1. ^ ^a b Flegg, Columba Graham (1999). An introduction to reading the Apocalypse. St Vladimir’s Seminary Press. ISBN 0881411310. p. 90.
2. ^ Lenski, Richard C. H. (2008). The Interpretation of St. John’s Revelation (reprint). Augsburg Fortress. p. 224. ISBN 0806690003.[1]
3. ^ ^a b Mounce, Robert H. The Book of Revelation (New International Commentary on the New Testament). Grand Rapids, Michigan: Wm. B. Eerdmans Publishing Company, 1997. 140 [2]
4. ^ “Cine sunt cei patru călăreți din Apocalipsă?” – Ioan-Lucian Radu,articol publicat pe doxologia.ro,10 aprilie 2013
5. ^ Van den Biesen, C. (1907). Apocalypse. In The Catholic Encyclopedia. New York: Robert Appleton Company
   

   SFÂNTA ÎNTRERUPERE DIN CARTEA APOCALIPSA

   

   În timp ce primea de la Domnul mesajul despre evenimentele scrise în cartea Apocalipsei, Apostolul Ioan a trecut prin experiențe extraordinare. Uneori evenimentele se succedau incredibil de repede. Acest articol încearcă să explice cum a primit Ioan informațiile despre evenimentele celor Șapte Trâmbițe și felul în care a încercat să le pună pe hârtie. În timp ce făcea asta, Ioan a experimentat ceea ce teologii numesc „întreruperea sfântă.” El s-a oprit din ceea ce scria și a continuat, scriind ceea ce îi arăta îngerul care l-a întrerupt cu apariția sa, iar după ce a terminat, s-a întors unde a rămas, continuând relatarea anterioară. După ce realizăm că a avut loc această întrerupere, vedem că versetele respective încep să aibă sens.Acum haideți să vedem cum au evoluat evenimentele.

   Ioan tocmai a terminat de relatat ce a văzut referitor la ruperea celei de-a șaptea peceți. Apoi atenția i-a fost deturnată la cei șapte îngeri cu cele șapte trâmbițe. Ioan a urmărit și apoi a scris evenimentele care erau corelate de cei șapte îngeri cu cele șapte trâmbițe.

   Evenimentele primelor patru trâmbițe, sunt relatate pe scurt. Dar înainte să sune din a 5-a trâmbiță, apare un vultur, anunțând că urmau să vină „trei vaiuri.”
   ​

   • Apocalipsa 8:13 M-am uitat şi am auzit un vultur care zbura prin mijlocul cerului şi zicea cu glas tare: „Vai, vai, vai de locuitorii pământului din pricina celorlalte sunete de trâmbiţă ale celor trei îngeri care au să mai sune.”

   De aceea, trâmbițele a cincea, a șasea și a șaptea, se numesc și „cele trei nenorociri (vaiuri, urgii)”. Acest lucru e confirmat și de ce spune Ioan la finalul descrierii evenimentelor trâmbiței a cincea, când scrie: „Cea dintâi nenorocire a trecut. Iată că mai vin încă două nenorociri după ea.” (Apocalipsa 9:12)

   Apoi Ioan descrie evenimentele trâmbiței a șasea, și când se pregătea să concluzioneze cu „a doua nenorocire a trecut”… (în Apocalipsa 9:21), a avut parte de o întrerupere sfântă, făcută de un alt înger trimis de Dumnezeu. Așa că Ioan ajunge să scrie acea frază care finalizează a șasea trâmbiță, ceva mai târziu.

   Capitolul 10 debutează cu vizita îngerului Domnului.

   Ioan nu va putea scrie concluzia celei de-a șasea trâmbițe/ a doua urgie, până nu încheie de relatat tot ce ținea de „sfânta întrerupere.”

   • Apocalipsa 10:1 Apoi am văzut un alt înger puternic, care se cobora din cer, învăluit într-un nor. Deasupra capului lui era curcubeul; faţa lui era ca soarele şi picioarele lui erau ca nişte stâlpi de foc.

   Curcubeul este complet, circular, doar în prezența Lui Dumnezeu (Apocalipsa 4:3). Din Apocalipa 10:6, aflăm că Îngerul puternic din versetul 1 este Isus, pentru că „a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul şi lucrurile din el, pământul şi lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea”. Acestea nu sunt caracteristici ale un înger obișnuit.

   „Îngerul Domnului” declară în Apocalipsa10:6b-7, „că nu va mai fi nicio zăbavă, ci, că în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina Lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor Săi, prorocilor”. Tot El a spus că a 7-a trâmbiță va încheia „taina Lui Dumnezeu”, așa cum a fost profețit. Ioan a mai auzit ceva minunat, care de obicei este denumit cele 7 Tunete; dar o voce din Ceruri i-a poruncit lui Ioan să nu dezvăluie ce au spus cele 7 Tunete. Vocea din cer i-a poruncit lui Ioan să mănânce sulul care i-a fost dat de către Înger, și el s-a supus. Acesta a fost dulce în gura sa, dar amar în pântece.

   Întreruperea a continuat de la mâncarea sulului până i s-a poruncit să prorocească.

   • Apocalipsa 10:11 Apoi mi-au zis: „Trebuie să proroceşti din nou cu privire la multe noroade, neamuri, limbi şi împăraţi.”

   Începând cu Apocalipsa 11:1, până la versetul 13, Ioan prorocește cum i s-a poruncit și s-a încheiat „sfânta întrerupere”.
   Am putea spune că Ioan ședea la masa sa de lucru, scriind despre cele 7 trâmbițe și la finalul trâmbiței a 6-a Domnul l-a oprit și i-a dat alte instrucțiuni. După ce a încheiat, Ioan a revenit unde a rămas în capitolul 9, la finalul trâmbiței a 6-a (a doua nenorocire) și în cele din urmă a scris în Apocalipsa 11:14, „a doua nenorocire a trecut. Iată că a treia nenorocire vine curând”.

   Deci, de la sfârșitul capitolul 9, până în capitolul 11, versetul 14, totul este „o sfântă întrerupere”. Apoi Ioan a revenit la relatarea despre trâmbițe și nenorociri, începând cu versetul 14.

   • Apocalipsa 11:14-15 A doua nenorocire a trecut. Iată că a treia nenorocire vine curând. Îngerul al şaptelea a sunat din trâmbiţă. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: „Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Cristos-ului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor.”

   Să ne reamintim ce i-a spus Îngerul Domnului lui Ioan în Apocalipsa 10:7, „… în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina Lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor Săi, prorocilor”.

   Ioan a văzut totul întâmplându-se repede, dar în scurgerea timpului terestru, nu va fi atât de rapid. A 7-a trâmbiță sau a 3-a urgie este de fapt „judecata de la scaunul de domnie mare şi alb”, care nu va fi decât după Mileniu.

   Ioan scria efectiv despre evenimentele care însoțeau trâmbițele când Domnul l-a dus la altceva important. După care, a revenit unde a rămas când a fost întrerupt.

   De unde știm că „a 7-a trâmbiță și a 3-a nenorocire” este Judecata de Apoi? În primul rând să remarcăm că spune „să judeci pe cei morți” (Apocalipsa 11:18). Domnia de 1000 de ani va fi trecut și va urma judecata de la scaunul de domnie mare și alb a celor morți, nu a celor morți sau adormiți în Cristos, ci a celor răi. Vom reveni la acest subiect în alt capitol.

   Ca să putem înțelege prin ce a trecut Ioan și ce a vrut să transmită, trebuie să realizăm că sunt mai multe pauze și intercalări în cartea Apocalipsei.

   Studii Apocalipsa vol. II – cap. 14: Triumful lui Cristos si al Evangheliei (Pastor Dragomir Stancu)

   cont pe  http://vegheaza.com/2015/01/31/studii-apocalipsa-vol-ii-cap-14-triumful-lui-cristos-si-al-evangheliei-pastor-dragomir-stancu/

    

   14. TRIUMFUL LUI CRISTOS ŞI AL EVANGHELIEI

   Apoc. 6 : 1 – 2

   II

   1. Când a rupt Mielul cel dintâi din cele şapte sigilii, m-am uitat şi am auzit pe una din cele patru creaturi vii zicând cu un glas ca de tunet: <<Vino!>>

   2. M-am uitat, şi iată că s-a arătat un cal alb. Cel care stătea pe el, avea un arc: i s-a dat o cunună, şi a pornit biruitor şi ca să biruiască.

   În al doilea studiu din acest text intitulat Triumful lui Cristos şi al Evangheliei Sale, ne vom ocupa de alte trei lucruri: însemnătatea călăreţului de pe calul alb, cauzele pentru care Domnulu Isus S-a prezentat în viziune în imaginea unui călăreţ pe un cal alb şi felul în care El a triumfat asupra lumii.

   Să luăm mai întâi

   I. ÎNSEMNĂTATEA CĂLĂREŢULUI DE PE CALUL ALB

   Ioan Teologul a scris: “M-am uitat, şi iată că s-a arătat un cal alb. Cel care stătea pe el avea un arc; i s-a dat o coroană şi a pornit biruitor şi ca să biruiască” (v.2).

   În studiul trecut când am identificat călăreţul de pe calul alb, am văzut că el Îl reprezintă pe Cristos. Iar acum vom studia însemnătatea lui.

   Unul, dintre cei mai documentari comentatori ai Apocalipsei, William Barclay, ne relatează că în antichitate atunci când un general roman îşi sărbătorea victoria, mergea călare pe un cal alb pe străzile Romei, însoţit de oşti şi de prizonierii pe care i-a capturat /1/. Un alt comentator, tot aşa de bun şi documentar, cu numele de R.H.B. Charles, a citat pe mulţi biruitori care au mers călare pe cai albi /2/.

   Cristos cel înviat S-a prezentat Apostolului Ioan în viziune pe fondul obiceiurilor din acel timp, pe care nu-l practicau numai romanii, ci şi alte popoare; şi a făcut lucrul acesta ca vizionarul să-I poată înţelege mesajul cât mai uşor şi clar, şi aceasta nu numai el, ci şi romanii şi chiar lumea întreagă.

   Singurul popor de care le-a fost frică romanilor erau parţii, care au locuit dincolo de frontiera de est a marelui imperiu şi care au fost chinuiţi şi asupriţi de către Roma în fel şi chip. În anul 62 după Cristos a avut loc un eveniment fără precedent: o parte din armata romană a capitulat înaintea oastei împăratului Vologäses. Rar s-a întâmplat în istorie ca armata romană să capituleze înaintea cuiva. Lucrul acesta era pentru romani o mare ruşine. Acum nu romanii, ci parţii mergeau pe cai albi /3/.

   Prin simbolul acestei viziuni, a călăreţului de pe calul alb, Mântuitorul S-a prezentat Apostolului Ioan, şi prin el întrgii lumi, că El este marele şi adevăratul biruitor al lumii noastre; că El este singurul care va duce la îndeplinire planul lui Dumnezeu în legătură cu destinul omului; şi că împotriva Lui nu poate sta nici o forţă de om sau de demon.

   În al doilea rând, ne vom ocupa de

   II. CAUZELE PENTRU CARE DOMNUL ISUS S-A PREZENTAT ÎN ACEASTĂ VIZIUNE ÎN IMAGINEA UNUI CĂLĂREŢ PE UN CAL ALB

   Erau trei cauze pentru care Domnul Isus S-a prezentat în această viziune în imaginea unui călăreţ pe un cal alb.

   1. Prima cauză a fost ca să-Şi proclame biruinţa. Mielul divin după ce Şi-a dat viaţa pentru noi ca preţ de răscumpărare, a luat cartea destinului neamului omenesc din mâna lui Dumnezeu, S-a urcat pe tron şi a început să ne ducă destinul la îndeplinire, ne-a proclamat prin această imagine a călăreţului pe calul alb cel mai mare şi îmbucurător adevăr: că El , prin jertfa Sa de pe Calvar, a ieşit biruitor asupra păcatului, a morţii, a Diavolului şi a infernului.

   2. A doua cauză pentru care Domnul Isus S-a prezentat în această viziune în imaginea unui călăreţ de pe un cal alb a fost ca să cheme oamenii la reconciliere.

   Prin faptul că în antichitate nu era ziar sau un alt mijloc de informaţie, atunci când un împărat din Est proclama război şi chema naţiunea să ia parte la el, arăta lucrul acesta prin următorul simbol convenţional: intra în capitală călare pe un cal roşu. Apoi, când războiul a luat sfârşit şi el îl câştiga, intra în capitală călare pe un cal alb. Iar atunci când nu era război, ci doar pace şi prosperitate, el obişnuia să intre în capitală călare pe un asin, pentru că asinul era simbolul păcii şi al prosperităţii /4/, aşa după cum am văzut şi în studiul intitulat Intrarea triumfală a Domnului Isus în Ierusalim (Vol.VII,Stud.4) din lucrarea Studii asupra Evangheliilor.

   Astfel, când Domnul Isus a intrat în Ierusalim călare pe un asin, lucrul acesta n-a fost un act de umilinţă, aşa cum cred cei mai mulţi, ci dimpotrivă un moment suprem când El a arătat naţiunii evreeşti, cât şi lumii întregi că este împărat etern, şi că cheamă omenirea şi istoria la pace şi prosperitate.

   Mielul, pe lângă că a biruit puterea păcatului, a morţii şi a infernului, ne-a reconciliat mai întâi cu Dumnezeu, făcându-ne copiii Lui; şi apoi cu semenii noştri, făcându-ne fraţi cu ei.

   Pentru neamul omenesc nu există o veste mai bună ca faptul că Biruitorul Suprem a devenit şi Domnul păcii, şi că a chemat pe toţi oamenii de pe glob la pace şi prosperitate; iar în lumea viitoare, ne-a chemat la fericirea şi gloria eternă a lui Dumnezeu.

   3. Şi al treilea motiv pentru care Mântuitorul S-a prezentat în această viziune în imaginea unui călăreţ pe un cal alb a fost ca să prevină pe cei ce nu vor să capituleze înaintea Lui că îi aşteaptă o pieire.

   Ioan Teologul a scris: “M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal alb. Cel care stătea pe el, avea un arc; i s-a dat o coroană şi a pornit biruitor şi ca să biruiască” (v.2).

   Faptul că Mielul care a biruit odată şi S-a urcat pe tron în cer, S-a mâniat, a luat în mână un arc şi a pornit din nou pe un cal alb ca să biruiască, ne arată că în lume s-a întâmplat ceva grav. Când am tratat studiul intitulat Cultul Cezarului (Vol.I,Stud.3) şi încă multe alte studii, am văzut că acel lucru grav era că Imperiul Roman a început să-I persecute Biserica.

   Arcul era simbolul celei mai iscusite arme de război din acea vreme. Proorocul Ieremia ne spune următoarele cuvinte despre nimicirea Babilonului: “Da, pustiitorul se aruncă asupra Babilonului; vitejii Babilonului sunt prinşi, şi li se sfărâmă arcurile” (51:56).

   Roma, în frunte cu imperatorul Domiţian, i-a declarat război lui Cristos şi Bisericii. Sângele mucenicilor lui Cristos curgea ca apa. Acesta era motivul pentru care Mântuitorul Suprem a luat în mână arcul şi a pornit la luptă călare pe un cal alb. Dacă Roma prigonitoare n-a vrut să capituleze înaintea Mielului care i-a făcut apel în toată puterea dragostei, atunci chiar Mielul care S-a urcat pe Tron şi a luat prin jertfa Sa destinul lumii asupra Lui, a trebuit să-Şi îndrepte arcul împotriva ei. Ba mai mult, să trimită şi alţi călăreţi împotriva ei aşa după cum vom vedea în studiile următoare: călăreţul războiului, călăreţul foametei şi călăreţul ciumei. Dar Mielul n-a trimis aceşti călăreţi numai împotriva Romei, ci El ne-a arătat în Apocalipsa că îi va trimite aproape împotriva fiecărei generaţii care va sta indiferentă faţă de El şi Evanghelia Sa; şi cu atât mai mult că El va trimite aceste forţe destructive împotriva generaţiilor din preajma revenirii Lui în calitate de Judecător.

   Vizionarul ne spune că Arcaşul de pe calul alb a câştigat lupta şi împotriva Imperiului Roman; de aceea a primit încă o cunună de biruitor şi în urma acestei victorii, Ioan Teologul ne spune în continuare în Apocalipsa că El va câştiga biruinţă după orice bătălie, fiindcă este Biruitorul Suprem şi că va purta multe cununi împărăteşti (19:1 ).

   Şi în al treilea rând, ne vom ocupa de

   III. FELUL ÎN CARE MÂNTUITORUL A TRIUMFAT ASUPRA LUMII

   Mai marii poporului evreu, ca şi naţiunea aceasta întreagă, au vrut să-L aducă la tăcere şi inactivitate pe Dulgherul din Nazaretul Galileii ca să nu le mai calce legea şi să nu le mai strice cu învăţătura Lui “buna orânduială”, stabilită de veacuri; şi pentru faptul acesta, chiar L-au şi răstignit.

   Numai că Golgota a deschis zări nebănuite de nimeni. Domnul slavei Şi-a arătat gloria de abia dincolo de mormânt. Crucea a revelat omenirii un Cristos cu totul glorios. Numai ea a reuşit să transforme pe ucenici din nişte oameni de rând şi pescari simpli în apostoli ai unei credinţe noi. Ei în loc să se fi risipiti pe la căminele lor, dimpotrivă au pornit să cucerească lumea. Pe ei nici un pericol n-a fost în stare să-i oprească şi să-i intimideze. Conducătorii poporului evreu au rămas năuciţi când au văzut că lucrurile au luat o altă întorsătură. Ei au crezut că prin răstignirea lui Cristos vor curma răul de la rădăcină. Numai că învierea Lui a deschis alte orizonturi şi a oferit mişcării creştine un impuls şi un avânt fără seamăn. Autorităţile ecleziastice evreeşti s-au scandalizat de acum şi mai tare fiindcă Dulgherul din Nazaretul Galileii pe care ei L-au răstignit, a fost luat drept Fiu de Dumnezeu. Ele au crezut că lor le stătea în datorie să combată şi această molimă. Dar nici o prigoană n-a fost în stare să împiedice răspândirea creştinismului şi să astupe gura apostolilor şi creştinilor de a nu mărturisi despre învierea Mântuitorului.

   Din Israel, creştinismul a trecut triumfător în Grecia. La început totul părea potrivnic. Ce izbândă putea să aibă creştinismul în această ţară care era în fruntea civilizaţiei şi a culturii, şi a uimit lumea cu atâţia filozofi de neîntrecut? Atenienii nu erau dispuşi să se entuziasmeze după noutăţile venite din Israel. Ce putea să le ofere Galileea şi poporul evreu, când ei aveau atâţia învăţători celebri? Dar încetul cu încetul, creştinismul a prins rădăcini puternice în cetăţile greceşti, pentru că tocmai elenismul a creat mediul cel mai prielnic pentru învăţătura lui Cristos.

   Cetăţile romane păreau un teren şi mai greu pentru creştinism, fiindcă cetăţeanul roman zeifica statul. El era încredinţat că societatea se poate menţine şi dezvolta numai în cadrul statului. Imperiul cel falnic şi puternic se sprijinea pe forţa legiunilor. Atunci, cum au îndrăznit creştinii să vorbească despre Împărăţia cerurilor şi iubirea vrăjmaşilor, la asemenea oameni care erau deprinşi să lupte şi să cucerească; Ba mai mult, cum au avut ei curaj, într-un asemenea imperiu, să venereze pe un Dulgher din Nazaretul Galileii în locul cezarului? Iată din ce cauză, învăţătura cea nouă nici n-a fost luată în serios la început, ci privită doar ca o sectă evreiască care s-a părut că nu avea nici un ecou în lumea romană!

   Dar încetul cu încetul, creştinismul şi-a înfipt rădăcini adânci şi în lumea romană. Când guvernul roman şi-a dat seama de existenţa lui şi de forţa sa de expansiune, a reacţionat puternic. Celsus şi Porphiriu au căutat să-l ponegrească în scrierile lor în fel şi chip, cu tot felul de argumente. Autorităţile romane au luat toate măsurile necesare pentru stoparea şi ştergerea lui. Ele au crezut că-l vor putea înneca în valuri de sânge.

   Faptul că Cel care stătea pe calul alb, a triumfat asupra păcatului, a morţii şi a infernului este un adevăr spiritual, pe care l-au experimentat milioane şi milioane de oameni din fiecare generaţie; că a triumfat asupra Imperiului Roman şi asupra tuturor prigonitorilor Bisericii Sale de-a lungul celor două milenii, este un adevăr istoric pe care nu-l poate tăgădui nimeni; şi că faptul că va triumfa încă odată asupra lumii întregi, când va veni din nou pe calul alb ca să judece naţiuneul omenesc, va fi o realitate.

   Dar, lui Cristos, nu I S-au împotrivit numai popoarele antice: evreii, grecii şi romanii; ci şi lumea modernă. Lui Cristos I se împotriveşte astăzi păcătosul, pentru că îi place să trăiască în păcat; şi tot Lui I se împotriveşte şi Cel care se consideră bun, de aceea n-are nevoie de El. Lui I se împotriveşte omul cult, ca să nu se compromită înaintea semenilor; şi tot Lui I se împotriveşte şi cel neştiutor, luându-se după cei mai mulţi. Lui I se împotriveşte tânărul, socotind că ar putea să-l încurce în viaţă; şi tot Lui I se împotriveşte şi cel bătrân, motivând că pentru el de acum totul este prea târziu. Toate aceste împotriviri ale omului modern au un singur fond comun: indiferenţa lui faţă de Fiul lui Dumnezeu şi faţă de destinul lui veşnic.

   Dar după această respingere a singurului Mântuitor, şi bălăcirea, aşa zisei “lumi creştine” în tot felul de păcate, vor apare pe scenă ca să joace marea dramă: calul roşu al războiului, calul negru al foametei şi calul galben al epidemiilor şi a tot felul de boli incurabile, înainte de a veni mânia Mielului şi judecata de apoi.

   1.  Barclay,W., The Revelation of John, Vol. II, p. 3-4.
   2.  Morris,L., The Book of Revelation, p. 101.
   3.  Barclay,W., The Revelation of John, Vol. II, p. 4.
   4.  Barclay,W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 267;
   Barclay,W., The Gospel of Luke, p. 239.

   Studii Apocalipsa vol. II – cap. 13: Identificarea calaretului de pe calul alb (Pastor Dragomir Stancu)

   

   13. IDENTIFICAREA CĂLĂREŢULUI DE PE CALUL ALB

   Apoc. 6 : 1 – 2

   1. Când a rupt Mielul cel dintâi din cele şapte sigilii, m-am uitat, şi am auzit una din cele patru creaturi vii zicând cu un glas ca de tunet: <<Vino şi vezi!>>

   2. M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal alb. Cel care stătea pe el avea un arc; i s-a dat o coroană şi a pornit biruitor şi ca să biruiască.

   Începând cu acest studiu am ajuns la cele şapte sigilii. De acum Mielul urmează să rupă sigiliile unul după altul şi să descopere taina istoriei. Toată creaţiunea este interesată să ştie încotro se îndreaptă. Ori tocmai lucrul acesta ni-l dezvăluie Apocalipsa în imaginile ei geniale.

   În acest studiu intitulat Identificarea călăreţului de pe calul alb, ne vom ocupa de două lucruri: de opiniile pe care noi le respingem şi de explicaţia pe care noi o acceptăm.

   Să luăm mai întâi

   I. OPINIILE PE CARE NOI LE RESPINGEM

   Sulul era legat cu şapte aţe, care aveau la capete şapte sigilii /1/. Când a rupt Mielul primul sigiliu, Ioan Teologul s-a aşteptat ca Mântuitorul să citească ceva din sul. Dar ce surpriză! A auzit pe unul din cei patru heruvimi spunând cu o voce de tunet: “Vino!” Şi iată că a apărut înaintea lui ca într-un film, un călăreţ pe un cal alb.

   În cele mai bune manuscrise ale Apocalipsei lipsesc cuvintele “şi vezi”, ci scrie numai “vino”. Această invitaţie n-a fost făcută vizionarului ca el să vină şi să vadă, ci călăreţilor ca să iasă pe scena lumii unul după altul (v.1,3,5,7). Cele patru creaturi vii care înconjoară tronul, aveau însărcinarea să cheme pe cei patru călăreţi ca să înainteze pe scenă şi să joace cosmica şi divina dramă de la actul final /2/. Vizionarul a scris: “Când a rupt Mielul cel dintâi din cele şapte sigilii, m-am uitat şi am auzit-o pe una dintre cele patru creaturi vii zicând cu un glas ca de tunet: <<Vino!>> (2). M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal alb. Cel care stătea pe el avea un arc; i s-a dat o coroană şi a pornit biruitor şi ca să biruiască”.

   Cine este acest călăreţ? Cei mai mulţi au identificat pe călăreţul de pe calul alb, din textul nostru cu călăreţul din 19:11-13 care, de asemenea şedea pe un cal alb şi care nu era altul decât Cristos. Ioan Teologul a scris: “Apoi am văzut cerul deschis şi iată că s-a arătat un cal alb! Cel care stătea pe el se numea <<Cel credincios>> şi <<Cel adevărat>> şi El judecă şi Se luptă cu dreptate (12). Ochii Lui erau ca para focului; capul îl avea încoronat cu multe coroane împărăteşti, şi purta un nume scris, pe care nimeni nu-l ştie, decât numai El singur (13). Era îmbrăcat cu o haină muiată în sânge. Numele Lui este: <<Cuvântul lui Dumnezeu>>” (Apoc.19:11-13).

   Unii neagă faptul că acest călăreţ din textul citit este unul şi acelaşi cu cel din 19:11, aducând următoarele opt obiecţiuni:

   1) Că este imposibil ca Mielul care a rupt sigiliile, să fie El în acelaşi timp şi obiectul primei sigilii /3/.

   2) Că numai asemănarea cailor la culoare este insuficientă /4/.

   3) Că cununile călăreţilor diferă. Cununa călăreţului din pasajul citit se numeşte stephanos, care înseamnă “cunună de biruitor”. Iar cununa călăreţului din 19:11 se numeşte diadema, care înseamnă “coroană regală” /5/.

   4) Că armele călăreţilor diferă. Arma călăreţului din text era un arc; iar arma celui din 19:11,15 era sabia gurii.

   5) Că acest călăreţ este asociat în context cu călăreţii războiului, ai foametei şi ai ciumei /6/.

   6) Că faptul de a Se războii cu vrăjmaşii şi de a-i răpune este un paradox pentru Miel /7/.

   7) Că acest călăreţ cu arc reprezintă o forţă destructivă de război.

   8) Şi că acest călăreţ este urmat de măcel, foamete şi moarte.

   Comentatorii care au tăgăduit identificarea călăreţului de pe calul alb cu Domnul Isus, au făcut tot felul de speculaţii. Unii, dintre cei care susţin interpretarea istorică a Apocalipsei, au zis că acest călăreţ îl reprezintă pe anticrist sau fiara din capitolul 13, care va reuşi să ducă pe mulţi în eroare cu imitaţia purităţii /8/.Alţii, au spus că acest călăreţ reprezintă un dictator mondial după răpirea Bisericii /9/. Şi alţii, dintre cei care susţin interpretarea preteristă că Apocalipsa a fost adresată numai Bisericii de la sfârşitul secolului întâi, au afirmat că acest călăreţ l-a reprezentat pe împăratul part Vologäses, care a câştigat o mare biruinţă asupra romanilor în anul 62 după Cristos, cu arcaşii lui renumiţi /10/. Tot aceştia au zis că al doilea sigiliu a reprezentat oastea romană întărită; că al treilea sigiliu a reprezentat foametea din anul 62; că al patrulea sigiliu a reprezentat ciuma datorită războaielor; şi că al cincilea sigiliu a reprezentat persecuţia de pe timpul lui Nero şi Domiţian etc /11/.

   Şi în al doilea rănd, ne vom ocupa de

   II. EXPLICAŢIA PE CARE NOI O ACCEPTĂM

   Cei care îl identifică pe călăreţul alb din textul citit cu Domnul Isus aduc următoarele unsprezece dovezi:

   1) Prima dovadă este că acest călăreţ de pe calul alb se armonizează cu călăreţul din Apocalipsa 19:11, aşa după cum deja am văzut. Ioan Teologul a scris: “Apoi am văzut cerul deschis, şi iată că s-a arătat un cal alb! Cel care stîtea pe el se cheamă << Cel credincios >> şi <<Cel adevărat>> şi El judecă şi Se luptă cu dreptate (12). Ochii Lui erau ca para focului; capul îl avea încoronat cu multe cununi împărăteşti … “ (v.11-13). Cei mai mulţi exegeţi au identificat călăreţul de pe calul alb cu Cristos fiindcă există o mare asemănare între caii albi, cununile călăreţilor şi armele acestora.

   Nici un argument, dintre acelea pe care le-au adus cei care tăgăduiesc identificarea călăreţului de pe calul alb cu Mântuitorul, nu sunt obiective. Dacă cununile şi armele călăreţilor s-au deosebit întrucâtva, aceasta nu înseamnă că ei n-au putut fi unul şi acelaşi. Şi dacă Mielul a rupt sigiliile, aceasta nu înseamnă că era imposibil ca El să nu fi fost unul şi acelaşi cu Cel care urma să ducă la îndeplinire conţinutul primului sigiliu. Dacă lucrul acesta este imposibil, atunci tot aşa putem spune că era imposibil şi că Mielul să fi pus mâna dreaptă pe Apostolul Ioan (1:17), deoarece tocmai în această mână ţinea cele şapte stele (1:16). Atunci era imposibil şi că Mielul care avea şapte coarne şi şapte ochi să ia sulul din mâna lui Dumnezeu (5:6,7). Şi tot atunci era imposibil şi steaua care a căzut din cer şi nu avea mâini să ţină cheia fântânii Adâncului (9:1). Simbolurile Apocalipsei ne surprind mereu. Unul dintre bătrâni a spus lui Ioan Teologul să se uite la Leu, şi când colo a văzut un Miel care stătea în picioare şi părea înjunghiat (5:5-6). Şi alt caz era, atunci când un înger a chemat pe vizionar să-i arate mireasa Mielului, dar în schimb i-a arătat o cetate, Noul Ierusalim (21:9-10).

   Prin aceste imagini figurative, Cristos a revelat Apostolului Ioan adevărul Lui divin. Oare Mântuitorul n-a putut în acelaşi timp să-Şi ocrotească Biserica şi să-l consoleze pe Apostolul Ioan? Oare n-a putut El să rupă sigiliile? Este adevărat, dacă era un miel în sens literal, nu putea. Mireasa Lui, de asemenea, n-a putut fi o cetate în sens propriu; dar ea a putut fi în sens figurativ şi Biserică şi cetate. Tot astfel şi Mântuitorul, a putut să rupă în acest text şi sigiliile şi să ducă la îndeplinire planul lui Dumnezeu pe care l-a stabilit în această carte a destinului lumii /12/. El, în capitolul 5, când a rupt sigiliile, a câştigat pe cruce cu preţul vieţii, prima biruinţă: posibilitatea răscumpărării noastre. În capitolul 6, când a pornit călare pe calul alb, a căştigat a doua biruinţă: triumful Evangheliei asupra lumii. Şi în capitolul 19, când a venit călare pe un alt cal alb şi a fost îmbrăcat cu o haină muiată în sânge ca să judece lumea, a câştigat a treia biruinţă care a fost finală; de aceea S-a învrednicit să poarte pe cap multe diademe.

   N-avem voie să privim lucrurile superficial, şi cu atât mai puţin să le interpretăm în mod speculativ. Suntem obligaţi să permitem Apocalipsei ca ea mai întâi să-şi explice propriile ei simboluri şi apoi Bibliei întregi. Mulţi comentatori ca W. Milligan, W. Hendriksen şi alţii, l-au identificat pe călăreţul de pe calul alb din textul nostru cu Mântuitorul, după ce au făcuit cele mai riguroase şi obiective cercetări şi cu cea mai mare responsabilitate /13/.

   2) A doua dovadă că acest călăreţ Îl reprezintă pe Cristos este armonia Lui cu Apocalipsa 14:14. Ioan Teologul a scris: “Apoi m-am uitat, şi iată un nor alb, şi pe nor stătea Cineva, care semăna cu un Fiu al Omului: pe cap avea o coroană de aur …” Dacă argumentului anterior a trebuit să-i acordăm un spaţiu mai mare, la celelalte argumente vom căuta să fim mai restrânşi. În text am văzut că Mântuitorul a primit cununa de biruitor: stephanos. Iar în 14:14, noi vedem cum El purta tot cununa stephanos, de biruitor, şi nu cununa diadema, de împărat.

   3) A treia dovadă că acest călăreţ Îl reprezintă pe Cristos este armonizarea Lui cu contextul. În prima secţiune paralelă dintre cele şapte, care cuprinde ca toate celelalte întreaga eră creştină de la prima la a doua venire a lui Cristos, am văzut că Fiul lui Dumnezeu Se afla în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur (1:13). Şi tot în prima secţiune care se include în primele trei capitole, ne-am mai informat că deoarece Biserica Îl mărturisea pe Cristos şi-I răspândea lumina, Imperiul Roman a persecutat-o; şi fiindcă a persecutat-o, Mântuitorul S-a aprins de mânie şi a rostit împotriva lui cuvinte de condamnare. Ioan Teologul a scris: “Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri” (1:16).

   Tot astfel şi în a doua secţiune care se include în capitolele de la 4 la 7 şi pe care o studiem acum, am văzut că dacă Mielul a luat cartea destinului neamului omenesc din mâna lui Dumnezeu, i-a rupt sigiliile şi S-a urcat pe Tron; şi dacă toţi îngerii din cer I-au adus imnuri de glorie fiindcă Şi-a dat viaţa pentru noi ca preţ de răscumpărare şi ne-a luat destinul în mâinile Lui, aceasta înseamnă că El îl va realiza pentru toate generaţiile de oameni, în ciuda tuturor persecuţiilor, aşa după cum L-a văzut vizionarul când a scris: “şi a pornit biruitor şi ca să biruiască” (v.2).

   4) A patra dovadă că acest călăreţ Îl reprezintă pe Mântuitorul este culoarea albă. În Apocalipsa culoarea albă descrie întotdeauna lucrurile şi fiinţele cereşti: haine albe, nor alb, Tron alb, piatră albă, cal alb etc /14/.

   5) A cincea dovadă că acest călăreţ Îl reprezintă pe Mântuitorul este o paralelă perfectă dintre patru versete, care întrebuinţează cuvântul “a birui” cu privire la D-l Isus. Apostolul Ioan L-a citat pe Mântuitorul spunând în Evanghelie: “… În lume veţi avea necazuri: dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (16: 33). Acelaşi apostol L-a citat pe Domnul Isus spunând şi în Apocalipsa: “… Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie” (3:21), “… Iată că Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit să deschidă cartea, şi cele şapte sigilii ale ei” (5:5), “… şi a pornit biruitor, şi ca să biruiască.” Toate aceste versete ne vorbesc cu cea mai mare siguranţă despre biruinţa Mielului.

   6) A şasea dovadă că acest călăreţ Îl reprezintă pe Domnul Isus este armonizarea cu scopul cărţii. Când am tratat studiul intitulat Data, destinatarul, scopul şi tema cărţii, (Vol.I,Stud.2) am văzut că marea temă a Apocalipsei este Biruinţa lui Cristos şi a Bisericii. Astfel, Fiul lui Dumnezeu a fost prezentat mereu ca unul care a biruit, biruieşte şi va birui (1:13;2:26,27;3:21;5:5;6:16;11:15;12:11;14:1,14;17:14;19:11). Din toate aceste texte noi vom prezenta un singur exemplu: “Ei se vor război cu Mielul; dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor. Şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi, care sunt cu El, de asemenea îi vor birui” (7:14). Astfel, călăreţul de pe calul alb din textul nostru, care Îl reprezintă pe Cristos este în concordanţă cu întreaga carte /15/.

   7) A şaptea dovadă că acest călăreţ Îl reprezintă pe Cristos este pentru că Apocalipsa abundă în simbolurile Vechiului Testament, aşa după cum am văzut când am tratat studiul intitulat Simbolurile literaturii apocaliptice (Vol.I,Stud.5). Arcul este o armă care se găseşte mereu în Vechiul Testament şi care a fost pus adeseori în slujba lui Dumnezeu. Dumnezeu S-a folosit de arcurile lui Cir în favoarea poporului evreu, când acest împărat al Persiei i-a înfrânt pe elamiţi şi babilonieni (Ier. 49:35;51:3,56; Is. 41:2; Habacuc 3:9 etc).

   8) A opta dovadă că acest călăreţ Îl reprezintă pe Domnul Isus este paralela Lui din Psalmul 45. Se ştie că psalmul 45 este un psalm mesianic. Fiii lui Core au scris: “Războinic viteaz, încingeţi sabia, podoaba şi gloria (4), da, gloria ta! – Fii biruitor, suie-te în carul tău de luptă, apără adevărul, blândeţea şi neprihănirea, şi dreapta ta să strălucească prin isprăvi minunate! (5). Săgeţile tale sunt ascuţite: sub tine vor cădea popoare, şi săgeţile tale vor străpunge inima vrăjmaşilor împăratului” (v. 3-5).

   9) A noua dovadă că acest călăreţ Îl reprezintă pe Fiul lui Dumnezeu este armonizarea Lui cu cuvintele Mântuitorului când a zis în Evanghelia după Matei 10: 34 “Să nu credeţi că am venit să aduc pacea pe pământ; n-am venit să aduc pacea, ci sabia“. Aceasta înseamnă că Cristos şi sabia merg întotdeauna împreună /16/.

   10) A zecea dovadă că acest călăreţ Îl reprezintă pe Mântuitorul este paralela Lui foarte apropiată cu caii din cartea Proorocului Zaharia. Unul dintre cele mai mari motive pentru care Cristos cel înviat a revelat conţinutul primelor patru sigilii pe fondul viziunii din cartea Proorocului Zaharia a fost fiindcă autorul Apocalipsei era obişnuit cu imaginile acestei cărţi, cât şi toţi credincioşii de atunci şi din toate timpurile. Proorocul Zaharia a avut două viziuni în legătură cu caii: una în 1: 8-10, în care patru călăreţi erau trimişi să controleze pământul şi să vadă dacă era pe el pacea; şi alta în 6: 1-8, în care caii erau înhămaţi la patru căruţe. În amândouă viziunile, caii erau albi, roşii, negrii şi galbeni.

   În cartea Proorocului Zaharia, cei patru cai simbolizează patru vânturi puternice pe care le dezlănţuie Dumnezeu din cele patru puncte cardinale împătriva vrăjmaşilor poporului Său (Zah. 6: 5). În viziunea proorocului amintit, caii erau slujitorii lui Dumnezeu prin care Cel Preaînalt S-a răzbunat pe babilonieni şi pe egipteni.

   Cristos cel înviat a prezentat Apostolului Ioan imaginile din viziunea Proorocului Zaharia într-o formă nouă şi cu totul deosebită. Vizionarul din Apocalipsa n-a văzut războinicii în căruţe, ci călare; şi el n-a văzut pe aceşti slujitori ai lui Dumnezeu controlând pământul, ci luptându-se cu prigonitorii Bisericii, şi biruindu-i. Mântuitorul n-a prezentat lui Ioan Teologul în viziune toate detaliile din imaginile proorocului amintit cu privire la cai, ci numai principiul şi semnificaţia simbolurilor. Astfel, caii şi călăreţii din viziunea Apostolului Ioan, reprezintă pe slujitorii lui Dumnezeu. Chiar şi caii: roşu, negru şi galben erau instrumentele răzbunării lui Dumnezeu.

   11) Şi al unsprezecelea argument, că acest călăreţ Îl identifică pe Fiul lui Dumnezeu este concordanţa care există între acest tablou şi discursul escatologic al Mântuitorului, pe care L-a rostit în Evangheliile sinoptice. Există o mare asemănare între sigilii şi discursul escatologic al Mântuitorului din Matei douăzeci şi patru, Marcu 13 şi Luca 21. Atât prin ruperea celor şapte sigilii cât şi în discursul Său escatologic, Mântuitorul a vorbit despre următoarele lucruri: persecuţie, triumful Evangheliei, războaie, foamete, epidemii, catastrofe cosmice etc /17/.

   Când am tratat studiul intitulat Literatura apocaliptică (Vol.I,Stud.4), am văzut că acest gen de literatură a împărţit timpul în două epoci: una prezentă şi grea, îndeosebi pentru poporul lui Dumnezeu; şi alta, viitoare şi de aur, când se vor împlini toate promisiunile lui Dumnezeu; că între ele va avea loc “ziua Domnului”, o zi de judecată, răzbunare şi nimicire; şi că pe la sfârşitul primei epoci, vor fi nişte evenimente îngrozitoare. Este adevărat că dumnezeiescul nostru Învăţător a cuprins atât în discursul Său escatologic din Evanghelii, cât şi în viziunea sigiliilor întreaga eră creştină, dar El ne-a informat în mod deosebit cu privire la evenimentele care au avut loc după prima Sa venire şi în legătură cu evenimentele care vor avea loc în preajma revenirii Sale care, de altfel vor fi şi semnele sfârşitului /18/.

   Acesta a fost motivul pentru care Domnul Isus ne-a învăţat în discursul Său escatologic că mai întâi va avea loc persecuţia urmaşilor Săi şi triumful Evangheliei Sale în istoria lumii; şi că numai după aceea, se vor întâmpla toate celelalte evenimente! Şi aceasta a fost cauza pentru care, după ruperea primului sigiliu, a apărut un călăreţ pe un cal alb care simbolizează triumful lui Cristos şi al Evangheliei Sale; şi numai după acea, a urmat ruperea altor sigilii şi ieşirea pe scenă a altor călăreţi, ca instrumente ale mâniei şi răzbunării lui Dumnezeu! Evanghelistul Luca Îl citează pe Mântuitorul spunând: “Pe alocuri vor fi mari cutremure de pământ, foamete şi ciumi; vor fi arătări înspăimântătoare, şi semne mari în cer (12). Dar înainte de toate acestea, vor pune mâinile pe voi şi vă vor persecuta: vă vor da pe mâna sinagogilor, vă vor arunca în temniţe, vă vor târî înaintea împăraţilor şi înaintea guvernatorilor, din cauza Numelui Meu” (21:11-12). Evanghelistul Matei, de asemenea L-a citat pe Domnul Isus spunând în discursul Său escatologic: “Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi predicată în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor naţiunilor. Atunci va veni sfârşitul” (24:14).

   Toate aceste armonizări şi paralele au fost suficiente ca să convingă pe toţi comentatorii şi exegeţii obiectivi ai Apocalipsei, că acest călăreţ, de pe calul alb, Îl reprezintă pe Mântuitorul, începând cu Irineu, ucenicul lui Policarp, care la rândul lui a fost ucenicul Apostolului Ioan, autorul Apocalipsei /19/ şi până la comentatorii şi exegeţii cei mai actuali, ca J.P.Lange, R.C.H.Lenski, W.Milligan, A.S.Peake, W.Hendriksen etc /20/.

    1.  Lenski,R.C.H., Interpretation of St. John’s Revelation, p. 194;
   Morris,L., The Book of Revelation, p. 92.
   2.  Barclay,W., The Revelation of John, Vol. II, p. 1.
   3.  Brooks,R., The Lamb is all the Glory – The Book of Revelation, p. 74.
   4.  Morris,L., The Book of Revelation, p. 101.
   5.  Barclay,W., The Revelation of John, Vol. II, p. 3.
   6.  Jennings,F.A., Studies in Revelation, p. 201.
   7.  Beasley-Murray,G.R., The Book of Revelation, p. 132.
   8.  Schumacher,H., The Revelation of John, p. 169;
   Tatford,F.A., Prophecy’s Last Word, p. 86.
   9.  Stevens,W.C., Revelation, The Crown – Jawel of Biblical Prophecy, Vol. II, p. 129.
   10.  Morris,L., The Book of Revelation, p. 102;
   Bruce,F.F., The International Bible Commentary, p. 1607.
   11.  Beasley-Murray,G.R., The Book of Revelation, p. 132.
   12.  Hendriksen,W., More than Conquerors, p. 97.
   13.  Milligan,W., The Book of Revelation, Vol. VI, p. 855.
   14.  Hendriksen,W., More than Conquerors, p. 94.
   15.  Op. Cit. p. 95.
   16.  Schildes,K., Christ on Trial, p. 381.
   17. Charles,R.H.P., A Critical and Exegetical Commentary on the Revelation of St. John, Vol. I, p. 158.
   18.  Barclay,W., The Revelation of John, Vol. II, p. 1.
   19.  Irenaeus  Against Heresies;
   Hendriksen,W., More than Conquerors, p. 26.
   20.  Milligan,W., The Book of Revelation, p. 89;
   Peake,A.S., The Revelation of John, p. 270-273;
   Hendriksen,W., More than Conquerors, p. 93-94.

   Apocalipsa si Daniel– Viziunea celor patru calareti (I)

   Sa ne unim din nou glasurile si inimile noastre cu ale Lui si ale universului întreg, si prosternati si noi în fata Domnului divin sa spunem din adîncul fiintei noastre, în semn de adorare, închinare, recunostinta si lauda: „A Celui ce sade pe scaunul de domnie si a Mielului sa fie lauda, cinstea, slava si stapînirea în vecii vecilor”. Se spune despre marele reformator protestant Martin Luther ca, pe cînd era calugar într-una din zile, inima lui a fost cuprinsa de o disperare de moarte gîndindu-se la propria sa stare pacatoasa. Si în aceasta stare s-a adresat staretului Staupietz, cerîndu-i un sfat. Dar, singurul sfat pe care acel staret evlavios a ales sa i-l dea lui Luther a fost: „Martin, priveste spre ranile lui Christos”. Ce sfat minunat! Da, Iisus Christos, Mielul divin junghiat a fost singurul care a putut sa aduca speranta si curaj în inima milioanelor de fiinte omenesti înfrînte de povara pacatului. De aceea, nu-i de mirare de ce pe paginile Apocalipsei, Mielul divin, Iisus Christos este punctul central catre care îsi îndreapta atentia întreg universul. „Vrednic este Mielul”, este tema vesnica de lauda a cerului. De curînd am recitit Apocalipsa si inima mea a tresaltat de bucurie cînd am vazut cum pretutindeni pe paginile acestei carti profetice, cel ce apare mereu în prim plan este Mielul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Christos. Astazi vom studia prima parte a capitolului 6, care ne prezinta momentul solemn si mult asteptat de întreg universul, cînd Mielul divin care a fost gasit vrednic sa deschida cartea începe sa-i rupa pecetile. Dar, stati putin, dati numai pagina, si veti vedea în capitolul 7 o scena si mai solemna, aceea de la Marea de Cristal, cu gloata celor mîntuiti stînd înaintea Mielului, cu hainele lor spalate curatite în sîngele Mielului. Mai dati apoi înca doua pagini si la capitolul 12 versetul 11, veti afla cui datoreaza cei mîntuiti biruinta lor asupra lui Satana. Ei l-au biruit prin sîngele Mielului. Pe pagina urmatoare, la capitolul 13, aflam despre cei mîntuiti ca si-au asigurat numele lor în ceruri, în cartea vietii Mielului, iar în capitolul 14, într-o scena de rapitoare frumusete, vedem pe Mielul divin stînd pe Muntele Sionului si împreuna cu El sînt cei 144000 reprezentînd cel dintîi rod pentru Dumnezeu si pentru Miel. Si pe masura ce ne apropiem de încheierea cartii, Mielul lui Dumnezeu este din ce în ce mai prezent, mai în prim plan. La capitolul 15 Mielul este subiectul imnului special al celor biruitori, pentru ca, aflam din capitolul 17, Mielul este Cel ce a purtat razboaiele cerului si ale bisericii si a biruit, pentru ca El este Domnul domnilor si împaratul împaratilor. Si, o data încheiate aceste razboaie urmeaza marea sarbatoare, nunta Mielului, despre care ne vorbeste capitolul 19. În capitolul 21, ni se descopera cine este mireasa Mielului. Aceasta este biserica Sa, cei mîntuiti din toate veacurile. În acelasi capitol, aflam ca pe temeliile cetatii de aur ale locuintei Mirelui si miresei Sale stau scrise numele celor 12 apostoli ai Mielului, si ca în acea cetate Dumnezeu cel Atotputernic si Mielul sînt templul, iar lumina, sau faclia cetatii este Mielul. Si ultimul capitol al Apocalipsei, capitolul 22, aseaza în prim plan acelasi scaun de domnie al lui Dumnezeu si al Mielului în fata caruia ne gasim astazi în studiul nostru. Cu adevarat, Apocalipsa este o descoperire a Domnului Christos, a Mielului lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii. Puterea sîngelui Sau ispasitor a umplut biserica Sa de pe pamînt si va umple si cerul de oameni care au pornit sa cucereasca lumea pentru Iisus, facînd din Miel mai mult decît un simbol al mîntuirii. Ei au gasit în Mielul divin un sens al propriei lor existente, o destinatie spre care au ales sa-si îndrepte viata. De aceea, „a Celui ce sade pe scaunul de domnie si a Mielului sa fie lauda, cinstea, slava si stapînirea în vecii vecilor”. Acum, ne gasim cu studiul nostru, la capitolul 6, la acel moment suprem al celei de a doua viziuni, cînd Mielul rupe primele patru peceti ale cartii si cînd deodata cortina istoriei se ridica si ochii apostolului Ioan vad patru cai galopînd unul dupa altul pe întinderea cerului. Dar, sa citim mai întîi primele 8 versete ale capitolului 6:  „Cînd a rupt Mielul cea dintîi din cele 7 peceti, m-am uitat si am auzit pe una din cele patru fapturi vii zicînd cu glas tare ca de tunet: ‘Vino si vezi’. M-am uitat si iata ca s-a aratat un cal alb. Cel ce sta pe el avea un arc. I s-a dat o cununa si a pronit biruitor ca sa biruiasca. Cînd a rupt Mielul a doua pecete, am auzit pe a doua faptura vie zicînd: ‘Vino si vezi!’ Si s-a aratat un alt cal, un cal ros. Cel ce sta pe el a primit puterea sa ia pacea de pe pamînt, pentru ca oamenii sa se junghie unii pe altii; si i s-a dat o sabie mare. Cînd a rupt Mielul pecetea a treia, am auzit pe a treia faptura vie zicînd: ‘Vino si vezil ‘ M-am uitat si iata ca s-a aratat un cal negru. Cel ce sta pe el avea în mîna o cumpana; si în mijlocul celor patru fapturi vii am auzit un glas care zicea: ‘O masura de grîu pentru un leu. Trei masuri de orz pentru un leu. Dar sa nu vatami untdelemnul si vinul’. Cînd a rupt Mielul pecetea a patra, am auzit glasul fapturii a patra zicînd: ‘Vino si vezi’. M-am uitat si iata ca s-a aratat un cal galbui. Cel ce sta pe el se numea Moartea; si împreuna cu el venea dupa el Locuinta mortilor. Li s-a dat putere peste a patra parte a pamîntului ca sa ucida cu sabia, cu foamete, cu molima si cu fiarele pamîntului.” Ce reprezinta cele sapte peceti, si mai ales aceste prime patru peceti?, este întrebarea care se pune si la care dorim sa cautam un raspuns. Sa ne gîndim putin. Sa încercam sa ne aducem aminte ca aceasta scena cu ruperea pecetilor face parte din cea de a doua viziune a apostolului Ioan care a început de fapt odata cu capitolul 4, cu acel moment cînd un glas ca de trîmbita i s-a adresat lui Ioan cu invitatia: „Suie-te aici si-ti voi arata ce are sa se întîmple dupa aceste lucruri”. Si privirea apostolului Ioan a cuprins niste scene ceresti nespus de impresionante, cu tronul lui Dumnezeu, cu sala tronului, cu cei 24 de batrîni stînd pe scaunele lor de domnie, cu cele patru fapturi vii si cu miriadele ostirilor ceresti. Apoi au urmat scenele din capitolul 5, cu acea carte pecetluita din mîna Celui Atotputernic, cu aparitia Mielului înjunghiat si a uralelor acelui cor al universului întreg intonînd un imn de lauda Celui ce sade pe tron si Mielului. Oare acestea erau lucrurile din viitor pe care glasul divin l-a invitat pe Ioan sus ca sa i le aduca la cunostinta? Fara îndoiala ca nu, sau cel putin acestea erau doar o parte din ele, doar un fel de preludiu la cele ce Dumnezeu intentiona sa-i descopere proorocului Sau. Vedeti dumneavoastra, chiar interesul si nerabdarea cu care însisi cei 24 de batrîni, cele patru fiinte vii, toate ostile îngeresti si în special apostolul Ioan asteptau ruperea pecetilor si descoperirea tainelor cuprinse în acea carte ne face sa credem ca în acea carte din mîna Mielului se afla raportul acelor evenimente viitoare, iar ruperea pecetilor simboliza declansarea lor, împlinirea lor pe scena lumii noastre. Aceste evenimente trebuiau aduse la cunostinta proorocului Ioan, de care Dumnezeu se folosea acum ca de o unealta pentru ca sa le aduca în final la cunostinta bisericii Sale. Ruperea pecetilor, care este de fapt miezul celei de a doua viziuni, are loc imediat dupa prima viziune a celor sapte epistole trimise de Iisus bisericii Sale de pe parcursul istoriei tuturor veacurilor crestine. Cele sapte peceti aveau în vedere aceeasi perioada de timp si împartita în aceleasi sapte etape, despre care am vorbit în studiile precedente. Însa aceste sapte peceti aveau un alt caracter. Cele sapte epistole s-au adresat bisericii facînd apel la simtul auzului, la spiritul de ascultare. „Cine are urechi sa asculte ce zicfe bisericilor Duhul”. De data aceasta, cele sapte peceti sînt destinate sa faca o impresie puternica asupra vazului. Evenimentele cuprinse în aceste peceti cauta sa zugraveasca lucrurile care vor avea un efect asupra evolutiei bisericii lui Christos. Unii comentatori biblici, citind superficial acest capitol, au ajuns la concluzia ca aceste peceti contin raportul judecatilor ce urmeaza sa fie îngaduite de Dumnezeu sa vina asupra bisericii Sale, în vederea desavîrsirii sfintilor. Si aceasta, numai pentru ca în ele gasim anumite elemente ca violenta, foamete si molime. însa privite mai atent, evenimentele prezise, prin cele sapte peceti stau ca un simbol al istoriei dispensatiunii harului în care ne gasim. O istorie cu toate aspectele ei majore dar care se îndreapta ca un torent spre singurul scop al istoriei planului de mîntuire si anume, desavîrsirea împaratiei lui Dumnezeu. Toate evenimentele istoriei, toti factorii si toate elementele care la un loc se asambleaza pentru a da continut si viata istoriei, toate urmaresc aceeasi tinta – venirea în slava a împaratiei ceresti. De fapt, daca ne gîndim bine ca tema fundamentala a Apocalipsei este Iisus, împaratul nostru care vine, si împlinirea si statornicirea împaratiei Sale, atunci, evenimentele cuprinse în cele sapte peceti trebuie privite ca o reprezentare simbolica a etapelor prin care adevarata biserica a lui Christos avea sa treaca în confruntarea ei cu împaratia Satanei si cu acel crestinism lumesc, formal si fals. Aceste sapte peceti, mai mult decît cele sapte epistole din primele capitole, aveau drept scop sa descopere bisericii drumul ei prin

   istorie, un drum greu, sinuos si plin de greutati, dar al carui capat trebuie sa se sfîrseasca, potrivit cu planul divin, sus, la Marea de Cristal. Întorcîndu-ne atentia acum asupra primelor patru peceti, despre care am citit, primul lucru pe care-l remarcam este ca ele formeaza un grup foarte distinct în rîndul celor sapte peceti. Ele se disting prin faptul ca în fiecare apare acelasi element alegoric, un cal si un calaret. Apoi, în fiecare din cele patru peceti, înainte de a se petrece vreo miscare pe arena profetiei, se aude mereu invitatia „vino si vezi”. Aici as dori sa fac o paranteza si sa precizez ca în textul original nu apar cuvintele „si vezi”. Daca invitatia ar fi sunat „vino si vezi”, atunci s-ar întelege ca aceasta invitatie era adresata lui Ioan, dar Ioan era deja în cer în rapire spirituala si el nu avea de fapt nevoie de o asemenea invitatie. Nu lui, ci întelegem ca mai degraba fiecarui calaret care sta sa intre pe scena îi era adresata chemarea „Vino!”. Atît caii cît si calaretii care apar astfel la auzul poruncii divine „vino”, sînt un simbol al luptei bisericii. Calul, prin excelenta, este un animal de lupta, caracterizat prin curaj, tarie, vioiciune, cooperare si acel simtamînt tainic al misiunii pe care o îndeplineste, al contributiei pe care o aduce în cîstigarea biruintei. Caii din aceasta profetie nu simbolizeaza cine stie ce forte salbatice si nestapînite. Dimpotriva, fiecare din ei au cîte un calaret care îi conduce dupa propria sa vointa. Aceasta înseamna ca puterile reprezentate prin acesti cai nu pot si nici nu li se îngaduie sa faca mai mult decît li se porunceste. Ele sînt niste forte care sînt stapînite, limitate si conduse de o vointa înteleapta spre o tinta bine stabilita. Daca aparitia lor este direct legata de cartea din mîna Mielului si declansata de abia atunci cînd Mielul rupe pecetea, aceasta ne inspira si mai multa încredere ca aceste forte nu sînt niste forte oarbe sau independente, iar galopul lor nu este la întîmplare. Ca sa întrebam cine este calul si cine este fiecare calaret, cred ca nu este cazul, pentru ca în aceasta viziune atît calul cît si calaretul constituie un întreg, reprezinta o singura idee, ideea unor forte puternice, tumultuoase, de nepotolit, gata de lupta si conduse fara gres de cineva stapîn pe situatie. Imaginea celor patru calareti pe caii lor vrea sa spuna ca istoria întregei dispensatiuni a bisericii se afla cu totul sub directa stapînire a Mielului Caruia i-a fost data toata puterea în cer si pe pamînt. În ce priveste culoarea cailor ne dam seama ca aceasta este o referinta clara la starea spirituala a bisericii din fiecare din primele patru etape ale erei crestine. Culoarea primului cal este alba, un simbol al biruintei. Cei credinciosi si biruitori vor aparea în cele din urma în fata tronului divin îmbracati în haine albe. În capitolul 19 cu versetul 11 din Apocalipsa, avem o ultima descriere a marei lupte de la Armaghedon în urma careia Iisus apare ca biruitor calarind pe un cal alb în toata slava puterii Sale. În armonie cu acea culoare alba a calului, mai sînt si alte elemente descrise în prima pecete. Calaretul tine în mîna un arc, simbolul neprihanirii si al adevarului. Vorbind profetic în Psalmul 45,3-5 împaratul David vorbea astfel despre Domnul Christos: „Razboinic viteaz, încinge-Ti sabia, podoaba si slava, da slava Ta. Fii biruitor, suie-te în carul Tau de biruinta, apara adevarul, blîndetea si neprihanirea; si dreapta Ta sa straluceasca prin ispravi minunate. Sagetile Tale sînt ascutite. Sub Tine vor cadea popoare si sagetile Tale vor strapunge inima vrajmasilor împaratului”. Si pe lînga arc, calaretul de pe calul alb mai avea o cununa care i-a fost data. Nu cununa împarateasca, ci cununa biruintei. Ideea biruintei este ideea primei peceti subliniata chiar prin ultimele ei cuvinte, „si a pornit biruitor ca sa biruiasca”.        Culoarea celui de al doilea cal este rosie, culoarea mîniei si urii, a pasiunilor aprinse, a violentei si razbunarii, a sângelui si razboiului. Calaretul de pe acest cal a primit o sabie mare, simbolul distrugerii si mortii. Acest cal primeste puterea de a retrage pacea de pe pamînt dînd loc pasiunilor dezlantuite si violentei. Al treilea cal este negru. Asa cum apare în cuvîntul Sfintelor Scripturi în diferite locuri, aceasta culoare este simbol al saraciei si foametei. Prin aceasta pecete, calaretul este zugravit ca tinînd în mîna o cumpana si masurînd cu grija grîul si orzul. O masura de grîu era la vremea aceea ratia pe zi a unui om, necesara ca sa-si duca existenta. Dar în cadrul unei tranzactii si mai saracacioase, trei masuri de orz. Un leu era plata pe o zi a unui lucrator. Relatia dintre salariul pe o zi si ceea ce se putea cumpara cu acel salariu, si anume atîta hrana cît cineva sa nu moara de foame, ne lasa sa întelegem proportia saraciei, a lipsei de hrana. Însa aceeasi voce care s-a auzit anuntînd pretul hranei si cantitatea corespunzatoare, este auzit poruncind acum ca untdelemnul si vinul sa nu fie vatamate. Untdelemnul si vinul erau niste simboluri ale belsugului, ale luxului, ale ospatului. Ele nu aveau sa fie vatamate, ele trebuiau sa existe. Iata dar ca în imaginea celui de al treilea cal si calaret vedem prezent un contrast izbitor între saracie si belsug, între o existenta amenintata de foamete si un trai îmbelsugat. Si acum, si cel de al patrulea cal. Acesta este de culoare galbuie, culoarea palorii mortii. Aceasta culoare, nu avem nici un dubiu cu privire la ce avea sa simbolizeze. Ea este simbolul mortii, al descompunerii. Chiar si numele calaretului de pe acest cal, Moartea, cît si al Locuintei Mortilor care vine în urma mortii, pregatita sa primeasca în hotarele ei pe toti aceia ucisi de acest calaret, sînt cu totul concludente. Misiunea precisa a celui de al patrulea calaret este de a distruge si omorî o patrime din locuitorii pamîntului prin sabie, molime si prin fiarele pamîntului.       Cunoscînd acum semnificatia acestor simboluri, sper ca nu ne va fi dificil sa gasim întelesul fiecaruia dintre ele si sa descoperim ce anume aveau sa reprezinte aceste simboluri pentru istoria dispensatiunii crestine.  Luptatorul biruitor pornit ca sa biruiasca, de pe calul cel alb, reprezinta evident, progresul triumfator al cauzei împaratiei lui Christos din prima etapa a dispensatiunii crestine, etapa apostolica. Acest cal nu avea sa alerge la întîmplare pe tot pamîntul ci el avea sa porneasca din Ierusalim, sa înainteze în toata Iudeea, în Samaria si apoi pîna la marginile pamîntului. Biruintele Evangheliei în teritoriile pagîne, cîstigate de urmasii lui Christos, care au marsaluit pretutindeni sub flamurile Printului Emanuel au facut ca în rapoartele vremii sa ramîna aceasta concluzie: „Evanghelia a fost propovaduita oricarei fiinte de sub cer”. Dupa cele mai conservatoare calcule ale istoricilor se crede ca numarul crestinilor din aceasta perioada sa se fi ridicat la 5 milioane, si aceasta numai între hotarele Imperiului Roman; dar cîte mii sau zeci de mii de crestini mai erau si în afara lor…  Al doilea cal, calul rosu cu calaretul lui, stau împreuna ca un simbol al razboiului, al violentei. Sa nu uitam ca Iisus este Cel ce rupe aceasta pecete si ca la porunca Lui porneste calul cel rosu. Sa nu pierdem din vedere ca nici acest cal nu galopeaza la întîmplare, fara nici o directie. El ne asigura în cel mai profund sens al cuvîntului, ca daca asupra bisericii lui Christos urmau sa se abata vremuri de martiraj, de suferinte din pricina credintei, adevarata mîna care tinea haturile acelui cal era mîna Domnului. Dar culoarea rosie mai este si un simbol al pacatului si al începatorului ei. „Daca vor fi pacatele voastre rosii cum e cîrmîzul”, zice Domnul, El fagaduieste ca le va curati asa încît viata noastra se va face alba ca zapada. Culoarea rosie este culoarea balaurului care s-a aratat în cer dupa cum ne scrie apostolul Ioan în Apocalipsa 12,3. Calul rosu, într-un sens, reprezinta perioada de tranzitie a istoriei crestine de la pagînism la Roma papala, timp în care biserica a devenit mai degraba un fel de pagînism botezat. Cînd Iisus Printul Pacii Si-a luat ramas bun de la ucenicii Sai le-a spus: „Va las pacea Mea, va dau pacea Mea; nu v-o dau cum v-o da lumea”. Dar aceasta pace era fagaduita sa fie primita si sa dureze pe baza unei conditii, si anume, „mare pace au cei ce iubesc Legea Ta, si nu li se întîmpla nici o nenorocire”. Pentru calcatorii Legii lui Dumnezeu din aceasta etapa a bisericii nu avea sa mai fie pace. Cînd biserica a întors spatele lui Christos si cînd conducerea ei a cazut în mîinile murdare ale celor ce au îmbratisat viata lumii, atunci pacea pe care o fagaduise Iisus Printul pacii s-a departat din rîndurile bisericii si un spirit de confuzie si de lupta a luat locul în biserica. Crestinii doar cu numele au început sa se omoare între ei si biserica a devenit cel mai mare persecutor al celor cu adevarat credinciosi pîna cînd ea a ajuns sa se îmbete cu sîngele sfintilor. Bisericii i s-a dat o sabie mare. Aceasta nu mai era însa sabia Duhului ci sabia Cezarului, a statului. Desi initial crestinismul a intrat pe arena lumii ca o religie a pacii si a bunei învoiri, curînd el a devenit promotorul spiritului violent al statului roman. Facîndu-se vinovat de mari compromisuri cu pagînismul si cu viata stricata a lumii, crestinismul a pierdut sabia Duhului cu care initial pornise sa biruiasca si pentru ca sa se ascunda lipsa ei, adica lipsa ei de putere si autoritate, ea a acceptat sa ia în mîna sabia cezarului prin care de aici înainte avea sa impuna cu forta decretele si învataturile ei. Aceasta avea sa deschida calea celui de al treilea cal, calul cel negru, epoca întunericului spiritual al Evului Mediu.

   ÎNTOARCEȚI-VĂ LA DOMNUL

    

    

   cont. pe  https://www.thetruthstandsforever.com/icircntoarce538i-v258-la-domnul.html

   

   Ați fost odată „născuți din nou” și „împăcați cu Dumnezeu”, dar a intervenit ceva acre a schimbat această stare de fapt? Ați pierdut drumul drept și acum vreți să vă întoarceți acasă la Domnul?Diavolul și chiar unii dintre semenii noștri au reușit să-i convingă pe unii dintre cei care au abandonat relația cu Isus, că nu se mai pot întoarce la El. Acesta este un mare neadevăr.

   Ca și tatăl fiului risipitor, Domnul tânjește să vă întoarceți la El.

   Ca dovadă, stau următoarele versete:

   • Zaharia 1:3-4 „Spune-le dar: ‘Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: «Întoarceţi-vă la Mine, zice Domnul oştirilor, şi Mă voi întoarce şi Eu la voi,zice Domnul oştirilor.» Nu fiţi ca părinţii voştri, cărora le vorbeau prorocii de mai înainte, zicând: «Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: Întoarceţi-vă de la căile voastre cele rele, de la faptele voastre cele rele!» Dar n-au ascultat şi n-au luat aminte la Mine, zice Domnul.”

   • Ioel 2:13 „Sfâşiaţi-vă inimile, nu hainele, şi întoarceţi-vă la Domnul, Dumnezeul vostru. Căci El este milostiv şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate şi-I pare rău de relele pe care le trimite. ”

   • Romani 11:22-23 Uită-te dar la bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu: asprime faţă de cei ce au căzut şi bunătate faţă de tine, dacă nu încetezi să rămâi în bunătatea aceasta; altminteri, vei fi tăiat şi tu. Şi chiar ei, dacă nu stăruie în necredinţă, vor fi altoiţi, căci Dumnezeu poate să-i altoiască iarăşi.

   • Luca 15:3-7 Dar El le-a spus pilda aceasta: „Care om dintre voi, dacă are o sută de oi şi pierde pe una din ele, nu lasă pe celelalte nouăzeci şi nouă pe islaz şi se duce după ceapierdută, până când o găseşte? După ce a găsit-o, o pune cu bucurie pe umeri şi, când se întoarce acasă, cheamă pe prietenii şi vecinii săi şi le zice: ‘Bucuraţi-vă împreună cu mine, căci mi-am găsit oaia care era pierdută.’ Tot aşa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de oameni neprihăniţi, care n-au nevoie de pocăinţă.”

   Diavolul este mincinos. Atâta timp cât puteți auzi vocea Duhului Sfânt, care vă cheamă înapoi la Dumnezeu, mai aveți speranță. Fără Duhul Sfânt, nici un om nu poate avea dorința să se împace cu Dumnezeu. Oricine susține că Biblia spune că „o persoană nu se mai poate întoarce la Dumnezeu”, scoate versete din context fără să țină cont de ce spune restul.

   • Luca 15:21-24 „Fiul i-a zis: ‘Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău.’ Dar tatăl a zis robilor săi: ‘Aduceţi repede haina cea mai bună şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare. Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l. Să mâncăm şi să ne veselim, căci acest fiu al meu era mort şi a înviat; era pierdut şi a fost găsit.’ Şi au început să se veselească.”

   Să ne uităm la ucenicul care a ajuns să fie apostolul Petru. A petrecut trei ani și jumătate ca ucenic al Domnului Isus. Știa lucruri pe care doar Duhul Sfânt i le putea revela; ca de exemplu, faptul ca Isus era Mesia. A fost cu Isus pe Muntele Schimbării la față. El a fost cel care a pășit afară din barcă și a mers pe apă spre Isus. A fost unul dintre cei trei cei mai apropiați ucenici de Domnul Isus, și tot el a fost cel care l-a negat pe Domnul, de trei ori înainte să cânte cocoșul. Și Domnul l-a adus pe Petru înapoi la El, având răbdare cu el și ajutându-l să-și revină și să treacă peste acea etapă grea din viața lui. Dacă sunteți în situația în care a fost Petru, Domnul Isus vă așteaptă să vă aducă înapoi la El.

   • Luca 22:31-32 Domnul a zis: „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta şi, după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi.”

   Întoarceți-vă la Domnul Isus ca să nu-L mai părăsiți niciodată. Isus și Tatăl vă așteaptă!

   CELE ȘAPTE POTIRE ALE MÂNIEI LUI DUMNEZEU

   

   Lui Ioan i s-au arătat 7 îngeri ieșind din Templul cortului mărturiei din rai, unde este chivotul mărturiei. Chivotul reprezintă legea (în cel pământesc erau ținute cele zece porunci), precum și mila Lui Dumnezeu, pentru că pe capacul ispășirii a fost aplicat sângele iertării. Cei care vor fi respins legea Lui Dumnezeu și Evanghelia Lui Isus Cristos și-l vor accepta pe Anticrist, vor avea parte de mânia Lui Dumnezeu care va fi turnată din potirele mâniei de către cei 7 îngeri.

   • Apocalipsa 15:5-8 După aceea, am văzut deschizându-se în cer Templul cortului mărturiei. Şi din Templu au ieşit cei şapte îngeri care ţineau cele şapte urgii. Erau îmbrăcaţi în in curat, strălucitor, şi erau încinşi împrejurul pieptului cu brâie de aur. Şi una din cele patru făpturi vii a dat celor şapte îngeri şapte potire de aur pline de mânia Lui Dumnezeu, care este viu în vecii vecilor. Și Templul s-a umplut de fum din slava Lui Dumnezeu şi a puterii Lui. Şi nimeni nu putea să intre în Templu până se vor sfârşi cele şapte urgii ale celor şapte îngeri.

   Acești 7 îngeri vor avea cele 7 boluri pline cu mânia Lui Dumnezeu care se va manifesta prin 7 urgii. Nimeni nu va putea intra în Templu până nu se vor încheia turnarea mâniei Lui Dumnezeu.

   • Primul POTIR / Apocalipsa 16:2 Cel dintâi s-a dus şi a vărsat potirul lui pe pământ. Şi o rană rea şi dureroasă a lovit pe oamenii care aveau semnul fiarei şi care se închinau icoanei ei.

   Primul înger își va turna potirul pe Pământ. Toți cei care vor fi primit semnul fiarei și se vor fi închinat icoanei ei, vor fi loviți cu răni rele și dureroase.

   • Al 2-lea POTIR / Apocalipsa 16:3 Al doilea a vărsat potirul lui în mare. Şi marea s-a făcut sânge, ca sângele unui om mort. Şi a murit orice făptură vie, chiar şi tot ce era în mare.

   Al 2-lea înger își va turna potirul în mare. Apa mării se va coagula ca sângele unui cadavru și orice formă de viață din mare va muri. În Biblia Amplificată citim: „Şi marea s-a făcut sânge, ca sângele unui om mort [gros,stricat,urât-mirositor și dezgustător]. Şi a murit orice făptură vie, chiar şi tot ce era în mare.”

   • Al 3-lea POTIR / Apocalipsa 16:4-6 Al treilea a vărsat potirul lui în râuri şi în izvoarele apelor. Şi apele s-au făcut sânge. Şi am auzit pe îngerul apelor zicând: „Drept eşti Tu, Doamne, care eşti şi care erai! Tu eşti Sfânt, pentru că ai judecat în felul acesta. Fiindcă aceştia au vărsat sângele sfinţilor şi al prorocilor, le-ai dat şi Tu să bea sânge. Şi sunt vrednici.

   Al 3-lea înger își va turna potirul în ape, care se vor transforma în sânge. Ioan l-a auzit pe înger spunând că aceasta va fi plata justă, meritată de cei care-i vor fi ucis pe sfinți și pe proroci. Toți își vor primi „răsplata” cuvenită.

   • Al 4-lea POTIR / Apocalipsa 16:8-9 Al patrulea a vărsat potirul lui peste soare. Şi soarelui i s-a dat să dogorească pe oameni cu focul lui. Şi oamenii au fost dogoriţi de o arşiţă mare şi au hulit Numele Dumnezeului care are stăpânire peste aceste urgii şi nu s-au pocăit ca să-I dea slavă.

   Al 4-lea înger își va turna potirul peste Soare și căldura va deveni insuportabilă. Ioan a văzut doar oameni hulindu-L pe Dumnezeu, fără să se pocăiască. Aceste versete reconfirmă că șansa mântuirii se va fi încheiat.

   • Al 5-lea POTIR / Apocalipsa 16:10-11 Al cincilea a vărsat potirul lui peste scaunul de domnie al fiarei. Şi împărăţia fiarei a fost acoperită de întuneric. Oamenii îşi muşcau limbile de durere. Şi au hulit pe Dumnezeul cerului din pricina durerilor lor şi din pricina rănilor lor rele şi nu s-au pocăit de faptele lor.

   Al 5-lea înger își va turna potirul peste scaunul de domnie al fiarei și împărăția ei va fi în întuneric deplin. Oamenii își vor mușca limbile de durere, vor continua să-L blasfemieze pe Dumnezeu și tot nu se vor pocăi.

   • Al 6-lea POTIR / Apocalipsa 16:12 Al şaselea a vărsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. Şi apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraţilor care au să vină din Răsărit.

   Al 6-lea înger își va turna potirul peste râul Eufrat și-l va seca, permițându-le împăraților din răsărit să-l treacă cu armatele lor, în pregătirea pentru bătălia de la Armaghedon.

   • Apocalipsa 16:13-16 Apoi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura prorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu nişte broaşte. Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic. „Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!” Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon.

   Cei răi se pregătesc pentru ultima lor bătălie din acest veac, la Armaghedon, unde vor pierde. O întrebare care merită luată în considerare: Oare de ce a vorbit Isus despre venirea Lui, în acest context? Credem că este un avertisment pentru toți cei care citim, ca să rămânem credincioși Lui Dumnezeu și să ne păstrăm haina curată și inima pură pentru Domnul. Cei care nu o vor face, vor avea parte de judecata și mânia Lui Dumnezeu.

   • Al 7-lea POTIR / Apocalipsa 16:17-18 Al şaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Şi din Templu, din scaunul de domnie, a ieşit un glas tare, care zicea: „S-a isprăvit!” Al şaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Şi din Templu, din scaunul de domnie, a ieşit un glas tare, care zicea: „S-a isprăvit!” Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare.

   Vă mai amintiți versetul următor de la începutul experienței lui Ioan cu cele 7 potire, că nimeni nu va putea intra în Templu până când misiunea îngerilor nu se va încheia?

   • Apocalipsa 15:8 Și Templul s-a umplut de fum din slava Lui Dumnezeu şi a puterii Lui. Şi nimeni nu putea să intre în Templu până se vor sfârşi cele şapte urgii ale celor şapte îngeri.

   Și acum să citim versetele următoare, în care vedem că Templul este din nou deschis.

   Apocalipsa 11:15-19 Îngerul al şaptelea a sunat din trâmbiţă. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: „Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Cristos-ului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor.” Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni, care stăteau înaintea Lui Dumnezeu pe scaunele lor de domnie, s-au aruncat cu feţele la pământ şi s-au închinat Lui Dumnezeu şi au zis: „Îţi mulţumim, Doamne Dumnezeule, Atotputernice, care eşti şi care erai şi care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare şi ai început să împărăţeşti. Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi proroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul!” Şi Templul Lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis şi s-a văzut chivotul legământului Său, în Templul Său. Şi au fost fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pământ şi o grindină mare.

   Al 7-lea bol și a 7-a trâmbiță sunt rezervate pentru Judecata de la scaunul de domnie mare și alb, adevăr confirmat și de Apocalipsa 11:19.

   După încheierea potirelor, urmează o altă pauză sau întrerupere.

   • Apocalipsa 16:16-21 Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare. Cetatea cea mare a fost împărţită în trei părţi şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui. Toate ostroavele au fugit şi munţii nu s-au mai găsit. O grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a căzut din cer peste oameni. Şi oamenii au hulit pe Dumnezeu din pricina urgiei grindinei, pentru că această urgie era foarte mare.”

   După ce vor fi fost turnate toate potirele, o voce din cer va striga: „S-a isprăvit”, ceea ce înseamnă că se va fi terminat. De aceea, versetele care urmează, despre căderea Babilonului trebuie să facă referire la un timp anterior și arată că și aici este o pauză sau întrerupere.

   CELE ȘAPTE TRÂMBIȚE ȘI TREI VAIURI ALE APOCALIPSEI

   

    

   Acești Îngeri vin de la „altarul de aur” de unde tămâia și rugăciunile sfinților sunt aduse înaintea Tronului Lui Dumnezeu. Un înger va fi venit cu o cădelniță cu tămâie și cu rugăciunile sfinților ca jertfă înaintea Domnului. Apoi va fi umplut cădelnița cu focul de pe altar și-l va fi aruncat pe Pământ, provocând tunete, glasuri, fulgere şi un cutremur de pământ. Apoi cei șapte îngeri purtători de trâmbițe se vor fi pregătit să sune din ele.

   • Apocalipsa 8:2-6 Şi am văzut pe cei şapte îngeri care stau înaintea Lui Dumnezeu; şi li s-au dat şapte trâmbiţe. Apoi a venit un alt înger, care s-a oprit în faţa altarului cu o cădelniţă de aur. I s-a dat tămâie multă, ca s-o aducă, împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur, care este înaintea scaunului de domnie. Fumul de tămâie s-a ridicat din mâna îngerului înaintea Lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor. Apoi, îngerul a luat cădelniţa, a umplut-o din focul de pe altar şi l-a aruncat pe pământ. Şi s-au stârnit tunete, glasuri, fulgere şi un cutremur de pământ. Şi cei şapte îngeri care aveau cele şapte trâmbiţe s-au pregătit să sune din ele.

   • Prima TRÂMBIȚĂ / Apocalipsa 8:7 Îngerul dintâi a sunat din trâmbiţă. Şi au venit grindină şi foc amestecat cu sânge, care au fost aruncate pe pământ: şi a treia parte a pământului a fost ars şi a treia parte din copaci au fost arşi şi toată iarba verde a fost arsă.

   La sunetul primei trâmbițe vor fi aruncate pe Pământ grindină și foc amestecat cu sânge. Ca urmare, o treime din copaci și toată iarba verde vor fi arse.

   • A 2-a TRÂMBIȚĂ / Apocalipsa 8:8-9 Al doilea înger a sunat din trâmbiţă. Şi ceva ca un munte mare de foc aprins a fost aruncat în mare şi a treia parte din mare s-a făcut sânge şi a treia parte din făpturile care erau în mare şi aveau viaţă au murit şi a treia parte din corăbii au pierit.

   La sunetul celei de a 2-a trâmbițe, ceva ca un munte de foc va cădea în mare și va face ca o treime din mare se se transforme în sânge, distrugând o treime din vietăți și din nave.

   • A 3-a TRÂMBIȚĂ/ Apocalipsa 8:10-11 Al treilea înger a sunat din trâmbiţă. Şi a căzut din cer o stea mare, care ardea ca o făclie; a căzut peste a treia parte din râuri şi peste izvoarele apelor. Steaua se chema „Pelin”; şi a treia parte din ape s-au prefăcut în pelin. Şi mulţi oameni au murit din pricina apelor, pentru că fuseseră făcute amare.

   La sunetul celei de a 3-a trâmbițe, steaua „Pelin” în flăcări, va cădea peste o treime din apele dulci și le va amărî, ucigând mulți oameni.

   • A 4-a TRÂMBIȚĂ / Apocalipsa 8:12 Al patrulea înger a sunat din trâmbiţă. Şi a fost lovită a treia parte din soare şi a treia parte din lună şi a treia parte din stele, pentru ca a treia parte din ele să fie întunecată, ziua să-şi piardă a treia parte din lumina ei şi noaptea, de asemenea.

   La sunetul celei de a 4-a trâmbițe, o treime din lumina cerului (Soare, Lună și stele) se va întuneca și ca urmare lumina zilei și a nopții se va diminua cu o treime.

   ULTIMELE 3 TRÂMBIȚE SUNT ȘI CELE 3 NENOROCIRI

   • Apocalipsa 8:13 M-am uitat şi am auzit un vultur care zbura prin mijlocul cerului şi zicea cu glas tare: „Vai, vai, vai de locuitorii pământului din pricina celorlalte sunete de trâmbiţă ale celor trei îngeri care au să mai sune!”

   Fiecare dintre cele 3 „nenorociri” este corelată cu sunetul uneia dintre cele 3 trâmbițe de la sfârșit. Trâmbițele a 5-a, a 6-a și a 7-a = nenorocirile a-1a, a 2-a și a 3-a

   • A 5-a TRÂMBIȚĂ / PRIMA NENOROCIRE / Apocalipsa 9:1-12 Îngerul al cincilea a sunat din trâmbiţă. Şi am văzut o stea care căzuse din cer pe pământ. I s-a dat cheia fântânii adâncului şi a deschis fântâna adâncului. Din fântână s-a ridicat un fum ca fumul unui cuptor mare. Şi soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii. Din fum au ieşit nişte lăcuste pe pământ. Şi li s-a dat o putere ca puterea pe care o au scorpiile pământului. Li s-a zis să nu vatăme iarba pământului, nici vreo verdeaţă, nici vreun copac, ci numai pe oamenii care n-aveau pe frunte pecetea Lui Dumnezeu. [Cei 144000 de evrei sunt păziți de pecetea Lui Dumnezeu pusă pe frunțile lor] Li s-a dat putere nu să-i omoare, ci să-i chinuiască cinci luni; şi chinul lor era cum e chinul scorpiei când înţeapă pe un om. În acele zile, oamenii vor căuta moartea şi n-o vor găsi; vor dori să moară şi moartea va fugi de ei. Lăcustele acelea semănau cu nişte cai pregătiţi de luptă. Pe capete aveau un fel de cununi care păreau de aur. Feţele lor semănau cu nişte feţe de oameni. Aveau părul ca părul de femeie şi dinţii lor erau ca dinţii de lei. Aveau nişte platoşe ca nişte platoşe de fier; şi vuietul pe care-l făceau aripile lor era ca vuietul unor care trase de mulţi cai care se aruncă la luptă. Aveau nişte cozi ca de scorpii, cu bolduri. Şi în cozile lor stătea puterea pe care o aveau ca să vatăme pe oameni cinci luni. Peste ele aveau ca împărat pe îngerul adâncului, care pe evreieşte se cheamă „Abadon”, iar pe greceşte, „Apolion”. Cea dintâi nenorocire a trecut. Iată că mai vin încă două nenorociri după ea.

   La a 5-a trâmbiță, va cădea o stea pe Pământ. I se va da cheia fântânii adâncului, de unde vor fi eliberate lăcustele ucigașe. Ele îi vor chinui pe oameni prin înțepăturile lor timp de cinci luni și aceștia își vor dori să moară, dar nu vor putea. A 5-a trâmbiță este prima urgie.

   • A 6-a TRÂMBIȚĂ / A 2-a NENOROCIRE / Apocalipsa 9:13-21 Îngerul al şaselea a sunat din trâmbiţă. Şi am auzit un glas din cele patru coarne ale altarului de aur care este înaintea Lui Dumnezeu şi zicând îngerului al şaselea, care avea trâmbiţa: „Dezleagă pe cei patru îngeri care sunt legaţi la râul cel mare Eufrat!” Şi cei patru îngeri care stăteau gata pentru ceasul, ziua, luna şi anul acela au fost dezlegaţi, ca să omoare a treia parte din oameni. Oştirea lor era în număr de douăzeci de mii de ori zece mii de călăreţi; le-am auzit numărul. Şi iată cum mi s-au arătat în vedenie caii şi călăreţii: aveau platoşe ca focul, iacintul şi pucioasa. Capetele cailor erau ca nişte capete de lei şi din gurile lor ieşeau foc, fum şi pucioasă. A treia parte din oameni au fost ucişi de aceste trei urgii: de focul, de fumul şi de pucioasa care ieşeau din gurile lor. Căci puterea cailor stătea în gurile şi în cozile lor. Cozile lor erau ca nişte şerpi cu capete şi cu ele vătămau. Ceilalţi oameni, care n-au fost ucişi de aceste urgii, nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se închine dracilor şi idolilor de aur, de argint, de aramă, de piatră şi de lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble. Şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de vrăjitoriile lor, nici de curvia lor, nici de furtişagurile lor.

   În Apocalipsa 9:21 începe o întrerupere sfântă care se încheie în Apocalipsa 11:14. La a 6-a trâmbiță, vor fi eliberați „4 îngeri speciali”, care vor fi fost legați la râul Eufrat. Li se va da o armată de 200 de milioane de cai și călăreți. Caii vor avea putere în gurile și cozile lor. Prin trei feluri de urgii: foc, fum și pucioasă, care vor ieși din gurile lor și prin rănile produse de cozile lor ca niște șerpi, vor distruge o treime din omenire. Cele 2 treimi din omenire care vor supraviețui, tot nu se vor pocăi de păcatele lor. Trâmbița a 6-a este a doua urgie.

   • A 7-a TRÂMBIȚĂ / A 3-a NENOROCIRE / Apocalipsa 11:15-19 Îngerul al şaptelea a sunat din trâmbiţă. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: „Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Cristos-ului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor.” Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni, care stăteau înaintea Lui Dumnezeu pe scaunele lor de domnie, s-au aruncat cu feţele la pământ şi s-au închinat Lui Dumnezeu şi au zis: „Îţi mulţumim, Doamne Dumnezeule, Atotputernice, care eşti şi care erai şi care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare şi ai început să împărăţeşti. Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi proroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul!” Şi Templul Lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis şi s-a văzut chivotul legământului Său, în Templul Său. Şi au fost fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pământ şi o grindină mare.

   La sunetul celei de a 7-a trâmbițe, va veni sfârșitul omenirii. A 7-a trâmbiță este cea de-a 3-a urgie și ultima. Taina Lui Dumnezeu va ajunge la final. Împărățiile Pământului vor fi ale Domnului Dumnezeu și ale Cristos-ului Lui, care va împărăți în vecii vecilor. Va veni timpul pentru răsplătirea sfinților și pentru judecata celor morți.
   În Apocalipsa capitolul 10, citim că Ioan a fost vizitat de îngerul care i-a adus sulul manuscrisului să-l mănânce. Același înger, i-a spus următoarele despre cea de-a 7-a trâmbiță:

   • Apocalipsa 10:5-7 Şi îngerul pe care-l văzusem stând în picioare pe mare şi pe pământ şi-a ridicat mâna dreaptă spre cer şi a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul şi lucrurile din el, pământul şi lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea, că nu va mai fi nicio zăbavă, ci că, în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina Lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor Săi prorocilor.

   Sfârșitul va veni, așa cum citim în versetele precedente și următoare:

   • Apocalipsa 11:17-18 şi au zis: „Îţi mulţumim, Doamne Dumnezeule, Atotputernice, care eşti şi care erai şi care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare şi ai început să împărăţeşti. Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi proroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul!”

   Sfârșitul acestui Pământ și cer (Univers) înseamnă începutul noului Pământ și ceruri în care pacea și neprihănirea vor fi veșnice. Judecata de la marele scaun alb de judecată, va fi pentru cei pierduți. Atunci va fi sfârșitul vechiului Pământ și cer. Când va suna cea de-a șaptea trâmbiță, se va încheia taina Lui Dumnezeu. Prorocii, sfinții și cei ce se tem de Domnul își vor primi răsplata; răul se va sfârși și viitorul va fi minunat (Apocalipsa 19, 20, 21 și 22).

   Primele 6 trâmbițe, din cele 7 vor avea loc în ultima jumătate a celorn 7 ani, dar ultima trâmbiță va suna doar la judecata de la marele scaun alb de domnie. La a 7-a trâmbiță, totul se va sfârși. O veșnicie minunată îi va aștepta pe sfinți și tot răul va ajunge în iazul de foc, care este eterna moarte a doua (Primii 3 ½ ani = 7 peceți; ultimii 3 ½ = 6 trâmbițe și 6 Potire. A 7-a trâmbiță, va răsuna după încheierea celor 7 ani și după Mileniu, la Judecata finală de la scaunul de domnie mare și alb).

   În încheiere, urmează o reprezentare schematică, potrivită cu această opinie și care arată cea mai probabilă ordine a peceților, trâmbițelor și potirelor.

   CELE ȘAPTE PECEȚI ALE APOCALIPSEI

   

   7 peceți din cartea Apocalipsa vor fi pe cartea care va putea fi deschisă doar de Mielul Lui Dumnezeu, Isus Cristos, care a fost înjunghiat. Pe măsură ce Ioan L-a văzut pe Isus rupând pecețile, a văzut și evenimentele care urmau și le-a scris conform indicațiilor pe are i le-a dat Domnul.În timp ce Ioan îl vedea pe Domnul rupând primele 4 peceți, a fost chemat pe rând de cele 4 făpturi vii, să „vină şi să vadă” cei 4 cai şi călăreții lor, fiecare cu sarcini specifice. A 5-a pecete, va fi urmată de persecuții severe și de martiriul creștinilor. Pecețile a 6-a și a 7-a, arată anumite fațete ale răpirii.

   • PRIMA PECETE / Apocalipsa 6:1-2 Când a rupt Mielul cea dintâi din cele şapte peceţi, m-am uitat şi am auzit pe una din cele patru făpturi vii zicând cu un glas ca de tunet: „Vino şi vezi!” M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal alb. Cel ce stătea pe el avea un arc; i s-a dat o cunună şi a pornit biruitor şi ca să biruiască.

   Anticrist-ul, chiar dacă este malefic, este descris pe un cal alb, pentru că va părea bun. I se va da o coroană a autorității, mijloacele necesare ca să cucerească și un anumit interval de timp. Nu va avea nimic prin propria lui putere sau tărie, ci pentru că Dumnezeu „îi va permite”. Majoritatea omenirii va continua să aleagă răul în locul Lui Dumnezeu și Domnul îi va lăsa pradă propriilor dorințe și alegeri.
   
   

   • PECETEA a-2-a / Apocalipsa 6:3-4 Când a rupt Mielul a doua pecete, am auzit pe a doua făptură vie zicând: „Vino şi vezi.” Şi s-a arătat un alt cal, un cal roşu. Cel ce stătea pe el a primit puterea să ia pacea de pe pământ, pentru ca oamenii să se înjunghie unii pe alţii, şi i s-a dat o sabie mare.

   Pacea va fi luată de pe Pământ. Anticrist-ul va fi un maestru al înșelăciunii (Daniel 8:25). Va vorbi despre pace, dar va căuta să cucerească. Vor fi războaie și zvonuri de războaie, așa cum a spus Isus. Să urmărim corelarea versetelor următoare cu primele 2 peceți, precum și cu pecețile a 3-a și a 4-a care urmează.
   
   Citind ce se spune în Apocalipsa despre peceţi şi ce scrie în Matei 24:1-51, Marcu 13:1-37 şi Luca 21:5-36, constatăm că relatările sunt foarte asemănătoare. Secțiunea care urmează este foarte relevantă:

   • Matei 24:3-14 „El a şezut jos pe Muntele Măslinilor. Şi ucenicii Lui au venit la El la o parte şi I-au zis: „Spune-ne, când se vor întâmpla aceste lucruri? Şi care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuia?” Drept răspuns, Isus le-a zis: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva. Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu şi vor zice: „Eu sunt Cristosul!” Şi vor înşela pe mulţi. Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie: vedeţi să nu vă înspăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârşitul tot nu va fi atunci. Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie împotriva altei împărăţii; şi, pe alocuri, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciume. Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor. Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi şi vă vor omorî; şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru Numele Meu. Atunci mulţi vor cădea, se vor vinde unii pe alţii şi se vor urî unii pe alţii. Se vor scula mulţi proroci mincinoşi şi vor înşela pe mulţi. Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci. Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit. Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul.”

   Oare ceea ce am citit mai sus spune că ucenicii Lui Isus nu vor trece prin perioade de suferințe și pericole? Şi nu doar că vor trece, dar vor trebui și „să rabde până la sfârşit” ca să fie mântuiţi.

    

   • PECETEA a-3-a / Apocalipsa 6:5-6 „Când a rupt Mielul pecetea a treia, am auzit pe a treia făptură vie zicând: „Vino şi vezi!” M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal negru. Cel ce stătea pe el avea în mână o cumpănă. Şi, în mijlocul celor patru făpturi vii, am auzit un glas care zicea: „O măsură de grâu pentru un leu! Trei măsuri de orz pentru un leu! Dar să nu vatămi untdelemnul şi vinul!””

   Pecetea a 3-a arată că vor veni timpuri mai grele și mai întunecate, când hrana se va împuțina și va fi greu de găsit.

   • Marcu 13:8 „Un neam se va scula împotriva altui neam şi o împărăţie, împotriva altei împărăţii; pe alocuri vor fi cutremure de pământ, foamete şi tulburări. Aceste lucruri vor fi începutul durerilor.”

   Instrucțiunile vor fi să nu distrugă uleiul şi vinul. Aceasta poate însemna că cei care se încred în Domnul vor fi ajutaţi, aşa cum a fost Ilie, când l-au hrănit pe corbii şi văduva din Sarepta, căreia nu i s-a terminat făina şi uleiul (1 Împărați 17:8-16).
   

   • PECETEA a 4-a / Apocalipsa 6:7-8 Când a rupt Mielul pecetea a patra, am auzit glasul făpturii a patra zicând: „Vino şi vezi!” M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal gălbui. Cel ce stătea pe el se numea Moartea, şi împreună cu el venea după el Locuinţa morţilor. Li s-a dat putere peste a patra parte a pământului, ca să ucidă cu sabia, cu foamete, cu molimă şi cu fiarele pământului.

   Calul gălbui, are semnificaţia „palorii bolnăvicioase”. Culoarea calului trece de la imitație de alb, la roşu, apoi negru şi acum gălbui, ca și paloarea unei persoane bolnave. Se va trece de la pace, la conflicte reale, oamenii vor ajunge să se ucidă unii pe alţii, vor fi războaie, inflaţie mare și un sfert din Pământ va fi ucis de sabie, foamete şi de fiarele sălbatice. Acestea nu vor fi timpuri uşoare şi nu e de mirare că unii creștini refuză să creadă că credincioșii vor trebui să treacă prin ele, dar știm din timpurile grele prin care a trecut biserica timpurie, că dacă Dumnezeu vrea să trecem prin ceva, El are un scop și un plan și ne va da puterea și tot ce avem nevoie ca să facem față la tot ce va veni.
   Să remarcăm, că „puterea le va fi dată” Morții și Locuinței morților, deci Dumnezeu va permite ce va fi. Cred că foametea și ciumile (bolile contagioase) din versetele următoare, se corelează cu foametea și molimele peceții a 4-a.

   Luca 21:10-11 „Apoi ”, le-a zis El, „un neam se va scula împotriva altui neam şi o împărăţie, împotriva altei împărăţii. Pe alocuri vor fi mari cutremure de pământ, foamete şi ciumi, vor fi arătări înspăimântătoare şi semne mari în cer.”
   

   • PECETEA a 5-a / Apocalipsa 6:9-11 Când a rupt Mielul pecetea a 5-a, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvântului Lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră. Ei strigau cu glas tare şi ziceau: „Până când, Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă şi li s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei.

   Aici este clar vorba, despre creştinii care vor fi fost înjunghiaţi pentru Cuvântul Lui Dumnezeu și pentru mărturisirea credinței lor. Vor primi haine albe și vor întreba când vor fi pedepsiți cei care i-au ucis. Li se va răspunde că va mai dura puţin, până când vor fi uciși toți credincioșii care trebuie să moară ca și ei. Cred că toate acestea sunt în corelare cu versetele următoare.

   Marcu 13:12-20 „Fratele va da la moarte pe frate-său şi tatăl, pe copilul lui; copiii se vor scula împotriva părinţilor lor şi-i vor omorî. Veţi fi urâţi de toţi pentru Numele Meu, dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit. Când veţi vedea urâciunea pustiirii stând acolo unde nu se cade să fie” – cine citeşte să înţeleagă –, „atunci cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munţi. Cine va fi pe acoperişul casei să nu se coboare şi să nu intre în casă, ca să-şi ia ceva din ea. Şi cine va fi la câmp să nu se întoarcă să-şi ia haina. Vai de femeile care vor fi însărcinate şi de cele ce vor da ţâţă în zilele acelea! Rugaţi-vă ca lucrurile acestea să nu se întâmple iarna. Pentru că în zilele acelea va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost de la începutul lumii pe care a făcut-o Dumnezeu până azi şi cum nici nu va mai fi vreodată. Şi dacă n-ar fi scurtat Domnul zilele acelea, nimeni n-ar scăpa, dar le-a scurtat din pricina celor aleşi.”

   • PECETEA a 6-a / Apocalipsa 6:12-17 Când a rupt Mielul pecetea a şasea, m-am uitat şi iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ. Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sângele, şi stelele au căzut din cer pe pământ, cum cad smochinele verzi din pom, când este scuturat de un vânt puternic. Cerul s-a strâns ca o carte de piele pe care o faci sul. Şi toţi munţii şi toate ostroavele s-au mutat din locurile lor. Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor. Şi ziceau munţilor şi stâncilor: „Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine poate sta în picioare?”

   Acesta este începutul venirii Domnului! Totul se va întuneca (Soarele, Luna, și stelele) pregătindu-se pentru venirea Domnului în toată slava Lui, care va lumina întregul Pământ și cred că se corelează cu versetele următoare.

   • Marcu 13:24-27 „Dar, în zilele acelea, după necazul acesta, soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer şi puterile care sunt în ceruri vor fi clătinate. Atunci se va vedea Fiul omului venind pe nori cu mare putere şi cu slavă. Atunci va trimite pe îngerii Săi şi va aduna pe cei aleşi din cele patru vânturi, de la marginea pământului până la marginea cerului.”

    
   Șase peceţi vor fi trecut, urmează a 7-a. Dar înainte ca Ioan să scrie despre a 7-a pecete, s-a oprit să scrie despre cei 144.000 de evrei care trebuie să fie pecetluiți, pentru protecția lor.

   • Apocalipsa 7:1-4 După aceea am văzut patru îngeri, care stăteau în picioare în cele patru colţuri ale pământului. Ei ţineau cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac. Şi am văzut un alt înger, care se suia dinspre răsăritul soarelui şi care avea pecetea Dumnezeului celui Viu. El a strigat cu glas tare la cei patru îngeri, cărora le fusese dat să vatăme pământul şi marea, zicând: „Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!” Şi am auzit numărul celor ce fuseseră pecetluiţi: o sută patruzeci şi patru de mii, din toate seminţiile fiilor lui Israel.

   • PECETEA a 7-a / Apocalipsa 8:1 Când a rupt Mielul pecetea a şaptea, s-a făcut în cer o tăcere de aproape o jumătate de ceas.

   Va fi linişte în cer, pentru că sfinții și îngerii vor veni împreună cu Isus să-i răpească la Cer pe cei care sunt ai Lui de pe Pământ.

   • 1 Tesaloniceni 4:13-14 Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n-au nădejde. Căci, dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi, împreună cu Isus, pe cei ce au adormit în El.

   Domnul este milos dar este și drept. Ziua venirii Lui pentru răpirea bisericii Lui, va fi și o zi a judecății.

   • 2 Tesaloniceni 1:6-10 Fiindcă Dumnezeu găseşte că este drept să dea întristare celor ce vă întristează şi să vă dea odihnă atât vouă, care sunteţi întristaţi, cât şi nouă, la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos. Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veşnică de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui, când va veni, în ziua aceea, ca să fie proslăvit în sfinţii Săi şi privit cu uimire în toţi cei ce vor fi crezut; căci voi aţi crezut mărturisirea făcută de noi înaintea voastră.

   În încheiere, iată câteva diferențe dintre cele 7 peceți și cele 7 trâmbițe și 7 potire ale mâniei Lui Dumnezeu. Pecețile nu trebuie să fie distribuite de îngeri, așa cum sunt trâmbițele și potirele. Pecețile ne spun despre evenimente viitoare prin care vor trece biserica și lumea întreagă, în timp ce trâmbițele și potirele sunt rezervate doar pentru cei răi, pentru că sunt judecata și mânia Lui Dumnezeu.

   Sfârșitul veacurilor, așa cum îl descrie Biblia (3/3)

    Sfârșitul veacurilor va rări drastic populația lumii.

   Sfârșitul veacurilor e descris prin simboluri în cartea Apocalipsei. Dar indiferent ce s-ar întâmpla, Dumnezeu are grijă de oamenii Lui.

   La sfârșitul veacurilor, de atâta groază, oamenii își vor da duhul

   Biblia continuă să spună că lucrurile vor fi așa de rele la sfârșitul veacurilor, pericolele și dezastrele atât de mari încât oamenii pur și simplu vor muri de teamă.

   Și pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri, care nu vor ști ce să facă la auzul urletului mării și al valurilor; oamenii își vor da sufletul de groază în așteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ, căci puterile cerurilor vor fi clătinate.
   (Luca 21:25)

   Oare cât de tare va fi urletul mării? Vor fi tsunamiuri? Nivelul fricii trebuie să fie extraordinar de mare ca o ființă umană să moară de spaimă. Chiar și un atac de panică nu atinge acel nivel, se știe că de un atac de panică nu se moare, e neplăcut, dar nu e fatal. Cât de grea va fi situația în lume încât oamenii să moară, literalmente, de frică? Până la COVID-19, oamenii credeau că astfel de lucruri nu se pot întâmpla în zilele noastre, însă scenariile de la sfârșitul veacurilor, descrise în Apocalipsa, devin tot mai reale.

   Trâmbița a doua: o treime din ființele mărilor moare la sfârșitul veacurilor

   Sunetul celei de-a doua trâmbițe anunță alte dezastre naturale: moare o treime din tot ce trăiește în mare și e dezafectată o treime din flota maritimă a lumii.

   Al doilea înger a sunat din trâmbiță. Și ceva ca un munte mare de foc aprins a fost aruncat în mare; și a treia parte din mare s-a făcut sânge. Și a treia parte din făpturile care erau în mare și aveau viață au murit și a treia parte din corăbii au pierit.
   (Apocalipsa 8:8-9)

   Nu știm exact cum va avea loc moartea peștilor, mamiferelor acvatice și al altor ființe care trăiesc în mări și oceane, în așa fel încât să afecteze și flota maritimă. Deoarece este descris un munte mare de foc, citind versetul de mai sus, oamenii tind să creadă că e vorba de un meteorit. Posibil. Dar dacă până acum cartea Apocalipsei a descris prin simboluri dezastrele, de ce brusc, când vine vorba de un asteroid, ar trece la o abordare denotativă?

   Muntele de foc trebuie să fie un simbol. Nu știm ce e, știm doar rezultatul: o treime din ființele mării moare. Dacă pH-ul oceanelor devine cu un punct mai bazic sau mai acid, unele specii de pești mor, iar vasele maritime pot trece printr-o coroziune agresivă și se vor scufunda. Nu știm ce e acel munte de foc. Poate fi orice, de la apă maritimă mai alcalină până la un asteroid.

   Trâmbița a treia: o treime din apa potabilă devine nebăubilă

   La sfârșitul vremurilor, sunetul trâmbiței a treia aduce otrăvirea apelor. O mulțime de oameni este afectată de acest lucru.

   Al treilea înger a sunat din trâmbiță. Și a căzut din cer o stea mare, care ardea ca o făclie; a căzut peste a treia parte din râuri și peste izvoarele apelor. Steaua se chema „Pelin”. Și a treia parte din ape s-au prefăcut în pelin. Și mulți oameni au murit din pricina apelor, pentru că fuseseră făcute amare.
   (Apocalipsa 8:10-11)

   O treime din râuri și izvoare e enorm fiindcă multe izvoare potabile sunt în zone locuite. Oamenii vor trebui să parcurgă distanțe mari după apă. În Scriptură, expresia „ape amare” se referă la faptul că apa nu este potabilă. „Ape amare” nu face referire la gustul apei.

   Moise a pornit pe Israel de la Marea Roșie. Au apucat înspre pustia Șur și, după trei zile de mers în pustie, n-au găsit apă. Au ajuns la Mara, dar n-au putut să bea apă din Mara, pentru că era amară. De aceea locul acela a fost numit Mara (Amărăciune).
   (Exod 15:22:23)

   Trâmbița a patra: noaptea și ziua își pierd o treime din lumină

   Sunetul trâmbiței a patra aduce pierderea unei treimi din lumina diurnă și din lumina stelelor și a lunii.

   Al patrulea înger a sunat din trâmbiță. Și a fost lovită a treia parte din soare și a treia parte din lună și a treia parte din stele, pentru ca a treia parte din ele să fie întunecată, ziua să-și piardă a treia parte din lumina ei și noaptea, de asemenea.
   (Apocalipsa 8:12)

   Despre aceste semne în soare, în lună și în stele, chiar și Domnul Iisus Hristos ne-a avertizat.

   Vor fi semne în soare, în lună și în stele.
   (Luca 21:25)

   Cu siguranță, la sfârșitul veacurilor, pierderea unei treimi din lumina diurnă va afecta fotosinteza plantelor. Pe lângă fotosinteza plantelor, mai este afectată toată economia bazată pe energia solară, cu panouri solare. Mai este afectată absorbția calciului în corpul uman, prin sintetizarea vitaminei D. Întunecarea cu o treime a zilei este un lucru grav.

   Trâmbița a cincea, pecetea a cincea, primul potir al mâniei

   Sunetul trâmbiței a cincea marchează începutul vărsării potirelor mâniei lui Dumnezeu. Ne putem da seama de această sincronizare de la faptul că, la sfârșitul veacurilor, când sună a cincea trâmbiță, cei care au semnul Fiarei sunt chinuiți cinci luni. Prin această trâmbiță sunt anunțați creștinii că le urmează martiriul de la pecetea de a cincea (trâmbițele anunță peceți). Iată sincronizarea trâmbiță-potir:

   Îngerul al cincilea a sunat din trâmbiță. Și am văzut o stea care căzuse din cer pe pământ. I s-a dat cheia fântânii adâncului și a deschis fântâna adâncului. Din fântână s-a ridicat un fum ca fumul unui cuptor mare. Și soarele și văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii.

   Din fum au ieșit niște lăcuste pe pământ. Și li s-a dat o putere ca puterea pe care o au scorpiile pământului.

   Li s-a zis să nu vatăme iarba pământului, nici vreo verdeață, nici vreun copac, ci numai pe oamenii care n-aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu.

   Li s-a dat putere nu să-i omoare, ci să-i chinuiască cinci luni; și chinul lor era cum e chinul scorpiei când înțeapă pe un om.
   În acele zile, oamenii vor căuta moartea și n-o vor găsi; vor dori să moară și moartea va fugi de ei.
   (Apocalipsa 9:1-6)

   Se poate vedea limpede că primul potir este aceeași judecată divină ca trâmbița a cincea deoarece este vorba de cei care nu au pecetea lui Dumnezeu, ci a Diavolului. Iată primul potir:

   Cel dintâi s-a dus și a vărsat potirul lui pe pământ. Și o rană rea și dureroasă a lovit pe oamenii care aveau semnul fiarei și care se închinau icoanei ei.
   (Apocalipsa 16:2)

   Vedem că este vorba de semnul Fiarei, cei care nu îl primesc sunt omorâți de Anticrist, iar cei care îl primesc (VEZI AICI ARTICOL DESPRE SEMNUL FIAREI), sunt chinuiți de acei demoni eliberați din Adânc.

   Treimea spurcată de la sfârșitul veacurilor

   La sfârșitul veacurilor, Diavolul împreună cu Anticristul și falsul profet (pseudo-profet) formează trioul necurcat, trio numit de unii teologi „treimea spurcată”. Ei lucrează deodată:

   Apoi am văzut ieșind din gura Balaurului și din gura Fiarei și din gura Prorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu niște broaște.

   Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite și care se duc la împărații pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic.
   (Apocalipsa 16:13-14)

   Desigur, este vorba despre războiul numit „Gog și Magog”, când întreaga lume, în frunte cu Anticristul, va ataca Israelul, iar Dumnezeu va salva o rămășiță din poporul evreu.

   La sunetul acestei trâmbițe (5) sunt eliberați pe pământ demoni atât de răi încât nici ceilalți demoni nu vor să îi întâlnească

   Diavolul primește cheia Fântânii Adâncului și o deschide. Ființele demonice care ies de acolo sunt atât de rele și înspăimântătoare, încât nici dracii demonizatului din Gadara n-au vrut să fie puși în aceeași închisoare cu ele:

   Și dracii rugau stăruitor pe Iisus să nu le poruncească să se ducă în Adânc.
   (Luca 8:31)

   Nici dracii nu vor să fie închiși laolaltă cu acei demoni pe care Abadon îi va elibera la sfârșitul veacurilor! Fântâna Adâncului e locul pentru cele mai periculoase ființe demonice (2 Petru 4:4). Iar acei demoni, când sunt eliberați, îi vor chinui cinci luni pe cei care au primit semnul Fiarei.

   Lăcustele acelea semănau cu niște cai pregătiți de luptă. Pe capete aveau un fel de cununi care păreau de aur. Fețele lor semănau cu niște fețe de oameni. Aveau părul ca părul de femeie și dinții lor erau ca dinții de lei.

   Aveau niște platoșe ca niște platoșe de fier; și vuietul pe care-l făceau aripile lor era ca vuietul unor care trase de mulți cai care se aruncă la luptă.

   Aveau niște cozi ca de scorpii, cu bolduri. Și în cozile lor stătea puterea pe care o aveau ca să vatăme pe oameni cinci luni. Peste ele aveau ca împărat pe Îngerul Adâncului, care pe evreiește se cheamă „Abadon”, iar pe grecește, „Apolion”.(Apocalipsa 9:7-11)

   Steaua care cade este Abadon, iar Abadon este Diavolul în calitate de Distrugător (nu de Ispititor).

   Potirul al doilea: toate animalele și ființele acvatice mor

   Când a fost sunată trâmbița a doua, a murit doar o treime din ființele mării. Însă când e turnat al doilea potir al mâniei, mor toate ființele, chiar și cele care trăiesc în mări. Nu mai rămâne niciun animal și niciun pește.

   Al doilea a vărsat potirul lui în mare. Și marea s-a făcut sânge, ca sângele unui om mort. Și a murit orice făptură vie, chiar și tot ce era în mare.
   (Apocalipsa 16:3)

   Potirul al treilea: toate apele nu mai sunt potabile

   Dezastrele anunțate de trâmbița a treia continuă să se înrăutățească până când distrugerea e completă. Trâmbița a treia anunțase otrăvirea unei treimi din apele potabile ale lumii. Potirul al treilea este mânia lui Dumnezeu care face toate apele nebăubile:

   Al treilea a vărsat potirul lui în râuri și în izvoarele apelor. Și apele s-au făcut sânge. Și am auzit pe îngerul apelor zicând: „Drept ești Tu, Doamne, care ești și care erai! Tu ești Sfânt, pentru că ai judecat în felul acesta. Fiindcă aceștia au vărsat sângele sfinților și al prorocilor, le-ai dat și Tu să bea sânge. Și sunt vrednici.”
   (Apocalipsa 16:4)

   Că de se vor transforma apele chiar în sânge, că e sângele doar o metaforă, important este să înțelegem că apele nu vor fi potabile. Oamenilor li se va face o sete teribilă. Animalele nu se vor chinui, au murit la potirul anterior.

   Potirul al patrulea: soarele dogorește

   La trâmbița a patra, soarele și-a pierdut o treime din lumină. Însă la potirul al patrulea, soarele începe să dogorească. Se poate ca soarele să nu fie luminos, dar să dogorească? Desigur, soarele nu doar că luminează, ci emite și radiații.

   Al patrulea a vărsat potirul lui peste soare. Și soarelui i s-a dat să dogorească pe oameni cu focul lui. Și oamenii au fost dogoriți de o arșiță mare și au hulit Numele Dumnezeului care are stăpânire peste aceste urgii și nu s-au pocăit ca să-I dea slavă.
   (Apocalipsa 16:8,9)

   Potirul al cincilea: întuneric peste Împărăția Fiarei

   Nu avem detalii despre acest potir și ce înseamnă întunericul prezis. Întunericul este un simbol. Nu avem detalii deoarece nu știm ce au profețit cele șapte tunete.

   Al cincilea a vărsat potirul lui peste scaunul de domnie al Fiarei. Și împărăţia fiarei a fost acoperită de întuneric. Oamenii își mușcau limbile de durere.
   (Apocalipsa 16:10)

   Vedem că efectul întunericului, orice ar însemna acesta, este că oamenii vor trece prin dureri atât de cumplite încât își vor mușca limbile de durere. Probabil că dacă ar fi fost descoperită profeția celor șapte tunete, am fi înțeles mai bine ce se va întâmpla. Cert este că nu va fi un lucru plăcut, ci unul cu praguri foarte înalte de durere.

   Trâmbița a șasea, pecetea a șasea, potirul al șaselea: începe Ziua Domnului

   Despre Ziua Domnului vorbesc toți profeții mici (de la finalul Vechiului Testament), aproape jumătate din Psalmi, Ezechiel, Isaia, Daniel etc. Este culminarea întregii istorii a omenirii. Este momentul în care Hristos a supus orice o domnie și stăpânire.

   În urmă, va veni sfârșitul, când El va da Împărăția în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire și orice putere.
   (1 Corinteni 15:24)

   Trâmbița a șasea anunță ruperea peceții a șasea de către Miel

   La sunetul trâmbiței a șasea e omorâtă a treia parte din omenire prin război:

   Îngerul al șaselea a sunat din trâmbiță. Și am auzit un glas din cele patru coarne ale altarului de aur care este înaintea lui Dumnezeu și zicând îngerului al șaselea, care avea trâmbița:

   Dezleagă pe cei patru îngeri care sunt legați la râul cel mare Eufrat!”. Și cei patru îngeri care stăteau gata pentru ceasul, ziua, luna și anul acela au fost dezlegați, ca să omoare a treia parte din oameni. Oștirea lor era în număr de douăzeci de mii de ori zece mii de călăreți; le-am auzit numărul.
   (Apocalipsa 9:13-16)

   Potirul al șaselea este vărsat peste Eufrat, care seacă

   Al șaselea a vărsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. Și apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraţilor care au să vină din Răsărit.

   Apoi am văzut ieșind din gura balaurului și din gura fiarei și din gura prorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu niște broaște.

   Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite și care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic. Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon.
   (Apocalipsa 16:12-14,16)

   Știm bine că o linie de apă, precum e un râu, este un avantaj tactic militar enorm: o poți electrifica. Atunci nimic nu mai trece pe un anumit segment. La potirul al șaselea, ni se spune că apa Eufratului va seca, iar armatele vor trece. Iar neamurile, aflate în război, nu vor mai fi inamice, când o treime din omenire va fi murit, ci se vor uni contra Israelului, rămas în afara războiului, să se strângă în Valea lui Iosafat, Armaghedon.

   În citatul mai sus am sărit peste versetul 15 al capitolului 16 din Apocalipsa. Este interesant că fix în mijlocul descrierii despre adunarea neamurilor la ultimul război contra lui Dumnezeu, este inserată următoarea remarcă:

   Iată, Eu vin ca un hoț. Ferice de cel ce veghează și își păzește hainele, ca să nu umble gol și să i se vadă rușinea!
   (Apocalipsa 16:15)

   Interesant, nu-i așa? Probabil această remarcă este făcută deoarece atrage atenția că A Doua Venire e legată de războiul condus de Anticrist, la Armaghedon.

   Pecetea a șasea e cea mai groaznică

   Când a rupt Mielul pecetea a șasea, m-am uitat și iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ.

   Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sângele și stelele au căzut din cer pe pământ cum cad smochinele verzi din pom când este scuturat de un vânt puternic.

   Cerul s-a strâns ca o carte de piele pe care o faci sul. Și toți munții și toate ostroavele s-au mutat din locurile lor.
   (Apocalipsa 6:12-14)

   Acest eveniment este descris și în Psalmi:

   Munții se topesc ca ceara înaintea Domnului, înaintea Domnului întregului pământ.
   (Psalm 97:5)

   Acest eveniment e descris și în cartea lui Isaia:

   O, de ai despica cerurile și Te-ai coborî, s-ar topi munții înaintea Ta, ca de un foc care aprinde vreascurile, ca de un foc care face apa să dea în clocot!

   Te-ai coborât, și munții s-au zguduit înaintea Ta, cum niciodată nu s-a pomenit.
   (Isaia 64:1-4)

   Căci stelele cerurilor și Orionul nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui şi luna nu va mai lumina.
   (Isaia 13:10)

   Chiar și Hristos le spune ucenicilor despre această zi:

   Îndată după acele zile de necaz, soarele se va întuneca, luna nu-și va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer și puterile cerurilor vor fi clătinate.
   (Matei 24:29)

   Asediul Ierusalimului la sfârșitul vremurilor

   După ce toate Neamurile se vor război între ele și va muri o treime din populația globului, acest război le va uni, cumva, contra Ierusalimului.

   În ziua aceea, voi face din Ierusalim o piatră grea pentru toate popoarele. Toți cei ce o vor ridica vor fi vătămați și toate neamurile pământului se vor strânge împotriva lui.
   (Zaharia 12:3)

   La sfârșitul veacurilor, toate neamurile se vor uni, cu toții conduși de o coaliție de zece grupuri arabice, în fruntea tuturor fiind Anticristul. Iată coaliția de zece grupuri:

   „Veniți”, zic ei, „să-i nimicim din mijlocul neamurilor, ca să nu se mai pomenească numele lui Israel!” Se strâng toți cu o inimă, fac un legământ împotriva Ta: corturile lui Edom și ismaeliții, Moabul și hagareniții, Ghebal, Amon, Amalec, filistenii cu locuitorii Tirului. Asiria se unește și ea cu ei și își împrumută brațul ei copiilor lui Lot.
   (Psalmul 83:4-8)

   Aceste popoare, în antichitate erau : edomiții, ismaeliții, hagareniții, moabiții, ghebaliții, amoniții, amaleciții, filistenii amestecați cu locuitorii Tirului și asirienii amestecați cu copiii lui Lot.

   Anticristul, Fiara, este el însuși reprezentantul direct a trei popoare:

   Fiul omului, întoarce-te cu fața spre Gog, din țara lui Magog, spre domnul Roșului, Meșecului și Tubalului, și prorocește împotriva lui!
   (Ezechiel 38:2)

   Nu vrem să facem speculații despre cine sunt, în parte, astăzi, aceste grupuri etnice, mai ales din cauză că, în ziua de azi, acuzațiile de rasism se aruncă ușor în dreapta și-n stânga. Cert este că Gog, Anticristul, va conduce acest război contra Ierusalimului și, oricum, toate neamurile pământului vor fi implicate în acest război, nu doar coaliția anti-evrei.

   Numărul lor va fi ca nisipul mării.
   (Apocalipsa 20:8)

   Trâmbița a șaptea

   La sfârșitul vremurilor, trâmbița a șaptea va suna să prezică finalul, care va fi pecetea a șaptea. Semnul ei va fi cutremurul de pământ descris și la potirul al șaptelea și pecetea a șasea.

   Îngerul al șaptelea a sunat din trâmbiță. Și în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: „Împărăția lumii a trecut în mâinile Domnului nostru și ale Hristosului Său. Și El va împărăți în vecii vecilor.”

   Și Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis și s-a văzut chivotul legământului Său, în Templul Său. Și au fost fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pământ și o grindină mare.
   (Apocalipsa 11:15-19)

   Potirul al șaptelea: marele cutremur de pământ descris la trâmbița a șaptea și la pecetea a șasea

   Al șaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Și din Templu, din scaunul de domnie, a ieșit un glas tare, care zicea: „S-a isprăvit!” Și au urmat fulgere, glasuri, tunete și s-a făcut un mare cutremur de pământ, așa de tare cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur așa de mare.

   Cetatea cea mare (Ierusalimul) a fost împărțită în trei părți și cetățile neamurilor s-au prăbușit(!). Și Dumnezeu Și-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui.

   Toate ostroavele au fugit și munții nu s-au mai găsit. O grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a căzut din cer peste oameni. Și oamenii au hulit pe Dumnezeu din pricina urgiei grindinei, pentru că această urgie era foarte mare.
   (Apocalipsa 19:17-21)

   A Doua Venire a lui Hristos

   Apoi am văzut cerul deschis și iată că s-a arătat un cal alb! Cel ce sta pe el se cheamă „Cel credincios” și „Cel adevărat” și El judecă și Se luptă cu dreptate.

   Ochii Lui erau ca para focului; capul îl avea încununat cu multe cununi împărătești și purta un nume scris pe care nimeni nu-l știe decât numai El singur.

   Era îmbrăcat cu o haină înmuiată în sânge. Numele Lui este: „Cuvântul lui Dumnezeu”. Oștile din cer Îl urmau călare pe cai albi, îmbrăcate cu in subire, alb și curat.

   Din gura Lui ieșea o sabie ascuită, ca să lovească neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu un toiag de fier. Și va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu.
   (Apocalipsa 19:11-15)

   De ce are Hristos haina înmuiată în sânge? Ni se explică în Isaia că e de la măcelul pe care Îl face prin armata dușmanilor Ierusalimului:

   „Dar pentru ce Îți sunt hainele roșii și veșmintele Tale ca veșmintele celui ce calcă în teasc?” –

   „Eu singur am călcat în teasc și niciun om dintre popoare nu era cu Mine; i-am călcat astfel în mânia Mea și i-am zdrobit în urgia Mea; așa că sângele lor a țâșnit pe veșmintele Mele și Mi-am mânjit toate hainele Mele cu el.

   Căci în inima Mea era o zi de răzbunare și venise anul celor răscumpărați ai Mei.

   Așadar, atunci se fac cerurile ca un sul, din moment ce e scris în citat: am văzut cerul deschis și iată că s-a arătat un cal alb. Întreaga lume îl vede pe Hristos și pe Dumnezeu stând pe Tron (Apoc. 6:15,16).

   Atunci va avea loc cel mai mare cutremur, toate orașele lumii vor fi prăbușite, dărâmate (Apoc. 16:19), iar munții se vor surpa de parcă ar fi făcuți din ceară.

   Hristos îl omoară pe Anticrist și-i dă un mormânt în Israel

   La A doua Venire, Însuși Domnul coboară din cer la Muntele Măslinilor, pe nori (așa cum fusese acoperit de un nor când se înălțase), călare pe un cal alb. El vine și îl omoară pe Anticrist.

   Picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe Muntele Măslinilor, care este în fața Ierusalimului, spre răsărit.

   Muntele Măslinilor se va despica la mijloc, spre răsărit și spre apus, și se va face o vale foarte mare: jumătate din munte se va trage înapoi spre miazănoapte, iar jumătate, spre miazăzi.
   (Zaharia 14:12)

   Evreii vor fugi să se adăpostească în valea făcută de despicarea Muntelui Măslinilor (Zaharia 14:5), cauzată de cutremurul Venirii Sale. Despre cei care se ridică împotriva Israelului și ajung să cucerească țara până la Ierusalim, împresurându-l, Dumnezeu spune ce le va face:

   Le va putrezi carnea stând încă în picioare, le vor putrezi ochii în găurile lor și le va putrezi limba în gură.
   (Zaharia 14:12)

   După ce-l va prăpădi pe Gog cu suflarea gurii Sale (2 Tes. 2:8), Domnul îi va da acestuia un mormânt în Israel. Trupul îi va fi înmormântat în Israel, iar sufletul, aruncat în iazul cu foc.

   În ziua aceea, voi da lui Gog un loc de înmormântare în Israel: Valea Călătorilor, la răsăritul Mării Moarte, și mormântul acesta va astupa trecerea călătorilor. Acolo vor îngropa pe Gog cu toată mulțimea lui și vor numi valea aceasta: Valea mulțimii lui Gog.
   (Ezechiel 39:11)

   Apoi în Apocalipsa ni se spune:

   Și am văzut fiara și pe împărații pământului și oștile lor, adunate ca să facă război cu Cel ce ședea călare pe cal și cu oastea Lui. Și fiara a fost prinsă.

   Și, împreună cu ea, a fost prins prorocul mincinos […].

   Amândoi aceștia au fost aruncați de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă.
   (Apocalipsa 19:19-20)

   Aici se sfârșește Ziua Domnului.

   Oamenii vor fi mai rari decât aurul curat

   La sfârșitul vremurilor, după ce Moartea (călărețul al patrulea) ucide o pătrime din populația globului, la trâmbița a șasea e ucisă o altă treime din populația globului, după războiul condus de Gog (în care armatele vor fi ca nisipul mării) abia vor rămâne câțiva oameni în viață:

   Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat și mai scumpi decât aurul din Ofir.
   (Isaia 13:12)

   Vor muri miliarde de oameni într-o perioadă foarte scurtă de timp. Sfârșitul veacurilor nu va fi un lucru plăcut, ci groaznic, pentru cei care nu sunt ai lui Dumnezeu.

   Pecetea a șaptea: Judecata de Apoi și sfârșitul vremurilor

   Pecetea a șaptea marchează sfârșitul planului istoric al lui Dumnezeu pentru omenire, sfârșitul judecăților și răsplătirilor.

   Când a rupt Mielul pecetea a șaptea, s-a făcut în cer o tăcere de aproape o jumătate de ceas.
   (Apocalipsa 8:1)

   Această tăcere marchează Judecata de Apoi. În cer se face o tăcere ca de mormânt când sunt judecate sufletele oamenilor. Este o tăcere sobră deoarece unii vor sfârși, din păcate, în iazul cu foc.

   Apoi am văzut un scaun de domnie mare și alb și pe Cel ce ședea pe el. Pământul și cerul au fugit dinaintea Lui și nu s-a mai găsit loc pentru ele.
   Și am văzut pe morți, mari și mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Niște cărți au fost deschise. Și a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieții. Și morții au fost judecați după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărțile acelea.
   Marea a dat înapoi pe morții care erau în ea; Moartea și Locuința morților au dat înapoi pe morții care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui.
   Și Moartea și Locuința morților au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua.
   Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieții a fost aruncat în iazul de foc.
   (Apocalipsa 20:12-15)

   Cronologia propusă de noi despre sfârșitul veacurilor

   Nu ne-am lăsat influențați de Hollywood în această interpretare, că Fiarele ar fi chiar niște monștri genetici. Noi am ales să interpretăm Apocalipsa cu ajutorul Bibliei.

   Unii interpretatori ai Apocalipsei spun că fiecare pecete este, de fapt, câte o trâmbiță și câte un potir, alții spun că a șaptea pecete deschide a prima trâmbiță, iar a șaptea trâmbiță anunță primul potir.

   Abordarea noastră despre sfârșitul vremurilor e că fiecare trâmbiță anunță o pecete, iar când se ajunge la trâmbița a cincea, în cadrul pecetei a cincea, sunt turnate primele cinci potire. Cert este că la trâmbița a șasea, care anunță pecetea a șasea, aproape toate interpretările Apocalipsei spun că e turnat și potirul al șaselea. La pecetea a șasea, trâmbița a șasea, potirul al șaselea, toate școlile de interpretare au cronologia sincronizată.

   Așadar, cronologia propusă de noi este: trâmbița întâi + pecetea întâi, trâmbița a doua + pecetea a doua, trâmbița a treia + pecetea a treia, trâmbița a patra + pecetea a patra, trâmbița a cincea + pecetea a cincea + potirul întâi, trâmbița a cincea + pecetea a cincea + potirul al doilea, trâmbița a cincea + pecetea a cincea + potirul al treilea, trâmbița a cincea + pecetea a cincea + potirul al patrulea, trâmbița a cincea + pecetea a cincea + al cincilea potir, trâmbița a șasea + pecetea a șasea + potirul al șaselea, trâmbița a șaptea + pecetea a șasea+ al șaptelea potir, apoi a șaptea pecete.

   Intenționat nu am vorbit despre Învierea din morți deoarece unii cred că va avea loc la a cincea trâmbiță, alții la a șasea, alții la a șaptea. După cum e aranjată cronologia din acest articol, pare că va avea loc chiar când învie „cei doi martori” și are loc marele cutremur de pământ, adică la trâmbița a șaptea. Alții spun că nu se știe când va avea loc Învierea, de aceea ne-am axat să descriem doar dezastrele.

   Sfârșitul vremurilor, așa cum îl descrie Biblia (2/3)

    Biblia spune că sfârșitul lumii vine brusc și pe neașteptate.

   Sfârșitul vremurilor e descris prin simboluri în cartea Apocalipsei. Dar indiferent ce s-ar întâmpla, Dumnezeu are grijă de oamenii Lui.

   Credincioșii vor fi protejați de urgii la sfârșitul vremurilor

   În articolul precedent, în partea 1/3 a acestei serii, am văzut cum au fost rupte primele patru din cele șapte peceți, la sfârșitul vremurilor. La ruperea fiecăreia, dezastrele se abat asupra lumii. Însă am văzut și faptul că o rămășiță credincioasă lui Dumnezeu va fi protejată. Dumnezeu îi poate proteja pe credincioșii Săi. Problema este ca omul să Îi fie credincios, nu din teama de urgie, ci din dragoste. Chiar dacă este molimă, Dumnezeu promite protecție:

   Nu trebuie să te temi nici de groaza din timpul nopții, nici de săgeata care zboară ziua, nici de ciuma care umblă în întuneric, nici de molima care bântuie ziua-n amiaza mare. O mie să cadă alături de tine și zece mii la dreapta ta, dar de tine nu se vor apropia. Doar vei privi cu ochii și vei vedea răsplătirea celor răi.
   (Psalmul 91:5-8)

   Desigur, când Dumnezeu are grijă de ai Săi, nu înseamnă huzur și lux, mese îmbelșugate și delicatese. Când era secetă în Israel, în mijlocul foametei, Ilie a fost hrănit în mod miraculos de Dumnezeu.

   Corbii îi aduceau pâine și carne dimineața și pâine și carne seara și bea apă din pârâu.
   (1 Împărați 17:6)

   După ce pârâul a secat, proorocul Ilie a plecat la Sarepta, unde a întâlnit o văduvă. Ea mai avea doar un pumn de făină și puțin untdelemn să facă turte. Iar Ilie îi proorocește să nu se teamă dacă va găzdui la ea și va trebui să îl hrănească și pe el:

   Căci așa vorbește Domnul Dumnezeul lui Israel: „Făina din oală nu va scădea și untdelemnul din urcior nu se va împuțina până în ziua când va da Domnul ploaie pe fața pământului.”
   (1 Împărați 17:14)

   Să nu uităm și că Iisus Hristos a înmulțit în mod miraculos pâinile și peștii (Matei 14:13-21).

   Profetul Zaharia despre cei patru călăreți ai Apocalipsei lui Ioan

   Ruperea de către Miel a primelor patru peceți ale Apocalipsei aduce cu sine patru serii de judecăți divine. Primele patru peceți aduc patru călăreți, dar pecetea a cincea nu va aduce un al cincilea călăreț. Ci va aduce martiriul creștinilor (vom vedea în continuarea articolului). Am văzut în articolul precedent ce efecte are trimiterea celor patru călăreți. Dar oare ce simbolizează ei? Răspunsul îl găsim în cartea profetului Zaharia.

   M-am uitat noaptea și iată că un om era călare pe un cal roșu și stătea între mirți într-un umbrar; în urma lui erau niște cai roșii, murgi și albi.
   Am întrebat: „Ce înseamnă caii aceștia, domnul meu?” Și îngerul care vorbea cu mine mi-a zis: „Îți voi arăta ce înseamnă caii aceștia!”

   Omul care stătea între mirți a luat cuvântul și a zis: „Aceștia sunt aceia pe care i-a trimis Domnul să cutreiere pământul!”
   (Zaharia 1:8-10)

   Din tâlcuirea pe care îngerul i-o dă mai târziu, fiecare dintre aceștia are sub control o pătrime din lume. Acest lucru este confirmat în Apocalipsa, când călărețul al patrulea, Moartea, lovește a patra parte din lume (Apocalipsa 6:7-8).

   Îngerul mi-a răspuns. „Aceștia sunt cele patru vânturi ale cerurilor, care ies din locul în care stăteau înaintea Domnului întregului pământ”.

   Caii cei negri, înhămați la unul din care, s-au îndreptat spre țara de la miazănoapte și cei albi au mers după ei. Cei bălțați s-au îndreptat spre țara de miazăzi. Cei roșii au ieșit și ei și au cerut să meargă să cutreiere pământul.

   Îngerul le-a zis: „Duceți-vă de cutreierați pământul!” Și au cutreierat pământul. El m-a chemat și mi-a zis: „Iată că cei ce se îndreaptă spre țara de miazănoapte fac să se mai potolească mânia Mea în țara de la miazănoapte”.
   (Zaharia 6:4-8)

   Pecetea a cincea: omorârea creștinilor de către Anticrist

   Probabil, pentru că n-au fost loviți de molimă și de foamete, Anticristul se va ridica împotriva creștinilor. În Matei 24, după ce amintește de ciumi, Hristos continuă să le spună ucenicilor cum va fi la sfârșitul vremurilor:

   Atunci vă vor da să fiți chinuiți și vă vor omorî.
   (Matei 24:9)

   Paragraful omolog din Apocalipsa este următorul:

   Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiați din pricina Cuvântului lui Dumnezeu și din pricina mărturisirii pe care o ținuseră.

   Ei strigau cu glas tare și ziceau: „Până când, Stăpâne, Tu, care ești sfânt și adevărat, zăbovești să judeci și să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?”

   Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă și i s-a spus să se mai odihnească puțină vreme, până se va împlini numărul tovarășilor lor de slujbă și al fraților lor, care aveau să fie omorâți ca și ei.
   (Apocalipsa 6:9-11)

   Încă din primul secol, creștinii au fost persecutați și martirizați. Generația de la sfârșitul vremurilor nu va fi o excepție. Creștinii vor fi omorâți dacă refuză semnul Fiarei, adică numărul sau numele Anticristului (CLICK):

   Și am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Iisus și din pricina Cuvântului lui Dumnezeu și ale celor ce nu se închinaseră Fiarei și icoanei ei și nu primiseră semnul ei pe frunte și pe mână.
   (Apocalipsa 20:4)

   Semnul Fiarei va fi o formă de branding comercial, fără de care nu se va putea cumpăra și vinde. Proorocul mincinos, pseudo-profetul (vezi AICI cuvântul original în greacă), va fi cel care va introduce acest semn la sfârșitul vremurilor. Pseudo-profet se poate traduce atât ca prooroc mincinos, profet fals, cât și ca un soi de profet, un fel de prooroc.

   Cadrul se mută de la peceți la trâmbițe

   Nu facem (încă) trecerea la ruperea celei de-a șasea peceți. Asta deoarece ruperea acesteia aduce sfârșitul, iar pecetea a șaptea aduce Judecata de Apoi (Tronul Alb din Cer). La ruperea pecetei a șasea, se deschide cerul (se face ca un sul) și vine Hristos (finalul poveștii!). De aceea ne întoarcem atenția către trâmbițe.

   Prima trâmbiță sună înainte să fie ruptă prima pecete. A doua trâmbiță sună înainte să fie ruptă a doua pecete. De unde știm asta? Cei patru călăreți, simbolizați și ca patru vânturi (asocierea cai-vânturi din Zaharia 6:5), sunt captivi:

   După aceea am văzut patru îngeri care stăteau în picioare în cele patru colțuri ale pământului. Ei țineau cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac.

   Și am văzut un alt înger care se suia dinspre răsăritul soarelui și care avea pecetea Dumnezeului celui viu.

   El a strigat cu glas tare la cei patru îngeri cărora le fusese dat să vatăme pământul și marea, zicând: „Nu vătămați pământul, nici marea, nici copacii până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!”
   (Apocalipsa 7:1-3)

   E limpede că această scenă a avut loc înaintea primei peceți și a primei trâmbițe. Prima trâmbiță aduce incendierea pădurilor. E limpede deoarece cele patru vânturi (cei patru cai) sunt ținute captive. Fără asocierea cai-vânturi, făcută de înger (în Zaharia 6:5) nu am fi putut dovedi asta.

   Cei patru călăreți nu sunt cele patru trâmbițe. Cele patru trâmbițe sunt semne(!), avertismente despre pecetea care urmează să fie ruptă.

   Ce este un semn în Biblie?

   Un semn este precum un avertisment sau un indicator al unui anumit lucru. De exemplu, soarele și luna sunt semne care arată vremurile (Geneza 1:14). Semnele fac distingerea dintre anumite lucuri. Fariseii I-au cerut un semn lui Iisus prin care să își dea seama că el este Hristosul (Mesia). Iar El le-a dat semnul Învierii Sale, dar ei n-au înțeles.

   Atunci, unii din cărturari și din farisei au luat cuvântul și I-au zis: „Învățătorule, am vrea să vedem un semn de la Tine!” Drept răspuns, El le-a zis: „Un neam viclean și preacurvar cere un semn, dar nu i se va da alt semn decât semnul prorocului Iona. Căci , după cum Iona a stat trei zile și trei nopți în pântecele chitului, tot așa și Fiul omului va sta trei zile și trei nopți în inima pământului.
   (Matei 12:38-40)

   Tot așa sunt trâmbițele, sunt semne pentru credincioși, ele arată că anumite lucruri urmează să se întâmple, în cazul de față că vor fi rupte pecețile. Așadar, prima trâmbiță nu e primul călăreț, ci e anunțarea lui. A doua trâmbiță nu e a doua pecete, ci e anunțarea acesteia printr-un semn vizibil la nivel global.

   E limpede și că acele patru vânturi sunt, într-adevăr, caii din Zaharia, deoarece nu se poate referi la faptul că vântul nu va mai sufla. Versetul nu se poate referi la faptul că aerul nu va mai circula dintr-o parte în alta. De ce? Îngerul le poruncește să nu vatăme pământul, marea și copacii. Așadar nu e vorba de o oprire a mișcării aerului, ci vânturile sunt simboluri ale unor duhuri. Îngerul le vorbește, iar ele înțeleg ce li se spune fiindcă se supun.

   Prima trâmbiță: arde o treime din pădurile planetei, la sfârșitul vremurilor

   Trâmbițele reprezintă o nouă perspectivă asupra dezastrelor ce se vor abate asupra omenirii la sfârșitul vremurilor. Așadar, venirea lui Anticrist în lume, primul călăreț, e anunțată cu prima trâmbiță. Cu alte cuvinte, știm că Anticristul e în lume când o treime din pădurile lumii începe să ardă. Trâmbițele sunt semne dezastruoase, vizibile la nivel global, sunt avertismente pentru credincioși să se pregătească de A Doua Venire.

   Îngerul dintâi a sunat din trâmbiță. Și au venit grindină și foc amestecat cu sânge, care au fost aruncate pe pământ: și a treia parte a pământului a fost ars și a treia parte din copaci au fost arși și toată iarba verde a fost arsă.
   (Apocalipsa 8:7)

   Grindina și focul amestecat cu sânge sunt metafore. Ni se prezintă o metaforă tainică, apoi rezultatul tainei, care e unul real, palpabil. Dumnezeu își protejează metodele de lucru prin metafore, însă ne spune ce efect vor avea. Tocmai acesta este rolul metaforelor și simbolurilor în Scriptură, să nu înțeleagă persoanele greșite:

   El le-a răspuns: „Vouă v-a fost dat să cunoașteți tainele Împărăției lui Dumnezeu, dar celorlalți li se vorbește în pilde, ca, măcar că văd, să nu vadă și, măcar că aud, să nu înțeleagă.”
   (Luca 8:10)

   Unul din acele persoane greșite, evident, ar putea fi Diavolul, care se luptă să nu se împlinească Scripturile. Însă, de fiecare dată, chiar lupta Diavolului este cea care le împlinește. De pildă, încă din Grădina Edenului i s-a spus că „sămânța femeii” îl va birui și, totuși, Diavolul a căutat mereu să-L omoare pe Iisus. Tocmai asta a împlinit Scripturile: Hristos trebuia să pătimească și să învie.

   Supoziție: prima trâmbiță a sunat deja

   Asta înseamnă că Anticristul ar fi deja în lume. Supoziția e bazată pe faptul că pădurile Australiei, Greciei, Cehiei, Amazonului, SUA, Franței, Spaniei, Portugaliei etc. au ars recent. (VEZI AICI și AICI).

   Poate că a ars a treia parte din copaci, dar oare chiar a ars toată iarba verde, așa cum o spune Apocalipsa 8:7? Chiar este acesta sfârșitul vremurilor? Să vedem ce spune textul în greacă despre arderea ierbii (VEZI AICI).

   Enunțul „toată iarba verde a fost arsă” este următorul: καὶ πᾶς χόρτος χλωρὸς κατεκάη (kai pas chortos chlōros katekaē). Cuvântul πᾶς (pas) e tradus la noi ca toată. Însă, acest cuvânt (VEZI AICI) mai are următoarele sensuri: orice, oricare. Dacă spunem că orice iarbă verde a fost arsă, deja ne apropiem mai mult de treimi. La trâmbițe, Dumnezeu operează cu treimi. În plus, cuvântul χόρτος (chortos), nu înseamnă doar iarba comună sau iarba de gazon, cum înseamnă în limba română. În greacă, înseamnă ierburi. Chiar și grâul e considerat chortos (VEZI AICI Matei 13:26).

   Sfârșitul lumii, așa cum îl descrie Biblia (1/3)

    E acum sfârșitul lumii?
   Sfârșitul lumii e descris prin simboluri în cartea Apocalipsei. Iar Biblia ne arată că, indiferent ce s-ar întâmpla, Dumnezeu are grijă de oamenii Lui.

   Sfârșitul lumii, însumat în Cartea Apocalipsei

   Cuvântul apocalipsa (gr. ἀποκάλυψις, apokalypsis) înseamnă revelație. Oamenii i-au dat conotația negativă că apocalips înseamnă sfârșitul vremurilor deoarece în Cartea Apocalipsei este descris acest lucru, însă, în sine, acest cuvânt înseamnă revelație.

   Cartea Apocalipsei este revelația pe care Iisus Hristos i-a dat-o lui Ioan despre sfârșitul lumii. Citind atent, se poate observa că cele 404 versete ale acestei cărți nu conțin nimic nou față de anumite pasaje pe această temă din cărțile precedente ale Scripturii, ci doar pune subiectul într-o singură viziune și cronologie. Așadar, Dumnezeu pune cap la cap evenimentele descrise în cărțile precendente ale Scripturii și îi dă lui Ioan această revelație.

   Dintre aceste pasaje, amintim câteva deseori citate: capitolul 24 din Evanghelia după Matei, capitolul 21 din Evanghelia după Luca, toată cartea lui Zaharia, toată cartea lui Ioel, capitolul 2 din Isaia, capitolele 38 și 39 din cartea lui Ezechiel, toate culminând în Ziua Domnului, A Doua Venire a lui Hristos.

   Matei 24 vs. Apocalipsa

   În Cartea Apocalipsei sunt patru serii de evenimente: 7 peceți, 7 trâmbițe, 7 tunete (nu știm ce au profețit tunetele, Ioan a sigilat profeția) și 7 potire. În Matei 24, Domnul Iisus Hristos vorbește El însuși despre cele 7 peceți ale Apocalipsei. Și anume ce dezastre vor avea loc la sfârșitul vremurilor, când aceste peceți vor fi rupte. Capitolul 24 din Evanghelia după Matei poate fi pus în oglindă cu ruperea celor șapte peceți în Apocalipsa.

   Prima pecete: Anticristul se arată la sfârșitul vremurilor

   Ați auzit că are să vină Antihristul.
   (1 Ioan 2:18)

   Anticristul apare pe scena lumii la ruperea primei peceți din cele șapte. De unde știm că Anticristul apare la ruperea primei peceți? De la faptul că punem în paralel cronologia (sfârșitului vremurilor) dată de Hristos pe Muntele Măslinilor cu cronologia pe care tot El i-a dat-o lui Ioan pe Insula Patmos. Acestea coincid și se completează una pe alta.

   Drept răspuns, Iisus le-a zis: „Băgați de seamă să nu vă înșele cineva.
   Fiindcă vor veni mulți în Numele Meu și vor zice: ‘Eu sunt Hristosul!’ Și vor înșela pe mulți.
   (Matei 24:4-5)

   Aceste versete din Matei despre sfârșitul vremurilor pot fi puse în paralel cu cele din Apocalipsa:

   Când a rupt Mielul cea dintâi din cele șapte peceți, m-am uitat și am auzit pe una din cele patru făpturi vii zicând cu un glas ca de tunet: „Vino și vezi!” M-am uitat și iată că s-a arătat un cal alb. Cel ce sta pe el avea un arc; i s-a dat o cunună și a pornit biruitor și ca să biruiască.
   (Apocalipsa 6:1-2)

   Anticristul se dă drept Hristos călărind un cal alb, însă nu are o sabie (Cuvântul lui Dumnezeu e o sabie), ci are un arc. Rolul Anticristului este să înșele oamenii, să îi îndepărteze de Adevăratul Hristos prin metode amăgitoare, seducătoare și pașnice la început, apoi cu forța, la final (descrise în partea 2/3).

   A Doua Venire va avea loc când Anticristul va ataca Ierusalimul

   În Vechiul Testament, Anticristul este numit Gog fiindcă Hristos nu venise încă în lume ca Gog să fie supranumit anticrist. Așadar, despre Gog, ni se spune:

   „Așa vorbește Domnul Dumnezeu: Iată că am necaz pe tine, Gog, domnul Roșului, Meșecului și Tubalului! Te voi târî, te voi aduce, te voi sui din fundul miazănopții și te voi aduce pe munții lui Israel. Îți voi doborî arcul din mâna stângă și voi face să-ți cadă săgețile din mâna dreaptă.”
   (Ezechiel 39:1-3)

   În pasajul de mai sus vedem că Anticristul, Gog, oarecum se va feri să împlinească Scriptura (vezi și Ezechiel 38), anume să atace Israelul, probabil pentru a-L face mincinos pe autorul ei, Dumnezeu. Dar Dumnezeu îi va forța decizia. „Îl va târî pe munții lui Israel”, unde va fi doborât, „va fi prăpădit cu arătarea venirii lui Hristos” (2 Tes. 2:8). Însă, până la A Doua Venire, mai au loc o sumedenie de evenimente, precum ruperea peceții a doua. Cert este că necazurile și molimele încep numai când Anticristul e în lume, printre noi.

   Vezi AICI material pe larg despre Anticrist!

   A doua pecete: pacea e luată din lume la sfârșitul vremurilor

   Hristos continuă să le spună ucenicilor lucrurile care se vor întâmpla. Al doilea lucru pe care îl menționează este luarea păcii din lume, ca o stare de tensiune care îi neliniștește pe oameni.

   Veți auzi de războaie și vești de războaie: vedeți să nu vă înspăimântați, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârșitul tot nu va fi atunci.
   (Matei 24:6)

   Acest verset despre vremurile de dinainte de sfârșitul lumii poate fi pus în paralel cu pasajul următor din Apocalipsa:

   Când a rupt Mielul a doua pecete, am auzit pe a doua făptură vie zicând: „Vino și vezi!” Și s-a arătat un alt cal, un cal roșu. Cel ce sta pe el a primit puterea să ia pacea de pe pământ, pentru ca oamenii să se înjunghie unii pe alții, și i s-a dat o sabie mare.
   (Apocalipsa 6:3-4)

   Se poate observa că Apostolul Ioan n-a spus că e război, ci doar că oamenii se înjunghie unii pe alții. Poate azi am putea spune, într-o supoziție, că acest lucru seamănă cu valul de atacuri teroriste din ultimii ani. După fiecare atac terorist circulă vești de războaie, ca răspuns la respectivele atacuri. Însă oamenii continuă să se înjunghie fără să se declanșeze acele războaie militare. Terorismul este război, totuși nu este război, oamenii doar se înjunghie fără înfuntare militară.

   Pecetea a treia: inflație urmată de război militar

   După ce vorbește despre veștile de războaie, probabil, pentru a face o delimitare, Iisus Hristos face o pauză (Luca 21:10; Apoi, le-a zis El…) să precizeze că sfârșitul lumii nu va fi atunci. După scurta pauză, Hristos continuă să le spună ucenicilor despre adevăratele războaie care vor avea loc și de ce.

   Un neam se va scula împotriva altui neam, și o împărăție, împotriva altei împărății și, pe alocurea, vor fi cutremure de pământ, foamete […].
   (Matei 24:7)

   Acest verset este completat de pasajul următor din Apocalipsa:

   Când a rupt Mielul pecetea a treia, am auzit pe a treia făptură vie zicând: „Vino și vezi!” M-am uitat și iată că s-a arătat un cal negru. Cel ce sta pe el avea în mână o cumpănă. Și, în mijlocul celor patru făpturi vii, am auzit un glas care zicea: „O măsură de grâu pentru un leu! Trei măsuri de orz pentru un leu! Dar să nu vatămi untdelemnul și vinul!”
   (Apocalipsa 6:5-6)

   Inflația va fi atât de mare încât va atinge pragul foametei

   În acea inflație, o zi de lucru va fi echivalentă cu o câtime de mâncare, probabil un pumn de grâu sau trei pumni de orz pentru animale. Să nu ne imaginăm că o măsură de grâu va însemna un sac de grâu, altminteri nu vorbim de necaz, ci de normalitate. De unde știm că un leu (grecesc, un dinar) este echivalentul unei zile de lucru? Ne spune chiar Hristos într-una din pildele Sale:

   S-a învoit cu lucrătorii cu câte un leu pe zi și i-a trimis la vie.
   (Matei 20:2 )

   Ce înseamnă că untdelemnul și vinul nu vor fi afectate? Înseamnă că, în mijlocul războiului, al inflației și al foametei, cei care sunt ai lui Dumnezeu vor trece cu bine peste aceste necazuri.

   Untdelemnul ar putea reprezenta rămășița lui Israel (conducătorii și cei aleși erau unși), iar vinul, Noul Legământ (de la Cina Cea de Taină), adică Biserica lui Hristos. Biblia nu încurajează consumul de alcool, ar fi ciudat să se refere la vinul scos din struguri și tocmai în mijlocul foametei de la sfârșitul lumii. Oamenii ar spune: n-avem ce mânca, dar măcar avem cu ce ne îmbăta.

   Pecetea a patra: un sfert din omenire moare de molimă, foamete, sabie sau răpus de animale

   Iisus Hristos spune că vor fi „ciumi”, adică mai multe feluri de ciumă.

   Pe alocurea, vor fi cutremure de pământ, foamete și ciumi. Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor.
   (Matei 24:7)

   Iar pasajul omolog din Apocalipsa este următorul:

   Când a rupt Mielul pecetea a patra, am auzit glasul făpturii a patra zicând: „Vino și vezi!” M-am uitat și iată că s-a arătat un cal gălbui. Cel ce sta pe el se numea Moartea și împreună cu el venea după el Locuința morților. Li s-a dat putere peste a patra parte a pământului ca să ucidă cu sabia, cu foamete, cu molimă și cu fiarele pământului.
   (Apocalipsa 6:7-8)

   Observăm că, odată dezlănțuiți, la sfârșitul lumii, călăreții nu se întorc la făpturile vii care le-au trimis la porunca Mielului, ci rămân în lumea noastră. De aceea, situația se înrăutățește tot mai mult. Cel de-al patrulea călăreț, Moartea, adâncește foametea adusă de călărețul al treilea, aducând molimă, și adâncește războiul, lăsând omenirea vulnerabilă la animalele prădătoare ale câmpului. Molima este orice boală cu caracter epidemic.

   Poate ne întrebăm cum se poate ca în secolul 21 să ne mai omoare fiarele câmpului. Însă, la sfârșitul vremurilor, când orașele sunt golite de oameni, din cauză că molima va circula pe străzi, fiarele câmpului vor intra în orașe. Asta spune Biblia că se întâmplă la depopularea bruscă:

   Voi trimite viespile bondărești înaintea ta și vor izgoni dinaintea ta pe heviți, canaaniți și hetiți. Nu-i voi izgoni într-un singur an dinaintea ta, pentru ca țara să n-ajungă o pustie și să nu se înmulțească împotriva ta fiarele de pe câmp. Ci le voi izgoni încetul cu încetul dinaintea ta, până vei crește la număr și vei putea să intri în stăpânirea țării.
   (Exod 23:28-30)

   Necazurile încep când Anticristul se află printre noi

   Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip, căci (Ziua Domnului) nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credință și de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalță mai presus de tot ce se numește „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare. Așa că se va așeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.

   Căci taina fărădelegii a și început să lucreze; trebuie numai ca Cel ce o oprește acum să fie luat din drumul ei. Și atunci se va arăta acel nelegiuit, pe care Domnul Iisus îl va nimici cu suflarea gurii Sale și-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne și puteri mincinoase, și cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiți.
   (2 Tesaloniceni 2:3-10)

   În textul de mai sus este făcută o descriere a Anticristului și a lucrării sale malefice. Apostolul Pavel ne asigură că Ziua Domnului nu vine până când Anticristul nu se dă drept Dumnezeu. Tot ce îi stă împotrivă deocamdată este Mângâietorul, Duhul Sfânt, care s-a pogorât în Ziua Cincizecimii.

   Anticristul se va da drept Dumnezeu în Templu

   Când Dumnezeu nu îi va mai sta în cale, la sfârșitul vremurilor, Anticristul se va da drept Dumnezeu. Locul în care se va drept Dumnezeu este fie un Al Treilea Templu iudaic, fie în trup, care, după creștinare, este considerat Templul al Duhului Sfânt (1 Cor. 3:16). Cea de-a doua posibilitate ar implica faptul că Anticristul își pune semnul de posesie, semnul Fiarei, pe mâna dreaptă sau pe fruntea creștinilor care se lasă amăgiți de el, ca și cum ar fi dumnezeul trupurilor lor. Și Dumnezeu pune pecete pe mână sau pe frunte:

   Pecetluiește mâna tuturor oamenilor, pentru ca toți să se recunoască de făpturi ale Lui.
   (Iov 37:7)

   Domnul i-a zis: „Treci prin mijlocul cetății, prin mijlocul Ierusalimului, și fă un semn pe fruntea oamenilor care suspină și gem din pricina tuturor urâciunilor care se săvârșesc acolo.” Iar celorlalți le-a zis în auzul meu: „Treceți după el în cetate și loviți; ochiul vostru să fie fără milă și să nu vă îndurați! Ucideți și nimiciți pe bătrâni, pe tineri, pe fecioare, pe copii și pe femei, dar să nu vă atingeți de niciunul din cei ce au semnul pe frunte!
   (Ezechiel 9:4-6)

   Este numărul numelui Fiarei 666 sau 616? Vezi AICI articol!

   Ești tu unul din oamenii lui Dumnezeu?

   Așa cum am văzut în paragraful de mai sus, din Ezechiel capitolul nouă, Dumnezeu promite că va avea grijă de oamenii Săi. El își pune deoparte oamenii Săi, îi păzește:

   Totuși așa vorbește Domnul Dumnezeu: „Măcar că trimit împotriva Ierusalimului cele patru pedepse grozave ale mele: sabia, foametea, fiarele sălbatice și ciuma, ca să nimicesc cu desăvârșire din el oamenii și vitele, tot va fi o rămășiță care va scăpa.”
   (Ezechiel 14:21)

   Însă, ești tu oare unul din oamenii Lui? Ești un slujitor credincios care caută întâi Împărăția Cerurilor, apoi restul lucrurilor? Cauți să te ferești de păcat și să îl ajuți pe cel aflat în nevoie?

   Ești tu cu adevărat al lui Dumnezeu? Ai un caracter așa cum pocăința îl reflectă?

   Noroadele îl întrebau și ziceau: „Atunci ce trebuie să facem?” Drept răspuns, el le zicea: „Cine are două haine să împartă cu cine n-are niciuna; și cine are de mâncare să facă la fel.”
   (Luca 3:10-11)

   Însă Ioan Botezătorul adaugă la aceste cuvinte, spunând că pocăința nu trebuie să aibă loc din cauza fricii de mânia lui Dumnezeu, mai târziu descrisă în Apocalipsa.

   Dar când a văzut pe mulți din farisei și din saduchei că vin să primească botezul lui, le-a zis: „Pui de năpârci, cine v-a învățat să fugiți de mânia viitoare? Faceți dar roade vrednice de pocăința voastră.”
   (Matei 3:7-8)

Apocalipsa 6- interpretare 

1 Când a rupt Mielul cea dintâi din cele şapte peceţi, m-am uitat şi am auzit pe una din cele patru făpturi vii zicând cu un glas ca de tunet: „Vino şi vezi!”

Mielul. Vezi comentariul de la cap. 5,6.

A rupt … cea dintâi din cele şapte peceţi. [„A rupt una din peceţi”. KJV]. Următorul citat aruncă lumină asupra semnificaţiei peceţilor: „Hotărârea lor [a conducătorilor iudei, de a-L crucifica pe Hristos] a fost înregistrată în cartea pe care apostolul Ioan a văzut-o în mâna Aceluia care stătea pe tron, carte pe care nici un om n-o poate deschide. În ziua când Leul din seminţia lui Iuda va deschide cartea, această hotărâre va apare înaintea lor, în toată grozăvia ei (COL 294)”. Declaraţia aceasta arată că această carte raportează, pe lângă alte lucruri, judecarea Domnului Hristos de către iudei şi că la marea judecată finală (vezi comentariul de la cap. 20,11–15) aceşti vrăjmaşi ai lui Hristos vor fi puşi faţă în faţă cu faptele lor rele. Este rezonabil să tragem concluzia că această carte conţine şi un raport al altor fapte semnificative ale marii lupte din decursul veacurilor. Reiese că Ioan a văzut dinainte unele din evenimentele acestea. I-a fost prezentată în simboluri istoria marii lupte până atunci când aceasta va ajunge la momentul ei culminant, adică în ziua judecăţii finale, când caracterul lui Dumnezeu va fi îndreptăţit (cap. 20,11–15; vezi comentariul de la cap. 5,13). Faptul că Hristos „a biruit ca să deschidă cartea” (cap. 5,5) înseamnă că El este biruitor în marea luptă şi este Domn al istoriei. Compară cu GC 666–672.

Ca şi soliile către cele şapte biserici, scenele date la iveală la desfacerea peceţilor pot fi considerate ca având atât o aplicaţie specifică cât şi una generală (vezi comentariul de la cap. 1,11). Ele pot fi deosebit de semnificative pentru fazele succesive din istoria bisericii de pe pământ.

M-am uitat. Vezi comentariul de la cap. 4,1. Viziunea continuă în acelaşi cadrul prezentat în cap. 4 şi 5, dar acum începe o nouă etapă a acţiunii. Acum sunt deschise peceţile cărţii (cap. 5,1–5).

Făpturi vii. Vezi comentariul de la cap. 4,6.

Vino şi vezi. Dovezile textuale sunt împărţite cu privire la cuvintele „şi vezi”, dacă ele trebuie sau nu să fie incluse. Dacă sunt păstrate, atunci porunca îi este adresată lui Ioan; dacă nu, atunci probabil că este adresată calului şi călăreţului (v. 2), care, atunci când li se vorbeşte, intră în scenă. Aceeaşi divizare a dovezilor textuale apare la v. 3, 5, 7.

2 M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal alb. Cel ce stătea pe el avea un arc; i s-a dat o cunună şi a pornit biruitor şi ca să biruie.

Un cal alb. Simbolurile celor patru cai din primele patru peceţi (v. 2–8) au fost adesea comparate cu cei patru cai din viziunea lui Zaharia (Zaharia 6,2.3). În simbolismul lor există unele asemănări, dar şi deosebiri. Ordinea în care sunt numiţi caii este diferită. În Apocalipsa caii au fiecare un câte călăreţ, în Zaharia ei sunt înhămaţi la care. Aplicaţia simbolurilor este diferită (vezi comentariul de la Zaharia 6).

Există două opinii cu privire la interpretarea simbolului primului cal şi al călăreţului său. Unii comentatori consideră că aceştia reprezintă biserica din perioada apostolică (aprox. anii 31 d.Hr.-100 d.Hr.), când puritatea credinţei (sugerată de culoarea albă) şi râvna au dus la împlinirea celor mai mari idealuri din istoria creştină. Probabil că în nici o perioadă de după primul secol al erei creştine nu a mai cunoscut împărăţia lui Dumnezeu o răspândire aşa de măreaţă. Arcul din mâna călăreţului poate simboliza cucerirea, iar cununa (stephanos, vezi comentariul de la Apocalipsa 2,10), biruinţa. Atât de rapid a fost răspândită Evanghelia încât în momentul scrierii epistolei către Coloseni, în anul 62 d.Hr., Pavel declara că Evanghelia „a fost propovăduită oricărei făpturi de supt cer” (Coloseni 1,23; compară cu AA 48, 578).

Alţi comentatori cred că acest cal alb şi călăreţul lui nu reprezintă biserica, ci diferite situaţii nefavorabile prin care a trecut biserica şi pe care, cu harul lui Dumnezeu, le-a depăşit cu bine. În simbolismul biblic calul este are legătură cu războiul (vezi Ioel 2,1.4.5), iar îmbrăcămintea călăreţului de pe calul alb indică faptul că este vorba de un luptător. Atât cununa călăreţului cât şi culoarea albă a calului pot sugera biruinţa. Astfel, se consideră că primul călăreţ reprezintă o vreme când poporul lui Dumnezeu a trăit într-o lume caracterizată de cuceriri şi de guvernare militară, când Roma, pornind „biruitoare, şi ca să biruiască”, a menţinut un imperiu cu adevărat universal.

În general adventiştii de ziua a şaptea susţin că acest cal alb reprezintă biserica din vremea apostolică.

Un arc. Acesta este un semn de luptă.

Cunună. Gr. stephanos (vezi comentariul de la cap. 2,10).

Biruitor, şi ca să biruiască. Literal, „biruitor, şi să poată birui”. Aceste cuvinte sugerează biruinţa continuă.

3 Când a rupt Mielul a doua pecete, am auzit pe a doua făptură vie zicând: „Vino şi vezi.”

A doua făptură vie. Vezi comentariul de la cap. 4,4. Fiecare din cele patru făpturi vii îi va anunţa pe rând pe unul dintre călăreţi.

Vino şi vezi. Vezi comentariul de la v. 1.

4 Şi s-a arătat un alt cal, un cal roşu. Cel ce stătea pe el a primit puterea să ia pacea de pe pământ, pentru ca oamenii să se înjunghie unii pe alţii, şi i s-a dat o sabie mare.

Roş. Simbolismul celui de-al doilea călăreţ descrie bine condiţiile sub care s-a găsit biserica între anii 100 şi 313 d.Hr. (vezi comentariul de la cap. 2,10). Persecuţiile violente pe care le-a suferit sub domnia cezarilor romani sunt bine caracterizate de călăreţul ce are „o sabie mare” şi are „puterea să ia pacea de pe pământ”. Dacă albul reprezintă puritatea credinţei (vezi comentariul de la cap. 6,2), atunci roşul poate reprezenta coruperea credinţei prin introducerea diferitelor erezii (vezi Vol. IV, p. 835; VI, pp. 43–46, 51–58, 64–67).

Conform unei alte opinii, culoarea calului este un simbol pentru sânge. După cum primul călăreţ poate simboliza gloria cuceririlor militare (vezi comentariul de la v. 2), tot aşa cel de-al doilea poate privit ca descriind alte aspecte ale luptei – lipsa păcii şi înmulţirea numărului de măceluri. Acestea aveau să fie rezultatul inevitabil al cuceririlor primului călăreţ, dacă acesta simbolizează cucerirea şi stăpânirea Romei.

În general adventiştii de ziua a şaptea sunt de acord cu prima interpretare.

Sabie. Gr. machaira, un cuţit mare sau o sabie scurtă folosită în luptă. Compară cu folosirea acestui cuvânt la Matei 10,34; Ioan 18,10; etc.

5 Când a rupt Mielul pecetea a treia, am auzit pe a treia făptură vie zicând: „Vino şi vezi!” M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal negru. Cel ce stătea pe el avea în mână o cumpănă.

A treia făptură. Vezi comentariul de la cap. 4,6; 6,3.

Vino şi vezi. Vezi comentariul de la v. 1.

Cal negru. Dacă prin calul alb este sugerată biruinţa, iar prin culoarea sa puritatea (vezi comentariul de la v. 2), atunci calul cel negru poate indica înfrângerea, iar culoarea lui o şi mai mare degradare a credinţei.

O cumpănă. Gr. zugos, „un jug” folosit aici cu referire la bara transversală a cumpenei (a balanţei). Acest simbol poate fi caracteriza starea dinăuntrul bisericii de după legalizarea creştinismului în secolul al IV-lea, când biserica şi statul s-au unit. După această unire o mare parte a preocupării bisericii au devenit problemele seculare, şi în multe cazuri a urmat o lipsă spirituală.

Această cumpănă poate fi interpretată ca un simbol al grijii exagerate faţă de nevoile materiale ale acestei vieţi. Acum nu mai poate fi vorba de biruinţa în luptă, ca în cazul primului călăreţ (vezi comentariul de la v. 2), nici măcar de însângerare, ca în cazul celui de-al doilea (vezi comentariul de la v. 4), ci de un rezultat şi mai înfricoşător – foametea.

6 Şi, în mijlocul celor patru făpturi vii, am auzit un glas care zicea: „O măsură de grâu pentru un leu! Trei măsuri de orz pentru un leu! Dar să nu vatămi untdelemnul şi vinul!”

O măsură. Gr. choinix, o măsură ce era de aproximativ un litru (vezi Vol. V, p. 50). Această cantitate de cereale reprezenta raţia de hrană zilnică pentru un lucrător.

Un leu. Gr. dinarios, o monedă care valora cam 11 cenţi în termenii valorilor monetare moderne (vezi Vol. V, p. 49). Moneda romană reprezentată aici corespundea cu salariul de o zi pentru un lucrător obişnuit (vezi Matei 20,2). De aici se poate deduce că raţia zilnică de grâu pentru o zi de muncă nu prea era de ajuns pentru hrana necesară lucrătorului şi familiei sale. Ceva mai puţin ar fi însemnat a muri de foame. Conform preţurilor cerealelor citate de Cicero (Against Verres iii, 81), în Sicilia preţurile menţionate de Ioan erau cam de 8 până la 16 ori mai mari decât cele normale. Totuşi, în ciuda foametei, supravieţuirea este posibilă. Căci Dumnezeu a avut întodeauna grijă de copiii Săi în timp de necaz.

Aplicate la perioada istoriei creştine ce a urmat legalizării creştinismului, aproximativ 313–538 d.Hr. (vezi Nota Suplimentară la cap. 2), cuvintele vorbitorului neidentificat pot fi interpretate ca indicând preocuparea generală cu lucrurile materiale.

Orz. Acesta era mai ieftin decât grâul, aşa cum este indicat aici prin preţurile comparate (vezi 2 Regi 7,18). Orzul era hrana obişnuită a săracilor şi era folosit ca hrană pentru animale (vezi comentariul de la Ioan 6,9).

Să nu vatămi. Vocea care anunţă preţul ridicat al grâului şi al orzului porunceşte ca vinul şi untdelemnul să nu fie vătămate fără rost.

Untdelemnul şi vinul. Acestea erau primele două lichide folosite de obicei ca hrană în lumea antică. Unii le-au interpretat ca simboluri pentru credinţă şi dragoste, care trebuiau păstrate pentru a contracara materialismul ce domina biserica după legalizarea creştinismului în secolul al IV-lea.

7 Când a rupt Mielul pecetea a patra, am auzit glasul făpturii a patra zicând: „Vino şi vezi!”

Pecetea a patra. Compară cu comentariul de la cap. 5,1; 6,1.

Făptura a patra. Vezi comentariul de la cap. 4,6; 6,3.

Vino şi vezi. Vezi comentariul de la v. 1.

8 M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal gălbui. Cel ce stătea pe el se numea Moartea, şi împreună cu el venea după el Locuinţa morţilor. Li s-a dat putere peste a patra parte a pământului, ca să ucidă cu sabia, cu foamete, cu molimă şi cu fiarele pământului.

Gălbui. [Pal, KJV]. Culoarea spaimei şi a morţii. Începând cu simbolul calului gălbui, vremurile de necaz ating un punct culminant înfricoşător (vezi comentariul de la v. 2, 4, 5).

Locuinţa morţilor. Gr. hades, „locuinţa morţilor” (vezi comentariul de la Matei 11,23). Aici moartea şi locuinţa morţilor sunt personificate, una fiind călăreţul de pe cal, iar cealaltă venind pe urmă.

A patra parte a pământului. Aceste cuvinte semnifică probabil o mare suprafaţă a pământului.

Sabia. Gr. rhomphaia (vezi comentariul de la cap. 1,16). Seria aceasta– sabie, foamete, molimă şi fiarele pământului – poate fi considerată ca descriind deteriorarea progresivă a civilizaţiei de după război. Pustiirile săbiei, care ucide oamenii şi distruge recoltele, produc foamete, care duce mai departe la distrugerea sănătăţii, provocând molimă; iar când molima începe să bântuie, societatea umană este atât de slăbită încât nu se poate apăra de atacurile fiarelor sălbatice.

Aplicat la o perioadă anume a istoriei creştine, simbolul celui de-al patrulea călăreţ pare să descrie o situaţie caracteristică perioadei de la 538 la 1517, începutul Reformei (vezi Nota Suplimentară la cap. 2; vezi comentariul de la cap. 2,18).

Molimă. [„Moarte”, KJV]. Exprimarea „să ucidă … cu moarte” (KJV) nu prea are sens. Probabil că această dificultate este rezolvată cel mai bine prin traducerea cuvântului grecesc thanatos cu „molim㔠(ca în traducerea Cornilescu). LXX traduce adeseori cuvântul ebraic deber, „molim㔠prin thanatos (vezi Leviticul 26,25; Ieremia 21,6; Ezechiel 5,12). Se pare că Ioan, pentru care gândirea semitică era mai naturală decât cea greacă, foloseşte sensul din LXX, nu sensul strict al cuvântului.

9 Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră.

Altar. Altarul prezentat în imaginea profetică era probabil o reminiscenţă a altarului de aramă din sanctuarul ebraic, iar martirii pot fi văzuţi ca jertfe aduse lui Dumnezeu. Deoarece sângele victimelor se scurgea la temelia altarului (vezi Leviticul 4,7) şi deoarece „viaţa [LXX, psuche, „suflet”]) trupului este în sânge” (cap. 17,11), se poate considera că sub altar se află sufletele celor ce au murit ca martiri. Conform tradiţiei iudaice de mai târziu, morţii lui Israel ar fi fost îngropaţi sub altar, iar cei îngropaţi sub altar ar fi fost înhumaţi sub tronul slavei (vezi Strack and Billerbeck, Kommentar zum Neuen Testament, vol. 3, p. 803).

Unii susţin că altarul acesta trebuie identificat cu cel menţionat în Apocalipsa 8,3.

Sufletele. Gr. psuchai, cu privire la acest cuvânt, vezi comentariul de la Matei 10,28. Ar trebui reamintit faptul că Ioan vedea reprezentări în imagini, iar atunci când este cercetată semnificaţia diferitelor simboluri, trebuie luate în considerare regulile de interpretare a unor astfel de profeţii (vezi comentariul de la Ezechiel 1,10). Ioan a văzut un altar la temelia căruia se aflau „sufletele” martirilor. Regulile de interpretare nu ne cer să localizăm un altar anume într-o anumită zonă şi într-un moment dat al istoriei. Asemeni detaliilor unei parabole, nu este obligatoriu ca toate elementele unei profeţii simbolice să fie interpretate. Se pare că simbolul celei de-a cincea peceţi a fost prezentat pentru a-i încuraja pe martiri, asigurându-i că în ciuda aparentei biruinţe a duşmanului, în cele din urmă răzbunarea va veni. O astfel de încurajare îi întăreşte în special pe cei care au trecut prin teribilele persecuţii din Evul Mediu şi mai ales prin cele din timpul Reformei şi de mai târziu (aprox. 1517–1755; Reforma şi Mai Departe, vezi comentariul de la v. 12). Pentru ei această lungă perioadă de opresiune părea că nu se mai termină. Solia celei de-a cincea peceţi era o reasigurare a faptului că în final va triumfa cauza lui Dumnezeu. O încurajare asemănătoare va veni pentru cei ce vor străbate ultimul mare conflict (vezi 5T 451).

Orice încercare de a interpreta aceste „suflete” ca fiind duhurile fără trup ale martirilor dispăruţi ar fi în contradicţie cu regulile de interpretare ale profeţiilor simbolice. Lui Ioan nu i s-a dat o viziune a cerului aşa cum este el în realitate. Acolo nu sunt cai albi, roşi, negri şi gălbui, cu călăreţi de război. Isus nu apare acolo în forma unui miel cu o rană sângerândă. Cele patru făpturi nu reprezintă fiinţe înaripate cu caracteristici de animal, aşa cum sunt descrise aici (vezi Vol. III, pp. 1111). Tot aşa, nu exist㠄suflete” aşezate la temelia unui altar din ceruri. Întreaga scenă a fost o reprezentare în imagini şi simboluri, menită să dea lecţia spirituală despre care s-a vorbit mai sus.

Celor ce fuseseră junghiaţi. Punctul central al descoperirii se mută acum de la descrierea morţii şi a distrugerii prin care trece poporul lui Dumnezeu, la analiza stării sfinţilor înşişi.

Cuvântul lui Dumnezeu. Vezi comentariul de la cap. 1,2.9.

Mărturisirii. Vezi comentariul de la cap. 1,2.9.

10 Ei strigau cu glas tare şi ziceau: „Până când, Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?”

Ei strigau. O reprezentare plastică (vezi comentariul de la v. 9). „Sufletele” sunt auzite vorbind.

Stăpâne. Gr. despotes (vezi comentariul de la Luca 2,29). Corelativul lui despotes este doulos, „rob” (vezi 1 Petru 2,18). Dându-şi viaţa, aceşti martiri s-au dovedit a fi adevăraţi „robi ai lui Dumnezeu” (vezi Tit 1,1; vezi comentariul de la Apocalipsa 6,11), El fiindu-le Stăpân. Probabil că aici se face referire la Tatăl.

Sfânt şi adevărat. Vezi comentariul de la cap. 3,7, unde prin aceste cuvinte se face referire la Hristos.

Răzbuni. Martirii nu caută răzbunarea pentru ei înşişi, ci caută îndreptăţirea Numelui lui Dumnezeu (vezi Romani 12,19; vezi comentariul de la Apocalipsa 5,13).

Locuitorilor pământului. Vezi comentariul de la cap. 3,10.

11 Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă şi li s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei.

Haină. Dovezile textuale atestă cuvântul „o rob㔠(stole). Acest cuvânt este diferit de cel tradus „haine” în cap. 3,5; 4,4. Stole era o robă lungă, purtată ca semn de distincţie (vezi comentariul de la Marcu 12,38). În viziune Ioan observă cum aceste „suflete” sunt îmbrăcate fiecare cu câte o haină albă. Poate că intenţia acestei imagini este să arate că în ciuda morţii lor de ocară şi în ciuda a faptului că martirajul lor nu a fost încă răzbunat de Dumnezeu, El îi recunoaşte deja pe aceşti martiri ca biruitori.

În zilele lui Ioan o astfel de asigurare era o mângâiere în special pentru creştinii care-şi văzuseră fraţii omorâţi în persecuţia lui Nero (anul 64 d.Hr.), iar acum trebuiau ei înşişi să cunoască martirajul în timpul persecuţiei lui Domiţian (vezi Vol. VI, p. 87). În toate epocile de atunci încoace făgăduinţele lui Dumnezeu pentru sfinţii Săi martirizaţi i-au încurajat pe cei ce şi-au dat viaţa pentru Numele Său.

Să se mai odihnească. Porunca este dată celor care, în viziunea profetică, erau îngrijoraţi cu privire la ceea ce li se părea o întârziere îndelungată. În realitate, în momentul morţii martirii încep să se odihnească şi vor continua să o facă până la înviere (vezi comentariul de la cap. 14,13). „Tovarăşilor lor de slujb㔠li se va încredinţa mai departe lupta, până când vor fi la rândul lor biruitori în martiraj.

Puţină vreme. Timpul nu avea să fie prelungit o perioadă nedefinită (vezi comentariul de la cap. 1,1; compară cu cap. 12,12). Marea luptă cu cel rău trebuie dusă până la punctul culminant, cel al biruinţei. Păcatul trebuie lăsat să se dezvolte în toată urâţenia caracterului său, atât de deplin încât niciodată să nu se mai pună la îndoială neprihănirea şi dreptatea lui Dumnezeu (vezi comentariul de la cap. 5,13).

Se va împlini. Adică numărul trebuie să fie completat. Asta nu înseamnă că Providenţa a decretat că un anumit număr de creştini trebuie să fie martirizaţi. A fost însă necesar ca un anumit timp să treacă pentru ca să fie dovedită natura adevărată a acţiunilor lui Satana, Dumnezeu fiind astfel dovedit ca drept şi glorios.

Tovarăşilor de slujbă. Gr. sundouloi, „tovarăşi robi” (vezi comentariul de la v. 10).

12 Când a rupt Mielul pecetea a şasea, m-am uitat şi iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ. Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sângele,

Un mare cutremur de pământ. Evenimentele celei de-a şasea peceţi descoperă distrugerea universului fizic. Profetul Ioel a folosit simbolul cutremurului de pământ pentru a descrie transformarea naturii în ziua Domnului (Ioel 2,10; compară cu Isaia 13,9–11; Amos 8,9).

Deoarece cutremurul este urmat de întunecarea soarelui, iar evenimentul acesta poate fi datat la anul 1780 (vezi mai jos, la „soarele s-a făcut negru”), acest cutremur a fost identificat cu cel de la Lisabona, din 1 noiembrie 1755, unul dintre cele mai întinse şi mai dezastroase cutremure înregistrate vreodată. Unda de şoc a cutremurului a fost simţită nu doar în Africa de Nord, ci şi în îndepărtatele Indii Apusene. Identificarea cu acest cutremur de la Lisabona sugerează anul 1755 ca început al acestei peceţi (vezi Nota Suplimentară de la cap. 2).

Soarele s-a făcut negru. Întunecarea soarelui este frecvent menţionată în profeţiile vechi testamentare cu privire la catastrofele care preced ziua Domnului (vezi comentariul de la Isaia 13,10). Vorbind despre sfârşitul lumii, Isus a făcut o aluzie specială la acest fenomen şi l-a numit printre semnele care le vor arăta urmaşilor Săi că venirea Sa este aproape (vezi comentariul de la Matei 24,29.33; vezi GC 334).

O împlinire spectaculoasă şi literală a scenei descrise aici a avut loc în partea de est a New York-ului şi în cea de sud a New England-ului, la 19 mai 1780. Un studiu atent al articolelor din ziarele vremii descoperă că în jurul orei 10 dimineaţa un întuneric neobişnuit a acoperit zona estică a New York-ului şi cea sud-vestică a New England-ului şi că în timpul zilei s-a extins înspre răsărit, spre partea centrală şi sudică a New England-ului şi până la oarecare depărtare, pe mare. Fiecare localitate a raportat că întunericul a durat câteva ore. Acest fenomen a avut loc la vremea stabilită, „în zilele acelea, după necazul acesta” (Marcu 13,24; vezi comentariul de la Matei 24,29). Fenomenul a fost observat într-o zonă unde avea să se nască un remarcabil interes pentru profeţiile din Daniel şi Apocalipsa şi a fost recunoscut de către cercetătorii acestor profeţii ca o împlinire a pasajului de faţă (vezi GC 304–308).

Luna s-a făcut ca sângele. Vezi comentariul de la Matei 24,29.

13 şi stelele au căzut din cer pe pământ, cum cad smochinele verzi din pom, când este scuturat de un vânt puternic.

Stelele au căzut din cer. Vezi comentariul de la Matei 24,29; compară cu Isaia 34,4. Vezi GC 333.

Smochinele verzi. [„Smochinele necoapte”, KJV]. Gr. olunthoi, unii considerând că este vorba de smochinele timpurii care cad înainte de a ajunge la maturitate. Atunci când fructele lor ajung la mărimea unei cireşe, unii smochini de viţă inferioară rămân fără nici un fruct, sau aproape fără nici unul. Alţii definesc olunthoi ca smochinele târzii sau văratice. Vezi Isaia 34,4.

14 Cerul s-a strâns ca o carte de piele pe care o faci sul. Şi toţi munţii şi toate ostroavele s-au mutat din locurile lor.

Sul. Gr. biblion (vezi comentariul de la cap. 5,1). Imaginea de aici este cea a unui cer strâns sul, asemeni unui sul de pergament. În vremurile antice se considera că cerul este o boltă solidă deasupra pământului. Acum profetul vede cerul rulat pentru ca pământul să stea neacoperit înaintea lui Dumnezeu. Isaia (cap. 34,4) prezintă aceeaşi imagine. Acest eveniment este cu siguranţă acelaşi cu cel descris de Isus când a spus c㠄puterile cerurilor vor fi clătinate” (vezi comentariul de la Matei 24:29). Acest eveniment se află încă în viitor şi este strâns legat de apariţia reală a Fiului omului pe cer.

Toţi munţii şi toate ostroavele. În cap. 16,20 aceste zguduiri înfricoşătoare sunt descrise ca având loc în timpul celei de-a şaptea plăgi.

15 Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor.

Împăraţii. Vezi cap. 16,14; 17,l2. Lista care urmează prezintă întreaga gamă a vieţii politice şi sociale existente în lumea romană din vremea lui Ioan. Deşi aici nu este menţionată venirea reală a Domnului Hristos, contextul trădează clar faptul că Hristos este gata să se întoarcă.

Domnitorii. Gr. megistanes, „oameni de seamă”, „nobili”, probabil corespunzând latinescului magistrati, slujbaşi civili ai guvernului roman, cum ar fi Pliniu (vezi Vol. VI, pp. 61–63, 88), care adesea îi trimiteau pe martirii creştini la moarte.

Căpitanii oştilor. Gr. chiliarchoi, „căpetenii peste o mie”. În Noul Testament acest cuvânt este folosit pentru tribunul militar roman (vezi Ioan 18,12; Faptele Apostolilor 21,31–33), iar aici probabil că face referire la ofiţerii militari de seamă.

Cei bogaţi. Vezi comentariul de la Iacov 5,1–6.

Cei puternici. Compară cu 1 Corinteni 1,26.

Slobozi. Compară cu cap. 13,16; 19,18.

16 Şi ziceau munţilor şi stâncilor: „Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului;

Cădeţi peste noi. Vezi Osea 10,8; Luca 23,30. A sta înaintea lui Dumnezeu este mult mai înfricoşător decât a sta în faţa morţii înseşi.

Mânia. Gr. orge (vezi comentariul de la Romani 1,18).

17 căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine poate sta în picioare?”

Ziua cea mare. Vezi Ioel 2,11.31; vezi comentariul de la Isaia 13,6.

Cine poate sta în picioare? Compară cu Naum 1,6; Maleahi 3,2; Luca 21,36. Cu această întrebare cercetătoare scena de faţă se încheie. Fiecare dintre cele şase peceţi care au fost deschise arată câte o fază distinctă a marii lupte dintre Hristos şi Satana, şi fiecare ajută la a dovedi, în faţa întregului univers, că Dumnezeu este drept (vezi comentariul de la Apocalipsa 5,13). Aici se face o pauză în deschiderea peceţilor, căci trebuie dat un răspuns la această întrebare. Până aici, în descrierea teribilelor evenimente care preced a doua venire, nu a fost dată nici o indicaţie că cineva le-ar putea supravieţui. De aici dramatica întrebare „Cine poate sta în picioare?” Capitolul 7 întrerupe secvenţa peceţilor pentru a contura un răspuns.

Definiție

Se referă la ultimele zile ale domniei diavolului peste Pământ și omenire. Semnele sunt compuse din întâmplări prezise ca dovezi vizibile că începutul sfârșitului sistemului diavolului este în curs de desfășurare. Este de asemenea dovada vizibilă că Isus Christos a fost întronat în cer ca rege și că El a început nimcirea domniei diavolului prin gonirea lui satan și a demonilor lui din ceruri și că El, Christos își îndreaptă prezența Sa invizibilă înspre Pământ ca să adune toate persoanele de bine la Dumnezeu. Semnele oferă dovada că perioada de tranziție dintre domnia lui satana și cea a lui Christos a început și că ele precedează completa nimicire a diavolului și a organizației lui în Armaghedon. Întâmplarea unuia sau mai multor evenimente nu constituie dovadă suficientă, ci toate trebuie să aibă loc în decursul unei generații în ordinea prezisă. Există cel puțin 39 de preziceri referitoare la semnele zilelor de pe urmă.

Semnele zilelor de pe urmă și prezența invizibilă a lui Isus au fost prezise ca un avertisment celor credincioși

Matei 24:3, 4  El a şezut jos pe muntele Măslinilor. Şi ucenicii Lui au venit la El la o parte, şi I-au zis: „Spune-ne, când se vor întâmpla aceste lucruri? Şi care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuia?”Drept răspuns, Isus le-a zis: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva.

 

1 Tesaloniceni 5:4, 5  Dar voi, fraţilor, nu Sunteţi în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă prindă ca un hoţ.Voi toţi Sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei. Noi nu Suntem ai nopţii, nici ai întunericului.

 

Marcu 13:3, 4, 5  Apoi a şezut pe muntele Măslinilor în faţa Templului. Şi Petru, Iacov, Ioan şi Andrei, L-au întrebat deoparte: „Spune-ne când se vor întâmpla aceste lucruri, şi care va fi semnul când se vor împlini toate aceste lucruri?”Isus a început atunci să le spună: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva.

 

Luca 21:7, 8  „Învăţătorule” L-au întrebat ei „când se vor întâmpla toate aceste lucruri? Şi care va fi semnul când se vor întâmpla aceste lucruri?”Isus a răspuns: „Băgaţi de seamă să nu vă amăgească cineva. Căci vor veni mulţi în Numele Meu, şi vor zice: „Eu Sunt Hristosul” şi „Vremea se apropie.” Să nu mergeţi după ei.

Multe religii creștine false

Matei 24:5, 11  Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu, şi vor zice: „Eu Sunt Hristosul!” Şi vor înşela pe mulţi.Se vor scula mulţi prooroci mincinoşi, şi vor înşela pe mulţi.

 

Marcu 13:6  Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu, şi vor zice: „Eu Sunt Hristosul!” Şi vor înşela pe mulţi.

 

Luca 21:8  Isus a răspuns: „Băgaţi de seamă să nu vă amăgească cineva. Căci vor veni mulţi în Numele Meu, şi vor zice: „Eu Sunt Hristosul” şi „Vremea se apropie.” Să nu mergeţi după ei.

Războaie mondiale

Matei 24:6, 7  Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie: vedeţi să nu vă înspăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârşitul tot nu va fi atunci.Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie împotriva altei împărăţii; şi, pe alocurea, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciumi.

 

Apocalipsa 6:4, 8  Şi s-a arătat un alt cal, un cal roşu. Cel ce sta pe el a primit puterea să ia pacea de pe pământ, pentru ca oamenii să se junghie unii pe alţii, şi i s-a dat o sabie mare. M-am uitat, şi iată că s-a arătat un cal gălbui. Cel ce sta pe el, se numea Moartea, şi împreună cu el venea după el Locuinţa morţilor. Li s-a dat putere peste a patra parte a pământului, ca să ucidă cu sabia, cu foamete, cu molimă şi cu fiarele pământului.

 

Daniel 11:40  La vremea sfârşitului, împăratul de la miazăzi se va împunge cu el. Şi împăratul de la miazănoapte se va năpusti ca o furtună peste el, cu care şi călăreţi…, şi cu multe corăbii; va înainta asupra ţărilor lui, se va revărsa ca un râu şi le va îneca.

 

Marcu 13:7, 8  Când veţi auzi despre războaie şi veşti de războaie, să nu vă înspăimântaţi, căci lucrurile acestea trebuie să se întâmple. Dar încă nu va fi sfârşitul.Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie împotriva altei împărăţii; pe alocurea vor fi cutremure de pământ, foamete şi turburări. Aceste lucruri vor fi începutul durerilor.

 

Luca 21:9, 10  Când veţi auzi de războaie şi de răscoale, să nu vă înspăimântaţi; pentru că întâi trebuie să se întâmple aceste lucruri. Dar sfârşitul nu va fi îndată.„Apoi” le-a zis El „un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie împotriva altei împărăţii.

 

Foamete răspândită

 

Matei 24:7  Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie împotriva altei împărăţii; şi, pe alocurea, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciumi.

 

Apocalipsa 6:5, 6, 8  Când a rupt Mielul pecetea a treia, am auzit pe a treia făptură vie zicând: „Vino şi vezi!” M-am uitat, şi iată că s-a arătat un cal negru. Cel ce sta pe el, avea în mână o cumpănă.Şi în mijlocul celor patru făpturi vii, am auzit un glas care zicea: „O măsură de grâu pentru un leu. Trei măsuri de orz pentru un leu! Dar să nu vatămi untdelemnul şi vinul!” M-am uitat, şi iată că s-a arătat un cal gălbui. Cel ce sta pe el, se numea Moartea, şi împreună cu el venea după el Locuinţa morţilor. Li s-a dat putere peste a patra parte a pământului, ca să ucidă cu sabia, cu foamete, cu molimă şi cu fiarele pământului.

 

Marcu 13:8  Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie împotriva altei împărăţii; pe alocurea vor fi cutremure de pământ, foamete şi turburări. Aceste lucruri vor fi începutul durerilor.

 

Luca 21:11  Pe alocurea vor fi mari cutremure de pământ, foamete şi ciumi; vor fi arătări înspăimântătoare, şi semne mari în cer.

Neobișnuit de multe cutremure

Matei 24:7, 8  Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie împotriva altei împărăţii; şi, pe alocurea, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciumi.Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor.

Persecutarea adevăraților creștini

Luca 21:12-15  Dar înainte de toate acestea, vor pune mâinile pe voi, şi vă vor prigoni: vă vor da pe mâna sinagogelor, vă vor arunca în temniţe, vă vor tîrî înaintea împăraţilor şi înaintea dregătorilor, din pricina Numelui Meu.Aceste lucruri vi se vor întâmpla ca să fiţi mărturie.Ţineţi bine minte, să nu vă gândiţi mai dinainte ce veţi răspunde;căci vă voi da o gură şi o înţelepciune, căreia nu-i vor putea răspunde, nici sta împotrivă toţi potrivnicii voştri.

 

Apocalipsa 2:10  Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temniţă pe unii din voi, ca să vă încerce. Şi veţi avea un necaz de zece zile. Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii.”

 

Matei 24:9  Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi, şi vă vor omorâ; şi veţi fi urîţi de toate neamurile pentru Numele Meu.

 

Marcu 13:9, 11  Luaţi seama la voi înşivă. Au să vă dea pe mâna soboarelor judecătoreşti, şi veţi fi bătuţi în sinagogi; din pricina Mea veţi fi duşi înaintea dregătorilor şi înaintea împăraţilor, ca să le slujiţi de mărturie. Când vă vor duce să vă dea în mâinile lor, să nu vă îngrijoraţi mai dinainte cu privire la cele ce veţi vorbi, ci să vorbiţi orice vi se va da să vorbiţi în ceasul acela; căci nu voi veţi vorbi, ci Duhul Sfânt.

Creștinii trădați de rude și prieteni

Matei 24:10  Atunci mulţi vor cădea, se vor vinde unii pe alţii, şi se vor urî unii pe alţii.

 

Luca 21:16  Veţi fi daţi în mâinile lor până şi de părinţii, fraţii, rudele şi prietenii voştri; şi vor omorî pe mulţi dintre voi.

 

Matei 10:35, 36  Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mamă-sa, şi pe noră de soacră-sa.Şi omul va avea de vrăjmaşi chiar pe cei din casa lui.

 

Marcu 13:12  Fratele va da la moarte pe frate-său, şi tatăl pe copilul lui; copiii se vor scula împotriva părinţilor lor, şi-i vor omorî.

Creștini urâți în toată lumea datorită serviciul Împărăției

Matei 24:9  Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi, şi vă vor omorâ; şi veţi fi urîţi de toate neamurile pentru Numele Meu.

 

Luca 21:17-19  Veţi fi urîţi de toţi din pricina Numelui Meu.Dar nici un păr din cap nu vi se va pierde.Prin răbdarea voastră, vă veţi câştiga sufletele voastre.

 

Marcu 13:13  Veţi fi urîţi de toţi pentru Numele Meu; dar cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit.

Opoziție organizată de către liderii lumii împotriva serviciului Împărăției

Apocalipsa 13:5-7  I s-a dat o gură, care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni.Ea şi-a deschis gura, şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer. I s-a dat să facă război cu sfinţii, şi să-i biruiască. Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam.

 

Daniel 11:45  Îşi va întinde corturile palatului său între mare şi muntele cel slăvit şi Sfânt. Apoi îşi va ajunge sfârşitul, şi nimeni nu-i va fi într-ajutor.

Înmulțirea fărădelegilor

Matei 24:12  Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci.

 

2 Timotei 3:2  Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţămitori, fără evlavie…

Mulți care leapădă creștinismul

Matei 24:12, 13  Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci.Dar cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit.

O lucrare mondială de vestire a Împărăției lui Dumnezeu

Matei 24:14  Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul.

 

Marcu 13:10  Mai întâi trebuie ca Evanghelia să fie propovăduită tuturor neamurilor.

Formarea Națiunilor Unite spre a lua locul Împărăției lui Dumnezeu

Matei 24:15, 16  De aceea, când veţi vedea „urîciunea pustiirii” despre care a vorbit proorocul Daniel „aşezată în locul Sfânt” -cine citeşte să înţeleagă!atunci, cei ce vor fi în Iudea, să fugă la munţi;

 

Daniel 11:31  Nişte oşti trimise de el, vor veni şi vor spurca Sfântul Locaş, cetăţuia, vor face să înceteze jertfa necurmată, şi vor aşeza urîciunea pustiitorului. Va ademeni prin linguşiri pe cei ce rup legământul.

 

Liga Națiunilor a început în 1920 și a intrat în inactivitate în 1939; A renăscut ca Organizația Natiunilor Unite în 1945

 

Isaia 8:9  Scoateţi strigăte de război cât voiţi, popoare, căci tot veţi fi zdrobite; luaţi aminte, toţi cei ce locuiţi departe! Pregătiţi-vă oricît de luptă, căci tot veţi fi zdrobiţi. Pregătiţi-vă oricît de luptă, căci tot veţi fi zdrobiţi.

 

Apocalipsa 17:8  Fiara pe care ai văzut-o, era, şi nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc, şi are să se ducă la pierzare. Şi locuitorii pământului, ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii, se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este, şi va veni.

 

Constituie a 8-a putere mondială

 

Apocalipsa 17:3  Şi m-a dus, în Duhul, într-o pustie. Şi am văzut o femeie, şezând pe o fiară de coloare stacojie, plină cu nume de hulă, şi avea şapte capete şi zece coarne.

 

Apocalipsa 17:9-11  Aici este mintea plină de înţelepciune. Cele şapte capete Sunt şapte munţi pe care şade femeia.Sunt şi şapte împăraţi: cinci au căzut, unul este, celălalt n-a venit încă, şi când va veni, el va rămâne puţină vreme.Şi fiara, care era, şi nu mai este, ea însăşi este al optulea împărat: este din numărul celor şapte, şi merge la pierzare.

Imperiul anglo-american, cea de-a 7-a putere mondială, este cel care dă viață celei de-a 8-a puteri

 

Apocalipsa 13:1, 11, 12, 15  Apoi am stătut pe nisipul mării. Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne şi şapte capete; pe coarne avea zece cununi împărăteşti, şi pe capete avea nume de hulă. Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel, şi vorbea ca un balaur.Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei; şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată. I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească, şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei.

Necaz pe tot Pământul datorită organizației diavolului

Matei 24:21, 22  Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum, şi nici nu va mai fi.Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate.

 

Daniel 12:1  În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strîmtorare, cum n-a mai fost de când Sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte.

 

Marcu 13:19, 20  Pentru că în zilele acelea va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost de la începutul lumii pe care a făcut-o Dumnezeu, până azi, şi cum nici nu va mai fi vreodată.Şi dacă n-ar fi scurtat Domnul zilele acelea, nimeni n-ar scăpa; dar le-a scurtat din pricina celor aleşi.

Semne mincinoase și mari minuni făcute în Numele lui Dumnezeu

Matei 24:23-26  Atunci dacă vă va spune cineva: „Iată, Hristosul este aici sau acolo” să nu-l credeţi.Căci se vor scula Hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încît să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi.Iată, că v-am spus mai dinainte.Deci, dacă vă vor zice: „Iată-L în pustie” să nu vă duceţi acolo! „Iată-L în odăiţe ascunse” să nu credeţi.

 

Apocalipsa 13:4, 11, 13, 14  Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine fiarei, zicând: „Cine se poate asemăna cu fiara, şi cine se poate lupta cu ea?” Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel, şi vorbea ca un balaur. Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se pogoare foc din cer pe pământ, în faţa oamenilor.Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei. Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei, care avea rana de sabie şi trăia.

 

Marcu 13:22, 23  Căci se vor scula Hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi. Ei vor face semne şi minuni, ca să înşele, dacă ar fi cu putinţă, şi pe cei aleşi. Păziţi-vă, iată că vi le-am spus toate dinainte.

 

Luca 17:22, 23  Şi a zis ucenicilor: „Vor veni zile când veţi dori să vedeţi una din zilele Fiului omului, şi n-o veţi vedea.Vi se va zice: „Iată-L aici, iată-L acolo!” Să nu vă duceţi, nici să nu-i urmaţi.

Prezența lui Christos și nimicirea iminentă a diavolului înțelese în toată lumea

Matei 24:27, 28 Căci, cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului omului. Oriunde va fi stârvul (Sau: hoit, mortăciune.), acolo se vor aduna vulturii.

 

Luca 17:24  Căci, cum iese fulgerul şi luminează de la o margine a cerului până la cealaltă, aşa va fi şi Fiul omului în ziua Sa.

 

Soarele prosperității omului întunecat de tulburări economice

 

Matei 24:29  Îndată după acele zile de necaz „soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate.”

 

Apocalipsa 6:12  Când a rupt Mielul pecetea a şasea, m-am uitat, şi iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ. Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sângele

Luna domniei omului devine dictatorială și opresivă

Matei 24:29  „luna nu-şi va mai da lumina ei…”

 

Apocalipsa 6:12  „ luna s-a făcut toată ca sângele…”

Înțelepciunea conducatorilor va pieri

Matei 24:29 „stelele vor cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate.”

 

Apocalipsa 6:13  „..şi stelele au căzut din cer pe pământ, cum cad smochinele verzi din pom, când este scuturat de un vânt puternic.”

 

Isaia 29:14  De aceea voi lovi iarăşi pe poporul acesta cu semne şi minuni din ce în ce mai minunate, aşa că înţelepciunea înţelepţilor lui va pieri, şi priceperea oamenilor lui pricepuţi se va face nevăzută.”

 

Ezechiel 32:7, 8  Când te voi stinge, voi acoperi cerurile, şi le voi întuneca stelele; voi acoperi soarele cu nori, şi luna nu-şi va mai da lumina ei.Din pricina ta, voi întuneca pe toţi luminătorii cerurilor, şi voi răspândi întunericul peste ţara ta, zice Domnul, Dumnezeu.”

Națiunile derutate și perplexe la vederea evenimentelor

Luca 21:25  Vor fi semne în soare, în lună şi în stele. Şi pe pământ va fi strîmtorare printre neamuri, care nu vor şti ce să facă la auzul urletului mării şi al valurilor;

Oamenii cuprinși de o teamă globală

Luca 21:26  „..oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ; căci puterile cerurilor vor fi clătinate.”

Restaurarea adevăratei închinări

 

Matei 24:31  El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare, şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă.

 

Marcu 13:27  Atunci va trimite pe îngerii Săi şi va aduna pe cei aleşi din cele patru vînturi, de la marginea pămîntului pînă la marginea cerului.

Culminarea rapidă a tuturor evenimentelor în decursul unei singure generații rele

Matei 24:32-34  „..de la smochin învăţaţi pilda lui: Când îi frăgezeşte şi înfrunzeşte mlădiţia, ştiţi că vara este aproape.Tot aşa, şi voi, când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi.Adevărat vă spun că, nu va trece neamul acesta până se vor întâmpla toate aceste lucruri.”

 

Marcu 13:28-30  Luaţi  învăţătură de la smochin prin pilda lui. Cînd mlădiţa lui se face fragedă şi înfrunzeşte, ştiţi că vara este aproape.Tot aşa, cînd veţi vedea aceste lucruri împlinindu-se, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi.Adevărat vă spun, că nu va trece neamul acesta pînă nu se vor împlini toate aceste lucruri.

Oamenii preocupați cu afacerile de zi cu zi ale vieții

Matei 24:37-39  Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului.În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie,şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului.

 

Luca 17:26  Ce s-a întâmplat în zilele lui Noe, se va întâmpla la fel şi în zilele Fiului omului

 

Luca 21:34  Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură, şi cu îngrijorările vieţii acesteia, şi astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră.

Alegerea credincioșilor nu ține cont de legături familiale sau de prietenie

Matei 24:40, 41  Atunci, din doi bărbaţi care vor fi la câmp, unul va fi luat şi altul va fi lăsat.Din două femei care vor măcina la moară, una va fi luată şi alta va fi lăsată.

 

Luca 17:34, 35  Vă spun că, în noaptea aceea, doi inşi vor fi în acelaşi pat, unul va fi luat şi altul va fi lăsat;două femei vor măcina împreună: una va fi luată, şi alta va fi lăsată.

 

1 Tesaloniceni 4:17  Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.

Starea lumii de adormire și indiferență este în contrast cu atitudinea trează și studioasă a creștinilor

Matei 24:42-44  Vegheaţi, deci, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru.Să ştiţi că, dacă ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte va veni hoţul, ar veghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa.De aceea, şi voi fiţi gata; căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi.

 

1 Tesaloniceni 5:2, 6  Pentru că voi înşivă ştiţi foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea. De aceea să nu dormim ca ceilalţi, ci să veghem şi să fim treji.

 

Marcu 13:32-37  Cît despre ziua aceea, sau ceasul acela, nu ştie nimeni, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl. Luaţi seama, vegheaţi şi rugaţi-vă; căci nu ştiţi cînd va veni vremea aceea.Se va întîmpla ca şi cu un om plecat într-altă ţară, care îşi lasă casa, dă robilor săi putere, arată fiecăruia care este datoria lui, şi porunceşte portarului să vegheze.Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi cînd va veni stăpînul casei: sau seara, sau la miezul nopţii, sau la cîntarea cocoşilor, sau dimineaţa.Temeţi-vă ca nu cumva, venind fără veste, să vă găsească dormind.Ce vă zic vouă, zic tuturor: Vegheaţi!”

 

Luca 21:34, 35  Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură, şi cu îngrijorările vieţii acesteia, şi astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră.Căci ziua aceea va veni ca un laţ peste toţi cei ce locuiesc pe toată faţa pământului.

Dumnezeu alege o organziație să fie reprezentantul Său credincios

Matei 24:45-47  Care este, deci, robul credincios şi înţelept pe care l-a pus stăpânul său peste ceata slugilor sale, ca să le dea hrana la vremea Hotărâtă?Ferice de robul acela pe care stăpânul său, la venirea lui, îl va găsi făcând aşa!Adevărat vă spun că îl va pune peste toate averile sale.

 

Matei 25:6-10; 19-23  La miezul nopţii, s-a auzit o strigare: „Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!”Atunci toate fecioarele acelea s-au sculat şi şi-au pregătit candelele.

Cele nechibzuite au zis celor înţelepte: „Daţi-ne din untdelemnul vostru, căci ni se sting candelele.”Cele înţelepte le-au răspuns: „Nu; ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă nici vouă; ci mai bine duceţi-vă la cei ce vând untdelemn şi cumpăraţi-vă.”Pe când se duceau ele să cumpere untdelemn, a venit mirele: cele ce erau gata, au intrat cu el în odaia de nuntă, şi s-a încuiat uşa. După multă vreme, stăpânul robilor acelora s-a întors şi le-a cerut socoteala.Cel ce primise cei cinci talanţi, a venit, a adus alţi cinci talanţi şi a zis: „Doamne, mi-ai încredinţat cinci talanţi; iată că am câştigat cu ei alţi cinci talanţi.”Stăpânul său i-a zis: „Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău.”Cel ce primise cei doi talanţi, a venit şi el şi a zis: „Doamne, mi-ai încredinţat doi talanţi; iată că am câştigat cu ei alţi doi talanţi.”Stăpânul său i-a zis: „Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău!”

Cei necredincioși sunt separați și pedepsiți

Matei 24:48-51  Dar dacă este un rob rău, care zice în inima lui: „Stăpânul meu zăboveşte să vină!”Dacă va începe să bată pe tovarăşii lui de slujbă, şi să mănânce şi să bea cu beţivii,stăpânul robului aceluia va veni în ziua în care el nu se aşteaptă, şi în ceasul pe care nu-l ştie,îl va tăia în două, şi soarta lui va fi soarta făţarnicilor; acolo va fi plânsul şi scrîşnirea dinţilor.

 

Matei 25:11-13  Mai pe urmă, au venit şi celelalte fecioare, şi au zis: „Doamne, Doamne, deschide-ne!” Dar el, drept răspuns, le-a zis: „Adevărat vă spun, că nu vă cunosc!”Veghiaţi, deci, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului.

 

Matei 25:24-30  Cel ce nu primise decât un talant, a venit şi el şi a zis: „Doamne, am ştiut că eşti om aspru, care seceri de unde n-ai semănat, şi strângi de unde n-ai vânturat:

mi-a fost teamă, şi m-am dus de ţi-am ascuns talantul în pământ; iată-ţi ce este al tău!”

Stăpânul său i-a răspuns: „Rob viclean şi leneş! Ai ştiut că secer de unde n-am semănat, şi că strâng de unde n-am vânturat;prin urmare se cădea ca tu să-mi fi dat banii la zarafi, şi, la venirea mea, eu mi-aş fi luat înapoi cu dobîndă ce este al meu!Luaţi-i, deci, talantul, şi daţi-l celui ce are zece talanţi.Pentru că celui ce are, i se va da, şi va avea de prisos; dar de la cel ce n-are, se va lua şi ce are!Iar pe robul acela netrebnic, aruncaţi-l în întunericul de afară: acolo va fi plânsul şi scrîşnirea dinţilor.

 

Luca 12:45-48  Dar dacă robul acela zice în inima lui: „Stăpânul meu zăboveşte să vină”; dacă va începe să bată pe slugi şi pe slujnice, să mănânce, să bea şi să se îmbete,

stăpânul robului aceluia va veni în ziua în care el nu se aşteaptă, şi în ceasul în care nu ştie, şi-l va tăia în bucăţi; şi soarta lui va fi soarta celor necredincioşi în lucrul încredinţat lor. Robul acela, care a ştiut voia stăpânului său, şi nu s-a pregătit deloc, şi n-a lucrat după voia lui, va fi bătut cu multe lovituri.Dar cine n-a ştiut-o, şi a făcut lucruri vrednice de lovituri, va fi bătut cu puţine lovituri. Cui i s-a dat mult, i se va cere mult; şi cui i s-a încredinţat mult, i se va cere mai mult.

Separarea oamenilor națiunilor în “oi și capre”

Ezechiel 9:1-4  Apoi a strigat cu glas tare la urechile mele: „Apropiaţi-vă voi care trebuie să pedepsiţi cetatea, fiecare cu unealta lui de nimicire în mână!”Şi iată că au venit şase oameni de pe drumul porţii de sus dinspre miazănoapte, fiecare cu unealta lui de nimicire în mână. În mijlocul lor era un om îmbrăcat într-o haină de in, şi cu o călimară la brâu. Au venit şi s-au aşezat lângă altarul din aramă. Slava Dumnezeului lui Israel s-a ridicat de pe heruvimul pe care era, şi s-a îndreptat spre pragul casei; şi el a chemat pe omul acela care era îmbrăcat cu haina din in şi care avea călimara la brâu. Domnul i-a zis: „Treci prin mijlocul cetăţii, prin mijlocul Ierusalimului, şi fă un semn pe fruntea oamenilor, care suspină şi gem din pricina tuturor urîciunilor, care se săvârşesc acolo.

 

Vezi și Matei 25:31-46

Extinderea globală a închinării adevărate

Apocalipsa 7:9-17  După aceea m-am uitat, şi iată că era o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâni;şi strigau cu glas tare, şi ziceau: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!”Şi toţi îngerii stăteau împrejurul scaunului de domnie, împrejurul bătrânilor şi împrejurul celor patru făpturi vii. Şi s-au aruncat cu feţele la pământ în faţa scaunului de domnie, şi s-au închinat lui Dumnezeu,şi au zis: „Amin.” „A Dumnezeului nostru, să fie lauda, slava, înţelepciunea, mulţumirile, cinstea, puterea şi tăria, în vecii vecilor! Amin.” Şi unul din bătrâni a luat cuvântul, şi mi-a zis: „Aceştia, care Sunt îmbrăcaţi în haine albe, cine Sunt oare? Şi de unde au venit?”„Doamne” i-am răspuns eu „Tu ştii”. Şi el mi-a zis: „Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele, şi le-au albit în sângele Mielului.Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu, şi-I slujesc zi şi noapte în Templul Lui. Cel ce şade pe scaunul de domnie, îşi va întinde peste ei cortul Lui.Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; nu-i va mai dogori nici soarele, nici vreo altă arşiţă.Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii, şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor.”

 

Isaia 54:2, 3  „Lărgeşte locul cortului tău; şi întinde învelitoarele locuinţei tale: nu te opri! Lungeşte-ţi funiile, şi întăreşte-ţi ţăruşii! Căci te vei întinde la dreapta şi la stânga, sămânţa ta va cotropi neamurile, şi va locui cetăţile pustii.

 

Isaia 60:22  Cel mai mic se va face o mie, şi cel mai neînsemnat un neam puternic. Eu, Domnul, voi grăbi aceste lucruri, la vremea lor.”

 

Zaharia 2:4  El i-a zis: „Aleargă de vorbeşte tânărului acestuia, şi spune-i: …Ierusalimul va fi o cetate deschisă, din pricina mulţimii oamenilor şi vitelor care vor fi în mijlocul lui;

 

Zaharia 8:20-23  Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: „Vor mai veni iarăşi popoare şi locuitori dintr-un mare număr de cetăţi. Locuitorii unei cetăţi vor merge la cealaltă, şi vor zice: …Haide să ne rugăm Domnului şi să căutăm pe Domnul oştirilor! Vrem să mergem şi noi!.. Şi multe popoare şi multe neamuri vor veni astfel să caute pe Domnul oştirilor la Ierusalim, şi să se roage Domnului.”Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: „În zilele acelea, zece oameni din toate limbile neamurilor vor apuca pe un Iudeu de poala hainei, şi-i vor zice: …Vrem să mergem cu voi; căci am auzit că Dumnezeu este cu voi!”

Necazuri și boli grele

Luca 21:11  Pe alocurea vor fi mari cutremure de pământ, foamete şi ciumi; vor fi arătări înspăimântătoare, şi semne mari în cer.

 

Apocalipsa 6:8  M-am uitat, şi iată că s-a arătat un cal gălbui. Cel ce sta pe el, se numea Moartea, şi împreună cu el venea după el Locuinţa morţilor. Li s-a dat putere peste a patra parte a pământului, ca să ucidă cu sabia, cu foamete, cu molimă şi cu fiarele pământului.

Degenerare morală în viața publică și privată

2 Timotei 3:1-4  Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele.Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţămitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrînaţi, neîmblînziţi, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngîmfaţi; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu;

Înmulțirea criminalității juvenile

2 Timotei 3:2, 3  Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţămitori, fără evlavie,fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrînaţi, neîmblînziţi, neiubitori de bine.

 

Romani 1:30, 31  „..bîrfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi,fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, neînduplecaţi, fără milă.

 

Instabilitate și nesiguranță globală în ciuda susținerilor liderilor

 

Ieremia 6:14  Leagă în chip uşuratic rana fiicei poporului Meu, zicând: „Pace! Pace!” Şi totuşi nu este pace!

 

Ezechiel 13:10, 11  Lucrurile acestea se vor întâmpla pentru că ei rătăcesc pe poporul Meu, zicând: „Pace!” când nu este pace. Poporul Meu zideşte un zid, şi ei îl tencuiesc cu ipsos.De aceea, spune celor ce-l acopăr cu ipsos că se va prăbuşi, va veni o ploaie cu vifor, pietrele de grindină vor cădea, şi se va dezlănţui furtuna.

Oamenii caută alinare în organizații, cluburi și instituții

Apocalipsa 6:15-17  Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor.

Şi ziceau munţilor şi stâncilor: „Cădeţi peste noi, şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine poate sta în picioare?”

Clerul bisercii și servul rău arată neascultare pe față

2 Tesaloniceni 2:3, 4  Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă, şi de a se descoperi omul fărădelegii (Sau: omul păcatului), fiul pierzării,potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dîndu-se drept Dumnezeu.

 

2 Timotei 3:1-5  Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele.Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţămitori, fără evlavie,fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrînaţi, neîmblînziţi, neiubitori de bine,vânzători, obraznici, îngîmfaţi; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu;având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceştia.

Restricții nepotrivite puse pe căsătorie și alimente

1 Timotei 4:1-3  Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor,abătuţi de făţărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnaţi cu ferul roşu în însuşi cugetul lor.Ei opresc căsătoria şi întrebuinţarea bucatelor pe care Dumnezeu le-a făcut ca să fie luate cu mulţumiri de către cei ce cred şi cunosc adevărul.

Lucrarea martorilor lui Iehova oprită în 1918

Apocalipsa 11:3, 7  Voi da celor doi Martori ai mei să proorocească, îmbrăcaţi în saci, o mie două sute şaizeci de zile. Când îşi vor isprăvi mărturisirea lor, fiara, care se ridică din Adânc, va face război cu ei, îi va birui şi-i va omorî.

Ocară publică în timpul inactivității

Apocalipsa 11:8-10  Şi trupurile lor moarte vor zăcea în piaţa cetăţii celei mari, care, în înţeles duhovnicesc, se cheamă „Sodoma” şi „Egipt” unde a fost răstignit şi Domnul lor.Şi oameni din orice norod, din orice seminţie, de orice limbă şi de orice neam, vor sta trei zile şi jumătate, şi vor privi trupurile lor moarte, şi nu vor da voie ca trupurile lor moarte să fie puse în mormânt.Şi locuitorii de pe pământ se vor bucura şi se vor veseli de ei; şi îşi vor trimite daruri unii altora, pentru că aceşti doi prooroci chinuiseră pe locuitorii pământului.

Lucrarea de mărturie renăscută în 1919

Apocalipsa 11:11, 12  Dar după cele trei zile şi jumătate, duhul de viaţă de la Dumnezeu a intrat în ei, şi s-au ridicat în picioare, şi o mare frică a apucat pe cei ce i-au văzut.Şi au auzit din cer un glas tare, care le zicea: „Suiţi-vă aici!” Şi s-au suit într-un nor spre cer; iar vrăjmaşii lor i-au văzut.

Mulți batjocoresc semnele deși dovezile sunt clare

2 Petru 3:3, 4  Înainte de toate, să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor,şi vor zice: „Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii!”

Puterile mondiale spun pace și liniște la final

1 Tesaloniceni 5:3  Când vor zice: „Pace şi linişte!” atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată; şi nu va fi chip de scăpare.

 

Este coronavirusul prezis în cartea Apocalipsei? Este una dintre urgiile profeţite a avea loc în vremurile din urmă?

 

Dacă da, ar putea acest coronavirus să fie un prevestitor al unor lucruri mult mai rele?

Gravitatea situaţie generate de coronavirus nu poate fi negată.

Așa cum spunea şi Bill Gates pentru New England Journal of Medicine în data de 28 februarie, „În săptămâna care a trecut, Covid-19 a început să se comporte foarte mult ca acel tip de patogen care apare o dată la 100 de ani, de care ne-am făcut griji.” Chiar şi în această etapă timpurie, „Covid-19 a cauzat deja de 10 ori mai multe cazuri decât epidemia de SARS din 2003,  într-un sfert din timp.”

Comentatorul evanghelic Michael Snyder a inclus coronavirusul într-o „listă cu 10 urgii care lovesc planeta noastră simultan”.

Citeste si: Un oficial din China aruncă bomba: Armata SUA a adus coronavirusul în China!

Acestea sunt: 1) Hoarde de lăcuste; 2) Fenomene meteo extrem de bizare; 3) Inundații fără precedent; 4) Cutremure majore; 5) Erupții vulcanice neobișnuite; 6) Coronavirusul; 7) Pesta porcină; 8) Gripă porcină H1N1; 9) Gripă aviară H5N1; 10) Gripă aviară H5N8.

Așadar, exista vreun indiciu că Covid-19 este una dintre judecățile severe asupra omenirii descrise în Apocalipsă?

Al Mohler menţionează că: „Ne gândim la cuvintele din Apocalipsa 6: 7-8 unde citim: ‘Cand a rupt Mielul pecetea a patra, am auzit glasul făpturii a patra zicând: „Vino şi vezi!” M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal gălbui. Cel ce stătea pe el se numea Moartea, şi împreună cu el venea după el Locuinţa morţilor. Li s-a dat putere peste a patra parte a pământului, ca să ucidă cu sabia, cu foamete, cu molima şi cu fiarele pământului.’ Al patrulea călăreț a fost adesea asociat cu ciuma, cu boala, cu o moarte violentă prin acest fel de boală, pe care acum o identificăm în primul rând cu virușii mortali răspândiți în toată populația umană.”

Citește și:  VIDEO: Invazia de lacuste ca si URGIE BIBLICA? Imagini apocaliptice în Bahrain.

Citeste si: Apocalipsa este aproape! Mancare din bebelusi avortati,delicatesa pentru bogatanii chinezi

Dar nici Mohler, nici Snyder nu sugerează că virusul de acum este una dintre urgiile Apocalipsei. Și Gates cu siguranță nu gândește în acești termeni.

Dimpotrivă, faptul că Gates descrie Covid-19 ca pe un „patogen care apare o dată la 100 de ani” indică faptul că este cu greu o urgie apocaliptică, oricât de mortală ar fi.

După cum a subliniat şi Robert Bartholomew în revista americană Psychology Today, „Coronavirusul chinez nu este apocalipsa zombie”.

Un oficial din China aruncă bomba: Armata SUA a adus coronavirusul în China!

Un purtător de cuvânt al Ministerului de Externe al Chinei a sugerat joi că armata americană ar fi putut aduce coronavirusul în oraşul chinez Wuhan, care a fost cel mai puternic lovit de boală, amplificând războiul declaraţiilor cu Washingtonul, relatează Reuters, via agerpres.

China a fost extrem de deranjată de comentariile oficialilor americani care au acuzat Beijingul că a reacţionat prea încet împotriva virusului, care a fost detectat pentru prima dată la Wuhan anul trecut, şi că nu a fost suficient de transparent.

Citeşte şi: Recomandările Cultului Creștin Penticostal referitor la CORONAVIRUS

Miercuri, consilierul de securitate naţională de la Casa Albă, Robert O’Brien, a spus că reacţia Chinei la situaţia de urgenţă declanşată de coronavirus a făcut foarte probabil ca lumea să piardă două luni, timp în care s-ar fi putut pregăti pentru răspândirea virusului.

Într-o postare dură, scrisă în engleză pe contul său verificat de Twitter, un purtător de cuvânt al Ministerului de Externe chinez, Zhao Lijian, a spus că SUA sunt cele lipsite de transparenţă.

„Când a apărut pacientul zero în SUA? Câte persoane sunt infectate? Care sunt spitalele? Poate că armata SUA a adus epidemia la Wuhan. Fiţi transparenţi! Faceţi-vă publice datele! SUA ne datorează o explicaţie”, a scris Zhao Lijian.

Acest purtător de cuvânt al diplomaţiei chineze, utilizator activ şi deseori combativ de Twitter, nu a oferit nicio dovadă în sprijinul sugerării că armata SUA ar fi de vină pentru izbucnirea bolii în China.

Anterior joi, un alt purtător de cuvânt al Ministerului de Externe chinez, Geng Shuang, i-a criticat pe oficialii americani pentru „comentarii imorale şi iresponsabile” prin care acuzau că reacţia Beijingului la coronavirus ar fi de vină pentru înrăutăţirea impactului global al pandemiei.

Citește și:  Grecia: 21 de turişti infectaţi cu noul coronavirus într-un autocar venit din Israel

Eforturile Chinei de a încetini răspândirea virusului au lăsat timp restului lumii pentru a se pregăti împotriva epidemiei, a susţinut Geng Shuang.

„Dorim ca unii responsabili din SUA să-şi concentreze acum energia pentru a răspunde virusului şi a promova cooperarea, nu pe a da vina pe China”, a afirmat el.

Coronavirusul a apărut în decembrie în oraşul Wuhan din centrul Chinei şi în provincia din care acesta face parte, Hubei, unde s-au înregistrat circa două treimi dintre cazurile de până acum la nivel mondial. În ultimele săptămâni însă, marea majoritate a cazurilor noi au fost confirmate în afara Chinei.

Citeşte şi: BISERICA va respecta noile masuri Anti-CORONAVIRUS

Autorităţile chineze consideră că prin măsurile luate în ianuarie şi februarie, inclusiv închiderea aproape totală a provinciei Hubei, au fost prevenite noi focare de amploarea celui din Wuhan şi s-a încetinit răspândirea sa în străinătate.

„Din nefericire, în loc să recurgă la cele mai bune practici, acest focar din Wuhan a fost ţinut secret”, a afirmat Robert O’Brien miercuri.

„Aceasta a costat probabil comunitatea mondială o întârziere de două luni”, timp în care „am fi putut limita dramatic atât ceea ce s-a întâmplat în China, cât şi ceea ce se întâmplă acum în toată lumea”, a fost de părere consilierul Casei Albe.

 

Capitolul 14 – Detalierea sigilării celor 144.000, anunțul judecății Babilonului și a celor ce se vor închina fiarei, descrierea răpirii Bisericii și al începutului mâniei lui Dumnezeu

 

 

 

COMENTARIU ASUPRA CĂRȚII APOCALIPSA

https://www.misiune.ro/resurse-crestine/predici/comentariu-apocalipsa/capitolul-14-detalierea-sigilarii-celor-144-000-anuntul-judecatii-babilonului-si-a-celor-ce-se-vor-inchina-fiarei-descrierea-rapirii-bisericii-si-al-inceputului-maniei-lui-dumnezeu.html

Introducere în cartea Apocalipsa

 

Capitolul 1 – Imaginea slăvită a Domnului Isus

 

Capitolul 2 – Isus Hristos Domnul Bisericii

 

Capitolul 3 – Isus Hristos Domnul Bisericii

 

Capitolul 4 – Viziunea cerească -Sala tronului

 

Capitolul 5 – Viziunea cerească – Misiunea cerească a Domnului Isus

 

Capitolul 6 – Ruperea primelor 6 peceți – Vremea necazului și a primei părți a necazului cel mare

 

Capitolul 7 – Sigilarea celor 144.000 și răpirea bisericii

 

Capitolul 8 – Începutul mâniei lui Dumnezeu- primele patru trâmbițe

 

Capitolul 9 – Continuarea mâniei lui Dumnezeu- a cincea și a șasea trâmbiță

 

Capitolul 10 – Viziuneaa cerească- pregătirea pentru a șaptea trâmbiță

 

Capitolul 11 – Măsurarea templului, cei doi martori, trâmbița așaptea, sfârșitul domniei neamurilor și începutul domniei Domnului Isus

 

Capitolul 12 – Israelul, nașterea Domnului Isus si atacul diavolului împotriva Lui, înălțarea Domului Isus la cer,atacul diavolului din zilele din urmă asupra Israelului și asupra Bisericii

 

Capitolul 13 – Manifestarea împotrivirii diavolului din zilele din urmă -Fiara care se ridică din mare (anticrist) fiara care se ridică de pe pămâmânt (proorocul mincinos și sistemul mondial păgân

 

Capitolul 14 – Detalierea sigilării celor 144.000, anunțul judecății Babilonului și a celor ce se vor închina fiarei, descrierea răpirii Bisericii și al începutului mâniei lui Dumnezeu

 

Capitolul 15 – Viziune cereasca- pregătirea pentru sfârșitul mâniei lui Dumnezeu

 

Capitolul 16 – Descrierea sfârșitului mâniei lui Dumnezeu – cele șapte potire

 

Capitolul 17 – Descrirerea judecății sistemului religios mondial și a proorocului Mincinos

 

Capitolul 18 – Descrierea judecății sistemului politic și economic modial din timpul domniei lui Anticrist

 

Capitolul 19 – Anunțul începutului domniei Domnului Isus, începutul nunții Mielului, Venirea în slavă a Domnului Isus împreună cu Biserica Mireasa Sa, judecata armatei lui Anticrist, a lui Anticrist și a proorocului mincinos.

 

Capitolul 20 – Legarea lui Satan, domnia Domnului Isus vreme de 1.000 de ani și judecata finală în fața lui Dumnezeu Tatăl

 

Capitolul 21 – Noua creație, Noul Ierusalim și locuitorii lui

 

Capitolul 22 – Veșnicia, domnia împreună cu Hristos în slavă și atenționări finale.

 

 

CAPITOLUL 14

SFÂRȘITUL ÎNCEPUTULUI

Apocalipsa 14:1

(1) Apoi m-am uitat, și (2) iată că Mielul stătea pe Muntele Sionului; și (3) împreună cu El stăteau o sută patruzeci și patru de mii (4) care aveau scris pe frunte numele Său și numele Tatălui Său.

1. Apoi m-am uitat = arată că o nouă vedenie este pe punctul de a fi relatată. Relația dintre capitolele 12-13 și capitolul 14 este dificil de înțeles și de explicat dacă cititorul nu înțelege Apocalipsa 10:11. Apocalipsa 10:11 prezintă o nouă trimitere profetică a lui Ioan. Primele 10 capitole din Apocalipsa au trecut în revistă în mod cronologic evenimentele de la primul veac până la finalul celei de-a șaptezecea săptămâni profetice a lui Daniel. Odată cu anunțul că amânarea lui Dumnezeu s-a încheiat cu trâmbița a șasea, vremea Neamurilor ia sfârșit. Totuși, Daniel 12:11 vorbește despre o perioadă de treizeci de zile ce va urma sfârșitului celei de-a șaptezecea săptămâni profetice. Apocalipsa 11-19 se ocupă tocmai de această perioadă specială.

Ioan, care a primit în Apocalipsa 10:11 porunca de a proroci din nou „împotriva multor noroade, neamuri, limbi și împărați” își împlinește misiunea. După ce explică de ce Dumnezeu este împotriva limbilor, noroadelor și a împăraților (Apocalipsa 11-13), el face o avancronică a distrugerii finale a fiarei. Apocalipsa 14 este o avancronică a nimicirii plănuite de Dumnezeu pentru fiara-împărat. În rezumat, Ioan subliniază judecata lui Dumnezeu împotriva locuitorilor pământului (Apocalipsa 14) înainte de a face o descriere detaliată a judecății lui Dumnezeu împotriva fiarei, a împărăției ei și a celor ce primesc semnul fiarei (Apocalipsa 15-19). Mai sunt, însă, câteva lucruri neterminate, care trebuie duse la bun sfârșit, înainte ca ultimul val al mâniei lui Dumnezeu să se dezlănțuie. Acesta este scopul capitolului 14.

2. Iată că Mielul stătea pe Muntele Sionului = astfel începe primul rezumat prezentat în Apocalipsa 14. Mielul (Isus Hristos) stă în picioare: aceasta nu este scena întronării Mielului, ci continuarea salvării poporului lui Dumnezeu pe pământ. Muntele Sionului este orașul lui Dumnezeu de pe pământ, care va fi distrus în timpul celei de-a șaptea judecăți a potirelor (Apocalipsa 16:17-21), eveniment descris în detaliu în Apocalipsa 18. Versetul 2 arată clar că Ioan este pe pământ.

3. Împreună cu El stăteau o sută patruzeci și patru de mii = este o referire la Apocalipsa 7:4. Acolo, Ioan vorbea despre 144.000 de evrei care vor primi o protecție divină în timpul judecăților trâmbițelor. Orice dubiu că Ioan se referă la același grup ar fi putut fi înlăturată, dacă autorul folosea expresia „cei o sută patruzeci și patru de mii”. Lipsa articolului demonstrativ cei i-a făcut pe unii comentatori să concluzioneze că este vorba de două grupuri separate. Totuși, dacă ținem cont de descrierea care urmează, orice îndoieli sunt înlăturate. Scopul acestui paragraf este să demonstreze credincioșia lui Dumnezeu: cei pecetluiți sunt protejați. Pecetluirea pentru protecție a rezultat în salvarea lor. Cei 144.000 nu reprezintă întreaga adunare a credincioșilor (evrei și Neamuri). Acest grup este limitat strict la evrei. Spre deosebire de cei marcați cu semnul fiarei, pe care Dumnezeu îi va distruge, cei marcați cu semnul lui Dumnezeu vor fi ocrotiți.

4. Cei ce aveau scris pe frunte numele Său și numele Tatălui Său = este o trimitere clară la Apocalipsa 7:3-8. Până acum, caracterul specific al peceții lui Dumnezeu nu a fost definit. Totuși, aflăm că pecetea a reprezentat Numele Mielului și al Tatălui Său. Acest lucru dă naștere unor dezbateri: spațiul necesar pentru a scrie atât Numele Domnului cât și al Tatălui Său ar face un astfel de semn imposibil. Unii au sugerat că va fi o prescurtare a numelor. Cei ce gândesc așa uită că prima limbă în care Dumnezeu ni S-a făcut de cunoscut este limba ebraică. Dacă numele lui Dumnezeu Tatăl și al Fiului Său ar fi scrise în ebraică fără vocale, spațiul necesar s-ar reduce drastic și ar încăpea pe fruntea acestor aleși.

Intenția textului pare să fie crearea unui contrast între cei ce poartă semnul lui Dumnezeu și cei ce poartă semnul fiarei: Dumnezeu poate să-i protejeze pe ai Săi, în timp ce fiara nu le poate oferi protecție celor ce o urmează.

Apocalipsa 14:2

(1) Și am auzit venind din cer un glas ca un vuiet de ape mari, ca vuietul unui tunet puternic,; și glasul pe care l-am auzit era ca al celor ce cântă cu alăuta, și cântau din alăutele lor.

1. Și am auzit venind din cer un glas (sunet) = arată clar că Ioan este pe pământ. Cuvântul phonan ar fi tradus mai corect aici sunet. Ioan aude un cor ceresc care cântă tare și în armonie. Acest cor nu sunt cei 144.000. Ei trebuie să învețe cântarea corului.

Apocalipsa 14:3

(1) Cântau o cântare nouă înaintea scaunului de domnie, înaintea celor patru făpturi vii și înaintea bătrânilor. (2) Și nimeni nu putea să învețe cântarea, afară de cei o sută patruzeci și patru de mii (3) care fuseseră răscumpărați de pe pământ.

1. Cântau o cântare nouă = se referă la corul și orchestra cerească. Nu ni se spune clar ce mesaj avea această cântare nouă, orice idei pe marginea acestui subiect fiind pur speculative.

2. Nimeni nu putea să învețe cântarea, afară de cei o sută patruzeci și patru de mii = arată că Ioan nu face parte din cei 144.000. Aici este singura situație din cartea Apocalipsa unde cuvintele unei cântări nu ne sunt redate. Ioan arată că motivul pentru care nu ne relatează aceste cuvinte este acela că numai cei 144.000 pot învăța cântarea. Din moment ce corul ceresc evident cunoaște cântarea, este clar că Ioan se referă doar la cei 144.000 de pe pământ care pot să învețe cântarea.

3. Care fuseseră răscumpărați de pe pământ = conține același cuvânt folosit în Apocalipsa 5:9 pentru răscumpărarea universală a poporului lui Dumnezeu. Aici termenul are conotația evident religioasă, mântuirea. Pământul se referă la sfera geografică a celor răscumpărați. Luați din cele 12 seminții a lui Israel, acești oameni răscumpărați reprezintă cele dintâi roade pentru Dumnezeu.

Apocalipsa 14:4-5

(1) Ei nu s-au întinat cu femei, căci sunt verguri, (2) și urmează pe Miel oriunde merge El. (3) Au fost răscumpărați dintre oameni ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu și pentru El. (4) Și în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu.

1. Ei nu s-au întinat cu femei, căci sunt verguri = este prima descriere din cele patru trăsături care definesc grupul celor 144.000. Cuvântul grecesc molunein, care înseamnă a murdări, este folosit în sens figurat, cu înțelesul de întinare sau necurăție. Cuvântul poate însemna a deveni necurat din punct de vedere ceremonial, având implicația unei întinări severe. Ioan se focalizează evident pe puritatea rituală a acestui grup. Implicația descrierii este aceea că bărbații aceștia nu au avut relații sexuale cu femei, iar Ioan nu ne spune de ce au adoptat celibatul ca mod de viață. Totuși, Isus spune în Matei 19:12 că unii oameni „se fac fameni pentru Împărăția lui Dumnezeu”. Evident, din moment ce aceștia sunt bărbați și nu băieți, decizia celibatului trebuie să fi fost luată înainte de începutul celei de-a șaptezecea săptămâni a lui Daniel. Aceasta explică de ce cei 144.000 sunt numiți slujitori ai lui Dumnezeu în Apocalipsa 7:3. Acesta este un semn special pe care-l putem urmări în poporul Israel: un așa grup mare de bărbați care se dedică lui Dumnezeu în felul acesta va fi greu să treacă neobservat.

Unii comentatori au sugerat că aici este avut în vedere celibatul spiritual. Cu alte cuvinte, cei 144.000 au rămas credincioși Domnului și nu au comis imoralitatea spirituală cu femeia prezentată în Apocalipsa 17-18. Totuși, textul se referă la femei și nu la femeie. Expresia căci sunt verguri definește mai precis acest grup special. Literalmente textul în limba greacă spune căci ei sunt virgini (parthenoi). Cuvântul parthenoi se referă, de obicei, exclusiv la femei, dar în acest verset se referă la bărbați. Acești bărbați nu au întreținut raporturi sexuale. Ei sunt evrei celibatari. Alți comentatori au încercat să lege cuvântul „femei” de cuvântul „femeie” din Apocalipsa 17. Totuși, această legătură este improbabilă. Celor 144.000 li se atribuie o puritate morală și rituală în acest verset.

2. Ei urmează pe Miel oriunde merge El = este a doua descriere a grupului celor 144.000. Cei ce încearcă să interpreteze grupul celor 144.000 ca o metaforă referitoare la toți sfinții, fac lucrul acesta sacrificând înțelesul literal al textului, hotărând să sublinieze anumite aspecte ale textului, în defavoarea altora. De exemplu, ideea de a-L urma pe Hristos, ca ucenic, este o temă centrală în Evanghelii și în epistolele lui Pavel. O legătură între cartea Apocalipsa și Evanghelii sau epistolele pauline este de obicei respinsă din start. Totuși, mulți comentatori văd o legătură aici pentru că permite forțarea unei interpretări figurate asupra textului. În realitate, cei 144.000 sunt evrei celibatari care, odată izbăviți, Îl urmează pe Miel oriunde îi conduce El. Nu ni se spune clar încotro conduce Mielul pe acest grup.

3. Au fost răscumpărați dintre oameni ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu și pentru Miel = este cea de-a treia caracteristică definitorie a acestui grup. Aici se subliniază scopul lui Dumnezeu cu cei 144.000: ei au fost răscumpărați sau mântuiți „dintre oameni ca cel dintâi rod”. Termenul cel dintâi rod apare de 9 ori în Noul Testament (Romani 8:23; 11:16; 16:5; 1 Corinteni 15:20, 23; 16:15; 2 Tesaloniceni 2:13; Iacov 1:18; Apocalipsa 14:4). În Romani 16:5, 1 Corinteni 16:15, 2 Tesaloniceni 2:13 și Iacov 1:18 cele dintâi roade se referă în mod clar la grupul celor dintâi convertiți la creștinism, urmând ca alții să li se alăture acestora mai târziu.

Acesta este sensul cel mai logic și rezonabil aici. Din moment ce doar 12.000 de evrei din fiecare seminție a lui Israel, sunt identificați ca „roadele dintâi”, este normal să ne așteptăm ca mai mulți evrei să se convertească după aceștia. Nu ni se spune când a avut loc răscumpărarea celor 144.000. Totuși, știm că ea are loc între pecetluirea lor și apariția lor pe Muntele Sionului, alături de Miel. Izbăvirea celor 144.000 garantează salvarea poporului Israel, care va urma după acest eveniment și după distrugerea Ierusalimului, detaliată în judecata celui de-al șaptelea potir (Apocalipsa 16:19).

4. Și în gura lor nu s-a găsit minciună căci sunt fără vină = cea de-a patra și ultima descriere a grupului celor 144.000. Aceștia sunt curați din punct de vedere moral; literalmente, textul în limba greacă spune că „în gura lor nu s-a găsit nicio minciună”. O afirmație similară apare în Țefania 3:13, care spune că „rămășița lui Israel nu va rosti minciuni… și nicio limbă înșelătoare nu se va găsi în gura ei”. Cu adevărat, aceștia sunt cele dintâi roade ale rămășiței lui Israel care supraviețuiește judecăților din Ziua Domnului. Căci sunt fără vină este ultimul element descriptiv legat de cei 144.000. Cuvântul fără vină este folosit adesea în Noul Testament pentru a descrie un urmaș credincios al lui Isus Hristos, care dovedește curăție morală (Efeseni 1:4; 5:27; Coloseni 1:22; Filipeni 2:15).

Apocalipsa 14:6-7

(1) Și am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului cu o (2) Evanghelie veșnică, (3) pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, (4) oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui norod. (5) El zicea cu glas tare: (6) Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă, căci a venit ceasul judecății Lui; și închinați-vă Celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor!”

1. Și am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului = aici începe cel de-al doilea episod legat de un înger care zboară pe cer, proclamând un mesaj. Ioan spune că este vorba de „un alt înger care zbura prin mijlocul cerului”. Un alt înger necesită ca expresia să fie precedată de prezența unui alt înger. Aceasta vine în sprijinul concluziei noastre că „vulturul” din Apocalipsa 8:11 este de fapt un înger. Apocalipsa 8:13 reprezintă singura altă referire explicită la „a zbura în mijlocul cerului” înainte de Apocalipsa 14. La acestea se adaugă faptul că Apocalipsa 14:8 spune că „apoi a urmat un alt înger, al doilea”. Înțelegem clar că îngerul din Apocalipsa 14:6 este primul dintr-o serie.

Avem de-a face aici cu o contradicție în Scriptură? Nicidecum! Nu ni se spune clar în ce mod zboară îngerul din acest verset. Biblia nu spune nicăieri că îngerii au aripi. Acesta este cel de-al treilea anunț pronunțat de înger de pe bolta cerului. Primul anunț a avut loc în Apocalipsa 8:13, unde Ioan spune: „M-am uitat și am văzut un vultur care zbura prin mijlocul cerului…” Figura de stil care descrie acțiunile unui înger asemănându-le cu un vultur este explicată clar. Acum este vorba însă de al treilea înger pe care Ioan îl vede mișcându-se orizontal în mijlocul cerului spre deosebire de mișcarea obișnuită de urcare și coborâre a îngerilor descrisă în Apocalipsa 10:1.

2. Cu o Evanghelie veșnică = începe descrierea misiunii acestui mesager îngeresc care se mișcă în plan orizontal. El are în posesia lui „o Evanghelie veșnică”. Adjectivul veșnică (aionion) sugerează un mesaj care așteaptă de mult să fie proclamat. Cuvântul euaggelion (Evanghelie) este de obicei articulat (Evanghelia), însă aici nu conține și articolul hotărât. Nu este vorba despre Evanghelia lui Hristos (moartea, îngroparea și învierea lui Isus pentru păcatele noastre), ci un mesaj de veste bună. Conținutul mesajului va fi prezentat în versetul 7.

3. Pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului = arată scopul cu care îngerul zburător poartă cu el mesajul cel veșnic: îngerul proclamă o veste. Audiența acestui înger zburător este descrisă în 2 moduri. Mai întâi, cei ce locuiesc (șed) pe pământ reprezintă în textul original o ușoară variațiune față de descrierea tehnică. Expresia locuitorii pământului este folosită de 9 ori în cartea Apocalipsa și accentuează natura ostilă a locuitorilor pământului față de Dumnezeu și de poporul Său. Cei ce șed pe fața pământului subliniază natura acestei audiențe: acești oameni sunt pământești, adică ei cred că pământul este reședința lor permanentă. Aceasta va fi cea mai clară acțiune a lui Dumnezeu de a comunica omenirii dezlănțuirea pedepsei, înainte de a-Și dezlănțui mânia finală asupra pământului, în timpul celor 30 zile ce urmează după încheierea celei de-a șaptezecea săptămâni profetice a lui Daniel.

4. Oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui norod = este cea de-a doua expresie descriptivă care definește audiența îngerului zburător care proclamă mesajul veșnic. Aici ni se prezintă informații suplimentare cu privire la cei ce locuiesc pe pământ. Expresia orice neam, orice seminție, orice limbă și orice norod apare în mai multe variante de-a lungul cărții Apocalipsa. Ea se poate referi atât la cei mântuiți (Apocalipsa 5:9) cât și la cei pierduți (Apocalipsa 14:6). Aceasta este ultima chemare universală adresată omenirii pierdute, de a recunoaște suveranitatea lui Dumnezeu asupra pământului.

5. El zicea cu glas tare = o trăsătură caracteristică proclamărilor făcute din cer. Întrebarea care se pune este dacă ceea ce urmează reprezintă conținutul mesajului sau este o comunicare adițională din partea îngerului zburător. Noi credem că descrierea care urmează exprimă conținutul mesajului îngerului zburător. Textul în limba greacă folosește expresia „Spunând cu glas tare” și arată că gândul continuă cursiv, fără întrerupere.

6. Temeți-vă de Dumnezeu = acesta este conținutul mesajului îngerului zburător. Îngerul zburător îi îndeamnă pe cei ce locuiesc pe fața pământului „să se teamă de Dumnezeu”. Teama sau respectul față de Dumnezeu este o atitudine cerută din partea locuitorilor pământului față de adevăratul Dumnezeu al cerului. Geneza 22:12 îl identifică pe Avraam ca om temător de Dumnezeu. Conform Ieremia 32:40, descrierea viitoare a poporului Israel este cei ce se tem de Domnul. Psalmul 111:10 spune că „frica de Domnul este începutul înțelepciunii”. Luca îi numește pe aceia dintre Neamuri care aveau o perspectivă pozitivă asupra iudaismului ca temători de Dumnezeu (Fapte 10:2; 13:14). Este clar că a fi temător de Dumnezeu nu înseamnă a fi credincios în accepțiunea Noului Testament. Totuși, acesta este începutul înțelepciunii: este punctul de pornire pentru cei ce vor chema pe Domnul pentru mântuirea lor veșnică.

Dați-I slavă este cea de-a doua poruncă din mesajul îngerului zburător. Această poruncă se aseamănă cu acțiunile locuitorilor ostili ai pământului din Apocalipsa 11:13. Acolo am înțeles că „a da slavă lui Dumnezeu” înseamnă a-I recunoaște suveranitatea. Căci a venit ceasul judecății Lui este motivul pentru care îngerul zburător adresează această poruncă. Spre deosebire de „ziua Judecății” care sugerează o perioadă mai lungă de timp, expresia „ceasul judecății” sugerează o perioadă mai scurtă. Ioan nu indică aici că acesta ar fi începutul mâniei lui Dumnezeu, ci finalul ei.

Întrebarea principală care se pune în acest moment al cronologiei cărții are de-a face cu scopul acestei chemări la pocăință. Ne-am aștepta ca o astfel de chemare să aibă loc înainte de începutul mâniei lui Dumnezeu. Pentru a înțelege așezarea acestui mesaj în acest moment, trebuie să privim la Evanghelia după Matei. În Matei 24:14, Domnul Isus afirma profetic că o proclamare universală va preceda sfârșitul veacului: „Această Evanghelie a Împărăției va fi predicată în întreaga lume ca o mărturie tuturor neamurilor, apoi va veni sfârșitul”.

Mulți au identificat în mod greșit „Evanghelia Împărăției” cu „Evanghelia lui Hristos”. Aceasta i-a făcut pe unii să afirme că Evanghelia lui Hristos trebuie să fie predicată în întreaga lume, înainte ca Domnul Isus să revină. Apostolul Pavel declară în Galateni 1:7 că nu este decât o singură Evanghelie a lui Hristos: nu este decât o singură mântuire, prin har, prin credință, spre iertarea păcatelor. Totuși, Evanghelia Împărăției nu este mesajul morții, îngropării și învierii Domnului Isus Hristos. O simplă cronologie a Evangheliei lui Matei va demonstra lucrul acesta.

Matei 4:17 spune: „De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască și să zică: „Pocăiți-vă, căci Împărăția Cerurilor este aproape”. În aceeași ordine de idei, Matei 3:2 afirmă că acesta a fost și mesajul lui Ioan Botezătorul. Matei 4:23: „Isus străbătea toată Galileea învățând pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia Împărăției…”. (vezi de asemenea Matei 9:35). Totuși, Matei 16:21 indică o schimbare în mesajul lui Isus. Matei scrie spune că „de atunci încolo, Isus a început să spună ucenicilor săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrânilor, din partea preoților celor mai de seamă și din partea cărturarilor; că are să fie omorât, și că a treia zi are să învieze”. În mod clar acesta este un nou mesaj a lui Isus. Aceasta este esența Evangheliei lui Hristos: moartea, îngroparea și învierea lui Isus pentru păcatele noastre. Este clar că Isus n-a mai prezentat ucenicilor acest mesaj, fapt confirmat de reacția lui Petru: „Petru L-a luat deoparte și a început să-L mustre zicând, Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ți se întâmple asta vreodată”. Acesta nu poate fi răspunsul unui om care a auzit respectivul mesaj în mod repetat.

Evanghelia lui Hristos este un mesaj al harului. Evanghelia Împărăției este un mesaj al mâniei. Ioan Botezătorul întreba: „Cine v-a învățat să fugiți de mânia viitoare?” (Matei 3:7), spunând că Isus va boteza oamenii „cu Duhul Sfânt și cu foc”. Aceste lucruri sunt rostite în contextul judecății divine împotriva celor răi (Matei 3:11-13). Matei 24:14 afirmă că Dumnezeu va declara în fața întregii lumi care este scopul Său: El va judeca lumea și va îndepărta de pe pământ pe toți cei ce nu se aseamănă cu El (atât oameni cât și îngeri). Această proclamare universală va anula orice posibilă scuză a celor ce nu se conformează voinței lui Dumnezeu. Apocalipsa 16:7 descrie împlinirea Matei 24:14.

Apocalipsa 14:7b relatează cea de-a treia și ultima acțiune pe care trebuie să o facă cei ce locuiesc pe pământ în fața revărsării iminente a mâniei finale a lui Dumnezeu. Închinați-vă Lui descrie rezultatul temerii de Dumnezeu și al recunoașterii suveranității Lui. Stăpânirea lui Dumnezeu este subliniată prin expresia „cel ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor”. Aceasta subliniază faptul că cei ce locuiesc pe pământ se gândesc că pământul este veșnic. Totuși, numai Dumnezeu este veșnic. Acești oameni trebuie să se transforme din locuitori ai suprafeței terestre în adevărați închinători înaintea lui Dumnezeu.

Apocalipsa 14:8

(1) Apoi a urmat un alt înger, al doilea, și a zis: (2) „A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, (3) care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!”

1. Apoi a urmat un alt înger, al doilea = indică un al doilea înger dintr-o serie care se mișcă în plan orizontal, transmițând un mesaj către cei ce locuiesc pe fața pământului. Ținând cont și de Apocalipsa 8:13, acesta este cel de-al treilea înger care zboară în mijlocul cerului.

2. A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare = reprezintă mesajul central al acestui înger zburător. Deoarece verbul este la timpul trecut, autorul vede acest eveniment atât de sigur, încât îl poate prezenta ca gata împlinit. Babilon poate fi folosit în două moduri aici: (1) literal și (2) figurat. Unii comentatori cu perspectiva viitoristă susțin că este vorba de orașul Babilon. Preteriștii argumentează că este vorba de Ierusalim. Alții susțin că ar fi vorba despre Roma. Această chestiune va fi discutată pe larg în Apocalipsa 17 și 18.

3. Care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei = pare a fi acuzația principală împotriva „Babilonului”. Expresia „care a adăpat” este la timpul perfect al verbului potizo (a da să bea). Ioan descrie ce a făcut „Babilonul”: națiunile au fost convinse de el să bea. Ce anume le-a făcut Babilonul pe națiuni să bea? Vinul mâniei curviei ei este o expresie dificil de înțeles. Avem de-a face cu limbaj figurat. Având în vedere structura gramaticală, această expresie ar putea fi tradusă: „Ea le-a făcut pe neamuri să bea din vinul care ațâță pasiunea pentru acte imorale cu ea”. Cu alte cuvinte, cetatea Babilonul a făcut ca neamurile să bea din vinul ei. Acest vin face neamurile să poftească după relații intime cu ea. Desigur că acesta este limbaj figurat: femeia descrisă nu este o femeie reală iar vinul, de asemenea, nu este un vin real. Curvia acestei femei nu înseamnă actul fizic al relației sexuale, iar sensul ei va fi descris în Apocalipsa 17-18.

Apocalipsa 14:9-10

(1) Apoi a urmat un alt înger, al treilea, și a zis cu glas tare: (2) „Dacă se închină cineva fiarei și icoanei ei și (3) primește semnul ei pe frunte sau pe mână, (4) va bea și el din vinul mâniei lui Dumnezeu, (5) turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; și (6) va fi chinuit în foc și în pucioasă înaintea sfinților îngeri și înaintea Mielului.

1. Apoi a urmat un alt înger, al treilea = indică cel de-al treilea, și ultimul, înger din serie, care se mișcă în plan orizontal pe bolta cerului, proclamând un mesaj pentru cei ce locuiesc pe fața pământului.

Apariția acestui mesaj în acest moment al cronologiei cărții Apocalipsa generează o problemă. Unii comentatori au tras concluzia că materialul din Apocalipsa 14 se întâmplă înainte sau la mijlocul celei de-a șaptezecea săptămâni profetice a lui Daniel, susținând că n-ar avea niciun sens să prezinți această avertizare după ce majoritatea oamenilor au primit deja semnul fiarei și s-au închinat icoanei ei. Totuși, această perspectivă nu ia în considerare faptul că mesajul este adresat sfinților, nu celor răi. Acest lucru va fi evidențiat clar în Apocalipsa 14:12.

2. Dacă se închină cineva fiarei și icoanei ei = aceasta este prima parte a unei condiții. Expresia ar putea fi tradusă astfel: „dacă (să presupunem) cineva se închină fiarei și icoanei ei..”. Nu există niciun dubiu că oamenii vor primi semnul fiarei și se vor închina fiarei. Deci, afirmația nu are la bază o îndoială asupra faptului că oamenii se vor implica în aceste acțiuni. Ideea este de a accentua consecințele acestei acțiuni. Trebuie să ținem cont de faptul că, în acest moment al desfășurării evenimentelor sfârșitului, cea de-a șaptezecea săptămână profetică a lui Daniel fie s-a încheiat, fie este la final. Poporul Israel fie este deja mântuit sau în curând va fi mântuit și pus sub o custodie protectoare la Azel (Zaharia 14:4-5).

Totuși, oile din judecata „oilor și a caprelor” sunt încă pe pământ. Multe din aceste oi vor reprezenta oameni convertiți relativ recent, care nu au avut ocazia de a fi ucenicizați. Intensificarea mâniei lui Dumnezeu va aduce un efort sporit din partea Anticristului și a adepților săi de a-și consolida autoritatea asupra pământului. Când Anticristul își va aduna oștirile pentru bătălia Armaghedonului, presiunea asupra oamenilor de a se alătura soldaților lui va crește extraordinar. Știm că pe pământ vor fi și oameni care nu vor primi semnul fiarei, pentru că aceștia sunt oile din judecata „oilor și a caprelor” de după bătălia Armaghedonului. Această avertizare se adresează celor ce se luptă să fie găsiți credincioși la revenirea Domnului pentru bătălia Armaghedonului.

3. Dacă primește semnul fiarei pe frunte sau pe mână = este partea a doua a condiției exprimate mai sus. Nu se pune problema ca o persoană să primească semnul, dar să nu se închine sau să se închine, dar să nu primească semnul. Cei ce se închină fiarei sau primesc semnul fiarei sunt devotați acesteia. Nu vor fi oameni care să încerce să păcălească fiara, purtându-se într-un fel pe dinafară, dar gândind altfel în inima lor.

4. Va bea și el din vinul mâniei lui Dumnezeu = aceasta este consecința închinării înaintea fiarei sau a primirii semnului ei. Folosind un limbaj figurat, care se potrivește tiparului acțiunilor Babilonului, mânia finală a lui Dumnezeu va veni peste cei ce se închină fiarei și primesc semnul ei.

5. Turnat neamestecat în paharul mâniei Lui = detaliază natura mâniei lui Dumnezeu. Mânia lui Dumnezeu se va dezlănțui cu toată puterea asupra închinătorilor fiarei, care poartă semnul ei. Spre deosebire de greci, care amestecau vinul cu apă, pentru a-l face să-și mai piardă din tărie, mânia lui Dumnezeu va veni cu forță maximă, neamestecată, nediluată.

6. Și va fi chinuit în foc și în pucioasă înaintea sfinților îngeri și înaintea Mielului = aceasta este a doua pedeapsă promisă închinătorilor fiarei, care au primit semnul ei. Folosind un limbaj care aduce aminte de iazul de foc, destinația finală a celor osândiți, închinătorilor fiarei li se promite o pedeapsă deosebit de aspră.

Apocalipsa 14:11

(1) Și fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. (2) Și nici ziua, nici noaptea n-au odihnă, cei ce se închină fiarei și icoanei ei, și oricine primește semnul numelui ei!

1. Și fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor = arată că pedeapsa aplicată închinătorilor fiarei va fi una veșnică.

2. Și nici ziua, nici noaptea nu au odihnă = este o figură de stil care accentuează încă o dată natura veșnică a pedepsei aplicate închinătorilor fiarei.

Apocalipsa 14:12

(1) Aici este răbdarea sfinților, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus.

1. Aici este răbdarea sfinților = reprezintă începutul unei propoziții greu de tradus. Acest verset reprezintă cheia înțelegerii motivului pentru care acest anunț are loc în acest moment în Apocalipsa. Cititorul trebuie să țină cont de faptul că ne despart doar câteva zile de revărsarea finală a mâniei lui Dumnezeu – judecățile potirelor. Ne mai despart doar 4-5 săptămâni de bătălia Armaghedonului, ceea ce intensifică importanța acestei avertizări. Literalmente, acest verset spune că „aceasta este răbdarea sfinților: cei ce țin poruncile lui Dumnezeu și rămân credincioși lui Isus”. Această afirmație prezintă motivul mesajului din Apocalipsa 14:9-12. Deși conținutul este îndreptat împotriva celor nelegiuiți, scopul mesajului nu este să-i avertizeze pe cei răi, ci să-i încurajeze pe cei credincioși. La doar câteva zile după mântuirea poporului Israel și cu câteva săptămâni înainte de „judecata oilor și caprelor”, Dumnezeu Își îndeamnă oile să rămână credincioase. Pedeapsa pe care Dumnezeu o va aplica închinătorilor fiarei, care au primit semnul ei, reprezintă o avertizare pentru cei credincioși: Dumnezeu pedepsește nelegiuirea. Deși în acest moment nu ni se spune ce le va face Dumnezeu urmașilor Săi lipsiți de loialitate; și ar fi mai bine nici să nu încercăm să aflăm vreodată.

Apocalipsa 14:13

(1) Și am auzit un glas din cer, care zicea: (2) „Scrie: ferice de acum încolo de morții care mor în Domnul!” (3) „Da,” zice Duhul, (4) „ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!”

1. Și am auzit un glas din cer care zicea = în anumite traduceri, acest verset este separat de versetul 12, însă el completează firul gândirii prezentat acolo. Nici aici glasul din cer nu este prezentat complet.

2. Scrie: ferice de acum încolo de morții care mor în Domnul = este cea de-a doua din cele șapte fericiri din cartea Apocalipsa. Prima fericire apare în Apocalipsa 1:3, după care urmează o secetă de fericiri până în Apocalipsa 14:13. Apoi șase fericiri sunt prezentate în ordine rapidă. Morții care mor în Domnul reprezintă grupul spre care se îndreaptă această binecuvântare. În mod evident aceștia sunt credincioși, iar contextul arată că li se curmă viața, adică sunt martiri.

Această remarcă apare în mod neașteptat în cronologia cărții. Cu doar câteva zile înainte de începutul revărsării finale a mâniei lui Dumnezeu, ne-am aștepta ca majoritatea credincioșilor să fie morți sau sub protecția lui Dumnezeu. Unde se află acei credincioși care vor beneficia de această fericire? Judecata „oilor și caprelor” descrisă în Matei 25:31 înainte arată clar că pe pământ vor fi oi (credincioși) atunci când Domnul Se va întoarce pe pământ la scurt timp după bătălia Armaghedonului. Matei 25:32 afirmă că „toate neamurile vor fi adunate în fața Lui”. Din aceste neamuri vor apărea oile (credincioșii).

Morții care mor în Domnul (en kurio). Expresia în Domnul este printre favoritele apostolului Pavel, apărând de mai mult de 40 ori în scrierile lui. Aceasta este singura apariție a expresiei în afara scrierilor lui Pavel. În epistolele pauline, expresia descrie relația specială pe care o au credincioșii cu Domnul Isus. Întrebarea crucială în acest moment este următoarea: oare Ioan se referă la același lucru ca și Pavel, când folosește expresia „în Hristos”? Pretribulaționiștii și alți comentatori răspund firește că nu. Pretribulaționiștii dispensaționaliști limitează formula „în Hristos” doar la credincioșii Noului Testament. În înțelegerea lor, „în Hristos” îi descrie doar pe credincioșii din epoca Bisericii. De aceea, din moment ce epoca Bisericii se încheie odată cu Răpirea, care are loc înainte de Apocalipsa 4, orice limbaj nou-testamentar care apare după Apocalipsa 4 este doar generic, spun aceștia.

Este clar că Pavel a creat o expresie descriptivă pentru a explica relația credincioșilor cu Hristos. Totuși, nu este corect să susținem că din moment ce limbajul descriptiv al Noului Testament nu apare în Vechiul Testament, acesta nu se aplică și credincioșilor din Vechiul Testament. Este adevărat că moartea și învierea lui Isus Hristos semnalează o schimbare specială în agenda lui Dumnezeu cu omenirea. Totuși, aplicația lucrării speciale a lui Dumnezeu în Hristos nu poate fi limitată doar la credincioșii Noului Testament.

În 1 Corinteni 15, apostolul Pavel îi prezintă pe Hristos și pe Adam ca reprezentanți antitetici ai omenirii. Adam este omul pământesc, pe când Hristos este omul ceresc. Adam este omul motivat trupește, Hristos este omul motivat duhovnicește. Acțiunile celor doi reprezentanți au consecințe asupra celor reprezentați. În mod clar, soarta celor reprezentați depinde de deciziile și acțiunile reprezentanților. Adam îi condamnă pe cei reprezentați de el, pe când Hristos îi mântuiește pe ai Lui. Pavel ilustrează acest gând, explicând rezultatele opuse: moartea și învierea. Uniunea credinciosului cu Hristos este o realitate istorică; noi vom fi înviați deoarece reprezentantul nostru (Hristos) a fost înviat.

În Epistola către Romani, apostolul Pavel se referă din nou la Hristos și la Adam, ca reprezentanți ai omenirii. Soarta urmașilor lui Adam este decisă de neascultarea lui: rezultatul neascultării lui Adam este intrarea păcatului în lume, moartea judecata și condamnarea. Pentru cei ce se încred în Hristos, rezultatul este harul, viața, justificarea și neprihănirea. În Romani, moartea lui Hristos reprezintă punctul pivotal. Totuși, aceasta nu înseamnă că rezultatul morții lui Hristos se limitează doar la cei ce vor crede după desfășurarea acestui eveniment. Din moment ce roadele alegerii lui Adam afectează fiecare bărbat, femeie, băiat și fată care s-au născut în lumea acesta de-a lungul istoriei, atunci și moartea lui Hristos se aplică tuturor celor ce au crezut de-a lungul istoriei omenirii. Nu are nicio relevanță dacă au crezut înainte sau după răstignire.

Galateni 3:6-14 susține că Avraam este „cel credincios”. Totuși, niciun om din Vechiul Testament nu este numit „credincios” în sensul Noului Testament! În Galateni 3:8, Pavel afirmă că „Scriptura de asemenea, fiindcă socotea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe Neamuri prin credință, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: toate neamurile vor fi binecuvântate în tine”. În acest caz, Pavel spune că expresia „Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine” este Evanghelia, fapt ce ar putea semnala că apostolul aplică nume și concepte nou-testamentare asupra evenimentelor Vechiului Testament. Trebuie să avem grijă să nu spunem mai mult decât spune Scriptura. Avraam este modelul credinței noastre. „Hristos ne-a răscumpărat de sub blestemul Legii… pentru ca binecuvântarea vestită lui Avraam să vină peste Neamuri, în Hristos Isus, așa ca prin credință noi să primim Duhul făgăduit”. Acești oameni la care se referă Apocalipsa 14:13 sunt credincioși ai Noului Testament, mântuiți după Răpire, dar înainte de Armaghedon.

Ultima parte a versetului 13 adaugă expresia „de acum încolo”. Comentatorii dezbat dacă această expresie încheie prima propoziție sau o începe pe a doua. Datorită particularităților textului în limba greacă, tindem să susținem concluzia că „de acum încolo” reprezintă începutul propoziției următoare.

3. De acum încolo, zice Duhul = arată că mesajul acesta vine din partea Duhului Sfânt. Cei ce mor sunt binecuvântați imediat.

4. Ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează = ne prezintă conținutul declarației Duhului Sfânt. Credincioșii se vor odihni după ce își vor împlini misiunea divină ce le-a fost încredințată pe pământ. Se va păstra un înscris permanent al faptelor făcute de credincioși pe pământ. Genul de suferință prin care vor trece credincioșii în ultima perioadă a Zilei Domnului necesită o atenție specială acordată lor. Nu ni se spune că alții care au murit înainte de acest moment nu se vor odihni, însă aceasta este o încurajare pentru cei încă în viață în aceste zile extrem de grele, ca să rămână credincioși. Fără îndoială că multe „oi” vor muri în timpul celor 30 zile de după încheierea săptămânii profetice a lui Daniel, când Anticristul își va strânge oștirile pentru a împiedica domnia Copilului de parte bărbătească pe pământ (Apocalipsa 20:4).

Apocalipsa 14:14

(1) Apoi m-am uitat și iată un nor alb; (2) și pe nor ședea cineva care semăna cu un fiu al omului; (3) pe cap avea o cunună de aur, iar (4) în mână o secere ascuțită.

1. Apoi m-am uitat și iată un nor alb = introduce al patrulea eveniment. De data aceast,a introducerea nu este făcută de către un înger care zboară în plan orizontal. Scopul Apocalipsa 14:14-20 este să anunțe judecata finală a lui Dumnezeu împotriva locuitorilor nelegiuiți ai pământului. Această secțiune va fi explicată mai pe larg în capitolele 15-19. Apocalipsa 15-16 descrie pe larg Apocalipsa 14:14-20. Apocalipsa 17-18 explică mai pe larg Apocalipsa 14:8-13, iar Apocalipsa 20 prezintă detaliat Apocalipsa 14:6-7.

Norii reprezintă un mijloc de transport folosit pentru a-i aduce pe călătorii cerești în diverse locuri din cer sau de pe pământ.

2. Și pe nor ședea cineva care semăna cu un fiu al omului = este identificat călătorul din acest mijloc special de transport. Cineva care semăna cu un fiu al omului este o terminologie ce amintește de Daniel 17:13. Totuși, acesta nu este Isus Hristos. Domnul Isus nu ar avea nevoie de îndemnul vreunui înger pentru a începe secerișul pământesc (Apocalipsa 14:15). Singurul lucru pe care îl putem spune cu certitudine este că avem de-a face cu o ființă cerească specială.

3. Pe cap avea o cunună de aur = aceasta indică unicitatea persoanei. Cununa de aur este purtată de fiecare din cei 24 de bătrâni menționați în Apocalipsa 4:4 și 10. Apocalipsa 6:2 arată că și călărețul de pe calul alb are o cunună de aur. Apocalipsa 9:7 descrie o cavalerie de lăcuste care poartă cununi de aur. În mod evident, cununa de aur descrie autoritate și poziție de putere.

4. În mână avea o secere ascuțită = este cel de-al doilea element descriptiv prezentat de Ioan. Secera este instrumentul antic al recoltei. O seceră ascuțită sugerează începutul secerișului, când unealta de lucru este în stare impecabilă.

Apocalipsa 14:15

(1) Și un alt înger a ieșit din Templu (2) și striga cu glas tare celui ce ședea pe nor: (3) „Pune secera ta și seceră pentru că a venit ceasul să seceri, și (4) secerișul pământului este copt”.

1. Și un alt înger a ieșit din Templu = susține concluzia că persoana ce șade pe norul cel alb este o ființă îngerească. Un alt înger sugerează că a fost precedat de un înger. Contextul imediat pune în centrul atenției persoana așezată pe norul alb. Îngerul de aici transmite un mesaj.

2. Și striga cu glas tare celui ce ședea pe nor = ne spune cine primește mesajul îngerului. Prin faptul că iese din Templu, acest înger demonstrează evident că este sub autoritatea lui Dumnezeu. Faptul că un înger poruncește celui ce șade pe nor să-și înceapă activitatea este un argument serios împotriva identificării persoanei ce șade pe nor cu Isus Hristos. Faptul că se menționează poziția celui ce șade pe nor arată că identitatea lui nu este foarte importantă. Domnul Isus spunea în Matei 13:39 că la sfârșitul veacului „îngerii sunt secerătorii”. Acest argument întărește concluzia că persoana care șade pe nor este o ființă îngerească.

3. Pune secera ta și seceră, pentru că a venit ceasul să seceri = acesta este conținutul mesajului către cel ce șade pe nor. Porunca de a pune secera în lan este o aluzie la Ioel 3:13, unde cuvântul spune „puneți mâna pe secere, căci secerișul este copt! Veniți și călcați cu picioarele, căci linurile sunt pline, și tocitorile dau peste ele, căci mare este răutatea lor!” Ioel 3:13 combină secerișul grâului și culesul viei, însă acestea sunt prezentate ca două evenimente separate în cartea Apocalipsa. Primul seceriș menționat este cel al grâului. Motivul pentru care secera este pusă la lucru este că a venit ceasul secerișului. Faptul că a venit „ceasul secerișului” arată că Dumnezeu deține controlul situației, toate mergând după un plan stabilit de El.

4. Secerișul pământului este copt = explică de ce a venit vremea secerișului în acest moment. Un seceriș copt continuă metafora seceratului grâului. Însemnătatea versetului este că nelegiuirea și-a atins apogeul, iar acum urmează pedeapsa. După cum spune Ioel 3:13, nelegiuirea dă pe deasupra.

Apocalipsa 14:16

(1) Atunci Cel ce ședea pe nor și-a aruncat secera pe pământ. (2) Și pământul a fost secerat.

1. Atunci cel ce ședea pe nor și-a aruncat secera pe pământ = ar putea indica natura acestui seceriș. Faptul că traducătorii au scris cu majusculă pronumele Cel arată părerea lor că persoana care șade pe nor este o ființă divină. Este vorba într-adevăr de o ființă cerească, dar niciun detaliu din text nu impune concluzia că această persoană este Isus Hristos.

2. Pământul a fost secerat = este o afirmație generală. Nu ni se spune cu claritate ce anume a fost secerat. Faptul că după secerișul grâului urmează strângerea strugurilor, așa cum anunță Ioel 3:13, susține ideea că avem aici o avancronică a judecăților potirelor, care se va dezlănțui în Apocalipsa 15-16.

Apocalipsa 14:17

(1) Și din Templul care este în cer a ieșit un alt înger, care avea și el un cosor ascuțit.

1. Și din Templul care este în cer a ieșit un alt înger = indică o a doua ființă îngerească, în mâna căreia se află un cosor ascuțit. Faptul că acest înger iese din Templul lui Dumnezeu arată că și cel ce ședea pe nor în Apocalipsa 14:14 ieșise din Templu, ceea ce ne face să ajungem la concluzia că acea persoană nu este Isus Hristos. Și această ființă îngerească are în mână „un cosor ascuțit”, aflat în stare potrivită pentru seceriș.

Apocalipsa 14:18

(1) Și un alt înger care avea stăpânire asupra focului a ieșit din altar și a strigat cu glas tare către cel ce avea cosorul ascuțit: (2) „Pune cosorul tău cel ascuțit și culege strugurii viei pământului, (3) căci strugurii ei sunt copți.

1. Și un alt înger care avea stăpânire asupra focului = arată similaritate cu secerișul grâului. Primul înger care îi poruncește celui ce șade pe nor să secere pământul nu este identificat cu atâta claritate ca acest al doilea înger. Acest înger „are stăpânire asupra focului”. Nu ni se spune clar ce face el, ci pur și simplu dă semnalul pentru îngerul cu cosorul ascuțit să culeagă strugurii viei pământului.

2. Pune cosorul tău cel ascuțit și culege strugurii = exprimă cel de-al doilea seceriș descris în Ioel 3:13. De data aceasta este vorba de culesul strugurilor. Metafora continuă, dar ideea literală este aceea că nelegiuiții își vor primi pedeapsa bine-meritată.

Apocalipsa 14:19

(1) Și îngerul și-a aruncat cosorul pe pământ, a cules via pământului, și (2) a aruncat strugurii în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu.

1. Și îngerul și-a aruncat cosorul pe pământ, a cules via pământului = continuă metafora culesului strugurilor. În mod clar această afirmație face un rezumat: ar fi imposibil ca un singur înger să culeagă întreg pământul cu o singură mișcare. Misiunea acestui înger este să-i adune pe cei nelegiuiți de pe pământ.

2. A aruncat strugurii în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu = definește scopul cu care îngerul culege acești struguri. Îngerul îi adună pe cei nelegiuiți într-un loc unde mânia lui Dumnezeu va fi exercitată împotriva lor. Acest rezumat va fi explicat mai în detaliu în Apocalipsa 16:12-14 (potirul al șaselea) și în Apocalipsa 19 (bătălia Armaghedonului). După cum spune Ioel 3:13, culesul strugurilor ilustrează judecarea escatologică a celor nelegiuiți. Teascul este locul în care strugurii sunt zdrobiți, pentru a separa sucul de pulpă. Teascul literal al lui Dumnezeu va fi pe câmpia de la Meghido.

Apocalipsa 14:20

(1) Și teascul a fost călcat în picioare afară din cetate; și (2) din teasc a ieșit sânge până la zăbalele calului, pe o întindere de o mie șase sute de stadii.

1. Și teascul a fost călcat în picioare afară din cetate = indică locul unde Dumnezeu îi va pedepsi pe cei nelegiuiți. Textul în limba greacă subliniază că afară din cetate este locul unde Dumnezeu aplică pedeapsa. Nu poate fi vorba despre alt oraș decât Ierusalimul. Locul exact unde Dumnezeu va aplica judecata va fi specificat în Apocalipsa 16:16.

2. Din teasc a ieșit sânge până la zăbalele cailor = descrie rezultatul mâniei lui Dumnezeu. Putem spune cu siguranță că această descriere este figurată. Limbajul figurat al teascului sprijină în mod natural ideea sucului de struguri care curge. Sângele care curge pe o distanță de 300 kilometri, cu adâncimea de peste un metru, indică un mare măcel, chiar dacă ținem cont de limbajul figurat.

Capitolul 7 – Sigilarea celor 144.000 și răpirea bisericii

CAPITOLUL 7

IZBĂVIREA

Apocalipsa 7:1

(1) După aceea am văzut (2) patru îngeri care stăteau în picioare în cele patru colțuri ale pământului. Ei țineau cele (3) patru vânturi ale pământului (4) ca să nu sufle vânt peste pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac.

1. După aceea am văzut = este o formulă folosită adesea de Ioan pentru a introduce o nouă porțiune de informații. Este indicată o nouă secvență, însă nu este vorba în mod necesar de un nou factor temporal. În această ordine, faptul că pecetea a șasea elimină toți luminătorii din univers necesită o stare temporală de beznă.

Nu există niciun temei pentru a susține încercarea unora de a pune capăt cu desăvârșire existenței soarelui, lunii și a stelelor odată cu cea de-a șasea pecete. Doar ignorarea detaliilor din text și supralicitarea asemănărilor textuale dintre pecetea a șasea, trâmbița a patra și potirul al patrulea se poate argumenta împotriva unei întreruperi temporare a luminii în Univers în timpul peceții a șasea. Rolul soarelui de a-i topi pe oameni cu căldura lui pe pământ în timpul judecății celui de-al patrulea potir arată clar că orice s-ar fi întâmplat în timpul celei de-a șasea peceți are o durată limitată.

2. Patru îngeri = nu ni se spune cine sunt acești îngeri. Aflăm că ei sunt așezați în cele patru colțuri ale pământului. Semnificația poziției lor este aceea că ei au control asupra întregului pământ.

3. Cele patru vânturi ale pământului = se referă la cele patru direcții cardinale nord, sud, est și vest (Ezechiel 37:9; Ieremia 49:36; Daniel 7:2; 8:8 și 11:4).

4. Ca să = ne arată scopul acestor patru îngeri: ei împiedică vântul să bată. Nu ni se spune de ce vântul trebuie oprit, însă ideea implicită este cea de pericol. Odată dezlănțuite aceste vânturi ele vor cauza mari distrugeri pe pământ. Tot ca idee implicită, numai cei protejați în mod supranatural vor fi în siguranță în fața vânturilor dezlănțuite.

Apocalipsa 7:2-3

Și am văzut un alt înger care se suia (1) dinspre răsăritul soarelui și care avea (2) pecetea Dumnezeului celui viu. El a strigat cu glas tare la cei patru îngeri cărora (3) le fusese dat să vatăme pământul și marea zicând: „Nu vătămați pământul, nici marea, nici copacii, până nu (4) vom pune pecetea pe fruntea (5) slujitorilor Dumnezeului nostru!”

1. Dinspre răsăritul soarelui = este o figură de stil care se referă la est.

2. Pecetea Dumnezeului celui viu = nu este definită explicit în acest moment. Nici nu ni se spune pentru ce se pune pecetea. Ceva mai târziu vom vedea că Domnul protejează supranatural poporul Israel, oferindu-i un loc special de refugiu față de mânia lui Satan / a lui Anticrist. Totuși, cei pecetluiți de către îngeri nu vor fi ascunși. Aceasta reprezintă o distincție între mânia lui Dumnezeu și mânia omului: ascunderea nu poate fi o apărare în fața mâniei lui Dumnezeu.

3. Să vatăme = verbul grecesc înseamnă „a răni sau a strica, cu implicația că se face ceva rău sau nemeritat”. Este un verb cât se poate de potrivit în această conjunctură: pământul, marea și pomii vor primi o pedeapsă nemeritată. Natura, blocată în starea de stricăciune perpetuă începută cu căderea lui Adam în păcat (Romani 8:18-22), își va începe în sfârșit călătoria înspre naștere. Asemeni lui Hristos, și creațiunea trebuie să sufere, înainte de a fi izbăvită.

4. Vom pune pecetea = termenul „vom” denotă că mai mulți îngeri sunt implicați în procesul de pecetluire. Având în vedere numărul celor ce primesc pecetea, este de înțeles prezența mai multor îngeri. Contextul arată clar ce se va face: fiecare persoană va primi un semn special pe frunte, care va identifica acea persoană drept proprietatea lui Dumnezeu. Contextul demonstrează care este scopul acestei pecetluiri: unii afirmă că este pecetea mântuirii, însă textul nu oferă nicio dovadă în acest sens. Cei ce îmbrățișează această poziție aplică asupra textului un gând al apostolului Pavel exprimat în Efeseni 1:13. În context, acești oameni primesc pecetea pentru a fi feriți de rău: este o pecetluire a protecției. Apocalipsa 9:4 declară explicit că cei ce au pecetea lui Dumnezeu sunt protejați de efectele judecățții trâmbiței a cincea.

5. Slujitorii Dumnezeului nostru = contextul va clarifica identitatea acestor slujitori. Totuși, este ciudat că acest termen este folosit cu privire la cei 144.000 de evrei. Este ciudat, deoarece acest termen este folosit în Noul Testament de obicei cu referire la credincioși. Totuși, cei ce sunt pecetluiți în mod clar nu sunt credincioși. Argumentul principal împotriva ideii că cei pecetluiți sunt credincioși este faptul că un număr limitat de oameni sunt pecetluiți. Doar spiritualizând numărul 144.000 s-ar putea argumenta că acest număr se referă la întreaga biserică. Rob sau slujitor este folosit aici în sensul de a fi proprietatea lui Dumnezeu: Dumnezeu deține, Își asumă și Își pecetluiește proprietatea. O astfel de perspectivă este în armonie cu principiul biblic că Israel este poporul special al lui Dumnezeu.

Apocalipsa 7:4-8

Și (1) am auzit numărul celor ce fuseră pecetluiți: (2) „O sută patruzeci și patru de mii (3)

din toate semințiile lui (4) Israel, din seminția lui Iuda, douăsprezece mii erau pecetluiți; din seminția lui Ruben, douăsprezece mii; din seminția lui Gad douăsprezece mii; din seminția lui Așer, douăsprezece mii; din seminția lui Neftali, douăsprezece mii; din seminția lui Manase, douăsprezece mii; din seminția lui Simeon, douăsprezece mii; din seminția lui Levi, douăsprezece mii; din seminția lui Isahar, douăsprezece mii; din seminția lui Zabulon, douăsprezece mii; din seminția lui Iosif, douăsprezece mii; din seminția lui Beniamin, douăsprezece mii au fost pecetluiți.

1. Am auzit = este un detaliu textual important. Poate că unii l-ar suspecta pe Ioan că inventează acest material, dacă nu ar fi atât de clar că el îl primește direct de la o sursă. La fel ca toate celelalte informații cuprinse în această carte, acest mesaj este auzit, deși vocea nu este definită explicit.

2. O sută patruzeci și patru de mii = acest număr a făcut obiectul multor dispute. Speculațiile abundă pe marginea lui. Este mare păcat că mulți comentatori nu iau acest număr literal. Înmulțirea cu doisprezece (reprezentând cele douăsprezece seminții) a numărului de doisprezece mii subliniază natura literală a acestui număr. Nu ni se spune de ce sunt aleși câte douăsprezece mii, dar este cât se poate de clar că acesta este numărul celor aleși din fiecare seminție.

Nu există niciun temei textual pentru cei care susțin că cei o sută patruzeci și patru de mii ar fi o altă entitate decât descendenții fizici ai lui Avraam, Isaac și Iacov. A spiritualiza numărul de o sută patruzeci și patru de mii și a-l face să fie un număr de creștini încalcă înțelesul spiritual al textului. Ioan oferă cititorului toate detaliile necesare pentru a identifica în mod corect acest grup. Expresia pivotală este „din toate semințiile fiilor lui Israel” și aceasta ar trebui să pună capăt oricărei dispute cu privire la identitatea celor o sută patruzeci și patru de mii. Această expresie se referă întotdeauna la descendenții fizici ai lui Avraam, Isaac și Iacov. Din cele 635 de apariții ale expresiei în Scriptură, Apocalipsa 7:4 ar fi singura excepție dacă nu s-ar referi la semințiile lui Israel. Nu există niciun motiv convingător pentru a spiritualiza înțelesul literal al numărului. Toate semințiile fiilor lui Israel are suport biblic puternic ca făcând referire doar la evrei.

3. Din toate = ar părea să sugereze că toți cei 12 fii ai lui Iacov apar în această listă. Totuși, Dan este lăsat pe dinafară, în timp ce Manase este adăugat. Includerea lui Manase și excluderea lui Dan sunt foarte interesante; includerea și excluderea cuiva de pe lista fiilor lui Iacov este determinată de scopul autorului.

Lista biologică a fiilor lui Iacov este următoarea: Ruben, Simeon, Levi, Iuda, Zabulon, Isahar, Dan, Gad, Așer, Neftali, Iosif și Beniamin. Lista celor care au primit pământ în țara promisă îi include pe Ruben, Simeon, Iuda, Zabulon, Isahar, Dan, Gad,

Așer, Neftali și Beniamin. Iosif și Levi rămân pe dinafară în timp ce Manase și Efraim sunt incluși la împărțirea teritoriului, ceea ce se referă la faptul că Iosif a primit o porțiune dublă din moștenirea tatălui său. O listă a binecuvântărilor / blestemelor îi include sau exclude pe cei afectați de aceste pronunțări. În lista de binecuvântări rostită de Moise în Deuteronom 23, Simeon rămâne pe dinafară.

După Geneza 49 apare o schimbare în lista fiilor lui Iacov. În acel capitol, Iacov i-a luat dreptul de întâi născut lui Ruben. Dreptul întâiului născut, de a primi o parte dublă din moștenirea tatălui, a trecut la Iosif. Motivul pentru care Ruben și-a pierdut dreptul este acela că el a spurcat patul tatălui său, culcându-se cu Bilha, țiitoarea lui Iacov. De aceea Efraim și Manase au primit amândoi teritorii din partea lui Iosua. Iuda avea să aibă întâietate asupra fraților lui și din seminția lui avea să vină cârmuitorul poporului Israel (1 Cronici 5:1-2).

Este clar că lista din Apocalipsa 7 nu se bazează pe teritoriul împărțit semințiilor în Țara Promisă, căci Iosif și Levi ar trebui lăsați pe dinafară. Lista nu se bazează strict pe descendența fizică, pentru că Manase nu este un fiu biologic a lui Iacov, ci înfiat. Asemeni listei celor binecuvântați de Moise în Deuteronom 22:23, și această listă se bazează pe binecuvântări / blesteme. După cum Simeon a fost lăsat pe dinafară în acea listă, Dan rămâne pe dinafară în această listă. Dan rămâne pe dinafară pentru că nu este binecuvântat. Faptul că niciun membru din seminția lui Dan nu primește această protecție specială este surprinzător la început. Totuși, alegerea a numai 12.000 din fiecare seminție arată că numai câțiva dintr-un grup mare vor primi această protecție specială. Faptul că niciunul din seminția lui Dan nu va beneficia de această protecție specială indică o atitudine nefavorabilă față de el. Unii comentatori au sugerat că idolatria seminției lui Dan este motivul excluderii în acest moment, însă nu avem niciun text biblic explicit care să fundamenteze această concluzie.

Iosif îi poate înlocui fie pe Efraim, fie pe Manase, fie pe amândoi; în lista din Apocalipsa el îl înlocuiește pe Efraim (Ezechiel 37:17-19). Numele Efraim a devenit sinonim cu păcatul. Iosif îl înlocuiește pe Efraim din două motive. Mai întâi, numele Efraim a reprezentat cele 10 seminții din nord în vremea prorocilor. De atunci încoace, acest nume are o conotație nefavorabilă – răzvrătirea voită. În al doilea rând, numele Efraim reprezintă cele 10 seminții din partea de nord și nu ar fi fost potrivit pentru lista din Apocalipsa, care se concentrează pe fiecare din seminții.

4. Israel = se referă la tatăl celor 12 seminții. Este uimitor cât de mulți comentatori încearcă să argumenteze că acest verset se referă la biserică, în timp ce contextul argumentează viguros împotriva unei astfel de concluzii. Este năucitor faptul că atât de mulți oameni interpretează greșit acest verset, deși Ioan enumeră cei 12 fii ai lui Iacov, din fiecare seminție fiind aleși câte 12.000 persoane care să fie protejate. Într-un singur verset din întreaga Scriptură, cuvântul Israel poate fi

disputat – Galateni 6:16. Acest verset ar trebui interpretat în lumina sutelor de alte versete care identifică poporul Israel. Cuvântul Israel are un înțeles bine definit în istorie. Un bărbat pe nume Iacov căruia Dumnezeu îi schimbă numele în Israel sau descendenții lui fizici. Nu există nici măcar un verset clar în Scriptură care să folosească termenul Israel pentru a face referire la descendenții spirituali ai lui Avraam. Înseamnă că cei 144.000 de bărbați protejați reprezintă o rămășiță aleasă din descendenții fizici ai lui Avraam, Isaac și Iacov.

Concluzie

Cea de-a doua serie majoră de vedenii se încheie cu descrierea îndurării pe care Dumnezeu o arată unei rămășițe alese a poporului Israel.

Apocalipsa 7:9-10

(1) După aceea m-am uitat, și iată că era (2) o mare gloată, (3) pe care nu putea să o numere nimeni, (4) din orice neam, din orice seminție, din orice norod și de orice limbă care (5) stătea în picioare (6) înaintea scaunului de domnie și înaintea Mielului, (7) îmbrăcați în haine albe, (8) cu ramuri de finic în mâini; și strigau cu glas tare, și ziceau: (9) „Mântuirea este a Dumnezeului nostru care șade pe scaunul de domnie, și a Mielului!”

1. După aceea = este pentru a doua oară când Ioan folosește această expresie în cartea Apocalipsa pentru a marca începutul unui nou șir de vedenii. Nu se știe cât timp a trecut între cele două vedenii. Această înșiruire începe în Apocalipsa 7:9 și continuă până în Apocalipsa 15:4.

2. O mare gloată = textul în limba greacă vorbește despre un grup mare sau o mulțime. Am putea spune „o mulțime imensă”.

3. Pe care nu putea să o numere nimeni = este evident că această expresie reprezintă o figură de stil, fără intenția de a fi interpretată literal. Aceasta este concluzia logică. Dacă forțăm limbajul pentru o interpretare literală, atunci Ioan a mințit: un om ar putea număra această mulțime, dacă are suficient timp și beneficiază de cooperare din partea celor numărați. Autorul accentuează numărul imens de persoane care compun acest grup. Nu trebuie trecut cu vederea contrastul dintre numărul concret de evrei care sunt pecetluiți și natura nenumărată a marii mulțimi care se arată în cer. Acesta este un prim contrast pe care îl observăm în textul de față.

4. Din orice neam, din orice seminție, din orice norod și de orice limbă = evidențiază cel de-al doilea contrast important din textul de față. Această gloată nenumărată are în componență atât evrei cât și Neamuri. Mulțimea imensă reprezintă o strângere universală spre deosebire de cei 144.000, care sunt identificați concret drept evrei.

5. Stătea în picioare = în limba greacă este un participiu la timpul perfect. Această observație este importantă deoarece arată că această mulțime nenumărată, universală, formează un singur grup. Cu alte cuvinte, ei nu sunt în curs de adunare, ci sunt adunați. Ceea ce vede Ioan este produsul final, iar importanța acestui lucru va fi evidențiată mai târziu.

6. Înaintea scaunului de domnie și înaintea Mielului = ne descrie locul în care stă această mulțime universală și nenumărată. Acesta este cel de-al treilea contrast important numărat de Ioan. Spre deosebire de cei 144.000 de pe pământ, acest grup imens este în cer.

7. Îmbrăcați în haine albe = semnalează o schimbare în statutul acestor ființe pământești care au ajuns în cer, în contrast cu martirii celei de-a cincea peceți. Aceste persoane au trup și sunt îmbrăcate, în timp ce martirii celei de-a cincea peceți nu au încă trup și li se dau haine pe care să le împartă mai târziu. Cu ramuri de finic în mâini = ne aducem aminte imediat de imaginea intrării Domnului în Ierusalim cu câteva zile înainte de moartea Lui.

8. Ramurile de finic = reprezintă un simbol străvechi al victoriei. Faptul că acești oameni fără îndoială că flutură ramurile de finic înaintea lui Dumnezeu Tatăl și înaintea lui Dumnezeu Fiul sugerează că acolo are loc o celebrare. Ioan 12:12 ne relatează un eveniment similar: mulțimea flutura ramuri de finic în fața Domnului care intra în Ierusalim. Ei strigau: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului (Dumnezeu Tatăl) Împăratul lui Israel”.

Osana este o transliterare din aramaică, putând însemna „Salvează te rog”. Este indiscutabil că acest termen era folosit ca un strigăt de salvare adresat lui Dumnezeu. Totuși, mulțimea universală și nenumărată nu solicită mântuirea: ei Îl slăvesc pe Dumnezeu pentru mântuirea deja realizată.

9. Mântuirea = este un termen ciudat pentru a fi asociat cu Dumnezeu Tatăl și cu Dumnezeu Fiul. Totuși, mulțimea universală nenumărată nu arată că Dumnezeu ar avea nevoie de mântuire, ci ei afirmă că mântuirea sau biruința aparține lui Dumnezeu. Experiența lor demonstrează acest lucru. Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul sunt recunoscuți drept sursa mântuirii pentru mulțimea universală nenumărată.

Apocalipsa 7:11-12

Și (1) toți îngerii stăteau împrejurul scaunului de domnie, împrejurul bătrânilor și împrejurul celor patru făpturi vii. Și s-au aruncat cu fețele la pământ în fața scaunului de domnie, și s-au închinat lui Dumnezeu și au zis: (2) „Amin”. „A Dumnezeului nostru să fie (3) lauda, slava, înțelepciunea, mulțumirile, cinstea, puterea și tăria, în vecii vecilor! Amin.”

1. Toți îngerii stăteau împrejurul scaunului de domnie = arată că mulțimea universală nenumărată s-a alăturat „închinătorilor” din cer. După tiparul unei „reprize,” mai întâi mulțimea universală nenumărată exprimă cuvinte de adorare. Apoi „toți îngerii” fac același lucru. Chiar mai aproape de tronul lui Dumnezeu, bătrânii și grupul cel mai apropiat – cele patru făpturi vii se alătură acestei sesiuni de adorare cerească.

2. Amin = încheie laudele rostite de mulțimea universală nenumărată, după care urmează laudele rostite de îngeri, de bătrâni și de cele patru făpturi vii.

3. Lauda, slava, înțelepciunea, mulțumirile, cinstea, puterea și tăria = este o doxologie cu șapte elemente. Avem aici un nou exemplu al folosirii îmbelșugate a numărului șapte de către autor pentru a indica evenimentele sfârșitului.

Apocalipsa 7:13

Și (1) unul din bătrâni a luat cuvântul și a zis: „Aceștia, care sunt îmbrăcați în haine albe, (2) cine sunt oare? Și de unde au venit?”

1. Unul din bătrâni a luat cuvântul = avem un nou argument împotriva oricărei încercări de a identifica cei douăzeci și patru de bătrâni cu biserica, așa cum încearcă mulți pre-tribulaționiști să facă. Bătrânii nu sunt o singură entitate. Ei acționează atât ca indivizi, cât și ca grup.

2. Cine sunt aceștia? Și de unde au venit? = sunt evidențiate două întrebări importante. Mai întâi, identitatea acestui grup este chestionată. Cea de-a doua întrebare are de-a face cu locul de proveniență al mulțimii. La aceste două întrebări vom primi răspuns în ordine inversă începând cu versetul 14b. Acest tipar este tipic Noului Testament. În Matei 24:3 sunt puse două întrebări, iar Matei 24:4-31 relatează cele două răspunsuri ale Domnului în ordine inversă. Cu alte cuvinte, celei de-a doua întrebări i se oferă primul răspuns.

Apocalipsa 7:14

„Doamne”, i-am răspuns eu, „tu știi”. Și el mi-a zis: (1) „Aceștia vin din necazul cel mare; (2) ei și-au spălat hainele și le-au albit în sângele Mielului.

1. Aceștia vin din necazul cel mare = o afirmație plină de indicii interpretative. În primul rând, bătrânul răspunde celei de-a doua întrebări puse în versetul 12b, „De unde au venit?” De obicei, întrebarea „unde” anticipează o locație specifică.

Totuși, nu este indicat un loc ci un moment concret. Necazul cel mare are un singur corespondent în Scriptură – Matei 24:21. În acel pasaj nu este folosit articolul hotărât. Apostolul Ioan, ca participant în mulțimea care-a ascultat discursul de pe Muntele Măslinilor (Marcu 13:3), l-a auzit pe Isus folosind acest termen specific. De aceea, folosirea termenului reflectă cunoașterea lui precedentă. Necazul cel mare nu este un loc, ci o vreme concretă. Această observație se reflectă și în traducerea NASB care spune „Căci acele zile vor fi o vreme de necaz… (Marcu 13:19)”. Această exprimare este în acord cu Daniel 12:1, care denumește această perioadă „o vreme de necaz”. Această mulțime universală nenumărată va sosi în cer în timpul necazului celui mare.

Din sugerează că această mulțime universală nenumărată a ieșit din mijlocul necazului cel mare. Expresia cei ce au venit reprezintă traducerea textului în limba greacă: în context, mulțimea universală nenumărată este compusă din „cei ce vin”. Verbul la participiu nu spune nimic cu privire la momentul sosirii lor. Totuși, această mulțime nu este în proces de adunare unul câte unul, ci sosește deodată ca grup. Această observație este sprijinită de următoarea afirmație.

2. Ei și-au spălat hainele și le-au albit în sângele Mielului = acesta este răspunsul la cea de-a doua întrebare din versetul 13b. Faptul că Mântuitorul afirmă că biruitorii vor fi îmbrăcați în haine (Apocalipsa 3:5) și că cei credincioși din Laodiceea ar trebui să-și cumpere „haine albe ca să-și acopere goliciunea (Apocalipsa 2:18)”, delimitează interpretarea Apocalipsa 7:14b. Faptul că fiecare membru al mulțimii universale nenumărate și-a spălat hainele și le-a albit înlătură orice posibilitate ca aici să fie vorba despre martiri. Deși unii membri ai mulțimii universale nenumărate au murit ca martiri, acest lucru nu este valabil pentru întreaga mulțime. Totuși, fiecare membru al mulțimii și-a spălat și și-a albit hainele.

Faptul că atât „spălarea” cât și „albirea” sunt descrise la timpul trecut face ca și verbul „au venit” să fie la timpul trecut. Așa stau lucrurile în limba greacă. Acest fapt susține concluzia că mulțimea universală nenumărată sosește în cer ca grup, nu ca indivizi, de-a lungul unei perioade de timp.

Sângele nu albește nimic, de aceea știm că avem de-a face cu o figură de stil. Aici nu se are în vedere sângele fizic a lui Isus. Sângele lui Isus este o metaforă care se referă la viața Lui. De asemenea, hainele albe nu sunt avute în vedere în mod literal. Înțelesul este următorul: moartea ispășitoare a lui Isus Hristos a asigurat viața veșnică a mulțimii nenumărate. Acești oameni sunt mântuiți prin moartea și viața lui Isus Hristos.

Apocalipsa 7:15

(1) Pentru aceasta stau ei (2) înaintea scaunului de domnie a lui Dumnezeu, (3) și Îi slujesc zi și noapte în Templul Lui. Cel ce șade pe scaunul de domnie (4) își va întinde peste ei cortul Lui.

1. Pentru aceasta = arată de ce mulțimea universală nenumărată stă în fața tronului lui Dumnezeu: motivul pentru care ei sunt în fața tronului lui Dumnezeu este mântuirea pe care au obținut-o prin sângele Mielului.

2. Înaintea scaunului de domnie a lui Dumnezeu = se referă la Dumnezeu Tatăl

3. Îi slujesc zi și noapte în Templul Lui = afirmația se focalizează asupra a două chestiuni: zi și noapte se referă la natura neîntreruptă a laudelor și închinării din cer. Mulțimea universală nenumărată se alătură activității eterne de adorare în cer. Templul Lui se referă la reședința lui Dumnezeu din cer.

4. Își va întinde peste ei cortul Lui = se referă la prezența lui Dumnezeu în mijlocul mulțimii nenumărate.

Apocalipsa 7:16-17

(1) Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; (2) nu îi va mai dogori nici soarele, nici vreo altă arșiță. (3) Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la (4) izvoarele apelor vieții, și (5) Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor”.

1. Nu vor mai flămânzi… nu vor mai înseta = arată eliminarea oricărui disconfort fizic. Avem aici un indiciu clar al învierii lor.

2. Nu îi va mai dogori soarele, nici vreo altă arșiță = arată îndepărtarea oricărui disconfort legat de mediu.

3. Căci = arată motivul pentru care vor fi îndepărtate aceste neplăceri legate de mediu: Mielul păstorește și îngrijește această mulțime universală nenumărată.

4. Izvoarele apelor vieții = reprezintă viața din belșug a poporului proslăvit, care nu va mai duce lipsă de nimic.

5. Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor = indică îndepărtarea oricărui disconfort emoțional.

Capitolul 20 – Legarea lui Satan, domnia Domnului Isus vreme de 1.000 de ani și judecata finală în fața lui Dumnezeu Tatăl

APOCALIPSA 20

ÎNCEPUTUL ȘI SFÂRȘITUL

ÎMPĂRĂȚIEI DE O MIE DE ANI

Apocalipsa 20:1

(1) Apoi am văzut pogorându-se din cer un înger (2) care ținea în mână cheia Adâncului și un lanț mare.

1. Apoi am văzut pogorându-se din cer un înger = introduce o nouă etapă a vedeniei. Aceasta este cea de-a treia ocazie când un înger este văzut coborând din cer (Apocalipsa 10:1; 18:1).

2. Care ținea în mână cheia Adâncului și un lanț mare = acesta este cel de-al doilea eveniment care are legătură cu „Adâncul”. În Apocalipsa 9:1, un înger a primit cheia Adâncului. În acest pasaj, îngerul care coboară din cer ține în mână cheia Adâncului. Având în vedere natura acestui eveniment, probabil cheia nu este una literală. Acest înger are autoritatea de a deschide și de a închide Adâncul. În aceeași ordine de idei, probabil nici lanțul nu este unul literal, ci reprezintă autoritatea de a restricționa mișcările cuiva.

Apocalipsa 20:2-3

(1) El a pus mâna pe balaur, pe șarpele cel vechi, care este Diavolul și Satan, (2) și l-a legat pentru o mie de ani. (3) L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo, și a pecetluit intrarea deasupra lui, (4) ca să nu mai înșele neamurile (5) până ce se vor împlini cei o mie de ani. (6) După aceea trebuie să fie dezlegat pentru puțină vreme.

1. El a pus mâna pe balaur, pe șarpele cel vechi, care este Diavolul și Satan = indică îngrădirea completă a triumviratului: după ce a relatat deja judecata veșnică împotriva fiarei și a proorocului mincinos, autorul descrie încarcerarea temporară a balaurului. În acest moment nu ni se spune care este destinul său veșnic. Identificarea balaurului drept șarpele cel vechi, Diavolul sau Satan, este necesară pentru a face o deosebire între balaurul compozit (Apocalipsa 12:3) și balaur (Apocalipsa 12:7).

2. L-a legat pentru o mie de ani = arată scopul pentru care îngerul coboară cu un lanț în mână. Noțiunea de a lega o ființă supranaturală cu un lanț, i-a făcut pe anumiți comentatori să afirme că acest pasaj este metaforic. Prin urmare, nici numărul de ani nu este literal. Totuși, în Marcu 6:17 citim că Irod însuși l-a arestat pe Ioan, și l-a legat în închisoare. Ambii termeni, „închis” și „legat”, sunt folosiți în Apocalipsa 20:2 cu privire la Satan. Noțiunea că, din moment ce Satan este o ființă spirituală, el nu poate fi legat fizic, se bazează pe o presupunere falsă.

3. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo și a pecetluit intrarea deasupra lui = anunță închiderea lui Satan în Adânc. Ideea transmisă aici pare a fi aceea de restrângere a libertății de mișcare: el este închis și legat timp de o mie de ani.

4. Ca să nu mai înșele neamurile = arată scopul închiderii lui Satan timp de o mie de ani. El este tatăl minciunii (Ioan 8:44) și al înșelării (Apocalipsa 12:9) și, astfel, a înșelat în mod sistematic lumea. În timpul lucrării Sale pe pământ, Isus avertiza că înșelarea va fi o caracteristică marcantă a vremurilor escatologice (Matei 24:5).

5. Până se vor împlini cei o mie de ani = arată durata încarcerării Satanei și timpul în care neamurile nu vor fi înșelate. În acest moment se ridică o întrebare evidentă cu privire la națiuni: vor mai fi popoare pe pământ după Armaghedon? Apocalipsa 19:19 afirmă că fiara, împărații pământului și oștirile lor se vor aduna pentru războiul cel mare. Matei 25:31 arată că națiunile pământului se vor aduna pentru a fi judecate. Între aceste popoare vor fi atât oi cât și capre. Oile vor moșteni împărăția pregătită pentru ele dinainte de întemeierea pământului. Prin urmare, cu siguranță vor mai fi popoare pe pământ după bătălia Armaghedonului și în timpul împărăției de o mie de ani.

6. După aceea trebuie să fie dezlegat pentru puțină vreme = oferă motivul pentru închiderea temporară a lui Satan. Fiara și proorocul mincinos au primit pedepse veșnice în urma bătăliei Armaghedonului, dar Satan nu a primit o astfel de pedeapsă. Aparent, motivul este acela că Dumnezeu încă mai are planuri cu el. În acest moment, încă nu ni se spune de ce va fi eliberat și ce va face după perioada în care a fost închis. Perioada de timp în care Satan va avea permisiunea de a lucra pe pământ este indicată de expresia puțină vreme. Dincolo de înțelesul normal al expresiei, nu putem afirma nimic cu certitudine.

Apocalipsa 20:4

(1) Și am văzut niște scaune de domnie; și celor ce au șezut pe ele li s-a dat judecata. (2) Și am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul (3) din pricina mărturiei lui Isus și din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, (4) și ale celor ce nu se închinaseră fiarei și icoanei ei, (5) și nu primiseră semnul ei pe frunte și pe mână. (6) Ei au înviat și au împărățit cu Hristos o mie de ani.

1. Și am văzut niște scaune de domnie, și celor ce au șezut pe ele li s-a dat judecata = astfel începe un nou segment al vedeniei lui Ioan. Această vedenie are de-a face cu evenimente legate de perioada de o mie de ani, în care balaurul va fi închis. Ioan afirmă că a văzut tronuri, la plural. Când Ioan vede aceste tronuri, ele deja sunt ocupate. Cei ce ședeau pe aceste scaune de domnie au primit judecata, adică abilitatea și dreptul de a judeca.

Identitatea celor ce șed pe scaunele de domnie nu este prezentată explicit. În contextul domniei milenare a lui Hristos, aceste persoane trebuie să fie sfinții care au fost credincioși de-a lungul veacurilor. În afara acestui moment, nu mai avem nicio menționare a legăturii sfinților în general cu domnia de o mie de ani a lui Hristos. Totuși, spre deosebire de martirii decapitați, despre care se va vorbi mai jos, aceste persoane sunt deja așezate pe scaunele de judecată când Ioan le vede. Ei și-au primit deja dreptul de a face judecată, prin urmare învierea lor trebuie să fi avut loc înainte ca Ioan să-i vadă. Această idee este în armonie cu Apocalipsa 11:18, care arată că răsplătirea sfinților are loc înainte de revărsarea urgiei lui Dumnezeu, prin judecățile potirelor. Deoarece domnia de o mie de ani are loc după judecățile potirelor, înseamnă că sfinții au fost deja judecați și așteaptă cu anticipație începutul domniei lui Hristos.

2. Și am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul = începe descrierea unui al doilea grup de persoane ce au legătură cu domnia de o mie de ani a lui Hristos. Deși mulți comentatori generalizează acest grup, făcându-l să-i reprezinte pe toți sfinții de-a lungul istoriei, o astfel de concluzie nu are suport textual. Ioan afirmă clar că membrii acestui grup au fost decapitați. Verbul pelikizein înseamnă „a tăia capul cu toporul”, deci descrierea este cât se poate de clară. Unii încearcă să lege Apocalipsa 6:9, care se referă la martiri, de Apocalipsa 20:4, afirmând că se are în vedere același grup, dar aceasta reprezintă o generalizare a asemănărilor și o neglijare a diferențelor.

A afirma că Ioan se referă la toți credincioșii când descrie acești martiri reprezintă o neglijare grosolană a limbajului și a adevărului. Decapitarea cu toporul limitează aplicarea Apocalipsa 20:4 la cei ce au fost uciși în felul acesta, pe când Apocalipsa 6:9 folosește un alt termen care descrie moartea din diverse cauze. Cu totul altfel stau lucrurile în Apocalipsa 20:4. În acest verset sunt descrise două grupuri: cei ce sunt așezați pe scaunele de domnie și credincioșii cărora li se tăiase capul.

3. Din pricina mărturiei lui Isus și din pricina lui Dumnezeu = prezintă o motivație pozitivă a faptului că acești oameni au fost uciși. Ei au continuat să mărturisească faptul că Isus este Domnul. Cuvântul lui Dumnezeu se referă la poruncile lui Dumnezeu: acești „creștini” nu s-au lepădat de Domnul, ci au rămas credincioși Cuvântului lui Dumnezeu.

4. Și ale celor ce nu se închinaseră fiarei și icoanei ei = continuă descrierea martirilor decapitați. Totuși, autorul prezintă și câteva motive negative pentru moartea lor. Conjuncția și din limba greacă poate fi tradusă și prin cuvântul chiar, conferind înțelesul de pe lângă. Astfel, Ioan nu prezintă un al treilea grup de persoane care sunt înviate. Ioan continuă să descrie aceiași martiri decapitați, oferind motive suplimentare pentru moartea lor. Prin ascultarea lor de Dumnezeu au supărat fiara: a rămâne credincios lui Isus Hristos pune o persoană în postura de adversar al fiarei.

Sfinții cărora li s-a tăiat capul au refuzat să se închine fiarei sau chipului ei, această închinare reprezentând cerința supremă pentru a continua traiul pe pământ în timpul domniei balaurului. Gravitatea refuzului de a se închina fiarei este dovedită prin consecințele lui: tăierea capului. Scriptura nu ne spune de ce decapitarea este metoda pedepsei capitale preferate de fiară. De-a lungul istoriei bisericii, uciderea credincioșilor a îmbrăcat câteva forme: (1) arderea pe rug, (2) răstignirea, (3) aruncarea la fiarele sălbatice, (4) împușcarea, (5) înfometarea, (6) decapitarea, iar lista ar putea continua. Tăierea capului pare a solicita cel mai mic efort: nu ai nevoie decât de un topor ascuțit.

5. Și nu primiseră semnul ei pe frunte și pe mână = continuă să descrie motivul pentru care creștinii decapitați și-au pierdut viața în timpul domniei balaurului. Devotamentul față de Hristos împiedică acceptarea oricărui fel de loialitate față de fiară. În mod normal rezultatul este moartea.

Faptul că sfinții cărora li s-a tăiat capul au fost prigoniți de către fiară și de către proorocul mincinos limitează în mod clar grupul la care se face referire. Domnia fiarei se limitează la cei trei ani și jumătate ce vor preceda parousia Domnului. Deci, sfinții cărora li s-a tăiat capul nu se referă la toți credincioșii de-a lungul istoriei, ci trebuie să fie doar cei prigoniți de Satan/Anticrist/fiară în timpul celei de-a doua jumătăți a celei de-a șaptezecea săptămâni profetice a lui Daniel. De asemenea, expresia se limitează doar la credincioșii de după răpirea Bisericii, altfel și aceștia ar fi fost luați odată cu ceilalți la răpire. Prin urmare, acești oameni au murit după răpire, dar înainte de bătălia Armaghedonului.

De aici se naște o întrebare: va mai fi cineva mântuit după răpire? Evident că da. Textul care începe cu Matei 25:31 arată că, înainte de împărăția de o mie de ani, va fi o judecată a despărțirii oilor de capre. Singurul mod în care la acea judecată pot să vină „oi” este dacă mântuirea lor a avut loc după răpire.

6. Ei au înviat și au împărățit cu Hristos o mie de ani = arată esența acestei vedenii: martirii decapitați au înviat. Zan este verbul din limba greacă folosit aici, cu înțelesul de a trăi. În context, acest cuvânt poate însemna numai „a se ridica dintre cei morți sau a învia”. Verbul este folosit cu privire la învierea lui Isus în Apocalipsa 2:8 și are același sens în Fapte 9:41 și în Matei 9:18. Când este folosit în legătură cu cei morți, se referă întotdeauna la o restaurare a vieții fizice.

Amileniștii, în încercarea de a submina înțelesul literal și direct al Scripturii, susțin că aici este vorba despre o înviere spirituală. Cu alte cuvinte, în sens paulin, sfinții încep să domnească cu Hristos din momentul mântuirii (Efeseni 2:6; Coloseni 3:10). Totuși, o astfel de concluzie este contrazisă clar de contextul care urmează: despre acești oameni ni se spune că vor domni împreună cu Hristos timp de o mie de ani. Mulți fac presupunerea greșită că Psalmul 90:4, repetat în 2 Petru 2:8, care spune că „o zi este ca o mie de ani, și că o mie de ani sunt ca o zi”, reprezintă un motiv valabil pentru a spiritualiza înțelesul textului din Apocalipsa 20:4. În acele versete este folosită în mod evident o figură de stil: nu ni se spune că o zi este egală cu o mie de ani. În al doilea rând, timpul este văzut acolo din perspectiva lui Dumnezeu, nu din perspectiva omului. Nimic din Apocalipsa 20:4 nu sugerează o interpretare figurată. Pentru a spune că domnia credincioșilor este una spirituală, va trebui să spunem că acum Satan este legat și închis, o afirmație a cărei absurditate este evidentă. Numai cei naivi sau cu prejudecăți teologice ar putea susține că Satan a fost legat în ultimii două mii de ani. Apostolul Pavel afirmă că necredincioșii sunt orbiți (înșelați) în mod continuu cu privire la Evanghelie (2 Corinteni 4:4). Fapte 5:3 declară explicit că Satan l-a inspirat pe Anania să mintă pe Duhul Sfânt.

Apocalipsa 20:5

(1) Ceilalți morți n-au înviat până nu s-au sfârșit cei o mie de ani. (2) Aceasta este întâia înviere.

1. Ceilalți morți n-au înviat până ce nu s-au sfârșit cei o mie de ani = face un contrast între acest grup și martirii înviați în Apocalipsa 20:4. Dacă în Apocalipsa 20:4 este identificat un singur grup de credincioși, atunci ar trebui să concluzionăm că numai martirii sunt înviați. Apocalipsa 3:18 declară că acei ce vor birui vor ședea cu Hristos pe scaunul Lui de domnie. Prin urmare, Apocalipsa 20:4 se referă cel puțin la două grupuri. Atunci, la cine se referă expresia „ceilalți morți?”

Premileniștii vor spune că „ceilalți morți” se referă la necredincioși. Sfinții de-a lungul istoriei care au murit înainte de pecetea a șasea sunt înviați între cea de-a șasea și cea de-a șaptea pecete, iar cei cărora li s-a tăiat capul după răpire sunt înviați chiar înainte de începutul Împărăției de o mie de ani. Învierea generală a celor răi are loc la finalul Împărăției de o mie de ani.

Amileniștii susțin că „ceilalți morți” se referă la ceilalți nelegiuiți și probabil câțiva neprihăniți. Totuși, această abordare dă naștere unei probleme majore. Dacă „au înviat” se referă la un act spiritual în Apocalipsa 20:4, atunci trebuie să se refere tot la ceva spiritual și în Apocalipsa 20:5. Problema este următoarea: cum pot cei nelegiuiți să vină la viață în chip spiritual? Dacă „a învia” este un eveniment spiritual în Apocalipsa 20:4, cum se poate ca același verb să se refere la o înviere fizică în Apocalipsa 20:5, fără a avea niciun indiciu în text care să-l ajute pe cititor să înțeleagă această schimbare? Astfel de „transformări” nu sunt caracteristice textului.

2. Aceasta este întâia înviere = clarifică semnificația învierii credincioșilor cărora li s-a tăiat capul. Învierea lor face parte dintr-un eveniment mai larg, care poate fi descris corect prin termenul „întâia înviere”. Deoarece doar sfinții decapitați sunt înviați în Apocalipsa 20:4, acest eveniment trebuie să facă parte dintr-un întreg mai mare. Învierea îi va include și pe sfinții din întreaga istorie. Singura soluție biblică este să apelăm la soluția dată de apostolul Pavel, care afirmă în 1 Corinteni 15:22-24 că:

„Și după cum toți mor în Adam, tot așa, toți vor învia în Hristos; dar fiecare la rândul cetei lui. Hristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos. În cele din urmă va veni sfârșitul, când El va da împărăția în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire și orice putere.”

Pavel delimitează în mod clar câteva grupuri care constituie „cea dintâi înviere”. Isus Hristos este descris ca fiind cel dintâi rod. În mod metaforic, lucrul acesta înseamnă că, mai târziu, va urma secerișul deplin. Pavel folosește o figură de stil preluată din agricultură. Orice fermier știe că o recoltă nu se coace toată deodată. De obicei, o mică porțiune se coace prima, apoi cea mai mare parte din recoltă este coaptă, iar o mică porțiune se coace ultima. Ca urmare, indiferent că o persoană face parte din cele dintâi roade, din recolta generală sau din ultimul seceriș, toată roada va fi considerată ca făcând parte din seceriș. Indiferent când este culeasă roada, este un singur seceriș.

Următoarea strângere a roadei coapte (învierea morților) va avea loc la venirea (parousia) Domnului. Apostolul Pavel o descrie ca o „răpire” a celor neprihăniți, vii și morți și arată că acest eveniment va avea loc la venirea Domnului (1 Tesaloniceni 4:13). Apocalipsa 20:4 afirmă că un ultim grup (secerișul târziu) va încheia secerișul început odată cu învierea lui Isus, al credincioșilor cărora li s-a tăiat capul și care este este ultima parte a „învierii dintâi”.

Apocalipsa 20:6

(1) Fericiți și sfinți sunt cei ce au parte de întâia înviere! (2) Asupra lor a doua moarte nu are nicio putere; (3) ci vor fi preoți ai lui Dumnezeu și ai lui Hristos; și vor împărăți cu El o mie de ani.

1. Fericiți și sfinți sunt cei ce au parte de întâia înviere = aceasta este a cincea din cele șapte fericiri din cartea Apocalipsa. Această binecuvântare anunță importanța de a face parte din „prima înviere”. Toți cei ce au parte de ea sunt binecuvântați și sfinți. Aceasta face ca doar cei neprihăniți să fie parte din „prima înviere”. Chiar dacă în Apocalipsa nu se vorbește despre învierea de după mia de ani ca fiind „a doua înviere”, această fericire ne face să înțelegem că o astfel de concluzie este absolut necesară. Trebuie să existe o altă înviere, iar cei ce au parte de ea sunt lipsiți de sfințenie.

2. Asupra lor a doua moarte nu are nicio putere (autoritate) = prezintă un al doilea motiv pentru care cei ce au parte de întâia înviere sunt binecuvântați: moartea a doua nu are efect asupra lor. Expresia moartea a doua apare de patru ori în Apocalipsa. Apocalipsa 20:14 definește moartea a doua ca fiind iazul de foc sau pedeapsa veșnică. Toți cei ce au parte de întâia înviere nu se tem de pedeapsa veșnică. Aceasta înseamnă că niciunul dintre cei ce au parte de prima înviere nu este necurat sau condamnat, ceea ce confirmă că întâia înviere are de-a face numai cu cei neprihăniți.

Nu așa stau lucrurile cu cei ce vor avea parte de învierea generală, de la finalul împărăției de o mie de ani, și care îi va include atât pe cei neprihăniți cât și pe cei nelegiuiți care au murit acesta. Cea de-a doua moarte va avea putere asupra celor ce-i aparțin și care vor fi la această înviere. Moartea fizică desparte omul de orice oportunitate de a experimenta prezența lui Dumnezeu. Moartea a doua face același lucru, însă pentru veșnicie.

3. Ei vor fi preoți ai lui Dumnezeu și ai lui Hristos, și vor împărăți cu El o mie de ani = prezintă un contrast puternic. În loc să fie separați de prezența lui Dumnezeu (moartea a doua), cei ce au parte de prima înviere vor sluji ca preoți ai Lui și ai lui Hristos. Acesta este exact opusul morții a doua: nu numai că aceștia vor fi înviați ca să trăiască în prezența lui Dumnezeu, ci Îi vor sluji ca preoți.

Dumnezeu a avut întotdeauna un reprezentant ca preot pe pământ. Primul preot pe care-l întâlnim în Scriptură este Melhisedec (Geneza 14:18-20). Într-un pasaj tainic și minunat, acesta apare și dispare, fără a i se prezenta începutul și sfârșitul. Mai târziu, Israel devine o împărăție fără preoți. Funcția preotului era să-l reprezinte pe om înaintea lui Dumnezeu. Prin intermediul jertfelor, preotul comunica cu Dumnezeu în favoarea omului. Atunci, în ce sens vor sluji credincioșii înviați ca preoți ai lui Dumnezeu și lui Hristos? În timpul împărăției de o mie de ani, sfinții vor domni împreună cu Hristos. Slujba lor va cuprinde reprezentarea lui Hristos în fața locuitorilor împărăției și viceversa.

Faptul că domnia sfinților înviați este limitată la o mie de ani semnalează un detaliu important: această domnie nu poate fi o domnie spirituală, în cer. Promisiunea Domnului față de biruitorii din Apocalipsa 2:26-27 nu ar avea niciun sens dacă se are în vedere o domnie spirituală. Dacă sfinții ar domni în cer în sensul descris în Apocalipsa 2:26-27, domnia lor nu ar avea un impact vizibil asupra națiunilor pământului. A folosi expresia „o mie de ani” pentru a descrie domnia actuală a sfinților (deja două mii de ani pentru Biserică și, poate, mai puțin de șase luni pentru cei ce vor fi uciși înainte de revenirea Domnului) golește acest concept de orice înțeles. Apocalipsa 5:10 spune clar că cei ce au fost răscumpărați prin sângele lui Hristos „vor domni pe pământ”.

Apocalipsa 20:7-8

(1) Când se vor împlini cei o mie de ani, (2) Satan va fi dezlegat. (3) Și va ieși din temnița lui ca să înșele neamurile, care sunt în cele patru colțuri ale pământului, pe Gog și pe Magog, (4) ca să-i adune pentru război. (5) Numărul lor va fi ca nisipul mării.

1. Când se vor împlini cei o mie de ani = îl translatează pe cititor la finalul perioadei de o mie de ani. Nu ni se dă niciun detaliu cu privire la desfășurarea vieții în timpul celor o mie de ani. Faptul că autorul face referire de șase ori la o perioadă de o mie de ani nu-i abate din drum pe cei ce insistă să interpreteze numerele din cartea Apocalipsa în mod figurat. Ioan afirmă că această perioadă va avea un început, se va întinde pe o anumită perioadă de timp și apoi se va sfârși printr-un eveniment semnificativ.

2. Satan va fi dezlegat = indică un eveniment semnificativ care este gata să aibă loc. Se confirmă că izolarea lui Satan se va desfășura într-un loc ce poate identificat în mod justificat drept o închisoare.

3. El va ieși din temnița lui ca să înșele neamurile care sunt în cele patru colțuri ale pământului, pe Gog și pe Magog = arată intenția lui Satan pentru momentul când este dezlegat: își va relua campania de a-L elimina pe Fiul femeii care domnește peste neamuri.

De unde au apărut aceste neamuri? Apocalipsa 19:11-21 vorbește despre nimicirea națiunilor pământului. Totuși, Apocalipsa 19:11-21 nu afirmă că fiecare neam și popor de pe fața pământului a fost distrus, ci ne spune că împărații pământului au fost nimiciți împreună cu oștirile lor. Aceasta nu ne duce la concluzia că orice persoană din fiecare popor de pe fața pământului a fost ucisă. De fapt, Matei 25:31 înainte arată clar că pe pământ vor rămâne oameni din toate națiunile dintre care vor fi alese oile (cei ce-L urmează pe Isus Hristos). Aceste persoane vor moșteni împărăția pământească. În timpul perioadei de o mie de ani, populația pământului va crește foarte mult (Isaia

45:17 înainte). Din moment ce persoanele care vor intra în Împărăția lui Dumnezeu pe pământ vor avea trupuri fizice și vor putea avea copii, generațiile următoare vor avea de ales dacă-L vor urma pe Hristos sau nu. Astfel, El va trebui să domnească peste națiuni cu un toiag de fier (Apocalipsa 2:26-27). Zaharia 14:16-19 afirmă că:

Toți cei ce vor mai rămânea din toate neamurile venite împotriva Ierusalimului, se vor sui în fiecare an să se închine înaintea Împăratului, Domnul oștirilor și să prăznuiască sărbătoarea corturilor. Dacă unele din familiile pământului nu vor dori să se suie la Ierusalim ca să se închine înaintea Împăratului, Domnul oștirilor, nu va cădea ploaie peste ele. Dacă familia Egiptului nu se va sui, dacă nu va voi, nu va cădea ploaie nici peste ea; va fi lovită cu aceeași urgie cu care va lovi Domnul neamurile care nu se vor sui să prăznuiască sărbătoarea corturilor.

Faptul că Hristos va domni cu un toiag de fier indică o oarecare ostilitate a neamurilor. Evident că după aproximativ 25 generații ale omenirii, când aceștia vor avea de ales între a-L urma pe Hristos sau urma pe Satan, mulți vor alege să nu mai aibă de a face cu grija și controlul Lui. Cei ce nu vor fi loiali Domnului vor fi înșelați de Satan pentru a porni o nouă campanie împotriva Fiului. Aparent, lipsa credinței lor în lucrarea Lui mântuitoare va afecta și ideea pe care o au ei cu privire la puterea și tăria Lui.

Nu avem un răspuns satisfăcător pentru expresia „Gog și Magog” în acest moment al relatării în Apocalipsa 20. Gog din țara lui Magog este un dușman a lui Israel, după cum afirmă Ezechiel 38-39. Relația între Ezechiel 38-39 și Apocalipsa 20 nu poate fi definită în acest moment.

4. Ca să-i adune pentru război = indică scopul lui Satan în strângerea acestor națiuni ostile.

5. Numărul lor va fi ca nisipul mării = descrie imensa oștire pe care Satan o va înșela să i se alăture în bătălia sa. Nisipul mării este o figură de stil folosită în Scriptură pentru a indica un număr copleșitor (Geneza 41:39; Iosua 11:4; Judecători 7:12). Pentru a strânge o asemenea armată va trebui să fie înregistrat un număr uriaș de nașteri în timpul celor 25 generații de oameni din timpul Împărăției Fiului.

Apocalipsa 20:9

(1) Și ei s-au suit pe fața pământului, și (2) au înconjurat tabăra sfinților și cetatea preaiubită. (3) Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit.

1. Și ei s-au suit pe fața pământului = arată locul în care va avea loc această bătălie finală între Satan, cu oștirile lui, și Hristos. Fața pământului reprezintă traducerea cuvântului g

expresie transmite ideea că această imensă oștire a călătorit împreună cu Satan de pe toată lățimea pământului (din cele patru colțuri) pentru a ajunge la câmpul de bătălie. Aceasta sugerează că națiunile se împrăștiaseră pe fața pământului, cât mai departe posibil de domnia și influența Fiului.

2. Au înconjurat tabăra sfinților și cetatea preaiubită = aceasta este destinația oștirii nenumărate care-l însoțește pe Satan. Cuvântul „tabără” reprezintă o traducere a cuvântului grecesc paremballein. Termenul se poate referi la o așezare omenească. Din moment ce Isus Hristos domnește pe pământ, poporul Său (sfinții) nu au nevoie să se pregătească pentru vreo bătălie. De aceea, tabăra se referă la oameni în general. Tabăra sfinților și orașul preaiubit sunt încercuite de oștiri nenumărate.

Cetatea preaiubită se referă evident la Ierusalim. Întrebarea este dacă se referă la Noul Ierusalim sau nu. Fără îndoială că Ierusalimul va renaște ca oraș în timpul Împărăției de o mie de ani. Apocalipsa 16:19 declară că, în timpul judecății potirelor, Ierusalimul va fi distrus de către cel mai puternic cutremur care a zguduit vreodată pământul. Nu putem afirma cu certitudine dacă „cetatea preaiubită” se referă la Ierusalimul pământesc sau la noul Ierusalim care este veșnic. Indiferent care ar fi opțiunea aleasă, nu putem fi categorici în privința ei.

3. Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit = arată soluția pe care Dumnezeu o dă acestei probleme: El îi arde pe cei nelegiuiți. Ce se va întâmpla cu sfinții care vor trăi în trupuri fizice (neglorificate pe pământ la acea vreme) nu ni se spune. Nu ni se sugerează că ei vor primi o glorificare instantanee.

Apocalipsa 20:10

(1) Și Diavolul, care-i înșela, a fost aruncat în iazul de foc și de pucioasă, (2) unde este fiara și prorocul mincinos, (3) și vor fi munciți zi și noapte în vecii vecilor.

1. Și Diavolul, care-i înșela, a fost aruncat în iazul de foc și de pucioasă = arată destinația veșnică a lui Satan: el va fi aruncat în iazul de foc și de pucioasă.

2. Unde este fiara și proorocul mincinos = confirmă faptul că Satan primește aceeași pedeapsă. El va ajunge acolo unde sunt deja fiara și proorocul mincinos, care fuseseră aruncați în iazul de foc cu o mie de ani în urmă. Acest lucru confirmă că pedeapsa celor nelegiuiți este veșnică. După o mie de ani, fiara și proorocul mincinos încă sunt chinuiți, fără a fi anihilați (nimiciți).

3. Ei vor fi munciți zi și noapte în vecii vecilor = natura veșnică a pedepsei aplicate celor nelegiuiți este cât se poate de clară.

Apocalipsa 20:11

(1) Apoi am văzut un scaun de domnie mare și alb, și pe Cel ce ședea pe el. (2) Pământul și cerul au fugit dinaintea Lui, (3) și nu s-a mai găsit loc pentru ele.

1. Apoi am văzut un scaun de domnie mare și alb și pe Cel ce ședea pe el = introduce cea de-a șasea etapă a acestei vedenii. Cei ce încearcă să submineze cronologia din Apocalipsa 19:11 – 20:15 trebuie să nege o serie de detalii foarte clare. Cronologia este cât se poate de naturală, dacă o luăm așa cum o prezintă Ioan. După Împărăția de o mie de ani, Dumnezeu va permite o revoltă satanică finală, care îi va îndepărta pe toți necredincioșii de pe fața pământului pentru totdeauna. După ce îl va pedepsi pe diavol, Dumnezeu îi va judeca pe toți oamenii răi din toată istoria omenirii. Această judecată este prezentată în Apocalipsa 20:11-15.

Un scaun de domnie mare și alb diferențiază acest tron de toate celelalte tronuri menționate până acum în Apocalipsa. Persoana care șade pe tron nu este identificată explicit, dar în situațiile precedente, „Cel ce șade pe tron” este Dumnezeul Atotputernic.

2. Pământul și cerul au fugit dinaintea Lui = adaugă un detaliu semnificativ la imaginea scaunului de domnie și a Celui ce șade pe el. Pământul și cerul au fugit: înțelesul acestei expresii este prezentat în propoziția următoare.

3. Nu s-a mai găsit loc pentru ele = acesta este înțelesul expresiei au fugit.

Momentul în care apare acest anunț este problematic. Dacă versetul ar fi la timpul viitor, n-ar mai fi nicio problemă, dar Apocalipsa 21:1 declară că „cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră”. Ordinea arată că acest eveniment are loc după judecata generală a nelegiuiților din toată istoria omenirii și a celor neprihăniți care au murit în timpul Împărăției de o mie de ani. Tocmai de aceea așezarea anunțului în Apocalipsa 20:11 este problematică. Două versete mai târziu, în Apocalipsa 20:13, ni se spune că: „Marea a dat înapoi pe morții care erau în ea; moartea și locuința morților au dat înapoi pe morții care erau în ele…” Anunțarea învierii morților care vor proveni din surse care ar fi trebuit să piară deja este problematică.

Unii comentatori încearcă să ofere o soluție, interpretând Apocalipsa 20:11 metaforic: cerul și pământul încearcă să fugă de frica judecății lui Dumnezeu, dar nu pot găsi un loc unde să se ascundă.

Alte abordări susțin ideea că învierea generală a morților și nimicirea cerului și a pământului ar putea avea loc simultan. O idee și mai radicală sugerează că ordinea originală a textului a fost schimbată. Prin urmare, locul versetului 11 este mai târziu. Totuși, o soluție mai bună ar fi să observăm mijlocul literar folosit de Ioan. În Apocalipsa 20:11 el prezintă sfârșitul cerului și al pământului înainte de judecarea celor morți în Apocalipsa 20:12. În Apocalipsa 20:12

prezintă judecarea celor morți, înainte de învierea lor redată în Apocalipsa 20:13. Aceasta arată că Ioan nu prezintă o cronologie strictă în aceste versete. Așezând versetul 11 acolo unde este, Ioan încearcă să arate cititorului că se referă la judecata finală care va preceda Împărăția veșnică a lui Dumnezeu. El face acest lucru pentru a crea o distincție pentru judecata care are loc chiar înainte de începutul Împărăției de o mie de ani și care este descrisă în Matei 25:31 înainte.

Deoarece atât versetul 11 cât și 12 încep cu formula introductivă am văzut, este cel mai probabil ca Ioan să prezinte un rezumat în versetul 11. În versetul 11 accentul se pune pe „scaunul de domnie cel mare și alb și Cel ce ședea pe el”. Apariția „scaunului de domnie mare și alb” semnalează sfârșitul absolut al lucrurilor dintâi.

Apocalipsa 20:12

(1) Și am văzut pe morți, mari și mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. (2) Niște cărți au fost deschise. Și a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieții. (3) Și morții au fost judecați după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărțile acelea.

1. Și am văzut pe morții mari și mici stând în picioare înaintea scaunului de domnie = introduce cea de-a șaptea etapă în ordinea vedeniei care a început în Apocalipsa 19. Ioan afirmă că morții stau în picioare în fața tronului. Motivul pentru care Ioan îi numește pe acești oameni morți este pentru a lega versetul 12 de versetul 5. „Morții” care nu au înviat la începutul Împărăției de o mie de ani sunt înviați acum, pentru a fi judecați. Cititorul va trebui să observe că „cei vii” nu sunt menționați aici. Acest lucru susține concluzia că glorificarea lor trebuie să fi avut loc la scurt timp după nimicirea celor răi sau va urma după pedepsirea finală a nelegiuiților.

2. Niște cărți au fost deschise; și a fost deschisă o altă carte care este cartea vieții = pare să indice două grupuri de cărți.

3. Morții au fost judecați după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărțile acelea = arată scopul acelor cărți. Cărțile (spre deosebire de Cartea Vieții) relatează faptele morților. Expresia după faptele lor trebuie să se refere la faptele nelegiuite ale morților.

Apocalipsa 20:13

(1) Marea a dat înapoi pe morții care erau în ea; (2) Moartea și Locuința morților au dat înapoi pe morții care erau în ele. (3) Fiecare a fost judecat după faptele lui.

1. Marea a dat înapoi pe morții care erau în ea = introduce sursele din care provin morții. Nu este clar de ce Ioan se referă aici la mare ca o sursă a morților. Acest verset este dificil de interpretat, având în vedere distrugerea pământului menționată în Apocalipsa 20:11.

2. Moartea și Locuința morților au dat înapoi pe morții care erau în ele = reprezintă a doua sursă a morților care se prezintă la această judecată. Relația exactă dintre Moarte și Locuința morților nu este definită în Apocalipsa.

3. Fiecare a fost judecat după faptele lui = reafirmă scopul învierii acestor morți.

Apocalipsa 20:14

(1) Și Moartea și Locuința morților au fost aruncate în iazul de foc. (2) Iazul de foc este moartea a doua.

1. Și Moartea și Locuința morților au fost aruncate în iazul de foc = pare să sfideze logica. Moartea nu este o persoană, deci cum poate să aibă aceeași soartă ca și cei nelegiuiți?

2. Iazul de foc este moartea a doua = este o exprimare problematică deoarece nu avem nicio dovadă că Moartea și Locuința morților ar fi suferit prima moarte. Probabil motivul pentru care Ioan personifică Moartea și Locuința morților este acela de a accentua finalul lor, ca instrumente ale judecății lui Dumnezeu.

Apocalipsa 20:15

(1) Oricine n-a fost găsit scris în Cartea vieții (2) a fost aruncat în iazul de foc.

1. Oricine n-a fost găsit scris în Cartea vieții = faptul că se va face apel la această carte în acest moment indică posibilitatea că unii vor apărea scriși în Cartea Vieții. Acest detaliu susține concluzia că și sfinții aflați în viață pe pământ vor muri în timpul Împărăției de o mie de ani a lui Hristos.

2. A fost aruncat în iazul de foc = este o consecință a faptului de a nu avea numele scris în Cartea Vieții.

Capitolul 6 – Ruperea primelor 6 peceți – Vremea necazului și a primei părți a necazului cel mare

CAPITOLUL 6

PRIMELE ȘASE PECEȚI

Apocalipsa 6:1

Când a rupt Mielul cea dintâi din cele șapte peceți, (1) m-am uitat și am auzit pe una din (2) cele patru făpturi zicând cu un glas ca de tunet: (3) „Vino!”

1. M-am uitat (și am văzut) = este o expresie de legătură foarte importantă folosită de 33 ori în cartea Apocalipsa. Aceasta poate introduce o nouă vedenie sau o etapă majoră a unei vedenii în desfășurare. În mod evident, aici introduce o nouă etapă dintr-o vedenie în plină desfășurare. Mielul primește sulul în capitolul 5 și rupe prima pecete în capitolul 6. Nu avem nicio indicație a unei diferențe de timp între cele 2 capitole. S-ar putea argumenta că Mielul nu a primit încă sulul, dar că într-o zi în viitor îl va primi și va pune în aplicare conținutul lui. Acest lucru ar dovedi o cheie importantă de interpretare a Apocalipsei lui Ioan: se face o distincție între evenimentele care au avut loc din punct de vedere istoric și cele care sunt descrise doar, dar care se vor întâmpla în viitor.

2. Cele patru făpturi vii = acesta este primul exemplu al unei ființe îngerești care poruncește unei alte ființe cerești să execute un anumit lucru. Aceasta arată că există o structură ierarhică în oastea cerească.

3. Vino = acest verb poate să însemne „a merge” sau „a veni” în funcție de context. Sensul cel mai natural pare să fie ceva de genul „pornește”.

Apocalipsa 6:2

M-am uitat, și iată că s-a arătat (1) un cal alb. Cel ce sta pe el avea (2) un arc; i s-a dat o (3) cunună și (4) a pornit biruitor, și ca să biruiască.

1. Un cal alb = calul alb este simbolic. Totuși, nu știm cu siguranță ce simbolizează calul alb. De asemenea, nu știm cu siguranță cine este călărețul de pe calul alb. Unii susțin că acest călăreț este Isus Hristos, dar această interpretare nu se potrivește contextului. Faptul că Mielul rupe pecețile și, în același timp, este unul din călăreți este cât se poate de improbabil. Mai mult, nu avem nicio indicație profetică a faptului că Hristos va reveni la începutul evenimentelor escatologice. Singura asemănare între călărețul din Apocalipsa 6 și cel din Apocalipsa 19 este „calul alb”, care nu reprezintă un motiv suficient de a pune semnul egal între ele. Identitatea călărețului și acțiunile indicate de ruperea primei peceți pot fi înțelese numai din pasajele profetice paralele din Scriptură. Un călăreț cuceritor se potrivește cel mai

bine cu acțiunile celui nelegiuit descrise profetic în 2 Tesaloniceni 2.

2. Un arc = cuvântul este folosit în Scriptură și în sens literal cât și figurat. Este greu de crezut că un arc literal este avut în vedere aici. Aceasta nu era arma favorită a soldaților romani, iar în războiul modern arcul este inutil. Arcul este folosit în sens figurat în Scriptură ca un simbol al războiului.

3. I s-a dat o cunună = cununa este simbolul autorității sau la dreptului de a domni. I s-a dat arată că primul călăreț nu își asumă autoritatea, ci aceasta îi este dată. Verbul este la diateza pasivă, ceea ce înseamnă că o acțiune este efectuată asupra subiectului, în loc ca subiectul să efectueze acțiunea. Cu alte cuvinte, subiectul primește acea acțiune. Verbul folosit aici în limba greacă apare de 22 de ori în Apocalipsa. Nu ni se spune cine conferă această autoritate, însă contextul permite ca, fie Dumnezeu, fie Satan, să reprezinte cauza supremă în spatele acțiunilor relatate în aceste versete.

4. A pornit biruitor ca să biruiască = observăm aici scopul călărețului: el biruiește. Ce anume biruiește, nu ni se spune.

Cea dintâi pecete generează câteva întrebări. Mai întâi, care este relația dintre Miel și evenimentele declanșate de ruperea peceților? A doua întrebare: cine este călărețul de pe calul alb? Ultima întrebare are de-a face cu timpul în care acest călăreț va fi biruitor.

Există o diferență clară între primele patru peceți și ultimele trei, care se vede și în judecățile trâmbițelor. Mai mult, este clar că ruperea unei peceți declanșează evenimentele legate de acea pecete. Prin urmare, care este legătura dintre Miel și aceste evenimente? Oare Mielul determină sau permite aceste evenimente? Este El responsabil de aceste evenimente în mod direct sau indirect?

În legătură cu primele patru peceți, o altă persoană declanșează evenimentele peceților unu, doi și patru. A treia pecete ne spune că o voce din mijlocul celor patru făpturi vii anunță impactul acestei peceți. David Aune concluzionează că datele oferite susțin teoria că Dumnezeu declanșează sau pornește aceste evenimente (Aune, Revelation 6-16, Thomas Nelson Publishers, 393). Prin urmare, considerăm că Dumnezeu este cauza directă a acestor evenimente, fără să afirmăm că primele patru peceți sunt mânia lui Dumnezeu. Acestă poziție este dovedită și de întrebarea pe care o pun martirii celei de-a cincea peceți, la care ne vom referi mai târziu. Aceste evenimente profețite aparțin viitorului, dar Dumnezeu va veghea asupra lor pentru a asigura împlinirea lor până la capăt. După cum toate evenimentele de pe pământ sunt controlate din cer, tot așa primele patru peceți sunt rupte în cer, pentru a permite călăreților să vină pe pământ. De fiecare dată, Dumnezeu îngăduie răul, dar nu este niciodată autorul sau agentul răului. Cea de-a doua întrebare generată de

prima pecete are de-a face cu identitatea călărețului. Din multele posibilități oferite, noi preferăm persoana care va fi identificată mai târziu drept fiara care se ridică din mare (Apocalipsa 13:1). În calitate de principal adversar și falsificator al Mielului în cartea Apocalipsa, această fiară se potrivește cel mai bine cu descrierea călărețului din prima pecete.

Mai întâi, călărețul vine pe un cal alb. Acest fapt se compară cu Domnul Isus, care călărește un cal alb când vine la bătălia Armaghedonului, după cum este descris în Apocalipsa 19:11-21. Această asemănare i-a făcut pe unii comentatori să afirme că Isus Hristos este călărețul de aici. Acest lucru nu este posibil, din moment ce Hristos rupe pecețile. De asemenea, este clar că pecețile declanșează evenimentele de pe pământ legate de sfârșitul veacului, timp în care Domnul va reveni din cer. Nu avem niciun indiciu profetic că Domnul va începe această perioadă prin cucerirea pământului. Imaginea calului alb este primul indicator al identității călărețului. Ca imitator a lui Hristos și înșelător a lumii, această fiară își împlinește destinul: calul alb face parte din înșelăciunea ei.

Al doilea detaliu descriptiv asociat cu acest călăreț este arcul. Arcul este o armă antică de război: acest călăreț este pregătit pentru război. Cel de-al treilea detaliu descriptiv vorbește despre o cunună. Cununa (stephanos) indică domnia și autoritatea (2 Samuel 12:29-30). Cel de-al patrulea și ultimul detaliu descriptiv are de-a face cu purtarea călărețului. El a pornit biruitor, să biruiască. Scopul acestui călăreț este de a domni peste alții, prin cucerire. După cum vom vedea mai târziu, aceste detalii descriptive se referă la fiară. Domnul Isus a prezis că sfârșitul veacului va începe cu o creștere radicală a numărului de hristoși mincinoși. Acești falși proroci vor proclama un singur mesaj, dar vor avea motive mincinoase (Matei 24:5).

Apocalipsa 6:3-4

Când a rupt Mielul a doua pecete, am auzit pe a doua făptură vie zicând: „Vino!” Și s-a arătat un alt cal, un (1) cal roșu. Cel ce stătea pe el (2) a primit puterea să ia pacea (3) de pe pământ, (4) pentru ca oamenii (5) să se junghie unii pe alții, și (6) i s-a dat o sabie mare.

1. Un cal roșu = aceasta este culoarea care descrie al doilea cal. Spre deosebire de alb, care este o culoare posibilă pentru un cal, roșul înfocat în mod clar nu trebuie luat literal. Ținând cont de natura celei de-a doua peceți, roșul înfocat poate avea menirea de a simboliza vărsarea de sânge.

2. I s-a dat = avem aici o nouă indicație că o a treia persoană controlează aceste evenimente.

3. De pe pământ = sugerează că influența acestui călăreț ca fi simțită pe întregul pământ. Ioan nu vrea să spună că toate națiunile pământului se vor război

unele cu altele, ci întreg climatul pământului va fi unul de război și neliniște.

4. Ca = indică scopul pentru care călărețul va crea neliniște.

5. Să se junghie unii pe alții = vorbește de violență și sălbăticie. Aceasta nu înseamnă că toate națiunile se vor război între ele, ci că multe popoare se vor război iar moartea va fi brutală.

6. O sabie mare = simbolizează autoritatea de a ucide (Romani 13:4). Iarăși, observăm implicarea unei alte persoane, ceea ce dovedește că lucrurile autorizate în cer sunt executate pe pământ.

Apocalipsa 6:5-6

Când a rupt Mielul pecetea a treia, am auzit pe a treia făptură vie zicând: „Vino!” M-am uitat, și iată că s-a arătat (1) un cal negru. Cel ce sta pe el avea în mână (2) o cumpănă, și în mijlocul celor patru făpturi vii am auzit (3) un glas care zicea: (4) „O măsură de grâu pentru un leu. Trei măsuri de orz pentru (5) un leu. Dar (6) să nu vatămi (7) untdelemnul și vinul!”

1. Un cal negru = simbolizează foametea. Din moment ce un cal poate fi negru, unii sunt tentați să argumenteze că aici chiar este vorba de un cal negru. Totuși, la fel cu cei de dinainte, acest cal reprezintă o stare care se va răspândi pe pământ.

2. O cumpănă = reprezintă situația gravă cu care se vor confrunta oamenii pe pământ. Pâinea este cântărită cu o cumpănă numai în cazul unei foamete severe. Levitic 26:26 și Ezechiel 4:16-17 susțin că pâinea cântărită reprezintă o stare de foamete severă.

3. Un glas din mijlocul celor patru făpturi vii = acest glas este indicat mai devreme ca aparținând Mielului (Apocalipsa 4:6; 5:6). Acest glas declară starea existentă pe pământ. Vedem încă o dată că cerul este implicat activ în evenimentele legate de peceți. Totuși, nu se poate demonstra că vreuna din primele patru peceți ar reprezenta mânia lui Dumnezeu.

4. Grâul… orzul = reprezintă două culturi cultivate în Orientul Mijlociu. Grâul este necesar pentru pâine, iar orzul este necesar pentru hrana animalelor.

5. Un leu (un dinar) = în vremea Domnului Isus aceasta era plata standard pentru o zi (Matei 20:1-16).

6. Să nu vatămi = construcția în limba greacă arată că nicio vătămare nu a avut loc pe pământ înaintea acestei porunci.

7. Untdelemnul și vinul = aceasta reprezintă a doua recoltă în Orientul Mijlociu. Măslinele și strugurii vor scăpa de distrugere.

Apocalipsa 6:7-8

Când a rupt Mielul pecetea a patra, am auzit glasul făpturii a patra zicând: „Vino!” M-am uitat, și iată că s-a arătat (1) un cal gălbui. Cel ce sta pe el se numea (2) Moartea. Și (3) împreună cu el, venea după el Locuința morților. Li s-a dat (4) putere peste (5) a patra parte a pământului, (6) ca să ucidă (7) cu sabia, cu foamete, cu molimă și cu fiarele pământului.

1. Un cal gălbui = de fapt verzui, ceea ce este probabil un simbol al vieții.

2. Moartea și Locuința morților = prezentate aici ca o singură persoană. Această figură de stil se numește „personificare”. Aceasta se regăsește de patru ori în Apocalipsa (1:18; 6:8; 20:13, 14). Termenul moarte este întotdeauna urmat de termenul locuința morților (hades). Deoarece Locuința morților este rezultatul morții (dacă n-ar fi moarte, n-ar exista o locuință a morților) înseamnă că moartea joacă rolul principal.

3. După el = după moarte, care este descrisă ca o persoană

4. Putere = domnie, autoritate.

5. A patra parte a pământului = este o aluzie geografică sau demografică.

Este clar că această „a patra parte a pământului” are în vedere oamenii. Fiarei îi va fi dată în mână „a patra parte a pământului”, dar ea va încerca să controleze întregul pământ. Bazat pe Daniel 2 și Ezechiel 38, ultimul Imperiu, al Fiarei, va fi compus din națiuni ce trăiesc pe teritoriul Irakului, Iranului, Siriei, Etiopiei, Libiei, Ucrainei, Turciei, Rusiei și Germaniei. Aceste națiuni, luate împreună, reprezintă a zecea parte din populația pământului. Totuși, din punct de vedere geografic ele reprezintă un sfert din teritoriul continental al pământului (mai mult de 23 de milioane de kilometri pătrați).

6. Ca să ucidă = acesta este scopul declarat al lui Anticrist. Asta nu înseamnă că el va ucide a „patra parte din omenire”, însă ar putea-o face dacă ar vrea. „A patra parte a pământului” nu reprezintă o referire directă la creștini. Dacă „a patra parte a pământului” ar fi creștinii și fiara i-ar ucide pe toți, nu ar mai rămâne niciun credincios în viață când Domnul Se va arăta pe nori.

7. Sabia, foametea, molima și fiarele pământului = comentatorii au găsit repede o paralelă a acestei expresii în Vechiul Testament. Deși este adevărat că Dumnezeu a folosit sabia, foametea și molima pentru a mustra poporul Israel în trecut (Ieremia 24:10; Ezechiel 12:16), nu avem nicio proorocie a unei judecăți viitoare de asemenea

natură împotriva poporului Israel. Într-un singur pasaj, fiarele sălbatice sunt adăugate la această listă – Ezechiel 14:21. Contextul limitează acea judecată doar la orașul Ierusalim

Totuși, Apocalipsa 6:8 vorbește despre „a patra parte a pământului” care va suferi evenimentele menționate mai sus. Faptul că anumite traduceri folosesc expresia „fiarele pământului” i-a dus pe anumiți comentatori la interpretări greșite. Mai întâi trebuie să admitem că „fiarele pământului” nu este traducerea corectă a textului grecesc din Apocalipsa 6:8. Cuvântul folosit este therion, iar înțelesul lui fundamental este cel de fiară. El poate fi tradus ca fiară (Tit 1:12) sau fiară sălbatică (Fapte 11:6). Contextul determină care traducere este cea mai bună. Termenul este folosit de 39 ori în cartea Apocalipsa. În 39 din aceste cazuri, termenul se referă fie la fiară, fie la prorocul mincinos (a doua fiară) sau la imaginea fiarei, și este tradus în mod corect cu fiară. Totuși, traducătorii care au încercat să limpezească înțelesul cuvântului în Apocalipsa 6:8 l-au tradus în mod incorect ca fiare sălbatice sau fiarele pământului.

Nu avem niciun motiv să traducem termenul prin din Apocalipsa 6:8 prin fiarele pământului. Din moment ce fiara (anticristul) (Apocalipsa 13:7), prorocul mincinos (Apocalipsa 13:15) și chipul fiarei (Apocalipsa 13:15) au puterea de a ucide, și din moment ce atât fiara (Apocalipsa 13:1) cât și prorocul mincinos (Apocalipsa 13:11) aparțin pământului, aceștia reprezintă corespondentul celui mai bun al cuvântului „fiare” din Apocalipsa 6:8.

Apocalipsa 6:9-11

Când a rupt Mielul (1) pecetea a cincea, am văzut sub (2) altar (3) sufletele (4) celor ce fusese junghiați din (5) pricina Cuvântului lui Dumnezeu ți din pricina mărturisirii pe care o ținuseră. Ei strigau cu glas tare și ziceau: (6)”Până când, Stăpâne, Tu care ești sfânt și adevărat (7) zăbovești să judeci și să răzbuni (8)sângele nostru asupra (9) locuitorilor pământului?” Fiecăruia din ei li s-a dat o (10) haină albă și li s-a spus (11) să se mai odihnească puțină vreme până se va împlini numărul (12) tovarășilor lor de slujbă și al fraților lor, (13)care aveau să fie omorâți ca și ei.

1. A cincea pecete = inițiază o a doua serie de peceți care se deosebesc de primele patru. Nu mai avem călăreții care inițiază evenimentele. Faptul că moartea a domnit peste „a patra parte a pământului” în cea de-a patra pecete ne face să credem că pecetea a cincea este, probabil, un rezultat al celei de-a patra. Relația între pecețile cinci, șase și șapte o reprezintă mânia lui Dumnezeu: pecetea a cincea o cere, pecetea a șasea o anunță, iar pecetea a șaptea o descrie.

2. Altar = un altar precis este avut în vedere. Aceasta este prima din cele 8 apariții ale termenului în cartea Apocalipsa. Două „altare” distincte sunt prezentate în Apocalipsa. Altarul tămâierii este menționat în Apocalipsa 8:5 și 9:13. Altarul pentru arderi de tot este menționat în Apocalipsa 6:9; 11:1 și 16:7. Altarul pentru arderile de tot era localizat afară, în curtea preoților. Altarul tămâierii era așezat în fața perdelei care despărțea Locul Sfânt de Locul Preasfânt. Deci, altarul menționat în Apocalipsa 6:8 este cel mai probabil altarul tămâierii, ceea ce explică în parte de ce acele suflete „strigă cu glas tare”.

De ce ar fi ținute sufletele acestor credincioși tocmai sub acest altar? Nu ni se oferă un motiv concret. Totuși, deoarece aceste persoane au plătit prețul suprem al ascultării de Dumnezeu (moartea fizică), ei sunt păstrați în mod simbolic într-un loc cât mai aproape de Dumnezeu, locul din care spre Dumnezeu se înalță o mireasmă plăcută, altarul tămâierii. Înțelegem de aici că Dumnezeu Își găsește plăcerea în aceste suflete.

3. Sufletele = acest termen este folosit de 2 ori în Apocalipsa (6:9 și 20:4). În ambele cazuri cei la care se referă nu au fost încă înviați.

4. Care fuseseră junghiați = termenul folosit aici apare în repetate rânduri în cartea Apocalipsa. El poate fi folosit pentru a descrie moartea dintr-o varietate de cauze. În Apocalipsa 5:12 și 13:8 este descrisă moartea Domnului prin răstignire. În Apocalipsa 18:24 este descrisă moartea „celor ce au fost uciși pe pământ”. Deci, putem spune că acest termen nu se focalizează asupra unui anumit tip de moarte. Aspectul cel mai important este rezultatul – moartea. Nu același lucru se poate spune despre martirii din Apocalipsa 20:4. Acolo, în centrul atenției stă modul în care sunt uciși, prin decapitare. Este important să ținem cont că martirii din Apocalipsa 6:9 nu-i reprezintă pe toți credincioșii, din toate veacurile. Doar cei uciși recent sunt reprezentați în acest grup. Această concluzie este susținută de solicitarea martirilor ca Dumnezeu să răzbune sângele lor „asupra locuitorilor pământului”. Cei ce trăiesc pe pământ în această vreme sunt responsabili de uciderea martirilor, din moment ce asupra lor va veni judecata lui Dumnezeu.

5. Din pricina Cuvântului lui Dumnezeu și din pricina mărturisirii pe care o ținuseră = aici ni se oferă 2 motive ce au cauzat moartea acestor sfinți:

a. Din pricina Cuvântului lui Dumnezeu = are de-a face cu adevărul. Acești oameni au murit pentru adevăr, pe care n-au vrut să-l renege.

b. Din pricina mărturiei pe care o ținuseră = această expresie și cea de mai sus se aseamănă cu afirmația din Apocalipsa 1:2 și 9. Acolo, cuvântul mărturie este urmat de a lui Isus Hristos. Aceste persoane au murit din aceeași cauză pentru care suferea Ioan: au păstrat și au continuat să mărturisească faptul că Isus este

Domnul. Aceasta ne spune clar care va fi chestiunea majoră pentru cei ce poartă numele lui Isus în timpul prigoanei inițiate de „moarte și Locuința Morților”: Cuvântul lui Dumnezeu și mărturia credinciosului despre Isus Hristos. Nimic din acest text nu sugerează că acești oameni nu ar fi membri în trupul lui Isus Hristos așa cum era apostolul Ioan.

6. Până când = importanța martirilor este scoasă în evidență aici. Ei îl întreabă pe Domnul cu privire la prigonitorii lor. Întrebarea „până când?” în contextul rugăciunii, se găsește des în Scriptură, în special în Vechiul Testament (Psalmul 6:3-4; 13:1-2; 35:17; 74:9-10; 79:5; 80:4). Martirii cer răzbunare. Întrebarea lor sugerează că a trecut prea mult timp între uciderea lor și pedepsirea ucigașilor. Un mesaj similar se regăsește în mulți Psalmi, în care i se solicită lui Dumnezeu să-i pedepsească pe cei răi (Psalmul 7, 35, 55, 58, 59, 69, 79, 139). Împăratul David a rostit o asemenea rugăciune (2 Samuel 3:28-29), după cum și Neemia a rostit o rugăciune similară (Neemia 4:4-5).

7. Zăbovești să judeci și să răzbuni = aceasta este esența întrebării lor. Textul în limba greacă spune literalmente „până când nu vei judeca și nu vei răzbuna?” Cuvântul zăbovești nu apare în textul original: verbele a judeca și a răzbuna apar la timpul prezent, însă este o utilizare specială a timpului prezent, care necesită introducerea cuvântului zăbovești. Cititorul trebuie să înțeleagă că, în acest moment al relatării, Dumnezeu încă nu a început să judece și să răzbune. Vebul a răzbuna reapare în Apocalipsa 19:2, unde descrie sfârșitul mâniei lui Dumnezeu. Până în Apocalipsa 6:10 nu avem niciun indiciu că mânia lui Dumnezeu ar fi început.

8. Sângele nostru = acesta este motivul pentru care martirii îl imploră pe Dumnezeu să-i răzbune. Sângele este folosit aici ca figură de stil. Sângele reprezintă fapta care a făcut ca acest sânge să fie vărsat din trup. Cu alte cuvinte, cuvântul sânge înseamnă crimă: aceste persoane au fost ucise brutal, fapt ce reclamă necesitatea de a se face dreptate.

9. Locuitorii pământului = este o expresie tehnică, referindu-se la același grup de fiecare dată când este folosită în Apocalipsa. Ea apare de 9 ori în această carte:

a. Apocalipsa 3:10 – cei reprezentați de această expresie vor fi supuși unei încercări de care urmașii credincioși ai lui Hristos vor fi izbăviți.

b. Apocalipsa 6:10 – aceștia sunt direct răspunzători de moartea brutală a urmașilor credincioși ai lui Hristos, ale căror suflete sunt sub altarul din cer.

c. Apocalipsa 8:13 – ei reprezintă ținta următoarelor 3 „vai-uri” exprimate prin trâmbițele cinci, șase și șapte.

d. Apocalipsa 11:10a – aceștia se bucură când fiara care se ridică din adânc reușește, în cele din urmă, să-i ucidă pe cei doi martori ai lui Dumnezeu.

e. Apocalipsa 11:10b – aceștia fuseseră chinuiți de către cei doi martori.

f. Apocalipsa 13:8 – aceștia nu sunt dintre aleșii Domnului și se închină fiarei care se ridică din mare.

g. Apocalipsa 13:14a – fiara care se ridică din pământ îi înșală.

h. Apocalipsa 13:14b – ei fac un chip al fiarei care se ridică din mare.

i. Apocalipsa 17:8 – aceștia sunt oameni nemântuiți, care se miră de învierea fiarei care se ridică din adânc.

În fiecare din versetele de mai sus, cei reprezentați prin expresia „locuitorii pământului” fie sunt ostili poporului lui Dumnezeu, fie sprijină fiara și acțiunile ei.

10. O haină albă = hainele albe reprezintă îmbrăcămintea corespunzătoare pentru cei ce sunt în prezența lui Dumnezeu. Hainele albe sunt îmbrăcămintea:

a. Biruitorilor (Apocalipsa 3:4-5, 18)

b. Bătrânilor (Apocalipsa 4:4)

c. Martirilor (Apocalipsa 6:11)

d. Mulțimea nenumărată (Apocalipsa 7:9)

e. Oștirile cerești (Apocalipsa 19:14)

Nu este sigur că Ioan se referă în mod literal la „haine albe”. Cel mai probabil „hainele albe” reprezintă o figură de stil care denotă puritatea morală. Puritatea morală este o caracteristică atât în viața de pe acest pământ, cât și în viața veșnică în prezența lui Dumnezeu. Ioan scrie că Domnul poruncește credincioșilor din Laodiceea „să cumpere de la Mine… haine albe ca să se îmbrace”. Cu alte cuvinte, aceste haine pot fi purtate chiar acum. Și, totuși, credincioșilor din Sardes li se promit „haine albe” la revenirea Domnului. Aceasta vine în sprijinul concluziei că „hainele albe” reprezintă puritate morală și nu neapărat articole de îmbrăcăminte.

11. Să se odihnească = aceasta este cea de-a doua poruncă pe care o primesc martirii din partea lui Dumnezeu. În ce privește verbul a se odihni, unii comentatori sugerează că „înțelesul primar al verbului are de-a face cu restaurarea și împrospătarea care vin prin odihnă, nu doar simpla încetare a activității”. Acest lucru sugerează că sufletele sunt într-un loc și o stare care le permite împrospătarea după truda din timpul acestei vieți.

12. Tovarășilor lor de slujbă și a fraților lor = o întrebare importantă la care trebuie să răspundem este dacă această expresie se referă la unul sau două grupuri. Posibila diferență nu are însă nicio semnificație: membrii ambelor grupuri vor fi uciși. Expresia tovarăși de slujbă (sundouloi) este folosită de 3 ori în cartea Apocalipsa (6:11; 19:10; 22:9). Apostolul Pavel o folosește de 2 ori (Coloseni 1:7; 4:7). De fiecare dată se au în vedere urmașii credincioși ai lui Dumnezeu. În mod clar este vorba despre sfinții lui Dumnezeu din epoca bisericii. Nu avem niciun indiciu care să infirme această concluzie.

13. Aveau să fie omorâți = este o indicație clară că Dumnezeu a stabilit un număr al celor ce vor fi uciși în timpul perioadei descrise în cartea Apocalipsa. De asemenea, aceasta mai arată că moartea nu este un semn al necredinței, ci un semn al credinței. Fără îndoială, unii credincioși vor muri din pricina lipsei lor de credincioșie, însă cei de aici au fost uciși tocmai datorită credincioșiei lor. Cât de mulți oameni vor fi uciși este sugerat de expresia „puțină vreme”. Aceasta ne spune cât va dura măcelul. Aceiași construcție gramaticală în limba greacă se regăsește în Ioan 7:33 și 12:35. Perioada reprezentată de expresia din Evanghelia lui Ioan se poate întinde între câteva zile și ceva mai mult de un an. Nu putem fi categorici, dar timpul reprezentat prin expresia „puțină vreme” în Apocalipsa nu este nedefinit. Numărul celor ce trebuie să fie uciși nu este nelimitat, ci stabilit dinainte. Este interesant să observăm că în Apocalipsa 10:6 se anunță că „nu va mai fi nicio zăbavă”. Acest anunț ar putea fi legat de Apocalipsa 6:11 (despre aceasta vom discuta pe larg când vom ajunge acolo).

Apocalipsa 6:12-17

Când a rupt Mielul (1) pecetea a șasea, m-am uitat și iată că (2) s-a făcut (2a) un mare cutremur de pământ. (2b) Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, (2c) luna s-a făcut toată ca sângele, și (2d) stelele au căzut din cer pe pământ, (2e) cum cad smochinele din pom când este scuturat de un vânt puternic. (2f) Cerul s-a strâns ca o carte de piele pe care o faci sul. Și (2g) toți munții și toate ostroavele s-au mutat din locul lor. (3a) Împărații pământului și domnitorii, căpitanii oștilor, cei bogați și cei puternici, toți robii și toți cei slobozi (3b) s-au ascuns în peșterile munților. (3c) Și ziceau munților și stâncilor. (3d) „Cădeți peste noi și ascundeți-ne (3e) de Fața Celui ce șade pe scaunul de domnie și de (3f) mânia Mielului; (3g) căci (3h) a venit ziua cea mare a mâniei Lui și (3i) cine poate sta în picioare?”

1. A șasea pecete = cea de-a șase pecete continuă tiparul prezentat de pecetea a cincea, ceea ce subliniază din nou diferența dintre primele patru și ultimele trei peceți. Nu apare niciun cal și niciun călăreț. În mod indirect se dă răspuns la întrebarea martirilor: semnul care anunță declanșarea iminentă a mâniei lui Dumnezeu vine sub forma unor cataclisme pământești și cosmice fără precedent în istoria omenirii. Impactul este evident: oamenii vor leșina de groaza evenimentelor care vor veni peste lume (Luca 21:26)

2. Ioan prezintă aceste cataclisme pământești și cosmice fără precedent în istoria omenirii. Acest eveniment este descris și în Vechiul și în Noul Testament.

2a. Un mare cutremur de pământ = primul semn al dezlănțuirii iminente al mâniei lui Dumnezeu este „un mare cutremur de pământ”. Traducerea în limba engleză pe care o folosim nu este suficient de clară în acest loc. Cuvântul grecesc seismos, din care provine cuvântul cutremur, înseamnă literalmente a scutura. Nu este clar dacă pământul sau cerurile sunt scuturate aici. Luca 21:26 ne spune că puterile cerurilor vor fi clătinate. Acest lucru este sprijinit și de Matei 21:29 precum și Marcu 13:25. Totuși, Isaia 12:13 și Ioel 3:16 anunță că atât pământul cât și cerurile vor fi zguduite în timpul zilei Domnului. Înțelegem că atât cerurile cât și pământul vor fi scuturate violent. Nu ni se spune cum va fi simțită scuturarea cerurilor de către cei ce locuiesc pe pământ. Dar evangheliștii ne spun că „puterile cerurilor vor fi clătinate”.

2b. Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr = această expresie arată că un eveniment dramatic se va abate asupra soarelui. Figura de stil – negru ca un sac de păr – indică faptul că soarele nu va mai da lumină, deci peste univers se va lăsa întunericul. Această idee este prezentă și în Matei 24:29. Deoarece unora le este greu să accepte că acest lucru se va întâmpla literalmente, aceștia preferă să înțeleagă evenimentul ca fiind unul simbolic și nu real. La urma urmei spune ei, nu se va pierde doar lumina, ci și căldura. Acest lucru pare imposibil, totuși evenimentul va fi fără precedent în istoria omenirii. O eclipsă totală de soare aduce întunericul asupra pământului, dar nu cauzează o scădere a temperaturii. Mulți oameni de știință au argumentat imposibilitatea opririi soarelui la amiază timp de 12 ore și, totuși, Iosua a trăit un astfel de eveniment.

2c. Luna s-a făcut toată ca sângele = acest al treilea semn se referă la pierderea luminii care provine de la lună. Termenul ca sângele denotă că aici este folosită o figură de stil. Metaforele și comparațiile reprezintă două exemple ale unei figuri de stil ce are de-a face cu compararea unor lucruri. Metafora spune „un lucru” este „alt lucru” (Domnul este păstorul oilor). În acest caz, afirmația are în vedere calitățile păstorului. Cu alte cuvinte, ceea ce se poate spune despre un păstor, se poate spune despre Domnul. Totuși, comparația se deosebește de metaforă. Comparația afirmă că un lucru este ca sau asemeni altui lucru (de exemplu, Domnul este ca un păstor). Această afirmație este mai îngustă decât metafora. Spre deosebire de metaforă care este largă în aplicație, comparația se focalizează asupra unui atribut definit în context. De obicei, acea trăsătură este definită în contextul imediat. În exemplul de mai sus am spune „Domnul este ca un păstor” prin faptul că mă protejează de dușmani.

Deci, atunci când Ioan spune „luna s-a făcut toată ca sângele” observăm imediat că avem de-a face cu o comparație. Întrebarea este următoarea: ce atribut al sângelui are în vedere Ioan aici? Bazat pe context și ținând cont de ceea ce se întâmplă cu soarele și cu stelele, Ioan se referă la lumină sau, mai precis, la absența ei. Deci, luna nu va mai reprezenta o sursă de lumină în timpul nopții. Matei 24:29 afirmă că „luna nu-și va mai da lumina ei”.

2d. Stelele au căzut din cer pe pământ = acesta este cel de-al patrulea semn care indică declanșarea iminentă a mâniei lui Dumnezeu. Aici întâmpinăm o nouă problemă. Conform științei moderne știm că, datorită dimensiunilor lor uriașe, este imposibil ca stelele să cadă literalmente pe pământ. Totuși, contextul sugerează că aici avem de-a face cu o nouă figură de stil, care are în vedere pierderea luminii stelelor.

2e. Cum cad smochinele verzi din pom când este scuturat de un vântu puternic = această comparație ne explică ce a avut Ioan în vedere cu privire la stele. Ca un ecou al Isaia 34:4, unde se vorbește despre căderea frunzelor și a rodului smochinului, Ioan subliniază aici smochinele. Matei 24:29 afirmă „Stelele vor cădea din pe cer”. Marcu 13:25 spune „Stelele vor cădea din cer”. Ioel 3:15 ne spune că „stelele își vor pierde strălucirea lor”. Toate aceste lucruri sunt în armonie cu ceea ce se întâmplă cu soarele și luna, adică stelele nu vor mai emite lumină. Privind bolta cerului, va fi ca și cum stelele au căzut din cer. Rezultatul este că Universul va rămâne în beznă.

2f. Cerul s-a strâns ca o carte de piele, pe care o faci sul = acesta este cel de-al cincilea cataclism cosmic descris de Ioan. Textul spune literalmente cerul. În textul original expresia lui Ioan este „cerul s-a rupt în două”. Verbul folosit aici poate avea mai multe nuanțe. El poate însemna „a rupe” sau „a dispărea”. Comparația „ca o carte pe care o faci sul” nu ne ajută prea mult în luarea unei decizii. Ambele înțelesuri rămân posibile. Mulți au observat ce se întâmplă cu o hartă care a stat multă vreme strânsă sul atunci când o pui pe un birou: atât timp cât este ținută în poziție cu ceva, ea rămâne plată, dar imediat ce nu mai este ținută, revine rapid la forma inițială. În sensul acesta, harta a dispărut. De asemenea, o hartă rulată strâns se va strânge cu repeziciune, atunci când este lăsată liberă. Deci, este posibil ca Ioan să accentueze viteza cu care cerul se va strânge.

Aici primim ajutor din partea cărții Isaia 34:4 unde prorocul spune că „toată oștirea cerurilor piere, cerurile sunt făcute sul ca o carte, și toată oștirea lor cade…” Septuaginta, traducerea în limba greacă a Vechiului Testament, folosește în Isaia același cuvânt folosit în Apocalipsa – a strânge sul. Sensul este următorul: cerul se va despica în două în același fel în care sulul este rulat. Sulurile din

vremea lui Isaia erau împăturite între două axe. Înseamnă că nu avem de-a face cu viteza de desfășurare: un sul rulat ascunde privirii conținutul său. Cerul se va da la o parte, ceea ce le va permite locuitorilor pământului să vadă coborârea spectaculoasă a Mielului lui Dumnezeu însoțit de slava lui Dumnezeu.

2g. Toți munții și toate ostroavele s-au mutat din locurile lor = acesta este ultimul eveniment dintre semnele pământești și cosmice care indică declanșarea iminentă a mâniei lui Dumnezeu. Fiecare munte și fiecare insulă se vor mișca din locul lor original. Această situație nu trebuie confundată cu judecata potirului al șaptelea, descrisă în Apocalipsa 16:20. Acolo Ioan spune că munții nu se vor mai găsi și insulele vor fugi din locul lor. Accentul acolo se pune pe dispariția sau încetarea existenței, pe când în Apocalipsa 6:14, accentul este pus pe tranziția simplă dintr-un loc în altul. Acest detaliu textual nu trebuie minimalizat sau trecut cu vederea. În aceste pasaje sunt descrise două evenimente distincte, și numai o tratare superficială a detaliilor textuale poate duce la concluzia că aceste pasaje descriu același eveniment.

În mod clar, aceste 7 cataclisme sunt menite să îndeplinească un scop anume: să capteze atenția oamenilor. Niciun om de pe fața pământului nu va putea trage altă concluzie decât aceea că Dumnezeu se apropie cu mânie de pământ. În special atunci când vor vedea pe Mielul lui Dumnezeu coborând din cer! Aceste 6 semne descrise mai sus au o istorie bogată în Vechiul Testament. Cel mai bogat eveniment istoric descris în Vechiul Testament este mânia lui Dumnezeu în perspectivă escatologică: Ziua Domnului. Ioan a ales cu grijă din Isaia și din Ioel aceste cataclisme, pe care însuși Domnul Isus le-a descris în Matei 24:29-30.

Este semnificativ faptul că Ioel 2:31 pune un indicator de timp important în relația dintre aceste evenimente. Iată ce declară Ioel: „Soarele se va preface în întuneric și luna în sânge înainte de a veni Ziua Domnului, ziua aceea mare și înfricoșată”. Oricine încearca să pună semnul egalității între semnul zilei Domnului și Ziua Domnului încalcă acest verset. Ioel spune clar că semnul va avea loc înainte de Ziua Domnului. Orice ar însemna primele patru peceți, ele nu fac parte din mânia escatologică lui Dumnezeu. Un lucru ce va fi argumentat și mai târziu.

3. Cea de-a doua porțiune semnificativă a celei de-a șasea peceți o reprezintă reacția „locuitorilor pământului” relatată în Apocalipsa 6:14-17.

3a. Împărați… căpitani… bogați… puternici… robi… slobozi = Ioan prezintă un spectru larg al omenirii care vor reacționa la semnul ce denotă dezlănțuirea iminentă a mâniei lui Dumnezeu. Această listă nu are scopul de-a arăta că toți necredincioșii care vor trăi pe pământ în acea vreme vor fi afectați de mânia lui

Dumnezeu. Apocalipsa 19:18-19 arată că oamenii menționați aici vor fi dați ca hrană păsărilor cerului la marele ospăț a lui Dumnezeu.

3b. S-au ascuns în peșteri și în stâncile munților = această expresie denotă că omenirea recunoaște importanța acestor semne. De asemenea, este susținută afirmația noastră anterioară că „munții” și „ostroavele” nu vor dispărea încă, ci se vor muta din locațiile lor originale. Observați că verbul „s-au ascuns” este la timpul trecut. Deci oamenii aceștia sunt deja în peșteri și în stânci.

3c. Ei ziceau munților și stâncilor = arată că cei nelegiuiți vor, mai degrabă, să moară.

3d. Cădeți peste noi și ascundeți-ne = această expresie este oarecum ciudată. Poate că exprimarea ciudată a oamenilor demonstrează groaza prin care trec în acest moment. Scopul imediat al celor nelegiuiți nu este moartea. Evident că dacă munții cad peste ei, aceștia vor muri, însă ei nu doresc doar să moară, ci vor să fie ascunși de privirea lui Dumnezeu. Aceasta sugerează că „Fața Domnului” nu este apreciată de către oameni decât dacă ei sunt sfinți. Un om nelegiuit nu poate suporta prezența Dumnezeului celui sfânt. Nu este îndeajuns să moară; sinuciderea nu este suficientă. Pentru cei nelegiuiți, chiar și a fi mort în prezența unui Dumnezeu sfânt nu este suficient. Ei vor să fie îngropați cât mai adânc, să fie ascunși de Fața Domnului.

3e. De Fața Celui ce șade pe scaunul de domnie = avem aici o referință directă la Dumnezeu Tatăl și, în acest context (observați prezența Mielului), Dumnezeu Tatăl este așezat pe tron. Unii spun că „fața celui ce șade pe tron” este un mod indirect de a se referi la Dumnezeu Tatăl fără însă a-I menționa numele. Nu argumentăm aici cine șade pe scaunul de domnie! Acum suntem interesați de ceea ce văd cei nelegiuiți.

Isaia 2:19 afirmă că „oamenii vor intra în peșterile stâncilor și în crăpăturile pământului de frica Domnului și de strălucirea măreției Lui, când se va scula să îngrozească pământul”. Frica Domnului și strălucirea măreției Lui se pot referi la Slava lui Dumnezeu. Petru declară în cea de-a doua sa epistolă că Isus a primit cinste și slavă din partea lui Dumnezeu Tatăl… din slava minunată…” Iov 13:11 pune următoarea întrebare: „Nu vă înfricoșează măreția Lui? Și nu cade groaza Lui peste voi?” Ideea transmisă de autor este următoarea: în acest eveniment Dumnezeu Tatăl Își va face simțită prezența. Această prezență va include și slava Lui, care poate fi descrisă printr-un tron imens, deoarece Dumnezeu rămâne invizibil.

3f. De mânia Mielului = al doilea eveniment care îi îngrozește pe cei nelegiuiți și din ca

este Isus Hristos, cea de-a doua Persoană din Sfânta Treime. Mânia este conectată aici cu Mielul. Aceasta este prima folosire a termenului mânie în cartea Apocalipsa. Faptul că ea este legată de Mielul lui Dumnezeu nu trebuie trecut cu vederea. Isus este Judecătorul escatologic (Ioan 5:27; Ioan 10:42; Daniel 7:13-14). Ea îndeplinește dorința Tatălui.

3g. Căci = indică motivul pentru reacția celor nelegiuiți. Aceștia strigă la munți și la stânci să-i omoare și să-i îngroape, deoarece sunt conștienți de venirea zilei mâniei, semnalată prin cataclismele premergătoare.

3h. Ziua cea mare a mâniei Lui = această expresie este importantă din mai multe motive. Totuși, înainte de-a privi la semnificația ei în ansamblu, cititorul trebuie atenționat asupra unei diferențe ce apare între traduceri diferite. Pronumele lor și lui au cauzat multe polemici. Nu putem fi categorici într-o privință sau în cealaltă, deoarece indiferent de poziția adoptată, înțelesul teologic rămâne același. Domnul Isus afirmă în repetate rânduri că El și Tatăl sunt una în gândire și acțiune. Deci, mânia Lui este mânia Lor, iar mânia Lor este mânia Lui.

Contextul identifică în mod clar această zi ca fiind Ziua Domnului escatologică, descrisă în Vechiul Testament ca ziua mâniei lui Dumnezeu Tatăl. Totuși, în Noul Testament termenul Domnul îl reprezintă și pe Domnul Isus (Fapte 2:36). Deci, Ziua Domnului înseamnă mânia escatologică atât a lui Dumnezeu Tatăl cât și a Domnului Isus.

A venit este traducerea corectă a construcției gramaticale, însă înțelesul expresiei în limba greacă s-a pierdut. Textul în limba greacă sugerează ideea „este gata să vină”. Accentul se pune pe inițierea acțiunii. Aceasta se potrivește cu întrebarea pusă de martiri la pecetea a cincea. Cea de-a cincea pecete solicită începerea mâniei lui Dumnezeu. A șasea pecete anunță declanșarea iminentă a mâniei lui Dumnezeu, iar a șaptea pecete demonstrează mânia lui Dumnezeu.

3i. Cine poate sta în picioare = această întrebare retorică necesită un răspuns, iar răspunsul este „nimeni”. Niciun om nelegiuit nu va putea sta în picioare în fața mâniei lui Dumnezeu.

Apocalipsa – Prefaţa şi Cuprinsul

 CatalinD

A P O C A L I P S A

Prefaţă

Reproducând aceste prelegeri sub formă de carte, răspund pur şi simplu la cererea multora care le-au auzit, fie la Oakland, sau în alte oraşe unde le-am ţinut recent. Mai înainte am refuzat să scot un volum despre Apocalipsă întrucât mi se părea că deja erau aşa de multe sub tipar mai bune decât aş fi putut eu să scriu. Dar, deşi acest fapt rămâne la fel de adevărat astăzi, marele război şi alte mişcări colosale din ultimii cinci ani s-au combinat ca să accentueze şi să clarifice mult ceea ce fraţi mai pricepuţi scriseseră în anii trecuţi, încât acum găsesc că este nevoie de o expunere mai actuală a celei din urmă cărţi din Biblie, care să ia în considerare aceste numeroase şi semnificative evenimente.

Trebuie să fim recunoscători cercetătorilor serioşi ai profeţiei, constatând că poziţia lor este întărită de întâmplările recente, şi concluziile lor anterioare confirmate. Pe de altă parte, şcoala pretins optimistă, care a închis întotdeauna ochii la realitatea profeţiei, se poate smeri recunoscând că pronosticurile ei sunt cu totul false şi că încrederea lor în fraternitatea omenească s-a dovedit a fi o halucinaţie aiurită, care a nesocotit Cuvântul lui Dumnezeu şi stricăciunea inimii omeneşti.

Pregătind aceste prelegeri pentru tipar, nu le-am schimbat forma, deşi ici şi acolo am modificat expresiile echivoce şi uneori am insistat asupra anumitor teme, din motive de claritate. Prima cuvântare a fost doar parţial consemnată şi ca atare a trebuit să fie aproape complet refăcută. Celelalte sunt în mare parte aşa cum au fost expuse.

Fiind încredinţat că această carte poate fi de folos spre a trezi interes pentru studiul profeţiei şi să pregătească pe poporul Lui pentru întoarcerea Domnului, v-o transmit în Numele Său.

Harry A. Ironside – Oakland, California, 1919

________________________________________________________________

                                                           C U P R I N S

I              Cap. 1.1-8                          Introducere
II            Cap. 1.9-20                        Prima viziune
III          Cap. 2                                 Cele şapte biserici
IV           Cap. 3                                 Cele şapte biserici (continuare)
V             Cap. 4                                 Prima viziune a cerului
VI           Cap. 5.1 –  6.8                   Cartea cu şapte peceţi
VII         Cap. 6.9-17                        Pecetea a cincea şi a şasea
VIII       Cap. 7                                 Cei 144.000 şi marea mulţime a neamurilor
IX           Cap. 8                                 Ruperea celei de-a şaptea peceţi
X             Cap. 9                                 Primul şi al doilea „Vai!” al trâmbiţelor
XI           Cap. 10                               Ia cărticica deschisă şi mănânc-o
XII         Cap. 11                                Cei doi Martori şi Trâmbiţa a şaptea
XIII       Cap. 12                                Femeia şi Copilul de parte bărbătească
XIV        Cap. 13.1-10                      Viitoarea Confederaţie a Naţiunilor
XV          Cap. 13.11-18                    Anticristul personal
XVI        Cap. 14                               Secerişul şi culesul viei
XVII      Cap. 15 – 16                       Potirele şi mânia lui Dumnezeu
XVIII    Cap. 17                                Babilonul. Caracterul şi osânda lui
XIX        Cap. 18.1 – 19.5                Babilonul. Caracterul şi osânda lui (continuare)
XX          Cap. 19.6-21                      Cele două cine
XXI        Cap. 21 – Cap. 22              Aspecte de încheiere

Apocalipsa – VI. Cartea cu şapte peceţi. Cap. 5 la 6.8

de CatalinD

VI.
Cartea cu şapte peceţi
Capitolul 5 la 6.8

     În capitolul 4 aveam ca subiect pe răscumpăraţii Domnului strânşi în jurul tronului lui Dumnezeu şi al Mielului în cer. Cei 24 de bătrâni din viziunea lui Ioan, stând în jurul tronului, reprezintă pe toţi sfinţii cereşti din dispensaţia aceasta şi cea trecută. Ne amintim că simbolul este luat de la cei 24 de bătrâni ai preoţiei lui Israel. Putem vedea ce potrivit este reprezentată întreaga ceată cerească de aceste căpetenii ale preoţiei levitice. În cer însă nu există nicio preoţie sacerdotală, ci toți din poporul lui Dumnezeu sunt preoţi.

     În Apocalipsa 5 ne ocupăm de aceeaşi viziune ca în cap.4. În cap.4 am văzut pe Domnul Isus adorat ca şi Creator. În cap.5 gloria Sa este mai înaltă, El fiind adorat ca Răscumpărător.

Tu ai fost mare când ai făcut lumea din nimic; când ai răscumpărat-o eşti şi mai mare.

     Primul lucru care  ne atrage atenţia este ce se spune despre cartea cu şapte peceţi din mâna Celui ce stă pe tron. Am văzut din cap.4 că Fiul este Cel ce stă pe tron, dar să nu uităm că acesta este şi tronul lui Dumnezeu Tatăl. Şi astfel, avem în mâna dreaptă a Tatălui o carte scrisă pe dinăuntru şi pe dinafară şi pecetluită cu şapte peceţi. Când citim „carte” nu trebuie să ne gândim la o carte obişnuită, ci mai curând la un sul de pergament. Vechile cărţi ale Israelului erau în general suluri de piele de oaie; şi când ni se spune că această carte era pecetluită cu şapte peceţi, trebuie să înţelegem că ea era făcută sul până la un anumit punct, şi acolo era pusă o pecete pe margine, aşa încât nu putea fi deschisă fără să se rupă pecetea. Era apoi rulată puţin mai departe şi o altă pecete era pusă acolo şi tot aşa mereu până ce erau şase peceţi pe marginea cărţii, şi o ultimă pecete încheia întregul sul. Când prima pecete era deschisă, o anumită porţiune din carte era expusă vederii şi la fel cu fiecare din următoarele. Când cea de-a şaptea pecete era ruptă, atunci întreaga carte era desfăşurată.

     Ce conţinea această carte pecetluită? Voi reaminti un principiu: studiind cartea Apocalipsei să nu ne bizuim niciodată pe propria noastră imaginaţie cu privire la ce simbol referă. Fiecare simbol este explicat sau se face aluzie la el în altă parte din Biblie.

     În Ieremia 32 citim că Ieremia a trăit chiar în epoca precedentă căderii Ierusalimului sub Nebucadneţar. A profeţit poporului Israel că vor fi duşi în robia Babilonului, că timp de 70 de ani aveau să fie captivi, și că la sfârşitul acestei perioade vor fi eliberaţi şi locurile lor pustii vor fi reclădite (Ieremia 29.10). Hanameel, vărul lui Ieremia, care avea o bucată de pământ, ştia bine că în curând ea va fi absolut fără nicio valoare şi era nerăbdător să scape de ea şi să scoată ce-o putea pe ea. El a încercat s-o vândă vărului lui, profetul Ieremia, care era în închisoare în timpul acela din cauza adevărului. Domnul a spus lui Ieremia: „Cumpără ţarina” și I-a poruncit să primească propunerea ca și cum ţarina ar avea valoare, pentru că după cât de sigur era că poporul lui Dumnezeu a coborât în Babilon, la fel de sigur era și că se vor întoarce din nou de acolo, și deci țarina va valora mult mai mult în ziua aceea, rămânând astfel în familia lui. În Ieremia 32.8 ni se spune, că Hanameel a venit şi l-a rugat să-i cumpere câmpul, iar Ieremia a primit. Titlul de proprietate a fost deci întocmit, pecetluit şi ascuns undeva. Ţarina era cumpărată de Ieremia, dar el nu a intrat în posesia ei atunci, pentru că avea să fie alungat, lepădat şi pus deoparte; dar într-o zi sulul acela pecetluit va fi de o mare valoare, atunci când restaurarea va avea loc. El l-a dat secretarului său să-l ascundă departe şi să facă cunoscut moştenitorilor lui unde era actul care trebuia să le dea titlul de proprietate asupra pământului. Documentul acela, ca o carte pecetluită, era titlul de proprietate al moştenirii lui Ieremia, iar când poporul lui Dumnezeu se va întoarce din Babilon, un om va intra în tribunal şi va spune: „Actul acesta îmi aparţine. Eu sunt moştenitorul lui Ieremia. Eu am dreptul să rup peceţile şi să iau proprietatea”.

     Cu ilustraţia aceasta înaintea noastră, nu ne este greu să înţelegem ce vrea să spună cartea cu şapte peceţi din Apocalipsa. Cartea pe care Ioan a văzut-o în mâna Celui ce stătea pe tron este titlul de proprietate al acestei lumi; şi când Dumnezeu spune: „Cine este vrednic să ia cartea şi să-i rupă peceţile?”, este exact un alt fel de a spune „Cine este moştenitorul legitim?” Cine poate spune: „Eu am dreptul să rup peceţile acelea, dreptul să pretind că lumea îmi aparţine mie?” Cine este vrednic să ia lumea în stăpânire şi să şi-o supună? Adam, tu eşti? Nu ţi-a fost dată lumea? Când Dumnezeu te-a creat şi te-a aşezat în grădina Edenului, nu ţi-a spus că totul este al tău? De ce nu ieşi înainte să iei acest titlu de proprietate şi să-ţi revendici proprietatea? Adam poate spune: „Mi-am pierdut moştenirea din pricina păcatului. A mea a fost, dar am păcătuit şi nu mai este a mea. Diavolul mi-a furat-o, înşelându-mă, şi eu nu mai am niciun drept asupra ei”. Este vreun înger care poate înainta şi să ia cartea? Nu, niciun înger din oştirile cereşti nu poate spune: „Eu am dreptul la lumea aceasta”. Niciun om din tot universul nu poate spune: „Este a mea”. Şi Ioan spune: „Am plâns mult, pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic”. Dar în timp ce plângea unul dintre bătrâni i-a spus: „Nu plânge! Iată că Leul din seminţia lui Iuda a biruit ca să ia cartea şi să-i rupă peceţile …” Şi Ioan s-a uitat să vadă Leul din seminţia lui Iuda, maiestosul rege al animalelor, gata să sară pe pradă, însă a zărit un miel … Ce, Leul este Mielul!? Da, Mielul lui Dumnezeu este Leul din seminţia lui Iuda. Mielul care simbolistic vorbeşte despre nevinovăţie, despre smerenie, despre bunătate şi jertfă este Cel ce trebuie să înainteze ca un Războinic viteaz şi să revendice această lume ca pe un drept al Său, alungând pe toţi vrăjmaşii Lui dinaintea feţei Sale. Traducerea lui Weymouht spune: „Am văzut în mijlocul tronului un miel care arăta de parcă ar fi fost adus jertfă” – Mielul în adevărata glorie a lui Dumnezeu care în toată eternitatea va purta semnele morţii pe trupul Său glorificat.

     Când a ieşit Domnul din mormânt, semnele cuielor erau pe El. Când, după mulţi ani, Ioan L-a văzut sus, în glorie, el a văzut un Miel care arăta ca şi când ar fi fost adus jertfă; şi când noi vom merge acasă, în cer, nu vom greşi niciodată identificarea Lui. Nu vom greşi închinându-ne lui Gabriel, în locul Domnului Hristos; nu vom confunda pe un apostol iubit ca Ioan, cu Domnul Isus. Vom avea ochii numai pentru Mielul pe al cărui trup vor fi pe vecie semnele răscumpărării noastre. Ce privelişte va fi pentru poporul iubit al lui Dumnezeu când vom privi faţa Lui, vom simţi atingerea Lui duioasă, vom privi urmele cuielor din mâinile şi picioarele Lui și semnul lăsat de suliţa romană în coasta Lui!

     Profetul Habacuc 3.4, Îl descrie astfel: „din mâna Lui pornesc raze şi acolo este ascunsă tăria Lui”. Acolo unde suliţa crudă L-a străpuns, se ascunde puterea Lui.

„O, Miel, Miel însângerat,
Miel al Calvarului,
Miel care ai fost ucis, dar trăieşti din nou
Ca să mijloceşti pentru mine”

     Cunoaşteți dvs. pe acest Miel al lui Dumnezeu? Sunteți dvs. familiarizaţi cu El? Este El Mântuitorul dvs.? Vă bizuiți dvs. pe îndurarea Lui?

     Se spune că Mielul din mijlocul tronului are şapte coarne. Coarnele vorbesc despre putere. În Vechiul Testament citim despre „tauri puternici din Basan”, cu capete mari, cu grumazul gros şi coarne tari. În Israel se obişnuise să se lege ideea de putere cu cornul. Dar Ioan nu vede un taur viguros, ci un miel, (diminutiv, un mieluşel) cu şapte coarne! Aşa cum coarnele vorbesc de putere, cifra şapte vorbeşte de perfecţiune. Puterea desăvârşită aparţine Mielului lui Dumnezeu.

     Ni se spune că El avea şapte ochi, care ni se explică în continuare că sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu trimise în toată lumea, şi aceasta este legat cu Isaia 11.2. Duhul Sfânt este Duhul lui Hristos. „În El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2.9). Toate harurile spirituale sunt ale Lui. „El este uns cu un untdelemn de bucurie, mai presus de tovarăşii Lui de slujbă” (Ps. 45.7). El este Cel ce ne dă Duhul Sfânt.

     A venit şi a luat cartea din mâna dreaptă a Celui ce stătea pe tron. Ce-L îndreptăţea să procedeze aşa? Pentru că s-a dus la cruce în infinită îndurare, ca să plătească marea datorie a păcatului, să răscumpere astfel moştenirea pierdută şi s-o elibereze de sub dominaţia lui Satan. Mielul are dreptul la carte, Mielul poate să revendice titlul de proprietate al acestei lumi, fiindcă atunci când murea pe crucea Calvarului a răscumpărat-o să fie a Sa; o lume în care gloria lui Dumnezeu va urma să fie desfăşurată de-a lungul a o mie de ani. Era lumea Lui, pentru că El a creat-o. El a dat-o omului, dar acesta a pierdut-o prin păcat. Însă Domnul Isus Hristos a răscumpărat-o când era atârnat pe crucea Golgotei. Și timp de 2000 de ani El a aşteptat cu răbdare, acolo în glorie, până avea să se împlinească vremea ca să-şi revendice moştenirea. De aceea cartea cu titlul Lui de proprietate a fost pecetluită. În acest interval, oamenii au avut destul timp să progreseze pe pământ. Diavolul a condus lucrurile în mod corespunzător, dar în curând Domnul Hristos va reveni. El va restabili totul, însă va face aceasta prin judecată. Chiar lumea în care Domnul Isus a murit, va deveni sfera unde gloria lui Dumnezeu se va desfăşura – şi aceasta nu numai în mileniu, ci şi pe pământul cel nou după aceea, ca şi în cerul cel nou.

     „Când (Mielul) a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei 24 de bătrâni s-au aruncat la pământ înaintea Mielului, având fiecare câte o alăută (harfă) şi potire de aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor” (v.8). Mie îmi place foarte mult harfa. De fiecare dată când aud o harfă cântând, mă gândesc că, cu un astfel de instrument voi cânta şi eu în cer. Este o închipuire, desigur, dar una plăcută.

     „Şi cântau o cântare nouă şi ziceau: Vrednic eşti tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile; căci ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru şi ei vor împărăţi pe pământ” (v.9-10). Ei nu cântă numai despre ei, ci despre toţi răscumpăraţii; astfel, făpturile vii, atributele divine, se unesc cu ei. Şi iată, o mare mulţime care cântă cuvintele cântării, deci probabil că în cer vor fi mult mai mulţi oameni decât vor fi cei pierduţi pentru totdeauna în infern. Toţi pruncii care au murit, vor fi acolo, în cer. Ce aglomerat va fi căminul ceresc! Şi ce minunate părtăşii! Vom fi în tovărăşia tuturor celor curaţi şi sfinţi, curăţiţi prin sângele Domnului Isus. Să observăm ce anume cântă ei acolo: ei atribuie răscumpărarea în întregime Mielului şi lucrării Sale. Aceştia sunt sfinţii lui Dumnezeu. Apoi vom găsi o altă ceată, cea a îngerilor. Putem remarca însă un cerc închis, format din păcătoşii răscumpăraţi; aceştia vor fi gloria cerului.

     Auzim adesea printre oameni despre îngeri care cântă. În Iov 38.7 citim: „atunci când stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie”. Stelele dimineţii sunt îngerii. Ei cântau când această lume, în frumuseţea ei ieşea din mâna lui Dumnezeu. Dar această veche cântare a încetat. Păcatul a intrat în lume şi a murdărit frumoasa creaţie şi din timpul acela nu mai citim niciodată că îngerii cântă. La naşterea Domnului Isus o mulţime de oaste cerească a lăudat pe Dumnezeu, spunând: „Glorie lui Dumnezeu în locurile prea înalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui” (Luca 2.14). Dar nu citim că ei au cântat. Răscumpăraţii cântă însă „o cântare nouă”. Este cântarea răscumpărării. Vom fi şi noi în stare să cântăm acea cântare? Îngerii Îl vor lăuda pe Miel, este adevărat, dar nu se spune că ei vor cânta. Iată textul: „M-am uitat şi împrejurul scaunului de domnie, în jurul făpturilor vii şi în jurul bătrânilor am auzit glasul multor îngeri. Numărul lor era de zece mii de ori zece mii şi mii de mii. Ei ziceau cu glas tare: Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, gloria şi lauda” (v.11-12). Ce oştire! Poate gândim că Dumnezeu ar fi avut îndeajuns şi fără noi. John Bunyan spunea: „Oh, acest Miel al lui Dumnezeu! Cerul întreg era al Lui, mulţimi nenumărate de îngeri Îl desfătau, dar aceasta nu-L mulţumea. El trebuia să aibă părtăşie cu păcătoşii”. Dacă vreodată veţi cânta sus, va trebui să începeţi de aici, de jos. Putem spune noi: „Tu ai fost înjunghiat şi m-ai răscumpărat cu sângele Tău?”

     Îngerii stau într-un cerc exterior. Cu alte cuvinte, îngerii stau deoparte, privesc şi spun: „Mielul merită cinstea pe care o primeşte!”

     Apoi este o a treia ceată, un al treilea cerc, cuprinzând întreaga creaţie. Ioan priveşte peste întregul univers şi vede fiecare făptură înălţând pe Miel. Va veni ziua când toată inteligenţa creată se va uni şi va spune: „Glorie Mielului!”

     După ce Mielul a luat cartea, apoi îi rupe peceţile. Când a început Războiul mondial, au venit unii la mine să mă întrebe: ”Nu credeţi că Necazul cel Mare a început deja? În ultimii ani eveniment după eveniment răspunde la această parte introductivă a Apocalipsei, încât ai fi îndreptăţit să crezi că am intrat deja în durerile Necazului celui Mare”. Răspunsul meu a fost acesta: „Nu poate fi nici o perioadă de necaz (strâmtorare), cum este descrisă aici, mai înainte ca Mielul să rupă peceţile din cartea cu şapte peceţi. Şi Mielul nu rupe prima pecete mai înainte ca cei răscumpăraţi să fie văzuţi încununaţi în cer. Şi niciun răscumpărat nu-şi va primi cununa înainte ca să fie răpiţi la venirea Domnului Isus în văzduh şi instalarea tronului de judecată. Toate cununile urmează să fie date la tronul de judecată al lui Hristos, înainte ca Mielul să ia cartea şi înainte ca peceţile să fie rupte.”

     Atunci o doamnă m-a întrebat: „Frate, ce chin poate fi mai mare ca acesta?” „Ei bine, atunci condiţiile vor fi îngrozitoare. Până acum n-a existat un alt război în care organizaţiile care se declară că reprezintă neprihănirea (dreptatea) să fi făcut atât de mult pentru soldaţi, rude şi nevoiaşi ca în acest teribil conflict. Luaţi Crucea Roşie, de pildă. Spiritul de sacrificiu a făcut pe oameni să iniţieze această societate şi mulţi din fondatorii ei erau devotaţi pentru Hristos. Oriunde se vede Crucea Roşie se evocă crucea lui Hristos. În Necazul cel Mare însă nu va mai fi nicio cruce roşie. Crucea lui Hristos va fi atât de urâtă atunci încât nu va mai fi văzută nicăieri. Apoi să ne uităm la YMCA. Cunosc criticile ce i se aduc şi eu însumi a trebuit să vorbesc despre aceasta, dar mişcarea YMCA a fost întemeiată de un om al lui Dumnezeu şi obiectivul ei iniţial a fost aducerea sufletelor la Hristos. Multe lucrări mai recente ale ei sunt într-adevăr expuse criticilor şi, pe bună dreptate este o ruşine pentru ce a adăugat şi a denaturat ea ulterior. Totuşi putem mulţumi lui Dumnezeu pentru Noile Testamente şi mângâierile aduse prin ele milioanelor de oameni. Luaţi lucrarea Armatei Mântuirii. Am auzit pe mulţi mărturisind că Armata Mântuirii predica Evanghelia în tranşee. Acum gândiţi-vă la un război mai mare decât acesta (şi aşa va fi în viitor), un război în care nu va mai exista nicio Armată a Mântuirii, nicio YMCA, nici Crucea Roşie, nici Societăţi Biblice, nici lucrători creştini – absolut niciun slujitor spiritual care să uşureze condiţiile îngrozitoare care vor predomina atunci în lume. Gândul este cumplit, dar un astfel de război a fost prezis de Biblie.”

     Repet, timpul acelei strâmtorări nu va începe înainte ca cei răscumpăraţi să fie strânşi în jurul Domnului în glorie, şi să fie încununaţi. Apostolul Pavel spune: „De acum, mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da „în ziua aceea” Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui”. „În ziua aceea” când sfinţii vor fi adunaţi în jurul tronului de judecată al lui Hristos, adică în ziua când îşi vor primi cununile.

     Aşadar, după ce Biserica va fi răpită, cine îi va lua locul în lume? După ce răpirea a avut loc, noi suntem deja în cer. Să presupunem acea ultimă noapte – în timp ce lucrurile merg înainte în mod obişnuit. Deodată se aude din glorie un sunet dulce şi fiecare răscumpărat înţelege că este trâmbiţa lui Dumnezeu. Şi într-o clipă, mormintele se deschid şi în fiecare loc unde credincioşii morţi se odihniseră, trupurile au înviat şi sfinţii vii s-au schimbat. Ne pomenim că suntem răpiţi şi intrăm în Casa Tatălui şi cădem cu faţa la pământ să ne închinăm. Să presupunem că am trăit deja 24 de ore în cer. O, păcătosule, tu nu vei fi acolo! Despre oamenii mântuiţi vorbesc. La început inimile noastre vor fi prea pline de Hristos ca să se mai gândească la altceva. Dar, în cele din urmă, El Însuşi ne stimulează să fim atenţi la ce se pregăteşte să facă. Poate zicem în noi înşine: „Ce se petrece cu lumea pe care am lăsat-o jos?” Privim în jos la sărmana scenă pe care am trăit-o până ieri. Oamenii umblă aproape ca înainte, numai că într-o mare agitaţie. Priviţi la străzile metropolelor. Putem vedea băieţii cu ziare cum strigă: „Ediţie specială! Un mare număr de persoane au dispărut!” Este mare învălmășeală la ziare să afle tot despre acest straniu eveniment. Mulţi se îngrămădesc la Bisericile populare ca să asculte pe reverendul dr. Anania şi asistenţii lui dând explicaţii despre marea dispariţie a atâtor oameni.

     Cred că mulţi vor merge la Biserică câtva timp după răpirea celor credincioşi. Se vor înghesui ca niciodată înainte. Îmi închipui că-l aud pe reverend aplanând lucrurile, stând la amvon cu faţa palidă, cadaverică, în timp ce se uită la duzinele de enoriaşi, pe care nu i-a văzut de mulţi ani, şi cugetă: „Acum văd că trebuie să dau o explicaţie acestor oameni. De 20 de ani le-am spus că povestea aceasta cu a doua venire este falsă”. Oamenii care credeau în a doua venire erau priviţi ca nişte idioţi, care nu ştiu ce vorbesc. Se aud murmure în adunare: „Noi ţi-am încredinţat sufletele noastre. Dumneata ai învăţat la colegii, seminare, universităţi, ai citit biblioteci întregi cu cărţi şi noi te credeam când spuneai că vechea concepţie a mântuirii prin sângele lui Hristos este demodată, și că noi înşine putem să ne mântuim prin fapte şi ştiinţă. Te credeam când ne spuneai că a doua venire a Domnului Hristos este o idee fantastică: acum explică-ne aceasta!” Altul striga: „Şi cu bunica ce se aude? Ea a crezut în Biblia ei până la sfârşit. De curând a citit: „În ceasul când nu vă gândiţi, Fiul Omului va veni”. Acum bunica s-a dus şi eu sunt aici. Doctore, explică-ne!”

     Vor fi nişte adunări deosebite după venirea Domnului! Iată lumea aceea plină de corupţie, iată inimile oamenilor topindu-se de frică. Oamenii de stat creştini s-au dus. Oamenii de afaceri creştini, toate categoriile de oameni care cunoşteau pe Hristos, au dispărut. Ce vor face ei? Citim: „Când a rupt Mielul cea dintâi din cele şapte peceţi, m-am uitat şi am auzit pe una din cele patru făpturi vii zicând cu un glas ca de tunet: Vino şi vezi! M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal alb. Cel ce sta pe el, avea un arc; i s-a dat o cunună şi a pornit biruitor şi ca să biruiască” (cap.6.1-2). Am văzut pe Miel când rupea prima pecete şi Ioan a auzit un glas ca de tunet. Tunetul vorbeşte de o furtună apropiată, deşi scena pare destul de liniştită. Ce este aceasta? Un luptător iese pe un cal alb, ţinând un arc în mână. Arcul vorbeşte de lupte de la distanţă. Caii, ca în Zaharia 1, simbolizează hotărâri providenţiale. Acest luptător de pe calul alb zugrăveşte ultimul efort al omului de a instaura o domnie a ordinii şi a păcii, în timp ce Hristos este încă lepădat. Va fi cea mai mare încercare a lumii de a-şi uni forţele după ce Biserica a fost răpită. Va fi planul şireteniei diabolice de a produce un mileniu de batjocură fără Hristos. Cât va dura aceasta?

     „Când a rupt Mielul a doua pecete, am auzit pe a doua făptură vie zicând: Vino şi vezi. Şi s-a arătat un alt cal, un cal roşu. Cel ce sta pe el a primit puterea să ia pacea de pe pământ, pentru ca oamenii să se înjunghie unii pe alţii şi i s-a dat o sabie mare” (cap.6.3-4). Deci apare un cal roşu, ce ne vorbeşte despre anarhie și război sângeros. Primul efort din lumea de jos va fi să stabilească pacea universală, despărţiţi de Hristos. Dar ea va sfârşi într-un război universal, mult mai sângeros şi mai mare decât s-ar fi cunoscut vreodată. Călăreţul de pe calul roşu ca sângele are o sabie. Ea vorbeşte de un război de tip diferit, inclusiv cel cu arcul. Omul luptând cu omul, naţiune cu naţiune. Conflictele interne şi războaiele de clasă și nimicirea oricărei ordini stabilite este ilustrată aici.

     „Când a rupt Mielul pecetea a treia, am auzit pe a treia făptură vie zicând: Vino şi vezi. M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal negru. Cel ce sta pe el avea în mână o cumpănă. Şi în mijlocul celor patru făpturi vii, am auzit un glas care zicea: O măsură de grâu pentru un dinar. Trei măsuri de orz pentru un dinar. Dar să nu vatămi untdelemnul şi vinul” (cap.6.5-6). Deci, un cal negru şi un călăreţ cu o cumpănă ne vorbeşte despre ceea ce urmează inevitabil după un război mondial: foamete mondială. Nu mă îndoiesc că oamenii au chibzuit la tot ce au văzut cu ochii în ultimii patru ani. Efortul de a instaura pacea universală i-a apropiat de războiul universal. Foamete în multe părţi ale lumii, dar încetul cu încetul va cuprinde întreaga lume. Ştim ceva mai bine acum decât atunci când lucrurile au fost profeţite întâia oară de oamenii lui Dumnezeu, ce înseamnă aceasta. Am avut raţia noastră distribuită cu măsură şi am cunoscut preţul costisitor al vieţii pe timp de război, dar în viitor condiţiile vor fi atât de îngrozitoare încât o măsură de grâu se va plăti cu un dinar sau trei măsuri de orz cu aceeaşi sumă. „Măsură” înseamnă atât grâu cât să pregătească omul o masă iar dinarul era plata pentru o zi de lucru. Hrana pentru un prânz din salariul unei întregi zile de lucru, va fi pentru cineva care va mânca grâu. Dacă va mânca orz, va avea trei mese pentru o zi de lucru. Ce condiţii grele! Noi socotim exorbitant costul unui război, dar în zilele Necazului cel Mare va fi fără seamăn.

     „Dar să nu vatămi untdelemnul şi vinul”. Untdelemnul şi vinul sunt puse în contrast cu grâul şi orzul. Grâul şi orzul constituie hrana săracului – aproape dincolo de posibilităţile lui de cumpărare; dar de hrana bogatului, de luxul lui să nu se atingă.

     „Când a rupt Mielul pecetea a patra, am auzit glasul făpturii a patra zicând: Vino şi vezi! M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal gălbui. Cel ce sta pe el se numea moartea şi împreună cu el venea după el Locuinţa morţilor. Li s-a dat putere peste a patra parte a pământului, ca să ucidă cu sabia, cu foamete, cu molimă şi cu fiarele pământului” (cap.6.7-8). Deci un cal gălbui (palid), încălecat de moarte. Cuvântul redat cu „gălbui” însemnă verde-crom. O mai bună traducere ar fi un cal „livid”, adică culoarea cadavrelor. A cui imagine este aceasta? A molimei, care urmează întotdeauna războiului şi foametei.

Interviu cu Dumnezeu  ,de Octavian Paler

Cand am citit pentru prima oara dialogul am ramas suprins de concluzia cu care se termina:”sa nu uitam de EL, de Dumnezeu”.Desi e prezent peste tot in univers,desi cunoaste totul despre toti,desi puterea Lui e incomensurabila are si Dumnezeu o dorinta:SA NU UITAM DE EL.

Ideea de uitare ma duce cu gandul la relatie si una speciala:relatie divinitate-om.Cred ca e cea mai importanta relatie pe care o poate avea omul si in care nu este niciodata dezamagit de ceea ce se ofera daca are in minte urmatorul lucru: „stim ca toate lucrurile lucreaza impreuna spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu”.

-Ai vrea sa-mi iei un interviu? deci…..zise Dumnezeu.
-Daca ai timp… am raspuns eu.

Dumnezeu a zâmbit, spunând:
-Timpul meu este eternitatea. Ce intrebari ai vrea sa-mi pui?

-Ce te surprinde cel mai mult la oameni?

Dumnezeu a raspuns:

-Faptul ca se plictisesc de copilarie, se grabesc sa creasca, apoi iarasi tânjesc sa fie copii; ca îsi pierd sanatatea ca sa faca bani si apoi îsi cheltuiesc banii ca sa-si refaca sanatatea; faptul ca se gandesc cu teama la viitor si uita prezentul iar astfel nu traiesc nici prezentul nici viitorul; ca traiesc ca si cum nu ar muri niciodata si mor ca si cum nu ar fi trait.

Dumnezeu mi-a luat mana si am stat tacuti un timp. Apoi am intrebat:

-Ca un parinte, care sunt câteva din lectiile de viata, pe care ai dori sa le învete copiii Tai?

-Sa invete ca dureaza doar cateva secunde sa deschida rani profunde in inima celor pe care ii iubesc si ca dureaza mai multi ani ca acestea sa se vindece; sa invete ca un om bogat nu este acela care are cel mai mult ci acela care are nevoie de cel mai putin; sa invete ca exista oameni care ii iubesc dar pur si simplu nu stiu sa-si exprime sentimentele; sa invete ca doi oameni se pot uita la acelasi lucru si ca pot sa-l vada in mod diferit; sa invete ca nu este suficient sa-i ierte pe ceilalti si ca de asemenea trebuie sa se ierte pe ei insisi.

-Multumesc pentru timpul acordat..am zis umil. Ar mai fi ceva: ce ai dori ca oamenii sa stie?

Dumnezeu m-a privit zâmbind si a zis:
-Doar faptul ca sunt aici, intotdeuna…

Sa nu uitam ca Dumnezeu e cu noi zi de zi,El e Dragoste si noi avem zilnic nevoie de dragoste ,de incurajare,de sustinere si daca avem in minte,in suflet acest gand in noi stim ca Totul este cu putinta la Dumnezeu.

Cum simti prezenta lui Dumnezeu in viata ta?Cand iti aduci aminte de Dumnezeu?Ai nevoie de un prieten adevarat?

 Ce reprezinta Ciuma in Biblie ?

Ciuma si poporul Israel!

 

Matei 24:7 – Si, pe alocuri, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciume.

Luca 21:11 – Pe alocuri vor fi mari cutremure de pamant, foamete si ciuma;

Apocalipsa 6:8 – M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal gălbui. Cel ce stătea pe el se numea Moartea, şi împreună cu el venea după el Locuinţa morţilor. Li s-a dat putere peste a patra parte a pământului, ca să ucidă cu sabia, cu foamete, cu molimă …

Ieremia 28:8 – Proorocii care au fost înaintea mea şi înaintea ta, din vremurile străvechi, au prorocit război, foamete şi ciumă împotriva unor ţări puternice şi unor împărăţii mari.

Ieremia 29:17 – Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: „Iată, voi trimite între ei sabie, foamete şi ciumă şi-i voi face ca nişte smochine grozave care, de rele ce sunt, nu se pot mânca.”

In peste 51 de versete din Biblie este amintita aceasta boala – ciuma.  In subiectul anterior am vorbit despre boli si motivele pentru care ele vin peste oameni.

Poporului Isreal din vechime Dumnezeu le promisese ca nu vor fi loviti de bolile cu care ii lovise pe Egipteni atata timp cat ei ei faceau binele, ascultau de poruncile lui Dumnezeu si implineau Legea Sa.  Promisiunea de a fi feriti de boli era conditionata de ascultare.

Descoperim in Biblie multe relatari despre diferite imprejurari in care Israel, poporul ales de Dumnezeu ca sa fie o lumina pentru celelalte popoare, s-a indepartat de Dumnezeu dedandu-se la idolatrie si pacatuind impotriva lui Dumnezeu.  Iata motivele pentru care Dumnezeu a trimis aceasta boala peste ei. Datorita pacatului, Dumnezeu a ingaduit sa vina aceasta boala peste ei.  Prin ingaduirea acestei epidemii Dumnezeu a vrut ca Isreal sa se intoarca de la calea lor rea la ascultarea de El.

1 Cronici 21:14 – Domnul a trimis ciuma în Israel, şi au căzut şaptezeci de mii de oameni din Israel.

Ieremia 29:18 – Îi voi urmări cu sabie, cu foamete şi cu ciumă, îi voi face o pricină de spaimă pentru toate împărăţiile pământului, de blestem, de pustiire, de batjocură şi de ocară printre toate neamurile pe unde îi voi izgoni, …

Ezechiel 33:22 – Îl voi judeca prin ciumă …

Amos 4:10 – Am trimis în voi ciuma, ca în Egipt; … Şi cu toate acestea, tot nu v-aţi întors la Mine, zice Domnul.

Epidemiile au facut mai multe ravagii decat razboaiele. Ele continua sa ucida si in ziua de azi. Gripa, Sida, febra Dengue, paludismul… Iata care sunt epidemiile de care omul s-a temut dintotdeauna, si de care inca n-am scapat!

Ciuma a ajuns pe continentul european in anii 1350, facand doar aici 25 de milioane de victime, si 50 de milioane in intreaga lume. In afara catastrofei umanitare, pandemia de ciuma a adus cu ea si alte inconveniente: mana de lucru s-a imputinat, terenurile au ramas nelucrate, rasismul a luat amploare (evreii erau acuzati ca diseminau in mod voluntar boala, fiind alungati din casele lor).

Ciuma bubonica (numita astfel din cauza bubelor care se formau la nivelul piscaturilor) este o boala purtata de sobolani si transmisa la om prin piscatura de purice si de capuse. Ea se datoreaza unei bacterii numite Yersinia Pestis. Ciuma exista si sub forma pulmonara, insa este mult mai rara.

Moartea Neagra  – Marea Ciuma din Europa

Care pline cu cadavre, familii intregi aflate pe patul de moarte, inchise in propria casa, regi si tarani pusi pe acelasi loc in fata mortii implacabile… Atunci cand vine vorba despre epidemii, putine inspira mai multa groaza decat Moartea Neagra. Considerata a fi prima pandemie adevarata, moartea neagra a ucis jumatate din populatia Europei din anul 1348, ajungand pana in China si India. „Marea moarte” a urmat caile razboiului si caile comerciale, decimand orase intregi si alterand permanent structurile politice, comerciale sau sociale.

Pentru multa vreme s-a crezut ca moartea neagra este o plaga epidemica, care se manifesta intr-o forma bubonica prin intermediul sobolanilor purtatori de paraziti, si intr-o forma pneumonica, pe calea aerului. Studiile recente par sa conteste acest lucru. Unii cercetatori sustin ca infricosatoarea moarte neagra nu era altceva decat manifestarea unui virus hemoragic, similar cu ebola, care se manifesta prin pierderi masive de sange. In prezent, cercetarile asupra ramasitelor umane posibilelor victime ale „ciumei” continua in speranta ca vor fi descoperite dovezi genetice care sa sustina aceste noi teorii.

Insa daca a fost vorba despre ciuma, atunci Moartea Neagra este inca printre noi. Cauzata de bacteria Yersinia pestis, boala poate constitui in continuare o amenintare in zonele foarte sarace, infestate de soareci si de sobolani. Medicina moderna poate trata cu usurinta aceasta afectiune in primele stadii, anulandu-i potentialul mortal. Simptomele includ glande inflamate, febra, tuse, respiratie anevoioasa si, in majoritatea cazurilor, eliminarea sangelui pe cale orala.
http://www.descopera.ro/stiinta/5053672-top-10-cele-mai-necrutatoare-epidemii-care-au-devastat-omenirea

Ciuma in prezent

Ciuma este departe de a fi eradicata. In Europa nu mai face victime, insa in Africa si Asia, ea ucide in mod regulat. In Statele Unite sunt raportate cateva cazuri izolate in fiecare an.

 

 

Richard Wurmbrand – 100 de meditaţii din închisoare

(Un prieten mi-a trimis o informaţie. Eu cred că merită să fie luată în considerare. Este vorba despe “Anul Wurmbrand”-

El spune: “Ma refer aici la declararea Anului 2009 drept Anul Wurmbrand! dat fiind faptul ca se comemoreaza centenarul nasterii fr.Richard. Personal cred ca e o sansa unica de a readuce inaintea opiniei publice persoana si lucrarea dansului, recuperandu-l cumva pentru generatia actuala. Printre initiative este in curs de pregatire lansarea sitului www.richard-wurmbrand.ro eveniment preconizat sa aibe loc la 1 ianuarie.

Mai multe despre aceasta initiativa gasesti aici

http://www.mersulvremurilor.ro/cetate/anul-2009-anul-wurmbrand/ si aici:
http://www.libertatereligioasa.ro/eveniment/anul-2009-anul-wurmbrand/ “

Adaug această informaţia sperând că vă este de folos.)

De departe cel mai citit scriitor creştin român, Richard Wurmbrand ne-a lăsat perle de înţelepciune pe care nu cred că avem voie să le ignorăm, şi o înţelegere a realităţii creştine surprizătoare pentru mulţi, derutantă pentru unii mai închistaţi, explozivă şi acaparatoare ca o petardă (sau ca o poezie )

De aceea îmi iau permisiunea să vă prezint pe rând cele 100 de meditaţii din închisoare (a petrecut 14 ani în închisorile comuniste) care m-au sedus şi mi-au deschis largi orizonturi de înţelegere la începuturile avântării credinţei mele.

Nume compuse ale lui Dumnezeu

“Tao – (Dumnezeu, la chinezi) numit astfel nu este adevăratul Tao”, a spus Lao Tsî şi afirmaţia lui conţine adevăr.
Posibilitatea de a da nume oricărui lucru sau persoane, inclusiv lui Dumnezeu, este circumscrisă de limitarea limbajului. Înainte de toate, un limbaj dat are un anumit număr de litere sau caracteristici la dispoiţia lui pentru formarea cuvintelor.
Să presupunem, de exemplu, că lui Dumnezeu I se atribuie un nume ce are nevoie, pentru a fi exprimat de englezescul «w», de spaniolul «ñ», sau germanul «ö». Un astfel de nume nu ar fi fost accesibil evreilor, căci limba lor nu conţinea nici unul dintre aceste sunete şi nici literele corespunyătoare.
Pentru acelaşi motiv, numele ebraic al lui Isus – Ieşua – nu poate fi transpus cu acurateţe în engleză.
În al doilea rând, posibilitatea de a da nume depinde de substantivele, verbele, adjectivele şi aşa mai departe, ale unei limbi. Astfel, în sanscrită, apare cuvântul nămăn de la care a derivat grecescul anoma şi românescul nume. Numele lui Dumnezeu este, astfel, suma totală a cuvintelor, prin care se poate exprima caracterul Său.
Deci, atunci când te rogi, aşa cum a recomandat Isus în rugăciunea Sa, Sfinţească-se Numele Tău, îi recunoşti limitările. Priveşte, deci, la realitatea pentru care nu există nume în limba noastră, la persoana reală dincolo de orice nume, în orice limbă.
Pentru că nici un nume nu este complet sau atotcuprinzător, în Scriptură sunt mai multe nume pentru Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu era numit în ebraică Mielul sau Leul din Iudeea. Dar când le-a fost prezentat eschimoşilor, aceste nume erau lipsite de sens, căci ei nu cunoşteau astfel de animale. Trebuia sa fie găsite alte nume.
Trebuie sa fii prudent pentru a nu confunda alte nume cu identificarea. Dumnezeu are multe denumiri pentru că fiecare nume al Său este doar o aproximare.
Chiar cuvântul “nume” are un dublu sens în ebraică. Cuvântul corespunzător este “Şem”. Şem este unul dintre fiii lui Noe şi strămoşul rasei semitice. În Scriptură, numele său este folosit pentru semiţi, după cum din Iafet descinde rasa indo-germană. (Geneza 9 :27)
Când Isus şi-a învăţat ucenicii evrei Tatăl nostru, El a spus : Jitgadal şimcha. Avem aici un exemplu tipic pentru modul în care ideile reduse la cuvinte pot fi expuse unor interpretări diferite. Cuvintele pot fi traduse corect: Lăudat fie numele Tău şi lăudată fie rasa semită!.
Acela care doreşte Să-l preamărească pe Dumnezeu trebuie, din necesitate, să-L abordeze aşa cum este El, dincolo de cuvinte.
Pentru a depăşi această dificultate, Biblia furnizează nu doar nişte nume ale lui Dumnezeu, ca El, Elohim, JHWH (Iahve sau Iehova), ci şi nume compuse, aşa cum în matematică poţi folosi nu doar numere, ci şi zecimale pentru a ajunge mai aproape de realitate.
De exemplu, Domnul I s-a arătat lui Avraam ca El-Şadai (Geneza 17 :1), ceea ce înseamnă un Dumnezeu suficient, un Dumnezeu care hrăneşte sau, mai literal, Dumnezeu – un sân de femeie, adică un Dumnezeu care te hrăneşte la pieptul Lui. În exod 15:26 se spune: Eu sunt Domnul care te vindecă. Dar ebraica face uz doar de două cuvinte, un nume compus al lui Dumnezeu Jehova-Rophe-Dumnezeu Vindecătorul. Ebraica nu conţine ideea: care te vindecă pe tine.
Dumnezeu nu gravitează în jurul persoanei tale. El vindecă pur şi simplu.
Jehova-Jireh (Geneza 22:14) înseamnă, literal, Dumnezeu care vede sau care dă. Jehova-Megkaddesh (Levitic 20:8) este Dumnezeu care reînnoieşte sau sfinţeşte.
Jehova-Shalom (Judecători 6:24) este un Dumnezeu-pace.
Jehovah-Nissi (Exod 17:15) înseamnă Dumnezeu-minunea mea sau Dumnezeu-semnul meu. Acest nume compus este şi numele unui altar construit lui Dumnezeu, pentru a arăta că apropierea de altar poate însemna apropierea de Dumnezeu Însuşi.
Numele Jehova-Tsidkenu (Ieremia 23:6), însemnând Dumnezeu-neprihănirea noastră, aparţine nu numai Dumnezeirii, ci şi poporului Său, de vreme ce naţiunea întreagă este desemnată cu acest nume. Deci, a te uni cu turma Lui, este ca şi cum te-ai uni cu Dumnezeu.
Un nume compus interesant este Jehovah-Shammah (Ezechiel 48:35), însemnând Dumnezeu-este acolo. În ebraică, acolo, aplicat unui subiect masculin, este Sham iar aplicat unui subiect feminin, este Shammah. Aici este un caz în care numele lui Iehova este legat de un substantiv feminin, indicând natura atotcuprinzătoare a dragostei şi grijii pentru făpturile Sale.
Numele cu care un Dumnezeu suveran binevoieşte să apară în Scriptură, pentru a-Şi revela caracterul Său oamenilor, sunt multe şi variate şi ar putea inspira volume întregi. Multitudinea lor subliniază dificultatea de a reduce Dumnezeirea la limitările limbajului omenesc. Dar ele sunt concepute pentru a descoperi omului păcătos multiplele faţete ale unui Dumnezeu iubitor.
Cât de trist ar fi pentru un îndrăgostit să ştie doar numele iubitei, atunci când doreşte persoana! A sfinţi numele lui Dumnezeu – a te ruga: Sfinţească-se Numele Tău – înseamnă a avansa de la cunoaşterea despre Dumnezeu la binecuvântata realitate a Prezenţei Sale.

REPORT THIS ADPRIVACY SETTINGS

Meditaţia 40

„El” – un nume al lui Dumnezeu

Ebraica este o limbă unică, variată, directă, riguroasă, dar bogată, chiar poetică. Construită pe un schelet de numai vreo 400 de rădăcini, impresionează când este rostită. Capabilă de a purta greutatea gândirii, ea îi arcuieşte musculature cu multă subtilitate şi îşi ascunde secretele măiestriei faţă de toţi, cu excepţia celor învăţaţi sau iluminaţi.

Multe limbi conţin omonime, dar nici una atât de multe ca limbile semitice. Pentru că diferite sensuri ale unui cuvânt au o legătură între ele în cele mai adânci straturi ale conştiinţei noastre, oamenii nu ar fi trebuit să leagă folosirea aceluiaşi cuvânt pentru diferite noţiuni.

De exemplu, prin traducerea unui cuvânt ebraic şi înlocuirea lui printr-un echivalent în română, nu trebuie să aduci întregul adevăr, căci ebraică, la fel ca şi în alte idiomuri semitice, un cuvânt are nu unul, ci o multitudine de sensuri. De exemplu: în dicţionarul asirian “Chicago”, au fost necesare 8 pagini pentru a relata toate interpretările posibile ale cuvântului semitic abu.

Îmi vine în minte o ilustrare modernă a acestei încrengături de sensuri cu privire la omonime. Sigmund Freud a scris odată despre o psihopată germană care era obsedată de ideea că o atacau şobolanii (Raten în germană). Prin analiza subconştientului, s-a stabilit că era îngrijorată de două lucruri: nu putea plăti ratele la locuinţă (Ratten în germană) şi nu putea să se căsătorească (Hei-raten în germană). Aceste probleme fiind reprezentate de cuvinte similare, se aflau în spatele obsesiei sale cu şobolanii.

În acelaşi fel, la limbajele semitice, cuvintele cu sunete similare sunt legate între ele, mult mai adânc şi mai expresiv decât este cazul în limbile moderne europene.

Trebuie să avem prezente minte aceste relaţii subadiacente pentru a înţelege cuvântul El, un nume frecvent folosit pentru “Dumnezeu” în biblia ebraică. Numele sumerian şi ugaritic corespunzător pentru Dumnezeu este Il. În textul ebraic original al Vechiului Testament nu erau vocale. Numele El a fost scris cu literele Alef, un sunet mut şi L. Aşadar, El nu este unica pronunţare a acestor două litere: ele sunt pronunţate uneori Al.

Prin El ei exprimau pe Dumnezeu, «pentru» sau «contra», prin Al ei exprimau o uşoară interdicţie, o dorinţă negativă ca grecescul me. Găsim acest Al la 1 Samuel 22: 15: Să nu arunce împăratul ncii o vină asupra robului său… Este evident că nimeni nu poate să dea Domnului o poruncă şi, astfel, cuvântul Al este substituit unei porunci absolute. Este folosit numai cu ş-numita formă «legală» a verbului, care este o semiporuncă.

Când un evreu pronunţa sau citea un cuvânt, toate conotaţiile lui posibile colaborau pentru a produce o impresie asupralui, exact aşa cum lovitura unei corzi a pianului produce vibraţii rezonante în orice alt instrument cu coarde aflat în acelaşi loc. În acelaşi fel, cân d Dumnezeu a fost numit “El”, se ştia că denumeşte o fiinţă misterioasă, care nu poate fi atinsă în această viaţă dar acre rămâne o ţintă către care se îndreaptă oricine, şi anume El.

REPORT THIS ADPRIVACY SETTINGS

În plus, cel care-L adoră în mod automat devine un om care este contra aceluiaşi cuvânt “El”. Ca urmare, el trebuie să înoate contra curentului. “Creştinii”, scria Pavel, “nu se potrivesc cu lumea aceasta.” (Romani 12: 2). Ei ştiu încotro bate vântul dar îşi urmează propriul drum.

În momentul în care cineva Îl numeşte pe Dumnezeu “El”, altă coardă vibrează: Al – sfatul discret. Atenţie, te rog! O relaţie cu Dumnezeu include, atunci, acceptarea lui Al, a scuzei Lui. Nu te grăbi să faci lucrul la care te gândeşti! El invită, de asemenea, la recunoaşterea faptului că El nu a vorbit niciodată contra unei acţiuni, decât dacă ea era dăunătoare individului sau societăţii.

Rabinul Pinhas din Korez a spus odată aceste cuvinte misterioase: Oamenii cred că se roagă lui Dumnezeu, dar nu este aşa. Căci rugăciunea insăşi este esenţa Dumnezeirii. Sensul este limpede când înţelegi că, în ebraică, “El” înseamnă ţinta, Dumnezeu, dr şi îndreptarea inimii către El. Rugăciunea este “El”, după cum şi persoana căreia I se adresează este “El”. Astfel, «înspre» şi «Dumnezeu» sunt acelaşi cuvânt în revelaţia divină. Se cuvine deci să pronunţăm “El”, numele lui Dumnezeu, având în minte toate aceste lucruri. Hai să repetăm cu dragoste acest “El”. Ca numele unei persoane iubite de pe Pământ – al unei logodnice, al unui copil, al unei iubite – care aduce miere în gură, într-atât sunt de dulci Numele Domnului umplute de slava Sa.

Domnul i-a învăţat pe ucenicii Săi să se roage Lăudat fie numele Tău (Matei 6: 9). Rezumând lucrarea pe pământ în acea ultimă noapte înainte de Getsimani şi Golgota, El a spus Tatălui: Am făcut cunoscut Numele Tău (Ioan 17: 6). Dacă Îi pronunţăm Numele cu pietate şi devoţiune, ochii noştri vor vedea însuşirile Lui şi lucrările Lui minunate.

Adesea folosim cuvântul Dumnezeu în chip obişnuit, fără evlavie. Nu în acest fel procedează şi evreii care, atunci cân d scriu programul Legii pentru sinagogă, se cufundă în apă pentru purificare ori de câte ori ajung la unul dintre Numele Sale. Dacă îl scriu de 50 de ori pe zi, se cufundă în apă de 50 de ori câteodată, iarna, în apă îngheţată.

Într-o ghindă doarme un stejar. În scurtul nume “El”, trăieşte Dumnezeirea însăşi. Pronunţarea Numelui Său cu evlavie ne ajută să ne unim mintea cu a Lui şi ne lămureşte înţelegerea.

Între noi şi numele noastre este adesea o diferenţă. O fiinţă umană poate avea numele Maria fără a fi pură; numele Magdalena fără a veghea cu credinţă la piciorul crucii Lui; numele Pavel fără a fi un apostol; numele Richard fără a avea o inimnă de leu. La Dumnezeu, nu există deosebire între El Însuşi şi Numele Lui. Îl preamărim pe El când îi preamărim numele. El vorbeşte prin noi când purtăm pe buze, cu multă cinstire, Numele Lui.

Dacă numele atribuite corespund firii Lui Dumnezeu, atunci ele devin o suită de paşi ce duc spre Dumnezeu , “El” fiind primul pas.

Muştele bâzâie, fără să aleagă, şi peste flori, şi peste bălegar; albinele, numai peste flori. Aşa şi noi, ar trebui să ne mişcăm numai de la un nume al lui Dumnezeu la altul, oprindu-ne din când în când asupra poruncilor Sale, învăţăturilor, minunilor şi vieţii Sale, aşa cum se reflectă ea în sfinţii Lui.

REPORT THIS ADPRIVACY SETTINGS

Musulmanul Allah nu este acelaşi lucru cu El. Allah se referă doar la Creator, la nimeni altcineva. Ebraicul El, ca şi Elohim – alt nume, ca şi Dumnezeu – era folosit şi pentru bărbaţi.

Dumnezeu i-a spus lui Moise: Tu vei ţinea pentru el locul lui Dumnezeu (Exod 4: 16). Isus a spus iudeilor care-L ascultau, citându-l pe psalmist: Nu este scris în Legea voastră. Eu am zis: Sunteţi dumnezei? (Ioan 10:34). El i-a numit dumnezei «de la care a venit cuvântul lui Dumnezeu» (Romani 2: 2).

Când îl căutăm cu o dorinţă curată pe Dumnezeu – El – şi pronunţăm Sftul Său Nume cu adorare, noi înşine putem deveni, în timp, persoane care să se întoarcă atenţia multora. Cuvintele noastre dulci şi blândele noastre nu-uri vor avea valoare. Pute deveni chiar simboluri pentru cei ce sunt contra nedreptăţii.

Acestea sunt tainicele semnificaţii incluse în fecunda silabă sfântă “El”.

Meditaţia 39

Argumente îndrăzneţe faţă de Dumnezeu

Uneori, sfinţii au îndrăznit să argumenteze în faţa lui Dumnezeu. Şi câteodată au câştigat. Când Dummnezeu a hotărât să distrugă poporul evreu, pentru că se închina viţelului de aur, Moise I-a spus: …lasă-Te de răul acesta pe care vrei să-L faci poporului Tău (…) Şi Domnul S-a lăsat de răul pe care hotărâse să-l facă poporului său (Exod 32:14).
Iov L-a acuzat pe Dumnezeu că râde la procesul nevinovatului, lăsând pământul pe mâna răului (Iov 9:23 – 24). David s-a rugat la disperare: Până când, Doamne, mă vei uita neîncetat? (Psalm 13:1). Domnul I-a spus lui Cain (după ce acesta l-a ucis pe Abel): Unde este fratele tău Abel? El a răspuns: Nu ştiu. Sunt eu păzitorul fratelui meu? (Geneza 4:9). Cain spusese de fapt: Tu, Doamne, eşti păzitorul, cel care veghează asupra tuturor făpturilor şi Tu mă întrebi pe mine despre Abel?
Situaţia poate fi comparată cu aceea a unui hoţ al carui furt n-a fost cunoscut până a doua zi. Când paznicul l-a prins, l-a întrebat: De ce ai furat? Hoţul a răspuns: Sunt hoţ de profesie şi-mi fac meseria. A ta este să stai să veghezi la poartă. Ţi-ai părăsit serviciul şi acum mă întrebi de ce am furat?
Tot astfel i-a vorbit şi Cain lui Dumnezeu: L-am omorât pe Abel; dar ai pus în mine sămânţa răului. Tu eşti păzitorul a toate şi Tu mi-ai permis să-l omor. Tu l-ai omorât! Dacă ai fi primit jertfa mea cum ai primit-o pe a lui nu aş fi invidios pe el (din Midraş).
Un om a venit odată la un pastor pentru un sfat: Sunt chinuit de ideea că nu există Dumnezeu şi, dacă există, atunci nu este bun. Asta mă înnebuneşte căci, dacă ar fi aşa, atunci lumea şi viaţa ar fi fără sens. Cum am putea continua să trăim într-o lume fără un Dumnezeu bun? Pastorul a răspuns: Nu te teme, mergi mai departe cu gândurile tale păcătoase.
Rabinul Elimelek din Lijensk şi-a trimis discipolii în ajunul Zilei Ispăşirii să observe faptele unui croitor. De la el, a spus rabinul, veţi învăţa ce trebuie să facă un om în această zi sfântă. De la o fereastră ei au putut vedea croitorul care luase o carte din raft, în care erau trecute toate păcatele pe care le făcuse în tot anul. Cu cartea în mână, croitorul s-a adresat lui Dumnezeu: Astăzi, în Ziua Iertării pentru întegul Israel, a venit timpul ca noi – Tu, Dumnezeule, şi eu – să ne facem socotelile. Am aici lista tuturor păcatelor mele, dar mai am un alt volum în care am notat toate păcatele făcute de Tine, necazul, jalea şi durerea din inimă pe care ni le-ai trimis mie şi familiei mele. Doamne al Universului, dacă am face socotelile exact, mi-ai datora mult mai mult decât îţi datorez eu Ţie! Dar e ajunul Zilei Ispăşirii, când fiecare are poruncă să se împace cu aproapele. Deci, Te iert pentru păcatele Tale dacă mi le ierţi şi Tu pe ale mele. Apoi croitorul şi-a turnat un pahar de vin, l-a binecuvântat şi a exclamat: L’hayim (Noroc!), Stăpâne al Lumii! Să fie pace şi bucurie între noi, căci ne-am iertat unul pe altul, iar păcatele noastre sunt acum ca şi cum n-ar fi fost.
Discipolii s-au întors la rabinul Eimelek, au povestit ce au văzut şi au auzit şi s-au plâns că vorbele coritorului erau nedemne în faţa Cerului. Maestrul le-a răspuns că Dumnezeu Însuşi şi cetele îngereşti veniseră să asculte ceea ce spusese croitorul cu multă simplitate şi că vorbele lui aduseseră multă bcuurie tuturor.
Vorbeşte şi tu lui Dumnezeu ca unui prieten! Îl poţi convinge! Dacă crezi că El face ceva nedrept, spune-I-o! nu-ţi acoperi plângerile lăuntrice cu laude nesincere!
Dumnezeu a hotărât ca doar bărbaţii să moştenească în Israel. Fiicele lui Ţelofhad l-au rugat pe Moise să se întoarcă la Dumnezeu şi să-I spuă că, de vreme ce tatăl lor nu avea băieţi, legea nu trebuie să li se aplice lor. Ele vor să moştenească chiar dacă sunt fete. Moise a adus pricia lor înaintea Domnului.
Şi Domnul a zis lui Moise: Fetele lui Ţelofhad au dreptate (Numeri 27:7).
Fiţi îndrăzneţi în faţa lui Dumnezeu. Nu toate hotărârile Lui sunt definitive. Exprimându-vă limpede nemulţumirile şi îndoielile, puteţi căpăta înţelegere.

REPORT THIS ADPRIVACY SETTINGS

Meditaţia 38

De ce a transformat Isus apa în vin

Am petrecut mulţi ani printre criminali, auzind de la ei tot felul de grozăvii produse de alcoolism. Eu, dacă aş avea o putere, aş transforma în apă toate băuturile alcoolice. De ce a făcut Isus contrariul şi a transformat apa în vin la nunta din Cana? (Ioan 2:7-11)
Cuvântul „vin”, în timpurile biblice, nu însemna ceea ce înseamnă azi. Fermantaţia naturală produce un maximum de 14 procente de alcool. Mai mult alcool omoară celulele de drojdie care îl produc. Băuturile alcoolice moderne, cu 50% alcool sau mai mult, sunt rezultatul proceselor de îngheţare şi distilare, necunoscute în antichitate. În Palestina antică, vinul conţinea nu mai mult de 8% alcool din cauza nivelului limitat de zahăr natural din sucul strugurilor. Evreii nu aveau trestie de zahăr, aşa că nu puteau adăuga zahăr.
O a doua observaţie este că atât Biblia engleză cât şi Noul Testament grec traduc două cuvinte ebraice diferite prin „vin”.

– Tiroş este întâlnit de 38 de ori şi a fost tradus corect în latină ca „must” sau „vin proaspăt”. Acest cuvânt probabil nu se referă la o băutură fermentată, ci indică mai curând un fruct proaspăt al recoltei, ca în expresia „porumb, vin şi ulei. La Ioel 2.24, Osea 9:2 şi Proverbe 3:10, „tiroş” denumeşte ceea ce umple storcătoarele, aşa că nu poate fi altceva decât suc de struguri proaspăt storşi. Isaia vorbeşte despre „tiroş” ca fiind „în ciorchine”. Nu pot înţelege cum de au întrebuinţat cuvântul „vin” pentru un suc aflat încă în ciorchine. Mica a spus „vei face tiroş” (6:15) care nu poate fi considerat vin.

– Yayin apare de 153 de ori şi înseamnă vin fermentat, dar cu un procent limitat de alcool, aşa cum s-a explicat mai sus.

Dacă povestirea evenimentelor din Cana ar fi tradusă aşa încât Isus să fi schimbat apa în must, ar fi ceva mai consecvent cu condamnarea beţiei şi cu porunca sobrietăţii atât de des repetată în Biblie.

Meditaţia 37

Unde şi ce este Dumnezeu?

O carte ebraică de misticism „Zohar” scrie: Făpturile de pe pământ se gândesc la El ca la Cel de Sus, spunând că slava Lui este mai presus de Ceruri (Psalmul 113:4), în timp ce fiinţele cereşti gândesc despre El ca fiind dedesupt, spunâns că peste tot pământul să se întindă slava Ta! (Psalm 57:5). Ambele afirmaţii au o viziune limitată.
Dumnezeu este în afara spaţuilui. Unicul, care este totul în toate, nu poate avea un anume sălaş, care să excludă celelalte locuri. Astfel Hristos, care este Dumnezeu, spune: Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul omului nu are unde-şi odihni capul (Matei 8:20). Sacă El ar fi limitat în spaţiu nu ar aparţine Dumnezeirii. Dumnezeu nu ocupă nici un spaţiu, nicăieri. Creator al universului care are spaţiul drept unul dintre atribute, el a existat înainte de această dimensiune. Spaţiul este cerut de obiectele materiale, dar nu de gânduri, idealuri şi dorinţe care nu stau într-un loc fixat de coordonate geografice. Dumnezeu este duh, nu un obiectmaterial care trebuie să existe undeva. Când Biblia spune că El este în cer, o face pentru a-I indica înălţarea. Dumnezeu locuieşte în Israel, în Sion, în biserica Lui. Astfel de lucruri sunt spuse cu scopul de a onora o instituţie sau un popor. Dar aceste aserţiuni din Biblie nu sunt niciodată exclusive, ele nu-L mărginesc pe Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că El este în Sion, şi nu în România, în biserică şi nu în fabrică.
Nici timpul nu-I poate fi aplicat lui Dumnezeu. Ebraica biblică nu are timpuri pentru a indica momentul, nu poţi spune că lucrurile au fost, sau vor fi. Pătrunzi în sfera Divinităţii, a lipsei timpului. Verbul ebraic are doar două categorii fundamentale: perfectul şi imperfectul. Oseh înseamnă în curs de a fi efectuat. Asah indică o acţiune săvârşită. Greaca biblică are şi ea forma verbală numită aorist, care, tradus literal înseamnă fără orizont. Dumnezeu este Creatorul universului care are timpul drept unul dintre atribute, dar El şi oile Lui sunt în afara timpului. El a fost atunci când nu exista timp. El va fi când nu va mai fi timp (în original – Apocalipsa 10:6).
Dumnezeu este numit Tată şi Împărat pentru că noi, oamenii, asociem acest titlu cu conceptul de preţuire. El nu ne-a procreat aşa cum face un tată. El nu a devenit Împărat prin moştenire sau cucerire, cum se întâmplă cu alţi împăraţi. El este deasupra a tot ce putem noi spune în cuvinte omeneşti.
Când Livingstone s-a dus la canibali, a vrut să-i înveţe că Dumnezeu este dragoste, dar ei nu cunoşteau cuvântul dragoste. Atunci el i-a întrebat care este cel mai bun lucru pe care-l cunosc ei. Ei au răspuns Unboy, ceea ce înseamnă carnea afumată din braţul unui om. Atunci Livingstone a predicat: Dumnezeu este cel mai bun unboy. Din acest motiv el a fost criticat, dar în mod greşit.
Dumnezeu nu este unboy, este adevărat, dar nici dragoste nu este. Dragostea este un sentiment împărtăşit de oameni şi de animalele superioare. Dar este Dumnezeu un simplu sentiment omenesc? Pentru că iubirea era cel mai înalt lucru cunoscut de greci, Ioan a spus Dumnezeu este iubire aşa cum Livingstone a spus: Dumnezeu este unboy pentru cei care nu cunoşteau ceva mai bun.
Nu există cuvinte şi categorii omeneşti pentru a arăta cum şi unde este Dumnezeu, Orib de câte ori se aplică atribute lui Dumnezeu, ele sunt ceea ce se cheamă antropomorfisme, asemănări cu viaţa omenească şi care sunt folosite pentru a spune ceva despre El.
Suntem mărginiţi în gândirea şi cuvintele noastre despre Dumnezeu, dar trebuie să ştim că, dincolon de limitele noastre EL ESTE.

REPORT THIS ADPRIVACY SETTINGS

Meditaţia 36

Unitate

Ani de zile am stat singur într-o celulă.
Şi Dumnezeu este Unul, iar noi suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu, chipul unicităţii Sale (Geneza 1:26). Este scris: Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru este singurul Domn (Deut. 6:4). Poporul ales al lui Dumnezeu este unul. Citim: …Este oare pe pământ un singur popor care să fie ca poporul Tău? (1 Cronici 17:21 conform originalului). În afară de Dumnezeu şi poporul Lui, unicitate nu eeste nicăieri, deşi, fără ea, nu există Dumnezeire şi nici o Biserică reală nu poate exista.
Unicitatea crează o stare de spirit specială. Evreii cântă: Huh echad veein şeni – El este unul şi nu este un al doilea. Aceasta se aplică şi copiilor lui Dumnezeu. Credinciosul este unul, fără separare între cunoscător, cunoscut şi act al cunoaşterii şi astfel el devine un adânc mister pentru el însuşi. Moise şi Aaron au spus: Căci ce suntem noi? (Exod16:8). Ei nu ştiau. În acelaşi fel, David întreabă: Ce sunt eu şi care este viaţa mea? (1 Samuel 18:18)
Trăieşte în unitate fără contemplare, admiraţie, dispreţ sau milă de sine. Nu există nimic, în afara acestui unic eu. Nimeni să nu te admire sau să te dispreţuiască sau sau să recunoască în tine că eul tău este dispreţuit sau preţuit. Este o existenţă simplă, senină. Nu suflă vânturile, nu se iscă furtuni.
Fiţi plini de Dumnezeu! Deveniţi asemenea lui Dumnezeu în unicitate şi veţi fi una în duh cu cei ce fac asemenea vouă. Este scris: În ziua întâi să luaţi poame din pomii cei frumoşi, ramuri de finici, ramuri de copaci stufoşi şi de sălcii de râu (Levitic 23:40).
Toate aceste referinţe la ramuri şi crengi se referă la Israel. Aşa cum lămâia are şi gust şi parfum, aşa şi Israel are oameni care sunt şi învăţaţi şi drepţi în fapte. Aşa cum smochina are gust, dar nu are parfum, aşa şi Israelul are oameni fără fapte bune. Aşa cum mirtul are parfum, dar nu şi savoare, tot aşa şi Israelul are oameni cu fapte bune fără a fi învăţaţi. Şi aşa cum salcia n-are nici gust, nici parfum, tot aşa Israelul are oameni care nu sunt nici învăţaţi, nici drepţi. Şi ce face Sfântul cu aceştia? El a zis; Puneţi-i împreună, uniţi-i la un loc, şi se vor mântui unul pe altul. Când Israelul va face aşa, va fi lăudat (Levitic Rabbah 30:2).
Unitatea în Biserică este atinsă prin toleranţa reciprocă, prin compensare reciprocă.

Meditaţia 35

Spaţii libere

Unii oameni se plâng că anumite predici şi cărţi de credinţă nu sunt destul de dense, că ar trebui ca ele să cuprindă mai multă învăţătură. Este ca şi cum te-ai plnge că într-o scrisoare de dragoste s-a risipit prea multă hârtie pe spaţiile goale.
Când un îndrăgostit s-a plâns odată de acest lucru, literele negre au crescut şi au crescut pentru a-l mulţumi, aşa încât foaia de hârtie a devenit complet neagră.
Vai de acea carte religioasă care nu lasă loc întrebărilor! Dacă materia, universul fizic, este o taină, cu atât mai mult Dumnezeu este o taină. Irod s-a interesat la magi (Matei 2:7) asupra momentului în care a apărut steaua care anunţa naşterea lui Isus. El nu a întrebat cum de ştiau ei că steaua avea vreo legătură cu apariţia lui Mesia.
După ce Domnul a spus pilda Semănătorului (Matei 13, 3:8), ucenicii au întrebat de ce le vorbeşte în pilde, în loc să-L fi întrebat cel mai important lucru şi anume, de ce diferă atât de mult între ele destinele oamenilor şi ce se poate face pentru a le schimba.
Văzând lipsa de sens a multor întrebări, Isus nu le-a răspuns. Isus a descoperit oamenilor ceea ce ei aveau nevoie să ştie, nu ceea ce întrebau.
Mulţi ani am avut credinţa că întreaga Biblie este Cuvântul lui Dumnezeu. Ca deţinut, am descoperit că actul credinţei era incomplet, Biblia este formată din foi albe de hârtie pe care sunt scrise litere negre.
Crezusem înainte că numai literele negre sunt Cuvântul lui Dumnezeu. Dar există un sens şi în spaţiile albe. Spaţiile albe pot fi folosite la decodificarea părţilor cifrate.
La Ieremia 25:26 citim despre Şeşac, dar nu este cunoscut nici un adversar al Israelului sub acest nume. Evreii foloseau un cifru simplunumit Atbaş, în care prima literă a alfabetului, a, poate fi schimbată cu ultima literă a alfabetului ebraic, t… a doua literă, b, cu a doua din coadă, ş, şi aşa mai departe. Aplicând acest cod cuvântului Şeşac, rezultatul este Babel, numele ebraic al Babilonului. În vremea aceea Babilonul era o mare putere. Ar fi fost prea periculos să se scrie deschis împotriva lui, aşa că s-a folosit o poreclă.
Multe cuvinte din Biblie sunt codificate. Există povestiri ale păcătuirii şi salvării unor persoane în urmă cu mii de ani şi la mii de mile depărtare. Decodificaţi! Se poate să vă regăsiţi pe voi înşivă numiţi printr-un nume codificat.
Sunt numeroase contradicţii între textele biblice. Luca 9:3 interzice apostolilor să poarte toiege, Marcu 6_8 le permite, Luca 10:4 interzice încălţări, Marcu 6:9 le permite. Multe alte lucruri sunt uneori permise, alteori interzise. Trebuie săm aflaţi care verset al Bibliei vi se potriveşte într-un anume moment, care lucruri vi se permit şi care nu.
Există mult spaţiu în locurile albe ale Bibliei pentru observaţiile şi gândurile voastre. Când aţi aflat îndrumerea sigură de la Dumnezeu, acesta va fi mesajul Cuvântului Său veşnic, rolul vostru pentru fiecare moment dat.

REPORT THIS ADPRIVACY SETTINGS

Meditaţia 34

Cum să citim Biblia

În închisoare ne-am căit de multe păcate. Am regretat chiar şi modul în care citisem Biblia.
Talmudul fixează o regulă: Eim dorshim maase bereshith bashanaim – să nu vorbeşti despre Geneză, lucrurile începutului, atunci când eşti în doi. Dumnezeu a creat singur universul întreg.
Biblia este citită aşa cum se cuvine numai atunci când te transpui complet în situaţia şi starea de spirit a autorului în momentul scrierii.
Nu uitaţi că Biblia este doar un rezumat. Adam a trăit 930 de ani, dar Biblia are numai un capitol şi jumătate, 40 de versete, dedicate unei atât de îndelungate vieţi.
Aşa cum Cuvier a reconstituit scheletul unui animal preistoric dintr-un singur os, noi suntem chemaţi să recreăm totul de la câteva cuvinte.
Nu uitaţi că o bună parte din Biblie este poezie. Deşi poezia ebraică nu rimează, una din caracteristicele sale este structura alfabetică, de exemplu în Iov 13:7-11 fiecare rând începe cu un H. Întregul psalm 19 este aranjat alfabetic, începând cu versuri care au pe a ca primă literă, altele au b şi aşa mai departe. Poezia poate revela adevărul, dar nu în mod necesar acurateţea detaliului.
Biblia trebuie citită pe îndelete, cu pauze de respiraţie şi de meditaţie. În textul ebraic există athnach, un semn care împarte un verset în două propoziţii principale. Alt semn pentru pauză este segholta, care subîmparte fraza anterioară de athnach. Astfel 1 Regi 13:18, citit conform punctuaţiei ebraice, ar fi în felul următor: Şi eu sunt prooroc ca tine (segholta – o pauză, respiraţi şi reflectaţi). Şi un înger mi-a vorbit din partea Domnului (îngerul nu ţi-a vorbit ţie, cititorule, decât dacă faci pauză cum s-a indicat, pentru a medita şi a-l evoca) şi mi-a zis: „Adu-l acasă cu tine ca să mănânce pâine şi să bea apă” (athnach respiraţie adâncă, meditaţie). Dar îl minţea (Pauză. Aici este un semn numit silluq care separă acest verset de următorul).
Zaqeph-qaton (scris): este pentru o uşoară pauză.
Este bine să fie cunoscute aceste lucruri. Accentele pot ajuta la interpretarea unor pasaje îndoielnice cum ar fi la Isaia 40:3: Un glas strigă (zaqeph-qaton, pauză): Pregătiţi în pustie (zaqeph-gadol, pauză) calea Domnului. Oriunde se întâlnesc două zaqephs în aceeaşi frază, cea care e prima este mai puternică. Deci trebuie să citim: Un glas striga: „În pustie, pregătiţi calea Domnului” şi nu cum este pusă în mod obişnuit punctuaţia: Un glas strigă în pustie: „Pregătiţi calea Domnului”.
Învăţaţi să citiţi Bibliua pe îndelete, respirând ritmic, cu pauze, pentru a pune accentele cum se cuvine.
În felul acesta vă puteţi cufunda în Duhul în care a fost scrisă Biblia şi puteţi fi apoi capabili să participaţi la Unitate, care este esenţa ei.

Meditaţia 33

Ştiinţa şi Biblia

Nu numai autorii biblici, ci şi alţi înţelepţi ai antichităţii au ştiut lucruri pe care ştiinţa modernă doar acum le descoperă. Aristotel, filozoful grec al II-lea î.d.Cr., a scris în „Despre originea animalelor” că minereul de plumb creşte în dimensiuni, se îngroaşă şi devine alb când intră aer în el. Până la începutul acestui secol această idee a fost considerată ca fiind doar o excentricitate a vremurilor de neştiinţă.
Acum vreo şaptezeci de ani, a fost descoperită flotarea de către savanţii lumii moderne. Pulberea de mineral şi de piatră este amestecată cu apă şi se suflă aer în ea. Minereul devine alb, creşte în volum şi pluteşte la suprafaţa apei. Acest proces este aplicat astăzi la milioane de tone de minereu peste tot în lume. Savanţii antici au ştiut totuşi ceva.
Autorii antici ai Bibliei, inspiraţi de Dumnezeu, au scris că la întoarcerea lui Isus, muntele Măslinilor (pe care va sta El) se va crăpa în două (…) şi jumătate din munte se va îndrepta spre nord, iar cealaltă jumătate către sud. (Zaharia 14:4). Jurnalul trimestrial al Societăţii Geologice din 1958 spunea că stâncile din Valea Iordanului sunt într-o considerabilă tensiune, că o vale stă să se crape. Aceasta înseamnă că din punct de vedere geologic întreaga jumătate de est se mişcă spre nord. Ştiinţa ne face să aşteptăm momentul despicării muntelui, dar noi aşteptăm ca picioarele Lui să atingă acest vârf, fără a ne considera nebuni.
Ştiinţa a arătat ce influenţă puternică au asupra caracterului nostru climatul, boala, hrana şi structura corporală. Fazele lunii şi petele din sistemul solar sunt şi ele factori ce determină comportamentul nostru. Cea mai mare incidenţă a crimelor se petrece în cursul celor mai călduroase luni ale anului.
Mintea noastră este complexă, dar sufletul şi mai mult. Cine din antichitate ştia despre complexele lui Oedip, Electra şi Pygmalion etc, referitor la subcopnştientul care ne poate conduce la comiterea unor fapte teribile?
Din cauza acestor lucruri unii consideră perimate criteriile moralei biblice.
Este adevărat că în vechime erau mulţi oameni neştiutori. Dar era Unul care ştia ce se află în om (Ioan 2:25) şi, pentru că ştia, ne-a învăţat Să nu judeci (Matei 7:1). El a ştiut şi ne-a spus: Dumnezeu în adevăr n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea (Ioan 3:17). El a spus aceasta în vremurile când procedurile de judecare erau simple şi fără complicaţii; dacă un om fura sau omora era condamnat. Circumstanţele atenuante nu erau luate în considerare.
Atitudinea lui Isus era ştiinţifică cu mult înaintea naşterii ştiinţei comportamentului uman.
Întreaga metodă ştiinţifică, investigarea directă, exactă si completă, bazată doar pe fapte, vine de la Isus. Într-o lume de patimi dezlănţuite, El a spus: Adevărat, adevărat vă spun că noi vorbim ce ştim şi mărturisim ce am văzut (Ioan 3:11), nimic mai mult, exact ca într-un laborator ştiinţific. Duceţi-vă şi spuneţi lui Ioan exact ce auziţi şi ce vedeţi (Matei 11:4).
Fără fantezii, nici chiar fantezii religioase, numai fapte observate, chiar aşa cum se adună datele ştiinţifice.
Isus a învăţat omenirea să cerceteze ce se întâmplă în natură: Uitaţi-vă la păsările cerului si la crinii de pe câmp (Matei 6: 26-28). De la păsări, oamenii au învăţat să-şi facă aparate de zbor, iar de la crini au învăţat botanica şi agronomia.
Niciodată ştiinţa n-a fost o primejdie pentru religie.
Einstein, un om de ştiinţă al cărui nume este respectat de lumea întreagă, a scris: Ştiinţa fără religie este oarbă.
Marea diferenţă dintre ştiinţă şi religie este că prima nu stabileşte adevăruri necontestabile şi dogme eterne. Ea abordează adevărul prin aproximări succesive, fără a reclama măcar completa acurateţe.

REPORT THIS ADPRIVACY SETTINGS

Meditaţia 32

Crima de a-ţi fi teamă

Tema este cea care îi face pe unii creştimi din jurul nostru să devină la fel ca Iuda.

Apocalipsa 21:8 enumeră opt categorii de oameni care vor intra în adâncul cu foc şi pucioasă. Primii pe listă nu sunt necredincioşii sau ucigaşii, aşa cum ne-am aştepta, ci cei ce se tem.

Teama este omenească. Lui Petru i-a fost teamă în Ghetsimani. Tuturor ne este frică, dar acest lucru este mai urât în faţa lui Dumnezeu decât multe păcate majore. Se pare că sunt multe bătălii de dat chiar şi în viaţa veşnică.

Universul lui Dumnezeu e vast, iar curajul va fi unul din criteriile de selecţie.

Creştinul poate spune despre sine ceea ce spunea regele Carol al Franţei în piesa „Henric al VI-lea” a lui Shakespeare: Îi iert moartea care mă răpune când mă vede dând un pas înapoi sau fugind. Armata mea mai curând sfarmă zidurile cu dinţii, decât să părăsească asediul.

Noi suntem turma lui Hristos. Oile nu fug de lup. Ele nu se pot apăra singure, dar mărturisesc pe Creatorul lor îndurând moartea cu răbdare, fără a ântoarce spatele duşmanilor.

Copiii lui Dumnezeu pot fi arşi pe rug, dar nu pot fi făcuţi să dea înapoi. Noi suntem aici pentru a-i înspăimânta pe demoni.

Când Henric al VI-lea a spus: Dintre toate patimile, frica este cea mai blestemată, el a exprimat un gând biblic.

Meditaţia 31

Greutatea relativă a minunilor

Când m-am întrebat de ce Dumnezeu nu ne eliberează printr-un înger, aşa cum s-a întâmplat când Sf. Petru era la închisoare, mi-am amintit că , la Fapte 2 sunt 27 de versete despre învăţăturile date de apostolul Petru şi nimai 8 cuvinte despre semne şi minuni.

Minunile joacă un rol minor în religia creştină; în primul rând, pentru că este foarte uşor să priveşti drept minune ceea ce nu este.

Misionarii care au mers la tribul Ambrim din Noile Hebride au predicat fără succes până când şi-au scos dantura falsă şi şi-au pus-o din nou. Acesta a fost începutul unei schimbări ce-a urmat. Şeful tribului a exclamat că zeii veniseră la ei sub forma oamenilor albi.

Multe vindecări considerate minuni nu mai au aceeaşi valoare azi , deşi eu însumi am experimentat adevărate minuni în refacerea sănătăţii mele. Ceea ce se petrece după o minune poate , de asemenea, să fie o problemă. În „Henric al VI-lea” de Shakespeare, când regele aude de un orb vindecat în mod miraculos, a exclamat: Prin vedere păcatu-i înmulţit. Dacă regenerarea nu însoţeşte vindecarea, fostul orb va fi posedat de noi patimi, care-l vor face şi mai rău decât înainte. Acest lucru e valabil şi pentru altre infirmităţi. Am cunoscut personal orbi care au fost vindecaţi în detriumentul sufletului lor.

REPORT THIS ADPRIVACY SETTINGS

Trebuie, de asemenea, avut în vedere că unele din povestirile despre minunile din biblie , pot fi urmarea unor traduceri îndoielnice. Ni se spune că Ilie a fost hrănit de corbi, orevim, în ebraică )1 Regi 17: 6) Acelaşi cuvânt este folosit şi la Isaia 13:20 pentru arabi. Şi ce contează dacă erau arabi cei ce l-au hrănit pe profet?

Au fost atâtea miracole în decursul istoriei… De obicei ele nu conving pe nimeni cu excepţia , uneori, a persoanei care a beneficiat. Isus le-a spus celor care l-au căutat:… Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut semne, ci pentru că aţi mâncat din pâinile acelea… (Ioan 6:26).

În căitarea miracolelor, ceea ce contează este satisfacerea dorinţelor eului. Dar Isus ne sfătuieşte să nr lrpădăm de noi înşine. Dacă eul nu este omorât, orice minune nu face decât să crească pretenţiile cât mai mult, întărind egoismul.

De aceea Biblia nu se ocupă atât de minuni cât, mai curând, de învăţătura care aduce naşterea din duh.

Să păşim cu siguranţă, conform cu învăţăturile biblice, iar dacă Dumnezeu face şi minuni, să ne bucurăm!

Meditaţia 30

Căutarea după Dumnezeu

Această căutare a început demult. Un poem ugaritic, „Ledlulbeş nemequi” (Îl voi lăuda pe Domnul Înţelepciunii), datând cam din anul 2500 î.d.Cr., conţine aceste versuri mişcătoare:

O, dacă aş şti măcar că aceste lucruri vor place unui zeu.
Ce e bine în ochii omului e rău pentru un zeu.
Ce e rău în mintea omului e bun pentru zeul său.
Cine poate înţelege sfatul zeilor în mijlocul cerului?
Planul lui Dumnezeu este ca apele adânci.
Cine-l poate înţelege?

Omul caută o relaţie autentică cu Dumnezeu dar, pentru că voinţa Sa, atitudinea şi gândurile sale ne sunt necunoscute, noi tremurăm la fiecare pas ca nu cumva să le nesocotim. Această frică dispare doar atunci când trecem de la relaţia cu Dumnezeu la posesia Sa.

În Isus, Fiul lui Dumnezeu a devenit om. Între natura umană şi cea divină a avut loc ceva asemănător unei petreceri de nuntă.

Pot să spun acum: „Preaiubitul meu e al meu şi eu sunt a Lui” (Cântarea Cântărilor 6:3). El e posesiunea mea. El dispune de mine dar şi eu dispun de El. Nu mai este o relaţie între două entităţi care se pot despărţi oricând. Bariere este zdrobită de Hristos. Dumnezeu nu mai este singur şi inima obosită a omului nu mai este nici ea singură. Aceasta Îi poate răspunde Domnului său prin afirmaţia lui Shakespeare: Nu mai pot fi slujit de către tine, pentru că nu te pot împărţi în două („Henric al IV-lea”).

Dificultatea de a nu mai înţelege căile lui Dumnezeu dispare. Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: Pentru ce m-ai făcut aşa? (Romani 9:20). Sufletul care Îl are pe Dumnezeu ştie că felul în care El conduce lumea nu poate fi judecat de vederea mioapă a omului. Ai Lui sunt cel care se rătăceşte şi cel ce rătăceşte pe alţii (Iov 12:16). Cel care-L are pe Dumnezeu e satisfăcut cu asta şi nu mai pune întrebări.

REPORT THIS ADPRIVACY SETTINGS

În ziua de pe urmă, Domnul va spune unora: niciodată nu v-am cunoscut. Cum oare să nu-Şi poată cunoaşte Ziditorul creatura?

El ne-a creat, dar nu ca pe nişte creaturi exterioare Lui Însuşi; ci pentru a fiinţa şi a ne mişca în El (Fapte 17:28). A dorit unirea cu noi într-o îmbrăţişare eternă şi nu într-o dualitate: cunoscător – cunoscut. La sfârşit vor fi respinşi cei care nu au realizat acest lucru şi au crezut că pot rămâne doar cunoscători ai lui Dumnezeu.

Ei au avut o relaţie cu un Dumnezeu îndepărtat, poate chiar o relaţie bună, profeţind în numele Său, scoţând demoni în numele Său, făcând multe lucruri minunate (Matei 7:22), dar rămânând despărţiţi de Dumnezeu, fără să fi fost ai lui Dumnezeu. Ei nu au aparţinut iubitului lor şi iubitul lor nu le-a aparţinut.

Renumitul mistic creştin Meister Eckhardt spune că cel care doar Îl adoră pe Dumnezeu e un necredincios. Cel care crede e unit cu El şi nu mai e nevoie să-l adore de la distanţă.

Meditaţia 29

Despre veşnicie

Veşnicia nu înseamnă timp nesfârşit. Aşa ceva nu există, cum nu există spaţii fără dimensiune. Veşnicia este o stare în care timpul nu mai există (Apocalipsa 10:6). Filosoful Boethius a dat o definiţie, în mare, acceptată de Biserica Creştină. Veşnicia este posesia totală, simultană şi perfectă, a unei vieţi complete. Cum a spus gânditorul grec Parmenide: Veşnicia este întreagă, unică. În veşnicie nimic n-a fost sau va fi. Totul este deodată, complet, continuu.

Imaginaţi-vă un film în mişcare. Când îl vedem prin proiector vedem evenimentele înregistrate pe peliculă succesiv şi fiecare pare să fie efectul celor precedente. Odată, la cinema, m-am trezit rugându-mă pentru un om nevinovat care suferea îngrozitor pe ecran. L-am implorat pe Dumnezeu să-l salveze. Dar ceea ce urma să se întâmple se afla deja înregistrat pe film. Treaba mea era doar să fiu atent la el.

Ar trebui să trăim prezentul cu perspectiva eternităţii, în perfectă seninătate. Totul este ştiut dinainte, predestinat (Romani 8:29). Omar Khayyam a exprimat acest lucru atât de bine. Tradiţia islamică atribuie lui Mahomed cuvintele: Pana cu care a scris Dumnezeu toate lucrurile s-a uscat de mult.

Şi creştinii cred în predestinare.

Aşadar, atitudinea ideală pentru un credincios este una contemplativă. Isus spune nu doar Martei, ci tuturor oamenilor: …pentru multe te îngrijorezi şi te frămânţi tu, dar un singur lucru trebuie. Maria şi-a ales partea cea bună, care nu i se va lua (Luca 10:41-42)

Aproape orice creştin ar spune astăzi că ea a făcut alegerea cea rea: ea nu a ales să pregătească masa pentru cei doisprezece oameni înfometaţi, ci să stea liniştită, să privească la frumuseţea oaspeţilor. Biblia nu ne îndeamnă nicăieri să fim activi, ci în nenumărate ocazii ni se atrage atenţia să veghem. Iată că au venit nişte magi (Matei 2:1). În loc să se uite la ei, oamenii le-au arătat calea spre Betleem fapt ce a costat viaţa multor nevinovaţi. Şi un lepros s-a apropiat de El, i s-a închinat (Matei 8:2). La vremea aceea oamenii nu puteau vindeca lepra.

REPORT THIS ADPRIVACY SETTINGS

Nu vă amestecaţi în diferite probleme decât dacă sunteţi siguri că puteţi ajuta. Luaţi seama doar; Domnul face restul.

Şi deodată s-a stârnit pe mare o furtună straşnică (Matei 8:24). Se va întâmpla unul din două lucruri: fie te vei îneca şi vei merge la Tatăl, fie vei scăpa şi vei trăi pentru Tatăl.

Aşa că nu te înspăimânta, ia seama doar! În orice lucru, cu cât te agiţi mai mult, cu atât rezultatele sunt mai rele.

Nu suntem încă în veşnicie, dar putem prinde o străfulgerare a ei, petrecând cât mai mult timp posibil în contemplaţie.

Meditaţia 28

De ce se mânie Isus?

Biblia ne învaţă că Dumnezeu este Iubire. Ea nu ne învaţă că El este cu totul iubire sau doar iubire. Acţiunile Lui au şi alte aspecte.

Iov a spus: Dumnezeu mă lasă la bunul plac al celor nelegiuiţi (…) îmi străpunge rărunchii fără milă, (…) mă frânge în bucăţi (…) Se aruncă asupra mea ca un războinic (Iov 16:11-13). Când citesc aceste rânduri îl am înaintea ochilor pe Df. Sebastian străpuns de săgeţi din toate părţile de persecutorii creştinilor. Iov ar spune că Dumnezeu era prima cauză a suferinţelor lui Sebastian.

Iov, cu siguranţă, credea într-un dumnezeu, dar vorbeşte ca şi când ar fi pluralitate în El. El Îl descrie pe Dumnezeu aşa cum ar descrie cineva pe un duşman, dar spune în acelaşi capitol, la v.19: Martorul meu e în cer, ceea ce înseamnă că Îl concepe pe Dumnezeu drept Unul care îi ia apărarea.

Isus L-a reprezentat pe Dumnezeu pe pământ. Oricine L-a văzut pe El L-a văzut pe Tatăl (Ioan 14:9). Isus nu putea fi exclusiv iubire. El izbucneşte câteodată, în ceea ce pare a fi o furie nemotivată. Fariseul care l-a invitat la masă n-a făcut nici o observaţie nepotrivită faţă de Isus sau referitoare la El,ci doar a întrebat de ce Isus nu şi-a spălat mâinile înainte de masă. Isus a început să-i dojenească pe toţi fariseii, numindu-i smintiţi şi ipocriţi.

Un învăţător al Legii, alt oaspete, a făcut ceea ce aş fi făcut şi eu, într-o încercare de a-L calma pe Isus. Drept răspuns Isus vorbeşte cu asprime despre toţi învăţătorii Legii şi chiar despre părinţii acestora. (Luca 13:18-52). Oricine ar fi obiectat la o astfel de comportare din partea unui oaspete.

Cel mai bine e să-I acceptăm pe Dumnezeu şi pe Isus, mesagerul Lui, aşa cum sunt. Este o greşeală să impui etică şi tipare de comportament omeneşti lui Dumnezeu.

Isus a primit să moară răstignit, acesta fiind unicul mod de a răscumpăra păcatul omenesc. Pentru a fi răstignit trebuia să stârnească ură violentă faţă de El. Fără acestă ură, nici moartea izbăvitoare a lui Isus, nici salvarea noastră nu ar fi putut avea loc.

REPORT THIS ADPRIVACY SETTINGS

Primii apostoli aveau acelaşi scop, ştiind că sângele martirilor este sămânţa Bisericii. Iar ei au stârnit cu bună ştiinţă ura faţă de ei înşişi. La Roma, unii evrei au crezut mesajul lui Pavel, alţii nu, dar el a generalizat acuzând întregul popor: căci inima acestui norod s-a împietrit; ei aud greu cu urechile… (Fapte 28:24-27).

Isus şi apostolii Săi au făcut adesesa lucruri care i-au umplut pe alţii de furie; pentru că era necesar. Se impunea această atitudine, putem fi siguri de aceasta, deşi nu ştim ce scopuri erau urmărite în fiecare caz.

Meditaţia 27

De ce nu a acceptat Isus să fie făcut împărat?

Când Isus a înţeles că iudeii voiau să-L facă împărat, a plecat (Ioan 6:15). Cu siguranţă că El ar fi fost un împărat mai bun decât Irod şi El trebuie să fi ştiut acest lucru. Atunci de ce n-a acceptat? Putem doar să presupunem motivele Lui.

Un motiv ar fi că această alegere nu era pentru El. Popoarele sunt nestatornice: astăzi aleg un rege, mâine îl alungă. Hristos nu acceptă roluri pentru care noi îl alegem pe El. Alegerea trebuie să fie a Sa. Decizia Lui era de a fi un mântuitor pentru viaţa veşnică, mai curând, decât un rege pentru viaţa aceasta.

Pe de altă parte, faptul că El era un bun Mântuitor nu dovedeşte că at fi fost şi un rege bun pentru Iudeea, după cum un profesor nu este în mod obligatoriu, şi un bun prim-ministru. Ca om, El a arătat uneori indiferenţă clară faţă de suferinţele umane, după cum a arătat altă dată compasiune. Însă nici una din aceste atitudini nu l-a stăpânit. El a ales.

Când unui rege, în sensul lumesc, i s-ar fi spus despre galileenii nevinovaţi, ucişi de Pilat, acela s-ar fi arătat indignat şi ar fi poruncit alungarea lui Pilat. Însă Isus a spus doar: Credeţi voi că aceşti galileeni au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi galileeni, pentru că au păţit astfel? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel (Luca 13:2,3).

Când I s-a spus despre o catastrofă, despre un turn care a căzut şi a ucis optsprezece persoane, Isus nu a dat sfaturi despre cum să se construiască în viitor, nici nu a propus vreo compensare pentru familiile victimilor. El a repetat vorbele de mai sus şi a făcut din aceasta o altă ocazie pentru a propovădui pocăinţa. El a comunicat numai un motiv de mâhnire: acela de a nu fi sfânt.
Aceasta este atitudinea corectă a unui Mântuitor, nu a unui rege pământesc.

Când Isus vindecă un om posedat de demoni, El îneacă o turmă mare de porci (Luca 8:33). Isus arată indiferenţă faţă de distrugerea acestei proprietăţi. Mântuitorul preferă să distrugă o turmă şi să sărăcească un om decât să rămână cineva demonizat. Isus nu Se justifică ci împlineşte ceea ce se aşteaptă de la Mântuitorul omenirii.

Isus prevesteşte o tragedie naţională: distrugerea statului iudeu. El nu cheamă oamenii să-şi dea viaţa pentru apărarea patriei, aşa cum ar face un rege obişnuit. El spune ucenicilor: Atunci (…) să fugă (Luca 21:21). Abandonarea ţării la o vreme atât de tragică a dus la ruptura finală dintre creştinism şi iudaism

Mântuitorul Şi-a investit ucenicii cu Adevărul etern care trebuia să rămână neatins. Acest lucru era mai important decât apărarea ţării lor.

Aşa gândeşte un Mântuitor. Un împărat pământean are altă chemare. Aceste două scopuri nu se amestecă. Isus nu putea fi un împărat pământean, iar cei care încearcă să-l facă un dezlegător al problemelor pământeşti greşesc.

Meditatia 26

De ce a ales Isus un diavol ca apostol?

Sub teroarea comunistă, unii pastori au fost renegaţi. Oare aceasta poate anula valoarea mesajului lor de dinainte? Isus a spus: … unul din voi este un drac, când vorbea de Iuda Iscarioteanul (Ioan 6:70-71). Dacă Isus ştia că Iuda era un diavol, de ce l-a ales pe el să fie unul din apostoli?

Învăţăm din Cuvântul lui Dumnezeu, din Psalmii lui David, care a fost un ucigaş şi un adulter, care, în mod normal, ar fi trebuit să-şi petreacă viaţa în închisoare; de la Solomon, care niciodată nu a fost sătul de femei şi care, în final, a căzut în idolatrie; de la Petru, care s-a dovedit a fi laş, când i s-a cerut curaj. Dumnezeu i-a ales pe aceşti oameni ca să ne ajute să distingem între mesaj şi păcatele mesagerilor, să-i acceptăm pe învăţătorii noştri în ciuda slăbiciunilor şi păcatelor lor.

Dacă ar trebui să respingem acele opere de artă care au fost făcute de oameni imorali, atunci aproape am rămâne fără mari opere de artă. Ne simţim întăriţi de imnuri, de acele cunoscute cântece evanghelice ale lui William Cowper, care a devenit ulterior poet naţional, dar niciodată nu şi-a mai folosit darul în slujba lui Dumnezeu.

Cowper a scris în imnul lui că păcătoşii, spălaţi în sângele lui Hristos, sunt curăţiţi de păcate. Dar referitor la el însuşi a scris: nu este nici o încurajare în Scriptură, atât de cuprinzătoare, încât să includă cazul meu, şi nici vreo consolare care să mă atingă. El edmitea iertarea liberă a iubirii lui Dumnezeu pentru fiecare caz, exceptându-l pe al lui. Cred despre mine că sunt singurul caz căruia Dumnezeu îi promite totul şi nu-i dă nimic. Oare poate această schimbare de atitudine, pe care să ştirbească valoarea lui ca autor de imnuri? Trebuie să facem distincţie între cântec şi compozitor.

În Vest, vieţile liderilor politici, ale oficialităţilor şi chiar ale liderilor Bisericii sunt studiate cu atâta minuţiozitate, încât nici arhanghelii nu ar fi găsiţi fără pată dacă ar fi supuşi unui asemenea examen. Ar fi mai bine să spunem: Îşi îndeplineşte bine acest om datoriile sale politice, economice şi religioase? Restul aparţine lui Dumnezeu. Nimeni nu este fără păcat şi chiar oamenii care au comis greşeli grave au fost folositori în Împărăţia lui Dumnezeu.

Poate s-a petrecut aşa pentru a ne învăţa că Isus a mers până la ultima limită, punând un diavol drept apostol. Nu se putea face o alegere mai rea decât atât.

Meditatia 25

Misterul rugăciunilor fără răspuns

Biblia este plină de rugăciuni neprimite. Pavel scrie: „Şi cer totdeauna ca, prin voia Lui Dumnezeu, să am – în sfârşit – fericirea să vin la voi” (Romani 1:10). În locul unei călătorii prospere, el a venit ca un prizonier în lanţuri şi a naufragiat; şi multe alte exemple abundă în Biblie.

REPORT THIS ADPRIVACY SETTINGS

Orice cerere în rugăciune arată o lipsă de supunere, în ceea ce Dumnezeu – în înţelepciunea şi dragostea Lui – a hotărât dinainte. Cum ar fi lumea dacă Dumnezeu şi-ar schimba Planul ori de câte ori cineva îşi exprimă o dorinţă în rugăciune? Talmudul spune că Marele Preot intră în locul Prea-Sfânt din Templu o dată pe an, spre a se ruga pentru popor, şi întotdeauna îşi încheia rugăciunea cu cuvintele: „Doamne, nu lua în seamă cererile drumeţilor!”. Era un lucru întelept: cei ce călătoreau lunea, cereau să nu plouă în ziua aceea; la fel, cei ce călătoreau marţea, miercurea etc. Dacă Dumnezeu i-ar fi ascultat, poporul ar fi pierit din cauza secetei.

Următoarea poveste ilustrează cel mai bun mod de a ne ruga.
Doi creştini au plantat câte un măr în faţa casei. Când a venit vremea să se coacă merele, primul s-a uitat furios la pomul lui: nu avea nici măcar un măr. Când s-a apropiat de casa vecinului, s-a înfuriat şi mai tare: ramurile din pomul vecinului său gemeau de greutatea unor fructe minunate. Atunci, el i-a cerut fratelui său: „Explică-mi şi mie cum vine asta! Am plantat pomii în acelaşi timp, slujind aceluiaşi Dumnezeu; cum se face că ţie ţi-a dat atât de multe mere şi mie, nu?”. Celălalt a răspuns: „Poate nu te-ai rugat pentru pomul tău!” „Cum? Nu m-am rugat? a striga primul. M-am rugat în fiecare zi: Doamne, dă ploaie! Doamne, destul cu ploaia! Doamne, acum e nevoie de soare! Acum, e prea mult! O să-mi usuce pomul! N-am neglijat nici o clipă rugăciunea, dar totul a fost zadarnic. Tu cum ai făcut?” Fratele i-a raspuns: „Nu sunt atat de priceput la rugăciune cum eşti tu! M-am rugat numai o dată, la început, în felul acesta: Tată, am sădit un măr şi aş vrea să aibă fructe la timpul cuvenit; nu ştiu de câtă ploaie sau de cât soare are nevoie; Tu eşti un grădinar mai experimentat decât mine; Tu ai creat Raiul şi toţi pomii cresc sub îndrumarea Ta; dăruieşte-mi mere, la timpul potrivit!”.

Trăim rugăciuni fără răspuns pentru că cerem prea multe lucruri fără a avea în vedere rezultatele pe termen lung. „Există o cerinţă creştină: trăiesc aici ca un păcătos iertat prin har şi, la sfârşitul vieţii mele, mă rog să locuiesc în Cer, cu cei dragi ai mei. Învaţă-mă să îţi slujesc pe pământ ca într-o călătorie către Ceruri!”

O astfel de rugăciune nu ramâne niciodată nebăgată în seamă.

Meditaţia 24

Echad şi Iachid

O veche parabolă chineză povesteşte despre un vânător care a plecat împreună cu fiul său să pună capcane. În ciuda tuturor avertismentelor, fiul a pus capcane pe drum, în loc să aştepte să ajungă în pădure. Curând, mulţi oameni s-au prins în capcane, inclusiv mama şi sora bărbatului. Apoi dragostea, adevărul şi speranţa au căzut şi ele în capcană, iar în cele din urmă drumul însuşi a căzut în cursă. După multă vreme, tatăl şi-a convins fiul să deschidă capcanele. Drumul era atât de fericit că era liber, încât s-a întins atât până când toată lumea a devenit un drum.
„Ce frumos e drumul meu acum!”, a exclamat băiatul. Drumul, auzind că cineva l-a numit „al lui”, a murit… De atunci, nu mai este nici un drum în lume.
Este o poveste pesimistă, căci există un drum către Dumnezeu. Biblia este descoperirea Lui, o hartă care trebuie citită cu mare atenţie la fiecare cuvânt. Drumul nu poate fi numit de nimeni „al meu”, el este numai al lui Dumnezeu.

Învăţătura fundamentală a Bibliei ne spune că Dumnezeu este unul; credinţa şi botezul sunt unice; dar limba ebraică are două expresii pentru conceptul de UNU: IACHID – reprezintă unitatea absolută, ca în Geneza 22:2: „Ia pe singurul Tău fiu, pe care îl iubeşti, pe Isaac”; ECHAD – reprezintă unitatea compusă, ca în Geneza 1:5: „Astfel a fost o seară şi a fost o dimineaţă; aceasta a fost ziua întâi”.

Dumnezeu nu este niciodată numit Iachid în Biblia ebraică, ci totdeauna Echad, o unitate compusă. Traducerea literală la Deuteronom 6:4, piatra de încercare a credinţei iudaice, zice: „Ascultă, Israele! Domnul Dumnezeul (la plural) nostru este singurul Domn” (unic compus: ECHAD).
Dumnezeu n-a fost niciodată singur dar, fiind singurul, El era mai mulţi, căci El nu era fără Cuvânt, nici fără Înţelepciune, nici fără Putere, nici fără Sfătuire (Hipolit). Întotdeauna se află în El Cuvântul şi Înţelepciunea, Fiul şi Duhul prin care şi în care El a facut totul liber şi spontan (Irineu).

Dumnezeu se cunoaşte pe Sine cu desăvârşire. Această autocunoaştere este numită Fiul cel Veşnic. El are toate atributele Tatălui pe care Îl cunoaşte. Amândoi sunt uniţi într-o iubire desăvârşită, divină. Această iubire are, de asemenea, toate atributele Tatalui. Aceasta iubire se numeşte Duhul Sfânt. Cele trei entităţi sunt una. Aceasta entitate este ECHAD, o unitate compusă de entităţi, care-Şi păstrează singularitatea.

„Zohar”, o străveche carte a misticismului iudaic, referindu-se la Deuteronom 6:4, Îl proclamă pe Dumnezeu ca Treime. Punându-se întrebarea de ce apare numele lui Dumnezeu în acest verset, ea răspunde: „Primul , Domnul Dumnezeu, este Tatăl de sus; al doilea este al lui Jesse Mesia, provenind din familia lui Jesse prin David; al treilea este Calea, care este jos, şi cei trei sunt una”.

Atomul, natura, individul, toţi sunt unităti, părţi într-o stare de extremă tensiune, împlinesc miracolul unităţii.
Există o unitate în diversitate şi tensiune chiar în cadrul Dumnezeirii: „Domnul a găsit cu cale să-L zdrobeasca prin suferinţă” (Isaia 53:10). Fiul, în agonie, în Ghetsimani, L-a implorat pe Tatăl să-L cruţe. Hotărârea Tatălui a rămas neclintită. Isus a spus, de asemenea, misterioasele cuvinte: „…căci, dacă nu mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi” (Ioan 16:7), lăsând impresia că cei doi nu pot fi în acelaşi loc, în acelaşi timp. Noi spunem, în mod obişnuit, că Isus este mijlocitorul nostru la Tatăl, ceea ce pare să implice faptul că Fiul intervine pentru a schimba decizia Tatălui în favoarea noastră.
Dumnezeu este una, ECHAD, nu IACHID. Dacă Unitatea Lui n-ar fi atat de complexă, n-ar fi atat de necesar s-o afirmăm. Biserica este una, soţul şi sotia sunt una – ECHAD, unităţi compuse.

Meditaţia 23

Biografii interesante care lipsesc din Biblie

Noul Testament povesteşte de mai multe ori şi cu lux de amănunte istoria vieţii şi convertirii persecutorului Saul din Tars în Pavel, viitorul apostol, deşi trebuie să fi fost alte biografii care, la vremea aceea, când au fost scrise Faptele Apostolilor, păreau a fi mai interesante decât cea a lui Pavel.

Pavel a spus: am aruncat în temniţă pe mulţi sfinţi (…) şi când erau osândiţi la moarte îmi dădeam şi eu votul împotriva lor (Fapte 26:10,11). Nu numai că a ucis creştini, dar le-a înfrânt rezistenţa şi i-a făcut pe mulţi dintre ei să-şi renege credinţa.

Aceştia au fost primii martiri ai creştinismului, dar Biblia nu le menţionează numele şi nici nu spune povestea suferinţelor şi morţii lor tragice. Poate autorii biblici au dorit să prevină viitoare excese în venerarea sfinţilor. În secolele următoare, istoriile martirilor au fost prezentate în detaliu şi adesea îmbogăţite cu fantezie.

Biblia vorbeşte despre Iosif, prizonierul Vechiului Testament, căruia i-au fost încredinţaţi întemniţaţii: Şi nimic nu se făcea acolo decât prin el.

La fel, Hristos este Cel ce face toate în viaţa martirilor. Nu ar fi fost în spiritul Bibliei să facă mare vâlvă în jurul lor; nici ei înşişi nu ar fi dorit-o. De ce trebuie să fie cinstiţi martirii? Căci ceea ce au făcut ei nu este maximum, ci minimum cerut unui ucenic al lui Hristos. A fi asemenea lui Hristos în viaţă şi moarte este ceea ce se aşteaptă de la el. Oricine este ca Hristos nu este Hristos. Noi suntem făcuţi a fi Hristos. Noi suntem Trupul lui Hristos – aşa că noi suntem El. Vei fi ca Dumnezeu (Geneza 3:5) îi spune diavolul Evei. Sunteţi Dumnezei, a spus Isus. Unirea credinciosului cu Dumnezeu este perfectă. Martitiul este un lucru mic în coparaţie cu această chemare.

Multe alte biografii, foarte interesante, lipsesc din Biblie. La Fapte 2:41 ni se spune că, într-o singură zi, doar în Ierusalim două mii de suflete s-au adăugat Bisericii. Au rămas ele constante? Au mai adus şi alte suflete în Biserică? De ce vă trebui8e un răspuns? Permanent auzim despre mulţi oameni careţL primesc pe Isus la adunările evanghelice. Ce se întâmplă cu aceşti oameni după aceea? Sunt deciziile lor sincere?

Cine pune multe întrebări capătă multe răspunsuri descumpănitoare. Biblia ne învaţă să ne bucurăm că unii oameni au cel puţin bunăvoinţă şi bune intenţii, chiar numai pentru o zi. O femeie samariteancă a adus tot oraşul la Hristos (Ioan 4:30). Dacă ar fi continuat astfel, n-ar mai fi rămas cetăţi neconvertite în Palestina. Biblia ne spune ce a făcut ea doar în ziua aceea. După acest eveniment, un văl este aruncat asupra vieţii ei.

Un hoţ, Zacheu, a promis, sub influenţa Domnului, să împartă jumătate din averea lui celor săraci şi să dea înapoi ce furase (Luca 19:8). Povestea Bibliei se încheie cu promisiunea sa, dar nu ni se spune dacă şi-a împlinit făgăduiala. Sfântul autor s-a bucurat că un hoţ a dat dovadă de căinţă, fie şi pentru un singur moment.

Isus îl apreciază pe un ostaş ca fiind cel mai mare credincios om pe care l-a întâlnit vreodată (Matei 8:10). Ar fi fost interesant de ştiut cum şi-a continuat viaţa acest ofiţer.

Un om care este azi credincios e posibil să nu rămână la fel. Deşi Biblia nu ne dă biografii întregi, ea ne învaţă să ne bucurăm de acel bine, oricât de puţin şi de nestabil îl găsim în oameni.

Meditaţia 22

Cuvinte care lipsesc din Biblie

În timp ce eram deţinut, nu aveam nimic şi mi-am dat seama atunci de importanţa faptului că în vechiul testament ebraic verbul „a avea” nu se întâlneşte niciodată. El ne există în limba ebraică şi nici măcar în ebraica modernă. A fi lipsit chiar şi de cuvântul „a avea” este culmea abandonării a tot ce ai.

Este un păcat să ai. La primii creştini toţi cei ce aveau ogoare şi case, le vindeau , aduceau preţul lucrurilor vândute şi-l puneau la picioarele apostolilor (Fapte 4:34-35). Ei erau iudei şi au descoperit, graţie lui Isus, ce a fost revelat prin geniul limbii lor: nu este bine pentru oameni să aibă, să posede. Un copil al lui Dumnezeu poate doar să administreze lucrurile care, de fapt, aparţin Creatorului.

În greacă cuvântul echo este folosit pentru a avea, dar are mai multe alte înţelesuri: a fi capabil, a fi dotat cu, a putea, a număra, a face etc. Ideea de a avea este o noţiune falsă. M-am născut fără consimţământul meu, nu am ales timpul sau locul, forma trupului meu saucaracterul moştenit. Viaţa mea s-a dezvoltat în împrejurări care nu au fost deloc în planurile mele. Eu nu am viaţa mea. Ea provine, conform unor legi stabilite, nu de mine. Şi nici nu posed eu ceea ce ţine de viaţă.

Renumitul tenor Caruso a fost obligat să cânte pe scenă în ziua morţii mamei sale, pentru a nu dezamăgi miile de admiratori care veniseră special să-l aculte. După spectacol a exclamat: la început am crezut că am o voce; acum îmi dau seama că această voce mă are pe mine.
Ghiar bucuriile şi supărările sunt date sau luate de alţii şi, în ultimă analiză, de Fiinţa unică.

Nu numai la forma de infinitiv lipseşte a avea din vocabularul ebraic, dar chiar şi cazul genitiv (al posesiei), este rar folosit. În ebraică nu se spune în mod obişnuit casa omului, căci nimeni nu poate avea una.În ebraica vorbită genitivul este înlocuit de aşa numitul „caz de costruit” care constă în scurtarea cuvântului pentru lucrul posedat. Astfel, orice persoană sau obiect redu8s la a fi o posesie îşi pierde din valoare.

În rugăciunea Domnului Isus, cuvântul Eu lipseşte cu desăvârşire, deşi este unul din cele mai folosite cuvinte în rugăciunile oamenilor.

Există un lucru mai rău decât rugăciunea în faţa unui idol: să te rogi şi să te închini în faţa propriei imagini. Creştinii n-ar trebui să fie fixaţi pe Eu, ci pe Dumnezeu. Eul ar trebui să dispară complet din rugăciune şi de asemenea amintirea identităţii persoanei care se roagă. Adevărata rugăciune este o revărsare de dragoste pură pentru binele întregului şi pentru ca totul să fie după voia Domnului.

Alt cuvânt care este complet absent din Biblie este cuvântul istorie. Istoria este amintirea evenimentelor după cum s-au succedat în timp. În istorie un eveniment este presupus a fi efectul celui precedent, care este deci cauza lui. Toate acestea sunt o iluzie. Ceea ce văd la cinema este tot o succesiune de evenimente, dar cel ce proiectează poate rula pelicula înapoi, prezentând evenimentele într-o altă înşiruire, sau filmul ar putea fi mixat pentru a arăta evenimentele în altă ordine. Totul este predeterminat de Dumnezeu.

Pana cu care Dumnezeu a scris tot ce se va întâmpla până la sfârşitul lumii s-a uscat de mult şi nu va fi din nou înmuiată în cerneală pentru a scrie o nouă versiune.

Meditaţia 20

Exagerări în Biblie

S-au scris multe de către credincioşi în privinţa acurateţii Bibliei, dar rareori sunt amintite exagerările ei evidente.

Toţi prorocii mărturisesc despre El, afirmă Petru (Fapte 10:43). Dar au fost proroci evrei ca Obadia sau Amos care nici măcar nu-L menţionează pe Mesia.

Femeia samariteancă, cea care L-a întâlnit pe Isus, a spus oamenilor: Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus tot ce am făcut. (Ioan 4:29). Acest lucru cu siguranţă nu poate fi exact. Ar fi fost nevoie de ani pentru a-i arăta cuiva fiecare faptă a sa. Isus i-a arătat numai că ştia de totala ei decădere morală.

Criticii vor spune că astfel de afirmaţii sunt pertinente pentru a îndreptăţi pe cineva să pună Biblia la îndoială. Dar cei ce cunosc inima omenească învaţă din asemenea din asemenea afirmaţii despre impactul avut de Isus asupra contemporanilor Săi.

În timpul celui de-al doilea război modial, soţia mea s-a dus la Budapesta în nişte împrejurări deosebit de periculoase, pentru a aduce uşurare creştinilor suferinzi de acolo. Mult timp nu am avut veşti de la ea. În acest interval, n-am fost capabil să citesc ceva fără să-i văd chipul pe paginile oricărei cărţi sau ziar pe care le-am deschis. Aş putea spune ca Petru, contrar experienţei altora: Toate cărţile şi revistele conţin doar imaginea Sabinei.

Pentru o vreme, după discuţia cu Isus, femeia samariteancă a fost obsedată de amintrirea tuturor greşelilor ei şi într-o asemenea stare de conştiinţă, se poate să fiu spus într-adevăr: Mi-a spus tot ce am făcut.

Lui Petru, care L-a văzut pe Domnul înviat, el care era plin de experienţa sa cu Mesia, se poate să i se fi părut că toţi profeţii vorbiseră numai despre Hristos. Exact în timp ce petru vorbea astfel, ceea ce în mod normal ar putea fi considerat drept o exagerare, Duhul Sfânt S-a coborât asupra lor.

Mulţi predicatori şi scriitori creştini insistă prea mult asupra acurateţii Bibliei. Duhul Sfânt nu Se pogoară asupra acelora care ascultă de ei, căci Isus nu este cu totul al lor. Inima le este ocupată cu tot felul de gânduri şi sunt copleşiţi de atâtea probleme încât pentru Domnul Isus abia dacă mai rămâne loc.

Şi apostolul Pavel exagerează când spune că toţi cei ce locuiau în Asia, (…) au auzit Cuvântul Domnului (Fapte 19:10). Dar Pavel nu a mers niciodată mai departe de Asia Mică. Persia, Asia rusă şi China îi erau necunoscute. Afirmaţia lui Pavel arată cu ce era ocupată mintea lui: nu cu averea, faima ori plăcerea, ci cu un vis atât de viu simţit, încât părea real. El dorea Asia la picioarele lui Isus.

Astfel de vise sunt adevărate. O simplă descriere a faptelor este o plictiseală neinspirată. Adevărul lui Dumnezeu are aripi; el vede viitorul îndepărtat ca fiind prezent.

Am putut înţelege afirmaţia lui Pavel după eliberarea mea, când am predicat în Taiwan. Deşi vorbeam în faţa a numai 10000 de persoane, pe o mică insulă a Chinei, nu am trăit numai această experienţă. În faţa duhului meu şi a ochilor mei se aflau cele un miliard de persoane din China Mare care nu aveau nici un mijloc de a auzi Evanghelia. Lor le vorbeam.

În fiecare noapte, în timpul anilor întemniţării mele, am ţinut o predică adunării căreia i-am aparţinut. Eram sigur că vorbele mele vor fi primite. Cuvintele sunt auzite nu doar de aceia ale căror urechi percep sunetele. Poate Pavel ştia mai mult despre comunicarea telepatică decât ştim noi.

Este prea mult să considerăm ceva ca fiind exagerat, doar pentru că aşa ne pare nouă. Nu Biblia exagerează; noi exagerăm când o criticăm. Multe lucruri care au fost considerate exagerări ale Bibliei s-au dovedit mai târziu adevărate. Moise a numit Palestina o ţară unde curge laptele şi mierea – o lăudăroşenie evidentă (Deuteronom 26:9). Dar de curând, un om de ştiinţă a arătat că pământul este capabil de a furniza de trei ori mai multă mâncare şi a citat Israelul ca exemplu:

1. O vacă obişnuită produce în Israel cu 50% mai mult lapte pe an decât media în SUA.
2. În Israel un portocal produce 16 tone de fructe pe an – un record mondial.
3. Un pogon de pământ în Israel dă de două ori mai multe arahide decât fermele americane.
4. Varza şi tomatele crescute în Israel sunt printre cele mai bune din lume.

Toate acestea sunt îndeplinite în ciuda ploilor reduse din această ţărişoară. Aşa că lăudăroşenia lui Moise nu este chiar o exagerare, la urma urmei.

Autorii biblici privesc cifrele ca neimportante. În ziua Rusaliilor, când creştinii din Ierusalim s-au adunat la un loc şi 120 dintre ei au primit botezul Duhului Sfânt, Petru a explicat cele întâmplate ca fiind împlinirea profeţiei lui Ioel: În zilele de pe urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură (Fapte 2:17). O sută de persoane pot fi greu numite orice făptură. Astfel de afirmaţii sunt catregorisite, de obicei, drept exagerări. Dar Dacă cineva nu poate găsi cuvinte simple pentru sentimentele lui, dacă le îmbracă în superlative trebuie să conchidem că e o minciună? Este Faust o minciună pentru că Goethe, simţind puterea şi complexitatea răului, l-a personificat în Mefistofel? Petru a fost atât de copleşit de limbile de foc aşezate deasupra fiecăruia dintre apostoli (Fapte 2:3), încât n-a mai putut vorbi decât la superlativ.

Neemia exagerează când spune: Le-ai înmulţit fiii ca stelele cerurilor (9:23). Dar pe cer sunt miliarde de stele, în timp ce evreii nu sunt atât de mulţi.

Biblia este oi carte orientală. Nu îi poţi aprecia adevărul aplicându-i standarde occidentale. Regulile adevărului variază de la o cultură la alta. În lumea anglo-saxonă, o afirmaşie este adevărată numai când corespunde realităţii. La japonezi e altfel. Este corect să-i spui ceea ce-i face plăcere interlocutorului, chiar dacă nu este aceasta starea reală a lucrurilor. Hiperbola este normală pentru un oriental. Dumnezeu ne-a dat revela-ia Sa într-o carte orientală, iar Biblia este infailibilă conform mentalităţii orientale care a produs-o.

Meditaţia 21

Cuvinte care lipsesc din Noul Testament

Este important să observi nu numai ce conţine Biblia, dar şi ce omite. Una din trăsăturile interesante ale Noului Testament este că Isus nu a cerut nimănui Sş-I spună ceva despre împrejurările păcatelor lor. El ştia că omul este păcătos, aşa că detaliile încălcării lor, fie ele mici ofense sau crime teribile, nu-L interesau. În loc de a se scufunda în murdărie, Isus spune: Bucură-te fiule; bucură-te, fiica Mea. Păcatele tale sunt iertate.

Altă trăsătură importantă este că nimeni nu I-a spus lui Isus: Te rog, iartă-mă sau Îmi pare rău. În ultima seară, toţi apostolii l-au părăsit şi unul dintre ei s-a lepădat de El. Mai târziu, când Domnul înviat li s-a arătat, ar fi fost normal pentru ei să-I ceară iertare. Nici unul nu a făcut-o.

Oricine privea chipul lui Isus vedea atâta dragoste şi bunătate, încât simţea că la Isus iertarea este evidentă. Dorinţa lui de a mă ierta este mult mai mare decât capacitatea mea de a cere iertare. Dorinţa Lui de a mă mântui este mult mai mare decât a mea. Dorinţa Lui de a mă duce în rai este mult mai mare decât a mea de a merge acolo. Nu trebuie să-l abordăm pe Isus cu cuvinte de apologie, ci doar să avem încredere în bunătatea Lui.

Mai este ceva care nu poate fi găsit în Noul Testament. Isus n-a refuzat invitaţia nimănui. A refuza o invitaţie ar fi ceva străin naturii Sale. Invită-l doar în casa şi în inima ta şi vei vedea. El acceptă invitaţiua chiar şi de la duşmanii cei mai înrăiţi. O va accepta cu siguranţă şi pe a ta.

Să fim atenţi la versetele care lipsesc din Biblie.

Meditaţia 19

Nu-L tulburaţi

Aşa cum moartea a fost o negrăită pătimire pentru Isus, şi naşterea trebuie să-i fi provocat mult chin. Este scris: S-a pogorât Duhul Sfânt (Fapte 10:44). O parte din sămânţă a căzut – spune Isus în pilda Semănătorului (Matei 13:4). Înainte de a se face grâu, ea trebuie să cadă din mâna semănătorului. Mai târziu, Isus lămureşte faptul că prin „pământ” se înţeleg diferitele tipuri şi calităţi ale oamenilor (Luca 8:12-15). Pentru fiecare, venirea pe pământ este o cădere. Acesta este semnul naşterii pentru fiecare om. Cu atât mai mult naşterea Fiului lui Dumnezeu este o coborâre, al cărei chin El a preferat să nu-l facă cunoscut. Adâncimea căderii Lui este arătată în faptul că El a venit în cel mai umil loc, într-o iesle.

Noi, creştinii, suntem atât de îndrăzneţi atunci când cântăm „Vino în inima mea”. Dar ce necazuri Îl aşteaptă aici! Mulţi credincioşi, văzând cât de mult Îl pot mâhni pe Domnul greşelile lor, repetă cuvintele spuse de Petru când s-a aruncat la picioarele lui Isus: Doamne, pleacă de la mine, că sunt un om păcătos! (Luca 5:8)

Sutaşul roman, în loc să-l invite pe Isus cum facem noi, I-a spus: Doamne, nu Te mai osteni atâta, pentru că nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu (Luca 7:6).

Acest sutaş a fost preţuit pentru credinţa lui care-l aşeza deasupra celorlalţi din Israel. Câtă deosebire faţă de obiceiul nostru de a-l tulbura pentru tot felul de fleacuri, nevoind niciodată să apelăm la un înger. Insistăm în a-L chema pe Stăpânul Însuşi pentru nevoile noastre şi cerem, ori de câte ori este posibine, semne vizibile.

Un suflet realmente iubitor este grijuliu în a nu-L deranja pe Cel Unic, Preaiubit. Cunosc cazul unei fete îndrăgostite de un tânăr despre care ştia că va avea o carieră strălucită. S-a gândit că, fiind sub nivelul lui, ea ar putea să-i prejudicieze imaginea în societate. El o iubea cu toată inima, dar ea l-a refuzat şi l-a determinat să se căsătorească cu o altă fată, mult mai potrivită stării lui sociale. Uneori iubirea cea mai mare se arată în renunţarea la iubit.

Venirea lui Isus pe pământ a fost o mare agonie pentru El. Venirea Lui pentru a vă împlini rugăciunile Îl tulbură. Atât de mulţi au fost vindecati de orbire printr-o simplă cerere şi apoi, cu ochii larg deschişi la ispitele lumeşti, au alergat după împlinirea poftelor, uitând cui datorează faptul că văd.

Creştinii renunţă la multe lucruri. Renunţaţi şi la nenumăratele voastre cereri. Daţi-I pace în orele în care vrea să fie singur.

Nu trebuie să-L tulburaţi nici atunci când sunteţi grozav de răniţi? Nu, căci ce faceţi dacă Hristos vă primeşte rugăciunea şi vă uşurează suferinţa? Nu ar fi aceasta o teribilă pierdere pentru voi?

Odată, în somn, un om a înghiţit un şarpe veninos care i s-a înfipt în gâtlej. S-a trezit în dureri grozave, fără a şti cauza. Un pădurar, om cu experienţă, ce trecea pe acolo, l-a bătut pe bietul om cu o sălbăticie de nedescris. În cele din urmă şarpele a fost vomitat şi alungat. Dacă cel în cauză i-ar fi cerut pădurarului săţl lase în pace, iar cerinţa i-ar fi fost ascultată, omul ar fi murit.

Nimeni dintre noi nu primeşte mai multe răni decât cele strict necesare: …până şi perii din cap, toţi vă sunt număraţi (Matei 10:30) Vieţile noastre sunt calculate dinainte.

Oare nu ştie Prietenul nostru din cer câte suferinţe trebuie să îndurăm? Nu-L tulburaţi pe Stăpân! El ştie.

Meditaţia 18

Un limbaj fără cuvântul „Cuvânt”

Cuvântul lui Dumnezeu a fost dat prin poporul evreu. Acesta poate fi exprimat în orice limbă cu excepţia ebraicei. Poporul ales, depozitarul Cuvântului lui Dumnezeu, nu are un cuvânt anume pentru cuvânt. S-a folosit davar care înseamnă şi lucru.

Evanghelistul Ioan a scris în greacă, dar a gândit în ebraică. În limba sa naturală, prologulş la evanghelia lui s-ar citi: La început a fost davar, lucrul, şi lucrul a fost cu Dumnezeu şi davar era Dumnezeu.

A vorbi în cuvinte care nu au substanţă, în realitate însea,mnă a sporovăi, nu a vorbi. Nu puteţi înţelege Bibliua dacă o priviţi ca pe o simplă colecţie de cuvinte.

„Mamuncan”, una din cele mai importante cărţi ale budismului Zen (secolul 13) spune, ca şi cum ar fi însufleţită de duhul ebraic: Cuvintele nu exprimă lucruri; frazele nu exprimă mişcarea minţii. Cel care primeşte doar cuvinte este pierdut; a te opri la fraze înseamnă înseamnă a fi indus în eroare.

Cum Einstain a conectat spaţiul cu timpul şi a creat conceptul de „a patra dimensiune spaţiu-timp continuu”, evreii au conceput noţiunea unică de davar, lucrul-cuvânt cu două aspecte, unul verbal şi celălalt în realitatea fizică sau spirituală.

În ebraică nu s-ar fi putut spune Cuvântul tău este adevărul (Ioan 17:7). Trebuie să fi folosit aici davar, care este mai mult decât cuvânt. Cuvintele singure, chiar divine, nu sunt adevărul; ele pot fi o mască pentru cruzime, dispută şi lăcomieca şi sugerări ale sfinţeniei.

Davar-ul Tău, Cuvântul Tău – lucrul, în dublul său aspect, este Adevărul, aşa cum, după Einstein, evenimentele nu mai sunt plasate doar în spaţiu sau în timp. În schimb avem noţiunea de „interval” în fizică, noţiune care le cuprinde pe amandouă.

Sculptorul italian Tommasi a ornamentat un cimitir din Buenos Aires cu statui, fiecare reprezentând una din simfoniile lui Beethoven. Când un prieten mi-a cerut să i le descriu, n-am găsit cuvintele potrivite.

Beethoven a exprimat ceea ce a simţit în note care, cântate, dau sunete. Sculptorul a modelat în marmură ceea ce a simţit când a auzit muzica. M-am uitat la figurile din piatră. Dacă mi-aş pune propriile simţiri în cuvinte oare ce relaţie ar putea avea ele cu sumfoniile lui Beethoven?

Un orb a cerut odată unui prieten să-i descrie laptele. Prietenul a început cu: Laptele este alb. Orbul l-a oprit cu o a doua întrebare: Ce înseamnă alb? – Alb este culoarea lebedei, a fost răspunsul. Cum este lebăda? Explicaţia care a urmat: Este o pasăre cu gâtul îndoit. El a continuat să întrebe: Ce înseamnă îndoit? Prietenul a ridicat din sprincene şi a spus: Atinge-mi cotul şi acum vei înţelege ce am vrut să spun. Orbul a atins cotul prietenului său şi a exclamat: Acum ştiu cum e laptele.

Dacă Biblia e doar o acumulare de cuvinte, vom şti despre Dumnezeu doar atât cât a putut afla orbul despre lapte.
Prin cuvinte trebuie să ajungem la lucrul real, la Dumnezeu. Doar atunci vom fi iluminaţi.

Dumnezeu este un cuvânt rostit de români, un termen pentru a comunica despre o fiinţă misterioasă. Eu văd un obiect care în română se numeşte aspirator. El este folosit de către adulţi pentru îndepărtarea prafului. Copiii se uită la el ca la o jucărie. El poate avea şi alte întrebuinţări ca: stropit sau zugrăvit.

La oamenii care rămân în sfera cuvintelor, discuţiile nu duc nicăieri. Cuvintele sunt folositoare numai atunci când duc la davar, realitatea-cuvânt. Cu ce cuvinte L-am putea explica pe Dumnezeu? Să spun că este un rege? Acesta este un titlu pe care l-au avut mulţi oameni cumsecade, dar nu şi Irod, Nero, sau Henric al VIII-lea l-au prtat. Aş produce confuzie dacă L-aş numi Împărat? Să-L numesc Tată? Luther avea un tată foarte rigid şi se abţinea de a I se adresa lui Dumnezeu cu cuvintele rugăciunii domneşti. Chiar Dumnezeu este un cuvânt folosit nu numai pentru Creator, ci şi pentru fiinţe pline de cruzime ca Moloh şi Quetzalcoatl, care au cerut mii de sacrificii umane.

Trebuie să trecem de la cele ce sunt numai cuvinte la davar, lucrul real, pentru a-l înţelege pe Dumnezeu, nu numai Creatorul, dar şi Păstrătorul şi Nimicitorul.

Meditaţia 17

Eufemisme în Biblie

Unele torturi erau obscene. Dar odată eliberat, trebuia oare să spui ce s-a întâmplat?

Biblia evită consecvent menţionarea unei părţi esenţiale a vieţii, acel aspect supralicitat până la punctul de a ofensa, în limbajul curent. Cuvântul „sex” nu se întâlneşte niciodată în Biblie şi nici cuvinte legate de organe sau de actul sexual.

Cel din urmă este exprimat prin „a cunoaşte”: Adam a cunoscut-o pe nevastă-sa, Eva (Geneza 4:1). Pentru organul sexual feminin se foloseşte în mod obişnuit cuvântul „ruşinea” – boşet, sau uneori „buricul”. Tendinţa generală a stilului biblic este către eufemism. Aceasta nu se aplică doar subiectelor sexuale. În Faptele Apostolilor, găsim în mod repetat expresia că Isus a fost atârnat pe lemn (Fapte 5:30). Răstignirea evocă o imagine prea teribilă.

Scriptura evită, de asemenea, să spună povestea întreagă a unor acţiuni greşite. La Geneza 35:22 se folosesc litere cursive pentru ceea ce traducătorii au adăugat la textul original. În ebraică această frază rămâne incompletă: Ruben s-a culcat cu ţiitoarea tatălui său, Israel a aflat. Ne-am aştepta să ni se spună detaliile incestului şi ale teribilului conflict între tată şi fiu, care trebuie să fi avut loc ulterior. Însă masoreţii au lăsat un spaţiu în textul ebraic după cuvintele Israel a aflat, pentru a ne sugera că ce popate fi mai rău este mai bine să nu fie spus.

La Geneza 4:8, după cuvintele Vaiomer Cain – Şi cain a spus, masoreţii au lăsat alt spaţiu, cu un semn circular ce indică o omisiune intenţionată a ceva important. Atât textul samaritean al Genezei cât şi Septuaginta, prima traducere greacă, adaugă la acest punct ceea ce Cain a spus fratelui său: Hai să mergem pe câmp. Versiunea siriană este: Hai să mergem în pustie. Dar cunoaşterea continuării discuţiei între fraţi se pare că a fost păstrată oral. Targumul, o parafrază aramaică a textului, adaugă: Am crezut că lumea a fost făcută în îndurare, dar nu este condusă după faptele bune sau merite, nici nu există vreo judecată sau judecător şi nici nu va fi o viaţă viitoare sau răsplată sau pedeapsă. De ce este refuzată jertfa mea?

Ca fiind dată de Dumnezeu, Biblia preferă să treacă sub tăcere cuvintele lui Cain. Prin astfel de omisiuni suntem învăţaţi să nu reproducem sau să cităm cuvintele răufăcătorilor. Asemenea cuvinte sunt contagioase.

Biblia evită, de asemenea, folosirea epitetelor. Istoricul evreu Iosif Flavius, din secolul I a scris că Pilat era un ucigaş crud. Ştim din Talmud că marii preoţi din vremea lui Isus erau mai mult negustori, decât slujitori ai lui Dumnezeu, slugi ale Imperiului Roman, care au obţinut prin mită poziţiile înalte. Dar Biblia nu reproşează nimic vieţilor personale ale lui Caiafa şi Pilat. Ea relatează doar ce I-au făcut ei lui Isus. Evangheliştii nu au considerat de datoria lor să le denunţe public păcatele.

Ştim din izvoare istorice că vieţile întregii dinastii erau desfrânate. Ecangheliile povestesc doar un minim despre felul cum se purtau cu copiii din Betleem şi cu apostolii. Un păcat individual este menţionat doar pentru că a condus la moartea lui Ioan Botezătorul.

Noi, care ne bucurăm de orice păcat pe care-l descoperim la un adversar, trebuie să profităm şi să ne însuşim discreţia Bibliei, care recurge la eufemisme şi tăcere.

Meditaţia 16

Ceea ce e dincolo de Biblie

Biblia conţine ceea ce ne-a revelat Dumnezeu ţinând seama de condiţia şi capacitatea inimilor şi minţilor noastre.

Isus le-a spus ucenicilor: Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta (Ioan 16:12). Ne întrebăm ce ar fi spus dacă am fi fost capabili să primim toate cuvintele Sale.

Autorii biblici au lăsat multe lucruri interesante nespuse. Pavel se plânge că vremea îl împiedică să vorbească de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Iefta, de David, de Samuel şi de proroci (Evrei 11:3). O parte din timpul lui Pavel a fost absorbit de tot felul de fleacuri care au provocat atâtea certuri printre primii creştini.

Iuda a încercat să scrie despre cele mai importante subiecte ale „mântuirii de obşte” (Iuda v.3). Nu cunoaştem gândurile sale în materie, pentru că el trebuia, în schimb, să-i îndemne pe credincioşi să fie atenţi la oamenii fără Dumnezeu care ajunseseră la conducerea bisericii.

Autorii biblici trebuiau să-şi adapteze mesajele astfel încât să nu aducă prejudicii ascultătorilor. Prima predică creştină ţinută de Petru la Rusalii, Îl numeşte pe Isus om adeverit de Dumnezeu (Fapte 2:22), înălţat prin dreapta lui Dumnezeu (Fapte 2:33). Petru nu spune că Isus este Fiul lui Dumnezeu. Ar fi fost prea greu pentru evrei să accepte. Diplomaţia este un element al oricărei predici inteligente.

Trebuie să ajungem nu numai să înţelegem ceea ce spune pastorul, dar şi ceea ce ar fi putut spune, dacă am fi fost deschişi pentru întreg adevărul.

Când o statuie a preşedintelui Kruger a fost ridicată în Pretoria (Africa de Sud), soţia acestuia i-a cerut sculptorului să facă statuii o pălărie scobită, aşa încât acolo să se adune apă de la ploaie şi păsările să poată bea din ea. Cei familiarizaţi cu istoria Republicii Natal sunt inspiraţi să concureze cu acest mare om de stat în propriile lor fapte. Păsările iau din aceeaşi statuie doar câteva picături de apă.

Dacă rămânem păsărele în credinţă, vom ajunge să cunoaştem ceea ce autorii Bibliei nu puteau să spună contemporanilor lor. Râul vieţii ne va da mai mult decât câteva picături de apă. Dumnezeu ne trece prin închisoare pentru a ne da noi capacităţi de înţelegere.

Meditaţia 15

Timpul inexact al Bibliei

Pierdusem noţiunea timpului, nu ştiam ce oră şi ce zi era, celula mea solitară fiind subterană. Nu ştiam nici măcar dacă era primăvară sau vară. Pentru mine nu existau deosebiri între anotimpuri.

Autorii Bibliei ştiau că viaţa lor e veşnică. Timpul nu conta pentru ei, aşa încât erau inexacţi în datarea evenimentelor.

La Ioan 21_1 citim fraza: După aceea Isus s-a mai arătat. Ce înseamnă după aceea? Vei căuta în zadar. Capitolul trei de la Matei începe cu cuvintele: În vremea aceea a venit Ioan Botezătorul şi propovăduia în pustia Iudeii. În versetul precedent, Ioan şi Isus nu puteau avea mai mult de 2 sau 3 ani, astfel trei decenii trebuie să se fi scurs înainte ca Ioan să-şi înceapă lucrarea publică. Pentru evanghelist era tot în vremea aceea.

Atât Ioan cât şi Matei vorbeau despre nişte evenimente între care se scursese mult timp, ca şi cum acestea ar fi fost simultane. Înainte de Einstein acest lucru ar fi fost considerat ciudat. Acum ştim că afirmaţia referitoare la simultaneitatea a două evenimente capătă sens numai în relaţie cu locul în care se află observatorul. Ea aparţine părţii subiective a observaţiei noastre şi nu părţii obiective care face istoria.

Duhul suflă încotro vrea, spune Scriptura (Ioan 3:8). Vânt şi duh sunt acelaşi cuvânt în greacă. Mă pot plasa eu însumi, din punct de vedere spiritual, într-o astfel de poziţie, încât evenimentele, îndepărtate unele de altele în timp, să apară ca petrecându-se simultan? Este exact ceea ce fac unii americani, cărora le place să privească două sau trei programe TV în acelaşi timp.

Putea avea loc Predica lui Ioan Botezătorul în vremea aceea, adică în vremea copilăriei lui? În felul acesta a văzut Matei evenimentele. Cine sunt eu să-l acuz pe el de inexactitate?

Avem o făgăduinţă: Cere şi ţi se va da (Matei 7:7). Acest verset pare să contrazică o bună parte din experienţa noastră. Fiecare credincios ştie că sunt rugăciuni cu răspuns, dar şi unele rămase fără răspuns. Am cerut şi nu ni s-a dat. Dar cât timp a trecut de când am cerut?

Moise i-a cerut lui Dumnezeu: Lasă-mă, Te rog, să trec şi să văd ţara aceea bună de dincolo de Iordan. Domnul a răspuns: Destul! Nu-mi mai vorbi de lucrul acesta (Deuteronom 3: 25-26). Aici nu este exemplul unei rugăciuni fără răspuns, ci al unei rugăciuni refuzate în mod clar. Cum se potriveşte asta cu Cere şi ţi se va da?

Ceva mai târziu, peste vreo 3500 de ani, ca să folosim expresia biblică, în vremea aceea, Isus era pe muntele Tabor cu ucenicii săi şi iată că li s-au arătat Moise şi Ilie (Matei 17:3). Muntele Tabor este în Canaan, dincolo de Iordan, în Ţara Făgăduinţei. Şi astfel dorinţa lui Moise s-a împlinit în cele din urmă, însă cu o întârziere de câteva mii de ani. Nu prea mult pentru cineva a cărui viaţă este veşnică.

Avem înintea noastră nu o viaţă veşnică, ci vieţi veşnice. Ebraica nu are singular pentru viaţă. Majoritatea substantivelor ebraice care se termină cu im sunt la plural şi cuvântul biblic pentru viaţă este haiim . Vom avea mai multe vieţi şi ocazii. Am credinţa că toate rugăciunile vor avea un răspuns.

Viaţa veşnică este mai mult decât infinită. Kantor, un discipol evreu al lui Einstein, a conceput noţiunea de „transfinit”. Când duci o dreaptă nesfârşită într-o direcţie, dintr-un punct dat, valoarea ei matematică e infinită. Kantor numeşte aceasta „transfinit” şi foloseşte litera ebraică Aleph pentru simbolul lui matematic. Posibilităţile eternităţii sunt inepuizabile. Cereţi şi vi se va da. Nu întrebaţi când. Cerul este dincolo de timp.

Perioadele de timp, în general, nu sunt fapte fizice obiective, ci sunt dependente de observator. Timpul şi spaţiul sunt chiar prin natura lor reprezentări confuze ale singurului lucru real: intervalul în spaţiu-timp continuu. Hai să gândim biblic, în afara timpului!

Meditaţia 14

Cum să vă autoanalizaţi

Izolarea te ispiteşte la o nesfârşită meditaţie asupra trecutului tău. Pavel scrie: Fiecare să se cerceteze dar pe sine însuşi (1 Corinteni, 11:28). Cum s-o faci? Nu e nici o indicaţie specifică în Biblie, dar experienţa creştină de sute de ani ne-a învăţat un lucru: să nu fii prea minuţios în autoanaliză. O gânganie care este analizată foarte minuţios în laborator, ajunge să moară de excesul expunerii.

Decât să examinezi detaliile propriei tale vieţi, mai bine încearcă să sondezi adâncimea credinţei tale în viaţa lui Isus, în moartea şi învierea lui.

Odată, cineva era foarte îngrijorat de starea sufletului său. Nicio predică din vreo carte religioasă nu-l putea satisface. Într-un târziu a aflat de existenţa unui pustnic vestit pentru înţelepciunea lui.

Omul a luat un cal şi a urcat călare muntele până la locul unde trăia înţeleptul. L-a găsit în meditaţie la intrarea în peşteră. Înţeleptul l-a întrebat ce doreşte. Caut mântuirea i-a spus omul. Înţeleptul a rămas tăcut o vreme. Apoi a spus: De ce nu cauţi mai bine un cal? Am un cal, răspunse omul. Întorcându-se spre peşteră, înţeleptul a spus doar atât: Aşa, deci.

Coborând călare de pe munte, omul s-a gândit şi s-a tot gândit la întâlnirea cu înţeleptul. Şi deodată s-a luminat: De ce să caute un cal? Avea unul şi era călare. Atunci de ce să caute mântuirea? Dumnezeu L-a trimis pe Fiul său în lume pentru ca lumea să fie mântuită prin El. Mântuită era, aşadar asigurată.

Un om călare nu e interesat să caute un cal, decât dacă cel pe care-l avea era istovit sau a murit. Mântuitorul nu oboseşte decât dacă omul fuge de mântuire, sau dacă el o refuză în mod conştient. Isus a venit să caute şi să salveze ce era pierdut. Noi nu trebuie să-l căutăm pe El. Dorinţa Lui de a ne duce în rai este mult mai mare decât a noastră de a fi iertaţi. Mântuirea nu trebuie căutată, ci doar acceptată. Când omul a ajuns în vale, înţelesese deja acest lucru.

Când mă apropii de Sfânta Cină, primul lucru la care trebuie să mă gândesc, când aud cuvintele acesta este sângele Meu care se varsă pentru voi spre iertarea păcatelor, este să-mi dau limpoede seama că-mi sunt adresate mie. Ştiu eu le fel de sigur ca un călăreţ care are un cal, că păcatele mele sunt iertate şi uitate. Dacă înţeleg acest lucru m-am autoanalizat bine şi sunt vrednic de Sfânta Cină.

Meditaţia 13

Două sensuri ale lui „Sabahtani”

Eloi, Eloi, lama sabahtani a fost strigătul lui Isus de pe cruce. Evanghelistul a tradus aceste cuvinte din aramaică: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit? (Marcu 15:34). Dar aceasta nu este singura traducere posibilă.

Sabahtani este parsoana I, timpul trecut de la meşabeah care înseamnă a abandona. Dar meşabeah înseamnă şi a slăvi. Este frecvent folosit în acest sens, chiar în rugăciunile ebraicei moderne, aşa încât cuvintele lui Isus puteau fi traduse: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, cât m-ai proslăvit! Acestea erau cuvintele cu care terapeuţii, o ramură a sectei esenienilor din vremea lui Isus, îşi încheiau rugăciunile. Era o exprimare a uimirii în faţa mulţimii harurilor primite.

În ultima seară Domnul S-a rugat: Proslăveşte pe Fiul Tău folosind probabil cuvântul aramaic meşabeah. Rezultatul aparent nu era proslăvirea, ci abandonarea de către cei mai mulţi din ucenicii Săi, biciuirea, batjocorirea, răstignirea şi părăsirea de către Dumnezeu. Oare în acest fel răspunde Tatăl ceresc rugăciunii?

Dar implorarea lui Isus din această seară poate să fi avut şi un sens tainic. Tată, a sosit ceasul! Planul nostru va fi împlinit. Părăseşte (şabeah) pe Fiul Tău ca şi Fiul Tău să Te proslăvească (tot şabeah) îndurând toate cu răbdare şi dragoste. Astfel, patimile care au urmat sunt o împlinire a rugăciunii lui Isus.

La fel de ciudate pot părea vorbele lui Isus: M-ai părăsit, la timpul trecut. În timp ce El era părăsit atunci şi acolo – răstignirea era un eveniment al prezentului. Atunci de ce foloseşte Isus timpul trecut? În mod obişnuit, când cineva este bătut nu întreabă: De ce m-ai bătut, ci spune de ce mă baţi, folosind timpul prezent.

Unul din secretele puterii spirituale este de a trăi în afara timpului. O revoluţie actuală, cu toate ororile ei imediate, este greu de îndurat. Dar putem asculta cu uşurinţă informaţii despre Revoluţia Franceză şi ghilotina ei de acum 200 de ani. Dumnezeu şi Duhul trăiesc veşnic. Veşnicia nu este absenţa timpului, ci viaţă dincolo de timp. Tu poţi decide cum să priveşti un episod din viaţă, în prezent sau în trecut. Oricine retrăieşte amintiri din prezent ca şi cum lucrurile s-ar fi petrecut în prezent. Fenomenul poate fi şi invers. Puteţi transfera greutăţile de azi în trecut, prin aceasta făcându-vă capabili de a le privi cu seninătate. În felul acesta nu vă vor înfrânge. Numai aşa am putut rezista noi, cei din închisori.

Meditaţia 12

Dublul sens al cuvântului Netzah……………………………………………………………………………………………

CONT AICI https://ionatan.wordpress.com/richard-wurmbrand-100-de-meditatii-din-inchisoare/

Dr. Marinescu (Institutul Matei Balș): Jumătate din populația României este imunizată natural, iar această imunitate este de lungă durată

Av. Gheoghe Piperea: Aseară, la tv, sub ochii mei, un medic infecționist, șef de secție la Balș (dr. Marinescu), a declarat că jumătate din populația României este imunizată natural și că, în ciuda estimărilor pesimiste din ianuarie, această imunitate este de lungă durată.Imunitatea este, conform acestui cadru medical, instalată la nivel celular și nu redusă la un număr oarecare de anticorpi (concluzia mea este că postulatul „științei” oficiale, care decretează că imunitatea artificială este mai bună și mai de durată decât cea naturală, este total greșit, situația factuală fiind diametral opusă).Respectivul doctor a spus și că cei care s-au „imunizat” artificial (ghilimelele îmi aparțin) nu sunt protejați față de varianta delta și, de asemenea, nu sunt lipsiți de riscul de a transmite agentul patogen celorlalți, ceea ce este oarecum în consonanță cu declarațiile de ieri ale unui manager de spital de boli de plămâni (dr. Mahler, spitalul Nasta) din care rezultă că sunt necesare și alte măsuri de combatere a răspândirii agentului patogen, altele decât „imunizarea” artificială.În plus, dovezi factuale și oficial confirmate de CDC din SUA probează că cei „imunizați” au aceeași încărcătură virală, ca și cei ne-„imunizați”, cu toate că rata de îmbolnăvire este de trei ori mai mare în cazul primilor (Statul Massachussets a trimis rapoarte care arată că 73% dintre îmbolnăviri sunt în dreptul „imunizaților”, restul fiind în dreptul ne-„imunizaților”).

Este o schimbare interesantă de optică, un pic cam târzie, dar destul de onestă dpdv deontologic și științific – medicina este, totuși, o știință bazată pe dovezi (cel puțin acesta este postulatul școlilor moderne de medicină).

Cu toate acestea, am întrebat în direct (și nu mi s-a răspuns) cum se face că, în narativul lui Arafat, Cîțu și Iohannis, narativ creat pe baza opiniilor de specialitate sau a clipurilor publicitare de care cei doi doctori de mai sus se fac culpabili, singura soluție de politică sanitară este „imunizarea” artificială, chiar prin impunerea sa, și prin șantajarea celor recalcitranți?

Cum se face că, acum o lună, Cîțu și Iohannis declarau că plandemia a luat sfârșit pentru că eșecul lamentabil al „imunizării” artificiale a fost … un succes?

Dacă a fost un succes, cine e culpabil de valul patru? Dăm iar vina pe ne-“imunizați”, adică pe 14 milioane de persoane?

Pe de altă parte, dacă persoanele „imunizate” artificial sunt (și nu prea sunt) protejate și pot transmite mai departe agentul patogen, DE CE Arafat emite reglementări grotești din care rezultă că pot fi adunați pe un stadion 75 de mii de oameni, dacă sunt „imunizați”, și pot circula liber în Europa, în țară, la mall, la cinema, la club, peste tot unde agomerația e mare, dacă sunt „imunizați”?

Asta în timp ce acea jumătate dintre români (9 milioane de persoane) sunt imunizați natural și durabil, dar nu pot face aceleași lucruri ca și „imunizații” artificial, pentru că Arafat a decretat că libertatea lor i-ar putea omorî, pe el și pe „imunizați” (nu exagerez cu nimic – așa a spus Arafat ieri, public)?

Mai e mult până când lumea își va da seama că tot ceea ce fac autoritățile nu are, practic, nimic de-a face cu crize sanitare, că nu e vorba de politici de sănătate publică, ci de (geo)politică și de ideologie?

Că în numele acestei ideologii cu accente religioase se comit atrocități și lumea alunecă fatal și neabătut pe panta totalitarismului și a demolării totale a democrației, a drepturilor și libertăților?

(Sursa: https://www.facebook.com/gheorghe.piperea/posts/4382338191831772)

 

 

GOGOASA PANDALIEI SE DA DE GOL…Maria Coman, cunoscuta prezentatoare de televiziune, s-a îmbolnăvit deși este vaccinată

Mugur Popovici

Vedeta se simte relativ bine, dar planurile i-au fost date peste cap întrucât avea planificat un weekend la Paris.

Prezentatoarea Antena 3, Maria Coman, s-a îmbolnăvit de COVID, deși este vaccinată încă din luna februarie.

”Am ratat liniștită, ca mulți alții, primele 3 valuri de pandemie, dar nu avea cum să fie atât de simplu încât să îl ratez și pe al patrulea. Dar, să o luăm cu începutul. A venit și vaccinul, m -am și vaccinat, a mai trecut niște timp, a trecut și vârful crizei, părea că în sfârșit e o perioadă bună, așa că m-am apucat de cumpărat bilete de avion și planificat diverse.

Cum concedii prea multe nu sunt pe timpul verii, m-am înghesuit cât am putut prin weekenduri, cu o singură excepție (pe lângă Grecia, care a rămas cum am stabilit mai sus), un week-end prelungit la Paris.

De plecat trebuia să plecăm joi, adică poimâine. Pe weather zicea cam 22 de grade și ploaie, mi-am notat să îmi iau umbrela, pentru că de obicei când îmi iau umbrela nu plouă. Și deja speram că o să îmi găsesc și un parfum nou și că, oricum, dacă nu îmi găsesc, măcar testez ce a mai apărut.

Și, cum mă gândeam eu așa la parfumuri, am avut un flashback. Că tocmai fusesem la film și nu am simțit miros de floricele. Că n-am simțit mirosul de la cremă după duș. Că menta din curte n-a avut niciun miros.

Că am luat pepeni și chiar m-am gândit “ia uite, frate, ce diferență față de ăia din Grecia, n-au niciun miros!” Zbang-zbang, revelație. Îmi fac test rapid, iese negativ. Dar zic să mă duc totuși a doua zi la PCR, care, evident, cum credeți, iese pozitiv. All in all, aveți grijă, valul patru e deja aici. Eu sper să îmi recapăt mirosul și să fie doar asta și să-mi cresc numărul de anticorpi. Pe principiul tot răul spre bine, aia e” a scris Maria Coman despre experiența prin care trece.

Titularizare cu nota 1. Sorin Cîmpeanu: E inadmisibil!