•  Discursul nr. 1 (capitolele 1-3)
•  Discursul nr. 2 (capitolele 4-8)
•  Discursul nr. 3 (capitolele 8-10)
•  Discursul nr. 4 (capitolele 11-14)
•  Discursul nr. 5 (capitolele 15-19)
•  Discursul nr. 6 (capitolele 20-23)
•  Discursul nr. 7 (capitolele 24-28)
•  Discursul nr. 8 (capitolele 29-32)
•  Discursul nr. 9 (capitolele 33-37)
•  Discursul nr. 10 (capitolele 38-41)
•  Discursul nr. 11 (capitolul 42)

De exemplu, Iov aducea arderi de tot. Ele erau pentru posibilele păcate ale fiilor lui, şi nu erau jertfe pentru păcat, aşa cum, după lege, ar fi trebuit să fie. Însă totul se petrece înainte de lege, iar jertfele care în mod obişnuit erau aduse de Avraam, Isaac şi Iacov erau, în toate cazurile, arderi de tot. Aşa că găsim un indiciu foarte simplu în chiar primul capitol. De asemenea găsim şi un fel foarte particular de idolatrie în acest timp. Cartea Iov a fost scrisă după potop; nu exista idolatrie înainte de potop. Bineînţeles, teologii spun ce le place lor despre acest subiect, şi foarte des spun lucruri cu totul neîntemeiate. Le place să creadă că trebuie să fi fost idolatrie, însă acesta nu este un motiv ca să fi fost, este doar pura lor imaginaţie. Cea mai timpurie idolatrie a constat în închinarea la soare, lună şi stele, iar pe parcursul acestei cărţi vom vedea că este singurul gen de idolatrie la care face referire Iov. Aceasta era ceea ce se obişnuia în acel timp, urmând ca mai târziu oamenii să alunece în forme mai degradate ale ei.

Prin urmare, se pare că scriitorul cărţii a trăit la mult timp după Iov şi că Iov însuşi a trăit într-un timp când exista idolatria. El menţionează acest lucru doar o singură dată, pentru a se apăra împotriva gândului care stăpânea minţile prietenilor săi, cum că ar fi fost vinovat de un astfel de păcat. Presupun că aceştia trei făceau parte dintre oamenii cu convingeri corecte (ortodocşi) din acele zile. Însă, ca ortodocşii din toate timpurile, ei aveau doar o noţiune săracă şi omenească despre Dumnezeu. Ortodoxia nu este altceva decât opinia populară despre religie în aspectul ei de regulă general acceptată, şi deşi conţine o anumită cantitate de adevăr şi fiind mult mai de preferat decât heterodoxia (învăţătura contrară adevărului), totuşi ea nu este credinţă; nu este discernământ spiritual, care înseamnă familiarizare profundă cu gândurile lui Dumnezeu. Numai că trebuie să ne aducem aminte că la vremea scrierii acestei cărţi erau foarte puţine alte lucruri scrise, probabil nu mai mult decât cartea Geneza. Spun aceasta pentru că în Iov nu avem nici o referinţă la lege. Dacă ar fi fost scrisă după ce legea a fost dată pe Sinai, ne-am fi putut aştepta să întâlnim ceva aluzii la ea, însă nu există nici una.

Mai este încă un lucru de natură să ne ajute la fixarea ei în timp, şi anume vârsta lui Iov. El a trăit cel puţin 140 de ani. Sunt anumiţi oameni care cred că el ar fi trăit 140 de ani după necazurile lui, însă nu există nici un temei pentru o astfel de concluzie. Este doar o chestiune de exprimare în ultimul capitol şi cred că acolo avem întreaga lui vârstă, perioada vieţii lui, şi nu perioada care a urmat după încercarea sa. Motivul îl voi explica îndată. Dacă aceasta este întreaga vârstă a lui Iov, acest lucru arată că nu trebuie să ne imaginăm mai mult decât declară Cuvântul lui Dumnezeu, el fiind mai tânăr decât Iacov atunci când a murit. Iacov a trăit mai puţin decât Isaac şi Avraam. Aşa că acesta ar fi un indiciu care arată către timpul patriarhilor şi, aşa cum am spus, toate împrejurările indică acea perioadă.

Mai există însă un lucru cu totul remarcabil şi singular în această carte. Totul se întâmplă afară din Israel. Cu siguranţă că pe vremea aceea exista deja nucleul lui Israel. Avraam, Isaac şi probabil Iacov trăiseră deja, şi este clar că acest om evlavios dintre neamuri, Iov, profitase din plin de cunoaşterea a ceea ce revelase Dumnezeu în lucrările Lui cu aceşti patriarhi şi în tradiţia celor ce trăiseră înainte. Am spus „tradiţie“ pentru că Scriptura nu era încă scrisă. Dacă ar fi fost să fie vreo carte a Scripturii scrisă în acel timp, aceea nu putea fi, după părerea mea, decât Geneza. Era însă prea puţin. Totuşi, cartea Geneza este una din cele mai instructive cărţi ale Bibliei, un adevărat ogor însămânţat în care-şi au germenul toate lucrurile care apar mai târziu de-a lungul Scripturii. Se aseamănă foarte mult în privinţa aceasta cu cartea Apocalipsa. Geneza constituie cu adevărat prefaţa Bibliei, în timp ce Apocalipsa este concluzia ei, şi veţi descoperi că există legături între aceste două cărţi mai izbitoare decât între oricare alte cărţi ale Scripturii. De exemplu grădina, Paradisul lui Dumnezeu şi pomul vieţii le găsim la început în Geneza şi tot la început şi în Apocalipsa. Le întâlnim în capitolul doi al Genezei şi în acelaşi capitol al Apocalipsei. În aceasta din urmă avem o revelaţie de un caracter mai înalt, bazată pe acel Paradis pe care îl ştiau toţi cititorii Genezei. Apoi, acel personaj sinistru, Satan, şarpele – în Apocalipsa este numit „şarpele cel vechi“, arătând în mod evident spre Geneza. Este denumit în multe feluri. Îl găsim desemnat ca „satan“ în Psalmul 109 , şi la fel în capitolul 21 din 1 Cronici. Acolo satan 1-a ispitit pe David şi şi-a atins scopul, făcându-l să comită un păcat grav, care a adus o suferinţă adâncă peste poporul de care el fusese aşa de mândru. Şi astfel poporul a fost deposedat de acea putere, fiindcă David era prea mândru de ea. Avem apoi aceleaşi lucruri în Zaharia. Aşa că ideea că sfera satanei în această carte a lui Iov ar fi una foarte particulară este cu totul absurdă.

Unora le place să considere această carte o dramă – un fel de dramă sacră. Cred însă că această carte ar trebui lăsată în simplitatea şi frumuseţea pe care le are, fără a-i ataşa termeni omeneşti. Ea constituie o discuţie autentică, o dezbatere înaltă. Nu se ocupă de faptul cum li se îngăduie celor nelegiuiţi să prospere, măcar că îi aşteaptă judecata lui Dumnezeu la sfârşit, ci se ocupă de o întrebare mult mai serioasă: Din ce cauză cel drept suferă acum atât de mult, şi este oare potrivit dreptăţii lui Dumnezeu ca un om neprihănit să sufere mai mult decât oricare dintre semenii lui? Acesta este subiectul dezbătut în această carte, şi scopul ei este să arate nu numai că există un Dumnezeu desăvârşit de drept şi de bun, ci că există şi un vrăjmaş desăvârşit de rău, de subtil şi de activ. Toate acestea sunt înfăţişate într-o carte a cărei acţiune se desfăşoară cu totul afară din Israel. Acest lucru îi surprinde pe iudeii raţionalişti. Fiindcă şi ei îşi au raţionaliştii lor, tot aşa cum creştinătatea îi are pe ai ei. Ei sunt acele persoane care din totdeauna n-au preţuit aşa cum se cuvine Cuvântul, ci au încercat să-l dezbrace de caracterul lui divin, îmbrăcându-l cu unul omenesc, ataşându-i tradiţia şi tot felul de istorisiri inventate, cu scopul de a-l îmbunătăţi, ca să-1 facă astfel – cred ei – mai inteligibil cititorilor, oameni care n-au fost satisfăcuţi cu adevărul dar cărora, pe vremea lor, le plăceau tot atât de mult produsele imaginaţiei omeneşti ca şi celor din vremea noastră, care nu pot fi mulţumiţi cu evanghelia dacă nu-i adaugă şi poveştile lor.

Duhul lui Dumnezeu în această carte minunată expune lucrurile aşa cum au stat ele, iar iudeilor nu le-a plăcut asta. Şi e uşor de înţeles de ce. Cum! Să se vorbească de un om dintre neamuri mai bine decât despre Iacov, tatăl nostru Israel! Scriptura îl arată pe Iacov ca fiind un om foarte inconstant; un copil adevărat al lui Dumnezeu, însă un om a cărui fire era foarte puţin zdrobită, un om care din punct de vedere natural era înclinat către şiretenie, acea şiretenie pe care o vedem în mama lui şi în fratele ei. Iacov a moştenit şi el un pic din acest sânge şi, ca o consecinţă a faptului că nu s-a judecat pe sine, supunându-se lui Dumnezeu şi încrezându-se în El, s-a aflat adesea în împrejurări foarte critice şi a încercat să iasă din ele prin metode cu totul nepotrivite.

Toate acestea ne oferă o lecţie importantă, însă în cartea Iov avem ceva foarte diferit. Avem un om pe care Dumnezeu Însuşi îl aduce înaintea lui satan. Vedem o scenă cu totul remarcabilă, unde „fiii lui Dumnezeu“ au venit împreună să se închine, ca să zicem aşa, înaintea lui Dumnezeu în ceruri. Este clar că aceşti „fii ai lui Dumnezeu“ erau îngeri, şi aceşti îngeri erau ocupaţi cu misiunea lor din partea lui Dumnezeu. Pentru că Lui îi place să Se folosească de alţii şi avem acest lucru arătat acum într-un mod minunat. Fiecare dintre noi avem lucrarea noastră, misiunea noastră. Cel mai simplu frate şi soră au o însărcinare din partea lui Hristos. Suntem mădulare în Trupul Lui şi fiecare mădular are funcţia sa. Este un lucru foarte interesant că Dumnezeu foloseşte mădularele Trupului lui Hristos ca să facă ceea ce ar fi putut face fără ele. Lui Îi place să le acorde încredere, să le exerseze, Îi place ca ele să-şi priceapă fiecare locul şi să-şi ducă la capăt misiunea în această scurtă perioadă în care Îl aşteptăm pe Hristos. Acest lucru conferă o mare nobleţe poziţiei creştinului, dar şi o foarte serioasă responsabilitate. Aceasta este o parte a căilor lui Dumnezeu.

Vedem deci că a fost o zi când îngerii s-au înfăţişat, iar lui satan i-a fost permis să se  prezinte printre ei. Acesta este un lucru uimitor, pe care-l întâlnim şi în alte locuri din Scriptură. Îl avem chiar în Apocalipsa, ultima carte a Noului Testament. Vedem acolo că va veni ziua când satan şi toată oştirea lui vor fi alungaţi din ceruri. Avem apoi epistola către Efeseni, care ne învaţă că avem de luptat cu aceste puteri ale răului care au un mare avantaj faţă de cel credincios prin faptul că posedă un loc în ceruri. De ce în general creştinii nu cred asta? Fiindcă se cred mai degrabă pe ei înşişi şi nu pe Dumnezeu. Pentru că ascultă de ceea ce ei numesc teologie, mai degrabă decât de Biblie, şi în consecinţă încep să piardă contactul cu adevărul divin, îmbrăţişând din ce în ce mai mult nu numai ideile omeneşti cu privire la Scriptură, ci şi ficţiuni şi noţiuni lipsite de orice fundament. Adevărul este că nimic nu ilustrează mai mult puterea şi răbdarea lui Dumnezeu ca faptul că celui rău şi slujitorilor lui li se îngăduie încă accesul în ceruri. Nu sunt încă aruncaţi în iad sau pe pământ. Ştim că lucrul acesta se va întâmpla, dar nu înainte ca noi să fim luaţi la cer. Unii oameni gândesc că demonii vor fi aruncaţi din ceruri datorită faptului că noi urmăm să ajungem acolo, însă o astfel de idee este cu totul contrară Scripturii. Luarea în cer a credincioşilor slăviţi este înainte ca Dumnezeu să alunge pe cel rău, şi oştile lui. Şi asta pentru că El are putere absolută să o facă atunci când se potriveşte planurilor Lui. Şi, în căile Sale minunate, El a îngăduit prezenţa păcatului. El oferă lui satan orice avantaj, fiindcă tot El foloseşte răutatea şi puterea celui rău pentru împlinirea planului Său cu copiii Lui. Iată lucrul extraordinar pe care-l găsim în această carte a lui Iov.

Avem o puternică confirmare a celor spuse mai devreme într-o scenă care este descrisă în 1 Împăraţi, capitolul 22, unde se vorbeşte de Mica, omul pe care împăratul nelegiuit nu-l putea suferi, fiindcă niciodată nu-i spunea vreun cuvânt de bine. Adică Mica nu era un linguşitor. Împăraţilor le plac linguşitorii, aşa că acest proroc îl irita pe Ahab. Şi, din nefericire, împăratul bun, Iosafat, a căzut chiar în capcana în care şi noi putem astăzi cădea: părtăşia dintre lumină şi întuneric, dintre poporul drept şi cel nedrept, părtăşia cu ceea ce este cu totul împotriva lui Dumnezeu. Şi toate acesta într-un mod atrăgător şi plăcut care să nu ne facă prea mari necazuri. Nouă ne place drumul uşor, nu cel îngust; nu ne place drumul care solicită credinţă, şi aceasta este spre pierderea noastră. În acest exemplu, când Mica este forţat să vorbească, el descrie o scenă similară cu cea pe care o vedem în Iov. Acolo Dumnezeu întreabă: „Cine va merge şi va amăgi pe Ahab?“, pe acela cu care Iosafat se împrietenise, spre amărăciunea lui şi spre necinstirea Domnului, şi fără nici un efect pentru Ahab, căci acesta din urmă a pierit. Prin purtarea lui, Iosafat n-a avansat nici măcar cu un pas în ceea ce era plăcut înaintea lui Dumnezeu, şi nici compromisul lui n-a avut vreun efect asupra lui Ahab, ba din contră, acesta 1-a atras pe Iosafat în ceea ce era nevrednic de Dumnezeu şi de un copil al Lui. Duhul cel rău a spus că va merge şi-l va amăgi pe Ahab. Şi a reuşit, prin gura prorocilor mincinoşi.

Petru vorbeşte de „învăţători mincinoşi“ care fac aceeaşi lucrare rea pe care cei de care am vorbit mai înainte au făcut-o în Israel. „Învăţători“ mincinoşi, fiindcă adevărul venise. Erau „proroci“ mincinoşi atunci când adevărul nu era încă revelat, când Hristos încă nu apăruse, când toate acestea erau de domeniul viitorului. Dar acum adevărul solemn şi binecuvântat este că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat pricepere să-L cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Prin urmare acum avem o chestiune de învăţătură. Nu e nimic mai destructiv ca ceea ce este fals, ca ceea ce este contrar lui Dumnezeu şi Cuvântului Său.

Vedem că despre Iov vorbeşte nu numai scriitorul, ci Dumnezeu Însuşi. Scriitorul spune: „Era un om în ţara Uz“ (care ştiţi că se află lângă Edom, la graniţele lui, şi aparent prietenii lui au venit, mai mult sau mai puţin, din acea regiune), marele deşert din estul Palestinei, între Palestina şi Eufrat, unde beduinii se mişcă în sus şi în jos – o rasă nomadă, unii dintre ei fiind descendenţi ai lui Avraam, alţii ai lui Ismael. Şi ni se spune că „omul acesta era desăvârşit“. Asta nu înseamnă că nu exista nici un rău în el, nu acesta este înţelesul cuvântului „desăvârşit“ în Scriptură. În Vechiul Testament este cuvântul folosit pentru un om care era cu totul complet, nu doar un om moral, ci un om în conformitate cu Dumnezeu. Şi pe lângă că era complet în felul acesta, el era şi „drept“ cu oamenii. „Desăvârşit şi drept“ indicau relaţii, una cu Dumnezeu, cealaltă cu oamenii. Amândouă trebuiau să meargă împreună. O trăsătură importantă era că „se temea de Dumnezeu“. Alta era că „se abătea de la rău“. El îl ocolea, nu vroia să aibă nimic de a face cu răul. Aşa că avem aici teama de Dumnezeu, rădăcina desăvârşirii lui, şi apoi abaterea de la rău, dovada de netăgăduit a faptului că era drept. Apoi citim despre familia lui.

Însă lucrul remarcabil este această mare încercare, cea mai notabilă care a avut vreodată loc pe pământ, afară de cea a lui Hristos. Cu aceasta din urmă cartea lui Iov stă în contrast. Ce avem aici este un om încercat cu putere de Satan. Dar ce sunt toate încercările lui Iov în comparaţie cu cele ale Domnului? Şi nu numai încercările, dar chiar şi sfârşitul lor, când Iov L-a aflat pe Dumnezeu plin de milă şi de îndurare, pe când sfârşitul Domnului Isus în această lume a fost crucea. Iov a fost adus în ţărână în agonie, însă Hristos a fost adus în ţărâna morţii. Domnul vorbeşte despre El Însuşi (Psalm 22) ca despre un vierme, şi ce teribilă judecată a căzut asupra Lui la cruce! Ce a însemnat starea groaznică a trupului lui Iov pe lângă judecata pentru păcatele noastre suferită de Domnul?

Şi mai este ceva. Vom vedea în această carte că Iov şi-a permis să vorbească şi să gândească despre Dumnezeu într-un mod care l-a dezonorat. Nu numai că şi-a blestemat ziua naşterii, lucru care a fost desigur un faliment extrem din care noi putem învăţa multe. Prin ce se remarca Iov mai mult decât oricare în timpul lui? Prin răbdare. „Aţi auzit de răbdarea lui Iov“. Acesta este lucrul în care el a cedat. A devenit nerăbdător cu prietenii lui, şi trebuie să admitem că ei, prin gândurile nepotrivite faţă de el, erau de natură să pună la încercare orice fel de răbdare. Asta fiindcă tot ceea ce gândeau ei era că Iov trebuia să fie vinovat de vreun păcat groaznic necunoscut lor, care cauzase această suferinţă. Aceasta era ideea ortodoxă din acele zile, şi tot ea este şi în zilele noastre. Dacă s-a întâmplat un lucru foarte rău cuiva, trebuie să fie ceva în neregulă cu acel om! Dacă cineva este mult vorbit de rău, se spune: „Nu există fum fără foc“.

Este demn de notat că Dumnezeu a dat această carte cu scopul de a dezrădăcina toată această gândire superficială şi lipsită de har a oamenilor, ca să instaureze alt lucru, cu totul diferit, şi anume că oricare ar fi puterea lui satan, Dumnezeu este la cârmă, şi El este Acela care face ca toate să se întoarcă, în final, spre binecuvântarea celui încercat şi spre slava lui Dumnezeu. Este lucrul uimitor care caracterizează această carte, şi prin urmare nădăjduiesc că vor fi unii din cei de aici care vor deveni mult mai intim familiarizaţi cu ea decât au fost înainte.

Vorbirea mea n-ar avea nici un rost dacă rezultatul n-ar fi acesta. Acesta este scopul meu, şi împreună cu el binecuvântarea sufletelor noastre. Avem aici în mod clar pe Dumnezeu de o parte, pe om şi pe satan de cealaltă. Nu trebuie să vă gândiţi la ideea susţinută de unii că Iov ar fi fost convertit de-abia la sfârşit. Nicidecum! Iov era convertit chiar când Dumnezeu vorbea despre el. Credeţi că Dumnezeu ar fi vorbit despre un om neconvertit în astfel de termeni? „Ai văzut pe slujitorul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ“ (versetul 8). Puteţi înţelege de ce iudeilor nu le plăcea aceasta. Nu era nimeni ca Iov, un om dintre neamuri. Şi totuşi aşa stăteau lucrurile.

Starea cuiva în raport cu Dumnezeu nu stă în cantitatea de adevăr pe care îl cunoaşte, ci în felul cum foloseşte acest adevăr. Veţi găsi oameni care cunosc mult adevăr, însă sunt lipsiţi de orice principiu şi rară teamă de Dumnezeu. Veţi găsi oameni care cunosc mult şi folosesc această cunoştinţă doar spre a se înălţa pe ei înşişi. Câteodată pentru bani, altădată pentru un nume. Însă toate acestea sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Întâlnim aici un om care nu cunoştea şi nu putea cunoaşte prea mult în acele zile, dar care totuşi îşi folosea în modul cel mai potrivit cunoştinţa. Trăia crezând în ceea ce cunoştea, trăia crezând în Dumnezeu Însuşi. Iar rezultatul a fost că nu era nimeni ca el pe pământ – un om desăvârşit şi drept, care se temea de Dumnezeu şi se abătea de la rău.

Vedem deci că Dumnezeu aprobă ceea ce scriitorul inspirat spune despre Iov. Cum am putea deci să gândim că acesta din urmă n-ar fi fost convertit? Asta arată cum oamenii se lasă guvernaţi de anumite noţiuni pe care le au în cap. Ei consideră convertirea a fi îndreptăţire. Dar convertirea nu înseamnă deloc asta. Corect şi în realitate convertirea înseamnă cea dintâi întoarcere către Dumnezeu, atunci când suntem cu mult în urmă, când nu avem o credinţă corectă în răscumpărare, când poate că nu ştim că păcatele ne sunt înlăturate. Totuşi, avem cu adevărat o lumină nouă, ne urâm păcatele, le recunoaştem şi ne întoarcem către Dumnezeu. Este începutul, nu sfârşitul. Mai există, bineînţeles, şi o altă semnificaţie a acestui cuvânt, atunci când ne întoarcem înapoi la Dumnezeu după ce L-am părăsit, dar asta nu este valabilă pentru Iov, fiindcă el nu-L părăsise pe Dumnezeu până în acest moment şi nici după aceea. Se afla, într-adevăr, în cea mai cumplită tulburare, şi nu e de mirare, fiindcă Hristos încă nu venise, iar lucrarea de răscumpărare nu era încă îndeplinită; deci cum putea să aibă el acea pace şi acea libertate pe care noi le putem avea prin credinţa nu numai în Hristos, ci şi în lucrarea Lui împlinită? Iar acesta este unul din scopurile principale ale cărţii: să arate că oricât de bun poate părea un om, dacă este pus la probă cu privire la ceea ce este el însuşi, în propria lui inimă, va cădea. Mă voi ocupa în detaliu de acest subiect într-o altă zi, acum doar l-am amintit în treacăt, deoarece el constituie cheia pentru dificultăţi de tot felul. Dumnezeu este Acela care în realitate ia iniţiativa, şi nu Satan. El face prima mişcare, şi chiar dacă ea a condus la un necaz aşa de grozav asupra lui Iov, totuşi ce mângâiere ar fi fost pentru el să ştie asta! Iov însă n-a ştiut. Cei care ştiu suntem noi, Cuvântul ne descoperă acest lucru, însă el n-a avut idee că înainte ca încercarea să vină peste el pe pământ, se întâmplase ceva în cer cu privire la el.

Credeţi că numai la Iov Se gândeşte Dumnezeu? Credeţi că Dumnezeu nu Se gândeşte la fiecare dintre voi acum, şi aceasta în prezenţa celui rău? Credeţi că ceea ce avem aici a fost ceva cu totul excepţional? Povestirea faptelor, împrejurările şi felul cum s-au derulat lucrurile sunt într-adevăr singulare, însă principiul este acelaşi pentru fiecare credincios. Dumnezeu, în dragostea şi în harul Lui suveran, Îşi găseşte plăcerea în copiii Săi cu mult mai mult decât noi în oricare din copiii noştri. Şi ştiţi ce înseamnă aceasta pentru un părinte. Aşa că Dumnezeu Îşi găseşte plăcerea în voi – nu doar în Iov -, ci în voi. Sunt de acord că nu merităm aceasta; acesta este un lucru cu totul diferit. Dragostea nu se bazează deloc pe merite. Dragostea se revarsă pentru că Dumnezeu este dragoste şi pentru slava Lui în Hristos, Domnul. El este capabil să o facă cu dreptate şi eficient. Dar ce avem noi aici este o suferinţă cutremurătoare înainte ca Hristos şi lumina deplină a lui Dumnezeu să vină. Dumnezeu îngăduise toate acestea, totuşi de la El a pornit totul şi, dacă Dumnezeu începe, cum va termina El? Într-un chip vrednic de Sine Însuşi. Nu este doar o cârpeală sau o încercare de remediere, ci o lucrare radicală de judecată de sine în suflet.

Dumnezeu, în căile Lui minunate, nu aşteaptă nimic de la cel rău. El este cel care începe. Dumnezeu avea un copil al Său, şi atunci când duşmanul subtil, activ şi plin de răutate a venit de la neobositele lui cutreierări de-a lungul şi de-a latul pământului pentru a face rău, Dumnezeu a spus: „Uită-te la slujitorul Meu Iov“. Vrăjmaşul a simţit asta ca o provocare la adresa lui, aşa cum de fapt şi era. Dumnezeu, mai înainte de toate, a impus anumite restricţii, aşa cum procedează El întotdeauna. Îngăduie ca lucrurile să meargă până la un anumit stadiu, şi în cazul acesta stadiul a fost unul extraordinar, ca să constituie o lecţie pentru totdeauna după ce cartea avea să fie scrisă, ca să arunce lumină asupra întregii lupte dintre bine şi rău, pentru fiecare copil al lui Dumnezeu din ziua aceea până astăzi.

„Şi Satan a răspuns Domnului şi a zis: «Oare pentru nimic se teme Iov de Dumnezeu?»“ Adică, este vorba doar de egoism, o face doar pentru interesele lui. De unde judeca satan aceste lucruri? Din el însuşi. Este un lucru periculos să judecăm ceva din noi înşine. Bine este să judecăm din Cuvântul lui Dumnezeu. „Nu l-ai înconjurat Tu cu un gard de protecţie, pe el, casa lui şi tot ce este al lui? Ai binecuvântat lucrul mâinilor lui şi averile lui acoperă ţara. Dar ia întinde-Ţi mâna şi atinge-Te de tot ce are, şi Te va blestema în faţă. Şi Domnul a zis lui satan: «Iată, îţi dau pe mână tot ce are.»“ Dumnezeu i-a îngăduit să încerce. „Numai asupra lui să nu întinzi mâna .“

Aceasta a fost prima încercare. Aici ni se face lumină asupra unui lucru foarte important. Satan s-a arătat înaintea lui Dumnezeu, însă el se ascunde de oameni, ca astfel amăgirea să fie deplină. Citim că, atunci când totul prospera, un sol a venit. Nici un om în acea parte a răsăritului nu era aşa de prosper ca Iov, şi el era omul care trebuia adus în ţărână. Acelaşi lucru şi în privinţa fiilor şi fiicelor lui. Avem o frumoasă imagine de fericire şi de bucurie în familie, lucru în care Dumnezeu Îşi găseşte plăcerea, însă totul s-a prăbuşit împreună cu averea sa. Totul – copiii, cea mai dragă avere a lui Iov – şi de asemenea toate posesiunile lui. „Boii arau şi măgarii păşteau lângă ei, şi o ceată de sabeeni s-a aruncat asupra lor şi i-au luat; au trecut pe slujitori prin ascuţişul săbiei şi numai eu am scăpat ca să-ţi dau de ştire.“  În timp ce vorbea acesta a venit o altă veste – nu despre sabeeni şi nici despre caldeeni. „Focul lui Dumnezeu a căzut din cer şi a ars turmele de oi“. Turmele, desigur, erau mult mai mari în comparaţie cu cirezile, şi au fost toate mistuite împreună cu robii. Şi în timp ce vorbea, a venit un altul şi i-a spus despre caldeeni. Ei erau vrăjmaşi, prădătorii din răsărit la acea vreme, aşa cum sabeenii erau din sud. Şi ei s-au aruncat asupra cămilelor, o parte de mare preţ a averii lui Iov, şi le-au luat. Numai acela scăpase ca să-i dea de ştire despre această nenorocire. A venit apoi ultima lovitură – un vânt care a lovit casa în cele patru colţuri. Nici un vânt obişnuit n-ar fi putut face asta. Şi casa s-a prăbuşit peste cei dinăuntru, omorându-i.

Ce efect au avut toate acestea asupra lui Iov? Foarte puţini oameni convertiţi ar acţiona acum aşa cum a acţionat Iov atunci. „Iov s-a sculat, şi-a sfâşiat mantaua şi şi-a tuns capul. Apoi s-a aruncat la pământ şi s-a închinat“. El era un om bun, plin de îndurare chiar şi faţă de străini. Ce a însemnat pentru el să piardă tot, nu numai averea dar şi pe toţi cei dragi din afara casei lui? Iar el a zis: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce. Domnul a dat şi Domnul a luat; binecuvântat să fie Numele Domnului!“ Nu poţi concepe o mai fericită şi hotărâtă expresie a deplinei evlavii din partea unui suflet adânc încercat. „În toate acestea, Iov n-a păcătuit şi n-a vorbit nimic necuviincios împotriva lui Dumnezeu“.

Următorul capitol aduce în scenă cea de-a doua încercare. Satan a venit din nou; eşuase la primul atac. Acum el spune: „Ah! E vorba de el însuşi. Nu-i pasă prea mult de familia lui, de el însuşi îi pasă lui mult. Propria lui persoană îi este mai aproape decât averea şi de cât toţi copiii“. Prin urmare, în neobosita lui activitate de a transforma totul în rău şi în falsitate, satan spune: „Piele pentru piele! Omul dă tot ce are pentru viaţa lui.” Nu-i pasă aşa de mult de un lucru sau altul, oricât de aproape i-ar fi acesta. Ştiţi că pielea este în exterior. „Dar numai atinge-Te de oasele şi de carnea lui. Atinge-Te de lăuntrul lui, şi vei vedea ce se va întâmpla cu toată evlavia lui! “ Şi Domnul i-a îngăduit şi acest lucru. Doar îl avertizează: „Numai cruţă-i viaţa!“ Dacă Dumnezeu i-ar fi permis lui satan să-l omoare, ar fi pus capăt întregii încercări. Dumnezeu n-a interzis acest lucru ca să-1 cruţe pe Iov. Nu, fiindcă asta era exact ceea ce Iov ar fi dorit. Pentru că el îşi exprima durerea că nu i-a fost îngăduit să moară. A fost, zicea el, un lucru groaznic că i-a fost îngăduit să se nască, ca să ajungă în această stare. De ce oare nu-i permitea Dumnezeu să moară? Asta ar fi fost cea mai mare uşurare pentru el. Era deplin încredinţat că ar fi mers la Dumnezeu. Însă Dumnezeu îngăduia mai departe acest necaz cutremurător, o imagine a celei mai depline suferinţe, a agoniei amare şi a durerii, zi după zi şi noapte după noapte. Şi Iov se afla, aşa cum oamenii îl prezintă, pe o grămadă de cenuşă, scărpinându-se din cap până în picioare.

Mulţi dintre noi ştiu ce înseamnă să ai o durere nesuferită de măsea. Acesta este un lucru mic comparativ – doar o măsea. Şi totuşi mulţi dintre noi am găsit-o greu de suportat. Ei bine, gândi-ţi-vă: nu ca şi cum te-ar durea toate măselele, asta ar fi nimic, ci tot trupul din cap până în picioare, în orice regiune, fară excepţie. Cea mai groaznică boală, dintre cele cunoscute în răsărit. Celui mai evlavios om de pe pământ i s-a îngăduit de către Dumnezeu să sufere de această boală, cu scopul de a-i face un bine cu mult mai mare decât dacă n-ar fi avut niciodată vreunul din aceste necazuri. Lucrul acesta se impune ca o trăsătură importantă a cărţii. Însă, revenind, Iov nici acum nu păcătuieşte. El fusese până acum evidenţiat nu numai prin cea mai mare mărinimie în prosperitate, dar şi prin cea mai exemplară răbdare în necaz. Dacă Dumnezeu ar fi oprit totul aici, n-ar fi fost nici o lecţie. Toate nu s-ar fi întors decât spre slava lui Iov.

Exista totuşi un lucru, de care satan nu ştia nimic, însă pe care Dumnezeu îl cunoştea. Era ceva în inima lui Iov care trebuia scos la iveală, şi lucrul respectiv începe să-şi facă apariţia. Vedem că Dumnezeu stabileşte ca să sosească trei prieteni devotaţi ai lui Iov. Ei aflaseră despre ce s-a întâmplat. În Orient, veştile se răspândesc foarte repede, în special cele rele. Ei ştiau cu toţii că se întâmplase ceva foarte groaznic prietenului lor drag şi respectat, şi din diferite părţi ale ţării se întâlnesc şi vin împreună. Iar necazul lui Iov îi copleşeşte aşa de tare, încât nu pot face nimic altceva decât să plângă, să-şi rupă hainele şi să şadă pe pământ şapte zile fără să-i spună un cuvânt. Ei veniseră să-l mângâie, dar au fost aşa de şocaţi de privelişte încât au început să creadă în inimile lor că Iov trebuie să fie vinovat de ceva foarte îngrozitor. Cum ar fi fost posibil ca Dumnezeu să îngăduie aşa ceva dacă nu ar exista vreun păcat grav, de care ei nu ştiau nimic?

Aici ei erau cu totul greşiţi. Dar chiar acest lucru a produs o mare ruşine lui Iov. Lipsa unui singur cuvânt de milă, lipsa oricărei mângâieri din partea prietenilor săi, a produs ceea ce se întâmplă adesea. Un om va suporta necazul şi va îngenunchia sub apăsarea lui când este singur, dar când alte persoane vin, de la care el aşteaptă simpatie, iar ele, din contră, îi arată neîncredere, atunci se întâmplă ce s-a întâmplat cu Iov. El nu L-a blestemat pe Dumnezeu, n-a căzut în cursa în care diavolul a crezut că o să cadă, ci şi-a blestemat ziua naşterii, şi-a blestemat soarta. Nu spun că asta a fost bine, totuşi cu privire la acest lucru şi-a deschis Iov gura. După şapte zile de tăcere, şapte zile de totală stupefacţie la vederea enormităţii suferinţelor prietenului lor drag, nu trebuie să fim surprinşi că până la urmă Iov a izbucnit.

Nu este nevoie să intru în fiecare amănunt al capitolului, fiindcă totul se rezumă la aceasta: „Să piară ziua în care m-am născut şi noaptea care a zis: «S-a conceput un băiat!» Ziua aceea să fie întunecime.“ Şi astfel se exprimă el în continuare într-un limbaj poetic elevat, de o mare încărcătură emoţională. Acesta este adevăratul caracter al poeziei de cea mai bună factură: un limbaj al simţământului adânc şi al emoţiei. Iar Iov izbucneşte în acest limbaj – un fel de proză poetică pe care cartea o poartă până spre sfârşit. Lucrul proeminent aici este faptul că-şi plânge soarta lui îngrozitoare, că a fost lăsat să vină pe lume ca să sufere asemenea lucruri. Unde vedeţi aşa ceva în Hristos? „Pentru aceasta am venit.“ Domnul o acceptă. El simţea, simţea adânc, era tulburat în duh. A simţit suferinţa, însă a acceptat-o. Pentru asta venise. Dar nu aşa a fost cu Iov. El nu putea înţelege – măcar că suferinţele lui nu se puteau compara cu cele ale lui Hristos – de ce un Dumnezeu sfânt îngăduie asemenea suferinţe. Era inexplicabil pentru el.

Astfel că, până la sfârşitul capitolului, această idee este prezentată din diferite puncte de vedere, într-o manieră foarte frumoasă. Aţi observat prin urmare că nu intru în fiecare verset în amănunţime. Aşa ceva mi-ar lua destul de mult timp. Voi reda însă ceea ce cred că poate pune în evidenţă gândul lui Dumnezeu, atât cât l-am perceput eu, pentru a fi de ajutor astfel celor care n-au cântărit pe deplin lecţiile oferite de Dumnezeu în această carte. Aşa că am să abordez fiecare secţiune a cărţii: „atacul“, ca să zic aşa, sau insinuarea şi blamările prietenilor lui Iov; cuvântările lor şi răspunsul lui Iov. Voi aborda acestea de-a lungul cărţii până vom ajunge acolo unde cu toţii sunt aduşi la tăcere. Iov are ultimul cuvânt, prietenii lui tac şi un alt personaj intră în scenă. Iar după aceasta Domnul apare ca arbitru al acestei mari dezbateri. Şi, în final, rezolvarea întregii situaţii: Iov restabilit după ce îşi recunoaşte greşeala. O recunoaşte pe deplin, lucru pe care prietenii lui nu l-au făcut. Ei nu erau zdrobiţi aşa cum Iov era, şi au fost dovediţi cu totul greşiţi, având în final nevoie de rugăciunea şi de mijlocirea lui Iov pentru a fi izbăviţi. Vom vedea acest lucru la sfârşit.

Observaţi că doar în ultimul capitol avem lucrarea Domnului de restabilire a lui Iov, şi vedem că toţi au trebuit să fie umiliţi, cu excepţia lui Elihu. Demn de notat este şi faptul că în această carte avem toate elementele importante care apar în restul Vechiului Testament. Nu găsim în ea referiri la Israel, nici la legea lui Moise şi nici la locul particular pe care fiii lui Avraam îl ocupau. Scopul cărţii este de a arăta că Dumnezeu rămâne Dumnezeu şi, mai mult, că Iehova (numele de legământ al lui Dumnezeu) lucra în mod intim în sufletul unui om evlavios care fusese ales de El pentru această mare încercare – cel mai credincios om care se găsea atunci pe pământ. Nici măcar Iacov nu era potrivit pentru o astfel de încercare, presupunând că ar fi fost contemporani. Pentru că deşi Iacov a prezentat o imagine foarte frumoasă în ultimii săi ani, au existat totuşi în viaţa lui o mulţime de lucruri care trebuiseră să fie cernute, spre care privea cu căinţă şi pentru care trebuise să fie disciplinat în diferite momente ale vieţii sale. Astfel că Iacov nu era deloc o persoană potrivită ca Iov.

Iov pare să fi fost un om adăpostit de Dumnezeu, aşa încât cunoştea foarte puţin despre stricăciunea care era în lume prin poftă. El prosperase într-un mod în care puţini oameni reuşiseră, pentru că deşi era un om credincios şi prin urmare expus pericolului de a fi persecutat de oamenii nelegiuiţi din vremea lui, totuşi el era ca un prinţ între semenii săi. Lucrul trist este că Iov s-a preocupat prea mult de asta; s-a admirat prea mult şi era prea mult satisfăcut de „cuibul“ lui. A nădăjduit că niciodată nu va fi tulburat şi că va muri în acest cuib, aşa cum spunea el. Însă Dumnezeu a vrut să-1 înveţe o lecţie foarte dură înainte de asta, după care a devenit mai binecuvântat ca oricând.

Nu găsim suferinţa cu sau pentru Hristos de-a lungul Vechiului Testament, nici căile prin care Dumnezeu lucrează astăzi. Există teoria că felul lui Dumnezeu de a lucra a fost întotdeauna acelaşi. Aşa ceva este cu totul greşit. Căile lui Dumnezeu diferă mult; unele erau căile Lui în Paradis şi altele după ce omul a fost izgonit de acolo. Şi la fel înainte şi după potop, sau în cazul lui Israel înainte şi după Lege. Iar ele sunt şi mai diferite acum după ce Hristos a venit şi răscumpărarea a fost săvârşită. Dacă cei ce susţin o astfel de teorie se referă la caracterul lui Dumnezeu, care este de neschimbat, acesta e un lucru corect, căci Dumnezeu nu Se schimbă, însă El, în înţelepciunea Lui suverană, alege diferite căi în lucrarea Sa cu fiecare dintre noi. În acelaşi timp, există căi generale caracteristice anumitor perioade particulare. Căile Lui de acum, de după venirea lui Hristos, sunt mai profunde, iar Dumnezeu Se aşteaptă ca noi să pătrundem în ele, ca şi în planurile Lui care sunt revelate acum pentru întâia oară. În vremurile Vechiului Testament nu se ştia nimic de planurile cereşti. Ei cunoşteau scopul lui Dumnezeu pentru pământ. Căile lui Dumnezeu sunt întotdeauna în conformitate cu ceea ce-L preocupă pe El la momentul respectiv, în acelaşi timp desfăşurându-se cârmuirea Lui morală cu fiecare dintre noi, aşa încât să avem de a face cu El.

Şi asta era ceea ce Iov trebuia să înveţe, anume că exista ceva, necunoscut lui, care nu se potrivea cu prezenţa lui Dumnezeu. Nu că s-ar fi îndoit de existenţa unui Răscumpărător; el credea cu toată inima în El, dar asta este cu totul altceva. Şi astăzi oamenii pot crede în Mântuitorul şi totuşi niciodată să nu fi fost aduşi personal în prezenţa lui Dumnezeu, din punct de vedere practic. Este diferenţă între a poseda ceva în mod obiectiv şi a face ca lucrul respectiv să ne aparţină în mod subiectiv. Aşa stăteau lucrurile cu Iov. El n-avea încă o cunoştinţă subiectivă. Se bucura de bunătatea lui Dumnezeu, era un om credincios. Îl vedem acţionând ca un preot. Avea unele temeri cu privire la fiii şi fiicele sale, dar când a trecut prin încercarea pricinuită de pierderea lor, nu s-a mai temut deloc. Nu s-a arătat înfricoşat de ce ar fi putut veni peste el. Şi suferinţa îi era mare.

Dar aceste suferinţe nu au fost de ordin spiritual. Erau din cele caracteristice omului ca om. Ele s-ar fi putut întâmpla şi unuia neconvertit. Numai că exista această particularitate la Iov, de care el n-a avut cunoştinţă la început – anume că Dumnezeu îi îngăduise lui Satan să aducă aceste lucruri peste el. Plăcerea şi speranţa lui satan era să lege picioarele lui Iov şi să-l doboare la pământ, ca astfel să-1 blesteme pe Dumnezeu. Aici tânjea satan să-1 aducă. Dumnezeu i-a îngăduit să facă ce vroia, dar fără să-1 omoare pe Iov. Asta i-ar fi convenit acestuia din urmă, dar aşa n-am mai fi avut morala acestei întâmplări, şi anume binecuvântarea adusă unui suflet prin chiar lucrurile care par să fie împotriva lui, nu numai prin cele pe care le-a experimentat. De îndată ce Iov a început să-I găsească vină, a trebuit să înveţe că Dumnezeu niciodată nu poate face decât ceea ce este mai bine şi că prin toate acestea El urmărea să-1 binecuvânteze. Nu numai cu binecuvântări exterioare, deci trecătoare, ci şi cu binecuvântări pentru sufletul lui. Toate aceste lucruri sunt remarcabile dacă ne gândim că această carte este una din cele mai timpurii ale Vechiului Testament. Totuşi găsim în ea marile elemente ale acestuia. De pildă, rolul jertfelor. Ştiţi cât de devreme a intervenit jertfa, chiar după cădere, şi cum prima mare acţiune a fiilor lui Adam a fost decisă de credinţă sau de lipsa de credinţă. Cain a adus o ofrandă care s-ar fi potrivit foarte bine după o jertfa, dar care a arătat lipsa totală a simţământului păcatului şi a ceea ce se cuvine lui Dumnezeu. Abel, de altă parte, şi-a adus jertfa lui, care punea moartea între el şi Dumnezeu şi care privea înainte la moartea lui Hristos. Iar el a oferit-o prin credinţă. Asta corespunde acum morţii lui Hristos. Orice încercare de a sta acum înaintea lui Dumnezeu fără aceasta, arată că nu am idee de ce înseamnă păcatul şi nici de ce înseamnă sfinţenia divină. Nu mă cunosc nici pe mine şi nici pe El, altfel cu siguranţă că aş privi la acea mare jertfa care le reprezintă şi le completează pe toate celelalte: jertfa lui Hristos.

Avem un alt adevăr foarte important enunţat chiar la începutul cărţii: legătura dintre cer şi omul de pe pământ, şi anume că ceea ce urmează să aibă loc în om aici jos este stabilit mai înainte în cer. Acest lucru este valabil şi acum, şi îl găsim şi în alte locuri în vechime. Îl vedem în David – o altă fază a acestui adevăr – în împotrivirea lui satan, în ultimul capitol din 2 Samuel (şi în 1 Cronici, repetat într-o altă formă). Dar cartea Iov fusese scrisă cu sute de ani înainte, aşa că în cazul lui totul era perfect original.

Întâlnim acelaşi lucru şi în Zaharia, unde Domnul vorbeşte lui Iosua, iar satan i se împotriveşte. Aceasta este una dintre ultimele cărţi ale Vechiului Testament. Oricum, aşa cum ştim, satan a fost complet înfrânt în cazul lui Iov. A făcut tot ce a putut mai rău, iar Iov a răspuns cu tot ce a putut mai bine.

Totuşi, ceea ce exista în inima lui trebuia scos afară într-un fel sau altul, şi este demn de notat că prietenii lui Iov, nu vrăjmaşul, au fost mijloacele prin care s-a făcut aceasta. Iar Dumnezeu avea să le dea o lecţie foarte umilitoare, ca şi lui Iov de altfel. Cei trei erau mai ignoranţi cu privire la căile lui Dumnezeu decât Iov, şi tot ceea ce au reuşit să facă a fost numai să gândească şi să vorbească rău despre el, lucru care, atunci când este vorba de un om nevinovat, este întotdeauna foarte periculos. Poate fi ceva ce Domnul vrea să disciplineze, dar foarte adesea cei ce încearcă să facă ei acest lucru nu îşi arată decât nepriceperea şi lipsa de spiritualitate, trădate prin neputinţa lor de a intra în gândul Domnului. Aşa au stat lucrurile cu cei trei prieteni ai lui Iov. N-am nici o îndoială că erau oameni respectabili şi cu adevărat evlavioşi. Însă oamenii evlavioşi trebuie să-şi cunoască locul.

Aşa s-a întâmplat cu Iov şi cu cei trei prieteni ai lui. Au venit să sufere împreună cu el, s-au aşezat, şi văzând starea groaznică în care era, nu i-au spus nici un măcar un cuvânt. Iov n-a putut să înţeleagă asta. Dacă ei n-ar fi fost acolo, poate că ar fi rezistat, căci sunt momente când putem suporta, singuri fiind, ceea ce nu putem în prezenţa altora. Iar Iov, după ce a îndurat timp de şapte zile şi şapte nopţi tăcerea lor acuzatoare, lipsită de orice cuvânt de simpatie, a cedat şi a izbucnit într-o cuvântare care nu-L caracteriza şi care nicidecum nu-L slăvea pe Dumnezeu. Apoi îndoielile lor cu privire la el au început să crească tot mai mult, până când au ajuns să creadă că trebuie să fie un om foarte nelegiuit. Ei au mers pe ideea că tot ce se întâmplă acum este în conformitate cu caracterul absolut al lui Dumnezeu.

Bineînţeles că lucrurile nu stau aşa. Dacă totul ar fi după gândul lui Dumnezeu, n-ar trebui să existe război, nici intrigi, nici asuprire, pe scurt, nici un fel de nelegiuire n-ar trebui să fie îngăduită. Va fi o zi când aşa vor sta lucrurile şi când starea de jos de pe pământ va corespunde gândului lui Dumnezeu din ceruri. Această idee este exprimată în ceea ce oamenii numesc „Rugăciunea Domnului“ – „Facă-se voia Ta, precum în ceruri aşa şi pe pământ“. Aceasta nu se va întâmpla până când Domnul nu va împăraţi. Iar cei trei întreţineau această idee nechibzuită, că nici un om evlavios care se comporta aşa cum trebuie nu putea suferi vreodată, iar dacă cineva suferea mult era din pricină că ar fi fost un mare păcătos şi, dacă nimeni nu ştia asta, un făţarnic.

Aceasta este judecata îndreptăţirii de sine, caracterizată de o ignoranţă crasă atât cu privire la Dumnezeu, cât şi la om. Aşa au judecat cei trei, dar Iov li s-a împotrivit şi le-a spus pe faţă că sunt nişte doctori de nimic care, în loc să-i vindece rănile, din contră, le-au agravat şi mai rău. Erau nişte mângâietori supărăcioşi, care se credeau înţelepţi, şi ori de câte ori scoteau o vorbă, Iov rostea una şi mai adevărată – astfel că în cele din urmă le-a închis gura. Apoi a apărut mai tânărul şi mai spiritualul Elihu, pe care respectul faţă de cei bătrâni îl făcuse să tacă până atunci. Dar când în cele din urmă a vorbit, şi-a arătat indignarea, de o parte fiindcă cei trei îl judecaseră greşit pe Iov, iar de cealaltă fiindcă acesta din urmă Îl judecase greşit pe Dumnezeu. Prin urmare Iov trebuia să fie mustrat şi să i se arate unde greşea. Dar după ce a făcut asta, Elihu a dispărut. El a jucat rolul unui mijlocitor, unul din acele mii. Asta vrusese Iov la început, fiindcă era îngrozit la gândul măreţiei lui Dumnezeu, şi voia deci pe cineva care să fie din lut ca şi el.

„Ei bine“ spune Elihu, „eu sunt un om din lut ca şi tine; n-ai de ce să te temi de mine, de aceea îţi voi spune adevărul, anume că ai vorbit într-un fel cu totul necuviincios pentru un sfânt al lui Dumnezeu. Te-ai lăsat întărâtat şi te-ai aprins de mânie din pricina reproşurilor celorlalţi, şi te-ai aventurat să-L acuzi pe Dumnezeu. Ar fi trebuit să-ţi aduci aminte că Dumnezeu mai şi disciplinează – că face asta chiar şi cu cei neconvertiţi, cu atât mai mult cu cei convertiţi, ca ei să poată merge aşa cum trebuie. Asta a făcut El şi cu tine, deci ar fi trebuit să te judeci pe tine însuţi şi să te supui Lui“. Toate acestea erau foarte adevărate. Şi Domnul intervine El Însuşi şi îl zdrobeşte pe Iov cu o serie de întrebări la care nici cei mai aleşi oameni de ştiinţă care au trăit vreodată n-au putut răspunde.

Unul dintre lucrurile în care germanii au progresat – nu cu privire la Biblie, acolo n-au ajuns nicăieri – a fost ştiinţa. Printre ei au existat, în ultimii ani, oameni foarte capabili, şi poate că n-a fost nici unul dintre ei mai proeminent ca baronul Alexander Humboldt. Cuvintele Domnului din această carte l-au pus în uimire şi a recunoscut că la ceea ce Iov n-a putut răspunde, n-o pot face nici oamenii de ştiinţă încă. Cuvintele sunt la fel de zdrobitoare pentru ei cum au fost pentru Iov. Asta fiindcă deşi oamenii de ştiinţă sunt foarte deştepţi atunci când este vorba de cauzele secundare, sunt întotdeauna neputincioşi în faţa celor primare. Ei niciodată nu pot ajunge la prima mare cauză, pe care de altfel o resping. Motivul este acesta: nimeni nu poate învăţa despre Dumnezeu prin cunoştinţă sau înţelepciune. Îl cunoaştem pe Dumnezeu prin nevoia noastră de El şi învăţăm ce înseamnă El atunci când suntem dovediţi ca păcătoşi sărmani, zdrobiţi în sufletele noastre. Şi cine poate răspunde unei astfel de stări, decât Dumnezeu? Prin urmare, pocăinţa este întotdeauna faţă de Dumnezeu. Ea înseamnă să nu ocup nici un alt loc decât acela de păcătos, cu nădejdea că Dumnezeu îmi va arăta milă. Şi El o arată în Domnul nostru Isus. Oricum, Iov nu-L cunoştea şi nu putea să-L cunoască pe Domnul Isus aşa cum Îl cunoaştem noi. Însă Îl aştepta. Acesta este un alt mare adevăr care iese la iveală.

Fără îndoială, felul în care Iov privea spre Domnul era mai degrabă ca spre un mijlocitor, un răscumpărător care va aduce răzbunare împotriva vrăjmaşului. Asta era ceva normal. „Sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui.“ Aceasta era ideea Vechiului Testament. Însă, deocamdată, Iov n-o putea pătrunde. Mai târziu lumina a mai crescut puţin. Există un Psalm remarcabil al lui David, Psalmul 22 , cel mai remarcabil, în acest sens, din cartea Psalmilor. Şi nu este singurul. Mai sunt şi 102 şi 69, acesta din urmă făcând o referire mai exactă la calitatea Domnului de Răzbunător. Mai sunt încă două, dar nu le voi mai aminti. Oricum, în Vechiul Testament, El este Acela care vine să facă răzbunare. De aceea Israel aşteaptă ca, la venirea Domnului, vrăjmaşii lor să fie nimiciţi simultan cu izbăvirea lor. Noi nu aşteptăm asta de la venirea Domnului, ci aşteptăm să mergem în cer aşa cum Domnul a mers acolo înaintea noastră. Plecarea noastră nu va schimba mersul lumii acesteia, iar oamenii nu o vor vedea. Vor şti că am dispărut într-un fel sau altul, aşa cum ştiau şi despre Domnul.

Înălţarea Domnului a fost ca o minune care ţine trei zile, şi oamenii – nu ucenicii – au uitat-o repede. Aşa va fi şi atunci. Se poate crede că dispariţia celor credincioşi va produce o impresie puternică în întreaga lume. Dar atunci vor fi zile când inimile vor fi împietrite şi când orbirea va cădea peste ei, aşa încât Dumnezeu nu va mai lucra ca să le trezească sufletele. El va trimite neamurilor, prin intermediul iudeilor convertiţi, evanghelia veşnică, şi va fi o mare mulţime de convertiţi, atât dintre iudei cât şi dintre celelalte popoare. Dar aceasta va avea loc atunci când noi ne vom afla în cer, înainte ca Domnul să-Şi facă apariţia. Însă imaginea Domnului murind pentru noi, şi în consecinţă dând la o parte toate celelalte jertfe, era mult ascunsă de vederea sfinţilor Vechiului Testament. Nici măcar apostolii n-au înţeles-o până când Domnul nu a înviat. N-aveau nici o idee despre ea şi n-au crezut că Domnul urma să moară; şi nu mă îndoiesc că Iuda s-a liniştit cu gândul că Domnul va scăpa din mâinile celor cărora Îl vânduse. Iar când a văzut că Domnul urma să moară, s-a sinucis. S-a lăsat cu totul pradă disperării şi Diavolului.

Dar în capitolul 53 din Isaia avem o profeţie strălucitoare. Într-adevăr, strălucitoare pentru noi astăzi, dar cum a fost ea în zilele lui Isaia? Este foarte puţin probabil ca vreunul să fi înţeles-o. Priviţi la famenul etiopian, care se suise la Ierusalim să se închine şi care, citind chiar acest capitol, nu înţelegea ce putea să însemne. Nu pricepea nimic. Este foarte posibil ca el să fi auzit de moartea prorocului din Nazaret, dar n-a făcut nici o legătură între ea şi capitolul respectiv. Şi, aşa cum am spus, apostolii înşişi n-au fost clari cu privire la acest lucru până când el n-a avut loc. Şi numai după coborârea Duhului Sfânt au avut putere să-L proclame. Dar înainte, după ce Domnul a suflat asupra lor, ei au părut că încep să înţeleagă. Cu cât sunt mai numeroase dovezile Scripturii, cu atât mai mult trebuie ca noi să privim către Duhul lui Dumnezeu, ca El să ne ofere înţelegerea Cărţii sfinte.
Am făcut această referire pentru că întâlnim un alt lucru demn de remarcat, care ne arată cât de mult pătrunseseră cei de atunci în revelaţia divină, şi anume cele două învieri, una în capitolul 14, aşa cum am amintit, cu privire la omul ca om, atunci când cerurile nu vor mai fi; iar cealaltă în capitolul 19, cu privire la cei credincioşi, unde este vorba şi de Răscumpărătorul care Se va ridica de pe pământ, deci înainte ca cerurile să nu mai fie. Puteţi observa cum acestea două se potrivesc perfect cu cele două învieri din capitolul 20 al Apocalipsei: învierea celor sfinţi în timp ce pământul încă există, şi învierea celor nelegiuiţi după ce cerul şi pământul vor dispare complet, urmând să reapară sub forma unui cer şi a unui pământ nou. Dar Iov nu vorbeşte de acest din urmă aspect. Isaia da, dar cu aplicaţie pentru Israel, cu o viziune îngustată, nefiindu-i îngăduit să o vadă deplin. Însă capitolul 3 din cea de-a doua epistolă a lui Petru prezintă deplin acest lucru sub formă doctrinară, iar Ioan, în capitolul 21 din Apocalipsa, are o viziune cerească ce dezvăluie acelaşi lucru şi ni-l face clar.

Să revenim însă la cartea noastră. Domnul îl zdrobeşte pe Iov; totuşi El nu vorbeşte de jertfa lui Hristos. Ceea ce mărturiseşte Iov este nechibzuinţa sa, faptul că uitase cât de ignorant este el şi cât de atotştiutor este Dumnezeu – pentru că el pretinsese că înţelege ceea ce Dumnezeu încă nu-i descoperise. Nu era încă descoperit; a fost după aceea. Dar ce trebuie să facă un om atunci când nu înţelege? Trebuie să privească încrezător către Dumnezeu, şi în al doilea rând să se judece pe el însuşi, ca astfel să nu-şi îngăduie gânduri care sunt greşite. Iov eşuase în amândouă aceste direcţii, însă va fi complet readus pe drumul cel bun; pentru că aceste minunate întrebări ale Celui Atotputernic îl aduc pe Iov, pentru prima oară, în ţărână. Iar Domnul Se opreşte şi Se adresează lui Iov, şi atunci el spune: „Iată, eu sunt nimic“. Acum începe el să se cântărească aşa cum se cuvine. Nu spune doar: „Am fost vinovat înainte să Te cunosc“, ci „În ciuda a tot ceea ce Tu ai fost pentru mine, şi în ciuda întregului har pe care mi l-ai arătat, sunt obligat să recunosc: Tată, eu sunt nimic, ce să-Ţi răspund?“ Nu mai avea ce să răspundă. Acest om care era aşa de priceput să răspundă altora trebuie acum să tacă! Vorbise prea mult despre el însuşi. E un lucru bun să fii elocvent cu privire la bunătatea altor oameni, dar nu şi cu privire la a ta. Şi asta 1-a trădat pe Iov. Avea o foarte mare plăcere gândindu-se la cinstea care i se dădea şi cum cei nobili tăceau de îndată ce el rostea un cuvânt, şi cum toţi se plecau înaintea lui. Iar acum ajunsese de batjocura tuturor.

Dar care a fost rezultatul? Ei bine, acum el spune: „Îmi pun mâna la gură“ – acea gură care vorbea aşa de iscusit! „Am vorbit o dată, şi nu voi mai răspunde; de două ori şi nu voi mai adăuga nimic.“ Iată un semn bun. Dar acum Domnul urmează să se ocupe de două lucruri în special – supremaţia şi puterea Lui, însoţite de cea mai delicată purtare de grijă; nu numai faţă de animalele blânde, cum sunt oile şi mieii, ci şi faţă de lei şi leoaice, animale foarte redutabile. La fel de vultur şi de struţ. Ai fost tu, Iov, cel care a făcut aceste lucruri? Tu ai fost acela care te-ai îngrijit de ele, care le-ai pregătit cele necesare? Erai tu născut când au luat ele fiinţă? Iov e cu totul umilit în orice privinţă, copleşit de simţământul ignoranţei sale şi de îngâmfarea arătată vorbind de lucruri mult mai minunate decât cele ce îi erau înfăţişate acum, lucruri care ţin de căile lui Dumnezeu în lucrarea Lui în inima, sufletul şi împrejurările omului. Domnul nu abordează acest aspect. Şi-a arătat măreţia, puterea, înţelepciunea şi bunătatea în lucrurile exterioare. Dacă aşa este situaţia cu cele exterioare, cu cât mai mult în privinţa celor spirituale? Aceasta este lecţia importantă a acestei cărţi, lecţie pe care Iov trebuia să o înveţe. Şi efectul ei a fost vizibil.

„Ştiu că Tu poţi totul şi că nimic nu poate sta împotriva gândurilor Tale“. „Cine este acela care are nebunia să-Mi întunece planurile?“ El însuşi era; o recunoaşte. Asta constituie o mare mărturisire. „Urechea mea auzise vorbindu-se despre Tine“ – cunoştinţa obiectivă; dar acum mi-am însuşit această cunoştinţă, am aplicat-o sufletului meu, împrejurărilor şi stării mele – „dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi în cenuşă.“ Iată marea victorie morală pe care Dumnezeu a repurtat-o în faţa lui satan, în faţa celor trei prieteni ai lui Iov şi în faţa lui Iov însuşi. Vedem astfel bunătatea Domnului strălucind în mijlocul tuturor lucrurilor.

„După ce Domnul a spus aceste cuvinte lui Iov, Domnul a zis lui Elifaz din Teman.“ De ce oare i-a vorbit Domnul? Fiindcă observase că nici unul din cei trei nu spusese nimic. Ei nu profitaseră de această lecţie ca Iov. Dacă ar fi beneficiat şi ei aşa cum trebuia de ceea ce Domnul spusese, s-ar fi unit cu Iov şi ar fi spus: „O, Doamne, iartă nebunia noastră; am păcătuit nu numai împotriva Ta, ci şi a prietenului nostru Iov“. Dar n-au făcut aşa, ci au tăcut, după cum este obiceiul multora atunci când sunt greşiţi. N-au spus nimic. Ar fi trebuit să vorbească şi să mărturisească. „Mânia Mea s-a aprins împotriva ta şi împotriva celor doi prieteni ai tăi, pentru că n-aţi vorbit aşa de drept despre Mine, cum a vorbit slujitorul Meu Iov.“ Când a vorbit Iov drept despre Domnul? În capitolele 40 şi 42. Nicidecum în cuvântările lui măiestre de dinainte. Nu pe acestea le-a preţuit Domnul, ci acele puţine cuvinte în care s-a smerit şi şi-a ocupat locul cuvenit. Iar acum Domnul îi pune şi pe ceilalţi la locul lor. Ei nu se smeriseră, însă Domnul îi ameninţă şi le spune: „Luaţi acum şapte viţei şi şapte berbeci, duceţi-vă la slujitorul Meu Iov şi aduceţi o ardere de tot pentru voi. Slujitorul Meu Iov să se roage pentru voi.“ Iov avea să devină mijlocitor pentru ei. „Şi pe el îl voi accepta.“

De acum totul era complet clarificat; aşa de clarificat încât Iov putea acţiona în favoarea celor ce-l nedreptăţiseră. „Şi nu vă voi face după nebunia voastră; căci n-aţi vorbit aşa de drept despre Mine, cum a vorbit slujitorul Meu Iov.“ De acum erau îngenuncheaţi; cei ce avuseseră poziţia de judecători ai lui Iov, au luat locul celui pe care-l nedreptăţiseră şi priveau la el pentru a le susţine cauza înaintea lui Dumnezeu. „Domnul a adus pe Iov iarăşi în starea lui de la început, când Iov s-a rugat pentru prietenii săi.“ Iov le-a răspuns cu bine la rău, şi s-a rugat pentru ei. „Şi Domnul i-a dat înapoi de două ori cât avusese înainte.“ Apoi îi vedem pe toţi ai lui întorcându-se spre el (versetul 11). „În cei din urmă ani ai săi, Iov a primit de la Domnul mai multe binecuvântări decât primise în cei dintâi.“

Aceasta nu constituie răsplata cerească, ci cea pământească. Vechiul Testament nu părăseşte acest teren, şi vedem lucrul acesta chiar la Iov, care nu era evreu. Timpul când Israel va fi binecuvântat va fi timpul când neamurile vor fi binecuvântate şi ele. Israel este cel întâi născut dintre neamuri, iar acestea din urmă se vor supune lui. Dar n-a sosit încă acest moment, iar el va fi într-un contrast perfect cu timpul de acum. Locul nostru este în Hristos, aşa cum, figurativ vorbind, cel al omenirii este în Adam, care a fost tatăl tuturor. Acum există un alt cap, iar despre noi credincioşii se spune că suntem în el, adică în Hristos. Şi mai este ceva: „În ziua aceea veţi cunoaşte.“ Marele adevăr al epistolelor către Efeseni şi Coloseni este că, în Efeseni, suntem în Hristos, lucru care constituie întreaga noastră binecuvântare; iar în Coloseni Hristos este în noi, ca astfel să ne putem îndeplini responsabilitatea ce o avem de a-L manifesta pe Cel ce locuieşte în noi. Aşa că dacă prima înseamnă cea mai mare mângâiere pentru creştin, cealaltă constituie cea mai solemnă avertizare pentru el. „Voi în Mine“ – aici Dumnezeu binecuvântează; „Eu în voi“ – ca astfel să puteţi conta pe Mine pentru a vă îndeplini responsabilitatea aici jos. În cartea de care ne ocupăm n-avem nimic de felul acesta; însă avem tot ceea ce poate dori inima pe acest pământ. Iov a devenit mai mare ca oricând – dacă socotim acest lucru după vastele sale posesiuni – şi, mai mult, a fost binecuvântat şi în familie.

„Şi Iov a mai trăit după aceea o sută patruzeci de ani.“ Nu cred că aceste cuvinte intenţionează să spună că Iov ar mai fi trăit încă 140 de ani după necazul lui, ci că întreaga lui viaţă a fost de 140 de ani, ceea ce constituie de altfel o vârstă foarte respectabilă. N-a fost aşa de lungă ca cea a lui Avram sau Isaac; dar a fost, cred, aproape cât a lui Iacov, şi mai mare decât a lui Moise. Deci totul s-a întâmplat înainte de Moise, care în psalmul său (Psalm 90) ne spune că „Anii vieţii noastre se ridică la şaptezeci“, etc. Se pare că tot el a scris şi această carte. El şi fratele său Aaron n-au ajuns la 140, însă Iov a ajuns. Dar dacă presupunem că ar fi trăit 80 de ani înaintea celor 140, asta l-ar face cu mult mai bătrân decât oricare dintre patriarhi. Nu mă refer la cei de dinainte de potop; după potop oamenii n-au mai atins vârste aşa de mari – cu excepţia celor imediat după el. Şi astfel cartea se încheie cu Iov murind bătrân şi sătul de zile.

Un slujitor creştin american spunea: „William Kelly a contribuit la zidirea a mii de suflete prin expunerile sale clare asupra Scripturii“. Dar pe unii din cadrul clerului şi pentru slujitorii religiei în general poziţia sa ecleziastică i-a pus în încurcătură, iar pe alţii i-a iritat. Lui îi era clar că avea o poziţie bine definită. Ştia exact pe ce poziţie se situa în ceea ce priveşte credinţa şi ordinea în biserică. Deseori el a experimentat practic ce înseamnă citatul de mai sus din Isaia. Cu preţul onorurilor şi poziţiei înalte în lume, el a urmat până la capăt şi în mod consecvent cursul pe care şi-l alesese. Asupra subiectelor contencioase cu privire la botezul copiilor sau al casei, el şi-a format convingerea clară, întemeiată pe studiul Scripturii, că nu exista nici o permisiune şi nici o îndrumare[1], dar cu toate că el credea în necesitatea botezului credincioşilor, nu a fost un baptist. Privea cu îngrijorare preocupările din ce în ce mai mari cu tipicul ecleziastic al celor care se mărturiseau creştini, fie de-o parte, fie de cealaltă.

Cu privire la subiectul comuniunii în biserică, principiile la care ţinea şi pe care le practica, au fost în mod ciudat deseori prost înţelese sau reprezentate greşit de unii, fie din orientare lumească, fie din spirit legalist, acestă interpretare greşită găsindu-şi expresia în următorul enunţ: „Primim pe orice creştin ca atare[2], indiferent de legătura pe care va fi avut-o cu biserica naţională sau cu o biserică dizidentă, fie în particular, fie în public. Ei ni se pot alătura în închinare şi la masa Domnului. Sunt liberi la fel ca oricare dintre noi să participe la mulţumiri, la rugăciuni sau cu un cuvânt de zidire dacă aşa îi îndeamnă Dumnezeu, şi aceasta fără ca să avem prevederea ca ei să întrerupă vechile lor relaţii sau să se întâlnească numai cu noi. Unde se face aceasta decât la fraţi? La noi, dimpotrivă, dacă vreun om evlavios din biserica naţională sau din vreo biserică dizidentă găseşte de cuviinţă să vină când noi ne amintim de Domnul împreună, este în regulă dacă face vreunul din aceste lucruri în mod spiritual, nu primind permisiunea de la vreunul dintre noi, ci luând aceasta ca o responsabilitate a lui înaintea lui Dumnezeu“.

C.H. Mackintosh (1820-1896) a scris, în 1876, îi răspundea unuia di n corespondenţii săi din Essex  la „Lucruri vechi şi noi[3]“ spunând că era în totul de acord cu prietenul lui; William Kelly, cu privire la primirea creştinilor la masa Domnului. În răspunsul său el spunea: „orice mod altă procedură sau orice principiu nu este potrivit adevărului despre unitatea trupului. La masa Domnului îşi are locul orice membru al trupului lui Hristos, dar cu condiţia ca disciplina adunării să nu ceară ca acela să fie exclus“.

În continuare, el spune: „În legătură cu primirea la masa Domnului sunt două lucruri pe care niciodată nu trebuie să le pierdem din vedere, şi anume: primul este harul, care nu va permite să fie excluşi cei care se cuvine să fie primiţi, iar în al doilea rând sfinţenia, care nu va permite să fie admis vreunul din cei care trebuie excluşi. Ţinând cont de acestea nu am avea dificultăţi practice în legătură cu primirea“.

O scrisoare pe această temă arată şi mai clar concepţiile lui:

Blackheath, 31 august 1875

Scump frate,

Anumite persoane din rândul fraţilor pot căuta să le impună evangheliştilor sau altora impună ideile lor proprii, dar orice îngustime de acest fel este respinsă de orice om înţelept dintre noi, şi, ceea ce este şi mai important, ea este moartă în ceea ce priveşte întoarcerea la a ţine Cuvântul lui Hristos şi a nu tăgădui Numele Lui, care caracterizează acea lucrare. S-a ridicat problema atât cu privire la comuniune cât şi cu privire la slujire, şi deseori cei care sunt în poziţia de a vorbi s-au opus tendinţei unei şcoli exclusiviste. Dacă unii au căutat să se impună cerinţa ca toţi aceia care sunt primiţi să aibă o înţelegere bună, eu le-aş răspunde că asemenea cerinţe sunt zadarnice şi nescripturale şi că ei înşişi, atunci când au fost primiţi arătau exact opusul bunei înţelegeri, pentru că, dacă este să aibă cineva o bună înţelegere, atunci cei care primesc în comuniune se cuvine să fie aceia, iar cei care cer inteligenţă de la cei pe care este vorba să-i primească arată tocmai lipsa acelei inteligenţe pe care o cer de la alţii, pentru că altfel nu s-ar aştepta să găsească aceasta acolo unde ea nu poate fi…

Scriptura nu cunoaşte noţiunea de a ţine afară un membru al trupului lui Hristos care are o umblare evlavioasă[4].

La fel de puţin se cuvine ca biserica să se amestece în lucrarea Domnului, în special în evanghelie. Slujitorul trebuie să fie dependent numai de Domnul, slujitorului trebuind să-i fie întreţinut sentimentul responsabilităţii lui directe înaintea Domnului fără intervenţia bisericii. Acesta este principiul pe care-l susţine orice frate ca fiind o datorie sacră… Aceasta îl păstrează pe evanghelist neîntinat în ceea ce priveşte libertatea şi responsabilitatea faţă de Stăpânul lui.

Altuia, care se mândrea că evită să intre în comuniune cu adunarea în temeiul unor probleme reale sau imaginare, îi scria:

Dragă Domnule,

Din câte înţeleg, poziţia dumneavoastră este aceea de a vă „ţine departe“ sau de a nu admite pic de arianism în relaţiile din biserică. Fără-ndoială că o bucată de pâine uscată cu pace este mai bună decât o casă plină de jertfe şi ceartă, după cum este mai bine să locuieşti într-un colţ pe acoperiş decât într-o casă mare cu o femeie certăreaţă.

Dar citesc clar în ultima epistolă a marelui apostol, singurul care a transmis adevărul despre biserică, că harul oferă cu totul alte resurse pentru a preveni dezordinea şi pericolele din zilele din urmă. Se poate ca împrejurările să ducă la izolarea câte unuia ici şi acolo, dar izolarea nu este ceea revelată ca măsură pe care cineva se cuvine să o ia, nici nu este un scop legitim, „Temelia tare a lui Dumnezeu rămâne având pecetea aceasta: «Domnul îi cunoaşte pe cei care sunt ai săi, şi oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de fărădelege»“. Aceasta este o chestiune individuală deosebit de importantă aşa cum sunt lucrurile. Dar aceasta nu-i totul, ci „într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de lut; şi unele sunt spre onoare şi altele spre dezonoare. Deci, dacă cineva se va curăţi pe sine însuşi de acestea, va fi un vas spre onoare, sfinţit, folositor Stăpânului, pregătit pentru orice lucrare bună“. Şi aţi acţionat în temeiul acestui cuvânt. Nu suntem legaţi de corupţia ecleziastică acolo unde ea este consfinţită prin legi şi nu poate fi eliminată. Când cineva nu poate curăţa răul, atunci trebuie să iasă afară. Dar aceasta nu-i totul. În timp ce apostolul îl îndeamnă pe copilul preaiubit să fugă de poftele tinereţii, cu tot spectrul lor larg, unele dintre ele fiind foarte subtile, el adaugă „urmăreşte dreptatea, credinţa, dragostea, pacea, cu cei care-L cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată“ (v. 2. Timotei 2 .19-22). Astfel, cineva trebuie să caute ca tovarăşi martori chemaţi ca şi el la aceeaşi fidelitate. Nicicând nu se cuvine să gândească cineva să rămână izolat. Duhul Sfânt îndeamnă, prin har, pe credincios să dorească şi să caute comuniunea sfinţilor, indiferent cât de adâncă şi de generalizată ar fi ruina creştinătăţii.

Apocalipsa 2 .3 pare să pledeze pentru individualism. Dar chemarea este pentru „cine aure urechi de auzit“ şi este un imperativ care nu permite ca adunările să stăpânească în mod absolut credinţa sau practica. Sunt deci dator să ascult nu de biserici, indiferent de autoritatea pretinsă pentru a susţine răul sau eroarea, ci de ceea ce le spune Duhul. Vocea lor se cuvine, în prima instanţă, să fie privită cu respect şi ascultată (cum ascult vocea părinţilor mei), dar sigur că nu atunci când răul sau eroarea este ceva cunoscut, pentru că altfel ceea ce se cuvine să fie sfânt devine un paravan care adăposteşte răul şi poate ajunge ca o pasăre necurată şi urâcioasă. Fiind o carte profetică, Apocalipsa avertizează şi cheamă la ascultare de cuvânt, dar acel cuvânt nu era să lăsăm vreun suflet credincios să rămână în izolare. Dimpotrivă, îl încurajează pe cel care se desparte de relele pe care oamenii le impun, abuzând de numele Domnului, să preţuiască o comuniune potrivită cu voia lui Dumnezeu la fel de mult ca despărţirea. Hristos a murit pentru a-i strânge într-una pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi, iar Duhul Sfânt a venit spre a-i boteza (fie iudei, fie greci), într-un singur trup. Nicicând nu se cuvine ca voia lui Dumnezeu în legătură cu acest privilegiu inalienabil şi această datorie să ajungă ceva secundar. Este o îndatorire extrem de importantă şi Duhul Sfânt este prezent pentru a-i da atât permanenţă cât şi putere şi noi suntem chemaţi, după cum noi suntem chemaţi să ne supunem Domnului. De aici binecuvântarea promisiunii Lui că El este în mijlocul nostru (sigur că nu în mijlocul tuturor creştinilor în toate rătăcirile lor), ci în mijlocul tuturor celor care sunt strânşi întru Nulele Lui, fie ei doar doi sau trei. Fie ca aceştia să se străduiască să păstreze unitatea Duhului în legătura păcii, cu îndelungă răbdare şi îngăduinţă unul faţă de altul, în dragoste.

Al dumneavoastră credincios în Hristos, WK

William Kelly s-a opus puternic oricăror pretenţii ecleziastice, în special la aceia care mărturiseau a fi „afară din tabăra“ denominaţiilor creştinătăţii recunoscute în general. El avea un dar de a aprecia şi a cântări dovezile şi nu pierdea mult timp cu liderii partizani care căutau să-l atragă în planurile lor de unire prin compromisuri. Pe de altă parte, în 1887, când unii au trecut prin încercări din cauza unor rupturi între fraţi, el a dorit o unire. Această dorinţă a fost însoţită de rugăciune, pe care el împreună cu fraţii au practicat-o continuu după acea diviziune. Dorul a devenit şi mai puternic şi exerciţiile cu privire la diferiţii fraţi care se separaseră au fost şi mai profunde. Prin 1898 el a scris un apel care a circulat printre fraţi, el rămânând ataşat de „Hristosul lui Dumnezeu“ dar urmărind refacerea comuniunii.

Obiceiul lui de a cerceta amănunţit orice învăţături noi, indiferent cine le-ar fi susţinut, şi a expune în mod drastic orice erori pe care le descoperea a făcut ca el să nu fie popular printre cei care expuneau asemenea învăţături. El totuşi a avut parte de recunoştinţa pe viaţă a celor neînvăţaţi şi ignoranţi, care, cu toate că simţeau cumva răul, nu aveau competenţa de a discerne exact unde era şi în ce consta el, nici pentru a-l combate. Expunerile lui Kelly în asemenea cazuri se recomandă sărmanilor turmei prin claritatea, simplitatea şi devotamentul faţă de Hristos care le marchează.

Aici ne putem îngădui două exemple. Când, prin 1890[5], a apărut într-o anumită zonă fraţietăţii o nouă formă a apolinarianismului care se pretindea a fi „lumină nouă“, Kelly a demascat rapid vechea faţă a ereziei, arătând că este la fel de heterodoxă cu privire la Persoana lui Hristos ca atunci când a fost prezentată de tânărul episcop din Laodiceea, din Siria, în secolul al patrulea, şi a fost şi condamnată de Consiliul Ecumenic de la Constantinopole în anul 381.

Al doilea exemplu este răspunsul lui faţă de afirmaţia unui alt învăţător abil al fraţilor (care pentru un timp s-a făcut remarcat în mod deosebit) că ispăşirea a fost făcută după moarte în starea Domnului afară din trup.  Kelly a etichetat-o ca o „groaznică teorie a ispăşirii“, pentru că vine în contradicţie cu al şaselea cuvânt rostit de Domnul cu voce tare: „S-a sfârşit“. Kelly o considera ca fiind o depreciere a lucrării de pe cruce, detectând clar erezie în acea afirmaţie şi în argumentele aduse în apărarea ei de inventatorul ei, Clarance Esme Stuart[6] (1823 – 1903). Când, în februarie 1900, fraţii au analizat oficial acea învăţătură şi au semnat un document prin care refuzau orice compromis în această privinţă, Kelly a adăugat un post-scriptum: „Numai oamenii fără credinţă sau cei neînţelepţi ar putea dori ca o asemenea chestiune să rămână în discuţie“.

Este interesant că, după decesul lui Kelly, atunci când liderul american James Taylor a lansat on învăţătură subversivă doctrinei filiaţiei eterne a Domnului nostru, un imn de-al lui Kelly, compus cu ani înainte, arăta care ar fi fost atitudinea lui faţă de acea învăţătură dacă ea ar fi fost promulgată în timpul vieţii lui.

Laudă necontenită Ţie
Fiu etern îţi cântăm
Ţie, cel venit pentru a ni-L aduce pe Dumnezeul cel adevărat
Şi a înlătura păcatul.
Pe Tine lumea nu Te-a cunoscut,
Chiar cea de Tine creată;
Regii şi conducătorii ei te-au lepădat
Şi pe lemn Te-au agăţat.

Nu aveai Tu o sferă atunci

În care ai drepturi depline?

Acolo era cerul Tău,

Dar Tu ai dorit numai crucea.

Domn glorios, respins,
Mântuitorule doar Tu
Spre Dumnezeu atragi inima
Celor de-aproape sau de departe.

Sângele Tău a fost vărsat
Păcatele noastre-s şterse
Noi, împăcaţi, vom fi slavaţi
Iar Tu pentru ai tăi trăieşti

Un alt imn al lui Kelly este în felul următor

Doamne, Tată, te slăvim,
Pentru Hristos, chipul Tău strălucit,
În care fiinţa Ta cea sfântă
A disperării noastre noapte a luminat.

Tu martor L-ai trimis
Pentru viaţa fără seamăn;
Prin al Tău Duh L-am primit,
Ce binecuvântaţi în Hristos suntem!

În părtăşie cu Tine, Tată,
Şi cu Isus Hristos, Fiul Tău –
Acesta este darul Tău
Prin Duhul Sfânt cunoscut.

În Hristos a fost viaţa eternă,
Privită şi-auzită odată pe pământ,
Şi în El locuia toată plinătatea,
Deşi, în har, el coborâse atât.

Tată, Isus Ţi-a fost plăcerea,
Supremă desfătarea Ta
Şi ce-ai fost Tu pentru El
Decât izvor necontenit de lumină?

Fiind acum în El, Tată,
De-a Ta dragoste avem parte,
Părtaşi cu Mântuitorul suntem
La odihna Lui în Tine.

Aceasta este har divin,
Pătrunzând inima-n străfund:
Aceasta oferă Fiul şi Tatăl,
Să avem bucuriile lor.

Este necesar să notăm că acele convingeri adânci ale lui Kelly şi principiile lui ferme, nu l-au făcut să neglijeze îndemnul scriptural de a „face deosebire“ (v. Iuda 22-23 ). Numai omul care este sigur de poziţia lui poate înfrunta dificultăţile şi prejudecăţile dezarmante ale altora. Aceasta l-a făcut să fie atât de răbdător faţă de cei care aveau dificultăţi reale pe cât era de lipsit de răbdare faţă de pretenţiile celor pe care traducătorii Authorised King James îi descriu în mod atât de izbutit ca „fraţi îngâmfaţi, care aleargă pe căile lor, fără să le placă nimic înafară de ceea ce fac ei înşişi şi bătuţi pe nicovală“

El şi fraţii în general au fost continuu ţinta unora atacuri. Kelly a stat în apărarea adevărului şi pana lui i-a contrat pe adversari cu vigoare, dar în mod biblic. Presa era plină de articole care nu aveau pic de dragoste faţă de fraţi. Revista evanghelică Christian Observer (Observatorul creştin) a ales să se alăture batjocorii obişnuite. În decembrie 1886, Geo Morrish a publicat articolul lui Kelly „Răspuns la Observatorul creştin“, art. II, „Fraţii de la Plymouth“. În această carte de 52 de pagini Kelly pune sub semnul întrebării înţelepciunea atacatorului prezentând cititorilor anglicani presupusele erori ale fraţilor, pentru că prin acelea el mai curând arăta propria lui ignoranţă cu privire la adevăr şi îi provoca pe creştinii sinceri să cerceteze mai în detaliu poziţia fraţilor. Criticul ataca învăţăturile lui Kelly şi avea şi îndrăzneala de a batjocori învăţătura lui în limbile clasice. Kelly scria: „nu pot simpatiza cu asemenea glume triste … când este vorba de chestiuni serioase“ şi spunea că autorul şi-a făcut mai mult rău sieşi şi partidei lui decât fraţilor. Criticii nu au fost reduşi la tăcere, şi alţii au pornit noi atacuri. A.A. Rees, în scrierea „Patru scrisori adresate creştinilor nuliţi «fraţi» cu privire la slujire“ se opune modului în care se desfăşurau adunările fraţilor, dar, cu privire la Kelly, atât cât citise el, spunea că scrierile lui sunt cele mai clare, mai profunde şi mai de folos pe care le-a cercetat. Critici au fost publicate de William Raid, BA, în 1875 şi de Whately în 1876; Carson şi-a reînnoit atacul (în principal împotriva lui C.H.M.) în 1877; Crosskerry a publicat un pamflet în 1879, iar articolul lui Teulon din Church Quarterly Review (Revista trimestrială a bisericii), din 1877, a fost publicat sub formă de carte în 1883. Nici peste hotare nu a fost altfel. Pastorul bisericii evanghelice libere din Vergdze (Gard), Gustav-A Krüger a atact în 188o în „Darbysmul studiat în lumina Cuvântului lui Dumnezeu“. Acestea au fost câteva dintre cele mai importante atacuri din exterior[7], cele mai multe dintre ele nemeritând să fie menţionate. Din când în când era nevoie să se ridice cineva pentru a răspunde, şi Kelly era constrâns nu numai să scoată continuu scrieri de învăţătură sănătoasă, ci şi să respingă în mod decisiv atacurile murdare şi partizane. Acele atacuri erau deseori orientate după prejudecăţi, ceea ce făcea ca ele să poată fi respinse rapid şi complet[8][9]. Dar cele mai dureroase atacuri au fost întotdeauna din interior, iar acestea nu numai că i-au împiedicat pe cei mai capabili lucrători, ci au şi stricat mărturia. De aceea, Kelly era întotdeauna în gardă şi gata să ia sabia pentru adevăr atunci când se cerea. Nu am ţelul de a face o analiză detaliată a acelor chestiuni care au produs tulburări în adunări şi care au atacat adevărul lui Dumnezeu în timpul vieţii lui Kelly. Urmează o listă cu principalele date şi personalităţi şi un scurt sumar al chestiunii dezbătute. 1846-48 B.W. Newton, controversa de la Bethesda cu privire la persoana lui Hristos şi la neutralitatea faţă de învăţătorii falşi şi de suporterii lor; 1861 A Stewart şi cazul Jersey în legătură cu disensiuni interne locale; 1866 W.H. Dorman (1802 – 1878), Thomas Ryan (1810 – 1905) împreună cu T Newberry (1811 – 1901) şi controversa cu privire la suferinţele lui Hristos; 1878-81 J.B. Stoney (1814 – 1897) şi controversa din Park Street cu privire la problemele din adunarea de la Ryde, I.o.W. şi apoi Ramsgate; 1885 F.W. Grant (1834 – 1902) şi schisma americană; 1886 C.E. Stewart şi controversa de la Reading; 1890 F.E. Raven (d. 1903) şi heterodoxia cu privire la Persoana lui Hristos şi modul în care adunarea de la Greenwich a tolerat aceasta. În perioada 1896 – 1900, William Kelly a suferit mult pentru tânărul său protejat William W Fereday (1863 – 1959) şi pentru acţiunile independente ale tinerilor evanghelişti. În 1905-6 a ajuns la paroxism influenţa conferinţelor de la Devonshire House. Thomas Neatby[10] (ginerele lui Andrew Miller) şi Horner, editorul lui, şi-au schimbat fundamentul ecleziastic depărtându-se de cel al lui Kelly.

Sigur că erau şi suporteri ai lui Kelly şi ai liniei sale. Un exemplu remarcabil a fost acela al lui J.A.E.W. von Poseck[11], care, după ce i-a părăsit în 1866, a revenit cu puţin timp înainte de 1879, fiind influenţat de J.N.D. să revină la fraţi. Kelly nota în copia adnotată a istoriei lui Blair Neatby cî publicarea de către „Terţiu“ a articolului „Diverse and Strange Doctrines Stated and Examined“ (Enunţul şi cercetarea diferitelor învăţături ciudate) a dus la „recuperarea lui von Poseck“, care de atunci a fost un suporter ferm al lui Kelly până la moartea lui[12]. În post-scriptumul unei scrisori din 26 octombrie 1889, Kelly nota că von Poseck a făcut o călătorie pentru a-i vizita pe fraţii germani, aşa că este evident că existau legături în acea ţară. Un alt frate de pe continent care a stat cu Kelly a fost Jacques Benjamin Rossier din Vevey, dar William Kelly spune că „propriul său fiu, Dr. Rossier[13], i se opunea mult“. În 1883, Dl. H. Mignot din Lausanne a publicat în franceză prelegerile lui Kelly „Studiu introductiv asupra evengheliilor“[14]. Traducerea în franceză a fost făcută de Alphonse Recordon. Presupun că atât traducătorul cât şi editorul au rămas în comuniune cu Dl. Kelly.

William Kelly a avut suporteri şi printre sfinţii de condiţie socială din cea mai joasă. O emoţionantă amintire trimisă editorului revistei „Words of Help“ (Cuvinte de ajutor) de către un bătrân frate ţigan se potrivesc bine în acest capitol:

„În Cuvinte de ajutor citesc scrierile dvs. (sic) de W Kelly cu multă bucurie, amintindu-mi de de prima dată când l-am întâlnit pe iubitul frate răposat, ale cărui scrieri mi-au adus multă bucurie, şi-mi aduc şi acum. Eram de câţiva ani copil al lui Dumnezeu, născut din nou şi răscumpărat de sângele scump al lui Hristos, când l-am întâlnit. Eram doar un biet ţigan, şi nu erau mulţi din tribul de care aparţineam care să poată citi sau scrie, dar el m-a tratat cu dragoste şi m-a primit ca şi cum aş fi fost unul ca el, cu atât de multă smerenie şi dragoste. Am întrebat la adunare cine era el, şi când mi s-a spus că era W Kelly, atunci m-am mirat cum de nu şi-a deschis gura pentru că-mi plăceau mult scrierile lui pe care le citisem“.

Sigur că acest incident vorbeşte de la sine despre măreţia spirituală a unuia şi îl onorează pe celălalt expunând una din trăsăturile de caracter ale lui William Kelly. Lucrarea lui ca evanghelist a fost minimizată de unii, dar J.N. Darby avea o părere deosebit de înaltă despre el ca predicator. La conferinţa de la Portsmouth din 1860, de faţă cu mai multe persoane, Darby a făcut remarca: „Aş dori să-i pot chema şi eu pe oameni la evanghelie aşa cum o face William Kelly“. A trudit cu zel în evanghelie oriunde a mers şi a scris mult despre ea. Îl putem mai auzi citind numeroasele sale mesaje de evanghelizare sub formă de broşuri. Şi astăzi el ar mai putea da sfaturi unui predicator. „În predicare ar trebui să evităm fineţurile. Este înţelept să fii direct, simplu şi profund prezentând cu afecţiune şi în mod solemn principalele aspecte în legătură cu Hristos şi răscumpărarea. Se poate să fie de folos pentru copiii lui Dumnezeu să le fie prezentate diferitele nuanţe ale adevărului lui Dumnezeu, dar eu consider că, atunci când este vorba de evanghelizare, rafinamentul strică mesajul harului divin. După cum Dumnezeu este simplu când abordează sufletele, aşa se cuvine să fim şi noi ca slujitori ai Lui, nu căutând să plăcem oamenilor sau să ne plăcum nouă înşine“. Predicatorul veteran spune în continuare: „Pavel, care era inspirat să conducă în toate înălţimile şi adâncimile sfaturilor şi căilor lui Dumnezeu când ăi ajuta pe copiii lui Dumnezeu, apare în Faptele apostolilor coborând pentru a prezenta o evanghelie atât de simplă cum mulţi nu ar gândi. El ia poziţie pentru Hristos, moartea şi învierea Lui, dar are grijă să pornească exact de acolo unde se găseau ei“. El încheia sfaturile cu următorul îndemn adresat ascultătorilor: „Gândesc că nu există înţelepciune mai mare decât aceea de a cultiva simplitatea“. Aceasta a prezentat el după cel puţin patruzeci de ani de experienţă binecuvântată în predicarea sârguincioasă a evangheliei, deci nu fiind doar un teoretician.

Harold St. John (1876-1957), odinioară la Clarendon Room, 9a Clarandon Place, Notting Hill, Londra W[15], îşi aminteşte cum a beneficiat în urma predicării şi învăţăturii lui Kelly:

„Îmi amintesc cum răposatul William Kelly obişnuia să vină la Londra să ţină o serie de prelegeri. Ţinea, de pildă, şapte prelegeri despre Isaia, despre cărţile din captivitate, şi an fiecare an ţinea prelegeri despre o parte destul de întinsă din Scriptură. Petrecea luni de zile pregătind acele prelegeri şi se făcea coadă la intrarea ăn cea mai mare sală, iar bunul creştin vorbea într-o engleză foarte cultă timp de mai bine de o oră, deschizând Cuvântul lui Dumnezeu[16]“.

Personalitatea lui cuceritoare, cu maniere fermecătoare, cu o curtoazie rafinată şi un unor curat erau ingrediente esenţiale ale caracterului său, care contribuiau la eficacitatea predicării sale. „Era unul dintre cei mai fericiţi creştini“ scria Pontis în The Christian, şi era iubit mult de toţi cei care-l cunoşteau. Găsea mare plăcere în părtăşia şi în tovărăşia creştinilor ca şi în slujirea practică de a le prezenta Cuvântul prin predici şi învăţături. Figura iubitului predicator cu Biblia lui mică şi ochelarii împinşi pe frunte deseori atrăgea o remarcă plină de afecţiune de la cei mai apropiaţi prieteni şi cunoştinţe. Era consecvent şi în relaţiile personale. El avertiza şi ajuta, mustra şi încuraja. Sarcasmul lui era sabia pătrunzătoare a adevărului aplicat. Cea mai mare plăcere şi-o găsea în slujirea în lucrurile spirituale faţă de cei pe care-i descria ca „cei puţini şi dispreţuiţi din turma lui Hristos“. Pentru asemenea slujbe el a dedicat eforturi neostenite până cu câteva luni înainte de deces.

---

[1] n. a.) vedeţi An Exposition of the Acts of the Apostles (Expunere asupra Faptelor aposstolilor)

[2] n. a.) Primirea acelora despre care se ştie că sunt asociaţi cu un rău fundamental sau că în mod voit au o umblare păcătoasă nu este calea pentru un creştin consecvent. Apoi, fraţii se cuvine să fie consecvenţi cu ei înşişi, deoarece altfel ar compromite fidelitatea oricui li s-ar alătura. Mai mult chiar, standardele generale şi morale în creştinătate au coborât până în vecinătatea apostaziei din cauza că au fost urmate duhurile amăgitoare. Chiar numai acest fapt ar limita serios libertatea în zilele noastre, ca să nu mai ridicăm problema dacă există suficientă maturitate spirituală pentru a funcţiona potrivit cu acest ideal atrăgător.

[3] n. a.) Vol. 19, pag. 276

[4] n. a.) Aceasta este chestiunea care, în mod trist, este rareori înţeleasă astăzi acolo unde umblarea neevlavioasă a ajuns să fie ceva obişnuit în creştinism şi unde merge oricum.

[5] n. a.) Pentru amănunte citiţi New Development (Noua evoluţie), publicată de TMT, Montreal, Canada, în decembrie 1890, şi, de asemenea, şi în Bible Treasury din acel an

[6] n. a.) Citiţi FER Heterodox on Life Eternal, publicat de Chapter Two în 1996.

[7] n. a.) Aceste atacuri arată efectul pe care-l avea atunci mărturia. Astăzi, numai puţini se încumetă să publice ceva împotriva fraţilor, şi aceea numai atunci când le sunt ameninţate poziţiile.

[8] n. a.) Vedeţi Bible Treasury noiembrie 1873, „Mr. A Moody Stuart on «Brethren»“ şi mai 1883, „Teulon’s Plymouth Brethren“

[9] n. a.) A fost calomniat şi postum. G.H. Lang, al cărui tată fusese printre „fraţii exclusivişti“, l-a acuzat de erezie cu privire la persoana lui Hristos în comentariul asupra epistolei către filipeni (Publicat prima data în BT în iunie 1865, apoi în note compilate după o prelegere din 1867) (vedeţi Churches of God, pag. 96). Acest atac murdar a primit un răspuns satisfăcător dat de W.J. Hocking în Bible Monthly din mai/iunie 1949

[10] n. a.) Neatby a locuit pentru un timp la 29 Thurlow Road, Hampstead. A frecventat adunarea din Haverstock Rooom, Gospel Oak, Haverstock Hill, Londra (1873)

[11] n. a.) Fost conte, Julius Anton Eugen Wilhelm (1816-1896) a fost autorul mai multor articole, cântări (mai ales în germană) şi cărţi. El a editat şi revista lunară Comfort and Food for the Weary and Hungry (Mângâiere şi hrană pentru cei osteniţi şi flămânzi). Dl. Kelly nu a fost de acord ca o revistă pentru sfinţi să aibă un asemenea titlu, el reclamând că, despre asemenea credincioşi profetul spune că „nu vor obosi“ şi „nu vor flămânzi niciodată“. Dacă publicul ţintă ar fi fost necredincioşii, atunci ar fi fost destul de bun, dar el îi ţintea pe credincioşi, deci arăta falimentul creştinătăţii.
Articolul lui von Poseck către fraţii germani „Christus oder Park Street, Gottes Wort oder Menschenwort? Eine stimme der Warnung am meine Brüder deutscher Zunge“ (Hristos sau Park Street? Cuvântul lui Dumnezeu sau cuvântul omului? Cuvânt de avertizare pentru fraţii de limbă germană) a fost o explicaţie importantă a poziţiei lui Kelly în controvresa din 1879-81. O versiune prescurtată în engleză intitulată „The Word of God or Private Revelations: Which?“ (Cuvântul lui Dumnezeu sau revelaţii particulare? Ce alegeţi?), scrisă în decembrie trecut tratează acelaşi subiect ca materialul de bază. După ce, în 1843, a descoperit scrierile lui Darby, von Poseck a fost un instrument important în edificarea mărturiei în Germania. A venit în Anglia în 1857 şi a locuit pentru un timp la 72 King Street, Southsea, Hants. Mai târziu a locuit în apropiere de William Kelly, la 2 Algernon Road, Lewisham, London SE. A murit la 6 iulie 1896 şi a fost înmormântat la cimitirul din Lewisham, la numai câteva luni după chemarea acasă a soţiei sale.

[12] n.a.) Vedeţi History of the Plymouth Brethren, de W. Blair Neatby

[13] n. a.) Vedeţi History of the Plymouth Brethren, de W. Blair Neatby cu adnotările lui Kelly

[14] n. a.) Prelegerile au fost ţinute în 1866

[15] n. a.) Hrold St. John a părăsit părtăşia fraţilor din Lowe în urma problemei cu Tunbridge Wells, dar fraţii lui, Evelyn şi Arthur au continuat acolo şi au fost profesori la şcoala duminicală ai socrului meu, Dl. F.G.R. Price, care apoi s-a întors la Hristos şi a frecventat adunările de la Calrendon Room

[16] n. a.) A Portrait, Patricia M. St. John

 

Ce este un antihrist? Cum poate fi identificat un antihrist?

 

https://ro.godfootsteps.org/what-is-an-antichrist.html?gclid=EAIaIQobChMIx5rz2t2s6gIVCCwYCh15bQHjEAMYASAAEgLEdvD_BwE

Cuvinte relevante ale lui Dumnezeu:

Pe când Dumnezeu nu devenise încă trup, măsura împotrivirii oamenilor față de Dumnezeu se stabilea în funcție de faptul dacă oamenii se închinau și apelau la Dumnezeul invizibil din ceruri. Definiția împotrivirii față de Dumnezeu la acea vreme, nu era atât de reală, pentru că oamenii nu Îl puteau vedea pe Dumnezeu, nici nu puteau cunoaște imaginea lui Dumnezeu sau cum a lucrat sau a vorbit El. Oamenii nu aveau nicio concepție cu privire la Dumnezeu și credința lor în Dumnezeu era una nedeslușită, pentru că El nu Se arătase oamenilor. Prin urmare, Dumnezeu nu a condamnat oamenii și nu a cerut mult de la ei, indiferent cum credeau aceștia în Dumnezeu în imaginația lor, pentru că ei nu puteau să Îl vadă deloc pe Dumnezeu. Când Dumnezeu devine trup și vine să lucreze printre oameni, cu toții Îl văd pe Dumnezeu, Îi aud cuvintele și văd faptele lui Dumnezeu în trup. La acea vreme, toate concepțiile oamenilor se transformau în nimic. Cât despre cei care Îl văd pe Dumnezeu arătându-Se în trup, toți cei care au supunere în inimi, nu vor fi condamnați, în timp ce aceia care se opun dinadins Lui vor fi considerați adversari ai lui Dumnezeu. Astfel de oameni sunt antihriști și sunt dușmani care se opun intenționat lui Dumnezeu.

Fragment din „Toți cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu sunt aceia care I se împotrivesc lui Dumnezeu” în Cuvântul Se arată în trup

Dacă ai crezut în Dumnezeu timp de mulți ani și totuși nu ai ascultat de El niciodată sau nu ai acceptat toate cuvintele Lui, ci în schimb I-ai cerut lui Dumnezeu să ți se supună ție și să acționeze conform concepțiilor tale, atunci tu ești cea mai neascultătoare ființă și ești un necredincios. Cum poate o astfel de persoană să se supună lucrării și cuvintelor lui Dumnezeu care nu se conformează concepțiilor omului? Cea mai neascultătoare persoană este cea care Îl sfidează intenționat și se opune lui Dumnezeu. El este dușmanul lui Dumnezeu și antihristul. O astfel de persoană are în mod constant o atitudine ostilă față de noua lucrare a lui Dumnezeu, nu a arătat niciodată cea mai mică intenție de a se supune și nu s-a arătat niciodată, de bunăvoie, supus sau umil. El se înalță pe sine înaintea altora și nu se supune niciodată față de nimeni. Înaintea lui Dumnezeu, el se consideră cel mai competent în predicarea cuvântului și cel mai priceput în a modela pe alții. El nu renunță niciodată la averile pe care le are deja, ci le consideră ca pe niște moșteniri de familie pentru închinare, pentru a predica altora despre ele și le folosește pentru a ține prelegeri și acelor nesăbuiți care îl idolatrizează pe el. Există într-adevăr câțiva oameni ca aceștia în biserici. Se poate spune că ei sunt „eroi neîmblânziți”, care, generație după generație, fac popasuri în casa lui Dumnezeu. Ei pretind că predicarea cuvântului (doctrinei) este datoria lor supremă. An de an și generație după generație, aceștia își practică, impunând cu tărie, datoria lor „sacră și inviolabilă”. Nimeni nu îndrăznește să-i atingă și nici o singură persoană nu îndrăznește să le reproșeze deschis. Ei devin „împărați” în casa lui Dumnezeu, alergând frenetic de-a lungul timpului pe măsură ce îi tiranizează pe ceilalți. Această ceată de diavoli caută să se unească și să-Mi distrugă lucrarea; cum pot permite acestor diavoli vii să existe în fața ochilor Mei?

Fragment din „Cei care se supun lui Dumnezeu cu o inimă sinceră vor fi negreșit câștigați de Dumnezeu” în Cuvântul Se arată în trup

Să știți că vă opuneți lucrării lui Dumnezeu sau vă folosiți propriile concepții pentru a măsura lucrarea de astăzi, pentru că nu cunoașteți principiile lucrării lui Dumnezeu și pentru că nu luați în serios suficient de mult lucrarea Duhului Sfânt. Opoziția voastră față de Dumnezeu și obstrucționarea lucrării Duhului Sfânt sunt cauzate de concepțiile și inerenta voastră aroganță. Nu pentru că lucrarea lui Dumnezeu este greșită, ci pentru că voi sunteți în mod natural prea nesupuși. După ce își găsesc credința în Dumnezeu, unii oameni nu pot nici măcar să spună cu siguranță de unde a venit omul, și totuși ei îndrăznesc să țină discursuri publice, evaluând bunele și relele lucrării Duhului Sfânt. Și chiar le țin predici apostolilor care au lucrarea cea nouă a Duhului Sfânt, făcând comentarii și vorbind când nu trebuie; umanitatea lor este prea josnică și nu au nici cea mai mică urmă de rațiune. Nu va veni ziua când asemenea oameni vor fi respinși de lucrarea Duhului Sfânt și vor fi arși de focurile iadului? Ei nu cunosc lucrarea lui Dumnezeu, dar în schimb Îi critică lucrarea și încearcă și să-L învețe pe Dumnezeu cum să lucreze. Cum pot asemenea oameni lipsiți de rațiune să-L cunoască pe Dumnezeu? Omul ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu în timpul procesului de căutare și experimentare a Lui; nu prin criticarea Lui după bunul plac ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu prin luminarea Duhului Sfânt. Cu cât este mai precisă cunoașterea lui Dumnezeu de către oameni, cu atât mai puțin I se opun. Dimpotrivă, cu cât mai puțin Îl cunosc oamenii pe Dumnezeu, cu atât este mai probabil ca ei să I se opună. Concepțiile tale, vechea ta natură și umanitatea, caracterul și perspectiva ta morală sunt „capitalul” cu care Îi reziști lui Dumnezeu și, cu cât ești mai corupt, mai degradat și mai josnic, cu atât mai mult ești dușmanul lui Dumnezeu. Cei care dețin concepții deplorabile și au o fire ipocrită sunt încă și mai mult în vrăjmășie cu Dumnezeul întrupat și asemenea oameni sunt anticriști.

Fragment din „Cunoașterea celor trei etape ale lucrării lui Dumnezeu este calea spre a-L cunoaște pe Dumnezeu” în Cuvântul Se arată în trup

Aceia care nu înțeleg scopul lucrării lui Dumnezeu sunt aceia care se opun lui Dumnezeu și, chiar mai mult, aceia care sunt conștienți de scopul lucrării lui Dumnezeu, dar nu caută să-L mulțumească pe Dumnezeu. Cei care citesc Biblia în bisericile mari, recită Biblia în fiecare zi și, totuși, niciunul nu înțelege scopul lucrării lui Dumnezeu. Niciunul nu este capabil să-L cunoască pe Dumnezeu; mai mult, niciunul nu este în concordanță cu inima lui Dumnezeu. Toți sunt oameni netrebnici, ticăloși, fiecare crezându-se la înălțime ca să-L învețe pe Dumnezeu. Deși ei flutură numele lui Dumnezeu, ei I se opun voit. Cu toate că ei se denumesc credincioși ai lui Dumnezeu, ei sunt cei care mănâncă trupul și beau sângele omului. Toți astfel de oameni sunt diavoli care devorează sufletul omului, demoni șefi care îi tulbură intenționat pe cei care încearcă să umble pe calea cea dreaptă, și obstacole în calea celor care Îl caută pe Dumnezeu. Cu toate că ei au „un trup robust”, cum vor ști adepții lor că ei sunt antihriști care îi conduc pe oameni contra lui Dumnezeu? Cum vor ști ei că aceștia sunt diavoli vii care caută, pentru un scop anume, suflete ca să le devoreze?

Fragment din „Toți cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu sunt aceia care I se împotrivesc lui Dumnezeu” în Cuvântul Se arată în trup

Citate din predici și părtășii ca referință:

Deși părtășia antihriștilor pare, din exterior, să fie cuvintele lui Dumnezeu și ei chiar au părtășie despre o oarecare cunoaștere și experiență a adevărului, acest lucru nu înseamnă că au luminarea și iluminarea Duhului Sfânt, deoarece Duhul Sfânt nu lucrează în ei. Cu toate acestea, ei sunt în stare să fure cuvintele altora privind experiența și înțelegerea și să le folosească pentru a se deghiza și a se împăuna. Ei pot să plagieze înțelegerile altora, care sunt relativ în conformitate cu adevărul, pentru a-i înșela pe oameni și, când aud aceste cuvinte, aceștia cred: „Ceea ce spune această persoană este bun și corect. El chiar are luminarea și iluminarea Duhului Sfânt”. Oamenii îl vor adora. Dar adevărul este că acestea sunt toate furate de la alții. Spune-mi, folosește omenirea coruptă aceste trucuri? Toată omenirea coruptă știe cum să fure, cum să pretindă și cum să se deghizeze. Să furi cuvintele altcuiva este prea simplu. După ce ascultă părtășia altcuiva, ei își notează în secret cele mai puternice și bune cuvinte, le repetă de mai multe ori până le memorează și, apoi, se duc să le comunice altora. Uneori, se vor duce într-un loc să-i asculte pe alții, apoi în altă parte, pentru a vorbi. O fac atât de rapid încât, într-o clipă, și le însușesc. Se năpustesc asupra lor chiar în momentul în care le aud. Oamenii sunt capabili de asta – se știe foarte bine. De vreme ce antihriștii sunt pe calea greșită și le lipsește lucrarea Duhului Sfânt, le este imposibil să înțeleagă cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu și adevărul. Totuși, sunt unii oameni care aud unele lucruri pe care le comunică un antihrist, simt că sunt admirabile și apoi gândesc: „Nu are el lucrarea Duhului Sfânt? Altfel, cum ar putea să înțeleagă astfel cuvintele lui Dumnezeu și adevărul?” Acest tip de gândire este incorect, pentru că adevărul e că asemenea cuvinte pot fi furate. El poate imita cuvintele altora. În zilele noastre, în religie există un număr de pastori care își asumă cuvintele lui Dumnezeu și părtășia casei lui Dumnezeu. După ce le citesc, le predică adunărilor în zilele de duminică și, când oamenii le aud, gândesc: „O, a fost o predică atât de minunată. De data asta chiar a conținut adevărul”. Apoi, toți donează cu entuziasm și, astfel, mijloacele lor de trai sunt acum garantate. Sunt mulți astfel de predicatori în lumea religioasă? Când le arăți adevărata cale, ei refuză să o accepte, dar, după ce pun mâna pe cărțile din casa lui Dumnezeu, le folosesc în secret în predicile lor. Le folosesc pentru a face bani, a-i înșela pe oameni și a se preamări. Ei iau ceea ce, în mod clar, sunt cuvintele lui Dumnezeu și pretind că sunt cuvintele lor, propria experiență și cunoaștere. Aceasta este o tactică mârșavă a antihriștilor pentru a-i înșela pe alții.

Fragment din „Cum să discernem înșelăciunea unui fals Hristos și a unui antihrist” în Predici și părtășie despre intrarea în viață II

Pentru a identifica demonii antihriști, trebuie să fii capabil să vezi cele șapte caracteristici ale naturii lor. Acest lucru este extrem de important pentru a recunoaște clar fața satanică adevărată a demonilor antihriști. O explicație a celor șapte caracteristici ale naturii diabolice a antihriștilor este prezentată mai jos:

În primul rând, toți antihriștii sunt aroganți și îngâmfați; ei refuză să se supună cuiva, se preamăresc numai pe ei înșiși, țin la propriile lor moduri de a face lucruri. Ei îi disprețuiesc pe alții, nu au niciun loc pentru Dumnezeu în inimile lor și nu au nicio teamă de Dumnezeu. Nimeni din biserici nu poate să-i facă pe antihriști să accepte lucrurile și nu există nimeni care să-i poată controla. Conducătorii și lucrătorii de la toate nivelurile bisericilor sunt ca niște dușmani pentru ei. De exemplu, unii spun: „Ascult doar de Dumnezeu și de nimeni altcineva”. Sau ei spun: „Ascult doar de cutare sau cutare, dar nu voi asculta de nimeni altcineva”. Și așa mai departe. Se poate observa din aceasta că astfel de oameni posedă toți natura diavolului Satana, motiv pentru care nu este deloc surprinzător faptul că ei sunt capabili să se mărească pe ei înșiși, sunt mulțumiți de sine și nu doresc să avanseze și abia așteaptă să mărturisească faptul că sunt fiii întâi născuți ai lui Dumnezeu, fiii Lui preaiubiți. Astfel de oameni răi devin toți demoni antihriști autentici de îndată ce ajung la putere. A refuza să asculte de cineva și a se mări pe ei înșiși – aceasta este prima caracteristică a naturii diabolice a antihriștilor.

În al doilea rând, deoarece antihriștii au naturi diabolice, adică nu iubesc adevărul și chiar urăsc și se împotrivesc adevărului, și se împotrivesc lui Dumnezeu, ei nu iau niciodată în mod serios a mânca și a bea cuvintele lui Dumnezeu. Ei nu au mâncat sau nu au băut niciodată cu adevărat cuvintele lui Dumnezeu și nici nu acceptă cuvintele și adevărul lui Dumnezeu. În consecință, ei nu au nicio luminare sau iluminare a Duhului Sfânt din cuvintele lui Dumnezeu și, mai mult, nu cunosc în mod autentic adevărul stricăciunii lor prin cuvintele lui Dumnezeu. Prin urmare, demonii antihriști nu vorbesc niciodată despre a se cunoaște pe ei înșiși, ca să nu mai vorbim de a se cerceta sau a se da pe față, ca și când nu ar avea stricăciune. Ei nu au avut niciodată părtășie despre adevărata cunoaștere a cuvintelor și adevărului lui Dumnezeu și, mai mult, nu pot să fie martori pentru lucrarea lui Dumnezeu și pentru ceea ce are Dumnezeu și ce este. Tot ce știu ei să facă este să se zidească pe ei înșiși și să fie martori pentru ei înșiși. Ei chiar îndrăznesc să depună mărturie că sunt fiii întâi născuți ai lui Dumnezeu, fiii preaiubiți, și că au fost desăvârșiți. Ei sunt cu adevărat detestabili și lipsiți complet de rușine. Aceasta este a doua caracteristică a naturii diabolice a antihriștilor.

În al treilea rând, deoarece prin natura lor diabolică, antihriștii nu iubesc adevărul și chiar îl urăsc, se împotrivesc adevărului și lui Dumnezeu, nimeni nu va vedea vreodată pe antihriști să pună adevărul în practică. Demonii antihriști nu practică niciodată adevărul, iar principalele expresii ale acestora sunt următoarele: 1. Nu se supun niciodată judecății, mustrării, încercărilor și rafinării lui Dumnezeu; 2. Nu se supun niciodată cuvintelor lui Dumnezeu sau adevărului; 3. Nu acceptă niciodată adevărul; 4. Nu acceptă niciodată să fie emondați și tratați; 5. Nu ascultă niciodată de vreo persoană capabilă să aibă părtășie și să practice adevărul – ei nu ascultă de nimeni; 6. Vorbesc întotdeauna dintr-o poziție mai înaltă decât alții sau chiar din poziția lui Dumnezeu, întotdeauna ținând predici oamenilor. Ei sunt specialiști să interpreteze greșit cuvintele lui Dumnezeu, să distorsioneze adevărul, să răstoarne binele și răul, să facă acuzații false, să condamne fără motiv și să judece pe alții în mod arbitrar. Ei înșală frecvent, judecă, condamnă și acuză pe nedrept alți oameni. Mai mult, ei fierb de vrăjmășie față de aleșii lui Dumnezeu. Aceasta dovedește, așadar, că antihriștii sunt oameni care nu pot practica niciodată adevărul. Aceasta este a treia caracteristică a naturii diabolice a antihriștilor.

În al patrulea rând, acțiunile și comportamentele antihriștilor sunt toate de dragul luptei pentru putere și profit și pentru a atinge obiectivul de a-i controla pe aleșii lui Dumnezeu și de a-și înființa propria lor împărăție independentă. Antihriștii urmăresc numai statutul și puterea și se închină forțelor satanice până în cel mai înalt grad. Statutul, puterea și banii sunt idolii antihriștilor și obiectivele pe care ei le urmăresc. Aceasta este esența naturii antihriștilor. Singurele lucruri pentru care antihriștii lucrează din greu și se străduiesc sunt statutul și puterea. Dacă ceva nu este în interesul statutului și al puterii, ei nu îl vor face. Ei sunt dispuși să facă orice lucru care va aduce beneficii în lupta lor pentru statut și putere. De dragul statutului, ei nu vor ezita să pedepsească, să acuze pe nedrept sau să facă rău altora în orice fel. În ochii antihriștilor, cu statut și putere pot câștiga totul, în timp ce a pierde statutul și puterea înseamnă a pierde totul. Aceasta este în întregime o manifestare a esenței naturii diabolice a marelui balaur roșu. Aceasta este a patra caracteristică a naturii diabolice a antihriștilor.

În al cincilea rând, pe lângă urmărirea puterii și a statutului, antihriștii doresc să comploteze și să se asocieze cu toți oamenii răi. Ei sunt atrași de oricine împărtășește aceleași înclinații stricate ca ei și poate să le slujească; lor le place și se asociază cu oricine îi venerează și îi flatează. Toți cei prinși în capcană de antihriști sunt demoni și fiare, animale fără suflet. Demonilor antihriști nu le place niciodată să se asocieze cu oamenii cinstiți care merg pe calea cea dreaptă și urmăresc adevărul. Lor nu le plac niciodată oamenii buni și miloși și chiar sunt capabili să distorsioneze adevărul și să răsucească binele și răul pentru a susține că oamenii răi sunt buni și că oamenii buni sunt răi. Ei nu se dau înapoi de la nimic pentru a se răzbuna și a pedepsi, a calomnia cu rea-credință, a condamna pe nedrept pe alții, a-și acoperi propriile lor păcate acuzându-i pe alții, și a acționa sălbatic. Acest lucru produce haos pretutindeni în biserici. Aceasta este o dovadă suplimentară despre natura diabolică a antihriștilor. Ceea ce toți demonii antihriști disprețuiesc cel mai mult sunt oamenii buni care urmăresc adevărul, care susțin principiile și au simțul dreptății. Ceea ce urăsc ei cel mai mult sunt oamenii care îi identifică, nu suportă răul și posedă adevărul și umanitatea. Acesta este motivul pentru care antihriștii sunt capabili să persecute, să acuze pe nedrept și să facă rău oamenilor buni, precum și să se opună conducătorilor și lucrătorilor de toate nivelurile. Aceasta este a cincea caracteristică a naturii diabolice a antihriștilor.

În al șaselea rând, toți demonii antihriști au o ură adânc înrădăcinată în oasele lor față de omul folosit de Duhul Sfânt și pun la cale să-l înlocuiască. Ei sunt înfuriați și cuprinși de frenezie. Când văd că bisericile efectuează alegeri democratice și văd că aleșii lui Dumnezeu încep să intre pe calea cea bună în credința lor, ei declanșează furios contraatacuri sălbatice, făcând tot posibilul să perturbe alegerile bisericești. Ei răspândesc tot felul de aberații și erezii pentru a-i induce în eroare pe aleșii lui Dumnezeu și merg până acolo încât să atace, să judece și să condamne conducătorii și lucrătorii de toate nivelurile din casa lui Dumnezeu ca fiind falși. Aceasta este pentru ca ei să poată semăna discordie printre aleșii lui Dumnezeu și printre conducătorii și lucrătorii de toate nivelurile. Cu scopul de a-i înșela și de a-i controla pe aleșii lui Dumnezeu, ei chiar merg până acolo încât să-i facă pe ceilalți, în mod nerușinat, să voteze pentru ei și să li se supună mai degrabă decât să-i aleagă pe aceia care urmăresc adevărul, care se supun cu adevărat lucrării lui Dumnezeu și care au intrat în realitatea adevărului pentru a deveni conducători și lucrători de orice nivel. Aceasta face ca ambițiile antihriștilor să domine bisericile și să-i controleze pe aleșii lui Dumnezeu fără echivoc. Putem concluziona din aceasta că toți demonii antihriști îl urăsc în mod deosebit pe omul folosit de Duhul Sfânt, precum și pe conducătorii și lucrătorii de toate nivelurile din casa lui Dumnezeu. Acest lucru expune la rândul său intențiile vrednice de dispreț ale demonilor antihriști, care se tem cel mai mult de domnia adevărului în casa lui Dumnezeu și de cei care urmăresc domnia adevărului în casa lui Dumnezeu. Aceasta deoarece ziua în care adevărul și oamenii ce urmăresc adevărul domnesc în casa lui Dumnezeu este ziua în care antihriștii își vor găsi sfârșitul. Evident, ceea ce demonii antihriști urăsc cel mai mult este omul folosit de Duhul Sfânt și conducătorii și lucrătorii de toate nivelurile care urmăresc adevărul. Aceasta este a șasea caracteristică a naturii diabolice a antihriștilor.

În al șaptelea rând, niciun demon antihrist nu s-a pocăit vreodată cu adevărat indiferent de înfrângerea zdrobitoare sau respingerea de care a avut parte, și nici nu se va autoanaliza în mod autentic pentru a se cunoaște pe sine. În timp ce unii diavoli pot vărsa lacrimi, acestea nu sunt lacrimi de pocăință, ci sunt mai degrabă lacrimi de nedreptățire, de neascultare, de ură. Cu siguranță nu sunt lacrimi de regret sau de recunoștință. Acest lucru se datorează faptului că toți cei fără conștiință sau rațiune sunt diavoli, iar tuturor diavolilor le lipsește chiar și un strop de umanitate. Ei sunt toți din același neam cu Satana și categoric nu vor fi mântuiți de Dumnezeu. Demonii antihriști posedă cu toții natura diavolului Satana și nu pot fi mântuiți; astfel, ei nu se vor cunoaște niciodată pe ei înșiși și nu se vor pocăi cu adevărat. Ei nu vor accepta niciodată adevărul și nu se supun cu adevărat lui Dumnezeu. Aceasta este a șaptea caracteristică a naturii diabolice a antihriștilor.

Cele șapte caracteristici de mai sus reprezintă o imagine completă a esenței satanice și a naturii demonilor antihriști. Toți cei care posedă aceste șapte caracteristici ale antihriștilor sunt Satane și diavoli autentici. Ei sunt toți slugi ale Satanei reîntrupați din diavoli […].

 

Arată milă vrăjmașilor tăi

Aţi auzit că s-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.” Dar Eu vă spun: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc… –Matei 5:43-44

Îmi place filmul El Cid, care spune istoria omului care a unit Spania, devenind un mare erou.

Secole de-a rândul, creștinii s-au luptat cu maurii, s-au urât și s-au omorât reciproc. În luptă, El Cid a capturat cinci mauri, dar apoi a refuzat să îi omoare, deoarece a realizat că, deși se omorau unii pe alții, acest lucru nu a adus niciun bine. El a crezut că, dacă va arăta milă dușmanilor, inima lor se va schimba, iar apoi ambele grupuri vor putea trăi în pace.

Unul din maurii pe care i-a capturat, a spus: „Oricine poate omorî, însă doar un adevărat rege poate arăta milă dușmanilor lui. Datorită acestui act de bunătate al lui El Cid, inamicii lui s-au oferit ca din acel moment să devină prietenii și aliații săi.

Isus este adevăratul Rege și este Unul bun, blând și milos cu toți, chiar și cu cei care Îl urăsc. Putem face altceva decât să urmăm exemplul Său? Poți să te gândești chiar acum la o persoană căreia să îi arăți milă? A fi milos și bun, în special cu dușmanii tăi, poate fi cel mai puternic lucru pe care să îl faci vreodată.

 

http://www.sprecer.ro/index.php/evanghelia/110-5-feb-iubirea-dusmanilor :

 

• 1 ian. – Întruparea Cuvântului
• 2 ian. – Anunţarea naşterii lui Ioan
• 3 Ian. – Anunţarea naşterii Domnului
• 4 ian. – Maria în vizită la Elisabeta
• 5 ian. – Naşterea lui Ioan Botezătorul
• 6 ian. – Naşterea Domnului Isus
• 7 ian. – Genealogia lui Isus
• 8 ian. – Vizita magilor
• 9 ian. – Proorocii. Isus la templu
• 10 ian. – Lucrarea lui Ioan
• 11 ian. – Mărturia lui Ioan
• 12 ian. – Botezul lui Isus
• 13 ian. – Ispitirea lui Isus
• 14 ian. – Chemarea primilor ucenici
• 15 ian. – Nunta din Cana. Curăţirea templului
• 16 ian. – Isus şi Nicodim
• 17 ian. – Mărturia lui Ioan despre Isus
• 18 ian. – Isus vorbeşte femeii samaritence
• 19 ian. – Semănătorii şi secerătorii lui Hristos
• 20 ian. – Vindecarea fiului slujbaşului
• 21 ian. – Isus cheamă ucenicii
• 22 ian. – Isus alungă un duh necurat
• 23 ian. – Isus vindecă orice boală şi neputinţă
• 24 ian. – Vindecarea leprosului
• 25 ian. – Vindecarea slăbănogului
• 26 ian. – Isus stă la masă cu păcătoşii
• 27 ian. – Învăţături despre post
• 28 ian. – Vindecarea de la scăldătoare
• 29 ian. – Isus, Fiul lui Dumnezeu
• 30 ian. – Mărturia Tatălui despre Isus
• 31 ian. – Isus, Domn al Sabatului
• 1 feb. – Isus vindecă în ziua de sabat
• 2 feb. – Alegerea celor doisprezece ucenici
• 3 feb. – Fericirile. Lumina lumii
• 4 feb. – Despre mânie, ceartă şi jurăminte
• 5 feb. – Iubirea duşmanilor
• 6 feb. – Dărnicia, rugăciunea şi postul în ascuns
• 7 feb. – Îngrijorarea şi judecata celorlalţi
• 8 feb. – Roadele casei zidite pe stâncă

 

Anul 28 d.H.

Matei 5:38-48 ³⁸Aţi auzit că s-a zis: „Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte.”³⁹Dar Eu vă spun: să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.⁴⁰Oricui vrea să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa.⁴¹Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două.⁴²Celui ce-ţi cere dă-i; şi nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute de la tine.

⁴³Aţi auzit că s-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.”

⁴⁴Dar Eu vă spun: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc,

⁴⁵ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.

⁴⁶Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii?⁴⁷Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel?⁴⁸Voi fiţi, dar, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.

Luca 6:27-36 ²⁷Dar Eu vă spun vouă care Mă ascultaţi: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc,²⁸binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei ce se poartă rău cu voi.²⁹Dacă te bate cineva peste o falcă, întoarce-i şi pe cealaltă. Dacă îţi ia cineva haina cu sila, nu-l opri să-ţi ia şi cămaşa.³⁰Oricui îţi cere, dă-i; şi celui ce-ţi ia cu sila ale tale, nu i le cere înapoi.³¹Ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel.

³²Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată vi se cuvine? Şi păcătoşii iubesc pe cei ce-i iubesc pe ei.³³Dacă faceţi bine celor ce vă fac bine, ce răsplată vi se cuvine? Şi păcătoşii fac aşa.³⁴Şi dacă daţi cu împrumut acelora de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce răsplată vi se cuvine? Şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să ia înapoi întocmai.³⁵Voi însă iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi ceva în schimb. Şi răsplata voastră va fi mare şi veţi fi fiii Celui Preaînalt; căci El este bun şi cu cei nemulţumitori şi cu cei răi.³⁶Fiţi, dar, milostivi cum şi Tatăl vostru este milostiv.

Iubiți dușmanii și fiți ca Dumnezeu: îndurător

Luca 6:27-36, SCC: “Dar Eu vă zic, celor ascultând: iubiţi pe duşmanii voştri; faceţi bine celor ce vă urăsc. Binecuvântaţi pe cei blestemându-vă; rugaţi-vă pentru cei asuprindu-vă. Celui lovindu-te pe un obraz, oferă-i şi pe celălalt; şi pentru cel luând mantia ta, nu opri nici cămaşa. Oricui cerând de la tine, dă-i; iar de la cel luând ale tale, nu le cere înapoi. Şi precum vreţi să vă facă oamenii, faceţi-le asemenea. Dar dacă iubiţi pe cei iubindu-vă, ce har vă este? Pentru că şi păcătoşii iubesc pe cei iubindu-i. Şi dacă faceţi bine la cei făcându-vă bine, ce har vă este? Şi păcătoşii fac aceasta. Şi dacă daţi împrumut de la care speraţi să vi-l luaţi, ce har vă este? Şi păcătoşii împrumută păcătoşilor, ca să ia înapoi tot atâtea. Voi deci, iubiţi pe duşmanii voştri, şi faceţi bine; şi împrumutaţi, nesperând nimic înapoi. Iar plata voastră va fi multă, şi veţi fii ai Preaînaltului. Pentru că El este generos cu cei nemulţumitori şi răi. Faceţi-vă îndurători, după cum Tatăl vostru este îndurător”.

 

Domnul Iesus le spune celor ascultând o învățătură diferită de ceea ce predau rabinii evreii, o învățătură nouă de la Tatăl, a noului legământ, și anume: “iubiţi pe duşmanii voştri”! În tradiția evreiască era învățat să îți urăști dușmanii și să iubești doar pe semenii lor, evreii (Matei 5:43).

Însă Iesus ne învață să iubim dușmanii, ba mai mult: “faceţi bine celor ce vă urăsc. Binecuvântaţi pe cei blestemându-vă; rugaţi-vă pentru cei asuprindu-vă”. Învățătorul Iesus ne dă exemple concrete cum să iubim dușmanii: să le facem bine, să îi binecuvântăm, să ne rugăm pentru ei!

El continuă și învață: “Binecuvântaţi pe cei blestemându-vă; rugaţi-vă pentru cei asuprindu-vă”. Așa se comportă dragostea, ea nu întoarce rău pentru rău; ci biruiește răul prin bine, în acest mod îi dă o șansă la omul păcătos să se întoarcă de la calea rea, i se toarnă cărbuni aprinși pe cap cum spune Pavel ca el să se schimbe (Romani 12:19-21).

El ne explică cum să ne comportăm chiar în cazul în care primim o palmă, și anume să nu dăm înapoi, ci să-i oferim și celălalalt obraz. Dar chiar dacă suntem loviți cu pumni sau luați la bătaie noi trebuie să procedăm ca Domnul despre care a s-a spus în Isaia 50:6, GBV 2001: “Mi-am dat spatele celor care mă băteau şi obrajii celor care-mi smulgeau barba. Nu mi-am ascuns faţa de batjocură şi de scuipare”. Ne răspunzând cu rău la rău; ci, răbdând loviturile, este calea dragostei, este calea lui Iesus! În anumite situații ce vizează viața noastră, Dumnezeu permite să fugim așa i-a permis apostolului Pavel să fugă (Fapte 14:4-7).

În ce privește învățătura: “pentru cel luând mantia ta, nu opri nici cămaşa”. Aici textul nu se referă la a permite hoția, nu; ci, se referă la comunitatea lui Israel, unde evreii aveau dreptul să i-a haina ca garanție pentru un împrumut (Exod 22:26), iar evrei, nu trebuiau să îi oprească să le i-a și cămașa, ca garanție, la asta se referă Domnul.

Cum trebuie înțeleasă fraza: “Oricui cerând de la tine, dă-i; iar de la cel luând ale tale, nu le cere înapoi”. Aici se referă din nou la comunitatea lui Israel, unde evreii săraci luau de la cei bogați împrumut, iar bogați făceau presiuni pentru returnarea împrumutului, însă dacă cineva împrumuta de la un evreu dar care era și discipol a lui Christos, acesta nu trebuia să mai ceară împrumutul înapoi, decât dacă de bunăvoie evreul îl returna, așa cum spune textul mai jos: “Şi dacă daţi împrumut de la care speraţi să vi-l luaţi, ce har vă este? Şi păcătoşii împrumută păcătoşilor, ca să ia înapoi tot atâtea. Voi deci, iubiţi pe duşmanii voştri, şi faceţi bine; şi împrumutaţi, nesperând nimic înapoi”. Un discipol evreu trebuia să împrumute altui israelit fără a mai spera a primi împrumutul înapoi, astfel discipolii erau liberi să iubească fără a avea resentimente și gânduri negative!

Mai departe Iesus ne dă o regulă de aur a relațiilor: “Şi precum vreţi să vă facă oamenii, faceţi-le asemenea”. Această regulă este mai presus de proverbul din lume: “ce ție nu îți place, altuia nu face”, este vorba nu doar de a ne reține de la a face răul; ci, a face binele așa cum dorim ca oamenii să ne facă nouă, ce am vrea de la oamenii ca să ne facă nouă, aia să le facem noi lor!

Legea lui Iesus merge mai departe în dragoste ca legea lui Moise dată lui Israel, și El ne învață: “Dar dacă iubiţi pe cei iubindu-vă, ce har vă este? Pentru că şi păcătoşii iubesc pe cei iubindu-i. Şi dacă faceţi bine la cei făcându-vă bine, ce har vă este? Şi păcătoşii fac aceasta”. Nu este nici o favoare nemeritată (har) ca noi să iubim doar pe cei meritând dragostea noastră, căci și ei ne iubesc; ci, noi trebuie să iubim și pe cei ce ne fac răul, imitând astfel harul sau favoarea nemeritată a Tatălui ceresc care “este generos cu cei nemulţumitori şi răi”. Astfel iubind pe dușmanii și făcându-le bine, avem speranța ca și ei se vor întoarce la credință, la această dragostea măreață arătată de Domnul Iesus pe pământ și reflectată de noi în viața de zi cu zi ca discipoli ai Lui.

Învățătorul ne spune mai departe câteva motive pentru care să procedăm așa, în primul rând: “plata voastră va fi multă”, în cer pentru cei ce iubesc plata va fi multă, vom primi multă dragoste de la Dumnezeu și toate binecuvântările Sale!

Apoi, “veţi fii ai Preaînaltului”. Deci prin dragoste vom lăsa Spiritul Sfânt să lucreze (Romani 8:14) și vom fi fiii ai celui Preaînalt, nu doar nominal; ci, real și ne vom bucura de favorurile, de privilegiile și binecuvântările de fiii ai lui Dumnezeu!

În al treilea rând, vom imita pe Dumnezeu și modul Lui de a se comporta, așa cum spune Domnul și Învățătorul nostru: “Faceţi-vă îndurători, după cum Tatăl vostru este îndurător”.

Să schimbăm lumea aducând dragostea și îndurarea printre semenii noștri, și astfel strălucind ca lumini în lume, să Îl reflectăm pe Dumnezeu!

De ce să apreciem vrăjmașii – Nicolae Geantă

Dar Eu vă spun: „Iubiți-vă vrăjmașii…” (Matei 5:44a)

Nimănui nu-i place să aibă dușmani. Opozanți. Oameni care să te zgândăre, să-ți facă orice alee cu flori un calvar sângeros. Vrăjmași care cu orice chip nu vor să vadă fericit! Când te apropii de ei, ori numai când auzi de ei, îți sare adrenalina. Ești gata imediat de ripostă. De pus mâna pe baionetă și ieșit la atac… Însă orice replică ai avea dușmanul nu stă cu mâinile în sân. Aruncă noi molotoave. Ori măcar vitriol.

E drept, dacă ripostăm ne facem rău singuri. Și aici nu vorbesc teologie, ori despre pierdea mântuirii, ci a liniștei interioare. Colesterolul, afecțiunile cardiace de aici izvorăsc. Apoi, riposta vine din ură. Ura și furia se transformă în cârlig de undiță. Ai grijă să nu te agațe!

M-am tot gândit de ce Hristos ne-a poruncit să ne iubim vrăjmașii. Și inițial am crezut (și am auzit ades prin biserici), că numai astfel putem să-i câștigăm. Este corect. Dar, oricât ne-am strădui, nu le putem potoli excesul de ură! Cel puțin nu tuturor! Hristos și Biserica au avut întotdeauna dușmani. Chiar dacă au răspuns cu iubire…

De ce să-mi venerez dușmanul, de ce să-i recunosc contribuția? Pentru că dacă n-ar fi el, vrăjmașul, n-aș putea da tot ce am mai bun în mine! Dalai Lama zicea că trebuie “să ne admirăm dușmanii pentru că ne oferă ocazia de a ne dezvolta!” Adică de a fi noi, zic eu.

Nu ne place să fim dușmăniți. Nu ne plac vrăjmașii, împotrivitorii, criticii aberanți, tiranii sufletelor noastre. Dar ei, fără să știe, ne ajută să fim mai atenți. Dușmanul îmi testează răbdarea. Mă face perseverent. Mă ajută să îmi înfrâng răutatea. Și, ca în cazul scoicilor, nisipul dușman poate deveni perlă…

Nu vă pot sugera nicio cale de a scăpa de dușmani. Vijelii în viață veți avea tot timpul. Vrăjmași veți mai găsi. Dar slavă Domnului că sunt rari! Ba și mai mult: Dumnezeu e de partea noastră!

Spuneam unor frați zilele trecute să nu renunțe la lupte. Întotdeauna în spatele unui hățiș foarte des te vei bucura de cele mai frumoase peisaje. Nici Cerul nu ar părea așa de frumos dacă nu ar fi și furtuni.

John Piper zicea că un creștin care nu are împotrivitori trebuie să se uite atent dacă nu e de partea vrăjmașului! O colegă, profesoară pensionară, îmi spuse odată că valoarea unui om constă în numărul lui de dușmani. Atunci m-am gândit la Domnul Isus. Astăzi mă gândesc și la noi…

Apreciați-vă criticii! Asta înseamnă că sunteți urmăriți!

Iubiți-vă vrăjmașii! Știu, vă fac neplăceri mari! Dar vă țin treji și scot tot ce e mai bun în dvs.

 

Nicolae Geantă

“Ghicitoarea” lui Daniel despre timpul în care va apare Unsul

Ceea ce se întâmpla mai departe nu este întâmplător. Daniel, care este pus între Ieremia și Zaharia, se referă direct la ‘Unsul’ (vom vedea imediat că ‘Hristos’ înseamnă ‘Mesia’), fiind de asemenea timpul în care se vorbește clar de tema Ramului. Această ghicitoare este fascinantă pentru că ne spune când va veni Mesia. Anul în care Daniel a vorbit despre asta era anul 538 î.e.n. (sau înainte de Hristos sai î.H.):

25. Să știi, dar, și să înțelegi că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului până la Unsul, la Cârmuitorul, vor trece șapte săptămâni; apoi timp de șaizeci și două de săptămâni, piețele și gropile vor fi zidite din nou, și anume în vremuri de strâmtorare.

26. După aceste șaizeci și două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, și nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea și Sfântul Locaș, și sfârșitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ține până la sfârșit, și împreună cu el, și pustiirile. (Daniel 9)

De vreme ce Unsul = Hristos = Mesia, asa cum am văzut deja, înțelegând că Daniel a scris despre Hristosul care avea sa vină. Daniel specifică anume când (”decretând” zidirea din nou a Ierusalimului”) și specifică intervalul de timp (”șapte săptămâni; apoi timp de șaizeci și două de săptămâni”) și care va culmina cu revelația lui Hristos (=Unsul) și misterioasa ‘tăiere din Ram’. Toată structura profeției este destul de clară, dar ca să înțelegem fiecare parte și să găsim revelația lui Hristos, este mai greu. Haideți să vedem cum a început sa ticăie acest ceas profetic.

Cum au reconstituit și reconstruit Ierusalimul prin decret

După Daniel, aproximativ cu o sută de ani mai târziu, Neemia devine paharnicul împăratului Persan Artaxerxes și care avea acces la cele mai mai înalte fețe din Imperiului Persan. În acest context el a întrebat dacă este posibil să refacă Ierusalimul și împăratul a aprobat acest lucru prin decret. Iată ce ne se pune:

1. În luna Nisan, anul al douăzecilea al împăratului Artaxerxe …

5. și am răspuns împăratului: „Dacă găsește cu cale împăratul și dacă robul tău îi este plăcut, trimite-mă în Iuda, la cetatea mormintelor părinților mei, ca s-o zidesc din nou.”

6. Împăratul, lângă care ședea și împărăteasa, mi-a zis atunci: „Cât va ține călătoria ta și când te vei întoarce?” Împăratul a găsit cu cale să mă lase să plec, și i-am hotărât o vreme.

7. Apoi am zis împăratului: „Dacă găsește împăratul cu cale, să mi se dea scrisori pentru dregătorii de dincolo de Râu, ca să mă lase să trec și să intru în Iuda,

8. și o scrisoare pentru Asaf, păzitorul pădurii împăratului, ca să-mi dea lemne să fac grinzi pentru porțile cetățuii de lângă casă, pentru zidul cetății și pentru casa în care voi locui.” Împăratul mi-a dat aceste scrisori, căci mâna cea bună a Dumnezeului meu era peste mine.

9. M-am dus la dregătorii de dincolo de Râu și le-am dat scrisorile împăratului, care pusese să mă însoțească niște mai mari ai oștii și nişte călăreți. (Neemia 2)

Observăm deci, că în decretul regesc, sprijinit printr-o scrisoare către militarii din Imperiul Persan se decide reclădirea Ierusalimul. Împăratul Artaxerxes (în varianta lui Cornilescu – în Biblie – este Artaxerxe) al Imperiului Persan este cunoscut în istorie seculară de când s-a specificat acel decret în perioada lui Artaxerxes (în al 20-la an de domnie, în luna Nisan). Artaxerxes care a devenit împărat imediat după ce tatăl lui – Xerxes – a murit în decembrie 465 î.e.n. (î.H.) (A) iar decretul a fost emis în luna Nisan 1 (martie/aprilie) în al 20-le an de domniei în Martie 5, 444 î.e.n. (î.H.) (A).

Șapte ‘Șeptari’ și Șaizeci și doi de ‘Șeptari’

Cine sunt acești ‘șeptari’ pe care Daniel îl utilizează pentru a ține minte scurgerea timpului? În Legea lui Moise, se vorbește de ciclul celor șapte ani, prin care pământul se odihnea fără a mai fi cultivat. Lucrul aceasta este consemnat astfel:

2. „Vorbeşte copiilor lui Israel și spune-le: „Când veți intra în țara pe care v-o dau, pământul să se odihnească, să țină un Sabat în cinstea Domnului.

3. Șase ani să-ți semeni ogorul, șase ani să-ți tai via și să strângi roadele. (Leviticul 25)

În contextul lui Daniel se înțelege ‘ani’ și urmărind linia aceasta, iar raționamentul ar fi al ‘șaptelea’ el scriind de altfel, despre ciclul de șapte ani. În cazul acesta, Șapte ‘al șaptelea’ și Șaizeci și doi de ‘Șapte’ aritmetic înseamnand (7+62)x7 = 483 de ani.

360 de zile

Complicând lucrurile s-ar părea ca este vorba de anii utilizați. Astăzi anul este de 365,24219879 de zile solare pentru că știm exact orbita de revoluție a pământului în jurul soarelui. În acele vremuri era normal să se numere anul prin revoluția lunii (ca de exemplu calendarul islamic care este în continuare utilizat) fiind de 354 de zile pe an sau prin 12 luni de 30 de zile, adică 360 de zile pe an. Ori cum s-ar calcula, trebuie să se ‘fixeze’ diferența, din cauza revoluției. În calendarul apusean, anul are 365 de zile și din doi în doi ani 366 de zile se compensează fragmentul diferit de revoluție. În vechia civilizație, în Egipt, în Babilon, India și Grecia, anul era totdeauna de 360 de zile. Daniel a folosit acelaș an (360 de zile).

Felul în care s-a spus când la veni Hristos

Știind acum informația despre calendar, este simplu să calculăm când a apărut Hristos, după cum a spus Daniel în ghicitoare, 483 de ani cu 360 de zile pe an însemnând:

483 de ani x 360 de zile pe an = 173.880 de zile

În calendarul apusean înseamnă 476 de zile solare, cu încă 25 de zile rămase. (173.880 de zile/365,24219879 = 476 cu încă 25 de zile rămase)

Bineînțeles începând cu decretul lui Artaxerxes, pe 5 martie, 444 î.e.n. Dacă se adaugă 476 de ani solari cu data de 5 martie, se obține 33 e.n. (după Hristos sai d.H.) (Nu este anul 0, calendarul merge de la 1 î.e.n. (î.H.) la 1 era noastră (d.H.) fiind făcute aritmetic: -444 + 476 + 1 = 33 (sau mai simplu 476 – 444 + 1 = 33).

Dacă acum mai adaugăm zilele rămase, adică 25 plus cele 5 zile (din martie) înseamnă 30 de zile, adică 33 e.n. (d.H.), așa cum vom vedica imediat. H.W. Hoehner spune (este ceia ce am înțeles eu):

”Dacă se adaugă 25 de zile la 5 martie (444 i.e.n. (î.H.)) se ajunge la 30 martie (33 e.n. sau d.H.), ceia ce înseamnă ziua a 10 în Nisan. Aceasta a fost ziua când a intrat Isus triumfător în Ierusalim… (H.W. Hoehner, Chronological Aspects of the Life of Christ Part VI, p.16, 1977 – nu cred că este tradus în românește)

Intrarea triumfală a lui Isus în ziua aceia

Isus a intrat triumfător în Ierusalim, chiar în ziua în care era Duminica Floriilor. Asta însemnând că am calculat folosind aritmetica elementară și am înțeles ce a vrut să spună Daniel – prin ghicitoare – anume ‘al șaptelea’ an. În ziua aceea Isus a fost prezentat ca Rege sau Hristos în poporul evreu. Știm aceasta pentru că Zaharia (care a prezis că va fi chemat Hristos) a scris următoarele:

Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit și biruitor, smerit și călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgărițe. (Zaharia 9: 9)

Această lungă răbdare a fost realizată în vremea în care Regele a mers la Ierusalim calare pe fiul unei măgărițe și poporul striga și se bucura. În ziua aceea când Isus a intrat Triumfător în Ierusalim era exact ziua în care Daniel a spus ghicitoarea – anume ‘al șaptelea’ – atunci când Isus a mers pe fiul unei măgărițe. Iată ce spune Luca:

37. Și când S-a apropiat de Ierusalim, spre coborâşul Muntelui Măslinilor, toată mulțimea ucenicilor, plină de bucurie, a început să laude pe Dumnezeu cu glas tare pentru toate minunile pe care le văzuseră.

38. Ei ziceau: „Binecuvântat este Împăratul care vine în Numele Domnului! Pace în cer și slavă în locurile preaînalte!”…

41. Când S-a apropiat de cetate și a văzut-o, Isus a plâns pentru ea

42. și a zis: „Dacă ai fi cunoscut și tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ți dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi. (Luca 19)

În această scriere Isus plânge pentru că oamenii nu au înțeles chiar ziua aceia, pe care Zaharia cât și Daniel au prezis-o mai înainte vreme. Dar pentru că n-au înțeles că Hristos era deja revelat, ceva neașteptat s-a întâmplat. Daniel, exact în același pasaj în care se spune ghicitoarea cu ‘al șaptelea’, și prezice următoarele:

… șaizeci și două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, și nu va avea nimic. (Daniel 9: 26)

În loc să fie la tron, Hristos a fost ‘tăiat’ și nu a avut ‘nimic’. Prin utilizarea acestei fraze, ‘tăiat’ (unele Biblii spun ‘va muri’) Daniel face aluzie la tema Ramului, adică din Isai, cu mult înainte de Isaia, apoi elaborat prin Ieremia, urmând prezicerea numelui prin Zaharia și apoi timpul și semnătura prezisă de Daniel și Zaharia. Ramul a fost ‘tăiat’. Dar cum a fost ‘tăiat’ Ramul? O să vedem într-o nouă postare scrisa de proorocul Isaia și cât de adevărată este ea.

A) În referință la Chronological Aspects of the Life of Christ Part VI: Harold W. Hoehner

Ce spune de fapt Biblia despre Anticrist? 

KIM RIDDLEBARGER

 

Nu cunosc un subiect teologic care să fie supus speculației mai mult decât doctrina despre Anticrist. Este, într-adevăr, un subiect fascinant atunci când privim la el în mod biblic, chiar separat de speculațiile bizare care se atașează lui. Interesul meu în escatologie a început o dată cu prima carte de teologie pe care am citit-o ca adolescent, anume Hal Lindsey – Codul Apocalipsei. Apoi mai era un domn care avea o emisiune la televizor numit Howard C. Estep, președinte al World Prophetic Ministry. Îmi amintesc, de asemenea, uitându-mă la un film numit Hoțul de la Miezul Nopții și ascultând balada care mă urmărea mereu „Mi-aș dori să fim cu toții gata” (en. I wish we’d all been ready), aveam coșmaruri privind la oamenii aceia cu o înfățișare înfricoșătoare care conduceau Ford-uri vechi și rulote, urmărindu-i pe creștinii lăsați la Răpire care refuzat semnul Fiarei. Cei mai tineri decât mine sunt sigur că sunt familiari cu seria de filme Lăsați în Urmă (en. Left Behind) în care un politician tânăr român numit Nicolae Carpathia ajunge deodată la putere peste Imperiul Roman (UE) și convinge Israelul să semneze un tratat de pace de șapte ani. La intrarea sa în templul reconstruit se autodeclară divin, îi provoacă pe evrei care apoi declanșează Armaghedonul. Deși cartea și filmul s-au vandut în milioane de copii, trebuie să ne întrebăm dacă lucrurile acestea chiar se găsesc în Biblie. Pe scurt, răspunsul este negativ.

Probabil, având împrejur toate aceste cărți și organizații, la fel ca mine și voi ați început să vă temeți nu numai de carduri, dar mai ales de a avea numărul 666 pe orice document din portofel. Îmi amintesc un pastor care a cumpărat un sac de îngrășămant care avea pe el numărul 666 – toată predica despre asta a fost. Mai exista și teama că un politician European sau American renumit va face pact cu Diavolul, primind astfel putere mai mare decât oricine, care va fi împotriva bisericii și îi va persecuta pe credincioși. Apoi începi să citești teologie protestantă istorică: reformatorii, Mărturisirea de la Westminster și alte documente, și începi să realizezi că aceștia, într-un singur glas, au afirmat că papalitatea este sămânța lui Anticrist. Intrebarea mea este dacă au greșit prin asta.

În ciuda speculației care înconjoară acest subiect, consider că este o idee bună ca din când în când să ne reîntoarcem la origine și să analizăm împreună ce spune de fapt Biblia despre Anticrist – dușmanul sfârșitului veacului. În primul rând, vom privi la imaginea de ansamblu pe care ne-o oferă Scriptura, și apoi la trei categorii de informații din Noul Testament care se preocupă de această temă. Îl vom identifica pe el și semnul său misterios, care au produs multe speculații.

Eu disting două amenințări și trei tipuri de informații. Punctul meu de vedere este că biserica va suferi două tipuri de amenințări asociate cu Anticristul. Prima amenințare este internă – o serie de anticriști (plural) care ies din biserică și propagă o anumită erezie – negarea faptului că Iisus este Dumnezeu întrupat. Această amenințare a existat din vremea apostolilor sub forma unor erezii variate și va continua până Domnul nostru se va întoarce la sfârșitul veacului.

Cea de-a doua amenințare este externă și constă în manifestarea repetată a Fiarei pe parcursul istoriei, după cum vedem in cartea Apocalipsa, luând forma unei perecuții a bisericii sprijinite de stat. Este clar că în vremea Noului Testament fiara este Imperiul Roman și cultul imperial – închinarea la Cezar și la diverși zei în templele prezente în toate orașele romane și modul în care oamenii slujesc acest stat și liderul său, care este profetul fals. Din punctul meu de vedere, aceste două amenințări vor fi combinate într-o singură amenințare la sfârșitul veacurilor luând forma unui Anticrist, care va fi imediat înainte de întoarcerea Domnului nostru și va fi distrus de El la venirea lui. Așadar, apariția Anticristului este legată de o formă de erezie sprijinită de stat, asemănătoare cu ce era în Roma Antică, când împăratul se considera dumnezeu și își utiliza toată puterea militară și economică în încercarea de a constrânge voința creștinilor pentru a i se închina.

Apoi alături de amenințările menționate sunt trei categorii de informații în Noul Testament cu privire la doctrina despre Anticrist. Aceștia sunt anticriștii din epistolele lui Ioan – Omul Fărădelegii din 2 Tesaloniceni 2, precum și Fiara și Profetul Fals care apar în Apocalipsa. Majoritatea creștinilor presupun că aceste trei categorii se referă la același lucru, un Anticrist care va apărea la final. Această legătură însă trebuie să fie întemeiată și concretizată, nu doar presupusă. Oare cele trei tipuri de date ne oferă ceea ce B. B. Warfield descrie un colaj care compune o singură imagine, a unui anumit personaj? Warfield nu a fost de această părere. Nu de multe ori se întâmplă să nu fiu de acord cu B. B. Warfield, dar cu privire la acest subiect sunt de altă părere. Totuși, aceste categorii de informații trebuie dezvoltate în mod independent, deși încercăm să îmbinăm diverse teme pentru a forma un colaj format din acestea, oferit de autorii Bibliei. După cum am mai spus, consider că Anticristul va fi persecutorul suprem al bisericii lui Hristos și își va exercita conducerea și teroarea printr-o erezie sprijinită de stat.

Pe parcursul Apocalipsei Ioan descrie acest dușman ca un fel de trinitate falsă, o colaborare între Dragon – care este Satan, Fiara – care este statul și profetul fals – liderul acelui stat, care împreună poartă război împotriva lui Dumnezeu după ce dragonul este aruncat din cer (Apocalipsa 12). Și de vreme ce acest personaj este un Hristos fals, imitându-i lucrarea de răscumpărare, își va manifesta propria moarte, înviere și cea de-a doua venire. Fiara va seduce orașul – prostituata Babilon – pe care îl numește Cetatea Omului, acest oraș se află în contrast cu Cetatea lui Dumnezeu – Noul Ierusalim. Numărul său este 666, un număr de om, care indică faptul că fiara nu va putea niciodată să intre în odihna lui Dumnezeu, nici nu poate ajunge dumnezeu.

De asemenea, este important să remarcăm faptul că toate acestea au loc pe fondul unor evenimente cunoscute din Vechiul Testament: primul ziditor al Cetății Omului a fost Cain, urmat de Lameh și de Nimrod, apar apoi mari imperii și împărați care poartă război împotriva poporului lui Dumnezeu, precum Faraon din Egipt, Nebucadnețar, Imperiul Roman. Cu toții vor fi zdrobiți de Cel Îmbătrânit de Zile. Acel oraș din câmpiile Șinearului, Babilon, s-a dezvoltat pe parcursul istoriei răscumpărării (Apoc. 18) devenind cetatea cea mare. Mărturisirea creștină că Iisus este Domn este ofensa supremă la adresa Fiarei, deoarece Fiara dorește supunerea celor aflați sub autoritatea ei, iar ori de câte ori creștinii refuză să acorde omagiul pretins, lui și guvernului căruia îi slujește, vor plăti prețul. Vor fi consecințe economice – credincioșii vor fi împiedicați din a face comerț, a cumpăra și a vinde, unii vor plăti cu viețile lor.

Pavel numește acest personaj de la final Omul Păcatului sau al Fărădelegii (2 Tesaloniceni 2:1-12). Pavel ne spune că acest om va ieși din biserică – Templul lui Dumnezeu -, se va autodeclara egal cu Dumnezeu, va pretinde închinarea și va avea putere de la Satan pentru a face semne și minuni înșelătoare. Este foarte probabil să existe o conexiune între Omul Fărădelegii și Fiara pe care Ioan o vede ieșind din abis pentru a îndeplini porunca Dragonului (Apoc. 17:11 și 20:7-10). Asemenea Omului Fărădelegii a lui Pavel, Fiara dorește închinarea locuitorilor lumii și are putere de a face minuni și semne în scopul de a-i înșela pe cei care o slujesc. Iar numele folosit, Omul Fărădelegii, împreună cu faptul că o persoană va fi aruncată în lacul de foc, ne face să credem că un anumit om se va ridica la putere în final, împuternicit de Dragon. Deși puterea Anticristului este militară și economică, aceasta este în mod clar oferită lui de Dragon. El va fi un persecutor al poporului lui Dumnezeu asemenea lui Faraon, Nebucadnețar sau chiar Domițian. Va comite acte de hulă făcând ca blasfemiile lui Antioh Epifanes, Nero și Titus să fie nimic față de ce va face el. Personajele similare pe care le întâlnim în istoria răscumpărării ar trebui să ne ajute să ne pregătim să confruntăm viitorul, pentru că Dumnezeu nu doar că i-a distrus pe toți, dar Și-a eliberat poporul din ghearele lor. Tot așa Îl va distruge și pe Anticrist și va elibera biserica atunci când situația va deveni cea mai disperată. În momentul cel mai întunecat al istoriei, Hristos va veni în toată gloria pentru a judeca lumea, a-i învia pe cei morți și a înnoi toate lucrurile.

Având în minte această imagine de ansamblu să privim la trei categorii de dovezi pe care le găsim în Noul Testament. Așadar, va fi un Anticrist sau mai mulți anticriști? Termenul de Anticrist este folosit în două feluri: în sens restrâns, referindu-se la cei despre care vorbește Ioan în epistolele Sale, ei sunt manifestarea duhului lui Anticrist și sunt oameni care neagă faptul că Iisus a venit în trup. Să privim la cele patru texte care apar în epistolele lui Ioan pentru a vedea cum sunt descriși acești anticriști:

1 Ioan 2:18: „Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină Antihrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi antihrişti – prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă”, Ioan consideră prezența anticriștilor care deja sunt ca semn că este sfârșitul veacurilor. Capitolul 2:22 „Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Isus este Hristosul? Acela este Antihristul, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul.” Observăm că aici este menționată o anumită erezie care era deja prezentă în biserica apostolică. În Ioan 4:3 citim: „şi orice duh care nu mărturiseşte pe Isus nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum”. 2 Ioan: „Căci în lume s-au răspândit mulţi amăgitori, care nu mărturisesc că Isus Hristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată antihristul!” Așadar, atunci când privim la utilizarea restrânsă a cuvântului „anticrist” înțelegem că mulți anticriști au existat deja, și până la întoarcerea Domnului nostru aceștia vor continua să existe. În acest sens, anticristul este un dușman care a a fost în trecut, prezent și în viitor. Și după cum remarcă și B. B. Warfield, Ioan ne avertizează cu privire la acești anticriști nu pentru a ne satisface curiozitatea cu privire la date și vremuri, ci pentru a ne pregăti. Cum putem învinge duhul lui Anticrist? Prin adevărul Evangheliei, nu prin forță. Conform epistolelor lui Ioan mulți anticriști au fost prezenți în timpul bisericii apostolice, acesta era unul din semnele principale a faptului că biserica apostolică trăia vremurile de pe urmă, iar noi, de asemenea, trăim în aceiași perioadă finală a istoriei.

Pe parcursul epistolelor sale Ioan descrie acești anticriști în termenii ereziei sau apostaziei, indicând o amenințare internă care apare în biserică. Este posibil ca anticriștii să aibă legărtură cu avertismentul Domnului nostru despre hristoși falși, Matei 24, Marcu 13, Luca 21 și cu avertismentele lui Pavel despre învățătorii falși. Lămuririle pe care le face apostolul în 1 Timotei 4, 2 Timotei 3, unde enumeră toate semnele care însoțesc sfârșitul, apoi avertismentul lui Petru în a doua epistolă a sa, capitolul 2, ne vorbesc despre faptul că au existat anticriști de la început. Creștinii erau avertizați privitor la acești învățători, iar anticrist este oricine afirmă că Iisus nu este Dumnezeu întrupat. Așadar, duhul lui anticrist este deja prezent, dar este probababil legat – după cum citim în 2 Tesaloniceni despre taina fărădelegii care momentan este restânsă, deși este prezentă. Deși Anticristul de la final încă nu a venit, au venit mulți alți anticriști.

Folosirea mai largă a termenului de anticrist se referă la colajul care formează imaginea acestui dușman escatologic final, a acestei persoane care I se opune lui Dumneze, care persecută poporul lui Dumnezeu și care este distrus de Domnul nostru la cea de-a doua venire a Sa. Ioan vorbește despre faptul că va fi distrus prin foc (Apoc 19:20), este menționat în cea de-a doua epistolă a lui Pavel către Tesaloniceni, numit Omul Fărădelegii – un alt indiciu că este vorba despre un anumit om și este descris de Ioan în Apocalipsa 11:7, 20 ca Fiara care vinde din adânc, la final. Este în mod evident o parodie a lucrării lui Hristos, această fiară din Apocalipsa 11, 17 și 20 este manifestarea finală sau parousia celor două fiare care persecutau biserica în timpul în care Ioan primea acele viziuni (Apoc. 13). În cartea Apocalipsa este indicat faptul că cele două fiare – împărați romani – sunt tipologii ale acestui personaj care va veni la final.

Cum rămâne cu Omul Fărădelegii? Va fi o reconstruire a Templului de la Ierusalim? Sau este vorba de fapt despre biserică? Se face oare referire la papalitate? Să citim 2 Tesaloniceni 2:1-12:

1 Cât priveşte venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraţilor,
2 să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar. 3 Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip, căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, 4 potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu. 5 Nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea când eram încă la voi? 6 Şi acum ştiţi bine ce-l opreşte ca să nu se descopere decât la vremea lui.
7 Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei. 8 Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. 9 Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase 10 şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. 11 Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: 12 pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi.

Conform acestui pasaj, Ziua Domnului nu a venit încă pentru că nu au avut loc două lucruri: marea apostazie și apariția acestui Om al Fărădelegii. Deși Pavel scrie această scrisoare înainte de 70 d. Hr, probabil în 51 sau 52, el nu se referă la evenimentele din 70 d. Hr, ci la vremea sfârșitului când, după cum scrie în versetul 8,  Omul fărădelegii va fi distrus de Hristos la a doua venire a Sa. Am auzit mai devreme că Apocalipsa 20 se referă la legarea lui Satan, care consider că este un pasaj paralel cu cel citat. Taina Fărădelegii este deja la lucru, dar e restrânsă, fapt care se aseamănă cu modul în care este descris Satan în primele versete din Apocalipsa 20. Atunci când vine apostazia, Omul Fărădelegii din Apocalipsa urmează să vină. Așadar, eliberarea acestei puteri care este restrânsă, duce la marea apostazie, la cea de-a doua venire a lui Hristos și Ziua Judecății, cele două evenimente par concomitente. Prin urmare, acest om rău împreună cu cei care Îl urmează vor fi judecați ducând istoria la final.

La ce se referă Pavel când spune că persoana aceasta se află în templu? Se referă la biserica de pe pământ atunci când va avea loc apostazia. Nu cred că se referă la Templul de la Ierusalim sau 70 d. Hr. (contrar perspectivei preteriste), sau la reconstruirea Templului (contrar dispensaționaliștilor și ai unor părinți ai bisericii care par să susțină lucrul acesta). Celelalte situații în care Pavel vorbește despre Templu, se referă la credincioșii care formează templul spiritual al lui Dumnezeu, care este Biserica. Aceasta ar fi o excepție, dacă nu e vorba despre biserică.

Ce facem în cazul papalității? Conform afirmațiilor lui Pavel de aici nu cred că se referă la papalitate, pentru ă nu se referă la mai mulți oameni sau o instituție, ci la un om care va fi distrus de Hristos la venirea Sa. Unii reformatori au susținut că de vreme ce papalitatea este o instituție a lui anticrist atunci fiecare papă este anticrist. Consider că Berkhoff are dreptate atunci când spune că sunt elemente specifice lui anticrist în papalitate și putem susține că papalitatea adesea a manifestat semne asemănătoare cu ceea ce descrie Pavel aici, iar alianța dintre Papă și Rege din secolul 16 și 17 poate servi ca indiciu referitor la arătarea acestui Om al Fărădelegii de la final.

Cum se leagă acest om al Fărădelegii de Fiara din Apocalipsa 13 și ce facem cu Nero? Ioan vorbește despre două fiare: o fiară care iese din mare și o fiară de pe pământ, el vorbește despre Imperiul Roman și cultul imperial.

Fiara de pe pământ, după cum a menționat Dr. Johnson este Imperiul Roman cu toată puterea sa economică și militară, o referință la cultul imperial din Roma, iar personajul cheie este, bineînțeles, Nero, sub conducerea căruia a început persecuția creștinilor. Nero reprezintă orice formă de răutate și nelegiuire. El nu doar i-a condamnat la moarte pe Pavel și Petru, dar s-a asigurat că mama sa va fi ucisă la căderea unui acoperiș al bărcii unde avea loc o petrecere;  și-a lovit soția însărcinată în burtă omorându-și nu numai copilul, dar și pe ea; avea un servitor care semăna cu soția lui pe care l-a obligat să devină eunuc, căsătorindu-se cu el. Tot ce făcea Nero era bătaie de joc la adresa lui Dumnezeu și a ordinii stabilite în creație. El i-a acuzat pe creștini cu privire la marele incendiu din Roma, care a fost de fapt pornit de el pentru a curăța puțin teritoriul pentru noua construcție pe care o plănuia, dar care s-a răspândit în tot orașul, cauzând daune neașteptate. În cele din urmă Nero s-a sinucis și s-a răspândit un zvon că el de fapt nu era mort, că va reapărea pentru a se răzbuna pe dușmanii lui. Acest mit stă la baza discuției lui Ioan despre fiara care imită lucrarea lui Hristos de răscumpărare, moarte și parousia care va avea loc la final.

Fiara de pe pământ din versetele 11-18 consider că se referă la cultul imperial și preoții săi din Asia Minor din vremea în care lui Ioan îi este dată această serie de  viziuni pe care noi o numim Apocalipsa.  Personajul cheie al istoriei acestui cult imperial este Domițian care cred că este fiara care revine la viață și reapariția persecuțiilor în Asia Minor, în special Pergam și Smirna unde creștinii erau împiedicați să cumpere și să vândă. Cultul imperial și cei care îl sprijinau și îl promovau erau mai activi în Asia Minor decât în Roma, iar Domițian i-a persecutat sever pe creștini în Asia Minor, în special în anii în care Ioan primește această viziune.

Referința la orașul cu șapte coline – evident Roma – și la seria de conducători din timpul în care Ioan primește revelația, semnifică faptul că fiara este un dușman în prezent, care persecută biserica apostolică. Deși după cum am vazut mai înainte că preteriștii au dreptate atunci când subliniază afirmația lui Ioan despre faptul că vremea este aproape (Apoc 1:3) – ei recunosc faptul că Ioan scrie creștinilor care deja suferă persecuția romanilor -, totuși interpretarea preteristă nu poate fi admisă deoarece argumentele nu doar ne arată că această revelație a fost dată lui Ioan după anul 70 d. Hr., dar interpretarea preteristă a fiarei, a icoanei sale și a numărului său nu își găsește pe deplin împlinirea în Nero și evenimentele din anul 70, pentru că ambele arată înspre sfârșitul veacului. Ce putem spune cu certitudine este că în Apocalipsa 17:9-14 se menționează un personaj escatologic care e parte din această linie de împărați, un al optulea împărat care pare să apară în vremea sfârșitului.

Interpretările futuriste ale legăturii dintre Antichrist și Fiară din Apocalipsa 13 sunt de asemenea problematice pentru că Biblia vorbește despre faptul că Fiara și Antichristul sunt realități prezente erei apostolice. Aceste imagini nu pot fi împise undeva la final, ignorând contextul istoric al viziunii lui Ioan.

Dispensaționalismul, care susține că Anticristul va apărea în apropierea Răpirii, iar Necazul cel Mare este legat de așa numitul Tratat de Pace al Israelului, se clatină datorită lipsei de substanță biblică – nu sunt dovezi în sprijinul său -, se bazează pe o interpretare dubioasă a unor pasaje precum Daniel 9, totul fiind construit pe această fundație, astfel încât dacă o piesă este înlăturată, întreaga structură se dărâmă în ce privește învățătura despre Anticrist.

Vedem ca în 2 Tesaloniceni 2 că Pavel nu se referă la Templul din Ierusalim, ci la Biserică. Dacă interpretarea futuristă este adevărată înseamnă că creștinii din primul secol se înșelau, ei credeau că Ioan le scrie o scrisoare lor, când de fapt scrisoarea ni se adresează nouă, celor de la sfârșit. Vorbim despre fraude pioase atunci când unii critici vorbesc despre cărțile Vechiului Testament ca nefiind scrise de autorii care se presupune că le-ar fi scris, ci au fost scrise înainte de reforma care a avut loc în Israel, cartea Deuteronom ar fi, de exemplu, o fraudă pioasă. Cam asta par să susțină și dispensaționaliștii, faptul că acei creștini credeau că epistola le-a fost scrisă lor, dar de fapt, se adresează celor de la sfârșitul veacurilor. Cred că acesta este mod greșit de abordare a Scripturii.

Întrebarea de care trebuie să ne apropiem până la urmă este: Care este semnul fiarei? Semnul fiarei, după cum ne spune Ioan este numărul umanității, un număr despre care am putea spune că este perfect imperfect. Este legat de usurparea atributelor și prerogativelor divine, cei care iși iau semnul fiarei fac lucrul acesta în contextul slujirii statului și liderilor în așa fel încât aceștia fie își neagă mărturisirea credinței lor în Iisus, care este apostazie, sau a faptului că Iisus este Domn, respingând această mărturisire pentru o alta: Cezar este Domn. Numărul 666 poate într-adevăr să fie o referire la Nero, dar nu se limitează doar la el, mai ales dacă Apocalipsa a fost scrisă după anul 70 d. Hr. Semnul și numărul Său este un fenomen recurent și este legat de reapariția Fiarei care caută acea închinare și adorare care îi aparține doar Dumnezului Viu și Adevărat. Cu toate acestea, este mai important să înțelegem semnificația numărului, decât persoana la care se referă. Șapte este numărul desăvârșirii, iar șase reprezintă lipsa de perfecțiune, Fiara îl imită pe Hristos, dar întotdeauna eșuează, șase reprezintă umanitatea căzută, care muncește mereu, dar care niciodată nu intră în odihna de sabat. Iar trei de 6 indică faptul că Fiara, Dragonul, Satan, cea de-a doua Fiară și Profetul Mincinos imită Stânta Treime, dar niciodată Fiara nu se va putea ridica mai presus de umanitate.

In vremea în care Ioan folosește imaginea aceasta, sclavii erau însemnați de stăpânii lor, toți cei însemnați de fiară sunt slujitorii fiarei, aceștia renunță la Hristos în mod voit, spre pieirea lor. Dispensaționaliștii fac o greșeală prin faptul că se preocupă cu investigarea formelor de tehnologie pot fi folosite ca semn pe trup, dar se apropie mai mult de adevăr atunci când avertizează cu privire la un guvern care pretinde o formă de închinare care I se poate oferi doar lui Dumnezeu. Aceasta este întotdeauna o amenințare pentru creștini, așa că orice formă de economie dirijată poate deveni o religie falsă. Prin urmare, dificultatea va fi să rămânem patrioți, adică să ne iubim și să ne slujim țara și să nu cădem în extrema naționalismului, care este idea că voia lui Dumnezeu este orice face statul în care ne aflăm. Orice guvern care usurpă onoarea și autoritatea divină și insistă asupra închinării la stat sau la liderul său poate fi considerat ca fiind angajat în această practică. Avem două exemple destul de recente legate de aceasta, unul este svastica și salutul nazist al lui Hitler și împăratul Hirtohito din Japonia. Profetul fals înșeală popoarele pentru a sluji fiara, statul sau liderul său. Va fi un Anticrist viitor? Da. Multi anticriști au fost și vor fi, dar în opinia mea seria de anticriști cu care a avut de-a face biserica de la început va face loc unui Anticrist ultim, ereticul, înșelătorul ultim și persecutorul suprem al poporului lui Dumnezeu. Conform lui Pavel in 2 Tesaloniceni și a lui Ioan în Apocalipsa 20, duhul nelegiuirii și a lui Satan sunt deja la lucru, dar este restrâns de ceva, anume de predicarea Evangheliei. Atât Pavel, cât și Ioan au spus că acea restrângere va înceta imediat înainte de întoarcerea lui Hristos, perioadă în care va fi o manifestare finală a furiei și înșelăciunii satanice.

Faptul că astfel de imperii și națiuni anti-creștine împreună cu liderii lor satanici vin și pleacă înseamnă că multe încercări făcute de creștini pentru a identifica fiara și anticristul în trecut pot avea, de fapt, un merit. În vremea în care biserica romano-catolică avea putere politică, și unele armate ale popoarelor se aliau împotriva protestanților precum armata Franței, a Spaniei, a Italiei, pe bună dreptate protestanții identificau biserica Romano-Catolică și popoarele aliate ca Fiara, iar papalitatea ca sămânța lui Anticrist, dar predicarea Evangheliei a restrâns națiunile romano-catolice din a distruge bisericile care mărturiseau justificarea doar prin credință (sola fide), nefiind manifestarea finală a lui Anticrist. Cunoaștem că circumstanțele istorice se schimbă, în special în Europa, pentru că alianța dintre papă și prinț a fost înlocuită de democrațiile sociale.

Conform lui Ioan, Fiara și Prostituata Babilon, manifestarea finală, nu va fi o reînviere a lui Nero, ci o reînviere a Fiarei, iar dacă dorim să știm cum va fi, ne putem uita la cultul imperial al Romei, deja prezent pe paginile Noului Testament ,care lua viețile creștinilor și îi împiedica să vândă și să cumpere. Asta e ceea ce va face și fiara de la final, se va război cu sfinți și poporul lui Dumnezeu pentru că vor refuza să i se închine lui și icoanei sale. Dar fiara va fi distrusă de Miel, deoarece Mielul este deja biruitor, lucru de care ne asigură Ioan.

Consider că este important ca de fiecare dată când vorbim despre Anticrist să vorbim despre speranță, nu despre teamă. O lecție pe care trebuie să o învățăm este legată de stabilirea de date și identificarea anumitor persoane ca anticrist. Autorii Bibliei vorbesc adesea referitor la vremurile sfârșitului ca fiind un mister, Pavel spune lucrul acesta de doua ori: e nevoie de înțelepciune pentru a înțelege aceste lucruri. Și Ioan face asta de cel puțin două ori în cartea Apocalipsa. Așadar, am fost avertizați de autorii bibliei că acest fenomen este legat de o mare apostazie, dar este prevenit de un fel de restrângere divină. Așadar, numai Dumnezeu știe când se vor întâmpla aceste lucruri și de vreme ce Dumnezeu oferă creștinilor înțelepciune fără măsură, când ve veni vremea, vom cunoaște ce înseamnă toate profețiile, dar nu înainte. Când ne vom afla în acele vremuri nu ne vom strânge la o conferință spunând unii altora: „Crezi că acesta ar putea fi Anticristul?” Nici măcar nu ne vom pune această întrebare. De asemenea, trebuie să învățăm din propria tradiție. Au fost făcute multe eforturi zadarnice de către unii puritani sau chiar oameni ca Jonathan Edwards de a lega evenimente contemporane de profețiile biblice, a stabili date, – el credea că Domnul se va întoarce în 1866 -, sau a numi anticriști.

Istoricul de la Universitatea din Chicago, Bernard McGinn, care nu este prieten cu creștinii, dar expert în ce-l privește pe Anticrist, pe bună dreptate spune: „Nicio epocă din istoria creștinismului nu a fost lipsită de dovezi ingenioase cu privire la imanența venirii vremii sfârșitului” Cât de adevărat! In veme ce mulți dintre înaintașii noștri au avut dreptate atunci când au identificat diferite semne ale fiarei, pentru că într-o anumită măsură acestea erau prezente, totuși nu era timpul hotărât de Dumnezeu pentru ca Fiara să fie eliberată pentru a-și vărsa furia pentru ultima dată. Va fi un Anticrist final? Da, dar gred că trebuie să luăm aminte la sfatul foarte înțelept al lui Anthony Hoekema: „Concluzionăm faptul că semnul anticristului, la fel ca alte semne ale veacurilor este prezent pe tot parcursul istoriei bisericii. Putem chiar spune că fiecare perioadă va avea propria formă de activitate anticreștină. Dar ceea ce căutăm noi este intensificarea acestui semn la apariția lui Anticrist pe care Însuși Hristos îi va distruge la cea de-a doua venire a Sa.” De aceea este important să avem grija și deopotrivă să veghem permanent. Trebuie să ne concentrăm pe mijloacele prin care Dumnezeu restrânge nelegiuirea – Evanghelia – și nu trebuie să ne risipin energia pe speculații nefolositoare. Speranța noastră ca creștini nu stă în în puterea de a da pronosticuri, ci în victoria finală a Mielului. Precum Geerhardus Vos ne amintește: „(Profeția despre Anticrist) este parte din multele profeții ale căror cel mai bun și final exeget va fi împlinirea escatologică și față de care se cuvine ca sfinții să exercite un anumit fel de răbdare escatologică.”

Ideea de Anticrist în general și cea de apostazie în special ar trebui să ne fie un avertisment, deși poate nu acesta a fost scopul imediat a lui Pavel, pentru a nu privi cu ușurătate la progresul neîntrerup al cauzei lui Hristos pe parcursul tuturor veacurilor până la final. Înnoirea lumii nu depinde de ameliorarea graduală a situației, ci de interpunerea finală a lui Dumnezeu.

Noi nu tânjim după o utopie pământească în care Cetatea Omului devine Cetatea lui Dumnezeu. Prostituata Babilon nu poate fi purificată și refăcută. Nu așteptăm un mileniu pământesc în care lumea căzută este văruită pentru o vreme, cu natura umană păcătoasă încă prezentă sub furnirul strălucitor. Nu, ci  așteptăm același lucru pe care și Avraam l-a așteptat – o țară și o cetate cerească (Ev. 11Ș16). Căci așa cum Dumnezeu i-a promis lui Avraam, și acum pregătește toate lucrurile pentru poporul Său. Aceasta va deveni o realitate glorioasă atunci când Iisus Hristos se întoarce, nu înainte.

Noul Testament niciodată nu sugerează speranța că Babilonul (Cetatea Omului) va deveni Noul Ierusalim (Cetatea lui Dumnezeu). Vos are dreptate. Noul Testament ne învață că atunci când cea de-a șaptea trâmbiță va suna la întoarcerea Domnului nostru atunci „Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor.” Dragonul, fiara și profetul fals și toți cei care îi slujesc vor fi aruncați în lacul de foc, nemaifiind o amenințare pentru pacea și siguranța împărăției lui Dumnezeu. După cum spune Ioan: „Şi eu am văzut coborându-se din cer, de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor.” Marea promisiune va fi în sfâtșit realizată – Dumnezeu va locui în mijlocul nostru – și nu va mai fi nici un blestem, lacrimi, tristețe și durere, nici vreo rămășiță a prostituatei Babilon.

În loc să ne temem, să ne înspăimânte Anticristul și să ne îngrijorăm despre ultimele evenimente din Orientul mijlociu sau dacă numărul 666 apare pe eticheta vreunui produs din gospodărie, ar trebui să așteptăm cea de-a doua venire a lui Iisus Hristos. Căci Satan și acoliții lui deja au fost invinși prin sângele și neprihănirea lui Hristos, deși pentru o vreme aceștia își vor face de cap, știu că vremea lor este scurtă. Referitor la soarta dușmanului nostru, Martin Luther exprimă cel mai bine: „Va fi doborât cu un singur cuvânt”. Amin. Doamne Iisuse vino în curând!

 

Parte din seria de prelegeri a conferinței despre Sfarsitul Veacurilor, organizată de Christ United Reformed Church din Santee. Mesajul în limba engleză este disponibil accesând linkul de mai jos:

http://www.christurc.org/conference-lectures

INTERPRETĂRI ALE NUMĂRULUI 666

Apocalipsa 13 11 Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel şi vorbea ca un balaur. 16 Şi a făcut ca toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, 17 şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei sau numărul numelui ei. 18 Aici e înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei. Căci este un număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase. Apocalipsa 13 18 Aici e înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei. Căci este un număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase. De la acest număr au început   interpretările şi răstălmăcirile bazate aproape exclusiv pe Cartea Profetului Daniel şi pe Apocalipsa  Sf.IoanTeologul  fără să mai ţină  cont de celelalte versete din BIBLIE.Toată Scriptura este insufletă de Sfântul Duh. 2 Timotei 3:16 Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, – 2 Timotei 3:16 Apostolii aveau o mică dilemă , o confuzie, nu toţi. Dar unii dintre ei au crezut că Anticristul era împăratul Nero din cauza zvonisticii di imperiul roman al zilelor lor. NERONE are valoarea matematică=666. Exemplu : nrwn qsr Nerun(Narun) A’kuzar  în armaică  / Neron Kaser (Melek) ebraică Neron Caesar Aceste interpretări aprţin Sfinţilor Apostoli şi Iudaismului antic de acum 2012 ani în urmă Narwn A’kuzar נירון קיסר (Neron cezar)   נ N 50 ר R 200 ו W 6 נ N 50 ק K 100 ש S  60 ר R 200 Total 6 6 6 ROMIITH הרומית (Imperiul Roman) ר   R 200 א O 6 מ M 40 י   I 10 י   I 10 ת TH 400   Total  6 6 6 ROMITI רומני גבר (om roman) R 200 O 6 M 40 I 10 T 400 I 10 Total 6 6 6       REX LATINVS SACERDOS (Împărat Roman şi Sacerdot ) R 0 E 0 X  10     L 50 A 0 T 0 I 1 N  0 V 5 S 0     S 0 A 0 C 100 E 0 R 0 D 500 O 0 S 0 Total  6 6 6 SANCTA LVX DEI (Gloria Sacră a Zeilor) S 0 A 0 N  0 C 100 T 0 A 0     L 50 V 5 X  10     D 500 E 0 I 1 Total  6 6 6 HE LATINE BASILEIA (Imperiul /Lumea Latină) H 0 E 8 L 30 A 1 T 300 I 10 N 50 E 8 B 2 A 1 S 200 I 10 L 30 E 5 I 10 A 1 Total  6 6 6 Nu au  legătură directă cu Biserica Creştină  de la Constantin  cel Mare încoace, spre zilele noastre.Dar preced aceste idei., care au fost preluate  la “pachet” şi se regăsesc, reapar  şi mai târziu în alte epoci.Au legătură cu Diaspora Evreiască şi cu  primele Comunităţi  /Sinagogi/Keila/ Mesianice  numite şi  Adunări(Episcopate Paleo-creştine) din vremea şi zilele Sfinţilor Apostoli. Comunităţi Semito-Elenistice(evrei,aramei, asirieni,arabi,nabateeni, fenicieni,labanezi, sidoniţi,cretani, egipteni greci şi alte naţiuni din Orienzul Mijlociu şi Zona Mediteraneană) Contribuţia Adunărilor Greceşti la  Interpretarea  HARAGMEI 666 . T’SEITAN (Satan)Τσεοιν Ανγοσος  Zei Rebeli /Răzvrătiţi θ T 300 Ε E 5 Ι I 10 Θ Τ T 300 Α A 1 Ν N 50   Total 6 6 6 APOSTATES ΑΠΟΣΤΑΤΟΣ Α A 1 Π P 80 Ο O 70 ΣΤ/Ђ ST 6 Α A 1 Τ T 300 Ε E 8 Σ S 200       Total 6 6 6 ITALIKA EKKLESIA Ιταλικα εκλκλεσια (Biserica Latină) Ι I 10 θ T 300 Α A 1 Λ L 30 Ι I 10 Κ K 20 Α A 1 Ε E 5 Κ K 20 Κ K 20 Λ L 30 Ε E 8 Σ S 200 Ι I 10 Α A 1      Total 6 6 6 HE LATINE BASILEIA Λατινε Βασιλεα (Imperiul Latin) Η H 0 Ε E 8 Λ L 30 Α A 1 θ T 300 Ι I 10 Й N 50 Ε E 8 Β B 2 Α A 1 Σ S 200 Ι I 10 Λ L 30 Ε E 5 Ι I 10 Α A 1   Total  6 6 6 I Protera Ι ΠΡΟΤΕΡΑ Primatul/Primul  Între Cele Două (Bizantină şi Catolică) I I 10 Π P 80 Ρ R 100 Ο O 70 Τ T 300 Ε E 5 Ρ R 100 Α A 1   Total 6 6 6     LATEINOS  ΛΑΤΕΝΑΙΟΣ (Predicator deLatin / Vorbitor de Latină) Λ L 30 Α A 1 θ T 300 Ε E 5 Ι I 10 Ν N 50 Ο O 70 Σ S 200   Total 6 6 6 Mai târziu Bisericile monofizite , ariene, nestoriene ,copte,iudaic-mesianice ,armene şi greceşti ioanite, anabaptiste şi atonite(corintice) au considerat că Împăratul Constantin I Cel Mare este ANTICRISTUL , fiindcă el a fost primul PAPĂ -ÎMPĂRAT al tuturor creştinilor. ( La acea dată nu erau divizaţi în culte,confesiuni, partide şi secte). Preluat din perioda  Mesianică  Paleo-Creştină  din secolele 1-2-3 AD/era creştină (era noastră). Unele LITERE nu fac parte din LATINA CLASICĂ   ETRUSCĂ-UMBRIANĂ/păgână  pre-creştină, fac parte din NEO-LATINĂ sau LATINA CREŞTINĂ. Iar Bisericile  din Asia, orientul Mijlociu, Peninsula Arabă,Mediterana şi Nordul Africii nu sau lăsat mai prejos decât  înaintaşii lor  în a arunca HARAGMA 666 χξς pe Biserica Romană-Bizantină /Catolic-Bizantină  considerată APOSTATĂ,DECĂZUTĂ DIN HARUL MESIANIC şi vinovată de SCHIZMA MICĂ /Ruptura între Bisericile din Europa de  Bisericile surori din toată lumea.Adică toate celelalte.  A fost REPLICA care a suportat-o CONSTATIN I   din cauza  Episcopilor Bizanţului Silvestru şi Nicolaus (Nicolae). Şi au fost suficient de prolifice aceste Episcopate ; considerate “ERETICE “, iar  versus Bizanţul era socotit APOSTAT (Vândul Satanei) I Protera Ι ΠΡΟΤΕΡΑ Primatul/Primul  Între Cele Două (Bizantină şi Catolică) I I 10 Π P 80 Ρ R 100 Ο O 70 Τ T 300 Ε E 5 Ρ R 100 Α A 1   Total 6 6 6     LATEINOS  ΛΑΤΕΝΑΙΟΣ (Predicator deLatin / Vorbitor de Latină) Λ L 30 Α A 1 θ T 300 Ε E 5 Ι I 10 Ν N 50 Ο O 70 Σ S 200   Total 6 6 6 REX LATINVS SACERDOS (Părat şi Scerdot /Mare Preot) Ttlul secular  al romei păgâne şi a tuturor Împăraţilor ei) R 0 E 0 X  10     L 50 A 0 T 0 I 1 N  0 V 5 S 0     S 0 A 0 C 100 E 0 R 0 D 500 O 0 S 0 Total  6 6 6 DVX CLERI (Capul /Căpetenia Clerului) D 500 V 5 X 10 C 100 L 50 E 0 R 0 I 1     Total  6 6 6 LVDOVICVS (Vicar al curţii  Cereşti) (Administrator  Al Noului Ierusalim -Curtea Neamurilor.) L 50 V 5 D 500 O 0 V 5 I 1 C 100 V 5 S 0 Total 6 6 6 CATOLUCUS† (Stăpân/Administrator Universal) (Administrator  Al Bisericii Universale .) Literele A şi T indică iniţialele de la ANTICRISTUM TERAE (ANTICRISTUL LUMII) C 100 A 0 T 0 O 10 L 50 I 1 C 100 V 5 Ś† 400 6 6 6 L’DUMINECAEX DREAPTA DUMINECĂ (Acesta este 666/ AEMEN 666) L 50 ‘ D 500 V 5 M AMEN E AMEN N AMEN I 1 C 100 A AMEN E AMEN X 10 Total 6 6 6 DAX NICOLAVS DREPTUL NICOLAE (666 A.N.O.A.S) ATEVS NELEXIS ORIDARVM  AFILI SATANI /sinonim cu :ATHEUS Horrendum Mali Filius Satan (Ateul Nelegiuit Oribilul Fiu al Satanei.) D 500 A ATEVS X 10 N NELEXIS I 1 C 100 O ORIDARVM L 50 A AES*FILI V 5 S SATANI Total 6 6 6 A fost răspunsul Bisericiilor Siriene, Nestoriene, Anabaptiste,Ioanite,Doriene,Atonite(Corintice), Maronită, Libiană, Coptă,Arabă,Iudaică din Ţara Sfântă şi Armeană. Cam acesta a fost tonul Sinoadelor Ecumenice. “Tu eşti Dracu!/- Ba nu eu,Tu!/-Ba Tu” Titlurile sale oficiale în latină acumulau valoarea numerică 666. SACERDOTVS LATINAE =666 şi ROMIITH =666. Constantinus DIV.LX(abreviere oficială titlu / Divinul Legiuitor)  500 – 1-6  100- 1-5- 50 = 666 Este Titlul care apare  la Încoronare ca împărat roman  păgân în anul 306 AD /era noastră. TITULATURĂ COMPLETĂ /DESFĂŞURATĂ , DE REFERINŢĂ ÎN TOATE ACTELE  IPERIALE şi PUBLICE DIV.LX Imperator Caesar Flauius Valerius Aurelius Constantinus Pius Felix Inuictus Augustus, Germanicus Maximus, Sarmaticus Maximus, Gothicus Maximus, Medicus Maximus, Britannicus Maximus, Arabicus Maximus, Adiabenicus Maximus, Persicus Maximus, Armeniacus Maximus, Carpicus Maximus. TRADUCERE: DIVINUL LEGIUITOR  Împăratul Cezar Flavius Valerius Aurelius Constantinus Pius al Felix Strălucitul-Predestinat  invincibil, Prea Înaltul ,Faimosul Germanilor,Renumitul Sarmaţilor, Faimosul Goţilor  , Medic Lecţionar(Conferenţiar), Faimosul Britanicilor, Slăvitul Arabilor,,PreaÎnalt în  Adiabenicus, şi Renumit  în Golful Persic,Faimosul Slăvit al Armeniei Mare şi Slăvit al Carpilor     Nestorienii  iau umplut cu grafitii (  gravuri ) toate arcurile de Triumf edificiile publice  în care apare Abrevierea Titlul şi Numelui oficial   însoţit de DIXIT IOANEM  APOSTULA LIBER. Sau   / D.I.A.L/ DIAL. DIV.LX CONSTATINVS DIAL este prescurtarea  expresiei INFAILIBILE  A SPUS IOAN ÎN EPISTOLA SAAPOCALIPSA SA) sau CUVÂNTUL TĂU MPOTRIVA CUVÂNTULUI SĂU  are acelaşi nţeles. dacă te aperi  eşti ostil ,Potrivnic lui Dumnzeu. Dacă taci recunoşti oficial şi public. Era un fel de capcană lingvistică care a umplut Impreiul ROMAN-BIZANTIN. C O N S T A N T I N V S D I V . L X 100 1 5 500 1 5 50 10 După ce separi literele-cifre. LITERELE care nu au valoare matematică formează expresia  POTRIVNIC LUI DUMNEZEU FĂŢIŞ ÎN TOATE ON STANT NES = Tot standul ostilităţilor pe faţă /  Potrivnic  lui Dumnezeu făţiş ‚în toate TOTAL 666      Constantinus DIV.L(Legis)  500 – 1-6  100- 1-5-50 = 666 C.LX.  IVS. Rege Drept în Legea lui Cristos=666C. Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus C.LX.IVS. CONSTANTINVS C. Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus Titlu official ce apare şi pe Arcul de triumf a lui Constanti şi pe actul de la Madiolan  când a Legiferat  oficial Religia şi Cultul Creştin Nestorienii iasu scris  DIXIT IOANEM  APOSTULA LIBER. Sau  D.I.A.L A devenit un fel de Grafitti enervant pentru Constatin   iniţialele D.I.A.L  făceau referire  la Apocalipsa lui Ioan  şi la Ttilul său  666 (Rege Drept în Legea lui Cristos=666) C 100 . L 50 X 10 I 1 V 5 S 0 0 C 100 O 0 N 0 S 0 T 0 A 0 N 0 T 0 I 1 V 5 S 0 Total 6 6 6 În preajma anilor 666 profetul Mohamed a fost considerat ANTICRISTUL a cărui număr este 666. din cauza a trei lucruri anul creştin 666. (La acea dată era mort) a Titului său oficial în latină LEDICI MODAMEDUS = din care rezultă 666 VARSĂ DUHUL/SPIRITUL LUI DUMNEZEU. ( În latină) dar Mohamed este un nume arab. Acestea erau speculaţii numerologice. La reformă luteranii,albigenzii adventiştii (advenţii-benedictini ), cultele creştine persecutate mai precis ordine călugăreşti .căci asta erau la început au decretat că Papa este Anticristul 666 dar asta deja ştiţi şi asta dezbateţi. Tot la reformă , tot la aceaşi REFORMĂ PROTESTANTĂ. calvinii lutheranii, husiţii şi şi unele mişcări evreişti persecutate şi exterminate de Martin Luther, considerau că Martin Luther este ANTICRISTUL 666.  Elen Godus White este a doua FONDATOARE a CONFESIUNII ADVENTISTE. Cea care a transformat definit  ORDINUL CĂLUGĂRESC  BENEDICTIN ADVANTUS  conisderat eretic Repudiat apoi exonerat/iertat.  de asociere cu Albigenzii E L L E N G O U L D W H I T E 50 50 5 50 500 10 1 SECTA ADVENTVLVI  SECTAE ANDVENTVS= 666 adica 100+500+5+5+50+5+1=666 De ce ? Simplu în Europa medievală încă se mai foloseau sitemele de calul ale triburilor barbare antice, al celţilor şi al goţilor-cimbrii (neam germanic) în aceste sisteme şi chiar şi în cel wiking MARTIN LUTHER (are valoarea numerică ) = 666. Şi lista poate continua la nesfârşit. Din nefericire Calvinii,Anglicanii, Husiţii şi Unitarienii-Reformaţi sau Evanghelici nu aveau o maşinărie de mass-media ,tipografii şi o reţea de răspândire cum au avut luteranii cu imprimeriile Golden, Clausberg şi Gutenberg. Aşa se explică popoularitatea de largă circulaţie a mitului PAPA =666. Primul Patriarh al Rusiei care s-a despărţit de Bizanţ şi a refuzat unirea cu Roma catolică, a avut aceaşi soartă . Nikalai SEPODI(e) Citi pe dos rezultă 666 OPUS DEI. ( Opusul/Potrivnicul lui Dumnezeu). Când biserica (Patriarhia rusă a Mosckovei de rit PANOSLAV şi nu BIZANTIN_ORTODOX a fost persecutată şi exterminată un grup sa refugiat la Roma . Au primit funcţii eclesiale ca sacedoţi şi poartă până azi denumirea de OPUS DEI adică SEPODI(e) . Nume sinonim cu PATRIARHIA PANOSLAVĂ a MOSCOVEI şi RUSIEI. Acum daţi cu banu care dintre aceştia este cu adevărat ANTICRISTUL ?????????????? ce sânt AVENTIŞTII ? un ordin călugăresc romano-catolic al călugărilor benedictini numit SANCTUS ADVENTIS , care a adăpostit ALBIGENZI şi a devenit eretic pentru Roma Catolică.

În urma coborârii Duhului Sfânt, a fost formată Biserica – Biserica lui Dumnezeu aşa cum o găsim în Noul Testament; şi a fost formată sub două aspecte, şi anume ca şi casă a lui Dumnezeu şi ca trup al lui Hristos (vezi 1. Timotei 3:15 şi Efeseni 1:22,23 ). Acest din urmă aspect este cel pe care doresc să ţi-l pun înainte în această scrisoare. Două versete ne vor călăuzi în acest sens. În Coloseni 1:18 citim “Şi El este Capul trupului, al Adunării“, iar în 1. Corinteni 12:13 “Pentru că, de asemenea, noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh într-un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi“. Aşadar reiese că în ziua Cincizecimii, prin coborârea Duhului Sfânt, credincioşii au fost botezaţi într-un singur trup şi că astfel a fost format trupul lui Hristos. “Pentru că, după cum trupul este unul singur şi are multe mădulare, iar toate mădularele trupului, fiind multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristosul” (1. Corinteni 12:12 ). Termenul ‘Hristos’, aşa cum este folosit aici, Îl include pe Hristos Însuşi şi toate mădularele trupului privite ca un întreg. Aşadar trupul lui Hristos Îl include pe El Însuşi ca şi Cap şi pe toţi credincioşii de pe pământ, care au primit Duhul; şi ca urmare, fiecare copil al lui Dumnezeu care poate striga “Ava, Tată” este un mădular al trupului lui Hristos. Astfel apostolul spune “suntem mădulare ale trupului Său, din carnea Sa şi din oasele Sale” (Efeseni 5:30 ).

Acesta este aspectul spre care vreau să-ţi îndrept atenţia, deoarece un număr vast al copiilor lui Dumnezeu sunt ignoranţi cu privire la acest minunat loc şi privilegiu. Cu ceva timp în urmă, într-o vizită pe care am făcut-o unui creştin muribund, am întrebat: ‘Ştii că eşti un mădular al trupului lui Hristos?’ Răspunsul a fost ‘Nu, nu am auzit niciodată aşa ceva’; nu voi uita curând bucuria care a inundat chipul acelui muribund în timp ce îi prezentam versetele legate de acest subiect. Permite-mi, deci, să-ţi cer să ai în vedere ceea ce implică faptul de a fi un mădular al trupului lui Hristos. Mai întâi de toate, ne învaţă că suntem uniţi cu Hristos – cu Hristos ca om glorificat la dreapta lui Dumnezeu. În măsura în care El este Capul trupului, fiecare mădular este în mod esenţial şi (am putea să spunem) inseparabil unit cu El. “Cel care se lipeşte de Domnul este un singur duh cu El” (1. Corinteni 6:17 ). Vezi astfel marea întindere a harului lui Dumnezeu! Nu înseamnă doar că păcatele noastre au fost iertate, că suntem îndreptăţiţi prin credinţă, că suntem aduşi în bunăvoinţa desăvârşită şi neumbrită a lui Dumnezeu, că suntem înviaţi cu Hristos, că suntem aşezaţi cu El în locurile cereşti, dar chiar şi aici jos pe pământ, înconjuraţi de slăbiciune şi boală, ne este dat să cunoaştem că suntem uniţi cu Hristos în glorie. Noi putem să privim în sus, la El, acolo unde El este şi să spunem ‘Suntem mădulare ale trupului Său, din carnea Sa şi din oasele Sale’. Cum pot fi deci discuţii asupra faptului dacă trebuie sau nu să avem siguranţă acum, dacă acest adevăr a fost revelat în putere? Ce putere ne-ar da aceasta, în prezenţa încercărilor şi necazurilor niciodată prea mari dacă am avea acest gând înaintea sufletelor noastre: suntem uniţi cu Hristos. Oh, şi ce descoperire ne dă asupra apropierii şi intimităţii în care am fost aduşi cu El! Pentru că noi suntem făcuţi să ştim că suntem una cu El, că orice ne atinge pe noi, Îl atinge pe El (vezi Fapte 9:4 ); şi astfel noi suntem inseparabil, indestructibil uniţi cu El pentru totdeauna.

În al doilea rând, suntem învăţaţi că fiind mădulare ale trupului lui Hristos, suntem în acelaşi timp şi mădulare unii altora; şi este esenţial să reţinem acest adevăr, daca am înţelege caracterul relaţiilor noastre cu toţi copiii lui Dumnezeu. Deci, aceeaşi relaţie care ne leagă de Hristos, ne leagă de asemenea cu toţi credincioşii, deoarece acelaşi Duh care ne-a unit cu Hristos, ne-a unit în acelaşi timp şi unii cu alţii. Aceasta este ceea ce se înţelege prin “unitatea Duhului” (Efeseni 4:3 ), adică unitatea tuturor mădularelor lui Hristos care au fost formate pe pământ prin Duhul lui Dumnezeu.

Dacă vei citi cu mine 1. Corinteni 12 vei vedea caracterul minunat al relaţiilor reciproce provenind din faptul de a fi mădulare unii altora. Când vei avea timp, poţi citi versetele de la 12 la 27, dar între timp voi puncta câteva aspecte distincte ale acestei învăţături. În primul rând, se insistă cu grijă asupra faptului că “trupul nu este un singur mădular, ci multe” şi că fiecare mădular îşi are locul în trup. De aceea, apostolul întreabă “Dacă piciorul ar spune: Fiindcă nu sunt mână, nu sunt din trup, nu este pentru aceasta din trup?” Şi are grijă să arate că locul distinct pe care fiecare îl are în trup este rezultatul suveranităţii lui Dumnezeu şi de asemenea să ne păzească de uitarea faptului că în timp ce sunt multe mădulare, este totuşi un singur trup (vers. 14-20). Fără o altă îndrumare, ce temă bogată în profuzime! Îţi voi îndrepta atenţia doar asupra a încă două puncte: obligaţia sau responsabilitatea noastră de a menţine diferenţierea mădularelor (vers.14), iar în al doilea rând, unitatea întregului (vers. 29) şi aş îndrăzni să adaug că este imposibil să menţii fie un aspect, fie celălalt, exceptând faptul că eşti strâns, separat de restul denominaţiilor şi a sistemelor omeneşti, în numele lui Hristos, în afara taberei. Al doilea punct este faptul că fiecare mădular al trupului are nevoie de toate celelalte mădulare, pentru că “Ochiul nu poate spune mâinii: Nu am nevoie de tine, ca să nu fie dezbinare în trup, ci pentru ca mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele.” (vers. 21-25). El ne reaminteşte astfel că relaţia dintre mădulare este atât de intimă, încât “dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; dacă un mădular este glorificat, toate mădularele se bucură împreună.” (vers.26).

Vei vedea din acest pasaj că termenul de “trupul lui Hristos” nu este doar o simplă figură de stil, aşa cum se presupune adesea, ci exprimă cu adevărat realitatea unităţii noastre cu Hristos şi, în acelaşi timp, unitatea noastra unii cu alţii. Şi sunt sigur că vei observa că responsabilitatea noastră faţă de Hristos ca şi Cap al trupului şi responsabilitatea noastră către celelalte mădulare nu poate fi înţeleasă dacă acest adevăr este trecut cu vederea sau chiar ignorat. Pe de altă parte, când este cunoscut, nu numai că vom avea bucuria conştientă a unităţii cu Hristos, ci ne vom putea bucura şi în unitatea noastră, o unitate indestructibilă, cu toate mădularele trupului Său din toate părţile lumii. Acest fapt conduce tot mai mult la rezultate practice tot mai mari. De exemplu, dacă mi se cere să am legătură cu oricare din denominaţiile din jur, voi răspunde imediat că nu pot face un lucru ce contrazice, în mod evident, acest adevăr binecuvântat. “Tu îmi ceri”, i-aş spune, “să mă alătur unui anume grup de creştini care se înţeleg asupra unor anumite lucruri, dar eu sunt una cu toţi credincioşii şi am nevoie de toţi şi de aceea nu pot accepta o temelie a unităţii ce îi exclude pe alţii”. Din nou, dacă mi s-ar propune să mă unesc cu un număr de creştini ce nu aparţin de nicio denominaţie le-aş răspunde “Eu sunt un mădular al trupului lui Hristos şi de aceea nu pot face un alt teren al unităţii, separat de trup. Eu trebuie să fiu pe terenul lui Dumnezeu sau pe niciun altul”. Prin urmare, până când nu voi cunoaşte adevărul trupului lui Hristos, nu voi putea înţelege locul pe care Domnul doreşte ca eu sa îl ocup pe pământ.

Dar acum îţi voi încredinţa subiectul studiului tău personal, pentru că sunt sigur că dacă vei studia Scriptura, în dependenţă de Domnul, El te va călăuzi prin Duhul Său, respectând gândul Său cu privire la aceasta. Cu ajutorul lui Dumnezeu, în următoarea scrisoare, îţi voi aduce înainte un alt subiect, apropiat de acesta şi anume despre masa Domnului.

Cu afecţiune în Hristos,

E.D.

•  2. Poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu
•  3. Poziţia noastră pe pământ
•  4. Trupul lui Hristos
•  5. Masa Domnului
•  6. Cina Domnului
•  7. Domnul Isus în mijloc
•  8. Adevăratul loc al închinării
•  9. Adorarea
•  10. Slujirea
•  11. Cuvântul lui Dumnezeu
•  12. Rugăciunea