Acel tânăr dădea glas convingerii multor mii de creştini de astăzi care sincer cred că Cele Zece Porunci au reprezentat Vechiul Legământ, care a dispărut la cruce şi prin urmare, nu-şi mai găseşte nicio aplicaţie prezentă în viaţa creştinilor salvaţi prin har. Oare este o premisă reală? Dacă ar fi aşa, ar trebui să fim înştiinţaţi de această învăţătură ca să evităm capcana legalismului de moarte. Pe de altă parte, dacă Cele Zece Porunci mai sunt obligatorii, ar fi cea mai teribilă greşeală să nu ţinem seama de vreuna din acele mari precepte morale.

Nimeni nu poate tăgădui că sunt declaraţii din Vechiul Testament care se referă la Cele Zece Porunci ca la un legământ. Totuşi, ne propunem aici să arătăm că Legea Celor Zece Porunci nu a reprezentat vechiul legământ care a fost anulat.

Dar înainte de a săpa în acest subiect fascinant, trebuie să definim ce este un legământ. Există multe tipuri şi forme, dar practic un legământ este un acord între două părţi care se bazează pe făgăduinţe reciproce. De-a lungul veacurilor, Dumnezeu S-a învoit cu poporul Său pe baza legămintelor. El este un Dumnezeu iubitor, aşa că ne invită, “Veniţi totuşi să ne judecăm.” Isaia 1:18.

Uneori, Dumnezeu a stabilit învoieli cu oameni ca Moise, Avraam şi David şi uneori cu naţiunea Israel. Legământul cel mai important dintre toate s-a ratificat cu mult înainte ca lumea aceasta să ia fiinţă. A fost un legământ între Tatăl şi Fiul şi a avut de a face cu ipoteza apariţiei păcatului. Isus S-a oferit pe Sine în vasta veşnicie a trecutului ca “Mielului, care a fost înjunghiat, de la întemeierea lumii.” Apocalipsa 13:8. El a încuviinţat să devină Jertfă ispăşitoare pentru a-l răscumpăra pe om, în caz că Adam şi Eva ar alege să păcătuiască.

Termenii acelui legământ veşnic nu s-au schimbat şi nu s-au înlocuit niciodată. Deşi de-a lungul anilor s-au înfiinţat multe alte legăminte, termenii simpli ai mântuirii prin credinţă au rămas valabili de-a lungul veacurilor pentru toată omenirea.

Totuşi, legământul care a provocat cea mai mare confuzie este numit de către scriitorul cărţii Evrei “Vechiul Legământ”. El mai descrie şi existenţa unui nou legământ care are unele avantaje foarte importante asupra celui vechi. Iată cum le descrie el pe cele două: “Dar acum Hristos a căpătat o slujbă cu atât mai înaltă cu cât legământul al cărui mijlocitor este El, e mai bun, căci este aşezat pe făgăduinţe mai bune. În adevăr, dacă legământul dintâi ar fi fost fără cusur, n-ar mai fi fost vorba să fie înlocuit cu un al doilea. Căci ca o mustrare a zis Dumnezeu lui Israel: “Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou; nu ca legământul, pe care l-am făcut cu părinţii lor, în ziua când i-am apucat de mână, ca să-i scot din ţara Egiptului. Pentru că n-au rămas în legământul Meu, şi nici Mie nu Mi-a păsat de ei, zice Domnul. Dar iată legământul, pe care-l voi face cu casa lui Israel, după acele zile, zice Domnul: voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu. … Pentru că le voi ierta nelegiuirile, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele şi fărădelegile lor”. Prin faptul că zice: “Un nou legământ”, a mărturisit că cel dintâi este vechi; iar ce este vechi, ce a îmbătrânit, este aproape de pieire.” Evrei 8:6-13.

Descrierea această nu dă loc la nicio îndoială cu privire la soarta Vechiului Legământ. El a fost pus deoparte în favoarea unuia nou care avea făgăduinţe mai bune. Firesc că dorim să cunoaştem totul cu privire la acel nou legământ care va aşeza legea lui Dumnezeu în inimă şi minte, dar trebuie să înţelegem şi natura legământului care a dispărut. Milioane de oameni au fost învăţaţi că acesta era Legea celor Zece Porunci şi ei se laudă că au fost izbăviţi de sub Lege şi pretind că umblă într-o slobozenie totală faţă de legământul faptelor Vechiului Testament.

Vechiul legământ — nu cele Zece Porunci

Este oare aceasta o poziţie biblică? Este tot atât de important să înţelegem ce nu era Vechiul Legământ ca şi să cunoaştem ceea ce era. Chiar acum, haideţi să urmărim trei dovezi absolute prin care să înţelegem că legământul care a dispărut nu reprezenta Cele Zece Porunci. Apoi, vom decide comparând text cu text ce era Vechiul Legământ.

Mai întâi de toate, observăm că Vechiul Legământ avea nişte făgăduinţe destul de sărace în el. Ni se spune că Noul Legământ “este aşezat pe făgăduinţe mai bune.” Versetul 6. Spuneţi-mi, a reuşit cineva vreodată să arate vreo făgăduinţă slabă în Cele Zece Porunci? Niciodată. Din contră, Pavel declară că ele erau foarte bune. “Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri, căci este drept. ‘Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta’ – este cea dintâi poruncă însoţită de o făgăduinţă – ‘ca să fii fericit, şi să trăieşti multă vreme pe pământ.’ ” Efeseni 6:1-3.

Doar această declaraţie şi ar fi de ajuns ca să arate că autorul cărţii Evrei nu acuza legea morală că ar avea vreo făgăduinţă slabă. Vechiul Legământ, orice altceva ar putea fi, dar n-ar fi putut fi niciodată Cele Zece Porunci.

Al doilea lucru greşit la Vechiul Legământ a fost că era cu greşeli. Biblia declară, “În adevăr, dacă legământul dintâi ar fi fost fără cusur, n-ar mai fi fost vorba să fie înlocuit cu un al doilea.” Evrei 8:7. Daţi-mi voie să vă pun o întrebare: A reuşit cineva vreodată să găsească vreun cusur sau vreo greşeală în ceea ce a scris Dumnezeu? Psalmistul declara, “Legea Domnului este desăvârşită, şi înviorează sufletul.” Psalmi 19:7. Iar Pavel scria, “Aşa că Legea, negreşit, este sfântă, şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună.” Romani 7:12.

Sună aceasta ca ceva slab şi nedesăvârşit? Nicio lege n-ar putea fi şi desăvârşită şi cu greşeli în acelaşi timp. Devine din ce în ce mai evident că Vechiul Testament nu putea fi Cele Zece Porunci.

Şi în final, citim lucrul cel mai extraordinar despre Vechiul Legământ – că a fost anulat! “Prin faptul că zice: ‘Un nou legământ’, a mărturisit că cel dintâi este vechi; iar ce este vechi, ce a îmbătrânit, este aproape de pieire.” Evrei 8:13. Acum putem pune o întrebare serioasă care să clarifice orice dubiu în această problemă. Oare marea Lege morală a Celor Zece Porunci a pierit? Oricine citeşte Noul Testament trebuie să răspundă, Absolut că nu. Pavel afirmă exact contrarul cu privire la lege. El se întreba, “Deci, prin credinţă desfiinţăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea.” Romani 3:31.

Oare Biblia se contrazice? Poate ceva să fie aproape de pieire şi să fie întărit în acelaşi timp? Oare acelaşi autor declară lucruri opuse despre aceeaşi lege? Doar ca să fim siguri că Pavel nu spunea că Vechiul Legământ era Legea, haideţi să inserăm cuvintele “Vechiul Legământ” în loc de cuvântul “Lege” în Romani 3:31. “Deci, prin credinţă desfiinţăm noi Vechiul Legământ? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Vechiul Legământ.” Romani 3:31.

Nu-i aşa că nu sună deloc bine? Ştim că Vechiul Legământ a dispărut şi nu se putea vorbi de el în acest fel. Atunci, foarte clar, putem vedea că legământul care a ajuns la sfârşit nu se putea să fi fost Cele zece Porunci.

Ce era vechiul legământ?

După ce am descoperit ce nu era Vechiul Legământ, suntem acum gata să-l identificăm precis din Cuvânt. Ca să facem astfel, trebuie să ne întoarcem în Biblie la cartea Exodului. Mulţi oameni n-au reuşit să vadă că la muntele Sinai erau mai multe legăminte. Dumnezeu l-a chemat pe Moise sus pe munte înainte ca să-i dea Legea şi a sugerat să încheie un legământ între El şi popor: “Moise s-a suit la Dumnezeu. Şi Domnul l-a chemat de pe munte, zicând: “Aşa să vorbeşti casei lui Iacov, şi să spui copiilor lui Israel: … Acum, dacă veţi asculta glasul Meu, şi dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu; Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt. Acestea sunt cuvintele pe care le vei spune copiilor lui Israel.” Exodul 19:3-6.

Remarcaţi cum Dumnezeu l-a rugat pe Moise să-i facă cunoscută oferta Sa poporului. Iată toate elementele unui adevărat legământ. De ambele părţi se află condiţii şi făgăduinţe. Dacă copiii lui Israel urmau să accepte propunerea lui Israel, se stabilea un legământ. Cum au reacţionat ei la oferta divină? “Moise a venit de a chemat pe bătrânii poporului, şi le-a pus înainte toate cuvintele acestea, cum îi poruncise Domnul. Tot poporul a răspuns: “Vom face tot ce a zis Domnul!” Moise a spus Domnului cuvintele poporului.” Exodul 19:7, 8.

De îndată ce a ajuns acest răspuns la Dumnezeu, s-a pus temelia Vechiului Legământ. Dar înainte ca să devină operaţional ca formă, trebuia să existe o sigilare sau o pecetluire a pactului. Acest ceremonial implica stropirea poporului cu sângele unui bou sacrificat, aşa cum se descrie în Exodul 24:4-8: “Moise a scris toate cuvintele Domnului. Apoi s-a sculat dis-de-dimineaţă, a zidit un altar la poalele muntelui, şi a ridicat douăsprezece pietre pentru cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. A trimis pe nişte tineri dintre copiii lui Israel, să aducă Domnului arderi-de-tot, şi să junghie tauri ca jertfe de mulţumire. Moise a luat jumătate din sânge, şi l-a pus în străchini, iar cealaltă jumătate a stropit-o pe altar. A luat cartea legământului, şi a citit-o în faţa poporului. Ei au zis: “Vom face şi vom asculta tot ce a zis Domnul.” Moise a luat sângele, şi a stropit poporul, zicând: “Iată sângele legământului, pe care l-a făcut Domnul cu voi pe temeiul tuturor acestor cuvinte.”

Din nou ni se aminteşte că acest legământ nu era legea însăşi, ci a fost făcut “pe temeiul tuturor acestor cuvinte”. Cele Zece Porunci reprezentau temeiul acordului. Oamenii au făgăduit să ţină acea lege, iar în schimb Dumnezeu a promis să-i binecuvinteze. Punctul slab crucial din întreaga învoire se învârtea în jurul promisiunii făcute de Israel. Nu se sugera deloc că puteau să nu se conformeze total tuturor cererilor lui Dumnezeu. Nici nu era vreo implicaţie de ajutor divin. “Aşa vom face”, au insistat ei. Iată un exemplu perfect de a te baza pe factorul uman şi de a avea încredere în tăria omului. Cuvintele sunt pline de încredere de sine. “Vom face şi vom asculta tot ce a zis Domnul.”

Au reuşit ei să ţină acel legământ? În ciuda asigurărilor repetate pe care le-au dat, şi-au călcat teribil cuvântul chiar înainte ca Moise să coboare de pe munte cu tablele de piatră. Începem să înţelegem din ce constau făgăduinţele slabe ale Vechiului Legământ?

Cartea Evreilor începe să se desfăşoare în faţa noastră. Acolo, se aminteşte: “Ca o mustrare a zis Dumnezeu.” Evrei 8:8. “Pentru că n-au rămas în legământul Meu, şi nici Mie nu Mi-a păsat de ei.” Versetul 9. Vina este aşezată direct asupra părţii omeneşti din pactul reciproc. Astfel, putem vedea exact de ce a scris Pavel aşa cum a scris despre acest Vechi Legământ din Evrei 8. A generat robie, s-a dovedit plin de greşeli, a avut făgăduinţe slabe şi s-a spulberat — toate din pricina faptului că poporul nu a reuşit să asculte de partea sa de legământ. Adunând toate acestea laolaltă, putem vedea de ce era disperată nevoie de un nou legământ, care urma să aibă făgăduinţe mai bune.

Cum erau mai bune făgăduinţele Noului Legământ? Pentru că Dumnezeu le făcuse şi garantau o ascultare plină de succes doar prin tăria Lui. “Voi pune legile Mele în mintea lor . . . Eu voi fi Dumnezeul lor . . . Pentru că le voi ierta nelegiuirile, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele şi fărădelegile lor”. Evrei 8:10-12.

Cum a fost ratificat Noul Legământ? La fel cum a fost şi vechiul – prin vărsare de sânge, dar în loc ca să-şi verse sângele un bivol, nepătatul Fiu al lui Dumnezeu Şi-a dat sângele: “Dumnezeul păcii, care, prin sângele legământului celui veşnic, a sculat din morţi pe Domnul nostru Isus, marele Păstor al oilor, să vă facă desăvârşiţi în orice lucru bun, ca să faceţi voia Lui, şi să lucreze în noi ce-I este plăcut, prin Isus Hristos. A Lui să fie slava în vecii vecilor! Amin.” Evrei 13:20, 21.

Ce contrast faţă de slabele făgăduinţe ale firii omeneşti făcute de Israel la Sinai. În locul cuvintelor “vom asculta” ale poporului, făgăduinţa Noului Legământ al lui Dumnezeu este “să vă facă desăvârşiţi în orice lucru bun . . . şi să lucreze în noi.” Nu mai intervine efortul omului. Nu lucrează atât de mult omul, ci El “lucrează în noi”. Şi cum avem la dispoziţie această putere? “Prin sângele legământului celui veşnic” din pricina a ceea ce a făcut Isus pe cruce.

Noul Legământ se întemeiază pe convertire

Aceasta ne aduce chiar în inima modalităţii de lucru al Noului Legământ. Ascultarea este posibilă doar prin scrierea Legii lui Dumnezeu în inimă. Prin renaştere spirituală, mintea şi inima se transformă. Practic, Domnul Hristos intră în viaţa credinciosului şi îi acordă propria Lui tărie ca să asculte. Devenind astfel părtaş de natură divină, omul cel mai slab începe să trăiască însăşi viaţa Domnului Isus Hristos, căpătând biruinţe de la El şi răstignind poftele firii.

Astfel descrie Pavel această schimbare: “Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească (Greceşte: carnea, aici şi peste tot unde e “firea pământească”) o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe Însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.” Romani 8:3, 4.

Cuvântul pentru neprihănire este “dikaima,” care înseamnă “cerinţă dreaptă” a Legii. Cu alte cuvinte, din pricina vieţii fără de păcat a lui Isus în firea pământească, cerinţa legii poate fi împlinită în noi. El a biruit păcatul în acelaşi fel de trup ca al nostru aşa ca să ne poată împărtăşi biruinţa. Practic, El Îşi va trăi propria Lui viaţă sfântă, despărţită de păcat în trupurile noastre pământeşti, dacă noi Îi vom îngădui să facă aceasta. Aceasta este făgăduinţa Noului Legământ pentru fiecare copil, care crede în Dumnezeu şi are încredere în El. Şi este absolut unicul mod prin care cineva poate să împlinească cerinţele Legii: “Hristos în voi, nădejdea slavei.” Coloseni 1:27. “Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.” Galateni 2:20.

Este deosebit de important să înţelegem că legea Noului Legământ scrisă în inimă este exact aceeaşi lege care a fost scrisă în piatră. Acele mari principii spirituale reflectă chiar caracterul lui Dumnezeu şi alcătuiesc temelia guvernării Lui. Deosebirea nu constă din lege, ci în felul cum lucrează legea. Scrise doar pe tablele de piatră, nu pot decât să condamne şi să aducă moarte. “Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti … nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună.” Romani 8:7. Primită în inima care a devenit spirituală prin puterea de convertire a lui Hristos, aceeaşi lege devine o plăcere. Ioan, ucenicul iubit, declara, “Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele.” 1 Ioan 5:3. Nu numai că legea nu este grea pentru copilul lui Dumnezeu umplut de Duh Sfânt, dar ascultarea devine o bucurie. Psalmistul scria, “Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele.” Psalmi 40:8.

Nicio schimbare în Noul Legământ după Golgota

Întrucât Noul Legământ a fost ratificat cu sângele lui Hristos, evident că n-ar fi putut intra în vigoare decât după ce Domnul Isus a murit pe cruce. Nu trebuie să trecem cu vederea acest adevăr crucial. Viaţa veşnică sau moartea veşnică ar putea atârna de corecta înţelegere a acestui punct cheie. Ap.Pavel scria, “În adevăr, acolo unde este un testament, trebuie neapărat să aibă loc moartea celui ce l-a făcut. Pentru că un testament nu capătă putere decât după moarte. N-are nici o putere câtă vreme trăieşte cel ce l-a făcut.” Evrei 9:16, 17. Cuvântul “testament” este acelaşi cu cuvântul “legământ”. Doar după ce testamentul final al cuiva a fost ratificat prin moartea lui, se pot executa clauzele. Tot astfel, legământul sau testamentul Domnului Hristos ar urma să intre în vigoare de îndată ce El ar confirma legământul prin moartea Sa pe Golgota.

Un alt text nu lasă niciun loc de îndoială cu privire la această problemă: “Fraţilor, (vorbesc în felul oamenilor); un testament, chiar al unui om, odată întărit, totuşi nimeni nu-l desfiinţează, nici nu-i mai adaugă ceva.” Galateni 3:15. Apostolul Pavel vrea să spună aici că după moartea unui om, testamentul sau legământul său nu se poate schimba. Nu se mai poate adăuga nimic, după moartea celui ce l-a făcut. Legământul este valabil veşnic exact la fel cum era şi când a murit cel care l-a făcut. După moartea Domnului Hristos, nu se mai putea face nicio schimbare în condiţiile prin care era mântuită omenirea. Aceste condiţii erau sigilate şi ratificate prin vărsare de sânge. Fiecare cerinţă fusese clarificată exact prin modelul perfect lăsat de viaţa Lui fără de păcat şi se luaseră măsuri ca Legea Lui să fie scrisă, prin Duhul Sfânt în mintea fiecărui credincios.

În termenii acelui Nou Legământ, niciun suflet nu urma să fie lăsat să lupte fără ajutor cu impulsurile puternice ale unei naturi decăzute. “Dar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult.” Romani 5:20. Făgăduinţe veşnice ancorate în natura fără schimbare a lui Dumnezeu urmau să aducă putere de biruinţă asupra oricărei slăbiciuni moştenite sau cultivate. Nu este de mirare că Biblia accentuează “făgăduinţele mai bune” ale acestui nou legământ plin de slavă!

Acum ne vine uşor să înţelegem unele din lucrurile pe care le-a făcut Domnul Isus chiar înainte de a muri. De exemplu, de ce a orânduit El Cina Domnului înainte ca să se frângă trupul Lui? În noaptea de joi înainte de moartea Lui în agonie din acea vineri, Domnul Isus S-a întâlnit cu ucenicii în acea cameră de sus. Cu paharul în mână, El a spus, “căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor.” Matei 26:28.

Nu este curios ca Domnul Hristos să rostească aceste cuvinte înainte ca să se verse sângele Lui? El poruncea să se comemoreze un eveniment care încă nici nu avusese loc! De ce? Deoarece trebuia introdus înainte de moartea Sa ca să intre în Noul Legământ. După moartea Sa, nu se mai putea adăuga nimic.

Acum, îngăduiţi-mi să revin la întâmplarea pe care am început să vi-o povestesc la începutul cărţii. Tocmai terminasem de predicat despre subiectul Sabatului într-una din campaniile mele de evanghelizare. Când am coborât de pe podium ca să salut oamenii care plecau, trei tineri mi-au blocat calea spre ieşire. Unul din ei mi s-a adresat cu o voce destul de tare încât să se poată opri şi să audă şi cam cincizeci de oameni din faţa publicului.

“Frate Joe,” îmi spuse el, “am fost dezamăgiţi în seara asta de modul cum ne-ai pus iar înapoi sub Vechiul Legământ. Nu-ţi dai seama că trăim acum sub Noul Legământ şi ar trebui să ţinem duminica în locul sabatului?”

Deşi majoritatea adunării pleca din clădire, grupul din faţă s-a strâns mai aproape ca să audă tot ceea ce ziceau tinerii. Era evident că trebuia să-mi iau timp să răspund la întrebarea celor trei. După cum bănuiam, s-au dovedit a fi seminarişti tineri care urmau la un colegiu biblic din localitate. Îşi ţineau cu zel Bibliile în mână şi aşteptau triumfători ca să le răspund.

De obicei, nu-mi place să dezbat probleme controversate în public de teama de a nu stârni, fireşte, lupte, dar se părea că nu exista niciun mod de a evita discuţia cu aceşti studenţi de la seminar. Oricum, îmi blocaseră complet drumul, iar cercul de ascultători mă privea aşteptând o explicaţie.

“Ei bine, s-ar părea că aţi studiat destul de profund subiectul legămintelor,” am sugerat eu.

“Da,” au afirmat ei, “ştim totul despre legăminte.”

“Bine,” le-am răspuns eu. “Fără îndoială că ştiţi când s-a instituit Vechiul Legământ”. Unul dintre ei mi-a răspuns repede, “A început la Sinai.”

“Şi cum a fost ratificat?” i-am întrebat eu. Fără vreun moment de ezitare, unul din ei mi-a răspuns, “Prin stropirea cu sânge de bivol.”

“Foarte bine,” am comentat eu, “şi cum a fost ratificat Noul Legământ?” Toţi trei au răspuns în cor, “Prin sângele lui Isus la cruce.”

I-am lăudat pe tineri pentru cât de bine cunosc Scripturile şi i-am rugat să citească tare două texte din Biblia lor – Evrei 9:16, 17 şi Galateni 3:15. Amabili, au răspuns invitaţiei şi au citit textele, comentându-l pe fiecare după ce l-au citit. “Suntem de acord că Noul Legământ nu a intrat în vigoare decât după ce a murit Hristos şi nimic nu se mai poate adăuga sau îndepărta după ce l-a ratificat El pe cruce,” a afirmat cel care vorbea în numele grupului. Toţi trei au fost întru totul de acord asupra acestui punct.

Le-am spus, “Acum trebuie să-mi mai răspundeţi la două întrebări. Iat-o pe prima şi trebuie să vă gândiţi atent înainte să-mi daţi răspunsul corect: De când a început să se ţină duminica?” A urmat un moment de tăcere şocantă, apoi altul, şi apoi altul. Tinerii se uitară unii la alţii, iar apoi în jos la picioarele lor şi apoi iar la mine. Cu gingăşie, le-am spus din nou, “Sigur că puteţi să-mi răspundeţi la întrebarea aceasta. Aţi ştiut să răspundeţi la toate celelalte şi aţi răspuns corect. Când credeţi şi de ce credeţi că oamenii au început să ţină duminica?”

În cele din urmă, unul dintre ei a spus, “Ţinem duminica în cinstea învierii lui Isus.” I-am răspuns, “Atunci trebuie să vă pun ultima mea întrebare. Cum ar putea păzirea duminicii să facă parte din Noul Legământ? Tocmai aţi declarat că nimic nu s-a mai putut adăuga după moartea Domnului Hristos. El a murit vineri şi a înviat duminică. Dacă s-a trecut la duminică după ce a murit Domnul Isus, duminica nu va putea niciodată să facă parte din Noul Legământ, nu-i aşa?”

Cei trei tineri au privit neajutoraţi în jur, iar unul din ei a spus, “Vom mai cerceta asta şi vom vorbi mai târziu.” Apoi au fugit de pe podium cât au putut de repede. Pot să vă asigur şi că nu s-au mai întors niciodată ca să mai vorbească despre legăminte.

Adevărul este că chiar dacă ţinerea duminicii ar fi început din ziua învierii, ar fi fost cu trei zile prea târziu ca să intre în Noul Legământ. Atât Biblia cât şi istoria dovedesc că biserica apostolică nu a ţinut niciodată duminica. Duminica a fost adăugată cu mult, mult mai târziu ca urmare a apostaziei treptate care a apărut în primele secole ale bisericii şi care a culminat cu schimbarea sâmbetei în duminică de către Constantin în 330 d.Hr.

Milioane de membri ai bisericii consideră duminica drept o zi sfântă care este păstrată în amintirea învierii lui Hristos. Desigur că este adevărat că Domnul Hristos a înviat în prima zi a săptămânii, dar nicăieri în Biblie nu ni se porunceşte să sfinţim acea zi. Evenimente ca răstignirea şi învierea ar trebui să însemne mult pentru fiecare creştin, dar nu se face nicio aluzie în Biblie că ar trebui ţinută vinerea sau duminica. Singura zi din săptămână poruncită vreodată pentru închinare este ziua a şaptea a săptămânii – acelaşi Sabat pe care l-a ţinut Isus în timpul săptămânii creaţiunii şi cel pe care îl va ţine împreună cu poporul Său de-a lungul întregii veşnicii. Geneza 2:1-3; Isaia 66:22, 23.

Motivul cel mai puternic de a respinge să te închini duminica este că ea nu este inclusă în cerinţele Noului Legământ care au fost ratificate prin moartea Domnului Isus. Dacă Hristos ar fi dorit ca în cinstea învierii Lui să se ţină duminica, ar fi putut să o introducă în acea ultimă joi noaptea de la Cina Domnului. Atunci ar fi devenit o parte din Noul Legământ, împreună cu serviciul de împărtăşire şi de spălare a picioarelor. Isus nu a ezitat să poruncească păstrarea amintirii morţii Sale, deşi nu avusese încă loc. Tot atât de uşor ar fi putut să poruncească ţinerea învierii Sale, care era încă în viitor, ca să devină o cerinţă a Noului Legământ. Dar nu a făcut aşa! Şi nimeni altcineva nu a făcut-o, până ce n-a început să se împlinească profeţia lui Pavel în legătură cu apostazia ce urma să apară după plecarea lui. Fapte 20:29, 30. El a mai vorbit despre o cădere care va duce la întronarea Antihristului. 2 Tesaloniceni 2:3, 4. Dar este adevărat că nu există nicio aluzie în Scripturi de vreo schimbare a Legii. Legea morală de neschimbat s-a păstrat atât în Vechiul cât şi în Noul Testament ca descoperirea desăvârşită a voii lui Dumnezeu.

Ismael şi Isaac reprezintă două legăminte

Având acestea în minte, suntem acum pregătiţi să examinăm Galateni 4. Mulţi au fost nedumeriţi cu privire la alegoria folosită de Pavel pentru a ilustra Vechiul şi Noul Legământ. Iată cum a scris despre asta: “Căci este scris că Avraam a avut doi fii: unul din roabă, şi unul din femeia slobodă. Dar cel din roabă s-a născut în chip firesc, iar cel din femeia slobodă s-a născut prin făgăduinţă. Lucrurile acestea trebuie luate într-alt înţeles: acestea sunt două legăminte: unul de pe muntele Sinai naşte pentru robie şi este Agar, – căci Agar este muntele Sinai din Arabia; – şi răspunde Ierusalimului de acum, care este în robie împreună cu copiii săi.” Galateni 4:22-25.

Pavel îi zugrăveşte pe Isaac şi pe Ismael, cei doi fii ai lui Avraam, ca reprezentând Vechiul şi Noul Legământ. El arată clar că fiul lui Agar, Ismael, simbolizează Vechiul Legământ, iar fiul Sarei, Isaac, este un simbol al Noului Legământ. “Şi voi, fraţilor, ca şi Isaac, voi sunteţi copii ai făgăduinţei. … De aceea, fraţilor, noi nu suntem copiii celei roabe, ci ai femeii slobode. Versetele 28-31.

Interesant. Cum reprezintă cei doi fii ai acelor două femei cele două legăminte? Practic, sunt o ilustraţie perfectă pentru tot ceea ce am învăţat până acum. Dumnezeu îi făgăduise lui Avraam un fiu prin soţia lui, Sara, dar întrucât avea aproape 90 de ani, niciunul din ei nu credea că s-ar putea întâmpla aşa ceva. Sara ştia că nu mai putea da naştere şi că trecuse de mult de vârsta de a mai face copii, aşa că îi sugeră soţului ei să o ia pe Agar, roaba ei, şi să aibă un copil cu ea. Se părea că este singurul mod de a-L salva pe Dumnezeu dintr-o făgăduinţă imposibilă. Cu timpul, Avraam a cedat acestei proceduri de a salva onoarea lui Dumnezeu şi a avut un copil cu Agar.

Iată o ilustraţie exactă a principiului Vechiului Legământ, “Vom asculta”. Avraam a încercat să împlinească făgăduinţa în firea omenească, prin strădaniile şi planurile omeneşti. Aranajamentul vechi a dat greş tot atât de sigur cum au dat greş făgăduinţele Vechiului Legământ, deoarece nu se bizuiau pe puterea divină. Dumnezeu nu l-a recunoscut niciodată pe Ismael ca fiind sămânţa făgăduită.

Când s-a născut Isaac, a avut loc o minune. Dumnezeu a creat practic o viaţă nouă dintr-un pântece biologic steril. Neputinţa fizică a cedat puterii creatoare, supranaturale a lui Dumnezeu. Isaac reprezintă perfect principiul legăturii Noului Legământ bazat pe renaştere, experienţa naşterii din nou, care naşte viaţa Fiului lui Dumnezeu în toţi cei care cred. Pântecul firesc al Sarei nu era deloc în stare să producă vreun rod. În acelaşi mod, trupul şi mintea firească a unui păcătos nu pot da pe faţă rodul ascultării. Când Dumnezeu S-a folosit de puterea Sa pentru a crea o viaţă nouă în Sara, a avut loc imposibilul şi ea a născut un fiu. Când Dumnezeu Îşi foloseşte puterea de a crea o viaţă nouă în suflet, are din nou loc imposibilul – un om ajunge duhovnicesc şi ascultător.

Isaac nu “se născuse în chip firesc,” ci “prin Duhul.” Galateni 4:29. Deoarece omul este firesc şi “slab prin fire,” nu are nicio putere să atingă neprihănirea legii. Şi el trebuie să se nască prin Duhul. Orice încercare de a asculta pe temeiul strădaniei omeneşti a Vechiului Legământ nu va produce decât fii ai robiei. Legea trebuie scrisă în inimă de Duhul Sfânt şi împlinită prin “Hristos în voi”.

Alegoria aceasta cu Agar şi Sara clarifică un alt punct de adevăr foarte important. Cei care sunt sub Vechiul Legământ sunt cei care calcă porunca, iar cei care sunt sub Noul Legământ sunt cei care păzesc poruncile. Doar când Avraam nu a ascultat de Dumnezeu şi a luat-o pe Agar, a împlinit principiul Vechiului Legământ. Când s-a încrezut în Dumnezeu să-i dea un fiu prin Sara, a ascultat de voia lui Dumnezeu şi astfel îi reprezintă potrivit pe creştinii Noului Legământ. Şi totuşi cât de des interpreţii moderni amestecă aceste adevăruri! Asemenea celor trei tineri studenţi, ei îi acuză pe cei care ţin legea că sunt sub Vechiul Legământ. Adevărul este exact invers. Legea nu este ţinută cu adevărat până ce nu este scrisă în inima credinciosului transformat. Atunci devine semnul de identificare – simbolul iubirii – pentru acei care s-au născut din Duhul. Domnul Isus a declarat, “Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele.” Ioan 14:15. Ioan a mai scris, “Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui.” 1 Ioan 5:3.

Adevărata tăiere împrejur nu este în carne

V-aţi întrebat vreodată de ce i-a dat Dumnezeu tăierea împrejur lui Avraam ca un semn al Vechiului Legământ? Nu pare oare un mod destul de crud de a reprezenta un acord atât de important? Gândiţi-vă pentru o clipă şi s-ar putea să înceapă să aibă mult sens. Dumnezeu i-a dat lui Avraam semnul tăierii împrejur să aducă aminte cât a greşit el având încredere în carne. De-a lungul Scripturilor, tăierea împrejur se leagă de dependenţa de carne. Pavel scria, “Căci cei tăiaţi împrejur suntem noi, care slujim lui Dumnezeu, prin Duhul lui Dumnezeu, care ne lăudăm în Hristos Isus, şi care nu ne punem încrederea în lucrurile pământeşti.” Filipeni 3:3.

Pavel compara adevărata tăiere împrejur cu “ceea ce se numeşte tăiere împrejur.” Tăierea în carne nu era adevărata tăiere împrejur deloc: “Iudeu nu este acela care se arată pe dinafară că este Iudeu; şi tăiere împrejur nu este aceea care este pe dinafară, în carne. Ci Iudeu este acela care este Iudeu înăuntru; şi tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă; un astfel de Iudeu îşi scoate lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu.” Romani 2:28, 29. Observaţi cum Pavel trece de la carne la Duh. El declară că adevărata tăiere împrejur are loc în inimă, şi înalţă ceea ce face Dumnezeu, nu omul. Reprezintă îndepărtarea firii omeneşti prin convertire. Naşterea din nou reprezintă experienţa adevăratei tăieri împrejur.

Cea mai clară explicaţie se găseşte în epistola lui Pavel către Coloseni: “În El aţi fost tăiaţi împrejur, nu cu o tăiere împrejur, făcută de mână, ci cu tăierea împrejur a lui Hristos, în dezbrăcarea de trupul poftelor firii noastre pământeşti.” Coloseni 2:11.

Aici lucrarea spirituală a lui Hristos asupra inimii se cheamă tăiere împrejur. Se face fără mâini, arătând prin asta că nicio strădanie omenească nu poate împlini acestă acţiune. Nu reprezintă o tăiere în carnea fizică, ci îndepărtarea firii omeneşti a păcatului prin sălăşluirea lui Hristos. Este la dispoziţia tuturor exact pe acelaşi temei: “Şi dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi “sămânţa” lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă.” Galateni 3:29. Toţi cei care Îl primesc pe Hristos devin moştenitori ai tuturor făgăduinţelor făcute lui Avraam. Cei care trăiesc adevărata tăiere împrejur a inimii sunt adevăraţii evrei.

Nimeni nu se mai poate lăuda că aparţine familiei care trebuie. Nu mai există nici evreu, nici neamuri, nici bărbat, nici femeie. Primirea se bazează pe credinţa personală în Isus Hristos ca Mântuitor. Nimeni nu poate să mai pretindă favoruri speciale pentru că s-a tăiat împrejur. Acele lucruri se făceau de către oameni care se întemeiau pe “vom face”. Ei căutau îndreptăţirea şi mântuirea prin faptele cărnii. Noul plan al lui Dumnezeu prin Hristos nu se bazează pe fapte, ci pe har prin credinţă.

Înseamnă asta oare că faptele nu mai sunt importante? Întrucât legea nu poate îndreptăţi, oare ar trebui călcată de către credincios? Doctrina legămintelor stabileşte dincolo de orice îndoială că legea este tot atât de importantă sub noul ca şi sub vechiul. În loc de a fi săpată pe piatră, este scrisă în inimă. În loc de a fi împlinită de noi, este împlinită de Isus în noi. În loc de a ţine legea ca să fim mântuiţi, o ţinem pentru că suntem mântuiţi. Aceleaşi fapte de ascultare sunt prezente, dar ele există dintr-un motiv diferit şi dintr-o raţiune diferită.

Uneori, fără să ne dăm seama, putem să începem să ne încredem în exerciţiile noastre religioase tradiţionale cu mult mai mult decât ar trebui. Niciun sistem de merite n-ar trebui să blocheze canalele libere ale credinţei, iubirii şi harului. Ascultarea în poziţia ei potrivită este importantă şi necesară, dar trebuie să fie întotdeauna în acea poziţie – urmând harul şi însoţită de iubire. De fapt, este cu putinţă să ne aşezăm iarăşi sub Vechiul Legământ chiar astăzi dacă începem să ne încredem în faptele noastre ca să ne mântuiască. Aşa cum sfinţii din vechime puteau să primească adevărata tăiere împrejur, acceptând naşterea din nou spirituală, putem să cădem din nou în greşeala Vechiului Legământ, încrezându-ne în propriile fapte ca să ne mântuiască.

Ce ar fi putut face?

Numeroase sondaje şi chestionare au confirmat că cea mai populară formă a scepticismului modern este negarea istoriei creaţiunii. Şaptezecişi două procente din pastorii intervievaţi au exprimat grade variate de îndoială privind faptul că Dumnezeu a adus lumea la existenţă doar vorbind, aşa cum ne spune raportul biblic. Această lipsă de credinţă fundamentală a condus la respingerea altor doctrine de bază ale creştinismului cum ar fi naşterea dintr-o fecioară sau ispăşirea.

Este interesant de remarcat că Dumnezeu a anticipat de fapt multe din controversele asupra raportului Genezei privind creaţiunea. Pretenţia Sa de a fi prelucrat toată această imensă masă de materie doar comandându-i să existe- vor fi desigur destui necredincioşi şi oameni care să pună la îndoială o astfel de declaraţie. Şi chiar cei care citesc şi cred raportul biblic, vor uita curând faptul miraculos sub influenţa milioanelor de dumnezei falşi care vor apărea.

Aşa încât Dumnezeu trebuia să facă ceva neobişnuit care să păstreze cunoştinţa acestui act puternic al creaţiunii. Puterea care cheamă cerurile şi pământul la existenţă prin cuvânt Îl va deosebi de toţi dumnezeii contrafăcuţi şi de pretenţiile lor înşelătoare. Ce putea face ca să aducă omenirea în mod constant înapoi la săptămâna creaţiunii, atunci când Şi-a stabilit pentru totdeauna autoritatea divină?

Creaţiunea – Semnul suveranităţii lui Dumnezeu

Dumnezeu a ales sa facă un memorial, o prezentare convingătoare a puterii Sale creatoare, punând deoparte ziua a şaptea din săptămâna creaţiunii ca zi sfântă de odihnă şi aducere aminte. Aceasta constituie o protecţie extraordinară a suveranităţii lui Dumnezeu – un semn al dreptului Său de a stăpâni ca singurul Dumnezeu adevărat. În acelaşi timp stă ca o dezvăluire devastatoare pentru orice zeu care nu a creat cerurile şi pământul.

Scrierile profeţilor Vechiului Testament sunt pline până la saturaţie cu aduceri aminte ale puterilor distinctive de creaţiune ale lui Dumnezeu. David scria:”Căci toţi dumnezeii popoarelor sunt nişte idoli, dar Domnul a făcut cerurile” (Psalm 96:5). Ieremia scria: “Dar Domnul este Dumnezeu cu adevărat, este un Dumnezeu viu … Dumnezeii, care n-au făcut nici cerurile, nici pământul, vor pieri .. Dar El a făcut pământul prin puterea Lui” (Ieremia 10:10-12).

A demonstrat Dumnezeu Însuşi o urgenţă extremă în păzirea adevărului creaţiunii viu în faţa ochilor lumii? Da. Până la asemenea nivel încât a scris în inima marii Legi morale obligaţia ca fiecare suflet viu să păstreze Sabatul sfânt şi astfel să recunoască autoritatea Sa divină. În cadrul acestor principii care formează fundaţia guvernului Său şi reflectă propriul Său caracter desăvârşit, Dumnezeu a scris aceste cuvinte:”Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile, şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea… Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele… de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o” (Exodul 20:8-11).

Ce act care să scoată în evidenţă lucrarea atotputernică a creaţiunii! Odată pe săptămână, pe măsură ce pământul se învârte în jurul axei sale, Sabatul aducerii aminte călătoreşte în jurul pământului atingând fiecare bărbat, femeie şi copil cu mesajul creaţiunii instantanee. De ce a spus Dumnezeu:adu-ţi aminte? Pentru că uitând Sabatul înseamnă să uiţi şi pe Creator.

Puterea transformării creatoare la lucru

Paralel cu descrierea unei creaţiuni fizice găsim raportul puterii lui Dumnezeu de a recrea inima omenească. Evident, cele două procese pornesc din aceeaşi sursă atotputernică. Se cere la fel de multă putere pentru convertire sau recreere ca şi pentru a chema la existenţă ceva prin creaţiune. Apostolul ne spune:”şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut (în engleză creat) după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul” (Efeseni 4:24). Cum naşterea din nou este semnul cel mai comun de identificare a credinciosului îndreptăţit, nu e de mirare că scriitorii Bibliei ne amintesc în mod constant despre puterea creatoare care distinge pe adevăratul Dumnezeu de orice contrafacere. Conducându-ne dincolo de creaţiunea fizică, Dumnezeu spune şi aceste cuvinte:”Le-am dat şi Sabatele Mele, să fie ca un semn între Mine şi ei, pentru ca să ştie că Eu sunt Domnul, care-i sfinţesc” (Ezechiel 20:12).

Vă rog să remarcaţi că un Sabat sfinţit este semnul unui popor sfinţit. Cuvîntul “a sfinţi” înseamnă a pune deoparte pentru un scop deosebit (o zi adusă la viaţă prin puterea creatoare a vocii lui Dumnezeu), şi a servit şi ca să ne aducă aminte că Dumnezeu poate pune oamenii deoparte pentru un scop deosebit prin regenerare sau recreere.

În lumina acestor fapte este uşor de înţeles de ce diavolul a purtat o bătălie continuă şi disperată împotriva Sabatului zilei a şaptea. Timp de aproape şase milenii a lucrat prin mândria tradiţiei, dezinformării şi bigotismului religios ca să distrugă sfinţenia semnului special al autorităţii lui Dumnezeu-Sabatul.

Ca semn al dreptului de guvernare al lui Dumnezeu, Sabatul a provocat pretenţia Satanei de a lua locul lui Dumnezeu. Adversarul spune” Îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu… voi fi ca Cel Prea Înalt.”(Isaia 14:13,14) De fapt Satan dorea să i se aducă închinare. Ca să îndeplinească acest lucru, trebuia să anuleze pretenţia lui Dumnezeu de a fi un guvernator drept. Autoritatea lui Dumnezeu se sprijină pe pretenţia lui Dumnezeu ca fiind Creatorul, având Sabatul ca semn al acestei autorităţi. Distrugând Sabatul, Satan pregăteşte calea pentru instituirea unui guvern contrafăcut bazat pe pretenţii de autoritate contrafăcute, simbolizate printr-o zi de închinare contrafăcută.

Bătălia asupra autorităţii

Este fascinant să privim înapoi peste veacuri şi să vedem derularea marei lupte dintre Hristos şi Satana. Lupta a fost întotdeauna concentrată asupra autorităţii.

Strategia celui rău a fost întotdeauna bazată pe un dublu atac asupra afirmaţiei lui Dumnezeu de a fi Creator. Mai întâi prin teoria evoluţiei cu doctrina sa umanistă a selecţiei naturale. Apoi, printr-un efort de secole de a distruge păzirea Sabatului zilei a şaptea ca semn al puterii creatoare.

Putem doar să spunem în trecere că fiecare din aceste încercări diavoleşti de a discredita autoritatea lui Dumnezeu a produs un succes amar peste orice aşteptare. Milioane au devenit sceptici religioşi şi agnostici datorită doctrinei lui Darwin privind evoluţia organică. Negând căderea omului care ar fi cerut un Mântuitor din păcat, evoluţia a lovit atât planul de mântuire cât şi actul creaţiunii.

În mod similar, atacurile Satanei asupra Sabatului au condus milioane la neascultare de singura poruncă din Decalog pe care Dumnezeu a făcut-o test al ascultării de întreaga lege.

Un plan de succes în subminarea loialităţii a milioane care erau devotate adevăratului Dumnezeu cerea o capodoperă de strategie satanică. Ia timp. Implică secole de înşelare a minţii. Nu va fi nici o întoarcere dramatică de la servirea lui Dumnezeu la servirea Satanei. Secretul ar fi câştigarea ascultării prin subterfugiu religios. Satana a înţeles principiul din Romani 6:16, cu mult înainte ca Pavel să scrie cuvintele:”Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi?”

Ascultarea este cea mai înaltă formă de supunere şi închinare. Dacă Satana ar putea crea un motiv care să facă oamenii să nu mai asculte de Dumnezeu, ar avea chiar şansa de a câştiga ascultarea lor de partea cauzei sale. Lupta decesivă se va da în ce priveşte legea lui Dumnezeu. Legea constituie fundaţia guvernării lui Dumnezeu. Cum putea Satan să distrugă încrederea în lege şi în locul de aceasta să facă pe oameni să asculte de el? Şi ce poruncă ar trebui să atace? Desigur una care ne îndreaptă către puterea creatoare a lui Dumnezeu şi către dreptul Său de a guverna. Ca semn de identificare al adevăratului Dumnezeu Sabatul a fost din totdeauna obiectul urei Satanei. Dumnezeu alesese Sabatul ca test de loialitate faţă de legea Sa în Vechiul Testament ” ca să-l pun la încercare,” zice Domnul “şi să văd dacă va umbla sau nu după legea Mea” (Exod 16:4).

Testul de bază al Legii

Deoarece Dumnezeu a făcut Sabatul testul de bază al celor Zece Porunci, Satana este determinat să facă aceasta cea mai uriaşă problemă a tuturor veacurilor. Distrugând Sabatul, Satana este pregătit să lanseze super planul său de a pretinde ascultarea faţă de o zi de închinare contrafăcută. Manipulând slăbiciunea unui creştinism contrafăcut care a căzut încet încet sub influenţa păgânismului, Satana îşi pregăteşte capodopera- o biserică-stat răspândită în întreaga lume – care va cere ascultare necondiţionată de sistemul său contrafăcut de închinare.

Istoria neagră a apostaziei a început să se desfăşoare de peste patru mii de ani, începând cu acea aşa numită convertire de la păgânism a împăratului Constantin. Să facă o lege împotriva celor ce păzesc Sabatul şi să dea noi legi care să ceară odihna în prima zi a săptămânii, o sărbătoare solară, dedicată închinării la soare cu ritualuri păgâne, a fost una din primele legi ale proaspătului împărat aşa-zis creştin.

Nu vom stărui, acum, asupra istoriei bine-documentate a conciliilor papale care au obligat păzirea Duminicii păgâne sub ameninţarea pedepsei cu moartea. Pentru cei care au fost doritori să cerceteze cele întâmplate fără prejudecăţi, faptele sunt bine-cunoscute. În timpul secolelor al patrulea şi al cincilea, prima zi a săptămânii a fost înălţată prin decret papal pentru a înlocui adevăratul Sabat al Bibliei.

Din nefericire, prejudecăţi si false informaţii au condus mii de creştini să închidă ochii asupra evidenţelor copleştoare ale istoriei privind această înlocuire. Rădăcinile acestor prejudecăţi nu sunt greu de identificat. Satana a lucrat prea mult timp creindu-şi un sistem de opoziţie ca să permită respingerea sa cu uşurinţă. De-a lungul veacurilor şi-a perfectat o serie de subtile argumente false pentru a-şi susţine ascultarea de o zi de închinare contrafăcută. El continuă să urască Sabatul care identifică pe adevăratul Dumnezeu.

Numai dacă prezentăm aceste atacuri împotriva Sabatului zilei a şaptea vom putea să înţelegem de ce milioane continuă să păzească prima zi a săptămânii, o zi ce nu are niciun suport biblic. Nimeni nu contrazice înţelesul legii scrise de degetul lui Dumnezeu “Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: ….să nu faci nici o lucrare în ea.” Şi totuşi milioane nu ascultă de ea. Nimeni nu poate respinge evidenţa copleşitoare a originii păgâne a duminicii şi totuşi milioane păzesc duminica în locul Sabatului poruncit clar în cele Zece Porunci. De ce? Repet motivul işi are rădăcina în ingenioasele argumente ale lui Satana care au creat un climat de prejudecăţi împotriva Sabatului Domnului. Vom examina acum câteva din înşelăciunile majore ale acestor argumente.

Eroarea majoră nr.1 – Sabatul a fost făcut numai pentru iudei

Această idee greşită a câştigat atâta putere încât mulţi creştini numesc Sabatul – “Sabatul evreilor”. Dar în Biblie nu găsim nicăieri o astfel de expresie. Este numit “Sabatul Domnului”, dar niciodată”Sabatul evreilor”(Exodul 20:10). Luca era un scriitor al Noului Testament, venit dintre Neamuri, şi adesea s-a referit la lucruri specifice evreilor. El vorbeşte despre “naţinea iudeilor”, despre “poporul evreu”, “ţara Evreilor” şi “sinagoga iudeilor”(Fapte 10:22; 12:11; 10:39; 14:1;).Dar notaţi vă rog, că Luca nu s-a referit niciodată la “sabatul iudeilor” deşi el a menţionat Sabatul în mod repetat.

Hrisos ne-a învăţat în mod clar că Sabatul a fost făcut pentru om” (Marcu 2:27). Adevărul e că Adam era singurul om în viaţă pe vremea când Dumnezeu a făcut Sabatul. Cel puţin 2000 de ani după creaţiune nu au existat iudei. Nu avea cum să fie făcut pentru ei. Isus a folosit termenul “om” în sens generic, referindu-se la întreaga omenire. Acelaşi cuvânt este folosit legat de instituţia căsătoriei care a fost instituită tot la creaţiune. Femeia a fost făcută pentru om tot aşa cum Sabatul a fost făcut pentru om. Cu siguranţă nimeni nu crede în existenţa căsătoriei doar pentru iudei.

Fapt este că două instituţii frumoase şi originale, au fost instituite de Dumnezeu Însuşi înainte ca păcatul să fi venit în această lume – căsătoria şi Sabatul. Amândouă au fost făcute pentru om, amândouă au primit binecuvântarea Creatorului şi amândouă continuă să fie la fel de sfinte acum precum erau atunci când au fost sfinţite în grădina Edenului.

Este de asemenea interesant de notat că Isus a fost Cel care a făcut Sabatul în prima săptămână de existenţă a lumii. Avea un motiv pentru care S-a intitulat Domn al Sabatului(Marcu 2:28). Dacă El este Domn al zilei Sabatului, atunci Sabatul trebuie să fie ziua Domnului. Ioan a avut o viziune în “ziua Domnului”, după cum aflăm în Apocalipsa 1:10. Această zi trebuie să fie Sabatul. Este singura zi desemnată şi cerută de Dumnezeu în Biblie. Scriind cele Zece Porunci, Dumnezeu a numit-o “Sabatul Domnului”(Exodul 20:10). În Isaia El este citat ca spunând “Sabatul, ziua Mea cea sfântă”(Isaia 58:13).

Dar nu trebuie să trecem peste faptul că acest Dumnezeu care acreat lumea şi Sabatul este Isus Hristos Însuşi. Ioan a scris:”La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El…. Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.”(Ioan 1:1-3,14).

Pavel a identificat în mod clar pe Isus ca şi Creator,”… în Împărăţia Fiului dragostei Lui, în care avem răscumpărarea, prin sângele Lui, … Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile (Coloseni 1:13-16).

Pentru creştini, a separa pe Isus de Sabat, este o greşeală tragică. Pentru că El este Autorul, Făcătorul, Sfinţitorul şi Arhitectul Sabatului. A îndepărta binecuvântarea pe care El a pus-o asupra Sabatului înseamnă a-i nega autoritatea.

Acest argument a condus pe mulţi creştini să creadă că Sabatul a existat doar pentru o perioadă de timp limitată imediat după creaţiune. Dar este aceasta realitatea? De fapt, Sabatul nu putea fi niciodată doar tipul sau umbra a ceva, pentru simplul motiv că a fost făcut înainte ca păcatul să intre în familia umană. Anumite umbre şi servicii tipice au fost instituite ca rezultat al păcatului şi ţintesc către eliberarea din păcat. Aşa au fost jertfele folosite pentru a simboliza moartea lui Isus, Mielul lui Dumnezeu. Nu ar fi existat animale jertfite dacă păcatul nu exista. Aceste ofrande au fost abolite atunci când Hrisots a murit pe cruce, pentru că aceste servicii tipice îşi găsiseră împlinirea. (Matei 27:51). Dar nu a existat nici o umbră înainte ca păcatul să fi intrat în această lume; de aceea Sabatul nu poate fi inclus în legea ceremonială a tipurilor şi umbrelor.

Pavel se referă la sistemul temporar al poruncilor în Coloseni 2:14-16 ca fiind “împotriva noastră” şi “contrar nouă”. El l-a legat de darurile de carne şi de băutură şi de sărbătorile anuale ale legii care a fost “anulată”. E adevărat că se referă şi la sabate în cest text , dar priviţi cu atenţie căci le numeşte “… umbra lucrurilor viitoare”. Au fost unele zile de Sabat ţintuite pe cruce? Da, cel puţin patru sabate anuale care aveau loc în anumite zile ale lunii şi ele au fost ţintuite pe cruce. Ele erau umbre şi cereau daruri speciale de mâncare şi băutură. Aceste sabate anuale sunt descrise în Leviticul 23: 24-36 şi apoi rezumate în versetele 37 şi 38: “Acestea sunt sărbătorile Domnului, în care veţi vesti adunări sfinte, ca să se aducă Domnului jertfe mistuite de foc, arderi de tot, daruri de mâncare, jertfe de vite şi jertfe de băutură, fiecare lucru la ziua hotărâtă. Afară de aceasta să păziţi Sabatele Domnului.”

Scriptura face o diferenţă clară între sabatele anuale, care erau o umbră şi săptămânalele “Sabate ale Domnului” Sabatele ceremoniale au fost şterse la cruce, pentru că fuseseră adăugate ca o consecinţă a păcatului. Dar Sabatul celor Zece – Porunci a fost sfinţit înainte de apariţia păcatului şi a fost introdus mai târziu în marea lege morală scrisă de degetul lui Dumnezeu. El este veşnic prin însăşi natura lui.

Eroarea majoră #2 – Ţine oricare zi din şapte

Prin această înşelăciune Satana pregăteşte lumea pentru a accepta un substitut pentru Sabatul pe care l-a poruncit Dumnezeu. Dumnezeu a scris pe table de piatră, legea neschimbătoare a veacurilor. Fiecare cuvânt din ea e serios şi plin de înţeles. Niciun rând nu e misterios sau ambiguu. Păcătoşi şi creştini, educaţi şi neneducaţi nu au nicio problemă în a înţelege cuvintele simple şi clare ale celor Zece Porunci. Dumnezeu ştia ce spune şi a spus ceea ce ştia. Nimeni n-a încercat să ocolească legea pentru că e prea complicat s-o înţeleagă.

Mare parte din cele zece porunci încep cu aceleaşi cuvinte: “Să nu”, dar chiar în mijlocul legii găsim porunca a patra care începe cu expresia “Adu-ţi aminte”. De ce este aceasta diferită de celelalte? Pentru că Dumnezeu le-a poruncit să aducă în memorie ceva ce exista deja acolo dar fusese uitat. Geneza descrie originea Sabatului în aceste cuvinte: “Astfel au fost sfârşite cerurile şi pământul, şi toată oştirea lor. În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea, pe care o făcuse…Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui, pe care o zidise şi o făcuse(Geneza 2:1-3).

Ce zi a binecuvântat şi sfinţit Dumnezeu? Ziau a şaptea. Cum putea fi sfinţită această zi? Prin odihnă. Poate fi oricare zi din cele şapte declarată sfântă? Nu. De ce? Pentru că Dumnezeu nu a poruncit să ne odihnim în acele zile ci să muncim. Credeţi că binecuvântarea lui Dumnezeu produce vreo diferenţă?Bineînţeles. Acesata este motivul pentru care părinţii cer lui Dumnezeu să le binecuvinteze copiii. Ei cred că există o diferenţă. Ziua a şaptea e diferită de toate celelalte şase pentru că are binecuvântarea lui Dumnezeu.

Doar câteva întrebări: De ce a binecuvântat Dumnezeu această zi?Pentru că El a creat lumea în şase zile. Era ziua de naştere a lumii, un memorial al actului atotputernic. Putem schimba memorialul Sabatului? Niciodată. Pentru că el arată înapoi către un fapt împlinit. 4 iulie este Ziua Independenţei (în SUA). Poate această zi fi schimbată? Nu. Pentru că Declaraţia de Independenţă a fost semnată pe 4 iulie 1776. Tot aşa nu poţi schimba data când sărbatoreşti ziua de naştere. Este un memorial al naşterii tale, care s-a întâmplat într-o anumită zi. Ar trebui să derulăm istoria încăodată ca să putem schimba ziua ta de naştere, Ziua Independenţei sau Sabatul. Putem numi altă zi Ziua Independenţei şi putem numi altă zi Sabat, dar asta nu înseamnă că aşa şi e.

A dat Dumnezeu omului privilegiul de a-şi alege propria zi de odihnă? Nu. De fapt, Dumnezeu a confirmat în Biblie că Sabatul a fost întemeiat şi sigilat prin propria Sa alegere şi nu ar trebui să ne amestecăm. Citiţi Exodul 16 despre mana dată de Dumnezeu. Timp de 40 de ani Dumnezeu a făcut trei minuni în fiecare săptămână ca să arate poporului Israel că această zi era sfântă. (1)În ziua a şaptea nu cădea mană. (2)Nu puteau ţine mana peste noapte fără ca aceasta să se strice, dar (3) păstrată pentru Sabat rămânea dulce şi proaspătă.

Dar câţiva israeliţi au avut aceeaşi idee pe care o au mulţi creştini moderni. Ei au au simţit că e în ordine dacă ţin oricare zi din şapte:” În ziua a şaptea, unii din popor au ieşit să strângă mană, şi n-au găsit. Atunci Domnul a zis lui Moise: Până când aveţi de gând să nu păziţi poruncile şi legile Mele? ” ( Exodul 16:27,28 ).

Aţi văzut? Aceşti oameni s-au gândit că o altă zi poate fi ţinută în locul zilei a şaptea. Poate plănuiau să păzească prima zi a săptămânii, sau o altă zi care le convenea mai mult. Dar ce s-a întâmplat? Dumnezeu i-a întâmpinat acuzându-i de călcarea legii Sale ieşind să lucreze în ziua a şaptea. Ar spune Dumnezeu acelaşi lucru celor care calcă Sabatul astăzi? Da. El este acelaşi ieri, astăzi şi pentru vecie – El nu se schimbă. Dumnezeu a eplicat clar că, indiferent de simţămintele lor, cei care ies să lucreze în Sabat sunt vinovaţi de călcarea Legii. Iacov ne explică că e păcat să calci fie şi una din cele Zece Porunci: “Căci, cine păzeşte toată Legea, şi greşeşte într-o singură poruncă, se face vinovat de toate. Căci, Cel ce a zis: “Să nu preacurveşti”, a zis şi: “Să nu ucizi”. Acum, dacă nu preacurveşti, dar ucizi, te faci călcător al Legii.” (Iacov 2:10,11).

Eroarea majoră #3 – Nu putem spune cu certitudine care e ziua a şaptea

Acestă eroare a făcut pe mulţi să se simte bine neascultând de porunca a patra. Doar că nu e adevărat. Iată patru dovezi pozitive care identifică adevăratul Sabat astăzi:

1. Potrivit Scripturii, Hristos a murit vineri şi a înviat duminică, în prima zi a săptămânii.

Practic toate bisericile recunosc faptul acesta sărbătorind Duminica Paştelui şi Vinerea Mare. Iată şi evidenţa biblică:”Omul acesta s-a dus la Pilat, şi a cerut trupul lui Isus. L-a dat jos de pe cruce, L-a înfăşurat într-o pânză de in, şi L-a pus într-un mormânt nou, săpat în piatră, în care nu mai fusese pus nimeni. Era ziua Pregătirii, şi începea ziua Sabatului” (Luca 23:52-54).

Aceasta este dovada că Isus a murit în ziua dinanitea Sabatului. Era numită “ziua pregătirii” pantru că era timpul în care se pregăteau pentru Sabat. Să citim următoarele versete: “Femeile, care veniseră cu Isus din Galilea, au însoţit pe Iosif; au văzut mormântul şi felul cum a fost pus trupul lui Isus în el, s-au întors, şi au pregătit miresme şi miruri. Apoi, în ziua Sabatului, s-au odihnit, după Lege” (vers.55,56).

Notaţi, vă rog, că femeile s-au odihnit în Sabat “după lege”. Porunca spune, ” Ziua a şaptea este Sabatul,” deci noi ştim că ele păzeau sâmbăta. Iar versetul următor spune, “În ziua întâi a săptămânii, femeile acestea, şi altele împreună cu ele, au venit la mormânt dis-de-dimineaţă, şi au adus miresmele, pe care le pregătiseră. Au găsit piatra răsturnată de pe mormânt” (Luca 24:1,2).

Aceste trei zile consecutive sunt descrise atât de clar pentru noi. El a murit vineri, în ziua pregătirii, în mod obişnuit numită Vinerea Mare. S-a odihnit în mormânt în ziua a şaptea, Sâmbătă, “după Lege. Aceasta a fost sâmbătă. Apoi duminică, în prima zi a săptămânii, Duminica Paştelui pentru mulţi, Isus S-a sculat din mormânt.

Orice persoană care poate stabili când e Vinerea Mare sau Duminica Paştelui nu va avea absolut nici o problemă să descopere adevăratul Sabat.

2. Calendarul nu a fost schimbat într-un mod care să afecteze zilele săptămânii.

Putem spune cu certitudine că ziua a şaptea astăzi este aceeaşi zi pe care a păzit-o Isus când era pe pământ. Papa Grigore XIII a făcut o schimbare a calendarului în 1582, dar aceasta nu interferează ciclul săptămânal. Calendarul nostru gregorian a fost numit după numele lui, după această mică schimbare în 1582.

Ce a făcut Papa Grigore calendarului? Înainte de 1582, exista calendarul iulian, care a fost stabilit de Iulius Cezar cam pe la anul 46 e.n. şi numit după numele lui. Dar calendarul iulian calcula lungimea anului ca având 365 şi 1/4 zile, iar anul are de fapt 11 minute mai puţin. Aceste 11 minute s-au acumulat şi pe la 1582, calendarul era cu 10 zile diferit de sistemul solar. Grigore, a sărit pur şi simplu peste aceste zece zile în numărarea calendarului. Era joi, 4 octombrie 1582, şi ziua următoare, vineri ar fi trebuit să fie 5 octombrie. dar Grigore a declarat-o 15 octombrie, exact cele zece zile necesare calendarului pentru a fi în armonie cu sistemul solar.

Sunt zilele săptămânii confuze? Nicidecum. Dupa joi încă urmează vineri şi după vineri e încă sâmbătă. Este aceeaşi zi a şaptea şi ciclul săptămânii nu a fost schimbat în vreun fel. Când ţinem ziua a şaptea, sâmbăta, păzim aceeaşi zi pe care a păzit-o Isus, iar El a făcut aceasta în fiecare săptămână după cum scrie în Luca 4:16.

3. A treia dovadă despre adevăratuş Sabat e şi cea mai convingătoare. Evreii au păzit ziua a şaptea de pe vremea lui Avraam şi o păzesc şi astăzi.

Iată o întreagă naţiune – milioane de indivizi – care a socotit zilele cu meticulozitate, săptămână după săptămână, având calendar sau nu, timp de mii de ani. E posibil să se fi pierdut firul?

Imposibil. Dacă întreaga naţiune ar fi dormit 24 de ore în plus şi nimeni nu le-ar fi spus după aceea, doar astfel ar fi putut pierde o zi.

N-a existat nici o schimbare sau pierdere a Sabatului din Ziua în care a fost creat în Geneza. Originea săptămânii se găseşte în istoria creaţiunii. Nu există nici o explicaţie ştiinţifică sau astronomică pentru măsurarea timpului în cicluri de şapte zile. Este un aranjament arbritrar al lui Dumnezeu şi a fost păstrat în chip miraculos pentru un singur motiv- pentru că Sabatul cel sfânt ne îndreaptă către puterea creatoare a lui Dumnezeu. Este un semn al suveranităţii Sale asupra lumii şi vieţii umane; un semn al creaţiunii şi răscumpărării.

Nu este acesta motivul pentru care Dumnezeu va păstra Sabatul de-a lungul veşniciei? Citim în Isaia 66:22,23: “Căci după cum cerurile cele noi, şi pământul cel nou, pe care le voi face, vor dăinui înaintea Mea – zice Domnul – aşa va dăinui şi sămânţa voastră şi numele vostru. În fiecare lună nouă şi în fiecare Sabat va veni orice făptură să se închine înaintea Mea, – zice Domnul.”

Sabatul este atât de preţios pentru Dumnezeu încât El va cere poporului Său să-l păzească în coninuare pe noul pământ. Dacă este atât de preţios pentru EL, nu ar trebui să fie preţios şi pentru noi? Dacă îl vom păzi pe noul pământ, nu ar trebui să-l păzim şi acum?

Într-o epocă a dumnezeilor falşi, a evoluţiei ateiste şi a tradiţiilor oamenilor, lumea are nevoie de Sabat mai mult decât oricând ca un test al loialităţii noastre faţă de marele Dumnezeu -Creator şi ca semn al sfinţirii noastre prin puterea Sa.

4. Dovada a patra constă în faptul că mai mult de o sută de limbi ale pământului folosesc cuvântul “Sabat” pentru Sâmbătă.

De exemplu, cuvântul spaniol pentru sâmbătă este “Sabado,” însemnând Sabat. Ce dovedeşte aceasta? Aceasta dovedeşte că la originea acestor limbi, cu mult, mult timp în urmă, Sâmbăta era recunoscută ca ziua Sabatului şi a fot denumită astfel ca zi a săptămânii.

Eroarea majoră #4 – Sabatul a fost doar un memorial al eliberării din Egipt

Această idee ciudată este inspirată de un singur text din Vechiul Testament şi este răstălmăcită, contrazicând multe declaraţii lămurite despre adevărata origine a Sabatului. Textul se găseşte în Deuteoronomul 5:14,15: “Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă a Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici boul tău, nici măgarul tău, nici vreunul din dobitoacele tale, nici străinul care este în locurile tale, pentru ca şi robul şi roaba ta să se odihnească întocmai ca tine. Adu-ţi aminte că şi tu ai fost rob în ţara Egiptului, şi Domnul, Dumnezeul tău, te-a scos din ea cu mână tare şi cu braţ întins: de aceea ţi-a poruncit Domnul, Dumnezeul tău, să ţii ziua de odihnă.”

Unii oameni deduc din acest text că Dumnezeu a dat Sabatul ca un memorial al Exodului din Egipt. Dar povestirea creerii Sabatului relatată în cartea Genezei (Geneza 2:1-3) precum şi formularea poruncii a patra de Dumnezeu Însuşi (Exodul 20:11) ne descoperă Sabatul ca un memorial al creatiunii.

Cheia înţelegerii acestor două versete se găseşte în cuvântul “rob”. Dumnezeu spune ” Adu-ţi aminte că şi tu ai fost rob în ţara Egiptului.” Şi în propoziţia anterioară El le reaminteşte ” pentru ca şi robul şi roaba ta să se odihnească întocmai ca tine”. Cu alte cuvinte, experienţe lor în Egipt ca robi ar trebuiau să le amintească să se poarte corect cu robii lor asigurându-le odihna Sabatului.

În mod asemănător Dumnezeu le-a poruncit: “Dacă un străin vine să locuiască împreună cu voi în ţara voastră, să nu-l asupriţi… căci şi voi aţi fost străini în ţara Egiptului.” (Leviticul 19:33,34).

Nu era neobişnuit la Dumnezeu să revină mereu la eliberarea din Egipt încurajare pentru a asculta de alte porunci. În Deuteronomul 24:17,18 Dumnezeu spune:”Să nu te atingi de dreptul străinului şi al orfanului, şi să nu iei zălog haina văduvei… ai fost rob în Egipt, şi că Domnul, Dumnezeul tău, te-a răscumpărat de acolo; de aceea îţi dau aceste porunci ca să le împlineşti.”

Nici porunca de a fi drept nici cea de a păzi Sabatul nu au fost date pentru a comemora Exodul, ci Dumnezeu le-a spus că bunătatea Sa prin eliberarea din captivitate consituiau un puternic motiv suplimentar de a se purta amabil cu robii lor în Sabat şi a trata corect străinii şi văduvele.

Dumnezeu le vorbeşte în acelaşi fel în Leviticul 11:45: “Căci Eu sunt Domnul, care v-am scos din ţara Egiptului …şi să fiţi sfinţi.” Cu siguranţă nimeni nu va suţine că sfinţenia nu a existat înainte de Exodul, sau că ar fi limitată numai la evrei, ca să comemoreze eilberarea lor.

Eroarea majoră #5 – Ţinem duminica în onoarea învierii

Este adevărat că Isus a înviat în prima zi a săptămânii, dar nu găsim nici cea mai neînsemnată comunicare în Biblie pentru ca cineva să păzească acestă zi sfântă. Baza pentru păzirea Sabatului este porunca scrisă de mâna lui Dumnezeu.

Multe evenimente minunate s-au întâmplat în anumite zile ale săptămânii, dar nu avem nici o poruncă să păzim aceste zile ca fiind sfinte. Isus a murit pentru păcatele noastre într-o vineri. Acesta este probabil cel mai semnificativ eveniment din toată istoria. Marchează momentul în care sentinţa mea de condamnare la moarte a fost comutată şi mântuirea mea a fost asigurată. Dar nici un text din Biblie nu sugerează că noi ar trebui să păzim această zi cu o semnificaţie atât de mare.

Învierea lui Isus din mormânt duminică dimineaţa a fost un moment dramatic, dar nu este nici urmă de evidenţă biblică cum că noi ar trebui să păzim această zi în cinstea învierii. Nu a fost găsit nici un exemplu biblic de păzire a duminicii în întreaga Scriptură. Există desigur un memorial al învierii poruncit în Biblie, dar acesta nu este păzirea duminicii. Pavel a scris:”Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă”(Romani 6:4).

Botezul este memorialul morţii, îngropării şi învierii lui Hristos. Cei care cred că păzirea duminicii onorează învierea Sa citează întâlnirea ucenicilor în camera de sus în acceaşi zi în care El S-a sculat din mormânt. Pentru ei această întâlnire a fost pentru a sărbători învierea. Dar când citim modul în care Biblia relatează acest eveniment, descoperim că circumstanţele erau puţin diferite. Luca ne spune, că deşi ucenicii au fost confruntaţi cu povestea Mariei Magdalena ca martor ocular, ei “n-au crezut-o.” “După aceea, S-a arătat, într-alt chip, la doi dintre ei, pe drum, când se duceau la ţară. Aceştia s-au dus de au spus lucrul acesta celorlalţi, dar nici pe ei nu i-au crezut. În sfârşit, S-a arătat celor unsprezece, când şedeau la masă; şi i-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, pentru că nu crezuseră pe cei ce-L văzuseră înviat”(Marcu 16:12-14).

Evident niciunul din ucenicii din camera de sus n-a crezut că EL înviase, aşa încât nu puteau sărbători învierea plini de bucurie. Ioan ne explică motivul pentru care erau împreună astfel: ” pe când uşile locului unde erau adunaţi ucenicii erau încuiate, de frica Iudeilor” (Ioan 20:19).

Astfel, am examinat principalele argumente folosite împotriva păzirii zilei sfinte a Sabatului lui Dumnezeu. Niciuna din aceste obiecţiuni nu asigură măcar o urmă de evidenţă că Dumnezeu Şi-ar fi schimbat vreodată părerea privind Sabatul. Când a scris expresia “adu-ţi aminte” în porunca a patra, făcea referinţă la aceeaşi zi a şaptea care apare pe calendarele agăţate pe pereţii noştri. Nici oamenii, nici demonii nu pot diminua valaditatea legii morale.

Fie ca Dumnezeu să ne dea fiecăruia curajul de a onora porunca Sabatului ca un test special al lui Dumnezeu privind dragostea şi loialitatea noastră. Aşa cum am descoperit, când Isus va reveni, vom păzi împreună cu El acelaşi Sabat, prin veacurile nesfârşite. Amin, vino Doamne Isuse!

Introducere

“M-am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis. Şi voia Celui ce M-a trimis, este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El, ci să-l învii în ziua de apoi. Voia Tatălui meu este ca oricine vede pe Fiul, şi crede în El, să aibă viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.”
– Ioan 6:38–40

În 1692, oraşul Port Royal din Jamaica literalmente a alunecat în mare, atunci când a fost lovit de un cutremur violent. Mulţi au prezis că acest oraş corupt de piraţi şi asasini va suferi într-o zi judecata lui Dumnezeu. Prin urmare, dezastrul nu a surprins pe nimeni, şi cel mai puţin pe grupul de oameni religioşi care au pierit împreună cu cei răi. Un astfel de om a fost Galdy Lewis, care s-a născut în Franţa, dar a plecat în Lumea Nouă în căutarea libertăţii religioase. Când a venit primul şoc violent, Galdy a fost îngropat adânc sub pământ. Uimitor, el a rămas conştient şi şi-a dat seama ce s-a întâmplat. El s-a lăsat în voia lui Dumnezeu. Dar, la fel ca Iona în burta monstrului marin, câteva clipe mai târziu, pământul s-a zguduit a doua oară şi a explodat, aruncându-l pe Galdy în zbor prin aer şi peste marea în clocot. El a aterizat nevătămat în apă şi a înotat până ce l-a ridicat o barcă. Galdy a trăit timp de 47 de ani după salvarea lui miraculoasă. A murit în 1739 şi astăzi piatra funerară de pe mormântul său încă spune povestea experienţei sale uimitoare.

Cel mai sigur loc din lume este în mijlocul voii lui Dumnezeu. Nu contează dacă sunteţi înconjurat de război, taifunuri, tornade, vulcani sau cutremure, dacă sunteţi în mijlocul voii lui Dumnezeu, nu aveţi de ce să vă îngrijoraţi. Biblia spune: “Şi lumea şi pofta ei trece; dar cine face voia lui Dumnezeu, rămâne în veac” (1 Ioan 2:17). Dacă urmaţi voia lui Dumnezeu, aveţi viaţa veşnică.

David Livingstone declara: “Aş prefera să fiu mai degrabă în inima Africii, după voia lui Dumnezeu, decât pe tronul Angliei în afara voiei Lui.” Dacă a fi după voia lui Dumnezeu, înseamnă să lucraţi într-un câmp de misiune izolat, îndepărtat, infestat de ţânţari, sunteţi încă în cel mai bun loc cu putinţă în care aţi putea fi.

Ca pastor, am auzit de multe ori întrebările: “Cum ştiu că fac ceea ce Dumnezeu vrea să fac? Cum pot să aflu voia lui Dumnezeu cu viaţa mea?” Acestea sunt întrebări foarte bune. De fapt, sunt cele mai importante întrebări pe care le puteţi pune în calitate de creştin. De ce? Deoarece Isus ne-a învăţat să spunem “Facă-se voia Ta.”

Desigur, toţi trebuie să ne bazăm pe principiile generale privind voia lui Dumnezeu, care sunt universale. Este voia lui Dumnezeu ca fiecare să fie sfânt, iubitor şi loial. Dar, în acelaşi timp, Domnul are planuri individuale cu fiecare persoană, care sunt tot aşa de variate şi de unice ca şi fulgii de zăpadă.

Această scurtă carte se va concentra pe principiile biblice care vă vor ajuta să găsiţi voia lui Dumnezeu pentru viaţa dvs. Nicio şansă?

Înainte de a intra într-o listă de moduri în care putem aplica principiile biblice pentru a afla voia lui Dumnezeu, haideţi să ne referim întâi la unele metode dubioase pe care le utilizează oamenii adesea.

În primul rând, creştinii ar trebui să evite recurgerea la metode care duc la a da cu banul. Eu nu spun că Dumnezeu nu poate vorbi printr-o monedă, dar aruncarea monedei este ceva ce se face la jocurile de fotbal. Ar putea să meargă la NFL (Liga Naţională de Fotbal), dar dacă iau o decizie pentru o viaţă, vreau o îndrumare mai bună decât cap sau pajură.

Desigur, în Biblie, unele probleme s-au decis prin tragere la sorţi. În mod normal, un grup de oameni lua un vas de lut cu o gură îngustă şi punea în el un număr de pietre de o culoare şi o piatră de o culoare diferită. Gura era îndeajuns de mare pentru a scoate afară doar o piatră la un moment dat. Vasul mergea de jur împrejur de la un om la altul, fiecare scuturând vasul şi lăsând să cadă o piatră. Dacă sorţul de culoare diferită cădea pe dvs., asta însemna că eraţi ales lider. (S-a tras la sorţi şi pentru hainele Domnului Isus şi pentru călătoria “de pescuit” făcută de Iona)

Aţi putea da cu banul atunci când familia încearcă să se hotărască dacă să mănânce hrană mexicană sau chinezească la cină. Însă, atunci când se iau decizii importante pentru viaţa dvs., tragerea la sorţi nu este recomandabilă. Dumnezeu vrea ca dvs. să vă folosiţi mintea. El chiar spune: “Veniţi, totuşi, să ne judecăm” (Isaia 1:18). Nu ar trebui niciodată să spuneţi: “Cu cine să mă căsătoresc? Ei bine, voi trage la sorţi”. Acest sistem nu le va impresiona pe posibilele rude prin alianţă. Mai degrabă, trebuie să utilizaţi un număr de criterii biblice, pe care le vom discuta un pic mai târziu.

Când preoţii alegeau cei doi ţapi în Ziua Ispăşirii, selectau două exemplare perfecte. Unul urma să fie ales ca ţapul pentru Domnul, şi unul urma să fie ţapul ispăşitor. Ei trăgeau la sorţi pentru ţapul ispăşitor. Ideea este că ei alegeau între doi ţapi, care erau identici, ca natură. (Ar putea însemna că Dumnezeu nu dorea ca oamenii să fie mândri că au decis rezultatul final). În acest sens, tragerea la sorţi este în regulă. Dar, atunci când se iau decizii importante, fiţi atenţi să nu le lăsaţi la voia întâmplării.

Şi, uneori, atunci când se dă cu banul şi nu se obţine faţa care se doreşte, se spune: “Să facem două din trei.” Şi continuă să se dea cu banul până când se obţine rezultatul dorit. Cunosc şi pe cineva care se ruga cu privire la o decizie importantă, şi nu era sigur dacă să dea cu banul sau nu ca să aleagă între opţiunile disponibile. A dat cu banul, iar moneda s-a rostogolit în faţa zidului şi s-a ridicat drept în sus! Este ca şi cum Dumnezeu spunea: “Nu face asta! Îmi dai doar două opţiuni. Aş putea avea o mie de opţiuni despre care tu nu ştii nimic.” Nu-L puneţi la colţ pe Domnul, utilizând astfel de metode. Dvs. încercaţi să limitaţi felul cum vă va răspunde Dumnezeu. Deci, folosiţi-vă mintea şi rugaţi-vă mai degrabă pentru înţelepciune divină.

Gata să acceptăm răspunsul “lânii”

Când Ghedeon încerca să obţină asigurarea că putea să meargă la luptă împotriva Amaleciţilor şi Madianiţilor, a pus pe câmp un val de lână: o piele de oaie pentru un fel de sac de dormit. El a spus aşa: “Dacă mă trezesc dimineaţa şi este rouă pe lână, dar nu şi pe câmp, acesta va fi un semn.” Ei bine, aşa s-a întâmplat. Apoi s-a gândit: “Poate că e un fenomen natural. Doamne, să încercăm încă o dată. Mâine lâna să fie uscată şi roua să cadă pe câmp”. Aşa s-a şi întâmplat, şi în cele din urmă Ghedeon se simţi liniştit. Unii au tot felul de “lână,” pe care o scot pentru Domnul, şi, uneori, nu e rău să se spună: “Bine, Doamne. Am de gând să caut dovezi de la Tine”. Dar putem intra în procedeul de a întinde lâna pentru a testa voia lui Dumnezeu, nedorind niciodată să acceptăm răspunsul de la lâna din noaptea dinainte. Nimic nu vă va oferi asigurarea voii lui Dumnezeu ca lista de mai jos. S-ar putea să fie un timp pentru ea, dar evitaţi să căpătaţi obiceiul de a întinde lâna.

Ruleta biblică

Fiica unui evanghelist celebru odată mi-a povestit cum mama ei se ruga dacă să se căsătorească sau nu cu un evanghelist tânăr şi chipeş. Ea spunea: “Doamne, trebuie să ştiu că asta este voia Ta.” Ea se ruga şi se chinuia, având nevoie de asigurarea că acesta era bărbatul potrivit. Aşa că şi-a luat Biblia şi a deschis-o la întâmplare. Se ruga cu ochii închişi pe patul ei şi şi-a pus degetul în jos pe un verset – când şi-a deschis ochii, era la Geneza 24:58, care spune: “Au chemat dar pe Rebeca, şi i-au zis: ‘Vrei să te duci cu omul acesta?’ ‘Da, vreau’, a răspuns ea.” Când vă rugaţi cu privire la cu cine să vă căsătoriţi şi vă deschideţi Biblia la întâmplare şi acesta este locul unde vi se opreşte degetul – atunci acesta este un semn destul de convingător.

Aţi întâlnit, probabil, pe cineva care ia decizii deschizând repede la întâmplare Biblia şi, orişiunde i se opreşte degetul, spune: “Acesta trebuie să fie mesajul lui Dumnezeu pentru mine.” Încă o dată, fiţi foarte atenţi cu privire la utilizarea Bibliei ca pe o placă Ouija (conţine litere, cifre, simboluri; folosită în spiritism pentru comunicarea cu spiritele – n.t.). Nu spun că Dumnezeu nu poate conduce în acest fel; uneori, Domnul închide ochii la neştiinţa noastră (Faptele Apostolilor 17:30). Dar nu cred că este recomandabil, dacă vă lipseşte o relaţie puternică cu Dumnezeu. Aţi putea deschide Biblia dvs. la întâmplare şi brusc să vă cadă degetul unde se spune că Isaia a umblat gol şi desculţ trei ani (Isaia 20:3). Evident, nu e voia Lui pentru viaţa dvs., aşa că fiţi atenţi.

Vise, viziuni sau halucinaţii?

Poate Dumnezeu să ne călăuzească prin intermediul unui vis? Poate, dar majoritatea viselor dvs. e doar o învălmăşeală, care apare atunci când creierul pune cap la cap lucrurile pe care le-aţi trăit în timpul zilei, dând drumul la tot felul de lucruri ciudate prin mintea dvs. (Eclesiastul 5:3). Unii oameni au vise stranii, astfel încât se duc la un psihanalist care îi ajută să încerce să înţeleagă dacă există vreun sens ascuns în ele. Dar, uneori, e doar prea multă pizza înainte de culcare. Nu puneţi prea multaccent pe a lua o decizie de viaţă bazată pe visele dvs. trăznite.

Şi, în sfârşit, în ceea ce priveşte viziunile, poate aţi auzit despre fermierul care prăşea la câmp într-o zi extrem de toridă. Era un fermier tânăr care se întreba dacă trebuia să-şi petreacă viaţa făcând acest lucru. Aşa cum medita, se uită în sus pe cer şi văzu că vântul muta norii de jur împrejur. Dintr-o dată, văzu clar literele “P” şi “C” pe cer. S-a gândit că era un mesaj de la Dumnezeu, să-L “predice pe Cristos”, aşa că şi-a aruncat echipamentul de fermă, s-a spălat, şi-a pus costumul de duminică, şi a început să meargă prin împrejurimi predicând. Uimiţi, oamenii îl întrebau: “Zeb, ce-ai păţit?” El le spunea: “Dumnezeu mi-a arătat într-o viziune că trebuie să fiu predicator.” Aşa că şi-a petrecut mai multe luni predicând, dar cu rezultate sumbre. Familia sa flămânzea, aşa că aproximativ cu opt luni mai târziu, Zeb se afla din nou pe câmp prăşind porumbul. Cineva l-a întrebat: “Zeb, ce faci? Am crezut că Dumnezeu ţi-a dat o viziune că trebuie să-L predici pe Hristos”. El i-a răspuns: “Ei bine, am ajuns la concluzia că ‘PC’ înseamnă în realitate ‘Plantează porumb’ (“Plant Corn”, în engleză – n.t.)”.

Fiţi atenţi şi nu lăsaţi ca visele şi viziunile să fie criteriul principal. Dacă aveţi de gând să vă bazaţi deciziile pe vise şi viziuni, asiguraţi-vă că există dovezi puternice. O mulţime dintre aceste metode extraordinare pe care oamenii le folosesc pentru a decide voia lui Dumnezeu sunt rezervate pentru atunci când El le vorbeşte profeţilor aleşi. Dacă acesta nu este, încă, tocmai cazul dvs., luaţi-vă un moment acum ca să descoperiţi unele modalităţi biblice şi de bun simţ pentru a discerne voia Creatorului nostru.

Ei bine … Acum de unde începem?

Ne confruntăm cu o mulţime de decizii importante în timpul vieţii. Atunci când tinerii termină liceul, se întreabă: “Ce facultate să urmez? Ce să studiez? Chiar să mă duc la facultate?” Apoi, trebuie să se decidă cu privire la un loc de muncă şi un partener. “Ce loc de muncă să-mi iau? Cu cine să mă căsătoreasc? Să-i spun ‘da’ primului care mă cere? Să mă căsătoresc la urma urmelor?”

Înainte de a intra în a afla ceea ce ar vrea Dumnezeu să faceţi, în orice împrejurare dată, să ne ocupăm de unele elemente de bază. În primul rând şi mai presus de orice, este voia lui Dumnezeu ca dvs. să fiţi mântuit. Domnul “doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Petru 3:9). Ce faceţi în viaţă ca profesie ar trebui să treacă pe plan secund, dacă nu aveţi încă o relaţie mântuitoare cu Domnul Isus Hristos.

În al doilea rând, atunci când unele dezastre naturale lovesc şi distrug case, de multe ori auzim societăţile de asigurare că se referă la ele ca la “o acţiune a lui Dumnezeu”. Aceasta nu este întotdeauna adevărat. Nu tot ce se întâmplă este după voia lui Dumnezeu. Aşa cum am citit, Dumnezeu vrea ca nici unul să nu piară, dar unii tot au să piară. Evident, dvs. şi cu mine am făcut, de asemenea, unele lucruri în viaţa noastră, care nu erau după voia lui Dumnezeu.

Astfel că nu putem spune întotdeauna că este “o acţiune a lui Dumnezeu”, atunci când vine un taifun şi mor cu miile. Amintiţi-vă că diavolul a fost cel care a adus nenorocire în viaţa lui Iov. Cred că vom fi surprinşi atunci când vom ajunge în cer şi Dumnezeu va trage vălul deoparte; vom fi martori la lupta cosmică dintre bine şi rău şi vom vedea că lucrurile nu au mers întotdeauna aşa cum Şi le-a dorit Dumnezeu.

De altfel, de ce ne-ar spune El să ne rugăm să se facă voia Lui, dacă oricum s-ar face întotdeauna? De aceea ar trebui să urmărim voia lui Dumnezeu în viaţa noastră. Dacă voia lui Dumnezeu se întâmplă întotdeauna, noi nu ar trebui să mai facem nimic să ne-o închipuim. Dar nu se face întotdeauna, aşa că trebuie să facem tot ce putem mai bine ca s-o căutăm – şi să ne aflăm în ea – în voia lui Dumnezeu, din consideraţie pentru Împărăţia Sa.

În continuare am să vă dau o scurtă listă, care vă va ajuta să decideţi voia lui Dumnezeu în viaţa dvs.Această listă vine de la aceia pe care eu îi respect cel mai mult: Duhul Sfânt care vorbeşte prin intermediul Bibliei, marii erudiţi şi comentatori ai Bibliei, prieteni şi colegii pastori. Cred că această listă se întemeiază, atât pe Cuvântul lui Dumnezeu cât şi pe bunul simţ de zi cu zi.

Fiţi dispus şi predat

Cineva odată a stabilit faptul că în Statele Unite, un om are peste 23.000 de moduri de a-şi câştiga existenţa. Şansele nu sunt în favoarea dvs. ca să ghiciţi pur şi simplu ce puteţi face ca profesie. În schimb, aveţi nevoie de călăuzire divină în viaţa dvs. Vreţi ca Dumnezeu să vă dea înţelepciune în legătură cu modul de a discerne planul Său cu dvs.

Primul pas este şi cel mai important şi adesea cel mai greu: Fiţi pe deplin predat şi dispus. Ioan 7:17 declară: “Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu, sau dacă Eu vorbesc de la Mine”. Dumnezeu vă va face cunoscută voia Sa – dacă veţi fi cu adevărat dispus să o împliniţi odată ce aţi înţeles care este ea.

Rugaţi-L pe Dumnezeu să vă dea o inimă supusă şi dispusă atunci când încercaţi să-I discerneţi voia. În plus, predaţi-vă pe dvs. înşivă lui Isus înainte de a-L aştepta să vă conducă într-un loc în care să lucraţi în numele Său. Dacă inima dvs. se află într-o stare de răzvrătire şi nu sunteţi predat, de ce v-ar arăta Dumnezeu voia Sa? Tot ce va face El va fi să vă mărească simţământul vinovăţiei.

“El face pe cei smeriţi să umble în tot ce este drept. El învaţă pe cei smeriţi calea Sa.” (Psalmii 25:9). Odată am auzit despre un om simplu din Congo, care s-a rugat astfel: “Doamne, fii Tu acul, eu voi fi aţa. Du-te Tu primul, şi eu Te voi urma oriunde vei conduce”. Acesta este felul de atitudine umilă de care avem nevoie ca să discernem voia lui Dumnezeu. S-ar putea să nu vă placă ceea ce este gata să vă arate, dar hotărâţi-vă ca prin puterea Lui să o împliniţi chiar înainte să ştiţi care este.

Lăsaţi-vă călăuzit de Cuvântul Său

“Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele, şi o lumină pe cărarea mea” (Psalmii 119:105). Când căutaţi voia lui Dumnezeu, trebuie să deschideţi Biblia chiar mai mult decât aţi face-o normal. Rugaţi-L pe Dumnezeu să vă ajute să găsiţi în Cuvântul Său o anume călăuzire pentru viaţa dvs.

Uneori, este posibil chiar să aflaţi ce spune Biblia în legătură cu opţiunile exacte pe care le luaţi în considerare. Într-adevăr, Cuvântul are o mulţime de lucruri practice de zis cu privire la voia lui Dumnezeu. Pentru începători, Legea lui Dumnezeu vă poate ajuta să discerneţi dacă El doreşte ca dvs. să faceţi un lucru sau altul. Asta poate însemna un da sau nu categoric găsit chiar în porunci.

Ca pastor, sunt încă un pic surprins de faptul că o mulţime de creştini căsătoriţi se întreabă: “Să-mi las soţia şi să plec cu altă femeie?” Ei ar putea spune chiar: “Pare atât de drept. Vedem binecuvântarea lui Dumnezeu. Avem atât de multă pace. Vedem asta ca fiind voia lui Dumnezeu cu noi.” Dar asta nu este ceva cu privire la care ar trebui să vă rugaţi. Răspunsul este chiar acolo, în Cele Zece Porunci. Dumnezeu a declarat clar că poporul Său nu trebuie să facă niciodată aşa ceva.

Bine, vrei ceva mai provocator? Dar dacă cineva spune: “Ca să capăt o ocazie incredibilă de promovare în carieră, trebuie să lucrez doar două Sabate timp de o lună, până când devin titular”? Ei bine, nici pentru asta nu trebuie să vă rugaţi. Dacă Dumnezeu declară să nu-ţi faci lucrul tău obişnuit în timpul Sabatului, aveţi deja clar declarată voia Lui pentru viaţa dvs. cu privire la acest loc de muncă. Este o certitudine. “Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele” (Psalmii 40:8).

Luaţi în considerare sfaturile creştine

“Când nu este chibzuinţă, poporul cade, dar biruinţa vine prin marele număr de sfetnici.” (Proverbele 11:14). Când vreţi să aflaţi voia lui Dumnezeu, căutaţi oameni care să aibă discernământ şi să fie sinceri cu dvs.

Ce fel de consilieri? “Nu vă înşelaţi: ‘Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune.’ “(1 Corinteni 15:33). Cu alte cuvinte, nu primiţi sfaturi de la oameni ale căror vieţi sunt un dezastru; ei nu sunt, probabil, în cea mai bună poziţie de a vă oferi sfaturi. Taverna locală, de asemenea, nu este nici ea cel mai bun loc pentru a obţine sfaturi în legătură cu voia lui Dumnezeu.

În schimb, găsiţi oameni care împlinesc ei înşişi voia lui Dumnezeu. Dau ei o mărturie spirituală consecventă? În cazul în care sunt binecuvântaţi ca Iosif în Egipt şi puteţi vedea că mâna lui Dumnezeu este asupra lor, ei reprezintă, probabil, alegeri bune ca sfetnici. În plus, asiguraţi-vă că primiţi câteva opinii diferite – versetul spune “sfetnici”. În cazul în care un medic vă spune că aveţi o boală ce vă pune în pericol viaţa, dar dvs. vă simţiţi bine, aţi putea lua în considerare şi o a doua părere. Poate puteţi găsi chiar şi o a treia părere în cazul în care acest lucru este ceva cu adevărat important.

Prietenii evlavioşi vă pot ajuta să vă faceţi un inventar onest al dvs. înşivă şi să vă descoperiţi darurile şi talentele. Ei v-ar putea îndrepta într-o direcţie pe care nici măcar nu o aveaţi în vedere. După ce m-am maturizat, nimeni nu credea că voi fi pastor. Nici măcar nu mi-a trecut prin minte atunci când am venit la credinţă. Dar când am început să fac studii biblice cu prietenii, din ce în ce mai multe persoane pe care le respectam, mi-au spus: “Doug, te-ai gândit să te faci pastor?” Ei îmi spuneau: “Ar trebui să te rogi cu privire la asta. Credem că ai daruri în acest domeniu”. Deci, prin sfatul comun al oamenilor evlavioşi, am înaintat în această direcţie. Dumnezeu va face acelaşi lucru pentru dvs, prin sfaturi bune, dacă I le veţi cere.

Ascultaţi de Providenţă

“Când am ajuns … pentru Evanghelia lui Hristos, … mi se deschisese acolo o uşă în Domnul” (2 Corinteni 2:12). Dumnezeu vă va arăta de multe ori ceea ce doreşte ca să faceţi, prin evenimente providenţiale care se întâmplă în jurul dvs. Deci, atunci când căutaţi voia Lui, ţineţi-vă ochii deschişi.

Ca şi în cazul de mai sus al apostolului Pavel, căutaţi uşi care se deschid şi se închid. Dumnezeu de multe ori ne călăuzeşte în voia Lui închizând uşile la unele oportunităţi şi deschizând uşile la altele.

Dacă Dumnezeu vă închide o uşă, nu încercaţi s-o deschideţi violent cu piciorul doar pentru că e ceea ce vroiaţi cu adevărat. Unii dintre noi nu vor să admită că uşile pot fi închise. Ca şi Balaam, ne batem măgarul ca să meargă undeva, şi nu ştim că un înger ne stă în cale. Aţi putea pierde chiar uşa larg deschisă plină de binecuvântări care e atât de aproape. Nu o veţi vedea din cauza vederii dvs. încăpăţânate cu ochelari de cal.

De fapt, Dumnezeu vă va permite de multe ori să faceţi ceva ce nu este după voia Lui pentru că insistaţi. Este ca şi un om supraponderal de la birou ar zice: “Am de gând să ţin dietă; renunţ la gogoşi!” Dar a doua zi, îşi face apariţia cu o cutie mare de gogoşi. Colegii de serviciu îl întreabă: “Stai! Credeam că ai jurat că renunţi la gogoşi!”. El le răspunde: “Ei bine, a fost voia lui Dumnezeu ca să iau aceste gogoşi. Vedeţi, înainte să plec la lucru, mergeam cu maşina în apropierea unei cofetării cu gogoşi. Acolo, permanent e aglomerat, şi e greu să găseşti un loc de parcare. Aşa că am spus: “Doamne, dacă există vreun loc de parcare chiar în faţa uşii, atunci voi şti că este voia Ta ca să iau nişte gogoşi.” Şi ştiţi, a trebuit să mă învârt de 10 de ori în jurul blocului ca să apară un loc de parcare. Aşa că mi-am dat seama că era voia lui Dumnezeu!”

Fiţi atenţi. Totul poate merge prost atunci când mergem împotriva voinţei lui Dumnezeu ca să facem voia noastră. Reţineţi, Balaam şi-a pierdut viaţa pentru această tragică greşeală. Verificaţi că urmaţi voia lui Dumnezeu trecând doar prin uşile deschise, în armonie cu Cuvântul Său. Şi El va deschide uşi – pentru slujire, pentru ocazii de promovare, pentru profesii, pentru relaţii – trebuie doar să cereţi.

Rugaţi-vă (şi postiţi)

“Îndrăzneala, pe care o avem la El, este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. Şi dacă ştim că ne ascultă, orice i-am cere, ştim că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut.” (1 Ioan 5:14, 15). Când doriţi să cunoaşteţi voia lui Dumnezeu, trebuie să vă rugaţi ca El să vă călăuzească. Dar, trebuie să vă şi armonizaţi cererile cu voia Lui.

În Ioan 15:15, Domnul Isus declară: “Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu”.

Dacă doriţi să cunoaşteţi voia lui Dumnezeu, fiţi prieten cu Dumnezeu. Cum deveniţi prietenul Lui? Discutaţi cu El – tot timpul. Când îngerii erau pe cale să distrugă Sodoma, s-au oprit să-l viziteze pe Avraam. Dumnezeu Se întreba: “Să ascund Eu oare de Avraam ce am să fac?” (Geneza 18:17). Prietenii discută împreună despre planurile lor, aşa că luaţi-vă timp să vă rugaţi şi să staţi de vorbă cu Domnul. Dumnezeu Îşi descoperă voia prietenilor şi slujitorilor Săi.

În plus faţă de rugăciune, discernerea voii lui Dumnezeu ar putea include postul, care reprezintă un nivel mai profund de a căuta claritate în ce priveşte voia lui Dumnezeu. În 2 Cronici 20, când Israel era înconjurat de duşmanii săi, Iosafat a poruncit poporului să postească şi să se roage. Ca răspuns la ascultarea lor, Dumnezeu a dat naţiunii îndrumare şi eliberare.

Şi în Faptele Apostolilor 13, atunci când ucenicii se întrebau unde urmau să se îndrepte în misiune, Biblia declară: “Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: ‘Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat.’ Atunci, după ce au postit şi s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei, şi i-au lăsat să plece.” (Faptele apostolilor 13:2, 3). Sunt sigur că au aplicat şi alte criterii, dar observaţi că ştiau direcţia în care dorea Dumnezeu ca ei să meargă după ce au postit şi au ascultat.

Ades postul ne limpezeşte mintea şi ne ajută să despărţim dorinţele trupeşti de priorităţile spirituale. Mai simplu spus, recepţia radio se îmbunătăţeşte. Să aveţi credinţă, dar nu vă încumetaţi

“Încrede-te în DOMNUL din toată inima ta şi nu te bizui pe înţelepciunea ta! Recunoaşte-L în toate căile tale şi El îţi va netezi cărările.” (Proverbele 3:5, 6). Ca să aflaţi voia lui Dumnezeu, aveţi nevoie de credinţă. Dacă vă veţi ruga şi veţi posti ca să-I cunoaşteţi voia, atunci să credeţi că El vă va arăta voia Sa. Biblia spune că neprihănitul va trăi prin credinţă, deci să credeţi că Dumnezeu are un plan cu dvs. pe care vi-l va arăta la timpul Lui.

Un erudit al Bibliei scria: “După ce aţi căutat să cunoaşteţi voia Lui, partea dvs. în cooperarea cu Dumnezeu este să credeţi că veţi fi condus şi călăuzit şi binecuvântat în împlinirea voii Sale.” Gândiţi-vă la asta pentru o clipă. Dacă sunteţi dispus să faceţi voia Lui, atunci Dumnezeu Îşi asumă răspunderea de a vă descoperi voia Sa cu privire la dvs. Dar trebuie să credeţi.

Cu toate acestea, în timp ce să ai credinţă este crucial, nu ar trebui să ne încumetăm. Uneori, drumul pe care trebuie să-l urmăm este cel sigur. Când reflectaţi la toate opţiunile din viaţa dvs., în cazul în care una dintre ele este riscantă atunci când vine vorba de a trăi o viaţă de creştin, nu-l aţâţaţi pe diavol ca să vedeţi cât de aproape de marginea păcatului puteţi ajunge. Aceasta este ultima mişcare pe care ar trebui să o faceţi. Depărtaţi-vă cât puteţi de mult de acea margine. Uneori, când pregătesc o ilustraţie pentru o predică, mă gândesc: “Măi băiete, această ilustraţie este un pic cam forţată. Doamne, s-o spun?” O şoaptă îmi zice: “Doug, fă lucrul sigur – nu o spune. Îţi voi da altceva ca să clarifici acest punct.”

Fiţi credincios şi prudent atunci când căutaţi voia Lui. Nu vă asumaţi riscuri inutile cu sufletul dvs.

Slăviţi-L pe Dumnezeu şi nu fiţi egoisti

“Deci, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva: să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu” (1 Corinteni 10:31). Când căutaţi voia lui Dumnezeu, asiguraţi-vă că opţiunea pe care o alegeţi Îi va da slavă.

Dacă una din opţiunile dumneavoastră va face rău împărăţiei Lui, atunci este opţiunea greşită. Nu uitaţi niciodată să “căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” (Matei 6:33).

La fiecare decizie, întrebaţi-vă: “Doamne, va influenţa ea mai mulţi oameni pentru Tine? Ce va avea cel mai mare impact pentru împărăţia Ta? Cum aş putea să fiu eu cea mai bună reclamă pentru slava Ta?” Acesta este un factor fundamental în procesul de decizie. E o parte din a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot cugetul, cu tot sufletul, şi toată puterea.

Şi, mai mult decât să încercăm să luăm în considerare slava lui Dumnezeu în deciziile noastre, trebuie să ne amintim de efectul pe care îl vor avea asupra semenilor noştri, fie că e soţul, părinţii, copiii, sau oricine. “În adevăr, niciunul din noi nu trăieşte pentru sine, şi niciunul din noi nu moare pentru sine” (Romani 14:7).

Sunt mereu întristat când ajut oameni care încearcă să ia o decizie cu privire la viaţa lor, şi tot ceea ce gândesc ei este: “Ce va însemna acest lucru pentru mine? Cât de bine voi fi eu plătit? Îmi va face mie bine clima?”. Mai degrabă, ar trebui să se gândească la familiile lor şi la modul în care decizia lor îi va afecta pe cei din jurul lor.

Galateni 5:14 spune: “Căci toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: ‘Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.’” Creştinii ar trebui să fie conduşi de iubire, nu doar pentru Dumnezeu, ci şi pentru alţii. Uneori sunt uimit de credinţa simplă a celor cu care colaborez în lucrare. Ei primesc oferte de locuri de muncă cu un salariu mai mare şi un program mai uşor, dar îşi dau seama că acolo unde se află deja, influenţează atât de multe vieţi. Ei îşi dau seama că voia lui Dumnezeu pentru ei este să rămână în lucrarea Sa în care se află deja. Creştinul matur nu trebuie să se gândească ce capătă acolo şi el. Este un semn de convertire autentică atunci când cineva nu spune mereu: “Ce-mi iese de aici?”

Fiţi călăuzit de Duhul Sfânt

“Urechile tale vor auzi după tine glasul care va zice: ‘Iată drumul, mergeţi pe el!’ când veţi voi să vă mai abateţi la dreapta sau la stânga” (Isaia 30:21). În căutarea voii lui Dumnezeu, trebuie să ascultaţi acea voce liniştită, slabă.

Desigur că uneori este un lucru foarte greu de auzit. Dar este unul foarte important de căutat. Cum altfel a ştiut Avraam când trebuia să-şi ducă fiul la altar? Dumnezeu vă va vorbi, şi Îşi va trimite Duhul Sfânt ca să vă călăuzescă. Întrebaţi-vă: “Cum mă simt condus de către Duhul lui Dumnezeu?”

Cu ani în urmă, arabii obişnuiau adesea să traverseze vaste deşerturi. De multe ori, cineva din caravană avea un porumbel. În cazul în care venea o furtună de nisip şi caravana îşi pierdea direcţia, cineva dădea drumul porumbelului după furtună. Datorită instinctului de orientare pe care îl are porumbelul, începea să zboare direct spre casă şi caravana îl urma.

Uneori, Duhul Sfânt este comparat în Biblie cu un porumbel. De multe ori, apostolul Pavel spune: “Duhul a spus: ‘Mergi aici’, alteori a spus: ‘Nu merge’ ” (Faptele Apostolilor 16:7). El era într-adevăr în legătură cu Duhul lui Dumnezeu. Şi dvs. puteţi practic testa dacă este Duhul lui Dumnezeu, deoarece Duhul Sfânt nu vă va conduce niciodată împotriva Cuvântului lui Dumnezeu.

Trebuie să aveţi călăuzirea Duhului Sfânt care să vă conducă. Biblia spune că Duhul Sfânt ne va arăta calea pe care trebuie să mergem. Creştinii maturi vor avea o anumită pace atunci când Duhul lui Dumnezeu le va spune ce să facă.

Fiţi răbdător şi fiţi credincios acolo unde sunteţi

“Iată, noi numim fericiţi pe cei ce au răbdat. Aţi auzit vorbindu-se despre răbdarea lui Iov, şi aţi văzut ce sfârşit i-a dat Domnul, şi cum Domnul este plin de milă şi de îndurare.”(Iacov 5:11). Când hotărâţi care e voia lui Dumnezeu, trebuie să vă decideţi să aveţi răbdare.

Uneori devenim neliniştiţi şi dorim să facem aproape orice, în afară de a continua să ne gândim la ce ar trebui să facem. Dorim să acţionăm mai devreme decât mai târziu, dar, uneori, Dumnezeu vrea ca să aşteptaţi.

Poate că spuneţi: “Dar aştept deja de atât de mult!” Fiţi mulţumit. Mai bine staţi deoparte, aşteptând voia lui Dumnezeu, cu locul de muncă potrivit, soţul potrivit, sau şcoala potrivită decât grăbindu-vă înaintea Domnului, cu locul de muncă nepotrivit, soţul nepotrivit sau şcoala nepotrivită. Veţi fi nefericit dacă nu aveţi răbdare. “Prin răbdarea voastră, vă veţi câştiga sufletele voastre.” (Luca 21:19).

Moise dorea să-i elibereze pe Israeliţi procedând în felul său şi când voia el. Totul s-a sfârşit prin crimă şi a aşteptat 40 de ani înainte să mai primească vreo altă ocazie. Şi-a învăţat lecţia. În Exodul 14:13, el spune: “Nu vă temeţi de nimic; staţi pe loc…” Deseori, copiii lui Dumnezeu nu au ştiut ce să facă sau unde să meargă, dar Dumnezeu le-a spus doar să stea pe loc. “Nu veţi avea de luptat în lupta aceasta: aşezaţi-vă, staţi acolo, şi veţi vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul” (2 Cronici 20:17).

Uneori, voia lui Dumnezeu pentru dvs. este pur şi simplu să aveţi răbdare (vezi Psalmii 90:4). Întârzierile aparente ar putea însemna că, mai degrabă decât să alegeţi dvs. o opţiune, voia lui Dumnezeu vine la dvs. cu un curier special. Nu trebuie decât să staţi acolo unde vă aflaţi şi să priviţi ce se întâmplă. Dumnezeu v-ar putea spune: “Stai acolo. Am să schimb totul, fără ca tu să faci ceva”.

“Orice faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni” (Coloseni 3:23). Dar, în timp ce aşteptaţi cu răbdare noi direcţii, continuaţi să faceţi cu toată inima lucrul care vă e la îndemână. Mulţi nu reuşesc să îndeplinească voia actuală a lui Dumnezeu cu viaţa lor, pentru că tânjesc după ceva diferit.

Am auzit că odată, regele Bavariei s-a săturat de toate responsabilităţile de monarh şi şi-a dorit o viaţă de călugăr. A mers la o mănăstire şi i-a spus stareţului: “M-am decis să vin la mănăstire”. Călugărul i-a răspuns: “Sunteţi sigur?”. Regele i-a spus: “Da”. Călugărul l-a întrebat: “Sunteţi gata să vă supuneţi disciplinei vieţii monahale? E foarte dură”. Regele i-a răspuns: “Da, sunt. Tânjesc după această pace”. Călugărul l-a avertizat: “Trebuie să vă supuneţi în mod absolut”. Regele a fost de acord. Călugărul i-a spus apoi: “Primul ordin este să mergeţi înapoi la palat şi să fiţi rege”. Din acel moment, regele a ştiut că vocaţia lui era să fie rege.

Stabiliţi ce vă doreşte inima

“Să-ţi dea ce-ţi doreşte inima, şi să-ţi împlinească toate planurile tale!” (Psalmii 20:4). Atunci când examinaţi voia lui Dumnezeu cu viaţa dvs.,nu uitaţi să luaţi în considerare ceea ce doriţi dvs. Să nu vă fie ruşine să includeţi acest lucru în lista de criterii.

Uneori, Dumnezeu vă va pune lucruri pe inimă, deoarece vrea ca dvs. să faceţi acel lucru – şi pentru că acel lucru este în inima dvs., şi dvs. vreţi să-l faceţi.

Cei mai mulţi presupun că trebuie să urmeze un drum tradiţional în viaţă – să se căsătorească şi să obţină un loc de muncă. Sunt atât de siguri că este lucrul cel bun de făcut încât se vor căsători cu cineva care nu le place şi se vor face stomatologi chiar dacă dinţii le dau fiori. Însă e un mit să crezi că voia lui Dumnezeu înseamnă, automat, a face ceva ce noi nu vrem cu adevărat să facem. Dacă sunteţi cu adevărat convertit, El poate sădi şi adesea va sădi în inima dvs. o dorinţă arzătoare de a face chiar lucrul pe care El vrea ca dvs. să-l faceţi. Prin natura dvs. convertită, dorinţele dvs. vor începe să se alinieze cu cele ale Domnului.

De multe ori, vă veţi ruga pentru ceva ce doriţi, şi răspunsul lui Dumnezeu va fi: “Ştii că te iubesc. Vreau să-ţi dau ceea ce-ţi doreşti”. Dar cheia pentru aceasta se găseşte în Psalmii 37:4, care spune: “DOMNUL să-ţi fie desfătarea, şi El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima”. Dacă desfătarea dvs. este Dumnezeu şi voia Sa, veţi descoperi că El vă va da tot ce vă doreşte inima. E emoţionant când te gândeşti la asta. El vă va surprinde!

Socotiţi probele

“Orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori” (2 Corinteni 13:1). Aţi folosit vreodată la maşină un dispozitiv GPS? Când porniţi prima dată unul, nu poate să vă spună imediat locaţia dvs. sau pe ce drum trebuie să mergeţi. Trebuie să aşteptaţi un moment pentru ca aparatul să recepţioneze sateliţii. Dar veţi observa că vă va spune adesea “Aştept mai mulţi sateliţi” sau “Aştept precizie mai bună”, chiar dacă v-a dat deja o direcţie de mers. Pe măsură ce selectează un alt satelit, vă va da direcţii mai precise datorită capacităţii sale de a triangula poziţia dvs.

Ar trebui să funcţioneze la fel şi atunci când încercaţi să descoperiţi voia lui Dumnezeu. Ne-am uitat la o serie de criterii din Biblie şi de bun simţ despre cum puteţi afla voia lui Dumnezeu în orice aspect al vieţii dvs. Uneori, veţi avea nevoie ca un număr dintre aceste criterii să se suprapună, să “trianguleze” înainte de a putea vedea cu adevărat unde vă îndreaptă Dumnezeu. Trebuie să faceţi un pic de matematică – adunaţi lucrurile – şi luaţi decizia.

Faceţi o listă. Întrebaţi-vă: “Ce spune Cuvântul lui Dumnezeu.” Dacă răspunsul nu este tot aşa de evident precum credeți că trebuie să fie, întrebați: “Ce spun sfetnicii mei?” şi “Care dintre alegerile mele Îl slăveşte cu adevărat pe Dumnezeu?” Continuaţi calcularea rezultatelor până când veți avea o decizie la care să puteţi rămâne cu fermitate.

Când îi făceam curte soției mele, fiecare dintre noi am făcut o listă a argumentelor pro și contra cu privire la căsătorie. (Sper că încă își mai amintește toate argumentele pro). Am reuşit să punem toate aceste întrebări, și fiecare dintre noi a luat în cele din urmă o decizie pe baza preponderenței probelor. Poate credeţi că să faci o listă nu este foarte romantic atunci când îţi alegi un soț? Credeţi că alungă pasiunea? Evaluarea plină de rugăciune a compatibilității face atât de mult pentru a asigura mulți ani de dragoste fericită.

Aţi ajuns deja?

Poate că vă întrebaţi: “Toate astea sună ca nişte sfaturi extraordinare. Dar îmi imaginez că sunt unde sunt. Cred că sunt în mijlocul voii lui Dumnezeu chiar acum”. Este într-adevăr un loc minunat unde să te afli, dar sunt șanse ca la un anume moment din viața dvs. să aveţi nevoie de o schimbare de direcţie.

Forajul petrolului oceanic consta doar din platforme ce se ancorau adânc în fundul mării. Forajul de pe aceste şlepuri plutitoare nu funcționa eficient, deoarece liniile de foraj și țevile se fisurau la mișcarea și ondulația continuă a curenților oceanici. Dar acum se forează cu nave sofisticate care fac corecții permanente ale mișcării. Au nişte elice controlate de computer peste tot în jurul lor și nu mai sunt ancorate într-un singur loc. Navele îşi pot modifica permanent poziția prin schimbări în timp de microsecunde de la calculator, astfel încât să-şi menţină forajul exact pe centru.

Aşa ar trebui să fie şi cu creștinul. Trebuie să măsurăm consecvent ca să fim în mijlocul voii lui Dumnezeu, pe baza criteriilor menționate în această carte. Odată ce am oprit calibrarea, ne este foarte ușor să începem deriva. (Desigur, trebuie ca întotdeauna să fim legați de Isus Hristos, dar trebuie ca întotdeauna să fiţi sigur că şi sunteţi!). S-ar putea să fiţi chiar lângă voia lui Dumnezeu, dar încă aţi putea să nu fiţi în mijlocul voii lui Dumnezeu. Continuaţi să revedeţi lista până când veți găsi exact unde vă poate folosi Dumnezeu cel mai eficient.

Concluzie

Romani 12:2 declară: “Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre,”- de ce? – “ca să puteţi deosebi [testa – n.a.] bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită”. Mulţi creştini, de altfel credincioşi, se găsesc singuri îndeplinind voia nedesăvârşită a lui Dumnezeu. Sunt neliniștiți și nefericiți. Uneori, aceasta înseamnă că ei nu sunt mărturia consecventă aşa cum Dumnezeu știe că ar putea fi.

Fiecare dintre noi trebuie să lupte pentru această voie bună, plăcută şi desăvârşită a lui Dumnezeu. Chiar dacă omul s-a despărţit de Dumnezeu din cauza păcatului, El ne-a dat o cale de a-I descoperi voia – și El ne-a dat puterea de a o îndeplini. Fiţi lutul maleabil în mâinile Olarului și mulaţi-vă. Nu numai că veţi avea bucurie în cer; o veţi avea chiar aici pe pământ.

E viața dvs. sărită de pe şină? Vă luptaţi să luaţi decizia corectă? Vă e frică unde ar putea să vă conducă Dumnezeu – afară din zona dvs. de confort și pe un pământ străin? Amintiți-vă întotdeauna că Dumnezeu nu vrea ce e mai rău pentru dvs; El vrea ce e mai bine pentru dvs. Trebuie să vă încredeţi în El, că în cele din urmă veți fi mereu mai fericit în mijlocul voii Sale. “Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ” (Matei 6:10). În cele din urmă, toți cei din ceruri vor face voia desăvârşită a lui Dumnezeu. Dacă dorim să fim acolo, trebuie să începem să o exersăm chiar de acum!

Un adevăr uimitor

Din pricina faptului că se dezvoltă nespus de mult, copacul tropical banyan este cunoscut drept “curmalul care ştrangulează.” De obicei, aceşti copaci mari îşi încep viaţa când sâmânţa lor este aşezată de vreo pasăre sus în frunzişul vreunui alt copac. Rădăcinile copacului banyan coboară pe trunchiul copacului gazdă în căutarea solului de jos. Odată ce au prins rădăcini, rădăcinile “curmalului care ştrangulează” se îngroaşă şi se lungesc cu rapiditate. Acolo unde rădăcinile curmalului se intersectează, se unesc, creind astfel un grilaj în jurul trunchiului copacului gazdă. Treptat, ele omoară prin înfometare copacul gazdă şi îl împiedică să crească privându-l de lumină, apă şi substanţe nutritive. În final, copacul banyan îşi sufocă gazda până ce moare şi putrezeşte, lăsând în locul lui pe curmalul care ştrangulează. Asemănător, pe când seminţele compromisului se furişează în biserica rămăşiţei lui Dumnezeu, şi sunt tolerate, tot astfel se macină viaţa spirituală şi roadele ei.

Să iei o poziţie

Anticul fabulist grec Esop ne oferă o povestire interesantă în care explică cum au ajuns să locuiască în întuneric liliecii. A fost un război între fiarele câmpului şi păsări, iar când câştigau păsările războiul, liliacul zbura în jur şi spunea: “Sunt pasăre. Uitaţi-vă la mine cum zbor! Sunt pasăre!” Dar mai târziu, fiarele au început să câştige, aşa că liliacul s-a lăsat la pământ şi a zis: “Sunt animal. Uitaţi-vă cum mă târăsc! Sunt animal!” Curând, atât păsărilor cât şi fiarelor le-a fost silă de liliacul care încerca să fie de fiecare parte a beligeranţilor. Împreună au izgonit acest fel de vieţuitoare să locuiască în peşteri şi să iasă doar la întuneric. În dorinţa de a-i face pe toţi fericiţi, în cele din urmă nu a reuşit să facă pe nimeni fericit.

Toată lumea, asemenea acestui liliac, tânjeşte să fie acceptată. Dar creştinului consacrat îi este cu neputinţă să fie acceptat atât de lume cât şi de Tatăl nostru din ceruri. Domnul Isus a declarat: “Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni” (Luca 16:13). Iar Iacob a declarat: “Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu” (Iacov 4:4). Astfel, conform Cuvântului lui Dumnezeu, niciun credincios nu se poate bucura de acceptarea lumii şi de toate plăcerile ei păcătoase în timp ce simultan se bucură de pace şi asigurarea care vin dintr-o legătură mântuitoare cu Domnul Isus. “Merg oare doi oameni împreună, fără să fie învoiţi?” (Amos 3:3).

Dar tristul adevăr este că milioane de oameni din toată lumea care mărturisesc a fi creştini caută o cale de compromis confortabil între convingerile lor şi lumea rea în care trăim. Mă simt teribil în această problemă deoarece şi eu mă lupt cu influenţa perfidă şi totuşi treptată a compromisului şi conformismului în propria mea umblare cu Domnul. Ne aflăm într-o presiune neabătută de a ne conforma lumii. Cel rău se oferă permanent să ne negocieze valorile şi principiile. Rareori se foloseşte de vreun asalt frontal şi deschis, ci preferă să uzeze eroziunea internă în care, puţin câte puţin, suntem sub presiunea de a ne compromite credinţa în părţi mici.

Să faci compromisuri cu cel rău aduce moarte spiritului şi întotdeauna nu aduce vreo satisfacţie de durată. Domnul nostru ne-a spus că nu ne putem afla la mijloc. “Cine nu este cu Mine, este împotriva Mea” (Matei 12:30). Şi aşa cum spun chinezii: “Nu poţi traversa râul cu câte un picior într-o altă barcă.” În realitate, este imposibil să faci compromis cu cel rău, deoarece orice încercare de a face compromis cu Satana va duce în cele din urmă la o capitulare totală. Doar printr-o dependenţă permanentă de Dumnezeu şi printr-o vigilenţă personală putem evita tentaculele acestui monstru.

Compromisul bun şi compromisul rău

Ei bine, compromisul nu este un cuvânt murdar. De multe ori, reprezintă un principiu minunat care ajută la păstrarea păcii şi unirii în cadrul relaţiilor. Compromisul într-o căsnicie încurajează liniştea căminului. În zilele reci de iarnă, mie îmi place să fixez termostatul la 23 de grade, dar soţia mea Karen preferă să facă economie şi îl fixează la 20 de grade. Aşa că facem un compromis şi îl fixăm la 22 de grade ca să ne înţelegem. Acest fel de compromis în probleme “neesenţiale” arată un spirit blând şi umilit. Dar atunci când credincioşii încep să compromită elemente din adevăr, sacrificând principiile morale din Biblie, de dragul realizării păcii, aceasta devine fatal cu consecinţe veşnice. În cuvintele lui Martin Luther: “Pacea, dacă este cu putinţă, adevărul, cu orice preţ.” Scopul primordial al lui Satana cu privire la credincioşi este să reducă, încetul cu încetul, decizia ta şi să te facă să renunţi, puţin aici, puţin acolo, până ce înainte ca să-ţi dai seama ce se întâmplă, convingerile tale să fie deja înlocuite cu etica lui şi să-şi atingă astfel ţinta.

Chiar şi într-o scurtă carte ca aceasta, este ispititor să lansezi un “Blitzkrieg” (război fulger) moral în care să ţinteşti multiplele domenii în care biserica face compromisuri. Aş putea cita o listă de standarde creştine care au fost sacrificate pe altarul compromisului pentru a câştiga acceptare din partea lumii. Aş putea scrie despre căile periculoase ale muzicii lumeşti şi despre stilurile “contemporane” de închinare, despre materialismul necenzurat şi datoria ce urmează din el despre alimentaţia şi obiceiurile de sănătate din “Babilon”, despre podoabe şi îmbrăcămintea ostentativă, potopul de distracţii populare care ameţesc mintea celor ce se numesc credincioşi. Aş putea chiar aminti cea mai periculoasă din toate ideile de conformism: ideea spălăcită în esenţă prin care creştinii nu mai sunt chemaţi deloc să-şi ia crucea şi să se jertfească. Fiecare dintre aceste compromisuri a neutralizat pacea din inima credincioşilor, a diluat puterea evangheliei şi a redus creşterea bisericii.

Dar vai, spaţiul limitat nu-mi permite să desfăşor fiecare dintre aceste probleme în detaliu. Aşa că, vă voi atrage atenţia spre principiile mai largi care duc la compromis şi conformism şi cum ne putem împotrivi ispitei de a nu cădea la pact cu cel rău.

Se potriveşte la orice mărime

Recent am cumpărat o şapcă de baseball din magazinul unui aeroport. Nu este locul cel mai ieftin să-ţi faci cumpărăturile, dar am uitat să mi-o iau pe a mea. (O şapcă de baseball este o necesitate pentru capul meu chel în avion!) Pe toate şepcile de baseball de pe raft scria: “Se potriveşte la orice mărime.” M-am îndoit că acest sistem de mărime universală se va potrivi capului meu extrem de mare, dar spre uimirea mea, s-a potrivit! Erau proiectate să se potrivească pentru orice cap!

Am descoperit că cei mai mulţi credincioşi îşi doresc un sistem religios care să se potrivească destul de confortabil cu păcatele lor. Dar o viaţă păcătoasă a unui om decăzut nu este o legătură “ce se potriveşte la orice mărime” cu Dumnezeu. Oare Dumnezeu Îşi va conforma voia să se potrivească cu dorinţele noastre sau oare evanghelia ne va transforma viaţa ca să se potrivească voiei lui Dumnezeu? Ap.Pavel ne dă răspunsul: “Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită” (Romani 12:2). Nu trebuie să ne potrivim ci să ne transformăm sau “prefacem”.

Nu faceţi compromis cu păcatul

Istoria lui Iosif ne oferă un exemplu grăitor despre cum putem evita cu succes să ne compromitem convingerile. În timp ce căpitanul egiptean Potifar era plecat cu treburi, nevasta lui a încercat să-l seducă pe Iosif, slujitorul lui cel mai de încredere. Probabil că Iosif a fost ispitit să se gândească la beneficiile acelei legături interzise: poate că ar fi câştigat un salariu mai mare cu mai puţină muncă şi s-ar fi bucurat de mai mult prestigiu în casă, având de partea lui o amantă pe care să o manipuleze. Şi în final, s-ar părea că n-ar mai fi stat la închisoare pentru că i-a refuzat avansurile.

Astfel probabil că a fost o ispită puternică pentru un tânăr sănătos şi necăsătorit să-şi compromită principiile pentru putere şi plăcere. Şi totuşi cu toate şoaptele celui rău, Iosif ştia că era greşit ceea ce i se propunea şi a refuzat chiar să se gândească la fapta rea. “Măcar că ea vorbea în toate zilele lui Iosif, el n-a voit să asculte şi să se culce şi să se împreune cu ea” (Geneza 39:10, trad. NKJV). Dacă nu aţi observat, Iosif nu numai că a refuzat să comită adulter, dar s-a ţinut şi departe de ispită.

Când un avion supersonic îşi porneşte motoarele la turaţie maximă, echipajul de la sol ştie că trebuie să stea cât mai departe de zgomotul acelor turbine puternice. Câţiva muncitori curioşi, dar neglijenţi au tot întârziat lângă gura uneia din aceste motoare mari şi practic au fost aspiraţi şi aruncaţi pe asfalt. Este adevărat şi că dacă faci compromis lângă limite interzise, vârtejul de moarte al păcatului te va aspira înăuntru asemenea unui uragan de gradul cinci.

Când eşti ispitit de cineva sau de ceva să-ţi compromiţi convingerile, pleacă cât poţi de departe de marginea răului. Nu îngădui păcatului să lucreze asupra ta, slăbindu-ţi decizia. Eva s-a plimbat mult prea aproape de pomul interzis şi apoi a stat să asculte argumentele Satanei. De îndată ce a văzut acel copac şi l-a auzit pe şarpe punând la îndoială adevărul lui Dumnezeu, ar fi trebuit să alerge la adăpost. Cuvântul lui Dumnezeu ne porunceşte să fugim de ispită (1 Timotei 6:11).

Doar puţin

Nu este prea popular astăzi să vorbeşti împotriva păcatului, mai ales împotriva acelor păcate care sunt general acceptate de biserică. Cei care se ridică să vorbească se pot trezi că sunt etichetaţi drept oameni care nu fac compromisuri sau sunt legalişti. Ştiu asta, deoarece mi s-a întâmplat de multe ori. Dau doar un mic exemplu. Cu o ocazie, am luat parte la masa unei nunţi creştine unde cineva a turnat şampanie în paharul de la locul meu deşi eu nu cerusem. Puţin surprins, am protestat politicos zicând: “Nu, mulţumesc. Eu nu beau.”

Gazda m-a asigurat: “Şampania aceasta are doar 8% alcool. Nu o să te îmbeţi din ea!”

“Dar eu nu beau alcool deloc!” am afirmat. Evident supărată, gazda mi-a răspuns: “Nu facem decât să sărbătorim o tradiţie de nuntă! Nu vrei să le faci cele mai bune urări miresei şi mirelui?” Mi-a sugerat măcar să-mi pun paharul la buze şi să mă prefac că beau. Era de parcă diavolul însuşi mi-ar fi zis: “La urma urmelor, toată lumea bea!”

“Nu ţii la ei?” “Fă-o doar de data asta!” “Nu fi fanatic!” Aceste sugestii familiare ades preced un compromis. Dar trebuie să zicem NU. “…şi nu purtaţi grijă de firea pământească, pentru ca să-i treziţi poftele” (Romani 13:14). Dorind să evit chiar aparenţa răului, am refuzat chiar să ţin un pahar de alcool în mână (1 Tesaloniceni 5:22).

Un alt cuvânt familiar al acelora care susţin compromisul cu lumea este “moderaţie.” Nu pot să număr de câte ori am fost abordat şi mi s-a spus că trebuie să fiu “mai moderat.” Dar când judecăm cu atenţie, definiţia pe care o dau ei moderaţiei de obicei este să ne conformăm standardele creştine valorilor lumeşti. Sună cam aşa: “Este OK să-ţi duci familia la un fotbal în Sabat din când în când. Trebuie să avem moderaţie!” Cu alte cuvinte, ei ne recomandă să ne moderăm sfinţenia cu puţin păcat. S-ar părea că pentru ei, să fii asemenea lui Hristos înseamnă să fii nemoderat.

Compromis plin de îngăduinţă?

Un alt argument cunoscut folosit pentru a compromite standardele creştine este aparent de a face mai atrăgător creştinismul lumii. Astfel au gândit unii conducători ai bisericii în zilele lui Constantin. Romanii şi grecii dintre păgâni îşi iubeau idolii. Cea de-a doua poruncă cu privire la idolatrie reprezenta o adevărată piatră de poticnire care îi împiedica pe nenumăraţi păgâni să nu îmbrăţişeze creştinismul. Gândul de a-şi strica sau distruge preţioşii idoli reprezenta o luptă extraordinară pentru aceşti păgâni credincioşi, dar totuşi superstiţioşi!

Aşa că în interesul evanghelizării, unii conducători ai bisericii au sugerat: “De ce să nu-i lăsăm să dea nume creştine eroilor şi sfinţilor lor? Iar apoi după ce vor intra în biserică, treptat îi vom educa să-şi părăsească idolii!” Dar ştiţi bine restul povestirii … În loc ca biserica să-i convertească pe păgâni, păgânii au convertit biserica! Cam aşa merg lucrurile tipic. Ori de câte ori, biserica încearcă să compromită un standard creştin sub pretenţia de a face mai puţin dureroasă convertirea, lumea converteşte biserica făcând ca păcatul să fie mult mai plăcut.

Compromis sau luptă

Pe vremea lui Ezra şi a lui Neemia, evreii au început să rezidească templul care fusese distrus de Nebucadneţar. În Ezra 4, Biblia raportează următoarele: “Vrăjmaşii lui Iuda şi Beniamin au auzit că fiii robiei zidesc un Templu Domnului, Dumnezeului lui Israel … şi le-au zis: ‘Să zidim şi noi Dumnezeul vostru, şi-I aducem jertfe.” Dar evreii ştiau că aceste naţiuni vecine contopiseră închinarea la adevăratul Dumnezeu cu zeii păgâni asirieni.

Cum le-au răspuns israeliţii? Ei “le-au răspuns: ‘Nu se cuvine să zidiţi împreună cu noi Casa Dumnezeului nostru; ci noi singuri o vom zidi Domnului, Dumnezeului lui Israel.” Ei au făcut alegerea cea bună, refuzând să îngăduie vreo influenţă păgână neconvertită să definească în ce mod să-şi zidească ei templul cel sfânt al Domnului. Dar urmăriţi asta: “Atunci oamenii ţării,” adică exact aceia care se oferiseră să-i ajute, “au muiat inima poporului … ca să-i zădărnicească lucrarea.” Subit, vecinii lor ce le ofereau pacea şi-au dat arama pe faţă şi au devenit duşmanii care îi hărţuiau.

Să nu pierdeţi acest adevăr important! Dacă staţi de partea dreptăţii şi nu vă implicaţi în alianţe decăzute, veţi fi persecutaţi pentru asta. Mai întâi, cel rău vă va aborda cu cuvinte ca: “Hai să colaborăm. Să ne iubim unul pe altul. Mai lasă şi tu puţin din convingerile tale; mai lăsăm puţin şi noi dintr-ale noastre şi apoi ne unim. La urma urmelor, unirea este atât de importantă!” Dacă nu veţi cădea în această capcană şi veţi rămâne tari la adevăr, ei vor ajunge cei mai mari vrăjmaşi ai dvs., ceea ce ne spune ce se afla în inima lor de la început!

Aceasta este o lecţie vital de importantă cum ne îndreptăm spre ultimile zile, deoarece în final toate religiile lumii vor face concesii ca să formeze o coalţie religioasă care în cele din urmă să împună închinarea la fiară. Dacă de acum ne formăm un model de a ne jertfi convingerile pentru iluzia păcii, pregătim practic calea pentru închinarea la fiară. “Acei care au cedat pas cu pas la cerinţele lumeşti şi s-au conformat obiceiurilor lumeşti, atunci vor ceda puterilor viitoare, mai degrabă decât să se supună batjocurii, insultelor, ameninţării cu închisoarea şi morţii” (Profeţi şi Regi, p. 188).

Teama de a nu supăra

Aţi auzit vorbindu-se de pastorul care nu vroia să-şi supere membrii cu bună stare din biserica lui? El le-a spus cam aşa: “Dragi fraţi, dacă nu vă gândiţi să vă pocăiţi, într-o oarecare măsură, şi să vă schimbaţi puţin, aşa cât se poate, probabil că, şi regret să o spun, veţi fi întrucâtva osândiţi.” În realitate, un mare procent de compromis şi conformism îşi face locul în viaţa noastră pentru că nimeni nu vrea să supere pe nimeni. Suntem instruiţi din primii ani să fim politicoşi şi atenţi–să răspundem cererilor oamenilor şi să nu facem nimic care să supere pe cineva. Dar Domnul Isus ne-a învăţat că nu este cu putinţă să predicăm evanghelia fără să nu supărăm pe cineva(Galateni 5:11).

Să presupunem că vă apare o pată mică de cancer de piele malign, dar dermatologul nu doreşte să vă supere, aşa că v-a spus că este ceva banal. Se poate numi el prietenul dvs.? Prin însăşi natura ei, esenţa convingătoare a evangheliei ne aduce o lumină orbitoare în inimă care să alunge nivelul de ipocrizie şi să ne expună motivele egoiste şi gândurile necurate. Într-o zi, se spune că John Wesley mergea călare pe un drum când i-a venit ideea că în ultimile trei zile, nu suferise nici cea mai mică persecuţie. Nici măcar o cărămidă sau vreun ou sau vreo insultă verbală nu-i fusese adresată de trei zile întregi. Alarmat, şi-a oprit calul şi a exclamat: “Oare am păcătuit sau am călcat vreo poruncă?”

Dându-se jos de pe cal, Wesley se aşeză pe genunchi şi începu să-L roage pe Dumnezeu să-i arate unde greşise, dacă greşise undeva. Chiar în acel moment, un tip dur de cealaltă parte a unui gard viu i-a auzit rugăciunea, s-a uitat înspre el şi l-a recunoscut pe pastorul neobişnuit. “Îl liniştesc eu pe pastorul ăsta!” zise el, apucând o cărămidă şi aruncând-o de cealaltă parte a gardului. Deşi cărămida şi-a greşit ţinta şi a căzut neputincioasă lângă Wesley, emoţionat, predicatorul a sărit în picioare bucuros, exclamând: “Slavă Domnului, totul e bine. Încă mai am prezenţa Lui!”

Apostolii au fost toţi ucişi sau întemniţaţi pentru credinţa lor deoarece solia lor supăra pe cineva. “De altfel, toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniţi” (2 Timotei 3:12). Sunt de părere că un motiv pentru care nu vedem mai multe persecuţii ale creştinilor în America de Nord astăzi este pentru că am făcut compromisuri atât de mari cu lumea că ocara evangheliei s-a diluat nespus.

O cale dreaptă

Fluviul Cache se află printre apele cele mai şerpuite din lume. Nu este bun pentru navigaţie deoarece acoperă o distanţă doar de 56 km, practic pierzând 225 km în cotituri şi şerpuiri. Motivul pentru care fluviul devine şerpuitor este pentru că urmează calea cu cea mai mică împotrivire, acelaşi motiv pentru care creştinii ajung strâmbi. Dar calea unui creştin ar trebui să fie mai ales ca o funie strânsă decât ca o urmă şerpuitoare. Chiar înainte de moartea sa, Moise le-a spus copiilor lui Israel: “Luaţi seama dar, să faceţi aşa cum v-a poruncit DOMNUL, Dumnezeul vostru; să nu vă abateţi de la cele ce a poruncit El nici la dreapta, nici la stânga. Să urmaţi în totul calea pe care v-a poruncit DOMNUL Dumnezeul vostru, să umblaţi, ca să trăiţi şi să fiţi fericiţi” (Deuteronomul 5:32, 33).

Luca 4 raportează încercarea puternică a celui rău de a-L compromite pe Hristos. “Diavolul L-a suit pe un munte înalt, i-a arătat într-o clipă, toate împărăţiile pământului, şi I-a zis: “Ţie Îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii; … Dacă dar, Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta” (versetele 5-7). Diavolul dorea să facă un târg. Vroia ca Hristos să Se gândească la varianta de a negocia un tratat pentru a pune capăt marii controverse dintre bine şi rău. Satana vroia să lase să se înţeleagă că Isus putea să evite crucea şi să conducă lumea dacă vroia doar să Se închine lui Satana. Şi toată lumea putea să trăiască fericită până la adânci bătrâneţi.

Dar cum i-a răspuns Isus? “Înapoia Mea, Satano! Este scris: Să te închini Domnului, Dumnezeului tău, şi numai Lui să-I slujeşti” (v.8). Isus nici măcar nu S-a gândit la aşa ceva. A fost practic acelaşi răspuns pe care Hristos i l-a dat lui Petru când ucenicul I-a sugerat lui Isus să nu ajungă la cruce. Uneori, cel rău lucrează prin cei mai apropiaţi nouă, dar atunci când suntem ispitiţi să ne compromitem principiile şi convingerile creştine, trebuie să învăţăm să spunem: “Înapoia Mea, Satano! Nu voi face asta.”

Compromisul L-a ucis pe Hristos

În evenimentele din jurul condamnării lui Hristos, putem vedea cum compromisul L-a răstignit în cele din urmă pe Domnul. În Ioan 18, în timp ce era întrebat de Pilat din Pont, Isus declară: “Eu pentru aceasta M-am născut … ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu” (v.37). Răspunsul lui Pilat: “Ce este adevărul?” indică cu claritate atitudinea sa cinică şi oscilantă cu privire la adevărul absolut. În Imperiul Roman, toată lumea punea la îndoială orice. (Nu-i aşa că nici în America nu stau lucrurile altfel astăzi?) Un filosof din Roma îi încuraja pe toţi să cerceteze ambele faţete ale fiecărei probleme, sperând ca astfel să lărgească mintea cetăţenilor. Dar în cele din urmă, Augustus l-a alungat deoarece lumea sfârşea prin a considera adevărul drept ceva relativ şi slab–nimeni nu lua partea vreunui adevăr clar definit. Nimeni nu susţinea vreun punct, deoarece orice poziţie avea vreun argument raţional împotriva ei.

În cazul nostru, adevărul era foarte clar şi Pilat a recunoscut pe faţă că Isus era nevinovat. “După ce a spus aceste vorbe, a ieşit iarăşi afară la Iudei, şi le-a zis: ‘Eu nu găsesc nici o vină în El’ ” (v. 38). Cu toate acestea, în loc de a ţine partea adevărului şi de a-L elibera pe Isus ca nevinovat, Pilat a căutat să-şi compromită convingerea pe care o avea cu privire la adevăr ca să câştige aprobarea, o purtare care ades le face rău politicienilor.

Din dorinţa de a linişti mulţimea, Pilat le spune că va porunci să-L bată pe Hristos şi apoi Îl va elibera. Dar dacă Isus este nevinovat, de ce să pună să-L bată? Răspunsul este că odată ce începi să cobori pe calea compromisului, oriunde te-ai opri, cel rău te va aştepta şi va termina drumul cu tine. Deja i-ai semnalat slăbiciunea, manifestând o bunăvoinţă de a negocia cu răul dacă preţul este corect. De acolo înainte, este ca şi cum ai încerca să te urci pe un steag din gheaţă. Odată ce începi să-ţi sacrifici convingerile, este foarte uşor să aluneci spre distrugere.

Sesizând slăbiciunea lui Pilat, Satana s-a folosit de mulţime ca să-l împingă pe conducătorul nedecis să poruncească răstignirea. Pilat a început să coboare pe drumul negocierii cu cel rău şi aici îşi dorea cel rău ca să ajungă el. Iată de ce atunci când Pilat a încercat să fie mai deştept decât cel rău, s-a înşelat amarnic. El li l-a oferit pe Baraba ca un compromis în locul lui Isus. Pilat l-a prezentat cu pompă pe ucigaşul cu sânge rece în faţa mulţimii ca un exemplu de adevărat om rău în contrast cu exemplul unui Hristos fără de păcat. Probabil că s-a gândit în sinea lui, “Ăştia vor neapărat să vadă o răstignire, aşa că am să le ofer un compromis şi evident că Îl vor alege pe Isus.” N-a visat niciodată că îi vor cere să-l elibereze pe Baraba, dar exact asta i-au cerut.

În cele din urmă, micuţa concesie de compromis făcută de Pilat a ajuns la locul unde nu i-a mai stat deloc în putere. În zadar, “Când a văzut Pilat că n-ajunge la nimic, ci că se face mai multă zarvă, a luat apă, şi-a spălat mâinile înaintea norodului, şi a zis: “Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acestuia. Treaba voastră!” (Matei 27:24). Dar chiar era curat? El declarase că Mântuitorul este neprihănit, dar dăduse o sentinţă sub presiunea mulţimii.

Asemănător, când vom începe să facem compromisuri cu adevărul şi faptele noastre o vor lua razna, iar urmările vor ajunge dureroase, nici noi nu vom fi în stare să pretindem că suntem nevinovaţi. Aşa că odată ce începeţi să vă gândiţi să coborâţi pe calea compromisului, aduceţi-vă aminte de Pilat. Reţineţi că Isus a murit deoarece cineva a crezut că poate face compromis cu adevărul.

Fii curajos!

Când am urmat academia militară din New York, studenţii obişnuiau să recite rugăciunea cadetului în capelă: “Ajută-ne să alegem partea dreaptă chiar dacă e grea decât partea greşită chiar dacă e mai uşoară şi să nu ne mulţumim niciodată cu jumătate de adevăr, când se poate rosti întreg adevărul. Înzestrează-ne cu curajul care se naşte din lealitatea faţă de tot ceea ce este nobil şi demn, care dispreţuieşte compromisul cu viciul şi nedreptatea şi nu cunoaşte nicio teamă când adevărul şi dreptatea sunt în pericol.” Abia dacă se mai aude acest gen de decizie nobilă. Mulţi cred că este virtuos să compromiţi adevărul în numele unirii, dar nu conform Bibliei.

Să refuzi să te supui presiunii compromisului necesită un curaj divin. Domnul i-a spus lui Iosua: “Întăreşte-te numai, şi îmbărbătează-te, lucrând cu credincioşie după toată legea pe care ţi-a dat-o robul Meu Moise; nu te abate de la ea nici la dreapta nici la stânga, ca să izbuteşti în tot ce vei face” (Iosua 1:7). Nu trebuie să ne facem griji că Dumnezeu nu ne va ierta dacă ne pocăim sincer de compromisul făcut şi ne îndreptăm. Dar atunci când păcătuim, când ne poticnim şi greşim, ne învăţăm să coborâm iarăşi pe acea cale. Dumnezeu vă poate da o inimă nouă, dar să nu credeţi că puteţi continua să faceţi compromisuri şi nu veţi culege roadele. Un compromis continuu vă poate şterge conştiinţa până ce ajunge să se conformeze lumii.

Nu urmări să fii ca toţi ceilalţi

Când vine vorba să compromiteţi Cuvântul lui Dumnezeu, să nu aveţi o minte deschisă. Veţi fi numit un extremist conservator pentru că nu acceptaţi standardele lumii. Dar nu vă lăsaţi intimidat când veţi fi acuzat că aveţi “mintea încuiată”. Este bine să fie încuiată când este vorba de poruncile lui Dumnezeu. Am o soţie cu care am făcut un legământ: Nu am mintea deschisă la nimic altceva care ar putea să distrugă această promisiune. Cel rău lucrează în biserică în ultimile zile, predicând o solie de unire prin compromis. Încetul cu încetul, ne aduce la calm deciziile, încurajându-ne să facem mici concesii şi compromisuri astfel ca atunci când va veni încercarea cea mare, să ne aibă acolo unde îşi doreşte el.

Citiţi Daniel 3 şi urmăriţi cum l-aş parafraza eu. Nebucadneţar le-a zis lui Şadrac, Meşac şi Abednego: “Deci, voi nu v-aţi închinat? Ştiţi ce vreau să vă spun? Nu vreau să vă pierd, că faceţi treabă bună! Vă mai dau o şansă şi am să pun orchestra să mai cânte o dată. Poate că aţi vrut alt cântec? Dar când veţi auzi sunetul, trebuie să vă închinaţi!” Dar cei trei tineri evrei i-au zis împăratul cu hotărâre că nu trebuie să-şi piardă timpul cu ei. “Noi n-avem nevoie să-ţi răspundem la cele de mai sus. Iată, Dumnezeul nostru, căruia îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins, şi ne va scoate din mâna ta, împărate. Şi chiar de nu ne va scoate, să ştii, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi, şi nici nu ne vom închina chipului de aur, pe care l-ai înălţat!” (Daniel 3:16-18). Ei nu s-au tocmit, chiar când cel rău a încercat să-i atragă.

Cel rău ar prefera să mori după ce n-ai ascultat decât să mori ca un martir şi să fii un exemplu de biruinţă. Dar dacă vei muri în lumea aceasta înălţând Cuvântul, vei avea viaţa viitoare. Aşa că astăzi, trebuie să fim credincioşi în cele mai mici lucruri. S-ar putea să nu credem că cele mai mici încercări pe care le trăim acum reprezintă o problemă de viaţă şi de moarte, dar dacă nu putem învăţa aritmetica cu bănuţii, nu o vom înţelege nici cu bancnotele. Dacă acum facem compromisuri şi ne conformăm în lucrurile mici fără nicio ameninţare de moarte care să atârne deasupra capului nostru, ce vom face oare când vom fi ameninţaţi cu închisoarea sau moartea?

Stai tare!

Când copiii lui Israel au ajuns la malul Mării Roşii şi stăpânii lor egipteni alergau iute după ei ca să-i prindă şi să-i înrobească din nou, situaţia părea întunecată. Dar Moise a spus poporului: “Nu vă temeţi de nimic, staţi pe loc, şi veţi vedea izbăvirea, pe carev-o va da DOMNUL în ziua aceasta” (Exodul 14:13). Odată ce ştim că ceva este drept şi după Cuvântul lui Dumnezeu, avem răspunderea să stăm de partea dreptăţii. Dumnezeu va face lucruri mari pentru aceia care vor sta de partea Lui. El caută oameni care să aibă încredere în El.

“Căci DOMNUL Îşi întinde privirile peste tot pământul, ca să sprijinească pe aceia a căror inimă este întreagă a Lui” (2 Cronici 16:9). Când vei sta ferm de partea adevărului, viaţa ta va fi o mărturie de salvare pentru familia ta, pentru prietenii tăi, pentru vecinii tăi şi chiar pentru îngeri. Dumnezeu Se va uita în jos din ceruri şi va zice: “Ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană şi curat la suflet, care se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău.” (Vezi Iov 1:8.)

Dar Domnul Hristos nu ne-a lăsat să stăm singuri. El ne oferă propria Lui armură ca să ne protejeze. “Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului. … De aceea, luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea, şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul” (Efeseni 6:11, 13). Reţineţi că poziţia corectă a acelora care poartă armura lui Dumnezeu este să stea în picioare, să stea tari!

William Jennings Bryan a declarat: “Să nu vă fie niciodată teamă să staţi de partea unei minorităţi care are dreptate, pentru că minoritatea care are dreptate va fi într-o bună zi majoritate. Să vă fie teamă întotdeauna să staţi alături de majoritatea care nu are dreptate, deoarece majoritatea care nu are dreptate va fi într-o bună zi minoritate.” Ellen White, unul din autorii creştini preferaţi ai mei, a remarcat următoarele: “Cea mai mare nevoie a lumii este nevoia de oameni–oameni care să nu se lase cumpăraţi sau vânduţi, oameni care în adâncul sufletului sunt sinceri şi cinstiţi, oameni cărora să nu le fie teamă să spună păcatului pe nume, oameni a căror conştiinţă să fie îndreptată spre datorie ca acul busolei, oameni care să stea de partea dreptăţii, chiar dacă ar cădea cerul” (Educaţie, p. 57).

La Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă, inclusiv să duci o viaţă fără compromisuri şi conformism faţă de lume. Decide-te acum prin puterea Lui să stai tare de parte Stâncii şi să te împotriveşti valului de compromis care îi duc pe copiii lui Dumnezeu departe de ţărmurile mântuirii. Şi să reţineţi întotdeauna că atunci când staţi tare de partea dreptăţii, nu staţi singuri. Domnul Isus Se află alături de dvs.

Un fapt uimitor

În timpul Războiului din Golf o mică echipă de comando a Marinei Americane, numită SEALS (SIGILII), a creat o diversiune atât de convingătoare încât a derutat complet armata irakiană. Circa o duzină de militari SEALS au luat cu asalt plajele din Kuweit şi au creat un aşa haos încât generalii irakieni au crezut că atacul condus de S.U.A. venea de pe mare. Irakul şi-a trimis cea mai mare parte din armată pentru a respinge acest fals atac, doar pentru a afla că fuseseră păcăliţi, pe când principalele forţe ale S.U.A. veneau prin deşertul Arabiei Saudite! În câteva ore războiul era terminat, şi totul a început cu mai puţin de 20 de soldaţi!

Fiecare departament al forţelor armate ale S.U.A. are una sau mai multe echipe de elită din trupele de comando, care luptă folosind tactici de război de gherilă, sub acoperire, în timpul situaţiilor speciale de luptă. Pentru a servi într-una din aceste unităţi selecte, un soldat trebuie să fie extrem de disciplinat şi să treacă printr-un antrenament fizic şi mental incredibil de dificil. Se califică numai cei care demonstrează un neclintit control de sine şi o ascultare perfectă. Acestor Forţe Speciale de comando li se dau misiuni periculoase şi complexe; ele atacă rapid trupele inamice şi fac incursiuni în spatele liniilor inamice pentru a deschide calea pentru principala forţă de atac. Chiar şi o mică echipă din aceste trupe de comando, datorită antrenamentului lor intens, poate realiza mari victorii, învingând în scurt timp coloane întregi din trupele inamice.

Forţele Speciale ale lui Dumnezeu

Cei 12 apostoli au fost un tip de “Forţe Speciale” pe vremea primei veniri a Domnului Isus. După trei ani şi jumătate de formare personală intensivă cu Domnul Isus, Domnul a fost capabil să-i folosească pentru a obţine mari biruinţe. Ei au pătruns în teritoriul stăpânit de Satana pentru a lansa o măreaţă renaştere şi extindere a credinţei creştine.

Dar cartea Apocalipsei ne spune despre o altă unitate a “Forţelor Speciale” – o imensă “armată” de 144.000. Ei au o relaţie specială cu Mielul şi sunt sigilaţi cu un nume special. Ei cântă, de asemenea, o cântare specială. De ce sunt atât de importanţi cei 144.000? Deoarece acestora li se dau cele mai măreţe misiuni în ultimele zile: de a pregăti lumea pentru revenirea Domnului Isus. Totuşi, mulţi sunt dezorientaţi de astfel de întrebări: cine este, mai exact, această armată sfântă şi cine îi va umple rândurile înainte de sfârşit?

Deşi nu poate fi critic pentru mântuirea cuiva a înţelege toate detaliile specifice ale acestui subiect profetic, studiul Cuvântului lui Dumnezeu este întotdeauna însoţit de mari binecuvântări. Ar trebui să adaug că, atunci când studiem aceste teme, ne aventurăm într-un “loc sfânt”. Deşi împărtăşesc acest subiect cu mare încredere, de asemenea îmi dau seama şi respect faptul că alţii pot avea o înţelegere diferită. Deci, aş dori să vă încurajez să luaţi o pauză acum şi să vă rugaţi pentru înţelegere, în timp ce vom începe această aventură de a săpa după adevăr.

De unde să începem?

Pentru a înţelege cu adevărat identitatea celor 144.000, trebuie mai întâi să-i analizăm în cei doi piloni principali de adevăr din Scriptură, care descriu această mare adunare. Primul pasaj se găseşte în Apocalipsa 7:1-4: “După aceea, am văzut patru îngeri, care stăteau în picioare în cele patru colţuri ale pământului. Ei ţineau cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac. Şi am văzut un alt înger care se suia dinspre răsăritul soarelui, şi care avea pecetea Dumnezeului cel viu. El a strigat cu glas tare la cei patru îngeri, cărora le fusese dat să vatăme pământul şi marea, zicând: “Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!” Şi am auzit numărul celor ce fuseseră pecetluiţi: o sută patruzeci şi patru de mii, din toate seminţiile fiilor lui Israel.”

Scriptura explică apoi faptul că această mulţime sigilată distinctiv este formată exact din câte 12.000 de oameni de la fiecare dintre cele 12 seminţii ale lui Israel, care sunt: Iuda, Ruben, Gad, Aşer, Neftali, Manase, Simeon, Levi, Isahar, Zabulon, Iosif şi Beniamin. Ar trebui să fie remarcat cu atenţie aici, că această listă de seminţii este unică, pentru că este singura dată în Scriptură când catalogul seminţiilor apare în această ordine specială (dar, mai mult despre aceasta, mai târziu).

Al doilea pasaj principal provine din Apocalipsa 14:1-5: “Apoi m-am uitat, şi iată că Mielul stătea pe muntele Sionului şi împreună cu El stăteau o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său. Şi am auzit venind din cer un glas ca un vuiet de ape mari, ca vuietul unui tunet puternic; şi glasul pe care l-am auzit, era ca al celor ce cântă cu alăuta, şi cântau din alăutele lor. Cântau o cântare nouă înaintea scaunului de domnie, înaintea celor patru făpturi vii şi înaintea bătrânilor. Şi nimeni nu putea să înveţe cântarea, afară de cei o sută patruzeci şi patru de mii, care fuseseră răscumpăraţi de pe pământ. Ei nu s-au întinat cu femei, căci sunt verguri şi urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel. Şi în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu.”

Samaritenii şi zece seminţii pierdute

Poate că prima noastră preocupare ar trebui să fie pentru a stabili dacă aceşti 144.000 sunt sau nu, în realitate, formaţi din câte 12.000 de israeliţi literali, din cele 12 seminţii respective. Chiar dacă această credinţă este obişnuită în multe cercuri creştine, după o privire mai atentă devine evident că acest lucru este pur şi simplu imposibil. Chiar şi o privire ocazională în Vechiul Testament dezvăluie acest indiciu important. Deoarece cele 10 seminţii din Nord s-au dedat complet la idolatrie, Dumnezeu a permis asirienilor să-i deporteze, în anul 722 î.Hr. “În al nouălea an al lui Osea, împăratul Asiriei a luat Samaria, şi a dus pe Israel în robie în Asiria, l-a dus să locuiască la Halah şi la Habor, lângă râul Gozan, şi în cetăţile Mezilor.”(2 Regi 17:6).

Când seminţiile lui Iuda şi Beniamin au fost ulterior deportate în Babilon, după ce au petrecut 70 de ani în captivitate, mii dintre ei s-au întors. Dar cu cele 10 seminţii, istoria nu înregistrează nici un exod în masă din Asiria înapoi în Israel. În schimb, împăratul Asiriei a strămutat în ţara lui Israel, în regiunea Samaria, un amestec de populaţii provenind din naţiunile păgâne.

“Împăratul Asiriei a adus oameni din Babilon, din Cuta, din Avat, din Hamat şi din Sefarvaim, şi i-a aşezat în cetăţile Samariei în locul copiilor lui Israel. Au pus stăpânire pe Samaria, şi au locuit în cetăţile ei.” (2 Regi 17:24).

Împăratul Asiriei a trimis un preot evreu înapoi, din Asiria, pentru a-i învăţa pe aceşti păgâni strămutaţi despre Dumnezeul lui Israel, dar nu şi israeliţi din cele 10 seminţii (2 Regi 17:27). Păgânii strămutaţi în Israel, în cele din urmă au devenit cunoscuţi ca infamii samariteni. După cum este evident, chiar şi în Noul Testament, evreii detestau acest grup. De ce? Ei nu mai erau israeliţi adevăraţi, după sânge sau religie. Istoria înregistrează, de asemenea, că, cu mult înainte de timpul Domnului Isus, cele 10 seminţii exilate s-au amestecat prin căsătorii cu asirienii, pierzându-şi, prin urmare, identitatea distinctă. Astăzi, un genealog s-ar chinui mult să găsească chiar şi un singur descendent de puritate neclară din seminţia lui Gad, Aşer, Neftali, Manase, sau Simeon – cu mult mai puţin decât 12.000! De fapt, pentru că aceste seminţii au fost atât de bine împrăştiate în jurul lumii şi asimilate de către ţările gazdă, este foarte posibil chiar să aveţi “urme de Avraam” în arborele dvs. genealogic!

“Atunci vor şti că Eu sunt Domnul, când îi voi împrăştia printre neamuri, şi îi voi risipi în felurite ţări.” (Ezechiel 12:15).

Cine este israelit adevărat?

Aparent, încă ar putea fi destul de uşor pentru cineva să creadă că cei 144.000 sunt din cele 12 triburi enumerate în Apocalipsa 7. Dar o lectură mai atentă arată imediat că, începând din timpul Domnului Isus, cele mai multe profeţii care vorbesc de Israel se concentrează asupra copiilor credinţei – sau Israelul spiritual, indiferent dacă erau evrei sau dintre Neamuri de sânge. Aici este un mic eşantion din multele texte care stabilesc acest adevăr. “Iudeu nu este acela care se arată pe dinafară că este Iudeu; şi tăiere împrejur nu este aceea care este pe dinafară, în carne. Ci Iudeu este acela care este Iudeu înăuntru şi tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă; un astfel de Iudeu îşi scoate lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu.” (Romani 2:28,29). “Şi dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi “sămânţa” lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă.” (Galateni 3:29). Domnul le-a spus israeliţilor din vechime: “Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt.” (Exodul 19:6). Observaţi, în Noul Testament Petru, aplică acest titlu Israelului spiritual sau bisericii: “Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor, pe care Dumnezeu şi l-a câştigat ca să fie al Lui…” (1 Petru 2:9). Iacov oferă una dintre cele cele mai convingătoare Scripturi care demonstrează că apostolii vedeau seminţiile într-un sens spiritual. “Iacov, rob al lui Dumnezeu şi al Domnului Isus Hristos, către cele douăsprezece seminţii care sunt împrăştiate: sănătate!” (Iacov 1:1). Conţinutul epistolei lui Iacov este în mod clar adresat creştinilor, şi totuşi el se referă la ei, în mod evident, ca la evrei spirituali din cele 12 seminţii spirituale.

Câte seminţii?

Nu vreau să fie plicticos, dar pentru a înţelege cu adevărat acest subiect, o scurtă lecţie cu privire la seminţiile din Vechiului Testament ar putea fi necesară pentru claritate. În realitate, să ştiţi că au fost de fapt 13 seminţii! Vedeţi, cele 12 seminţii originare proveneau toate din cei 12 fii ai lui Iacov, căruia Domnul i-a schimbat numele, mai târziu, în “Israel”. Atunci când fraţii mai mari ai lui Iosif l-au vândut ca rob, a fost începutul unei lungi şi dureroase despărţiri de familia sa. După reunirea cu tatăl său, Iacov a promis, în compensaţie pentru anii de despărţire de Iosif, să-i adopte pe cei doi fii ai săi, Manase şi Efraim, incluzându-i între propriii săi fii, în locul lui Iosif. “Acum, cei doi fii, care ţi s-au născut în ţara Egiptului, înainte de venirea mea la tine în Egipt, vor fi ai mei; Efraim şi Manase vor fi ai mei, ca şi Ruben şi Simeon.” (Geneza 48:5).

Să socotim. Când cei doi fii ai lui Iosif au fost consideraţi ca seminţii, în locul tatălui lor, erau, tehnic vorbind, 13 seminţii. Un motiv pentru care continuaţi să tot auziţi doar de 12 seminţii în Biblie este pentru că, după ce Leviţii au fost aleşi pentru a fi preoţi pentru tot Israelul, au fost excluşi de la primirea vreunui teritoriu anume ca moştenire. În schimb, urmau să fie răspândiţi printre toate seminţiile ca învăţători şi preoţi. “Să nu faci numărătoarea seminţiei lui Levi, şi să nu-i numeri capetele în mijlocul celorlalţi copii ai lui Israel.” (Numeri 1:49).

În legătură cu problema care ne interesează, ne putem întreba, de asemenea, câţi erau aşezaţi la Cina cea de Taină. Răspunsul este 13: 12 apostoli şi Domnul Isus aşezat între ei ca Marele lor preot. În timpul Paştelui s-au prezentat 13 seminţii: cele 12 seminţii “obişnuite” şi apoi leviţii care slujeau ca preoţi.

De asemenea, dacă era important pentru Domnul să utilizeze doar cele 12 seminţii literale, cu participare egală la grupul celor 144.000, nu ne-am aştepta ca Domnul Isus să-Şi fi ales apostolii într-un mod similar? Dar nu pare să fi avut importanţă la Domnul Isus ca apostolii Săi să fie, fiecare, dintr-una din cele 12 seminţii ale lui Israel, pentru că cei mai mulţi dintre ei erau din seminţia lui Iuda. Excepţiile sunt Matei-Levi, care era, probabil, din tribul lui Levi, şi Pavel, care era din tribul lui Beniamin (Romani 11:1).

În plus, cele 12 seminţii din Vechiul Testament erau foarte inegale ca populaţie. Iuda era foarte mare, în timp ce Beniamin era foarte mică. Într-adevăr, Dumnezeu a împărţit Ţara Făgăduită între seminţii potrivit cu nevoile populaţiilor lor. Totuşi, în cei 144.000 sunt exact câte 12.000 din fiecare seminţie. Acesta este un alt indiciu convingător că nu se vorbeşte de seminţiile literale ale lui Israel.

Ce înseamnă numele?

Deci, de ce S-a străduit Dumnezeu să le spună pe nume celor 12 seminţii atunci când a făcut lista celor 144.000? Acesta este unul dintre primele şi cele mai convingătoare indicii că trebuie să existe un sens spiritual ascuns în numele seminţiilor enumerate în Apocalipsa 7. Amintiţi-vă, aceasta este singura dată când fiii lui Iacov sunt aranjaţi în această ordine, şi, chiar mai mult, în special modul în care sunt ordonaţi spune, de asemenea, ceva. În primul rând, sunt incluşi Iosif şi Levi, în timp ce Efraim şi Dan sunt omişi. De ce? Ei bine, poate pentru că numele sunt simbolice în semnificaţie iar profeţiile declară: “Dan va fi un şarpe pe drum, o năpârcă pe cărare…” (Geneza 49:17). Poate fi şi pentru că numele Dan înseamnă “judecător”, iar cei 144.000 sunt un grup special care sunt sigilaţi şi apăraţi în acest moment. În ceea ce priveşte pe Efraim, Biblia declară: “Efraim s-a lipit de idoli: lasă-l în pace!” (Osea 4:17). Şi, curios, Ruben, întâiul născut, este listat ca al doilea, în timp ce Iuda, al patrulea urmaş, este listat ca primul!

Deci ordinea din aceste nume nu are niciun sens, afară de cazul când vom permite ca numele să vorbească de la sine; apoi, probabil, vom vedea că Dumnezeu încearcă să ne comunice un mesaj special prin aceste nume.

Când evreii dădeau nume copiilor, numele acestea aveau aproape întotdeauna o semnificaţie precisă, care descria o caracteristică a copilului sau evenimentului legat de naşterea lui. Observaţi modul în care soţiile lui Iacov, Rahela, şi Lea au făcut un anunţ solemn, lămurind sensul numele fiilor lor atunci când s-au născut. În Geneza 29:32-35, citim: “Lea a rămas însărcinată, şi a născut un fiu, căruia i-a pus numele Ruben (Vedeţi fiu); “căci”, a zis ea, “Domnul a văzut mâhnirea mea, şi acum bărbatul meu are să mă iubească negreşit. A rămas iarăşi însărcinată, şi a născut un fiu şi a zis: “Domnul a auzit că nu eram iubită şi mi-a dat şi pe acesta.” De aceea, i-a pus numele Simeon (Ascultare). Iar a rămas însărcinată, şi a născut un fiu; şi a zis: “De data aceasta, bărbatul meu se va alipi de mine, căci i-am născut trei fii.” De aceea i-a pus numele Levi (Alipire). A rămas iarăşi însărcinată, şi a născut un fiu şi a zis: “De data aceasta, voi lăuda pe Domnul.” De aceea i-a pus numele Iuda (Lăudat fie Domnul).” Pe măsură ce continuaţi să citiţi povestea naşterii fiecăruia dintre fiii lui Iacov, Rahela şi Lea au făcut declaraţii profetice similare pentru toţi cei doisprezece fii, cu privire la semnificaţiile numelor lor.

Iată numele seminţiilor enumerate pentru cei 144.000, în ordinea în care le enumeră Apocalipsa 7, şi semnificaţia lor ebraică corespunzătoare, aşa cum se găseşte în Scriptură:

Acum, aici este partea uimitoare. Observaţi ce se întâmplă atunci când alăturaţi aceste semnificaţii ale numelor, potrivit cu modul în care apar enumerate în Apocalipsa. Se formează o afirmaţie foarte remarcabilă, ce declară cum salvează Dumnezeu Biserica, ca mireasă a Lui!

“Voi lăuda pe Domnul pentru că El s-a uitat la mine şi mi-a adus noroc. Fericit sunt eu, pentru că în lupta mea, Dumnezeu mă face să uit. Dumnezeu mă aude şi este unit cu mine. El mi-a cumpărat o locuinţă şi se va adăuga la mine Fiul de la dreapta Sa”. (Ca şi în Scriptură, cuvintele cu caractere italice sunt furnizate pentru cursivitatea ideii – n.a.)

Aceste nume, prezentate în această ordine, descriu o scurtă istorisire ce sintetizează lupta Bisericii, răscumpărarea, biruinţa şi, în final, nunta Mielului. Pare evident că acesta este un mesaj special de încurajare pentru cei care sunt în Biserică, credincioşii în Hristos, şi nu neapărat evrei.

Mai exact, câţi?

Acum putem aborda următoarea întrebare majoră: Este cifra 144.000 un număr literal?

Poate că ar trebui să răspund la această întrebare cu o altă întrebare: Sunt celelalte numere din Apocalipsa literale sau doar spirituale?

De exemplu, vor exista 12 porţi şi 12 temelii? Există într-adevăr 12 tipuri diferite de fructe în pomul vieţii? Da, desigur! Există în Apocalipsa mai multe perioade de timp profetice, dar numerele nu sunt doar simboluri numerice nebuloase, sunt măsuri precise de timp. Numerele vor fi inutile pentru calcule dacă sunt doar simbolice. Toate înţelegerile noastre cu privire la dimensiunile Noului Ierusalim se bazează pe presupunerea că aceste cifre au valoare reală, literală.

Cu toate acestea, vă rugăm să reţineţi că, deşi numărul celor 144.000 ar putea fi exact, majoritatea oamenilor din lume nu ar putea să ştie cine sunt ei sau să le facă recensământul. Când Domnul Isus a fost pe pământ, în Israel, nu era nicio problemă să se numere 12 apostoli literali ce urmau pe Mesia în Ţara Sfântă. Dar cei 144.000 din ultimele zile sunt evrei în sens spiritual, împrăştiaţi pe toate meridianele pământului, care duc la o redeşteptare grandioasă. Dar nu va purta fiecare câte un număr, ca la maraton.

Acum, v-aţi putea gândi: “Cum puteţi spune că numele sunt simbolice, iar numărul este literal?” Simplu, Domnul Isus a făcut-o. Nu pare să fi contat la Domnul din ce seminţie se trăgeau cei 12 Apostoli, dar a contat că au fost 12 din ele. De asemenea, reţineţi că, deşi cele mai multe dintre numerele din Apocalipsa descriu o valoare reală, toate numele proprii din Apocalipsa sunt simboluri (de exemplu, Mielul, Balaurul, Leul, Balaam, Izabela, etc).

Numărul 12

De fapt, cheia secretă pentru dezvăluirea misterului din spatele celor 144.000 ar putea fi în numărul în sine. Dvs., matematicienii, veţi adora această secţiune! Doisprezece este un număr perfect pentru construcţie, deoarece este unul dintre cele mai versatile numere. Poate fi divizibil cu 1, 2, 3, 4, 6, şi, desigur, cu 12.

Un fapt uimitor

Motivul pentru care lungimea standard a “piciorului” (“foot”; unitate de măsură de aprox. 30,5 cm – n.t.) este de 12 ţoli (1 ţol = 2,54 cm; n.t.) este că “piciorul” obişnuia să se bazeze pe lungimea piciorului fizic al regelui englez, iar această dimensiune se schimba în mod constant de la rege la rege. Este şi motivul pentru care rigla de măsură de 12 ţoli a fost numită “conducător”.

Numărul 12 în Biblie aproape întotdeauna reprezintă conducerea Bisericii. Au fost 12 patriarhi de la Sem la Iacov. În plus, 12 iscoade au deschis calea spre Ţara Făgăduită, şi sunt 12 judecători de la Iosua la Samuel. În Scriptură, numărul 12 este, de asemenea, adesea asociat cu Biserica lui Dumnezeu, care este de obicei simbolizată de o femeie.

Există, de asemenea, în Evanghelii, o poveste interesantă cu privire la numărul 12. Doar într-o oră, Domnul Isus a vindecat două femei prin minuni asociate cu numărul 12. În primul rând, El a vindecat o femeie care sângera de 12 de ani. După această întâmplare, El s-a dus imediat să învie o fată de 12 ani. Prima femeie reprezenta Biserica din Vechiul Testament, cu o “scurgere” continuă a sângelui de la jertfe. Fata cea tânără simboliza Biserica Noului Testament, care a venit la viaţă după o înviere. Ambele au atins pe Domnul Isus în acea zi şi au fost întregite (Marcu 5:25-42).

În Apocalipsa 12:1, citim: “În cer s-a arătat un semn mare, o femeie învăluită în soare, cu luna sub picioare, şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap”. Biserica lui Dumnezeu ilustrată aici are 12 stele deasupra capului; aceste stele sunt un simbol al conducerii inspirate a Bisericii (1 Corinteni 11:10).

Un alt indiciu interesant legat de cei 144.000 se găseşte în 1 Cronici 27:1-15. Aici citim că armata lui David era compusă din 12 cete de câte 24.000, în total 288.000, cât două grupuri de 144.000.

1 Cronici 25 relatează despre un grup literal de “24 x 12″ Leviţi care urmau să cânte muzica de laudă de la templu, ceea ce înseamnă de două ori 144, adică 288. Şi, desigur, aveţi de două ori câte 12, adică 24 de bătrâni pe scaune de domnie în jurul scaunului de domnie al lui Dumnezeu, în Apocalipsa 4:4. Aceştia reprezintă pe cei 12 patriarhi din Vechiul Testament şi pe cei 12 apostoli din Noul Testament!

În Matei 19:28, Domnul Isus le spune Apostolilor: “…voi, care M-aţi urmat, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune de domnie, şi veţi judeca pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel”. El face apoi o făgăduinţă celor care vor apărea în ultima epocă a Bisericii, cunoscută sub numele de Laodicea, care înseamnă “judecata poporului”. “Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.” (Apocalipsa 3:21). Acest lucru se datorează faptului că cei 144.000 trăiesc în ultima epocă a Bisericii şi împărtăşesc experienţele apostolilor.

În cer se pare că, din când în când, va fi un careu extins în jurul scaunului de domnie al lui Dumnezeu. În primul rând, Domnul Însuşi stă pe scaunul Lui de domnie. În jurul scaunul Lui de domnie stau cele patru făpturi vii, apoi cei 24 de bătrâni într-un careu în jurul lor (şase pe fiecare latură), şi apoi, în cele din urmă, cei 144.000 într-un careu perfect (36.000 pe fiecare latură). Marea gloată a mîntuiţilor e ultimul grup, care înconjoară pe cei 144.000. Matematica perfectă şi simetrică a acestui ansamblu depăşeşte cu mult pescarul care a scris Apocalipsa.

Ca un punct final de interes pentru specialiştii noştri în matematică, ştiaţi şi că, în afară de calculul lui 144.000 ca de 12 ori câte 12.000, acesta mai poate fi obţinut şi asfel: 12 x 12 x 103 (sau 10 la cub)? În acest fel, aveţi numărul împărăţiei lui Dumnezeu (12), numărul desăvârşirii sau plenitudinii lui Dumnezeu (10, ca în Porunci), şi numărul lui Dumnezeu (3 ca în Dumnezeire). Cred că acest lucru ar putea fi un alt exemplu fascinant al planului perfect al lui Dumnezeu.

Pietre preţioase

Un alt motiv pentru numărul 12 se găseşte în pieptarului purtat de marele preot, care avea 12 pietre preţioase diferite. Acest lucru ne aminteşte că Biserica lui Dumnezeu este alcătuită din personalităţi diferite, toate fiind aproape de inima Marelui nostru Preot. Biblia dezvăluie temperamente diverse care îi caracterizează pe cei 12 patriarhi şi apostoli. Dumnezeu alege conducători de orice tip de caracter, pe care să-i folosească ca să câştige de partea Sa toate categoriile.

Exodul 39:14 afirmă: “Pietrele acestea erau legate în ferecăturile lor de aur. Erau douăsprezece, după numele fiilor lui Israel; erau săpate ca nişte peceţi, fiecare cu numele uneia din cele douăsprezece seminţii”. Aceste pietre, de asemenea, apar în mod identic la pietrele de temelie ale Noului Ierusalim, aşa cum este descris în Apocalipsa 21:12,14: “Era înconjurată cu un zid mare şi înalt. Avea douăsprezece porţi, şi la porţi, doisprezece îngeri. Şi pe ele erau scrise nişte nume: numele celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui Israel… Zidul cetăţii avea douăsprezece temelii, şi pe ele erau cele douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului”.

Din aceste motive şi din altele, cred că numărul 144.000 este o cifră exactă. Aşa cum au existat 12 seminţii literale în Vechiul Testament şi exact 12 apostoli în Noul Testament, cum pereţii sunt cu adevărat de 144 de coţi grosime, şi cum vor fi exact 144 de tipuri diferite de fructe în pomul vieţii în fiecare an (12 fructe diferite în fiecare lună), tot aşa vor fi de 12 ori 12.000 apostoli în ultimele zile.

Deci, haideţi să îmbinăm indiciile pe care le-am descoperit. În Scriptură, numerele 12 şi 144.000 sunt asociate cu judecători, armata lui David, preoţi muzicanţi şi pietre preţioase. În acelaşi mod, cei 144.000 sunt o armată de judecători şi preoţi pe care Domnul Isus îi preţuieşte ca pe pietrele preţioase.

Numai 144.000 mântuiţi?

Dar apoi se naşte în mod firesc întrebarea: “Dacă acest număr nu este doar un simbol, vor fi cei 144.000 singurii mântuiţi în ultimele zile, şi, în cazul în care numai 144.000 vor fi mântuiţi, care sunt şansele mele?” Haideţi să facem câteva calcule simple. În cazul în care există 6 miliarde de oameni în lume atunci când vine Domnul Isus (aproximativ populaţia globală de azi),aceasta ar însemna că 1 din 41.666 ar putea fi mântuit. Este încă mult mai bine decât cotele oferite de cele mai multe loterii de stat, dar oferă în continuare o speranţă de mântuire destul de “subţire”!

Dar, slavă lui Dumnezeu! Deşi cei 144.000 ar putea fi un număr exact, Biblia nu învaţă că ei urmează să fie singurii mântuiţi în ultimele zile. Dacă citim în Apocalipsa 7:9, imediat după cei 144.000 şi enumerarea seminţiilor, profetul vede “o mare gloată, pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini.”

Apoi, în versetul 13, unul dintre cei 24 de bătrâni îl întreabă pe Ioan: “Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine albe cine sunt oare? Şi de unde au venit?” În versetul 14, el răspunde la propria întrebare: “Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele, şi le-au albit în sângele Mielului.”

Acum, Biblia vorbeşte de două necazuri mari în profeţie. Unul a fost în timpul persecuţiei papale din Evul Mediu, când milioane de creştini au fost ucişi. Dar principalul “necaz mare” trebuie să se refere la timpul chiar dinaintea celei de-a doua veniri a Domnului Hristos, menţionat în Daniel 12:1, 2. “…căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte. Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii pentru viaţa veşnică şi alţii pentru ocară şi ruşine veşnică.”

Evident, această mulţime mare care vine din necazul cel mare, este convertită prin predicarea şi influenţa celor 144.000. La scurt timp după Cincizecime, cei 12 apostoli au câştigat de partea Domnului Hristos o mare mulţime, apoi a urmat o mare persecuţie (Fapte 8:1). La scurt timp după ce Duhul Sfânt va fi turnat peste cei 144.000, o mare mulţime va fi convertită şi apoi va veni necazul cel mare.

Pecetea lui Dumnezeu şi Numele Tatălui

Una dintre caracteristicile cele mai importante şi remarcabile ale celor 144.000 este sigiliul special şi Numele pe care îl poartă pe frunţile lor (Apocalipsa 7: 1-4; 14:1). La scurt timp după ce este obţinut acest sigiliu special, necazul cel mare şi ultimele şapte plăgi izbucnesc peste o lume nepocăită. De obicei, în Apocalipsa, când ne gândim la cineva că e marcat sau sigilat, se transmite o conotaţie negativă. În realitate, toţi cei mântuiţi şi cei pierduţi din Apocalipsa poartă o formă de marcă sau de sigiliu, pe frunte sau pe mână.

Ezechiel 9 arată o viziune în care numai cei mântuiţi sunt însemnaţi. Criteriul care le permite să primească acest semn salvator este că aceştia sunt întristaţi de păcat şi tânjesc după curăţie. “Şi Domnul a zis: ‘Treci prin mijlocul cetăţii, prin mijlocul Ierusalimului, şi fă un semn pe fruntea oamenilor, care suspină şi gem din pricina tuturor urâciunilor, care se săvârşesc acolo.’” (Ezechiel 9:4). Apoi, numai cei care au acest semn misterios sunt feriţi de plaga îngrozitoare a măcelului care urmează.

Deci, ce este acest sigiliu aflat pe fruntea celor 144.000? În esenţă, trebuie să fie Duhul Sfânt: “Şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El, şi-aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit ” (Efeseni 1:13). “Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării.” (Efeseni 4:30). Evident, oricine are semnul “bun”, are Duhul lui Dumnezeu. Dar dincolo de Duhul Sfânt, este ceva mult mai distinctiv cu privire la acest sigiliu unic. Vedem, de asemenea, că sigiliul lui Dumnezeu implică legea lui Dumnezeu. După cum arată Isaia 8:16 (KJV): “Înveleşte această mărturie, pecetluieşte legea printre ucenicii Mei”. Acest lucru nu ar trebui să ne surprindă, deoarece de trei ori în Apocalipsa mântuiţii sunt identificaţi ca un popor care păzeşte poruncile lui Dumnezeu (Apocalipsa 12:17; 14:12; 22:14).

Şi de aceea, în trei ocazii diferite, Moise a îndemnat poporul lui Dumnezeu să aibă legea lui Dumnezeu pe mâinile şi pe frunţile lor: “Să-ţi fie ca un semn pe mână şi ca un semn de aducere aminte pe frunte între ochii tăi, pentru ca legea Domnului să fie totdeauna în gura ta.” (Exodul 13:9; Deuteronom 6:8; 11:18).

Dar acest sigiliu sau semn cu Numele Tatălui are o semnificaţie chiar mai profundă.

Este vorba despre timp

Toate sigiliile de stat conţin trei elemente comune: numele, titlul, şi teritoriul conducătorului. De exemplu, Daniel 1:1 spune: “Nebucadneţar, împăratul Babilonului”. Aveţi numele, titlul oficial şi zona sa de suveranitate. În cadrul Celor Zece Porunci, doar una are toate caracteristicile unui sigiliu – cea de-a patra. Acolo citim: “Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele…” (Exodul 20:11). Aici, în porunca Sabatului, avem Numele lui Dumnezeu (Domnul sau Iehova), titlul Său sau funcţia (de Creator) şi teritoriul Său (cerurile şi pământul, marea şi tot ce este în ele). Porunca Sabatului este singura care este în mod repetat menţionată ca fiind un sigiliu sau semn al puterii creatoare, răscumpărătoare, a lui Dumnezeu.

De exemplu, Exodul 31:16,17 afirmă: “Copiii lui Israel să păzească Sabatul, prăznuindu-l, ei şi urmaşii lor, ca un legământ necurmat. Aceasta va fi între Mine şi copiii lui Israel un semn veşnic, căci în şase zile a făcut Domnul cerurile şi pământul, iar în ziua a şaptea s-a odihnit şi a răsuflat”.

Mai mult: “Le-am dat şi Sabatele Mele, să fie ca un semn între Mine şi ei, pentru ca să ştie că Eu sunt Domnul, care-i sfinţesc.” (Ezechiel 20:12). “Sfinţiţi Sabatele Mele, căci ele sunt un semn între Mine şi voi, ca să ştiţi că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru!” (Ezechiel 20:20). Reţineţi, niciodată Biblia nu îl numeşte Sabatul evreilor. Ea numeşte Sabatul “ziua Mea cea sfântă” (Isaia 58:13) şi “ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău” (Exodul 20:10). Ştim cu toţii că fiecare relaţie de dragoste adevărată are nevoie de o investiţie regulată de timp de calitate. De-a lungul istoriei, diavolul a încercat să erodeze relaţia poporului lui Dumnezeu cu Creatorul lor, împingându-i să neglijeze sau să ignore Sabatul Său cel sfânt. În fiecare zi de Sabat, cei 144.000 demonstrează că Dumnezeu Îşi are sigiliul şi Numele în mintea lor, deoarece ei recunosc că tot timpul lor aparţine lui Dumnezeu. Domnul Isus a spus: “Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28). Păzirea Sabatului demonstrează că ei se odihnesc de lucrările lor şi se încred în Domnul Isus.

Deci, cine sunt ei?

Pe vremea primei veniri a Domnului Isus, El a ales 12 oameni pentru a câştiga de partea Sa pe Israel. “Aceştia sunt cei doisprezece, pe care i-a trimis Isus, după ce le-a dat învăţăturile următoare: ‘Să nu mergeţi pe calea păgânilor şi să nu intraţi în vreo cetate a Samaritenilor; ci să mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel.’” (Matei 10:5, 6). Odată cu revărsarea ploii timpurii, cei 12 apostoli au câştigat de partea Sa mii de suflete în timpul redeşteptării de la Cincizecime. La început toţi au fost evrei. “Şi se aflau atunci în Ierusalim Iudei, oameni cucernici din toate neamurile care sunt sub cer” (Fapte 2:5).

Iar la vremea celei de-a doua veniri a Domnului Isus, la revărsarea ploii târzii (cu Duhul Sfânt), de 12 de ori 12.000 vor câştiga de parte Lui o mare mulţime de suflete, de jur împrejurul lumii. Marea mulţime va fi convertită sub influenţa şi predicarea celor 144.000!

În Ioel 2:28, 29, citim: “După aceea, voi turna Duhul Meu peste orice făptură; fiii şi fiicele voastre vor prooroci, bătrânii voştri vor visa visuri, şi tinerii voştri vor avea vedenii. Chiar şi peste robi şi peste roabe, voi turna Duhul Meu, în zilele acelea.”

Vă rugăm să reţineţi că cei 144.000 nu sunt singurii pe care Domnul Isus îi foloseşte pentru a predica în ultimele zile, exact aşa cum cei 12 apostoli nu au fost decât o parte din cei 120 din camera de sus care au condus redeşteptarea de la Cincizecime (Fapte 1:15). Nu numai că Domnul Isus i-a trimis pe cei 12 să predice în Israel, dar, altădată, El a trimis o echipă de 70 de ucenici pentru a predica (Luca 10:1). Cei 144.000 sunt conducătorii spirituali în această redeşteptare şi nu sunt singurii care predică.

Pentru clarificări suplimentare, haideţi să ne uităm la unele dintre multele paralele dintre cei 12 Apostoli şi cei 144.000:

12 Apostoli
Evrei literali
Timpul primei veniri
Numărul este complet şi sunt sigilaţi cu Duhul Sfânt (Fapte 1-2)
Lucrează sub prima ploaie a Duhului Sfânt (Fapte 2:17)
Cel dintâi rod al primei veniri a Domnului Isus (Iacov 1:18)
Mii de evrei convertiţi (Fapte 2:5)
Au Numele Domnului Isus (Fapte 3:16)
Fără vicleşug (Ioan 1:47)
Îl urmează pe Domnul Isus (Ioan 1:37)
Călăuzesc mii de oameni să-L proclame cu glas tare, cu ramuri de palmier, pe Domnul Isus ca Împărat (Mat 21:1-9)
Lucrează înainte de o mare persecuţie în Ierusalim (Fapte 8:1)
Cei 12 cântă o cântare cu Domnul Isus (Mat 26:30)
S-au odihnit în ziua de Sabat (Luca 23:56; Fapte 17:2)
Nu s-au pângărit cu aluatul fariseilor (Marcu 7:1-15)
Vor sta pe douăsprezece scaune de domnie şi vor judeca (Mat 19:28)

144.000 de apostoli
Israel spiritual (Gal 3:29)
Timpul celei de-a doua veniri (Apoc 7)
Numărul este completat apoi sunt sigilaţi (Apoc 7; Efes 4:30)
Lucrează sub ploaia târzie a Duhului Sfânt (Ioel 2:28)
Cel dintâi rod al celei de-a doua veniri (Apoc 14:4)
O mare mulţime covertită (Apoc 7:9)
Au Numele Tatălui (Apoc 14:1)
Fără vicleşug (Apoc 14:5)
Urmează pe Miel (Apoc 14:4)
Călăuzesc o mare mulțime să-L proclame cu glas tare, cu ramuri de palmier, pe Domnului Isus ca Împărat (Apoc 7:9,10)
Lucrează înainte de o mare persecuție în lume (Dan 12:1)
Cei 144.000 cântă o cântare cu Mielul (Apoc 14:3)
Au Sabatul ca sigiliu al lui Dumnezeu şi Numele Tatălui (Apoc 7:1; 14:1)
Nu sunt pângăriţi cu doctrinele Babilonului (Apoc 14:4)
Vor sta cu Domnul Isus pe 144.000 de scaune de domnie, judecând (Apoc 20:4)

Factorul cel mai important este accentul Bibliei pe sfinţenia acestui grup. Este o aducere aminte pentru toți aceia pe care Domnul Isus îi cheamă, ca fiecare dintre noi să fie sfânt. “Ei nu s-au întinat cu femei, căci sunt verguri şi urmează pe Miel oriunde merge El.” (Apocalipsa 14:4).

Dacă Îl vom urma pe Miel oriunde merge El în cer, trebuie mai întâi să-L urmăm în toate aici, acum. Și atunci putem cânta împreună cântarea lui Moise și a Mielului.

Concluzie

Chiar înainte ca Domnul să reverse Duhul Sfânt, în Faptele Apostolilor 2, se întâmplă ceva interesant în Fapte 1. Ucenicii strânşi laolaltă Îl privesc pe Domnul Isus înălţându-Se și ascultă cum îngerii promit revenirea Sa (versetul 11). Apoi, în camera de sus, ei se roagă și lasă deoparte diferendele (versetul 13). Unul dintre cei 12 apostoli, Iuda, era mort și trebuia să fie înlocuit pentru a restabili numărul 12 (versetul 26). Apoi, de îndată ce numărul este complet, Duhul Sfânt este revărsat.

Domnul Isus a binecuvântat, a instruit și a umplut cu Duhul 12 persoane, pentru a-i călăuzi pe ucenicii Săi să câştige de partea Sa casa lui Israel, la prima Sa venire. El va binecuvânta și va alege de 12 ori 12.000 pentru a călăuzi Biserica Sa să câştige lumea de partea Sa, pentru a doua Sa venire. Atunci va fi o mare mulțime convertită ca urmare a predicării lor.