Şi fraţii alungaţi printre străini, ca să cadă in groapa Fiarei… (Gen. cap.34) dar şi cei de acasă, dacă nu ne luăm arma de distrugere în masă a păcătuirii (crucea Cristică, dăruită şi în Luca 9/23); Dacă nu ne blindăm până’n dinţi cu sabia, care are 2 taisuri- Cuvântul din Efeseni, cap.6/10-20; Dacă nu ne „înnoim” (Ioan, cap.3) din Sămânţa Dumnezeiască (Luca 8/11); Dacă nu ne pocăim în Duh şi în Adevăr (ca Petru în Mat. 26/75 şi Pilda fiului risipitor); Dacă nu ne descălţăm de peticiri, datini, idolatrii, moaşterii şi de alte popisme- proaste obicee (Exod 3/5), ca să ne încălţăm cu râvna Evangheliei, ne încalţă Satan în Ghetoul minciunii, şmecheriei, preacurviei şi a celorlalte poveri satanice (Gal. 5/19-21); Astfel ne ancorează vârful inimii înşelătoare (Ier. 17/9) pe ţărmul potopului de nelegiuiri, pentru a avea balaurul roşu-komunist -tovaraşi în gheena veşnică! Dacă astăzi nu ne umplem cu El şi cu Plinătatea învăţăturilor Duhovniceşti, mâine vom fi ticsiţi cu turnul Babel al demoniilor din Rom. 1/18-32 şi… Astfel, dar, degeaba facem copii pentru şacalii globalii, dacă nu ne naştem din nou… „Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi înconjuraţi marea şi pământul ca să faceţi un tovarăş de credinţă; şi, după ce a ajuns tovarăş de credinţă, faceţi din el un fiu al gheenei, de două ori mai rău decât sunteţi voi înşivă… Vai de voi, povăţuitori orbi, care… (Matei, cap.23)

 Nastase_3Exportam  (gratuit) cel mai scump capital- omul educat, atat de greu si costisitor de crescut si importam gunoaie din Marea Britanie, aduse în România cu titlul de „bunuri second-hand“… Anglia. Tânăr român, mort de coronavirus. 8 copii au rămas orfani: „Toți banii din lume nu le vor mai aduce tatăl înapoi“…COŞMARUL trăit de Iulian, plecat la cules sparanghel în Germania. A rămas pe drumuri, fără acte: “Am venit să câştig un ban şi uite ce păţesc”; Austria, campanie împotriva românilor. “Vor să ne înlocuiască cu sârbi. Sunt mai ieftini”wq…Pentru ca virusul are sange de chinez Ckomunist,Trump dă o lovitură puternică Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (care s-ar afla sub influenţa Chinei), acuzând-o că este responsabilă pentru răspândirea în lume a noului coronavirus… Adevarul iese la suprafata   – SUA analizează posibilitatea ca noul coronavirus să fi pornit din laboratoarele chineze…Administrația Socialistului  Obama a dat 3,7 milioane de dolari pentru experimente de coronavirus făcute de chinezi
ssssCând am cuprins dintr-o privire Planeta Pământ, am văzut ceea ce nu poate fi scris… dar n-am putut rămâne mut faţă de vacarmul planetar. Din Cer a venit răspuns “sezualelor” voci pământeşti – să scriu întru salvarea Planetei “”Muuu(tu)”! A doua promisiune extraordinară: Nu vei fi vătămat de cea de-a doua moarte; Moartea intai si Moartea a doua (ep.2); De ce Locuința Morților va fi aruncată în lacul de foc; Apocalipsa 20:14,15 14Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua;boi Ce spune Biblia despre ziua judecății?Judecă-te pe tine însuți,daca vrei sa nu fii judecat de Dumnezeu…RĂPIREA ŞI SFÂRŞITUL VEACURILOR; PLANUL VEŞNIC AL LUI DUMNEZEU; MITURI MODERNE DESPRE RĂZBOIUL SPIRITUAL, PARTEA I, de DAVID SERVANT; MITUL DIAVOLULUI  –  ORIGINI SI MANIFESTARI; Satana înlănţuit; Scumpul preţ al Crucii- By Joe Crews; Legarea, Dezlegarea şi … înfrângerea finală a lui Satan; Vor fi și demonii legați în abis pentru o mie de ani sau doar satan? Despre aruncările și căderile lui satan! Ce poate sau nu poate face Satan,Dr. Peter MastershhCine vrea să scape de MOARTEA A DOUA, dar şi de boli- neiertări, certuri, toxine, răutăţi, invidii,idolatrii,nervozitati,hoţii şi de alte pandemii demonice din Gal. 5/20 etc, să se facă Frate de Cruce doar cu Iisuss, să intre in „Corabia Cristică”pentru a trece  Marea pe valuri- spre Raiul Dumnezeiesc; Toţi sclavii care-l au ca şef pe balaur, să creadă că deja –Hristos i-a spart capul la Golgota şi ne-a autorizat ca prin Atotputernicia Lui, să-i zdrobim sub călcâiele noastre şi coada, (Rom.16/20) dacă ne lepădăm de tot ceea ce avem, ce ştim, ce suntem, pentru că nimic bun nu locuieşte în omul firesc…”  Aşadar, să ne grăbim, să intrăm sub protecţia stropirii cu Sângele Său, căci NUMAI El ne pecetluieşte pentru veşnicie şi ne scrie numele în Cartea vieţii- cu Sânge Dumnezeiescfff
Doctori (i),ca si preotii,pentru castiguri marsave isi bat joc de pacienti,datorita prostatei sistemului sanitar din Romania …    Medicină la nivelul secolului trecut. Vestitul medic urolog american a povestit cum doctorii din România îi păcălesc pe bărbații care vor să trateze prostatita și adenomul de prostată… Aici este bogatia-avutia dumneavoastra..     7 ani de la condamnarea la 10 ani de detenție a fondatorului Antenelor, Dan Voiculescu: A executat 3 ani de închisoare / Statul a recuperat doar 18 din totalul de peste 80 de milioane de euro…  Parlamentul din Franța A RESPINS certificatul de vaccinare covid…Cum să nu cazi victima fraudelor de pe WhatsApp…

 

 iolo09jjmmmouiumi11vvvzx877

Ce poate sau nu poate face Satan

Dr. Peter Masters

Vindecătorii carismatici încearcă să credibilizeze afirmaţia că demonii sunt acolo unde îi vede omul. În opinia lor, numeroşi oameni, necredincioşi şi creştini deopotrivă, sunt victimele unor forme mai grave sau mai uşoare de posedare demonică fără ca măcar să fie conştienţi de această situaţie. Surprinzător este faptul că majoritatea covârşitoare a pastorilor evanghelici tradiţionali din Occident se confruntă destul de rar cu posedarea demonică aşa cum este descrisă ea în Noul Testament (această manifestare teribilă se întâlneşte mai degrabă în Orient). Dar cu toate acestea, vindecătorii carismatici consideră că au de luptat cu victimele demonilor în fiecare zi; sau demonii sunt atât de necugetaţi încât se lasă atraşi de exorcişti precum moliile de lumina becului, sau aceşti oameni decid să vadă demoni oriîncotro privesc.

Necazul este că exorciştii au dezvoltat o mentalitate combativă apropiată de atitudinea pe care a avut-o Roma faţă de duhurile rele în perioada cea mai neagră a istoriei sale. În loc să vadă lupta spirituală aşa cum este ea prezentată în Biblie, unde lupta împotriva diavolului se duce cu armele rugăciunii, predicării, mărturiei, trăirii în evlavie, ascultării de Scriptură şi ale credinţei în promisiuni, aceşti aşa-zişi exorcişti vor să intre în luptă corp la corp, să simtă, să vadă şi să audă puterile întunericului şi să le lovească prin dramatice rostiri autoritare. Acest tablou nu seamănă deloc cu imaginea luptei spirituale zugrăvită de Pavel în Efeseni 6:10-20. Noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui – zice Pavel – însă vindecătorii carismatici par să caute un duşman pe care aproape să-l poată atinge. Ei nu se mulţumesc să se împotrivească puterii extraordinare a ispitei şi influenţei satanice, ci vor să aibă de-a face cu însăşi prezenţa diavolului în forma posedării demonice.

Pavel nu ne cere să interpretăm nenumăratele probleme fizice şi emoţionale ca pe dovezi ale prezenţei unui demon într-o anumită parte a fiinţei noastre, şi nici să lovim în acest inamic printr-un atac verbal direct. Pavel ne învaţă că lupta noastră se duce împotriva unor puteri nevăzute şi în general necunoscute – forţele spirituale ale răului din locurile cereşti (adică din lumea spirituală). El ne spune că noi trebuie să folosim armura şi armele primite din partea lui Dumnezeu pentru că acestea ne izolează şi ne apără de comunicarea directă sau de contactul spiritual apropiat cu oştirile întunericului, permiţându-ne în acelaşi timp să ne împotrivim influenţei diavolului şi să purtăm cu succes războiul evanghelistic îndreptat împotriva acestuia.

Unele dintre cele mai ciudate afirmaţii se regăsesc în textele dedicate posedării demonice scrise de autori care au îmbrăţişat modul de gândire carismatic. Aceste capitole sunt încărcate de concepte care atârnă într-un echilibru instabil între superstiţiile Romei medievale şi noţiunile prezente în religiile păgâne din Orient. John Wimber reprezintă punctul de vedere al multor vindecători atunci când declară: „Suntem chemaţi să eliberăm teritorii pentru Isus Cristos, să recuperăm terenul pe care l-au cucerit duhurile înşelătoare … Atunci când biruim în acest război, victimele puterii lui Satan sunt eliberate … Trebuie să ne confruntăm duşmanul; trebuie să luptăm. La fel ca Isus Însuşi, avem un lucru de făcut: să proclamăm Împărăţia lui Dumnezeu şi să o demonstrăm prin vindecarea bolnavilor şi alungarea demonilor.”

Alţi adepţi ai teoriei vindecării rezonează cu aceste afirmaţii, spunând că Isus le-a dat ucenicilor autoritatea şi puterea Lui asupra demonilor, pentru ca şi ucenicii (şi noi de asemenea) să poată exercita autoritatea domniei lui Dumnezeu peste puterile întunericului. Făcând astfel de afirmaţii, ei se bazează încă o dată pe trimiterea celor doisprezece ucenici (şi a celor şaptezeci) în oraşele din Israel ca să vestească venirea Împărăţiei lui Cristos. Am văzut deja că este greşit să considerăm aceste misiuni unice ca un tipar pentru lucrarea permanentă a bisericii.[1] Promisiunea Domnului conform căreia lucrarea apostolilor credincioşi va fi însoţită de semne speciale (Marcu 16) este citată şi ea în mod greşit ca o justificare pentru lucrarea de exorcizare făcută de creştinii din zilele noastre. Absenţa dovezilor textuale plauzibile devine însă şi mai evidentă atunci când scriitori precum Colin Urquhart sunt obligaţi să apeleze la cuvintele Domnului nostru din Matei 18:18 – Adevărat vă spun, că orice veţi lega pe pământ, va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer.

Oricine citeşte Matei 18 îşi dă seama că abordarea carismatică a acestui verset nu este altceva decât o interpretare superficială a Bibliei, întrucât cuvintele citate nu au nimic de-a face cu eliberarea oamenilor de demoni. Ele se referă la disciplina bisericii şi la modul în care trebuie să ne raportăm la creştinii care au un comportament păcătos. Tocmai presărând astfel de texte prin scrierile lor, aceşti autori încearcă să confere credibilitate exorcizării demonilor. Trebuie să ne aducem aminte încă o dată că ei nu ajung la aceste idei studiind Biblia, ci reacţionând la propriile lor gânduri, meditaţii şi visuri ca şi cum acestea ar fi mesaje inspirate venite din partea lui Dumnezeu.

Sunt capabili demonii să cauzeze boli?

Ce anume pot face demonii, în opinia vindecătorilor carismatici? Se presupune că ei s-ar afla în spatele multor afecţiuni fizice şi psihice şi că intră în oameni (într-o măsură mai mare sau mai mică) pentru a-i controla în întregime, sau doar în anumite aspecte ale vieţilor lor. Autorii carismatici se contrazic mereu în chestiuni de detaliu, însă cu toţii sunt de acord că şi în cazul creştinilor este posibilă (şi chiar răspândită) o anumită formă de locuire demonică. John Wimber încearcă să demonstreze că demonii pot fi cauza multora dintre bolile noastre, bazându-se pe cinci texte biblice. Acestea arată, în opinia lui, că demonii pot provoca muţenie, orbire, epilepsie, febră mare şi paralizie, însă ca de obicei, textele citate sunt folosite într-un mod complet greşit. Trei dintre ele se referă la oameni care erau posedaţi de demoni şi a căror stare fizică era manifestarea exterioară a condiţiei lor teribile.[2] Unul dintre texte vorbeşte despre vindecarea soacrei lui Petru, dar nu spune absolut nimic despre demoni! Wimber presupune că este vorba de un demon pur şi simplu pentru că Isus a „certat” febra. (În altă parte citim că El a certat vântul şi valurile, aşa că John Wimber crede, probabil, că şi acestea pot fi posedate de demoni.)

Singurul text citat de Wimber care ar putea fi luat drept dovadă că un demon poate fi cauza unei boli fără să „posede” persoana în cauză este Luca 13:10-17, unde citim despre femeia care era infirmă de optsprezece ani din pricina unui duh de neputinţă. Este clar însă că sărmana femeie era posedată, întrucât Isus o descrie mai târziu şi spune despre ea că Satana o ţinea legată. Ea era doar o prizonieră ale cărei suferinţe fizice îngrozitoare erau o manifestare exterioară şi o dovadă a căderii ei în captivitatea demonică. Evangheliile fac deosebirea între bolile având cauze „naturale” şi cele produse de posedarea demonică, şi nu există dovezi biblice care să justifice ideea că demonii pot provoca boli fără să posede total persoana în cauză.

Singurul caz din Biblie în care o persoană a suferit o boală cauzată de Satan fără să fie posedată demonic este cazul lui Iov. Pentru a se atinge însă de Iov, Satan a trebuit să primească o dezlegare specială din partea lui Dumnezeu. Aceasta confirmă fără urmă de îndoială că Satan şi demonii săi nu au puterea de a cauza boli în mod obişnuit (altfel decât ca o consecinţă a posesiei demonice). Prin urmare, vindecătorii carismatici care le spun oamenilor într-un mod autoritar că unele dintre bolile lor sunt de origine demonică nu respectă învăţătura Bibliei referitoare la limitele puterii demonilor şi nu urmează exemplul lăsat de Domnul Isus şi de apostolii Săi. Când anume au tratat aceştia o boală a unui om neposedat ca şi cum ar fi fost vorba de un demon ce trebuia scos dintr-un organ al corpului, dintr-o încheietură, o mână sau un picior? Astfel de idei abundă în religiile păgâne, dar nu şi în Biblie. Conform Bibliei, bolile de care suferă oamenii neposedaţi nu se datorează prezenţei demonilor în trup, astfel că intenţia de a le vindeca prin alungarea demonilor este complet absurdă.

Cum putem şti dacă cineva este demonizat?

Dacă demonii nu pot ocupa în mod obişnuit părţi ale trupului pentru a cauza îmbolnăviri, ce se poate spune despre posedarea demonică a întregii persoane? Sunt îndreptăţiţi vindecătorii carismatici să vadă oameni posedaţi la fiecare colţ de stradă? În această chestiune, toţi vindecătorii par să fi uitat de poziţia teologică fundamentală pe care a avut-o majoritatea învăţătorilor creştini de-a lungul generaţiilor – şi anume că Domnul Isus, la venirea Lui, a pus capăt puterii lui Satan şi a duhurilor sale de a intra după bunul lor plac în sufletele oamenilor şi a le poseda. Unul dintre semnele mari ale venirii Sale ca Mesia, care a marcat începutul veacului Evangheliei, a fost limitarea radicală impusă puterilor întunericului în această privinţă.

Creştinii evanghelici tradiţionali susţin că de atunci încoace, posedarea demonică poate avea loc numai acolo unde există o formă foarte puternică de solicitare sau supunere a intervenţiei demonice, cum ar fi supunerea sau interacţiunea cu forţele oculte. Conform Scripturii, idolatria, vrăjitoria, satanismul sau un stil de viaţă dedicat în totalitate unor scopuri diabolice sunt factorii care-i pot face pe oameni vulnerabili la o invazie demonică, însă este sigur că demonilor li s-a interzis să intre în sufletele oamenilor după bunul lor plac.[3] Contrar acestei poziţii, toţi cei care apără vindecarea carismatică pornesc de la premisa că amploarea fenomenului demonizării este aceeaşi ca şi în zilele lui Cristos. Pentru că situaţiile reale de posedare demonică se întâlnesc totuşi foarte rar în practică, ei trebuie să trişeze şi să mute ţinta în funcţie de unde au tras săgeata, deformând complet imaginea posedării demonice.

În Biblie, oamenii posedaţi de demoni aveau crize teribile de isterie, strigau cu voci care nu erau ale lor, dădeau dovadă de o forţă fizică ieşită din comun, erau cuprinşi de nebunie, aveau abilităţi de clarviziune şi uneori îşi pierdeau auzul, vorbirea, vederea sau mobilitatea din pricina forţei care punea stăpânire pe ei. Ei îi recunoşteau pe Cristos şi pe slujitorii Săi şi adeseori se manifestau verbal împotriva lor prin ţipete. Manifestările acestui tip de posesie erau atât de îngrozitoare şi de evidente, încât familia celui posedat nu avea îndoieli că persoana în cauză era cu adevărat posedată demonic. În schimb, „demonizaţii” lui John Wimber prezintă de obicei simptome atât de diferite de cele pe care le descrie Biblia, încât autorul poate spune: „Cei mai mulţi dintre demonizaţi nu sunt conştienţi de starea în care se află.” Familia şi prietenii lor sunt uimiţi – şi chiar şocaţi – când află lucrul acesta! Simptomele obişnuite descrie de el nu seamănă deloc cu posedarea demonică menţionată în Biblie!

Probabil că tocmai pentru a evita penibilul acestei situaţii, Wimber a decis să nu folosească expresia „posedare demonică”, ci a ales un termen mai general – „demonizat”. Această mostră utilă de terminologie recent apărută permite oarecum un concept de activitate demonică mai larg şi mai general decât cel pe care-l găsim în Biblie. Cum nu mai trebuie să explice de ce suferinzii lor nu prezintă simptomele descrise în Biblie, vindecători precum John Wimber pot arăta pe loc cu degetul oameni pe care-i declară „demonizaţi” de tot felul de duhuri rele.

De unde ştim dacă cineva este „demonizat”? Care sunt textele spre care ne îndreaptă atenţia John Wimber (sau oricare alt autor carismatic) în căutarea criteriilor după care să punem un diagnostic? Răspunsul este că nu există nici un astfel de text. Lista de simptome întocmită de Wimber nu este luată din Biblie, ci din propria imaginaţie a autorului. Ni se spune că cineva poate fi demonizat dacă este dependent de droguri sau alcool sau dacă cedează în mod repetat în faţa poftelor, păcatului sexual, minciunii, hoţiei, crimei sau tulburărilor de alimentaţie (de la îmbuibare, la anorexie).

Tot astfel, cineva ar putea fi demonizat dacă este cuprins de deprimare, anxietate, nervozitate, ură de sine, resentimente sau de un spirit neiertător. Alte posibile semne ale demonizării includ bolile cronice (mai ales dacă sunt ereditare!) şi situaţiile familiale problematice afectate de alcoolism sau abuzuri sexuale. Se spune că experienţe traumatizante precum violul, abandonul sau accidentele rutiere pot fi căi pe care demonii pot intra în vieţile creştinilor şi necreştinilor deopotrivă.

Nu toţi cei ce suferă de aceste probleme sunt neapărat demonizaţi, ne asigură autorii, dar mulţi sunt. Atunci cum ştim cine este şi cine nu? Cum ne-a obişnuit deja John Wimber, în căutarea răspunsului suntem duşi departe de Scriptură, care în opinia lui este absolut inutilă pentru astfel de lucruri, iar credinţa noastră este dirijată spre oameni (ca Wimber însuşi) care, fiind nişte super-creştini înzestraţi cu daruri extraordinare, sunt echipaţi să pună astfel de diagnostice. Este nevoie de oameni care au darul deosebirii duhurilor şi care primesc în mod supranatural informaţii despre situaţia în care se află suferindul. Numai ei îşi pot da seama dacă persoana în cauză este demonizată sau nu. În contrast total cu această practică, pasaje biblice precum Matei 4:24 sau 8:16 ne arată că adevărata posedare demonică era atât de diferită de bolile „obişnuite” (fizice sau psihice) încât era uşor de recunoscut şi de identificat.

Pot demonii să-i posede pe credincioşi?

În opinia lui John Wimber, creştinii născuţi din nou pot fi controlaţi de demoni în multe aspecte ale vieţilor lor, şi este atât de dornic să-şi demonstreze afirmaţia, încât îl pune pe regele Saul în categoria credincioşilor posedaţi. „Simptomele” acestuia – crizele de mânie, crima, frica, vrăjitoria şi sinuciderea – erau, se pare, semne ale unui credincios demonizat! În Vechiul Testament Saul este, desigur, un exemplu major de necredinţă şi neascultare de Domnul, şi în nici un caz nu a fost un om în inima căruia să fi avut loc vreo lucrare a harului. Până şi Iuda trebuie pus în aceeaşi categorie (Wimber uită că acesta este descris ca fiul pierzării) în încercarea disperată de a găsi exemple biblice de creştini demonizaţi. Chiar Petru este catalogat ca „demonizat” temporar, pur şi simplu pentru că Domnul i-a spus: Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul.

Când Wimber spune despre creştini că riscă să fie „daţi pe mâna lui Satan” (demonizaţi) dacă persistă în păcate nemărturisite, el dă exemplul lui Anania şi al Safirei ca să-şi justifice afirmaţia, însă deşi cei doi au cedat, evident, în faţa ispitelor puternice ale lui Satan, nicăieri în Faptele Apostolilor nu aflăm că ar fi fost demonizaţi. Dimpotrivă, ei au fost consideraţi responsabili în mod personal şi deplin pentru păcatul lor, întrucât nu a existat nici un moment în care să fi pierdut controlul în sensul de a fi fost manipulaţi de un demon. Mai mult, ideea că cei doi ar fi fost demonizaţi ne duce la concluzia că Petru a greşit atunci când i-a mustrat atât de aspru. El ar fi trebuit să facă ce ar fi făcut orice ucenic al lui Wimber: să poruncească demonului (sau demonilor) să plece. Petru ar fi trebuit să-şi folosească „autoritatea Împărăţiei” (aşa cum o numesc aceşti autori) în supunere faţă de presupusa poruncă din Marcu 16. Cât de diferită ar fi cartea Faptele Apostolilor dacă apostolii ar fi acţionat conform învăţăturii carismaticilor extremişti de astăzi.

John Wimber cade în ridicol când ne spune că ar putea apărea situaţii în care creştinii să fie demonizaţi fără să ştie pentru că demonii moşteniţi de la părinţii lor n-au fost alungaţi niciodată. Nici măcar Wimber nu poate aduce vreun text biblic care să justifice această învăţătură, aşa că este obligat să caute confirmarea în practica bisericii romane din secolul al treilea, care îi trecea pe toţi noii convertiţi prin ritualul exorcizării pentru a scoate afară duhurile rele.

Unii vindecători carismatici resping ideea potrivit căreia creştinii pot fi demonizaţi, însă indiferent de termenii pe care-i folosesc, într-un final toţi afirmă că demonii pot invada sufletul sau trupul credinciosului într-o formă sau alta. Colin Urquhart, de exemplu, afirmă despre creştini că nu pot fi posedaţi, dar pot fi asupriţi. El nu face însă decât un joc de cuvinte, întrucât ne învaţă că „asupritorii” trebuie obligaţi printr-o poruncă expresă să plece şi să-i elibereze pe oameni. Formula folosită de el arată că asupritorii trebuie alungaţi printr-o poruncă – „şi asuprirea înfrântă în Numele lui Isus şi prin puterea sângelui Său.”

Colin Urquhart nu spune cu nimic mai mult decât John Wimber despre cum putem şti dacă un credincios este asuprit de un demon. Tot ce poate spune el este că „simţi ca şi cum ai fi într-o cuşcă sau într-o temniţă şi ai nevoie să fii eliberat; sau ca şi cum un nor mare şi apăsător s-ar fi coborât peste tine şi ţi-e foarte greu să-L lauzi pe Dumnezeu sau să te rogi.” Întrucât o astfel de experienţă nu este produsă neapărat de demoni, cum putem şti când este efectul prezenţei demonilor şi când nu? Se ridică astfel încă o dată marea problemă a diagnozei, însă nici Urquhart n-o poate rezolva. Din nefericire, suntem lăsaţi în totalitate la mila închipuirilor noastre subiective – sau a acelor oameni despre care se presupune că ar avea darul deosebirii duhurilor. Imaginaţia domneşte!

Bineînţeles că aceşti autori nu pot indica nici un criteriu biblic după care să se facă diagnosticarea posedării sau asupririi demonice în cazul credincioşilor pentru că Biblia nu vorbeşte nicăieri despre aşa ceva. Mai mult, Biblia nu spune că demonii trebuie alungaţi „prin puterea sângelui”, cum susţine Urquhart. De fapt, această formulă primitivă de exorcizare ţine de sfera poveştilor cu vampiri, şi dacă vampirul este speriat cu lumina reflectată de un crucifix din argint, aici demonul este alungat de un creştin care rosteşte pe un ton imperativ o formulă ce conţine referirea la Numele şi la sângele lui Isus.

În Evul Mediu, călugării romani şi-au umplut buzunarele transformând sângele lui Cristos într-o formulă magică, iar în ziua de azi, numeroşi exorcişti au lucrări înfloritoare folosind mijloace similare. Invocarea sângelui Mielului nu trebuie folosită ca o incantaţie sau ca o vrajă cu care să-i speriem pe demoni. Apocalipsa 12:11 ne spune că sfinţii l-au biruit pe diavolul pentru că erau acoperiţi  de sângele Mielului, şi nu pentru că ar fi rostit o formulă magică referitoare la el. De asemenea, ei au biruit prin cuvântul mărturiei lor şi prin loialitatea lor dusă cu abnegaţie până la capăt.

În cazul creştinilor care ajung la concluzia că sunt demonizaţi sau asupriţi, cei mai mulţi autori carismatici sunt de părere că auto-exorcizarea poate fi realizată fără ajutorul unei alte persoane, însă consecinţele tragice ale acestor idei în vieţile credincioşilor sunt uşor de anticipat. Închipuiţi-vă efectul demoralizator al acestor convingeri asupra multor oameni bolnavi sau deprimaţi când ar afla că problemele lor se datorează demonilor. Şi dacă s-ar chinui să-i poruncească demonului să plece din viaţa lor, doar ca să constate că nu se schimbă nimic? Imaginaţi-vă agonia şi poate chiar groaza cu care ar trage concluzia că demonul încă stăpâneşte peste fiinţa lor! Sau ce am face cu credincioşii care, într-un mod pervers, nu s-ar mai considera răspunzători pentru păcatele lor, dând vina pentru ele pe asuprirea demonică?

Cum rămâne apoi cu mângâierea şi consolarea de care ar fi privaţi credincioşii din cauză că promisiunile protective ale lui Dumnezeu sunt făcute ţăndări de această teorie care spune că demonii din iad pot pătrunde în fiinţele lor, chiar dacă trupurile lor sunt temple ale Duhului Sfânt? Cu siguranţă, creştinii trebuie să ducă o luptă extraordinară împotriva amăgirilor şi ispitelor diavolului, însă nicăieri în Noul Testament împotrivirea faţă de ispite nu se face printr-un proces în care i se porunceşte demonului să-şi desfacă ghearele şi să plece din mintea sau din trupul creştinului. Creştinii se împotrivesc lui Satan atunci când rezistă ispitelor acestuia. Sau, dacă el îi asaltează cu idei care conduc la descurajare şi depresie, ei caută să se ţină strâns de mângâierea şi promisiunile din Cuvântul lui Dumnezeu.

Când Iacov zice: Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi, el ne învaţă că putem face lucrul acesta dacă ne apropiem de Dumnezeu, ne curăţim mâinile şi inimile, plângem pentru păcatele noastre şi ne smerim înaintea Domnului pentru ca El să ne poată înălţa. Iacov nu spune că ar trebui să poruncim demonului sau demonilor să plece, invocând sângele lui Isus, după cum nu spune lucrul acesta nici un alt autor din Noul Testament. Cum explică extremiştii carismatici faptul că Domnul a făcut ca biserica Lui să aştepte, pesemne, 2000 de ani până când au apărut „apostolii” moderni care să completeze învăţătura Bibliei?

Este absolut imposibil ca un demon să locuiască împreună cu Duhul Sfânt în trupul sau în sufletul unui credincios adevărat. Pavel întreabă retoric: Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi, şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri? (1 Corinteni 6:19). Dacă a existat o convertire adevărată, locuirea Duhului Sfânt este permanentă şi veşnică, pentru că avem promisiunea Mântuitorului în sensul acesta: Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac; şi anume, Duhul adevărului … căci rămâne cu voi, şi va fi în voi (Ioan 14:16-17).

Autorii carismatici fac apel adeseori la cuvintele lui Pavel din 2 Timotei 2:26 unde se vorbeşte despre oamenii care se află prinşi în capcana diavolului, fiind prizonierii acestuia. Ei susţin că aceşti oameni sunt credincioşi care au ajuns să fie posedaţi de demoni, însă oricine citeşte acest pasaj îşi dă seama că nu este aşa. Pavel precizează că mesagerii Domnului trebuie să fie în stare să înveţe pe alţii – să îndrepte cu blândeţe pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să ajungă la cunoştinţa adevărului; şi, venindu-şi în fire, să se desprindă din cursa diavolului, de care au fost prinşi ca să-i facă voia (2 Timotei 2:25-26).

Ar trebui să fie clar că cei despre care se vorbeşte aici sunt oameni care se împotrivesc cu încăpăţânare Evangheliei şi care au nevoie de pocăinţă şi mântuire. De asemenea, ar trebui să fie evident faptul că ei nu sunt posedaţi, ci doar fac voia lui Satan răspunzând la toate ispitele acestuia, cum fac mulţi oameni lumeşti. Există o diferenţă uriaşă între a ceda ispitelor lui Satan şi a fi posedat de demoni!

Extinderea posesiei demonice asupra adevăraţilor credincioşi în Cristos este imposibilă din punct de vedere teologic, aici intrând şi acel tip de posesie pe care Urquhart şi alţii îl numesc „asuprire”.

Trebuie să vorbim cu demonii în ziua de azi?

Am putea petrece mult timp comentând pe marginea contradicţiilor majore care apar între cei mai de seamă autori pro-vindecare, însă este suficient un singur exemplu – procedura de alungare a demonului. Unii autori susţin cu tărie că exorcistul trebuie să afle mai întâi numele demonilor pe care trebuie să-i alunge (de ex: Wimber – „Niciodată nu pronunţ cuvântul demon până când nu vorbesc mai întâi cu demonul … Îi spun: În Numele lui Isus, îţi poruncesc, duhule, să-mi spui care-ţi este numele.”) Un alt mare vindecător şi exorcist de talie internaţională afirmă însă că această procedură este absurdă şi inutilă, pentru că odată ce exorcistul primeşte autoritatea asupra demonilor, trebuie să-i poată alunga pe loc. Orice rugăciune oricât de lungă şi orice încercare de a afla numele demonilor sunt considerate inutile.

Adevărul este că toţi aceşti învăţători greşesc grav, pentru că Dumnezeu a interzis pentru totdeauna orice interacţiune verbală între poporul Său şi demoni. În afară de lucrarea de exorcizare făcută de Cristos şi de apostolii Săi ca reprezentanţi ai Lui (lucrare menită să confirme puterea Lui divină şi să ne asigure că El are putere asupra demonilor), nici o altă interacţiune directă între credincioşi şi demoni nu este permisă sau recomandată în Noul Testament.

Deuteronomul 18:10-12 este unul dintre mai multe texte care interzic în mod absolut orice formă posibilă de implicare sau interacţiune cu duhurile necurate. Dumnezeu spune: „Să nu fie la tine nimeni care … să aibă meşteşugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor, de descântător, nimeni care să întrebe pe cei ce cheamă duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care să întrebe pe morţi. Căci oricine face aceste lucruri este o urâciune înaintea Domnului.

Trebuie să înţelegem foarte bine de ce este un lucru atât de grav şi de respingător să intrăm în contact cu duhurile rele. Nu este doar o chestiune de a-I întoarce spatele lui Dumnezeu şi a ne încrede în altceva sau în altcineva decât în El. În primul rând, este un lucru rău pentru că orice tentativă de a intra în contact direct (inclusiv de a conversa) cu un duh necurat este o urâciune înaintea Domnului. Principiul din spatele acestei interdicţii este că orice comunicare directă a oamenilor cu demonii este un act cât se poate de detestabil şi de jignitor înaintea lui Dumnezeu, indiferent care ar fi scopul sau motivul. Cuvântul ebraic tradus prin urâciune înseamnă scârbos sau dezgustător. Demonii sunt fiinţe scârboase, duhuri rele pline de ură, amăgitoare şi viclene, adevărate pericole cauzatoare de moarte. Ni se interzice la modul absolut să le acordăm interes, să le punem întrebări, să le cerem ceva sau să interacţionăm cu ele în orice fel, indiferent de circumstanţe şi oricât de „bune” intenţii am avea.

Poate că vom înţelege mai bine dacă ne imaginăm reacţia unor părinţi care îşi duc copilul de un an la ţară şi constată că acesta este interesat să exploreze un şanţ plin cu dejecţii. În această situaţie, tocmai natura murdăriilor din acel şanţ este cea care-i alarmează şi îi îngrozeşte pe părinţi, şi nu motivele copilului. Un singur demon venit din abis este o forţă diabolică de milioane de ori mai scârboasă şi mai periculoasă decât orice cantitate de dejecţii. În ochii lui Dumnezeu, orice comunicare directă între copiii Săi şi duhurile întunericului este o urâciune. Carismaticii nechibzuiţi care vor să-i identifice pe demoni pentru a-i putea interoga mai apoi arată cât de puţin înţeleg din ticăloşia inimaginabilă şi din puterea subtilă a acestor duhuri.

Unul dintre nelegiuiţii enumeraţi în Deuteronomul 18:10-12 este cel ce cheamă duhurile. Sfera semantică a termenul ebraic include orice comunicare cu un duh, de la interogarea numelui acestuia până la conducerea unei şedinţe de spiritism. Un alt infractor din aceeaşi listă este cel ce dă cu ghiocul. Aici este vorba despre un „cunoscător” sau clarvăzător. Şi totuşi, numeroşi vindecători carismatici încearcă cu disperare să intre în posesia unor cunoştinţe ascunse despre oameni şi evenimente. Ceea ce ei numesc „cuvinte de înţelepciune şi cunoaştere” (pervertind termenii biblici) nu diferă cu nimic de exerciţiile de clarviziune ale spiritiştilor din vechime!

Şi mai grav este faptul că lucrătorii carismatici de azi încearcă de multe ori să afle identitatea şi intenţiile demonilor a căror prezenţă este bănuită în cei ce suferă. Unii dintre aceşti lucrători sunt, fără îndoială, nişte prefăcuţi de doi bani care îşi inventează toate aşa-zisele descoperiri. Sunt însă alţii care cred puternic în sistemul lor teologic şi care depun toate eforturile pentru a deveni deschişi şi sensibili la lumea nevăzută a demonilor, fără să-şi dea seama că Dumnezeu condamnă această activitate considerând-o adevărat spiritism. Nenumăraţi exorcişti creştini profani şi superficiali cutreieră lumea, impresionându-i pe cei slabi prin cunoştinţele lor despre duhurile rele şi cu puterea pe care pretind că ar avea-o asupra acestora. Unii sunt nişte măscărici şi mincinoşi netrebnici. Alţii sunt lucrători adevăraţi care s-au lăsat prinşi într-o avalanşă de închipuiri şi isterii. (Când întâlnesc un caz real de posedare demonică, aceştia au parte de un şoc teribil!) Există însă şi exorcişti care au reuşit să pătrundă într-o oarecare măsură în lumea spiritelor şi au devenit „cunoscători” sau spiritişti – detestabili înaintea lui Dumnezeu pentru că s-au atins de lucruri nepermise. Este absolut imposibil ca un spiritist să fie de partea Domnului, întrucât spiritismul în toate formele sale este extrem de dezgustător pentru Dumnezeu.

Privind lucrurile dintr-un alt unghi, este cazul să ne întrebăm ce spun oamenii care au convingerea că pot intra în contact direct cu demonii fără să fie pângăriţi? Ei arată cât de puţin înţeleg din păcătoşenia nemărginită şi puterea teribilă a demonilor. Ei spun, de fapt, că îi consideră mai puţin periculoşi decât criminalii de pe pământ, întrucât aceşti aşa-zişi exorcişti ar da înapoi, probabil, dacă ar trebui să confrunte un tâlhar înarmat sau un hoţ în miez de noapte. Observaţi îngâmfarea şi calmul care îi caracterizează pe aceşti exorcişti carismatici! Pentru ei, demonii sunt o nimica toată! Alungă o duzină în zece minute şi apoi predică de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Ce mesaj Îi transmit exorciştii lui Dumnezeu când înfruntă lumea duhurilor rele cu mâinile goale, ca să spunem aşa? Ei îi spun Domnului că nu au nevoie de Fiul lui Dumnezeu şi de sfinţii Lui îngeri ca să-i reprezinte în arena luptei spirituale, nevăzute. Ei nu au nevoie de un Reprezentant divin, de un Ocrotitor suveran, de un Scut şi Apărător care să-i protejeze împotriva puterilor întunericului şi a expunerii directe în faţa diavolului şi a hoardelor sale. Ei sunt în stare să pornească la luptă împotriva duşmanului, să treacă în spatele liniilor inamice şi să arunce o privire la armatele sale înşirate pentru bătălie. Exorciştii au rescris doctrinele fundamentale ale Bibliei, declarându-I lui Dumnezeu că nu mai au nevoie să fie „în Cristos” pentru a purta lupta spirituală. Cât de puternici sunt! Cât de capabili!

Numai Domnul Isus poate mustra şi alunga un demon, iar noi nu avem voie să-I subminăm preoţia! Credincioşii nu trebuie să se lase atraşi de aceste idei care pretind că adepţii lor ar putea deţine puterea şi autoritatea să identifice demonii, să li se adreseze şi să le poruncească. Dacă ne confruntăm cu o situaţie clară de posedare demonică marcată de semnele teribile pe care ni le descrie Biblia, trebuie să apelăm la rugăciune şi, când se iveşte ocazia, să-l îndemnăm pe cel posedat să vină la Cristos, singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi om, ca să primească de la El mântuire şi eliberare. Noi nu le putem oferi oamenilor nici unul dintre aceste lucruri; trebuie să-i trimitem întotdeauna la Cristos.

Aceasta este de fapt predicarea – procesul de a-i trimite pe oameni la Cristos pentru împlinirea tuturor nevoilor lor spirituale, pentru că noi nu putem împlini nici una dintre ele. Carismaticii au adoptat nu numai gândirea cultelor păgâne, ci şi ideea romană de preoţie, atunci când şi-au imaginat că oamenii muritori au puterea delegată din partea lui Cristos asupra demonilor întunericului. Teribilul adevăr este că tocmai apărătorii şi exponenţii exorcismului sunt cei care se expun celor mai mari riscuri în urma contactului cu demonii, acesta fiind cu siguranţă unul dintre motivele principale pentru care Dumnezeu interzice experimentele îndrăzneţe în acest domeniu. Există o mulţime de oameni ca John Wimber care încalcă în mod repetat şi regulat porunca Domnului, căutând să interacţioneze cu demonii. În acelaşi timp, ei pun deoparte raţiunea şi se lasă conduşi de gânduri şi închipuiri aleatorii, presupunând că în felul acesta vor primi cuvinte de înţelepciune şi cunoaştere. Tocmai ei sunt cei care, mai devreme sau mai târziu, vor sta faţă în faţă cu demoni, cu duhuri adevărate, şi care, din pricina experimentelor lor cu tehnicile oculte şi cu manipularea spiritelor, vor fi extrem de vulnerabili în faţa puterii demonice.

Ne întrebăm câţi dintre aceşti carismatici extremişti au fost oameni care, induşi în eroare cu privire la mântuirea lor, au intrat plini de aroganţă într-o lucrare de exorcizare în care au fost exploataţi ei înşişi de un duh. Oare nu ar putea fi aceasta o explicaţie a faptului că unele dintre informaţiile obţinute de ei prin clarviziune au fost corecte? Nu se explică aşa faptul că uneori semnele şi minunile făcute de ei (precum semnele şi minunile profeţilor mincinoşi şi ale preoţilor din sectele păgâne de azi) par incredibil de reale? Satan şi demonii săi au o anumită putere asupra lumii materiale astfel că pot imita vindecări trupeşti şi pot abilita pe cineva să practice clarviziunea, levitaţia, telekinezia precum şi alte semne şi minuni mincinoase (2 Tesaloniceni 2:9). Nu este posibil ca unii dintre aceşti vindecători carismatici să fie ei înşişi demonizaţi?

Câteva „dovezi textuale” carismatice

Iată alte câteva exemple de pasaje din Scriptură folosite în mod greşit de John Wimber şi de alţi vindecători de seamă pentru a demonstra că lucrarea creştină din zilele noastre trebuie să includă un şir neîntrerupt de exorcizări. Cititorii sunt invitaţi să remarce modul complet greşit în care sunt folosite aceste texte.

1 Timotei 4:1: Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor. Aceste cuvinte nu spun nimic despre posedarea demonică şi nici despre alungarea demonilor. Ele descriu nişte oameni păcătoşi, dar perfect raţionali care îi învaţă pe alţii doctrine care (probabil fără ca ei să ştie lucrul acesta) sunt inventate şi plantate în minţile învăţătorilor păgâni de către demoni.

1 Petru 5:8-9: Fiţi treji, şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte, şi caută pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui tari în credinţă. Acest pasaj vorbeşte despre împotrivirea faţă de diversele ispite ale lui Satan. Petru ne învaţă că noi putem face lucrul acesta îndeplinindu-ne în continuare îndatoririle spirituale, dar nu spune nimic despre alungarea demonilor.

Ioan 20:21: Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi. Raţionamentul aplicat la acest verset este următorul: după cum Isus a fost trimis de Tatăl să facă o serie de lucruri – inclusiv să scoată demoni din oameni – şi noi suntem trimişi să ducem mai departe lucrarea Lui în toate aspectele ei. În mod clar însă, raţionamentul este superficial şi greşit, pentru că Mântuitorul a făcut multe lucruri pe care noi nu le putem face şi pe care nu trebuie să încercăm să le copiem. De exemplu, El a venit ca să-Şi arate divinitatea şi să moară pe Calvar, lucruri pe care noi nu le putem face. Cuvintele Domnului nostru din Ioan 20 au menirea să ne asigure că avem o trimitere divină pentru lucrarea pe care o facem. Ele nu sugerează absolut deloc că trebuie să copiem fiecare lucrare şi faptă ale Domnului.

Capitol 6

Demonii nu pot pune stăpânire pe oameni după bunul lor plac

Şase motive biblice

 

Evanghelicii din trecut au adus argumente biblice solide în favoarea ipotezei că posedarea demonică la scară largă a luat sfârşit odată cu lucrarea lui Cristos înfăptuită pe pământ. De atunci încoace, spuneau înaintaşii noştri, posesia demonică poate avea loc doar atunci când oamenii se expun în mod voluntar la activitatea demonică, aşa cum se întâmplă în implicarea în spiritism. Recent însă, autorii pro-carismatici care nu cunosc teologia evanghelică tradiţională în acest domeniu au afirmat cu tărie că nu există dovezi biblice care să confirme poziţia tradiţională.

În continuare, vom prezenta şase argumente în favoarea poziţiei evanghelice clasice, împreună cu pasajele biblice care le confirmă. În opinia autorului, oricare dintre aceste argumente ar fi suficient de unul singur pentru a demola toate ideile exorciştilor carismatici. Puse laolaltă, aceste argumente sunt de-a dreptul indestructibile.

 

1. Domnul a spus că demonii vor fi îngrădiţi

Însuşi Domnul Isus Cristos a echivalat lucrarea Sa de alungare a demonilor cu restricţionarea activităţii lui Satan în perioada de la începutul veacului Evangheliei. În Luca 11:20-22, El a spus: Dar, dacă Eu scot dracii cu degetul lui Dumnezeu, Împărăţia lui Dumnezeu a ajuns până la voi. Când omul cel tare şi bine înarmat îşi păzeşte casa, averile îi sunt la adăpost. Dar dacă vine peste el unul mai tare decât el şi-l biruieşte, atunci îi ia cu sila toate armele în care se încredea, şi împarte prăzile luate de la el.

Prin aceste cuvinte, Domnul descrie perioada Vechiului Testament în care diavolul era asemenea unui bărbat puternic şi înarmat care stăpânea peste vaste regiuni ale lumii. Averile diavolului erau „la adăpost”, iar popoarele se aflau în întuneric spiritual, şi demonii care locuiau în oameni nu erau deloc deranjaţi. Nimeni nu era capabil să realizeze cu succes o exorcizare cu efecte pe termen lung. Apoi, Domnul Se descrie pe Sine venind cu degetul lui Dumnezeu, alungând demonii ca semn că El este adevăratul Mesia şi că veacul Evangheliei a început. Atacul Său violent împotriva oştirilor întunericului (al cărui punct culminant a fost la Calvar) avea să pună capăt libertăţii lui Satan de a orbi naţiunile. Biruindu-l pe Satan, Domnul nostru i-a luat armura – cercurile de fier din jurul popoarelor – făcând posibilă influenţa Evangheliei asupra omenirii.

Puterea demonilor de a pune stăpânire pe oameni după bunul lor plac trebuie inclusă, în mod logic, în această limitare a puterii lui Satan, pentru că, exercitată la nivelul individului sau naţional, această putere este la fel de nocivă. Când amăgesc popoarele, Satan şi demonii lui pun stăpânire pe minţile şi inimile oamenilor, împiedicând orice influenţe spirituale. Când un demon pune stăpânire pe un singur om, este de fapt acelaşi lucru la o altă scară. Este ca şi cum demonul ar fi ridicat un zid în jurul acelei persoane, la fel cum Satan a ridicat un zid impenetrabil de păgânism în jurul popoarelor, în zilele Vechiului Testament.

De aceea, imaginea pe care i-o zugrăveşte Noul Testament diavolului, după momentul Calvarului este aceea a unui demon supus. El nu mai poate pune stăpânire pe oameni sau pe popoare după bunul lui plac. Ca un fel de vagabond spiritual, el trebuie să trăiască pe străzi şi să-i ispitească pe oameni din afară. Totuşi, puterea lui rămâne înfiorătoare şi foarte mare, pentru că inimile oamenilor sunt deznădăjduit de rele prin natura lor. În ele există o puternică înclinaţie de a crede minciunile lui şi de a da curs ispitelor lui. Cu toate acestea, el nu mai poate pune stăpânire pe ei şi nu-i mai poate înrobi după bunul său plac. De la Calvar încoace, singura posibilitate ca demonii să posede sufletele oamenilor este ca aceştia din urmă să coopereze în mod conştient şi voluntar cu influenţele demonice şi să-şi supună vieţile înaintea acestora.

Aceeaşi legare sau, cu un alt cuvânt, îngrădirea lui Satan este menţionată şi în Marcu 3:27, unde Mântuitorul descrie în următoarele cuvinte acţiunea Sa îndreptată împotriva lui Satan: Nimeni nu poate să intre în casa unui om tare şi să-i jefuiască gospodăria, decât dacă a legat mai întâi pe omul acela tare; numai atunci îi va jefui casa. Deşi este fără doar şi poate un ispititor activ, diavolul, fiind acum un vagabond şi nicidecum un stăpân, trebuie să aibă parte de cooperarea victimelor sale. „Domnul puterii văzduhului” nu are acum nici palat, nici tron şi nici drepturi. El şi oştirile sale demonice sunt nişte duhuri rătăcitoare care trăiesc de pe urma şiretlicurilor de care sunt în stare.

Domnul Isus Cristos a pus din nou semnul egalităţii între alungarea demonilor şi îngrădirea lui Satan la Calvar, spunând: Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară (Ioan 12:31). Satan a fost aruncat afară în primul rând ca urmare a înfrângerii sale la Calvar, dar în acelaşi timp a fost „aruncat afară” în vremea lui Cristos şi în privinţa puterii sale de a poseda fiinţele umane după bunul său plac. Această ultimă activitate se include perfect în cuvintele lui Cristos – pentru că Domnul a folosit exact cuvintele (a arunca afară) care descriu o exorcizare.

Primul argument în favoarea încetării posedării demonice involuntare sau generale este acela că Domnul Isus Cristos a afirmat foarte clar că lucrarea Sa pe pământ a adus o îngrădire drastică a puterilor cu care Satan ducea în robie sufletele oamenilor.

 

2. David şi Pavel spun că puterile demonice sunt în prezent limitate

Cel de-al doilea argument este inspirat din pasaje biblice care prezic şi explică în acelaşi timp captivitatea demonilor care a început la Calvar. Psalmul 68 este o profeţie care priveşte înainte la venirea lui Cristos în lume, la biruinţa Sa împotriva puterilor întunericului, la înălţarea Sa la cer şi la domnia Sa peste Biserica Lui pe tot parcursul veacului Evangheliei. Apostolul Pavel citează psalmul în sensul acesta.

Psalmul 68 se deschide cu următoarele cuvinte – Dumnezeu Se scoală, vrăjmaşii Lui se risipesc, şi potrivnicii Lui fug dinaintea Feţei Lui. Mesia vine, iar oştirile diavolului vor fugi dinaintea Lui. Ele vor fugi în timpul umblării Sale pe pământ (căci El le va scoate din oameni) şi vor fugi, de asemenea, când El va obţine victoria la Calvar.

Când Mântuitorul Se va înălţa la cer (spune psalmul), El va primi daruri pe care le va da mai departe oamenilor: Te-ai suit pe înălţime, ai luat prinşi de război, ai luat în dar oameni; cei răzvrătiţi vor locui şi ei lângă Domnul Dumnezeu.

Se pune următoarea întrebare – Cine sunt aceşti prinşi de război şi ce sunt aceste daruri? Răspunsul ni-l dă Pavel în Efeseni 4:8 şi 11 („comentariul” său pe marginea Psalmului 68) – S-a suit sus, a luat robia roabă, şi a dat daruri oamenilor … Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, proroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători …

După ce l-a înfrânt pe Satan la Calvar, Domnul nostru S-a înălţat la cer şi, ca orice cuceritor, a luat cu el o mulţime de prizonieri. El a dezbrăcat demonii întunericului de o mulţime de puteri şi a luat de la ei o pradă de război pe care a împărţit-o urmaşilor Săi. Ce pradă de război ar fi putut lua Mântuitorul nostru de la diavolul şi oştirile sale, pe care s-o poată oferi urmaşilor Săi? Înainte de Calvar, diavolul şi oştirile sale aveau o influenţă uriaşă asupra omenirii, dar o influenţă care nu le aparţinea de drept, fiindcă o furaseră. Cu toate acestea, ei aveau o putere irezistibilă de a înşela naţiunile, de a ţine Neamurile în întuneric şi de a poseda o mulţime de suflete.

La Calvar, Cristos a luat această putere de la diavolul şi de la demonii săi şi, după înălţare, a oferit-o Bisericii Sale. El i-a dezbrăcat pe demoni de puterea lor neîngrădită asupra minţilor oamenilor şi le-a dat ucenicilor Lui puterea irezistibilă a Cuvântului Său şi a lucrării Evangheliei.

Aşadar, oştirile întunericului, Satan şi demonii lui, sunt deposedaţi de o mare putere, iar credincioşii din Noul Testament primesc în schimb o influenţă extraordinară şi darurile vestirii Evangheliei cu care să pătrundă în toate popoarele înşelate ale pământului.[4] Diavolul şi îngerii lui nu sunt înlăturaţi încă total de pe scena istoriei, dar ei nu mai pot opri Evanghelia din drumul ei către oameni, nu mai pot împiedica procesul de convertire la Cristos şi nu mai pot pune stăpânire pe oameni fără voia acestora. Puterea irezistibilă asupra sufletului este una dintre „prăzile” de la Calvar.

 

3. Demonii ştiau că le va veni sfârşitul

Al treilea grup de pasaje biblice care ne fac să credem că robia demonică fără acceptul oamenilor nu mai este posibilă în ziua de azi vorbeşte despre reacţia pe care au avut-o demonii la întâlnirea cu Mântuitorul. Ei înşişi au ştiut, se pare, că lucrarea lui Cristos avea să aducă o mare transformare în activitatea lor şi să pună capăt puterii şi libertăţii lor de a pune stăpânire pe sufletele oamenilor aşa cum voiau. Bărbatul din Gadara (care fusese posedat mult timp de mai mulţi demoni), când L-a văzut pe Isus, a scos un strigăt ascuţit, a căzut jos înaintea Lui, şi a zis cu glas tare: Ce am eu a face cu Tine, Isuse, Fiul Dumnezeului Celui Preaînalt? Te rog nu mă chinui (Luca 8:28).

Isus le poruncise duhurilor necurate să iasă din omul acela, iar ele şi-au dat seama cu groază că libertatea lor de a pune stăpânire pe oameni după bunul lor plac se terminase. Tocmai pentru că ştiau că nu li se va mai permite să intre într-un alt om, duhurile au cerut să fie lăsate să intre în porci. Astfel, până şi demonii au mărturisit despre faptul că posedarea demonică „involuntară” a fost oprită prin lucrarea lui Cristos.

Bărbatul posedat prezent în sinagoga din Capernaum, când L-a văzut pe Cristos, a strigat zicând: Ce avem noi a face cu Tine, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne pierzi? Te ştiu cine eşti: Eşti Sfântul lui Dumnezeu! (Marcu 1:24). În mod cert, bărbatul acela era posedat de un singur duh necurat, însă duhul a vorbit cu durere şi spaimă în numele tuturor demonilor. Această fiinţă respingătoare nu şi-a exprimat doar teama personală că va fi alungat din acel om, ci a vorbit în numele tuturor celor ca ea. O relatare paralelă a aceluiaşi eveniment se găseşte în Luca 4:33-36.

 

4. Satan nu se poate manifesta în mod deschis

Un al patrulea argument în favoarea ideii că Satan şi demonii lui nu pot poseda sufletele oamenilor fără restricţii este faptul că Dumnezeu a anunţat că îl va împiedica pe Satan să se arate. Diavolul a fost pus în nişte lanţuri puternice, astfel încât să nu se poată întrupa, nici să nu se arate în forma „omului fărădelegii” până când Domnul îi va permite aşa ceva, lucru care se va întâmpla imediat înainte de reîntoarcerea Sa glorioasă. Această îngrădire ar fi imposibilă, desigur, dacă demonii ar avea libertatea să pună stăpânire pe oameni după bunul lor plac şi să-şi exprime comportamentul „demonic” prin aceştia. Aceasta ar fi o manifestare deschisă şi de mare amploare a oştirilor lui Satan în lume. În mod evident, îngrădirea lui Satan trebuie să presupună şi o îngrădire similară a oştirilor sale demonice.

În 2 Tesaloniceni 2:6-7, apostolul Pavel arată că reprezentantul lui Satan este împiedicat să apară înainte de momentul hotărât de Dumnezeu: Şi acum ştiţi bine ce-l opreşte ca să nu se descopere decât la vremea lui. Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca acela care o opreşte acum, să fie luat din drumul ei. Aşadar, manifestarea lui Satan este limitată strict înainte de perioada sa finală de activitate – Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale (2 Tesaloniceni 2:8).

În prezent, diavolul este obligat să-şi aplice strategia fără să iasă în evidenţă. În ascuns şi pe furiş, el promovează religii false, filozofii ateiste şi pe dumnezeii aurului şi argintului – materialismul şi secularismul. El este obligat să-şi desfăşoare operaţiunile rămânând ascuns privirilor. Dar nici măcar atunci când va fi pus în libertate pentru „puţină vreme” (imediat înainte de întoarcerea lui Cristos), el nu se va putea întrupa şi nu va fi vizibil. Printr-o manipulare subtilă a societăţii, el va face ca omenirea să cadă într-o mare apostazie, o perioadă de respingere extremă a lui Dumnezeu şi a oricărei legi morale. (Şi alte pasaje din Scriptură precum Apocalipsa 19:15-21 vorbesc despre manifestarea indirectă a lui Satan şi despre distrugerea omului fărădelegii la sfârşitul vremurilor.)

Pe scurt, Scriptura exclude manifestarea ostentativă a personalităţii demonice aşa cum apare ea în posedarea demonică pe scară largă. Satan este obligat astăzi să-şi desfăşoare activitatea în ascuns şi pe furiş, în timp ce înrobirea demonică generală nu este ceva ascuns sau subtil. Prin urmare, acest tip de posesie demonică este o realitate, dar şi o raritate în ziua de azi.

 

5. Biblia defineşte cu precizie activitatea demonică

Al cincilea argument adus împotriva posedării demonice pe scară largă în zilele noastre este faptul că mai multe pasaje din Noul Testament ne descriu cu precizie care vor fi activităţile lui Satan în perioada Evangheliei, iar înrobirea oamenilor nu apare în nici unul din aceste pasaje. Ironia tragică este că în timp ce învăţătorii carismatici se luptă să alunge demoni (care sunt doar nişte produse ale imaginaţiei lor), adevăraţii demoni au reuşit să pătrundă în bisericile lor prin comportamente lumeşti şi învăţături false. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că rolul demonilor în ziua de azi este să-i ispitească pe oameni să păcătuiască, să persecute şi să pună la încercare poporul lui Dumnezeu şi să răspândească o învăţătură falsă.

De exemplu, citim în 1 Timotei 4:1  Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor. Cei mai mulţi comentatori sunt de acord că duhurile înşelătoare se referă la oamenii mincinoşi şi făţarnici care sunt folosiţi de diavolul. Învăţăturile dracilor sunt de fapt învăţăturile demonilor. Demonii se implică activ în inventarea şi răspândirea doctrinelor mincinoase. Ei sunt prezenţi în seminarii, colegii biblice şi facultăţi de teologie – oriunde ar putea găsi oameni ai bisericii şi lucrători vulnerabili.

Iacov 3:14-15 ne spune că demonii, departe de a-i poseda pe oameni, stârnesc dispute între membrii bisericii. El scrie: Dar dacă aveţi în inima voastră pizmă amară şi un duh de ceartă, să nu vă lăudaţi şi să nu minţiţi împotriva adevărului. Înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, firească, drăcească (în traducere literală: demonică, sau a demonilor). Cât de uşor putem fi amăgiţi de ispitele demonice. Ca membri în biserică, ne lăsăm cuprinşi imediat de răutate şi resentimente unii faţă de alţii. Uităm că gelozia, mânia şi amărăciunea sunt insinuate şi stârnite de demonii prezenţi printre noi.

În 1 Ioan 4:1-6 suntem îndemnaţi – să nu daţi crezare oricărui duh – fiindcă demonii sunt mereu prin apropiere, mereu gata să ne sugereze o reacţie firească în totală contradicţie cu învăţătura din Cuvântul lui Dumnezeu, cu principiile de ascultare şi credinţă. În timp ce carismaticii sunt preocupaţi de posedarea demonică, aceşti demoni se îndeletnicesc cu promovarea ecumenismului, a manifestărilor lumeşti, a închinării în stil pop, a pasiunii pentru lux, a obsesiei pentru carieră şi a comportamentelor depravate printre creştini.

Tragem concluzia că deşi diavolul şi duhurile sale nu mai au puterea de a pune stăpânire pe cineva (fără cooperarea serioasă din partea oamenilor), tocmai ei se află în spatele nebuniei actuale de a identifica şi exorciza demoni imaginari, pentru că această nouă preocupare distrage atenţia creştinilor de la adevărata activitate a demonilor – aceea de a lovi şi de a murdări bisericile creştine. Apocalipsa 2:9, 20, 24 şi 3:9 sunt alte câteva versete care ne arată că demonii se află în spatele oricărei forme de ipocrizie, închinare falsă şi învăţătură mincinoasă.

Apocalipsa 12 descrie strategia la care vor apela demonii umiliţi în perioada pe care o traversăm. Vor poseda ei după bunul lor plac? Nu, răspunde Apocalipsa 12. Ştiind că timpul pe care-l au la dispoziţie este scurt, ei îşi vor revărsa răutatea împotriva bisericilor Mântuitorului. Cât timp vor face lucrul acesta? Pe tot parcursul veacului Evangheliei, după cum vedem din versetul 17, unde citim că balaurul se războieşte cu rămăşiţa seminţei femeii – poporul lui Dumnezeu – până la sfârşitul vremurilor.

Odată ce înţelegem că aceasta este învăţătura Noului Testament, ne putem da seama ce dezastru şi ce tragedie s-ar declanşa printre adevăraţii credincioşi dacă s-ar lăsa atraşi de subiectul posedării demonice. Cei obsedaţi de exorcizări au rămas în urmă cu 2.000 de ani. Ei nu au descoperit încă lista foarte precisă de activităţi demonice menţionată în Noul Testament.

 

6. Nu există autoritate biblică pentru exorcizare

Al şaselea argument împotriva opiniei potrivit căreia posedarea demonică pe scară largă se manifestă şi în zilele noastre este absenţa totală a oricărei învăţături despre exorcizare adresate credincioşilor în Noul Testament. Apostolii (şi cei şaptezeci de mesageri speciali) au primit putere asupra demonilor numai pentru că ei anunţau venirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, alungarea demonilor era semnalul venirii lui Cristos şi începutul noului veac al Evangheliei.

Puterea ucenicilor de a scoate demoni nu avea să fie un element permanent în slujirea creştină, motiv pentru care nici o carte din Noul Testament nu include învăţături despre cum trebuie scoşi demonii. Nici unul dintre pasajele clasice care vorbesc despre lupta noastră împotriva diavolului nu spune un cuvânt măcar despre posedarea demonică sau despre exorcizare. Deşi apostolul Pavel face referire la toate aspectele profunde ale războiului spiritual, el nu spune absolut nimic despre înrobirea demonică sau despre exorcizare (de ex: Romani 6-8, Galateni 5-6, Efeseni 6:11-18).

Ar fi posibil ca o tragedie spirituală răspândită să fie omisă în mod accidental? Bineînţeles că nu, fiindcă Biblia este absolut suficientă pentru toate nevoile noastre. Învăţăturile despre cum să ne raportăm la posedarea demonică lipsesc pentru că aceasta este o apariţie relativ rară şi se supune regulilor obişnuite pentru evanghelizare.

Să presupunem că ne confruntăm cu un caz rar de posesie demonică. Mai întâi, trebuie să ne aducem aminte că misiunea noastră este aceea de a proclama Evanghelia, nu de a exorciza demonul. În al doilea rând, ne amintim că Domnul nostru a avertizat că, fără convertire, exorcizarea este inutilă. Posedată sau nu, pentru persoana în cauză, singurul mod biblic de a primi mântuirea este să se pocăiască şi să creadă în Evanghelie. Procedura este aceeaşi şi pentru oamenii posedaţi.

Cum rămâne cu situaţia de după convertire? Este posibil ca un om posedat să fie mântuit şi apoi să aibă nevoie de exorcizare pentru ca demonul să fie alungat? Aşa ceva ar fi de neconceput din punct de vedere teologic. Ce fel de convertire ar fi aceea dacă demonul nu ar fi fost alungat de Duhul lui Dumnezeu în clipa când El a pătruns şi a pus stăpânire pe viaţa omului?

Dacă un lucrător creştin se confruntă cu un caz de robie demonică (fiind vorba, probabil, de o persoană cu implicări puternice în ocultism), rolul său este să mărturisească, să se roage şi să-l îndemne pe cel posedat să-I ceară ajutorul lui Cristos în vederea mântuirii. Niciodată nu trebuie să ne arogăm drepturi preoţeşti şi să preluăm noi rolul lui Cristos. Numai Cristos poate alunga un demon, după cum numai El poate ierta păcatele şi schimba o viaţă. Aşa cum spunea Luther – „Noi nu putem alunga demoni prin anumite ceremonii şi cuvinte aşa cum au făcut Isus Cristos şi apostolii … Nu putem alunga singuri duhurile rele şi nu trebuie să încercăm vreodată să facem aşa ceva” (Table Talk).

 

Exorcizare în Numele lui Isus

După toate cele amintite, rămâne o întrebare la care nu am răspuns. Dacă nu avem indicaţii în Biblie cu privire la o lucrare permanentă de exorcizare, cu rămâne cu situaţia în care apostolul Pavel s-a întors spre fata posedată din Filipi şi a zis: În Numele lui Isus Cristos îţi poruncesc să ieşi din ea (Faptele Apostolilor 16:18)? Nu ar trebui să folosim şi noi astăzi Numele lui Isus ca să alungăm demonii? Răspunsul cât se poate de cert este: nu. Cu nici un chip nu avem voie să abuzăm de Numele lui Isus şi să-l folosim ca pe un farmec sau ca o formulă superstiţioasă pentru a speria duhurile rele.

Când apostolul Pavel a folosit Numele lui Isus, el nu a făcut-o pentru că rostirea numelui ar fi avut vreo contribuţie! El pur şi simplu le-a dat de ştire tuturor celor prezenţi acolo că alungă demonul cu autoritatea expresă a lui Cristos. Apostol fiind, el fusese „mandatat”, autorizat şi împuternicit personal de Cristos să scoată demoni. Noi nu suntem apostoli şi nu am fost autorizaţi sau împuterniciţi să facem lucrul acesta. Marea trimitere pe care am primit-o nu ne autorizează să alungăm demoni. Pavel avea acest drept fiindcă era apostol. Noi nu ne aflăm într-o asemenea postură şi de aceea nu avem voie să folosim Numele lui Isus în astfel de situaţii.

Ori de câte ori cineva (în Biblie) face un lucru în Numele lui Isus, înseamnă că face acel lucru la porunca Sa expresă şi ca reprezentant al Său. Când Pavel le scrie corintenilor (1 Corinteni 5), el le spune că Domnul Cristos i-a comunicat să le poruncească să-l alunge din mijlocul lor pe credinciosul imoral. Prin urmare, el le porunceşte în Numele Domnului Isus. De fiecare dată, expresia în Numele lui Isus înseamnă că Isus Cristos a poruncit ceva. Lucrul acela se face în locul Lui şi pentru El. Noi îi primim pe copii în Numele lui Cristos pentru că El ne-a poruncit în mod expres să facem lucrul acesta. Ne adunăm în Numele lui Cristos pentru că ascultăm de porunca Sa expresă.

Înainte să meargă la Calvar, Domnul Isus a alungat o mulţime de demoni, dar alţii au fost lăsaţi să robească temporar sufletele oamenilor pentru ca să-i poată alunga şi apostolii. În felul acesta avea să se împlinească Marcu 16:17 şi toţi oamenii aveau să ştie că apostolii erau cu adevărat reprezentanţii lui Cristos. În ceea ce ne priveşte, nu avem voie să folosim vreodată Numele lui Isus ca o formulă magică pentru ceva ce El nu ne-a poruncit să facem.

 

 (capitolele 5 și 6 preluate din Epidemia vindecărilor)

 

romanian-healing-epidemic.jpg

 

 

Întreaga carte Epidemia vindecărlor poate fi com

andata de la editura Făclia din Oradea www.faclia.ro

 

 



[1] Textele spun Nu!

[2] Matei 9:32; 12:22; Marcu 9:14-29.

[3] Pentru dovezi aduse în sprijinul acestei afirmaţii, vezi capitolul următor.

[4] Unii exegeţi consideră că robii sunt de fapt credincioşii lui Dumnezeu care (prin Calvar) au fost înfrânţi ca răzvrătiţi şi luaţi de Cristos ca prizonieri ai slavei. Limbajul din Psalmul 68 descrie însă nişte duşmani care sunt umiliţi şi luaţi captivi. Pavel face o afirmaţie similară în Coloseni 2:15, vorbind încă o dată despre victoria lui Cristos împotriva diavolului şi a îngerilor lui, la Calvar: A dezbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce. Prada pe care a luat-o Dumnezeu de la diavolul şi îngerii lui a fost influenţa lor şi teritoriile pe care aceştia le ocupaseră. Pe acestea, Dumnezeu le-a „dat” Bisericii Sale, pentru ca Evanghelia să fie predicată în toată lumea.

 

Despre aruncările și căderile lui satan!

 

CUVÂNT ÎNAINTE:

 

Mulţi fac confuzie între diferitele aruncării ale lui Satan sau pierderea lui treptată din poziţie, însă un rol foarte important în stabilirea unei interpretări corecte, îl joacă stabilirea exactă a timpului când se desfăşoară evenimentele. Iar ca să facem distincţie dintre diferitele aruncări ale lui Satan, trebuie să fim atenţi la detalii, detalii care ne pot furniza informaţii valoroase de încadrare a timp a unei relatări în cronologia Biblică.

 

De pildă, Apocalipsa cap. 12, cu aruncarea lui Satan din cer, după unii a avut loc după păcatul lui Adam, când Lucifer a fost aruncat din poziţia de Heruvim, şi a devenit Satan, această interpretare a pasajului din Apocalipsa 12, se bazează pe Ezechiel 28:13-17. După alţii, aruncarea lui Satan a avut loc în timpul serviciului pământesc al lui Isus (Luca 10:17-19; Ioan 12:31; Ioan 16:11). După alţii aruncarea lui Satan din cer, va avea loc în viitor.

 

De ce se susţin mai multe variante, chiar cu citate din Biblie? Deoarece Biblia vorbeşte de mai multe aruncări ale Diavolului, iar unii fac confuzie între aceste aruncări şi nu le deosebesc corect. Înainte de a vedea multiplele aruncări ale lui Satan în mod cronologic, să vedem la ce se referă expresia: ceruri.

 

CARE ESTE ÎNŢELESUL EXPRESIEI CERURI?

 

Pentru a înţelege corect plasarea evenimentelor în timp, şi a le corela corect, trebuie să fim foarte atenţi, la detalii, de aceea înainte trebuie făcută precizarea, că Biblia vorbeşte de trei ceruri în 2Corinteni 12:1-4. Voi descrie pe scurt cele trei ceruri:

 

1) Primul cer este cerul fizic (atmosfera), numit în Biblie: întindere (firmament), boltă, creat în ziua a doua (Geneza 1:6-8).

 

2) Al doilea cer după unii, este cel spiritual al demonilor, unde locuiesc demonii, este de natură spirituală, însă una a întunericului şi a răutăţii (Efeseni 6:12). Însă această interpretare nu coincide cu descrierea Biblică în care Diavolul şi îngerii lui erau văzuţi prezenţi atât în Scripturile ebraice cât şi în cele creştine în cerul unde sunt îngerii fideli şi Dumnezeu (1Regi  22:19-23; 2Cronici 18:18-22; Iov 1:6-7; Iov 2:1-2) şi unde cel rău lucrează ca acuzator al fraţilor permanent (Apocalipsa 12:9-10).

 

Astfel al doilea cer nu poate fi decât: universul fizic, cosmosul cu stele, soarele, luna, planete, create în ziua a patra (Geneza 1:14-19).

 

3) Al treilea cer este cerul lui Dumnezeu (2Corinteni 12:1-4; Iov 1:6; Isaia 6:1-4; Daniel 7:9-10; Matei 3:16; Apocalipsa 4; etc.). Acest al treilea cer, era conform cu ce spune Pavel: paradisul, cerul spiritual unde locuieşte Dumnezeu şi îngerii, cerul pregătit pentru creştini (comp. 2Corinteni 12:1-4 cu 1Corinteni 2:9).

 

Diavolul a avut parte de mai multe aruncări, unele dintre ele sunt consemnate în Scripturi, după cum urmează:

 

1) PRIMA ARUNCARE A LUI SATAN ESTE DIN POZIŢIA DE HERUVIM:

 

Această aruncare este consemnată în Ezechiel 28:13-17: „Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu şi erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu sardonic, cu topaz, cu diamant, cu hrisolit, cu onix, cu iaspis, cu safir, cu rubin, cu smarald şi cu aur; timpanele şi flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua când ai fost făcut. Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel Sfânt al lui Dumnezeu şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua, când ai fost făcut, până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine.  Prin mărimea negoţului tău te-ai umplut de silnicie şi ai păcătuit; de aceea te-am aruncat de pe muntele lui Dumnezeu şi te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare. Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta. De aceea, te arunc la pământ, te dau privelişte împăraţilor.”

 

Această profeţie, se referă la regele Tirului, atât la regele spiritual al Tirului: Lucifer, cât şi la regele uman al Tirului (vezi v.1-12). În Scriptură, fiecare ţară nu are doar un rege uman, ci are şi o căpetenie spirituală, bună sau rea, de pildă, Mihail = era căpetenia lui Israel. – comp. cu Daniel 10:13,Daniel 10:20-21.

 

Diavolul, în timpul lui Ezechiel, era căpetenia spirituală demonică, a Tirului, înainte de asta, el a fost căpetenia demonică peste ţinutul Babilon (Isaia 14:4-15), iar în timpul apostolului Ioan îşi avea scaunul de domnie în Pergam (Apocalipsa 2:14).

 

Este clar, că în acest pasaj, nu se descrie doar regele Tirului, acesta nu a fost niciodată heruvim, nici în Eden sau cer pe muntele lui Dumnezeu, şi nici nu avuse ca slujbă să dirijeze instrumentele de laudă, spre gloria lui Dumnezeu. Astfel este clar că aici se descrie poziţia lui Lucifer (Isaia 14:12-14), înainte de mândria, rebeliunea, şi aruncarea lui de pe muntele cel sfânt, din grădina Eden.

 

Este vorba de Grădina Eden din cer[1], de unde el este aruncat!!! Aruncarea din acest pasaj se referă la:

 

1) „te-am aruncat de pe muntele lui Dumnezeu”, pierderea relaţiei cu Dumnezeu.

 

2) „şi te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare”, pierderea poziţiei de heruvim ocrotitor, pierderea gloriei, frumuseţii şi a înţelepciunii divine; precum şi aruncarea din slujba de înţelepciune peste anumite instrumente de cântat.

 

3) „De aceea, te arunc la pământ, te dau privelişte împăraţilor”, umilirea lui satan!

 

Întrebarea care se ridică: mai are el acces la al treilea cer după această aruncare?

 

El pierde poziţia de heruvim, şi locul de pe muntele sfânt a lui Dumnezeu, însă doar în viitor el va pierde şi posibilitate de-a mai avea acces la al treilea cer (Apocalipsa 12:8). De unde ştim, că Diavolul mai avea acces în cer după aruncarea lui de pe muntele ceresc?

 

Acest lucru reiese şi din relatarea cu Iov (Iov 1:6; Iov 2:1), cât şi din faptul că în Scripturile Ebraice (V.T.), Diavolul şi îngerii lui sunt văzuţi ca venind, şi ca fiind prezenţi la adunarea tuturor îngerilor, fiind astfel în faţa lui Dumnezeu împreună cu îngerii fideli (1Regi  22:19-23; 2Cronici 18:18-22; Iov 1:6-7; Iov 2:1-2).

 

Însă este interesant că Diavolul vine de pe pământ, la adunările îngerilor, astfel casa sau locuinţa lui mai degrabă este pe pământ, decât în cer, în care mergea ca vizitator, fie când era chemat de Dumnezeu, fie când îi raportează lucruri negative lui Dumnezeu, fiind „acuzatorul fraţilor” (Apocalipsa 12:10).

 

Această aruncare din Ezechiel 28, nu e similară cu cea din Apocalipsa 12, căci aruncarea din Apocalipsa 12, e precedată de o luptă. În plus, Diavolul are şi îngeri, şi ei nu mai au acces în cer (la Dumnezeu), după lupta descrisă în Apocalipsa  12, pe când după această aruncare din cer, din Ezechiel 28, Satan şi îngerii lui au mai avut acces în al treilea cer (Iov 1:6-7; Iov 2:1-2; Efeseni 6:12).

 

Astfel, Pavel îi descrie pe îngerii-căpetenii, ale celui rău, ca fiind în „locurile cereşti”, adică în cerurile unde şi unii îngeri fideli au poziţii de conducere (comp. Efeseni 1:20-21 cu Efeseni 6:12). Astfel Pavel arată că atât căpeteniile, domniile, stăpânirile, etc. fidele lui Dumnezeu sunt în locurile cereşti, dar şi căpeteniile, domniile, stăpânirile infidele lui Dumnezeu sunt tot în locurile cereşti.

 

Însă deasupra demonilor este Cristos, şi creştinii care sunt în El (Efeseni 2:5-6). Astfel în aceleaşi „locuri cereşti” (al treilea cer), era în timpul lui Pavel: atât îngerii fideli, cât şi cei infideli!!!

 

Dar Domnul Isus, îngerii şi creştinii sunt deasupra demonilor ca poziţie şi autoritate, în zona numită „locurile cereşti”.

 

2) PIERDEREA DOMNIEI SALE ASUPRA EGIPTULUI:

 

În Exod 1:8-16, este descris situaţia unui nou rege ce s-a ridicat în Egipt, care nu l-a cunoscut pe Iosif, şi care a început să se poarte rău cu Israel şi să dorească uciderea pruncilor de parte bărbătească.

 

Acest rege nou în domeniu spiritual era satan! El era în spatele asupririi poporului lui Dumnezeu.

 

Dar Dumnezeu a judecat Egiptul prin plăgi (Exod cap. 8-12), în final a ucis pe faraon şi armata Egiptului la marea Roşie (Exod cap. 14). Iar satan a pierdut în faţa lui Iehova, el a căzut din poziţia de rege al Egiptului Aceasta a fost a doua cădere a lui Satan!!!

 

3) PIERDEREA DOMNIEI SALE ASUPRA TIRULUI:

 

În Ezechiel 28:13-17, se descrie poziţia lui Lucifer, căderea lui şi prima aruncare a lui de pe muntele lui Dumnezeu. În Ezechiel 28:1-8, se descrie a treia aruncare a lui din poziţia de rege al Tirului:

 

Şi cuvântul Domnului a fost către mine, zicând: „Fiu al omului, vorbeşte căpeteniei Tirului: Aşa zice Domnul Dumnezeu: «Pentru că ţi s-a înălţat inima şi ai zis: «Eu sunt un dumnezeu, stau pe scaunul lui Dumnezeu, în inima mărilor!» (şi tu eşti om, şi nu Dumnezeu) şi-ţi pui inima ca inima lui Dumnezeu: iată, tu eşti mai înţelept decât Daniel! Nici o taină nu este ascunsă pentru tine; prin înţelepciunea ta şi prin priceperea ta ţi-ai făcut avere şi ai adunat aur şi argint în vistieriile tale; prin înţelepciunea ta cea mare, prin negoţul tău ţi-ai înmulţit bogăţiile şi ţi s-a înălţat inima din cauza bogăţiilor tale». De aceea, aşa zice Domnul Dumnezeu: «Pentru că ţi-ai pus inima ca inima lui Dumnezeu, de aceea, iată, voi aduce asupra ta pe străini, pe cei mai nemiloşi dintre naţiuni; şi ei îşi vor scoate săbiile împotriva frumuseţii înţelepciunii tale şi-ţi vor întina strălucirea. Te vor coborî în groapă şi vei muri de moartea celor ucişi în inima mărilor.”

 

Această profeţie a vizat căpetenia Tirului, atât regele uman, cât şi pe satan regele spiritual. Care înainte de cădere a fost heruvimul: înţelepciunea, de aceea se spune: „tu eşti mai înţelept decât Daniel! Nici o taină nu este ascunsă pentru tine”

 

Îngâmfatul de satan spune despre el: «Eu sunt un dumnezeu, stau pe scaunul lui Dumnezeu, în inima mărilor!» Însă şi de data aceasta satan a fost aruncat în locuinţa morţilor în abis, când Tirul a fost asediat de Nebucadneţar,

când s-au împlinit cuvintele: iată, voi aduce asupra ta pe străini, pe cei mai nemiloşi dintre naţiuni; şi ei îşi vor scoate săbiile împotriva frumuseţii înţelepciunii tale şi-ţi vor întina strălucirea”.

 

Atunci, Satan şi-a pierdut stăpânirea asupra Tirului. Chiar dacă din punct de vedere fizic, oraşul insular a fost prefăcut în ruine mai târziu, de Alexandru cel Mare.

 

4) PIERDEREA DOMNIEI SALE ASUPRA BABILONULUI:

 

Textul din Isaia 14:12-15, se referă la regele Babilonului antic, pe plan fizic regele era un om, dar pe plan spiritual era: Satan, căci profeţia indică gândul lui Satan de a fi ca Dumnezeu: „Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt. Dar ai fost aruncat în locuinţa morţilor, în adîncimile mormîntului! (Isaia 14:12-15 BC).

 

Dacă profetul descrie în v.12, căderea lui din cer, de pe muntele lui Dumnezeu (Ezechiel 28:16), el este aruncat pe pământ la prima aruncare a lui, iar în v.15, profetul descrie a patra aruncare a lui satan în locuinţa morţilor! Prima cădere a lui Satan este pe pământ, a doua, a treia şi a patra este subpământeană, în sheol (locuinţa morţilor)! Cu cât satan se îngâmfa mai mult şi râvnea o poziţie mai mare, cu atât cădea mai jos! Cu cât era mai umilit! Ca să se împlinească cuvintele: Pentru că oricine se înalţă pe sine va fi smerit şi cine se smereşte va fi înălţat”. – Luca 14:11, GBV 2001.

 

Această cădere a avut loc o dată cu căderea Babilonului în mâna mezilor şi a perşilor (vezi v.10-18). După ce a fost aruncat în 537 î.C. în locuinţa morţilor, o dată cu căderea Babilonului, însă nici această aruncare până în locuinţa morţilor, nu a însemnat că Diavolul va sta definitiv acolo şi nu va mai avea acces în cerul lui Dumnezeu. Căci apostolul Ioan spre sfârşitul primul secol d.C. vede evenimente viitoare ce vor avea loc (Apocalipsa 1:1), şi vede că are loc o luptă în cer între satan şi Mihail (Apocalipsa  12).

 

Revenind la Isaia, în textul din Isaia 14:12-15, heruvimul înţelepciunea, înainte de cădere, este comparat cu un Luceafăr, expresie care este o traducere a numelui ebraic: Hilel Ben Şahar (הילל בן שחר), însemnând „aducătorul de lumină”, o denumire astrologică pentru planeta Venus, ultimul corp al nopţii, sau primul corp ceresc ce apare dimineaţa, de aceea mai şi este numit: „fiu al zorilor”.

 

De ce heruvimul a fost comparat cu Luceafărul?

 

Deoarece din cele patru puteri ale lui Iehova, cei patru heruvimi (Apocalipsa 4:7), respectiv: cap de leu, reprezentând: puterea (Judecatori 14:18); de viţel reprezentând: viaţa (Maleahi 4:2); de om, reprezentând: dragostea (comp. 1Ioan 4:7-8 cu Geneza 1:27); de vultur, reprezentând: înţelepciunea (Iov 39:26-29), Lucifer era al patrulea, căci Biblia îl descrie că a fost: plin de înţelepciune” (Ezechiel 28:12), deci ultimul heruvim dintre cei patru, era înţelepciunea ce slujea revărsând lumină! De aceea, el era ultimul corp ceresc ce apărea diminiaţa, nu seara! Căci la Dumnezeu, ziua începe seara (vezi: Geneza 1:3-5). Aşa cum romanii avea patru străji ce slujeau noaptea, timp de patru ore fiecare, în total 12 ore (Marcu 6:48). În mod asemănător, heruvimii aveau patru slujiri, prima: puterea, a doua: viaţa, a treia: dragostea, a patra: înţelepciunea, ce cădea în ultima „strajă” să spunem aşa, dimineaţa!

 

Dar el şi-a stricat înţelepciunea”, când s-a îngâmfat! Dumnezeu l-a înlocuit cu un alt heruvim-înţelepciune, fidel lui Iehova! (comp. cu Fapte 1:20).

 

În 2Petru 1:19, în greacă apare: „fosforos” (aducând sau dând lumină), şi se arată că Luceafărul este steaua de dimineaţă, numai că în acest text, se referă la lumina revenirii lui Cristos şi a împliniri Cuvintelor profetice, atunci va veni dimineaţa, adică: stăpânirea şi lumina Regatului lui Dumnezeu (2Petru 1:16; Apocalipsa 11:15).

 

Să vedem în continuare următoarea cădere a lui Satan:

 

5) PIERDEREA DOMNIEI SALE ASUPRA ANUMITOR ZONE DE PE PĂMÂNT ŞI ASUPRA OAMENILOR DEMONIZAŢI DIN CAUZĂ CĂ ISUS A DAT AUTORITATE DISCIPOLILOR SĂI:

 

Luca 10:17-19, SCC: Dar cei şaptezeci şi doi s-au întors cu bucurie, zicând: Doamne! Şi demonii ne sunt supuşi în Numele Tău. El le-a zis: am văzut pe Satan căzând ca un fulger din cer. Iată! V-am dat autoritatea umblării pe şerpi şi scorpioni, şi peste toată puterea duşmanului; şi nimic nu vă va vătăma, nicidecum” .

 

Este clară cauza şi efectul acestei căderi a lui Satan la pământ. Discipolii Domnului, au scos demonii, Regatul lui Dumnezeu s-a manifestat cu putere, şi a venit peste oamenii din localităţile: Horazin, Betsaida, Capernaum, unde cei 72 de discipoli au slujit cu puterea lui Dumnezeu.

 

Astfel căderea lui Satan din cer ca un fulger, este pierderea stăpânirii lui de peste acele oraşe şi peste sufletele demonizate care au fost eliberate, prin slujirea discipolilor lui Isus, unde lumina Evangheliei şi a puterii lui Dumnezeu a eliberat multe suflete. Astfel Dumnezeu prin lucrările de putere, a început să domnească, să-şi exercite autoritatea prin copiii Lui în acele teritorii. Astfel oamenii au fost eliberaţi de sub puterea întunericului şi au fost puşi sub autoritatea luminii (comp. cu Fapte 26:18; Coloseni 1:13).

 

Astfel o dată cu misiunea discipolilor (ucenicilor), şi cu împuternicirea dată de Domnul Isus, Satan a căzut din poziţia lui de conducerea şi influenţă ce o avea peste acea zonă unde cei şaptezeci şi doi de discipolii au exercitat autoritatea Domnului Isus (Luca 10:1-18).

 

Iar Domnul Isus, le-a dat tot mai multă autoritate, chiar peste toată puterea vrăşmaşului, astfel că apostolii puteau elibera pe oricine de orice influenţă sau posesiune demonică, astfel ei călcau peste şerpi şi scorpi şi îi făceau una cu pământul, îi zdrobeau şi ei cădeau în locuinţa morţilor ca morţii.

 

Dar să trecem la o altă cădere a Diavolului:

 

6) ÎNAINTE DE MOARTEA LUI ISUS, DIAVOLUL A FOST JUDECAT  ŞI ARUNCAT AFARĂ:

 

Textele ce vorbesc de acest eveniment sunt: Ioan 12:31; Ioan 14:30; Ioan 16:11.

 

Conform cu traducerea SCC, – în Ioan 12:31 se spune: „Acum este o judecată a lumii aceasta; acum conducătorul lumii aceasta va fi aruncat afară.” (conducător: în greacă: arhon = suveran; stăpânitor).

 

Iar în Ioan 14:30 SCC, se precizează: „Nu voi mai vorbi multe cu voi; pentru că vine conducătorul lumii. Dar în Mine nu are nimic

 

Iar la Ioan 16:7-11 SCC, se mai spune: „Dar Eu vă zic adevărul: Vă este de folos ca Eu să Mă duc; pentru că, dacă nu am să Mă duc, Mângăietorul nicidecum nu are să vină la voi; însă dacă am să mă duc, Îl voi trimite la voi. Şi venind Acela va dovedi lumea despre păcat, şi despre dreptate, şi despre judecată. Despre păcat: Pentru că ei nu cred în Mine. Despre dreptate: Pentru că Eu merg la Tatăl Meu, şi nu Mă mai vedeţi. Despre judecată: Pentru că conducătorul lumii aceasta a fost judecat.”

 

Chiar dacă textele nu prezintă toate amănuntele acestei judecăţi, şi a aruncării lui Satan afară, totuşi corelat cu alte pasaje, putem conchide, că este vorba de: „o judecată” ce a avut loc în cer, înainte de moartea lui Isus, la sfârşitul serviciului Său pământesc, o judecată, dar nu judecata finală a oamenilor prezentată în Matei 25:31-46 de la venirea lui Isus, sau cea de la fârşitul mileniului: Apocalipsa 20:11-14.

 

O judecată în care lumea deoarece l-a respins şi nu l-a acceptat pe Fiul unic al lui Dumnezeu, a fost judecată nefavorabil potrivit cuvintelor Domnului din Ioan 3:18-21: „Oricine crede în El, nu este judecat; dar cine nu crede, a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu. Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul, urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele. Dar cine lucrează după adevăr, vine la lumină, ca să i se arate faptele, fiindcă sunt făcute în Dumnezeu.”

 

Observă, oamenii sunt judecaţi însăşi de decizia lor de a nu crede în Isus Cristos. Baza acestei judecăţi este că Isus a venit, a făcut lucrări de putere aşa cum nimeni nu a mai făcut (Ioan 15:24), şi cu toate acestea oamenii nu L-au crezut, deoarece au iubit mai mult întunericul.

 

Faptul că Cristos a fost loial Tatălui până la sfârşit, a condamnat lumea, şi astfel pe drept Tatăl a putut judeca lumea păcătoasă, deoarece lumea, nici Satan nu putea să-i reproşeze la Isus nici un păcat, chiar Isus declară: „Nu voi mai vorbi mult cu voi; căci vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine” (BC). Da, nici lumea, nici Satan nu avea nimic în Isus. Lumea nu avea astfel un motiv de poticnire în Fiul lui Dumnezeu, şi ne având acest motiv, a fost judecată, şi declarată vinovată deoarece nu l-au primit pe singurul Fiu, unic-născut al lui Dumnezeu.

 

Totuşi Dumnezeu în harul Său, nu a trecut şi la acţiunea de distrugere a lumii, permiţând ca persoane individuale să-l primească pe Isus şi să devină copiii ai lui Dumnezeu (Ioan 1:10-13).

 

Însă Isus precizează, că după plecarea Lui, va veni Mângâietorul, care va continua lucrarea de demascare a lumii şi de dovedire a stării ei de păcat. Lucrare care pe de o parte, are rol de mărturie şi de salvare a celor ce se decid să creadă în Isus, iar pe de altă parte de mărturie şi condamnare a lumii. De aceea Isus spune: „Şi venind Acela [Mângâietorul] va dovedi lumea despre păcat, şi despre dreptate, şi despre judecată. Despre păcat: Pentru că ei nu cred în Mine. Despre dreptate: Pentru că Eu merg la Tatăl Meu, şi nu Mă mai vedeţi. Despre judecată: Pentru că conducătorul lumii aceasta a fost judecat.”

 

Prin urmare, Mângâietorul va dovedi lumii că este vinovată de păcat, deoarece nu cred în Sigurul Fiu al lui Dumnezeu, aceasta este una din multele lucrări ale Spiritului Sfânt.

 

Va dovedi lumii dreptatea lui Dumnezeu, manifestată prin viaţa lui Isus, căci după ce a fost lăsat pe pământ Isus ca mărturie, a fost luat la cer, dovedind astfel că El era un om drept, şi nu păcătos sau demonizat cum îl descriau iudeii (Ioan 7:20; 9:24). Dacă nu era un om drept, de ce l-ar fi luat Dumnezeu la cer? Tocmai pentru că a fost drept El a înviat şi a fost înălţat la cer (Fapte 2:33; 3:14; 7:52).

 

Duhul Sfânt va dovedi lumii în ce priveşte judecata, Duhul Sfânt va conştientiza oamenii că conducătorul acestei lumii a fost judecat, a fost găsit mincinos, deoarece el nu a reuşit să-L corupă pe Isus, cu toate că a încercat în repetate rânduri (Matei 4:1-10; Matei 16:22-23). Diavolul nu avea nimic în Isus, nu avea de ce să-l acuze, nu avea nici un motiv întemeiat la adresa Fiului lui Dumnezeu care era fără păcat (Evrei 4:15). Ba mai mult, Diavolul era vinovat că dorea să ucidă un nevionovat, chiar lumea este vinovată căci la urât fără temei (Ioan 15:22-25).

 

Astfel execuţia lui Isus ce urma a doua zi, care avea să fie ‚preţul de răscumpărare’ al întregii omeniri, pentru că Isus era un miel fără cusur (Ioan 1:29; 1Timotei 2:5-6)!

 

În Ioan 12:27-31, se spune: „Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice? Tată, izbăveşte-Mă din ceasul acesta? Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta! Tată, proslăveşte Numele Tău!” Şi din cer, s-a auzit un glas, care zicea: „L-am proslăvit, şi-L voi mai proslăvi!” Norodul, care stătea acolo şi care auzise glasul, a zis că a fost un tunet. Alţii ziceau: „Un înger a vorbit cu El!” Isus a răspuns: „Nu pentru Mine s-a auzit glasul acesta, ci pentru voi. Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară”.

 

Cu aceea ocazie Domnul Isus a cerut ca Numele lui Dumnezeu să fie glorificat, şi astfel s-a auzit glasul Tatălui ceresc, care a spus: „L-am proslăvit, şi-L voi mai proslăvi”, poporul care era de faţă a perceput glasul lui Dumnezeu fie sub forma unui tunet, fie sub forma unui glas, dar fără a înţelege cuvintele. Domnul le-a spus: „Nu pentru Mine s-a auzit glasul acesta, ci pentru voi. Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară”. Domnul Isus nu dorea ca să ceară Tatălui să fie izbăvit din ceasul acela, ci dorea ca Numele lui Dumnezeu să fie proslăvit, Iar Isus prin viaţa Lui a glorificat Numele purtându-L, onorându-L şi vestindu-L într-un mod perfect! De aceea, conducătorul lumii a fost aruncat afară din tribunalul ceresc!

 

Glasul lui Dumnezeu, a confirmat, acest glas a fost un semn pentru ca evrei să conştientizeze că Domnul Isus a venit pentru a împlini voia lui Dumnezeu, El fiind trimisul Tatălui care a venit în Numele Lui (Ioan 5:43). Dar ei nu au conştientizat acest lucru, ei s-au poticnit în cuvintele Domnului neavând inima pregătită să le primească, ei nu aveau credinţă după toate semnele şi minunile ce le-au văzut (Ioan 12:32-37).

 

Însă la ce se referă afirmaţia: „acum conducătorul lumii aceasta va fi aruncat afară”? După ce conducătorul lumii, şi reprezentantul lumii, Satan, a fost convocat la judecată, probabil în cer, în sala de judecată a lui Dumnezeu. A avut loc atunci judecata lumii, care a primit verdictul: „VINOVATĂ” de respingerea fără motiv a Fiului unic născut al lui Dumnezeu. Nici chiar Satan avocatul şi conducătorul lumii, nu a putut să apare lumea coruptă şi necredincioasă, să găsească un motiv temeinic, pe baza căruia să-l respingă pe Cristos.

 

Şi astfel lumea a fost judecată şi declarată vinovată, pentru că L-au văzut pe Isus, au văzut lucrările lui Dumnezeu din viaţa Lui, şi L-au urât fără temei (Ioan 15:25). Urându-L pe Isus L-au urât şi pe Tatăl care L-a trimis şi L-a împuternicit (Ioan 15:24).

 

Iar conducătorul lumii „acum”, a fost pedepsit, fiind aruncat afară. Da, în acel moment, înainte de moartea Domnului Isus, conducătorul lumii = Satan, a fost aruncat afară, nu doar din sala de judecată, dar şi din poziţia de avocat al lumii, el este aruncat afară ca orice martor sau apărător mincinos, şi orice prezumţie de nevinovăţie a Diavolului, în faţa creaturilor lui Dumnezeu, a căzut la aceea judecată. El este aruncat afară, în sensul că nu mai are drept de apel, pierzându-şi poziţia de apărător al „dreptăţii” pe care şi-o aroga. El a fost aruncat afară din procesul stabilirii dreptăţii veşnice, el nu mai poate să-şi apere cauza, i s-a dat toate posibilităţiile, dar a pierdut definitiv şi irevocabil în faţa integrităţii lui Cristos şi a fost găsit mincinos şi vinovat!

 

Faptul că Diavolul a fost aruncat afară, nu însemnă că el nu mai avea acces în cer, ca să pârască pe fraţii lui Isus (Apocalipsa 12:10), dar însemnă că statutul lui de criminal, mincinos şi vinovat (Ioan 8:44), a fost stabilit definitiv şi irevocabil şi el nu mai are dreptul la vreun alt proces de stabilire al dreptăţii.

 

Este clar că unii dintre demoni sunt în adânc (2Petru 2:4), alţii din cauza oamenilor nedrepţi, idolatri, răi sunt în cer chiar stăpânind din „locurile cereşti” (Efeseni 6:12), peste anumiţi oameni, oraşe, zone, ţări sau teritorii (comp. cu Daniel 10:13,Daniel 10:20-21), însă aceştia pot fi oricând detronaţi prin convertirea oamenilor sau prin luptă spirituală de către creştini, care sunt plasaţi deasupra Diavolului şi demonilor, în Cristos în locurile cereşti deasupra oricărei domnii şi stăpâniri (Efeseni 1:20-22; Efeseni 2:5-6; vezi şi Psalm 149:6-9). Iar datorită ascultării creştinilor a rugăciunilor lor, Dumnezeu poate schimba guverne, regi, preşedinţi, şi chiar îngerul unei ţări dintr-o căpetenie demonică într-o căpetenie îngerească fidelă lui Dumnezeu.

 

În concluzie, aruncarea lui Satan „afară”, însemnă că a pierdut procesul şi a fost dat afară fără a mai avea drept de apel, sau de a mai avea drept să facă recurs, dar împreună cu el şi lumea a primit o judecată nefavorabilă.

 

7) ARUNCAREA LITERALĂ DIN AL TREILEA CER, PE PĂMÂNT ŞI FĂRĂ A MAI AVEA ACCES LA AL TREILEA CER:

 

Apocalipsa 12:7-12: „Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui.  Şi am auzit în cer un glas tare, care zicea: „Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Lui; pentru că pârâşul fraţilor noştri, care zi şi noaptea îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. Ei l-au biruit, prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte. De aceea bucuraţi-vă, ceruri şi voi care locuiţi în ceruri! Vai de voi, pământ şi mare! Căci diavolul s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme.”

 

Acest eveniment nu a avut loc încă, din următoarele motive:

 

  1. a)Atât în Scripturile Ebaraice (V.T) cât şi în Scripturile Creştine (N.T.), Diavolul este prezentat în cer, deci avea acces în cerul lui Dumnezeu, şi după aruncarea din Eden, şi după moartea, învierea şi înălţarea Domnului Isus (Iov 1:6;Iov 2:1; Efeseni 6:12).

 

  1. b)Această aruncare dinApocalipsa  12, poate avea loc doar după Penticosta, deoarece în lupta lor spirituală credincioşii au folosit: „sângele Mielului” (sângele lui Isus), deci este vorba de creştini care au mărturia lui Isus (vezi v. 11,17). Această mărturie primind-o creştinii să o ducă, doar începând cu Penticosta (Luca 24:47-49; Fapte 1:8).

 

  1. c)Această aruncare are loc după întemeierea bisericii, deoarece Diavolul înainte de aruncare era„pârâşul fraţilor” creştini, cei care L-au biruit prin: „prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte.”

 

  1. d)Aruncarea are loc după scrierea lui Ioan (~96 d.C.), deoarece Ioan nu vede ‘ceea ce sa întâmplat în trecut’ ci el vedelucrurile care trebuie să se întâmple în curând” (Apocalipsa 1:1).

 

Dacă această aruncare are loc după Penticosta, după ce creştinii au fost martirizaţi, după ce Ioan a scris cartea, a avut ea loc înainte de timpul când trăim noi, aşa cum susţin unii, sau va avea loc în viitor?

 

Nu putem găsi nici un suport pentru o aruncare a lui Satan în anul 1914 aşa cum susţin Martorii Lui Iehova. Chiar Apocalipsa 12 ne dă câteva indici care arată că această aruncare nu a avut loc, ci va avea loc în viitor, cu trei ani şi jumate, apoximativ, înainte de venirea Domnului şi legarea lui Satan:

 

& Femeia este hrănită, protejată doar 1260 de zile.

& Balaurul (Satan) are „puţin timp”, nu zeci de ani (nu peste o sută de ani, din 1914).

& Balaurul domneşte prin intermediul Fiarei doar 42 de luni (Apocalipsa 13:5), adică trei ani jumate, după care e clar că este legat în adânc.

 

Această aruncare potrivit dovezilor prezentate mai sus, nu a avut loc nici în Eden, cât priveşte faptul că Satan a tras de partea lui o treime de stelele, aceasta nu se referă la îngerii ce au trecut de partea lui. Nu! Stelele din Apocalipsa 12:4 nu sunt îngerii[2] care au trecut de partea lui Satan, cum interpretează mulţi teologi, ci înţelepţii poporului Israel, descrişi ca stele în Daniel 8:9-11,Daniel 8:24; 11:31-35; 12:3, şi din care o treime vor fi traşi jos, adică îşi vor pierde credinţa, şi implicit: poziţia, şi lumina spirituală.

 

Anticristul simbolizat prin cornul cel mic, vine „spre ţara cea frumoasă” (Israel), se înalţă la cer, şi luptă cu „căpetenia oştirii”, adică cu îngerul păzitor al lui Israel numit şi Arhanghelul Mihail sau Îngerul lui Iehova[3], şi smulge o treime din stele cerului. Aceasta se întâmplă, din cauză că are autoritate asupra pământului, „nu prin puterea lui însuşi” ci a lui Satan, şi astfel „va face pustiiri de necrezut…va distruge pe cei puternici” (Daniel 7:24), adică va ataca pe acei înţelepţi din Israel, care sunt tot oameni imperfecţi, va reuşi să ademenească pe câţi-va prin liguşiri, iar astfel cei vor cădea de partea lui Satan vor fi o treime din stele, adică din aceşti înţelepţi (Apocalipsa 12:3-4; Daniel 8:9-10; Daniel 11:30-32). Apoi se va opri jertfa necurmată din templul din Ierusalim, şi se va aşeza urâciunea pustiirii, care va marca începutul perioadei numite: „timpul sfârşitului” sau „necazul cel mare”, această perioadă va dura: trei timpuri şi jumătate (Daniel 7:25) sau 1260 de zile compară (Apocalipsa  12:6 cu v.14).

 

Însă, după tragerea a o treime din stelele cerului, din înţelepţii poporului Israel, din cei care vor învăţa pe mulţi dreptatea (Daniel 11:32-35; Daniel 12:3-4), Arhanghelul Mihail, primeşte autoritate sau drept să se răzbune, să lupte cu Diavolul, şi de data aceasta, nu pe un tărâm omenesc imperfect (căci şi stelele erau tot oameni imperfecţi moştenind păcatul de la Adam), ci în cer, o luptă directă, între Diavolul şi îngerii lui, şi Mihail şi îngerii lui. Rezultatul luptei şi lupta este descrisă în Apocalipsa 12:7-9: „Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui.”

 

Astfel după ce Diavolul pierde lupta, şi este aruncat pe pământ, începe domnia fiarei de 42 de luni (1260 de zile sau trei ani şi jumătate profetici) – Apocalipsa 13:4,Apocalipsa 13:5.

 

În concluzie, aruncarea din cer a lui Satan, din Apocalipsa 12, face ca să înceapă: „timpului sfârşitului” sau perioada numită: „necazul cel mare” (Apocalipsa 7:14). De unde ştim? Biblia spune: „vai de voi, pământ şi mare! Căci diavolul s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme”. Deci cum a fost aruncat pe pământ începe necazul cel mare, încep vaiurile, deoarece „diavolul s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme”. Această „puţină vreme”, va dura aproximativ trei ani şi jumătate, sau trei timpuri jumate (Daniel 7:25-26); sau 1260 de zile (Apocalipsa 12:6).

 

Această aruncare a lui Satan nu are loc în anul 1914, cum cred Martorii lui Iehova, deoarece atunci când Satan este aruncat pe pământ, el mai are la dispoziţie: „puţină vreme” (BC), sau „puţin timp” (Apocalipsa 12:12 – GBV), nu zeci de ani (comp. cu Apocalipsa 20:3).

 

Femeia este hrănită şi protejată, dar pentru cât timp? Doar 1260 de zile (Apocalipsa  12:6), în care ea este păzită (Apocalipsa 3:10). De ce doar atât? De ce doar 1260 de zile este hrănită şi protejată? Dacă, Diavolul nu ar fi legat şi aruncat în adânc după aceste 1260 de zile (Apocalipsa 20:1-3), atunci femeia după această perioadă de 1260 de zile, ar fi nimicită de Diavol (cop. Cu Apocalipsa 12:13-16). Prin urmare, Diavolul din momentul arunăcării pe pământ va mai fi liber, doar 1260 de zile, de fapt atât va guverna prin Fiară (Anticrist), doar 42 de luni, sau 1260 de zile (trei timpuri şi jumătate) – Apocalipsa 12:6,Apocalipsa 12:14; Apocalipsa 13:5.

 

Guvernarea fiarei (zilele necazului celui mare) va fi scurtată, şi în al patrulea an de domnie a fiarei, la jumătatea anului, domnia ei va fi oprită de însuşi venirea Domnului Isus, căci altfel, nici cei aleşi nu ar scăpa (Matei 24:21-22), deoarece adunarea este ocrotită doar 1260 de zile (Apocalipsa 12:6,Apocalipsa 12:14).

 

Da, Anticristul va guverna doar pentru 42 de luni, „până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât” (Daniel 9:27), adică până când vine Isus, şi-l va nimici cu suflarea gurii Lui (2Tesaloniceni 2:8; Apocalipsa 19:20).

 

Astfel concluzia logică, la relatarea din Apocalipsa 12, este că înainte de această perioadă de 1260 de zile, Diavolul este aruncat pe pământ, şi după această perioadă el este aruncat în abis.

 

Tot la fel cartea lui Daniel confirmă acelaşi lucru, când spune despre Fiară (Anticrist sau cornul cel mic) că „El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea Înalt, va asupri pe sfinţii Celui Prea Înalt şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme (trei timpuri jumate = 1260 zile – Apocalipsa 12:6,Apocalipsa 12:14). Apoi va veni judecata şi i se va lua stăpânirea, care va fi prăbuşită şi nimicită pentru totdeauna” (Daniel 7:25-26).

 

Deci după această perioadă de trei ani şi jumătate, din nou Mihail, ca un înger puternic, va reveni, şi îl va lega pe Satan pentru o mie de ani (Apocalipsa 20:1-3) şi va interveni pentru o treime din Israel, care vor fi găsiţi scrişi în cartea vieţii (Daniel 12:1; Zaharia 13:8-9).

 

Astfel cartea Apocalipsa, se armonizează cu ce spune Daniel, când profeţeşte:  „Apoi  (după trei timpuri jumate = 42 luni =1260 zile) va veni judecata şi i se va lua stăpânirea” Diavolului şi a Fiarei.

 

Astfel concluzia este că, aruncarea Diavolului din Apocalipsa 12, va conduce la începerea necazului celui mare, atunci când va începe domnia lui pe pământ prin Fiară (Anticrist), cu aproximativ trei ani şi jumătate, înainte de venirea Domnului şi de aruncarea Diavolului şi a îngerilor lui în abis pentru o mie de ani.

 

Dar să trecem la următoarea aruncare a lui Satan:

 

8) ARUNCAREA DE PE PĂMÂNT ÎN ADÂNC:

 

În Apocalipsa 20:1-3, se spune: „Apoi am văzut pogorându-se din cer un înger, care ţinea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare. El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana şi l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele Neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme.”

 

Această aruncare are loc la venirea Domnului domnilor şi Regele regilor (Apocalipsa 19:11-21). Atunci din nou Îngerul lui Iehova sau Arhanghelul Mihail (comp. Apocalipsa 18:1; Apocalipsa 20:1 cu Apocalipsa 12:7), trimis de Isus, îl va lua pe Diavolul (şi îngerii lui), şi îl va arunca în abis sau adânc, lângă ceilalţi îngeri căzuţi care nu şi-au păstrat starea de la început, descrişi în Geneza 6:4; 2Petru 2:4; Iuda 1:6. Astfel, şi ceilalţi demoni care au fost activi pe parcursul istoriei omenirii, vor fi aruncaţi şi ei împreună cu Diavolul, chiar dacă consemnarea biblică din Apocalipsa nu consemnează acest lucru. Însă se precizează în Isaia 24:21-22 NTR 2007: În ziua aceea Domnul va pedepsi în înălţimi, oştirea cerului, iar pe pământ, pe împăraţii pământului. Vor fi adunaţi împreună, ca prizonierii, într-o groapă. Vor fi închişi într-o închisoare şi, după multe zile, vor fi pedepsiţi”. Deci oştirea de sus (căpeteniile demonice care erau şi în spatele autorităţii regilor pământului), vor fi puşi într-o temniţă, sau „într-o groapă”, adică în adânc.

 

Să vedem ultima aruncare a Diavolului, cea finală şi eternă:

 

9) ELIBERAREA DIN ADÂNC, DIAVOLUL ESTE DIN NOU PE PĂMÂNT, APOI ESTE ARUNCAT ÎN LACUL DE FOC:

 

Apocalipsa 20:7-10: „Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat; şi va ieşi din temniţa lui, ca să înşele Neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării…Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi prorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor.”

 

În acest pasaj este descris ultima aruncare a lui Satan şi cea definitivă, căci este aruncat în lacul de foc, care este „pedeapsă veşnică”, pentru el, dar nu numai el va suferi pedeapsa veşnică, ci şi îngerii lui, şi toţi oamenii neascultători de Dumnezeu. Pedeapsa pentru toate aceste creaturi rele şi răzvrătite (demoni şi oameni) este identică, şi Isus o numeşte: „focul cel veşnic” sau „pedeapsă veşnică” (vezi Matei 25:41,Matei 25:46).

 

Această aruncare în lacul de foc, are loc după domnia lui Cristos de o mie de ani, când Satan şi îngerii lui vor fi eliberaţi din abis pentru a încerca pentru ultima oară omenirea de pe pământ. Aruncarea lui în lacul de foc, are loc înainte de judecata finală şi generală de la tronul de judecată mare şi alb, judecata şi învierea generală a omenirii, are loc imediat după aruncarea lui Satan şi a îngerilor lui în lacul de foc (Apocalipsa 20:10-14).

 

În concluzie, înţelegem că este important să facem diferenţierea dintre diferitele etape ale vieţii şi căderii lui Satan ca să interpretăm corect şi cronologic profeţiile despre el, şi să înţelegem mai bine Scripturile, precum şi să înţelegem care este poziţia lui actualmente şi care este poziţia creştinului deasupra oricărei domnii în Cristos. Numai cunoscând adevărul despre faptul că el este judecat, că el poate fi alungat, că el poate cădea din locurile cereşti de unde domneşte peste anumite teritorii de pe pământ, vom lua în serios chemarea de a fi lumini şi sarea pământului, şi slujba de a mijloci în rugăciune, şi de a ne lupta spiritual îmbrăcând toată armătura lui Dumnezeu (Efeseni 6:10-18).

 

De aceea, această învăţătură are o latură parctică, nu este vorba de a cunoaşte doar teoretic situaţia celui rău, ci această cunoaştere să ne ajute să fim biruitori în câmpul de lucru şi luptă ce ni l-a însemnat Dumnezeul măsurii (2Corinteni 10:13-16), ca să ieşim biruitori asupra domniilor şi stăpânirilor, ca ele să cunoască prin adunarea lui Cristos, felurita înţelepciune a lui Dumnezeu (Efeseni 3:10).

 

Astfel „Fie ca proslăvirea lui Dumnezeu să fie în gura lor şi sabia cu două tăişuri în mâna lor, ca să se răzbune pe neamuri, să pedepsească popoarele, să le lege regii cu lanţuri şi mai-marii cu obezi de fier, şi să împlinească astfel judecata scrisă. Aceasta este o cinste pentru toţi credincioşii Săi!” - Psalm 149:6-9.

 

ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE:

 

1   Câte ceruri sunt şi care sunt acestea?

2   Ce efect a avut prima aruncare de pe muntele cel sfânt?

3   Când a pierdut domnia asupra Egiptului?

4   Dar asupra Tirului?

5   Din poziţia cerească ca rege al Babilonului, unde a fost aruncat satan?

6   Ce a însemnat: căderea lui Satan din Luca 10:18?

7   La ce se referă aruncarea lui Satan din Ioan 12:31?

8   La ce se referă aruncarea lui Satan din Apocalipsa 12:7-10?

9   La ce se referă aruncarea lui Satan din Apocalipsa 20:1-3 şi unde?

10   Dar cea descrisă în Apocalipsa 20:10?

 

[1] Grădina Edenului din acest text nu se referă la cea pământească, descrisă în Geneza 2:8-15, ci la una spirituală, cerască, fiindcă există şi un paradis ceresc, corespondentul celui pământesc (2Corinteni 12:1-4; Apocalipsa 2:7), toate lucrurile pământeşti au fost făcute după chipul ceresc (comp. cu Evrei 8:5). Doar în grădina cerească erau: tot felul de pietre scumpe”.

[2] Este adevărat că în Biblie şi îngerii sunt descrişi ca stele (Iov 38:7), dar în Ap. 12 nu se referă la îngeri conform plasării în timp a persoanelor şi evenimentelor.

[3] Pentru mai multe detalii despre cine este Arhanghelul Mihail, îngerul lui Iehova şi Căpetenia oştirii, vezi broşura: „Despre îngeri”, sau tractul: „Cine este Arhanghelul Mihail?”

Vor fi și demonii legați în abis pentru o mie de ani sau doar satan?

 

 

Răspuns: În Apocalipsa 20:1-3, SCC, se spune: “Şi am văzut un înger, coborându-se din cer; având în mâna lui cheia abisului şi un lanţ mare. Şi a apucat pe balaur; şarpele cel vechi, care este Diavol şi Satan, şi l-a legat pentru o mie de ani. Şi l-a aruncat în abis, şi a încuiat şi a sigilat deasupra lui; ca să nu mai amăgească naţiunile până ce au să se sfârşească cei o mie de ani. După acestea trebuie să fie dezlegat pentru puţin timp”. În acest text este prezentat doar legarea și aruncarea Diavolului în abis, unde vor fi demonii în mileniu?

Cu siguranță în cer nu vor fi, ei sunt aruncați cu trei ani și jumătate înainte de începutul mileniului (Apocalipsa 12:9), pe pământ dacă ar fi ar corupe din nou oamenii, atunci unde vor fi ei?

Cu siguranță vor fi cu stăpânul lor în abis, lucru confirmat de textul din Isaia 24:21-22, NTR: “În ziua aceea Domnul va pedepsi în înălţimi, oştirea cerului, iar pe pământ, pe împăraţii pământului. Vor fi adunaţi împreună, ca prizonierii, într-o groapă. Vor fi închişi într-o închisoare şi, după multe zile, vor fi pedepsiţi”. Oștirea ceului se referă la căpeteniile, domniile, autoritățile și puterile demonice ce domnesc din locurile cerești (Efeseni 612). Astfel ei și soldații lor, legiunile de demoni (Luca 8:31), adică toți demoni, vor fi închiși într-o închisoare așteptând pedeapsa veșnică. Aceea închisoare se referă la închiderea în abis.

Se mai ridică o întrebare, conform cu Isaia 65:20, unii vor muri în mileniu, dacă duhul morți este legat în abis, care duh îi va răpune?

Așa cum unii deținuți din închisoare uneori mai au ocazia să iasă pentru lucru pe câmp, nu stau tot timpul în închisoare, așa și anumiți demoni, Dumnezeu le va permite să iasă temporar pentru o lucrare de pedepsire (comp. cu Apocalipsa 9:14-15), dar vor ajunge din nou în închisoare, majoritatea lor în frunte cu Satan nu vor ieși de loc din închisoare, nici măcar temporar!

Important este unde vom fi noi în mileniu? Vom fi din cei care au parte de prima înviere sau nu?

Dacă vom fi din mireasa lui Christos, rețineți ce binecuvântare are ea:

Ioan 5:24, SCC: „Adevărat! Adevărat vă zic: cel auzind cuvântul Meu, şi crezând Celui trimiţându-Mă, are viaţă eternă, şi nu vine la judecată; ci, a trecut din moarte la viaţă”.

Apocalipsa 20:6, SCC: Fericit şi sfânt este cel având parte de învierea cea dintâi! Asupra acestora moartea a doua nu mai are autoritate; ci, vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Christos, şi vor domni ca regi cu El, cei o mie de ani.

Legarea, Dezlegarea şi … înfrângerea finală a lui Satan

Puţine concepte din Biblie sunt contestate pe măsura celui de faţă. Nu ar fi nici o problemă, numai că contra argumentele dorite să combată argumentele biblice nu sunt luate din Biblie şi aplicate prin credinţă, ci din mediul secular, senzorial. Ele spun cam aşa, „uită-te în jur şi îţi dai seama că diavolul este liber şi are putere.” Eşti îndemnat să te uiţi în jur nu în Scriptură. Conceptul „legării,” „dezlegării” şi înfrângerii finale a lui Satan poate fi înţeles corect pe fondul întrebărilor de mai jos. Pe cât sunt de banale pe atât sunt de importante.

  1. A biruit Isus pe Satan?
  2. A zdrobit Isus capul şarpelui (conf.Gen. 3: 15) sau nu?
  3. Unde s-a petrecut acest eveniment şi când?
  4. În ce a constat această biruinţă?
  5. Cum este descrisă această biruinţă a lui Isus şi cum este descrisă înfrângerea lui Satan în Biblie?
  6. Ce reprezintă aceşti 2000 plus de ani în acest conflict cosmic?
  7. Care este statutul actual al combatanţilor?

„Vrăşmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul iar tu îi vei zdrobi călcâiul” (Gen. 3: 15). Apropo, când i-a zdrobit Satan călcâiul lui Isus? (Gen. 3: 15)

Apo. 20:3 „…L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo, şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele Neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie deslegat pentru puţină vreme.

Apo. 12: 12 „De aceea bucuraţi-vă, ceruri, şi voi cari locuiţi în ceruri! Vai de voi, pământ şi mare! Căci diavolul s-a coborât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme.”

Apo. 20: 7-8 „Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat; şi va ieşi din temniţa lui ca să înşele neamurile …!

Apo. 20: 10 “Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi proorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor”.

Apo. 12:9 – Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui.

Dacă considerăm simbolistica conceptului „pământ şi mare” prin care face distincţia între Evrei (pământ) şi Neamuri (mare, sau ape ) conf. Apo. 13: 1 şi 11Apo. 17: 15. atunci lucrurile capătă sens. Cei din cer erau la adăpost pentrucă pârâşul lor şi al fraţilor lor era aruncat jos, afară, (Apo. 12: 10); în schimb „pămânul şi marea” erau expuse furiei diabolice bine meritată. Fiara din mare este în cazul acesta Roma (Neamurile) iar fiara din pământ este Iudeea, prorocul mincinos. Cei doi prigonitori ai Bisericii primare.

Exemple din V.T. ale acestei metafore

Naum 1:8 „Dar cu nişte valuri ce se varsă peste mal, va nimici cetatea Ninive, şi va urmări pe vrăjmaşii Lui până în întunerec.” Lucrul acesta s-a întâmplat în 612 î.H. prin armatele babiloniene, nu prin valuri de H20. Limbajul metaforic este evident. Is. 57:20 “Dar cei răi sunt ca marea înfuriată…”

Ier. 46: 7-8 „Cine este acela care înaintează ca Nilul, şi ale cărui ape se rostogolesc ca râurile? Este Egiptul. El se umflă ca Nilul şi apele lui se rostogolesc ca râurile. El zice: „Mă voi sui, voi acoperi ţara, voi nimici cetăţiile şi pe locuitorii lor.” ( vezi şi Ier. 47: 2Apo. 17: 1)

  1. Legarea

Cred că este evident din Scripturi că Biruinţa lui Isus asupra lui Satan a fost una progresivă atât în timp cât şi în amploare. Acest lucru se vede foarte clar din diferitele descrieri ale acestei biruinţe.

Conflictul direct dintre Christos şi Satana a început la întruparea lui Isus, (Mat. 2: 1-21). Cine a pierdut şi cine a câştigat în această bătălie? Cred că răspunsul este foarte clar. Biruința asupra lui Satan s-a desfășurat în patru etape:

  1. Scoaterea demonilor.

Acest lucru a fost profeţit de către proroci în mesajele lor cu privire la lucrarea mesianică a lui Isus. Is. 27: 1; Is. 25: 6-8; Zah. 13: 2;

Noul Testament preia aceste profeţii privitoare la misiunea mesianică a lui Christos şi o defineşte în termeni cât se poate de clari.

1.Io. 3: 8b „Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului.” Dar şi mai mult de atât!

Evr. 2: 14. „Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuş a fost deopotrivă părtaş la ele, pentruca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul.”

Începutul lucrării publice a lui Isus este marcat de încă o bătălie; la fel de importantă ca şi prima (Mat. 4: 1-11). Apoi au urmat o serie întreagă de bătălii în care Satana a început să piardă teren, pe măsură ce Isus îi da lovitură după lovitură subminându-i împărăţia prin scoaterea demonilor, Mat. 8: 28-32 (şi Mc. 5: 1-15, Luc. 8: 26-36) Mat. 9: 32-33; episodul monumental din Mat. 12: 22-45 şi textul paralel din Luc. 11: 14-20Mc. 1: 23-27Luc. 4: 33-36Luc.10: 17-19.

Mat. 12: 24- 29 „Când au auzit Fariseii lucrul acesta, au zis: ,,Omul acesta nu scoate dracii decât cu Beelzebul, domnul dracilor!”Isus, care le cunoştea gândurile, le-a zis: ,,Orice împărăţie desbinată împotriva ei însăş, este pustiită; şi orice cetate sau casă, desbinată împotriva ei însăş, nu poate dăinui. Dacă Satana scoate afară pe Satana, este desbinat; deci, cum poate dăinui împărăţia lui? Şi dacă Eu scot afară dracii cu ajutorul lui Beelzebul, fiii voştri cu cine-i scot? De aceea ei vor fi judecătorii voştri. Dar dacă Eu scot afară dracii cu Duhul lui Dumnezeu, atunci Împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi. Sau, cum poate cineva să intre în casa celui tare, şi să-i jăfuiască gospodăria, dacă n-a legat mai întâi pe cel tare? Numai atunci îi va jăfui casa …. Compară următoarele două pasaje:

Apo. 20: 1-3 „Apoi am văzut coborându-se din cer un înger, care ţinea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare. 2 El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani. 3 L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo, şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele Neamurile …”

Mat. 28: 2 „Şi iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ; căci un înger al Domnului s-a coborât din cer, a venit şi a prăvălit piatra de la uşa mormântului, şi a şezut pe ea.”

Dacă Christos într-adevăr l-a legat pe Satan atunci cele două acţiuni ale îngerilor (din Matei şi Apocalipsa) descriu un singur eveniment văzut din două perspective diferite. Cei doi îngeri sunt identici iar deschiderea mormântului, adică prăvălirea pietrei de la uşa mormântului lui Christos pare să fie, și este, simultană, să coincidă cu închiderea în Adânc a lui Satan. Cu alte cuvinte piatra care a fost înlăturată pentru a deschide mormântul lui Isus a fost folosită pentru a închide, pentru a-l imobiliza pe Satan. Îngerul a luat piatra din faţa mormântului şi a aşezat-o pe gura adâncului în care a fost aruncat Satan. Învierea lui Isus este lovitura care a marcat începutul sfârşitului lui Satan. Isus era atât de sigur de biruinţa Sa încât atunci când se apropia de bătălia decisivă (nu finală), la Cruce, a putut exclama cu certitudine, „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer! Iată că v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpioni şi peste toată puterea vrăşmaşului!” Luc. 10: 18-19 şi „Acum are loc judecata lumii acesteia, Acum stăpânitorul lumii acesteia va fi (este) aruncat afară!” Io. 12: 31.

  1. A dezbrăcat domniile… nu este o înfrângere totală, încă, poate fi o „legare,” o „imobilizare”!Col. 2: 15.

- vrăjitorii din Efes renunţă la vrăjitorie – Fapte 19: 19

  1. Aruncarea lui Satan din cer pe pământ, jos- Apoc. 12: 9;
  1. Aruncarea lui Satan în adânc- Luc. 8: 312.Pet. 2: 4Apoc. 11: 7Apoc. 20: 3

Dacă aceste descrieri nu sunt echivalente cu „legarea” lui Satan atunci ce sunt? De fapt ce este „legarea”? Ce reprezintă toate aceste victorii ale lui Isus în acest conflict cosmic? Autorul crede că exorcizarea demonilor, dezbrăcarea domniilor, aruncarea lui Satan din cer şi aruncarea lui în Adânc reprezintă etapele legării diavolului prin lucrarea mântuitoare a lui Isus începută la Cruce şi finalizată la parousia sau a doua Sa venire. Cu alte cuvinte, legarea s-a desfăşurat în perioada celor 40 de ani de la Rusalii la Căderea Ierusalimului, mai exact s-a încheiat înaintea asediului când a fost dezlegat pentru puţină vreme. Doar legarea lui Satan a permis naşterea Bisericii. El a trebuit să fie mai întâi legat şi „imobilizat” ca noi să putem fi eliberaţi de sub puterea lui.

  1. Dezlegarea şi înfrângerea totală şi definitivă – Apoc. 20: 7-8

Mat. 12: 43-45 „Duhul necurat, când a ieşit dintr-un om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, şi n-o găseşte. Atunci zice: ,,Mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieşit. (de unde a fost scos de către Isus) Şi, când vine în ea, o găseşte goală, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decât el: intră în casă, locuiesc acolo, şi starea din urmă a omului acestuia ajunge mai rea decât cea dintâi. (vezi 2.Pet.2: 20-22Tocmai aşa se va întâmpla şi cu ACEST neam viclean.” (adică generaţia „vicleană şi preacurvară” căreia îi vorbea Isus, contemporanii Lui, vezi Mat. 23: 32-36).

Şi acest lucru s-a întâmplat exact cum a prezis Isus. Pentrucă Israel nu a ascultat şi s-a împotrivit lui Mesia şi Evangheliei, rezultatul demonizării a fost inevitabil.

Apoc. 9: 1-10 descrie într-un limbaj extrem de viu consecinţele păcatului poporului evreu care a respins adevărul şi a îmbrăţişat învăţăturile dracilor. 1 Tim. 4:1 „Dar Duhul spune lămurit că, în vremile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor” (vezi şi Evr. 6: 410: 262.Pet. 2: 20-22).

Apocalipsa spune că Satana va fi dezlegat – diateza pasivă – nu s-a deslegat singur. Acest lucru este în acord perfect cu descrierea din Apo. 9. Dezlegarea lui implică şi ridicarea din acelaşi Adânc unde a fost aruncat. Faptul că acele lăcuste au fost restricţionate să vateme doar oamenii care nu aveau pecetea lui D-zeu pe frunte – fără să atingă mediul ecologic înconjurător, ne sugerează că erau într-adevăr duhuri demonice care au chinuit cumplit naţiunea iudaică din perioada amintită (Rom. 1: 21- 32) exact aşa cum a prezis Isus. (Apropo, afirmaţiile cum că lăcustele sunt arme biologice contrazic în mod flagrant Scriptura; o astfel de armă nu putea ocoli pe cei ce aveau pecetea lui D-zeu pe frunte, Apo. 9: 4).

Dacă Mat. 28: 2 şi Apoc. 20: 1-3 sunt texte paralele şi descriu acelaşi eveniment din perspective diferite, atunci şi Mat. 12: 43-45Apoc. 9: 1-11 şi Apoc. 20: 7-9 sunt texte paralele care descriu acelaşi eveniment de data aceasta dintr-o singură perspectivă.

Se pare că pedeapsa cerută de popor la respingerea şi răstignirea lui Isus – Mat. 27:25 „Şi tot norodul a răspuns: ,,Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri” – a constat şi în creşterea treptată a activităţii demonice fără precedent care a ajuns la apogeu în timpul asediului Ierusalimului. Aceasta s-a manifestat sub diferite forme începând de la învăţături false, vrăjitorie, ură nestăvilită culminând cu prigoana împotriva bisericii lui Christos. Cartea Faptele Apostolilor ne dă o imagine a acestei apostazii cum nu se poate mai clară.

James Stuart Russel în “Parousia” privitor la pasajul din Apoc. 9.

„Indiferent de neclaritatea ce poate fi în această descriere extraordinară, pare destul de clar că nu se poate referi la orice armată umană. Dimpotrivă totul arată spre ceea ce este infernal şi demonic. Luând în considerare originea, natura şi conducătorul acestei oştiri misterioase, este imposibil a o privi în orice altă lumină decât ca un simbol al erupţiei unei puteri demonice ameninţătoare. Este exact, după cum este descrisă a fi, oştirea iadului ce forfotea pe ţinutul lovit de blestem al lui Israel. Avem înaintea noastră o imagine hidoasă a unei realităţi istorice, total demoralizată şi să spunem astfel, condiţie posedată de demoni (îndrăcită) a naţiunii evreieşti înaintea încheierii tragice a istoriei ei memorabile. Avem vreun temei pentru a crede că ultima generaţie a poporului evreu a fost în adevăr mai rea decât predecesorii ei? Este raţional a presupune că această degenerare a avut vreo legătură cu influenţa satanică? La aceste două întrebări răspundem, Da. Avem o declaraţie remarcabilă a Domnului nostru în privinţa acestor două puncte, care, îndrăznim să afirmăm, oferă cheia interpretării adevărate a simbolurilor dinaintea noastră. În capitolul doisprezece al Sf. Matei, El compară naţiunea, sau mai degrabă generaţia existentă atunci, cu un îndrăcit din care a fost scos afară un duh necurat. Fusese adusă o reformă morală temporară în naţiune prin propovăduirea celui de-al doilea Ilie, şi prin lucrarea trudnică a Domnului nostru. Însă necredinţa şi nepocăinţa de demult înrădăcinate s-au întors curând, şi s-au întors cu o (forţă) putere de şapte ori mai mare” (James Stuart Russell, Parousia, p., 224-225).

… „Duhul necurat, când a ieşit dintr-un om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, şi n-o găseşte. Atunci zice, Mă voi întoarce în casa mea, de un am ieşit. Şi, când vine în ea, o găseşte goală, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decât el, intră în casă, locuiesc acolo şi starea din urmă a omului acestuia ajunge mai rea decât cea dintâi. Tocmai aşa se va întâmpla şi cu acest neam viclean.’ (Mat. 12. 43-45)

„Propoziţia din încheiere este plină de semnificaţie. Naţiunea vinovată şi răzvrătită, care respinsese şi răstignise pe Regele ei, în stadiul ei final de nepocăinţă şi îndărătnicie, avea să fie dată pe mâna stăpânirii nestăvilite a celui rău.

Demonul alungat avea în cele din urmă să se întoarcă întărit de o legiune” (James Stuart Russell, Parousia, p. 224-225).

* Stier observă: „În perioada dintre înălţarea lui Christos şi distrugerea Ierusalimului, această naţiune se dovedeşte, cineva poate spune, ca şi cum ar fi posedată de şapte mii de demoni.’ – Reden Jesu, vol. ii. p. 187.

Al doilea text prin care Isus incriminează generaţia vicleană şi preacurvară este Mat. 23: 31-38

„… Prin aceasta mărturisiţi despre voi înşivă că sunteţi fiii celor ce au omorât pe prooroci. Voi dar umpleţi măsura părinţilor voştri! Şerpi, pui de năpârci! Cum veţi scăpa de pedeapsa gheenei? De aceea, iată, vă trimet prooroci, înţelepţi şi cărturari. Pe unii din ei îi veţi omorî şi răstigni, pe alţii îi veţi bate în sinagogile voastre, şi-i veţi prigoni din cetate în cetate; ca să vină asupra voastră tot sângele nevinovat, care a fost vărsat pe pământ, dela sângele neprihănitului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-aţi omorât între Templu şi altar. Adevărat vă spun, că toate acestea vor veni peste neamul acesta. Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimeşi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii supt aripi, şi n-aţi vrut! Iată că vi se lasă casa pustie.”

Avem dovezi din plin ale adevărului acestei descrieri pe paginile lui Iosif Flavius. El declară întruna că naţiunea devenise total coruptă şi degradată. „Nici o generaţie,” spune el, „n-a existat vreodată mai prolifică în crime” (Josephus, Războaiele Iudaice, Cartea v. cap. X).

„Sunt de părere,” spune el iarăşi, că „dacă Romanii ar fi amânat pedepsirea acestor ticăloşi, fie pământul s-ar fi deschis şi ar fi înghiţit cetatea, sau ar fi fost nimicită de un potop, sau ar fi avut parte de fulgerele şi trăznetele ţinutului Sodomei, fiindcă a dat naştere la o rasă cu mult mai nelegiuită decât cei care au fost astfel pedepsiţi, (Sodoma)” (Josephus Flavius, Cartea v. cap. Xiii).”

Apo. 20: 7 „Când se vor împlini cei o mie de ani Satana va fi dezlegat.” Dar dezlegarea lui a fost de scurtă durată (Apo. 12: 12), s-a limitat la ultima parte a celor 40 de ani ai generaţiei contemporanilor lui Isus, mai exact la perioada asediului Cetăţii, ceasul de pe urmă al lui Ioan („Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină anticrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi anticrişti: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă” 1.Io. 2: 17).

Dacă analiza noastră este corectă, – şi diavolul a fost deslegat la sfârşitul celor o mie de ani – atunci mia de ani se referă la generaţia care s-a încheiat la AD 70, odată cu a doua venire sau parousia Domnului, eveniment spiritual, marcat de dărâmarea Templului (aşa cum a prezis Mântuitorul în Mat. 24) şi înfrângerea finală a Diavolului care este aruncat în iazul cu foc Apo. 20: 10. Avem răspunsul la întrebarea cu nr. 4. Acest eveniment era foarte aproape în vremea lui Pavel încât el a putut spune cu certitudinea inspirată de Duhul: „Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana sub picioarele voastre.” A eşuat El să facă acest lucru??? Desigur că nu! Avem răspunsul la întrebarea cu nr. 1. Aruncarea lui Satan în iazul de foc, adică moartea a doua, este echivalentă cu zdrobirea capului lui. Zdrobirea sau înfrângerea lui se referă şi se raportează strict la Biserică şi reprezintă actul final al Planului de Răscumpărare a lui D-zeu pentru omenire. Ea este reversul monedei, faţa fiind Nunta Mielului, adică luarea Miresei Sale la Sine. (Io. 14: 2-32.Cor. 11: 2Apo. 14: 1-5Apo. 21: 2).

Ce răspuns putem da la întrebarea 6.- Ce reprezintă aceşti 2000 plus de ani în acest conflict cosmic? şi 7. – Care este statutul actual al combatanţilor?

Dacă Satana nu este deja învins definitiv, atunci care este statutul lui comparativ cu cel din Vechiul Testament? Efectul Crucii este doar unul virtual? Cum şi în ce sens a beneficiat Biserica de-a lungul celor 2000 de ani de Crucea lui Christos? Ce este la urma urmei Mântuirea? Noi suntem mântuiţi, sau nu suntem mântuiţi, în funcţie de statutul diavolului. Dacă el este deja înfrânt definitiv şi irevocabil atunci noi suntem mântuiţi. Dacă el însă este liber, dezlegat şi îşi face de cap noi NU suntem mântuiţi!!!

Ce mare nenorocire, mai este alta asemenea ei???? Atunci de ce a murit Christos?

Epilog

Ai avut vreodată experienţa de a birui în mod conştient răul? Desigur! Dar nu ai făcut-o totdeauna. De ce? Dacă diavolul nu este aruncat în iazul cu foc şi înfrânt definitiv de ce ai putut birui, el cu siguranţă nu te-ar fi lăsat???? (biruinţa păcatului nu a fost posibilă în Vechiul Legământ adică înainte de înfrângerea lui Satan şi aducerea Împărăţiei veşnice a lui Christos adică Noul Legământ).

Don K. Preston întreabă retoric:

„Te-ar deranja să ştii că Satan nu are nici o putere asupra ta?

Te-ar supăra faptul să ştii că D-zeu Şi-a împlinit Cuvântul şi dă viaţă veşnică acum?

Te nelinişteşte faptul să ştii că noi cu adevărat putem birui lumea?

Nu ar fi viaţa ta mai sigură şi mai victorioasă dacă ai ştii că Satan nu are nici o autoritate să te acuze înaintea lui D-zeu?

Te sperie gândul că nu mai există posedare demonică?

Este periculos să crezi că Mântuitorul a realizat şi încheiat ceea ce a venit să facă – să-l distrugă pe Satan şi lucrările lui?

Este o erezie să crezi că Creştinul are acum viaţă veşnică, şi că Satan nu-l poate atinge?

Este o ameninţare pentru credinţă – ni se distruge credinţa prin a şti că D-zeu Şi-a împlinit Cuvântul şi a readus pe om la Sine în ciuda eforturilor lui Satan de a împiedica acest lucru?

Îţi distruge nădejdea să şti că noi putem birui lumea pentrucă Isus a biruit-o?”

În raport cu cei răscumpăraţi, Satan este legat, este biruit definitiv, slavă lui Dumnezeu!!

Biserica există datorită faptului că Satan a fost înfrânt definitiv şi irevocabil!!

 

Satana înlănţuit

 

By Joe Crews

Satana înlănţuit

 

Introducere

Cum v-ar plăcea să staţi în faţa unei scene uriaşe mare de 600 m şi să priviţi desfăşurarea istoriei omenirii înaintea ochilor dvs.? Acolo, aţi putea vedea soarta veşnică a fiecărui bărbat, femeie sau copil care a trăit vreodată pe acest pământ. Într-adevăr, Dumnezeu ne oferă o astfel de panoramă într-una din cele mai spectaculare profeţii din Biblie.

Unii oameni nutresc visul că în cele din urmă societatea se va îndrepta ea singură şi va apărea o epocă de aur, plină de o pace milenară. În această măreaţă utopie, se presupune că toţi se vor converti şi vor colabora în a zidi împreună o lume nouă de frăţie şi pace. Mi-aş dori ca acesta să fie într-adevăr un tablou adevărat al viitorului, dar este exact opusul a ceea ce zugrăveşte Biblia. Domnul Isus a declarat: “Ce s-a întâmplat în zilele lui Noe, se va întâmpla la fel şi în zilele Fiului omului.” Luca 17:26. Ap.Pavel a zis: “Dar oamenii răi şi înşelători vor merge din rău în mai rău, vor amăgi pe alţii şi se vor amăgi şi pe ei înşişi.” 2 Timotei 3:13. Ei bine, acest vis al unui mileniu de timp este doar o mare amăgire, iar pe noi nu ne interesează visele sau închipuirile. Vrem să ştim adevărul cu privire la viitor şi ceea ce se va întâmpla cu fiecare om care a trăit vreodată pe acest pământ. Aşa că ne apucăm să studiem subiectul celor o mie de ani, aşa cum este redat în Biblie.

Majoritatea oamenilor ştiu că nici măcar nu se găseşte cuvântul “mileniu” în Biblie. El este format din două cuvinte latineşti “milli” însemnând “o mie” şi “annum”, însemnând “un an”. Dar deşi cuvântul nu este amintit în Scripturi, există referiri la perioada de o mie de ani. Fără îndoială, ele se învârt în jurul doctrinei învierii din morţi.

 

Două învieri

Domnul Isus ne-a învăţat că vor fi două învieri generale: “Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru judecată.” Ioan 5:28, 29. Înainte de a mai aduce dovezi clare cu privire la acest punct, trebuie să observăm că Domnul Hristos S-a referit la o înviere a drepţilor şi la o înviere a celor răi. Asta s-ar părea că ne indică faptul că cei mântuiţi şi cei pierduţi nu vor învia în acelaşi timp. Se descriu două învieri deosebite. Cartea Apocalipsei ne confirmă acest lucru. Ioan a scris: “Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nici o putere, ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani.” Apocalipsa 20:6.

Folosirea termenului “întâia înviere” dovedeşte că trebuie să fie mai multe. Dacă de exemplu spun: “Asta este prima casă care mi-am făcut-o”, veţi şti cu siguranţă că mi-am zidit cel puţin încă o casă. Două puncte esenţiale se stabilesc în acest text. Mai întâi, doar cei buni vor avea parte de prima înviere. Textul declară clar: “Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere!” În al doilea rând, aflăm că învierea acelor sfinţi reprezintă punctul de început al celor o mie de ani, deoarece după ce vor fi înviaţi “vor împărăţi cu El o mie de ani.” Conform cu acest verset, nici un nelegiuit nu va avea parte de prima înviere. Acelaşi lucru se arată şi în versetele 4 şi 5, care descriu învierea acelora “care nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână. Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani. … Aceasta este întâia înviere.”

Nu încape nici o îndoială despre cei care vor fi incluşi în prima înviere. Ea este doar pentru cei care I-au rămas credincioşi lui Hristos. Dar în mijlocul acelui text, găsim o propoziţie semnificativă, ca o paranteză: “Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani.” Versetul 5. Evident că expresia “ceilalţi morţi” nu se poate referi decât la cei răi. Ei vor învia din morminte la sfârşitul celor o mie de ani–când “s-au sfârşit cei o mie de ani.” Acum avem un tablou clar înaintea ochilor noştri cu privire la cele două învieri care sunt despărţite de cei o mie de ani. Cei neprihăniţi sunt înviaţi la începutul celor o mie de ani, iar cei nelegiuiţi înviază la sfârşit.

 

Venirea Domnului Hristos marchează începutul celor o mie de ani

Oare am putea afla chiar acum din Scriptură când va avea loc această primă înviere, cu care începe mileniul (cei o mie de ani)? Desigur, ap.Pavel declară că ea are loc la revenirea Domnului Hristos. “Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos.” 1 Tesaloniceni 4:16. Aceştia sunt sfinţii care înviază “mai întâi” –la prima înviere, care are loc în mijlocul slavei şi măreţiei celei de a doua veniri a Domnului Isus. Acest eveniment marchează începutul celor o mie de ani (al mileniului).

Când va reveni Domnul Isus, vor exista doar patru grupe de oameni cu care va avea de a face: morţii neprihăniţi, cei drepţi în viaţă, morţii nelegiuiţi şi cei răi în viaţă. Toţi cei care s-au născut vreodată vor intra într-una din aceste categorii. Biblia ne oferă un tablou fascinant cu privire la ce se va întâmpla cu fiecare din aceste clase atunci când Domnul Se va întoarce în slava Lui. Mai întâi, se descrie că morţii neprihăniţi vor învia mai întâi ca să-L întâmpine pe Domnul. Apoi, ap.Pavel continuă cu aceste cuvinte: “Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.” 1 Tesaloniceni 4:17.

Încercaţi doar să vă imaginaţi acel tablou de bucurie neînchipuită şi slavă, care întrece orice imaginaţie. Sfinţii sunt înviaţi din patul lor de ţărână şi transformaţi în nemurire veşnică. În aceeaşi clipă, drepţii în viaţă sunt preschimbaţi şi li se dau trupuri nemuritoare exact ca ale celor înviaţi. Ap.Pavel scrie: “Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire.” 1 Corinteni 15:51-53.

După ce au căpătat acele trupuri noi care nu vor mai suporta niciodată durerea şi nu vor mai muri, toţi cei mântuiţi vor fi luaţi în văzduh ca să-L întâmpine pe Domnul Isus. Picioarele Domnului nu vor atinge pământul de această dată. El va veni pentru a onora făgăduinţa făcută poporului Său, chiar înainte de a pleca de pe acest pământ: “În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. … Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.” Ioan 14:2, 3.

 

Împreună cu Domnul Hristos timp de o mie de ani

Unde îi va duce Domnul Hristos pe cei răscumpăraţi care Îl întâmpină pe norii cerului? La locaşurile Tatălui Său, unde ne-a pregătit un loc. Poate oare încăpea vreo îndoială cât priveşte locul către unde S-a înălţat El după ce a plecat de pe acest pământ? Petru a fost curios şi de fapt L-a şi întrebat pe Învăţătorul cu privire la acele locaşuri şi la acel loc. Isus a răspuns la întrebarea lui Petru în Ioan 14:1-3. Mergeţi înapoi cu trei versete în capitolul anterior “Doamne”, I-a zis Simon Petru, “unde Te duci?” Isus i-a răspuns: “Tu nu poţi veni acum după Mine, unde Mă duc Eu, dar mai târziu vei veni.” Ioan 13:36.

Textul acesta reprezintă o dovadă interesantă cu privire la faptul că într-o bună zi Petru urma să se ducă în locul unde urma Domnul Isus să Se ducă. Şi unde era asta? Isus a spus: “Mă duc să vă pregătesc un loc”. Dar nu S-a înălţat El la casa Tatălui Său, în ceruri, unde se află locaşurile? Domnul Hristos i-a spus lui Petru că el (Petru) nu poate să-L urmeze atunci, dar că într-o bună zi Îl va urma acolo unde Se ducea. Există unii care declară că nimeni de pe acest pământ nu va merge niciodată la cer, dar afirmaţia aceasta ar contrazice cuvintele Domnului Isus. Ea ar fi contrară şi descrierii făcute de Ioan în Apocalipsa 19:1: “După aceea, am auzit în cer ca un glas puternic de gloată multă, care zicea: ‘ Aleluia! A Domnului, Dumnezeului nostru, este mântuirea, slava, cinstea şi puterea!'”

În viziunea lui Ioan cu privire la viitor, sfinţii se află în ceruri. Acolo le-a făgăduit Domnul Isus că-i va duce–la casa Tatălui Său şi la locul pe care El li l-a pregătit. Acesta nu va fi căminul permanent al mântuiţilor, dar cu siguranţă reprezintă locul unde îi va duce Hristos ca să petreacă o mie de ani cu El. Acum, haideţi să descoperim ce se întâmplă cu toţi cei răi când va reveni Hristos. Am stabilit deja că morţii nelegiuiţi nu înviază din nou “până ce nu se sfârşesc cei o mie de ani”. Pur şi simplu rămân în mormânt în timpul celor o mie de ani. Nu are loc nici o schimbare cu ei decât după o mie de ani.

Dar ce putem zice despre cei răi care vor trăi până la revenirea Domnului Hristos? Ap.Pavel ne răspunde: “Şi să vă dea odihnă atât vouă, care sunteţi întristaţi, cât şi nouă, la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de evanghelia Domnului nostru Isus Hristos. Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veşnică, de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui, când va veni, în ziua aceea, ca să fie proslăvit în sfinţii Săi.” 2 Tesaloniceni 1:7-10.

Observaţi ce se întâmplă cu păcătoşii în acelaşi timp când sfinţii sunt proslăviţi. Păcatul nu poate exista în prezenţa Lui, iar cei răi sunt nimiciţi de slava Lui. “Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale.” 2 Tesaloniceni 2:8. Ioan descrie încercările disperate ale celor răi de a scăpa de prezenţa Domnului Hristos atunci când Se va întoarce. Ei se vor ascunde în crăpăturile stâncilor şi ale peşterilor şi se vor ruga: “Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui şi cine poate sta în picioare?” Apocalipsa 6:16, 17.

Păcătoşii vor fi distruşi de slava puternică a lui Dumnezeu ca şi când ar fi căzut peste ei o mie de volţi de electricitate. Domnul Isus a vorbit despre acele momente prin următoarele cuvinte: “Căci, cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului omului. Oriunde va fi stârvul, acolo se vor aduna vulturii.” Matei 24:27, 28. Domnul Hristos a arătat că trupurile celor răi morţi vor fi împrăştiate ca urmare a slavei orbitoare a revenirii Sale. Ioan i-a descris pe cei răi care au supravieţuit războiului de la Armaghedon. “Iar ceilalţi au fost ucişi cu sabia, care ieşea din gura Celui ce şedea călare pe cal. Şi toate păsările s-au săturat din carnea lor.” Apocalipsa 19:21. Cuvintele lui se aseamănă cu cele ale Domnului Isus. Trupurile celor pierduţi vor fi hrană pentru vulturi, imediat la arătarea Domnului din ceruri.

Acum suntem pregătiţi să răspundem la o întrebare care i-a nedumerit pe mulţi oameni. Oare după venirea Domnului Isus se mai poate ca cineva să se mai pocăiască şi să fie mântuit? Absolut că nu. Biblia este foarte clară cu privire la acest punct. Ioan raportează cuvintele exacte ale unei hotărâri autoritare pe care o declară Domnul Hristos chiar înainte de revenirea Sa pe acest pământ. “Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat, să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană, să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt, să se sfinţească şi mai departe! Iată, Eu vin curând; şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui.” Apocalipsa 22:11, 12.

Asta ne arată că fiecare caz va fi fost deja hotărât pentru veşnicie. Timpul de har s-a terminat. Domnul Hristos Îşi pune deoparte hainele Lui de Mare Preot şi părăseşte sanctuarul ceresc unde a mijlocit ca Marele nostru Preot. Acum Se întoarce ca Împărat al împăraţilor pentru a executa judecata. Nu mai există nici o ocazie de pocăinţă. Toţi vor rămâne aşa cum au fost găsiţi în cărţile din ceruri. De fapt, cine s-ar mai putea pocăi şi ar mai putea fi salvat în timpul celor o mie de ani? Neprihăniţii au deja nemurirea în ceruri, iar cei răi sunt toţi morţi. Ar fi cât se poate de nelogic să ne imaginăm că cineva s-ar scula din coşciug şi s-ar pocăi sau să credem că cineva s-ar întoarce la Dumnezeu după ce va reveni Domnul Isus.

Lui Ieremia i s-a arătat acest pământ în vedenie, după revenirea Domnului Hristos. El l-a descris astfel: “Cei pe care-i va ucide Domnul în ziua aceea vor fi întinşi de la un capăt al pământului până la celalt; nu vor fi nici jeliţi, nici adunaţi, nici îngropaţi, ci vor fi un gunoi de pământ.” Ieremia 25:33. Desigur că nu vor fi strânşi, doar nimeni n-o să facă asta. Nimeni nu-i va plânge, deoarece pământul este în totalitate gol, fără nici un locuitor. Trupurile moarte ale celor răi vor fi împrăştiate peste tot pământul, în aceleaşi locuri unde au fost doborâţi de slava prezenţei lui Dumnezeu.

 

Pământul în ruine

Pământul însuşi va fi ca un abator uriaş în timpul celor o mie de ani, ca urmare a cutremurului devastator care însoţeşte venirea Domnului Hristos. “Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare, cum de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare. … Toate ostroavele au fugit şi munţii nu s-au mai găsit.” Apocalipsa 16:18, 20. Atât Isaia cât şi Ieremia fac aluzii la urmările fizice ale acestui cutremur devastator. “Iată, Domnul deşartă ţara şi o pustieşte. … Ţara este pustiită de tot şi prădată, căci Domnul a hotărât aşa… Pământul se rupe, pământul se sfărâmă, pământul se crapă.” Isaia 24:1, 3, 19.

Şocul şi urmările acelui cutremur vor aduce pustiire în orice colţ al pământului. Insule locuite de oameni vor dispărea în mare, mari lanţuri muntoase se vor desprinde şi vor dispărea. Ieremia scria: “Mă uit la pământ şi iată că este pustiu şi gol; mă uit la ceruri şi lumina lor a pierit! Mă uit la munţi şi iată că sunt zguduiţi, şi toate dealurile se clatină! Mă uit şi iată că nu este nici un om şi toate păsările cerurilor au fugit! Mă uit şi iată, Carmelul este un pustiu şi toate cetăţile sale sunt nimicite înaintea Domnului şi înaintea mâniei Lui aprinse!” Ieremia 4:23-26.

La venirea Domnului Isus, orice lucrare a omului se va transforma în ţărână. Zgârie-norii vor cădea la pământ, cerul se va întuneca şi chiar păsările vor dispărea. Cei drepţi vor fi luaţi de pe pământ şi toţi cei răi vor fi ucişi. Nu e de mirare că Biblia zice că mare lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului Celui Viu. Să fii nepregătit în acea zi reprezintă cea mai mare tragedie cu putinţă.

 

Satana legat

Ei bine, se ridică întrebarea: “Unde se va afla Satana în timpul acestor mari evenimente?” Dacă ne întoarcem la Apocalipsa 20:1-3, citim ce se întâmplă cu diavolul în timpul mileniului: “Apoi am văzut pogorându-se din cer un înger, care ţinea în mână cheia adâncului şi un lanţ mare. El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana şi l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie deslegat pentru puţină vreme.” Ce scenă uimitoare! Diavolul este legat timp de o mie de ani şi aruncat în Adânc.

Din fericire, nu mai este nevoie să facem speculaţii cu privire la locul acelui Adânc. Biblia clarifică asta. Cuvântul din originalul grecesc pentru “Adânc” este “abussos”, de unde avem cuvântul românesc “abis”, care înseamnă “un loc adânc”. Acelaşi cuvânt s-a folosit în versiunea greacă a textului din Geneza 1:2: “Pământul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului de ape era întuneric.” Cuvântul “adâncul” de aici este cuvântul grecesc “abussos” care s-a tradus cu “adânc” în Apocalipsa 20:1. Cu alte cuvinte, acest pământ s-a numit “abussos” după ce l-a făcut Dumnezeu; mai înainte ca El să cheme ordine şi formă din el. Să rămână într-un întuneric dezorganizat se făcea referire ca la adânc.

În timpul celor o mie de ani, această planetă va trece la o stare asemănătoare de pustiire şi haos. Ieremia o descrie chiar prin aceste cuvinte: “fără formă şi gol”. Iar profetul Ioan o descrie ca “adâncul” sau “abisul”. Satana va fi limitat chiar aici la această lume distrusă şi răvăşită timp de o mie de ani în timp ce sfinţii se vor afla în ceruri.

Cineva s-ar putea să întrebe: “Dar cum rămâne cu lanţul?” Amintiţi-vă că Satana este un înger căzut, iar fiinţele spirituale nu pot fi înlănţuite în lanţuri materiale. Biblia ne vorbeşte că îngerii răi sunt legaţi cu lanţurile întunericului. Scopul acestei legări este “ca să nu mai înşele neamurile până ce se vor fi împlinit cei o mie de ani.” Singura modalitate prin care s-ar putea împlini aceasta ar fi ca Satana să fie despărţit de toţi oamenii sau oamenii să fie despărţiţi de el. Chiar dacă ar fi pus practic într-o groapă literală, asta nu l-ar împiedica să-i înşele pe oameni deoarece are la dispoziţie milioane de spiriduşi, care să-i împlinească lucrarea.

Adevărul este că Satana va fi legat de situaţia însăşi care îi va interzice accesul la vreun om în timpul celor o mie de ani. Recent, cineva mi-a zis că Satana este deja legat şi este legat încă din anul 1914. M-a uimit această declaraţie ca fiind una din cele mai incredibile. Desigur că dacă acum este legat, îi face altcineva treaba. Iar dacă lumea se află în starea în care se află chipurile fără ca el să-şi împlinească planurile lui rele, mai bine ne-am ruga ca să nu fie dezlegat că altfel va fi vai de noi. Dar dacă ar fi legat acum, asta s-ar putea doar cu un lanţ din cauciuc care să se întindă de la New York până la Moscova şi de-a lungul întregului cerc al pământului.

Nu, nu este încă legat, dar va fi când pământul acesta se va afla într-o dezordine haotică. Neputând să înşele nici măcar un suflet, va fi nevoit să locuiască pe această planetă pustie timp de o mie de ani şi să contemple dezastrul pe care l-a provocat răutatea lui. Cei drepţi se află în ceruri, iar cei răi au murit toţi, aşa că nu mai are pe nimeni pe care să-l ispitească până la sfârşitul mileniului.

Am încercat să mă gândesc la Satana în această perioadă. Ce-o să facă? Pământul va fi acoperit de întuneric, trupuri moarte se vor afla pretutindeni şi totul nu va fi altceva decât un haos de nedescris. Timp de şase mii de ani, Satana a fost foarte ocupat. I-a urmărit pe oameni pretutindeni încercând să le plănuiască distrugerea. Preocuparea lui de căpătâi timp de secole n-a fost alta decât să acuze, să conducă greşit şi să nimicească. Deodată, se trezeşte că nu mai are ce să facă. I s-a luat totul şi nu i s-au lăsat decât propriile gânduri. Ce va face Satana? Practic va fi pedeapsa cea mai groaznică pe care va trebui s-o sufere. Silit să stea singur timp de o mie de ani! Să nu mai aibă pe nimeni pe care să-l înşele; doar să se gândească, să se gândească şi iarăşi să se gândească!

Sunt sigur că se va gândi la trecut şi îşi va aminti de toate faptele groaznice ale întunericului pe care le-a comis. Se va gândi la viitor şi la profeţiile lui Dumnezeu cu privire la propriul său destin. Ştiţi, Satana cercetează Biblia cu sârguinţă. Nu vă lăsaţi amăgit. Recunoaşteţi-i meritele! El cunoaşte Biblia mai bine ca dvs. Ei bine, oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu au scris aşa cum erau îndemnaţi de Duhul Sfânt, dar Satana privea peste umărul lor şi memora fiecare cuvânt. Satana cunoaşte mai bine decât noi că fiecare cuvânt al Bibliei este adevărat. Ştie că totul despre cer este adevărat, deoarece a locuit acolo. Ştie că este tot atât de frumos şi minunat precum îl descrie Biblia, dar doreşte ca nimeni altcineva să nu creadă acest adevăr. Aşa că, se străduieşte cu disperare să-i împiedice pe oameni ca să studieze această Carte şi să-i facă pe oameni să nu stea pe genunchi.

Satana ştie că odată ce oamenii ar înţelege ce învaţă Biblia despre măreţul plan al mântuirii, chiar în acea clipă i-ar fi nimicită puterea. Aşa că mi-l închipui gândindu-se la aceste lucruri, privind înainte în viitor, ştiind că nimicirea lui totală a fost deja hotărâtă. Însăşi Biblia declară că el va fi ars şi transformat în cenuşă.

Mai bănuiesc, de asemenea, că se va gândi la mulţi dintre oamenii pe care i-a ispitit în timp ce mai exista pământul. Poate că gândurile lui se vor duce înapoi spre bietul alcoolic care se lupta să se elibereze. În repetate ocazii, s-a târât afară din noroi, hotărât să nu mai ia nici un pahar. Dar Satana i-a întins cursa permanent ispitindu-l şi necăjindu-l, aşa că iar a ajuns în şanţ. În cele din urmă, nenorocitul de alcoolic a îndrăznit să se agaţe de Domnul Isus Hristos ca Domnul şi Mântuitorul său şi a fost eliberat de sub puterea lui Satana. Acum, Satana ştie că acel om nu se va mai afla niciodată sub influenţa lui şi că nu va mai fi în stare niciodată să-l ispitească.

Încerc să mi-l închipui pe Satana plimbându-se pe această planetă fără oameni şi lovindu-se de trupurile descompuse ale acelora care au fost ucişi de slava lui Dumnezeu. Şi poate că unul din acele trupuri îi va atrage atenţia lui Satana deoarece îl va recunoaşte şi îşi va aminti de acel om. Era un om bun şi moral cu o familie deosebită. Toată lumea îl plăcea. Era cinstit şi îşi plătea datoriile. Oamenii îl plăceau. Era un vecin bun şi un bun cetăţean. Au existat ocazii când acest om a fost atras să ia o hotărâre ca să-L urmeze pe Domnul. Soţia lui l-a îndemnat să-L urmeze pe Domnul, iar fetiţele lui s-au rugat pentru el în fiecare seară. Practic un singur lucru îi stătea în cale, dar întrucâtva n-a fost în stare să-şi predea întreaga voinţă Domnului Hristos. Întotdeauna şi-a păstrat în minte ideea că într-o bună zi se va preda, dar Satana tot îi aducea scuze ca să mai amâne. Apoi, deodată, pe neaşteptate, norii s-au dat deoparte asemenea unei cortine şi a revenit Hristos. Omul nostru n-a fost pregătit. A fost lăsat jos împreună cu toţi ceilalţi care trăiau pentru eul lor.

Acum Satana se uită la trăsăturile chinuite ale celui mort şi un rânjet hidos i se aşează pe faţă. Strategia lui a avut succes, iar acest om, cel puţin, nu va mai avea niciodată vreo altă şansă să fie salvat. Este pierdut pentru totdeauna.

O, ce nebunie curată să amâni să te hotărăşti pentru Hristos în timp ce se scurg clipele harului! Unii se joacă cu păcatul şi tot amână convingerea de păcat trimisă de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Puteţi fi un membru al bisericii, care mărturiseşte că este un creştin adevărat, dar dacă mai există chiar acum în viaţa dvs. un păcat drag, vă jucaţi cu mântuirea. Mărturisiţi-vă acel păcat şi părăsiţi-l, fără să mai întârziaţi măcar o clipă. Dacă s-ar putea să ni se deschidă ochii măcar o secundă şi am putea vedea urmările teribile ale păcatului, nimeni n-ar mai îndrăzni să nu-L urmeze pe Domnul Isus tot drumul.

 

Încheierea spectaculară a celor o mie de ani

Acum ajungem la evenimentele de sfârşit al celor o mie de ani. Ce situaţii spectaculare vor marca sfârşitul celor o mie de ani? “Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi deslegat şi va ieşi din temniţa lui.” Apocalipsa 20:7, 8. Această eliberare a lui Satana poate fi uşor înţeleasă atunci când recitim versetul 5: “Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani.” Toţi cei pierduţi din toate veacurile vor fi înviaţi din morminte la sfârşitul mileniului. Lucrul acesta practic îl eliberează pe Satana ca să-şi înceapă din nou lucrarea de înşelare.

Poate că vă întrebaţi cum i-ar mai putea înşela pe aceia care deja nu mai pot fi mântuiţi. Iată cum răspunde Ioan la această întrebare: “şi va ieşi din temniţa lui, ca să înşele neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării. Şi ei s-au suit pe faţa pământului şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea prea iubită. Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit.” Apocalipsa 20:8, 9.

În aceste versete ni se aduc la cunoştinţă mai multe lucruri importante. După ce vor învia cei răi la sfârşitul celor o mie de ani, Satana îi va îndemna să atace Noul Ierusalim. Îi va face să creadă că practic sunt în stare să cucerească locul unde Se află Dumnezeu şi sfinţii care au nemurirea. După cei o mie de ani, Noul Ierusalim va coborî din ceruri. “Şi eu am văzut coborându-se din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei.” Apocalipsa 21:2.

Acesta reprezintă evenimentul descris de profeţii din vechime, când sfinţii se vor întoarce pe acest pământ din paradis. Zaharia descrie că picioarele Domnului Hristos vor atinge pământul şi alte lucruri spectaculare vor avea loc. “Picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe muntele Măslinilor care este în faţa Ierusalimului, spre răsărit; muntele Măslinilor se va despica la mijloc, spre răsărit şi spre apus … Şi atunci va veni Domnul, Dumnezeul meu şi toţi sfinţii împreună cu El!” Zaharia 14:4, 5.

Observaţi vă rog că Domnul Isus va atinge pământul când Se va întoarce cu sfinţii. Când S-a întors ca să-i ia pe sfinţi la începutul celor o mie de ani, picioarele Lui nu au atins pământul. Toţi au fost luaţi în văzduh ca să-L întâmpine. Dar acum pe când se va apropia de această planetă cetatea cea mare, spaţială şi cerească, muntele Măslinilor se va despica la atingerea picioarelor Fiului lui Dumnezeu. Se va forma o câmpie largă ca o platformă de aterizare, iar Noul Ierusalim se va aşeza pe pământ.

 

Învierea celor răi

În acelaşi timp când Cetatea coboară, cei răi sunt înviaţi, iar asta îi oferă lui Satana ocazia să-i ispitească să atace cetatea. Are din nou pe cine să ispitească. M-am străduit să-mi închipui cum i se va adresa marele înşelător acelei oştiri de suflete pierdute. Poate că va pretinde chiar că prin puterea lui i-a înviat. Acuzându-l pe Dumnezeu că pe nedrept l-a izgonit din cetate, va îndemna oştirea celor răi să-l ajute să-şi recâştige fosta poziţie. Fără îndoială că va face oferte măgulitoare de cinste şi putere acelora care vor excela în luptă.

Presupun că se vor afla acolo Napoleon, Alexandru cel Mare, Sanherib, Hitler şi Stalin. Desigur, nu sunt sigur; le folosesc numele numai ca exemple. Poate că unii dintre aceştia s-au pocăit înainte de a muri, dar vor fi nenumăraţi mari generali şi conducători militari în rândul oastei lui Satana, atunci când se va ridica împotriva lui Dumnezeu. Mulţi dintre aceşti oameni au murit cu blesteme pe buze la adresa lui Dumnezeu, iar acum, când vor învia, tot vor mai blestema şi se vor afla în aceeaşi stare de spirit de luptă. Aşa că nu-i va fi greu lui Satana să-i alinieze când vor înainta în marş împotriva Cetăţii lui Dumnezeu.

Uneori oamenii mă întreabă: “Cât timp se vor bate? Cât le va lua să se pregătească pentru acea luptă?” Nu ştiu exact, deoarece Biblia păstrează tăcerea în această privinţă. Totuşi, sunt sigur că Satana nu va încerca să cucerească Sfânta Cetate doar aruncând cu pietre în ea. Desigur că va inventa nişte arme teribil de devastatoare pe care să le folosească cu acea ocazie. Când este vorba de unelte de război, are o minte deosebit de ingenioasă. Fără îndoială că vor fi implicate şi arme atomice. Vor fixa o zi de începere a atacului. Va exista şi o numărătoare inversă conform căreia vor plănui să arunce în aer Cetatea cea Sfântă. Din toate punctele de vedere omeneşti, s-ar părea că sfinţii sunt sortiţi pieirii. Armele nimicitoare şi explozive ar fi în stare să zguduie zidurile şi să le transforme în ruine. Dar deodată, Dumnezeu intervine. El îngăduie ca propria Lui putere de foc să cadă peste oastea adunată a celor răi. Citiţi versetul 9 din Apocalipsa 20: “Şi ei s-au suit pe faţa pământului şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea prea iubită. Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit.” Şi aşa sfârşesc cei răi. Chiar aici, pe acest pământ, cade foc de la Dumnezeu. Cei răi vor arde definitiv când vor dori să pornească într-un atac final şi disperat împotriva lui Dumnezeu. Acesta este focul iadului descris în Biblie.

 

Zidul transparent al despărţirii

Ascultaţi, după părerea mea, unul dintre tablourile cele mai triste din toate care se află în Apocalipsa 21:11. Descriind Sfânta Cetate, Ioan spune astfel: “Având slava lui Dumnezeu. Lumina ei era ca o piatră prea scumpă, ca o piatră de iaspis, străvezie ca cristalul.” Zidurile acelei Cetăţi se vor asemăna sticlei. Cei răi vor putea să se uite prin ele şi să vadă tot ceea ce este înăuntrul acelei Cetăţi. V-aţi gândit vreodată la unele din tristele întâlniri care vor avea loc lângă acele ziduri ale Noului Ierusalim? Ce să vorbim de renumitul zid chinezesc sau de zidul plângerii din Ierusalim! Acest zid va descoperi scenele cele mai teribile şi sfâşietoare care au avut vreodată loc pe acest pământ.

Îmi închipui învierea acelui om care a avut o familie minunată şi care era ca şi gata să se hotărască pentru Hristos, dar care a amânat decizia pe mai târziu. Când învie la a doua înviere, se uită în jur după soţia şi cele două fetiţe ale lui. Dar nimic altceva nu-i întâmpină privirea decât morminte goale, deschise, iar urechile lui se izbesc de ţipetele şi blestemele celor pierduţi. Este practic învăluit de vârtejul de pregătire nebunească pentru luptă.

Pe când se apropie de zidurile transparente şi strălucitoare, este copleşit de splendoarea scenei. La distanţă, vede strălucirea curcubeului slăvit care înconjură scaunul de domnie al lui Dumnezeu. Din scaunul de domnie iese Râul Vieţii, iar ramurile măreţe ale Pomului Vieţii se arcuiesc peste râu, dându-şi roadele minunate ale nemuririi. Omul este paralizat de atâta frumuseţe. Îngeri care radiază de slavă şi strălucire zboară prin Cetate. El se uită la străzile de aurul cel mai curat şi la casele de nedescris de pe fiecare parte a străzilor. Pe când stă uimit în picioare, se gândeşte, “Ce prost am fost că am pierdut aşa ceva.”

Apoi, mi-l închipui pe acest om pe când ochii lui încearcă să cuprindă toată măreţia peisajului. Persoanele dinăuntru încep să prindă contur şi deodată, inima lui începe să bată cu putere, când prinde un crâmpei a unor siluete familiare de cealaltă parte a zidului. Ochii i se luminează când o recunoaşte pe soţia lui şi pe copiii care se apropie. Omul le face semn cu mâna. Le strigă ca să le atragă atenţia, dar cuvintele lui se întorc asemenea unui ecou mort de pe zidurile strălucitoare.

Atunci şi doar atunci îşi va da seama de adevărata oroare a situaţiei lui. Un potop de amintiri îi vor umple mintea. Îşi va aduce aminte atât de viu de rugăciunile fetiţelor lui pentru ca tăticul lor să fie mântuit. Va trăi din nou convingerea de păcat, care i-a adus lacrimi în ochi, lupta cu conştiinţa şi decizia de a mai amâna. Cuvintele soţiei lui îi revin în minte acum ca să-l chinuie. “Dragul meu, de ce nu te predai lui Isus? Nu-ţi mai face griji cu privire la serviciul tău. Am să muncesc eu şi ne vom descurca. O să aibă grijă Domnul. Te iubesc atât de mult şi Isus te iubeşte.” Se luptase cu răzvrătirea încăpăţânată dar, încet, încet cedase cerinţelor practice ale serviciului său şi ale prietenilor săi fireşti. Acum ar da orice din lume numai să se întoarcă la acea clipă. O, dacă măcar ar putea să-şi ia din nou fetiţele în braţe şi să-şi sărute din nou soţia şi să le asigure că rugăciunile lor au fost ascultate!

O, ce remuşcări vor fi în acele clipe! Omul îşi întinde braţele şi strigă cu putere: “Vă rog, mai rugaţi-vă pentru mine încă o dată!” Dar este prea târziu şi înaintea zidului limpede ca iaspisul, parcă îi şi pot vedea pe tatăl şi pe soţ cum cad la pământ, ţipând şi rugându-se după încă o şansă, care nu îi va mai fi dată niciodată. Desigur că aceasta va fi pedeapsa cea mai mare pentru aceia care îşi vor da seama în cele din urmă ce înseamnă să fii pierdut.

 

“Ce-i va folosi unui om?”

O, cât de mult mi-aş dori să reuşesc să descriu în cuvinte importanţa predării de sine pentru ca fiecare om să I se predea lui Dumnezeu înainte de a se duce la culcare chiar în această seară. Trebuie să ştim că ne-am predat total Domnului Isus Hristos. Ştiu că există unii care vor zice: “Haide să nu fim fanatici; să n-ajungem la extreme. Să mai aşteptăm şi lucrurile se vor limpezi singure.” Aceiaşi oameni care zic acum asta într-o bună zi vor plânge de cealaltă parte a zidului Noului Ierusalim şi vor zice: “De ce nu mi-a zis nimeni? De ce nu m-a ajutat nimeni atunci când am avut ocazia?”

Sunt uimit cât se lasă oamenii de influenţaţi de prietenii lor–de cuvintele acelora care, chipurile, sunt foarte bine-intenţionaţi. Ce alinare vor aduce acele cuvinte atunci când prietenii se vor afla tot în afara zidului şi vor privi înăuntru? Uneori, pe oameni îi reţin averile sau serviciul sau contul din bancă. Dar ce alinare va fi să ai o grămadă uriaşă de comori pământeşti şi totuşi să te afli în afara zidurilor şi să te uiţi prin ele? Dar ce-am putea spune despre conducătorii religioşi şi profesorii care i-au alinat pe oameni, spunându-le să nu-şi facă griji că doar nu trebuie să ţină poruncile? Aceiaşi învăţători religioşi se află şi ei afară.

Fiecare dintre noi ar trebui să cerceteze acum Cuvântul lui Dumnezeu ca să ştie ce să facă. Biblia este cartea mântuirii. Cele mai puternice forţe din societatea de astăzi curând vor fi arătate drept inutile, fără nici o valoare. În cele din urmă, oamenii îşi vor arunca aurul şi argintul pe stradă la şoareci şi la cârtiţe. În sfârşit, oamenii vor fi nevoiţi să renunţe la acele lucruri care au însemnat atât de mult în această viaţă. Dacă în cele din urmă se va ajunge aici — dacă oamenii vor arunca toate comorile aşa cum descrie Isaia 2 — de ce nu le aruncă acum ca să-şi facă chemarea şi alegerea sigură?

Dacă amânaţi, refuzând să luaţi hotărârea de a-L urma pe Hristos de aici înainte, vă pot promite un lucru, într-o bună zi, veţi afla că va fi ultima dată când aţi mai auzit acel glas mic şi tăcut al Duhului. Biblia se va închide pentru totdeauna de la amvon, iar bisericile vor fi goale. Deodată, fiecare bărbat, femeie şi copil vor fi chemaţi să stea faţă în faţă cu Dumnezeu. Viaţa agitată din această lume se va opri zdrobitor de şocant. Muzica de jazz se va închide subit, luminile strălucitoare se vor stinge în întuneric pentru totdeauna, iar radio-ul şi televizorul vor pieri pentru vecie. Nimeni nu se va mai duce la treaba lui, deoarece Dumnezeu va interveni şi îl va chema pe fiecare om să dea socoteală. Lumea va fi zguduită de un cutremur devastator despre care citim în Apocalipsa 16. Marea va urla de furie prin glasul unui uragan. Insulele locuite ale acestui pământ se vor zgdui, se vor întoarce încet şi vor dispărea din vedere. Munţii cei mari se vor rostogoli, iar apoi vor fi aruncaţi pe câmpiile desfăcute de vulcanii cei puternici ai pământului. Cerul se va umple de nori negri, mânioşi, ce se vor lovi unul de altul. Fulgere vor ieşi din acei nori şi vor învălui acest pământ într-o flacără puternică. Oamenii, albi ca stafiile, vor alerga încoace şi încolo, în căutarea unui adăpost, dar nu vor găsi nici unul. Iar apoi, în mijlocul ţipetelor de groază, o grindină mare va cădea cu putere de la Dumnezeu, transformând toate clădirile şi casele de pe acest pământ în lemn pentru foc.

În mijlocul acestor evenimente, va apărea în depărtare o pată mică, luminoasă, care se va apropia de pământ, mărindu-se din ce în ce mai mult. La început, foarte puţini o vor observa, dar pe măsură ce se va apropia, lumina ei orbitoare va atrage privirile tuturor. Locuitorii tuturor continentelor de pe pământ se vor uita în sus şi vor privi slava lui Isus şi a îngerilor Săi. Ce moment solemn va fi acesta! Pentru prima dată de la potop, nu va mai exista nici o clipă de distracţie, de râs zgomotos, de frivolitate. Fiecare gură va fi închisă şi un spirit solemn, serios va învălui fiecare inimă.

Cât de fără de valoare va fi atunci dolarul! Cât de ridicol va părea atunci ca cineva să fi îngăduit batjocurei vreunui prieten să-l reţină de a nu se decide pentru Hristos. De fiecare parte se vor auzi glasuri plângând: “Prea târziu! Prea târziu!” Iar acele cuvinte îşi vor auzi ecoul în jurul întregului pământ, în timp ce răscumpăraţii se vor uita în sus şi vor zice: “Iată, acesta este Dumnezeul nostru. L-am aşteptat şi ne va mântui.”

Aşa că istoria acestei planete pierdute se încheie exact aşa cum a început. După ce focul îi va nimici pe cei răi şi va arde tot blestemul păcatului, Dumnezeu va crea totul din nou. Acest pământ, eliberat de toate urmările dezastroase ale nelegiuirii, va fi recreat şi refăcut la starea paradisului de la început, aşa cum intenţionase Dumnezeu să fie. “Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea.” 2 Petru 3:13. Domnul Isus a declarat: “Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul!” Matei 5:5. Şi chiar aşa va fi!

 

MITUL DIAVOLULUI  –  ORIGINI SI MANIFESTARI

Bibliografia despre diavol este uriasa si creste zi de zi. Despre el s-a scris mai mult decat despre…. Iisus. Am cautat din curiozitate sa vedem ce zice batranul google despre Diavol. Nu gasesti altceva decat anecdote, aratandu-ne spiritul gregar al poporului roman si zeci de site-uri crestine care ne arata cum sa ne ferim de el. Asadar, voi incerca si eu o altfel de abordare pentru ca el exista in mintea noastra si in fiecare actiune intreprinsa.

Mitul diavolului, Lucifer, Satana este cunoscut in toate traditiile si culturile din lume.

mitul diavolului lucifer satanaLucifer, Beelzebuth, Satan – a purtat multe denumiri de-a lungul vremii si a imbracat tot atatea forme. Ideea existentei unui vrajmas al zeului suprem exista de mii de ani in culturi si mitologii diverse din jurul lumii. Dar unde a inceput povestea lui? De unde vine? Cum a devenit Printul Intunericului?

Acum mai mult de 3000 de ani in deserturile pustii si izolate ale Orientului Mijlociu, maini nestiute au scris primele capitole ale bibliei ebraice. Daca Diavolul in forma cunoscuta astazi ar fi avut un loc de nastere cu siguranta ar fi fost acesta. In primele scrieri ale Vechiului Testament aparea intr-adevar o figura intunecata, dar foarte diferita de ceea ce cunoastem astazi.  Cuvantul folosit este mai degraba un titlu primit si semnificatia lui este „acuzatorul”, un inger-servitor al lui Dumnezeu care a trebuit sa-i faca „munca murdara”. Acest Satan nu are puterea de a i se opune lui Dumnezeu, face tot ce i se spune, iar scrierea nu vorbeste despre nicio forta intunecata, opusa.

In cartea lui Iov este prima aparitie a personajului, dar nu este un demon si nici macar un inger rau, nu locuieste in iad pentru ca acesta nu exista. La vechii evrei mergeai intr-un loc numit sheol, o lume de apoi unde ajungeau toti indiferent daca erau buni sau rai. Asadar unde este monstrul, ingerul cazut urmat de legiuni care ii ispiteste pe oameni?

DACA SATAN NU VINE DIN VECHIUL TESTAMENT ATUNCI DE UNDE VINE?

Din vremuri vechi oamenii de-a lungul globului au crezut in demoni si alte spirite. Toti au avut in comun reprezentari de coarne, barbi si asa mai departe. Dar nicaieri nu s-a gasit ideea unui raufacator suprem. Unde a fost nascocita aceasta idee? Confruntarea dintre bine si rau asa cum o stim astazi vine din colturile ascunse ale Imperiului Persan si ale doctrinei lui Zoroastru dar despre asta vom vorbi in alte articole.

mitul diavolului lucifer satana

Tot ce-a fost de-a lungul timpului „rau” fie ca atitudine, mesaj sau persoana, tot ce a fost diferit, altfel, a fost interpretat, satirizat, poreclit, personificat in acest personaj si trasaturile lui. Genii nebune, artisti, cineasti, imbogatiti la miezul noptii, atleti, muzicieni celebri, politicieni – despre toti s-a presupus ca au avut de-a face sau si-au vandut sufletul Satanei. Printre atat de multe povesti si versiuni, prin isteria generala creata de procesele vrajitoarelor din secolele XIV-XVI, prin procese de exorcism si repulsia fata de formatiile rock ale vremii, incercam sa mergem la radacini si sa analizam acest mit – unul din cele mai bune episoade de marketing din istoria omenirii.

Diavolul este o fiinta a ratiunii. Departe de a fi o creatura irationala, el este rezultatul eforturilor spiritului uman de a gasi o explicatie logica pentru problema raului. Explicatie mistica pentru necredinciosi, reala pentru credinciosi: diferenta este mai putin semnificativa decat ar parea. Caci un mit poate sa se manifeste la fel de autonom si de eficient ca si o persoana reala. Incarcat de fantasme colective si individuale, mitul prinde viata si actioneaza. In cultura crestina occidentala, care a impulsionat in cea mai mare masura reflectia asupra raului, diavolul joaca un rol esential, activ inca si in zilele noastre.

Diavolul este inseparabil de Dumnezeu. El face parte din sistemul religios de concepere a lumii, caci este un spirit, o fiinta supranaturala, fiind exclus cu desavarsire dintr-o viziune materialista asupra universului. Dar, chiar in grila religioasa, existenta sa nu este afirmata in acelasi grad. Sistemele politeiste nu au, in realitate, nevoie de el: multitudinea zeilor, care limiteaza puterea fiecaruia si genereaza rivalitati, este suficienta pentru a explica existenta raului, provocat de aceste fiinte ambivalente, simultan constructive si distructive, in functie de propriile interese. Spre exemplu, in numerosul panteon hindus Shiva este zeul creatiei dar este vazut si ca un distrugator al lumii. La fel, Kali cea neagra este reprezentata ca mama, sotie devotata si iubitoare, dar si ca razboinica insetata de sange cu cranii si sacrificii in jurul ei. Dimpotriva, in religiile monoteiste, lipsa diavolului este de neconceput: daca exista un zeu unic, el se afla la originea atat a binelui, cat si a raului; singura modalitate pentru a evita acest conflict este de a gasi un subterfugiu prin care sa poate fi explicata posibilitatea raului. Diavolul este tocmai acest subterfugiu; nu exista alta iesire.  In plus, va trebui explicat modul in care o fiinta inferioara a putut perturba in asemenea masura creatia Atotputernicului. Astfel, zeul suprem are nevoie de un adversar in fata caruia sa-si arate puterea, iar lumea are nevoie de un “tap ispasitor”.

mitul diavolului lucifer satana

Cu cat zeul este in mai mare masura asimilat Absolutului, cu atat el devine mai puternic, mai bun, cu atat mai mult devine universal si are mai mare nevoie de diavol. Si aici stau si ma intreb de ce indienii si alte popoare si-au facut zei dupa chipul si asemanarea lor, buni si rai in acelasi timp, dualisti in esenta, in timp ce crestinismul a insistat pe aceasta falsa prezenta a binelui suprem? Din acest motiv, in crestinism, notiunea de diavol este mai complexa. Paradoxal, doar Satana il poate salva pe Dumnezeu: cum ar putea credinciosii sa creada, fie si doar pentru o clipa, intr-un Dumnezeu unic, atotputernic si infinit bun, daca nu ar exista diavolul pentru a revela incredibile suferinte fizice si morale ale creatiei?

Cum ar fi putut un Dumnezeu perfect sa creeze o lume atat de demna de mila? “Fara Satan, nici Dumnezeu”, spunea John Wesley, reciproca fiind, deopotriva, valabila. Acest cuplu devine deci inseparabil.

Examinarea marilor sisteme religioase ale umanitatii confirma aceasta observatie primara: diavolul, ca personificare si agent al raului, nu capata un statut veritabil decat in cadrul marilor religii monoteiste si, in particular, al crestinismului, unde ocupa un loc in asemenea grad indispensabil, incat tentatia dualismului maniheist este permanenta. Diavolul este, in egala masura, necesar in perspectiva mantuirii: daca credinciosii sunt singurii care vor fi salvati, ce se va intampla cu ceilalti? De aceea diavolul joaca un rol atat de important in miscarile sectare, medii inchise, care rezerva mantuirea strict adeptilor proprii, incredintand restul omenirii puterilor tenebrelor.

Mitul diavolului, Lucifer, Satana devine un arhetip al raului.

Satana a aparut in mediile sectare apocaliptice evreiesti, iar sectele de origine crestina sunt cele care ii atribuie un rol predominant, unele inchinandu-i chiar un cult in calitate de adevarat stapan al Creatiei. Expertii sunt de parere ca evreii vedeau in acest Satan chiar Imperiul Roman care reprezenta opresorul suprem in acea perioada de deznadeje, nesiguranta si ostilitate.

mitul diavolului lucifer satana

Nascut sub specia religiei, diavolul a patruns in cultura profana, care il foloseste pe scara larga. In ceea ce priveste Biserica, mostenitoarea acestui stanjenitor personaj pe care ea insasi l-a creat pentru a speria poporul si a-l supune vointei sale, se straduieste sa-l relativizeze, dar nu se poate debarasa de el fara a se nega pe sine si fara a cadea in contradictii insolubile.

CAPCANA ADEVARATA ESTE INTREBAREA – DACA NU AR MAI EXISTA SATANA, LA CE NE-AR MAI FOLOSI BISERICA?

Natura diavolului este aceea de a fi un opozant, un inamic: este sensul radacinii ebraice stn (satan) si al cuvantului grecesc diabolusPentru el nu exista deci nicio posibilitate de independenta reala; nu poate exista decat in functie de fiinta sau de lucrul careia i se opune. Este asadar inseparabil de notiunea de lupta, iar primele ipostaze ale personajului pot fi identificate efectiv in miturile Orientului antic referitoare la lupta divina si cosmica.

Pentru ca evreii, si mai tarziu crestinii, nu au putut fi nici macar originali, si asa cum istoria se repeta adesea, au copiat un personaj deja existent adaptandu-l propriilor lor dorinte si nevoi.

Aceste povestiri au o importanta majora in aparitia diavolului iudeo-crestin, caci va mosteni numeroase trasaturi atribuite de mitologiile babiloniene, cananeene si poate chiar egiptene.

Mitul diavolului, Lucifer, Satana sunt prototipuri ale aceluiasi arhetip: raul absolut si felul in care il vedem.

 

 

MITURI MODERNE DESPRE RĂZBOIUL SPIRITUAL, PARTEA I

Capitolul treizeci

https://www.davidservant.com/other_languages/romanian/tdmm/tdmm_romanian_30

 

Subiectul războiului spiritual a devenit foarte popular în biserici în ultimii ani. Din nefericire, multe din învăţăturile referitoare la acest subiect contrazic Scriptura. În consecinţă, mulţi lucrători din lume învaţă şi practică un război spiritual pe care Biblia nu îl prescrie. Desigur, există şi război spiritual biblic, şi pe acesta ar trebui să îl practice şi să îl propovăduiască ucenicizatorii.

În acest capitol, precum şi în cel care va urma, voi vorbi despre unele dintre cele mai greşite concepţii referitoare la Satan şi la războiul spiritual. Acest subiect reprezintă un rezumat al cărţii pe care am scris-o pe marginea lui, intitulată Mituri moderne despre Satan şi războiul spiritual. Cartea poate fi citită în versiunea în engleză pe site-ul www.shepherdserve.org.

 

Mitul nr. 1: „În eternitate din trecut, Dumnezeu şi Satan au început o mare bătălie. Astăzi, încă mai există lupta cosmică dintre ei.“

Acest mit specific contrazice unul dintre cele mai stabile şi fundamentale adevăruri despre Dumnezeu care este precizat în Scriptură – acela că este atotputernic sau omnipotent.

Isus ne-a spus că toate lucrurile sunt cu putinţă pentru Dumnezeu (vezi Mat. 19:26). Ieremia a afirmat că nu este nimic prea greu de făcut pentru El (vezi Ier. 32:17). Nici o persoană sau forţă nu Îl poate împiedica să Îşi ducă la bun sfârşit planurile (vezi 2 Cron. 20:6; Iov 41:10; 42:2). Dumnezeu întreabă prin Ieremia: „Căci cine este ca Mine?…Şi care căpetenie Îmi va sta împotrivă?“ (Ier. 50:44). Răspunsul este nimeni, nici măcar Satan.

Dacă Dumnezeu este într-adevăr atotputernic, aşa cum menţionează pasajele anterioare, atunci a spune că Dumnezeu şi Satan au fost în război implică automat faptul că Dumnezeu nu este atotputernic. Dacă Dumnezeu a pierdut chiar şi o singură bătălie, dacă a fost învins de Satan chiar şi la cel mai mic nivel sau dacă a trebuit să lupte împotriva lui chiar şi pentru o perioadă scurtă, atunci El nu este atotputernic aşa cum a declarat despre Sine.

Comentariul lui Hristos despre puterea lui Satan

Isus a făcut la un moment dat o afirmaţie referitoare la căderea lui Satan din Rai care ne va ajuta să înţelegem câtă putere are acesta comparativ cu Dumnezeul nostru omnipotent:

Cei şaptezeci s-au întors plini de bucurie, şi au zis: „Doamne, chiar şi dracii ne sunt supuşi în Numele Tău.“ Isus le-a zis: „Am văzut pe Satan căzând ca un fulger din cer“ (Luca 10:17-18).

Când Dumnezeul atotputernic a decretat expulzarea lui Satan din Rai, Satan nu s-a putut împotrivi. Isus a ales metafora ca un fulger pentru a sublinia viteza cu care a căzut Satan. El a căzut nu ca o melasă, ci ca un fulger. Adică, în secunda asta era în ceruri şi, în secunda următoare, – BUM! – nu mai era!

Dacă Dumnezeu îl poate expulza atât de repede şi de uşor pe Satan însuşi, nu ar fi trebuit să constituie o surpiză faptul că slujitorii împuterniciţi de El puteau scoate atât de repede şi de uşor demonii. Asemenea primilor ucenici ai lui Isus, prea mulţi creştini contemporani nouă au un mare respect pentru puterea diavolului şi au priceput că puterea lui Dumnezeu este de departe mult, mult mai mare. Dumnezeu este Creator, iar Satan este doar o creaţie. Satan nu se poate împotrivi lui Dumnezeu.

Războiul care nu a existat niciodată

Oricât de ciudat ne-ar părea, trebuie să înţelegem că Dumnezeu şi Satan nu sunt, nu au fost niciodată, şi nici nu vor fi într-un război. Da, au planuri diferite şi am putea spune că sunt adversari. Dar atunci când două partide sunt adverse şi unul este cu mult mai puternic decât celălalt, conflictele lor nu sunt considerate bătălii. S-ar putea lupta o râmă cu un elefant? Satan, ca o râmă, a avut o încercare firavă de a se opune Celui ce era de o mie de ori mai puternic. Această opoziţie a fost rezolvată foarte repede, iar el a fost expulzat din Rai „ca un fulger“. Nu a existat nici o bătălie – doar o expulzare.

Dacă Dumnezeu este atotputernic, atunci Satan nu are nici cea mai infimă şansă de a-L împiedica măcar în cea mai mică măsură pe Dumnezeu să Îşi împlinească planurile. Şi dacă Dumnezeu îi permite lui Satan să facă ceva, scopul final este tot împlinirea planului Său divin. Acest adevăr va deveni extrem de clar pe măsură ce vom continua să analizăm scripturile care tratează acest subiect.

În mod interesant, autoritatea supremă a lui Dumnezeu asupra lui Satan a fost demonstrată nu numai în veşnicia trecută, dar va fi demonstrată şi în viitor. Citim în Apocalipsa că „un singur înger“ îl va lega pe Satan şi îl va încarcera timp de o mie de ani (vezi Apoc. 20:1-3). Acest incident viitor nu ar putea fi considerat o bătălie între Dumnezeu şi Satan, după cum nici expulzarea lui nu poate fi considerată o bătălie. Observă, de asemenea, că Satan nu va avea puterea de a ieşi din închisoare şi că doar va fi eliberat atunci când va fi convenabil pentru planurile lui Dumnezeu (Apoc. 20:7-9).

Cum rămâne cu viitorul „Război din cer“?

Dacă este adevărat că între Dumnezeu şi Satan nu este, nu a fost, şi nu va fi niciodată un război, atunci de ce citim în Apocalipsa despre un război viitor în cer care îl implică şi pe Satan (Apoc. 12:7-9)? Aceasta este o întrebare bună care are un răspuns uşor de găsit.

Observă că acest război va fi între Mihail şi îngerii lui şi Satan şi îngerii lui. Dumnezeu Însuşi nu este menţionat ca fiind implicat în această bătălie. Totuşi, dacă ar fi fost implicat, abia dacă am putea descrie acest conflict drept război, deoarece Dumnezeu, fiind atotputernic, ar putea stinge foarte uşor această opoziţie, într-o clipită, după cum a şi dovedit deja acest lucru.

Îngerii, inclusiv Mihail, nu sunt atotputernici şi astfel conflictul lor cu Satan şi îngerii lui poate fi considerat război, deoarece va exista de fapt un astfel de conflict pentru o perioadă de timp. Totuşi, fiind mai puternici, aceştia îl vor învinge pe Satan şi hoardele lui.

De ce nu se implică Dumnezeu în mod personal în această bătălie aparte şi o lasă pe mâna îngerilor? N-am nici cea mai vagă idee. Cu siguranţă că Dumnezeu, fiind atotştiutor, ştia că îngerii Săi pot câştiga acest război şi, de aceea, poate a considerat că nu este nevoie să Se implice personal.

Nu mă îndoiesc că Dumnezeu i-ar fi putut foarte uşor şi repede anihila pe canaaniţii nelegiuiţi din zilele lui Iosua, dar a ales să dea această sarcină israeliţilor. Dumnezeu le-a cerut să facă eforturi mari timp de câteva luni pentru a îndeplini ceea ce El ar fi putut face fără nici un efort. Poate că acest lucru a fost pe placul lui Dumnezeu şi pentru că cerea credinţă din partea evreilor. Poate că acesta este şi motivul pentru care nu Se va implica personal în războiul viitor din cer. Totuşi, Biblia nu ne spune nimic despre aceste lucruri.

Doar faptul că într-o zi va exista un război în cer între Mihail şi îngerii lui şi Satan şi îngerii săi nu ne dă motive suficiente pentru a crede că Dumnezeu nu este atotputernic – tot aşa cum nici bătăliile dintre Israel şi Canaan nu ne dau un motiv să credem că Dumnezeu nu este atotputernic.

Nu a fost Satan învins de Isus pe cruce?

În cele din urmă, referitor la acest prim mit al războaielor dintre Dumnezeu şi Satan, aş vrea să trag o concluzie în ceea ce priveşte afirmaţia frecvent întâlnită: Isus l-a învins pe Satan pe cruce. Scriptura nu menţionează de fapt niciunde că Isus l-a învins pe Satan pe cruce.

Când spunem că Isus l-a învins pe Satan, sună ca şi când între Isus şi Satan a existat o bătălie, ceea ce implică faptul că Dumnezeu nu este atotputernic şi că Satan nu era deja sub autoritatea Lui deplină. Există mai multe modalităţi biblice de a explica ce s-a întâmplat cu Satan când Isus Şi-a dat viaţa la Calvar. De exemplu, Scriptura ne spune că, prin moartea Sa, Isus a „nimicit (în engleză: l-a lăsat fără putere, n. t.) pe cel ce are puterea morţii” (vezi Evrei 2:14-15).

 

În ce măsură l-a lăsat fără putere pe Satan? Evident, Satan nu este complet lipsit de putere în prezent, altfel apostolul Ioan nu ar mai fi scris: „…că toată lumea zace în cel rău.”(1 Ioan 5:19; subliniere personală) În conformitate cu Evrei 2:14-15, Satan a fost lăsat fără putere în ceea ce priveşte „puterea morţii“. Ce vrea să spună această afirmaţie?

Scriptura face referire la trei tipuri de moarte: moarte spirituală, moarte fizică şi moartea a doua.

După cum am citit într-un capitol anterior, cea de a doua moarte (sau moartea veşnică) este menţionată în Apocalipsa 2:22; 20:6, 14; 21:8 şi este momentul în care necredincioşii vor fi aruncaţi în iazul de foc.

Moartea fizică apare atunci când sufletul unei persoane părăseşte trupul, care încetează să mai funcţioneze.

Moartea spirituală descrie condiţia duhului uman care nu a fost născut din nou prin Duhul Sfânt. O persoană moartă din punct de vedere spiritual are un duh alienat de Dumnezeu, care posedă o natură păcătoasă şi care este, într-o oarecare măsură, unită cu Satan. Efeseni 2:1-3 ne ilustrează imaginea unei persoane moarte spiritual:

Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi.

Pavel le-a scris credincioşilor efeseni că erau „morţi în greşelile şi păcatele“ lor. Evident nu se referea la moartea spirituală deoarece scria unor oameni vii. De aceea, trebuie să se fi referit la moarte spirituală.

Ce îi omorâse, spiritual vorbind? „Greşelile şi păcatele“ lor. Aminteşte-ţi că Dumnezeu i-a spus lui Adam că, în ziua în care nu va mai asculta de El, va muri (Gen. 2:17). Dumnezeu nu vorbea despre o moarte fizică, ci despre una spirituală, deoarece Adam nu a murit, fizic vorbind, în ziua în care a mâncat fructul oprit. Mai degrabă a murit din punct de vedere spiritual, iar fizic abia câteva sute de ani mai târziu.

Pavel a mers mai departe şi le-a spus efesenilor că, asemenea oamenilor morţi spiritual, şi ei trăiau în (sau practicau) aceleaşi greşeli şi păcate, urmând „mersul lumii“ (adică făcând ceea ce făceau toţi ceilalţi) şi pe „domnul puterii văzduhului“.

Cine este „domnul puterii văzduhului“? Este Satan, care domneşte peste împărăţia întunericului şi care este comandantul-şef al duhurilor rele care locuiesc în văzduh. Aceste duhuri rele sunt enumerate într-un capitol posterior din Efeseni ca având ranguri diferite (vezi Efes. 6:12).

Pavel a spus că prinţul întunericului este duhul „care lucrează acum în fiii neascultării”. Expresia „fiii neascultării“ este doar o altă descriere a tuturor necredincioşilor, subliniind faptul că natura lor este păcătoasă. Pavel a spus mai târziu că erau „din fire copii ai mâniei“ (Efes. 2:3; subliniere personală). Mai mult, a spus că Satan lucra în ei.

Avându-l de tată pe Satan

Fie că oamenii nemântuiţi sunt conştienţi sau nu, ei îl urmează pe Satan şi fac parte din împărăţia întunericului. Duhurile lor moarte spiritual sunt pline de natura lui rea şi egoistă. De fapt, Satan le este tată şi domn spiritual. Tocmai de aceea le-a spus Isus unora dintre liderii religioşi: „Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru“ (Ioan 8:44).

Aceasta este imaginea deprimantă a celui care nu a fost născut din nou! Acesta merge prin viaţă mort din punct de vedere spiritual, plin de natura lui Satan, îndreptându-se spre o moarte fizică inevitabilă de care se teme extraordinar de mult; şi fie că este conştient sau nu, într-o zi va experimenta cea mai năprasnică moarte din câte există, moartea veşnică, atunci când va fi aruncat în iazul de foc.

Este extrem de important să înţelegem că moartea spirituală, cea fizică şi cea veşnică sunt toate manifestări ale mâniei lui Dumnezeu asupra umanităţii păcătoase şi că Satan are un rol în ea. Dumnezeu i-a permis lui Satan să domnească peste împărăţia întunericului şi peste cei care „iubesc întunericul“ (Ioan 3:19) . De fapt, Dumnezeu i-a zis lui Satan: „Îţi dau voie să ai puterea de a-i ţine în captivitate pe cei care nu Mi se supun“. Satan a devenit un instrument subordonat mâniei lui Dumnezeu revărsată asupra oamenilor răzvrătiţi. Deoarece toţi au păcătuit, toţi sunt sub puterea lui Satan, având natura lui în duhurile lor şi fiind ţinuţi prizonieri voii sale (vezi 2 Tim. 2:26).

Răscumpărarea din captivitate

Totuşi, îi putem mulţumi lui Dumnezeu că a avut milă de umanitate şi că, datorită acestei mile, nimeni nu trebuie să rămână în această condiţie jalnică. Deoarece moartea substituentă a lui Isus a satisfăcut clauzele dreptăţii divine, toţi cei care cred în Hristos pot scăpa de moarte spirituală şi din captivitatea lui Satan, deoarece nu mai sunt sub mânia lui Dumnezeu. Atunci când credem în Domnul Isus, Duhul Sfânt vine în duhul nostru şi eradichează natura lui Satan, generând naşterea din nou a duhului nostru (vezi Ioan 3:1-16) şi permiţându-ne să beneficiem de natura divină a lui Dumnezeu (vezi 2 Petru 1:4).

Şi acum, să revenim la întrebarea iniţială. Când scriitorul Epistolei către Evrei a afirmat că Isus, prin moartea Sa, l-a lăsat fără putere „pe cel ce are puterea morţii, adică diavolul“, a vrut să spună că puterea morţii spirituale, pe care o are Satan asupra oamenilor nemântuiţi, a fost nimicită în ceea ce-i priveşte pe toţi cei care sunt „în Hristos“. Suntem aduşi din nou la viaţă din punct de vedere spiritual datorită lui Hristos, care a plătit pedeapsa în locul nostru.

Mai mult, deoarece nu mai suntem morţi din punct de vedere spiritual şi nici sub dominaţia lui Satan, nu ne mai temem de moartea fizică, de vreme ce ştim ce ne aşteaptă – o moştenire glorioasă şi eternă.

În final, datorită lui Isus, am fost feriţi de suferinţele morţii a doua şi de iazul de foc.

L-a învins Isus pe diavol pe cruce? Nu, nu l-a învins, deoarece nu a existat o bătălie între Isus şi Satan. Totuşi, Isus l-a lăsat fără putere în ceea ce priveşte moartea spirituală, prin care îi ţine pe oamenii nemântuiţi captivi păcatului. Satan încă mai are puterea morţii spirituale asupra celor nemântuiţi, dar în ceea ce-i priveşte pe cei care sunt în Hristos, Satan nu are nici o putere asupra lor.

Dezarmarea puterilor

Acest lucru ne ajută, de asemenea, să înţelegem afirmaţia lui Pavel despre „dezbrăcarea domniilor şi stăpânirilor“ din Coloseni 2:13-15

Pe voi, care eraţi morţi [spiritual] în greşelile voastre…Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile. A şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce. A dezbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce (subliniere personală).

Pavel foloseşte în mod evident limbajul metaforic în acest pasaj. În prima parte, el compară toate greşelile noastre cu un „zapis“ (act de vânzare sau cumpărare). Ceea ce noi nu am putut plăti, a plătit Isus în locul nostru, care a luat asupra Lui pe cruce plata păcatelor noastre.

În a doua parte, aşa cum regii antici îi dezarmau pe cei învinşi luându-le armele şi făcând parade triumfătoare pe străzile oraşului cu ele, tot aşa şi moartea lui Hristos a fost o biruinţă asupra „domniilor şi stăpânirilor“, adică, asupra demonilor cu statut inferior care domnesc peste cei cu inima rebelă, ţinându-i captivi.

Nu am putea spune pe baza acestui pasaj că Hristos l-a învins pe Satan? Poate, dar cu o condiţie. Trebuie să nu uităm că Pavel foloseşte metafora în acest pasaj. Şi fiecare metaforă are un punct în care similitudinile se transformă în disimilitudini, aşa cum am vorbit în capitolul despre interpretarea biblică.

Trebuie să fim atenţi când interpretăm metaforele folosite de Pavel în Coloseni 2:13-15. Este clar că nu a existat un „zapis“ care să conţină toate păcatele noastre şi care să fi fost pironit pe cruce. Totuşi, acesta este un simbol a ceea ce a realizat Isus pe cruce.

În mod asemănător, demonii care au stăpânit peste cei nemântuiţi nu au fost dezarmaţi literal de săbiile şi scuturile lor şi nici Isus nu a făcut paradă publică pe străzi. Limbajul pe care îl foloseşte Pavel este simbolul a ceea ce a realizat Isus pentru noi. Am fost ţinuţi captivi de duhurile rele. Totuşi, murind pentru păcatele noastre, Isus ne-a eliberat din această captivitate. Isus nu a luptat literal împotriva duhurilor rele, iar acestea nu se aflau în război cu El. Ele, cu dreapta permisiune a lui Dumnezeu, ne-au ţinut sub puterea lor toată viaţa noastră. „Armamentul“ lor era îndreptat nu spre Hristos, ci spre noi. Totuşi, Isus i-a „dezarmat“. Nu ne mai pot ţine captivi.

Haide să nu ne gândim că a existat o bătălie de secole între Isus şi duhurile rele ale lui Satan şi că în cele din urmă Isus a câştigat bătălia pe cruce. Dacă vom spune că Isus l-a învins pe diavol, să ne asigurăm că înţelegem că El a învins diavolul pentru noi, nu pentru El.

Odată am alungat un căţel din grădină deoarece o speria pe fetiţa mea. Aş putea spune că l-am învins, dar sper să înţelegi că acest câine nu a fost nici un moment o ameninţare pentru mine, ci doar pentru fetiţa mea. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Isus şi Satan. Isus a alungat pentru noi un câine care pe El nu L-a speriat deloc.

Cum a alungat Isus câinele-Satan? Purtând pedeapsa pentru păcatele noastre şi eliberându-ne astfel de vina pe care o aveam înaintea lui Dumnezeu, deci de mânia Lui, şi, în consecinţă, duhurile malefice cărora Dumnezeu le-a permis în mod drept să îi înrobească pe cei răzvrătiţi nu mai au nici un drept de a ne încătuşa. Slavă Domnului pentru acest lucru!

Această perspectivă ne conduce spre un al doilea mit demn de analizat şi legat de primul.

Mitul nr. 2: “Există lupte constante pe tărâmul spiritual între îngerii lui Dumnezeu şi îngerii lui Satan. Rezultatul acestor bătălii este determinat de războiul spiritual dus de noi.“

Am aflat deja din cartea Apocalipsa că va exista într-o bună zi un război spiritual în ceruri, între Mihail şi îngerii lui şi Satan şi îngerii săi. În afară de acesta, mai există un singur război angelic menţionat în Scriptură şi care se găseşte în capitolul zece din Daniel.[1] Daniel ne spune că a jelit timp de trei săptămâni în cel de-al treilea an al domniei lui Cir, Împăratul Persiei, când un înger i-a apărut lângă râul Tigru. Scopul vizitei îngerului a fost acela de a-i da capacitatea de a înţelege ce se va întâmpla cu Israel în viitor şi am studiat deja pe scurt ce i s-a spus lui Daniel în capitolul „Răpirea şi sfârşitul vremurilor“. În timpul conversaţiei lor, îngerul, al cărui nume nu este precizat, i-a zis:

„Daniele, nu te teme de nimic! Căci cuvintele tale au fost ascultate din cea dintâi zi, când ţi-ai pus inima ca să înţelegi, şi să te smereşti înaintea Dumnezeului tău, şi tocmai din pricina cuvintelor tale vin eu acum! Dar căpetenia împărăţiei Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci şi una de zile; şi iată că Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor, şi am ieşit biruitor acolo lângă împăraţii Persiei“ (Dan. 10:12-13).

Daniel a aflat că rugăciunea lui fusese ascultată cu trei săptămâni înainte de întâlnirea sa cu îngerul, dar că îngerului îi luase trei săptămâni să ajungă la el. Motivul întârzierii îngerului era acela că „căpetenia împărăţiei din Persia“ i s-a împotrivit. Totuşi, a putut să iasă biruitor pentru că Mihail, „una dintre căpeteniile cele mai de seamă“ i-a venit în ajutor.

Când îngerul era pe punctul de a pleca de la Daniel i-a zis:

„Acum mă întorc să mă lupt împotriva căpeteniei Persiei; şi când voi pleca, iată că va veni căpetenia Greciei! Dar vreau să-ţi fac cunoscut ce este scris în cartea adevărului. Nimeni nu mă ajută împotriva acestora, în afară de voievodul vostru Mihail“ (Dan. 10:20-21)

Din acest pasaj putem învăţa mai mulţi factori importanţi. Vedem încă o dată că îngerii lui Dumnezeu nu sunt atotputernici şi că pot fi într-adevăr implicaţi în lupta împotriva îngerilor întunericului.

În al doilea rând, învăţăm că unii îngeri (precum Mihail) sunt mai puternici decât alţii (precum îngerul care i-a vorbit lui Daniel).

Întrebări la care nu avem nici un răspuns

Am putea întreba: „De ce nu l-a trimis Dumnezeu pe Mihail de la bun început să transmită mesajul lui Daniel, ca să nu mai fi existat întârzierea de trei săptămâni?“ Adevărul este că Biblia nu ne spune de ce a trimis Dumnezeu un înger despre care ştia cu siguranţă că nu va putea trece de „căpetenia Persiei“ fără ajutorul lui Mihail. De fapt, nu avem nici o idee de ce ar folosi Dumnezeu orice înger pentru a transmite cuiva un mesaj. De ce nu a mers El personal, de ce nu i-a vorbit lui Daniel cu vocea tare sau de ce nu l-a dus temporar pe Daniel în ceruri pentru a-i spune aceste lucruri? Pur şi simplu nu ştim.

Dar dovedeşte acest pasaj că există lupte constante pe tărâmul spiritual între îngerii lui Dumnezeu şi îngerii lui Satan? Nu, doar dovedeşte că, acum câteva mii de ani, a existat o bătălie de trei săptămâni între unul dintre îngerii mai slabi ai lui Dumnezeu şi unul dintre îngerii lui Satan numit „căpetenia Persiei“, o bătălie care, dacă ar fi vrut Dumnezeu, nu ar fi existat niciodată. Singura bătălie angelică menţionată în Biblie în afară de aceasta este viitorul război din ceruri, consemnat în cartea Apocalipsa. Atât. Poate că au fost şi alte bătălii angelice, dar aceasta nu poate fi decât o concluzie bazată pe presupunerile noastre.

Un mit bazat pe un altul

Dovedeşte această istorisire despre Daniel şi căpetenia Persiei că războiul nostru spiritual poate determina rezultatul bătăliilor angelice? Din nou, această idee presupune (pe baza câtorva scripturi) că există bătălii angelice frecvente. Dar haide să facem un pas în necunoscut şi să spunem că da, există bătălii angelice regulate. Dovedeşte această istorisire despre Daniel că lupta noastră spirituală poate determina rezultatul bătăliilor angelice care este posibil să aibă loc?

Această întrebare este adeseori pusă de cei care promovează următorul mit particular: „Dacă Daniel ar fi renunţat după prima zi?“ Desigur că răspunsul la această întrebare nu îl cunoaşte nimeni, deoarece realitatea este că Daniel nu a încetat să Îl caute pe Dumnezeu în rugăciune până când nu a ajuns îngerul fără nume. Totuşi, implicaţia acestei întrebări este aceea de a ne convinge că Daniel, printr-un război spiritual continuu, a fost cheia reuşitei celeste a îngerului fără nume. Dacă Daniel ar fi renunţat la această luptă spirituală se presupune că îngerul nu ar fi trecut niciodată de căpetenia Persiei. Cei care susţina această idee vor să credem că noi, ca şi Daniel, trebuie să continuăm lupta noastră spirituală, altfel îngerii răului i-ar putea învinge pe îngerii lui Dumnezeu.

Mai întâi, permite-mi să subliniez faptul că Daniel „nu se lupta spiritual“ – el se ruga lui Dumnezeu. Nu există nici o precizare că ar fi spus ceva despre îngerii demonici, despre legarea acestora sau despre „lupta“ împotriva lor. De fapt, Daniel nici nu ştia că existase o bătălie angelică până după cele trei săptămâni, când a ajuns la el îngerul. El a petrecut aceste trei săptămâni în post, căutând faţa Domnului.

Aşa că să reformulăm întrebare: „Dacă Daniel ar fi renunţat să se mai roage şi să caute faţa Domnului după una sau două zile, ar fi eşuat îngerul să ajungă la el pentru a-i transmite mesajul lui Dumnezeu?“ Nu ştim. Totuşi, permite-mi să evidenţiez faptul că îngerul fără nume nu i-a spus niciodată lui Daniel: „Bine ai făcut că ai continuat să te rogi, altfel nu aş fi reuşit.“ Nu, îngerul i-a atribuit lui Mihail meritul victoriei sale. Este evident că Dumnezeu l-a trimis pe înger şi pe Mihail şi i-a trimis ca răspuns la rugăciunea lui Daniel de a înţelege ce se va întâmpla cu Israel în viitor.

Ar fi o simplă presupoziţie să credem că dacă Daniel ar fi încetat să mai postească sau să Îl caute pe Domnul acesta din urmă ar fi spus: „Gata! Voi, cei doi îngeri, Daniel a încetat să mai postească şi să se roage, aşa că, deşi l-am trimis pe unul dintre voi să îi transmită un mesaj din prima zi în care a început să se roage, nu-l mai transmiteţi. Se pare că nu vor mai exista capitolele unsprezece şi doisprezece în cartea Daniel.“

Evident, Daniel a perseverat în rugăciune (nu în „război spiritual“) şi Dumnezeu i-a răspuns trimiţând la el un înger. Şi noi ar trebui să perseverăm în rugăciune înaintea lui Dumnezeu şi, dacă va voi Dumnezeu, răspunsul Lui ar putea veni prin intermediul unui înger. Însă nu uita că există o mulţime de exemple de îngeri care au transmis mesaje oamenilor din Biblie deşi nu este menţionată nici o rugăciune, cu atât mai puţin rugăciuni de trei săptămâni.[2] Avem nevoie de echilibru. Mai mult, există consemnări în care îngerii au transmis mesaje oamenilor din Biblie fără să fie înclusă vreo precizare despre lupte purtate de aceştia cu îngeri demonici în drum spre pământ. Poate că a fost nevoie ca aceşti îngeri să se lupte cu îngerii întunericului pentru a putea transmite mesajul, dar nu ştim dacă aşa s-a întâmplat, deoarece Biblia nu ne spune nimic în acest sens. Şi aşa ajungem la un al treilea mit crezut de mulţi.

Mitul nr. 3: „Odată cu căderea lui Adam, Satan a preluat dreptul acestuia de a conduce lumea.“

Ce anume s-a întâmplat cu Satan odată cu căderea umanităţii? Unii cred că Satan a fost promovat atunci când a căzut Adam. Ei spun că, la origine, Adam fusese „dumnezeul acestei lumi“, dar că, odată ce acesta a căzut în păcat, Satan a câştigat această poziţie, dându-i-se dreptul de a face pe pământ tot ceea ce dorea. Se presupune că nici măcar Dumnezeu nu a avut puterea de a-l opri de atunci înainte, deoarece Adam avusese „dreptul legal“ de a-i acorda această poziţie lui Satan şi că Dumnezeu a trebuit să onoreze acordul Lui cu Adam care acum îi aparţinea lui Satan. Se presupune că Satan posedă acum „drepturile lui Adam“ şi că Dumnezeu nu îl poate opri până când nu „expiră drepturile lui Adam“.

Este această teorie adevărată? A câştigat Satan „drepturile lui Adam“ odată cu căderea umanităţii? În mod categoric nu. Satan nu a câştigat nimic în urmă căderii umanităţii, cu excepţia blestemului lui Dumnezeu şi a promisiunii divine de anihilare totală.

Adevărul este că Biblia nu a afirmat niciodată că Adam a fost la origine „dumnezeul acestei lumi“. În al doilea rând, Biblia nu a afirmat niciodată că Adam a avut drepturi care vor expira la un moment dat. Toate aceste idei sunt nebiblice.

Care a fost autoritatea pe care a avut-o Adam la început? În Genesa citim că Dumnezeu le-a spus lui Adam şi Evei „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul, şi supuneţi-lşi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ“ (Gen. 1:28; subliniere personală). Dumnezeu nu i-a spus nimic lui Adam despre faptul că ar fi fost „dumnezeu“ peste pământ şi peste toţi oamenii care se vor naşte sau că putea controla totul, de exemplu vremea, etc. El doar le-a dat lui Adam şi Evei, în calitate de primii oameni, stăpânire asupra peştilor, păsărilor şi animalelor şi le-a poruncit să umple pământul şi să-l stăpânească.

Atunci când Dumnezeu a pronunţat sentinţa omului, nu a menţionat nimic despre faptul că şi-a pierdut poziţia de „dumnezeu al acestei lumi“. Mai mult, El nu a spus nimic despre faptul că şi-ar fi pierdut puterea de a stăpâni asupra peştilor, păsărilor şi animalelor. De fapt, cred că este evident că umanitatea încă mai stăpâneşte asupra peştilor, păsărilor şi asupra „oricărei vieţuitoare care mişcă pe pământ“. Rasa umană încă mai umple pământul, stăpânindu-l. Adam nu şi-a pierdut nimic din autoritatea care i-a fost dată de Dumnezeu înainte de cădere.

Nu este Satan „Dumnezeul acestei lumi“?

Dar nu s-a referit Pavel la Satan ca fiind „dumnezeul veacului acesta“? Şi nu S-a referit Isus la el ca la „stăpânul acestei lumi“? Da, aşa este, dar nici unul dintre ei nu a făcut o paralelă între Adam ca prim „dumnezeu al acestei lumi“ şi Satan care a câştigat acest titlu odată cu căderea lui Adam.

În plus, titlul lui Satan de „dumnezeul acestei lumi“ nu dovedeşte faptul că poate face tot ce doreşte pe pământ sau că Dumnezeu nu are puterea de a-l opri. Isus a spus: „Toată puterea [sau „autoritatea“] Mi-a fost dată în cer şi pe pământ“ (Mat. 28:18; subliniere personală). Dacă Isus are toată autoritatea pe pământ, atunci Satan nu poate acţiona fără permisiunea Sa.

Cine I-a dat lui Isus toată puterea în cer şi pe pământ? Nu poate fi altcineva decât Dumnezeu Tatăl, care o avea El Însuşi mai întâi, altfel nu i-o putea da lui Isus. De aceea L-a numit Isus pe Tatăl Său „Domn al cerului şi al pământului“ (Mat. 11:25; Luca 10:21; subliniere personală).

Dumnezeu a avut toată autoritatea peste pământ, de vreme ce El l-a creat. La început a dat şi oamenilor puţină autoritate şi umanitatea nu a pierdut niciodată această autoritate dată de Dumnezeu atunci.

Când Biblia vorbeşte de Satan ca fiind dumnezeul sau stăpânul acestei lumi, vrea doar să spună că oamenii acestei lumi (care nu au fost născuţi din nou) îl urmează pe Satan. El este cel căruia îi slujesc, fie că realizează acest lucru, fie că nu. El este dumnezeul lor.

Oferta lui Satan de împroprietărire?

O bună parte din teoria drepturilor câştigate de Satan este construită pe baza istorisirii ispitirii lui Isus în pustie, înregistrată în Matei şi Luca. Să analizăm consemnarea din Luca pentru a vedea ce putem învăţa din ea:

Diavolul L-a suit [pe Isus] pe un munte înalt, i-a arătat într-o clipă, toate împărăţiile pământului, şi I-a zis: „Ţie Îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii; căci mie îmi este dată, şi o dau oricui voiesc. Dacă dar, Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta.“ Drept răspuns, Isus i-a zis: „Înapoia Mea, Satano! Este scris: «Să te închini Domnului, Dumnezeului tău, şi numai Lui să-I slujeşti»“ (Luca 4:5-8).

Dovedeşte acest incident că Satan avea controlul asupra tuturor lucrurilor din lume sau că Adam i le-a predat lui sau că Dumnezeu nu are puterea de a-l opri pe diavol? Nu, din mai multe motive întemeiate.

În primul rând, ar trebui să fim atenţi când ne bazăm teologia pe o afirmaţie făcută de cineva pe care Isus îl numeşte „tatăl minciunii“ (Ioan 8:44). Uneori Satan spune adevărul, dar în acest caz ar trebui să agităm furios cartonaşul roşu, deoarece afirmaţia făcută de Satan contrazice afirmaţiile lui Dumnezeu.

În al patrulea capitol al cărţii Daniel, găsim povestea umilirii împăratului Nebucadneţar. Plin de mândrie datorită poziţiei şi realizărilor sale, Nebucadneţar a fost anunţat de profetul Daniel că va sta la un loc cu animalele până când va recunoaşte că: „ Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi o dă cui vrea“ (Dan. 4:25; subliniere personală). Această declaraţie este făcută de şapte ori în prezenta istorisire, subliniindu-i importanţa (vezi Dan. 4:17, 25, 32; 5:21).

Observă că Daniel a spus: „Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor“. Această afirmaţie indică faptul că Dumnezeu are un oarecare control asupra pământului, nu-i aşa?

Observă, de asemenea, că afirmaţia lui Daniel pare a fi în contradicţie directă cu ceea ce i-a spus Satan lui Isus. Daniel a susţinut că Dumnezeu „o dă cui vrea“, iar Satan a spus că „o dau oricui voiesc“ (Luca 4:6).

Deci, pe cine vei crede? Eu personal îl cred pe Daniel.

Totuşi, există posibilitatea ca Satan să fi spus adevărul – dacă privim afirmaţia lui dintr-un alt unghi.

Satan este „dumnezeul acestei lumi“, ceea ce înseamnă, aşa cum am menţionat deja, că stăpâneşte peste împărăţia întunericului care include oameni din orice naţiune care sunt răzvrătiţi faţă de Dumnezeu. Biblia spune că: „lumea zace în cel rău“ (1 Ioan 5:19). Când Satan a susţinut că poate da autoritate peste împărăţiile pământului oricui doreşte, era foarte probabil să se referit la teritoriul său, la împărăţia întunericului, care este alcătuită din sub-împărăţii ce corespund împărăţiilor geopolitice. Scriptura ne informează că Satan are sub el mai multe duhuri rele ierarhizate prin care îşi conduce împărăţia (vezi Efes. 6:12) şi am putea presupune că el este cel care promovează sau retrogradează aceste duhuri, întrucât el este şeful. În acest caz, Satan Îi oferea în mod legitim lui Isus poziţia locului doi ca duh rău – sub el – pentru a-l ajuta să-şi conducă împărăţia. Tot ceea ce trebuia să facă Isus era să îngenuncheze înaintea lui Satan şi să i Se închine.

Din fericire, Isus a refuzat acea oportunitate de „promovare“.

Cine i-a dat autoritate lui Satan

Dar cum rămâne cu afirmaţia lui Satan că această autoritate asupra împărăţiilor i-a fost „dată“? Există din nou o posibilitate destul de mare ca Satan să fi minţit. Dar haide să îi acordăm o şansă şi să presupunem că spunea adevărul.

Observă că Satan nu a spus că Adam i-a dat această autoritate. După cum am văzut deja, Adam nu i-ar fi putut da autoritate lui Satan, deoarece nu-i fusese dată nici lui. Adam a stăpânit peste peşti, păsări şi animale, nu peste împărăţii. (De fapt, când a căzut Adam, nici nu exista vreo împărăţie peste care acesta să poată stăpâni.) În plus, dacă Satan Îi oferea lui Isus domnia asupra împărăţiei întunericului, care consta în toate duhurile rele şi toţi oamenii nemântuiţi, atunci nu ar fi existat nici o posibilitate plauzibilă prin care Adam să îi fi putut da lui Satan această jurisdicţie. Satan domnea peste îngerii căzuţi înainte ca Adam să fi fost creat.

Poate că Satan voia să spună că toţi oamenii pământului îi dăduseră autoritate peste ei, întrucât nu erau supuşi lui Dumnezeu şi erau astfel, conştient sau inconştient, supuşi lui.

O altă posibilitate şi mai plauzibilă este ca Dumnezeu să îi fi dat această autoritate. În lumina Scripturii este foarte posibil ca Dumnezeu să îi fi spus lui Satan: „Tu şi duhurile tale rele aveţi permisiunea Mea de a domni peste toţi cei care nu Îmi sunt supuşi.“ Această variantă poate fi greu de crezut acum, dar vei vedea mai târziu că este probabil cea mai bună explicaţie la afirmaţia lui Satan. Dacă Dumnezeu este într-adevăr „stăpân peste împărăţia oamenilor“ (Dan. 4:25), atunci orice autoritate pe care o are Satan asupra omenirii trebuie să îi fi fost dată de Dumnezeu.

Satan nu stăpâneşte decât peste împărăţia întunericului, care mai poate fi numită şi „împărăţia rebelă“. El a domnit peste această împărăţie din ziua în care a fost expulzat din Rai, ceea ce s-a întâmplat înainte de căderea lui Adam. Până la căderea lui Adam, împărăţia întunericului era alcătuită doar din îngerii răzvrătiţi. Însă, când Adam a păcătuit, el s-a alăturat împărăţiei rebele şi, de atunci încolo, împărăţia lui Satan a inclus nu numai îngeri răzvrătiţi, ci şi oameni răzvrătiţi.

Satan domnea peste regatul întunericului înainte ca Adam să fi fost creat, aşa că nu trebuie să credem că, atunci când a căzut Adam, Satan a câştigat ceea ce posedase acesta. Nu! După ce a păcătuit, Adam s-a alăturat împărăţiei răzvrătiţilor care existase dinainte, o împărăţie condusă de Satan.

A fost Dumnezeu surprins de cădere?

O altă implicaţie a „teoriei drepturilor câştigate de Satan“ este aceea că îl face pe Dumnezeu să pară mai degrabă stupid, ca şi când ar fi fost luat prin surprindere de evenimentele căderii şi, prin urmare, S-a trezit într-o situaţie dificilă şi nefericită. Nu ştia Dumnezeu că Satan va încerca să îi ispitească pe Adam şi pe Eva şi că rezultatul va fi căderea omului? Dacă Dumnezeu este atotştiutor, şi este, atunci trebuie să fi ştiut ce urma să se întâmple. De aceea, Biblia ne informează că El făcuse planuri pentru răscumpărarea umanităţii chiar înainte de a fi creat omul (vezi Mat. 25:34; Fapte 2:2-23; 4:27-28; 1 Cor. 2:7-8; Efes. 3:8-11; 2 Tim. 1:8-10; Apoc. 13:8).

Dumnezeu l-a creat pe diavol ştiind că acesta va cădea şi i-a creat pe Adam şi pe Eva ştiind că vor cădea. Nu există absolut nici o posibilitate ca Satan să Îl fi înşelat pe Dumnezeu şi să fi câştigat ceva ce El nu Şi-ar fi dorit să aibă Satan.

Vreau să insinuez că Dumnezeu doreşte ca Satan să fie „dumnezeul acestei lumi“? Da, atâta vreme cât îi va servi împlinirii planurilor divine. Dacă Dumnezeu nu ar fi dorit ca Satan să acţioneze, l-ar fi oprit pur şi simplu, aşa cum ni se spune în Apocalipsa 20:1-2 că va face într-o bună zi.

Totuşi, nu spun că Dumnezeu doreşte ca cineva să rămână sub domnia lui Satan. Dumnezeu doreşte ca toţi să fie mântuiţi şi eliberaţi de sub puterea lui Satan (Fapte 26:18; Col. 1:13; 1 Tim. 2:3-4; 2 Petru 3:9). Însă Dumnezeu îi permite lui Satan să domnească peste cei care iubesc întunericul (vezi Ioan 3:19) – peste cei care continuă să rămână răzvrătiţi faţă de Dumnezeu.

Nu putem face nimic pentru a salva oamenii din împărăţia lui Satan? Ba da, ne putem ruga pentru ei şi îi putem chema la pocăinţă şi la credinţa în Evanghelie (aşa cum ne-a poruncit Isus). Dacă fac acest lucru, vor fi luaţi de sub autoritatea lui Satan. Însă a crede că îi putem „distruge“ duhurile rele care îi ţin pe oameni prizonieri este o mare greşeală. Dacă oamenii doresc să stea în întuneric, Dumnezeu îi va lăsa acolo. Isus le-a spus ucenicilor că, dacă oamenii din anumite oraşe nu vor primi mesajul lor, ar trebui să îşi scuture praful de pe picioare şi să meargă într-un alt oraş (Mat. 10:14). El nu le-a spus să rămână şi să doboare zidurile care încătuşează oraşele pentru ca oamenii să devină receptivi. Dumnezeu permite duhurilor rele să îi ţină captivi pe cei care refuză să se pocăiască şi să se întoarcă la El.

Alte dovezi ale autorităţii supreme a lui Dumnezeu asupra lui Satan

Există mai multe pasaje scripturale care dovedesc faptul că Dumnezeu nu a pierdut controlul asupra lui Satan când omul a căzut în păcat. Biblia afirmă în mod repetat că Dumnezeu a avut şi va avea întotdeauna control total asupra lui Satan. Diavolul poate face doar ceea ce permite Dumnezeu. Mai întâi, să analizăm în acest sens câteva ilustraţii din Vechiul Testament.

Primele două capitole din cartea Iov includ un exemplu clasic de autoritate asupra lui Satan. Citim acolo că Satan stătea înaintea tronului lui Dumnezeu şi îl acuza pe Iov. La momentul acela, Iov asculta de Dumnezeu mai mult decât orice altă persoană de pe pământ şi deci, în mod natural, Satan îl viza. Dumnezeu ştia că Satan „îi pusese gând rău“ lui Iov (Iov 1:8, vezi observaţiile de pe marginea versiunii în engleză NASB) şi îl asculta pe Satan acuzându-l pe Iov că Îl slujeşte doar datorită binecuvântărilor de care se bucurase (vezi Iov 1:9-12).

Satan zicea că Dumnezeu îl ocrotise pe Iov şi cerea să îi fie luate binecuvântările. În consecinţă, Dumnezeu i-a permis lui Satan să se atingă până la un anumit punct de Iov. La început, Satan nu a avut voie să se atingă de trupul lui Iov. Totuşi, mai târziu, Dumnezeu i-a permis să se atingă şi de trup, înterzicându-i însă să-l omoare (Iov 2:5-6).

Acest pasaj biblic ne dovedeşte clar că Satan nu poate face tot ceea ce doreşte. Nu s-a putut atinge de averile lui Iov până când nu i-a permis Dumnezeu. Nu i-a putut fura sănătatea până când nu i-a permis Dumnezeu. Şi nu l-a putut ucide pe Iov, deoarece Dumnezeu nu a permis acest lucru.[3] Dumnezeu are putere asupra lui Satan chiar şi după căderea lui Adam.

Duhul rău al lui Saul „venit de la Domnul“

Există mai multe exemple în Vechiul Testament în care Dumnezeu foloseşte duhurile rele ale lui Satan ca agenţi ai mâniei Lui. În 1 Samuel 16:14 citim: „Duhul Domnului S-a depărtat de la Saul; şi a fost muncit de un duh rău care venea de la Domnul.“ Fără îndoială că această situaţie a avut loc pentru că Dumnezeu îl disciplina pe Împăratul Saul datorită neascultării sale.

Întrebarea este ce vrea să spună expresia „duh rău de la Domnul“? Ce înseamnă acest lucru? Că Dumnezeu a trimis un duh rău care trăia cu el în Rai sau că a permis în mod suveran ca unul dintre duhurile rele ale lui Satan să îl chinuie pe Saul? Cred că majoritatea creştinilor înclină să fie de acord cu cea de a doua posibilitate, având în vedere învăţătura întregii Scripturi. Motivul pentru care versetul spune că duhul rău era „de la Dumnezeu“ este acela că tulburările produse de acest duh erau un rezultat direct al disciplinării lui Saul de către Dumnezeu. Vedem astfel că duhurile rele se află sub controlul suveran al lui Dumnezeu.

În Judecători 9:23 citim: „Atunci Dumnezeu a trimis un duh rău între Abimelec şi locuitorii Sihemului“, pentru a cădea asupra lor judecata divină pentru faptele lor rele. Din nou, acest duh rău nu venea din Rai de la Dumnezeu, ci din împărăţia lui Satan, şi i se permisese în mod divin să planifice lucruri rele împotriva anumitor persoane care meritau acest lucru. Duhurile rele nu îşi pot duce la îndeplinire nici un plan fără permisiunea lui Dumnezeu. Dacă acest lucru nu ar fi adevărat, atunci Dumnezeu nu este atotputernic. Astfel, putem concluziona încă o dată, fără să ne înşelăm, că, la căderea lui Adam, Satan nu a câştigat o autoritate pe care Dumnezeu să nu o poată ţine sub control.

Exemple din Noul Testament referitoare la puterea lui Dumnezeu asupra lui Satan

Noul Testament ne oferă dovezi adiacente care combat „teoria drepturilor câştigate de Satan“. De exemplu, în Luca 9:1 citim că Isus le-a dat celor doisprezece ucenici „putere şi stăpânire peste toţi dracii“. În plus, în Luca 10:19 Isus le-a spus „Iată că v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului: şi nimic nu vă va putea vătăma“ (subliniere personală).

Dacă Isus le-a dat autoritate asupra întregii puteri a lui Satan, atunci trebuie mai întâi să fi avut El Însuşi această autoritate. Satan este sub autoritatea lui Dumnezeu.

Mai târziu în Evanghelia după Luca citim că Isus i-a zis lui Petru: „Simone, Simone, Satan v-a cerut să vă cearnă ca grâul“ (Luca 22:31). Textul indică faptul că Satan nu l-a putut cerne pe Petru fără a obţine mai întâi permisiunea lui Dumnezeu. Iată încă o dovadă că Satan este sub controlul lui Dumnezeu.[4]

Închiderea lui Satan pentru o mie de ani

Când citim în Apocalipsa 20 despre îngerul care îl leagă pe Satan, nu există nici o referire la expirarea drepturilor lui Adam. Motivul pentru care este închis este pur şi simplu „ca să nu mai înşele Neamurile“ (Apoc. 20:3).

Interesant este faptul că, după ce Satan va fi închis pentru o mie de ani, acesta va fi eliberat „ca să înşele Neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale pământului“ (Apoc. 20:8). Aceste naţiuni înşelate vor strânge armate pentru a ataca Ierusalimul în care va domni Isus. După ce vor fi înconjurat oraşul, din cer va cădea foc şi îi va „mistui“ (Apoc. 20:9).

Ar fi cineva atât de nebun încât să spună că drepturile lui Adam includeau o ultimă perioadă scurtă după cei 1000 de ani şi că, din acest motiv, Dumnezeu va fi obligat să îl elibereze pe Satan? O asemenea idee este absurdă. Nu, ceea ce învăţăm o dată în plus din această secţiune biblică este faptul că Dumnezeu are control total asupra diavolului şi că îi permite să înşele doar pentru a-Şi împlini planurile Sale divine.

În timpul celor o mie de ani de domnie a lui Isus, Satan nu va putea acţiona, neputând să mai înşele pe nimeni. Totuşi, vor exista oameni pe pământ care vor fi supuşi doar la suprafaţă domniei lui Hristos, dar care în sinea lor ar dori să Îl vadă dat jos de la putere. Totuşi, nu vor încerca să comploteze împotriva Lui, deoarece vor şti că nu ar avea nici o şansă de a-L da jos de pe tron pe Cel care va domni „cu un toiag de fier“ (Apoc. 19:15).

Însă după ce va fi eliberat Satan, acesta va putea să îi înşele pe toţi cei care în inimile lor Îl urăsc pe Hristos şi, ca nişte nebuni, vor încerca să atingă imposibilul. Întrucât lui Satan i se dă permisiunea de a înşela potenţiali răzvrătiţi, condiţia inimii oamenilor va fi scoasă la iveală şi, apoi, Dumnezeu îi va judeca cu dreptate pe cei care nu sunt demni să trăiască în Împărăţia Lui.

Desigur, acesta este unul dintre motivele pentru care Dumnezeu îi permite şi astăzi lui Satan să înşele oamenii. Vom investiga mai târziu scopurile depline ale lui Dumnezeu cu Satan, dar, pentru moment, este de ajuns să spunem că Dumnezeu nu doreşte să rămână vreunul înşelat. Totuşi, El doreşte să ştie ce este în inima oamenilor. Satan nu îi poate înşela pe cei care cunosc şi cred adevărul. Însă Dumnezeu permite diavolului să îi înşele pe cei care resping adevărul datorită inimii lor împietrite.

Vorbind despre vremea anticristului, Pavel a scris:

Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Arătarea lui se va face prin puterea lui Satan, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi (2 Tes. 2:8-12; subliniere personală).

Observă că Dumnezeu este cel căruia I se atribuie trimiterea unei lucrări „de rătăcire, ca să creadă o minciună“. Dar observă, de asemenea, că aceşti oameni care vor fi înşelaţi sunt oameni care „n-au crezut adevărul“, indicând faptul că au avut o ocazie, dar că au respins Evanghelia. Dumnezeu îi va permite lui Satan să îl împuternicească pe anticrist cu semne şi puteri mincinoase pentru ca cei care L-au respins pe Hristos să fie înşelaţi, iar scopul final al lui Dumnezeu este acela „ca toţi…să fie osândiţi”. Din acelaşi motiv, Dumnezeu îi permite şi astăzi lui Satan să îi înşele pe oameni.

Dacă Dumnezeu nu ar avea nici un motiv de a-l lăsa pe Satan să acţioneze pe pământ, ar fi putut foarte uşor să îl trimită într-un alt loc din univers când a căzut. În 2 Petru 2:4 ni se spune că există anumiţi îngeri păcătoşi pe care Dumnezeu i-a aruncat deja în Iad şi i-a lăsat „înconjuraţi de întuneric, legaţi cu lanţuri şi păstraţi pentru judecată“. Dumnezeul nostru omnipotent ar fi putut face acelaşi lucru şi cu Satan şi cu oricare dintre îngerii acestuia, dacă aşa ar fi fost bine pentru planurilor Sale divine. Însă, pentru încă o perioadă de timp, Dumnezeu are un motiv bun pentru care îi permite lui Satan şi îngerilor lui să acţioneze pe pământ.

Teama demonilor de chinuri

Întrucât ne apropiem de încheierea studiului acestui mit, un ultim exemplu scriptural pe care îl vom analiza este povestea îndrăciţilor din ţinutul gadarenilor:

Când a ajuns Isus de partea cealaltă, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi îndrăciţi, care ieşeau din morminte. Erau aşa de cumpliţi, că nimeni nu putea trece pe drumul acela. Şi iată că au început să strige: „Ce legătură este între noi şi Tine, Isuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici să ne chinuieşti înainte de vreme?“ (Mat. 8:28-29; subliniere personală).

Această istorisire este folosită adeseori de adepţii teoriei drepturilor câştigate de Satan pentru a-şi suţine ideile. Ei spun că: „Aceşti demoni au făcut apel la dreptatea lui Isus. Ei ştiau că nu avea dreptul să îi chinuie înainte de vremea când vor expira drepturile lui Adam, vreme în care ei şi Satan vor fi aruncaţi în iazul cu foc pentru a fi chinuiţi veşnic, zi şi noapte.“

Însă adevărul este exact contrariul. Ei ştiau că Isus avea puterea şi toate drepturile de a-i chinui oricând dorea, motiv pentru care I-au implorat mila. Le era în mod categoric teamă că Fiul lui Dumnezeu i-ar putea trimite să fie chinuţi mult mai devreme. Luca ne spune că L-au rugat stăruitor „să nu le poruncească să se ducă în Adânc“ (Luca 8:31). Dacă Isus nu ar fi putut face acest lucru, din cauza anumitor drepturi presupuse ale diavolului, nu ar fi fost deloc îngrijoraţi.

Aceşti demoni ştiau însă că erau doar la mila lui Isus, după cum ne ilustrează rugămintea lor de a nu-i trimite afară din ţinutul acela (Marcu 5:10), cerinţa lor stăruitoare de a li se permite să intre într-o turmă de porci (Marcu 5:12), implorarea lor de a nu fi trimişi „în Adânc“ (Luca 8:31) şi rugămintea fierbinte adresată lui Hristos de a nu-i chinui „înainte de vreme“.

Mitul nr. 4: „Satan, în calitate de «dumnezeul acestei lumi», are control asupra tuturor lucrurilor de pe pământ, inclusive asupra guvernelor umane, asupra dezastrelor naturale şi asupra vremii.“

În Scriptură, apostolul Pavel ne vorbeşte despre Satan ca fiind „dumnezeul veacului acestuia“ (2 Cor. 4:4), iar Isus îl numeşte „stăpânitorul lumii acesteia“ (Ioan 12:31; 14:30; 16:11). Pe baza acestor titluri atribuite lui Satan, mulţi au presupus că Satan are control total asupra pământului. Deşi am luat deja în discuţie suficiente pasaje biblice pentru a dovedi greşeala acestui mit specific, ne-ar prinde bine să mai studiem şi altele, pentru a avea o înţelegere deplină asupra a cât de limitată este de fapt puterea lui Satan.

Pe măsură ce vom examina şi alte pasaje din Biblie, vom descoperi nu numai că Isus nu S-a referit doar la Satan ca „stăpânitorul lumii acesteia“, ci şi la Tatăl Său ceresc ca „Domn al cerului şi al pământului“ (Mat. 11:25; Luca 10:21; subliniere personală). În plus, apostolul Pavel nu s-a referit doar la Satan ca fiind „dumnezeul veacului acestuia“, ci şi la Dumnezeu ca fiind „Domnul cerului şi al pământului“ (Fapte 17:4; subliniere personală). Acest fapt dovedeşte că nici Isus, nici Pavel nu ar dori să credem că Satan deţine control deplin asupra pământului. Autoritatea lui Satan nu poate fi decât limitată.

O distincţie importantă între aceste două pasaje scripturale se află în cuvintele lume şi pământ. Deşi folosim destul de des aceste două cuvinte ca sinonime, în greaca originară cele două cuvinte sunt diferite. De îndată ce vom înţelege diferenţa dintre ele, cunoştinţa noastră despre autoritatea lui Dumnezeu şi a lui Satan va creşte simţitor.

Isus S-a referit la Dumnezeu Tatăl ca la Domnul pământului. Cuvântul tradus cu pământ este grecescul ge. Acesta se referă la planeta fizică pe care trăim şi din el este derivat cuvântul geografie. Contrar, Isus a spus că Satan este stăpânitorul lumii. Echivalentul grecesc al acestui cuvânt este kosmos şi se referă în primul rând la ordine şi aranjare. El vorbeşte despre oameni mai degrabă decât despre planeta fizică în ea însăşi. De aceea creştinii vorbesc adeseori despre Satan ca fiind „dumnezeul acestui sistem lumesc“.

În prezent, Dumnezeu nu are control deplin asupra lumii, deoarece nu are control deplin asupra tuturor oamenilor din lume. Motivul este acela că Dumnezeu a dat tuturor oamenilor capacitatea de a alege în ceea ce priveşte domnul lor şi mulţi au ales să se supună lui Satan. Liberul arbitru al umanităţii face, desigur, parte din planul lui Dumnezeu.

Pavel a folosit un cuvânt diferit pentru lume, grecescul aion, când a scris despre dumnezeul acestei lumiAion poate fi şi este deseori tradus cu veac; cu alte cuvinte marchează o perioadă de timp. Satan este dumnezeul veacului actual.

Ce înseamnă toate aceste lucruri­? Pământul este planeta fizică pe care trăim. Lumea se referă la oamenii care trăiesc în prezent pe pământ şi, mai specific, la aceia care nu Îl slujesc pe Isus. Ei îl slujesc pe Satan şi sunt prinşi în sistemul pervertit şi păcătos al acestuia. Despre noi, creştinii, se spune că suntem „în lume“, dar nu „din lume“ (Ioan 17:11, 14). Trăim printre cetăţenii împărăţiei întunericului, însă noi facem parte din Împărăţia Luminii, Împărăţia lui Dumnezeu.

Iată răspunsul la întrebarea noastră. Mai clar: Dumnezeu are control suveran asupra întregului pământ. Satan, cu permisiunea lui Dumnezeu, nu poate controla decât „sistemul lumii“ adică pe cei care sunt cetăţeni ai împărăţiei întunericului. Din acest motiv, apostolul Ioan a scris că „toată lumea (nu tot pământul) zace în puterea celui rău“ (1 Ioan 5:19).

Asta nu înseamnă că Dumnezeu nu are autoritate asupra lumii sau asupra sistemului lumii sau asupra oamenilor din lume. După cum a afirmat şi Daniel, El „stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi o dă cui vrea“ (Dan. 4:25). El încă poate ridica sau smeri pe oricine doreşte. Totuşi, ca „stăpân peste împărăţia oamenilor“, El i-a permis în mod suveran lui Satan să domnească peste acea parte a umanităţii care este rebelă faţă de El.

Analizarea ofertei lui Satan

Diferenţa dintre pământ şi lume ne ajută, de asemenea, să înţelegem ispitirea lui Isus în pustie. Acolo, Satan I-a arătat lui Isus „într-o clipă toate împărăţiile lumii“. Satan nu Îi putea oferi lui Isus o poziţie politică peste guvernele umane, ceea ce am putea numi preşedinte sau prim ministru. Nu Satan este cel care înalţă sau smereşte conducătorii lumii – Dumnezeu face acest lucru.

Mai degrabă, Satan trebuie să-I fi arătat lui Isus toate sub-împărăţiile din lume care făceau parte din împărăţia întunericului. El I-a arătat lui Isus ierarhia duhurilor rele care, în teritoriile încredinţate lor, domnesc atât peste împărăţia întunericului, cât şi peste oamenii rebeli care îi sunt supuşi. Satan I-a oferit lui Isus control asupra regatului său – cu condiţia ca Isus să Se alăture cauzei răzvrătite a lui Satan îndreptată împotriva lui Dumnezeu. Atunci Isus ar fi devenit mâna lui dreaptă în împărăţia întunericului.

Controlul lui Dumnezeu asupra guvernelor umane

Haide să definim şi mai specific limitele autorităţii lui Satan, analizând mai întâi scripturile care afirmă că Dumnezeu are autoritate peste guvernele umane de pe pământ. Satan are o oarecare autoritate peste aceste guverne doar pentru că are autoritate asupra oamenilor nemântuiţi, iar guvernele sunt de obicei controlate de acest fel de oameni. Însă, în final, Dumnezeu este suveran peste guvernele umane şi Satan nu poate să le manipuleze decât în măsura în care îi permite Dumnezeu.

Am studiat deja afirmaţia lui Daniel către împăratul Nebucadneţar, însă, deoarece este atât de revelatoare, haide să o mai analizăm o dată.

Marele împărat Nebucadneţar era plin de mândrie datorită puterii şi realizărilor sale, de aceea Dumnezeu a decretat că va fi adus într-o stare cât mai josnică, pentru a învăţa că „Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor, că o dă cui îi place, şi înalţă pe ea pe cel mai de jos dintre oameni“ (Dan. 4:17). În mod clar, lui Dumnezeu I se atribuia înălţarea lui Nebucadneţar la o poziţie politică atât de măreaţă. Acest adevăr se aplică oricărui lider de pe pământ. Apostolul Pavel, vorbind despre domnitorii acestui pământ, a declarat că „nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu“ (Rom. 13:1).

Dumnezeu este autoritate primară şi supremă în întregul univers. Dacă are cineva vreo autoritate, acest lucru se datorează doar faptului că Dumnezeu a delegat-o unora dintre copiii Lui sau că le-a permis altora să o aibă.

Cum rămâne cu domnitorii răi? A vrut Pavel să spună că până şi ei sunt puşi în acele poziţii de Dumnezeu? Da, asta a vrut. Mai devreme, în aceaşi scrisoare, Pavel a scris: „Fiindcă Scriptura zice lui Faraon: «Te-am ridicat înadins, ca să-Mi arăt în tine puterea Mea, şi pentru ca Numele Meu să fie vestit în tot pământul»“ (Rom. 9:17). Dumnezeu l-a înălţat pe Faraon, cel cu inima împietrită, cu scopul de a-Şi glorifica Numele Său. Dumnezeu urma să Îşi dovedească puterea prin miracolele făcute – o posibilitate oferită de un om încăpăţânat pe care El îl ridicase.

Oare nu acelaşi lucru reiese şi din conversaţia lui Isus cu Pilat? Uimit că Isus nu răspundea întrebărilor sale, Pilat I-a zis: „Mie nu-mi vorbeşti? Nu ştii că am putere să Te răstignesc, şi am putere să-Ţi dau drumul!“ (Ioan 19:10).

Isus i-a răspuns: „N-ai avea nici o putere asupra Mea dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus“ (Ioan 19:11; subliniere personală). Cunoscând caracterul laş al lui Pilat, Dumnezeu l-a ridicat pentru ca planul prestabilit ca Isus să moară pe cruce să poată fi împlinit.

O simplă citire fugitivă a cărţilor istorice ale Vechiului Testament ne arată că Dumnezeu foloseşte uneori conducători răi ca agenţi ai mâniei Sale faţă de cei care o merită. Nebucadneţar a fost folosit de Dumnezeu pentru a-Şi manifesta judecata asupra naţiunilor din Vechiul Testament.

Există numeroase exemple de conducători pe care Dumnezeu i-a ridicat şi i-a coborât în Biblie. De exemplu, în Noul Testament citim despre Irod, care nu i-a acordat glorie lui Dumnezeu când unii dintre supuşii lui au strigat înaintea sa: „Glas de Dumnezeu, nu de om!“ (Fapte 12:22).

Rezultatul? „Îndată l-a lovit un înger al Domnului, pentru că nu dăduse slavă lui Dumnezeu. Şi a murit mâncat de viermi“ (Fapte 12:23).

Nu uita că Irod era cu siguranţă un cetăţean al împărăţiei lui Satan, dar nu s-a situat în afara jurisdicţiei lui Dumnezeu. În mod categoric, Dumnezeu poate ridica sau coborâ orice lider pământesc dacă aşa doreşte El.[5]

Mărturia personală a lui Dumnezeu

În cele din urmă, să citim cuvintele spuse la un moment dat de Dumnezeu prin profetul Ieremia cu privire la suveranitatea Lui peste împărăţiile umane.

„Nu pot Eu să fac cu voi ca olarul acesta, casă a lui Israel? zice Domnul. Iată, cum este lutul în mâna olarului, aşa sunteţi voi în mâna Mea, casă a lui Israel! Deodată zic despre un neam, despre o împărăţie, că-l voi smulge, că-l voi surpa, şi că-l voi nimici; dar dacă neamul acesta, despre care am vorbit astfel, se întoarce de la răutatea lui, atunci şi Mie Îmi pare rău de răul pe care Îmi pusesem în gând să i-l fac. Tot aşa însă, deodată zic despre un neam, sau despre o împărăţie, că-l voi zidi sau că-l voi sădi. Dar dacă neamul acesta face ce este rău înaintea Mea, şi n-ascultă glasul Meu, atunci Îmi pare rău şi de binele, pe care aveam de gând să i-l fac“ (Ier. 18:6-10).

Poţi vedea acum că Satan, când L-a ispitit pe Isus în pustie, nu I-ar fi putut oferi lui Isus în mod legitim domnia peste împărăţiile politice omeneşti de pe pământ? Dacă spunea adevărul (aşa cum face uneori), atunci tot ceea ce I-ar fi putut oferi lui Isus ar fi fost controlul asupra împărăţiei întunericului.

Dar are Satan influenţă asupra guvernelor umane? Da, dar doar pentru că este domnul spiritual al oamenilor nemântuiţi, iar oamenii nemântuiţi sunt implicaţi în aceste guverne. Totuşi, el are doar atâta influenţă cât îi permite Dumnezeu să aibă şi Dumnezeu poate strica planurile lui Satan oricând doreşte. Apostolul Ioan a scris despre Isus că este „Domnul împăraţilor pământului“ (Apoc. 1:5).

Provoacă Satan calamităţi naturale şi clime adverse?

Deoarece Satan este „dumnezeul acestei lumi”, mulţi presupun că el controlează şi vremea şi că el este cel care cauzează calamităţi naturale precum inundaţii, secete, uragane, cutremure, ş.a.m.d. Dar asta ne învaţă Scriptura? Din nou, trebuie să fim foarte atenţi să nu ne bazăm întreaga teologie despre Satan pe baza unui verset care spune că „hoţul nu vine decât să fure, să înjunghie şi să prăpădească“ (Ioan 10:10). Cât de des am auzit oameni citând acest verset în favoarea ideii că tot ceea ce fură, înjunghie sau distruge este de la Satan. Totuşi, studiind mai mult Biblia, aflăm că Dumnezeu Însuşi ucide şi distruge. Gândeşte-te la aceste trei pasaje extrase dintre multe altele:

Unul singur este dătătorul şi judecătorul Legii: Acela care are putere să mântuiască şi să piardă (Iacov 4:12; subliniere personală).

„Am să vă arăt de cine să vă temeţi. Temeţi-vă de Acela care, după ce a ucis, are puterea să arunce în gheenă; da, vă spun, de El să vă temeţi“ (Luca 12:5; subliniere personală).

„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă“ (Mat. 10:28; subliniere personală).

Dacă spunem că tot ce implică uciderea şi distrugerea este lucrarea lui Satan, ne înşelăm. Există mai multe exemple în Biblie că Dumnezeu ucide şi distruge (pierde).

Ar trebui să ne întrebăm „Când a vorbit Isus despre hoţul care vine să fure, să înjunghie şi să prăpădească, la diavol Se referea de fapt?” Repet, tot ce trebuie să facem este să citim contextual afirmaţia Lui. Într-un verset anterior acestei afirmaţii despre hoţul care vine să fure, să înjunghie şi să prăpădească Isus a spus: „Toţi cei ce au venit înainte de Mine, sunt hoţi şi tâlhari; dar oile n-au ascultat de ei“ (Ioan 10:8). Când citim în întregime discursul lui Isus din Ioan 10:1-15 prin care afirmă că El este Păstorul cel bun, devine încă şi mai evident că termenii hoţ şi hoţi se referă la învăţătorii şi liderii religioşi falşi.

Diverse păreri referitoare la adversităţile climaterice şi la calamităţile naturale

Când lovesc uraganele sau cutremurele, acestea generează în mintea oamenilor care cred în Dumnezeu următoarea întrebare teologică: „Cine cauzează aceste fenomene?“ Există doar două posibilităţi pentru credincioşii creştini biblici: fie Dumnezeu, fie Satan.

Unii ar putea obiecta: „O, nu! Nu trebuie să dăm vina pe Dumnezeu. Oamenii sunt vinovaţi. Dumnezeu îi judecă pentru păcatele lor.

Dacă Dumnezeu este cel care cauzează uraganele şi cutremurele datorită pedepsirii păcatului, atunci cu siguranţă am putea da vina pe oamenii răzvrătiţi şi nu pe Dumnezeu, dar totuşi, Dumnezeu este cel responsabil, deoarece calamităţile naturale nu ar fi avut loc fără ca El să le decreteze.

Sau, dacă este adevărat că Dumnezeu îi permite lui Satan să trimită uragane şi cutremure pentru a-i pedepsi pe păcătoşi, atunci am putea spune că Satan este cel care le cauzează, dar totuşi, responsabilitatea îi revine tot lui Dumnezeu. Motivul este faptul că El este cel care îi permite lui Satan să cauzeze aceste distrugeri, deoarece aceste calamităţi apar ca rezultat al reacţiei Lui faţă de păcat.

Unii spun că nici Dumnezeu, nici Satan nu sunt responsabili de uragane şi cutremure, ci că acestea sunt simple „fenomene naturale în lumea noastră căzută în păcat“. Într-o măsură vagă, aceştia încearcă, de asemenea, să dea vina pe umanitate pentru dezastrele naturale, dar încă pierd din vedere ideea esenţială. Această explicaţie nu Îl scoate pe Dumnezeu din discuţie. Dacă uraganele sunt doar „fenomene naturale în lumea noastră căzută în păcat“, cine decide ca acestea să se manifeste? Este evident că uraganele nu sunt provocate de oameni. Cu alte cuvinte, ele nu se declanşează atunci când în văzduh se acumulează un număr de minciuni. Cutremurele nu apar când un anumit număr de oameni comit adulter.

Nu, dacă există o legătură între uragane şi păcat, atunci ea Îl implică şi pe Dumnezeu, deoarece uraganele sunt manifestarea pedepsirii păcatului. Chiar dacă apar la întâmplare, trebuie să fie voia lui Dumnezeu să apară la întâmplare, deci este implicat şi El.

Chiar dacă nu ar exista nici-o relaţie între păcat şi calamităţile naturale, chiar dacă Dumnezeu ar fi încurcat lucrurile când a creat lumea, astfel încât să fi existat greşeli în crusta pământului care se mişcă uneori şi în sistemul climateric care se manifestă ocazional, tot Dumnezeu ar fi responsabil pentru cutremure şi pentru uragane, deoarece El este Creatorul, iar greşelile Lui rănesc oamenii.

Nu există „Mama-Natură“

Deci, avem două răspunsuri posibile la întrebarea despre calamităţile naturale. Fie este responsabil Dumnezeu, fie Satan. Înainte de a ne îndrepta atenţia asupra unui pasaj specific pentru a afla răspunsul corect, haide să mergem puţin mai departe în privinţa acestor posibilităţi.

Dacă Satan este cel care cauzează dezastrele naturale, atunci Dumnezeu fie poate, fie nu poate să îl oprească. Dacă Dumnezeu poate să îl oprească pe Satan să mai cauzeze aceste dezastre, dar nu o face, atunci are în continuarea o oarecare responsabilitate. Calamitatea nu ar fi avut loc dacă nu ar fi permis El.

Dacă Dumnezeu nu îl poate opri pe Satan, atunci fie Satan este mai puternic decât Dumnezeu, fie este mai deştept decât El. În fapt, tocmai asta susţin şi adepţii teoriei „controlului câştigat asupra lumii de Satan, odată cu căderea lui Adam“. Ei susţin că Satan are dreptul legal de a face tot ceea ce doreşte pe pământ deoarece l-a furat de la Adam. În acest caz se presupune că Dumnezeu ar dori să-l oprească pe Satan, dar nu poate, deoarece trebuie să onoreze legământul făcut cu Adam, însă care a ajuns acum în mâinile diavolului. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a fost prea prost ca să poată prevedea ce se va întâmpla la cădere, dar Satan, fiind mai inteligent decât Dumnezeu, a câştigat o putere pe care Dumnezeu nu dorea ca acesta să o deţină. Eu personal nu am de gând să spun că Satan este mai înţelept decât Dumnezeu.

Dacă teoria „câştigului lui Satan“ ar fi adevărată, am vrea să ştim de ce nu cauzează Satan mai multe cutremure şi uragane şi de ce nu are drept ţintă populaţiile creştine. (Dacă spui „pentru că Dumnezeu nu îl lasă să se atingă de populaţia creştină“, atunci tocmai ai admis că Satan nu poate acţiona fără permisiunea lui Dumnezeu.)

Dacă devenim şi mai concreţi, singurele două răspunsuri posibile la întrebarea noastră sunt acestea: Fie (1) Dumnezeu cauzează cutremurele şi uraganele, fie (2) Satan le cauzează cu permisiunea lui Dumnezeu.

Vezi că, indiferent de varianta aleasă, în cele din urmă cel responsabil este Dumnezeu? Când oamenii spun: „Nu Dumnezeu a trimis acel uragan, ci Satan l-a trimis cu permisiunea lui Dumnezeu“, nu îl scot în totalitate „bazma curată“ pe Dumnezeu, aşa cum speră ei. Dacă Dumnezeu l-ar fi putut opri pe Satan să provoace uragan, indiferent dacă ar fi dorit sau nu, atunci El este responsabil. Oamenii răzvrătiţi ar putea fi vinovaţi datorită păcatelor lor (dacă uraganul a fost trimis de Dumnezeu sau permis ca pedeapsă), dar totuşi, ar fi o prostie să spunem că Dumnezeu nu este în nici un fel implicat sau responsabil.

Mărturia Scripturii

Ce anume spune Scriptura cu referire specifică la „calamităţile naturale“? Cine afirmă Biblia că le provoacă: Dumnezeu sau diavolul? Să analizăm mai întâi cutremurele, deoarece Biblia vorbeşte despre multe evenimente de acest fel. Conform Scripturii, cutremurele pot apărea ca o pedeapsă a lui Dumnezeu faţă de păcătoşi. În Ieremia citim: „Pământul tremură de mânia Lui [Dumnezeu], şi neamurile nu pot să sufere urgia Lui“ (Ieremia 10:10; subliniere personală).

Isaia avertizează:

De la Domnul oştirilor va veni pedeapsa, cu tunete, cutremure de pământ şi pocnet puternic, cu vijelie şi furtună, şi cu flacăra unui foc mistuitor (Isaia 29:6; subliniere personală).

Poate îţi aduci aminte că, în zilele lui Moise, pământul s-a deschis şi i-a înghiţit pe Core şi pe confraţii lui răzvrătiţi (vezi Numeri 16:23-34). Aceasta a fost în mod clar pedeapsa lui Dumnezeu. Alte exemple ale judecăţii lui Dumnezeu manifestată prin cutremure pot fi găsite în Ezechiel 38:19; Ps. 18:7; 77:18; Hagai 2:6; Luca 21:11; Apoc. 6:12; 8:5; 11:13; 16:18.

Unele cutremure înscrise în Scriptură nu reprezintă în mod categoric dovezi ale judecăţii lui Dumnezeu, dar asta nu înseamnă că nu au fost provocate de El. De exemplu, conform Evangheliei după Matei, au avut loc cutremure şi când a murit Isus (Mat. 27:51, 54), dar şi când a înviat (Mat. 28:2). Pe acestea din urmă să le fi provocat oare Satan?

Când Pavel şi Sila Îl lăudau pe Domnul prin cântece într-o închisoare din Filipi, pe la mijlocul nopţii „Deodată, s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa că s-au clătinat temeliile temniţei. Îndată, s-au deschis toate uşile, şi s-au dezlegat legăturile fiecăruia“ (Fapte 16:26; subliniere personală). Satan a cauzat acest cutremur? Nu prea cred! Chiar şi temnicerul a fost mântuit după ce a văzut puterea lui Dumnezeu. Şi acesta nu este singurul cutremur din cartea Faptele Apostolilor cauzat de Dumnezeu (vezi Fapte 4:31).

Am citit recent despre nişte creştini bine intenţionaţi care, auzind prevestirea unui cutremur într-o anume zonă, s-au deplasat la faţa locului pentru a duce „un război spiritual“ împotriva diavolului. Poţi detecta greşeala implicată de presupunerea lor? Ar fi fost biblic să se roage lui Dumnezeu pentru a avea milă de oamenii care trăiau în acea zonă. Şi, dacă ar fi făcut aşa, nu ar mai fi fost nevoie să îşi piardă timpul şi banii pentru a se deplasa la locul presupusului cutremur – s-ar fi putut ruga lui Dumnezeu chiar în locul în care stăteau ei. Însă a lupta împotriva diavolului pentru a împiedica manifestarea unui cutremur este nescriptural.

Ce putem spune despre uragane?

Cuvântul uragan nu există în Biblie, dar putem găsi în mod categoric câteva exemple de vânturi năprasnice. De exemplu:

Cei ce se pogorâseră pe mare în corăbii, şi făceau negoţ pe apele cele mari, aceia au văzut lucrările Domnului şi minunile Lui în mijlocul adâncului. El a zis, şi a pus să sufle furtuna, care a ridicat valurile mării (Ps. 107:23-25; subliniere personală).

Dar Domnul a făcut să sufle pe mare un vânt năpraznic, şi a stârnit o mare furtună. Corabia ameninţa să se sfărâme (Iona 1:4; subliniere personală).

După aceea am văzut patru îngeri, care stăteau în picioare în cele patru colţuri ale pământului. Ei ţineau cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac (Apoc. 7:1).

În mod cert, Dumnezeu poate provoca sau opri vânturi.[6]

În toată Biblia nu există decât un singur pasaj care îi atribuie lui Satan trimiterea vântului – cel care relatează încercările lui Iov. Un mesager a venit şi i-a spus: „Şi deodată, a venit un vânt mare de dincolo de pustie, şi a izbit în cele patru colţuri ale casei: Casa s-a prăbuşit peste tineri, şi au murit. Şi am scăpat numai eu, ca să-ţi dau de ştire“ (Iov 1:19).

Citind primul capitol al carţii Iov, aflăm că Satan este cel care a cauzat nefericirea lui Iov. Totuşi, nu trebuie să uităm că Satan nu i-a putut face nici un rău lui Iov sau copiilor lui fără permisiunea lui Dumnezeu. Deci, vedem încă o dată că Dumnezeu este suveran şi peste vânt.

Furtuna din Galilea

Cum rămâne cu „furtuna năprasnică“ ce I-a asaltat pe Isus şi pe ucenicii Săi când traversau Marea Galilee cu barca? Trebuie să fi fost Satan cel care a cauzat acea furtună, întrucât Dumnezeu nu ar fi trimis niciodată un vânt care să răstoarne barca în care se afla Fiul Său. „O împărăţie dezbinată împotriva ei însăşi se va destrăma“, aşa că de ce să fi trimis Dumnezeu un vânt care i-ar fi putut răni pe Isus şi pe cei doisprezece ucenici?

Aceste sunt argumente solide, dar să ne oprim puţin şi să analizăm situaţia. Dacă nu Dumnezeu a trimis furtuna, ci Satan, atunci tot trebuie să admitem că Dumnezeu i-a permis lui Satan să o trimită. Deci întrebarea rămâne: „De ce i-ar permite Dumnezeu lui Satan să trimită o furtună care L-ar fi putut răni pe Isus şi pe cei doisprezece?“

Există vreun răspuns la această întrebare? Poate că Dumnezeu îi învăţa pe ucenici ceva despre credinţă. Poate că îi testa. Poate că Îl testa pe Isus, care trebuia să fie ispitit „în toate lucrurile ca şi noi, dar fără păcat“ (Evrei 4:15). Pentru a fi testat în toate lucrurile, Isus trebuia să fie ispitit să Se îndoiască şi să Se teamă. Poate că Dumnezeu dorea să Îl glorifice pe Isus. Poate a intenţionat toate lucrurile menţionate mai sus.

Dumnezeu i-a condus pe copiii lui Israel pe ţărmul Mării Roşii ştiind foarte bine că erau urmăriţi îndeaproape de armata lui Faraon. Dar oare nu îi elibera Dumnezeu pe israeliţi­­­? Atunci nu lucra oare împotriva Lui Însuşi când îi conducea pe evrei într-un loc în care urmau să fie masacraţi? Nu este acesta un exemplu de împărăţie „divizată împotriva ei însăşi“?

Nu, deoarece Dumnezeu nu intenţiona să îi lase pe evrei să fie masacraţi. Şi nici nu avea vreo intenţie de a trimite sau a permite lui Satan să provoace o furtună năprasnică pe Marea Galilee care să Îi înece pe Isus şi pe ucenici.

În ciuda acestor lucruri, Biblia nu menţionează că Satan este cel care a provocat furtuna, dar nu spune nici că Dumnezeu ar fi fost acela. Unii spun că trebuie să fi fost Satan, deoarece Isus l-a certat. Poate aşa e, dar nu este un argument imbatabil. Isus nu l-a certat pe Dumnezeu – a certat vântul. Dumnezeu Tatăl ar fi putut face acelaşi lucru, adică ar fi putut provoca un vânt printr-un singur cuvânt şi l-ar fi putut potoli certându-l. Doar pentru că Isus a certat furtuna nu este o dovadă că Satan a iniţiat-o.

Încă o dată, nu ar trebui să ne bazăm întreaga teologie pe un singur verset care de fapt nu dovedeşte nimic. Deja am făcut referire la pasajele biblice care dovedesc că Dumnezeu este suveran şi controlează şi vântul şi că, de cele mai multe ori, Lui i se atribuie provocarea vântului. Ideea mea este că Satan, deşi este „dumnezeul acestei lumi“, în mod categoric nu are control independent asupra vântului sau dreptul de a provoca furtuni oricând şi ori de câte ori doreşte.

De aceea, când apar uraganele, nu ar trebui să le privim ca pe nişte fenomene ce depăşesc controlul lui Dumnezeu, ceva ce El ar dori să oprească, dar nu poate. Faptul că Isus a certat furtuna de pe Marea Galilee ar trebui să fie o dovadă suficient de relevantă că Dumnezeu poate împiedica furtunile dacă doreşte.

Şi dacă Dumnezeu trimite (sau permite) manifestarea furtunilor, atunci trebuie să aibă un motiv, iar cel mai inteligent răspuns la întrebarea „De ce ar trimite sau ar permite furtuni care cauzează calamităţi catastrofale extinse?“ este acela că avertizează şi pedepseşte oamenii neascultători.

„Dar uragenele îi afectează câteodată şi pe creştini“

Cum rămâne cu creştinii care sunt afectaţi de aceste calamităţi? Când lovesc furtunile, ele nu demolează doar casele necreştinilor. Nu sunt creştinii absolviţi de mânia lui Dumnezeu datorită morţii ispăşitoare a lui Isus? Atunci cum putem spune că în ultimă instanţă Dumnezeu este cel din spatele acestor dezastre, când ele îi pot afecta chiar şi pe copiii Lui?

Acestea sunt într-adevăr întrebări dificile. Totuşi, trebuie să conştientizăm că nici răspunsurile nu sunt uşoare, dacă plecăm de la premiza falsă că Satan cauzează calamităţile naturale. Dacă Satan este cel care le cauzează, atunci de ce îi permite Dumnezeu să provoace lucruri care îi pot afecta şi pe copiii Săi? Problema rămâne.

Biblia specifică foarte clar că cei care sunt în Hristos „nu sunt rânduiţi la mânie“ (1 Tes. 5:9). În acelaşi timp, Biblia spune că „mânia lui Dumnezeu rămâne“ peste cei care nu ascultă de Isus (Ioan 3:36). Şi totuşi, cum poate mânia lui Dumnezeu să rămână peste cei nemântuiţi fără să îi afecteze şi pe creştini, când aceştia din urmă trăiesc printre necreştini? Răspunsul este că uneori îi afectează şi ar trebui să acceptăm acest adevăr.

În vremea exodului, toţi israeliţii trăiau într-o singură locaţie, iar plăgile pe care le-a trimis Dumnezeu ca pedeapsă peste egipteni nu i-a afectat şi pe ei (vezi Ex. 8:22-23; 9:3-7, 24-26; 12:23). Însă noi lucrăm cot la cot cu „egiptenii“. Dacă Dumnezeu doreşte să îi pedepsească prin calamităţi naturale, cum vom scăpa noi?

A scăpa este în mod cert cuvântul cheie pentru înţelegerea răspunsului la întrebare. Deşi Noe a scăpat de mânia lui Dumnezeu manifestată prin potopul asupra pământului, şi el a fost afectat, întrucât a trebuit să muncească la construirea arcei şi apoi a trebuit să petreacă un an întreg pe arcă împreună cu o mulţime de animale urât-mirositoare. (Pentru că tot a venit vorba, atât Vechiul, cât şi Noul Testament îi atribuie lui Dumnezeu potopul lui Noe, nu lui Satan; vezi Gen. 6:17; 2 Petru 2:5.)

Lot a scăpat cu viaţă când a căzut pedeapsa lui Dumnezeu peste Sodoma şi Gomora, însă a pierdut în foc şi pucioasă tot ce a avut. Judecata lui Dumnezeu faţă de oamenii răi îi afectează şi pe cei neprihăniţi.

Cu mulţi ani înainte, Isus îi avertizase pe credincioşii din Ierusalim să fugă atunci când vor vedea oraşul încercuit de armate, deoarece acestea vor fi „zilele răzbunării“ (Luca 21:22-23) – indiciu clar că invadarea Romanilor în Ierusalim în anul 70 d.Hr. avea drept scop revărsarea mâniei lui Dumnezeu. Slavă Domnului că cei care au ascultat de avertismentul lui Hristos au scăpat cu viaţă! Însă prin fuga lor au pierdut tot ce avuseseră în Ierusalim.

În fiecare dintre aceste trei exemple vedem că oamenii lui Dumnezeu pot suferi până la un anumit punct atunci când judecata lui Dumnezeu cade asupra oamenilor răi. De aceea, nu putem sări la concluzia că Dumnezeu nu este responsabil de calamităţile naturale, deoarece ele îi afectează uneori şi pe creştini.

Ce să facem în acest caz?

Trăim într-o lume blestemată de Dumnezeu, o lume asupra căreia Dumnezeu Îşi manifestă tot timpul mânia. Pavel a scris: „Mânia lui Dumnezeu se descopere din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăduşe adevărul în nelegiuirea lor“ (Rom. 1:18). Deoarece trăim printre cei răi, în lumea blestemată de Dumnezeu, nu putem scăpa total de efectele mâniei lui Dumnezeu asupra ei, chiar dacă această mânie nu ne vizează pe noi.

Ştiind acest lucru, ce ar trebui să facem? În primul rând ar trebui să ne încredem în Dumnezeu. Ieremia a scris:

„Binecuvântat să fie omul, care se încrede în Domnul, şi a cărui nădejde este Domnul! Căci el este ca un pom sădit lângă ape care-şi întinde rădăcinile spre râu; nu se teme de căldură, când vine, şi frunzişul lui rămâne verde; în anul secetei, nu se teme, şi nu încetează să aducă roadă“ (Ier. 17:7-8).

Observă că Ieremia nu a spus că omul care se încrede în Domnul nu se va confrunta cu seceta. Nu, ci când va veni căldura sau foametea, omul care se încrede în Domnul va fi ca un copac ce îşi întinde rădăcinile spre râu. El are o altă sursă de alimentare, chiar şi când lumea din jurul lui se ofileşte. Un exemplu care imi vine în minte este povestea lui Ilie care a fost hrănit de un corb în vremea foametei din Israel (vezi 1 Împăraţi 17:1-6). David a scris despre cei neprihăniţi că „au de ajuns în zilele de foamete“ (Ps. 37:19).

Dar nu sunt foametele provocate de diavol? Conform Scripturii, nu. Dumnezeu Îşi asumă întotdeauna responsabilitatea pentru ele, iar despre foamete se vorbeşte adeseori ca fiind o consecinţă a mâniei lui Dumnezeu asupra celor ce o merită. De exemplu:

„De aceea aşa vorbeşte Domnul oştirilor: «Iată, îi voi pedepsi; tinerii vor muri ucişi de sabie, iar fiii şi fiicele lor vor muri de foamete»“ (Ier. 11:22; subliniere personală).

„Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: «Iată, voi trimite între ei sabie, foamete şi ciumă, şi-i voi face ca nişte smochine grozave care, de rele ce sunt, nu se pot mânca»“ (Ier. 29:17; subliniere personală).

„Fiul omului, când va păcătui o ţară împotriva Mea, dedându-se la fărădelege, şi Îmi voi întinde mâna împotriva ei, dacă îi voi sfărâma toiagul pâinii, dacă îi voi trimite foametea, dacă îi voi nimici cu desăvârşire oamenii şi vitele…” (Ezec. 14:13; subliniere personală).

„Vă aşteptaţi la mult, şi iată că aţi avut puţin; l-aţi adus acasă, dar Eu l-am suflat. Pentru ce? zice Domnul oştirilor. Din pricina Casei Mele, care stă dărâmată, pe când fiecare din voi aleargă pentru casa lui. De aceea cerurile nu v-au dat roua, şi pământul nu şi-a dat roadele. Am chemat seceta peste ţară, peste munţi, peste grâu, peste must, peste untdelemn, peste tot ce poate aduce pământul, peste oameni şi peste vite, şi peste tot lucrul mâinilor voastre“ (Hagai 1:9-11; subliniere personală).

În cel de-al patrulea exemplu citim că israeliţilor li s-a imputat vina secetei datorită păcatului lor, însă Dumnezeu Şi-a asumat responsabilitatea de a o fi trimis-o.[7]

Când Dumnezeu trimite foamete peste oamenii răi, iar noi se întâmplă să trăim printre aceşti oameni răi, ar trebui să ne încredem în El că ne va împlini nevoile. Pavel a afirmat că foametea nu ne poate separa de dragostea lui Hristos!: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia?“ (Rom. 8:35; subliniere personală). Observă că Pavel nu a spus că cei ce sunt creştini nu se vor confrunta niciodată cu foametea, ci, din contră, a implicat posibilitatea acesteia, chiar dacă el, în calitatea de student al Scripturii, ştia că foametea poate fi trimisă de Dumnezeu pentru a-i judeca pe cei răi.

Ascultarea şi înţelepciunea

În al doilea rând, ar trebui să fim ascultători şi să folosim înţelepciunea divină de a evita să fim prinşi în oricare din momentele în care Dumnezeu Îşi revarsă mânia peste lume. Noe a trebuit să îşi construiască o barcă, Lot a trebuit să fugă spre dealuri, creştinii din Ierusalim au trebuit să fugă din cetatea lor; toţi aceştia au trebuit să asculte de Dumnezeu pentru a evita să suporte manifestarea mâniei lui Dumnezeu faţă de cei răi.

Dacă aş trăi într-o zonă în care apar frecvent tornade, mi-aş construi o casă solidă care să nu poată fi spulberată sau o casă ieftină pe care să o pot înlocui uşor! Şi m-aş ruga. Fiecare creştin ar trebui să se roage şi să rămână sensibil la glasul Celui despre care Isus a promis că „va descoperi lucruri ascunse“ (Ioan 16:13) astfel încât să poată evita mânia lui Dumnezeu faţă de lume.

În Fapte 11 citim că profetul Agab a avertizat despre o foamete iminentă care ar fi putut fi un dezastru pentru creştinii din Iudea. În consecinţă, Pavel şi Barnaba au adus daruri strânse de ucenici pentru ajutorarea lor (Fapte 11:28-30).

Se poate întâmpla acest lucru şi astăzi? Desigur, pentru că Duhul Sfânt nu S-a schimbat şi nici dragostea lui Dumnezeu nu s-a micşorat. Totuşi, din nefericire, unii membrii ai trupului lui Hristos nu sunt deschişi spre astfel de daruri şi manifestări ale Duhului Sfânt şi, astfel, datorită faptului că „sting Duhul“ (1 Tes. 5:19), pierd cele mai bune lucruri date de Dumnezeu.

În autobiografia sa, regretatul preşedinte şi fondator al Full Gospel Businessmen, Demos Shakarian, povesteşte cum Dumnezeu a vorbit creştinilor din Armenia anilor 1800 printr-un băiat-profet iliterat. Acesta i-a avertizat că va avea loc un holocaust iminent şi, drept rezultat, mii de creştini penticostali care au crezut în posibilitatea unor asemenea manifestări au fugit din ţară, inclusiv bunicii lui Shakarian. La scurt timp după aceea, o invazie turcă în Armenia s-a soldat cu masacrarea a milioane de armeni, inclusiv a creştinilor care au refuzat să ţină seama de avertismentul Domnului.

Ar fi înţelept din partea noastră să rămânem deschişi faţă de Duhul Sfânt şi ascultători de Domnul, altfel este destul de posibil să experimentăm o parte din mânia lui Dumnezeu, prin care El nu ar dori să trecem. Elisei a instruit la un moment dat o femeie: „Scoală-te, du-te, tu şi casa ta, şi locuieşte pentru o vreme unde vei putea; căci Domnul va trimite o foamete de şapte ani peste ţară, şi foametea a şi început“ (2 Împ. 8:1). Ce s-ar fi întâmplat dacă femeia aceea nu ar fi ascultat de profet?

În cartea Apocalipsa citim un avertisment interesant adresat copiilor lui Dumnezeu de a ieşi din „Babilon“, ca să nu fie acolo când se va manifesta mânia lui Dumnezeu:

Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: „Ieşiţi din mijlocul ei [Babilonului], poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei! Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit, şi au ajuns până în cer; şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nelegiuirile ei…Tocmai pentru aceea, într-o singură zi vor veni urgiile ei: moartea, tânguirea şi foametea. Şi va fi arsă de tot în foc, pentru că Domnul Dumnezeu, care a judecat-o, este tare“ (Apoc. 18:4-5, 8; subliniere personală).

Pe scurt, Dumnezeu este suveran asupra vremii şi calamităţilor naturale. El a dovedit în Biblie în mod repetat că este Domn peste natură, începând cu potopul de patruzeci de zile din vremea lui Noe, continuând cu grindina şi plăgile trimise peste inimacii lui Israel, cu provocarea furtunii împotriva bărcii în care era Iona, până la certarea furtunii de pe Marea Galilee. El este, aşa cum a spus Isus, „Domnul cerului şi al pământului“ (Mat. 11:25). Pentru mai multe dovezi biblice referitoare la domnia lui Dumnezeu peste natură, vezi Iosua 10:11; Iov 38:22-38; Ier. 5:24; 10:13; 31:35; Ps. 78:45-49; 105:16; 107:33-37; 135:6-7; 147:7-8, 15-18; Mat. 5:45; Fapte 14:17.

Răspunsul la câteva întrebări

Dacă Dumnezeu îi pedepseşte pe oameni prin foamete, inundaţii şi cutremure, atunci este greşit ca noi, reprezentanţii lui Dumnezeu, să îi ajutăm şi să micşorăm suferinţa celor pe care Dumnezeu îi pedepseşte?

Nu, absolut deloc. Ar trebui să conştientizăm că Dumnezeu ne iubeşte pe toţi, chiar şi pe cei pe care îi judecă. Oricât de ciudat ar suna, pedepsirea prin calamităţi naturale este de fapt o dovadă a dragostei Sale. Cum aşa? Dumnezeu, prin dificultăţile şi greutăţile provocate de dezastrele naturale, îi avertizează pe oamenii pe care îi iubeşte că El este sfânt, că judecă şi că păcatul are consecinţe. Dumnezeu permite suferinţa temporară pentru ca oamenii să se trezească la realitate şi să vadă că au nevoie de un Mântuitor – ca să poată scăpa de iazul de foc. Aceasta este dragostea autentică!

Atâta vreme cât oamenii încă mai respiră, Dumnezeu continuă să arată faţă de ei o milă nemeritată, şi încă mai este timp pentru pocăinţă. Prin compasiunea şi ajutorul nostru, putem dovedi dragostea lui Dumnezeu faţă de oamenii care experimentează mânia Lui temporară, dar care pot fi mântuiţi de mânia Lui eternă. Calamităţile naturale sunt oportunităţi de a ajunge la cei pentru care a murit Isus.

Oare nu este evanghelizarea oamenilor cel mai important lucru în viaţa aceasta? Când avem perspectiva eternităţii, suferinţa celor prinşi în dezastre naturale este nimic în comparaţie cu suferinţa celor care vor fi aruncaţi în iazul de foc.

Este dovedit faptul că oamenii devin în general mult mai receptivi faţă de Evanghelie atunci când trec prin suferinţă. Există numeroase exemple biblice în acest sens, de la pocăinţa lui Israel sub dominaţia popoarelor vecine, până la pilda lui Isus despre Fiul Risipitor. Creştinii ar trebui să privească dezastrele naturale ca posibile vremuri de seceriş.

Să spunem adevărul

Dar ce mesaj le-am putea transmite celor care îşi culeg bucăţile rămase în urma uraganelor sau a cutremurelor de pământ? Ce le-am putea spune dacă ne vor cere un răspuns teologic pentru necazurile lor? Ar trebui să fim sinceri şi să le spunem oamenilor ce ne învaţă Biblia, că Dumnezeu este sfânt şi că păcatul lor are consecinţe. Haide să le spunem că urletul îngrozitor al uraganului nu este decât o imitaţie pală a puterii pe care o are Dumnezeul atotputernic şi că teama pe care au simţit-o când li s-a zguduit casa nu este nimic în comparaţie cu teroarea care îi va apuca atunci când vor fi aruncaţi în Iad. Şi haide să le spunem că, deşi toţi merităm să fim aruncaţi în Iad, Dumnezeu este plin de milă şi ne mai dă timp să ne pocăim şi să credem în Isus, prin care putem fi absolviţi de mânia Lui.

„Dar nu ar trebui să îi speriem pe oameni când le vorbim despre Dumnezeu, nu-i aşa?“ întreabă unii. Răspunsul se găseşte în Scriptură: „Frica Domnului este începutul ştiinţei“ (Prov. 1:7). Până când oamenii nu se vor teme de Dumnezeu, nu vor înţelege mare lucru.

Dar dacă oamenii se supără pe Dumnezeu?

Nu este oare posibil ca oamenii să se supere pe Dumnezeu datorită suferinţei lor? Poate că da, însă trebuie să îi ajutăm cu blândeţe să îşi vadă propria mândrie. Nimeni nu are dreptul de a se plânge împotriva lui Dumnezeu şi a felului în care îl tratează, deoarece toţi am fi meritat să fim aruncaţi în Iad de mult. Decât să Îl blasteme pe Dumnezeu pentru calamităţile suferite, oamenii ar trebui să Îl laude că îi iubeşte atât de mult încât să îi avertizeze. Dumnezeu are tot dreptul de a-i ignora pe toţi, lăsându-i să îşi urmeze drumul plin de egoism care duce în Iad. Însă El îi iubeşte pe oameni şi îi cheamă în fiecare zi. Îi cheamă prin tăcerea pomilor care înfloresc, prin cântecele păsărilor, prin maiestatea munţilor şi prin licărirea miliardelor de stele. Îi cheamă prin conştiinţa lor, prin trupul Lui – Biserica – şi prin Duhul Sfânt. Însă ei ignoră chemarea Sa.

Sigur că nu este voia lui Dumnezeu ca oamenii să trebuiască să sufere, dar atunci când aceştia continuă să Îl ignore, El îi iubeşte suficient de mult încât să folosească măsuri mai drastice pentru a le atrage atenţia. Uraganele, cutremurele, inundaţiile şi foametea sunt câteva dintre aceste măsuri drastice. Dumnezeu speră ca astfel de calamităţi să smerească mândria oamenilor şi să îi trezească la realitate.

Este Dumnezeu nedrept când pedepseşte?

Dacă Îl privim pe Dumnezeu şi lumea în care trăim din perspectiva biblică, atunci şi numai atunci putem gândi corect. Perspectiva biblică este aceea că toţi merită mânia lui Dumnezeu, dar că El este plin de îndurare. Când oamenii care suferă spun că merită un tratament mai bun din partea lui Dumnezeu, mai mult ca sigur că Dumnezeu oftează. Toţi primesc mult mai multă îndurare decât ar merita.

Abordând această temă, Isus a comentat la un moment dat două calamităţi din vremea Lui. În Evanghelia după Luca citim:

În vremea aceea au venit unii, şi au istorisit lui Isus ce se întâmplase unor Galileeni, al căror sânge îl amestecase Pilat cu jertfele lor. „Credeţi voi“, le-a răspuns Isus, „că aceşti Galileeni au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi Galileeni, pentru că au păţit astfel? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel. Sau acei optsprezece inşi, peste care a căzut turnul din Siloam, şi i-a omorât, credeţi că au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi oameni, care locuiau în Ierusalim? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel“ (Luca 13:1-5).

Galileenii care muriseră de mâna lui Pilat nu puteau spune „Dumnezeu nu ne-a tratat corect prin faptul că nu ne-a scăpat din mâna lui Pilat!“ Nu, ei erau păcătoşi care meritau să moară. Şi, conform spuselor lui Isus, aceşti galileeni care supravieţuiseră ar fi greşit dacă s-ar fi grăbit să tragă concluzia că ei erau mai puţin păcătoşi decât semenii lor ucişi. Ei nu câştigaseră o favoare mai mare din partea lui Dumnezeu – lor li se acordase o îndurare mai mare. Mesajul lui Hristos era clar: „Toţi sunteţi păcătoşi. Păcatul are consecinţe. Pentru moment, voi trăiţi datorită milei lui Dumnezeu. Deci, pocăiţi-vă, înainte de a fi şi pentru voi prea târziu.“

Isus Şi-a încheiat comentariul asupra acestor tragedii cu pilda despre mila lui Dumnezeu:

El a spus şi pilda aceasta: „Un om avea un smochin sădit în via sa. A venit să caute rod în el, şi n-a găsit. Atunci a zis vierului: «Iată că sunt trei ani, de când vin şi caut rod în smochinul acesta, şi nu găsesc. Taie-l. La ce să mai cuprindă şi pământul degeaba?» «Doamne», i-a răspuns vierul, «mai lasă-l şi anul acesta; am să-l sap de jur împrejur, şi am să-i pun gunoi la rădăcină. Poate că de acum înainte va face roadă; dacă nu, îl vei tăia»“ (Luca 13:6-9).

Aici sunt ilustrate dreptatea şi mila lui Dumnezeu. Dreptatea lui Dumnezeu strigă: „Taie copacul acesta nefolositor!“ Dar mila Lui pledează: „Nu, mai dă-i timp să facă mai multă roadă.“ Fiecare persoană care este fără Hristos este ca acest copac.

Putem certa uraganele şi inundaţiile?

O ultimă întrebare despre calamităţile naturale: „Nu este oare adevărat că, dacă avem suficientă credinţă, putem certa şi opri manifestarea calamităţilor naturale?“

A avea credinţă înseamnă a crede voia revelată a lui Dumnezeu. De aceea, credinţa trebuie fondată pe Cuvântul lui Dumnezeu, altfel nu este credinţă, ci mai degrabă speranţă sau presupunere. Nu există nici un loc în Biblie în care Dumnezeu să ne promită că putem certa şi linişti uraganele şi, deci, nici o persoană nu este în măsură să aibă credinţa că putea face acest lucru (decât dacă Dumnezeu îi acordă această credinţă).

Permite-mi să îţi explic. Singura modalitate prin care o persoană poate avea credinţa de a certa uraganele este cu condiţia ca persoana respectivă să fie convinsă că Dumnezeu nu a vrut ca acel uragan să lovească o anumită zonă geografică. Aşa cum am învăţat din Scriptură, Dumnezeu este cel care controlează vântul şi, deci, cel care este responsabil de uragane. De aceea, ar fi imposibil ca cineva să aibă credinţa neclintită că ar putea opri uraganul în condiţiile în care Dumnezeu Însuşi a decretat manifestarea acestuia! Singura excepţie ar fi în cazul în care Dumnezeu S-a răzgândit cu privire la uragan, fapt care s-ar putea întâmpla ca răspuns la rugăciunea unei persoane care a cerut îndurarea lui Dumnezeu sau ca răspuns la pocăinţa oamenilor pe care era pe cale să îi pedepsească (exemplul care îmi vine în minte este povestea cetăţii Ninive din zilele lui Iona). Totuşi, chiar dacă Dumnezeu S-ar răzgândi, nimeni nu ar putea avea credinţa de a certa şi calma uraganul decât dacă acea persoană ar şti că Dumnezeu S-a răzgândit şi că Dumnezeu doreşte ca ea să certe şi să calmeze furtuna.

Singura persoană care a certat şi a calmat vreodată un vânt puternic a fost Isus. Singura modalitate ca vreunul dintre noi să poată face acest lucru ar fi cazul în care Dumnezeu ne-ar fi dat „darul credinţei“ (sau darul „credinţei speciale“ după cum mai este numită uneori), unul dintre cele nouă daruri ale Duhului listate în 1 Corinteni 12:7-11. Ca şi în cazul celorlalte daruri ale Duhului, darul credinţei acţionează nu după cum am dori noi, ci după cum vrea Duhul (vezi 1 Cor. 12:11).

De aceea, în afara cazului în care Dumnezeu ţi-a dat credinţa specială de a certa un uragan în desfăşurare, ar trebui să nu îi stai în cale, presupunând că acţionezi cu credinţă. Ar trebui să-ţi dai la o parte din calea lui! Aş sugera, de asemenea, să te rogi ca Dumnezeu să te protejeze şi să îi ceri să aibă milă de oamenii pe care îi judecă, rugându-L să le cruţe vieţile, pentru a mai avea timp să se pocăiască.

Observă că, atunci când Pavel era în lanţuri în drum spre Roma într-o corabie care fusese purtată timp de două săptămâni de forţa vânturilor năpraznice, acesta nu le-a certat pentru a le calma (vezi Fapte 27:14-44). Motivul pentru care nu a făcut acest lucru a fost că nu a putut. Observă, de asemenea, că Dumnezeu a avut milă de fiecare persoană de la bord, întrucât toţi cei 276 de oameni au supravieţuit naufragiului (vezi Fapte 27:24, 34, 44). Mi-ar place să cred că Dumnezeu a avut milă de ei datorită mijlocirii lui Pavel.

 


[1] Răspunsul la două obiecţii posibile: (1) Iuda menţionează o dispută între Mihail şi Satan legată de trupul lui Moise, dar nu există nici o referire la o bătălie în sine. De fapt, Iuda ne spune că Mihail „n-a îndrăznit să rostească împotriva lui [Satan] o judecată de ocară, ci doar a zis: «Domnul să te mustre!»“ (Iuda 9). (2) Când Elisei şi slujitorul lui au fost înconjuraţi de armata siriană în oraşul Dotan, Elisei s-a rugat ca Dumnezeu să-i deschidă ochii slujitorului său (2 Împăraţi 6:15-17). În consecinţă, slujitorul său a văzut „cai şi care de foc“ care presupunem că erau conduse de o armată de îngeri pe tărâmul spiritual. Totuşi, acesta nu este un indiciu decisiv că îngerii fuseseră sau erau pe cale de a se implica într-o bătălie cu îngerii demonici. Uneori îngerii sunt folosiţi de Dumnezeu pentru a revărsa mânia Lui asupra celor nelegiuiţi, un exemplu fiind cel din 2 Împăraţi 19:35 în care un singur înger a ucis 185.000 de soldaţi din armata siriană.

[2] Vezi de exemplu Mat. 1:20; 2:13,19; 4:11; Luca 1:11-20, 26-38.

[3] Acest pasaj este, de asemenea, o dovadă a faptului că Iov nu „i-a deschis uşa lui Satan datorită temerilor pe care le avea“, un alt mit crezut de unii. Dumnezeu Însuşi i-a zis lui Satan în Iov 2:3 referitor la Iov: „El [Iov] se ţine tare în neprihănirea lui, şi tu Mă îndemni să-l pierd fără pricină“ (subliniere personală). Acest subiect este tratat în detaliu în cartea mea God’s Tests (Testele lui Dumnezeu), pg. 175-181, care este disponibilă în limba engleză şi pe pagina noastră web (www.shepherdserve.org).

[4] Vezi, de asemenea, 1 Corinteni 10:13, care indică faptul că Dumnezeu ne limitează ispitele, ceea ce înseamnă că îl limitează şi pe cel care ne ispiteşte.

[5] Presupune acest lucru că nu ar trebui să ne rugăm pentru liderii guvernului sau că nu ar trebui să mergem la vot, pentru că ştim că Dumnezeu înalţă peste noi pe oricine doreşte? Nu, în democraţie, mânia lui Dumnezeu este practic zidită. Îi avem pe cei pentru care votăm, iar oamenii răi aleg în general oameni răi. Din acest motiv, cei neprihăniţi ar trebui să voteze. Mai mult, atât în Vechiul cât şi în Noul Testament, suntem învăţaţi să ne rugăm pentru liderii guvernului (Ier. 29:7; 1 Tim. 2:1-4), ceea ce indică faptul că putem influenţa decizia lui Dumnezeu referitoare la cine va fi învestit în funcţie. Deoarece judecata lui Dumnezeu îmbracă uneori forma liderilor răi şi deoarece majoritatea naţiunilor merită judecata Lui, putem cere şi obţine mila lui Dumnezeu pentru ca ţara noastră, în mod specific, să nu primească tot ceea ce merită.

[6]Alte scripturi care dovedesc că Dumnezeu are control asupra vântului sunt: Gen. 8:11; Ex. 10:13,19; 14:21; 15:10; Num. 11:31; Ps. 48:7; 78:76; 135:7; 147:18; 148:8; Is. 11:15; 27:8; Ier. 10:13; 51:16; Ezec. 13:11,13; Amos 4:9,13; Iona 4:8; Hagai 2:17. În multe din aceste exemple Dumnezeu foloseşte vântul ca mijloc de judecată şi pedeapsă.

[7] Pentru alte referinţe cu privire la faptul că Dumnezeu cauzează foametea vezi Deut. 32:23-24; 2 Sam. 21:1; 24:12-13; 2 Împ. 8:1; Ps. 105:16; Is. 14:30; Ier. 14:12, 15-16; 16:3-4; 24:10; 27:8; 34:17; 42:17; 44:12-13; Ezec. 5:12, 16-17; 6:12; 12:16; 14:21; 36:29; Apoc. 6:8; 18:8. Isus Însuşi a afirmat că Dumnezeu „dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi“ (Mat. 5:45). Dumnezeu controlează ploaia.

 

 

RĂPIREA ŞI SFÂRŞITUL VEACURILOR

Capitolul douăzeci şi nouă

Următorul articol este extras dintr-un capitol al cărţii Ucenicizatorul autentic scrisă de David Servant. Puteţi descărca, printa, copia, distribui sau transmite aceste documente pe orice cale, atâta vreme cât întreg conţinutul rămâne intact şi nu este comercializat. ©2006 David Servant

Când Isus a trăit pe pământ în chip uman, El le-a spus clar ucenicilor că va pleca şi Se va întoarce să îi ia într-o zi. Când Se va întoarce, îi va lua cu El în Rai (eveniment pe care creştinii moderni îl numesc „Răpirea“). De exemplu, în noaptea dinainte de crucificare, Isus le-a spus celor unsprezece apostoli credincioşi:

„Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu, şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi“ (Ioan 14:1-3; subliniere personală).

Cuvintele lui Isus implicau clar posibilitatea de a Se întoarce în timpul vieţii celor unsprezece. De fapt, după ce au auzit ce le-a spus Isus, ei au presupus că Se va întoarce să-i ia în timpul vieţii lor.

De asemenea, Isus i-a avertizat în mod repetat pe ucenici să fie gata pentru revenirea Sa, implicând din nou posibilitatea ca El să Se întoarcă în timpul vieţii acestora (vezi de exemplu Mat. 24:42-44).

Venirea iminentă a lui Isus în Epistole

Apostolii care au scris scrisorile din Noul Testament au afirmat în mod clar că aveau încredinţarea că Isus s-ar putea să Se întoarcă în timpul vieţii cititorilor din primul secol. De exemplu, Iacov a scris:

Fiţi dar îndelung răbdători, fraţilor, până la venirea Domnului. Iată că plugarul aşteaptă roada scumpă a pământului, şi o aşteaptă cu răbdare, până primeşte ploaie timpurie şi târzie. Fiţi şi voi îndelung răbdători, întăriţi-vă inimile, căci venirea Domnului este aproape (Iacov 5:7-8; subliniere personală).

Iacov nu ar fi avut nici un motiv să îi îndemne pe cititori să aştepte răbdători ceva ce nu s-ar fi putut întâmpla în timpul vieţile lor. Totuşi, el a crezut că venirea Domnului era „aproape“.

Contextual, Iacov a scris într-un moment în care biserica fusese persecutată (vezi Iacov 1:2-4), într-un moment în care credincioşii tânjeau după venirea Domnului lor.

În acelaşi fel, Pavel a crezut cu siguranţă că Isus s-ar putea întoarce în timpul vieţii multora dintre contemporanii săi:

Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n-au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El. Iată, în adevăr, ce vă spunem, prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămânea până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorâ din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiaţi-vă dar unii pe alţii cu aceste cuvinte (1 Tes. 4:13-18; subliniere personală).[1]

Din aceste versete înţelegem că la venirea lui Isus din ceruri, trupurile credincioşilor decedaţi vor fi înviate şi că, împreună cu credincioşii care sunt în viaţă la venirea Lui, „vom fi răpiţi toţi împreună cu ei“ (Răpirea). Deoarece Pavel a menţionat, de asemenea, că Isus va lua cu El în ceruri pe cei care au adormit „în El“, nu putem decât să concluzionăm că, la Răpire, duhurile credincioşilor se vor uni cu trupurile lor recent-înviate.

De asemenea, Petru a mai crezut că venirea lui Hristos era iminentă la momentul în care a scris prima epistolă:

De aceea, încingeţi-vă coapsele minţii voastre, fiţi trezi, şi puneţi-vă toată nădejdea în harul, care vă va fi adus, la arătarea lui Isus Hristos….Sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape. Fiţi înţelepţi dar, şi vegheaţi în vederea rugăciunii…dimpotrivă, bucuraţi-vă, întrucât aveţi parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucuraţi şi să vă veseliţi şi la arătarea slavei Lui (1 Petru 1:13; 4:7, 13; subliniere personală).[2]

În cele din urmă, când Ioan a întocmit scrisoarea sa către biserici, şi el a crezut că sfârşitul era aproape şi că era posibil ca cititorii zilelor sale să vadă venirea lui Isus:

Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină anticrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi anticrişti: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă….Şi acum, copilaşilor, rămâneţi în El, pentru ca atunci când Se va arăta El, să avem îndrăzneală, şi, la venirea Lui, să nu rămânem de ruşine şi depărtaţi de El….Prea iubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este. Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte, după cum El este curat (1 Ioan 2:18, 28; 3:2-3; subliniere personală).

Întârzierea Lui

Privind în urma celor 2000 de ani, realizăm că Isus nu S-a întors atât de repede pe cât au sperat apostolii. Chiar şi în zilele acestora existau oameni care începuseră să se îndoiască de faptul că Isus va mai veni vreodată, având în vedere perioada lungă de la plecarea Lui. De exemplu, Isus nu revenise încă atunci când viaţa lui Petru se apropia de sfârşit (vezi 2 Pet. 1:13-14), astfel că Petru a adresat ultima scrisoare celor ce se îndoiau:

Înainte de toate, să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor, şi vor zice: „Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii!“ Căci înadins se fac că nu ştiu că odinioară erau ceruri şi un pământ scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apei, şi că lumea de atunci a pierit tot prin ele, înecată de apă. Iar cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate, prin acelaşi Cuvânt, pentru focul din ziua de judecată şi de piere a oamenilor nelegiuiţi. Dar, prea iubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi. Domnul nu întîrzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi, şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă. Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu troznet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde (2 Petru 3:3-10).

Petru a afirmat că întârzierea lui Isus se datora dragostei şi milei Sale – El doreşte să le dea oamenilor mai mult timp să se pocăiască.

Scriptura spune, de asemenea, foarte clar, după cum vom vedea, că revenirea lui Hristos va fi precedată de ani de necaz cum nu au mai fost până acum în lume şi de revărsarea mâniei lui Dumnezeu împotriva celor răi. O bună parte din cartea Apocalipsa se referă tocmai la această perioadă viitoare. Aşa cum vom vedea mai târziu în studiul nostru, Scriptura indică ca vor fi şapte ani de necaz în viitor. Nu există nici o îndoială că Răpirea bisericii va avea loc în timpul sau aproape de aceşti şapte ani.

Când anume va avea loc Răpire?

O întrebare ce dezbină creştinii este cea referitoare la timpul exact al Răpirii. Unii spun că Răpirea va veni chiar înainte de cei şapte ani de necaz şi că, de aceea, poate apărea oricând. Alţii susţin că va veni chiar în mijlocul celor şapte ani de necaz. Totuşi, alţii afirmă că va veni cândva între mijlocul şi sfârşitul celor şapte ani de necaz. Sunt însă şi din cei care afirmă că Răpirea va avea loc odată cu revenirea plină de mânie a lui Isus, la sfârşitul Necazului cel Mare.

În mod cert, nu este cazul să ne certăm pe marginea acestui subiect şi toate cele patru tabere ar trebui să îşi aducă aminte că sunt de acord cu faptul că Răpirea va avea loc la un anumit moment în timpul sau foarte aproape de perioada celor şapte ani din viitor. Iată o perioadă destul de mică din perspectiva miilor de ani de istorie. Deci, în loc să ne dezbinăm din cauza unei neînţelegeri, ar fi mai bine să ne bucurăm de lucrurile în care suntem de accord! Şi, indiferent de ce am putea crede fiecare, convingerile noastre nu vor schimba nimic: ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla.

Afirmând aceste lucruri, trebuie să recunosc că primii douăzeci şi cinci de ani ai vieţii mele de credinţă am crezut că Răpirea va veni înainte de cei şapte ani de Necaz. Am crezut acest lucru, pe de o parte pentru că aşa mă învăţaseră alţii, pe de alta pentru că nici nu mi-aş fi dorit să particip la evenimentele acestei perioade despre care citeam în Apocalipsa! Totuşi, pe măsură ce am studiat singur Scriptura, am început să adopt o altă părere. Aşa că haide să analizăm împreună ce ne spune Bibla şi ce concluzii putem trage pe baza ei. Chiar dacă nu reuşesc să te conving să fii de partea mea, trebuie să continuăm să ne iubim unii pe alţii!

Discursul de pe Muntele Măslinilor

Să începem cu capitolul 24 din Evanghelia după Matei, o parte a Scripturii fundamentală în ceea ce priveşte evenimentele sfârşitului vremurilor şi revenirea lui Isus. Capitolul 24 cuplat cu capitolul 25 sunt cunoscute sub denumirea de „Discursul de pe Muntele Măslinilor“, deoarece acestea sunt consemnările predicii lui Isus adresată celor mai apropiaţi ucenici ai Săi[3] pe Muntele Măslinilor. Citindu-l, vom afla multe despre evenimentele de la sfârşitul veacurilor şi vom analiza ce vor fi concluzionat ucenicii Lui, cei cărora le-a fost adresat discursul, despre vremea Răpirii:

La ieşirea din Templu, pe când mergea Isus, ucenicii Lui s-au apropiat de El ca să-I arate clădirile Templului. Dar Isus le-a zis: „Vedeţi voi toate aceste lucruri? Adevărat vă spun că nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată.“ El a şezut jos pe muntele Măslinilor. Şi ucenicii Lui au venit la El la o parte, şi I-au zis: „Spune-ne, când se vor întâmpla aceste lucruri? Şi care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuia?“ (Matei 24:1-3).

Ucenicii lui Isus doreau să ştie ce se va întâmpla în viitor. Mai exact, doreau să ştie când vor fi distruse clădirile Templului (după cum tocmai prevăzuse Isus) şi care vor fi semnele revenirii Sale şi ale sfârşitului veacurilor.

Privind retrospectiv, ştim că Templul a fost complet demolat în anul 70 d.Hr. de către generalul Titus şi armatele romane. Ştim, de asemenea, că Isus nu Se întorsese să-Şi ia biserica la El, deci aceste două evenimente nu puteau fi simultane.

Isus le răspunde la întrebare

Se pare că Matei nu a consemnat răspunsul la prima întrebare referitoare la viitoarea distrugere a clădirilor Templului, spre deosebire de Luca (vezi Luca 21:12-24). În Evanghelia după Matei, Isus a trecut direct la semnele care vor precede venirea Sa şi sfârşitul vremii:

Drept răspuns, Isus le-a zis: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele [pe voi] cineva. Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu şi vor zice: «Eu sunt Hristosul!» Şi vor înşela pe mulţi. [Voi] veţi auzi de războaie şi veşti de războaie: [voi] vedeţi să nu vă înspăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârşitul tot nu va fi atunci. Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie împotriva altei împărăţii; şi, pe alocuri, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciumi. Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor“ (Mat. 24:4-8; subliniere personală).

Încă de la începutul acestei predici este foarte clar că Isus a crezut că ucenicii primului secol ar putea fi în viaţă în momentul manifestării acestor evenimente care vor precede venirea Sa. Observă că a folosit de multe ori pronumele personal voi. Isus a folosit acest pronume de cel puţin douăzeci şi patru de ori numai în capitolul 24, astfel că toţi ascultătorii trebuie să fi crezut că vor trăi să vadă evenimentele prezise de El.

Desigur, ştim că fiecare dintre ucenicii care L-au ascultat pe Isus în ziua aceea au murit de mult. Totuşi, nu ar trebui să concluzionăm că Isus i-a înşelat, ci că El Însuşi nu ştia exact timpul întoarcerii Sale (vezi Mat. 24:36). În acest caz era într-adevăr destul de posibil pentru cei care au auzit Discursul de pe Muntele Măslinilor să fie în viaţă la revenirea Sa.

Cea mai mare grijă a lui Isus a fost aceea ca ucenicii Lui să nu fie înşelaţi de Hristoşi falşi, întrucât mulţi urmau să apară în aceste ultime zile. Ştim că anticristul însuşi va fi un Hristos fals, înşelându-i pe mulţi oameni care vor crede că el este minunatul mântuitor.

Isus a spus că vor fi războaie, foamete şi cutremure de pământ, dar a precizat că nu aceste evenimente vor anunţa venirea Sa, ci că ele vor fi doar „începutul durerilor“. Am putea spune că aceste semne s-au întâmplat de-a lungul celor două mii de ani. Totuşi, Isus vorbeşte în continuare despre ceva ce nu s-a întâmplat încă.

Începutul Necazului cel Mare în lume

„Atunci  vor da să fiţi chinuiţi, şi  vor omorî; şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru Numele Meu. Atunci mulţi vor cădea, se vor vinde unii pe alţii, şi se vor urî unii pe alţii. Se vor scula mulţi proroci mincinoşi, şi vor înşela pe mulţi. Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci. Dar cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit. Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul“ (Mat. 24:9-14; subliniere personală).

Iată deci că, dacă i-ai fi întrebat pe cei care L-au auzit pe Isus vorbindu-le în acea zi: „Vă aşteptaţi să fiţi în viaţă când se vor împlini toate aceste lucruri?“ cu siguranţă aceştia ar fi răspuns afirmativ. Isus a continuat să folosească pronumele personal voi.

După cum tocmai am citit, după „începutul durerilor“ va avea loc un eveniment care încă nu s-a întâmplat, un moment de persecuţie mondială a creştinilor fără precedent. Vom fi urâţi „de toate neamurile“ sau, literal, „de toate grupurile etnice şi seminţiile”. Isus vorbea despre un timp specific când se vor întâmpla toate aceste lucruri, nu un moment general peste sute de ani, deoarece El a făcut următoarea afirmaţie: „Atunci mulţi vor cădea, se vor vinde unii pe alţii, şi se vor urî unii pe alţii. Se vor scula mulţi proroci mincinoşi, şi vor înşela pe mulţi.“

Această afirmaţie vorbeşte în mod clar despre căderea creştinilor care se vor urî atunci unii pe alţii, întrucât necreştinii nu pot „cădea“ şi deja se urăsc reciproc. Astfel, când va începe persecuţia mondială, rezultatul va fi o mare apostazie a multora dintre cei ce susţin că sunt urmaşi ai lui Hristos. Fie că sunt creştini autentici sau falşi, oi sau capre, mulţi vor cădea şi, mai mult, vor dezveli identităţile altor credincioşi autorităţilor persecutante, urându-i pe cei faţă de care manifestaseră dragoste. Rezultatul va fi purificarea bisericii peste tot în lume.

Apoi vor apărea mulţi profeţi mincinoşi, dintre care unul este scos în evidenţă în cartea Apocalipsa ca fiind complicele anticristului (vezi Apoc. 13:11-18; 19:20; 20:10). Fărădelegea se va înmulţi până acolo încât va seca şi bruma de dragoste care va mai fi rămas în inimile oamenilor, iar păcătoşii vor deveni absolut reci.

Martirii şi supravieţuitorii

Deşi Isus a prevăzut că creştinii îşi vor pierde vieţile (vezi 24:9), totuşi se pare că nu li se va întâmpla tuturor acest lucru, deoarece El a promis că cei care vor rezista până la sfârşit vor fi mântuiţi (vezi 24:13). Cu alte cuvinte, dacă nu se vor lăsa înşelaţi de Hristoşi sau profeţi falşi şi vor rezista ispitei de a abandona credinţa şi de a cădea, ei vor fi mântuiţi, salvaţi de Hristos când va veni să-i ia pe ai Săi la ceruri. Această perioadă viitoare de necaz şi izbăvire a fost, de asemenea, revelată succint de către profetul Daniel care a prevăzut:

„În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte. Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii pentru viaţa veşnică, şi alţii pentru ocară şi ruşine veşnică“ (Dan. 12:1-2).

Mântuirea va fi chiar şi în acele zile oferită prin har, aşa cum a promis Isus că Evanghelia va fi propovăduită tuturor naţiunilor (literal: „grupurilor etnice şi seminţiilor“), dându-le o ultimă posibilitate de a se pocăi, iar apoi va veni sfârşitul. [4] Este foarte interesant să citim în cartea Apocalipsa ceea ce poate foarte bine reprezenta împlinirea promisiunii lui Isus:

Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi ori cărui norod. El zicea cu glas tare: „Temeţi-vă de Dumnezeu, şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!“ (Apoc. 14:6-7; subliniere personală).

Unii dau învăţătura că motivul pentru care îngerul va proclama atunci Evanghelia este acela că până la momentul respectiv din acei şapte ani de necaz, va fi avut loc Răpirea şi toţi credincioşii vor fi fost luaţi la ceruri. Însă acest lucru nu este decât o speculaţie.

Anticristul

Profetul Daniel a descoperit faptul că anticristul îşi va avea locul chiar în Templul din Ierusalim, în mijlocul celor şapte ani de necaz şi că se va proclama pe sine Dumnezeu (vezi Dan. 9:27, pe care îl vom studia mai târziu). Acest moment l-a avut Isus în minte când Şi-a continuat Discursul de pe Muntele Măslinilor:

„De aceea, când veţi vedea «urâciunea pustiirii», despre care a vorbit prorocul Daniel, «aşezată în locul sfânt» – cine citeşte să înţeleagă! – atunci, cei ce vor fi în Iudea, să fugă la munţi; cine va fi pe acoperişul casei, să nu se pogoare să-şi ia lucrurile din casă; şi cine va fi la câmp, să nu se întoarcă să-şi ia haina. Vai de femeile, care vor fi însărcinate şi de cele ce vor da ţâţă în zilele acelea! Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat. Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum, şi nici nu va mai fi.[5] Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate“ (Mat. 24:15-22).

Iată o descriere şi mai specifică referitoare la necazul despre care vorbise Isus anterior (vezi 24:9). Când anticristul va declara în Templul din Ierusalim că este Dumnezeu, va izbucni o persecuţie de neimaginat împotriva credincioşilor lui Isus. Declarându-se Dumnezeu, anticristul se va aştepta ca toată lumea să îi recunoască zeitatea. În consecinţă, toţi urmaşii adevăraţi ai lui Hristos vor deveni îndată duşmani ai statului şi vor fi vânaţi şi ucişi. Acesta este motivul pentru care Isus le-a spus credincioşilor din Iudeea să fugă în munţi fără întârziere şi să se roage ca fuga lor să nu fie împiedicată de nimic.

Presupunerea mea este că ar fi o idee bună ca credincioşii de peste tot din lume să fugă în locuri îndepărtate la venirea acestui eveniment, întrucât probabil că va fi unul televizat pe tot globul. Scriptura ne spune că întreaga lume va fi înşelată de anticrist, crezând că este Hristosul aşteptat şi că i se vor supune. Când se va declara pe sine Dumnezeu, aceştia vor crede în el şi i se vor închina. Când va vorbi blasfemii la adresa adevăratului Dumnezeu – Dumnezeul creştinilor – acesta va influenţa întreaga lume pe care a înşelat-o să îi urască pe cei ce refuză să i se închine (vezi Apoc. 13:1-8).

Isus a promis eliberarea oamenilor Lui prin „scurtarea“ acelor zile de durere; altfel, „nimeni n-ar scăpa“ (vezi 24:22). Faptul că va „scurta“ acele zile „de dragul celor aleşi“ trebuie să fie o referire la momentul când va veni şi îi va lua cu El în ceruri. Totuşi, Isus nu ne spune la cât timp după ce se va declara anticristul zeu va avea loc eliberare.

În orice caz, observăm încă o dată că Isus i-a lăsat pe ascultătorii din acea zi cu impresia că vor fi în viaţă când îşi va declara anticristul zeitatea şi când va începe războiul plin de ură împotriva creştinilor. Acest lucru intră în contradictoriu cu cei care spun că credincioşii vor fi răpiţi în Rai înainte de acest eveniment. Dacă i-ai fi întrebat pe Petru, Iacov sau Ioan dacă Isus Se va întoarce să îi salveze înainte ca anticristul să se declare zeu, aceştia ar fi răspuns: „E clar că nu“.

Războiul împotriva sfinţilor

Scriptura prezice şi în alte locuri persecutarea credincioşilor de către anticrişti. De exemplu, acest lucru i s-a revelat lui Ioan, aşa cum este precizat în Apocalipsa:

I s-a dat [anticristului] o gură, care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni. Ea şi-a deschis gura, şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer. I s-a dat să facă război cu sfinţii, şi să-i biruiască. Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam (Apoc. 13:5-7; subliniere personală).

Observă că anticristului i se va da „putere să lucreze“ timp de patruzeci şi două de luni. Este interesant că această perioadă reprezintă exact jumătatea celor şapte ani de necaz. Pare rezonabil să credem că anticristului i se va da „puterea să lucreze“ în ultimele patruzeci şi două de luni de dureri, întrucât această autoritate i se va lua definitiv în momentul în care va reveni Isus pentru a lupta împotriva lui şi a armatelor lui spre sfârşitul Necazului cel Mare.

Evident, această „putere să lucreze“ pentru patruzeci şi două de luni se referă la o autoritate specială, deoarece Dumnezeu îi va da anticristului o anumită autoritate în timpul venirii lui la putere. Această „putere să acţioneze“ s-ar referi la timpul în care el îi va învinge pe sfinţi, deoarece în cartea Daniel citim:

Am văzut de asemenea cum cornul [anticristul] acesta a făcut război sfinţilor, şi i-a biruit, până când a venit Cel Îmbătrânit de zile [Dumnezeu] şi a făcut dreptate sfinţilor Celui Prea Înalt, şi a venit vremea, când sfinţii au luat în stăpânire împărăţia….El [anticristul] va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea Înalt, va asupri pe sfinţii Celui Prea Înalt, şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri, şi o jumătate de vreme (Dan. 7:21-22, 25; subliniere personală).

Daniel a prezis că sfinţii vor fi daţi în mâinile anticristului pentru „o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme“. Această frază codată ar trebui interpretată ca trei ani şi jumătate, conform comparaţiei cu Apocalipsa 12:6 şi 14. În Apocalipsa 12:6 ni se spune că unei femei simbolice i s-a pregătit un loc în pustie pentru a se ascunde şi pentru a fi „hrănită“ timp de 1260 de zile sau trei ani şi jumătate, fiecare an a câte 360 de zile. Apoi, numai opt versete mai încolo, ni se vorbeşte din nou despre ea şi ni se spune că i se va da un loc în pustie pentru a fi „hrănită“ timp de „o vreme, vremuri, şi jumătatea unei vremi“. Astfel, „o vreme, vremuri, şi jumătatea unei vremi“ este echivalentul a 1260 de zile sau trei ani şi jumătate.

Deci, cuvântul „vreme“ în acest context înseamnă an, „vremuri“ înseamnă doi ani, iar „o jumătate de vreme“ înseamnă o jumătate de an. Această expresie neobişnuită folosită în Apocalipsa 12:14 trebuie să aibă acelaşi înţeles ca şi în Daniel 7:21. Astfel, ştim că sfinţii vor fi daţi în mâna anticristului trei ani şi jumătate, aceaşi perioadă despre care ni se spune în Apocalipsa 13:5 că anticristului i se va da „putere să lucreze“.

Cred că este de la sine înţeles că ambele perioade de patruzeci şi două de luni vor fi identice ca timp. Dacă aceste perioade încep odată cu declararea zeităţii anticristului la mijlocul celor şapte ani de necaz, atunci sfinţii vor fi daţi în mâinile lui pentru următorii trei ani şi jumătate, iar Isus îi va elibera când va reveni pe nori pentru a-i lua pe ai Săi la Sine, la sfârşitul sau aproape de sfârşitul celor şapte ani de necaz. Totuşi, dacă acele patruzeci şi două de luni încep la un alt punct între acei şapte ani de necaz, atunci ar trebui să concluzionăm ca Rapirea va avea loc cândva înainte de sfârşitul acelor şapte ani de necaz.

Dificultatea în ceea ce priveşte a două posibilitate constă în faptul că sfinţii vor fi daţi în mâna anticristului înainte de a exista pericolul în sine şi că vor trebui să fugă în munţi când acesta îşi va declara deitatea. Acest lucru pare ilogic.

Dificultatea în ceea ce priveşte prima dintre aceste posibilităţi constă în faptul că s-ar părea că sfinţii vor fi încă pe pământ în timpul multor cataclisme şi judecăţi mondiale despre care citim în cartea Apocalipsa. Vom analiza această problemă mai târziu.

Acum să ne întoarcem la Discursul de pe Muntele Măslinilor.

Mesia falşi

Isus a detaliat şi mai mult importanţa ca ucenicii Lui să nu se lase înşelaţi de Hristoşi falşi:

„Atunci dacă vă va spune cineva: «Iată, Hristosul este aici, sau acolo», să nu-l credeţi. Căci se vor scula Hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi. Iată, că v-am spus mai dinainte. Deci, dacă vă vor zice: «Iată-L în pustie», să nu vă duceţi acolo! «Iată-L în odăiţe ascunse», să nu credeţi. Căci, cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului omului. Oriunde va fi stârvul, acolo se vor aduna vulturii“ (Mat. 24:23-28).

Observă încă o dată că Isus a folosit de multe ori pronumele personal voi. Auditoriul de pe Muntele Măslinilor se aştepta să trăiască să vadă apariţia falşilor Hristoşi şi profeţi care vor face minuni mari. Şi se aşteptau să vadă revenirea lui Isus pe nori asemenea fulgerului.

Desigur, pericolul de a cădea din credinţă va fi foarte mare în acea vreme, deoarece persecuţia împotriva credincioşilor va fi foarte înspăimântătoare, iar falşii Hristoşi şi profeţi vor fi foarte convingători datorită miracolelor săvârşite. Tocmai de aceea Isus i-a avertizat în mod repetat pe ucenici despre ceea ce se va întâmpla chiar înainte de revenirea Lui. Nu dorea să fie înşelaţi, aşa cum vor fi mulţi. Credincioşii stabili şi autentici vor aştepta revenirea lui Isus pe nori ca un fulger, în timp ce aceia care nu îi sunt urmaşi adevăraţi vor fi atraşi de falşii Hristoşi ca vulturii atraşi de hoituri în pustie.

Semnele de pe cer

Isus a continuat:

„Îndată după acele zile de necaz, «soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate.» Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci, şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă. El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare, şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă“ (Mat. 24:29-31).

Imaginea acestui pasaj din Discursul lui Isus de pe Muntele Măslinilor trebuie să le fi fost familiară evreilor timpurilor Sale, deoarece sunt imagini luate chiar din Isaia şi Ioel care vorbesc despre judecata finală de la sfârşitul lumii, denumită de obicei „Ziua Domnului“, când soarele şi luna se vor întuneca (vezi Isaia 13:10-11; Ioel 2:31). Apoi toţi locuitorii pământului vor vedea întoarcerea lui Isus pe ceruri în glorie şi vor boci. Apoi îngerii lui Isus „vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi“, indicând faptul că credincioşii vor fi ridicaţi şi adunaţi pentru a se întâlni cu Isus, şi toate acestea se vor întâmpla la auzirea unei „trâmbiţe răsunătoare“.

Încă o dată, dacă i-ai fi întrebat pe Petru, Iacov şi Ioan în acest punct al Discursului de pe Muntele Măslinilor dacă Isus Se va întoarce înainte sau după vremea anticristului şi a Marelui Necaz, cu siguranţă ţi-ar fi răspuns: „După“.

Întoarcerea şi Răpirea

Această secţiune a Discursului de pe Muntele Măslinilor sună foarte asemănător cu un eveniment despre care a scris Pavel şi care se referă fără îndoială la Răpirea bisericii, dar despre care mulţi comentatori afirmă că se va întâmpla înainte ca vremea necazului să înceapă. Analizează următorul pasaj biblic pe care l-am precizat mai devreme în acest capitol:

Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n-au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El. Iată, în adevăr, ce vă spunem, prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui DumnezeuSe va pogorî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiaţi-vă dar unii pe alţii cu aceste cuvinte. Cât despre vremuri şi soroace, n-aveţi trebuinţă să vi se scrie, fraţilor. Pentru că voi înşivă ştiţi foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea. Când vor zice: „Pace şi linişte!“ atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată; şi nu va fi chip de scăpare (1 Tes. 4:13-5:3; subliniere personală).

Pavel a scris despre venirea lui Isus din Rai cu trompeta lui Dumnezeu şi despre credincioşi care vor fi răpiţi „în nori, ca să întâmpine pe Domnul în văzduh“. Sună ca descrierea pe care a făcut-o Isus în Matei 24:30-31 referitoare la întâmplările care vor avea clar loc după venirea anticristului şi a Necazului. Mai mult, continuând să scrie despre întoarcerea lui Hristos, Pavel menţionează subiectul perioadei în care va avea loc evenimentul: „vremuri şi soroace“ şi le reaminteşte cititorilor că ştiu deja foarte bine că „ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea“. Pavel a crezut că întoarcerea lui Hristos şi Răpirea credincioşilor vor avea loc în „ziua Domnului“, o zi când mânia teribilă şi distrugerea vor cădea peste cei care se aşteptau să fie „pace şi linişte!“ Când Isus Se va întoarce să-Şi ia biserica, mânia Lui va cădea peste lume.

Acest pasaj se armonizează perfect cu ceea ce a scris Pavel într-o altă scrisoare către tesaloniceni referitor la mânia întoarcerii lui Isus:

Fiindcă Dumnezeu găseşte că este drept să dea întristare celor ce vă întristează, şi să vă dea odihnă atât vouă, care sunteţi întristaţi, cât şi nouă, la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos. Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veşnică, de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui, când va veni, în ziua aceea, ca să fie proslăvit în sfinţii Săi, şi privit cu uimire în toţi cei ce vor fi crezut; căci voi aţi crezut mărturisirea făcută de noi înaintea voastră (2 Tes. 1:6-10; subliniere personală).

Pavel a afirmat că atunci când va veni Isus să le dea odihnă creştinilor din Tesalonic (vezi 1 Tes. 1:4-5), El va apărea „cu îngerii puterii Lui“ pentru a da întristare celor care îi întristase pe ei, pedepsindu-i. Cu greu ar putea această descriere coincide cu descrierea multora despre Răpirea înainte de Necazul cel Mare, descriere ce presupune că biserica va fi luată de Hristos înainte de începerea celor şapte ani de Necaz şi că va consta într-o apariţie secretă a lui Isus şi o răpire a bisericii în tăcere. Nu, descrierea lui Pavel seamănă întocmai cu cea făcută de Isus în Matei 24:30-31: venirea Lui va avea loc în timpul sau la sfârşitul perioadei Necazului, când El îi va răpi pe credincioşi şi Îşi va revărsa mânia peste cei necredincioşi.

Ziua Domnului

Mai târziu în aceeaşi scrisoare Pavel a spus:

Cât priveşte venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră, şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar (2 Tes. 2:1-2; subliniere personală).

În primul rând, observă că subiectul lui Pavel era revenirea lui Hristos şi Răpirea. El a scris despre „strângerea noastră laolaltă“ cu El folosind indentic cuvintele lui Isus din Matei 24:31, care a vorbit despre îngerii care îi vor „aduna“ pe aleşii Săi „din cele patru vânturi“.

În al doilea rând, observă că Pavel a echivalat aceste evenimente cu „ziua Domnului“, aşa cum a făcut şi în 1 Tesaloniceni 4:13-5:2. Mai clar de atât nu se poate.

Apoi, Pavel a continuat:

Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă, şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu“, sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu (2 Tes. 2:3-4; subliniere personală).

Creştinii din Tesalonic fuseseră într-un fel înşelaţi că ziua Domnului, care conform lui Pavel trebuia să înceapă cu Răpirea şi cu întoarcerea lui Hristos, venise deja. Însă Pavel a afirmat categoric că nu poate veni decât după apostazie (probabil cea mai mare lepădare de credinţă despre care vorbea Isus în Matei 24:10) şi după ce anticristul se va declara Dumnezeu din Templul Ierusalimului. Deci, Pavel le-a spus foarte clar credincioşilor tesaloniceni că nu trebuia să aştepte revenirea lui Isus, Răpirea sau ziua Domnului, până când anticristul ne se va declara Dumnezeu.[6]

Apoi, Pavel descrie revenirea lui Hristos şi distrugerea anticristului:

Nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea, când eram încă la voi? Şi acum ştiţi bine ce-l opreşte ca să nu se descopere decât la vremea lui. Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum, să fie luat din drumul ei. Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi (2 Tes. 2:5-10).

Pavel a afirmat că anticristul va fi nimicit „cu arătarea venirii Sale“. Dacă această „arătare“ este aceeaşi cu arătarea de la Răpire, menţionată numai câteva versete mai sus (vezi 21), atunci anticristul va fi nimicit în acelaşi timp în care biserica va fi adunată şi Îl va întâlni pe Domnul în văzduh.

Coraborată cu acest verset este consemnarea din Apocalipsa capitolele 19 şi 20. Citim acolo despre întoarcerea lui Hristos (Apoc. 19:11-16), nimicirea anticristului şi a armatelor sale (Apoc. 19:17-21), legarea lui Satan (vezi 20:1-3) şi „prima înviere“ (vezi 20:4-6), când credincioşii care au fost martirizaţi în timpul celor şapte ani de necaz vor învia. Dacă aceasta este într-adevăr prima înviere în sensul că este prima înviere generală a celor neprihăniţi, atunci sunt şi mai puţine dubii că Răpirea şi mânia întoarcerii lui Hristos vor avea loc în acelaşi timp cu nimicirea anticristului, deoarece Scriptura ne spune clar că toţi cei care au murit în Hristos vor învia în trup la Răpire (vezi 1 Tes. 4:15-17).[7]

Fiţi pregătiţi

Să ne întoarcem din nou la Discursul de pe Muntele Măslinilor:

„De la smochin învăţaţi pilda lui: Când îi frăgezeşte şi înfrunzeşte mlădiţa, ştiţi că vara este aproape. Tot aşa, şi voi, când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi. Adevărat vă spun că, nu va trece neamul acesta până se vor întâmpla toate aceste lucruri. [8] Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece“ (Mat. 24:32-35).

Isus nu dorea ca ucenicii Lui să fie luaţi prin surprindere, ceea ce a şi constituit punctul principal al discursului. Ei trebuiau să ştie că „este chiar la uşi“ atunci când vor începe „să vadă toate aceste lucruri“ – necazul din lume, apostazia, apariţia profeţilor şi Hristoşilor mincinoşi, declararea anticristului ca Dumnezeu şi apoi şi mai aproape de venirea Lui întunecarea soarelui şi a lunii şi căderea stelelor.

Totuşi, chiar după ce le-a spus aceste semne care vor precede venirea Sa înainte cu câţiva ani, câteva luni sau zile, El le-a mai spus şi că timpul precis al întoarcerii Sale va rămâne un mister:

„Despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl“ (Mat. 24:36).

Cât de des este acest verset scos din context! De obicei este citat pentru a sprijini conceptul că nu avem nici o idee despre când va reveni Isus, deoarece El S-ar putea întoarce oricând şi răpi biserica. Totuşi, în contextul său, nu aceasta era înţelesul dat de Isus. El chiar a depus destul de mult efort pentru a se asigura că ucenicii vor fi pregătiţi pentru revenirea Lui, vorbindu-le despre multele semne care vor apărea chiar înainte de acest eveniment. În acest verset doar le spune că nu le vor fi descoperite ziua şi ora exacte.

Mai mult, este destul de evident că Isus nu Se referea în acest pasaj la aşa-zisa primă venire a Lui înainte ca cei şapte ani de necaz să fi început, când se presupune că biserica va fi răpită în secret, ci se referea la întoarcerea Lui la sfârşitul sau aproape de sfârşitul Necazului. Şi, la o analizare sinceră a contextului, acest adevăr este indiscutabil.

Revenirea Sa – Surpriză totală?

Un argument care este deseori folosit împotriva ideei că Răpirea va avea loc aproape de sau la sfârşitul Necazului este că o asemenea revenire nu ar mai fi o surpriză aşa cum (se presupune că) a spus Hristos, deoarece ar putea fi anticipată de evenimentele Necazului. Trebuie să existe o răpire înainte de Necaz, spun ei, altfel credincioşii nu ar mai trebui să fie pregătiţi şi să vegheze aşa cum spune Scriptura, ştiind că vor fi şapte ani şi mai mult înainte de întoarcerea lui Isus.

Totuşi, acestă obiecţie cade, deoarece esenţa Discursului lui Isus de pe Muntele Măslinilor a fost aceea de a Se asigura că ucenicii Săi vor fi pregătiţi pentru întoarcerea Lui la sfârşitul sau aproape de sfârşitul Marelui Necaz şi le-a dezvăluit numeroase semne care Îi vor precede venirea. De ce este Discursul de pe Muntele Măslinilor plin de îndemnuri de a fi gata şi de a veghea chiar dacă Isus ştia că venirea Sa va fi cel puţin câţiva ani mai târziu din momentul în care rostise acele cuvinte? Se pare că Isus a crezut că credincioşii au nevoie să fie gata şi să vegheze, chiar dacă venirea Lui era destul de departe. Apostolii care i-au îndemnat pe credincioşi în scrisorile lor să fie gata şi să vegheze pentru venirea lui Isus nu făceau altceva decât să Îl imite pe Isus Însuşi.

În plus, cei care cred că o răpire înainte de Necaz justifica nevoie de vreun îndemn să fie pregătiţi mai au şi o altă problemă. După ei, prima întoarcerea a lui Hristos precede sfârşitul Marelui Necaz cu şapte ani. Aşa că aşa-zisă prima întoarcerea a lui Isus nu poate să aibă loc chiar oricând – trebuie să aibă loc cu exact şapte ani înainte de sfârşitul Necazului. Deci, în realitate, nu este nevoie să aşteptăm întoarecerea lui Isus până când evenimentele mondiale sunt aşezate la începutul celor şapte ani de necaz, evenimente care cu siguranţa pot fi anticipate şi stabilite.

Majoritatea celor care subscriu răpirii înainte de Necaz, dacă vor fi sinceri, vor recunoaşte că ştiu că Isus nu Se va întoarce azi sau mâine datorită situaţiei politice din lume. Încă mai sunt profeţite evenimente care trebuie împlinite înainte ca cei şapte ani de necaz să înceapă. De exemplu, după cum vom descoperi în curând în cartea lui Daniel, anticristul va face un legământ cu Israel pentru şapte ani şi acesta va marca începutul Marelui Necaz. Astfel, Răpirea, dacă are loc şapte ani înainte de sfârşitul Necazului cel Mare, trebuie să se întâmple atunci când anticristul va semna acordul cu Israelul. Până când nu va apărea ceva politic la orizont care să facă acest scenariu posibil, nu este nevoie ca teoreticienii care susţin că Răpirea va fi înainte de Necazul cel Mare să aştepte întoarcerea lui Isus.

Mai mult, teoria celor care afirmă că Răpirea va veni înainte de Necazul cel Mare şi că Isus Se va întoarce şi la sfârşitul lui, implică faptul că ziua în care Se va întoarce Isus a doua oară poate fi calculată cu precizie – de îndată ce va veni Răpirea, ceea ce Isus a afirmat că numai Tatăl ştie poate fi calculat prin numărarea a şapte ani de la Răpire.

Încă o dată, din ceea ce a spus de fapt Isus este clar că nu a dorit ca revenirea Lui să fie o surpriză totală. De fapt, El a dorit să fie anticipată de anumite evenimente ale Marelui Necaz. Mai simplu, Isus nu a dorit ca ucenicii să fie luaţi prin surprindere aşa cum se va întâmpla cu restul lumii. El Şi-a continuat Discursul de pe Muntele Măslinilor:

„Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului. În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului. Atunci, din doi bărbaţi care vor fi la câmp, unul va fi luat şi altul va fi lăsat. Din două femei care vor măcina la moară, una va fi luată şi alta va fi lăsată. [9] Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru. Să ştiţi că, dacă ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte va veni hoţul, ar veghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa. De aceea, şi voi fiţi gata; căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi“ (Matei 24:37-44).

Iată încă o dovadă că Isus era preocupat ca ucenicii să fie pregătiţi pentru întoarcerea Sa. Acesta a fost motivul principal pentru tot ce a spus înainte şi după acest punct al Discursului de pe Muntele Măslinilor. Îndemnurile repetate de a fi pregătiţi şi a veghea nu sunt atât un indiciu al faptului că întoarcerea Sa va constitui o surpriză totală, cât un indiciu referitor la cât de greu le va fi să rămână trezi şi să vegheze în vremurile adverse. Astfel stând lucrurile, cei care se aşteaptă ca răpirea să aibă loc dintr-un moment în altul sau înainte de Necazul cel Mare crezând că sunt mult mai pregătiţi decât alţi creştini s-ar putea să nu fie pregătiţi pentru dificultăţile cu care este foarte posibil să se confrunte. Dacă nu se aşteaptă la necazuri şi se găsesc apoi în mijlocul persecuţiei mondiale sub regimul anticristului, ispita de a renunţa la credinţă s-ar putea să îi copleşească. Mai bine să fie pregătiţi pentru vremurile despre care ne învaţă Biblia că vor avea loc.

Şi încă o dată, dacă i-ai fi întrebat pe Petru, Iacov şi Ioan când se aşteptau ei să vadă revenirea lui Isus, ţi-ar fi spus despre toate semnele care le-a spus Isus că vor avea loc chiar înainte de venirea Sa. Ei nu s-ar fi aşteptat să Îl vadă înainte de perioada Necazului sau de venirea la putere a anticristului.

Hoţul din noapte

Observă că însăşi analogia lui Isus cu „hoţul din noapte“ este inclusă în contextul revelării semnelor care să îi ţină alerţi pe ucenici pentru venirea Sa. Deci, analogia cu „hoţul din noapte“ nu poate fi folosită adecvat pentru a dovedi că nimeni nu ar trebui să creadă că are vreo idee despre momentul întoarcerii lui Isus.

Atât Pavel, cât şi Petru, au folosit analogia lui Isus cu „hoţul din noapte“ când au scris despre „ziua Domnului“ (vezi 1 Tes. 5:2-4; 2 Petru 3:10). Aceştia au crezut că analogia se aplica venirii pline de mânie a lui Isus la sfârşitul sau spre sfârşitul celor şapte ani ai Necazului cel Mare. Totuşi, în mod interesant, Pavel le-a spus cititorilor: „Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă prindă ca un hoţ“ (1 Tes. 5:4). El a interpretat corect analogia lui Isus, conştientizând că cei care erau atenţi la semne şi Îl urmau pe Isus în ascultare nu trăiau în întuneric, astfel încât venirea lui Isus nu îi va fi luat deloc prin surprindere. Pentru ei, Isus nu venea ca un hoţ în noapte. Numai cei care trăiau în întuneric ar fi fost surpinşi, ceea ce preciza învăţătura pe care le-o dăduse Isus. (Vezi, de asemenea, folosirea expresiei lui Isus „ca un hoţ“ în Apoc. 3:3 şi 16:15, unde o foloseşte referitor la venirea Lui pentru lupta de la Armaghedon.) De aici înainte, în Discursul de pe Muntele Măslinilor, Isus Şi-a îndemnat în mod repetat ucenicii să fie pregătiţi pentru venirea Sa. În acelaşi timp, le-a spus, de asemenea, cum pot fi gata, relatând pildele despre robul necredincios, cele zece fecioare şi talanţii şi prevestind apoi judecata oilor şi a caprelor (ar trebui citite toate). Aproape în fiecare caz, El i-a avertizat că pe cei care nu erau găsiţi pregătiţi la întoarcerea Lui îi aştepta Iadul (vezi Mat. 24:50-51; 25:30, 41-46). Modul în care putem fi găsiţi pregătiţi este acela de a fi găsiţi împlinind voia lui Dumnezeu la întoarcerea Lui.[10]

O altă obiecţie

Unii obiectează împotriva faptului că Răpirea va avea loc în apropiere de sau la sfârşitul Necazului cel Mare pe baza faptului că, biblic vorbind, cei neprihăniţi nu vor fi pedepsiţi cu cei nelegiuţi, dovadă fiind exemple precum Noe, Lot şi israeliţii în Egipt.

Într-adevăr, avem motive întemeiate să credem că cei neprihăniţi nu vor suferi mânia lui Dumnezeu în timpul Marelui Necaz de şapte ani, întrucât acest lucru ar fi contrar multor pasaje şi promisiuni biblice (vezi de ex. 1 Tes. 1:9-10; 5:8).

Totuşi, Isus a prezis că cei neprihăniţi vor suferi în timpul perioadei Necazului care nu va fi în mâinile lui Dumnezeu, ci în mâinile celor nelegiuiţi. Creştinii nu sunt scutiţi de persecuţii – lor li se promit persecuţii. În timpului necazului de şapte ani, mulţi credincioşi îşi vor pierde vieţile (vezi Mat. 24:9; Rev. 6:9-11; 13:15; 16:5-6; 17:6; 18:24; 19:2). Alţii vor fi decapitaţi (vezi Apoc. 20:4).

Astfel, dacă un credincios dintr-o naţiune va fi martirizat, nimic nu va putea împiedica mânia lui Dumnezeu să se reverse împotriva întregii naţiuni. Şi, fără îndoială că, dacă există credincioşi într-o naţiune, Dumnezeu este capabil să îi protejeze de judecata Lui care va cădea asupra celor răi. A dovedit acest lucru pe vreme lui Moise, în timpul pedepsirii Egiptului. Dumnezeu nu ar fi lăsat nici măcar un câine care să latre împotriva vreunui israelit, în timp ce pedeapsă după pedeapsă cădeau peste vecinii lor egipteni (vezi Ex. 11:7). În acelaşi fel, în cartea Apocalipsa citim despre lăcustele care înţeapă ca scorpionii cărora li se va da timp de cinci luni libertatea să îi tortureze pe oamenii răi de pe pământ, însă cărora în mod specific li se va interzice să îi rănească pe cei 144.000 de slujitori israeliţi care vor fi pecetluiţi cu un semn distinct pe frunte (vezi Apoc. 9:1-11).

Răpirea descrisă în Apocalipsa

Nici unde în cartea Apocalipsa nu citim despre Răpirea bisericii şi nici despre altă apariţie a lui Hristos cu excepţia celei menţionate în Apocalipsa 19, când El va veni să nimicească anticristul şi armatele sale în bătălia de la Armaghedon. Răpirea nu este consemnată nici măcar acolo. Totuşi, învierea martirilor din timpul Necazului cel Mare este menţionată ca fiind simultană cu acea perioadă (vezi 20:4). Deoarece Pavel a scris că cei morţi în Hristos vor învia la întoarcerea Lui, moment ce coincide cu Răpirea bisericii, acest pasaj, împreună cu altele pe care le-am analizat deja, ne determină să credem că Răpirea nu va avea loc până când nu se vor fi sfârşit cei şapte ani de necaz, după cum este scris în Apocalipsa 19 şi 20.

Însă există şi alte puncte de vedere.

Unii găsesc Răpirea în Apocalipsa 6 şi 7. În Apocalipsa 6:12-13 citim despre soare care va deveni „negru ca un sac din păr“ şi despre stele care vor cădea din cer, două semne care, după cum a spus Isus, vor fi imediat precedate de apariţia Sa şi de strângerea celor aleşi (vezi Mat. 24:29-31). Apoi, puţin mai târziu în capitolul 7, citim despre o mulţime de oameni din orice naţiune în ceruri, seminţie şi limbă care „vin din necazul cel mare“ (7:14). Nu se menţionează că ar fi martiri aşa cum se precizează un capitol mai devreme (vezi 6:9-11), lăsându-ne să speculăm că sunt mai degrabă răpiţi decât martiri – credincioşi care au fost salvaţi din Necazul cel Mare.

Este corect să presupunem că Răpirea va veni curând după evenimentele cosmice zugrăvite în Apocalipsa 6:12-13 datorită a ceea ce a spus şi Isus în Matei 24:29-31. Totuşi, nu ni se dă nici un indiciu concluziv referitor la faptul că evenimentele cosmice din Apocalipsa 6:1-13 vor avea de fapt loc în timpul celor şapte ani de necaz. Dacă evenimentele descrise în Apocalipsa 6:1-13 sunt succesive şi dacă Răpirea are loc chiar după 6:13, acestea ne determină să credem că Răpirea nu va avea loc decât după apariţia anticristului (vezi 6:1-2), după războiul mondial (vezi 6:3-4), după foamete (vezi 6:5-6), după moartea unei pătrimi din populaţie ucisă de sabie, foamete, ciumă şi fiare sălbatice (vezi Apoc. 6:7-8) şi după multe martiraje. Desigur că toate aceste evenimente descrise ar putea avea loc înainte de sfârşitul celor şapte ani de necaz, însă ar putea, de asemenea, descrie întreaga perioadă de şapte ani, plasând Răpirea la sfârşitul acestei perioade.

Ceea ce adaugă ceva greutate ideii că Răpirea va avea loc înainte de cei şapte ani sunt cele două tipuri de judecată descrise după Apocalipsa 8: „judecata trâmbiţelor“ şi „judecata urgiilor“. Se spune că ultima dintre acestea două va sfârşi mânia lui Dumnezeu (vezi 15:1). Totuşi, chiar înainte de a începe judecata urgiilor, Ioan îi vede „pe marea de sticlă…[pe] biruitorii fiarei, şi ai icoanei ei, şi ai numărului numelui ei“ (15:2). Aceşti sfinţi victorioşi ar fi putut fi răpiţi. Pe de altă parte, ar fi putut fi martiri. Scriptura nu ne spune din ce categorie fac parte. Mai mult, nu ştim dacă 15:2 are vreo legătură cronologică cu scenele învecinate descrise.

Un alt fapt găsit în Apocalipsa care ar putea valida idea că Răpirea va apărea înainte de sfârşitul celor şapte ani este acesta: Cu ocazia judecăţii celei de a cincea trompete consemnată în Apocalipsa 9:1-12, ni se spune că lăcustelor de pământ li se vor permite să îi rănească pe cei „care n-aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu“ (9:4). Singurii despre care ni se spune că vor purta această pecete sunt cei 144.000 de descendenţi ai lui Israel (vezi Apoc. 7:3-8). Astfel, se pare că toţi ceilalţi credincioşi ar trebui răpiţi la cer înainte de judecata celei de a cincea trâmbiţe; altfel nu vor fi feriţi de puterea lăcustelor înţepătoare. În plus, deoarece lăcustele îi vor răni timp de cinci luni (9:5-6), se consideră că Răpirea trebuie să aibă loc cel puţin cu cinci luni înainte de sfârşitul perioadei Necazului cel Mare. Desigur, există loc de interpretat şi în acest caz. Poate că vor fi şi alţii care vor purta pecetea lui Dumnezeu dar care nu au fost menţionaţi în sinopsa condensată a Apocalipsei. În orice caz, dacă această teorie nu dovedeşte că Răpirea va avea loc înainte de cea de a cincea judecată, atunci ea indică faptul că va exista un grup de credincioşi care nu vor fi răpiţi înainte de lăcustele de pământ – cei 144.000 de descendenţi ai lui Israel însemnaţi cu pecetea lui Dumnezeu. Totuşi, din fericire, aceştia vor fi protejaţi de pericolul mâniei lui Dumnezeu manifestată prin lăcustele de pământ.

Concluzia tuturor acestor dezbateri? Nu pot decât să concluzionez că Răpirea va avea loc aproape de sau la sfârşitul celor şapte ani de necaz. Credincioşii nu trebuie să se teamă că vor experimenta mânia lui Dumnezeu, dar ar trebui să fie pregătiţi pentru o persecuţie drastică şi pentru martiraj.

Perioada Necazului cel Mare

Haide să petrecem puţin timp analizând mai detaliat ce ne învaţă Scriptura despre cei şapte ani de necaz. Cum am ajuns să concluzionăm că lungimea acestei perioade va fi de şapte ani? Trebuie să analizăm cartea Daniel care, pe lângă Apocalipsa, este probabil cartea cea mai plină de profeţii despre sfârşitul vremurilor din Biblie.

În capitolul nouă din cartea sa, Daniel a descoperit că lungimea captivităţii iudeilor din Babilon va fi de şaptezeci de ani (vezi Dan. 9:2; Ier. 25:11-12). Conştient fiind că această perioadă de şaptezeci de ani era aproape de sfârşit, Daniel a început să se roage, mărturisind păcatele poporului său şi cerând îndurare. Ca răspuns la rugăciunea lui, îngerul Gabriel i s-a descoperit şi i-a revelat viitorul lui Israel, inclusiv vremea Necazului cel Mare, până la revenirea lui Hristos. Profeţia din Daniel 9:24-27 este una dintre cele mai extraordinare din Scriptură. Mai jos este citat pasajul împreună cu comentariile personale dintre paranteze:

„Şaptezeci de săptămâni [acestea sunt în mod clar săptămâni ale anilor, după cum vom vedea, sau un total de 490 de ani] au fost hotărâte asupra poporului tău [Israel] şi asupra cetăţii tale celei sfinte [Ierusalim], până la încetarea fărădelegilor [posibil actul culminant al păcatelor lui Israel – crucificarea lui Mesia], până la ispăşirea păcatelor [probabil referire la lucrarea lui Isus de mântuire de la cruce], până la ispăşirea nelegiuirii [fără îndoială referire la lucrarea lui Isus de mântuire de la cruce], până la aducerea neprihănirii veşnice [începutul domniei lui Isus şi a împărăţiei Sale pe pământ], până la pecetluirea vedeniei şi prorociei [posibilă referire la sfârşitul scrierii Scripturii sau la împlinirea tuturor profeţiilor premilenare], şi până la ungerea Sfântului sfinţilor [posibilă referire la stabilirea Templului milenar]. Să ştii dar, şi să înţelelgi, că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului [decret dat de Împăratul Artaxerxes în 445 î.Hr.], până la Unsul (Mesia), la Cârmuitorul [Domnul Isus Hristos], vor trece şapte săptămâni; apoi timp de şaizeci şi două de săptămâni [în total 69 de săptămâni sau 483 de ani], pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, şi anume în vremuri de stramtorare [reconstruirea Ierusalimului după distrugerea lui de către babilonieni]. După aceste şaizeci şi două de săptămâni [adică 483 de ani de la decretul din 445 î.Hr.], unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic [Isus a fost crucificat în anul 32 d.Hr. dacă facem calculele după calendarul evreiesc de 360 de zile pe an]. Poporul [Romanii] unui domn care va veni [anticristul], va nimici cetatea şi sfântul Locaş [referire la distrugere Ierusalimului din anul 70 d.Hr. de către Titus şi legiunile romane], şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile. El [„domnul care va veni“ – anticristul] va face un legământ trainic cu mulţi [Israel], timp de o săptămână [sau şapte ani – aceasta este perioada Marelui Necaz], dar la jumătatea săptămânii [în jur de trei ani şi jumătate] va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare, şi pe aripa urîciunilor idoleşti [când anticristul se va instaura în Templul evreiesc din Ierusalimul şi se va declara Dumnezeu; vezi 2 Tes. 2:1-4] va veni unul care pustieşte [Isus va reveni], până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât [înfrângerea anticristului de către Isus]“ (Dan. 9:24-27; subliniere personală).

490 de ani speciali

De la decretul lui Artaxerxes pentru reconstruirea Ierusalimului în 445 î.Hr., Dumnezeu a alocat 490 de ani speciali pentru viitorul istoriei. Însă aceşti 490 de ani nu sunt secvenţiali; ei sunt mai degrabă divizaţi în două părţi de 483 de ani şi şapte ani. Când primii 483 de ani din timpul alocat s-a împlinit (anul în care a fost crucificat Isus), ceasul s-a oprit. Probabil că lui Daniel nici prin cap nu i-ar fi trecut că ceasul se va opri pentru cel puţin două mii de ani. Cândva, în viitor, ceasul va porni din nou şi va mai bate timp de şapte ani. Această perioadă de şapte ani nu este numită numai „Necazul cel Mare“, ci şi „cea de a şaptezecea săptămână a lui Daniel“.

Aceşti şapte ani sunt împărţiţi în două perioade a câte trei ani şi jumătate. La mijlocul acestei perioade, după cum tocmai am citit în profeţia lui Daniel, anticristul va rupe legământul făcut cu Israelul şi „va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare“. Atunci, aşa cum ne-a spus Pavel, se va instala în Templul din Ierusalim şi se va declara Dumnezeu.[11] Aceasta este „urâciunea pustiirii“ despre care vorbea Isus (vezi Mat. 24:15). De aceea credincioşii din Iudeea vor trebui să „fugă în munţi“ (vezi Mat. 24:16), întrucât aceasta marchează începutul celui mai mare necaz pe care l-a văzut lumea vreodată (Mat. 24:21).

Este posibil ca „fuga iudaică“ să fie simbolic văzută de Ioan în viziunea menţionată în capitolul doisprezece al Apocalipsei. Dacă este aşa, atunci credincioşii iudei vor găsi un loc special pregătit pentru ei în pustie, unde vor fi „hrăniţi“ timp de exact trei ani şi jumătate, adică restul perioadei necazului de şapte ani (vezi Apoc. 12:6, 13-17). Ioan a prevăzut mânia lui Satan faţă de scăparea acestora şi războiul succesiv împotriva celor care au rămas şi care „păzesc poruncile lui Dumnezeu, şi ţin mărturia lui Isus Hristos“ (Apoc. 12:17). De aceea, cred că ar fi bine pentru credincioşii de peste tot din lume să fugă în locurile cele mai îndepărtate, pentru a fi în siguranţă când se va declara anticristul Dumnezeu în Ierusalim.

Ultima revelaţie a lui Daniel

Un alt pasaj interesant din Daniel, despre care nu am vorbit încă, se află în ultimele treisprezece versete de la sfârşitul cărţii sale uluitoare. Acestea sunt cuvinte spuse lui Daniel de un înger. L-am citat mai jos, punând în paranteză comentariile mele personale:

„În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail [îngerul], ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta [acesta ar fi necazul despre care vorbea şi Isus în Matei 24:21]. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte [aceasta ar putea fi o referire la fuga iudeilor sau la salvarea credincioşilor la Răpire]. Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii pentru viaţa veşnică, şi alţii pentru ocară şi ruşine veşnică [învierea celor neprihăniţi şi a celor nelegiuiţi]. Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului, şi cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele, în veac şi în veci de veci. [După înviere, cei neprihăniţi vor primi trupuri noi care vor străluci de gloria lui Dumnezeu.] Tu, însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte, şi pecetluieşte cartea, până la vremea sfârşitului. Atunci mulţi o vor citi, şi cunoştinţa va creşte.“ [(„Mulţi vor alerga încoace şi încolo şi cunoştinţa va creşte.“ – Traducere Literală Nouă.) Descoperirile uimitoare în ceea ce priveşte transportul şi cunoştinţa din ultimele secole par să împlinească această previziune.]

Şi eu, Daniel, m-am uitat, şi iată că alţi doi oameni stăteau în picioare, unul dincoace de râu şi altul dincolo de malul râului. Unul din ei a zis omului aceluia îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului: „Cât va mai fi până la sfârşitul acestor minuni?“ Şi am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului; el şi-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă şi mâna stângă, şi a jurat pe Cel ce trăieşte veşnic, că va mai fi o vreme, două vremuri, şi o jumătate de vreme [trei ani şi jumătate conform revelaţiei decodificate din Apocalipsa 12:6 şi 12:14], şi că toate aceste lucruri se vor sfârşi când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot. [Aşa cum Daniel 7:25 ne spune că sfinţii vor fi daţi în mâna anticristului timp de trei ani şi jumătate, aici pare evident că aceştia sunt ultimii trei ani şi jumătate din cei şapte ani ai Necazului cel Mare. Sfârşitul tuturor evenimentelor despre care vorbeşte îngerul va avea loc atunci când „puterea poporului sfânt“ va fi „zdrobită de tot“.] Eu am auzit, dar n-am înţeles; şi am zis: „Domnul meu, care va fi sfârşitul acestor lucruri?“ El a răspuns: „Du-te Daniele! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse şi pecetluite până la vremea sfârşitului. Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi [fără îndoială că prin Necazul cel Mare]; cei răi vor face răul, şi nici unul din cei răi nu va înţelege, dar cei pricepuţi vor înţelege. De la vremea când va înceta jertfa necurmată, şi de când se va aşeza urâciunea pustiitorului, vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile. [Această perioadă nu ar trebui interpretată ca fiind între aceste două evenimente, deoarece ambele apar la mijlocul celor şapte ani. Ar trebui mai degrabă interpretat că, plecând de la cele două evenimente, vor fi 1290 de zile până când ceva foarte important se va întâmpla la sfârşit. O mie două sute nouăzeci de zile înseamnă 30 de zile mai mult decât trei ani şi jumătate a câte 360 de zile, o perioadă menţionată repetat în scriptura profetică a lui Daniel şi în Apocalipsa. De ce sunt adăugate aceste 30 de zile în plus este pură speculaţie. Pentru a mări misterul, îngerul i-a spus apoi lui Daniel:] Ferice de cine va aştepta, şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile! [Iată că acum avem alte patruzeci şi cinci de zile învăluite în mister.] Iar tu, du-te, până va veni sfârşitul; tu te vei odihni, şi te vei scula iarăşi [promisiunea învierii lui Daniel] odată în partea ta de moştenire, la sfârşitul zilelor“ (Dan. 12:1-13).

Este evident că ceva extraordinar se va întâmpla la sfârşitul celor 75 de zile în plus! Va trebui să aşteptăm şi să vedem.

Ştim din ultimele capitole ale Apocalipsei că există mai multe evenimente care par să aibă loc curând după întoarcerea lui Hristos, unul dintre ele fiind ospăţul de la Nunta Mirelui, despre care un înger i-a spus lui Ioan „Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!“ (Apoc. 19:9).

Poate aceasta este chiar binecuvântarea la care se referea îngerul care i-a vorbit lui Daniel. Dacă este aşa, acel ospăţ glorios va avea loc la aproximativ două luni şi jumătate după întoarcerea lui Isus.

Poate că aceste şaptezeci şi cinci de zile vor fi pline de alte evenimente despre care ştim că se vor întâmpla în conformitate cu ceea ce este scris în ultimele capitole din Apocalipsa, precum aruncarea anticristului şi a profeţilor falşi în iazul cu foc, legarea lui Satan şi întemeierea administrării Împărăţiei lui Hristos (vezi Apoc. 19:20-20:4).

Mileniul

Mileniul este termenul care se referă la timpul în care va domni Isus peste întreg pământul pentru o perioadă de o mie de ani (vezi Apoc. 20:3, 5, 7), ceea ce se va întâmpla după cei şapte ani de necaz. Isaia a prevăzut acum aproape trei mii de ani domnia lui Hristos peste pământ:

Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: „… Domn al păcii.“ El va face ca domnia Lui să crească, şi o pace fără sfârşit va da scaunului de domnie al lui David şi împărăţiei lui, o va întări şi o va sprijini prin judecată şi neprihănire, de acum şi-n veci de veci: iată ce va face râvna Domnului oştirilor (Is. 9:6-7; subliniere personală).

De asemenea şi îngerul Gabriel a anunţat-o pe Maria că Fiul ei va domni în veci într-o Împărăţie care nu va avea sfârşit:

Îngerul i-a zis: „Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu. Şi iată că vei rămânea însărcinată, şi vei naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Isus. El va fi mare, şi va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; şi Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit“ (Luca 1:30-33, sublinere personală). [12]

În timpul Mileniului, Isus va domni personal peste Muntele Ierusalimului, Sion, care va fi ridicat mai sus decât înălţimea actuală. El va domni cu dreptate peste naţiuni şi va fi pace peste tot pământul:

Se va întâmpla în scurgerea vremurilor, că muntele Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte; se va înălţa deasupra dealurilor, şi toate neamurile se vor îngrămădi spre el. Popoarele se vor duce cu grămada la el, şi vor zice: „Veniţi, să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui, şi să umblăm pe cărările Lui.“ Căci din Sion va ieşi Legea, şi din Ierusalim cuvântul Domnului. El va fi Judecătorul neamurilor, El va hotărî între un mare număr de popoare; aşa încât din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug, şi din suliţele lor cosoare: nici un popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia, şi nu vor mai învăţa războiul (Is. 2:2-4).

Zaharia a prezis, de asemenea, că:

Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: „Am o mare râvnă pentru Sion, şi sunt stăpânit de o râvnă plină de mânie pentru el.“ Aşa vorbeşte Domnul: „Mă întorc iarăşi în Sion, şi vreau să locuiesc în mijlocul Ierusalimului. Ierusalimul se va chema: «Cetatea cea credincioasă», şi muntele Domnului oştirilor se va chema: «Muntele cel Sfânt»“….Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: „Vor mai veni iarăşi popoare şi locuitori dintr-un mare număr de cetăţi. Locuitorii unei cetăţi vor merge la cealaltă, şi vor zice: «Haidem să ne rugăm Domnului şi să căutăm pe Domnul oştirilor! Vrem să mergem şi noi!» Şi multe popoare şi multe neamuri vor veni astfel să caute pe Domnul oştirilor la Ierusalim, şi să se roage Domnului.“ Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: „În zilele acelea, zece oameni din toate limbile neamurilor vor apuca pe un Iudeu de poala hainei, şi-i vor zice: «Vrem să mergem cu voi; căci am auzit că Dumnezeu este cu voi!»“ (Zah. 8:2-3, 20-23).

Biblia ne învaţă că în aceşti o mie de ani credincioşii chiar vor stăpâni şi domni împreună cu Hristos. Nivelul de responsabilităţi în Împărăţia Sa va fi conform credincioşiei de acum (vezi Dan. 7:27; Luca 19:12-17; 1 Cor. 6:1-3; Apoc. 2:26-27; 5:9-10 şi 22:3-5). Vom fi îmbrăcaţi în trupurile noastre înviate, dar se pare că cei care vor popula pământul atunci vor fi oameni cu trupuri muritoare. Mai mult, se pare că longevitatea patriarhilor va fi restaurată şi că animalele sălbatice îşi vor pierde ferocitatea:

“Eu însumi Mă voi veseli asupra Ierusalimului, şi mă voi bucura de poporul Meu; nu se va mai auzi în el de acum nici glasul plânsetelor, nici glasul ţipetelor. Nu vor mai fi în el nici copii cu zile puţine, nici bătrâni care să nu-şi împlinească zilele. Căci cine va muri la vârsta de o sută de ani va fi încă tânăr, şi cel ce va muri în vârstă de o sută de ani va fi blestemat ca păcătos….Lupul şi mielul vor paşte împreună, leul va mânca paie ca boul, şi şarpele se va hrăni cu ţărână. Nici un rău, nici o vătămare nu se va face pe tot muntele Meu cel Sfânt, zice Domnul“ (Is. 65:19-20, 25; vezi, de asemenea, Is. 11:6-9).

În Biblie există mai multe referiri la acest mileniu, mai ales în Vechiul Testament. Pentru un studiu mai aprofundat vezi Is. 11:6-16; 25:1-12; 35:1-10; Ier. 23:1-5; Ioel 2:30-3:21; Amos 9:11-15; Mica 4:1-7; Ţef. 3:14-20; Zah. 14:9-21 şi Apoc. 20:1-6.

Mulţi dintre psalmi conţin, de asemenea, profeţii care se aplică acelei perioade. De exemplu, citeşte următorul pasaj din Psalmul 48:

Mare este Domnul şi lăudat de toţi, în cetatea Dumnezeului nostru, pe muntele Lui cel sfânt. Frumoasă înalţime, bucuria întregului pământ, este muntele Sionului; în partea de miazănoapte este cetatea Marelui Împărat. Dumnezeu, în casele Lui împărăteşti, este cunoscut ca un turn de scăpare. Căci iată că împăraţii se adunaseră: doar au trecut împreună, au privit-o, au înlemnit, s-au temut, şi au luat-o la fugă. I-a apucat un tremur acolo, ca durerea unei femei la facere (Ps. 48:1-6; subliniere personală).

Când Isus Îşi va întemeia domnia în Ierusalim la începutul Mileniului, se pare că mulţi alţi domnitori ai pământului care vor supravieţui Necazului cel Mare vor auzi despre domnia lui Isus şi vor veni să vadă ei înşişi! Vor fi şocaţi de ceea ce vor vedea.[13]

Pentru alţi psalmi care se referă la domnia milenară a lui Hristos vezi Ps. 2:1-12; 24:1-10; 47:1-9; 66:1-7; 68:15-17; 99:1-9 şi 100:1-5.

Împărăţia Eternă

Sfârşitul Mileniului marchează începutul a ceea ce învăţaţii biblici numesc „Împărăţia eternă“, care începe cu ceruri noi şi un pământ nou. Atunci, Isus va preda totul în mâna Tatălui, conform pasajului din 1 Corinteni 15:24-28:

În urmă, va veni sfârşitul, când El [Isus] va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere. Căci trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, va fi moartea. Dumnezeu, într-adevăr, „a pus totul sub picioarele Lui“ [Ps. 8:6]. Dar când zice că totul I-a fost supus, se înţelege că în afară de [Tatăl,] Cel ce I-a supus totul. Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse [Tatălui], atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi.

Satan, care va fi fost legat pe perioada acestor o mie de ani, va fi eliberat la sfârşitul Mileniului. El va înşela atunci pe mulţi din cei care erau rebeli în sinea lor faţă de Isus, dar care simulaseră ascultarea de El (vezi Ps. 66:3).

Dumnezeu îi va permite lui Satan să îi înşele pentru a putea descoperi adevărata condiţie a inimii lor, astfel încât să poată fi judecaţi drept. Sub influenţa acestei înşelăciuni, ei se vor strânge pentru a ataca Cetatea Sfântă, Ierusalimul, intenţionând să răstoarne guvernarea lui Isus. Bătălia nu va dura, deoarece din cer va cădea foc şi le va nimici armatele, iar Satan va fi aruncat pentru totdeauna în iazul de foc şi pucioasă (vezi Apoc. 20:7-10).

Următoarea bătălie este prezisă în Psalmul 2:

Pentru ce se întărâtă neamurile, şi pentru ce cugetă popoarele lucruri deşerte? Împăraţii pământului se răscoală, şi domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său, zicând: „Să le rupem legăturile şi să scăpăm de lanţurile lor!“ Cel ce şade în ceruri râde, Domnul Îşi bate joc de ei. Apoi, în mânia Lui, le vorbeşte, şi-i îngrozeşte cu urgia Sa, zicând: „Totuş, Eu am uns pe Împăratul Meu pe Sion, muntele Meu cel sfânt.“ „Eu voi vesti hotărârea Lui,“ – zice Unsul – „Domnul Mi-a zis: «Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut. Cere-Mi, şi-Ţi voi da neamurile de moştenire, şi marginile pământului în stăpânire! Tu le vei zdrobi cu un toiag din fier, şi le vei sfărâma ca pe vasul unui olar.»“ Acum dr, împăraţi, purtaţi-vă cu înţelepciune! Luaţi învăţătură, judecătorii pământului! Slujiţi Domnului cu frică, şi bucuraţi-vă, tremurând. Daţi cinste Fiului, ca să nu Se mânie, şi să nu pieriţi pe calea voastră, căci mânia Lui este gata să se aprindă! Ferice de toţi câţi se încred în El!

Judecata finală

Chiar înainte de Împărăţia Eternă, va avea loc o judecată finală. Toţi cei neprihăniţi din toate vremurile vor învia în trup pentru a sta în faţa scaunului de judecată a lui Dumnezeu şi pentru a fi judecaţi conform faptelor lor (vezi Apoc. 20:5, 11-15). Toţi cei care sunt acum în Locuinţa morţilor vor fi aduşi la judecată, în faţa „Scaunului de judecată mare şi alb“ şi apoi vor fi aruncaţi în Gheena, iazul de foc. Aceasta este denumită „moartea a doua“ (Apoc. 20:14).

Statul Etern începe cu trecerea cerurilor şi a pământului dintâi, împlinind astfel promisiunea veche de mii de ani a lui Isus: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece“ (Mat. 24:35).

Apoi Dumnezeu va crea ceruri noi şi un pământ nou aşa cum a prezis Petru în cea de a doua epistolă a sa:

Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu troznet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde. Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri, şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului? Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea. De aceea, prea iubiţilor, fiindcă aşteptaţi aceste lucruri, siliţi-vă să fiţi găsiţi înaintea Lui fără prihană, fără vină, şi în pace (2 Petru 3:10-14; vezi, de asemenea, Is. 65:17-18).

În cele din urmă, Noul Ierusalim va coborî din ceruri pe pământ (vezi Apoc. 21:1-2). Cu greu ar putea minţile noastre întrezări gloria cetăţii care este o jumătate cât Statele Unite (vezi Apoc. 21:16) sau minunile acelei vremi fără sfârşit. Vom trăi într-o societate perfectă pentru totdeauna, sub domnia lui Dumnezeu, spre gloria lui Isus Hristos!


[1] Alte câteva pasaje biblice care dovedesc convingerea lui Pavel că era posibil ca Isus să Se întoarcă în timpul vieţii contemporanilor săi le găsiţi în: Fil. 3:20; 1 Tes. 3:13; 5:23; 2 Tes. 2:1-5; 1 Tim. 6:14-15; Tit. 2:11-13; Evrei. 9:28.

[2] Alte scripturi care indică faptul că Petru avea convingerea că era posibil ca Isus să Se întoarcă în timpul contemporanilor săi sunt 2 Pet. 1:15-19; 3:3-15.

[3] Marcu 13:3 numeşte patru dintre cei prezenţi: Petru, Iacov, Ioan şi Andrei. De asemenea, găsim Discursul de pe Muntele Măslinilor şi în Marcu 13:1-37 şi Luca 21:5-36. Luca 17:22-37 conţine informaţii similare.

[4] Această promisiune este adeseori scoasă din context, spunându-se că trebuie să ne îndeplinim sarcina de a evangheliza lumea, înainte ca Isus să Se întoarcă. Însă în contextul său, această promisiune vorbeşte despre proclamarea finală a evangheliei în faţa lumii întregi, chiar înainte de sfârşit.

[5] Dacă răpirea bisericii are loc în acest punct fix al perioadei de şapte ani de necazuri, aşa cum spun unii, nu ar mai fi nevoie de instrucţiunile lui Isus ca credincioşii să fugă să-şi scape vieţile, deoarece ei vor fi fost răpiţi.

[6] Această afirmaţie elimină teoria că Discursul lui Isus de pe Muntele Măslinilor se aplică doar credincioşilor evrei care sunt născuţi din nou în vremea necazurilor, deoarece toţi cei care au fost născuţi din nou înainte de această vreme se presupune că vor fi fost deja răpiţi. Nu, Pavel le-a spus credincioşilor tesaloniceni dintre neamuri că Răpirea lor şi revenirea lui Hristos nu vor avea loc decât după ce anticristul se declară Dumnezeu, ceea ce se va întâmpla la mijlocul celor şapte ani de necazuri.

[7] Unii spun că această înviere despre care se vorbeşte în Apocalipsa 20:4-6 este de fapt a doua parte a primei învieri, învierea care va avea loc în timpul primei întoarceri a lui Isus pentru Răpire. Ce vom răspunde acestei interpretări? Dacă învierea din Apocalipsa 20:4-6 este de fapt a doua înviere, atunci de ce nu a fost numită „a doua înviere“?

[8] Deşi probabil că cei care L-au auzit pe Isus în acea zi au crezut că generaţia lor va fi cea care va vedea întâmplându-se toate aceste semne, noi ştim că nu a fost aşa. De aceea, trebuie să interpretăm cuvintele lui Isus din 24:34 ca însemnând că toate aceste lucruri se vor întâmpla într-o generaţie, sau că poate rasa (aşa cum este tradus uneori cuvântul generaţie) de creştini (sau evrei) nu va trece până când nu se vor întâmpla toate aceste lucruri.

[9] Nu are nici o importanţă dacă persoana care suferă pedeapsa în aceste exemple va fi luată sau va fi lăsată, aşa cum se dezbate de obicei. Ideea este că unii vor fi pregătiţi pentru venirea lui Hristos şi alţii nu. Pregătirea lor le va determina destinul etern.

[10] Este clar că, dacă Isus Şi-a avertizat cei mai apropiaţi ucenici să nu cumva să fie luaţi prin surprindere la venirea Lui, atunci exista posibilitatea ca aceştia să nu fie găsiţi pregătiţi pentru acest eveniment. Dacă i-a avertizat că pedeapsa celor care sunt găsiţi nepregătiţi datorită păcatului este eternă, atunci exista posibilitatea ca ei să îşi piardă mântuirea datorită păcatului. Cât de mult ar trebui să ne vorbească această realitate despre importanţa sfinţeniei şi cât de nebuni sunt cei care susţin că este imposibil ca un credincios să îşi piardă mântuirea!

[11] Desigur, acest lucru ne indică faptul că templul din Ierusalimul trebuie reconstruit, deoarece în present nu există nici un templu în Ierusalim (adică în anul 2005, când au fost scrise aceste rânduri).

[12] Acest pasaj biblic ilustrează cât de uşor este să facem presupunerea greşită referiotare la timpul evenimentelor profetice prin reconstruirea a ceea ce deja afirmă Biblia. Maria ar fi putut presupune uşor şi logic că Fiul ei special va domni pe tronul lui David peste câteva decenii. Gabriel i-a spus că va da naştere unui fiu care va domni peste casa lui Iacov, cuvinte ce sunau ca şi când naşterea şi domnia Lui ar fi fost două evenimente alăturate. Maria nu şi-ar fi imaginat niciodată că vor exista cel puţin 2000 de ani între aceste evenimente. Şi noi ar trebui să avem grijă să nu facem presupuneri similare atunci când încercăm să interpretăm scripturile profetice.

 

[13] Din analizarea acestor scripturi reiese că nu numai credincioşii, ci şi necredincioşii vor intra în Mileniu şi vor popula pământul (vezi Is. 2:1-5; 60:1-5; Dan. 7:13-14).

PLANUL VEŞNIC AL LUI DUMNEZEU, de 

DAVID SERVANT

Capitolul douăzeci şi opt

 

De ce ne-a creat Dumnezeu? A avut un scop în minte încă de la început? Nu ştia că toţi se vor răzvrăti împotriva Lui? Nu prevăzuse consecinţele răzvrătirii noastre, toată suferinţa şi tristeţea cu care s-a confruntat omenirea de atunci încolo? Şi atunci de ce ne-a mai creat?

Biblia răspunde acestor întrebări. Ea ne spune că, încă înainte de a-i crea pe Adam şi pe Eva, El ştia că ei şi toţi ceilalţi vor păcătui. Surprinzător, El deja concepuse un plan de mântuire prin Hristos pentru umanitatea căzută. Despre acest plan dinainte de creaţie Pavel a scris:

Ci sufere împreună cu Evanghelia, prin puterea lui Dumnezeu. El ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii (2 Tim. 1:8b-9; subliniere personală).

Harul lui Dumnezeu ne-a fost dat în Hristos Isus înainte de veşnicie, nu pentru veşnicie. Acest lucru indică faptul că sacrificiul morţii lui Isus este ceva ce Dumnezeu a planificat înainte de vremurile trecute.

În acelaşi mod, Pavel a scris în scrisoarea lui către Efeseni:

…după planul veşnic, pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru (Efes. 3:11; subliniere personală).

Moartea lui Isus pe cruce nu a fost ceva organizat mai târziu, o planificare rapidă pentru a repara ceea ce Dumnezeu nu prevăzuse.

Nu numai că Dumnezeu a avut un plan înainte de veşnicie de a ne acorda harul Său, dar a şi ştiut înainte de veşnicie cine va alege să primească harul Său şi chiar a scris numele acestora în cartea vieţii:

Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina [fiarei din Apocalipsa], toţi aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului, care a fost junghiat [Isus] (Apoc. 13:8; subliniere personală).

Căderea lui Adam nu L-a luat pe Dumnezeu prin surprindere. Nici căderea mea, nici căderea ta. Dumnezeu a ştiut că vom păcătui şi a ştiut, de asemenea, cine se va pocăi şi va crede în Domnul Isus.

Următoarea întrebare

Dacă Dumnezeu a ştiut dinainte că unii vor crede în Isus Hristos şi alţii Îl vor respinge, de ce i-a creat pe oamenii despre care ştia că Îl vor respinge? De ce nu i-a creat pe cei despre care ştia că se vor pocăi şi vor crede în Isus?

Răspunsul la această întrebare este mai dificil de înţeles, dar nu imposibil.

Mai întâi, trebuie să înţelegem că Dumnezeu ne-a creat cu liber arbitru. Adică, fiecare dintre noi are privilegiul de a decide pentru el însuşi dacă Îl va sluji sau nu pe Dumnezeu. Decizia noastră de a asculta sau nu, de a ne pocăi sau nu, nu este predeterminată de Dumnezeu. Ea reprezintă decizia luată de noi.

Astfel stând lucrurile, fiecare dintre noi trebuie testat. Desigur că Dumnezeu a ştiut ce vom face, dar noi trebuia să facem ceva la un anumit moment pentru ca Dumnezeu să prevadă.

Putem lua ca exemplu un meci de fotbal. Dumnezeu ştie scorul înainte de a se juca partida, dar trebuie să existe un meci care să fie jucat pe scor pentru ca Dumnezeu să cunoască rezultatul. Dumnezeu nu prevede (şi nu poate prevedea) rezultatele meciurilor de fotbal care nu sunt jucate niciodată, deoarece nu există rezultate pe care să le poată prevedea.

În acelaşi fel, Dumnezeu nu poate prevede deciziile agenţilor morali liberi, decât dacă acestora li se dă posibilitatea de a lua deciziile respective. Trebuie să fie testaţi. Şi de aceea Dumnezeu nu a creat (şi nu putea crea) numai oamenii despre care ştia mai dinainte că se vor pocăi şi vor crede în Isus.

O altă întrebare

Aş putea fi, de asemenea, întrebat: „Dacă tot ceea ce doreşte Dumnezeu sunt oameni ascultători de El, atunci de ce ne-a creat cu liberul arbitru? De ce nu a creat o rasă veşnică de roboţi ascultători?”

Răspunsul este că Dumnezeu este Tată. El doreşte să aibă o relaţie tată-copil cu noi şi această relaţie nu poate exista cu roboţi. Dorinţa lui Dumnezeu este aceea de a avea o familie eternă de copiii care au ales de bună voie să Îl iubească. Conform Scripturii, acesta a fost planul Său predestinat:

…în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale (Efes. 1:4b-5; subliniere personală).

Dacă vrei să ai o idee despre cât de multă bucurie ar fi putut avea Dumnezeu din partea unor roboţi, ia în mână o păpuşă şi pune-o să îţi spună că te iubeşte. Nu cred că vei fi înduioşat! Păpuşa aceea spune doar ce o faci să spună. Nu te iubeşte cu adevărat.

Ceea ce face ca dragostea să fie specială este faptul că ea se bazează pe alegerea pe care o face o persoană prin liberul arbitru. Păpuşile şi roboţii nu ştiu nimic despre dragoste, fiindcă nu pot decide nimic pe cont propriu.

Deoarece Dumnezeu a dorit o familie de copii care să aleagă să Îl iubească şi să Îl slujească din inimă, El a trebuit să creeze agenţi morali liberi. Această decizie implica şi asumarea riscului ca unii agenţi morali să aleagă să nu Îl iubească şi slujească. Şi aceşti agenţi morali liberi, după ce s-au opus o viaţă întreagă lui Dumnezeu care Se descoperă pe Sine şi care atrage toţi oamenii prin creaţia Lui, prin conştiinţa lor şi prin chemarea Evangheliei, vor trebui să înfrunte pedeapsa dreaptă, dovedindu-se a fi demni de mânia lui Dumnezeu.

Nici o persoană din Iad nu poate îndrepta un deget acuzator înspre Dumnezeu, deoarece El le-a oferit o cale prin care fiecare persoană să poată scăpa de pedeapsa Iadului. Dumnezeu doreşte ca fiecare persoană să fie mântuită (vezi 1 Tim. 2:4; 2 Petru 3:9), însă fiecare persoană trebuie să decidă în dreptul ei.

Predestinarea Biblică

Dar cum rămâne cu acele pasaje biblice din Noul Testament care vorbesc despre faptul că Dumnezeu ne-a predestinat şi ne-a ales înainte de întemeierea lumii?

Din nefericire, unii cred că Dumnezeu a ales în mod specific anumiţi oameni ca să îi mântuiască şi pe restul ca să îi condamne, bazându-şi această decizie pe ceva ce aceştia nu au făcut. Cu alte cuvinte, Dumnezeu ar fi ales deja cine să fie mântuit şi cine nu. Această idee elimină în mod evident conceptul liberului arbitru şi în mod categoric nu este propovăduit de Biblie. Haide să considerăm ce spune Scriptura despre predestinare.

Într-adevăr, Scriptura ne învaţă că Dumnezeu ne-a ales, dar acest fapt trebuie bine precizat. Înainte de întemeierea lumii, Dumnezeu a ales să răscumpere oamenii pe care îi ştia dinainte că se vor pocăi şi vor crede în Evanghelie sub influenţa atragerii Lui, însă de propria lor alegere. Citeşte ce spune apostolul Pavel despre oamenii pe care Dumnezeu îi alege:

Dumnezeu n-a lepădat pe poporul Său, pe care l-a cunoscut mai dinainte. Nu ştiţi ce zice Scriptura, în locul unde vorbeşte despre Ilie? Cum se plânge el lui Dumnezeu împotriva lui Israel, când zice: „Doamne, pe prorocii Tăi i-au omorât, altarele Tale le-au surpat; am rămas eu singur, şi caută să-mi ia viaţa“? Dar ce-i răspunde Dumnezeu? „Mi-am păstrat şapte mii de bărbaţi, care nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal.“ Tot aşa, şi în vremea de faţă, este o rămăşiţă datorită unei alegeri, prin har (Rom. 11:2-5; subliniere personală).

Observă că Dumnezeu i-a spus lui Ilie că „Şi-a păstrat şapte mii de bărbaţi“, dar aceşti şapte mii de bărbaţi luaseră mai întâi decizia de a nu-şi „pleca genunchiul înaintea lui Baal“. Pavel a spus că în acelaşi fel exista şi o rămăşiţă de evrei credincioşi conform alegerii lui Dumnezeu. Deci putem spune că da, Dumnezeu ne-a ales, dar Dumnezeu i-a ales pe cei care au luat mai întâi decizia corectă în viaţa lor. Dumnezeu a ales să îi mântuiască pe toţi cei care cred în Isus şi acesta a fost planul Său chiar înainte de creaţie.

Preştiinţa lui Dumnezeu

În acest context, Scriptura ne învaţă, de asemenea, că Dumnezeu îi ştia dinainte pe cei care vor lua decizia bună în viaţa lor. De exemplu, Petru a scris:

…către aleşii care trăiesc ca străini…după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl (1 Petru 1:1-2a; subliniere personală).

Suntem aleşi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu. Pavel a scris, de asemenea, despre credincioşii cunoscuţi mai dinainte:

Căci pe aceia, pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi. Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit (Rom. 8:29-30).

Dumnezeu i-a ştiut dinainte pe cei care vor alege să creadă în Isus şi i-a predestinat să fie asemenea chipului Fiului Său, devenind copiii lui Dumnezeu născuţi din nou în familia Lui extinsă.

Pentru a păstra acest plan etern, Dumnezeu ne-a chemat prin Evanghelie, ne-a îndreptăţit (ne-a sfinţit) şi, în final, ne va glorifica în viitoarea Sa Împărăţie.

Într-o altă scrisoare Pavel a scris:

Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos. În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său, pe care ni l-a dat în Prea Iubitul Lui (Efes. 1:3-6; subliniere personală).

Acelaşi adevăr este prezent şi aici – Dumnezeu ne-a predestinat pe noi, cei despre care ştia dinainte că ne vom pocăi şi vom crede, înainte de întemeierea lumii, să devenim copiii Lui sfinţi prin Isus Hristos.

După cum am menţionat deja, unii răstălmăcesc înţelesul acestui pasaj biblic, ignorând tot restul învăţăturii biblice şi susţinând că de fapt nu am avut nici o alegere în ceea ce priveşte mântuirea – decizia se presupune că I-a aparţinut lui Dumnezeu.

Această doctrină este numită „alegerea necondiţionată“. Dar cine a mai auzit de o astfel de „alegere necondiţionată“, adică despre o alegere care nu se face pe baza împlinirii anumitor condiţii? În ţările democrate, candidaţii politici sunt aleşi pe baza unor condiţii existente în mintea noastră pe care trebuie să le împlinească. Ne alegem partenerii de viaţă pe baza unor condiţii pe care trebuie să le împlinească şi a unor caracteristici care îi fac doriţi. Totuşi, unii teologi vor să credem că presupusa alegere a lui Dumnezeu referitoare la cine să fie mântuit şi cine nu este o „alegere necondiţionată“, care nu este bazată pe vreo condiţie pe care să o împlinească oamenii! Astfel, mântuirea indivizilor este pur şi simplu „noroc chior“, capriciul unui monstru crud, nedrept, ipocrit şi lipsit de inteligenţă numită Dumnezeu! Această frază în sine – „alegere necondiţionată“ – se contrazice pe sine, întrucât cuvântul alegere presupune condiţionare. Dacă este o „alegere necondiţionată“ atunci nu este de fapt o alegere; este doar baftă.

Imaginea de ansamblu

Acum putem vedea imaginea de ansamblu. Dumnezeu a ştiut că vom păcătui cu toţii, dar a alcătuit un plan prin care să ne mântuiască înainte chiar de a se fi născut vreunul dintre noi. Acest plan descoperea dragostea şi dreptatea Sa extraordinare, întrucât El cerea ca Fiul Său neprihănit să moară în locul nostru. Şi Dumnezeu nu numai că a predestinat ca noi, cei care ne vom pocăi şi vom crede să fim iertaţi, dar să şi devenim asemenea Fiului Său Isus, după cum a spus şi Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine“ (Gal. 2:20).

Noi, cei care suntem copiii lui Dumnezeu născuţi din nou, vom avea într-o zi trupuri nemuritoare şi vom trăi într-o societate perfectă, iubindu-L şi având părtăşie cu minunatul nostru Tată ceresc! Vom trăi pe un pământ nou şi într-un Ierusalim nou. Toate aceste lucruri au fost făcute posibile prin moartea jertfitoare a lui Isus! Slavă Domnului pentru planul Său predestinat!

Viaţa prezentă

De îndată ce am înţeles planul etern, putem înţelege mai bine şi ce înseamnă viaţa prezentă. În primul rând, această viaţă slujeşte ca un test pentru fiecare dintre noi. Decizia fiecăruia în parte stabileşte dacă se va bucura de privilegiul binecuvântat de a fi unul dintre copiii lui Dumnezeu şi dacă va trăi alături de El pentru totdeauna. Cei care se smeresc pe ei înşişi răspunzând chemării lui Dumnezeu, pocăindu-se şi crezând, vor fi înălţaţi (vezi Luca 18:14). Această viaţă este în primul rând un test pentru viaţa viitoare.

Această perspectivă ne ajută, de asemenea, să înţelegem unele dintre misterele care împresoară viaţa. De exemplu, mulţi s-au întrebat: „De ce li se permite lui Satan şi demonilor lui să ispitească oamenii?“ sau „Când Satan a fost aruncat din ceruri, de ce i s-a permis să aibă acces pe pământ?“

Acum putem vedea că până şi Satan slujeşte unui scop divin în planul lui Dumnezeu. În primul rând, Satan slujeşte ca alegerea alternativă pentru umanitate. Dacă singura alternativă ar fi fost aceea de a-L sluji pe Isus, atunci toată lumea I-ar fi slujit fie că ar fi vrut, fie că nu.

Ar fi ca în cazul unor alegeri electorale în care toată lumea trebuie să voteze, dar nu există decât un candidat. Acel candidat ar fi ales în unanimitate, însă nu ar putea avea niciodată încrederea că este iubit sau chiar plăcut de vreunul dintre alegătorii săi! Aceştia nu au avut nici o altă alegere, nu l-au putut vota decât să îl voteze pe el! În aceeaşi postură ar fi şi Dumnezeu dacă nu ar fi nimeni care să concureze cu El pentru inimile oamenilor.

Analizează lucrurile din următorul unghi: Ce s-ar fi întâmplat dacă Dumnezeu i-ar fi pus pe Adam şi pe Eva într-o grădină în care să nu le fi fost interzis nimic? Atunci Adam şi Eva ar fi fost nişte roboţi datorită contextului. Nu ar fi putut spune: „Am decis să ascultăm de Dumnezeu“, deoarece nu ar fi avut posibilitatea de a nu I se supune.

Mai important încă, Dumnezeu nu ar fi putut spune „Ştiu că Adam şi Eva Mă iubesc“, deoarece Adam şi Eva nu ar fi avut nici o şansă de a-şi dovedi dragostea faţă de Dumnezeu. Dumnezeu trebuie să dea agenţilor morali liberi posibilitatea neascultării pentru a-Şi putea da seama dacă aceştia doresc să I se supună. Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni (vezi Iacov 1:13), dar îi testează pe toţi (vezi Ps. 11:5; Prov. 17:3). Una dintre modalităţile prin care îi testează este aceea de a-i permite lui Satan să îi ispitească, slujind astfel scopului divin al planului veşnic al lui Dumnezeu.

Un exemplu perfect

În Deuteronom 13:1-3 citim:

Dacă se va ridica în mijlocul tău un proroc sau un visător de vise care-ţi va vesti un semn sau o minune, şi se va împlini semnul sau minunea aceea de care ţi-a vorbit el zicând: „Haidem după alţi dumnezei“ – dumnezei pe care tu nu-i cunoşti – „şi să le slujim!“ să n-asculţi cuvintele acelui proroc sau visător de vise, căci Domnul, Dumnezeul vostru, vă pune la încercare ca să ştie dacă iubiţi pe Domnul, Dumnezeul vostru, din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru (subliniere personală).

Este logic să concluzionăm că nu Dumnezeu a fost cel care a dat acelui profet fals abilitatea supranaturală de a face semne şi minuni – trebuie să fi fost Satan. Totuşi, Dumnezeu a permis şi a folosit ispita lui Satan ca pe un test prin care să descopere ce era de fapt în inimile oamenilor Săi.

Acelaşi principiu este ilustrat şi în Judecători 2:21-3:8, când Dumnezeu a permis lui Israel să fie ispitit de către naţiunile înconjurătoare pentru a hotărî dacă vor asculta sau nu de El. De asemenea, şi Isus a fost dus în pustie de Duhul cu scopul de a fi ispitit de diavol (vezi Mat. 4:1), fiind astfel testat de Dumnezeu. El trebuia să Se dovedească fără păcat, şi singura cale de a dovedi acest lucru era aceea de a fi testat prin ispite.

Nu trebuie să dăm toată vina pe Satan

Satan a înşelat deja un mare număr de oameni, orbindu-le minţile pentru a nu vedea adevărul Evangheliei, însă trebuie să conştientizăm că Satan nu poate orbi chiar pe oricine. El îi poate înşela doar pe cei care îi permit acest lucru, pe oamenii care resping adevărul.

Pavel a declarat că necredinioşii „au mintea întunecată“ (Efes. 4:18) şi ignorantă, dar a expus, de asemenea, şi rădăcina motivului pentru care au mintea întunecată şi ignorantă:

…să nu mai trăiţi cum trăiesc păgânii, în deşertăciunea gândurilor lor, având mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se află în urma împietririi inimii lorEi şi-au pierdut orice pic de simţire, s-au dedat la desfrânare, şi săvârşesc cu lăcomie orice fel de necurăţie (Efes. 4:17b-19; subliniere personală).

Cei nemântuiţi nu sunt doar oameni nefericiţi care au fost din păcate prinşi în capcană de Satan. Ei sunt mai degrabă păcătoşi răzvrătiţi care sunt ignoranţi de bună voie şi care vor să fie înşelaţi în continuare, deoarece inima lor este foarte împietrită.

Nici o persoană nu trebuie să rămână înşelată, şi viaţa ta o dovedeşte din plin! De îndată ce ţi-ai despietrit inima faţă de Dumnezeu, Satan nu te-a mai putut ţine în minciună.

În cele din urmă, Satan va fi legat pe perioada celor o mie de ani de domnie a lui Hristos şi atunci nu va mai avea nici o influenţă asupra nimănui:

El [îngerul] a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satan, şi l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo, şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele Neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme (Apoc. 20:2-3).

Observă că, înainte de închiderea lui, Satan „a înşelat neamuri“, dar, când va fi legat, nu le va mai putea înşela. Totuşi, odată eliberat, va înşela naţiunile din nou:

Când se vor împlini cei o mie de ani, Satan va fi dezlegat; şi va ieşi din temniţa lui, ca să înşele Neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale pământului… ca să-i adune pentru război…Şi ei s-au suit pe faţa pământului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea prea iubită. Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit (Apoc. 20:7-9; subliniere personală).

De ce l-ar elibera Dumnezeu pe Satan pentru această scurtă perioadă de timp? Motivul este acela ca toţi cei care Îl urăsc pe Hristos dar care au simulat ascultarea faţă de El în timpul domniei Lui să se poată manifesta. Apoi vor putea fi judecaţi pe drept. Acela va fi testul final.

Din acelaşi motiv i se permite lui Satan să se manifeste acum pe pământ – pentru ca cei care Îl urăsc pe Hristos în inima lor să poată acţiona şi apoi să poată fi judecaţi. De îndată ce Dumnezeu nu va mai avea nevoie de Satan pentru a-Şi împlini scopurile divine, înşelătorul va fi aruncat în iazul de foc şi torturat acolo pentru totdeauna (vezi Apoc. 20:10).

Pregătirea pentru lumea viitoare

Dacă te-ai pocăit şi ai crezut Evanghelia, ai trecut primul şi cel mai important test din această viaţă. Totuşi, nu te gândi că nu vei mai fi testat(ă) în continuare, pentru ca în acest fel Dumnezeu s-ar putea să stabilească dedicarea ta continuă şi credinţa în El. Numai cei care „continuă în credinţă“ vor fi prezentaţi înaintea lui Dumnezeu ca „sfinţi şi fără vină“ (Col. 1:22-23).

Dincolo de acest aspect, din Scriptura este clar că toţi vom sta într-o zi în faţa scaunului de judecată al lui Dumnezeu, când vom fi răsplătiţi individual conform supunerii noastre faţă de El pe pământ. Deci, suntem în continuare testaţi, pentru a dovedi că suntem demni de răsplăţile viitoare din Împărăţia lui Dumnezeu. Pavel a scis:

Dar pentru ce judeci tu pe fratele tău? Sau pentru ce dispreţuieşti tu pe fratele tău? Căci toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos. Fiindcă este scris: „Pe viaţa Mea Mă jur, zice Domnul, că orice genunchi se va pleca înaintea Mea, şi orice limbă va da slavă lui Dumnezeu.“ Aşa că fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu (Rom. 14:10-12; subliniere personală).

Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul, pe care-l va fi făcut când trăia în trup (2 Cor. 5:10).

De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric, şi va descoperi gândurile inimilor. Atunci, fiecare îşi va căpăta lauda de la Dumnezeu (1 Cor. 4:5; subliniere persoanlă).

În ce va consta răsplata

În ce anume va consta răsplata dată celor care îşi dovedesc dragostea şi devotamentul faţă de Isus? Scriptura vorbeşte despre cel puţin două tipuri diferite de răsplată – lauda de la Dumnezeu şi mai multe posibilităţi de a-L sluji. Ambele sunt revelate de Isus în pilda omului de neam mare:

„Un om de neam mare s-a dus într-o ţară depărtată, ca să-şi ia o împărăţie, şi apoi să se întoarcă. A chemat zece din robii săi, le-a dat zece poli, şi le-a zis: «Puneţi-i în negoţ până mă voi întoarce.» Dar cetăţenii lui îl urau; şi au trimis după el o solie să-i spună: «Nu vrem ca omul acesta să împărăţească peste noi.» Când s-a întors înapoi, după ce îşi luase împărăţia, a spus să cheme pe robii aceia, cărora le dăduse banii, ca să vadă cât câştigase fiecare cu ei din negoţ. Cel dintâi a venit, şi i-a zis: «Doamne, polul tău a mai adus zece poli.» El i-a zis: «Bine, rob bun; fiindcă ai fost credincios în puţine lucruri, primeşte cârmuirea a zece cetăţi.» A venit al doilea, şi i-a zis: «Doamne, polul tău a mai adus cinci poli.» El i-a zis şi lui: «Primeşte şi tu cârmuirea a cinci cetăţi.» A venit un altul, şi i-a zis: «Doamne, iată-ţi polul, pe care l-am păstrat învelit într-un ştergar; căci m-am temut de tine, fiindcă eşti un om aspru; iei ce n-ai pus, şi seceri ce n-ai semănat.» Stăpânul i-a zis: «Rob rău; te voi judeca după cuvintele tale. Ştiai că sunt un om aspru, care iau ce n-am pus şi secer ce n-am semănat; atunci de ce nu mi-ai pus banii la zarafi, pentru ca, la întoarcerea mea, să-i fi luat înapoi cu dobândă?» Apoi a zis celor ce erau de faţă: «Luaţi-i polul, şi daţi-l celui ce are zece poli.» «Doamne», i-au zis ei, «el are zece poli.» Iar el le-a zis: «Vă spun că celui ce are, i se va da; dar de la cel ce n-are, se va lua chiar şi ce are. Cât despre vrăjmaşii mei, care n-au vrut să împărăţesc eu peste ei, aduceţi-i încoace, şi tăiaţi-i înaintea mea»“ (Luca 19:12-27).

Este foarte clar că omul de neam mare care absentase, dar care în cele din urmă se întorsese, Îl reprezenta pe Isus. La venirea lui Isus va trebui să dăm socoteală pentru ceea ce am făcut cu darurile, abilităţile, lucrările şi oportunităţile pe care ni le-a dat, reprezentate de banii daţi fiecăruia dintre slujitorii din această pildă. Dacă am fost credincioşi, vom fi răsplătiţi cu laudă din partea Lui şi ni se va da autoritatea de a-L ajuta să împărăţească şi să domnească peste pământ (vezi 2 Tim. 2:12; Apoc. 2:26-27; 5:10; 20:6), care este reprezentat de oraşele peste care au fost autorizaţi cei doi slujitori credincioşi din pildă să stăpânească.

Dreptatea cu care vom fi judecaţi

O altă pildă pe care a spus-o Isus ilustrează dreapta judecată cu care vom fi judecaţi:

„Fiindcă Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un gospodar, care a ieşit dis-de-dimineaţă, să-şi tocmească lucrători la vie. S-a învoit cu lucrătorii cu câte un leu pe zi, şi i-a trimis la vie. A ieşit pe la ceasul al treilea, şi a văzut pe alţii stând în piaţă fără lucru. «Duceţi-vă şi voi în via mea», le-a zis el, «şi vă voi da ce va fi cu dreptul.» Şi s-au dus. A ieşit iarăşi pe la ceasul al şaselea şi al nouălea, şi a făcut la fel. Când a ieşit pe la ceasul al unsprezecelea, a găsit pe alţii stând în piaţă, şi le-a zis: «De ce staţi aici toată ziua fără lucru?» Ei i-au răspuns: «Pentru că nu ne-a tocmit nimeni.» «Duceţi-vă şi voi în via mea», le-a zis el, «şi veţi primi ce va fi cu dreptul.» Seara, stăpânul viei a zis ispravnicului său: «Cheamă pe lucrători, şi dă-le plata, începând de la cei de pe urmă, până la cei dintâi.» Cei din ceasul al unsprezecelea au venit, şi au luat fiecare câte un leu. Când au venit cei dintâi, socoteau că vor primi mai mult; dar au primit şi ei tot câte un leu de fiecare. După ce au primit banii, cârteau împotriva gospodarului, şi ziceau: «Aceştia de pe urmă n-au lucrat decât un ceas, şi la plată i-ai făcut deopotrivă cu noi, care am suferit greul şi zăduful zilei.» Drept răspuns, el a zis unuia dintre ei: «Prietene, ţie nu-ţi fac nici o nedreptate; nu te-ai tocmit cu mine cu un leu? Ia-ţi ce ţi se cuvine, şi pleacă. Eu vreau să plătesc şi acestuia din urmă ca şi ţie. Nu pot să fac ce vreau cu ce-i al meu? Ori este ochiul tău rău, fiindcă eu sunt bun?» Tot aşa, cei din urmă vor fi cei dintâi, şi cei dintâi vor fi cei din urmă; pentru că mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi“ (Mat. 20:1-16).

Isus nu învăţa prin această pildă că toţi slujitorii lui Dumnezeu vor primi aceaşi răsplată la sfârşit, întrucât nu numai că acest lucru nu ar fi drept, dar ar şi contrazice alte scripturi (vezi, de exemplu, Luca 19:12-27; 2 Cor. 3:8).

Mai degrabă, Isus îi învăţa că fiecare slujitor al lui Dumnezeu va fi răsplătit nu numai pe baza a ceea ce a făcut pentru El, ci şi pe baza câtor oportunităţi le-a oferit. Lucrătorii din pilda lui Isus care au muncit o oră ar fi muncit toată ziua dacă ar fi găsit un gospodar care să le dea această ocazie. Deci, cei care au dat tot ce au putut în acest timp de o oră, au fost răsplătiţi în mod egal cu cei cărora li s-a dat posibilitatea să muncească toată ziua.

În concluzie, Dumnezeu dă ocazii diferite fiecăruia dintre slujitorii Săi. Unora le dă marea oportunitate de a sluji şi binecuvânta mii de oameni prin folosirea darurile extraordinare pe care li le-a dat. Altora le dă ocazii şi daruri mai puţine şi totuşi pot primi aceeaşi răsplată la sfârşit, dacă sunt la fel de credincioşi cu ceea ce le-a dat Domnul.[1]

Concluzia

Nu este nimic mai important ca ascultarea de Dumnezeu, iar într-o zi toţi vor înţelege acest lucru. Oamenii înţelepţi ştiu acest adevăr şi se comportă ca atare!

Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om. Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău (Ecles. 12:13-14).

Ucenicizatorul autentic ascultă de Dumnezeu din toată inima lui şi îşi dă toată silinţa să-şi motiveze ucenicii să facă la fel!

Pentru un studiu mai aprofundat referitor la acest subiect important al judecăţii viitoare vezi: Mat. 6:1-6, 16-18; 10:41-42; 12:36-37; 19:28-29; 25:14-30; Luca 12:2-3; 14:12-14; 16:10-13; 1 Cor. 3:5-15; 2 Tim. 2:12; 1 Pet. 1:17; Apoc. 2:26-27; 5:10; 20:6.


[1]De asemenea, această pildă nu ne învaţă că cei care se pocăiesc la o vârstă fragedă şi care lucrează cu credincioşie de mulţi ani vor fi răsplătiţi la fel ca cei care se pocăiesc în ultimul an de viaţă şi Îl slujesc pe Dumnezeu cu credincioşie doar un an. Acest lucru ar fi nedrept şi nu ar fi bazat pe oportunitatea pe care a creat-o Dumnezeu pentru fiecare, întrucât Dumnezeu a dat fiecăruia în viaţă posibilitatea de a se pocăi. Astfel, cei care vor lucra mai mult timp vor primi o răsplată mai mare decât cei care vor lucra mai puţin timp.

Scumpul preţ al Crucii

Scumpul preţ al CruciiBy Joe Crews

 

Introducere

Se povesteşte că după dezastruoasa înfrângere de la Waterloo, Napoleon s-a întâlnit cu unii dintre generalii săi de frunte ca să analizeze ce a fost greşit în strategia lor. În timpul discuţiilor, generalul de statură mică a arătat cu degetul Anglia pe harta colorată dinaintea lor şi a spus cu amărăciune: “Dacă n-ar fi fost acea pată roşie, aş fi acum stăpânul lumii.” Şi Satana ar putea spune acum acelaşi lucru, dacă n-ar fi existat o cruce pe un deal în afara zidurilor vechiului Ierusalim. Nu Îî sunteţi recunoscător lui Dumnezeu pentru această pată roşie de la Golgota care a salvat această lume de sub stăpânirea celui mai mare duşman al nostru?

Acela a fost locul, ocazia şi lupta care a fixat destinul planetei pământ. De atunci înainte, Satana a fost un vrăjmaş înfrânt. Acolo şi-a întâlnit el Waterloo-ul şi a suferit o înfrângere decisivă din care nu îşi va mai reveni niciodată pe deplin.

Cât de puţini dintre noi înţeleg adevărata însemnătate a suferinţei şi morţii Domnului Hristos pe cruce. Avem doar o înţelegere slabă a luptelor prin care a trecut El şi a felului morţii pe care a trăit-o El. Dacă ochii noştri s-ar putea deschide ca să reuşească să prindă adevărata semnificaţie a jertfei Sale, nimeni nu şi-ar mai dori să colaboreze cu Satana. Slăbiciunea noastră s-ar transforma în curaj şi biruinţă.

Scriitorii Bibliei s-au luptat să explice, în limbaj omenesc, taina întrupării şi moartea ispăşitoare a Fiului lui Dumnezeu. Deseori plângem când ne aflăm sub puterea mărturiei lor inspirate. Aflăm crâmpeie care ne uimesc mintea, dar totuşi, nu ne aflăm decât la suprafaţa unui subiect ce va continua să se desfăşoare de-a lungul veşniciei.

Pavel scria: “Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.” Filipeni 2:5-8. Aceste cuvinte sublime descriu umilinţa Domnului Isus care a coborât de pe scaunul de domnie al cerului într-o iesle şi apoi a mers la cruce.

 

De la poziţia cea mai înaltă la cea mai joasă cu putinţă

Nu se poate găsi nici o ilustraţie atât pe tărâmul timpului cât şi al spaţiului, care să poată zugrăvi exact ceea ce a făcut Domnul Isus. Uneori încercăm să confecţionăm situaţii imaginare care să transmită ideea sacrificiului Său. Se descrie o haită de câini sălbatici, plini de răni, unele vindecate, iar altele curgând şiroaie din ele. Se presupune că dacă un singur om s-ar oferi să se transforme în câine, întreaga haită ar fi salvată de la o moarte iminentă. Oare s-ar găsi cineva care de bună voie să-şi lase deoparte starea omenească şi să sufere umilinţa de nerostit de a se transforma într-un câine? Deşi pare dureros, aceasta este doar o ilustraţie slabă a umilinţei Fiului lui Dumnezeu. Nu putem pricepe slava şi poziţia de care S-a despărţit când S-a dezbrăcat pe Sine şi a venit în lumea lui Adam, condamnată la moarte.

Iată de ce le vine atât de greu creştinilor să înţeleagă ispăşirea. Oare de ce atât de mulţi tratează evenimentele de la cruce ca pe ceva obişnuit? Desigur că ei nu înţeleg cât L-a costat pe Fiul lui Dumnezeu salvarea lor. Doar când ajungem să cunoaştem preţul unui lucru începem să-l apreciem. Preţuim cel mai mult lucrurile în care am investit cel mai mult.

Toţi am întâlnit oameni care manifestă o nepăsare uimitoare faţă de jertfa Domnului Hristos. La sfârşitul uneia din cruciadele mele de evanghelizare, am vizitat un om de afaceri, care participase în fiecare seară, dar nu se decisese să-L urmeze pe Isus. Ajunsesem la o relaţie de prietenie în timpul celor patru săptămâni, aşa că am îndrăznit să-l întreb de ce nu se hotărâse pentru Hristos. Răspunsul lui vag mi-a dat de înţeles că el nu ajunsese să înţeleagă câtă seriozitate implică acceptarea darului mântuirii. Niciodată nu răspunsese în vreun fel la chemările evangheliei şi, datorită întrebărilor mele gentile, a mărturisit că nu avea asigurarea că este mântuit. În cele din urmă, l-am întrebat direct: “Vrei să-mi spui, Sam, că dacă ai muri diseară, n-ai avea nici cea mai mică speranţă de viaţă veşnică?” Mi-a răspuns, “Nu, n-am făcut niciodată vreo mărturisire de a fi creştin”.

Şocat de lipsa lui evidentă de interes, mi-am luat curajul să-i pun următoarea întrebare: “Sam, să presupunem că mâine ai putea ridica suma de 10.000 de dolari de la bancă în schimbul unui act care să conţină semnăturile a zece oameni din acest oraş. Ai fi dispus să şofezi prin tot oraşul în această seară ca să capeţi acele semnături?” Mi-a răspuns: “Desigur.”

“Ai risca să pierzi vreuna din acele semnături de pe actul respectiv?” l-am întrebat. “Desigur că nu”, mi-a răspuns Sam. “Ştiu să recunosc un lucru bun când îl văd.”

Adevărul era că Sam nu ştia să recunoască un lucru bun atunci când îl vedea, aşa că m-am simţit constrâns să i-o spun în modul cel mai amabil prin care aş fi putut. I-am spus: “Sam, n-ai pierde nici cea mai mică ocazie de a câştiga 10.000 de dolari de azi până mâine şi totuşi ai afirmat că ţi-ai risca viaţa veşnică dacă ai muri diseară. Preţuieşti mai mult banii decât viaţa veşnică. Valorile tale sunt greşite. N-ai nici cea mai mică idee cât a costat mântuirea ta, altfel n-ai preţui-o atât de puţin.”

Mi-a fost uşor să înţeleg de ce prietenul meu era atât de lipsit de dorinţa de a-L urma pe Isus la cruce. Deşi avusese în jurul său creştini toată viaţa lui şi auzise sute de predici, împărtăşea viziunea tipică de “martir” a morţii Domnului Isus. Pur şi simplu nu este adevărat că El a murit la fel ca şi toate celelalte mii de oameni care au fost răstigniţi pe crucile din jurul zidului Ierusalimului. Nu se poate face vreo comparaţie. Domnul Hristos n-a murit din pricina piroanelor, suliţei sau a suferinţei fizice. Oricât de multe lovituri sau durere ar fi îndurat Mântuitorul, nu ar fi putut produce agonia de la cruce. Alţii îndurau aceeaşi durere fizică, dar nici unul nu a murit din aceleaşi cauze care I-au luat viaţa Fiului lui Dumnezeu. Moartea Lui a fost diferită. Prin ce a fost diferită?

De ce fel de moarte a murit El? Biblia ne spune că “prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi.” Evrei 2:9. Cugetaţi o clipă. El a murit de moartea mea, şi a dvs. şi a oricărui altcuiva. Cum s-a putut întâmpla aşa ceva? Oare nu va trebui să suferim fiecare experienţa morţii proprii la sfârşitul zilelor noastre? Da, aşa este. Şi aici se află taina şi minunea a ceea ce a făcut El pentru noi. El nu ne-a luat locul în a suferi prima moarte. El a trăit moartea a doua pentru fiecare suflet care s-a născut vreodată.

 

Hristos a suferit cea de-a doua moarte

Are o deosebită importanţă să facem deosebirea între prima şi a doua moarte. Doar atunci vom fi în stare să înţelegem de ce Dumnezeu Tatăl Şi-a întors faţa de la Fiul Său pe cruce. Îngerilor nu li s-a îngăduit să-I slujească. Domnul Isus a trebuit să fie tratat ca şi când ar fi fost vinovat de fiecare păcat teribil ce s-a comis vreodată. Sub povara acelei vine şi condamnări, El a vărsat picături mari de sânge şi a căzut leşinat la pământ în grădina Ghetsemani. Pe dealul Golgotei, despărţit de prezenţa aprobatoare a Tatălui Său, a strigat în chinuri, “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Matei 27:46.

Aţi început să vedeţi ceea ce nu vedea Sam? El nu înţelegea adevărata suferinţă de pe cruce şi, de aceea, nu avea o înţelegere corectă a preţului mântuirii. Vom încerca să expunem unele din “costurile ascunse” pe care Sam nu le-a recunoscut şi pe care mulţi dintre noi astăzi nu le apreciem în de ajuns.

Pavel scria: “De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit.” Romani 5:12. Din aceste cuvinte ale apostolului Pavel se ridică mai multe întrebări fundamentale. Dacă doar un om a păcătuit, de ce trebuie să moară toţi? Oare trebuie să plătim pedeapsa pentru păcatele altor oameni? Când se afla în grădina Edenului, Adam era reprezentantul tuturor oamenilor care urmau să se nască vreodată. În calitate de conducător al neamului omenesc, el stătea înaintea lui Dumnezeu ca şi când ar fi fost fiecare om. Dvs. şi cu mine am fost acolo, reprezentaţi de genele şi cromozomii care mai târziu au produs modelul ereditar al copiilor lui Adam. Ca părtaşi ai trupului şi minţii lui, a trebuit ca toţi urmaşii săi să fie influenţaţi de ceea ce îl influenţase şi pe el. El este părintele nostru şi există legi ale eredităţii care reproduc modelul genetic din veac în veac.

Ce anume s-a întâmplat cu Adam care i-a influenţat şi pe copiii săi? Dumnezeu l-a pus la încercare în acel paradis de la început. Încercarea era simplă şi uşoară: asculţi şi trăieşti sau nu asculţi şi mori. Ne amintim atât de bine de întâmplarea cu copacul din mijlocul grădinii. Dumnezeu a spus: “În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.” Geneza 2:17. Continuarea existenţei lui în atmosfera desăvârşită a Edenului depindea de ascultare. Viitorul fericit al lui Adam era condiţionat de ferirea de pomul oprit, dar el nu a respectat cerinţa.

Nu se luase nici o măsură care să îndepărteze sau să uşureze cerinţa. Problema era clară: asculţi şi trăieşti sau nu asculţi şi mori. La vârsta de 930 de ani sentinţa a fost dusă la împlinire pe deplin şi Adam a murit şi a fost îngropat.

Toţi copiii lui Adam care i s-au născut din firea lui au ajuns stricaţi prin păcat. Ei nu puteau să moştenească decât ceea ce avea de dat tatăl lor, aşa că s-au născut cu o fire păcătoasă, decăzută. Vă rog să reţineţi că ei n-au moştenit vina tatălui lor, ci doar firea lui slăbită, iubitoare de păcat. Nu există nici un păcat originar, în sensul că urmaşii lui Adam trebuie să plătească pentru păcatul lui. Este adevărat că şi ei au fost supuşi morţii la fel ca şi Adam, dar moartea lor nu a fost o pedeapsă pentru păcatul lui Adam. Ei au murit pentru că au primit o fire muritoare prin legile eredităţii. Moartea lor a fost urmarea constituţiei degenerate pe care Adam le-a transmis-o urmaşilor săi. Doar moartea lui Adam a fost pedeapsa pentru păcatul său.

Din clipa în care păcatul a devenit un adevăr incontestabil, fiecare om care urma să se nască devenea supus primei morţi. De fapt, dacă Dumnezeu n-ar fi intervenit, ar fi fost o moarte veşnică. Încercarea lui Adam s-a sfârşit atunci când a păcătuit. Atât cât privea această ofertă de viaţă, totul se încheiase. El pierduse orice speranţă de viaţă din propunerea pe care i-o făcuse Dumnezeu. Acum îl aştepta moartea—o moarte definitivă, fără speranţă. Şi dacă Dumnezeu n-ar fi făcut nimic altceva, aşa s-ar fi sfârşit totul, pentru Adam şi pentru toţi urmaşii lui.

 

O a doua încercare

Dar imediat după ce a păcătuit Adam şi mai înainte ca să se execute total sentinţa, Dumnezeu a introdus planul mântuirii prin sămânţa femeii şi l-a pus la încercare din nou pe Adam (Geneza 3:15). Această a doua încercare se baza pe acceptarea unui Mântuitor care urma să poarte vina omului prin propria Lui moarte înlocuitoare. Lui Adam şi urmaşilor săi li s-a oferit o nouă speranţă prin acest al doilea plan, dar el nu a schimbat urmările căderii la prima încercare.

Ajungem astfel la o întrebare crucială. Cum a putut Dumnezeu să-Şi păstreze integritatea împlinind pedeapsa la prima cădere şi totuşi să le mai ofere o viaţă nouă tuturor prin o a doua încercare? Dumnezeu a rezolvat această dilemă uimitoare într-un mod atât de simplu încât ne uimeşte. El urma să-i lase pe oameni să-şi trăiască viaţa scurtă şi apoi să moară, indiferent dacă au făcut binele sau răul. Acea primă moarte urma să se ocupe de consecinţele căderii lui Adam la prima încercare. Apoi, urma să lase ca toţi oamenii să învie după acea primă moarte, în care au căzut fără să fie vina lor, şi urma ca toţi să stea înaintea lui Dumnezeu ca să răspundă pentru propriile lor păcate personale, pentru care purtau răspunderea. Apoi, urma ca soarta lor să fie decisă pe temeiul celei de a doua încercări (între naştere şi prima moarte), şi a felului cum au îndeplinit condiţiile mântuirii prin Hristos.

Dacă urmau să fie găsiţi personal vinovaţi de a nu fi trecut cu bine cea de-a doua încercare, urmau să sufere aceeaşi pedeapsă pe care a suferit-o Adam–moartea. Totuşi, în acest caz, nu va mai exista vreo altă încercare, iar moartea lor va fi cea de a doua moarte, o dispariţie veşnică şi definitivă.

Acum putem să înţelegem mai bine cuvintele ap.Pavel “Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos.” 1 Corinteni 15:22. Planul mântuirii implică o înviere a tuturor oamenilor după prima moarte, pentru a putea fi scutiţi de efectele păcatului lui Adam. Acest lucru este necesar ca ei să poată fi judecaţi pe temeiul faptelor şi acţiunilor lor personale. Adam a murit pentru că a mâncat din rodul pomului oprit, nu din pricina vreunui lucru pe care l-ar fi făcut după aceea. Dar dacă, după judecată, Adam va fi găsit vrednic de a doua moarte, nu va fi pentru că a mâncat din fruct, ci din pricina altor păcate comise după acea experienţă, păcate care n-au fost mărturisite şi iertate.

S-ar putea ca unii să-L acuze pe Dumnezeu că este arbitrar şi crud, dacă îi va învia pe cei răi din nou doar pentru a-i nimici în iazul cu foc. De ce să nu rămână doar sub puterea primei morţi? Dar aceasta n-ar răspunde condiţiilor cerute de cea de-a doua încercare. Prima moarte nu reprezintă pedeapsa pentru păcat pentru nici unul din urmaşii lui Adam. Dreptatea cere ca fiecare om să dea socoteală doar dacă a împlinit sau nu condiţiile pentru propria lui mântuire. Fără o înviere, nu s-ar putea face o astfel de judecată şi nu s-ar putea da nici o pedeapsă. Nu este o faptă absurdă din partea lui Dumnezeu, ci o împlinire a cerinţelor dreptăţii divine.

 

Cel de-al doilea Adam înfruntă testul

După ce am înţeles prima şi a doua moarte, suntem pregătiţi să examinăm rolurile primului şi celui de-al doilea Adam. Aşa cum întregul neam omenesc a fost reprezentat de Adam în grădina Edenului, tot astfel fiecare om va fi reprezentat de către Domnul Isus, cel de-al doilea Adam. “Astfel dar, după cum printr-o singură greşală, a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa. Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.” Romani 5:18, 19.

După cum am văzut, tot ce i s-a întâmplat primului Adam i-a afectat pe toţi aceia pe care îi reprezenta el. Ni se spune de către Pavel că experienţa celui de-al doilea Adam îi va afecta direct pe toţi oamenii. Isus, Creatorul, a luat chip de om şi a stat înaintea lui Dumnezeu ca şi când ar fi fost fiecare om în parte. Iată ce a scris apostolul Pavel: “Am fost răstignit împreună cu Hristos.” Galateni 2:20. “Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El.” Romani 6:4. “După cum Hristos a înviat din morţi, … tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă.” Romani 6:4. Viaţa omului este profund legată de evenimentele vieţii lui Hristos.

Deoarece Adam a venit ca să refacă greşeala primului Adam, a trebuit să o facă în aceeaşi natură pe care o aveau oamenii atunci când S-a născut El. “Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile.” Evrei 2:17. Dacă ar fi avut vreun avantaj supranatural asupra fraţilor Săi în a birui păcatul, Domnul Isus ar fi încurajat acuzaţia lui Satana că Dumnezeu este nedrept. Dumnezeu fusese deja acuzat că ceruse o ascultare care era imposibilă şi neîntemeiată. Domnul Hristos a venit tocmai ca să distrugă acuzaţiile false ale celui rău, îndeplinind cerinţele lui Dumnezeu în aceeaşi natură omenească în care orice om să le poată ţine prin credinţa în Tatăl.

Această biruinţă desăvârşită obţinută de Domnul Hristos asupra păcatului şi a morţii oferă temelia mântuirii. Toţi urmaşii lui Adam se află sub influenţa slăbiciunii şi greşelii lui, făcând cu neputinţă ca vreunul din ei să poată ţine legea. În această familie a lui Adam, osândită la moarte, toţi au suferit blestemul unei lupte continue şi unei înfrângeri permanente. Dar biruinţa celui de-al doilea Adam a deschis uşa de salvare pentru familia celui dintâi Adam.

 

Schimbarea familiilor

Întâiul Adam a transmis urmările experienţei păcatului său prin naşterea fizică—slăbiciune, păcat şi moarte. Cel de-al doilea Adam a transmis urmările experienţei vieţii Sale fără de păcat prin naşterea spirituală–părtăşia unei naturi divine, biruinţă şi viaţă veşnică. Toate efectele căderii primului Adam sunt contracarate complet de către cel de-al doilea Adam. Vă rog să nu pierdeţi din vedere faptul că poţi să te alături noii familii doar printr-o naştere spirituală. Prin credinţa în Hristos, are loc o nouă creaţiune, ridicându-l pe om din starea firească, de deznădejde în care se găseşte familia lui Adam. “Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” 2 Corinteni 5:17.

Schimbarea familiilor constituie una din binecuvântările cele mai puţin înţelese din experienţa creştină. Nu reprezintă o tranzacţie teoretică sau mistică, fără urmări practice. Aşa cum transformarea firii este spectacular de reală, tot aşa privilegiile noii familii sunt foarte reale. Unul din lucrurile cele mai greu de acceptat pentru creştinul nou-născut este schimbarea totală de poziţie, autoritate şi proprietate în cadrul familiei celei noi. Acum pot avea parte de toate bogăţiile şi avantajele de a fi copii ai lui Dumnezeu.

În această nouă relaţie spirituală se includ făgăduinţe incredibile. “Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos.” Romani 8:16, 17. Ne este uşor să înţelegem de ce mintea omului se pierde în acest concept. Tindem să cerem dovezi, avem rezerve ascunse sau dăm sensuri tainice unor versete ca acestea. Un împreună moştenitor este cineva care are drepturi egale la toate proprietăţile familiei. Ne punem întrebarea cum este cu putinţă să devenim deodată moştenitori ai unei averi atât de nelimitate. Dintr-o sărăcie lucie, acum deţinem titlul de posesiune a universului! Posesiunile lui Dumnezeu includ galaxiile şi lumile insule din spaţiu. Prin credinţă, încercăm să prindem realitatea: Domnul Isus şi cu mine posedăm împreună toate bogăţiile spirituale ale Tatălui. Orice capătă El, căpătăm şi noi. Ap.Pavel descrie izvoarele nelimitate ale vieţii pline de Duh prin aceste cuvinte: “Ca să ajungeţi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu.” Efeseni 3:19. Cine ar putea să înţeleagă aşa o exprimare? Dumnezeul cel măreţ şi iubitor, care ne-a creat şi care L-a dat pe singurul Său Fiu ca să moară pentru noi, acum doreşte ca să avem tot ceea ce are Fiul Său şi tot ceea ce are El Însuşi!

Împreună cu averea uimitoare a unui Rege, mai moştenim numele familiei şi asemănarea cu acea familie. Începem chiar să arătăm ca noul nostru Tată şi ca Fratele nostru mai mare. “Şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, care se înoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a făcut.” Coloseni 3:10. La început, Adam a fost făcut după chipul lui Dumnezeu şi a fost numit “fiul lui Dumnezeu.” În Geneza citim, “L-a făcut după asemănarea lui Dumnezeu. … La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui.” Geneza 5:1-3.

După cum este tatăl, aşa este şi fiul. Adam se asemăna cu Dumnezeu, dar această asemănare s-a pierdut prin păcat. Aşa că fiul lui Adam nu mai arăta ca Dumnezeu, ci arăta ca Adam. Dar prin naşterea din nou, omul începe să-şi piardă trăsăturile lui Adam şi începe să arate asemenea Aceluia care l-a creat, adică asemenea lui Isus. Oare asemănarea aceasta este reală sau imaginară? Oare Dumnezeu creează doar o iluzie să lase să pară că omul este refăcut după chipul divin sau dăruieşte El într-adevăr toată puterea ca să aibă loc schimbarea? Există o dezbatere teologică cu privire la faptul dacă neprihănirea lui Dumnezeu este doar socotită omului sau dacă îi este şi împărtăşită. Aceia care consideră că omul este doar socotit neprihănit, de regulă nu cred că el chiar poate să-şi biruiască păcatele şi să ducă o viaţă sfântă, în Hristos. Dar cuvintele lui Pavel sunt clare: “Prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.” Romani 5:19.

Împreună cu asemănarea cu familia, această nouă naştere spirituală aduce izbăvirea din a doua moarte care era inevitabilă în firea lui Adam. Domnul Hristos nu a schimbat vina primei morţi pentru nereuşita lui Adam la prima lui încercare, dar a abolit cea de-a doua moarte pentru toţi aceia care L-au primit la cea de a doua încercare. Lucrul acesta a fost cu putinţă doar pentru că S-a supus şi a suferit pedeapsa teribilă a celei de a doua morţi în locul omului. El S-a făcut păcat pentru noi şi de bună voie a acceptat pedeapsa pe care o cere păcatul. Pe cruce, fără vreo rază de speranţă de la Tatăl, Domnul Isus a fost învăluit de întunericul unui miliard de suflete pierdute. El a gustat moartea pentru fiecare om. Evrei 2:9.

 

Încercarea de foc a lui Avraam

Oare I-a fost uşor Domnului Isus să treacă printr-o astfel de experienţă? Oare I-a fost uşor Tatălui să stea departe de Fiul Său Prea-iubit şi să-L trateze ca şi când ar fi fost vinovat de blasfemiile cele mai groaznice şi de fapte rele? Un singur om din lume a ajuns aproape să înţeleagă suferinţa intensă a Tatălui şi Fiului din acea situaţie. Acel om, Avraam, a renunţat şi el la fiul lui şi a devenit astfel primul om care a suferit de agonia crucii.

Pavel scria că “Scriptura, de asemenea fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe neamuri, prin credinţă, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună.” Galateni 3:8. Domnul Isus a recunoscut că Avraam a avut descoperiri deosebite cu privire la ispăşire. El a spus, “Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea: a văzut-o şi s-a bucurat.” Ioan 8:56.

Ca să înţelegem cum a avut aşa o viziune profetică acest patriarh din Vechiul Testament despre lucrarea lui Mesia, trebuie să ne întoarcem înapoi la experienţa lui de pe muntele Moria. Deoarece la început nu crezuse că Dumnezeu era în stare să-i dea un fiu de la Sara, care omeneşte nu mai putea să dea viaţă, Avraam a fost supus unei alte încercări cu privire la puterea lui Dumnezeu de a da viaţă din ceva mort. Dumnezeu i-a spus să-l omoare pe singurul său fiu, pe Isaac, pe altar. Istorisirea acelei călătorii spre muntele Moria reprezintă una din cele mai mişcătoare întâmplări din Cuvântul sacru.

Avraam n-a avut nici o îndoială cu privire la certitudinea poruncii. El era prieten cu Dumnezeu şi învăţase să-I recunoască glasul, dar nu putea să înţeleagă motivul acestei porunci ciudate. Făgăduinţa îi fusese confirmată în repetate rânduri şi anume că Isaac va fi sămânţa prin care urma să vină Mesia. Acum i se cerea să îi ia viaţa acelui copil pe care îl avusese la bătrâneţe şi prin care lumea urma să fie binecuvântată şi răscumpărată. Cum urma să mai vină Mântuitorul prin Isaac dacă el urma să fie ucis pe altar?

Când tatăl şi fiul au ajuns la poalele muntelui, credinţa lui Avraam a cerut cu hotărâre puterea lui Dumnezeu de a învia. El le-a spus servitorilor: “Eu şi băiatul, ne vom duce până colo să ne închinăm şi apoi ne vom întoarce la voi.” Geneza 22:5. De data aceasta nu mai exista nici o şovăire cu privire la imposibilitatea aparentă a făgăduinţei. Nu mai avusese niciodată loc vreo înviere din morţi, dar Avraam credea că Dumnezeu Îşi va împlini făgăduinţa cu privire la sămânţa lui Isaac.

Când Avraam a ridicat cuţitul să-l lovească pe fiul său cel supus, a fost confruntat cu cea mai mare încercare la care a fost supus vreodată un om. Ar fi fost groaznic să-i ia viaţa fiului său, dar printr-o lovitură era gata să nimicească singura speranţă de mântuire atât pentru el însuşi cât şi pentru orice om care urma să se nască. Nimeni în afară de Isus nu va ţine destinul lumii în mâna lui, aşa cum l-a ţinut Avraam în acea clipă. A fost mai mult decât încercarea unei afecţiuni paterne. Omorându-l pe Isaac, Avraam lipsea lumea de un Mântuitor. Cuţitul se afla practic şi la gâtul lui. Cuvântul lui Dumnezeu, care nu greşeşte, îl asigurase că nu se putea naşte nici un Mesia fără Isaac. Începeţi să vedeţi încercarea de foc prin care a trecut Avraam? Nu este de mirare că Domnul Isus a vorbit despre Avraam că va vedea ziua Lui.

Deşi mâna i-a fost oprită şi Dumnezeu a oferit o altă jertfă, Avraam l-a dat cu adevărat pe fiul său în acea zi. El a trăit toată durerea, toată suferinţa şi groaza care însoţeşte moartea singurului copil al cuiva. Deţinând puterea de a salva viaţa fiului Său, nu a vrut să o folosească. Dumnezeu a intervenit doar după ce a fost pe deplin evident că Avraam nu a ezitat să-l aducă drept jertfă pe Isaac. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru credinţa lui Avraam şi pentru credinţa şi supunerea fiului său iubit. Nimeni nu poate să piardă influenţa acestei întâmplări foarte înduioşătoare. Ea aduce iubirea şi jertfa ispăşirii la mintea şi la înţelegerea fiecărui copil al lui Adam. Acum putem înţelege puţin mai bine cum au suferit la cruce Tatăl şi singurul Său Fiu. Preţul mântuirii noastre ne devine mai limpede.

 

Cum ne oferă crucea iertarea

Dar acum trebuie să vorbim despre alt aspect al acestei drame cereşti care va aduce în continuare lumină cu privire la iubirea şi jertfa lui Dumnezeu. Cum poate moartea unui singur om, cel de-al doilea Adam, să le ofere iertare tuturor celor care au păcătuit? Biblia declară: “Şi fără vărsare de sânge, nu este iertare (de păcate).” Evrei 9:22. Întrebarea este “Cum face cu putinţă moartea lui Hristos ca El să ne ierte păcatele?” Asta ne aduce la miezul tuturor lucrurilor pe care le-am învăţat până acum. Domnul Isus a trebuit să sufere cea de a doua moarte ca să capete puterea de a ierta.

Miezul oricărei iertări se află adânc într-o faptă de înlocuire. Oricine iartă o altă persoană trebuie să ia locul acelei persoane pe care o iartă şi să vrea să sufere urmările răului făcut. De exemplu, dacă îi voi ierta cuiva datoria, trebuie să fiu pregătit să sufăr pierderea respectivă. Dacă voi ierta o lovitură, trebuie să accept să sufăr durerea acelei lovituri, fără ca să cer ca cel care a dat-o să fie pedepsit.

Dreptatea cere ca orice vinovat să fie pedepsit pe măsura faptei pe care a făcut-o: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Cel care dă o lovitură trebuie să sufere şi el o lovitură egală în schimb. Totuşi, iertarea îl scapă pe cel vinovat de a primi ceea ce merită pe drept. Cel care iartă, acceptă singur urmările, pentru ca cel vinovat să poată pleca liber fără să fie pedepsit. Astfel, este limpede că există o înlocuire în favoarea celui vinovat în orice faptă de iertare.

Ca o altă demonstraţie a celor zise, să ne închipuim că un om ucis ar putea să-şi ierte asasinul de dincolo de mormânt. Ar trebui să consimtă la propria lui moarte pentru ca asasinul să nu fie pedepsit. Acceptând urmările pedepsei singur, îngăduie ca propria lui moarte să satisfacă vina care legal trebuia aşezată pe criminal.

Această ilustraţie ne aduce foarte aproape de miezul ispăşirii. Practic ne ocupăm aici cu reastabilirea unei relaţii întrerupte. Despre asta tratează ispăşirea. Întotdeauna sunt implicate două părţi, partea vătămată şi rău făcătorul. În acest caz, Dumnezeu este partea vătămată, iar omul, este cel care păcătuieşte împotriva Lui. Dreptatea cere o ispăşire corespunzătoare a păcatului. De aici, rezultă doar două posibile demersuri: fie dreptatea va prescrie pedeapsa corectă, fie partea vătămată va ierta răul suferit. Dacă iertarea urmează să fie extinsă, cel care iartă va trebui să accepte urmările păcatului şi să-l suporte în locul celui vinovat. Pedeapsa pentru păcat este moartea. Aşa că pentru a-i acorda iertare păcătosului, Domnul Isus trebuie să vrea să poarte în propriul Său trup aceeaşi pedeapsă pe care o cere legea călcată de la păcătos.

Pedeapsa pentru păcat nu este prima moarte, ci cea de-a doua moarte. Iată de ce agonia prelungită a Domnului Isus pe cruce nu s-a asemănat de loc cu vreo altă moarte. Mii de criminali au fost răstigniţi în acelaşi fel în care Hristos a fost ţintuit pe cruce, dar ei au suferit doar durerea fizică, trupească a primei morţi. El a trăit condamnarea teribilă şi despărţirea de Dumnezeu pe care le vor simţi cei mai răi dintre păcătoşi în iazul de foc. Firea lui sensibilă a fost traumatizată, fiind obligată să sufere vina violurilor teribile, crimelor şi atrocităţilor. El S-a făcut păcat ca să îngăduie ca mânia deplină a legii să cadă peste El exact la fel cum va cădea peste cei pierduţi.

În nici un alt mod nu ne putem explica agonia tainică a duhului care L-a înconjurat pe Mântuitorul nostru în ultimile Lui ceasuri de viaţă. Din grădina Ghetsemani Domnul Isus a purtat păcatele adunate ale omenirii în inima Sa care se frângea. Nici unei raze de lumină nu i s-a îngăduit să pătrundă dincolo de cortina de înstrăinare totală de Tatăl Său din cer. Pentru a lua locul păcătoşilor vinovaţi şi pentru a oferi iertare, nu trebuia să fie nici o deosebire între vina lor şi vina Lui.

Nimeni să nu sugereze că Tatăl nu a suferit în aceeaşi măsură cu Fiul. Suferinţa divină a lui Dumnezeu în a le îngădui celor răi să-I chinuie Fiul până la moarte reprezintă dovada finală că El ne iubeşte cu aceeaşi iubire cu care L-a iubit pe Domnul Isus. Alegerea cu care a fost confruntat a fost foarte simplă. Ori Îşi cruţa Fiul, ori ne cruţa pe noi. Nu avea de ales. Legea fusese călcată–legea care era sfântă şi desăvârşită. Fiind o reflectare a caracterului Său, nu putea fi nici schimbată, nici distrusă. Vina trebuia plătită. Tatăl îi iubea pe aceia care Îi călcaseră legea, dar Îşi iubea şi Fiul.

Să mai privim o dată scena din jurul crucii. Dumnezeu i-a privit pe acei oameni răi cum Îl scuipau pe Isus, cum Îl loveau pe faţă cu pumnii. Nu meritau nici măcar să-I atingă marginea hainei, dar Îl omorau în bătaie. El avea putere să-i distrugă pe aceşti oameni şi să-i treacă în nefiinţă. El putea să-Şi salveze Fiul din aceste lovituri crude şi ocări, dar dacă ar fi intervenit, nici un om n-ar mai fi trăit vroedată. Adam, Avraam Iosif, Daniel şi oricare alt copil al lui Adam s-ar fi pierdut pentru vecie. Învierea lor depindea în mare măsură de moartea şi învierea Prea Iubitului Său Fiu. În atotştiinţa Lui, probabil că Dumnezeu Şi-a amintit de faţa şi de numele fiecăruia, chiar şi de al acelora care nu se născuseră încă.

În acea clipă, Dumnezeu S-a gândit la dvs. şi la mine. Deşi a văzut de câte ori vom greşi noi din nefericire, tot a dorit ca să fim cu El o veşnicie. El ştia bine că marea majoritate nu vor accepta oferta de viaţă veşnică cu El, deşi urma să li se ofere la un preţ atât de teribil. Dar mai ştia că puţini urmau să-L iubească şi să primească cu bucurie moartea Fiului Său în locul şi în favoarea lor. Aşa că Dumnezeu Şi-a întors faţa de la Fiul Său şi a îngăduit ca El să fie zdrobit de moarte sub povara păcatelor pe care nu le comisese. Chiar soarele şi-a ascuns faţa de la această scenă teribilă, iar pământul s-a cutremurat. “S-a sfârşit!” a strigat Isus şi Şi-a dat viaţa. Ioan 19:30.

 

A fost preţul prea scump?

Preţul răscumpărării fusese plătit. Oare a fost prea scump? Pentru multe milioane de oameni a fost o investiţie inutilă, un sacrificiu zadarnic. Ei urmau să pună un preţ mic pe întreaga jertfă şi să o respingă. Dar ce-aţi putea spune dvs.? Acum, când aţi văzut puţin mai limpede cât a costat, sunteţi în stare să răspundeţi preţului plătit de El pentru a vă salva?

Până acum ne-am oprit asupra scopului enorm al ispăşirii – cum ea a fost îndestulătoare pentru orice bărbat, femeie sau copil care a trăit vreodată. Accentul pe care l-am pus nu trebuie să minimalizeze aspectul suferinţei personale a ceea ce a făcut El. Felul iubirii care L-a adus pe Domnul Isus la cruce a fost de un aşa fel că El ar fi făcut acest sacrificiu chiar pentru un singur suflet. Trebuie să-mi aduc aminte în fiecare zi că Dumnezeu nu numai că “a iubit lumea” dar într-atât m-a iubit pe mine că L-a dat pe Fiul Său. Geniul întregului plan de mântuire se învârte în jurul aplicării morţii Sale în dreptul fiecăruia.

În repetate rânduri se vorbeşte în Biblie despre iubirea Domnului Isus faţă de oameni. O vedem în întrevederile pe care le are cu câte o persoană, întrevederi care Îi iau timp. Unele din cuvântările Lui spirituale cele mai importante au fost rostite unei singure persoane. O mai vedem în călătoria periculoasă pe care a făcut-o traversând marea pentru a-l scăpa pe demonizatul din Gadara. I-au luat două zile din timpul Său preţios să traverseze acea apă învolburată şi să Se întoarcă. Un singur om a fost direct contactat în timpul acelei călătorii neplăcute, dar acel om, mai târziu, a adus tot ţinutul la Mântuitorul.

Ar trebui ca mai întâi să-L privim pe Domnul Isus cum Se comportă cu Nicodim, leproşii, desfrânata şi dispreţuitul vameş ca să putem înţelege valoarea unui singur suflet. El Şi-a luat timp pentru fiecare suflet, indiferent de poziţia sau averea lui. Femeia din Samaria era doar un alt “personaj” de care lumii îi era ruşine, atunci când Domnul Isus a folosit ocazia de a intra în conversaţie cu ea, lucru ce i-a marcat profund viaţa.

Fără îndoială că Domnul Isus socotea fiecare om ca un posibil candidat pentru împărăţia Lui. Cum ne-am putea explica altfel legăturile Lui cu Simon, Zacheu şi Maria Magdalena? El a văzut în fiecare suflet slava puterii de a reflecta propriul Său caracter sfânt atât aici cât şi în veşnicie. A văzut motivul întrupării Sale. El venise să răscumperere fiecare suflet. Aceste chipuri de oameni I-au venit în minte pe când atârna pe cruce şi S-a simţit întărit să bea paharul suferinţei până la capăt.

Una din declaraţiile cele mai uimitoare din Biblie cu privire la ispăşire se găseşte în Evrei 12:2 “Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.”

Cum a fost posibil ca experienţa teribilă de la cruce să aibă vreo bucurie legată de ea? Suntem siguri că a existat vreun motiv de bucurie care L-a întărit să suporte ruşinea şi umilinţa răstignirii. Care era “bucuria care-I era pusă înainte”? Aici se află secretul tăgăduirii Sale de Sine. El a făcut totul în tăria unei bucurii anticipate de a ne deschide larg porţile paradisului pentru a ne ura “Bine aţi venit!” în împărăţia Lui fără de sfârşit. Iubirea pentru noi şi dorinţa de a fi cu noi pe vecie L-au făcut să suporte ceea ce era de nesuportat. Avem aici o asigurare pozitivă că El Se gândea la dvs. şi la mine atunci când suporta durerile înfiorătoare pe cruce.

Oare merită vreun suflet un preţ atât de infinit? În lumina veşniciei răspunsul este Da. Gândiţi-vă numai la adevărul uimitor că un singur suflet răscumpărat va trăi mai mult decât toţi anii adunaţi ai întregii populaţii a pământului. În cele din urmă, în veşnicie, viaţa acelei singure persoane va depăşi de un milion de ori toţi anii vieţii tuturor locuitorilor acestei lumi puşi laolaltă. În acest sens o singură persoană mântuită reprezintă mai multă viaţă, mai multă realizare şi o împlinire mai mare decât toţi cei pierduţi împreună. Probabil că Domnul Isus a recunoscut acest adevăr de fiecare dată când privea faţa vreunui bărbat, vreunei femei sau copil. Chiar în cel mai degradat om a văzut o viaţă, care putea să-I amintească de iubirea Lui pentru mult mai mult timp decât putea fi timpul socotit.

Cu aceste crâmpeie despre adevăratul preţ al Golgotei, cum ar mai putea cineva să privească cu uşurinţă misiunea Lui pe planeta pământ? Dvs. puteţi fi acel suflet care să daţi o mărturie veşnică despre iubirea şi harul Mântuitorului nostru. Niciodată nu s-a oferit atât de mult atât de ieftin. Printr-un singur pas de credinţă, putem schimba dreptul la moarte moştenit de la primul Adam cu bogăţiile de neînchipuit ale celui de-al doilea Adam. Într-o clipă de predare şi de acceptare, începem să avem parte de viaţa pe care El o merita, deoarece El a vrut să poarte vina, condamnarea şi moartea pe care noi o meritam. Ce schimb! Va fi tema inepuizabilă de studiu pentru noi de-a lungul veşniciei. Iar pe când veacurile se vor succede, vom continua să căpătăm o nouă viziune, palpitantă a naturii iubirii şi jertfei ispăşitoare. “Cum vom scăpa noi dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare?” Evrei 2:3. Aşa de mare? Atât de uriaş de mare? Nu există nici un alt răspuns la întrebare care să poată să vă dea scăpare. Primiţi acum această mântuire care a costat atât de mult. Nu o mai amânaţi nici măcar o clipă.

VIAŢA DE DUPĂ MOARTE

Capitolul douăzeci şi şapte

 

Majoritatea creştinilor ştiu că, atunci când mor, oamenii ajung fie în Rai, fie în Iad. Totuşi, nu toţi conştientizează că Raiul nu este locuinţa finală a neprihăniţilor şi că Iadul nu este locuinţa finală a celor nelegiuiţi.

Când mor urmaşii lui Hristos, duhul/sufletul lor merge imediat în Rai, unde locuieşte Dumnezeu (vezi 2 Cor. 5:6-8; Fil. 1:21-23; 1 Tes. 4:14). Totuşi, cândva, în viitor, Dumnezeu va crea un cer nou şi un pământ nou, iar noul Ierusalim va veni din cer pe pământ (vezi 2 Pet. 3:13; Apoc. 21:1-2). Acolo, cei neprihăniţi vor trăi pentru totdeauna.

Când mor cei nelegiuiţi, aceştia se duc imediat în Locuinţa morţilor, dar acesta este doar un loc temporar unde vor aştepta ca trupurile lor să fie înviate. Când va veni acea zi, ei vor sta în faţa tronului de judecată al lui Dumnezeu şi vor fi apoi aruncaţi în iazul cu foc şi pucioasă numit în Biblie Gheena. Vom detalia acest subiect pe baza Scripturii.

Când mor cei nelegiuţi

Pentru a înţelege mai bine ce se întâmplă cu cei nelegiuiţi după moarte, trebuie să studiem un cuvânt ebraic din Vechiul Testament şi trei cuvinte greceşti din Noul Testament. Deşi aceste cuvinte ebraice şi greceşti descriu de fapt trei locuri diferite, toate trei sunt de obicei traduse cu Iad în anumite versiuni din limba engleză, ceea ce poate induce în eroare cititorii.

În primul rând, haide să analizăm cuvântul ebraic Sheol.

Cuvântul Sheol este menţionat de peste şaizeci de ori în Vechiul Testament. În mod cert, se referă la viaţa de după moarte a celor nelegiuiţi. De exemplu, când Core şi urmaşii lui s-au răzvrătit împotriva lui Moise în pustie, Dumnezeu i-a pedepsit deschizând pământul, care i-a înghiţit pe ei şi averile lor. Scriptura spune că au căzut în Sheol:

Şi s-au pogorât astfel de vii în locuinţa morţilor [Sheol], ei şi tot ce aveau; pământul i-a acoperit de tot, şi au pierit din mijlocul adunării (Num. 16:33; subliniere personală).

Mai târziu în istoria Israelului, Dumnezeu i-a avertizat că mânia Lui aprinde un foc care arde până în Sheol:

Căci focul mâniei Mele s-a aprins, şi va arde până în fundul locuinţei morţilor [Sheol], va nimici pământul şi roadele lui, va arde temeliile munţilor (Deut. 32:22; subliniere personală).

Regele David a declarat că:

Cei răi se întorc la locuinţa morţilor [Sheol]: toate neamurile care uită pe Dumnezeu (Ps. 9:17; subliniere personală).

Şi s-a rugat împotriva celor nelegiuiţi spunând:

Să vină moartea peste ei, şi să se pogoare de vii în locuinţa morţilor [Sheol]! Căci răutatea este în locuinţa lor, în inima lor (Ps. 55:15; subliniere personală).

Avertizându-i pe bărbaţii tineri de şiretlicurile prostituatelor, înţeleptul Solomon a scris:

Casa ei este drumul spre locuinţa morţilor [Sheol], drumul care pogoară spre locaşurile morţii…. El nu ştie că acolo sunt morţii şi că oaspeţii ei sunt în văile locuinţei morţilor [Sheol] (Prov. 7:27; 9:18; subliniere personală).

Solomon a scris şi alte proverbe care ne determină să credem că, în mod cert, în Sheol nu va ajunge cel neprihănit:

Pentru cel înţelept cărarea vieţii duce în sus, ca să-l abată de la locuinţa morţilor [Sheol], care este jos (Prov. 15:24; subliniere personală).

Lovindu-l cu nuiaua [pe copil], îi scoţi sufletul din locuinţa morţilor [Sheol] (Prov. 23:14; subliniere personală).

În final, în întâmpinarea descrierii lui Isus despre Iad, Isaia i-a profeţit regelui din Babilon care se ridicase pe sine însuşi că urma să fie aruncat în Sheol:

Locuinţa morţilor [Sheol] se mişcă până în adâncimile ei, ca să te primească la sosire, ea trezeşte înaintea ta umbrele, pe toţi mai marii pământului, scoală de pe scaunele lor de domnie pe toţi împăraţii neamurilor. Toţi iau cuvântul ca să-ţi spună: „Şi tu ai ajuns fără putere ca noi, şi tu ai ajuns ca noi!“ Strălucirea ta s-a pogorât şi ea în locuinţa morţilor [Sheol], cu sunetul alăutelor tale; aşternut de viermi vei avea, şi viermii te vor acoperi. Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.“ Dar ai fost aruncat în locuinţa morţilor [Sheol], în adâncimile mormântului! Cei ce te văd se uită ţintă miraţi la tine, te privesc cu luare aminte şi zic: „Acesta este omul care făcea să se cutremure pământul, şi zguduia împărăţiile, care prefăcea lumea în pustie, nimicea cetăţile şi nu dădea drumul prinşilor săi de război?“ (Isaia 14:9-17; subliniere personală).

Aceste pasaje biblice şi altele asemănătoare ne îndreptăţesc să credem că Sheol a fost şi va fi întotdeauna locul tulburător în care cei nelegiuţi sunt încarceraţi după ce mor. Şi există şi mai multe dovezi în privinţa aceasta.

Hades

Este foarte clar că termenul grecesc Hades folosit în Noul Testament se referă la acelaşi loc la care se referă şi cuvântul ebraic Sheol. Pentru a dovedi acest lucru, tot ce avem de făcut este să comparăm Psalmul 16:10 cu Fapte 2:27 unde este citat:

Căci nu vei lăsa sufletul meu în locuinţa morţilor [Sheol], nu vei îngădui ca prea iubitul Tău să vadă putrezirea (Ps. 16:10, subliniere pesonală).

„Căci nu-mi vei lăsa sufletul în Locuinţa morţilor [Hades], şi nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea“ (Fapte 2:27; subliniere personală).

Aşa stând lucrurile, este interesant că în toate cele zece menţionări din Noul Tesatament cuvântul Hades este folosit în sens negativ şi deseori descris ca un loc tulburător în care cei răi sunt încarceraţi după moarte (vezi Mat. 11:23; 16:18; Luca 10:15; 16:23; Fapte 2:27; 2:31; Apoc. 1:18; 6:8; 20:13-14). Din nou, toate acestea indică faptul că Sheol/Hades este şi va fi locul în care vor suferi cei nelegiuţi după moarte, un loc al chinurilor.[1]

A fost Isus în Sheol/Hades?

Să analizăm în continuare Psalmul 16:10 şi citarea lui de către Petru în Fapte 2:27, două versete care arată că Sheol şi Hades sunt unul şi acelaşi loc. Conform predicii lui Petru din ziua Cincizecimii, David nu vorbea despre el în Psalmul 16:10, ci profeţea despre Isus, având în vedere că trupul lui David, spre deosebire de cel al lui Hristos, a suferit putrezirea (vezi Fapte 2:29-31). În acest caz, înţelegem că în Psalmul 16:10 Cel care vorbea era Isus şi Se adresa Tatălui, declarând credinţa că Tatăl Său nu Îi va abandona sufletul în Sheol şi nici nu va îngădui ca trupul Lui să cunoască puterezirea.

Unii interpretează această declaraţie a lui Isus ca o dovadă că sufletul Său a stat în Sheol/Hades în timpul celor trei zile dintre moarte şi înviere. Totuşi, acest lucru nu este subînţeles. Observă încă o dată că Isus I-a spus Tatălui Său:

Căci nu vei lăsa sufletul meu în locuinţa morţilor [Sheol], nu vei îngădui ca prea iubitul Tău să vadă putrezirea (Ps. 16:10).

Isus nu i-a spus Tatălui Său „Ştiu că sufletul Meu va petrece câteva zile în Sheol/Hades, dar am încredere că nu Mă vei abandona acolo“. Din contră, El a spus: „Cred că atunci când voi muri nu voi fi tratat ca cei nelegiuiţi şi sufletul Meu nu va fi abandonat în Sheol/Hades. Nu voi petrece nici măcar un minut acolo. Nu! Cred că planul Tău este acela de a Mă învia în trei zile şi că nici măcar nu vei permite ca trupul Meu să cunoască putrezirea“.

Această interpretare este cu siguranţă valabilă. Când Isus a spus: „nu vei îngădui ca Sfântul Tău să cunoască putrezire“ nu trebuie să interpretăm că trupul lui Hristos a decăzut progresiv timp de trei zile până când a fost restaurat prin înviere. Îl interpretăm mai degrabă ca semnificând că trupul Său nu a cunoscut nici-o degradare de orice natură în perioada dintre moartea şi învierea Lui.

Tot aşa, afirmaţia că sufletul Său nu va fi lăsat în Locuinţa morţilor nu trebuie interpretat că a stat în Sheol/Hades pentru câteva zile, după care nu a fost abandonat.[2] Îl interpretăm mai degrabă ca semnificând că sufletul Său nu va fi tratat ca sufletul celor nelegiuiţi care era abandonat în Sheol/Hades; că sufletul Său nu va petrece nici măcar un minut acolo. Mai observă că Isus a spus „căci nu vei lăsa sufletul Meu să ajungă (conform versiunii din limba engleză, n. t.) în Locuinţa morţilor [Sheol]” în loc de „căci nu vei lăsa sufletul Meu să rămână în Locuinţa morţilor”.

 

Unde a fost sufletul lui Isus în intervalul de trei zile

Aminteşte-ţi că Isus le-a spus ucenicilor că va petrece trei zile şi trei nopţi în inima pământului (vezi Mat. 12:40). Aceasta nu pare a fi o referire la trupul care va fi înmormântat timp de trei zile într-un mormânt care cu greu ar fi putut fi considerat „inima pământului“. Isus vorbea mai degrabă despre duhul/sufletul Lui. De aceea, putem conclude că duhul/sufletul nu era în Cer în timpul dintre moarte şi înviere. Isus a afirmat acest lucru la învierea Sa când i-a spus Mariei că încă nu Se urcase la Tatăl (vezi Ioan 20:17).

Ţine minte că Isus i-a spus, de asemenea, tâlharului pocăit de pe cruce că va fi cu El în Paradis[3] chiar în acea zi (Luca 23:43). Punând toate aceste fapte laolaltă, ştim că duhul/sufletul lui Isus a petrecut trei zile şi trei nopţi în inima pământului şi că cel puţin o parte din acel timp l-a petrecut în „Paradis“, ceea ce nu pare a fi sinonimul acceptabil al locului de chin numit Sheol/Hades!

Toate acestea mă determină să cred că există un loc în inima pământului în afară de Sheol/Hades, un loc numit Paradis. Această idee este în mod sigur susţinută de una dintre poveştile lui Isus despre doi oameni care au murit – bogatul şi Lazăr. Să citim povestea lor:

„Era un om bogat, care se îmbrăca în porfiră şi in subţire; şi în fiecare zi ducea o viaţă plină de veselie şi strălucire. La uşa lui, zăcea un sărac, numit Lazăr, plin de bube. Şi dorea mult să se sature cu fărămiturile, care cădeau de la masa bogatului; până şi cânii veneau şi-i lingeau bubele. Cu vremea, săracul a murit; şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul, şi l-au îngropat. Pe când era el în Locuinţa morţilor [Hades], în chinuri, şi-a ridicat ochii în sus, a văzut de departe pe Avraam, şi pe Lazăr în sânul lui, şi a strigat: «Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine, şi trimite pe Lazăr să-şi moaie vârful degetului în apă, şi să-mi răcorească limba; căci grozav sunt chinuit în văpaia aceasta.» «Fiule», i-a răspuns Avraam, «adu-ţi aminte, că în viaţa ta, tu ţi-ai luat lucrurile bune, şi Lazăr şi-a luat pe cele rele; acum aici, el este mângîiat, iar tu eşti chinuit. Pe lângă toate acestea, între noi şi între voi este o prăpastie mare, aşa că cei ce ar vrea să treacă de aici la voi, sau de acolo la noi, să nu poată» (Luca 16:19-26; subliniere personală).

Unde era Lazăr?

Observă că bogatul s-a trezit în Locuinţa morţilor, dar îl putea vedea pe Lazăr în alt loc stând cu Avraam. De fapt, despre Lazăr se spune că era „în sânul lui Avraam“ ceea ce nu reprezenta numele locului, ci era probabil o referinţă la confortul pe care îl primea Lazăr de la Avraam odată cu sosirea în locul respectiv.

Cât de mare era distanţa dintre bogat şi Lazăr după ce au murit?

Scriptura ne spune că bogatul l-a văzut pe Lazăr „de departe“ şi ni se spune că exista „o prăpastie mare“ între ei. Astfel, distanţa dintre ei nu poate fi decât speculată. Pare totuşi rezonabil să credem că distanţa dintre ei nu era atât de mare ca distanţa dintre inima pământului şi cer. Altfel ar părea destul de imposibil ca bogatul să fi fost în stare să îl vadă pe Lazăr (altfel decât cu ajutor divin) şi nici nu ar fi avut nici un rost să fie menţionată „prăpastia mare“ dintre cele două locaţii, prăpastie folosită în mod specific pentru a împiedica trecerea dintr-o parte într-alta. Mai mult, bogatul „a strigat“ la Avraam şi Avraam i-a răspuns. Aceasta ne-ar induce să credem că erau destul de aproape unul de celălalt, având în vedere că se puteau auzi peste „prăpastia mare“.

Toate aceste lucruri mă determină să cred că Lazăr nu era în ceea ce numim noi cer, ci mai degrabă într-un compartiment separat din interiorul pământului.[4] Trebuie să fi fost locul pe care Isus l-a numit Paradis în replica dată tâlharului pocăit. După moartea lor, neprihăniţii din Vechiul Testament mergeau în Paradisul din inima pământului. Tot acolo au mers şi Lazăr şi Isus şi tâlharul pocăit.

Se pare că tot acolo a fost trimis şi profetul Samuel, după ce a murit. În 1 Samuel 28 citim că Dumnezeu a permis duhului profetului mort Samuel să apară şi să-i profeţească lui Saul. Vrăjitoarea din En-Dor l-a descris pe Samuel lui Saul astfel: „Văd o fiinţă dumnezeiască sculându-se din pământ.“ (1 Sam. 28:13; subliniere personală) Samuel însuşi i-a zis lui Saul: „Pentru ce m-ai tulburat, chemându-mă [sus]?“ (1 Sam. 28:15; subliniere personală). Se pare că duhul/sufletul lui Samuel fusese în Paradis, în inima pământului.

Scriptura pare să sprijinească faptul că, la învierea lui Isus, Paradisul a fost golit, iar cei neprihăniţi care au murit în timpul Vechiului Testament au mers în cer cu Isus. Biblia spune că atunci când Isus S-a ridicat la cer din cele mai adânci părţi ale pământului „a luat prinşi de război“ (vezi Efes. 4:8-9; Ps. 68:18). Presupun că aceşti captivi au fost toţi cei care trăiau în Paradis. Cu siguranţă că Isus nu a eliberat oameni din Sheol/Hades.[5]

Isus le-a predicat sufletelor din închisoare

Scriptura ne spune, de asemenea, că Isus a propovăduit unui grup de oameni, duhuri fără trup, cândva între moartea şi învierea Sa. În 1 Petru 3 citim:

Hristos, de asemenea, a suferit odată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu. El a fost omorât în trup, dar a fost înviat în duh, în care S-a dus să propovăduiască duhurilor din închisoare, care fuseseră răzvrătite odinioară, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în aşteptare, în zilele lui Noe, când se făcea corabia, în care au fost scăpate prin apă un mic număr de suflete, şi anume opt (1 Petru 3:18-20).

Acest pasaj biblic trezeşte desigur anumite întrebări la care nu am nici un răspuns. De ce ar merge Isus să propovăduiască unor oameni neascultători care au murit în vremea potopului lui Noe? Ce le-a spus?

În orice caz, Scriptura pare să susţină faptul că Isus nu Şi-a petrecut în Paradis toate cele trei zile şi nopţi dintre moartea şi învierea Lui.

Gheena

Astăzi, când mor trupurile celor neprihăniţi, duhul/sufletul lor merge imediat în Rai (vezi 2 Cor. 5:6-8; Fil. 1:21-23; 1 Tes. 4:14).

Cei nelegiuiţi încă se duc în Locuinţa morţilor (Sheol/Hades) unde sunt chinuiţi şi aşteaptă învierea trupurilor pentru judecata finală şi pentru a fi aruncaţi în „iazul de foc“, un loc care este diferit de Sheol/Hades.

Acest iaz de foc este descris de un al treilea cuvânt tradus uneori cu Iad, cuvântul grecesc fiind Gehenna. Acest cuvânt a fost derivat din numele dat unui morman de gunoi aflat în afara Ierusalimului, în valea Hinom, o movilă de putreziciuni, infestată cu viermi şi larve, din care ieşea în continuu foc şi fum.

Când a vorbit Isus despre Gheena, S-a referit ca fiind un loc în care oamenii vor fi aruncaţi cu trupul. De exemplu, în Evanghelia după Matei a spus:

„Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o şi leapădă-o de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă….Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă“ (Mat. 5:30, 10:28; subliniere personală).

Gheena şi Hades nu ar putea fi unul şi acelaşi loc deoarece Scriptura spune că cei nelegiuiţi sunt trimişi în Hades fără trup, doar duhul/sufletul lor. Numai după domnia de o mie de ani a lui Hristos cei nelegiuţi vor fi înviaţi şi judecaţi înaintea lui Dumnezeu, pentru ca apoi să fie aruncaţi în iazul de foc sau Gheena (vezi Apoc. 20:5, 11-15). Mai mult, într-o zi, Locuinţa morţilor însăşi (Hades) va fi aruncat în acest iaz de foc (vezi Apoc. 20:14), aşa că aceasta nu poate fi decât un loc diferit de iazul de foc.

Tartaros

Cel de al patrulea cuvânt tradus în engleză cu Iad este grecescul tartaros. Acesta se găseşte doar într-un singur loc în Noul Testament:

Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu pe îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat în Adânc [tartaros], unde stau înconjuraţi de întuneric, legaţi cu lanţuri şi păstraţi pentru judecată (2 Petru 2:4).

Tartaros este în mod normal considerat o închisoare specială pentru îngerii care au păcătuit; de aceea, acesta nu este nici Sheol/Hades, nici Gheena. Iuda a scris, de asemenea, despre îngerii care sunt închişi:

El a păstrat pentru judecata zilei celei mari, puşi în lanţuri veşnice, în întuneric, pe îngerii care nu şi-au păstrat vrednicia, ci şi-au părăsit locuinţa (Iuda 6).

Terorile Iadului

De îndată ce moare o persoană nepocăită, acesteia nu i se mai dă nici o posibilitate de a se pocăi. Soarta ei este pecetluită. Biblia spune: „…oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata“ (Evrei 9:27).

Iadul este etern, iar cei care sunt duşi acolo nu mai au nici o speranţă de scăpare. Vorbind despre condamnarea celor nelegiuţi, Isus a spus: „Şi aceştia vor merge în pedeapsa veşnică, iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică“ (Mat. 25:46; subliniere personală). Pedeapsa celor nelegiuiţi în Iad este la fel de eternă ca şi viaţa celor neprihăniţi.

De asemenea, Pavel a scris:

Fiindcă Dumnezeu găseşte că este drept să dea întristare celor ce vă întristează, şi să vă dea odihnă atât vouă, care sunteţi întristaţi, cât şi nouă, la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos. Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veşnică, de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui (2 Tes. 1:6-9; subliniere personală).

Iadul este un loc de o agonie nedescrisă, deoarece el va constitui o pedeapsă fără-sfârşit. Închis acolo pentru totdeauna, cel nelegiuit va suporta vina eternă şi va suferi mânia lui Dumnezeu într-un foc care nu se va stinge.

Isus a descris Iadul ca pe „întunericul de afară“ unde va fi „plânsul şi scrâşnirea dinţilor“ şi unde „viermele lor nu moare, şi focul nu se stinge“ (Mat. 22:13; Marcu 9:44). O, cât de mult este nevoie să avertizăm oamenii de acest loc şi să le spunem despre mântuirea oferită doar prin Hristos!

Una dintre denominaţii propagă conceptul purgatoriului, un loc în care credincioşii vor suferi pentru un timp pentru a fi purificaţi de păcatele lor pentru a deveni astfel demni de Rai. Totuşi, această idee nu apare niciunde în Biblie.

Neprihăniţii după moarte

După ce moare un credincios, duhul lui merge imediat în Rai pentru a fi cu Domnul. Pavel a clarificat acest lucru când a scris despre propria lui moarte:

Căci pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig. Dar dacă trebuie să mai trăiesc în trup, face să trăiesc; şi nu ştiu ce trebuie să aleg. Sunt strâns din două părţi: aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai bine (Fil. 1:21-23; subliniere personală).

Observă că Pavel a spus că dorea să plece şi că, dacă pleca într-adevăr, atunci urma să fie cu Hristos. Duhul lui nu ar fi intrat într-o stare inconştientă, aşteptând învierea (aşa cum cred, din nefericire, unii).

De asemenea, observă că Pavel a spus că pentru el a muri era un câştig. Acest lucru ar fi fost adevărat numai dacă mergea în Rai după ce murea.

Pavel a declarat, de asemenea, în a doua scrisoare către Corinteni că, dacă duhul unui credincios părăseşte trupul, atunci se duce „acasă la Domnul“:

Aşadar, noi întotdeauna suntem plini de încredere; căci ştim că, dacă suntem acasă în trup, pribegim departe de Domnul, pentru că umblăm prin credinţă, nu prin vedere. Da, suntem plini de încredere, şi ne place mult mai mult să părăsim trupul acesta, ca să fim acasă la Domnul (2 Cor. 5:6-8).

Pentru a întări această idee, Pavel a mai adăugat:

Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n-au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El (1 Tes. 4:13-14).

Dacă, la întoarcerea Sa, Isus îi va aduce înapoi împreună cu El pe cei ce „au adormit în El“, atunci înseamnă că aceştia sunt acum cu El în cer.

Anticiparea Raiului

Cum este Raiul? Nu vom putea niciodată cuprinde pe deplin în mintea noastră finită măcar o fărâmă din gloria ce ne aşteaptă acolo, iar Biblia ne dă doar o idee despre aceasta. Pentru creştini, cel mai incitant fapt despre Rai este acela că Îl vom vedea pe Domnul şi Mântuitorul nostru, pe Isus, şi pe Dumnezeu, Tatăl nostru, faţă în faţă. Vom trăi în „casa Tatălui“:

„În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi“ (Ioan 14:2-3).

Când vom ajunge în Rai, multe dintre misterele pe care mintea noastră nu le poate înţelege acum se vor elucida. Pavel a scris:

Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin (1 Cor. 13:12).

Cartea Apocalipsa ne dă cea mai bună imagine despre cum va fi în Rai. Descris ca un loc cu o activitate intensă, de o frumuseţe extraordinară, de o variaţie nelimitată şi de o bucurie inexprimabilă, Raiul nu va fi un loc în care oamenii doar stau pe nori şi cântă din harfă toată ziua!

Ioan, căruia i s-a dat la un moment dat o viziune despre Rai, a observat mai întâi tronul lui Dumnezeu, în centrul universului:

Numaidecât am fost răpit în Duhul. Şi iată că în cer era pus un scaun de domnie, şi pe scaunul acesta de domnie şedea Cineva. Cel ce şedea pe el, avea înfăţişarea unei pietre de iaspis şi de sardiu; şi scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smarald la vedere. Împrejurul scaunului de domnie stăteau douăzeci şi patru de scaune de domnie; şi pe aceste scaune de domnie stăteau douăzeci şi patru de bătrâni, îmbrăcaţi în haine albe; şi pe capete aveau cununi din aur. Din scaunul de domnie ieşeau fulgere, glasuri şi tunete. Înaintea scaunului de domnie ardeau şapte lămpi de foc, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu. În faţa scaunului de domnie, mai este un fel de mare de sticlă, asemenea cu cristalul. În mijlocul scaunului de domnie şi împrejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline cu ochi pe dinainte şi pe dinapoi. Cea dintâi făptură vie seamănă cu un leu; a doua seamănă cu un viţel; a treia are faţa ca a unui om; şi a patra seamănă cu un vultur care zboară. Fiecare din aceste patru făpturi vii avea câte şase aripi, şi erau pline cu ochi de jur împrejur şi pe dinăuntru. Zi şi noapte, ziceau fără încetare: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine!“ Când aceste făpturi vii aduceau slavă, cinste şi mulţumiri Celui ce şedea pe scaunul de domnie, şi care este viu în vecii vecilor, cei douăzeci şi patru de bătrâni cădeau înaintea Celui ce şedea pe scaunul de domnie, şi se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor, îşi aruncau cununile înaintea scaunului de domnie, şi ziceau: „Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile, şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!“ (Apoc. 4:2-11).

Ioan şi-a dat toată silinţa pentru a descrie în termeni pământeşti ceea ce cu greu ar putea fi comparat cu lucrurile de pe pământ. Desigur, nu vom putea înţelege tot ceea ce a văzut el până când nu vom vedea cu ochii noştri. Dar cu siguranţă această este o lectură sugestivă.

Cele mai inspirante pasaje despre Rai se găsesc în Apocalipsa capitolele 21 şi 22, unde Ioan a descris noul Ierusalim care în prezent este în ceruri, dar care va coborâ pe pământ după domnia de o mie de ani a lui Hristos:

Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu. Lumina ei era ca o piatră prea scumpă, ca o piatră de iaspis, străvezie ca cristalul. Era înconjurată cu un zid mare şi înalt. Avea douăsprezece porţi, şi la porţi, doisprezece îngeri. Şi pe ele erau scrise nişte nume: numele celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui Israel. Spre răsărit erau trei porţi; spre miazănoapte, trei porţi; spre miazăzi, trei porţi; şi spre apus trei porţi. Zidul cetăţii avea douăsprezece temelii, şi pe ele erau cele douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului. Îngerul, care vorbea cu mine, avea ca măsurătoare o trestie din aur, ca să măsoare cetatea, porţile şi zidul ei. Cetatea era în patru colţuri, şi lungimea ei era cât lărgimea. A măsurat cetatea cu trestia, şi a găsit aproape douăsprezece mii de prăjini. Lungimea, lărgimea şi înalţimea erau deopotrivă. I-a măsurat şi zidul, şi a găsit o sută patruzeci şi patru de coţi, după măsura oamenilor, căci cu măsura aceasta măsura îngerul. Zidul era zidit de iaspis, şi cetatea era din aur curat, ca sticla curată. Temeliile zidului cetăţii erau împodobite cu pietre scumpe de tot felul: cea dintâi temelie era de iaspis; a doua, de safir; a treia de halchedon; a patra, de smarald; a cincea de sardonix: a şasea, de sardiu; a şaptea, de hrisolit; a opta, de beril; a noua, de topaz; a zecea, de hrisopraz; a unsprezecea, de iacint; a douăsprezecea, de ametist. Cele douăsprezece porţi erau douăsprezece mărgăritare. Fiecare poartă era dintr-un singur mărgăritar. Uliţa cetăţii era din aur curat, ca sticla străvezie. În cetate n-am văzut nici un Templu; pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul, sunt Templul ei. Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună, ca s-o lumineze; căci o luminează slava lui Dumnezeu, şi făclia ei este Mielul. Neamurile vor umbla în lumina ei, şi împăraţii pământului îşi vor aduce slava şi cinstea lor în ea. Porţile ei nu se vor închide ziua, fiindcă în ea nu va mai fi noapte. În ea vor aduce slava şi cinstea Neamurilor. Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună; ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului. Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului. În mijlocul pieţii cetăţii, şi pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod, şi dând rod în fiecare lună; şi frunzele pomului slujesc la vindecarea Neamurilor. Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui, şi Numele Lui va fi pe frunţile lor. Acolo nu va mai fi noapte. Şi nu vor mai avea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Şi vor împărăţi în vecii vecilor (Apoc. 21:10-22:5).

Fiecare urmaş al lui Isus poate aştepta cu nerăbdare aceste minunăţii, atâta vreme cât continuă să meargă prin credinţă. Fără îndoială că ne vom petrece primele zile în ceruri întrebându-ne unii pe alţii: „Uau! Deci asta încerca Ioan să descrie în Apocalipsa!?“

 


[1] Unii încearcă să îşi susţină cauza folosind câteva pasaje biblice precum Gen. 37:35, Iov 14:13, Ps. 89:48, Ecles. 9:10 şi Isaia 38:9-10, spunând că Sheol era un loc în care ajungeau şi cei neprihăniţi după ce mureau. Dovezile biblice în favoarea acestei idei nu sunt convingătoare. Dacă Sheol era un loc în care mergeau atât cei nelegiuţi, cât şi cei neprihăniţi, atunci Sheol trebuia să fie alcătuit din două compartimente diferite, unul un iad şi altul un paradis, lucru asupra cărora cei care promovează această variantă nu cad de acord.

[2] Cei care subscriu acestei interpretări particulare trebuie să subscrie şi altor două interpretări. Una este teoria că Sheol/Hades era numele dat locului în care se ducea cei nelegiuiţi şi cei neprihăniţi după moarte, loc divizat în două compartimente: unul pentru chin şi unul pentru Rai, unde a mers şi Isus. Cealaltă teorie este aceea că Isus a îndurat chinurile celor condamnaţi timp de trei zile şi trei nopţi în focul din Sheol/Hades şi a suferit până la maxim pedeapsa păcatului în locul nostru. Aceste două teorii sunt greu de dovedit din punct de vedere biblic şi nici una dintre ele nu este necesară dacă Isus nu a petrecut deloc timp în Sheol/Hades. Iată ce înseamnă de fapt declaraţia Lui. Referitor la a doua teorie, Isus nu a suferit chinurile celor condamnaţi în cele trei zile şi trei nopţi dintre moartea şi învierea Sa, deoarece mântuirea noastră a fost cumpărată prin suferinţele de pe cruce (vezi Col. 1:22), şi nu prin pretinsele suferinţe din Sheol/Hades.

[3] În toate traducerile din limba engleză, Isus îi spune tâlharului că va fi cu El în Paradis. Termenul grecesc paradeisos tradus cu „Rai“ în versiunea Cornilescu a Evangheliei după Luca 23:43, în engleză este tradus întotdeauna cu „paradis“. Nu este cuvântul ouranos, echivalentul grec al cuvântului „Rai“. Astfel, cititorii români ar trebui să conştientizeze că traducerea română este deficitară în acest caz. Cuvântul grec paradeisos nu ar trebui tradus cu „Rai“, deoarece este clar că Isus nu a mers în Rai în acea zi. El nu a ajuns în Rai decât după înviere, trei zile mai târziu, conform mărturiei Sale.

[4] Obervă de asemenea că atât Lazăr, cât şi bogatul, deşi separaţi de trupurile lor, aceştia eru conştienţi şi posedau toate simţurile precum văzul, auzul, simţul tactil. Ei puteau simţi durerea şi confortul şi îşi puteau aminti experienţe trecute. Acest fapt anulează teoria „adormirii sufletului“ – ideea că oameni intră într-o stare inconştientă când mor, aşteptând să-şi recapete cunoştinţa la învierea trupurilor.

[5] Unii afirmă, şi poate sunt îndreptăţiţi, că aceşti captivi despre care se vorbeşte în Efeseni 4:8-9 ne reprezintă pe noi, care eram captivi păcatului şi acum suntem eliberaţi prin învierea lui Hristos.

 

Judecă-te pe tine însuți,daca vrei sa nu fii judecat de Dumnezeu…
Dumnezeu se împotrivește celor mândri, dar celor smeriți le dă har. A se judeca și smeri pe sine este cel mai mare lucru pe care-l poți face în viață!

Scris de Elias Aslaksen
Judecă-te pe tine însuți
Totul merge după legi – și când vine vorba de mântuire. Exact cum există legi ale naturii, există și legi spirituale.

Temelia pentru mântuire, de la început până la sfârșit – de când suntem începători până suntem desăvârșiți – este legea smereniei. Despre aceasta scrie în una dintre epistolele lui Petru și în epistola lui Iacov, cuvânt cu cuvânt.

Legea smereniei
Legea sună astfel: „Dumnezeu dă har celui smerit.” Și avem și opusul: „Celui mândru” – sau cel îngâmfat, sau înfumurat și înțelept de sine – „îi stă împotrivă”. Când tu nu ești smerit și nu te rogi pentru har, atunci te rogi „la vânt.”

Nu putem semăna cartofi și să secerim mure, oricât de mult ne-am dori asta; oricât de mult îngrășământ am pune și oricât de mult ar ploua și oricât de mult am lucra pământul ca totul să aibă condițiile optime de creștere, tot nu e posibil. Nu e posibil să primești har când nu ești smerit.

Cel mai puternic cuvânt pe care îl avem despre smerenie este cuvântul lui Isus, care spune așa: „Cel ce se smerește, va fi înălțat” (Luca 14:11), și noi obișnuim să spunem: chiar dacă vrea el sau nu. Dumnezeu este îndrăgostit de astfel de persoane. Chiar dacă te rogi să nu fii înălțat, tu ești înălțat oricum. Atât de sigur este acest lucru.

Prima și a doua clasă de smerenie
Se întâmplă așa că, atunci când te smerești, scazi în ochii tuturor oamenilor proști și crești în ochii tuturor oamenilor înțelepți. Și în orice caz, indiferent de ce cred oamenii proști sau înțelpți, tu ești înălțat. Așadar, este complet fără sens, din punct de vedere duhovnicesc, să te îngrozești, să disprețuiești înjosirea de sine sau să te gândești că este cel mai rău lucru ce ți se poate întâmpla.

Deci, să te aperi sau să te scuzi este cea mai mare nebunie care poate exista – asta înseamnă să îndepărtezi mântuirea de la tine. Și noi trebuie întotdeauna să căutăm cel mai bun – trebuie să căutăm lucrurile de primă clasă – tocmai a se judeca pe tine însuți, a te smeri pe tine însuți, a te înjosi pe tine însuți; și asta din proprie inițiativă. Aceasta este cea mai mare, slăvită și binefăcătoare lucrare care există, în orice situație, în orice moment în care trăim.

Ar trebui să te îndrăgostești și să te folosești de aceasta în fiecare ocazie. Și același lucru este cu a te smeri din proprie inițiativă, nu pentur că ceilalți consideră că tu ar trebui s-o faci. Doar aceasta se încadrează în prima clasă. – Dar Dumnezeu este peste măsură de îndurător și milos și de aceea poate merge bine și cu clasa adoua de smerenie.

Să te smerești din proprie inițiativă, nu pentru că ceilalți socotesc că tu ar trebui s-o faci.

Clasa a doua în această legătură este să fii înjosit – să fii smerit. Aceasta este ceva ce Dumnezeu obișnuiește să facă. Dar nici atunci nu este garantat că ești mântuit, dar ea propune o posibilitate. Este o cerință să fii mântuit cînd te încadrezi doar în clasa a doua, și aceasta este să recunoști și să primești în totalitate smerenia și înjosirea, nu doar cu gura, ci și cu inima. Atunci și tu ești înălțat.

Sunt o mulțime de oameni care păcătuiesc zi de zi și nu recunosc nimic – nu cer niciodată iertare – nici nu-și cer scuze măcar. Este o normalitate pentru astfel de persoane să se apere „cu dinți și gheare”. Da, te ții chiar de cea mai subțire „ață” pentru a te apăra. Te aperi cu tot ce găsești. Atunci, cu motivele tale, îți îndepărtezi mântuirea – lucrezi împotriva mântuirii tale.

Mântuit prin recunoaștere de sine
Nu există nici un mod de a fi mântuit decât prin recunoaștere – prin a te smeri și a te înjosi și recunoaște; prin a te judeca pe tine însuți.

Avem un cuvânt de o seriozitate de moarte despre aceasta: 1. Cor. 11:31-32. „Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi. Dar, când suntem judecaţi, suntem pedepsiţi de Domnul, ca să nu fim osândiţi odată cu lumea.”

E la fel de simplu ca „un, doi, trei”: Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecați.
E la fel de simplu ca „un, doi, trei”: Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecați – bineînțeles, căci nu există un motiv pentru asta. Dar dacă am omis asta, atunci Dumnezeu este iubitor și ne judecă, pentru a ne mai oferi o șansă, iar dacă noi nu acceptăm această judecată – această înjosire, această smerire, atunci vom fi judecați împreună cu lumea.
Dar atunci vine din nou marea întrebare, dacă primesc această judecată, căci dacă nu o primesc, atunci voi fi judecat împreună cu lumea! Poți să citești oricât de mult vrei – nu scrie nimic altceva.

Și merge de la sine – este aproape o observație naturală – nu există „a te smeri prea mult”, dar să te smerești prea puțin există în cantități mari. Nimeni, niciodată nu s-a smerit prea mult.

Putem avea aceasta ca un răspuns pentru orice – când există ceva care n-ar trebui să fie: Vine de acolo că este o lipsă strigător la cer de mare de frică de Dumnezeu. Nu iei Cuvântul lui Dumnezeu cu seriozitate de moarte, – dar el este serios de moarte.

Succes din inimă la toți! Succes către un viitor nedescriptibil de slăvit – o mântuire enormă și completă! Și doar Dumnezeu singur poate da har pentru asta. Și El dă cu plăcere har pentru asta, cu mare plăcere. Asta este intenția Lui pentru fiecare în parte.

Fragment dintr-o predică a lui Elias Aslaksen.
Publicat în cartea «Ultimele vorbiri ale lui Elias Aslaksens»
© Copyright Stiftelsen Skjulte Skatters Forlag

Ce spune Biblia despre ziua judecății?

Învață despre ce se va întâmpla în ziua în care toți se vor înfățișa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos.

Ce spune Biblia despre ziua judecății?

Ziua judecății, cunoscută și ca Ziua Judecății sau Ultima judecată, este ultimul lucru ce se va întâmpla înainte ca Dumnezeu să distrugă cerul cel vechi și pământul cel vechi, care este decăzut din cauza păcatului. Înainte să creeze cerul și pământul Lui cel nou, El trebuie să îndepărteze tot ceea ce poate aduce cu sine păcat în creația cea nouă.

Diavolul tocmai a fost aruncat în iazul de foc, acolo unde au fost fiara și proorocul mincinos (Anticrist) de când Isus a venit înapoi și i-a biruit, înainte ca împărăția de 1000 de ani să înceapă. Aceasta va fi pedeapsa veșnică pentru păcatul și răzvrătirea lor împotriva lui Dumnezeu. Acum a venit timpul ca Dumnezeu să judece cine li se va alătura în iazul de foc, și cine este demn de un loc pe noul pământ.

Căci toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-și primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup.” 2. Corinteni 5:10.

Mireasa și martirii

Cei care sunt Mireasa lui Hristos vor fi scutiți de aceasta judecată. Ei au stat deja înaintea scaunului de judecată al lui Hristos în situațiile zilnice. Ei au lăsat ca lumina lui Dumnezeu să lumineze în inimile lor ca să le arate păcatul și nedreptatea cu care trebuia să se termine. Ei și-au recunoscut păcatul prin voia lor liberă, au purtat o luptă contra lui și au fost curățiți prin sângele lui Isus. Și ei nu au primit doar iertarea păcatelor, ci ei au folosit puterea care este disponibilă în Duhul Sfânt pentru a birui.

Ei au stat deja înaintea scaunului de judecată al lui Hristos în situațiile zilnice.

Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecați. Dar, când suntem judecați, suntem pedepsiți de Domnul, ca să nu fim osândiți odată cu lumea.” 1. Corinteni 11:31-32.

Martirii sunt, de asemenea, scutiți de această judecată – cei care au trecut prin necazul cel mare, care au stat împotriva fiarei, care nu și-au pus semnul fiarei, și care au fost omorâți din cauza credincioșiei lor. (Apocalipsa 13:15-17) Ei au fost deja încercați și au împărățit împreună cu Isus în împărăția de 1000 de ani. (Apocalipsa 20:4)

Cărțile se deschid

„Apoi am văzut un scaun de domnie mare și alb, și pe Cel ce ședea pe el. Pământul și cerul au fugit dinaintea Lui și nu s-a mai găsit loc pentru ele. Și am văzut pe morți, mari și mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Niște cărți au fost deschise. Și a fost deschisă o carte, care este Cartea Vieții. Și morții au fost judecați după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărțile acelea.” Apocalipsa 20:11-15.

Evidența lui Dumnezeu este așa de exactă că Isus spune că vom răspunde pentru orice cuvânt nefolositor. Fiecare din noi scrie o carte cu viața sa. Tot ceea ce facem este înregistrat. Gândește-te cum va fi atunci când Dumnezeu va depăna amintirile noastre. Dacă am păcătuit, avem posibilitatea acum, în timp ce trăim, să ne pocăim și să primim iertare. Atunci Dumnezeu alungă păcatul și nu-Și mai amintește niciodată de el. Când cărțile se vor deschide, noi va trebui să avem, și să dăm socoteală doar pentru fapte bune.

„…nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele lor, nici de fărădelegile lor.” Evrei 10:17.

Judecată dreaptă

Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărți pe unii de alții cum desparte păstorul oile de capre; și va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui.” Matei 25:31-46.

Toți vor fi chemați să stea în fața tronului cel mare și alb în ziua aceea, chiar și acele milioane de oameni care au fost conștienți și de lege și de evanghelie. Totuși, Dumnezeu a creat fiecare persoană cu ceva foarte important – un cuget. Legile despre bine și rău sunt scrise în inimă, și cugetul trebuie să controleze acțiunile persoanei. De aceea au și ei ceva la care să răspundă în acea zi când Dumnezeu va judeca ascunzișurile oamenilor. Dacă ei, cu toate acestea, nu au avut înțelegere despre corect și greșit într-un domeniu, nu vor fi judecați pentru asta. (Citește Romani 2:12-16.)

Legile despre bine și rău sunt scrise în inimă, și  cugetul trebuie să controleze acțiunile persoanei.

Atunci va spune Isus: Căci am fost flămând, și Mi-ați dat de mâncat; Mi-a fost sete, și Mi-ați dat de băut; am fost străin, și M-ați primit; am fost gol, și M-ați îmbrăcat; am fost în temniță, și ați venit pe la Mine. Atunci cei neprihăniți Îi vor răspunde: Doamne, când Te-am văzut noi flămând și Ți-am dat să mănânci? Sau fiindu-Ți sete și Ți-am dat de ai băut?» Matei 25:35-37.

Chiar dacă ei erau total conștienți că ei Îi slujeau lui Isus prin faptele lor, El le va spune: „Veniți binecuvântații Tatălui Meu de moșteniți Împărăția care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii.” Matei 25:34. Aceasta este răsplata lor pentru că au urmat cugetul și pentru că au fost ascultători de legile care sunt scrise in inimile oamenilor.

Slavă, cinste și pace va veni însă peste oricine face binele; mai întâi peste iudeu, apoi peste grec. Căci înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere fața omului…” Romani 2:10-11.

Tuturor celor care și-au împietrit inimile împotriva binelui, care au mers împotriva cugetului lor și au făcut ceea ce era rău, în ciuda faptului că știau, le va spune Isus: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic care a fost pregătit diavolului și îngerilor lui!” Matei 25:41.

Momentul hotărâtor

Și Moartea și Locuința morților au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în Cartea Vieții a fost aruncat în iazul de foc.” Apocalipsa 20:14-15. Nu e de mirare că Isus a spus să ne bucurăm că numele noastre sunt scrise în Cartea Vieții.

Atunci s-au terminat toate socotelile și totul este pus la locul său. Păcatul și moartea sunt în sfârșit departe pentru totdeauna.  Cu toată suferința și mizeria, și în ciuda puterii înselătoare a lui Satan, Și-a încheiat Dumnezeu, în înțelepciunea și puterea Lui, lucrarea cu Mireasa, martirii, și cu oile care au fost adunate la dreapta mânei lui Isus. Aceștia sunt cei care sunt scriși în Cartea Vieții, și vor trăi veșnic cu Tatăl și Fiul în pământul și cerul nou.

Apocalipsa 20:14,15 14Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua.

Moartea şi Locuinţa morţilor. Aici moartea şi locuinţa morţilor sunt personificate. Faptul că ele sunt aruncate în iazul de foc reprezintă sfârşitul morţii şi al locuinţei morţilor. Ele nu vor mai exista niciodată pe noul pământ; sunt fenomene care aparţin numai acestei lumi. Moartea este ultimul vrăjmaş care va fi nimicit (1 Corinteni 15,26.53–55).

Iazul de foc. Vezi comentariul de la v. 10.

Moartea a doua. Vezi comentariul de la v. 6.

15Oricine n-a fost găsit scris în Cartea Vieţii a fost aruncat în iazul de foc.

Oricine. Numai numele celor credincioşi vor fi păstrate în cartea vieţii. Numele celor care nu au răbdat până la sfârşit vor fi şterse (cap. 3,5). Mulţi nu au avut niciodată numele lor scrise acolo, căci cartea conţine numai numele celor care au mărturisit, măcar o dată în viaţă, credinţa lor în Hristos (vezi comentariul de la Luca 10,20).

Iazul de foc. Vezi comentariul de la v. 10. Compară cu Matei 25,41.46; Apocalipsa 21,8. NOTE ADIŢIONALE LA CAPITOLUL 20

Nota 1 Apocalipsa 20,5 prezintă o anumită problemă textuală. Fraza ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani nu se găseşte în anumite manuscrise. Lucrul acesta a ridicat probleme în ce priveşte autenticitatea acestui pasaj. În continuare vor fi cercetate dovezile textuale în legătură cu această problemă.

Există şase mărturii unciale principale pentru cartea Apocalipsa: (1) Papirusul Chester Beatty, din secolul al III-lea, numit P47, cea mai veche mărturie importantă pe care o avem cu privire la această carte, şi câteva fragmente pe papirus, (2) Sinaiticus, din secolul al IV-lea, (3) Alexandrinus (denumit A), din secolul al V-lea, (4) Ephraemi Rescriptus (denumit C), din secolul al V-lea, (5) Porfirianus (denumit P), din secolul al IX-lea sau la X-lea, şi (6) un manuscris de la Vatican, uneori denumit B, dar care nu trebuie confundat cu Codex Vaticanus, din secolul al IV-lea, numit constant B. Cartea Apocalipsei a fost pierdută din Codex Vaticanus, iar golul a fost suplinit prin înlocuirea ei cu un manuscris din secolul al VIII-lea, denumit în mai multe feluri, Vatican gr. 2066, 046, sau a 1070.

În afară de aceste mărturii unciale, mai există şi o mulţime de manuscrise minuscule, de la

o dată comparativ târzie.

Trebuie amintit faptul că aceste manuscrise vechi nu sunt toate complete. Unele pagini lipsesc cu totul, iar altele sunt mutilate. Uneori lipsesc secţiuni întregi. De pildă, aşa cum s-a spus deja, din Codex Vaticanus s-a pierdut întreaga carte a Apocalipsei. Papirusul Chester Beatty al Apocalipsei conţine numai partea cuprinsă între cap. 9,10 şi 17,2, unele rânduri lipsind din foile existente. Prin urmare, este necunoscută mărturia acestor unciale importante în ce priveşte cap. 20,5. Acelaşi lucru este adevărat şi cu privire la Ephraemi Rescriptus (C) şi Porfirianus (P), deoarece din C lipseşte întregul capitol 20, iar din P lipsesc primele nouă versete ale capitolului. Partea aceasta a cărţii Apocalipsa lipseşte de asemenea din anumite minuscule.

Versiunea Peshitta – la începutul secolului al V-lea – n-a conţinut niciodată cărţile 2 Petru, 2 Ioan, 3 Ioan, Iuda şi Apocalipsa, deoarece biserica siriană nu le-a recunoscut ca fiind canonice. Textul Apocalipsei care apare în ediţiile moderne tipărite ale versiunii Peshitta, începând cu anul 1627, a fost împrumutat dintr-o traducere siriană mai recentă, cunoscută sub numele de traducerea harkleiană.

Prin urmare, autenticitatea frazei în discuţie trebuie evaluată pe baza celorlalte mărturii, care sunt relativ puţine. De fapt mărturiile vechi pentru cartea Apocalipsei sunt mult mai puţine decât cele pentru Evanghelii, Faptele Apostolilor sau epistolele pauline.

Dintre manuscrisele care conţin această parte a cărţii Apocalipsa, fraza ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani, este omisă din Sinaiticus, din unele minuscule şi din versiunile siriene. Ea se găseşte în Alexandrinus (A), în 046, şi în multe minuscule. Procesul prin care este stabilită autenticitatea unei traduceri este prea complex pentru a fi discutat aici, dar pe temeiul dovezilor disponibile, în general învăţaţii acceptă ca autentică fraza despre care este vorba aici. Din acest motiv, ea apare în majoritatea traducerilor. Faptul că unii traducători pun fraza între paranteze nu înseamnă neapărat că au îndoieli cu privire la autenticitatea ei; se poate doar ca ei să

o considere ca pe o paranteză.

Se atrage atenţia asupra faptului că pasajul sună coerent dacă se omite fraza despre care este vorba aici, mai ales dacă ultima parte a v. 4 este tradusă: ei au venit la viaţă şi au domnit cu Hristos o mie de ani, lucru pe care sintaxa limbii greceşti îl permite. Totuşi, doar o asemenea consideraţie nu este baza pe care ar trebuie să fie stabilită autenticitatea unui anumit pasaj. Unui autor nu trebuie să i se nege privilegiul de a introduce o idee parantetică într-un şir al ideilor care altminteri se desfăşură în mod curgător.

În fraza disputată nu este nici o problemă contextuală, căci cele spuse în ea reies clar din context, mai ales atunci când sunt studiate textele înrudite. Biblia vorbeşte de două învieri principale

– cea a celor drepţi şi cea a celor nedrepţi (vezi Ioan 5,28.29; Faptele Apostolilor 24,15). Despre învierea celor drepţi se spune clar că va avea loc în legătură cu a doua venire a Domnului Hristos (vezi 1 Tesaloniceni 4,13–17). În Apocalipsa 20,4 se declară cu privire la anumite categorii de oameni că au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani. Tradusă în felul acesta, propoziţia aceasta este întâia înviere (v. 5), se leagă logic cu v. 4. Atunci când autorul spune despre aceasta că este întâia înviere, el dă de înţes că este şi o a doua. Întrucât cei nelegiuiţi vor muri toţi la a doua venire a Domnului Hristos (cap. 19,21) şi întrucât despre ei se spune că vor ataca cetatea la sfârşitul mileniului (cap. 20,8.9) înseamnă că ei trebuie să fi înviat. Prin urmare, din context reiese clar că există o a doua înviere la sfârşitul celor o mie de ani.

Nota 2

Perioada de o mie de ani, numită de obicei mileniu, este menţionată în Biblie numai în Apocalipsa 20. Cuvântul mileniu, care însemnează pur şi simplu o mie de ani, nu este un termen biblic, dar sintagma o mie de ani apare de şase ori în v. 1–7. Comentatorii diferă foarte mult în felul cum înţeleg ei mileniul.

Această notă suplimentară urmăreşte să prezinte motivele biblice care vin în sprijinul poziţiei adventiştilor de ziua a şaptea şi urmăreşte de asemenea să arate de ce adventiştii consideră nejustificate celelalte opinii în privinţa aceasta.

A doua Venire a Domnului Hristos Precede Mileniul. – Că a doua venire precede mileniul reiese clar din faptul că naraţiunea din Apocalipsa 19 şi 20 este continuă. A doua venire este descrisă simbolic în cap. 19,11–21, iar povestirea este dusă mai departe fără întrerupere în cap. 20, unde se vorbeşte despre perioada milenară. Continuitatea naraţiunii este clar demonstrată de legătura dintre evenimente. Cele trei mari puteri care se vor împotrivi lucrării lui Hristos şi care îi vor aduna pe împăraţii pământului la război chiar înainte de a doua venire sunt identificate cu balaurul, fiara şi proorocul mincinos (cap. 16,13). Conform cap. 19,19, când fiara şi împăraţii pământului şi oştile lor se vor aduna să se războiască cu Hristos, la data venirii Sale, fiara şi proorocul mincinoşi vor fi prinşi şi aruncaţi de vii în iazul care arde cu foc şi pucioasă (v. 20, 21). Naraţiunea cap. 20 urmăreşte să arate soarta celui de al treilea membru al acestui trio, şi anume soarta balaurului, care este prins şi aruncat în adânc, unde rămâne timp de o mie de ani.

Orice definiţie sau descriere a mileniului trebuie să se întemeieze pe cadrul doctrinei milenare prezentată în cap. 19 şi 20, deoarece acesta este unicul pasaj biblic care se ocupă direct de această doctrină.

Vrăjmaşii lui Hristos Ucişi la A doua Venire. – Când fiara şi proorocul mincinos sunt aruncaţi în iazul cu foc (Apocalipsa 19,20) ceilalţi (v. 21), sau restul aderenţilor lor sunt ucişi de sabia lui Hristos. Aceştia sunt împăraţi, căpitani, oameni viteji şi tot felul de oameni, slobozi şi robi (v. 18). Despre aceleaşi categorii se spune că în timpul peceţii a şasea încearcă să se ascundă de faţa Mielului (cap. 6,14–17) când cerul se strânge ca un sul şi orice insulă şi munte se mişcă din locul lor. Este evident că aceste texte descriu acelaşi eveniment care zguduie pământul, a doua venire a Domnului Hristos.

Câţi sunt incluşi în moartea acestor ceilalţi (cap. 19,21)? Conform celor scrise în cap. 13,8 în momentul celei de-a doua veniri vor fi pe pământ numai două categorii: toţi locuitorii pământului i se vor închina [fiarei], toţi aceia al căror nume n-a fost scris … în cartea vieţii. Este evident deci că atunci când ceilalţi sunt ucişi cu sabia (cap. 19,21) nu mai există alţi supravieţuitori decât cei care s-au împotrivit fiarei, şi anume cei care sunt scrişi în cartea vieţii (cap. 13,8). Înainte de a menţiona că această grupă intră în domnia ei milenară (cap. 20,4), Ioan arată cum al treilea mare vrăjmaş, balaurul, va începe să-şi primească plata (v. 1–3).

Morţii cei Drepţi vor Învia la A doua Venire. – Biblia prezintă două învieri: cea a celor drepţi şi cea a celor nedrepţi, despărţite de o perioadă de o mie de ani (vezi comentariul de la Apocalipsa 20,1.4.5). Nu poate avea loc o înviere generală, deoarece există o înviere la care, după cât pare, nu toţi au parte (Filpeni 3,11; compară cu Luca 14,14; 20,35). În altă parte cei drepţi sunt descrişi ca cei ce sunt ai lui Hristos la venirea Lui (1 Corinteni 15,23). Unii susţin că în Apocalipsa 20,4 este vorba numai de martirii creştini. Totuşi, o comparaţie cu alte texte arată că toţi drepţii, inclusiv sfinţii din Vechiul Testament (vezi comentariul de la Romani 4,3; 1 Corinteni 15,18) şi neprihăniţii în viaţă, care atunci vor fi făcuţi nemuritori (1 Corinteni 15,51–54), se vor înălţa cu Hristos la a doua venire (vezi comentariul de la 1 Tesaloniceni 4,16.17).

Nu există nici un temei biblic întemeiat pentru a-i despărţi pe cei fericiţi şi sfinţi, care au rezistat persecuţiei din partea fiarei, de sfinţii nemuritori menţionaţi în 1 Tesaloniceni 4 şi 1 Corinteni 15.

Unitatea celei de-a Doua Veniri. Diferitele pasaje biblice despre cea de-a doua venire se combină descriind revenirea Domnului Hristos ca pe un singur eveniment, a cărui menire este să-i adune pe sfinţii Săi şi să-i nimicească pe persecutorii lor. Referinţele principale pot fi rezumate după cum urmează:

1. 1. Matei 24,29–31. Venirea lui Hristos va fi vizibilă, va avea loc pe norii ceruluidupă acele zile de necaz. Isus îi va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare, ca să-i adune pe aleşii Lui.

2. 2. 1 Corinteni 15,23.51–53. Cei care sunt ai lui Hristos la venirea Sa – atât cei înviaţi cât şi cei vii – vor primi nemurirea atunci când trâmbiţa va suna.

3. 3. 1 Tesaloniceni 4,15/17. Domnul Se pogoară cu trâmbiţa lui Dumnezeu, pentru a-i învia şi a-i lua la ceruri pe cei morţi în Hristos, împreună cu cei vii, care vom fi rămas până la ziua venirii Sale. Ei sunt răpiţi în nori, ca să întâmpine pe Domnul în văzduh şi să fie totdeauna cu Domnul.

4. 4. 2 Tesaloniceni 1,6–8. Odihna bisericii după persecuţie are loc la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu ascultă de Evanghelie.

5. 2 Tesaloniceni 2,1–3,8. Strângerea laolaltă cu El (cu Hristos), cu privire la care tesalonicenii erau frământaţi, nu va veni înainte de lepădarea credinţei şi de descoperirea, omului fărădelegii (Antihristul), care va fi nimicit cu suflarea gurii Sale şi de arătarea venirii Sale.

6. Apocalipsa 1,7. Venirea Sa va fi pe nori, vizibilă pentru orice ochi.

2. 7. Apocalipsa 14,14–20. Când va veni Hristos, El va avea parte de un dublu seceriş – cei drepţi şi cei nedrepţi.

3. 8. Apocalipsa 19,11 la 20,6. La venirea Sa, simbolizată prin imaginea unui războinic însoţit de oştile cerului, Hristos va arunca fiara persecutoare şi pe proorocul mincinos în iazul de foc, şi îi va ucide pe restul duşmanilor Săi cu sabia care iese din gura Lui. Un înger îl va lega pe Satana. Cei credincioşi – morţii înviaţi şi oamenii vii – vor fi răsplătiţi; vor domni împreună cu Hristos o mie de ani.

Aceste pasaje biblice sunt de acord că revenirea glorioasă a Domnului este un eveniment singur şi vizibil. Ele arată că acest un singur eveniment va realiza (1) adunarea sfinţilor nemuritori de pe pământ pentru a fi împreună cu El, bineînţeles că în locaşurile cereşti, în locul pe care Hristos S-a dus să-l pregătească pentru ei (Ioan 14,2.3) şi (2) uciderea persecutorilor din ultima generaţie, împreună cu toţi cei nedrepţii, prin slava mistuitoare a venirii Sale.

Astfel, este evident faptul că atunci când va începe mileniul toate fiinţele umane fie vor fi fost luate la ceruri, în nemurire, fie vor fi fost lăsate moarte pe un pământ pustiit. Tocmai această depopulare a pământului va fi cea care îl va lega pe Satana (vezi comentariul de la Apocalipsa 20,1.2). El nu mai are posibilitatea să ajungă la cei răscumpăraţi şi nici puterea să-i înşele oamenii supuşi lui, până când aceştia vor învia iarăşi, la sfârşitul celor o mie de ani (v. 5).

Credinţa Eronată în Mileniul pe Pământ. – Unii susţin că mileniul va fi o perioadă de dreptate, pace şi prosperitate pe pământ. Ei ajung la această concepţie mai ales pentru că aplică la mileniu, fie literal, fie figurat, profeţiile restaurării şi ale împărăţiei date Israelului din Vechiul Testament. Premilenariştii care aparţin acestei grupe aplică literal aceste profeţii la o împărăţie pe pământ, fie bisericească, fie iudaică, într-un mileniu viitor, după a doua venire. Postmilenariştii aplică exact aceleaşi preziceri la o epocă de aur din istoria bisericii, înainte de a doua venire. O a treia grupă, amilenariştii, consideră că descrierile Vechiul Testament cu privire la împărăţia oferită vechiului Israel sunt simple alegorii ale biruinţele bisericii în era creştină.

Falsitatea acestor trei opinii este dublă: (1) Nici una din ele nu corespunde celor specificate în Apocalipsa 19,10–20,15, cel mai important pasaj biblic care se ocupă de mileniu. Acest pasaj arată clar că în această perioadă pe pământ nu va fi nici o fiinţă umană vie (vezi mai sus; vezi comentariul de la cap. 20,1). Prin urmare, mileniul nu poate fi o perioadă de dreptate, pace şi prosperitate pe pământ. (2) Aceste opinii se bazează pe o falsă concepţie cu privire la natura profeţiilor din Vechiul Testament.

De exemplu, mulţi premilenarişti susţin că aceste profeţii cu privire la împărăţie sunt nişte decrete literale şi inalterabile, care urmează încă să se împlinească în cadrul Israelului literal, deci cu evreii (pentru termenul Israel aplicat evreilor din orice seminţie, vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 1,6). Această credinţă eronată a avut drept rezultat un sistem cunoscut sub numele de futurism (vezi p. 129), care, în loc de a considera biserica creştină moştenitoare a făgăduinţelor făcute lui Israel, consideră că epoca creştină este o paranteză în profeţie, adică ea umple golul, până când vechile profeţii cu privire la Israel se vor împlini literal (vezi p. 129).

Interpreţii acestei şcoli aplică cea mai mare parte a profeţiilor din Apocalipsa în special evreilor şi cred că acest preziceri vor fi împlinite în ceea ce ei numesc timpul sfârşitului. Ei aşteaptă ca profeţiile vechi testamentare cu privire la împărăţie, date lui Israel, să se împlinească în timpul mileniului. Ei împart istoria sacră în două sisteme religioase, sau perioade, epoca bisericii fiind privită ca o perioadă intermediară de har între epoca iudaică trecută şi viitoare. Această împărţire în sisteme religioase cere în mod logic o răpire înainte de necaz (vezi comentariul de la 1 Tesaloniceni 4,17), pentru a-i lua pe sfinţii creştini de pe pământ, înainte de perioada de necaz a iudeilor. Aceşti comentatori susţin în continuare că evreii care vor supravieţui Îl vor primi pe Hristos atunci când va apărea pe norii cerului după zilele de necaz; apoi, împreună cu naţiunile care vor supravieţui, vor intra în mileniu, şi fiind încă muritori, vor locui pe un pământ parţial renovat. Conform acestei opinii, iudeii se vor bucura nu doar de prosperitate materială şi de viaţă lungă, ci şi de împărăţia davidică restaurată, un templu restaurat, un sistem de jertfe comemorativ, lege, Sabat, stăpânire politică mondială, impunerea cârmuirii cu toiag de fier a lui Hristos asupra naţiunilor supuse, dar care în final vor fi rebele – toate acestea într-o împărăţie milenară pământească, în timp ce sfinţii creştini vor domni cu Hristos în nemurire.

Mai jos sunt prezentate câteva din principiile de interpretare profetică a Vechiului Testament, trecute cu vederea de cei care consideră că profeţiile vechi testamentare despre împărăţie se aplică evreilor dintr-o epocă viitoare (vezi Vol. IV, p. 25–38; vezi comentariul de la Deuteronom 18,15).

1. 1. Făgăduinţele date Israelului din vechime erau condiţionale. Dumnezeu a spus: Dacă veţi asculta …, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele (Exodul 19,5; vezi Deuteronom 7; 8; 27–30; Ieremia 18,6–10; vezi Vol. IV, p. 34).

2. 2. Israelul ca naţiune nu a împlinit condiţiile, deci a pierdut împărăţia şi făgăduinţele. Când a venit Hristos, Fiul lui David, iar naţiunea iudaică L-a respins pe Împăratul ei, ea a pierdut împărăţia (vezi comentariul de la Matei 21,43; compară-l cu cel de la Apocalipsa 20,1).

3. 3. Biserica creştină, Israelul spiritual, este acum moştenitoarea făgăduinţelor. Faptul că Israelul literal a dat greş nu înseamnă că a rămas fără putere Cuvântul lui Dumnezeu (Romani 9,6). Când Israelul ca naţiune a fost tăiat, ca nişte ramuri moarte, din adevărata tulpină a lui Avraam, adevăratul Israel a rămas rămăşiţa iudaică credincioasă, care L-a acceptat pe Mesia (vezi comentariul de la Romani 11,5), iar la aceşti creştini iudei s-au adăugat creştinii dintre neamuri, altoiţi la tulpina originală. Astfel, acum pomul este format din copiii spirituali ai lui Avraam (Galateni 3,16.26–29), adică biserica creştină.

Pavel declară că tot Israelul va fi mântuit (Romani 11,26), dar face foarte clar faptul că tot Israelul nu înseamnă toţi iudeii (vezi comentariul de acolo). El îi exclude pe cei care sunt doar copii trupeşti şi îi include pe copiii făgăduinţei (Romani 9,6–8). Acestora el îi adaugă pe aceia dintre neamuri care au circumciziunea adevărată, spirituală, care vine de la Hristos (Romani 2,26.28.29; Coloseni 2,11; vezi comentariul de la Romani 11,25.26; Filipeni 3,3). El declară fără echivoc că neamurile mântuite prin harul lui Hristos nu mai sunt străini şi călători faţă de cetăţenia în Israel şi faţă de legămintele făgăduinţei, ci sunt împreună cetăţeni cu sfinţii (Efeseni 2,8–22). În Israelul spiritual nu mai este nici iudeu, nici grec, căci, în Hristos, toţi sunt una (Galateni 3,28).

Pavel aplică la toată sămânţa, adică la creştinii evrei şi cei dintre neamuri, făgăduinţa împărăţiei (vezi comentariul de la Romani 4,13.16). Petru citează, aproape cuvânt cu cuvânt, pasajul cheie (Exodul 19,5.6) care făgăduieşte Israelului un statut de popor ales, de naţiune sfântă, de împărăţie preoţească, şi îl aplică creştinilor ne-iudei. Acest lucru arată că el consideră că biserica creştină este moştenitoarea statutului special deţinut mai înainte de Israelul neascultător acum (vezi comentariul de la 1 Petru 2,5–10). Ioan foloseşte de două ori o expresie care pare să facă aluzie la acelaşi pasaj din Exodul: o împărăţie şi preoţi (vezi comentariul de la Apocalipsa 1,6; 5,10), arătând că face o aplicaţie similară a acelei făgăduinţe cu privire la împărăţie – nu doar bisericii biruitoare viitoare, ci şi creştinilor din Asia Mică. În ce priveşte alte făgăduinţe şi profeţii date lui Israel, care în Noul Testament se aplică la biserica din timpurile apostolice, vezi Faptele Apostolilor 2,16–21; 13,47; 15,13–17.

4. Profeţii care la început au fost literale pot fi împlinite în mod spiritual, cu Israelul spiritual, în veacul acesta, şi în mod transcendent, în lumea viitoare. Aplicaţiile din Noul Testament arată că profeţiile literale date Israelului din vechime pot să aibă o împlinire neliterară pentru biserică, sub alte condiţii, în era creştină, şi o împlinire finală, fără elementele acestei lumi efemere, în împărăţia veşnică.

 

 

De ce Locuința Morților va fi aruncată în lacul de foc

Locuința morților Locuința morților

Ce este Locuința Morților? De ce Locuința Morților nu e totuna cu iazul (lacul) de foc? Care sunt cele două secțiuni ale Locuinței Morților? Înainte de a merge mai departe, citește neapărat ACEST ARTICOL.

Gheena Locuinței Morților nu este pedeapsa pentru îngerii căzuți

Moartea și Locuinţa morților au dat înapoi pe morții care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui. Oricine n-a fost găsit în Cartea Vieții, a fost aruncat în iazul cu foc.
(Apocalipsa 20:13)

Pare un gest inutil să muți nelegiuiții din Gheena Locuinței Morților în lacul de foc. Însă nu-i așa.

Secțiunea rea a Locuinței Morților, Gheena, nu este pentru îngerii căzuți. În Gheenă ajung doar sufletele nelegiuiților. Adică cei care au umblat pe acest pământ, nu diavolii. Chiar și în limba română, ghenă înseamnă locul în care se aruncă gunoiul, lucrurile nefolositoare. Față de români, la evrei, din pricina legilor de curăție ale Pentateuhului, acel gunoi trebuia ars, așadar ghena era mereu în flăcări. Cei care nu sunt folositori pentru Dumnezeu sfârșesc în Gheenă.

Pedeapsa pentru îngerii căzuți, în frunte cu Diavolul, este lacul de foc, nu Gheena. VEZI AICI ARTICOL DESPRE LUCIFER. Lacul de foc arde cu pucioasă (sulf). Aceasta este moștenirea promisă de Dumnezeu Diavolului:

Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care a fost pregătit Diavolului și îngerilor lui!”
(Matei 25:41)

Coborârea lui Hristos în Locuința Morților a mărit miza

Hristos a coborât în Infern să îi salveze pe părinții noștri. După Înviere, lucrurile s-au schimbat: negarea Legii lui Dumnezeu nu mai este considerată doar o nelegiuire, ci și o rebeliune similară cu a lui Lucifer.

Să nu fie întors la Dumnezeu de curând, ca nu cumva să se îngâmfe şi să cadă în osânda Diavolului.
(1 Timotei 3:6)

Osânda Diavolului! Da. Dar și iertarea păcatelor a devenit mai simplă, nu mai necesită sacrificii de animale:

Hristos a intrat, o dată pentru totdeauna, în Locul Preasfânt nu cu sânge de țapi și de viței, ci cu însuși sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veșnică.
(Evrei 9:12)

Fiindcă Dumnezeu s-a pogorât la noi prin Hristos, de atunci, și nouă, asemeni lui Lucifer, ni se consideră rebeliune gestul de negare a Legii lui Dumnezeu (și anume să-L iubești pe Dumnezeu cu tot cugetul și toată puterea și pe aproapele tău ca pe tine însuți).

PE DE ALTĂ PARTE, odată cu Moartea și Învierea lui Hristos, cei izbăviți vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu ca fii, copiii ai Lui Dumnezeu, cu drepturi depline:

Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu!
(1 Ioan 3:1)

Celui ce va birui îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum și Eu am biruit și am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.
(Apocalipsa 3:21)

Dacă iazul de foc a fost făcut să fie o pedeapsă pe măsura Diavolului, care fusese un înger de rang foarte înalt în Împărăția lui Dumnezeu, înseamnă că, fiind părtaș la pedeapsa lui, va fi ceva de mai rău ca Gheena pentru sufletul unui nelegiuit, care n-a avut niciodată niciun rang sau putere.

Copii ai lui Dumnezeu, nu slujitori

Sânul lui Avraam, secțiunea bună din Locuința Morților, este un loc de odihnă pentru slujitori, un loc de mângâiere pentru cei a căror credință a fost socotită drept neprihănire. Diferența este că pentru a intra în Împărăția lui Dumnezeu, față de Sânul lui Avraam, cei care intră trebuie să fie sfinți ca Hristos, acceptând, prin credință, acea sfințenie. Patriarhul Avraam n-a avut darul acesta cât a fost în viață, de a primi fără plată neprihănirea lui Hristos, de aceea a fost trimis într-un loc de odihnă, nu în „Casa Tatălui”.

În Casa Tatălui Meu sunt multe lăcașuri. Și după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine ca, acolo unde sunt Eu, să fiți și voi.
(Ioan 14:2-3)

Așadar, la A Doua Venire, unde va fi Hristos, vom fi și noi. El nu spune: în Sânul lui Avraam veți și voi; deoarece s-a mărit miza, nu vom mai fi considerați simpli slujitori, ci fii.

Gheena Locuinței Morților, față de iazul cu foc, are diferite asprimi ale pedepselor

În lacul cu foc și pucioasă, este limpede, sufletele tuturor nelegiuiților, după Judecata de Apoi, vor arde în același loc, cu aceeași intensitate, e o pedeapsă egală pentru toți. Iazul cu foc a fost făcut de Dumnezeu pentru Diavol și îngerii lui deoarece toți s-au răzvrătit în egală măsură împotriva Lui. Ei au locuit în cer și știau Legea lui Dumnezeu, față de noi, muritorii, care avem nenumărate limitări.

Evreii mozaici, deoarece nu au Noul Testament, cred doar în existența Sânului lui Avraam și a Gheenei Locuinței Morților, ei nu cred în mutarea în lacul de foc. Despre Gheenă, Hristos spune că există anumite secțiuni:

Împăratul a intrat să-și vadă oaspeții și a zărit acolo pe un om care nu era îmbrăcat în haina de nuntă. „Prietene”, i-a zis el, „cum ai intrat aici fără să ai haină de nuntă?” Omul acela a amuțit. Atunci, împăratul a zis slujitorilor săi: „Legați-i mâinile și picioarele și luați-l și aruncați-l în întunericul de afară; acolo vor fi plânsul și scrâșnirea dinților.”
(Matei 22:11-13)

Aceasta pare a fi prima secțiune a Gheenei, aflată chiar dincolo de Poarta Raiului, întunericul de afară. Cei care ajung acolo sunt imobilizați în întuneric și copleșiți de remușcări.

O altă secțiune ar fi cea în care sufletele nelegiuiților ard. În acea secțiune a fost aruncat și bogatul nemilostiv care nu s-a îndurat de săracul Lazăr.

Dante Alighieri s-a inspirat din credința mozaică

Autorul Divinei comedii s-a inspirat din viziunea iudaică a Infernului, cu pedepse în funcție de gravitatea faptelor. Dar intenția lui a fost de a crea imagini cu valoare literară. Așadar scrierile lui nu au nimic de-a face cu Adevărul Sfintei Scripturi. Însuși Iisus Hristos afirmă că pedepsele, în Gheena Locuinței Morților, nu sunt la fel pentru toți:

Robul acela, care a știut voia stăpânului său și nu s-a pregătit deloc și n-a lucrat după voia lui, va fi bătut cu multe lovituri. Dar cine n-a știut-o și a făcut lucruri vrednice de lovituri va fi bătut cu puține lovituri. Cui i s-a dat mult, i se va cere mult și cui i s-a încredințat mult, i se va cere mai mult.
(Luca 12:47-48)

La mozaici, cele 7 secțiuni ale Gheenei sunt: Bor shaon, Beer Shachath, Dumah, Tyt hayaven, Sheol, Tzalmavet respectiv Eretz tachtith. Secțiunile sunt în ordine, Eretz tachtith fiind cea mai aspră, pentru onaniști (malahi). Fiecare dintre cele șapte secțiuni sunt cu pedepse tot mai aspre.

De ținut minte că Noul Testament nu vorbește specific despre aceste secțiuni (nu detaliază imaginea locului în care a ajuns bogatul nemilostiv), secțiunile amintite sunt doar în credința mozaică.

Cei care doresc să își îmbogățească cunoștințele despre viziunea iudaică asupra secțiunilor Paradisului și ale Infernului, le pot aprofunda citind Reshit Chochmah. Încă nu există o traducere completă, oficială. Cunoscătorii de limbă engleză pot viziona materialul video complet de la subsolul acestui articol.

Ca o concluzie, Locuința Morților va fi aruncată în lacul de foc deoarece nu va mai avea niciun scop. Va fi goală după ce toți morții au trecut prin Judecata de Apoi:

Și Moartea și Locuința Morților au fost aruncate în iazul de foc.
(Apocalipsa 20:14)

 

 

Cum putem întâmpina moartea? Nu trebuie să avem teamă dacă Dumnezeu este cu noi

Este scris în Biblie: Psalm 23:4. “Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de niciun rău, căci Tu eşti cu mine. Toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie.”

Cu ce este asemănată moartea? Este asemănată cu un somn.

Este scris în Biblie: 1 Tesaloniceni 4:13. “Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi care n-au nădejde.” Ioan 11:11-14. După aceste vorbe le-a zis: “Lazăr, prietenul nostru, doarme: dar Mă duc să-l trezesc din somn.” Ucenicii I-au zis: “Doamne, dacă doarme, are să se facă bine.” Isus vorbise despre moartea lui, dar ei credeau că vorbeşte despre odihna căpătată prin somn. Atunci Isus le-a spus pe faţă: “Lazăr a murit.”

Unde spune Daniel că dorm cei morţi?

Este scris în Biblie: Daniel 12:2. “Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula.”

Morţii mai ştiu ceva?

Este scris în Biblie: Eclesiastul 9:5-6. “Cei vii, în adevăr, măcar ştiu că vor muri; dar cei morţi nu ştiu nimic şi nu mai au nici o răsplată, fiindcă până şi pomenirea li se uită. Şi dragostea lor şi ura lor şi pizma lor, de mult au şi pierit şi niciodată nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare… Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta! Căci, în locuinţa morţilor, în care mergi, nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici ştiinţă, nici înţelepciune!”

Dar moartea nu este sfârşitul!

Este scris în Biblie: Isaia 26:9. “Morţii tăi vor trăi şi trupurile lor vor învia! Deşteptaţi-vă, cântaţi de bucurie, voi cei ce sălăşluiţi în pulbere!” (Biblia Ortodoxă, Bucureşti, 1968).

Ce promite Isus celor ce mor?

Este scris în Biblie: Osea 13:14. “Îi voi răscumpăra din mâna locuinţei morţilor, îi voi izbăvi de la moarte.”

Puterea învierii vine de la Hristos.

Este scris în Biblie: 1 Corinteni 15:21-22. “Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor. Si după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos.”

Oare de ce a dat Dumnezeu pe Fiul Său lumii?

Este scris în Biblie: Ioan 3:16. “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”

Oamenii buni şi cei răi vor fi înviaţi.

Este scris în Biblie: Ioan 5:28-29. “Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă; cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată.”

Cei drepţi vor fi înviaţi la cea de a doua venire a lui Hristos.

Este scris în Biblie: 1 Tesaloniceni 4:16-17. “Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorâ din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh.”

Cum vom fi noi după înviere?

Este scris în Biblie: Filipeni 3:20-21. “Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos. El va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Şi supune toate lucrurile.”

Cât de mult vor trăi cei drepţi înviaţi?

Este scris în Biblie: Luca 20:36. “Pentru că nici nu vor putea muri, căci vor fi ca îngerii. Şi vor fi fiii lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii.”

După prima înviere, cât timp vor aştepta cei răi înainte de a fi înviaţi?

Este scris în Biblie: Apocalips 20:4-5. “Ei (cei drepţi) au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani. Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani.”

Care este soarta lor?

Este scris în Biblie: Apocalips 21:9. “Din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit.”

Cine sunt cei răi?

Este scris în Biblie: Apocalips 21:8. “ Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul, care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua.”

Moartea intai si Moartea a doua (ep.2)

Motto: Iazul de foc, este moartea a doua (Apocalipsa)

iad105[1]

Dragi prieteni si neprieteni, dupa primul episod pe aceasta tema, a mortii, in care am vorbit despre moartea intai, adica despre moartea somn, astazi o sa continuam sa vorbim despre moartea a doua, cea definitiva, vesnica, pentru totdeauna. Trebuie sa vedem si sa intelegem foarte bine ce este, si ce reprezinta aceasta moarte, moartea a doua. Apoi, intelegand ceea ce este moartea intai si moartea a doua, vom putea intelege si mai bine, acest minunat plan de salvare al omului pacatos, din pacat si din moarte. Asezand fiecare piesa a adevarului dumnezeiesc la locul ei, vom avea imensa bucurie, de a intelege corect si pentru totdeauna, mesajul lui Dumnezeu catre noi, si de a nimicii tot pentru totdeauna, minciunile si cursele Satanei, aduse prin falsul crestinism si falsele evanghelii, predicate in crestinismul apostaziat, adica contrafacut de Dracu’..

Moartea intai, adica moartea somn, oricat ar parea ea de groaznica si de inspaimantatoare, si asa este, pentru ca trupurile noastre se intorc in elementele din care am fost creati, si redevin acele elemente prin descompunere, nu este decat ceea ce a spus Isus Hristos ca este: un somn din care toti ne vom trezi, si nimic altceva. Nu trebuie sa ne temem prea mult de ea! Moartea cea adevarata, singura moarte de care trebuie sa ne temem cu adevarat, este moarte a doua! Moartea pregatita pentru cei pierduti, pentru cei nelegiuiti, pentru pacatosi. Dar ce este moartea a doua? Iata ce ne spune Dumnezeu, ca este aceasta moarte, moartea a doua:

„Moartea (intai) si Locuinta mortilor au dat inapoi pe mortii care erau in ele. Fiecare a fost judecat dupa faptele lui. Si Moartea si Locuinta mortilor au fost aruncate in iazul de foc. Iazul de foc, este moartea a doua. Oricine n-a fost gasit scris in Cartea Vietii, a fost aruncat in iazul de foc.” (Apocalipsa)  Sa gandim si sa analizam putin acest text. Ce ne spune el? Foarte, foarte multe lucruri, extrem de importante, pe care trebuie sa le stim, ca sa fim bucurosi, veseli si plini de pace, de incredere si de siguranta. Satana si ingerii cazuti, adica demonii, cei care l-au urmat pe Lucifer in rebeliunea lui fata de Dumnezeu, adica primii pacatosi sau nelegiuiti aparuti in Univers, precum si toti oamenii de pe planeta Pamant, din toate veacurile, care i-au urmat in razvratirea si in necredinta lor fata de Dumnezeu, si au ramas astfel pana la sfarsitul vietii lor de partea Satanei, nu mai sunt scrisi in Cartea Vietii, si vor fi aruncati toti, in Iazul de foc, care este moartea a doua. In acest text, asa cum spuneam, mai este un lucru extrem de important de remarcat, si de tinut minte. Dupa cum vedeti, textul ne confirma faptul ca moarte intai, moartea somn, impreuna cu locul in care mortii au dormit acest somn, adica Locuinta mortilor, mormantul, indiferent daca aceasta locuinta a fost in pamant, in apa sau in foc, in burta animalelor pentru cei mancati de fiare, etc… vor fi aruncate si ele in… moartea a doua, in iazul de foc, care este insusi Iadul! Moartea a doua, iazul de foc, Iadul, inghit practic moartea ca fenomen aparut in Univers, si dispare atat ea, moartea a doua, cat si moartea intai, cat si iazul de foc, cat si Iadul, pentru totdeauna, din Univers, din Imparatia Dumnezeului celui Viu in vecii vecilor! Aceasta este izbanda deplina repurtata de Isus Hristos asupra pacatului si a mortii! Astfel a biruit Isus Hristos atat moartea intai, cat si moartea a doua, adica Iadul, pentru totdeauna, facand astfel posibila, disparitia mortii din Imparatia lui Dumnezeu, care este Universul! Bucurati-va! Vedeti ce frumos si ce armonios se leaga Scriptura?! Din acest text, se intelege foarte clar, ca este vorba despre moartea intai, care este aruncata in moartea a doua, dimpreuna cu Locuinta mortilor, mortile amandoua, disparand astfel pentru vesnicie. Ma rept putin, dar cred ca merita. Este foarte important sa intelegem acest mesaj. Victoria lui Isus este astfel deplina, totala, si irevocabila! Nu putem sa ne ratacim sau sa intelegem gresit, decat daca ne lasam in continuare prostiti de Dracu’ si de basmele lui din falsul crestinism, din Crestinismul SRL, cel inventat de oamenii manipulati si mintiti de Dracu’!

„S-a ispravit ! Eu sunt Alfa si Omega, Inceputul si Sfarsitul. Celui ce ii este sete ii voi da sa bea fara plata, din izvorul apei vietii. Cel ce va birui, va mosteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, si el va fi fiul Meu. Dar, cat despre fricosi, necredinciosi, scarbosi, ucigasi, curvari, vrajitori, inchinatorii la idoli si toti mincinosii, partea lor este in iazul care arde cu foc si cu pucioasa, adica moartea a doua.” (Apocalipsa)  Acesta este Iadul, moartea a doua! Alt Iad, nu exista, si nici nu va mai exista!

iad100[1]

Poate ca va veti intreba totusi, de ce este atat de important subiectul celor doua morti, despre care ne vorbeste Dumnezeu in Biblie? Dragii mei prieteni si neprieteni, acest subiect, reprezinta alte doua piese importante din puzzle-ul adevarului, si al planului lui Dumnezeu de eradicare a pacatului, aparut in Imparatia Sa cea vesnica, si de salvare a celor care doresc asta. Acest plan, implica atat salvarea pacatosilor, daca vor, adica viata, dar si moartea pacatosilor, adica disparitia lor pentru totdeauna, din Univers. Mai sunt cateva adevaruri foarte importante, fundamentale, legate de acest subiect al mortii intai si a mortii a doua, si anume faptul ca Iadul nu va exista vesnic, asa cum gresit se crede si se propovaduieste in falsul crestinism, iar cei care mor, nu sunt acum vii in ceruri, si se uita la noi sau ne ajuta, asa cum gresit se crede si se propovaduieste. Mortii sunt morti, si dorm somnul mortii intai, asa cum ne spune insusi Isus Hristos, nu sunt vii in cer. Daca ar fi asa, daca mortii ar fi deja vii in cer, nu ar mai fi necesara INVIEREA! Nu ar mai exista obiectul INVIERII ! Nu ar mai avea sens INVIEREA! Ar disparea insusi obiectul invierii: mortii. Prin aceasta minciuna satanica cu nemurirea sufletului, minciuna spusa pentru prima data in Eden, Evei, de catre Satana, acel celebru „nu veti muri”, se neaga rolul lui Isus Hristos ca salvator din moarte si din pacat! Cine invata pe oameni aceasta minciuna satanica, va suporta consecintele, el, precum si toti cei care o cred. Mortii sunt morti, si nu pot sa fie treziti din acest somn al mortii intai, decat de Isus Hristos, si de catre nimeni altcineva. Asa ne spune Dumnezeu! Nici macar Tatal ceresc nu poate sa faca asta. Numai Isus Hristos, Fiul Sau, are cheile si rezolvarea problemei pacatului si a mortii, si nimeni altcineva: „Nu te teme! Eu sunt Cel Dintai si Cel de pe Urma, Cel Viu. Am fost mort, si iata ca sunt viu in vecii vecilor. Eu tin cheile mortii si ale Locuintei mortilor.” (Apocalipsa) Numai Isus Hristos poate sa invie mortii. Nimeni altcineva. Nu apostolii, nu profetii, nu preotii, nu pastorii, nu ritualurile, nu apostolul Petru a tinut sau tine cheile Imparatiei lui Dumnezeu, nu Papa de la Roma, asa cum gresit se invata si se crede, ci doar Isus Hristos! Nici macar Dumnezeu Tatal nu poate sa faca asta, invierea mortilor, asa cum am mai spus. Nu ca nu ar putea, poate, dar dreptatea, ordinea Universala, adevarul, impun ca doar INVINGATORUL, biruitorul mortii si al pacatului, adica doar Isus Hristos, sa poata sa faca asta. Asa este drept, corect, moral, cinstit, etic, etc. Tatal nu poate, si nu vrea sa ia acest drept Fiului Sau, care este autorul de drept al acestei marete victorii, chiar daca ea, victoria, a fost repurtata cu ajutorul nemijlocit al Tatalui. De ce nu poate? Pentru ca nu ar fi corect, drept, moral. Ori stim ca temelia scaunului de Domnie a lui Dumnezeu, este dreptatea absoluta: „Dreptatea si judecata sunt temelia scaunului Tau de domnie, bunatatea si credinciosia sunt inaintea fetei Tale.” (Psalmul 89)  La Dumnezeu nu este ca la oameni, adica unul sa munceasca, iar altul sa culeaga roadele muncii celui care a trudit cu adevarat. Asa ceva nu exista in Imparatia lui Dumnezeu. Isus Hristos s-a intrupat, a venit in lumea noastra, si a biruit pacatul si moartea, atunci, in acest caz, numai El are dreptul de a face ce trebuie facut, pana la final.

Spuneam ca adevarul despre moartea a doua, ne arata fara putere de tagada, un alt mare adevar, si anume acela, ca IADUL nu este vesnic. Iadul va avea o existenta limitata. Va fi extrem de scurt. Va dura doar o zi. Ziua aceea mare si infricosata, ziua mortii a doua, Ziua iazului de foc, Ziua care va arde ca un cuptor, Ziua Iadului. Ziua in care vor muri pentru totdeauna, pacatosii din toate veacurile, in frunte cu Dracu’ si ingerii lui. Aceasta este moartea a doaua, este ziua ei, de care toti trebuie sa ne temem cu adevarat. Iadul este aceasta zi de foc, cand toata planeta va arde ca un cuptor, si cand Diavolul, Satana, Dracu’, impreuna cu ingerii cazuti, deveniti demoni, si cu toti pamantenii care au trait si au stat de partea lor in viata petrecuta de ei pe planeta Pamant, pana in ziua mortii lor, vor pierii pentru totdeauna, in iazul de foc. Asupra celor salvati de Isus Hristos, moartea a doua, nu are nicio putere! Adica ei nu vor muri niciodata de aceasta moarte. Acesta zi de foc, singura, este adevarul care spulbera minciuna cu Iadul cel vesnic. O minciuna care il prezinta pe Dumnezeu ca pe un tiran setos de sange, de chin, de tortura, de suferinte, de lacrimi si de durere! Asa ceva nu exista! Dumnezeu este mila, iertare, bunatate, dreptate si dragoste. Iazul de foc, moartea a doua, Iadul, nu au fost pregatite pentru noi, ci doar pentru Satana si ingerii lui. Cum asa veti intreba?! Veti spune ca si pentru pacatosi a fost pregatita aceasta moarte, acest iaz de foc, acest iad. Nu prieteni si neprieteni, acest iaz de foc, iadul, moartea a doua, a fost pregatita doar pentru Satana si ingerii lui! Iata si dovada: „Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care a fost pregatit Diavolului si ingerilor lui!” (Matei)  De ce asa, veti intreba? Raspuns: pentru ca numai pentru ei, pentru Diavol si pentru ingerii cazuti, nu mai exista iertare, har, indurare, mila. Numai ei au depasit acest nivel, pentru ca au refuzat iertarea, si au pasit extrem de ferm si de hotarati, spre moartea a doua. Stit de ce si cum? Pentru ca nu au mai dorit sub nicio forma, mila, iertarea, harul, bunatatea si dragostea lui Dumnezeu! Au refuzat oferta de mila si de iertare a lui Dumnezeu. Au vrut sa mearga mai departe in razvratirea lor, pana la capat. Au vrut sa fie liberi de Dumnezeu si de Imaparatia Sa, pana la capat. Oamenii in schimb, toti cei care s-au nascut si au trait pe aceasta planeta, au avut si au inca, in timpul vietii lor, aceasta sansa a iertarii si a salvarii, prin Isus Hristos. De aceea ne spune Dumnezeu, ca nu pentru noi a fost pregatit iazul de foc, moartea a doua. Teoretic si practic, TOTI pamantenii puteam si putem sa fim salvati, daca voiam sau voim asta. Iazul de foc, moartea a doua, devine si partea noastra, doar atunci cand sigilam si noi aceasta alegere a noastra, de a sta de partea Satanei, pana in ziua mortii noastre. Adica daca il refuzam pe Dumnezeu, si ramanem robii lu’ Dracu’. Pana atunci, pana in ziua mortii noastre, noi suntem scrisi toti in Cartea Vietii. Toti! Nimeni nu lipseste! Suntem stersi din Cartea vietii, doar atunci cand moartea ne-a gasit tot de partea Satanei, si nu de partea lui Dumnezeu. Atunci si numai atunci, Isus Hristos, este nevoit sa ne stearga din Cartea Vietii Mielului, Cartea Vietii Lui, din cartea biruintei Lui asupra mortii si a pacatului, si vom fi astfel biruiti de pacat si de moarte, impreuna cu Dracu’ si ingerii lui cazuti, ajungand astfel in iazul de foc, iadul, moartea a doua. Acesta este adevarul dragii mei! Iata si dovada ca asa este:

„Cel ce va birui va fi imbracat astfel in haine albe. Nu-i voi sterge nicidecum numele din Cartea vietii, si voi marturisi numele lui inaintea Tatalui Meu, si inaintea ingerilor Lui.” (Apocalipsa) In Isus Hristos, numele fiecarui pamantean care a trait sau inca traieste pe planeta Pamant, este scris in Cartea Vietii, atunci cand se naste pe planeta Pamant. Daca omul moare de partea Satanei, in acel moment si numai atunci, este STERS de Isus din Cartea Vietii Lui. Asa spune Biblia.

„Sa fie stersi din Cartea Vietii, si sa nu fie scrisi impreuna cu cei neprihaniti!” (Psalmul 69)

„Oricine n-a fost gasit scris in Cartea Vietii, a fost aruncat in iazul de foc.” (Apocalipsa)

Stiu ca exista si alte texte in Biblie, care vorbesc despre Cartea Vietii, si care, aparent, contrazic ceea ce v-am spus aici, dar vom discuta asta intre-un alt post, promis de mult timp, pe care am sa-l intitulez chiar asa: Cartea Vietii.

Spuneam ca acest subiect pe care il discutam aici, al celor doua morti, ne mai arata un adevar maret despre Dumnezeu: ca IADUL NU ESTE VESNIC. Ca Iadul va tine doar o zi. Atat. Ziua Judecatii. Ziua care va arde ca un cuptor. O singura zi. Ziua iazului de foc, ziua mortii a doua. Asa spune Biblia:

„Iar cerurile si pamantul de acum, sunt pazite si pastrate, prin acelasi cuvant, pentru focul din ziua de judecata si de pieire a oamenilor nelegiuiti. Dar, preaiubitilor, sa nu uitati un lucru: ca, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, si o mie de ani sunt ca o zi. Domnul nu intarzie in implinirea fagaduintei Lui, cum cred unii, ci are o indelunga rabdare pentru voi si doreste ca niciunul sa nu piara, ci toti sa vina la pocainta. Ziua Domnului insa va veni ca un hot. In ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile ceresti se vor topi de mare caldura, si pamantul, cu tot ce este pe el, va arde.” (2Petru)

„Caci iata, vine ziua care va arde ca un cuptor! Toti cei trufasi si toti cei rai vor fi ca miristea, ziua care vine ii va arde, zice Domnul ostirilor, si nu le va lasa nici radacina, nici ramura.” Maleahi)   Cine este radacina, si cine sunt ramurile, va veti intreba?! Raspuns: radacina este Satana, iar ramurile sunt ingerii cazuti odata cu el, dimpreuna cu toti pamantenii pacatosi care au trait pe planeta Pamant, de-a lungul veacurilor de pacat. Asa cum pentru poporul lui Dumnezeu Isus este vita, iar noi, poporul Sau, fratii Lui, suntem mladitele.

„Ei vor fi ai Mei, zice Domnul ostirilor, Imi vor fi o comoara deosebita, in ziua pe care o pregatesc Eu. Voi avea mila de ei, cum are mila un om de fiul sau care-i slujeste. Si veti vedea din nou atunci deosebirea dintre cel neprihanit si cel rau, dintre cel ce slujeste lui Dumnezeu si cel ce nu-I slujeste. Caci iata, vine ziua care va arde ca un cuptor! Toti cei trufasi si toti cei rai vor fi ca miristea, ziua care vine ii va arde, zice Domnul ostirilor, si nu le va lasa nici radacina, nici ramura. Dar pentru voi, care va temeti de Numele Meu, va rasari Soarele neprihanirii, si tamaduirea va fi sub aripile Lui. Veti iesi si veti sari ca viteii din grajd. Si veti calca in picioare pe cei rai, caci ei vor fi ca cenusa sub talpa picioarelor voastre, in ziua pe care o pregatesc Eu, zice Domnul ostirilor.” (Maleahi)

Iadul dragii mei, asa cum ne spune Dumnezeu, si dupa cum vedeti din aceste texte biblice, nu este vesnic. Iadul este moartea a doua, iazul de foc, moarte care va disparea in ea insasi, in sensul ca moartea a doua este insusi iazul de foc, insusi Iadul. Iadul se va inghiti pe sine insusi, aratand astfel dreptatea lui Dumnezeu, si indreptatriea Sa in fata noastra a tuturor, in sensul ca nu Dumnezeu a adus pacatul si moartea in Univers. Nu Dumnezeu este vinovat pentru tot ceea ce s-a intamplat in toata aceasta istorie a pacatului si a mortii. Nu Dumnezeu este vinovat pentru moartea noastra, a Satanei, si a ingerilor cazuti, ci doar noi insine, in frunte cu Dracu’, pentru ca am stat pana la sfarsitul vietii noastre de partea Satanei, de partea raului. Satana ne-a ucis, despartindu-ne de Viul Dumnezeu, sursa vietii lui, si a noastra! Satana ne-a ucis, ca o consecinta a propriei noastre alegeri, in deplina cunostinta de cauza. Va mai amintiti asta, sper: „Iau azi cerul si pamantul martori impotriva voastra ca ti-am pus inainte viata si moartea, binecuvantarea si blestemul. Alege viata, ca sa traiesti, tu si samanta ta.” (Deuteronom)  Dumnezeu nu ucide, salubrizeaza, indepartand gunoiul pacatului. Dumnezeu pune in aplicare propria noastra alegere si decizie: despartirea de El, sursa vietii. Fara viata, nu este decat moarte, asa cum fara lumina, nu este decat intuneric. Moarte pe care am ales-o de buna voie si nesiliti de nimeni, in mod constient. Moarte pe care am iubit-o, asa cum a iubit-o si Dracu’ cu ingerii lui, atunci cand au vrut sa mearga pana la capat, ca si cei care vor fi pierduti. Asa ca va rog nu-l mai invinuiti pe Dumnezeu, pentru toate suferintele, durerile, nedreptatile, precum si pentru toate nelegiuirile pe care le suferiti in viata aceasta, pe planeta Pamant. Dracu’ este vinovat pentru ele, nu Dumnezeu. Dracu’ va minte, va manipuleaza si va ucide, nu Dumnezeu. Acesta este adevarul, chiar daca va convine sau nu va convine. Alegandu-l pe Dracu’, ati ales moartea, va sinucideti, ca si el. Veti avea aceeasi soarta ca si el. Veti merge in focul pregatit pentru el si ingerii lui. Poporul lui Dumnezeu, cei care au ales sa fie salvati de catre Isus Hristos, cei care au ales viata si neprihanirea, ca fiind cea mai inalta forma de civilizatie din Univers, vor avea parte de asta: “Fericiti si sfinti sunt cei ce au parte de intaia inviere! Asupra lor, a doua moarte n-are nicio putere, ci vor fi preoti ai lui Dumnezeu si ai lui Hristos, si vor imparati cu El o mie de ani.” (Apocalipsa)

Asupra celor salvati de Isus Hristos, moartea a doua, nu are nicio putere! Nu uitati va rog, acest adevar maret si vesnic! Aceasta este Evanghelia Vesnica! Evanghelia biruintei neprihanirii asupra pacatului. Evanghelia biruintei vietii asupra mortii. Evanghelia Salvarii vesnice. Asupra poporului lui Dumnezeu, moartea a douaiazul de foc, adica sfarsitul vesnic al iadului si al pacatuluinu are nicio putere! Nu uitati asta!

Sa ne bucuram!

„Nu te teme! Eu sunt Cel Dintai si Cel de pe Urma, Cel Viu. Am fost mort, si iata ca sunt viu in vecii vecilor. Eu tin cheile mortii si ale Locuintei mortilor.” (Apocalipsa)

“Eu sunt Invierea si Viata. Cine crede in Mine, chiar daca ar fi murit, va trai. Si oricine traieste si crede in Mine, nu va muri niciodata. Crezi lucrul acesta?” (Ioan)

(va urma)

A doua promisiune extraordinară: Nu vei fi vătămat de cea de-a doua moarte

Cea de-a doua dintr-o serie de răsplăți veșnice

Scris de Kathryn Albig cu Bjørn Nilsen
A doua promisiune extraordinară: Nu vei fi vătămat de cea de-a doua moarte
  • A doua promisiune extraordinară: Nu vei fi vătămat de cea de-a doua moarte

„Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul: ‘Cel ce va birui nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte.’” (Apocalipsa 2:11)

Dumnezeu Își iubește creația. Păcatul a corupt-o, dar acum El are un plan ca s-o readucă la starea sa perfectă, originară, și îi va răsplăti pe toți cei care Îl ajută ca să-Și îndeplinească planul.

Păcatul s-a născut din pricina dorinței lui Satan de a se pune pe sine deasupra lui Dumnezeu, și asta a distrus armonia cerului. Acum, Dumnezeu are nevoie ca păcatul să fie total eliminate de pe întreaga Lui creație, într-un astfel de mod încât să nu mai fie nicio posibilitate de a se întâmpla din nou.

Așa că El a creat omenirea cu acest scop special ca ei să stăpânească asupra păcatului. (Geneza 4:7) Întregul Lui plan este ca omul să trăiască o viață în care urăște și rezistă împotriva păcatului, și îi spune da Lui – să biruie. Unul care învinge păcatul în viața lui dovedește că calea lui Dumnezeu este desăvârșită, și este o parte din lucrarea de eliminare a păcatului pentru toată veșnicia. Fiecare care face aceasta va gusta beneficiile care vin în urma trăirii unei astfel de vieți. Aceste făgăduințe sunt valabile pentru toți cei care biruie.

Iazul cu foc

A doua moarte este lacul cu foc (Apocalipsa 21:8). Aceasta este judecata asupra la tot ce este pătat de păcat. Când cineva nu a folosit posibilitățile din viață de a birui păcatul, ei vor fi vătămați de a doua moarte, pentru că la nimic care nu poate rezista focului judecății nu va fi permis să intre în veșnicie.

Din pricina că tu ți-ai folosit oportunitățile de a birui păcatul cât ai fost aici pe pămâmtul acesta, tu nu vei fi vătămat de a doua moarte. Tu ai recunoscut păcatul la care ești ispitit, l-ai judecat ca fiind inacceptabil pentru unul care vrea să practice neprihănirea, și i-ai rezistat.

Tu ești un învingător care trăiește neprihănit și care iubește ce este bun și adevărat in fiecare situație. Iar dacă tu cazi, ești iertat și faci așa încât să reziști ispitei de a păcătui data următoare. Tu chiar nu ai vrea să pierzi vreo oportunitate!

„Păziţi-vă bine să nu pierdeţi rodul muncii voastre, ci să primiţi o răsplată deplină.” (2 Ioan 1:8)

Valoare veșnică

Se merită mai mult să suferi pentru a-ți preda voia proprie, lucrările firii despre care vorbește Pavel în Galateni 5, pentru a face voia lui Dumnezeu. Dragostea, bunătatea, îndelunga răbdare, etc. care înlocuiesc egoismul, invidia, necurăția ta naturală șamd, sunt rezultatele la aceasta că tu trăiești o viață biruitoare. Acestea îți dau valori pe care o vei avea cu tine pentru toată veșnicia.

Există harul de iertare a păcatelor, dar tu deasemenea ai har pentru o viață mult mai adâncă. Oricând se ratează o oportunitate de a birui păcatul, tu vei fi iertat, dar tu ai pierdut o oportunitate de a câștiga un lucru cu o valoare veșnică. Aceasta este durerea morții a doua. Aceea este o pierdere veșnică.

1 Corinteni 15:41 vorbește despre slava soarelui, a lunii, și a stelelor. Aceasta este ca un simbol pentru slava care are să vină. Cu cât mai multă valoare veșnică ai căpătat ca rezultat la a fi credincios pentru a birui, cu atât mai mare va fi slava ta veșnică.

Cum explicați Apoc. 21:8, unde spune că toți cei “necredinciosi, scarbosi, ucigasi, desfranati, etc…. “ vor sfarsi in moartea a doua?

In acest text, ni se spune ca „cei lasi, necredinciosi, scarbosi, ucigasi, desfranati, etc…. “ vor sfarsi in moartea a doua. Existenta unei morti inainte de a doua este clar implicata in acest verset. Pentru a intelege mai bine ce este „moartea a doua”, sa incercam sa identificam mai intai prima moarte.

Asa dupa cum aflam scris in Biblie, Adam a fost creat perfect, dar prin faptul ca a incalcat porunca lui Dumnezeu, a fost pedepsit cu moartea: „caci tarana esti, si in tarana te vei intoarce” (Geneza 3:19). De la el, sentinta mortii a trecut la intreaga rasa umana. „Asa cum in Adam toti mor, la fel, in Christos, toti vor fi inviati” citim in 1 Corinteni 15:22. Niciunul nu este scutit de ea. Aceasta este prima moarte, care vine peste orice om nascut in lume.

Dar, dupa cum tot acest verset ne spune mai departe, „in Christos, toti vor fi inviati”. Daca prima parte a versetului vedem ca se indeplineste, atunci si a doua se va indeplini negresit. In mare parte din misiunea sa pe pamint, Isus a vorbit si a invatat pe oameni despre Imparatia lui Dumnezeu. Ba, mai mult, cand discipolii i-au cerut sa ii invete cum sa se roage, El incepe aceasta rugaciune cu urmatoarele randuri pline de miez: „Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ!”

Aici vedem ca el ne invata sa ne rugam pentru venirea Imparatiei, timpul de restaurare al tuturor lucrurilor. Acest timp va veni ca rezultat al sacrificiului lui Isus. Isus da tuturor oamenilor o sansa la viata vesnica prin faptul ca a murit pentru Adam, si implicit pentru noi, el fiind un echivalent exact pentru Adam in starea acestuia perfecta initiala. Isus murind ca rascumparator, a satisfacut dreptatea perfecta a lui Dumnezeu.

Imparatia aceasta, in care „in Christos, toti vor fi inviati” si in care Satan va fi legat pentru o mie de ani (Apocalipsa 20:2), va servi pentru restaurarea omenirii la starea inainte de caderea lui Adam, si la o relatie de impacare cu Dumnezeu. Aceasta Imparatie de o mie de ani va fi o scoala a dreptatii pentru toti oamenii veniti in lume, o scoala in care legea lui Dumnezeu va domni pe tot pamintul.

Referitor la aceasta, in Isaia 2:3 si Mica 4:2 citim: ‚Popoarele se vor duce cu grămada la el şi vor zice: „Veniţi să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui, şi să umblăm pe cărările Lui.’ Căci din Sion va ieşi Legea, şi din Ierusalim, cuvântul Domnului.” Este clar ca aceast verset nu si-a avut inca indeplinirea. Nu vedem inca popoarele pamintului sa fie doritoare sa ia cuvantul Domnului ca indrumator si nici nu vedem inca legea Domnului iesind din Ierusalim.

Cand aceasta frumoasa perspectiva va lua fiinta, cunostinta despre Dumnezeu va umplea tot pamintul. Nimeni nu va mai putea zice ca nu a auzit despre El.  Ieremia descrie acest timp in termeni lipsiti de ambiguitate: “Niciunul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său zicând: „Cunoaşte pe Domnul!”, ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul” (Ieremia 31:34).

Ieremia 31:29-30 face urmatoarea declaratie referitor la acest timp: „În zilele acelea nu se va mai zice: ‚Părinţii au mâncat aguridă, şi copiilor li s-au strepezit dinţii’, ci fiecare va muri pentru nelegiuirea lui; oricărui om care va mânca aguridă i se vor strepezi dinţii!” Deci, acesta va fi timpul in care fiecare va trebuie sa aleaga pentru el insusi, in deplina cunostinta si ghidat de o lumina deplina, ascultarea de Dumnezeu sau neascultarea, viata sau moartea.

Dumnezeu, in marea lui mila si condus de dreptate si iubire, nu da nimanui o sentinta inainte ca persoana primind sentinta sa inteleaga perfect ce alege. Azi, omenirea este orbita de minciuna si inselaciunea lui Satan. In viitor cand influenta lui Satan va fi indepartata, fiecare va alege in deplina cunostinta de cauza.

Mai departea, aflam scris in Apocalipsa 20:7 „Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat si va iesi din temnita lui sa insele neamurile …” Aceasta va fi cu scopul de a incerca credinta tuturor. Cei care vor urma pe Isus dintr-o inima sincera, vor trai pe veci, dar cei care il vor fi urmat doar formal, nu din convingere, vor cadea la acest test. Acestia vor fi pedepsiti cu „moartea a doua”, aceasta fiind moartea din care nu mai este intoarcere. Aceasta este de fapt anihilare, opusul vietii, lipsa de viata.

Tot in Apocalipsa vedem ca moartea a doua este si destinul ingerilor cazuti si chiar si a lui Satan. Aceasta o citim in Apocalipsa 20:10: „Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi prorocul mincinos.” Mai departe, 4 versete mai jos, aflam ce este acest iaz: “ Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua” (Apocalipsa 20:14).

Acum, in mod logic, ar putea urma intrebarea: „Exista un avantaj in a urma pe Isus astazi, in aceasta lume rea, inainte de stabilirea Imparatiei si inaine ca Satan sa fie „legat” si influenta lui asupra indivizilor oprita?” Da, desigur, raspunsul la aceasta intrebare este unul puternic afirmativ. Adevaratii credinciosi, care cu sinceritate cauta si urmeaza legea Domnului in ziua de azi, vor avea o inviere la viata si rasplata, si nu la judecata. Ei sunt cei carora li se promite ca a doua moartea nu va avea nici o putere asupra lor. „Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nicio putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani” Apocalipsa 20:6.

Ce minunata perspectiva! Ce promisiune frumoasa astepta pe cei care de bunavoie isi predau viata Lui! Sa domneasca impreuna cu Christos, si sa stea pe tronul Lui!  Dumnezeu doreste ascultare mai mult decat sacrificiu si el astepta de la noi sa il slujim manati de iubire si nu de frica mortii!

Ca intarire la acest subiect, mai putem observa in Biblie ca moartea adamica, sau cea dintai, este numita de multe ori „somn”, dar cu privire la moartea a doua aceasta comparatie nu se foloseste niciodata. De ce? Pentru ca tot asa precum va exista o ridicare din somn, tot asa va exista o sculare la viata din prima moarte. Dar nu din a doua. Moartea a doua nu este un somn pentru ca nu exista niciunde o speranta a ridicarii din aceasta moarte.

Când am cuprins dintr-o privire Planeta Pământ, am văzut ceea ce nu poate fi scris… dar n-am putut rămâne mut faţă de vacarmul planetar. Din Cer a venit răspuns “sezualelor” voci pământeşti – să scriu întru salvarea Planetei “”Muuu(tu)”!

Pentru ca Isus i-a zdrobit “capul” minciunii, leneviei, drogurilor, hoţiei, pornografiei, răutăţii şi altor mădulare satanice” în Grădina Ghetimani, îi invit pe tineri, să-i zdrobim şi noi – coada în care se mai zbat sursele răului. În zadar vrea satana să facă din lume cum  a  făcut  din  Egipt,  o  capitală  a dezmăţului, a păcătoşeniei, şi dintr-un singur Ateu, o lume plină de faraoni ! Să învăţăm din păţaniile lumii egiptene, pentru a nu fi nevoie să fim atacaţi de lăcuste, păduchi, broaşte, ciumă, pentru a nu fi loviţi de bombe, pietre şi foc, sau de alte urgii Apocaliptice – pe care -satan abia asteapta sa le dezlantuie… . Aşa cum până la urmă Faraon a învăţat să se “nască din Nou”, tot aşa, putem  şi  noi  scăpa  de  ravagiile sexualităţii  industriale…  Dacă  iniţial, nici lui Faraon nu-i păsa de nimeni în Exod 5/2: „Cine este Domnul ca să ascult de glasul Lui şi să las pe Israel să plece? Eu nu cunosc pe Domnul şi nu voi lăsa pe Israel să plece”, tot el, până la urmă, a ajuns la  singura  concluzie  a  împăcării  cu Părintele adevărat prin pocăinţă, în Exod 10/16:” “Am păcătuit împotriva Domnului, Dumnezeului vostru, şi împotriva voastră”.

Când un “mădular” suferă, toate celelalte mădulare ale trupului suspină şi se întristează planeta

Sub privirile pofticioase şi îngăduitoare ale păcatului, ne lăsăm prea lesne învăluiţi de norii senzualităţii şi sexualităţii.Potopul desfrâului creşte, văzând cu ochii, perforand Cerul,acoperind lumea întreagă, precum în timpul lui Noe. Cel rău ia minţile oamenilor cu această plăcere de o clipă a păcatului. Desfrâul nu trebuie să înece în potopul păcatului pe mădularele create de Dumnezeu pentru sine. Pentru că Tata ne-a creat ca să fim de folos unii altora, nu să profităm unii de alţii. Aşa cum în trupul omenesc, dacă suferă un mădular, tot trupul suferă, la fel se întâmplă cu oamenii întregii planete. Cele 7 miliarde de suflete alcătuiesc un trup singur, nu pentru dezmăţ, ci pentru armonie, slujire şi dragoste dumnezeiască. Unde am auzit că mâna îşi bate joc de picior sau de nas ori de inimă? Când am văzut că unghia ironizează urechea ori sexul? Noi trebuie să ne ajutăm, nu să ne batem joc unii de alţii, precum pe PLANETA MUUTUULUUI.Când unul suferă, toţi îndură şi când unul se bucură toţi ar trebui să se bucure… Dumnezeu ne-a creat şi ne vrea cu gelozie pentru sine, iar noi prea ne lăsăm înecaţi în desfrâu, curvie, masturbare, preacurvie, pornografie.Sa nu uitam ca toate ne sunt ingaduite,dar nimic nu trebuie sa puna stapinire pe nimeni dintre noi.Tata ne invata san e dedicam Lui ,mai ales ca dincolo,in Imparatia lui Dumnezeu nu are acces nici urma de senzualitate,sexualitate,amor,…Din  Romani ,cap 12,versetul 1 invatam cum putem “conserva virginitatea” si cum putem trece Mare ape valuri,fara san e scufundam…” Va indemn, dar, fratilor, pentru indurarea lui Dumnezeu, sa aduceti trupurile voastre ca o jertfa vie, sfanta, placuta lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastra o slujba duhovniceasca.”

 

Ce a stricat omul, repară Domnul  prin omul smerit,innoit

 

În Matei 19/12 Isus ne garantează că:” sunt fameni, care singuri s-au făcut fameni pentru Împărăţia cerurilor.”Dacă tinerii devin fanii oricui, cu atât mai veşnic de util este să devină FAMENII Lui, mai ales că iată ce ni se asigură în Isaia 56/4-5 “: “Famenilor… le voi da în Casa Mea şi înăuntrul zidurilor Mele un loc şi un nume mai bune decât fii şi fiice; le voi da un nume veşnic, care nu se va stinge – a se vedea vergurii Ap. 14/v1-5” . Aşa cum tinerii pot doborî atâtea recorduri pământeşti, pot să se logodească doar cu Mielul doborârii tuturor RELELOR..După ce omul (nu Domnul) a zis în Geneza că cei doi vor deveni un singur trup… iată  din 1 Corinteni 6/15-19,  învăţăm:” Nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădulare ale lui Hristos? Voi lua eu mădularele lui Hristos, şi voi face din ele mădulare ale unei curve? Nicidecum! Nu ştiţi că cine se lipeşte de o curvă este un singur trup cu ea? Căci este zis: “Cei doi se vor face un singur trup”. Dar cine se lipeşte de Domnul este un singur duh cu El. Fugiţi de curvie! Orice alt păcat, pe care-l face omul, este un păcat săvârşit afară din trup; dar cine curveşte păcătuieşte împotriva trupului său.Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfân t care locuieşte în voi şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri?

Cum era pe vremea Sodomei, aşa este acum, în preajma răpirii
Am minţit poporul cu televizorul, cu datini popeşti care au detronat Cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca, în schimbul unor talanţi, să-L înlocuim cu formalismul religios, fals.Am stricat şi tineretul cu… tele-calculatorul, înlocuind familia dumnezeiască prin artificii şi deviaţii mortale. În 1 Timotei 4/1-3 aflăm:” Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor. … Ei opresc căsătoria şi… Cum ne putem vindeca? Prin pocăinţă şi prin naşterea din nou (Ioan 3/1-21), prin…

Pe vreme de criză şi senzualitatea trebuie supusă restricţiilor, pentru că în Cer, oricum, nu ne foloseşte la nimic pofta…
Cine are urechi să asculte. În 1 Cor 7/26-40 primim o lecţie monumentală pentru vremurile noastre:” Iată, dar, ce cred eu că este bine, având în vedere strâmtorarea de acum:  este  bine  pentru  fiecare  să rămână aşa cum este… Nu eşti legat de o nevastă? Nu căuta nevastă… Spun lucrul acesta pentru că cei ce au neveste să fie ca şi cum n-ar avea; … Dar eu aş vrea ca voi să fiţi fără griji. Cine nu este însurat se îngrijeşte de lucrurile Domnului, cum ar putea să placă Domnului. Dar cine este însurat se îngrijeşte de lucrurile lumii, cum să placă nevestei. … Şi cred că şi eu am Duhul lui Dumnezeu.” Să nu disperăm. Totul este să dăm afară pe  locatarul  satan,  care  este  plin  de pornografii, fiind capul tuturor relelor, şi să-l primim pe Mântuitor, care este Purificator şi  oglindirea  fidelă  a  Tatălui,  locuit  de plinătatea dumnezeirii şi de toate comorile universului. Veniţi la Mine… Nimeni nu va fi dat afară… Şi nimeni nu vă va smulge din mâinile, din braţele Mele, ne asigură Salvatorul. Vă vorbesc ca unul care, eu însumi am fost eliberat, salvat şi vindecat prin credinţa în El, prin primirea Lui şi întronarea Domniei, stăpânirii Lui în mintea şi inima mea, care de fapt sunt ale Lui.

 

Exportam  cel mai scump capital- omul educat, atat de greu si costisitor de crescut si importam Gunoaie din Marea Britanie, aduse în România cu titlul de „bunuri second-hand“

Nicoleta Nicolau  

Doi români şi un cetățean britanic sunt anchetați pentru import ilegal de deşeuri în România, după ce poliţiştii de frontieră au depistat în Portul Constanţa 16 containere cu deşeuri, care în acte figurau ca fiind obiecte de uz casnic second hand.

Deșeurile au fost descărcate de pe o navă venită din Marea Britanie, informează Garda de Coastă.

„A fost identificată o societate comercială de pe raza municipiului Bucureşti care efectua activităţi de import ilegal de deşeuri în România, ce erau declarate în fals la autoritatea vamală ca fiind produse second hand“, potrivit vameilor constănțeni.

Sub coordonarea procurorului de caz din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța, polițiștii de frontieră în cooperare cu alte instituții de profil au efectuat, ieri, controlul fizic la 16 containere descărcate de pe o navă, pavilion Olanda, sosită din direcția Marea Britanie, în Portul Constanța Sud Agigea.

„Astfel, s-a constatat că, deși în documentele prezentate la autoritatea vamală figurează ca fiind obiecte de uz casnic second hand, acestea erau deșeuri inutilizabile. Totodată, au fost desfășurate activități specifice de către polițiștii de frontieră din cadrul Inspectoratului General al Poliției de Frontieră în colaborare cu lucrători din cadrul Comisariatului pentru Protecția Consumatorilor al Municipiului București la sediul și trei puncte de lucru ale societății comerciale aflate pe raza municipiului București și județului Ilfov”, arată polițiștii de frontieră.

În cauză, sunt cercetați doi cetățeni români, în vârstă de 36, respectiv 33 de ani și un cetățean britanic, în vârstă de 34 de ani, iar polițiștii de frontieră efectuează cercetări, sub coordonarea procurorului din cadrul Parchetului de pe lîngă Curtea de Apel Constanta învestit în cauză, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de exportul sau importul de deșeuri cu încălcarea dispozițiilor legale în domeniu și folosirea de acte nereale la autoritatea vamală, iar bunurile vor fi returnate la expeditor.

COŞMARUL trăit de Iulian, plecat la cules sparanghel în Germania. A rămas pe drumuri, fără acte: “Am venit să câştig un ban şi uite ce păţesc”

În perioada în care mii de români au luat drumul Germaniei, ies la iveală şi neregulile din fermele care au cerut cu disperare deschiderea graniţelor pentru muncitorii sezonieri, ca să le lucreze pământurile şi să culeagă recolta de sparanghel. Iulian, un român în vârstă de 28 de ani, din Dorohoi, judeţul Botoşani, a povestit în exclusivitate pentru ŞtiriDiaspora.ro experienţa trăită într-o fermă de sparanghel unde a fost să muncească şi cu autorităţile germane, după ce i-a fost confiscat în mod abuziv buletinul şi a rămas pe străzi.

E prea de tot ce se întâmplă aici!“, îşi începe Iulian povestea.

Românul a plecat cu contract să lucreze la o fermă în apropiere de Berlin, însă lucrurile nu au fost tocmai după cum le discutase cu cei care l-au recrutat.

“Eu am venit pe contract la sparanghel, la muncă, acum trei-patru săptămâni. Am fost la primărie, am venit legal.

Toate bune bune şi frumoase, am venit la muncă. Aici, ne ţine în carantină trei săptămâni, nu ne dă de muncă, ne dă de mâncare doar dimineaţa şii după-masă, seara nu ne dădea. Multe au făcut”.

 

I-au fost confiscate actele

 

Momentul care a umplut paharul pentru Iulian a fost o bătaie iscată chiar între colegii săi români, în care a fost şi el rănit. A doua zi, a decis să plece să îşi caute de muncă în alt loc, însă de acolo, lucrurile au mers din rău în mai rău.

“S-au îmbătat nişte români, au sărit la bătaie, mi-au dat cu furca într-un picior, în fine. Mi-am făcut bagajul şi dimineaţa am plecat. Vin coordonatorii care se ocupă de fermă după mine, apoi mi-au propus să vin să fac lichidarea dacă nu vreau să mai stau. Vin înapoi, la fermă, îi dau buletinul să facă lichidarea, după care îmi reţine buletinul.

Am zis ‘nu vreţi să îmi daţi buletinul, nu stau sechestrat aici’. Am plecat. Apoi, vin iar după mine să mă bage într-o maşină. Ajung înapoi la fermă. Am văzut că nu ies cu ei la capăt, am bătut la uşă, la o casă, au chemat poliţia. A venit poliţia, le-am zis despre ce e vorba. A venit şi patronul fermei, a vorbit ce a vorbit cu poliţia, nu s-a rezolvat nimic”, a mai declarat Iulian, pentru ŞtiriDiaspora.ro.

 

Poliţia l-a trimis înapoi la fermă

 

Românul a hotărât să ia problema în mâinile sale şi să plece să caute ajutor în localităţile învecinate.

“Merg aşa cu mâinile goale până într-o comună mai mare, ajung la o secţie de poliţie unde erau tot poliţiştii care au venit la fermă. Mă duc acolo, ei mă dau afară şi îmi spun să mă întorc înapoi acolo la muncă. Am zis stai aşa! M-au ţinut trei săptămâni… nu mi-au dat nici de muncă, după aia mi-au reţinut buletinul şi actele… am zis că vreau să plec, nu mai vreau să stau”.

Citeşte şi: Un român plecat la cules sparanghel în Germania se plânge de condiții: “Suntem trataţi mai rău ca la stână. Bem apă din sticle tăiate”

Iulian a încercat să ceară ajutor şi la Ambasadă.

“Ambasada nu poate să facă nimic. M-au trimis înapoi la poliţia de acolo. M-au dat afară de la Poliţie. (…) Am fost la ambasadă, în Berlin, de două ori, am vorbit la interfon. Şi soţia a sunat azi dimineaţă. Au zis că nu pot să mă ajute decât dacă vreau să îmi dea foaie să pot pleca acasă, numai că sunt vămile închise şi oricum nu pot să plec. În rest, nu poate să mă ajute cu nimic”, a mai spus bărbatul.

 

“Am dormit pe beton, lângă un bloc”

 

Fără acte, fără cazare şi epuizat după toate cele întâmplate, românul a adormit afară. A avut noroc să întâlnească alţi concetăţeni care l-au ajutat să îşi găsească un loc unde să doarmă.

“Am dormit pe beton lângă un bloc, lângă ambasadă. M-a luat somnul şi am adormit că eram obosit. M-am întâlnit a doua zi cu nişte români şi m-au îndrumat ei să vin aici la o asociaţie unde te lasă să dormi noapte de la ora 21:00 şi trebuie să pleci dimineaţa la 07:00″.

 

“Am venit să muncesc să câştig un ban şi uite ce păţesc”

 

Iulian a plecat de acasă pentru familia sa, sperând să câştige un ban în plus faţă de cât i se oferă în ţară.

“Eu sunt căsătorit, am doi copii, am o situaţie în ţară, am venit aici să fac nişte bani că salariile sunt mai mari şi uite ce păţesc! Acum nici nu vor să îmi dea buletinul să mă angajez în altă parte. Stau pe aici… Nu am venit să stau aici boschetar, am venit să muncesc. Am contractul la mine, am biletele de avion, sunt înregistrat la primărie. Am vrut să mă duc la alte firme, nu mă angajează fără buletin. Cu buletinul, trebuie să mă întorc acolo dacă îl vreau înapoi, dar mi-e frică. Au acolo oamenii lor”, a conchis Iulian, pentru ŞtiriDiaspora.ro.

Anglia. Tânăr român, mort de coronavirus. 8 copii au rămas orfani: „Toți banii din lume nu le vor mai aduce tatăl înapoi“

Nicoleta Nicolau 

Nicu avea doar 34 de ani și muncea pe un șantier din Londra, atunci când a pierdut lupta cu acest virus, după zece zile de spitalizare. A lăsat acasă, în Suceava, 8 copii

O familie dintr-o comună din Suceava a rămas fără stâlpul casei, după ce tatăl a opt copii a fost răpus de coonavirus. Bărbatul, în vârstă de 34 de ani, muncea pe un șantier din Londra pentru a-și întreține familia și se pare că ar fi luat virusul de la muncă. Acum, soția și cei opt copii, cu vârste între șase luni și 12 ani, încearcă să aducă sicriul cu trupul neînsuflețit în țară, pentru a-l înmormânta acasă.

„Totul mergea bine, ar fi trebuit să-l externeze în vreo două zile”, a povestit, plin de durere, Ianis Urzică, fratele bărbatului decedat. Intreaga comunitate românească din Londra s-a mobilizat exemplar și în doar 24 de ore a strâns aproape 90.000 de lire sterline, pentru a ajuta familia greu încercată, propunându-și să ajungă la suma de 100.000 de lire sterline. „Îi vom ajuta cu tot ce va fi nevoie. Le transmit condoleanțe din partea mea și a familiei mele. E greu, e tare greu”, a declarat cu vocea gâtuită de durere Ioan Pavăl, primarul comunei Dumbrăveni, pentru Obiectiv de Suceava.

”Totul a început cu o răceală. A stat acasă o săptămână, nu s-a mai dus la muncă. A crezut că își revine și a vrut să se întoarcă. Doctorul i-a spus că e bine și se poate duce. A muncit două zile și i s-a făcut din nou rău. A sunat la medic și a anunțat, dar i s-a spus să stea în casă. A stat așa încă vreo două zile, când a simțit că nu mai poate să respire. A venit ambulanța după vreo trei ore. I-au pus oxigen și și-a revenit. L-au internat pe Terapie Intensivă, starea sa era gravă. După o săptămână petrecută la ATI, și-a revenit. A fost mutat în salon și se discuta chiar de externare, când brusc, situația s-a schimbat. Starea sa s-a agravat. Se pare că a făcut niște cheaguri de sânge care i-au blocat tot”, a povestit, plin de durere, Ianis Urzică, fratele lui Nicu, pe care acum toată familia îl plânge și îl așteaptă acasă, în sicriu, din păcate.

Costurile de repatriere, uriașe

 

Drama familiei este cu atât mai mare cu cat nici nu îl vor putea toți cei dragi conduce pe ultimul drum. Restricțiile în vigoare permit accesul la înmormântare a maximum opt persoane, ceea ce înseamnă că nu vor putea fi prezenți părinții și frații săi. ”Sperăm ca într-o săptămână să reușim să-l aducem acasă, demersurile sunt destul de greoaie. Toți prietenii lui din Londra au strâns o sumă mare pentru a ajuta copiii, dar ei au rămas fără tată. Toți banii din lume nu le vor mai aduce tatăl înapoi. Cei mici nici nu și-l vor aminti”, a completat Ianis Urzică.

Întreaga comunitate românească din Londra s-a mobilizat exemplar și în doar 24 de ore a strâns aproape 90.000 de lire sterline, pentru a ajuta familia greu încercată, propunându-și să ajungă la suma de 100.000 de lire sterline. Donatii se pot face pe platforma gofundme.com.

 Sătenii din Dumbrăveni sunt înmărmuriți de durere și nu pot acepta faptul că unul de-al lor a fost răpus de COVID – 19 la doar 34 de ani. ”Vai de capul nostru! Nu ne vine să credem. El muncea în Londra și avea grijă de familia lui. Venea în fiecare vară acasă. Îmi amintesc că jucam fotbal. Nu pot să cred, așa de tânăr… Sperăm să rezolve totul și pe săptămâna viitoare să ajungă acasă, să poată să-l înmormânteze. Soția a transmis că rămâne acasă cu cei opt copii. Nu se mai poate întoarce în Londra, fără Nicu. Îi vom ajuta cu tot ce va fi nevoie. Copiii luau alocații în Anglia, le vom face dosare acasă. Le transmit condoleanțe din partea mea și a familiei mele. E greu, e tare greu”, a declarat cu vocea gâtuită de durere Ioan Pavăl, primarul comunei Dumbrăveni.

 

Austria, campanie împotriva românilor. “Vor să ne înlocuiască cu sârbi. Sunt mai ieftini”

În spatele discursurilor anti români s-ar afla un plan bine pus la punct de Sebastian Kurz, de înlocuire a forței de muncă românești din Austria, care devine tot mai scumpă. Declarația îi aparține lui Erich Mocanu, membru fondator al unei organizații care ajută românii din Germani și Austria. 

Erich Mocanu, membru fondator al organizației AEBS.org spune care ar fi de fapt planul cancelarului austriac Sebastian Kurz care a declanșat o adevărată campanie împotriva românilor.

Mocanu precizează că în toate ieșirile publice, cancelarul german Sebastian Kurz s-a referit doar la români în ceea ce înseamnă marea masă a muncitorilor din zonele defavorizate ale Europei.

Fondatorul organizației AEBS spune că în spate s-ar putea afla un plan al lui Kurz de a înlocui forța de muncă românească din Austria care a devenit mai scumpă, cu una mai ieftină, provenită din Serbia. Pe lângă toate aceste lucruri, Kurz ar avea și legături de sânge în Serbia.

“Un ziar din Ungaria a descoperit recent că bunica lui Sebastian Kurz este sârboaică. Nu știu dacă Sebastian Kurz are ceva cu românii. Dar a lovit mereu în români în discursurile sale. Rar a mai băgat și câte un bulgar, câte un ungur. Cuvântul român era ceva standard. Eu cred de fapt că Austria vrea să înlocuiască forța de muncă actuală cu una mai ieftină. De exemplu, slovacele au fost primele care au venit să îngrijească bătrâni în Austria. Pe urmă au venit ungurii, bulgarii și românii. În ultimul an, slovacii și-au crescut prețul, care merge de la 70 de euro în sus pe zi. Românașii noștri cer 40-50 de euro, dar cresc și ei prețurile. În opinia mea, sârbii sunt o forță de muncă ce ar putea veni în Austria să muncească pe mai puțini bani,” a spus Erich Mocanu pentru stiridiaspora.ro.

 

Pentru ca virusul are sange de chinez Ckomunist,Trump dă o lovitură puternică Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (care s-ar afla sub influenţa Chinei), acuzând-o că este responsabilă pentru răspândirea în lume a noului coronavirus…

Președintele american Donald Trump a mai dat o lovitură unor organizaţii globaliste, cum este Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), anunţând că Statele Unite vor opri imediat toate finanțările pentru OMS, care a ales „corectitudinea politică în locul măsurilor de salvare a vieților umane”.

Trump a mai spus că SUA va întreprinde o investigație din care să afle de ce OMS a gestionat atât de greşit răspândirea noului coronavirus în lume, prin luarea unor decizii dezastruoase, ca de exemplu faptul că ea s-a opus iniţial unor restricții de călătorie privind China. Statele Unite sunt cel mai mare donator al OMS, organizaţia mondială trebuind să primească din partea americanilor 893 de milioane de dolari pentru următorii 2 ani. Trump a declarat că SUA contribuie cu aproximativ 400 – 500 de milioane de dolari pe an la OMS, în timp ce China oferă doar aproximativ 40 de milioane de dolari.

Preşedintele american a acuzat OMS că nu a alertat în mod adecvat comunitatea internațională în legătură cu amenințarea privind noul coronavirus. „OMS a eșuat în această datorie și trebuie să fie tras la răspundere”, a continuat Trump. El a adăugat că OMS a ignorat „informațiile credibile” din decembrie 2019, conform cărora virusul ar putea fi transmis de la om la om.

Încă de la sfârșitul lunii decembrie 2019, personalul medical Wuhan a fost suspectat că a contractat boala, ceea ce indica o transmisibilitate probabilă de la om la om. Pe 4 ianuarie 2020, șeful Centrului pentru Infecții al Universității din Hong Kong a avertizat că „orașul ar trebui să implementeze cel mai strict sistem de monitorizare pentru o nouă pneumonie virală misterioasă, care infectase deja zeci de oameni în China continentală, deoarece este foarte posibil ca boala să se răspândească de la om la om”.

Guvernul chinez a început să suprime știrile despre noul virus și chiar l-a reținut pe  doctorul Li Wenliang, care a încercat să avertizeze comunitatea internațională. Pe 8 ianuarie 2020, OMS declara: „Identificarea preliminară a unui virus nou într-o perioadă scurtă de timp este o realizare notabilă și demonstrează capacitatea crescută a Chinei de a gestiona noi focare”. Pe 14 ianuarie 2020, OMS a spus: „Investigațiile preliminare efectuate de autoritățile chineze nu au găsit dovezi clare despre transmiterea de la om la om a noului coronavirus (2019-nCoV) identificat la Wuhan, China”.

OMS a mai fost acuzată că face jocul Chinei şi că ar fi subordonată autorităţilor de la Beijing, mai ales că preşedintele actual al organizaţiei este etiopianul Tedros Adhanom Ghebreyesus, ce a făcut parte din Partidul Comunist Etiopian. În ultima perioadă, jocul Chinei este acela de a-şi plasa „pioni” la organizaţii internaţionale (cum este OMS), mai ales că administraţia Trump îşi arată dezinteresul faţă de aceste organizaţii mondiale. Tedros Adhamom a evitat orice critică la adresa Chinei, în ciuda faptului că Beijingul a luat extrem de târziu măsuri pentru evitarea răspândirii coronavirusului în întreaga lume.

Sursa (traducerea şi adaptarea proprie): foxnews.com

 

 Adevarul iese la suprafata   – SUA analizează posibilitatea ca noul coronavirus să fi pornit din laboratoarele chineze

IPOTEZĂ. SUA analizează posibilitatea ca noul coronavirus să fi pornit din laboratoarele chineze
IPOTEZĂ. SUA analizează posibilitatea ca noul coronavirus să fi pornit din laboratoarele chineze / Sursă FOTO: Pexels

Conform CNN, oficialii americani din cadrul direcțiilor de informații și securitate națională spun că guvernul Statelor Unite analizează posibilitatea ca noul coronavirus să își aibă originea într-un laborator chinez, mai degrabă decât într-o piață, potrivit mai multor surse familiare cu chestiunea care avertizează că este prematur să tragă concluzii.

Teoria este una dintre multiplele teorii urmărite de investigatori, deoarece încearcă să determine originea coronavirusului care a dus la o pandemie globală care a ucis sute de mii de oameni.

SUA nu cred că virusul a fost asociat cu cercetarea în biotehnologii, iar oficialii au menționat că oamenii din zona de informații explorează și o serie de alte teorii cu privire la originea virusului, așa cum ar fi în mod obișnuit în cazul incidentelor cu profil înalt.

Un oficial din domeniul informaților, familiar cu analiza guvernului a spus că o teorie pe care oficialii o investighează este aceea că virusul își are originea într-un laborator din Wuhan, China și a fost eliberat accidental către oameni.

Alte surse au declarat pentru CNN că informațiile din SUA nu au reușit să coroboreze teoria, dar încearcă să analizeze dacă cineva a fost infectat în laborator printr-un accident sau o manipulare deficitară a materialelor și ar fi putut infecta și alte persoane.

Cu toate acestea, unii oficiali din domeniul securității spun că este posibil ca modul în care a pornit acest virus să nu fie cunoscut niciodată.

O sursă apropiată de grupul de lucru pentru coronavirus al Casei Albe a avertizat, de asemenea, că „de fiecare dată când există un focar, cineva propune ca virusul sau alt agent patogen să iasă dintr-un laborator”.

Un oficial a numit modul în care China s-a ocupat de tratarea virusului „complet reprobabil” – iar investigatorii sunt hotărâți să construiască o imagine mai completă a modului în care acesta a apărut.

Washington Post raportase încă din anul 2018 despre eventualele probleme pe care laboratorul de virusologie din Wuhan le-ar putea avea.

Când a fost întrebat despre acestea, secretarul de stat Mike Pompeo – care a continuat să numească coronavirusul „virusul Wuhan” – nu le-a dezmințit, dar nici nu a spus că arată vreo legătură legitimă cu Covid-19.

„Partidul Comunist Chinez nu le-a oferit acces americanilor atunci când au avut nevoie, în cel mai bun moment, adică la începutul epidemiei,” a spus Pompeo la începutul acestei săptămâni.

„Știm că au acest laborator. Știm despre piețele umede (piețele cu alimente proaspete). Știm că virusul însuși a avut originea în Wuhan. Deci toate aceste lucruri se reunesc. Există încă multe lucruri despre care nu știm. Trebuie să aflăm răspunsurile la aceste întrebări.”

Unii dintre oficiali au declarat că SUA intenționează ca statul chinez să plătească un preț, dar recunosc că SUA trebuie să fie atente să nu fixeze un cost înainte ca pandemia să fie controlată și până când nu vor avea mai multe informații despre eventuala creare a acesteia.

 

 

 

Administrația Socialistului  Obama a dat 3,7 milioane de dolari pentru experimente de coronavirus făcute de chinezi

Institutul de Virologie Wuhan a întreprins experimente de coronavirus pe mamifere capturate la peste 1.000 de mile distanță în Yunnan – în urma finanțării cu 3,7 milioane de dolari din partea guvernului American

ADRIANA CONSTANTINESCU

Președintele Americii, Donald Trump, a sugerat aseară pentru corespondentul Fox News, John Roberts, că consideră că coronavirusul a provenit de la laboratorul de virologie din Wuhan. Afirmațiile sale vin după ce un val de rapoarte și investigații făcute de Daily Mail, Mail on Sunday, Epoch Times și mai nou Washington Post au arătat finanțările și experimentele făcute de institutele de virologie din China, Wuhan.

„Surse multiple ale Fox News spun că guvernul american are acum încredere că, în timp ce coronavirusul este un virus natural, el emană dintr-un laborator de virologie din Wuhan. „Din cauza protocoalelor de siguranță precare a fost infectat un intern care și-a infectat ulterior iubitul și apoi a mers în piața din Wuhan, unde a început să răspândească virusul, asta corespunde (cu ceea ce ați auzit?)”. Trump a răspuns: „Nu vreau să spun asta John, dar vă spun atât, tot mai mulți au auzit povestea și vom vedea”. De asemenea, Trump a părut să confirme comentariile făcute de contactele lui Roberts, spunând: „Și când spui mai multe surse există un caz când poți folosi cuvintele surse. Dar facem o examinare foarte amănunțită a acestei situații oribile. ”

Mail on Sunday, a obținut documente care indică faptul că:
 
·      Institutul de Virologie Wuhan a întreprins experimente de coronavirus pe lilieci
·      Liliecii au fost prinși la peste 1.000 de mile distanță în Yunnan
·      Secvențializarea genomului Covid-19 duce către liliecii din peșterile Yunnanului
·      Un accident la laboratorul din orașul chinez Wuhan nu mai poate fi catalogat drept neverosimil

FOTO: Institutul de virologie din Wuhan, 2017
Laboratorul aflat în centrul suspiciunilor asupra pandemiei a efectuat cercetări pe liliecii din peșteră, despre care oamenii de știință cred că este sursa inițială a focarului devastator.
Dezvăluirile Mail on Sunday vin la o săptămâna după ce miniștrii britanici au ridicat suspiciuni și temeri că pandemia ar fi putut fi cauzată de un virus care s-a scurs din institut.
Surse din guvernul britanic au declarat pentru publicația britanică, faptul că, deși „balanța sfaturilor științifice” era încă inclinată spre faptul că virusul mortal a fost transmis pentru prima dată oamenilor de pe o piață de animale vii din Wuhan, totuși un accident la laboratorul din orașul chinez nu mai poate fi exclus din ecuație. Potrivit unei susțineri neverificate, oamenii de știință din institutul Wuhan ar fi putut fi infectați după ce au fost pulverizați cu sânge care conținea virusul, iar apoi l-au transmis comunității locale.
Ca urmare, The Mail on Sunday în urma investigațiilor demarate a aflat că oamenii de știință de acolo au experimentat liliecii ca parte a unui proiect finanțat de Institutul Național de Sănătate din SUA, care continuă să licențieze laboratorul Wuhan pentru a primi bani americani pentru experimente.
Rezultatele cercetării au fost publicate în noiembrie 2017, sub titlul: „Descoperirea unui fond bogat de gene de coronavirusuri asociate cu SARS pentru lilieci oferă informații noi despre originea coronavirusului SARS”. Exercițiul a fost rezumat ca: „liliecii dintr-o peșteră din Yunnan, China au fost capturați și probați pentru coronavirusuri utilizate pentru experimente de laborator.
„Toate procedurile de eșantionare au fost efectuate de medicii veterinari cu aprobarea Comitetului de etică animală al Institutului de Virologie din Wuhan.

 

 

FOTO: Liliacul potcoavă – horseshoe bat- specia de lilieci de la care, afirmă oamenii de știință, a provenit noul coronavirus

‘Probele de lilieci s-au efectuat de zece ori, din aprilie 2011 până în octombrie 2015, în diferite sezoane în habitatul lor natural, într-o singură locație (peșteră) din Kunming, provincia Yunnan, China. Liliecii au fost prinși și s-au recoltat probe de tampon fecal. ‘
 
Un alt studiu, publicat în aprilie 2018, a fost intitulat „sindrom fatal de diaree acută porcină fatală cauzat de un coronavirus legat de HKU2, de origine lilieci” și a descris cercetarea ca atare: „În urma unui focar de coronavirus legat de lilieci din 2016 de la fermele de porci chineze, liliecii au fost capturați într-o peșteră și le-au fost prelevate probe.
 
Cercetatorii au crescut virusul într-un laborator și l-au injectat la purcei de trei zile. Probele intestinale de la purceii bolnavi au fost preluate și alimentate și altor purcei. ‘
 
Miniștrii seniori spun că, deși cea mai recentă informație nu contestă că virusul a fost „zoonotic” – originar din animale – nu mai exclud ca virusul să se răspândească mai întâi la oameni după ce s-a scurs dintr-un laborator din Wuhan.
 
Săptămâna trecută, o altă îndoială a fost pusă pe teoria pieței animalelor, după ce Cao Bin, medic la Spitalul Wuhan Jinyintan, a evidențiat cercetările care arată că 13 dintre primii 41 de pacienți diagnosticați cu infecția Covid 19 nu au avut niciun contact cu piața. „Pare clar că piața fructelor de mare nu este singura origine a virusului”, a spus el.
 
Institutul de Virologie de 30 de milioane de lire sterline, cel mai avansat laborator de acest tip de pe continentul chinez, are la bază zece mile de piața de faună sălbatică acum devenită infamă.
 
 
Anthony Bellotti, președintele grupului american de presiune White Coat Waste, și-a condamnat guvernul pentru că a cheltuit bani americanilor plătirori de taxe în China, adăugând: „Animalele infectate cu viruși sau bolnavi în alt fel și abuzate în laboratoarele chineze ar putea fi vândute pe piețele umede pentru consum odată efectuate experimentele.
 
China, în schimb, se apară și neagă vehement într-o scrisoare adresată publicației britanice drept  răspuns la raportul publicației despre posibila scurgere de la Institutul Wuhan:
 
 „Astfel de afirmații grozave și nesăbuite, cum că China s-ar afla la origine,  într-o încercare de a învinui înainte de orice concluzie științifică, sunt iresponsabile și cu siguranță vor face rău cooperării internaționale în acest moment critic.
‘China și Marea Britanie au făcut schimb de opinii serioase asupra originii virusului și au ajuns la un consens. “În conversația sa telefonică cu Secretarul de Stat de Externe, Dominic Raab, și consilierul de stat și ministrul de externe, Wang Yi, a subliniat că ” în mod alarmant, unii oameni încearcă să politizeze epidemia, să eticheteze virusul și să stigmatizeze China … “

 

 

FOTO: Dominic Raab, Secretarul de Stat pe Externe din guvernul britanic

“Raab a exprimat opoziția fermă a Regatului Unit de a politiza focarul Covid-19 și este de acord pe deplin cu China că sursa virusului este o problemă științifică care necesită evaluare profesională și bazată pe știință.”

 

Doctori (i),ca si preotii,pentru castiguri marsave isi bat joc de pacienti,datorita       prostatei sistemului sanitar din Rrom…    Medicină la nivelul secolului trecut. Vestitul medic urolog american a povestit cum doctorii din România îi păcălesc pe bărbații care vor să trateze prostatita și adenomul de prostată

Phillip Dunham – singurul deținător al titlului oficial „Cel mai bun medic urolog din 2021 , doctor în științe medicale”

„Oamenii ne evaluează munca”, îi place adesea lui Phillip Dunham să spună, cel care a activat 35 de ani în calitate de medic urolog.

Phillip Dunham este unul din puținii doctori care nu agreează minciuna în domeniul medicinei și se străduie să-i ajute pe cei care au nevoie, dar nu să se îmbogățească pe seama lor.

Iată de ce ne alarmează afirmațiile sale despre medicina română în domeniul tratamentului afecțiunilor urologice masculine. El a călătorit prin 27 de județe ale României. Iar ceea ce a văzut în clinici l-a șocat. Phillip Dunham susține că METODELE DE TRATAMENT ALE PROSTATITEI DIN ROM NIA SUNT ÎNVECHITE ȘI NU E DE MIRARE FAPTUL CĂ 95% DIN BĂRBAȚII CU V RSTA MAI MARE DE 50 ANI SUFERĂ DE ACEASTĂ AFECȚIUNE.

Pentru comparație, în Ungaria, statisticile privind incidența prostatitei la bărbații cu vârsta peste 50 de ani sunt mult mai mici – doar 31%.

În ciuda programului său încărcat, Phillip Dunham a acceptat să răspundă la întrebările reporterului nostru și să explice de ce consideră că metodele de tratament ale prostatitei și adenomului de prostată care sunt utilizate peste tot în România sunt inacceptabile.

– Dl Dunham, în cadrul unui discurs recent ați susținut că toți medicii urologi din România sunt niște escroci, iar metodele de tratament ale prostatitei din România n-au nici un viitor. Ați putea comenta declarațiile dvs.?

– Desigur. Pentru început, țin să-mi cer scuze de la oamenii pe care aceste afirmații i-au jignit. Totuși, această problemă trebuie să aibă rezonanță. Să afle toată lumea despre ea. În caz contrar, nu se va schimba nimic.

În domeniul urologiei din România se petrec lucruri groaznice. Mai ales, tot ce este legat de tratamentele pentru prostatită și adenomul de prostată. În România sunt folosite remedii care și-au pierdut actualitatea acum 20-30 de ani.

Probabil că o să vă surprind, dar nicăieri în lume PROSTATITA NU MAI ESTE CONSIDERATĂ O BOALĂ CRONICĂ ȘI POATE FI TRATATĂ SIMPLU! În toată lumea, însă nu la noi.

Medicii din România își chinuie pacienții cu ședințe umilitoare de masaj rectal al prostatei, proceduri de fizioterapie: galvanizare, electroforeză, ultrasunet, magnetoterapia, antibiotice periculoase.

Aceste metode dureroase, scumpe și periculoase nu tratează prostatita, ea continuă să se dezvolte. Antibioticele omoară bacteriile patogene pe o perioadă scurtă. Acestea se înmulțesc din nou peste 1-2 luni. Iar prostatita apare după o perioadă. De fapt, nici n-a dispărut. Într-un sfârșit, de la stadiul 1 prostatita trece la stadiul 2, 3, 4…

Problemele de potență provoacă probleme în relația cu partenera. Apar dureri, dereglări de urinare, dereglări ale funcției de reproducere, APARE RISCUL DEZVOLTĂRII CANCERULUI PROSTATEI. Cancerul de prostată este una din cele mai grave boli masculine, care prezintă o mortalitate ridicată.

Așa se face că în loc să-și vindece pacienții, medicii români le provoacă chinuri și chiar moartea.

Situația este destul de alarmantă. Pur și simplu nu mai pot să tac, așa cum o fac mulți medici din România, inclusiv și cei cărora le port profund respect.

Patru etape de dezvoltare a prostatitei. Cu cât inflamația este mai mare, cu atât crește riscul oncologic. În absența tratamentului la timp, cancerul apare în 89% din cazuri. Atenție! PROSTATITA TREBUIE TRATATĂ OBLIGATORIU!

– De ce este atât de înapoiată medicina din România?

– Deoarece nimeni n-are grijă de nimic! La clinicile de stat activează doctori bătrâni sau tineri care nu-și cunosc profesia. Ceilalți doctori au plecat la clinicile private. Or, nu este în interesul lor să-și vindece pacienții, sau să le permită să se trateze independent. Vor pierde profitul. E mult mai profitabil să prescrie ședințe de masaj rectal, proceduri cu aparate ca să plătească cât mai mulți bani, să prescrie antibiotice cu efect temporar, astfel încât pacientul să revină din nou.

Toți medicii care prescriu tratamente corecte sunt concediați. Dar nu-i ușor deloc să-ți găsești un nou post de muncă. Iată de ce toți tac. Au familii, copii. Unii din ei nici măcar nu se interesează de metodele moderne de tratament, prescriu medicamentele impuse de superiori, primindu-și pe deasupra salariului și bonusuri destul de grase. De oameni nu le pasă.

Din păcate, medicina din România a devenit foarte coruptă. Am călătorit în multe țări, dar nu am văzut un astfel de haos precum în România… E pur și simplu îngrozitor, îmi pare rău de poporul român și de situația în care e nevoit să supraviețuiască.

– Cum este tratată prostatita în țările dezvoltate?

– Trebuie să știți care este cauza prostatitei. În anul 2003, oamenii de știință din Danemarca au demonstrat că principala cauză a prostatitei este dereglarea circulației în organele pelviene. În această zonă se află o mulțime de capilare subțiri. Acestea alimentează prostata. Cu vârsta, sau datorită factorilor nocivi, aceste capilare se înfundă și sângele nu mai poate să circule.

Prostata (care produce 18 hormoni vitali pentru bărbați) începe să ducă lipsă de cantitatea necesară de substanțe nutritive și oxigen. Are loc un proces de stază. Secreția se acumulează în țesuturile glandei. În ea se dezvoltă bacteriile. Glanda se inflamează. Inflamația glandei se numește prostatita acută. Acumularea secreției- prostatită cronică.

Astfel, putem înțelege ce trebuie să facem pentru a învinge prostatita. Nu trebuie să omorâm bacteriile cu ajutorul antibioticelor periculoase, așa cum fac medicii din România, ci să înlăturăm procesul de stagnare. Cu alte cuvinte, este necesar să se normalizeze alimentarea cu sânge a prostatei.

Sistemul circulator complex al prostatei. Blocarea a cel puțin 5% capilare crește riscul de prostatită cu până la 60%

În 2007, oamenii de știință au descoperit că un derivat special al vitaminei A cu denumirea alfa-hidroxi retinol este capabil să curețe capilarele mici din zona pelviană. În natură se găsește din abundență în structura plantei Gotu Kala. Această substanță pătrunde în moleculele de colesterol (anume el înfundă vasele de sânge, având consistența untului topit) și le distruge din interior. Astfel, vasele sunt curățate. Mai ales capilarele mici din zona pelviană.

În practică s-a demonstrat, inclusiv în clinica noastră, că tratamentul cu alfa-hidroxi retinol vindecă complet prostatita (înlătură procesele de stază, normalizează circulația în prostată). Dar ce înseamnă vindecare completă? Aceasta înseamnă că în următorii ani, prostatita n-o să mai apară. Durerea persistentă este eliminată, inflamația este redusă, erecția și micțiunea sunt normalizate. Bărbatul se însănătoșește complet.

Aceasta este esența tratamentului modern pentru prostatită, practicat astăzi în majoritatea țărilor lumii.

– În România nu există medicamente care să conțină alfa-hidroxi retinol? Ce sfaturi aveți pentru bărbații români?

– O să te surprind din nou. În România EXISTĂ UN ASTFEL DE MEDICAMENT! Mai mult, a fost creat chiar în România, doar că nu are nimeni nevoie de el. Noi, cât și alte țări, îl achiziționăm anume din România. Este mult mai ieftin decât produsul analog american și de câteva ori mai eficient.

Medicamentul se numește Men’s Defence. Creat la Universitatea de Medicină și Farmacie. În afară de Rădăcina roșie (alfa-hidroxi retinol), conține încă 30 ingrediente benefice pentru sănătatea bărbaților, selectate în cantități potrivite. Adică este un întreg complex pentru sănătatea bărbaților. Nu voi enumera toate ingredientele, doar câteva.

Extract de tulpină de asparagus

Sporește de 3-4 ori producția de testosteron, ceea ce îmbunătățește potența și permite unui bărbat să rămână tânăr mai mult timp.

Extract de fructe de Opuntia Ficus Indica

Normalizează urinarea, oprește rapid inflamația prostatei.

Vitamina E

Îmbunătățește calitatea spermei. Sporește erecția. Contribuie la conceperea copiilor sănătoși.

Extract de rădăcină de ghimbir

Ridică imunitatea prostatei. Previne reapariția microflorei patogene.

Citrat de zinc

Ajută la eliminarea proceselor infecțioase, inflamatorii, tumorale și ale modificărilor prostatei.

– Deci, acest medicament poate fi cumpărat în România? Se vinde în farmacii?

– Cu toate că este un medicament românesc, nu-l puteți cumpăra în farmacii. Incredibil. Birocrația din România nu poate fi eradicată. Din câte știu, producătorul a încercat să ajungă pe rafturile farmaciilor, dar nu l-au lăsat să o facă. Nimeni nu vrea ca oamenii să se însănătoșească și să se trateze acasă. Nici medicii, nici farmaciile.

Dar avem și vești bune pentru toți bărbații români. Poți primi Men’s Defence online cu o REDUCERE DE 50%! Scopul acestei campanii este să ajute bărbații. Se livrează în orice colț al României.

UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ ȘI FARMACIE
338 RON
169 RON*

Iată ce trebuie să faceți ca să primiți medicamentul:

1. E necesar să depuneți o cerere.
2. Vă va suna un manager pentru confirmarea cererii. Veți indica adresa livrării.
3. După 3-4 zile, timp necesar pentru procesare, curierul vă va livra comanda.

În prezent, pe site se desfășoară un sondaj pentru bărbații care au luat Men’s Defenсe cu reducere și au finisat deja tratamentul. Scopul sondajului este să aflăm cât de eficient este medicamentul. La momentul actual, la el au participat deja mai mult de 2 mii de bărbați. Iată rezultatele:

  • A dispărut durerea din perineu și la urinare – 99% respondenți.
  • S-a normalizat urinarea (frecvența și cantitatea urinei) – 99% respondenți.
  • S-a redus inflamația prostatei – 96% din respondenți.
  • S-a restabilit potența – 93% respondenți.
  • S-a îmbunătățit starea generală de sănătate – 98% respondenți.

După cum vedeți, Men’s Defenсe îi ajută pe majoritatea bărbaților. Am menționat deja că tratamentul poate fi efectuat acasă.

– Cât va dura promoția pentru acest remediu?

– Am aflat că Universitatea de Medicină și Farmacie a alocat în acest scop un lot considerabil de Men’s Defenсe. Cu toate acestea, el este practic epuizat. În ultimul timp, Men’s Defenсe devine tot mai popular. Cred că oamenii au aflat despre proprietățile sale benefice și îl recomandă celorlalți.

De aceea, tuturor bărbaților care doresc să vindece prostatita (inclusiv cronică) cu ajutorul unui produs modern și să economisească bani, îi sfătuiesc să-l comande cât mai curând.

La 09.08.2021 lotul gratuit constituie:

23 buc.

Puteți completa formularul și primiți Men’s Defenсe cu reducere 169RON*:

Formularul oficial al cererii

Nr. 29 982 din 30.000 de la 09.08.2021

Pentru a primi produsul Men`s Defenсe la preț redus 169RON*
Pentru a primi Men’s Defenсe cu reducere, indicați Prenumele și nr. de telefon în câmpurile de mai jos și dați click pe butonul „DEPUNE CEREREA”.

* Atrageti atentia, taxa TVA se poate schimba in functie de tara, in care faceti comanda pentru produsele noastre.
** Datele dvs. sunt trimise producătorului. Nimeni, în afară de el, nu are acces la ele.

 

Aici este bogatia-avutia dumneavoastra..     7 ani de la condamnarea la 10 ani de detenție a fondatorului Antenelor, Dan Voiculescu: A executat 3 ani de închisoare / Statul a recuperat doar 18 din totalul de peste 80 de milioane de euro…  

Statul a recuperat puțin peste 18 milioane de euro din prejudiciul de 60 de milioane de euro din dosarul ICA, plus produsul infracțiunii de peste 20 de milioane de euro, în total 80 de milioane de euro, la 7 ani de la condamnarea mogulului Antenelor, Dan Voiculescu, la 10 de ani de închisoare pentru spălare de bani.

Pe 8 august 2014, Voiculescu pășea pe poarta penitenciarului Rahova, după ce a fost condamnat de judecătoarea Camelia Bogdan.

7 ani mai târziu, realitatea arată că statul a recuperat doar 8,4 milioane de euro din prejudiciul de 60 de milioane de euro. „Referitor la cuantumul sumelor încasate ca urmare a măsurilor întreprinse în dosarul penal nr. 25497/3/2012, vă informăm că totalul sumelor recuperate până la data de 08.03.2021 este de 41.466.768 de lei”, se arată într-un răspuns ANAF trimis la solicitarea Economedia în martie acest an.

Statul a recuperat însă alte 10 milioane de euro din produsul infracțiunii. Acesta reprezintă profitul făcut de Voiculescu cu banii furați de la stat. E vorba de cele 4 imobile confiscate de la Dan Voiculescu, dar nevalorificate încă în totalitate din cauza litigiilor deschise de mogulul Antenelor, cu excepția fostului sediu ICA vândut pe 20 august 2019: fostul sediu al Antenelor din Șoseaua București-Ploiești, turnul Grivco, un teren din strada Gârlei 1B și fostul sediu ICA din strada Gârlei 1D. Acesta din urmă a fost vândut Antenei Group în august 2019 pentru 10 milioane de euro. Vezi aici.

A executat doar 3 ani de detenție

Dan Voiculescu a ieșit din penitenciar după numai 3 ani de detenție, în iulie 2017, întucât avea peste 60 de ani și a executat doar o treime din pedeapsă.

Dosarul de șantaj a fost clasat

Pe 3 martie 2021, DNA a clasat dosarul de șantaj a Lui Voiculescu în care fusese denunțat de 3 persoane, printre care Nelu Iordache. În acest caz, Voiculescu a fost plasat sub control judiciar în iulie 2014, cu câteva săptămâni înainte să fie condamnat definitiv la 10 ani de detenție în dosarul ICA, fapt ce l-a împiedicat să iasă din țară. Detalii despre dosar aici.

Achitat definitiv în alt dosar de șantaj

Pe 28 iunie 2017, Dan Voiculescu a fost achitat definitiv în dosarul privind șantajarea lui Dumitru Dragomir, fost președinte al Ligii Profesioniste de Fotbal.

Antena Group, condamnată

În acest caz, ginerele lui, Sorin Alexandrescu, a primit 4 ani și jumătate de detenție efectivă, iar fiica lui, Camelia, un an și 6 luni cu suspendare. Antena TV Group SA a fost condamnată la o amendă penală de ”200.000 lei și pedeapsa complementară constând în afișarea sau difuzarea hotărârii de condamnare prin intermediul postului TV Antena 1, timp de o lună, de 10 ori, în intervalul orar 18:00 – 20:00, pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj”. Vezi aici.

Judecătoarea lui Voiculescu, exclusă din magistratură de 2 ori

Între timp, judecătoarea care l-a condamnat pe Viculescu la închisoare, Camelia Bogdan, a fost exclusă de două ori din magistratură.

Prima dată, Înalta Curte i-a comutat sancțiunea din excludere în mutare disciplinară timp de 6 luni la Curtea de Apel din Târgu Mureș. Ea a fost sancționată disciplinar pentru că a ținut cursuri anti-corupție pentru funcționarii APIA și a primit bani euronnei pentru acest lucru. APIA era în subordinea Ministerului Agriculturii, instituție prejudiciată de Dan Voiculescu, iar Înalta Curte a considerat că judecătoarea Bogdan a comis o abatere disciplinară. Ulterior, în octombrie 2020, Bogdan a câștigat la CEDO pentru că statul român i-a încălcat dreptul la apărare. Ea a primit și daune de 8000 de euro.

În aprilie 2018, Secția pentru judecători a CSM a decis pentru a doua oară excluderea din magistratura a Cameliei Bogdan și suspendarea din funcție. Judecătorul a contestat decizia la Înalta Curte, iar procesul este în desfășurare. De această dată, judecătoarea Bogdan este acuzată că a preluat un dosar al unui judecător intrat în concediu pe care nu l-a înapoiat când acesta a revenit în activitate. Dosarul îl viza pe notarul Jean Andrei, condamnat la trei ani cu suspendare în cazul lui Radu Mazăre. Jean Andrei este fostul soț al ex-șefei Tribunalului București, Laura Andrei, o amică a Liei Savonea, fostă șefă a CSM.

Statul a dat în loc să ia

De notat că, deși statul trebuie să recupereze bani de la Dan Voiculescu, iar Antena Group este condamnată penal, trustul de presă fondat de acesta, dar deținut formal de fiicele sale, a primit 3 milioane de euro de la stat în pandemie. Detalii aici.

Dan Voiculescu, beneficiar real al Crescent Cipru?

În 2019, Tribunalul București a menținut măsura ANAF de confiscare a sumei de 100.000 de euro dintr-un cont din România al off-shore-ului cipriot, Crescent Commercial and Maritime Limited, pentru recuperarea prejudiciului de peste 60 de milioane de euro din dosarul ICA și a produsului infracțional de peste 20 de milioane de euro.

Decizia a fost considerată importantă de specialiști, miza litigiului fiind mult mai mare decât cei 100.000 de euro pe care Fiscul i-a confiscat din contul Crescent.

În joc este stabilirea clară a calității lui Dan Voiculescu de beneficiar real al firmei Crescent. Cu acțiuni în valoare nominală de peste 3,5 milioane de euro, Crescent ar putea deveni ținta executării silite pentru întreaga sumă la plata căreia Voiculescu a fost condamnat în legătură cu privatizarea frauduloasă a Institutului de Cercetări Alimentare (ICA). Detalii aici.

Notă: Alex Costache este jurnalist și la Știrile TVR / Foto: Inquam Photos / Octav Ganea

 

Pensionarii care le-au dat lapte sa suga „”sefilor”” de azi;  Pensionarii care s-au jertfit pentru Avutia Obsteasca-furata si de pedelisti-ar trebui sa le de a si beberonul…Discurs de mahala în studioul RTV: Trei lideri PDL mi-au zis să mai moară pensionarii în p…a măsii / Aoleu domnu Vișan, mai puneți niște bipuri pentru CNA     

O discuție din studioul RTV a coborât sâmbătă seară la trivialități exprimate în direct pe post. Gelu Vișan, fost deputat PDL, a relatat o presupusă discuție din 2012 cu trei lideri PDL, care i-ar fi spus că nu măresc pensiile ”ca să mai moară pensionarii în p…a măsii”.

Imediat, moderatoarea a sărit și i-a spus ”aoleu domnu Vișan, mai puneți niște bip-uri că vine CNA”.

Vișan a continuat netulburat să relateze presupusa scenă și a spus că doi dintre cei trei lideri PDL care i-ar fi spus acest lucru erau fostul premier Mihai Răzvan Ungureanu și Vasile Blaga.

Foto: Gelu Vișan – captură RTV

https://www.g4media.ro/discurs-de-mahala-in-studioul-rtv-trei-lideri-pdl-mi-au-zis-sa-mai-moara-pensionarii-in-p-a-masii-aoleu-domnu-visan-mai-puneti-niste-bipuri-pentru-cna.html

 

Cum să nu cazi victima fraudelor de pe WhatsApp

Un alt truc nou al atacatorilor, folosit în ultimul trimestru, a fost spam-ul trimis prin aplicaţia WhatsApp, prin care se solicitau sume mici de bani. Aceste escrocherii au implicat mai multe scheme diferite.

Una dintre metodele de fraudă a constat în implicarea utilizatorilor în cadrul unui sondaj despre WhatsApp, prin care aceştia trebuiau să trimită mesaje către mai multe persoane de contact pentru a primi un premiu.

O altă metodă a fost reprezentată tot de câştigarea unor premii – utilizatorii au fost anunţaţi că au câştigat deja un premiu mare, tot ce trebuiau să facă pentru a-l primi era plata unei mici taxe.

O altă înşelăciune s-a legat de dezbaterea din jurul noii politici de confidenţialitate a WhatsApp, care permitea schimbul de informaţii cu Facebook. Infractorii cibernetici au creat site-uri web false care invitau utilizatorii la un chat pe WhatsApp cu „străini frumoşi”.

Dar atunci când apăsau pe link-ul către camera de chat, victima potenţială erau direcţionată către o pagină de autentificare falsă, pe Facebook, şi risca să dezvăluie informaţiile sale personale. Utilizatorii au primit, de asemenea, link-uri pentru aplicaţii false de mesagerie WhatsApp, fiind puşi în pericol prin descărcarea programelor malware.

„La fel ca în trecut, vedem că atacatorii profită de noile tendinţe şi perturbări pentru a fura bani şi date personale, indiferent dacă este vorba de utilizarea în continuă creştere a platformelor de mesagerie sau de o problemă continuă, legată de funcţionarea expedierilor de poştă şi curierat în mijlocul unei pandemii. Schemele de spam şi phishing rămân unele dintre cele mai eficiente modalităţi de a lansa atacuri de succes, deoarece pun accentul pe latura emoţională.

Cel mai bun lucru pe care îl pot face utilizatorii este să fie atenţi la orice e-mail-uri neaşteptate şi să fie foarte vigilenţi atunci când vine vorba de accesarea unor documente sau link-uri primite prin e-mail. Cel mai sigur este să accesaţi direct paginile oficiale”, spun reprezentanţii companiei, potrivit News.ro.

Pentru a nu fi victima acestor escrocherii menţionate mai sus, experţii Kaspersky recomandă verificarea link-urilor înainte de a face click.

„Plasaţi cursorul peste link pentru a previzualiza adresa URL şi căutaţi greşeli de ortografie sau alte nereguli. Chiar dacă un mesaj sau o scrisoare a venit de la unul dintre cei mai buni prieteni ai dvs, ţineţi cont că şi conturile lor ar fi putut fi sparte. Rămâneţi precaut în orice situaţie. Chiar dacă un mesaj pare prietenos, trataţi cu atenţie link-urile şi documentele. Este mai bine să nu accesaţi deloc link-urile din e-mail-uri. În schimb, puteţi deschide un fişier sau o fereastră nouă şi puteţi introduce manual adresa URL a băncii sau a altui site care vă interesează”, spun ei.

Utilizatorii trebuie să instaleze o soluţie de securitate de încredere, iar apoi, soluţiile sigure vor rezolva automat majoritatea problemelor şi vă vor alerta dacă este necesar.

„Verificaţi adresa expeditorului. Majoritatea mesajelor spam provin de la adrese de e-mail care nu au sens – de exemplu, amazondeals@tX94002222aitx2.com sau ceva similar. Plasând cursorul peste numele expeditorului, care poate fi scris în mod ciudat, puteţi vedea adresa de e-mail completă. Dacă nu sunteţi sigur că o adresă de e-mail este legitimă, o puteţi introduce într-un motor de căutare pentru a verifica. Luaţi în considerare ce tip de informaţii sunt solicitate. Companiile legitime nu vă contactează din senin prin e-mail-uri nesolicitate pentru a vă cere informaţii personale, cum ar fi detaliile bancare sau ale cardului de credit şi aşa mai departe”, adaugă ei.

Utilizatorii trebuie să aibă grijă dacă mesajul induce sentimentul de a rezolva urgent situaţia menţionată. Atacatorii încearcă adesea să exercite presiune creând un „sentiment de urgenţă”. De exemplu, mesajul poate conţine cuvinte precum „urgent” sau „acţiune imediată necesară” – pentru a obliga să acţionăm.

„Verificarea din punct de vedere gramatical şi ortografic este modalitatea eficientă de a identifica un atacator. Erorile de scriere şi gramatică sunt semnalele principale că este vorba de o schemă de fraudă. La fel şi frazele ciudate sau sintaxa neobişnuită, care ar putea fi rezultatul unor traduceri automate”, spun aceştia.

 

Parlamentul din Franța A RESPINS certificatul de vaccinare covid

 

Redacția TOMIS NEWS

Într-o atmosferă extrem de tensionată și în urma unor dezbateri extrem de aprinse, Adunarea Națională din Franța a decis respingerea certificatului de vaccinare Covid-19. Votul a fost unul extrem de strâns și rezultatul său a surprins întreaga clasă politică din Franța. Cu 108 voturi împotrivă și 103 pentru, certificatul de vaccinare a fost respins, informează Le Figaro. Deputații francezi au criticat dur proiectul de lege, asta pentru că au considerat că acesta ridică foarte multe întrebări care au rămas fără răspuns și ar reprezenta o măsură controversată. Președintele Emmanuel Macron a declarat în mai multe rândul că certificatul de vaccinare va fi un instrument cheie în vederea relaxării măsurilor, asta pentru că le-ar permite oamenilor să arate că s-au vaccinat sau că au rezultate negative la testul Covid-19.

Citește mai mult: https://tomisnews.ro/parlamentul-din-franta-a-respins-certificatul-de-vaccinare-covid-19/ | TOMIS NEWS

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*