Au prins câteva vrăbii şi le-au aruncat în sală pentru a tulbura liniştea prin ciripitul şi zborul lor. Albert nu s-a tulburat, dar s-a rugat ca vrăbiile să părăsească sala, ceea ce s-a şi întâmplat foarte repede. Râsetele şi şicanările celor de afară au încetat şi Domnul a putut în acea seară să cheme persoane din întuneric la lumină. În orice împrejurare nu jignea şi nici nu condamna oamenii, ci se ruga pentru ei, căci cunoştea bine Romani 12:19-21 : “Nu vă răzbunaţi singuri, preaiubiţilor, ci daţi loc mâniei, pentru că este scris: “A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti”, spune Domnul. “Deci, dacă vrăjmaşului tău îi este foame, dă-i să mănânce; dacă îi este sete, dă-i să bea; pentru că, făcând aceasta, vei îngrămădi cărbuni aprinşi pe capul lui. Nu fi învins de rău, ci învinge răul prin bine“. Şi în Romani 12:17 , este spus: “Neîntorcând nimănui rău pentru rău“.
În anul 1911, cumnatul său, Eugene Moller, i-a cerut unui văr un proiect, la Wetter, pentru o clădire mare, cu spaţiu de locuit, şi de asemenea cu spaţiu de comerţ. Construcţia s-a extins spre sud prin construirea unei săli la primul etaj. Clădirea se afla pe strada Hagen, la numărul 348. Sala, fiind mărită astfel, aveau loc aproximativ 150 de persoane. Strângerile de evanghelizare erau ţinute regulat şi multe persoane veneau la credinţă. Doar Domnul ştie câte suflete au fost mântuite în acea perioadă. În acelaşi timp, Albert a început o şcoală duminicală care era frecventată de aproximativ 180 de copii din Vogelsang, şi astfel s-a zis mai târziu, că toate persoanele mai în vârstă, originare din Vogelsang, au fost cel puţin odată la şcoala duminicală.
Cu ocazia inaugurării noii săli din strada Hagen, s-a pus întrebarea cine va fi însărcinat cu vestirea Cuvântului. Mulţi predicatori veniţi din împrejurimi se întrebau: “Cine va face inaugurarea, ce se va cânta, ce pasaj va fi ales pentru prima predică?” La toate aceste întrebări, Albert răspundea: “Nu ştiu, Domnul este în mijlocul nostru, El va hotărî”. El a citit în Scriptură: “… dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează toate în toţi. Dar fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folos” (1. Corinteni 12:6-7 ).
Un predicator, care era prezent, n-a vrut să creadă că poate fi posibil aşa ceva. El a spus: “Este imposibil să fie o strângere fără o predică scrisă şi pregătită dinainte. Aşa ceva este la darbyşti”. Bătrânul frate Pilgram, dintr-o biserică liberă, se plângea că Albert respingea orice planificare omenească. Câţiva predicatori i-au cerut dacă arvrea să colaboreze la o organizaţie sub conducerea bisericii libere. Albert a refuzat categoric, căci pentru el devenise clar că Trupul lui Hristos nu este o organizaţie, ci un organism viu care nu poate fi condus într-un mod centralizat prin oameni.
Imediat după începerea strângerii, soţia sa i-a zis: “Albert, tu nu trebuie să participi la slujire astăzi; te rog să stai jos. Dacă ai să vorbeşti, eu am să plec”. Strângerea a început şi toţi predicatorii şi vizitatorii stăteau liniştiţi pe locurile lor; un frate s-a ridicat brusc şi a zis: “Am să citesc Psalmul 117 , poate că fratele Albert va avea câteva lucruri de spus cu privire la acest subiect”. A citit psalmul şi s-a aşezat. Tremurând, Albert se ruga Domnului: “Ah! Doamne, lucrează Tu acum”. I-a fost clar lui Albert că el trebuie să expună acest Psalm în puterea Duhului Sfânt. A vorbit foarte natural asupra versetelor care au fost citite şi Domnul a confirmat cuvântul spus prin cântări şi rugăciuni. În discuţiile care au urmat cu fraţii, Albert a spus: “Fraţilor, nu este minunat că putem cu adevărat să-I încredinţăm Domnului chiar desfăşurarea strângerilor?” În ce o priveşte, soţia sa a rămas aşezată, căci a simţit călăuzirea lui Dumnezeu de o manieră evidentă.
De mai mult timp Albert era preocupat să cunoască cu adevărat dacă oamenii au dreptul să hotărască în strângerile sfinţilor cine trebuie să slujească şi cine nu. Cercetând 1. Corinteni 14 , a fost surprins că nicăieri nu se spune că un om sau oameni stabiliţi să decidă cine poate vorbi, ce subiect şi în ce moment. În adevăr, trebuie încredinţat totul Duhului Sfânt, care vrea să călăuzească strângerile sfinţilor. Nu se spune clar în 1. Corinteni 14:26 : “Ce este deci de făcut, fraţilor? Când vă strângeţi, fiecare dintre voi are un psalm, are o învăţătură, are o vorbire într-o limbă, are o descoperire, are o interpretare: toate să fie făcute spre zidire“? În altă împrejurare, un verset l-a mişcat şi l-a înviorat, cel din Matei 18:20 . Atunci când suntem strânşi în jurul Lui, nu se va îngriji Domnul de toate? Pentru a realiza aceasta practic, trebuie o credinţă mare şi o încredere deplină în Dumnezeu că El va conduce efectiv totul.
În acest mod, credincioşii din Vogelsang au început să se strângă doar în Numele Domnului Isus. În mijlocul lor, Duhul Sfânt trebuia să fie Cel care conduce şi foloseşte darurile. Albert credea în aceasta, şi “…cel care se încrede nu se va grăbi” (Isaia 28:16 ). Dorinţa sa cea mai mare era de a se strânge în totul după principiile date de Dumnezeu – indiferent ce ar crede oamenii despre el.
Umblând pentru Domnul
La 30 Septembrie 1913, Albert a abandonat meseria sa, dedicându-şi tot timpul său slujbei de vestire a Evangheliei. El nu dorea un loc de muncă permanent din partea Bisericii naţionale, ci voia să trăiască doar prin credinţă. În această perioadă, a mers pentru Domnul său în diferite regiuni din Germania, în mod deosebit în Bade-Wurtemberg.
În timpul unei evanghelizări, a fost chemat la un tânăr student care era într-o mare depresie sufletească. El se tăvălea pe jos, spume ieşeau din gura sa, faţa sa se strâmba şi ţipete oribile umpleau camera. Albert a înţeles foarte clar că are de-a face cu un posedat. Fraţii care erau lângă el îl rugau zicând: “Frate Winterhoff, porunceşte demonilor să iasă”. Dar Albert nu avea libertatea să facă aşa ceva. El şi-a împreunat mâinile şi s-a rugat cu fraţii până a doua zi de dimineaţă: “Doamne Isuse, ai milă de acest tânăr, eliberează-l de lanţurile lui Satan”. “Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să nimicească lucrările Diavolului” (1. Ioan 3:8 ). “Doamne mântuieşte acest tânăr”. Rezultatul a fost că tânărul s-a liniştit şi L-a primit pe Domnul Isus. Cu inima plină de recunoştinţă, Albert privea spre cer, se ruga şi lăuda pe Domnul său. Mai târziu, a spus că nu a mai avut niciodată o astfel de luptă.
Când călătorea cu trenul, Albert nu mergea decat în vagoanele de la clasa a 3-a sau a 4-a. Orice lux sau aparenţă de bogăţie îi displăcea. În aceste vagoane întâlnea oameni cărora putea să le vorbească de Mântuitorul lumii. De obicei trecea prin vagoane împărţind tractate. Era imposibil să se aşeze într-un compartiment fără să vorbească cu oamenii despre Isus.
De multe ori, când se suia în tren, găsea compartimentul gol. Atunci se aşeza în genunchi şi se ruga. Când oamenii priveau din afara compartimentului, aceasta nu era un motiv pentru el să se ridice îndată de la rugăciune şi din acest motiv de multe ori avea la dispoziţia sa un compartiment întreg. Atunci când se întorcea dintr-o călătorie care necesita mult efort, se întindea, epuizat, pe bancheta din compartimentul gol. Apoi cânta cu voce tare cântece de laudă, pe care călătorii din compartimentul vecin puteau să le audă şi să fie mişcaţi. Când cineva i se adresa cu privire la cântat, răspundea: “Ah! când inima este plină de dragoste faţă de Dumnezeu, atunci gura se revarsă în cântări de laudă”.
Într-o zi, la începutul primului razboi mondial, a primit o scrisoare de la un baron din Stuttgart, în care îl ruga: “Vă rog, dacă puteţi veni îndată la contesa Y…, care suferă de o depresie sufletească. Contesa crede că o puteţi ajuta”. Albert voia să-şi rezerve un timp de odihnă, dar considera această scrisoare ca un semn din partea lui Dumnezeu.
“Mămico”, spuse el, “avem 20,02 mărci, cele 20 de mărci sunt pentru mine, iar cele 0,02 pentru tine. Am nevoie de bani pentru călătorie, căci Domnul spune că cel care iubeşte pe soţia sa şi pe copiii săi mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine”. “Dar Albert, cum aş putea face faţă nevoilor familiale?”, întrebă Wilhelmine. “O, fii fără teamă, Domnul v-a purta de grijă minunat. Scriptura spune: “Nu este nimeni care a lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau copii, sau ogoare, pentru Mine şi pentru Evanghelie, care să nu primească însutit acum” (Marcu 10:29 ) şi: “Deci nu vă îngrijoraţi, spunând: Ce vom mânca?… Pentru că toate acestea naţiunile le caută; pentru că Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi nevoie de toate acestea” (Matei 6:31-32 ). Cred că Domnul vă v-a purta de grijă, mămico”. Asigurând-o că Domnul v-a purta de grijă şi-a luat la revedere şi a plecat. Ajuns la Stuttgart, Albert a putut să fie de un real folos pentru contesă. Domnul a mântuit această femeie şi pentru el a fost o mare bucurie.
Albert a primit 50 de mărci pentru călătorie şi a plecat spre casă. Sosind la gară la Stuttgart a văzut pe jos o femeie bătrână care plângea. Războiul îi luase tot şi nu mai avea cu ce să cumpere mâncare şi îmbrăcăminte. Albert s-a apropiat de ea şi i-a vorbit de Domnul Isus, care poate să-i poarte de grijă sufletului şi trupului. Astfel i-a dat cele 50 de mărci şi paltonul său şi apoi s-a rugat: “Doamne, cum pot să ajung acum acasă?”.
Cu credinţă, s-a aşezat la rând la bilete, în faţa ghişeului, şi-L ruga pe Domnul: “Acum, Doamne, trebuie să-mi dai ceea ce am nevoie pentru ca să îmi pot lua bilet”. Abia a sfârşit rugăciunea că un bărbat s-a îndreptat în grabă spre el spunându-i: “Frate Winterhoff, iată că vă întâlnesc aici! Vă cunosc de la strângerile pe care le-aţi ţinut în…” Şi îndreptându-se spre ghişeu, a cerut un bilet la clasa a 3-a pentru Hagen. Asfel a primit Albert biletul de călătorie. Plin de bucurie, gândind la Dumnezeu, căruia Îi aparţineau banii şi aurul, s-a urcat în tren şi a revenit la Hagen, şi de acolo la Vogelsang. Ajuns acasă i-a spus soţiei sale: “Mamico, m-am întors, Domnul a umplut de har călătoria mea”. Wilhelmine i-a relatat, de asemenea, că şi ea a făcut experienţa ajutorului lui Dumnezeu într-un fel minunat.
În timpul unei alte călătorii, Albert a avut o întâlnire interesantă. În timp ce trenul mergea, el citea din Biblie, când dintr-odată un domn respectabil a intrat în compartiment. “Mai este vreun loc?” a întrebat el. “Da, vă rog, luaţi loc!” a fost răspunsul primit. Străinul a continuat: “Păreţi a fi un om religios. Şi eu sunt vicar (în Biserica Catolică), numele meu este doctor Werner”. “Atunci ne asemănăm”, răspunse Albert, “căci şi eu sunt de asemenea preot”. “Ah”, zise vicarul cu prudenţă, n-aş fi crezut”. “În adevăr, sunt preot de la vârsta de 17 ani. Sfânta Scriptură spune: “Şi voi înşivă, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi o casă spirituală, o preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe spirituale bine primite lui Dumnezeu prin Isus Hristos” (1. Petru 2:5 ). “Dar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, naţiune sfântă, popor dobândit pentru Sine, ca să vestiţi virtuţile Celui care v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”(1. Petru 2:9 ); “A Aceluia care ne iubeşte şi ne-a spălat de păcatele noastre în sângele Său şi ne-a facut o împăraţie, preoţi pentru Dumnezeul şi Tatăl Său: a Lui fie gloria şi puterea în vecii vecilor! Amin” (Apocalipsa 1:5-6 ). Astfel, i-a vestit Evanghelia vicarului. “Ştiţi, domnule doctor Werner, sunt un om care nu a studiat ca dumneavoastră, dar am siguranţă că am viaţa veşnică. Puteţi să-mi spuneţi acelaşi lucru?”. “Nu, într-adevăr, nu pot, dar sper să-l obţin”, zise vicarul. “Vedeţi”, continuă Albert, “1. Ioan 5:13 spune: “V-am scris acestea vouă, ca să ştiţi că aveţi viaţa eternă, vouă, care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu. Dacă v-aţi mărturisit păcatele înaintea lui Dumnezeu şi aţi crezut în Numele Fiului lui Dumnezeu, atunci L-aţi primit pe Fiul lui Dumnezeu, şi prin El viaţa eternă. Este una din cele mai minunate speranţe ale Sfintei Scripturi.” Vicarul a devenit gânditor şi la sfârşitul călătoriei i-a mulţumit pentru discuţie.
În acel timp, Albert a întâlnit un om care l-a surprins în mod deosebit. Albert împărţea tractate prin compartimente şi vorbea de mântuirea prin Domnul Isus cu călătorii. Brusc, acest om a sărit de pe banchetă şi a început să-l înjure pe credinciosul slujitor al lui Isus. “Dispăreţi imediat din acest compartiment şi coborâţi din tren! Nu am nevoie de acest Nazarinean”. Acesta l-a agresat pe Albert şi trăgea de el astfel că a fost chemat şeful de tren ca să intervină.
Pe un ton calm, Albert i-a spus acestui om care nu se mai putea controla: “Stimate domn, aveţi nevoie de Mântuitorul, altfel veţi fi pierdut pentru eternitate. Dumnezeu vă caută. Nu refuzaţi dragostea Sa, altfel, într-o zi, va fi prea târziu”.
După mai mulţi ani, a auzit din nou aceeaşi voce, dar de data aceasta în faţa unei mulţimi imense. Era Adolf Hitler. Albert era sigur că este el şi că acestui dictator a avut ocazia să-i vestească Evanghelia. Niciodată acest om nu ar putea salva Germania de bolşevici (ruşi).
Astfel Albert a trăit tot felul de întâmplări în timpul călătoriilor sale. Folosea toate ocaziile pentru a-L mărturisi pe Domnul Isus. Acest Domn a umplut viaţa sa, gândurile sale, sentimentele sale şi voinţa sa. Ce era important pentru el, era ceea ce apostolul Pavel spune în 1. Corinteni 9:16 : “Pentru că, dacă vestesc Evanghelia, nu am de ce să mă laud; pentru că este pusă asupra mea o datorie; şi este vai de mine dacă nu vestesc Evanghelia“.
A Doua Venire a Domnului Hristos
A Doua Venire a Domnului Hristos este binecuvântata speranţă a bisericii – marele apogeu al Evangheliei. Venirea Mântuitorului va fi reală, personală, vizibilă şi mondială. Când El va reveni, morţii neprihăniţi vor fi înviaţi şi, împreună cu neprihăniţii cei vii, vor fi glorificaţi şi luaţi la cer, dar cei nelegiuiţi vor muri. Împlinirea aproape completă a majorităţii profeţiilor, împreună cu situaţia actuală a lumii, arată faptul că venirea Domnului Hristos este iminentă. Momentul exact al acestui eveniment n-a fost făcut cunoscut, de aceea suntem îndemnaţi să fim pregătiţi în orice clipă. (Tit 2,13; Evrei 9,28; Ioan 14,1-3; Fapte 1,9-11; Mat. 24,14; Apoc. 1,7; Mat. 24,43.44; 1 Tes. 4,13-18; 1 Cor. 15,51-54; 2 Tes. 1,7-10; 2,8; Apoc. 14,14-20; 19,11-21; Mat. 24; Marcu 13; Luca 21; 2 Tim. 3,1-5; 1 Tes. 5,1-6)
„Mămico”, se destăinui micuţul la culcare, „mă simt aşa de singur fără prietenul meu Isus! Când va veni?”
Acest copil nu avea de unde să ştie că dorinţa inimioarei sale a fost dorul oamenilor de-a lungul secolelor. Cuvintele finale ale Bibliei dau făgăduinţa unei apropiate reveniri: „Da, Eu vin curând.” Şi Ioan Vizionarul, ucenicul credincios al lui Isus, adaugă: „Amin! Vino, Doamne Isuse!” (Apoc. 22,20).
Să-L vedem pe Isus! Să ne unim pentru totdeauna cu El, care ne iubeşte mai mult decât ne putem imagina! Să ajungem la sfârşitul tuturor suferinţelor omeneşti! Să ne bucurăm de o veşnicie alături de cei dragi înviaţi, care acum sunt la odihnă! Nu este de mirare că de la înălţarea Domnului Hristos, prietenii Săi abia au aşteptat această zi.
Într-o zi El va veni, deşi chiar şi pentru sfinţi venirea Lui va fi o surpriză copleşitoare – căci toţi aţipesc şi dorm în lunga lor aşteptare (Mat. 25,5). La „miezul nopţii”, în cel mai întunecat ceas al istoriei pământului, Dumnezeu Îşi va manifesta puterea de a-l elibera pe poporul Său. Scriptura descrie astfel acest eveniment: „Şi din Templu, din scaunul de domnie, a ieşit un glas tare, care zicea: ‘S-a isprăvit!’ Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare” (Apoc. 16,17.18). Munţii se clatină, stânci sunt aruncate pretutindeni şi întregul pământ se unduieşte asemenea valurilor oceanului. Suprafaţa lui crapă şi „cetăţile neamurilor s-au prăbuşit… Toate ostroavele au fugit, şi munţii nu s-au mai găsit” (vers. 19, 20). „Cerul s-a strâns ca o carte de piele, pe care o faci sul. Şi toţi munţii şi toate ostroavele s-au mutat din locurile lor” (Apoc. 6,14).
În ciuda haosului ce cuprinde lumea naturală, poporul lui Dumnezeu prinde curaj văzând „semnul Fiului omului” (Mat. 24,30). În timp ce El coboară, venind pe norii cerului, fiecare ochi Îl vede pe Prinţul vieţii. De data aceasta, El vine nu ca un om al durerilor, ci ca un biruitor şi un cuceritor să-Şi ia ceea ce este al Lui. În locul coroanei de spini, El poartă o coroană de slavă, iar „pe haină şi pe coapsă are scris numele acesta: ‘Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor’” (Apoc. 19,12.16).
La venirea Sa, o mare disperare pune stăpânire pe aceia care au refuzat să-L recunoască pe Isus ca Domn şi Mântuitor şi au respins, în viaţa lor, cerinţele Legii Sale. Nimic nu îi face pe cei care au respins harul Său aşa de conştienţi de vinovăţia lor ca acea voce care i-a chemat atât de stăruitor: „Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreţi să muriţi voi, casa lui Israel?” (Ezechiel 33,11). „Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştirilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor. Şi ziceau munţilor şi stâncilor: ‘Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului: căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui şi cine poate sta în picioare?’” (Apoc. 6,15-17).
Dar bucuria acelora care L-au aşteptat atât de mult pune în umbră disperarea celor nelegiuiţi. Venirea Răscumpărătorului constituie apogeul glorios al istoriei poporului lui Dumnezeu; este momentul eliberării lui. Cu emoţionată adorare, credincioşii izbucnesc: „Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui. Acesta este Domnul în care ne încredeam, acum să ne veselim şi să ne bucurăm de mântuirea Lui!” (Is. 25,9).
Pe măsură ce Se apropie, Isus îi cheamă pe sfinţii adormiţi din morminte şi îi trimite pe îngerii Săi „să adune pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă” (Mat. 24,31). De jur împrejurul lumii, morţii cei neprihăniţi aud vocea Sa şi ies din mormintele lor. Ce moment plin de bucurie!
Apoi, neprihăniţii cei vii sunt schimbaţi „într-o clipă, într-o clipeală din ochi” (1 Cor. 15,52). Glorificaţi şi dându-li-se nemurirea, împreună cu sfinţii înviaţi, ei sunt ridicaţi pentru a-L întâlni pe Domnul lor în văzduh şi pentru a rămâne pentru totdeauna cu El (1 Tes. 4,16.17).
Certitudinea revenirii lui Hristos
Apostolii şi primii creştini au considerat revenirea Domnului Hristos ca fiind „fericita nădejde” (Tit 2,13; cf. Evr. 9,28). Ei aşteptau ca toate profeţiile şi făgăduinţele Sfintelor Scripturi să se împlinească la a Doua Venire (vezi 2 Petru 3,13; cf. Is. 65,17), deoarece este ţinta peregrinării creştine. Toţi aceia care îl iubesc pe Hristos au aşteptat cu nerăbdare ziua când vor putea să se bucure de comuniunea directă, faţă în faţă, cu El – şi cu Tatăl, cu Duhul Sfânt şi cu îngerii.
Mărturia Scripturii. Certitudinea celei de a Doua Veniri este întemeiată pe exactitatea dovedită a Scripturii. Chiar înainte de moartea Sa, Domnul Isus le-a spus ucenicilor că Se va întoarce la Tatăl Său, ca să le pregătească un loc. Dar le-a promis: „Mă voi întoarce” (Ioan 14,3).
După cum prima venire a Domnului Hristos a fost profetizată, tot astfel este profetizată în întreaga Scriptură şi a doua venire a Sa. Chiar înainte de Potop, Dumnezeu i-a spus lui Enoh că venirea în slavă a Domnului Hristos va pune capăt păcatului. El a profetizat: „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi, de toate faptele nelegiuite pe care le-au făcut în chip nelegiuit şi de toate cuvintele de ocară pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi” (Iuda 14,15).
Cu o mie de ani înainte de Hristos, psalmistul vorbea despre venirea Domnului ca să îl strângă pe poporul Său, spunând: „Dumnezeul nostru… vine şi nu tace. Înaintea Lui merge un foc mistuitor şi împrejurul Lui o furtună puternică. El strigă spre ceruri sus şi spre pământ, ca să-l judece pe poporul Său: ‘Strângeţi-Mi pe credincioşii Mei, care au făcut legământ cu Mine prin jertfă’” (Ps. 50,3-5).
Ucenicii Domnului Hristos s-au bucurat de promisiunea revenirii Sale. În mijlocul tuturor dificultăţilor pe care le-au întâmpinat, încrederea pe care această făgăduinţă le-a adus-o a făcut ca niciodată să nu înceteze să renască puterea şi curajul lor. Învăţătorul lor Se va întoarce ca să-i ia cu El în casa Tatălui Său.
Garanţia oferită de prima venire. A Doua Venire este strâns legată de prima venire a Domnului Hristos. Dacă Domnul Hristos n-ar fi venit prima dată şi n-ar fi câştigat o biruinţă decisivă asupra păcatului şi asupra lui Satana (Col. 2,15), atunci n-am avea niciun motiv să credem că El va veni să pună capăt în cele din urmă stăpânirii pe care Satana o are asupra acestei lumi şi s-o readucă la perfecţiunea ei de la început. Dar, deoarece avem dovada că El „S-a arătat… ca să şteargă păcatul prin jertfa Sa”, avem motive să credem că „Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ci ca să aducă mântuirea celor ce-L caută” (Evr. 9,26.28).
Lucrarea Domnului Hristos în cer. Descoperirea lui Isus Hristos, dată lui Ioan, arată clar faptul că Sanctuarul ceresc este centrul Planului de Mântuire (Apoc. 1,12.13; 3,12; 4,1-5; 5,8; 7,15; 8,3; 11,1.19; 14,15.17; 15,5.6.8; 16,1.17). Profeţiile care arată că El Şi-a început lucrarea finală în favoarea păcătoşilor au adăugat un plus de certitudine la faptul că, în curând, El va veni să îl ia acasă pe poporul Său (Vezi cap. 24 al cărţii de faţă). Siguranţa că Hristos este angajat în mod activ în procesul de finalizare a răscumpărării realizate deja la cruce le-a adus o mare încurajare creştinilor care aşteaptă revenirea Sa.
Modalitatea revenirii lui Hristos
Când a vorbit despre semnele ce vor arăta că revenirea Sa este aproape, Domnul Hristos Şi-a arătat şi preocuparea ca poporul Său să nu cumva să fie înşelat de manifestări false. El a avertizat că, înainte de a Doua Venire, „se vor scula hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi”. El a spus: „Dacă cineva va spune: ‘Iată, hristosul este aici sau acolo’, să nu-l credeţi” (Mat. 24,24.23). Cel prevenit de pericol este pregătit să se apere. Pentru a-i face în stare pe credincioşi să facă deosebire între un eveniment adevărat, real, şi o venire falsă, mai multe pasaje biblice prezintă detalii ale modului în care va reveni Hristos.
O revenire reală, propriu-zisă şi personală. Când Domnul Isus S-a înălţat într-un nor, doi îngeri li s-au adresat ucenicilor care încă mai priveau uimiţi după ce Domnul lor S-a înălţat dintre ei: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer” (Fapte 1,11).
Cu alte cuvinte, ei le-au spus că acelaşi Domn care tocmai îi părăsise – o Fiinţă personală, în carne şi oase, şi nu un duh, o fiinţă în spirit (Luca 24,36-43) – va reveni pe pământ. Iar a doua Sa venire va fi tot aşa de reală şi personală cum a fost şi plecarea Sa.
O reîntoarcere vizibilă. Venirea Domnului Hristos nu va fi o experienţă interioară, invizibilă, ci o întâlnire reală cu o Persoană vizibilă. Ca să nu lase loc de îndoială cu privire la vizibila Sa apariţie, Isus i-a avertizat pe ucenici cu privire la posibilitatea de a fi înşelaţi de o revenire secretă, comparând revenirea Lui cu strălucirea fulgerului (Mat. 24,27).
Scriptura afirmă în mod clar că cei neprihăniţi şi cei răi vor fi, în acelaşi timp, martori ai venirii Sale. Ioan a scris: „Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns” (Apoc. 1,7), iar Hristos descrie reacţia celor nelegiuiţi: „Toate naţiunile pământului se vor boci şi Îl vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu slavă mare” (Mat. 24,30).
O revenire auzibilă. Tabloul vizibilităţii şi conştienţei universale a revenirii Domnului Hristos se întregeşte cu declaraţia Scripturii că venirea Lui va fi făcută cunoscută prin sunete în aceeaşi măsură în care se va face cunoscută prin scene vizibile: „Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer” (1 Tes. 4,16). „Trâmbiţa răsunătoare” (Mat. 24,31) va însoţi strângerea poporului Său. Aceste lucruri nu au cum să se desfăşoare în secret.
O reîntoarcere glorioasă. Când Se reîntoarce, Hristos vine ca un cuceritor, cu putere şi cu „slava Tatălui Său, cu îngerii Săi” (Mat. 16,27). Ioan Vizionarul descrie slava revenirii lui Hristos în modul cel mai dramatic. El Îl înfăţişează pe Domnul Hristos călărind pe un cal alb şi conducând oştirile nenumărate ale cerului. Splendoarea supranaturală a lui Hristos glorificat este vizibilă (Apoc. 19,11-16).
O revenire bruscă, neaşteptată. Creştinii credincioşi, care aşteaptă şi tânjesc după revenirea lui Hristos, vor fi conştienţi că aceasta se apropie (1 Tes. 5,4-6). Dar pentru locuitorii lumii, în general, Pavel scria: „Ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea. Când vor zice: ‘Pace şi linişte!’ atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată, şi nu va fi chip de scăpare” (1 Tes. 5,2.3; cf. Mat. 24,43).
Unii au tras concluzia că paralela dintre revenirea Domnului şi atacul unui hoţ demonstrează faptul că El va veni în secret, în mod invizibil şi tainic. Totuşi, o astfel de concepţie contrazice tabloul biblic al revenirii Domnului Hristos în slavă, astfel încât toţi să-L vadă (Apoc. 1,7). Ideea lui Pavel nu este aceea că Domnul Hristos va veni în secret, ci aceea că, pentru o minte lumească, revenirea Sa este tot atât de neaşteptată ca şi atacul unui hoţ.
Domnul Hristos exprimă acelaşi punct de vedere, comparând venirea Sa cu distrugerea neaşteptată a lumii antediluviene prin potop. „Într-adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului” (Mat. 24,38.39). Deşi Noe a predicat mulţi ani despre un potop care avea să vină, Potopul i-a luat prin surprindere pe aproape toţi oamenii. Între cei în viaţă atunci, au existat două clase de oameni: o clasă a crezut în cuvântul lui Noe, a intrat în corabie şi a fost astfel salvată şi alta a ales să stea în afara corabiei, şi „potopul i-a luat pe toţi” (Mat. 24,39).
Un eveniment cataclismic. Asemenea comparaţiei cu Potopul, statuia metalică din visul lui Nabucodonosor înfăţişează modul cataclismic în care Domnul Hristos îşi va întemeia împărăţia de slavă (vezi cap. 4 al cărţii de faţă). Nabucodonosor a văzut un chip mare, al cărui cap „era de aur curat; pieptul şi braţele îi erau de argint; pântecul şi coapsele îi erau de aramă; fluierele picioarelor, de fier; picioarele, parte de fier şi parte de lut. Tu te uitai la el şi s-a dezlipit o piatră, fără ajutorul vreunei mâini, a izbit picioarele de fier şi de lut ale chipului şi le-a făcut bucăţi. Atunci fierul, lutul, arama, argintul şi aurul s-au sfărâmat împreună şi s-au făcut ca pleava din arie vara; le-a luat vântul şi nici urmă nu s-a mai găsit din ele. Dar piatra care sfărâmase chipul s-a făcut un munte mare şi a umplut tot pământul” (Dan. 2,32-35).
Prin acest vis, Dumnezeu i-a făcut lui Nabucodonosor o expunere succintă a istoriei omenirii. Între vremea sa şi întemeierea împărăţiei veşnice a Domnului Hristos (piatra), patru imperii principale şi apoi un conglomerat de naţiuni slabe şi puternice vor ocupa consecutiv scena lumii.
Chiar din zilele Domnului Hristos, comentatorii au identificat imperiile ca fiind: Babilon (605-539 î.Hr.), Medo-Persia (539-331 î.Hr.), Grecia (331-168 î.Hr.) şi Roma (168 î.Hr.-476 d.Hr.).[1] Aşa cum s-a profetizat, niciun alt imperiu n-a urmat Imperiului Roman. În timpul secolelor al IV-lea şi al V-lea ale erei noastre, acesta s-a destrămat într-un număr de regate mici, ce au devenit mai târziu naţiunile Europei. De-a lungul veacurilor, conducători puternici – Carol cel Mare, Carol al V-lea, Napoleon, kaizerul Wilhelm şi Hitler – au încercat să ridice un alt imperiu mondial. Dar fiecare dintre ei a eşuat, exact aşa cum a spus profeţia: „Dar nu vor fi lipiţi unul de altul, după cum fierul nu se poate uni cu lutul” (Dan. 2,43).
În final, visul se concentrează asupra unui apogeu dramatic: întemeierea împărăţiei celei veşnice a lui Dumnezeu. Piatra ce s-a dezlipit fără ajutorul vreunei mâini reprezintă împărăţia slavei Domnului Hristos (Dan. 7,14; Apoc. 11,15), care se va întemeia la a Doua Venire, fără vreun efort omenesc.
Împărăţia lui Hristos nu va exista în acelaşi timp cu vreun alt imperiu omenesc. Atunci când El era pe pământ, în perioada dominaţiei Imperiului Roman, împărăţia pietrei care va sfărâma toate naţiunile nu venise încă. Numai după faza picioarelor de lut şi de fier – perioada naţiunilor divizate – va veni ea. Urmează a fi întemeiată la a Doua Venire, când Domnul Hristos îi va despărţi pe cei neprihăniţi de cei nelegiuiţi (Mat. 25,31-34).
Când va veni, această piatră sau împărăţie „va izbi picioarele de fier şi de lut, va sfărâma şi va nimici toate acele împărăţii” şi „nici urmă nu s-a mai găsit din ele” (Dan. 2,34.35.44). Într-adevăr, a Doua Venire este un eveniment care va zgudui lumea.
A doua venire a Domnului Hristos şi umanitatea
A doua venire a Domnului Hristos va afecta ambele mari categorii de oameni: cei care L-au primit pe El şi mântuirea pe care El o aduce şi cei care I-au întors spatele.
Strângerea celor aleşi. Un important aspect al întemeierii împărăţiei celei veşnice a Domnului Hristos este strângerea tuturor celor mântuiţi (Mat. 24,31; 25,32-34; Marcu 13,27) în căminul ceresc pe care l-a pregătit Domnul Hristos (Ioan 14,3).
Când un şef de stat vizitează o altă ţară, numai puţine persoane pot face parte din grupul celor care-l primesc. Dar când vine Hristos, fiecare credincios care a trăit cândva, indiferent de vârstă, sex, educaţie, poziţie socială sau rasă, va participa la marea sărbătoare a revenirii Lui. Două evenimente fac posibilă această universală adunare: învierea drepţilor adormiţi şi înălţarea sfinţilor care sunt în viaţă.
- Învierea celor morţi în Hristos. La sunetul trâmbiţei anunţând revenirea lui Hristos, neprihăniţii cei morţi vor fi înviaţi în „neputrezire” şi nemurire (1 Cor. 15,52.53). În acel moment, „întâi vor învia cei morţi în Hristos” (1 Tes. 4,16). Cu alte cuvinte, ei sunt înviaţi înainte ca sfinţii cei vii să fie luaţi la cer pentru a fi cu Domnul.
Cei înviaţi se reîntâlnesc cu aceia care au fost îndureraţi de dispariţia lor. Acum ei jubilează, exclamând: „Unde îţi este boldul, moarte? Unde îţi este biruinţa, moarte?” (1 Cor. 15,55).
Nu corpurile acelea bolnave, bătrâne şi mutilate, care au coborât în mormânt vor ieşi la înviere, ci corpuri noi, nemuritoare, perfecte, care nu mai sunt marcate deloc de păcatul ce a cauzat degradarea lor. Sfinţii înviaţi, trăiesc experienţa desăvârşirii lucrării lui Hristos de refacere, restaurare, reflectând imaginea desăvârşită a lui Dumnezeu în minte, suflet şi corp (1 Cor. 15,42-54; vezi şi capitolul 26 al cărţii de faţă).
- Luarea la cer a sfinţilor care sunt în viaţă. Când neprihăniţii cei morţi sunt înviaţi, neprihăniţii care sunt în viaţă pe pământ la a Doua Venire vor fi schimbaţi. „Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire” (1 Cor. 15,53).
La revenirea Domnului Hristos, nicio categorie de credincioşi nu este favorizată, în detrimentul altor credincioşi. Pavel spune că acei credincioşi vii transformaţi, „vo[r] fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpin[e] pe Domnul în văzduh; şi astfel vo[r] fi totdeauna cu Domnul” (1 Tes. 4,17; cf. Evr. 11,39.40). Astfel, toţi credincioşii vor fi prezenţi la marea reuniune de la revenirea lui Isus – atât sfinţii înviaţi din toate veacurile, cât şi aceia care sunt vii la revenirea Domnului Hristos.
Moartea celor necredincioşi. Pentru cei mântuiţi, a Doua Venire este o ocazie de bucurie şi exaltare, dar pentru cei pierduţi este o ocazie de groază nimicitoare. Ei s-au opus atât de mult iubirii lui Hristos şi invitaţiilor Sale la mântuire, încât au fost prinşi în laţul amăgirilor (vezi 2 Tes. 2,9-12; Rom. 1,28-32). Când Îl văd pe Acela pe care L-au respins, venind ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor, ei ştiu că ceasul pieirii lor a bătut. Copleşiţi de groază şi disperare, ei fac apel la creaţia neînsufleţită să-i acopere (Apoc. 6,16.17).
În acest timp, Dumnezeu va distruge Babilonul – uniunea tuturor religiilor apostate. „Şi va fi arsă de tot în foc” (Apoc. 18,8). Pe cel ce este conducătorul acestei confederaţii – taina nelegiuirii, cel nelegiuit – „Domnul îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale” (2 Tes. 2,8). Puterile răspunzătoare pentru impunerea semnului fiarei (vezi capitolul 13 al cărţii de faţă) vor fi „aruncate în iazul de foc, care arde cu pucioasă”. Iar restul celor răi vor fi „ucişi cu sabia care ieşea din gura Celui ce şedea călare pe cal” – Isus Hristos, Domnul (Apoc. 19,20.21).
Semnele revenirii iminente a Domnului Hristos
Scripturile nu numai că ne prezintă modul şi scopul revenirii Domnului Hristos, ci descriu şi semnele ce arată iminenţa acestui eveniment culminant. Primele semne anunţând a Doua Venire au avut loc la mai bine de 1.700 de ani după înălţarea Domnului Hristos, iar altele le-au urmat, contribuind astfel la punerea în evidenţă a faptului că venirea Sa este foarte aproape.
Semne în lumea naturală. Domnul Hristos a profetizat că vor fi „semne în soare, în lună şi în stele” (Luca 21,25), precizând că „soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer şi puterile care sunt în ceruri vor fi clătinate. Atunci se va vedea Fiul omului venind pe nori cu mare putere şi slavă” (Marcu 13,24-26). Pe lângă acestea, Ioan a văzut că un mare cutremur va preceda semnele ce vor avea loc pe cer (Apoc. 6,12). Toate aceste semne vor marca sfârşitul celor 1.260 de ani de persecuţie (vezi cap. 13 al cărţii de faţă).
- Mărturia pământului. Ca împlinire a acestei profeţii, „cel mai mare cutremur cunoscut”[2] a avut loc la 1 noiembrie 1755. Ştiut sub numele de Cutremurul de la Lisabona, efectele lui s-au simţit în Europa, Africa şi America, acoperind o suprafaţă de peste şase milioane de kilometri pătraţi. Distrugerile cele mai mari le-a produs în Lisabona, Portugalia, unde numai în câteva minute a făcut una cu pământul clădiri publice şi locuinţe, făcând zeci de mii de victime.[3]
În timp ce efectele fizice au fost mari, şi impactul lui asupra gândirii timpului a fost la fel de mare. Mulţi din acea vreme l-au recunoscut ca un semn profetic al sfârşitului,[4] începând să ia serios în consideraţie judecata lui Dumnezeu şi zilele din urmă. Cutremurul de la Lisabona a dat un impuls studierii profeţiei.
- Mărturia soarelui şi a lunii. Douăzeci şi cinci de ani mai târziu, a avut loc următorul semn menţionat în profeţie – întunecarea soarelui şi a lunii. Domnul Hristos a scos în evidenţă timpul împlinirii acestui semn, notând că el avea să urmeze după necazul cel mare – cei 1.260 de ani de persecuţie papală, despre care se vorbeşte în altă parte a Scripturii (Mat. 24,29; vezi şi cap. 13 al cărţii de faţă). Dar Hristos a spus că necazul ce avea să preceadă aceste semne va fi scurtat (Mat. 24,21.22). Datorită influenţei Reformei şi a mişcărilor generate de ea, persecuţia papală a fost, într-adevăr, scurtată, astfel încât pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, ea încetase aproape cu totul.
Ca împlinire a acestei profeţii, pe 19 mai 1780, o extraordinară întunecime a coborât asupra părţii nord-estice a continentului american.[5]
Reamintindu-şi acest eveniment, Timothy Dwight, preşedinte al Universităţii Yale, spunea: „Ziua de 19 mai 1780 a fost o zi remarcabilă. Lumânările au fost aprinse în multe case; păsărelele au tăcut şi s-au făcut nevăzute, iar păsările de curte s-au retras la culcare. […] Un gând general predomina, şi anume că ziua judecăţii a sosit.”[6]
Samuel Williams, de la Harvard, a consemnat că întunericul „a început odată cu norii venind din sud-vest, ’între orele 10 şi 11 dimineaţa’ şi a continuat până la miezul nopţii următoare, ’variind în intensitate şi durată în diferite localităţi’. În unele locuri, ’oamenii nu vedeau să citească în aer liber ceva tipărit’.”[7] După părerea lui Samuel Tenny, „întunericul serii care a urmat a fost, probabil, la fel de dens, cum nu s-a mai văzut de când cuvântul Celui Atotputernic a dat naştere luminii. […] Dacă orice corp luminos din univers ar fi fost înveşmântat într-o umbră impenetrabilă sau aruncat în nefiinţă, întunericul n-ar fi putut fi mai desăvârşit.”[8]
La ora 9 în seara aceea, a răsărit o lună plină, dar întunericul a persistat până după miezul nopţii. Când luna a devenit vizibilă, ea avea culoarea sângelui.
Ioan Vizionarul a profetizat evenimentele extraordinare ale acelei zile. După cutremur, scria el, „soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sângele” (Apoc. 6,12).
- Mărturia stelelor. Atât Domnul Hristos, cât şi Ioan au vorbit şi despre căderea stelelor, care va arăta că venirea Domnului Hristos este aproape (Apoc. 6,13; cf. Mat. 24,29). Marea ploaie meteorică din 13 noiembrie 1833 – cea mai întinsă desfăşurare de stele căzătoare înregistrată vreodată – a împlinit această profeţie. S-a estimat atunci că un singur observator putea vedea aproximativ 60.000 de meteori pe oră.[9] Această ploaie a putut fi văzută din Canada în Mexic şi din mijlocul Atlanticului până în Pacific,[10] mulţi creştini recunoscând în ea împlinirea profeţiei biblice.[11]
Un martor ocular spunea că „abia dacă mai era un spaţiu pe firmament care să nu fie plin în fiecare moment cu aceste stele căzătoare, iar pe cer nu puteai vedea, în general, nicio deosebire; uneori însă, ele cădeau în grupuri, aducând aminte de smochin, care, atunci când este scuturat de vânt, îşi leapădă smochinele timpurii.”[12]
Domnul Hristos a dat aceste semne pentru a-i alerta pe creştini cu privire la apropiata Sa revenire, astfel încât să se poată bucura în aşteptarea lor şi să fie pe deplin pregătiţi pentru ea. „Când vor începe să se întâmple aceste lucruri”, a spus El, „să vă uitaţi în sus şi să vă ridicaţi capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie.” Şi a adăugat: „Vedeţi smochinul şi toţi copacii. Când înfrunzesc şi-i vedeţi, voi singuri cunoaşteţi că de acum vara este aproape. Tot aşa, când veţi vedea întâmplându-se aceste lucruri, să ştiţi că împărăţia lui Dumnezeu este aproape” (Luca 21,28-31).
Aceste mărturii unice ale pământului, soarelui, lunii şi stelelor, care au avut loc într-o succesiune precisă şi la timpul profetizat de Domnul Hristos, le-au îndreptat multora atenţia către profeţiile referitoare la a Doua Venire.
Semne în lumea religioasă. Scriptura a prezis că un număr important de semne în lumea religioasă vor marca perioada ce precede revenirea Domnului Hristos.
- Un mare reviriment religios. Cartea Apocalipsa face cunoscut faptul că o mare mişcare religioasă mondială se va forma înainte de a Doua Venire. În viziunea lui Ioan, un înger vestind revenirea Domnului Hristos simbolizează această mişcare. „Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veşnică, ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: ‘Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor’” (Apoc. 14,6.7).
Mesajul în sine indică momentul când trebuie să fie proclamat. Evanghelia veşnică a fost propovăduită în toate veacurile. Dar această solie, subliniind ideea de judecată din Evanghelie, nu putea fi proclamată decât în timpul sfârşitului, pentru că numai ea avertizează că „ceasul judecăţii a sosit”.
Cartea lui Daniel ne informează că în timpul sfârşitului profeţiile ei vor fi desigilate (Dan. 12,4). Atunci oamenii vor înţelege tainele ei. Desigilarea a avut loc atunci când perioada de 1.260 de ani a dominaţiei papale a ajuns la sfârşit, odată cu prizonieratul papei, în anul 1798. Relaţia dintre exilul papei şi semnele din lumea naturală i-a determinat pe mulţi creştini să studieze profeţiile în legătură cu evenimentele ce duc la a Doua Venire, având ca rezultat o nouă şi profundă înţelegere a acestora.
Această concentrare asupra celei de a Doua Veniri a dus şi la o reînviorare mondială a speranţei în această realitate viitoare. După cum Reforma a apărut în mod independent în diferite ţări în lumea creştină, tot aşa a fost şi cu mişcarea privind a Doua Venire. Natura mondială a acestei mişcări constituie unul dintre cele mai clare semne că revenirea Domnului Hristos se apropie. După cum Ioan Botezătorul a făcut pregătirile pentru prima venire a Domnului Hristos, tot astfel, această mişcare face pregătirile pentru a doua Sa venire – vestind mesajul din Apocalipsa 14,6-12, chemarea finală a lui Dumnezeu de a fi gata pentru glorioasa revenire a Mântuitorului (vezi capitolele 13 şi 24 ale cărţii de faţă).[13]
- Predicarea Evangheliei. Dumnezeu „a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate” (Fapte 17,31). Avertizându-ne cu privire la această zi, Domnul Hristos n-a spus că ea va veni atunci când toată lumea va fi convertită, ci că „Evanghelia aceasta a împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul” (Mat. 24,14). De aceea, Petru îi încurajează pe credincioşi să aştepte şi să grăbească „venirea zilei Domnului” (2 Petru 3,12).
Statisticile cu privire la traducerea şi distribuirea Bibliei în secolul al XX-lea arată creşterea mărturiei pe care o dă Biblia. În 1900, Biblia era accesibilă în 537 de limbi. În anul 1980, ea era tradusă, integral sau parţial, în 1811 limbi, reprezentând aproape 96% din populaţia lumii. De asemenea, distribuirea anuală a Bibliei s-a ridicat de la 5,4 milioane de Biblii în 1900, la 36,8 milioane de Biblii şi aproape o jumătate de miliard de fragmente din Biblie, în 1980.[14]
În plus, creştinii au acum la dispoziţie o varietate fără precedent de resurse pe care să le folosească în misiunea lor: agenţii de binefacere, instituţii educaţionale şi medicale, lucrători locali şi străini, transmisiuni radio şi de televiziune şi impresionante mijloace financiare. Astăzi, puternice staţii de radio pe unde scurte pot transmite Evanghelia practic în fiecare ţară din lume. Folosite sub călăuzirea Duhului Sfânt, aceste resurse fără egal fac să fie realistă ţinta evanghelizării lumii în zilele noastre.
Adventiştii de ziua a şaptea, cu un număr de membri care reprezintă 700 de limbi şi 1.000 de dialecte, vestesc Evanghelia în 204 ţări. Aproape 93% dintre aceşti membri trăiesc în afara Americii de Nord. Publicăm materiale în 347 de limbi şi dialecte, iar lucrarea de publicare împreună cu lucrarea pe cale orală însumează un total de 822 de limbi. Convinşi că lucrarea medicală şi educaţională joacă un rol esenţial în îndeplinirea misiunii evanghelice, noi deţinem aproape 698 de spitale, cămine de bătrâni, clinici şi dispensare, 34 de orfelinate, 19 vapoare medicale, 28 de fabrici de alimente sănătoase, 101 colegii şi universităţi, 1.385 de şcoli gimnaziale, 5.322 de şcoli elementare, 125 de şcoli biblice prin corespondenţă şi 33 de institute lingvistice. Cele 57 de edituri ale noastre produc literatură în 190 de limbi şi 157 de dialecte, iar staţiile noastre de radio pe unde scurte emit pentru aproximativ 75% din populaţia globului. Pe lângă acestea, sunt folosite în fiecare săptămână 5.512 posturi radio şi 2.252 de posturi de televiziune. Duhul Sfânt a binecuvântat din abundenţă eforturile noastre.
- Declinul religios. Proclamarea larg răspândită a Evangheliei nu înseamnă, în mod necesar, o creştere masivă a creştinismului autentic. Din contră, Scripturile profetizează un declin al adevăratei spiritualităţi către sfârşitul timpului. Pavel spune că „în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără dragoste frăţească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfaţi, iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu, având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea.” (2 Tim. 3,1-5)
Deci astăzi, iubirea de sine, de lucruri materiale şi de lume a subminat în multe inimi spiritul lui Hristos. Oamenii nu mai îngăduie ca principiile lui Dumnezeu şi legile Sale să le direcţioneze viaţa; fărădelegea predomină. „Şi din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci” (Matei 24,12).
- O renaştere a papalităţii. Conform profeţiei biblice, la sfârşitul celor 1.260 de ani, papalitatea va primi „o rană de moarte”, dar care se va vindeca. Instituţia papală se va bucura de o reînnoită influenţă şi respect: „Şi tot pământul se mira după fiară” (Apoc. 13,3). Astăzi deja, mulţi văd în papa un conducător moral al lumii.
Într-o mare măsură, influenţa crescândă a papalităţii s-a produs din momentul în care creştinii au înlocuit autoritatea Bibliei cu tradiţiile, cu standardele omeneşti şi cu argumentele ştiinţifice. Astfel, au devenit vulnerabili în faţa „celui nelegiuit”, care lucrează prin „tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase” (2 Tes. 2,9). Satana şi instrumentele sale vor realiza o confederaţie a răului, simbolizată prin trioul nesfânt al balaurului, fiarei şi profetului mincinos, care va înşela lumea (Apoc. 16,13.14; cf. 13,13.14). Numai aceia a căror călăuză este Biblia şi care „ţin poruncile lui Dumnezeu şi au credinţa lui Isus” (Apoc. 14,12) pot să reziste cu succes înşelăciunii copleşitoare pe care o aduce această confederaţie.
- Restrângerea libertăţii religioase. Revigorarea instituţiei papale va afecta în mod dramatic întreaga creştinătate. Libertatea religioasă – obţinută cu un mare preţ şi garantată prin separarea bisericii de stat – se va reduce şi, în final, va fi anulată. Cu sprijinul puternic al autorităţilor civile, această putere apostată va încerca să le impună tuturor oamenilor modul ei de închinare. Fiecare om va trebui să aleagă între a fi loial lui Dumnezeu şi poruncilor Sale sau a fi loial fiarei şi chipului ei (Apoc. 14,6-12).
Presiunea exercitată asupra oamenilor de a se conforma va lua şi forma constrângerilor de ordin economic. „Nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei sau numărul numelui ei” (Apoc. 13,17). În cele din urmă, aceia care refuză să se supună vor risca pedeapsa cu moartea (Apoc. 13,15). În această ultimă perioadă de necaz, Dumnezeu va interveni pentru poporul Său şi îi va elibera pe toţi aceia al căror nume este scris în cartea vieţii (Dan. 12,1; cf. Apoc. 3,5; 20,15).
Creşterea răutăţii. Declinul spiritual din sânul creştinismului şi renaşterea omului fărădelegii au dus la o neglijare din ce în ce mai mare a Legii lui Dumnezeu în biserică şi în viaţa credincioşilor. Mulţi au ajuns să creadă că Domnul Hristos a abolit Legea şi astfel creştinii nu mai sunt obligaţi s-o respecte. Această ignorare a Legii lui Dumnezeu a dus la o creştere a criminalităţii şi a imoralităţii.
- Escaladarea criminalităţii în lume. Lipsa de respect faţă de Legea lui Dumnezeu, manifestată în cea mai mare parte a lumii creştine, a contribuit la dispreţul societăţii moderne faţă de lege şi ordine. În toată lumea, criminalitatea creşte vertiginos, scăpată de sub control. Un raport al corespondenţilor din mai multe capitale ale lumii arăta: „La fel ca şi în Statele Unite, infracţionalitatea creşte în aproape toate ţările din lume.” „De la Londra la Moscova şi Johannesburg, crima devine repede o ameninţare majoră ce schimbă modul în care trăiesc mulţi oameni.”[15]
- Revoluţia sexuală. Dispreţul faţă de Legea lui Dumnezeu a dat la o parte, de asemenea, barierele decenţei şi ale purităţii, având ca rezultat o creştere a imoralităţii. Astăzi, relaţiile sexuale sunt idolatrizate şi comercializate prin filme, programe de televiziune, cântece, reviste şi reclame.
Revoluţia sexuală a rezultat într-o creştere şocantă a ratei divorţului, în apariţia unor aberaţii de genul „căsătorii deschise” sau schimbarea partenerilor, în violenţă sexuală asupra copiilor, un îngrozitor număr de avorturi, răspândirea homosexualităţii şi a lesbianismului, epidemie de boli venerice şi apariţia SIDA.
Războaie şi calamităţi. Înainte de revenirea Sa, spunea Domnul Isus, „un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie împotriva altei împărăţii. Pe alocuri, vor fi mari cutremure de pământ, foamete şi ciumă, vor fi arătări înspăimântătoare şi semne mari în cer” (Luca 21,10-11; cf. Marcu 13,7.8; Mat. 24,7). Pe măsură ce sfârşitul se apropie şi conflictul dintre forţele satanice şi cele divine se intensifică, aceste calamităţi vor creşte în intensitate şi frecvenţă, producându-se la o rată fără precedent în zilele noastre.
- Războaie. Deşi războaiele au fost plaga omenirii în tot decursul istoriei, niciodată până în prezent ele n-au fost aşa globale şi aşa de distrugătoare. Primul şi al Doilea Război Mondial au cauzat mai multe victime şi suferinţe decât toate războaiele anterioare la un loc.[16]
Mulţi văd perspectiva unui alt conflict mondial. Cel de-al Doilea Război Mondial n-a eradicat războiul. De la încetarea acestuia au fost aproximativ „140 de conflicte purtate cu arme convenţionale, în care au murit circa 10 milioane de oameni”.[17] Ameninţarea cu un război termo-nuclear total atârnă asupra omenirii asemenea sabiei lui Damocles.
- Dezastre naturale. În ultimii ani, dezastrele s-au înmulţit semnificativ. Recentele cataclisme ale pământului şi vremii, venind unele după altele, i-au făcut pe unii să se întrebe dacă nu cumva natura a ieşit din făgaşul ei şi lumea nu traversează profunde schimbări climatice şi structurale, care se vor intensifica în viitor.[18]
- Foamete. De multe ori a fost foamete în trecut, dar niciodată n-a avut loc la scara la care are loc în secolul acesta. Niciodată înainte lumea n-a avut milioane de oameni suferind fie de foamete, fie de malnutriţie[19] şi perspectivele asupra viitorului nu sunt strălucite. Proporţia fără precedent a foametei semnalează în mod clar că revenirea Domnului Hristos este iminentă.
Întotdeauna pregătiţi
Biblia ne asigură, în mod repetat, că Isus va reveni. Dar va reveni El peste un an? Peste cinci? Peste zece? Peste douăzeci? Nimeni nu ştie în mod sigur. Isus Însuşi declară: „Despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni; nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Mat. 24,36).
La sfârşitul lucrării Sale de pe pământ, Domnul Hristos a spus parabola celor zece fecioare, pentru a ilustra experienţa bisericii din zilele din urmă. Cele două categorii de fete reprezintă cele două feluri de credincioşi ce susţin că-L aşteaptă pe Domnul lor. Ei sunt numiţi „fecioare”, pentru că spun că au o credinţă curată. Candelele lor reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu; uleiul Îl simbolizează pe Duhul Sfânt.
Privite în mod superficial, aceste două grupe par a fi la fel; ambele au ieşit să-L întâmpine pe Mire, amândouă au ulei în candelele lor şi comportamentul lor nu pare să fie diferit. Toate au auzit solia revenirii în curând a lui Hristos şi o aşteaptă. Dar urmează o aparentă întârziere – credinţa lor urmează să fie pusă la probă.
Dar, dintr-odată, la miezul nopţii – în cel mai întunecat ceas al istoriei omenirii – ele aud strigătul: „Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!” (Mat. 25,6). Acum, deosebirea dintre cele două categorii devine evidentă: unele nu sunt pregătite să-L întâmpine pe Mire. Aceste fecioare „nechibzuite” nu sunt ipocrite; ele respectă adevărul, Cuvântul lui Dumnezeu. Dar le lipseşte uleiul – ele n-au fost sigilate de către Duhul Sfânt (Cf. Apoc. 7,1-3). Au fost mulţumite cu o lucrare superficială şi n-au căzut pe Stâncă, Isus Hristos. Ele au doar o formă de evlavie, dar lipsindu-le puterea lui Dumnezeu.
Când Mirele vine, numai acelea care sunt gata intră împreună cu El în odaia de nuntă, şi uşa se închide. În cele din urmă, fecioarele nechibzuite, care s-au dus să-şi cumpere ulei, se întorc şi zic: „Doamne, Doamne, deschide-ne!” Dar Mirele le răspunde: „Nu vă cunosc” (Mat. 25,11.12).
Cât de trist este că, atunci când Se întoarce pe acest pământ, Domnul Hristos va trebui să le spună astfel de cuvinte unora pe care îi iubeşte! El ne-a avertizat: „Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: ‘Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?’ Atunci le voi spune curat: ‘Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege’” (Mat. 7,22.23).
Înainte de Potop, Dumnezeu l-a trimis pe Noe să avertizeze lumea de atunci cu privire la iminenta ei distrugere. La fel, Dumnezeu transmite întreita solie îngerească să avertizeze lumea să se pregătească pentru revenirea lui Hristos (vezi Apoc. 14,6-16).
Toţi aceia care primesc mesajul de milă transmis de Dumnezeu se vor bucura la ideea apropierii revenirii lui Hristos. Lor li se dă asigurarea: „Apoi mi-a zis: ’Scrie: Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!’ Apoi mi-a zis: ’Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu!’” (Apoc. 19,9). Cu adevărat, El „Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, [ci] ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă” (Evrei 9,28).
Revenirea Mântuitorului va face ca istoria poporului lui Dumnezeu să ajungă la apogeu. În momentul eliberării, cu bucurie şi veneraţie, credincioşii lui Dumnezeu strigă: „Iată acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui. Acesta este Domnul, în care ne încredeam, acum să ne veselim şi să ne bucurăm de mântuirea Lui!” (Isaia 25,9).
[1] Froom, Prophetic Faith of Our Fathers, vol. 1, p. 456, 894; vol. 2, p. 528, 784; vol. 3, p. 252, 744; vol. 4, p. 396, 846. Vezi, de asemenea, capitolul 24 al cărţii de faţă.
[2] G. I. Eiby, Earthquakes (New York, N.Y.: Van Nostrand Reinholdt Co., 1980), p. 164.
[3] Vezi Sir Charles Lyell, Principles of Geology (Philadelphia: James Kay, Jun. & Brother, 1837); vol. 1, p. 416-419; „Lisbon”, Encyclopedia Americana, ed. Francis Lieber (Philadelphia, PA: Carey and Lea, 1831) p. 10; W. H. Hobbs, Earthquakes (New York: D. Appleton and Co, 1907), p. 143; Thomas Hunter, An Historical Account of Earthquakes Extracted from the Most Authentic Historians (Liverpool: R. Williamson, 1756), p. 54-90; cf. White, Tragedia veacurilor, p. 304, 305. Primele rapoarte menţionau 100.000 de morţi. Enciclopediile moderne dau numai 60.000.
[4] Vezi John Biddolf, A Poem on the Earthquake at Lisbon (London: W. Owen, 1755), p. 9, citat în Source Book, p. 358; Froom, op. cit. vol. 2, p. 674-677. Pe 6 februarie 1756, Biserica Anglicană a ţinut o zi de post şi smerenie în memoria acestui cutremur (Idem). Vezi, de asemenea, T. D. Kendrick, The Lisbon Earthquake (London: Methuen & Co. Ltd, 1955), p. 72-164.
[5] White, Tragedia veacurilor, p. 306-308.
[6] Timothy Dwight, citat în Connecticut Historical Collections, comp. John W. Barber, ed. 2-a (New Haven, CT: Durrie & Peck and J. W. Barber, 1836), p. 403; citat în Source Book, p. 316.
[7] Samuel Williams, „An Account of a Very Uncommon Darkness in the State of New-England, May 19, 1780” în Memoirs of the American Academy of Arts and Sciences: to the End of the Year 1783 (Boston, MA: Adams and Nourse, 1785), vol. 1, p. 234, 235. Cf. Source Book, p. 315.
[8] Scrisoare a lui Samuel Tenny, Exeter [NH], decembrie 1785, în Collections of the Massachusetts Historical Society for the Year 1792 (Boston, MA: Belknap and Hall, 1792), vol. 1, p. 97.
[9] Peter M. Millman, „The Falling of the Stars”, The Telescope, 7 (Mai-iunie 1940, p. 60). Vezi de asemenea, Froom, op. cit., vol. 4, p. 295.
[10] Denison Olmsted, Letters on Astronomy, ed. 1840, p. 348, 349, în Source Book, p. 410, 411.
[11] Froom, op. cit., vol. 4, p. 297-300; cf. White, Tragedia veacurilor, p. 333, 334.
[12] Fenomene aşa cum au fost observate în Bowling Green, Missouri, consemnate în Salt River Journal, 20 noiembrie 1780, cum este citat în American Journal of Science and Arts, ed. Benjamin Silliman, 25 (1834), p. 382.
[13] Vezi Froom, op. cit., vol. 4, Damsteegt, Foundations of the Seventh-day Adventist Message and Mission.
[14] David B. Barrett, ed. World Christian Encyclopedia. A Comparative Study of Churches and Religions in the Modern World A.D. 1900-2000 (Oxford University Press, 1982), p. 13.
[15] „Abroad, Too, Fear Grips the Cities”, U. S. News and World Report, 23 februarie 1981, p. 65.
[16] David Singer and Melvin Small, The Wages of War: 1816 – 1965. A Statistical Handbook (New York, N.Y: John Wiley & Sons, 1972), p. 66, 67.
[17] Margaret Thatcher, citată de Ernest W. Lefever şi E. Stephen Hung, The Apocalypse Premise (Washington, D.C.: Ethics and Public Policy Center, 1982), p. 394.
[18] Vezi Paul Recer, „Is Mother Nature Going Berserk?” U.S. News & World Report, 22 februarie 1982, p. 66.
[19] Un supliment special al publicaţiei Naţiunilor Unite, Development Forum, intitulat „Facts on Food”, noiembrie 1974, spune că „jumătate din populaţia lumii, 2 miliarde, este prost hrănită”, citat de Ronald J. Sider, Rich Christians in an Age of Hunger (New York, N.Y: Paulist Press, 1977), p. 228, n. 4. Cf. p. 16.
Evrei 9
1 Legământul dintâi avea şi el porunci privitoare la slujba dumnezeiască şi la un Locaş pământesc de închinare.
Legământul dintâi. Cuvântul legământ este adăugat, dar corect, ca în cap. 8,13 (vezi comentariul de acolo). Este vorba de legământul făcut cu Israel la Sinai (vezi Evrei 8,7; compară cu Ezechiel 16,60).
Vezi imaginea pictată de Harry Anderson Hristos Marele nostru Preot
Avea şi el. Faptul că legământul dintâi avea şi el porunci dă de înţes că şi legământul nou avea. Autorul aduse deja în discuţie lucrare lui Hristos ca Mare Preot (cap. 5,5.6; 6,19.20; 7,22–25; 8,1.2). Acum vorbeşte pe larg despre aceasta.
Porunci. [Rânduieli, KJV]. Gr. dikaiomata, reglementări, cerinţe, porunci.
Slujba dumnezeiască. Gr. latreia (vezi Romani 9,4; 12,1).
Locaş pământesc de închinare. [Sanctuar pământesc, KJV]. Adică sanctuarul era adaptat la acest pământ, era terestru. Se observă un contrast puternic cu sanctuarul noului legământ, adevăratul cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul (cap. 8,2).
2 În adevăr, s-a făcut un Cort. În partea dinainte, numită „Locul Sfânt”, era sfeşnicul, masa şi pâinile pentru punerea înaintea Domnului;
Cort. [Tabernacol, KJV]. Gr. skene, cort, locuinţă, gheretă, locaş.
Partea dinainte. [Întâi, KJV]. Adică primul cort sau primul tabernacol. În engleză (KJV) prima încăpere este numită aici cort, la fel ca şi a doua (v. 3). De-a lungul anului întâia despărţitură era singura din sanctuar în care se intra. În a doua despărţitură, Sfânta Sfintelor, se intra numai în Ziua Ispăşirii.
Locul Sfânt. [Sanctuarul, KJV]. Gr. hagia. Pot fi citate dovezi textuale pentru exprimarea ta hagia (vezi cap. 8,2), precum şi pentru exprimarea hagia hagion (vezi cap. 9,3). Dar învăţaţii sunt în general de acord că este preferabil cuvântul hagia. Trebuie rezolvată o problemă gramaticală cu privire la hagia. Luată ca atare, forma neaccentuată poate fi: (1) O formă de feminin singular care ar putea fi un adjectiv care determină substantivul skene, cort. Atunci s-ar traduce astfel: care e numită [cort] sfânt. (2) O formă de neutru plural care poate fi tradusă sfinte sau [locuri] sfinte. Ortografia ambelor forme este aceeaşi, totuşi, când cuvântul este accentuat, forma de feminin singular are accentul pe a doua silabă, în timp ce neutrul plural are accentul pe prima silabă. Întrucât în manuscrisele cele mai timpurii erau neaccentuate, este cu neputinţă să se hotărască, pe baza acestora, care formă a fost intenţionată aici. Manuscrisele mai târzii, care au accentele, favorizează foarte mult forma de neutru plural. În Textus Receptus, textul grec după care a fost tradusă KJV, se accentuează prima silabă, şi deci se consideră că hagia este un neutru plural. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu Nestle’s Greek Text. De fapt există doar puţine dovezi textuale pentru
o formă de singulară. Vulgata şi unele manuscrise greceşti târzii sunt aproape singurele mărturii lipsite de echivoc.
Este adevărat că toate acestea nu sunt dovezi concludente împotriva unei forme de singular, deoarece copiştii manuscriselor, care au pus accentele, erau persoane neinspirate. Ei au pus accentul acolo unde credeau că o cere contextul. În cazul acesta forma de neutru plural părea cea mai naturală. Totuşi, chiar dacă posibilitatea unei forme singulare nu poate fi tăgăduită, o astfel de formă pare destul de nepotrivită. Hagia, ca o formă de plural, pare să desemneze prima încăpere
(v. 3, unde se pare că este numită şi a doua încăpere). Vezi cap. 8,2
Sfeşnicul. Mobilierul este descris aşa cum exista în vechiul tabernacol, nu în templul care pe atunci mai exista încă la Ierusalim (compară cu v. 3). Pentru o descriere a sfeşnicului, vezi Exodul 25,31–40.
Masa. Vezi Exodul 25,23–30.
Pâinile pentru punerea înainte. Vezi Leviticul 24,5–9.
3 după perdeaua a doua se afla partea Cortului care se chema „Locul Preasfânt”.
După. Gr. meta, după, dincolo de, de partea îndepărtată.
Perdeaua a doua. Adică perdeaua care despărţea Sfânta de Sfânta Sfintelor; este numită a doua deoarece cuvântul folosit aici pentru perdea (katapetasma) e folosit şi cu privire la perdeaua de la intrarea în Sfânta (vezi cap. 6,19).
Cortului. Compară cu v.2.
Locul prea Sfânt. Gr. hagia hagion. Ca şi în v. 2, şi aici există aceeaşi problemă cu privire la cuvântul hagia, şi anume dacă este o formă de singular sau de plural (vezi comentariul de acolo). Din cauza aceasta expresia poate fi tradusă sau [cortul] sfânt al sfintelor [locuri], sau [locurile] sfinte ale sfintelor [locuri]. Originalul grecesc permite şi traducerea sfânta sfintelor.
4 El avea un altar de aur pentru tămâie, şi chivotul legământului, ferecat peste tot cu aur. În chivot era un vas de aur cu mană, toiagul lui Aaron care înfrunzise şi tablele legământului.
Altar. [Cădelniţa, KJV]. Gr. thumiaterion literal, un loc [sau vas] pentru arderea tămâii, de unde, fie o cădelniţă, fie altarul tămâierii. Pentru exemple ale ultimului sens, vezi Josephus, War
v. 5. 5 [216]; Antiquities iii. 6. 8; 8. 3 [147; 198]; compară cu Herodotus 2. 162. În Epistola lui Pavel către Evrei probabil că este vorba despre altarul tămâierii. Acesta era obiectul cel mai important din Sfânta. E puţin probabil ca autorul să omită menţionarea lui, mai ales că el enumără obiectele din fiecare încăpere.
Totuşi, traducerea altarul tămâierii dă naştere unei probleme, deoarece se pare că aici autorul situează acest altar în Locul prea sfânt, în timp ce în vechiul cort el se găsea în prima încăpere (Exodul 30,6). Trebuie remarcat faptul că autorul nu afirmă că altarul tămâierii era în a doua încăpere, ci doar că Locul prea sfânt avea altarul. Cuvântul grecesc pentru avea poate fi tradus conţine, dar aceasta nu este în mod necesar singurul său sens.
Legătura care apare aici între altar şi Locul prea sfânt poate fi că funcţia lui era strâns legată de Locul prea sfânt. Tămâia adusă zilnic pe acest altar era îndreptată către tronul harului din Locul prea sfânt. Acolo Dumnezeu Îşi manifesta prezenţa între heruvimi, şi, în timp ce tămâia se înălţa cu rugăciunile credincioşilor, ea umplea atât Sfânta Sfintelor cât şi Sfânta. Perdeaua care separa cele două încăperi nu se înălţa până la plafon, ci numai până la o anumită înălţime. În felul acesta tămâia putea fi adusă în Locul sfânt (Sfânta) – singurul loc unde puteau să intre preoţii obişnuiţi – şi totuşi să ajungă în a doua încăpere, spre care era îndreptată. În 1Regi 6,22 se spune că altarul tămâierii din Templul lui Solomon era înaintea Locului prea Sfânt, adică în legătură cu Locul prea sfânt, sau aparţinând Locului prea sfânt.
Chivotul. Vezi Exodul 25,10–16.
Legământului. Chivotul este numit aşa deoarece conţinea tablele legământului, cele două table de piatră pe care Dumnezeu scrisese cele Zece Porunci. În Deuteronom 4,13 se declară că cele Zece Porunci sunt condiţiile legământului pe care Dumnezeu a poruncit poporului să le îndeplinească.
Un vas de aur. Vezi Exodul 16,33.34. Ideea de aur vine din LXX, care în Exodul 16,33 zice vas de aur. În ebraică se spune simplu: vas.
Toiagul lui Aaron. Vezi Numeri 17,1–11. Se pare că aici se declară că vasul şi toiagul lui Aaron erau în chivot. În Vechiul Testament se spune despre ele că sunt înaintea Domnului sau înaintea chivotului mărturiei (Exodul 16,33.34; Numeri 17,10). Nu există nici o discrepanţă, deoarece aceste ultime expresii pot desemna şi o poziţie înlăuntrul chivotului. Afirmaţia din 1 Regi 8,9, că în chivot nu erau decât cele două table de piatră, pe cari le-a pus Moise, pot implica faptul că în chivot au fost cândva şi alte obiecte, ca cele menţionate aici (vezi comentariul din 1 Regi).
Unii au încercat să rezolve aparenta discrepanţă sugerând că prin cuvintele în chivot (Evrei 9,4) se face referire la partea chivotului care se cheamă Locul prea sfânt (Evrei 9,3). Deşi gramatical lucrul acesta este posibil, contextul general este împotriva unei astfel de asocieri. În plus, faptul că tablele legământului sunt cuprinse în lista lucrurilor care urmează după cuvintele în chivot, sugerează puternic că aici e vorba de chivot, şi nu de Locul prea sfânt.
Tablele legământului. Vezi Exodul 25,16; 32,15.16; Deuteronomul 9, 9; vezi mai sus la legământului.
5 Deasupra erau heruvimii slavei, care acopereau capacul ispăşirii cu umbra lor. Nu este vremea să vorbim acum cu de-amănuntul despre aceste lucruri.
Heruvimii. Mai degrabă heruvimul. Este o transliterare a cuvântului ebraic kerubim, o formă de plural şi deci nu este nevoie de adăugarea lui i pentru a-l face plural. Pentru o descriere a heruvimilor, vezi Exodul 25,18–20.
Slavei. Probabil că heruvimii sunt numiţi aşa pentru a face referire la slava lui Dumnezeu care se manifesta între heruvimi (vezi Exodul 25,22; Numeri 7,89; 1 Samuel 4,4; Psalmi 80,1).
Capacul ispăşirii. [Scaunul milei, KJV]. Gr. hilasterion (vezi Romani 3,25).
Nu este vremea să vorbim acum. [Nu putem să vorbim acum, KJV]. Autorul nu doreşte să intre în detalii, deoarece aici scopul său nu este să discute pe larg despre aceste chestiuni.
6 Şi, după ce au fost întocmite astfel lucrurile acestea, preoţii care fac slujbele intră totdeauna în partea dintâi a Cortului.
Întocmite. [Rânduite, KJV]. Mai degrabă pregătite, mobilate. Ideea este că tabernacolul a fost ridicat şi mobilat.
Fac slujbele. [Îndeplinesc slujba, KJV]. O parte din slujbă era aducerea zilnică a tămâii în Locul sfânt şi pregătirea candelelor (Exodul 27,20.21; 30,7–8). Săptămânal pâinile punerii înainte erau aşezate în ordine pe masă (Leviticul 24, 5–9). De asemenea, ori de câte ori preotul sau întreaga adunare păcătuiau, era jertfit un viţel şi preotul lua din sângele acestuia şi-l aducea în întâia despărţitură. Acolo îşi muia degetul în sângele animalului, stropea cu el de şapte ori înaintea perdelei şi, de asemenea, punea sânge pe coarnele altarului pentru tămâia mirositoare care este înaintea Domnului (Leviticul 4,5–7, 16–18).
Intră. [Intrau, KJV]. Mai degrabă merg. În original timpul verbului este prezentul. Acţiunea este prezentată ca având loc în mod obişnuit (compară cu v.9). Partea dintâi a cortului. [Întâiul tabernacol, KJV]. Adică prima încăpere (vezi v.2).
7 Dar în partea a doua intră numai marele preot, o dată pe an, şi nu fără sânge, pe care îl aduce pentru sine însuşi şi pentru păcatele din neştiinţă ale norodului.
În partea a doua. Marele preot era singurul căruia îi era îngăduit să intre în a doua încăpere, iar pentru el lucrul acesta era permis numai într-o singură zi din an, Ziua Ispăşirii (Leviticul 16,2.24; 23,27).
Nu fără sânge. Marele preot intra în Locul prea sfânt mai întâi cu sângele unui viţel ca jertfă pentru păcatele lui şi ale casei sale (Leviticul 16,3.4.11–14). Când intra a doua oară, aducea sângele ţapului pentru Domnul, prin care era curăţit atât sanctuarul cât şi poporul (Leviticul 16,15–17).
Pentru. Gr. huper, în numele, de dragul, cu referire la. În contextul prezent huper poate fi tradus pentru a face ispăşire pentru (vezi Leviticul 16,30).
Păcatele din neştiinţă. [Greşelile, KJV]. Gr. agnoemata, păcate săvârşite din neştiinţă (compară cu Leviticul 4,2.13). Nu există nici o garanţie pentru ideea că în Ziua Ispăşirii nu se făcea nimic pentru iertarea păcatelor.
8 Prin aceasta, Duhul Sfânt arăta că drumul în Locul Preasfânt, nu era încă deschis câtă vreme stătea în picioare Cortul dintâi.
Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este interpretul divin al adevărului (vezi Ioan 14,26).
Arată. Compară cu 1 Petru 1,11.
Locul prea Sfânt. Gr. ta hagia, sfintele sau [locurile] sfinte (vezi cap. 8,2; 9,24.25). Contextul arată lămurit că aici ta hagiase referă la cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini (cap. 9,11), adică sanctuarul ceresc (compară cu v. 24, 25).
Este adevărat că traducătorii KJV au tradus ta hagia cea mai sfântă din toate. Dar nu înseamnă că se gândeau la sanctuarul ceresc sau la cer, unde S-a dus Isus (v. 24), ca la locul cel mai sfânt dintre toate, corespunzând Locului prea sfânt din sanctuarul pământesc. Totuşi ar trebui să se reţină că înţelesul pasajului poate fi decis nu de vreo traducere oarecare, ci de versiunea greacă, dându-se atenţie gramaticii şi sintaxei.
Sta în picioare. [Încă stând în picioare, KJV]. Mai degrabă stă încă în picioare. Versiunea greacă nu denotă în mod necesar poziţia verticală a clădirii propriu-zise, ci s-ar putea să se refere la valabilitatea funcţiei acesteia. Pentru a înţelege sensul în care cortul dintâi stă încă în picioare, vezi v. 9. S-ar putea ca expresia stă în picioare să însemne îşi ocupă locul rânduit lui sau îşi păstrează statutul rânduit de Dumnezeu.
Cortul dintâi. Unii susţin că este vorba de prima încăpere a sanctuarului. Opinia aceasta este întemeiată pe faptul că în v. 2 şi 6 expresia este folosită cu acest sens. Întrucât v. 6–8 sunt strâns legate, cei care propun acest punct de vedere susţin că puterea şi logica acestui pasaj ar fi slăbite dacă în v. 8 cortul dintâi nu ar primi acelaşi înţeles care îi este dat în v.6.
Alţii susţin că prin cortul dintâi, aşa cum este folosită aici expresia, se face referire la întregul cort mozaic, în contrast cu cortul ceresc (cap. 8,2). Ei declară că scopul lui Pavel este de a pune în contrast sanctuarele celor două legăminte (cap. 9,1), şi că v. 8 învaţă că serviciul din cer n-ar putea să înceapă până când nu s-a sfârşit serviciul pământesc.
Ambele opinii se împacă cu teza lui Pavel, cum că lucrarea de Mare Preot a lui Hristos, care are loc în cortul mai desăvârşit (v. 11) nu ar fi putut începe până când nu s-a sfârşit serviciul tabernacolului pământesc.
9 Aceasta era o asemănare pentru vremurile de acum, când se aduc daruri şi jertfe care nu pot duce pe cel ce se închină în felul acesta la desăvârşirea cerută de cugetul lui.
Aceasta. [Care, KJV]. Versiunea greacă clarifică faptul că acest pronume înlocuieşte substantivul cortul dintâi. De aceea, interpretarea v. 9 depinde de definiţia dată cortului dintâi (vezi v. 8).
Era. Cuvântul acesta a fost adăugat. Având în vedere că în original în restul acestui verset şi în v. 10 verbele sunt la timpul prezent, ar trebui adăugat cuvântul este (vezi mai jos, la vremurile de acum).
Asemănare. [Înfăţişare, KJV]. Gr. parabole, parabolă (vezi Vol. V, p. 203, 204;).
Vremurile de acum. [Timpul de atunci, KJV]. Mai degrabă timpul de acum. Poate din motive de diplomaţie, Pavel admite că serviciul sanctuarului pământesc încă funcţionează, deşi de fapt Hristos, ca Mijlocitor al unui legământ mai bun (cap. 8,6), era deja înscăunat la dreapta Măririi în ceruri (cap. 1,3; 9,11.12). La Templu încă se mai desfăşurau serivicii (cap. 8,4), la care se pare că mulţi iudeo-creştini luau parte (vezi AA 189). Numai treptat au ajuns aceşti convertiţi să înţeleagă faptul că simbolurile sistemului ceremonial fuseseră împlinite în Hristos şi că acest sistem luase sfârşit. Conciliul de la Ierusalim hotărâse că cei credincioşi dintre neamuri nu erau obligaţi să fie circumcişi şi să ţină legea lui Moise (vezi Faptele Apostolilor 15; compară cu AA 188–200), dar nu există nici o relatare cum că acest conciliu a luat vreo hotărâre pentru creştinii iudei. Se pare că ei fuseseră lăsaţi să rezolve, pe temeiul conştiinţei lor, chestiunea supunerii cel puţin la anumite ritualuri ale legii ceremoniale (compară cu Romani 14,1.5). Astfel, se pare că, deoarece serviciile de la Templu încă mai aveau loc şi din cauză că mulţi iudeo-creştini dovedeau respect pentru ritualurile şi ceremoniile legii mozaice, autorul se simţea liber să vorbească despre acest sistem ca fiind încă în vigoare. Scopul lui era să arate că ceva mai bun fusese inaugurat.
Se aduc. [Erau aduse, KJV]. Literal, se aduc (vezi mai sus, la vremurile de acum).
Daruri şi jertfe. O expresie generală pentru diferitele jertfe levitice.
Nu pot duce… la desăvârşirea. [Nu puteau face… desăvârşit, KJV]. Mai bine, nu pot face desăvârşit (vezi mai sus, la vremurile de acum). Autorul a vorbit deja de insuficienţa vechiul sistem (vezi cap. 7,18.19).
Cugetul. [Conştiinţa, KJV]. Gr. suneidesis (vezi Romani 2,15). Închinătorul putea să împlinească toate cererile exterioare şi totuşi să nu aibă pacea sufletului şi asigurarea primirii de către Dumnezeu. Numai dacă avea credinţă în Hristos putea să găsească pace. Dar puţini ajungeau la această experienţă superioară. Pentru a fi acceptaţi de Dumnezeu, majoritatea iudeilor se bizuiau pe îndeplinirea meticuloasă a unei mulţimi de reguli.
10 Ele sunt doar nişte porunci pământeşti date, ca toate cele privitoare la mâncări, băuturi şi felurite spălături, până la o vreme de îndreptare.
Ele sunt. [Care stăteau, KJV]. Cuvintele acestea sunt adăugate şi, în armonie cu timpurile folosite în original în v. 9, ele ar trebui să fie la prezent, deci ele se ocupă cu sau ele sunt (ca în traducerea Cornilescu).
Doar. Este scoasă în evidenţă natura exterioară a sistemului levitic.
Porunci pământeşti. [Şi rânduielile fireşti, KJV]. Dovezi textuale favorizează omiterea conjuncţiei şi. Astfel, expresia porunci pământeşti, ar fi apoziţie pentru daruri şi jertfe (v. 9) sau poate pentru mâncări, băuturi şi spălături (v.10). Literal, cuvântul porunci înseamnă reglementări (compară cu v. 1). Adjectivul pământeşti este în contrast evident cu spiritual. Poruncile pământeşti nu au izbutit să aducă satisfacţie spirituală, punerea lor în aplicare nu îi făcea pe oameni desăvârşiţi în ce priveşte conştiinţa (v. 9).
Date. [Impuse, KJV]. Gr. epikeimai, literal, a sta pe, a fi impus, a fi obligatoriu.
Mâncăruri, băuturi. Este vorba de diferitele jertfe de carne sau cereale şi de băuturi, jertfe prevăzute de legea ceremonială iudaică (Exodul 29,40.41; Leviticul 2,1–15; 23,13.18.37; Numeri 6,15; etc.).
Felurite spălări. Vezi Marcu 7,3.4.8; compară cu Exodul 29,4; Leviticul 11,25; Numeri 8,7; etc. Unele spălări erau menite să ofere învăţături sanitare şi de igienă, în afară de implicaţiile spirituale pe care le puteau avea. Dar la poruncile originale iudeii adăugaseră multe altele, pe care Dumnezeu nu le poruncise. În felul acesta, spălările erau transformate în elemente importante ale religiei.
O vreme de îndreptare. [Timp de reformă, KJV]. Literal, un timp de îndreptare. Astfel se arată clar că sistemul levitic fusese temporar. Poruncile lui arătau înainte, către lucrarea lui Mesia, şi aveau să fie în vigoare până la venirea Sa. Trecerea de la sistemul vechi la cel nou poate fi numită aici îndreptare, din cauza abuzării vechiului sistem (vezi Efeseni 2,15).
11 Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta,
Dar Hristos. Acum se ia în discuţie lucrarea de Mare Preot a lui Hristos şi se arătată superioritatea ei faţă de slujbele săvârşite de marele preot pământesc.
A venit. Gr. paraginomai, a veni, a sosi, a fi prezent, a apărea. Este preferabilă traducerea a venit sau a apărut. Hristos este prezentat aici în momentul instalării ca Mare Preot al sanctuarului ceresc.
Bunurilor viitoare. Dovezi textuale sunt împărţite între exprimarea aceasta şi exprimarea bunurilor care au venit. Ambele pot fi bine încadrate în context. Expresia bunurile viitoare ar ţine cont de faptul că perioada când scria Pavel era una de tranziţie şi că elementele noi nu luaseră pe deplin locul celor vechi. Lucrul acesta era în deosebi adevărat cu privire la creştinii iudei (vezi v. 9). Traducerea bunurile care au venit ar ţine cont de faptul că o dată cu preluarea de către Isus a funcţiei de Mare Preot în cer, veniseră şi lucrurile cele bune ale noului legământ.
Prin. Gr. dia, prin, cu ajutorul, cu. Prepoziţia mai are şi multe alte sensuri. Contextul trebuie să determine sensul precis. Aici nu este favorizat înţelesul de trecere prin ceva. Adoptând acest sens, unii comentatori interpretează cuvântul cort din acest verset ca făcând referire la cerurile inferioare, prin care Isus a trecut în drum spre cer. Dar nu sunt dovezi suficiente pentru a adopta în acest caz un alt sens decât cel dat cuvântului cort în cap. 8,2 (vezi comentariul de acolo). În plus, cerurile inferioare sunt în zidirea aceasta, literal, din creaţiunea aceasta. Totuşi, sensul de a trece prin este numai unul din multele înţelesuri ale lui cuvântului dia. Ideea instrumentală este foarte obişnuită şi, cu sensul de folosire, este excelent în acest context. Pasajul poate tradus astfel: Dar Hristos, arătându-se ca Mare Preot al bunurilor viitoare, folosind cortul mai mare şi mai desăvârşit … a intrat o dată pentru totdeauna în locul sfânt [ sau locurile sfinte]. Pentru a-şi îndeplini serviciile preoţii pământeşti foloseau un cort făcut de mâini omeneşti, dar pentru lucrarea Sa Hristos a folosit un cort mai mare şi mai desăvârşit.
S-ar mai putea menţiona încă un punct de vedere. Majoritatea părinţilor bisericeşti, atât greci cât şi latini, susţineau că aici cuvântul cort se referă la trupul lui Hristos sau la natura Lui umană. Ei dădeau cuvântului dia înţeles instrumental şi considerau că prin întruparea Sa Hristos a fost pregătit pentru lucrarea de Mare Preot. Această idee a fost deja subliniată de autor (vezi cap. 5,7–9). Cei care propun aceeastă opinie observă că Hristos vorbea despre templul trupului Său (Ioan 2,21) şi că verbul a locuit, din Ioan 1,14 înseamnă, literal, a locuit în cort (Gr. skenao, a cărui formă substantivală este skene, cuvânt tradus cort în Evrei 9,11). De asemenea ei citează alte texte pentru a arăta că trupul omenesc este numit cort (2 Corinteni 5,1.4) sau templu (1 Corinteni 6,19). Obiecţia principală adusă acestui punct de vedere este că nu pare să fie potrivit contextului. Susţinătorii acestei opinii definesc cuvântul cort într-un fel care nu se potriveşte cu sensul pe care autorul îl dă acestuia, cel puţin până aici. De aceea, este mai sigură pentru cuvântul cort definiţia deja dată în context, mai ales că aceasta nu întâmpină nici o dificultate.
Cortul. Vezi cap. 8,2; cap. 9,24.
Mai mare şi mai desăvârşit. Nici o construcţie pământească nu poate să reprezinte vastitatea şi slava templului ceresc, unde locuieşte Dumnezeu (vezi PP 357).
Nu este făcut de mâini. Adică nu este făcut de mâini omeneşti. Marii preoţi din sistemul mozaic slujeau în temple făcute de mâini omeneşti. Hristos, supremul Mare Preot, slujeşte într-un cort infinit superior, ridicat de Domnul (cap. 8,2).
Zidirea. Literal, creaţiunea, aici probabil însemnând creaţiunea vizibilă (compară cu Romani 8,19).
12 şi a intrat, o dată pentru totdeauna, în Locul Preasfânt, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică.
O dată. Gr. ephapax, o dată pentru totdeauna (compară cu Romani 6,10). Pentru a-Şi îndeplini lucrarea de Mare Preot în sanctuarul din cer, Hristos nu avea nevoie să aducă sacrificii repetate (Evrei 9,24–26).
În Locul prea Sfânt. [Locul sfânt, KJV]. Gr. ta hagia (vezi cap. 8,2; 9,8). După ce vărsase însuşi sângele Său pe Golgota şi Se înălţase la cer, Hristos a pătruns dincolo de perdea (vezi cap. 6,19; compară cu Nota Suplimentară de la cap. 10).
Sânge de ţapi şi de viţei. Sau sânge de ţapi şi de tauri tineri. În ce priveşte rolul îndeplinit de ţapi şi de tauri în jertfele pentru păcat, la Ziua Ispăşirii, vezi Leviticul 16,5–9.11–16.
Însuşi sângele Său. Autorul dovedeşte în continuare superioritatea slujbei lui Hristos. S-a arătat deja că ea excelează prin faptul că e adusă la îndeplinire într-un cort mai mare şi mai desăvârşit (v. 11). Acum supremaţia ei este dovedită prin sângele care este baza acestei slujbe: chiar sângele Fiului lui Dumnezeu, în contrast cu cel al animalelor jertfite în sistemul ceremonial. În ce priveşte însemnătatea sângelui lui Hristos, vezi Romani 3,25.
A căpătat. Evident că este vorba de răscumpărarea obţinută pe cruce, aşa cum este arătat în v. 13–17.
Răscumpărare. Gr. lutrosis, acţiunea de a răscumpăra, acţiunea de a elibera, mântuire, slobozenie. În Noul Testament cuvântul acesta apare doar aici şi în Luca 1,68; 2,38. Cuvântul înrudit, lutron, răscumpărare, apare în Matei 20,38 (vezi comentariul de acolo). Lutrotes, izbăvitor sau răscumpărător, apare în Faptele Apostolilor 7,35 (vezi comentariul de acolo), iar apolutrosis, însemnând de asemenea mântuire, apare în Romani 3,24 (vezi comentariul de acolo).
[Pentru noi, KJV] Aceste cuvinte adăugate nu sunt indispensabile pentru înţelegerea textului, deşi, cu toate acestea, exprimă un adevăr. Preţul de răscumpărare a fost plătit pentru noi.
13 Căci, dacă sângele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa unei vaci, stropită peste cei întinaţi, îi sfinţeşte şi le aduce curăţarea trupului,
Sângele taurilor. Vezi v. 12.
Cenuşa unei vaci. În ce priveşte curăţirea săvârşită de cenuşa unei vaci, vezi Numeri 19.
Stropită peste cei întinaţi. Sau stropită peste cei necuraţi. Vezi Numeri 19,18.
Sfinţeşte. Gr. hagiazo, a consacra, a dedica, a sfinţi, a curăţi. Se pare că hagiazo are aici înţelesul de a curăţi, ca în LXX, la Numeri 6,11, unde KJV şi traducerea Cornilescu folosesc verbul a sfinţi.
Curăţirea templului. Se face un contrast între aceasta şi curăţirea conştiinţei (v. 14). Ritualurilor levitice li se putea reproşa că erau doar externe, că ofereau curăţirea ceremonială, dar nu şi pacea sufletului (vezi cap. 3,11). Vezi cap. 7,11.19.
14 cu cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţa cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui Viu!
Cu cât mai mult. Este accentuată superioritatea jertfei lui Hristos.
Sângele lui Hristos. În contrast cu sângele animalelor (compară cu v. 12).
Prin Duhul cel veşnic. În limba greacă substantivul acesta nu este articulat, sugerând, deşi nedemonstrând, că aici nu se vorbeşte de Duhul Sfânt, ci de natura divină a lui Hristos, care este veşnică. Încă din vremea când era în starea Sa veşnică, pre-existentă, Hristos S-a oferit să-Şi dea viaţa pentru oameni (Apocalipsa 13,8).
Pe Sine. Hristos Şi-a dat viaţa ca o jertfă de bunăvoie. El avea putere să-Şi dea viaţa şi să o ia iarăşi (Ioan 10,18).
Curăţi. Gr. kataharizo, a face curat, a curăţi, a purifica. Compară cu folosirea lui kataharizo în Faptele Apostolilor 10,15; 15,9; 2 Corinteni 7,1; Efeseni 5,26; Tit 2,14; Iacov 4,8; 1 Ioan 1,7.9. Timpul verbului este viitorul, fără îndoială pentru că cei cărora le era scrisă epistola încă nu intraseră pe deplin în experienţa noului legământ (Evrei 8,10–12; vezi cap. 9,9). Prin vechiul sistem ei primiseră doar curăţirea ceremonială, dar acum puteau afla pacea sufletului, în Hristos.
Cugetul. [Conştiinţa, KJV]. Vezi v. 9.
Faptele moarte. Vezi cap. 6, 1.
Ca să slujeşti. Scopul purificării este slujirea. Bărbaţii şi femeile sunt răscumpăraţi pentru slujire. Curăţirea nu este un scop în ea însăşi; ea îi pregăteşte pe oameni să aducă un serviciu acceptabil lui Dumnezeu (vezi Romani 12,1).
Dumnezeului celui viu. Un nume obişnuit al lui Dumnezeu atât în Vechiul cât şi în Noul Testament (vezi Deuteronom 5,26; Iosua 3,10; Evrei 3,12; etc.). Se pare că acest nume este folosit aici mai ales datorită menţionării faptelor moarte. Cei care Îi slujesc viului Dumnezeu aduc roade vii spre dreptate.
15 Şi tocmai de aceea este El Mijlocitorul unui legământ nou, pentru ca, prin moartea Lui pentru răscumpărarea din abaterile făptuite sub legământul dintâi, cei ce au fost chemaţi să capete veşnica moştenire care le-a fost făgăduită.
Şi tocmai de aceea. [Din cauza aceasta, KJV]. Adică din cauza puterii sângelui lui Hristos de a curăţi conştiinţa.
Mijlocitorul unui legământ nou. [Mijlocitorul unui testament nou, KJV]. Autorul a vorbit deja despre Hristos ca mijlocitor al unui legământ mai bun (vezi cap. 8,6). În ce priveşte noul legământ, vezi cap. 8,8–12. În ce priveşte cuvântul testament (sau legământ), vezi cap. 9,16.
Prin moartea Lui. Literal, având loc moartea. Este vorba de moartea pe cruce (vezi cap. 2,14).
Răscumpărarea. Gr. apolutrosis (vezi Romani 3,24).
Sub legământul dintâi. Sau sub testamentul dintâi (vezi cap. 7,22; 9,16). Sub sistemul jertfelor iertarea de păcat era acordată pe temeiul sângelui Mielului lui Dumnezeu care urma să fie vărsat. Sângele animalelor în sine şi prin sine nu avea puterea de a ierta păcatele. Era doar un simbol pentru moartea lui Hristos pentru păcatele lumii. Dacă Isus nu Şi-ar fi dat viaţa, iertarea oferită sub legământul dintâi n-ar fi fost niciodată validată.
Chemaţi. Vezi Romani 8,28.30.
Să capete. [Să poată primi, KJV]. Primirea moştenirii depindea de sacrificiul lui Hristos. Dacă Hristos nu Şi-ar fi adus viaţa ca jertfă, atunci cei de sub vechiul legământ ar fi nădăjduit în zadar.
Moştenirii. Vezi Galateni 3,18.
16 În adevăr, acolo unde este un testament, trebuie neapărat să aibă loc moartea celui ce l-a făcut.
Testament. Gr. diatheke. Acest cuvânt poate să însemne fie legământ, fie testament în sensul de dorinţă (vezi Evrei 7,22; Galateni 3,15). În Evrei 9,15–18 este un joc al celor două înţelesuri ale acestui cuvânt. Moştenirea pomenită în v. 15 probabil a sugerat ideea unei voinţe (sau testament), iar expresia prin moartea Lui, literal, având loc moartea, probabil a adus în minte faptul că Hristos a murit, lăsându-ne o moştenire, şi că moştenirea aceasta ne-a fost lăsată printr-un testament.
Trebuie neapărat. Un testament, sau ultima dorinţă, nu are putere în timpul vieţii testatorului. Pentru ca testamentul să devină eficient, testatorul trebuie să moară.
17 Pentru că un testament nu capătă putere decât după moarte. N-are nicio putere câtă vreme trăieşte cel ce l-a făcut.
Testament. Sau ultima dorinţă (vezi v. 16). N-are nici o putere. Este subliniat în continuare bine cunoscutul fapt că ultimă dorinţă, sau testamentul, nu intră în vigoare până când nu moare testatorul.
18 De aceea şi întâiul legământ n-a fost sfinţit fără sânge.
Întâiul legământ. [Întâiul testament, KJV]. Mai exact, întâiul legământ (vezi v. 16), deoarece autorul vorbeşte despre legământul făcut cu Israel la Sinai (vezi cap. 8, 7).
Sfinţit. [Dedicat, KJV]. Gr. egkainizo, a inaugura, a dedica. În Noul Testament cuvântul acesta apare numai aici şi în cap. 10,20, unde se vorbeşte despre o cale nouă şi vie care este inaugurată.
19 Şi într-adevăr, Moise, după ce a rostit înaintea întregului norod toate poruncile Legii, a luat sânge de viţei şi de ţapi, cu apă, lână stacojie şi isop, a stropit cartea şi tot norodul
Moise, după ce. [Când Moise, KJV]. În ce priveşte incidentul descris aici, vezi Exodul 24,3–8.
Apă, lâna stacojie şi isop. Lucrurile acestea nu sunt pomenite în relatarea din Exodul 24,3–8. Folosirea lor în alte împrejurări este pomenită în Leviticul 14; Numeri 19. Nu există nimic în relatarea din Exodul care să nu permită amănuntele adăugate de autorul Epistolei către Evrei.
Cartea. Stropirea cărţii nu e menţionată în Exodul 24,3–8, dar nu vine în contradicţie cu ceremoniile descrise aici.
20 şi a zis: „Acesta este sângele legământului care a poruncit Dumnezeu să fie făcut cu voi.”
Şi a zis. Relatarea de aici este oarecum diferită de cea din Exodul 24,8, dar ideea generală este aceeaşi (vezi Note Adiţionale la Matei 3, Nota 2). Există o remarcabilă asemănare între cuvintele folosite aici şi cele rostite de Hristos când a servit vinul la instituirea Sfintei Cine (Matei 26,28).
21 De asemenea, a stropit cu sânge Cortul şi toate vasele pentru slujbă.
A stropit cu sânge. Lucrul acesta nu este menţionat în relatarea din Vechiul Testament, care se referă doar la o ungere cu untdelemn (Exodul 40,9–11). Josephus, descriind consacrarea tabernacolului, declară că sângele a fost stropit atât pe cort cât şi pe vasele din el (Antiquities, iii. 8. 6 [206]). Scriitorul Epistolei către Evrei confirmă tradiţia aceasta.
22 Şi, după Lege, aproape totul este curăţat cu sânge; şi fără vărsare de sânge nu este iertare.
După Lege. Adică după legea lui Moise (vezi şi cap. 7,12.19). Aproape totul. [Aproape toate lucrurile, KJV]. Erau şi excepţii. Unele lucruri erau curăţite cu foc sau cu apă, fără a fi folosit sângele (Numeri 19; 31,23.24). Curăţit. Gr. katharizo (vezi v. 14).
Fără vărsare de sânge. Vezi Leviticul 17,11. Totuşi, în anumite împrejurări, se putea face ispăşire de păcate cu făină, în loc de sânge (Leviticul 5,11–13). Dar, ca o regulă generală, ritualul levitic cerea vărsarea de sânge pentru ispăşire.
Iertare. Gr. aphesis, iertare (vezi Matei 26,28). Aproape de fiecare dată când apare în Noul Testament, acest cuvânt este determinat de substantivul păcate. Aphasis este neînsoţit numai aici şi în Marcu 3,29. Dar este evident că ar trebui să fie subînţeles cuvântul păcate. Marele adevăr ce reieşea din vărsarea sângelui pentru iertarea păcatelor, era că pentru mântuirea omului avea să fie necesară moartea Fiului lui Dumnezeu. Compară cu Matei 26,28. Fiecare jertfă de animale arăta către sacrificiul suprem al Mielului lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii (Ioan 1,29).
23 Dar, deoarece chipurile lucrurilor care sunt în ceruri au trebuit curăţate în felul acesta, trebuia ca înseşi lucrurile cereşti să fie curăţate cu jertfe mai bune decât acestea.
Deoarece. Adică din cauza principiului din v. 22.
Chipurile.[Modelele, KJV]. Gr. hupodeigmata (vezi cap. 8,5). Cortul din pustie şi obiectele lui erau reprezentări ale realităţilor cereşti, prefigurări ale lucrării pe care urma să o îndeplinească Marele nostru Preot, pentru a ne ierta păcatele.
Curăţite. Gr. katharizo, a curăţi (vezi v. 14).
În felul acesta. [Cu acestea, KJV]. Adică lucrurile menţionate în v. 18–22.
Cele cereşti. [Lucrurile cereşti, KJV]. Cuvântul cele [lucrurile, KJV] este adăugat. În versiunea greacă este articulat doar adjectivul plural. Totuşi, genul neutru permite adăugarea cuvântului cele [lucrurile]. Autorul le pune în contrast cele cereşti cu cele pământeşti amintite până acum. Termenul este foarte general şi se poate referi la orice lucru legat de serviciul ceresc al lui Hristos. Pasajul nu vrea să scoată în evidenţă actul curăţirii, ci nevoia de curăţire printr-un sacrificiu mai bun, şi anume prin sângele lui Hristos.
Au existat multe dezbateri cu privire la motivul pentru care vreun lucru din cer, care este un loc al curăţiei, ar trebui să ceară curăţire şi nu s-a ajuns încă la o opinie majoritară în privinţa lucrurilor care au fost curăţite prin sângele lui Hristos. Unii susţin că e aproape imposibil de înţeles intenţia autorului. Alţii au sugerat că această curăţire constă din potolirea mâniei lui Dumnezeu. Punctul acesta de vedere trebuie respins, deoarece dă pe faţă o neînţelegere a naturii lui Dumnezeu şi a ispăşirii (vezi Romani 5,10).
Poate că dificultatea se naşte din încercarea de a împinge prea departe comparaţia autorului. Ideea sa principală este clară: jertfa lui Hristos este infinit superioară faţă de sacrificiile de animale. Sângele viţeilor şi al ţapilor curăţa totul (Evrei 9,22) în cortul pământesc, sanctuarul vechiului legământ (v. 1). Sângele lui Hristos era în folosit în serviciile adevăratului cort (Evrei 8, 2), sanctuarul noului legământ (cap. 9,11.15). Cel dintâi oferea o curăţire ceremonială, cel din urmă, una morală (vezi v. 13, 14).
Hristos S-a înfăţişat pentru noi, înaintea lui Dumnezeu (v. 24). El trăieşte pururea ca să mijlocească pentru noi (cap. 7,25). Motivul pentru care avem nevoie de cineva care să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu şi să mijlocească pentru noi, este că am păcătuit. Hristos S-a arătat… ca să şteargă păcatul prin jertfa Sa (cap. 9,26). Acum, prin meritele jertfei Sale, El face ispăşire în favoarea păcătosului. Ca rezultat al acestei lucrări cugetul păcătosului este curăţit (v. 14). Cuvântul tradus aici curăţit este katharizo, care în v. 23 este tradus curăţite [în engleză, purificate, KJV]. Compară cu 1 Ioan 1,9, unde katharizo e tradus să ne spele [în engleză să ne spele]. În felul acesta, Isus, ca slujitor al cortului adevărat, înfăţişându-Se pentru noi înaintea lui Dumnezeu şi mijlocind pentru noi, săvârşeşte o lucrare de curăţie, care are de a face cu păcatele oamenilor care se pocăiesc.
Totuşi, Hristos mai săvârşeşte şi o lucrare specială de curăţie a sanctuarului ceresc, care corespunde serviciului îndeplinit de marele preot în sanctuarul pământesc în Ziua Ispăşirii (vezi Leviticul 16). Cu privire la această lucrare specială a lui Hristos, profetul Daniel zice: Până vor trece două mii trei sute zile; atunci sanctuarul va fi curăţit [katharizo, LXX] (Daniel 8,14). Dacă se aplică principiul zi-an la această perioadă de timp, atunci sfârşitul ei este anul 1844 d.Hr. (vezi Daniel 8,14). La data aceea templul pământesc, o copie a celui din cer, dispăruse de multă vreme. Aşadar, în Daniel 8,14 este vorba de sanctuarul noului legământ, adevăratul cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul (Evrei 8,2). Vezi Daniel 8,14.
Jertfe mai bune. Pentru sacrificiul unic al Domnului Hristos se foloseşte aici forma de plural, probabil pentru că acesta a luat locul jertfelor din vechiul sistem.
24 Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu.
Locaş de închinare. [Locuri sfinte, KJV]. Gr. hagia (vezi cap. 8,2; 9,8.25).
Făurit de mâini omeneşti. Vezi v.11.
Chipul. [Înfăţişarea, KJV]. Gr. antitupa, copii, reprezentări. Cuvântul antitip derivă de la acest cuvânt grecesc, deşi noi folosim în general antitip pentru ceea ce este prefigurat de tip. Cuvântul grecesc se poate referi fie la original, fie la copie. El apare numai încă o singură dată în Noul Testament (2 Petru 3,21).
Chiar în cer. Aici, cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini (v. 11) este considerat egal cu cerul. Nici o construcţie omenească nu ar putea reprezenta vastitatea şi slava acelui templu ceresc, locul de locuit al Împăratului împăraţilor, unde mii de mii Îi slujesc şi de zece mii de ori zece mii stau înaintea Lui, acelui templu umplut de slava scaunului de domnie veşnic, unde serafimii, păzitorii lui strălucitori, îşi acoperă faţa în adorare. (PP 357)
Acum. Autorul scoate în evidenţă ideea că Hristos deja slujeşte ca Mare Preot. El îi îndeamnă pe cititori să nu mai depindă de vechiul sistem levitic şi să folosească pe deplin avantajele glorioase noului legământ (compară cu v. 9).
Pentru noi. Sau în favoarea noastră. El face mijlocire pentru noi (cap. 7,25). Dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor: pe Isus Hristos cel neprihănit (vezi 1 Ioan 2,1).
Înaintea lui Dumnezeu. Aceste cuvinte Îl pun pe Isus în contrast cu marele preot din sanctuarul pământesc (vezi v. 8), care putea să se înfăţişeze doar în prezenţa manifestării divine, în gloria Shekinei (vezi Geneza 3:24), iar lucrul acesta îi era îngăduit doar o dată pe an.
25 Şi nu ca să Se aducă de mai multe ori jertfă pe Sine însuşi, ca marele preot care intră în fiecare an în Locul Preasfânt cu un sânge care nu este al lui;
Să Se aducă. Compară cu sângele Său (v. 12).
Ca marele preot. Vezi v. 7.
Locul prea sfânt. Gr. ta hagia (vezi cap. 8,2; 9,8). Ta hagia poate, în contextul acesta, să facă referire în deosebi la Locul prea sfânt sau, într-un sens mai general, la sanctuar ca un tot, ca în cap. 8,2.
Un sânge care nu este al lui. [Sângele altora, KJV]. Intrarea marelui preot este pusă în contrast cu cea a lui Isus, care a intrat cu însuşi sângele Său (v. 12).
26 fiindcă atunci ar fi trebuit să pătimească de mai multe ori de la întemeierea lumii; pe când acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, ca să şteargă păcatul prin jertfa Sa.
Fiindcă atunci. Adică în cazul în care jertfa lui Isus ar fi avut doar o eficacitate temporară, aşa cum avea jertfa marelui preot pământesc.
Să pătimească de mai multe ori. [Ar fi suferit adesea, KJV]. Întruparea şi moartea Lui ar fi trebuit să se repete de mai multe ori [adesea, KJV].
La sfârşitul veacurilor. [La sfârşitul lumii, KJV]. Expresia sfârşitul veacurilor este folosită aici ca un sinonim pentru la sfârşitul acestor zile din cap. 1,2 şi ar trebui să fie înţeleasă în lumina comentariului de acolo.
S-a arătat. Adică prima Lui venire.
O singură dată. Gr. hapax, o dată pentru totdeauna.
Ca să şteargă păcatele. Hristos a venit pentru a mântui pe poporul Lui de păcatele sale (Matei 1,21). El este Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii (Ioan 1,29). Vezi Isaia 53,6; 1 Petru 2,24; compară cu Daniel 9,24; Evrei 9,23.
Jertfa Sa. Vezi v. 14.
27 Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata,
Şi după cum. Versetele 27 şi 28 sunt parantetice. Argumentarea începută în v. 26 continuă în cap. 10,1.
Rânduiţi. Gr. apokeimai, a depozita, a pune deoparte, a fi depozitat, a fi rezervat. Compară cu folosirea cuvântului în Luca 19,20; Coloseni 1,5; 2 Timotei 4,8. Aparent menţionarea faptului că Hristos a murit o singură dată pare că sugerează că şi oamenii mor o singură dată. Din cauza păcatului lui Adam moartea a trecut la toţi oamenii (Romani 5,12).
Să moară o singură dată. Înainte de judecată oamenilor le este dat să moară o singură dată. Aceasta nu contrazice ideea că dacă la judecată sunt găsiţi vinovaţi, atunci mor din nou (Apocalipsa 20,15).
După aceea vine judecata. Moartea nu este sfârşitul omului. Toţi trebuie să apară cândva înaintea scaunului de judecată al lui Hristos (vezi 2 Corinteni 5,10). Se pare că prin menţionarea acestei idei se intenţionează o paralelă cu lucrarea lui Hristos, a cărui primă venire n-a fost şi ultima.
28 tot aşa, Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă.
S-a adus jertfă o singură dată. Biblia declară despre Hristos că S-a dat pe Sine Însuşi (Galateni 1,4), sau S-a jertfit (Evrei 9,14), şi despre Tatăl că L-a dat pe Fiul Său (Ioan 3,16). În acelaşi timp Scriptura spune că Hristos a fost luat, crucificat şi ucis de către oameni nelegiuiţi (Faptele Apostolilor 2,23).
Să poarte păcatele. Vezi Evrei 9,26; compară cu 2 Corinteni 5,21.
Multora. Literal, celor mulţi, echivalent cu toţi (vezi Romani 5,15).
Se va arăta. Gr. horao, în forma folosită aici, a deveni vizibil, a apărea. Compară cu folosirea acestui cuvânt în Luca 24,34; Faptele Apostolilor 7,2; 1 Timotei 3,16.
A doua oară. Întruparea Lui a fost prima dată. Acesta este singurul loc în Noul Testament unde revenirea lui Hristos în putere şi cu multă slavă este calificată de adjectivul a doua.
Nu în vederea păcatului. [Fără păcat, KJV]. Aceste cuvinte sunt în contrast cu propoziţia să poarte păcatele multora. La prima Lui venire Hristos a luat asupra Sa păcatele lumii (compară cu 1 Ioan 2,2). El a fost făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El (2 Corinteni 5,21). Dar lucrarea pe care a venit să o facă pentru păcat va fi încheiată înainte ca El să vină a doua oară.
Să aducă mântuirea. [Spre mântuire, KJV]. Adică având scopul de a mântui.
Aşteaptă. Gr. apekdechomai, a aştepta cu dor (vezi Romani 8,10).COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE
1 GC 413
1–5GC 411
2, 3 EW 251
3–5EW 252
4, 5 EW 32
7 PP 426
8–12DA 166
9 GC 413; PK 685; PP 356; SR 376
12 CSW 111; DA 757; GC 421; 4T 122
13, 14 TM 98; 4T 123
14 AA 565
19, 20 PP 312
21 PP 357
22 GC 418; PP 71; SR 52
22, 23 GC 417
23 PK 685; PP 356
23, 24 GC 413; PP 343, 357; SR 376
24 AA 566; GC 420, 482; PP 367
28 DA 422; GC 315, 485; PP 411; 5T 15
de J.L.Tucker
Traducere: Valeriu Burciu
Aceste subiecte se înnoiesc periodic. Reveniti pe pagina noastrã pentru a gãsi noi cuvinte de încurajare pentru viata dvs.! Puteti verifica textele biblice dand un click pe trimiterile respective. Textul biblic va apãrea în fereastra de dialog din partea de jos. Este folositã traducerea biblicã Cornilescu online.
Cea mai importanta ora a întregii istorii este aproape. Ziua cea minunata este aproape. Apogeul veacurilor este aproape. Isus Hristos, Imparatul împaratilor si Domnul domnilor va veni curand. Adoua Sa venire va fi împlinirea planului lui Dumnezeu pentru mantuirea omenirii. Ochii profetilor si apostolilor erau îndreptati asupra acestei perioadei din istoria lumii. In relatia lui Dumnezeu cu oamenii în vremurile trecute, au fost manifestari ale puterii si slavei, dar aceasta generatie va fi martora a manifestarii maririi divine care va depasi tot ce s- a putut vedea vreodata. Aceasta este generatia care va putea sa aiba glorioasa experienta a ridicarii la cer. Scriptura spune ca schimbarea spre nemurire va veni “într-o clipa, într-o clipeala din ochi” si cei mantuiti vor fi înaltati sa întampine pe Domnul în vazduh. 1 Corinteni 15:51-53; 1 Tesaloniceni 4:15-17.
Este aproape ora cand se va face divina proclamatie: “S-a ispravit!” (Apocalips 21:6) si atunci se vor împlini cuvintele Domnului Hristos: “Iata, Eu vin curand; si rasplata Mea este cu Mine, ca sa dau fiecaruia dupa fapta lui.” Apocalips 22:12.
Marele adevar despre revenirea Domnului Hristos în curand a cuprins gandirea celor mai studiosi cercetatori ai Bibliei. Oriunde exista credinta deplina în Cuvantul lui Dumnezeu, acolo speranta revenirii Sale în curand umple orizontul.
Ca Domnull Hristos Se va reîntoarce în curand nu este strigatul unor fanatici. Planul mantuirii include aceasta; cuvintele scriitorilor Bibliei declara aceasta; si o lume car piere cere aceasta. Insasi promisiunea lui Hristos este: “Ma voi întoarce.” Ioan 14:3.
Intregul plan al lui Dumnezeu pentru mantuirea omului ar fi în zadar daca nu ar exista a doua venire al lui Hristos.” Hristos, dupa ce S-a adus jertfa o singura data, ca sa poarte pacatele multora, Se va arata a doua oara, nu în vederea pacatului, ca sa aduca mantuirea celor ce-L asteapta.” Evrei 9:28.
Acum 2000 de ani, El a venit în aceasta lume. El era Dumnezeu în carne omeneasca – “taina evlaviei” – 1 Timotei 3:16. El a trait, a lucrat, a murit.
El Si-a dat viata ca pret de rascumparare. El a platit marele pret pentru datoria omenirii vinovate. El a facut posibil ca “oricine vrea” sa poata fi mantuit. El a semanat samanta care va produce un seceris bogat pentru viata vesnica si, cu nerabdare, El este gata sa vina sa adune secerisul jertfei Sale, sa stranga snopii Sai, ca sa poata “vedea rodul muncii sufletului Lui.” Isaia 53:11
1.Tema predominanta a Bibliei
Scriitorii Bibliei, de la Moise la visionarul Ioan, se întrec unul pe altul în prezentarea scopului, slavei si a urmarilor celei de a doua veniri a lui Hristos. Dupa nenumarate detalii ale primului advent ( a primei veniri a lui Isus) s-au împlinit dupa cum fusesera prezise, tot asa profetiile despre al doilea advent (a doua venire) nu vor da gres.
Din toate textele care vorbesc despre a doua venire, cele mai cunoscute si mai iubite sunt cele care contin cuvintele lui Hristos Insusi: “Sa nu vi se tulbure inima. Aveti credinta în Dumnezeu si aveti credinta în Mine. In casa Tatalui Meu sunt multe locasuri. Daca n-ar fi asa, v-as fi spus. Eu Ma duc sa va pregatesc un loc. Si dupa ce Ma voi duce si va voi pregati un loc, Ma voi
întoarce si va voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, sa fiti si voi.” Ioan 14:1-3.
O mare parte a învataturilor lui Hristos sunt axate pe a doua Sa venire. Unii cercetatori ai Bibliei declara ca unul din fiecare 25 de versete din Noul Testament se refera la reîntoarcerea Domnului nostru. Este tema predominanta a Noului Testament. Este “fericita noastra nadejde”. Tit 2:13.
2.Salvarea este necesara
Isus Hristos trebuie sa se reîntoarca în curand spre a împiedica omenirea de a se autodistruge. Noi mergem spre haos din punct de vedere politic, spiritual si moral. Cu ani în urma, multi erau încrezatori ca prin reforme, prin raspandirea civilizatiei si a fraternitatii între oameni, noi vom cladi o Utopie. Dar acest vis minunat a disparut ca un miraj si oamenii de stat ai
lumii de astazi îsi dau seama ca au lucrat în zadar pentru aceste idealuri în epocile de aur. Impreuna ei striga ca rasa umana nu are nevoie de o reforma, ci de salvare.
Asa cum a prezis Hristos în Luca 21:26, inimile oamenilor sunt pline “de groaza, în asteptarea lucrurilor, care se vor întampla pe pamant.” Tempo-ul epocii noastre moderne a devenit asa de rapid, ca milioane de oameni sunt doborati de încordare. Potopul urii si luptei este gata sa ne cuprinda. “Razboaie si vesti de razboaie” (Matei 24:6) ameninta lumea ca un înger al maniei. Lumea noastra este într- o stare de distrugere si daca Imparatul împaratilor nu va interveni în curand, va fi o ruina universala. Multumiri lui Dumnezeu pentru fagaduinta venirii Sale!
Curand, nimeni nu stie cat de curand, Marele Eliberator va veni. Marile linii profetice se concentreaza asupra zilelor noastre, caci evenimentul “este chiar la usi”. Matei 24:33. Prezicerile Bibliei pot fi împlinite într-un timp scurt. Desi nu putem spune ziua sau ceasul, totusi putem sti cand “este aproape, chiar la usi.” Matei 24:36.
3.Vizibil – Literal – Personal
Toti vom cunoaste cand acel eveniment va avea loc. Imparatul împaratilor va veni într-o maiestate sublima. Evenimentul va fi vestit prin sunete de trompete. “Insusi Domnul, cu un strigat, cu glasul unui arhanghel si cu trambita lui Dumnezeu, se va pogorî din cer.” 1 Tesaloniceni 4:16. “Dumnezeul nostru vine si nu tace. Inaintea Lui merge un foc mistuitor si împrejurul lui
o furtuna puternica”. Psalmul 50:3.
In acea zi întreaga natura îsi va parasi cursul; cerurile se vor strange ca o carte. Va fi un puternic cutremur de pamant, “asa de tare, cum de cand este omul pe pamant, n-a fost un cutremur asa de mare.” Apocalips 16:18.
Hristos Se va coborî ca un mare biruitor. Milioane de îngeri Il vor însoti cu cantari de lauda. Toti locuitori pamantului Il vor vedea “venind pe norii cerului cu putere si cu o mare slava.” Matei 24:30. Isus personal descrie acest eveniment: “Cum iese fulgerul de la rasarit si se vede pana la apus, asa va fi venirea Fiului Omului.” Matei 24:27.
Maestrul Invatator ne – a avertizat sa nu fim înselati cu privire la felul venirii Lui. El stia ca învatatori falsi vor cauta sa explice acest important eveniment ca fiind ceva secret, în taina. “Vor veni multi în Numele Meu si vor zice: “Eu sunt Hristosul!” Si vor însela pe multi.” “Daca va va spune cineva: “Iata, Hristosul este aici, sau acolo”, sa nu-l credeti. Caci se vor scula Hristosi mincinosi si prooroci mincinosi; vor face semne mari si minuni, pana acolo încat sa însele, daca va fi cu putinta, chiar si pe cei alesi. Iata ca v%!, spus mai dinainte..Deci, daca va vor zIce: “Iata-L în pustie”, sa nu va duceti acolo! “Iata-L în odaite ascunse”, sa nu credeti. Caci, cum iese fulgerul de la rasarit si se vede pana la apus, asa va fi si venirea Fiului Omului. Matei 24:23-27.
Dusmanul dreptatii s-a straduit sa contrafaca toate adevarurile pretioase ale Cuvantului lui Dumnezeu; si în aceste zile, cand cea de a doua venire a lui Hristos este un eveniment apropiat, înselarea si eroarea cu privire la venirea Sa s-a raspandit oriunde. Dar Hristos ne avertizeaza cu privire la doctrina falsa a rapirii secrete. Daca cineva spune ca venirea Sa va fi în
taina “sa nu-l credeti” chiar daca ar fi capabil sa faca “semne mari si minuni” pentru a-si sustine mesajul. Orice învatatura care nu înfatiseaza adoua venire a lui Hristos ca o aparitie literala, personala si visibila este o învatatura ireala, înselatoare si distructiva. Dupa cum fulgerul lumineaza tot cerul într- o splendoare uimitoare, tot asa va fi si venirea Lui.
Cei rai si cei drepti asteapta venirea Sa, dar cu emotii diferite. Pentru cei drepti va fi timpul eliberarii, împlinirea sperantelor si raspunsul final la toate rugaciunile lor; strigatul de adorare izbucneste din inima si de pe buzele lor: “Iata, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere ca ne va mantui. Acesta este Domnul, în care ne încredeam, acum sa ne veselim si
sa ne bucuram de mantuirea Lui!” Isaia 25:9.
Dar pentru cei rai si cei nepregatiti în inima lor, cea de adoua venire este o zi de întuneric, tanguire, disperare si manie, un timp cand în zadar ei cauta un loc sa se ascunda de gloria care – L înconjoara pe Regele care vine.
Matei 24:30; Apocalips 6:15-17; 2 Tesaloniceni 2:8; 1:7, 8.
Da, toti vor vedea cea de a doua venire a lui Hristos. “Iata ca El vine pe nori. Si orice ochi Il va vedea.” Apocalips 1:7. Aceasta declaratie a apostolului Ioan este în deplin acord cu garantia celor doi îngeri data ucenicilor în ziua înaltarii Sale. “Si cum stateau ei cu ochii pironiti spre cer, pe cand Se suia El, iata ca li s-au aratat doi barbati îmbracati în alb si au zis: “Barbati Galileeni, de ce stati si va uitati spre cer? Acest Isus, care S- a înaltat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelasi fel cum L-ati vazut mergand la cer.” Fapte 1:10-11.
4.Scopul venirii Sale
De ce va veni Isus iarasi? Cei credinciosi din toate veacurile vor fi condusi acasa. Cei mai multi vor dormi somnul mortii cand Isus va veni. Deaceea, scopul principal al celui de a doua veniri al lui Hristos este sa învieze pe sfinti si sa le dea viata vesnica. Apostolul Pavel afirma aceasta cu fermitate în 1 Tesaloniceni 4:16. “Caci Insusi, Domnul, cu un strigat, cu
glasul unui arhanghel si cu trambita lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer si întai vor învia cei morti în Hristos.” In acelasi timp, El aduna pe sfintii cei fii si cele doua grupuri, cei înviati si cei care vor fi schimbati, se vor uni împreuna sa salute pe Domnul. “Apoi, noi cei vii, care vom fi ramas, vom fi rapiti toti împreuna cu ei, în nori, ca sa întampinam pe Domnul în
vazduh; si astfel vom fi totdeauna cu Domnul.” 1 Tesaloniceni 4:17.
Aceasta multime nu va mai muri niciodata, caci toti vor fi glorificati si încoronati cu nemurirea. “Intr-o clipa, într-o clipeala din ochi, la cea din urma trambita. Trambita va suna, mortii vor învia ne supusi putrezirii si noi vom fi schimbati. Caci trebuie ca trupul acesta supus putrezirii sa se îmbrace în neputrezire si trupul acesta muritor sa se îmbrace în nemurire.” 1 Corinteni 15:52 – 53. Atunci tot poporul Lui va fi cu El si vor fi ca El.
“Stim ca atunci cand Se va arata El, vom fi ca El; pentru ca Il vom vedea asa cum este.” 1 Ioan 3:2.
Aceste corpuri slabe si bolnave vor fi schimbate în chip minunat. “Dar cetatenia noastra este în ceruri, de unde si asteptam ca Mantuitor pe Domnul Isus Hristos. El va schimba trupul starii noastre smerite si- l va face asemenea trupului slavei Sale.” Filipeni 3:20-21.
5.Cat de mult ne iubeste El
Invierea credinciosilor Sai era o zi la cale Hristos privea înainte cu nerabdare. Cu dor, El astepta sa culeaga secerisul semintei pe care a semanat- o cu 2000 de ani în urma. In Iov 14:15, ni se spune ca El are un dor pentru faptura mainilor Sale. Imi place sa gandesc ca de cate ori Isus priveste mainile Sale care au semnele cuielor, El sopteste: “Cat de mult Imi iubesc copiii Mei! Ei sunt ai Mei. I-am cumparat cu sangele Meu. Mi-am dat viata sa-i mantuiesc. Doresc ca ei sa fie cu Mine în slava.”
In imaginatie, Il aud repetand rugaciunea din Ioan 17:24. “Tata, vreau ca acolo unde sunt Eu, sa fie împreuna cu Mine si aceia pe care Mi i- ai dat Tu, ca sa vada slava Mea.”
Cat de dragi inimii Sale sunt credinciosii Sai. El a facut o investitie mare în omenire. Toti cei care L- au primit pe El sunt ca lumina ochiului Sau.
Prin veacuri a rasunat promisiunea Lui. “Si voi rascumpara din mana Locuintei Mortilor (“din puterea mormantului” – trd. engleza), îi voi izbavi de la moarte. Moarte, unde îti este ciuma? Locuinta a mortilor, unde îti este nimicirea?” Osea 13:14. Hristos nu numai ca va distruge moartea, dar jertfa de pe Calvar a facut posibila distrugerea autorului mortii. “Astfel dar,
deoarece copiii sunt partasi sangelui si carnii, tot asa si El Insusi a fost deopotriva partas la ele, pentru ca, prin moarte, sa nimiceasca pe cel ce are puterea mortii, adica pe diavolul.” Evrei 2:14.
Cu încredere în puterea învierii lui Hristos, barbati si femei au adormit somnul mortii, nu asemenea sclavilor fricosi, ci cu o credinta triumfatoare, care striga: “Unde îti este biruinta, moarte? Unde îti este boldul, moarte?”
1 Corinteni 15:55. “Chiar daca ar fi sa umblu prin valea umbrei mortii, nu ma tem de niciun rau, caci Tu esti cu mine.” Psalmul 23:4. “Stiu în Cine am crezut. Si sunt încredintat ca El are putere sa pazeasca ce I-am încredintat pana în ziua aceea.” 2 Timotei 1:12.
6.Timpul reîntalnirii si reuniunii
A doua venire a lui Hristos înseamna reuniurea cu cei iubiti care au fost despartiti de noi prin moarte. Fara a doua venire nu ar exista scapare din legaturile mortii, nici viata dincolo de mormant. Toata speranta pentru o viata viitoare este legata de a doua venire a Domnului nostru. Cuvintele omului nu pot descrie bucuria din dimineata învierii. La chemarea lui Isus, care este “Invierea si viata” (Ioan 11:25), ei vin afara, o multime pe care nimeni n – o poate numara. Un strigat de lauda strabate cerul: “Vrednic este Mielul care a fost junghiat.” Apocalips 5:12. Parintii îmbratiseaza mult doritzii lor copii. Prietenii, despartiti de mult se îmbratiseaza. Am avut parte de despartire; cunoastem suferinta separarii cauzata de moarte. Dar, cititorule, exista o vreme a reunificarii.Toti cei credinciosi vor fi acolo. Toti cei vrednici de salvat, vor fi salvati din distrugerea acestei lumi. Isus a venit sa caute si sa mantuiasca. El va avea succes. Fiecare coltz al creatiunii va fi cercetat; chiar si marea va da înapoi pe mortii din ea. Ce glorioasa va fi învierea! In imaginatie, vad procesiunea venind – o multime nenumarata de oameni veseli. Ii vad
venind cu coroane de bucurie pe capetele lor si ramuri de palmieri ale victoriei în mainile lor. Ce dulce va fi reîntalnirea! Nu- i de mirare ca vizionarul, cand a auzit fagaduinta: “Da, Eu vin curand”, a raspuns nerabdator: “Amin. Vino, Doamne Isuse!” Apocalips 22:20.
Desi astazi este întuneric, desi noaptea tristetii si necazului îsi întinde mantia peste tine, desi se pare ca toate planurile si sperantele pentru o fericire viitoare s- au spulberat, totusi exista un viitor luminos. Viitorul este stralucitor cu o nadejde glorioasa. Ziua de maine a lui Dumnezeu va fi mai buna decat cele mai îndraznete visuri de bucurie ale noastre pentru astazi.
7.Fii gata
Esti gata pentru venirea lui Hristos? Ai îmbracat haina îndreptatirii Sale? Dragostea ta este pentru lucrurile de sus? “Stim ca atunci cand Se va arata El, vom fi ca El… Oricine are nadejdea aceasta în El, se curateste, dupa cum El este curat.” 1 Ioan 3:2-3. Lucrarea de pregatire pentru a întalni pe Regele care vine curand trebuie sa fie prima noastra lucrare. Timpul e scurt si standardul este înalt. Nimeni nu trebuie sa fie disperat, caci Isus “poate sa mantuiasca în chip desavarsit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El.” Evrei 7:25. “De vor fi pacatele voastre cum e carmazul, se vor face albe ca zapada; de vor fi rosii ca purpura, se vor face ca lana. De veti voi si veti asculta, veti manca cele mai bune roade ale tarii.” Isaia 1:18-19.
Notati expresie: “De veti voi.” Prin noi însine, nu ne putem schimba firea noastra rea; dar El poate sa ne – o schimbe. “Si-I vei pune numele Isus, pentru ca El va mantui pe poporul Lui de pacatele sale.” Matei 1:21.
Pentru a castiga batalia împotriva raului trebuie sa ne supunem Spiritului lui Dumnezeu.
Scopurile Întrupării (Partea a IV-a – Pentru a pregăti a doua venire)
http://www.perlasuferintei.ro/editorial/18
„Tot aşa, Cristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă” (Evrei 9:28).
Suntem cu toţii conştienţi de faptul că nimic nu este perfect, că lucrurile pe care Cristos a venit să le facă încă nu sunt sfârşite, că lucrările diavolului încă nu sunt nimicite definitiv, că păcatele încă nu sunt luate la modul experimental, că în cunoaşterea spirituală a rasei umane, Dumnezeu încă nu este cunoscut pe deplin – „acum, încă nu vedem că toate Îi sunt supuse”. Se pare că victoria nu este câştigată. Este imposibil să citim relatarea Întrupării, să o credem, să urmăm istoria veacurilor care au urmat după Întrupare fără să simţim în adâncul inimii că este nevoie de ceva mai mult, că Întruparea a fost pregătitoare şi că desăvârşirea înţelesului ei nu poate fi îndeplinită decât printr-o altă venire la fel de personală, la fel de precisă, la fel de absolută, la fel de reală cum a fost şi prima din istoria noastră umană.
„Cristos … Se va arăta a doua oară.” Nu există nici un mod de a scăpa de înţelesul simplu al acestei propoziţii – decât prin jocuri de cuvinte. Prima idee zugrăvită de ele este aceea a unei veniri personale reale a lui Isus în viitor. A spiritualiza o afirmaţie ca aceasta şi a încerca să aduci aplicaţii la ea în orice alt fel decât în acela în care un copilaş ar înţelege-o, înseamnă să ajungi la rea-credinţă în privinţa simplităţii declaraţiilor biblice. Poate că există multe interpretări ale modului şi timpului în care El va veni, sau dacă va veni să vestească un mileniu sau să-l încoroneze, dar faptul venirii Lui efective este dincolo de orice îndoială. În toate scrierile lui, Pavel este conştient de acest adevăr al celei de-a doua veniri. În unele din ele, nu zăboveşte asupra lui prea mult şi cu claritatea cu care vorbeşte în altele din simplul motiv că nu este subiectul specific pe care îl tratează. În epistolele către tesaloniceni, avem învăţăturile lui Pavel despre acest lucru explicate foarte clar. În centrul primei epistole, avem un pasaj care declară într-un limbaj precis că: „Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Cristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpitţi toţi împreună cu ei, în nori ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.”
Iacov scrie celor care erau în necaz: „Fiţi şi voi îndelung răbdători, întăriţi-vă inimile, căci venirea Domnului este aproape.”
Cu la fel de multă limpezime, Petru a spus primilor ucenici: „Fiţi treji, puneţi-vă toată nădejdea în harul, care vă va fi adus, la arătarea lui Isus Cristos.”
Ioan, care şi-a sprijinit capul pe pieptul Domnului şi care a scris unul dintre cele mai minunate cuvinte mistice despre la El, a spus: „Ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este. Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte, după cum El este curat.”
Iuda a spus celor cărora le scria: „Voi, prea iubiţilor, zidiţi-vă sufleteşte pe credinţa voastră prea sfântă, rugaţi-vă prin Duhul Sfânt, ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu, şi aşteptaţi îndurarea Domnului nostru Isus Cristos pentru viaţa veşnică.” Fiecare scriitor al Noului Testament prezintă acest adevăr ca o parte a credinţei creştine obişnuite. Credinţa în cea de-a doua venire personală, efectivă a lui Isus a făcut ca creştinismul primitiv să înflorească şi a reprezentat puterea primilor creştini de a râde în faţa morţii şi de a învinge toate forţele care stăteau împotriva lor. În zilele noastre, nimic nu este mai necesar ca o nouă declaraţie a acestui fapt vital al credinţei creştine. Gândiţi-vă ce s-ar întâmpla dacă întreaga Biserică şi-ar ridica faţa către Răsărit şi ar aştepta dimineaţa; dacă ar aştepta aşa cum Domnul vrea ca ea să aştepte – nu să privească îndelung la stele şi să cerceteze calendarele, ci cu mijlocul încins pentru slujbă şi cu candelele arzând, aşteptând slujind. Dacă întreaga Biserică creştină ar aştepta astfel, s-ar dezbrăca de caracterul ei lumesc, de necredinţa ei şi de toate celelalte lucruri care o împiedică să mărşăluiască spre cucerire.
Textul acesta face mai mult decât să afirme faptul celei de-a doua veniri. Într-un mod remarcabil, declară înţelesul ei: „Cristos … Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului”. Pentru a o înţelege corect, trebuie să o analizăm prin punerea celei de-a doua veniri în contrast cu prima venire. Aceasta este ceea ce vrea să spună scriitorul, deoarece contextul afirmă că El S-a arătat la împlinirea vremii ca să poarte păcatele. Acum spune că: „Cristos … Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului”. Toate lucrurile primei veniri erau necesare pentru cea de-a doua, dar toate lucrurile celei de-a doua veniri vor fi diferite de cele ale primei veniri. Prin prima Lui venire, păcatul a fost descoperit. Însăşi crucea Lui a fost locul unde toată ura adâncă a inimii umane s-a exprimat în modul cel mai diabolic în faţa cerului, a pământului şi a iadului.
A însemnat de asemenea descoperirea întunericului ca fiind contrar luminii. „Oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina” a fost strigătul suprem al inimii lui Isus. Mai mult, prezenţa Lui în lume a însemnat revelaţia morţii spirituale ca fiind contrară vieţii. Vedem ce este de fapt moartea spirituală în încercarea continuă a oamenilor de a materializa lucrarea Lui, în încercarea ucenicilor Lui, ca şi a celorlalţi, şi eşecul lor absolut de a aprecia învăţătura spirituală pe care El a dat-o.
În prima Lui venire, El nu doar că a descoperit păcatul, dar l-a şi purtat. În cuvintele: „Tot aşa, Cristos, a fost jertfit (în Biblia Cornilescu: „S-a adus jertfă”) o singură dată ca să poarte păcatele multora”, nu se face referire doar la momentul ultim a crucii. Cuvintele „a fost jertfit” sunt folosite în relaţie cu actul lui Dumnezeu de a-L jertfi. O interpretare absolut corectă ar fi dacă am înlocui cuvintele „a fost jertfit” cu „a fost dat” – cuvântul pe care îl avem în Evanghelia după Ioan: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe Singurul Lui Fiu”. Haideţi să punem acest cuvânt aici – tot aşa, Cristos a fost dat o singură dată ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară. De-a lungul întregii Lui vieţi, S-a aşezat sub păcat pentru a-l lua. Şi-a purtat limitele prin toată viaţa Sa. A trăit în sărăcie, în durere, în singurătate; şi toate aceste lucruri sunt limitări care rezultă din urma păcatului. Toată sărăcia este consecinţa păcatului. Este bine să ne amintim acest lucru. Problema sărăciei are o problemă mai profundă ce stă la baza ei, şi anume, problema păcatului. Nu vreau să spun că omul sărac este totdeauna cel păcătos. Departe de aşa ceva. Pentru oamenii care trăiesc în tihnă, în comfort şi în belşug este foarte uşor să scrie despre binecuvântarea sarăciei. Nu există nici o binecuvântare a sărăciei, atâta timp cât Dumnezeu conduce toată măcinarea şi zdrobirea vieţii umane către un bine fundamental. Toată sărăcia este rezultatul păcatului, fie în omul sărac, fie în ceilalţi care îl jefuiesc. Când Isus Cristos a venit în trup, a pătruns în limitele care urmează păcatului şi a purtat păcatul în conştienţa Sa de-a lungul anilor – nu doar sărăcia, dar şi durerea în toate formele ei, şi singurătatea.
Toate durerile inimii umane erau în inima Lui până în momentul în care a rostit acel strigăt cumplit: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”
Pentru că El S-a ocupat de păcat în mod definitiv şi l-a nimicit din rădăcini la prima Lui venire, cea de-a doua venire va fi una a biruinţei. El va veni din nou, nu în sărăcie, ci în belşug. Va veni din nou, nu în durere, ci cu toată bucuria. Va veni din nou, nu în singurătate, ci ca să strângă în jurul Lui toate sufletele care au crezut, au privit, au slujit şi au aşteptat. Tot ce a existat în prima Lui venire de durere, de singurătate, de sărăcie şi de păcat, va lipsi din a doua venire. Prima venire a fost pentru Ispăşire, cea de-a doua va fi pentru Conducere. A venit, luând formă umană pentru a se ocupa de păcat şi a-l osândi. El a luat păcatul şi va veni din nou pentru a stabili acea Împărăţie, ale cărei baze le-a pus în prima venire.
Textul acesta afirmă scopul venirii. „Şi după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata, tot aşa, Cristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă.” Este sugerată o similaritate:
„Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata”. În contrast cu această rânduială duală este: „Tot aşa, Cristos, după ce S-a jertfit o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L aştepată”. Este o diferenţiere ciudată în sfârşitul celor două afirmaţii. Ne-am aştepta să urmeze în felul următor pentru a completa comparaţia: oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata; tot aşa Cristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, în vederea judecăţii. Aceasta ar părea o comparaţie echilibrată, însă autorul nu scrie astfel. Chiar această diferenţă dezvăluie înţelesurile primei şi celei de-a doua veniri. Oamenilor le este rânduit să moară, Cristos S-a adus jertfă ca să poarte păcatele multora. După moarte urmează judecata; El vine din nou pentru mântuire. Aşa cum prima venire a nimicit moartea rânduită oamenilor, a doua venire va schimba judecata în mântuire. „Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată.” Deseori se afirmă cu nepăsare că oamenii trebuie să moară. În timp ce recunoaştem adevărul acestei afirmaţii, întrebăm: De ce trebuie să moară? Ştiinţa nu poate să explice moartea mai mult decât poate explica viaţa. Încă nu se poate spune de ce mor oamenii. Cum mor, de ce mor, nu! Vă voi spune eu de ce! Moartea este plata păcatului. Ştiinţa admite că moartea vine prin călcarea anumitor legi, dar Ştiinţa foloseşte un alt cuvânt decât păcat. „Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată” prin porunca Dumnezeului Atotputernic pentru că sunt păcătoşi şi nici un om nu se poate eschiva de la această poruncă.
Dar El a fost jertfit de Dumnezeu ca să poarte păcatele multora. Acesta era răspunsul primei veniri la rânduirea omului pentru moarte.
Dincolo de moarte, mai este o altă rânduire – aceea a judecăţii. Cine poate face apel împotriva dreptăţii absolute a acestei rânduiri? El „Se va arăta a doua oară, nu în vederea păactului, ca să aducă mântuirea…” Pentru aceia care au auzit mesajul primei Veniri, care l-au crezut, care s-au încrezut în marea Lui lucrare şi care au găsit adăpost în misterul arătării Lui şi al purtării păcatului – pentru astfel de oameni, mântuirea ia locul judecăţii. Dar pentru omul care nu vrea să se adăpostească sub prima Venire şi sub valoarea ei ispăşitoare, judecata rămâne. Toate lucrurile începute de prima Lui venire vor fi împlinite de cea de-a doua.
La cea de-a doua venire, salvarea va fi deplină pentru individ – neprihănire, sfinţire, răscumpărare. Am crezut şi am fost mântuiţi. Credem şi suntem mântuiţi. Credem şi vom fi mântuiţi. Ultima etapă va fi atunci când El va veni.
Cei care au adormit sunt în siguranţă cu Dumnezeu, iar El Îi va aduce cu Sine atunci când va veni. Încă nu sunt desăvârşiţi, „pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârşire fără noi”. Se odihnesc, se odihnesc conştient. Ei a părăsit trupul acesta şi sunt „acasă la Domnul”, dar nu sunt încă desăvârşiţi; ei aşteaptă. În miezul luptei de pe pământ noi aşteptăm – în lumina şi bucuria cerului ei aşteaptă – cea de-a doua Venire. Cerul o aşteaptă. Pământul o aşteaptă. Iadul o aşteaptă. Universul o aşteaptă. Această venire va fi pentru aceia care Îl aşteaptă. Cine sunt aceia care Îl aşteaptă? „ De la idoli v-aţi întors la Dumnezeu ca să slujiţi Dumnezeului celui viu şi adevărat şi să aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său.” Primul lucru este întoarcerea de la idoli. Am făcut noi acest lucru? Apoi, pentru că ne-am întors de la idoli, Îl slujim, Îl aşteptăm. Aceasta este aşteptarea pe care o cere Noul Testament şi pentru aceia care Îl aşteaptă, cea de-a doua veniri a Lui va însemna mântuire. „Cristos Se va arăta.” Slăvită Evanghelie! El Se va arăta pentru a vindeca rănile întregii creaţii.
Iatã cã El vine pe nori
Dacă citim cu atenţie cuvintele textu-lui nostru, termenul iată ne arată, în primul rând, că această venire este clar înţeleasă. Îl și văd pe Ioan. Este în duhul, dar deodată pare uimit și adâncit într-o și mai solemnă atenţie. Deodată a părut înfiorat de o vedenie ulu-itoare. El strigă: „Iată!”, „Iată!”. Remarcase o priveliște a Domnului său. El nu a zis: „Va veni în viitorul apropiat!”, ci: „Îl văd! Vine acum!” A realizat, în mod evident, cea de-a doua veni-re. A conștientizat atât de adânc cea de-a doua venire a lui Hristos, încât a devenit un fapt real pentru el, un subiect despre care trebuie vorbit și chiar scris.Iată, El vine!
Am conștientizat vreodată, tu și eu, venirea lui Hristos atât de profund ca Ioan? Probabil credem că va veni. Sper că toţi cre-dem. Dacă credem că Domnul Isus a venit pri-ma dată, vom crede că va veni și a doua oară. Dar cât de siguri suntem de aceste puternice adevăruri? Probabil că am înţeles limpede pri-ma arătare, începând cu Betleem spre Golgota, și L-am urmărit pe Domnul de la Calvar la Muntele Măslinilor, pricepând binecuvântata strigare: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii! ”(Ioan 1:29); „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întoc-mai ca slava Singurului născut din Tatăl.” (Ioan 1:14). Dar, oare ne gândim cu aceeași fermi-tate la faptul că El „Se va arăta a doua oară nu în vederea păcatului, ci ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă.” (Evrei 9:28)?
Ne spunem unii altora atunci când ne strângem, în bucu-ria părtășiei: „Da, Domnul nostru vine”? Venirea Lui ar trebui să fie pentru noi nu numai o profeţie crezută, ci și o scenă pictată în sufletele noastre, o așteptare a inimi-lor. Adesea mi-am imaginat această scenă ulu-itoare la nivelul minţii. Am auzit roţile carului Domnului apropiindu-se și m-am străduit să-mi pun casa în rânduială pentru primirea Lui. Am simţit umbra norului măreţ care-I va sluji la stingerea focului lumescului din mine. Aud chiar și acum, în duhul, sunetul ultimei trâmbiţe, al cărei suflu grozav îmi înfioară duhul, mă pune în mișcare și dă putere vieţii mele. Mă rog Domnului să trăiesc în întregime sub influenţa acelui eveniment impunător!
Fraţi și surori, la această conștientizare vă invit! Unul dintre urmașii lui Hristos a spus prietenilor săi, după învierea Domnului: „A înviat Domnul cu adevărat !” (Luca 24:34). Aș dori să vă simţiţi cel puţin la fel de siguri că Domnul vine cu adevărat! Îmi doresc ca atunci când ne întâlnim, noi credincioșii, să ne spunem unii altora: „Iată, El vine! ”. Suntem siguri că El vine și că este pe drum, dar bene-ficiul unei conștientizări mai clare a acestui fapt este incalculabil.
Charles H.Spurgeon
Răstignit şi înviat
Textul de memorat: „Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei şi le-a zis: «Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ.»” (Matei 28:18)
Într-un articol din luna octombrie 2011, cotidianul britanic The Independent întreba dacă cineva era dispus să-şi doneze corpul pentru ştiinţă. Se spunea, mai departe, că oamenii de ştiinţă studiau metoda egipteană de mumificare şi căutau un voluntar, suferind de o boală terminală, care era pregătit să îşi doneze corpul după moarte. Aceşti oameni de ştiinţă credeau, susţinea reclama, că au descoperit secretul egiptenilor şi că trupul mort „va fi conservat, probabil, pentru sute sau chiar mii de ani”.
Noi, creştinii, nu trebuie să ne îngrijorăm în ce priveşte conservarea trupului după moarte. Dumnezeu ne-a promis ceva cu mult mai bun. Moartea lui Isus, prin care a plătit pedeapsa pentru păcatele noastre, şi apoi învierea Sa, ca „pârga celor adormiţi” (1 Corinteni 15:20), sunt o garanţie suficientă că trupurile noastre vor fi transformate în trupuri care nu vor putrezi niciodată, pentru că vom trăi veşnic.
În această săptămână, când am ajuns la capitolele finale din Evanghelia după Matei, vom studia despre moartea şi învierea Domnului nostru şi despre speranţa pe care ne-o oferă aceste două evenimente.
Duminică, 19 iunie – Isus sau Baraba?
1. Citeşte Matei 27:11-26. De ce au făcut iudeii această alegere şi care au fost implicaţiile ei?
Tâlharul Baraba era cel care ar fi trebuit crucificat pe crucea din mijloc. Este posibil ca tâlharii crucificaţi de o parte şi de alta să fi fost asociaţii lui. Baraba nu era prenumele, ci numele lui de familie. Bar însemna „fiul lui”, aşa cum Simon bar Iona însemna „Simon fiul lui Iona”, sau Bartolomeu însemna „fiul lui Tolomeu”. Baraba însemna „fiul lui aba”, adică „fiul tatălui”. Multe manuscrise timpurii menţionează prenumele lui Baraba ca fiind Yeshua (Isus). Yeshua era un nume obişnuit la vremea aceea, care însemna „Yahweh mântuieşte”. Astfel, numele lui Baraba mergea pe linia „Yahwe mântuieşte, fiul tatălui”.
„Acest om pretinsese că este Mesia. El îşi arogase autoritatea de a stabili o nouă ordine a lucrurilor pentru a îndrepta lumea. Amăgit fiind de Satana, el pretindea că tot ceea ce obţinea prin furt şi jaf era proprietatea lui. Prin mijloace satanice, el făcuse lucruri extraordinare, îşi câştigase simpatia poporului şi stârnise revolta împotriva conducerii romane. Sub masca entuziasmului religios, era un tâlhar gata de orice şi împietrit, dedat la răscoală şi cruzime. Dându-le oamenilor ocazia de a alege între acest om şi nevinovatul Mântuitor, Pilat a crezut că le trezeşte simţul dreptăţii. În opoziţie cu preoţii şi mai-marii norodului, el spera să le câştige simpatia pentru Hristos.” – Ellen G. White, Viaţa lui Iisus, p. 635 (733)
Pilat a greşit. Dacă nu se află sub influenţa Duhului Sfânt, care convinge de păcat, oamenii vor face în mod inevitabil alegeri spirituale greşite, aşa cum a făcut mulţimea aici. În cele din urmă, toţi avem de ales între Hristos şi Baraba, între Hristos şi lumea coruptă, între viaţă şi moarte. „Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele” (Ioan 3:19).
Analizează cu seriozitate alegerile pe care le faci şi încearcă să sesizezi care îţi este tendinţa – spre Hristos sau spre Baraba?
Luni, 20 iunie – Înlocuitorul nostru crucificat
2. Citeşte Matei 27:45-46. Care este semnificaţia strigătului de pe cruce al Mântuitorului?
Aici, Îl putem vedea pe Isus simţindu-Se abandonat de Tatăl Său. Întunericul care a învăluit ţara în acel moment simboliza judecata divină (Isaia 13:9-16; Amos 5:18-20; Ieremia 13:16). Isus simţea în fiinţa Sa consecinţele îngrozitoare ale păcatului, ale despărţirii totale de Tatăl. Pentru noi, El a suportat pedeapsa divină împotriva păcatului, pe care ar fi trebuit să o suportăm noi. „Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ci ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă (Evrei 9:28; vezi şi 2 Corinteni 5:21). Pe cruce, Isus a folosit limbajul din Psalmii 22:1, deoarece, într-un mod unic, El a trăit ceea ce trăiesc oamenii: despărţirea de Dumnezeu cauzată de păcat. „… Ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi-L împiedică să v-asculte” (Isaia 59:2).
Isus a suportat cu adevărat mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului; pedeapsa pentru nelegiuirile noastre a căzut asupra Lui şi I-a umplut sufletul de groază, deoarece El a luat asupra Sa toată greutatea vinovăţiei noastre. Cât de rău trebuie să fie păcatul în ochii lui Dumnezeu, încât a fost nevoie ca una dintre Persoanele Dumnezeirii să sufere vina şi pedeapsa păcatului, pentru ca noi să putem fi iertaţi!
Şi totuşi, chiar cuprins de această groază, Isus a putut să strige: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu!” Prin tot ce a trecut, credinţa Lui a rămas intactă. El a rămas credincios până la sfârşit, în ciuda suferinţei, în ciuda sentimentului că fusese părăsit de Tatăl.
De ce făgăduinţe ne putem prinde când ne simţim singuri şi abandonaţi?
Marţi, 21 iunie – Perdeaua ruptă şi stâncile despicate
Fiecare scriitor al Evangheliei a relatat istoria vieţii lui Isus pe pământ dintr-o perspectivă proprie, dar toţi au scris pe larg despre moartea Sa. Totuşi Matei este singurul dintre ei care vorbeşte despre sfâşierea perdelei şi despre mormintele deschise.
3. Citeşte Matei 27:49-54. Care este semnificaţia acestor evenimente? Către ce speranţă ne îndreaptă ele privirea?
Isus a murit chiar după ce mulţimea, neştiind care au fost adevăratele cuvinte ale lui Isus, L-a batjocorit, spunând că îl cheamă pe Ilie să-L salveze. Batjocura aceasta a fost un alt exemplu, grăitor şi trist, al faptului că Isus a fost înţeles greşit de mulţi dintre cei care făceau parte chiar din poporul Său.
Apoi, Matei relatează că perdeaua din templu s-a sfâşiat de sus până jos. Simbolismul aici este inconfundabil: începuse o nouă eră în istoria mântuirii. Serviciile sacrificiale, care atâta vreme arătaseră spre Isus, nu mai erau necesare, fiind înlocuite acum de ceva cu mult mai bun.
4. Citeşte Evrei 8:1-6. Ce spun aceste texte şi cum ne ajută să înţelegem ce s-a întâmplat cu sistemul sanctuarului pământesc?
Matei aminteşte nu doar de sfâşierea perdelei, ci şi de stânci despicate, de morminte deschise şi de morţi înviaţi – evenimente care au putut avea loc doar în virtutea a ce realizase Isus, murind pentru păcat în locul nostru, ca înlocuitor al nostru. Aşadar, aici vedem că au loc anumite evenimente care nu s-ar fi putut produce niciodată, „căci este cu neputinţă ca sângele taurilor şi al ţapilor să şteargă păcatele” (Evrei 10:4). Doar Isus poate să îndepărteze păcatele, iar dovada este învierea din morţi, fără de care totul ar fi în zadar (vezi 1 Corinteni 15:13,14,19). În aceste învieri timpurii (nu ştim câte au fost), vedem speranţa şi promisiunea învierii noastre la sfârşitul veacului.
Miercuri, 22 iunie – Hristos a înviat!
5. Citeşte Matei 28:1-15. Ce îţi atrage atenţia în acest pasaj? De ce le spune Isus femeilor să se bucure? (vers. 9)
Credinţa creştină are în centrul ei nu doar răstignirea Domnului Isus, ci şi învierea Sa. Adevărul este că foarte mulţi oameni, inclusiv necreştini, cred că un om numit Isus din Nazaret a murit răstignit pe o cruce. Găsim referinţe istorice datate nu mult după timpul vieţii lui Isus, precum aceasta, din istoricul roman Tacitus: „Nero… a expus la cele mai cumplite torturi o anumită clasă de oameni, urâţi de ceilalţi şi respingători, numiţi creştini. Christus, de la care şi-au luat aceştia numele, a suferit pedeapsa extremă în timpul domniei lui Tiberius, de mâinile unuia dintre procuratorii noştri, Pontius Pilatus.” – Tacitus (57-117 d.Hr.)
Nici atunci şi nici acum nu contestă prea mulţi faptul că o figură istorică, pe nume Isus, a fost condamnată şi crucificată.
Partea greu de acceptat este învierea Sa: ideea că Isus din Nazaret, care a murit într-o vineri după-amiază, a revenit la viaţă duminică dimineaţă. Aici întâmpină mulţi dificultăţi. Un iudeu crucificat de romani în Iudeea era ceva cât se poate de obişnuit. Dar un iudeu înviat din morţi după ce a fost răstignit? Aceasta este cu totul altceva.
Şi totuşi, dacă nu am crede în Isus cel înviat, nu am avea o credinţă creştină. Pavel scria: „Şi dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică şi zadarnică este şi credinţa voastră… Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii” (1 Corinteni 15:14,19). Moartea lui Isus trebuia să fie urmată de înviere, deoarece prin învierea Lui avem certitudinea învierii noastre.
Când este vorba de învierea lui Isus, avem două opţiuni. Prima – s-o considerăm o propagandă sentimentală scrisă de câţiva adepţi singuratici ai lui Isus, ca să-I păstreze amintirea vie, aşa cum şi în zilele noastre încercăm să le păstrăm amintirea vie personajelor proeminente care mor. A doua opţiune este să o luăm literal, ca pe relatarea la prima mână a unui eveniment extraordinar care are implicaţii pentru orice om care a trăit vreodată.
Tu pentru ce optezi? Explică-ţi alegerea!
Joi, 23 iunie – Marea Trimitere
Pentru mulţi oameni, lucrul cel mai greu de înţeles cu privire la Isus a fost acela că S-a întors în cer şi le-a încredinţat oamenilor lucrarea Evangheliei. Dar, atât de adesea, noi Îl dezamăgim şi ne dezamăgim pe noi înşine, iar, după cum citim în evanghelii, nici primii Săi ucenici nu au făcut excepţie în această privinţă. Şi totuşi, încredinţându-ne această lucrare, Hristos Şi-a arătat dragostea faţă de noi şi ne-a arătat cât de mult avem nevoie de El.
6. Citeşte Matei 28:16-18. Compară cuvintele lui Isus: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ” (vers. 18), cu Daniel 7:13,14. Ce legătură există între cele două texte?
7. Citeşte Matei 28:19,20 – versetele finale ale acestei evanghelii. Ce spune Isus şi care este relevanţa cuvintelor Sale pentru noi, astăzi?
Ellen G. White sugerează că, atunci când Isus S-a înălţat la cer, pe Muntele Măslinilor se adunaseră aproape cinci sute de oameni. (Vezi 1 Corinteni 15:6.) Misiunea de a proclama Evanghelia, sau Marea Trimitere, nu a fost doar pentru ucenici, ci pentru toţi credincioşii. „Este o mare greşeală”, scrie ea, „să crezi că lucrarea de mântuire a sufletelor depinde numai de predicatorul întărit prin binecuvântare pentru acest lucru. Însărcinarea de a predica Evanghelia le este dată tuturor acelora care au simţit chemarea cerească. Toţi cei care primesc viaţa lui Hristos sunt sfinţiţi pentru lucrarea de mântuire a semenilor lor. Biserica a fost întemeiată pentru lucrarea aceasta, şi toţi aceia care iau asupra lor sfânta ei răspundere se leagă prin aceasta să fie conlucrători cu Hristos.” – Viaţa lui Iisus, p. 713 (822)
Te gândeşti frecvent la tine ca la un colaborator al lui Hristos? Cum ai putea să fii mai activ în transmiterea Evangheliei în lumea în care trăieşti?
Vineri, 24 iunie – Un gând de încheiere
La fel ca toţi ceilalţi evanghelişti, şi Matei a scris despre învierea lui Isus. Şi tot ca ei, nu a scris aproape nimic despre semnificaţia acestei învieri. Deşi au descris evenimentul, Matei, Marcu, Luca şi Ioan nu ne-au dat nicio explicaţie teologică, în ciuda locului central pe care îl ocupă în credinţa creştină. De abia în scrierile lui Pavel găsim o explicaţie detaliată a semnificaţiei învierii. „Dar acum, Hristos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi. Căci, dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor. Şi, după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos” (1 Corinteni 15:20-22). De asemenea, Pavel a scris că noi am fost „îngropaţi împreună cu El prin botez şi înviaţi în El şi împreună cu El prin credinţa în puterea lui Dumnezeu, care L-a înviat din morţi” (Coloseni 2:12). Şi Petru are ceva de spus cu privire la acest subiect crucial: „Icoana aceasta închipuitoare vă mântuieşte acum pe voi, şi anume botezul, care nu este o curăţire de întinăciunile trupeşti, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu prin învierea lui Isus Hristos” (1 Petru 3:21). Deşi nu ştim de ce scriitorii evangheliilor nu au dat o explicaţie detaliată, unii cercetători biblici au văzut în aceasta o dovadă în plus a autenticităţii şi a veridicităţii relatărilor lor. Ei au scris la mulţi ani după trecerea evenimentelor relatate. De ce nu au folosit această ocazie pentru a prezenta în mod amănunţit ce voiau ei să creadă oamenii despre înviere? Dacă totul a fost o înşelătorie sau o invenţie, de ce nu au profitat de ocazie pentru a-i da semnificaţia pe care o doreau? Dimpotrivă, ei au relatat evenimentele în mod simplu, fără să încerce să le împodobească sau să le încarce cu explicaţii teologice în legătură cu presupusa însemnătate a celor petrecute.
Studiu suplimentar
BIBLIA ŞI CARTEA ANULUI – STUDIU LA RÂND
Biblia: 2 Împăraţi 22 – 1 Cronici 3
1. Cum lucrau cei însărcinaţi cu repararea stricăciunilor de la Casa Domnului?
2. Ce a făcut Nebuzaradan Casei Domnului?
3. Cine a fost întâiul născut al lui Ismael?
4. Câţi ani a domnit David la Hebron?
Viaţa lui Iisus, capitolul 78
5. Care a fost cea mai mare teamă a lui Isus, când Satana îi frământa inima cu ispitele lui?
PROMISIUNI PENTRU CEI CREDINCIOSI
Câteva versete privitoare la PROTECŢIA DIVINĂ:
“Iată, Eu Sunt cu tine; te voi păzi pretutindeni pe unde vei merge şi te voi aduce înapoi în ţara aceasta; căci nu te voi părăsi, până nu voi împlini ce-ţi spun.” (Genesa 28:15)
“Despre Beniamin a zis: „El este prea iubitul Domnului, El va locui la adăpost lângă Dânsul. Domnul îl va ocroti totdeauna, şi se va odihni între umerii Lui.” (Deut. 33:12)
“Eu mă culc şi adorm în pace, căci numai Tu, Doamne, îmi dai linişte deplină în locuinţa mea.” (Psalm 4:8)
“Domnul este lumina şi mântuirea mea: de cine să mă tem? Domnul este sprijinitorul vieţii mele: de cine să-mi fie frică?” (Psalm 27:1)
“Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor, care nu lipseşte niciodată în nevoi.” (Psalm 46:1)
“Cel ce stă sub ocrotirea Celui Prea Înalt, şi se odihneşte la umbra Celui Atoputernic,
zice despre Domnul: „El este locul meu de scăpare, şi cetăţuia mea, Dumnezeul meu în care mă încred!” (Psalm 91:1-2)
“El nu se teme de veşti rele, ci inima lui este tare, încrezătoare în Domnul.” (Psalm 112:7)
“Ajutorul nostru este în Numele Domnului, care a făcut cerurile şi pământul.” (Psalm 124:8)
“Cum este înconjurat Ierusalimului de munţi, aşa înconjoară Domnul pe poporul Său, de acum şi până în veac.” (Psalm 125:2)
“…dar cel ce m-ascultă va locui fără grijă, va trăi liniştit şi fără să se teamă de vreun rău.” (Proverbe 1:33)
“Atunci vei merge cu încredere pe drumul tău, şi piciorul nu ţi se va poticni. Când te vei culca, vei fi fără teamă, şi când vei dormi, somnul îţi va fi dulce.” (Proverbe 3:23-24)
“ Şi cine vă va face rău, dacă sunteţi plini de râvnă pentru bine?” (1 Petru 3:13)
Câteva versete privitoare la VENIREA A DOUA:
“Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu, şi că se va ridica la urmă pe pământ.” (Jov 19:25)
“Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci, şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă.
Vegheaţi, deci, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru.” (Matei 24:30, 42)
„Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale.” (Matei 25:31)
“Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.
Aţi auzit că v-am spus: „Mă duc, şi Mă voi întoarce la voi.” Dacă M-aţi iubi, v-aţi fi bucurat că v-am zis: „Mă duc la Tatăl;” căci Tatăl este mai mare decât Mine.” .” (Ioan 14:3,28)
“…şi au zis: „Bărbaţi Galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer.”” (Fapte 1:11)
“…aşa că nu duceţi lipsă de nici un fel de dar, în aşteptarea arătării Domnului nostru Isus Hristos. El vă va întări până la sfârşit, în aşa fel ca să fiţi fără vină în ziua venirii Domnului nostru Isus Hristos.” (1 Corint. 1:7-8)
“De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric, şi va descoperi gândurile inimilor. Atunci, fiecare îşi va căpăta lauda de la Dumnezeu.” (1 Cor. 4:5)
“Pentrucă, ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până va veni El.” (1 Cor. 11:26)
“Când Se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă.” (Colos. 3:4)
“…şi să aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său pe care L-a înviat din morţi: pe Isus, care ne izbăveşte de mânia viitoare.” (1 Tes. 1:10)
“Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiþa lui Dumnezeu, Se va pogorâ din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos.
Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.” (1 Tes. 4:16-17)
“…aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi mântuitor Isus Hristos.” (Titus 2:13)
“…tot aşa, Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă.” (Evrei 9:28)
“Şi când Se va arăta Păstorul cel mare, veţi căpăta cununa, care nu se poate vesteji, a slavei.” (1 Petru 5:4)
“Prea iubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este.” (1 Ioan 3:2)
“Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin.” (Apoc. 1:7)
CANTAREA CANTARILOR 2;1.
SUNT UN TRANDAFIR DIN SARON….
Hosea 6; 3. Să cunoaştem, să căutăm să cunoaştem pe Domnul! Căci El se iveşte ca zorile dimineţei, şi va veni la noi ca o ploaie, ca ploaia de primăvară, care udă pămîntul!“
Iata ce cuvinte le adreseaza Prorocul Hosea poporului evreu.Cuvinte care aveau datoria sa stimuleze interesul de a cunoaste acest Popor pe Dumnezeul lor.Spuneam cu alta ocazie ca; Cunostinta este as spune de doua feluri. Adica, poti cunoaste o persoana din descrierea altei persoane care a avut de aface cu persoana pe care o descrie. Apoi, o poti cunoaste daca tu personal ai intrat Intrun fel In legatura cu acea persoana. Prorocul Hosea Ii Indeamna sa cunoasca.Să cunoaştem, să căutăm să cunoaştem pe Domnul! Cu alte cuvinte, sa fim interesati de a cunoaste.Cum ar fi putut acest Popor sa Il cunoasca pe Domnul? Negresit ca Hosea nu-i lasa confuzi. Le spune aceste cuvinte cum ar putea sa-L cunoasca pe Domnul.să căutăm să cunoaştem. Asa cum am spus, sa fim interesati, preocupati de al cunoaste pe Domnul.
Personal Inteleg ca fara o dorinta de a cauta nu vei putea sa gasesti acel obiect de care ai avea nevoie. Cu alte cuvinte, altfel spus, sa te preocupe aceasta cautare. Tot asa este Indemnul pe care Hosea Il aduce Inaintea Poporului. Sa caute,sa fie preocupati, interesati, de al cunoaste pe Domnul.Dezinteresul In orce peivinta In viata nu duce pe cel care este dezinteresat prea departe.Poate Prorocul sesizase ca era dezinteres In randul Poporului de al cunoaste pe Domnul.Ei poate erau preocupati sa cunoasca orice dar nu si pe Domnul. Sa cunoasca de-ale pamantului cum sunt si azi multi care se chem crestini dar a caror preocupate le este pamantul.Poate cineva nu va fi deacord cu aceasta afirmatie. Dar Cuvantul ne arata In multe locuri cum acest Popor era dezinteresat de a cauta sa cunoasca pe Domnul.Ca sa aiba aceasta preocupare de al cauta mai Intai trebuie sa fie interes. Apoi, sa simti nevoia de ajutorul Lui Dumnezeu
Acest Dumnezeu i-a scos cu brat puternic din robia egipteana. Si totusi iata ca ei peste generatii l-au pierdut din vedere pe Dumnezeu.Deaceia gandesc ca;Hosea vine Inaintea Poporului cu acest Indemn.Acum as dori sa ne Intoarcem la noi cei credinciosi din dispensatiunea nou testamentala.Poate unul sau altul sa Il cunoasca pe Dumnezeu, sau sa aibe interes de al cunoaste? Cuvantul ne arata ca; Daca Dumnezeu s-a Indurat de unii din noi a fost faptul ca ne-a adus la viata prin nasterea din nou.Apoi, Domnul Isus spune aceste cuvinte In legatura cu cunoasterea lui Dumnezeu.Matei 11;27…. tot astfel nimeni nu cunoaşte pe Tatăl, afară de Fiul, şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere. Iata deci; Cine si cum poate cunoste cineva pe DumnezeuAveau Israelitii vreun mijloc de a putea sa-L cunoasca pe Dumnezeu? Negresit ca da. Lor s-a Ingrijit sa le dea Dumnezeu Legea.
Din nou la noi si Ap, Pavel are ceva de spus cu privire la interesul de a cauta sa cunosti pe Dumnezeu.Cu alte cuvinte, cum am spus nu este interes din partea oricarui om. Cu mult mai mult In Intelegerea Noului Testament unde Cuvantul ne arata ca; Omul este mort spiritual. Apoi, un mort nu poate cauta pe Dumnezeu care este Duh. Romani 3;11………….Nu este nici unul care să caute pe Dumnezeu. Nu omul Il cauta pe Dumnezeu. Am stat de vorba cu cineva care a avut Intro-o Imprejurare o discutie cu un evreu care spunea el ca nu mai este evreu ca a devenit crestin. Frumos spus si totodata si biblic. Pavel spune si el care era crestin ca acum nu mai este evreu.Asa citim ca In Hristos nu mai este nici Iudeu si nici Grec. Coloseni 3;11. Aici nu mai este nici Grec, nici Iudeu, nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur, nici Barbar, nici Schit, nici rob, nici slobod, ci Hristos este totul şi în toţi.
Spuneam cu alta ocazie ca; Natiunile au disparut In Domnul Hristos. Este un singur popor al lui Dumnezeu ceresc decare si Hoseia vorbeste In Cartea lui. Sora credincioasa la Intrebat pe fratele care nu mai era evreu ci era un Frate In Domnul Isus.Cum ai ajuns sa Il cunosti pe Domnul Isus? Tea cautat El sau l-ai cautat tu. Evreul care era tot evreu In firea lui cea veche ia spus; Eu l-am cautat pe Isus.Sigur ca nu cunostea ca Domnul Isus a venit sa caute si sa mantuiasca ce era pierdut.Iata Insusi cuvintele Mantuitorului;Luca 19;10. Pentrucă Fiul omului a venit să caute şi să mîntuiască ce era pierdut.“Dar ca acest evreu sunt multi alti care spun In necunostinta de cauza ca;Ei au venit la Hristos, sau la cautat pe Hristos. Aceasta este Invatatura abatuta ce se predica prin Adunari sau Biserici.Din nou ma simt obligat sa aduc In atentie diferenta Intre ce e pamantesc Israelitii si ce este Duhovnicesc, spiritual cei nascuti din nou ca Copii ai lui Dumnezeu
Apoi, Hosea aduce In profetie aparitia Domnului Isus prin aceste cuvinte care sunt In continuarea versetului;Căci El se iveşte ca zorile dimineţei, Cuvantul ni-L descrie pe Scumpul nostru Mantuitor ca fiind Lucefarul de dimineata. Acest luceafar vesteste zorile dimineti.El s-a ivit odata atunci cand a venit pe pamant ca sa aduca zorile dimineti In viata celor care erau directati de Tatal la luceafarul de dimineata.Si Mantuitorul se va ivi, va aparea, a doua oara;Evrei 9;28. tot aşa, Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mîntuirea celor ce-L aşteaptă.Si aici vedem ca prima data s-a arata sau a venit sa mantuiasca. Oricum, Hoseia In prim plan aduce In atentie pe Israeliti.Dar aduce In profetie pe cei pe care Tatal Ii avea In vedere sa-i mantuiasca. Hosea este prorocul care mai vede si un nou Popor anticipat prin venirea Domnului Isus.Căci El se iveşte ca zorile dimineţei,
Cine poate sa opreasca aparitia dimineti care este adusa dela Intemeierea lumi? Oamenii acestei lumi de stinta ignora puterea nelimitata a Creiatorului. Dar iata ca nu pot interveni sa frustreze planul lui Dumnezeu din vesnicie referitor la Creiatia Lui.Au Incercat la venirea Domnului Hristos sa Impiedice satan prin slujitorii lui planul lui Dumnezeu de mantuire In Fiul Sau. Dar asa cum am spus nu este forta In cer si nici pe pamant care sa poata sa frustreze planul acesta al lui Dumnezeu cu privire de as-i face un Popor care sa fie al Lui castigat de Fiul Sau la Gplgota.Si arata Hoseia cum va veni acest Luceafar care vesteste zorile dimineti;şi va veni la noi ca o ploaie, Noi toti stim cum este clima In orient, In Israel. va veni la noi.Dar asa cum am spus El anticipeaza pe cei rascumparati la care va veni Luceafarul. Noi toti stim ca a venit la ai sai si ai sai nu l-a primit asa citim In;Ioan 1;11. A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit.
Deci Inteleg ca nu va veni a doua oara la Israel. Dece? Pentruca citim In versetul de mai sus ca va veni sa aduca mantuirea celor ce il asteapta;Evrei 9;28.; …… ca să aducă mîntuirea celor ce-L aşteaptă. Cine sunt cei ce Il asteapta potrivit Cuvantului? Apocalipsa ne da raspunsul cuvenit;Apocalipsa 22;17. Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!“ ……… Apoi, si Ap, Pavel face referire la cei ce vor fi iubit venirea Domnului Isus. Acestia negresit sunt In asteptarea Intalniri cu Luceafarul de dimineata. Luceafar care a adus lumina lui In inima celor care Il asteapta acum.Iata dece spun ca; Hosea as zice; vorbeste voalat cand spune de Israel. Accentul cade pe cei rascumparati. Ca sunt unii daca nu chiar cei mai multi care nu sunt de acord cu ceia ce spun, este treaba fiecaruia. ca o ploaie, ca ploaia de primăvară, care udă pămîntul!“ Pamantul In Cuvant este Infatisat cu Inima omului. Avem locuri In Cuvant care ne arata aceasta asemanare de care spun. Intre pamant si Inima, Intre rasad si Invataturi care nu sunt potrivite cu Cuvantul lui Dumnezeu In armonie
Iata ce spune Domnul Isus;Matei15;13. Drept răspuns, El le-a zis: „Orice răsad, pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc, va fi smuls din rădăcină.Stim cu toti ca un rasad daca nu e smuls din radacina dupa un timp va da din nou. Domnul Isus aduce acest amanunt In atentie;Din radacina. As aduce si Zmochinul care s-a uscat din radacina la cuvintele Domnului Isus. Ce Inteleg prin ceia ce spune Domnul Isus cu radacinile? Este ca; Raul trebuie Inlaturat din radacina ca sa nu dea din nou. Sigur ca este vorba de Invatatura curata din Cuvant care reprezinta Rasadul plantat de Dumnezeu Tatal In inima celor rascumparati. Sunt multe Invataturi (rasaduri) care sunt plantate de oameni. La aceste rasaduri face referire Domnul Isus.. Si vai, cate rasaduri vor fi smulse cand Dumnezeu va trece la curatenia gradinei Lui, a (Biserici Domnului Hristos).
Cand venim la noi vom vedea ca aceasta ploaie de care vorbeste Prorocul Hosea este Cuvantul lui Dumnezeu care uda Inimile (pamantul)celor rascumparati.Dece le uda? Pentruca au o partasie personala cu Luceafarul de dimineata care a adus zorile In inimile lor.Iata dar, ca putem Invata, ne hrani sufleteste si din Vechiul Testament ca si din Noul. Cuvantul ne arata prin Ap, Pavel cand Ii spune lui Timotei ca;2 Timotei 3;16. Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire,Pentru un Copil al lui Dumnezeu nu este motiv sa selecteze versetele care Il Indreptateste In felul lui de a trai.Orice cuvant din Cuvantul lui Dumnezeu nu este lipsit de putere.Dece? Pentruca vine direct dela Dumnezeul nostru care ne este Tata.Cate-va ganduri pe care doresc sa le Impartasesc cu Fratii si Surorile mele sinceri de pretutindeni si care iubesc Cuvantul lui Dumnezeu Intradevar.
John Balarie
Los Angeles California!
https://fischerdotcom.wordpress.com/2019/07/30/hosea-6-3-sa-cunoastem-sa-cautam-sa-cunoastem-pe-domnul/
Problema omului si solutia lui Dumnezeu
Fiecare om de pe acest pamant are o problema pe care oricat de inzestrat ar fi intelectual, fizic sau din orice alt punct de vedere nu o poate rezolva prin propriile puteri.
Problema omului este pacatul. Ce este pacatul?
1. Pacatul este incalcarea legii lui Dumnezeu, “Oricine face păcat face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege.”, 1 Ioan 3:4. 2. Pacatul este tot ce nu vine din credinta, “Încredinţarea pe care o ai, păstreaz-o pentru tine, înaintea lui Dumnezeu. Ferice de cel ce nu se osândeşte singur în ce găseşte bine. Dar cine se îndoieşte şi mănâncă este osândit, pentru că nu mănâncă din încredinţare. Tot ce nu vine din încredinţare e păcat.”, Romani 14:22-23. 3. Sa stim sa facem un bine si sa nu-l facem este pacat, “Deci cine ştie să facă bine, şi nu face, săvârşeşte un păcat.”, Iacov 4:17.
Pacatul il separa pe om de Dumnezeu, “Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund faţa Lui şi-L împiedică să v-asculte!”, Isaia 59:1-2.
Toti oamenii au pacatuit, “Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.”, Romani 3:10.
Plata pentru pacat este moartea, “Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru.”, Romani 6:23.
Daca murim in pacat nu putem ajunge in rai, “Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide,
pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.” Galateni 5:19-20.
Solutia lui Dumnezeu la problema omului:
1. Omul nu se poate mantui singur, “Ştiu, Doamne, că soarta omului nu este în puterea lui; nici nu stă în puterea omului, când umblă să-şi îndrepte paşii spre ţintă.”, Ieremia 10:23.
2. Singurul care poate sterge pacatele omului este Isus Cristos: “După ce Cristos a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu şi aşteaptă de acum ca vrăjmaşii Lui să-I fie făcuţi aşternut al picioarelor Lui. Căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi”, Evrei 10:12-14. “Cristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ci ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă.”, Evrei 9:28.
Slavit sa fie Domnul pentru Harul Sau!
Când Dumnezeu pare absent
Lipsa prezenței lui Dumnezeu ne face să ne simțim în nesiguranță. Am scris o carte pe care am intitulat-o “Când Dumnezeu nu este acolo” și oamenii mă tot întreabă: “Când Dumnezeu nu este acolo? Nu știi că Dumnezeu este mereu, peste tot?”
Nu este ușor să ne gândim la Dumnezeu ca fiind absent, dar dacă evităm să luăm în considerare și această posibilitate, nu vom ajunge să înțelegem ce înseamnă cu adevărat bucuria. Am învățat să definesc această situație în felul următor: “Dumnezeu nu este prezent așa cum ne-am dori noi, ci așa cum avem nevoie.”
Dumnezeu a fost și este încă prezent cu noi în toate circumstanțele: susținând temeliile lumii, prin dezvăluirea Cuvântului Său, prin întocmirea și păstrarea legămintelor, prin trimiterea Duhul Său și, în mod deosebit, oferindu-ni-L pe Isus Hristos.
NU AICI, ÎNCĂ
Dumnezeu, de cele mai multe ori, nu este prezent în felul în care ne-am dori noi. În timp ce locuim pe acest pământ și trăim în trupuri neglorificate, nu putem vedea chipul lui Dumnezeu, singurul Stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, singurul care are nemurirea, care locuieşte într-o lumină de care nu poţi să te apropii, pe care niciun om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea şi care are cinstea şi puterea veşnică!” (1 Timotei 6:16).
Biblia folosește expresia de “fața lui Dumnezeu” pentru a se referi la prezența sa reală, clară, tangibilă, care nu are nevoie de intermediari (“Ei vor vedea faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor.” – Apocalipsa 22:4). Aceasta este prezența lui Dumnezeu pe care o vom experimenta numai când Isus se va întoarce, va glorifica trupurile credincioșilor și va aduce cerul și pământul nou, pentru că “ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este” (1 Ioan 3:2). Este forma prezenței depline a lui Dumnezeu pe care o dorim cel mai mult (“Pe cine altul am eu în cer afară de Tine? Şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine” – Psalmul 73:25). “Ne place mult mai mult să părăsim trupul acesta, ca să fim acasă la Domnul” (2 Corinteni 5:8).
Până atunci suntem asemenea lui Moise, rugându-L să ne arate slava Lui, dar fiind limitați de ceea ce existența noastră umană căzută poate să experimenteze (“Moise a zis: ‘Arată-mi slava Ta!’ Domnul a răspuns: ‘Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumuseţea Mea şi voi chema Numele Domnului înaintea ta; Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască!’” – Exodul 33:18-20).
Până în ziua aceea suntem ca femeia din Cântarea Cântărilor care îl aude pe preaiubitul ei la ușă, dar când îi deschide, el se face nevăzut: “M-am sculat să deschid iubitului meu […] dar plecase, se făcuse nevăzut. Înnebuneam când îmi vorbea. L-am căutat, dar nu l-am găsit; l-am strigat, dar nu mi-a răspuns” (Cântarea Cântărilor 5:4-6).
Până în momentul în care Isus Se va reîntoarce și va coborî prezența deplină a dumnezeirii, noi suntem ca împăratul David, care știe că plinătatea bucuriei și împlinirea veșnică pot fi găsite numai în prezența feței lui Dumnezeu (“înaintea Feţei Tale sunt bucurii nespuse şi desfătări veşnice, în dreapta Ta.” – Psalmul 16:11). Suntem ca Pavel, suspinând alături de întreaga creație, după ziua întoarcerii lui Isus (“[…] toată firea suspină şi suferă durerile naşterii. Şi nu numai ea, dar şi noi, suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru” – Romani 8:22-23).
ABSENȚA LUI NU ESTE O ÎNTÂMPLARE
Poate chiar în acest moment experimentezi absența lui Dumnezeu în viața ta. Vrei mai mult din Dumnezeu decât simți momentan. O astfel de veste poate fi o ușurare bine primită. S-ar putea să te simți vinovat, ca și cum ai fi un creștin de mâna a doua, pentru că Dumnezeu pare departe. Toate formele de îndoială îți inundă inima atunci când dezvolți acea dorință profundă pentru a simți prezența reală a lui Isus. Ești cuprins de teamă când te gândești că poate îți lipsește credința, din moment ce nu simți prezența Sa așa de repede cum ți-ai dori.
Dar această vinovăție, îndoială și frică nu rezultă neapărat din lipsa prezenței lui Dumnezeu. Dimpotrivă, Dumnezeu este prezent în felul în care ai nevoie, nu în felul în care îți dorești. Cunoscând acest adevăr, vei putea să experimentezi speranța și siguranța dumnezeiască după care tânjești atât de mult.
Absența lui Dumnezeu nu este o întâmplare. Dumnezeu a pus la cale toată realitatea (1 Cronici 29:11-12; Isaia 46:9-10; Ioan 1:3), inclusiv acest adevăr. Așa că, din moment ce Dumnezeu are în vedere întotdeauna să Se glorifice pe Sine și să facă bine celor ce Îl iubesc, atunci putem fi siguri că absența Lui în viața noastră este, de fapt, pentru Gloria Sa și pentru bucuria și binele nostru. “Știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său” (Romani 8:28).
Iată patru moduri prin care putem fi convinși că sentimentul de îndepărtare a prezenței lui Dumnezeu urmărește bucuria și binele nostru:
1. BUCURIE ÎN MIJLOCUL CĂUTĂRII
Nu căutăm și nici nu așteptăm să găsim ceea ce deja avem. Nu tânjim după ceva ce deja cunoaștem foarte bine și este aproape de noi. Dumnezeu Se folosește de distanța prezenței Sale pentru a ne provoca să tânjim după El și să-L dorim mai mult ca orice.
Căutarea prezenței lui Dumnezeu este una dintre marile bucurii ale vieții creștine. “Puii de leu duc lipsă şi li-i foame, dar cei ce caută pe Domnul nu duc lipsă de niciun bine.” (Psalmul 34:10).
Îl simți pe Dumnezeu îndepărtat? Poate că Dumnezeu se folosește de acest sentiment pentru a te atrage înspre El. Fii plin de bucurie și speranță în timp ce cauți pe Cel mai demn de energia și efortul tău.
2. ÎMPLINIRE ÎN TIMPUL AȘTEPTĂRII
Îți amintești cum era să fii copil în dimineața de Crăciun? Așteptai cu nerăbdare în patul tău să vină dimineața să poți alerga sub bradul împodobit ca să descoperi cadourile ce ți-au fost pregătite de părinți, împachetate meticulos în hârtie colorată. Atunci am învățat ce înseamnă bucuria și nerăbdarea în timpul așteptării.
Pe măsură ce dorința noastră pentru a ne apropia de Dumnezeu crește, crește și speranța de plinătate care ne poate împlini. El ne va întări și ne va încuraja într-un mod unic, în timp ce descoperim darul așteptării revenirii Sale. “Hristos după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară nu în vederea păcatului, ci ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă.” (Evrei 9:28).
3. ADMIRAȚIE PRIN DORINȚĂ
Mi-e dor de soția mea când nu sunt alături de ea. De ce? Pentru că o iubesc. Aceasta poate părea o declarație foarte bine întemeiată, dar când vine vorba de relația noastră cu Dumnezeu, ne lipsește această logică. Credem că ceva este în neregulă cu noi când nu Îl simțim pe Dumnezeu atât de aproape pe cât am vrea noi. Dorim prezența lui Dumnezeu, dar ceva nu pare să fie corect. Îl simțim atât de departe. Ar fi prea mult să spunem că Îl iubim și Îl dorim pe Dumnezeu la fel cum o soție iubitoare își așteaptă soțul pe care nu l-a văzut de mult timp?
Dorința sau așteptarea noastră nu este neapărat dovada că Dumnezeu este departe de noi într-un mod negativ. Poate că vrem să ne fie mai aproape. Sentimentul de lipsă și dorința de apropiere față de El demonstrează faptul că iubirea noastră pentru Dumnezeu este puternică. În acest fel, absența Lui ne ajută să conștientizăm câtă nevoie avem de El și cât de mult tânjim după prezența Sa, acesta fiind un dar al Duhului Sfânt.
Haideți să fim plini de uimire și admirație privind felul în care ne provoacă să Îl dorim și mai mult.
4. VESELIE TAINICĂ
Întotdeauna mi-au plăcut poveștile pline de mister. Îmi place să descopăr lucruri noi la soția mea, lucruri pe care nu le-am știut înainte să ne căsătorim. Îmi place să văd lucruri noi pline de adevăr într-un text biblic pe care l-am mai citit de o sută de ori înainte. Oamenii iubesc misterul. Dar cele mai multe mistere au un sfârșit. Când misterul ajunge să fie înțeles, fiorul creat de acesta, dispare.
Însă, nu există nici un mister mai mare decât Dumnezeu Însuși: “O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt căile Lui!” (Romani 11:33).
Faptul că prezența lui Dumnezeu este înconjurată de un mister pe care nu-l vom putea desluși decât în veșnicie, ne poate umple ființele de o nesfârșită bucurie. Cum va arăta gloria Lui? Ce trăiri vom simți în momentul în care ni se va face de cunoscut revelația deplină a milei Sale? Tainele nedeslușite ale lui Dumnezeu pe care le putem experimenta cel mai bine în absența Lui prezentă, sunt exclusiv pentru bucuria și desăvârșirea noastră.
FRÂNTURI DE VEȘNICIE
Dincolo de mister stă descoperirea. Fiecare părticică din Dumnezeu pe care o descoperim ne face că conștientizăm cât de profundă și plină de semnificație este această călătorie a cunoașterii Lui fără sfârșit. Această călătorie misterioasă, nu este decât o frântură din ceea ce vom experimenta în veșnicie. Nu vom înceta să aflăm lucruri demne de uimire și admirație când vine vorba de profunzimea bunătății lui Dumnezeu, mila, credincioșia, dreptatea și puterea Sa.
Ce dar minunat al harului este faptul că Dumnezeu ne oferă posibilitatea să întrezărim frumusețea acestei descoperiri veșnice, pe măsură ce răzbatem prin momentele în care El pare să fie absent. Ce adevăr uimitor este faptul că Dumnezeu ne-a făcut părtași prezenței Sale viitoare.
Chiar și bucuriile depline pe care le putem experimenta acum în prezența Lui limitată și tainică – prin căutare, așteptare, tânjire, dorințe și întrebări – nu sunt decât o mică frântură din sărbătoarea nesfârșită a revelației pe care o vom privi în momentul revenirii prezenței Sale depline.
Sursa: https://www.desiringgod.org/articles/when-god-isnt-there
Adevărata sfințire
William Kelly
© EPV, Online începând de la: 25.09.2018, Actualizat: 25.09.2018
Versete călăuzitoare: Ioan 17.17-19
Ioan 17.17-19: Sfințește-i prin adevărul Tău; Cuvântul Tău este adevărul. Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, așa i-am trimis și Eu pe ei în lume. Și Eu Însumi Mă sfințesc pentru ei, ca și ei să fie sfințiți prin adevăr.
Vreau să mă ocup în detaliu cu adevărul important referitor la sfințire, al sfințirii creștine. Nu mă voi limita numai la versetele citate din locul amintit, ci voi aduce și alte locuri din Cuvântul lui Dumnezeu în legătură cu ele, care tratează același adevăr important, ori așa cum Domnul prezintă aici sfințirea, ori mai mult aspectul ei practic.
Că în felul în care Domnul folosește expresia se cuprinde un sens cu totul special, ar trebui să fie clar pentru oricine care meditează la cuvintele Lui. Ceea ce vreau să arăt s-ar putea să convingă pe unii, care probabil mai înainte nu au remarcat, că este periculos să accentuezi numai o parte a adevărului, oricât de prețioasă ar fi aceasta. Vom vedea de asemenea, că tema „sfințirii“ în Cuvântul lui Dumnezeu este mult mai vastă și mai profundă decât oriunde altundeva. Aceasta nu este o degradare a ceea ce probabil au înțeles mulți copii ai lui Dumnezeu prin sfințire. Ar trebui să ne bucurăm că așa este pentru cei mai mulți dintre noi, că aici se poate culege mult mai mult decât ne-am așteptat. De ce să ne minunăm când descoperim că gândurile lui Dumnezeu sunt mult mai presus de gândurile noastre? Mai degrabă ar trebui să ne așteptăm să fie așa și ar trebui să fim permanent mai mult conștienți de măsura redusă a cunoștințelor noastre despre adevărul lui Dumnezeu și să recunoaștem că chiar și acolo unde am cunoscut cu adevărat un adevăr totuși au scăpat multe detalii atenției noastre. Nu vreau să mă ocup cu ce este greșit. În creștinism sunt la ora actuală păreri care se abat de la adevărul referitor la această temă. Nu este intenția mea să tratez aceste aspecte contrare Scripturii; doresc mai mult să mă dedic misiunii fericite de a cerceta în simplitate ce este adevărul simplu, și astfel să dovedesc clar cât de multe lucruri cu cea mai mare importanță sunt în Cuvântul lui Dumnezeu, și care nu se găsesc în concepțiile omenești.
Când Domnul nostru spune deci: »Și Eu Însumi Mă sfințesc pentru ei«, aceasta mi se pare că dă dovada cea mai simplă și mai decisivă, că părerea generală dominantă printre copiii lui Dumnezeu cu privire la sfințire este cel puțin incompletă, – că chiar și aceia care recunosc ce este din El, au înțeles numai o parte a adevărului. În general sfințirea se limitează numai la lucrarea practică, pe care Duhul lui Dumnezeu o face în inimile acelora care, deși sunt născuți din Dumnezeu, mai au de luptat împotriva multor lucruri, dar care prin cunoașterea lui Hristos găsesc în harul Său putere împotriva răului din ei. Că aceasta nu se poate aplica și la versetul 19 este foarte clar. De aceea trebuie să se recunoască, că sfințirea trebuie să aibă un înțeles care se deosebește de înțelesul general cunoscut și merge incomparabil mult mai departe decât înțelesul la care este limitat în mod obișnuit această expresie. »Eu Însumi Mă sfințesc pentru ei«, spune Domnul nostru Isus.
Sfinţirea lucrată de Domnul Isus
Astfel este îmbucurător chiar de la început pentru un copil al lui Dumnezeu simplu să aibă dovada clară, că aici nu poate fi vorba de îmbunătățirea naturii omenești stricate. El are certitudinea în inimă, că Domnul Isus prin »sfințire« nu se referă la ceea ce face Duhul Sfânt cu natura stricată. În El nu era nimic rău, care ar fi trebuit oprimat sau îmbunătățit. Care copil al lui Dumnezeu nu ar respinge cu vehemență gândul că în El ar fi fost un astfel de rău?
Din aceasta se explică faptul că mulți din neștiință sau din superficialitate și-au făcut o părere despre „sfințirea de Sine” a Domnului nostru, care este foarte departe de adevăr. În timpurile de demult unii au presupus că Domnul nostru a folosit aceste cuvinte în sens simbolic referitor la jertfa Sa, sau cu privire la alte adevăruri. Însă se vede ușor, că aceasta este foarte greșit. Nu este nici un motiv să ne abatem de la înțelesul inițial, pe care l-a avut întotdeauna »sfințirea«. Fără nici o excepție sfințirea înseamnă punerea deoparte pentru Dumnezeu. Acesta este sensul simplu și adevărat al cuvântului, și aici nu este nici cel mai mic motiv să ne abatem de la el. Totdeauna când în Scriptură se întâlnește cuvântul »sfințire«, înseamnă, când se referă la om, punerea deoparte a acestuia pentru Dumnezeu, respectiv spre Dumnezeu. Cum este pusă deoparte persoana este un alt lucru. Știm că în sistemul iudaic poporul ca atare era pus deoparte pentru Dumnezeu; aceasta avea loc în forma exterioară și devenea vizibil prin diverse rânduieli, în mod deosebit prin rânduiala circumciziei. Era însă cu adevărat o sfințire care se vedea în toate detaliile vieții unui iudeu. Întreg sistemul ceremonial al rânduielilor și poruncilor, care influența toate situațiile din viața zilnică a unui iudeu, arăta în direcția punerii deoparte pentru Dumnezeu.
Când însă aici vedem pe Domnul nostru cum în auzul nostru Își prezintă cu această ocazie inima înaintea Tatălui limpede și evident pentru oricine, observăm că aceasta este o formă nouă de punere deoparte. Între cei puși deoparte ca israeliți în Vechiul Testament vedem pe ucenicii puși deoparte într-un fel nou, da, Domnul Însuși se coboară ca să se pună deoparte pentru ei. El nu a avut nevoie să facă aceasta pentru Sine Însuși. De aceea trebuie să facem loc gândului care se deosebește foarte mult de gândul răspândit printre creștini. În realitate nu poate să existe o dovadă mai convingătoare pentru profunzimea punerii deoparte pentru Dumnezeu a unui creștin, decât aceea pe care o avem aici, unde Domnul nostru roagă pe Tatăl, ca ucenicii – puși deja deoparte din punct de vedere moral față de poporul iudeu, care la rândul lui era despărțit (pus deoparte) de toate celelalte popoare de pe pământ – să fie sfințiți prin adevăr, să fie puși deoparte. El nu a fost mulțumit că aici jos ei se simțeau atrași de Persoana Sa; El era pe cale să facă din ei mai mult decât urmași ai Lui, pe ei, care credeau deja în El. Toate acestea erau adevărate; și totuși El se roagă: »Sfințește-i prin adevărul Tău«. De aceea nu era nicidecum vorba numai de o întrebare superficială referitoare la lege. În privința aceasta nu poate fi nici o îndoială. Ucenicii trebuiau sfințiți din poporul care poseda Legea. Iudeii puteau să fie un popor sfânt. Ucenicii trebuiau să fie sfințiți (puși deoparte) nu numai din mijlocul oamenilor, ci și din Israel – din tot ce ei înșiși au fost. Ei trebuiau puși deoparte într-un fel cu totul nou. Legea, care despărțea în mod practic pe Israel de păgâni, nu este ghid pentru viața creștină.
Dar nici aceasta nu este totul. Când Domnul Isus face această punere deoparte, sau sfințire, a ucenicilor, El arată, că El Însuși contribuie la aceasta, și că El Însuși a trebuit să se pună deoparte în acest scop. »Pentru ei«, spune El, »Eu Mă sfințesc pe Mine Însumi, ca și ei să fie sfințiți în adevăr«.
Instrumentul sfinţirii noastre
Primul lucru, la care vreau să atrag atenția aici, este unealta care se folosește aici. Ucenicii trebuie să fie sfințiți, așa cum spune El: »prin adevărul Tău«. După aceea Domnul explică ce înțelege El prin adevăr. »Cuvântul Tău (cuvântul Tatălui) este adevăr«.
Fără îndoială cuvântul Tatălui se găsește în Scriptură începând din momentul și în locul unde Numele Său ca Tată este revelat. Noi toți știm exact, că aceasta a avut loc în Noul Testament. Găsim, de exemplu, în evanghelia după Matei, că Domnul nostru Isus de la început a făcut cunoscut cu mare atenție acest Nume. Însă noi mai știm, că ucenicii în timpul acela nu au putut să înțeleagă înțelesul adevărat al acestui Nume. Nu puteau să înțeleagă în acel stadiu de tranziție, pe care îl parcurgeau în timpul când Domnul era cu ei. Pe tot parcursul lucrării Sale și spre sfârșitul ei, cu tot mai multă claritate Domnul le-a dat să înțeleagă că urma să aibă loc o schimbare enormă. În capitolul nostru (Ioan 17) El spune: »Le-am făcut cunoscut (ucenicilor) Numele Tău și Îl voi face cunoscut«. El a făcut deja cunoscut acest Nume prin viața Sa, dar nu voia să se mulțumească cu atât – dimpotrivă. Numele Tatălui va fi descoperit mai târziu într-o plinătate mult mai mare. Erau multe lucruri pe care Domnul avea să le spună ucenicilor Săi, dar starea lor nu permitea aceasta. În timpul acela nu puteau să le suporte. După ce va fi venit Duhul adevărului, El îi va călăuzi în tot adevărul.
Deci Numele Tatălui este prezentat și făcut cunoscut mai ales în scrierile Noului Testament. Domnul Isus L-a făcut cunoscut fie personal, ori prin Duhul Sfânt trimis din cer. Este deci cuvântul Tatălui, care ne-a fost dat foarte clar și nemijlocit în aceste scrieri. Și ce schimbare uriașă, frații mei, a fost, că El, care totuși rămâne ce este dintotdeauna, Dumnezeu, singurul Dumnezeu adevărat, care a fost descoperit fiilor lui Israel ca Iehova și El Însuși S-a descoperit direct înaintașilor lor, numiți „părinți”, Avraam, Isaac și Iacov, ca Cel Atotputernic, că El se face acum cunoscut cu Numele și relația intimă de Tată! Trebuie însă să observăm că aici este vorba de mai mult. Nu este vorba numai de o relație intimă, ci de a cunoaște pe Tatăl așa cum Fiul a cunoscut pe Dumnezeu Tatăl. Aceasta înseamnă, să cunoști cum El, Tatăl, este în adevăr – în felul cel mai adânc și mai deplin, în care Singurul, care este capabil să cunoască pe Tatăl din veșnicie, L-a cunoscut. Și El, Cel care a cunoscut pe Tatăl din veșnicie, singurul Fiu născut, S-a coborât, a devenit Om aici pe pământ și, cu toate că a fost născut printr-o femeie, El a fost totuși Fiul. În această relație a umblat El în părtășie neîntreruptă cu Tatăl. Toate acestea erau cu adevărat noi, și ucenicilor le-a fost îngăduit să privească rodul acestei părtășii sfinte și s-o cunoască. Acum însă li se vestește mai mult. Adevărul minunat a fost pus mai clar în lumină, că Domnul Isus prin lucrarea, pe care El voia s-o facă pentru ei, și pe care în duhul o vedea deja făcută, îi va aduce în savurarea deosebită și profundă a aceleiași relații, cum nimic altceva nu era în stare s-o facă; că El îi va face, chiar și în timpul cât ei călătoresc prin lumea aceasta, să cunoască pe Tatăl așa cum nimeni mai înainte nu L-a cunoscut în lumea aceasta, în afară de El, Fiul Însuși.
Desigur în cunoașterea Tatălui prin Fiul a fost ceva deosebit și cu totul inaccesibil pentru creatură. Fraților, noi trebuie însă să reținem, că cunoașterea Tatălui, pe care o avem noi, într-un anumit sens depășește simpla cunoaștere pe care o are o creatură. Nu, că noi am înceta vreodată să mai fim creaturi, nici în starea glorificată nu vom înceta; dar noi pășim într-un loc cu totul nou ca părtași ai naturii dumnezeiești, ca aceia, cărora li s-a dat Duhul Sfânt, pentru ca să putem să savurăm în putere această natură divină, și totodată s-o facem cunoscut altora. În privința aceasta ne este clar și suntem conștienți că am fost aduși în poziția de copii ai lui Dumnezeu, născuți din Dumnezeu; în continuare a sosit timpul, după ce Domnul Isus a terminat la cruce cu toată starea neamului omenesc și a intrat acolo sus în prezența lui Dumnezeu în relația nouă și definitivă a omului, potrivit cu gândurile lui Dumnezeu, ca Numele Tatălui și adevărul Lui să fie cunoscut în Duhul Sfânt, așa cum mai înainte nu a fost posibil.
Toate acestea Domnul le vede în Duhul și se roagă ca ucenicii să fie sfințiți prin Cuvântul adevărului, prin adevărul Său. Și este adevărat, cunoașterea lui Hristos are urmări, care sunt mult mai mari chiar decât ce am prezentat deja. Nu numai că noi acum prin Duhul Sfânt, care locuiește în noi, am fost făcuți capabili de a preamări atitudinea Sa morală, ci se spune despre noi că avem »gândul lui Hristos«. Nu numai că ceea ce nu a fost descoperit în vechime, acum este descoperit, și că noi putem să pătrundem în ele, așa cum dovedește capitolul la care m-am referit deja (1 Corinteni 2), ci în afară de aceasta întreaga Scriptură se transformă pentru noi în chip minunat, dacă am voie să spun așa, prin cunoașterea Fiului lui Dumnezeu revelat în felul acesta. Să luăm de exemplu numai prescrierile Legii, nu există nici măcar una între ele care să nu fie împlinită cu o lumină nouă și cerească. Nu că din această cauză cuvântul Tatălui a trebuit să fie reținut până când a avut loc deplina descoperire, așa cum o avem în Noul Testament, dar lumina Fiului lui Dumnezeu este reflectată din fiecare parte a Scripturii. Aceleași locuri, care au fost înțelese de un iudeu în felul lui, oferă creștinului cu totul altele învățături, nespus de adânci. Aceasta nu este fantezie, și nici o umbrire a Scripturii, ci este acțiunea plinătății ei în lumina lui Hristos. Să ne gândim la un iudeu evlavios, care citea Legea, Psalmii sau profeții, înainte de a veni Domnul Isus. Ce a înțeles el din Scriptură era absolut adevărat și avea însemnătatea ei la locul pentru care a fost hotărâtă; însă cât de nemărginit de larg, de mare și de adânc devine totul, când se înțelege legătura cu Hristos, așa cum o cunoaștem noi! În felul acesta descoperirea Domnului Isus, și pe lângă aceasta ca Acela care a făcut cunoscut ucenicilor pe Tatăl, influențează fiecare loc din Cuvântul lui Dumnezeu. Ceea ce la întrebuințarea ei la început este numai o rânduială legalistă, devine o mărturie pentru adevărul Evangheliei, al harului divin, al lucrurilor cerești.
Să luăm de exemplu marea zi a ispășirii. Un iudeu citește Leviticul 16 și are înaintea ochilor anumite rânduieli importante ale Legii: pe marele preot, țapii, berbecii, folosirea sângelui în interiorul și în afara Locului sfânt, mărturisirea păcatelor asupra țapului pentru Azazel, care era trimis în pustie. Cât de cu totul altfel este însă, când este vorba de noi! Nu că noi negăm o oarecare parte din Scriptură, sau o desconsiderăm; adevărul deplin, adevărul Tatălui (ca să-l numim așa) este creat în așa fel că nici un atom nu se pierde din ceea ce un iudeu a cunoscut. Dar iudeul nu avea nici cea mai mică idee despre ceea ce noi, care suntem în părtășie cu Hristos, putem ști, căci noi privim la lucrurile care nu se văd și care sunt cerești. Când noi vedem preotul intrând în Locul sfânt, pentru noi aceasta are un înțeles cu totul nou. În marele preot noi vedem pe Domnul nostru Isus, însă nu numai pe El; vedem și pe alții în El.
Despre această identificare nu se spune nici un cuvânt în capitolul nostru. Este vorba de o taină; și taina nu era atunci încă descoperită. Dar acum este descoperită. La intrarea în Locul sfânt nu este vorba numai de fiii lui Aaron, ci aceasta are pentru noi o importanță într-un fel cu totul nou. Hristos, dacă am voie să spun așa, nu mai este cunoscut ca o singură Persoană, ci în legătură cu mulți. Noul Testament ni-L prezintă, cum El face din noi o parte a Sa. Noi suntem »mădulare ale trupului Său, din carnea Sa și din oasele Sale«. Astfel, în Unul care intră în Locul Sfânt ne vedem pe noi aduși în prezența lui Dumnezeu. Noi nu ne asemănăm cu poporul, care stătea afară și care aștepta reapariția marelui preot, care le aducea siguranța primirii lor înaintea lui Dumnezeu. Noi am fost făcuți capabili să avem o înțelegere mult mai profundă a acestei jertfe, deoarece cunoașterea noastră intră în partea dinlăuntru a perdelei, în loc să așteptăm ceea ce se va vesti în exteriorul perdelei. Partea noastră este ceea ce este înaintea ochilor lui Dumnezeu în cer; nu ca poporul, care prin fiecare reapariție a marelui preot găsea o primire temporală înaintea lui Dumnezeu, – mântuirea noastră este mult mai minunat întemeiată, și anume pe ceea ce Dumnezeu vede în sânge și în Marele Preot, care aduce sângele înaintea Lui. Pe scurt, ceea ce ne-a fost dăruit nu este numai o măsură de mângâiere sau de cunoaștere spirituală, așa cum ele se găsesc într-un suflet evlavios, chiar dacă Duhul lui Dumnezeu este activ în această privință. Noi ne odihnim în ceea ce Dumnezeu Tatăl vede în Fiul și în lucrarea Sa, și în ceea ce Duhul Sfânt ne mărturisește despre aceasta.
Aceasta poate arăta în ce măsură adevărul Tatălui, cuvântul Tatălui, este unealta prin care noi am fost puși deoparte pentru Dumnezeu Tatăl, așa cum este arătat clar în Noul Testament; dar această înștiințare nu se limitează numai la Noul Testament, așa cum am văzut. La ceea ce vreau să atrag atenția în mod deosebit este – ceea ce ușor se trece cu vederea – schimbarea totală pe care a adus-o cunoașterea lui Hristos pe baza mântuirii, atât în ceea ce privește omagierea din partea noastră a Cuvântului, savurarea Cuvântului de către noi precum și toată aplicarea lui. Pe scurt, rezultatul descoperirii lui Hristos, așa cum noi Îl cunoaștem, este, că noi înțelegem Scriptura în general într-un fel în care niciodată mai înainte nu am înțeles-o. Unii dintre noi au spus și mulți au simțit că o astfel de cunoaștere a Domnului Isus face Biblia să devină o carte nouă pentru noi, chiar dacă mai înainte am fost deja creștini. Sunt convins că mulți dintre noi au făcut o astfel de experiență. Probabil vă amintiți de ceea ce ați simțit. În locul întrebărilor și enigmelor nedezlegate, de care am avut parte, al nesiguranței și fricii, cu care ne-am apropiat de adevărul divin, domnește acum claritate. Nu mai ești neliniștit cu privire la înțelegerea corectă a Cuvântului, și nici cu privire la relația personală cu Dumnezeu. Prin harul lui Dumnezeu lucrurile se văd acum în lumină deplină, în măsura în care cineva dintre noi poate vorbi de „lumina deplină”. Însă noi avem voie să vorbim realmente despre aceasta; căci Dumnezeu, Tatăl nostru, vorbește despre noi ca despre aceia care Îl cunosc, fără îndoieli sau nesiguranță. Chiar și despre cei mai tineri dintre noi, despre copilași, El spune, că ei au ungerea din partea Celui Sfânt și știu toate. Cum ar putea Tatăl să vorbească în felul acesta despre cei mai neînsemnați din familia Sa? El poate, deoarece El le-a dat pe Hristos și pe Duhul Sfânt.
Da, noi suntem sfințiți prin adevăr, și cuvântul Tatălui este adevăr. Deci acest cuvânt este cel care a dat naștere la o schimbare așa de uriașă. Creștinul nu mai privește Cuvântul lui Dumnezeu în felul vechi, legalist. Noi știm ce înseamnă să nu mai fii jumătate iudeu și jumătate creștin. Prin harul nemărginit al lui Dumnezeu avem voie să privim pe Hristos în Evanghelie în toată valoarea Sa, avem voie să pricepem din inimă toată revelația lui Hristos. Oricât de importantă ar fi fost aplicarea textuală a Cuvântului, ea se pierde acum total în strălucirea Aceluia pe care Duhul lui Dumnezeu Îl are înaintea ochilor începând din Geneza 1 și până la sfârșitul capitolului 22 din cartea Apocalipsa.
Prin aceasta întreaga Scriptură este moștenirea noastră, și nimic mai puțin. Avem însă nevoie să cunoaștem pe Tatăl în Fiul, ca să putem citi corect totul. Nu mi se va putea reproșa, că fac anumite îngrădiri ale Cuvântului lui Dumnezeu, și noul fel de a studia Cuvântul nu permite, nici măcar aparent, ca creștinul să fie obligat la ceea ce iudeul avea ca »slujire a morții«, cu toate că unii dintre noi vor să creadă că ceea ce iudeului a slujit ca ghid, ca »să aducă roade spre moarte«, ar fi pentru noi regula de viață. Eu cred că aceia care susțin Legea, merită acest reproș. Nu, dragi prieteni, să nu renunțăm la ceea ce Mântuitorul nostru ne prezintă așa de măreț, pentru a avea lucrurile prin care Dumnezeu a închis pe iudeul mândru spre condamnare. Dacă noi am fi fost iudei, am fi lăsat acest fel de sfințire înapoia noastră. Ucenicii erau nu numai Iudei, ci erau credincioși iudei; însă ei aveau nevoie să fie sfințiți prin adevăr, căci până în momentul acela nu au fost.
Deci sfințirea nu este întoarcerea la Dumnezeu (căci ucenicii erau întorși la Dumnezeu), ci este puterea cuvântului Tatălui de a pune deoparte, pe care ei trebuiau s-o afle acum. Marea schimbare a fost lucrată în ei. Cum a avut ea loc? Ce a spus Domnul? »Sfințește-i prin adevărul Tău.« Fără îndoială, ceea a ce a dat naștere la această sfințire, în ceea ce privește Cuvântul scris, era noua desfășurare a adevărului divin, a cărui putere caracteristică, distinctivă, era Numele Tatălui revelat în Fiul și prin Fiul.
Pe scurt, mijlocul folosit aici era Noul Testament. Însă pe lângă aceasta – departe de a lăsa la o parte ceva din Vechiul Testament – drumul cel mai bun este să ne însușim într-adevăr Vechiul Testament; în felul acesta el va fi înțeles cu adevărat. Dacă cunoaștem pe Tatăl, vom cerceta Cuvântul și vom savura fiecare parte a Cuvântului lui Dumnezeu. În felul acesta nu ne va scăpa nimic, nu vom pierde nimic. Nu prin aceea că ne imaginăm că am fi iudei vom înțelege adevărul sau el ne va sfinți. Dimpotrivă, aceia, care au fost cu adevărat iudei, au trebuit să fie scoși din tot ce era iudaic. Acum este vorba de un om nou în Hristos.
Putem astfel să recunoaștem clar baza generală de pe care vorbește Domnul, precum și ceva din schimbarea importantă, care trebuie să aibă loc prin puterea Duhului lui Dumnezeu. »Sfințește-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.« Să ne amintim că ucenicii nu erau încă pe fundamentul creștin. Sfințirea, despre care este aici vorba, îi pune cu adevărat deoparte ca creștini. Nu era facerea cunoscut a vieții; aceasta nu sfințește. Pe de altă parte această sfințire nu se referă simplu la lucrarea practică, care are loc zi de zi în inima copilului lui Dumnezeu. Aceasta are loc realmente și este importantă; sunt locuri în Scriptură care vorbesc exclusiv în acest sens despre sfințire, cum ar fi 1 Tesaloniceni 4.3,4; 5.23; Evrei 12.14. Există o sfințire, sau punere deoparte pentru Dumnezeu Tatăl, cu caracter general și fundamental. La această sfințire se referă Domnul, fără să excludă lucrarea practică, care are loc în suflet. El se referă la punerea deoparte a ucenicilor, care atunci Îl înconjurau, în acel caracter nou, adevărat creștin. Ucenicii stăteau încă în legătură cu vechile obiceiuri și practici, căci până în momentul acela erau iudei. Sosise timpul când ei trebuiau scoși din iudaismul lor. Aceasta pare să fi avut Domnul de gând.
Dar aceasta nu este totul. El nu spune numai: »Sfințește-i prin adevăr«, adevărul Tatălui, prezentat în mod deosebit și nemijlocit în scrierile creștine numite „Noul Testament”. El mai spune și: »Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, așa i-am trimis și Eu pe ei în lume«. Această trimitere nu se limita nicidecum numai la Iudeea. Lumea era înaintea lor. Exista așadar o astfel de relație intimă, cum era punerea deoparte pentru Tatăl, exista totodată și o trimitere în lumea întreagă. Desigur Domnul Isus a fost trimis la oile pierdute ale casei lui Israel, dar acesta nu este felul în care El este privit în Evanghelia după Ioan. În această Evanghelie este vorba de lucruri mai adânci. Poporul este privit aici ca fiind complet îndepărtat de Dumnezeu și ca o parte a unui sistem extins care este în opoziție cu Tatăl; toți sunt văzuți ca fiind deznădăjduit de răi și dușmani ai lui Dumnezeu. Așa cum Tatăl L-a trimis pe El în lume, așa i-a trimis și El în lume.
Domnul Isus Însuşi Se sfinţeşte pentru ai Săi
Dar ca să facă mai efectivă această lucrare a punerii deoparte pentru Tatăl, Domnul adaugă un alt adevăr, deosebit de important: »Și Eu Însumi Mă sfințesc (sau: Mă pun deoparte) pentru ei, ca și ei să fie sfințiți prin adevăr«. Aceasta vrea să spună: Cuvântul Tatălui, oricât de binecuvântat este el, și oricât de mult schimbă totul pentru noi, nu este suficient. Noi avem nevoie de un lucru personal, care să captiveze simpatiile noastre. Cine ar putea să fie acesta în afară de Unul, de Domnul Isus Însuși? Dar nu este Domnul Isus pe pământ. Iudeii vor primi odată descoperirea binecuvântată a Domnului aici pe pământ. Nu vreau să mă ocup acum în detaliu cu aceasta, când va avea loc aceasta și cât timp va dura; dar acest timp va veni pentru ei. Ei vor primi pe Cel făgăduit, când El li se va face cunoscut aici pe pământ. Picioarele Lui se vor așeza pe Muntele Măslinilor, așa cum știm. Acolo sau în felul acesta noi nu-L cunoaștem. Noi Îl cunoaștem așa cum El este acum în prezența Tatălui în cer. Acesta este înțelesul punerii Lui deoparte personale. Prin această punere deoparte sau sfințire de Sine nu se înțelege jertfa de pe cruce. La cruce Dumnezeu L-a făcut păcat, în loc ca El Însuși să se sfințească. Acolo El a fost Locțiitorul nostru și a fost părăsit de Dumnezeu, pentru ca noi, cei care credem, să nu mai trebuiască niciodată să gustăm ce înseamnă această despărțire de Dumnezeu. Nu că Domnul Isus, chiar și atunci când a fost făcut păcat, câtuși de puțin nu a mai fost subiectul plăcerii lui Dumnezeu Tatăl! Dimpotrivă, în această judecată îngrozitoare El a fost în toată ființa Lui desfătarea cea mai profundă a Tatălui. Și cu toate acestea, a fost desăvârșit de adevărat și real, că la cruce El a fost făcut păcat, că El S-a făcut în chip desăvârșit, fără nici o reținere, una cu urmările păcatului nostru și din cauza aceasta a suferit din partea lui Dumnezeu, împotriva căruia a fost făcut răul, și pe care El a vrut să-L glorifice. Cu siguranță crucea nu a fost numai o aparență, ci o realitate, oricare ar fi fost fastul gol al lumii în care stătea crucea. Să diminuezi realitatea suferințelor Lui înseamnă să diminuezi realitatea glorificării lui Dumnezeu, și aceasta este un lucru mult mai important decât mântuirea ta și a mea. Fraților, pe cruce s-a rezolvat totul, acolo s-a pus pentru totdeauna totul în ordine. Tot răul a fost pus asupra Lui la cruce, fiind judecat pentru păcat. Nu există nimic, oricât ar fi de păcătos și stricat, pentru care Isus să nu fi suferit, niciun păcat, oricât de negru ar fi el, pe care El să nu-l fi spălat cu sângele Lui scump. Urmarea este, că Dumnezeu Însuși privește cu plăcere la păcătos și că păcătosul găsește odihna de care are nevoie conștiința lui trezită. Dar aceasta este cu totul altceva decât punerea deoparte de Sine sau sfințirea de Sine a Domnului nostru pentru păcatele noastre, »pentru ca și noi să fim sfințiți prin adevăr«. Domnul Isus ocupă pentru om o poziție cu totul nouă, pentru ca să poată exista creștini în fapt și adevăr. Căci caracterul unui creștin, chiar dacă el se află pe pământ, este, că el este ceresc. Cum ar putea el să devină ceresc, decât numai prin revelarea unui Om ceresc, care este viața lui? Cine este acest Om ceresc sau cine ar putea fii, decât numai Omul Isus Hristos, care, după ce prin jertfa Lui a îndepărtat păcatul, a ocupat acest loc nou acolo, Capul unei familii noi, așa cum ne este El revelat prin Duhul Sfânt trimis din cer?
Deci acesta este înțelesul esențial al cuvintelor adăugate de Domnul. În loc să ne dea numai în Cuvântul Tatălui acea plinătate a adevărului, în mod deosebit în Noul Testament, dar care parcurge și întreg Vechiul Testament în așa fel că noi avem la îndemână un mijloc sigur și pe care ne putem baza, că noi putem recunoaște pe Tatăl în fiecare parte a Scripturii, Domnul Se dă personal pentru noi, pentru ca în felul acesta în Persoana Sa să avem adevărul nemijlocit înaintea noastră și pentru simpatiile noastre. Pe lângă Cuvântul detaliat al Tatălui avem nevoie de o Persoană, care să încătușeze inimile noastre. Avem nevoie de ea, ca să nu ne pierdem în plinătatea revelațiilor divine. Și aici este Unul, care poate să ia în posesiune toate simpatiile inimii, care ne încătușează cu Sine, prin aceea că ni se revelează pe Sine, El, Cel mai demn dintre toți, subiectul demn al lui Dumnezeu Tatăl, de aceea cu siguranță și al nostru, copiii, a căror desfătare și-o găsesc în tot ceea ce El își găsește desfătarea. Acest Unul nu este altul decât Hristos; dar este Hristos la care noi privim după ce tot răul a fost judecat, tot binele a fost câștigat, și după ce dragostei nu i-a mai rămas nimic de făcut, da, după ce chiar și dreptatea nu mai are nici o altă misiune de îndeplinit, decât numai să ne binecuvânteze. Acum Dumnezeu ca Tată ne poate binecuvânta, și El face aceasta având în vedere jertfa nemărginită a Domnului Isus. Faptul că Dumnezeu poate acum să ne binecuvânteze ca Tată, și El ne binecuvântează, El ni-l arată prin aceea că Domnul Isus este în prezența Sa, și El ne face să-l știm prin Duhul Sfânt trimis din cer. Faptul că Domnul Isus Și-a ocupat locul la dreapta lui Dumnezeu nu este un simplu fapt fără o importanță deosebită, nu este un eveniment fără roade, oricât ar fi el de mare și de minunat. Nici pe departe: această punere deoparte de Sine la dreapta lui Dumnezeu este o rădăcină a adevărului divin, da, este rădăcina binecuvântărilor noastre deosebite. El a fost înălțat la dreapta Tatălui ca Omul model (dacă avem voie să spunem așa), în al cărui chip Duhul ne formează și ne alcătuiește prin adevăr. Această sfințire de sine a Sa, prezența Sa înaintea lui Dumnezeu este de aceea așa de importantă, deoarece El va deveni mijlocul unic pentru dezvoltarea minunată a adevărului și dragostei, pe care Dumnezeu dorește cu plăcere să le vadă în aceia care aici pe pământ aparțin lui Hristos.
Aceasta este deci, ceea ce ne este prezentat în continuare prin cuvintele: »Eu Însumi Mă sfințesc pentru ei, ca și ei să fie sfințiți prin adevăr«. Noi avem nevoie de Cuvântul Tatălui, dar noi avem nevoie și de Persoana pusă deoparte din cer, și anume avem nevoie de Ea în această ordine. Căci noi trebuie să ne fi însușit adevărul Tatălui, făcut cunoscut în Noul Testament, înainte de a ști să prețuim așa cum se cuvine faptul că Domnul Isus este la dreapta Tatălui, deoarece El S-a sfințit așa de mult, pentru ca și noi să fim sfințiți prin adevăr.
Însă atunci (aproape că nu trebuie să mai spun aceasta) când noi am văzut pe Domnul Isus acolo, când știm să prețuim însemnătatea deosebită a faptului că noi Îl avem pentru sufletele noastre ca Persoană, care se află cu totul în afara lumii, după al cărui chip și plăcere Duhul Sfânt ne formează și ne conduce în timp ce suntem aici jos, atunci prin aceasta adevărul va deveni mult mai personal și mai plin de putere pentru noi. Nu că adevărul nu rămâne în Cuvânt, dar în felul acesta el este folosit cu mai multă binecuvântare. Așa cum spune El aici: »Eu Mă sfințesc pentru ei«, dar nu rămâne la aceasta, ci continuă »ca și ei să fie sfințiți prin adevăr«. Vedem astfel, că atunci când începem cu adevărul și apoi ne urcăm să privim poziția personală a Domnului, prin aceasta adevărul câștigă tot mai mult în putere și greutate.
Alte aspecte ale sfinţirii
Dacă acum ne îndreptăm spre anumite locuri din Noul Testament, care se referă la sfințire, fără îndoială vom găsi în ele aspecte noi ale acestei teme; dar toate vorbesc despre același adevăr mare, oricare ar fi aplicarea lui în fiecare caz în parte.
Aproape fiecare scrisoare oferă dovezi pentru aceasta.
»Către toți preaiubiții lui Dumnezeu care sunt în Roma, chemați să fiți sfinți …« (Romani 1.7)
»Către cei ce au fost sfințiți în Hristos Isus, chemați să fie sfinți …« (1 Corinteni 1.2)
»… și către toți sfinții care sunt în toată Ahaia« (2 Corinteni 1.1)
»… către sfinții care sunt în Efes și credincioșii în Hristos« (Efeseni 1.1)
»… către toți sfinții în Hristos Isus, care sunt în Filipi« (Filipeni 1.1)
»… către sfinții și frații credincioși în Hristos, care sunt în Colose« (Coloseni 1.2)
»În Domnul vă rog fierbinte ca epistola aceasta să fie citită tuturor fraților sfinți« (1 Tesaloniceni 5.27).
Aici nu poate fi nici o îndoială pentru un cititor neutral, cu judecată. Aici este totdeauna vorba de persoane care sunt puse deoparte pentru Dumnezeu. Și anume începând din momentul în care a început lucrarea Sa în sufletele lor. Cuvântul nu se referă nicidecum la o măsură de cunoaștere, la care ei au ajuns. El consideră că ei, ca copii ai lui Dumnezeu în această lume, sunt puși deoparte pentru El din momentul în care după chemarea lor au început să meargă pe calea credinței; nimic mai mult.
Însă acest adevăr, oricât de elementar ar fi el, din păcate nu a fost păstrat intact de creștinătate. Nu vorbesc numai de marile greșeli ale Babilonului, care după mulți ani de la moartea lor, dar în niciun caz mai devreme, declară sfinți pe sfinții săi, așteptând până când prin minuni ale relicvelor celor morți se dau dovezi ale sfințeniei lor. Nu, și acolo unde papalitatea a fost negată, nu se procedează prea fricos și contrar Scripturii, când cei mai mulți credincioși nu vor să se recunoască reciproc ca sfinți, nu vor să spună despre ei înșiși că din momentul în care mărturisesc Numele Domnului au fost sfințiți în Hristos Isus? Ce este aceasta, decât numai o nedemnă dare înapoi de frică atât în a recunoaște harul bogat al lui Dumnezeu cât și responsabilitatea serioasă a fiecărui credincios în parte? Ei sunt sfinți și sunt chemați să se comporte ca atare. Nerecunoașterea acestui fapt nu este o măsură mare de smerenie, ci numai o necredință ignorantă spre dezonorarea Domnului și spre mare pagubă pentru propriul suflet. Din locurile citate din Scriptură rezultă foarte clar, că toți care au mărturisit pe Hristos au fost numiți sfinți și ei au fost tratați ca sfinți; că sfințirea era partea fiecăruia care purta Numele Lui. Ei erau puși deoparte pentru Dumnezeu, și anume de la început (compară cu Faptele apostolilor 9.13; 20.32; 26.18).
În 1 Corinteni 1.30 avem un alt loc cu privire la tema noastră (ar fi prea mult să ne ocupăm cu fiecare loc). Aici apostolul spune: »Iar din El, voi sunteți în Hristos Isus, care a fost făcut pentru noi înțelepciune de la Dumnezeu și dreptate și sfințenie și răscumpărare«. Eu cred că aici Duhul lui Dumnezeu folosește cuvântul »sfințenie« într-un sens foarte larg, nu numai în punerea deoparte pentru Dumnezeul nostru și Tatăl prin Domnul Isus, Fiul, chiar de la începutul drumului nostru ca creștini, ci și cu privire la puterea care pune deoparte, care lucrează până la sfârșit în sufletele noastre. Eu cred că acest efect dublu este cuprins aici în cuvântul sfințenie și aceasta vrea să ni se spună. »Înțelepciunea« este în opoziție cu filozofia omului, care în mod deosebit se întâlnea la greci, cărora apostolul le-a scris. »Dreptatea« pune deoparte tot ce este nedesăvârșit și este făcută cunoscut în har acolo unde omului ca atare îi lipsea total concordanța morală cu Dumnezeu; »sfințenia« nu numai începând din momentul chemării, ci continuând mereu. »Răscumpărarea« completează lucrarea harului; aici nu este vorba de răscumpărarea prin sângele lui Hristos ci este răscumpărarea trupului, așa cum deduc eu din succesiunea crescândă. Aceasta arată la rândul ei mărimea expresiei »sfințenie«. Așa cum »răscumpărarea« este înțeleasă în sensul cel mai larg, consider că tot așa este și cu »sfințenia«.
Dar dacă venim la 1 Corinteni 6.11 găsim ceva mai exact: »Și așa erați unii din voi! Dar ați fost spălați, ați fost sfințiți, ați fost socotiți neprihăniți …«. Nicio scriere teologică a secolului 19 nu s-ar fi gândit să așeze aceste cuvinte în această ordine. De aceea ele nu au găsit adevărul. Și eu vreau să spun chiar, că nici un scriitor omenesc al vreunui secol nu ar fi folosit aceeași formă a cuvintelor, în afară de acela care a fost inspirat de Dumnezeu. Dar să ne întrebăm, am învățat noi înțelepciunea care este exprimată prin ele? Am descoperit noi, de ce aceste cuvinte sunt nu numai adevărate, ci sunt mult mai adevărate în această ordine decât în oricare alta?
Desigur acest verset prin »sfințire« înțelege nu numai aplicarea practică prin Duhul lui Dumnezeu a adevărului la conștiință, după ce cineva a fost îndreptățit, așa cum se obișnuiește în protestantism; și cu atât mai puțin el confundă sfințirea cu îndreptățirea, așa cum face catolicismul.
Deci dacă presupunem, că cuvintele apostolului sunt mijlocul ca să exprime pe deplin adevărul divin, atunci este clar că părerea, potrivit căreia »sfințenia« se limitează la procesul practic care are loc în suflet după îndreptățire, este total insuficientă.
Apostolul nu vrea să ne învețe aici acest aspect. Să însemne aceasta atunci, că valoarea și necesitatea acestei lucrări practice, adică creșterea în sfințenie, după ce am crezut și am fost îndreptățiți, trebuie diminuate? Nicidecum. Eu recunosc importanța lor. Punerea noastră deoparte pentru Dumnezeu, permanentă, zilnică și în cel mai mic detaliu, este numită pe drept »sfințenie«. Însă vreau să spun că este un adevăr mai mare, pe care omul nu-l recunoaște așa de ușor și nu-l înțelege, și că lipsește ceva, care să dea creștinului o înțelegere clară și completă a relației lui cu Dumnezeu.
Curăţirea
În primul rând este evident, că apostolul Pavel spune aici corintenilor, că oricât de murdari ar fi fost ei înainte de a cunoaște pe Domnul Isus, ei au fost spălați, atunci când L-au primit. Este foarte posibil că apostolul face aici aluzie la botezul ca semn exterior. Dar despre aceasta nu vreau să mă ocup aici; vreau însă să accentuez că spălarea nu este același lucru cu sfințirea și sfințirea, așa cum oricine va recunoaște, nu este același lucru cu îndreptățirea. Însă mai departe: dacă acești trei pași reprezintă părțile necesare ale mântuirii creștine, atunci succesiunea, în care Dumnezeu a lăsat să se scrie, să nu fie corectă? Despre credincioșii din Corint se spune, că ei »au fost spălați«, căci prima lucrare a Cuvântului lui Dumnezeu într-un suflet păcătos constă în aceea, să aducă la lumină murdăria sufletului, să descopere răul care murdărește, să judece și să îndepărteze. »Spălarea« prin Cuvânt (Efeseni 5.26) nu este același lucru cu sfințirea, cu toate că este foarte strâns legată de ea; în această parte Dumnezeu în harul Său se ocupă cu ceea ce este în opoziție totală cu El. »Sfințirea« se ocupă exclusiv și pozitiv cu binele, pentru care sufletul este pus deoparte. Noi Îl vedem atunci pe El, Cel care este ținta punerii deoparte, spre care se îndreaptă acum sentimentele, și nu numai curățirea de răul din natura noastră.
Cu toate că noi putem să diferențiem între spălare și sfințire, în realitate ele nu se pot despărții în sufletul omului care vine sub puterea dătătoare de viață a lui Dumnezeu. Însă înțelepciunea lui Dumnezeu se arată întotdeauna în ordinea în care El ne prezintă gândurile și cuvintele Sale. Repet: spălarea este aplicarea Cuvântului lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt la conștiință. Dacă Hristos este primit în adevăr, El va lucra în cel păcătos în așa fel, că păcătosul descopere și judecă răul din el înaintea lui Dumnezeu. El s-a născut acum din Dumnezeu, dar nașterea din nou va face ca el să simtă ce este el cu adevărat. El se pocăiește. Dar sfințirea merge mai departe, prin aceea că ea îi descopere ceva care îi câștigă inima și o trage la sine. Acum este clar, că spălarea înseamnă mai mult îndepărtarea necurățiilor, și că sfințirea este mai mult rezultatul subiectului descoperit, care stăpânește inima și o atrage la sine.
Îndreptăţirea
Așa ne prezintă Duhul lui Dumnezeu această temă. Dar aici în 1 Corinteni 6.11 mai există și o a treia expresie: îndreptățirea, și evident îndreptățirea este pusă după sfințire, și nu înaintea ei. În ordinea, în care Duhul Sfânt o pune, ea urmează după spălare și sfințire. Cum se poate aceasta împăca cu părerea, pe care învățătura cu privire la sfințire o limitează la sfințirea practică a creștinului după îndreptățirea sa? Nicidecum nu se poate împăca! Să renunțăm atunci la afirmația apostolului, ca fiind de neînțeles? Să nu înțelegem noi adevărul lui Dumnezeu și în acest punct și să-l savurăm în inimile noastre? Este adevărat, că prin felul în care Domnul folosește cuvântul »sfințire« în Ioan 17 se dovedește nu numai că el are un alt înțeles, mai larg, decât în mod obișnuit i se atribuie și felul în care Duhul Sfânt îl folosește prin apostol arată că el are un înțeles cu totul diferit de simpla aplicare a lui la starea practică sau la maturizarea sufletului, după ce el a cunoscut pe Domnul.
Voi adăuga un alt loc din Biblie, ca să arăt, că acesta nu este un gând samavolnic, ci că Duhul lui Dumnezeu îl prezintă foarte clar. Exact aceeași parte a adevărului este prezentată și de un alt apostol. În 1 Petru 1.2 citim, că creștinii iudei împrăștiați în Asia Mică au fost aleși »după știința mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfințirea lucrată de Duhul, spre ascultarea și stropirea cu sângele lui Isus Hristos«. Este clar, că ceea ce în 1 Corinteni 6 este numit »îndreptățit« corespunde aici stropirii cu sângele lui Isus Hristos. Dacă ar sta la bază părerea larg răspândită din timpul nostru, atunci apostolul Petru s-ar fi exprimat aproximativ în felul următor: că acești creștini iudei ar fi fost aleși spre stropirea cu sângele lui Isus Hristos, după care Duhul Sfânt va continua lucrarea de sfințire în sufletele lor. Dar el face aici o cu totul altă constatare. El spune: »Aleși … prin sfințirea lucrată de Duhul, spre ascultarea și stropirea cu sângele lui Isus Hristos«. Deci sfințirea este prezentată aici ca temelie pentru stropirea cu sângele lui Isus, căci ei au fost sfințiți prin Duhul, ca să fie stropiți cu sângele lui Isus.
Sfinţirea
În ce sens se înțelege atunci »sfințirea« aici? Aceasta este întrebarea. Ce vrea să spună Duhul lui Dumnezeu, când îl face pe Pavel să spună »sfințiți, îndreptățiți«, sau când îl face pe Petru să spună: »prin (ὲν) sfințirea lucrată de Duhul, spre ascultarea și stropirea cu sângele lui Isus Hristos«? Deoarece »sfințire« stă în 1 Corinteni 6 înainte de »îndreptățire« și în 1 Petru 1.2 înainte de »stropirea cu sângele lui Isus Hristos«, în aceste locuri ea trebuie să însemne lucrarea Duhului Sfânt, și anume începând din momentul când în suflet devine vie dorința după Dumnezeu, spre care el privește din pricina lui Isus, fără încredere în sine însuși dar îndrăznind să spere numai spre bine. Probabil sufletul nu știe încă ce măsuri a întreprins harul, dar cunoașterea că în Dumnezeu este har suficient îl face capabil să se supună sentinței Lui cu privire la tot ce el a fost și la tot ce a făcut. Acum el se agață de El și este pe deplin sigur că în El este toată bunătatea și se bazează pe faptul că prin Domnul Isus harul Său va străluci asupra lui. Însă el nu știe încă ce har bogat l-a căutat și a devenit activ pentru el înainte ca el să se trezească. Duhul lui Dumnezeu dă naștere la dorința, ca cu orice preț să facă voia lui Dumnezeu și pune înaintea ochilor unui astfel de suflet lucrarea Domnului Isus în valoarea ei nemăsurabilă înaintea lui Dumnezeu. În felul acesta sufletul este adus acum la stropirea cu sângele lui Isus Hristos; dar așa cum sufletul a fost ales, înainte ca Duhul Sfânt să înceapă să lucreze de fapt în el, tot așa Duhul a fost activ, înainte ca el să fie stropit cu sângele lui Isus.
În vorbirea lui Petru este o aluzie clară la lucruri și fapte din Vechiul Testament, cu scopul de a oferi credincioșilor iudei un sentiment viu al noii lor poziții, comparată cu poporul vechi. Un israelit trebuia să se gândească involuntar la Exodul 24.7,8, unde se spune: Moise »a luat cartea legământului, și a citit-o în fața poporului. Ei au zis: „Vom face și vom asculta tot ce a zis Domnul.” Moise a luat sângele și a stropit poporul, zicând: „Iată sângele legământului, pe care l-a făcut Domnul cu voi pe temeiul tuturor acestor cuvinte.”« Avem aici în cazul lor aceleași elemente: ascultarea față de Lege și stropirea cu sângele jertfei, care a fost sacrificată în aceste momente solemne. Dar ce diferență! Israel sta acolo, obligat să asculte de Lege, și stropit cu sânge, care amintea că moartea era pedeapsa pentru încălcarea Legii. Creștinul este părtaș vieții lui Hristos, al unei vieți de ascultare, al ascultării a cărei expresie desăvârșită era Hristos. Creștinul a fost stropit cu sângele Lui, aceasta adeverește că înaintea lui Dumnezeu el a fost curățit în chip desăvârșit de păcatele sale.
Sfinţirea lucrată de Duhul Sfânt
Această lucrare a Duhului Sfânt de la început și până la sfârșit este numită în Scriptură »sfințirea lucrată de Duhul«. Ea cuprinde întreaga punere deoparte a sufletului pentru Dumnezeu, începând din primul moment. »A da viață« este acțiunea asupra sufletului mort în păcate și fărădelegi. Dumnezeu dăruiește viața nouă și acțiunea vieții divine este, că sufletul este atras spre Dumnezeu, Cel care dă viața. »Sfințirea« include întotdeauna sentimentele față de El, Cel care dă binecuvântarea Sa așa de bogată. Chiar dacă sufletul cunoaște numai parțial adâncimea și plinătatea binecuvântării, el crede totuși în Acela care poate să binecuvânteze; și numai El poate să binecuvânteze. Probabil este numai convingerea că în casa Tatălui există pâine din belșug, unită cu convingerea că ai fi fericit, dacă ai putea să ajungi acolo. Sufletul este foarte sigur, că acolo se găsește har, dar el nu îndrăznește să spere că acolo va fi mai mult decât un salariat cu ziua. Cu toate acestea inima se încrede în dragostea care stăpânește acolo, dar nu știe cum poate să ajungă acolo. Fără Duhul nu ar fi avut loc în inima fiului pierdut o întoarcere spre Tatăl, nu ar fi avut loc recunoașterea adevărată și mărturisirea păcatului făcut față de cer și față de El. În momentul când are loc judecata de sine și sentimentele inimii se îndreaptă spre Tatăl și casa Sa, începe sfințirea lucrată de Duhul. Abia atunci când el vine la Tatăl și află de vițelul care a fost tăiat, și este îmbrăcat cu sandale și cea mai bună haină și i se pune pe deget inelul, abia atunci este »îndreptățit«, potrivit învățăturii. »A fi îndreptățit« înseamnă că prin credință aplici cu privire la tine lucrarea Domnului Isus, în timp ce în adevăratul sens al Scripturii ai fost deja sfințit prin Duhul.
Sfinţirea practică
Sfințirea practică urmează în principal după îndreptățire. Împotriva acestei păreri nu am nici o obiecție. Cu privire la această temă nu vreau nicidecum să pun în discuție sau să atac persoane, respectiv grupări. La locul ei este un adevăr important, că lucrarea permanentă de sfințire continuă după îndreptățirea noastră. Dar ce este sfințirea lucrată de Duhul înainte de îndreptățirea noastră? De ce teologii și predicatorii nu spun nici un cuvânt despre aceasta? Cu siguranță nu pentru ca să dea onoare Sfintei Scripturi, și cu atât mai puțin din înțelegerea adevărului lui Dumnezeu. Cum se face că acest adevăr nu este cunoscut în creștinătate, și nu numai astăzi, ci de șaptesprezece secole? (Notă: W. Kelly s-a născut în 1821 și a trăit până în anul 1906) Dacă nu ar fi așa, unde am putea atunci să-l găsim la teologii de demult și din timpurile moderne? Eu nu știu, și nu cred că altcineva ar ști. Fapt este, că acest adevăr în mod cu totul inexplicabil – în afară însă pentru aceia care au recunoscut decăderea creștinismului de la credință – a dispărut din școlile de teologie.
Ce putem învăța noi din aceasta? Binecuvântarea faptului de a avea Sfânta Scriptură. Căci aici nu este vorba de un adevăr tainic, nu de ceva care ar putea să se piardă fără să aducă pagube mari pentru suflete. Sunt consecințe practice mari, dacă se pierde dinaintea ochilor sfințirea lucrată de Duhul, așa cum este ea prezentată de Pavel și Petru. Nu vorbesc acum de așa-numita sfințire permanentă, sau de creșterea în sfințire, așa cum este numită ea în teologie; toate acestea le las la o parte. Toate aceste expresii pot să fie mai mult sau mai puțin corecte, dar le ocolesc, fără să intru în detalii cu privire la ele. Eu cred pentru mine, că în principiu ele exprimă adevărul, și în privința aceasta nu vreau să mă amestec nici cu ce spun arminiani (sectă olandeză din secolul 17 orientată împotriva învățăturii lui Calvin cu privire la predestinație) și nici cu calviniștii, sau cu oricare alții.
Dar eu trebuie să întreb pe acești creștini și pe fiecare, dacă nu este un lucru deosebit de important și care spune mult, faptul că unul din adevărurile cele mai importante pentru un suflet temător de Dumnezeu, unul din adevărurile de bază ale Noului Testament, pentru cei mai mulți copii ai lui Dumnezeu a devenit până astăzi fără importanță. Dacă acest gând este greșit, atunci să mi se arate dovezile contrare, căci le-aș recunoaște cu cea mai mare bucurie, dacă cineva ar putea să-mi arate că eu am trecut ceva cu vederea. Pot să spun sincer, că după cercetări amănunțite, dar zadarnice, cred că cele spuse sunt adevărul curat (și anume un adevăr serios), că sfințirea lucrată de Duhul în sensul cel mai important, așa cum îl prezintă Noul Testament, este „o necunoscută mare” pentru cei mai mulți creștini ai timpului nostru.
Consecinţa practică a sfinţirii
Care este deci consecința practică din aceasta pentru suflete? Mare, în orice privință. În orice caz este evident, că sunt suflete în care a lucrat Duhul lui Dumnezeu, care deseori au ispite și se simt nefericite. Atunci nu li se dă cuvântul Tatălui, ci li se oferă cuvântul Legii ca ghid, și prin aceasta ajung și mai nefericiți, căci niciodată nu a fost intenția lui Dumnezeu să facă fericit pe un păcătos prin Lege. »Prin Lege vine cunoștința păcatului«. Cum ar putea ea să lucreze altceva la un copil al lui Adam, decât înrobire, condamnare și moarte (vezi 2 Corinteni 3)? Așa cum Legea nu dă putere, tot așa ea nu revelează niciodată un obiect. Ea are într-adevăr un scop deosebit de important, dar scopul este să convingă sufletul de vinovăția lui. Așa cum apostolul învață foarte clar, folosirea ei legitimă este nu pentru cel drept, ci pentru cel nelegiuit și neascultător, pentru cel fără evlavie și păcătos, pentru cel necurat. Legea este puterea păcatului, nu a sfințeniei, deci exact opusul puterii care sfințește. Harul Tatălui ne revelează ceea ce are El cel mai binecuvântat și mai drag și Cuvântul Său face ca cel mai iubit al Lui să fie și cel mai iubit al nostru. Aceasta este ceea ce sfințește. »Sfințește-i prin Cuvântul Tău. Cuvântul Tău este adevăr … Și Eu Însumi Mă sfințesc pentru ei, ca și ei să fie sfințiți prin adevăr.«
Pe lângă faptul că ne arată caracterul deplin al sfințirii creștine pe tot drumul credinciosului, »sfințirea lucrată de Duhul« cuprinde prima lucrare a Duhului Sfânt în fiecare suflet născut din Dumnezeu, de la primele începuturi ale lucrării reale a Duhului lui Dumnezeu printr-o viață, care îi este dată, prin aceea că ea deschide mai mult sau mai puțin inima (căci El poate fi deseori împiedecat), dar care totuși are sentimente orientate spre Dumnezeu.
Cât de des dorește un suflet într-o astfel de situație să fie sigur, că este sfințit! Ce ușurare ar fi, dacă s-ar ști sfințit! Tocmai într-o astfel de stare unul, care este conștient de caracterul lui nedemn, se simte greu apăsat, deoarece este deplin conștient că el însuși nu a fost sfințit, oricât de mare ar fi harul Domnului Isus. Ce mângâiere ar fi pentru un astfel de suflet, să știe, că a fost sfințit, și anume într-un sens mult mai absolut decât numai cu privire la starea și umblarea lui practică de moment, care îl preocupă așa de mult! Ce liniște intervine, când învățăm să nu mai privim la noi înșine, ci să ne uităm la Hristos și să ne agățăm de El!
Dar aici mai există un alt punct. Când Dumnezeu iese în întâmpinarea unui suflet, care sufere din cauza ispitelor, este descurajat și nu are nici o putere să câștige deplina mângâiere și pace în credința în Domnul Isus, cu toate că a fost sfințit, atunci El nu permite ca sufletul să se împace cu această stare. Aici se arată importanța cuvântului din Epistola lui Petru: »Ales … după știința mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfințirea lucrată de Duhul spre ascultarea și stropirea cu sângele lui Isus Hristos.« De ce stă aici ascultarea pe primul loc? Pentru mulți aceasta nu este o greutate mică și deseori conduce la o răstălmăcire tristă a Cuvântului. Se recunoaște că, ca și credincios ești chemat la ascultare, dar se dorește să se creadă, că, atunci când suntem neascultători, sângele lui Hristos este izvorul care repară orice eșec din partea noastră. Sper să nu fie nimeni printre cititorii mei, căruia să-i fie necunoscute gândurile lui Dumnezeu și tratează cu ușurătate Scriptura, ca să nu spun necuviincios. Nu, apostolul nu s-a referit la nimic de felul acesta, ci el spune, că atunci când Duhul lui Dumnezeu desparte un suflet de lume, prima mișcare a sufletului, care s-a întors cu adevărat de la satan și păcat la Dumnezeu, dorința mare a inimii este să asculte, în timp ce stropirea cu sângele lui Isus dă siguranța, că în ochii lui Dumnezeu ai fost curățit de vină. »Ce să fac, Doamne?«, a strigat Saul din Tars, când era căzut la pământ. Sunt într-adevăr unii, care spun, aceasta a fost o întrebare cu natură legalistă, dar eu nu pot nicidecum să fiu de acord cu această părere. Sunt de acord, că deplina libertate a Evangheliei nu era încă cunoscută, dar în cazul lui întrebarea era bună și binecuvântată. Ea era un semn al dorinței instinctive a naturii noi, să facă voia lui Dumnezeu.
Dar aici noi vedem mult mai mult. Citim că etalonul pentru ascultarea sufletului ales și sfințit prin Duhul este ascultarea lui Isus, căci, așa cum cred eu, Numele Său din acest verset se referă atât la »ascultare« cât și la »stropirea cu sânge«. Această ascultare nu este ascultarea unui iudeu, ci opusul acesteia. De aceea cuvintele »Isus Hristos« stau la sfârșitul propoziției. »Ales … după știința mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfințirea lucrată de Duhul spre ascultarea și stropirea cu sângele lui Isus Hristos.« Ascultarea este ascultarea lui Hristos, așa cum sângele era sângele Său. Nu este prima dorință a sufletului trezit să asculte? Dar acum nu există nici o ascultare, pe care Dumnezeu s-o prețuiască, în afară de ascultarea pe care a dovedit-o Domnul Isus. Nu este ascultarea legalistă iudaică cu speranța în anumite binecuvântări sau de frica anumitor blesteme. Domnul Isus nu a ascultat niciodată din aceste motive. El a ascultat totdeauna fiind conștient, că El este Fiul lui Dumnezeu, și creștinul cel mai simplu trebuie să asculte având o conștiență asemănătoare. Și noi suntem prin har copii ai lui Dumnezeu și Dumnezeu și Tatăl nostru a plantat în noi, ca prim impuls al vieții noi, dorința de a face voia Sa. Mulți dintre cei născuți din Dumnezeu, chiar dacă nu au fost eliberați cu adevărat și cu regret deseori sunt încurcați în învățături dăunătoare, își găsesc totuși bucuria în a face voia lui Dumnezeu. Inimile lor doresc să fie ascultătoare și credincioase. Lor le lipsește numai plinătatea strălucitoare și libertatea harului lui Dumnezeu, care îi eliberează de gândurile nedesăvârșite și câteodată greșite.
Aceasta vrea să spună Duhul lui Dumnezeu aici, după cum cred eu. Sfințirea lucrată de Duhul are loc »spre ascultarea și stropirea cu sângele lui Isus Hristos«. Ce diferență față de cuvintele arogante ale iudeului, care spune: »Tot ce a spus Domnul vrem să facem și să ascultăm.« El însuși a fost atunci stropit cu sângele animalului jertfit, ca și cartea legământului, care amenința cu moartea în cazul încălcării Legii; acesta era sensul sângelui, cu care a fost stropită cartea legământului și cu care a fost stropit și poporul. Nu era sângele ispășirii, care îi salva, ci era sângele care confirma solemn Legea și obligațiile lor, care le punea permanent înaintea ochilor faptul că ei vor trebui să moară dacă vor da greș. Toate acestea se pare că le-a avut apostolul Petru înaintea ochilor săi, numai că pentru creștin a intervenit o schimbare radicală. Căci creștinul nu începe cu cartea Legii, ci cu Mântuitorul, în care el găsește izvorul vieții care dorește să asculte de Dumnezeu, și în care el găsește și o salvare înfăptuită. Astfel el poate ști chiar de la început, că păcatele lui au fost șterse și iertate înaintea lui Dumnezeu. În locul sângelui animalului de jertfă, care vorbește de faptul că încălcarea Legii aduce moartea cu sine, creștinul are sângele Mântuitorului, care îi dă asigurarea, că totul a fost pus în ordine, deoarece el a fost spălat de păcatele sale în acest sânge. Așa după cum viața în Hristos este veșnică, tot așa este și mântuirea.
Caracterul sfinţirii prezentat în epistole
Sper deci, că din aceste puține locuri din Scriptură și în context cu ce am văzut detaliat în Ioan 17, ne-a devenit clar caracterul sfințirii creștine. Caracterul ei deplin, precum și calea spre el ni l-a arătat Domnul Isus. Acestora le urmează epistolele, care detaliază succesiunea și locul sfințirii, sau punerii deoparte a sufletului pentru Dumnezeu în comparație cu alte lucrări ale harului. Hristos a arătat dimensiunea sfințirii, în timp ce epistolele descriu, ca să spun așa, începutul ei în inimi. Desigur ambele părți sunt în aceeași măsură adevărate și divine, și fiecare este deosebit de importantă, dar ambele se deosebesc foarte mult de ceea ce în general copiii lui Dumnezeu gândesc despre această temă. De aceea m-am străduit, ca cu ajutorul lui Dumnezeu să prezint mărturia pe care o dă Scriptura despre această temă deosebit de importantă.
Alte locuri din Scriptură se referă la sfințirea practică, și în privința aceasta trebuie să mai spun ceva. Un loc clar în privința aceasta este Evrei 12, unde apostolul spune: »Urmăriți pacea cu toți și sfințirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul.« Aici este clar vorba de sfințirea practică. Apostolul se adresează acelora, despre care el presupune că sunt creștini. S-ar putea ca printre ei să fie persoane care erau în pericol să cadă în starea de la început, ceea ce s-a și întâmplat. Unii din ei au devenit deja împotrivitori, dar cu privire la ei apostolul aștepta «lucruri mai bune și care însoțesc mântuirea«. Dar aici el spune: »Urmăriți pacea cu toți.« Ei aveau într-adevăr pace cu Dumnezeu, dar el le cere: »Urmăriți pacea cu toți și sfințirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul.« În aceasta nu este inclusă nici o asprime deosebită, nimic care să fi creat greutăți chiar și celui mai sensibil suflet; căci cu siguranță nu există nici un creștin, care afirmă, că poate să trăiască cum vrea și totuși va ajunge în cer. Poate în mod obișnuit un om născut din Dumnezeu să mai păcătuiască? Mult mai tare este vorbirea lui Ioan, când scrie: »Oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuiește.« Pe drept aici s-ar putea replica, că Ioan se referă aici la natura nouă a unui astfel de om, și nu la faptul că un credincios într-un fel sau altul nu poate greși. Dar nimeni, care este cu adevărat născut din Dumnezeu, nu poate să trăiască înaintea lui Dumnezeu fără să aibă o conștiință încercată și o umblare sfântă. Nimeni, care este născut din nou, nu va mai trăi în continuare în păcat, ci el va umbla potrivit cu natura nouă. Sunt diferite nivele de putere spirituală, așa cum știm, dar toți sfinții au o dorință comună, și Domnul ascultă această dorință și îi răspunde, venind în întâmpinarea sufletului și îl ajută, uneori prin adevărul însuși, prin Cuvântul lui Dumnezeu, alteori prin disciplinare severă, dar întotdeauna cu scopul să dea putere sufletului să-I fie plăcut Lui. Din aceasta devine clar, că nu este nici cel mai mic motiv să se răpească puterea îndemnului de a urmări sfințirea, spunând, »sfințirea« înseamnă aici ceea ce noi am devenit în Hristos. Despre aceasta nu poate fi niciodată vorba aici, și dacă totuși noi credem că este așa, atunci ne înșelăm singuri.
Și în 1 Tesaloniceni 4.3 este clar vorba de o întrebare referitoare la umblarea practică: »Voia lui Dumnezeu este sfințirea voastră«, și tot așa în versetul 7: »Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăție, ci la sfințire.« Este evident că Pavel vorbește aici despre umblarea zilnică în sfințire. În capitolul 5.23 (1 Tesaloniceni 5.23) dorește ca Dumnezeul păcii să-i sfințească pe deplin și întreg duhul lor, sufletul lor și trupul lor să fie păstrate fără vină la venirea Domnului nostru Isus Hristos. În același timp el se gândește întotdeauna la lucrarea practică, care are loc prin credință.
Amintesc expres acest loc, căci atunci când noi accentuăm o parte a adevărului, să nu uităm niciodată cealaltă parte a lui. Cele spuse până aici dovedesc că în Noul Testament se vorbește în afară de sfințirea practică, pe care tocmai am tratat-o, clar și precis despre puterea de a pune deoparte a Duhului lui Dumnezeu din fiecare suflet născut din nou, și expresia pentru aceasta este »sfințirea lucrată de Duhul«. Începând cu primul impuls al vieții divine omul este continuu sfințit, și aceasta se poate numi sfințirea absolută sau personală, ca s-o diferențiem de cealaltă sfințire, sfințirea relativă, care depinde de maturizarea spirituală, de supunerea față de Cuvântul lui Dumnezeu, de citirea Cuvântului lui Dumnezeu, de rugăciune, post, judecare de sine și disciplinare. Toate aceste lucruri sunt mijloace de ajutor pentru creșterea practică a sufletului în sfințire.
Trebuie să ne ocupăm pe scurt de locurile din Faptele apostolilor 20.32 și Fap. 26.18. Acestea nu se pot aplica nicidecum la creșterea în sfințire, ci ele vorbesc despre caracterul și poziția tuturor creștinilor adevărați. Forma cuvântului grecesc (hegiasménoi) nu permite nici un alt înțeles. Vrea dimpotrivă să se spună că aici este vorba de starea credincioșilor, atunci când au ajuns la sfârșitul călătoriei lor sau când au ajuns în slavă? O asemenea îngrădire este contrazisă prin Romani 15.16 și 1 Corinteni 1.2; și mult mai clar prin Evrei 10.10. Aceasta nu poate fi nicidecum diminuată prin forma cuvântului (hagiazómenoi) din Evrei 10.14 sau Evrei 2.11. Participiul prezent poate fi folosit abstract, fără referire la forma activă sau pasivă. Dar perfectul nu ar putea fi folosit în greacă, așa cum este în versetul 10, când prin hagiazómenoi ar trebui să se exprime că noi ne-am afla acum într-un proces de sfințire aflat în derulare, dar până acum nu am fi desăvârșiți. În timp ce prezentul poate să exprime ori evenimentul actual, ori caracterul general al unei activități, perfectul redă totdeauna în greacă rezultatul continuu sau rezultatul valabil al unei acțiuni încheiate în trecut și de aceea aici confirmă, că noi am fost sfințiți prin jertfa trupului lui Isus Hristos, care a avut loc odată pentru totdeauna. Aici nu este vorba de hotărârile lui Dumnezeu cu privire la noi, ci de rezultatul actual, continuu, al lucrării înfăptuite de Hristos. De aceea, dacă se sprijină pe Evrei 10.14 (hagiazómenoi), ca să se dovedească că aici este vorba de un proces progresiv, aceasta este nu numai arbitrar, deoarece participiul prezent nu are întotdeauna acest sens, ci este totodată contrazis prin forma (hegiasménoi) din versetul 10 (Evrei 10.10), prin care se fixează timpul (perfect) și prin aceasta este exclus că este vorba de ceva neterminat. Nu este ceva, prezentat ca fiind posibil, ci este o realitate actuală și o parte componentă permanentă a naturii adevăraților creștini, și aceasta pentru că ei au luat prin credință pentru sine lucrarea înfăptuită de Hristos, recunoscută de Dumnezeu ca fiind pe deplin valabilă. De aceea când în versetul 14 (tous hagiazoménous) se traduce cu „cei ce sunt sfințiți”, sub aparența unei traduceri textuale exacte se dovedește că nu s-a înțeles adevăratul sens al acestui loc și nu se înțelege învățătura apostolului cu privire la această temă, și aceasta cu atât mai mult cu cât forma (teteleíoken; »El a făcut desăvârșiți«) din aceeași frază este incompatibilă cu afirmația că „sfințirea” nu este aici o stare permanentă, la care în acest caz se neagă înțelesul abstract al participiului prezent care se întâlnește aici. Este interesant să reținem, că Duhul în acest capitol (Evrei 10.29) folosește aorist ca formă de timp a verbului (hegiásthe; »el a fost sfințit«), ca să descrie pe cineva care odinioară a fost un mărturisitor botezat al lui Hristos cel răstignit, dar care mai târziu s-a dovedit a fi un necredincios. Această formă de timp a verbului constată o realitate istorică, în timp ce perfectul, care totdeauna evocă gândul cu privire la un eveniment existent, nu putea fi bine folosit cu privire la cineva care a călcat în picioare pe Hristos și a nesocotit sângele legământului. Nu este adevărat că acesta a progresat așa de mult în viața divină, că acest sânge a fost aplicat prin credință sau că puterea curățitoare, sfințitoare a acestui sânge a fost vizibilă în viața lui. O astfel de vorbire se bazează pe o simplă închipuire și este nu numai lipsită de fundament în Sfânta Scriptură, ci și trece cu vederea indicațiile clare din acest verset. Locul acesta nu spune nimic despre viața spirituală, despre aplicarea personală prin credință a sângelui sau despre efecte curățitoare vizibile sau invizibile, ci este vorba numai de a păcătui cu voia, după ce s-a primit cunoștința despre adevăr (Evrei 10.26). Chiar și cunoașterea cea mai exactă și mai completă nu înseamnă nicidecum că Dumnezeu a lucrat la conștiință, așa că persoana a fost născută din nou și s-a întors la Dumnezeu, căci câți oameni nemântuiți posedă astăzi o cunoștință clară, deplină și sigură și cu toate acestea „posedă adevărul în nedreptate”! Cu totul altceva spune Evrei 9.14, unde citim că sângele lui Hristos curăță conștiința de fapte moarte, ca să slujim Dumnezeului cel viu (de fapt, să aduci o slujbă divină). Dacă prin aceste cuvinte s-ar vorbi de starea de odinioară a celui decăzut din capitolul 10, atunci părerea anumitor comentatori ar avea o bază biblică (vezi cele spuse mai înainte), dar noi avem în Evrei 10.26 și versetele următoare, precum și în Evrei 9.14 o mărturie dublă, clară, împotriva unei astfel de interpretări. Evrei 13.12 pare să fie prea general ca să decidă într-un sens oarecare întrebarea care ne preocupă aici, dar locurile, a căror vorbire este clară, dau lumină suficientă, ca să constate cu siguranță sensul lor.
Deci acestea sunt cele două înțelesuri de bază în care se poate folosi „sfințirea, sfințenia” credincioșilor. Nu intru aici în detalii cu privire la sfințirea Fiului de către Tatăl (Ioan 10.36), și tot așa nici la rugăciunea, ca Numele Tatălui să fie sfințit (Matei 6.9; Luca 11.2), la relația căsniciei cu cel necredincios (1 Corinteni 7.14), sau că mâncărurile sunt consumate nu numai pentru menținerea vieții naturale, ci sunt sfințite pentru folosirea de către credincioși într-un chip plăcut lui Dumnezeu. Apostolii Pavel și Petru se referă la un aspect al sfințirii, unde, așa cum am văzut, sfințirea este așezată categoric înaintea justificării. Dacă s-ar vrea folosirea acestui aspect la umblarea practică, atunci s-ar nimici tot adevărul, căci nu poate exista o adevărată sfințire creștină în inimă și umblare, înainte ca sufletul să fi fost socotit neprihănit.
Deoarece amândoi prezintă sfințirea categoric înaintea justificării (îndreptățirii), este clar că sfințirea lucrată de Duhul are un alt sens decât sfințirea practică; sfințirea lucrată de Duhul este punerea deoparte pentru Dumnezeu a fiecărui credincios, de la început și până la sfârșit. Așa este folosită expresia în 2 Tesaloniceni 2.13-14: »Noi însă, frați preaiubiți de Domnul, trebuie să mulțumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, căci de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfințirea Duhului și credința adevărului. Iată la ce v-a chemat El, prin Evanghelia noastră, ca să căpătați slava Domnului nostru Isus Hristos.« Aici »sfințirea Duhului« stă împreună cu »credința adevărului«, și anume »de la început«. Nu este maturizarea în sfințire, care urmează. Și cu toate acestea maturizarea urmează cu siguranță, când sufletul, care a ajuns la odihnă în lucrarea lui Hristos, prin lucrarea Duhului Sfânt se face practic una cu Hristos, subiectul sentimentelor inimii. »După cum odinioară v-ați făcut mădularele voastre roabe ale necurăției și fărădelegii, așa că săvârșeați fărădelegea, tot așa, acum trebuie să vă faceți mădularele voastre roabe ale neprihănirii, ca să ajungeți la sfințirea voastră« (Romani 6.19).
»Dar acum, odată ce ați fost izbăviți de păcat și v-ați făcut robi ai lui Dumnezeu, aveți ca rod sfințirea, iar ca sfârșit viața veșnică« (Romani 6.22). Deci aceasta este în ceea ce intră creștinul, ceea ce Domnul Isus scoate așa de clar în evidență în Ioan 17, și la care, așa cum am văzut, sfințirea creștină este privită fără vreo referire în timp. Înțelesul ei este mai profund; am văzut, că noi am fost puși deoparte pentru Tatăl, potrivit cu descoperirea Lui Însuși în Cuvântul Său și în Fiul, care acum este înălțat. »Noi toți privim cu fața descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, și suntem schimbați în același chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului« (2 Corinteni 3.18).
Facă Domnul, ca acestei teme bogate și serioasă să i se acorde mai multă onoare, căci ea este așa de ușor întunecată spre paguba copiilor lui Dumnezeu și este așa de ușor uitată, nu numai spre paguba acelora care sunt la începutul drumului (căci prin aceasta li se răpește mângâierea pe care o oferă cunoașterea că ești sfințit), ci și a acelora care sunt de mult timp pe cale. Fie ca ei să fie mereu impulsionați prin conștiența că dacă sunt sfințiți în felul acesta, atunci ei sunt chemați ca în umblarea lor să nu aibă alt etalon decât Hristos, așa cum El a fost revelat în Cuvântul Tatălui. Fie ca ei să savureze nu numai fragmente ale adevărului, ci întreaga descoperire a lui Dumnezeu și prin puterea Duhului Sfânt să acționeze cu simpatii și sentimente noi, care sunt judecate și adâncite prin aceste comunicări divine și tot mai departe și tot mai mult să se concentreze asupra persoanei Domnului Isus. Să ne dăruiască El, ca noi să înțelegem tot mai mult cât de prețios este că am fost sfințiți prin Cuvântul Tatălui și că Fiul S-a sfințit pentru noi ca noi să devenim tot mai mult asemenea Lui, Modelul nostru minunat.
Titlul original: Wahre Heiligung
Sursa: Ernst-Paulus-Verlag, Ediţia 1990
Aceste reflectări îl conduc pe scriitorul epistolei la prezentarea a ceea ce este credinţa şi ce poate ea, şi la ceea ce este partea credinciosului pe pământ. O viaţă în credinţă era ceva cu totul nou pentru aceşti evrei convertiţi. Ei nu puteau înţelege, că ei se aflau în greutăţi mai mari decât înainte şi trebuiau să îndure înjosiri şi umiliri, pe care niciodată nu le-au cunoscut. Părea ca şi cum totul ar fi împotriva lor. Ei s-au aşteptat la pace, la fericire şi prosperitate, dar erau batjocoriţi, dispreţuiţi şi lepădaţi. Pavel le arată că credinţa niciodată nu se poate aştepta la altceva aici jos pe pământ şi niciodată nu va avea parte de altceva. Sfinţii din timpurile trecute, care au umblat în credinţă şi au săvârşit fapte de credinţă minunate, au fost străini pe pământ, nu au găsit nici un loc de odihnă aici, ci au fost batjocoriţi, prigoniţi, maltrataţi şi omorâţi. Dar ei au rămas în credinţă; ei au aşteptat cu răbdare; ei nu s-au lăsat nici speriaţi, nici descurajaţi; şi, cu toate că nu au văzut împlinirea făgăduinţei, ei s-au ţinut de Cel nevăzut ca şi cum L-ar fi văzut. Privirea lor era îndreptată spre viitorul minunat, la biruinţa viitoare asupra tuturor vrăjmaşilor Domnului.
Acest capitol minunat ne va arăta deci ce este credinţa şi ce poate ea, şi ce găseşte credinciosul aici pe pământ. Nori de martori ne sunt prezentaţi, începând cu începutul creaţiei şi până în zilele lui Isus Hristos. Toţi aceştia au perseverat în credinţă, fără să obţină făgăduinţa. În împrejurările cele mai grele şi în suferinţele cele mai grele ei au rămas statornici şi au obţinut biruinţa. Ei ne sunt prezentaţi ca modele, pentru ca noi să prindem curaj şi tot aşa ca ei să perseverăm până la sfârşit.
Să observăm că nu ne este prezentată o listă completă a credincioşilor vechiului legământ, ci urmările acelor eroi ai credinţei sau bărbaţi ai credinţei, care au dovedit credinţa lor în mod deosebit. Dacă suntem conştienţi de aceasta, nu ne vom mira că aici lipsesc nume, care în alte împrejurării neapărat ar trebui amintite, deoarece ele aparţin credincioşilor din perioada de timp a Vechiului Testament.
Cine a citit cu atenţie acest capitol şi a meditat asupra lui, a observat că Duhul Sfânt urmăreşte un anumit plan în succesiunea prezentării persoanelor şi evenimentelor, prin care ne sunt prezentate adevăruri şi însuşiri diferite ale credinţei.
După descrierea naturii credinţei în versetul 1 şi a stării sfinţilor Vechiului Testament în versetul 2, găsim în versetele 3-7 o prezentare a marilor adevăruri principale ale creştinismului. După aceea versetele 8-16 arată cum credinţa ne face să fim străini aici pe pământ, şi versetele 17-22 arată cum această credinţă este o încredere desăvârşită în împlinirea făgăduinţelor, chiar şi în lucrurile pământeşti. Şi în final, de la versetul 22 până la sfârşitul capitolului, găsim descrisă puterea credinţei, prin care sunt biruite greutăţile aflate pe calea bărbaţilor lui Dumnezeu. Să ne ocupăm pe scurt cu aceste secţiuni.
Capitolul începe cu descrierea naturii credinţei.
Evrei 11.1: Iar credinţa este siguranţa celor sperate, o convingere despre lucrurile viitoare.
Noi nădăjduim să obţinem gloria şi să vedem biruinţa Domnului asupra tuturor vrăjmaşilor Săi; credinţa este deplina încredinţare cu privire la aceasta, căci prin credinţă noi ştim că gloria este partea noastră şi biruinţa va veni. Nimeni dintre noi nu a văzut pe Dumnezeu sau pe Isus; prin credinţă avem convingerea că Ei există. De aceea credinţa este pentru noi lucrul cel mai de încredere care există.
Prin credinţă „au primit mărturie cei din vechime”. Aceasta se spune la începutul şi la sfârşitul capitolului nostru (vezi Evrei 11.39), şi pe lângă aceasta la unii din ei, ca la Abel, este amintit în mod deosebit. Toţi cei din vechime au primit prin credinţă mărturia că ei au fost plăcuţi lui Dumnezeu. Credinţa este darul lui Dumnezeu şi fundamentul divin pentru viaţa sufletului nostru. Această credinţă au avut-o ei toţi, tot aşa cum o avem şi noi. În privinţa aceasta nu este nici o diferenţă. Fără credinţă nimeni nu poate fi plăcut lui Dumnezeu; prin credinţă primim mărturia, că ne putem apropia de Dumnezeu, ne putem încrede în El şi putem avea părtăşie cu El.
După aceasta urmează marile adevăruri de bază ale creştinismului – creaţia lumii, ispăşirea, înălţarea la cer şi judecata celor păcătoşi.
Evrei 11.3: Prin credinţă pricepem că lumile au fost întocmite prin Cuvântul lui Dumnezeu, astfel că cele văzute n-au fost făcute din cele care se arată.
Aici suntem conduşi înapoi la ceea ce citim în Geneza 1.1: „La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul”. Nu ne este revelat în Scriptură ce s-a petrecut între această creare a universului şi naşterea haosului, despre care este vorba în versetul 2, însă ni se relatează ce a făcut Dumnezeu după aceea, ca să aducă pământul în starea în care el se află astăzi. În aşa numita creaţie de şase zile pământul este amintit numai în legătură cu omul, în timp ce în primul verset se spune că Dumnezeu din nimic a chemat tot universul la existenţă. Credinţa înţelege aceasta. Noi credem nu numai că aşa este, ci totodată noi înţelegem că nu poate fi altfel. Pentru credinţă este rezolvată enigma creaţiei. Ceea ce cei mai mari înţelepţi nu pot pricepe, ceea ce i-a determinat la cele mai diferite teorii, care se contrazic reciproc şi din care una este mai nebună decât cealaltă, este pe deplin raţional pentru copilul cel mai mic, care crede în Dumnezeul atotputernic. Să recunoşti pe Dumnezeu ca Creatorul, ca Cel care din nimic a făcut universului întreg, tot ce există, pământul şi cerul cu toate astrele, ne satisface pe deplin, în timp ce toate sistemele filozofilor vechi şi noi ne lasă în întuneric.
După creaţie urmează împăcarea. Aici nu se vorbeşte de căderea omului, căci aceasta era opusul unei fapte de credinţă; era neascultarea necredinţei. Prin această cădere a venit păcatul în lume şi omul s-a desprins de Dumnezeu; cum ar fi putut omul să mai stea înaintea Lui? Răspunsul la această întrebare îl primim în ceea ce ni se relatează despre Abel.
Evrei 11.4: Prin credinţă, Abel I-a adus lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain, prin care a primit mărturie că este drept, Dumnezeu mărturisind despre darurile lui; şi prin ea vorbeşte el încă, deşi a murit.
Învăţat prin cuvintele şi faptele Domnului, care imediat după cădere a făgăduit un Salvator şi a făcut îmbrăcăminte de piele, singurele prin care goliciunea lor putea fi acoperită, Abel a recunoscut prin credinţă că el nu putea să stea înaintea lui Dumnezeu şi nu putea fi plăcut înaintea Lui fără o jertfă de sânge. În timp ce Cain gândea că el ca păcătos ar putea să se apropie de Dumnezeu şi să-I aducă o jertfă plăcută, Abel a mărturisit că el a meritat moartea şi judecata şi că este numai o singură posibilitate să te apropii de Dumnezeu, şi anume, ca Dumnezeu să primească jertfa lui sacrificată în locul său. El a pus jertfa sa între el şi Dumnezeu. Prin aceasta a recunoscut dreptatea lui Dumnezeu şi a dovedit încrederea lui în harul lui Dumnezeu. Dumnezeu a primit jertfa lui Abel. Prin aceasta Abel a primit mărturia că el a fost socotit drept.
Prin jertfa sa Abel vorbeşte încă, cu toate că el a murit; căci el ne arată drumul credinţei şi singurul fundament pe care păcătosul poate apărea înaintea lui Dumnezeu. Jertfa lui Abel vorbeşte despre Mielul lui Dumnezeu, care a fost sacrificat pentru păcatele noastre. Dacă noi venim înaintea lui Dumnezeu cu jertfa lui Isus, atunci noi vom fi îndreptăţiţi, şi prin credinţă obţinem mărturia că suntem drepţi. Dumnezeu a dat mărturie despre jertfa lui Isus; El a primit-o; căci Acela care a murit încărcat cu păcatele noastre la cruce, pe Acela El L-a înviat şi L-a înălţat şi glorificat la dreapta Sa. Noi putem apărea înaintea lui Dumnezeu cu această jertfă primită de El. Îndreptăţiţi şi ca drepţi ne aflăm în părtăşie cu El şi putem, dacă Dumnezeu consideră că este bine, să intrăm imediat în cer, deoarece moartea şi păcatul au fost nimicite. Ispăşirii înfăptuite nu mai trebuie să i se adauge nimic. Nu este nicidecum vorba de o maturizare pentru cer, de o educare pentru glorie; căci totul este în ordine, totul a fost înfăptuit; pe baza jertfei lui Isus primită de Dumnezeu, noi stăm înaintea feţei Domnului fără pată sau zbârcitură. De aceea după ispăşire urmează aici înălţarea la cer. Cu toate că pentru cei mai mulţi credincioşi după mântuirea lor urmează o călătorie prin pustie, totuşi această umblare prin pustie nu este necesară pentru a-i face capabili pentru cer. Ei pot în acelaşi moment, în care ei au primit pe Isus şi jertfa Sa, să intre în cer. Tâlharul a mers de pe cruce direct în paradisul ceresc. Aceia care se vor pocăi scurt înainte de revenirea Domnului, vor intra în casa Tatălui fără a călători prin pustie.
Evrei 11.5: Prin credinţă, Enoh a fost răpit, ca să nu vadă moartea; şi nu a fost găsit, pentru că Dumnezeu îl răpise; pentru că, mai înainte de răpire, a primit mărturia că era plăcut lui Dumnezeu.
Enoh este o imagine a Adunării (Bisericii). El a umblat cu Dumnezeu. El s-a despărţit de lumea rea, care îl înconjura. El avea mărturia, că era plăcut lui Dumnezeu. El a fost luat în cer pe baza biruinţei asupra morţii; şi prin Duhul lui Dumnezeu el depune mărturie despre judecata care va lovi lumea (Iuda 14,15); dar, fără să treacă prin această judecată, el a fost luat din timpul acesta. Tot aşa şi Adunarea (Biserica) la revenirea lui Isus va fi salvată imediat înainte de venirea ceasului încercării, care va veni peste tot pământul locuit. Ea va fi dusă în întâmpinarea Domnului în văzduh, fără să treacă prin moarte, unde El va coborî ca s-o ia şi s-o ducă în locuinţa ei cerească (Apocalipsa 3.10; 1 Tesaloniceni 4.13-18; 1 Corinteni 15.51-54).
Atunci se va constata că moartea a fost nimicită. Deja acum moartea pentru un credincios nu mai este moarte în sensul obişnuit al cuvântului, căci Mântuitorul nostru a suferit pentru noi moartea ca plată a păcatului. Moartea este un câştig pentru noi, deoarece noi, departe de trup suntem acasă la Domnul. Cu toate acestea moartea este urmarea păcatului, şi atâta timp cât credincioşii mor, nu se vede că moartea a fost nimicită. Dar când va veni Isus, atunci sfinţii care au adormit vor învia şi apoi Adunarea (Biserica), care trăieşte pe pământ, nu va muri, ci va fi transformată într-o clipită, şi atunci se va împlini deodată cuvântul scris: „Moartea a fost înghiţită de biruinţă”.
Este ciudat şi preţios ce ni se spune despre Enoh. Înainte de răpirea lui el a avut mărturia că el este plăcut lui Dumnezeu. Cine umblă cu Dumnezeu are mărturia că el este plăcut lui Dumnezeu; el savurează dulceaţa părtăşiei şi are mărturia Duhului. El savurează revărsarea de har şi a gândurilor lui Dumnezeu în conştientizarea prezenţei Sale şi fiind conştient că el umblă potrivit Cuvântului Său. Un copil care umblă împreună cu un tată deosebit de iubitor, în discuţia cu tatăl său savurează conştient plăcerea tatălui. Fie ca noi să savurăm permanent gloria şi dulceaţa unei astfel de umblări în părtăşia Sa.
După creaţie urmează salvarea, după salvare urmează înălţarea la cer a Adunării, şi după această înălţare la cer urmează judecata asupra lumii, în timpul căreia sfinţii, care vor trăi atunci, vor fi păziţi. Aceasta ne este prezentat prin Noe şi potop.
Evrei 11.7: Prin credinţă, Noe, după ce a fost divin înştiinţat despre cele nevăzute încă, fiind cuprins de teamă, a pregătit o corabie pentru salvarea casei lui; prin aceasta a condamnat lumea şi s-a făcut moştenitor al dreptăţii, cea potrivit credinţei.
Noe se afla în mijlocul judecăţii care a venit peste lume. El a vestit altora judecata, nu ca unul care era în afara ei, ci ca unul care însuşi trebuia să treacă prin ea. El însuşi a fost înştiinţat şi el a înştiinţat şi pe alţii; şi fiind cuprins de teamă a construit o corabie pentru salvarea casei sale, prin care el a condamnat lumea. Enoh nu a trebuit să construiască o corabie, ca să poată trece prin potop; el nu a intrat în potop, căci Dumnezeu l-a luat la Sine înainte de potop. În timp ce Enoh mergea în cer, Noe a fost pus deoparte pentru lumea nouă. Adunarea (Biserica) va fi luată din lume înainte să vină ziua răzbunării; rămăşiţa iudaică va trece prin judecată şi va moşteni Împărăţia lui Hristos. Iudeii credincioşi ai ultimelor zile vor trece prin judecăţi, din care noi, ca unii care nu aparţinem lumii, vom fi salvaţi; ei vor fi moştenitori ai dreptăţii, care este prin credinţă, şi martori ai lui Dumnezeu despre această dreptate într-o lume nouă, în care va fi practicată dreptatea prin El, Cel care va veni şi va pune pe toţi vrăjmaşii Săi aşternut picioarelor Sale.
Am observat că umblarea prin pustia lumii nu ocupă un loc în rândul adevărurilor de bază ale creştinismului, aşa cum acestea ne sunt prezentate în primele şapte versete ale capitolului nostru. Cu toate acestea călătoria prin pustie are o importanţă mare. Cu toate că ea nu este necesară, ca să ne facă apţi pentru cer, pentru noi cei care prin lucrarea lui Hristos am fost făcuţi apţi pentru prezenţa lui Dumnezeu, totuşi această umblare prin pustie are o importanţă mare. De aceea urmează acum descrierea ei în versetele 8-16 (Evrei 11.8-16). Credincioşii sunt aici pe pământ străini şi călători şi au privirea îndreptată spre o patrie mai bună – patria cerească. În viaţa patriarhilor Avraam, Isaac şi Iacov ne este prezentat aceasta.
Este important să observăm cum este prezentat mai întâi caracterul general a vieţii acestor eroi ai credinţei (Evrei 11.8-16), în timp ce după aceea, de la versetul 17 şi până la versetul 22, este amintită fiecare faptă de credinţă deosebită a lor. În ceea ce priveşte primul aspect, ei toţi erau egali, cu privire la al doilea aspect, fiecare din ei avea virtutea lui.
Prin credinţă Avraam a ascultat de chemarea făcută de Dumnezeu şi a părăsit ţara sa şi rudenia sa, ca să meargă la locul pe care urma să-l primească ca moştenire, fără să ştie unde va merge. Şi ajuns acolo, s-a comportat ca străin în ţara făgăduită, ca într-o ţară străină şi a locuit în corturi, nu în case sau în cetăţi – cu Isaac şi Iacov, care erau împreună moştenitori ai aceleiaşi făgăduinţe (versetele 8-9). Ei ar fi avut timp suficient să se reîntoarcă în patria lor de mai înainte, dar nu s-au întors, căci ei aşteptau cetatea al cărei Meşter şi Creator este Dumnezeu, şi ei erau dornici după ceva mai bun, aceasta înseamnă după patria cerească. În felul acesta ei au rămas toată viaţa lor străini şi locuitori fără cetăţenie în ţara pe care Dumnezeu le-a făgăduit-o; şi cu toate că ei au murit, fără să primească făgăduinţa, ei au ţinut totuşi cu tărie la făgăduinţă, nu s-au lăsat prin nimic descurajaţi şi au avut privilegiul să facă experienţa minunată că Domnul este Dumnezeul lor. Ei s-au încrezut în împlinirea făgăduinţei Sale, pe care prin credinţă au privit-o de departe (Evrei 11.10-16).
Aceasta este şi acum poziţia credincioşilor în lumea aceasta. Ei nu sunt din lume, ei nu au aici o cetate stătătoare; ei trec aici numai prin ea; ei umblă pe pământ ca străini; patria lor nu este aici jos, ci acolo sus; ochiul lor este îndreptat spre cer, unde Domnul le-a pregătit o cetate. Deoarece ei sunt moştenitori ai lui Dumnezeu şi moştenitori împreună cu Hristos, ei aşteaptă domnia care le va fi dată în curând asupra pământului acesta, şi se află, atâta timp cât diavolul stăpâneşte pământul, ca locuitori fără cetăţenie aici, care nu se preocupă cu conducerea lumii.
Prin ceea ce ni se face cunoscut aici, aflăm totodată că sfinţii vechiului legământ prin părtăşia lor cu Dumnezeu au cunoscut şi învăţat multe lucruri, care nu le-au fost revelate lor direct. În Vechiul Testament nu este vorba de învierea morţilor, despre o cetate care are temelii, despre o patrie cerească; dar prin părtăşia lor cu Dumnezeu ei au fost introduşi în aceste adevăruri importante şi prin aceasta s-au ridicat deasupra perioadei de timp în care se aflau. Este ciudat în cel mai înalt grad. Ceea ce noi nu putem presupune la citirea Vechiului Testament, ne este făcut cunoscut aici prin Duhul Sfânt, care totodată ne dă o evaluare a multor fapte de credinţă, la care noi nu ne putem gândi atunci când citim istoria lor. Sara, de exemplu, care din necredinţă a râs atunci când i s-a vestit naşterea lui Isaac, cu siguranţă noi nu am fi citat-o în rândul eroilor credinţei; şi totuşi ea este enumerată aici în rândul lor.
După această prezentare adecvată a locului pe care credincioşii îl ocupă aici jos, ne este prezentată ca model încrederea deplină a acestor bărbaţi ai credinţei în făgăduinţa lui Dumnezeu. Ciudat este, că Avraam, Isac şi Iacov sunt numiţi aici încă o dată. În versetele 8-16 ei sunt prezentaţi numai ca străini şi locuitori fără cetăţenie pe pământ, care au locuit în corturi şi aveau ochii îndreptaţi spre patria cerească; însă după aceea, în versetele 17-22, ne sunt relatate faptele lor de credinţă deosebite.
Evrei 11.17-19: Prin credinţă, Avraam, când a fost încercat, l-a adus jertfă pe Isaac; şi el, care îşi însuşise promisiunile, oferea jertfă pe singurul său fiu, ca acela căruia i se spusese: „În Isaac ţi se va numi sămânţa!“, socotind că Dumnezeu poate să învieze chiar dintre morţi, de unde, vorbind figurativ, l-a şi primit.
Avraam a oferit de două ori dovada, că el a crezut în puterea lui Dumnezeu, care înviază morţii; prima dată, atunci când Dumnezeu i-a promis, că el va primi un fiu de la Sara. El nu s-a uitat, spune apostolul Pavel în epistola către Romani capitolul 4, la sine însuşi, al cărui trup era aproape mort, şi nici la pântecele ca şi mort al Sarei. Şi a doua oară, atunci când Domnul i-a poruncit să jertfească pe Isaac. Aceasta era o încercare a credinţei mai grea decât prima. De Isaac depindea împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu. Dacă Isaac va fi jertfit, făgăduinţa nu mai putea fi împlinită. Ce trebuia Avraam să facă? Să jertfească pe Isaac? Dar atunci nu mai puteau fi binecuvântate în el toate seminţiile pământului. Să se împotrivească? Dar atunci înceta să mai fie prietenul lui Dumnezeu. Ce este de făcut? Ascultă, dar apoi crede că Isaac va fi înviat din morţi. O chibzuinţă plăcută lui Dumnezeu! Credinţă minunată! Domnul a fost glorificat prin aceasta şi Avraam este numit tatăl credincioşilor.
În acelaşi fel Hristos a renunţat la drepturile Sale mesianice şi a mers în moarte, dăruindu-Se voii lui Dumnezeu şi încredinţându-Se Lui. La înviere El a primit totul înapoi. Acelaşi lucru ar trebui să facă şi creştini evrei cu privire la Mesia şi la făgăduinţele date lui Israel. Să observăm că atunci când te încrezi în Dumnezeu şi renunţi la toate pentru a face voia Sa, totdeauna câştigi şi cunoşti mai mult din căile atotputerniciei Sale; decât dacă potrivit cu voia lui Dumnezeu renunţi la ceva care ţi-a fost deja dat. Avraam a renunţat la făgăduinţa dată pentru carne (fire); el privea spre cetatea care are temelii şi dorea o patrie cerească; el a renunţat la Isaac, în care a fost dată făgăduinţa şi a recunoscut adevărul, şi anume nădejdea în înviere; căci Dumnezeu este neschimbabil.
Evrei 11.20: Prin credinţă, Isaac i-a binecuvântat pe Iacov şi pe Esau cu privire la cele viitoare.
Credinţa l-a făcut pe Isaac capabil să deosebească dreptul poporului lui Dumnezeu potrivit alegerii de drepturile naturale ale celui întâi născut. Cel mai tânăr este binecuvântat de el; asupra celui întâi născut este rostită judecata. Aceasta era potrivit cu Cuvântul lui Dumnezeu şi cu gândurile lui Dumnezeu; şi Isaac a recunoscut aceasta prin credinţă.
Evrei 11.21: Prin credinţă, Iacov, când era pe moarte, i-a binecuvântat pe fiecare din fiii lui Iosif şi s-a închinat pe vârful toiagului său.
Din viaţa lungă şi agitată a lui Iacov, oricât de bogată ar fi în tot felul de întâmplări, nu este amintită nici o faptă de credinţă, cu excepţia a ceea ce el a făcut pe patul de moarte. După ce pe căile lui proprii a avut parte de tot felul de vicisitudini, şi odată a fost chiar pe punctul de a părăsi locul lui de străin aici jos pe pământ, atunci când a vrut să se unească cu oamenii din Sihem, la sfârşitul drumului său, pe patul de moarte, prin credinţă a ocupat poziţia sa adevărată de străin. Rezemat pe toiagul lui de călător, cu care a trecut prin Iordan, a binecuvântat pe cei doi fii ai lui Iosif, ai fiului lepădat de fraţii săi, şi i-a dat astfel o moştenire dublă.
Iosif, care în Egipt a ajuns să aibă autoritatea cea mai mare, şi a câştigat onoare, prestigiu şi avere, a cunoscut prin credinţă că izraeliţii vor părăsi cândva ţara în care slujesc ca robi, şi ca popor liber vor intra în Canaanul făgăduit lor de Dumnezeu, şi a dat poruncă ca la această ieşire să ia cu ei sarcofagul lui (Evrei 11.22).
Începând cu versetul 23 urmează faptele credinţei, care constau în biruinţa asupra greutăţilor, aşa cum le întâmpină omul credinţei pe drumul său prin această lume rea. Sunt amintite detalii deosebit de importante şi ele dau învăţături importante.
Credinţa părinţilor lui Moise nu s-au interesat de porunca îngrozitoare a lui faraon; ei nu s-au temut de porunca împăratului; ci, „pentru că au văzut că era frumos copilaşul”, şi de aceea l-au considerat eliberatorul lui Israel, l-au ascuns trei luni. Credinţa nu discută, ci acţionează potrivit făgăduinţei lui Dumnezeu şi lasă urmările în seama mâinii Domnului (Evrei 11.23).
Însă împrejurările, pe care Domnul le-a folosit, ca să ţină pe Moise în viaţă, au fost totodată mijloacele ca să-l aducă în poziţia cea mai privilegiată, pe care el o putea ocupa în Egipt. Moise a avut parte de tot ce în vremea aceea putea aduce unui om onoare şi prestigiu, bogăţie şi putere; însă prin credinţă el a cunoscut obligaţia sa şi chemarea sa. El a refuzat să fie numit un fiu al fiicei lui faraon; el a părăsit curtea şi comorile Egiptului, ca să fie împreună cu poporul Domnului, sărac, dispreţuit şi subjugat, căruia i-au fost date făgăduinţele lui Dumnezeu. Să fie tratat rău împreună cu poporul lui Dumnezeu a fost pentru el mai plăcut decât să aibă parte de plăcerile trecătoare ale păcatului. Pavel spune: Moise a socotit ocara lui Hristos o bogăţie mai mare decât comorile Egiptului. Căci Mântuitorul nostru scump a fost de asemenea bogat şi S-a făcut sărac, S-a predat batjocurii şi ocării din partea lumii, S-a asociat cu rămăşiţa săracă, dispreţuită a iudeilor, şi ca cum ar fi fost Unul dintre ei S-a lăsat botezat de Ioan. De aceea Pavel numeşte ceea ce a făcut Moise, o alegere a ocării lui Hristos în locul comorilor Egiptului, cu toate că Moise nu s-a gândit la ocara lui Hristos şi nici nu se putea gândi la ea.
Este important să observăm aici că credinţa se lasă condusă prin motivaţii, care sunt lucrate în inima omului şi conduse de către Dumnezeu Însuşi, fără ca lui să-i fie cunoscute căile prevăzute de Dumnezeu pentru el. Niciodată nu s-a văzut aşa de clar şi aşa de ciudat intervenţia providenţei lui Dumnezeu, ca în istoria lui Moise. El a fost dus în chip minunat la curtea lui faraon şi acolo a fost învăţat timp de patruzeci de ani toată înţelepciunea Egiptului. Dar prin credinţă el a părăsit curtea lui faraon şi a renunţat la privilegiile lui, ca să se alipească de poporul Domnului. Învăţăm din aceasta, că providenţa lui Dumnezeu conduce împrejurările, dar credinţa conduce comportarea noastră şi inima noastră.
Moise a fost capabil să facă aceasta, deoarece el s-a uitat spre răsplătire. Răsplătirea, pe care Dumnezeu a făgăduit-o, nu este motivaţia acţiunilor noastre, dar ea sprijină şi încurajează inima. Ea ne fereşte de influenţa lumii, de influenţa lucrurilor care ne înconjoară, atât cele plăcute cât şi cele neplăcute, sau chiar de cele care ne îngrozesc, şi ne îndreaptă privirea spre gloria viitoare. Taina statorniciei, fermităţii şi mărimii morale constă în cârmuirea spre un ţel care nu se vede.
Credinţa, fără să vadă, realizează şi intervenţia lui Dumnezeu. Moise „a stăruit, ca văzându-L pe Cel nevăzut”; şi prin aceasta a fost eliberat de orice frică de vrăjmaşii lui Dumnezeu şi ai poporului său.
Evrei 11.27: Prin credinţă a părăsit Egiptul, netemându-se de mânia împăratului.
Istoria ne spune cu câtă demnitate şi cutezanţă Moise s-a împotrivit mâniei lui faraon şi i-a vestit judecăţile Domnului.
Greutatea devine mai mare pentru inimă, dacă Dumnezeu nu intervine, şi anume, dacă conştienţa păcatului şi gândul la judecata, pe care am meritat-o, ne face să tremurăm înaintea lui Dumnezeu, Judecătorul nostru. Însă credinţa recunoaşte prin stropirea uşorilor uşii cu sânge, că izraelitul ca şi egipteanul este subiectul judecăţii lui Dumnezeu; şi prin faptul că se încrede în puterea sângelui, el primeşte mărturia lui Dumnezeu şi poate aştepta în linişte judecata lui Dumnezeu. În noaptea, în care judecata Domnului a venit peste tot Egiptul, Moise a putut prin credinţă să serbeze sărbătoarea eliberării lor, paştele (Evrei 11.28).
După aceea urmează o altă serie de fapte de credinţă. Prin credinţă izraeliţii au trecut prin Marea Roşie; prin credinţă au căzut zidurile Ierihonului; prin credinţă a fost cruţată curva Rahab. Ciudate legături! Cu siguranţă nu fără intenţie aşezate în felul acesta prin Duhul Sfânt. Trecerea prin Marea Roşie este un model al salvării noastre depline de sub puterea vrăjmaşului prin moartea şi învierea lui Hristos. Apele judecăţii, în care au pierit egiptenii, au fost pentru izraeliţi drumul spre salvare. Prin moarte ei au trecut la viaţă. Acesta era pentru noi modelul, care s-a împlinit în Hristos. Crucea înseamnă moarte şi judecată, cele două urmări îngrozitoare ale păcatului, soarta veşnică a păcătosului. Însă pentru noi crucea este salvarea, deoarece Hristos a suferit judecata şi moartea pentru noi la cruce, aşa că noi suntem eliberaţi de ele. Hristos a murit şi a înviat, şi noi parcurgem în credinţă ceea ce ar fi fost condamnarea noastră veşnică, dar care acum a devenit salvarea noastră veşnică. Noi trecem prin mare fără să ne înecăm. Moartea şi judecata sunt siguranţa noastră; şi prin învierea lui Isus Hristos dintre morţi, noi ajungem într-o stare nouă.
Izraeliţii trebuiau nu numai eliberaţi de sub autoritatea lui faraon, ci ei trebuiau şi să ia în posesiune ţara Canaan făgăduită lor; pentru aceasta trebuiau alungaţi vrăjmaşii din ţară. Prin credinţă au căzut zidurile Ierihonului, după ce ele au fost înconjurate şapte zile, şi prin aceasta credinţa s-a arătat în puterea şi statornicia ei. Acum toată ţara se întindea deschisă înaintea lor. După salvarea noastră de moarte şi judecată, prin credinţă ocupăm locul nostru în locurile cereşti şi cucerim binecuvântările cereşti de la vrăjmaşul sufletelor noastre, marele acuzator al fraţilor (Apocalipsa 12.10).
Prin credință curva Rahab nu a murit împreună cu cei necredincioși, deoarece a primit cu pace pe cercetași. Prin credință ea s-a așezat de partea poporului Domnului şi a fost primită în popor ca străină, şi anume a fost admisă în seminţia din care, după carne, a venit Mesia. Aşa vor avea parte păgânii de binecuvântările lui Israel; şi aşa sunt deja acum credincioşii dintre naţiuni un singur trup cu credincioşii din Israel, împreună părtaşi ai aceloraşi făgăduinţe şi tovarăşi ai casei lui Dumnezeu.
În versetele 32-38 (Evrei 11.32-38) Duhul Sfânt aminteşte în general faptele de credinţă ale sfinţilor vechiului legământ din timpuri diferite şi în împrejurări diferite, prin care puterea credinţei şi statornicia ei s-au confirmat în suferinţele cele mai îngrozitoare şi prigoanele cele mai grele. Probabil în versetele 37 şi 38 este vorba de credincioşii care în timpul macabeilor au suferit sub prigoanele îngrozitoare ale împăratului sirian Antiochus Epiphanes. Lumea nu era demnă să aibă în mijlocul ei astfel de martori credincioşi (fideli) ai lui Dumnezeu.
Deosebit de importante sunt ultimele două versete ale capitolului.
Evrei 11.39,40: Şi toţi aceştia, primind mărturie prin credinţă, n-au primit promisiunea, Dumnezeu având în vedere ceva mai bun pentru noi, ca ei să nu fie făcuţi desăvârşiţi fără noi.
Aşa cum s-a spus la început, tot aşa se spune şi la sfârşitul acestui capitol despre toţi sfinţii vechiului legământ, că ei au fost plăcuţi lui Dumnezeu. Şi cu toate acestea n-au primit făgăduinţa. Ei au murit, înainte ca făgăduinţa să fie împlinită. De ce n-au primit ei împlinirea făgăduinţei? Deoarece trebuia mai întâi ca noi să ajungem în revelarea deplină şi minunată a noii perioade, aceea a Bisericii; şi Dumnezeu a prevăzut pentru noi ceva mai bun, pentru ca ei să nu fie făcuţi desăvârşiţi fără noi.
În această epistolă suntem învăţaţi cu privire la adevărul, că lucrurile cereşti sunt lucruri în care noi trăim prin unirea lui Hristos cu Adunarea (Biserica) şi prin intrarea noastră liberă în Sfânta Sfintelor cerească prin sângele Său. Pentru noi nu este vorba de o făgăduinţă, prin care noi din depărtare privim locul în care noi nu avem încă voie să intrăm; căci noi putem intra cu îndrăzneală în prezenţa lui Dumnezeu; noi aparţinem Locului Preasfânt ceresc, unde locuieşte Dumnezeu; noi avem acolo cetăţenia noastră. Hristos ca Om este glorificat în cer; El, Capul nostru, este Înaintemergătorul nostru. Avraam a umblat aici pe pământ, având privirea îndreptată spre cetatea cerească; dar el nu stătea în legătură cu cerul într-o relaţie prin Hristos, care a intrat în glorie. Noi suntem în Hristos în cer. Desigur, aici Duhul Sfânt nu intră în detalii cu privire la acest subiect, deoarece nu este intenţia Lui să ne prezinte aici poziţia minunată a Bisericii (El face aceasta în epistola către Efeseni); dar El ne arată printr-un singur cuvânt această poziţie minunată. Oricât de binecuvântaţi ar fi fost patriarhii, totuşi poziţia creştinului este cu totul alta, şi mai înaltă. Noi avem privilegii, pe care sfinţii din perioada Vechiului Testament nu au avut-o. Faptul că Omul Hristos Isus este în cer, după ce El a făcut lucrarea de mântuire, şi că Duhul Sfânt, prin care noi suntem legaţi cu Hristos, este aici pe pământ şi locuieşte în noi, ne face să înţelegem că privilegiile noastre sunt mult mai înalte şi mai mari decât ale sfinţilor Vechiului Testament. Cel mai mic în Împărăţie este mai mare decât cel mai mare dintre cei care au trăit înainte de venirea acestei Împărăţii.
Traducere: Ion Simionescu
Epistola către Evrei capitolul 10
Evrei 10
Hermanus Cornelis Voorhoeve
© SoundWords, Online începând de la: 16.09.2018, Actualizat: 16.09.2018
În capitolul acesta Pavel expune tema tratată de el – a-tot-suficienţa şi valoarea jertfei unice a lui Isus Hristos – în legătură cu starea actuală a credincioşilor. El ne-a prezentat lucrarea lui Hristos şi a vorbit despre revenirea Sa şi despre gloria Sa. Dar ce se petrece în acest timp intermediar? Este timpul creştinismului, la care se aplică jertfa lui Hristos. Creştinul se află între cruce şi revenirea lui Hristos în glorie. El se odihneşte plin de încredere sub cruce; numai acolo el găseşte baza stabilă, morală, ca să poată sta înaintea lui Dumnezeu şi să aştepte gloria, care trebuie să fie revelată.
Evrei 10.1,2: Pentru că Legea, având umbra bunurilor viitoare, nu înfăţişarea reală a lucrurilor, nu poate niciodată, cu aceleaşi jertfe, care se aduc neîncetat în fiecare an, să-i desăvârşească pe aceia care se apropie. Astfel, n-ar fi încetat ele să fie aduse dacă cei care slujesc, odată curăţiţi, n-ar mai fi avut nici o cunoştinţă de păcate?
Legea cu multele ei jertfe de tăiere nu a dus la desăvârşire pe cei care se închinau; căci dacă ei ar fi ajuns la desăvârşire, nu ar fi trebuit să se mai aducă mereu jertfe de tăiere noi. Repetarea jertfelor dovedeşte că ei, cei care se apropiau, adică închinătorii (adoratorii), nu erau desăvârşiţi. Jertfele de tăiere nicidecum nu puteau face desăvârşiţi, ci dimpotrivă ele erau o amintire de păcate. Jertfele de tăiere repetate anual arătau poporului că păcatul era încă prezent; ele ilustrau clar şi precis, că el exista încă înaintea feţei lui Dumnezeu. Hristos însă a adus numai o singură jertfă de tăiere pentru păcat. Dumnezeu a primit această jertfă. Ea nu se repetă. Prin această jertfă păcatele au fost îndepărtate şi adoratorii au o conştiinţă curată în prezenţa lui Dumnezeu.
Legea era desigur o umbră, dar nicidecum nu era chipul bunurilor viitoare. Sub Lege erau jertfe de tăiere, care se repetau – acum însă este o singură jertfă de tăiere, care este pe deplin suficientă. Sub Lege era un mare preot, care era muritor şi funcţia lui era preluată de altul, un mare preot care o singură dată pe an intra în Sfânta Sfintelor, dar pe care de fiecare dată trebuia s-o părăsească, în timp ce Dumnezeu rămânea ascuns după perdea de ochii adoratorului, deoarece lucrarea nu era înfăptuită – acum perdeaua este ruptă şi Marele Preot şade pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu. Orice acţiune făcută sub Lege lăsa să se vadă că ispăşirea nu era desăvârşită; acum însă starea Marelui Preot şi a închinătorilor dovedesc că lucrarea a fost făcută şi că închinătorii au fost făcuţi pentru totdeauna desăvârşiţi înaintea lui Dumnezeu. Repetarea jertfelor de tăiere arăta clar că sub Lege păcatul era încă prezent, şi faptul că jertfa lui Hristos a fost adusă numai o singură dată revelează clar valabilitatea ei veşnică.
Deci după ce păcatul a fost ispăşit şi conştiinţa a fost curăţită, închinătorii, împuterniciţi prin jertfă, se apropie cu îndrăzneală. Sensul serviciului divin iudaic consta în aceea, că păcatele nu erau îndepărtate; sensul serviciului divin creştin constă dimpotrivă în aceea, că păcatele au fost îndepărtate. De aceea închinătorii acum nu mai au nici o conştiinţă încărcată de păcate. Să observăm, că aici nu este vorba de poziţia noastră de copii ai lui Dumnezeu şi de umblarea noastră ca atare. Dacă noi ca copii am păcătuit, avem nevoie de iertare din partea Tatălui şi nu putem fi fericiţi în prezenţa Sa atâta timp cât nu am primit iertarea. Aici este vorba de poziţia noastră ca păcătoşi, şi ca păcătoşi noi am primit prin jertfa lui Hristos iertarea desăvârşită a tuturor păcatelor noastre, aşa că noi cu conştiinţa curată şi liberă, curăţită prin sângele lui Hristos, putem intra în prezenţa sfântă a lui Dumnezeu, în locul cel lăuntric al Sfintei Sfintelor. Dacă un singur păcat ar fi rămas neispăşit, atunci noi nu am putea exista în prezenţa lui Dumnezeu, căci ochii Lui sunt prea curaţi ca să poată privi răul.
Sub Lege s-a amintit permanent de păcate, căci sângele de tauri şi de ţapi nu era în stare să îndepărteze păcatele. (Evrei 10.3-4) Şi cu toate acestea era voia lui Dumnezeu ca păcatele să fie îndepărtate. În planul Său veşnic a hotărât aceasta şi ea a fost vestită în făgăduinţa Sa dată deja imediat după căderea în păcat. Pentru ca acest plan şi această făgăduinţă să se poată împlini, trebuia tăiată o jertfă al cărei sânge putea să cureţe de toate păcatele şi să poată îndeplini toate cerinţele sfinte ale lui Dumnezeu. Singurul Fiu al lui Dumnezeu S-a dat de bună voie să fie această jertfă.
Evrei 10.5-9: De aceea, intrând în lume, El spune: »N-ai voit jertfă şi dar de mâncare, ci Mi-ai întocmit un trup. Nu Ţi-au plăcut arderi-de-tot şi jertfe pentru păcat. Atunci am spus: ‚Iată, Eu vin (în sulul cărţii este scris despre Mine) ca să fac voia Ta, Dumnezeule’«. Spunând mai sus: »N-ai vrut, nici nu Ţi-au plăcut jertfe şi daruri şi arderi-de-tot şi jertfe pentru păcat« (care sunt aduse potrivit Legii), atunci El a spus: »Iată, Eu vin ca să fac voia Ta«. El desfiinţează ce este întâi, ca să stabilească ce este a doua oară;
Prin aceste cuvinte minunate şi solemne noi am fost socotiţi demni de a auzi ce s-a petrecut între Tatăl şi Fiul, atunci când Fiul S-a hotărât să facă voia Tatălui. Auzim ce a spus El atunci şi care erau planurile veşnice ale lui Dumnezeu, pe care El a venit să le împlinească. Înainte ca El să devină Om, la locul unde s-au discutat planurile veşnice şi gândurile numai între Persoanele Dumnezeirii, Cuvântul S-a oferit, aşa cum El ni S-a revelat în timp, să facă lucrarea stabilită în aceste planuri. Şi în cuvântul profetic, care ne este făcut cunoscut, este ca şi cum perdeaua ar fi ridicată puţin, înapoia căreia este ascunsă marea taină a gândurilor divine. Privilegiu nespus de minunat, pe care harul lui Dumnezeu ni-l dăruieşte!
Deja atunci când Duhul Sfânt a lăsat să se scrie aceste cuvinte ale Fiului lui Dumnezeu prin pana profeţilor, prin aceasta El a declarat fără valoare toate jertfele vechiului legământ. Aici sunt enumerate toate felurile de jertfe – jertfe de tăiere, jertfe de mâncare, jertfe de ardere de tot şi jertfe pentru păcat. Şi pe toate acestea Dumnezeu nu le-a vrut, ele nici nu I-au plăcut. Niciuna dintre ele şi nici ele toate luate împreună nu puteau curăţa nici măcar o singură conştiinţă sau să ispăşească un singur păcat. De aceea Fiul spune, atunci când vine în lume: „N-ai voit jertfă şi dar de mâncare, ci Mi-ai întocmit un trup”. În textul ebraic din Psalmul 40 stă: „Tu Mi-ai străpuns urechile”. Însă în traducerea greacă a Vechiului Testament citim: „Tu Mi-ai întocmit un trup”. Şi Pavel, călăuzit de Duhul Sfânt, a citat această traducere, căci prin ea se exprimă adevăratul sens al acestor cuvinte. Cuvântul ureche, folosit în felul acesta, are permanent sensul de primire de porunci şi de obligaţia de a asculta. „El Îmi trezeşte dimineaţă după dimineaţă, Îmi trezeşte urechea, ca să ascult ca un ucenic”, citim în Isaia 50. După rânduiala, pe care o găsim în Exodul 21, urechea era găurită sau prinsă de tocul uşii cu o sulă, ca semn că acest izraelit era ca sclav legat de casă, şi pentru totdeauna trebuia să slujească stăpânului său şi să asculte de el. Deci, prin primirea unui trup omenesc Domnul nostru a luat statura de sclav; El Şi-a lăsat urechile străpunse de Dumnezeu, aceasta înseamnă, El S-a aşezat în starea în care El trebuia să facă voia Stăpânului Său, oricare ar fi fost această voie.
El a făcut aceasta de bună voie. El Însuşi este Cel care spune: „Mi-ai întocmit un trup. Iată, Eu vin ca să fac voia Ta, Dumnezeule”. El Se predă pe Sine Însuşi, ca să facă voia lui Dumnezeu. Din dragoste liberă, pentru gloria Tatălui, El se dă pe Sine Însuşi de bună voie ca Unul care era capabil şi avea dreptul să facă aceasta. Era voia lui Dumnezeu; în sulul cărţii, în planurile veşnice ale lui Dumnezeu era deja hotărât aceasta; dar El Se dă de bună voie la moarte, ca să împlinească această voie. Ascultător de planul care era întocmit pentru El, El Se jertfeşte în chip desăvârşit de bună voie, ca să-l împlinească; şi prin faptul că Se dă pe Sine Însuşi, El Se supune pe deplin şi i-a asupra Sa să facă tot ce doreşte Dumnezeu. Remarcabilă revelare a adevărului, pe care Isus l-a rostit o dată: „Eu şi Tatăl suntem una”. Una în gândire şi voinţă, deoarece ei sunt una în Fiinţa lor; căci nimeni altcineva decât o Persoană divină era în stare şi avea dreptul să părăsească locul pe care El l-a ocupat. Realmente, chiar şi în smerirea Lui, Mântuitorul nostru era în mod necesar Dumnezeu, căci numai Dumnezeu putea face lucrarea, pe care El Şi-a propus-o; însă totodată El era permanent şi deplin ascultător de Dumnezeu şi dependent de El. În existenţa Sa pe pământ s-a revelat ce s-a hotărât în locuinţele veşnice.
Să mai observăm şi că Domnul nostru zice lui Dumnezeu: „Tu Mi-ai pregătit un trup”. Cu toate că a fost născut de o fecioară, El a fost conceput de puterea Celui Preaînalt în umbrirea prin Duhul Sfânt. El a avut un trup omenesc real, dar un trup fără păcat şi de aceea nemuritor, cu toate că El l-a luat, ca să poată muri – un trup pregătit de Dumnezeu pentru El.
Urmările smeririi şi jertfirii de Sine a Fiului lui Dumnezeu sunt enumerate de Pavel. Ele sunt trei.
- Sfinţirea noastră prin voia lui Dumnezeu;
- Sfinţirea şi desăvârşirea noastră prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, odată pentru totdeauna; şi
- Mărturia Duhului Sfânt în noi, care confirmă aceasta.
- Sfinţirea noastră este după voia lui Dumnezeu. „Voie, prin care am fost sfinţiţi” (versetul 10). Voia lui Dumnezeu, şi nu a noastră, este cauza şi motivul sfinţirii noastre. Cine a înţeles aceasta, acela stă pe on teren de nezguduit. Prin voia Aceluia, care după înţelepciunea Sa proprie a pregătit un trup pentru Fiul Său, pentru ca Acesta să Se poată jertfi pe Sine pentru noi, noi am fost puşi deoparte (sfinţiţi) pentru Dumnezeu şi de aceea am fost mântuiţi. Şi orice s-ar putea schimba acum, dar voia lui Dumnezeu nu se schimbă. Ce a fost stabilit în planul Său veşnic, El a împlinit în timp, şi nimic nu este în stare să schimbe ceva din aceasta. Ce fundament tare şi de nezdruncinat pentru credinţa noastră!
Să observăm că în epistola noastră nu se tratează facerea cunoscut a vieţii, şi nici sfinţirea practică, lucrată prin Duhul Sfânt. Este adevărat că în capitolul doisprezece se vorbeşte în îndemnurile date despre sfinţirea practică, dar nu în partea doctrinară a epistolei. Sfinţirea, despre care este vorba aici, este punerea deoparte a unui om pentru Dumnezeu, pentru ca el prin voia lui Dumnezeu să-I aparţină; această punere deoparte are loc prin jertfirea lui Isus Hristos şi glorificarea Sa la dreapta lui Dumnezeu.
- Sfinţirea şi desăvârşirea noastră a avut loc prin jertfirea trupului lui Isus Hristos odată pentru totdeauna. „Voie, prin care am fost sfinţiţi, prin jertfirea trupului lui Isus Hristos odată pentru totdeauna” (versetul 10). Voia lui Dumnezeu este baza, şi jertfa lui Isus Hristos mijlocul pentru sfinţirea noastră. Domnul nostru, venit pe pământ să facă voia lui Dumnezeu, S-a jertfit prin Duhul Sfânt fără pată lui Dumnezeu; şi prin această jertfă noi am fost puşi deoparte pentru Dumnezeu şi închinaţi lui Dumnezeu. Această jertfă are o putere veşnică; ea a avut loc o singură dată pentru totdeauna; ea nu se va repeta; şi de aceea sfinţirea noastră are natură divină şi nu trebuie repetată. Prin puterea deplin suficientă a acestei jertfe noi suntem sfinţiţi pentru totdeauna pentru Dumnezeu, aşa că sfinţirea noastră, punerea noastră deoparte pentru Dumnezeu are statornicia voii lui Dumnezeu. Ea este urmarea harului, care s-a arătat în dăruirea lui Hristos. Sfinţirea este desăvârşită, aşa cum este desăvârşită lucrarea prin care ea a devenit posibilă, şi de aceea ea are şi durabilitatea şi puterea suficienţei depline a lucrării minunate a lui Hristos.
Că jertfirea lui Isus Hristos a avut loc odată pentru totdeauna, recunoaştem prin aceea că El şede la dreapta lui Dumnezeu. Preotul din perioada Vechiului Testament sta, deoarece păcatele lui trebuiau permanent îndepărtate; el trebuia să facă zilnic slujba şi deseori să aducă aceleaşi jertfe de tăiere, deoarece sângele de ţapi şi de viţei nu puteau îndepărta păcatele. Hristos, „după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu” (versetul 12). Lucrarea a fost terminată; sângele ispăşirii a fost vărsat; o jertfă deplin suficientă a fost adusă; ca mai mare Mare Preot al nostru Hristos a intrat cu sângele propriu în cer în Sfânta Sfintelor şi acolo, pe baza dreptului Său primit, S-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu, „aşteptând până când vrăjmaşii Lui vor fi puşi ca aşternut al picioarelor Lui.”
Căci Hristos, care pentru totdeauna este Mare Preot al nostru, într-adevăr Se va ridica şi va apărea în glorie pe norii cerului, însă nu ca să Se preocupe cu păcatele noastre, ci ca să câştige victoria asupra tuturor vrăjmaşilor Săi. Tronul lui Dumnezeu, la dreapta Căruia S-a aşezat, este pentru noi tronul harului, dar pentru toţi vrăjmaşii lui Dumnezeu este tronul judecăţii.
Din ce motiv Hristos S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu? Duhul Sfânt ne explică, când spune: „Pentru că, printr-o singură jertfă i-a desăvârşit pentru totdeauna pe cei sfinţiţi” (versetul 14). Ce har! Noi am fost făcuţi desăvârşiţi pentru totdeauna. Noi am fost făcuţi desăvârşiţi prin lucrarea Sa, după dreptate, în urma căreia El S-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu şi acum El este personal acolo. Dumnezeu L-a primit. Sângele Său a desfiinţat păcatul. Prin lucrarea Sa a luat naştere o împăcare desăvârşită şi veşnică; şi toţi, care sunt sfinţiţi, au fost făcuţi desăvârşiţi pentru totdeauna.
Acestea sunt cuvinte ciudate. Nu stă scris: cei care au fost sfinţiţi, ci: cei sfinţiţi. Toţi, cei care sunt sfinţiţi, indiferent când, în timpul secolelor trecute sau acum, au fost făcuţi desăvârşiţi pentru totdeauna printr-o jertfă.[1] Toţi, care cred, au parte la aceeaşi împăcare, sunt aduşi în legătură cu aceeaşi lucrare şi prin una şi aceeaşi jertfă au fost făcuţi desăvârşiţi înaintea Feţei sfinte a lui Dumnezeu.
- Mărturia Duhului Sfânt, care confirmă sfinţirea şi desăvârşirea noastră. „Dar şi Duhul Sfânt ne mărturiseşte; pentru că, după ce a spus: »Acesta este legământul pe care-l voi întemeia pentru ei, după acele zile«, zice Domnul: »Dând legile Mele în inimile lor, le voi înscrie şi în gândurile lor«; şi: »nicidecum nu-Mi voi mai aminti de păcatele lor şi de nelegiuirile lor «.”
Pentru a înţelege bine intenţia scriitorului, trebuie să ne gândim la slujba ceremonială din Israel. Când marele preot în marea zi a ispăşirii ducea sângele înapoia perdelei, ca să-l stropească înaintea capacului ispăşirii şi pe capacul ispăşirii, pe care domnea Dumnezeu, poporul nu putea şti dacă Dumnezeu a primit jertfa decât atunci când marele preot ieşea din Locul Preasfânt şi se arăta poporului. Hristos, Marele Preot al nostru, a intrat în Sfânta Sfintelor cerească şi acolo şade la dreapta lui Dumnezeu. Cum putem noi şti, că jertfa a fost primită de Dumnezeu în cer? Poporul Israel va şti abia atunci când Isus va părăsi cerul şi Se va arăta poporului Său. De aceea iudeii credincioşi în timpul necazului cel mare sub antihrist vor avea o oarecare speranţă, dar nu vor avea siguranţa iertării păcatelor lor. Dar cum să ştim noi? Deci, prin Duhul Sfânt. După ce Isus a intrat în cer şi a fost glorificat de Dumnezeu, El a trimis Duhul Sfânt din cer pe pământ şi L-a dăruit credincioşilor. Acest Duh ne adevereşte, că Dumnezeu a primit sângele ispăşirii; acest Duh ne vorbeşte despre Hristos glorificat, care a fost aşezat ca Mare Preot al nostru la dreapta lui Dumnezeu, şi ne dă asigurarea din partea lui Dumnezeu, că El niciodată nu îşi va mai aminti de păcatele şi fărădelegile noastre, deoarece ele au fost îndepărtate prin sângele lui Isus, care a fost primit de El ca deplin suficient. De aceea apostolii Domnului au trebuit să aştepte în Ierusalim până va fi venit Duhul Sfânt, căci abia după aceea ei puteau da mărturie despre iertarea păcatelor. Şi în evanghelia după Ioan, unde Domnul spune: „Din trupul lui vor curge râuri de apă vie”, se spune „Dar a spus aceasta despre Duhul pe care urmau să-L primească cei care au crezut în El; pentru că nu era încă Duh Sfânt, deoarece Isus nu fusese încă glorificat” [Ioan 7.39].
Starea minunată şi glorioasă, în care se află credincioşii, are de aceea originea în voia lui Dumnezeu, care a unit în sine atât harul cât şi planul lui Dumnezeu; ea îşi are baza şi stabilitatea în lucrarea înfăptuită de Hristos, a cărei desăvârşire a fost dovedită prin şederea lui Isus la dreapta lui Dumnezeu; şi ea este confirmată prin mărturia Duhului Sfânt, care Şi-a făcut locuinţă în noi şi ne dă asigurarea, că jertfa a fost primită de Dumnezeu şi sângele, care curăţă de toate păcatele, este înaintea tronului Său.
Evrei 10.18: Iar unde este iertare de acestea, nu mai este jertfă pentru păcat,
aşa încheie Pavel expunerea sa de dovezi. Dacă prin jertfa lui Hristos a luat naştere o iertare desăvârşită, atunci nu mai este necesară nici o jertfă, pentru a primi această iertare. Desigur se poate aminti permanent de această jertfă, dar aducerea unei jertfe noi aparţine imposibilului. Noi ne aflăm pe un teren cu totul nou. Prin jertfa lui Hristos a fost desfiinţat păcatul şi noi, care credem, am fost sfinţiţi. Pentru noi, părtaşi ai chemării cereşti, curăţirea de păcatele noastre a fost făcută pe deplin şi pentru totdeauna, a fost obţinută iertarea desăvârşită a fărădelegilor noastre şi ne-a fost dăruită o mântuire veşnică, aşa că noi, fără păcat în ochii lui Dumnezeu, putem locui acolo unde Hristos şede la dreapta lui Dumnezeu.
Îndemnurile care urmează acum se bazează pe adevărurile minunate prezentate în această epistolă. Sunt patru îndemnuri. Primul este, că noi trebuie să ne folosim de privilegiul nostru minunat să intrăm ca preoţi în Sfânta Sfintelor cerească.
Evrei 10.19-22: Având deci, fraţilor, îndrăzneală să intrăm în Sfânta Sfintelor prin sângele lui Isus, pe calea cea nouă şi vie pe care a deschis-o pentru noi prin perdea, care este carnea Lui, şi având un Mare Preot peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu inimă sinceră, în siguranţa deplină a credinţei, având inimile curăţite de o conştiinţă rea şi trupul spălat cu apă curată.
Îndemnul este: să intrăm cu inima curăţită, în deplina siguranţă a credinţei. Ca motiv pentru posibilitatea unei astfel de intrări în Sfânta Sfintelor lui Dumnezeu este dată încă o dată în cuvinte scurte, dar remarcabile şi minunate, cauza îndrăznelii. Atâta timp cât exista cortul din faţă, drumul spre Sfânta Sfintelor nu era deschis; nimeni nu putea apărea în prezenţa lui Dumnezeu; dar prin sângele lui Hristos a fost creat un drum nou şi viu, care ne duce în Sfânta Sfintelor cerească înaintea tronului lui Dumnezeu. Această cale nouă şi vie a fost inaugurată prin perdea. Care este carnea Lui. Când Isus a murit, perdeaua Templului s-a rupt de sus până jos. Cerul s-a deschis, tronul lui Dumnezeu era accesibil pentru credincios; el putea intra în prezenţa lui Dumnezeu cu o conştiinţă curăţită.
Dar nu numai aceasta. Isus S-a înălţat la cer şi S-a aşezat ca Mare Preot al nostru la dreapta lui Dumnezeu. Noi putem nu numai să intrăm în Sfânta Sfintelor cerească prin sângele lui Isus; ci, când am ajuns acolo, găsim acolo un „Mare Preot peste casa lui Dumnezeu”, care pe baza lucrării, pe care El a făcut-o, trăieşte acolo pentru totdeauna, ca să intervină pentru noi şi să ne reprezinte înaintea lui Dumnezeu, aşa că jertfele noastre, oricât ar fi ele de nedesăvârşite şi pătate, totuşi sunt „bine primite lui Dumnezeu prin Isus Hristos” (vezi 1 Petru 2.5).
De aceea noi avem voie să intrăm în Sfânta Sfintelor cerească. Însă noi nu numai avem voie, ci şi putem intra. Noi avem nu numai libertatea, ci şi îndrăzneala să intrăm. Cerul este nu numai deschis pentru noi, aşa că noi putem intra liberi, ci noi am fost făcuţi apţi pentru Sfânta Sfintelor. Noi am devenit preoţi ai lui Dumnezeu. Fiii lui Aaron, la consacrarea lor ca preoţi, au fost spălaţi complet cu apa ligheanului de aramă, au fost îmbrăcaţi cu îmbrăcămintea preoţească şi au fost stropiţi cu sânge. Tot aşa şi inimile noastre au fost stropite cu sângele lui Isus şi astfel au fost curăţite de o conştiinţă rea; în timp ce noi am fost complet curăţiţi prin Duhul lui Dumnezeu prin Cuvânt. Şi spălarea cu apă este la fel de puţin repetată, precum este stropirea cu sângele lui Hristos. „Cine s-a scăldat nu are nevoie să i se spele decât picioarele, pentru că este în totul curat”, a spus Domnul lui Petru; aşa că noi am fost aduşi într-o stare care ne face apţi să intrăm în Sfânta Sfintelor cerească – acum, numai prin credinţă, dar la venirea lui Hristos, când va dispare orice urmă de păcat pe trupul nostru, în realitate.
Această îndrăzneală este pentru toţi credincioşii, căci ei toţi au parte de lucrarea lui Hristos, şi toţi au fost spălaţi cu apă şi au fost stropiţi cu sânge. Dacă toţi se folosesc de acest privilegiu minunat, aceasta este o altă chestiune. „Să intrăm”, spune Pavel; să păşim ca preoţi în Sfânta Sfintelor cerească, ca acolo să aducem jertfele noastre. Dar să ne apropiem cu inimă sinceră, în siguranţa deplină a credinţei. Inima noastră trebuie să fie adevărată, sinceră înaintea lui Dumnezeu, şi noi trebuie să umblăm în căile Domnului şi să ne odihnim în jertfa lui Hristos, prin care a fost îndepărtată orice prăpastie între noi şi Dumnezeu şi noi am fost făcuţi apţi pentru prezenţa sfântă a lui Dumnezeu. Însă un credincios, care nu a înţeles răscumpărarea prin Hristos, nu se simte capabil să intre în Sfânta Sfintelor cerească; şi un credincios, care nu umblă corect înaintea lui Dumnezeu, nu va simţi nevoia să adore pe Dumnezeu, să-L laude şi să-L preamărească. Dar dacă avem o inimă sinceră şi stăm în deplina siguranţă a credinţei, atunci să ne folosim permanent de privilegiul nostru minunat şi sfânt.
Al doilea îndemn este:
Evrei 10.23: Să ţinem cu tărie mărturisirea speranţei neclintite, deoarece credincios este Cel care a promis.
Chiar dacă împlinirea făgăduinţei este amânată mult timp, totuşi Domnul este credincios; El nu uită făgăduinţele Sale; la timpul Său El le va împlini. De aceea noi trebuie să ţinem cu tărie mărturisirea speranţei, potrivit căreia noi avem parte de chemarea cerească şi vom merge acolo unde Isus a intrat ca Înainte-mergător al nostru.
Şi aceasta trebuie s-o facă nu numai fiecare pentru sine însuşi, ci, ca aparţinători ai aceleiaşi familii, s-o facem împreună. Noi călătorim împreună spre patria cerească, de aceea noi trebuie şi să ne unim şi să ne zidim şi să ne întărim sufleteşte unii pe alţii. De aceea îndemnurile următoare:
Evrei 10.24: Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune.
Dacă unul dintre sfinţi este în pericol să se abată, să-l atenţionăm, să-l înconjurăm cu dragoste, să-l sprijinim şi să-l întărim, pentru ca dragostea să nu se răcească şi faptele bune să nu înceteze.
Evrei 10.25: Să nu părăsim strângerea noastră laolaltă, după cum obişnuiesc unii, ci să ne încurajăm”, să frecventăm cu fidelitate aceste strângeri laolaltă, „şi cu atât mai mult cu cât vedeţi apropiindu-se ziua
lui Hristos, ziua gloriei Sale.
Strângerea noastră laolaltă, aceasta este adunarea copiilor lui Dumnezeu. Este numai o familie a copiilor lui Dumnezeu, şi de aceea numai o strângere laolaltă. A fi prezent în ea este privilegiul nostru sfânt şi chemarea noastră scumpă. Acolo noi suntem întăriţi prin credinţa reciprocă şi prin părtăşia comună; acolo noi glorificăm împreună pe Dumnezeu şi Tatăl nostru şi ne plecăm înaintea Mielului care a fost sacrificat; şi acolo ne bucurăm împreună de viitorul minunat care ne aşteaptă.
Aceste îndemnuri erau deosebit de necesare pentru credincioşii evrei, cărora Pavel le scria. Unii dintre ei aveau deja obiceiul să nu mai frecventeze strângerile laolaltă şi erau în pericol să renunţe la mărturisirea speranţei şi să se reîntoarcă la iudaism. De aceea urmează acum cuvinte severe:
Evrei 10.26,27: Pentru că, dacă noi păcătuim voit, după primirea cunoştinţei adevărului, nu mai rămâne jertfă pentru păcate, ci o înfricoşătoare aşteptare sigură a judecăţii şi văpaie de foc care-i va mistui pe cei împotrivitori.
Intenţia lui Pavel este clară. Ca şi în capitolul şase, el vorbeşte aici despre urmările părăsirii credinţei creştine şi ale întoarcerii la iudaism. Aceasta înţelege el aici prin „păcătuim voit”. Cine a primit cunoştinţa adevărului şi a părăsit iudaismul, ca să primească pe Hristos ca Mântuitor şi Mare Preot al său, păcătuieşte cu voia, dacă el leapădă credinţa creştină şi se reîntoarce la serviciul divin iudaic; şi deoarece el leapădă singura jertfă care are valabilitate înaintea lui Dumnezeu, pentru el nu mai rămâne nici o jertfă de tăiere pentru păcatele sale; şi nu rămâne nimic altceva de aşteptat decât judecata şi văpaia de foc, care va mistui pe vrăjmaşii lui Hristos.
Altceva nu este posibil; căci dacă
Evrei 10.28,29: cine a dispreţuit Legea lui Moise moare fără milă, pe mărturia a doi sau trei martori; de cât mai rea pedeapsă gândiţi că va fi socotit vrednic cel care L-a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu şi a socotit necurat sângele legământului prin care a fost sfinţit şi L-a insultat pe Duhul harului?
Să calci în picioare pe Fiul lui Dumnezeu este mai grav decât să lepezi Legea lui Moise; căci fapta ultimă este neascultare, dar prima este desconsiderarea harului lui Dumnezeu şi a ceea ce Dumnezeu a făcut în Hristos Isus, ca să ne elibereze de urmările acestei neascultări. Cine s-a reîntors la iudaism şi a tăgăduit credinţa creştină, acela a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, a socotit necurat sângele legământului, prin care el a fost sfinţit, atunci când el a ocupat locul celor puşi deoparte pentru Dumnezeu, şi L-a insultat pe Duhul harului, care i-a deschis ochii pentru adevăr şi i-a arătat pe Hristos ca Domn şi Mântuitor al lui.
Însă Pavel avea o părere deosebită despre evreii cărora le scria; căci prin credinţa lor şi prin dăruirea lor au dovedit că ei erau creştini adevăraţi. După ce ei au fost luminaţi prin Evanghelie, au îndurat multe lupte şi suferinţe. Ei au fost prigoniţi sub tot felul de forme, aşa că ei prin insulte şi necazuri au fost expuşi ca privelişte înaintea lumii; şi ei au păstrat părtăşia cu ceilalţi care au fost trataţi în acelaşi fel. Ei au dovedit părtăşia lor cu cei închişi din pricina Numelui Domnului; da, ei au primit cu bucurie răpirea bunurilor lor, deoarece privirea lor era îndreptată spre viitorul minunat care ne aşteaptă. Ei şi-au luat privirea de la bunul trecător al lumii acesteia şi şi-au îndreptat privirea spre averea mai bună şi statornică din ceruri (Evrei 10.32-34).
Însă ei au trebuit să rămână pe poziţie; căci numai cine rabdă până la sfârşit va fi mântuit. De făgăduinţa lui Dumnezeu poate avea parte numai acela care rabdă şi face voia lui Dumnezeu. De aceea Pavel le spune:
Evrei 10.35: Nu lepădaţi deci încrederea voastră care are o mare răsplătire![2]
De aceea nu vă lăsaţi descurajaţi; rămâneţi fideli credinţei; ţineţi-vă strâns de făgăduinţa lui Dumnezeu; gândiţi-vă, că cel drept va trăi prin credinţă, şi că Dumnezeu nu are nici o plăcere de cel care se retrage, de cel care renunţă la credinţă (versetul 38). „Dar noi”, aşa încheie Pavel – voi şi eu –
Evrei 10.39: nu suntem din aceia care dau înapoi spre pieire, ci ai credinţei, spre păstrarea sufletului.
Dacă desăvârşirea ar fi venit prin preoţia levitică, atunci nu ar mai fi fost necesară o altă preoţie după rânduiala lui Melhisedec; dacă ar fi fost păstrat legământul dintâi, atunci nu mai era nevoie să vină un al doilea legământ, un legământ nou; aşa ar fi spus Pavel. Dacă exista o preoţie după rânduiala lui Mehisedec, atunci preoţia levitică decădea, şi dacă a venit un legământ nou, atunci primul este îmbătrânit şi aproape de dispariţie. Aceasta era clar şi precis; însă acum se merită să se arate din ce motive nu putea să rămână vechea perioadă. Aceasta este ceea ce scriitorul epistolei prezintă în acest capitol 9. El arată că sub legământul dintâi nimeni nu avea acces în prezenţa lui Dumnezeu, deoarece Dumnezeu era ascuns în spatele perdelei; nu putea fi vorba de o conştiinţă curăţită, deoarece sângele taurilor şi ţapilor nu puteau îndepărta păcatele; şi deoarece nu avusese loc o eliberare desăvârşită.
Dar înainte ca el să se ocupe ce aceasta, Pavel se preocupă de descrierea cu reverenţă a cortului întâlnirii şi echipamentului lui. Cei drept, el spune că acum nu doreşte să vorbească în detaliu despre aceste lucruri, este însă remarcabil că el enumeră toate acestea aici. Este ca şi cum el ar vrea să prezinte cititorilor săi frumuseţea şi gloria cortului întâlnirii, dat şi dotat de Dumnezeu Însuşi, pentru ca apoi să le creeze o impresie mai profundă despre frumuseţea şi gloria lucrurilor cereşti, al căror simbol erau aceste echipamente. Şi totodată el vrea să convingă pe cititorii săi de faptul că oricât de frumos era acest cort al întâlnirii şi oricât de minunate erau lucrurile din el, acum ele nu mai aveau nici o însemnătate, după ce realitatea simbolizată de toate acestea a venit în Hristos, şi că cine va rămâne la ele şi va ţine cu tărie la ele, acela nu mai avea un Loc Preasfânt voit şi dat de Dumnezeu, ci un Loc Preasfânt lumesc. Căci dacă Dumnezeu consideră Locul Preasfânt dat de El ca fiind învechit şi este dat dispariţiei, atunci acesta nu se mai deosebeşte cu nimic de locurile sfinte făcute de oameni. În acelaşi fel vorbeşte Pavel, printre altele, în epistola către Coloseni, despre Lege – elementele (principiile) lumii – care, dată fiind de Dumnezeu, a fost totuşi scoasă din centru de Hristos.
Remarcabil este faptul că aici, cu toate că în capitolul anterior este vorba de Templu, care curând va dispare, Pavel vorbeşte nu despre Templu, ci despre cortul întâlnirii. Motivul este, că Templul lui Solomon ne aminteşte de Împărăţia de o mie de ani, în timp ce cortul întâlnirii ne face să ne gândim la călătoria lui Israel prin pustie. Şi poziţia creştinilor se aseamănă cu poziţia lui Israel în pustie. Poporul lui Dumnezeu nu a intrat încă în ţara făgăduită, ci umblă încă ca pelerin şi străin pe pământ; şi epistola către Evrei priveşte, aşa cum am remarcat de mai multe ori, poporul lui Dumnezeu exclusiv ca pelerini prin lumea aceasta şi prin pustie spre Canaanul ceresc. Cu toate că cortul întâlnirii dispăruse deja de mult şi Pavel numeşte chiar lucruri care aparţin Templului, el vorbeşte totuşi intenţionat despre cortul întâlnirii, căci altfel ţelul, pe care Duhul Sfânt îl urmăreşte în această epistolă, s-ar pierde, căci noi ca creştini nu suntem ca Israel în ţară, ci ca Israel în pustie.
După descrierea frumuseţii şi caracterului ales al cortului întâlnirii şi a celor aflate în cort (Evrei 9.1-5), Pavel prezintă mai întâi, că atâta timp cât a existat cortul din faţă, drumul spre Sfânta Sfintelor nu era încă deschis. Nimeni nu avea voie să intre în Sfânta Sfintelor. În cortul din faţă, şi anume Locul sfânt, intrau preoţii în orice timp, ca să facă slujba (Evrei 9.6); dar în Sfânta Sfintelor nu avea voie să intre nimeni. Numai marele preot trebuia să intre odată pe an, în marea zi a ispăşirii, în Sfânta Sfintelor, dar nu ca să venereze pe Dumnezeu, ci ca să facă ispăşire cu sângele animalelor, pe care el le jertfea pentru sine însuşi şi pentru greşelile poporului. Poporul nu avea voie să meargă mai departe decât curtea din faţă; preoţii aveau voie să intre în Locul sfânt, şi marele preot nu mai mult decât o singură dată pe an în Sfânta Sfintelor (Evrei 9.7). Deci nici un om de pe pământ nu avea acces la Dumnezeu. Atâta timp cât păcatul nu a fost desfiinţat şi păcatele nu erau ispăşite, nimeni nu putea exista înaintea lui Dumnezeu. Chiar şi marele preot trebuia, ca să nu moară, să acopere cu un nor de tămâie chivotul legământului, unde Dumnezeu Îşi avea tronul între heruvimi. Pavel spune:
Evrei 9.8: Duhul Sfânt arătând aceasta: calea spre Sfânta Sfintelor nu era încă arătată, atât timp cât exista întâiul cort.
Dar acum drumul spre Sfânta Sfintelor este deschis, perdeaua ruptă, cerul este deschis.
Evrei 9.11-12: Dar Hristos, venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, prin cortul mai mare şi mai desăvârşit, nefăcut de mână (adică nu din această creaţie), nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu propriul Său sânge, a intrat odată pentru totdeauna în Sfânta sfintelor, după ce a obţinut o răscumpărare eternă.
Orice obstacol a fost îndepărtat şi fiecare credincios este admis în prezenţa lui Dumnezeu. El are acces la Dumnezeu, în lumina în care El Însuşi este. Desăvârşită mântuire! Căci cum am putea noi păşi în prezenţa sfântă a lui Dumnezeu, dacă nu ar fi în chip desăvârşit îndepărtat tot ce ne despărţea de El? Cu toate că aici noi nu suntem învăţaţi, ca în epistola către Efeseni, că noi am fost aşezaţi împreună cu Hristos în locurile cereşti şi unirea noastră cu Hristos nu este tratată în această epistolă, totuşi se constată realitatea minunată, că noi avem acces la Dumnezeu în Sfânta Sfintelor şi putem intra cu îndrăzneală în locuinţa sfântă a lui Dumnezeu, unde nimic nu poate intra care este în contradicţie cu El.
Însă mai mult chiar. Noi nu numai avem acces în Sfânta Sfintelor cerească, ci noi, pe baza lucrării înfăptuite de Hristos, am fost aduşi într-o poziţie care ne face apţi să ne folosim cu bucurie de acest privilegiu al nostru. Hristos ne-a făcut desăvârşiţi în ceea ce priveşte conştiinţa, aşa că noi putem intra în Sfânta Sfintelor fără să avem vreo teamă, sau altceva care să ne reţină sau să ne împovăreze. Să ne gândim că o conştiinţă desăvârşită este cu totul altceva decât o conştiinţă nevinovată, care, fericită în nevinovăţia ei, nu cunoaşte răul, dar la fel de puţin ştie ce este Dumnezeu în sfinţenia Sa. O conştiinţă desăvârşită cunoaşte pe Dumnezeu; ea este curăţită; ea are cunoştinţa binelui şi răului în concordanţă cu lumina lui Dumnezeu şi ştie că a fost curăţită de toate păcatele corespunzător sfinţeniei lui Dumnezeu Însuşi. Sângele de ţapi şi de viţei nu putea face desăvârşiţi, în ceea ce priveşte conştiinţa, pe cei care făceau slujba; şi tot aşa de puţin era în stare să facă toate ceremonialurile şi prescripţiile Legi şi diferitele spălări; acestea puteau curăţii numai carnea, aşa că în exterior se puteau apropia de Dumnezeu. O curăţire adevărată de păcat, prin care sufletul poate fi în lumină în prezenţa lui Dumnezeu, cu o conştiinţă care nu acuză, deoarece păcatul a fost nimicit, nu putea fi realizată prin aceste jertfe şi spălări (Evrei 9.9-10). Dar, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru harul Său!
Hristos a făcut lucrarea. El este, după ce El a intrat pentru noi în Sfânta Sfintelor cerească şi veşnică, acolo Martorul pentru îndepărtarea păcatului, aşa că conştiinţa este eliberată de păcat, căci ştim, că El, Cel care a purtat păcatele noastre, este în prezenţa lui Dumnezeu, după ce a făcut o ispăşire desăvârşită pentru păcate. De aceea noi avem nu numai curăţirea de păcatele noastre, ci şi curăţirea conştiinţei noastre, aşa că noi în libertate deplină şi cu bucuria inimii putem apărea înaintea Lui, înaintea Aceluia care ne iubeşte aşa de mult.
Dar nu numai aceasta. Hristos, care a intrat odată pentru totdeauna în cer, rămâne acolo pentru totdeauna; El a intrat în Sfânta Sfintelor cerească pe baza unei răscumpărări veşnice, pe baza sângelui Său, care îşi păstrează pentru totdeauna valoarea sa şi eficacitatea sa. Lucrarea a fost înfăptuită pe deplin şi niciodată nu-şi pierde valabilitatea ei veşnică. Dacă păcatul a fost înlăturat, dacă Dumnezeu a fost glorificat şi dreptatea Lui a fost satisfăcută, atunci valoarea acestei lucrări şi puterea ei niciodată nu se pot schimba. Răscumpărarea nu este una temporală sau de moment, ci una veşnică.
Aici ne sunt prezentate trei urmări ale lucrării înfăptuite de Hristos: intrare liberă în prezenţa lui Dumnezeu, o conştiinţă curăţită şi o răscumpărare veşnică.
În afară de aceasta în aceste versete mai sunt tratate alte trei puncte importante. Întâi:
Evrei 9.11: Hristos este Mare Preot al bunurilor viitoare.
Dacă Duhul Sfânt vorbeşte aici despre „bunurile viitoare”, atunci punctul de plecare este Israel înainte de venirea lui Hristos.
Aceste bunuri viitoare vor fi dăruite lui Israel, când Mesia va veni în Împărăţia Sa. Dacă noi am avea deja aceste bunuri, acum după ce creştinismul a venit, atunci nu ar mai putea fi vorba de bunuri viitoare, ci atunci ar trebui să spunem: noi le posedăm. Relaţia noastră actuală cu Hristos este una cerească; El este Mare Preot într-un cort al întâlnirii mai bun şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, aceasta înseamnă, nu aparţine creaţiei acesteia; El este în cer, şi noi avem acolo locul nostru.
Mai important şi cu urmări mult mai vaste este punctul al doilea.
Evrei 9.13,14: Hristos prin Duhul veşnic S-a jertfit pe Sine Însuşi fără pată lui Dumnezeu. „Pentru că, dacă sângele de tauri şi de ţapi şi cenuşa unei viţele, stropindu-i pe cei întinaţi, îi sfinţeşte pentru curăţia cărnii, cu cât mai mult sângele lui Hristos, care prin Duhul etern S-a oferit pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, va curăţa conştiinţa voastră de fapte moarte, ca să-I slujiţi Dumnezeului celui viu!
Ce revelaţie minunată cu privire la jertfa preţioasă a lui Hristos. El S-a jertfit pe Sine Însuşi de bună voie lui Dumnezeu. Desigur, Dumnezeu L-a trimis în lumea aceasta, ca să fie înălţat pe cruce pentru noi. Dumnezeu L-a făcut păcat şi a lăsat păcatele noastre să fie asupra Lui. Dumnezeu L-a pedepsit, condamnat şi L-a părăsit, L-a pus în ţărâna pământului şi L-a zdrobit. Dumnezeu nu a cruţat pe singurul Lui Fiu preaiubit, ci L-a dat la moarte pentru noi. Deoarece Hristos pe cruce a ocupat locul nostru de păcătoşi responsabili, pedeapsa şi judecata lui Dumnezeu trebuiau să vină asupra Lui; El trebuia să moară. De îndată ce El a fost făcut păcat, Dumnezeul sfânt a trebuit să-L condamne potrivit dreptăţii Sale. În aceasta Dumnezeu a revelat dragostea Sa nespus de mare pentru păcătoşi. Însă jertfa lui Hristos nu este privită aici din acest punct de vedere. El nu ne este prezentat aici ca jertfă pentru păcat şi jertfă pentru vină, ci ca jertfă de ardere de tot. Jertfa arderii de tot era o jertfă de bună voie. Aşa S-a jertfit El pe Sine Însuşi. Dumnezeu L-a trimis; dar El a venit pe pământul acesta şi prin hotărârea proprie a inimii Lui, în concordanţă cu voia Tatălui. Dumnezeu L-a pedepsit, condamnat, şi L-a lăsat să moară; dar El S-a dat la moarte prin propria Sa voie. El S-a jertfit pe Sine Însuşi prin Duhul veşnic fără pată lui Dumnezeu.
Despărţit total de păcat începând de la naşterea Sa, Domnul nostru prin puterea Duhului Sfânt nu numai că nu a cunoscut nici un păcat şi nu a făcut nici un păcat, aşa că El în toate a fost sfânt şi fără pată; ci El S-a dat pe Sine Însuşi în chip desăvârşit, ca să facă voia Tatălui Său. El a fost ascultător până la moarte, da, chiar moarte de cruce. Deoarece Tatăl voia, şi nu era altă posibilitate de salvare, El a băut paharul mâniei lui Dumnezeu şi S-a dat pe Sine să fie făcut păcat şi să fie un blestem pentru noi. Fără rezerve, fără să Se sustragă de la ceea ce era cel mai îngrozitor pentru El – să fie despărţit de Dumnezeu şi să moară – El S-a dat pe Sine la moarte. Orice pornire a voii Sale era curată în totul; în toate gândurile Sale, precum şi în faptele Sale El era fără cusur. Tatăl putea să-L cerceteze lăuntric şi în afară; El a găsit totul în El în deplină concordanţă cu sfinţenia Sa şi cu dragostea Sa, cu dreptatea Sa şi cu harul Său. Toate faptele Sale şi toate motivaţiile Sale erau desăvârşite în chip divin. El S-a dat pe Sine Însuşi ca să fie făcut păcat şi să poarte păcatele noastre. Desigur, El a fost făcut păcat de către Dumnezeu; dar şi El S-a dat pe Sine Însuşi de bună voie să fie făcut păcat. Era o faptă o voii Sale libere. „Nu voia Mea, ci voia Ta să se facă”, aşa a zis El în grădina Ghetsimani; şi El a primit paharul mâniei lui Dumnezeu din mâna Tatălui Său, S-a lăsat condus ca un miel la locul de tăiere, S-a predat pedepsei şi judecăţii pentru păcatul nostru şi S-a jertfit lui Dumnezeu. De aceea jertfa Sa era de un bun-miros plăcut înaintea lui Dumnezeu.
Cât de minunată este crucea! Este total imposibil pentru noi să înţelegem adâncimea ei şi să cuprindem gloria ei. Ce a avut loc acolo între Mântuitorul nostru scump şi Dumnezeu depăşeşte mult capacitatea noastră de pricepere. În ceasurile de întuneric şi în moartea Sa El era o jertfă pentru păcat şi o jertfă pentru vină, care a fost adusă pentru păcătoşi şi a fost sacrificată în afara taberei. Dar totodată în aceleaşi ceasuri şi în aceeaşi moarte El era o jertfă de ardere de tot, care se ridica spre tronul lui Dumnezeu ca o mireasmă plăcută. Părăsit de Dumnezeu, deoarece a fost făcut păcat pentru noi, El era în acelaşi timp plăcerea lui Dumnezeu, deoarece El Însuşi prin Duhul veşnic S-a jertfit lui Dumnezeu fără pată.
Dumnezeu a fost glorificat în chip desăvârşit prin această jertfă. Ea era o jertfă desăvârşită, fără cusur, plăcută lui Dumnezeu. De aceea conştiinţa aceluia care se apropie de Dumnezeu prin această jertfă este curăţită de faptele moarte, ca să slujească Dumnezeului celui viu. Acolo unde sângele de ţapi şi de viţei şi cenuşa unei viţele tinere, stropite pe cei necuraţi, nu puteau să facă mai mult decât sfinţirea pentru curăţirea cărnii, sângele lui Hristos, care prin Duhul veşnic S-a jertfit pe Sine Însuşi fără pată lui Dumnezeu, a curăţit conştiinţele noastre, deoarece faptele moarte au fost şterse şi îndepărtate dinaintea lui Dumnezeu.
Ciudată este amintirea de modelele vechiului legământ, din care aici sunt amintite două: marea zi a ispăşirii, în care erau jertfiţi ţapi şi viţei, şi viţeaua roşie, a cărei cenuşă servea la curăţirea zilnică, că să poată avea loc părtăşia cu Dumnezeu. Odată pe an sângele jertfelor de tăiere era dus în Sfânta Sfintelor şi trupul era ars în afara taberei. Aceasta avea loc an de an. Ispăşirea nu era înfăptuită, conştiinţa nu era curăţită. Păcatele nu erau îndepărtate. Dar prin sângele lui Hristos a avut loc o răscumpărare veşnică şi o ispăşire desăvârşită a păcatelor, aşa că toţi, care cred în El, pot păşi cu conştiinţa curăţită înapoia perdelei în prezenţa lui Dumnezeu. Viţeaua roşie însă servea pentru stropirea celor necuraţi, nu cu sânge, ci cu apă, care era amestecată cu cenuşa acestei viţele. În cartea Numeri, unde ne este relatată călătoria lui Israel prin pustie, găsim în capitolul 19 (Numeri 19) legea referitoare la viţeaua roşie. O viţea roşie, tânără, fără defecte, care încă nu a purtat nici un jug, trebuia tăiată în afara taberei şi din sângele ei trebuia stropit de şapte ori spre partea din faţă a cortului întâlnirii, aşa că sângele ei era permanent în prezenţa lui Dumnezeu. După ce viţeaua tânără era arsă, cenuşa trebuia adunată şi păstrată pentru apa de curăţire, şi fiecare, care devenea necurat prin atingerea unui mort, şi aşa mai departe, trebuia stropit cu această apă de curăţire. Un model frumos şi potrivit pentru curăţirea noastră practică! Hristos a murit odată pentru păcat, şi sângele Lui are valoare veşnică în prezenţa lui Dumnezeu. Toţi, care cred în El, au fost curăţiţi şi împăcaţi pentru totdeauna în sângele Lui şi stau în părtăşie cu Dumnezeu. Dar dacă ei au păcătuit, Duhul Sfânt pune înaintea conştiinţei adevărul grav, că păcatul înfăptuit a dus pe Hristos la cruce şi I-au pricinuit aceste suferinţe îngrozitoare şi moartea sub judecata lui Dumnezeu. Aceasta conduce la adevărată smerire şi mărturisire a vinei şi ne face să cunoaştem că prin jertfa Sa totul a fost pus în ordine cu privire la păcat.
Punctul al treilea, care este tratat în aceste versete, se referă la poziţia noastră, care ne face capabili să slujim Dumnezeului celui viu. Curăţiţi pe deplin în conştiinţa noastră de tot ce dă la iveală omul în natura sa păcătoasă – şi care de aceea nu poate fi primit de Dumnezeu -, oricât de îmbucurător ar fi în ochii oamenilor, dacă suntem aduşi în lumina lui Dumnezeu, putem sluji Dumnezeului cel viu. Aceasta nu putea avea loc în iudaism. Existau desigur rânduieli şi prescripţii, prin care relaţia cu Dumnezeu putea fi menţinută în exterior, dar sub Lege nu era nicidecum vorba despre o conştiinţă desăvârşită şi despre o slujbă pentru Dumnezeu din dragoste, potrivit voii Sale. Acesta este privilegiul minunat şi fericit al creştinului. Prin Hristos el are o conştiinţă desăvârşită, în concordanţă cu natura proprie lui Dumnezeu. El slujeşte lui Dumnezeu în libertatea dragostei. Sângele lui Hristos ne curăţă de toate păcatele. Hristos a făcut curăţirea păcatelor noastre prin dăruire de Sine Însuşi, şi prin aceasta El a glorificat pe Dumnezeu, aşa că în Hristos noi am devenit dreptatea lui Dumnezeu şi prin aceasta corespunzător acestei naturi în stare să slujim lui Dumnezeu şi să-L glorificăm.
Dacă rezumăm ce suntem învăţaţi în aceste versete, atunci găsim că Hristos Însuşi a intrat ca Mare Preot al bunurilor viitoare în Sfânta Sfintelor cerească, ca să asigure posedarea acestor lucruri tuturor acelora care se încred în El. Noi avem acum acces la Dumnezeu în lumină, pe baza prezenţei lui Hristos la dreapta lui Dumnezeu; avem pentru totdeauna o conştiinţă curată, aşa că putem apărea cu toată îndrăzneală în prezenţa lui Dumnezeu; şi putem sluji Dumnezeului cel viu în libertatea adevărată a dragostei.
Evrei 9.15a:Şi pentru aceasta este El Mijlocitorul unui legământ nou,
aşa continuă Pavel –
Evrei 9.15b: pentru ca, având loc moartea pentru răscumpărare din încălcările de sub întâiul legământ, cei chemaţi să primească promisiunea moştenirii eterne.
Nu vom reveni acum să vorbim despre învăţătura referitoare la legăminte, deoarece am vorbit detaliat despre aceasta în capitolul anterior. Dar să observăm cum scriitorul inspirat şi aici evită orice aplicare directă a noului legământ. Hristos este Mijlocitorul noului legământ, pentru ca cei chemaţi să primească făgăduinţa moştenirii veşnice. Prin aceasta se lasă loc atât pentru Israel şi Iuda, cu care se va încheia literalmente noul legământ, cât şi pentru noi, care trebuie să devenim, şi suntem, părtaşi la binecuvântările spirituale şi privilegiile acestui legământ.
Esenţialul, despre care este vorba aici, este, că noul legământ, al cărui Mijlocitor este Hristos, se bazează pe sângele Său. Moartea Mijlocitorului era necesară, fără vărsare de sânge nu este iertare. Atâta timp cât încălcările, care au avut loc sub legământul dintâi, nu erau iertate şi ispăşite, nu putea fi vorba de instituirea unui legământ nou. Însă prin moartea lui Hristos a avut loc ispăşirea încălcărilor de sub legământul dintâi. Să observăm că aici se vorbeşte despre încălcări şi nu despre păcate. Păcatul era în lume înainte să existe Legea, dar prin Lege păcatul a condus la încălcarea poruncii lui Dumnezeu. De la Adam şi până la Moise oamenii erau păcătoşi, dar nu călcători de Lege (vezi Romani 5.14); însă atunci când a venit Legea, oamenii, care erau păcătoşi şi din cauza aceasta erau pierduţi, au devenit contravenienţi ai poruncii lui Dumnezeu, prin care păcatul a devenit mai mare şi starea omului a ieşit la lumină.
Necesitatea morţii lui Hristos este arătată de Pavel printr-un exemplu. Cei chemaţi, a spus el, primesc făgăduinţa moştenirii veşnice. Deci, continuă el, dacă este vorba de o moştenire, atunci trebuie să se petreacă aşa cum are loc cu toate moştenirile.
Evrei 9.16,17: Pentru că, unde este un testament, trebuie neapărat să intervină moartea celui care l-a făcut. Pentru că un testament capătă putere după moarte, întrucât nu are nicidecum putere cât trăieşte cel care l-a făcut.
Aşa cum este necesar ca un testator trebuie să moară, pentru ca testamentul făcut de el să intre în vigoare, tot aşa Hristos trebuia să moară, pentru ca cei chemaţi să poată primi moştenirea făgăduită. Moartea este plata păcatului. Prin păcat a venit judecata morţii; de aceea Hristos, dacă voia să ne elibereze de această judecată şi să ne dăruiască făgăduinţa moştenirii veşnice, trebuia să moară în locul nostru. Dreptatea lui Dumnezeu cerea aceasta. Hristos a murit. Prin moartea Sa El a făcut ispăşirea păcatelor noastre, în concordanţă cu dreptatea lui Dumnezeu. El a ocupat deci un loc total despărţit de păcat, aşa că toţi cei care cred în El, scăpaţi de păcat, pot fi eliberaţi de moarte şi pot deveni părtaşi moştenirii veşnice.
Mai este important să ţinem seama că în limbajul original este numai un cuvânt pentru legământ şi testament, care în traducerea noastră a fost redat pretutindeni cu „legământ”, şi numai în versetele 16 şi 17 este tradus cu „testament”. Cuvântul în limba greacă are ambele înţelesuri. În primul caz se înţelege o legătură între două părţi pe bază de condiţii, care sunt puse de ambele părţi şi au fost acceptate de ambele părţi. În cazul al doilea înseamnă o dispunere prin acela care are dreptul să lase ceva prin testament.
Noul legământ, al cărui Mijlocitor este Hristos, este deci întemeiat pe sângele Său. Necesitatea încheierii unui legământ bazat pe sângele jertfei de tăiere rezultă clar din legământul dintâi. Dumnezeu a prezentat aceasta clar în modelele serviciului divin mozaic.
Evrei 9.18-22: De aceea, nici cel dintâi legământ n-a fost sfinţit fără sânge. Pentru că, după ce fiecare poruncă potrivit Legii a fost rostită de Moise către tot poporul, după ce a luat sângele viţeilor şi al ţapilor, cu apă şi lână stacojie şi isop, el a stropit şi cartea însăşi şi tot poporul, zicând: »Acesta este sângele legământului pe care vi l-a poruncit Dumnezeu«. Şi a stropit în acelaşi fel, cu sânge, şi cortul şi toate vasele slujirii; şi aproape toate sunt curăţite cu sânge, potrivit Legii, şi fără vărsare de sânge nu este iertare.
În aceste versete ne sunt prezentate trei aplicări ale sângelui:
- Legământul este întemeiat pe sânge;
- Curăţirea păcatelor se face prin sânge;
- Vina este îndepărtată prin iertarea care se obţine pe baza sângelui vărsat.
Aceste trei lucruri sunt necesare pentru a putea intra în relaţie cu Dumnezeu.
- Căile lui Dumnezeu spre mântuirea noastră şi binecuvântarea noastră trebuie în mod necesar să stea în legătură cu dreptatea Sa, căci Dumnezeu, Domnul, nu poate încheia cu poporul Său un legământ nou şi veşnic, dacă încălcările de sub legământul dintâi nu au fost anulate, şi aceasta nu poate avea loc în nici un alt fel decât prin sângele lui Hristos.
- Curăţirea păcatelor, prin care noi am fost întinaţi şi prin care toate lucrurile, care de fapt nu au nimic a face cu păcatul, au fost infectate, are loc prin jertfa lui Hristos. Pavel spune: aproape toate lucrurile sunt curăţite cu sânge după Lege; căci există şi o curăţire cu apă. Curăţirea cu apă este un simbol al curăţirii morale şi practice a sufletelor noastre, care are loc prin aplicarea Cuvântului lui Dumnezeu la conştiinţa şi inima noastră – a Cuvântului divin, care condamnă răul şi revelează binele. Dar această curăţire prin apă este tot aşa de mult urmarea morţii lui Hristos ca şi curăţirea prin sânge. Din coasta Jertfei de tăiere sfântă, care a murit cu adevărat, a ieşit sânge şi apă. Apostolul Ioan, care ne prezintă viaţa în originea ei şi în urmările ei, se referă la acest lucru important atât în evanghelia sa cât şi în prima sa epistolă, punând un accent deosebit. Fără moartea lui Hristos nu era posibilă nici anularea vinei şi nici curăţirea inimii şi drept urmare nimănui nu i se putea dărui viaţa, şi nici să i se arate viaţa.
- Iertarea de păcate nu este posibilă fără vărsare de sânge. Să observăm că nu se spune, fără aplicarea sângelui, ci se spune categoric fără vărsare de sânge. Şi prin vărsare de sânge Scriptura înţelege moarte. Sângele, care a curs din capul Mântuitorului nostru scump, atunci când I-au apăsat cununa de spini, sau când a fost chinuit cu lovituri de bici, nu putea îndepărta păcatele noastre. Trebuia să moară o viaţă în locul vieţii noastre. Aşa cum în ultima noapte a lui Israel în Egipt sângele unui miel sacrificat, uns pe stâlpii uşilor, a păzit pe Israel de judecată, tot aşa păcatele noastre pot fi iertate şi judecata lui Dumnezeu poate fi îndepărtată de pe capul nostru numai prin moartea lui Hristos, al cărui sânge, ca al unui miel sacrificat, curăţă de toate păcatele. Cuvintele prorocului Isaia: „şi prin rănile Lui suntem vindecaţi”, dacă vom înţelege corect acest adevăr, nu le vom mai aplica la biciuire, ci la loviturile pe care Mielului de jertfă nevinovat le-a primit la cruce în locul nostru din partea lui Dumnezeu. La citirea atentă a locului acela vom vedea că nu poate fi vorba de altceva. Cuvintele: „prin rănile Lui suntem vindecaţi” urmează după cuvintele: „El era străpuns (sau: rănit) pentru fărădelegile noastre, zdrobit pentru nelegiuirile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea era asupra Lui.” Dacă s-ar referi la biciuire, cuvinte „prin rănile Lui suntem vindecaţi” ar fi trebuit să stea înainte. Orice îndoială este înlăturată prin folosirea acestor cuvinte în 1 Petru 2.24, unde citim: „El Însuşi a purtat păcatele noastre pe trupul Său pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru dreptate; prin ale cărui răni aţi fost vindecaţi.”
Aceste adevăruri au două urmări. Era necesară o jertfă de tăiere mai bună, o jertfă mai aleasă decât jertfele de tăiere care se aduceau în timpul vechiului legământ, căci nu era vorba de curăţirea modelelor lucrurilor care sunt în cer, ci de curăţirea a însăşi lucrurilor cereşti. Hristos a intrat în prezenţa lui Dumnezeu, ca să se arate acolo pentru noi (Evrei 9.23-24). Diavolul şi îngerii lui sunt încă în locurile creşti, şi de aceea lucrurile acestea trebuie curăţite. Prin sângele crucii Sale sunt împăcate atât lucrurile care sunt pe pământ, cât şi cele din ceruri (vezi Coloseni 1); şi când diavolul şi îngerii lui vor fi aruncaţi cândva din cer pe pământ, atunci sfinţii din cer vor mărturisii: „A fost aruncat jos acuzatorul fraţilor noştri, cel care-i acuza înaintea Dumnezeului nostru zi şi noapte; şi ei l-au învins prin sângele Mielului” (Apocalipsa 12).
Dar în al doilea rând: Hristos nu a trebuit
Evrei 9.25,26: să Se aducă jertfă pe Sine Însuşi de mai multe ori, aşa cum marele preot intră în Sfânta Sfintelor în fiecare an cu sânge care nu este al său, fiindcă atunci ar fi trebuit să sufere de mai multe ori de la întemeierea lumii.
În marea zi a ispăşirii erau puse păcatele poporului pe ţapul care era alungat în pustiu. Aceasta este suplinirea. Hristos a purtat toate păcatele noastre pe trupul Său pe lemn. El a suferit pedeapsa, pe care noi am fi meritat-o. Mânia lui Dumnezeu a fost revărsată peste El. În groaza sufletului Său a strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Aceasta era mai îngrozitor decât despărţirea sufletului de trup în moarte. Dar moartea era plata păcatului; şi de aceea moartea lui Hristos nu era o trecere din trup în gloria paradisului, ci era judecata lui Dumnezeu asupra păcatului. Aceasta nu poate avea loc a doua oară, şi nici nu trebuie să aibă loc, căci El a suferit o singură dată şi a murit o singură dată pentru păcat. „El, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu.” Prin jertfa Sa s-a făcut o ispăşire veşnică şi desăvârşită. Nu mai poate fi vorba de o repetare a acestei jertfe. Dacă ar fi aşa, atunci El ar fi trebuit să sufere de mai multe ori începând de la întemeierea lumii. Dar acum, deoarece El a desfiinţat păcatul prin jertfa Sa proprie, în armonie cu gloria lui Dumnezeu, El niciodată nu mai trebuie să sufere şi niciodată nu mai trebuie să moară. El a intrat pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor cerească, unde El şade în veşnicie la dreapta lui Dumnezeu ca Mare Preot al nostru.
Evrei 9.26: Dar acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, pentru desfiinţarea păcatului prin jertfa Sa.
Această explicaţie ar putea să ne pară ciudată, deoarece istoria lumii a continuat după venirea lui Hristos aşa cum a fost şi înainte de venirea Lui. Dar să ne gândim, că nu este vorba în sensul socotirii timpului, ci diferitele perioade de timp ale lui Dumnezeu, în care El a pus la probă pe oameni sub diferite forme, au luat sfârşit prin revelarea lui Hristos. În secolele care au trecut omul a avut timp să arate ce este el. Toate probele din partea lui Dumnezeu au servit să aducă la lumină, că omul este total stricat şi de neîmbunătăţit în natura şi voia lui. Fără Lege, sub Lege, prin făgăduinţe, prin venirea şi prezenţa Fiului lui Dumnezeu pe pământ s-a arătat tot mai mult, că omul este un vrăjmaş al lui Dumnezeu. Tot ce a făcut Dumnezeu, ca să facă pe om să renunţe la vrăjmăşia lui, a servit numai să reveleze tot mai mult vrăjmăşia, deoarece omul a respins ostenelile lui Dumnezeu de a-l aduce la sine. „Îl vor respecta pe Fiul Meu”, a spus Dumnezeu; dar când ei au văzut pe Fiul, au zis: „veniţi, să-L omorâm”. „Nu vrem ca acesta să fie Împărat peste noi, răstigneşte-L, răstigneşte-L!”, aşa au strigat în orbirea şi vrăjmăşia lor. De aceea Domnul spune despre smochin, care reprezintă naţiunea iudaică, în care Dumnezeu a aşezat pe om în împrejurările cele mai favorabile: „Să nu mai fie rod din tine niciodată!” Omul s-a dovedit a fi vinovat, pierdut, ostil, pierdut fără speranţă. Dar istoria omului vechi a fost încheiată prin Hristos în moartea sa pe cruce.
Însă ceea ce omul a gândit să facă rău, Dumnezeu a schimbat în bine. Planurile veşnice ale lui Dumnezeu sunt împlinite în lepădarea lui Hristos. „Pe Acesta, dat după planul hotărât şi preştiinţa lui Dumnezeu, voi, prin mâna celor nelegiuiţi, L-aţi răstignit şi L-aţi omorât.” (Faptele apostolilor 2.23) Hristos, care a fost lepădat de oameni, a venit să desfiinţeze păcatul prin jertfirea Sa de Sine. Rezultatele acestei lucrări şi ale puterii lui Dumnezeu încă nu au fost revelate; ele vor fi revelate, când păcatul va dispare din cer şi de pe pământ şi toate lucrurile vor fi împăcate. Pentru credinţă însă, totul a avut deja loc. Hristos a desfiinţat păcatul prin jertfa Sa; conştiinţa noastră curăţită dă mărturie despre aceasta, şi credinţa zice: „Iată, Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1.29)
Rezultatul acestei desfiinţări a păcatului prin jertfa lui Hristos pentru cel credincios, pentru aceia care aşteaptă revenirea Domnului, este vestit în mod minunat în ultimele două versete ale capitolului nostru.
Evrei 9.27,28: Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata, aşa şi Hristosul, după ce S-a adus o singură dată jertfă (textual: fiind jertfit), ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, fără păcat (adică: deosebit de venirea pentru păcat, neavând a face cu păcatul), pentru mântuirea celor care Îl aşteaptă.
Soarta tuturor oamenilor, ca şi copii ai lui Adam, care sunt păcătoşi, este moartea şi judecata. Dar pentru noi, credincioşii, păcatul a fost desfiinţat şi păcatele noastre au fost iertate. Prima dată, când Hristos S-a arătat pentru noi, El a venit ca să fie făcut păcat şi să poarte păcatele noastre. La cruce El a fost încărcat cu aceste păcate, şi deoarece El a suportat judecata, păcatele tuturor celor care Îl aşteaptă au fost în totalitate îndepărtate. Când Hristos Se va arăta a doua oară, atunci El nu va mai avea nimic a face cu păcatul acelora care cred, căci El a desfiinţat păcatul la prima Sa venire. El va veni a doua oară ca să elibereze pe ai Săi de toate urmările păcatului. El nu Se va arăta pentru judecată, ci pentru mântuirea lor deplină. Păcatul a fost desfiinţat în chip aşa de desăvârşit, păcatele credincioşilor au fost ispăşite şi iertate aşa de complet, că Domnul la revenirea Sa nu mai are nimic a face cu păcatul. El Se va arăta „fără păcat”. Aceasta vrea aici să spună nu numai că El va fi fără păcat în propria Sa Persoană, căci întotdeauna El a fost aşa, chiar şi atunci când umbla aici jos pe pământ, aşa cum se mărturiseşte despre El: „El nu a cunoscut păcat şi nu a făcut păcat”; ci ne spune că, după ce El la cruce a fost făcut păcat, a purtat acolo păcatele noastre pe trupul Său şi drept urmare a fost judecat de Dumnezeu în locul nostru şi prin aceasta a satisfăcut dreptatea lui Dumnezeu şi a obţinut o victorie deplină, El Se va arăta a doua oară, fără să aibă ceva a face cu păcatul acelora care Îl aşteaptă.
Har nespus de mare! Minunată poziţie, care ne-a fost dată de Dumnezeu! Noi nicidecum nu aşteptăm ziua judecăţii, oricât de sigur este că ea va veni; ci noi Îl aşteptăm pe El spre mântuirea noastră, pe Cel care a fost jertfit o singură dată, ca să îndepărteze păcatele noastre. Pentru noi nu mai este vorba de judecată, deoarece Hristos a îndurat judecata în locul nostru. Prin Hristos noi suntem deja acum în prezenţa lui Dumnezeu. Deoarece El prin jertfa Sa a desfiinţat păcatul şi a purtat păcatele noastre, noi putem apărea cu toată îndrăzneala înaintea Feţei lui Dumnezeu; şi la revenirea Domnului noi vom avea parte şi vom savura toate urmările minunate ale lucrării Sale terminate.
Trebuie să ne mai îndreptăm atenţia la două puncte importante din aceste versete.
Întâi la cuvintele: „S-a adus o singură dată jertfă, ca să poarte păcatele multora”. Pavel nu spune: S-a jertfit ca să poarte păcatele, ci să poarte păcatele multora. Este vorba despre păcatele credincioşilor. Aşa spune şi Petru: „care a purtat El Însuşi păcatele noastre pe trupul Său pe lemn”. Niciunde în toată Scriptura nu se spune, că Hristos a suferit pentru păcate în general. Dacă Hristos ar fi purtat păcatele tuturor oamenilor, atunci toţi oamenii ar fi mântuiţi. Însă aceste versete învaţă contrariul: „oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata.” Peste toţi, care leapădă pe Hristos, va veni odată judecata.
În al doilea rând trebuie să ne îndreptăm atenţia spre cuvintele: „care Îl aşteaptă”. Acesta este semnul caracteristic al creştinilor adevăraţi. Ei aşteaptă pe Domnul şi Mântuitorul lor din cer, spre mântuirea lor deplină. Nu pentru mântuirea sufletului lor, ci pentru răscumpărarea trupului lor. Hristos nu S-a reîntors în cer înainte ca păcatul să fie îndepărtat dinaintea feţei lui Dumnezeu şi înainte ca sufletul nostru să fie mântuit. În cer El nu face nimic, pentru ca păcatul să fie nimicit. Şi când El va reveni, El nu Se va mai preocupa cu problema păcatului, deoarece el a fost desfiinţat. El va veni atunci ca să ne elibereze de toate urmările păcatului şi ca să ne dea un trup fără păcat, asemenea trupului Său de slavă. Pentru aceasta Îl aşteptăm noi. De la lume, de la pământul acesta nu aşteptăm nimic; aici noi suntem numai străini în călătorie. Viitorul nostru este în cer, unde Hristos S-a dus înaintea noastră.