Introducere

În viaţa mea am ţinut de mai multe ori prelegeri biblice şi am dat îndrumări  cu privire la „creşterea spirituală”. În lunile trecute am fost deodată confruntat deseori cu această temă. Printre altele, eu însumi m-am ocupat iarăşi intensiv cu această temă. Mă consider că nu sunt un mare specialist în acest domeniu, sau ca „tată”, care poate spune „copiilor” cum trebuie să înţeleagă aceasta (compară cu 1 Ioan 2.13,14).  Cei drept, pot spune cu conştiinţa împăcată, că în ultimii zece ani s-au petrecut foarte multe lucruri cu mine, atât în viaţa personală cât şi în viaţa de Adunare, unde iau parte. Experienţele au contribuit desigur la o oarecare creştere spirituală a mea. Cu toate acestea rămâne o misiune grea, să spui ceva pe înţeles despre creşterea spirituală, căci niciodată nu se poate vorbi despre aceasta ca despre un proces care s-a încheiat la cineva. Chiar dacă ai douăzeci şi cinci de ani, cincizeci sau şaptezeci şi cinci de ani, procesul creşterii spirituale nu încetează niciodată. Dar din fericire aceasta nu trebuie să ne descurajeze, ca în nici un caz să nu se înceapă cu procesul de creştere spirituală sau cel puţin să se mediteze asupra lui.

Prea tânăr ca să cresc?

Sunt o mulţime de oameni în jurul nostru care se confruntă cu problema siguranţei mântuirii. Foarte frecvent se întâmplă că sunt oameni care abia pe patul de moarte găsesc adevărata pace cu Dumnezeu. Deoarece aceasta are loc aşa de des, la unii s-a cuibărit treptat gândul, că aşa trebuie să fie. Modelele de comportare au înclinaţia de a deveni legi. În unele biserici este aşa, că dacă un tânăr sau o tânără face cunoscut că este întors sau întoarsă la Dumnezeu, i se spune: pentru aceasta tu eşti prea tânăr, nu este nicidecum posibil să fie aşa cum spui; pentru aceasta tu nu ai trăit destul, ai cunoscut prea puţin nenorocirea, ai trecut prea puţin prin adâncimi. Cine realmente este de părere că certitudinea credinţei se poate obţine în cel mai bun caz la o vârstă înaintată, da, acela poate înţelege foarte puţin despre creşterea spirituală. Acest soi de oameni se luptă, ca să mă exprim aşa, mereu cu întrebarea: Cum pot ajunge de la starea de embrion la starea de copil? Întrebarea, despre care de fapt este vorba, şi anume, cum se poate ajunge de la starea de copil la starea de om matur, nu se pune deloc  în felul acesta. Să obţii certitudinea credinţei nu este ţelul suprem în viţă, ea este numai un mijloc ca să se ajungă la ţinta propriu-zisă. Ea înseamnă simplu, să te naşti spiritual şi să ai certitudinea că eşti născut din nou. »Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu, care au fost născuţi … din Dumnezeu« (Ioan 1.12,13). »Oricine crede că Isus este Hristosul este născut din Dumnezeu« (1 Ioan 5.1). Dacă cu adevărat s-a primit Domnul Isus, atunci se poate şti în sfârşit cu certitudine: eu sunt un copil al lui Dumnezeu. Şi desigur aceasta este o bucurie mare, şi mai ales atunci când la o vârstă înaintată se ajunge la această siguranţă.

Am observat, că pentru mulţi este o surpriză mare, că după aceea există şi o creştere spirituală. Ei sunt bucuroşi că au ajuns la ţelul măreţ al certitudinii credinţei, că după părerea lor Domnul Isus ar putea reveni imediat. Ei privesc atunci restul vieţii lor cel mult ca pe un fel de anticameră a cerului. Ei petrec timpul aşteptării cerului realmente util, prin aceea că, de exemplu, ei evanghelizează. Dar tema „creşterea spirituală” înseamnă foarte puţin pentru ei, nu pentru că ei nu vreau, ci pentru că ei n-au auzit prea multe despre ea.

Nu demult am auzit un predicator, care a dat impresia că dacă eşti sigur de mântuirea proprie, atunci eşti un credincios matur. Am încercat să-i explic, că se poate foarte bine ca şi atunci când eşti sigur de mântuirea proprie să ai încă credinţa unui copil mic. După aceea este nevoie de o parte bună din viaţă, ca prin creşterea spirituală să devii un credincios matur. Nimeni, care tocmai a ajuns la siguranţa credinţei, are o credinţă matură. Credinţa trebuie zidită. Aceasta este tema acestui articol.

Mai întâi vreau să încerc să fac înţeles care este înţelesul propriu-zis al creşterii spirituale. Vreau să încerc să fac aceasta prin aceea că voi arăta ce se întâmplă dacă nu creşti. Îţi voi descrie şapte semne caracteristice ale unui creştin imatur. Puneţi întrebarea pe baza acestor şapte puncte, care este situaţia cu creşterea ta spirituală.

Creştinul copilăros

Apostolul Pavel atenţionează clar pe corinteni, că unii dintre ei se comportau ca nişte copii, şi ei trebuiau să renunţe la aceasta: »Fraţilor, nu fiţi copii la minte, ci la răutate fiţi prunci, dar la minte fiţi maturi« (1 Corinteni 14.20). Dacă cineva vrea neapărat să se comporte ca un copil, atunci el să fie prunc la răutate. Aceasta înseamnă: el trebuie să fie un om simplu (neştiutor), atunci când este vorba de lucruri rele. Dar în contrast cu aceasta stă: »la minte fiţi maturi« (sau altfel tradus: în gândirea voastră).

În ce context stă acest îndemn? În Corint erau credincioşi care aveau darul vorbirii în limbi. Ei se bucurau ca nişte copii de lucrul acesta, erau aşa de bucuroşi, că atunci când erau împreună ca adunare fiecare trebuia să audă că ei puteau vorbi în alte limbi. Deseori nimeni nu înţelegea ce se vorbeşte şi nimeni nu putea să traducă ce se vorbea, dar evident aceasta nu conta pentru cel care vorbea în alte limbi. Ei considerau grozav faptul că ceilalţi credincioşi puteau auzi că ei posedau acest dar. Apostolul Pavel numeşte o astfel de comportare ca fiind „copilărească”, „lipsită de maturitate”. Noi am spune „infantilă” (rămasă în urmă pe treapta dezvoltării copilăriei).

Nu doresc acum să discut despre darul vorbirii în alte limbi. Mă interesează faptul, că dacă s-a primit ceva de la Domnul, se poate proceda în chip copilăresc cu aceasta. Se poate, aşa cum era aici în cazul corintenilor, fi prea plin de sine însuşi şi de talentele proprii. Când tocmai s-a venit la credinţă, desigur acest fel de comportare nu este aşa de rău. Ca şi copil mic nu poţi pricepe totul deodată. Sunt credincioşi care gândesc aceasta; ei consideră, că atunci când ai devenit credincios, imediat trebuie să înţelegi totul. Nu spun cu voce tare aceasta, dar ei se comportă aşa.

Am auzit o întâmplare despre un bătrân al adunării dintr-o adunare. Acesta a spus predicatorului, care voia să boteze un tânăr, care tocmai venise la credinţă: „Nu poţi boteza acest tânăr; dar dacă totuşi îl botezi, nu voi mai da zeciuiala.” Conducătorul l-a întrebat care sunt motivele. Răspunsul a fost: „Am văzut ieri că a fumat”. Atunci conducătorul a răspuns: „Ascultă bine, fratele meu. Acest tânăr a venit acum o săptămână la credinţă. Trebuie el să ştie deja totul şi să înţeleagă totul?” Mai mult chiar: el a explicat precaut acestui bătrân de adunare, că atitudinea lui – ameninţarea cu reţinerea de la darea zeciuielii – într-un anumit sens era mai infantilă decât cea a tânărului, tocmai de aceea că bătrânul adunării ar fi trebuit să fie cu mult mai matur. Nu mă interesează aici fumatul – cu toate că realmente ar fi mai bine să nu se fumeze – ci de ceea ce ilustrează această întâmplare. Acest tânăr era de abia de-o săptămână un copil al lui Dumnezeu, şi totuşi s-a cerut de la el, să se comporte ca un matur. Nu este copilăresc să ameninţi cu reţinerea zeciuielii? Cât de lipsiţi de îndurare putem noi rosti sentinţe asupra copiilor lui Dumnezeu „născuţi din nou”. Aceasta este cu adevărat pueril. Noi trebuie să oferim oamenilor posibilitatea să crească.

„Ai voie” să fi tânăr

Soţia mea şi cu mine avem până acum patru nepoţi. Unul din ei are doi ani şi jumătate şi acum poate mânca singur. Este o fetiţă şi este destul de curată, şi se poate vedea cum singură se necăjeşte, când îi curge mâncarea pe jos. Dar pur şi simplu ea nu poate mai mult. Imaginează-ţi că tatăl ei ar muştrului-o şi i-ar spune: ce copil prost eşti tu! Eşti deja de doi ani şi jumătate pe acest pământ şi nu poţi nici măcar să mănânci aşa cum trebuie. Acesta ar fi cu adevărat un tată foarte prost. Dar este de necrezut să vezi cât de des în domeniul spiritual se vorbeşte în felul acesta credincioşilor. Eu aş spune mai bine: dacă eşti întors de curând la Dumnezeu, ai voie să te comporţi copilăreşte! Tu nu trebuie să fi imediat „mare”. Dar cealaltă parte este: dacă eşti deja de zece ani întors la Dumnezeu şi eşti încă tot aşa de umplut de tine însuţi, atunci sunt motive de îngrijorare! Vom vedea în continuare exemple în sensul acesta.

Dacă tocmai te-ai întors la Dumnezeu, atunci realmente nu este nici o problemă dacă te comporţi ca un copil, tot aşa de puţin cum unui copilaş nu i se poate reproşa că este un baby, când tocmai s-a născut. Dar dacă după mulţi ani eşti încă un baby, atunci ceva decurge greşit. Se aud într-adevăr uneori mame care spun de copiii lor mici: „Dacă el, sau ea, ar putea rămâne aşa.” Imaginează-ţi că cerul ar împlini această „rugăciune”! După trei ani copilul ar fi încă un copil care se târăşte, şi după şase ani ar fi tot aşa. Copilul trebuie să meargă la şcoală şi conducerea şcolii întreabă, unde este copilul, şi ce se vede? El este încă un copil care se târăşte. Atunci ne-am face griji mari! Dar ceea ce în viaţa normală este lucrul cel mai obişnuit în lume, acela că copilul creşte, cu regret în viaţa spirituală nu este nicidecum de la sine înţeles. Nu numai cei întorşi de curând la Dumnezeu, ci şi credincioşi, care sunt de mulţi ani întorşi la Dumnezeu, se arată a fi aşa de umpluţi de sine însuşi ca şi corintenii, care vorbeau în alte limbi cu multă plăcere, cu toate că nimeni nu-i înţelegea. Apostolul Pavel insistă ca mai degrabă să se practice acele daruri care duc la zidirea spirituală a celorlalţi credincioşi. Da, exact: să ţii seama de ceilalţi, este unul din multele lucruri, pe care credincioşii trebuie să le înveţe.

Creştini influenţabili

Cei întorşi de curând la Dumnezeu sunt foarte uşor influenţabili. Îi poţi face să creadă orice. Citim în epistola către Efeseni 4.13,14: »… până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos; ca să nu mai fim copii, aruncaţi şi duşi încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în uneltirea rătăcirii.« Din versetul 13 devine clar, care este ţelul pozitiv al oricărei creşteri spirituale: să devenim asemenea lui Hristos; vom reveni detaliat la aceasta. Dar partea negativă a lipsei creşterii spirituale este, că „copiii” sunt impresionabili de tot felul de învăţături, care ameninţă să-i îndepărteze de Hristos. Aşa cum scrie apostolul Pavel colosenilor: »Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filozofia şi cu o amăgire deşartă, după tradiţia oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii şi nu după Hristos« (Coloseni 2.8).

Copii mici nu au încă capacitatea de diferenţiere, ei încă nu ştiu ce este bine şi ce este rău pentru ei. Ei sunt încă copii pentru a şti aceasta. Dar dacă credincioşii sunt de zece, de douăzeci de ani întorşi la Dumnezeu şi încă se mai lasă întorşi de orice vânt, atunci aceasta este un semn clar de lipsă de maturitate. Au rămas copii în credinţă, şi pentru aceasta pe drept pot fi învinuiţi. Faptul că cei întorşi de curând la Dumnezeu sunt uşor influenţabili este pe deplin înţeles şi nu li se poate lua în nume de rău. Că cei întorşi mai de demult la Dumnezeu sunt uneori încă aşa de uşor influenţabili este de neînţeles şi trebuie să li se ia în nume de rău. Creştinii din Galatia nu erau de curând întorşi la Dumnezeu; de aceea apostolul Pavel putea pe drept să le scrie: »Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel care v-a chemat prin Harul lui Hristos, la o altă evanghelie. Nu este alta.« (Galateni 1.6,7) Un alt exemplu găsim în 2 Petru 3.17: »Deci voi, preaiubiţilor, ştiind mai dinainte aceste lucruri, aveţi grijă să nu vă lăsaţi târâţi de rătăcirea acestor nelegiuiţi şi să nu vă pierdeţi tăria, ci creşteţi în harul şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.« Care este medicamentul împotriva a te lăsa târât de oamenii păcătoşi prin tot felul de învăţături greşite? În nici un caz acesta nu este în primul rând o misiune intelectuală, aşa cum ar putea gândi unii. Nu, medicamentul este: creşterea în harul şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos! Cu cât se cunoaşte mai mult Domnul Isus, cu cât eşti mai familiarizat cu harul Său, cu atât mai mult se stă tare pe picioare.

Creştinul care nu face deosebire

Al treilea semn caracteristic al creştinului nematurizat este strâns legat de al doilea: lipsa în capacitatea de diferenţiere. Capacitatea de diferenţiere spirituală este un semn al maturizării, şi aceasta nu numai când este vorba de învăţături greşite, ci tocmai în sens pozitiv. Este vorba de capacitatea de diferenţiere în general: cum să trăim? Ce este plăcut lui Dumnezeu? Ce este binele şi ce este răul?

În Evrei 5.11-14 citim: »… fiindcă v-aţi făcut greoi la auzit. Căci deşi de mult trebuia să fiţi învăţători, aveţi iarăşi nevoie de cineva să vă înveţe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. Căci oricine are parte numai de lapte, este neobişnuit cu cuvântul despre dreptate, căci este prunc. Dar hrana tare este pentru oamenii maturi, pentru aceia ale căror simţuri s-au deprins, prin exerciţiu, să deosebească binele şi răul.« Este remarcabil să se vadă cât de uşor copiii fac răul. Aceasta nu este din cauză că ei sunt răi în sine însăşi, căci şi copiii care iubesc pe Domnul Isus ajung uşor să facă răul. Cauza este, aşa cum spune textul, că ei nu sunt încă exersaţi în „simţurile” lor, să deosebească binele şi răul. Creşterea spirituală este deci un exerciţiu al „simţurilor” – noi spunem: capabilitatea de înţelegere -, pentru ca credinciosul să înveţe să diferenţieze între bine şi rău. El învaţă să aleagă drumul cel bun şi să evite drumul rău. Mai târziu vom reveni cu detalii la acest loc din Scriptură; acum este vorba numai de a ilustra după ce se poate recunoaşte un credincios imatur.

Creştinul legalist

Apostolul Pavel scrie galatenilor: »Aşa de fără minte sunteţi? După ce aţi început prin Duhul, acum să sfârşiţi în firea pământească?« (Galateni 3.3). „Sfârşit” înseamnă aici „maturi” (vezi capitolul 2). Reproşul apostolului Pavel adus galatenilor era, că ei încercau să crească »în firea pământească«. Apostolul compară aceasta cu starea de „copil” (Galateni 4.1-3). Ce era „carnal”, „copilăresc” la creştinii din Galatia? Este faptul că ei au căzut înapoi în regulile şi poruncile legaliste, pe care voiau să le împlinească, ca prin aceasta să fie plăcuţi lui Dumnezeu. Dar aceasta însemna o viaţă prin puterea propriei naturi păcătoase, nu o viaţă prin adevărata putere a Duhului Sfânt!

Mulţi creştini imaturi se comportă în felul acesta. Porunci, interdicţii şi reguli dau vieţii lor o anumită claritate, şi de aceea ei au nevoie aşa de stringentă de acestea. Viaţa matură a unui creştin este complicată, ei i se pun multe cerinţe. Este mult mai uşor când viaţa se derulează în interiorul zidurilor înguste de legi, reguli, porunci şi interdicţii. Dar în natura ei această legalitate este un semn al lipsei creşterii spirituale. Este un semn al copilăriei spirituale, atunci când un creştin se simte bine într-o astfel de lume apărată prin legi şi interdicţii. Este mult mai greu să trăieşti în libertatea Duhului (compară cu Galateni 2.4; 3.13; 4.5,23,31; 5.1,13); pentru aceasta este nevoie de o măsură foarte mare de maturitate spirituală.

Creştinul neîntemeiat

Apostolul Petru ne descrie al cincilea semn caracteristic al creştinului  lipsit de maturitate: »Ca nişte prunci născuţi de curând, să doriţi din tot sufletul laptele duhovnicesc şi curat, pentru ca prin el să creşteţi spre mântuire, dacă aţi gustat în adevăr că Domnul este bun. Apropiaţi-vă de El, piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu« (1 Petru 2.2-4). Aici se spune că noi avem nevoie de o argumentare bună, ca să creştem spiritual. Această argumentare conţine, că noi »am gustat« (sau: verificat), că Domnul este bun. Scumpătatea Domnului Isus este un imbold uriaş pentru creşterea spirituală. Se ştie că creşterea spirituală ne conduce tot mai aproape de El.

Dar pentru mulţi există problema, că pe ei nimic nu i-a învăţat, când este vorba de experienţa că Domnul este bun. Ei nu sunt exersaţi în privinţa aceasta; aceea de a vedea bunătatea şi mărimea Domnului Isus. Ei rămân copilăroşi, şi aceasta se manifestă de exemplu în aceea, că ei se preocupă cu mai multă plăcere de problemele şi întrebările teologice. Ei se interesează de tot felul de lucruri secundare şi îşi irosesc energia în aceasta. Ei rămân imaturi, prin faptul că în toate aceste dezbateri teologice niciodată nu pătrund în nucleul lucrurilor: la cunoaşterea mărimii, gloriei, frumuseţii, maiestăţii şi graţiei Domnului nostru Isus Hristos. Un motiv mai minunat pentru creşterea spirituală nu există. Dar acei credincioşi, care la mulţi ani după întoarcerea lor la Dumnezeu rămân imaturi, vorbesc puţin despre Domnul. Ei sunt foarte plini de râvnă în a discuta probleme teologice, dar când este vorba de ceea ce trăieşte în inima lor, când este vorba de Domnul, de ceea ce înseamnă practic Domnul pentru ei, nu se mai obţine mult de la ei. Nu la toţi, dar mulţi nu mai au nimic de spus. Care este răul în acest caz? Sărăcia în creşterea spirituală.

Creştinul firesc

Al şaselea semn caracteristic al lipsei de maturitate spirituală este parafrazat de apostolul Pavel prin »carnali«: »Cât despre mine, fraţilor, n-am putut să vă vorbesc ca unor oameni duhovniceşti, ci ca unor oameni de carne, ca unor prunci în Hristos. V-am dat să beţi lapte, nu hrană tare, căci nu aţi fost în stare s-o primiţi şi nici acum nu sunteţi în stare, pentru că tot carnali sunteţi.« (1 Corinteni 3.1-3).

Este interesant, că cuvântul grecesc pentru »carnali« din versetul 1 (sarkikos) şi în versetul 3 (sarkinos) nu sunt acelaşi cuvânt. Numai o literă este diferită, dar cu toate acestea în greacă are importanţă. Prima dată Pavel descrie cum erau corintenii, atunci când ei au venit la credinţă. Atunci el încă nu le putea vorbi ca unor oameni duhovniceşti, ci ca unor oameni de carne, aceasta înseamnă literalmente, că ei erau atunci încă „din carne”. Acelaşi cuvânt este tradus cu »de carne« în 2 Corinteni 3.3: »tablele de carne (făcute din carne) ale inimii«. Pavel nu se referă aici neapărat în sens negativ, că atunci corintenii erau oameni »de carne«; este simplu starea unui născut din nou care încă nu a avut timp să crească în Domnul şi să se umple cu El. Ei sunt încă umpluţi cu ei înşişi. Ei Îl preamăresc pe El, sunt mulţumitori pentru iertare, dar ei trebuie încă să înveţe totul. Înainte de toate ei trebuie să înveţe să nu mai privească la ei înşişi şi să-şi îndrepte inima pe deplin spre Hristos. Starea, în care se află cel nou născut, o caracterizează Pavel de aceea ca fiind »carne«. Corintenii întorşi de curând la Dumnezeu aveau viaţa nouă, aveau iertarea, aveau mântuirea, dar ei încă nu cunoşteau cu adevărat pe Domnul. De aceea Pavel le putea vorbi numai ca unor copii mici în credinţă.

Dar totodată el spune, aceasta a fost atunci; atunci când aţi fost născuţi din nou era normal acest lucru, căci eraţi copii mici. Dar astăzi vă comportaţi încă ca nişte copii mici. Şi apoi el spune încă o dată în versetul 3, că ei sunt »carnali«, dar de data aceasta foloseşte alt cuvânt sarkikos. Cuvântul nu se referă la starea normală a unui născut din nou, ci la o stare păcătoasă (compară acelaşi cuvânt în 2 Corinteni 1.12; 10.4; 1 Petru 2.11). Corintenii înaintaseră cu câţiva ani în vârstă. Demult ei ar fi trebuit să ajungă la o anumită stare de maturitate. Dar cu regret ei nu s-au lăsat călăuziţi de Duhul – aşa cum de fapt ar fi trebuit să fie -, ci de carne. Şi prin ce se poate vedea aceasta? Prin gelozia pe care o aveau unii faţă de alţii, şi prin cearta, pe care o aveau între ei. Acestea sunt lucruri care deseori nici măcar la noii născuţi nu se întâlnesc. Dar la aceşti „oameni mari”, care totuşi nu crescuseră, ieşeau la lumină astfel de lucruri.

În zilele noastre sunt multe comunităţi creştine care sunt infectate prin gelozie şi ceartă. Uneori este o adevărată luptă de putere între persoanele conducătoare, care îşi revendică dreptul asupra unei comunităţi sau a unei grupe de comunităţi. Sau se ceartă cu voce tare asupra a tot felul de lucruri mărunte referitoare la doctrină sau lucruri practice, nu pentru că fundamentul credinţei creştine este în pericol, ci pentru că se vrea să se păstreze dreptul propriu. De unde vine aceasta? Astfel de oameni sunt credincioşi, dar evident au auzit puţin despre creşterea spirituală, în orice caz cunosc puţin din aceasta. De aceea este aşa de importantă predica despre creşterea spirituală şi despre mijloacele prin care se poate ajunge la maturitatea spirituală. Fiecare poate cădea o dată în gelozie sau ceartă; aceasta se poate întâmpla chiar şi celui mai matur credincios. Dar când tot stilul de viaţă al unei astfel de persoane este caracterizat de aceste păcate, o astfel de persoană este un credincios „carnal”, care a înţeles foarte puţin din maturitatea spirituală.

„Timp liniştit”

Vom vedea mai detaliat, că pentru creşterea spirituală este foarte important să-ţi iei timp pentru lucrurile spirituale ale lui Dumnezeu. Trebuie să vă mărturisesc, că am auzit pentru prima dată expresia „timp liniştit” când am mers la studiu. Am auzit despre aceasta de la studenţi credincioşi. În tinereţea mea n-am auzit niciodată despre aceasta – în orice caz nu-mi pot aminti. Creşterea spirituală, să întemeiezi o relaţie personală cu Domnul, să ai timp liniştit, la modul cel mai general: să vorbeşti despre ceea ce te preocupă lăuntric, să dai mărturie despre legătura proprie cu Domnul, despre ceea ce am învăţat în această legătură, toate aceste lucruri erau pentru mine o realitate minoră. În adunările, în care mergeam, era mai mult vorba de întrebări doctrinare; la conferinţe se putea discuta ore în şir despre acestea. Dar nu se găsea frecvent cineva care să vorbească realmente din sufletul propriu despre slăbiciunile şi experienţele proprii, ca să încurajeze pe alţii, care se luptau cu aceleaşi lucruri. Erau puţine predici care se îndreptau în adâncul fiinţei noastre, ca să aprofundeze legătura noastră personală cu Domnul şi să ne facă să creştem spiritual în El.

Nu este de mirare, că noi auzim în Scriptură de la diferiţi apostoli, că între credincioşi poate fi aşa de multă invidie şi ceartă (compară cu Romani 13.13; 2 Corinteni 12.20; Galateni 5.20,21; Iacov 3.14-16; 4.1,2). Creştinii sunt botezaţi, ei au depus o mărturisire, iau parte la masa Domnului, şi apoi gândesc deseori pe jumătate inconştienţi, că acum au obţinut ce trebuia să obţină. Dacă tu iei parte cu credincioşie la strângerile laolaltă şi la masa Domnului, aceasta este considerat că la tine totul este în ordine. Dar cine te-a întrebat vreodată, care este starea ta lăuntrică? Dacă mai ai bucurie în Domnul? Care este situaţia legăturii tale personale cu El? Ce progrese spirituale ai făcut în anul care a trecut?

Cu regret se acordă foarte puţină atenţie acestor lucruri. Şi acesta este unul din motivele pentru care există aşa de multă ceartă şi neînţelegere între credincioşi. Încă noi ne comportăm spiritual deseori ca şi nişte copii (spun intenţionat „noi”, căci eu nu vreau să mă ridic în această privinţă deasupra altora). Noi ne comportăm ca nişte prunci, când permitem ca întreaga adunare să fie infectată cu astfel de lucruri, ca gelozia şi cearta.

Creştinul lumesc

Ajungem la al şaptelea şi ultimul semn caracteristic al creştinului imatur: »Să nu vă conformaţi veacului acestuia, ci să fiţi transformaţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi înţelege care este voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită.« (Romani 12.2) Aha, gândesc unii, acesta este domeniul cunoscut: asemănarea cu lumea, şi noi suntem împotriva acesteia. Şi apoi se primeşte o listă lungă cu tot felul de lucruri exterioare, care ar trebui să fie pentru noi tabu lucruri „lumeşti”. Dar în Romani 12 nu este nicidecum vorba despre aceasta (în primul rând). Este vorba de asemănarea cu lumea în gândirea noastră, despre ceea ce are loc înlăuntrul nostru. Cu regret sunt destul de mulţi creştini care în comportarea lor exterioară fac o impresie foarte evlavioasă, şi nu mă refer la aceasta în sens dispreţuitor. Dar se informează cineva vreodată despre atitudinea inimii lor? Dacă s-ar putea privi în viaţa lor, s-ar putea de exemplu remarca, că în legăturile acestor creştini unii cu alţii din punct de vedere spiritual nu este altfel decât între legăturile oamenilor din lume. Dacă i-ai asculta atent, s-ar putea observa că tot modelul lor de gândire, felul de a privi lucrurile, nu se deosebeşte prea mult de acela al oamenilor obişnuiţi din lume. Doresc să aibă costumul lor de duminică, şi desigur: cred în Dumnezeu şi Cuvântul Său; dar mentalitatea lor, felul de gândire, atitudinea de viaţă nu este mai bună decât a celor necredincioşi.

De unde vine aceasta? Deoarece în viaţa lor ei nu au avut parte sau au avut prea puţin parte de procesul de „înnoire”. Cu alte cuvinte: ei au avut parte de puţină creştere spirituală, sau chiar nu au avut deloc parte de ea. Nu sunt ei credincioşi? Ba da, desigur, Pavel scrie aici credincioşilor, care trebuie să fie înnoiţi în gândirea lor. Căci faptul, că cineva a devenit credincios, încă nu înseamnă că automat felul lui de gândire şi stilul lui de viaţă a devenit deodată asemenea celor ale lui Hristos. Pentru aceasta este nevoie de o adevărată metamorfoză sau transformare; acesta este înţelesul propriu-zis al expresiei de aici »să fiţi transformaţi«. Cine face un început cu reala creştere spirituală, curând va fi îngrozit de gândirea în felul lumii din el şi din alţii. O astfel de persoană va dori tot mai mult ca toată gândirea ei, toată viaţa ei lăuntrică şi tot stilul ei de viaţă să fie transformat potrivit cu Hristos.

Creştinul în maturizare

Dorim să privim acum partea pozitivă: semnele caracteristice ale creşterii spirituale adevărate. Probabil în primul rând ar trebui să luăm seama la întrebarea, care este scopul final al creşterii spirituale. Să creşti bine înseamnă, printre altele, să creşti în direcţia bună. Unii tineri cresc mai mult în lăţime decât în lungime, şi cu siguranţă aceasta nu este bine. Ca să putem aprecia dacă se creşte într-un fel bun, trebuie să ai un instrument de măsură. Aceasta este valabil atât pentru creşterea trupească cât şi pentru creşterea spirituală. În camera copiilor stă deseori o riglă pentru măsurat, pe care copilul poate citi totdeauna cât a crescut. Ar fi frumos dacă noi în sens spiritual am avea o astfel de „riglă pentru măsurat”, pe care noi am putea citi creşterea noastră spirituală. Este cu mult mai greu să constaţi cât ai crescut spiritual, decât cât ai crescut corporal. Scurt timp înainte de o prelegere despre creşterea spirituală am întrebat pe soţia mea: „Astăzi trebuie să vorbesc despre creşterea spirituală; ce crezi tu, am crescut eu spiritual în anul trecut?” După un scurt moment de gândire mi-a răspuns: „Puţin, cred eu”.

Şi tu? Ai crescut tu spiritual în anul trecut? Întrebarea este destul de importantă. Nu mă refer  la creşterea în cunoaşterea Bibliei, chiar dacă aceasta este importantă şi folositoare. Nu, mă refer, dacă ai crescut cu adevărat spiritual. Probabil spui: de fapt nu ştiu bine ce să înţeleg prin aceasta. De aceea este aşa de important ca noi să avem mai întâi un obiectiv bun, ca noi să vedem mai întâi unde trebuie să ne conducă creşterea noastră spirituală. Mai întâi trebuie să avem o riglă de măsurat bună. Dacă creşti, dar nu şti în ce direcţie de fapt trebuie să creşti, s-ar putea să fie direcţia greşită. Noi trebuie să avem o ţintă, o riglă de măsurat. Încotro trebuie să ducă creşterea noastră?

Maturitatea spirituală

În ce direcţie merge creşterea spirituală? Care este ţelul final al maturizării? Pentru aceasta vrem să privim cuvântul „a creşte” în Noul Testament. El este traducerea cuvântului grecesc teleios, care se traduce deseori şi prin „desăvârşit”. Cuvântul este derivat de la un verb, care printre altele înseamnă: „a termina”, „a duce la sfârşit”, „a duce la ţintă”. Cine este „matur” sau „desăvârşit”, acela a ajuns la o anumită ţintă (în greacă: telos). Ţelul nu trebuie ca întotdeauna să fie în corelaţie cu creşterea spirituală; realmente cuvântul teleios se foloseşte pentru trei lucruri diferite, şi numai unul din ele este creşterea spirituală. De aceea ne vom ocupa mai întâi cu celelalte două înţelesuri.

În epistola către Evrei 10.14 citim: »Căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei sfinţiţi«. Acest verset stă în opoziţie cu Evrei 9.9, unde este vorba de »daruri şi jertfe de tăiere«, »care nu sunt în stare să facă desăvârşită conştiinţa celui care se închină«, şi în Evrei 10.1, unde se spune despre Lege, că »nu poate niciodată, prin aceleaşi jertfe care se aduc neîncetat în fiecare an, să facă desăvârşiţi pe cei care se apropie«. Aceasta este o formă de „desăvârşire” care nu are nimic a face cu creşterea spirituală. Dimpotrivă: în momentul când cineva vine la credinţă, el este deja „desăvârşit” în sensul că păcatele lui au fost iertate o dată pentru totdeauna, el niciodată nu va merge la judecată, căci judecata a fost purtată de Hristos. Credinciosul a devenit un copil al lui Dumnezeu, începând din prima clipă a vieţii lui de credinţă a fost făcut corespunzător pentru cer (compară cu Coloseni 1.12). Chiar dacă el ar rămâne toată viaţa un copilaş în credinţă, aceasta ar fi desigur regretabil, dar dacă el este cu adevărat un copil al lui Dumnezeu, cu toate acestea el este mântuit pentru veşnicie. Aceasta este deci o desăvârşire căreia nu-i mai trebuie adăugat nimic. Cine este născut din nou, este nemijlocit corespunzător pentru cer.

Acesta este primul înţeles al cuvântului teleios. Trecem peste înţelesul al doilea şi ne ocupăm cu înţelesul al treilea. Acesta este „desăvârşirea” pe care noi o vom obţine abia atunci când vom fi la Hristos în glorie. Despre aceasta apostolul Pavel spune: »Nu că deja am şi obţinut sau că am şi fost făcut deja desăvârşit; dar alerg înainte, căutând să-l apuc, … alerg spre ţintă, pentru premiul chemării de sus a lui Dumnezeu, în Hristos Isus.« Dar el spune imediat după aceea: »Gândul acesta, deci, să ne însufleţească pe toţi câţi suntem desăvârşiţi; şi dacă în vreo privinţă gândiţi altfel, Dumnezeu vă va lumina şi în această privinţă« (Filipeni 3.12-15). Aici el foloseşte cuvântul teleios în câteva versete cu două înţelesuri diferite: în primul rând cu sensul de desăvârşire, pe care noi o vom obţine abia atunci când am ajuns la »ţinta chemării cereşti a lui Dumnezeu«, atunci însă în sensul de matur spiritual! Primul înţeles din cele două nu se întâlneşte aşa de des în Noul Testament. Desigur mai găsim în Evrei 11.40 şi Evrei 12.23 noţiunea de „desăvârşire”, dar acolo pare să îndrepte atenţia spre înviere. Acest înţeles al noţiunii „desăvârşit” nu este greu de înţeles. Noi vom fi realmente desăvârşiţi abia atunci când vom fi în fericirea veşnică. Atunci nu vom mai avea carnea (firea pământească) în noi, care aici pe pământ poate mereu să ne facă să păcătuim. Atunci vom poseda şi trupul de înviere desăvârşit şi de aceea vom fi eliberaţi de toate necazurile pricinuite de dureri şi de îmbătrânire.

În total găsim deci trei înţelesuri ale noţiunii „desăvârşit”. Mai întâi, noi suntem desăvârşiţi, aceasta înseamnă eliberaţi de păcate şi corespunzători pentru cer începând din clipa întoarcerii noastre la Dumnezeu. În al doilea rând – şi aceasta ne interesează pe noi acum – „desăvârşit” înseamnă şi ţelul final al creşterii noastre spirituale. În al treilea rând noi vom fi desăvârşiţi în cer, aceasta înseamnă eliberaţi de natura noastră veche şi de trupul muritor. Dacă teleios are acest înţeles, atunci noi îl putem reda şi prin cuvântul „matur”.

Fiţi desăvârşiţi

Vrem acum să vedem mai întâi cinci locuri din Scriptură, unde cuvântul teleios stă cei drept în legătură cu „a fi matur”, dar unde mesajul creşterii spirituale stă mai puţin în prim plan. În alte texte aceasta este mult mai clar; le vom studia după aceea. Primul din aceste texte este în evanghelia după Matei 5.48: »Voi fiţi deci desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru Cel ceresc este desăvârşit.« Aceasta este o însărcinarea a Domnului Isus dată ucenicilor Săi. Când este vorba de celelalte două înţelesuri ale cuvântului teleios, atunci niciodată nu poate fi vorba de o însărcinare. Pe de o parte fiecare născut din nou este deja „desăvârşit” în sensul că este „potrivit pentru cer”; pentru aceasta nu mai este nevoie să-i ceri ceva. Pe de altă parte cel născut din nou nu va deveni niciodată „desăvârşit” pe pământ în sensul „eliberat de natura păcătoasă şi de trupul muritor”; deci nici aceasta nu i se poate cere. Nu, este numai un înţeles al cuvântului teleios, care conţine o însărcinare: „Fiţi maturi spiritual!” Tatăl nostru ceresc este desăvârşit în Fiinţa Lui. Această Fiinţă desăvârşită trebuie reflectată în viaţa ucenicilor. Aceasta nu are loc de la sine, căci altfel nu ar mai fi necesar să se ceară aceasta de la ucenic. Nu, el trebuie realmente să năzuiască să reflecte acest tablou al lui Dumnezeu. El trebuie să devină „desăvârşit” în sensul de „matur”, şi de aceea el trebuie să alerge după creşterea spirituală.

Domnul Isus a spus tânărului bogat: »Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te, vinde ce ai, dă la săraci şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino şi urmează-Mă« (Matei 19.21). Realmente acest tânăr nu era încă născut din nou, aşa trebuie să presupunem. Însă Domnul face aluzie faţă de el cu privire la ce înseamnă adevărata ucenicie.

Adevărata slujire lui Dumnezeu nu este numai respectarea (exterioară) a unui număr de porunci (Matei 19.20). Este vorba de desăvârşire, aceasta este dăruirea pe deplin, cu adevărat desăvârşită, lui Dumnezeu şi Hristosului Său, din inimă înlăuntru, care apoi se manifestă în toate cuvintele noastre şi în toată comportarea noastră. Chiar şi cel întors de curând la Dumnezeu trebuie să înveţe încă multe în privinţa aceasta. Cu privire la aceasta, această ucenicie „desăvârşită” include şi un element al creşterii spirituale. „Ucenic” însemnă „şcolar”.

Apostolul Pavel spune în Galateni 3.3: »Aşa de fără minte sunteţi? După ce aţi început prin Duhul, acum să sfârşiţi (unii traduc: să deveniţi desăvârşiţi) în firea pământească?« Se poate ca aici „a deveni desăvârşit” stă în opoziţie cu „a începe” şi de aceea înseamnă simplu „a sfârşi”. Dar pare mult mai clar, că trebuie să ne gândim la înţelesul mai pregnant „a deveni (a fi făcut) desăvârşit”. Pavel se referă desigur la aceasta în sens ironic, făcând aluzie la învăţătorii falşi, care voiau să-i facă pe galateni să creadă că ei vor cunoaşte un drum „mai desăvârşit” decât acela, pe care Pavel îl propovăduieşte, dacă ei s-ar aşeza sub autoritatea Legii. Cât de mult „mai desăvârşită” ar deveni viaţa de creştin, dacă alături de tot ce este specific creştinesc s-ar adăuga prescripţiile iudaice referitoare la mâncăruri, sărbătorile iudaice bogate, dacă s-ar cunoaşte ritualurile şi ceremoniile iudaice … Aici este deci vorba de un tablou fals al maturităţii spirituale: creştinul iudaic este „mai desăvârşit” decât creştinul influenţat ne-iudaic.

Apostolul Pavel spune în Coloseni 4.12: »Epafras, … vă salută. El … se luptă totdeauna pentru voi în rugăciunile sale, pentru ca să fiţi desăvârşiţi şi cu totul siguri, în toată voia lui Dumnezeu.« Ceva asemănător găsim în epistola lui Iacov 1.4: »Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, ca să fiţi desăvârşiţi, întregi şi să nu duceţi lipsă de nimic.« Ca şi în evanghelia după Matei 5.48, şi aici este vorba de dorinţa sau de porunca ca credincioşii să fie „desăvârşiţi”. Aceasta înseamnă deci ca fiind o poruncă, aceea de a fi „spirituali” sau „sfinţi” în sens practic sau să prezinţi imaginea Fiinţei lui Dumnezeu. Toate acestea sunt lucruri care necesită creşterea spirituală. În toate aceste cazuri dorinţa sau misiunea ar putea fi redată prin: „Creşteţi!”, aşa cum este în 2 Petru 3.18: »Creşteţi în harul şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.« – »Fiţi desăvârşiţi« înseamnă: „Fiţi (sau: deveniţi) maturi”.

Deveniţi maturi

Aceasta ne conduce la locuri din Scriptură în care mesajul creşterii spirituale stă clar pe prim plan. Aşa spune Pavel în 1 Corinteni 14.20: »Fraţilor, nu fiţi copii la minte, ci la răutate fiţi prunci, dar la minte fiţi maturi.« Pavel pune aici pe „maturi” în faţa „copiilor (mici)”. Credincioşii trebuie să se dezobişnuiască să gândească permanent ca şi copiii, aşa cum spune Pavel puţin mai înainte în 1 Corinteni 13.11: »Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când am devenit matur, am terminat cu ce era copilăresc.« Acolo trebuie să se ajungă! Când cineva tocmai a venit la credinţă, el este încă un copilaşi, şi nu este rău dacă el se comportă ca un copilaşi în credinţă. Dar aceasta nu poate rămâne aşa. Bebeluşul trebuie să ajungă un copil care se târăşte, copilul care se târăşte să devină un adolescent, adolescentul să devină un tânăr, tânărul să devină matur. Credincioşii nu pot şi nu au voie totdeauna să gândească ca cei întorşi de curând la Dumnezeu; ei trebuie să crească în felul lor de gândire. Apostolul Pavel spune în 1 Corinteni 14 despre aceasta în legătură cu felul în care corintenii foloseau vorbirea în alte limbi. Ei se comportau cu darul în chip pueril, naiv. Pavel spune totodată în privinţa aceasta: gândiţi-vă ce faceţi! Încetaţi să mai gândiţi ca nişte copii! Voi trebuie să fiţi maturi în gândirea voastră!

Deja mai înainte, în 1 Corinteni, Pavel a spus ceva asemănător, şi anume în capitolul 2, versetul 6: »Vestim înţelepciunea printre cei desăvârşiţi« (1 Corinteni 2.6), sau cum se mai poate traduce: „printre cei maturi”. Într-un anumit sens înţelepciunea, despre care el vorbeşte aici şi despre care am vorbit noi mai înainte, este desigur valabilă pentru toţi credincioşii. Dar în practică se stă receptiv faţă de această înţelepciune cu atât mai mult cu cât eşti mai mult maturizat spiritual. Că acesta este evident sensul aici se recunoaşte din 1 Corinteni 3.1-3: »Cât despre mine, fraţilor, n-am putut să vă vorbesc ca unor oameni duhovniceşti, ci ca unor oameni de carne, ca unor prunci în Hristos. V-am dat să beţi lapte, nu hrană tare, căci nu aţi fost în stare s-o primiţi şi nici acum nu sunteţi în stare, pentru că tot carnali sunteţi.« Pavel consideră ceva rău aici la corinteni, că ei se comportau încă ca nişte copii mici, care nu pot suporta hrana tare. De aceea ei nu erau pe deplin deschişi pentru „înţelepciunea” despre care Pavel vorbeşte aici. Există hrană pentru bebeluşii în credinţă, dar există hrană şi pentru cei maturi spiritual, o hrană faţă de care bebeluşii nu au nici un interes, sau pe care ei nu o pot suporta.

Era desigur marea dorinţă a apostolului, ca credincioşii să crească, pentru ca ei să se poată hrăni cu această hrană mai bună! Hrana are însă a face cu »Domnul slavei« (1 Corinteni 2.7). Un semn al maturităţii spirituale este, că creştinii maturi sunt umpluţi cu Hristos şi prezintă tabloul Lui în lumea aceasta. Ei nu se mai prezintă pe ei înşişi, aşa cum fac cu plăcere creştinii carnali sau aşa cum făceau corintenii, care se făleau cu vorbirea lor în limbi. În orice caz aceasta este un semn al lipsei de maturizare spirituală. Cine este matur este umplut numai de Hristos şi la maturi se vede numai Hristos. În acest sens era orientată lucrarea apostolului Pavel: »… Hristos în voi, nădejdea slavei. Pe El Îl vestim noi şi sfătuim pe orice om şi învăţăm pe orice om, în toată înţelepciunea, ca să prezentăm pe orice om desăvârşit în Hristos.« (Coloseni 1.27,28).

Cu alte cuvinte: apostolul Pavel vestea pe Hristos, nu numai la necredincioşi, ci şi la credincioşi, pentru ca prin aceasta ei să crească în El. Priveşte numai tabloul strălucitor, pe care Pavel îl pictează despre Domnul lui în tot capitolul 1 din epistola către Coloseni! Cât de multă „plăcere” are credinciosul pentru acest tablou? Cât de mulţi creştini se găsesc totuşi care sunt orientaţi numai spre binecuvântările lor pământeşti, spre darurile şi talentele lor, spre activităţile lor proprii pentru Domnul, şi aşa de puţin spre Domnul Însuşi. Aceasta este lipsă de maturitate spirituală. Creştinul maturizat nu se mai orientează spre sine însuşi, ci spre Hristos; aceasta este ceea ce apostolul Pavel în Coloseni 1.1-3 numeşte »carnal« respectiv »spiritual«.

Introducere

Mergem în acest al doilea articol despre creşterea spirituală la cele mai clare două locuri din Scriptură care vorbesc despre maturitatea spirituală, şi anume Efeseni 4.11-16 şi Evrei 5.12-14. Primul text spune că Hristos a dat daruri Adunării Sale, »pentru desăvârşirea sfinţilor …; până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos; ca să nu mai fim copii, aruncaţi şi duşi încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură, … ci … să creştem în toate până la Cel care este Capul, Hristos. Din El, tot trupul, … îşi face creşterea potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei şi se zideşte în dragoste.« Aflăm aici despre un număr mare de lucruri deosebit de importante cu privire la creşterea spirituală.

Patru puncte, pentru a creşte spiritual

1. În primul rând învăţăm, că Hristos a pus la dispoziţie anumite mijloace, ca să dea naştere la creşterea noastră spirituală. Acestea sunt apostolii, prorocii, evangheliştii, păstorii şi învăţătorii, care au fost daţi ca să „desăvârşească” pe sfinţi, aceasta înseamnă să-i facă să crească (aici nu stă cuvântul teleios, ci un alt cuvânt, pe care îl vom discuta mai târziu).
2. În al doilea rând învăţăm aici care este semnul specific „copiilor” sau al „copiilor mici”: ei nu au încă capacitatea de discernământ. Exact cum copiii mici fac literalmente uneori, ca „piticii” spiritual merg uşor cu „oameni străini”. Ei aleargă nestingheriţi după cele mai stranii învăţături false. De aceea ei trebuie educaţi, ca să poată deosebi adevărul de minciună.
3. În al treilea rând învăţăm aici că creşterea spirituală nu este o chestiune pur individuală, ci ea conţine şi un aspect comun: noi trebuie să creştem împreună spre Capul trupului, spre Hristos, care dă naştere la creştere, nu numai a fiecărui credincios în parte, ci şi a trupului ca întreg.
4. În al patrulea rând învăţăm aici – şi aceasta este cel mai important – în ce direcţie trebuie noi să creştem: Hristos este marele ţel final. Aceasta este formulat aici foarte detaliat: »la statura de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos«. În unele camere de copii este o „riglă de măsură” prinsă de perete, cu care copiii se pot măsura să vadă cum progresează creşterea lor. Tot aşa şi apostolul Pavel arată aici o „riglă”, un „Etalon”, ca „să ne măsurăm” cu El creşterea noastră spirituală. Aceasta este „măsura” deplină, la care noi trebuie să ajungem prin creştere: »măsura staturii plinătăţii lui Hristos«. „Omul matur”, despre care este vorba aici, este într-adevăr „matur”, dacă el a ajuns la această măsură. Cum este vorba aici „literalmente” de creştere, se arată din cuvintele „creşterea deplină”. În alte locuri din Scriptură se foloseşte cuvântul grecesc corespunzător care arată lungimea vieţii cuiva, sau lungimea trupului cuiva (Luca 19.3).Cât de importantă este această măsură! Aici se confirmă clar ce am văzut într-un alt articol în legătură cu alegerea. Dumnezeu ne-a hotărât să ne asemănăm cu Fiul Său. Şi acum găsim, ca să zicem aşa, că noi suntem maturi abia atunci când ne asemănăm cu Hristos! Noi trebuie »să creştem până la Cel care este Capul, Hristos« (Efeseni 4.15). Fiecare mădular al trupului lui Hristos trebuie să arate tot mai mult trăsăturile de caracter al Capului acestui trup. Pentru aceasta noi nu suntem scutiţi de responsabilitate. Este trupul care »îşi face creşterea potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei şi se zideşte în dragoste« – însă trupul face aceasta »din El« (Efeseni 4.16)! Noi trebuie să luăm asupra noastră responsabilitatea de a creşte; dar El este Acela care ne dăruieşte pentru aceasta puterea Sa şi călăuzirea Sa. El dă darurile, care slujesc spre creşterea noastră (Efeseni 4.11-16), El este izvorul, din care are loc creşterea, şi El este şi ţelul final, spre care se îndreaptă creşterea noastră. De la început şi până la sfârşit totul se învârte în jurul Lui; şi creşterea noastră este terminată, atunci când El este realmente totul pentru noi şi totul în noi. Acesta este omul nou, spunem noi: Hristos totul şi în toţi (Coloseni 3.11).

De la ABC la XYZ

Probabil ultimul text, în care găsim noţiunea „matur”, pare să ne îndepărteze de Hristos; cel puţin Numele Lui nu este numit în el. Dar vom vedea imediat, că şi aici este vorba de El. Găsim textul în Evrei 5.12-14: »Căci deşi de mult trebuia să fiţi învăţători, aveţi iarăşi nevoie de cineva să vă înveţe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. Căci oricine are parte numai de lapte, este neobişnuit cu cuvântul despre dreptate, căci este un prunc. Dar hrana tare este pentru oamenii maturi, pentru aceia ale căror simţuri s-au deprins, prin exerciţiu, să deosebească binele şi răul.«

Tocmai mai înainte scriitorul epistolei către Evrei a vorbit despre Fiul lui Dumnezeu, şi despre drumul greu, pe care El a trebuit să meargă, ca să ajungă la confirmarea funcţiei Sale de Mare Preot. Direct înaintea textului nostru Hristos este descris ca »numit de Dumnezeu Mare Preot „după rânduiala lui Melhisedec.”« (Evrei 5.10). După aceea textul continuă: »În privinţa aceasta avem multe de zis şi lucruri grele de lămurit, fiindcă v-aţi făcut greoi la auzit« (Evrei 5.11). Tema referitoare la Hristos ca Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec este „grea”, nu pentru că ea este aşa de complicată, ci pentru că pentru aceasta trebuie să se aibă gândirea spirituală corespunzătoare! Dacă inima nu este caldă pentru Domnul Isus, atunci creştinul se plânge repede, că „totul este aşa de greu” – dar, spune scriitorul, aceasta este grea »fiindcă v-aţi făcut greoi la auzit«.

El are de spus lucruri mari despre Hristos ca adevăratul Melhisedec. Aceasta urmează mai târziu în Evrei 7.1-3, cu fraza concluzionară: »Vedeţi bine cât de mare a fost el« (Evrei 7.4). Creştinii maturizaţi spiritual au o inimă, care este aşa de plină de El, că la o descriere aşa de minunată, de fapt o descriere a lui Hristos Însuşi, de la sine vibrezi împreună. Dar deoarece evreii nu erau maturizaţi spiritual urmează o intercalare lungă de la Evrei 5.11 şi până la sfârşitul capitolului 6 (Evrei 6). Acolo auzim, din ce cauză evreii nu erau încă maturi pentru această învăţătură. Ei erau întorşi la Dumnezeu de mult timp, aşa că ei înşişi ar fi trebuit să fie învăţători ai acestor adevăruri. Dar nu, ei au rămas prunci. Aici nu este vorba de o curată cunoaştere intelectuală a adevărului, ci de o cunoaştere foarte practică. Aceasta este o cunoaştere care permite credinciosului »să deosebească binele şi răul« (Evrei 5.14). Adevărata cunoaştere despre Hristos este cunoaştere „matură”, care permite credinciosului să meargă pe drumul ascultării, drumul care este spre onoarea lui Dumnezeu şi a lui Hristos.

Care era problema evreilor? Ei aveau o mulţime de probleme, dar problema, care stă aici pe prim plan, este, că ei s-au oprit »la cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu« (Evrei 5.12). La aceasta revine scriitorul mai târziu: »De aceea, să lăsăm cuvintele începătoare ale lui Hristos şi să mergem spre cele ce aparţin oamenilor maturi, fără să mai punem din nou temelia pocăinţei de faptele moarte şi a credinţei în Dumnezeu, învăţătura despre spălări, despre punerea mâinilor, despre învierea morţilor şi despre judecata veşnică« (Evrei 6.1,2). Cu toate că împrejurările lor de viaţă sunt cu totul altele decât la aceşti evrei, şi astăzi sunt încă mulţi creştini care niciodată nu ajung mai departe de ABC-ul credinţei creştine. În unele cercuri se vorbeşte aproape neîntrerupt exclusiv despre lucrurile elementare. Dau câteva exemple, cu toate că aceasta este totdeauna riscant; de aceea le amintesc cu adăugarea categorică „nu vreau să deranjez pe nimeni”. Oamenii se întorc la Dumnezeu, prin aceea că ascultă Evanghelia, dar după aceea rămân într-o biserică în care în fiecare duminică se vesteşte numai această Evanghelie păcătoşilor, aşa că ei niciodată nu înaintează. Alţii aud duminică după duminică despre necesitatea botezului cu Duhul Sfânt şi prin aceasta primesc sentimentul că viaţa de creştin nu merge mai departe de vorbirea în limbi şi de binecuvântarea-Toronto. Despre o altă creştere spirituală nu este vorba. Alţii sunt confruntaţi aproape în fiecare duminică cu Legea, „s-o împlinească ca semn de mulţumire”, şi gândesc că viaţa de creştin constă în principal din acest „tu nu ai voie să …”. Nu este de mirare, că ei nu cresc. Alţii gândesc, că viaţa de creştin constă în principal din lucruri ca „nici un televizor, nici pantaloni pentru femei, nici lucru duminica” (ia seama la acest întreit „nici”). Nu este de mirare, că ei nu cresc. Alţii vorbesc mereu despre „bucuria legământului”, dar pot povesti puţin despre relaţia lor personală cu Domnul Isus. Nu este de mirare, că ei nu cresc. Alţii vorbesc permanent despre „punerea deoparte” şi „curăţie”, dar se arată puţină bucurie din relaţia trăită cu Domnul. Nu este de mirare că rămân prunci.

Te rog să observi: în sine însăşi unele din aceste lucruri sunt foarte importante. Dar nu despre aceasta este vorba aici. Ce este enumerat în Evrei 6.1,2, sunt în sine însăşi toate lucruri foarte importante. Este vorba de faptul că unii creştini niciodată nu merg mai departe. Ei se împotmolesc în acest ABC al credinţei. Se vede aceasta şi din faptul că ei supraveghează şi apără aceste lucruri cu o gelozie şi dor de luptă remarcabilă – însuşiri pe care apostolul Pavel le numeşte în 1 Corinteni 3.1-3 ca semne caracteristice ale lipsei de maturitate. Cu cât credincioşii cunosc mai puţin bucuriile care au devenit partea celor maturi spiritual, cu atât se agaţă mai mult de acest ABC, care este aşa de caracteristic pruncilor. Pentru aceasta ei merg prin foc şi apă. Dar ei nu cresc. Dacă ar creşte spiritual, cu siguranţă vor considera în continuare acest ABC ca fiind important, dar în aspectul general al vieţii creştine i-ar acorda un rol secundar. Pentru unii este aproape o fărădelege să spui aşa ceva, aşa de important sunt proprii lor şiboleţi. Dar când creştinii se maturizează, atunci încep să înţeleagă că nu există nimic în afară de »harul şi cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos. A Lui să fie slava acum şi în ziua veşniciei« (2 Petru 3.18). Despre „părinţi”, aceştia sunt cei maturi spiritual, Ioan numeşte numai o caracteristică, şi aceasta este, că ei Îl cunosc pe Cel ce este de la început (1 Ioan 2.13 şi versetele următoare). Aceasta este totul!

Dar cu aceasta s-a spus totul. Aceia, pentru care Hristos este totul, nu dispreţuiesc ABC-ul; dar ei îl privesc exact aşa ce este: ca ABC şi nu mai mult. În viaţa mea am primit multe scrisori de la creştini care îngrozitor îşi sparg capul din cauza unui lucru mărunt. Unii par să se preocupe toată viaţa lor cu problema, dacă Hristos a murit miercuri, joi sau vineri. Alţi fac o temă de importanţă vitală din faptul că pâinea la Masa Domnului trebuie neapărat să fie fără drojdie şi „vinul” trebuie neapărat să fie nefermentat. Alţii se necăjesc de caracterele „oculte”, de exemplu istoria-Narnia sau de homeopatie. Alţii sunt în mod deosebit „împotriva” a ceva: împotriva bazinelor de înot mixte, împotriva sportului practicat duminica (sub orice formă ar fi el), împotriva vaccinului, împotriva dialogului bisericesc, împotriva lucrării cu tinerii, şi aşa mai departe. Însă eu mă tem că toate aceste eforturi sunt deseori numai un semn al sărăciei spirituale.

Versete călăuzitoare: 2 Timotei 3.17; 2 Corinteni 13.11; Efeseni 4.12; Evrei 13.20; 1 Petru 5.10

Ce înseamnă „desăvârşit”

În Noul Testament este un cuvânt grecesc, care uneori este tradus cu „desăvârşit” sau „îndeplinit” şi în acest sens deseori are înţelesul de „matur”. Este vorba de verbul katartizo, care înseamnă „a aduce în ordine, a aranja, a pregăti”. Este derivat de la cuvântul artios, care în 2 Timotei 3.17 este tradus cu „desăvârşit”: »… pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul pregătit pentru orice lucrare bună«, la care însă cuvântul „pregătit” este derivat de la un cuvânt înrudit: exartizo. Sunt diferite texte în care se întâlnesc forme de la katartizo, care sunt traduse cu „a face desăvârşit” sau „desăvârşit/îndeplinit”, în care este inclus gândul la maturitatea spirituală. Pentru a fi complet numim textele cele mai importante.

În Luca 6.40 Domnul Isus spune: »Ucenicul nu este mai presus de învăţătorul său; dar orice ucenic desăvârşit va fi ca învăţătorul său.« – „desăvârşit” înseamnă aici: „adus în ordine”, „echipat suficient”. Aceasta este o stare, care este rezultatul creşterii spirituale. Ucenicul, care este matur spiritual, este un chip concret al învăţătorului său.

Ceva asemănător găsim în evanghelia după Matei 10.25: »Ajunge ucenicului să fie ca învăţătorul lui şi robului să fie ca domnul lui.« Deci şi aici ţelul final al maturizării spirituale este să devii asemenea cu modelul lui Hristos.

În 2 Corinteni 13.11 apostolul Pavel ţinteşte spre ceva asemănător: »Încolo, fraţilor, fiţi sănătoşi, desăvârşiţi-vă, încurajaţi-vă, fiţi cu un gând, trăiţi în pace şi Dumnezeul dragostei şi al păcii va fi cu voi.« Şi aici este gândul cu privire la un credincios care stă foarte „corect”, a cărui stare spirituală este „în ordine”, aşa cum a intenţionat-o Dumnezeu. Şi aici ea se exprimă în lucruri foarte practice: radierea de bucurie şi mângâiere (încurajare), păstrarea unităţii, să menţii pacea cu alţii. Semne caracteristice tipice maturităţii spirituale! Şi aceasta în lumina ultimului verset din 2 Corinteni: »Harul Domnului Isus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi părtăşia Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!« (2 Corinteni 13.13).

O altă afirmaţie a apostolului Pavel am discutat-o deja detaliat, şi anume aceea din Efeseni 4. Am citat din acest loc deja versetul 12, unde avem ţelul darurilor, pe care Hristos le-a dat Adunării Sale: »pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos«. Acest cuvânt »desăvârşire« este înrudit cu katartismos. Pavel vrea deci să spună aici, că darurile sunt orientate spre a aduce pe sfinţi în ordine, să-i organizeze, să-i aducă acolo unde ei trebuie să fie, să-i „manevreze” în spre starea corectă. Cuvintele cheie pentru aceasta sunt »zidire« (Efeseni 4.12), »ajunge la« (Efeseni 4.13), »să creştem« (Efeseni 4.15). Această secţiune arată cel mai clar, că katartizo, „a desăvârşi” are acelaşi ţel ca şi teleios, „desăvârşit”, „crescut”.

Şi epistola către Evrei 13.20,21 ne dă o atenţionare asemănătoare: »Dumnezeul păcii, care, prin sângele legământului celui veşnic, a sculat din morţi pe Domnul nostru Isus, marele Păstor al oilor, să vă facă desăvârşiţi în orice lucru bun, ca să faceţi voia Lui, şi să lucreze în noi ce-I este plăcut, prin Isus Hristos.« Şi la Petru găsim acelaşi gând de bază: »Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat în Hristos Isus la slava Sa veşnică, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va desăvârşi, vă va întări, vă va da putere şi vă va face neclintiţi« (1 Petru 5.10). Mereu este vorba de „a aduce în starea corectă”, ceea ce este semnul caracteristic al maturităţii.

Rezumat

Ici şi acolo acest articol a devenit destul de „tehnic”. Dar dacă vrem să redăm corect învăţătura Scripturii, nu totdeauna se poate evita aceasta. Dacă cineva are sentimentul să fi pierdut privirea pădurii din cauza arborilor, următorul rezumat va putea probabil să fie de folos lui sau ei.

Am văzut, că la creşterea spirituală este vorba să devenim permanent tot mai asemenea lui Hristos, să arătăm tot mai mult însuşirile Sale în această lume. Aceasta nu are loc de la sine; pentru aceasta este nevoie de un proces de dezvoltare, care iarăşi la rândul lui porneşte de la Hristos. Dar noi înşine trebuie să vrem aceasta! Pentru unii este evident atractiv să rămână numai un bebi. Aceştia sunt creştinii care nu au nici o dorinţă să preia propria responsabilitate; care totdeauna ne povestesc, că „noi trebuie să-i luăm aşa cum sunt”; care totdeauna se agaţă de ABC-ul credinţei, şi aşa mai departe. Hristos pricinuieşte în noi creşterea; dar cine nu vrea să crească, acela rămâne totdeauna un bebi. Un astfel de credincios va ajunge cu certitudine în cer; odată devenit copil al lui Dumnezeu rămâi pentru totdeauna un copil al lui Dumnezeu. Dar ei vor trebui să aibă parte de faptul că Dumnezeu le va prezenta înaintea scaunului Său de judecată (Romani 14.10; 2 Corinteni 5.10) „etapele construirii”, „planul de construcţie”, pe care El l-a întocmit pentru viaţa lor. Acest plan nu este altul decât chipul Fiului Său, pentru care El i-a ales înainte de întemeierea lumii. Pe parcursul întregii lor vieţi de creştini aici pe pământ Dumnezeu le-a stat la dispoziţie cu toate sursele Sale de ajutor, ca să realizeze acest plan în viaţa lor. Apoi este deosebit de trist, dacă un credincios nu s-a conformat acestui plan! Aceasta este o pagubă nu numai prin faptul că el nu va primi nici o răsplată, ci înainte de toate este deosebit de trist, căci aceasta înseamnă că în viaţa acestui credincios Dumnezeu nu a primit onoarea care I se cuvine. Un creştin matur nu este un creştin care nu mai păcătuieşte. Şi credincioşii maturi au încă în ei înşişi carnea păcătoasă, şi dacă ei nu sunt vigilenţi cad iarăşi în faptele cărnii. Dar aceasta nu mai este tonul predominant al vieţii lor. Nu păcatul constituie semnul caracteristic esenţial al vieţii lor, ci chipul lui Hristos.

Semnele caracteristice ale unui creştin matur

Vrem să rezumăm cele spuse în şapte însuşiri ale unui creştin matur:

1. Umplut cu Hristos. Credincioşii maturi sunt plini de Domnul Isus şi nu de ei înşişi şi darurile lor. Ei nu se laudă cu ei înşişi sau cu aptitudinile lor, ci cu gloria lui Hristos.
2. Nu este influenţabil de ceea ce este în afara lui Hristos. Creştinii maturi realmente nu sunt deschişi pentru învăţăturile false fundamentale. Ei se pot pierde desigur în tot felul de particularităţi; căci altfel creştinii maturi nu ar avea păreri/înţelegeri aşa de diferite în puncte secundare. Dar ei pot deosebi foarte bine glasul Păstorului cel bun (Ioan 10.3-5,16,27), deoarece ei L-au cunoscut mai bine. Creştinul matur este stabil şi nu se mai lasă antrenat de curente greşite.
3. O capacitate de diferenţiere bună. Creştinii maturi au »experienţă în cuvântul dreptăţii«; ei, »prin obişnuinţă, au simţurile deprinse să deosebească binele şi răul« (Evrei 5.12,13). Ei cunosc calea poruncilor lui Dumnezeu, adevăratul drum al ascultării, drumul voii lui Dumnezeu.
4. Nu este legalist. Creştinii maturi trăiesc într-adevăr sever şi conştiincioşi cu ei înşişi, dar ei nu sunt legalişti. Nu poruncile sunt pentru ei lucrul cel mai important – ca să nu mai vorbim de porunci pornite de la ei înşişi -, ci Cel ce porunceşte. Ei Îl iubesc aşa de mult, că dorinţa Lui este poruncă pentru ei; dar niciodată nu impun altora părerea lor despre dorinţele Domnului.
5. O bună cunoaştere a Domnului. Creştinii maturi cunosc bunătatea şi scumpătatea lui Hristos (1 Petru 2.3-7) şi spre aceasta îşi îndreaptă energiile lor cele mai de preţ. Ei au văzut aşa de multe din gloria Sa, că El înseamnă totul pentru ei, chiar şi în viaţa lor practică.
6. Nu mai sunt sensibili faţă de carne (fire). Creştinii maturi pot într-adevăr încă să mai cadă în faptele cărnii, dar aceasta este excepţie. Cine iubeşte cu înflăcărare pe Hristos, de fapt nu mai poate fi invidios pe un credincios de seama lui; el se îndepărtează de duhul de ceartă şi de partidă; el poate privi o femeie frumoasă şi poate admira frumuseţea ei, fără s-o poftească; el nu se mai lasă stăpânit de nici o avere pământească – ca să nu mai vorbim de lucrurile lumeşti. Acestea sunt însuşiri ale omului din cer: un astfel de credincios este prietenos, blând, răbdător şi caută lucrurile care sunt sus.
7. Are o gândire înnoită. Creştinii maturi au dezvoltat un model de gândire absolut nou, care se deosebeşte esenţial de felul de gândire al lumii (Romani 12.2). Nu contează despre ce teme tocmai se vorbeşte; ei nu vorbesc despre ele aşa cum vorbesc vecinii şi colegii lor despre ele, ci cu totul altfel: din punctul de vedere al lui Hristos (Efeseni 4.20): »Dar voi nu L-aţi cunoscut astfel pe Hristos«.

Doresc cu plăcere să rezum acestea cu cuvintele din epistola lui Iacov 3.13-18: »Cine dintre voi este înţelept şi înţelegător? Să-şi arate, prin purtarea lui bună, faptele făcute cu blândeţea înţelepciunii. Dar dacă aveţi în inimile voastre gelozie amară şi ceartă, să nu vă lăudaţi şi să nu minţiţi împotriva adevărului. Înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, sufletească, demonică. Căci acolo unde este invidie şi ceartă, este dezordine şi orice lucru rău. Dar înţelepciunea de sus este mai întâi curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, fără părtinire, nefăţarnică. Şi roada dreptăţii este semănată în pace pentru cei care fac pace.«

Ce spui tu deci la sfârşitul acestui articol? Vei pune descurajat articolul deoparte, deoarece gândeşti: niciodată nu voi realiza aceasta? Tu ai dreptate: din tine însuţi niciodată nu vei obţine aceasta. Numai Hristos Însuşi poate da naştere prin Duhul Sfânt la această creştere. Dar la aceasta mai aparţin două remarci. Mai întâi tu trebuie să ţii minte, că Domnul nici nu vrea altceva în viaţa ta! El stă la dispoziţie cu toate sursele Sale de ajutor şi de hrană, ca dintr-un bebi să facă un om matur. În al doilea rând să ţii minte, că şi tu însuţi trebuie să vrei. Noi trebuie să vrem să creştem. Să nu spui acum, că tu din tine însuţi nu poţi să vrei! În epistola către Filipeni capitolul 2 versetul 12 şi următoarele se spune, tradus liber, că Dumnezeu dăruieşte voinţa şi energia ca să poată lucra la propria ta mântuire. De aceea nu te ascunde sub acest pretext, ci la sfârșitul acestui articol spune simplu Fiului lui Dumnezeu: „Doresc cu plăcere să cresc, Doamne Isuse, ajută-mă în slăbiciunea mea! Dăruieşte-mi voinţa şi energia, ca să cresc, căci doresc cu plăcere să devin tot mai mult asemenea Ţie.”

 Partea anterioarăPartea următoare 

Versete călăuzitoare: Luca 18.18-26; Filipeni 3.7-14; Galateni 4.19

Introducere

 Într-un anumit sens în această serie de articole noi parcurgem un drum invers. În articolele anterioare am văzut rezultatul final al maturizării, în timp ce noi abia acum vrem să privim drumul care conduce într-acolo. Însă mie mi se pare ca acesta să fie un procedeu logic. Cine face o călătorie trebuie să se întrebe mai întâi unde este ţinta sa, înainte să poată stabili traseul pe care îl are de parcurs. Cine vrea să fie „matur”, trebuie mai întâi să aibă o idee despre felul cum arată maturitatea. Cine vrea să crească trebuie să ştie „spre ce” trebuie să crească. Reciproc desigur prin aceasta nu se spune totul. Este indispensabil să se cunoască ţinta finală; dar este tot aşa de indispensabil să se cunoască şi traseul într-acolo. Cine nu cunoaşte ţinta, nu poate stabili traseul. Dar cine nu ştie traseul niciodată nu va ajunge la ţinta sa. Articolele anterioare au fost importante pentru a cunoaşte ţinta finală a procesului de maturizare. Dar citirea unor astfel de articole poate fi şi foarte deprimantă şi descurajatoare. Cine a ajuns la defileul unui munte şi de acolo poate privi masivul muntos, poate fi foarte descurajat când vede cât de departe este încă ţinta călătoriei lui. Însă ţinta articolelor anterioare nu a fost nicidecum descurajatoare, ci dimpotrivă. Am spune mai degrabă, că aceste articole au vrut să prezinte o ţintă finală, care este aşa de atrăgătoare, că credinciosul nu vrea nimic altceva decât să ajungă la ea.

A vedea înseamnă a urma

Cât de deseori s-ar descurajat Avraam pe drumul credinţei sale, dacă la începutul acestuia nu ar fi văzut pe »Dumnezeul slavei« (Faptele apostolilor 7.2)? Fiecare pas pe drumul credinţei sale era greu, dar fiecare pas era şi un pas mai aproape de slava pe care el a văzut-o la început. Acelaşi lucru găsim şi la apostolul Pavel. La începutul drumului său de credinţă a văzut slava lui Hristos (Faptele apostolilor 22.17,18; 26.13,16; 1 Corinteni 9.1), şi aceasta era aşa de măreaţă, că mai târziu el a scris despre ea: »dar lucrurile care pentru mine erau câştiguri, le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Mai mult decât atât, privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca gunoaie, ca să câştig pe Hristos … ca să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui … alerg înainte căutând să-l apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Hristos … dar una fac: uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării de sus a lui Dumnezeu, în Hristos Isus« (Filipeni 3.7-14). Slava, pe care Pavel a văzut-o la început, era marea ţintă spre care se arunca în toată viaţa sa: »ca să câştig pe Hristos«; »ca să-L cunosc pe El«; »alerg înainte, căutând să-l apuc«; »alerg spre ţintă, pentru premiul chemării de sus a lui Dumnezeu, în Hristos Isus«.

Un motiv, pentru care unii creştini nu vor să crească, este acela, că ei „au văzut” puţin sau nu au văzut nimic din această slavă. Ei socotesc ce ar putea eventual să-i coste creşterea, şi deoarece ştiu puţin despre avantajele imense, cheltuielile sunt prea mari pentru ei. Şi de aceea ei nu cresc, cu atât mai mult cu cât „sunt siguri că totuşi vor ajunge în cer”. Tânărul bogat nu a vrut să-L urmeze pe Domnul, deoarece preţul a fost literalmente prea mare pentru el (Luca 18.18-26), şi aceasta a fost din cauză că el a văzut într-adevăr ceva din Isus – căci altfel nu ar fi venit la El, şi nu L-ar fi întrebat de drumul pe care el în realitate ar fi trebuit să-l cunoască -, dar el nu a văzut destul. Uimitor este că acelaşi lucru pare să fie valabil şi pentru Petru imediat după aceea; şi el calculează preţul şi constată că pe partea creditului este prea puţin în comparaţie cu cheltuielile avute (Luca 18.28-30). În chip ciudat pare că Domnul după aceea mai aşează ceva deasupra, spunând unde conduce mersul pe urmele Lui: este drumul prigoanelor, suferinţelor şi răstignirii (Luca 18.31-34)! Ce avea nevoie nu numai tânărul bogat, ci şi ucenicii aveau nevoie devine clar în evenimentul care are loc imediat după aceea: ochii lor trebuiau deschişi (Luca 18.35-43). Orbul din Ierihon şi-a căpătat vederea, şi imediat după aceea citim: »a mers după Isus, slăvind pe Dumnezeu« (Luca 18.43). Imediat după aceea urmează iarăşi o întâmplare legată de „vedere”: Zacheu s-a ascuns într-un pom, şi »căuta să vadă care era Isus« (Luca 19.3). Totul se învârte în jurul „vederii”. Cine o dată a văzut cu adevărat cine este Isus, renunţă la totul pentru El. De aceea Zacheu spune: »Iată, Doamne, jumătate din averea mea o dau săracilor; şi dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva, îi dau înapoi împătrit« (Luca 19.8).

Diferenţa dintre ucenici în Luca 18 şi Pavel în Filipeni 3 este că Pavel stă „după” lucrarea înfăptuită la cruce. Evanghelia după Marcu 10.32 spune despre ucenici: »Ei erau pe drum, suindu-se la Ierusalim; şi Isus mergea înaintea lor. Ei erau uimiţi şi plini de teamă, urmându-L.« Dar în Filipeni 3 Pavel nu este nicidecum fricos să-L urmeze pe Isus, da, el era chiar gata să fie asemenea Lui în moartea Sa! Cum se poate aşa ceva? Prin aceea că Pavel ştie, ce ucenicii în Marcu 10 nu ştiau: învierea şi glorificarea lui Hristos! Pavel a văzut personal pe Domnul înviat şi glorificat. Începând din acest moment el vrea să crească spre El, oricât l-ar putea costa, chiar şi până la moarte. Căci Pavel ştie, că în cele din urmă toate acestea îl vor face să ajungă la Hristos Cel glorificat. Cine a văzut ceva din Hristos Cel glorificat nu este mulţumit numai să-L vadă cândva în glorie. Nu, El vrea deja acum să cunoască mai bine pe acest Hristos, să-L urmeze, să-I slujească şi să-L glorifice, să se asemene cu El, să simtă cu El şi să prezinte Chipul Său în lumea aceasta.

A creşte

„Să devii tot mai mult asemenea lui Hristos” este acelaşi lucru cu „a creşte spiritual”. Ne-am întâlnit de mai multe ori cu acest cuvânt „a creşte”, ca în Efeseni 4.15 şi versetele următoare şi 2 Petru 3.18. În ambele texte Hristos este clar modelul şi ţinta finală a creşterii. Literalmente cuvântul grecesc pentru „a creşte” înseamnă „a se mări, a se înmulţi”. Un copil, care creşte, se măreşte în mărimea corpului. Un creştin, care creşte, se măreşte în cunoaşterea spirituală, în roada Duhului, în capacitatea de diferenţiere, în capacitatea de a purta responsabilitate, în cunoaşterea voii lui Dumnezeu, şi aşa mai departe. Dar înainte de toate: Hristos „se înmulţeşte” în el. Hristos devine tot mai mult vizibil în el. Sau aşa cum Pavel îşi doreşte aşa de frumos cu privire la galateni: »Copilaşii mei, pentru care iarăşi simt durerile naşterii, până când Hristos va lua chip în voi« (Galateni 4.19).

Pavel foloseşte aici o schimbare remarcabilă în vorbirea simbolică. În prima parte a frazei sunt galatenii, care trebuie să fie „născuţi” din nou prin apostol, dar în partea a doua este Hristos, care trebuie să ia chip în (sau între, în mijlocul) galateni. Pavel nu foloseşte aici cuvântul „a naşte”, ci „să ia chip”; acest cuvânt se referă însă la dezvoltarea embrionului în bebi în corpul mamei. Luat în sens riguros, sunt deci galatenii, prin care în cele din urmă Hristos „se va naşte”, însă Pavel este cel care pentru aceasta are durerile naşterii! »Hristos să ia chip« în (sau printre) galateni înseamnă că galatenii încep să arate chipul lui Hristos (compară cu Coloseni 3.10). „Hristos ia chip în noi” înseamnă realmente: „Noi primim chipul lui Hristos.”

Devin iarăşi puţin tehnic, dar se merită. În Romani 8.29 (»pe aceştia i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său«) cuvântul „asemenea” (în limba greacă: symmorphos) este înrudit cu „să ia chip” (morphousthai) din Galateni 4.19. Este intenţia lui Dumnezeu, ca credincioşii să aibă acelaşi „chip” sau „formă esenţială” (morphè) ca Isus Hristos; desigur, nu în ceea ce priveşte dumnezeirea Sa, ci în ceea ce priveşte umanitatea Sa. Filipeni 2.6-7 spune: El avea »chipul lui Dumnezeu« şi a luat »chipul unui rob« (sau sclav). Practic aceasta înseamnă că: »Dar noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului şi suntem transformaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.« (2 Corinteni 3.18). Aici expresia »suntem transformaţi« (metamorphoumetha) înseamnă literalmente „a schimba în înfăţişare” (morphè).

Prin faptul că au acceptat minciuna, galatenii erau ameninţaţi să piardă pe Hristos (compară cu Galateni 5.2,4). Hristos S-a născut pentru ei sub Lege (Galateni 4.4) şi S-a dat pe Sine pentru ei (Galateni 1.4; 2.20), ca să-i elibereze din sclavia lumii, a păcatului, a Legii, a morţii şi de spiritul timpului. Toate acestea ameninţau, în ceea ce priveşte pe galateni, să fi fost în zadar, prin aceea că ei stăteau în pericol să se pună sub Lege. Dacă Hristos trebuia din nou să ia chip în ei, aceasta ar însemna ca Evanghelia despre Hristos trebuia să câştige din nou influenţă asupra lor şi El Însuşi îi va elibera din nou din cursele legalităţii. Problemele noastre sunt probabil cu totul altele decât cele ale galatenilor. Dar aceasta nu schimbă nimic în faptul că Hristos vrea şi trebuie să ia „chip” în fiecare din noi. Acesta este nucleul creşterii spirituale.

Cineva ar fi întrebat odată pe renumitul sculptor Michelangelo cum reuşeşte dintr-un bloc de marmură să facă ceva aşa de măreţ, cum ar fi să sculpteze un cal. La aceasta el a dat răspunsul frumos: „O, aceasta este foarte simplu; când încep să lucrez la un astfel de bloc de marmură, dau la o parte tot ce nu este cal.” M-a impresionat ce ilustrare frumoasă este aceasta pentru adevărul biblic, că Hristos trebuie să ia „formă” în credincioşi. Ca să obţină aceasta, Dumnezeu îndepărtează din viaţa noastră „simplu” tot ce „nu este Hristos”.

Sunt şi alte texte în care se întâlneşte expresia „creştere”. Unul din ele îl amintim pe scurt, deoarece de fapt el este un loc paralel la Efeseni 4.15 şi versetele următoare, şi anume Coloseni 2.19: »… ţinându-ne strâns de Capul, din care tot trupul, hrănit şi strâns unit, prin încheieturi şi legături, creşte cu creşterea lui Dumnezeu.« Un alt text din epistola către Coloseni cere mai multă atenţie: »De aceea şi noi … nu încetăm să ne rugăm pentru voi şi să cerem să vă umpleţi de cunoştinţa deplină a voii Lui în orice fel de înţelepciune şi pricepere duhovnicească, ca să umblaţi într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiţi plăcuţi în orice lucru, aducând rod în tot felul de fapte bune şi crescând prin cunoaşterea lui Dumnezeu« (Coloseni 1.9-10). Partea secundară de propoziţie »aducând rod în tot felul de fapte bune şi crescând prin cunoaşterea lui Dumnezeu« conţine două participii. Aceste două participii constituie într-un anumit sens un rezumat al însuşirilor bune, pe care Pavel le enumeră mai înainte: »să vă umpleţi de cunoştinţa deplină a voii Lui în orice fel de înţelepciune şi pricepere duhovnicească, ca să umblaţi într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiţi plăcuţi în orice lucru«.

Să umbli într-un chip vrednic de Domnul – despre aceasta este vorba. Acesta este rezultatul final al creşterii spirituale. Să umbli în aşa fel, ca El să poată avea plăcere de această umblare. Să umbli motivat de cunoaşterea voii Sale, aceasta înseamnă, de ceea ce El aşteaptă de la noi. Să umbli în orice fel de înţelepciune şi pricepere (sau, înţelegere) duhovnicească, adică să ai »gândul lui Hristos« (1 Corinteni 2.16). Pavel se ruga ca aceasta să se împlinească cu privire la coloseni. El se arată conştient că aducerea unui astfel de rod este posibil numai »cu tăria slavei Lui (a lui Dumnezeu)«. Dar în timp ce el scrie aceste lucruri colosenilor, el pune totodată acest ţel de urmat în responsabilitatea lor. Fără o cunoaştere a propriei responsabilităţi, dar şi a dependenţei de Dumnezeu, nu este posibilă nici o creştere adevărată. Se merită să remarcăm că Pavel nu foloseşte aici vorbirea simbolică, că noi vom fi „purtaţi” de Dumnezeu – cu toate că şi aceasta este adevărat -, ci că noi trebuie să umblăm. Pentru aceasta trebuie noi înşine să punem un picior înaintea celuilalt. Toată puterea pentru aceasta vine de sus, desigur; dar noi trebuie să umblăm. Într-un anumit sens Dumnezeu dă la iveală rodul în noi, dar privit din punctul de vedere al responsabilităţii noastre noi trebuie să aducem rod. Dumnezeu ne revelează voia Sa, cum noi trebuie să acţionăm şi să umblăm, şi El dă naştere în noi la voinţa şi energia care fac posibilă această acţionare şi această umblare (Filipeni 2.13). Dar noi trebuie să acţionăm, noi trebuie să umblăm. Şi cine nu vrea aceasta este şi rămâne un creştin, însă unul care rămâne bebi din punct de vedere spiritual. Aceasta nu este nici spre binecuvântarea lui şi nici spre onoarea lui Dumnezeu.

 Partea anterioarăPartea următoare 

Versete călăuzitoare: 1 Petru 2; Romani 12.2

Creştere spre mântuire

Apostolul Petru scoate în evidenţă responsabilitatea credinciosului în felul următor: »Ca nişte prunci născuţi de curând, să doriţi din tot sufletul laptele duhovnicesc şi curat, pentru ca prin el să creşteţi spre mântuire« (1 Petru 2.2). Noi nu ne putem ascunde sub faptul că »Dumnezeu dă creşterea« (compară cu Coloseni 3.6). În sine însuşi aceasta este desigur adevărat, dar dacă noi nu vrem creşterea, atunci nici nu vom creşte. Petru ne arată clar, că noi trebuie să dorim după »laptele duhovnicesc şi curat«. Laptele nu ni-l putem prepara singuri. Dacă suntem încă copilaşi mici, nici măcar sticla cu lapte nu o putem duce la gură. Însă un copilaş poate desigur să facă două lucruri: să dorească după lapte – şi aceasta de exemplu prin plâns – şi să bea. Cine nu cere şi/sau nu bea, aceluia nu i se poate ajuta. Unui copilaşi i se poate pune sticla la gură, dar dacă copilul nu vrea să bea, nu foloseşte la nimic. De aceea este desigur adevărat, că laptele trebuie să vină de la Dumnezeu şi numai El poate lucra creşterea – dar cine nu vrea să bea din acest lapte, acela se va pipernici. Dumnezeu îngrijeşte să fie lapte; dar voi trebuie să soriţi după el şi să beţi, spune Petru.

Important este şi felul în care este descris aici ţelul final al creşterii spirituale. Este o »creştere spre mântuire«. Acesta este unul din multele exemple din Noul Testament în care »mântuirea« are un înţeles de viitor. Este tot aşa ca şi cu cuvântul »desăvârşit« (sau »desăvârşire«), pe care l-am discutat într-un articol anterior. »Desăvârşit« înseamnă ori ceea ce noi am devenit în momentul întoarcerii noastre la Dumnezeu, ori ceea ce noi trebuie să devenim aici pe pământ prin creştere spirituală, ori ceea ce noi vom fi abia atunci când vom fi în fericirea cerească. Tot aşa este şi cu »mântuirea«. Uneori ea înseamnă ceea ce noi am devenit în momentul întoarcerii noastre la Dumnezeu, ca în Efeseni 2.5,8: »Prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă«, şi în 2 Timotei 1.8,9: »Dumnezeu ne-a mântuit«. Deseori »mântuirea« înseamnă ceea ce noi vom obţine abia la revenirea Domnului şi la înviere, ca în epistola către Romani: »Deci cu atât mai mult acum, fiind îndreptăţiţi prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânie« (Romani 5.9). »Noi … suspinăm în noi înşine, aşteptând înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru. Căci în nădejde am fost mântuiţi.« (Romani 8.23,24). »Acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut« (Romani 13.11). Tot aşa spune şi Filipeni 3.20,21: »Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos. El va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului Său de slavă.« Şi tot aşa în epistola către Evrei: »… care vor moşteni mântuirea« (Evrei 1.14); »De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei care se apropie prin El de Dumnezeu, pentru că trăieşte pururi, ca să mijlocească pentru ei« (Evrei 7.25).

Pe lângă primul şi al treilea înţeles acum ne interesează cel mai mult acela care are a face cu creşterea spirituală: »să creştem spre mântuire«. Acestea sunt cazurile în care obţinerea mântuirii este direct legată de responsabilitatea noastră. Aşa spune Pavel în Filipeni 2.12: »duceţi până la capăt (sau duceţi la bun sfârşit prin lucrare) mântuirea voastră, cu frică şi cutremur«; şi în 2 Timotei 3.15: »… Sfintele Scripturi, care pot să-ţi dea înţelepciune spre mântuire, prin credinţa în Hristos Isus«. La Petru vedem că el foloseşte cuvântul în toate cele trei înţelesuri ale lui. Primul înţeles îl găsim în 1 Petru 3.20, unde este în legătură cu botezul: noi suntem mântuiţi, aşa cum se exprimă prin botezul nostru. Al treilea înţeles îl găsim în 1 Petru 1.5: »Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuire«, şi în 1 Petru 4.18: »… dacă cel drept scapă cu greu …«.

Al doilea înţeles îl găsim în afară de 1 Petru 2.2 şi în 1 Petru 1.9: »… primind ca sfârşit al credinţei voastre, mântuirea sufletelor voastre.« Aici „sufletul” nu stă în contrast cu „trupul”, ci Petru foloseşte acest cuvânt exact ca în 1 Petru 3.20, unde opt „suflete” au fost salvate în corabia lui Noe. „Suflete” înseamnă aici „persoane” ca în strigătul de ajutor SOS (save our souls). Ţelul final al drumului nostru de credinţă este, că „sufletele noastre”, aceasta înseamnă „noi”, vom fi salvaţi. În expresii ca cele din 1 Petru 1.9 şi 1 Petru 2.2 se contopeşte într-un anumit sens înţelesul al doilea şi al treilea al »mântuirii«. Căci această mântuire este într-adevăr legată de responsabilitatea noastră, dar ea va fi obţinută definitiv abia în fericirea cerească. Maturizarea este un proces permanent de creştere, care în sensul deplin va fi obţinută abia atunci. Dar nu este cu nimic mai puţin un proces de creştere la care noi înşine trebuie să lucrăm, ca şi cum obţinerea rezultatului final ar depinde de noi. Aceasta pune un accent deosebit pe înţelesul creşterii spirituale şi ne arată seriozitatea stării, dacă rămânem mereu copilaşi.

Noi trebuie să începem să creştem spiritual, ca şi cum sufletul şi mântuirea noastră ar fi dependente de aceasta. Noi creştem spre mântuirea deplină în fericirea cerească. Cu cât devenim mai maturi pe pământ, cu atât ne vom asemăna mai mult cu ceea ce vom fi în cer în chip desăvârşit. Desăvârşirea în sensul deplin nu o vom obţine niciodată pe pământ; dar prin creştere ne apropiem tot mai mult de această desăvârşire. Astfel înţelegem că Pavel »aleargă spre ţintă, pentru premiul chemării de sus a lui Dumnezeu, în Hristos Isus«, aceasta este: după „desăvârşire” (Filipeni 3.12-14). Aici pe pământ el nu-l va obţine niciodată, căci el este păstrat în cer; dar el se apropie tot mai mult de el prin alergare! Şi cu cât se apropie mai mult de desăvârşire, cu atât mai strălucitoare apare lumina cerului pe drumul său. Maturitatea spirituală este apropierea maximă, care se poate obţine, de desăvârşirea mântuirii cereşti.

Transformarea

Sunt şi alte verbe în Noul Testament, care descriu procesul creşterii spirituale, mai ales verbele „a modifica, a transforma” şi „a înnoi”. Sunt cuvinte diferite care sunt traduse cu „a transforma”, dar noi ne îndreptăm spre un cuvânt deosebit, care descrie o schimbare foarte profundă. Este vorba de un cuvânt grecesc, din care derivă cuvântul „metamorfoză”. Elevii învaţă cuvântul în lecţiile de biologie, căci „metamorfoza” este „transformarea” pe care o parcurg insectele, când ele dintr-o larvă (omidă) devin un „cocon”, din care apoi apare insecta matură (muscă, ţânţar, fluture). Literalmente „metamorfoza” înseamnă „schimbarea formei (sau înfăţişării)”. Este de fapt acelaşi lucru cu ceea ce se exprimă prin cuvântul „transformare”, descendent din latină. Dumnezeu vrea ca credincioşii în timpul procesului lor de creştere să facă o astfel de „transformare” sau „schimbare”. În momentul în care ei au venit la credinţă, ei au devenit copii ai lui Dumnezeu şi au fost îmbrăcaţi cu omul nou. La aceasta nu se poate schimba nimic şi nu se poate adăuga nimic. Şi totuşi trebuie să aibă loc o „schimbare”. Concret aceasta înseamnă: noi trebuie să devenim practic (adică, în faptele noastre) ceea ce noi suntem deja începând cu întoarcerea noastră la Dumnezeu. Cine a fost îndreptăţit trebuie să înveţe să trăiască drept. Cine a fost sfinţit, trebuie să înveţe să umble în sfinţenie. Cine a fost îmbrăcat cu omul nou, trebuie să înveţe să arate trăsăturile de caracter ale omului nou. Cine a devenit un copil sau un fiu al lui Dumnezeu, trebuie să arate crescând comportarea care se potriveşte unui copil sau fiu al lui Dumnezeu. Fii ceea ce tu eşti, ca să exprimăm aşa. În acest sens de fapt nu este vorba de o altă „înfăţişare” nouă, căci principial această înfăţişare am primit-o la întoarcerea noastră la Dumnezeu. Dar înfăţişarea nouă trebuie să fie vizibilă practic, şi aceasta nu are loc de la sine. Pentru aceasta este necesar un proces de învăţare şi creştere.

Vrem să privim două locuri din Scriptură, care exprimă aceasta. În Romani 12.2 citim: »Să nu vă conformaţi (asemănaţi) veacului acestuia, ci să fiţi transformaţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi înţelege care este voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită.« Acest cuvânt „a transforma” este cuvântul puternic „a metamorfoza”, „a schimba înfăţişarea”. Pavel foloseşte în epistola către Romani de două ori cuvântul „asemenea”. Dumnezeu ne-a »hotărât mai dinainte să fim asemenea chipului Fiului Său« (Romani 8.29), şi »să nu vă conformaţi (asemănaţi) veacului acestuia, ci să fiţi transformaţi, prin înnoirea minţii voastre« (Romani 12.2). În limba greacă însă aceste două cuvinte nu sunt identice. Primul cuvânt (cuvânt primar: morphè) se referă mai mult la partea lăuntrică, care devine vizibilă şi în exterior (compară cu Marcu 9.2 „transfigurat”; 16.12; Filipeni 2.6 „înfăţişare”). Al doilea cuvânt (cuvânt primar: schèma) arată mai mult înfăţişarea schimbătoare (vezi 1 Corinteni 7.31 şi Filipeni 2.8 (înfăţişare, prezentare la exterior). Este de înţeles că „asemănare, conformare” în Romani 12.2 nu derivă de la morphè, ci de la schèma: un credincios, care în principiu poartă în sine chipul Fiului lui Dumnezeu, niciodată nu mai poate înlăuntrul fiinţei lui să fie „asemenea” lumii, dar cu regret el poate gândi în felul lumii, poate vorbi şi lucra în felul lumii, o poate imita! Aceasta nu trebuie să fie, spune Pavel; credinciosul trebuie să „se transforme”. Remarcabil este deci, că morphè în versetul nostru nu se regăseşte în cuvântul „asemănare”, ci în cuvântul „a transforma”! Credinciosul este principial făcut după chipul Fiului lui Dumnezeu (Romani 8.9), dar el trebuie să devină şi practic acest chip. Aceasta are loc mai întâi lăuntric, şi în consecinţă aceasta trebuie să devină vizibil în acţiunile lui exterioare şi umblarea lui. Mulţi credincioşi rămân prea mult timp o „omidă”, care rămâne legată de pământ şi se satură cu lucrurile bune ale pământului. Aceasta este „gândirea la lucrurile pământeşti” (compară cuFilipeni 3.19). Cine devine practic asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu, primeşte aripi ca un fluture, care se înalţă spre cer, şi hrana lui va fi mierea din ţara făgăduită (compară cu Coloseni 3.1-3). Scriptura arată clar, că aici pe pământ este deja posibil, şi porunceşte chiar, să fii practic un om „ceresc”, aceasta înseamnă, să te asemeni cu marele »Om din cer« (compară cu 1 Corinteni 15.47-49).

Epistola către Romani 8.29 arată că,  principial, la întoarcerea noastră la Dumnezeu noi am fost făcuţi şi lăuntric asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu. Romani 12.2 arată că noi trebuie să fim transformaţi tot mai mult şi practic lăuntric în acest chip – ceea ce desigur trebuie să se vadă şi în exterior în vorbirea şi faptele noastre. Ca să exprimăm aşa: să devii ceea ce eşti! Tu eşti (în ceea ce priveşte poziţia) asemenea Fiului lui Dumnezeu, dar să devii (în ceea ce priveşte practica) tot mai mult asemenea acestui chip. Este vorba de o schimbare sau înnoire a gândirii noastre, a mentalităţii, a atitudinii spirituale, a imaginii noastre generale cu privire la lume, la viaţă, la Dumnezeu, la toate lucrurile. Cine tocmai s-a născut din nou, nu are încă această privire deplină asupra realităţii; aceasta trebuie încă să crească. El are, ca să spunem aşa, potenţialul pentru aceasta. În omidă se află structurile celulare, din care în timpul stadiului de cocon se dezvoltă fluturele. Potenţialul pentru aceasta este prezent de la început. Dar abia în timpul dezvoltării se realizează acest potenţial. Şi dacă în timpul dezvoltării ceva se derulează greşit, nu se realizează această stare finală. Tot aşa este şi în viaţa de credinţă. Fiecare credincios are de la început potenţialul de a deveni un „fluture”, care îşi desface aripile lui măreţe pentru a zbura spre cer. Dar dacă ceva se derulează greşit în dezvoltare, credinciosul rămâne mereu o omidă, care nu ştie nimic despre cer, ci se hrăneşte permanent cu lucrurile de aici.

Semnele caracteristice ale transformării

Pe ce se poate vedea, dacă un credincios a avut realmente parte de această transformare foarte practică? În privinţa aceasta primim în Noul Testament o serie de răspunsuri diferite, care se completează reciproc în chip minunat şi în această serie de articole am văzut un număr mare din ele. În Romani 12.2 este acest răspuns: »… ca să puteţi înţelege care este voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită.« Putem să alăturăm şi versetul 1: »Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înţeleaptă.« Acesta este ţelul final al creşterii spirituale: dăruire faţă de Dumnezeu ca jertfă sfântă, plăcută Lui; o dorinţă de a face voia lui Dumnezeu cea bună, plăcută şi desăvârşită; şi capacitatea de discernământ cu privire la ce este această voie; şi puterea spirituală de a împlini realmente această voie. Vom reveni mai târziu la aceasta, când vom privi mai îndeaproape noţiunea de „sfinţire”, dar acum rezumăm într-un cuvânt: dăruire. Să cunoşti voia lui Dumnezeu, şi dispoziţia de a o împlini sunt desigur un element esenţial al creşterii spirituale (compară cu Efeseni 5,17; Coloseni 1.9,10; 4.12; 1 Tesaloniceni 4.3,4; Evrei 13.20,21).

Versete călăuzitoare: Romani 12.14-21

Dacă privim în jurul nostru ai părerea că creştinii şi creştinismul stau permanent înaintea unei lupte noi. În şcolile noastre, la locul de muncă, în vecinătate sau chiar înaintea uşii casei trebuie să auzim, că credinţa nu poate deveni vizibilă sub nici o formă. Probabil uneori prin aceasta ne simţim descurajaţi, inferiori şi ameninţaţi. Apostolul Pavel ne dă sub călăuzirea Duhului Sfânt unele linii directoare, cum noi putem (şi trebuie) face cunoscută zilnic credinţa noastră, aşa că „adversarul” nu ne poate ataca.

Planul secund

În Romani 12.14-21 citim cum noi ca credincioşi putem trăi într-o societate cu gânduri duşmănoase şi cum putem face oamenilor cunoştinţă cu Isus, oameni care sunt împotriva credinţei creştine. În timpul când Pavel a scris această epistolă, vrăjmăşia împotriva creştinilor din Roma creştea tot mai mult. De pe acest fundal Pavel dă indicaţii, atât creştinilor din Roma din primul secol cât şi nouă astăzi, referitoare la relaţiile noastre cu cei necredincioşi.

Învăţături

1. Nu vorbi prea repede despre alţi oameni

Romani 12.14: Binecuvântaţi pe cei care vă persecută; binecuvântaţi şi nu blestemaţi.

Domnul Isus spune în Matei 5.44: „Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei care vă blestemă.” Să ne gândim la cuvintele lui Ştefan, când a fost torturat până la moarte pentru credinţa lui: „Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta” (Faptele apostolilor 7.60). Această rugăciune pentru iertare stătea în legătură cu mântuirea lui Pavel! Pavel a prigonit odinioară pe creştini; deci el avea experienţă cu ambele părţi (compară cu Faptele apostolilor 9.1). El nu a dat mai departe „informaţii pentru insider”, cum să te răzbuni pe aceia care prigonesc pe creştini. În loc de aceasta ne cere să binecuvântăm pe cei care sunt împotriva noastră şi ne resping.

2. Pune-te în situaţia altor oameni

Romani 12.15: Bucuraţi-vă cu cei care se bucură; plângeţi cu cei care plâng.

Uneori aceasta nu este chiar aşa de simplu, în mod deosebit atunci când pare că necreştinii din jur savurează mai mult succes şi trăiesc timpuri mai bune, în timp ce noi trebuie să îndurăm mai mult încercări. Însă în final toţi vom avea parte în viaţă de probleme şi bucurii asemănătoare. De aceea ar trebui să ne ostenim să ne punem în situaţia altora, atât în timpuri bune cât şi în timpuri rele. Dacă realizăm o relaţie cu ei şi ascultăm punctul lor de vedere (chiar dacă el nu corespunde în totul poziţiei noastre creştine), putem câştiga prietenia lor şi ne vom pregăti dreptul de a ni se cere cândva sfatul.

3. Nu te considera ceva mai bun decât alţii

Romani 12.16: Gândiţi acelaşi lucru unii faţă de alţii, nu gândind la cele înalte, ci însoţindu-vă cu cei smeriţi; nu fiţi înţelepţi în ochii voştri.

Ne preocupăm noi de oamenii săraci, handicapaţi, înfometaţi sau bolnavi, şi le dăruim preţuirea noastră? Respectăm noi părerile oamenilor cu alte convingeri sau altă origine? Afirmaţia „nu fiţi înţelepţi în ochii voştri” înseamnă: „Nu fiţi închipuiţi!” Manifestările de protest, blogurile online şi comentariile arată că unii oameni gândesc în zilele noastre, că părerea lor este singura părere corectă. Ei sunt înclinaţi să dispreţuiască pe oricine şi să facă de batjocură pe oricine nu este de acord cu ei. Ar trebui să nu ne luăm aceasta ca model. Numai gândurile lui Dumnezeu sunt valabile, însă ar trebui să le prezentăm altora cu respect. Atitudinea „eu sunt mai sfânt decât tine” va răni mai mult decât orice altceva pe cei care sunt necredincioşi.

4. Nu încerca să plăteşti altuia cu aceeaşi monedă

Romani 12.17a: Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău.

În mod trist noi toţi am avut parte cândva de vrăjmăşie, care nu se bazează pe nimic altceva decât pe cuvinte care rănesc şi fapte de răzbunare. Părţile implicate sunt deseori pline de amărăciune. De fapt acest cerc vicios ar putea fi întrerupt prin fapte sincere, prieteneşti (Romani 12.21). Proverbele 15.1 ne aminteşte că „un răspuns blând abate furia, dar un cuvânt aspru stârneşte mânia”.

5. Evită neîncrederea

Romani 12.17b: îngrijind de ceea ce este bine înaintea tuturor oamenilor.

Noi ar trebui să facem totul, ca să evităm chiar şi numai presupunerea că noi am face ceva greşit sau nedrept. Probabil gândim, că nu joacă nici un rol, cum ajung acţiunile noastre la alţii, atâta timp cât ele „sunt privite ca fiind corecte” înaintea lui Dumnezeu. Însă Biblia ne învaţă, că totuşi joacă un rol felul în care alţii ne văd. În vecinătate ar trebui de exemplu să fim atenţi, cum procedăm cu casa noastră şi cu proprietatea noastră. La locul de muncă ar trebui să ne ferim să „ne însuşim” proprietatea firmei sau să folosim timpul de lucru pentru interese personale. Aşa cum de exemplu probabil am fi şocaţi, dacă unul din conducătorii noştri de biserică ar „înşela sistemul”, la fel necreştinii ar gândi şi despre noi, dacă prin şiretlicuri ne-am crea avantaje financiare sau am ocoli prescripţiile locului de muncă.

Indicaţii practice

Atitudinea ta prietenească nu se va întoarce goală la tine.

Romani 12.21: Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine.

Versetul acesta sintetizează toate cele spuse. Să birui înseamnă nu numai să eviţi răul sau să-l ocoleşti, ci înseamnă de asemenea să te împotriveşti răului şi să-l birui! Suntem noi dominaţi de gândurile sau acţiunile noastre negative sau le învingem cu atitudini şi acţiuni pozitive, asemănătoare lui Hristos? Cu certitudine nu este simplu să se urmeze aceste indicaţii, în mod deosebit atunci când ne lovim de împotrivire. Ne putem însă gândi la ceea ce Domnul a spus acelora care L-au atacat. Dacă ne luăm pe Domnul ca model, atunci credinţa noastră va deveni vizibilă.

Isus spune în Luca 6.27: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor care vă urăsc.” Să ne imaginăm idei creative şi bogate, cu care putem câştiga pe necredincioşi, în mod deosebit pe aceia care nu sunt prietenoşi faţă de noi. Du o ceaşcă cu cafea unui coleg dificil; pune în ordine grădina din faţa casei, care deranjează pe vecinul tău; trimite o ilustraţie sau un e-mail încurajator; sau vizitează oameni care sunt întristaţi sau bolnavi, şi du-le ceva de mâncare pentru cină. În cele mai multe cazuri ne va uimi răspunsul lor la dragostea lui Hristos, care prin noi s-a văzut în afară. Atitudinea ta prietenească nu se va întoarce goală înapoi!

Tradus de la: “Überwinde das Böse mit dem-Guten”

Titlul original: „Overcome Evil with Good“
Sursa: www.growingchristians.org