Autor: Charles Spurgeon 

Este Hristos Domnul tău?

A.W.Pink

Nu te întrebăm dacă Hristos este “Mântuitorul” tău, ci este El în realitate şi cu adevărat DOMNUL tău? Dacă nu e Domnul tău, atunci cu siguranţă că nu e nici “Mântuitorul” tău. Cei care nu L-au primit pe Hristos Isus ca “Domn” al lor, şi totuşi cred că El este “Mântuitorul” lor, se înşeală singuri iar speranţele lor sunt clădite pe o temelie de nisip. Mulţi oameni se înşeală în acest punct vital; de aceea, cititorule, dacă pui preţ pe sufletul tău, te implorăm să citeşti cu cea mai mare atenţie acest articol.

Atunci când întrebăm “Este Hristos DOMNUL tău?”, noi nu vrem să aflăm dacă tu crezi în Dumnezeirea lui Isus din Nazaret. Demonii au crezut (Matei 8:28,29) şi cu toate acestea au pierit! Poţi să fii ferm convins de Dumnezeirea lui Hristos, şi totuşi să rămâi în păcatele tale. Poţi să vorbeşti despre El cu cea mai mare reverenţă, să Îi atribui titlurile Sale divine în rugăciunile tale, şi totuşi să fii nemântuit. Poţi să îi urăşti pe cei ce Îl vorbesc de rău şi Îi neagă Divinitatea, şi totuşi să nu ai deloc pentru El o dragoste spirituală.

Când întrebăm “Este Hristos DOMNUL tău,” noi întrebăm de fapt: “Ocupă El într-adevăr tronul inimii tale, GUVERNEAZĂ El cu adevărat viaţa ta?” “Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de DRUMUL LUI” (Isaia 53:6) descrie calea pe care fiecare din noi o urmăm în mod natural. Înainte de convertire, fiecare suflet trăieşte pentru propria plăcere. Stă scris despre cei din vechime: “Fiecare făcea ce-i plăcea.” De ce? “Pe vremea aceea, NU ERA ÎMPĂRAT în Israel” (Judec. 21:25). O! ACEASTA este ideea pe care vrem să o facem clară în mintea cititorului. Până Hristos nu devine REGELE tău (1 Tim. 1:17; Apoc. 15:3), până nu te pleci înaintea sceptrului Său, până voinţa Lui nu devine regula vieţii tale, EUL domină, iar Hristos este respins.

Când Duhul Sfânt Îşi începe lucrarea Sa de har într-un suflet, El îl convinge mai întâi de păcatul lui. Îmi arată adevărata natură îngrozitoare A PĂCATULUI. Mă face să îmi dau seama că este o răzvrătire, o sfidare a autorităţii lui Dumnezeu, o împotrivire a voiei mele în faţa voiei Lui. Îmi arată că mergând “pe drumul meu” (Isaia 53:6), făcându-mi MIE pe plac, eu am luptat împotriva lui Dumnezeu. Pe măsură ce ochii mi se deschid să văd răzvrătirea mea de-o viaţă, cât de indiferent am fost faţă de onoarea lui Dumnezeu, cât de nepăsător faţă de voia LUI, sunt umplut de nelinişte şi groază şi mă întreb cum se face că Dumnezeul de trei ori sfânt nu m-a aruncat de mult în Iad. Cititorule, ai trecut vreodată prin această experienţă? Dacă nu, există un motiv foarte serios să crezi că eşti încă MORT spiritual!

Convertirea, adevărata convertire, convertirea MÂNTUITOARE, este o întoarcere de la păcat la Dumnezeu în Hristos. Înseamnă să arunc armele cu care m-am războit împotriva Lui, să ÎNCETEZ să Îi dispreţuiesc şi să Îi ignor autoritatea. Noul Testament descrie astfel convertirea: “De la idoli v-aţi întors la Dumnezeu, ca să SLUJIŢI Dumnezeului celui viu şi adevărat” (1 Tes. 1:9). Un “idol” este orice obiect căruia îi dăm ce Îi aparţine numai lui Dumnezeu – locul suprem în afecţiunea noastră, influenţa modelatoare a inimilor noastre, puterea dominantă din vieţile noastre. Convertirea este o întoarcere cu 180 de grade, prin care inima şi voinţa RENUNŢĂ la păcat, la eul propriu şi la lume. Dovada convertirii autentice este întotdeauna întrebarea “Doamne, ce vrei [TU] să fac?” (Fapte 9:6); este supunerea noastră fără rezerve în faţa voiei Sale sfinte. Te-ai supus înaintea Lui (Rom. 6:13)?

Sunt mulţi oameni care vor să scape de Iad, dar NU vor să fie salvaţi de voinţa proprie, de drumul pe care şi l-au ales ei înşişi, de o viaţă lumească. Însă Dumnezeu nu îi va mântui respectând termenii LOR. Pentru a fi mântuiţi, noi TREBUIE să ne supunem condiţiilor LUI. Ascultaţi care sunt aceste condiţii: “Să se lase cel rău de calea lui, şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul (după ce s-a îndepărtat de El prin răzvrătirea lui Adam) care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu oboseşte iertând” (Isaia 55:7). Hristos a spus: “Oricine dintre voi, care NU SE LEAPĂDĂ de tot ce are (toate lucrurile care Mi se opun), nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14:33). Oamenii trebuie să se întoarcă “de la întuneric la lumină, da la PUTEREA LUI SATAN la Dumnezeu” înainte să poată să “primească, prin credinţa în Mine, iertare de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi” (Fapte 26:18).

“Astfel dar, după cum aţi primit pe Hristos Isus, Domnul, aşa să şi umblaţi în El” (Col. 2:6). Acesta este un îndemn adresat creştinilor, şi el accentuează faptul că trebuie să continuăm aşa cum am început. Dar CUM au “început” ei? Primindu-L pe “Hristos Isus, DOMNUL” prin predarea în mâna Lui, prin supunerea faţă de voia LUI, încetând să mai trăiască pentru propria plăcere. De-acum ei sunt sub autoritatea Lui. Poruncile lui au devenit de-acum regulile după care-şi trăiesc vieţile. Dragostea Lui i-a adus într-o ascultare fără rezerve şi plină de bucurie. Ei s-au dat mai întâi pe ei înşişi “DOMNULUI” (2 Cor. 8:5). Ai făcut şi TU, cititorule, acest lucru? L-AI FĂCUT? Detaliile vieţii tale sunt DOVEZI în acest sens? Pot cei cu care vii în contact să vadă că nu mai trăieşti pentru propria-ţi plăcere (2 Cor. 5:15)?

O, cititorule, nu te înşela în privinţa aceasta: convertirea pe care o produce Duhul Sfânt este un lucru foarte radical. Este o minune a harului. Este ÎNTRONAREA lui Hristos în viaţa ta. Şi astfel de convertiri sunt cu adevărat rare. Mulţimi de oameni au doar atâta “religie” cât să-i facă nenorociţi. Ei refuză să părăsească orice păcat CUNOSCUT – şi nu poate fi pace adevărată în vreun suflet până nu face acest lucru. Ei niciodată nu “L-au primit pe Isus Hristos, Domnul” (Col. 2:6). Dacă ar fi făcut-o, “BUCURIA DOMNULUI” ar fi tăria lor (Neemia 8:10). Dar cuvintele care ies din inimile şi vieţile lor (nu de pe “buzele” lor) spun: “Nu vrem ca omul acesta să împărăţească peste noi” (Luca 19:14). Aşa stau lucrurile şi în cazul tău?

Marele miracol al harului constă în aceea că transformă un răzvrătit nelegiuit într-un supus loial şi iubitor. Este o “REÎNNOIRE” a inimii, astfel încât acesta ajunge să urască ce odată iubea, iar lucrurile care i se păreau neinteresante şi obositoare devin de-acum atractive (2 Cor. 5:17). Se BUCURĂ fiindcă, după omul dinăuntru îi place Legea lui Dumnezeu (Rom. 7:22). El descoperă că “poruncile Lui NU sunt grele” (1 Ioan 5:3) şi că “pentru cine le păzeşte, răsplata este mare” (Psalmul 19:11). ESTE ACEASTA experienţa ta? Ar fi fost, dacă L-ai fi primit pe Hristos Isus, DOMNUL!

Dar să-L primeşti pe Hristos Isus Domnul este mult peste puterea umană fără vreun ajutor din afară. Acesta este ULTIMUL lucru pe care vrea să-l facă o inimă care n-a fost reînnoită. Trebuie să aibă loc o SCHIMBARE SUPRANATURALĂ A INIMII, înainte să existe măcar dorinţa ca Hristos să-i ocupe tronul. Iar acea schimbare n-o poate face nimeni în afară de Dumnezeu (1 Cor. 12:3). De aceea, “CĂUTAŢI pe Domnul, câtă vreme se poate găsi” (Isaia 55:6). “Căutaţi-L din toată inima” (Ier. 29:31). Cititorule, poate spui de mulţi ani că eşti creştin şi eşti cât se poate de sincer atunci când afirmi asta. Dar dacă Dumnezeu S-a folosit de articolul acesta ca să-ţi arate că NICIODATĂ tu nu L-ai “primit pe Hristos Isus, DOMNUL” cu adevărat, dacă în sufletul şi în conştiinţa ta îţi dai seama că EUL te-a condus până acum, nu vrei să te pleci pe genunchi şi să-I mărturiseşti lui DUMNEZEU voinţa ta proprie, RĂZVRĂTIREA ta împotriva Lui, şi să-L rogi să LUCREZE ÎN TINE în aşa fel încât, fără întârziere, să poţi să TE SUPUI în întregime înaintea voiei Sale şi să devii supusul Lui, slujitorul Lui, sclavul Lui iubitor, în vorbe şi în fapte?

Tradus de Florin Vidu

Iosua

 din revista „Cercetați Scripturile”

Irod şi Ioan

 J. G. Bellett

Lecţii din viaţa lui Ezra

 Alfred E. Bouter

Maria Magdalena

 din revista „Cercetați Scripturile”

Lot – un „drept“ într-un loc greşit

 din revista „Cercetați Scripturile”

Pe urmele lui Caleb

 André Gibert

Ştefan

 din revista „Cercetați Scripturile”

Caracteristici ale Unei Biserici Sănătoase

Dr. Mark Dever

Predicarea Expozitivă

Locul de început este începutul lui Dumnezeu cu noi-vorbirea Lui către noi. Acesta este modul prin care a venit sănătatea noastră spirituală, şi acesta este modul prin care va veni sănătatea spirituală a bisericii de asemeni. Foarte important pentru fiecare persoană implicată în activităţi de conducere în biserică, şi în mod special pentru pastorul bisericii, este devotamentul pentru predicarea expozitivă, una din cele mai vechi metode de predicare. Acesta este modul de predicare al cărui scop este să expună ceea ce este relatat într-un anumit pasaj din Scriptură, explicându-i cu atenţie înţelesul acestuia şi aplicându-l congregaţiei (vezi Neemia 8:8). Sunt, bineînţeles, multe alte metode de predicare. Predicile tematice, de exemplu, adună toată învăţătura Scripturii cu privire la un singur subiect, cum ar fi rugăciunea, sau dărnicia. Predicarea biografică ia viaţa unui anumit personaj din Biblie şi îl descrie ca o expunere a harului lui Dumnezeu şi ca un exemplu de speranţă şi credincioşie. Dar predicarea expozitivă reprezintă altceva-o explicaţie şi o aplicaţie a unei anumite părţi a Cuvântului lui Dumnezeu.

Predicarea expozitivă presupune o credinţă în autoritatea Scripturii, dar mai este ceva. Un devotament pentru predicarea expozitivă reprezintă un devotament pentru ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. Aşa cum profeţilor Vechiului Testament şi apostolilor Noului Testament nu le-a fost dată doar o însărcinare de a merge şi a vorbi, ci au avut un anume mesaj, astfel predicatorii de astăzi au autoritatea să vorbească de la Dumnezeu numai atât timp cât ei vorbesc cuvintele Lui. De aceea autoritatea predicatorului expozitiv începe şi se termină cu Scriptura. Uneori oamenii pot încurca predicarea expozitivă cu stilul unui predicator expozitiv favorit, dar aceasta nu este fundamental o problemă de stil. Aşa cum alţii au observat, predicarea expozitivă nu reprezintă în final aşa de mult cum spunem ceea ce spunem, ci cum decidem ce să spunem. Ea nu este evidenţiată de un anumit format, ci de un conţinut biblic.

Cineva ar putea accepta fericit autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu şi ar putea chiar să-şi declare credinţa în infailibilitatea Bibliei; totuşi dacă acea persoană în practică (chiar dacă intenţionat sau nu) nu predică expozitiv, niciodată nu va predica mai mult decât ceea ce ştie deja. Un predicator poate lua o parte a Scripturii şi poate predica congregaţiei o temă care este importantă, dar fără a predica esenţa acelui pasaj. Când se întâmplă un astfel de lucru, predicatorul şi congregaţia doar aud din Scriptură ceea ce ei deja ştiu.

În contrast, când predicăm dintr-un pasaj din Scriptură în context, expozitiv-făcând din esenţa pasajului esenţa mesajului-auzim de la Dumnezeu lucruri pe care nu am intenţionat să le auzim când am început. De la chemarea iniţială la pocăinţă până la domeniul din viaţa noastră cu privire la care Duhul ne-a mustrat cel mai recent, toată mântuirea noastră constă în auzirea lui Dumnezeu în moduri în care, înainte de a-L auzi, niciodată nu am fi crezut că-L putem auzi. Această, foarte practică, supunere în faţa Cuvântului lui Dumnezeu trebuie să fie evidentă în lucrarea unui predicator. Nu faceţi aici nici o greşeală: în final este responsabilitatea bisericii să se asigure că este aşa. (Mărturisiţi responsabilitatea pe care Isus o dă congregaţiei în Matei 18, sau Pavel în II Timotei 4.) O biserică nu trebuie să încarce niciodată o persoană cu responsabilitatea supravegherii spirituale a turmei dacă în practică, acea persoană, nu arată un angajament în a asculta şi a învăţa pe alţii Cuvântul lui Dumnezeu. O astfel de practică va împiedica inevitabil creşterea bisericii, încurajând-o să crească doar până la nivelul pastorului. Într-un asemenea caz, biserica se va conforma încet minţii lui, şi nu lui Dumnezeu.

Oamenii lui Dumnezeu întotdeauna au fost creaţi prin Cuvântul lui Dumnezeu. De la creaţie în Geneza 1 până la chemarea lui Avram în Geneza 12, de la viziunea văii oaselor uscate în Ezechiel 37 până la venirea Cuvântului viu, Dumnezeu întotdeauna şi-a creat oamenii prin Cuvântul Său. Aşa cum Pavel scrie în Romani, “credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (10:17). Sau, aşa cum Pavel a scris corintenilor, “Căci întrucât lumea, cu înţelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu în înţelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioşi prin nebunia propovăduirii crucii” (I Cor. 1:21).
Predicarea expozitivă sănătoasă este de multe ori izvorul creşterii în biserică. În experienţa lui Martin Luther, o asemenea atenţie sporită acordată Cuvântului lui Dumnezeu a fost începutul reformei. Noi, de asemeni, trebuie să fim devotaţi în a fi biserici reformate în concordanţă cu Cuvântul lui Dumnezeu.
Odată, când am predat un seminar de o zi despre puritanism la o biserică din Londra, am menţionat că predicile puritane erau câteodată lungi de două ore. Atunci, o persoană a bolborosit audibil, şi a întrebat, “Cât timp a lăsat acest lucru închinării?” Presupunerea era că în acest caz cuvântul lui Dumnezeu predicat nu constituie închinare. Am răspuns că mulţi creştini protestanţi englezi ar fi considerat auzirea cuvântului lui Dumnezeu pe limba lor şi răspunsul în vieţile lor cu privire la acesta, partea esenţială a închinării lor. Faptul că au avut timp să cânte împreună ar fi fost o grijă comparativ mică.

Bisericile noastre trebuie să redobândească centralitatea Cuvântului faţă de închinare. Auzind cuvântul lui Dumnezeu şi răspunzându-i poate include laudă şi mulţumire, mărturisire şi proclamare, şi fiecare din acestea se pot regăsi în cântare, dar nu este obligatoriu să fie aşa. O biserică bazată pe muzică-de orice gen-este o biserică construită pe nisip. Predicarea este componenta fundamentală a păstoririi. Rugaţi-vă pentru pastorul vostru, ca să se dedice riguros studiului Scripturii, cu atenţie şi seriozitate, şi ca Dumnezeu să-l călăuzească în înţelegerea Cuvântului, în aplicarea acestuia în propria-i viaţă şi în biserică (vezi Luca 24:27; Fapte 6:4; Efeseni 6:19-20). Dacă eşti pastor roagă-te cu privire la aceste lucruri pentru tine. Roagă-te de asemeni şi pentru alţii care predică şi învaţă pe alţii Cuvântul lui Dumnezeu. În final, roagă-te ca bisericile noastre să aibă devotament în auzirea Cuvântului lui Dumnezeu predicat expozitiv, astfel ordinea de zi a fiecărei biserici să fie într-o continuă, crescândă formare de către ordinea de zi a lui Dumnezeu în Scriptură. Devotamentul pentru predicarea expozitivă este o caracteristică a unei biserici sănătoase.

Teologia Biblică

Predicarea expozitivă este importantă pentru sănătatea unei biserici. Dar fiecare metodă, oricât de bună, este deschisă abuzului, şi de aceea trebuie să fie deschisă testării. În bisericile noastre, grija noastră ar trebui să nu fie numai de cum suntem învăţaţi, dar şi de ceea ce suntem învăţaţi. Ar trebui să apreciem sănătatea, în special în înţelegerea noastră pentru Dumnezeul bibliei şi a căilor lui pentru noi.

În epistolele lui Pavel către Timotei şi Tit, “sănătos” înseamnă demn de încredere, corect sau credincios. La origine, este o imagine din lumea medicală însemnând în totalitate sau sănătos. Citim în I Timotei 1 că învăţătura sănătoasă este dată de evanghelie şi este contrariul nelegiuirii şi a păcatului. Chiar mai clar, în I Timotei 6:3, Pavel descrie contrastul dintre “falsele doctrine” şi “cuvintele sănătoase ale Domnului nostru Isus Hristos şi … învăţătura dumnezeiască”. Aşa că în a II-a scrisoare către Timotei, Pavel îl îndeamnă pe Timotei “Dreptarul învăţăturilor sănătoase, pe care le-ai auzit de la mine, ţine-l cu credinţa şi dragostea care este în Hristos Isus” (II Timotei 1:13). Pavel îl avertizează pe Timotei “Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute, şi îşi vor da învăţători după poftele lor” (II Timotei 4:3).
Când Pavel a scris unui alt tânăr pastor, Tit, a avut temeri similare. Pe oricine va numi Tit ca prezbiter, spune Pavel, trebuie “să se ţină de Cuvântul adevărat, care este potrivit cu învăţătura, pentru ca să fie în stare să sfătuiască în învăţătura sănătoasă, şi să înfrunte pe potrivnici” (Tit 1:9). Pavel îl impulsionează pe Tit să mustre falşii învăţători “ca să fie sănătoşi în credinţă” (Tit 1:13). Pavel îl însărcinează pe Tit spunându-i, “tu însă, vorbeşte lucruri care se potrivesc cu învăţătura sănătoasă” (Tit 2:1).

Dacă ar fi să expunem tot ceea ce constituie învăţătură sănătoasă, ar fi nevoie să reproducem toată Biblia. Dar în practică, fiecare biserică decide problemele în care: este nevoie să fie înţelegere completă, poate fi neînţelegere limitată, sau poate fi libertate completă.
În biserica în care slujesc în Washington, D.C., noi cerem oricărei persoane ce se vrea a fi un membru să creadă în mântuire numai prin lucrarea lui Isus Hristos. De asemeni mărturisim aceleaşi (sau foarte asemănătoare) înţelegeri ale botezului credincioşilor şi a politicii bisericii. Uniformitatea între aceste ultime două aspecte nu este esenţială pentru mântuire, însă concordanţa cu ele este de ajutor practic şi sănătos pentru viaţa bisericii.
Putem admite unele neconcordanţe asupra problemelor care nu par necesare atât pentru mântuire cât şi pentru viaţa practică a bisericii. Astfel, de exemplu, chiar dacă toţi suntem de acord că Hristos va reveni, nu suntem surprinşi de faptul că există neconcordanţe cu privire la vremea când El se va întoarce. Noi putem să ne bucurăm de toată libertatea în probleme care nu sunt importante ori clare, cum ar fi corectitudinea rezistenţei armate, sau adevăratul autor al epistolei către Evrei.
În toate acestea, principiul ar trebui să fie clar: cu cât ne apropiem mai mult de centrul credinţei noastre, cu atât mai mult aşteptăm să vedem unitatea noastră exprimată într-o înţelegere împărtăşită a credinţei. Biserica primară a luat-o astfel: în lucrurile necesare unitate, în cele nenecesare diversitate, în toate lucrurile caritate.

Învăţătura sănătoasă include un angajament clar pentru doctrinele adesea neglijate, dar clar biblice. Dacă trebuie să învăţăm învăţătura sănătoasă a Bibliei, trebuie să găsim o cale să acceptăm chiar şi doctrinele ce ar putea fi greu de acceptat, sau chiar potenţial divizive, dar acestea sunt fundamentale lucrării lui Dumnezeu în jurul nostru. De exemplu, doctrina biblică a alegerii este adesea evitată din cauză că este prea complexă, sau prea confuză. Cu toate că, este de necontestat faptul că această doctrină este biblică, şi că este importantă. Atât timp cât aceasta poate avea implicaţii pe care nu le înţelegem în totalitate, nu este o problemă măruntă faptul că salvarea noastră vine în cele din urmă de la Dumnezeu decât de la noi. Alte întrebări importante ale căror răspunsuri biblice au fost neglijate:

Oamenii sunt la origine buni sau răi? Au ei nevoie doar de încurajare şi respect de sine, sau au nevoie de iertare şi viaţă nouă?

Ce a făcut Isus Hristos prin moartea Sa pe cruce? A făcut El posibilă o opţiune, sau a fost înlocuitorul nostru?

Ce se întâmplă când cineva devine creştin?

Dacă suntem creştini, putem noi să fim siguri că Dumnezeu va continua să îi pese de noi?
Dacă este aşa, este grija Lui permanentă bazată pe credincioşia noastră, sau a Lui?

Toate aceste întrebări nu sunt doar problemele teologilor dedicaţi sau a tinerilor studenţi de seminar. Ele sunt importante pentru fiecare creştin. Aceia dintre noi care suntem pastori ştim cât de diferit am păstori pe oameni dacă răspunsurile noastre la oricare din aceste întrebări s-ar schimba. Credincioşia pentru Scriptură cere să vorbim despre aceste idei, cu claritate si autoritate.

Înţelegerea noastră despre ceea ce ne învaţă Biblia despre Dumnezeu este crucială. Dumnezeul biblic este Creator şi Domn; şi cu toate acestea suveranitatea Sa este negată, chiar şi în biserică. Pentru creştinii doar cu numele, să se împotrivească ideii de suveranitate a lui Dumnezeu în creaţie şi mântuire, este o joacă cu un păgânism pios. Mulţi creştini vor avea întrebări sincere despre suveranitatea lui Dumnezeu, dar o susţinută, tenace negare a suveranităţii lui Dumnezeu ar trebui să ne îngrijoreze. Să botezi o asemenea persoană este ca şi cum ai boteza o inimă care este într-un fel necredincioasă. Să admiţi o astfel de persoană în frăţietate ar fi să o tratezi ca şi când ea crede în Dumnezeu, când de fapt ea nu crede.

Pe cât de periculoasă este această împotrivire în orice creştin, cu atât mai periculoasă este în liderul congregaţiei. Să numeşti ca lider o persoană care pune la îndoială suveranitatea lui Dumnezeu ori care înţelege greşit învăţătura biblică în aceste probleme este ca şi când dăm exemplu o persoană care nu vrea deloc să se încreadă în Dumnezeu. O astfel de numire poate obstrucţiona creşterea spirituală a bisericii.
De prea multe ori astăzi cultura noastră ne încurajează să transformăm evanghelizarea în publicitate şi explică lucrarea Duhului în termeni de marketing. Dumnezeu însuşi este de multe ori remodelat după imaginea omului. În astfel de timpuri, o biserică sănătoasă trebuie să aibă special grijă să se roage pentru lideri care au o pricepere biblică şi experimentată a suveranităţii lui Dumnezeu şi devotament pentru învăţătura sănătoasă, în toată gloria ei biblică. O biserică sănătoasă este caracterizată de o predicare expozitivă şi de o teologie biblică.

Înţelegerea Biblică a Veştii Bune

Este deosebit de important să avem o teologie biblică într-o zonă specifică a vieţii bisericii-înţelegerea noastră pentru Vestea Bună a lui Isus Hristos-Evanghelia. Evanghelia este inima creştinătăţii, şi astfel ar trebui să fie şi inima credinţei noastre. Noi toţi ca şi creştini ar trebui să ne rugăm pentru a ne păsa mai mult de minunata Veste Bună a mântuirii prin Isus Hristos decât de orice altceva din viaţa bisericii. O biserică sănătoasă este plină de oameni care au inimă pentru evanghelie, şi a avea inimă pentru evanghelie înseamnă a avea o inimă pentru adevăr-pentru prezentarea făcută de Dumnezeu Lui însuşi, nevoilor noastre, asigurării lui Hristos în ceea ce priveşte mântuirea noastră şi a responsabilităţilor noastre.

Când eu prezint cuiva evanghelia, încerc să amintesc patru puncte-Dumnezeu, omul, Hristos şi răspunsul. Am împărtăşit eu cu această persoană adevărul despre Dumnezeul nostru Sfânt şi Creator Suveran? Am explicat eu clar că noi ca fiinţe umane suntem o mixtură stranie, creaturi făcute după imaginea lui Dumnezeu şi totuşi căzute, păcătoase şi separate de El? Înţelege persoana cu care vorbesc cine este Hristos-Dumnezeul om, singurul mediator între Dumnezeu şi om, substitutul nostru şi Domn înviat? Şi în final, chiar dacă am împărtăşit cu el toate acestea, înţelege el că trebuie să răspundă evangheliei, că trebuie să creadă acest mesaj şi să se întoarcă de la viaţa sa de egocentrism şi păcat?

A prezenta evanghelia ca şi un aditiv care să dea necreştinilor ceea ce ei vor în mod normal (bucurie, pace, fericire, împlinire, respect de sine, dragoste) este parţial adevărat, dar numai parţial adevărat. Aşa cum J. I. Packer spune, “o jumătate de adevăr ce maschează un adevăr întreg devine un neadevăr total”. Fundamental, fiecare are nevoie de iertare. Avem nevoie de viaţă spirituală. A prezenta evanghelia mai puţin radicală decât atât poate duce la false convertiri şi o membralitate lipsită de sens din ce în ce mai mult, ambele făcând evanghelizarea oamenilor din jurul nostru mult mai dificilă.
Membrii bisericii noastre împrăştiaţi în case, în birouri şi vecinătăţi vor vedea mai mulţi necreştini, chiar în această zi, pentru mult mai mult timp, decât vor petrece vreodată cu creştini duminica. Fiecare din noi are o formidabilă veste a salvării în Hristos. Haideţi să nu o schimbăm cu altceva. Şi haideţi să o împărtăşim astăzi! George W. Truett, marele lider creştin al generaţiei trecute şi pastor al First Baptist Church, Dallas, Texas a spus:

“Vina supremă pe care o putem aduce unei biserici…este aceea că o biserică este lipsită de pasiune şi compasiune pentru sufletele umane. O biserică este nimic mai mult decât un club etic dacă compasiunea ei pentru sufletele pierdute nu dă pe deasupra şi dacă nu caută să îndrepte sufletele pierdute spre înţelegerea lui Isus Hristos.”

O biserică sănătoasă cunoaşte evanghelia, şi o împărtăşeşte.

Înţelegerea Biblică a Convertirii

La primul serviciu al bisericii noastre, în 1878, am adoptat o declaraţie de credinţă. A fost o versiune consolidată a Mărturiei de Credinţă de la New Hampshire din 1833. Această mărturie a devenit baza Credinţei şi Mesajului Baptist, adoptată de Convenţia Baptistă de Sud în 1925 şi din nou, într-o versiune revizuită şi redusă, în 1963. În declaraţia noastră de credinţă, Articolul VIII spune:

Noi credem că Pocăinţa şi Credinţa sunt îndatoriri sacre, şi de asemeni daruri ale harului, elaborate în sufletele noastre de către Duhul regenerant al lui Dumnezeu; prin care fiind adânc convinşi de vina, pericolul şi neputinţa noastră, şi de calea salvării prin Hristos, ne întoarcem spre Dumnezeu cu căinţă neprefăcută, mărturisire, şi cerere de iertare; în acelaşi timp primindu-L din toată inima pe Domnul Isus Hristos ca Profet, Preot şi Rege, şi bazându-ne numai pe El ca singur şi suficient Salvator.

Observaţi că această declaraţie vorbeşte despre convertirea noastră, întoarcerea noastră. Noi ne întoarcem pentru că suntem “profund convinşi de vina noastră, pericolul şi neputinţa noastră, şi de calea salvării prin Hristos”. Şi cum se întâmplă această întoarcere – care este compusă din pocăinţă şi credinţă? Este “elaborată în sufletele noastre de către Duhul regenerant al lui Dumnezeu”. Declaraţia citează apoi două pasaje din scriptură pentru a susţine idea: Fapte 11:18, “După ce au auzit aceste lucruri, s-au potolit, au slăvit pe Dumnezeu, şi au zis: Dumnezeu a dat deci şi Neamurilor pocăinţă, ca să aibă viaţa.” şi Efeseni 2:8, “Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu.”
Dacă înţelegem convertirea ca fiind ceva ce realizăm prin noi înşine în loc de ceva ce Dumnezeu face în noi, atunci o înţelegem greşit. Convertirea, cu certitudine, include acţiunile noastre-noi trebuie să luăm un angajament sincer, o decizie personală lucidă. Chiar astfel, convertirea înseamnă mult mai mult decât aceasta. Scriptura este clară în învăţătura că noi nu călătorim toţi spre Dumnezeu, unii găsind calea deja, în timp ce alţii mai caută încă. De fapt, ea ne prezintă pe noi ca având nevoie de schimbarea inimii, de transformarea minţii, de viaţă în duhurile noastre. Nici unul din aceste lucruri nu le putem face noi. Noi putem face un angajament, însă trebuie să fim mântuiţi. Schimbarea de care are nevoie fiecare persoană, în ciuda a ceea ce s-ar vedea pe dinafară, este atât de radicală, atât de personală, că numai Dumnezeu poate să o îndeplinească. Avem nevoie de Dumnezeu ca să ne convertească.

Îmi aduc aminte de povestirea lui Spurgeon despre vremea când mergea prin Londra iar un om beat a venit la el, s-a sprijinit de stâlpul felinarului de lângă el şi a spus: “Hei, D-le. Spurgeon, eu sunt unul dintre convertiţii dumneavoastră!”. La care Spurgeon a răspuns, “Trebuie să fii unul dintre ai mei-cu siguranţă nu eşti unul al Domnului!”

Un rezultat al neînţelegerii învăţăturii biblice cu privire la convertire poate fi foarte bine faptul că bisericile evanghelice sunt pline de oameni care au făcut angajamente sincere la un anumit punct în viaţa lor, dar care evident, nu au experimentat schimbarea radicală pe care Biblia o prezintă ca şi convertire. În conformitate cu un studiu recent al Consiliului de Studiu Biblic al Baptiştilor de Sud, Baptiştii de Sud (denominaţia mea) au o rată a divorţurilor peste media naţională în America. Cauza pentru o astfel de “mărturie contrară” alături de reputaţi urmaşi ai lui Hristos trebuie să fie, cel puţin în parte, predicarea nebiblică cu privire la convertire.

Cu siguranţă convertirea nu este nevoie să fie o înflăcărată experienţă emoţională, ci trebuie să se evidenţieze prin roadele ei dacă trebuie să fie ceea ce Biblia numeşte convertire reală. Înţelegând punctul de vedere al Bibliei cu privire la convertire reprezintă una din caracteristicile unei biserici sănătoase.

Înţelegerea Biblică a Evanghelizării

Pentru a recapitula, ne-am gândit până acum la caracteristicile ce fac o biserică sănătoasă deosebită: predicarea expozitivă, teologia biblică, şi înţelegerea biblică a evangheliei şi a convertirii. O modalitate de a arăta cât de importante sunt acestea, este aceea de a ne gândi la consecinţele congregaţiilor care pierd aceste caracteristici. Predicile pot deveni foarte uşor repetiţii banale ale unor adevăruri deja ştiute. Creştinătatea poate deveni indistinctibilă de culturile laice înconjurătoare. Evanghelia poate fi transformată în puţin mai mult decât un autoajutor spiritual. Convertirea poate degenera de la o acţiune a lui Dumnezeu la nimic altceva decât o decizie umană. Dar asemenea congregaţii-cu predicare de suprafaţă, gândire laică şi o evanghelie egocentristă ce încurajează la doar un pic mai mult decât o mărturisire verbală făcută cândva despre Hristos (de multe ori prin inaplicarea lui Romani 10: 9)-nu poate vesti bine formidabila veste a salvării în Hristos.

Pentru toţi membrii bisericii, dar în special pentru liderii ce au privilegiul şi responsabilitatea de a da învăţătură, o înţelegere biblică a evanghelismului este crucială. Modul în care cineva împărtăşeşte evanghelia este, bineînţeles, strâns legat de modul în care cineva înţelege evanghelia. Dacă mintea ta a fost formată de către Biblie în ceea ce priveşte Dumnezeu şi evanghelia, nevoia umană şi convertire, atunci o înţelegere corectă a evanghelizării va urma în mod natural. Ar trebui să fim mai mult preocupaţi să cunoaştem şi să predicăm evanghelia însăşi, decât doar să-i învăţăm pe oameni metode şi strategii de răspândire a ei.

Biblic, evanghelizarea prezintă vestea bună liber şi se încrede în Dumnezeu pentru convertirea oamenilor (vezi Fapte 16:14). “Salvarea vine de la Domnul”, (Iona 2:9, Ioan 1: 12-13). Orice altă cale de a forţa naşterea spirituală va fi la fel de utilă ca şi Ezechiel încercând să unească oasele uscate, sau Nicodim încercând să se nască din nou prin el însuşi. Iar rezultatele vor fi similare.

Când convertirea este înţeleasă doar ca o dedicare făcută odată, atunci trebuie să îi aducem pe toţi la acel punct al mărturisirii verbale şi dedicării pe orice cale putem. Biblic totuşi, în timp ce trebuie să ne pese, să pledăm, şi să convingem, prima noastră îndatorire este să fim credincioşi obligaţiilor pe care le avem faţă de Dumnezeu, adică să prezentăm aceeaşi Veste Bună pe care ne-a dat-o El. Dumnezeu va aduce convertire prin prezentarea Veştii Bune pe care o dăm noi (vezi Ioan 1:13, Fapte 18: 9-10).
Este încurajator felul în care noii credincioşi deseori par a cunoaşte natura nemeritată a salvării lor. Probabil aţi auzit mărturii, chiar în ultimele săptămâni sau luni, care vă amintesc despre convertire că este lucrarea lui Dumnezeu. “Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă-şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu-nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2: 8-9).

Dacă membralitatea unei biserici este mult mai mare decât numărul de participanţi la serviciile ei, întrebarea ce ar trebui pusă este: are biserica o înţelegere biblică a convertirii? Mai mult de atât, ar trebui să ne întrebăm ce fel de evanghelizare a fost practicată încât rezultatul a fost ca un număr mare de oameni să fie neimplicaţi în viaţa bisericii, dar totuşi consideră membralitatea o dovadă a mântuirii lor. A obiectat biserica în vreun fel, sau a aprobat această situaţie prin tăcere? Disciplina biblică a bisericii este parte a modului în care acea biserică practică evanghelizarea.

În modul meu personal de evanghelizare, vreau să transmit oamenilor trei lucruri referitoare la decizia pe care ei trebuie să o ia cu privire la evanghelie:

1. decizia are un preţ – şi în consecinţă trebuie luată în considerare cu atenţie, vezi Luca 9:62;

2. decizia este urgentă – şi din această cauză trebuie luată, vezi Ioan 3: 18, 36;

3. decizia merită – şi de aceea ar trebui luată, vezi Ioan 10:10.

Acesta este echilibrul pentru care ar trebui să luptăm în evanghelizarea personală alături de familie şi prieteni. Acesta este echilibrul pentru care ar trebui să luptăm ca şi biserică.

Sunt tipărite câteva surse excelente despre evanghelizare. Pentru a înţelege strânsa legătură între înţelegerea evangheliei şi metodele de evanghelizare pe care le folosim, recomand Tell the Truth, de Will Metzger, (Inter-Varsity Press), şi The Invitation System & Revival & Revivalism, de Iain Murray, (Banner of Truth Trust).
O altă caracteristică a unei biserici sănătoase, deci, este înţelegerea şi practica biblică a evanghelizării. Singura creştere adevărată este creşterea care vine din Dumnezeu.

Înţelegerea Biblică a Membralităţii

Într-un fel, ceea ce noi cunoaştem azi ca “membralitate” nu este biblic. Nu avem nici o dovadă despre credincioşii primului secol care au trăit, să spunem, în Ierusalimul central că ar fi fost implicaţi într-o anume grupare de credincioşi. După câte ştim noi, creştinii de atunci nu schimbau bisericile pentru că era o singură biserică în comunitate. În acest sens, nu ştim de nici o listă de membri în Noul Testament. Sunt liste de oameni care au legătură cu biserica din Noul Testament, dar acestea sunt fie cu văduve ajutorate de biserică (I Timotei 5) fie cu numele din Cartea Vieţii Mielului (Filipeni 4:3, Apocalipsa 21:27). Sunt pasaje în Noul Testament care dă de înţeles o înţelegere clară a ceea ce înseamnă membrii unei biserici. Bisericile ştiau pe cei care erau parte a lor. De exemplu în epistola sa către biserica din Corint Pavel arată că unii dintre membri trebuiau să fie excluşi (ex. I Cor. 5) şi alţii trebuiau să fie reprimiţi (ex., II Cor. 2). În acest ultim exemplu Pavel menţionează chiar o majoritate de oameni (II Cor. 2:6) care au dat pedeapsa excluderii din biserică. Această majoritate se poate referi numai la o majoritate de oameni care erau consideraţi membri ai bisericii.

Practica credincioşilor membri s-a dezvoltat ca o încercare de a ne ajuta să avem o relaţie mai apropiată unii cu alţii în responsabilitate şi dragoste. Identificându-ne cu o anume biserică, permitem pastorului şi celorlalţi membri ai acelei biserici locale să ştie că intenţionăm să fim conştiincioşi în prezenţă, dărnicie, rugăciune şi slujire. Noi mărim aşteptările altora de la noi în aceste privinţe, şi facem cunoscut faptul că noi suntem responsabilitatea acestei biserici locale. Asigurăm biserica de devotamentul nostru pentru Hristos prin slujirea împreună cu ei, şi facem apel la devotamentul lor în a ne sluji în dragoste şi a ne încuraja în ucenicie.
În acest sens, membralitatea este o idee biblică. Reiese, printre alte lucruri, din faptul că Pavel a descris biserica ca şi un trup. Reiese din salvarea ce ne-a dat-o Hristos prin harul Său şi plasarea noastră în biserici pentru a Îl sluji pe El în dragoste, slujindu-ne unii pe alţii. Reiese din obligaţiile noastre tacite scoase din cuvintele Scripturii “împreună” şi “unul pe altul”. Toate acestea sunt încapsulate în legământul unei biserici sănătoase (vezi nota).
Ar trebui să nu fie o surpriză faptul că alinierea înţelegerii noastre despre evanghelizare, convertire şi evanghelie, mai mult cu Biblia are implicaţii în felul în care noi concepem membralitatea unei biserici. Vom începe să vedem membralitatea mai puţin ca o afiliere liberă folositoare numai în anumite ocazii şi mai mult ca o responsabilitate regulată ce ne implică în vieţile altor membri pentru scopul evangheliei.

Nu este neobişnuit să găsim o mare diferenţă între membralitatea unei biserici şi numărul celor activ implicaţi. Imaginaţi-vă o biserică de 3.000 de membrii cu numai 600 de participanţi obişnuiţi. Îmi este teamă că mulţi pastori evanghelici de astăzi ar fi mai mândri de membralitatea declarată decât deranjaţi de participare. După un studiu recent al Convenţiei Baptiste de Sud din America acest fapt este normal în bisericile din sud. Bisericile Baptiste tipice din sud au 233 de membrii şi 70 de participanţi la serviciile de duminică dimineaţă. Poate fi dăruirea noastră mai bună? Ce congregaţie are bugetul egal-lăsând la o parte surplusul-cu 10% din venitul anual combinat al membrilor ei?

Exceptând situaţiile în care limitările fizice împiedică participarea sau greutăţile financiare împiedică dărnicia, n-ar sugera această situaţie că membralitatea a fost prezentată nu neapărat ca şi o implicare activă? Deci ce înseamnă un astfel de număr de membri? Numerele scrise pot fi idoli la fel de uşor ca figurile sculptate-poate mult mai uşor. Dar este Dumnezeu cel care va evalua vieţile noastre, şi El va cântări munca noastră, cred, decât să numere cifrele. Dacă biserica este o clădire, atunci noi trebuie să fim cărămizi în ea; dacă biserica este un trup, atunci noi suntem membrele ei; dacă biserica este o casă a credinţei, asta presupune că noi suntem parte a familiei acestei case. Oile sunt într-o turmă, şi mlădiţele sunt într-o vie. Biblic, dacă cineva este un credincios atunci el trebuie să fie membrul unei biserici. Lăsând la o parte pentru moment particularităţile concrete-fie că listele cu membri sunt ţinute pe hârtie sau pe un disc de computer-noi nu trebuie să părăsim adunarea noastră (Evrei 10:25). Această membralitate nu este doar o simplă înregistrare a unei declaraţii pe care am făcut-o sau a unei afecţiuni pentru un loc familiar. Trebuie să fie reflexia unui angajament viu, altfel este degeaba, şi mai mult decât degeaba, este periculos.

Membrii neimplicaţi derutează atât pe membrii reali cât şi pe cei necredincioşi cu privire la ceea ce înseamnă a fi credincios. Iar membrii “activi” nu fac nici un serviciu membrilor “inactivi” permiţându-le să rămână membri ai bisericii; pentru că membralitatea reprezintă aprobarea colectivă a bisericii cu privire la salvarea unei persoane. Din nou, acest lucru trebuie să fie foarte clar înţeles: membralitatea într-o biserică reprezintă mărturia colectivă a acelei biserici cu privire la salvarea individuală a membrilor. Deci cum poate o congregaţie să mărturisească sincer că cineva invizibil ei aleargă credincios în cursă? Dacă membrii au părăsit compania noastră şi nu s-au mai dus la alte biserici biblice, ce dovadă avem noi că au fost vreodată parte din noi? Noi nu ştim cu siguranţă că astfel de creştini neimplicaţi nu sunt credincioşi; am putea doar să nu fim în stare să afirmăm că ei sunt. Nu este nevoie să le spunem că ştim că vor merge în iad, numai că nu le putem spune că ştim că vor merge în ceruri.

Pentru ca o biserică să practice membralitatea biblică nu este nevoie de perfecţiune, ci de onestitate. Ea nu ne cheamă doar la decizii, ci la ucenicie reală. Nu este creată pentru experienţe individuale singulare, ci pentru afirmaţii colective ale acelora ce sunt în legământ cu Dumnezeu şi unii cu alţii. Personal, sper să văd cifrele membralităţii bisericii pe care o slujesc devenind mult mai pline de însemnătate, astfel toţi cei ce sunt membri cu numele să devină membri cu adevărat. Pentru mulţi, aceasta a însemnat să fie şterşi de pe listele noastre (dar nu din inimile noastre). Pentru alţii, a însemnat un angajament reînnoit pentru viaţa bisericii. Noii membri sunt instruiţi în credinţa şi în viaţa bisericii noastre. Mulţi dintre membrii noştri actuali au nevoie de instrucţiuni şi încurajări similare. Aşa cum am căutat să devenim Biserica Baptistă sănătoasă ce eram pe vremuri, numărul participanţilor a depăşit din nou numărul de membri. Cu siguranţă aceasta ar trebui să fie şi dorinţa bisericii voastre, de asemeni.
O practică redobândită a membralităţii atente va avea multe beneficii. Va face mărturia noastră pentru necreştini mai clară. Va face mai dificilă îndepărtarea oilor mai slabe de turmă, în timp ce ele încă se mai consideră oi. Va ajuta să dăm formă şi orientare uceniciei credincioşilor mai maturi. Va ajuta liderii bisericii noastre să ştie exact pentru cine sunt responsabili. În toate acestea, Dumnezeu va fi glorificat.
Rugaţi-vă ca membralitatea bisericii să ajungă să însemne ceva mai mult decât înseamnă acum, astfel încât să-i cunoaştem mai bine pe aceia pentru care suntem responsabili, astfel încât să ne rugăm pentru ei, să-i încurajăm şi să-i provocăm. Nu ar trebui să permitem oamenilor să păstreze membralitatea în bisericile noastre pentru motive sentimentale. Din punct de vedere biblic, o asemenea membralitate nu este membralitate deloc. În legământul bisericii noastre afirmăm următorul lucru: “Când ne vom muta din acest loc cât de curând posibil, ne vom uni cu o altă biserică unde vom putea continua spiritul acestui legământ şi principiile cuvântului lui Dumnezeu”. Acest angajament este parte dintr-o ucenicie sănătoasă, cu precădere în veacul nostru trecător.
Membralitatea bisericii înseamnă să fii încorporat în moduri practice în trupul lui Hristos. Înseamnă să călătorim împreună ca nepământeni şi străini în această lume în timp ce ne îndreptăm către casa noastră cerească. Cu siguranţă o alta caracteristică a bisericii sănătoase o reprezintă înţelegerea biblică a membralităţii.

Disciplina Biblică a Bisericii

A şaptea caracteristică a unei biserici sănătoase este o practică curentă a disciplinei în biserică. O practică biblică a disciplinei în biserică dă sens faptului de a fi membru al bisericii. Deşi a fost practicată de biserici în mod curent încă din vremea lui Hristos, acum s-a depărtat de la starea normală a bisericii evanghelice în decursul ultimelor generaţii.

Noi oamenii am fost originar creaţi pentru a purta chipul lui Dumnezeu, pentru a fi o mărturie a caracterului lui Dumnezeu manifestat către creaţia Lui (Geneza 1:27). Deci nu este nici o surpriză faptul că de-a lungul Vechiului Testament, aşa cum Dumnezeu a creat un popor pentru El, l-a instruit în sfinţenie, pentru ca astfel caracterul lor să se apropie de al Său (Levitic 19:2, Proverbe 24:1,25). Aceasta a fost baza pentru corectarea şi chiar pentru excluderea unora din comunitate în Vechiul Testament (ca în Numeri 15:30-31), şi de asemeni este baza pentru formarea bisericii Noi Testamentare (vezi II Corinteni 6:14-7:1; 13:2; I Timotei 6:3-5; II Timotei 3:1-5).

Totuşi această idee pare foarte negativistă oamenilor de azi. Până la urmă, nu a interzis Domnul Isus judecata în Matei 7:1? Cu siguranţă Isus a interzis judecata într-un anumit sens în Matei 7:1; dar în aceeaşi evanghelie, Isus deasemeni ne cheamă foarte clar la a-i mustra pe cei ce păcătuiesc, chiar până la a-i mustra public (Matei 18:15-17; comparaţi cu Luca 17:3). Deci, orice ar fi vrut să spună Isus prin judecare în Matei 7:1, cu siguranţă nu a vrut să excludă toate înţelesurile cuvântului “judecată”.
Dumnezeu însuşi este un judecător. El a fost un judecător în Grădina Edenului şi noi rămânem sub judecata Lui atât timp cât rămânem în păcatele noastre. În Vechiul Testament, Dumnezeu a judecat şi naţiuni şi indivizi, iar în Noul Testament noi creştinii suntem atenţionaţi că faptele noastre vor fi judecate (vezi 1 Corinteni 3). În dragoste Dumnezeu Îşi disciplinează copiii, şi în mânie El va condamna ceea ce nu este dumnezeiesc (vezi Evrei 12). Bineînţeles, în ultima zi, Dumnezeu se va revela pe Sine ca Judecător (vezi Apocalipsa 20). În toate aceste judecăţi, Dumnezeu nu greşeşte niciodată, El este întotdeauna drept (vezi Iosua 7; Matei 23; Luca 2; Fapte 5; Romani 9).

Este o surpriză pentru mulţi astăzi să înveţe că Dumnezeu pretinde şi altora să judece de asemeni. Statului i-a fost dată responsabilitatea de a judeca (vezi Romani 13). Ni se spune să ne judecăm pe noi înşine (vezi 1 Corinteni 11:28; Evrei 4; 2 Petru 1:5). De asemeni ni se spune să ne judecăm unii pe alţii în biserică (totuşi nu în modalitatea finală prin care judecă Dumnezeu). Cuvintele Domnului Isus în Matei 18, ale lui Pavel în 1 Corinteni 5-6, şi multe alte pasaje arată desluşit că biserica trebuie să exercite judecata în interiorul ei şi că această judecată este pentru răscumpărare, nu cu scopuri răzbunătoare (Romani 12:19). În cazul curvarului din Corint, şi a învăţătorilor mincinoşi din Efes, Pavel spune că aceştia ar trebui excluşi din biserică şi daţi pe mâna lui Satan, ca să poată învăţa mai bine şi astfel sufletele lor să fie mântuite (vezi 1 Corinteni 5; 1 Timotei 1).

Nu este surprinzător faptul că ar trebui să fim instruiţi să judecăm. Până la urmă, dacă noi nu putem spune cum un creştin nu trăieşte, cum putem spune cum el ori ea trăieşte? Una din grijile mele referitoare la multe programe de disciplinare ale multor biserici este că lor le place să toarne apă în găleţi sparte-toată atenţia este dată apei ce este turnată, şi nu se gândesc deloc la modul în care aceasta este primită sau păstrată.
Un autor care scrie despre creşterea bisericilor şi-a adunat recent sfaturile pentru a ajuta o biserică să crească: “Deschideţi uşa din faţă şi închideţi uşa din spate.” Prin aceasta, el vrea să spună că ar trebui să lucrăm pentru a face o biserică mai accesibilă oamenilor şi să ne facem mai bine treaba după ce o persoană a venit deja la biserică. Ambele scopuri sunt bune. Totuşi, cei mai mulţi dintre pastorii de azi deja aspiră la a avea biserici cu astfel de uşi principale deschise şi uşi din spate închise. De fapt, încercarea noastră de a urma un model biblic ar trebui să ne conducă la următoarea strategie: “Închideţi uşa din faţă şi deschideţi uşa din spate.” Cu alte cuvinte, pe de-o parte, faceţi mai dificilă aderarea iar pe de altă parte înlesniţi excluderea. Astfel de acţiuni vor ajuta biserica să redobândească fermecătoarea distincţie faţă de lume pe care Dumnezeu a intenţionat ca ea să o aibă.

Disciplina ar trebui mai întâi reflectată în modul prin care noi ca şi biserici acceptăm noi membri. Cerem noi ca acei viitori membri să fie cunoscuţi ca persoane ce-şi trăiesc viaţa onorându-L pe Hristos? Înţelegem noi seriozitatea angajamentului pe care li-l facem şi pe care ei ni-l fac? Dacă suntem mai atenţi atunci când recunoaştem şi primim noi membri, vom avea mai puţine ocazii să practicăm disciplina corectivă mai târziu în biserică.

Cu siguranţă, orice fel de disciplinare în biserică poate fi aplicată eronat. În Noul Testament, suntem învăţaţi să nu-i judecăm pe alţii pentru motive pe care noi li le imputăm (vezi Matei 7:1), sau să ne judecăm unii pe alţii pentru motive ce nu sunt esenţiale (Romani 14-15). Această idee este plină de probleme în aplicarea pastorală, dar trebuie să ne amintim că viaţa creştină în totalitate este dificilă, şi deschisă abuzului. Dificultăţile noastre nu ar trebui folosite ca o scuză pentru a lăsa ceva nepracticat. Fiecare biserică locală are responsabilitatea de a judeca viaţa şi învăţătura liderilor ei, şi chiar a membrilor ei, mai ales că fiecare dintre ei ar putea compromite mărturia bisericii pentru evanghelie (vezi Fapte 17; I Corinteni 5; I Timotei 3 ; Iacov 3:1; II Petru 3; II Ioan).

Disciplina biblică a bisericii este o simplă ascultare de Dumnezeu şi o simplă mărturisire că avem nevoie de ajutor. Iată 5 motive pozitive pentru o astfel de disciplină corectivă a bisericii. Scopul ei este pozitiv (1) pentru cel disciplinat (2) pentru alţi creştini care văd pericolul păcatului, (3) pentru sănătatea unei biserici ca întreg şi (4) pentru mărturia colectivă a bisericii. Dar mai mult decât toate, (5) sfinţenia noastră trebuie să reflecte sfinţenia lui Dumnezeu. Ar trebui să însemne ceva faptul că eşti membrul unei biserici, nu de dragul mândriei noastre, ci de dragul Numelui lui Dumnezeu. Disciplina unei biserici biblice reprezintă o altă caracteristică a unei biserici sănătoase.

Grija Pentru Ucenicizare şi Creştere

O altă caracteristică distinctivă a unei biserici sănătoase o reprezintă grija dispersată asupra creşterii bisericii – nu numai cu numere în creştere, ci cu membri în creştere. Unii astăzi cred că cineva poate fi “bebeluş creştin” pentru o viaţă întreagă. Creşterea este văzută ca o opţiune în plus în particular pentru ucenicii zeloşi. Insă creşterea este un semn de viaţă. Copacii care cresc sunt copaci care trăiesc, şi animalele care cresc sunt animale vii. Creşterea implică dezvoltare şi progres. În multe arii ale experienţei noastre, când ceva nu mai creşte moare.
Pavel a sperat că cei din Corint vor creşte în credinţă (II Corinteni 10:15). Efesenii, a sperat el, vor “creşte în toate privinţele, ca să ajungă ca Cel ce este Capul, Hristos” (Efeseni 4:15; cf. Coloseni 1:10; II Tesaloniceni 1:3). Petru a îndemnat câţiva dintre primii creştini, “ca nişte prunci de curând născuţi, să doriţi laptele duhovnicesc şi curat, pentru ca prin el să creşteţi spre mântuire” (I Petru 2:2). Este tentant pentru pastori să-şi reducă bisericile la statistici uşor de mânuit de prezenţă, botez, dărnicie şi membralitate, unde creşterea este tangibilă; oricum, astfel de statistici sunt departe de adevărata creştere pe care Pavel o descrie iar Dumnezeu o doreşte.

În Tratatul cu Privire la Afecţiuni Religioase, Jonathan Edwards a sugerat că adevărata creştere în ucenicia creştină nu este în final numai emoţie, folosire din ce în ce mai accentuată a unui limbaj religios, sau cunoştinţă din ce în ce mai accentuată a Scripturii. Nu este nici măcar o creştere evidentă în bucurie sau în dragoste ori în grijă pentru biserică. Chiar creşterea zelului şi a laudei la adresa lui Dumnezeu şi încrederea în propria-ţi credinţă nu sunt dovezi infailibile ale creşterii adevărate. Cum aşa? După cele spuse de Edwards, în timp ce toate acestea pot fi dovezi ale creşterii creştine adevărate, singurul semn sigur şi observabil este o viaţă de o sfinţenie crescândă, înrădăcinată în lepădare de sine. Biserica ar trebui să fie caracterizată de o grijă vitală pentru acest fel de dumnezeire în vieţile membrilor ei.

Aşa cum am văzut în cea de-a şaptea caracteristică, una din consecinţele involuntare ale unei biserici neglijente cu disciplina corespunzătoare reprezintă o dificultate sporită în creşterea ucenicilor. Într-o biserică indisciplinată, exemplele sunt neclare iar modelele sunt confuze. Nici un grădinar nu are de gând să planteze buruieni. Buruienile sunt, prin ele însele nedorite, şi pot avea efecte negative asupra plantelor din jurul lor. Planul lui Dumnezeu pentru biserica locală nu ne permite să lăsăm buruienile nestăvilite.

Influenţele bune într-o comunitate de credincioşi ce a făcut un legământ pot fi unelte în mâna lui Dumnezeu pentru a-Şi creşte oamenii. Cum oamenii lui Dumnezeu sunt clădiţi şi cresc împreună în sfinţenie şi în dragoste care se dăruieşte pe sine, ei ar trebui să-şi îmbunătăţească abilitatea de a administra disciplina şi de a încuraja ucenicia. Biserica are obligaţia de a fi un mijloc care să-i crească pe oameni în har. Dacă în loc de acest lucru ea este locul unde numai gândurile pastorului sunt predate, unde Dumnezeu este mai mult pus la îndoială decât Îi este adusă închinare, unde evanghelia este diluată şi evanghelizarea pervertită, unde membralitatea este făcută fără însemnătate, şi unui cult lumesc al personalităţii îi este permis să se dezvolte în jurul păstorului, atunci cineva cu greu poate aştepta să găsească o comunitate care este fie coezivă, fie edificatoare. O astfel de biserică cu siguranţă nu-L va glorifica pe Dumnezeu.

Dumnezeu este glorificat prin biserici care cresc. Această creştere poate apărea pe multe căi diferite: prin număr în creştere de membri, fiind chemată la misiune; prin membri mai vechi care încep să aibă un sens proaspăt al responsabilităţii lor în evanghelizare; prin servicii de înmormântare mulţi dintre membri mai tineri ai congregaţiei participă doar din dragoste pentru membrii mai în vârstă; prin amplificarea timpului afectat rugăciunii, şi dorinţă acută pentru predicare; prin întâlniri ale bisericii caracterizate de conversaţii cu adevărat spirituale; prin dărnicie sporită şi prin oameni care dăruiesc sacrificându-se; prin mai mulţi membri care împărtăşesc evanghelia cu alţii; prin părinţi ce redescoperă responsabilitatea lor de a-şi educa copiii în credinţă. Acestea sunt doar câteva exemple de creştere a bisericilor, pentru care creştinii se roagă şi muncesc.

Când vedem o biserică compusă din membri care cresc în asemănare cu Hristos, cine primeşte creditul sau gloria? “Dumnezeu a făcut să crească: aşa că nici cel ce sădeşte, nici cel ce udă nu sunt nimic; ci Dumnezeu, care face să crească” (I Corinteni 3:6b-7; cf. Coloseni 2:19). Astfel binecuvântarea finală a lui Petru pentru acei primi creştini cărora le-a scris, a fost o rugăciune exprimată imperativ: “Creşteţi în harul şi cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos. A Lui să fie slava, acum şi în ziua veşniciei! Amin” (II Petru 3:18). Noi am putea crede că această creştere ne-ar aduce nouă slavă. Dar Petru ştia mai bine: “Să aveţi o purtare bună în mijlocul Neamurilor, pentru ca în ceea ce vă vorbesc de rău ca pe nişte făcători de rele, prin faptele voastre bune, pe care le văd, să slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării” (I Petru 2:12). El cu siguranţă şi-a adus aminte de cuvintele lui Isus, “Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune”-şi cu siguranţă aici am crede că este normal să cazi în capcana admirării de sine, dar Isus a continuat-“şi să-L slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri” (Matei 5:16). Lucrând pentru a promova ucenicia creştină şi creşterea spirituală reprezintă o altă caracteristică a unei biserici sănătoase.

Înţelegerea Biblică a Conducerii

Ce fel de conducere are o biserică sănătoasă? O congregaţie, devotată lui Hristos, înzestrată pentru a sluji? Da. Diaconi care sunt modele de slujire în lucrările bisericii? Da. Un pastor care este credincios în predicarea cuvântului lui Dumnezeu? Da. Dar biblic, mai există ceva ce constituie parte integrantă a conducerii unei biserici sănătoase: prezbiterii.
Ca şi pastor, mă rog ca Hristos să pună în biserica noastră bărbaţi ale căror daruri spirituale şi preocupări pastorale să indice faptul că Dumnezeu i-a chemat să fie prezbiteri sau supraveghetori (cuvintele sunt folosite în Biblie astfel încât să poată fi schimbate unul cu altul; de exemplu, Fapte 20). Mă rog ca Dumnezeu să crească şi să înzestreze cu daruri astfel de ucenici pentru munca de supraveghere pastorală a congregaţiei noastre şi pentru învăţătura sa. Dacă devine clar faptul că Dumnezeu a înzestrat un anumit bărbat în biserică, şi dacă prin rugăciune, biserica recunoaşte înzestrarea lui, atunci acest bărbat ar trebui să fie ales ca prezbiter.

Toate bisericile au avut persoane care au efectuat funcţia de prezbiteri, chiar dacă i-au numit altfel. Cele două nume din Noul Testament pentru această slujbă au fost episcopos (supraveghetor) şi presbuteros (bătrân). Când evanghelicii aud cuvântul “bătrân”, mulţi se gândesc imediat la “Prezbiterian”, cu toate că primii congregaţionalişti în secolul XVI ne-au învăţat că slujba prezbiterilor era o slujbă în biserica Nou Testamentară. Bătrânii puteau fi găsiţi în biserici Baptiste din America de-a lungul secolului XVIII şi în secolul XIX. De fapt, primul preşedinte al Convenţiei Baptiste de Sud, W. B. Johnson, a scris un tratat în care a chemat la practică pluralismului bătrânilor care să fie recunoscut ca biblic şi care să fie urmat în mai multe biserici baptiste. Tratatul lui Johnson a fost nebăgat în seamă. Fie prin neatenţie la Scriptură, fie prin presiunea vieţii la limită, unde bisericile explodau ca număr de persoane, practica cultivării conducerii bazate pe astfel de lucruri a decăzut. Dar discuţia din gazetele baptiste despre reînvierea acestei slujbe biblice a continuat. Tocmai la începutul secolului XX, publicaţiile baptiste se refereau la liderii lor folosind titlul de “bătrâni”.

Baptiştii şi Prezbiterienii au avut două diferenţieri de bază în înţelegerea lor pentru bătrâni. Prima şi cea mai fundamentală, baptiştii sunt congregaţionalişti. Asta înseamnă, că înţeleg că discernământul final cu privire la unele probleme nu trebuie să fie făcut de către prezbiterii unei congregaţii (sau mai presus de aceştia, după modelul prezbiterian) ci de congregaţie ca şi întreg. De aceea, baptiştii, constrâng natura consensuală a acţiunilor bisericii. Deci, într-o biserică baptistă, prezbiterii şi toate celelalte consilii şi comitete acţionează într-un mod care în final reprezintă capacitatea consultativă a întregii congregaţii.
Ar fi potrivită o notă în plus cu privire la autoritatea congregaţiei adunate laolaltă. Nimic altceva decât congregaţia locală, adunată laolaltă nu reprezintă curtea finală de apel sub Hristos. În Noul Testament găsim foarte des dovezi pentru ceea ce pare să fi fost o formă timpurie de congregaţionalism. În Matei 18 când Isus Îşi învăţa ucenicii cu privire la confruntarea fratelui păcătos, curtea finală nu o reprezintă prezbiterii, nici un episcop sau un papă, nici un consiliu sau o convenţie. Curtea finală este congregaţia. În Fapte 6, apostolii au lăsat decizia alegerii diaconilor congregaţiei.
În epistolele lui Pavel, de asemeni, găsim dovezi ale ideii prin care responsabilitatea finală revine congregaţiei. În I Corinteni 5, Pavel nu a învinuit păstorul, episcopii sau diaconii, ci congregaţia pentru tolerarea păcatului. În II Corinteni 2, Pavel s-a referit la ceea ce majoritatea dintre ei au făcut pentru a disciplina un membru păcătos. În Galateni, Pavel a chemat congregaţiile să judece învăţătura pe care o auzeau. În II Timotei 4, Pavel a mustrat nu doar pe învăţătorii mincinoşi, dar şi pe aceia care i-au plătit pentru a le zice ceea ce urechile lor doreau să audă. Prezbiterii conduc, dar fac asta, biblic şi necesar, în limitele recunoscute de congregaţie.

Ce-a de-a doua neconcordanţă se referă la responsabilităţile şi rolurile prezbiterilor. Prezbiterienii au avut tendinţa de a accentua declaraţia lui Pavel către Timotei în I Timotei 5:17, “Prezbiterii care cârmuiesc bine, să fie învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei ce se ostenesc cu propovăduirea şi cu învăţătura.” Ultima frază, au argumentat unii, sugerează clar că ar fi prezbiteri a căror slujbă principală nu este cea de predicare, ci în schimb cea de predare, guvernare, sau dominare. Aceasta este originea distincţiei dintre “prezbiterii dominatori” (prezbiteri) şi “prezbiterii învăţători” (pastori) la Prezbiterieni.
Dar “specială” este o traducere cu semnul întrebării a cuvântului malista, care în context este mai bine redat prin “cu siguranţă” sau “mai ales”. În I Timotei 4:10, citim, “Ne-am pus nădejdea în Dumnezeul cel viu, care este Mântuitorul tuturor oamenilor, şi mai ales (malista) al celor credincioşi”. Se pare că Pavel vrea să spună că numărul celor ce vor fi mântuiţi fără a crede este egal cu numărul celor care vor călăuzi lucrarea bisericii fără predicare şi învăţătură: cu alte cuvinte, nici unul.
Baptiştii au avut tendinţa să accentueze posibilitatea de a înlocui unul cu altul termenii “prezbiter”, “supraveghetor” şi “păstor” în Noul Testament, şi au subliniat faptul că în I Timotei 3:2, Pavel i-a spus clar lui Timotei că prezbiterii trebuie să fie “în stare să înveţe pe alţii”. Şi i-a scris lui Tit că un prezbiter “să se ţină de Cuvântul adevărat, care este potrivit cu învăţătura, pentru ca să fie în stare să sfătuiască în învăţătura sănătoasă, şi să înfrunte pe potrivnici” (Tit 1:9). De aceea baptiştii de multe ori au refuzat să considere potrivit faptul de a avea prezbiteri care nu sunt capabili să înveţe pe alţii Scriptura.

Lucrul asupra cărora baptiştii şi prezbiterienii secolului XVIII au căzut de acord, era că ar trebui să existe o pluralitate a prezbiterilor în fiecare biserică locală. Chiar dacă nu se specifică un număr clar de prezbiteri pentru o anume congregaţie, Noul Testament face referire clar la “prezbiteri” la plural în bisericile locale (de exemplu Fapte 14:23; 16:4; 20:17; 21:18; Tit 1:5; Iacov 5:14). Experienţa mea personală îmi confirmă cât de folositoare este practica Nou Testamentară de a avea, acolo unde este posibil, mai mulţi prezbiteri într-o biserică decât doar un păstor singuratic, şi aceştia să fie înrădăcinaţi în congregaţie. Această practică este neobişnuită pentru bisericile baptiste de astăzi, dar există o tendinţă crescândă-şi aceasta pentru motive bune. A fost necesar în bisericile Noului Testament, şi este necesar acum.

Aceasta nu înseamnă că păstorul nu are un rol distinctiv. Sunt multe referinţe în Noul Testament la adresa modului de predicare şi a predicatorilor care nu ar fi aplicabile la toţi prezbiterii dintr-o congregaţie. Aşa a fost în Corint, Pavel s-a dăruit pe sine exclusiv lucrării de predicare într-un mod în care prezbiterii nu au putut să o facă (Fapte 18:5; compară cu I Corinteni 9:14; I Timotei 4:13; 5:17). Se pare că predicatorii mergeau într-o anumită zonă în mod special pentru a predica (Romani 10: 14-15), în timp ce prezbiterii se pare că erau deja parte a congregaţiei (Tit 1:5).

Oricum, trebuie să ne amintim că predicatorul, sau pastorul, este deasemeni fundamental unul dintre prezbiterii congregaţiei sale. Aceasta înseamnă că deciziile ce implică biserica, care totuşi nu necesită atenţia întregii biserici, ar trebui să nu cadă numai asupra pastorului, ci asupra prezbiterilor ca întreg. Cu toate că acest lucru este câteodată împovărător, are beneficiile imense ale completării darurilor pastorului, compensând o parte din defectele sale, suplimentându-i raţionamentul, şi creând un suport pentru decizii în congregaţie, lăsând liderii mai puţin expuşi criticismului nejustificat. Deasemeni face ca activitatea de conducere să fie mai înrădăcinată şi permanentă, şi permite o continuitate mult mai matură. Încurajează biserica să-şi asume mai multă responsabilitate pentru spiritualitatea ei proprie şi ajută ca biserica să fie mai puţin dependentă faţă de angajaţii săi.

Multe biserici moderne tindeau să încurce prezbiterii fie cu personalul bisericii fie cu diaconii. Diaconii, de asemeni, împlinesc o slujbă Nou Testamentară, una înrădăcinată în Fapte 6. În timp ce orice distincţie absolută între cele două slujbe este dificilă, îngrijorările diaconilor sunt detalii practice ale vieţii bisericii: administrarea, întreţinerea, şi grija faţă de membrii bisericii cu nevoi fizice. În multe biserici astăzi, diaconii au luat un rol spiritual; dar mult pur şi simplu a fost lăsat pentru pastor. Ar fi în beneficiul bisericii să distingă din nou rolul prezbiterului de cel al diaconului.
A fi prezbiter reprezintă slujba pe care eu o îmbrăţişez ca pastor. Eu sunt prezbiterul principal. Însă toţi prezbiterii ar trebui să lucreze laolaltă pentru edificarea bisericii, întâlnindu-se regulat pentru rugăciune şi discuţii, sau pentru a alcătui propuneri pentru diaconii bisericii. Cu certitudine, aceasta este o idee biblică ce are o valoare practică. Implementată în bisericile noastre, ar putea ajuta imens pastorii prin înlăturarea greutăţilor de pe umerii lor şi chiar a micilor lor tiranii de la bisericile lor. Într-adevăr, practica recunoaşterii bărbaţilor credincioşi, cu discernământ şi de încredere ca şi prezbiteri reprezintă o altă caracteristică a unei biserici sănătoase.

Folosit cu permisiunea autorului.
Tradus din varianta originală în limba engleză
www.9marks.org

Trezire amară

R.C. Sproul

Încă avem o problemă. Încă îl avem pe fiul risipitor împreună cu porcii. Şi nu l-am salvat încă. Am vorbit despre motivele pentru care el rămâne încă în coteţul porcilor – pentru că se teme de mânia tatălui său. Şi ea este un motiv de teamă. Dar de asemenea am înţeles că cu fiecare secundă pe care o petrece departe de tatăl său, mânia se acumulează şi ea devine cu atât mai înspăimântătoare. Şi vedem acest cerc vicios. Cu cât este mânia mai mare, cu atât şi teama e mai mare. Cu cât e mai mare teama, cu atât mai mult el stă departe. Cu cât stă mai mult depărtat, cu atât mai rea este mânia.
Dar ideea pe care Isus nu o spune încă în istorioară este că în timp ce fiul risipitor este într-o ţară îndepărtată, în timp ce el este încă adânc adormit, adormit moral, mort din punct de vedere moral, mort din punct de vedere spiritual împreună cu porcii, Dumnezeu trimite pe Fiul Său pentru a satisface mânia Lui. Dumnezeu poartă de grijă pentru a-şi restaura fiul, acest fugar, de a-l aduce înapoi la casa Tatălui său. Şi astfel istorioara nu se încheie cu fiul risipitor rostogolindu-se în noroi cu porcii.

Astfel, Isus descrie o experienţă din viaţa fiului risipitor când acesta îşi revine. El se trezeşte. Dar nu înţelege cu adevărat. Pentru că atunci când Biblia vorbeşte despre condiţia umană, ea nu o descrie ca pe un somn. O descrie ca moarte. Moarte spirituală. Robie a păcatului. Acolo unde nu este viaţă sau dorinţă în inima ta să mergi la casa Tatălui. Nu îţi pasă de casa Tatălui. Da nu eşti atât de mort încât să fii mort şi faţă de cele ce ţi se întâmplă, nu-i aşa?
Observăm aceasta, că toţi oamenii din lume vor să fie eliberaţi, scăpaţi sau salvaţi, din aşa-zisa nefericire. Această lume este plină de nefericire. Este plină de dezamăgire. Este plină de durere. Este plină de violenţă. E plină de moarte. E plină de boli. E plină de necazuri. Şi fiecare din această lume vrea să fie salvat de nefericire. Dar de ce există nefericire în lume? Din nou, Biblia spune că motivul pentru care există nefericire în lume este pentru că păcatul este în lume. Şi dacă nu ar fi existat nici un păcat, nu ar fi nici nefericire. Aşa e? Iată problema noastră. Noi vrem să fim eliberaţi sau salvaţi din nefericirea noastră dar nu de păcatul nostru. Noi vrem să păcătuim fără nefericire la fel cum fiul risipitor vrea moştenirea fără tatăl său. El vrea să fie salvat dintre porci dar nu vrea să meargă acasă la tatăl său. Pentru că el e mort în păcatul său. El e adânc adormit faţă de sfinţenia lui Dumnezeu. Până când îşi revine. Până când primeşte o chemare. Luminile se aprind.

Eu am nevoie să mă trezesc. Asta s-a întâmplat cu mine. Este uimitor. Am mers la biserică de o mie de ori şi niciodată nu am ascultat ce auzeam. Auzeam cu urechile dar nu trecea mai adânc. Blocam cu mintea mea. Şi pentru orice trecea de mintea mea, puneam o armură pe inimă. Pentru că atunci înţelegeam, că dacă mă trezeam vreodată faţă de Dumnezeu, viaţa mea nu ar mai fi fost la fel. Viaţa mea nu mi-ar fi aparţinut de atunci înainte. Şi viaţa mea urma să trebuiască să se schimbe. Şi astfel am încercat să mă îmbăt, să adorm. Nu voiam să ascult aceste lucruri. Până când mi-am revenit, cum a făcut-o şi fiul risipitor.

Iată un lucru pe care trebuie să îl înţelegeţi. Că fiul risipitor şi-a venit în fire dar nu a făcut-o singur, nu mai mult decât Lazăr, când era în acel mormânt, nu a ieşit singur de acolo. Lazăr nu s-a trezit singur. Singurul mod în care poţi fi trezit, singurul mod în care eu pot fi trezit, singurul mod în care pot fi grăbit spre viaţă spirituală este prin puterea lui Dumnezeu Însuşi. Uneori mă amuz, dar nu sunt cu adevărat amuzat, când aud predicatori spunând, “Urcă aici, vino în faţă şi hotărăşte-te să fii născut din nou.” Aceasta este ca şi când ai merge la cimitir şi ai spune cadavrelor, “Ieşiţi din acest coşciug şi hotărâţi-vă să trăiţi din nou.” Ai tot atâta putere să te trezeşti singur din moarte spirituală cât are şi un cadavru să se trezească singur din moartea fizică. Singura cale prin care poţi să te trezeşti vreodată este dacă Dumnezeu te trezeşte. Dar cum face El aceasta? Ceasul cu alarmă este Cuvântul Său. Duhul trezeşte oamenii, îi grăbeşte, le dă viaţă nouă prin auzirea Cuvântului Său.

Şi astfel, fiul risipitor îşi revine. Se trezeşte. Cum ştim noi că trezirea era reală? Am văzut oameni care spuneau, “Sunt treaz. Voi răspunde la chemare. Voi face o mărturisire de credinţă. Voi fi de acord cu totul. Voi spune rugăciunea.” Şi imediat ce au spus rugăciunea, îşi pun capul pe pernă şi duşi au fost. Sforăie deja. Sunt în poziţia culcat. Nu sunt mai treji faţă de lucrurile lui Dumnezeu decât o sperietoare de ciori. Pentru că nu mărturisirea credinţei te răscumpără. Nu primeşti beneficiile lui Hristos, sau moştenirea Tatălui, printr-o declaraţie de credinţă sau printr-o decizie pentru credinţă ci prin posedarea credinţei. Şi trebuie să fie reală. Ameninţarea judecăţii lui Dumnezeu este reală. Satisfacerea dreptăţii Lui prin Hristos este reală. Şi pentru ca tu să ai o mântuire reală trebuie să ai o credinţă reală. Şi dacă cineva avea o credinţă reală atunci acela era fiul risipitor. Şi cum ştiu eu asta? Pentru că primul lucru care i s-a întâmplat acestui băiat după ce s-a trezit este că a spus, “Mă voi ridica şi voi merge la tatăl meu.”

Circulă o doctrină mortală prin această ţară care spune că o persoană poate deveni creştină fără să se schimbe vreodată. Nu o crede! Nu poţi rămâne în coteţul porcilor dacă eşti creştin. Dacă accepţi cu adevărat sfinţenia lui Dumnezeu şi te bucuri în măreţia lui Dumnezeu, dacă te bucuri în satisfacţia că Hristos a fost pe cruce pentru tine şi Dumnezeu, Duhul Sfânt, te-a resuscitat şi te-a adus la viaţă, El nu te va lăsa împreună cu porcii.
Am discutat cu un pastor recent. El avea o persoană în grupul de tineri şi care era, unu, implicată de obicei în traficul de droguri, şi, doi, trăia cu o fată care nu era soţia lui. Şi pastorul a spus, “Nu realizezi că acest stil de viaţă este complet inacceptabil pentru Dumnezeu?” Şi băiatul a spus, “Ei bine, şi care-i marea problemă? Toată lumea trăieşte aşa.” Standardul lui Dumnezeu nu este orientat spre ce face toată lumea. Pastorul spunea că Dumnezeu interzice acele lucruri. Şi tânărul spune, “Hei, nu te îngrijora domnule pastor.” El a spus, “De ce?” Şi apoi tânărul, “Eu sunt un creştin firesc.” Şi de vreme ce sunt un creştin firesc, carnal, pot locui în coteţul porcilor. Nu. El nu este un creştin.
Fiul risipitor, când se trezeşte, spune “Mă voi ridica şi voi merge la tatăl meu.” El a stabilit să lase viaţa veche în urmă. Şi a părăsit coteţul porcilor în aceeaşi zi. Încă mai mirosea a porci şi încă avea bălegar de porc pe haine. Şi arăta ca şi cum fusese cu porcii, mirosea ca şi cum fusese cu porcii pentru că într-adevăr acolo fusese. Şi nu poţi scăpa de petele porcilor în cinci minute. Eu nu spun că atunci când o persoană devine creştină şi se ridică şi merge la Tatăl, că acolo este sfârşitul păcatului pentru totdeauna. Aceasta este lupta din viaţa creştină, nu-i aşa? Pentru că din când în când ne mai place să călătorim până la coteţul porcilor. Cumva nu am scăpat de fascinaţia pe care o aveam pentru porci. Dar nu poţi rămâne acolo. Nu poţi trăi acolo şi să te numeşti creştin.

Fiul risipitor şi-a revenit, nu prin puterile sale, şi a spus, “Mă voi ridica. Voi ieşi de aici. Trebuie să merg acasă. Nu-mi mai este teamă de mânia Tatălui.” Mă întreb cum l-a părăsit teama. El a spus, “Mă voi duce acasă şi îi voi spune tatălui meu…” Ascultaţi ce a spus el că îi va zice tatălui. “Voi merge şi îi voi spune tatălui meu că am păcătuit împotriva lui şi împotriva cerului.” Opriţi-vă aici. Sunt gata să merg în coteţul porcilor şi să spun, “Tinere, nu ştiu ce ai făcut în ultimii trei ani în mijlocul acestor porci dar ai învăţat nişte teologie sănătoasă. Ţi-aş acorda o diplomă. Sunt gata să te ordinez. Tu înţelegi ceva ce majoritatea oamenilor nu vor realiza niciodată.” Şi acest lucru este că de fiecare dată când păcătuieşti împotriva unui seamăn, o altă fiinţă umană la nivel orizontal, că fiecare păcat pe care îl săvârşeşti astfel este de asemenea şi unul vertical. Când te jignesc, când te mint, când spun minciuni despre tine, când fur de la tine, când te rănesc în mod nedrept, eu păcătuiesc împotriva ta dar de asemenea păcătuiesc împotriva cerului pentru că cerul îmi porunceşte să te iubesc şi să te cinstesc şi să te tratez cu sinceritate şi dreptate şi să nu îţi produc pagubă. A sosit un moment în viaţa fiului risipitor când el nu mai spunea, “Hei, eu nu rănesc pe nimeni. Pur şi simplu fac ce îmi place mie. Cui îi pasă dacă eu aleg să trăiesc cu porcii. Pe cine rănesc eu?” Tu păcătuieşti împotriva lui Dumnezeu! Trezeşte-te! Şi el se trezeşte şi spune, “Trebuie să merg acasă. Trebuie să merg la tatăl meu. Trebuie să îi spun că am păcătuit împotriva lui şi a cerului.”

Şi aceasta este partea cea mai grozavă a poveştii, nu-i aşa? El merge acasă. Şi vă întrebaţi ce se petrece în mintea lui. Vă întrebaţi ce gândeşte cu cât se apropie mai mult de casă. Mă întreb dacă nu cumva el se gândeşte, “Oh, ce va spune el. Ce va face?” Şi avea discursul pregătit, vă amintiţi, chiar înainte de a pleca dintre porci. El a spus, “Mă voi întoarce acasă şi îi voi spune tatălui meu, <<Tată, nu sunt vrednic să mă mai numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din robii tăi. Dar doar lasă-mă să fiu acasă. Lasă-mă în casa ta. Ia-mi orice titulatură. Mi-am risipit deja moştenirea. Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Dar doar vreau aşa de mult să fiu acasă, vreau atât de mult să fiu în prezenţa ta încât voi accepta orice. Fă-mă un rob.” Aceasta înseamnă pocăinţă!
Felul de pocăinţă pe care îl facem astăzi este spunând, “Vino la Isus. Primeşte-L. Acceptă-L.” Urăsc asta. Acceptă-L pe Isus. Cât de arogant. “Da, Isus Te accept.” Cine eşti tu să-L accepţi pe Domnul Isus Hristos, Regele regilor. Întrebarea este, pe tine te acceptă Isus? Nu, Îl accepţi tu pe El. Tu nu Îi faci Lui nici un serviciu, acceptându-L, găsindu-L acceptabil. O persoană care Îl acceptă pe Isus în acest sens… “of, da, Îl voi lua pe Isus. Îl voi tolera”… acea persoană nu a primit pe Isus. Acea persoană este încă între porci. Acea persoană încă este moartă, spiritual şi moral.
Dar când te pocăieşti cu adevărat, cum a făcut-o David când a fost trezit de Natan, vă amintiţi, şi Natan a spus, “Tu eşti acel om.” Şi David şi-a luat pana şi a scris Psalmul 51. Tu ai nevoie să studiezi acest Psalm. Şi David a spus, “O, Doamne, dacă Tu ai ţine fărădelegea, cine ar mai sta în picioare? Doamne, nu mă trata conform dreptăţii Tale, ci tratează cu mine conform milei Tale pentru că altfel nu voi reuşi. Pentru că Tu ai dreptate când vorbeşti.” Auziţi ce spune David? David spune, “Doamne, eu ştiu ce am câştigat. Ştiu ce merit.”
Vedeţi, David a trecut de cea mai mare minciună dintre toate. Şi cea mai mare minciună cu care ne amăgim pe noi înşine este că noi credem că Dumnezeu ne datorează o viaţă mai bună decât cea pe care o avem. Că Dumnezeu este dator să ne răscumpere şi să ne salveze. Eu le spun mereu studenţilor mei nici să nu îndrăznească să-I ceară lui Dumnezeu ceea ce merită. S-ar putea să primiţi. Pentru că dacă El ar trata cu tine după meritul tău, eşti terminat. Dacă Domnul m-ar răsplăti pentru toate păcatele mele, eu nu mai am nici o speranţă.

Şi astfel fiul spune, “Hei, fă-mă servitor. Isus, lasă-mă să vin acasă. Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău.” Nimeni în această încăpere nu este vrednic să fie numit fiu al lui Dumnezeu. Nimeni în această cameră nu este vrednic să fie numit “creştin.” Ştiu că eu nu sunt. Deci, cu fiecare pas pe care îl făcea spre casa tatălui său, se îngrijora, “Ce va spune? Ce va face?” Părea că în fiecare zi bătrânul tată ieşea pe prispă şi privea cât de departe îl ţineau ochii să vadă dacă nu cumva se ridica praful de pe stradă. În fiecare zi, ca orice părinte din America.
În această dimineaţă când am luat micul dejun într-un restaurant, era această poză tragică a unui copil mic pe un afiş în restaurant. Şi semnul de deasupra spunea, “Dispărut.” Nu doream să rămân acolo pentru că tot ce îmi venea în minte era oare prin ce trece un părinte când copilul dispare şi nu mai aude niciodată despre el.
Şi departe tatăl vede un nor de praf pe stradă. Şi priveşte, îşi aţinteşte privirea, nu poate distinge o faţă. Dar este un fel în care merge omul acela, ceva caracteristic în legătură cu pasul lui. Şi inima tatălui începe să sară înlăuntrul lui. Şi el spune, “Cine vine pe drum merge ca fiul meu. Se poate oare să fie fiul meu?” Şi uitând de orice protocol, el îşi ridică veşmintele deasupra genunchilor, le leagă cu o curea, năvăleşte pe uşă afară şi începe să alerge pe stradă strigând, “Fiul meu!” Şi aleargă la el şi îl strânge în braţe şi îl îmbrăţişează şi îl ridică sus în aer şi spune, “Eşti acasă.” Şi fiul plânge şi spune, “Tată, am păcătuit împotriva ta. Am păcătuit împotriva cerului. Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Dar vreau să vin acasă. Te rog, pot fi robul tău?” “Oh, nu-mi vorbi mie de robi. Vino. Hai să intrăm în casă.” Îl loveşte pe spate, îl împinge în sus pe scări în casă şi spune, “Hei, tăiaţi viţelul îngrăşat. Daţi-mi inelul familiei. Vino în capul mesei. Vom avea o sărbătoare. Pentru că fiul meu a venit acasă.” Şi fratele spune, “Ce? Eu nu am primit viţelul îngrăşat. Eu nu am primit inelul familiei. Eu încă îmi aştept moştenirea. El a plecat şi a risipit totul şi tu îi dai o petrecere?” “Hei, tu auto-îndreptăţit respingător,” îi spune el fiului său. “Tu îl dispreţuieşti pe fratele tău care a venit acasă? Acesta este fiul meu care a fost pierdut dar acum este găsit.”

Întreaga zi de-a lungul acestei sesiuni, această întreagă experienţă, am fost preocupat numai de unul din ei. Şi aceasta este pentru a fi treziţi faţă de sfinţenia lui Dumnezeu. Ca să ajungem la o înţelegere despre cine este Dumnezeu şi ce a făcut El pentru noi. Astfel încât în loc să fugim de El, să ne ascundem de El, să refuzăm să venim la El, noi să venim la Tatăl nostru. Şi când venim la Tatăl şi El organizează sărbătoarea noi rămânem în casa Tatălui nostru şi vrem să Îi fim pe plac. În asta constă viaţa creştină. Noi ne supunem Lui pentru că vrem să o facem. Pentru că ne desfătăm în el şi pentru că suntem veşnic recunoscători.

Tradus de Cristian Coţovan

Ce este credinţa reformată?

de Michael S. Horton

“Cum merg înaintea lui Dumnezeu?”, l-a întrebat cineva pe presbiterianul scoţian Horatius Bonar. Pastorul a răspuns: “Înaintea lui Dumnezeu mergem cu păcatele noastre, pentru că nu avem nici un alt lucru despre care să putem spune cu adevărat că este al nostru.”
Într-o manieră asemănătoare luteranismului, tradiţia reformată s-a născut din puternica furtună cunoscută sub numele de Reforma Protestantă. John Calvin (1507-1564) a fost un francez care, prin propriile sale studii ale Scripturii şi prin citirea tratatelor lui Luther precum şi a altor reformatori, a fost convertit la credinţa “evanghelică”. La fel ca Luther, Calvin a fost neliniştit de starea sufletului său. Cum poate un păcătos să fie acceptat înaintea unui Dumnezeu pur şi sfânt care nu poate tolera păcatul şi care ne-a spus că a pregătit un loc de chin veşnic? “Doar iubeşte-L pe Domnul”, i-au spus lui Calvin. “Să-L iubesc?” a întrebat el. “Cum poţi iubi un Dumnezeu care încontinuu te ameninţă cu degetul, aşteptând să-ţi alunece piciorul?” Dar apoi învăţatul francez a făcut o descoperire minunată, foarte asemănătoare cu cea a lui Luther şi datorată nu în mică măsură scrierilor acestui mare reformator. Biblia declară că creştinii sunt îndreptăţiţi prin credinţa în Hristos şi nu prin vreun lucru făcut de aceştia. Descoperirea l-a revoluţionat pe acest timid francez şi l-a transformat treptat într-o influenţă majoră asupra lumii occidentale.
Dar ce a învăţat Calvin de a provocat aşa o revoluţie în zilele sale? Sau Edwards, sau Whitefield pe vremea lor? Ce l-a făcut pe Charles Spurgeon un evanghelist atât de uimitor şi a lansat mişcarea misionară modernă prin William Carey, Hudson Taylor, David Livingstone, şi John Patton? Ce a provocat Marea Trezire şi Renaşterea Evanghelică în Marea Britanie şi în Europa? Şi de ce credem că aceste idei, care nu sunt nimic altceva decât învăţăturile Bibliei, ar putea provoca o nouă revoluţie sau reformă în gândirea şi în viaţa din zilele noastre? Mai întâi, credinţele de bază.

Aceasta e lumea Tatălui meu

Calvin a scris mult despre frumuseţea lumii ca “teatru” în care sunt afişate şi evidenţiate atributele lui Dumnezeu. “Ca şi cum aş fi urmărit necurmat de privirea supraveghetorului meu”, a scris faimosul poet calvinist John Milton, exprimând sentimentul pe care trebuie să-l aibă creştinii că aparţin acestei lumi. Desigur, în ultimă instanţă destinaţia noastră e veşnicia, dar şi această viaţă contează cu adevărat.
Acesta e motivul pentru care tradiţia reformată a avut întotdeauna o înaltă doctrină a creaţiei. Dacă un ulcior ieftin cade de pe raft, nu e nici o problemă – adunăm cioburile, le aruncăm la gunoi şi cu asta s-a terminat. Dar dacă într-un muzeu e distrus un vas antic foarte valoros, purtând semnătura unui maestru? Cu siguranţă ar fi o mare tragedie. Diferenţa nu constă în calitatea materialului (amândouă au fost vase de lut), ci în măreţia artistului şi în unicitatea lucrării. În acelaşi fel, oamenii nu sunt simple spirite prizoniere în închisoarea unui trup, ci măreţe lucrări de artă menite să aibă un anume entuziasm şi un sentiment al demnităţii pentru că sunt fiinţe umane.

Teologia reformată a accentuat întotdeauna faptul că pentru orice lucru există un motiv – şi că noi avem o raţiune pentru care existăm. Nimic nu se întâmplă la voia întâmplării, ci este organizat de Marele Regizor. Cu toţii suntem “actori” pe scena lui Dumnezeu, după cum spunea Shakespeare.
Departe de a considera lipsite de sens propriile noastre decizii şi acţiuni, acest lucru le face cu adevărat semnificative. Cine ar îndrăzni să spună vreodată că semnificaţia sau libertatea lui Sir Laurence Olivier sau Kathryn Hepburn este diminuată de existenţa unui scenariu? Fără acel scenariu, cum ar putea avea vreo semnificaţie interpretarea lor artistică?
Asta înseamnă şi că Dumnezeu nu a creat o separare între “secular” şi “sacru”, aşa cum fac adesea mulţi creştini în zilele noastre. Creştinii au fost meniţi să participe alături de necreştini în fiecare aspect al vieţii. În teologia reformată nu există “vacanţe creştine”, “mass-media creştină”, “cărţi creştine” sau “muzică creştină”. Nu există o “slujire creştină cu normă întreagă” şi “lucrări laice”, ci dimpotrivă, vocaţii sau chemări pentru fiecare. La fel şi în creaţie, există darul “harului comun”. “El dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”, le-a spus Isus ucenicilor.

Căderea e mai rea decât credeţi

Uneori avem tendinţa să privim păcatul din perspectiva acţiunii: facem asta sau nu facem cealaltă. Dar păcatul, conform Scripturii, este în principal o condiţie care produce acţiuni. “Păcătuim pentru că suntem păcătoşi”, spune proverbul. Teologia reformată ia păcatul în serios, argumentând împreună cu Sf. Pavel că credincioşii “erau morţi în greşeli şi păcate” şi că “omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, nici nu le poate înţelege…”
Gândiţi-vă puţin: morţi spiritual! Aţi avut vreodată o conversaţie plăcută cu un cadavru? Încercaţi odată, când aveţi ocazia. E plictisitoare! La fel, nu putem să ne aşteptăm ca bărbaţii şi femeile căzuţi să vină la viaţă înainte ca Dumnezeu să hotărască să-Şi împartă harul. “Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu”, se plângea apostolul Pavel. Asta, desigur, nu înseamnă că trebuie pur şi simplu să stăm şi să aşteptăm ca necredincioşii să fie regeneraţi înainte să le spunem Evanghelia. Dimpotrivă, ne aşteptăm ca Evanghelia, împreună cu Duhul Sfânt, să îi regenereze prin mesajul nostru.

Reformaţii, la fel ca alţi protestanţi, privesc cu foarte mare seriozitate Căderea din grădina Edenului. Noi moştenim de fapt corupţia morală şi vina lui Adam. Intrăm în rasa umană ca duşmani ai lui Dumnezeu, suficient de vinovaţi pentru a fi condamnaţi chiar înainte să înfăptuim primul nostru act de neascultare. “În păcat”, mărturisea Psalmistul, “m-a zămislit mama mea”. Asta înseamnă că este imposibil ca noi să putem ridica măcar un deget ca să cooperăm cu Dumnezeu în vederea mântuirii noastre. Libera voinţă, ideea că fiecare are capacitatea să-L accepte pe Hristos, este nebiblică şi stă la rădăcina multor neînţelegeri serioase din punctul de vedere reformat.

Alegerea

“În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi… În El am fost făcuţi şi moştenitori, fiind rânduiţi mai dinainte, după hotărârea Aceluia, care face toate după sfatul voii Sale” (Efeseni 1:4-11)
Aici, la fel ca în atâtea alte locuri, Biblia ne spune că Dumnezeu îşi avea privirea îndreptată asupra noastră cu mult timp înainte ca noi să privim spre El. “Dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi.” Eu am crescut cu această ilustraţie: “Dumnezeu Şi-a dat votul pentru sufletul tău; Satan şi l-a dat pe al lui, dar tu ai votul hotărâtor.” Acest lucru însă nu e în concordanţă cu remarca Apostolului Pavel că, “Aşadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă” (Romani 9:16). Alegerea nu e doar o doctrină importantă în Biblie, ci este o imensă mângâiere pentru cei ce sunt întotdeauna neliniştiţi dacă fac suficient ca să-şi asigure mântuirea. Alegerea ne învaţă, în cuvintele lui Hristos, că “Nu voi M-aţi ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi; şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi roadă şi roada voastră să rămână, pentru ca orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, să vă dea” (Ioan 15:16)

Întruparea

Teologia reformată a accentuat de asemenea faptul că “Dumnezeu S-a făcut trup şi a locuit printre noi” (Ioan 1). Îmi amintesc cum cântam în copilărie la Şcoala Duminicală despre “Scara lui Iacov”. În timp ce cântam versurile mimam urcatul pe scară. Dar asta nu e o teologie sănătoasă, nu-i aşa? Pentru că scara pe care a văzut-o Iacov în vis nu era una pe care noi să urcăm la Dumnezeu, ci o scară pe care Dumnezeu a coborât la noi. Observaţi tema comună de aici? Dumnezeu face întreaga lucrare. El este iniţiatorul, Cel ce vine înspre noi în timp ce noi suntem neajutoraţi.
Întruparea ne mai învaţă şi că Dumnezeu a luat asupra Sa natura noastră, sfinţind-o. Deşi era umilitor pentru Fiul lui Dumnezeu să fie supus suferinţelor unei lumi căzute, Lui I-a făcut plăcere să devină o fiinţă umană, la fel ca noi.

Viaţa lui Hristos

Aşteptaţi o clipă… Viaţa lui Hristos? Auzim despre moartea Lui, dar ce a realizat viaţa Lui pentru noi?
În teologia reformată (la fel ca în luteranism) vorbim despre ascultarea activă şi pasivă a lui Hristos. Ascultarea Sa pasivă este reprezentată de cei treizeci de ani de ascultare desăvârşită de Legea Tatălui Său. Vedeţi, nu ar fi fost suficient ca Hristos doar să moară pentru păcatele noastre. Paharul nu poate fi doar golit de vină; el trebuie să fie umplut cu o neprihănire desăvârşită, pe care noi nu o avem. Hristos a împlinit în mod desăvârşit Legea în locul nostru. “Visul imposibil” a fost în sfârşit realizat de o fiinţă umană – unul dintre noi, iar El a câştigat premiul pentru noi, ca şi cum noi am fi fost acolo cu El în fiecare act de ascultare.
Prin urmare, “viaţa Lui creştină victorioasă” înlocuieşte neajunsurile noastre iar noi suntem mântuiţi pentru că el a trăit pentru Dumnezeu, chiar dacă noi nu o facem.

Crucea

Apoi vine a doua parte pe care am menţionat-o – ascultarea pasivă a lui Hristos. Suntem mântuiţi nu doar prin viaţa Sa, ci şi prin moartea Sa; nu doar pentru că El a trăit pentru Domnul, ci pentru că El S-a supus în totalitate Domnului, chiar dacă asta a însemnat să fie judecat în locul nostru.
Cu toţii ştim ce înseamnă un substitut. Ceva care înlocuieşte un alt lucru. Hristos a stat în locul nostru şi a luat asupra Sa pedeapsa ce era pregătită pe bună dreptate pentru noi. Atârnând pe crudul eşafod roman, Isus Hristos a fost considerat cel mai mare păcătos care a trăit vreodată, purtând păcatele întregii lumi şi îndurând revărsarea mâniei Divine şi ura pentru acele păcate.

Învierea

Am locuit cândva lângă Lacul Tahoe, sus în Munţii Sierra ai Californiei. Mai întâi venea o pătură ameninţătoare de nori întunecaţi care transformau în câteva minute miezul zilei în seară. Pe urmă era o furtună care dura câteva ore. A doua zi, ieşind afară, eram orbit de razele soarelui care se reflecta în zăpada proaspăt căzută iar cerul era pictat în cea mai adâncă nuanţă de albastru din spectrul de culori.
Într-un mod asemănător, crucea a fost judecata lui Dumnezeu pentru Hristos ca substitut al credinciosului. Însă furtuna a trecut iar învierea lui Hristos L-a confirmat ca Rege al creaţiei, Domnul răscumpărării. “El a fost răstignit pentru păcatele noastre şi a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră”, după Scripturi.
E important să ne amintim şi că toate acestea sunt fapte istorice. Isus nu S-a ridicat dintre cei morţi într-un mod alegoric sau ca un mit care ne învaţă despre viaţa nouă. A fost o istorie reală în timp şi spaţiu, pe care martorii ostili nu au putut-o respinge.

Îndreptăţirea şi unirea cu Hristos

Doctrina centrală a Reformei a fost îndreptăţirea doar prin har şi numai prin credinţă. Noi credem că încrezându-ne numai în Hristos pentru mântuirea noastră, suntem declaraţi neprihăniţi. Toată ascultarea desăvârşită a lui Hristos este trecută în contul nostru iar păcatele noastre sunt considerate ca fiind plătite la cruce.
Prin credinţă, suntem uniţi cu Hristos şi prin această unire noi avem totul în comun cu Hristos. Este El neprihănit? Atunci şi noi suntem neprihăniţi! Este El sfânt? Atunci şi noi suntem? Desigur, asta nu înseamnă că împărtăşim atributele Sale divine, însă tot ce a realizat prin viaţa, moartea şi învierea Sa, este al nostru.

Multe alte grupări religioase cred că undeva, cumva, avem şi noi o parte în mântuirea noastră. Avem şi noi contribuţia noastră. Pentru unii, asta poate însemna ceva mic, cum ar fi “luarea unei decizii”, “ieşitul în faţă” sau “rostirea unei rugăciuni”; pentru alţii, înseamnă mult mai mult. Dar în această perspectivă, harul lui Dumnezeu este văzut ca o substanţă, ceva insuflat sau implantat în credincios şi care îl face pe acesta capabil să trăiască o viaţă evlavioasă. În această perspectivă, Duhul Sfânt şi călăuzirea Lui reprezintă Evanghelia, şi nu viaţa, moartea, învierea şi înălţarea lui Hristos.
Acesta e motivul pentru care reformatorii au afirmat că nu e suficient să spui că de la început la sfârşit a fost doar harul lui Dumnezeu. Desigur, e un start bun, dar Biblia cere o siguranţă suplimentară pentru Evanghelie: Nu suntem îndreptăţiţi (declaraţi neprihăniţi sau drepţi) înaintea lui Dumnezeu doar prin har, ci doar prin har şi numai prin credinţă. În alte cuvinte, nu devenim neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu printr-un proces al dezvoltării creştine, pe măsură ce cooperăm cu Duhul Sfânt; dimpotrivă, suntem declaraţi neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu într-o clipă, atunci când meritul vieţii desăvârşite şi jertfa ispăşitoare a Domnului nostru este trecută în contul nostru. Acest fel de neprihănire nu e ceva ce noi am produs; nici măcar nu a fost produs de Dumnezeu înăuntrul nostru. Pentru că aceea e sfinţirea, iar, în această viaţă, chiar şi cel mai sfânt dintre noi are parte doar de un scurt început al acestui gen de neprihănire. Lucrul de care avem noi nevoie este această neprihănire “străină”, adică o neprihănire care îi aparţine de fapt altcuiva, însă ne este dată ca şi cum ar fi a noastră. În afară de imaginea bancară a creditului, Biblia foloseşte şi imaginea unei robe albe care acoperă păcătoşenia şi ruşinea noastră.
Această robă a fost folosită de Dumnezeu ca să-i acopere pe Adam şi Eva, atunci când ei au realizat că frunzele de smochin nu îi vor putea ascunde de judecata lui Dumnezeu. Acest acoperământ a fost prefigurat în jertfe, până când Ioan Botezătorul a declarat “Priviţi! Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii.”

Dacă aceste lucruri ar fi crezute cu adevărat în bisericile noastre de astăzi, atunci am avea parte de trezire şi reformă. Fiecare mare mişcare din istoria Bisericii şi-a găsit impulsul în recuperarea acestor adevăruri. Într-o mişcare care pretinde că aderă la moştenirea Reformei protestante, evanghelicalismul de-abia dacă mai poartă vreo asemănare cu acea mare lucrare a lui Dumnezeu. Accentul este pus, din nou, pe ceea ce se petrece înăuntru, în inima omului, în duhul omului. În zilele noastre nu se mai aude acea proclamare obiectivă a lui Hristos răstignit pentru păcatele noastre şi înviat pentru îndreptăţirea noastră, evenimente din exteriorul nostru, care au avut loc acum două mii de ani într-o cetate din Orientul Mijlociu. “Paşi spre o viaţă victorioasă” au înlocuit predicarea vieţii victorioase a lui Hristos şi a morţii Sale pentru păcătoşii care nu pot continua să trăiască o şaradă şi nu pot veni înaintea lui Dumnezeu cu neprihănirea pe care sfinţenia Lui o cere.

Însă pentru aceia care, numai prin credinţă, au primit acest dar al neprihănirii, există un proces de creştere în sfinţenie. Deşi nu este niciodată temelia pentru acceptarea înaintea lui Dumnezeu (pentru că întotdeauna este o sfinţenie imperfectă), sfinţirea este procesul prin care Duhul Sfânt în mod treptat ne aduce la asemănarea cu chipul lui Hristos. Lovind cu dalta în obiceiurile noastre păcătoase şi în credinţele noastre adânc înrădăcinate, Duhul Sfânt este Sculptorul Divin care urmăreşte să aducă slava Mântuitorului făcând din noi “busturi” ale Lui în fiecare loc de muncă, în fiecare instituţie şi în fiecare casă, în muncă şi în relaxare. În timp ce credinciosul continuă să lupte cu păcatul, într-o asemenea măsură încât o persoană îşi pune întrebarea dacă el sau ea a fost cu adevărat născută din nou, Scriptura ne promite că învierea lui Hristos, atunci când este aplicată de Duhul Sfânt prin Evanghelie, înviază acea persoană din moartea spirituală şi o altoieşte în Viţa cea Vie, Isus Hristos. Ştiind că evlavia nu este ceva la care trebuie să ajungem ca să putem fi acceptaţi de Dumnezeu şi să fim primiţi sau păstraţi în familia Sa, putem trăi pentru prima oară ca fii şi fiice recunoscători şi ascultători, nu ca sclavi.

Viaţa creştină

Pentru că toate acestea sunt adevărate, cei care accentuează aceste adevăruri, aşa cum au făcut reformatorii, înţeleg că viaţa creştină este foarte diferită de cea cu care sunt obişnuiţi mulţi creştini. Mai întâi, motivaţia este dată de libertatea între limitele Legii lui Dumnezeu. Frica de pedeapsă şi nădejdea răsplătirii nu sunt motivaţii pe care cineva le-ar putea observa articulate sau urmate de cei care iau aceste adevăruri în serios. Dacă, atunci când mă angajez în activităţi “spirituale”, Dumnezeu îmi simte frica, oare nu-i voi aduce mai degrabă ofensă decât plăcere? Iar dacă îmi simte pofta egoistă după cununi şi locaşuri cereşti, nu mă va acuza El mai degrabă de păcat în loc să-mi recunoască faptele bune?
Pentru creştinul reformat, “harul este esenţa teologiei iar recunoştinţa este esenţa eticii”, aşa cum spunea teologul olandez G.C. Berkouwer. În loc să analizeze fiecare motiv, adesea paralizând exercitarea faptelor bune de teamă că le va face “în firea pământească”, credinciosul trebuie să-L slujească pe Dumnezeu şi pe aproapele lui pur şi simplu pentru că aşa i-a poruncit Tatăl său plin de har şi iubire. Nu pentru că El e atotputernic şi poate porunci orice doreşte, ci pentru că e plin de milă şi ne-a transferat din împărăţia întunericului în împărăţia Fiului Său. Prin urmare, noi Îi aparţinem Lui – cu preţul propriului Său sânge, nu suntem ai noştri.

Toate astea înseamnă şi că credinciosul reformat îşi poate îndrepta atenţia de la propria sa mântuire spre mântuirea şi binele altora. Sunt atât de mulţi cei pierduţi, care au nevoie să audă acest mesaj eliberator, vestea bună a eliberării de sub robia şi vina păcatului. Mai mult, sunt atâţia care suferă, nu au unde locui, sunt bolnavi, îndureraţi, experimentând ravagiile păcatului – atât ca victime cât şi ca făptaşi. Acolo trebuie să fie creştinul – în lume, nu închis într-o comunitate monastică de zeloţi super-spirituali care vor să-şi lustruiască reciproc aureolele. Desigur, avem nevoie de părtăşia sfinţilor şi, chiar mai important de-atât, avem nevoie de împărtăşirea regulată la Cuvânt şi Sacrament, dar toate acestea sunt pentru o viaţă de slujire în mijlocul lumii, înaintea feţei lui Dumnezeu.

Tradus de Florin Vidu

Reformă sau trezire spirituală?

de Jim Elliff

Dacă aţi fost pe lângă mine foarte mult timp, m-aţi auzit accentuând faptul că nevoia stringentă, nevoia absolut disperată a timpului de faţă, este reforma. De asemenea, aţi fost conştienţi că pentru mulţi ani am tânjit şi după trezire sau înviorare spirituală. Recent am fost întrebat care este de fapt diferenţa, dacă există vreuna, între reformă şi trezire spirituală. Aceasta este o întrebare importantă, demnă de luat în considerare în timpul vostru preţios.

Deşi mulţi oameni sunt orbiţi în faţa dilemei curente, realitatea este că un fundament al adevărului sănătos, viu şi distinct a izvorât din premizele evanghelismului modern. Evanghelismul a fost deposedat de adevăr într-o aşa măsură încât devine înspăimântător. În locul lui, experienţa şi misticismul sunt la ele acasă în biserică sau, dacă nu acestea, atunci pragmatismul creşterii bisericii sau o preocupare nesănătoasă cu aspectele psihologice. Însă doctrinele necesare despre sfinţenia lui Dumnezeu şi dreapta Sa mânie, despre justificarea doar prin credinţă, natura transformatoare a regenerării, suveranitatea lui Dumnezeu peste toată creaţia şi în mântuire, natura şi dimensiunea harului în doctrinele justificării şi sfinţirii pe baza cărora se dezvoltau trezirile spirituale mai timpurii au fost considerate neimportante şi folositoare doar studenţilor la teologie, trecuţi demult şi zăvorâţi în turnuri de fildeş, care nu au legătură cu viitorul bisericii.

Mulţi nu sunt conştienţi de faptul că Jonathan Edwards predica o serie pe tema justificării doar prin credinţă atunci când s-a produs o trezire spirituală în New England, sau că multe dintre trezirile scoţiene, de exemplu, au fost precipitate sau accelerate de predicarea seriei pe tema regenerării, sau că Epistola foarte doctrinară – Romani, a fost un exemplu mare în istorie, ca instrument al genului de mare trezire spirituală despre care vorbesc. Doctrina sănătoasă se afla în centrul trezirii spirituale. Dar trist este faptul că, pentru mulţi evanghelici, nu pare să producă vreo diferenţă ceea ce credem, ci doar faptul că simţim sau ne bucurăm de multe dintre celelalte substituente ale creştinimului biblic.

Pe un asemenea fundament, capătă sens a se înviora sau trezi doar experienţa credincioşilor? A înviora numai experienţa unei biserici, când are o temelie doctrinară insuficientă şi nesănătoasă, înseamnă doar a amplifica problemele noastre, a oferi credibilitate erorii şi a extinde ceea ce ne-a adus în primul rând la necaz.

Datorită acestei dileme, daţi-mi voie să fac o declaraţie (deşi ea ar putea fi înţeleasă greşit): Trezirea spirituală, aşa cum o înţelegem în mod obişnuit, va fi irosită în asemenea biserici deficiente din punct de vedere doctrinar aşa cum le aflăm astăzi. Acesta poate părea un comentariu neobişnuit de făcut de vreme ce eu, ca mulţi dintre voi, am sperat realmente şi am predicat în favoarea trezirii spirituale. Însă convingerea mea are de-a face cu înţelegerea obişnuită, unilaterară a trezirii spirituale, predominantă în majoritatea cercurilor creştine. După cum A.W. Tozer a spus, „O trezire spirituală de genul creştinismului pe care l-am avut în America în ultimii cincizeci de ani va fi tragedia cea mai mare a acestui secol, o tragedie care-i va lua bisericii o sută de ani ca să-şi revină.”

Doar aducerea vibranţei sau aducerea la viaţă a experienţei credinciosului poate fi foarte folositoare pentru ortodoxia moartă – credinţa corectă sau ortodoxă fără viaţă. Însă noi nu avem în principal ortodoxie moartă astăzi. Avem heterodoxie plină de viaţă. Hetero înseamnă „alt/ă” sau „diferit”. Heterodoxia este credinţa divergentă sau chiar eretică. Reformă este acel cuvânt pe care-l folosim ca să vorbim despre recuperarea doctrinelor corecte şi aplicarea lor viguroasă la toate aspectele vieţii.

Noi n-ar trebui să dorim o trezire doar a experienţei, fără o reformă adevărată. Şi, prin urmare, termenul „trezire” nu este adecvat pentru zilele noastre, dacă nu adăugăm modificările „reformatoare” sau „condusă/determinată de Cuvânt”. Nu este greşit să se dorească trezire, dacă ne referim la o trezire care înseamnă o restabilire a credinţei corecte alături de înviorarea experienţei noastre cu Dumnezeu, care decurge din (nu separat de) această doctrină sănătoasă. Aceasta înseamnă că eu cred că schimbarea care durează cel mai mult va proveni nu doar din a avea pur şi simplu experienţe dramatice, pline de căldură şi putere cu Dumnezeu. Nu, ceea ce este necesar pentru unele organizaţii şi biserici, spre exemplu, este să-şi refacă perspectiva lor asupra Evangheliei, ca să se conformeze Bibliei.

„Evanghelia” care, predicată fiind, are ca rezultat asemenea căderi masive (uneori la un procent de 90% sau mai mult în anumite campanii evanghelistice, care dau greş să regândească din punct de vedere doctrinar natura Evangheliei) este una dintre marile anomalii ale zilelor noastre. Însă, din nefericire, dacă aduni împreună conducătorii multor organizaţii religioase de astăzi, ei vor fi foarte hotărâţi să nu discute despre ceea ce cred. Ţelul lor, în termenii trezirii spirituale de astăzi, este de a vedea mai multă experienţă sau mai multă creştere expansivă. Nu doresc să spun că oricine este rău intenţionat în această trecere în revistă, ci că, oarecum, importanţa reformei nu este tocmai înţeleasă.

Această ignoranţă sau lipsă de conştientizare explică de ce anume teologii nu invită aproape niciodată lideri de organizaţii creştine (parabisericeşti) la întâlnirile lor, iar liderii, care planifică şi conturează viitorul evanghelismului, aproape niciodată nu-i angajează pe teologi să le vorbească despre mesajul pe care-l proclamă. Există excepţii care ar putea fi observate, însă, în cea mai mare parte, noi dăm realmente greş să ne ajutăm unii pe alţii, fiindcă mergem fiecare pe propria noastră cale.

Acum să clarificăm, nu spun că experienţa cu Dumnezeu nu este folositoare sau dezirabilă. Amintiţi-vă că am spus faptul că ortodoxia moartă are nevoie de experienţa cu Dumnezeu. Şi dacă aceasta este o descriere a voastră, atunci ştiţi exact de ce aveţi nevoie. Nu pun la îndoială valoarea mare a experienţei înnoite cu Dumnezeu. Ceea ce spun este că experienţa e slujitoarea sau servitoarea adevărului, iar primele lucruri ar trebui să fie primele.

Dacă trecem peste adevăr ca să ajungem la experienţă, atunci vom avea, în cel mai bun caz, doar ceva foarte limitat şi imediat, ceva care, în ultimă instanţă, va produce o „heteropraxis” mai mare (trăire neadecvată – „altă acţiune” – practici care nu se conformează doctrinei corecte, biblice). Heterodoxia („altă învăţătură” – învăţătură contrară Scripturilor) conduce mereu la heteropraxis. Dumnezeu ne-a învăţat deja cu privire la modul în care trebuie să aibă loc transformarea comportamentului. „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău; Cuvântul Tău este adevărul.” Ioan 17:17.

Probabil că va fi de folos să ilustrez prin perioada recentă şi mai degrabă scurtă a confesiunii publice care a afectat pe multe dintre bisericile şi şcolile noastre. Trist este faptul că, în mijlocul acestei activităţi binecuvântate şi minunate, a existat dorinţa distinctă, probabil în mai multe cazuri decât ne-ar plăcea să admitem, de a suspenda predicarea sau învăţarea Cuvântului în favoarea unei experienţe continue. La momentul de faţă, cred că Dumnezeu a adus convingerea pe care am văzut-o, şi cred că este posibil ca un grup să experimenteze perioade de mărturisire în contextul principiilor biblice, însă o trăsătură majoră a lucrării recente a fost absenţa completă a centralităţii predicării.

Pe parcursul acestei perioade de mărturisire publică, părea să fie o chestiune de entuziasm în mărturia oamenilor că nu a fost nicio predicare. Era ca şi cum predicarea nu era necesară, şi adevărul explicat ar fi stat, de fapt, în calea lucrării Duhului. Comparaţi acest fapt cu biserica primară din Noul Testament în timpul primei lor treziri spirituale. Aceşti oameni rezistau la învăţătura lui Pavel de-a lungul a nopţi întregi, dacă era posibil!

Iarăşi, sunt foarte fericit să cred că Dumnezeu era implicat în mare măsură în ce se întâmpla, şi ar trebui să fim mulţumitori pentru aceasta, însă este posibil, în mod incoştient, să dăm greş în a asculta de Dumnezeu în felul în care tratăm această mare binecuvântare a convingerii şi a prezenţei divine. Nu veţi găsi nimic asemenea unei aşa minimalizări a predicării, de exemplu, în Marea Trezire sau alte treziri spirituale timpurii înainte de mijlocul anilor 1800. Şi chiar dacă am putea evidenţia o lucrare a lui Dumnezeu ici şi colo cu un accent redus pus pe predicarea Cuvântului, dilema noastră prezentă încă va demonstra nevoia de o asemenea lucrare reformatoare a lui Dumnezeu. Nu este doar o experienţă măreaţă de câteva zile sau chiar săptămâni cea care va îndrepta situaţia noastră, ci o re-direcţionare totală spre adevăr şi o întoarcere la gândire şi doctrină.

Trezirea sau înviorarea spirituală condusă de experienţă seamănă mai mult cu o viitură de scurtă durată, decât cu un râu puternic, maiestuos. Experienţa înălţătoare lasă cu certitudine o amprentă, care poate fi bună ori de câte ori converge cu ortodoxia, însă o trezire reformatoare este un râu dătător de viaţă care are rezultate pozitive continue. Atunci când reforma are loc, convingerea nu este doar în legătură cu păcătoşenia noastră comportamentală, ci este legată şi de doctrina greşită (sau, pur şi simplu, de apatia faţă de urmărirea adevărului). Aşa cum autorul şi profesorul de la Seminarul Teologic Baptist Midwestern mi-a spus, „Noi trebuie să ne pocăim atât de doctrina noastră, cât şi de trăirea noastră.”

Tradus de Lacrisa Novac

Un apetit spiritual

Sinclair Ferguson

Cartea Psalmilor a fost descrisă drept „o anatomie a tuturor părţilor sufletului”. Este o descriere excelentă. Fiindcă ceea ce găsim în Psalmi este o practic o analiză a vieţii spirituale. Nimic nu ne este ascuns. Sunt consemnate acolo atât „stările emoţionale de exaltare” cât şi „cele de deprimare şi descurajare”. De aceea, când citim Psalmii suntem deseori uimiţi de modul în care ei prezintă o reflectare a propriei noastre condiţii şi experienţe. În Psalmi vedem o descriere a propriei noastre experienţe. Dar uneori identificăm şi descrierea unor experienţe noi. Acestea oferă înţelegere şi un îndreptar pentru viaţă. Unii dintre psalmi ne spun realmente: „Acesta este modul în care ar putea lucra Dumnezeu. Fii pregătit să recunoşti mâna Lui în viaţa ta în experienţe asemănătoare.” Aşa stau lucrurile cu Psalmul 42 şi Psalmul 43. Aceşti doi psalmi sunt priviţi împreună. În cea de-a doua carte a Psaltirii sunt doar doi psalmi fără titlu, iar Psalmul 43 este unul dintre ei. Motivul este probabil că la un anumit moment a fost unit cu Psalmul 42. Tema ambilor psalmi este aceeaşi. Într-adevăr aţi observat probabil că există un refren întâlnit în amândoi (Ps. 42:5,11; 43:5): Pentru ce te mâhneşti suflete şi gemi înăuntrul meu? Nădăjduieşte în Dumnezeu, căci iarăşi Îl voi lăuda; El este mântuirea mea şi Dumnezeul meu.

Nu-i de mirare că mesajul acestor psalmi a fost deseori considerat a fi un sfat pentru cei deprimaţi sau descurajaţi spiritual. Cu certitudine ei oferă un asemenea sfat. Însă, cel mai probabil, nu acesta a fost principalul lor mesaj intenţionat. Fiindcă este caracteristic Psalmilor să prezinte tema principală nu în refrenul repetat, ci în cuvintele introductive. Psalmul 42 începe cu această afirmaţie: Cum doreşte un cerb izvoarele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu; când mă voi duce şi mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu?

Observăm aici un om care tânjeşte să-L cunoască pe Dumnezeu. Aceasta este o parte esenţială a oricărei creşteri spirituale adevărate. Desigur, maturizarea ca şi creştin presupune dobândirea unei cunoaşteri mai mari a Cuvântului lui Dumnezeu, presupune o viaţă de rugăciune şi mărturie. Însă toate acestea sunt rezultate ale ceva mult mai important, fundamental chiar – a fi creştin înseamnă a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Maturizarea ca şi creştin înseamnă creşterea în dorinţa noastră de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Aceasta este esenţa vieţii creştine. Însuşi Isus a spus: „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat.” (Ioan 17:3). Adevăraţii oameni ai credinţei sunt „oameni care-L cunosc pe Dumnezeul lor” (Dan. 11:32). De aceea, în Vechiul Testament una din binecuvântările noului veac pe care-l va inaugura Mesia e că oamenii Îl vor „cunoaşte pe Domnul” (Ier. 31:34). Aceasta este inima vieţii creştine. Este fundamental pentru toată creşterea spirituală. Dacă nu creştem în cunoaşterea lui Dumnezeu, nu creştem deloc.

Sună oare neobişnuit să sugerăm că slăbiciunea noastră cea mai mare de astăzi ca şi creştini (tineri şi bătrâni) se află aici? Aceasta a fost plângerea lui Osea în legătură cu biserica lui. Poporul lui Dumnezeu pierea din lipsă de cunoştinţă (Osea 4:6). Tot aşa şi noi tindem să fim o generaţie de creştini care dă prea multă importanţă aspectelor minore şi nu pare să deţină măsura adevărată a Evangheliei în cunoaşterea lui Dumnezeu. Noi nu-L cunoaştem realmente pe Dumnezeu. În cel mai bun caz, noi cunoaştem despre El. Omul care a scris Psalmii 42 şi 43 a fost probabil mulţumit odată cu un nivel asemănător al experienţei spirituale. Însă pe urmă Dumnezeu a început să rânduiască circumstanţele vieţii lui într-o aşa manieră încât o nouă dorinţă de a creşte spiritual a umplut orizontul său. El a început să tânjească să-L cunoască pe Dumnezeu; şi îşi descrie experienţa sa în trei etape.

Dorul de a-l cunoaşte pe dumnezeu

Cum este să ai o dorinţă de a-L cunoaşte pe Dumnezeu? Aceşti Psalmi indică faptul că acesta poate fi un lucru foarte dureros şi tulburător. Psalmistul se simţea abătut şi mâhnit. El a realizat că nu-L cunoştea pe Dumnezeu aşa cum trebuia:
Pentru ce te mâhneşti suflete şi gemi înăuntrul meu?
Probabil că în zilele de odinioară el cunoscuse prezenţa lui Dumnezeu într-un mod plin de putere, însă acum duhul lui se simţea uscat şi searbăd. Era însetat şi striga după roua proaspătă a prezenţei lui Dumnezeu – să vină să-l învioreze şi să-l restaureze. Privind la condiţia acestui om suntem extrem de tentaţi să spunem că era pur şi simplu un copil al Dumnezeu neascultător şi înfrânt – un apostat. Totuşi, el nu face nicio menţionare a pocăinţei sau a vreunui păcat specific care-l împiedică să stea în prezenţa lui Dumnezeu. Acesta nu este un psalm de penitenţă. Într-adevăr, în anumite privinţe, şi această perspectivă e una pertinentă. Fiindcă aici identificăm un om care I se poate adresa lui Dumnezeu ca „Stânca mea” (v. 9). El se gândeşte la Dumnezeu ca la adăpostul şi protecţia sa – ca la o (peşteră) stâncă în care se poate ascunde pentru a găsi adăpost şi protecţie de duşmanii săi. „Noaptea”, mărturiseşte el, „cântam laudele Lui” (v. 8). Nu sunt tocmai cuvintele unui apostat. Dumnezeu a început să desţelenească terenul necultivat din duhul său (Ier. 4:3; Osea 10:12). El plănuieşte să-l aducă la un stadiu nou al experienţei spirituale. În viaţa spirituală e la fel ca-n cea obişnuită – experimentăm nu numai traumele naşterii, ci şi luptele sau frământările dezvoltării şi trecerii de la o etapă a vieţii la alta.

Dar care au fost mijloacele pe care le-a folosit Dumnezeu în viaţa lui pentru a produce o nouă condiţie sau stare a lucrurilor? Şi ce fel de experienţe am putea anticipa că va folosi El în vieţile noastre pentru a ne aduce la o cunoaştere sporită a Lui şi a căilor Lui?

Dorinţe spirituale trezite

Sunt trei lucruri pe care Dumnezeu a început să le folosească:

(1) Amintirile trecutului Când L-a chemat pe Dumnezeu în nedumerirea lui, el a spus: „Mi-aduc aminte şi-mi vărs tot focul inimii în mine”. Ce şi-a amintit el? În imaginaţia lui s-a întors în Ierusalim. El a văzut mulţimi de pelerini la una din slujbele marilor festivaluri: „cum mergeam înconjurat de mulţime.” Şi-a amintit atmosfera: „strigătele de bucurie şi mulţumire.” El însuşi era în fruntea procesiunii (v. 4). Totul îi revenea cu intensitate în minte – el foloseşte aici un cuvânt rar în limba ebraică, ce descrie imaginea paşilor mărunţi şi atenţi pe care trebuie să-i facă oamenii într-o mulţime vastă ca să evite să se calce în picioare unii pe alţii. Da, acelea au fost zile minunate!

Uneori, a privi înapoi în felul acesta poate fi un simptom al decăderii spirituale. Dacă toate speranţele noastre, toate experienţele noastre cele mai bune se află în trecut şi tot ce facem este să ne plângem că lucrurile nu mai sunt ceea ce erau odinioară, acesta este de obicei un semn al decăderii spirituale personale. Însă nu aşa stăteau lucrurile cu omul acesta. El îşi amintea harul şi puterea prezenţei lui Dumnezeu în poporul Său pentru o motiv specific: ca să-şi stârnească sufletul să tânjească după ele şi să le anticipeze. Acesta este unul dintre lucrurile pentru care există amintirea.

Când Pavel era preocupat de creşterea spirituală a tânărului său prieten, Timotei, el l-a încurajat să-şi folosească amintirile. Adu-ţi aminte de ziua în care ne-am pus mânile peste tine, spunea Pavel. Gândeşte-te la acea ocazie când Duhul Sfânt, prin noi, te-a pus deoparte. Nu-ţi aminteşti cum Dumnezeu a pecetluit chemarea ta şi te-a binecuvântat în mod minunat? Nu-ţi aminteşti cum te-ai predat Domnului pe baza înţelegerii bunătăţii Lui faţă de tine? Aminteşte-ţi ora aceea, Timotei, şi lasă ca amintirea ei să te provoace să-L cauţi şi să-L slujeşti pe Dumnezeu acum (vezi 2Tim. 1:6-7; 1Tim. 4:14). Mulţi dintre noi avem amintiri asemănătoare ale vremurilor şi locurilor binecuvântării neobişnuite din vieţile noastre. George Whitefield, marele evanghelist al secolului al XVIII-lea, obişnuia să spună că, atunci când s-a întors la Universitatea din Oxford (unde studiase), a dorit să meargă la locul unde fusese convertit şi să sărute pământul. Aducerea aminte a ceea ce făcuse Dumnezeu pentru el se dovedise a fi o aşa mare sursă de binecuvântare continuă încât acesta era singurul mod în care simţea că-şi poate exprima recunoştinţa.

Îmi amintesc întâlnirea cu un creştin vârstnic din nordul îndepărtat al Scoţiei. Ani la rândul, în regiunea unde îşi avea el mica lui fermă, s-a predicat extrem de puţin. M-am întrebat cum a reuşit să-şi păstreze fervoarea lui spirituală (Rom. 12:11). El mi-a povestit o întâmplare din adolescenţă care-a avut un asemenea impact asupra lui încât a găsit o imensă încurajare, timp de mulţi ani, doar amintindu-şi-o. La vremea respectivă Cina Domnului era sărbătorită numai de două ori pe an. Congregaţia se aduna pentru câteva zile la slujbe speciale. Duminica după-amiază, el a ieşit în spatele fermei tatălui său şi a fost uimit să descopere pământul îmbrăcat în negru. Abia se putea zări un fir de iarbă. „Era aşa”, a explicat el, „din cauza oamenilor îmbrăcaţi în costume negre şi îngenuncheaţi în rugăciune în afara casei, strigând la Dumnezeu după „ungerea divină”. A avut un asemenea simţământ al prezenţei Domnului încât n-a uitat niciodată întâmplarea respectivă. De atunci încolo el a continuat să dorească cu ardoare să-L cunoască pe Domnul tot mai mult.

Ai o amintire a întâlnirii cu Dumnezeu de genul acesta? Este la fel de clară în mintea ta ca şi amintirile pe care le avea psalmistul? Atunci fie ca amintirea ta să împlinească ceea ce intenţionează Dumnezeu cu ea: fie ca ea să producă în tine o sete, un dor, o dorinţă nouă de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi un simţământ al prezenţei Lui în viaţa ta în maniera în care l-ai avut atunci.

(2) Izolare în prezent De ce erau toate aceste lucruri doar amintiri? El ne spune: „La Tine mă gândesc, din ţara Iordanului, din Hermon şi din muntele Miţear.” Motivul pentru care are doar amintiri este acela că se află departe de scenele binecuvântării lui anterioare. El se află la mile depărtare de Ierusalim, izolat în ţinutul muntos. Este îndepărtat de la părtăşia înfloritoare a poporului lui Dumnezeu pe care a cunoscut-o odată; el nu mai poate să beneficieze de lucrările diferite de slujire de care se bucurase înainte. Erau puţine resurse aici ca să încurajeze creşterea lui spirituală, puţini prieteni cu care să ia parte la părtăşia cu Dumnezeu.
Problema era sporită de un alt factor. Acolo, în Ierusalim, el fusese mai mult decât doar unul din mulţime. El fusese un conducător, probabil conducătorul: „Mi-aduc aminte… cum mergeam înconjurat de mulţime şi cum înaintam în fruntea ei spre Casa lui Dumnezeu” (Ps. 42:4).

El n-a fost singurul care-a trecut printr-un asemenea simţământ acut de izolare. Cât de mulţi misionari experimentează acest fapt? Acasă ei au jucat rolurile cheie în părtăşiile lor creştine. Ei au fost conducătorii. Însă acum, împrăştiaţi de-a lungul feţei pământului, departe de a fi conducători, ei nu pot nici măcar să vorbească limba oamenilor din loc. Pentru multe luni la rând, ei se pot simţi cu mult inferiori membrilor bisericii, să nu mai vorbim de conducători. Când se întorc acasă pot experimenta reversul medaliei. În timp ce au depus eforturi peste ocean, contemporanii lor au mers mai departe în viaţă. Misionarii care se întorc nu se „integrează” atât de uşor ca înainte. Chiar propria lor biserică se află la un stadiu diferit de dezvoltare, iar ei s-ar putea să nu se mai simtă parte integrantă. Însă noi nu trebuie să mergem peste ocean ca să experimentăm izolarea. Orice reajustare majoră la stilul nostru de viaţă poate avea efectul de a ne face să ne simţim distanţi, dezorientaţi, fără a mai îndeplini un rol strategic, bine determinat, în vieţile noastre creştine. O schimbare de slujbă, de locuinţă, de cartier poate face acest lucru. Jalea şi mâhnirea în urma pierderii cuiva drag, plecarea copiilor de acasă, pensionarea, toate pot să facă acelaşi lucru.

Ce a dorit Dumnezeu să-l înveţe pe psalmist? Ce doreşte El să ne înveţe pe noi în situaţii asemănătoare? Dumnezeu doreşte să ne înveţe anumite lecţii, în izolare, pe care El nu ni le dă, sau pe care noi nu le putem învăţa în părtăşie. În singurătatea şi separarea noastră de poporul lui Dumnezeu putem învăţa să privim la Dumnezeu, să ne încredem în Dumnezeu, să dorim prezenţa lui Dumnezeu. Descoperim că în trecut ne-am bizuit prea mult pe încurajarea altora şi insuficient pe Domnul Însuşi. În timp ce înainte Îl cunoşteam pe Dumnezeu (foarte legitim) prin ajutorul confraţilor noştri creştini, acum trebuie să învăţăm să-L cunoaştem în izolare şi separe de ei. De aceea psalmul este numit Maski, adică o cântare de instruire sau învăţătură. Scriitorul ne spune: asta-i ceea ce m-a învăţat Dumnezeu pe mine prin experienţa mea; este ceea ce El ar putea dori să te înveţe şi pe tine.

(3) Ostilitate în mediul înconjurător El este ca un cerb care cutreieră stâncile şi vârfurile stâncoase, abrupte, în canicula verii, căutând apă cu care să-şi potolească setea. Însă el se simte mai mult decât însetat, el se simte urmărit:

Cum doreşte cerbul izvoarele de apă rece
Când e înfierbântat de goana urmăririi
Aşa tânjeşte sufletul meu după Tine, o, Dumnezeule
Şi după harul tău ce-nviorează
(Hymn- As Pants the Hart for Cooling Streams)
(Imnul – Cum doreşte un cerb izvoarele de apă rece)

Sunt câteva indicii ale acestui fapt în cele spuse de el. Oamenii îl întreabă: „Unde este Dumnezeul tău?” (v. 3) El umblă plin de întristare „sub apăsarea vrăjmaşului” (v. 9). Se roagă să fie izbăvit „de oamenii plini de vicleşug şi de fărădelege” (Ps. 43:1). Nu-i de mirare că el a simţit că Dumnezeu l-a lepădat (Ps. 43:2). Trebuie să se fi simţit ca şi cum Dumnezeu îi săpase mormântul spiritual. Nu mai putea suporta presiunea. „Fă-mi dreptate, Dumnezeule, apără-mi pricina”, a strigat el (Ps. 43:1).

Ce i s-a întâmplat? Sunt câteva trăsături de caracter ce trebuie să fie lămurite în experienţa lui. Dumnezeu îi arăta cât de mult avea nevoie să depindă de El pentru protecţie. Probabil la un stadiu de început în experienţa lui el a simţit că putea să se descurce singur cu oricine care se opunea credinţei lui. Acum el descoperă cât era de vulnerabil. Pesemene că îşi asumase întru totul o percepţie prea încrezătoare a propriei lui abilităţi de a rezista forţelor întunericului. Acum începe să realizeze că apartenenţa la Împărăţia lui Dumnezeu înseamnă a fi o ţintă a atacurilor diavolului. El dă târcoale ca un leu care răcneşte, căutând pe cine să înghită (1 Petru 5:8). El îşi trimisese agenţii ca să atace acest om, iar el avea nevoie de ajutor. Totuşi, niciunul din aceste lucruri nu se află în afara controlului lui Dumnezeu. Deşi psalmistul simţea că Dumnezeu îi săpa mormântul, el avea dreptate doar în parte. Într-un anumit sens era aşa. Dumnezeu dorea ca el să ajungă la capătul puterilor lui şi al încrederii lui în sine. Acesta este întodeauna locul unde începe adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu. Dar nu era deloc un mormânt ceea ce săpa Dumnezeu. Era o fântână. Fiindcă din adâncimile acestei experienţe avea să se reverse un râu de binecuvântare spirituală pentru el şi prin el pentru alţii. Prin toată această experienţă el ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu. Niciun preţ nu era prea mare de plătit pentru aceasta. Uneori noi cântăm:

Însetez, suspin, mă sfârşesc să dovedesc
Măreţia dragostei răscumpărătoare,
Dragostea lui Cristos pentru mine.
(Hymn: “O Love Divine How Sweet Thou Art”)
(Imnul: „O, dragoste divină cât de dulce eşti”)

Ce tindem să învăţăm întru totul prea încet este că uneori trebuie să însetăm, să suspinăm şi să ne epuizăm dacă trebuie s-o dovedim. Acest scriitor a dovedit-o. Prin urmare, el împărtăşeşte cu noi un aspect final:

Satisfacţie

Mărturia lui este aceasta. El s-a rugat pentru satisfacţie spirituală; şi-a concentrat în mod special rugăciunile pe cele două mijloace prin care Dumnezeu avea să-i aducă aceasta în viaţa lui:
„Trimite lumina şi credincioşia Ta, ca să mă călăuzească şi să mă ducă la muntele Tău cel sfânt şi la locaşurile Tale! Atunci voi merge la altarul lui Dumnezeu, la altarul lui Dumnezeu, care este bucuria şi veselia mea, şi Te voi lăuda cu arfa, Dumnezeule, Dumnezeul meu!” (Ps. 43:3-4)

Care erau mijloacele pe care el se aştepta ca Dumnezeu să le folosească pentru a-l aduce la o cunoaştere mai profundă a Lui?
(1) Cuvântul lui Dumnezeu El se roagă pentru lumina şi adevărul lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu slujeşte drept o candelă pentru picioarele noastre şi o lumină pe cărarea noastră (Ps. 119:105). Mai încolo, acelaşi psalm declară: Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere celor fără răutate. Deschid gura şi oftez, căci sunt lacom după poruncile Tale. (Ps. 119:130-131)

Ce vrea să spună el? Desigur, lui îi lipseşte oportunitatea de a citi Cuvântul lui Dumnezeu cu alţii. El nu are acces la prezentarea Cuvântului lui Dumnezeu în public. Însă el doreşte mult mai mult decât regăsirea acestor oportunităţi pierdute. Îl roagă pe Dumnezeu să trimită lumina şi adevărul Său. El caută „descoperirea cuvintelor Tale.” Când devenim creştini noi suntem scoşi din întuneric la lumina minunată a lui Dumnezeu (1Pet. 2:9). Dumnezeu, care la creaţie a spus „Să lumineze lumina din întuneric”, a luminat inimile noastre ca să ne aducă la cunoaşterea Lui prin Cristos (2Cor. 4:6). Odinioară noi eram în întuneric, dar acum suntem lumină în Domnul (Efes. 5:8). Unul dintre lucrurile care însoţeşte acest fapt este pătrunderea adevărului lui Dumnezeu în mintea, conştiinţa şi inima noastră. Ne vedem viaţa în lumina Lui pentru prima dată. Suntem capabili să vedem Împărăţia lui Dumnezeu pentru prima dată (Ioan 3:3), şi ni se oferă o interpretare radical nouă a vieţilor noastre. Se produce luminarea sau iluminarea (cf. Evrei 6:4).

Este un fapt obişnuit pentru creştinii aflaţi la început să experimenteze regulat acest efect al Cuvântului lui Dumnezeu. Sunt atât de multe lucruri noi de învăţat. N-am uitat niciodată prima ocazie în care am auzit pe cineva predicând ideea că orice creştin este un „sfânt” în conformitate cu Noul Testament; nici prima dată când am apreciat faptul că eram „în Cristos”. Aceste adevăruri noi în legătură cu vieţile noastre ca şi creştini ni se prezintă deseori cu o forţă de neuitat.
Împreună cu această luminare a minţii vine o eliberare şi o curăţire în viaţa noastră. Lanţuri care odinioară ne legau, obiceiuri pe care nu le puteam înlătura par să fie zdrobite şi înfrânte de puterea lui Dumnezeu. Noi nu suntem încă perfecţi (departe de aceasta), dar am început să gustăm puterile veacului ce va veni (Evrei 6:5). Suntem făpturi noi:

Uneori cu o glorie neaşteptată,
El vorbeşte şi totul se înfăptuieşte;
Fără niciun pic de bătălie
Victoria este câştigată,
În timp ce eu, privind cu bucurie,
Abia pot crede că este adevărat
Că însuşi Regele nostru Isus
Poate face asemenea inimi noi
(Hymn: “The King of Glory Standeth)
(Imnul: „Regele gloriei stă pe poziţie)

Însă nu numai în viaţa proaspeţilor convertiţi poate să facă Dumnezeu acest lucru. El poate vorbi cu putere neobişnuită oricând doreşte. Poate aduce o nouă luminare, har eliberator şi siguranţă puternică. Psalmistul se ruga pentru aceasta. Sunt momente în viaţa nostră de creştin când procesul obişnuit de maturizare spirituală trebuie să fie însoţit de o luminare specială din partea lui Dumnezeu, dacă vrem să avansăm în credinţă în mod semnificativ. De un asemenea moment vorbeşte omul de faţă. Unul similar s-ar putea să apară şi în vieţile noastre.

(2) Închinarea lui Dumnezeu După ce L-a rugat pe Dumnezeu să i Se arate, el promite ca răspuns că va veni la Dumnezeu, se va sui pe „muntele sfânt” al lui Dumnezeu (v. 3), va merge la altarul lui Dumnezeu; Îl va afla pe Dumnezeu ca fiind „bucuria şi veselia mea” (v. 4). El a descoperit, aşa cum vom descoperi noi, că toate experienţele vieţii sunt rânduite de Domnul pentru un singur scop măreţ. În special încercările şi dificultăţile au în vedere acest scop, şi anume ca noi să fim aduşi în prezenţa lui Dumnezeu, pentru a ne închina Lui cu toată inima. Acesta este un semn autentic al creşterii spirituale.

Există o semnificaţie specială în ordinea acestor cuvinte: el se urcă pe munte, merge la altar, Îl descoperă pe Dumnezeu ca fiind bucuria lui cea mare. El se gândeşte la sosirea în Ierusalim, acolo unde Dumnezeu a promis să se reveleze în templul Său. Se gândeşte la apropierea de Dumnezeu în locul unde sacrificiul este făcut. El crede că la altar, datorită sacrificiului, se va întâlni cu Dumnezeu în har şi putere. Ordinea experienţei spirituale nu s-a schimbat de pe vremea psalmistului. Şi noi trebuie să mergem la locul unde Dumnezeu a promis să Se întâlnească cu noi. Acest loc nu mai este la Ierusalim. Este în Cristos. Nu mai este într-un loc, ci într-o persoană (cf. Ioan 4:21-22). Şi noi trebuie să urcăm muntele lui Dumnezeu – dealul Calvarului, ca să ajungem la Cristos, singurul în care Dumnezeu Îşi face cunoscută prezenţa. Ce găsim acolo? Acelaşi lucru: un altar, un loc de sacrificiu – crucea. Găsim o victimă – Domnul nostru Isus Cristos. Noi suntem chemaţi să ne aducem trupurile noastre pe altar, ca jerte de mulţumire pentru sacrificiul Său pentru noi. Aceasta este închinarea noastră spirituală (vezi Rom. 12:1, 2). Numai atunci Îl vom descoperi pe Dumnezeu ca bucuria noastră cea mai mare. Dumnezeu ne-a creat ca „să-L glorificăm şi să ne bucurăm de El pentru totdeauna”. Ne temem noi de costul glorificării Lui? N-am experimentat niciodată fericirea de a ne bucura de El aici şi acum? Avem nevoie de o nouă dorinţă de a ne sacrifica vieţile noastre înaintea Lui şi pentru El, ca să-L putem cunoaşte pe deplin.

L-am descoperit pe autorul Psalmilor 42 şi 43 descriindu-se pe sine ca un căutător însetat. El dorea cu ardoare să-L cunoască pe Dumnezeu. Îl lăsăm în urmă ca pe unul care a început să descopere binecuvântările unei promisiuni pe care el n-a auzit-o niciodată, dar care ne este atât de familiară.
Isus a spus: „Dacă însetează cineva, să vină la mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui, vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.” (Ioan 7:37)
El a spus: „Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă care va ţâşni în viaţa veşnică.” (Ioan 4:14)

Din moment ce noi avem „promisiuni mai bune” (Evrei 8:6), să căutăm să-L cunoaştem pe Domnul (Evrei 6:1-3).
Primul pas spre o cunoaştere mai bună a lui Dumnezeu este conştientizarea faptului că nu-L cunoşti încă pe deplin. Este „setea” după Dumnezeu, descoperirea faptului că El are apa care poate satisface dorinţele noastre cele mai adânci. Asta înseamnă să-I spui: „Doamne, dă-mi această apă” (Ioan 4:15)
Îl cunoşti Tu pe Dumnezeu? Realizezi cât de puţin Îl cunoşti? Vrei tu să creşti? Doreşti tot ce implică acest lucru?

Tradus de Lacrisa Novac

Semnele adevăratei treziri

de R.C. Sproul

În ultimele săptămâni am fost prins într-o sarcină care pe de o parte a fost obositoare dar pe de altă parte a fost o lucrare din dragoste, pentru că o editură din America a considerat potrivit să republice un mic dar important tratat scris de predicatorul puritan Jonathan Edwards în secolul al 18-lea. Cu ocazia acestei republicări a operelor lui Edwards, editura m-a onorat întrebându-mă dacă pot scrie o introducere de vreo 25 – 30 de pagini la această lucrare. Din aceste motive, în ultimele săptămâni m-am cufundat în reexaminarea acestui tratat al lui Jonathan Edward, pe care l-am citit pentru prima dată, desigur, în urmă cu peste 40 de ani. Este vorba de tratatul intitulat “Semnele distinctive ale unei adevărate treziri” (“The Distinguishing Marks of True Revival”).
Dacă ne amintim istoria bisericii noastre, cunoaştem acel eveniment pe care istoricii l-au numit “Marea Trezire”, care s-a întins pe tot cuprinsul coloniilor din Noua Anglie, în mare măsură sub conducerea lui George Whitefield, John Wesley şi, în primul rând, chiar a lui Jonathan Edwards. Cu ocazia acestei treziri la religia adevărată, America a experimentat cea mai intensă trezire spirituală din întreaga sa istorie. Odată cu izbucnirea acestei treziri în Noua Anglie, s-au raportat multe incidente stranii, în care unii oameni, la predicile lui Edwards şi ale altora, au leşinat, şi-au pierdut cunoştinţa din cauza excesului emoţional. Iar în mijlocul acestei treziri unele sprâncene s-au ridicat din cauza schimbărilor ce se petreceau şi cu care oamenii nu erau obişnuiţi, din cauza zelului şi ardorii care însoţeau lucrarea Duhului Sfânt printre oameni. Odată cu aceste excese emoţionale au venit şi doctrine false, comportamente imorale ale unora care pretindeau că ei sunt rezultatul trezirii. Într-un cuvânt, multe feluri de abuzuri care i-au făcut pe criticii acestei treziri să insiste ca lucrarea ce a pornit trezirea să fie oprită. Astfel, în mijlocul acestei controverse Edwards a recurs la mintea sa pătrunzătoare şi la vastele sale cunoştinţe din Scriptură pentru a veni cu o analiză critică a lucrurilor ce se întâmplau în Noua Anglie în timpul Marii Treziri, încercând să ofere cititorului o hartă cu ajutorul căreia să poată discerne între adevărata trezire şi simple emoţii sau treziri superficiale, născute din firea pământească. În dorinţa sa de a oferi această analiză, el şi-a îndreptat atenţia spre textul pe care l-am citit mai devreme.

În orice caz, în timp ce reciteam acest tratat despre semnele distinctive ale trezirii, am început să mă gândesc la aplicaţiile pe care aceasta le-ar putea avea în situaţia noastră, la sfârşitul secolului XX, nu în Noua Anglie, ci aici în Orlando şi în împrejurimi. Eu, cel puţin, nu cred că ne găsim în mijlocul unei alte mari treziri aici în America, deşi unii au făcut astfel de afirmaţii. Dar în dimineaţa aceasta nu mă preocupă atât de mult o trezire naţională, nici măcar una locală; sunt interesat în schimb de o trezire personală. Adică, mă preocupă starea sufletelor voastre, a fiecăruia în parte, dacă sunt treze sau dacă rămân într-o stare de aţipeală dogmatică.
Spun asta pentru că, atunci când Edwards a privit la textul Scripturii şi a aplicat principiile la Marea Trezire în întregul ei, el a spus că există anumite semne care însoţesc orice lucrare autentică a lui Dumnezeu în vieţile oamenilor. Aceste semne pe care le prezintă el se aplică nu numai unei vaste regiuni cuprinse de o trezire, nici măcar unei biserici în mijlocul unei treziri locale, ci aceleaşi semne sunt relevante pentru creştinul individual, atunci când acesta îşi pune întrebarea: “Sunt eu cu adevărat o nouă făptură? Sunt eu cu adevărat în Hristos?” Sau, mai simplu: “Sunt eu cu adevărat creştin?” “Cum pot şti dacă religia pe care o practic şi o urmez este autentică sau e falsă?” “Cum pot deosebi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu sau nu?”
Acest tratat se întinde pe multe pagini şi nu am timp să fac un rezumat al tuturor celor spuse în el, dar aş vrea să folosesc timpul din această dimineaţă privind la cele cinci semne principale despre care Edwards spune că sunt caracteristice unei treziri autentice prin puterea şi prezenţa Duhului Sfânt.

Ioan, avertizând că în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi, spune: “Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: Orice duh, care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu…”. El continuă apoi şi vorbeşte despre Anticrist, care neagă că Isus a venit în trup. Evident, în secolul I aceste cuvinte erau îndreptate împotriva Docetiştilor, un grup de eretici care negau realitatea “întrupării”. Dar, aplicând aceste cuvinte la zilele sale, în Noua Anglie, Edwards spune că primul semn al unei treziri autentice este acesta: noi câştigăm un profund respect pentru Isus cel biblic. Câştigăm un profund respect pentru Isus cel biblic.
Am cântat un imn în această dimineaţă, “O, cât de adâncă e dragostea lui Isus.” Preaiubiţilor, există multe motive pentru care oamenii vin la biserică sau se alătură instituţiei bisericii. Vor ca afacerile lor să prospere. Vor să-şi facă mai multe contacte. Vor să-şi extindă reţeaua. Poate sunt singuri şi tânjesc pentru părtăşia cu alte fiinţe umane. Există multe motive pentru care ne adunăm împreună. Şi cineva poate veni la biserică în mod regulat pentru toate aceste motive, fără să fi fost vreodată convertit, rămânând într-o stare de moarte spirituală. Dacă vrei să afli în ce stare eşti tu, viu sau mort, primul semn pe care trebuie să-l cauţi este respectul şi dragostea ta personală pentru Isus. Pentru că lucrarea pe care o face Duhul Sfânt atunci când îi regenerează pe oameni este să le direcţioneze dragostea şi zelul către Hristos. Deci, în cuvinte simple, te întreb: Îl iubeşti pe Isus? Ai tu dragoste în inima ta pentru Hristos? Pentru că, dacă Duhul Sfânt nu ar lucra în inima ta, nu ai putea avea dragoste pentru Isus. Inima ta ar fi o inimă de piatră. Poate că asculţi cu răbdare şi politeţe în fiecare duminică dimineaţa cum predicatorul vorbeşte sau citeşte din Sfânta Scriptură, dar dacă eşti în Hristos atunci în sufletul tău există o dragoste îndreptată spre El.

Observaţi cum Edwards insistă că acest respect trebuie să fie pentru Isus cel biblic. E o diferenţă esenţială. Acum câţiva ani am fost invitat să ţin o prelegere la Institutul Young Life din Colorado Springs, Colorado. În timp ce predam teologie celor din conducerea institutului, am avut ocazia să îi avertizez cu seriozitate, spunându-le: “Ştiţi, nu cunosc nici o organizaţie în toată lumea care să fie mai eficientă decât Young Life în câştigarea elevilor de liceu pentru Hristos.” Apoi am continuat: “Trebuie să aveţi mare, mare grijă aici, pentru că în acest caz puterea voastră vă poate anula eforturile. De ce spun asta? Pentru că voi, lucrătorii din această organizaţie, aţi devenit atât de eficienţi, aţi devenit experţi în prezentarea creştinismului într-un mod care să placă acestor tineri. Aţi reuşit atât de bine să înlăturaţi plictiseala şi concepţiile greşite despre creştinism, încât L-aţi făcut pe Hristos atractiv pentru aceşti tineri.” Dar apoi am continuat: “Pericolul constă în aceea că ei nu vor răspunde la chemarea adevăratului Isus ci vor răspunde organizaţiei Young Life, distracţiei şi plăcerii care le-au fost prezentate. Trebuie să fim conştienţi de existenţa acestui pericol.”
Am văzut, cu ocazia Seminarului Isus şi în multe alte ocazii în care am prezentat reacţii critice la Scriptură, cum în lume şi în Biserică există mulţi înlocuitori ai lui Isus. Marxiştii îl au pe Isus al lor, Isus Eliberatorul. Filosofii existenţialişti îl consideră pe Isus adevăratul erou existenţialist. Astfel Isus a devenit, în cultura noastră, ca un nas de ceară care poate fi modelat şi adaptat ca să se potrivească concepţiei fiecăruia despre ce e un erou. De aceea trebuie să ne întoarcem la Isus cel biblic, la adevăratul Isus. Nu la un Isus care este produsul unei imaginaţii bogate. Îl iubeşti pe Isus cel biblic? Edwards spune că acesta e primul semn al adevăratei treziri.

Al doilea semn este prezentat în termeni negativi: atunci când o persoană e cu adevărat trezită de Duhul Sfânt, ea experimentează o nouă repulsie faţă de lucrările lui Satan. De fapt, aceasta poate deveni atât de intensă încât, în zelul lor, noii creştini pot deveni insuportabili în atitudinile lor critice la adresa necreştinilor. Astfel, se poate abuza de acest semn. Şi totuşi, realitatea din spatele lui e aceea că lumea îşi pierde farmecul. Lumea îşi pierde strălucirea şi nu mai suntem complici ai împărăţiei lui Satan, pentru că împărăţia lui e această lume. Ioan spune: “Cel ce este în voi este mai mare decât cel ce este în lume.” “Ei sunt din lume…” Adică, oamenii care stau departe de Dumnezeu. “Ei vorbesc ca din lume, şi lumea îi ascultă. Noi însă suntem din Dumnezeu; cine cunoaşte pe Dumnezeu, ne ascultă; cine nu este din Dumnezeu, nu ne ascultă. Prin aceasta cunoaştem duhul adevărului şi duhul rătăcirii.”
Cât de ispititoare şi atrăgătoare sunt pentru tine lucrurile acestei lumi? Nu te înşela în această privinţă. Evident, atunci când cineva devine creştin, tot farmecul şi atracţia acestei lumi nu dispar instantaneu. Suntem încă ispitiţi de păcat. Încă flirtăm cu lucrurile acestei lumi. Dar diferenţa trebuie să fie făcută evidentă prin punctul central spre care se focalizează interesele, visele şi realizările noastre.
Azi dimineaţă, în drum spre locul acesta, ascultam la radio emisiunea Ora Luterană, iar predicatorul urma să vorbească despre bani, dar a promis de la început că nu va cere bani pentru programul de radio, pentru construcţia vreunei clădiri sau pentru altceva de genul acesta. Vroia să vorbească despre bani la modul general. Iar una din ideile pe care le-a prezentat era o idee pe care am auzit-o de multe ori. El spunea că, dacă vrei să ştii care sunt priorităţile inimii tale, priveşte la lista cu cheltuieli. Pentru că această listă cu cheltuieli e o reflectare obiectivă a priorităţilor tale. Dacă cineva ţi-ar fura această listă de cheltuieli şi ar citi-o, ce ar crede acea persoană despre dragostea ta pentru lucrurile lui Dumnezeu, în comparaţie cu preocupările tale pentru lucrurile acestei lumi?
Când am auzit aceste cuvinte azi dimineaţă, mintea mea a început să lucreze şi mi-am zis: O! Cât de des trebuie să ni se amintească acest lucru, pentru că acolo unde e inima noastră, acolo tind să ajungă şi bogăţiile noastre. Astfel, dacă am fost treziţi la lucrurile lui Dumnezeu, asta înseamnă că acum experimentăm o înstrăinare de vechile obiceiuri, de lumea aceasta, de lucrurile şi de împărăţia lui Satan.

În al treilea rând, şi aceasta s-ar putea să ne deranjeze: al treilea semn pe care Edwards l-a indicat ca un semn al adevăratei treziri este un înalt respect şi o foame după Scriptură, după Cuvântul lui Dumnezeu. Cred că v-am mai povestit experienţa convertirii mele. Înainte să devin creştin, n-am citit niciodată Biblia. În primele două săptămâni după ce am devenit creştin, am citit întreaga Biblie, din scoarţă-n scoarţă, neglijând orice altă activitate din viaţa mea, pentru că nu mă mai săturam de ea şi nu puteam înţelege cum unii creştini cred că această carte e plictisitoare şi o neglijează. Poate că avem o părere înaltă despre doctrina Scripturii, dar suntem oare atraşi de învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu? Eu ştiu că atunci când merg la biserică…, nu mă refer la această biserică, ci atunci când sunt într-o călătorie şi merg la o altă biserică…, atunci când intru în biserică duminică dimineaţa, eu nu vreau să aud psihologie. Nu mă interesează terapia psihologică. Nu mă interesează nici măcar lucrurile practice. Ce tânjesc eu să aud atunci când intru în biserică duminica dimineaţa este un cuvânt de la Dumnezeu. Vreau să aud cuvinte din această Carte. Vreau să aud adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. Pentru că toate celelalte lucruri nu mă mişcă. Îmi găsesc plăcerea doar în ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu.
Iar dacă stai pe locul tău duminică de duminică, dacă te plictiseşti atunci când auzi citindu-se Scriptura şi nu vrei să auzi o predică din Scriptură, s-ar putea ca acesta să fie un indiciu că eşti mort spiritual. Dar atunci când Duhul e la lucru, El ne îndrumă spre Cuvântul inspirat de Duhul Sfânt. Ioan spune: “Noi suntem din Dumnezeu…” Vorbeşte aici despre comunitatea creştină şi despre comunitatea apostolilor: “Cine cunoaşte pe Dumnezeu, ne ascultă.”
Îi aud azi pe unii susţinând că sunt creştini şi totuşi ei critică şi judecă învăţăturile de pe paginile Noului Testament. Ei spun: “Isus îmi place, Pavel nu-mi place.” Nu-L poţi avea pe Isus fără Pavel. Dacă Îl ai pe Unul, îl ai şi pe celălalt. Sunt legaţi împreună. Nu ştim nimic despre Isus afară de ce ne-au scris Apostolii despre El. Iar atunci când cineva îmi spune: “Nu îmi plac învăţăturile lui Pavel”, acea persoană spune de fapt: “Nu-mi place de Isus.” Pentru că Duhul Sfânt îi atrage pe oameni la Cuvântul lui Dumnezeu. Iar dacă tu ai fost trezit de Duhul Sfânt, atunci ar trebui să ai în inima ta dorinţa să guşti şi să cunoşti lucrurile lui Dumnezeu.
Ştiu că studiul Bibliei poate fi dificil. Nu vreau ca în dimineaţa aceasta să-l fac pe cineva să se simtă vinovat. Nu vreau asta. Nu încerc să te conving să te înscrii într-un studiu biblic sau altceva asemănător. Ar fi grozav dacă ai face-o. Încerc să-ţi ofer posibilitatea să-ţi iei temperatura spirituală. Dacă nu te interesează Scriptura, eşti probabil mort şi în drum spre iad, pentru că Dumnezeu, Duhul Sfânt, atunci când trezeşte suflete El le conduce spre locul în care se hrănesc din adevărul lui Dumnezeu.
Haideţi să ne rugăm.

Tatăl nostru, Îţi mulţumim că ne-ai trezit, dar cât de repede căutăm siguranţa şi confortul paturilor noastre, ca să ne întoarcem la o aţipeală dogmatică… De aceea avem nevoie din nou ca Duhul Tău Sfânt să lucreze în noi, astfel încât să avem un zel în dragostea noastră pentru Isus, care să ne facă să dispreţuim lucrările lui Satan. Atrage-ne spre Scriptură cu o pasiune şi o dragoste pentru adevăr, înteţeşte flăcările dragostei noastre pentru Tine şi pentru poporul Tău. Cerem aceste lucruri în Numele lui Isus. Amin.

Tradus de Florin Vidu

Trezit sau răsuflat?

Rugăciunea este importantă pentru trezirea spirituală, dar nu suficientă… ~ de Samy Tuțac

John Wesley

În secolul al XVIII-lea, în Anglia mărturia creştină scăzuse foarte mult, îi mergea numele că trăieşte, dar era moartă (Apocalipsa 3.1). Aceasta venea poate, de la rigurozitatea foarte mare a regimului puritan, pentru care totul era lege şi nu era cunoscut harul. De altă parte, cum s-a văzut, biserica oficială se pierdea în formalism şi în practici exterioare. Starea morală a ţării scăzuse foarte mult; dragostea de bani era mijlocul sigur de reuşită, în politică şi în viaţa de toate zilele. Scriitorul francez Montesquieu redă un tablou trist al acestei situaţii neplăcute: „Banul este aici în cel mai înalt grad cultivat, onoarea şi virtutea, puţin… Nu mai este religie în Anglia; dacă cineva vorbeşte de ea, toată lumea începe să râdă.”

Nu se făcea nimic pentru a se ridica nivelul claselor populare, care duceau o existenţă grosoloană şi dezordonată. În regiunile minere puteai să te crezi în plină ţară sălbatică. Superstiţiile cele mai josnice erau crezute; oamenii credeau în spirite, în vrăjitorii, în ghicitori. Tineretul se făcea de nesuportat prin apucăturile lui turbulente şi imorale; îi însultau pe oamenii cinstiţi, se certau cu cei care voiau să rămână în pace. îmbrânceau cu brutalitate pe trecători, ca să-i facă să cadă în şanţ. Seara atacau cu lovituri de sabie pe cei care se plimbau. Desigur, erau în Anglia şi oameni evlavioşi; aceştia sufereau mult din cauza unor astfel de revăr-sări ale răului, dar, fiind prea puţin numeroşi, slabi şi fără influenţă, ei nu ştiau ce să facă pentru a stăvili acest curent şi nici chiar cum să-i reziste. Cele câteva eforturi încercate în acest sens se ciocneau de necredinţă, de scepticism, care făceau pustiiri teribile. Dar Dumnezeu avea ochiul îndreptat asupra acestor situaţii de plâns. În persoana lui John Wesley, El a ridicat pe omul care trebuia pentru a dezmorţi Anglia din toropeala ei spirituală.

Născut în 1703, John Wesley era fiul unui pastor, un om drept şi demn, dar al cărui caracter arăta extreme curioase: temperament distins, dar excesiv, curaj şi imprudenţă, lărgime de spirit şi nestatornicie, înflăcărare şi violenţă, ataşament de biserică şi bigotism. Pentru el, religia consta în supunerea cu sfinţenie la nişte reguli dinainte rânduite, dar el nu avea credinţa în Hristos ca Mântuitor al celor păcătoşi. A avut nouăsprezece copii, dintre care treisprezece au trăit. Mama lor, o persoană mult superioară soţului ei, cu o evlavie elementară, deşi plină de râvnă, depunea o energie de admirat pentru a-şi creşte copiii în teamă de Dumnezeu. Dotată cu o voinţă foarte puternică, a impus casei sale o rânduială riguroasă; totul trebuia să se facă la ore fixe: masă, datorii, somn; strigătele erau cu severitate interzise. Fiecare copil începea să înveţe să citească în ziua când împlinea cinci ani. Prima lecţie era învăţarea alfabetului; începând cu a doua, copilul silabisea primul verset din Geneza. Odată antrenat, copilul primea şase lecţii pe zi. Cei mai mari se ocupau de cei mai mici. ,,Admir răbdarea ta — spunea într-o zi domnul Wesley soţiei lui — tu ai repetat acelaşi lucru, cel puţin de douăzeci de ori, acestui copil.” „Mi-aşi fi pierdut timpul — răspunse demna mamă — dacă i-aş fi repetat numai de nouăsprezece ori, pentru că n-am reuşit decât a douăzecea oară.” Ea personal dădea instrucţia biblică a copiilor săi şi, îndată ce ei ajungeau la vârsta când puteau să înţeleagă, avea cu fiecare dintre ei foarte dese stări de vorbă asupra intereselor lor spirituale. Enoriaşii domnului Wesley nu se distingeau decât prin grosolănia lor şi totala lor indiferenţă faţă de lucrurile lui Dumnezeu. Neputând să-i înveţe ceea ce el însuşi nu ştia, pastorul lor se mărginea în predicile lui să înfiereze viaţa lor de păcat, fără să le arate vreodată calea mântuirii. Din cauza aceasta, ei îi purtau o ură sălbatică, care se arăta prin diferite atentate, până când într-o zi nişte vagabonzi au pus foc casei pastorului. S-a reuşit să fie salvaţi toţi copiii, în afară de John, care fusese uitat. În ultimul moment, un om a reuşit să-1 scoată din focul de cărbuni aprinşi, fără ca flăcările să-l fi atins. Mulţi ani mai târziu, când oamenii i-au făcut un portret, John Wesley a scris aceste cuvinte sub tablou: „Nu este acesta un tăciune scos din foc?”

De la vârsta de 18 ani, Wesley şi-a început studiile de teologie la Oxford. El a dus acolo o viaţă fără cusur, care contrasta foarte mult cu viaţa celor mai mulţi dintre colegii săi. Caracterul lui amabil i-a adus prietenii temeinice. Arăta multă seriozitate, însă purtarea lui nu era decât exterioară. Mai târziu, scria el: „Nu cunoaşteam deloc îndreptăţirea prin credinţă. Nu avem decât nişte idei confuze asupra iertării păcatelor; credeam că trebuie să amân siguranţa iertării păcatelor, până în ceasul morţii sau până în ziua judecăţii. În ce priveşte credinţa care mântuieşte, de asemenea nu-i ştiam preţul, socotind că ea nu este alt lucru decât o adeziune fermă la toate adevărurile cuprinse în Vechiul şi Noul Testament.” A arătat talente atât de extraordinare, încât la 23 de ani i s-a dat o catedră de limba greacă. În acest timp, fratele lui, Charles, cu cinci ani mai tânăr ca el, a venit în acelaşi loc în care se găsea el; tot aşa şi unul dintre prietenii lor, George Whitefield. Însufleţiţi toţi trei de gânduri foarte serioase, au hotărât să se întâlnească în fiecare seară, pentru a se ocupa împreună de Cuvântul lui Dumnezeu. Alţi studenţi li s-au asociat, încât au ajuns să formeze o mică adunare, condusă de John Wesley, căruia toţi îi recunoşteau fără şovăire calităţi intelectuale superioare: o mare stăpânire de sine, un dar deosebit de organizare, pe care-1 moştenise, fără îndoială, de la mama sa. În aceste întâlniri, deşi intime, şi familiale, totul era rânduit în amănunţime atât de bine, încât participanţii n-au întârziat să se audă porecliţi metodişti. Activitatea lor nu se mărginea doar la adunări, ci vizitau pe bolnavi, vorbeau despre Domnul în închisori, dădeau daruri săracilor, în măsura în care veniturile lor mici le permiteau.

În tot timpul vieţii sale, John Wesley s-a arătat foarte econom cu timpul său. Observând că el se trezea în mod regulat la miezul nopţii, a făcut un efort asupra lui însuşi, pentru a ajunge să-şi reducă somnul. În această privinţă, povestea el: „Prin harul lui Dumnezeu am ajuns să mă scol în fiecare zi la ora patru dimineaţa. Pot adăuga că niciodată nu am avut un sfert de oră de insomnie pe lună.” Aceasta i-a fost regula vieţii până în ultima zi şi astfel a ajuns la o vârstă foarte înaintată. Unui elev, îi spunea: „Nu eşti sigur nici măcar de o zi din viaţă; n-ai fi deci înţelept, dacă ai pierde o clipă. Cea mai scurtă cale care duce la cunoaştere este aceasta: 1) a determina scopul pe care vrei să-1 atingi; 2) a nu citi nici o carte care nu se referă, într-un fel sau altul, la acest scop; 3) dintre cărţi, să alegi pe cele mai bune; 4) să nu începi studiul unei alte lucrări, decât după ce ai terminat-o pe prima; 5) să citeşti cărţile într-o astfel de ordine, încât să servească la a lumina şi a confirma pe cele din ajun.”

Din nefericire, aceşti tineri metodişti, cu toate intenţiile lor excelente, erau lipsiţi de un lucru esenţial: viaţa lui Dumnezeu în inimile lor. Ei credeau că sunt pe placul Domnului, prin faptele lor bune, uitând că un pom rău nu poate să producă roade bune. John Wesley a recunoscut acest fapt, zece ani mai târziu, când răsfoia scrisorile pe care le păstrase de la prietenii săi: „Unul singur, dintre cei care-mi scria — spune el — declara (şi mărturisesc foarte sincer că-mi amintesc cum l-am auzit, fără să-l fi înţeles) că: „dragostea lui Dumnezeu a fost vărsată în inima lui, prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat” (Romani 5.5) şi că el se bucura de „pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere” (Filipeni 4.7). Dar cine a vrut să-1 creadă? Să ascund trista realitate sau s-o dau în vileag, pentru ca şi alţii să fie folosiţi? El a fost ocolit de societate, ca şi cum şi-ar fi pierdut mintea. Toţi prietenii lui se depărtau de el; lumea îl batjocorea şi i-a întors spatele. Timp de câteva luni, el a trăit izolat şi necunoscut, apoi Acela pe care inima lui ÎL iubea, l-a luat la El.”

John Wesley avea 32 de ani când i s-a propus să plece, împreună cu fratele său Charles, în Georgia, colonie de curând întemeiată în America de Nord, pentru ca să se ocupe acolo de şomeri şi de oamenii ruinaţi. Căpetenia lor se gândea, pe bună dreptate, că aceşti expatriaţi nu puteau rămâne fără ca să îngrijească cineva de nevoile lor spirituale şi că trebuiau, de asemenea, evanghelizaţi indienii care locuiau acelaşi ţinut. Cei doi Wesley au pornit deci la drum. Pe bordul corăbiei care îi ducea se găseau 26 de Moravi, care au atras atenţia lui John, mai întâi prin extraordinarea lor seninătate în faţa pericolului. Discuţiile cu ei l-au făcut să înţeleagă că aceştia aveau în ei un lucru care lui îi lipsea. „În orice loc se găseau, ei umblau într-un fel demn de chemarea lor cerească şi cinsteau Evanghelia prin toată purtarea lor.” Dar el încă nu descoperise, în acel moment, minunatul lor secret. Abia debarcat, a desfăşurat o mare activitate printre colonişti, bolnavi, chiar şi printre sclavi. Ca şi la Oxford el a înfiinţat mici grupări de persoane doritoare de a se ocupa de Cuvântul lui Dumnezeu; dar discuţiile, deşi foarte simple, trebuiau să se desfăşoare, urmând un ritual riguros. Wesley a făcut o lucrare de evanghelizare faţă de Indieni ca şi faţă de Englezi. Totuşi, conştiincios cum era, n-a întârziat să vadă că el nu putea şi nu trebuia să predice nişte lucruri pe care el nu şi le însuşise pentru sine. Cum să vorbească despre lucrarea harului lui Dumnezeu în inimi, din moment ce el nu era întors la Dumnezeu? O discuţie pe care a avut-o cu un predicator morav, stabilit în Georgia de câtva timp, i-a deschis ochii asupra stării lui. „Fratele meu — i-a spus acesta — trebuie mai întâi să vă pun două sau trei întrebări: Ştiţi că sunteţi un copil al lui Dumnezeu?” Pentru că Wesley, surprins de această întrebare, nu răspundea, Moravul a continuat: „Îl cunoaşteţi pe Domnul Isus Hristos?” „Da, ştiu că El este Mântuitorul lumii.” „Este adevărat. Dar ştiţi că El v-a mântuit şi pe dumneavoastră?” „Nădăjduiesc că El a murit şi pentru mine.” „Vă cunoaşteţi bine pe dumneavoastră înşivă?” „Desigur!” Dar Wesley adaugă în jurnalul său: „Mă tem ca toate astea să nu fie decât cuvinte fără folos”. Pentru că s-a întâmplat să găzduiască la nişte Moravi, a observat că „aceşti oameni erau totdeauna ocupaţi, totdeauna voioşi. Ei păreau să fie scutiţi de orice sentiment de mânie, de ceartă, de amărăciune; ei se fereau să se vorbească de rău unii pe alţii. Ei umblau într-un chip vrednic de chemarea la care fuseseră chemaţi (Efeseni 4.1) şi dădeau o frumoasă mărturie despre Evanghelia harului lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 20.24).

Charles Wesley n-a reuşit în parohia care i-a fost încredinţată. El împovăra pe enoriaşi cu o mulţime de reguli, prescriindu-le cum să se îmbrace, cum să se roage, cum să se poarte în timpul serviciilor religioase, amestecându-se chiar şi în treburile lor personale. Din această cauză, curând el a fost repatriat. John şi-a continuat munca timp de doi ani, dar fără succes aparent. La fel şi el, s-a întors în Anglia. În timpul lungii traversări a oceanului a avut timp să se gândească mai adânc asupra lui însuşi şi asupra cauzelor insuccesului său; el le-a exprimat în aceste cuvinte: „M-am dus în America să întorc la Dumnezeu pe Indieni; dar cine mă va întoarce pe mine la Dumnezeu? Cine mă va scăpa de inima mea rea, necredincioasă? Eu n-aş putea spune: „moartea îmi este un câştig” (Filipeni 1.21). Cine mă va scăpa de teama de moarte? Am văzut acest lucru despre care mă mai puteam îndoi şi anume că eu, care lucram să întorc pe alţii la Dumnezeu, eram „lipsit de slava lui Dumnezeu” (Romani 3.23); că în mine era „o inimă rea şi necredincioasă” (Evrei 3.12) şi că viaţa mea era fără folos, pentru că „un pom rău nu poate să producă roade bune” (Matei 7.18). Am înţeles că, dacă nu-L am pe Dumnezeu, sunt un copil al mâniei, un moştenitor al iadului. Am înţeles că faptele mele, suferinţele mele, dreptatea mea, departe de a mă apropia de Dumnezeu, L-ar jigni şi n-ar putea ispăşi nici cel mai neînsemnat dintre păcatele mele, care sunt mai numeroase decât perii capului meu; că n-aş putea suporta privirea dreptăţii divine, dacă păcatele nu mi se vor şterge. Nu-mi rămânea nici o altă speranţă, decât aceea de a fi socotit drept, în mod gratuit, prin răscumpărarea care este în Domnul Hristos.”

La Londra, el a luat legătura cu mici adunări Morave, în special cu un pastor, Bohler, care l-a făcut să înţeleagă ce este credinţa, adică „încrederea neclintită pe care sufletul şi-o pune în Dumnezeu şi care îl asigură că păcatele îi sunt iertate, prin meritele Domnului Isus Hristos, ajungând astfel împăcat cu Dumnezeu.” Bohler îl trimitea mereu la textele din Biblie, printre care: „Însuşi Duhul mărturiseşte duhului nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu” (Romani 8.16). „Dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre” (1 Ioan 4.10). „Oricine este născut din Dumnezeu nu practică păcatul, pentru că sămânţa Lui rămâne în el şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu” (1 Ioan 3.9).

La 24 mai 1738 Wesley a găsit mântuirea. Dimineaţa citise aceste cuvinte de la 2 Petru 1.4: „El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin poftă.” În aceeaşi după amiază a luat parte la o adunare, unde s-a citit psalmul 130: „Dacă Tu, Doamne, ai păstra aduce-rea aminte a nelegiuirilor, cine ar putea sta în picioare, Doamne? Dar la Tine este iertare, ca să fii de temut.” Seara, în timp ce se ocupa de epistola către Romani, s-a făcut lumină în sufletul lui. „Mi-am pus încrederea în Hristos — istoriseşte el — numai în Hristos, pentru mântuirea mea; am primit siguranţa că El a şters păcatele mele, că El mă va scăpa de legea păcatului şi a morţii.” Ca şi Luther, Wesley a trecut printr-o perioadă de încercări şi experienţe în aparenţă fără legătură, dar a căror binecuvântare el a simţit-o mai târziu. Luther era un spirit intuitiv; ca un vultur, el zărea adevărul, peste tot unde i se prezenta. Wesley, spirit logic, ajunge la concluziile sale prin argumentare.

Aici începe istoria lui Wesley ca slujitor al Domnului. De aici înainte, el a avut de învăţat ce înseamnă lepădarea din partea lumii, cum se spune la Matei 5.11: „Ferice va fi de voi, când, din cauza Mea, oameni vă vor insulta, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră.” El a văzut că lumea a rămas tot aşa cum era în ziua când Domnul Isus spusese aceste cuvinte. După întoarcerea sa în Georgia, timp de patru luni predicase în multe biserici. Acum, a constatat că zece dintre ele i s-au închis, pentru simplul fapt că, în loc de a adresa ascultătorilor săi o predică cu un subiect oarecare, de ordin social sau moral, le vorbea despre harul lui Dumnezeu care aduce mântuire celor care cred în puterea ispăşitoare a jertfei Domnului Isus Hristos; totodată el insista cu tărie şi asupra inutilităţii faptelor omeneşti pentru obţinerea mântuirii. În curând, toţi cei care până atunci mergeau după el, alături de el, i-au întors spatele. Singurii care i-au rămas prieteni au fost fratele său Charles şi Whitefield, care atunci se găsea în Georgia.

Pentru că John Wesley primise mult bine din contactul său cu Moravii, a crezut că este cazul să meargă să-i vadă acasă la ei. S-a dus deci la Hermhut, unde a întâlnit pe contele Zinzendorf. Ceea ce l-a izbit cel mai mult a fost predica lui Cristian David. De la acest modest dulgher, Wesley a învăţat o mulţime de lucruri pe care nu le ştia şi pe care s-a grăbit să le noteze în jurnalul său. „Cuvântul împăcării, predicat de apostoli ca temelie a întregii lor învăţături, este acesta: nu prin faptele noastre, nici prin meritele noastre suntem împăcaţi cu Dumnezeu, ci numai prin sângele lui Isus Hristos. Se va spune: Nu trebuie să plâng şi să mă umilesc din cauza greşelilor pe care le-am făptuit? Nu este acesta un lucru drept? Nu trebuie să mă port astfel, înainte de a îndrăzni să sper că Dumnezeu Îşi va arăta îndurarea faţă de mine? Răspund: acesta este un lucru drept. Trebuie să aveţi inima zdrobită şi umilită. Dar aceasta nu este lucrarea voastră; este a Duhului Sfânt. Aceasta nu este deloc temelia mântuirii voastre; ea se clădeşte în întregime numai pe sângele Domnului Isus Hristos. Aceste cuvinte dovedesc că nimic nu vine de la noi: „Celui ce nu face fapte, ci crede în Cel ce îndreptăţeşte pe păcătos, credinţa îi este socotită ca dreptate” (Romani 4.5). Nu există absolut nimic comun între Dumnezeu şi cel nelegiuit. Păcătosul nu poate face nimic pentru a câştiga favoarea lui Dumnezeu. Ar putea el să facă fapte care să placă lui Dumnezeu, fapte curate? Nu, nimic altceva decât păcate. El să se ducă deci la Domnul Isus Hristos, aşa cum este; să creadă în lucrarea săvârşită de El. Prin această credinţă — dar al lui Dumnezeu — el va fi mântuit pentru această viaţă şi pentru veşnicie.”

Când Wesley s-a întors în Anglia, l-a căutat cu grijă pe fratele său Charles; acesta i-a adus veşti îmbucurătoare. Mai peste tot era o mare dorinţă de a auzi Evanghelia. În localităţile depărtate, mai ales, se găseau multe adunări mici, ai căror membri se adunau şi citeau Biblia împreună. Aceşti creştini doreau să înveţe mai mult şi, cum John şi Charles Wesley au văzut că li se refuza predicarea în biserici, au început să predice peste tot unde întâlneau nevoi spirituale. Aceasta i-a făcut să înceapă o astfel de lucrare la Londra, unde cunoşteau mulţi creştini izolaţi. Numele lor au ajuns în curând cunoscute; din toate părţile primeau invitaţii. Spre marea lor bucurie, Whitefield s-a întors din America şi s-a alăturat lor; el a luat iniţiativa predicării în aer liber, obicei astăzi răspândit în Anglia, dar care în secolul al XVIII-lea apărea ca un foarte mare scandal.

Whitefield şi-a început lucrarea la Kingswood, aproape de Bristol. Erau acolo nişte mine de huilă, în care lucrau numeroşi muncitori, cunoscuţi până departe prin apucăturile lor brutale şi grosolane. Nimeni nu se ocupase vreodată de viaţa lor spirituală, nici un pastor nu vizitase vreodată localitatea. Whitefield s-a dus acolo şi a vestit Evanghelia de pe înălţimea unei coline; s-au strâns mulţi oameni să-1 asculte. A doua zi erau aproape două mii de persoane înaintea lui; în zilele următoare, mulţimea a crescut şi a atins până la douăzeci de mii de ascultători. Whitefield reuşea să se facă auzit de fiecare şi n-a întârziat să constate emoţia profundă pe care o trezea vestea adusă acestor sărmani dezmoşteniţi; mulţi plângeau cu lacrimi fierbinţi. Apoi s-au văzut sosind şi domni şi doamne, din lumea mare. Domnul începea o adevărată trezire în Anglia. Fiind prea mult de lucru, Whitefield a rugat pe Wesley să-i vină în ajutor. Acesta nu s-a lăsat mult rugat, dar la început a încercat un sentiment de indispoziţie, la gândul de a vesti Evanghelia în altă parte decât într-o biserică. Şi-a înfrânt aversiunea pe care o simţea şi a pus în predicarea adevărului tot atâta zel ca şi prietenul său. El avea, în comparaţie cu Whitefield, un avantaj foarte însemnat faţă de mulţimile împestriţate, cărora trebuia să li se adreseze. Avea prezenţă de spirit, care la timp îi permitea să dea răspuns oricui şi totdeauna cu haz, fapt care aducea mereu de partea lui pe oamenii cărora le plăcea să fie veseli. Anecdota următoare dovedeşte acest lucru.

După ce a lucrat mult timp la Kingswood, Wesley s-a gândit să viziteze ţinutul înconjurător şi a ajuns la Bath, staţiune balneară la modă pe atunci. Toată viaţa lumească de acolo depindea de un oarecare Nash, care, se spunea, cu siguranţă ar face orice, numai să tacă predicatorul, chiar prin violenţă dacă trebuia. Prietenii lui Wesley l-au rugat să nu se expună unei astfel de lovituri, dar el n-a vrut să audă, bazându-se pe ocrotirea Domnului. Abia începuse să vorbească, când Nash a venit acolo şi l-a întrebat, ca şi bătrânii poporului, pe Isus: „cu ce autoritate, face el aceste lucruri?” (Matei 23.11). Wesley i-a răspuns că datorită autorităţii Domnului Isus Hristos. „Legea vă interzice — i-a răspuns Nash, amintind de o oprelişte dată altădată contra adunărilor ţinute în afara bisericii oficiale — de altă parte, predicile voastre nu fac decât să îngrozească pe ascultători.” „Domnule — i-a spus Wesley — m-aţi auzit vreodată predicând?” „Nu.” ,,Atunci, cum ştiţi ceea ce spuneţi?” „Din zvonul public.” „Zvonul public nu este de ajuns. Îmi daţi voie să vă întreb, dacă nu cumva vă numiţi Nash?” „Da.” „Ei bine, domnule, deşi vă cunosc numele, nu aş îndrăzni totuşi să-mi fac o judecată despre dumneavoastră, numai pe baza celor ce se aud spunându-se despre dumneavoastră.” Acest Nash avea o reputaţie foarte rea. El s-a mulţumit să repete primul său cuvânt: „Vreau să ştiu ce vor să facă aici aceşti oameni.” Atunci, o femeie bătrână s-a ridicat şi a spus: „Domnule Wesley, nu vă neliniştiţi de acest om. Domnule Nash, dumneavoastră să aveţi grijă de bunăstarea dumneavoastră fizică. Iar noi îngrijim de sufletele noastre; pentru a ni le hrăni, suntem adunaţi aici.” Nash a tăcut.

Wesley obişnuia să predice legea în acelaşi timp cu harul. Cuvântul lui calm, dar stăruitor, înfiera păcatul şi arăta la ce teribile urmări duce el, încă din această lume şi mai ales dincolo de mormânt. Predicile lui curajoase se deosebeau foarte mult de predicile academice ale oamenilor bisericii, care nu dezvoltau decât subiecte de morală curentă şi aveau grijă înainte de toate să nu ofenseze pe nimeni. Wesley nu se adresa sentimentelor; elocvenţa lui nu avea nimic sentimental; fără încetare, el făcea apel la conştiinţă, punând şi ascultătorii m faţa propriei lor răspunderi. Citat, împreună cu fratele său Charles, să apară înaintea episcopului de Bristol, sub vina de scandal public şi încălcare a legilor ecleziastice, el a răspuns: „Ocupaţia mea este să fac, în această lume, tot binele pe care-l pot face. Fiind chemat de Dumnezeu să predic Evanghelia, vai de mine dacă nu răspund acestei chemări, oriunde m-aş găsi. Pentru că am fost consacrat lucrării acesteia de către oameni, eu nu mă aflu în opoziţie cu nici o lege a oamenilor. Dar dacă conştiinţa mea îmi arată ca o datorie să înfrunt una sau alta din ele, n-am decât să mă întreb dacă trebuie să ascult mai mult de Dumnezeu decât de oameni.”

O mare trezire se contura în Ţara Galilor, în vestul Angliei, unde un creştin cu numele Harris desţelenise terenul. Ca şi la Kingswood, populaţia trăia într-o stare vecină cu păgânismul; niciodată nu se vorbise acolo despre Domnul. Fiecare sâmbătă seara se petrecea în jocuri, în dansuri. Auzind vorbindu-se despre Wesley, Harris a rugat pe acesta să vină să colaboreze cu el. Wesley a şovăit puţin; şi aici el a trebuit să se elibereze de o prejudecată şi să admită că un laic poate şi trebuie, tot ca şi un pastor, să aibă deplina libertate de a vorbi despre Domnul. El şi-a precizat această idee atât de bine, încât puţin timp după aceea scria: „De ce spirit ar fi însufleţit un om care ar prefera, din cauza lipsei unor cunoştinţe teoretice, să lase mai degrabă să piară aceşti oameni păcătoşi, decât să-i vadă mântuiţi prin îndemnurile unui Harris sau a oricărui alt predicator, laic sau nu, numai să fie în întregime călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu?”

Aici este locul de a sublinia un punct important asupra căruia Wesley şi Whitefield nu erau deloc de acord, fapt care nu i-a împiedicat totuşi să rămână prieteni credincioşi unul faţă de celălalt. Wesley era de fapt cu totul greşit în privinţa aceasta, pentru că lecturile din tinereţe l-au înşelat, mai ales ale lui Thomas Kempis. După el, un om care a fost mântuit şi-ar putea pierde mântuirea, dacă după aceea s-ar lăsa dus să facă vreo greşeală gravă, fie din propria sa neglijenţă, fie că n-a avut grijă să caute neîncetat îndrumarea Domnului. De altă parte, Wesley socotea că un credincios poate să învingă păcatul în aşa fel încât să-l înlăture cu totul din inima sa şi să ajungă astfel la perfecţiune. Whitefield răspundea prietenului său cu promisiunea făcută chiar de gura Domnului Isus, vorbind despre oile turmei Sale: „Eu le dau viaţa veşnică; nicidecum nu vor pieri şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi; şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu” (Ioan 10.28-29). Fără îndoială, dacă siguranţa noastră ar depinde cât de puţin de noi, nu numai că am risca să ne pierdem mântuirea, dar am pierde-o în mod sigur. Şi aici noi avem siguranţa că ,,Acela care a început în voi o bună lucrare, o va duce la capăt până în ziua lui Isus Hristos” (Filipeni 1.6).

În ce priveşte perfecţiunea, Whitefield amintea că creştinul are încă păcatul în sine, cu toate că are, prin credinţa în Domnul Isus Hristos, mijlocul de a-1 învinge şi trebuie să fie foarte veghetor. Tocmai pentru aceasta scrie apostolul Ioan: „Dacă zicem că nu avem păcat, ne înşelăm singuri şi adevărul nu este în noi… dacă zicem că n-am păcătuit, îl facem mincinos pe Dumnezeu şi Cuvântul lui nu este în noi” (Ioan 1.8,10). Iar Whitefield învăţa, ca şi Calvin, doctrina predestinării.

În timp ce Wesley renunţase la orice călătorie în străinătate, pentru a se consacra lucrării pe care Domnul i-a pus-o înainte în Anglia, Whitefield se simţea mereu tot mai atras spre America; lucru extraordinar pentru timpul lui, el a traversat Atlanticul de 13 ori, ultima oară pentru a nu se mai întoarce în ţară. Deşi mai puţin voinic decât Wesley, el a făcut, ca evanghelist, o lucrare imensă, atât în Anglia cât şi în Scoţia, în Ţara Galilor şi în Irlanda. Dotat cu o voce extraordinar de puternică şi vorbind aproape totdeauna în aer liber mulţimilor care îl înconjurau, el ştia să expună harul lui Dumnezeu cu o foarte mare simplitate, dar cu o astfel de putere de convingere, încât Domnul a binecu-vântat din plin lucrarea lui. Această activitate care nu cunoştea odihna, l-a uzat de timpuriu. La vârsta de 56 de ani, în timpul ultimei sale călătorii în Georgia, a trebuit să mărturiseacă deschis că se simţea cu totul sfârşit. În ajunul morţii, după ce predicase timp de două ore la rând cu o putere de neegalat, a intrat în casă fără putere. Când se ducea spre camera sa, a găsit culoarul plin de oameni veniţi să-1 mai audă odată. Dar el a trebuit să se declare incapabil de a le răspunde şi a rugat pe unul din prietenii săi să-1 înlocuiască. A făcut câţiva paşi pe scară, apoi s-a răzgândit, spunându-şi că aceasta, poate, era ultima ocazie pe care o mai avea, de a vorbi despre Domnul. Rezemat de o balustradă, a reluat subiectul pe care îl dezvoltase şi nu s-a oprit decât în momentul când lumina pe care o ţinea în mână s-a consumat în întregime. La orele două dimineaţa îi era rău; în momentul când soarele răsărea, Domnul l-a luat la El. Ultimele lui cuvinte au fost: „Doamne Isuse, m-am epuizat lucrând pentru Tine, dar nu-mi pare rău.”

Este cu neputinţă a istorisi aici în amănunţime lucrarea lui John Wesley, care s-a continuat timp de o jumătate de secol după întoarcerea lui la Dumnezeu. El a parcus Regatul Unit în toate sensurile, cu preţul a mii de greutăţi şi pericole, ducând o adevărată cruciadă pentru mântuirea sufletelor. Cu cât el se cheltuia pe sine, cu atât Satan îşi îndoia furia, pentru a-i compromite lucrarea. De multe ori el a riscat să fie omorât. Într-o localitate au tras cu pistolul contra lui. În alte localităţi l-au asaltat cu lovituri de pietre şi de beţe. Deseori hainele îi erau făcute zdrenţe. La Londra au mânat o turmă de boi chiar printre mulţimea care-1 asculta, cu intenţia bine precizată de a-i tulbura lucrarea. Intr-o seară, când predica într-o sală, au făcut să izbucnească pocnituri însoţite de lumini. De mai multe ori s-a căutat să i se acopere glasul în timpul lucrării, bătându-se din tobă. Altădată l-au murdărit, din cap până în picioare, cu toate gunoaiele pe care le-au putut aduna: noroi, funingine, ouă clocite, cadavre de animale. Dar Domnul l-a susţinut de minune. Menţinut de puterea Lui divină, el niciodată nu şi-a pierdut curajul; puterile fizice i-au rămas totdeauna neatinse. Se bucura de o sănătate excelentă, căreia îi datora rezistenţa tuturor lipsurilor, tuturor relelor tratamente. Aceste câteva amănunte, care ar putea fi înmulţite, ar ajunge ca să arate în ce tristă stare morală se găsea Anglia atunci.

Cât despre greutăţile materiale, ele ar fi putut opri pe oricine altul, afară de John Wesley. Din lipsa unor drumuri bune, deplasările nu se făceau decât cu mare cheltuială de energie. Iată cum însuşi Wesley descrie una din călătoriile pe care a trebuit s-o facă, în plină iarnă: „Ploaia şi grindina treceau prin mantalele noastre groase. Vântul se dezlănţuia cu furie. Umezeala îngheţa pe îmbrăcămintea noastră, chiar şi genele ni se acopereau de un strat de promoroacă. Când întâlneam un han, nu ştiam cum să mai coborâm de pe cai. A doua zi trebuia să mergem din nou, de dimineaţa până seara; vântul mai încetase, dar în ajun făcuse mormane atât de mari de zăpadă, încât nu reuşeam decât cu mare greutate să trecem pe deasupra lor. Trebuia să ne ducem caii de căpăstru, aproape tot drumul; sărmanele animale abia se duceau pe ele însele. Mai departe, am ajuns într-o regiune mlăştinoasă, fără poduri de traversat râurile ce curgeau în toate sensurile. Gheaţa nu era destul de solidă pentru a suporta picioarele noastre; astfel, de mai multe ori am căzut în apă şi abia după multe eforturi am ieşit din ea. Dar am fost pe deplin răsplătiţi de necazurile noastre, când am văzut zelul pe care îl arătau ţăranii în a veni să asculte Evanghelia pe care le-o aduceam din partea Domnului.” Localitatea pe care Wesley o vizita de data aceasta era Epworth, satul în care se născuse. Altădată, aici fusese foarte rău primit, cel puţin de către pastor, încât trebuise să vestească Evanghelia în cimitir, suit pe piatra mormântului tatălui său. Dar de atunci sentimentele se schimbaseră cu totul şi acum i se făcea o primire călduroasă.

Wesley era foarte atent să nu piardă nici măcar un minut. Chiar pe cal, el citea atâta timp cât zdruncinătura mersului nu-l împiedica. El se interesa de cele mai felurite lucruri; de istorie, literatură, ştiinţă şi lua multe note, despre tot ce îi trecea pe dinainte.

Câteva cifre îşi au aici cuvântul lor grăitor. John Wesley pare să fi parcurs în medie opt mii kilometri pe an. În 1743, de exemplu, el a petrecut paisprezece săptămâni la Londra, zece la Bristol, treisprezece la Newcastle, trei în Coronailles, douăspre-zece călătorind dintr-un loc în altul. Nu înseamnă că dispreţuia confortul; găseşti în jurnalul lui o mină nesecată de învăţăminte de tot felul şi ţinute cu aceeaşi rigurozitate pe care o avea în toate faptele vieţii sale.

„Am petrecut o seară foarte plăcută şi folositoare; eram acasă la nişte prieteni care simt dintre „cei avuţi”. Îmi venea chiar să spun: „Este bine să fim aici” (Luca 9.33). Dar nu! Glasul lui Dumnezeu îmi spune: „Tu mergi şi vesteşte Evanghelia.” El era atât de convins de acest lucru, încât scria fratelui său, atunci când amândoi erau foarte bătrâni: „Iată la ce suntem chemaţi, tu şi cu mine: să avertizăm pe oameni de pericolul spre care merg dacă rămân în necredinţă şi să veghem asupra sufletelor lor, ca şi cum am da socoteală de lucrarea aceasta. Dumnezeu îţi spune, la fel şi mie: „Fă tot ce stă în puterea ta pentru a aduce suflete la cunoştinţa mântuirii; pentru ele a murit Fiul Meu, preaiubit.” Şi încă: „Treaba noastră nu este de a predica de atâtea şi atâtea ori, ci de a aduce la mântuire câte suflete putem şi apoi de a le ajuta să crească în sfinţenie — „fără care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12.14).

În 1774 el scria: „Vederea îmi este mai bună şi nervii mai solizi decât la treizeci de ani. N-am fost atins de nici una din infirmităţile bătrâneţii şi am pierdut unele din cele din tinereţe. Toate acestea îmi sunt un dar de la Dumnezeu; aşa este buna Lui plăcere faţă de mine. El mi-a dat, între altele, puterea de a mă scula totdeauna la ora patru dimineaţa, aceasta de cincizeci de ani, şi de a fi în stare de a predica la orele cinci dimineaţa, practică pe care eu o socotesc dintre cele mai salvatoare, pentru trup şi pentru suflet.” Se poate adăuga că Wesley ducea o viaţă extrem de sobră. La el izbea extraordinara lui seninătate, provenind din absoluta lui încredere, aproape copilărească, în înţelep-ciunea şi în grija lui Dumnezeu. „Zece mii de griji — spunea el — mă neliniştesc tot atât de puţin ca zece mii de peri de pe capul meu. Le cunosc, mă gândesc la ele, fac un subiect de rugăciune din ele; dar nu mă chinuiesc cu ele!”

Când era aproape de cincizeci de ani, cu toate că avea şi alte perspective care păreau să promită mai bine, Wesley s-a însurat cu o văduvă bogată, mama a patru copii. Aceasta a fost o mare greşeală din partea lui. El dădea de înţeles soţiei sale că nu avea să se amestece în averea ei şi că înţelegea să-şi păstreze întreaga libertate pentru a călători în folosul lucrării Domnului. Doamna Wesley a refuzat să admită acest gând; roasă de gelozie, ea îl urmărea fără să ştie el, pentru a-1 pândi şi deschidea scrisorile care erau adresate lui personal. Peste douăzeci de ani, ea a părăsit definitiv domiciliul căsniciei lor.

Wesley atinsese vârsta de optzeci şi opt de ani. În februarie 1791 a răcit. Deşi avea o febră foarte mare, a predicat — aceasta a fost pentru ultima oară — asupra acestor cuvinte de la Isaia 55.6: „Căutaţi pe Domnul cât timp se poate găsi, chemaţi-L cât timp este aproape.” Rar a fost auzit vorbind cu o astfel de putere. A intrat în casă apoi, pentru a nu mai ieşi. În cursul săptămânii, starea lui s-a înrăutăţit, până ce n-a mai lăsat speranţe. Prea slab pentru a mai putea vorbi, decât câte un cuvânt izolat, era auzit de multe ori mulţumind bunătăţii lui Dumnezeu, care a fost mereu aceeaşi faţă de el: „Eu eram un mare păcătos, dar Domnul Isus a murit pentru mine.” Ultimele lui cuvinte au fost: „Tot ce este mai bun este ca Domnul să rămână cu noi. El îngăduie slujitorului Său să meargă acasă în pace.”

Numele lui John Wesley va rămâne totdeauna legat de marea trezire care s-a produs în Anglia. Când Domnul a început să lucreze prin el, ţara era afundată în cele mai adânci întunecimi spirituale; papalitatea îşi pierduse autoritatea, dar cei care se detaşaseră de ea nu se gândeau să fie creştini. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, nu este exagerat a spune că Evanghelia a fost vestită în toate colţurile şi colţişoarele regatului, fie prin Wesley şi Whitefield, fie prin cei care mergeau pe urmele lor. Desigur, greşelile sunt mari la aceşti slujitori ai lui Dumnezeu. Totuşi ei au predicat „vestea cea bună” a mântuirii prin Domnul Hristos în toată curăţia ei şi în toată simplitatea ei. Ei au plantat, au udat; Domnul a făcut să crească (1 Corinteni 3.6)

Peter Masters – Predicarea evanghelistică şi trezirea

Martyn Lloyd-Jones

Păstorul ca predicator 

Traducere din limba engleză de

Pastor Daniel Suciu

Lucrarea sa de predicare a constituit temelia întregii slujiri a Dr. M.L.-J. Prin intermediul predicării sale, biserica Bethlehem din Sandfields, Aberavon, din Țara Galilor a experimentat o trezire spirituală și a fost edificată. A păstorit-o din 1927 până în 1938, când și-a început slujirea la Capela Westminster de pe strada Buckingham Gate, Londra. Între 1939 şi 1945, în contextul Războiului Mondial, a slujit alături de dr. Campbell Morgan. Războiul a împuţinat numărul membrilor, întrucât unii au părăsit Londra pentru a scăpa de bombardamente. Campbell Morgan s-a retras și dr. M.L.-J. a devenit singurul păstor. Predicarea sa expozitivă a atras un număr tot mai mare de oameni și, treptat, congregația a ajuns din nou la dimensiunea inițială. A predicat la conferințele pentru studenți organizate de IVP și IFES. L-am auzit în multe rânduri ținând prelegeri. Am fost de față când a vorbit timp de două ore la Evanghelical Library în 1962. Nu l-am văzut niciodată să citească un articol. Metoda lui era aceea de a folosi o schiță. Expunerea sa era întotdeauna plăcută și dinamică. A predicat în mod regulat la întâlnirile din timpul săptămânii și la întruniri de pe tot cuprinsul Regatului Unit. Predicarea a stat la baza tuturor cărților sale. Ca și în cazul puritanilor englezi pe care i-a preţuit și pe care i-a lăudat mereu, mai întâi își ținea predicile, iar mai apoi, când acestea erau transcrise pe baza înregistrărilor, le edita pentru publicare.D Martyn Lloyd-Jones a fost omni-înzestrat. A fost un conducător nativ și un moderator strălucit de întâlniri, fie că era vorba de întruniri ale bisericii ori de conferințe. Însă el a fost în primul rând predicator. Preocuparea și dragostea lui pentru suflete au fost cele care l-au făcut un predicator eficient. Când s-a aflat la conducerea unei mari congregații la Capela Westminster, Londra, n-a fost posibil să se implice în mod sistematic în vizite pastorale ale turmei sale. Cu toate acestea, obişnuia ca după fiecare serviciu să petreacă aproximativ două ore în biroul său consiliindu-i pe cei care aveau nevoie de ajutor din partea lui. Un diacon avea întotdeauna responsabilitatea de a supraveghea această parte din slujirea doctorului. Dl Micklewright a fost un ajutor principal în această slujire. El însuși avea experiență pastorală și era persoana ideală pentru a-l asista pe doctor. Dr. M.L.-J. a păstorit prin telefon pe mulți alți păstori. Şi-a petrecut mare parte din timp în sfătuirea și păstorirea altor păstori, îndeosebi a celor tineri.

În cele ce urmează, voi schița mai întâi viața sa și pe urmă mă voi concentra asupra învăţămintelor pe care le putem extrage de pe urma exemplului său de predicator.

O schiță biografică

Născut în Cardiff, sudul Țării Galilor, Martyn Lloyd-Jones și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei în zona rurală din Cardiganshire, până în 1914, când s-a mutat cu familia în Londra. După finalizarea studiilor la școala St. Marylebone Grammar, a fost admis la spitalul St. Bartholomew la vârsta de 16 ani pentru a urma o carieră în medicină. A trecut toate examenele cu excelență. În 1921 a fost ales asistent clinic-șef al faimosului Sir Thomas Horder, care era cardiolog și totodată medicul familiei regale. Importanța gândirii și analizei precise în cadrul diagnosticării și-a pus amprenta asupra tânărului M.L.-J. Un intelect ascuțit combinat cu o capacitate abilă de observare a naturii umane și o excelentă memorie erau parte din darurile sale naturale care au contribuit semnificativ la slujirea sa de păstor și predicator. N-a putut stabili cu precizie data convertirii sale. Treptat, a ajuns să-şi dea seama că era mort în păcat și singura speranță pe care a găsit-o a fost în Cristos în anii 1923-1924. Deja în 1925 (și este ușor de urmărit vârsta lui pe parcursul secolului al XX-lea, întrucât el s-a născut în 1899) experimenta o frământare intensă cu privire la chemarea de a fi păstor.

În 1927 a întors spatele unei cariere de succes și profitabile în medicină pentru a-şi dedica viața slujirii creștine în sudul Țării Galilor, în districtul Aberavon, în cadrul unei biserici cunoscute în mod popular drept Sandfields. În jurul acestei biserici se găsea o populație de aproximativ 5.000 de persoane care trăiau în condiții de mizerie și aglomerație. Biserica făcea parte din ceea ce era cunoscut drept Mișcarea de Înaintare (The Forward Movement). Biserica era un refugiu atunci când întristarea, pierderile ori necazurile de vreun fel veneau peste oamenii de acolo. Salariul lui M.L.-J. era de 225£ pe an plus punerea de dispoziție a casei parohiale. Aceste condiții contrastau în mod izbitor cu avantajele unui cadru medical care la acea vreme putea câștiga între 2000£ și 5000£ anual. Contractul său prevedea un număr de 13 duminici pe an libere. Aceasta a fost o trăsătură pe parcursul întregii sale vieți de slujire, și anume libertatea de a predica în multe alte locuri și de a-și lua timp de reîncărcare și reîmprospătare în contextul cerințelor asidue pe care le presupunea viaţa unui păstor. Inițial, M.L.-J. a fost considerat un păstor laic, întrucât nu urmase cursurile unui seminar și nu trecuse printr-o pregătire teologică.

În 1927, Martyn s-a căsătorit cu Bethan, care de asemenea era cadru medical. Ea a fost expusă doi ani de zile la lucrarea lui Martyn înainte de a înțelege cu adevărat semnificația Evangheliei.^[1]

O lucrare impresionantă a Duhului Sfânt s-a petrecut în biserica din Aberavon. Membrii bisericii au crescut în 1930 până la 88, dintre care 70 s-au convertit din lume. În anul următor, 1931, alți 135 s-au adăugat, 128 dintre ei venind din lume. Toată viaţa lui, M.L.-J. a crezut cu tărie în fenomenul pe care-l numim trezire spirituală. Întotdeauna a subliniat că Împărăția lui Cristos nu înaintează prin metode specifice afacerilor și prin scheme lumești. N-a încetat niciodată să avertizeze cu privire la evanghelizarea superficială de tip decizional căreia îi lipsește convingerea de păcat și pocăința inimii.

Odată cu stabilirea sa în biserica Sandfields, a trebuit să învețe de la zero tot ceea ce presupune conducerea unui adunări de credincioși. Curând, chemarea sa de predicator a fost recunoscută. În primul an al lucrării sale, a încuviințat să predice în alte 52 de biserici, de regulă în serile de marți ori joi. Impactul lucrării sale itinerante a fost simțit pe tot cuprinsul Țării Galilor. Predicarea sa era de factură evanghelică și plină de putere. Era tenace în expunerea caracterului nebiblic și a naturii distructive a teologiei moderne.

În 1932 și 1937, „Doctorul” (se pare că toți i se adresau în modul acesta) a slujit în America de Nord. Abilitățile sale de predicator au fost numaidecât apreciate. Unii conducători din Canada l-au îndemnat să revină, având perspectiva de a fi chemat să slujească acolo într-o biserică mare. A refuzat.

Consemnările acestor ani de început scot la iveală multe situații în care şi-a arătat grija pastorală față de persoane individuale nevoiașe, iar uneori față de muribunzi. A fost un păstor personal nu doar la capitolul vizitelor, ci și la capitolul corespondenței. Într-o împrejurare când trebuia să-i fie lăsată corespondența, erau 90 de scrisori care se strânseseră într-o singură săptămână.^[2] M.L.-J. nu a fost doar un predicator nativ, ci și un conducător nativ. Curând, în jurul lui s-au adunat o mulțime de păstori. Împreună au încheiat legăminte în modalități practice specifice pentru a promova cauza evanghelică în Țara Galilor.

În mai 1938, Doctorul și-a anunțat demisia din lucrarea pastorală de la Sandfields și în aceeași lună a acceptat invitația dr. Campbell Morgan de a sluji împreună la Capela Westminster de pe strada Buckingham Gate, situată la scurtă distanță de Casa Comunelor și Palatul Buckingham. În anii de război, familia Lloyd-Jones a locuit în Haslemere, Surrey. În 1943 dr. Morgan s-a retras, lăsându-l pe Doctor ca singurul păstor al bisericii.

În perioada 1939-1945, congregația s-a împrăștiat, numărul reducându-se la aproximativ un sfert din mărimea avută în timpul slujirii lui Campbell Morgan. Capela Westminster este formată din galerii circulare. Prima galerie poate adăposti aproximativ 720 de persoane, iar a doua aproximativ 200. Primul nivel poate cuprinde aproximativ 1.000 de locuri.

Congregația nu cunoștea credința de sorginte reformată și era nefamiliarizată cu o serie de predici expozitive. Unii i se opuneau pe față lui M.L.-J. și preferau schițele de predicare aliterate și ușor de urmărit ale lui Campbell Morgan. Stilul Doctorului era unul care-i provoca pe ascultători să mediteze la doctrina biblică, să o priceapă și să o adopte. Această situație a fost surprinsă într-o remarcă făcută de un bărbat indignat care s-a dus într-o duminică dimineață așteptând să-l audă pe Campbell Morgan și plecând dezamăgit. „M-am dus să-l ascult pe Morgan,” s-a plâns el ulterior, „și în schimb l-am auzit pe acel calvinist!” Unii dintre diaconi aveau tendințe de teologie liberală. În general, majoritatea a fost mulțumită atât timp cât slujirea era făcută de amândoi, dar n-au fost bucuroși atunci când Campbell Morgan s-a retras. Nu s-au împăcat cu gândul că M.L.-J. urma să predice la fiecare serviciu.

Într-un asemenea context, Doctorul a manifestat o înțelepciune excepțională. În serile de vineri a organizat un timp de discuții în care congregația avea prilejul de a ridica liber în discuție orice subiect. Trebuie menționat că un păstor va descoperi numaidecât care este gândirea membrilor lui atunci când se creează oportunitatea unei discuții libere.

Unii dintre prietenii lui Lloyd-Jones priveau cu scepticism ideea că simplitatea primitivă a vieții de biserică derulată după un metodism calvinist va avea sorți de izbândă în Londra. În vremea aceea, unul dintre observatori era un anumit dr. Johnson. „Când am văzut că el, deși nu avea cor, divertisment muzical și nici o altă unealtă externă, predica pentru a umple Capela, m-am întrebat dacă va putea duce această povară – având în vedere predicarea sa itinerantă din cursul săptămânii.” La un moment dat, discuția deschisă din timpul săptămânii a vizat ce anume se putea face pentru a umple Capela, așa cum fusese în timpul slujirii lui Campbell Morgan. Mulți au sugerat că trebuiau făcute adăugiri la program. O minoritate a exprimat părerea că motivul aflat la baza participării era predicarea și nu doreau elemente suplimentare.

Primatul predicării este ilustrat prin forma serviciului de închinare. Un capitol din biografia scrisă de Iain Murray poartă titlul: „Diminețile de duminică ale anilor 1950”.^[3] Acesta surprinde cu măiestrie forma și atmosfera acelor vremuri pentru cei care n-au avut niciodată privilegiul de a participa. Nu existau niciun fel de accesorii. Se lectura în mod substanțial din Scriptură, urma un timp de rugăciune de 10-15 minute, iar mai apoi o predică de aproximativ 40 de minute. Duminica după-amiaza, programul era la fel, exceptând faptul că mesajul predicii era de natură evanghelistică și ținea între 40 și 60 de minute. Întotdeauna se cântau patru imnuri în obișnuita manieră a nonconformismului. Nu-mi aduc aminte să fi existat vreo adăugire de vreun fel. În timpul lui Campbell Morgan se remarca prezenţa unui cor, dar acesta a dispărut.

Anii aceștia, din 1939 până în 1968, au fost spectaculoși. În inima Londrei, Doctorul a exercitat o lucrare de predicare a cărei influență s-a răspândit în toată lumea. Pe lângă turiștii care și-au pus ziua de duminică petrecută la Westminster în itinerariul lor, studenți din multe țări și care se pregăteau pentru tot felul de vocații participau în mod regulat la serviciile de la Capela Westminster. De asemenea, numeroși studenți de la London Bible College frecventau serviciile de la Westminster. Pentru ei, Doctorul era un predicator model. Eu și soția mea am ajuns în Londra în 1954 cu scopul explicit de a studia la fără frecvență la Colegiul Biblic din Londra (London Bible College).

Tocmai absolvisem școala de arhitecți și făceam practică în acest domeniu în Londra. Am locuit la Foreign Mission Club. Acolo i-am cunoscut pe Iain Murray și pe David Fountain care au insistat împreună să frecventăm Capela Westminster ca să putem beneficia de pe urma slujirii Doctorului.^[4] Din 1954 și până în 1958 am fost inspirați și absorbiți de învățătura de la Westminster. Studiile de la London Bible College (ținute de dr. Ernest Kevan) ne-au împiedicat să participăm la faimoasele „prelegeri pe Romani” ţinute la Capela Westminster în serile de vineri. Seriile de predici care au avut un impact major asupra noastră au fost cele pe Efeseni, o serie pe capitolul 3 din Geneza și o serie scurtă pe Ezechiel, capitolul 36.

Pe lângă predicarea sa itinerantă pe toată întinderea Angliei din timpul săptămânii și al concediului de vară, Doctorul era de asemenea solicitat de Mișcarea Studenților. De pildă, cartea sa care poartă titlul „Autoritate” a fost mai întâi publicată ca o serie de predici la o conferință pentru studenți.

Pe parcursul lucrării sale, de la începutul anilor ’30 și până în anii ’80, Doctorul a predicat unor adunări cu mult mai numeroase decât cele ale predicatorilor de frunte din Marea Britanie de astăzi. Pe lângă congregația sa de la Westminster care avea duminica între 1.200 și 1.400 de ascultători, mai erau mulțimile care se adunau la campaniile sale din timpul săptămânii sau la ocaziile speciale. De pildă, chiar în 1932 a predicat în Toronto undei audienţe de 6.000 de persoane, iar în 1935 a avut 7.000 de ascultători în Llangeitho. Dumnezeu nu i-a dat doar darul predicării, ci și adunări care să beneficieze de pe urma predicării sale. Fără îndoială că el a fost cel mai de seamă predicator din Marea Britanie din secolul al XX-lea.

În 1941 a început o întâlnire trimestrială pentru slujitori. Participarea se făcea pe baza unei invitații personale. Aceasta s-a dezvoltat devenind „Părtășia de la Westminster” care era limitată la păstorii cu normă întreagă. Uneori erau abordate subiecte prezentate de un oaspete sau de un membru al grupului, însă în cea mai mare parte, întâlnirile constau din discuții deschise, conduse de Doctor. În 1967 am început și eu să particip. Trebuie să fi fost undeva la 220 de persoane eligibile. Participarea medie era la aproximativ 120 de persoane. Unii călătoreau tocmai din Țara Galilor pentru a putea participa. Timp de nouă luni pe an, grupul s-a întâlnit în prima zi de luni. Această zi este „cea obositoare” pentru păstori. Participanții se întorceau de la această părtășie profund încurajați. Pentru mai mulți membri ai grupului, Doctorul era un prieten și un sfătuitor, un păstor care-i îndruma și-i consilia în vremurile dificile și-i încuraja când se confruntau cu necazuri familiale și personale.

În 1968, îmbolnăvindu-se deosebit de grav, M.L.-J. și-a dat demisia din slujba de păstor al Capelei Westminster. În felul acesta s-a încheiat o lucrare de 30 de ani. I-a scris prietenului său Philip Hughes despre simțământul că trebuia să pună în formă scrisă materialul pe care-l predicase, mai ales cartea Romani. Scrisorile primite de la prieteni i-au întărit această dorință. Un misionar din Mombasa i-a scris spunându-i că citise predica lunară publicată în Westminster Record începând cu 1948, iar un alt misionar din Maroc i-a scris Doctorului pentru a-l asigura că lucrarea sa în formă tipărită a reprezentat o mare binecuvântare pentru el pe parcursul unei perioade de peste zece ani. Timp de șase luni, pe parcursul anului 1968, Doctorul n-a ţinut nicio predică. Recuperarea sa în urma operației a fost o reușită, iar în 1969 a putut să-și finalizeze substanțiala și ampla lucrare itinerantă.

În 1977 s-a petrecut un eveniment important în slujirea Doctorului atunci când a ținut prelegerea inaugurală cu ocazia întemeierii Seminarului Teologic din Londra (London Theological Seminary). Acest seminar a fost înființat în urma imboldului său.

În 1979, cancerul de care suferise inițial a revenit. A fost constrâns să-și limiteze angajamentele publice, însă a păstrat câteva angajamente de predicare de-a lungul anului 1980 în Scoția, Țara Galilor și Anglia. Doctorul a crezut cu ardoare în perspectiva puritană potrivit căreia este de datoria creștinului să se pregătească temeinic pentru moarte. În etapele finale ale bolii și-a păstrat o mărturie remarcabilă și a fost o sursă de inspirație pentru familia sa și biserica de pretutindeni. A pășit în glorie pe 1 martie 1981, în ziua Sf. David.

Lecții de la Dr. Martyn Lloyd-Jones ca predicator

Viața și exemplul dr. Martyn Lloyd-Jones constituie pentru noi bogate surse de inspiraţie. El a fost cel mai de seamă predicator și conducător evanghelic non-conformist din cadrul mișcării evanghelice a secolului al XX-lea.

Așa cum am observat deja, pe lângă predicile ţinute de trei ori pe săptămână la Capela Westminster în Londra, în timpul săptămânii a predicat pe tot cuprinsul Insulelor Britanice și dincolo de acestea. Predicile erau ţinute în fața unor mari congregații din toate denominațiile. Lucrarea sa amplă ne aduce aminte de profetul Samuel despre care s-a scris: „El se ducea în fiecare an de făcea înconjurul Betelului, Ghilgalului și Mițpei și judeca pe Israel în toate locurile acestea. Apoi se întorcea la Rama, unde era casa lui” (1 Sam. 7:16-17). Galez fiind, e lesne de înţeles că i-a plăcut să slujească în Țara Galilor. Influența lui acolo a fost de o profunzime aparte. „Simțământul chemării lui M.L.-J. spre Țara Galilor a rămas o trăsătură care l-a însoţit toată viaţa.”^[5]

Cinci aspecte de o relevanță covârșitoare astăzi ies în evidență:

1. Întâietatea predicării
2. Predicarea evanghelistică
3. Ungerea în predicare
4. Trezirea spirituală și predicarea
5. Predicarea sistematică

Întâietatea predicării

De-a lungul anului 1969, M.L.-J. a fost invitat să vorbească la Seminarul Westminster din America. Și-a ales ca temă Predicarea și Predicatorii. Au fost publicate șaisprezece prelegeri de către Hodder & Stoughton într-o carte cu acel titlu.^[6] În primul capitol, „Întâietatea predicării”, el analizează motivele pentru care predicarea a decăzut de pe primul loc, acolo unde ar fi trebuit să se afle întotdeauna în cadrul Bisericii lui Dumnezeu.

Încă de la început, trebuie să reținem ce este predicarea. Este adresarea înaintea oamenilor în numele Dumnezeului Trinitar prin intermediul Bibliei și adresarea către ei prin prisma întregii lor ființe: intelect, emoții, conștiință și voință. Predicarea Evangheliei reprezintă demersul înflăcărat de a-i convinge pe oameni și de a-i îmboldi spre pocăința față de păcat și credința în Domnul Isus Cristos. Predicarea Evangheliei este unică doar în măsura în care este eficientă prin puterea Duhului Sfânt. De aici rezultă că locul pe care-l ocupă rugăciunea și sfințenia în viața predicatorului este de maximă importanță.

Doctorul i-a apreciat întotdeauna pe puritanii englezi și, asemenea lor, a crezut că predicarea este modalitatea lui Dumnezeu de a converti păcătoși, de a-i hrăni și a-i edifica pe credincioși. Asemenea puritanilor englezi, și el a susținut că nu există niciun substitut. Nimic altceva nu se adresează întregii persoane, minții, emoțiilor, conștiinței și voinței ca și predicarea. Nimic altceva nu vine cu autoritate de la Dumnezeu Însuși. Nimic altceva nu este sălășluit de Dumnezeu Duhul Sfânt în modul unic în care este predicarea. Fiul Omului Însuși a venit să predice, așa cum a făcut și cel care i-a pregătit calea. Mulțimea nu s-a dus în pustiu ca să audieze o prelegere ținută de Ioan Botezătorul. Amvonul i-a fost o piatră, iar cerurile i-au fost tribuna. A predicat. Și atunci când ascultătorii săi au ajuns, Ioan nu i-a flatat, nici nu a început să-i facă să se simtă bine. Scopul său a fost acela de a-i aduce la pocăință.

Ce face predicarea unică? Ce face predicarea diferită de discursurile politice? Ce face predicarea diferită de prelegerile dintr-o școală ori din universitate? Răspunsul este că predicarea se adresează omului ca întreg: minte, emoții și voință spre a-l întoarce la Dumnezeu, iar atunci când s-a produs asta, să-l îmboldească spre a-L iubi și a-L sluji pe Dumnezeul Trinitar cu întreaga-i ființă. În politică, cel ce ține discursul va încerca să-i determine pe ascultători să voteze pentru partidul său. În predicare, obiectivul este de a-i determina pe oameni să creadă în Cristos și să trăiască pentru El.

Este o greșeală să se confunde predicarea cu prelegerea. Prelegerile pot fi asistate de expuneri power point și videoproiectoare suspendate, menite să răspândească informație și să păstreze atenția, însă ele nu pot fi niciodată substitute pentru predicare. Folosirea unui proiector suspendat tinde să frângă legătura directă dintre predicator și ascultătorii săi. Proiectoarele suspendate sunt folositoare pentru prelegeri. Acestea pot fi informative și chiar surse de inspiraţie. Însă prelegerea nu este predicare.

Predicarea este modalitatea desemnată de Dumnezeu prin care păcătoșii sunt smeriți. Niciun agent uman de pe pământ nu poate produce convingerea de păcat în relația cu Dumnezeu. Aceasta este lucrarea unică a Duhului Sfânt așa cum Isus a promis: „Când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce privește păcatul, dreptatea și judecata” (Ioan 16:8). Desigur că Duhul Sfânt folosește o varietate de mijloace precum lectura, prietenia personală, discuțiile, ascultarea de emisiuni radio sau casete audio, însă în Scriptură se afirmă clar: „Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe păcătoși prin nebunia propovăduirii crucii” (1 Cor. 1:21). Observați că în ochii lumii, predicarea este o nebunie. Satan o urăște pentru că știe că ea reprezintă modalitatea supremă de a-i umili pe păcătoși și de a-i mântui.

M.L.-J. a avertizat cu privire la tendința de a îngădui divertismentului să disloce întâietatea predicării prin intermediul punctelor muzicale, cântărilor, solourilor sau mărturiilor. El a făcut referire la noul slujitor oficial din biserică – „liderul de cântări”, care se presupune că va crea atmosfera potrivită. „Adeseori, acestuia îi trebuie atât de mult timp pentru a crea atmosfera potrivită încât nu mai rămâne timp pentru a predica în acea atmosferă!” Predicarea ca vehicul în care se descoperă puterea lui Dumnezeu intră în declin atunci când distracțiile îi lasă un timp minim de manifestare.

„Ni se spune că în zilele noastre oamenii nu pot gândi și nu pot urmări afirmații elaborate, că sunt atât de obișnuiți cu tipul de perspectivă și mentalitate produse de ziare, televiziune și filme încât sunt incapabili să urmărească o afirmație logică, argumentată. Prin urmare, trebuie să le dăm filme și diafilme, să aducem vedete de fim care să le vorbească, strecurând doar o idee despre Evanghelie. «Creează-ți propria atmosferă» este idealul major, iar apoi, înspre final, adaugă doar un gând foarte scurt despre Evanghelie.”^[7]

Astăzi există tot soiul de influențe antagonice întâietăţii predicării. În zilele apostolilor, evreii au cerut semne miraculoase (1 Cor. 1:22). În prezent, mulți dintre adepții carismatismului consideră că puterea lui Dumnezeu este exprimată prin semne și minuni. Chiar dacă nimic nu se întâmplă, decât în imaginația lor, această idee persistă. Însă cei care persistă în chemarea lor de a predica sunt răsplătiți prin mărturia unor vieți schimbate.

Întâietatea predicării este adeseori uzurpată prin „metode”. Se consumă multă energie în domeniul administrării sau în cel al consilierii. Predicarea expozitivă eficientă cere o disciplină enormă a minții și a inimii. Sunt câteva megabiserici în SUA în care predicarea expozitivă este practicată. Don Carson de la Colegiul Trinity, Deerfield, susține că nu cunoaște nici măcar un predicator expozitiv al Bibliei din SUA care să nu fi luat măsuri riguroase de a proteja întâietatea rugăciunii și studiului (Fapte 6:2). Trebuie păstrat un echilibru. Păstorirea și grija față de oameni sunt vitale, însă nu trebuie neglijată exercitarea imperativă a studiului. Scripturile îl compară pe predicator cu un bou care treieră boabele. Lucrarea aceasta este solicitantă (1 Tim. 5:18).

Ben Bailie, un păstor din America, lucrează de asemenea la o disertație doctorală despre predicarea lui Martin Lloyd-Jones. A contribuit cu un capitol strălucit la cartea Interacționarea cu Martyn Lloyd-Jones (Engaging with Martyn Lloyd-Jones).^[8] El susține că încă de la începutul lucrării sale, Martyn Lloyd-Jones a fost ostil intelectualismului exclusiv și opus obsesiei victoriene de a distra. Dacă ar fi trăit astăzi, M.L.-J. s-ar fi opus unui nou pericol care constă în dezvoltarea unor servicii de familie în care o banală cuvântare pentru copii înlocuiește predica.

Există modalități de a câștiga familii și copii fără a sacrifica darul nostru principal al predicării. O analogie ar fi trimiterea lui Nelson în bătălia de la Trafalgar, însă ținerea sub cheie a tunurilor din artileria sa și permisiunea de a folosi doar pistoale. Un altul ar fi ca Pavel să-i fi spus lui Felix că va renunța la a predica despre dreptate, înfrânare și judecata viitoare, iar în schimb va discuta despre copii și iepurași. Timp de peste 2.000 de ani, Biserica a fost în stare să facă din copii adulți fără ca în același timp să transforme adulții în copii.

Un predicator plin de Duhul Sfânt va menţine vie atenția tuturor categoriilor de vârstă.

Predicarea evanghelistică

Doamna Lloyd-Jones obișnuia să spună:„Nimeni nu-l va înțelege pe soțul meu dacă nu va descoperi că, întâi de toate, el a fost un evanghelist și un om al rugăciunii.”

Paul Cook a observat că M.L.-J. avea trei stiluri de predicare. „Ele ar putea fi descrise drept stilul de duminică dimineața, stilul de duminică seara și stilul de vineri seara. În diminețile din Ziua Domnului el predica într-o manieră expozitivă, folosind multe aplicații și îndemnuri adresate credincioșilor care trebuiau să-și trăiască viața într-o lume ostilă. Tonalitatea predicilor sale era una gravă, fiind desfășurată fără un consum semnificativ de energie fizică. Cărțile sale despre Predica de pe Munte și Epistola către Efeseni au fost rodul slujirii sale de duminică dimineața. Predicarea sa de după-amiaza era într-un mare contrast cu stilul de dimineață. El predica asemenea unui evanghelist și trimitea săgeți către toți necredincioșii prezenți, numărul acestora fiind considerabil.”^[9]

Dr. Cary Kimbrell și-a obținut doctoratul cu o teză intitulată „Predicarea evanghelistică a Dr. M.L.-J”^[10].

Dr. Kimbrell scrie: „M.L.-J. a crezut că mesajul îi era descoperit predicatorului. După ce l-a citat pe apostolul Pavel, «Căci am primit de la Domnul ce v-am învățat», el a adăugat: «Asta este ceea ce stabilește mesajul predicii ca atare: este vorba despre ceea ce predicatorul a primit. Predicatorul este un ambasador, nu unul care dă glas propriei gândiri, ori opinii, ori dorințe, ci unul care rostește mesajul Suveranului său. El este purtătorul unui mesaj pe care a fost mandatat să-l aducă.»”

Potrivit lui Cary Kimbrell, M.L.-J. „a declarat că mesajul trebuie împărțit în secțiuni principale. Prima, mesajul mântuirii, kerygma (în greacă tradus de regulă prin proclamare), cea care determină predicarea evanghelistică. A doua, dimensiunea didactică, didache, cea care-i zidește pe cei care au crezut deja – edificarea sfinților”.

„Doctorul a crezut că esenţa perfectă a kerygmei este 1 Tesaloniceni 1:9-10: «Ei înșiși istorisesc ce primire ne-ați făcut și cum de la idoli v-ați întors la Dumnezeu, ca să slujiți Dumnezeului celui viu și adevărat și să așteptați din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat din morți, pe Isus, care ne izbăvește de mânia viitoare.»”

„Predicarea evanghelistică începe cu Dumnezeu. Este o declarare a ființei, puterii și gloriei lui Dumnezeu. Aceasta, în schimb, duce la predicarea despre lege. Caracterul lui Dumnezeu conduce spre legea lui Dumnezeu. Toate acestea sunt menite să-i aducă pe oameni la o convingere de păcat și să-i conducă la pocăință. Aceasta, în schimb, ar trebui să-i conducă la credința în Domnul Isus Cristos ca fiind singurul Mântuitor. În opinia Doctorului, acesta «este mesajul mântuirii, ceea ce numim predicarea evanghelistică… așa ceva ar trebui să se petreacă cel puțin o dată pe săptămână».”

Cât de mulți practică o asemenea slujire evanghelistică? Potrivit lui Gary Benfold, păstor la Moordown Baptist Church, Bournemouth, foarte puțini sunt păstorii care urmează o asemenea practică. Păstorul Benfold însuși a urmat această metodă timp de peste treizeci de ani, așa cum a procedat și Peter Masters de la Metropolitan Tabernacle din Londra.

Păstorul Benfold a descris predicarea evanghelistică drept cea în care textul ori adevărul expus sau explicat este aplicat inimilor, minților și cugetelor oamenilor neconvertiți. Este predicarea în care întrebările și obiecțiile lor sunt anticipate și lămurite, temerile fiindu-le înlăturate, și este predicarea în care aceștia sunt încurajați spre Dumnezeu în pocăință și credință. El schițează cinci beneficii ale unei predicări evanghelistice săptămânale: 1. Îi ajută pe credincioși să-și amintească Evanghelia. 2. Îi ajută pe credincioși să înțeleagă Evanghelia. 3. Vestea bună a Evangheliei entuziasmează inimile și-i ajută să continue alergarea credinței. 4. Îi încurajează pe credincioși să-și aducă prietenii la anumite întâlniri. 5. Îi ajută pe tinerii care cresc în biserică să evite să facă presupoziții false despre ei înșiși. Cunoașterea adevărului nu echivalează cu regenerarea.^[11]

Ungerea în predicare

Capitolul final din Predicarea și predicatorii este intitulat „Demonstrarea Duhului și a puterii” și este dedicat subiectului ungerii. Doctorul a fost pasionat de această chestiune care este profund neglijată astăzi. În multe biserici, se obișnuia ca înainte de serviciile bisericii să se înalțe rugăciuni în biroul pastoral (de către prezbiteri și diaconi) având în minte acest factor al puterii Duhului. Iată modul în care Doctorul își începe capitolul de încheiere:

„Am păstrat până la această ultimă prelegere ceea ce este, la urma urmei, cel mai măreț element esențial în legătură cu predicarea, este vorba despre ungerea dată de Duhul Sfânt. Unora li s-ar putea părea ciudat că am lăsat la urmă cel mai important lucru în loc să încep cu el. Am procedat așa deoarece cred că dacă facem, sau încercăm să facem, tot ceea ce am spus anterior, ungerea se va coborî peste lucrarea noastră. Am indicat deja că unii oameni au căzut în greșeala de a se baza doar pe ungere și au neglijat să facă tot ce le stătea în putinţă sub aspectul pregătirii. Modul corect de a privi la ungerea Duhului este de a ne gândi la ea ca la ceva ce se așază peste pregătirea noastră.

În Vechiul Testament se găseşte un incident care ne furnizează o ilustrare potrivită pentru a arăta această relație. Este vorba despre relatarea despre Ilie care se confruntă cu prorocii falși din Israel pe Muntele Carmel. Ni se spune că Ilie a construit un altar, a tăiat un vițel și pus părțile acestuia peste lemne. După ce a făcut asta, s-a rugat să se coboare foc; și focul s-a coborât. Aceasta este ordinea.”

Isus a spus: „Voi veți primi o putere când se va pogorî Duhul Sfânt peste voi” (F.A. 1:8). Această promisiune a fost împlinită în ziua de Rusalii când Petru, care fusese reabilitat după eșecul său amar, a predicat deopotrivă cu claritate și putere. Dovada acelei puteri este văzută în cei 3.000 care au fost convertiți în acea zi. Acea putere a Duhului Sfânt nu este limitată la ziua Rusaliilor. De-a lungul istoriei bisericii, au existat şi alţii care au predicat cu mare ungere și au generat numeroase convertiri. De pildă, a citi viața lui George Whitefield înseamnă a citi despre un predicator înzestrat cu puterea Duhului Sfânt. Whitefield a fost plin de viață, elan, putere, forță! Vremurile de trezire sunt vremurile puterii Duhului. Dar nu întotdeauna aceasta este starea de lucruri.

Viața dr. M.L.-J. reprezintă pentru noi toți un exemplu al unui om care a predicat în vremuri când convertirile erau numeroase și care a perseverat în vremuri neroditoare, așa cum au fost anii de început de la Capela Westminster. Perseverența ține de esența lucrării de păstorire și de predicare. Indiferent dacă predicatorul experimentează o măsură mai mică sau mai mare de ungere, el trebuie întotdeauna să-și dea toate silințele, așa cum spune Scriptura: „Caută (spoudazo înseamnă a fi zelos, a fi activ, a fi silitor) să te înfățișezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie rușine și care împarte drept Cuvântul adevărului” (2 Tim. 2:15).

Doctorul a susținut botezul cu Duhul Sfânt ca o experiență a puterii. Mulți se deosebesc în raportarea la el sub aspectul terminologiei și sub cel al ideii unei a doua experiențe după convertire, însă fără îndoială că vom fi de acord cu el în ce privește accentul pus pe necesitatea puterii spirituale în slujire și în predicare. Fie că folosim sintagma „botezul cu Duhul” ori „umplerea cu Duhul Sfânt”, rezultatul împuternicirii este identic. Închei cu modul în care Doctorul argumentează acest aspect în cartea sa Predicarea și predicatorii.

„Dar priviți din nou la Fapte 4:7. Iată-i pe Petru și pe Ioan anchetați de Sinedriu și se aduc acuzații împotriva lor: «Au pus pe Petru și pe Ioan în mijlocul lor și i-au întrebat: Cu ce putere sau în numele cui ați făcut voi lucrul acesta?» Dar observați cum continuă relatarea: «Atunci Petru, plin de Duhul Sfânt, le-a zis: Mai mari ai norodului și bătrâni ai lui Israel!»

Cum interpretăm aceste lucruri? De ce spune: «Atunci Petru, plin de Duhul Sfânt»? Ați putea afirma «Dar oare n-a fost umplut de Duhul Sfânt în ziua Rusaliilor, așa cum au fost ceilalți bărbați?» Desigur că a fost umplut. Atunci care este motivul repetării acestei expresii aici?

Există o singură explicație adecvată. Nu este doar o reamintire a faptului că a fost botezat cu Duhul în ziua de Rusalii. Nu are niciun sens să fie folosită această expresie decât dacă înseamnă că el a primit o măsură proaspătă de putere. El s-a aflat într-o poziție critică. Aici era anchetat alături de Ioan, și cu adevărat Evanghelia și întreaga biserică creștină era anchetată, iar el avea nevoie de o putere nouă, proaspătă pentru a depune o mărturie pozitivă și pentru a ține piept prigonitorilor – o putere nouă, proaspătă, și aceasta îi este dată. Așa că expresia folosită este «Petru, plin de Duhul Sfânt». Aici era vorba despre o altă umplere dată pentru o însărcinare specială.”

„Un alt exemplu în acest sens se găseşte în același capitol 4 din Faptele Apostolilor, versetul 31. Toți membrii bisericii se rugau, cu teamă, sub amenințarea autorităților care încercau să extermine biserica. Iată ce s-a întâmplat apoi: «După ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul în care erau adunați; toți s-au umplut de Duhul Sfânt» – din nou este vorba despre aceleași persoane. Toți au fost umpluți de Duhul Sfânt în ziua de Rusalii, iar Petru și Ioan la rândul lor în alte împrejurări; însă aici întregul grup este din nou umplut de Duhul Sfânt. Prin urmare, este evident că vorbim despre ceva ce poate fi repetat de mai multe ori.”

În capitolul din care sunt preluate citatele anterioare, Doctorul continuă prin a descrie mai multe exemple de împuternicire, provenite îndeosebi din Marea Trezire din secolul al XVIII-lea, pentru a susține ideea potrivit căreia Duhul Sfânt unge sau umple predicatori cu putere. Asta se întâmplă uneori cu rezultate remarcabile. Dintr-o perioadă timpurie, 1630, el citează cazul lui John Livingstone care a predicat la o întrunire specială la Kirk O’Shotts, între Glasgow și Edinburgh. În respectiva localitate, cinci sute de persoane au fost adăugate bisericii ca rezultat al acelei singure predici! Ce ar trebui să spunem în concluzie despre nevoia de ungere în predicare? Păstorul trebuie să o caute cu sârguință și să aștepte din partea Domnului să împuternicească predicarea. Așa cum Ilie a așezat jertfa pe altar, iar apoi s-a rugat să se coboare foc din cer, tot așa păstorul ar trebui să aștepte să se pogoare foc din cer care să binecuvânteze și să dea propășire lucrării sale de mântuire a sufletelor și de edificare a sfinților.

Subiectul acesta este deosebit de relevant astăzi. Unii slujitori tineri au o temeinică pregătire în plan teologic, însă dacă-i întrebi despre ungere, te vor privi contrariați și abia dacă vor ști la ce te referi. Pentru ei, dacă o predică este biblică, bine structurată și expusă cu claritate, asta e tot ce contează. Dimensiunea împuternicirii Duhului Sfânt le este străină.

Trezirea spirituală și predicarea

În ce fel se raportează trezirea spirituală la predicare? Există o diferență între predicatorul care tânjește și așteaptă ca Duhul Sfânt să Se pogoare din ceruri de fiecare dată când predică (1 Tes. 1:4-5) și cel care nu are o astfel de așteptare.

Ca o comemorare a trezirii spirituale din 1859, M.L.-J. a ţinut o serie de predici despre acest subiect în anul 1959. Cu toate acestea, rezultatele au fost minore. S-a manifestat un interes scăzut pentru acest subiect. El a crezut cu pasiune în realitatea trezirii spirituale, socotind-o ceva ce presupune prospețime și revărsări ample ale harului și puterii Duhului Sfânt. În prezent, puțini evanghelici au acea pasiune și așteptare. Cu trecerea timpului, trezirea spirituală pare a fi considerată ceva ce aparține unui nebulos trecut îndepărtat și improbabil să fie trimis din nou.

Volumul 4 din seria de predici a Doctorului pe Efeseni 4:1-16 poartă titlul „Unitatea creștină”. Chiar dacă legătura cu tematica unității este doar marginală, M.L.-J. întrerupe seria cu o predică întreagă despre trezirea spirituală. În cadrul acestei expuneri, el afirmă: „Nu există subiect de o importanță mai mare, sau de o urgență mai mare, pentru a fi luat în considerare de biserica creștină astăzi decât acest subiect al trezirii spirituale. Dacă înțeleg câtuși de puțin vremurile, dacă înțeleg câtuși de puțin învățătura biblică despre natura bisericii și lucrarea Duhului Sfânt, nu ezit să spun că singura speranță a bisericii în vremurile actuale constă în Trezirea Spirituală. Nu văd nicio speranță în vreo mișcare ori organizație ori în vreun efort special planificat de om. Necesitatea supremă a bisericii este Trezirea Spirituală.”

Mai apoi, el continuă prin a defini trezirea spirituală ca fiind o repetare de o anumită amploare sau măsură a ceea ce s-a întâmplat în ziua Cincizecimii.

Trezirile spirituale din secolul al XX-lea în țări precum Coreea, China, Indonezia, Etiopia, Sudan, România, Nepal și Sarawak demonstrează că aceste convingeri sunt corecte.

Deși el n-a încercat niciodată să organizeze un concert de rugăciune pentru trezire spirituală, Doctorul a fost apropiat de teologia lui Jonathan Edwards pe acest subiect. Edwards a fost de părere (vezi cartea sa, The History of Redemption), că această lume va fi în cele din urmă evanghelizată de la un capăt la altul prin intermediul unor revărsări ale Duhului Sfânt. Doctorul nu a fost la fel de optimist, însă perspectiva sa asupra importanței trezirii spirituale în istoria bisericii este dincolo de orice îndoială.

Accentul pus în lucrarea lui M.L.-J. este confirmat într-un excelent capitol scris de Ian Randall în cartea Interacțiunea cu Martyn Lloyd-Jones. Următoarele trei paragrafe sunt citate din acel capitol.

În 1959, după ce a observat că doar 6% din populație mergea la biserică în mod regulat, Lloyd-Jones a susținut cu tărie următoarea idee: „Ce este necesar e o demonstrare măreață a puterii lui Dumnezeu, o acțiune a Celui Atotputernic care-i va determina pe oameni să-i acorde atenție, să privească și să asculte. Istoria tuturor trezirilor petrecute indică atât de clar că acestea sunt invariabil efectele trezirii, fără nici măcar o singură excepție.” El a adăugat în mod dramatic: „Atunci când Dumnezeu acționează, El poate face mai mult într-un minut decât poate face omul cu toată organizarea lui în cincizeci de ani.”

În 1968 el a afirmat: „Frecvenţa trezirilor spirituale a scăzut numai odată cu declinul calvinismului. Cu cât este mai puternic calvinismul, cu atât e mai probabil că vei avea parte de o trezirile spirituală și de redeșteptări. Ele urmează în mod necesar din această doctrină… știi că ești pe deplin dependent de Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care te rogi Lui, pledezi înaintea Lui, insiști și te lupți cu El.”^[12]

În predicile sale din 1959 despre trezire, el a abordat următoarea întrebare: De ce să te rogi pentru trezire? Primul său răspuns a fost: dintr-o preocupare pentru gloria lui Dumnezeu.^[13]

Trebuie să facem tot ce este posibil pentru a promova Evanghelia acasă și peste hotare, iar în același timp să ne rugăm cu pasiune pentru trezire. În esență, aceasta a fost perspectiva lui M.L.-J.

Fundamentală pentru viața Doctorului a fost practica de a pune timp deoparte în fiecare zi pentru citirea Bibliei și pentru rugăciune. Rugăciunea cu familia marca finalul fiecărei zile. Mai mult decât oricând, avem nevoie să acordăm o atenție serioasă standardelor vieții noastre devoționale și roadei Duhului.

Predicarea sistematică

Dr. M.L.-J. a folosit cel mai mult metoda expunerii sistematice. Ocazional predica un mesaj tematic, însă aproape întotdeauna urma metoda utilizată de puritanii englezi a seriilor consecutive de predici.

Această metodă are multe avantaje deopotrivă pentru ascultători și pentru predicator. Prin intermediul predicării înlănțuite, care este solicitantă și epuizantă, predicatorul va descoperi că Scripturile sunt inepuizabile. Comorile adevărului sunt nelimitate. Dar trebuie făcută munca de explorare, iar predicatorul are mereu nevoie de cărți. Dimensiunea studiului este ilustrată prin exemplul lui Jonathan Edwards.

Predicatorul nu va trebui să piardă timp în fiecare săptămână căutând ceva diferit. Spurgeon a explicat că în cazul lui era potrivit să aibă un pasaj ori text diferit de fiecare dată când predica, întrucât de trei ori pe săptămână el predica unei congregații de aproximativ 5.500 de ascultători și fiecare prilej era unul evanghelistic. De asemenea, el avea daruri extraordinare pentru asta. S-ar putea ca, în ansamblu, o asemenea abordare să fi avut neajunsuri, întrucât în vremea morții lui Spurgeon, era o lipsă acută de predicatori teologici puternici. Este nevoie de timp pentru a zidi o gândire teologică în ascultătorii noștri și, de departe, cel mai bun mod este de a parcurge cărți întregi. De pildă, prin predicarea sistematică din Epistola către Romani în mod sistematic, doctrina mântuirii prin har este expusă într-o manieră solidă. Tot astfel, printr-o serie pe Efeseni, doctrina bisericii poate fi temeinic așezată în mințile ascultătorilor. Această metodă generează coeziune, nu fragmentare. Este metoda urmată de puritanii englezi. De la ei am primit cel mai strălucit corpus de materiale expozitive din istoria bisericii.

Cu excepția câtorva paragrafe scurte din Predicarea și predicatorii (vezi pagina 66 și urm.), n-am reușit să găsesc un îndemn detaliat și argumentat formulat de M.L.-J. pentru a predica la rând din cărțile Scripturii. Nu-mi aduc aminte ca acest subiect important să fi fost dezbătut la Părtășia de la Westminster, dar s-ar putea ca cineva să ofere informații despre asta. Exemplul lui M.L.-J. trebuie să ne slujească drept sursă de inspirație pentru a urma această metodă. Cel mai limpede îndemn pentru a predica într-un mod sistematic pe care l-am întâlnit în lecturile mele e conţinut în volumul care poartă titlul Redescoperirea predicării expozitive (Rediscovering Expository Preaching) şi în care se găsește un capitol scris de John MacArthur Jr. El scrie: „Unul dintre motivele pentru care predic verset cu verset este acela că nu voi putea produce niciodată săptămână după săptămână asemenea predici inspiraționale, inteligente, creative și tematice. Spurgeon a avut o extraordinară imaginație creativă. Eu pur și simplu nu dispun de așa ceva, și nici predicatorii mulți pe care-i cunosc.”

„Singurul mod eficient de a vedea semnificația unui pasaj este prin așezarea în contextul său. Parcurgerea unei cărţi întregi aşază pasajul în contextul său la cele mai ample, adânci și bogate dimensiuni. Mai este ceva: nici Vechiul Testament și nici Noul Testament n-au fost scrise ca o colecție de versete aruncate în aer și culese după cum au căzut. Mai degrabă, fiecare carte are o desfășurare ideatică rațională, logică și inspirată, trecând de la punctul A la Z, totul încheindu-se în ceruri.”^[14]

David Jussely, profesor asociat de teologie practică la Reformed Theological Seminary, Jackson, Mississippi, afirmă despre predicarea sistematică: „Încurajează deopotrivă profunzimea și comprehensivitatea în predicator. În fiecare an, predicatorul va fi expus configurațiilor vaste și multiple ale literaturii biblice. Va fi constrâns să abordeze texte și să interpreteze subiecte pe care în mod normal le-ar fi evitat (cum ar fi acele texte despre lepră). Un asemenea exercițiu îl provoacă și-l menţine proaspăt, înflăcărat și umil în raportarea la predicare.”^[15]

Metoda înlănțuirii are de asemenea avantajul de a descuraja repetarea. E atât de ușor pentru un predicator ocupat să cadă în capcana de a repeta pur și simplu sub o formă diferită materialul din ocazii anterioare. De asemenea, mai e tendința de a se întoarce la subiectele preferate și, în felul acesta, de a fi dezechilibrat, neglijând întregul sfat al Bibliei. Repetarea descurajează adunarea care va gândi: „Iată că iarăşi ajunge acolo!”

În timpul unei conferințe pentru păstorii africani, am pus o întrebare: „Câți dintre voi folosiți metoda sistematică de expunere a cărților și secțiunilor din Scriptură?” Din patruzeci de persoane, doar trei o foloseau. Cum să începi? În Reformation Today au apărut două articole care abordează subiectul predicării expozitive înlănțuite. Primul a fost în numărul 89 din RT. El descrie rezultatele unui chestionar făcut la conferința pentru slujitori, organizată de Banner of Truth în Leicester. Sunt citate multe exemple însoțite de descrieri făcute de păstorii care au avut experiență în folosirea acestei metode. Al doilea articol a apărut în RT, numărul 160, sub titlul „Istoria predicării expozitive”.

Articol preluat din cartea Unul din o mie de Erroll Hulse (Editura Făclia, Oradea, 2013).

© Editura Făclia, 2013

Preluarea acestui articol de pe situl Editurii Făclia este strict interzisă fără permisiunea scrisă a editurii

^[1] Iain Murray, D. Martyn Lloyd-Jones. The First Forty Years, 1899-1939. 393 p. Banner of Truth, 1982. P. 166.

^[2] Ibid, p. 244-246.

^[3] D Martyn Lloyd-Jones – The Fight of Faith, Iain Murray 1939-1981, p. 251.

^[4] Iain Murray invited me to become the manager of the Banner of Truth Trust in 1957. That publishing venture was born in that year. David Fountain became pastor of Spring Road Evangelical Church where he ministered to his retirement in about 1996. He was the first to invite me to preach. When I arrived he placed a Geneva gown over my shoulders. This was in imitation of the Doctor who wore a Geneva gown in the pulpit on Sundays. That was the only time I ever wore clerical garb

^[5] David Ceri Jones in Engaging with Martyn Lloyd-Jones edited by Andrew Atherstone and David Ceri Jones, IVP Apollos, 2011, 367 pages, p.60.

^[6] Preaching and Preachers, Hodder and Stoughton, 325 pages, 1971. These are the chapter headings of addresses given to the students of the Westminster Seminary, Philadelphia. The Primacy of Preaching, no Substitute, The Sermon and the Preaching (in which he rejects the idea that there is much to gain in debating about God on TV,) The Form of the Sermon, The Act of Preaching, the Preacher, The Congregation, the Character of the Message, the Preparation of the Preacher, The Preparation of the Sermon, The Shape of the Sermon, Illustrations Eloquence, Humour, What to Avoid, Calling for Decisions (in which he explains why this practice is seriously flawed), The Pitfalls and the Romance, Demonstration of the Spirit and of Power.

^[7] Ibid, p. 123.

^[8] Engaging with Martyn Lloyd-Jones, editată de Andrew Atherstone și David Ceri Jones, IVP Apollos, 2011, 367 de pagini.

^[9] Paul E. G. Cook în Reformation Today, numărul 174.

^[10] Esența tezei sale a fost descrisă într-un articol din Reformation Today, numărul 136.

^[11] Revista Banner of Truth, numărul 584, mai 2012.

^[12] Engaging with Lloyd-Jones, p. 97.

^[13] Ibid, p. 104.

^[14] Rediscovering Expository Preaching – Balancing the science and art of biblical exposition, John MacArthur Jr. and the Master’s Seminary Faculty, Word Publishing, 410 pagini, 1992, p. 340 și urm.

^[15] Revista Banner of Truth, aprilie 2005, p. 14.

Trezirea spirituală (I)

Trezirea spirituală (III) – O perspectivă istorică

Mişcarea de trezire spirituală din Anglia şi Ţara Galilor-Jonathan Edwards şi Evan Roberts