunări locale era necesară o slujire diferită – aceasta este cunoscut numai cititorului acela care cunoaşte şi este familiarizat într-o oarecare măsură cu Biblia. Dar ce au toate acestea a face cu gândurile veşnice ale lui Dumnezeu cu privire la Casa Sa, sau, dacă am voie să mă exprim aşa, cu planul de construcţie al lui Hristos cu privire la Adunarea Sa? Tocmai unirea iudeilor cu păgânii în Adunare prin puterea Evangheliei, prin aceea că Duhul Sfânt i-a unit pe amândoi cu Hristos, a condus la construirea unei Locuinţe a lui Dumnezeu aici jos. (compară cu Efeseni 2)

Vai! Ochiul multor copiii ai lui Dumnezeu din zilele noastre şi-a pierdut aşa de mult simplitatea, simţul lor este aşa de puţin treaz, că nu pot să înţeleagă cele mai simple adevăruri de bază ale lui Dumnezeu, ci le transformă după mintea şi voinţa lor. Nici nu mai poţi să priveşti din punctul de vedere al lui Dumnezeu fenomenele de pe teritoriul creştin influenţate, sau care au luat naştere prin lipsa de cunoaştere, prin necredincioşia şi egoismul omului, ci acestea se fac punctul de plecare al aprecierii şi evaluării şi apoi se trag concluzii cu privire la adevărul divin. În felul acesta se ajunge ca gândurile lui Dumnezeu să fie îngrădite în cadrul restrâns al punctului de vedere partaic şi să se potrivească la părerile proprii mărginite, pe care le-a moştenit. Dar ce linişte şi ce pace coboară în inimă, când în simplitatea credinţei te ridici spre Dumnezeu deasupra tuturor celor văzute şi nevăzute, deasupra tuturor rătăcirilor şi certurilor de partide, şi învăţat şi condus de sus, prin Duhul lui Dumnezeu, priveşti împrejur! Ce liniştită devine inima, cât de departe priveşte privirea, şi cât de clar şi precis se recunoaşte drumul Său, calea îngustă a adevărului, aşa cum este ea în Hristos, veşnic aceeaşi, neschimbabilă şi inviolabilă!

Hristos – Meşterul Ziditor

Adunarea, zidită de Hristos Însuşi, este deci zidită în har şi putere. Întemeiată pe stâncă, pe Hristos, pe Fiul Dumnezeului celui viu, nu poate fi zguduită, numai dacă puterea vieţii arătată în învierea lui Hristos ar putea fi biruită de satan; dar aceasta este imposibil, căci asupra lui, cel tare, a venit Unul şi mai tare şi l-a biruit. De aceea, oricare ar fi schimbările pe care le-a suferit Adunarea în înfăţişarea ei exterioară din cauza necredincioşiei proprii, a fraţilor mincinoşi care s-au infiltrat în interiorul ei, etc., da, chiar dacă înfăţişarea ei exterioară este aşa de stricată, că Hristos trebuie s-o verse din gura Lui (Apocalipsa 3.16) – cu toate acestea construcţia ei este aşa de sigură, ca şi fundamentul pe care stă. Această temelie îi oferă siguranţă şi existenţă. Hristos, Ziditorul ceresc, Îşi va termina lucrarea. El împlineşte hotărârile lui Dumnezeu, orice ar face omul.

Construcţia sub responsabilitatea omului

Aceasta ne conduce la studiul Casei lui Dumnezeu sub un alt aspect. Până acum am văzut-o numai sub aspectul mâinilor lui Hristos, ca fiind o construcţie de neînvins, pe care El o ridică, ca pe o casă spirituală, ca un Templu sfânt în Domnul, „fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos”, ca locaş al lui Dumnezeu în Duhul. (1 Timotei 3.15; 1 Petru 2; Efeseni 2; compară şi cu Evrei 3.6) Privit în felul acesta totul este desăvârşit. Nu sunt nici un fel de materiale de construcţie rele, nici un fel de spărturi, nicio nereuşită. Dacă însă ne îndreptăm acum spre execuţia efectivă a lucrării, sau a lucrării pe pământ, aşa cum ne este ea prezentată în 1 Corinteni 3, dintr-o lovitură totul primeşte o înfăţişare cu totul schimbată: responsabilitatea omului ia parte la această lucrare, activitatea lui începe cu toate urmările ei umilitoare. Apostolul Pavel (nu Hristos, ca în Matei 16), după harul care i-a fost dat, ca un meşter zidar înţelept, a pus temelia. Această temelie a fost Isus Hristos. O altă temelie nu a existat, şi de aceea nici nu putea fi pusă o altă temelie. Acum trebuia construit mai departe. Alţii vor clădi împreună cu apostolul, şi după el. Fiecare trebuia să ia seama cum clădeşte pe temelia deja pusă. Se putea clădi cu aur, argint şi pietre scumpe, dar şi cu lemn, fân şi paie. Durabilitatea lucrării depindea de materialul de construcţie. Lucrarea fiecăruia va fi încercată prin foc. Ziua o va face cunoscut.

Cu alte cuvinte: activitatea de învăţător a fiecărui lucrător a adus suflete corespunzător caracterului activităţii. Construcţia supraterană a clădirii aşezate pe temelie (Hristos) corespundea (şi corespunde şi astăzi) materialelor de construcţie folosite. Dacă lucrarea va rezista încercării, lucrătorul va primi o răsplată; dacă ea va arde, el va suferi pagubă, dar el însuşi va fi mântuit, „însă ca prin foc”; dacă el este un lucrător rău, care nimiceşte Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu (versetele 14-17).

Avem deci aici înaintea noastră clădirea lui Dumnezeu în poziţia sa în lumea aceasta, dar omul construieşte, şi responsabilitatea lui este luată în considerare. Dumnezeu a permis, ca răul să se dezvolte înainte să se închidă ochii acelora care puteau să judece cu înţelepciune divină. Fraţi falşi s-au strecurat, duşmanul a semănat neghină în grâu, taina fărădelegii a început să lucreze, şi au apărut persoane antihristice. Apostolul Pavel, meşterul zidar înţelept, căruia i-a fost încredinţată, mai mult decât altora, grija pentru Biserica lui Hristos, a privit cu ochiul deosebit de sever lucrarea duşmanului şi efectele ei şi a dat credincioşilor îndemnurile şi atenţionările necesare. Unul dintre locurile cel mai cunoscut în această privinţă este 2 Timotei 2.19-22. Omul lui Dumnezeu găseşte aici indicaţii exacte, cum să se comporte în starea de lucruri, care se arăta deja atunci şi care de atunci a evoluat mereu.

„Casa mare”

În prima sa scrisoare adresată lui Timotei, apostolul numeşte Casa lui Dumnezeu „stâlpul şi temelia adevărului”. Dar ce a devenit ea sub responsabilitatea omului? „O casă mare”[1], care are nu numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de pământ, unele pentru cinste, celelalte pentru necinste. În privinţa aceasta nu trebuie să ne mirăm. Este adevărat, Casa a fost încredinţată omului pentru administraţie, şi de aceea cu siguranţă ne putem aştepta la regres şi decădere. Dar Dumnezeu să fie lăudat! Temelia ei tare stă. Ea rezistă în toate timpurile şi în toate încercările, şi ea poartă o pecete dublă: pe de o parte Domnul cunoaşte pe toţi care sunt ai Lui (hotărârile lui Dumnezeu sunt sigure şi durabile), şi pe de altă parte, toţi cei care rostesc Numele Domnului, să se depărteze de fărădelege (omul este răspunzător). Apostolul învaţă în mod corespunzător pe credincioşi, să se curăţească de vasele de necinste şi să năzuiască după neprihănire, credinţă, dragoste şi pace împreună cu aceia care cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată – punerea deoparte şi strângerea în jurul Lui, al cărui Nume este „Cel sfânt şi adevărat”. Ce va deveni marea mulţime a celor care mărturisesc că sunt creştini, ne arată 2 Timotei 3: ei au o formă de evlavie, dar îi tăgăduieşte puterea. Sfârşitul este decăderea totală, care va fi însoţită de arătarea omului păcatului, a lui antihrist (2 Tesaloniceni 2).

Vedem astfel, că această Casă a lui Dumnezeu poate fi privită sub două, sau chiar trei puncte de vedere total diferite, şi aşa este ea privită în Cuvântul lui Dumnezeu. Sub acest aspect (ca şi în altele) „Casa” se deosebeşte de „trup”. În trupul lui Hristos nu pot fi niciodată mădulare moarte; simplii mărturisitori, fără viaţă spirituală, sunt total excluşi, căci Duhul Sfânt este cel care alcătuieşte trupul. Dar vom reveni mai târziu la aceasta, dacă va voi Dumnezeu. Desconsiderarea acestui fapt a dat deja naştere la multă încurcătură, şi încă mai dă.

Rezumat

Să recapitulăm pe scurt, ce am studiat.

1. Hristos, lepădat ca Mesia de poporul Său Israel, construieşte Adunarea (Biserica) Sa pe pământ. Ceea ce era până atunci ascuns în hotărârile lui Dumnezeu şi nu a fost făcut cunoscut neamului de oameni, se desfăşoară. Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu, care are viaţa, viaţa divină, în Sine Însuşi (dovedită prin înviere), este fundamentul acestei clădiri şi îi oferă tărie şi durabilitate. Satan nu poate face nimic împotriva ei. Rezultatul final al acestei lucrări a Meşterului Ziditor divin este victoria deplină. Toţi cei care aparţin acestei construcţii, sunt pietre vii şi o preoţie sfântă.
2. dunarea este un locaş al lui Dumnezeu în Duhul. Dumnezeu a vrut să aibă o Casă pe pământ. În prima parte a istoriei acestui pământ, Dumnezeu nu a locuit la om, nici la Adam, când acesta era în starea de nevinovăţie, nici la Avraam, „prietenul” lui Dumnezeu. Abia numai după ce Israel a fost eliberat din Egipt, chiar dacă era numai o eliberare exterioară, şi ca popor eliberat a plecat spre Canaan, Dumnezeu a venit la el, ca să locuiască la el în norul de slavă (compară cu Exodul 15.13; 29.46). Ca urmare a eliberării adevărate prin Hristos, a venit Duhul Sfânt pe pământ, ca din Iudei şi păgâni să alcătuiască un Templu spiritual, locuinţa lui Dumnezeu pe pământ. Templul de odinioară a fost clădit din pietre naturale, era o Casă pământească. Acea Casă era temporală, făcută de mâinile oamenilor, aceasta este veşnică, clădită de Dumnezeu Însuşi. În Hristos astăzi „toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un Templu sfânt în Domnul”, şi în Apocalipsa 21,3 o regăsim într-o slavă strălucitoare, „cortul lui Dumnezeu cu oamenii”. Nu se spune cine este Meşterul Ziditor, nici în 1 Petru 2, şi nici în Efeseni 2: Casa se construieşte şi creşte spre desăvârşire; se adaugă pietre, şi anume pietre vii. Fără îndoială la început Casa a fost în înfățișarea ei exterioară, ceea ce a fost dintotdeauna în planul lui Dumnezeu şi în hotărârea Lui veşnică: o Casă sfântă, constituită din credincioşi adevăraţi. Dar nu a rămas mult timp aşa. Dacă mergem la execuţia efectivă a lucrării, aşa cum ea s-a desfăşurat înaintea ochilor oamenilor, acesteia se adaugă elementul uman, şi avem
3. asa lui Dumnezeu sub responsabilitatea oamenilor (1 Corinteni 3). Şi acum ea este „clădirea lui Dumnezeu”, dar El are „colaboratori”. Oamenii sunt cei care clădesc, şi desigur în acest caz nu durează prea mult, până se arată decăderea. Fundamentul a fost bun, dar clădirea deasupra a fost cu lipsuri. Chiar din timpurile cele mai de la început au fost aduse învăţături greşite de lucrători, care nu s-au ţinut aşa de strâns de adevăr, aşa cum apostolii li l-au transmis, şi în mijlocul credincioşilor au fost introduse suflete, care nu aveau viaţă din Dumnezeu. Aceasta s-a dezvoltat aşa de rapid, că apostolul Pavel, scurt înainte de moartea sa, a trebuit să pună înaintea ochilor copilului său Timotei
4. area Casă şi tot ce era în ea. Fundamentul tare al lui Dumnezeu a rămas nemişcat, ca întotdeauna, dar apartenenţa la Casă nu mai oferea nicio garanţie că este protejată împotriva legăturii cu răul şi necurăţia. Era necesară separarea în interiorul Casei, dar aceasta nu însemna izolarea, ci o unire a celor separaţi, a vaselor de cinste, „sfinţite, folositoare Stăpânului Casei, destoinic pentru orice lucrare bună” (2 Timotei 2.21). În legătură cu aceasta stau timpuri grele, periculoase, în care majoritatea celor care mărturisesc că sunt creştini au numai o formă exterioară de evlavie, dar fără putere lăuntrică, şi mulţi se vor îndepărta total de creştinism, „nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă, ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute, şi îşi vor da învăţători după poftele lor” (compară cu 2 Timotei 3.3-4). Sfârşitul este răpirea credincioşilor adevăraţi în cer şi, aşa cum am spus, decăderea totală a mulţimii rămase în urmă.

Adnotare

Titlul original: Die Versammlung des lebendigen Gottes, 1993

Traducere: Ion Simionescu

Verset călăuzitor: Apocalipsa 22.14

Apocalipsa 22.14: Ferice de cei care îţi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate!

Fericirea de a intra în cetatea sfântă

Aceasta este ultima „strigare de fericire” în cartea Apocalipsa (în total sunt şapte în această carte). Ea se referă la intrarea în noul Ierusalim, cetatea cerească a Împărăţiei păcii (compară cu Evrei 12.22-24). Vedem aici că este o premisă importantă pentru a putea intra în cetate – spălarea hainelor -, şi de asemenea aflăm ce conţine dreptul de cetăţenie al cetăţii cereşti. Este vorba de:

1. Dreptul de a savura din pomul vieţii şi
2. Intrarea pe porţile cetăţii. Aceste două privilegii ne sunt dăruite prin credinţă: să ai parte cu Hristos şi să locuieşti în interiorul porţilor cetăţii lui Dumnezeu, în Biserica glorificată.

După aceea găsim reversul cu privire la ceilalţi: care sunt afară. Contrastul este mare: „Afară sunt câinii şi vrăjitorii şi curvarii şi ucigaşii şi idolatrii şi oricine iubeşte şi practică minciuna” (Apocalipsa 22.15). Sfinţenia divină este deci sever practicată în cetatea cerească. Există un clar „înăuntru” şi „afară”, şi aceasta are un caracter definitiv. Această exprimare aminteşte despre ceea ce Pavel scrie cu privire la graniţele Bisericii lui Dumnezeu aici pe pământ (1 Corinteni 5.12,13).

În cartea Neemia găsim un pasaj în care poporul a preamărit pe oamenii care de bună voie au vrut să locuiască în Ierusalim. Căci cetatea era întinsă şi mare, dar numărul locuitorilor era mic (Neemia 7.4; 11.1,2). În Ierusalimul ceresc situaţia este cu totul alta. Timpul pentru a lua decizii va fi atunci trecut. Este o mulţime nenumărată care va popula cetatea. În afară de aceasta este Domnul cel care laudă aici pe locuitori. El personal vorbeşte în aceste versete – şi anume începând din Apocalipsa 22.6. Ambele „fericiri” din acest capitol sunt rostite de El Însuşi.

Premisa pentru a primi dreptul de cetăţenie în Sionul ceresc este spălarea hainelor noastre. Aceasta vorbeşte despre curăţirea prin sângele lui Hristos şi despre schimbarea totală a conduitei de viaţă, care este urmarea corespunzătoare. În cântarea de laudă din Apocalipsa 1 citim că El ne-a răscumpărat prin sângele Său (Apocalipsa 1.5). Unele manuscrise scriu aici, că El ne-a spălat de păcatele noastre în sângele Lui. Prima parte arată spre mijlocul care era necesar pentru curăţirea noastră, ultima arată spre preţul, care trebuia plătit pentru răscumpărarea noastră. Era necesar sângele lui Hristos, ca să ne răscumpere (aşa cum este confirmat în Apocalipsa 5.9), însă totodată ca să ne spele şi să ne cureţe.

Despre credincioşii, care vin din necazul cel mare, se spune: „Ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului” (Apocalipsa 7.14). Deci ei înşişi îşi spală hainele, ca să le facă albe în sângele Mielului. Aceasta scoate în evidenţă responsabilitatea noastră, prin mărturisirea vinei şi să ne apropiem de Dumnezeu printr-o atitudine de judecată de sine, dar şi cu o credinţă sinceră în mijlocul de curăţire, pe care Dumnezeu l-a dat. Nu există un alt mijloc pentru curăţire şi iertarea păcatelor: sângele lui Isus, Fiul lui Dumnezeu, ne curăţă de toate păcatele (1 Ioan 1.7). Pasajul din cartea Apocalipsa 22 foloseşte de asemenea această formă activă: „Ferice de cei care îşi spală hainele” (Apocalipsa 22.14).

Rezultatul curăţirii noastre

Spălarea hainelor are două urmări: curăţirea prin sângele Mielului şi dreptul

1. la viaţa veşnică (prin intermediul mâncatului din pomul vieţii) şi
2. la intrarea în noul Ierusalim. Noi primim împuternicire asupra sau la [dreptul de hrănire] pomul vieţii, precum şi dreptul de a intra prin porţi în cetate.

Celor necredincioşi le sunt refuzate aceste două privilegii (Apocalipsa 22.19).

În viziunea cetăţii sfinte, care precede cele spuse aici, sunt clar descrise unele lucruri. Era privilegiul apostolului Ioan să fie răpit în cer şi în cele din urmă să vadă mireasa, soţia Mielului – Ierusalimul ceresc – în toată frumuseţea ei strălucitoare (Apocalipsa 4.1,2; 21.9-22.5). Cerul s-a deschis pentru el, şi el a urcat acolo – în extazul duhului, textual „în duhul” – şi a văzut un tron în cer. Acest tron vorbeşte despre guvernarea dreaptă a lui Dumnezeu şi despre domnia Mielului.

La sfârşitul cărţii Apocalipsa se arată că tronul este şi originea fericirii şi binecuvântării. Din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului izvorăşte râul apei vieţii, şi în mijlocul străzii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului stă pomul vieţii, care aduce rod în fiecare lună; şi frunzele pomului sunt spre vindecarea naţiunilor.

Vorbirea simbolică despre pomul vieţii este preluată din primul capitol din Geneza. Ea se întâlneşte şi în făgăduinţa dată învingătorului din biserica din Efes (Apocalipsa 2.7). Mâncatul din rodul pomului vieţii – ca şi mâncatul din pâinea vieţii – este o imagine a faptului că cineva are parte de Hristos. Noi avem voie (vorbind simbolic) să ne hrănim din El, ca să primim adevărata viaţă de la Dumnezeu şi ca s-o menţinem (vezi Ioan 6).

Tabloul despre porţile cetăţii, prin care noi avem voie să întrăm în cetatea lui Dumnezeu, este preluat din cartea Isaia. Poarta este locul de pronunţare a sentinţei. Porţile constituie singurul loc de intrare în cetate; numai cei drepţi vor intra prin ele (compară cu Isaia 26.1,2; 60.1-22). Locul nostru garantat prin lege ca credincioşi este în interiorul zidurilor sigure ale cetăţii, pe care Dumnezeu a pregătit-o. Puterea Lui protejează pe ai Săi. Astfel noi vom fi pentru totdeauna la Domnul şi vom umbla înaintea tronului lui Dumnezeu şi al Mielului, ca să-I slujim şi să-L onorăm. Ai şi tu parte de această fericire?

Pomul vieţii în mijloc

Primul lucru pe care Ioan l-a văzut în cer (după ce a fost condus acolo în duhul), era tronul şi Cel care şedea pe tron (Apocalipsa 4.2). Era tronul lui Dumnezeu şi al Mielului, acesta este Hristos (Apocalipsa 22.1). În Apocalipsa 5.6 Mielul stă în mijlocul tronului. Aici în Apocalipsa 22 Ioan vede râul apei vieţii, strălucitor ca cristalul; care ieşea din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului. Mielul este izvorul vieţii: viaţa curge din El ca un râu înviorător. Hristos este viaţa noastră (Coloseni 3.4).

Această viziune aminteşte de fluviul Templului, care în Împărăţia păcii care va veni va ieşi din clădirea Templului, acesta este locul tronului Dumnezeului lui Israel (Ezechiel 47.1-12). Şi alte detalii din Apocalipsa 22 sunt preluate din acesta. Realitatea cerească, care depăşeşte gândirea şi înţelegerea noastră, va fi reflectată în binecuvântarea pământească în timpul Împărăţiei de o mie de ani a păcii.

Pe ambele părţi ale râului, dar şi în mijlocul străzii cetăţii sfinte, Ioan vede pomul vieţii [sau: pomii vieţii]. Râul şi pomii care îl înconjoară, sunt aduşi aici în legătură cu strada (la singular!) cetăţii cereşti. Evident râul curge îndelungul străzii de aur.

În cadrul străzii ne putem gândi la Hristos ca şi Cale. În cazul râului gândul stă pe prim plan la curăţire şi înviorare. Mielul înjunghiat este izvorul apei vieţii, a apei care ne curăţă prin aceea că ea ne dăruieşte viaţă nouă (compară cu Ioan 3.5). Însă strâns legat cu acesta vedem pomul vieţii în mijlocul străzii şi pe cele două maluri ale râului (Apocalipsa 22.2). Aici este vorba mai mult de viaţa care aduce rod, viaţa, care se dă altora.

Un pom în Scriptură este deseori un simbol al puterii omeneşti mari pe pământ (vezi de exemplu Daniel 4). Însă Hristos este pomul vieţii în Ierusalimul de sus. El este Prinţul vieţii puternic, care dăruieşte viaţa cui vrea El (Ioan 5.21; 17.2). Şi viaţa, pe care El o dă, este potrivită pentru cer. Dacă Îl cunoaştem prin credinţă, atunci posedăm în El viaţa veşnică şi suntem desăvârşit de potriviţi ca să putem apărea în prezenţa lui Dumnezeu.

Hristos Însuşi este viaţa veşnică, care era la Tatăl şi care ne-a fost făcută cunoscut (1 Ioan 1.2). El S-a dat pe Sine Însuşi în moarte, ca să ne poată da viaţa: viaţa unei noi rânduieli, viaţa care a biruit moartea şi care a intrat în cer. Această viaţă ne-a fost dăruită prin credinţa în Numele Său. Astfel Hristos a devenit Capul unei generaţii noi de oameni: aşa cum este Cel ceresc, la fel sunt şi cei cereşti (1 Corinteni 15.48).

În Ierusalimul ceresc vedem numai pomul vieţii; pomul cunoştinţei binelui şi răului nu este amintit niciunde în ultima carte a Bibliei. Aşa cum pomul vieţii a fost plantat în mijlocul grădinii Eden, aşa este Hristos centrul Paradisului lui Dumnezeu (Apocalipsa 2.7). Hristos este aici pentru toţi ai Săi centrul binecuvântării, al vieţii şi al adorării. Nici un păcat, nici un eşec, nici o conştiinţă acuzatoare, nici o condamnare, nici moarte, nici îndepărtare din prezenţa lui Dumnezeu – toate acestea nu vor mai fi aici. Ca să zicem aşa, Hristos a luat asupra Sa toate urmările negative rezultate pe baza mâncatului din pomul cunoştinţei binelui şi răului, şi astfel El a devenit „pomul vieţii” pentru toţi cei care Îi aparţin. Isus în centru, numai Isus singur!

În cetatea sfântă cu străzi de aur,
curge râul apei vieţii;
acolo este lumina minunată, pe care nimeni n-a văzut-o,
dar ce este mai minunat este că acolo vedem pe Isus.

Versete călăuzitoare: Romani 12.4-5

Romani 12.4-5: Căci, după cum în trup avem mai multe mădulare, și mădularele n-au aceeași slujbă, tot așa, și noi, care suntem mulți, alcătuim un singur trup în Hristos; dar, fiecare în parte, suntem mădulare unii altora.

Capul și mădularele

Dacă în capitolul anterior am studiat Adunarea sau Biserica ca și Casă a lui Dumnezeu, ca locuință a Sa în Duhul, vrem acum să vorbim despre ea ca Trupul lui Hristos, sau ca părtășia copiilor lui Dumnezeu uniți într-un Trup și uniți cu Capul Trupului glorificat în cer. „Este un Trup, un Duh.” Noi am fost chemați la o nădejde a chemării noastre (Efeseni 4.4). Cât de bine fac astfel de cuvinte unei inimi, în care a fost turnată dragostea lui Dumnezeu și care este conștientă de relațiile intime față de toți credincioșii în Hristos, în care a fost adusă! Este ca și cum ne-ar adia aerul cerului. Noi intrăm în cercul hotărârilor de dragoste minunate ale lui Dumnezeu, care nu pot fi influențate de schimbările timpului, și adorăm dragostea, care S-a dat pe Sine pentru noi.

Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu, a murit pentru noi. După înfăptuirea lucrării S-a înălțat la cer și Și-a ocupat locul la dreapta lui Dumnezeu – o mărturie permanentă a faptului că lucrarea de mântuire a fost înfăptuită și »noi am fost făcuți plăcuți în Preaiubitul«, da, slava însăși este partea noastră. Ca dovadă a primirii lucrării Sale, Hristos a trimis Duhul Sfânt aici jos, ca să-Și facă locuință în cei credincioși și să mărturisească în ei, că ei sunt copii ai lui Dumnezeu; dacă sunt copii, atunci sunt și moștenitori, moștenitori ai lui Dumnezeu și moștenitori împreună cu Hristos (Romani 8.17). Pecetluiți cu acest Duh pentru ziua răscumpărării, aceasta înseamnă ziua în care trupurile noastre vor fi glorificate (compară cu Romani 8.23; Filipeni 3.21), noi Îl posedăm ca »arvună a moștenirii noastre« (Efeseni 1.13-14).

Dar noi am fost mântuiți nu numai ca ființe singulare, Hristos a murit, ca să adune într-unul pe copiii împrăștiați ai lui Dumnezeu. Noi toți suntem »mădulare ale Trupului Lui, carne din carnea Lui și os din oasele Lui« (Efeseni 5.30), legați de nedespărțit cu Hristos, Capul, și unii cu alții, ca mădulare. Noi suntem »mădulare unii altora«. »Noi toți, în adevăr, am fost botezați într-un singur Duh[1], ca să alcătuim un singur Trup, fie Iudei, fie Greci, fie robi, fie slobozi; și toți am fost adăpați dintr-un singur Duh« (1 Corinteni 12.13).

Hotărârea lui Dumnezeu

Despre acest adevăr prețios vorbesc mereu scrierile Noului Testament. Să le studiem, dacă am voie să mă exprim în felul acesta, în evoluția lor. Găsim mai întâi în capitolul 1 și 3 al Epistolei către Efeseni hotărârea divină. Adevărul cu privire la un Trup a fost o »taină«, »taina lui Hristos«, care nu a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor din generațiilor anterioare, dar a fost revelată acum sfinților apostoli și profeți ai Noului Testament (Efeseni 3.4-5). Dumnezeu a vorbit simbolic în Adam și Eva despre Hristos și Adunarea Sa, dar acest tablou nu a fost înțeles, și a trebuit să rămână așa, până când a venit înfăptuirea. A fost »taina« voii lui Dumnezeu, prin planul pe care l-a alcătuit în Sine Însuși, »ca să-l aducă la îndeplinire la plinirea vremilor, să unească toate sub un Cap,  în Hristos, ce este în ceruri și ce este pe pământ« (Efeseni 1.9-10). Și anume, Hristos ca și Cap peste toate nu trebuia să fie singur. Cei hotărâți mai dinainte (Mireasa, soția Mielului) potrivit hotărârii lui Dumnezeu, trebuiau să obțină în El și o moștenire, să aibă parte de totul împreună cu El.

Pentru împlinirea voii și hotărârilor lui Dumnezeu a suferit Hristos; căci noi eram morți în greșeli și păcate (Efeseni 2.1). El a mers în moarte pentru noi. Dar atunci »puterea tăriei lui Dumnezeu« a lucrat în El și L-a înviat din morți; și aceeași putere s-a arătat în mărimea ei imensă și față de noi, prin aceea că ne-a înviat împreună cu El și ne-a așezat în El (încă nu împreună cu El) în locurile cerești. Viața Lui este viața noastră. O legătură, care nu se poate desface, este între El și noi: noi suntem în El, El este în noi. Da, El este, înălțat la dreapta lui Dumnezeu și așezat peste orice domnie, orice stăpânire, orice putere, orice dregătorie și orice Nume, »Căpetenie peste toate lucrurile Bisericii, care este Trupul Lui, plinătatea Celui ce plinește totul în toți« (Efeseni 1.19-23). El este Capul, noi Îl completăm. Un cap fără trup nu este complet; de aceea se spune trupul plinătății Lui. Această realitate minunată a început să se dezvolte, atunci când Hristos a fost glorificat în cer. Ea va fi văzută în toată plinătatea ei, când Adunarea ca soție a Mielului va apărea alături de Hristos în slavă. De la Hristos, Capul, pleacă totul, totul depinde de El. Din El crește tot trupul, la creșterea pe care o dă Dumnezeu, prin aceea că prin mădulare și legături primește hrana și este unit (Coloseni 2.19).

Un om nou în Hristos

În capitolul 2 al Epistolei către Efeseni ni se spune cum a intrat în acțiune harul și puterea lui Dumnezeu pentru împlinirea acestei hotărâri a Sa. Toți oamenii, fie ei Iudei sau păgâni, erau copii ai mâniei, morți în păcate, copii ai neascultării. Numai îndurarea lui Dumnezeu și harul Său au fost în stare să intervină aducând salvarea. Aceasta a avut loc, și acum cei morți au fost făcuți vii, cei ce erau departe au fost aduși aproape. Din Iudei și păgâni, Dumnezeu a făcut în Hristos un om nou, pe acest om al hotărârilor Sale. Hristos a murit, ca prin cruce să împace pe cei doi într-un trup cu Dumnezeu. El a făcut din cei doi unul și a sfărâmat zidul de despărțire care îi înconjura. În Adunare (Biserică) nu mai este Iudeu și Grec, circumcizie și ne-tăiere împrejur, rob și slobod, ci toți sunt una în Hristos. Cei dintre națiuni sunt împreună moștenitori, sunt alipiți și sunt împreună părtași la făgăduințele lui Dumnezeu. Prin Adunare se face cunoscut domniilor și stăpânirilor din locurile cerești înțelepciunea nespus de mare a lui Dumnezeu[2], și în Adunare se aduce glorie lui Dumnezeu în Hristos Isus în toată veșnicia (Efeseni 3).

Constituirea Trupului lui Hristos

În continuarea celor spuse vrem să cercetăm când și cum a început constituirea istorică a Adunării, a trupului lui Hristos. Cercetarea este simplă. Atâta timp cât Domnul a umblat pe pământ, Adunarea nu putea să fie constituită. De aceea El spune, așa cum ne este cunoscut, în evanghelia după Matei 16.18: »Eu voi zidi« (nu: »Eu zidesc«, în momentul acela lucrarea era încă de viitor); și în evanghelia după Ioan 17.20-21 El se roagă nu numai pentru aceia care au primit deja cuvântul Lui, ci și pentru aceia, care prin cuvântul lor vor crede în El, pentru ca ei să fie una, pentru ca lumea să creadă, că Tatăl L-a trimis. Abia prin coborârea Duhului Sfânt în ziua cinci-zecimii a fost constituită Adunarea. Credincioșii din timpul acela au fost botezați într-un Duh pentru a constitui un trup, și consecința imediată a fost, că toți, care au crezut, și miile de credincioși, care au fost câștigați prin predica lui Petru, »erau împreună la un loc[3], și aveau toate împreună« și »toți împreună erau nelipsiți de la Templu« (Fap. 2.44-46).

Unitatea vizibilă

Unitatea mântuirii din acele zile a devenit realitate prin prezența Duhului Sfânt[4] coborât din cer. Ei au constituit un trup pe pământ, un corp vizibil, recunoscut de Dumnezeu, căruia i se adaugă toți, pe care El i-a chemat la cunoașterea Lui Însuși, călăuziți de Domnul, care a lucrat în inimile lor. Era Adunarea Dumnezeului celui viu, care la început a constat numai din Iudei, și care înțelegeau puțin, sau chiar nu înțelegeau nimic, din adevărul pe care noi tocmai îl studiem. „Administrarea“ acestei taine a fost încredințată, după cum știm, în mod deosebit apostolului Pavel. Dar cu toate acestea trupul era constituit, și Dumnezeu în înțelepciunea Lui a avut grijă, ca înainte de apariția apostolului păgânilor, nu numai samaritenii, ci și Cornelius, un păgân cu toată casa lui și neamurile lui, și prietenii lui apropiați (toți adevărați păgâni), au fost adăugați Adunării. În felul acesta a fost păstrată unitatea lucrării.

Ierusalimul și națiunea iudaică ca națiune n-au avut urechi pentru predica harului din mijlocul lor. Pe Ștefan, ultimul mesager al lui Dumnezeu pentru ei, l-au omorât cu pietre și în felul acesta au lepădat, după omorârea Fiului lui Dumnezeu, și mărturia Duhului Sfânt. După aceea este chemat Saul, expresia în persoană a iudeului care urăște pe Hristos, ca martor al lui Dumnezeu. Dar punctul de plecare al trimiterii lui nu este Hristosul cunoscut în trup de carne, și nici Ierusalimul, punctul central al serviciului divin iudaic, ci este Fiul Omului glorificat la dreapta lui Dumnezeu (pe care Ștefan L-a văzut deja) și Antiohia, o cetate păgână. Misiunea lui este în mod deosebit pentru toți oamenii, (cei unsprezece nu au împlinit până atunci misiunea încredințată lor în evanghelia după Matei 28.19-20); el trebuia să ducă Numele Domnului atât înaintea națiunilor, cât și la împărații și fiii lui Israel (Fap. 9.15; 22.15). Saul vede pe Isus pentru prima dată în slava cerească. Nu este Isus în caracterul lui de Mesia și Împărat al lui Israel, ci ca Fiu al Omului înviat și glorificat în legătură cu ucenicii Săi de pe pământ. »Eu sunt Isus, pe Care tu Îl prigonești«, așa îi strigă El înflăcăratului prigonitor al turmei mici. Credincioșii erau El Însuși, trupul Lui. În felul acesta întoarcerea la Domnul a lui Saul este legată nemijlocit de revelarea unirii Domnului cu mădularele trupului Său de pe pământ. Începând din momentul acela el a mărturisit cu tot entuziasmul sfânt al sufletului său înflăcărat despre dragostea minunată a lui Hristos, care întrece orice cunoștință, și despre taina voii lui Dumnezeu în legătură cu Hristos.

Și noi? Noi citim cuvintele Domnului nostru preaslăvit și spunem: »Doamne, este de ajuns!« – Ah, pe ce fundament prețios ne așează cuvintele lui Isus! Nemijlocit din inima Lui primim expresia cea mai puternică a unirii noastre cu El acolo sus. Noi știm acum, că El privește pe cel mai slab mădular al trupului Său ca o parte din El Însuși. Nu este aceasta suficient, cititor scump, ca să facă inimile noastre să se reverse? Să ne mai gândim la un alt nume și la o altă legătură? Să dorim, ca pe lângă starea de mădular al trupului lui Hristos, să fim și un mădular al altui trup, al unei biserici, al unei comunități sau părtășii? Oh, dacă toți copiii lui Dumnezeu s-ar gândi, cât de mult întristează inima Tatălui lor, când alături de Numele Preaiubitului Lui așează și un alt nume și nu sunt mulțumiți de apartenența simplă, dar așa de binecuvântată, la trupul lui Hristos?

Mădulare unii altora

Să observăm totodată, cum revelația făcută pe drumul spre Damasc atinge relația noastră unii cu alții. Dacă suntem mădulare ale trupului lui Hristos, atunci noi suntem și mădulare unii altora și avem obligații unii față de alții. »Căci, după cum în trup avem mai multe mădulare, și mădularele n-au toate aceeași slujbă, tot așa, și noi, care suntem mulți, alcătuim un singur trup în Hristos; dar, fiecare în parte, suntem mădulare unii altora« (Romani 12.4-5). Niciun mădular nu poate să spună despre celălalt: »Nu am nevoie de tine«, sau: »nu mă interesează de tine«. Adunarea este absolut una. Așa a fost ea la început cunoscută lumii. O singură Biserică, umplută cu Duhul Sfânt, a dat mărturie despre mântuirea lui Dumnezeu și despre prezența Lui pe pământ. Chiar dacă în curând va fi împrăștiată din cauza prigonirii din partea oamenilor, ea a rămas totuși Biserica, Adunarea lui Dumnezeu aici pe pământ. »Saul făcea prăpăd în Biserică.« »Un an întreg au luat parte la Adunările Bisericii.« »Împăratul Irod a pus mâinile pe unii din Biserică.« »În Biserica din Antiohia erau …«. Chiar dacă Dumnezeu alege pe apostolul Pavel și-i încredințează un mesaj deosebit pentru păgâni, nu va fi altfel. Și cum ar fi fost posibil să fie altfel? Adunarea era așa cum a fost ea revelată, subiectul hotărârilor veșnice și neschimbabile ale lui Dumnezeu, luate înainte de întemeierea lumii.

Realizarea unității

Unitatea trupului a fost recunoscută de credincioși și înfăptuită, și a fost vizibilă tuturor. În fiecare loc, unde Duhul lui Dumnezeu a lucrat, s-a constituit o Adunare, care reprezenta local unitatea întregii Adunări, da, a trupului lui Hristos. Apostolul putea scrie »Adunării lui Dumnezeu, care este în Corint«, și cu toate că el adaugă: »și către toți cei ce cheamă în vreun loc Numele lui Isus Hristos, Domnul lor și al nostru«, el putea totuși să spună Corintenilor: »Voi sunteți trupul lui Hristos, și fiecare în parte mădularele lui« (1 Corinteni 12.27). Adunarea din Corint era prezentarea locală a trupului lui Hristos, și când un mădular al trupului lui Hristos din Corint mergea la Efes, sau invers, el era și acolo în mod necesar în aceeași măsură un mădular ca și în localitatea lui de domiciliu. Cu siguranță credincioșii din timpul acela nu au gândit niciodată altfel. Ei nu erau mădulare ale unei Adunări sau părtășii, ci erau mădulare ale lui Hristos. Ei aparțineau Adunării lui Dumnezeu. Că existau diferențe de păreri cu privire la anumite puncte de învățătură este ușor de înțeles, căci creștinii din primele zile, pe de o parte, nu aveau toată colecția scrierilor Noului Testament, așa cum o avem noi, și pe de altă parte, credincioșii dintre Iudei aveau mari probleme să se despartă de noțiunile și rânduielile preluate din vechiul legământ; dar cu privire la unitatea tuturor credincioșilor în Hristos nu era nicio neclaritate, și de aceea este de neînțeles, cum poate să spună un scriitor credincios: „Adunările creștinilor Iudei și cele ale creștinilor dintre păgâni din timpul apostolilor, privite din afară, nu mai erau una, așa cum sunt comunitățile bisericilor de stat, prezbiterienii, independenții, baptiștii și metodiștii; în general probabil nici măcar atât.“ Noi nu vrem să fim neprietenoși față de un frate, dar noi nu avem încotro și trebuie să spunem: cine vorbește în felul acesta, dovedește că el încă nu a început să înțeleagă ce este Adunarea după gândurile lui Dumnezeu și nici ce a prezentat ea la început în afară. Cât de aspru condamnă apostolul Pavel în 1 Corinteni germenii răului, care au condus la formarea a tot felul de partide și la cearta de partide, și care au stricat mărturia frumoasă a lui Dumnezeu pe pământ!

Unitatea Duhului

Să ne ocupăm acum puțin cu cele două capitole, care vorbesc despre „trup“ și despre lucrările fiecărui mădular; Efeseni 4 și 1 Corinteni 12. În Efeseni 4 apostolul îndeamnă pe credincioși să umble în chip vrednic de chemarea, pe care au primit-o. Despre această chemare a vorbit în capitolul 2 (versetele 19-22): credincioșii constituiau un lăcaș al lui Dumnezeu în Duhul, și conștiența prezenței lui Dumnezeu te face întotdeauna smerit. În legătură cu aceasta El îi atenționează mai departe, să păstreze unitatea Duhului prin legătura păcii; căci acel lăcaș al lui Dumnezeu era Adunarea, trupul, și ei erau mădulare ale acestui trup. Nu se poate accentua suficient, că unitatea nu este unire, deci nu este o omogenitate de gândire, de sentimente, de interese, și așa mai departe. Acestea trebuie desigur să se găsească și la cei credincioși, și probabil în Ioan 17.11 Domnul se gândește în mod deosebit la aceasta, când se roagă: »pentru ca ei să fie una, cum suntem și noi.[5]« Dar unitatea Duhului nu este, așa cum s-a spus, o identitate de sentimente, nu este „o viață comună de dragoste și credință“, „o viață spirituală mai înaltă, care este dată tuturor credincioșilor prin nașterea din nou“, ci este simplu, unitatea mădularelor trupului, pe care a făcut-o Duhul. Pe aceasta să căutăm s-o păstrăm, căci influențe puternice dinlăuntru și din afară se opun realizării ei practice.

Purtarea de grijă a Capului pentru mădulare

Trupul are nevoie să fie îngrijit. Această îngrijire se face prin mădulare, și anume »fiecăruia din noi harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos« (Efeseni 4.7). Deoarece nevoile sunt diferite, și slujirea este diferită. Dar toate pornesc de la Cap, toate depind de El. El S-a suit în înălțime, a luat rob pe acela care ne ținea legat, pe satan, și nouă, ca eliberați, ne-a dat daruri. Aceste daruri sunt dovada victoriei Domnului asupra lui satan; căci aceia, care le practică, au fost odinioară fără ajutor, sclavi neputincioși ai lui satan. Întăriți prin ele, Domnul hrănește și îngrijește trupul Său. »Și El a dat pe unii apostoli; pe alții, proroci; pe alții, evangheliști; pe alții, păstori și învățători, pentru desăvârșirea sfinților, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos.« (Efeseni 4.11-12). Apostolii și prorocii constituie fundamentul întregii clădiri, așa cum am citit în Efeseni 2.20: »zidiți pe temelia apostolilor și prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos.« Evangheliștii, păstorii și învățătorii vor rămâne până la sfârșit, »până vom ajunge toți la unirea credinței și cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Hristos.« Până la atingerea acestei ținte, pe care o năzuim pe pământ, (cu alte cuvinte, atâta timp cât sunt credincioși pe pământ, care stau pe această temelie și care aparțin trupului) nu vor lipsi evangheliști, păstori și învățători – unii pentru strângere, alții pentru întărirea și îngrijirea mădularelor. Capul, Hristos, în credincioșia Lui permanentă și în dragostea Lui, care nu se clatină, va îngriji de toți.

Ce har minunat! Deci nu oamenilor li s-a încredințat grija pentru trupul lui Hristos, cu toate că ei sunt folosiți ca unelte binecuvântate, ci Hristos Însuși. Bogăția de nepătruns (Efeseni 3.8) a Aceluia care în puterea lucrării Sale de răscumpărare »umple toate« (Efeseni 4.10), de la țărâna morții și până la tronul lui Dumnezeu, constituie fundamentul îmbărbătării Adunării, a trupului, prin aceea că fiecare mădular, după harul care i-a fost dat, lucrează împreună cu El la aceasta, lăsându-se folosit de Domnul. »Credincioși adevărului, în dragoste, să creștem în toate privințele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos. Din El tot trupul, bine închegat și strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, își primește creșterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părți în măsura ei, și se zidește în dragoste« (Efeseni 4.15-16).

Înțelepciunea omenească sau Cuvântul lui Dumnezeu?

Cât de simplu și ușor de înțeles, și totuși cât de mare și de sublim sunt toate acestea! Sunt gândurile lui Dumnezeu, »taina revelată a lui Hristos.« Cum dispar toate chibzuințele înțelepte și teoriile iscusite ale minții omenești, ca ceața ușoară la răsăritul soarelui! Cât de departe va fi inima și în ce lumină apar toate instituțiile voinței omenești în domeniul religios, bisericile și bisericuțele, adunările și adunărelele, cu multele lor nume, mărturisiri de credință, regulamente, statute, etc.! Înaintea ochilor lui Dumnezeu și potrivit gândurilor lui Dumnezeu există numai o singură Adunare (Biserică), un singur trup, și acolo unde credincioșii recunosc aceasta și se strâng pe acest fundament simplu, divin, Adunarea sau Biserica primește reprezentarea ei locală[6]; și chiar dacă sunt numai doi sau trei, ei se pot baza pe recunoașterea din partea Domnului și pe binecuvântarea Lui. El este în mijlocul lor (Matei 18.20).

De ce nu se vrea aceasta? De ce sunt mereu atacați credincioșii care se strâng în felul acesta? De ce fac aceasta în mod deosebit aceia care mărturisesc că cred în același Domn și umblă pe același drum? Deoarece adevărul este necruțător și nu lasă loc pentru voința și onoarea omului, și pentru că adevărul vorbește conștiinței atacanților și nu-i lasă în pace. Din păcate este adevărat, repetăm, că cei atacați sunt slabi, da, ei au fost deseori necredincioși și nu au umblat și acționat corespunzător harului primit; dar aceasta nu schimbă cu nimic din adevărul pe care ei îl reprezintă, nu reduc nimic din el și nici nu adaugă ceva la el. De aceea Domnul să scrie adânc pe inima unora: »Încolo, ce se cere de la ispravnici (fie că sunt puși peste multe sau peste puține), este ca fiecare să fie găsit credincios în lucrul încredințat lui«, și El să le aducă aminte de cuvintele: »De aceea să nu judecați nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric, și va descoperi gândurile inimilor. Atunci fiecare își va primi lauda de la Dumnezeu.« (1 Corinteni 4.2-5). Noi putem să fim convinși, că sentința și lauda lui Dumnezeu va fi cu totul alta decât sentința și lauda oamenilor. De aceea să ne străduim să-I fim plăcuți, în afară și lăuntric, în mărturie, în umblare și în gândire!

Ce am spus mai înainte despre fiecare mădular este desigur valabil și despre daruri. Ele nu sunt date pentru un anumit cerc de credincioși, nu numai pentru o parte a trupului, ci pentru tot trupul. Un păstor sau un învățător nu este numai pentru Adunarea locală, căreia el îi aparține nemijlocit, ci pentru toate Adunările, unde îl conduce Domnul. Un apostol, de exemplu, ca să nu vorbim de apostoli, era cunoscut atât în Corint, cât și în Efes. Cu totul altfel era cu bătrânii și diaconii. Ei aveau de îndeplinit o funcție în Adunarea locală, și numai acolo. Dar despre aceasta vom vorbi detaliat mai târziu.

Unitate și nu independență

Mergem acum la 1 Corinteni 12. Diferența principală între acest capitol și capitolul pe care tocmai l-am studiat constă în aceea, că Efeseni 4 ne prezintă trupul în legătură cu Capul lui ceresc, în timp ce în 1 Corinteni 12 el este privit mai mult ca scena pe care acționează Duhul Sfânt aici jos. Nu întâmplător este însă, că apostolul Pavel, înainte de a începe să vorbească despre diferitele daruri ale harului, despre slujbe și lucrări în Adunare (1 Corinteni 12.4-6), se ocupă detaliat de Masa Domnului, acest tablou foarte expresiv al unității trupului, a cărei bază a fost pusă prin moartea Domnului. Aceste două lucruri, Adunarea și unitatea trupului, aparțin nemijlocit împreună. Nu se poate vorbi despre Adunare în adevăratul sens al cuvântului, fără să nu ne gândim la unitatea trupului.

Hristos este »Capul trupului Său, al Adunării« (Coloseni 1.18). Niciodată nu se spune că El este »Domnul« Adunării. Desigur El este Domn în Adunare, este Domnul nostru al tuturor; cine nu Îl recunoaște ca Domn, acela nu este creștin. Dar El stă în această relație cu fiecare din ai Săi, dar nu cu Adunarea ca atare. Cu privire la Adunare, El este Capul. De aceea de fiecare dată când este vorba de Adunare, se amintește și această relație a ei cu Capul. S-a spus deja deseori, că Adunarea lui Dumnezeu este un întreg organic, constând din Cap și mădulare, comparabilă cu corpul omenesc. Așa o prezintă Cuvântul lui Dumnezeu. Deja titlul »Cap al trupului» impune unitatea și legătura cu mădularele și între mădulare. Dacă este așa, cum se poate atunci vorbi de „independența“ Adunărilor sau Bisericilor? Prin aceasta se neagă imediat adevărul despre unitatea trupului. Sau suntem »trupul lui Hristos« – și »mădulare unii altora« – și exprimăm aceasta conform Scripturii, sau suntem organizații independente, particulare, și atunci suntem membrii acestor organizații. Este imposibil să unești acestea două. Una exclude pe cealaltă.

Prezentarea vizibilă a unității la Masa Domnului

Însă unde și cum se exprimă conform Scripturii această unitate a trupului? Este acolo unde credincioșii se strâng ocazional pentru rugăciune împreună, pentru studiul Cuvântului, pentru îmbărbătarea reciprocă sau pentru a primi învățătură, etc.? Sau aceasta se vede atunci când credincioșii se unesc pentru vestirea Evangheliei, sau pentru alte lucrării ale dragostei? Nu, oricât de frumoase, de plăcute lui Dumnezeu și de binecuvântate ar fi acestea, prin aceasta punându-se în lumină râvna și același fel de gândire al celor care fac astfel de lucrări, singurul loc este și rămâne, singura ocazie unde se poate exprima unitatea (nu unirea, sau unanimitatea) trupului este Masa Domnului. Numai aici ei găsesc în o pâine, din care toți mănâncă, o reprezentare vizibilă, evidentă. Faptul că ei adaugă sărbătoririi Mesei Domnului și alte întruniri ale Adunării, este de la sine înțeles, dar Masa Domnului constituie punctul central, fundamentul tuturor celorlalte întruniri.

Acesta este și motivul pentru care apostolul învață în primul rând pe credincioșii din Corint cu privire la acest punct și îi mustră aspru cu privire la dezordinea din mijlocul lor la sărbătorirea Mesei Domnului. În capitolul 10 (1 Corinteni 10.14-22) el pune, în legătură cu atenționarea să fugă de slujirea la idoli, Masa Domnului în opoziție cu masa demonilor, cu altarul demonilor. Gândul predominant în acest loc este părtășia. Această părtășie a fost exprimată prin a mânca (vezi versetele 16,18,20). Așa cum poporul Israel a fost în părtășie cu altarul, din ale cărui jertfe de tăiere[7] a mâncat, tot așa păgânii au fost în părtășie cu altarul idolilor lor (în spatele cărora se ascundeau demoni, compară cu Deuteronom 32.17; Psalmul 106.36, de aceea »masa demonilor«), creștinii de partea lor cu »Masa Domnului«. Adoratorii aveau în orice caz parte de ceea ce îi deosebea de restul oamenilor. În cazul nostru este sângele și trupul lui Hristos. Paharul stă aici pe primul loc, deoarece sângele ne prezintă cel mai clar salvarea și trezește în inima noastră cele mai adânci și cele mai intime gânduri și sentimente. Pâinea vine pe locul doi, deoarece ea, ca expresie a părtășiei credincioșilor (ca alcătuind un trup) cu Hristos, include o altă învățătură a apostolului. »Având în vedere că este o pâine, noi, care suntem mulți, suntem un trup.« Ia seama, cititorul meu: »noi, care suntem mulți«! Nu: „voi, care tocmai v-ați adunat“, ci toți credincioșii, întreg poporul lui Dumnezeu de pe pământ. În mod obișnuit s-ar putea ca într-un caz concret să fie puțini, cei care s-au adunat laolaltă, – cei care sărbătoresc Masa Domnului sunt totdeauna numai o parte mică a întregului corp, – dar credința vede unită cu sine pe același fundament pe toți credincioșii, spălați prin același sânge, adăugați de Dumnezeu ca mădulare unui singur trup. »Noi, care suntem mulți, alcătuim un singur trup în Hristos« (Romani 12.5), și noi exprimăm acest adevăr, îl facem vizibil, prin aceea că noi, cu Domnul Însuși în mijlocul nostru, mâncăm dintr-o pâine, nu ca membrii ai unei oarecare părtășii, ai unei denominațiuni religioase, fie ea mare sau mică, bătrână sau tânără, ci ca mădulare ale trupului lui Hristos, adunați la Masa Sa, în jurul Lui, a Domnului răstignit.

Păstrarea unității

Prin faptul că facem aceasta împlinim și îndemnul: »căutați să păstrați unirea Duhului, prin legătura păcii« (Efeseni 4.3). S-ar putea ca unui tânăr creștin să nu i se pară ușor de îndeplinit acest cuvânt în mijlocul încurcăturilor din jurul lui. Dar în realitate, dacă el este sincer și smerit, nu este așa de greu de înfăptuit. El nu trebuie să facă nicio unitate sau se alăture la ceea ce au făut alții. Nu, Duhul Sfânt a făcut o unitate, și datoria credinciosului este să respecte această unitate, s-o păstreze. Ea este făcută în Adunare (Biserică), în trupul lui Hristos. Nu este o unitate sau o asociație de creștini sau de copii ai lui Dumnezeu, cu toate că toate mădularele trupului sunt de la sine înțeles creștini și copii ai lui Dumnezeu. Se vorbește mult de unitatea copiilor lui Dumnezeu și prin aceasta se gândește numai la relația de familie. Aceasta există cu certitudine, dar există mai mult decât aceasta, există o unitate a trupului, al cărui Cap este Hristos și în care locuiește, lucrează și conduce Duhul Sfânt.

Atâta timp cât credinciosul ține seama de părerile și de învățăturile oamenilor, el nu va ajunge la liniște, la claritate. Dar, mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu!, el nu este lăsat în seama unor astfel de păreri și de învățături; el posedă Cuvântul lui Dumnezeu și aici găsește atenționări, marcaje și linii directoare. Prin faptul că el cercetează acest Cuvânt, el descopere, că Dumnezeu adună pe copiii Lui în unitate, și anume în Numele lui Hristos, și nu în numele unui om oarecare sau al unei mărturisiri de credință, al unei învățături plăcute sau altceva asemănător. El găsește, că acolo unde doi sau trei sunt adunați în Numele Său, Domnul este în mijlocul lor, așa că ei nu sunt dependenți de prezența unui om sau de ei înșiși, ci de Domnul, și numai de Domnul. El descopere că Dumnezeu este cel care lucrează totul și în toți, și Duhul Sfânt este cel care împarte totul, așa cum vrea El.

Dacă el găsește credincioși, creștini, care stau pe acest fundament și se comportă după acest fir călăuzitor, atunci locul lui este în mijlocul lor. Cu mulțumire și bucurie își va uni vocea cu cei de acolo spre lauda Aceluia care rămâne credincios făgăduințelor Sale, cu toată necredincioșia omului, care Se glorifică în mijlocul acelora care se încred în El, și care onorează pe aceia care Îl onorează.

Preoția tuturor credincioșilor

Iarăși vrem să exclamăm: cât de simple și de mari sunt gândurile lui Dumnezeu și cât de nebune și mici ne apar părerile, rânduielile și prescripțiile oamenilor! Vrem iarăși să întrebăm: De ce nu se vrea adevărul divin simplu? Pentru ce se luptă cu atâta îndârjire împotriva lui și uneori cu arme puțin cavalerești? Răspunsul este: deoarece adevărul nu face loc desfășurării importanței omenești și patimii după onoare, nici măcar în sensul că la sărbătoarea creștină cea mai sublimă, frângerea pâinii, ar acționa în mod deosebit vreun dar sau vreo funcție. Nu, »paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm (noi) – pâinea, pe care o frângem (noi)«, așa citim în capitolul 10 din 1 Corinteni; și în capitolul 11 se spune de două ori, în sensul cel mai general: »faceți aceasta în amintirea Mea«, și »Pentru că, ori de câte ori mâncați (voi) din pâinea aceasta și beți (voi) din paharul acesta, vestiți (voi) moartea Domnului, până va veni El«. Aici nu este nici o urmă de sfințire preoțească a pâinii și a paharului, sau de o împărțire, o dare a cinei sau de o altă acțiune a unei persoane împuternicită cu autoritate și autorizată să facă aceasta. Noi, voi, vouă, așa se spune mereu; aceasta vrea să spună: noi, voi, credincioșii.

Dar, așa se obiectează, nu trebuie ca o singură persoană să frângă pâinea și să rostească mulțumirea pentru pâine și pentru pahar? Desigur! Dar nu există nicio persoană deosebită rânduită și împuternicită de Dumnezeu pentru această lucrare. Unul din participanți face această lucrare, și el o face în numele și ca gură a tuturor celor adunați. Că, dacă este posibil, o face unul în vârstă și în orice caz trebuie să fie un frate ireproșabil, aceasta ne-o spune gândirea creștină sănătoasă; dar este un frate, nu un funcționar, fie el predicator sau o altă personalitate ordinată sau aleasă în acest scop. De îndată ce această lucrare este făcută dreptul unei anumite persoane, caracterul Mesei Domnului este stricat. Nu mai este Masa Domnului, la care sunt invitați să ia parte toți în aceeași măsură; ea a fost coborâtă la nivelul unei rânduieli omenești, la care omul are importanță deosebită și pășește pe prim plan. Gândul la unitatea trupului simbolizat într-o pâine[8] se pierde complet: unul despărțit de ceilalți, privit ca om închinat sau sfințit, dă celuilalt, care stă mai departe sau mai jos, pâine și vin. Diferența dintre clerici și laici este evidentă.

Noul Testament cunoaște numai o preoție a tuturor credincioșilor. Iudaismul avea preoți, care stăteau ca mijlocitori între Dumnezeu și popor, deoarece poporul nu putea să se apropie direct de Dumnezeu; dar după ce perdeaua a fost ruptă și drumul spre Dumnezeu a fost deschis, credincioșii au fost aduși aproape de Dumnezeu și au libertatea să intre în Locul Preasfânt. Creștinismul nu cunoaște preoți între Dumnezeu și poporul Său. Instalarea de preoți este de aceea în fond nimic altceva, decât tăgăduirea creștinismului.

Masa Domnului și Ziua Domnului

Mai sunt unele lucruri de spus în legătură cu »Masa Domnului«. Vrem să atragem atenția aici, că ziua, în care s-a sărbătorit dintotdeauna Masa Domnului, nu a fost poruncită, – noi stăm sub har, nu sub Lege, și dragostea trebuie să fie impulsul pentru tot ce facem, – că ea s-a recomandat dintotdeauna inimii credincioșilor a fi în prima zi a săptămânii, în ziua învierii Domnului și Mântuitorului nostru, începutul noii creații, și așa se recomandă și astăzi. Nu este așa, că moartea Domnului avea voie să fie vestită numai în această zi; nu, în privința aceasta este lăsată libertatea, dar cu siguranță facem bine, dacă ținem seama de puținele indicații, pe care ni le dă Cuvântul în această privință. Ziua Domnului (așa este numită prima zi din săptămână în Apocalipsa 1.10) și Cina Domnului (așa vorbește apostolul în 1 Corinteni 11.20 despre Masa Domnului) aparțin împreună prin natura lor. Cu siguranță nu este întâmplător, că cuvântul grecesc kyriakos = aparținând Domnului, cu care se leagă »Ziua« și »Cina« se întâlnește în tot Noul Testament numai în aceste două locuri.

Ori de câte ori se repetă ziua întâia a săptămânii, ziua Domnului, în care El a apărut odinioară pentru prima dată după învierea Sa cu salutul prețios »Pace vouă!« în mijlocul ucenicilor Săi adunați – de atâtea ori în interiorul unui ucenic iubit al Domnului său se trezește dorința deosebită, să savureze împreună cu ceilalți răscumpărați Masa Domnului și cu inima recunoscătoare să-și amintească de dragostea care odinioară a suferit pe crucea rușinii și a murit. S-ar putea, că inimile ard așa de mult de dragoste și de recunoștință, că nu pot să aștepte până vine următoarea întâia zi a săptămânii și sărbătoresc[9] mai înainte Masa Domnului, probabil că o perioadă de timp o fac zilnic. Astfel de timpuri de putere deosebită și prospețime a dat Domnul din când în când. De aceea noi suntem una cu scriitorul deja amintit, când spune: „Toți cei care slujesc Domnului în Duh și adevăr pot în anumite împrejurări să frângă pâinea în fiecare zi“; dar când el adaugă: „sau în fiecare a opta zi, sau la patrusprezece zile sau la patru săptămâni, așa cum sunt pregătiți lăuntric“, atunci vrem totuși să întrebăm: Care este starea unui creștin, care lăuntric este pregătit să așeze distanțe tot mai mari între sărbătorirea Mesei Domnului? Domnește în inima lui Domnul și dragostea Lui, sau s-au interpus influențe străine, deranjante, oricare ar fi ele, între El și inimă?

»Pentru că ori de câte ori mâncați din pâinea aceasta și beți din paharul acesta, vestiți moartea Domnului, până va veni El« (1 Corinteni 11.26). Până va veni El, – și venirea Lui nu este departe, »noaptea aproape a trecut«, – atât trebuie deci să dureze această mărturie; până El va veni, Domnul vrea să vadă mereu pe ai Săi în jurul Său; până El va veni, toată Adunarea (Biserica) trebuie să stea ca mărturie a lui Dumnezeu în lumea aceasta, ca vasul luminos al harului și puterii lui Dumnezeu care lucrează în ea. Puteri divine, minunate, sunt puse în ea și se desfășoară, când necredincioșia fiecăruia în parte și a tuturor, ca întreg, nu stau împotriva lor și nu le împiedică. »Sunt felurite daruri ale harului, dar este același Duh; sunt felurite lucrări, dar este același Dumnezeu, care lucrează totul în toți« (1 Corinteni 12.4-6).

Grija lui Dumnezeu

La citirea acestor locuri observăm imediat, pe lângă scoaterea pregnant în evidență a unității în diversitate, că cele trei Persoane ale Dumnezeirii, cu toate că nu în sensul Trinității; Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt, sunt prezentate ca fiind la lucru în Adunarea de pe pământ. Duhul, Domnul și Dumnezeu sunt numiți succesiv, și în legătură cu aceasta sunt numite revelațiile spirituale sub trei aspecte diferite, asemenea a trei cercuri concentrice ale acțiunii divine: darurile harului în legătură cu Duhul, din care ele vin; slujbele, în legătură cu Domnul, sub care și spre glorificarea căruia se fac, și lucrările în legătură cu Dumnezeu, căci El este cel care lucrează totul în toți. Și mai departe, pentru ca nimeni să nu gândească, că Duhul nu este Dumnezeu, sau ar fi subordonat lui Dumnezeu, se spune imediat: »Și fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora. De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înțelepciune … Dar toate aceste lucruri le face unul și același Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voiește« (1 Corinteni 7-11). În felul acesta se vede că Duhul este Cel care dă și împarte diversele daruri și lucrări în trup, și anume în așa fel, ca lucrarea fiecărui mădular în parte să fie spre folosul întregului trup.

Adunarea (Biserica) a fost și este răspunzătoare, ca intenția lui Dumnezeu cu privire la ea să se împlinească. Așa cum am citit în Efeseni 4, că Domnul a luat robia roabă și a dat daruri oamenilor, cu alte cuvinte, că El a biruit pe satan și ne-a eliberat de puterea și stăpânirea lui, așa ne este prezentată aici realitatea minunată, că în lumea aceasta, în împărăția lui satan, există un organism, în care locuiește Duhul Sfânt, care nu mai slujește lui satan și intereselor lui, ci el cunoaște numai un Domn, pe Isus Hristos, și în care lucrează Dumnezeul cel viu – un trup, ale cărui mădulare, ca vase în care lucrează puterea lui Dumnezeu, sunt responsabile cu privire la îndeplinirea rolului lor de administrare cu credincioșie a darurilor primite de la Duhul și să slujească Domnului spre folosul fiecăruia și spre zidirea tuturor. Nu un om muritor, nu prescripții omenești, nu agerimea minții omenești, nu înțelepciunea omenească sunt cele care domnesc aici, ci Duhul dă, Domnul rânduiește, și Dumnezeu lucrează totul în toți; și repet: spre folosul tuturor, nu spre scoaterea în evidență sau spre distincția unora.

Clericalism sau călăuzirea Duhului?

„Aceasta sună minunat“, se spune. Nu ar frapa, dacă aceste cuvinte ar veni din gura sau din pana unui necredincios, dar să auzi pe un credincios vorbind în felul acesta, aceasta doare. Nu, nu sună minunat, este divin. A fost și este o Adunare pe pământul acesta, în care înțelepciunea lui Dumnezeu se descoperă în așa fel, că domniile și stăpânirile din locurile cerești privesc cu mirare și admirație spre ea (Efeseni 3.10). În Adunarea aceea este activă o putere așa de mare, că dacă intră în ea un necredincios sau unul care nu știe, acela va putea fi înfrânt și starea inimii lui va fi descoperită în așa fel, că el va cădea cu fața la pământ și va vesti adorând, că Dumnezeu este cu adevărat în mijlocul ei (1 Corinteni 14.24-25). Cu siguranță, la întrebarea în ce măsură gândurile și planurile lui Dumnezeu sunt realizate practic de noi, răspunsul va fi întotdeauna umilitor pentru noi; dar din cauza aceasta să părăsim terenul divin și să fim mulțumiți cu mai puțin, decât ne-a dăruit Dumnezeu? Să renunțăm la planul lui Dumnezeu cu Biserica Sa și să acceptăm ideile omenești despre Biserică și organizarea ei, despre „întemeierea Bisericii biblice“ cu predicatori și conducători aleși de ea însăși, cu statutul și numele ei, prin care adevărul despre un trup este realmente tăgăduit? Din cauză că firea pământească (carnea) poate să se înghesuie să ia locul Duhului și să dea naștere la dezordine și dezastru, să spunem deznădăjduiți: călăuzirea Duhului este imposibilă, și noi trebuie să ne ajutăm singuri, pe cât se poate de bine? Niciodată!

Oricât de mare ar fi decăderea și rătăcirea, totdeauna rămâne valabil: »Căci, după cum trupul este unul și are multe mădulare, și după cum toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, – tot așa este și Hristos. Noi toți, în adevăr, am fost botezați într-un singur Duh (Duhul Sfânt), ca să alcătuim un singur trup, fie Iudei, fie Greci, fie robi, fie slobozi; și toți am fost adăpați dintr-un singur Duh« (1 Corinteni 12.12-13). Credința poate și astăzi, ca întotdeauna, să se odihnească în acest adevăr prețios. După ce s-a rezolvat problema mântuirii personale a celui ce crede, el intră în familia lui Dumnezeu, pentru el începe relația de părtășie, relația corporativă. Constituită de Duhul Sfânt pe pământ, această relație există și va exista, chiar dacă necredincioșia omului a pricinuit multe rupturi în aspectul ei exterior, că abia dacă au rămas unele dărâmături. Este un trup, Dumnezeu să fie glorificat!, alcătuit din toți credincioșii adevărați și în ei lucrează Unul și Același Duh. Credința înțelege acest adevăr divin neschimbător, și prin faptul că îl înțelege, credinciosul este ridicat din toate Bisericile și comunitățile diferite, cu toate subîmpărțirile lor felurite și este pus pe fundamentul unui singur trup, în care potrivit gândurilor lui Dumnezeu niciodată nu este ruptură (versetul 25). El știe nu numai că el personal este în Hristos (2 Corinteni 5.17), ci și că el are un loc în Adunare (Biserică), că el este un mădular al trupului, așezat de Dumnezeu la locul lui hotărât, »așa cum a voit El« (versetul 18), și ca urmare a acestui fapt, responsabilitatea este în primul rând de partea lui, ca să ocupe acest loc potrivit cu gândul lui Dumnezeu.

Ah!, dacă lucrătorii Domnului din zilele noastre ar înțelege mai mult obligațiile lor, ca să călăuzească pe cei întorși de curând la Dumnezeu și să le ajute să crească în Hristos, Capul! Apostolul Pavel, care era nu numai un slujitor al Evangheliei ci și un slujitor al Adunării, a îndemnat și a învățat pe orice om în toată înțelepciunea, ca să prezinte pe orice om desăvârșit (maturizat) în Hristos. În loc de aceasta, astăzi de cele mai multe ori ești mulțumit, dacă un om mărturisește, că a găsit iertarea păcatelor sale; se lasă pe seama lui „să se atașeze undeva“, după cum îi convine, unde i se potrivește cel mai bine. Da, prin faptul că se face ceva pentru el și i se dă o listă cu comunitățile creștine din localitate, ca astfel să poată ușor să aleagă, se crede că s-a procedat foarte frățește și după principiile adevăratei libertăți creștine. Vai, ce lacrimi amare ar vărsa apostolul Pavel, dacă ar trebui să vadă ce se petrece astăzi și cu ce indignare sfântă ar mustra pe cei ce procedează astfel.

Unitate în diversitate

Felul în care Duhul Sfânt dă darurile harului Său nu sunt concentrare, unirea tuturor darurilor într-o singură persoană, ci împărțire în sensul cel mai larg al cuvântului: El dă multora, tuturor, unuia într-un fel, altuia în alt fel. Nu este locul aici să vorbim în detaliu despre diversitatea darurilor harului; vrem numai să atragem atenția, că Duhul împarte, așa cum vrea El, în cea mai mare diversitate, și că Dumnezeu lucrează totul în toți. Sunt mădulare deosebite „de cinste“, ca mâna și piciorul, ochiul și urechea, dar sunt și părți ascunse ale corpului, cu mai puțină „cinste“. Dar toate sunt necesare, și sunt necesare tocmai acolo unde le-a așezat Dumnezeu. Căci »dacă toate ar fi un singur mădular, unde ar fi trupul? Fapt este că sunt mai multe mădulare, dar este un singur trup.« (1 Corinteni 12.19-20). Și mai departe: »Căci, după cum trupul este unul și are multe mădulare, și după cum toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, – tot așa este și Hristos.«[10] (versetul 12).

Legătura unității

Ah, dacă credincioșii ar asculta în simplitate și fără idei preconcepute învățăturile Cuvântului, cât de repede ar dispare toate problemele! Toți, cei care sunt ai Domnului, au fost botezați printr-un Duh ca să alcătuiască un singur trup (versetul 13). Nu credința este legătura unității – ea este strict personală, ea dă viața, dar nu unește, chiar dacă ea face pe cei ce cred potriviți pentru unire. Nu unanimitatea cu privire la diversele părți ale adevărului divin, nu aceleași sentimente, păreri constituie legătura unității, oricât de dorit ar fi o astfel de unanimitate – nu, ci pecetluirea cu Duhul Sfânt, care vine după ce ai crezut (compară cu Efeseni 1,13), este legătura unității care leagă pe toți credincioșii, și rezultatul este tocmai acest un singur trup. De aceea Domnul a spus ucenicilor Săi după înviere: »Dar voi, nu după multe zile, veți fi botezați cu Duhul Sfânt« (Fap. 1.5). Acest un singur trup nu a existat niciodată până în momentul acela. Abia odată cu sărbătoarea de Rusalii a început existența lui pe pământ, și Duhul, care S-a coborât atunci, va fi cu noi și va rămâne în noi în veci (Ioan 14.16-17). Legătura nu se poate rupe, relația a fost stabilită pentru întreaga veșnicie. Dar să nu uităm, că ea nu trebuie să se vadă abia în veșnicie, ci ea există deja în timpul de acum, și pentru timpul de acum, și că toți care nu îi acordă atenție dezonorează pe Domnul și nu respectă drepturile Lui.

Fiecare mădular în parte

Ceea ce caracterizează deci în mod deosebit trupul este, că el este constituit din multe mădulare, și că fiecare mădular în parte are nevoie de celălalt, că fiecare este dependent de celălalt și nu poate spune: »Nu am nevoie de tine«, sau: »Pentru că nu sunt acest sau acel mădular, nu sunt din trup« – exact ca și în organismul omenesc; și în afară de aceasta, niciun mădular nu poate să-și aleagă locul sau activitatea, și că nici celelalte mădulare nu sunt autorizate să-i prescrie un loc, ci »Dumnezeu a întocmit trupul în așa fel ca să dea mai multă cinste mădularelor lipsite de cinste; pentru ca să nu fie nicio dezbinare în trup, ci mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele« (1 Corinteni 12.24-25). Cititorul să ia seama la cuvântul »mădularele«, și nu »Adunarea« sau »Biserica«, denominațiunile, ca și cum ele în totalitatea lor ar fi mădulare ale trupului și ar fi dependente unele de altele, ar avea nevoie unele de altele. S-a încercat să se explice în felul acesta, oricât de ciudat ar părea; dar de ce nu este în stare omul prin voința proprie! Mădularele trupului sunt credincioșii în parte, și nu diferite organizații religioase, pe care le-a alcătuit omul. Acestea sunt mai de grabă, ca rezultate al duhului de partidă al omului, în contradicție nemijlocită cu întreaga învățătură a capitolului nostru, sunt o tăgăduire practică a unității trupului, oricât de mult s-ar putea vorbi, chiar și teoretic, despre această unitate.

Am spus deja mai înainte, cât de important este pentru fiecare mădular să cunoască locul pe care îl are în trup și să nu se ridice mai presus de alte mădulare sau să le invidieze pe acestea, fiind nemulțumit cu locul propriu, aparent lipsit de importanță. Ce nebunie ar fi și ce caricatură ar rezulta, dacă în corpul omenesc fiecare mădular ar vrea să ocupe același loc și să îndeplinească aceeași funcție! Ce dezordine și ce dezavantaj ar lua naștere pentru organismul întreg, dacă s-ar anula numai una din activitățile lui sau dacă ar fi preluată activitatea de un alt mădular! »Dacă tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul? Dacă totul ar fi auz, unde ar fi mirosul?« (versetul 17). Nu, așa cum în corpul omenesc totul este minunat rânduit, potrivit cu înțelepciunea divină, tot așa este și în Adunare. »Dumnezeu a pus mădularele în trup«, pe cel mai mic ca și pe cel mai mare, pe cel mai frumos ca și pe cel mai puțin frumos, »pe fiecare așa cum a voit El«, și este adevărat, noi nu putem face nimic mai bun, nimic mai înțelept, decât să ne supunem rânduielii Dumnezeului și Tatălui nostru, și nu este nimic mai rău și mai nebun, decât să urmăm gândurile și părerile noastre.

Legătura mădularelor spre a fi folositoare

Așa dar trupul este unul, mădularele sunt multe. Dar oricât de multe ar fi ele, și oricât de diferită ar fi chemarea și rolul lor, unitatea trupului nu are de suferit din cauza aceasta. Dimpotrivă, cât de frumoasă și de armonioasă este mișcarea unui om, la care fiecare mădular este crescut corect și își ocupă locul și rolul în trup potrivit cu voia Creatorului! Ah, de ar fi așa și în trupul lui Hristos! Dar cât egoism, câtă autodeterminare, invidie, gelozie, nemulțumire și aroganță este în el! Dar și câtă neștiință și necunoștință a gândurilor lui Dumnezeu! Vorbesc desigur numai despre copiii lui Dumnezeu, despre mădularele trupului lui Hristos. Unul se numește predicatorul (păstorul) acestei sau acelei Biserici sau comunități, și nu se gândește, că prin aceasta se așează în contradicție directă cu voia și Cuvântul lui Dumnezeu; altul spune: „Sunt complet liber; merg acolo unde sunt agreat și lucrez acolo unde sunt dorit“, și nu știe că prin aceasta tăgăduiește dependența lui de Cap și înfundă canalele de binecuvântare, care ar trebui să conducă de la celelalte mădulare ale trupului spre el și de la el spre celelalte mădulare. Cu ce scop a așezat Dumnezeu mădularele în trup, cu ce intenție împarte Duhul darurile Sale ale harului și cu ce scop cheamă Domnul pe robii Săi în lucrarea Sa? »Pentru zidirea sufletească a Bisericii« (1 Corinteni 14.5,12,26) și pentru ca »mădularele să poarte grijă unul de altul«. Vai, câtă binecuvântare se pierde și în această privință prin fărâmițarea fatală a credincioșilor! Sunt evangheliști, păstori și învățători răspândiți în toate denominațiunile și din cauza barierelor și gardurilor, din cauza sciziunilor și despărțirilor sunt îngrădiți, împiedecați în exercitarea darurilor lor, da, probabil complet paralizați. Ce pierdere este aceasta pentru ei și pentru Adunare (Biserică) în general, cine ar putea să descrie aceasta, chiar și numai aproximativ!

În favoarea cui sunt date diferitele daruri? Întregului trup, nu a unei părți mici din el. »Fiecăruia i se dă arătarea (sau: descoperirea) Duhului spre folosul altora«. Oricât de diferite ar fi darurile, lucrările și acțiunile, ele toate trebuie făcute în așa fel ca să se arate, că unitatea divină a întregului devine vizibilă și că s-a slujit spre binele și folosul întregului. Această unitate constă în totalitate din diversitatea mădularelor, și invers, diversitatea mădularelor este în deplină armonie cu trupul, care este unul singur. Dar unde s-a ajuns în creștinătate! Pe de o parte se așteaptă, ca una și aceeași persoană să unească în sine și să practice toată diversitatea de daruri, și pe de altă parte se întâlnesc aproape nenumărate „trupuri“, care sunt toate diferite unul de altul și sunt contrare unul altuia. Și de ce este așa? În principal, din cauză că s-a desconsiderat adevărul lui Dumnezeu referitor la existența unui Duh și a unui trup, s-a uitat dependența de Domnul și în această situație de nevoie s-a căutat refugiu la invențiile și rânduielile omenești.

Legătura mădularelor în suferință

Care este leacul? Un medicament de vindecare al stricăciunii și decăderii generale nu există. Este de datoria fiecăruia în parte să se depărteze de tot ce este contrar Cuvântului lui Dumnezeu și împreună cu aceia, care de asemenea vor să fie credincioși Domnului, să se reîntoarcă la »ce era la început«, – nu în acuzarea arogantă a celorlalți, ci în recunoașterea smerită a vinei comune și cu mărturisire sinceră.

Cât de intimă este legătura mădularelor trupului rezultă în mod deosebit din cuvintele: »Și dacă sufere un mădular, toate mădularele sufăr împreună cu el; dacă este prețuit un mădular, toate mădularele se bucură împreună cu el« (versetul 26). Aceasta este în mod deosebit adevărat, când este vorba de Adunarea locală, de reprezentarea trupului lui Hristos într-un oraș, într-un sat, etc., ca și aici în Corint: »Voi (Corintenilor) sunteți trupul lui Hristos[11], și fiecare, in parte, mădularele lui« (versetul 27). Dar este adevărat și în sens larg, în sensul tuturor  mădularelor. Este total imposibil ca un mădular (în sens spiritual) să se îmbolnăvească, sau să înflorească și să se întărească, fără ca celelalte mădulare să nu fie influențate de el. Să nu gândim, că ar putea să se ivească un rău la o parte din trupul lui Hristos, fie el chiar și într-o altă țară sau alt continent, fără ca prin aceasta noi să nu fim atinși și să nu suferim. Nu simt mădularele corpului omenesc, când un picior sau o mână este bolnavă? Nu va suferi imediat tot trupul? Tot așa este și în trupul lui Hristos. Nu ar fi o unitate organică, dacă ar fi altfel. Faptul că starea actuală de fărâmițare și asemănare cu lumea a diminuat mult sensibilitatea spirituală, este evident, – întreg organismul este bolnav, foarte bolnav, – dar el este încă prezent și va fi păstrat prin Duhul Sfânt, care locuiește în trup.

Darurile diferite

Ne mai rămâne să ne gândim la diversitatea darurilor și a lucrărilor. »Și Dumnezeu a rânduit în Biserică, întâi, apostoli; al doilea, proroci; al treilea, învățători; apoi, pe cei ce au darul minunilor; apoi pe cei ce au darul tămăduirilor, ajutorărilor, cârmuirilor, și vorbirii în felurite limbi. Oare toți sunt apostoli? Toți sunt proroci? Toți sunt învățători? Toți sunt făcători de minuni? Toți au darul tămăduirilor? Toți vorbesc în alte limbi? Toți tălmăcesc?« (versetele 28-30). Încă o dată se confirmă foarte clar, că Dumnezeu este Cel care indică mădularelor și darurilor din Adunare locul și lucrarea lor. Omul sau Adunarea nu are nimic a face cu rânduirea sau confirmarea, numai în singurul sens, că ea recunoaște darurile date de Dumnezeu și se supune învățătorilor și conducătorilor dați de El. Izvorul oricărei autorități și puteri este în Dumnezeu. Nici un apostol, nici un proroc, nici un învățător nu are nevoie de rânduirea sau de confirmarea din partea oamenilor. Domnul a chemat și a făcut capabil pe un om pentru lucrarea pe care el trebuie s-o facă, și El face și astăzi la fel; și Duhul călăuzește atât pe acest om, ca să fie credincios în exercitarea darului său, cât și pe alții, ca să-l recunoască. De aceea: »Ca niște buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul, pe care l-a primit« (1 Petru 4.10).

Întrebările apostolului din versetele 29 și 30 se referă la faptul, care a fost deja amintit, că diversele daruri printre credincioși au fost împărțite, așa că nu este de datoria unuia singur să facă toate lucrările, și nici ca toți să facă aceeași lucrare. După cum a primit fiecare în parte, să slujească în simplitate și credincioșie, și toți să năzuiască după daruri mai mari, care să slujească la zidirea spirituală a Adunării și nu ca să fie o podoabă exterioară a Adunării sau un semn pentru necredincioși (compară cu 1 Corinteni 14.22). Corintenii au fost destul de copilăroși, – și cât de mulți credincioși din zilele noastre se aseamănă cu ei în privința aceasta! – năzuind mai mult după mult mai neînsemnatul dar al vorbirii în limbi, dar care izbea mai mult privirea, și de aceea prețuiau mai puțin darul »mai mare« al vorbirii spre zidire, sfătuire și mângâiere (compară cu 1 Corinteni 14.1-5).

Dar oricât de dorită era posedarea acestui dar mai mare – era ceva și mai mare, mult mai mult de dorit. »Vă voi arăta o cale nespus mai bună«, spune apostolul, și după aceea vorbește despre dragoste. Acesta este drumul cel mai bun, cel mai nobil, pe care noi putem umbla, sluji și glorifica pe Dumnezeu. La ce mi-ar folosi, dacă aș avea darul prorociei și aș cunoaște toate tainele și toată știința, da, chiar dacă aș avea credința așa de mare, că aș muta munții, și nu aș avea dragoste? Totul ar fi nimic! Ce sunt prorociile, limbile și știința în comparație cu dragostea? Ele toate vor înceta sau vor fi date deoparte; dar dragostea rămâne. Ea este natura lui Dumnezeu și de aceea este veșnică. Acolo unde »ați fost învățați de Dumnezeu să vă iubiți unii pe alții« (1 Tesaloniceni 4.9), acolo înverzește și înflorește totul, acolo dispare egoismul, invidia și gelozia, acolo domnește pacea lui Hristos în inimi, și cuvântul și penița nu slujesc blestemului și dezbinării, ci la zidirea și mângâierea reciprocă.

Fie ca rugăciunea apostolului să se împlinească cu privire la noi și cu privire la frații și surorile noastre: »Domnul să vă facă să creșteți tot mai mult în dragoste unii față de alții și față de toți …, ca să vi se întărească inimile, și să fie fără prihană în sfințenie, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Isus Hristos împreună cu toți sfinții Săi« (1 Tesaloniceni 3.12).

Adnotări

Adnotare

Titlul original: Die Versammlung des lebendigen Gottes, 1993

Traducere: Ion Simionescu