A detronat Monarhia, ca să întroneze hoţia, cârdăşia, tâlhăria, popia, idolatria, minciuna, nedreptatea, curvia, adică demonia multilateral de globalistă (Gal.5/20); Tot Komunismul, adică satanismul, a furat averea bogaţilor şi i-a prigonit, a martirizat opozanţii, i-au făcut mari, tari şi deştepţi pe prostănaci, terorişti, kălăi şi pe alţi oameni de nimic! Dar PeSeDiştii au furat averea săracilor (prin privati-hoţie) şi i-au făcut boieri şi doctori în hoţii- pornopesedii pe mercenari, torţionari, preacurvari, terorişti, analfabeţi, leneşi, minerari etc; Dar dacă nu vă naşteţi din nou, din Sămânţa Învăţăturii Dumnezeieşti (nemaimuţăreşti) deveniţi (cu tot ce aveţi) praf, pulbere, deşertăciune şi goană după iazul cu focul veşnic (Ap. Cap.20)

 CEAUŞESCU A APLAUDAT DETRONAREA REGELUI MIHAI…Lovitura de stat de la 23 august 1944…În urmă cu 73 de ani, la 1 iunie 1946, mareşalul Ion Antonescu a fost executat în închisoarea Jilava, fiind găsit vinovat de crime de război…Cum a fost condamnat la moarte mareşalul Ion Antonescu de către un complet de judecată format din muncitori, plugari, chelneri şi casnice  Abdicarea Regelui Mihai: o rană deschis- Text de Teodor Baconschi …Cum a ajuns Ion Antonescu prim-ministru şi Conducător al Statului…Când Dumnezeu este interzis, tot răul este permis! Este permisă până și desființarea omului prin confiscarea sufletului său. A.N. Kirillov (personajul lui F.M. Dostoievski din „Demonii”) este chinuit și stăpânit de o singură obsesie: detronarea lui Dumnezeu-omul prin omul-Dumnezeu… Se poate trăi oare și fără Cer și fără Pământ? Fără nicun reazem? Ce credeți? „Dante a descris Infernul. Comuniștii l-au făcut!” (Ion Rațiu)6555

Lucifer heruvim

NAŞTEREA DIN NOU; BOTEZUL CU DUHUL SFÂNT; UCENICIZATORUL AUTENTIC; PREDICA DE PE MUNTE; FUNDAMENTELE CREDINŢEI; Eclesiastul – Ce fac cand realizez ca viata este doar desertaciune si goana dupa vant? Suntem ceea ce spunem daca spunem ceea ce traim; Lecţia – 1 şi 2 Împăraţi; Lucifer și planul răzvrătirii sale; Secretul credinţei creştine-Înţelegerea vieţii insuflate de Duhul Sfânt, de Steven L. Pogue;Autoritatea lui Hristos in viata noastra
vvvvvROMÂNIA FURATĂ | Legăturile din dosarul lui Sebastian Ghiță – din Emirate până la Guvern; ROMÂNIA FURATĂ | Jaf de miliarde în Valea Jiului

1RO757678dsfff111boides

„Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ……fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El” (Coloseni 1:16).

„El este Capul trupului, al Bisericii….. pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietate”       (versetul 18).

Dumnezeu Tatăl a întronat pe Hristos ca rege peste toate națiunile și toată natura, și ca Domn peste biserică. Pavel spune: „Nu contează cum se prezintă lucrurile pe dinafară. Totul poate să pară scăpat de sub control și probabil arată de parcă diavolul a preluat puterea. Dar adevărul este, Dumnezeu a pus toate lucrurile sub picioarele lui Isus. Hristos este încă rege peste totul!”

Aceste pasaje din Scriptura dovedesc că Dumnezeul cel atotputernic a dat lui Isus Hristos stăpânire asupra tuturor lucrurilor. Totuși peste tot în jurul nostru vedem că societatea noastră și guvernul nostru refuză să recunoască autoritatea și domnia lui Hristos. Noi îndepărtăm pe Dumnezeu din școlile noastre și tribunalele noastre și Îl ignorăm în crearea legilor noastre.

Cred că respingerea Americii față de domnia lui Hristos este motivul din spatele tuturor acestor vărsări de sânge, violenței, urii rasiale, decadenței morale, abuzului de droguri, și chiar răspândirea de boli de transmisie sexuală mortale din societatea noastră. Cei ce ne fac legile, educatorii, și media au făcut din Dumnezeu un subiect de care nu se vorbește.

Chiar mai rău, Isus este detronat din bisericile din peste tot în țară și din inimile mulțimilor de credincioși. Este de înțeles că oamenii fără Dumnezeu vor să îl detroneze pe Hristos, dar cât de mult trebuie să întristeze inima lui Dumnezeu să Îl vadă detronat de cei care se numesc cu numele Lui!

Pentru că Dumnezeu a făcut pe Hristos să fie totul pentru biserică, noi trebuie să nu mai avem altă resursă, referință, sau consiliere în afară de Isus. Toată cârmuirea peste biserică, călăuzirea și sfătuirea trebuie să vină de la El: „domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii” (Isaia 9 :6).

Antonescu a decretat:„Ostaşi, vă ordon: Treceţi Prutul!” DAR eu va spun: Daca , incepind cu Patriarhul Tarii si cu toti manipulatorii si mincinosii ,politrucii si magnatii si terminind cu ultimul “crestin-pocait” …Daca nu ne pocaim in Duh si in Adevar, nu ne nastem din nou din Samanta Dumnezeiasca (Ioan , cap 3), nu ajungem in Cananul Ceresc ci, ne innecam -nu la malul Prutului ci , pe uscat -si se alege praful de Tara si pulberea de Popor

 (Putem aprinde kilometri de luminari ,pentru a rentabiliza fabricile lui Voiculescu;Putem da de pomana toate bunatatile din panificatie,pentru a le rentabiliza afacerile din care sa dea comision bisericanilor;Putem da  munti aur si si piscuri argint,ca nimic nu indupleca Bratul Domnului .Minile si buzele noastre sunt murdare nu doar de singele mineriadelor ori prigonirii si martirajului romanesc…De citit macar Isaia cap 1.)

La ora 2, în noaptea de 21 spre 22 iunie 1941, Armata Română primeşte de la generalul Ion Antonescu legendarul ordin: „Ostaşi, treceţi Prutul!“ Un moment care desparte două tragedii naţionale: pierderea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord prin ultimatumul din 1940 şi cucerirea României de către Armata Roşie în 1944.

 

România a intrat „de facto” în cel de-al Doilea Război Mondial o dată cu ultimatumurile Uniunii Sovietice din 26 şi 28 iunie 1940, care au dus la pierderea Basarabiei, nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa, prima parte a unei drame în trei acte, jucată în vara aceluiaşi an. Cedarea fără luptă, în pofida asigurărilor repetate ale înaltelor oficialităţi de la Bucureşti că graniţele vor fi apărate cu orice sacrificii, a pus armata Română într-o situaţie umilitoare, cu consecinţe în timp poate mai tragice decât orice înfrângere militară.

 

După  preluarea puterii în septembrie 1940, generalul Ion Antonescu a declarat fără echivoc:„Noi ne-am aşezat pe Axa Roma-Berlin. Mergem sută în sută şi cu cea mai mare cinste în această direcţie. Am pornit aşa, nu ne mai uităm la dreapta sau la stânga”. Nu şi-a ascuns intenţiile de a lupta chiar şi cu arma în mână pentru eliberarea acestor teritorii în cazul unui conflict (previzibil) dintre Germania şi Uniunea Sovietică.

 

Evenimentele s-au precipitat după aderarea României la Pactul Tripartit (23 noiembrie 1940). Istoricii sunt în general de acord că Antonescu a avut cunoştinţă de intenţiile germane în ceea ce priveşte Uniunea Sovietică încă din decembrie 1940, cu alte cuvinte, la scurt timp după ce Adolf Hitler semnase, la 18 decembrie,  Directiva nr. 21 (ipoteza „Barbarossa”, planul de invazie a Rusiei în primăvara anului 1941), prin intermediul şefului Misiunii Militare Germane, generalul Erik Hansen. Până în primăvara anului 1941, factorii de decizie de la Berlin au fost convinşi de imposibilitatea folosirii armatei române pentru acţiuni ofensive de amploare, bazându-se în principal pe un raport amplu al generalului Arthur Hauffe, şeful statului major al Misiunii Militare Germane în România, transmis Înaltului Comandament al Armatei de uscat în februarie 1941, care considera că doar diviziile instruite de germani pot fi folosite în acţiuni ofensive de mică amploare.

În luna mai a anului 1941 a fost transferat în România comandamentul Armatei 11 germane (general Eugen von Schobert). La insistenţele generalului Antonescu de a fi înştiinţat de data declanşării operaţiunilor cu cel puţin două săptămâni înainte pentru a avea timpul necesar mobilizării, la 9 iunie, la Predeal, ministrul Germaniei la Bucureşti, Manfred von Killinger, i-a înmânat un petic de hârtie pe care scrisese: 22 iunie.

Detaliile colaborării militare româno-germane au fost pe deplin aduse la cunoştinţa generalului Antonescu la 12 iunie, în cadrul întrevederii cu Hitler de la München şi la 18 iunie, prin scrisoarea trimisă de cancelarul german Conducătorului statului român. Două armate române (3 şi 4, având în compunere 23 de mari unităţi) împreună cu Armata 11 germană formau un grup de armate a cărui comandă era atribuită, din raţiuni politice evidente dar în mod formal, generalului Antonescu. Cunoscută sub denumirea de „Grupul de armate general Antonescu”, această structură se subordona Grupului de Armate „Sud”, comandate de feldmareşalul Gerd von Rundstedt.

Angajarea României în război, la 22 iunie 1941, a vizat refacerea integrităţii teritoriale pe frontiera de est, iar motivele participării româneşti la război nu au coincis de fel cu cele germane.

Forţa combativă a armatei

La  declanşarea operaţiunilor militare forţa combativă a armatei nu era fundamental schimbată faţă de anul precedent. Conform recensământului din 6 aprilie 1941, România avea o populaţie de 13.535.757 de locuitori, din care partea masculină reprezenta 49,3%, respectiv 6.674.757 de persoane. Potrivit calculelor specialiştilor, potenţialul mobilizabil se cifra la circa 2.200.000 persoane, ceea ce reprezenta  32,9% din populaţie şi 16,2% din total. În planul de mobilizare pe anul 1941, în vigoare la 22 iunie, efectivul total de militari se ridica la 1.139.604 militari, din care 39.476 ofiţeri, 57.003 subofiţeri şi 1.043.126 trupă. Planul de mobilizare cuprindea Marele Cartier General, trei comandamente de armată, 11 de corp de armată, 214 formaţiuni operative, 24 formaţiuni de servicii operative, 41 de comandamente, unităţi şi formaţiuni de zonă interioară.

 

Aeronautica (aviaţia şi artileria antiaeriană) dispunea de 50 de escadrile, dintre care 17 de vânătoare, 15 de bombardament, 7 de observaţie, 6 de legătură şi altele. Totalul avioanelor era de 1.061, dintre care 440 erau pentru şcoală şi instrucţie. Principala forţă a aeronauticii române care a acţionat în campania anului 1941 a fost Gruparea aeriană de luptă, ce avea 253 de avioane, dintre care 205 operative.
Marina (compusă din Divizia de Mare şi Divizia de Dunăre) avea 39 de nave de luptă mai importante, dintre care 22 maritime şi 17 fluviale: patru distrugătoare, submarinul Delfinul, trei vedete torpiloare, trei puitoare de mine etc.

Carenţele de înzestrare erau dublate de cele privind pregătirea cadrelor (în special a celor de rezervă), a instruirii unor contingente datorită restricţiilor bugetare din perioada crizei economice. Serviciile armatei se confruntau cu mari neajunsuri. După formula reputatului istoric Petre Otu, „ceea ce armata română nu a putut plăti cu bani a plătit, mai târziu, cu sânge”.

Transformări ale organismului militar românesc (iunie 1940 – iunie 1941)

Rapturile teritoriale din vara anului 1940 au dus la pierderea unor importante aliniamente defensive, coloana vertebrală a sistemului militar naţional – râul Nistru, Carpaţii Orientali, „porţile” Someşului şi Mureşului, Munţii Apuseni. Au afectat, de asemenea, potenţialul demografic-militar al ţării, disponibilul de mobilizare scăzând cu peste 1/3, de la 3,5 milioane de persoane în 1937, la 2,2 milioane în 1941. În consecinţă, au scăzut şi efectivele contingentelor anuale care se încorporau. Pierderile în oameni au fost completate de cele în materiale din teritoriile cedate: clădiri, fortificaţii, instalaţii, armament, echipament de tot felul. Poziţiile geostrategice pierdute au însemnat o lungire a frontierelor de apărat, pe fondul scăderii populaţiei. Peste toate acestea se instaurase o stare morală dezastruoasă, prin prisma cedărilor fără luptă ale unor teritorii-simbol ale ţării. Poziţia militară a României în plan european s-a diminuat până aproape de dispariţie.

Venit la putere la 6 septembrie 1940, Ion Antonescu şi-a propus un program de reforme militare, concretizat în formula „o armată mică, dar puternică” şi care, printre altele, prevedea: reducerea cadrului de pace şi de mobilizare la resursele demografice şi materiale după rapturile teritoriale, adecvarea structurilor organizatorice la resursele financiare ale statului, dotarea marilor unităţi cu mijloace moderne de luptă (blindate, armament antitanc şi antiaerian, motorizare etc.); desfiinţarea tuturor comandamentelor care nu aveau întrebuinţare în război; crearea unor mari unităţi omogene care să dispună de o bună mobilitate în câmp tactic; perfecţionarea programului de formare a cadrelor şi instruire a trupelor în acord cu doctrina germană şi multe altele. În paralel, a procedat la desconcentrarea trupelor şi la înapoierea rechiziţiilor.

La 16 octombrie 1940 s-au desfiinţat Ministerul Aerului şi Marinei şi Ministerul Înzestrării Armatei (create în 1936 şi, respectiv, 1938). S-a constituit un singur minister, Ministerul Apărării Naţionale, cu patru subsecretariate de stat – al Armatei de Uscat, al Aerului, al Marinei şi al Înzestrării Armatei. Marele Stat Major a fost degrevat de sarcinile administrative şi însărcinat cu pregătirea operativ-strategică a armatei, elaborarea planurilor de operaţii, pregătirea cadrelor şi instruirea trupei.

În locul generalului Florea Ţenescu, trecut în rezervă (împreună cu alţi zece generali), Ion Antonescu l-a numit în fruntea Marelui Stat Major pe generalul Alexandru Ioaniţiu. Au fost desfiinţate comandamentele unor grupuri de armate, armate, corpuri de armată şi mari unităţi.  S-au organizat diviziile de infanterie, revenindu-se la sistemul ternar,  iar diviziile de cavalerie, greoaie şi slab înarmate, au fost transformate în brigăzi, structură mai uşor de condus. Brigada 1 moto-mecanizată, singura mare unitate de acest tip, a fost transformată, în ianuarie 1941, în Divizia 1 blindată, deşi avea în compunere doar un regiment de tancuri. Înzestrarea, în condiţiile în care finanţele ţării ciuntite treceau printr-o situaţie grea, a fost probabil cea mai dificilă problemă, Antonescu încercând să sporească sumele alocate dotării, în perioada septembrie 1940-mai 1941 armata primind fonduri în valoare de 20.504.999.906 lei, din care pentru înzestrare, 13.225.954.

Nu atât banii, cât sursele de aprovizionare constituiau o problemă, principalul furnizor (Germania) abordând o politică reticentă pe fondul propriei nevoi de înzestrare pentru război. Cooperarea româno-germană s-a extins şi în domeniul pregătirii cadrelor şi instruirii trupelor. După sosirea Misiunii Militare Germane în România (octombrie 1940) s-au constituit centre de instrucţie pe arme, cu scopul de a forma „după procedeele germane instructori şi comandanţi de subunităţi şi unităţi până la batalion inclusiv”. De asemenea, trei mari unităţi de infanterie (5,6,13 infanterie) şi Divizia blindată s-au instruit în comun cu unităţi germane, ele fiind considerate „divizii model”. Consilierii germani au fost detaşaţi la Şcoala Superioară de Război pentru prelegeri, aplicaţii tactice şi exerciţii demonstrative necesare pentru familiarizarea cu exigenţele câmpului de luptă a viitorilor ofiţeri.

Operaţiuni militare pe Frontul de Est (iunie-iulie 1941)

Grupul de armate „general Antonescu”, compus din armatele 3 şi 4 române şi 11 germană, avea în subordine 10 comandamente de corp de armată (7 române şi 3 germane), 3 brigăzi de munte române, 4 brigăzi de cavalerie române, 2 brigăzi de fortificaţii române şi alte unităţi eterogene. Acţiunile de luptă au fost sprijinite de Flota 4 aeriană germană şi de Gruparea Aeriană de Luptă română, compusă din 3 flotile de aviaţie de bombardament, 1 flotilă de aviaţie de vânătoare, 1 flotilă de hidroaviaţie, escadrile de recunoaştere, legătură şi observaţie. În zona de operaţii se găseau 4 grupuri de artilerie antiaeriană cu 12 divizioane. Marina militară română dispunea de 39 de nave de luptă mai importante, din care 22 la Marea Neagră şi 17 pe Dunăre. Efectivele totale ale armatei române angajate în luptă însumau 473.102 de militari, pe arme 402.747 armata de uscat, 56.176 aeronautica şi 14.180 marina.

În faţa forţelor germano-române se găsea Frontul de Sud sovietic, constituit din armatele 9 (la sud) şi 18 (la nord), având 8 corpuri de armată (dintre care 3 corpuri mecanizate şi un corp de cavalerie) cu circa 20-24 de mari unităţi.

Conform concepţiei operative a Înaltului Comandament german, la flancul sudic al frontului sovieto-german, în Galiţia, pe direcţia Lvov-Kiev, urma să treacă la ofensivă Grupul de armate „Sud” al feldmareşalului Gerd von Rundstetd, de pe un aliniament de plecare aflat cu circa 100 km mai spre vest. În consecinţă, Grupul de armate „General Antonescu” a primit misiunea iniţială de a fixa, în perioada 22 iunie – 1 iulie, forţele sovietice din faţă şi a crea capete de pod dincolo de Prut („aşteptarea strategică” sau „bătălia aşteptării”). Ulterior, pe măsura progresului forţelor germane, urmau să treacă la ofensivă şi trupele de pe frontul român. Străpungerea apărării inamice cădea în sarcina Armatei 11 germane pe direcţia generală Iaşi, Moghilev, distanţa cea mai scurtă spre Nistru, pentru a tăia în două dispozitivul sovietic. La flancul stâng al Armatei 11, în Bucovina, urma să treacă la ofensivă Armata 3 română, iar în flancul drept, în centrul şi sudul Basarabiei, Armata 4.

Succesul Armatei 3 în Bucovina

Armata 3 română  (condusă de general Petre Dumitrescu) avea la dispoziţie Corpul de munte 1,2 şi 4 mixtă munte, cu un total de 18 batalioane vânători de munte, Divizia 7 infanterie, Brigada 8 cavalerie, trei batalioane mitraliere divizioane, două divizioane de artilerie grea şi alte subunităţi de arme, printre care şi trei escadrile de aviaţie de recunoaştere şi observare.

Concepţia operaţiei prevedea o lovitură principală cu Divizia 7 infanterie, Brigada 2 mixtă munte şi Brigada 8 cavalerie pe direcţia Mihăileni, Noua Suliţă, Hotin şi o lovitură secundară cu brigăzile 1 şi 4 mixtă munte şi un detaşament independent pe direcţia Vicovul de Jos, Storojineţ, Cernăuţi, Hotin. În perioada „aşteptării strategice” (22 iunie – 1 iulie 1941) trupele au desfăşurat acţiuni cu caracter local, incursiuni şi recunoaşteri în dispozitivul inamic. Ofensiva propriu-zisă s-a declanşat la 3 iulie 1941. La 5 iulie, după lupte îndârjite, a fost eliberat Cernăuţiul printr-o manevră dublu învăluitoare a brigăzilor 1 şi 4 mixtă munte.

Continuând acţiunile de luptă, la 8 iulie ostaşii Brigăzii 2 munte au eliberat oraşul Hotin, punând punct campaniei Armatei 3 române de  eliberare a nordului Bucovinei şi a ţinutului Herţa. Operaţiunea s-a desfăşurat într-o zonă largă de circa 130 km şi adâncă de aproximativ 70 km, având durata de 6 zile şi un ritm mediu de 12 km în 24 de ore. Terenul accidentat şi precipitaţiile abundente care au mărit debitele de apă au constituit tot atâtea obstacole pentru trupele de infanterie, cavalerie şi vânători.

Concomitent cu acţiunile ofensive pentru eliberarea Hotinului, grosul forţelor Armatei 3 au primit ordin să se deplaseze cât mai repede spre est, paralel cu fluviul, pentru a ajunge la Nistru în zona Moghilev. După ajungerea la Nistru, Armata 3 a primit misiunea de a forţa apărarea inamicului pe fluviu şi să străpungă linia fortificată „Stalin”, în condiţiile în care, la 8 iulie, luptele pentru eliberarea Basarabiei erau departe de a fi încheiate, iar realizarea unor capete de pod la est de fluviu ar fi pus bazele dezvoltării ulterioare a ofensivei.

Luptele de forţare a Nistrului, care avea, în fâşia respectivă, o lăţime de circa 300 m, s-au declanşat la 17 iulie 1941, unităţile realizând capete de pod consolidate prin lupte crâncene în zilele următoare, până la 20 iulie. În zona de acţiune a Corpului de munte şi a Corpului de cavalerie s-a realizat câte un cap de pod cu o dezvoltare de 8-15 km şi adâncime de 7-8 km. Din aceste capete de pod, la 21 iulie  Armata 3 română a trecut la ofensivă spre Bug.

Problemele Armatei 4 la Prut

Armata 4 română,  subordonată grupului de armate „General Antonescu” şi compusă din corpurile 3,5 şi 11 armată (10 divizii, 1 brigadă de cavalerie, 2 brigăzi de fortificaţii şi alte unităţi de diferite arme, sprijinite de Gruparea Aeriană de Luptă) a primit misiunea iniţială de a fixa trupele inamice din sectorul de front, pentru a trece la ofensivă după ce atacul Armatei 11 germană ar fi progresat. Cu începere de la 2 iulie s-a trecut la forţarea Prutului succesiv cu diviziile 35 infanterie, 15 infanterie (la 4 iulie) şi Divizia 1 Gardă.

Până la 7 iulie capetele de pod au fost lărgite, dar în data de 8 iulie Divizia 35 infanterie a suferit o grea înfrângere în masivul Corneşti, considerat cheia strategică a Basarabiei. Corpul 3 armată a încetat ofensiva, în zilele de 11 şi 12 iulie ducând lupte grele în apărare. La 14 iulie ofensiva a fost reluată o dată cu intervenţia Corpului 54 armată german, printr-o manevră dublu învăluitoare (Corpul 54 atacând pe la nord de masivul Corneşti iar Corpul 3 armată român pe la sud). La 16 iulie Divizia 1 blindată română şi 72 infanterie germană au eliberat oraşul Chişinău.

După restructurarea de comandament din noaptea de 17 spre 18 iulie – în urma căruia în locul Grupului de armate „General Antonescu” s-au constituit Frontul de „Nord” şi Frontul de „Sud”, acesta din urmă aflat sub comanda generalului Antonescu – corpurile 3 şi 5 din compunerea Armatei 4 au trecut în urmărirea ­inamicului. La 21 iulie subunităţi de infanterie aparţinând Diviziei 10 infanterie (Corpul 2 armată) au trecut Dunărea pe la Ismail, înaintând spre Cetatea Albă. La 26 iulie 1941, întreaga Basarabie fusese eliberată, în comunicatul Marelui Cartier General român precizându-se: „Lupta pentru dezrobirea brazdei româneşti din răsărit s-a terminat. Din Carpaţi până la mare suntem stăpâni pe hotarele străbune”.

Armata 11 germană (sub conducerera generalului Eugen von Schobert) avea în compunere corpurile 11, 30 şi 54 germane cu 8 divizii de infanterie şi următoarele forţe române: comandamentul Corpului 4 armată, Corpul de cavalerie cu brigăzile 5 şi 6 cavalerie (până la 15 iulie), 5 divizii de infanterie şi Divizia 1 blindată.

În perioada „aşteptării strategice”, pentru a fixa forţele sovietice din faţă şi a identifica tăria dispozitivelor de apărare ale inamicului s-au desfăşurat acţiuni cu caracter local, realizându-se, în zona de acţiune a forţelor germane, cinci capete de pod. Ulterior, misiunea era de a forţa Prutul între Comarna şi Bădragi, după care să dezvolte acţiunile pe direcţia generală Iaşi, Moghilev, pentru a ajunge în scurt timp pe Nistru şi a realiza capete de pod la est de fluviu. În dimineaţa zilei de 2 iulie, orele 3 dimineaţa, trupele Armatei 11 au declanşat ofensiva, fiind puternic sprijinite de artilerie şi aviaţie. Până la sfârşitul zilei capetele de pod au fost lărgite de la adâncimi de 4-10 km la 15-20 km, iar în zilele următoare ofensiva a continuat către Nistru.

Unităţi germane din Corpul 11 armată ajutate de Divizia 1 blindată română au respins, la 4 iulie, un puternic contraatac al inamicului în flancul stâng, iar în dimineaţa zilei de 7 iulie, un detaşament înaintat al Corpului a pus stăpânire, prin surprindere, pe podul de peste Nistru de la Otaci-Moghilev. Având în subordine inclusiv Divizia 6 infanterie română, Corpul 11 a forţat Nistrul la 17 iulie la sud-est de Moghilev şi a dus lupte grele pentru cucerirea cazematelor de pe malul stâng al fluviului, respingând toate contraatacurile inamicului care vizau lichidarea capului de pod.

Corpul 30 armată german a continuat înaintarea pe direcţia Bălţi şi a eliberat oraşul la 7 iulie, cu Divizia 170 germană şi Divizia 14 infanterie română. Către 12-15 iulie, diviziile Corpului au ajuns la Nistru, după ce Divizia 13 infanterie română eliberase Soroca (12 iulie). La 18 iulie, Corpul 30 armată a forţat Nistrul cu diviziile 170 şi 198 infanterie germane, realizând un cap de pod, care în seara zilei avea o dezvoltare frontală de circa 17 km şi o adâncime de 4-6 km.

După trecerea Prutului şi înfrângerea Diviziei 35 infanterie română în masivul Corneşti, la 8 iulie, Corpul 54 armată german (având în subordine diviziile 50 şi 72 infanterie germane şi divizia 5 infanterie şi 1 blindate române) a primit misiunea de a manevra pe la nord rezistenţele inamice din masivul Corneşti (circa 3 divizii) în cooperare cu Divizia 15 infanterie română ce trebuia să învăluie pe la sud. Luptele declanşate în dimineaţa zilei de 14 iulie s-au desfăşurat favorabil, astfel că până în seara zilei de 16 iulie masivul a fost cucerit şi oraşul Chişinău eliberat (de unităţi ale diviziilor 1 blindată română şi 72 infanterie germană).

La 21 iulie, Corpul 54 armată german a forţat Nistrul în zona Dubăsari cu diviziile 50 şi 72 infanterie germană şi a realizat (până la 25 iulie) un cap de pod cu o dezvoltare frontală de 25 km şi o adâncime de 4,6 km. Din capetele de pod realizate la est de Nistru, Armata 11 germană a dezvoltat ofensiva cu Corpurile 11 şi 30 armată pe direcţia Moghilev, Balta, iar cu Corpul 54 armată pe direcţia Dubăsari, Nikolaev (la gurile Bugului), având la stânga Armata 3 română. Diviziile române care au fost în subordinea Armatei 11 germană au trecut apoi în subordinea Armatei 4 române şi au participat la operaţiunea ofensivă de la Odessa.

În cele 33 de zile de luptă trupele române au angajat peste 450.000 de militari, pierzând 24.396 (5.011 morţi, 14.898 răniţi şi 4.487 dispăruţi). Din cauza lipsei de experienţă a trupelor române, insuficienta lor dotare şi a rezistenţei îndârjite a trupelor sovietice, media zilnică a pierderilor (697) a fost mai mare decât cea din întreaga Campanie din Est (540 în fiecare din cele 1.159 zile) şi din Vest (648 în fiecare din cele 262 de zile) luate separat, precum şi pe durata întregului război (559 militari în cele 1.421 de zile).

Dincolo de Nistru

La 27 iulie  1941, cancelarul german Adolf Hitler i-a cerut Conducătorului statului român continuarea acţiunii militare şi dincolo de Nistru, justificând prin buna desfăşurare a operaţiilor militare la flancul de sud al frontului. În răspunsul pe care i l-a dat Führer-ului la 31 iulie, Antonescu a fost ferm, declarând că „va merge până la capăt”, că „nu pune nici un fel de condiţii şi nu discută cu nimic această cooperare pe un nou teritoriu” şi că are „deplină încredere în justiţia pe care Führer-ul cancelar Adolf Hitler o va face poporului român”, aluzie directă la sprijinul pe care spera să-l obţină la sfârşitul războiului pentru recuperarea teritoriului de nord-vest al Transilvaniei, atribuit Ungariei prin arbitrajul germano-italian de la Viena din vara anului 1940.

La 5 septembrie 1941, în şedinţa Consiliului de Miniştri, Antonescu făcea o analiză a motivelor pentru care nu ezitase să ia o asemenea decizie: „În circumstanţele internaţionale de azi, pe cine ne putem sprijini în situaţia noastră? Pe germani. Nu ne sprijinim pe Germania, suntem sfârtecaţi. Şi în lupta pe care o purtăm, puteam eu, când se băteau germanii cu ruşii, după ce am luat Basarabia, puteam să mă opresc? Sau să fi făcut cum spun unii: Să fi aşteptat că ne-ar fi dat-o la pace englezii. Puteam să stau cu braţele încrucişate când germanii se băteau cu ruşii şi să aştept să ni se dea Basarabia de către englezi? Şi dacă am pornit la luptă fără Germania nu am fi luat Basarabia. Bravura soldatului român? Priceperea generalului Antonescu? Sunt mofturi. Putea să fie generalul Antonescu de un miliard de ori mai priceput şi soldatul român de un miliard de ori mai brav, Basarabia şi Bucovina nu le-am fi luat de la ruşi. Şi după ce le-am luat  cu ajutorul armatei germane puteam să mă opresc la Nistru? Puteam eu să spun: Eu mi-am luat partea mea, mă opresc aici. Ca doi ţărani, care pun ce au împreună ca să-şi are locul şi după ce unul şi-a arat să-i spună celuilalt: Eu nu te mai ajut  pentru că eu mi-am făcut treaba mea. Dar aceasta nu o fac nici doi ţărani. Şi cum mi se poate pretinde să fac eu aceasta pe plan militar? Ar însemna să dezonorez şi armata şi poporul român pe veci. Ar fi fost o dezonoare pentru noi să mă fi dus până la Nistru şi să le fi spus nemţilor apoi: La revedere!”.

Antonescu a rămas ferm în a-şi susţine punctul de vedere inclusiv în timpul procesului, declarând la 6 mai 1946: „Când o ţară se angajează într-un război, armata acestei ţări trebuie să meargă până în fundul pământului pentru ca să distrugă forţele inamice, să câştige războiul… Şi răspunsul cel mai bun care vi-l dau este că, atunci când s-a intrat în a doua fază a războiului, pentru cucerirea Transilvaniei de nord, armatele române nu s-au oprit la frontieră, au mers până în inima Europei”. Acest argument este întotdeauna uitat astăzi. De ce se critică vehement trecerea Nistrului, iar trecerea Tisei niciodată? Cu atât mai mult cu cât România a fost declarată stat învins în urma Tratatului de Pace de la Paris din 1947.

Dacă faptul că armata română a ajuns până în Austria (trecând prin Ungaria şi Cehoslovacia) în urma unei campanii la sfârşitul căreia nu i-a fost recunoscută cobeligeranţa nu e pus sub semnul întrebării, de ce se contestă atât de vehement campania din Est? De ce dincolo de Nistru am „cucerit” alături de armata germană, iar la vest de Tisa am „eliberat” în alianţă cu Armata Roşie? Manipularea istoriei din interese politice şi ideologice nu ţine doar de trecut…

Dacă argumentele strategice invocate de generalul Antonescu erau greu de contestat atunci ca şi acum, cele referitoare la loialitatea faţă de un aliat care contribuise decisiv, inclusiv cu jertfă de sânge, pentru eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, au fost şi sunt anacronice pentru un popor dispus întotdeauna să adopte o atitudine „pragmatică”, cu rezultate dezastruoase în cele din urmă.

 

Trecutul la judecata istoriei: Maresalul Antonescu pro si contra

Coperta unu
Editura Mica Valahie

 Necesitatea acestei cărţi s-a impus în câmpul istoriografiei contemporane ca un răspuns ce se cerea stringent într-un moment în care istoriografia în ansamblul ei a intrat într-un serios impas girat şi încurajat de predominanţa agresivă şi interferenţa unor şcoli şi curente inconsistente, care de care mai zgomotoase, mai belicoase, mai „originale”, concomitent cu intensificarea presiunii factorului politic (guverne, parlamente, tribunale, ong-uri etc).
Tematica lucrării o constituie evenimentele care au tulburat întreaga lume în perioada celui de-al Doilea Război Mondial.

Studiile din această carte au apărut sub semnătura celor mai prestigioşi istorici ai neamului nostru din această perioadă: acad. Dan Berindei, acad. Florin Constantiniu, prof. univ. dr. Gh. Buzatu (coordonatorul ediţiei), Stela Cheptea şi mulţi alţii.

 

Maresalul Antonescu la judecata istoriei

Coperta unu

 Mareşalul Ion Antonescu – mai este necesar să subliniem? – a intrat deja în legendă. O legendă care, cu trecerea timpului, a prins, nimic mai simplu, contur, iar în cele din urmă s-a consolidat temeinic, astfel că, astăzi, orice tentativă de a o “demola” ori ridiculiza stârneşte, în cel mai fericit caz, mila… El a trăit, după cum şi-a dictat. Iar, în clipa supremă, a dovedit că a ştiut şi cum să moară! Era nu atât un răspuns dat bezmeticilor ajunşi Învingători, cât, mai degrabă, o lecţie dată poporului român într-una din clipele cele mai groaznice ale existenţei sale de două ori milenare, o sfidare adresată netrebniciei şi neputinţei şi, de ce nu, un legământ, în sensul: Nu vă părăsesc! Voi reveni!
Mareşalul Antonescu la judecata istoriei reuneşte, în cele două compartimente distincte, numeroase studii originale pregătite pentru acest volum, contribuţii şi eseuri ale unor reputaţi istorici, în frunte cu însuşi Nicolae Iorga, Patriarhul istoriografiei române, dar şi mărturii ale unora dintre “actorii” dramei României în cursul celui de-al doilea război mondial (Regele Mihai I, C. Rădulescu-Motru, Constantin I. Kiriţescu, Sextil Puşcariu, Ion Petrovici, Vasile Harea, Grigore Gafencu, Gheorghe Barbul, generalii Constantin Pantazi, Ion Gheorghe şi Platon Chirnoagă, Henriette şi George Magherescu) ori contribuţii semnate de faimosul istoric german Andreas Hillgruber, Şerban C. Andronescu, Nicolae Baciu ş.a. Au fost reţinute, în context, remarcabilele Însemnări din celulă, din primele ceasuri după lovitura de stat de la 23 august 1944, datorate Mareşalului Ion Antonescu personal. Ne face o deosebită plăcere să exprimăm întreaga gratitudine colaboratorilor care au pregătit special texte pentru tomul de faţă (Academician Dan Berindei, Raoul Şorban, Adrian Păunescu, Gh.I. Ioniţă, Jipa Rotaru, V.F. Dobrinescu, Dana Beldiman, Horia Dumitrescu, Ion Coja, Teodor Mavrodin, Virgiliu Z. Teodorescu, Radu Theodoru, Kurt Treptow, Octavian Burcin, Şerban Alexianu, Robert Zidaru, Stela Cheptea, Mihai Ungheanu, Mircea Dogaru, Vlad Hogea, Cezar Mâţă, Mihai Lupoi, Mihai Popa), iar pagini de substanţă am desprins din cărţile şi studiile datorate d-lor Florin Constantiniu, membru corespondent al Academiei Române, Larry L. Watts, Alesandru Duţu, Corneliu Vadim Tudor, Ioan Dan, Didi Miler, Traian Golea ş.a.

Mareşalul Antonescu la judecata istoriei nu-şi propune altceva, se înţelege, decât să continue şi să încurajeze discuţiile libere despre UN OM şi O EPOCĂ. Cu metodele şi mijloacele specifice istoriei.

Regimul monarhic autoritar, inaugurat de regele Carol al II-lea, la 10 februarie 1938, a falimentat, după mai bine de doi ani, în septembrie 1940, în urma provocărilor interne, dar mai ales externe, cărora nu a fost în stare să le facă faţă.

Puternicele manifestaţii de protest în legătură cu cedarea Ardealului de Nord, ca urmare a Dictatului de la Viena (30 august 1940), au determinat guvernul Gigurtu să ceară autorităţilor să intervină pentru restabilirea ordinii.

Era evident că cei mai mulţi asociau acest rapt teritorial cu regimul autoritar impus de Carol al II-lea şi îl făceau responsabil pentru incapacitatea de a proteja interesele României în momente de cumpănă.

În aceste circumstanţe dificile, generalul Ion Antonescu, fost şef al Marelui Stat Major şi ministru al Apărării Naţionale, apărea ca o soluţie salvatoare. Acesta era considerat a fi un adversar al regelui, mai cu seamă după ce îi prezentase acestuia, cu prilejul unei audienţe, la începutul lunii iulie, în 1940, o scrisoare în care sublinia starea gravă în care se afla România şi se oferea să mai salveze „ce mai este cu putinţă de salvat din Coroană, din ordine şi din graniţe”.

La numai câteva zile de la consumarea audienţei, insolentul petent este arestat şi internat, pentru două luni, la Mănăstirea Bistriţa. Aici, el a stabilit, graţie sprijinului oferit de Mihai Antonescu, legături cu Wilhelm Fabricius, ministrul Germaniei la Bucureşti, punând la cale un plan de acţiune în eventualitatea că ar ajunge la putere.

Atât Fabricius, cât şi Hermann Neubacher, însărcinatul cu probleme economice al Reich-ului la Bucureşti, au atras atenţia unor apropiaţi ai regelui că un eventual „accident” care i s-ar întâmpla generalului – era avut în vedere episodul asasinării liderului legionar Corneliu Zelea Codreanu – ar face o proastă impresie în Germania.

Mesajele vor fi ajuns acolo unde trebuie, din moment ce mareşalul Palatului, Ernest Urdăreanu, a găsit de cuviinţă să-l informeze pe ministrul Germaniei la Bucureşti, W. Fabricius, că generalul Antonescu este „în afară de orice pericol”.

Preocuparea suveranului de a găsi un înlocuitor pentru Ion Gigurtu, capabil să reinstaureze ordinea, care să fie acceptat de armată, de partidele Naţional-Ţărănesc şi Naţional Liberal, agreat de legionari şi de Germania, l-a condus spre Ion Antonescu, singurul care părea să reprezinte şi o garanţie pentru propriul său tron.

Ceea ce nu ştia Carol al II-lea era că Ion Antonescu, „evadat” de la Mănăstirea Bistriţa cu ajutorul prinţesei Alice Sturdza, la indicaţiile lui Iuliu Maniu, avusese deja, la 1 septembrie 1940, la Ploieşti, o întrevedere cu liderul naţional-ţărănist în cadrul căreia cei doi se înţeleseseră să acţioneze pentru înlăturarea regelui şi formarea unui guvern de uniune naţională.

În seara zilei de 3 septembrie, generalul Antonescu a fost găsit, în cele din urmă, de agenţii Prefecturii Poliţiei Capitalei şi invitat la Palatul Regal pentru a avea o discuţie cu Carol al II-lea.

Întâmpinat de Ernest Urdăreanu, Antonescu i-a replicat: „Nu am nimic de discutat cu dumneata, domnule Urdăreanu! Duceţi-mă direct la rege, care mă aşteaptă din moment ce m-a chemat!”

În memoriile sale, Ioan Mocsony-Stârcea (mareşalul Palatului Regal în timpul regelui Mihai) aminteşte că între Carol al II-lea şi Antonescu a avut loc o discuţie aprinsă, generalul acuzându-l pe rege pentru situaţia gravă în care se afla ţara, dar acceptând, în cele din urmă, să constituie un guvern sub conducerea sa.

Antonescu a dus tratative cu Iuliu Maniu, C.I.C. Brătianu şi Horia Sima pentru constituirea unui guvern de „uniune naţională”.

În timp ce liderii celor două partide istorice au tergiversat luarea unei decizii în această privinţă, cerând, mai întâi, obţinerea abdicării lui Carol al II-lea, Horia Sima a crezut că a venit momentul să preia puterea şi a lansat un manifest în care regele era socotit „duşmanul principal” al Mişcării Legionare şi i se cerea abdicarea.

Mai mult, în noaptea de 3/4 septembrie 1940, la Bucureşti, Braşov, Constanţa, Bod şi în alte localităţi, legionarii au atacat principalele instituţii ale statului şi posturi de radio, incidentele soldându-se cu morţi şi răniţi. Intervenţia promptă a forţelor de ordine a făcut ca acţiunile iniţiate de legionari să compromită o eventulă preluare a puterii de către aceştia prin forţă.

La 4 septembrie 1940, la ora 12, generalul Ion Antonescu a fost însărcinat oficial cu formarea unui nou guvern. În aceeaşi zi, Antonescu s-a întâlnit cu Wilhelm Fabricius, care l-a îndemnat pe general să-şi asume „drepturi dictatoriale”, să înlăture camarila şi să acţioneze în vederea abdicării regelui.

Fabricius, satisfăcut de întrevederea cu noul prim-ministru desemnat de rege, se grăbea să telegrafieze la Berlin că „în persoana lui [a lui Antonescu, n.n.] am găsit un om în fruntea guvernului român, care este ferm hotărât să execute importantele noastre cereri aici… El are armata în mână şi putem fi siguri că el va înscăuna din nou ordinea şi va efectua, conform programului, arbitrajul de la Viena. El menţine cererea în ce priveşte trimiterea misiunii militare şi doreşte cea mai strânsă colaborare cu Germania. Acesta este cuvântul său, pe care ne putem baza”.

Generalul Ion Antonescu a cerut regelui Carol al II-lea, în seara zilei de 4 septembrie, la ora 21, să-i ofere puteri depline, declarând că Iuliu Maniu, C.I.C. Brătianu şi Horia Sima cereau abdicarea sa ca o condiţie esenţială pentru crearea guvernului de „uniune naţională”.

După îndelungi ezitări, regele a semnat, în dimineaţa zilei următoare, decretul – redactat de Mihai Antonescu – prin care Ion Antonescu era învestit cu „puteri depline pentru conducerea statului român”.

Monarhul rămânea, în continuare, cu unele atribute nominale: era „capul oştirii”, păstra dreptul de a bate monedă, conferea decoraţiile române, avea dreptul de graţiere, de amnistie şi de a reduce pedepse, primea şi acredita ambasadorii, încheia tratate şi putea numi, prin decrete regale, contrasemnate de preşedintele Consiliului de Miniştri, miniştrii şi secretarii de stat.

În aceeaşi zi, a fost suspendată Constituţia din 27 februarie 1938 şi au fost dizolvate Corpurile legiuitoare, ceea ce marca, în fapt, sfârşitul regimului monarhic autoritar instaurat la 10 februarie 1938.

Ion Antonescu şi-a asigurat sprijinul unor adjutanţi regali şi al viitorului comandant al garnizoanei Bucureşti, generalul Dumitru Coroamă, iar pe unii dintre generalii devotaţi regelui fie i-a trimis în „misiune”, fie i-a reţinut, sub diverse pretexte, în clădirea Preşedinţiei Consiliului de Miniştri.

Astfel, generalii Gheorghe Mihail, şeful Marelui Stat Major, şi David Popescu, ministrul de interne, au fost reţinuţi, întreaga zi de 5 septembrie, la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, iar generalul Gh. Argeşanu a primit ordin să plece în Dobrogea, la comanda Frontului de Sud, la Constanţa fiind arestat de un magistrat militar, din ordinul lui Antonescu.

La 6 septembrie 1940, generalul Ion Antonescu va refuza însă să-i strângă mâna generalului Dumitru Coroamă, căruia Antonescu îi datora, în bună măsură, zădărnicirea unei acţiuni pusă la cale de anturajul lui Carol al II-lea, care l-ar fi înlăturat din fruntea Guvernului, după ce obţinuse puteri depline – socotind că acesta îşi trădase regele. După abdicarea regelui, Coroamă s-a prezentat la generalul Antonescu pentru a-l felicita, dar acesta a refuzat să-l primească. „El şi-a trădat regele. Eu nu-i voi strânge mâna”, şi-a motivat gestul Antonescu.

Ion Antonescu i-a cerut regelui, în seara zilei de 5 septembrie 1940, să abdice, avertizându-l că un eventual refuz ar putea afecta siguranţa sa şi a anturajului regal. I-a lăsat timp de gândire până a doua zi dimineaţa, la ora 4, timp în care regele s-a consultat cu cei din apropierea sa.

Mihail Manoilescu, cel căruia Carol al II-lea intenţiona să-i încredinţeze formarea unui nou guvern, a refuzat, atrăgându-i atenţia suveranului că abdicase deja, odată cu transmiterea tuturor prerogativelor, cu numai o seară înainte, către Antonescu.

„Dacă s-ar fi găsit puţini ofiţeri în stare să tragă împotriva regelui, scria Mihail Manoilescu, este sigur însă – cum s-a dovedit în urmă –  că nu s-ar fi găsit nimeni care să tragă pentru a-l apăra pe rege”. Este adevărat însă că generalii Paul Teodorescu şi Gh. Mihail îl asiguraseră pe rege de sprijinul armatei şi se oferiseră să-l aresteze pe Ion Antonescu şi să restabilească liniştea în ţară prin măsuri drastice.

Cum la ora 4, în dimineaţa zilei de 6 septembrie, la expirarea „ultimatumului”, Carol al II-lea încă ezita, Antonescu i-a trimis regelui, prin locotenent-colonelul Mircea Elefterescu, o scrisoare prin care acesta cerea din nou abdicarea regelui, pentru a nu arunca ţara în „război civil” şi a „determina ocupaţia străină”.

La ora 6.10, regele a decis să semneze actul de abdicare, dar a avut grijă, în manifestul pe care l-a adresat poporului român, să nu apară termenul „abdicare”, subliniind doar că, datorită zilelor „de vitregie nespusă care îndurerează ţara”, trece asupra fiului său, Mihai, „grelele sarcini ale domniei”.

Aşa cum revenise pe tron, la 8 iunie 1930, detronându-şi propriul fiu, Carol al II-lea spera, desigur, că, evitând să pomenescă termenul „abdicare”, şi-ar fi putut relua tronul atunci când situaţia din ţară se va dovedi din nou favorabilă. „Dis-de-dimineaţă – scrie regele Carol în însemnările sale – ca să nu se piardă timpul, să nu se poată reacţiona, Antonescu l-a pus pe Mihăiţă să depună jurământul numai în faţa sa, a patriarhului Nicodim şi a lui [Nicolae] Lupu”.

În aceeaşi zi, un nou decret regal pentru învestirea generalului Ion Antonescu cu puteri depline a fost semnat de noul rege. Spre deosebire de decretul precedent, semnat de Carol al II-lea, Mihai I nu mai avea dreptul să încheie tratate, să modifice legi şi să numească miniştri şi subsecretari de stat. În schimb, el avea dreptul de a numi prim-ministrul, însărcinat cu puteri depline. Prerogativă de care avea să se folosească la 23 august 1944.

În dimineaţa zilei de 7 septembrie 1940, la ora 3, un tren special, compus din 12 vagoane, avea să-l transporte peste graniţă, alături de anturajul care alesese să-l însoţească, pe cel care fusese regele României timp de zece ani.

„Acompaniat” de glonţele legionarilor la trecerea graniţei, la Jimbolia, fostul rege şi Elena Lupescu aveau să se despartă de România, îmbrăţişând podeaua vagonului pentru a putea scăpa cu viaţă. „Ce a fost în sufletul meu, numai Dumnezeu ştie”, avea să noteze Carol, în însemnările sale.

Cum a fost condamnat la moarte mareşalul Ion Antonescu de către un complet de judecată format din muncitori, plugari, chelneri şi casnice

 Mareşalul Ion Antonescu a fost executat, la data de 1 iunie 1946, în curtea închisorii de la Jilava. Fostul conducător al statului român a fost condamnat la moarte de către Tribunalul Poporului fiind acuzat de faptul că s-a alăturat Germaniei naziste în cel de-Al Doilea Război Mondial, precum şi de crime împotriva evreilor. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Execuţia mareşalului Ion Antonescu la 1 iunie 1946: „Ţie, popor ingrat… Cum a reconstruit mareşalul Antonescu un sat din temelii cu ajutorul … De ce îl ura de moarte Ion Antonescu pe Nicolae Iorga. Culisele scanda… Din completul de judecată care l-a condamnat la moarte pe mareşalul Antonescu făceau partea muncitorii Vasile Niţă, Constantin Tiulescu şi Ion Păuna, plugarul Jovita Dumbravă, casnica Teodora Iorgulescu şi chelnerul Dumitru Săracu. Nici unul dintre aceştia nu avea pregătirea necesară de a judeca o persoană, mai ales pentru fapte atât de grave. „Nu aveam nici o altă ieşire. România era total izolată. La toţi miniştrii străini la care m-am adresat, toţi mi-au refuzat orice sprijin. Pe bază că nu pot să acorde, în circumstanţele internaţionale de atunci, nici un sprijin României”, declara Ion Antonescu la interogatoriul ce a avut loc la data de 6 mai 1946. Mareşalului i s-a reproşat şi faptul că a contribuit la masacrul ce a avut loc împotriva evreilor. Acesta s-a apărat spunând că deportările evreilor din Bucovina şi Basarabia au fost făcute pentru siguranţa lor şi nu din alte motive. Procesul mareşalului Ion Antonescu şi a apropiaţilor săi a avut loc între 6 şi 17 mai 1946. La finalul procesului au fost condamnaţi la moarte Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Gheorghe Alexianu şi Constantin Vasiliu. Fostul conducător al statului român a cerut să nu fie executat de gardienii închisorii de la Jilava, ci de militari din Armata Română, însă ultima sa dorinţă a fost refuzată. Înainte de a fi împuşcat, Ion Antonescu şi-a ridicat pălăria, iar apoi a căzut răpus de gloanţe. Execuţia mareşalului a avut loc la ora 18.03. Deşi a fost lovit de mai multe gloanţe, Antonescu nu a murit, astfel că şeful gardienilor i-a tras cu revolverul un glonţ în cap, însă nici de această dată medicul închisorii cu a declarat decesul, mareşalul mai primind un alţ în piept. Chiar dacă era plin de gloanţe, Ion Antonescu încă nu îşi dăduse ultima suflare, astfel că şeful gardienilor a pus mâna pe o puşcă şi a tras în corpul fostului conducător al statului român trei focuri. Moartea mareşalului a fost declarată la ora 18.15. „La orele 18,03, am ordonat comandantului grupei de execuţie, executarea. Conformându-se dispoziţiunilor art. 19 din Regulamentul nr. 12/1942, comandantul Grupei a comandat pregătirea armelor, ochirea şi focul , care s-a executat cu arme de tip militar”. În urma salvei – avea să raporteze şi inspectorul de poliţie Mihail Gavrilovici – au căzut toţi la pământ. În clipa următoare, Ion Antonescu s-a ridicat, sprijinindu-se pe o mână şi a strigat: Domnule, nu m-aţi omorât, după care efort a căzut jos. Alexianu şi Mihai Antonescu au rămas nemişcaţi, iar Constantin Vasiliu se zbătea gemând. După încetarea focului, medicul legist, Alexandru Gr. Ionescu, a constatat că cei executaţi dădeau încă semne de viaţă. În acest context, comandantul grupei de execuţie a executat loviturile de graţie, trăgând cu revolverul în capul fiecărui condamnat”, a scris istoricul Gheorghe Buzatu în cartea sa „Trecutul la judecata istoriei: Mareşalul Antonescu – pro şi contra”. Locul unde a fost înmormântat acesta nu a fost făcut public, pentru a nu deveni loc de pelerinaj. Există totuşi o altă ipoteză conform căreia cadavrul său ar fi fost incinerat. Alte ştiri pe această temă: Execuţia mareşalului Ion Antonescu la 1 iunie 1946: „Ţie, popor ingrat, nu-ţi va rămâne nici măcar cenuşa mea“ Cum a reconstruit mareşalul Antonescu un sat din temelii cu ajutorul prizonierilor ruşi De ce îl ura de moarte Ion Antonescu pe Nicolae Iorga. Culisele scandalului care a condus la asasinarea marelui savant
Citeste mai mult: adev.ro/pbdbla

În urmă cu 73 de ani, la 1 iunie 1946, mareşalul Ion Antonescu a fost executat în închisoarea Jilava, fiind găsit vinovat de crime de război.

ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Dosarul secret „23 August 1944“. Ce s-a întâmplat la întâlnirile de al… Cum a scăpat un soldat român din trei lagăre de prizonieri de război: … Ion Antonescu (n. 2 iunie 1882, Piteşti – 1 iunie 1946, Jilava), general, apoi mareşal al Armatei Române, preşedinte al Consiliului de miniştri, „conducător” al statului. Ion Antonescu este una dintre cele mai controversate personalităţi din istoria României.   A avut o ascensiune fulminantă în ierarhia militară, ajungând şef al Statului Major General, apoi ministru al Apărării Naţionale. În timpul regimului carlist intră în dizgraţia regelui. Reapare pe scena publică în contextul creat de pierderile teritoriale din vara anului 1940, numit preşedinte al Consiliului de Miniştri şi învestit cu puteri depline. După abdicarea regelui Carol al II-lea, preia efectiv conducerea statului şi formează un guvern alături de Mişcarea Legionară, alăturând România Puterilor Axei, conform enciclopediaromaniei.ro.   După îndepărtarea legionarilor, Antonescu instaurează un regim autoritar, iar la 22 iunie 1941 România participa alături de Germania la invadarea Uniunii Sovietice, cu scopul de a elibera Basarabia şi nordul Bucovinei. Odată cu schimbarea cursului războiului în favoarea Aliaţilor, situaţia României a devenit dramatică, existând posibilitatea ocupaţiei sovietice. Negocierile paralele pentru ieşirea din război demarate pe de o parte pe cale oficială, de guvern, şi pe cale neoficială, de regele Mihai şi opoziţie, nu au adus nici un rezultat concret.   Antonescu nu a dorit să încheie un armistiţiu defavorabil pentru ţara noastră, ceea ce ar fi însemnat capitularea necondiţionată. Regele Mihai, temându-se de o catastrofă naţională l-a demis şi arestat printr-o lovitură de palat.    Mărturii inedite    ADVERTISING În dosarul- problemă 23 August 1944 publicat de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Scurităţii, există declaraţia lui Anton Dumitrescu, ajutor al comandantului Batalionului de Gardă (1940-1944). El a fost cel care i-a adus la cunoştinţă lui Ion Antonescu arestarea sa. Iată cum povesteşte el evenimentele care au marcat soarta României: „Mareşalul absorbit de nevoile frontului şi de alte necazuri venea tot mai rar la rege, astfel că în noaptea de 22 august de acord cu cei din jur şi bineînţeles cu ştirea celor de la Cairo se stabileşte ca arestarea, deci ruperea de nemţi să se facă în ziua de 26 august 1944 la Palatul din Bucureşti.   Primesc ordinele de urmare direct de la rege, care mă reţine în casă pentru a nu mai lua contactul nici cu familia mea, care era în incinta palatului. Adjutant de serviciu era col. Ionescu Emilian – generalul Sănătescu în urma celor discutate în 2 cu regele hotărâse ca să aplice lovitura chiar în ziua de 23 august 1944, până la 26 august 1944, se pot întâmpla multe. Zis şi făcut. Sănătescu merge la Preşedinţie unde invită pe Mareşalul I.A. cu vice preşedintele Consiliului de Miniştri şi câţiva miniştri mai importanţi într-un consiliu restrâns la Palat la ora 17.00.   Între timp soseşte la casa regelui col. Dămăcianu, şef Statului Major la Comandamentul Militar al Aapitalei. Este primit imediat de rege şi după câteva minute, pleacă. Îi comunicase cele ce vor urma“.   „Vom da socoteală lui Dumnezeu şi istoriei“   În sufragerie, Regele se întreţinea cu mai multe persoane din anturajul său, iar pe la ora 15.30 – 16.30 când a sosit şi mareşalului Ion Antonescu, care a fost condus de adjutantul de serviciu în sufrageria din casa de locuit. „Aici, mareşalul s-a scuzat că a trebuit să vorbească la telefon cu Clodius, în plus ce am mai putut auzi cu întreruperi despre arma secretă pe care nemţii o vor pune-o în acţiune, după care regele se scoală în picioare la ora 16.59 şi vorbeşte Mareşalului cu emoţie: «Domnule Mareşal, tăvălugul morţii apasă greu asupra Moldovei şi este ameninţată şi restul ţării, amândoi vom da socoteală lui Dumnezeu şi istoriei». Acum Ioaniţiu Mircea îmi face semnul convenit şi eu intru în sufragerie urmat de cei 3 subofiţeri, salut pe Rege şi mă îndrept spre Mareşal spunându-i «Domnule Mareşal, din Înalt Ordin sunteţi arestat», fac semnalul de executare subofiţerilor. În acest moment, regele a ieşit din încăpere.   După ce au trecut peste starea de şoc, Anton Dumitrescu i-a încadrat pe mareşal şi pe cei care-l însoţeau şi i-a scos din sufragerie prin coridorul din faţa biroului. Între timp s-a deschis poarta mare, iar maşinile Mareşalului şi ale lui Ică Antonescu au intrat în curte împreună cu maşinile de escortă. Li s-a dat ordin tuturor să coboare din maşini, iar armamentul şi muniţia au fost predate lângă peretele Palatului, iar personalul militar şi civil au fost duşi sub escortă în subsolul palatului. După citirea proclamaţiei către ţară, au fost eliberaţi.   În tot acest timp, populaţia se plimba prin faţa Palatului fără să ştie ce se petrece înăuntru. Regele, împreună cu Sănătescu, Ionescu Emilian şi Ioaniţiu au redactat proclamaţia către ţară care a fost imprimată şi trimisă la Societatea de Rdio, unde la opra 9 s-a difuzat.   Între timp au sosit la Palat generalul Anton Constantin cu cpt. Vergoti J, însoţit de un paraşutist american de origine română Ţurcanu, care a fost ascuns de generalul Anton Constanti. Acesta a fost expedit în cursul nopţii la Cairo.   După constituirea Guvernului care a depus jurământul în aceeaşi seară, s-a dat citire mesajului către ţară. Regele a dispus încetarea imediată a colaborării României cu Puterile Axei (Germania, Italia şi Japonia)şi începerea tratativelor de armistiţiu cu Aliaţii şi de colaborare militară cu Uniunea Sovietică.   După ce a fost arestat, generalul Antonescu a fost predat gărzilor comuniste ale lui Emil Bodnăraş. Acestea l-au predat armatei sovietice pe 31 august, când au intrat în Bucureşti. Generalul a fost ţinut prizonier în URSS şi ulterior judecat de Tribunalul Poporului din Bucureşti, când a fost condamnat la moarte şi executat la 1 iulie 1946.      Antonescu a fost acuzat că în timpul războiului a ordonat asasinarea şi deportarea în Transnistria a zeci de mii de evrei.    Conform cu raportul oficial aflat în custodia Arhivelor Statului, citat de istoricul Florian Bichir, întrebat despre ultima sa dorinţă, Ion Antonescu a cerut să fie executat de militari şi nu de gardienii închisorii”, dar a fost refuzat. „Înainte de execuţie, Ion Antonescu a exclamat: „Iar ţie, popor ingrat, nu-ţi va rămâne nici măcar cenuşa mea”. Cenuşa Mareşalului Antonescu a fost răspândită de bolşevici în locuri secrete.    Vă mai recomandăm: Istoria miilor de români care au luptat voluntar pentru Armata Germană în ultimele zile ale celui de-Al Doilea Război Mondial Povestea ultimului supravieţuitor român al Primului Război Mondial. A murit uitat de stat, în cel mai crunt anonimat Eroul de pe frontul de Est decorat de mareşalul Ion Antonescu. „De trei ori am pus pistolul la tâmplă şi am vrut să mă împuşc“ Poveştile impresionante ale eroinelor în halate albe din spatele frontului: „Am tratat şi români, şi nemţi, şi ruşi“ Suferinţele unui ofiţer român în lagărul sovietic Oranki. „Şocul a fost când am văzut căruţe trase de români înhămaţi. Nu a fost o zi în care să nu-mi fie foame“ Distrugătoarele României, aşii Marinei care au ajuns la fier vechi din cauza ruşilor. Navele erau mai bine echipate şi mai rapide decât cele pe care le avem aziCiteste mai mult: adev.ro/pbcmye

De ce a fost executat Ion Antonescu. Controversele din jurul capetelor de acuzare pledate de Tribunalul Poporului

Citeste mai mult: adev.ro/pbcl9n

Mareşalul Ion Antonescu a fost executat în 1946 la ordinele unui ”Tribunal al Poporului”. Printre altele, Antonescu a fost acuzat de crime de război şi de atrocităţi îndreptate împotriva minorităţilor. Condamnarea lui Antonescu este încă controversată, fiind şi istorici care spun că a fost doar o înscenare. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Cum a fost sprijinit mareşalul Ion Antonescu de soţia sa, Maria, în ti… Pe data de 9 mai 1945, cel de-Al Doilea Război Mondial lua sfârşit pe continentul european. Odată cu sfârşitul conflictului, a început era proceselor. Mai precis, învinşii au trebuit să dea socoteală pentru toate atrocităţile săvârşite în timpul războiului. În special, este vorba de nazişti şi de toţi aliaţii Germaniei naziste. A început, practic, vânătoarea criminalilor de război.    La numai un an de la încheierea războiului în Europa, la 6 mai 1946, a început judecarea mareşalul Ion Antonescu, fost şef autoritar al statului român pe toată perioada războiului. Mai precis, după abdicarea regelui Carol al II-lea lea, la 6 septembrie 1940, Ion Antonescu, în aceea perioadă preşedinte al Consiliului de Miniştri, a preluat conducerea statului şi a format guvernul împreună cu Mişcarea Legionară.    Era o perioadă nefastă pentru statul român, marcată de pierderile teritoriale din vara lui 1940. La scurt timp, Antonescu a îndepărtat şi Mişcarea Legionară, conducând ulterior autoritar statul, iar în vara lui 1941 a aruncat România în cel de-Al Doilea Război Mondial, de partea Germaniei naziste. Pierderea războiului de către Germania nazistă şi trecerea României de partea învingătorilor a însemnat şi sfârşitul regimului Antonescu. În perioada 6-17 mai, Antonescu a fost judecat ca şi criminal de război, de un ”Tribunal al Poporului”, cu acordul regelui Mihai I, cel care l-a şi demis anterior.    În urma acestui proces, Ion Antonescu a fost condamnat la moarte pentru crime de război şi executat la 1 iunie 1946, alături de Mihai Antonescu, Gheorghe Alexianu şi Constantin Vasiliu, membri ai cabinetului său guvernamental. Deşi Antonescu a solicitat să fie ucis de armată, a fost împuşcat de gardienii de la Jilava. Înainte de moarte, Antonescu a salutat cu pălăria ridicată. A fost înmormântat într-un loc secret. Marelaşul Ion Antonescu a rămas un personaj controversat, fiind considerat de unii criminal de război, de alţii erou naţional. Procesul acestuia a fost considerat, inclusiv de unii istorici, un simulacru care a permis, de fapt, sovietizarea României. Tribunalul Poporului a folosit o serie de capete de acuzare controversate şi astăzi.   Judecat pentru alianţa cu Germania nazistă   Antonescu, fostul conducător al statului român în perioada 4 septembrie 1940 – 23 august 1944, a fost demis şi arestat după o lovitură de palat. Totul cu ştirea Regelui Mihai I al României. Arestarea lui Ion Antonescu vine după înfrângerea şi retragerea aliaţilor germani de pe frontul de est şi apariţia trupelor sovietice la graniţa şi mai apoi pe teritoriul României. Istorici precum Gheorghe Buzatu susţin direct că arestarea lui Antonescu a fost orchestrată de comunişti. După interogatorii dure, Antonescu şi colaboratorii săi au fost duşi în faţa Tribunalului Poporului. Acest tribunal, după cum arată o serie de specialişti, era destul de îndoielnic, format din personaje cu viziune politică clară, jurişti neexperimentaţi sau pur şi simplu oameni luaţi de pe stradă.    Cei care l-au judecat pe Antonescu au fost Voitin Voitinovici de 28 de ani care a condus completul, dar şi de acuzatorii Vasile Stoian, un jurist total necunoscut, Constantin Dobrian, un judecător adus din Timişoara, şi Dumitru Săracu, un fost bucătar. De altfel, acest tribunal a fost constituit ad-hoc. Unul dintre cele mai importante capete de acuzare împotriva lui Antonescu a fost alianţa România cu Germania nazistă. Mai precis, Antonescu a fost acuzat că a băgat ţara în război de partea naziştilor şi participând la ”dezastrul ţării şi crime de război prin aceea că au trădat interesele poporului român punând ţara în slujba duşmanului fascist şi hitlerist”, se arăta în acuzaţiile Tribunalului Poporului.    Dictator şi fascist   Totodată, Tribunalul Poporului l-a acuzat pe Antonescu că a condus dictatorial în perioada 4 septembrie 1940-23 august 1944 şi că a subjugat ţara Germaniei naziste pe care a alimentat-o cu resurse pentru desfăşurarea războiului. Mai mult decât atât, Tribunalul Poporului a arătat că majoritatea liderilor politici din aceea perioadă au avut legături cu Antonescu şi erau subjugaţi politic naziştilor de la Berlin.   Acuzat de crime contra umanităţii   Al doilea mare cap de acuzare a fost acela al crimelor contra umanităţii şi politica rasială a regimului Antonescu. Mai precis, Tribunalul Poporului spune că regimul Antonescu se face vinovat de uciderea şi deportarea evreilor, ţiganilor şi a altor rase indezirabile. Că Antonescu ar fi dorit purificarea etnică a României şi a declanşat românizarea forţată prin uciderea şi deportarea celor de altă rasă sau naţionalitate. ”Aţi deportat pentru că aţi transplantat în România şi aţi aplicat aici teoriile urii de rasă ale hitlerismului. Aţi transplantat într-un pământ care nu primea o buruiană straină, buruiana urii de rasă”, i-au reproşat membrii Tribunalului Poporului mareşalului Antonescu.   Mai precis, acuzatorii se refereau la masacrele contra evreilor de la Odessa, trenurile morţii de la Iaşi, despre deportările evreilor şi romilor în Tranistria într-un soi de lagăre de exterminare.    Antonescu a fost pus să răspundă pentru masacrele de la Iaşi şi Odessa, dar şi pentru noţiunea de ”curăţire a terenului”, adică o amplă mişcare de epurare etnică. Acuzatorii au adus ca probe inclusiv declaraţii ale lui Antonescu.   ”Trebuie să înţeleagă toţi că nu este lupta cu slavii, ci cu evreii. Este o luptă pe viaţă şi pe moarte. Ori învingem noi şi lumea se va purifica, ori înving ei şi devenim sclavii lor”, se arată într-o scrisoare a mareşalului către Mihai Antonescu, folosită ca probă.   Totodată, de notorietate este şi ordinul adresat de Antonescu lui Alexianu, guvernatorul Transinistriei, în privinţa evreilor: ”Bagă-i în catacombe, bagă-i în Marea Neagră, dar scoate-i din Odessa”. De altfel, fraternizarea cu Germania nazistă şi politica rasială au fost principale capete de acuzare îndreptate împotriva lui Antonescu şi pentru care a fost condamnat ca şi criminal de război.   Cum s-a apărat Antonescu   În privinţa alianţei cu Germania nazistă, Antonescu a replicat încă de la primele audieri că nu avea de ales. Rapturile teritoriale prin Dictatul de la Viena şi Pactul Ribbentrop Molotov, erau un semnal de alarmă spune acesta. Totodată Antonescu preciza că luptând cu Germania contra ruşilor, putea elibera Basarabia, urmând ca Hitler să-i ofere şi restul teritoriilor pierdute, ca recompensă. Totodată, Antonescu spune că a încercat mai multe variante. „Nu aveam nici o altă ieşire. România era total izolată. La toţi miniştrii străini la care m-am adresat, toţi mi-au refuzat orice sprijin”, preciza Antonescu în faţa Tribunalului Poporului.    În ceea ce priveşte politica rasială, Antonescu spune, pe de o parte, că a fost constrâns în anumite situaţii de Germania nazistă, dar şi că s-ar fi exagerat mult cifra deportaţilor şi ucişilor. Totodată, Antonescu s-a apărat spunând că uneori deportările au fost pentru siguranţa evreilor din Basarabia şi Bucovina, dar şi din motive militare. Pe romi i-ar fi mutat pentru a menţine ordinea. ”Dacă evreii din ţara românească mai trăiesc, trăiesc datorită mareşalului Antonescu”, preciza Ion Antonescu, susţinând, în apărarea sa, că nu ar fi respectat toate dispoziţiile naziştilor.   ”Un criminal de război”   Personalitatea şi acţiunile lui Antonescu rămân şi astăzi un subiect controversat, care tinde să devină tabu. Părerile sunt împărţite. Cel puţin pentru politica rasială, pentru evreii şi romii morţi, Antonescu primeşte şi astăzi critici. Mai ales este respinsă ideea că Antonescu ar fi încercat să-i salveze pe evrei.   ”Sunt argumentele reciclate ale celor care încearcă să reabiliteze un criminal de război. Antonescu, oricum am vrea să-l reabilităm, nu poate avea această şansă. E complet aiurea să spui că i-a salvat pe evrei. Când a devenit clar că Germania pierde războiul, într-adevăr s-a dat ordinul de reîntoarcere în ţară a evreilor. Dar cine dăduse ordinul de trimitere la moarte? Tot Antonescu! Există stenograme din perioada respectivă în care Antonescu spune, şi citez din memorie acum, că nu îl interesează dacă va intra în istorie ca un criminal şi că vrea România curăţată de jidani”, preciza Shlomo Sorin Rosen rabinul şef al comunităţilor evreieşti din România pentru Evenimentul Zilei şi preluat de ”Historia.ro”.    Apărătorii lui Antonescu   De cealaltă parte sunt şi cei care spun că mareşalul Antonescu a fost sacrificat şi că de fapt acel Tribunal al Poporului nu avea nicio competenţă. Mai mult, istoricul Gheorghe Buzatu, spune că prin îndepărtarea lui Antonescu se urmărea sovietizarea rapidă a României. „Tribunalul Poporului, plasat sub «preşedinţia» unui personaj obscur, controversat şi lacheu desăvârşit – Alexandru Voitinovici, descoperit şi numit de Lucreţiu Pătrăşcanu, titular al Justiţiei în toate cabinetele de la Bucureşti dintre 1944 şi 1945, a acţionat, în numele unui regim consacrat el însuşi criminal”, scria profesorul universitar doctor Gheorghe Buzatu, în articolul său „Istoria să judece“, din revista ”Art-emis”, în numărul din 24 aprilie 2013.    Totodată profesoul Buzatu susţine că, de fapt, totul a fost regizat de personaje precum Ana Pauker, Emil Bodnăraş sau Lucreţiu Pătrăşcanu, comunişti înveteraţi. Buzatu numeşte execuţia lui Antonescu un veritabil asasinat. „Sacrificiul Mareşalului Antonescu şi al colaboratorilor săi – Mihai Antonescu, Gh. Alexianu, Constantin (Piki) Z. Vasiliu – a fost posibil prin voinţa excesiv brutală şi anormală a Marilor Învingători din 1945 şi potrivit unor «principii juridice» dictate de ei şi în folosul lor, nicidecum al învinşilor sau al popoarelor, cum au clamat un număr de ani. Asasinatul de la 1 iunie 1946, în mod sigur, nu a fost nici fără antecedente şi nici fără consecinţe dramatice, în unele privinţe la proporţii de cataclism pentru Români şi pentru România – Holocaustul Roşu”, preciza Buzatu în acelaşi articol.Citeste mai mult: adev.ro/pbcl9n

Abdicarea tânărului Rege Mihai I la finele anului 1947 era un eveniment previzibil pentru mulţi contemporani ai epocii. În fond, el era ultimul lider care reprezenta regimul de dinainte de al Doilea Război Mondial în întreaga Europă Centrală şi de Est.

În noiembrie 1947, Mihai a călătorit la Londra la nunta viitoarei Regine Elisabeta a II‑a, ocazie cu care a cunoscut-o pe Prinţesa Ana de Bourbon-Parma, care urma să-i devină soţie. Potrivit propriei sale declaraţii, Mihai a revenit acasă „la sfatul expres al lui Winston Churchill”, care se spune că l-ar fi sfătuit pe Mihai că, „mai presus de orice, un rege trebuie să fie curajos”.
„Monarhia, o piedică” 
Ceea ce a urmat se cunoaşte! După întoarcerea sa în România, Mihai a fost silit să abdice la 30 decembrie 1947. În şedinţa extraordinară din 30 decembrie 1947 a Cabinetului, Petru Groza a declarat: „ … monarhia era o piedică serioasă în calea dezvoltării poporului nostru şi că (…) poporul a făcut azi un divorţ şi decent, şi elegant de monarhie. (…) Vom îngriji ca fostul rege să plece liniştit pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvânt de reproş pentru acela care, înţelegând glasul vremurilor, s-a retras”. La 3 ianuarie 1948, Mihai a fost silit să părăsească ţara, urmat la peste o săptămână, de principesele Elisabeta de România şi Ileana de Habsburg.
Abdicarea mit şi realitate 
Există însă relatări contrare asupra motivelor abdicării lui Mihai. Potrivit acestuia, prim-ministrul comunist Petru Groza l-ar fi ameninţat cu un pistol şi cu şantajul că urma să execute 1.000 de deţinuţi studenţi dacă nu abdică. Revista „Time” scria că guvernul comunist ar fi ameninţat cu arestări a mii de oameni şi că apoi va scufunda ţara în sânge dacă Mihai nu abdică. Arhivele Securităţii Române menţionează că abdicarea regelui Mihai ar fi fost rodul negocierilor sale cu guvernul comunist, nu al vreunui şantaj, negocieri în urma cărora i s-a permis să plece din ţară însoţit de bunurile solicitate şi de o parte din suita regală.
Varianta ruşilor
Lucrurile devin mai încâlcite dacă amintim declaraţia făcută de Pavel Sudoplatov, fostul şef al spionajului NKVD, în cartea autobiografică Misiuni Speciale. Memoriile unui martor nedorit: un şef sovietic de spioni, potrivit căreia ministrul adjunct de Externe sovietic Andrei Vâşinski ar fi purtat personal negocieri cu Regele Mihai în vederea abdicării, garantându-i o parte dintr-o pensie ce urma să-i fie plătită lui Mihai în Mexic. La această acuzaţie, regele a spus că nu a fost niciodată în Mexic, însă tatăl său Regele Carol al II-lea, da.
Nu se ştie exact cu ce bunuri a plecat din România. Declaraţiile variază, de la un tren plin cu valori până la patru automobile, 3.000 de dolari şi o decoraţie, şi de la bunuri în valoare de 500.000 de franci elveţieni până la 42 de tablouri, în funcţie de cei care le emit. Cu toate că s-au lansat diverse ipoteze conform cărora Regele Mihai ar fi plecat cu averi mari din ţară, relatările despre viaţa sa din exil dovedesc că acesta a trebuit să-şi câştige existenţa prin propria-i muncă şi nu a dus un trai luxos pe baza vreunei averi cu care ar fi părăsit România.

Adrian Cioroianu: Declaraţiile lui Traian Băsescu despre Regele Mihai, un fals istoric

Istoricul Adrian Cioroianu, fost ministru de Externe al României, caracterizează afirmaţiile lui Traian Băsescu la adresa Regelui Mihai, drept un fals istoric. Cioroianu sesizează două mari aspecte. „Sunt două interpretări referitoare la cele spuse de Traian Băsescu miercuri seara. Una, din punct de vedere istoric putem spune că este o interpretare falsă care nu are niciun fel de acoperire istorică. Dar este şi bizară pentru cine cunoaşte istoria. A doua, este interpretarea din punct de vedere civic. Îngrijorător este că preşedintele de azi dovedeşte atâta lipsă de eleganţă faţă de un predecesor de-al său, Regele Mihai. Traian Băsescu ar trebui să aibă o anumită urbanitate când se referă la predecesorii săi. Este exemplul americanilor, care oricât de adversarii sunt nu au astfel de declaraţii unul la adresa celuilalt. Mai mult Băsescu nu are niciun fel de relaţie, nici cu regele şi nici cu ceilalţi doi preşedinţi în viaţă, care l-au precedat”.
La rândul său, istoricul Vlad Nistor exclude ipoteza potrivit căreia Regele Mihai ar putea fi învinuit de „trădare” aşa cum spune Traian Băsescu. „În ziua de 29 decembrie 1947, regele a fost direct şantajat de Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu Dej. Au fost luaţi în discuţie, se pare, cei peste 1.000 de studenţi arestaţi în urmă cu doi ani în timpul unor demonstraţii. Regelui i s-ar fi amintit în acel moment că dacă nu abdică acelor oameni nu le va fi bine. Având aceste elemente nu putem spune  că Regele a slujit intereselor sovietice, dar nici nu este vorba de vreo trădare”

 

CEAUŞESCU A APLAUDAT DETRONAREA REGELUI MIHAI

Ceauşescu a aplaudat detronarea Regelui Mihai

CREDIT FOTO: Fundația Culturală „Negru Vodă” din Făgăraș (jud. Brașov)

La 30 decembrie 1947, Adunarea Deputaţilor a fost convocată în şedinţă de urgenţă pentru proclamarea Republicii Populare Române. Comuniştii îşi puneau planul în aplicare. De Anul Nou 1948, Regele Mihai a fost forţat să abdice. În calitate de deputat, Ceauşescu a votat proclamarea Republicii.

Marţi, 30 decembrie 1947, ora 19.10. În sala Palatului Patriarhiei, deputaţii comunişti aşteptau cu nerăbdare să înceapă lucrările şedinţei de urgenţă a Parlamentului. Desigur, ştiau pentru ce fuseseră convocaţi. Regele Mihai abdicase, iar Guvernul solicita acum votul parlamentarilor pentru schimbarea formei de guvernământ, din monarhie în republică.
Nicolae Ceauşescu se afla în faţa unui moment important din viaţa sa – Partidul Comunist, pe care-l slujise cu fidelitate încă din adolescenţă, prelua controlul total al României. Şedinţa a fost deschisă de primul ministru dr. Petru Groza. După ce a dat citire actului de abdicare, sala întreagă s-a ridicat în picioare să aplaude momentul „istoric” al abolirii monarhiei. Constituţia din 1923 era abrogată, iar România devenea oficial republică populară.

Ceauşescu se însura, regele abdica
Nicolae Ceauşescu nu a fost direct implicat în „divorţul amiabil” dintre monarhie şi popor. Consoarta sa, Lenuţa Petrescu, era însărcinată şi au decis să se căsătorească. Evenimentul s-a ţinut pe 23 decembrie 1947, la unul dintre oficiile Stării Civile din Capitală. „Amfitrionii” abdicării Regelui Mihai I au fost primul ministru dr. dPetru Groza şi Gheorghiu-Dej. Într-un volum de interviuri publicat după căderea comunismului („Convorbiri cu Mihai I al României”, Humanitas, 1992), fostul monarh a prezentat varianta sa asupra împrejurărilor abdicării. Primele semne că Partidul Comunist decisese despărţirea de monarhie au apărut în octombrie 1947.
Atunci, Mihai I fusese invitat la căsătoria Reginei Elisabeta a Marii Britanii. Contrar uzanţelor, Petru Groza i-a spus că trebuia să meargă „neapărat” la eveniment, pentru ca nu cumva Europa să creadă că monarhul era ţinut prizonier în România. Sfatul prompt al lui Groza l-a neliniştit oarecum. De obicei, primul ministru se consulta întâi cu reprezentanţii Partidului Comunist atunci când apărea o problemă între Rege şi autorităţi. Desigur, guvernanţii ar fi dorit ca Mihai să nu se mai întoarcă. Însă, surpriză, în noiembrie, acesta l-a anunţat pe Groza nu numai că se întoarce, însă, mai mult, se şi însoară! Premierul i-a răspuns că România nu putea suporta cheltuielile căsătoriei cu prinţesa Ana.

Un gest de forţă
Regele a lăsat problema nunţii în suspensie şi s-a întors în ţară. Crăciunul l-a petrecut la Sinaia. Pe 29 decembrie, în timp ce se pregătea să redacteze mesajul Tronului de Anul Nou, a fost anunţat că dr. Petru Groza l-a chemat la Bucureşti, pentru a discuta o „problemă de familie”. Crezând că era vorba de nunta sa, Regele s-a întors în Capitală. A doua zi, la Palatul Elisabeta s-a prezentat dr. Petru Groza.
Era însoţit de Gheorghe Gheorghiu-Dej, şeful Partidului Comunist. De obicei, relaţiile dintre Guvern şi Rege se făceau prin intermediul primului ministru, astfel că Mihai a fost surprins de prezenţa „tovarăşului Ghiţă”. Discuţia este redată de Rege în volumul de interviuri amintit: „Am venit să discutăm despre un divorţ amiabil (i-a spus Groza, n.r.). Noi (Regele şi Regina-mama Elena, n.r.) n-am înţeles ce vrea să zică. «Despre ce divorţ e vorba?», l-am întrebat. Atunci, Groza a început să se încurce într-un şir lung de explicaţii, că momentul politic e foarte grav, că marile puteri aşteaptă, că nu mai e nevoie de monarhie, că monarhia împiedică democratizarea şi modernizarea ţării… După ce-a încetat încâlcita lui explicaţie, mi-a întins o hârtie. Am luat-o şi am citit-o la repezeală. Când am înţeles despre ce este vorba, am protestat, cu atât mai mult cu cât mi se cerea acordul pe loc”.
Regele susţine că apoi a solicitat să se consulte cu apropiaţii lui. A aflat că telefoanele fuseseră tăiate. Mai mult, garda Palatului a fost arestată şi înlocuită cu soldaţi din alte regimente. Regele susţine în interviul amintit că decizia abdicării a fost urgentată de şantajul la care au recurs Groza şi Dej: „Mi-au comunicat că, tergiversându-se semnarea actului (abdicării, n.r.), locuitorii Bucureştiului îşi vor da seama că aici se întâmplă ceva deosebit, iar ei, membrii Guvernului adică şi comuniştii, vor fi nevoiţi, pentru a contracara orice formă de opoziţie, să execute peste o mie de studenţi dintre cei care fuseseră arestaţi”.
Cine erau aceşti o mie de studenţi este o enigmă nedezlegată a istoriei până în prezent. Regele pretinde că fuseseră arestaţi cu diverse ocazii începând cu 1944. Însă documentele de arhivă infirmă că un număr atât de mare de studenţi s-ar fi aflat în detenţie. Abia după 15 mai 1948 au început arestările în masă în rândul legionarilor, studenţi în număr mare, într-adevăr. Cu excepţia mărturiei Regelui, nu dispunem de alte informaţii detaliate referitoare la împrejurările în care s-a realizat „divorţul” cu monarhia.
În orice caz, din arhivele sovietice reiese că planul abdicării fusese socotit sub nivelul treburilor de care Stalin se ocupa personal. „Ţarul roşu” al Kremlinului s-a interesat totuşi de ce se întâmplase, cu ocazia vizitei la Moscova a unei delegaţii guvernamentale de la Bucureşti, la începutul lunii februarie 1948. Stalin l-a întrebat pe dr. Petru Groza, conform stenogramei, cum s-a desfăşurat abdicarea Regelui Mihai. Întrebase, printre altele, dacă monarhul plecase definitiv ori se reîntoarce; îşi vânduse sau nu proprietăţile sale; dacă luase cu el în străinătate ordinul sovietic „Victoria” cu care-l decorase. „Să dea Dumnezeu fiecăruia un astfel de rege!” l-ar fi lăudat Stalin pe ex-monarhul României, satisfăcut de răspunsurile lui Groza. Mihai I nu a plecat în fugă din România. Guvernul i-a dat răgaz câteva zile ca să-şi pregătească exilul, părăsind ţara în seara de 3 ianuarie.

Ceauşescu şi tablourile Regelui
Printre bunurile scoase din România s-a numărat şi o colecţie de tablouri semnate de El Greco. Acestea fuseseră lăsate moştenire de Carol I instituţiei Casei Regale (deci nu familiei regale). În iulie 1984, statul român a început o acţiune juridică pentru recuperarea a două dintre picturi: Don Bosio şi San Sebastian. Ele apăruseră într-o expoziţie El Greco, organizată de spanioli în 1982, la Muzeul Prado din Madrid. Conform catalogului expoziţiei, operele de artă proveneau de la Kimbell Art Museum, din Fort Worth (Texas), respectiv din colecţia casei de comerţ de artă Wildenstein & Co (tot din Statele Unite).
La 2 iulie 1984, Muzeul de Artă al României a solicitat Ministerului de Externe să depună o reclamaţie la Consulatul SUA din Bucureşti, prin care revendica restituirea tablourilor. Procesul din Statele Unite a fost anevoios, întrucât noii proprietari susţineau că nu aveau legătură cu litigiul, deoarece picturile fuseseră achiziţionate legal de la Mihai I. Astfel, în iunie 1987 a început un nou proces, la Geneva, în care statul român revendica cele două opere de artă de la fostul monarh. Însă, în mod ciudat, Bucureştiul a renunţat la acţiunea din instanţă. Una dintre explicaţii se leagă de faptul că elveţienii au solicitat taxe judiciare consistente, raportate la valoarea tablourilor. Pe atunci, România practica o politică valutară extrem de austeră, lichidităţile în monedă străină fiind orientate spre plata datoriei externe.

DR. PETRU GROZA, „BURGHEZUL ROŞU”
Petru Groza s-a născut la 7 decembrie 1884, în comuna Băcia, judeţul Hunedoara, în familia preotului ortodox Adam Groza. A făcut clasele primare în localitatea natală – Coştei şi la Lugoj, după care a fost înscris la Colegiul Maghiar Reformat din Orăştie. În 1903 a plecat la Budapesta, capitala Imperiului Austro-Ungar, din care Transilvania făcea parte la acel moment. S-a înscris la Facultatea de Drept şi Ştiinţe Economice. După patru ani, hunedoreanul a obţinut titlul de doctor în Drept al universităţii budapestane. La întoarcerea acasă, Groza şi-a practicat meseria de avocat, la Lugoj şi Deva. Din punct de vedere politic s-a alăturat Partidului Naţional Român, formaţiunea românilor din Transilvania austro-ungară. A fost unul dintre cei mai bogaţi oameni ai vremii.

De două ori ministru
Groza a fost dezamăgit de opţiunea fruntaşilor transilvăneni, pe care-i suspectase în decembrie 1918 că vor să întârzie unirea administrativă a Transilvaniei cu România. S-a înscris în 1920 în Partidul Poporului, întemeiat de generalul Alexandru Averescu. Generalul a câştigat alegerile, iar Petru Groza a fost numit ministru al Naţionalităţilor Conlocuitoare. Era cel mai tânăr membru al guvernului. Între 1922 şi 1926, Groza a fost ales deputat din partea Partidului Poporului, în opoziţie faţă de Partidul Naţional Liberal aflat la guvernare.
La jumătatea deceniului trei, Averescu ajunge din nou la putere. Hunedoreanul a primit portofoliul Lucrărilor Publice. Manevrele lui Ionel Brătianu, care îl aduseseră la guvernare, acţionează din nou, în sens invers, şi Partidul Poporului a trecut din nou în opoziţie. Dezamăgit de lumea politică bucureşteană, Groza a plecat la Deva, în 1927. A fost o perioadă în care şi-a consolidat averea, simultan citind şi meditând la „decadenţa lumii burgheze”. În 1931 s-a întâlnit pentru prima dată cu doctrina comunistă. I s-a părut că a găsit ceea ce căuta. Doi ani mai târziu s-a aşezat în fruntea organizaţiei de anvergură locală numită Frontul Plugarilor, al cărei preşedinte a devenit. Episodul care l-a consacrat pe Groza ca „democrat antinazist” şi „prieten al Uniunii Sovietice” se află plasat la finele anului 1943.

Antinazist
Atunci, Remus Koffler (membru al Secretariatului PCdR condus de Ştefan Foriş) ajunsese la stabilirea unor contacte de colaborare şi sprijin financiar cu formaţiuni fără prea mare importanţă politică – Frontul Plugarilor şi Uniunea Patriotică. La 15 decembrie 1943, în casa locuită de soţii Etta şi Paul Wexler din Str. Crângului nr. 15 (actualul cartier Primăverii), a fost descoperită de agenţii Siguranţei „arhiva partidului”. Cu o zi înainte, Koffler avusese în acel loc o şedinţă cu „tehnicii” PCdR, casa servind şi ca ascunzătoare pentru documentele de partid.
Printre ele erau şi acele hârtii atestând colaborarea PCdR cu alte formaţiuni care au dus la identificarea şi arestarea lui Petru Groza, a avocatului Mihai Magheru şi a profesorului Vlădescu-Răcoasa (alţi susţinători comunişti de „familie bună”). Groza a fost interogat de comisarul Tănăsescu şi inspectorul Taflaru. Anchetatorii îi prezintă ca dovezi „o cutie de lemn lustruită în care se afla un dosar voluminos” cu „procese-verbale scrise mărunt, cu vorbe cifrate, adevărate hieroglife” la care sunt anexate foi din ziarul „România liberă”. I se cere insistent să recunoască literele „G” şi „Fr. P.” din procesele-verbale ca fiind iniţialele numelui Groza, şi respectiv Frontul Plugarilor.
Petru Groza a ţinut însă anchetatorilor o tiradă care, după spusele lui, i-a impresionat până într-atât încât l-au eliberat. A doua zi după Crăciun va fi însă adus de la Deva la Bucureşti. După o confruntare cu femeia care-l condusese la casa conspirativă unde se făcuse înţelegerea cu comuniştii (identificată de agenţii Siguranţei ca fiind Ernestina Lichtig-Rosen) a fost închis la Malmaison. Viaţa de închisoare nu-l deprimă şi nici nu-l plictiseşte. Se întâlneşte în voie cu ceilalţi membri arestaţi ai „conspiraţiei” şi cu fruntaşii Frontului Plugarilor, Miron Belea şi Gheorghe Micle. Alte personaje interesante, aflate în închisoare, sunt membrii „Misiunii Autonomus”, paraşutate de englezi pentru a lua legătura cu Maniu şi a-l convinge să acţioneze de partea Aliaţilor. A fost eliberat cu ajutorul Lucreţiei Barbul, soţia unuia dintre apropiaţii mareşalului Antonescu.

Imagine bună la Stalin
A fost chemat la Bucureşti în preajma pregătirii evenimentelor de la 23 August 1944, însă a refuzat. Abia în septembrie 1944 s-a decis să-şi părăsească reşedinţa din Deva. A revenit în Capitală, după unii cu o maşina a industriaşului Auschnitt, trimisă de comunişti, după alţii cu o limuzină a Regelui.
În martie 1945, Groza a fost numit prim-ministru al Guvernului. A rămas în fruntea Executivului până în iunie 1952. Longevitatea lui s-a datorat faptului că n-a supărat pe nimeni, fiind un veritabil „tovarăş de drum” al comuniştilor. Însuşi Stalin îl plăcea. În epocă se spunea că îi câştigase simpatia „Tătucului” de la Moscova deoarece era un timp jovial, mereu pus pe glume şi binedispus.

“Înlăturarea monarhiei a reprezentat încununarea luptei de clasă de-a lungul secolelor a poporului român, de forţele sale înaintate, pentru eliberarea naţională şi socială, pentru neatârnare, progres social şi o viaţă mai bună.”
Nicolae Ceauşescu

[Citeşte articolul în Adevărul]

Lovitura de stat de la 23 august 1944

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Regele Mihai, principalul artizan al schimbării de alianță a României din .

Lovitura de stat de la 23 august 1944 (denumită și actul de la 23 august[1][2][3][4]) a fost acțiunea prin care, la data de regele Mihai I a decis demiterea și arestarea lui Ion Antonescuprim-ministrul României și „Conducătorul Statului”, a dispus încetarea imediată a colaborării României cu Puterile Axei și începerea tratativelor de armistițiu cu Aliații și de colaborare militară cu Uniunea Sovietică.

Numit de regele Carol al II-lea, prin decretul regal din , în funcția de prim-ministru al României și reconfirmat de Mihai I al României la , la  Antonescu a fost arestat de regele Mihai și demis prin decret regal. Acest act a pus capăt regimului instaurat prin puciul lui Ion Antonescu de la , în urma căruia acesta se auto-intitulase „conducător al statului” și își însușise puteri discreționare. Regimul Antonescu a fost o dictatură militară,[5] s-a aliat puterilor Axei într-un război, finalmente, dezastruos pentru România, refuzând să se supună cererii regale din 1944 de semnare imediată a armistițiului cu Uniunea Sovietică, trecerea țării și Armatei române de partea Aliaților și încetarea războiului împotriva acestora.

În situația în care Armata Roșie invadase deja nord-estul României în luna martie 1944 (frontul oprindu-se pe linia Cernăuți-Botoșani-Iași-Chișinău-Tighina), desprinderea de puterile Axei și semnarea imediată a armistițiului cu Uniunea Sovietică devenise o necesitate urgentă și vitală, iar guvernul sovietic, fiind în tratative cu opoziția românească la Stockholm, prin intermediarul ambasadoarei Uniunii SovieticeAlexandra Kollontai și al trimisului român Frederic Nanu, amenința România cu reluarea ofensivei în septembrie, în caz de menținere a țării printre Puterile Axei.[6] Actul de la  a fost programat sub auspiciile regale de către o coaliție formată din partidele democratice interbelice (liberalțărănist și social-democrat) și partidul comunist, aliate în Blocul Național Democrat), cu colaborarea unor ofițeri superiori ai armatei, precum generalii Constantin SănătescuAurel AldeaIon Negulescu ș.a.

Imediat după demiterea și arestarea lui Ion Antonescu, România a ieșit din alianța cu Puterile Axei, a declarat încetarea unilaterală a războiului împotriva Aliaților și a declarat război Germaniei și Ungariei.[5][7] Acordul de Armistițiu între guvernele Statelor Unite ale Americii, Regatului Unit și URSS-ului, pe de o parte, și guvernul României, pe de altă parte, a fost ulterior semnat la Moscova, pe , acord în care au fost stabilite modalitățile politice de guvernare a României, precum și plata de despăgubiri materiale către URSS în valoare de 300 milioane de dolari defalcate pe 6 ani, sub formă de bunuri. Alt rezultat al schimbării de alianță din  a fost revenirea Transilvaniei de Nord în granițele României, în timp ce Cadrilaterul retrocedat Bulgariei, precum și Basarabia și Bucovina de nord cedate Uniunii Sovietice, în 1940, rămâneau în posesia acestora. Schimbarea de alianță a României din  a accelerat înaintarea Aliaților (printre care se număra acum România) spre granițele Germaniei, armata română participând la operațiunile din 1944 contra Germaniei naziste pe teritoriul țării sale, precum și la cele de pe teritoriile Ungariei și Cehoslovaciei până la sfârșitul războiului.

Antonescu (dreapta) s-a aliat cu Germania pentru a recupera Basarabia și nordul Bucovinei; promisiunea sa de a merge alături de Germania Nazistă până la capăt, însă, l-a împiedicat să se preocupe „excluziv de interesele țării sale”, așa cum i-o declarase lui Hitler la Berchtesgaden.

Contextul

A doua ofensivă Iași-Chișinău.

Generalul Ion Antonescu fusese învestit[8] cu „puteri depline la conducerea statului român” după ce, pe fondul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, România fusese forțată, în 1940, prin presiunile diplomatice ale Uniunii Sovietice și Germaniei Naziste, care, cu un an în urmă, semnaseră pactul Ribbentrop-Molotov, să cedeze Transilvania de Nord UngarieiBasarabia și Bucovina de Nord Uniunii Sovietice și Cadrilaterul Bulgariei. În ziua următoare după instaurarea guvernului Antonescu, regele fusese obligat să abdice în favoarea tânărului său fiu[9]Constituția fusese suspendată, parlamentul dizolvat[10] i o parte din puterile constituționale ale regelui au fost asumate de Ion Antonescu[11], care s-a autointitulat „Conducătorul Statului”. Antonescu avea, astfel, puteri discreționare în fruntea guvernului, întărindu-și poziția după înăbușirea rebeliunii legionare. Guvernul antonescian a intrat, în iunie 1941, în război de partea Axei și împotriva URSS, cu scopul de a redobândi teritoriile anexate de aceasta, ceea ce a și realizat. După aceea, însă, în pofida protestelor partidelor istorice, Antonescu a continuat să avanseze pe teritoriul sovietic, la est de Râul Nistru, ocupând teritoriul dintre Nistru și Bug, pe care l-a folosit pentru a extermina dușmanii politici ai regimului, intelectualii și artiștii „nedoriți” sau socotiți „decadenți”, sute de mii de evrei (unii fiind evrei români deportați, alții fiind evrei sovietici localnici) și câteva mii de romi.

Iuliu Maniu, liderul Partidului Național Țărănesc, a purtat negocieri pentru ieșirea României din război și a colaborat cu regele pentru răsturnarea dictaturii antonesciene.

După bătălia de la Stalingrad, însă, armata sovietică a început să avanseze și, în martie 1944, ajunsese pe teritoriul României. Din martie până în august 1944, Frontul de Est a fost stabilizat pe linia ChișinăuIașiTârgu Frumos.

Evenimentele

Planurile

Partidele istorice, excluse de la putere, dar lăsate să funcționeze chiar în timpul dictaturii lui Antonescu, au menținut contacte cu Aliații și au purtat discuții cu aceștia, prin emisari trimiși de Iuliu Maniu la Ankara și la Cairo (de exemplu, Barbu Știrbei). În același timp, după bătălia de la Stalingrad, guvernul lui Antonescu a purtat și el unele negocieri cu Aleksandra Kollontai, reprezentanta sovietică la Stockholm, prin Frederic Nanu. În negocierile cu reprezentanții lui Maniu, Aliații, la cererea lui Stalin, puseseră condiția ca și comuniștii să fie implicați într-un eventual nou guvern.[12]

La , în timp ce Ion Antonescu era în vizită oficială în Germania, regele Mihai l-a trimis pe generalul Constantin Sănătescu să îi sondeze pe militarii de pe lângă Ministerul de Război și Marele Stat Major despre care se credea că sunt opozanți ai lui Antonescu dacă erau dispuși să treacă la acțiune, însă rezultatul a fost dezamăgitor, a doua zi primind vizita unui general, care a argumentat că nu venise momentul unei lovituri de stat.[13]

După câteva zile, a avut loc un prânz de lucru cu Antonescu, în cadrul căruia regele Mihai și-a dat seama că nu are rost să încerce să-l convingă pe șeful guvernului de oportunitatea schimbării orientării externe a țării. În contextul sosirii unui ultimatum de predare din partea Aliaților, regele le-a cerut liderilor politici să își asume responsabilitatea de a se pronunța pentru pace, caz în care el i-ar fi cerut public lui Antonescu demisia.[14] Acest lucru însă nu s-a întâmplat, iar regele, deziluzionat, s-a convins că avea nevoie pentru schimbarea lui Antonescu de armată, care, în urma unui tur de sondare al lui Sănătescu din mai 1944, nu considera că venise momentul.[14]

În august 1944, regele Mihai a sesizat un moment bun pentru lovitura de stat, întrucât Germania retrăsese divizia de tancuri Gross Deutschland de pe frontul românesc, în contextul în care armata sovietică se regrupa de câteva luni pe linia frontului și putea porni, în orice moment, un mare atac .[15] Serviciile secrete și poliția secretă germană deveniseră suspicioase, iar regina mamă Elena a fost interogată de poliția secretă germană, fără a dezvălui că ar avea cunoștință de planurile fiului ei. Ca să slăbească suspiciunile, acesta a plecat, între 16-18 august, la o vânătoare, rămânând într-o așteptare discretă pentru următoarele două zile, la Sinaia.[16]

În cursul zilei de 20 august, regelui i-a parvenit vestea că rușii lansaseră Operațiunea Iași-Chișinău, așa că a plecat la volanul mașinii Lincoln spre București, însoțit de secretarul Mircea Ionnițiu, de aghiotantul Emilian Ionescu și de generalul Gheorghe Mihail, consilierul său pe probleme militare.[17] La Casa Nouă a avut o întâlnire a regelui cu liderii militari, care s-au pronunțat în favoarea loviturii; printre ei era și colonelul Dumitru Dămăceanu, comandantul garnizoanei București.[18] La întâlnire au participat și Constantin SănătescuIoan Mocsony-StârceaGrigore Niculescu-Buzești, Mircea Ionnițiu, generalii Gheorghe Mihail și Aurel Aldea. Dămăceanu a fost întrebat de cât timp avea nevoie pentru a strânge trupe pentru a ocupa puncte strategice din oraș și a răspuns că are nevoie de cinci zile, data loviturii fiind stabilită, în consecință, pentru 26 august.[19]

Generalul britanic Maitland Wilson (centru), șeful Înaltului Comandament Aliat de la Cairo, căruia îi era adresată telegrama Regelui Mihai din 21-22 august

În seara zilei de 21 august a avut loc o întâlnire cu liderii politici (Iuliu ManiuConstantin I. C. Brătianu (Dinu), Titel Petrescu și Lucrețiu Pătrășcanu), în care participanții s-au pus de acord asupra planului stabilit în seara anterioară. Regele i-a delegat pe Maniu și Pătrășcanu să formuleze lista de miniștri pentru noul guvern, până pe data de 23 august.[20] În cursul întâlnirii, grupul reprezentanților politici a aprobat textul unei telegrame ce urma a fi trimisă Înaltului Comandament Aliat de la Cairo, condus de generalul britanic Maitland Wilson. Prin telegramă se cerea sprijinirea schimbării de regim prin bombardarea simultană a unităților germane din nordul Capitalei (la nord de Aeroportul Băneasa) și a centrelor feroviare aflate la granița cu Ungaria și Iugoslavia. Mocsoni-Styrcea, care era funcționar la Ministerul Afacerilor Străine, s-a deplasat în aceeași seară la Snagov, la sediul ministerului, unde a petrecut noaptea criptând cele două telegrame ale complotiștilor pentru Ankara (pentru siguranță, transmiterea telegramelor către Aliați se făcea pe două căi, atât prin Ankara, cât și printr-un aparat de emisie-recepție deținut de Iuliu Maniu). În dimineața zilei de 22 august, înainte de a se întoarce la București, a hotărât să înoate în lac și s-a întâlnit cu secretarul general al ministerului, Davidescu, care l-a informat că Antonescu se întorcea în seara zilei curente de pe front și avea să părăsească a doua zi Bucureștiul, ceea ce ar fi lichidat planurile loviturii.[20] Fiind informat despre aceste lucruri, data a fost mutată, de urgență, de rege pe 23 august, fără a mai fi consultați liderii politici.[21]

Arestarea lui Antonescu

Casa Nouă, casa din spatele Palatului Regal unde a avut loc arestarea mareșalului Antonescu.

Palatul Regal din București (fotografie din 1941) este locul unde au fost arestate personajele-cheie ale regimului Antonescu și unde regele a alcătuit noul guvern. Ion Antonescu și Mihai Antonescu fuseseră arestați anterior și erau ținuți în Casa Nouă, vila din proximitatea palatului care a fost distrusă în zilele următoare de bombardamentele germane.

În ziua de 23 august 1944, Ion Antonescu a dat instrucțiuni să se solicite regelui o audiență, la ora 16. Lui Mihai Antonescu i s-a acordat o audiență separată, la 15.30.[22] În discuția ce a urmat cu regele și care a durat peste o oră, Ion Antonescu a prezentat în detaliu situația de pe front și a spus că va încheia armistițiul doar cu consimțământul lui Hitler, însă a refuzat să accepte ieșirea din război,[23] justificându-și refuzul prin „cuvântul de ofițer dat lui Adolf Hitler” că va merge alături de el până la capăt. Regele s-a văzut nevoit să folosească parola „Dacă lucrurile stau așa, atunci nu ne mai rămâne nimic de făcut!”[24][25] pentru a chema pe colonelul Emilian Ionescu cu un grup de patru soldați care i-au arestat pe mareșal și pe Mihai Antonescu. Ion Antonescu , împreună cu Mihai Antonescu au fost predați lui Emil Bodnăraș, șeful unui grup de muncitori înarmați, grup numit “Gărzile patriotice” care i-au transferat într-o casă conspirativă din București, în cartierul Vatra Luminoasă. Tot în casa din Vatra Luminoasă au fost duși și alți miniștri demiși: generalul Constantin Pantazi, ministrul Apărării, generalul Dumitru Popescu, ministrul de Interne, generalul Constantin Vasiliu, subsecretar de stat la Ministerul de Interne și colonelul Mircea Elefterescu, șeful Poliției București.[22] Eugen Cristescu, șeful Siguranței a fost arestat după alte câteva zile. La 31 august, după intrarea trupelor sovietice în București grupul de miniștri arestați a fost predat de către Bodnăraș generalului-locotenent Tevcenkov și generalului-maior Nikolai Burenin, comandantul trupelor sovietice din București, din ordinul generalului (mai târziu mareșal) Rodion Malinovski, comandantul forțelor sovietice din România.

La Palat, în după amiaza zilei de  au fost chemați și liderii partidelor democratice, Constantin I.C. BrătianuIuliu Maniu și Constantin Titel-Petrescu, precum și Lucrețiu Pătrășcanu, cel considerat a fi persoana de contact cu Partidul Comunist. Primii trei, însă, nu au fost de găsit (nu se așteptau ca evenimentele să fie înaintate cu trei zile). Astfel, primul care s-a prezentat la Palat a fost Pătrășcanu, după ce noul guvern fusese deja alcătuit din persoane de încredere ale regelui Mihai, în timp ce liderii politici primiseră în guvern titlul de miniștri fără portofoliu. Întrucât gărzile pregătite de rege și de Maniu nu erau nici ele disponibile rapid, singura miliție care să poată păzi pe cei arestați a fost cea a comuniștilor organizați de Emil Bodnăraș, fapt exploatat de propaganda comunistă ulterioară[26] care și-a argumentat astfel pretenția exagerată că Partidul Comunist ar fi jucat rolul conducător în lovitura de stat.

Înainte de ora 20:00, regele a înregistrat un mesaj pentru țară ce avea să fie difuzat la radio la ora 22, în care a anunțat schimbarea guvernului și trecerea de partea Aliaților. Solidaritatea cu regele a fost generală, toți ofițerii importanți fiind de partea acestuia. După difuzarea mesajului la radio, au izbucnit demonstrații populare de entuziasm.[27]

În anii 1980–1990 a ieșit la iveală un document despre care căpitanul Gheorghe Teodorescu din garda palatului regal, aflat la post în 23 august, susținea că ar fi fost scris de Ion Antonescu în acea zi imediat după ce a fost arestat. Antonescu a spus că nu s-a opus în principiu ieșirii din război, dar că a refuzat-o argumentând atât cu condițiile grele de armistițiu în raport cu Uniunea Sovietică (semnarea unui act politic de cedare a Basarabiei și Bucovinei de Nord, acceptarea ocupației sovietice, plata de despăgubiri nedefinite), cât și (cel mai important) cu refuzul său total de a întoarce armele împotriva Germaniei Naziste, refuz asumat drept principal argument și înțeles ca atare de ceilalți participanți. Documentul a fost publicat după Revoluția Română din 1989 în ziarul naționalist Românul, publicat de cercuri ce urmăreau reabilitarea lui Antonescu și a fost inclus în câteva antologii de documente de epocă și lucrări ale altor istorici naționaliști, necăpătând însă anvergura de a revizui în vreun fel viziunea specialiștilor asupra evenimentelor.[28]

Operațiunile militare

Harta României la .[29]

În preajma orei 21:00, la Palat a sosit ambasadorul Germaniei, Manfred von Killinger, care părea să aibă informații precise despre evenimente. Ca să câștige timp, Regele a negat, spunându-i că Antonescu este liber. Forțele germane au lansat a doua zi un bombardament asupra Bucureștiului, distrugând o parte din Palatul Regal și, complet, Casa Nouă. Regele Mihai, însă, se refugiase, împreună cu regina-mamă, la Dobrița, în Oltenia.

Trupele de recruți români prezente în București au rezistat bombardamentelor și atacurilor germane (v. Podul Băneasa), cu sprijinul aviației americane, care a bombardat și ea pozițiile germane din zona Băneasa și Otopeni, dar și obiective românești (linii ferate și șosele susceptibile de a fi întrebuințate de Wehrmacht pentru evacuare).

Armata română a avut de luptat împotriva fostului aliat, Wehrmachtul. Până la 28 august au fost curățate de germani Capitala și împrejurimile, iar până la 31 august restul teritoriului; se estimează că au fost luați prizonieri un număr de 56.000 de militari germani. În acest timp, Armata Roșie începuse să avanseze pe teritoriul României (în zilele de 30-31 august au ajuns la București), socotindu-se încă în teritoriu inamic și comportându-se ca atare, bunăoară, confiscând armament, muniții și bunuri (atât publice, cât și particulare), mii de soldați și ofițeri români fiind luați prizonieri. Totuși, începând cu 23 august, teritoriul românesc a fost scutit de a fi teatru de război. Formal, armistițiul româno-sovietic a fost semnat la .

Consecințe

Armata Roșie a intrat în București la o săptămână după evenimente, găsind orașul eliberat de germani, armata română gata de luptă de partea ei și un guvern dispus să-i fie aliat.

Conducerea României

După demiterea și arestarea lui Ion Antonescu, generalul Constantin Sănătescu a fost însărcinat cu formarea unui guvern cu reprezentanții partidelor democrate, cu unii politicieni comuniști și cu ofițeri ai armatei. Acest guvern a negociat armistițiul cu URSS, prin care s-a obligat să plătească despăgubiri de război, să admită pierderile teritoriale din est din 1940 și să acorde funcții mai importante comuniștilor. Armata sovietică a ocupat întreaga Românie, intrând, la 31 august, în București, dar, deși, la început, soldați și ofițeri români au fost luați prizonieri de aceasta, în cele din urmă s-a acceptat colaborarea armatei regale române în vederea înfrângerii Germaniei Naziste. Armata română a recucerit Transilvania de Nord și a continuat eliberând Ungaria (cu ocuparea Budapestei) și Cehoslovacia.

Somități militare, precum Alan Brooke⁠(d), șeful statului major imperial britanic, declară că prin lovitura de stat de la 23 august 1944, România a deschis armatei sovietice porțile Balcanilor și a contribuit la eliberarea acestei regiuni, scurtând războiul cu 6 luni și cruțând astfel sute de mii de vieți.[30] Generalul Johannes Friessner, comandant atunci al grupului german de armate „Sud” deplora din partea sa aceleași fapte[31] pe care le relatează însă ca fiind o „trădare” a angajamentelor României față de Reich.[32] Apărătorii lui Ion Antonescu[33] afirmă că dacă România ar mai fi rezistat și dacă regele Mihai ar fi așteptat ca mareșalul Antonescu să obțină armistițiul, aliații anglo-americani ar fi putut înainta mai adânc înspre răsăritul Europei, împiedicând astfel URSS să aibă preponderența în Europa. Dar această părere nu ține cont de faptul că în acel moment, a doua ofensivă Iași-Chișinău era în curs, invadarea integrală a României de către sovietici în câteva săptămâni fiind în toate cazurile ineluctabilă, fie ca țară dușmană beligerantă (precum Ungaria), fie ca dușman înfrânt cerând armistițiu (precum Bulgaria), fie ca țară aliată (precum Polonia), aceste țări fiind deopotrivă ocupate de URSS. La conferința „Tolstoi” de la Moscova din octombrie 1944, delimitarea zonelor de influență în Europa nu a ținut cont de atitudinea respectivelor țări (conferința de la Ialta fiind doar proclamarea oficială a acestei delimitări) și în orice circumstanțe, chiar dacă armatele apusene ar fi înaintat mai adânc spre răsărit, România nu ar fi intrat în raza lor de acțiune, fiind, dintre toate țările din Estul Europei, cea mai răsăriteană, prima cucerită și ocupată de sovietici.[34]

Singura șansă pe care ar fi avut-o România, odată cu toată Europa de Est, să nu intre în zona de influență sovietică, era deja spulberată încă din iarna 1943, la conferința de la Teheran, unde Churchill s-a prezentat în poziție șubrezită și, pentru a păstra măcar Grecia în zona de influență britanică, a trebuit să renunțe la toate celelalte țări est-europene,[35] deoarece, când italienii s-au retras din Dodecanez (toamna 1943), americanii au refuzat să-i ajute pe britanici să cucerească acest arhipelag egeean, astfel că britanicii au fost înfrânți de germani, pierzând posibilitatea de a mai debarca în Balcani.[36] În pecetluirea sorții României și a vecinilor ei, un rol important l-a avut consilierul lui Roosevelt, pe nume Harry Hopkins⁠(d). Bănuit agent de influență sovietic în relație cu agentul NKVD Ișhac Așmerov,[37] Hopkins l-a convins pe Roosevelt să nu favorizeze în niciun fel acțiunile britanice în Balcani.[38] Churchill nu a fost numai presat de americani, ci și dezinformat de „Cei Cinci de la Cambridge⁠(d)”, agenți sovietici la fel de influenți ca și Hopkins, apropiați de conducerea serviciilor de spionaj britanice.[39]

Soarta mareșalului Antonescu

Imediat după ce a fost arestat, mareșalul Antonescu a fost închis într-o încăpere-seif aflată la etajul I al Casei Noi, împreună cu alți colaboratori apropiați care fuseseră chemați în acest scop la Palat. Spre dimineață, după ce Regele părăsise Palatul pentru a se refugia în Oltenia, gărzile comuniste ale lui Emil Bodnăraș l-au preluat pe mareșal, fără încuvințarea noilor autorități, ducându-l într-o casă conspirativă a partidului din cartierul Vatra Luminoasă, casa amantei lui Bodnăraș. Mai târziu, pe 31 august, în ziua când armata sovietică a intrat în București, l-au predat generalului rus Burenin. Mareșalul a fost ținut prizonier în URSS pentru vreun an și jumătate, nefiind judecat în procesele de la Nürnberg. Ulterior, Antonescu a fost adus în România și judecat de Tribunalul Poporului din București, într-un proces de tip stalinist. Deși ar fi putut să ceară clemența regală, mareșalul a refuzat să semneze cererea de grațiere întocmită de avocatul său, cu scopul de a nu-l pune pe Suveran într-o situație politică fără ieșire (Regele ar fi fost acuzat de simpatii naziste dacă ar fi acordat grațierea sau de lipsă de patriotism dacă n-ar fi făcut-o). Mareșalul Antonescu a fost condamnat la moarte și executat la 1 iunie 1946, lângă închisoarea Jilava.[40][41]

Apărătorii mareșalului Ion Antonescu susțin că soarta acestuia după război a fost nedreaptă în comparație cu soarta mareșalului finlandez Carl Mannerheim.[42] Paralela cu Mannerheim nu ține însă cont de faptul că acesta din urmă a oprit ofensiva finlandeză alături de germani în Carelia, fără să încerce să cucerească nici măcar Murmanskul, în ciuda insistențelor naziștilor, și nici nu a ordonat vreodată armatei finlandeze să ucidă civili, pe când Antonescu trimisese armata română până la Stalingrad și a acuzat, fără a face deosebire între grupuri, o minoritate întreagă, sute de mii de civili (inclusiv copiii, femeile, bătrânii, credincioșii pașnici) că ar fi toți „comuniști și dușmani sau paraziți ai neamului”, ordonând „curățirea terenului” prin masacrul de la Odesa și holocaustul în România (care au degradat grav și definitiv imaginea internațională a României).[43] Istoricul și politologul american Robert Paxton⁠(d) consideră că nu cu Carl Mannerheim poate fi comparat Ion Antonescu, ci mai degrabă cu mareșalul Philippe Pétain care a condus regimul colaboraționist francez de la Vichy.[44]

Regele Mihai

După 6 martie 1945, guvernele României au fost dominate de comuniști și impuse de Moscova cu ajutorul armatei sovietice. Regele Mihai nu s-a putut opune, fiind considerat de sovietici o piedică pentru planurile lor de instaurare a unui regim comunist. Astfel, deși Uniunea Sovietică și-a exprimat, printr-o telegramă, satisfacția față de evenimentele din România și l-a decorat pe rege cu Ordinul Victoriei (cea mai înaltă decorație militară sovietică), acesta a fost obligat, la , să abdice (printr-un act neconstituțional, smuls prin forță și șantaj) și să părăsească țara, declarată de comuniști republică populară.

Istoriografia

Deși rolul lor a fost minim, comuniștii și-au atribuit întreaga acțiune. După o săptămână, liderii comuniști prezenți (în imagine, Gheorghe Apostol și Chivu Stoica) au organizat acțiuni de întâmpinare a Armatei Roșii.

În perioada comunistă, denumirea actului de la  a suferit diferite transformări în propaganda oficială, acesta fiind, însă, permanent promovat ca o mare realizare comunistă.[45] Insurecția armată din 23 august 1944 a devenit ziua națională a României în timpul dictaturii comuniste. Spre sfârșitul acestei perioade, la propunerea lui Nicolae Ceaușescu, titulatura s-a transformat în „Revoluția de Eliberare Socială și Națională, Antifascistă și Antiimperialistă”.

Lovitura de stat a fost inițial privită cu puternică ostilitate de către comuniștii români refugiați la Moscova, care preferau ca trupele sovietice să intre în țară fără ca partidele democratice să aibă un rol în victoria împotriva fascismului. Relevantă în acest sens este mărturia lui Gheorghe Apostol: „Ana (Pauker) a făcut mare scandal când a sosit în țară: „De ce s-a realizat 23 august? Fără el, țara ar fi fost ocupată de trupele sovietice, s-ar fi instaurat dictatura proletariatului de la început, nu s-ar fi dat timp de respirație burgheziei!“”[46] După fapt, însă, comuniștii au început să-și aroge toate meritele pentru reușita loviturii, începând chiar cu articolele din ziarele comuniste din . Istoria acestui eveniment a fost falsificată, astfel, de la început, rolul regelui Mihai și al partidelor istorice fiind minimalizat, evenimentul fiind prezentat ca fiind aproape exclusiv realizarea Partidului Comunist, care, în realitate, era la acea vreme o mișcare ce activa în ilegalitate, cu un număr redus de membri,[47] al cărei principal merit a fost acela că a furnizat la momentul oportun o miliție care să-i păzească pe cei arestați.[26]

Istoriografia occidentală, la rândul ei, a adoptat poziția oficială a O.N.U. care nu admitea pentru cel de-al Doilea Război Mondial decât patru învingători și co-beligeranți împotriva Germaniei Naziste, anume Marea BritanieS.U.A.Uniunea Sovietică și Franța, deși existau și alte țări care luptaseră împotriva Axei (PoloniaNorvegiaOlandaBelgiaIugoslaviaGrecia), deși URSS fusese aliată cu Germania Nazistă până în vara 1941, și deși Franța oficială, cea a mareșalului Pétain, se luptase împotriva Aliaților, în timp ce Franța rebelă, cea a generalului De Gaulle, dispunea de mai puțini ostași decât armata română în septembrie 1944.[48] Dată fiind această poziție oficială, România a semnat Tratatul de pace de la Paris din 1947 ca beligerant învins (ca și Italia, care trecuse de partea Aliaților cu un an înaintea României), regimul Antonescu fiind singurul luat în cont, iar contribuția de partea Aliaților nefiind considerată decât în dezbaterea statutului Transilvaniei de Nord, care, în final, a fost retrocedat României, mai ales că Ungaria, sub regimul lui Ferenc Szálasi, se luptase de partea Germaniei Naziste până la capăt.

După căderea regimului comunist, istoricii români au putut analiza necenzurat schimbarea de alianță a României din 23 august 1944, iar regele Mihai a acordat multor jurnaliști și istorici români interviuri care au apărut în presa și în publicistica din România, aducând o nouă lumină asupra evenimentelor de atunci.[4][49][50] Forurile politice, însă, au scos ziua de 23 August nu numai din rolul de sărbătoare națională, ceea ce era firesc, dar și din rolul de comemorare oficială, și cum, simultan, s-au produs numeroase tentative de a îl reabilita pe Ion Antonescu, perceperea comunității internaționale a fost că România dorește să șteargă lupta de partea Aliaților din istoria sa și să revină la un naționalism fascizant.[51] Ulterior, totuși, lucrările comisiilor istorice au relevat rolul schimbării de alianță a României din  în revenirea Transilvaniei de Nord în granițele României,[52] iar presiunea diplomatică internațională a împiedicat reabilitarea solemnă a lui Ion Antonescu, dorită de partidele naționaliste. Ziua de aniversare a schimbării de alianță a României din 23 august și a intrării printre Aliați nu a redevenit însă comemorativă, deoarece mulți politicieni și alegători o înțeleg încă așa cum le-a fost predată la școală în perioada comunistă, anume ca o lovitură de stat care a inaugurat comunismul în România (în realitate, lovitura de stat comunistă propriu-zisă poate fi considerată impunerea guvernului Groza la , sau forțarea abdicării regelui Mihai la ).

Note

  1. ^ Giurescu 1999, p. 227, 234, 236, 237, 239, 244, 250, 256.
  2. ^ Giurescu, Dinu C. (). Istoria României în date. București: Editura Enciclopedică. ISBN 9734504320.
  3. ^ Ciobanu 1991, p. 17.
  4. a b ziarul România Liberă, 22 august 1992, articolul paginile 6A-7A: „Astăzi, despre 23 august: din ce motive actul de la 23 august devenise o necesitate absolută”)
  5. a b „Michael”. Encyclopaedia Britannica.
  6. ^ Nicolette Franck (). La Roumanie dans l’engrenage (în franceză). Elveția: Esevier-Sequoia. 270p.
  7. ^ Romania:the unfinished revolution pe Google Books, Steven D. Roper, Harwood Academic, 2000.
  8. ^ Decretul nr. 3053 din 5 septembrie 1940, în „Monitorul Oficial” nr. 205 din 5 sept. 1940 (Giurescu 1999, p. 55. )
  9. ^ Decretul 3054 din 6 septembrie 1940, în „Monitorul Oficial” nr. 206 bis (Giurescu 1999, p. 65. )
  10. ^ Decretul nr. 3052 din 5 septembrie 1940, în „Monitorul Oficial” nr. 205 din 5 sept 1940 (Giurescu 1999, p. 65. )
  11. ^ Regele rămânea „capul armatei” (Decretul 3053), dar Antonescu insista, în fața Consiliului de Miniștri întrunit la 7 septembrie, de a fi înștiințat de oricine are acces la rege (Giurescu 1999, p. 65. ), în încercarea de a-l izola pe suveran.
  12. ^ Deletant 2010, p. 47.
  13. ^ Gould Lee 1998, pp. 99-100.
  14. a b Gould Lee 1998, p. 100.
  15. ^ Gould Lee 1998, p. 103.
  16. ^ Gould Lee 1998, pp. 103-104.
  17. ^ Gould Lee 1998, p. 104.
  18. ^ Gould Lee 1998, pp. 104-105.
  19. ^ Porter 2005, p. 103.
  20. a b Porter 2005, p. 104.
  21. ^ Porter 2005, p. 104-105.
  22. a b Dennis Deletant, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej și statul polițienesc, 1948-1965; trad. de Lucian Leuștean -Iași, Polirom, 2001 p. 44 (Colecția Historia), ISBN 973-683-783-1
  23. ^ „23 august 1944. Relatarea generalului Constantin Sănătescu”Historia.Fragmente din Sănătescu, Constantin (). Jurnal. București: Ed. Humanitas. ISBN 973-50-1169-7.
  24. ^ Ciobanu 1991, p. 22.
  25. ^ Olga Popescu (). „Regele Mihai, pentru o revistă rusă: Hitler m-a detestat mereu. Antonescu nu m-a respectat și m-a ignorat”Hotnews.ro.
  26. a b Deletant 2010, p. 50.
  27. ^ Ciobanu 1991, p. 24.
  28. ^ Ion Cristoiu. „23 August: varianta Mareșalului Ion Antonescu. Aventura unui document”. Accesat în .
  29. ^ După Ștefan Pascu (dir.), Atlas pentru Istoria României, ed. Didactică și Pedagogică, Bucarest 1983, p. 76.
  30. ^ Winston ChurchillThe Second World War, Bantam Books, New York 1977
  31. ^ Documents on German foreign policy 1938-1945, Her Majesty’s stationary office, Londra 1956
  32. ^ Johannes Frießner : Verratene Schlachten, die Tragödie der deutschen Wehrmacht in Rumänien („Bătălii trădate, tragedia Wehrmachtului în România”), editura Holsten-Verlag, Leinen 1956.
  33. ^ Nicolae Baciu, Agonia României, 1944 – 1948, dosarele secrete, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1990
  34. ^ Alexandru Duțu, Mihai Retegan, Marian Ștefan, România în al doilea război mondial în « Magazin istoric », iunie 1991, p. 35-39.
  35. ^ Christian Destremau, Le Moyen-Orient pendant la Seconde Guerre mondiale („Orientul mijlociu în cel de-Al doilea război mondial”), editura Perrin, Paris 2011, p. 394.
  36. ^ Pascal Boniface, Le grand livre de la géopolitique : les relations internationales depuis 1945 – Défis, conflits, tendances, problématiques, ed. Eyrolles, Paris 2014.
  37. ^ Eduard Mark, Venona’s Source 19 and the Trident Conference of May 1943: Diplomacy or Espionage? în Intelligence & National Security, aprilie 1998, vol. 13, cap. 2, pp. 1 – 31, și Verne W. Newton, A Soviet Agent? Harry Hopkins?, în New York Times din 28 octombrie 1990, [1]
  38. ^ David Roll, The Hopkins Touch: Harry Hopkins and the Forging of the Alliance to Defeat Hitler, Oxford University Press 2013, ch. 6, p. 399 și următoarele; Robert Conquest⁠(d)Reflections on a Ravaged Century, Norton 2001, pp. 150 – 151; John Earl Haynes și Harvey Klehr, Was Harry Hopkins A Soviet Spy? în Frontpage.Mag, 16 august 2013 [2]
  39. ^ Gianni Ferraro, Enciclopedia dello spionaggio nella Seconda Guerra Mondiale, editura Sandro Teti, ISBN 978-88-88249-27-8.
  40. ^ Mircea Ciobanu – Convorbiri cu Mihai I al României, Editura Humanitas, 2008
  41. ^ Mircea Ionnițiu – Amintiri și reflecțiuni, Editura Enciclopedică, 1993
  42. ^ Nicolae Baciu, Agonia României, 1944 – 1948, dosarele secrete, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1990
  43. ^ Matatias CarpCartea neagră: suferințele evreilor din România: 1940—1944, vol. III: Transnistria, Dacia Traiană (Socec), București 1947 și Carol Iancu, Shoah în România, evreii în timpul regimului Antonescu (1940-1944), Ed. Polirom, Iași 2001.
  44. ^ Robert Paxton, „Vichy France : Old Guard and New Order, 1940-1944”, editura Seuil, Paris 1973 [3] și 1999, ISBN 978-2-02-039210-5[4].
  45. ^ Giurescu 1999, p. 239 și următoarea.
  46. ^ Șiperco, Alexandru (). Șiperco, Andrei, ed. Confesiunile elitei comuniste: România, 1944-1965 : rivalități, represiuni, crime .. Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului. ISBN 9789737861849., citat în Tudor Curtifan (), „23 august 1944. Propaganda comunistă, mitul “trădării” și criza de nervi a Anei Pauker”DC News, accesat în 
  47. ^ Gorun, Hadrian (). „Megalomania lui 23 august: 1984, 40 de ani de la revoluția anti-imperialistă”Historia.
  48. ^ Le Monde, pagini istorice: „Un jour pour se retourner – la Roumanie rejoint les Alliés”, 26 august 1984.
  49. ^ De exemplu, într-un interviu consemnat în Ciobanu 1991, pp. 17–35. , regele Mihai relatează evenimentele din perspectiva sa.
  50. ^ Tomiuc, Eugen. „Interviu exclusiv acordat Europei Libere de Regele Mihai I a României”. Accesat în .
  51. ^ Jean Baptiste Naudet: Naționalismul în România, în revista La Nouvelle Alternative nr. 22, iunie 1991, Institutul de Istorie a Timpului Prezent (IHTP), Paris.
  52. ^ Lambru, Steliu. „«Ardealul luat în 1940 lui Carol al II-lea a fost dat lui Mihai I»”. Accesat în .

Bibliografie

  • Ciobanu, Mircea (), Convorbiri cu Mihai I al RomânieiBucureștiEditura HumanitasISBN 973-28-0242-1
  • Gould Lee, Arthur (), Coroana contra secera și ciocanul. Povestea regelui Mihai al României, Traducerea din engleză de Maria Bica, București: Editura Humanitas, ISBN 973-28-0829-2
  • Giurescu, Dinu C. (). România în al doilea război mondial. București: Editura ALL EDUCATIONAL. ISBN 973-684-036-0.
  • en Porter, Ivor (), Michael of Romania. The King and the Country, Phoenix Mill: Sutton Publishing
  • en Deletant, Dennis (), Hitler’s Forgotten Ally: Ion Antonescu and His Regime, Romania 1940–44, Basingstoke: Palgrave Macmillan, ISBN 1-4039-9341-6
  • Deletant, Dennis (), România sub regimul comunist (ed. a treia), București: Editura Fundației Academia Civică, ISBN 978-973-8214-52-1

Legături externe

Vezi și

Abdicarea Regelui Mihai: o rană deschis-

Text de Teodor Baconschi

Monarhia reprezintă singurul regim obligatoriu întemeiat pe o teologie cu precădere monoteistă. Așa cum a demonstrat E. Kantorowicz în clasicul său text The King’s Two Bodies, a Study in Medieval Political Theology (Princeton University Press, 1957), regele întrupează simultan efemerul istoric și eternitatea. El locuiește într-un corp perisabil, acela al individului muritor, dar și într-un „corp politic”, imperisabil, format din toți membrii regatului său.

Regele, așadar, nu e doar un lider, un șef de stat, ci un Mijlocitor între Dumnezeu și supușii săi. Această viziune davidică a impregnat încă de la Eusebiu de Cezareea, cronicarul lui Constantin cel Mare, teologia politică a imperiilor creștine. Împăratul (sau regele, principele) este un imitator al lui Hristos, un al 13-lea Apostol: bazileul bizantin e numit eisapostolos, pe scurt, tot un soi de „uns al lui Dumnezeu”, adică o figură mesianică, de care atârnă bunăstarea și pacea tuturor. Iată încărcătura simbolică uriașă care a distins mereu și pretutindeni soarta monarhilor: ei nu sunt ca noi, nici aleși dintre noi, ci apar ca făcători de punți între lumea de jos și cea de sus, între aici și dincolo, între oameni și Creatorul lor, văzut El însuși ca Monarh Atotputernic (Pantokrator). Iată genealogia statului român modern, cu toată costelalația lui (estompată) de conotații liturgice, juridice și filozofice ! Și iată, pe de altă parte, motivul profund și fundalul complex pe care s-a proiectat, în 1947, abdicarea Regelui Mihai.

Dați-mi voie să dau ocol noțiunii de „abdicare”. Până în secolul al XVI-lea, abdicatio avea sensul activ de „detronare”. Un pamflet din 1589, care pleda pentru îndepărtarea lui Henric al III-lea, se numea De Justa Henrici tertii abdicatione e fracorum regno. În veacul XVIII, citând cazul lui Carol Quintul sau pe acela al regelui polonez Cazimir, Richelet definește abdicarea ca act voluntar de renunțare la tron, iar dezbaterea începe să vizeze dilema „lașitate” versus „eroism”. La Hugo Grotius dăm de expresiile imperium abdicare sau abdicare regnum, marele jurist întrebându-se, deja, cum afectează acest gest linia succesorală a unei monarhii: în regatul ereditar, trasmis ca orice alt bun, gestul abdicării din partea părintelui îl lasă pe urmaș fără tron. În regatele cu succesiune liniară, dobândite prin dreptul de primogenitură, acesta moștenește tronul numai dacă s-a născut înainte de abdicarea părintelui. Oricum, monarhiile au rezistat, până azi, tocmai pentru că abdicările au fost excepționale. În fond, toată istoria europeană abia dacă ne oferă câteva mari asemenea cazuri, de la Dioclețian la Richard al II-lea, trecând pe la curtea lui Iacob al II-lea sau Filip al V-lea. Așa se explică și faptul că abdicarea regelui Mihai a rămas un act de sacrificiu izolat, aureolat de condițiile tragice dintre finalul celui de-al doilea Război Mondial și căderea României, ocupate de sovietici, sub zodia dictaturii comuniste. O răscruce de o nemaipomenită violență și fatalitate.

E adevărat că românii – mai înainte cunoscuți ca moldoveni, munteni și ardeleni, bănățeni, basarabeni sau bucovineni – au păstrat cu toții memoria istorică a unor instituții monarhice precare, instabile, subminate de sângeroase intrigi aulice interne sau bruscate de imixitunea fără menajamente a unor puteri suzerane precum imperiul Otoman, Rus, Habsburgic sau regatele medievale ale Poloniei și Ungariei. Evident că moștenitoare ale așa-numitului Commonwealth bizantin, Moldova și Țara Românească au preluat, prin filtru bulgaro-sârbesc, mai toate cărțile de ceremonial, dar și teologia politică a Romeilor. Voievodul avea ceva sacral, somptuos, epifanic. Dar una era moștenirea teologiei politice bizantine – întreținută și prin cultul Ortodoxiei dominante – și alta precaritatea titularilor, uciși de ai lor, în cadrul numeroaselor conspirații fratricide, sau detronați de către „patroni” geopolitici fără scrupule.

Universul August 1944

Reformele

Abia cu monarhia străină de Hohenzollern, după septenatul reformist al lui Alexandru Ioan Cuza, s-au trezit românii sub un regim regal modernizator, garantat prin originea sa occidentală și prin sistemul continental de alianțe monarhice. Dincolo de cârtelile marilor familii autohtone (în frunte cu Brătienii), Carol I a domnit epocal, transformând țara într-un stat cu legislație, infrastructură și instituții europene. În 48 de ani, acest rege refondator a accelerat dezvoltarea socio-economică a Principatelor Unite până la a face mai apoi posibilă Unirea cea Mare de la 1918, realizată grație nepotului său, Ferdinand. Fără Carol, adăugarea Transilvaniei la corpul României Mari n-ar fi fost posibilă. Zenitul istoriei naționale a fost atins numai pentru că armata, căile ferate, spitalele, școlile și instituțiile centrale ale României Mici deveniseră compatibile, prin dezvoltare accelerată, cu teritoriile intracarpatice. Fapt este că și Carol al II-lea, tatăl lui Mihai, a fost, cu toate păcatele lui, nu doar un „rege al culturii” (așa îl lăuda un număr omagial din Gândirea, după primii zece ani de domnie), ci și un politician abil, care a reușit să mențină ritmul de dezvoltare economică „stabilit” de către predecesorii săi imediați. De aceea, Mihai – cu urcările sale meteorice și repetate pe tron – a fost nu doar victima psihanalizabilă a carlismului (cu toată „camarila” lui, înjurată ulterior de propaganda comunistă) ci și un monarh tânăr, adorat de poporul care înțelegea, după aproape un secol de Hohenzollerni, că „nemții” aceștia (deja naturalizați) făcuseră mai mult pentru România decât elita ei pământeană. Și asta nu printr-un tur de magie, ci pentru că instituția unei monarhii constituționale care permite parlamentarismul, estompase salutar, după 1866, vocația indigenă a tribalismului politic devastator. Împăcați prin suveranul arbitraj regal, românii dăduseră în sfârșit țării tot ce aveau mai de soi în materie de competență, creativitate și muncă de construcție publică.

Omul, contextul

Regele Mihai s-a maturizat într-o atmosferă de butaforie fascizantă, asistând de mic la scenografia tot mai militarizată a unui stat tot mai slab. Mare Voievod de Alba Iulia, el a fost constant eclipsat de personalitatea paternă, dependent de calineriile repudiatei sale mame, inhibat de obtuzitatea cazonă a Mareșalului Antonescu și lăsat în final practic singur în fața rușilor, care lucrau cu comuniștii autohtoni pentru bolșevizarea brutală și implacabilă a României „imperialiste” (deja dezmembrată prin anexele secrete ale Pactului Ribbentrop-Molotov).

Mulți moraliști contrafactuali s-au pretat la indicații retroactive, spunându-ne, după 1990, ce ar fi fost și mai bine să facă regele. Un fapt rămâne evident: ce a făcut fostul Rege Mihai era tot ce putea face el, ca personalitate, și în acel context strivitor.

Însăși configurația Aliaților – înfrățiți cu diavolul bolșevic, pentru a exorciza demonul nazist – îl punea pe tânărul monarh într-un unghi tactic mort: pe de o parte, trebuia să accepte Ordinul „Pobeda”, din partea lui Stalin, ca învingător al lui Hitler, pe de altă parte, spera, împreună cu tot poporul său încă liber, că greva regală cumpără timp și că anglo-americanii „nu ne vor lăsa” în ghearele sovietizării. Numai că zarurile fuseseră aruncate. Participanții la Conferința de la Yalta, în Crimeea (azi reanexată de Putin) știau cu toții că pacea depindea de trasarea etanșă a unor sfere de influență. Iar Regatul României, dispărut prin abdicarea umilitoare a regelui, la 30 decembrie 1947, căzuse, împreună cu toată Europe centrală-răsăriteană în talerul geopolitic cel mai ingrat. Și alte monarhii – la Sofia, Belgrad sau chiar Atena (rămasă formal în blocul occidental) au căzut după 1945, pavând drumul spre „democrațiile populare”. Putem fi deci convinși că nu exista vreo alternativă. Unii au spus că Mihai I ar fi trebuit să nu semneze vreodată textul nedemn pe care comisarii sovietici i l-au impus: măcar să fi fost detronat, nu să admită, sub iscălitură, că monarhia a devenit „o piedică” în istoria „firească” a națiunii sale. Iată o ipoteză care, poate, ar fi proiectat episodul într-o posteritate morală diferită, fără a schimba însă rezultatul ca atare.

Milionul de români care l-a întâmpinat pe rege în 1992 (atunci când Ion Iliescu i-a permis în fine să pună piciorul la el în țară) demonstrează că Mihai I-ul a câștigat pariul cu istoria. E adevărat, destinul său ca monarh a fost trist, nedrept și frustrant. Poporul – mereu mai generos și mai bun decât indivizii săi componenți – i-a arătat însă că l-a iertat și continuă să-l respecte ca pe un simbol viu al unor definitiv apuse, poate, vremuri mai bune.

Regele Mihai I al României, un destin în slujba Ţării. Expoziție

Marţi, 25 octombrie 2016, de la ora 12:00, la Biblioteca Naţională a României (Buzunarul DOI, parter) va fi deschisă expoziţia Regele Mihai I al României, un destin în slujba Ţării, care își propune să îi aducă un omagiu Majestăţii Sale Regele Mihai I al României, la împlinirea vârstei de 95 de ani.
Biblioteca Naţională deţine un important fond iconografic şi documentar care reflectă viaţa şi activitatea Majestăţii Sale în țară, până în 1947. Prin selecția de fotografii, documente de arhivă, extrase din presa interbelică şi postdecembristă, expoziţia surprinde momentele cele mai importante ale vieţii Majestăţii Sale, aşa cum sunt ele reflectate în colecţiile Bibliotecii Naționale: de la naşterea sa, în 1921, prima urcare pe tron, în iulie 1927, detronarea provocată, în iunie 1930, de Regele Carol al II-lea, tatăl său, şi revenirea pe tron, în septembrie 1940, până la momentul abdicării forţate şi al exilului, în decembrie 1947. După căderea regimului comunist, reîntoarcerea sa în ţară – deși firească – s-a dovedit, în primii ani postrevoluționari, un drum sinuos, dificil. Reintegrarea Majestăţii Sale şi a Casei Regale în viaţa României este ilustrată prin extrase din presă care reflectă prima vizită, făcută în 1992, după 45 de ani de exil, momentul reprimirii cetăţeniei române, în 1997, şi impresionantul discurs ţinut în Parlament, în data de 25 octombrie 2011, la împlinirea vârstei de 90 de ani.
Expoziția include, de asemenea, o selecție de cărți dedicate personalității Regelui Mihai și Casei Regale a României, publicate de editurile românești după 1990.
La vernisaj vor participa reprezentanți ai câtorva dintre cele mai importante edituri românești care s-au implicat în acest demers, unele dintre acestea având colecții/serii dedicate Casei Regale a României: Humanitas, Curtea Veche, Corint, Casa Radio, ALLFA, Vremea, RAO, Editura Enciclopedică, ALL, Polirom, Mașina de scris.
Expoziția va putea fi văzută până la 31 ianuarie 2017.
Program de vizitare: Luni, Miercuri, Vineri: 8.00 – 18.00; Marți, Joi: 8.00 – 20.00.
Intrarea este liberă.
Acum 95 de ani, când se năștea Principele Mihai – fiul Principelui Carol şi al Principesei Elena –, România se bucura de un moment fast, urmare a împlinirii, cu preţ greu, de sânge, a visului Unirii într-o singură ţară. Nimeni nu putea să prevadă cât de încercat va fi destinul acestui copil, Rege în două momente de cumpănă pentru țară şi care, mai apoi, va fi forţat să ia calea unui dureros exil ce va dura peste patru decenii. Fotografiile din expoziţie creează un portret afectiv al Majestăţii Sale, pornind de la imaginile din copilărie, din care ne zâmbeşte un chip de o extraordinară drăgălăşenie. Periplul vizual continuă cu portretele Regelui-copil, devenit mult prea devreme serios, îngândurat, apăsat de responsabilităţi pe care nu le putea cuprinde la o asemenea vârstă. În timpul domniei Regelui Carol al II-lea, a purtat titlul de Mare Voievod de Alba-Iulia, trăind, în toată această perioadă, departe de mama sa, desăvârşindu-și educaţia, descoperindu-și pasiuni, participând la mişcările de tineret ale epocii. O serie de fotografii îl prezintă astfel alături de alți membri ai Familiei Regale sau cu ocazia unor activităţi publice. Nu au fost omise portretele tânărului Rege care, din 1940 și până în 1947, a fost nevoit să preia povara Coroanei în momente decisive şi dureroase pentru patria sa.
În decembrie 2006, Majestăţile Lor Regele Mihai şi Regina Ana au fost invitaţii de onoare ai Zilelor Bibliotecii Naţionale, cu tema Anul Carol I – Casa Regală a României în documente –, moment memorabil pentru istoria instituţiei noastre, evocat, de asemenea, prin imagini, în cadrul expoziției.
Expoziţia Regele Mihai I al României, un destin în slujba Ţării, realizată de Serviciul Colecții Speciale, în colaborare cu Serviciul Comunicarea Colecțiilor, va putea fi vizitată în perioada 25 octombrie 2016 – 31 ianuarie 2017. Intrarea este liberă. Curator: Adriana Dumitran.
Anul 2016 este Anul Regelui sau, mai bine-zis, al Regilor, dat fiind că, alături de omagierea Regelui Mihai I, la împlinirea vârstei de 95 de ani, sărbătorim 150 de ani de la venirea în ţară a Principelui Carol de Hohenzollern (1866), 135 de ani de la crearea Regatului României (1881) și, de asemenea, comemorăm cei 100 de ani la moartea Reginei Elisabeta (1916). Apărute din necesitatea de a recupera documentar o parte importantă din istoria modernă şi contemporană a României, cărţile dedicate subiectului Casa Regală a României publicate după 1990 – demers în care s-au implicat peste 40 de edituri din București și din țară – constituie, deja, o bibliotecă semnificativă, numărul titlurilor pe această temă fiind de peste 250. Concentrările de apariții editoriale marchează, în general, datele aniversare/comemorative legate de istoria Familiei Regale a României. În perioada 1990-2016, cele mai multe cărţi au fost dedicate Regelui Carol I și Regelui Mihai I, pe următoarele locuri situându-se cele dedicate Reginei Maria, Reginei Elisabeta, Regelui Carol al II-lea și Regelui Ferdinand.

UCENICIZATORUL AUTENTIC

 

pe http://www.davidservant.com/other_languages/romanian/tdmm/

Toate link-urile de mai jos vă vor duce la capitolele consecutive ale cărţii Ucenicizatorul autentic scrisă de David S. Servant. Acesta este proiectul actual al lui David şi reprezintă o revizie a cărţii intitulate Manualul creştinului ucenicizator. Deşi, iniţial, se adresa lucrătorilor, Ucenicizatorul autentic poate fi utilă tuturor celor care doresc să slujească în trupul lui Hristos. Următoarele două capitole tratează în special subiectul bisericii în case şi pot fi de folos tuturor celor care doresc să afle mai multe despre acesta.

Traducerea si corectura Camelia Verginica Ciobanu

Capitolul unu: Stabilirea scopului corect

Capitolul doi: Începe corect

Capitolul trei: Continuă corect

Capitolul patru: Biserica în case

Capitolul cinci: Creşterea Bisericii

Capitolul şase: Lucrarea învăţătorului biblic

Capitolul şapte: Interpretarea Biblică

Capitolul opt: Predica de pe Munte

Capitolul nouă: Predicatorul favorit al lui Isus

Capitolul zece: Naşterea din nou

Capitolul unsprezece: Botezul cu Duhul Sfânt

Capitolul doisprezece: Implicarea femeilor în lucrare

Capitolul treisprezece: Divorţul şi recăsătorirea

Capitolul paisprezece: Fundamentele Credinţei

Capitolul cincisprezece: Vindecarea divină

Capitolul şaisprezece: Lucrarea lui Isus de vindecare

Capitolul şaptesprezece: Darurile Duhului Sfânt

Capitolul optsprezece: Darurile lucrării

Capitolul nouăsprezece: Realităţi în Hristos

Capitolul douăzeci: Lauda şi închinarea

Capitolul douăzeci şi unu: Familia creştină

Capitolul douăzeci şi doi: Cum să fii condus de Duhul Sfânt

Capitolul douăzeci şi trei: Sacramentele

Capitolul douăzeci şi patru: Confruntarea, iertarea şi împăcarea

Capitolul douăzeci şi cinci: Disciplina administrată de Dumnezeu

Capitolul douăzeci şi şase: Postul

Capitolul douăzeci şi şapte: Viaţa de după moarte

Capitolul douăzeci şi opt: Planul veşnic al lui Dumnezeu

Capitolul douăzeci şi nouă: Răpirea şi sfârşitul veacurilor

Capitolul treizeci: Mituri moderne despre războiul spiritual, Partea I

Capitolul treizeci şi unu: Mituri moderne despre războiul spiritual, Parea a II-a

Capitolul treizeci şi doi: Administrarea bunurilor

Capitolul treizeci şi trei: Secretele evanghelizării

BOTEZUL CU DUHUL SFÂNT

 

Dacă citim cartea Faptele Apostolilor, lucrarea Duhului Sfânt în biserica timpurie este evidentă încă de la prima pagină. Dacă îndepărtezi lucrarea Duhului Sfânt din cartea Fapte, nu va mai rămâne nimic. Într-adevăr, El i-a împuternicit pe primii ucenici „să răscolească lumea“ (vezi Fapte 17:6).

Locurile în care biserica se răspândeşte cel mai repede în zilele noastre sunt cele în care urmaşii lui Isus sunt supuşi şi împuterniciţi de Duhul Sfânt. Acest lucru nu ar trebui să ne surprindă. Duhul Sfânt poate împlini în zece secunde mai mult decât putem face noi în zece mii de ani prin eforturile noastre proprii. De aceea este de o importanţă vitală ca ucenicizatorul autentic să înţeleagă ce ne învaţă Scriptura despre lucrarea Duhului Sfânt în viaţa şi lucrarea credincioşilor.

În cartea Fapte găsim frecvent exemple de credincioşi care au fost botezaţi cu Duhul Sfânt şi abilitaţi pentru lucrare. Ar fi înţelept să studiem acest subiect pentru a putea, dacă este posibil, să experimentăm şi noi ceea ce au trăit ei şi să ne bucurăm de ajutorul miraculos de care s-au bucurat din partea Duhului Sfânt. Deşi unii susţin că un asemenea ajutor miraculos a fost destinat doar primilor apostoli, eu n-am găsit nici o dovadă biblică, istorică sau logică în favoarea acestei păreri. Este o teorie născută din necredinţă. Cei care cred ceea ce a promis Cuvântul lui Dumnezeu vor trăi binecuvântările promise. Asemenea israeliţilor care nu au reuşit să intre în Ţara Promisă, cei care nu cred astăzi în promisiunile lui Dumnezeu nu vor reuşi să se bucure de tot ceea ce a pregătit Dumnezeu pentru ei. Tu din care categorie faci parte? Eu personal mă număr printre cei ce cred.

Două lucrări ale Duhului Sfânt

Orice persoană care crede cu adevărat în Domnul Isus Hristos experimentează în viaţa ei lucrarea Duhului Sfânt. Persoana interioară, sau duhul, a fost născut din nou de Duhul Sfânt (vezi Tit 3:5), iar Duhul Sfânt trăieşte acum în ea (vezi Rom. 8:9, 1 Cor. 6:15). Aceasta a fost „născută din Duh“ (vezi Ioan 23:5).

Neînţelegând acest lucru, mulţi creştini carismatici şi penticostali au făcut greşeala de a le spune anumitor credincioşi că nu posedă Duhul Sfânt decât dacă au fost botezaţi cu Duhul Sfânt şi vorbesc în limbi. Însă Scriptura şi experienţa ne spun că aceasta este o greşeală. Mulţi credincioşi non-carismatici/penticostali au mult mai multe dovezi ale faptului că Duhul Sfânt locuieşte în ei decât unii dintre aceste două categorii! Ei manifestă roadele Duhului enumerate de Pavel în Galateni 5:22-23 la un nivel mult mai mare, ceea ce ar fi imposibil fără prezenţa Duhului Sfânt.

Totuşi, doar pentru că o persoană a fost născută din Duh nu garantează că a fost şi botezată cu Duhul Sfânt. Conform Bibliei, a fi născut din Duhul Sfânt şi a fi botezat cu Duhul Sfânt sunt în mod normal două experienţe diferite.

Înainte de a începe să explorăm acest subiect, haide să analizăm ceea ce a spus odată Isus unei femei samaritence, lângă o fântână, despre Duhul Sfânt:

…„Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu, şi Cine este Cel ce-ţi zice: «Dă-Mi să beau!», tu singură ai fi cerut să bei, şi El ţi-ar fi dat apă vie… Oricui bea din apa aceasta, îi va fi iarăşi sete. Dar oricui va bea din apa, pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa, pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică“ (Ioan 4:10, 13-14).

Este destul de rezonabil să conchidem că apa vie din interior despre care vorbea Isus reprezenta Duhul Sfânt care locuieşte în fiecare dintre cei ce cred. Mai târziu în Evanghelia după Ioan, Isus a folosit din nou aceeaşi expresie „apa vie“ şi nu este nici un dubiu că vorbea despre Duhul Sfânt:

În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Isus a stat în picioare, şi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine, şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.“ Spunea cuvintele acestea despre Duhul, pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit (Ioan 7:37-39; subliniere personală).

În acest moment Isus nu vorbea despre apa vie ca fiind „un izvor de apă care va ţâşni în viaţa veşnică“. Din contră, de data aceasta apa vie devine râuri care izvorăsc din profunzimea celui ce o are.

Aceste două pasaje similare din Evanghelia după Ioan ilustrează într-un mod extraordinar diferenţa dintre a fi născut din Duh şi a fi botezat cu Duh. A fi născut din Duh este, în primul rând, pentru binele celui care este născut din nou, ca acesta să se poată bucura de viaţa veşnică. Atunci când cineva este născut din nou din Duh, acesta are în interior un rezervor al Duhului Sfânt care îi oferă viaţa veşnică.

Totuşi, a fi botezat cu Duhul Sfânt este, în primul rând, spre folosul altora, deoarece El echipează credincioşii să lucreze cu alţi oameni prin puterea Duhului Sfânt. „Râuri de apă vie“ vor curge din profunzimea fiinţei lor, aducând binecuvântările lui Dumnezeu asupra altora prin puterea Duhului Sfânt.

De ce este nevoie de botezul cu Duhul Sfânt

Cât de mare nevoie avem de ajutorul Duhului Sfânt pentru a lucra cu alţii! Fără ajutorul Lui, nu vom putea spera vreodată să facem ucenici din toate neamurile. De fapt, acesta este şi motivul pentru care Isus a promis să îi boteze pe credincioşi cu Duhul Sfânt – ca lumea să audă Evanghelia. El le-a spus ucenicilor:

„Şi iată că voi trimite peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; dar rămâneţi în cetate până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus.“ (Luca 24:49; subliniere personală).

Luca relatează, de asemenea, şi alte cuvinte ale lui Isus:

… „Nu este treaba voastră să ştiţi vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa. Ci voi veţi primi o putere, când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria, şi până la marginile pământului“ (Fapte 1:7-8; subliniere personală).

Isus le-a spus ucenicilor să nu părăsească nici măcar Ierusalimul până nu vor fi „îmbrăcaţi cu putere de sus“. El ştia că altfel vor fi fără putere, eşuând cu siguranţă în îndeplinirea misiunii pe care le-o dăduse. Totuşi, remarcăm că, de îndată ce au fost botezaţi cu Duhul Sfânt, Dumnezeu a început să îi folosească în mod supranatural la răspândirea Evangheliei.

Milioane de creştini din lume, după ce au fost botezaţi cu Duhul Sfânt, au trăit o nouă dimensiune a puterii, în mod deosebit atunci când au propovăduit Evanghelia necreştinilor. Aceştia au descoperit că vorbele lor erau mai convingătoare şi că citau câteodată scripturi pe care nu fuseseră conştienţi că le ştiau. Unii s-au trezit chemaţi şi înzestraţi specific pentru o anumită lucrare, precum evanghelizarea. Alţii au descoperit că Dumnezeu îi foloseşte după voia Lui prin oferirea diferitelor daruri supranaturale ale Duhului Sfânt. Experienţa lor este pe dea-ntregul biblică. Cei care se împotrivesc acestor experienţe nu au fundamente biblice pentru opoziţia lor. De fapt, luptă împotriva lui Dumnezeu.

Nu ar trebui să ne surprindă că noi, cei care suntem chemaţi să Îl imităm pe Hristos, suntem chemaţi să imităm să experienţa lui cu Duhul Sfânt. Bineînţeles, El a fost născut din Duh atunci când a fost conceput în pântecele Mariei (vezi Mat. 1:20). El, care a fost născut din Duh, a fost apoi botezat cu Duh înainte de a-şi începe lucrarea (vezi Mat. 3:16). Dacă Isus a avut nevoie să fie botezat cu Duhul Sfânt pentru a-L echipa pentru lucrare, cu cât mai multă nevoie avem noi?

Dovada iniţială a botezului cu Duhul Sfânt

Atunci când un credincios este botezat cu Duhul Sfânt, dovada iniţială a acestei experienţe va fi faptul că vorbeşte într-o limbă nouă, ceea ce Scritpura numeşte „limbi noi“ sau „alte limbi“. Această idee este sprijinită de numeroase scripturi. Haide să le analizăm.

În primul rând, în ultimele momente dinaintea ridicării Sale la cer, Isus a spus că unul dintre semnele care îi va caracteriza pe credincioşi va fi faptul că vor vorbi într-o nouă limbă:

„Duceţi-vă în toată lumea, şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va crede. va fi osândit. Iată semnele care vor însoţi pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate draci; vor vorbi în limbi noi…“ (Marcu 16: 15-17; subliniere personală).

Unii comentatori susţin că aceste versete nu ar trebui să fie în Bibliile noastre deoarece unele manuscrise vechi ale Noului Testament nu le includ. Totuşi, ele sunt incluse în multe din manuscrisele vechi, iar în engleză nici una dintre multele traduceri le omite. Dincolo de asta, ceea ce a spus Isus în aceste versete se corelează perfect cu experienţa bisericii timpurii, după cum este descrisă în cartea Faptele Apostolilor.

Există cinci exemple în cartea Fapte de credincioşi care au fost iniţial botezaţi cu Duhul

Sfânt. Să le analizăm pe toate cinci şi, în timp ce facem acest lucru, ne vom pune următoarele două întrebări: (1)„Era botezul cu Duhul Sfânt o experienţă ulterioară mântuirii?“; (2) „Au vorbit în limbi noi cei care au primit Duhul Sfânt?“ Aceste întrebări ne vor ajuta să înţelegem voia lui Dumnezeu pentru credincioşii contemporani.

Ierusalim

Primul exemplu se află în Fapte 2, când cei o sută douăzeci de ucenici au fost botezaţi cu Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii:

În ziua Cinzecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. Deodată a venit din cer un sunet ca vâjitul unui vânt puternic, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei, şi s-au aşezat câte una pe fiecare din ei. Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt, şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească“ (Fapte 2:1-4; subliniere personală).

Nu există nici o îndoială că cei o sută douăzeci de credincioşi fuseseră deja mântuiţi şi născuţi din nou înainte de acest eveniment, aşa că în mod cert au fost botezaţi cu Duhul Sfânt după mântuire. Totuşi, ar fi fost imposibil să primească botezul cu Duhul Sfânt înainte de acest eveniment, pur şi simplu deoarece Duhul Sfânt nu fusese oferit bisericii până în acea zi.

Este evident că semnul însoţitor a fost vorbirea în limbi.

Samaria

Al doilea exemplu al credincioşilor botezaţi cu Duhul Sfânt se află în Fapte 8, când Filip s-a dus în oraşul Samaria şi a propovăduit acolo Evanghelia:

Dar când au crezut pe Filip, care propovăduia Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu şi a Numelui lui Isus Hristos, au fost botezaţi, atât bărbaţi cât şi femei. Chiar Simon a crezut; şi după ce a fost botezat, nu se mai despărţea de Filip, şi privea cu uimire minunile şi semnele mari care se făceau. Apostolii, care erau în Ierusalim, când au auzit că Samaria a primit Cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan. Aceştia au venit la Samariteni, şi s-au rugat pentru ei, ca să primească Duhul Sfânt. Căci nu Se pogorâse încă peste niciunul din ei, ci fuseseră numai botezaţi în Numele Domnului Isus (Fapte 8:12-16).

Creştinii samariteni au trăit în mod cert botezul cu Duhul Sfânt ca o experienţă secundă mântuirii. Biblia afirmă clar că înainte ca Petru şi Ioan să fi ajuns, samaritenii „primiseră deja cuvântul lui Dumnezeu“, crezuseră Evanghelia şi fuseseră botezaţi cu apă. Totuşi, atunci când au sosit Petru şi Ioan şi s-au rugat pentru ei, Scriptura ne spune că s-au rugat „pentru primirea Duhului Sfânt“. Se poate mai clar de atât? Au început samaritenii să vorbească în limbi noi după ce au fost botezaţi cu Duhul Sfânt? Biblia nu ne spune. Ne spune însă că s-a întâmplat ceva extraordinar. Când un om pe nume Simon a văzut ce s-a întâmplat când Petru şi Ioan şi-au pus mâinile peste credincioşii samariteni, acesta a încercat să cumpere aceeaşi abilititate de a împărţi Duhul Sfânt:

Atunci Petru şi Ioan au pus mâinile peste ei, şi aceia au primit Duhul Sfânt. Când a văzut Simon că Duhul Sfânt era dat prin punerea mâinilor apostolilor, le-a dat bani şi a zis: „Daţi-mi şi mie puterea aceasta, pentru ca peste oricine-mi voi pune mâinile, să primească Duhul Sfânt.“ (Fapte 8:17-19).

Ce a văzut Simon de a fost aşa impresionat? El văzuse deja mai multe minuni, ca de exemplu eliberarea oamenilor de demoni şi vindecarea miraculoasă a paraliticilor şi a şchiopilor (vezi Fapte 8:9-10). Aşa stând lucrurile, ceea ce a văzut atunci când Petru şi Ioan s-au rugat trebuie să fi fost ceva spectaculos. Deşi nu putem fi absolut siguri, pare destul de rezonabil să considerăm că a fost martorul aceluiaşi fenomen care a avut loc de fiecare dată când creştinii au primit Duhul Sfânt în cartea Fapte – i-a văzut şi i-a auzit vorbind în alte limbi.

Saul în Damasc

Cea de a treia menţionare în cartea Fapte a unei persoane care a primit Duhul Sfânt este cazul lui Saul din Tars, cunoscut mai apoi ca apostolul Pavel. Acesta a fost mântuit pe drumul spre Damasc, unde a şi fost orbit temporar. Trei zile după convertirea sa, un bărbat pe nume Anania a fost trimis de Dumnezeu la el:

Anania a plecat; şi după ce a intrat în casă, pus mâinile peste Saul, şi a zis: „Frate Saule, Domnul Isus, care şi S-a arătat pe drumul pe care veneai, m-a trimis ca să capeţi vederea, şi să te umpli de Duhul Sfânt.“ Chiar în clipa aceea, au căzut de pe ochii lui un fel de solzi; şi el şi-a căpătat iarăşi vederea. Apoi s-a sculat, şi a fost botezat (Fapte 9:17-18).

Nu este nici o îndoială că Saul a fost născut din nou înainte ca Anania să meargă să se roage cu el. El crezuse în Domnul Isus când era încă pe drumul spre Damasc şi s-a supus imediat instrucţiunilor noului său Domn. În plus, când Anania l-a întâlnit prima oară pe Saul, acesta l-a numit „frate Saul“. Observă că Anania i-a spus lui Saul că venise pentru ca acesta să-şi recapete vederea şi să fie umplut cu Duhul Sfânt. Astfel, pentru Saul, umplerea sau botezul cu Duhul Sfânt a venit după trei zile de la mântuirea lui.

Scripturile nu vorbesc despre evenimentul botezului lui Saul cu Duhul Sfânt în sine, dar probabil că s-a întâmplat la scurt timp după ce Anania a ajuns la locul în care stătea Saul. Nu este nici o îndoială că la un moment dat Saul a vorbit în alte limbi, deoarece mai târziu a afirmat în 1 Corinteni 14:18: „Mulţumesc lui Dumnezeu că eu vorbesc în alte limbi mai mult decât voi toţi“.

Cezarea

Cea de a patra menţiune despre credincioşii care au fost botezaţi cu Duhul Sfânt se află în Fapte 10. Apostolul Petru fusese însărcinat în mod supranatural să predice Evanghelia în Cezarea, în casa lui Corneliu. De îndată ce i s-a revelat lui Petru că mântuirea se primeşte prin credinţa în Isus Hristos, întreaga audienţă dintre neamuri au răspuns cu credinţă, iar Duhul Sfânt a venit peste ei:

Pe când rostea Petru cuvintele acestea, S-a pogorât Duhul Sfânt peste toţi cei ce ascultau Cuvântul. Toţi credincioşii tăiaţi împrejur, care veniseră cu Petru, au rămas uimiţi când au văzut că darul Duhului Sfânt s-a vărsat şi peste Neamuri. Căci îi auzeau vorbind în limbi şi mărind pe Dumnezeu. Atunci Petru a zis: „Se poate opri apa ca să nu fie botezaţi aceştia, care au primit Duhul Sfânt ca şi noi?“ Şi a poruncit să fie botezaţi în Numele Domnului Isus Hristos (Fapte 10:44-48a).

În acest caz se pare că membrii din casa lui Corneliu, primii credincioşi dintre Neamuri care au crezut în Isus, au fost născuţi din nou şi botezaţi cu Duhul Sfânt simultan.

Dacă analizăm versetele înconjurătoare, este destul de clar de ce Dumnezeu nu i-a aşteptat pe Petru şi pe fraţii credincioşi care îl însoţeau să pună mâna peste credincioşii dintre Neamuri pentru a primi Duhul Sfânt. Lui Petru şi altor credincioşi evrei le venea foarte greu să creadă că Neamurile ar putea fi mântuite, cu atât mai puţin să primească Duhul Sfânt! Probabil că nu s-ar fi rugat pentru casa lui Corneliu să primească botezul cu Duhul Sfânt, aşa că Dumnezeu a acţionat în mod suveran. Dumnezeu i-a învăţat pe Petru şi pe cei ce îl însoţeau o lecţie despre harul Lui minunat faţă de Neamuri.

Ce i-a convins pe Petru şi pe ceilalţi credinicioşi evrei că cei din casa lui Corneliu primiseră într-adevăr Duhul Sfânt? Luca a scris: „Căci îi auzeau vorbind în limbi şi mărind pe Dumnezeu“ (Fapte 10:46). Petru a declarat că Neamurile au primit Duhul Sfânt aşa cum L-au primit cei o sută douăzeci în ziua Cincizecimii (vezi 10:47).

Efes

Cea de a patra relatare despre credincioşii care au fost botezaţi cu Duhul Sfânt se află în Fapte 19. În timp ce mergeau prin Efes, apostolul Pavel a întâlnit câţiva ucenici şi le-a pus următoarea întrebare: „Aţi primit voi Duhul Sfânt când aţi crezut?“ (Fapte 19:2).

Pavel, omul care a scris majoritatea epistolelor din Noul Testament, a crezut în mod cert că era posibil să crezi în Isus fără să primeşti într-un anume fel Duhul Sfânt. Altfel nu ar fi pus o astfel de întrebare. Bărbaţii au răspuns că nu auziseră niciodată de Duhul Sfânt. De fapt, auziseră doar despre Mesia care urma să vină de la Ioan Botezătorul, cel care îi botezase. Pavel i-a botezat îndată cu apă şi de data aceasta au trăit şi botezul creştin real. În final, Pavel şi-a pus mâna peste ei pentru a putea primi Duhul Sfânt:

Când au auzit ei aceste vorbe, au fost botezaţi în Numele Domnului Isus. Când şi-a pus Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt S-a pogorât peste ei şi vorbeau în limbi şi proroceau. Erau cam doisprezece bărbaţi de toţi (Fapte 19:5-7).

Din nou, este evident că botezul cu Duhul Sfânt a fost ulterior mântuirii, indiferent dacă aceşti doisprezece bărbaţi au fost sau nu născuţi din nou înainte de a-l întâlni pe Pavel. De asemenea, încă o dată semnul care a însoţit botezul lor cu Duhul Sfânt a fost vorbirea în limbi (şi în acest caz şi prorocia).

Verdictul

Să recapitulăm cele cinci exemple. În cel puţin patru dintre ele, botezul cu Duhul Sfânt a fost o experienţă ulterioară mântuirii.

În trei dintre ele, Scriptura afirmă clar că cei care l-au primit au vorbit în alte limbi. Mai mult, când Pavel l-a întâlnit pe Anania, momentul botezului cu Duhul Sfânt nu a fost descris, dar ştim că a vorbit în limbi. Acesta reprezintă cel de-al patrulea caz.

În ultimul caz, s-a întâmplat ceva supranatural atunci când credincioşii din Samaria au primit Duhul Sfânt, deoarece Simon a încercat să cumpere puterea de a împărţi Duhul Sfânt.

Astfel, dovada este destul de clară. În biserica timpurie, credincioşii născuţi din nou primeau ca experienţă secundă botezul cu Duhul Sfânt, şi, după botez, vorbeau în limbi. Acest lucru nu ar trebui să ne surprindă, deoarece Isus a spus că cei care vor crede în El vor vorbi în limbi noi.

Deci avem dovezi concluzive că toţi cei care sunt născuţi din nou ar trebui să experimenteze o altă lucrare a Duhului Sfânt – aceea a botezului cu Duhul Sfânt. Mai mult, fiecare credincios ar trebui să se aştepte să vorbească în alte limbi când primeşte botezul cu Duhul Sfânt.

Cum să primeşti botezul cu Duhul Sfânt

Ca orice alt dar al lui Dumnezeu, Duhul Sfânt se primeşte prin credinţă (vezi Gal. 3:5). Pentru a avea această credinţă, un creştin trebuie să fie convins că este voia lui Dumnezeu ca el să fie botezat cu Duhul Sfânt. Dacă se îndoieşte sau nu este încă sigur, nu Îl va primi (vezi Iacov 1:6-7).

Nici un credinicios nu are un motiv serios pentru care să nu creadă că este voia lui Dumnezeu să primească Duhul Sfânt, deoarece Isus a spus foarte clar care este voia lui Dumnezeu în această privinţă:

„Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da duhul Sfânt celor ce I-L cer!“ (Luca 11:13).

Această promisiune venită de pe buzele lui Isus ar trebui să convingă fiecare copil al lui Dumnezeu că este voia lui Dumnezeu să primească Duhul Sfânt.

Tot acest verset susţine şi adevărul că a fi botezat cu Duhul Sfânt este un eveniment ulterior mântuirii, deoarece aici le-a promis copiilor lui Dumnezeu (singurii care Îl au pe Dumnezeu ca „Tată din ceruri“) că Dumnezeu le va da Duhul Sfânt dacă Îl vor cere.

Evident, dacă singura experienţă pe care o putem avea cu Duhul Sfânt este naşterea din nou în momentul mântuirii, atunci promisiunea lui Isus nu ar avea nici un sens. Spre deosebire de un anumit gen de teologi moderni, Isus consideră că este foarte normal ca oamenii care sunt născuţi din nou să Îi ceară lui Dumnezeu Duhul Sfânt.

Conform lui Isus, există doar două condiţii care trebuie împlinite pentru a primi Duhul Sfânt. Prima, Dumnezeu trebuie să fie Tată, şi ne este dacă suntem născuţi din nou. A doua, trebuie să Îi ceri Duhul Sfânt.

Deşi primirea Duhului Sfânt prin punerea mâinilor este biblică (vezi Fapte 8:17; 9:6), nu este absolut necesară. Orice creştin poate primi Duhul Sfânt individual, chiar în locul în care se roagă. Doar trebuie să ceară, să primească prin credinţă şi să înceapă să vorbească în limbi aşa cum Îl îndeamnă Duhul.

Temeri frecvente

Unii oameni se tem că dacă se roagă pentru Duhul Sfânt şi-ar putea deschide inima spre un duh demonic în schimb. Totuşi, nu există nici un fundament pentru această grijă. Isus a promis:

„Cine este tatăl acela dintre voi, care, dacă-i cere fiul său pâine, să-i dea o piatră? Ori, dacă cere un peşte, să-i dea un şarpe în loc de peşte? Sau, dacă cere un ou, să-i dea o scorpie? Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!” (Luca 11:11-13).

Dacă cerem Duhul Sfânt, Dumnezeu ne va da Duhul Sfânt şi nu ar trebui să ne temem că vom primi altceva.

Unii sunt îngrijoraţi că, atunci când vorbesc în alte limbi, s-ar putea să fie doar o închipuire de-a lor într-o limbă care nu are nici un sens, nu într-o limbă supranaturală dată de Duhul Sfânt. Totuşi, dacă vei încerca să inventezi o limbă credibilă înainte de a fi botezat cu Duhul Sfânt, vei vedea că este imposibil. Pe de altă parte, trebuie să înţelegi că dacă vei vorbi în alte limbi, va trebui să îţi foloseşti în mod conştient buzele, limba şi corzile vocale. Duhul Sfânt nu vorbeşte în locul tău – El doar îţi dă cuvintele. El este ajutorul nostru, nu cel care face totul în locul nostru. Tu eşti cel care trebuie să vorbească, aşa cum ne învaţă Biblia:

Şi toţi s-au umplut cu Duh Sfânt, şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea Duhul să vorbească (Fapte 2:4; subliniere personală).

Când şi-a pus Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt S-a pogorât peste ei, şi vorbeau în alte limbi, şi proroceau (Fapte 19:6; subliniere personală).

După ce un credincios a cerut darul Duhului Sfânt, acesta ar trebui să creadă şi să se aştepte să vorbească în alte limbi. Deoarece Duhul Sfânt este primit prin credinţă, cel ce Îl primeşte ar trebui să nu se aştepte să simtă senzaţii sau sentimente deosebite. Doar ar trebui să îşi deschidă gura şi să vorbească în cuvinte şi silabe noi care vor alcătui limba pe care i-o dă Duhul Sfânt. Dacă un credincios nu începe să vorbească prin credinţă, din gura lui nu va ieşi nici un cuvânt. El trebuie să vorbească, iar Duhul Sfânt îi va da cuvintele.

Sursa vorbirii în limbi

După cum spune Pavel, atunci când un credincios se roagă în limbi, nu mintea lui se roagă, ci duhul:

Fiindcă, dacă mă rog în altă limbă, duhul meu se roagă, dar mintea mea este fără rod. Ce este de făcut atunci? Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta şi cu mintea (1 Cor. 14:14-15).

Pavel a spus că, atunci când se ruga într-o altă limbă, mintea lui era neroditoare, cea ce înseamnă că mintea lui nu lua parte şi că nu înţelegea ce se ruga în limbi. Deci, în loc să se roage tot timpul în limbi fără să înţeleagă ce spune, Pavel petrecea, de asemenea, timp rugându-se cu mintea în limba maternă. Cânta atât în limbi, cât şi în limba maternă. Fiecare dintre aceste două tipuri de rugăciune şi cântec îşi are locul lui, şi ar fi înţelept să urmăm exemplul echilibrat al lui Pavel.

Observă, de asemenea, că, pentru Pavel, vorbirea în limbi era supusă voinţei lui, de vreme ce se ruga şi în limba originară. El a spus: „Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea“. Criticii susţin adeseori că vorbirea în limbi moderne a fost într-adevăr un dar al Duhului, unul asupra căruia nu puteai avea control ca să nu fii vinovat că vrei să Îl controlezi pe Dumnezeu. Dar o asemenea idee este nefondată. Vorbirea în limbi moderne şi antice se află sub controlul omului, deoarece aşa a planificat Dumnezeu să fie. Criticii ar putea, de asemenea, spune că oamenii care au mâini create într-adevăr de Dumnezeu nu pot avea control asupra lor, iar cei care iau conştient decizia de a-şi folosi mâinile încearcă să Îl controleze pe Dumnezeu.

Odată botezat cu Duhul Sfânt, îţi poţi dovedi uşor că vorbirea ta în limbi vine din duh şi nu din minte. În primul rând, încercă să porţi o conversaţie cu cineva în acelaşi timp în care citeşti o carte. Vei vedea că nu le poţi face pe amândouă în acelaşi timp. Dar vei descoperi, de asemenea, că poţi vorbi în limbi continuu, în timp ce continui să citieşti cartea. Motivul este acela că nu îţi foloseşti mintea pentru a vorbi în limbi – această vorbire vine din duhul tău. Deci, în timp ce te rogi în duh, îţi poţi folosi mintea pentru a citi şi a înţelege.

Acum că eşti botezat cu Duhul Sfânt

Nu uita motivul principal pentru care te a botezat Dumnezeu cu Duhul Sfânt – în primul rând, pentru a te echipa să fii martorul Său, prin intermediul manifestării rodului şi darurilor Duhul Sfânt (vezi 1 Cor. 12:4-11; Gal. 5:22-23). Trăind o viaţă asemenea lui Hristos şi dovedind dragostea Sa, bucuria şi pace înaintea lumii, şi manifestându-ţi darurile supranaturale ale Duhului, Dumnezeu te va folosi pentru a-i atrage pe alţii spre El. Abilitatea de a vorbi în limbi este numai unul dintre „râurile de apă vie“ care ar trebui să îţi inunde fiinţa în profunzime.

De asemenea, aminteşte-ţi că Dumnezeu ne-a dat Duhul Sfânt pentru a ne ajuta să-i evanghelizăm pe toţi oamenii de pe pământ (vezi Fapte 1:8). Când vorbim în alte limbi ar trebui să conştientizăm că limba pe care o vorbim ar putea fi limba unui seminţii sau a unei naţiuni îndepărtate. De fiecare dată când vorbim în limbi ar trebui să avem în vedere că Dumnezeu doreşte ca oamenii de orice limbă să audă despre Isus. Ar trebui să Îl întrebăm pe Domnul cum vrea să fim implicaţi în împlinirea Marii Însărcinări dată de Isus.

Vorbirea în limbi este ceva ce ar trebui să practicăm cât mai mult posibil. Pavel, un model spiritual motivator, a scris: „Mulţumesc lui Dumnezeu că eu vorbesc în alte limbi mai mult decât voi toţi“ (1 Cor. 14:18). El a scris aceste cuvinte unei biserici care vorbea destul de mult în limbi (deşi adeseori în cele mai nepotrivite momente). De aceea, probabil că Pavel a vorbit destul de mult în limbi de vreme ce a realizat mai multe decât ei. Rugăciunea în limbi ne ajută că fim conştienţi de Duhul Sfânt, care locuieşte în noi, şi ne va ajuta să „ne rugăm neîncetat“, aşa cum ne învaţă Pavel în 1 Tesaloniceni 5:17.

Pavel a învăţat, de asemenea, că vorbirea în limbi îi zideşte pe credincioşi (vezi Cor. 14:4), ceea ce înseamnă că ne consolidează din punct de vedere spiritual. Rugându-ne în limbi putem, într-un mod pe care poate nu îl înţelegem pe deplin, să ne întărim omul dinăuntru. Vorbirea în alte limbi ar trebui să ofere îmbogăţirea zilnică a vieţii spirituale a credinciosului şi nu să fie doar o experienţă unică la botezul cu Duhul Sfânt.

De îndată ce ai fost botezat cu Duhul Sfânt, te încurajez să petreci timp rugându-te în fiecare zi lui Dumnezeu în noua limbă. Acest lucru îţi va îmbogăţi foarte mult viaţa şi creşterea spirituală.

Răspunsuri la câteva întrebări frecvent întâlnite

Putem afirma cu certitudine că cei care nu au vorbit niciodată în limbi nici nu au fost botezaţi cu Duhul Sfânt? Eu personal aşa cred.

Am încurajat întotdeauna oamenii să se aştepte să vorbească în limbi după ce m-am rugat ca ei să fie botezaţi cu Duhul Sfânt şi probabil 95% dintre ei au şi vorbit la numai câteva secunde după ce m-am rugat pentru ei. Şi vorbesc despre mii de oameni până acum.

Nu aş spune totuşi că un creştin care nu s-a rugat să fie botezat cu Duhul Sfânt şi care nu a vorbit în limbi nu este botezat cu Duhul Sfânt, deoarece acest botez este primit prin credinţă, iar vorbirea în limbi este voluntară. Totuşi, dacă am o ocazie de a vorbi cu un credincios care s-a rugat să fie botezat cu Duhul Sfânt, dar care nu a vorbit niciodată în limbi, în primul rând, îi arăt acelei persoane pasajele din cartea Fapte referitoare la acest subiect. Şi apoi îi arăt că Pavel a scris că îşi controla momentele în care vroia să vorbească sau nu în limbi. Asemenea lui Pavel, şi eu pot vorbi în limbi ori de câte ori doresc şi pot astfel decide, dacă doresc, să nu mai vorbesc niciodată în limbi. Aşa stând lucrurile, teoretic pot fi botezat cu Duhul Sfânt şi totuşi să nu vorbesc în limbi de la bun început, prin necooperare.

Deci, încă o dată spun, atunci când am ocazia să discut cu un creştin care s-a rugat să fie botezat cu Duhul Sfânt dar, nu a vorbit niciodată în limbi, nu îi spun (şi nici nu cred) că nu este botezat cu Duhul Sfânt. Doar îi explic că vorbirea în limbi nu este ceva ce Duhul Sfânt face fără ca noi să cooperăm. Îi explic, de asemenea, că Duhul Sfânt este Cel care ne dă cuvintele, dar că noi trebuie să vorbim, aşa cum vorbim în limba natală. Apoi încurajez persoana respectivă să coopereze cu Duhul Sfânt şi să înceapă să vorbească în limbi. Şi, cu mici excepţii, majoritatea încep să vorbească într-un timp destul de scurt.

Nu a scris chiar Pavel că nu toţi vorbesc în limbi?

Întrebarea retorică pusă de Pavel „Toţi vorbesc în alte limbi?“ (1 Cor. 12:30), la care răspunsul a fost evident „Nu“, trebuie să fie armonizată cu restul Noului Testament. Întrebarea lui este pusă în contextul instrucţiunilor despre darurile spirituale care sunt manifestate numai după voia Duhului Sfânt. Pavel scria în mod specific despre darurile spirituale ale „feluritelor limbi“ (1 Cor. 12:10) care, din perspectiva lui, trebuie întotdeauna acompaniat de darul tălmăcirii. Acest dar particular nu putea fi ceea ce manifestau în biserica corintenilor, deoarece vorbeau în public în limbi fără ca acestea să fie traduse. Ar trebui să ne întrebăm: „De ce ar da Duhul Sfânt darul vorbirii în limbi în faţa unei adunări publice fără a da şi darul interpretării?“ Răspunsul este că El nu ar face aşa ceva. Altfel, Duhul Sfânt ar promova ceva ce nu reprezintă voia lui Dumnezeu.

Probabil corintenii se rugau în limbi cu voce tare în timpul întâlnirilor bisericii fără a exista vreo tălmăcire. Astfel, înţelegem că vorbirea în limbi are două destinaţii diferite. Prima este aceea de a te ruga în limbi, despre care Pavel spune că trebuie să se manifeste în intimitate. Acest mod de a folosi vorbirea în limbi nu este acompaniat de traducere, aşa cum a scris Pavel „Fiindcă, dacă mă rog în altă limbă, duhul meu se roagă, dar mintea mea este fără rod“ (1 Cor. 14:14). Desigur că Pavel nu ştia întotdeauna ce spunea când vorbea în limbi. Deci nu exista o înţelegere cognitivă şi nici traducere.

Există totuşi şi o altă modalitate de a folosi vorbirea în limbi care este destinată unei adunări publice a bisericii şi care este întotdeauna acompaniată de traducerea limbilor folosite. Aşa se întâmplă atunci când Duhul Sfânt alege o persoană peste care revarsă acest dar. Acea persoană va vorbi în public şi va fi oferită şi o traducere. Totuşi, Dumnezeu nu foloseşte fiecare persoană în acest fel. De aceea a scris Pavel că nu toţi vorbesc în limbi. Nu toţi sunt folosiţi de Dumnezeu prin manifestarea spontană a darului vorbirii în limbi, după cum nu tuturor le este oferit darul traducerii limbilor. Acesta este singurul mod de a împăca întrebarea retorică a lui Pavel „Toţi vorbesc în alte limbi?“ cu restul învăţăturii din Scriptură.

Eu pot vorbi în limbi oricând doresc, aşa cum putea şi Pavel. Deci este evident că nici Pavel, nici eu nu putem spune că ori de câte ori vorbim în limbi manifestăm voia Duhului Sfânt. Este manifestarea voii noastre. Astfel, ceea ce facem atunci când dorim noi, nu poate fi darul vorbirii în limbi care este dat doar „după cum voieşte Duhul“. Mai mult, ca şi mine, Pavel a vorbit în limbi în particular, fără a înţelege ceea ce spune, deci nu putem vorbi despre manifestarea darului vorbirii în limbi despre care a scris Pavel în 1 Corinteni şi despre care spunea că va fi întotdeauna acompaniat de darul tălmăcirii limbilor.

Sunt puţine ocazii în care să fi vorbit în limbi în cadrul unei adunări şi numai atunci când am simţit că Duhul Sfânt m-a îndemnat în această direcţie, deşi m-aş fi putut ruga cu voce tare în limbi, în biserică, (aşa cum făceau şi corintenii) fără nici o traducere. Când am simţit că Duhul Sfânt a revărsat peste mine acest dar spiritual a existat întotdeauna tălmăcirea care a zidit trupul lui Hristos.

În concluzie, trebuie să interpretăm Biblia în mod armonios. Cei care concluzionează că, datorită întrebării retorice pusă de Pavel în 1 Corinteni 12:13, nu toţi credincioşii vorbesc în alte limbi, ignoră multe pasaje biblice care nu se armonizează cu interpretarea lor. Datorită acestei greşeli pe care o fac, aceştia pierd o mare binecuvântare din partea lui Dumnezeu.

NAŞTEREA DIN NOU

 

Când oamenii se pocăiesc şi cred în Domnul Isus Hristos, sunt „născuţi din nou“. Ce anume înseamnă a fi născut din nou? Acesta este subiectul dezbătut în continuare.

Pentru a putea înţelege ce înseamnă a fi născut din nou, ne este de ajutor să înţelegem mai întâi natura oamenilor. Scriptura ne spune că nu suntem doar persoane fizice, ci şi spirituale. De exemplu Pavel a scris:

Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin; şi: duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru, să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos (1 Tes. 5:23; sublinire personală).

Aşa cum indica şi Pavel, ne putem considera fiinţe alcătuite din trei părţi: spirit, suflet şi trup. Scriptura nu defineşte exact aceste trei părţi, deci trebuie să ne dăm silinţa să facem diferenţa între ele prin înţelegerea cuvintelor în sine. Atfel, concluzionăm că trupul nostru este partea fizică – oase, carne, sânge ş.a.m.d. Sufletul reprezintă intelectul şi emoţiile – mintea noastră. Spiritul este evident fiinţa spirituală sau, aşa cum a descris-o apostolul Petru, „omul ascuns al inimii“ (1 Pet. 3:4).

Deoarece spiritul este invizibil ochiului fizic, oamenii nemântuiţi tind să îi nege existenţa. Totuşi, Biblia spune foarte clar că toţi suntem fiinţe spirituale. Scriptura ne spune că atunci când o persoană moare, numai trupul încetează să mai funcţioneze, în timp ce duhul şi sufletul sunt veşnice. La moarte, ele părăsesc trupul (ca întreg) şi stau în faţa tronului de judecată a lui Dumnezeu (vezi Evr. 9:27). După judecată, ele merg în Rai sau în Iad. În cele din urmă sufletul şi duhul fiecărei persoane vor fi reunite cu trupul lui/ei, la inviere.

Definirea mai detaliată a sufletului uman

În 1 Petru 3:4, Petru face referire la suflet ca la „omul ascuns“, indicând că sufletul este o persoană. Pavel, de asemenea, s-a referit la suflet ca la „omul dinăuntru“, indicând convingerea lui că sufletul uman nu este doar un concept sau o forţă, ci o persoană:

De aceea, noi nu cădem de oboseală. Ci chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuşi omul nostru din lăuntru se înnoieşte din zi în zi (2 Cor. 4:16).

„Omul din afară“ descrie în mod cert trupul, în timp ce „omul dinăuntru“ defineşte sufletul. În timp ce trupul îmbătrâneşte, duhul nu îmbătrâneşte niciodată, deoarece este etern.

Observă că Pavel se referă atât la trup, cât şi la duh ca fiind om. Deci, atunci când te gândeşti la duhul tău, nu te gândi la un nor spiritual. Este mai bine să îţi imaginezi o persoană cu o formă care seamănă cu tine. Totuşi, dacă trupul tău este bătrân, nu te gândi că şi duhul este la fel. Imaginează-ţi cum arătai în floarea tinereţii, deoarece duhul nu îmbătrâneşte niciodată! Este reînnoit în fiecare zi.

Duhul este acea parte din tine care este născută din nou (când crezi în Domnul Isus). Duhul tău se uneşte cu Duhul lui Dumnezeu (vezi 1 Cor. 6:17) şi El este Cel care te călăuzeşte atunci când Îl urmezi pe Isus (vezi Rom. 10:14).

Biblia ne spune că şi Dumnezeu este duh (vezi Ioan 4:24) şi că la fel sunt şi îngerii şi demonii. Cu toţii au forme şi se află pe tărâmul spiritual. Totuşi, tărâmul spiritual nu poate fi perceput prin simţurile noastre fizice. A încerca să luăm contact cu tărâmul spiritual prin simţurile noastre este echivalentul încercării de a simţii undele radio cu mâinile. Nu putem percepe undele radio din cameră prin intermediul simţurilor noastre, dar asta nu înseamnă că nu sunt acolo. Singura cale de a prinde frecvenţele radio este aceea de a deschide radioul.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru tărâmul spiritual. Doar pentru că acesta nu poate fi perceput prin simţurile noastre, nu înseamnă că nu există. El există şi, fie că oameni sunt conştienţi sau nu, ei sunt parte din acest tărâm spiritual deoarece sunt fiinţe spirituale. Fie sunt legaţi spiritual de Satan (dacă nu s-au pocăit), fie sunt legaţi spiritual de Dumnezeu (dacă sunt născuţi din nou). Unii spiritişti au învăţat să intre în legătură cu lumea spirituală prin intermediul spiritelor lor, dar aceştia contactează tărâmul diavolului – împărăţia întunericului.

Trupuri veşnice

Dacă tot suntem la acest subiect, permite-mi să menţionez ceva despre trupurile noastre. Deşi în cele din urmă vor muri, moartea noastră fizică nu va fi permanentă. Va veni o zi când Dumnezeu Însuşi va învia toate trupurile umane moarte. Isus a spus:

„Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru judecată“ (Ioan 5:28-29).

Apostolul Ioan a scris în cartea Apocalipsa că învierea trupurilor celor nedrepţi va avea loc la cel puţin o mie de ani după învierea celor neprihăniţi:

Ei [sfinţii care au fost martiri în timpul Necazului cel Mare] au înviat, şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani. Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani. Aceasta este întâia înviere. [1] Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! …vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos, şi vor împărăţi cu El o mie de ani“ (Apoc. 20:4b-6).

Biblia ne informează, de asemenea, că atunci când va reveni Isus pentru a-Şi răpi biserica, toate trupurile moarte ale celor neprihăniţi vor fi înviate şi reunite cu duhurile lor care se vor întoarce pe pământ împreună cu Isus.

Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus [ca duhuri] pe cei ce au adormit în El. Iată, în adevăr, ce vă spunem, prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămânea până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos [trupurile lor]. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul (1 Tes. 4:14-17).

La început Dumnezeu a creat omul din ţărâna pământului şi nu va fi nici o dificultate pentru El să ia elementele trupului fiecărei persoane şi să le reformeze într-un trup nou din aceleaşi materiale.

Referitor la înviere Pavel a scris:

Aşa este şi învierea morţilor. Trupul este semănat în putrezire, şi înviază în putere; este semănat în ocară, şi înviază în slavă; este semănat în neputinţă şi înviază în putere. Este semănat trup firesc, şi înviază trup duhovnicesc…Ce spun eu, fraţilor, este că nu poate carnea şi sângele să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu; şi că, putrezirea nu poate moşteni neputrezirea. Iată, vă spun o taină: nu vom adormi [muri] toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire (1 Cor. 15:42-44a, 50-53).

Observă că trăsătura minunată a noilor noastre trupuri este aceea a imortalităţii şi neputrezirii. Nu vor îmbătrâni niciodată, nu se vor îmbolnăvi, nu vor muri! Noile noastre trupuri vor fi ca noul trup pe care l-a primit Isus după înviere:

Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos. El va schimba trupul stării noastre smerite, şi-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Şi supune toate lucrurile (Fil. 3:20-21; subliniere personală).

Apostolul Ioan a afirmat, de asemenea, acest adevăr minunat:

Prea iubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce va fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este (1 Ioan 3:2; subliniere personală).

Deşi minţii noastre îi este imposibil să înţeleagă pe deplin aceste lucruri, putem crede şi ne putem bucura de ceea ce ne stă înainte! [2]

Isus vorbeşte despre naşterea din nou

Isus a vorbit o dată cu un lider evreu pe nume Nicodim despre necesitatea naşterii din nou din punct de vedere spiritual prin Duhul Sfânt:

Drept răspuns, Isus i-a zis [lui Nicodim]: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.“ Nicodim I-a zis: „Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele maicii sale şi să se nască?“ Isus i-a răspuns: „Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh. Nu te mira că ţi-am zis: «Trebuie să vă naşteţi din nou»“ (Ioan 3:3-7).

La început Nicodim a crezut că Isus vorbea despre o naştere fizică atunci când i-a zis că pentru a putea intra în Împărăţia lui Dumnezeu o persoană trebuie să se nască din nou. Totuşi, Isus a precizat foarte clar că Se referea la o renaştere spirituală. Cu alte cuvinte, duhul omului trebuie născut din nou.

Motivul pentru care avem nevoie de o naştere din nou spirituală este acela că duhul nostru a fost infectat de natura rea şi păcătoasă. Această natură păcătoasă este deseori numită în Biblie moarte. Pentru a înţelege, vom numi această natură moarte spirituală pentru a putea face diferinţa între ea şi moartea fizică (care apare atunci când organismul uman încetează să mai funcţioneze).

Definirea morţii spirituale

Pavel a descris în Efeseni 2:1-3 ce înseamnă să fii mort din punct de vedere spiritual:

Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi (Efes. 2:1-3).

Este evident că Pavel nu se referea la moartea fizică deoarece el scria unor oameni vii din punct de vedere fizic. Totuşi, el a spus că erau „morţi în greşelile şi în păcatele lor“. Păcatul este cel care deschide uşa morţii spirituale (vezi Rom. 5:12). A fi mort din punct de vedere spiritual înseamnă a avea o natură păcătoasă în duhul tău. Observă că Pavel le-a spus că erau „din fire copii ai mâniei“.

În plus, a fi mort spiritual înseamnă într-un anume sens a avea în natura ta însuşi duhul Satanei. Pavel a spus că cei care sunt morţi spiritual au duhul „domnului puterii văzduhului“ care lucrează în ei. Acest „domn al puterii văzduhului“ este fără îndoială diavolul (vezi Efes. 6:12), iar duhul lui lucrează în toţi cei care nu sunt mântuiţi.

Isus, vorbind despre cei ce nu sunt născuţi din nou, a spus:

„Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii“ (Ioan 8:44).

Din punct de vedere spiritual, cei care nu sunt născuţi din nou nu numai că au natura Satanei în duhul lor, dar Satan le este, de asemenea, tată spiritual. În mod natural acţionează ca diavolul. Sunt ucigaşi şi mincinoşi.

Nu toţi oamenii nemântuiţi au comis omor, dar sunt animaţi de aceeaşi ură ca şi ucigaşii şi ar ucide dacă ar putea scăpa nepedepsiţi. Legalizarea avortului în multe ţări dovedeşte acest adevăr. Oamenii nemântuiţi îşi vor ucide chiar şi copii nenăscuţi.

De aceea este nevoie ca omul să fie născut din nou. Când se întâmplă acest lucru, acea natură păcătoasă, satanică, este îndepărtată din duh şi este înlocuită cu natura sfântă a lui Dumnezeu. Duhul Lui Sfânt vine să locuiască împreună cu duhul acelei persoane. Aceata nu mai este „moartă spiritual“ ci este transformată într-o persoană „vie din punct de vedere spiritual“. Duhul ei nu mai este mort, ci viu împreună cu Dumnezeu. În loc să fie copilul spiritual al Satanei, devine copilul spiritual al lui Dumnezeu.

Reformarea nu este un substitut al naşterii din nou

Deoarece oamenii nemântuiţi sunt morţi din punct de vedere spiritual, aceştia nu pot fi mântuiţi prin autoreformare, indiferent de cât de mult încearcă. Oamenii nemântuiţi au nevoie de o nouă natură, nu doar de un nou mod de a acţiona. Poţi lua un porc, îl poţi spăla şi curăţa, îl poţi parfuma şi îi poţi lega o fundiţă roz în jurul gâtului, dar tot ce ai în faţă este un porc spălat! Natura lui rămâne aceeaşi. Şi nu va dura mult până va mirosi urât şi se va târî din nou prin noroi.

Acelaşi lucru este valabil în privinţa oamenilor religioşii care nu au fost niciodată născuţi din nou. Ei pot fi curaţi în exterior, dar în interior sunt la fel de murdari ca întotdeauna. Isus le-a spus câtorva oameni relegioşi ai zilelor Sale:

„Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi curăţiţi partea de afară a paharului şi a blidului, dar înăuntru sunt pline de răpire şi de necumpătare. Fariseu orb! Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, pentru ca şi partea de afară să fie curată. Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi sunteţi ca mormintele văruite, care, pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de orice fel de necurăţie. Tot aşa şi voi, pe dinafară vă arătaţi neprihăniţi oamenilor, dar pe dinăuntru sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege“ (Mat. 23:25-28).

Cuvintele lui Isus sunt o descriere pertinentă a tuturor celor care sunt religioşi, dar care nu au experimentat naşterea din nou a Duhului Sfânt. Naşterea din nou spală oamenii în profunzime, nu doar la suprafaţă.

Ce se întâmplă cu sufletul atunci când duhul este născut din nou?

Atunci când duhul unei persoane este născut din nou, sufletul rămâne în esenţă neschimbat (în afara faptului că a luat o decizie în mintea sa de a-L urma pe Isus). Totuşi, Dumnezeu Se aşteaptă să facem ceva cu sufletele noastre odată ce am devenit copiii Lui. Sufletul (mintea) nostru ar trebui să fie reînoit de Cuvâtul lui Dumnezeu pentru a gândi aşa cum doreşte Dumnezeu să gândim. Numai prin reînnoirea minţii noastre ne poate fi transformată şi modelată viaţa, determinându-ne să ne asemănăm mai mult lui Isus:

Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită (Rom. 12:2; subliniere personală).

Şi Iacov a scris despre acelaşi proces care are loc în viaţa credinciosului:

…primiţi cu blândeţe Cuvântul sădit în voi, care vă poate mântui sufletele (Iacov 1:21b).

Observă că Iacov le scria creştinilor – oameni deja născuţi din nou. Însă aveau nevoie să aibă sufletele mântuite şi acest lucru nu se putea întâmpla decât atunci când, cu blândeţe, primeau Cuvântul sădit în ei. De aceea noilor convertiţi trebuie să li se dea învăţătură din Cuvântul lui Dumnezeu.

Rămăşiţele vechii naturi

După ce sunt născuţi din nou, creştinii descoperă repede că au două naturi, experimentând ceea ce Pavel numeşte războiul dintre „duh şi firea pământească“:

Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi (Gal. 5:17).

Pavel numeşte „fire pământească“ vechea natură păcătoasă care rămâne în noi. Aceste două naturi din interiorul nostru produc dorinţe diferite care, dacă sunt împlinite, produc acţiuni şi stiluri de viaţă diferite. Observă că Pavel face diferenţă între „faptele firii pământeşti“ şi „roadele Duhului“.

Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute, şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, desbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege (Gal. 5:19-23).

Fără îndoială că este posibil ca creştinii să urmeze firea pământească; altfel Pavel nu i-ar mai fi

avertizat că dacă fac o practică din împlinirea poftelor firii pământeşti, atunci nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. În scrisoarea sa către romani, Pavel a scris, de asemenea, despre cele două naturi existente în fiecare creştin şi le-a atras atenţia asupra aceloraşi consecinţe ale umblării după îndemnurile firii pământeşti:

Şi dacă Hristos este în voi, trupul vostru, da, este supus morţii, din pricina păcatului; dar duhul vostru este viu, din pricina neprihănirii… Aşadar, fraţilor, noi nu mai datorăm nimic firii pământeşti, ca să trăim după îndemnurile ei. Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi. Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu (Rom. 8:10, 12-14; subliniere personală).

Iată un avertisment clar adresat creştinilor. A trăi (ceea ce indică o practică regulată) după îndemnurile firii pământeşti duce la moarte. Probabil că Pavel s-a referit la moarte spirituală, deoarece fizic murim cu toţii mai devreme sau mai târziu, chiar şi creştinii care „fac să moară faptele trupului“.

Un creştin s-ar putea să cadă temporar într-unul din păcatele pe care le-a enumerat Pavel; dar, atunci când păcătuieşte, se simte vinovat şi (sperăm că) se va pocăi. Oricine îşi mărturiseşte păcatele şi cere iertare lui Dumnezeu va fi, bineînţeles, curăţit (vezi 1 Ioan 1:9).

Atunci când un creştin păcătuieşte nu înseamnă că a încheiat relaţia cu Dumnezeu – înseamnă că a întrerupt părtăşia. Este în continuare copilul lui Dumnezeu, dar acum este copilul neascultător al lui Dumnezeu. Dacă credinciosul nu îşi mărturiseşte păcatul, se pune în postura de a fi disciplinat de Domnul.

Războiul

Dacă te-ai surprins dorind să faci lucruri care ştii că sunt greşite, atunci ştii ce înseamnă „dorinţa firii pământeşti“. Fără îndoială că ai descoperit, de asemenea, că atunci când eşti ispitit de firea pământească să faci ceea ce este greşit, uneori, ceva în sinea ta te-a făcut să rezişti tentaţiei. Aceea este „dorinţa Duhului Sfânt“. Şi dacă ştii sentimentul de convingere care vine din interior când vrei să răspunzi ispitei, atunci recunoşti vocea duhului tău, pe care îl numim „conştiinţă“.

Dumnezeu a ştiut prea bine că firea noastră pământească ne va ispiti să facem răul. Totuşi, aceasta nu este o scuză pentru a ne îndreptăţi umblarea după poftele firii pământeşti. Dumnezeu încă Se aşteaptă să acţionăm în ascultarea şi cu sfinţenie pentru a învinge natura firii noastre:

Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pământeşti (Gal. 5:16).

Aceasta nu este o formulă magică prin care învingi firea pământească. Pavel a spus pur şi simplu că ar trebui să „umblăm cârmuiţi de Duh“ şi să nu „împlinim poftele firii pământeşti“ (Gal. 5:16). Nici un creştin nu este mai bun decât altul în acest domeniu. A merge prin Duhul Sfânt este o decizie pe care trebuie să o luăm fiecare dintre noi, iar devotamentul nostru faţă de Domnul poate fi măsurat în funcţie de măsura în care nu împlinim poftele firii pământeşti.

Pavel a scris, de asemenea:

Cei ce sunt ai lui Hristos Isus, şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei (Gal. 5:24).

Observă că Pavel a spus că cei care aparţin lui Hristos şi-au crucificat (perfect compus) firea pământească. Acest lucru s-a întâmplat când s-au pocăit şi au crezut în Domnul Isus Hristos. Am crucificat natura păcătoasă, luând decizia de a asculta de Dumnezeu şi a ne împotrivi păcatului. Deci, acum nu mai este vorba despre crucificarea firii pământeşti, ci despre a o ţine crucificată.

Nu este întotdeauna uşor să ţii firea pământească crucificată, dar este posibil. Dacă vom acţiona conform îndrumărilor date de persoana din interiorul nostru şi nu conform impulsurilor firii, atunci vom trăi viaţa lui Hristos şi vom merge în sfinţenie înaintea Lui.

Natura duhului născut din nou

Există un cuvânt care descrie cel mai bine natura duhului născut din nou şi acest cuvânt este Hristos. Prin Duhul Sfânt, care are o natură identică cu cea a lui Isus, avem de fapt natura lui Isus care trăieşte în noi. Pavel a scris: „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine“ (Gal. 2:20).

Deoarece avem abilitatea şi natura Lui în noi, avem potenţialul extraordinar de a trăi asemenea lui Hristos. Nu ne trebuie mai multă dragoste, răbdare, sau autocontrol – în noi trăieşte cea mai iubitoare, răbdătoare şi stăpână pe sine Persoană. Tot ceea ce trebuie să facem este să-I permitem să trăiască prin noi.

Totuşi, noi toţi avem un adversar principal care luptă împotriva naturii lui Isus, împiedicând-o să se manifeste în noi; şi acesta este firea pământească. Nu-i de mirare că Pavel a spus că trebuie să ne crucificăm firea. Este responsabilitatea noastră să facem ceva referitor la firea noastră şi este o pierdere de timp să Îi cerem lui Dumnezeu să facă ceva în acest sens. Pavel, de asemenea, a avut probleme cu natura sa pământească, dar şi-a asumat responsabilitatea şi a învins-o:

Ci mă port aspru cu trupul meu, şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat (1 Cor. 9:27).

Şi tu va trebui să îţi faci trupul rob al duhului dacă vrei să fii sfânt înaintea Domnului. Poţi să faci acest lucru!


[1] Deoarece Ioan spune că aceasta este „prima înviere“, suntem determinaţi să credem că nu au mai existat alte învieri în masă în afară de aceasta. Deoarece este localizată la sfârşitul Necazului cel Mare, când Isus Se va reîntoarce, aceasta contrazice idea unei răpiri pretribulaţionale, întrucât ştim că învierea în masă va avea loc când va veni Isus din ceruri pentru a-Şi răpi biserica, după cum scrie în 1 Tes. 4:13-17. Vom discuta acest subiect mai în detaliu în capitolul intitulat Răpirea şi sfârşitul veacurilor.

[2] Pentru un studiu mai aprofundat despre subiectul învierii vezi Dan. 12:1-2; Ioan 11:23-26; Fapte 24:14-15; 1 Cor. 15:1-57.

PREDICA DE PE MUNTE

Capitolul opt

Datorită dorinţei Sale de a face uncenici pe care să îi înveţe să păzească toate poruncile lui Hristos, lucrătorul ucenicizator trebuie să acorde o atenţie foarte mare Predicii lui Isus de pe Munte. Este cea mai lungă predică a lui Isus dintre cele menţionate în Biblie şi este plină de porunci. Lucrătorul care modelează ucenici va dori să împlinească tot ceea ce a poruncit Isus în acea predică şi să-şi înveţe şi ucenicii să facă la fel.

Astfel stând lucrurile, îţi voi împărtăşi ceea ce am înţeles eu din predica din capitolele 4 şi 5 din Matei. Îi încurajez pe lucrători să îi înveţe pe ucenicii predica de pe munte printr-un studiu verset cu verset. Sper ca ceea ce am scris să le fie de ajutor în acest sens.

Mai jos se află o schiţă a Predicii de pe Munte, pentru a oferi o imagine de ansamblu şi pentru a evidenţia temele principale.

I.) Isus Îşi adună audienţa (5:1-2)

II.) Introducere (5:3-20)

A.) Caracteristicile şi fericirile celor binecuvântaţi (5:3-12)

B.) Îndemnul de a continua să fim sare şi lumină (5:13-16)

C.) Relaţia dintre Lege şi urmaşii lui Hristos (5:17-20)

III.) Predica: Neprihănirea voastră să întreacă neprihănirea fariseilor şi a cărturarilor (5:21-7:12)

A). Iubiţi-vă unii pe alţii, nu cum fac fariseii şi cărturarii (5:21-26)

B.) Fiţi puri din punct de vedere sexual, nu ca fariseii şi cărturarii (5:27-32)

C.) Fiţi sinceri, nu ca fariseii şi cărturarii (5:33-37)

D.) Nu vă răzbunaţi, cum fac fariseii şi cărturarii (5:38-42)

E.) Nu vă urâţi duşmanii, cum fac fariseii şi cărturarii (5:43-48)

F.) Faceţi binele având motivaţii corecte, nu ca fariseii şi cărturarii (6:1-18)

1.) Milostenia să aibă motivaţii corecte (6:2-4)

2.) Rugăciunea să aibă motivaţii corecte (6:5-6)

3.) Paranteză referitoare la rugăciune şi iertare (6:7-15)

a.) Instrucţiuni cu privire la rugăciune (6:7-13)

b.) Nevoia de a ne ierta unii pe alţii (6:8-15)

4.) Postul să aibă motivaţii corecte (6:16-18)

G.) Nu slujiţi banului, aşa cum fac fariseii şi cărturarii (6:19-34)

H.) Nu căutaţi greşelile mici ale fraţilor voştri (7:1-5)

I.) Nu vă irosiţi timpul propovăduind adevărul celor dezinteresaţi (7:6)

J.) Încurajarea la rugăciune (7:7-11)

IV.) Concluzie: Rezumatul Predicii

A.) Afirmaţie rezumativă (7:12)

B.) Îndemn la ascultare (7:13-14)

C.) Cum să recunoaşteţi profeţii şi credincioşii falşi (7:15-23)

D.) Un ultim avertisment împotriva neascultării şi rezumat (7:24-27)

Isus Îşi adună audienţa

Când a văzut Isus noroadele, S-a suit pe munte; şi după ce a şezut jos, ucenicii Lui s-au apropiat de El (Mat. 5:1).

S-ar părea că Isus Şi-a redus în mod intenţionat audienţa prin faptul că S-a îndepărtat de „noroade“ şi S-a suit pe munte. Ni se spune că „ucenicii Lui s-au apropiat de El“, lăsându-ne într-un fel să înţelegem că doar cei ce erau flămânzi după cuvintele Lui ar fi fost dispuşi să urce gâfâind muntele până la locul în care Se aşezase El. Părea să fie destul de mulţi – în 7:28 ni se vorbeşte despre „noroade“.

Apoi, Isus a început să le predice ucenicilor şi putem întrevedea încă de la început care urma să fie tema dominantă. El le-a spus că erau fericiţi dacă posedau anumite trăsături, deoarece aceste trăsături aparţin celor care vor merge în Rai. Acesta va fi subiectul central al predicii – Numai cei sfinţi vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Fericirile, aşa cum sunt numite în versetele 5:3-12, conţin din belşug această temă.

Isus a precizat un număr de trăsături diferite care îi caracterizează pe cei fericiţi şi le-a promis un număr de binecuvântări specifice. Cititorii neglijenţi obişnuiesc să considere că fiecare creştin ar trebui să se identifice numai cu una din aceste fericiri. Totuşi, cititorii grijulii sunt conştienţi că Isus nu enumera mai multe categorii de oameni care vor primi binecuvântări diferite, ci un singur fel de persoană care va primi o singură binecuvântare ce le va cuprinde şi pe celelalte: moştenirea Împărăţiei cerurilor. Nu există nici o altă variantă logică prin care să Îi interpretăm cuvintele.

„Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!

Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!

Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul!

Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi!

Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă!

Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!

Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!

Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor!

Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe prorocii care au fost înainte de voi“ (Mat. 5:3-12).

Binecuvântările şi trăsăturile de caracter

În primul rând, să analizăm toate binecuvântările promise. Isus a promis că cei binecuvântaţi (1) vor moşteni Împărăţia cerurilor, (2) vor fi mângâiaţi, (3) vor moşteni pământul, (4) vor fi satisfăcuţi, (5) vor primi îndurare, (6) vor vedea pe Dumnezeu, (7) vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu, şi (8) vor moşteni Împărăţia cerurilor (repetarea nr-ului 1).

Oare ceea ce vrea Isus să ne comunice este că doar cei săraci în duh şi cei care sunt persecutaţi din pricina neprihănirii vor moşteni Împărăţia cerurilor? Oare numai cei cu inima curată Îl vor vedea pe Dumnezeu şi numai cei împăciuitori vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu, deşi nici unii dintre ei nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Cei împăciuitori nu vor primi îndurare şi cei milostivi nu vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu? Aceste concluzii ar fi evident greşite. De aceea, este mai sigur să concluzionăm că binecuvântările promise sunt manifestări multiple ce decurg dintr-una singură – moştenirea Împărăţiei lui Dumnezeu.

Să analizăm acum diferitele trăsături descrise de Isus: (1) sărac în duh, (2) trist, (3) blând, (4) flămând după neprihănire, (5) milostiv, (6) cu inimă curată, (7) împăciuitor, şi (8) prigonit.

Vrea Isus să gândim că o persoană poate avea o inimă curată şi totuşi să fie nemiloasă? Poate fi cineva prigonit din pricina neprihănirii, dar să nu fie flămând şi însetat după ea? Evident nu. Trăsăturile de caracter ale celor binecuvântaţi reprezintă, până la un anumit punct, trăsături comune tuturor celor binecuvântaţi.

Este clar că Fericirile descriu trăsăturile de caracter ale unui adevărat urmaş al lui Isus. Prin enumerarea acestor caracteristici în faţa ucenicilor Săi, Isus i-a asigurat că făceau parte dintre cei binecuvântaţi care sunt mântuiţi şi care într-o bună zi vor ajunge în Rai. Momentan poate nu se simţeau atât de binecuvântaţi datorită suferinţelor şi poate nici lumea nu îi considera binecuvântaţi, dar în ochii lui Dumnezeu erau.

Cei care nu se încadrează în descrierea făcută de Isus nu sunt binecuvântaţi şi nu vor moşteni Împărăţia cerurilor. Fiecare pastor ucenicizator se va simţi dator să se asigure că oamenii din comunitatea lui cunosc aceste lucruri.

Trăsăturile de caracter ale celor binecuvântaţi

Cele opt trăsături ale celor binecuvântaţi sunt supuse unor interpretări variate. De exemplu, ce este virtuos în a fi „sărac în duh“? Tind să cred că Isus descria prima trăsătură neceseră pe care trebuie să o aibă o persoană care vrea să fie mântuită – trebuie să-şi conştietizeze propria sărăcie spirituală. Înainte de a putea fi mântuit, omul trebuie să înţeleagă că are nevoie de un Mântuitor, iar printre noroadele care Îl ascultau pe Isus existau astfel de oameni care tocmai conştientizaseră propria nemernicie. Cât de binecuvântaţi erau faţă de cei mândri şi orbi faţă de păcatele lor!

Această primă caracteristică elimină orice fel de atousuficienţă şi orice posibilitate de a merita mântuirea. Persoana cu adevărat binecuvântată este aceea care realizează că nu are nimic ce i-ar putea oferi lui Dumnezeu şi că propria neprihănire este „ca o zdreanţă mânjită“ (Is. 64:6, KJV).

Isus nu dorea să gândească cineva că poate avea trăsăturile de caracter ale celor binecuvântaţi doar prin propriile eforturi. Nu! Cei care posedă caracteristicile celor binecuvântaţi sunt binecuvântaţi, adică binecuvântaţi de Dumnezeu. Totul izvorăşte din harul lui Dumnezeu. Oamenii binecuvântaţi despre care vorbea Isus sunt binecuvântaţi nu numai datorită a ceea ce îi aşteaptă în ceruri, ci şi datorită lucrării pe care o face Dumnezeu în viaţa lor pe pământ. Atunci când descopăr în viaţa mea calităţi ce aparţin celor binecuvântaţi, ar trebui să îmi aduc aminte nu de ceea ce am făcut eu, ci de ceea ce a făcut Dumnezeu prin harul Lui în mine.

Cei ce plâng

Dacă prima caracteristă este enumerată la început deoarece este prima trăsătură necesară pentru a ajunge în Rai, poate şi locul celei de a doua trăsături îşi are importanţa lui: „Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi“ (Mat.5:4). Oare s-ar putea Isus referi la pocăinţă şi regret din inimă? Eu cred că da, de vreme ce Scriptura ne spune clar că întristarea după voia lui Dumnezeu are ca rezultat pocăinţa care duce la mântuire (vezi 2 Cor. 7:10). Vameşul din Templu, despre care Isus a spus că nu îndrăznea să-şi ridice nici ochii şi că se bătea cu mâinile în piept implorând mila lui Dumnezeu, este un exemplu de astfel de persoană. Spre deosebire de fariseul mândru care se ruga şi el în Templu, vameşul a plecat sfinţit, iertat de păcatele lui (vezi Luca 18:9-14). Presupun că în mulţime erau şi oameni care, convinşi de Duhul Sfânt, plângeau. Mângâierea Duhului Sfânt urma să fie a lor în curând!

Dacă Isus nu vorbea despre lacrimile persoanei care se pocăieşte şi care tocmai s-a întors la Hristos, atunci poate Se referea la tristeţea pe care o simt toţi credincioşii autentici care se confruntă cu această lume răzvrătită împotriva lui Dumnezeu, care îi iubeşte. Pavel a numit-o „o mare întristare“ şi o „durere necurmată în inimă“ (Rom. 9:2).

Cei blânzi

Blândeţea, cea de a treia caracteristică, este, de asemenea, menţionată în Scripturi ca unul dintre roadele Duhului Sfânt (vezi Gal. 5:22-23). Blândeţea nu este o calitate auto-generatoare. Cei care au primit harul lui Dumnezeu şi în care locuieşte Duhul Sfânt sunt, de asemenea, binecuvântaţi prin faptul că sunt transformaţi în persoane blânde. „Creştinii“ violenţi şi duri ar trebui să ia seama. Nu se află printre cei ce vor moşteni pământul.

Cei flămânzi după neprihănire

A patra caracteristică, flămânzirea şi însetarea după neprihănire, descrie prezenţa lui Dumnezeu în inima oricărui creştin născut din nou. Acesta este îndurerat de imoralitatea existentă în lume şi în el însuşi, urăşte păcatul (vezi Ps. 97:10; 119:128, 163) şi iubeşte neprihănirea.

De cele mai multe ori, când citim în Scriptură cuvântul neprihănire, ne grăbim să traducem prin „justificarea pe care o avem prin Isus Hristos“, însă cuvântul nu este întotdeauna folosit cu acest sens. De destul de multe ori înseamnă „calitatea de a trăi neprihănit conform standardelor lui Dumnezeu“. Acesta este şi înţelesul intenţionat de Isus în acest caz, altfel ce rost ar avea ca un creştin să tânjească după ceea ce deja posedă. Deja este considerat neprihănit. Cei care au fost născuţi din Duh tânjesc să trăiască sfânt şi sunt asiguraţi că într-o zi vor fi „săturaţi“ (Mat. 5:6), convinşi fiind că Dumnezeu, prin harul Său, va duce la bun sfârşit lucrarea pe care a început-o în ei (Fil. 1:6).

Aceste cuvinte ale lui Isus prezic şi vremea noului pământ „în care va locui neprihănirea“ (2 Petru 3:13). Şi atunci nu va mai fi păcat. Toţi Îl vor iubi pe Dumnezeu din toată inima şi îşi vor iubi aproapele ca pe ei înşişi. Noi, cei care acum flămânzim şi însetăm după neprihănire, vom fi atunci săturaţi. Rugăciunea cea mai fierbinte a inimii noastre va fi atunci împlinită pe deplin: „Facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ“.

Cei milostivi

Cea de a cincea caracteristică, mila, este tot o caracteristică pe care orice persoană născută din nouă ar trebui să o posede, în virtutea Dumnezeului milostiv care locuieşte în el. Cei care sunt lipsiţi de milă nu sunt binecuvântaţi de Dumnezeu şi denotă faptul că nu împărăşesc harul Său. Apostolul Iacov confirmă acest lucru: „căci judecata este fără milă pentru cel ce n-a avut milă“ (Iacov 2:13). Dacă cineva stă în faţa tronului lui Dumnezeu şi primeşte o judecată nemiloasă, crezi că va ajunge în Rai sau în Iad?[1] Răspunsul este evident.

Isus a spus o dată o povestire despre un slujitor faţă de care stăpânul său a dat dovadă de multă milă, dar care nu a fost dispus să dea şi el dovadă de puţină milă faţă de tovarăşii lui de slujbă. Când a aflat stăpânul lui acest lucru, „l-a dat pe mâna chinuitorilor până va plăti tot ce datora“ (Mat.18:34). Datoria iertată a fost restaurată. Apoi Isus Şi-a avertizat ucenicii: „tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său“ (Mat. 18:35). Iată că oamenii nemilostivi nu se vor bucura de mila lui Dumnezeu. Nu fac parte dintre cei binecuvântaţi.

Cei cu inima curată

A şasea caracteristică a celor ce vor merge în cer este curăţia inimii. Spre deosebire de mulţi creştini practicanţi, adevăraţii urmaşi ai lui Hristos nu sunt sfinţi doar în aparenţă. Prin harul lui Dumnezeu, inima lor a fost curăţită. Ei Îl iubesc din toată inima pe Dumnezeu şi acest lucru le influenţează gândirea şi motivaţiile. Isus a promis că aceştia Îl vor vedea pe Dumnezeu.

Permite-mi să întreb din nou dacă suntem îndreptăţiţi să credem că există credincioşi creştini autentici care nu au „o inimă curată“ şi care, în consecinţă, nu Îl vor vedea pe Dumnezeu? Le va spune oare Dumnezeu: „Puteţi intra în Rai, dar nu mă puteţi vedea pe Mine“? Nu! Evident, orice persoană care va merge în Rai are o inimă curată.

Cei împăciuitori

Următorii pe listă sunt împăciuitorii. Ei vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu. Isus trebuie să Se fi referit la fiecare urmaş al Lui, deoarece fiecare persoană care crede în Hristos este numit fiul lui Dumnezeu (vezi Gal. 3:26).

Cei care sunt născuţi din Duh sunt împăciuitori în cel puţin trei sensuri:

În primul rând, s-au împăcat cu Dumnezeu, Cel care înainte le era duşman (Rom. 5:10).

În al doilea rând, trăiesc în pace, pe cât posibil, cu ceilalţi. Nu sunt caracterizaţi de certuri şi conflicte. Pavel a scris că cei care sunt certăreţi, geloşi, plini de mânie, care provoacă dispute, neînţelegeri şi dezbinări nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (vezi Gal. 5:19-21). Credinioşii veritabili vor merge o milă în plus pentru a evita cearta şi pentru a păstra pacea în relaţiile lor. Nu vor susţine că sunt în pace cu Dumnezeu în timp ce sunt la cuţite cu fraţii (vezi Mat. 5:23-24; 1 Ioan 4:20).

În al treilea rând, prin propovăduirea Evangheliei, adevăraţii urmaşi ai lui Hristos îi ajută şi pe ceilalţi să facă pace cu Dumnezeu şi cu aproapele. Poate că la acest verset făcea Iacov aluzie când a scris: „Şi roada neprihănirii este semănată în pace pentru cei ce fac pace“ (Iacov 3:18).

Cei prigoniţi

În cele din urmă, Isus i-a numit fericiţi pe cei care sunt persecutaţi din pricina neprihănirii. Evident, vorbea despre oamenii care trăiesc neprihănit, nu despre cei care doar cred că sunt socotiţi neprihăniţi prin Hristos. Oamenii pe care îi persecută necedincioşii sunt cei care împlinesc poruncile lui Hristos. Şi aceştia vor moşteni Împărăţia cerurilor.

La ce fel de prigoniri Se referea Isus? Tortură? Martiraj? Nu! El a specificat foarte clar insulta şi tot felul de lucruri neadevărate. Câţi aşa-numiţi creştini seamănă atât de mult cu necredincioşii încât nimeni nu vorbeşte urât despre ei? Aceştia nu sunt deloc creştini. După cum spunea şi Isus: „Vai de voi când toţi oamenii vă vor grăi de bine! Fiindcă tot aşa făceau părinţii lor cu prorocii mincinoşi!” (Luca 6:26). Lumea îi urăşte pe cei ce sunt creştini în adevăratul sens al cuvântului (vezi, de asemenea, Ioan 15:18-21; Gal. 4:29; 2 Tim. 3:12; 1 Ioan 3:13-14).

Sare şi lumină

După ce i-a asigurat pe ucenicii supuşi că se aflau într-adevăr printre cei transformaţi şi binecuvântaţi care erau destinaţi să moştenească Împărăţia cerurilor, Isus a adus în discuţie şi un avertisment. Spre deosebire de mulţi predicatori moderni care îşi asigură în mod continuu „caprele“ că nu îşi pot pierde mântuirea pe care se presupune că o au deja, Isus Şi-a iubit ucenicii suficient de mult încât să îi atenţioneze că pot ieşi din categoria celor binecuvântaţi.

„Voi sunteţi sarea pământului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic decât să fie lepădată afară, şi călcată în picioare de oameni. Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă. Şi oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri” (Mat. 5:13-16).

Observă că Isus nu i-a îndemnat pe ucenici să devină lumină sau să devină sare. El a spus (metaforic) că deja erau sare şi i-a îndemnat să rămână sare. El a spus (metaforic) că deja erau lumină şi i-a îndemnat să nu îşi ascundă lumina, ci să continue să lumineze. Cât de mult diferă această perspectivă de multele predici prin care „creştinilor“ li se spune că trebuie să devină sare şi lumină. Dacă oamenii nu sunt deja sare şi lumină, atunci nu sunt ucenicii lui Hristos. Nu se numără printre cei binecuvântaţi. Nu vor merge în cer.

Pe vremea lui Isus, sarea se folosea în special pentru conservarea cărnii. În calitate de ucenici ai lui Hristos, noi suntem cei care împiedică această lume să devină complet mucegăită şi coruptă. Dar dacă prin comportamentul nostru devenim ca ea, cu adevărat „nu mai suntem buni de nimic“ (vers. 13). Isus i-a avertizat pe cei binecuvântaţi să-şi păstreze gustul, conservându-şi astfel caracteristicile unice. Ei trebuie să se diferenţieze de restul lumii din jurul lor, altfel îşi vor pierde gustul şi vor merita să fie „aruncaţi afară şi călcaţi în picioare de oameni“. Acesta este unul din multe alte avertismente clare din Noul Testament adresate credincioşilor autentici împotriva întoarcerii la vechile obiceiuri. Dacă sarea este într-adevăr sare, atunci va săra. În acelaşi fel, urmaşii lui Hristos se comportă ca atare, altfel nu sunt urmaşi ai Lui, chiar dacă au fost odată.

Cei care Îl urmează cu adevărat pe Hristos sunt, de asemenea, lumina lumii. Lumina luminează întotdeauna. Dacă nu luminează, nu este lumină. În această analogie lumina reprezintă faptele noastre bune (vezi Mat. 5:16). Isus nu îi îndemna pe cei care nu făceau fapte bune să facă şi ei câteva, ci îi încuraja pe cei care făceau fapte bune să nu îşi ascundă bunătatea de ceilalţi. Procedând astfel, Îl glorificau pe Tatăl ceresc deoarece lucrarea Lui în ei era sursa bunătăţii lor. Vedem aici un echilibru frumos între lucrarea plină de har a lui Dumnezeu şi cooperarea noastră cu El; ambele sunt necesare pentru a fi sfinţi.

Relaţia dintre Lege şi urmaşii lui Hristos

Acum începem un nou paragraf, o secţiune pivot foarte importantă, o introducere la multe din ceea ce urma să spună Isus în continuarea predicii.

„Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi îmtâmplat toate lucrurile. Aşa că, oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci, şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor; dar oricine le va păzi, şi va învăţa pe alţii să le păzească, va fi chemat mare în Împărăţia cerurilor. Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (Mat. 5:17-20).

De vreme ce Isus i-a atenţionat pe cei care Îl ascultau că nu a venit să anuleze Legea, ci s-o împlinească, putem fi siguri că cel puţin unii din ei credeau acest lucru. Putem doar presupune de ce ar fi crezut aşa ceva. Poate datorită reproşurilor severe pe care le făcea fariseilor şi cărturarilor legalişti erau unii tentaţi să considere că abroga Legea şi Profeţii.

În ciuda acestui lucru, Isus dorea ca ucenicii Lui să înţeleagă că o asemenea presupunere era greşită. El era Cel care inspirase întregul Vechi Testament, de aceea în nici un caz nu avea să anuleze nimic din ceea ce spusese prin Moise şi Profeţi. Din contră, aşa cum a menţionat, va împlini Legea şi Profeţii.

Şi cum anume împlinea Legea şi Profeţii? Unii cred că Isus vorbea doar despre împlinirea prezicerilor mesianice. Deşi Isus a împlinit (sau va împlini) într-adevăr fiecare promisiune mesianică, El nu Se referea doar la aceasta. Contextul ne indică foarte clar că Se referea, de asemenea, la tot ce era scris în Lege şi Profeţi, până la „ultima iotă sau frântură de slovă “ (vers. 18) şi până la „cea mai mică dintre porunci“ (vers. 19).

Alţii presupun că Isus a vrut să spună ca va împlini Legea în sensul că îi va îndeplini cerinţele ei în contul nostru printr-o viaţă supusă şi prin moarte pe cruce (vezi Rom. 8:4). Dar, după cum ne arată şi contextul, nu S-a referit nici la acest lucru. Isus nu a menţionat nimic în versetul următor despre viaţa şi moartea Sa ca fiind punctul de referinţă pentru împlinirea Legii. Mai degrabă, în fraza următoare, El a afirmat că Legea îşi va păstra relevanţa cel puţin până când „nu vor trece cerul şi pământul“ şi până când „nu se vor fi întâmplat toate aceste lucruri“, puncte de referinţă ce transcend moartea Sa pe cruce. Apoi a declarat că atitudinea oamenilor faţă de Lege le va afecta chiar şi statutul pe care îl vor avea în Rai (vers. 19) şi că oamenii trebuie să se supună Legii chiar mai mult decât fariseii şi cărturarii, altfel nu vor intra în ceruri (vers. 20).

Evident, pe lângă împlinirea în contul nostru a profeţiilor mesianice, a tipurilor, nuanţelor şi a cerinţelor Legii, Isus Se gândea, de asemenea, la faptul că şi oamenii trebuiau să respecte şi să împlinească ceea ce spuneau profeţii. Într-un fel, Isus împlinea Legea prin revelarea adevărului lui Dumnezeu şi a scopului Său iniţial, aprobându-l, explicându-l pe deplin şi completând astfel ceea ce le lipsea oamenilor pentru a-l înţelege.[2] Cuvântul grec tradus în versetul 17 prin împlinire este, de asemenea, folosit în Noul Testament prin completare, încheiere, realizare şi îndeplinirea în întregime. Aceasta urmărea Isus să facă, conform celor patru fraze imediat următoare.

Nu, Isus nu a venit să anuleze, ci să împlinească Legea şi Profeţii, adică să le „completeze“. Atunci când vorbesc despre această parte a Predicii de pe Munte, de obicei le arăt oamenilor un pahar plin cu apă pe jumătate, pentru a ilustra revelaţia pe care a dat-o Dumnezeu prin Lege şi Profeţi. Isus nu a venit să anuleze Legea şi Profeţii, (şi în acest moment înclin paharul ca şi când aş vrea să îl golesc de conţinut); El vroia să completeze Legea şi Profeţii (moment în care iau o sticlă cu apă şi umplu paharul). Această exemplificare îi ajută pe oameni să înţeleagă mai bine ceea ce a vrut să spună Isus.

Importanţa împlinirii Legii

În ceeea ce priveşte poruncile cuprinse în Lege şi Profeţi, Isus nu putea fi mai convingător. El Se aştepta ca ucenicii să le împlinească. Ele erau la fel de valide ca întotdeauna. De fapt, de importanţa pe care le-o acordau depindea importanţa ce le va fi acordată lor în Rai: „Aşa că, oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci, şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor; dar oricine le va păzi, şi va învăţa pe alţii să le păzească, va fi chemat mare în Împărăţia cerurilor“ (Mat. 5:19).

Apoi urmează versetul 20: „Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor“.

Observă că aceasta nu este o idee nouă, ci o afirmaţie concluzivă legată de versetele anterioare prin conjuncţia „căci“. Cât de importantă este respectarea poruncilor? Trebuie să le împlinim mai bine decât cărturarii şi fariseii pentru a putea intra în Împărăţia cerurilor. Vedem din nou că Isus nu Se îndepărta de la tema principală – Numai cei sfinţi vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.

Pentru a nu-L contrazice pe Isus, ucenicizatorul autentic nu ar trebui să asigure pe nimeni că este mântuit, dacă neprihănirea celui în cauză nu o depăşeşte pe cea a fariseilor şi a cărturarilor.

Despre ce fel de neprihănire vorbea Isus?

Când a afirmat Isus că neprihănirea noastră trebuie să depăşească neprihănirea fariseilor şi a cărturarilor, oare nu cumva făcea referire la neprihănirea legalistă care ni se atribuie ca un dar gratuit?

Nu, nu la asta Se referea şi avem un motiv întemeiat să spunem acest lucru. În primul rând, contextul nu susţine această interpretare. Înainte şi după această afirmaţie (şi în întreaga Predică de pe Munte), Isus vorbeşte despre împlinirea poruncilor, adică a trăi o viaţă neprihănită. Cea mai naturală interpretare a cuvintelor Sale este aceea că trebuie să trăim mult mai sfânt decât fariseii şi cărturarii. Ar fi absurd să credem că Isus îi raporta pe fariseii şi cărturarii la un standard pe care nu îl impunea şi propriilor ucenici. Câtă nebunie să credem că Isus îi va condamna pe farisei şi pe cărturari pentru păcatele lor, şi că pe ucenici nu îi va condamna doar pentru că ei au rostit „rugăciunea pentru mântuire“.[3]

Problema noastră este că nu vrem să acceptăm înţelesul evident al acestui verset, deoarece ne sună legalist. Însă cea mai mare problemă este aceea că nu înţelegem corelaţia inseparabilă dintre neprihănirea atribuită şi cea practică. Totuşi, apostolul Ioan a înţeles-o. Acesta a scris: „Copilaşilor, nimeni să nu vă înşele! Cine trăieşte în neprihănire, este neprihănit“ (1 Ioan 3:7). De asemenea, nu înţelegem nici legătura dintre naşterea din nou şi neprihănirea practică despre care a vorbit Ioan: „Dacă ştiţi că El este neprihănit, să ştiţi şi că oricine trăieşte în neprihănire este născut din El“ (1 Ioan 2:29).

Isus ar fi putut adăuga următoarele la afirmaţia din 5:20: „Şi dacă vă pocăiţi, dacă sunteţi născuţi din nou cu adevărat şi primiţi darul gratuit al neprihănirii printr-o credinţă constantă, neprihănirea voastră practică o va întrece pe cea a fariseilor şi a cărturarilor, deoarece cooperaţi cu puterea Duhului Meu Sfânt care este în voi“.

Cum putem fi mai sfinţi decât cărturarii şi fariseii

Întrebarea pe care ne-o punem în mod natural ca reacţie la afirmaţia lui Isus din 5:20 este aceasta: cât de neprihăniţi erau mai exact fariseii şi cărturarii? Răspunsul este: nu prea mult.

Cu altă ocazie, Isus S-a referit la ei ca la „morminte văruite, care, pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de orice fel de necurăţenie“ (Mat. 23:27). Adică, la suprafaţă păreau exemplar de neprihăniţi, dar în interior erau plini de răutate. Se descurcau de minune să păstreze litera legii, dar îi ignorau spiritul, deformând sau chiar alterând poruncile lui Dumnezeu pentru a se justifica pe ei înşişi.

De fapt, în continuarea Predicii de pe Munte, Isus Se focalizează în mare parte pe această greşeală fundamentală pe care o făceau fariseii şi cărturarii. Vedem că a citat mai multe porunci cunoscute ale lui Dumnezeu şi, după ce le-a citat, a scos la iveală diferenţa dintre litera şi spiritul fiecărei legi. Făcând acest lucru, a expus în mod repetat ipocrizia fariseilor şi cărturarilor şi a descoperit aşteptările reale pe care le are de la ucenicii Lui.

Isus a început fiecare exemplu cu cuvintele „aţi auzit“. El Se adresa oamenilor care probabil nu citiseră niciodată în viaţa lor, doar îi auziseră pe farisei şi cărturari citind în sinagogi pergamentele ce conţineau Vechiul Testament. Am putea spune că cei ce Îl ascultau fuseseră tot timpul supuşi unei învăţături false, întrucât nu auziseră decât comentariile deformate ale fariseilor şi cărturarilor pe marginea Cuvântului lui Dumnezeu şi nu observaseră decât vieţile lor nesfinte.

Iubiţi-vă unii pe alţii, nu cum fac fariseii şi cărturarii

Folosind ca punct de referinţă cea de a şasea poruncă, Isus a început să îi învăţe pe ucenici aşteptările pe care le are Dumnezeu de la ei, expunând în acelaşi timp ipocrizia fariseilor şi a cărturarilor:

„Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: «Să nu ucizi; oricine va ucide, va cădea sub pedeapsa judecăţii.» Dar Eu vă spun că orişicine se mânie pe fratele său, va cădea sub pedeapsa judecăţii; şi oricine va zice fratelui său: «Prostule!» va cădea sub pedeapsa Soborului; iar oricine-i va zice «Nebunule!», va cădea sub pedeapsa focului gheenei. Aşa că, dacă îţi aduci darul la altar, şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo înaintea altarului, şi du-te întâi de împacă-te cu fratele tău; apoi vino de adu-ţi darul. Caută de te împacă degrabă cu pârâşul tău, câtă vreme eşti cu el pe drum; ca nu cumva pârâşul să te dea pe mâna judecătorului, judecătorul să te dea pe mâna temnicerului, şi să fii aruncat în temniţă. Adevărat îţi spun că nu vei ieşi de acolo până nu vei plăti cel din urmă bănuţ“ (Mat. 5:21-26).

În primul rând, remarcă că Isus atrăgea atenţia asupra unui lucru care putea duce o persoană în Iad. Aceasta era tema principală – numai cei sfinţi vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Citând cea de a şasea poruncă, cărturarii şi fariseii predicau împotriva uciderii, avertizându-i de fapt că omorul te poate aduce în faţa tribunalului. Totuşi, Isus dorea ca ucenicii Lui să ştie ceea ce fariseii şi cărturarii nu păreau să conştientizeze – existau infracţiuni mult mai „mici“ care îi puteau duce pe oameni la tribunal, la judecata lui Dumnezeu. Deoarece este atât de important să ne iubim unii pe alţii (cea de a doua mare poruncă), atunci când ne mâniem pe fratele nostru ne putem considera deja găsiţi vinovaţi în faţa curţii de judecată a lui Dumnezeu. Dacă ne exprimăm verbal mânia prin cuvinte răutăcioase, infracţiunea comisă este chiar mai gravă şi ar trebui să ne considerăm vinovaţi conform criteriilor curţii supremă a lui Dumnezeu. Şi dacă mergem mai departe, rostind cuvinte pline de ură şi scârbă faţă de un frate, suntem suficient de vinovaţi înaintea lui Dumnezeu încât să fim aruncaţi în Iad![4] Atât este de grav!

Relaţia noastră cu Dumnezeu este determinată de relaţia noastră cu fraţii noştrii. Dacă ne urâm fratele, aceasta dovedeşte că nu vom avea viaţa veşnică. Ioan a scris:

Oricine urăşte pe fratele său, este un ucigaş; şi ştiţi că nici un ucigaş n-are viaţa veşnică rămânând în el (1 Ioan 3:15).

Dacă zice cineva „Eu iubesc pe Dumnezeu“, şi urăşte pe fratele său, este un mincinos; căci cine nu iubeşte pe fratele său, pe care îl vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede (1 Ioan 4:20).

Cât de important este să ne iubim unii pe alţii şi, aşa cum ne-a poruncit Isus, să facem paşi spre împăcare dacă ne ofensăm unii pe alţii (vezi Mat. 18:15-17).

Isus a continuat:

„Aşa că, dacă îţi aduci darul la altar, şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo înaintea altarului, şi du-te întâi de împacă-te cu fratele tău; apoi vino de adu-ţi darul“ (Mat. 5:23-24).

Acest îndemn ne spune că dacă relaţia noastră cu fratele nostru nu este bună, atunci nici relaţia noastră cu Dumnezeu nu este. Fariseii se făceau vinovaţi de accentuarea lucrurilor care erau nesemnificative şi minimalizarea celor care aveau o importanţă majoră, „strecurând ţânţarul şi înghiţind cămila“, după cum a spus Isus (vezi Mat. 23:23-24). Ei subliniau importanţa zeciuielii şi a darurilor, dar neglijeau ceea ce era mult mai important, cea de a doua mare poruncă, să se iubească unii pe alţii. Cât de ipocrit este să îţi aduci ofranda, pentru a-ţi arăta dragostea presupusă faţă de Dumnezeu, în timp ce încalci cea de a doua mare poruncă a Sa! Împotriva acestui lucru vorbea Isus.

Tot referitor la stricteţea justiţiei lui Dumnezeu, Isus a continuat:

„Caută de te împacă degrabă cu pârâşul tău, câtă vreme eşti cu el pe drum; ca nu cumva pârâşul să te dea pe mâna judecătorului, judecătorul să te dea pe mâna temnicerului, şi să fii aruncat în temniţă. Adevărat îţi spun că nu vei ieşi de acolo până nu vei plăti cel din urmă bănuţ“ (Mat. 5:25-26).

Este mai bine să stăm departe de curtea de justiţie a lui Dumnezeu, trăind pe cât posibil în pace cu fraţii noştrii. Dacă un frate sau o soră se supără pe noi, iar noi refuzăm cu încăpăţânare să încercăm să ne împăcăm „în drum spre tribunal“, adică în timpul călătoriei noastre pe acest pământ, vom regreta cu siguranţă când vom sta înaintea lui Dumnezeu. Ceea ce a spus Isus în acest pasaj este asemănător cu avertizmentul pe care l-a dat referitor la imitarea slujitorului neîndurător din Matei 18:23-35. Slujitorul acesta care fusese iertat dar căruia, deoarece refuzase să ierte, i se restaurase datoria, a fost dat pe mâna chinuitorilor „până va plăti tot ce datora“ (Mat. 18:34). Tot aşa ne avertizează şi Isus să fim conştienţi de consecinţele teribile şi eterne pe care le vom suporta dacă nu ne iubim fratele aşa cum Se aşteaptă Dumnezeu.

Fiţi puri din punct de vedere sexual, nu ca fariseii şi cărturarii

Al doilea exemplu despre felul în care fariseii şi cărturarii respectau litera legii, dar îi ignorau esenţa, constă în abordarea celei de a şaptea porunci. Isus Se aştepta ca ucenicii Săi să fie şi mai puri din puct de vedere sexual decât fariseii şi cărturarii:

„Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: «Să nu preacurveşti.» Dar Eu vă spun că orişicine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui. Dacă deci ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă. Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o şi leapădă-o de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă“ (Matt. 5:27-30).

Din nou, observă că Isus nu S-a îndepărtat de la tema principală – numai cei sfinţi vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. El i-a avertizat din nou despre Iad şi ce trebuie făcut să stea departe de el.

Fariseii şi cărturarii nu puteau ignora cea de a şaptea poruncă, aşa că se supuneau cu pioşenie, rămânând fideli soţiilor lor. Totuşi, în mintea lor se vedeau făcând dragoste cu alte femei. Le dezbrăcau mental pe femeile pe care le vedeau în piaţa publică. Inima lor era adulteră şi prin asta încălcau esenţa celei de a şaptea porunci. Câţi din bisericile contemporane nu fac la fel?

Bineînţeles că Dumnezeu a intenţionat ca oamenii să fie complet puri din punct de vedere sexual. Evident, dacă este greşit să ai o relaţie sexuală cu soţia vecinului, este, de asemenea, greşit să meditezi la a întreţine relaţii sexuale cu ea. Isus nu a adăugat o lege mai strictă decât cea care fusese deja cerută de Legea lui Moise. Cele zece porunci conţineau clar interzicerea poftei: „Să nu pofteşti nevasta aproapelui tău“ (Ex. 20:17).

Era condamnat vreunul dintre cei din mulţime? Probabil că da. Ce trebuia să facă? Trebuia să se pocăiască imediat, aşa cum a afirmat Isus. Oricare ar fi preţul, oricât de mult ar costa, cei care poftesc în inima lor ar trebui să se oprească, deoarece cei care se lasă pradă poftelor vor ajunge în Iad.

Desigur, nici o persoană rezonabilă nu consideră că Isus a vrut să spună că cei care au o inimă adulteră ar trebui să îşi scoată ochiul sau să-şi taie mâna. O persoană adulteră care îşi scoate ochiul nu devine decât o persoană adulteră cu un singur ochi! Isus a subliniat în mod dramatic şi solemn importanţa împlinirii raţiunii celei de a şaptea porunci. Veşnicia ta depinde de ea.

Urmând exemplul lui Isus, ucenicizatorul autentic îşi va îndemna ucenicii să „taie“ orice lucru care îi determină să se împiedice. Dacă este televizorul, trebuie deconectat. Dacă este abonamentul la o revistă, trebuie anulat. Dacă este internetul, trebuie scos. Nici unul dintre aceste lucruri nu merită preţul Iadului şi, pentru că lucrătorul îşi iubeşte cu adevărat turma, acesta le va spune adevărul şi îi va avertiza, aşa cum a făcut Isus.

Un alt mod de a comite adulter

Următorul exemplu pe care îl dă Isus este destul de mult legat de cel anterior şi probabil acesta este şi motivul pentru care a fost menţionat imediat după. Subiectul este acesta: „Un alt lucru pe care fariseii îl fac şi care este echivalentul adulterului.“

„S-a zis iarăşi: «Oricine îşi va lăsa nevasta să îi dea o carte de despărţire.» Dar Eu vă spun că orişicine îşi va lăsa nevasta, afară numai de pricină de curvie, îi dă prilej să preacurvească; şi cine va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte“ (Mat. 5:31-32).

Iată un alt exemplu al felului în care fariseii şi cărturarii respectau litera legii dar îi încălcau conţinutul.

Haide să creionăm un fariseu din vremea lui Isus. Peste stradă de el trăieşte o femeie atrăgătoare pe care o pofteşte în inima lui. Flirtează cu ea de fiecare dată când o vede. Ea pare atrasă de el, iar dorinţa lui creşte. I-ar plăcea să o vadă dezbrăcată şi se gândeşte la ea în fanteziile lui sexuale. O, dacă ar putea-o avea!

Dar există o problemă. Este căsătorit şi la fel este şi ea, iar religia îi interzice adulterul. Nu vrea să încalce cea de a şaptea poruncă (chiar dacă a şi încălcat-o de fiecare dată când a poftit-o). Ce-ar putea face?

Există o soluţie! Dacă amândoi ar fi despărţiţi de partenerii actuali, el s-ar putea căsători cu amanta viselor lui! Dar este legal să divorţezi? Un coleg fariseu îi spune că Da! Este scris în scripturi. Deuteronom 24:1 spune ceva despre a-i da soţiei o carte de despărţire când divorţezi de ea. Divorţul trebuie să fie legal în anumite circumstanţe. Dar care sunt aceste circumstanţe? Citeşte atent ceea ce spune Dumnezeu:

Când cineva îşi va lua o nevastă şi se va însura cu ea, şi s-ar întâmpla ca ea să nu mai aibă trecere înaintea lui, pentru că a descoperit ceva ruşinos în ea, să-i scrie o carte de despărţire, şi, după ce-i va da-o în mînă, să-i dea drumul din casa lui“ (Deut. 24:1).

Aha! Poate deci divorţa de soţia sa dacă găseşte ceva ruşinos în ea! Şi există! Nu este la fel de atrăgătoare ca femeia de peste stradă! (Şi acest exemplu nu este prea departe de ceea ce se întâmpla. Conform lui Rabbi Hillel, cel care pe vremea lui Hristos a avut cea mai populară învăţătură referitoare la divorţ, un bărbat putea să divorţeze în mod legal de soţia sa dacă găsea pe cineva mai atrăgătoare, deoarece în ochii lui soţia sa devenea „neruşinată“. Rabbi Hillel spunea, de asemenea, că un bărbat putea să divorţeze de soţia lui şi dacă punea prea multă sare în mâncare, dacă vorbea cu alt bărbat sau dacă nu îi făcea un băiat.)

Deci, fariseul imoral divorţează legal de soţia lui, dându-i o carte de despărţire, şi se căsătoreşte repede cu femeia visurilor lui. Şi toate acestea fără să îşi atragă vreo vină, deoarece Legea lui Dumnezeu a fost respectată!

O Perspectivă diferită

Desigur, Dumnezeu vede lucrurile diferit. El nu a stipulat niciodată în ce anume consta „neruşinarea“ menţionată în Deuteronom 24:1-4 sau dacă era un motiv legitim de divorţ. De fapt, pasajul nu spune nimic referitor la divorţ şi la când este acesta îngăduit şi când nu. Conţine doar interzicerea ca o femeie divorţată de două ori sau o dată divorţată/o dată văduvă să se recăsătorească cu primul ei soţ. A spune că, pe baza acestui pasaj, trebuie să existe ceva „neruşinat“ în ochii lui Dumnezeu care să legitimeze divorţul, înseamnă a forţa înţelesul textului.

În orice caz, în ochii lui Dumnezeu bărbatul imaginar pe care l-am descris mai sus nu se deosebeşte de un preacurvar. El a încălcat cea de a şaptea poruncă. De fapt, este chiar mai vinovat decât un preacurvar, deoarece comite „dublu adulter“. Cum aşa? În primul rând, el personal a comis adulter. Isus a spus mai târziu: „oricine îşi lasă nevasta, afară de pricină de curvie, şi ia pe alta de nevastă, preacurveşte“ (Mat. 19:9).

În al doilea rând, pentru că soţia lui acum divorţată trebuie să îşi găsească un alt soţ ca să poată supravieţui. În ochii lui Dumnezeu fariseul nu a făcut altceva decât să îşi forţeze soţia să aibă relaţii sexuale cu un alt bărbat. Astfel, este vinovat că a determinat-o să preacurvească.[5] Isus a spus: „orişicine îşi va lăsa nevasta, afară numai de pricină de curvie, îi dă prilej să preacurvească“ (Mat. 5:32; subliniere personală).

Isus l-ar putea acuza pe fariseul nostru chiar de „triplu adulter“ dacă afirmaţia Lui „şi cine va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte“ (Mat. 5:32) implică faptul că Dumnezeu îl consideră responsabil şi pentru „adulterul“ comis de noul soţ al fostei sale soţii.[6]

Acesta era un subiect controversat pe vremea lui Isus, întrucât citim într-un alt loc că fariseii L-au întrebat: „oare este îngăduit unui bărbat să-şi lase nevasta pentru orice pricină?“ (Mat. 19:3). Întrebarea lor le dezvăluie gândurile inimii. Este clar că cel puţin unii dintre ei vroiau să creadă că divorţul era îngăduit pentru orice pricină.

Trebuie, de asemenea, să adaug cât de greşit este ca creştinii să ia aceste pasaje despre divorţ, să le interpreteze greşit şi să pună poveri mari pe copiii lui Dumnezeu. Isus nu vorbeşte despre cei care au divorţat pe vremea când trăiau încă în păcat şi care acum, găsind o persoană potrivită care Îl iubeşte, de asemenea, pe Hristos, doreşte să se căsătorească cu aceasta. Acest lucru nu este nici pe departe echivalentul adulterului. Şi dacă la aceasta Se referă Isus, va trebui să schimbăm Evanghelia, deoarece nu mai oferă iertare pentru toate păcatele păcătoşilor. Ar trebui să predicăm de acum încolo: „Isus a murit pentru tine şi dacă te pocăieşti şi crezi în El toate păcatele îţi vor fi iertate. Totuşi, dacă eşti divorţat, să nu te mai căsătoreşti niciodată, altfel vei trăi în adulter, iar Biblia spune că cei care comit adulter merg în Iad. De asemenea, dacă ai divorţat şi te-ai recăsătorit, înainte de a veni la Hristos trebuie să mai faci un păcat şi să divorţezi de actualul partener/actuala parteneră. Altfel, vei continua să trăieşti în adulter şi cei care comit adulter nu sunt mântuiţi“.[7] Aşa ne învaţă Evanghelia?[8]

Fiţi sinceri, nu ca fariseii şi cărturarii

Cel de al treilea exemplu dat de Isus referitor la comportamentul imoral şi la aplicarea greşită a Scripturii de către farisei şi cărturari este legat de porunca lui Dumnezeu de a spune adevărul. Cărturarii şi fariseii descoperiseră o cale foarte creativă de aminţi. Aflăm din Matei 23:16-22 că nu se considerau obligaţi să îşi îndeplinească promisiunea dacă jurau pe Templu, pe altar sau pe cer. Totuşi, dacă jurau pe aurul din Templu, pe darul de pe altar sau pe Dumnezeu care este în ceruri, erau obligaţi să îşi respecte promisiunea făcută! Această modalitate a adulţilor de a vedea lucrurile era asemănătoare cu convingerea unui copil că, dacă îşi ţine degetele încrucişate la spate, are voie să nu spună adevărul. Isus Se aşteaptă ca ucenicii Lui să spună adevărul.

„Aţi mai auzit iarăşi că s-a zis celor din vechime: «Să nu juri strâmb; ci să împlineşti faţă de Domnul jurămintele tale.» Dar Eu vă spun: Să nu juraţi nicidecum; nici pe cer, pentru că este scaunul de domnie al lui Dumnezeu; nici pe pământ, pentru că este aşternutul picioarelor Lui; nici pe Ierusalim, pentru că este cetatea marelui Împărat. Să nu juri nici pe capul tău, căci nu poţi face un singur păr alb sau negru. Felul vostru de vorbire să fie: «Da, da; nu, nu»; ce trece peste aceste cuvinte, vine de la cel rău“ (Matei 5:33-37).

Porunca iniţială a lui Dumnezeu referitoare la jurământ nu spunea nimic despre a face o promisiune jurând pe altceva. Dumnezeu a intenţionat ca oamenii Lui să spună întotdeauna adevărul, nemaifiind astfel nevoie să facă un jurământ.

Nu este nimic greşit în a face un jurământ. De fapt, jurămintele de supunere faţă de Dumnezeu sunt foarte bune. Mântuirea începe prin jurământul de a-L urma pe Isus. Dar când oamenii trebuie să jure pe ceva pentru a fi credibili în ochii celorlalţi, admit implicit că de obicei mint. Oamenii care spun întotdeauna adevărul nu trebuie să jure. Totuşi, biserica din zilele noastre este plină de mincinoşi, iar lucrătorii sunt de multe ori liderii în a-i decepţiona pe alţi şi în viclenii.

Ucenicizatorul autentic oferă un exemplu de corectitudine şi îşi învaţă ucenicii să spună întotdeauna adevărul. El ştie că Ioan a avertizat că toţi mincinoşii vor fi aruncaţi în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă (vezi Apoc. 21:8).

Nu vă răzbunaţi, cum fac fariseii şi cărturarii

Următorul aspect pe lista critică a lui Isus era pervertirea de către farisei a unui foarte bine cunoscut verset din Vechiul Testament. Am vorbit deja despre acest pasaj în capitolul despre interpretarea biblică.

„Aţi auzit că s-a zis: «Ochi pentru ochi, şi dinte pentru dinte.» Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. Orişicui vrea să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa. Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două. Celui ce-ţi cere, dă-i; şi nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute de la tine“ (Matei 5:38-42).

Legea lui Moise declara că atunci când o persoană era găsită la judecată vinovată că a pricinuit un rău unei alte persoane, pedeapsa acesteia trebuia să fie echivalentul răului pricinuit. Dacă ar fi scos dintele unei persoane, cinstit şi drept ar fi fost să i se scoată şi ei un dinte. Această poruncă era dată pentru a se asigura că tribunalul făcea dreptate în cazul ofenselor majore. Totuşi, încă o dată spun, fariseii şi cărturarii deformaseră această poruncă şi o transformaseră într-una care făcea din răzbunare o obligaţie sfântă. După câte se pare abordaseră o politică de „intoleranţă“, căutând răzbunarea chiar şi pentru lucruri mărunte.

Însă Dumnezeu a avut întotdeauna aşteptări mai mari de la copiii Săi. Răzbunarea era o atitudine pe care o interzisese explicit (vezi Deut. 32:35). Vechiul Testament ne învăţa că oamenii lui Dumnezeu ar trebui să manifeste bunătate faţă de duşmanii lor (vezi Ex. 23:4-5; Prov. 25:21-22). Isus a accentuat acest adevăr, spunându-le ucenicilor Săi să întoarcă şi celălalt obraz şi să meargă o milă în plus atunci când au de a face cu oameni răi. Când suntem nedreptăţiţi, Dumnezeu doreşte să fim plini de milă şi să întoarcem bine pentru rău.

Dar Isus Se aşteaptă să le permitem oamenilor să abuzeze de noi şi să ne ruineze vieţile dacă asta urmăresc? Este greşit să dăm în judecată un necredincios şi să ne căutăm dreptatea pentru o ilegalitate comisă împotriva noastră? Nu! Isus nu Se referea la dreptatea ce ni se cuvine în cazul unor nedreptăţi majore, ci la răzbunarea în cazul infracţiunilor mici. Observă că Isus nu a afirmat că ar trebui să ne punem capul pe tava celor care ne-au înjunghiat pe la spate. El nu a spus că ar trebui să le dăm oamenilor casa, dacă ne cer maşina. Isus ne-a spus doar să manifestăm multă toleranţă şi milă atunci când ne confruntăm zilnic cu ofense mici şi când suntem nevoiţi să intrăm în contact cu oameni egoişti. El doreşte să fim mai buni decât se aşteaptă cei egoişti şi să nu fim zgârciţi cu banii noştri, împrumutându-i şi dăruindu-i cu generozitate. Fariseii şi cărturarii nu se apropiau nici pe departe de acest standard.

De ce sunt creştinii practicanţi atât de uşor-ofensabili? De ce se mânie atât de repede în cazul unor ofense ce sunt de zece ori mai mici decât a fi pălmuit? Sunt aceşti oameni mântuiţi? Ucenicizatorul autentic oferă un exemplu prin care întoarce şi celălalt obraz şi îi învaţă şi pe ucenici să facă acelaşi lucru.

Nu vă urâţi duşmanii, cum fac fariseii şi cărturarii

În cele din urmă, Isus a enumerat încă o poruncă dată de Dumnezeu pe care fariseii şi cărturarii o răstălmăciseră pentru a o adapta inimilor lor pline de ură.

„Aţi auzit că s-a zis: «Să iubeşti pe aproapele tău, şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.» Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Dacă îi iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii? Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel? Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit“ (Mat. 5:43-48).

În Vechiul Testament Dumnezeu a spus: „Iubeşte-ţi aproapele“ (Lev. 19:18), însă fariseilor şi cărturarilor le-a convenit să-şi definească aproapele ca fiind doar aceia care îi iubeau. Oricine altcineva le era duşman şi, de vreme ce Dumnezeu a spus să ne iubim doar aproapele, nu ar trebui să fie nimic greşit în a ne urî duşmanii. Totuşi, după cum spunea Isus, Dumnezeu aştepta mai mult.

Isus va vorbi mai târziu, în pilda bunului samaritean, că ar trebui să considerăm fiecare persoană ca fiindu-ne aproapele.[9] Dumnezeu doreşte să îi iubim pe toţi, inclusiv pe duşmani. Acesta este standardul lui Dumnezeu pentru copii Săi, un standard pe care El Însuşi l-a trăit. El trimite soare şi ploaie peste holde nu numai pentru cei buni, ci şi pentru cei răi. Ar trebui să Îi urmăm şi noi exemplul, dând dovadă de bunătate faţă de cei care nu merită. Când procedăm în acest fel, dovedim că suntem „fii ai Tatălui nostru care este în ceruri“. Credincioşii născuţi într-adevăr din nou acţionează ca Tatăl lor.

Dragostea pe care Se aşteaptă Dumnezeu să o cultivăm nu constă în sentimente duioase sau aprobatoare faţă de cei care ne fac rău. El nu ne determină să spunem ceea ce nu este adevărat – că duşmanii noştri sunt oameni într-adevăr deosebiţi. Dar Se aşteaptă să fim plini de îndurare faţă de ei şi să facem paşi în acest sens, cel puţin prin a-i saluta şi a ne ruga pentru ei.

Observă că Isus subliniază odată în plus tema principală: Doar cei sfinţi vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. El le-a spus ucenicilor că, dacă îi iubeau doar pe cei ce îi iubeau, nu erau mai buni decât păgânii şi vameşii, două categorii de oameni despre care evreii credeau că vor merge în Iad.

Faceţi binele având motivaţii corecte, nu ca fariseii şi cărturarii

Nu numai că Isus Se aştepta ca urmaşii Lui să fie sfinţi, dar Se aştepta să fie sfinţi din motivaţii corecte. Este posibil să împlineşti poruncile lui Dumnezeu şi totuşi să nu fii plăcut înaintea Lui, dacă ascultarea ta porneşte din motivaţii greşite. Isus i-a condamnat pe farisei şi cărturari deoarece făceau fapte bune doar pentru a-i impresiona pe alţii (vezi Mat.23:5). El Se aşteaptă ca ucenicii Lui să fie diferiţi.

„Luaţi seama să nu vă îndepliniţi neprihănirea voastră înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de ei; altminteri, nu veţi avea răsplată de la Tatăl vostru care este în ceruri. Tu dar, când faci milostenie, nu suna cu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii, în sinagogi şi în uliţe, pentru ca să fie slăviţi de oameni. Adevărat vă spun, că şi-au luat răsplata. Ci tu, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta, pentru ca milostenia ta să fie făcută în ascuns.; şi Tatăl tău care vede în ascuns îţi va răsplăti“ (Matt. 6:1-4).

Isus Se aştepta ca urmaşii Lui să îi ajute pe cei săraci. Legea poruncea acest lucru (vezi Ex. 23:11; Lev. 19:10; 23:22; 25:35; Deut. 15:7-11), însă fariseii şi cărturarii o făceau în sunet de trompete, modul prin care îi chemau pe săracii să primească darurile lor generoase, oferite în public. Dar câţi creştini practicanţi nu dau nimic săracilor? Nici măcar nu au ajuns acolo încât să îşi poată analiza motivaţiile pentru care fac acte de binefacere. Dacă fariseii şi cărturarii erau motivaţi de egoism, care sunt motivaţiile creştinilor care ignoră problema săracilor? În acest aspect, depăşeşte neprihănirea lor pe cea a fariseilor şi a cărturarilor?

Aşa cum scria şi Pavel în 1 Corinteni 3:10-15, putem face lucruri bune având motivaţii greşite. Dacă motivaţiile noastre nu sunt pure, faptele noastre bune vor rămâne nerăsplătite. Pavel a scris că este posibil chiar să propovăduieşti Evanghelia din motive necinstite (vezi Fil. 1:15-17). Aşa cum a recomandat Isus, o modalitate bună de a ne asigura că dărnicia noastră are motivaţii corecte este aceea de a dărui pe cât posibil în secret, fără a şti stânga ce face dreapta. Lucrătorul ucenicizator îi învaţă pe ucenici să dea săracilor (dacă au posibilitatea) şi practică el însuşi, în tăcere, ceea ce propovăduieşte.

Rugăciunea şi postul să aibă motivaţii corecte

Isus Se aştepta, de asemenea, ca urmaşii Lui să se roage şi să postească şi să facă aceste lucruri nu pentru a fi văzuţi de oameni, ci pentru a fi plăcuţi înaintea Tatălui. Altfel, nu s-ar diferi cu nimic de fariseii şi cărturarii care se rugau şi posteau numai pentru a fi lăudaţi de oameni, o răsplată foarte temporară. Isus Şi-a îndemnat ucenicii:

„Când vă rugaţi, să nu fiţi ca făţarnicii, cărora le place să se roage stând în picioare în sinagogi şi la colţurile uliţelor, pentru ca să fie văzuţi de oameni. Adevărat vă spun, că şi-au luat răsplata. Ci tu, când te rogi, intră în odăiţa ta, încuie-ţi uşa, şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti.

Când postiţi, să nu vă luaţi o înfăţişare posomorâtă, ca făţarnicii, care îşi sluţesc feţele ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat vă spun, că şi-au luat răsplata. Ci tu, când posteşti, unge-ţi capul şi spală-ţi faţa, ca să te arăţi că posteşti nu oamenilor, ci Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti“ (Mat. 6:5-6; 16-18).

Câţi dintre creştinii practicanţi au o viaţă de rugăciune şi post inexistentă?[10] În acest aspect, am putea compara neprihănirea lor cu cea a fariseilor şi a cărturarilor care le practicau pe amândouă (chiar dacă din motive greşite)?

Paranteză referitoare la rugăciune şi iertare

În ceea ce priveşte rugăciunea, Isus a făcut o paranteză pentru a le da ucenicilor câteva indicaţii referitoare la cum ar trebui să se roage. Isus doreşte să ne rugăm într-un aşa mod încât să nu Îl insultăm pe Tatăl Său prin negarea a ceea ce El a revelat despre Sine. De exemplu, de vreme ce Dumnezeu ştie ceea ce ne trebuie înainte de a-I cere (El ştie totul), nu avem nici un motiv să repetăm fără rost aceleaşi rugăciuni:

„Când vă rugaţi, să nu bolborosiţi aceleaşi vorbe, ca păgânii, cărora li se pare că, dacă spun o mulţime de vorbe, vor fi ascultaţi. Să nu vă asemănaţi cu ei; căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi trebuinţă, mai înainte ca să-I cereţi voi“ (Mat. 6:7-8).

Într-adevăr, rugăciunile noastre vorbesc despre cât de bine Îl cunoaştem pe Dumnezeu. Cei care Îl cunosc aşa cum S-a revelat în Cuvântul Lui, se roagă ca voia Lui să se facă şi ca El să fie glorificat. Cea mai mare dorinţă a acestora este aceea de a fi sfinţi şi de a fi în totalitate plăcuţi înaintea Lui. Acest lucru este reflectat în modelul de rugăciune oferit de Isus, model pe care l-am numit Rugăciunea Domnului sau Tatăl Nostru, şi în instrucţiunile pe care le dă ucenicilor. Acest model ne descoperă aşteptările Sale în ceea ce priveşte priorităţile şi devotamentul nostru:[11]

„Iată dar cum trebuie să vă rugaţi: «Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău; vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi»“ (Mat. 6:9-11).

Cea mai mare grijă a ucenicilor lui Hristos ar trebui să fie aceea ca Numele lui Dumnezeu să fie glorificat, respectat, onorat şi sfinţit.

Desigur, cei care se roagă ca Numele lui Dumnezeu să fie sfinţit ar trebui să fie ei înşişi sfinţi, onorându-I Numele. Am fi ipocriţi dacă am acţiona contrar. Astfel, această rugăciune reflectă dorinţa noastră ca şi alţii să se supună lui Dumnezeu aşa cum am făcut noi.

Cea de a doua cerinţă a rugăciunii model este similară: „vie împărăţia Ta“. Ideea de o împărăţie implică faptul că există un Împărat care stăpâneşte peste împărăţia Sa. Ucenicul creştin tânjeşte după a-şi vedea Împăratul, Cel care îi conduce viaţa şi care stăpâneşte peste întregul pământ. O, ce bine ar fi ca toţi să îngenuncheze înaintea Împăratului Isus printr-o credinţă plină de ascultare!

Cea de a treia cerinţă rezultă din prima şi a doua: „facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ“. Cum am putea spune sincer o astfel de rugăciune fără a ne supune voii lui Dumnezeu în vieţile noastre? Ucenicul autentic doreşte să se facă voia lui Dumnezeu precum în cer, aşa şi pe pământ – perfectă şi deplină.

Sfinţirea Numelui lui Dumnezeu, facerea voii Lui şi venirea Împărăţiei Lui ar trebui să fie mai importante pentru noi decât „pâinea cea de toate zilele“. Această cerinţă, cea de a patra, este plasată pe acest loc cu un anumit scop. Prin el însuşi, modelul reflectă ordinea corectă a priorităţilor noastre şi nu face nici o referire la lăcomie. Ucenicii lui Hristos Îi slujesc lui Dumnezeu şi nu lui Mamona. Ei nu îşi concentrează atenţia pe a-şi strânge comori pe pământ.

Permite-mi să mai adaug că această a patra cerinţă pare să indice faptul că acest model de rugăciune ar trebui folosit zilnic, la începutul fiecărei zile.

Rugăciunea-model continuă

Păcătuiesc vreodată ucenicii lui Hristos? Se pare că uneori păcătuiesc, de vreme ce Isus i-a învăţat să îşi ceară iertare pentru păcatele lor.

„«…şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; şi nu ne duce în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău. Căci a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!» Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre. Dar dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre“ (Mat. 6:12-15).

Ucenicii lui Isus sunt conştienţi că neasculatarea lor Îl insultă pe Dumnezeu şi le este ruşine atunci când păcătuiesc. Ei doresc să li se îndepărteze pata şi, din fericire, Tatăl lor cel ceresc este dispus să îi ierte. Dar trebuie să îşi ceară iertare conform celei de a cincea cerinţă găsită în Rugăciunea Domnului.

Totuşi, iertarea lor este condiţionată de iertarea pe care o acordă ei altora. Deoarece li s-au iertat atât de multe, ei au obligaţia de a-i ierta pe toţi cei care le cer iertare (şi de a-i iubi şi de a încerca să se împace cu cei care nu îşi cer iertare). Dacă refuză să îi ierte, atunci nici Dumnezeu nu îi va ierta.

Cea de a şasea cerinţă reflectă, de asemenea, dorinţa ucenicului autentic de a fi sfânt: „şi nu ne duce în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău“. Atât de mult îşi doreşte ucenicul veritabil să fie sfânt, încât Îi cere lui Dumnezeu să nu îl pună în situaţii în care ar putea fi tentat, de teamă să nu cedeze. Mai mult, el Îi cere lui Dumnezeu să îl izbăvească de orice rău care l-ar putea încătuşa. Cu siguranţă că această rugăciune extraordinară merită să fie spusă la începutul fiecărei zile, înainte de a ne duce în mijlocul unei lumi rele şi pline de ispite.

Cei care Îl cunosc pe Dumnezeu înţeleg de ce toate aceste şase cerinţe ale rugăciunii specificate sunt recomandabile. Motivul este revelat în ultima parte a rugăciunii: „Căci [sau deoarece] a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci“ (Mat. 6:13). Dumnezeu este un Împărat măreţ care stăpâneşte peste Împărăţia în care noi Îi suntem slujitori. El este atotputernic şi nimeni nu ar trebui să îndrăznească să se împotrivească voii Sale. Toată gloria va fi a Lui pentru totdeauna. El este demn să Îi ne supunem.

Care este tema dominantă a rugăciunii Domnului? Sfinţenia. Ucenicii lui Hristos doresc ca Numele lui Dumnezeu să fie sfinţit, ca Împărăţia Lui să fie întemeiată pe pământ şi ca voia Lui să se împlinească în întregime peste tot pământul. Acest lucru este mai important pentru ei decât pâinea zilnică. Ei doresc să fie plăcuţi înaintea Lui şi, atunci când greşesc, doresc iertarea Lui. Deoarece sunt iertaţi, îi iartă şi ei pe ceilalţi. Ei tânjesc să fie complet sfinţi, până acolo încât doresc să evite ispitele, deoarece ispita măreşte şansa de a păcătui. Ucenicizatorul autentic îi învaţă pe ucenici aceste lucruri.

Ucenicul şi posesiunile materiale

Următorul subiect al predicii poate fi destul de deranjant pentru creştinii practicanţi al căror principal scop în viaţă este acela de a acumula din ce în ce mai multe bunuri materiale:

„Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina, şi unde le sapă şi le fură hoţii; ci strângeţi-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile şi rugina, şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură. Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră. Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină; dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric. Aşa că, dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mare trebuie să fie întunericul acesta! Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt, sau va ţine la unul şi va nesocoti pe celălalt: Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona“ (Mat. 6:19-24).

Isus a poruncit să nu ne strângem comori pe pământ. Ce este o „comoară“? Comorile literale sunt în mod normal păstrate în seifuri sau depozitate în alte locuri, fără să fie folosite în scopuri practice. Isus le-a definit ca fiind lucruri ce atrag moliile, rugina sau hoţii. Altfel spus: „neesenţiale“. Moliile mănâncă ceea ce se află prin colţurile dulapurilor şi nu este folosit. Rugina erodează ceea ce nu folosim prea des. Hoţii fură de cele mai multe ori lucruri de care oamenii nu au neapărat nevoie: obiecte de artă, bijuterii, aparaturi scumpe şi ceea ce poate fi amanetat.

Ucenicii autentici au renunţat la „posesiunile lor“ (vezi Luca 14:33). Ei sunt doar administratori ai banilor lui Dumnezeu, deci orice decizie de a cheltui banii este o decizie spirituală. Ceea ce facem cu banii noştri este o reflecţie a celui care ne coordonează viaţa. Când adunăm „comori“, strângând teancuri de bani şi cumpărând lucruri neimportante, dovedim că Isus nu este în control, deoarece, dacă ar fi, ar face lucruri mai semnificative cu banii pe care ni i-a încredinţat.

Care sunt aceste lucruri semnificative? Isus porunceşte să ne strângem comori în ceruri. Cum? În Evanghelia după Luca, ne spune: „Vindeţi ce aveţi şi daţi milostenie. Faceţi-vă rost de pungi, care nu se învechesc, o comoară nesecată în ceruri, unde nu se apropie hoţul, şi unde nu roade molia“ (Luca 12:33).

Făcând acte de binefacere ne strângem comori în ceruri. Isus ne spune să investim ceea ce se poate deprecia până acolo încât să îşi piardă valoare în ceea ce nu se va deprecia niciodată. Iată ce face ucenicizatorul autentic şi ce îi învaţă şi pe ucenici să facă.

Ochiul rău

Ce a vrut să spună Isus când a vorbit despre oameni cu ochiul sănătos ale căror trupuri sunt pline de lumină şi cei cu ochiul rău ale căror trupuri sunt pline de întuneric? Cuvintele Sale trebuie să aibă legătură cu banii şi lucrurile materiale, întrucât despre aceste lucruri vorbise înainte şi după aceste versete.

Cuvântul grec tradus cu „rău“ în 6:23 este acelasi cuvânt folosit şi în Matei 20:15 şi tradus în versiunea engleză prin „invidios“. Acolo citim despre un angajator care îi spune angajatului: „Sau eşti tu zgârcit şi invidios pentru că eu sunt generos?“ Evident, un ochi nu poate fi invidios în mod literal. De aceea, expresia „ochi invidios (sau rău)“ se referă la o persoană care este lacomă de avere. Aceasta ne ajută să înţelegem mai bine ce a vrut să spună Hristos în Matei 6:22 şi 23, versete ale căror context indică subiectul banilor. Persoana cu un ochi sănătos îl simbolizează pe cel ce permite luminii adevărului să intre. În acest fel, Îl slujeşte pe Dumnezeu şi adună comori nu pe pământ, ci în ceruri. Persoana care are un ochi rău împiedică lumina adevărului să intre, deoarece consideră că deja posedă adevărul, fiind astfel plin de întuneric şi trăind în minciună. Aceasta îşi strânge comori pe pământ. Ea consideră că scopul vieţii este autosatisfacerea. Dumnezeul ei sunt banii. Nu este orientată spre ceruri.

Ce înseamnă a avea drept dumnezeu banul? Înseamnă că banii deţin în inima ta locul pe care numai Dumnezeu are dreptul să îl ocupe. Banii îţi dirijează viaţa. Îţi consumă energia, gândurile, timpul. Ei sunt principala sursă de bucurie. Îi iubeşti.[12] De aceea a echivalat Pavel lăcomia cu idolatria, afirmând că nici un lacom de avere nu va moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (vezi Efes. 5:5; Col. 3:5-6).

Atât Dumnezeu cât şi banii vor să fie stăpânii vieţii noastre, iar Isus a spus că nu le putem sluji amândorura. Vedem din nou că Isus a rămas consecvent subiectului principal: Numai cei sfinţi vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. El a spus foarte clar că cei care sunt plini de întuneric, ai căror dumnezeu sunt banii şi care strâng comori pe pământ nu se află pe calea strâmtă care duce la viaţă.

Săracul lacom de avere

Nu numai este greşit să fim preocupaţi de posesiunile materiale, dacă acestea nu reprezintă obiecte luxoase. O persoană poate fi preocupată în mod greşit de lucrurile materiale chiar şi atunci când acestea reprezintă nevoi elementare. Isus a continuat:

„De aceea vă spun [adică bazat pe ceea ce tocmai am spus]: Nu vă îngrijoraţi de viaţa vostră, gândindu-vă ce veţi mânca, sau ce veţi bea; nici de trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decât hrana, şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea? Uitaţi-vă la păsările cerului: ele nici nu seamănă, nici nu seceră, şi nici nu strâng nimic în grânare; şi totuşi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele? Şi apoi, cine dintre voi, chiar îngrijorându-se, poate să adauge măcar un cot la înălţimea lui? Şi de ce vă îngrijoraţi de îmbrăcăminte? Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe câmp; ei nici nu torc, nici nu ţes; totuşi, vă spun că nici chiar Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din ei. Aşa că, dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba de pe câmp, care astăzi este, dar mâine va fi aruncată în cuptor, nu vă va îmbrăca El cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? Nu vă îngrijoraţi dar, zicând: «Ce vom mânca?» Sau: «Ce vom bea?» Sau: «Cu ce ne vom îmbrăca?» Fiindcă toate aceste lucruri Neamurile le caută. Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra. Nu vă îngrijoraţi dar de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei“ (Mat. 6:25-34).

Mulţi dintre cititorii acestei cărţi nu s-ar putea identifica în nici un fel cu oamenii cărora le vorbea Isus. Când a fost ultima dată când te ai îngrijorat că nu ai ce mânca, ce bea sau cu ce să te îmbraci? Totuşi, cuvintele lui Isus ni se aplică şi nouă. Dacă este greşit să fii preocupat de lucrurile esenţiale ale vieţii, cu cât mai greşit este să fii preocupat de lucrurile neesenţiale? Isus Se aştepta ca ucenicii Lui să se focalizeze pe căutarea a două lucruri: Împărăţia şi neprihănirea Lui. Atunci când creştinul practicant nu îşi permite să dea zeciuiala (poruncă a Vechiului Legământ, aş putea spune), dar îşi poate permite multe alte lucruri materiale neesenţiale, trăieşte acesta conform standardului lui Isus de a căuta mai întâi Împărăţia şi neprihănirea Lui? Răspunsul este evident.

Nu căutaţi greşelile altora

Următorul set de porunci dat de Isus urmaşilor Săi se referă la păcatul de a judeca şi de a căuta greşeli:

„Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura. De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău, şi nu te uiţi cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău? Sau, cum poţi zice fratelui tău: «Lasă-mă să scot paiul din ochiul tău», şi, când colo, tu ai o bârnă într-al tău? Făţarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău, şi atunci vei vedea desluşit să scoţi paiul din ochiul fratelui tău“ (Mat. 7:1-5).

Deşi în acest pasaj Isus nu i-a acuzat direct sau indirect pe farisei şi cărturari, ei erau cu siguranţă vinovaţi de acest păcat – Îi aduceau Lui învinuiri.

Ce anume a vrut Isus să spună prin acest avertizment împotriva judecării altora?

În primul rând, să analizăm ce nu a vrut să spună. Nu a vrut să spună că nu trebuie să discernem şi să facem delimitări fundamentale referitoarea la caracterul oamenilor ca urmare a observării acţiunilor acestora. Acest lucru este destul de clar. Imediat după această secţiune, Isus Îşi instruieşte ucenicii să nu arunce mărgăritare înaintea porcilor sau să dea câinilor lucruri sfinte (vezi 7:6). În mod evident vorbea despre anumite categorii de oameni la figurat, referindu-se la ei ca la porci şi câini, oameni care nu apreciează valoarea lucrurilor sfinte, a „perlelor“, care li se oferă. Aceştia sunt fără îndoială cei nemântuiţi. Şi evident, ca să împlinim această poruncă trebuie să judecăm dacă oamenii sunt porci sau câini.

Mai mult, Isus le-a spus pe scurt urmaşilor Săi cum îi pot judeca pe învăţătorii falşi, „lupi îmbrăcaţi în haine de oi“ (vezi 7:15), examinându-le roadele. Este clar că, pentru a ne supune instrucţiunilor lui Isus, trebuie să analizăm stilul de viaţă al oamenilor şi să judecăm.

La fel le-a spus şi Pavel credincioşilor corinteni:

Ci v-am scris să n-aveţi nici un fel de legături cu vreunul care, măcar că îşi zice „frate“, totuşi este curvar, sau lacom de bani, sau închinător la idoli, sau defăimător, sau beţiv, sau răpareţ; cu un astfel de om nu trebuie nici să mâncaţi (1 Cor. 5:11).

Pentru a împlini această indicaţie este nevoie să examinăm modul de viaţă al oamenilor şi să îi judecăm pe baza a ceea ce observăm.

Apostolul Ioan a spus, de asemenea, că putem face uşor deosebire între copiii Domnului şi copiii diavolului. Observându-le viaţa devine evident cine este mântuit şi cine nu (vezi 1 Ioan 3:10).

Astfel stând lucrurile, a descoperi caracterul omului prin examinarea acţiunilor sale şi a judeca dacă aparţine lui Dumnezeu sau diavolului nu este păcatul judecăţii asupra căruia atrăgea Isus atenţia. Atunci ce a vrut Isus să spună?

Observă că Isus vorbea despre a găsi greşelile mici, „paiele“, unui frate (remarcă că Isus a folosit cuvântul frate de trei ori în acest pasaj). Isus nu ne atenţiona să nu judecăm dacă oamenii sunt necredincioşi prin analizarea greşelilor evidente, aşa cum ne va învăţa chiar în această predică. Acestea sunt instrucţiuni despre cum ar trebui să îi trateze creştinii pe creştini. Nu ar trebui să îşi găsească greşeli mici unul altuia, cu atât mai mult cu cât ei înşişi sunt orbi faţă de greşelile personale mai mari. În acest caz sunt ipocriţi. Aşa cum a spus o dată Isus unei mulţimi de judecători ipocriţi: „Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea“ (Ioan 8:7).

Apostolul Iacov, a cărui epistolă este de multe ori o paralelă a predicii de pe munte, a scris, de asemenea: „Nu vă plângeţi unii împotriva altora, fraţilor, ca să nu fiţi judecaţi: iată că Judecătorul este chiar la uşă“ (Iacov 5:9). Poate că acest verset ne ajută să înţelegem ceva mai mult din lucrările asupra cărora a atras Isus atenţia – găsirea geşelilor fratelui credincios şi apoi răspândirea acestora, plângându-ne unii de alţii. Acesta este unul dintre cel mai des întâlnite păcate din biserică, iar cei care sunt vinovaţi se pun în poziţia periculoasă de a fi judecaţi. Când vorbim împotriva fratelui nostru credincios, arătându-le şi altora greşelile acestuia, încălcăm regula de aur, deoarece nu dorim să ne vorbească şi pe noi alţii de rău în absenţa noastră.

Putem să abordăm cu dragoste greşeala unui frate sau unei surori, dar numai când putem face acest lucru fără să fim ipocriţi, cu alte cuvinte convinşi că noi nu suntem vinovaţi (sau mai vinovaţi) de acelaşi păcat ca al celui/celei pe care îl/o confruntăm. Totuşi, este doar o pierdere de timp dacă facem acelaşi lucru cu un necredincios, care pare a fi vizat în versetul următor. Isus a spus:

„Să nu daţi câinilor lucrurile sfinte, şi să nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare, şi să se întoarcă să vă rupă“ (Mat. 7:6).

De asemenea, există un proverb care spune: „Nu mustra pe cel batjocoritor, ca să nu te urască; mustră pe cel înţelept, şi el te va iubi!“ (Prov. 9:8). Cu altă ocazie, Isus le-a spus ucenicilor să îşi scuture praful de pe picioare împotriva celor care resping Evanghelia. De îndată ce sunt identificaţi „câinii“, ca urmare a neaprecierii adevărului, Dumnezeu nu doreşte ca slujitorii Lui să îşi piardă vremea încercând să îi evanghelizeze, în timp ce altora nu li s-a dat încă această posibilitate.

Încurajarea la rugăciune

Ajungem în cele din urmă la ultima secţiune a predicii lui Isus. Aceasta începe cu câteva promisiuni care încurajează rugăciunea:

„Cereţi, şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide. Căci orişicine cere, capătă; cine caută, găseşte; şi celui ce bate, i se deschide. Cine este omul acela dintre voi, care, dacă-i cere fiul său o pâine, să-i dea o piatră? Sau, dacă-i cere un peşte, să-i dea un şarpe? Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru, care este în ceruri, va da lucruri bune celor ce I le cer!“ (Mat. 7:7-11).

„Aha!“ şi-ar putea spune cititorul nostru. „Iată o parte a Predicii de pe Munte care nu are nimic de a face cu sfinţenia.“

Depinde de ceea ce cerem, unde batem sau ce căutăm în rugăciune. Pentru că „flămânzim după neprihănire“, ar trebui să tânjim să împlinim tot ceea ce a poruncit Isus în predica Sa şi această dorinţă se reflectă cu siguranţă în rugăciunile noastre. De fapt, modelul rugăciunii pe care ni l-a oferit Isus în aceaşi predică era expresia dorinţei de a se face voia lui Dumnezeu şi de a fi sfinţi. În plus, versiunea lui Luca referitoare la promisiunile care însoţesc această rugăciune se sfârşeşte cu: „Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!“ (Luca 11:13). Se pare că Isus nu Se gândea neapărat la lucruri luxoase când ne-a promis „daruri bune“. În mintea Lui, Duhul Sfânt este un „dar bun“, deoarece El este Cel care ne face sfinţi şi care ne ajută să vestim Evanghelia care îi face şi pe alţii sfinţi.

Alte daruri bune sunt acelea care sunt după voia lui Dumnezeu. Este clar că Dumnezeu este mai preocupat de voia şi Împărăţia Lui şi deci ar trebui să ne aşteptăm ca rugăciunile care ne fac nefolositori pentru voia Împărăţiei lui Dumnezeu să rămână întotdeauna fără răspuns.

Declaraţie rezumativă

Ajungem acum la un verset care ar trebui considerat o declaraţie rezumativă practică a ceea ce a spus Isus până în acest punct. Mulţi comentatori pierd din vedere acest lucru, dar este important ca noi să nu facem la fel. Acest verset specific este în mod clar o afirmaţie rezumativă, având în vedere că începe cu deci. Este astfel legată de instrucţiunile anterioare, iar întrebarea este: „Cât din ceea ce a spus Isus sumarizează această afirmaţie?“ Haide să o citim şi să ne gândim:

„Toate deci câte doriţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; pentru că în aceasta este legea şi profeţii“ (Mat. 7:12, Traducere Literală Nouă).

Această afirmaţie nu poate fi doar un rezumat al celor câteva versete anterioare despre rugăciune; nu ar avea sens.

Aminteşte-ţi că mai devreme, în predica Lui, Isus a avertizat împotriva greşelii de a crede că a venit să strice Legea şi Prorocii (vezi Mat. 5:17). Din acel punct al predicii până în cel în care am ajuns noi acum, nu a făcut altceva decât să explice poruncile lui Dumnezeu cuprinse în Vechiul Testament. Astfel, El rezumă tot ceea ce a poruncit şi toate rezultate din Lege şi Proroci: „Toate deci câte doriţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; pentru că în aceasta este legea şi profeţii“ (7:12). Expresia „legea şi profeţii (prorocii)“ leagă tot ce a spus Isus începând cu Matei 5:17 până la 7:12.

În timp ce Isus începe să tragă concluzia la predica Sa, reiterează tema principală – Numai cei sfinţi vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu:

„Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi muţi sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o află“ (Mat. 7:13-14).

Evident că poarta şi calea înguste care duc la viaţă, pe care puţini o găsesc, este simbolul mântuirii. Poarta şi calea largi care duc la pierzare, drumul pe care îl aleg majoritatea, simbolizează condamnarea. Dacă tot ce a spus Isus anterior acestei afirmaţii are vreo semnificaţie, dacă predica are o progresie logică şi dacă Isus poseda suficientă inteligenţă în arta comunicării, atunci cea mai naturală interpretare ar fi aceea că drumul îngust este cel pe care Îl urmează pe Isus, împlinind poruncile Lui. Drumul larg ar fi direcţia opusă. Câţi dintre creştinii practicanţi se află pe calea strâmtă descrisă în această predică? Ucenicizatorul autentic se află sigur pe calea cea strâmtă şi îşi călăuzeşte ucenicii pe acelaşi drum.

Pentru unii creştini practicanţi este greu de înţeles de ce Isus nu a spus nimic despre credinţa sau încrederea în El în această predică în care vorbeşte atât de mult despre mântuire şi condamnare. Însă pentru cei care înţeleg corelaţia inseparabilă între credinţă şi comportament, această predică nu ridică nici o nelămurire. Cei care ascultă de Isus îşi dovedesc credinţa prin fapte. Cei care nu se supun Lui, nu cred că El este Fiul lui Dumnezeu. Nu numai mântuirea noastră este o dovadă a harului lui Dumnezeu faţă de noi, ci şi transformarea produsă în vieţile noastre. Sfinţenia noastră este însăşi sfinţenia Lui.

Cum să recunoaştem liderii religioşi falşi

În continuarea remărcilor concluzive, Isus a avertizat audienţa de prorocii mincinoşi care îi duc la pierzare pe cei ce nu au discernământ. Ei nu sunt cu adevărat copiii lui Dumnezeu, dar totuşi sunt deghizaţi ca aceştia. Toţi liderii şi învăţătorii mincinoşi intră în această categorie. Cum pot fi identificaţi?

„Păziţi-vă de prorocii mincinoşi. Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt nişte lupi răpitori. Îi veţi cunoaşte după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini, sau smochine din mărăcini? Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune. Orice pom care nu face roade bune, este tăiat şi aruncat în foc. Aşa că după roadle lor îi veţi cunoaşte. Nu orişicine-Mi zice: «Doamne, Doamne!» va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: «Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?» Atunci le voi spune curat: «Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelegea»“ (Mat. 7:15-23).

Clar, Isus arăta că învăţătorii mincinoşi sunt foarte vicleni. În exterior par foarte autentici. Îl pot numi pe Isus Domnul lor, pot profeţi, pot scoate demoni şi pot face minuni. Însă „haina de oaie“ maschează „lupul răpitor“. Nu fac parte dintre oi. Cum putem afla dacă sunt sinceri sau mincinoşi? Veridicitatea caracterului lor poate fi examinată în funcţie de „roadele lor“.

Care sunt roadele despre care vorbea Isus? Evident nu cele ale minunilor. Ci mai degrabă sunt roadele ascultării de tot ce a învăţat Isus. Cei care sunt autentici fac voia Tatălui. Cei care sunt mincinoşi „lucrează fărădelegea“ (7:23). Responsabilitatea noastră este aceea de a compara vieţile lor cu ceea ce a învăţat şi poruncit Isus.

În biserică abundă învăţători mincinoşi şi nu ar trebui să fim surprinşi, deoarece atât Isus, cât şi Pavel, ne-a prevenit că, întrucât se apropie sfârşitul veacului, ar trebui să ne aşteptăm la astfel de lucruri (vezi Mat. 24:11; 2 Tim. 4:3-4). Cei mai răspândiţi proroci falşi ai zilelor noastre sunt cei care propovăduiesc că Raiul îi aşteaptă şi pe cei ce nu sunt sfinţi. Aceştia sunt responsabili de condamnarea eternă a milioane de oameni. Despre ei John Wesley a scris:

Cât de îngrozitor este acest lucru! – când ambasadorii lui Dumnezeu se transformă în agenţi ai diavolului! – când ei, cei care sunt învestiţi să îi înveţe pe oameni calea spre Rai îi învaţă de fapt calea spre Iad… Dacă se va pune întrebarea: „Oare, cine a făcut…asta?“… eu voi răspunde: „zece mii de bărbaţi înţelepţi şi onorabili“; chiar şi toţi acei care, indiferent de denominaţie, îi încurajează să creadă că merg în Rai pe cei mândri, pe cei zemflemitori, pe cei imorali, pe iubitorii lumii, pe cei care aleargă după plăceri, pe cei nedrepţi sau nemiloşi, pe creaturile liniştite, indiferente, inofensive şi nevaloroase, pe cei care nu suferă nici un reproş de dragul neprihănirii. Aceştia sunt proroci falşi în cel mai propriu înţeles al cuvântului. Aceştia sun trădători atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de oameni… Ei populează în mod continuu împărăţia întunericului; şi când vor urma bietele suflete pe care le-au distrus, „din adâncuri, Iadul le va veni în întâmpinare!“[13]

Interesant, Wesley comenta specific despre învăţătorii falşi asupra cărora ne atrage Isus atenţia în Matei 7:15-23.

Observă că Isus a afirmat din nou în mod direct, contrar a ceea ce ne spun astăzi învăţătorii falşi, că cei care nu aduc roade bune vor fi aruncaţi în Iad (vezi 7:19). Mai mult, această afirmaţie se aplică nu numai învăţătorilor şi prorocilor, ci tuturor. Isus a spus: „Nu orişicine-Mi zice: «Doamne, Doamne!» va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri” (Mat. 7:21). Ceea ce este adevărat pentru proroci, este adevărat pentru toată lumea. Aceasta este tema principală abordată de Isus –Numai cei sfinţi vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Oamenii care nu ascultă de Isus sunt destinaţi Iadului.

Observă, de asemenea, conexiunea pe care a făcut-o Isus între interiorul şi exteriorul unei persoane. Copacii „buni“ produc roade bune. Copacii „răi“ nu pot produce roade bune. Sursa roadelor bune care ies la suprafaţă reprezintă natura acelei persoane. Prin harul Său, Dumnezeu a schimbat natura celor care au crezut cu adevărat în Isus.[14]

Un ultim avertisment şi rezumat

Isus Şi-a încheiat predica cu un ultim avertisment şi cu un exemplu rezumtiv. După cum bănuieşti, este o ilustraţie a mesajului Său – Numai cei sfinţi vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.

„De aceea, pe orişicine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care şi-a zidit casa pe stâncă. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în acasa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă. Însă orişicine aude aceste cuvinte ale Mele, şi nu le face, va fi asemănat cu un om nechibzuit care şi-a zidit casa pe nisip. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au izbit în casa aceea: ea s-a prăbuşit şi prăbuşirea i-a fost mare“ (Mat. 7:24- 27).

Ultima ilustraţie a lui Isus nu este o formulă pentru a avea „succes în viaţă“, aşa cum o folosesc unii. Contextul ne arată că nu dădea sfaturi despre cum să prosperi financiar în vremuri grele prin încrederea în promisiunile Lui. Acesta este rezumatul a tot ceea ce a spus Isus în Predica Sa de pe Munte. Cei care vor face ceea ce spune El sunt înţelepţi şi vor rezista până la capăt; nu trebuie să se teamă de mânia lui Dumnezeu atunci când se va dezlănţui. Cei care nu ascultă de El sunt nebuni care vor suferi mult, plătind „pedeapsa pierzării veşnice“ (2 Tes. 1:9).

Răspunsul la o întrebare

Nu este posibil ca Predica lui Isus de pe Munte să fi fost aplicabilă doar celor care Îl urmau şi care au trăit înainte de moartea şi învierea Lui? Nu este invalidată tema expusă în această predică de faptul că atunci se aflau sub Lege ca mijloc temporar de mântuire, în timp ce după moartea lui Isus pentru păcatele lor urmau să fie mântuiţi prin credinţă?

Această teorie este greşită. Nimeni nu a fost vreodată mântuit prin faptele sale. Mântuirea a fost întotdeauna prin credinţă, înainte şi pe parcursul Vechiului Legământ. Pavel argumentează în Romani 4 că atât Avraam (înainte de Vechiul Legământ), cât şi David (sub Vechiului Legământ) au fost mântuiţi prin credinţă, nu prin fapte.

Mai mult, era imposibil ca vreunul dintre ascultătorii lui Isus să fi putut fi mântuit prin fapte, deoarece cu toţii păcătuiseră şi erau lipsiţi de slava lui Dumnezeu (vezi Rom. 3:23). Numai harul lui Dumnezeu îi putea mântui şi numai prin credinţă se putea primi harul Lui.

Din nefericire, foarte mulţi oameni din biserica actuală privesc poruncile lui Isus ca neavând alt scop decât acela de a ne face să ne simţim vinovaţi pentru a vedea că este imposibil să primim mântuirea prin fapte. Acum că am „priceput mesajul“ şi că am fost mântuiţi prin credinţă, putem ignora majoritatea poruncilor Sale. Asta, bineînţeles, dacă nu vrem să îi „mântuim“ şi pe alţii. Atunci putem scoate din nou la înaintare poruncile pentru a le arăta şi altora cât de păcătoşi sunt, astfel încât să poată fi mântuiţi printr-o „credinţă“ fără fapte.

Totuşi, Isus nu le-a spus ucenicilor Săi: „Mergeţi în lume, faceţi ucenici şi asiguraţi-vă că sunt conştienţi că, odată ce s-au simţit vinovaţi şi au fost apoi mântuiţi prin credinţă, poruncile Mele şi-au atins scopul în viaţa lor.“ Din contră, El le-a zis: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile …Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit“ (Mat. 28:19-20; subliniere personală). Ucenicizatorul autentic acţionează ca atare.


[1] Interesant este faptul că versetul imediat următor din cartea lui Iacov este: „Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte?“ (Iacov 2:14).

[2] Acest lucru este valabil pentru ceea ce numim „aspectele ceremoniale ale Legii“, ca de altfel şi pentru „aspectele morale ale Legii“, deşi multe din explicaţiile Sale referitoare la Legea ceremonială aveau să fie înţelese pe deplin după învierea Sa, cu ajutorul Duhului Sfânt dat apostolilor. Astfel înţelegem de ce, conform Noului Legământ, nu mai este nevoie de sacrificarea animalelor – deoarece Isus era Mielul lui Dumnezeu. Nici nu mai împlinim legământul vechi referitor la ce fusese numit curat sau nu, întrucât Isus a declarat toate alimentele curate (vezi Marcu 7:19). Nu mai avem nevoie de mijlocirea unui mare preot uman, deoarece Isus este acum Marele Preot, ş.a.m.d. Totuşi, spre deoasebire de Legea ceremonială, nimic din ceea ce a spus sau a făcut Isus nu a alterat în vreun fel Legea morală, înainte sau după moartea şi învierea Lui. Din contră, Isus a explicat şi a validat legea morală a lui Dumnezeu, şi la fel au făcut şi apostolii după învierea Lui, inspiraţi de Duhul Sfânt. Aspectele morale ale Legii Mozaice sunt toate incluse în legea lui Hristos, legea Noului Legământ. De asemenea, nu uita că Isus le vorbea în acele zile iudeilor care erau sub Legea Mozaică. Astfel, cuvintele din Mat. 5:17-20 trebuie interpretate în lumina întregii revelaţii din Noul Testament.

[3] Mai mult, dacă Isus vorbea doar despre neprihănirea legală pe care o primim ca un dar în urma credinţei în El, de ce nu a făcut cel puţin o aluzie în acest sens? De ce să fi spus ceva ce putea fi atât de uşor interpretat greşit de oamenii neinstruiţi cărora li se adresa şi care nu ar fi ghicit niciodată că vorbea despre neprihănirea atribuită?

[4]Acest lucru se aplică relaţiilor cu fraţii şi surorile noastre în Hristos. Isus i-a numit nebuni pe anumiţi conducători religioşi (vezi Mat. 23:17) şi la fel ne spune şi Scriptura (vezi Prov. 1:7; 13:20).

[5] Desigur, dacă se recăsătoreşte, Dumnezeu nu o consideră vinovată de adulter; ea este doar victima păcatului soţului său. Altfel, nu există nici un motiv pentru care să poată fi considerată femeie adulteră.

[6] Dumnezeu nu îl va considera vinovat de adulter nici pe noul soţ al femeii. El face un lucru virtuos pentru că se căsătoreşte şi are grijă de o femeie divorţată. Totuşi, dacă un bărbat a încurajat o femeie să divorţeze de soţul său pentru a se putea căsători el cu ea, atunci va fi vinovat de adulter, şi probabil că acesta este păcatul pe care îl viza Isus în acest caz.

[7] Există însă şi alte situaţii care pot fi luate în calcul. De exemplu, femeia creştină al cărui soţ nemântuit divorţează de ea nu este deloc considerată vinovată de adulter dacă se căsătoreşte cu un bărbat creştin.

[8] Mai târziu, într-un alt capitol, vorbesc mai detaliat despre divorţ şi recăsătorire.

[9] Pentru a se putea dezvinovăţi, un învăţător al legii evreu I-a pus lui Isus întrebarea: „Cine este aproapele meu?“ Poţi fi sigur că se gândea deja că el deţinea răspunsul corect. Isus i-a răspuns prin povestea samariteanului, membrul unei rase pe care evreii o urau şi care s-a dovedit a fi aproapele unui evreu maltratat (vezi Luca 10:25-37).

[10] În continuare în această carte este inclus un întreg capitol despre post.

[11] Din nefericire, unii susţin că acesta nu este genul de rugăciune care trebuie practicat de creştini, deoarece nu este făcută „în Numele lui Isus“. Totuşi, aplicând această logică, ar trebui să concluzionăm că multe dintre rugăciunile apostolilor consemnate în cartea Fapte şi în Epistole nu au fost „rugăciuni creştine“.

[12] Cu altă ocazie, Isus a făcut aceaşi afirmaţie despre imposibilitatea de a sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona şi Luca ne spune: „Fariseii, care erau iubitori de bani, ascultau şi ei toate lucrurile acestea, şi îşi băteau joc de El“ (Luca 16:14). Deci, iată că încă o dată în Predica de pe Munte, Isus demaschează practicile şi învăţătura fariseilor.

[13] Lucrările lui John Wesley (The Works of John Wesley), (Baker: Grand Rapids, 1996), de John Wesley, retipărită în 1872, ediţia Wesleyan Methodist Book Room, London, pp. 441, 416.

[14] Nu mă pot abţine să nu profit de posibilitatea de a comenta, de asemenea, o expresie răspândită pe care o folosesc oamenii când încearcă să găsească scuze pentru păcatele altora: „Nu ştim ce este în inima lor.“ În contradicţie cu această afirmaţie, Isus a menţionat aici că ceea ce iese în exterior relevă ceea ce este în interior. Într-un alt loc spune: „Din prisosul inimii vorbeşte gura“ (Mat. 12:34). Când o persoană vorbeşte cuvinte de ură, aceasta dovedeşte că inima ei este plină de ură. Isus ne-a spus, de asemenea: „Căci dinăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia“ (Marcu 7:21-22). Când o persoană comite adulter, ştim ce este în inima ei: adulter.

FUNDAMENTELE CREDINŢEI

 

Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută (Evr. 11:6).

În calitate de creştini, credinţa noastră este construită pe fundaţia existenţei lui Dumnezeu şi a faptului că El Se raportează diferit la cei care Îl caută, faţă de cei care nu Îl caută. De îndată ce credem într-adevăr aceste două lucruri, începem să fim pe placul lui Dumnezeu, deoarece începem imediat să Îl căutăm. A-L căuta pe Dumnezeu implică (1) a învăţa care este voia Lui, (2) a ne supune Lui şi (3) a ne încrede în promisiunile Lui. Toate aceste trei componente ar trebui aplicate în umblarea noastră zilnică cu Dumnezeu.

Acest capitol se axează pe umblarea prin credinţă. Este păcat că mulţi oameni au dus credinţa la extreme nebiblice, accentuând în mod deosebit aspectul material al prosperităţii. Din acest motiv, unora le este teamă să abordeze în vreun fel acest subiect. Dar doar fiindcă unii s-au înecat în râu nu este un motiv suficient pentru a ne opri să bem apă. Putem păstra echilibrul biblic. Biblia are multe învăţături pentru noi referitor la acest subiect, iar Dumnezeu doreşte să ne exersăm încrederea în promisiunile pe care ni le-a făcut.

Isus a fost un exemplu de persoană care a avut încredere în Dumnezeu şi care S-a aşteptat de la ucenicii Lui să Îi urmeze modelul. În acelaşi fel, lucrătorul ucenicizator va face tot ce ţine de el pentru a oferi un exemplu de încredere în Dumnezeu şi îi va învăţa pe ucenici să se încreadă în promisiunile Lui. Această atitudine este extrem de importantă. Nu numai că este imposibil să fii pe placul lui Dumnezeu fără a avea credinţă, dar este imposibil să şi primim răspunsuri la rugăciunile noastre fără aceasta (vezi Mat. 21:22; Iacov 1:5-8). Scriptura ne învaţă clar că cei care se îndoiesc sunt privaţi de binecuvântările pe care le primesc credincioşii. Isus a spus „toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede“ (Marcu 9:23).

Definiţia credinţei

Definiţia biblică a credinţei se găseşte în Evrei 11:1:

Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.

Din această definiţie aflăm câteva caracteristici ale credinţei. În primul rând, cel care are credinţă posedă încrederea sau convingerea. Aceasta diferă de speranţă, deoarece credinţa este „o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite“. Speranţa lasă întotdeauna loc neîncrederii. Speranţa spune „poate“. De exemplu, aş putea spune „Sper din tot sufletul să plouă azi ca să nu mi se ofilească plantele din grădină“. Doresc să plouă, dar nu sunt sigur că va ploua. Credinţa, pe de altă parte, este întotdeauna încrezătoare, ea este „o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite“.

Adeseori, ceea ce oamenii numesc credinţă sau convingere nu are o temelie biblică. De exemplu, s-ar putea să privească norii întunecaţi de pe cer şi să spună „cred că va ploua“. Totuşi, nu sunt siguri dacă va ploua sau nu – doar se gândesc că este destul de probabil să plouă. Nu aceasta este credinţa biblică. Credinţa biblică nu implică nici o urmă de îndoială. Ea nu lasă loc pentru nimic altceva în afară de ceea ce a promis Dumnezeu.

Credinţa este o încredinţare puternică despre lucrurile care nu se văd

Definiţia din Evrei 11:1 afirmă, de asemenea, că credinţa este „o încredinţare puternică în lucrurile care nu se văd“. Astfel, dacă putem vedea sau pătrunde anumite lucruri cu ajutorul celor cinci simţuri fizice, nu este nevoie de credinţă. Să presupunem că cineva îţi spune chiar acum; „Din anumite motive pe care nu le pot explica, cred că ai o carte în mână“. Sigur vei condisera că persoana respectivă are ceva probleme şi îi vei răspunde: „Nu mai spune! Nu e nevoie să crezi că am o carte în mână deoarece se poate vedea cu ochiul liber că am o carte în mână“.

Credinţa se referă la lumea care nu se vede. De exemplu, cred că lângă mine se află un înger în timp ce scriu aceste cuvinte. Cum pot fi sigur? Am văzut vreun înger? Nu. Am simţit sau auzit vreun înger zburând prin preajmă? Nu. Dacă aş fi văzut, auzit sau simţit vreun înger nu ar mai fi fost nevoie să cred că lângă mine se află un înger – aş şti.

Atunci ce mă determină să fiu aşa sigur de prezenţa îngerului? Convingerea mea izvorăşte din promisiunile lui Dumnezeu. În Psalmul 34:7 El a promis: „Îngerul Domnului tăbărăşte în jurul celor ce se tem de El, şi-i scapă din primejdie“. Nu am nici o dovadă pentru ceea ce cred, alta decât Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta este credinţa biblică veritabilă – „încrederea neclintită despre lucrurile care nu se văd“. Lumea foloseşte adeseori expresia „A vedea înseamnă a crede“. Însă Împărăţiei lui Dumnezeu i se aplică reversul: „A crede înseamnă a vedea“.

Atunci când ne exersăm credinţa într-una din promisiunile lui Dumnezeu, ne confruntăm adeseori cu circumstanţe care încearcă să ne determine să ne îndoim sau trecem printr-o perioadă în care s-ar părea că Dumnezeu nu Îşi păstrează promisiunile datorită faptului că circumstanţele nu se schimbă. În aceste cazuri, trebuie să rezistăm pur şi simplu ispitelor, să perseverăm în credinţă şi să rămânem neclintiţi în inimile noastre că Dumnezeu Îşi respectă întotdeauna cuvântul. El nu poate minţi (vezi Tit 1:2).

Cum putem dobândi credinţa

Deoarece credinţa se bazează doar pe promisiunile lui Dumnezeu, există o singură sursă pentru credinţa biblică – Cuvântul lui Dumnezeu. Romani 10:17 spune: „Astfel, credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos“ (subliniere personală). Cuvântul lui Dumnezeu ne descoperă voia Lui. Numai atunci când cunoaştem voia lui Dumnezeu ne putem încrede în El.

Deci, dacă vrei să ai credinţă, trebuie să auzi (sau să citeşti) promisiunile lui Dumnezeu. Credinţa nu vine în urma faptului că te rogi şi posteşti pentru ea sau prin punerea mâinilor. Ea vine doar din auzirea Cuvântului lui Dumnezeu şi, odată auzit, trebuie, de asemenea, să şi iei decizia de a te încrede în el.

În afară de dobândirea ei, credinţa poate, de asemenea, deveni din ce în ce mai puternică. Biblia menţionează nivele diferite de credinţă – plecând de la credinţa cât un bob de muştar ce poate mişca munţii din loc. Credinţa creşte din ce în ce mai mult pe măsură ce este alimentată şi exersată, ca şi musculatura corpului. Ar trebui să continuăm să ne alimentăm credinţa prin meditarea la Cuvântul lui Dumnezeu. Ar trebui să o exersăm acţionând şi reacţionând la tot ceea ce îşi are fundamentul în Cuvântul lui Dumnezeu, inclusiv în momentele în care ne confruntăm cu probleme, cu îngrijorări şi temeri. Dumnezeu nu doreşte ca copiii Lui să se îngrijoreze în vreun fel, ci mai degrabă să se încreadă în El în orice situaţie (vezi Mat. 6:25-34; Fil. 4:6-8; 1 Pet. 5:7). Refuzul de a ne îngrijora este o modalitate prin care ne putem exersa credinţa.

Dacă ne încredem într-adevăr în cuvintele lui Dumnezeu, vom acţiona şi vorbi despre ele ca fiind adevărul. Dacă într-adevăr crezi că Isus este Fiul lui Dumnezeu, vei vorbi şi acţiona conform acestei credinţe. Dacă într-adevăr crezi că Dumnezeu doreşte să fii sănătos, vei acţiona şi vorbi conform credinţei tale. Biblia este plină de exemple de oameni care, în mijlocul circumstanţelor adverse, au acţionat pe baza credinţei lor în Dumnezeu şi au fost răsplătiţi cu minuni. Mai târziu în acest capitol, dar într-unul din capitolele viitoare, vom discuta despre vindecarea divină. (Vezi alte exemple în 2 Împ. 4:1-7; Marcu 5:25-34; Luca 19:1-10; şi Fapte 14:7-10.)

Credinţa izvorăşte din inimă

Credinţa biblică nu operează la nivelul minţii noastre, ci mai degrabă la cel al inimii noastre. Pavel a scris: „Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea“ (Rom. 10:10a). Isus a spus:

„Adevărat vă spun că, dacă va zice cineva muntelui acestuia: «Ridică-te şi aruncă-te în mare», şi dacă nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ce zice se va face, va avea lucrul cerut” (Marcu 11:23; subliniere personală).

Este destul de posibil să avem îndoieli în mintea noastră şi totuşi în inimă să avem credinţă şi să primim ceea ce Dumnezeu a promis. De fapt, de cele mai multe ori când ne străduim să credem promisiunile lui Dumnezeu, mintea noastră, influenţată de simţurile fizice şi de minciunile lui Satan, va fi atacată de îndoieli. În aceste momente avem nevoie să înlocuim temerile din mintea noastră cu promisiunile lui Dumnezeu şi să ne înarmăm cu credinţă neclintită.

Greşeli frecvente referitoare la credinţă

Uneori, când încercăm să ne exersăm credinţa în Dumnezeu, nu primim ceea ce dorim deoarece nu acţionăm conform Cuvântului lui Dumnezeu. Una dintre cele mai des întâlnite greşeli apare atunci când încercăm să credem ceva ce Dumnezeu nu a promis.

De exemplu, este biblic ca familiile să creadă că Dumnezeu le va da copii, deoarece se bazează pe una dintre promisiunile din Cuvântul lui Dumnezeu. Cunosc cupluri căsătorite cărora doctorul le-a spus că nu vor putea avea copii. Totuşi, ei au ales să se încreadă în Dumnezeu, bazându-se pe cele două promisiuni menţionate mai jos şi astăzi sunt părinţii şi au copii sănătoşi:

„Voi să slujiţi Domnului, Dumnezeului vostru, şi El vă va binecuvânta pâinea şi apele şi voi depărta boala din mijlocul tău. Nu va fi în ţara ta nici femeie care să-şi lepede copilul, nici femeie stearpă. Numărul zilelor tale îl voi face să fie deplin“ (Exod 23:25-26).

„Vei fi binecuvântat mai mult decât toate popoarele; şi la tine nu va fi nici bărbat, nici femeie stearpă, nici vită stearpă în turmele tale“ (Deut. 7:14).

Aceste promisiuni ar trebui să fie o încurajare pentru cuplurile ce nu au copii! Totuşi, înclinaţia de a crede că va fi în mod specific băiat sau fată este cu totul altceva. În Biblie nu există astfel de promisiuni care să ne spună în mod specific că putem alege sexul copilului nostru. Trebuie să rămânem în limitele Scripturii dacă vrem ca credinţa noastră să fie valabilă. Ne putem încrede în Dumnezeu doar pe baza lucrurile pe care ni le-a promis.

Să analizăm o promisiune din Cuvântul lui Dumnezeu şi să vedem în ce ne putem încrede pe baza acesteia:

Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos (1 Tes. 4:16).

Pe baza acestui pasaj biblic, putem crede că Isus va reveni cu siguranţă.

Şi totuşi, ne putem ruga cu convingerea că Isus va reveni mâine? Nu, deoarece nici acest pasaj şi nici altele nu ne promit acest lucru. De fapt, Isus a afirmat că nimeni nu ştie nici ziua, nici ora întoarcerii Sale. Desigur, ne-am putea ruga sperând că va reveni mâine, dar nimic nu ne garantează acest fapt. Atunci când ne rugăm cu credinţă, suntem convinşi că ceea ce ne rugăm se va întâmpla deoarece ne bazăm pe promisiunea lui Dumnezeu în acel aspect.

Tot pe baza acestui pasaj scriptural ne putem încrede în faptul că trupurile credincioşilor care au murit vor fi aduse la viaţă la întoarcerea lui Isus. Dar putem avea încredinţarea că aceia dintre noi care vor fi în viaţă la venirea lui Hristos vor primi trupuri renăscute în acelaşi moment în care le vor primi şi cei „morţi în Hristos“ sau poate chiar înaintea lor? Nu, deoarece Scriptura ne promite contrariul: „Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul“ (1 Tes 4:17). Astfel, nu există nici o posibilitate ca „cei morţi în Hristos“ să nu fie primii care să-şi primească trupurile reînviate la întoarcerea Lui. Dacă vrem să ne punem încrederea în Dumnezeu pentru orice lucru, trebuie să fim siguri că este voia lui Dumnezeu să primim ceea ce cerem. Voia lui Dumnezeu poate fi descoperită în mod obiectiv prin analizarea promisiunilor făcute de El în Biblie.

Credinţa funcţionează la fel şi în viaţa de zi cu zi. Ar fi o prostie din partea ta să crezi că voi veni să te vizitez mâine dacă nu ţi-aş promite mai întâi acest lucru.

Fără o promisiune pe care să se bazeze, credinţa nu este credinţă – este nebunie. Deci, înainte de a-i cere ceva lui Dumnezeu, pune-ţi mai întâi întrebarea: „Ce promisiune din Biblie îmi promite ceea ce doresc să cer?“ Dacă nu ai o promisiune pe care să te bazezi, credinţa ta nu are nici un fundament.

O a doua greşeală frecventă

Mulţi creştini încearcă să se încreadă în împlinirea uneia dintre promisiunile lui Dumnezeu în viaţa lor, fără a îndeplini toate condiţiile ce însoţesc acea promisiune. De exemplu, am auzit creştini citând din Psalmul 37 şi spunând: „Biblia spune că Domnul îmi va da tot ce-mi doreşte inima. Aceasta voi crede.“

Totuşi, Biblia nu spune doar că ne va da tot ce ne doreşte inima. Iată ce spune de fapt:

Nu te mânia pe cei răi, şi nu te uita cu jind la cei ce fac răul; căci sunt cosiţi iute ca iarba şi se vestejesc ca verdeaţa. Încrede-te în Domnul, şi fă binele; locuieşte în ţară, şi umblă în credincioşie. Domnul să-ţi fie desfătarea, şi El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima. Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, încrede-te în El, şi El va lucra (Ps. 37:1-5).

Trebuie împlinite mai multe condiţii dacă vrem să ne încredem în faptul că Dumnezeu ne va da tot ceea ce ne doreşte inima. De fapt, am numărat cel puţin opt condiţii în cazul promisiunii menţionate mai sus. Dacă nu îndeplinim aceste condiţii, nu avem nici un drept de a primi binecuvântarea promisă. Credinţa noastră nu are fundaţie.

Creştinilor le mai place să citeze promisiunea găsită în Filipeni 4:19: „Şi Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos“. Totuşi, există vreo condiţie pentru împlinirea acestei promisiuni? Categoric. Dacă examinăm contextul promisiunii găsite în Filipeni 4:19, vom vedea că nu este făcută tuturor credincioşilor. Mai degrabă este o promisiune făcută acelor creştini care ştiu să dăruiască la rândul lor. Pavel ştia că Dumnezeu va împlini toate nevoile filipenilor, deoarece aceştia tocmai îi trimiseseră un dar. Pentru că aceştia căutau mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu, aşa cum poruncise Isus, Dumnezeu avea să îngrijească de toate nevoile lor, aşa cum promisese Isus (vezi Mat. 6:33). Multe dintre promisiunile din Biblie referitoare la faptul că Dumnezeu ne va împlini nevoile noastre materiale depind de cât de darnici suntem noi.

Chiar nu avem nici un drept să considerăm că putem crede că Dumnezeu ne va purta de grijă dacă nu împlinim poruncile Sale referitoare la banii noştri. Sub Vechiul Legământ, Dumnezeu le-a spus oamenilor Lui că erau blestemaţi deoarece nu dădeau zeciuiala, dar le-a promis binecuvântări dacă, în ascultare de El, vor da zeciuială şi vor aduce jertfe (vezi Mal. 3:8-12).

Multe dintre binecuvântările promise în Biblie depind de ascultarea noastră faţă de Dumnezeu. De aceea, înainte de a ne strădui să ne încredem în Dumnezeu într-o anumită privinţă, ar trebui să ne întrebăm mai întâi: „Îndeplinesc toate condiţiile care însoţesc această promisiune?“

A treia greşeală frecventă

În Noul Testament Isus a stipulat o condiţie care se aplică ori de câte ori ne rugăm şi cerem ceva:

…„Aveţi credinţă în Dumnezeu! Adevărat vă spun că, dacă va zice cineva muntelui acestuia: «Ridică-te şi aruncă-te în mare», şi dacă nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ce zice se va face, va avea lucrul cerut. De aceea vă spun că, orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit şi-l veţi avea“ (Marcu 11:22-24; subliniere personală).

Condiţia pe care a stabilit-o Isus este aceea de a crede că am şi primit lucrurile pentru care ne-am rugat. Mulţi creştini încearcă în mod greşit să îşi exerseze credinţa, aşteptând să vadă mai întâi răspunsul la rugăciunea lor pentru a crede că au primit ceea ce au cerut. Aceştia consideră că vor primi şi nu că au primit deja.

Când Îi cerem lui Dumnezeu un lucru promis de El, trebuie să credem că am primit răspunsul la rugăciune când ne rugăm şi să începem să Îi mulţumim pentru că ne-a răspuns chiar atunci. Trebuie să credem că primim răspuns înainte de a-l vedea şi nu după ce l-am văzut. Cererile noastre ar trebui însoţite de mulţumiri, aşa cum a scris şi Pavel:

Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri (Fil. 4:6).

Aşa cum am menţionat anterior, dacă avem credinţă în inimă, cuvintele şi acţiunile noastre vor corespunde convingerilor noastre. Isus a spus: „Căci din prisosul inimii vorbeşte gura“ (Mat. 12:34).

Unii creştini fac greşeala de a cere în mod repetat acelaşi lucru, ceea ce relevă că nu cred că au primit încă ceea ce au cerut. Dacă avem convingerea că am primit deja ceea ce am cerut în rugăciune, nu avem nici un motiv să repetăm aceeaşi cerere. A cere de mai multe ori acelaşi lucru înseamnă a ne îndoi că Dumnezeu ne-a ascultat prima rugăciune.

Nu a cerut şi Isus de mai multe ori acelaşi lucru?

Atunci când S-a rugat în Grădina Gheţimani, Isus a cerut într-adevăr de trei ori acelaşi lucru (vezi Mat. 26:39-44). Însă nu uita că nu Se ruga prin credinţă conform voii revelate a lui Dumnezeu. De fapt, în timp ce S-a rugat de trei ori pentru a scăpa pe cât posibil de cruce, El ştia că cererea Sa era contrară voii lui Dumnezeu. De aceea S-a supus pe Sine Însuşi voii Tatălui Său de trei ori în aceeaşi rugăciune.

Aceeaşi rugăciune a lui Isus este, de asemenea, folosită în mod greşit drept model pentru toate rugăciunile, întrucât unii spun că ar trebui ca fiecare rugăciune să se încheie cu „Dacă este voia Ta“ sau „Totuşi, nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu“, conform exemplului lui Isus.

Trebuie însă să ne amintim încă o dată că Isus cerea un lucru despre care ştia că nu este conform voii lui Dumnezeu. A-I urma exemplul atunci când ne rugăm după voia Lui ar fi o greşeală şi o dovadă de lipsă de credinţă. De pildă, a ne ruga: „Doamne, îmi mărturisesc păcatele şi te rog să mă ierţi dacă este voia Ta“ ar implica faptul că s-ar putea să nu fie voia lui Dumnezeu să îmi ierte păcatele. Ştim, bineînţeles, că Biblia ne promite ca Dumnezeu ne va ierta când ne mărturisim păcatele (vezi 1 Ioan 1:9). Astfel, o asemenea rugăciune ar denota lipsă de încredere în voia revelată a lui Dumnezeu.

Isus nu Şi-a încheiat fiecare rugăciune cu aceste cuvinte: „Totuşi, nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu“. Există numai un singur exemplu al unei astfel de rugăciuni făcute de El şi anume aceea prin care S-a angajat să împlinească voia Tatălui Său, cunoscând suferinţele prin care trebuia să treacă datorită acesteia.

Pe de altă parte, dacă nu cunoaştem voia lui Dumnezeu într-o anumită situaţie deoarece El nu ne-a revelat-o încă, atunci este corect să încheiem rugăciunea cu cuvintele: „Dacă este voia Ta“. Iacov a scris:

Ascultaţi, acum, voi care ziceţi: „Astăzi sau mâine ne vom duce în cutare cetate, vom sta acolo un an, vom face negustorie, şi vom câştiga!“ Şi nu ştiţi ce va aduce ziua de mâine! Căci ce este viaţa voastră? Nu sunteţi decât un abur, care se arată puţintel, şi apoi piere. Voi, dimpotrivă, ar trebui să ziceţi: „Dacă va vrea Domnul, vom trăi şi vom face cutare sau cutare lucru.“ Pe când acum vă făliţi cu lăudăroşiile voastre! Orice laudă de felul acesta este rea (Iacov 4:13-16).

Ce ar trebui să facem în cazul în care ne-am bazat cerinţele pe promisiunea Lui şi am îndeplinit condiţiile aferente? Ar trebui să Îi mulţumim mereu lui Dumnezeu pentru răspunsul pe care credem că l-am şi primit, până la împlinirea acestuia. Numai prin credinţă şi răbdare vom moşteni promisiunile lui Dumnezeu (Evr. 6:12). Satan va încerca în mod sigur să ne înfrângă prin îndoieli, de aceea trebuie să conştientizăm că lupta se duce la nivelul minţii noastre. Atunci când suntem atacaţi de gânduri de îndoială, trebuie să le înlocuim pur şi simplu cu gânduri bazate pe promisiunile lui Dumnezeu şi să rostim cu credinţă Cuvântul lui Dumnezeu. Când facem acest lucru, Satan va pleca de la noi (vezi Iacov 4:7; 1 Pet. 5:8-9).

Un exemplu de credinţă în acţiune

Unul dintre exemplele biblice clasice de credinţă în acţiune este cel al lui Petru mergând pe apă. Să citim povestea lui şi să vedem ce putem învăţa din ea.

Îndată după aceea, Isus a silit pe ucenicii Săi să intre în corabie, şi să treacă înaintea Lui de partea cealaltă, până va da drumul noroadelor. După ce a dat drumul noroadelor, S-a suit pe munte să Se roage, singur la o parte. Se înoptase, şi El era singur acolo. În timpul acesta, corabia era învăluită de valuri în mijlocul mării; căci vântul era împotrivă. Când se îngâna ziua cu noaptea, Isus a venit la ei, umblând pe mare. Când L-au văzut ucenicii umblând pe mare, s-au înspăimântat, şi au zis: „Este o nălucă!“ Şi de frică au ţipat. Isus le-a zis îndată: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!“ „Doamne“, I-a răspuns Petru, „dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe ape.“ „Vino!“ i-a zis Isus. Petru s-a coborît din corabie, şi a început să umble pe ape ca să meargă la Isus. Dar, când a văzut că vântul era tare, s-a temut; şi fiindcă începea să se afunde, a strigat: „Doamne, scapă-mă!“ Îndată, Isus a întins mâna, l-a apucat, şi i-a zis: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?“ Şi după ce au intrat în corabie, a stat vântul. Cei ce erau în corabie, au venit de s-au închinat înaintea lui Isus şi I-au zis: „Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!“ (Mat. 14:22-33).

Faptul că ucenicii lui Isus mai fuseseră prinşi şi ceva mai devreme de o altă furtună violentă în timp ce erau pe Marea Galileii are o semnificaţie importantă (Mat. 8:23-27). În timpul acelui incident, Isus fusese cu ei şi, după ce liniştise furtuna certând-o, Şi-a certat apoi ucenici pentru lipsa lor de credinţă. Înainte de a se îmbarca, Isus le spusese că era voia Lui să treacă pe celălalt mal al lacului (vezi Marcu 4:35). Totuşi, când a început furtuna, au fost mult mai convinşi de circumstanţe, crezând chiar că vor muri. Isus Se aştepta cel puţin să nu le fie frică.

Însă, de această dată, Isus i-a trimis să treacă pe celălalt mal singuri. Cu siguranţă aşa fusese îndemnat de Duhul şi Dumnezeu ştia fără îndoială că se va isca un vânt puternic pe mare în noaptea aceea. Astfel, Domnul a permis o mică provocare a credinţei lor. Datorită acestor vânturi potrivnice, călătoria ce trebuia să dureze în mod normal câteva ore, a durat toată noaptea. Trebuie să îi apreciem pe ucenici pentru răbdarea lor, dar în acelaşi timp să ne întrebăm dacă a încercat vreunul dintre ei să aibă credinţa că vântul se va potoli, aşa cum o avusese Isus cu câteva zile mai devreme. Interesant este faptul că Evanghelia după Marcu consemnează că atunci când Isus a venit la ei mergând pe ape „voia să treacă pe lângă ei“ (Marcu 6:48). Intenţiona să îi lase să se confrunte singuri cu problema, în timp ce El trecea în mod miraculos pe lângă ei! Acest lucru pare să indice faptul că nu se rugau şi nici nu Îl căutau pe Dumnezeu. Mă întreb de câte ori Făcătorul de Minuni trece pe lângă noi în timp ce noi luptăm cu vâslele vieţii împotriva furtunilor cauzate de probleme.

Principiile credinţei

Isus a răspuns provocării lansate de Petru printr-un singur cuvânt: „Vino!“ Dacă Petru ar fi încercat să meargă pe ape înainte de a auzi acest cuvânt, s-ar fi scufundat instantaneu, întrucât nu ar fi avut nici o promisiune pe baza căreia să îşi fundamenteze credinţa. Ar fi coborât din barcă mai degrabă pe baza unei presupuneri, decât pe baza credinţei. În acelaşi fel, chiar şi după ce a rostit Isus acest cuvânt, oricare dintre ucenici care ar fi încercat să meargă pe ape s-ar fi afundat instantaneu, întrucât Isus făcuse această promisiune doar lui Petru. Nici unul dintre ei nu ar fi îndeplint condiţia promisiunii, întrucât nici unul dintre ei nu era Petru. Tot aşa, înainte de a încerca să ne încredem în promisiunile lui Dumnezeu, trebuie să ne asigurăm că acea promisiune ni se aplică nouă şi că îndeplinim condiţiile promisiunii.

Petru a coborât pe apă. Acesta a fost punctul în care s-a încrezut, deşi nu este nici o îndoială că cel care ţipa cu doar câteva secunde mai devreme de teama unei năluci avea şi acum îndoieli în minte, în timp ce făcea primii paşi pe apă. Însă pentru a trăi minunea, a trebuit să acţioneze pe baza credinţei. Dacă s-ar fi agăţat de catargul corabiei şi ar fi încercat cu degetul mare de la picior să vadă dacă apa îi va susţine greutatea, nu ar fi trăit niciodată acest miracol. Tot aşa, înainte de a primi înfăptuirea oricărui fel de miracol, trebuie să existe un moment în care să ne încredem pe deplin în promisiunea lui Dumnezeu şi să acţionăm conform acestei încrederi. Va exista întotdeauna un moment determinat în care credinţa noastră va fi testată. Uneori acea perioadă este scurtă; alteori este mai lungă. Dar vor exista perioade mai lungi în care va trebui să desconsiderăm mărturia simţurilor noastre şi să acţionăm pe baza Cuvântului lui Dumnezeu.

Petru a avansat bine la început. Dar pe măsură ce lua în calcul imposibilitatea acţiunii sale, văzând vântul şi valurile, a început să se teamă. Poate că s-a oprit din mers, fiindu-i teamă să mai facă vreun pas. Şi astfel, cel care trăise un miracol a început să se scufunde. Trebuie să perseverăm în credinţă odată ce am început un lucru, continuând să acţionăm pe baza ei. Continuă să avansezi.

Petru s-a scufundat pentru că s-a îndoit. Oamenilor nu le prea place să dea vina pe ei pentru lipsa lor de credinţă. Mai degrabă ar da vina pe Dumnezeu. Dar cum credem că ar fi reacţionat Isus dacă l-ar fi auzit pe Petru, ajuns teafăr în barcă, că le spunea celorlalţi ucenici: „A fost voia lui Dumnezeu să parcurg doar o parte din drumul spre Isus“?

Petru a eşuat deoarece i s-a făcut frică şi şi-a pierdut credinţa. Acestea sunt fapte concrete. Isus nu l-a condamnat, ci şi-a întins imediat mâna pentru a-i oferi lui Petru un punct stabil de care să se ţină. Şi l-a întrebat imediat de ce s-a îndoit. Petru nu a avut nici un motiv concret să se îndoiască, deoarece Cuvântul Fiului lui Dumnezeu este mai sigur decât orice altceva. Nici unul dintre noi nu are un motiv bine întemeiat pentru a se îndoi de Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a se teme sau îngrijora.

Scriptura este plină de victorii ce au reprezentat rezultatul credinţei şi de eşecuri ce au fost rezultatul îndoielilor. Iosua şi Caleb au intrat în stăpânirea Ţării Promise datorită credinţei lor, în timp ce majoritatea semenilor acestora au murit în pustie datorită faptului că s-au îndoit (Numeri 14:26-30). Ucenicilor lui Isus le-au fost împlinite nevoile în timpul cât au călătorit doi câte doi pentru a vesti Evanghelia (vezi Luca 22:35), dar o dată au eşuat să alunge un demon datorită necredinţei lor (vezi Matei 17:19-20). Mulţi s-au bucurat de vindecări miraculoase în timpul lucrării lui Hristos, în timp ce o bună parte dintre oamenii bolnavi din Nazaret, oraşul Său natal, au rămas la fel datorită necredinţei lor (vezi Marcu 6:5-6).

Ca fiecare dintre aceştia, şi eu personal am trăit propriile victorii şi eşecuri, în funcţie de credinţa sau îndoielile mele. Dar nu voi rămâne dezamăgit de eşecurile mele şi nu voi da vina pe Dumnezeu. Nu mă voi justifica pe mine însumi, condamnându-L pe El. Nu voi căuta să găsesc vreo explicaţie teologică complicată care să reinventeze voia clar revelată de Dumnezeu. Ştiu că este imposibil ca Dumnezeu să mintă. Aşa că atunci când eşuez, mă pocăiesc de necredinţa mea şi încep să păşesc din nou pe ape. Am observat că Isus mă iartă întotdeauna şi mă salvează de la înec!

Verdictul a fost dat: „Credincioşii primesc binecuvântări; cei ce se îndoiesc nu primesc!“ Ucenicizatorul autentic urmează modelul lui Isus. Este el însuşi plin de credinţă şi îşi îndeamnă ucenicii: „Aveţi credinţă în Dumnezeu!“ (Marcu 11:22).

Eclesiastul – Ce fac cand realizez ca viata este doar desertaciune si goana dupa vant?

Pentru deruta generală în care trăieşte lumea de azi, cred ca una dintre cele mai potrivite carti pe care ne‑o recomandă Biblia este cartea Eclesiastul, scrisă de Solomon.

Shakespeare a avut dreptate cand a spus ca „Lumea e o scenă, iar noi suntem actorii“. Fiecare generaţie îmbracă aceleaşi costume şi „se dă în spectacol“. Solomon a ştiut însă aceasta cu mult înaintea lui Shakespeare avand in vedere ca spune in Eclesiastul 1:9‑10. În orice epocă am trăi, cu orice filosofie ne‑am confrunta, avem din partea lui Dumnezeu un îndrumător potrivit.

Solomon a petrecut patruzeci de ani pe acoperişul lumii, plimbându‑se pe toate Everesturile ei ‑ bogăţie, faimă, dragoste, respect, înţelepciune. Totuşi, pe fiecare vârf de munte şi în ameţitoarele coborâri care le‑au urmat,Solomon a ajuns să‑şi dea seama că viaţa este goala, stearpă, fara sens daca lipseste Dumnezeu din ea.

Cartea Eclesiastul este ca o groapă fără fund si este foarte greu să vorbeşti despre ea. Este ca şi cum ai încerca să cuprinzi un vas mai mare într‑unul mai mic. Dumnezeu l‑a destinat pe Solomon să fie „cel mai înţelept dintre oameni“, 1 Împăraţi 3:5‑12. Cum să explice oamenii obişnuiti ca noi opera unui geniu? Ce şanse are cel obişnuit să‑l priceapă pe cel înţelept? Eclesiastul este cea mai bună veste pentru lumea aceasta, în care fiecare caută adevărul în felul lui personal. Este o carte pentru cel căruia îi place să gândească, iar Solomon este frate cu toţi cei frământaţi de întrebările fundamentale ale vieţii: Cine sunt? De unde vin şi încotro mă îndrept? Ce rost are viaţa? Eclesiastul este soluţia dată celui ce caută să grupeze toate aspectele aparent contradictorii ale vieţii într‑un tot unitar si coerent.

Solomon este cercetătorul si colecţionarul de experienţe personale care a dorit să adune într‑o carte toate răspunsurile posibile la întrebarea: Ce este viaţa şi pentru ce se merită să trăieşti?

Cel ce scrie cartea se prezintă ca: „Fiul lui David“, prin urmare, fiul unui tată de excepţie. David a fost, de departe, cel mai strălucit, în adevăratul sens al cuvântului, împărat al lui Israel. David a fost imparatul care a transformat Israelul dintr-o confederatie de triburi într-o naţiune adevărată. David a fost un adevarat geniu administrativ care a alcătuit structuri statale, rânduieli financiare şi unităţi militare temute de toate ţările din jur. Solomon a preluat de la David toate aceste moşteniri şi le-a propulsat la un nivel si mai inalt, făcând astfel din Israel obiectul invidiei generale din lumea de atunci.

Acest “fiu special al lui David“ a fost insa preferat tuturor celorlalţi şi închinat Domnului imediat după naştere, 2 Samuel 12:24-25.

David ştia că cei din familia mamei lui nu-l vor primi cu bunăvoinţă pe Solomon şi că nu va fi acceptat, pentru ca in Solomon, rudele lui vedeau progenitura ucigaşului care le îndoliase familia. Nu este de mirare că David “l-a încredinţat în mâinile proorocului Natan “, iar proorocul l-a alintat cu un nume extraordinar, “Iedidia” adică “iubitul Domnului“. Iar această situaţie l-a favorizat pe Solomon, pentru ca este una sa creşti in casa unui împărat, alta în casa unui preot şi cu totul altceva să creşti în casa unui profet!

Solomon a primit darul unei capacităţi supranaturale care l‑a făcut „cel mai înţelept“ dintre toţi pământenii care au trăit vreodată. Deşi, ca vârstă, a fost cel de-al zecelea băiat al lui David, Solomon a fost ales să fie urmaşul lui la domnie. Ca să fie clar că nu este vorba despre un favoritism care ar urmări să o răsplătească cumva pe BatŞeba pentru nenorocirea pe care i‑o provocase, David explică alegerea divină cu ocazia procesului de întronare, in 1 Cronici 28:1-10.

Ce ştim despre această înţelepciune deosebită a lui Solomon? Inţelepciunea lui nu a fost una raţională, ca a noastră a tuturor, ci revelaţională. Una este să ai o înţelepciune “dobândită“, şi cu totul alta să ai una “dăruită“ de Dumnezeu. Se pare că Dumnezeu i‑a dat lui Solomon acces la o cale de cunoaştere la care noi n‑avem acces. Fără să meargă la şcoală şi fără să experimenteze în mod personal, Solomon a fost în stare să le vorbească celor din jur despre lucruri nemaiînţelese până la el şi a adus Ierusalimul la un nivel de cultură şi inovaţii nemaiauzite în celelalte împărăţii, 1 Imparati 4:20-34. Faima înţelepciunii lui Solomon a deposit cu mult granitele Israelului si s‑a răspândit în toate ţările dimprejur.

Este evident că Solomon a scris Eclesiastul dupa perioada de apostazie de cadere spirituala, pentru că înainte de acest moment el nu experimentase toate lucrurile despre care mărturiseşte în carte. Data scrierii trebuie plasata, într‑o vreme de autoanaliză profundă şi de pocăinţă adevărată. Tradiţia evreiască spune că Solomon a scris cartea Cântarea Cântărilor în tinereţe, cartea Proverbelor la maturitate şi cartea Eclesiastul spre apusul vieţii, când a ajuns să fie copleşit de regrete pentru anii irosiţi în plăcerile lumii şi în idolatrie (1 Împăraţi 11).

Data cea mai probabilă a scrierii cartii este în preajma anului 935 î.Cr. si este lucrarea unui om care şi‑a petrecut o foarte mare parte a vieţii în „căutări“, Eclesiastul 1:12-13.

De ce a dorit Solomon să caute şi să cerceteze? Bineînţeles, pentru că dorea să găsească ceva deosebit. Dar ce anume? Ce i‑a lipsit celui care asa cum chiar el marturiseste, le‑a avut pe toate? Motivul căutărilor lui Solomon este mărturisit în insuficienta cunoaştere pe care a avut‑o cu privire la eternitate,Eclesiastul 3:10-11.

Eclesiastul este mărturia unui om care le avea pe toate şi le experimentase pe toate, dar care simţea o pornire nestăvilită către ceva imposibil de neglijat şi de satisfăcut cum este eternitatea fiinţei. Sufletul uman este însetat şi înfometat după o realitate care nu poate fi înlocuită cu „pâine şi cu apă“. Plăcerile trupului nu satură niciodata sufletul. Împlinirile pământeşti ne lasă pradă agoniei după realităţile veşniciei. Dacă totul se termină la mormânt, atunci viaţa aceasta este o doar farsă care nu merită trăită, râsul se va preface în plâns, iar veselia în bocet.

Dorinţa după eternitate este o problemă de creaţie. Aşa ne‑a făcut Dumnezeu să fim! Ne este foame pentru că există mâncare şi Dumnezeu a rânduit să nu putem trăi fără ea. Ne este sete pentru că există apă şi Dumnezeu a hotărât să nu putem trăi fără ea. În mod asemănător, Dumnezeu a pus în noi „gândul veşniciei“ pentru că veşnicia există şi Dumnezeu vrea ca noi să ne pregătim pentru ea. Eternitatea nu este opţională, ci obligatorie! Opţională este numai destinaţia în care vrem să ne‑o petrecem.

Cartea subliniază responsabilitatea pe care o au acţiunile noastre înaintea lui Dumnezeu, Creatorul nostru. Expresia „sub soare“ care apare frecvent în carte delimitează realitatea pe care o putem percepe noi cu mijloacele limitate care ne stau la dispoziţie.

Dumnezeu ne-a spus că nimeni nu‑l va depăşi vreodată pe Solomon în înţelepciune, aşa că vom face foarte bine dacă ne vom întoarce mereu la el şi la lucrurile pe care Dumnezeu a vrut să ni le spună si noua prin el. Destinatarii cărţii Eclesiastul suntem noi, iar concluzia cărţii, „Teme‑te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui“, este valabilă pentru toţi oamenii.

Eclesiastul pune împreună fragmente de filosofie omenească pentru a alcătui întregul unui mesaj dumnezeiesc. În măsura în care ne vom opri numai la anumite fragmente si vom scoate din context, vom fi tentaţi să ne întrebăm: „Ce caută astfel de afirmaţii în Biblie?“ În măsura în care vom reuşi să vedem însă „întregul“, vom înţelege că „drumurile înfundate“ sunt enumerate doar pentru a scoate în evidenţă singura ieşire posibilă din impas, singura cale către fericirea cea adevărată şi durabilă care este Dumnezeu.

Solomon vrea să ne pregătească pentru marea întâlnire cu Creatorul nostru din ziua judecăţii de apoi. El îşi foloseşte experienţa proprie şi experienţele altora pentru a ne arăta că, fără perspectiva veşniciei, viaţa este lipsită de valoare, de sens, de împlinire si de certitudine. Singura explicaţie a acestei situaţii este că suntem făcuţi de Dumnezeu pentru o altă existenţă, una pentru care trebuie să ne pregătim aici.

Studiul cartii Eclesiastul este o adevarata aventura care atunci cand o incepi te poarta spre descoperiri extraordinare cu privire la om si Creatorul Lui. In studiile urmatoare vom continua sa descoperim maretia revelatiilor date de Dumnezeu lui Solomon, iar prin el, noua.

Eclesiastul 1:111

Oamenii au atat de multe intrebari legate de viata incat nu stiu daca ar putea fi curpinse intr-o singura carte, pentru ca viata este o enigma. Pentru omul fara Dumnezeu viata este un mare semn de intrebare. Intrebari precum: De ce? Cum? Cine? Unde? Care?… sunt mereu in mintea lor. Realitatea mortii face ca aceasta viata sa fie zadarnica si nefolositoare daca nu ajungem la cunostinta lui Dumnezeu, singurul care poate da sens acestei vieti si raspunsurile pe care oamenii le cauta. Din pacate cei mai multi oameni au o filosofie de viata superficiala care ii tin in ignoranta, pana ajung la portile mortii.

Primul lucru pe care-l remarcăm în această introducere este că autorul preferă să nu se numească Solomon, ci „fiul lui david, împărat la Ierusalimului“. De câte ori cineva nu apare cu numele lui propriu în Biblie există o motivație serioasă. Oare de ce iși ascunde numele Solomon?

E posibil sa o faca dintr-o necesară „lepădare de sine“. Numele lui era cel mai cunoscut și invidiat nume din vremea aceea, iar oamenii de pretutindeni îl știau. În Eclesiastul, Solomon preferă să se numească, „fiul lui David, împărat al Ierusalimului“, avand șansa sa fie urmasul celui ce a fost numit “un om după inima lui Dumnezeu“ și să domnească la Ierusalim, cetatea aleasă de Creatorul cerurilor si al pamantului! Viata lui Solomon a cunoscut foarte multe urcusuri dar si coborari abrupte in ceea ce priveste moralitatea si spiritualitatea lui. Poate ca prin aceasta formulare el spune indirect: „Nu sunt mândru de ceea ce am făcut sub numele acela. Ar fi trebuit să știu mai bine, să fiu altfel și să nu fac multe din lucrurile pe care le-am făcut. Mi-e rușine de multe din faptele savarsite sub numele acela.“Nu putem sti cu exactitate motivul pentru care el a ales sa se prezinte astfel, dar cu siguranta a avut un motiv foarte serios.

Al doilea lucru pe care-l remarcăm în introducere este apariția întrebării fundamentale:

Ce folos are omul din toată truda pe care şi-o dă sub soare? Cu ce rămânem la sfarșit? Când viața ne scapă printre degete, imposibil de oprit, cu ce rămânem în mîna la fârșitul ei?

Din aceste prime versete pare ca scriitorul cartii este deprimat si frustrat de viata; viata este vazuta ca o obligatie, munca este fara pret, iar placerea fara sens. Insa pe masura ce continuam sa citim cartea, intelegem ca Solomon nu vorbeste despre zadarnicia vietii in general, ci doar a vietii fara Dumnezeu. Fara Dumnezeu, suma plusurilor si a minusurilor din viata este egala cu zero. Viata fara Dumnezeu este zadarnica, plina de frustrari si fara scop.

Cum se încadrează viaţa noastra trecatoare în contextul veşniciei şi ce importanţă are efemerul existenţei umane în confruntarea cu eternul? Eclesiastul se întreabă: Care este decorul și care sunt actorii? Este natura decorul și oamenii sunt actorii sau natura este actorul, iar oamenii sunt doar decorul trecător? Cine o valoare mai mare? Cine rămâne la urmă? Intrebari si framantari ale omului care cauta raspunsuri si intelesuri ale vietii si ale existentei umane.

Desi generatiile se succed una dupa alta, viata pe pamant isi continua ciclul, soarele rasare si apune zi de zi, vantul face un ciclu complet de la nord catre sud si inapoi, fluviile si raurile curg in mod constant catre mare, omenirea se framanta incontinuu si cu toate acestea nu este niciodata satisfacuta si toate par a fi monotone, plictisitoare si fara sens atata timp cat sunt privite din  perspectiva lumeasca.

Aceste cuvinte ale lui Solomon par sa vina din partea unui om fara Dumnezeu. Cativa dintre cei mai cunoscuti atei din lume au avut puncte de vedere similare cu acesta pe care Solomon il enunta in primele 11 versete ale cartii atunci cand au ajuns la sfarsitul vietii lor.

Eclesiastul este cartea unui om chemat de veşnicie, dar care nu ştie pe ce cale să apuce ca sa ajunga într‑acolo. El aude si simte chemarea eternităţii, dar aleargă spre ea bătând la porţi străine care i se deschid doar ca să‑l amăgească si sa-i indrepte atentia catre drumuri înfundate, care nu duc nicăieri. Cartea Eclesiastul este marturia unui suflet care a fost gata-gata să eşueze în căutarea lui după fericire.

Omul tânjeşte după ordine şi claritate, după o „privire de ansamblu“ care să‑i explice cum, de ce şi pentru ce există şi interacţionează toate lucrurile. Omul intelept este asemenea unei trestii gânditoare. El nu se poate mulţumi doar să experimenteze viaţa. Spre deosebire de celelalte vieţuitoare, omul are capacitatea de a medita, de a gandi raţional şi de a trage concluzii printr-un proces complex de analize logice.

Dumnezeu nu a planuit ca omul sa gaseasca implinirea doar prin simplul fapt ca traieste, ci numai printr-o viata alaturi de El.

Eclesiastul 1:12  2:26

Eclesiastul ne introduce in acest pasaj notiunile pe care le va aminti si le va repeta in tot restul cartii: intelepciunea, nebunia si prostia.

Sa explicam in cateva cuvinte notiunile: cunostina, pricepere si intelepciune.

Acumularea de informatii duce la cunostinta. Abilitatea de a realiza ceva practic cu cunostintele dobandite demonstreaza priceperea, iar punerea impreuna a tuturor realizarilor datorate priceperii intr-un scop moral, superior arata intelepciunea. In zilele noastre insa cu greu se mai face diferenta intre termini. Copii merg la scoala ca sa capete cunostinte. Priceperea care vine ca urmare a punerii in practica a cunostintelor acumulate

este folosita de cele mai multe ori in scopuri imorale, pentru realizarea unor lucruri care nu aduc decat suferinta omului pe termen lung. Acesta este motivul pentru care intelepciunea este atat de rar intalnita in zilele noastre. Pentru ca toate cunostintele omului si priceperea sa nu lucreaza impreuna pentru un scop moral si cu caracter divin. Spiritual vorbind, am ajuns sa traim zilele decadentei morale din zilele de dinaintea potopului, „a văzut că răutatea omului era mare pe pămînt, şi că toate întocmirile gîndurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău“ (Geneza 6:5).

Lucrurile despre care citim in cap. 2:1-11 ne prezinta cu limpezime si claritate exact gandurile oamenilor zilelor noastre. Aceste lucruri sunt realitati ale vietii omului lipsit de un standard moral divin, ale omului condamnat sa umble in intuneric ca un nebun lipsit de ratiune, 2:12-17.

Expresiile “lucruri de sub ceruri” si “lucruri de sub soare”, descrie viata de pe pamant, unde Dumnezeu ne-a pus pentru o perioada de timp, iar Solomon doreste sa ne arate cum putem ramane cu ceva etern din scurta noastra umblare pe pamant. Trebuie sa ramana in urma noastra ceva semnificativ atunci cand vine sfarsitul existentei noastre trecatoare. Daca viata nu este privita si inteleasa din perspectiva eternitatii, atunci ea nu se va dovedi a fi decat un mare puzzle din care lipsesc piesele cele mai importante. Acest lucru este este o tragedie si o drama pentru sufletul omului, totul se dovedeste a fi desertaciune si goana dupa vant.

Omul cauta in zadar implinirea in lucrurile de sub soare, daca lucrarile lui nu au un castig vesnic. Aceste marturii ale lui Solomon nu fac decat sa demonstreze ca omul nu a fost creat pentru aceasta lume. Pentru ca daca aceasta este lumea pentru care ar fi fost creat, atunci el si-ar gasi implinirea si rostul in interiorul ei.

Solomon a incercat mai intai o incursiune in lumea filosofiei, dar s-a intors de acolo dezamagit, 1:18. Cineva spunea ca un folosof este „un om care pe întuneric, într‑o cameră cufundată în beznă, caută o pisică neagră, care nu este acolo“.

Acelasi lucru il spune si apostolul Pavel filosofilor atenieni care „nu‑şi petreceau vremea cu nimic altceva decât să spună sau să asculte ceva nou“ că toate căutările lor după sensul vieţii sunt zadarnice, Fapte 17:26-28.

Solomon a incercat apoi lumea placerilor, 2:1-3. Omul care isi cauta fericirea in placeri de moment ale pacatului nu fac decat sa se minta si sa se insele singuri. Solomonn numeste acest lucru ca fiind o nebunie. Ce bine ar fi daca societatea noastra care se scalda in distractii si placeri pacatoase, ar lua aminte la cuvintele Eclesiastului. Mass media, cinematografia , internetul, tv, imping oamenii catre o existenta virtuala, ireala, o lume a imaginatiei si a fanteziei.

Solomon a trecut apoi prin experienta betiei, 2:4. Este important de observat cum Solomon subliniaza starea de veselie pe care vinul o aduce doar trupului, dar nu si sufletului. Omul care crede ca prin betie poate ajunge la fericire se inseala amarnic. Un medic spunea astfel despre băutură: Alcoolul face nasul roşu, ochii vineţi, ficatul cenuşiu, nopţile albe, zilele negre, inima albastră şi viitorul întunecat“. Alcoolul conservă fiinţele moarte, dar le ucide pe cele vii.

De acolo Eclesiastul a trecut la incercarea de a gasi implinirea in realizarile materiale, 2:4-8. Daca cititi capitolele noua si zece din 1 Imparati veti gasi acolo descrise pe larg realizarile sale materiale. Dar oricat de mari ar fi realizarile materiale ale unui om, ele nu pot substitui realizarile sufletesti care sunt pentru eternitate.

În mijlocul abundenţei materiale, sufletul omului poate însă muri de foame! Solomon s‑a întors şi din lumea realizărilor materiale cu mâinile goale. Banii ne pot duce oriunde, cu excepţia cerului, şi ne pot da orice, cu excepţia fericirii. Mamona este cel mai mare stăpân de sclavi din lume. Trebuie să învăţăm să ne ridicăm deasupra averilor noastre materiale. Uneori creştinilor li se pare că ajung sa prospere dpdv material pentru că Satan îi lasă în pace, iar Dumnezeu îi binecuvântează. Dar mă tem că s‑ar putea să fie şi invers!

Apoi Solomon patrunde in lumea muzicii si a desfraului, 2:8-10. Dar si de acolo s-a intors la fel de dezamagit, 2:11. Cred ca fiecare dintre noi ne regasim intr-o mai mica sau mai mare masura in aceste incursiuni si experiente pe care le-a avut Solomon sub soare. Cineva spunea ca lumea distractiilor este precum o guma de mestecat, care atunci cand o mesteci nu iti aduce nimic, ci doar iti da ceva de facut. De aceea este atat de important sa ne amintim mereu avertismentul lui Pavel din 2 Timotei 4:1-4. Asa zisele distractii ale zilelor noastre nu imbogatesc vietile, ci le saracesc, ele fura tot ce este moral si spiritual in om.

Cu ce s-a ales Solomon dupa toate expereintele de care am amintit pana acum? Sa citim 2:17-21.

Acest pasaj in care Solomon vorbeste despre lipsa de valoare si semnificatie a vietii se incheie cu marturisirea lui cu privirea la esecul sau de a schimba “lipsa de sens” a tuturor lucrurilor din jurul sau, 2:22-23. Scopul vietii nu este viata insasi, Putem vedea cum Solomon alegand sa cunoasca fericirea prin implinirea tuturor placerilor mintii si inimii sale ajunge de fiecare data in fata unui zid, a unui drum infundat si se intoarce de fiecare data dezamagit. Concluzia acestor lucruru este ca fericirea nu poate fi atinsa cu adevarat de cineva decat daca ii este data de Dumnezeu. Fericirea este o stare care are drept scop implinirea voii lui Dumnezeu. Fara aceasta atitudine viata prezenta este lipsita de sens. Saptamana viitoare vom descoperi ca nu numai viata prezenta nu are sens daca nu implica trairea cu Dumnezeu. O astfel de viata este si fara viitor.

Eclesiastul 3-5

In primul verset din capitolul trei Solomon spune ca Dumnezeu are un plan precis cu privire la creatia Sa, iar viata omului nu este independenta de planul lui Dumnezeu. Pentru fiecare lucru de sub soare exista un timp si o vreme potrivita. In versetele de la 2-8 citim despre 14 lucruri deosebite in viata care isi au toate vremea lor si care ne arata cum lucreaza Dumnezeu prin intelepciunea si puterea Lui divina in sfera trupului, sufletului si a duhului omului. Viata este asemenea unui scenariu care trebuie interpretat dupa modul in care a fost scris de scriitorul lui, sau precum un cantec care trebuie cantat dupa melodia celui ce l-a compus.

In versetul 11 Solomon subliniaza un lucru deosebit de important in istoria evenimentelor si a reactiilor oamenilor de-a lungul timpului, “Dumnezeu a pus vesnicia in inimile lor.” Acest lucru a dus la fenomenul de universalitate al religiei. Oamenii de stiinta au comfirmat faptul ca nu s-a descoperit si ca nu exista popor care sa nu aiba o forma oarecare de inchinare religioasa. Cu alte cuvinte omul nu poate functiona fara religie. Cineva spunea dupa ce a studiat si cercetat toate aceste aspecte ale vietii omului ca “daca Dumnezxeu nu ar fi existat, atunci ar fi trebuit sa il inventam”. Aceia care afirma ca sunt atei nu formeaza un grup nereligios, ci sunt oameni care au pervertit sentimental religios schimband adevarul lui Dumnezeu in minciuna sub masca intelectualitatii si a arogantei care i-au dus la nebunie, Romani 1:18-25.

Dupa cercetari aprofundate ale unui grup de oameni de stiinta facute timp de cativa ani pe un segment de 120 de persoane care practicau diferite forme de meditatie religioasa au concluzionat in finalul raportului intocmit ca oamenii sunt programati sa creada in divinitate. Unul dintre doctorii care au participat la aceste cercetari au spus ca in cursul cercetărilor lor au observat un lucru straniu, şi anume acela că creierul uman este parcă „programat“ pentru a avea experienţe religioase. Cu alte cuvinte, creierul este predispus la credinţa în supranatural, şi de aceea, atât de mulţi oameni cred în Dumnezeu“ Neurologul a subliniat faptul ca nu a vrut sa afirme ca Dumnezeu ar fi o creatie a creierului uman ci sa să demonstrez că Dumnezeu există şi, pe lângă faptul că a creat Universul, El a instalat în organismul uman o maşinărie aproape perfectă, creierul oferind posibilitatea tuturor oamenilor de a-l descoperi mai usor pe Creator.

Pana si cei mai înfocaţi adepţi ai evoluţiei au trebuit sa recunoasca si sa afirme ca: „Omul este un animal religios!“

Viaţa este mai mult decât „să mâncăm şi să bem că mâine vom muri“! Dincolo de funcţionalitatea proceselor materiale din organism, la nivelul sufletului fiinţa umană este definită în Biblie drept un un „vas“ destinat să găzduiască conţinut divin, 2 Corinteni 4:7.

Solomon concluzioneaza cu urmatoarea observatie: “dar omul nu poate pricepe de la inceput pana la sfarsit lucrarea pe care a facut-o Dumnezeu.” Presimţirea veşniciei şi neputinţa de a o înţelege în contextual vieţii actuale i‑a dus pe mulţi la sinucidere. Sinuciderea este adeseori cel mai violent strigăt după ajutor. Persoana în cauză refuză să mai fie complice unei existenţe mincinoase, cu aspect de „farsă“. Între ordinea pe care o doreşte lăuntrul ei şi „dezordinea haotică“ din jurul ei se naşte o tensiune insuportabilă.

Cartea Eclesiastului este un răspuns dat chemării veșniciei, iar faptul că „omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut‑o Dumnezeu“ nu poate şi nici nu trebuie să ii nege existenţa.

Dumnezeu are un plan care cuprinde toţi oamenii din lume, toate evenimentele din viaţa lor şi asta în fiecare secundă a existenţei lor! Solomon crede că a găsit formula magică prin care poate explica „dezordinea“ din lume, instaurarea unei ordini divine pe care omul n‑o poate pricepe, dar căreia el trebuie să i se supună, 3: 12-15.

După ce admiră intelepciunea si maretia planului divin cu omul, Solomon începe să enumere anomaliile din jur. Prima cu care începe Solomon este nedreptatea în justiţie. Cum se împacă existenţa judecătorilor nedrepţi ca reprezentanţi ai „dreptului judecător“ din ceruri? 3:16-21.

Cum se împacă oare providenţa divină cu nedreptăţile „strigătoare la cer“ care se petrec pe pământ? Răspunsul găsit de Solomon nu este de loc măgulitor pentru omenire: Strâmbătatea rânduielilor umane este rezultatul îndepărtării de Dumnezeu, iar această înstrăinare i‑a făcut pe oameni să trăiască la nivelul „dobitoacelor“.

Cum să accepţi că nedreptatea domneşte chiar şi în „locul rânduit pentru dreptate“? Solomon ne dă trei răspunsuri:

Întâi, judecata oamenilor de pe pământ este doar temporară. Adevărata judecată o va face la sfârşit Dumnezeu, 3:17.

Apoi, Dumnezeu îngăduie nedreptăţile actuale ca să ne arate cum suntem atunci când Îl scoatem pe El din viaţa noastră. Fără El, nu suntem dumnezei, ci animale, 3:18.

Capitolul patru incepe cu o observatie. Dumnezeu isi restrange uneori temporar influenta pentru a scoate in evidenta faptele pacatoase ale omului si incapacitatea lui de a trai o viata morala daca este lasat in voia lui. Fara influenta lui Dumnezeu, in lume domneste rautatea, 4:1-3.

Se spune, nu fără temei, că diferenţa dintre băieţi şi bărbaţi este numai în dimensiunile şi preţul „jucăriilor“ pe care şi le doresc. Oamenii cheltuiesc bani pe care nu‑i au, pentru lucruri care nu le trebuie, ca să impresioneze oameni pe care nu‑i pot suferi. Întrebat: „Cât i‑ar fi suficient?“, un miliardar american a răspuns: „Cât am acum şi încă puţin …“. 4:4.

La aceeasi concluzie cu Solomon a ajuns si Pavel cand ii scrie lui Timotei in prima sa epistola 6:6-10. Fiecare om trebuie să stea puţin în loc şi să se întrebe: „Muncim ca să trăim sau trăim ca să muncim? Agonisim, agonisim, dar când mai avem timp să ne mai şi bucuram de agoniseala noastră? Omul este în pericolul de a deveni un „maniac al muncii“, un robot programat doar pentru osteneală şi câştig. Solomon ne spune că aceasta este o mare lipsă de înţelepciune, mai ales când cel în cauză este un singuratic căruia i‑ar fi suficient mult mai puţin, 4:5-8. Solomon ne spune că, în această lume rea şi duşmănoasă, singurătatea este echivalentă cu o condamnare la moarte, în timp ce asocierea înseamnă putere, 4:9-12.

O altă anomalie este aceea ca oamenii uită că avem de‑a face cu un Dumnezeu Creator care ştie totul şi care n‑are nevoie de ceea ce‑i spunem noi ca să afle ceva. In loc să tăcem înaintea Domnului ne grăbim să ne târguim cu El şi ne pripim să‑i facem juruinţe, de parcă El ar avea nevoie de noi, nu invers, 5:1-7.

Câteodată, ne spune Solomon, pedeapsa lui Dumnezeu nu aşteaptă judecata de la urmă, ci este aplicată imediat. Nedreptul care se îmbogăţeşte pe mijloace necinstite şi prin nedreptăţirea altora este pedepsit printr‑o sete nepotolită după argint. Dumnezeu îi răpeşte mulţumirea! Bogăţia nu satură, ci aţâţă poftele, 5:10. O altă pedeapsă sunt „prietenii“ care‑l linguşesc pe cel bogat şi trăiesc pe socoteala lui, 5:11.

Încă o pedeapsă dată de providența divină este stresul sâcâitor şi insomnia chinuitoare, 5:12.

O altă pedeapsă aplicată de providenţa divină este caracterul nestatornic al bogăţiei, 5:13-17. Solomon vorbise despre aceeaşi temă şi în cartea Proverbelor 23:4, 28:20. Dumnezeu are un plan şi planul acesta reglează toate lucrurile pentru binele şi binecuvântarea celor care ascultă de Dumnezeu, 5:20. În lumea „de sub soare“, omul primeşte bucuria, nu proprietatea lucrurilor din jur. A venit pe lume cu mâinile goale şi la fel va pleca din ea în ceasul morţii. Până şi capacitatea de a ne bucura de lucrurile din jur este un dar de la Dumnezeu. Fără bunăvoinţa divină, bogăţia poate deveni un blestem. Ce tragic este să‑i vezi pe unii cheltuindu‑şi toate puterile ca să obţină lucruri de care n‑au apoi timp să se bucure! Celor iubiţi de

Dumnezeu, el le dă pâinea ca prin somn şi împreună cu ea le dă fericirea, plăcerea şi mulţumirea de a şti că totul lucrează conform unui plan desăvârşit făcut de Dumnezeul care îi aşteaptă în eternitate, Psalmul 13:5-6.

Deşi societatea de consum din care facem parte oferă o gamă tot mai variată şi mai amplă de programe de divertisment, acestea reuşesc doar sa amorţească inimile triste şi împovărate ale oamenilor. Realitatea este că oricât am încerca să înveselim inima cu lucrurile acestei lumi, ea va rămâne tot împovărată şi tristă. Doar atunci când Dumnezeu se aşează în inima zdrobită a omului, curăţind‑o prin lucrarea Sa minunată, poate omul spune, nu doar cu buzele, ci cu întreaga fiinţă: „Cânt Domnului, căci mi‑a facut bine!“

Eclesiastul 6-7

Pana in prezent Solomon ne-a prezentat doua realitati practice ale vietii omului pe pamant: sa te multumesti si sa te bucuri cu ceea ce ai este mai bine decat sa alergi mereu dupa mai mult; toate evenimentele vietii sunt sub autoritatea si guvernarea lui Dumnezeu. Am vazut ca bogatia nu este neaparat binecuvantare, iar suferinta ceva rau; ci este foarte posibil ca cel ce pare binecuvantat de fapt sa nu fie, iar cel ce pare blestemat de fapt sa fie binecuvantat. Bucuria celui mulţumit este rasplata pe care o primeşte omul atunci când se supune divinitatii, ascultând de poruncile lui Dumnezeu şi asteptand fericirea eternă spre care se simte irezistibil atras.

Solomon ne pune inainte in urmatoarele capitole ideea că viaţa poate fi privită nu doar prin ceea ce nu este, ci şi prin ceea ce poate fi. Eclesiastul ne propune un punct de vedere interesant si anume ca viaţa poate fi privită drept o investiţie. Dar investiţia aceasta este riscantă din două motive: viaţa este lipsită de împlinire şi viaţa este lipsită de certitudine.

La întrebarea: „De unde știi că cineva a reușit în viață“? se pot da trei răspunsuri în funcție de perspectiva pe care o ai asupra vieţii. „Pentru unii, viaţa este o avere mare care poate fi risipită nebuneşte. Ei se consideră „reuşiţi“ dacă au ajuns la sfârşitul vieţii cu mâinile goale, bucurându‑se până la ultimul leu de ceea ce au avut. Pentru alţii, viaţa este o „cheltuială“ care trebuie făcută cu zgârcenie. Aceştia trăiesc prudent considerând că au „reuşit“ numai în cazul în care au cheltuit cât mai puţin şi au lăsat în urmă aproape tot ce le‑a trecut prin mână. Există însă şi oameni care consideră viaţa drept o „investiţie“ si s‑ar putea ca ei să trăiască cu mai puţin şi să nu lase în urma lor prea mult, dar sunt „reuşiţi“ atâta vreme cât s‑au investit pe ei în oamenii pe care i‑au iubit şi în adevaratele comori, nu pentru acest pamant ci pentru vesnicie.

Risipeşte, agoniseste sau investeşte. Care dintre aceste trei cuvinte ma caracterizeaza pe mine?

Bogăţia nu poate suplini falimentul launtric pentru că niciodată cantitatea nu a fost un substitut pentru calitate. Adesea se crede ca numarul este important si se pierde din vedere valoare. Pana si o biserica mare ca numar nu este neaparat si binecuvantata. Dar aceasta este mentalitatea societatii in care traim. Se scot produse noi pe banda rulanta, dar odata cu acest exces scade si calitatea produselor. Asta spune Eclesiastul in 6:7.

In acest punct al cartii sale, Solomon ne prezinta o noua incursiune a sa, un alt experiment pe care il incearca in alergarea lui dupa fericire si implinire. Aceasta incursiune este moralitatea. El incearca sa duca o viata morala fiind asemenea multor oameni de astazi, care se considera oameni buni si cumsecade.

Incepe in 7:1 subliniind importanta de a avea un nume bun, onorabil si respectat de cei din jurul tau. Si nu este nimic in neregula cu aceasta afirmatie. Adesea auzim la inmormantari cum preotii spun o lista intreaga de lucruri bune despre cel ce a parasit lumea aceasta incercand parca sa il impinga de la spate in imparatia cerurilor. Solomon spune ca trebuie sa ne straduim sa avem un nume bun pe pamantul acesta si o onorabila inmormantare cand parasim aceasta lume, dar pot oare aceste lucruri sa satisfaca sufletul?

Oricât pare de paradoxal, valoarea vieţii este dată de clipa morţii, pentru că viaţa este scurtă, dar eternitatea este nemăsurată. Solomon ne spune că adevărata înţelepciune a vieţii se deprinde prin confruntarea cu moartea. Un singur nume te poate face astazi sa intampini cu incredere momentul mortii, numele de crestin pe care de cand l-ai primit, l-ai aparat si l-ai purtat cu onoare pana in clipa mortii.

Vs.3-4: Prin pacat diavolul a facut ca viata aceasta sa fie un continu divertisment, unde rasul si glumitele insotesc oamenii pana la poarta cimitirului. Desi vad cum prietenii si membri familiilor lor parasesc lumea aceasta, cei mai multi oameni par ca sunt eliberati de o povara si nu se obosesc sa se intrebe unde anume merg cei dragi lor care au murit. Nu considera ca acest lucru este important si demn de luat in seama. Pierdut sau mantuit, pentru ei este acelasi lucru.

In vs. 12 citim ca inţelepciunea, oricât de strălucită ar fi ea, nu poate pătrunde maretia planului divin al lui Dumnezeu, dar poate zidi în cel ce o are un caracter care va fi răsplătit de Dumnezeu. “Intelepciunea da viata celui ce o are”; ea nu poate fi cumparata, de aceea tot ceea ce medicii pot sa ofere unui bogat pe patul de moarte sunt poate doar cativa ani in plus. Dar nu poate primi viata nici pe pamant si nici dincolo de acesta, in vesnicie. Intelepciunea noastra este in Isus Cristos, iar cel ce il are pe El, are viata.

In vs.20-22 Solomon constata starea generala de pacat in care lumea este scufundata si incapacitatea omului de a trai o viata neprihanita. La aceeasi cunoastere ajunsese inainte si tatal sau David si citim asta in Psalmi, dar si apostolul Pavel care spune acelasi lucru in Romani 3:10-11.

Vs.25-28: Înţelepciunea ar fi trebuit să‑l facă pe Solomon să asculte porunca lui Dumnezeu şi să nu trăiască în păcatele interzise în mod expres pentru un împărat. Solomon a esuat in acest sens, iar excesele lui nu s‑au limitat numai la bogatie si putere, dar si in alegerea unui numar nemaintalnit pana atunci de neveste. Dar si aceasta experienta a desfraului i-a adus doar dezamagire, de aceea vorbeste astfel la batranete despre femeile care i-au trecut prin viata.

Nu trebuie sa intelegem din aceste cuvinte ca Solomon nu iubeste sau nu apreciaza femeia. El vorbeste in 9:9 despre bucuria de a imparti aceasta viata si de a te bucura de viata alaturi de femeia iubita. Sa nu uitam ca tot el este cel ce a scris cartea Cantarea Cantarilor, care este o adevarata oda inaltata iubirii si isi incheie cartea Proverbelor aratandu-si din nou aprecierea pentru femeia care se teme de Domnul in 31:30-31.

Poligamia este o invenţia a omului, care n‑a adus nici o îmbunătăţire planului divin original al lui Dumnezeu. Mulţimea femeilor adunate în haremul imperial l‑a lăsat pe Solomon total nemulţumit de calitatea „trofeelor“ sale. Nu femeia, ca şi creatie a lui Dumnezeu l‑a dezamăgit pe Solomon, ci femeia de consum, femeia redusă la statutul de marfă. Din pacate astazi tot mai multe femei se multumesc sa fie vazute si tratate astfel si sunt promovate intens de societatea noastra.

Eclesiastul 8-9

In versetele 16-17 din cap.8 Solomon ne spune ca este in zadar pentru om sa se intrebe mereu: ”de ce?” Omul se naste nestiutor si moare ignorant. Solomon ne da doua motive pentru care ar trebui sa incetam sa ne mai intrebam “de ce?”:

Omul nu poate sa inteleaga si sa priceapa lucrarile marete ale lui Dumnezeu. Este limitat in cunostinta si intelepciune si nu poate sa cuprinda maretia cunoasterii si intelepciunii Creatorului sau. Avand in vedere ca omul nu poate cuprinde maretia lui Dumnezeu, nu ii ramane decat sa se supuna si sa accepte hotararea Creatorului lui. Solomon exprima in primele versete al cap.9 ideea mortii subliniind din nou ca viata sub soare este lipsita de sens.

Este foarte important ca de fiecare data cand studiem cartea Eclesiastul sa plecam de la doua idei foarte clare. In primul rand, aceasta carte este marturia unui om care a inteles ca vieta fara Dumnezeu este desertaciune si goana dupa vant. In al doilea rand trebuie inteleasa diferenta intre viata sub soare pe care a trait-o Solomon ca un simplu om si viata sub har pe care o traieste astazi crestinul.

Solomon vorbeste ca un simplu om aflat in cautarea cunoasterii si a fericirii de sub soare. El nu a fost nascut din nou, nu a trait sub harul lui Cristos si pecetluit prin Duhul Sfant asa cum este astazi crestinul si cum citim in Coloseni 3:1-3.

Astazi cunostinta crestinului depaseste lucrurile de sub soare. Pentru crestin viata pe acest pamant nu este decat o pribegie departe de casa, de existenta de deasupra soarelui, in ceruri, in prezenta lui Dumnezeu. De aceea intelegerea vietii si a mortii este diferita cand te aflii sub harul lui Dumnezeu. Va spun aceste lucruri pentru ca aceasta carte este vazuta de multi ca oaia neagra a bibliei, o carte care nu ar trebui sa existe in cuvantul inspirat al lui Dumnezeu pentru ca spune multe lucruri care aparent contrazic invataturi esentiale ale crestinismului. Aceasta carte a fost si este folosita si in present de atei pentru a combate invatatura intregii scripturi.

De aceea trebuie sa intelegem ca Eclesiastul este o carte care contine marturia experientelor si experimentelor personale ale lui Solomon in viata sa. El a incercat tot ceea ce se putea incerca sub soare, astfel ca afirmatiile lui din aceste versete si din intreaga carte trebuie intelese in aceasta lumina.

In aceasta prima parte a capitolului 9, Solomon da de inteles ca nu conteaza ce drum alegi in viata pentru ca o sa ai oricum aceeasi soarta cu ceilalti, iar viata pare a fi asemenea unei loterii in care oamenii sunt doar victime ale coincidentelor si circumstantelor in care se gasesc.

Vs.4-6: Unii oameni se tem aşa de mult de moarte că nici nu mai apucă să trăiască! Fricoşii ajung sa moara de multe ori chiar înainte de moarte pe cand cei curajoşi nu gustă moartea decât o dată. Concepţia despre moarte va determina filosofia omului cu privire la viaţă. Moartea este ultima verificare şi validare a credinţei noastre. Solomon acceptă locul morţii în planul divin şi işi sfătuieşte cititorii să nu se lase tulburaţi de perspectiva morţii, ci s‑o folosească drept motivaţie pentru o viata mai bună.

In versetele de la 7-9 Solomon spune in trei expresii scurte urmatoarele lucruri: bucură‑te de mâncarea pe care o ai, fă din fiecare zi a vieţii o sărbătoare şi fii fericit în cadrul familiei pe care ţi‑a dat‑o Dumnezeu.

Vs.10 este unul din versetele folosite de cei ce promoveaza teoria adormirii sufletului dupa moarte. Dar in acest verset Solomon vorbeste despre trupul care dupa moarte nu mai poate munci, despre creierul care dupa moarte nu mai poate gandi, dar nu face nici o referire la suflet si la trairea pe care o are acesta si dupa parasirea trupului in asteptarea invierii din ziua judecatii .

Vs.11-12: Lucrarea, chibzuinţa, ştiinţa şi înţelepciunea sunt caracteristicile unei vieţi neprihănite insa câteodată nici acestea nu garantează reuşita şi fericirea. Astfel după ce ne‑a arătat că moartea este sigură, Solomon vrea să ne convingă si că viaţa este nesigură, de multe ori asemenea unei loterii.

Cel ce se naste negru va avea problemele lui, albul le va avea pe ale sale, iar daca te nasti galben tot o sa ai probleme. Este vorba doar de sansa si nu poti sa faci nimic cu privire la asta. Le fel este cu tara in care te nasti si familia pe care o ai. Nu sunt lucruri pe care sa le alegi. La aceste lucruri face referire Solomon in aceste versete. Aceasi observatie o face si Apostolul Pavel in Romani 9:15-16.

Vs.13-16: Incertitudinea vieţii nu trebuie să ne împingă spre fatalism. Omul nu este responsabil pentru ceea ce nu cunoaşte, ci pentru doar pentru ceea ce ştie şi face. Nesiguranţa vieţii nu trebuie să ne împingă spre nebunie. Fiecare om trebuie să facă o alegere. Faptul că moartea este sigură şi viaţa atât de nesigură ne poate îndemna să ne lasam prada „nebuniei“, sa ne lasam prada trăirii împotriva standardelor pe care le cunoaştem cu mintea, dar nu le putem acceptăm cu inima.

Solomon începe o temă nouă care va marca sfârşitul acestei cărţi. Fiecare dintre noi este la o răscruce. Convingerea că există un plan divin este adeseori zdruncinată de anomaliile si lucrurile fara sens evidente din jurul nostru. Neputinţa de a împăca aceste două realităţi pot avea asupra noastră două efecte: să ne facă să fugim de realitate si să ne refugiem în nebunie, asa cum fac multi oameni sau să ne facă să lucrăm în linişte pentru ceea ce ştim că este bine. Lipsa de sens pe care o vedem în jur nu trebuie sa ne lase fara speranţă.

Vs.17-18: Viaţa este o luptă, ne spune Solomon. Luptaţi‑vă cu înţelepciune dacă nu vreţi să vă număraţi printre victime. Biruiţi tentaţia nebuniei şi investiţi‑vă în facerea binelui, iar atunci când toate se vor sfârşi, nu vă va părea rău. Veţi fi în numărul învingătorilor! Apoi ne avertizează că nu se cere mult ca să o luăm razna. Puţină neseriozitate, puţină glumă cu păcatul, puţină uşurătate şi am luat‑o la vale pe derdeluşul nebuniei.

Incheie acest copitol subliniind ca viata unui singur individ poate avea o mare influenta asupra celorlalti, iar influenta este si mai puternica atunci cand este directionata inspre rau. Istoria sta marturie acestei afirmatii. Adam a pacatuit si acest lucru a afectat inreaga rasa umana; vechiul testament este plin de marturii ale influentei negative ale unui singur individ asupra unui om, grup de oameni sau a intregului popor. Anania si Safira au pacatuit si din acel moment biserica nu a mai fost la fel de puternica precum fusese la incepututrile sale. Atatia oameni au distrus credinta altora si au distrus chiar biserici. Putem sa ii amintim aici pe Stalin, Lenin, Hitler si multi altii.

De aceea atat Domnul Isus cat si sfintii apostoli ne avertizeaza in repetate randuri sa nu toleram pacatul si nici pe cei ce aduc pacatul in biserica.“Un singur pacatos distruge mult bine.”

Eclesiastul 10-12

Capitolul zece incepe cu un adevar universal, vs.1: “putina nebunie copleseste intelepciunea si slava.” Nebunia ne da tarcoale tuturor. O singura clipa de nebunie iti poate distruge viata, sau poate distruge viata altora. Doar un moment de ratacire si viata poate capata o intorsatura dramatica. O neatentie la volan, un pahar in plus, cinci minute cu o femeie usoara, o decizie gresita, sunt doar cateva exemple despre cum putina nebunie iti poate distruge viata.

Orice lucru ar face, inteleptul il face cu toata inima, in timp ce nesabuitul il face cu inima indoita, vs.2. Dumnezeu asteapta de la noi ca ceea ce facem pentru El in slujirea noastra sa facem cu bucurie si entuziasm. Pentru multi crestini insa viata cu Dumnezeu pare o povara si o greutate. Nu se observa pasiune in actiunile lor, ci doar fapte religioase, facute mai mult de ochii lumii si pentru multumirea constiintei lor.

In vs.3 citim un alt adevar cu care adesea ne intalnim si anume ca prostul nu trebuie sa poarte o pancarda in brate pe care sa scrie ca este prost. Tot ceea ce trebuie sa faca este sa isi deschida gura. De multe ori nu trebuie decat sa stai si sa ii asculti pe cei din jur pentru a le vedea nivelul intelectual.

Citind vs.6 regasim o alta realitate a zilelor noastre, “prostia este pusa in multe functii inalte”. Astazi pacatul, imoralitatea si tot ce este murdar este promovat si prezentat in toate mijloacele media. De cate ori avem nevoie de informatii legate de orice lucru ne lovim de prostie si incompetenta. De cate ori deschidem tv vedem doar prostia si incultura promovata.

Uitandu-ma la un show tv cu ceva timp in urma am vazut cum una dintre concurente s-a prezentat in fata intregii tari cu un numar de striptease. Acel act in urma caruia o femeia a dansat la bara aproape goala in fata a sute de spectatori si milioane de telespectatori a fost considerat o arta, un numar deosebit, nicidecum un lucru murdar. Prostia este pusa la loc de cinste si incurajata in lumea aceasta de sub soare limitata la lucruri materiale si fizice, iar oamenii cu adevarat de valoare care au ceva de spus si de aratat nu sunt bagati in seama.

In vs.8 se face referire la omul care crede ca poate scapa nepedepsit de pacat. El se inseala amarnic, cu atat mai mult daca este vorba de un crestin. Chiar daca va parea ca Dumnezeu nu reactioneaza imediat pentru a pedepsi pacatul, acesta va fi in cele din urma descoperit si va sta intre tine si Dumnezeu in ziua judecatii.

In vs.16-20 parca regasim din nou societatea noastra. De aceea Solomon spune ca nimic nu este nou sub soare pentru ca ceea ce a fost, va mai fi, iar ceea ce este, a mai fost deja. Vedem cum chiar Solomon care fusese ales de Dumnezeu sa reprezinte interesele oamenilor ducea o viata de belsug si veselie, banii si puterea fiind cele ce faceau legea, in timp ce oamenii de rand abia reuseau sa supravietuiasca si sa isi duca existenta de pe o zi pe alta. Acelasi lucru se intampla si in zilele noastre, cei alesi sa lucreze pentru oameni, traiesc precum capusele pe spinarea lor. In vs. 18 regasesc o stire pe care am auzit-o saptamana aceasta la tv care spunea ca alesii nostri parlamentarii au muncit nici mai mult nici mai putin de 3 zile in luna aprilie si 4 zile in luna mai. Aceeasi situatie spunea stirea ca este si in cazul senatorilor. Atunci nu este de mirare situatia trista in care se regaseste Romania cu astfel de conducatori care nu fac decat sa se ingrijoreze de propriul stomac si buzunar.

Cu ceva vreme in urma am reactionat la unul din numeroasele mesaje politice pe care o sora din alt oras le posta pe facebook. In fiecare zi punea cel putin 3 mesaje cu character politic, ceea ce mi-a dat de inteles ca tot ceea ce aceasta sora facea in fiecare zi era sa urmareasca toate emisiunile politice si apoi sa le comenteze in functie de preferintele sale pe facebook. I-am scris atunci ca atentia, timpul si increderea noastra nu sunt in oamenii politici ci in Dumnezeu si ca in loc sa dezbatem atat de mult declaratiile politicienilor ar trebuie sa dezabatem mai mult mesajul Evangheliei. Este trist sa vezi cum crestinii isi concentreaza atentia si isi pun increderea in oameni.

Cu toate acestea si citim asta si in vs.20 este de preferat existenta autoritatii chiar in aceste conditii decat sa domine haosul in lume, lucru intarit si de Domnul Isus cat si de apostoli in NT.

Daca nu vrem sa alunecam spre nebunie, trebuie sa ne consacram investindu-ne vietile in ceea ce este bine, drept si curat. Desi asa cum spuneam viata traita ca o investitie presupune riscuri din cauza incertitudinilor si a nedreptatilor din jurul nostru, nu trebuie sa ne temem sau sa ezitam sa facem binele chiar daca rasplata pentru aceasta va veni mai tarziu, vs.1-3. Daca vom cauta scuze sa nu ne investim vietile in a face binele,cu siguranta vom gasi in nebunia acestei lumi de sub soare scuze, dar trebuie sa nu uitam ca binele este intotdeauna rasplatit si ca un ajutor oferit este un potential ajutor de primit in viitor.

Darnicia si ajutorul dat aproapelui tau este precum o ploaie de binecuvantari venite din partea lui Dumnezeu. Niciodata nu stim cum binele nostru poate fi folosit de Dumnezeu in planul Sau divin.

In vs. de la 7-10 Solomon indeamna tinerii sa hotarasca acum ce vor sa faca cu viata lor. Atat de multi oameni si-au irosit si distrus vietile pentru ca au luat hotarari gresite cand erau tineri. Daca nu sunt traite corect zilele tineretii sunt irosite. Iar o data trecute zilele tineretii nu se mai intorc, asa ca nu ezita sa investeşti din tinereţe. Aduceţi‑vă aminte mereu că Eclesiastul este o carte a bucuriei responsabile, a fericirii trăite sub binecuvantarea darurilor de fiecare zi pe care le dă Dumnezeu tuturor celor ce păzesc poruncile Lui.

Omul care a căutat fericirea peste tot şi n‑a găsit‑o, a scris o carte pentru ca ceilalţi să nu repete greşelile lui. Fericirea terestră şi mai ales fericirea eternă este accesibilă numai celor care‑l pun şi pe Dumnezeu în ecuaţia vieţii lor. Prezenţa lui Dumnezeu şi a poruncilor Lui în viaţa celui omului nu interzice fericirea, ci o garantează, pentru că poruncile lui Dumnezeu nu sunt restrictive, ci protective.

Alergarea dupa placeri are trei capcane in care putem cadea:

(1) plăcerile promit mult dar oferă puţin;

(2) ele sunt „de moment“, nu de durată;

(3) umblarea după plăceri duce inevitabil la plictiseală şi la nemulţumire.

Plăcerile au sens numai atunci când sunt gustate ca binecuvântări dăruite de Dumnezeu, când le primim ca semn al dragostei Lui şi dovadă a grijii părinteşti pe care ne‑o poartă.

Viata este un dar primit de la Dumnezeu, un dar primit zi de zi, clipa de clipa. Fiind un dar pretios, viata trebuie traita pentru slava celui ce ni l-a dat. Aceasta este cea mai mare realizare a omului. Sa il slaveasca pe Dumnezeu care l-a creat.

Solomon ne prezintă viaţa ca pe o călătorie a sufletului de la Dumnezeu şi spre Dumnezeu, „care l‑a dat“. Tentaţiile rătăcitoare ale trupului şi filosofiile păgubitoare ale minţii ne pot întuneca acum orizontul, dar întâlnirea cu Dumnezeu este inevitabilă. Solomon este probabil singurul om de sub soare care a trait atatea experiente in diferite domenii ale vietii in incercarea lui de a gasi implinirea si fericirea departe de Dumnezeu. Ajuns la concluzia ca nimic de sub soare nu poate satisface inima omului, Solomon indeamna omul sa se intoarca la Dumnezeu.

Primele 7 versete ale capitolului 12 ne prezinta imaginea poetica a batranetii si ne vorbesc despre bătrâneţe ca fiind vârsta neputinţelor şi a marilor despărţiri si ca trebuie sa trăim în aşa fel incat să n‑o facem sa fie şi vârsta marilor regrete! Solomon picteaza imaginea batranetii, iar rezultatul nu este foarte placut. Cu toate acestea, asta este realitatea care ne va lovi pe fiecare la un moment dat, realitatea pe care unii dintre noi o traiesc chiar in prezent.

Mainile incep sa tremure, picioarele se indoaie, dintii s-au imputinat si incep sa nu ne mai ajute asa cum o faceau in tinerete, ochii isi pierd stralucirea si nu mai vad ca alta data, cuvintele ne iasa din ce in ce mai greu din gura, parul ne albeste si usor usor ne paraseste si ajungem sa ne temem de aproape orice din jurul nostrum, pentru ca in cele din urma sa ajungem in tarana din care am fost facuti, iar duhul sa se intoarca la Dumnezeu care l-a dat.

Maretul şi renumitul împărat de alta dată desi mintea ii era încă foarte limpede şi ageră, ajunsese bătrân şi neputincios în trup, fiind ajuns din urma de regretele vietii.

In vs. 9-14, Solomon isi incheie cartea spunand omului ca viata sub soare este un examen, ca trebuie sa isi cantareasca bine alegerile si sa aprecieze fiecare zi la devarata ei valoare. Acelasi lucru il spune si Moise in Psalmul 90:12.

Solomon ne spune însă că viaţa este în ea însăşi un examen pe care‑l dăm înaintea lui Dumnezeu. Care este însă „materia“ la care suntem examinaţi? Trebuie să fim examinaţi exact la materia la care am „căzut“ în şcoala divină, cand Adam şi Eva n‑au avut credinţă şi n‑au ascultat de poruncile Creatorului lor. Acum, cu toti trebuie să dam un examen la aceste două materii: credinţa şi ascultarea! Examenul este parte dintr‑un proces de educaţie. Inainte de potop oamenii au trăit aproape o mie de ani. O viaţă aşa de lungă le-a dat oamenilor destul timp de gândire pentru examenul pe care trebuiau să‑l dea, chiar prea mult timp de gândire. Dumnezeu a văzut însă că ei n‑au folosit timpul pentru ceva bun. Toate gândurile lor erau îndreptate în fiecare zi numai înspre rău (Geneza 6:5). Din cauza aceasta, Dumnezeu i‑a pedepsit pe oameni şi a spălat faţa pământului cu apele care l‑au acoperit. După potop, Dumnezeu a scurtat durata medie a vieţii, dandu‑ne numai 70 până la 120 de ani. Făcând aceasta ne‑a dat de înţeles că avem timp suficient ca să luăm o decizie. Cine nu ia examenul în perioada aceasta scurtă, nu l‑ar lua nici dacă Dumnezeu l‑ar lăsa să trăiască o mie de ani! Scurtându‑ne viaţa, Dumnezeu ne‑a mai comunicat şi un alt lucru: viaţa, aşa cum o trăim noi astăzi „sub soare“, fără perspective şi posibilităţile veşniciei, nu are valoare în ea însăşi. Viaţa este o „pierdere de vreme“, dacă „pribegim departe de Domnul“! Solomon ne spune că, departe de a fi o simplă întâmplare, deşertăciunea vieţii de „sub soare“ este un act deliberat al lui Dumnezeu. Creatorul a închis creatura într‑o „sala de examinare“ temporară pentru a verifica dorinţa şi capacitatea sa de reintegrare în sfera eternităţii.

Ca să trecem examenul pentru reintegrarea în eternitatea fericită alături de Dumnezeu trebuie să credem fără să înţelegem şi să ascultăm fără sa cârtim: Evrei 11:6 si Ioan 15:14‑15.

Cei care trăiesc pe pământ „ca în prezenţa lui Dumnezeu“, in credinţă şi ascultare deplină ajung să‑l cunoască pe Dumnezeu şi să primeasca viaţa ca pe un dar din partea Lui. Invaţă să se bucure de toate „mărunţişurile“ ei, şi deprind arta de a se multumi si bucura în orice situaţie, chiar dacă nu înţeleg totul şi văd că toate lucrurile nu sunt deocamdată aşa cum ar trebui să fie.

Eclesiastul nu este cartea unui om care‑L caută pe Dumnezeu, ci a unuia care‑L cunoaşte pe Dumnezeu şi Îl declara pe Dumnezeu indispensabil pentru gasirea fericirii!

Solomon este omul care a ales greşit şi era cât pe ce să o sfârşească foarte rau, dar care la sfârşitul vieţii, când i‑a venit mintea la cap, îşi îndeamnă cititorii să‑şi folosească libertatea pentru a ieşi din sfera materială a existenţei si pentru a se integra în armonia planului divin. Cei ce nu reusesc sa faca acest lucru riscă nu numai să rătăcească fără sens, trăind la nivelul „deşertăciunii“, dar şi să sfârşească catastrofal, căzând iar la examenul credinţei şi al ascultării. În cuvintele lui Solomon regăsim si rugăciunile tatalui sau David, omul după inima lui Dumnezeu, Psalmul 139:23-24.

Ce a scris Solomon despre viaţă este la fel de adevărat astăzi ca şi atunci. Eclesiastul se adreseaza celor orbi spirituali, paganilor, superficialilor, pesimistilor, idolatrilor si chiar si crestinilor. Iar lumea in care traim are nevoie sa auda aceste cuvinte. Rămâne de datoria noastră să intelegem cu adevarat si sa răspândim mesajul acestei cărţi. Solomon isi incheie cartea subliniind ca intalnirea dintre om ca si creatie si Dumnezeu ca si creator este inevitabila. Aceasta zi va veni!

Suntem ceea ce spunem daca spunem ceea ce traim

Cuvantul lui Dumnezeu pune un accent deosebit pe importanta cuvintelor noastre. Limba are in viata noastra o functie carmuitoare, iar cel ce reuseste sa isi stapaneasca limba, hotaraste cursul vietii sale.

Diavolul este foarte interesat in a ne controla limba, influentandu-ne vorbirea curenta intr-un sens negativ, facandu-ne sa vorbim ca niste oameni fara nadejde, plini de ingrijorari, indoieli, teama si necredinta. Cand satan reuseste sa controleze limba cuiva, face ca acea persoana sa aduca el insusi asupra sa distrugere si blestem. O limba necontrolata este dovada unui om nesfintit.

Iacov spune astfel in 3:1-10 “Fraţii mei, să nu fiţi mulţi învăţători, căci ştiţi că vom primi o judecată mai aspră.Toţi greşim în multe feluri. Dacă nu greşeşte cineva în vorbire, este un om desăvârşit şi poate să-şi ţină în frâu tot trupul. De pildă, dacă punem cailor frâul în gură, ca să ne asculte, le cârmuim tot trupul. Iată, şi corăbiile, cât de mari sunt, şi, măcar că sunt mânate de vânturi iuţi, totuşi sunt cârmuite de o cârmă foarte mică, după gustul cârmaciului. Tot aşa şi limba este un mic mădular, şi se făleşte cu lucruri mari. Iată, un foc mic ce pădure mare aprinde! Limba este şi ea un foc, este o lume de nelegiuiri. Ea este aceea dintre mădularele noastre care întinează tot trupul şi aprinde roata vieţii, când este aprinsă de focul gheenei. Toate soiurile de fiare, de păsări, de târâtoare, de vieţuitoare de mare se îmblânzesc şi au fost îmblânzite de neamul omenesc, dar limba niciun om n-o poate îmblânzi. Ea este un rău care nu se poate înfrâna, este plină de o otravă de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Domnul şi Tatăl nostru, şi tot cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu.Din aceeaşi gură iese şi binecuvântarea şi blestemul! Nu trebuie să fie aşa, fraţii mei!”

Aceeasi functie carmuitoare a limbii este descrisa si in VT in Proverbe 18:20-21 “Din rodul gurii lui îşi satură omul trupul, din venitul buzelor lui se satură. Moartea şi viaţa sunt în puterea limbii; oricine o iubeşte, îi va mânca roadele.”

Faptul ca moartea si viata sunt in puterea limbii spune foarte multe despre importanta cuvintelor noastre inaintea lui Dumnezeu. Cuvintele noastre ne aduc roade din care ne hranim si din care traim: “Prin rodul gurii lui, omul va fi saturat de bunatati” Proverbe 12:14.

Bunatatile si binecuvantarile Domnului vin conditionate de o traire sfanta inaintea Sa, o traire care se vede si printr-o vorbire sfanta.

Domnul Isus vorbeste despre puterea cuvintelor noastre in Matei 12:34-37 “Pui de năpârci, cum aţi putea voi să spuneţi lucruri bune, când voi sunteţi răi? Căci din prisosul inimii vorbeşte gura.Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui; dar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui.Vă spun că, în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit. Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină, şi din cuvintele tale vei fi osândit.”

Apostolul Pavel este foarte clar in ceea ce priveste roada crestinului. El spune ca ceea ce vom semana aceea vom secera, iar ca sa seceram binecuvantarea lui Dumnezeu, trebuie sa semanam in mod continuu samanta buna a Cuvantului Sau, Galateni 6:4-8, “Fiecare să-şi cerceteze fapta lui, şi atunci va avea cu ce să se laude numai în ce-l priveşte pe el, şi nu cu privire la alţii; căci fiecare îşi va purta sarcina lui însuşi. Cine primeşte învăţătura în Cuvânt să facă parte din toate bunurile lui şi celui ce-l învaţă. Nu vă înşelaţi: „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit.” Ce seamănă omul, aceea va şi secera.Cine seamănă în firea lui pământească va secera din firea pământească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul va secera din Duhul viaţa veşnică.”

Viata crestinului trebuie sa fie o continua marturisire a credintei si nadejdii in Creatorul si Mantuitorului sau. Atunci cand marturisirea Cuvantului este activa in viata crestinului, acesta devine viu si lucrator in el conducandu-l spre mantuire, Romani 10:10, “Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire”.

Astfel vom ajunge pe deplin incredintati de valoarea pe care o avem in ochii Domnului, de dragostea Lui neconditionata, si de acceptarea noastra in ciuda slabiciunilor pe care le avem. Avand aceasta incredintare vom fi eliberati de ingrijorarile acestei lumi si vom putea face tot ceea ce Creatorul nostru ne-a pus inainte, slujindu-l in supunere si dragoste.

Sa citim acum de la Proverbe 4:20-24, “Fiule, ia aminte la cuvintele mele, pleacă-ţi urechea la vorbele mele! Să nu se depărteze cuvintele acestea de ochii tăi, păstrează-le în fundul inimii tale! Căci ele sunt viaţă pentru cei ce le găsesc şi sănătate pentru tot trupul lor. Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii. Izgoneşte neadevărul din gura ta şi depărtează viclenia de pe buzele tale!”

Inteleptul Solomon avertizeaza asupra importantii pastrarii Cuvantului adanc in inimile noastre, printr-o traire intensa a Evangheliei si prin tinerea la distanta a neadevarului in vorbirea noastra. Atunci cand ne impunem un astfel de stil de viata realizam cate lucruri neadevarate si nefolositoare au iesit din gura noastra si  cate mai vor inca sa iasa. Lupta pentru umplerea inimilor noastre cu roada Duhului Sfant nu poate avea succes decat daca traim o viata in stransa legatura cu Cuvantului lui Dumnezeu. Iti poti da seama usor care sunt crestinii care nu gasesc placere in cercetarea cuvantului din vorbirea lor si din lipsa de traire duhovniceasca. Fara o viata de cercetare a Cuvantului pierzi lupta cu firea pamanteasca care isi cere in permanenta drepturile, nereusind sa te rupi niciodata de aceasta lume si ajungand sa fii un om lumesc, nu unul duhovnicesc, 1 Corinteni 3:1-3       “Cât despre mine, fraţilor, nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovniceşti, ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni lumeşti, ca unor prunci în Cristos.V-am hrănit cu lapte, nu cu bucate tari, căci nu le puteaţi suferi; şi nici acum chiar nu le puteţi suferi, pentru că tot lumeşti sunteţi. În adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri şi dezbinări, nu sunteţi voi lumeşti şi nu trăiţi voi în felul celorlalţi oameni?”

Cercetarea si ascultarea Cuvantului daca nu sunt insotite de dorinta puternica si sincera de a te supune si a-l implini nu aduce nimic spiritual in viata omului, Iacov 1:22-26.

Trairea adevarului si marturisirea lui ne face sa devenim constienti de realitatea rascumpararii noastre si de pretul platit pentru aceasta. Astfel noi vom fi ceea ce marturisim. Daca il marturisim pe Cristos vom fi cu adevarat crestini, daca marturisirea noastra se rezuma doar la lucruri lumesti atunci riscam sa nu fim recunoscuti de Domnul Isus, Matei 10:32-33 “De aceea, pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri;dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri.”

Vorbirea duhovniceasca trebuie sa patrunda neaparat in viata crestinului si sa fie in deplina armonie cu faptele si trairea lui zilnica, 1 Petru 4:11, “Dacă vorbeşte cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu. Dacă slujeşte cineva, să slujească după puterea pe care i-o dă Dumnezeu: pentru ca în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu prin Isus Hristos, a căruia este slava şi puterea în vecii vecilor! Amin.”

 

Când Dumnezeu este interzis, tot răul este permis! Este permisă până și desființarea omului prin confiscarea sufletului său. A.N. Kirillov (personajul lui F.M. Dostoievski din „Demonii”) este chinuit și stăpânit de o singură obsesie: detronarea lui Dumnezeu-omul prin omul-Dumnezeu. „Prin sinucidere îl sfidezi pe Creator și devii tu însuți Dumnezeu! Dacă nu există Dumnezeu, atunci eu sunt Dumnezeu!” Fără Dumnezeu, Soarele se întunecă și peste lume stăpânește Umbra Roșie; ciudat, ea vine chiar de la Răsărit. Sub această umbră rece nu exista decât alb și negru (fără nuanțe). Ori da, ori ba. Doar umbră, fără lumina. Doar Infern fără Rai. Doar vorbe fără adevăr. Doar vorbire fără rostire. Proprietatea este o anomalie burgheză! Proprietatea se confiscă. Egalizare prin sărăcire. Dar, se confiscă și credința. Iubirea este interzisă. Ura este „calea spre cele mai înalte culmi”. Se poate trăi oare și fără Cer și fără Pământ? Fără nicun reazem? Ce credeți? „Dante a descris Infernul. Comuniștii l-au făcut!” (Ion Rațiu)

 

Autoritatea lui Hristos in viata noastra

 

Traim intr-o lume tot mai lipsita de autoritate. Fiecare doreste sa traiasca independent si liber, sub cat mai putina autoritate careia sa se supuna. Majoritatea statelor de azi si-au detronat regii si au instaurat in locul lor presedinti. Chiar daca lumea moderna se supune autoritatii legii, legea este o autoritate care poate fi manipulata si schimbata. Atunci cand preferintele maselor se schimba in privinte precum avortul si homosexualitatea, legea statelor se schimba.

Acest fapt arata ca autoritatea sub care se supun astazi oameni este o autoritate determinata de preferintele lor, nu una care are o legitimitate obiectiva sau absoluta. Oamenii se supun unui acord comun la care au ajuns in societate, nu unei autoritati ce are o legitimitate exterioara si separata de preferintele sau de vointa oamenilor.

Aceasta mentalitate a independentei, autonomiei, libertatii si democratiei moderne influenteaza de multe ori si perceptia crestinilor despre Biserica lui Hristos si Imparatia lui Dumnezeu. Putem fi siguri de un lucru: in Imparatia lui Dumnezeu nu exista democratie, ci Dumnezeu este un monarh absolut, drept si sfant care stapaneste in har asupra Bisericii Sale.

Hristos este regele Bisericii iar noi ca si crestini suntem supusii Lui. In Imparatia lui Hristos exista o ordine stabilita de El in Biserica, dar si reprezentanti trimisi si imputerniciti de Hristos pentru a sluji poporul Sau si a instaura ordinea. Hristos a dat bisericii pastori si prezbiteri care duca mai departe mesajul Evangheliei si sa se ingrijeasca de cei ce sunt intra in cadrul Imparatiei (Efeseni 4).

Hristos a dat autoritate trimisilor Sai. Trimisii lui Hristos au misiunea de a predica Cuvantul si de administra Sacramentele, ucenicizand oameni si plantand biserici (Matei 28:18-20). Cei ce resping trimisii lui Hristos, il resping chiar pe Insusi Hristos (Luca 10:16). Cei care primesc mesajul Evangheliei vestit de trimisii lui Hristos au parte de iertare, iar cei ce il resping raman sub condamnare (Luca 10:5-12). Judecata facuta de trimisi in numele lui Hristos si in baza poruncii Sale leaga oamenii care nu se pocaiesc de pacat si le vesteste libertatea celor ce isi regreta pacatul (Matei 18:18).

Nu poti sa fii supus lui Hristos daca nu esti supus trimisilor Sai. A refuza cadrul stabilit de Hristos pentru viata crestina, si anume Biserica Sa, randuita dupa invataturile Sale, inseamna sa Il refuzi pe Insusi Hristos. Marturisirea de Credinta afirma acest adevar atunci cand spune: “Noi credem şi mărturisim o singură catolică sau universală Biserică, care este o congregaţie sfântă şi adunarea adevăraţilor credincioşi creştini, care aşteaptă numai de la Isus Cristos mântuirea lor deplină, fiind spălaţi şi sfinţiţi prin sângele Lui şi pecetluiţi prin Duhul Sfânt. Această Biserică a existat de la întemeierea lumii şi va fi astfel până la sfârşit, după cum rezultă din faptul că Iisus Hristos este împăratul veşnic, Care nu poate fi lipsit niciodată de slujitori.”

In acest sens, capitolul 28 marturisirea afirma “Noi credem că, deoarece această sfântă congregaţie este adunarea celor mântuiţi şi nu există mântuire în afara ei, nimeni, indiferent de starea în care s-ar afla şi de calitatea pe care ar avea- o, nu trebuie să se izoleze pentru a trăi separat de Biserică, mulţumit de sine însuşi, ci cu toţii împreună să se adune laolaltă şi să se unească, păstrând unitatea Bisericii, supunându-se instruirii şi disciplinei sale, aplecându-şi grumazul sub jugul lui Iisus Hristos şi slujindu-şi unii altora spre zidire frăţească, potrivit cu darurile pe care le-a acordat Dumnezeu fiecăruia, ca mădulare ale aceluiaşi trup. Şi pentru ca această unitate să poată fi mai bine păstrată, este de datoria tuturor credincioşilor, în conformitate cu Cuvântul lui Dumnezeu, să se despartă de toţi cei ce nu aparţin Bisericii şi deci nu se pot ataşa acestei congregaţii, pretutindeni unde Dumnezeu a aşezat-o, chiar dacă magistraţii şi edictele imperiale li s-ar opune şi ar trebui să suporte pedepse corporale sau, în final, moartea. De aceea, toţi cei ce se retrag din Biserică, precum şi toţi cei ce nu i se alătură acţionează în contradicţie cu porunca lui Dumnezeu.”

Trimisii lui Hristos au sarcina de a deschide si de a inchide Imparatia lui Dumnezeu, dupa cum afirma si Catehismul de la Heidelberg sumarizand invatatura biblica:

84. Cum este închisă şi deschisă Împărăţia cerurilor prin propovăduirea Evangheliei? După porunca lui Hristos, tuturor credincioşilor în general şi fiecăruia în particular li se vesteşte şi li se confirmă în mod deschis că, atunci când primesc făgăduinţa Evangheliei cu o credinţă adevărată, toate păcatele lor le sunt realmente iertate de către Dumnezeu datorită meritelor lui Hristos. Şi, în schimb, tuturor necredincioşilor şi făţarnicilor li se vesteşte că mânia lui Dumnezeu şi osânda veşnică rămân asupra lor atât timp cât ei nu se convertesc. Dumnezeu îi va judeca pe unii şi pe alţii în această viaţă şi în cea viitoare după această mărturie a Evangheliei.

Iisus le-a zis din nou: „Pace vouă! Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.” După aceste vorbe a suflat peste ei, şi le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt! Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor ce le veţi ţine, vor fi ţinute.” In 20:21-23 Vezi Mat 16:19.

85. Cum este închisă şi deschisă Împărăţia cerurilor prin disciplina bisericească? După porunca lui Hristos, cei care pretinzându-se a fi creştini, promovează o învăţătură sau duc o viaţă necreştină, sunt în mai multe rânduri mustraţi frăţeşte. Dacă nu renunţă la ereziile şi la viciile lor, atunci sunt chemaţi înaintea Bisericii sau a celor care au fost rânduiţi de Biserică în acest scop. Şi dacă ei dispreţuiesc şi aceste îndemnuri, atunci sunt excluşi, prin oprirea lor de la sfintele taine, din comunitatea creştină, şi de către Dumnezeu Însuşi – din Împărăţia lui Hristos. Dar ei sunt primiţi din nou ca mădulare ale lui Hristos şi ale Bisericii, dacă promit şi manifestă o reală îndreptare.

Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău. Dar dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş. Adevărat vă spun, că orice veţi lega pe pământ va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat în cer. Mat 18:15-18 Şi voi v-aţi fălit! Şi nu v-aţi mâhnit mai degrabă, pentru ca cel ce a săvârşit fapta aceasta, să fi fost dat afară din mijlocul vostru! Cât despre mine, măcar că n-am fost la voi cu trupul, dar fiind de faţă cu duhul, am şi judecat, ca şi când aş fi fost de faţă, pe cel ce a făcut o astfel de faptă. În Numele Domnului Iisus, voi şi duhul meu, fiind adunaţi laolaltă, prin puterea Domnului nostru Iisus, am hotărât ca un astfel de om să fie dat pe mâna Satanei, pentru nimicirea cărnii, ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului Iisus. 1 Cor 5:2-5 Vezi 2 Tes 3:14-15; 2 In 10-11.

A fi in Imparatia lui Hristos, supus lui Hristos si in grija lui Hristos este o mare binecuvantare. A trai independent si rebel in aceasta lume, fugind de autoritate si supunandu-te doar tie insuti mentine o continua tensiune si neliniste in inima celui care este credincios. De aceea, fiecare credincios trebuie sa asculte de invatatura lui Hristos, sa I se supuna si sa primeasca mangaierea ce o gaseste in Biserica Sa.

 

Lecţia – 1 şi 2 Împăraţi

 

 

 

1 şi 2 Împăraţi


Ca şi cărţile Samuel, cărţile Împăraţi erau în Biblia ebraică doar o singură carte Împăraţi. În Septuaginta această carte a fost împărţită în două şi a fost numită de traducătorii de atunci cartea 3 şi 4 Împăraţi, deoarece cărţile Samuel se numeau deja 1 şi 2 Împăraţi. Aici avem iarăşi explicaţia unor subtitluril din unele ediţii ale Bibliei. Cartea împăraţilor se ocupă deci cu istoria împărăţiei ebraice de la moartea lui David până la captivitatea babiloniană a lui Iuda, un interval de timp de circa patru sute de ani. Nu cunoaştem autorul cărţii Împăraţi, dar tradiţia ebraică i le atribuie în Talmud lui Ieremia.

Ca şi la cărţile Samuel, ne vom face observaţiile la cele două cărţi, aşa după cum ni le redă Biblia noastră.

1 Împăraţi

Prima carte Împăraţi conţine istoria de la moartea lui David până la moartea lui Ahab din Israel în lupta de la Ramot din Galaad. Cartea se compune din două părţi:

I.  Domnia lui Solomon (cap.1-11)
II. Împăraţi ai împărăţiei divizate (cap.12-22)

Domnia lui Solomon (cap. 1-11)

Răzvrătirea lui Adonia a avut ca urmare ungerea lui Solomon ca împărat în locul lui David, deja înaintea morţii acestuia (cap.1). O mare parte a acestui prim fragment al acestei cărţi este ocupat cu descrierea templului şi a sfinţirii acestuia (cap.5-8). Rugăciunea lui Solomon la sfinţirea templului, care s-a bazat pe Legea lui Moise, formează baza rugăciunilor de mai târziu, ca cea a lui Daniel din timpul captivităţii (Daniel 9). Bogăţia şi belşugul lui Solomon, cu toate că erau binecuvântări de la Dumnezeu, au condus prin abuz la îmbuibare (desfrâu), neascultare faţă de poruncile lui Dumnezeu referitoare la împăraţi (comp. Deuteronom 17), idolatrie şi subjugarea poporului, şi în mod firesc la judecata de pedepsire a lui Dumnezeu, răzvrătirea poporului împotriva lui Roboam, fiul neînţelept al lui Solomon, şi la divizarea împărăţiei.

Împăraţi ai împărăţiei divizate (cap. 12-22)

Din pricina condiţiilor proaste de viaţă ale poporului, care au rezultat din viaţa de mai târziu a lui Solomon şi a refuzului lipsit de orientare al lui Roboam de a îmbunătăţi aceste condiţii, împărăţia s-a dezbinat. Toate seminţiile, în afară de cea a lui Iuda şi Beniamin, s-au desprins de casa lui David. Aceasta a fost o judecată a lui Dumnezeu din pricina păcatului lui Solomon. Însă Ieroboam, fiul lui Nebat, căruia Dumnezeu i-a dat cele zece seminţii, şi-a început domnia cu o lepădare conştientă a lui Dumnezeu. În felul acesta a dobândit numele de omul “care a făcut pe Israel să păcătuiască” cum este amintit de câteva ori în cărţile împăraţi. Prin faptul că a aşezat două chipuri de idoli în Dan şi Betel şi prin aceasta a vrut să se închine lui Dumnezeu sub forma unui chip, a călcat porunca a doua. Ca urmare, a făcut din idolatrie politica de bază a împărăţiei Israel, fiindcă se temea că, dacă poporul se va duce şi se va închina în templul de la Ierusalim în împărăţia Iuda, putea să se ajungă la reunificarea împărăţiei.

După divizare, împărăţia de nord a celor zece seminţii se numea Israel iar împărăţia de sud se numea Iuda. În decursul timpului au domnit nouăsprezece împăraţi în Israel, de la Ieroboam până la Osea. Toţi aceştia au făcut ce era rău înaintea lui Dumnezeu. Ei se trăgeau din nouă familii conducătoare sau dinastii diferite şi erau în majoritatea cazurilor omorâţi la detronarea lor.

Divizarea împărăţiei s-a făcut în jurul anului 930 î.Cr. iar împărăţia Israel a existat până în anul 722 î.Cr., când asirienii i-au pus capăt. Împărăţia Iuda a supravieţuit până în anul 586 î.Cr., când babilonienii au cucerit Ierusalimul. A fost condusă la fel de nouăsprezece împăraţi, din care Scriptura numeşte opt ca fiind „buni”, iar unsprezece ca fiind „răi”. Cu ajutorul tabelei alăturate se poate însă constata că cei opt împăraţi buni din Iuda au domnit în general mai mult decât cei unsprezece răi. Astfel, împărăţia lui Iuda a fost condusă în majoritatea timpului de împăraţi care au încercat să facă ce a plăcut Domnului.

Cu toate că în Israel au existat prooroci şi mai înainte, ei au apărut în mod special în timpul împăraţilor în prim-plan. Ilie tişbitul este persoana principală în prima carte Împăraţi. Istoria lui Ahab şi Ilie este una din cele mai importante ale cărţii. Ahab, cu cea mai dubioasă reputaţie de a fi cel mai rău împărat al Israelului, îl întâlneşte pe marele prooroc Ilie, care îi zădărniceşte faptele sale rele. Provocarea proorocului lui Dumnezeu faţă de slujitorul idolilor pe muntele Carmel (cap.18) conduce la rezultatul că mulţi, pentru o anumită perioadă, măcar superficial, se reîntorc la poruncile lui Dumnezeu. Dar chiar şi în timpurile acelea întunecate Dumnezeu mai avea o rămăşiţă credincioasă în popor, căci îi spune lui Ilie că mai sunt şapte mii care nu şi-au plecat genunchii în faţa lui Baal.

Ahab, care era o persoană slabă de caracter, era încurajat şi incitat în răutatea lui de soţia sa Izabela, fiica împăratului din Sidon. Ea a adus închinarea la Baal în Israel şi a condus poporul în adâncimi aşa de mari ale decăderii din credinţă, cum nu s-au cunoscut până atunci. Uciderea lui Nabot şi acapararea viei sale a avut ca urmare vestirea nenorocirii asupra lui Ahab. Dar pentru că el s-a smerit înaintea lui Dumnezeu, nenorocirea lui a fost amânată. Cartea 1 Împăraţi se încheie cu moartea lui Ahab în lupta de pe muntele Ramot din Galaad.

2 Împăraţi

În cartea 2 împăraţi, care forma iniţial, aşa după cum am văzut deja, o singură carte cu 1 Împăraţi, se continuă istoria împărăţiei până la captivitate. Aici se remarcă în mod deosebit proorocul Elisei, urmaşul lui Ilie. O scurtă vedere de ansamblu este următoarea:

I.  Alţi împăraţi ai Israelului până la ducerea în captivitate (cap. 1-17)
II. Declinul şi căderea împărăţiei Iuda (cap.18-25)

Alţi împăraţi ai Israelului până la ducerea în captivitate (cap. 1-17)

După slujirea lui plină de putere pentru Dumnezeu, proorocul Ilie este înălţat la cer într-o furtună (cap.2). El este împreună cu Enoh (Geneza 5) singurul bărbat din Vechiul Testament, pe care Dumnezeu l-a luat la El, dar nu prin moarte. În această privinţă, aceşti doi oameni ai lui Dumnezeu sunt prototipuri pentru Biserică, Trupul lui Cristos, care va fi răpită şi Îl va întâmpina pe Domnul în văzduh (1 Tesaloniceni 4:16-18).

Istoria Israelului prezintă trei mari perioade ale minunilor. Cu toate că Dumnezeu a făcut tot timpul minuni, Scriptura ne arată că în anumite perioade de timp în istorie se făceau mai multe minuni ca altădată, din cauza unor motive deosebite. Aceste trei perioade din istoria Israelului au fost: perioada ieşirii din Egipt, perioada lui Ilie şi a lui Elisei şi, ca cea mai mare, perioada Domnului Isus Cristos şi a apostolilor. Domnia de o mie de ani a Domnului nostru va fi o a patra perioadă de acelaşi fel, dar care le va întrece pe celelalte.

Aşa ca şi în cazul lui Ilie, Dumnezeu a confirmat mesajul proorocului Elisei prin minunile Sale. Una din cele mai cunoscute istorii a acestui fragment este vindecarea lui Naaman sirianul de lepra lui (cap.5). Elisei a continuat slujba începută de marele premergător al său Ilie şi a desăvârşit-o. El a trăit şi împlinirea proorociilor, când dinastia lui Omri şi Ahab au fost înlăturate şi a fost ridicată dinastia lui Iehu.

Când Iehu a exterminat familia lui Ahab, a fost omorât şi împăratul Ahazia din Iuda. Atunci mama lui Ahazia, Atalia cea rea, a prins ocazia de a smulge domnia de partea ei. Ea era o fiică a lui Ahab şi a Izabelei din Israel şi căuta să nimicească casa lui David din Iuda. Aici găsim una din numeroasele exemple din Scriptură unde Satan încearcă să distrugă familia din care trebuia să vină Mântuitorul. Omeneşte vorbind, întregul plan al lui Dumnezeu atârna doar de un băieţaş ascuns în templu. Preotul Iehoiada a fost mai târziu unealta lui Dumnezeu pentru a-l proclama pe micuţul Ioas ca împărat. Prin aceasta, conform făgăduinţei lui Dumnezeu, casa lui David a avut continuitate.

Relatarea alternează aici, ca şi în prima carte Împăraţi, între Israel şi Iuda, dar Israelului i se conferă mai mult loc. Această a doua carte a împăraţilor formează fundalul istoric pentru cărţile proorocilor. Ceea ce este în Noul Testament cartea Faptele apostolilor în relaţia faţă de epistole, este în Vechiul Testament cartea 2 Împăraţi în relaţia faţă de prooroci. În secolul opt î.Cr., împărăţia Israelului a fost condusă mult timp de Ieroboam II din dinastia lui Iehu, un împărat foarte capabil şi minunat, sub care împărăţia a ajuns la puterea şi slava exterioară cea mai înaltă (cap.14). Domniei acestui împărat a coincis domnia lungă a lui Ozia sau Azaria, în Iuda, care era tot o perioadă a marelui belşug exterior.

Însă proorocii acelor zile, Amos şi Osea în Israel, Isaia şi Mica în Iuda, ne arată că aceste împărăţii sunt stricate în interiorul lor şi că va veni nemijlocit judecata lui Dumnezeu asupra lor. În timpul lui Ieroboam II s-a împlinit şi o proorocie a lui Iona (14:25), acelaşi bărbat despre care citim în cartea Iona.

Din cei nouăsprezece împăraţi ai lui Iuda opt erau buni, printre ei fiind patru reformatori deosebiţi. Pe doi dintre ei, Asa şi Iosafat, îi aminteşte cartea 1 Împăraţi; pe ultimii doi, Ezechia şi Iosia, cartea 2 Împăraţi. Ezechia, unul din cei mai remarcanţi împăraţi ai Israelului, a fost contemporan cu marele prooroc Isaia.

Împărăţia din nord, Israel, după un timp al subjugării sub asirieni şi după o ultimă revoltă împotriva acestei puteri a lumii de atunci, a fost în final subjugată definitiv. Oraşul Samaria a căzut în anul 722 î.Cr. Locuitorii împărăţiei nordului au fost duşi din ordinul împăratului Asiriei în alte regiuni ale imperiului. Capitolul 17 arată cum împăratul Asiriei a populat ţara Israel cu oameni din alte popoare. Ei au devenit strămoşii samaritenilor din Noul Testament.

Declinul şi căderea împărăţiei Iuda (cap. 18-25)

Două evenimente deosebite din timpul lui Ezechia ne sunt relatate. Primul este campania  asiriană sub conducerea împăratului Sanherib, prin care chiar şi Ierusalimul era ameninţat. Dar, ca răspuns la rugăciuni, Dumnezeu a salvat poporul printr-o minune mare (19:35). Celălalt eveniment a fost boala lui Ezechia şi însănătoşirea lui prin intervenţia lui Dumnezeu (cap.20).

Ultimul împărat al lui Iuda, care a vrut să facă reforme, a fost Iosia, un strănepot a lui Ezechia, un bărbat la fel de remarcabil. În timpul domniei sale, şi-a început lunga slujire a proorocul Ieremia şi a fost reparat templul. În acest timp a fost găsită cartea Legii, care dispăruse în timpul domniei rele a lui Manase şi Amon. Citirea Legii a dus, atât la împărat, cât şi la popor, la pocăinţă şi la reformă, iar în mod deosebit s-a sărbătorit din nou Paştele. Iosia a fost ucis într-o luptă la Meghido, de către egipteni. Urmaşii săi au fost unul după altul: fiul său Ioahaz, care a domnit doar trei luni; un alt fiu, Eliachim, care a domnit unsprezece ani; un nepot Ioiachim, a cărui domnie a durat la fel doar trei luni şi în sfârşit un alt fiu, Zedechia, care a mai domnit unsprezece ani.

În aceşti ultimi ani din istoria lui Iuda, Asiria părăsise deja scena politică mondială, după ce mezii şi babilonienii o cuceriseră. Egiptul era cuprins de declin şi Babilonul ajungea la putere.

Prima invazie babiloniană în Iuda a fost în timpul lui Ioiachim în jurul anului 606 î.Cr. (Daniel 1:1). O a doua invazie a urmat la sfârşitul anului 598 sau începutul lui 597, când împăratul Ioiachim şi un număr important de locuitori au fost duşi la Babilon. După o revoltă s-a ajuns la o a treia campanie, în urma căreia oraşul Ierusalim, după un asediu îndelungat, a fost cucerit în anul 586.

Aceste cărţi ale împăraţilor ne învaţă că istoria umană fără Dumnezeu este sortită eşuării. Neascultarea de Legea lui Dumnezeu duce la judecată. Ce au avertizat proorocii s-a întâmplat într-adevăr, iar în 2 Împăraţi se relatează despre împlinirea acesteia.

 

Lucifer și planul răzvrătirii sale

Lucifer heruvim
Lucifer alungat
Lucifer alungat

Lucifer și-a dorit să Îi ia lui Dumnezeu locul, omorându-L. Dar oare s-ar fi răzvrătit dacă n-ar fi avut nicio șansă? Desigur că nu. Ar fi fost absolut stupid, nu-i așa?

Dumnezeu nu l-a creat pe Diavol. Când Lucifer a căzut din grație, a devenit Diavolul, Satana, adică dușmanul lui Dumnezeu. Ar fi absurd ca Dumnezeu să-L creeze pe dușmanul lui Dumnezeu, e o cotradicție. Știa Dumnezeu că Lucifer poate alege să devină Satana? Desigur, dar și noi știm că fiii și fiicele noastre pot alege să ne mintă și totuși alegem să-i concepem, valorea copiilor noștri este mai mare decât greșelile pe care le fac. Însă căderea lui Lucifer n-a avut loc din greșeală, a fost o rebeliune pe față.

De ce s-a răzvrătit Lucifer: totul a început cu narcisismul

Lucifer Painting W. Blake
Lucifer a fost desăvârșit în frumusețe

Ați observat vreodată comportamentul narcisist al pisicilor? Poate acesta ar fi un bun punct de pornire pentru a înțelege cum cineva se poate iubi pe sine fără limite, precum Lucifer. Sau tinerii care își fac mereu selfie-uri și se cred minunați fără să fi realizat nimic demn de respect. Da, trăim într-o lume cu o mentalitate tot mai satanică. Păziți-vă sufletul!

Există vreo scăpare din narcisism? Desigur, Biblia ne dă o soluție care, pusă în practică, reduce drastic dragostea de sine:

Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.
(Matei 19:19)

Dacă te iubești mult, și pe aproapele tău trebuie să-l iubești mult. Desigur, Hristos nu se referea aici ca, dacă îți place să îți faci selfie-uri, să îl chemi și pe aproapele tău în cadru, ci se referea la a-l privi pe aproapele tău ca pe egalul tău în toate, să-i oferi ajutorul așa cum te ajuți pe tine.

Așadar, Lucifer își putea corecta calea, doar că el nu își servea aproapele, așa cum Hristos a făcut când le-a spălat picioarele ucenicilor Săi. Lucifer era prea mândru să îi servească pe alții.

Dar cine i-a sucit mințile lui Lucifer? Pe atunci nu existau demoni care să-l ispitească pe Lucifer, așadar, cine l-a ispitit? Oare Dumnezeu l-a ispitit? Nu. Dumnezeu nu ispitește:

Nimeni, când este ispitit, să nu zică: „Sunt ispitit de Dumnezeu.” Căci Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău și El Însuși nu ispitește pe nimeni.
(Epistola lui Iacov 1:13)

Lucifer s-a ispitit singur hrănindu-și gânduri și pofte care l-au dus la cădere

Ci fiecare este ispitit când este atras de pofta lui însuși și momit. Apoi pofta, când a zămislit, dă naștere păcatului; și păcatul, odată făptuit, aduce moartea.
(Epistola lui Iacov 1:14-15)

Fizic și intelectual, Lucifer era desăvârșit:

Ajunseseși la cea mai înaltă desăvârșire, erai plin de înțelepciune și desăvârșit în frumusețe. […] Ți s-a îngâmfat inima din pricina frumuseții tale, ți-ai stricat înțelepciunea cu strălucirea ta. De aceea, te arunc la pământ.
(Ezechiel 28:12, 17)

Lucifer
O pictură cu Lucifer la începutul
transformării sale în Satana

Știa toată Legea lui Dumnezeu. De aceea astăzi este cel mai înverșunat adversar al lui Dumnezeu, știe toate chichițele legilor cerești, ne știe pârî la Dumnezeu chiar și cu cel mai neînsemnat gest egoist.

Pârâșul fraților noștri, care zi și noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos.
(Apocalipsa 12:10)

Nu doar Lucifer, chiar și oamenii se pot ispiti singuri. De fapt, de cele mai multe ori, nu Diavolul ne ispitește, ci noi înșine, cu pornirile noastre numai spre rău. Iată ce spune Dumnezeu după potop:

Nu voi mai blestema pământul din pricina omului, pentru că întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din tinerețea lui.
(Geneza 8:21)

Cine este Lucifer? Un CRIMINAL!

Pentru Dumnezeu, păcat și moarte sunt precum două fețe ale aceleiași monede. Pentru Diavol, însă, păcatul a fost o armă. Nu știm cum a avut loc, dar știm din Biblie că Lucifer a comis o crimă (sau a împins pe cineva în păcat?). Chiar nu știm cum s-a întâmplat, cert este că acest heruvim a aflat că păcatul, într-adevăr, este letal:

El de la început a fost ucigaș.
(Ioan 8:44)

Lucifer mândrie
Mândria e o formă de egolatrie,
adică de închinare la propria persoană

Cuvintele de mai sus sunt ale Domnului Însuși. Iisus Hristos nu a exagerat: Lucifer a devenit Satana în momentul în care a comis o crimă. Așadar, din primul moment („încă de la început”) în care nu s-a mai numit Lucifer, ci Satana, el deja era un ucigaș. Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul, și-a ales bine cuvintele întotdeauna când a vorbit, iar de data asta l-a numit pe Diavol un ucigaș.

Știm bine că un narcisist poate ajunge foarte repede un ucigaș. Există două tipuri de narcisism: fixația după propria frumusețe fizică și fixația după propria personalitate. Un narcisist se ia pe sine unitate de măsură, el însuși este propria lege, nu Legea lui Dumnezeu. Mai multe despre narcisism AICI.

Vă mirați? Sincer, eu m-aș fi mirat dacă Iisus ar fi spus: „o fi Diavolul un mincinos, dar n-a omorât pe nimeni.” Ei bine, acela ar fi fost un lucru incredibil…

Căderea lui Lucifer: de ce l-a lăsat Dumnezeu să cadă?

Lucifer moarte
Prin păcat, Lucifer a adus ceva de neconceput până atunci,
anume sfârșitul vieții, Moartea.

Dumnezeu l-a lăsat pe Lucifer să cadă este pentru că nimeni nu scapă de testare – chiar și Hristos a fost testat în deșert. Oare nu ar fi absurdă acum întrebarea: de ce nu vrea Dumnezeu să fii independent? Vrea! Independență înseamnă să poți umbla pe picioarele tale, nu să faci ce te taie capul ca un răsfățat. Lucifer a fost lăsat să dezvolte acea pasiune bolnăvicioasă pentru propria persoană, dar Dumnezeu nu l-ar fi lăsat în acea încercare dacă era peste puterile sale:

Și Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiți ispitiți peste puterile voastre, ci, împreună cu ispita, a pregătit și mijlocul să ieșiți din ea, ca s-o puteți răbda.
(1 Corinteni 10:13)

Cum ziceam mai sus, calea de ieșire pentru Lucifer din propria adorare era să își iubească aproapele cu aceeași pasiune cu care se iubea pe sine. Încercarea putea fi trecută:

Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.
(Matei 19:19)

Cine este Satana? Un tiran. Dar Dumnezeu nu e un tiran!

Dumnezeu îți dă liberul arbitru, dar te va da exemplu negativ să le arate tuturor unde duc căile inimii celui care nu e sub Legea lui Dumnezeu. De aceea a fost scris Vechiul Testament, cu toate faptele acelea oribile, însă documentate cu precizie:

Și aceste lucruri s-au întâmplat ca să ne slujească nouă drept pilde, pentru ca să nu poftim după lucruri rele, cum au poftit ei. Să nu curvim, cum au făcut unii din ei, așa că într-o singură zi au căzut douăzeci și trei de mii.
(1 Corinteni 10:8-11)

Tot așa, toți cei aruncați în Gheenă, vor fi exemplu etern pentru sfinți și îngeri:

Și vor fi chinuiți în foc și în pucioasă înaintea sfinților îngeri și înaintea Mielului. Și fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Și nici ziua, nici noaptea n-au odihnă.
(Apocalipsa 14:10-11)

Ce a urmat când Lucifer a văzut că păcatul e letal?

Păcatul este o abominație. Uneori, mă gândesc la păcat ca la un virus informatic sau ca la o boală precum cancerul. Ce este, de fapt, păcatul? De unde își ia puterea?

Păcatul este arma morții, după cum o spune versetul următor:

Boldul morții este păcatul și puterea păcatului este Legea.
(1 Corinteni 15:56)

Moartea își trage puterea din păcat, iar păcatul din Lege. Așadar, cum a plănuit Diavolul să îi ia lui Dumnezeu locul? Iată două scenarii:

  1. Diavolul a vrut să folosească Legea lui Dumnezeu împotriva lui Dumnezeu, să-L facă să păcătuiască (ispitirea și patimile)
  2. Diavolul a orchestrat moartea lui Hristos pentru a-l ține în Locuința morților, ca obiect de șantaj contra lui Dumnezeu Tatăl
Lucifer corupe
Lucifer corupe o treime din îngeri
(Apocalipsa 12:3-4)

Cu o asemenea armă letală la îndemână, Lucifer și-a propus să-L detroneze pe Dumnezeu:

Tu ziceai în inima ta: Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi ședea pe Muntele Adunării […], voi fi ca Cel Preaînalt.
(Isaia 14:13-14)

Cu ocazia asta, ne întărim credința că Dumnezeu chiar cunoaște totul, chiar și ce și-a zis Lucifer în inima lui. Dumnezeu cunoaște absolut totul. Ce este interesant este că Lucifer n-a zis: voi fi mai mare ca Dumnezeu. A zis: voi fi ca Cel Preaînalt. Știa că nu poți să fii mai mare. Dacă Biblia ar fi scrisă de un om, autorul ar fi scris: voi fi mai mare ca Dumnezeu. Dar Biblia nu e scrisă de un om.

A crezut că-L poate face pe Dumnezeu să păcătuiască

Lucifer devine Satana și este alungat.

Dacă Dumnezeu nu ar avea dragoste nemărginită, șansele ca Diavolul să câștige ar fi fost imense: L-a determinat pe Dumnezeu să coboare din slavă în carne și oase (prin Hristos), să-L poată ispiti de nenumărate ori, să-L determine să-și calce propria Lege. Hristos a fost ispitit de nenumărate ori, în toate felurile, nu doar de trei ori, cum cred unii:

După ce L-a ispitit în toate felurile, Diavolul a plecat de la El, până la o vreme.
(Luca 4:13)

Vine stăpânitorul lumii acesteia; El n-are nimic în Mine, dar vine pentru ca să cunoască […] că fac așa cum Mi-a poruncit Tatăl.
(Ioan 14:30-31)

Chiar a vrut Diavolul să-L omoare pe Dumnezeu?

A și făcut-o! L-a omorât! E limpede că acesta a fost planul Diavolului. Doar că Iisus Hristos (binecuvântat să fie!), nu doar că a murit, a și înviat, devenind primul născut dintre morți.

El este începutul, Cel Întâi Născut dintre cei morți, pentru ca în toate lucrurile El să aibă întâietate.
(Coloseni 1:18)

Din punctul de vedere al lui Dumnezeu,
așa arată un învingător: smerit, nu mândru.

O mică înjurătură din gura Mântuitorului nostru în timp ce-L biciuiau și totul ar fi fost pierdut. Miza a fost imensă.

Dar Bunul Dumnezeu a câștigat: moartea nu a fost pentru Dumnezeu o contradicție care să-L determine să se anuleze pe Sine Însuși, deoarece o moarte fără niciun păcat e o moarte fără contradicții, e un eveniment plin de victorie, care poate învinge chiar și Moartea adusă de păcat. După Învierea lui Hristos, Diavolul e un inamic învins, slavă lui Dumnezeu!

Unde îți este biruința, moarte? Unde îți este boldul, moarte?
(1 Corinteni 15:55)

Așadar, acum avem două feluri de morți: moartea în Hristos și moartea în păcat. Moartea în Hristos este un dar, moartea în păcat este o abominație care va fi aruncată într-un lac (iaz) de foc.

Și Moartea și Locuința morților au fost aruncate în iazul de foc.
(Apocalipsa 20:14)

Ferice de acum încolo de morții care mor în Domnul!
(Apocalipsa 14:13)

De ce Diavolul nu este iertat

Diavolul este ahtiat după închinare.

Dacă tot au trecut mii de ani de la căderea lui din grație, oare s-a „lecuit” Diavolul de narcisism? Niciodată! Dovadă stă faptul că I-a cerut Fiului lui Dumnezeu să i se închine:

Diavolul L-a dus apoi pe un munte foarte înalt, I-a arătat toate împărățiile lumii și strălucirea lor și I-a zis: „Toate aceste lucruri Ți le voi da Ție, dacă Te vei arunca cu fața la pământ și Te vei închina mie.”
(Matei 4:8-9)

Noi, oamenii, putem comite păcate și, prin jertfa lui Hristos, să fim mântuiți. Nicio altă ființă nu are privilegiul acesta.

Noi suntem făcuți din țărână, dar îngerii sunt făcuți dintr-un material mai tare, ei sunt într-o lume în care Îl văd pe Dumnezeu, n-au frământările și îndoielile muritorilor ca noi, acolo e lumea Adevărului.

Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea față în față. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaște deplin.
(1 Corinteni 13:12)

Iată o descriere a frumuseții lui Lucifer:

Erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu sardonix, cu topaz, cu diamant, cu crisolit, cu onix, cu iaspis, cu safir, cu rubin, cu smarald și cu aur; timpanele și flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua când ai fost făcut. Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu și umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine.
(Ezechiel, cap. 28)

Toți cei despărțiți de Dumnezeu sunt răi și rămân așa

Căderea lui Lucifer nu a fost un accident, ci el și-a dorit să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu. Dar, pentru că Dumnezeu este (maxim de) bun, ne arată, în Cartea Apocalipsei, că Diavolul nu se căiește nici dacă Dumnezeu îi demonstrează că are puterea să îl arunce-n închisoare:

Apoi am văzut coborându-se din cer un înger care ținea în mână cheia Adâncului și un lanț mare. El a pus mâna pe balaur, pe șarpele cel vechi, care este diavolul și Satana, și l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo și a pecetluit intrarea deasupra lui. Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat și va ieși din temnița lui ca să înșele neamurile care sunt în cele patru colțuri ale pământului, pe Gog și pe Magog, ca să-i adune pentru război.
(Apocalipsa 20:1-8)

Diavolul va fi înlănțuit 1000 de ani.

Așadar, oare „se cumițește” Diavolul după 1.000 de ani de închisoare? Nu. Tot așa, nici cei răi, pe lumea cealaltă, nu se pot schimba în sfinți, Dumnezeu n-are încotro decât să-i arunce într-un loc izolat numit Gheenă. Aici, încă scriem pe ciornă. Acolo, totul e trecut „pe curat”. Cum murim, așa rămânem o veșnicie: buni sau răi, iertați sau cu toate păcatele în brațe.

Ce atitudine trebuie să avem cu privire la Diavol

Să nu rostiți niciodată judecăți de ocară la adresa Celui Rău! Probabil vi se pare ieșit din comun, dar ura nu e atitudinea potrivită. Nici măcar îngerii lui Dumnezeu nu rostesc blesteme și ocări la adresa Diavolului:

Arhanghelul Mihail, când se împotrivea Diavolului și se certa cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să rostească împotriva lui o judecată de ocară, ci doar a zis: „Domnul să te mustre!”
(Iuda 1:9)

De asemenea, Iisus Hristos n-a spus niciodată că îl urăște pe Diavol. Iisus Hristos l-a luat în serios pe Diavol, dovadă că l-a inclus în rugăciunea Tatăl nostru: și nu ne duce în ispită, ci ne izbăvește de Cel Rău. Prin „a duce în ispită” înseamnă să te lase vulnerabil Diavolului, nu să te ispitească Dumnezeu, așa cum amintisem mai sus versetul din Epistola lui Iacov 1:13Și Hristos a fost lăsat vulnerabil, testat:

Atunci, Isus a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de Diavolul.
(Matei 4:1)

Să nu vă fie milă de Diavol. E un criminal. Noi suntem în război cu forțele întunericului, doar că noi nu cu ură trebuie să răspundem, ci cu blândețe, așa cum Iisus Hristos a scos dracii din demonizatul Gadarei: Capitolul 5 din Evanghelia după Marcu.

Să nu vă imaginați niciun moment că răutatea Diavolului este negociabilă, din contră, capătă putere făcând răul, păcatul este arma lui.

Cum se va sfârși povestea lui Lucifer

Nu există „conflict etern”, cum i se spune în mass-media. Nu. Acest conflict are un început, iar Dumnezeu îi va pune punct. Diavolul va fi aruncat în iazul (lacul) de foc și pucioasă (sulf):

Și Diavolul, care-i înșela, a fost aruncat în iazul de foc și de pucioasă.
(Apocalipsa 20:10)

O pedeapsă cu foc și sulf

Pucioasă e denumirea populară pentru sulf, iar iaz e sinonim cu lac. Iazului de foc i se mai spune pe scurt iad. Pe lângă chinurile neîntrerupte ale arsurilor, Diavolul va fi făcut de rușine și nu va mai avea nicio putere, iar cei din Infern îi vor spune:

Toți iau cuvântul ca să-ți spună: „Și tu ai ajuns fără putere ca noi, și tu ai ajuns ca noi!” […] Te privesc cu luare aminte și zic: „Acesta este cel care făcea să se cutremure pământul și zguduia împărățiile, care prefăcea lumea în pustie, nimicea cetățile și nu dădea drumul prinșilor săi de război?”
(Isaia 14:10, 16-17)

Varianta în limba engleză a acestui articol poate fi găsită AICI.
The English version of this article can be found HERE.

 

Secretul credinţei creştine

Înţelegerea vieţii insuflate de Duhul Sfânt

Te-ai întrebat vreodată de ce atât de mulţi creştini nu se comportă ca şi creştini? Este oare imposibil să-ţi trăieşti credinţa creştină? Să vă spun un secret: pe cont propriu, este într-adevăr imposibil. Atunci când încerci să-ţi trăieşti credinţa creştină prin propriile tale eforturi te asemeni cu un vapor aşezat pe uscat, care evident nu se poate mişca din loc. Pentru ca acel vas să poată ajunge undeva, el trebuie aşezat în apă. În mod similar, pentru a se bucura de viaţa sa de credinţă, creştinul trebuie să înveţe cum să îşi aşeze credinţa în Dumnezeu. Ştiind acest lucru, apostolul Pavel scrie: „Pot totul în Hristos, care mă întăreşte” (Filipeni 4:13).

Pentru un creştin, secretul unei vieţi împlinite este prezenţa lui Hristos în viaţa sa, în aşa fel încât în el să trăiască de fapt Hristos: „Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Galateni 2:20).

În timpul ultimei seri petrecute de Hristos cu ucenicii săi, El le-a spus că îi va părăsi, dar că ei nu vor fi lăsaţi singuri: „Totuşi, vă spun adevărul: Vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite” (Ioan16:7).

Îţi poţi trăi viaţa de credinţă cu îndrăzneală, datorită faptului că ţi-a fost dăruit Duhul Sfânt. El nu este doar un ghid care îţi oferă informaţii cu privire la drumul spre cer: El este Duhul lui Hristos, care a venit să locuiască în tine.

Cine este Duhul Sfânt?

Duhul Sfânt este Dumnezeu, împreună cu Fiul şi cu Tatăl. O mare parte din confuzia cu privire la Duhul Sfânt este dată de faptul că oamenii nu îl consideră drept persoană. Dar El este persoană şi implicit are caracteristicile unei persoane. Mai mult, Duhul Sfânt este o Persoană divină, fapt care se reflectă în ceea ce El „voieşte” şi „simte”.

Duhul Sfânt are toate atributele pe care le au Fiul şi Tatăl. El este omnipotent (atotputernic), omniscient (atotcunoscător), imuabil (nu se schimbă) şi etern. El este a treia Persoană a Sfintei Treimi.

Care este rolul Duhului Sfânt?

Duhul Sfânt are un rol important în viaţa fiecărui creştin. Vom analiza acum câteva din lucrările Sale, pentru a vedea de ce este El atât de important.

Duhul Sfânt te-a convins de faptul că eşti păcătos şi că ai nevoie de Hristos (Ioan 16:8-11). Biblia spune că fără ajutorul Duhului Sfânt, oamenii privesc creştinismul ca fiind ceva prostesc (1 Corinteni 1:18). S-ar putea ca oamenii din jurul tău să considere că legământul pe care tu l-ai făcut cu Hristos este o nebunie. Tu nu vezi lucrurile astfel, pentru că Duhul Sfânt ţi-a descoperit minunea unei vieţi trăite în Hristos.

Duhul Sfânt ţi-a dat o nouă viaţă. Iisus a spus că ceea ce este născut din carne, este carne. Duhul Sfânt este cel care realizează naşterea spirituală (Ioan 3:6). De asemenea, tot prin Duhul dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inima ta (Romani 5:5) şi tot El mărturiseşte înăuntrul tău (îţi dă asigurarea necesară) că tu eşti un creştin (Romani 8:16).

Duhul Sfânt este Acela care te învaţă şi totodată îţi dăruieşte şi puterea de a trăi. El te călăuzeşte în adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. Îţi descoperă adevărurile din Biblie, aşa încât tu să le poţi înţelege şi aplica la viaţa ta (Ioan 16:13-14). El îţi dă putere şi eficienţă spirituală, atunci când îţi mărturiseşti altora credinţa (Fapte 1:8). El mijloceşte pentru tine înaintea Tatălui atunci când simţi că nu ştii ce şi cum să te rogi (Romani 8:26-27).

Duhul Sfânt a fost trimis de Hristos pentru a-ţi da puterea să trăieşti viaţa de credinţă. Aşa după cum a scris Apostolul Pavel, „…Duhul Celui ce a înviat pe Iisus dintre cei morţi locuieşte în voi…” (Romani 8:11). Viaţa creştină poate fi trăită doar cu ajutorul Duhului Sfânt.

Acum, s-ar putea să te gândeşti: „Am nevoie de Duhul Sfânt în viaţa mea!” Dacă eşti creştin, El este deja prezent în sufletul tău: „Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte într-adevăr în voi” (Romani 8:9). Duhul Sfânt locuieşte în tine, dar probabil că tu încă nu ţi-ai supus viaţa Lui. Deşi El locuieşte în fiinţa ta, s-ar putea ca tu să nu Îl laşi să îţi şi conducă viaţa.

Apostolul Pavel afirmă că există două categorii de creştini: creştinii spirituali („duhovniceşti”) şi cei carnali („fireşti”, „lumeşti”).

1. Creştinul spiritual (sau duhovnicesc): „Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul, şi el însuşi nu poate fi judecat de nimeni” (1 Corinteni 2:15).

Credinciosul spiritual L-a acceptat pe Hristos şi L-a aşezat în centrul vieţii sale. El nu este lipsit de păcat şi, ca oricare alt om, se confruntă cu probleme şi ispite în fiecare zi. Dar ca mod de viaţă, creştinul duhovnicesc se încrede în Hristos în ce priveşte fiecare problemă şi detaliu al vieţii sale. Cea mai arzătoare dorinţă a sa este ca viaţa pe care o trăieşte să îi fie plăcută lui Hristos, şi prin urmare nu se bazează pe aprecierile celorlalţi.

2. Creştinul firesc (sau lumesc): „Cât despre mine, fraţilor, nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovniceşti, ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni lumeşti, ca unor prunci în Hristos. V-am hrănit cu lapte, nu cu bucate tari, căci nu le puteaţi suferi; şi nici acum chiar nu le puteţi suferi, pentru că tot lumeşti sunteţi. În adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri şi dezbinări, nu Sunteţi voi lumeşti şi nu trăiţi voi în felul celorlalţi oameni?” (1Corinteni 3:1-3).

A fi un creştin „firesc” înseamnă a avea viaţa condusă de impulsurile „firii”, ale naturii umane păcătoase. Creştinul firesc este un creştin (cândva el şi-a predat viaţa lui Hristos), dar viaţa lui este focalizată asupra sinelui şi asupra nevoilor personale. Sunt anumite trăsături care confirmă faptul că acel om este un creştin, dar lucrarea propriu-zisă a Duhului Sfânt este împiedicată, fie prin ignorare, fie printr-o neascultare intenţionată.

Care este diferenţa dintre creştinul firesc şi cel duhovnicesc? Această diferenţă nu constă în faptul că în cel dintâi, Hristos sau Duhul Sfânt ar fi prezent doar într-o anumită măsură; dimpotrivă, un astfel de credincios beneficiază de aceleaşi resurse spirituale ca şi creştinul duhovnicesc. Dar omul spiritual se bazează pe puterea lui Hristos pentru a-şi trăi viaţa de credinţă, în timp ce omul lumesc se bazează pe propriile sale puteri. Încercarea de a trăi viaţa creştină prin propriile eforturi se aseamănă cu tentativa de a te plimba prin oraş cu maşina, împingând-o însă din spate; amândouă încercările sunt la fel de zadarnice şi sortite eşecului.

Călăuzit de Duhul Sfânt

Biblia vorbeşte despre a fi „călăuzit” de Duhul. Aceasta înseamnă că noi ascultăm ceea ce spune El: El ne conduce, noi Îl urmăm. Destul de simplu. Dar de obicei, nouă nu ne place ca altcineva să ne spună ce să facem – nici măcar Dumnezeu! Însă umplerea cu Duhul Sfânt implică faptul că noi îi permitem Duhului şi Cuvântului lui Dumnezeu să ne conducă viaţa.

Avem de ales în fiecare zi: Vom lăsa ca Duhul Sfânt să ne călăuzească sau vom fi conduşi de altceva? Privim cu teamă viitorul care ne stă înainte sau devine oare dorinţa de a obţine ceva, mai importantă decât ascultarea de Hristos? Atunci când Duhul Sfânt te umple, El controlează gândurile şi acţiunile tale. Nu poţi fi umplut de ură, teamă şi îngrijorare în timp ce eşti umplut de Duhul Sfânt. Toate acestea nu mai au loc.

„De aceea nu fiţi nepricepuţi, ci înţelegeţi care este voia Domnului. Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh” (Efeseni 5:17-18).

Spre deosebire de schimbările produse de alcool, cele realizate de Duhul Sfânt nu sunt aparente. Ele nu dispar odată cu trecerea timpului. În Biblie, aceste schimbări durabile sunt descrise ca rod al unei vieţi în centrul căreia este Hristos: „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege” (Galateni 5:22-23).

Cum pot fi eu umplut de Duhul Sfânt?

Ţine de alegerea noastră, dacă suntem sau nu conduşi de Duhul Sfânt. Este o realitate asumată voluntar, şi nu poate fi transmisă de la un creştin la altul. Oamenii nu se îmbată ţinând în mână o sticlă de bere nedesfăcută sau prin simplul fapt că lucrează într-un magazin cu băuturi alcoolice. Alcoolul îşi face efectul şi produce starea de ebrietate doar după ce e asimilat în organism. Tot astfel – deşi comparaţia s-ar putea să nu fie cea mai fericită – poţi fi un creştin înconjurat de Biblii şi de credincioşi, fără a fi umplut de Duhul Sfânt; sau poţi fi singur, dar plin de Duhul.

Poţi să îţi exprimi dorinţa de a te lăsa condus de Duhul Sfânt, prin rugăciune. Citez o rugăciune care pe mine m-a ajutat întotdeauna:

„Dragă Tată, am nevoie de Tine. Recunosc că eu mi-am condus propria mea viaţă şi prin urmare am păcătuit împotriva Ta. Îţi mulţumesc că mi-ai iertat păcatele, prin moartea lui Hristos pe cruce pentru mine. Acum Îl invit din nou pe Hristos să Îşi ia locul pe tronul vieţii mele. Umple-mă cu Duhul Sfânt, pentru a fi plin de Duhul, aşa după cum Tu mi-ai poruncit să fiu. Ştiu că ai promis în Cuvântul Tău că vei face acest lucru, dacă îl cer cu credinţă. Te rog aceasta în numele lui Iisus. Ca o expresie a credinţei mele, îţi mulţumesc acum pentru că îmi călăuzeşti viaţa şi mă umpli cu Duhul Sfânt.”1

Dacă ai rostit această rugăciune, sau ai folosit propriile tale cuvinte pentru a exprima dorinţa de a fi condus de Duhul lui Dumnezeu, atunci El te umple chiar acum – chiar dacă tu nu simţi acest lucru în mod explicit. Îţi aduci aminte de momentul când ţi-ai încredinţat viaţa lui Hristos? Poate ai avut o experienţă emoţională puternică, sau poate, asemeni mie, nici tu nu ai simţit ceva deosebit după decizia de a-L urma pe Hristos. Ştim că El a intrat în viaţa noastră nu datorită a ceea ce am simţit, ci deoarece Cuvântul lui Dumnezeu este adevărat. Acelaşi lucru este adevărat şi în ce priveşte umplerea cu Duhul Sfânt.

Unii oameni văd în această umplere o experienţă mistică religioasă; şi totuşi, nu este vorba de ceva mistic. Ea reprezintă un pas al credinţei, un răspuns la ceea ce Dumnezeu afirmă în Cuvântul Său. Umplerea cu Duhul Sfânt nu depinde de sentimentele care însoţesc hotărârea ta în această privinţă, ci de credinţa ta în adevărul Sfintei Scripturi.

Trei întrebări

Lucrarea Duhului Sfânt este esenţială pentru viaţa noastră de credinţă! S-ar putea să te frămânţi totuşi cu câteva întrebări, la care nu găseşti răspuns.

1. De ce nu sunt mai mulţi creştini plini de Duhul?

Aici, răspunsul e dat printr-un singur cuvânt: păcatul. Alegem să nu Îl ascultăm pe Dumnezeu. Această atitudine poate lua forma mândriei: dorinţa ca lucrurile să se întâmple cum vrem noi. Nu Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne controleze finanţele; am muncit greu pentru bani şi sunt ai noştri acum. Nu îl lăsăm pe Dumnezeu să ne călăuzească relaţiile; de ce să iert acea persoană, când de fapt este vina ei? Nu dorim ca Dumnezeu să ne controleze moralitatea; aceasta este în exclusivitate problema noastră, şi nu a lui Dumnezeu. Aşa vorbeşte mândria. Scriptura spune că Dumnezeu, „când are a face cu cei batjocoritori, îşi bate joc de ei, dar celor smeriţi le dă har” (Proverbe 3:34).

Păcatul poate lua o altă formă: frica. Cartea Proverbe afirmă: „Frica de oameni este o cursă…” (Proverbe 29:25). Este oare ceva ce Dumnezeu ar vrea ca tu să faci, dar tu nu ai acţionat în consecinţă deoarece ţi-e teamă de ceea ce cred oamenii? Ştiu că este uşor de adoptat acest mod de gândire: „Nu pot să fac asta. Aş fi considerat ridicol dacă acţionez astfel. Nu se poate ca Dumnezeu să-mi ceară să fac acest lucru.” Şi totuşi, deseori El tocmai acel lucru mi-l cere!

A doua parte a versetului citat ne spune că omul care „se încrede în Domnul n-are de ce să se teamă”. Este uşor să aşezi încuviinţarea oamenilor deasupra consimţământului lui Dumnezeu, dar ceea ce dorim noi cu adevărat nu este oare a fi plăcuţi lui Dumnezeu? Vieţile noastre se vor deosebi de vieţile altor oameni. Dar preţul merită plătit.

2. Pot fi plin de Duhul şi totuşi să mă lupt cu păcatul?

Răspunsul depinde de ceea ce înţelegi prin „lupta cu păcatul”! Dacă în mod constant tu cedezi în faţa păcatului, atunci nu poţi pretinde că Duhul Sfânt controlează sau umple viaţa ta. Dar dacă întrebarea ta este, de fapt, „Se va întâmpla oare să mai păcătuiesc, după ce am învăţat despre umplerea cu Duhul Sfânt?”, atunci răspunsul este un „Da” hotărât.

S-ar putea să-ţi dai seama că de mai multe ori de-a lungul unei zile păcătuieşti şi îţi mărturiseşti păcatul. Aceasta nu este slăbiciune spirituală; este evidenţa faptului că din punct de vedere spiritual trăieşti şi respiri! Conştientizarea păcatului şi lupta cu acesta au fost descrise uneori drept „respiraţia spirituală” a credinciosului.

Respiraţia spirituală implică actul „expiraţiei”, prin care cel credincios îşi recunoaşte păcatul înaintea Domnului, de îndată ce acesta a fost săvârşit. Recunoşti că ai păcătuit şi că L-ai detronat pe Dumnezeu din poziţia de Suveran al vieţii tale. Prin „expiraţie“ îndepărtezi ceea ce nu este curat şi te rogi să primeşti iertarea care ţi se oferă prin moartea pe cruce a lui Hristos.

Respiraţia spirituală cuprinde totodată şi „inspiraţia”, prin care Îi ceri lui Dumnezeu să te umple din nou cu Duhul Sfânt, să fie din nou Cel care conduce viaţa ta. Adu-ţi aminte că El nu te părăseşte atunci când tu greşeşti. Dar tu I-ai ignorat călăuzirea şi acum păşeşti din nou pe urmele Sale. Înveţi să ai încredere în El, iar aceasta presupune timp. Nu te descuraja, dacă se întâmplă să păcătuieşti: învaţă să te ridici.

Fetiţa noastră, cea mai mică dintre cei trei copii pe care îi avem, a învăţat să meargă anul trecut. I-a luat ceva timp. Nu vă imaginaţi că atunci când a împlinit un an, s-a ridicat brusc din pătuţ, a sărit peste marginile acestuia şi a zbughit-o la orele de aerobic pentru bebeluşi. Primii ei paşi au fost nesiguri şi şovăielnici. A căzut în noroi, a dat peste masa cu cafea şi coşurile cu lenjerie. Dar niciodată nu a renunţat. În cele din urmă, paşii ei au devenit mai puternici, mai hotărâţi. Încă mai cade uneori (aceasta li se întâmplă şi părinţilor ei!), dar se ridică.

În această viaţă, nu vom fi niciodată imuni faţă de păcat; perfecţiunea este o caracteristică a cerului. Pe măsură ce creştem în cunoaşterea lui Dumnezeu, vom ajunge să privim viaţa din perspectiva Lui, iar în anumite domenii vom păcătui mai puţin. În acelaşi timp, vom învăţa să ne luptăm cu ispita. Dar şi atunci vor fi situaţii când vom păcătui şi vom avea nevoie să respirăm spiritual, indiferent dacă suntem la începutul vieţii de credinţă sau după ani îndelungaţi de umblare cu Dumnezeu.

3. Ce să fac dacă viaţa mea nu s-a schimbat încă foarte mult?

Consideri că, în creşterea ta spirituală, te afli exact acolo unde Dumnezeu te doreşte? Am analizat două feluri de creştini, cei fireşti (lumeşti) şi cei spirituali (duhovniceşti). Dar există şi o a treia categorie: creştinii convertiţi de curând. Îţi aminteşti de ceea ce le-a spus Apostolul Pavel corintenilor? „Cât despre mine, fraţilor, nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovniceşti, ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni lumeşti, ca unor prunci în Hristos” (1Corinteni 3:1).

Cu câţiva ani înainte, Apostolul Pavel îi condusese la Hristos pe mulţi dintre cei care formau acum biserica din Corint. În momentul în care le scrie, nu se aştepta ca ei să fie credincioşi maturi din punct de vedere spiritual. Dar în loc să urmeze un traseu normal pentru un creştin în ce priveşte creşterea spirituală, credincioşii din Corint au devenit lumeşti. Dacă eşti un credincios de câteva luni, eşti încă un „copilaş” („prunc”) în credinţă; nu eşti lumesc, ci eşti doar la început.

Pe vremea când locuiam în Midwest, familia noastră călătorea în luna septembrie a fiecărui an, înspre o zonă cu livezi din ţinutul Three Rivers, Michigan. Ştiam că vom găsi rânduri nesfârşite de meri, iar în dreptul fiecărui rând era indicat soiul merilor. De fiecare dată, după ce le ceream proprietarilor permisiunea, ne umpleam coşurile cu mere din cele mai bune soiuri.

Spre partea din spate a livezii erau şiruri de pomi care nu erau încărcaţi cu mere. De fapt, aceştia nu aveau fructe de loc. Pomii respectivi nu erau lipsiţi de viaţă; erau doar prea tineri. Uni nu ajunseseră încă la un metru jumătate înălţime. În timp ce pomii mai în vârstă ajunseseră la maturitate şi se aplecau sub greutatea merelor, pomii „tineri” aveau o singură „preocupare”: aceea de a creştere.

Dacă astăzi asculţi de Hristos şi ai încredere că puterea Lui te schimbă, atunci eşti exact acolo unde Dumnezeu vrea ca tu să fii. Nu te descuraja, gândindu-te că îţi lipseşte „rodul”. Nu am văzut niciodată ca vreunul din pomii tineri să se compare cu cei care fuseseră plantaţi mai de demult. Creşterea este un proces, şi fiecare etapă a procesului este vitală.

Îmi dau seama că atunci când mă supun lui Hristos şi nu sunt preocupat să compar cu alţi creştini, descopăr bucuria de a fi creştin.

Acest articol este preluat din cartea lui Steven Pogue, The First Year of Your Christian Life

(1) Rugăciune citată din Bill Bright, “Have You Made the Wonderful Discovery of the Spirit-filled life?” (San Bernandina, CA: Campus Crusade for Christ, 1966), pag.12.

 

who is

Cine este Lucifer? Sau: Lucifer – răul din interiorul nostru?

Este Lucifer diavolul și omologul lui Dumnezeu? Sau este el personificarea răului în lume sau a propriei noastre părți interioare rele? Ce este “răul”? Există un astfel de lucru ca “răul” sau ceea ce noi numim rău depinde de definițiile noastre diferite?

Cuvântul Lucifer este latin și înseamnă “purtător de lumină” (lux = lumină și ferre = a aduce). În mitologia romană și greacă, el denumea steaua dimineții. În Odiseea lui Homer sau în teogonia lui Hesiod “purtătorul de lumină”, phosphóros (în grecește phos = lumină, phoros = a aduce), el a fost asociat cu zeița Venus. În Vulgata, traducerea latină a Bibliei, Lucifer simbolizează, de asemenea, steaua de dimineață și, prin urmare, pe Christos, purtătorul de lumină (în Vechiul Testament și în a doua scrisoare a lui Petru). „Şi avem şi mai sigur cuvântul profetic la care faceţi bine că luaţi aminte ca la o candelă ce străluceşte în loc întunecos până când se va lumina de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre.” (a doua scrisoare a lui Petru, 1, 19).

În Apocalipsa lui Ioan, aflăm că Satan, care este simbolizat de dragon (sau balaurul), luptă împotriva îngerilor și este învins, detronat și aruncat pe Pământ.

“Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe Pământ şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui.” (Apocalipsa 12, 7 ff)

De la purtătorul de lumină la Satan

Lucifer a fost din ce în ce mai mult asociat cu îngerul căzut și cu Satan de către numeroși Părinți ai Bisericii din Evul Mediu. Ceea ce a fost decisiv au fost declarațiile lui Isaia și Luca.

 

Cum ai căzut din ceruri,
O, luceafăr strălucitor, fiu al zorilor!
Cum ai fost doborât la pământ,
tu, asupritorul neamurilor!
Tu ai zis în inima ta:
‘Mă voi înălţa la cer;
îmi voi ridica tronul
mai presus de stelele lui Dumnezeu!
Voi şedea pe muntele adunării,
pe înălţimile din nord!
Mă voi înălţa deasupra norilor,
şi mă voi face asemenea Celui Preaînalt!’
Dar ai fost coborât în Locuinţa Morţilor,
în adâncimile gropii.

– Isaia 14, 12-15

“Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer. ” (Luca 10, 18)

Putem rezuma că Lucifer, care a fost cândva la nivelul de conștiință al îngerilor, a rezistat voinței divine cu voința sa. El nu a vrut să se subordoneze voinței divine și să se conformeze. Prin această aplicare a voinței sale, el a căzut din ordinul divin și a fost înfrânt, ca să spunem așa: “Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer.”

În același timp, aflăm în Vechiul Testament despre o cădere a omului când Eva a mâncat din pomul cunoașterii numit și pomul binelui și răului. Lucifer a fost astfel expulzat din Paradisul divin la fel ca omul.

Ne putem imagina că după căderea lui, Lucifer și-a creat cu voința sa propriul cosmos, propriul tărâm în ordinea divină, dar complet despărțit de aceasta. Ființa umană, care a căzut din ordinea divină odată cu el, a trebuit să se supună acestui domeniu nou creat.

În paradisul divin omul era o ființă cu mult mai multe capacități. El trăia în unitatea divină, care nu cunoștea separarea bine și rău, bărbat și femeie, nici moartea, nici sentimentele de gol, depresie sau tristețe. El se simțea una cu Creatorul său și Creația Sa și, prin urmare, se simțea împlinit. El era dotat cu mai multe abilități, ceea ce nu înseamnă totuși că era mai inteligent, dar era mai conectat cu spiritul divin, astfel încât avea o cunoaștere superioară și era auto-creator. Acum este sarcina omului să se întoarcă la această ordine divină, cu întreaga sa experiență adunată. Pentru a realiza acest lucru, trebuie să-l învingă pe Lucifer, creatorul acestui univers actual. El poate face acest lucru devenind înțelept. El a ales un fruct din pomul cunoașterii și, odată cu mușcătura din cunoașterea amară, el a primit posibilitatea de a recunoaște dualitatea noastră cu forțele binelui și răului și de a se ridica deasupra lor, pentru a ajunge într-un loc, dincolo de bine și rău.

Depășindu-l pe Lucifer

Ce înseamnă a-l depăși pe Lucifer? Nu este o luptă exterioară împotriva răului din lume, deoarece lupta pentru bine atrage cealaltă parte, răul. Este ca un pendul care oscilează între bine și rău; dacă ne înclinăm într-o parte, ne va trage în mod inevitabil înapoi spre cealaltă parte – am putea spune că atragem polul celeilalte părți prin favorizarea unei părți.

Nu există niciodată un sentiment constant de satisfacție. Ceea ce omul numește bine sunt lucrurile frumoase și plăcute din această lume, la care el visează, ceea ce îi oferă bucurie, ușurință și fericire. Cu toate acestea, el va realiza imediat că, în timp ce se bucură de această fericire, următoarea nenorocire, următoarea dezamăgire se află dincolo de colț. Dacă este cinstit, va simți că se poate bucura de ceea ce îl face fericit pentru un timp, dar că nu există o fericire constantă care să-l împlinească permanent în ființa sa interioară. Este binele legat de normele și valorile sociale, dar nu este BINELE, care se ridică deasupra leagănului de contraste și deasupra normelor sociale, deasupra succesului și eșecurilor și a sentimentelor umane ale fericirii și mizeriei. BINELE este starea divină originară înainte de cădere și conține o împlinire în unitatea cu Dumnezeu, o stare în care omul începe să se deschidă forțelor divine originare, care va recrea eternul în el și în care este eliberat de teamă și dorințe.

Cum ajungem la această stare, această pace interioară dincolo de bine și rău?

Am vorbit despre un Lucifer exterior, îngerul căzut. Dar există oare și un Lucifer interior, îngerul căzut în noi? Ființa umană în miezul ei nu este nimic rău, dar este ignorantă. În cel mai bun caz este, dacă își purifică sufletul, “fal parsi”, “prostul pur” din opera Parsifal a lui Richard Wagner. El a pierdut conexiunea cu BINELE, cu Creatorul său mâncând din Pomul Cunoașterii, fiind alungat din Paradis. De atunci, el a rătăcit prin lume ca un căutător al bijuteriei pierdute timp de multe încarnări. El are experiențele sale, dobândește o înțelegere și, astfel, se poate dezvolta dintr-un nebun prost într-o persoană înțeleaptă și iluminată.

Dar cum poate să găsească din nou legătura cu divinul?

Îngerul căzut, care a creat lumea prin propria-i voință, vrea supuși conform voinței sale, el încearcă să influențeze voința oamenilor, încearcă să pătrundă psihicul oamenilor prin mintea sa și să-i câștige pentru valorile sale. Vedem seducțiile pretutindeni, puterea banilor, lupta pentru fericirea umană, considerată bogăție și putere. Și omul se lasă sedus. Prin nevoia sa puternică de satisfacție și dorința de fericire și convingerea că el poate ajunge la ele prin propria sa voință, el își trăiește propriul Lucifer interior. El poate decide chiar în mod conștient pentru seducția luciferică, aceasta înseamnă că se poate identifica cu răul;… sau va obține maturitatea necesară care îl va ajuta să înțeleagă unde se află calea de ieșire din ființa sa ruptă între lupta pentru valorile acestei lumi pe de o parte și deziluzia și dezamăgirea pe cealaltă parte.

La un moment dat, el va simți răspunsul în ființa sa cea mai interioară și va ști că este chemat să stea liniștit, să ia o pauză în graba acestei lumi, să neutralizeze contrariile prin faptul că nu le acordă nicio atenție, să îndure tensiunile care vor apărea și să se întoarcă spre ființa sa cea mai interioară care posedă încă legătura cu originarul, cu ceea ce a nu căzut, cu lumea divină, în care contrariile au fost ridicate în BINELE a TOATE. Pentru aceasta nu este nevoie de luptă, ci trebuie doar să ascultăm Vocea interioară, lumina interioară.

 

Literatură:

Biblia, versiunea standard engleză Flasch, Kurt: Der Teufel und seine Engel: Die neue Biographie, C.H. Beck Verlag, 2. Auflage 2016.

Novum Testamentum Latine, Deutsche Bibelgesellschaft, Stuttgart, 3. Aufl. 2014.

Rijckenborgh, Jan van: Gnoza egipteană străveche vol. 1, Rozekruis Pers, Haarlem, 2. ediția 1982.

Wagner, Richard: Parsifal, Reclam Verlag, Ditzingen, 1983.

 Despre informatorii religioși și dosarele lor

 

pe https://remembering7.files.wordpress.com/2014/04/dosare2.pdf

 

În România, începând cu 23 august 1944 -data capitulãrii þãrii în confruntarea militarã cu URSS-, comunicatele militare ruseºti difuzau în continuare cucerirea ei, -deºi au traversat-o fãrã opoziþie ºi adesea primiþi cu flori-, în timp ce radioul ºi presa româneascã difuzau eliberarea þãrii; mai mult, data aceasta a fost declaratã ziua noastrã naþionalã -cât timp a dominat autoritatea comunistã. Dupã 1944, comuniºtii au fost preocupaþi întâi de dominarea politicã în þara noastrã ºi au reuºit prin fraudã electoralã -protestatarii au fost lichidaþi, cãzând atunci multe capete; înþelegând zãdãrnicia susþinerii dreptãþii, naþiunea româneascã a acceptat mistificarea, tãinuind ºi acumulând resentimentele aproape o jumãtate de veac, sub masca însuºirii situaþiilor impuse. Cei mulþi au suportat cu uºurinþã exproprierile celor puþini cu bogãþii mari, þãranii fiind împroprietãriþi -siguranþa, sau avantajul personal, predominând. În perioada de la începutul dominãrii comuniste, cu impunere politicã ºi economicã, comuniºtii nu s-au putut ocupa ºi de ateismul lor politic, timp în care bisericile s-au putut dezvolta cu totul libere; ba, comuniºtii au patronat ºi emiterea unor legi al cãror text asigurau în continuare deplina libertate religioasã trãitã. Dupã ce au socotit cã au acumulat destulã autoritate, cã pot domina pe cei mulþi, contând pe intervenþia trupelor sovietice rãmase pe teritoriul nostru, comuniºtii sau ocupat de organizarea cooperativelor agricole, determinând þãranii, prin „lãmuriri” -constrângeri- repetate, sã semneze cã dau ºi pãmântul pe care îl mai avusese – împreunã cu inventarul lor agricol-, ”de bunã voie”; pe cãi diverse, au început ºi ofensiva pentru detronarea lui Dumnezeu din inima tuturor. Sloganul comunist era: dacã nu ºtii, te învãþ, dacã nu poþi, te ajut, dacã nu vrei, te oblig; dacã ar fi lipsit obligaþia, n-ar fi avut pe cine învãþa, nici pe cine ajuta; obligaþia -constrângerea- aplicatã, a þinut loc de învãþãturã ºi ajutor; fiecare ins supus opresiunilor, cãuta în acel sistem totalitar, ca oricum sã supravieþuiascã ºi sã-i fie cât de cât mai bine. În faza aceasta de manifestare a autoritãþii comuniste depline, cu spatele asigurat de trupele sovietice rãmase în þarã, timp în care rezistenþa militarã româneascã din munþi era progresiv anihilatã, comuniºtii din România au folosit din tactul experimentat al îndrumãtorilor sovietici pe care-i urmau -adesea depãºind cu zelul lor limitele îndrumãtorilor, pentru promovare personalã-, începând cu momeala ºi sfârºind cu exterminarea fizicã În ceea ce ne priveºte, ca credincioºi, dupã o perioadã de neamestec în cele religioase, celor înrolaþi în slujirea lui Dumnezeu, oficial, comuniºtii le-au întins mâna propunându-le o mai bunã rezolvare a problemelor ce aveau, împreunã cu autoritãþile comuniste, ca parteneri egali, fãrã vreo altã îndatorire a celor credincioºi decât doar -ziceau ei-, pentru a le fi cunoscute mai bine pãsurile bisericilor ºi pentru o mai bunã rezolvare a lor -deºi nimeni nu ceruse aceasta, cu toate cã nu se 2 putea închipui un mai bine decât cel care fusese; comuniºtii dãdeau asigurarea cã privind bisericile, starea de pânã atunci se datora orientãrii lor politice privind cultele, cã ea este susþinutã ºi de legiuirea vremii care susþinea în continuare libertãþile religioase. În situaþia aceea, nu se putea refuza mâna întinsã pe baza suspiciunilor celor credincioºi -oricât temei ar fi avut ele; dimpotrivã, se considera cã refuzul ar fi putut fi interpretat ca o nerecunoaºtere a binelui faþã de biserici de pânã atunci, ca o jignire, cã ar fi putut provoca o stricare a atitudinii de pânã atunci a autoritãþilor comuniste faþã de cei credincioºi, atitudine cãreia, pânã la data aceea, nu i se putea reproºa nimic privind trecutul; în fine, era bine ºtiutã ºi îndatorirea scripturisticã a îndatoririi faþã de Cezarul ateu al vremii -cunoscut pentru asprimea lui-, care însã, pânã atunci, nu se amestecase în cele religioase din þara noastrã. Nu este mirare cã începând cu bisericile mari -subvenþionate de stat-, ºi-au dat acordul ºi toate celelalte pentru o colaborare principialã, fãrã a fi pusã în discuþie -la data aceea-, vreo îndatorire alta a bisericilor decât urmãrirea binelui celor mulþi -ceea ce le revenea de la sine; în ce ne priveºte, asociaþiei religioase a Adventiºtilor de Ziua a 7-a, desfiinþatã anterior sub mareºalul Ion Antonescu, atunci i s-a redat legalitatea printre culte -motiv în plus pentru apreciere ºi recunoºtinþã pentru acest fapt. Nu era corectã atunci -nu este nici astãzi-, aprecierea cã a fost o greºealã a conducerii cultelor acceptarea continuãrii binelui promis ºi pentru viitor -bine de care se bucuraserã pânã la data aceea; trecutul, le-a obligat la aceasta, în ciuda suspiciunilor celor mai mulþi dintre cei credincioºi; s-a încredinþat starea viitoare lucrãrii timpului -tot ce se mai puteau face-, conºtienþi de neajunsurile viitoare – deºi nu puteau fi identificate-, ºi aºteptând ieºirea la ivealã a mistificãrii comuniste prin cartea jucatã de ei la data aceea -ceea ce n-a întârziat, dar nu le mai putea folosi. S-a iniþiat atunci o vastã reþea a unui fel de informare de la egal la egal, considerat de comuniºti colaborare ºi de cãtre cei credincioºi ca mod de susþinere a intereselor ce aveau -desigur cu suspiciuni reciproce; în timp, comuniºtii au cãutat unilateral sã-ºi impunã þelurile lor ateiste în biserici, prin conducãtorii bisericilor consideraþi/deveniþi vasali ai lor. Când a devenit evident ce ascundeau comuniºtii sub forma pe care o considerau colaborarea cu ei, nu s-a mai putut face nimic pentru eliberarea de ea; se crease o tensiune ca aceea a unei vietãþi când realizeazã cã a fost prinsã într-o cursã, reacþionând fiecare dupã specificul ei. Oricum, comuniºtii au devenit în timp din ce în ce mai drastici, intoleranþa au generalizat-o sub numele de colaborare a victimelor – indiferenþi faþã de zbuciumul lor. Deºi comuniºtii întreþineau aparenþa cã sunt susþinuþi de informatorii religioºi, oficial îi cataloga pe aceºtia ca fiind „fãrã origine sãnãtoasã”, cã sunt o piedicã în dezvoltarea societãþii comuniste; folosindu-i, îi denigrau, fãrã a ascunde cã urmãreau anihilarea credincioºiei lor; cei credincioºi ºi familiile lor nu puteau îndeplini atunci decât activitãþi sociale la munca de jos -cum se spunea pe vremea aceea-, iar copii lor nu aveau acces la orice fel de studii -o vreme au fost limitaþi la 7 clase. Mai mult, au pornit cãutarea recrutãrii altor „colaboratori” ca ei, în acelaºi rol, de data aceasta prin vãdite mijloace de constrângere; o teroare care nu apare în arhiva acelei vremi, mascatã 3 de voluntariatul declarat -cã ar fi fost al victimelor informatori, „colaboratori” religioºi, folosiþi în principal pentru nãruirea credinþei altora ºi a lor. Excepþie numãrul redus al celor cu adevãrat voluntari în acest rol de informare, unii lasã azi impresia cã „activitatea” celorlalþi informatori, deveniþi ori recrutaþi sub constrângere, ar fi fost însoþitã de sfârºitul demnitãþii lor umane, de curmarea credincioºiei acestora faþã de Dumnezeu, de pactizarea ºi colaborarea lor cu rãul, ºi nar fi fost -în genere-, un calvar. (Desigur, deosebirile în câºtigarea de informatori au fost dupã perioada de timp în care au avut loc, dupã duritatea celui care fãcea recrutarea lor, ºi reacþia celor în cauzã.) Însã, a fost ºi este deosebire netã între informatori ºi colaboratori; în mod categoric, colaboratori nu puteau fi decât membrii partidului comunist; rolul informatorilor religioºi se reducea la mandatul sã întrebe ºi sã aducã rãspunsul celor la care erau trimiºi, sã „toarne”, -dupã expresia acelor zile; misiune ingratã, nedemnã, asigurândui de discreþie; în acelaºi timp, se da mulþimii falsa impresie cã ei colaborau/susþineau regimul prin informaþii -ca ºi când n-ar fi avut informatori principali ºi mai de încredere pe fiecare comunist; îi foloseau însã ca pescarul râma, indiferent faþã de soarta ei -ba, rânduitã a fi înghiþitã; cu excepþii în favoarea celor docili comuniºtilor, ceilalþi informatori erau demascaþi chiar de securiºti, pentru a le nãrui prestigiul, pentru realizarea anumitor calcule ale lor; nici vorbã de pãstrarea demnitãþii informatorilor. Oricum, se impune sublinierea faptului cã nu a fost vorba doar de aderãri liber consimþite, ca aceea a lui Huºai, prin care s-a angajat sã deruteze pe unul dintre fiii lui David, când acesta a încercat sã-ºi detroneze tatãl: dimpotrivã; marea majoritate a informatorilor religioºi ajunsese sã fie recrutatã ºi dominatã prin constrângere – indiferent forma în care fuseserã recrutaþi, sau forma constrângerii; aceasta este ºi concluzia conducerii bisericii noastre concretizatã într-un comunicat din 2006. Oricum, nu pentru susþinerea autoritãþii comuniste s-a apelat la aceºti informatori – ei erau nepricepuþi în domeniul politic comunist; dimpotrivã, tocmai pentru cã se considerau destul de tari, pe comuniºti nu-i mai interesa reacþia celor mulþi -a þãranilor ºi a celor religioºi. Au încercat zadarnic sã convingã Vestul cã þãranii au dat pãmântul ºi inventarul agricol „de bunã voie” -cum semnaserã în adeziunile de înscriere în acele cooperative agricole din acel trecut; tot atunci au continuat recrutarea, pe toate cãile -inclusiv constrângerile-, a mulþime de alþi informatori religioºi, antrenându-i contra celor din anturajul lor, pe toþi contra tuturor, pentru nãruirea a tot ce era credinþã, pentru înjosirea demnitãþii lor umane -declarând rezultatul constrângerilor, susþinerea lor politicã; comuniºtii au folosit din plin mistificarea, etichetarea realitãþii contrar ei, printre care aceea cã þãranii ºi informatorii religioºi susþineau obiectivele comuniste „de bunã voie”. Paradoxal, þãranilor li s-au dat pãmânturile înapoi dupã 1989,…

 

Disciplinarea plină de dragoste a lui Dumnezeu

(Partea I)

de John F. MacArthur, Jr.


Se pare că în ultimul timp s-au petrecut multe tragedii în familia bisericii noastre. Chiar cu câteva săptămâni în urmă eram împreună cu un cuplu tânăr din biserica noastră, Kneadnogles, care erau şi prieteni dragi ai familiei noastre. Ei au suferit pierderea scumpului lor fiu – Steven, un bebeluş nou născut, pe care l-au pus în pătuţ la 7:30 şi pe la 10:30 era albastru – a murit în drum spre spital. Doi prieteni de-ai mei cu care am fost coleg de liceu, au murit de cancer. Unul a trăit trei săptămâni după ce i s-a pus diagnsticul; celălalt opt şi a lăsat în urmă o familie de creştini luptându-se cu motivele acestei pierderi. Am fost în vizită la spital noaptea trecută la Tom Elison, din congregaţia nostră, care a fost operat de urgenţă cu o noapte înainte deoarece avea un tip de infecţie confuză în coloana vertebrală. Bineînţeles, el e foarte încercat să treacă prin acestea, prin atâta suferintă şi durere şi lucruri de felul acesta.

Oamenii care treceau prin astfel de perioade, m-au întrebat de nenumărate ori: “De ce crezi că Domnul lasă să se petreacă astfel de lucruri?” Oamenii m-au întrebat când am trecut recent printr-o boală: “Ce încearcă Domnul să-ţi spună? Ce încearcă Domnul să te înveţe? Chiar înţelegi care este scopul lui Dumnezeu în toate astea?” De fapt, cineva chiar mi-a pus întrebările astea cu două zile în urmă prin telefon. Am avut câteva înmormântări în congregaţia noastră la care familiile erau profund îndurerate… Viaţă e plină de astfel de dificultăţi.

În această dimineată ne-am rugat cu presbiterii pentru dragul Bud Busby – care a făcut parte în biserica noatră pentru mulţi, mulţi ani. De fapt, era aici membru înainte să vin eu şi încă mai este. El va avea operaţie într-o săptămână; îi vor elimina o parte a esofagului, unde au găsit cancer – i l-au radiat şi acum îi vor scoate acea secţiune.

Întrebarea care apare mereu este: “De ce se întâmplă lucruri rele oamenilor lui Dumnezeu? Nu e faptul de a fi creştin un fel de izolare? Nu ar trebui noi să ne aşteptăm, dacă Dumnezeu e de partea noastră, ca astfel de lucruri să nu se întâmple în viaţa noastră? Care este scopul lui Dumnezeu în toate astea, de ce se petrec şi cum trebuie noi să vedem toate astea?” Acestea sunt întrebări foarte importante.

Oamenii m-au întrebat acestea când, cu câţiva ani în urmă, Patricia şi-a rupt gâtul şi mi-au spus că nu are prea multe şanse să trăiască. Oamneii spuneau: “Ce crezi că vrea Domnul să te înveţe prin întâmplarea asta?” Ei bine, toţi ne confruntăm cu astfel de lucruri în viată. Acesta este felul de a fi al lucrurilor. “se naşte ca să sufere, după cum scânteia se naşte ca să zboare,” spune Biblia, “Cât de sigur este ca scânteia iese din foc, la fel de sigur e că necazurile vor veni.” Toţi înţelegem asta. Ştim că cu cât trăim mai mult, cu atât acumulăm mai multă suferinţă. Este foarte important pentru noi să avem o perspectivă asupra acestui lucru şi să răspundem la întrebarea: Ce face Dumnezeu?

Aşa că aş vrea să fac acest lucru în această dimineată. Şi pentru a face lucrul ăsta, aş vrea să vă deschideţi Bibliile la Epistola către Evrei, capitolul 12. Aş vrea să mergem la Cuvântul lui Dumnezeu în această dimineată: Epistola către Evrei, capitolul 12, la ceea ce trebuie să fie pentru mulţi creştini o porţiune foarte familiară din Scriptură şi care cred că răspunde direct la această problemă. Trebuie să vă mărturisesc că pasajul este aşa de important şi problema este aşa de importantă, că nu pot să o acopăr toată în această dimineaţă. Vă voi face o introducere astăzi şi sper că va fi una foarte utilă – cred că aşa va fi – şi săptămâna viitoare ne vom uita mai de aproape la text.

Aş vrea să vă citesc textul care începe de fapt din versetul 5. În Epistola către Evrei, capitolul 12, versetul 5, autorul epistolei spune aşa: “Şi aţi uitat sfatul pe care vi-l dă ca unor fii: Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului”, sau disciplinrea sau educaţia, “şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El. Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte. Suferiţi disciplinarea sau pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl? Dar dacă sunteţi scutiţi de pedeapsă, de care toţi au parte, sunteţi nişte feciori din curvie, iar nu fii. Şi apoi, dacă părinţii noştri trupeşti ne-au pedepsit, şi tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atât mai mult să ne supunem Tatălui duhurilor”, adică Dumnezeu, “şi să trăim? Căci ei într-adevăr ne pedepseau pentru puţine zile, cum credeau ei că e bine; dar Dumnezeu ne pedepseşte pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui. adevărat că orice pedeapsă (disciplinare), deocamdată pare o pricină de întristare, şi nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei, roada dătătoare de pace a neprihănirii.”

Este fundamental pentru noi să înţelegem problemele vieţii. Din moment ce viaţa este plină de necazuri, acest pasaj răspunde la o întrebare foarte profundă şi importantă: “De ce se întâmplă lucruri rele oamenilor lui Dumnezeu?” Lăsaţi-mă să vă fac mai întâi o prezentare. Această carte era adresată evreilor, şi mai precis unei comunităţi de evrei care constituiau o biserică.. Ei au ajuns să înţeleagă Evanghelia – Mesia a venit, a murit şi a înviat din morţi – au crezut-o şi biserica a fost creată. Nu a durat mult de la formarea bisericii şi persecuţia a urmat.

Oricum, ei proveneau dintr-un mediu evreiesc: ar fi fost daţi afară din sinagoga lor, ar fi fost înstrăinaţi (renegaţi) de familie şi prieteni. Dacă erau angajaţi ai evreilor, şi-ar fi pierdut slujbele. Ei probabil şi-au pierdut viaţa “normală” pe care o aveau, adică unde mergeau, ce cumpărau, cu cine interacţionau, pentru că dacă erau în contextul evreiesc, ar fi fost izolaţi. Au suferit şi alte forme de persecuţie şi înstrăinare.

Aşa că aceşti oameni, în această comunitate de evrei credincioşi, au şi început să simtă ce înseamnă să fi identificat cu Isus Hristos. Autorul epistolei vrea să dea o perspectivă asupra acestui lucru, el vrea ca ei să înţeleagă că are loc un proces care nu ar trebui să-i surprindă, este un proces care are loc de veacuri. De fapt, cu un capitol în urmă, el vorbeşte despre eroii credinţei.

Scriitorul epistolei către evrei face o trecere în revistă, înainte de capitolul al 12 -lea, şi le aminteşte despre evreii şi chiar pre-evreii, care au trăit începând cu Adam şi fiul său, Abel. Le vorbeşte despre credinţa lui Abel, a lui Enoh şi a lui Noe. Apoi le aminteşte despre evrei începând cu Avraam: credinţa lui Avraam şi a Sarei (până în versetul 20), Isaac, Iacov, Iosif, Moise, şi apoi chiar despre o prostituată, pe nume Rahav, care era dintre neamuri – şi apoi despre alţi evrei (în versetul 32): Ghedeon, Barac, Samson, Iefta, David, Samuel şi profeţii.

Toţi aceştia sunt oameni ai credinţei. Capitolul 11 este un fel de sală a eroilor credinţei, a marilor eroi ai credinţei, a celor ce L-au crezut pe Dumnezeu. În fiecare caz în parte, cei ce au crezut pe Dumnezeu au şi suferit condamnarea lumii. În fiecare caz când au luat o poziţie de partea lui Dumnezeu, a Adevărului Său, a Cuvântului Său şi a Persoanei Sale, au suferit condamnări în diverse moduri din partea lumii.

Începând cu versetul 33, se face o sumă. Acest grup de oameni “au cucerit … împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe, au astupat gurile leilor” (în mod particular cazul lui Daniel), “au stins puterea focului” cu alte cuvinte, au fost arşi ca cei trei prieteni ai lui Daniel, “au scăpat de ascuţişul săbiei.” Ei “s-au vindecat de boli”, “au fost viteji în războaie”, “au pus pe fugă oştirile vrăjmaşe”, şi unii din ei au fost literalmente ucişi şi au experimentat învierea, “au fost chinuiţi”.. Este scris în versetul 36 că “au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare;” în versetul 37 scrie, “au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu ferestrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre,” îmbrăcaţi în astfel de piei, atrăgeau prin mirosul lor animalele sălbatice care îi devorau. Ei erau “lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi.” Ei au “rătăcit”, scrie în versetul 38, “prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului…”

Bine aţi venit în familia credinţei, fraţilor. Vrea altcineva să intre? De fapt acesta era ideea. Când intri în familia lui Dumnezeu vei primi şi condamnarea lumii într-un mod sau altul. El tocmai le aminteşte lucrul asta. El doar le spune, “Uitaţi-vă, aşa stau lucrurile”. În capitolul 12, versetul 1, spune, “Acum avem acest mare nor de martori, acest grup de oameni pe care tocmaia i-am identificat. Şi ei sunt martorii vieţii de credinţă, în ciuda dificultăţilor ei.” Ajungem la versetul 5, unde se identifică ce este această suferinţă.. Din punctul de vedere al lumii, este persecuţie şi din punctul de vedere al persoanei care suferă, este durere. Dar din punctul de vedere al lui Dumnezeu, în versetul 5, este numită “pedeapsa (disciplinarea) Domnului”.

El le spune, “Voi nu sunteţi singurii oameni care treceţi prin asta. De fapt, nu sunteţi nici primii care treceţi prin aşa ceva.” Unii din oamenii acestei congregaţii – ştim din citirea epistolei către evrei – au fost sincer convertiţi. Ei L-au îmbrăţisat pe Isus Hristos ca Mesia, şi au fost creştini adevăraţi, dar au început să simtă presiunea persecuţiei şi înstrăinării – această condamnare a lumii din care făceau parte. Astfel au fost împinşi înapoi spre iudaism, câţiva din ei au fost chiar tentaţi să renunţe la Hristos şi să se întoarcă înapoi, alţi stăteau pe margine – un fel de spectatori de pe margine, crezând că Evanghelia este adevărată, dar fiindu-le teamă să o îmbrăţişeze din cauza faptului că ar fi fost persecutaţi.

Domnul nu elimină perspectiva persecuţiei – nu ne spune că aceasta va fi diminuată în vreun fel – El doar o defineşte: din perspectiva lumii e persecuţie, din a noastră durere, din perspectiva lui Dumnezeu este disciplinare. Noi am vrea să o înţelegem din perspectiva lui Dumnezeu, nu-i aşa? Adică astă este modul în care ar trebui s-o înţelegem. Aşa că expresia pe care aş vrea s-o extrag din acest text este în versetul 5, mijlocul versetului: “disciplinarea (pedeapsa) Domnului.” Vrem să înţelegem această chestiune a vieţii din perspectiva lui Dumnezeu, vrem s-o înţelegem din punctul Lui de vedere. Aici este locul în care învătăm despre disciplinarea Lui.

Să discutăm depre cuvântul disciplinare. Unele din Bibliile voastre scriu cumva “pedeapsă”? Sunt sigur că da. Să vă spun cuvântul original – este cuvântul “paideia“. Este cuvântul de la care avem, de exemplu “pedagogie”, care la bază însemna educarea copiilor. Este cuvântul care înseamnă “a educa” şi “pedagogie”, înseamnă “a educa copii”.. Este cuvântul de la care se trage termenul medical “pediatric.” “Pedo” este termenul grecesc original pentru “copii”.

Acesta nu este un cuvânt încărcat cu conotaţii negative. Cuvântul “pedeapsă” sună cam negativ, aproape ameninţător. Cu siguranţa sună ca un sinonim pentru represiune, dar actualul cuvânt “paideia” este un cuvânt cu un spectru larg şi traducătorii Bibliei pe care o citesc, New American Standars, o traduc disciplinare deoarece el are şi conotaţie pozitivă şi negativă, nu numai negativă. Este un cuvânt cu spectru larg – el înseamnă de fapt “să educi copii” şi educarea copiilor este o combinaţie, este o balanţă între transmitere de lucruri pozitive, învăţarea adevărului, virtuţii şi caracterului, şi pe de altă parte le dai suficientă durere să-i redirecţionezi de la lucrurile care sunt rele, care sunt păcătoase, care sunt distructive pentru ei, astfel încât să asocieze acele lucruri cu durerea. Ei înţeleg că este un preţ de plătit pentru acele lucruri rele şi nu vor vrea să-l plătească, şi deci, îl vor evita.

Prin folosirea cuvântului “paideia“, “pedeapsă” sau “disciplinare”… cred că putem concluziona spunând: “se referă la orice efort îndreptat asupra copilului pentru cultivarea sufletului lui.” Aceasta va implica învăţarea adevărului şi virtuţii. Aceasta va implica corectarea greşelilor şi atenuarea pasiunilor. Iată ce înseamnă de fapt acest cuvânt: orice efort îndreptat asupra copiilor pentru cultivarea sufletului lor, şi asta implică învăţarea adevărului şi virtuţii, corectarea greşelilor şi atenuarea pasiunilor. Deci va avea un aspect pozitiv şi unul negativ: va include instructaj şi va include pedeapsă. Le va include pe toate.

Cuvântul nu are numai ideea de pedeapsă, nu are numai ideea de măsuri de corecţie care sunt destinate să elimine răul din viaţă şi încurajarea a ceea ce este bun. El include, de asemenea, şi ideea de învăţare a ceea ce este bun. Este exact termenul potrivit pe care ar trebui sa-l folosească părinţii în procesul de creştere ai copiilor lor. Un părinte iubitor îşi disciplinează, îşi instruieşte, îşi educă copii şi să iubească ce este bun şi să urască ce este rău.

Dumnezeu face acestea în viaţa noastră. Autorul Epistolei către evrei spune, “Voi trebuie să vă uitaţi la toate acestea din perspectiva lui Dumnezeu şi să le vedeţi ca un instructaj.” Adică nu va fi diferit de orice fel de instructaj riguros: instructajul celor din armată cu sarcini riguroase, instructajul celor ce au sarcini riguroase într-o luptă atletică, instructajul celor ce au sarcini riguroase ca mersul în spaţiu. – toţi am fost conştienţi de asta în această săptămână. Oricare din aceste intructaje implică ceva pozitiv şi de asemenea avertizări asupra a ceea ce poate devenii distructiv si compromiţator. Astfel este instructajul – o balanţă între pozitiv şi negativ.

Acum cu privire la instructajul pe care Domnul îl aduce în viaţa noastră, există mai multe motive pentru aceasta. Când am venit în această dimineaţă aveam trei, la serviciul de mai devreme m-am gandit şi la altul şi îl voi include şi pe acesta. Este amuzant când te surprinde astfel vreo idee. Deci, aş vrea să vă arăt patru motive pentru care disciplinarea Domnului apare în viaţa voastră de creştini.

Acum, înainte de a ne uita la aceste patru motive, aş vrea să fac un fel de distincţie clară. Trebuie să fie făcută o distinctie rigidă între pedeapsa divină şi disciplinarea divină, e bine? – între pedeapsa divină şi disciplinarea divină. Să formulez cât de clar pot: oamenii lui Dumnezeu nu pot fi niciodată pedepsiţi deplin pentru păcate lor – în sens judiciar – deoarece Dumnezeu deja a pedepsit deplin pe Hristos pentru păcatele noastre. Aşa e? “El a purtat, în trupul Său, păcatele noastre pe cruce.” “Dumnezeu l-a făcut pe El care n-a cunoscut păcatul, să fie păcat pentru noi.” El a plătit deci vina întreagă, Romani 8:1 spune că noi nu suntem sub nici o condamnare şi nici nu vom mai fi.

Aşa că, atunci când se vorbeşte despre pedeapsa divină, sau disciplinarea divină, noi nu vorbim despre pedeapsa judiciară pentru păcatele noastre care are legătură cu mântuirea (salvarea) noastră.. Noi vorbim despre o disciplinare sau o pedeapsă legată de sfinţirea noastră. Dumnezeu deja l-a pedepsit pe Hristos pentru toate păcatele noastre, care se îngrijeşte de eternitatea noastră. Dar Dumnezeu trebuie să ne pedepsească pentru pacatele noastre aici, în timpul acestei lumi, pentru a ne face din ce în ce mai sfinţi şi mai neprihăniţi, ceea ce ne va aduce o mai mare binecuvântare şi utilitate. Acestea sunt două lucruri pe care trebuie să le distingeţi. Sângele lui Isus Hristos, Fiul, ne-a curăţit de orice păcat în sens judiciar – păcatele noastre sunt plătite, sunt complet acoperite şi nici dreptatea lui Dumnezeu (deoarece a fost pe deplin satisfăcută prin Hristos purtând păcatele noastre), nici dragostea lui Dumnezeu nu va permite să se mai plătească din nou ceea ce Hristos deja a plătit. Aţi reţinut?

Aşa că atunci când sunteţi pedepsiţi de Dumnezeu pentru păcate în această viaţă, nu este din cauză că Isus nu ar fi purtat toată pedeapsa păcatelor voastre. Nu are legătură cu justificarea voastră, adică prezenţa voastră înaintea lui Dumnezeu – care a fost realizată în Hristos – ci are legătură cu sfinţirea voastră, adică, neprihănirea voastră personală, astfel încât să vă puteţi bucura de binecuvântările Lui şi să-I fiţi folositori. Această distincţie trebuie făcută. Cu alte cuvinte, în pedeapsa legată de salvarea noastră, Dumnezeu este Judecător; iar în disciplinarea legată de sfinţirea noastră, Dumnezeu este un Tată iubitor. În pedeapsa legată de salvarea noastră, obiectele sunt păcatele ce trebuie pedepsite – preţul ce trebuie plătit. În disciplinare, obiectul este sfinţirea – pentru a aduce credinciosul la puritate. În pedeapsă, ţinta este condamnarea; în disciplinare, ţinta este neprihănirea.

Acum, haideti să ne uităm la cele patru motive pentru care disciplinarea Domnului are loc în vieţile noastre.

Vreau să vă spun, înainte de a intra în această secţiune, că este în mare măsură un lucru foarte foarte personal. Adică, eu nu pot să mă uit la tine şi să zic, “O! Ştiu de ce Domnul se poartă astfel cu tine,” numai dacă cumva ştiu ceva foarte flagrant despre tine şi ţi l-aş arăta. Dar, în majoritatea cazurilor, este ceva cu care ai de a face personal în inima ta şi câteodată, din moment ce nu este clar pentru nimeni din jurul tău, poate sa nu-ţi fie nici ţie prea clar, aşa cum vom vedea.

Dar acestea sunt motivele pentru care trebuie să ne străduim să înţelegem disciplinarea Domnului.
Motivele:

1. Răsplătire (pedeapsă meritată)

Folosim cuvântul “răsplată” – înseamnând “pedeapsă”. Primul motiv pentru care Domnul te va disciplina, cum un părinte disciplinează un copil, este pentru că ai păcătuit şi păcatul este rău pentru tine. Păcatul îţi dăunează; poate să-ţi devasteze viaţa. Te poate face inutil în slujba Domnului; te poate face să pierzi binecuvântarea lui Dumnezeu – îţi ia bucuria, pacea; produce ruşine, vinovăţie, îngrijorare, teamă, anexietate, şi un părinte iubitor nu vrea ca să ai toate acestea. Cum un părinte iubitor pedepseşte un copil, nu ca să rănească copilul, dar ca să îl ajute, aşa pedepseşte El copilul – nu pentru a produce durere pe terment lung, dar o durere de scurtă durată şi o corecţie pe termen lung.

Aşa că Dumnezeu pedepseşte păcatul în viaţa unui credincios, pentru scopuri pozitive. Am păcătuit, în cosecinţă vom avea nevoie să ne confruntăm cu disciplinarea – acesta este unul din motivele disciplinării. Adevărul este că, atunci când treci prin astfel de disciplinare, vor veni în viaţa ta lupte; poate ţi s-a spus că ai cancer, su o altă boală, poate în căsnicia ta ai conflicte, poate partenerul te-a părăsit şi te lupţi cu durerea – poate te-a părăsit şi ai rămas cu un copil, poate partenerul de căsătorie are o aventură cu cineva, poate ţi-ai planificat să te căsătoreşti cu cineva şi acel cineva te-a părăsit şi te afli în situaţia nenorocită de a avea dragostea neîmpărtăşită, poate te confrunţi cu moartea unui membru din familie… eu ştiu ce mai poate fi … toate lucrurile de genul asta; şi începi să te gândeşti: “De ce mi se întâmplă asta?”

Porneşte cu întrebarea aceasta: “Există vreun păcat în inima mea sau în viaţa mea? Poate fi ceva corectat în viaţa mea? Poate fi aceasta o consecinţă a obiceiului meu păcatos, pe care Tatăl încearcă să mi-l arate, ca eu să-l corectez? ”

Acesta a fost cazul lui David – vă amintiţi de marele împărat al lui Israel, David? Un om remarcabil, un om incredibil, foarte inteligent – un psalmist, un cântăreţ agreabil, un harpist, un mare conducător, un rege nobil, un om care ar câştiga nu numai admiraţia poporului său, dar a fost bărbatul pe care Dumnezeu l-a identificat a fi regele împărăţiei Sale teocratice – naţiunea Israel. David a avut tot ce ar putea avea un om, a avut de toate. Stând în palatul său în una din zile – palatul său fiind mai înalt ca restul caselor din jurul lui – a privit afara şi a văzut o femeie îmbăindu-se la soare pe acoperişul casei ei şi şi-a dorit-o – numele ei era Batşeba…

Bineînţeles, povestea e cunoscută de toţi. David a facut în aşa fel încât să obţină această femeie, s-a unit cu ea – de fapt, ea a rămas însărcinată ca rezultat al acestei uniri. Deci, el a comis adulter, violându-şi propria căsnicie – propriile jurăminte făcute soţiei lui – a păcătuit împotriva naţiunii, împotriva domniei lui ca rege, şi mai mult de atât, a făcut în aşa fel ca soţul ei (Urie), care era unul din cei mai dedicaţi soldaţi ce lupta pentru marele rege David, să fie pus într-un loc în bătălie în care să fie compromis, lăsat singur în voia duşmanului. Urie a fost victima planului lui David fiind ucis în bătălie. David era responsabil nu numai de adulter, dar şi de crimă.

Apoi, porţile pedepsei au fost deschise. Biblia spune despre David cele mai uimitoare lucruri. Dumnezeu a spus lui David: “Sabia nu se va depărta niciodată de casa ta – niciodată. Trebuie să înveţi că nu poţi să te porţi aşa, fără să te aştepţi la consecinţe. În viaţa ta vor veni consecinţele purtării tale.”

Prima consecinţă care a venit imediat a fost moartea nou-născutului. Copilul Bat-Şebei a murit. Vă amintiţi cum se plângea David, cum în durerea lui a făcut o declaraţie melancolică? El a spus: ” El nu se va întoarce la mine, dar eu mă voi duce la el,” ceea ce era o declaraţie plină de speranţă. El ştia că micuţul bebeluş – acea viaţă mică şi inocentă – era în prezenţa lui Dumnezeu. Aceasta era o mică părticică a harului lui Dumnezeu revărsat, peste el bineînteles, chiar daca era un copil ilegitim. Dumnezeu are grijă de toţi micuţii. Dar David a plâns pierderea copilului.

Ca şi cum asta n-ar fi fost suficient, lovitură după lovitură dupa lovitură au venit împotriva lui David, şi astfel sabia nu s-a depărtat niciodată de casa lui. Cea mai grea dintre aceste lovituri a fost cea condusă de propriul fiu, Absalom. Absalom a încercat să-l detroneze pe tatăl său şi să-i ia locul. În cele din urmă, Absalom călărind cu repeziciune prin pădure, a murit lovindu-se într-un copac, rămânând spânzurat acolo, după cum ştiţi. David a plâns: “O! Absalom! Absalom, fiul meu, fiul meu, fiul meu!”

David a suferit atacuri teribile de vinovăţie. În psalmul 32 David scrie: “mi se usca vlaga.” Sistemul sanguin îi era afectat, glandele salivare îi erau afectate; sistemul nervos îi era afectat. Întreg trupul îi era zguduit în neliniştea provocată de necazul, ruşinea, şi vina păcatului sau. Limba i-a fost înţepenită cât timp nu şi-a mărturisit păcatul, a suferit în toată agonia aceea – întreg trupul îl durea de sus până jos.

În final, David a izbucnit în a mărturisi. A scris un psalm similar, psalmul 51, şi a strigat plin de pocăinţă către Dumnezeul împotriva căruia a păcătuit. El a prins mesajul; chiar l-a înţeles. A devenit un om credincios şi neprihănit; a devenit prietenul lui Dumnezeu. El a scris mai mulţi psalmi ca oricare altul. A devenit cântăreţul plăcut al lui Israel. A devenit un om după inima lui Dumnezeu. Dar a trebuit să treacă prin această imensă şi groaznică corecţie.

De aceea, orice s-ar întâmpla în viaţa ta, de aici trebuie să porneşti, cu această întrebare trebuie să începi: Sunt disciplinat datorită păcatului? Vreau sa spun că este punctul potrivit de pornire. Nu-i aşa? Examinează-te: “Este vreun pacat în viaţa mea?” Vă amintiţi de Iov? Iov era un om foarte bogat – unul din cei mai bogaţi oameni din est – a trăit pe vremea patriarhilor, timpul Genezei. Iov poate fi prima carte scrisă a Bibliei. Probabil a fost scrisă chiar înaintea Pentateuhului – Geneza. Vorbind de oamenii din vremea patriarhilor – unul din ei era Iov. Foarte bogat: o mulţime de pământ, o mulţime de recolte, o mulţime de copii şi o nevastă.

Şi dintr-o dată, totul se duce. El a pierdut tot. El a pierdut absolut totul. Toate culturile, toate animalele, toţi copiii. Singurul lucru rămas este soţia care îl ceartă şi adaugă la durerea lui. El a pierdut totul şi apoi a pierdut şi sănătatea. Stă aşezat pe o grămadă de cenuşă, scărpinându-şi bubele cu un ciob – un fel de a-şi alina starea mizerabilă..

Întrebarea îi vine în minte – acesta este un om al credinţei, un om care crede în Dumnezeul viu şi adevărat, un om care l-a slujit pe Dumnezeu cu toată inima lui, un om care a fost absolut credincios şi ascultător, un om bun – cel mai bun om al vremii. De unde ştiu aceasta? Din cauză că în Iov 1 şi 2, satan a mers în cer şi I-a spus lui Dumnezeu: “Ştii, Doamne, nu ai avea pe nimeni credincios dacă nu le-ai da tot felul de bogăţii. Dacă nu i-ai binecuvânta şi nu le-ai da toate aceste lucruri te-ar blestema.” Dumnezeu a raspuns: “Nu este adevărat şi-ţi voi arăta. Uită-te la Iov – este un om al credinţei; un om neprihănit; şi e foarte bogat. Te las să-i iei tot ce are în afară de viaţă dar credinţa nu si-o va pierde.”

Ei bine, Iov nu ştia toate astea. Iov niciodată n-a citit primele două capitole ale cărţii ce-i poartă numele. Ea n-a fost scrisă decât după ce el n-a mai fost. El n-avea nici o idee şi niciodată n-a ştiut ce s-a întâmplat în cer. El n-a ştiut că Dumnezeu şi satan aveau o dispută. El era aici jos şi toate mergeau rău în viaţa lui – el nu ştia.

Aşa că primul lucru pe care l-a făcut a fost să se uite în inima lui. Şi-a făcut o examinare proprie şi a zis: “Uite, Doamne, cred că totul este în regulă. Mi-am mărturisit păcatele şi vreau să-mi rezolv problemele. Vreau să te slujesc. Te iubesc. Doamne, încerc să fiu un om bun şi ascultător şi nu cunosc nici un păcat în viaţa mea de care mă agăţ. Cred că totul este în regulă,” şi era nedumerit. Aşa că, câţiva din prietenii lui au venit şi le-a părut aşa de rău de Iov – care era absolut disperat – că scrie: “Şi au şezut pe pământ lângă el şapte zile şi şapte nopţi, fără să-i spună o vorbă.” Prietenii lui – trei prieteni – au stat doar într-o tăcere mormântală, fiindu-le milă şi compatimind, spunând probabil doar: O…, hmm…”

La sfârşitul celor şapte zile, au spart tăcerea şi, cum au deschis gura, toată înţelepciunea i-a părăsit. Primul lucru pe care l-au spus a fost: “O, Iov. Ai o mulţime de păcate în viaţa ta. Noi ştim, căci avem o bună teologie. Teologia noastră este că dacă ai probleme, înseamnă că ai păcătuit.” “Ei bine, câteodată…” a spus Iov, “Nu, nu am.” Ei au spus: “Mai bine ai mai verifica odată.” Aşa că prietenii lui i-au înmulţit durerea, deoarece îl tot acuzau de ceva ce nu era adevărat şi l-au condus, literalmente, în săptămâni de inventariere personală şi tot n-au găsit nimic. Nu că el n-ar fi avut păcat, dar nu avea nici un păcat ascuns. El îşi dedica de buna voie viaţa Domnului. El nu era ca David: David îşi făcuse inventarul şi ştia că a păcătuit.

Când un credincios este lovit de nuia, poate spune: “Eu am adus asta asupra mea. Dumnezeu mă corectează în dragoste – El nu mă loveşte în mânie – El mă corectează în dragoste.” Aici este locul de la care porneşti: răsplătire. David a ştiut asta toată viaţa lui; şi niciodată nu a căutat altă explicaţie. Dar nu trebuie să te opreşti aici. Dacă după ce îţi faci acest inventar nu găseşti nimic trebuie să mergi mai departe. Să mergem la al doilea motiv pentru care Dumnezeu ne disciplinează.

 

(cont.)

2. Prevenire

Patricia şi cu mine am fost preocupaţi de “răsplătire”, având de a face, evident, cu copiii pe care îi creştem. N-am cruţat nuiaua; am atins copii şi i-am pedepsit pentru binele lor, când am crezut de cuviinţă. Dar am fost foarte preocupaţi şi de prevenire. Adică, am vrut să construim câteva legi în jurul copiilor noştri pentru ai proteja de eventualele pericole. Am vrut să îi protejăm. Au existat anumite lucruri pe care nu le permiteam să le facă; anumite locuri în care nu le permiteam să mergă; anumiţi oameni cu care nu îi lăsam să aibă legătură.

Copii văd lucrul acesta ca o răutate. Niciodată nu ţi-a spus copilul: “De ce nu? Toată lumea este aşa.” Odată am auzit următoarea: “Hai, tată! Cutare o să facă acest lucru, cutare şi cutare o să facă – de ce eu nu am voie s-o fac?” De exemplu, niciodată să nu depăşească bordura – deoarece locuim pe o stradă aglomerată şi era o măsură de protecţie preventivă de a spune copiilor: “Nu depăşiţi niciodată bordura.” Ocazional, când erau mici şi depăşeau bordura erau altoiţi. Aşa că îi puteai vedea fugind cu toată viteza si apoi oprindu-se brusc când atingeau vreo bordură. Cam aşa stăteau lucrurile – şi voi ştiţi, şi ei vor şti – ca au fost cu adevărat liberi în viaţă când au fost suficient de mari să depăşească bordura. Ştiţi, e un fel de admitere la vârsta adultă.

Ei bine, faceţi astfel de lucruri pentru că ţineţi la ei, aşa e? Faceţi aşa deoarece vă iubiţi copii şi acestea sunt măsuri preventive. Apostolul Pavel ştia asta. Cum David este o ilustraţie a disciplinării lui Dumnezeu pentru răsplătire datorată păcatului, Pavel este o ilustraţie a disciplinării preventive a lui Dumnezeu. N-am găsit nicăieri în Noul Testament – şi am cam studiat Scriptura cu privire la Pavel – n-am găsit nicăieri unde să scrie că Dumnezeu a adus vreo pedeapsă în viaţa lui Pavel ca urmare a vreunui păcat ascuns. El nu era perfect, dar şi-a rezolvat problemele de păcat din viaţa lui. Dar el a suferit. Adică vedem lucrul acesta în 2 Corinteni, nu-i aşa? A fost bătut, a naufragiat – a fost biciuit de către liderii evrei şi bătut cu nuiele de romani, a fost lovit cu pietre şi lăsat să moară, a fost urât şi dispreţuit, a fost alungat din oraş şi a început să facă răzmeriţă şi au încercat să-l omoare – ştiţi toate astea.

Au fost toate astea pentru păcat? În 2 Corinteni 12, versetul 7, Pavel spune: “mi-a fost pus un ţepuş în carne”, şi foloseşte cuvântul ţeapa, ca o suliţă – “Dumnezeu efectiv mi-a înfipt o suliţă în carne.” E un lucru foarte dureros. Cu alte cuvinte, dacă doriţi, “Dumnezeu m-a străpuns”. “Dumnezeu mi-a dat o imensă durere,” şi ne spune de ce în acelaşi verset. 2 Corinteni 12:7 spune – “ca să”, vă aminţi?, “ca să nu mă umflu de mândrie.” Asta nu e răsplătire – asta e prevenire.

Dumnezeu aduce lucruri în vieţile noastre pentru a ne feri de păcatul mândriei. Ajungi să te simţi autosuficient, ajungi să te simţi aproape omnipotent: în stare să controlezi tot din lumea ta şi Dumnezeu va aduce ceva în viaţa ta doar pentru a te smeri – doar să te ferească de mândrie.

Pavel a avut multe viziuni – multe revelaţii – spune chiar în acest capitol. El chiar a fost în cer. Vă amintiţi că a fost dus până în al treilea cer, a văzut lucruri despre care nu a putut să vorbească, lucruri pe care nu le putea explica şi i-a fost interzis să vorbească. Dumnezeu i-a permis să vadă lucruri incredibile. A avut numeroase ocazii, după înălţarea lui Isus Hristos şi după convertirea lui, să-L vadă pe Hristos înălţat. I-a apărut pe drumul Damascului şi în alte câteva rânduri şi Pavel spune: “Din cauza acestor revelaţii, care ar putea să mă facă mândru, Domnul a trebuit să aducă în viaţa mea durere şi suferinţă, pentru ca să mă smerească.”

Cred că, din când în când, şi voi trebuie să treceţi pe acolo. După ce te-ai uitat la motivul răsplătire trebuie să te uiţi la prevenire şi trebuie să te întrebi: “Oare Domnul înceacă să-mi amintească de faptul că nu am altă suflare numai dacă El îmi dă? Am nevoie să-mi fie amintit faptul că nu eu am controlul vieţii mele, că nu eu sunt stăpânul soartei mele, nu eu sunt căpitanul destinului meu, nu eu chem loviturile – este Dumnezeu care îmi dă dreptul să trăiesc; în El am viaţa, mişcarea şi fiinţa? Într-adevăr, chiar am nevoie să mi se amintească lucrul acesta, eu nu sunt nimic şi, ca Pavel, învăţ: “Când sunt slab, atunci sunt tare şi puterea Lui este făcută desăvârşită în slăbiciunile mele.” Când ajung la capătul puterilor mele, când nu am unde să mă duc, mă arunc în mila lui Dumnezeu, şi atunci sunt persoana care trebuie să fiu.”

Eu chiar cred că Dumnezeu aduce aceste restricţii în vieţile noastre – aduce disciplinare şi dificultăţi în vieţile noastre, probleme şi traume, pentru a ne feri de acea mândrie, un fel de invincibilitate, ce se câştigă aşa uşor. El vrea să ne simţim dependenţi de El. El vrea să ne protejeze. Cred că Domnul aduce câteodată disciplinare ca să ne protejeze de ceva ce am fi făcut şi ar fi fost împotriva voii Lui. Cine ştie în ce moduri Îşi protejează El copii, cine ştie? El ştie, noi nu.

Pavel spune, după cum ştiţi, în 2 Corinteni 12: “De trei ori m-am rugat Domnului să-mi scoată această ţepuşă, să-mi înlăture durerea, şi de trei ori Domnul a spus: ‘Nu, deoarece ai nevoie să fi smerit.’ De trei ori Domnul a spus: ‘Este mai bine pentru tine să ai această ţepuşă în viaţa ta, deoarece te va feri de a fi mândru, şi te va face folositor, şi binecuvântat.'” Aşa că, toată viaţa, Pavel – adică din momentul convertirii pe drumul Damascului, când a devenit un predicator al evangheliei, până când capul i-a fost tăiat în Roma de către un soldat roman (a fost executat) – în întreaga lui viaţa şi slujire a suferit, aşa e? Cred că toată această suferinţă – nu este menţionat în Noul Testament că ar fi un fel de răsplătire pentru păcatele acestui om – este, cum mai des este menţinonat, un fel de prevenire. Îl ţinea smerit, pentru că altfel ar fi fost foarte mândru. El era înainte de convertire, vă amintiţi, un om foarte foarte mândru, nu-i aşa?

3. Educare

Iată al treilea motiv în disciplinarea lui Dumnezeu, nu deosebită de a unui tată: aceasta este educarea. Răsplătirea este primul, prevenirea al doilea şi educarea este al treilea. Cum aş putea să vă spun astfel încât să înţelegeţi? Eu cred că dacă nu suferi în vicisitudinile vieţii, nu ai cum să-L experimentezi pe Dumnezeu. Există lecţii teribile de învăţat. Poţi citi în Biblie anumite lucruri, ştii, de exemplu: “…dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii,” sau “Eu voi fii Păstorul cel Bun şi voi fi acolo,” şi totul este bine. Astea sunt vorbe pe hârtie, le credem mintal, dar nu sunt personalizate până nu treci tu însuţi prin valea umbrei morţii. Corect? Dacă ai fost în vale şi moartea şi-a aruncat umbra asupra ta şi ai ajuns să treci de partea cealaltă, în lumina soarelui, poţi citi psalmul 23 şi nu mai sunt doar vorbe pe hârtie, ci deodată ţi se strânge inima, deoarece ai fost acolo.

Daca spui că Biblia zice: “Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos,” şi eşti ca William Carey, locuieşti în India şi ai o soţie bolnavă şi trei băieţi mici şi bolnavi, şi locuieşti în India cu nimic de mâncare, nici un ban, doar îi ceri lui Dumnezeu să-ţi furnizeze următoarea masă şi Dumnezeu te susţine şi nu pierzi niciodată o masă în 35 de ani de misionarism şi cineva îţi spune: “Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre,” – este asta teologie sau experienţă?

Dacă niciodată n-ai avut o astfel de experienţă, atunci aceasta teologie niciodată nu-ţi strânge inima. Când intri şi vezi că micuţul bebeluş a murit în leagăn, că mica comoară este albastră şi şti că viaţa l-a părăsit, atunci vei afla de ce este Dumnezeu în stare, nu-i aşa? Atunci vei afla dacă Dumnezeu poate să-ţi dea pacea care întrece orice înţelegere – pacea pentru care nu există nici o explicaţie omenească.

Dacă Dumnezeu îţi schimba necazul în bucurie, dacă Dumnezeu este suficient – dacă întrebi un cuplu care n-a avut niciodată o astfel de experienţă: “Crede-ţi că Dumnezeu este suficient?” vor zâmbi şi vor spune: “Biblia spune că este suficient, cred că e suficient.” Dar dacă întrebi cuplul ce a pierdut copilul: “Este Dumnezeu suficient?” ei vor spune: “Biblia spune aşa şi eu am experimentat că El e suficient.” Unul din motivele pentru care Dumnezeu ne trece prin astfel de probleme în viaţă este pentru a putea experimenta suficienţa Lui.

Pentru a ilustra lucrul acesta ne întoarcem la prietenul nostru Iov. Iov este aici jos pe pământ şi totul merge rău. Prietenii lui îi dau sfaturi proaste şi nu poate căpăta de la nimeni un sfat bun de ceva. Soţia lui îi spune doar: “Bleastămă pe Dumnezeu, şi mori!” Asta nu-l ajută cu nimic. Prietenii îi spun că el e problema; ea îi spune că Dumnezeu e problema. Nici un răspuns. Dumnezeu niciodată nu i-a spus ce se petrecea; niciodată n-a ştiut până n-a ajuns în cer. El n-a ştiut ce se petrecea. El nu a ştiut de ce se întâmplau acele lucruri.

Dar ştiţi ceva? El a pierdut totul, toţi copiii, totul. El a pierdut totul şi, în final, şi-a pierdut şi prietenii deoarece ei s-au săturat să-i tot spună lucruri pe care el nu le asculta. El era absolut singur; toţi ceilalţi erau de cealaltă parte: soţia, prietenii – toţi! El era absolut singur şi niciodată n-a ştiut de ce se întâmplau toate astea. Şi ştiţi, tocmai v-am amintit, că nu depinde de tine să ştii de ce se întâmplă, ci depinde de tine să şti Cine este Acela care ţine suficient la tine ca să te treacă prin astea. Nu putem şti de ce în fiecare caz. O, poţi şti, dacă treci prin răsplătire şi vezi un păcat în viaţa ta – dar poate fi prevenire şi nu poţi şti de ce te fereşte Dumnezeu, din moment ce te fereşte – nu poţi şti.

Dar ce a învăţat Iov? N-a existat nici un moment în care Dumnezeu sa-i spuna lui Iov: “Apropo, Iov, îţi voi spune ce se petrece. Am avut această conversaţie cu satan şi fac toate astea să-i demonstrez ceva.” El niciodată nu i-a spus aşa ceva lui Iov. Niciodată. În final, ştiţi ce i-a spus lui Iov? “Taci, Iov. Nu mai întreba. Cine eşti tu? Cine eşti tu? Ai fost tu când am creat Eu lumea? Cine eşti tu? Taci. Nu mai spune nimic.” Iov îşi cere scuze pentru întrebări.

Apoi – acesta este punctul culminant – la sfârşitul cărţii, la sfârştul istoriei lui Iov, care este aşa de incredibilă, Iov spune următoarele – şi aici este marea lecţie a cărţii Iov – Iov se uită la Dumnezeu şi spune: “Nu cunosc acum mai mult ca la început, în afară de următorul lucru: auzisem despre Tine cu urechile mele” – atunci nu exista nici o Scriptură scrisă. El spune: “Auzisem despre Tine, Dumnezeule. Mi s-a spus cine eşti Tu. Mi s-a spus cum erai. Am auzit că Tu eşti Dumnezeul viu şi adevărat, Creatorul cerului şi al pământului cu tot ce este în ele. Am auzit despre Tine, că eşti un Dumnezeu al neprihănirii, că eşti un Dumnezeu al milei şi dreptăţii … Am auzit despre asta cu auzul urechii mele.” Apoi el spune: “Dar acum ochiul meu Te-a văzut.”

Ce s-a întâmplat cu Iov? O educare privată şi personală. El a fost instruit de Dumnezeu. Este Dumnezeu în stare să susţină un om când acesta pierde tot ce are? Iov vă poate da răspunsul. Care îi este răspunsul? “Da.” Este Dumnezeu în stare să te facă să depăşeşti sfaturile proaste ale prietenilor şi diagnoza greşită la problemele tale? “Da.” Este Dumnezeu suficient când ai o boală extrem de dureroasă, ce evoluează din ce în ce mai mult fără nici o uşurare? Este Dumnezeu suficient – mai există vreun loc pentru pace, bucurie, credinţă şi încredere în inima ta? Şi răspunsul lui Iov este: “Da,” şi niciodată n-ar fi ştiut asta dacă n-ar fi experimentat. În final, el spune, “mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă. Dumnezeule, iartă-mă pentru întrebări.”

Ştiţi ce spunea? “Nu mi-a plăcut excursia, dar sfârşitul a făcut să merite. Finalul merită exerciţiul. În acest sens, acum îl cunosc pe Dumnezeu personal. Mă întrebi: ‘Poate Dumnezeu să te susţină în pierderile vieţii? Poate Dumnezeu să te susţină când îţi mor copii? Poate Dumnezeu să te susţină când soţia se întoarce împotriva ta? Poate Dumnezeu să te susţină când pierzi tot, inclusiv prietenii? Poate Dumnezeu să te susţină când devii jenat, când devii un motiv de râs, când îţi este ruşine să fii văzut de cineva din cauza condiţiei tale groaznice? Poate Dumnezeu să te susţină prin toate astea?'” Răspunsul: “Acum Te văd, Dumnezeule, într-un mod în care niciodată nu Te-am cunoscut, ” şi asta e ceea ce am spus mai devreme, aşa e? Dacă nu treci prin astfel de vremuri, nu ştii dacă Dumnezeu te poate susţine.

El a căpătat, de asemenea, o nouă înţelegere a compasiunii faţa de alţii. Pavel spune acelaşi lucru în 1 Corinteni 1 unde spune: “Dumnezeu m-a trecut prin toate aceste suferinţe pentru ca să fiu în stare să vă învăţ şi pe voi cum să suferiţi. Aşa că eu am fost educat ca să vă pot ajuta şi pe voi.” Dar adevărata educare în sine stă în însăşi durerea. Dacă n-ai trecut niciodată printr-o operaţie de inimă înspăimântătoare, care îţi ameninţă viaţa sau o operaţie de cancer de orice fel, atunci n-ai fost niciodată în stare să experimentezi pacea, pe care ştii că Bibila o promite, dar care tu n-ai experimentat-o. Vorbeşti cu cineva care a trecut prin aşa ceva şi se poate bucura într-o teologie foarte personalizată – Dumnezeu i-a stat alături şi i-a dat ceea ce El spune în Scriptură că dă.

Aceasta face parte din disciplinarea Domnului: ştii că El este acolo, ştii că El este în stare. Aceasta face parte din instructajul pe care El vrea să-l facă în viaţa ta. Iov este o ilustrare a acestui fel de disciplinare cum Pavel este o ilustrare a prevenirii şi David o ilustrare a răsplătirii.

V-am spus că am citit această biografie a lui William Carey care mi-a captivat mintea. Mă gândesc la faptul de a merge în India ca misionar. Este o poveste incredibilă. Ascultaţi! William Carey, un om needucat, era cizmar – repara pantofi în Anglia – pleacă în India. El, care era la nivelul cel mai de jos al scării sociale, pleacă în India unde, bineînţeles, intră direct în sistemul de caste, şi este sub nivelul celei mai de jos caste, deoarece nu este Indian. Pleacă în India – teribil de dificil acolo – şi se decide să traducă Biblia. Înainte să termine, 34 de ani mai târziu, tradusese Biblia în 18 limbi pe care nici nu le cunoştea când a ajuns acolo. El a devenit cel mai mare învăţător în sanscrită deoarece sanscrita este limba de bază pentru toate celelalte limbi şi dialecte indiene, cum latina este baza pentru limbile romanice.

Aşa că el munceşte ani şi ani la rând ca să traducă Biblia în sanscrită şi apoi din sanscrită în toate celelalte limbi. Apoi decide că dacă vrea să răspândească Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să construiască o tipografie. Aşa că ei iau un tipograf numit Marshman, din Anglia, şi construiesc această tipografie. Aduc toată hârtia, care era foarte greu de căpătat, au presa rulantă, fac literele din plumb şi îşi pregătesc toate pentru traducerea în aceste limbi – caracterele, nu numai litere englezeşti, aşa că este o trebă foarte laborioasă pentru a face toate astea în fiecare din aceste limbi. Ei pornesc răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu peste tot, construiesc această mare tipografie – aveau, nu ştiu, până la 200 de oameni ce munceau acolo, lucrurile mergeau foarte bine şi Domnul este Cel ce a făcut toate astea.

În interiorul clădirii erau multe din hârtiile cu traducerile originale la care muncise munca traducerilor finale – totul era acolo şi, într-o noapte, un incendiu a ars totul până la temelii. Toate literele s-au topit şi toată munca lui de-o viaţă, toate originalele, s-au dus pentru totdeauna – de neînlocuit.

Ce reacţie aţi avea voi? Este o experienţă asemănătoare cu a lui Iov, nu-i aşa? Ştiţi ce au făcut? S-au adunat şi L-au lăudat pe Dumnezeu deoarece aveau sa-L vadă pe Dumnezeu Însuşi implicat. Dacă îl întrebi pe William Carey: “De ce s-a întâmplat asta?” el îţi va spune: “Eu nu ştiu. Poate Dumnezeu a avut o conversaţie cu Satan şi încercă să-i demonstreze din nou. Nu ştiu.” El nu ştie. Până la sfârşit, el n-a ştiut de ce – cine poate şti de ce s-a întâmplat? De ce Dumnezeu care putea să prevină un astfel de incendiu a permis să aibă loc?

Dar, în sfârşit, lucrurile au mers mai departe. Când au început să pună iar lucrurile împreună, într-un an, tipografia a fost în întregime operaţională şi scoteau Biblii pe care le trimiteau peste tot – orice misionar care mergea oriunde în lumea de acolo era dependent de munca acestor băieţi. Se muncea în jurul lui William Carey, şi tot ce ştiu este că toţi s-au strâns şi au avut un serviciu de laudă deoarece vedeau mâna lui Dumnezeu la lucru. Ei au văzut pe Dumnezeu făcând lucruri care, dacă n-ar fi avut loc incendiu, niciodată nu L-ar fi văzut făcând, ceea ce a fost o educare formidabilă în cunoaşterea Dumnezeului lor.

4. Anticipare

Acest motiv mi-a venit în minte chiar în această dimineaţă – anticiparea. Cred că veţi înţelege aceasta: câteodată Domnul aduce disciplinarea în viaţa noastră doar pentru a ne depărta puţin de această planetă şi să sporească anticiparea cerului. Ştiţi că, cu cât treceţi mai mult prin viaţă cu atât mai dulce devine cerul? Am scris o carte despre cer – nici un adolescent n-a cumpărat-o. Adolescenţi nu sunt pregătiţi să meargă în cer. Ei vor să se căsătorească şi să-şi facă treburile; dar noi, cei mai bătrâni, am cumpărat-o. Noi suntem gata. Ştiţi cine cumpără o carte despre cer? Oamenii care sunt bolnavi, aşteaptând cerul, oamenii în vârstă care înţeleg într-adevăr că cerul nu este aici şi sunt nerăbdători să mergă, şi oamenii care au deja pe cineva iubit acolo.

Aşa era Ioan, în Apocalipsa. El este o ilustrare a anticipării. El predica Evanghelia şi ei l-au dat afara din biserică, l-au pus pe un vapor şi l-au târât într-un loc numit Patmos, care este o stâncă. Chiar aşa, am fost acolo: este o stâncă în Marea Mediterană – doar o stâncă, şi nu una foarte mare. Era un loc unde erau exilaţi prizonierii; era o închisoare unde spărgeau pietre şi făceau alte munci, şi el a fost un prizonier în insula Patmos.

El era acolo suferind – era o mare suferinţă. Pe vremea când era acolo, lucrurile nu mergeau bine. Era mijlocul anilor ’90 ai primului secol: Biserica era neajutorată şi slabă. Existau şapte biserici în Asia, unde a fost Ioan; cinci dintre ele abundau în păcate – inima îi era foarte descurajată. Era persecuţie peste tot – creştinii erau ucişi, apostolii au fost torturaţi – nu mergea bine. Nu părea că vor putea vreodată să câştige lumea cu acest mesaj creştin. Ioan stătea acum pe o stâncă ca prizonier – era chiar greu.

Şi în capitolul patru, ce face Domnul? Vorbeşte din cer şi spune: “Vino aici sus, Ioan, vreau să-ţi arăt la ce să te aştepţi.” Orice grup persecutat de credincioşi înţeleg aceasta; cu siguranţă evreii ar înţelege. Aceasta este anticiparea. Ştiţi că la sfârşitul cărţii Apocalipsa, după ce Dumnezeu îi prezintă toate aceste adevăruri despre cer şi tot ce va veni din cer pe acest pământ la sfârşitul vremurilor – Ioan, la sfârşitul cărţii Apocalipsa, face o însumare a toate. Isus spune: “Da, Eu vin curând.” Care este răspunsul lui Ioan? “Amin! Amin! Vino, Doamne Isuse. Ia-mă de aici.”

Cred că pe măsură ce înaintezi în viaţă şi acumulezi toate luptele, vicisitudinile, problemele, necazurile şi durerile vieţii, cerul devine din ce în ce mai dulce. Nu-i aşa? Noi, conform textului din Romani 8, “…aşteptăm … răscumpărarea trupului nostru.” În 1 Corinteni 15 scrie: ” aşteptăm ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire,” sau ca acest proces ce moare “să fie înghiţit de viaţă.” Aceasta este anticiparea.

Concluzie

Aşa că atunci când lucruri rele se întâmplă oamenilor buni, poate fi răsplătire, poate fi prevenire, poate fi educare – poate avea nici un alt scop decât să te ducă unde a fost şi Iov, să fi în stare să spui: “Dumnezeule, te-am cunoscut intelectual, dar acum te cunosc personal şi profund. Ştiam despre Tine – scris pe paginile unei Biblii, dar acum Te cunosc pentru că mi-ai atins personal viaţa în procesul acestei suferinţe.” Şi poate fi anticipare. Poate fi doar să te ridice un pic de aici de jos. Poate fi doar să îţi desprindă un pic picioarele de pe pământ şi să te facă să aştepţi gloria ce va veni.

Spui, cum de ştiu toate astea? Ei bine, de unde iau eu toate astea? De unde vine istoria lui David? De unde vine istoria lui Iov? De unde vine istoria lui Pavel? De unde vine istoria lui Ioan? Toate vin din Biblie. Uitaţi-vă iar la text şi vom încheia cu aceasta.

În Evrei 12, versetul 5, spune că dacă nu luaţi suferinţa în acest mod, dacă nu acceptaţi faptul că Dumnezeu vă disciplinează – spune următoarele: “aţi uitat sfatul pe care vi-l dă ca unor fii.” Spune: “Iată, aţi uitat sfatul?” şi care este sfatul? Autorul îl spune: “Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului, şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El.” De unde a luat acest sfat? Proverbe 3:11. El vrea să amintească cititorului cuvintele din Proverbe 3:11. “Aţi uitat ce spune Biblia?” spune el.

Dacă vreţi să vă vedeţi problemele din punctul de vedere al lui Dumnezeu, trebuie să vă uitaţi la Scriptură. Dacă vă uitaţi la problemele voastre din punctul de vedere al lumii din jur, poţi spune: “Ei bine, asta e persecuţie,” sau “sunt microbii,” sau “a fost un accident – acea maşină m-a lovit, acea persoană e de vină,” sau ceva de genul ăsta. Dacă te uiţi la probleme din punctul tau de vedere – “Este durere mea, este suferinţa mea,” dar dacă vrei să vezi suferinţa din punctul lui Dumnezeu de vedere trebuie să mergi la Scriptură. Aşa că, el spune: “Iată, trebuie să vă întoarceţi, pentru că aţi uitat ce spune Scriptura. Scriptura spune că voi veţi fi disciplinaţi – nu priviţi ca un lucru uşor, nu vă pierdeţi inima când aceasta vine, deoarece Dumnezeu este la lucru.”

Observaţi – este aşa de minunat – apelul autorului este la Cuvântul lui Dumnezeu şi Biblia este autoritatea finală, este instanţa supremă pentru orice problemă. Când vrei instrucţiuni, vrei să inţelegi viaţa şi elementele ei bune şi rele, mergi la Cuvântul lui Dumnezeu. Exită un verset pe care îl iubesc în Romani, 15:4, care spune următoarele: “Şi tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră.” Ei bine: “Tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin mângîierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde.” Ce splendidă declaraţie!

Vrei să fii în stare să înduri suferinţele tale? Vrei să ai mângâiere când treci prin suferinţă şi să-ţi menţii speranţa? – Prin Scriptură! Aşa că te întorci la Scriptură pentru speranţă, te întorci la Scriptură pentru rezistenţă. Te întorci la Scriptură pentru mângâiere pentru că Scriptura vorbeşte.

Uitaţi-vă la versetul 5! Vă este adresat ca unor fii. Nu ştiu dacă voi vedeţi Biblia în acest fel; eu nu văd Biblia ca o carte aruncată aici jos pentru oricine. Eu chiar citesc Cartea asta într-un mod foarte personal – sper că şi voi. Eu văd această Carte ca darul lui Dumnezeu pentru mine. Văd această Carte adresându-se mie ca fiind fiul Lui, copilul Lui; ea îmi vorbeşte. Este pentru mine, pentru a putea interpreta problemele vieţii.

Şi el spune acestor credincioşi evrei – le spune: “Aţi uitat Scriptura. Întorceţi-vă şi veţi găsi acolo rezistenţă, veţi găsi acolo mângâiere şi veţi găsi acolo speranţă, pentru că veţi găsi acolo: instrucţiuni (aşa cum v-am dat în această dimineaţă) despre ce face Dumnezeu prin suferintă. Toate sunt pentru binele şi gloria vostră, în final, în eternitate.

Ei bine, asta este introducerea. Duminica următoare, vom intra în mesaj. Rugaţi-vă cu mine.

Rugăciune:

Tată, ce minunat este să ai o stâncă pe care să stai, o ancoră pentru sufletele noastre în Adevărul Tău. Îi plângem pe cei ce trec prin toate suferinţele vieţii: pierzând oameni prin moarte şi accidente, suferind traumele unei iubiri destrămate, pierzând copii, divorţând şi suferind devastatoarele rezultate ale păcatului… toate supărările şi durerile ce umplu lumea, şi ei nu au unde să fugă – nu au unde să se întoarcă. Este pur şi simplu mizerabil, este întunecime, este doar durere. Câteodată, prin lovituri răzbunătoare încearcă alinarea suferinţei, dar ea nu vine. Atunci, Doamne, îi plângem pe aceşti oameni şi nu putem decât să ne rugăm să vină la cunoştinţa adevărului, să te cunoască pe Tine.

Noi Îţi mulţumim, Doamne, că Te cunoaştem şi când vedem astfel de lucruri petrecându-se, nu le vedem din punctul de vedere uman – al altora sau al nostru – ne uităm din punctul Tău de vedere. Aşa că îmbrăţişăm suferinţele vieţii, îmbrăţişăm durerile vieţii, pentru efectul lor retributiv, ce pedepseşte păcatele noastre şi ne aduce durerea ce ne face să evităm în viitor orice de genul asta şi ne întoarce spre neprihănire. Îţi mulţumim pentru suferinţele din viaţa noastră care ne feresc de a fi mândri şi suficienţi nouă înşine şi încrezători în propriile puteri. Îţi mulţumim pentru acea suferinţă ce ne educă dimensiunea personală pe măsură ce Tu vii în durerea noastră, ne dai tot ce ne trebuie, ne susţii şi astfel Te cunoaştem în mod personal şi intim, cum nu te-am putea cunoaşte fără aceasta. Îţi mulţumim pentru modul în care suferinţa ne face inimile să ajungă gloria ce va veni – minunile cerului, să ştim că vom locui acolo fără durere, fără suferinţă, fără lacrimi, fără plânset, şi fără moarte, pentru totdeauna în plinătatea bucuriei din prezenţa Ta. Cum tânjim după asta! Doamne, noi suntem doar păcătoşi fără valoare ce am primit binecuvântarea de a fii copiii Tăi şi primind disciplinarea Ta plină de dragoste. Îţi mulţumim pentru ea. Ştim că ai adus-o din dragoste pentru a-ţi împlini scopurile în vieţile noastre, ceea ce ne va face foarte folositori pentru Tine şi ne va da nouă cea mai mare bucurie şi împlinire. Aşa cum facem şi noi copiilor noştri, Tu aduci disciplinarea din dragoste şi noi Îţi mulţumim. În numele lui Hristos, Amin.

Copyright 1998
Folosita cu permisiune.
Traducerea: Cristina Mihet

Revolta Lui Satan Și Căderea Oamenilor În Păcat

Written by Gabriel Baicu

În conformitate cu povestirea din cartea Facerea, Eva a fost prima femeie care a trăit pe pământ. Aceasta ar fi fost ispitită de un șarpe să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului în ciuda faptului că Dumnezeu ar fi interzis acest lucru. Care ar fi fost motivul pentru căderea oamenilor în păcat? Principalul motiv ar fi fost curiozitatea, setea de cunoaștere. Unii comentatori ai Bibliei afirmă că primii oameni ar fi fost animați de dorința de a ajunge ca Dumnezeu și de aceea ar fi mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului. Chiar dacă ar fi fost așa, nu era nimic păcătos dacă ei ar fi încercat să ajungă asemănători cu Dumnezeu, de vreme ce El i-ar fi creat după chipul și asemănarea Sa.

Adevăratul motiv pentru care primii oameni ar fi mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului este clarificat de Biblie:

„6. De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el.” (Facerea 3; 6)

Femeia a înțeles că rodul pomului este vrednic de dorit pentru că dă știință. De ce știința, în care este inclusă și cunoașterea binelui și răului, este ceva rău sau de ce era privită ca fiind ceva rău de către scriitorii respectivelor texte? Întorcându-ne la mentalitatea din spatele mitului, putem să observăm că inocența primilor oameni este echivalată cu o stare de fericire, dar aceasta nu era neapărat o formulă de viață corectă. Oamenii își doreau cunoașterea, nu se mulțumeau cu o stare de fericire care presupunea ignoranța.

Povestirea despre căderea în păcat a lui Adam și Eva este absurdă deoarece nu corespunde nici cu natura umană, așa cum o cunoaștem, și nici cu scopul creației oamenilor, așa cum acesta este descris de Biblie. Cunoașterea lui Dumnezeu este prezentată ca fiind scopul ultim pentru care El ne oferă viața veșnică și nu este greșit să presupunem că este și scopul creării oamenilor pe Pământ. Dumnezeu vede în oameni niște ființe capabile să îl cunoască, prin urmare să îl înțeleagă. (Ioan 17; 3)

Cum ar putea cineva să cunoască natura morală a lui Dumnezeu dacă nu ar ști să deosebească binele de rău? Lipsa acestui discernământ ar fi făcut imposibilă ascultarea de Dumnezeu bazată pe încredere, deoarece primii oameni nu aveau cum să știe dacă Dumnezeu este bun sau rău sau dacă urmărea binele sau răul lor. Pentru a dobândi încredere în Dumnezeu primii oameni aveau mai întâi nevoie de cunoașterea diferenței dintre bine și rău. Ei nu aveau cum să știe de ce au fost creați și care era proiectul de viitor a lui Dumnezeu pentru ei. Primele ființe umane au devenit oameni cu adevărat numai după ce au încălcat porunca lui Dumnezeu de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului. Fără a cunoaște binele și răul oamenii nu ar fi dobândit niciodată o natură morală și nu ar fi reușit niciodată să îl cunoască pe Dumnezeu.

În conformitate cu textele biblice, omenirea ar fi fost creată într-o ignoranță asemănătoare cu a copiilor care datorită acesteia depind în totalitate de părinții lor. În același timp, copiii nu rămân întotdeauna în același stadiu de dezvoltare, ei devin oameni maturi și, în felul acesta, ajung să se asemene cu părinții lor. Un proces similar ar fi trebuit să se producă și în cazul lui Adam și Eva. Aceștia ar fi urmat stadiile de dezvoltare necesare pentru a ajunge să semene cu Dumnezeu, Părintele lor divin. Ceea ce este ciudat în viziunea biblică este că Dumnezeu ar fi încercat să stopeze acest proces natural de dezvoltare umană, împiedicând oamenii să ajungă ca El. Nici un părinte bun nu face așa ceva și, având în vedere textele biblice, această intervenție divină ar fi generat o dramă colosală.

Dumnezeu ar fi hotărât că există incompatibilitate între cunoașterea binelui și răului și viața veșnică. Aceasta este o altă contradicție a Bibliei, deoarece în alte texte biblice, viața veșnică este condiționată de cunoașterea binelui și răului, singura care poate duce la alegerea binelui și respingerea răului. Conform Bibliei, odată ce oamenii au ajuns să fie ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul, ei nu mai aveau dreptul să trăiască veșnic. Biblia lasă impresia că Dumnezeu s-a simțit amenințat de oameni de îndată ce aceștia au învățat să deosebească binele de rău. Era ca și cum, o dată trăind veșnic, oamenii ar fi constituit o formă de competiție pentru Dumnezeu.

„22. Şi a zis Domnul Dumnezeu: „Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!…” (Facerea 3; 22)

Este ușor de observat cum, acest text, din cartea Facerea capitolul 3, contrazice textul din aceeași carte, capitolul 1, conform căruia oamenii ar fi fost creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, deoarece în el ni se spune că oamenii au ajuns asemănători cu El contrar voinței Lui. Chipul și asemănarea lui Dumnezeu nu pot să fie realizate fără cunoașterea binelui și răului.

În continuarea acestei povestiri ni se spune că Eva ar fi fost înșelată de un șarpe, dar acel animal a spus adevărul și adevărul nu poate niciodată să fie înșelător. Tot ceea ce a spus șarpele s-a întâmplat în povestire, cu exactitate. După ce au mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului Adam și Eva au devenit, din punctul de vedere al cunoașterii binelui și răului, ca Dumnezeu, așa cum a spus șarpele. (Facerea 3; 22) Omul nu a murit în ziua în care a mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului, așa cum a spus Dumnezeu, nici fizic și nici spiritual, ci a continuat să trăiască pentru multe secole.

„15. Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească. 16. A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, 17. Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Facerea 2; 15-17)

În cartea Facerea, capitolul 3, cititorul este informat despre modul în care Eva ar fi fost înșelată de șarpe:

„1. Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis şarpele către femeie: „Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?” 2. Iar femeia a zis către şarpe: „Roade din pomii raiului putem să mâncăm; 3. Numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: „Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!” 4. Atunci şarpele a zis către femeie: „Nu, nu veţi muri! 5. Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”. 6. De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el. 7. Atunci li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi, şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte.” (Facerea 3; 1-7)

Povestirea aceasta sună ca un basm deoarece chiar este un basm, fără nici o legătură cu realitatea. Putem să înțelegem acest lucru dacă analizăm fiecare detaliu al acestei descrieri, atât în conexiune cu ceea ce știm despre realitate dar și prin comparație între diferitele aspecte ale acestei povestiri. Aceasta este o alegorie, deoarece în realitate șerpii nu vorbesc, și dacă o entitate vorbește atunci nu intră în categoria „fiarelor de pe pământ” adică a animalelor sălbatice. Dacă Dumnezeu ar fi creat un șarpe care vorbește, atunci El nu a creat doar oamenii ca ființe inteligente și conștiente, care să aibă stăpânire asupra întregului pământ, ci a creat și alte ființe vii în rândul animalelor cu aceleași calități intelectuale ca și omul. Dacă așa ar sta lucrurile, atunci ar fi fost inevitabilă o competiție pentru putere între diferitele ființe inteligente, de exemplu, șerpii și oameni și de această luptă nu s-ar fi făcut în nici un fel responsabili oamenii.

Câți șerpi vorbitori a făcut Dumnezeu? Unul singur, o anumită specie de șerpi sau toți șerpii de pe pământ? Dacă a făcut un singur șarpe vorbitor înseamnă că El a pregătit terenul pentru ispitirea primilor oameni. Dacă a creat toți șerpii să fie vorbitori, atunci de ce nu mai vorbesc și în zilele noastre? Dacă Dumnezeu ar fi pedepsit toți șerpii pentru greșeala unuia singur, luându-le la toți capacitatea de a vorbi, atunci El nu ar fi fost drept față de șerpi deoarece nu se făceau toți vinovați de greșeala unuia dintre ei.

Pentru a salva aparențele și pentru a justifica inconsecvența dintre afirmația făcută de Dumnezeu în Biblie privitoare la moartea celor care ar fi mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului și ceea ce s-a întâmplat în poveste, mulți comentatori biblici susțin o teză nebiblică. Ei spun că primii oameni în mod evident nu au murit fizic după ce au mâncat din acel pom, dar că ei ar fi murit spiritual. Ce înseamnă moarte spirituală în acel context, acei comentatori se abțin să precizeze. De fapt, se poate demonstra ușor că primii oameni nu au suferit o moarte spirituală după ce au mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului. Demonstrația este dată de faptul că Duhul lui Dumnezeu a locuit în oameni mult timp după așa zisa lor cădere în păcat. (Facerea 6; 3) Este indiscutabil că atunci când Duhul lui Dumnezeu locuiește în oameni aceștia nu pot să fie morți spiritual, deoarece El este sursa spiritualității.

Se poate afirma fără greșeală că, în descrierea făcută de către cartea Facerea, Dumnezeu a făcut afirmații care nu s-au întâmplat de fapt și că tot ce a spus șarpele s-a întâmplat întocmai. Lucrul acesta este foarte ciudat, deoarece ne așteptam ca Dumnezeu să fie sursa adevărului și șarpele sursa minciunii, dar nu este așa, conform primei cărți a Bibliei. O posibilă explicație constă în modul cum este văzut Dumnezeu de către scriitorul sau scriitori mitului respectiv. Acest autor sau acești autori par indeciși în modul de a îl prezenta pe Dumnezeu, fie ca pe un personaj pozitiv fie ca pe unul negativ al povestirii. Să nu uităm că în multe mituri cu caracter religios divinitatea este văzută ca fiind ostilă omenirii.

Fiind ispitită de șarpe, femeia a dovedit că știa de recomandarea făcută de Dumnezeu cu privire la pomul cunoștinței binelui și răului. Ea a repetat cerința lui Dumnezeu în auzul șarpelui. Dumnezeu nu a fost interesat ca oamenii să nu mănânce cu nici un chip din pomul cunoștinței binelui și răului căci dacă ar fi dorit să evite acest lucru atunci nu ar fi plasat pomul respectiv în mijlocul grădinii. Cerința de a nu mânca din pomul cunoașterii pare că ar fi fost un test, pe care cei testați nu erau pregătiți să îl treacă. Dumnezeu nu le-a spus oamenilor să nu mănânce din pomul cunoașterii, pur și simplu, ci le-a spus că dacă vor mânca vor muri.

Înțelegea femeia ce înseamnă moartea? Dacă moartea ar fi intrat în creație numai după căderea în păcat a primilor oameni, așa cum susțin cei mai mulți comentatori creștini, bazați pe scrierile apostolului Pavel, atunci Eva nu ar fi avut nici o experiență personală care să îi permită să înțeleagă moartea. Moartea ar fi fost pentru ea doar un cuvânt fără nici o concretizare practică. Femeia ar fi trebuit să presupună că moartea era ceva rău, de care trebuia să se ferească, dar ea nu cunoștea încă diferența dintre bine și rău. O mare contradicție a Bibliei este aceea că Dumnezeu le-ar fi cerut oamenilor să înțeleagă diferența dintre bine și rău încă înainte ca ei să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului. Aceasta reprezintă o inversare a ordinii firești în care ar fi trebuit să se petreacă lucrurile. Mai întâi oamenii trebuiau să poată face diferența dintre bine și rău și numai după aceea ei puteau să înțeleagă dacă moartea era ceva bun sau ceva rău. Pentru noi, care putem să facem diferența dintre bine și rău, ca și pentru scriitorii biblici, se înțelege că moartea este ceva rău, dar primii oameni nu aveau cum să gândească în același fel.

Era încrederea oarbă în Dumnezeu ceva bun sau ceva rău pentru oameni? Noi presupunem că era ceva bun datorită modului cum suntem învățați să înțelegem religia. Primii oameni nu puteau însă să facă această deosebire deoarece ei încă nu mâncaseră din pomul cunoștinței binelui și răului, atunci când femeia a fost ispitită de șarpe.

Să presupunem pentru o clipă că Dumnezeu este reprezentantul unei civilizații extra-terestre. Este bine sau este rău să ne încredem orbește într-o astfel de civilizație? Dumnezeul biblic este în multe locuri privit ca fiind reprezentantul unei astfel de civilizații, de exemplu atunci când ni se spune, în cartea Facerea, că fiii Lui s-au căsătorit la un moment dat cu fetele oamenilor. (Facerea 6; 2)

Încrederea oarbă este în mod obișnuit ceva greșit. A creat Dumnezeu ființele umane cu o curiozitate naturală pentru ceea ce se întâmplă în jurul lor sau le-a creat cu tendința către ascultare oarbă? Din povestea lui Adam și Eva putem să vedem că primii oameni au fost considerați de scriitori biblici ca având o mare curiozitate, în legătură cu lumea care îi înconjura. De ce ar fi cerut Dumnezeu oamenilor să acționeze contrar naturii cu care ar fi fost creați? Aceasta este o altă contradicție a Bibliei. Dacă oamenii au fost creați ca niște ființe curioase, cerința de a nu cunoaște, adică de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului, nu ar fi avut nici un sens. Din multe puncte de vedere, povestirile despre creație din Biblie nu au nici o rațiune în spatele lor, ele sunt doar niște mituri fără nici o semnificație reală.

În ceea ce privește mult amintita libertate de a alege a primilor oameni trebuie spus că și aceasta este doar o noțiune fără conținut, în contextul biblic. Adam și Eva, necunoscând diferența dintre bine și rău, nu puteau să decidă liber înainte de a acționa. O alegere liberă presupune o bună informare asupra unei stări de fapt, dar primii oameni nu au cunoscut diferența dintre bine și rău înainte de a mânca din pomul cunoștinței, deci alegerea lor de a consuma un fruct din acel pom nu a fost liberă, ci a fost condiționată de ignoranța lor. Primii oameni au fost ghidați de curiozitatea lor naturală care i-a determinat să mănânce din fructul oprit. Au făcut lucrul acesta fără să poată să facă diferența dintre bine și rău deci nu au făcut o alegere morală. Pe de altă parte, acolo unde nu există posibilitatea de alegere între mai multe posibilități, cunoscând binele și răul, acolo nu există libertate.

Ce greșeală a făcut șarpele? Acel șarpe despre care Biblia spune că ar fi ispitit-o pe Eva este în mod evident un personaj mitologic deoarece numai în mituri un șarpe poate să vorbească. Oare a observat Eva că animalele nu pot vorbi sau a fost foarte naivă și a crezut că un șarpe care vorbește este ceva normal? Un animal care vorbește ar fi fost ceva foarte surprinzător pentru o ființă umană obișnuită. Dacă un leu sau un alt animal ar fi început să vorbească,  nu ar fi fost acesta un lucru surprinzător pentru Eva? În realitate, un oarecare animal care poate să vorbească ar fi fost un lucru extraordinar chiar și pentru Eva, dar lucrul acesta se întâmplă în mituri, nu în realitate. Singura excepție de la această regulă sunt papagalii însă fără ca ei să poată să înțeleagă, așa cum înțeleg oamenii ceea ce spun, dar ei nu fac parte din povestirea biblică. Mai sunt desigur și alte animale care încearcă să imite unele sunete omenești dar acela nu este propriu zis vorbit. (ref. 107)

Nu doar că un șarpe nu poate să vorbească deoarece nu are aparatul vocal care i-ar permite să articuleze cuvintele, dar, cu atât mai mult, nu poate să gândească un plan atât de complex cum ar fi inducerea în eroare a omenirii. Aceste două aspecte sunt minimizate prin niște explicații incredibile oferite de anumiți comentatori biblici. Iată una dintre ele:

„Deoarece nu există alt loc în Scripturi în care se revelează că Satan sau demonii pot să determine animalele să vorbească, are mai mult sens explicația că șarpele a putut să producă sunetele care se folosesc la vorbire și Satana a folosit acest lucru în avantajul său. În esență, Satana a folosit această trăsătură pe care o avea șarpele original și l-a determinat să spună ce vroia el. Chiar dacă aceasta sună ciudat, trebuie să fim precauți în a limita ce a făcut Dumnezeu sau ce nu a făcut în Grădina perfectă. Există o posibilitate ca multe alte animale să fi avut abilitatea de a „vorbi” înainte de blestem. Multe animale au tipuri de emisie de sunete sau forme de imitație a comunicării în zilele noastre.” (ref. 108)

Expresia „Grădina perfectă” este nepotrivită pentru o lume în care Satan putea să acționeze nerestricționat. Este de la sine înțeles că un loc în care răul era prezent nu era un loc perfect. În domeniul științifico-fantastic totul este posibil, dar să nu uităm că trăim într-o lume reala care funcționează pe baza unor legi ale naturii și care impun reguli de funcționare ale acestei realități. Dacă Dumnezeu ar fi stabilit aceste reguli atunci nu se înțelege de ce ele sunt călcate atât de des în povestirile despre creație din Biblie. Pe de o parte, Dumnezeu l-ar fi făcut pe om superior altor animale și din acest motiv El le-ar fi conferit oamenilor stăpânire asupra Pământului, dar pe de altă parte, în descrierea biblică despre creație, găsim și alte animale care ar fi avut o inteligență superioară și care ar fi putut vorbi. Aceasta este o contradicție evidentă care descalifică povestirile despre creație din Biblie de la a fi considerate inspirate de Dumnezeu.

Pentru a fi în măsură să folosească cuvintele, oamenii au evoluat pentru o lungă perioadă de timp și în acest proces de evoluție s-a dezvoltat aparatul lingvistic uman. Dacă multe animale ar fi avut prin creație capacitatea de a vorbi și Dumnezeu le-ar fi luat-o, după căderea primilor oameni în păcat, atunci de ce papagalii încă reproduc anumite cuvinte folosite de oameni? Ei de ce nu și-au pierdut această abilitate? Papagalii au un aparat vocal care le permite să imite sunete identice cu cele folosite de oameni, dar aceasta nu înseamnă că vorbesc sau gândesc așa cum o fac oamenii. Dacă în loc de șarpe, în povestirea biblică a lui Adam și Eva ar fi apărut un papagal, poate că aceasta ne-ar fi dat mai mult de gândit, dar era greu de considerat papagalii niște păsări blestemate căci ei zboară, nu se târăsc pe pământ. În orice caz, chiar dacă pot să imite cuvintele folosite de oameni papagalii nu pot să realizeze un plan pentru a induce omenirea în eroare.

Ce spune autorul articolului este că multe animale au fost dotate de Dumnezeu în momentul creației cu abilitatea de a vorbi, dar după căderea oamenilor în păcat, El le-ar fi modificat structura și le-ar fi luat această capacitate. Această afirmație creează o imagine defavorabilă a lui Dumnezeu, care nu ar ști dinainte ceea ce face și care regretă unele lucruri pe care le corectează ulterior.

În același timp, consider eu, modificarea morfologică care permite unui animal să vorbească sau îi interzice să o facă ar fi fost importantă și ar fi însemnat o creație din nou a acelor animale, dar, conform Bibliei, Dumnezeu a creat animalele o dată nu de două ori. Dacă anumite animale ar fi fost concepute din momentul creației cu abilitatea de a gândi și a vorbi, la fel ca oamenii, atunci altul ar fi fost destinul lor pe pământ și alta soarta oamenilor. Nimic nu ar fi putut opri o luptă pentru putere și teritorii între animale și oameni și cei din urmă, fiind mai slabi din punct de vedere fizic, decât multe animale, ar fi putut pierde această luptă și ar fi putut să dispară ca specie.

Este adevărat că cei care au inventat aceste povești biblice nu s-au gândit la consecințele relatărilor lor dar este cât se poate de greșit să atribuim aceste legende inspirației lui Dumnezeu. Multe aspecte ale povestirilor biblice privitoare la creație ne arată un Dumnezeu fals, un slab planificator al creației Sale dar putem să constatăm din experiența noastră personală că El nu este așa. Luând de bază imaginea biblică despre Dumnezeu, nu putem decât să ne formăm o părere greșită despre El și astfel credința noastră în El suferă.

Mulți comentatori biblici identifică șarpele cu Satan, care ar fi luat corpul unui șarpe și ar fi vorbit oamenilor. După altă părere, Satan ar fi vorbit cu o voce umană în prezența lui Eva și a șarpelui și aceasta ar fi putut crea iluzia că animalul a fost acela care a vorbit, dar animalul nu ar fi avut nici o intervenție activă în cursul povestirii. În acest caz, dacă șarpele ar fi fost numai folosit de Satan, ca un fel de paravan, nu ar fi existat nici un motiv ca el să fie pedepsit. Pedepsirea șarpelui ar fi însemnat o răspundere directă a acestuia pentru fapte pe care le-ar comis chiar el și nu altcineva. Cu alte cuvinte, scriitorul biblic nu a avut în vedere forțe supranaturale care s-ar fi folosit de șarpe și ar fi fost răspunzătoare în locul lui, ci a scris despre un șarpe vorbitor a cărui prezență se poate întâlni numai în povești.

De ce nu vorbesc șerpii în zilele noastre? Deoarece ei nu sunt dotați cu instrumentele biologice necesare pentru această activitate și, de asemenea, pentru că în realitate ei nu au vorbit niciodată. Putem observa din nou cum anumiți comentatori ai Bibliei caută răspuns la această întrebare și putem vedea că aceste răspunsuri sunt total neconvingătoare. Iată un alt exemplu în acest sens:

„Bineînțeles că în zilele noastre șerpii nu vorbesc dar blestemul din cartea Facerea 3:14 probabil că are ceva a face cu aceasta. Să ne amintim schimbările fizice din cartea Facerea capitolul 3. Poate că acesta este motivul pentru care specia de șerpi de care aparținea șarpele care a înșelat-o pe femeie nu a trecut mai departe abilitatea de a vorbi sau poate că a dispărut după căderea în păcat a oamenilor” (ref. 109)

Dacă un singur șarpe a greșit și nu întreaga specie, atunci de ce au fost pedepsiți toți șerpii din specia respectivă și, de asemenea, toți șerpii din toate speciile de șerpi, cu pedeapsa ca de la un anumit moment dat să se miște târându-se pe burtă? Nu are nici un sens. Un șarpe cu picioare nu este un șarpe și totuși așa ar fi trebuit să arate șarpele care ar fi ispitit-o pe Eva, înainte ca acesta să fie blestemat de Dumnezeu pentru fapta sa.

Nu se exclude ca șerpii de astăzi să fi evoluat din alte animale care aveau picioare și putem să observăm că anumiți șerpi prezintă vestigiile unor posibile picioare. Cuvântul cheie este evoluția deoarece ceea ce putem să observăm astăzi la anumiți șerpi este o modificare evolutivă, care a lăsat în urma ei anumite urme biologice și nu o dispariție bruscă a picioarelor, datorată unui blestem divin:

„Șerpii! Unde sunt mâinile și picioarele lor? Nu este în regulă! Cu peste 100 de milioane de ani în urmă, șerpii au avut patru membre și apoi a intervenit evoluția și a transformat reptilele în înfiorătoarele, alunecoasele ciudățenii spectaculoase care sunt astăzi. În prezent, cercetătorii cred că au descoperit ce a cauzat această schimbare. ” (ref. 110)

Nimic nu ne împiedică să acceptăm că șerpii provin din alte specii de animale, prin evoluție, de vreme ce recunoaștem că toate animalele fac parte din acest proces de evoluție. Numai că animalul care a precedat șarpele actual nu era șarpe, era un alt animal, un strămoș al șarpelui, deci Dumnezeu ar fi trebuit să recreeze acel strămoș al șarpelui și să îl transforme într-un șarpe, după trecerea celor șase zile ale creației, cu toate că Biblia ne spune că întreaga creație s-a terminat în șase zile și că la sfârșitul creației El a declarat că totul era foarte bine. Se pare că „șarpele cu picioare” pe care l-ar fi creat Dumnezeu în perioada celor șase zile nu era foarte bun, deoarece i-ar fi ispitit pe primii oameni să păcătuiască și pentru că a fost nevoie să fie transformat în alt animal.

„14. Zis-a Domnul Dumnezeu către şarpe: „Pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii între toate animalele şi între toate fiarele câmpului; pe pântecele tău să te târăşti şi ţărână să mănânci în toate zilele vieţii tale! 15. Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul”. (Facerea 3; 14-15)

În mod obișnuit, oamenii simt o anumită repulsie față de șerpi, dar Eva a dovedit mult curaj, cu toate că se afla în fața unui animal sălbatic, care dacă ar fi avut picioare, ar fi fost ca un fel de crocodil sau aligator. Cum putea femeia să aibă încredere în spusele unui crocodil sau aligator? Chiar dacă pomul oprit părea că are o formă frumoasă totuși crocodilul sau aligatorul nu ar fi inspirat încredere unui om. Chiar dacă acest crocodil sau aligator ar fi fost înțelept, totuși aparențele sale probabil că i-ar fi ținut pe oameni departe de el. Povestea nu pare credibilă din nici un punct de vedere.

Este un fapt dovedit că șerpii nu mănâncă țărână. Ori ce scuză am căuta să găsim pentru această eroare, ea continuă să rămână scrisă pe paginile Bibliei. Chiar dacă ar putea să înghită o mică cantitate de pământ, pentru digestie, cum fac de exemplu câinii, șerpii nu se hrănesc în acest fel. În Biblie ni se spune că șerpii urmau să mănânce pământ în toate zilele vieții lor, adică pământul ar fi trebuit să devină hrana lor zilnică și este limpede că nu a devenit. Cineva ar putea spune că șerpii nu urmau să mănânce numai pământ dar și pământ. Oricum am prezenta lucrurile șerpii nu se hrănesc cu pământ chiar dacă se folosesc de acesta pentru a putea să își accentueze capacitățile olfactive. Există un organ în cerul gurii unui șarpe numit organul Jacobson care este legat de simțul olfactiv. Șerpii iau praf din mediul înconjurător și îl duc în gură pentru a mirosii mai bine ce se întâmplă în jurul lor. (ref. 110) Această operațiune însă nu înseamnă că ei se hrănesc cu pământ în toate zilele vieții lor. Hrana lor este constituită din alte viețuitoare, nu din pământ.

Din punct de vedere spiritual, prin sămânța femeii s-ar putea înțelege Creștinii care sunt într-un război spiritual cu Satan, dar metafora cu zdrobirea capului șarpelui de către urmașii femeii este greu de interpretat. Ea poate fi interpretată în multe feluri și poate chiar să pară o profeție fundamentală a Creștinismului, dar cea mai directă interpretare este una simplă. Șarpele se târăște pe pământ și la nivelul acela poate să atace prin surprindere călcâiul oamenilor și ei se apară strivind capul șarpelui. Cine dorește să vadă în această descriere biblică o profeție trebuie să echivaleze șarpele din cartea Facerea cu Satan dar această apropiere nu este sigură.

De exemplu, în cartea lui Iov ni se spune că Satan avea încă picioare și putea să colinde pământul:

„7. Atunci Domnul a zis către Satan: „De unde vii?” Iar Satan a răspuns Domnului şi a zis: „Am dat târcoale pe pământ şi m-am plimbat în sus şi în jos”. (Cartea lui Iov 1; 7)

Dacă șarpele a fost blestemat să se târâie pe burtă și dacă Satan avea picioare, mult după momentul acestui blestem, înseamnă că șarpele și Satan nu sunt aceleași personaje. Fără picioare Satan nu s-ar fi putut plimba pe pământ. Dacă cei doi sunt diferiți, care este legătura dintre ei? Se poate crede că șarpele a fost doar un instrument la îndemâna lui Satan, dar atunci se pune o întrebare legitimă: De ce a fost pedepsit șarpele dacă el a fost doar un instrument în mâna unei forțe negative? Șarpele nu avea de ce să fie pedepsit decât dacă ar fi fost un complice a lui Satan, dar cartea Facerea nu face referire la așa ceva. Nu reiese de nicăieri că ar fi existat o complicitate între Satan și șarpe, mai mult, șarpele este prezentat ca un animal înțelept care ar fi putut pune la cale, datorită înțelepciunii lui, de unul singur, planul de înșelare a oamenilor.

Biblia prezintă două personaje diferite, șarpele și Satan, unul blestemat să rămână fără picioare, șarpele, și celălalt având încă picioare, după blestemul care a urmat căderii oamenilor în păcat.

Înainte de a sări la concluzia că șarpele este unul și același personaj cu Satan, cititorul ar trebui să analizeze șarpele ca pe un caracter mitologic în alte mitologii, unde șarpele nu este legat de Satan din Biblie. Ce a fost în mintea persoanei care a scris cartea Facerea, capitolul 2, atunci când a scris despre șarpe? A înțeles aceea persoană șarpele ca pe un caracter mitologic, un animal capabil să vorbească, sau ca pe un înger căzut, Satan dușmanul lui Dumnezeu? Trebuie remarcat că în cartea Facerea șarpele nu arată ca un personaj negativ ci mai degrabă ca unul pozitiv. A aduce cunoaștere este un fapt pozitiv, indiferent cum am privi lucrurile.

Cred că avem toate motivele să considerăm că miezul problemei sau cauza conflictului prezentat de cartea Facerea nu este neascultarea omului față de Dumnezeu, cum greșit susțin multe dogme și doctrine religioase, ci este cunoașterea. Se poate demonstra că oamenii, înainte de a mânca din pomul cunoștinței binelui și răului, nu erau pregătiți să îl asculte pe Dumnezeu, deoarece ei nu aveau nici un reper moral, dacă nu puteau să facă diferența dintre bine și rău. Pe de altă parte, oamenii au acționat conform naturii lor curioase, care ar fi fost creată chiar de Dumnezeu, deci ei nu aveau cum să ia o decizie morală, ci doar una instinctuală. La fel ca în multe alte mituri, și în cartea Facerea, divinitatea este prezentată ca fiind ostilă nevoii de cunoaștere a omenirii și în sprijinul oamenilor vine un personaj mitologic care facilitează accesul la cunoaștere.

Șarpele i-a promis cunoaștere Evei și ea a înțeles corect cunoașterea ca pe ceva de dorit. De fapt, cunoașterea binelui și a răului este ceea ce dă oamenilor umanitatea lor și ceea ce îi separă de animale. Acest adevăr fundamental nu trebuie să fie scăpat din vedere atunci când încercăm să stabilim care este tema principală de discuție în ceea ce privește povestea lui Adam și Eva și a neascultării lor. Cu alte cuvinte, Dumnezeu, așa cum este prezentat de cartea Facerea, a cerut oamenilor un lucru absurd, în contradicție cu propria lor natură și apoi El i-a pedepsit pe oameni că nu au respectat cerința Lui. Aceasta este o contradicție fundamentală a Bibliei care îl prezintă pe Dumnezeu într-o lumină negativă. Oricine insistă asupra interpretării literale a primelor 11 capitole din cartea Facerea face un deserviciu lui Dumnezeu deoarece promovează o imagine nefavorabilă Lui.

Șarpele nu a mințit-o pe Eva, dar pentru Satan, care este considerat tatăl minciunii, acesta este un lucru extraordinar. Șarpele a afirmat că primii oameni nu vor muri dacă vor mânca din pomul cunoștinței binelui și răului și că a cunoaște este un lucru bun și că lucrul acesta le-ar fi permis oamenilor să fie ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul. Tot ceea ce a spus șarpele era adevărat și s-a întâmplat exact cum a spus el. Dimpotrivă ceea ce a spus Dumnezeu, în povestirea biblică, nu s-a întâmplat așa cum a afirmat El.

Prin aceasta nu susțin o interpretare gnostică a Bibliei, nu fac decât să constat ce ne spun textele din cartea Facerea. Gnosticismul este obligat să considere Biblia ca fiind, în totalitatea ei, un text inspirat de Dumnezeu, dacă dorește să îi dea un sens spiritual, dar eu încerc să demonstrez că textele biblice sunt absurde, deci nu sunt inspirate de El. Dacă însă aș considera cartea Facerea ca fiind un text adevărat, fiind inspirat de Dumnezeu, atunci aș fi obligat să remarc că șarpele este fără îndoială văzut de scriitorul sau scriitorii acelor texte ca fiind un personaj mai degrabă pozitiv, un aliat al omului.

Un adevăr indiscutabil, spus de șarpe, este acela că Adam și Eva nu urmau să moară, imediat după ce ar fi mâncat din pomul cunoașterii, nici măcar spiritual, și cine citește textul respectiv poate să constate că moartea lor nu s-a produs, așa cum a spus Dumnezeu, în ziua în care au mâncat din roadele pomului. Mulți încearcă să repare această neconcordanță biblică susținând că Adam și Eva ar fi murit spiritual după ce ar fi consumat din pomul cunoașterii dar aceasta este o absurditate. Cum puteau să moară spiritual primii oameni, după ce ar fi mâncat din roadele pomului cunoașterii, dacă atunci li s-au deschis ochii și au devenit ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul, deci dacă atunci s-au trezit spiritual? A deveni ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul, nu poate să însemne, în nici un caz, o moarte spirituală ci este o înviere spirituală.

Moartea spirituală înseamnă despărțirea de Dumnezeu, dar primii oameni nu s-au separat de El după ce au căzut în păcat. Mai mult, ca cineva să moară spiritual ar trebui ca mai întâi să trăiască spiritual, dar primii oameni nu puteau să aibă o viață spirituală autentică înainte de a mânca din pomul cunoștinței binelui și răului, deoarece nu există spiritualitate fără cunoașterea binelui și răului.

Șarpele i-a învățat pe oameni ceea ce Dumnezeu vroia să țină ascuns de ei și anume importanța cunoașterii. Fără cunoaștere, oamenii nu ar fi fost ființe conștiente, umani în adevăratul înțeles al cuvântului.

Există desigur două posibile interpretări ale textelor biblice cu privire la pomul cunoașterii binelui și răului. Prima, Dumnezeu nu ar fi oprit cunoașterea în mod absolut, ci doar a vrut să îi testeze pe oameni înainte de a o permite acestora. A doua, Dumnezeu nu a dorit ca oamenii să dobândească și cunoașterea și eternitatea în același timp. Oamenii ar fi trebuit să opteze între cunoaștere, însoțită de mortalitate sau viața veșnică într-o deplină ascultare de Dumnezeu și fără posibilitatea de a discerne între bine și rău.

Un alt adevăr spus de șarpe a fost legat de consecințele consumului din roadele pomului cunoașterii. Textul biblic ne arată  că șarpele a spus că, dacă oamenii vor mânca din acel pom, vor deveni ca Dumnezeu cunoscând binele și răul. Ce avantaj ar fi avut șarpele, ca factor al răului, dacă oamenii ar fi devenit capabili să recunoască binele și să îl deosebească de rău? Nici un avantaj. Dacă șarpele ar fi fost cu adevărat un agent al răului, așa cum mențin dogmele și doctrinele religioase, atunci el nu ar fi avut nici un beneficiu din capacitatea oamenilor de a recunoaște răul deoarece acei oameni ar fi cunoscut că șarpele este rău. Cu alte cuvinte, îndemnându-i pe oameni să mănânce din pomul cunoașterii, șarpele s-ar fi deconspirat chiar pe sine. Mai degrabă, șarpele a urmărit să își facă un aliat în oameni, împotriva a ceea ce el credea că vede rău în Dumnezeu. Șarpele s-ar fi putut aștepta ca, după ce oamenii vor cunoaște binele și răul, aceștia să devină capabili să vadă și ei ceea ce vedea și el.

Dintre cele două interpretări enunțate eu consider că cea de a doua este mai plauzibilă în contextul cărții Facerea. Biblia ne lasă să înțelegem că Dumnezeu nu a dorit ca oamenii să dobândească și cunoașterea și eternitatea, în același timp, pentru că oamenii ar fi putut să devină niște concurenți periculoși pentru El. Observând că oamenii au devenit ca Dumnezeu, în urma consumului din roadele pomului cunoașterii, El nu a dorit să le permită acestora să trăiască veșnic tocmai pentru că principiul cunoașterii era în concurență cu principiul ascultării necondiționate. Dumnezeu nu ar fi dorit să aibă pe cineva care să îi prezinte dileme morale, după ce a avut o experiență rea cu Satana în acest sens.

Nu este de loc credibilă ipoteza că Dumnezeu ar fi vrut să îi testeze pe oameni pentru a vedea dacă aceștia sunt ascultători sau nu, atâta vreme cât oamenii nu erau încă răspunzători din punct de vedere moral, necunoscând diferența dintre bine și rău, pe care au aflat-o doar după ce au mâncat din pomul cunoașterii.

În conformitate cu cartea Facerea capitolul 2, Dumnezeu ar fi preferat ca oamenii să rămână într-o stare de ignoranță și să nu cunoască diferența dintre bine și rău. Dumnezeu ar fi dorit să păstreze oamenii într-un fel de inocență copilărească păstrând cunoștința binelui și a răului numai pentru El. În același timp, oricât ar părea de ciudat, această poveste ne îndreaptă cu gândul la posibilitatea ca o civilizație extraterestră să se fi folosit de oameni doar pentru diferite munci nedorind însă să le ofere și o cunoaștere mai elevată. Probabil, aceasta ar fi versiunea pe care reprezentanții teoriei Astronauților Antici ar avansa-o în legătură cu acest aspect mai ales că textul biblic folosește pluralul atunci când se referă la divinitate. Desigur că aceasta este doar o speculație dar este una la care ne invită textele biblice, care sunt atât de pline de aluzii misterioase la fel ca orice mit. În orice caz, fără abilitatea de a discerne ceea ce este bun de ceea ce este rău, oamenii ar fi fost un fel de animale evoluate, dar fără conștiință.

Dumnezeu ar fi interzis orice contact cu pomul cunoștinței binelui și al răului dar în mod paradoxal El ar fi plasat pomul respectiv în mijlocul Grădinii Eden. Dacă Dumnezeu ar fi urmărit să oprească cu adevărat omenirea să mănânce din acel pom, El ar fi lăsat acel pom în afara Grădinii Eden. Prezența pomului ar fi fost o continuă ispită pentru omenire chiar dacă Biblia ne spune că Dumnezeu nu ispitește pe nimeni. La prima vedere acesta ar fi un argument pentru prima variantă de interpretare, potrivit cu care Dumnezeu nu ar fi interzis cunoașterea oamenilor dar ar fi legat-o de ascultarea necondiționată.

Oare Dumnezeu i-ar fi ispitit pe oameni să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului, atunci când l-a plasat pe acesta în mijlocul Grădinii Eden? Dacă Dumnezeu nu ispitește pe nimeni, de ce a generat prilejul ca oamenii să devină neascultători plantând pomul cunoașterii în Grădina Eden? Această ispită, pusă în calea primilor oameni, este în neconcordanță cu următorul text biblic:

„13. Nimeni să nu zică, atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni.” (Epistola soborniceasca a Sfântului Apostol Iacov 1; 13)

Multora le place să creadă că șarpele a ispitit-o pe Eva, dar acțiunea șarpelui ar fi fost imposibilă dacă pomul cunoștinței binelui și răului nu s-ar fi aflat în Grădina Eden și dacă Dumnezeu nu ar fi pus interdicția ca oamenii să mănânce din el. Dumnezeu i-a ispitit pe oameni plasând pomul cunoștinței în mijlocul Grădinii Eden și șarpele i-a ispitit convingându-i să mănânce din el. Chiar dacă nu ar fi existat șarpele ispita de a mânca din pomul cunoștinței ar fi fost mereu în Grădină până când cineva ar fi mâncat din pom. Este de neconceput ca rasele umane, de a lungul timpului, să fi refuzat mereu să dobândească cunoștința binelui și a răului. În orice caz, ascultarea unor oameni nu ar fi garantat ascultarea tuturor oamenilor, deoarece Adam și Eva au născut și copii neprihăniți dar și alții cu probleme morale, de exemplu, Abel și Cain. Ispita rămânând în mijlocul Grădinii, până la urmă tot s-ar fi găsit un om care să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului, chiar fără prezența șarpelui.

Idea că Dumnezeu ar fi așteptat ca oamenii să nu cadă în păcat este cu totul absurdă, dat fiind condițiile în care ne spune Biblia că ei s-ar fi aflat. Aceste condiții excludeau posibilitatea ca oamenii să nu cadă în păcat. În afară de situația că ei încă nu cunoșteau binele și răul, oamenii avea de a face cu o ființă mult mai înțeleaptă decât ei, cu șarpele. De fapt, deoarece Dumnezeu este Atotștiutor, El ar fi trebuit să știe dinainte că oamenii vor cădea în păcat dacă vor fi ispitiți de șarpe.

În cartea Facerea capitolul 1, Dumnezeu ar fi creat primii oameni după chipul și asemănarea Sa și de aceea oferta de a fi ca și El, pe care șarpele ar fi făcut-o primilor oameni, nu avea de ce să genereze nici o suspiciune.

„26. Şi a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!” 27. Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.” (Facerea 1; 26-27)

Dacă chipul și asemănarea lui Dumnezeu ar fi însemnat pentru oameni cunoașterea binelui și răului, atunci interdicția de a mânca din pomul cunoștinței însemna și prohibiția de a fi ca El. Ascultarea oarbă de Dumnezeu ar fi însemnat ca oamenii să rămână pentru totdeauna niște ființe inferioare, care nu ar fi reflectat niciodată chipul și asemănarea Lui, și care nu ar fi cunoscut niciodată binele și răul.

În contextul cărții Facerea, dorința oamenilor de a atinge potențialul maxim creat de Dumnezeu în ei, care însemna asemănarea cu El, a fost o dorință legitimă și condamnarea acesteia nu are nici un sens. A nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului ar fi  fost o cerință care se îndrepta împotriva realizării potențialului pe care Dumnezeu l-a pus în oameni atunci când i-a creat după chipul și asemănarea Sa. Paradoxal, dar a asculta de Dumnezeu prin a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului însemna de fapt de a nu urma calea care ducea la realizarea chipului Lui în oameni. Crearea oamenilor după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și interdicția de a mânca din pomul cunoașterii este o altă contradicție care se află în Biblie și care diminuează valoarea textelor ei.

În mod rațional cunoștința binelui și răului ar fi trebuit să fie conferită oamenilor înainte de a fi încercați și nu ca urmare a încercării respective. Orice încercare presupune capacitatea de a alege între mai multe posibilități dar această abilitate este condiționată de cunoașterea a ceea ce este bine și a ceea ce este rău. Oamenii care nu cunoșteau diferența dintre bine și rău nu trebuiau să fie încercați în nici un fel căci nu erau pregătiți pentru nici un fel de încercare.

Trebuie să fie precizat ori de câte ori este cazul, libertatea de a alege, care ar fi fost oferită primilor oameni, și de care fac caz dogmele și doctrinele religioase este o minciună atâta vreme cât Adam și Eva nu cunoșteau diferența dintre bine și rău. Libertate fără moralitate nu există și nici moralitate fără cunoașterea binelui și a răului. O persoană care nu face deosebirea dintre bine și rău nu este nici morală și nici imorală, ea este dincolo de moralitate. Din acest motiv, ai îi numi pe Adam și Eva păcătoși nu are nici un sens dacă păcatul reprezintă o acțiune imorală sau ilegală, așa cum este considerat de obicei.

Dumnezeu, care este iubitor și generos, nu ar fi cerut niciodată oamenilor să facă o alegere de care depindea viața lor, înainte de a fi capabili să deosebească binele de rău, și aceasta tocmai pentru că este iubitor și generos.

În același timp, alegerea făcută de Adam și Eva, cu privire la pomul cunoștinței binelui și răului, nu oferea garanția că și urmașii lor, fiecare dintre ei, ar fi făcut aceeași alegere, prin urmare transmiterea consecințelor acestei alegeri către urmași încalcă principiul răspunderii personale, enunțat în alte texte biblice:

„20. Sufletul care păcătuieşte va muri. Fiul nu va purta nedreptatea tatălui, şi tatăl nu va purta nedreptatea fiului. Celui drept i se va socoti dreptatea sa, iar celui rău, răutatea sa.” (Iezechiel 18; 20)

Biblia este contradictorie în esența ei dacă pe de o parte ne spune că toți oamenii mor și cei buni, și cei răi, din cauza păcatului lui Adam și Eva, dar pe de altă parte ne spune că fiecare individ este responsabil pentru faptele lui. De fapt, oamenii mor pentru că sunt muritori prin natura lor, iar Adam și Eva sunt personaje de legendă deci nu au trăit niciodată pe pământ.

Libertatea de a alege, acolo unde ea există, este individuală prin definiție. Dacă înglobăm întreaga omenire în persoanele lui Adam și Eva și îi considerăm pe aceștia ca fiind reprezentanții tuturor oamenilor care au trăit, trăiesc sau vor trăi pe Pământ, atunci recunoaștem că nu exista decât o singură opțiune și aceasta era cea aleasă de Adam și Eva, adică neascultarea de Dumnezeu. De ce să fie toți oamenii pedepsiți pentru păcatele lui Adam și Eva, dacă nu ar fi procedat toți, la fel ca și ei? Moartea vine în mod nedrept asupra oamenilor drepți, dacă aceștia sunt pedepsiți pentru un păcat pe care nu l-au săvârșit ei și nici nu l-ar fi săvârșit, dacă s-ar fi aflat în situația respectivă. Atunci când admitem că toți oamenii ar fi procedat la fel ca și Adam și Eva, recunoaștem de fapt, că ei ar fi fost creați de Dumnezeu cu o natură curioasă și că au acționat conform cu această natură.

În lipsa unei alegeri adevărate între bine și rău Adam și Eva nu ar fi fost în situația de a asculta de Dumnezeu datorită naturii lor umane, deoarece natura umană este neascultătoare prin definiție. Este evident că ascultarea oarbă nu este în natura umană și niciodată nu a fost, lucru confirmat și de mitul lui Adam și Eva, dacă o astfel de confirmare are vre-o valoare. Mai ales copiii au tendința de a face ce vor ei și Adam și Eva erau la început ca niște copii, care nu făceau diferența între bine și rău.

Personal, consider că dacă narațiunea despre Adam și Eva ar fi fost adevărată, cei doi nu ar fi avut o alegere reală de a îl asculta pe Dumnezeu, în legătură cu pomul cunoașterii, și că neascultarea lor ar fi fost inevitabilă. Fac această afirmație având în vedere natura umană care este doritoare de cunoaștere. Dorința de cunoaștere nu este un lux, ci este o necesitate care le permite oamenilor să se adapteze la mediul în care trăiesc. Alte argumente în sprijinul acestei afirmații se bazează pe incapacitatea primilor oameni de a alege între bine și rău, pe abilitatea excepțională a șarpelui, a celui care i-ar fi ispitit, și pe incapacitatea de a înțelege moartea, care ar fi fost consecința neascultării lor.

Un alt argument, foarte important, este acela al inevitabilității păcatului primilor oameni, singura ipoteză în care Dumnezeu putea să își demonstreze caracterul Său, în fața întregii creații. Avea Dumnezeu nevoie de o asemenea demonstrație? Se pare că da. Planul lui Dumnezeu, așa cum este el expus de învățătura creștină presupunea cu necesitate căderea oamenilor în păcat. Dacă primii oameni nu ar fi căzut în păcat, nu ar fi fost nevoie ca Hristos să se întrupeze într-un om și să moară pe cruce. În cazul în care Hristos nu ar fi murit și înviat, atunci Dumnezeu nu ar fi putut să își arate dragostea Sa deplină pentru oameni. Dacă Satana l-a provocat pe Dumnezeu, contestându-i dragostea pentru creația Sa, convingând o treime din îngeri, și generând îndoială în mințile a două treimi dintre ei, atunci El, pentru a alunga această îndoială a trebuit să îl trimită pe Fiul Său pe pământ. Dacă Hristos nu venea pe Pământ, îndoiala ar fi persistat în mințile a două treimi dintre îngeri, și dacă Adam și Eva l-ar fi ascultat pe Dumnezeu, în legătură cu pomul cunoașterii, atunci îndoială ar fi rămas prezentă în conștiințele celor două treimi din îngeri și o nouă revoltă ar fi fost oricând posibilă.

Între încrederea în autoritate și căutarea personală a adevărului, care vine din cunoaștere, Adam și Eva au ales cea de a doua cale. Aceasta nu ar fi fost o alegere făcută în deplină cunoștință de cauză, ci o intuiție în privința a ceea ce ei aveau de făcut pentru a realiza potențialul pus de Dumnezeu în ei. De ce ne-ar cere Dumnezeu să îl ascultăm orbește, mai degrabă decât să îl cunoaștem pe El? Personal, contrar la ceea ce ne spune cartea Facerea, cred că Dumnezeu nu cere de la noi ascultare oarbă, ci El vrea ca noi să alegem binele, în urma cunoașterii binelui și a răului.

În realitate, cunoașterea binelui și răului nu a apărut brusc în urma unui gest făcut de primii oameni. Această cunoaștere este rezultatul unui lung proces care s-a produs în istoria omenirii. Fiecare om trebuie să învețe să deosebească binele de rău, nimeni nu se naște cu această capacitate, pe care ar fi dobândit-o ca moștenire de la primii oameni, care la rândul lor ar fi dobândit-o după ce ar fi mâncat din pomul cunoașterii. De-a lungul istoriei sale omenirea a învățat să deosebească binele de rău, uneori plătind un preț foarte ridicat. De exemplu, oamenii înțeleg din ce în ce mai bine că războaiele sunt ceva rău, în care toată lumea are de pierdut. Un alt exemplu este modul în care omenirea a învățat să lupte împotriva răului pe care îl aduc bolile și epidemiile. Afirmația că oamenii, în trecutul lor îndepărtat, ar fi avut un moment de iluminare care le-ar fi permis să deosebească binele de rău, este o invenție cu caracter mitologic.

Istoria lui Adam și Eva conține descrierea unui fenomen care a marcat omenirea de a lungul veacurilor. Este vorba despre lupta dintre autoritate și cunoaștere, dintre ceea ce se consideră a fi autoritatea care este exercitată în numele lui Dumnezeu și știință. Acesta este adevăratul conflict al primei cărți al Bibliei și el a fost transformat într-o dramă de proporții cosmice între bine și rău. Din nefericire, mai ales în trecut, cunoașterea a fost plasată în aceeași tabără cu șarpele și a fost considerată un pericol pentru credința în Dumnezeu. Conflictul dintre autoritate și cunoaștere încă nu s-a stins și el își arată efectele nocive în zona educației atunci când fanatismul religios încearcă să anuleze vocea științei.

Lupta dintre bine și rău, din Biblie, este în esență lupta dintre autoritate și știință, între ceea ce trebuie să acceptăm fără să discutăm și ceea ce putem să primim numai după ce am observat și cercetat în mod sistematic.

Oare trebuie mai degrabă să luăm de a gata un mit, și să credem că s-a petrecut întocmai în realitate, sau mai bine să cercetăm natura din jurul nostru, prin mijloacele științifice și tehnice de care dispunem, și să acceptăm concluziile la care ne conduc? Cred că prima variantă este un adevărat dezastru pentru omenire, în măsura în care împiedică cunoașterea reală. Dacă omenirea a progresat și dacă a crescut gradul de civilizație este tocmai datorită acelora care au sesizat absurditățile conținute de prima carte a Bibliei, și de alte texte ale ei, și au contestat afirmația că textele biblice ne vorbesc despre modul cum a apărut universul și omenirea.

În contextul biblic, trebuie observat că neascultarea față de Dumnezeu ar fi fost singura cale prin care oamenii ar fi putut să câștige libertatea de a alege și maturitatea. În Biblie lucrurile apar într-o ordine irațională. Dumnezeu ar fi dat oamenilor mai întâi libertatea de a alege în a îl asculta pe El sau a nu îl asculta și numai după aceea le-ar fi permis oamenilor să cunoască binele și răul. Ordinea corectă era aceea ca mai întâi oamenii să poată face deosebirea dintre bine și rău și numai după aceea să dobândească libertatea de a alege.

În faza inițială, Dumnezeu ar fi creat niște oameni fără discernământ și în locul acestuia oamenii ar fi funcționat pe baza principiului ascultării necondiționate de El. Astfel de ființe ar fi fost un fel de roboți, care ar fi depins în totalitate de El. Primii oameni nu ar fi avut dreptul să asculte de dorințele lor sau să facă propriile lor alegeri, ei ar fi fost limitați de Dumnezeu în manifestarea liberă a voinței lor.

Conform Bibliei, Dumnezeu nu ar fi creat ființe libere, ci ființe total dependente de El, oameni care nu cunoșteau diferența dintre bine și rău. O alegere urmată de o amenințare nu este niciodată o alegere liberă și așa ar fi fost alegerea făcută de Adam și Eva de a asculta sau nu de Dumnezeu, alegere care era urmată de amenințarea cu moartea. O astfel de alegere în loc să îi sperie pe oameni mai degrabă le-ar fi trezit interesul, dată fiind miza ei atât de importantă.

Înainte să cunoască binele și răul, primii oameni au fost ca niște copii, fără responsabilitate, și din acest motiv ei nu ar fi fost capabili să fie judecați sau pedepsiți pentru faptele lor. O persoană fără discernământ, care nu cunoaște diferența dintre bine și rău nu poate să fie pedepsită și nu este pedepsită pentru comportamentul său. Dumnezeu, care este etalonul dreptății, în cartea Facerea, i-a pedepsit pe primii oameni cu toate că ei nu aveau discernământ și nu puteau să facă alegeri bazate pe acesta. Aceasta este o absurditate și este în contradicție cu felul în care îl înțelegem pe Dumnezeu, care nici o dată nu ar fi săvârșit ceva nedrept, pedepsind niște oameni iresponsabili. Dumnezeu, așa cum este prezentat de cartea Facerea, este departe de perfecțiunea pe care i-o atribuie oamenii. În El nu ar fi existat perfecțiune, dacă i-ar fi pedepsit pe Adam și Eva pentru o faptă săvârșită de ei, înainte ca ei să dobândească discernământ, înainte ca ei să cunoască binele și răul.

Cel fel de Tată al omenirii ne prezintă Biblia în prima carte a ei? Dacă un tată ar ști că fiul sau fiica sa este imatură și nu are capacitate de discernământ, el nu ar amplasa un fel de capcană înaintea lui sau a ei, în care, în inocența sa, copilul ar putea să cadă din curiozitate. În cartea Facerea, Dumnezeu nu ar fi respectat această regulă. El ar fi plantat, în Grădina Eden, un copac care era periculos pentru copiii săi deoarece el le-ar fi produs moartea, copac la care Adam și Eva ar fi avut acces din curiozitate. Un astfel de Tată nu poate să fie considerat un Tată responsabil, dar prima carte a Bibliei fiind o culegere de mituri și nu expresia realității, nu avem nici un motiv să credem că Dumnezeu ar fi acționat vre-o dată ca un Tată iresponsabil. Deoarece îl prezintă pe Dumnezeu într-o lumină atât de defavorabilă, cartea Facerea nu poate să fie inspirată de El.

Curiozitatea științifică a oamenilor face ca societatea umană să fie ceea ce este astăzi, o lume evoluată tehnologic, deci dorința oamenilor de a cunoaște nu poate să fie ceva atât de rău.

De remarcat, din felul în care cartea Facerea ne spune că au fost testați primii oameni, că aceștia nu au demonstrat înclinația lor către bine sau către rău, în urma testului, ci au ales între ignoranță și cunoaștere.

A fost Satan condamnat de Dumnezeu pentru că și el a vrut să cunoască binele și răul sau diavolul a descoperit singur calea negativă, fără să mănânce din pomul cunoașterii? Sunt întrebări care ar merita un răspuns dacă vrem să găsim un sens miturilor biblice despre creație dar poate că aceste mituri nu au nici un sens sunt pură imaginație. În același timp, deoarece acestor mituri li se oferă un sens spiritual foarte înalt, de către Bisericile instituționale, avem nevoie de răspunsuri concrete pentru a vedea dacă această ofertă este justificată sau nu.

Motivul general acceptat al revoltei lui Satana este mândria lui bazată pe aceea că el ar fost un înger foarte special. Acest motiv însă este prea general pentru a ne da o explicație concretă asupra cauzelor pentru care Satan s-ar fi revoltat împotriva lui Dumnezeu. Ne referim desigur la studiul unei legende, nu la analiza unor fapte cu caracter istoric.

Necunoașterea diferenței dintre bine și rău ar fi putut favoriza o revoltă în Împărăția lui Dumnezeu deoarece necunoscând răul îngerii ar fi putut să nu aprecieze bunătatea Lui.

În același timp, necunoașterea diferenței dintre bine și rău ar fi trebuit să fie compensată de dragostea lui Dumnezeu pentru îngeri și de dragostea îngerilor pentru El, dar se pare că nu a fost, dacă avem în vedere revolta lui Satana și atașamentul unei treimi din îngeri față de el.

„3. Şi alt semn s-a arătat în cer: iată un balaur mare, roşu, având şapte capete şi zece coarne, şi pe capetele lui, şapte cununi împărăteşti. 4. Iar coada lui târa a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pământ. Şi balaurul stătu înaintea femeii, care era să nască, pentru ca să înghită copilul, când se va naşte.” (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 12; 3-4)

Interpretarea obișnuită a acestui text este că balaurul mare, roşu, având şapte capete şi zece coarne este Satan și că a treia parte din stelele cerului reprezintă a treia parte din îngerii lui Dumnezeu, care ar fi fost convinși de Satan să îl urmeze pe el, în revolta sa. Din acest text rezultă că o treime din îngerii lui Dumnezeu au urmat binele până în momentul când au întâlnit răul și după aceea au urmat răul. În același timp, alte două treimi din îngerii lui Dumnezeu ar fi continuat să îi rămână fideli Lui dar Satan ar fi sădit îndoiala în mintea lor și această îndoială ar fi trebuit spulberată căci altfel o nouă revoltă ar fi fost oricând posibilă. Dumnezeu ar fi conceput un plan complex pentru a înlătura îndoiala din mințile celor două treimi de îngeri și în acest plan crearea oamenilor și căderea lor în păcat ar fi jucat un rol foarte important.

Înainte de a ne concentra asupra revoltei lui Satana mai trebuie făcute câteva precizări în legătură cu neascultarea oamenilor față de Dumnezeu.

Când au văzut că Dumnezeu privește acțiunea lor ca pe o greșeală, Adam și Eva ar fi trebuit să regrete căderea lor în păcat. Ce puteau ei să regrete în mod concret? Ar fi trebuit să regrete că au ales răul împotriva binelui? Ei nu au făcut o astfel de alegere deci nu aveau cum să o regrete. Trebuiau ei să regrete că au ales calea cunoașterii în loc să aleagă ascultarea oarbă și ignoranța? Nu puteau să regrete acea alegere, deoarece, fără cunoașterea binelui și răului, oamenii nu ar fi devenit conștiințele evoluate care sunt astăzi. Părerea de rău pentru alegerea cunoașterii în loc de alegerea ignoranței nu ar fi avut nici un sens, de aceea Adam și Eva nu ar fi avut de ce să regrete decizia lor cu privire la pomul cunoașterii. Numai regretul de a alege răul mai degrabă decât binele are sens, dar Biblia nu ne spune că în urma cunoașterii binelui și răului Adam și Eva ar fi ales răul și nu binele.

Cum a știut Dumnezeu că primii oameni au mâncat din pomul cunoașterii? El ar fi aflat lucrul acesta printr-o deducție logică. Primii oameni au devenit conștienți că erau dezbrăcați. Ei ar fi realizat dintr-o dată că a fi dezbrăcat ar fi fost ceva greșit în ochii lui Dumnezeu. Aceasta este o afirmație absurdă. Dacă Dumnezeu a creat oamenii dezbrăcați, atunci a fi dezbrăcat în fața Lui nu putea să constituie nici o problemă. În același timp, dacă a fi dezbrăcat ar fi fost o situație rușinoasă ar însemna că Dumnezeu ar fi creat ceva rușinos și ar fi tolerat pentru un timp o astfel de situație. Cu alte cuvinte, primii oameni, până la căderea în păcat ar fi trăit într-o situație rușinoasă, creată de Dumnezeu, dar fără ca ei să știe. Aceasta este concluzia care este implicită în textul biblic respectiv.

Într-o Grădină unde Adam și Eva erau singuri, faptul de a fi dezbrăcați nu avea cum să fie o problemă și de aceea rușinea lor nu are nici un sens, mai ales dacă Dumnezeu i-ar fi creat în acest fel. Numai după ce oamenii s-au înmulțit pe Pământ, a fi dezbrăcat în public a devenit o problemă.

Textul acesta este o explicație mitologică care vine din timpurile în care purtarea hainelor a devenit o normă și a fi dezbrăcat în public a fost considerat rușinos. Dacă această povestire ar fi adevărată, cum s-ar putea explica comportamentul anumitor triburi africane, unde oamenii trăiesc dezbrăcați în mijlocul semenilor lor? Nu sunt și acei oameni urmașii lui Adam și Eva? Nu și-au deschis și Africanii, la care se face referire, ochii, ca o consecință a păcatului de neascultare a lui Adam și Eva? Ar fi trebuit ca și acele persoane să își deschidă ochii, dacă sunt urmașii lui Adam și Eva care și-au deschis ochii, în urma consumului din roadele pomului cunoștinței binelui și răului. Toate detaliile poveștii cu Adam și Eva sunt incoerente din punct de vedere rațional.

Dacă a fi dezbrăcat ar fi fost rușinos, Dumnezeu i-ar fi îmbrăcat pe oameni din momentul creației lor. Dumnezeu nu a considerat că oamenii erau într-o situație rușinoasă, fiind dezbrăcați, și dacă primii oameni nu ar fi căzut în păcat, după logica textului din cartea Facerea, oamenii ar fi rămas dezbrăcați pentru eternitate.

Biblia ne spune că primii oameni ar fi deschis ochii după căderea lor în păcat. Aceasta este o afirmație foarte ciudată și presupune că până la căderea în păcat ei au avut ochii închiși din punct de vedere moral. Dacă lucrurile ar fi stat așa cum spune Biblia, atunci nu s-ar putea vorbi de o înaltă moralitate sau o spiritualitate elevată a primilor oameni, înainte de căderea lor în păcat. A fi într-o situație proastă, fără să realizezi acest lucru, nu este o dovadă de moralitate înaltă, ci de inconștiență. Starea morală a primilor oameni, după descrierea Bibliei, a fost deplorabilă încă înainte de căderea lor în păcat.

În același timp, dacă primii oameni au avut „ochii morali” închiși, așa cum spune cartea Facerea, până la căderea lor în păcat, ei nu puteau să fie responsabili pentru răspunsul pe care l-au dat ispitei șarpelui, prin urmare ei nu trebuiau să fie pedepsiți pentru răspunsul lor. Cu „ochii morali” închiși ei nu ar fi putut să recunoască realitatea căreia trebuiau să îi facă față. Dacă este bine ca oamenii să trăiască cu ochii deschiși, din punct de vedere moral, atunci căderea în păcat a fost o necesitate.

Pentru motive necunoscute, șarpele „înțelept” nu s-a gândit că ispitindu-i pe oameni să mănânce prima dată din pomul vieții ar fi creat probleme mult mai mari lui Dumnezeu, decât consumul din fructele pomului cunoașterii. În acest caz, șarpele nu s-a dovedit a fi un strateg prea bun deoarece dacă primii oameni ar fi mâncat mai întâi din pomul vieții aceasta ar fi oferit oamenilor un timp infinit pentru a ajunge la pomul cunoștinței binelui și răului. Accesul la pomul vieții ar fi fost liber și a fost blocat numai după căderea primilor oameni în păcat. Primele 11 capitole ale cărții Facerea nu descriu lumea reală, ci prezintă o lume legendară.

Cartea Facerea prezintă două persoane, pe Adam și Eva, care ar fi adoptat o atitudine eroică. Ei ar fi fost foarte curajoși și pentru ei cunoașterea ar fi fost mai importantă decât viețile lor. Ei ar fi fost gata să își asume riscuri foarte mari pentru a dobândi cunoașterea binelui și a răului și nimic nu poate să fie mai demn de admirat decât această atitudine a lor, atâta vreme cât această cunoaștere era foarte importantă pentru ei.

În istoria Creștinismului mulți oameni de știință au trebuit să își sacrifice viața în căutarea cunoașterii. Cunoașterea binelui și a răului și cunoașterea științifică sunt inseparabile. Metaforic, totul a pornit atunci când Adam și Eva au acceptat moartea ca preț pentru setea lor de cunoaștere. Din nefericire Biserica, prin reprezentanții ei, nu a considerat că povestirea lui Adam și Eva este doar o legendă, ci a evaluat-o ca fiind exactă din punct de vedere istoric și aceasta a justificat, în trecut, atitudinea ei ostilă față de cunoașterea științifică. Până la urmă, Dumnezeu ar fi pedepsit pe oameni pentru setea lor de cunoaștere, în conformitate cu cartea Facerea, și de aceea reprezentanții Bisericii ar fi fost îndreptățiți să facă același lucru, pedepsind orice efort îndreptat către cunoașterea științifică. Aceasta ne arată că fanteziile din cartea Facerea nu sunt o eroare nevinovată, ci ele au avut o influență determinantă în istoria omenirii, la un moment dat.

Ce interes ar fi avut șarpele să deschidă ochii oamenilor? A vrut el să inițieze o revoluție a cunoașterii și avea nevoie de oameni pentru aceasta? În realitate, a existat o astfel de revoluție și câteodată autoritățile religioase s-au opus ei, dorind să impună asupra cunoașterii învățăturile lor rigide.

A vrut șarpele să îi ia pe oameni aliați în lupta sa împotriva lui Dumnezeu? Șarpele nu s-a ferit să îi sfătuiască pe oameni să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului, deci el le-a dat posibilitatea oamenilor să acționeze conform conștiinței lor, fiind informați asupra realități. Lucrul acesta este surprinzător deoarece dacă Dumnezeu reprezintă binele și șarpele este întruchiparea răului atunci interesul șarpelui ar fi fost ca oamenii să nu descopere acest lucru pentru a nu alege binele în defavoarea răului. Această idee este consolidată și de observația că Dumnezeu ar fi vrut ca oamenii să asculte de El fără să cunoască binele și răul, adică fără să știe dacă se supun unei autorități bune sau uneia rele. Așa cum am mai arătat, cartea Facerea tinde să îl prezinte pe Dumnezeu într-o lumină negativă, în ciuda faptului că ea și-a dobândit un loc important în cadrul dogmelor și doctrinelor religioase.

Ce concluzie generală, cu consecințe morale, poate să fie desprinsă din textele cărții Facerea, capitolul 3? Dumnezeu ar fi dorit să ascundă informații față de oameni, deoarece cunoașterea ar fi deșteptat omenirea, determinând-o să pună întrebări incomode. Alternativa la cunoaștere ar fi fost ascultarea oarbă de Dumnezeu. În logica cărții Facerea, capitolul 3, pomul cunoștinței binelui și răului ar fi fost o barieră pusă de Dumnezeu în interesul Său, nu pentru beneficiul omenirii, deoarece pentru primii oameni necunoașterea binelui și a răului nu ar fi prezentat nici un avantaj. Se înțelege că în realitate Dumnezeu nu ar fi făcut niciodată așa ceva, dar acesta este mitul fundamental al unor religii și trebuie să știm ce ne spune el cu adevărat.

Poate că o forță extraterestră ar fi preferat ca oamenii să poată fi folosiți numai pentru muncă, de exemplu, pentru extracția de minereuri rare, despre care Biblia amintește atunci când se referă la Grădina Eden. Extratereștrii nu ar fi avut nici un interes ca oamenii să își dezvolte conștiințele prin cunoașterea diferenței dintre bine și rău și astfel s-a născut povestirea despre Adam și Eva și despre pomul cunoașterii. Această povestire își are rădăcinile în poveștile babiloniene care vorbesc mai clar despre vizita unei civilizații extraterestre pe Pământ. Iată ce ne spune textul biblic:

„10. Şi din Eden ieşea un râu, care uda raiul, iar de acolo se împărţea în patru braţe. 11. Numele unuia era Fison. Acesta înconjură toată ţara Havila, în care se află aur. 12. Aurul din țara aceea este bun; tot acolo se găseşte bdeliu şi piatra de onix. 13. Numele râului al doilea este Gihon. Acesta înconjură toată ţara Cuş. 14. Numele râului al treilea este Tigru. Acesta curge prin fața Asiriei; iar râul al patrulea este Eufratul. 15. Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească.” (Facerea 2; 10-15)

Nu este exclus ca reprezentanții unei civilizații extraterestre să fi venit pe Pământ pentru a căuta minerale care nu se găsesc cu ușurință în univers și pentru extracția lor s-ar fi folosit de oameni, după ce ar fi operat anumite modificări genetice asupra unor primate superioare. Aceasta ar fi fost o formă de creație a oamenilor care s-ar fi produs altfel decât ne spune Biblia. Poate că urme ale unei astfel de întâmplări au rămas și s-au reflectat în mitologiile mai multor civilizații antice și au ajuns și pe paginile Bibliei. Dacă nu ar fi fost așa, atunci ar fi foarte greu de explicat ce caută enumerarea unor minerale în cartea Facerea, alături de mențiunea că omul a fost pus în Grădina Eden ca s-o lucreze și s-o păzească. De cine trebuia să păzească omul Grădina dacă existau numai doi oameni pe pământ? Mai degrabă, ar fi fost nevoie să o păzească dacă ar fi existat mai multe entități interesate de bogățiile minerale pe care le conținea.

Ici și colo, Biblia ne oferă anumite elemente care să ne permită să tragem concluzia că Dumnezeu în V.T. ar fi fost reprezentantul sau reprezentanții unei civilizații extraterestre. În același timp, o astfel de ipoteză este greu de dovedit și de aceea aceste observații rămân doar speculații a căror realitate însă nu poate să fie exclusă. În orice caz, dacă Dumnezeu există dar nu a făcut lumea așa cum ne spune cartea Facerea, atunci trebuie să ne așteptăm la un alt mod prin care El a interacționat în trecut cu omenirea.

Există o inadvertență evidentă între dogma potrivit cu care Dumnezeu cunoaște viitorul și dogma după care El iubește oamenii, deși ambele dogme sunt fundamentale pentru Creștinism. Dacă Dumnezeu cunoaște viitorul, aceasta înseamnă că El a prevăzut și căderea oamenilor în păcat. Nu a prevăzut-o doar ca pe o posibilitate, ci a cunoscut-o cu certitudine. Dumnezeu ar fi știut că, în lipsa cunoștinței binelui și răului, oamenii nu erau pregătiți să treacă de încercarea la care El i-ar fi supus. Natura primilor oameni ar fi fost mai puternică decât mințile lor imature de aceea ei ar fi acționat conform cu natura lor și nu ascultând glasul unei înțelepciuni care le lipsea. În aceste condiții, existența iadului, despre care se spune că va fi populat de miliarde de oameni, este o contrazicere a dragostei lui Dumnezeu pentru omenire.

Cu alte cuvinte, Dumnezeu a creat omenirea știind dinainte că cei mai mulți oameni care se vor naște pe Pământ vor suferi veșnic în iad. Dragoste pentru câțiva și ură pentru cei mai mulți înclină balanța către ură nu către dragoste. Un astfel de Dumnezeu nu este nici generos și nici plin de dragoste ci este mai degrabă sadic. Aceasta nu înseamnă că așa este Dumnezeu, ci ne arată doar care sunt consecințele raționale ale unei analize temeinice a textelor biblice.

Imaturitatea lui Adam și Eva se poate observa după motivarea deciziei de a mânca din fructul oprit:

„6. De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el.” (Facerea 3; 6)

Cei doi nu au luat în considerare consecințele negative ale alegerii lor, nu au pronunțat cuvântul moarte și nu au dezbătut între ei interdicția pusă de Dumnezeu de a mânca din acel pom. Ei nu au pus în balanță avantajele și dezavantajele alegerii lor. Cel mai serios argument a fost că rodul pomului era vrednic de dorit, pentru că dădea ştiinţă. Femeia a fost impresionată de aparența fructului, în primul rând, în același fel în care copii sunt entuziasmați de ceea ce văd. Cu toată imaturitatea ei, femeia a intuit nevoia ei de știință.

În tradiția iudeo-creștină, Dumnezeu este prezentat cu o mare responsabilitate asupra Sa, și anume aceea de a fi creat un mediu generator de suferințe și tragedii fără sfârșit care vor culmina cu suferințe veșnice pentru majoritatea populației planetei noastre. Lucrul acesta este trecut cu vederea de către credincioși, atunci când ei se gândesc că Dumnezeu este Creatorul universului și că dacă ar fi putut crea o lume mai bună, mai mult ca sigur că ar fi creat o astfel de lume. Când reflectează în acest fel, credincioșii uită că potrivit dogmelor și doctrinelor creștine Dumnezeu este considerat a fi Atotputernic și că dacă ar fi vrut să creeze o lume mai bună, nimic nu l-ar fi putut împiedica să o facă. Povestirile despre creație, din cartea Facerea, conțin relatările a nenumărate slăbiciuni și inadvertențe care ar fi dus la desfășurările dramatice din istoria Pământului. Cunoscând viitorul, Dumnezeu ar fi trebuit să știe că primii oameni nu erau pregătiți să reziste ispitei șarpelui, dar contrar acestei cunoașteri El ar fi plantat pomul cunoștinței binelui și răului în Grădina Eden.

În conformitate cu Biblia, Dumnezeu a creat șarpele, împreună cu toate celelalte animale, știind că șarpele va deveni vehiculul răului. Nu era greu de anticipat așa ceva dacă revolta lui Satan s-ar fi produs deja în Împărăția lui Dumnezeu. Crearea omului ar fi fost de la început sub semnul dezastrului, dacă i se permitea lui Satan să intre în relație directă cu primii oameni, și conform Bibliei i s-a permis. Desigur că un Dumnezeu grijuliu s-ar fi îngrijit ca Satan să nu aibă acces la oamenii care ar fi fost creați de puțin timp, dar cartea Facerea ne spune că El nu ar fi acordat atenție acestui lucru. Dumnezeu ar fi lăsat lucrurile să decurgă de la sine, nu le-ar fi împiedicat deznodământul în nici un fel, cu toate că El crease un șarpe care putea vorbi și îi putea ispiti pe oameni. Dumnezeu a creat șarpele vorbitor ca să devină un instrument la îndemâna lui Satan. Altfel pentru ce l-ar fi creat? Alte animale nu vorbesc dar acel șarpe era pregătit pentru ca Satan să îi poată ispiti pe oameni. Cartea Facerea îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind Acela care a pregătit cu grijă toate elementele pentru căderea primilor oameni. Acesta este un motiv pentru care primele 11 capitole din cartea Facerea nu pot să fie considerate că sunt inspirate de Dumnezeu, cu toate consecințele teologice care decurg din această afirmație.

Oare de ce nu i-a lăsat Dumnezeu pe oameni să decidă singuri ce vor face, în legătură cu pomul cunoștinței binelui și răului, fără să fie ispitiți de Satan? Dacă povestirea ar fi fost adevărată mai mult ca sigur că i-ar fi lăsat, dat fiind că un Dumnezeu generos nu i-ar fi ispitit pe oameni, tentându-i să greșească. Prin crearea șarpelui, Dumnezeu l-a ajutat pe Satan să îi ispitească pe oameni. În sistemul juridic, cineva care procură mijloacele pentru ca o altă persoană să săvârșească o acțiune ilegală devine complicele acelei persoane. Dumnezeu, în baza a ceea ce susține Biblia, ar fi fost complice la ispitirea omului. Aceasta nu înseamnă că așa s-au întâmplat lucrurile în lumea reală, dar ne arată cât de lipsite de orice sens sunt povestirile despre creație din Biblie.

Mergând pe firul logicii putem să constatăm că mai toate povestirile bibice despre creație ne conduc la niște consecințe care din punct de vedere logic sunt absurde, adică la situații și atitudini care nu se potrivesc nici cu realitatea înconjurătoare și nici cu imaginea pe care o avem în conștiințele noastre despre Dumnezeu. De exemplu, un Dumnezeu drept nu putea să genereze toate condițiile pentru ca primii oameni să cadă în păcat și în același timp să condamne la pedeapsa veșnică a iadului miliarde de oameni. Se poate crede și că Dumnezeu nu este drept, dacă în loc să îi ajute pe oameni să nu greșească, El i-ar fi împins să cadă în păcat, ca apoi să îi pedepsească pentru această cădere. Dar dacă o astfel de concluzie ar corespunde cu realitatea, nedreptatea ar fi și mai gravă dacă Dumnezeu i-ar condamna pe oameni să sufere veșnic în iad. Oricum ar sta lucrurile, istorisirile despre creație, din Biblie, duc la concluzia absurdă că Dumnezeu este nedrept.

Adam și Eva nu au murit în ziua în care au mâncat din roadele pomului cunoștinței binelui și răului, deci șarpele a avut dreptate și Dumnezeu a greșit. Primii oameni nu au murit nici fizic și nici spiritual.

Dumnezeu a zis:

„17. Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! (Facerea 2; 17)

Șarpele a zis:

„4. Atunci şarpele a zis către femeie: “Nu, nu veţi muri!” (Facerea 3; 4)

Dacă Adam și Eva ar fi murit în ziua în care Biblia ne spune că au mâncat din fructul oprit nu ar fi existat omenirea așa cum o cunoaștem astăzi și astfel oamenii nu ar fi trebuit să suporte atâtea suferințe și atâta moarte. Dacă Dumnezeu și-ar fi ținut promisiunea, așa cum ar fi trebuit, aceasta ar fi oprit ca miliarde de ființe umane să ajungă în iad și să sufere pentru veșnicie. Din nefericire, în conformitate cu Biblia, Dumnezeu și-ar fi încălcat promisiunea, cu consecințe tragice. Este greu de acceptat ca adevărată afirmația că Dumnezeu a avut de la început intenția să salveze pentru rai un număr mic de persoane și că, în același timp, a fost de acord ca un număr uriaș de locuitori ai Pământului să sufere pentru veșnicie în iad și totuși aceasta este exact ce ne spune Biblia. Dacă Dumnezeu este Atotștiutor, atunci El a știut dinainte ce urmează să se întâmple în viitor și care sunt consecințele creației Sale. Un om alege din pădure lemnul cel mai bun pentru creația sa și ce îi prisosește folosește pentru foc. La Dumnezeu ne-am aștepta la cu totul altceva, când este vorba despre destinul veșnic al oamenilor, cu atât mai mult cu cât oamenii nu sunt lemne care să fie aruncate cu ușurință în flăcările iadului veșnic. Scrierile biblice despre creație reflectă natura umană și modul de a gândi omenesc, cu privire la autoritate și la modul de exercitare a acesteia, ele nu au ca sursă o Conștiință superioară care să îi iubească pe oameni și chiar pe cei care ar putea fi considerați dușmani sau ostili Lui.

 

Cont pe https://www.secretelebibliei.com/capitolul-1/xiv-revolta-lui-satan-si-caderea-oamenilor-in-pacat

ROMÂNIA FURATĂ | Jaf de miliarde în Valea Jiului

MINERI VALEA JIULUI -Mediafax Foto-Remus Suciu

Lupeni, judeţul Hunedoara. Mina de aici este una dintre cele şapte exploataţii de cărbune din România. Aici, stratul de cărbune ajunge la 50 de metri. În 2015, mina funcţionează la limită, fără multe materiale necesare fluxului de producţie. Plasa de sârmă e veche şi ruptă. Fără protejarea pereţilor subterani, galeriile s-ar surpa peste mineri.

Înainte de 1989, Lupeniul era cel mai mare producător român de cărbune superior pentru termocentrale.

„Valea Jiului e zona unde aveam cărbunele zis superior, adică huilă, din care se obţinea cocs pentru siderurgie, semicocs pentru metalurgie şi partea enegetică, în special pentru centrala termică de la Mintia şi pentru centrala de la Paroşeni”, spune Nicolae Dicu, fost ministru al Minelor în 1990.

După criza petrolului de la sfârşitul anilor 70, când Iranul a oprit livrarea de ţiţei către România, Nicolae Ceauşescu a decis să transforme industria cărbunelui în cea mai importantă componentă a industriei energetice. Programul naţional prevedea ca, între 1970 şi 1980, să existe o creştere considerabilă a cantităţii de cărbune pentru termocentrale. Folosirea petrolului şi a gazelor naturale pentru electricitate trebuia să scadă de la 50%, în 1981, la 5%, în 1990.

În 1989, în Valea Jiului, cei peste 60.000 de angajaţi extrăgeau 11 milioane de tone de cărbune din 15 mine. Acum, mai sunt deschise doar şapte. Trei urmează să se închidă până în 2018.

Istoria prăbuşirii mineritului

Istoria prăbuşirii mineritului românesc începe în 1990, odată cu trecerea de la economia planificată la economia de piaţă. După căderea comunismului, cele 23 de exploatări miniere din România sunt împarţite în trei structuri independente: Regia Autonoma a Cărbunelui Ploieşti – care administra minele de la Câmpulung Muscel, Căpeni, Voievozi, Comăneşti şi Filipeştii de Pădure; Regia Autonomă a Cărbunelui Oltenia, cu sediul la Târgu Jiu – care supraveghea activitatea de la Motru, Rovinari, Berbeşti, şi Regia Autonomă a Huilei, cea mai mare structură minieră, cuprindea majoritatea exploatărillor din Valea Jiului – Lonea, Petrila, Petrila Sud, Dâlja, Livezeni, Aninoasa, Vulcan, Paroşeni, Lupeni, Bărbăteni, Uricani, Valea de Brazi, Ţebea, Petroşani şi Anina.

„Valea Jiului are o resursă importantă, dincolo de cea umană, și anume un important zăcământ de cărbune valorizat astăzi la 2,1 miliarde de tone. Un zăcământ de cărbune, care se întinde în toată această depresiune a Petroșaniului pe care ne place generic să o numim Valea Jiului”, spune Mircea Baron, profesor universitar doctor la Universitatea din Petroșani.

În 1990, se înfiinţează primele sindicate libere. Inclusiv în minerit.

„Când au constatat, de la celelalte ramuri industriale, că se pot obţine uşor revendicări. Atunci a început toată ţara cu revendicări. În 1990, în mod practic, în România nu s-a mai lucrat. S-a lucrat sporadic. Producţia a căzut în Valea Jiului cu 49%”, mai spune fostul ministru al Minelor, Nicolae Dicu.

„Condiţiile pentru mineri erau foarte proaste. Primul lucru pe care am vrut – şi cred că era datoria mea – să-l fac ca prim-ministru imediat, în ianuarie-februarie 90, a fost să redau minerilor drepturile pe care Ceauşescu le luase începând cu 1986, 1987. Asta era obligaţie”, îşi aminteşte fostul premier Petre Roman.

Un milion de oameni lucrau, direct sau indirect, pentru sectorul minier în 90. Primul ministru acceptă, în primele luni ale anului, o discuţie cu liderii celui mai puternic sindicat din subteran – Liga Sindicatelor Miniere din Valea Jiului.

“Au venit la Petrică Roman cu vreo 30 şi ceva de revendicări. Unele din astea trăznite. Prima dintre ele: trecerea la regimul de lucru de cinci zile la şase ore. La care Petre scrie: da, cu condiţia menţinerii producţiei”, spune Nicolae Dicu.

Minerii câştigă bătălia sindicală cu Executivul şi revendicările sunt acceptate. Primul efect: producția scade în 1990 de la 11 la 5.9 milioane de tone de cărbune.

„Eu am luat, de la guvernul Roman, prin hotărâre de guvern (…) staţiunea Straja şi am dat-o la Mina Lupeni. (…) Roman semna pentru mine orice”, spune fostul lider al minerilor, Miron Cozma.

Tot atunci, sectorul minier ajunge să ocupe un loc important pe agenda publică. După manifestația din 28 ianuarie 1990, organizată de partidele istorice, reprezentanţii Frontului Salvării Naţionale fac apel la sindicatele din minerit să vină la București pentru „restabilirea ordinii”.

Minerii vin la Bucureşti

Doar în 1990, ortacii vin la Bucureşti de trei ori. Ultima “vizită”, cea din iunie, rămâne în istorie drept cel mai sângeros eveniment de după ’89. 13-15 iunie 1990 lasă în urmă şase morţi, sute de răniţi, sediile partidelor devastate şi o criză socială uriaşă.

„Toate mineriadele au avut o mare componentă de manipulare, de instigare. Minerii au fost folosiţi ca instrument politic”, spune Petre Roman.

„Minerii nu puteau fi dirijaţi de nimeni. Şi nici stopaţi de nimeni. Voiau să se afirme şi lumea să-i ia în seamă pentru că ei erau preocupaţi de pericolul pentru industria minieră, pierderea locurilor de muncă. De aceea au fost atât de activi şi vehemenţi, pentru că erau interesaţi de soarta lor. Nu-i putea chema nimeni şi ei nu puteau fi chemaţi de nimeni şi nici dirijaţi de cineva”, afirmă Ion Iliescu, fost preşedinte al României.

Întrebat cine îi manevra pe mineri, Virgil Măgureanu, fost director al SRI, a răspuns: „Păi cine-i manevra? Se înţelege că-i manevrau, eu ştiu ce răspuns aşteptaţi de la mine… să spun cum şi-a băgat Securitatea coada acolo, ca să organizeze această masă de manevră. Asta vreţi, nu? Unii dintre securişti care stăteau cuminţi şi-şi aşteptau, să zicem aşa, noi ordine, ca să joace vreun rol. Alţii, care au fost aşa, mai fâşneţi, acţionau pe cont propriu, în nume personal”.

Restructurarea Văii Jiului

După mineriadele de la începutul anilor ’90, Valea Jiului intră într-un lung proces de restructurare şi reorganizare. În contextul declinului industrial şi al scăderii consumului de energie, guvernele menţin artificial producţia de cărbune, prin pomparea de subvenţii în Valea Jiului.

Executivul condus de Nicolae Văcăroiu îşi începe mandatul cu o creştere substanţială a ajutoarelor. În 1993, Valea Jiului beneficiază de subvenţii de 130 de milioane dolari. Cu 30 de milioane în plus faţă de anul anterior. Banii urmau să acopere diferenţa dintre preţul pe hârtie al cărbunelui, stabilit de Guvern, şi costul real de producţie. Un alt scop era menţinerea ritmului de producţie. Implicit, a locurilor de muncă.

„După 95, s-a gândit să se facă aşa-zisa restructurare în minerit”, spune Nicolae Dicu.

Din 1996, odată cu instalarea Guvernului Ciorbea, restructurarea Văii Jiului intră în linie dreaptă. România trebuia să elimine pierderile din industrie.

„Preţul cărbunelui adus la Constanţa din Australia era mai mic decât preţul cărbunelui scos de acolo, din Valea Jiului. Vă daţi seama, situaţia era foarte foarte grea. Sectorul acesta trebuia profund restructurat”, îşi aminteşte Petre Roman.

Prima măsură – disponibilizarea. Sindicatele acceptă, în 1997, concedierea a aproape 20.000 de oameni. Fiecare miner care renunţa de bună voie la locul de muncă primea între 12 şi 20 de salarii compensatorii.

„Începând cu 1997, de la primul val de disponibilizări în Valea Jiului, au intrat foarte mulţi bani, de la Guvern, de la centrul ţării, ca să zic aşa. Modul în care banii ăştia au fost investiţi-cheltuiţi-folosiţi de oamenii care i-au primit, evident, nu au adus satisfacţia pe care o aşteptau cu toţii acolo”, spune Octavian Costescu, fost guvernator al Văii Jiului.

„Ordonanţele făcute de-a valma. Erau mine foarte bune, care trebuiau să funcţioneze şi – din contră – să fi adus mineri de la minele cu conţinuturi mai slabe, dar au mers uniform şi au spus 30% la fiecare”, afirmă Nicolae Dicu.

La un an dupa restructurări, în 1998, Valea Jiului este din nou reorganizată. Regia Autonomă a Huilei devine “Compania Naţională a Huilei”. “Centrul de Calcul Electronic Petroșani”, “Unitatea de Administrare a Căminelor şi Cantinelor Valea Jiului” şi “Atelierul de Proiectare Tehnică şi Retehnologizare” sunt transformate în societăţi comerciale. Directorii sunt numiţi pe linie politică.

În tot acest timp, minele se închid rând pe rând. Aproape 150 de milioane de dolari sunt prevăzute de la buget prin programele naţionale, aprobate de guvernul Ciorbea în 1998, pentru închiderea exploatărilor miniere.

Mineriada din 1999

La începutul lui 1999, Guvernul Radu Vasile se confruntă cu o criză socială de proporţii. Peste 15.000 de mineri ai Companiei Naţionale a Huilei declanşează un protest, ca răspuns la restructurarea Văii Jiului. Printre revendicări se numără pensia pe viaţă pentru disponibilizaţi şi creşteri salariale de până la 35% pentru cei care rămân în sistem.

„În condiţiile în care vor într-adevăr să distrugă, să restructureze, noi suntem de acord ca toţi salariaţii Companiei Naţionale a Huilei să primescă, până ies la pensie, un salariu net lunar de 400 de dolari pe lună, plus 100 de dolari pentru facilităţile pe care le avem prin contract, deci 500 de dolari per total”, spunea Miron Cozma în 1999.

La jumătatea lunii ianuarie 1999, 10.000 de mineri pleacă din Valea Jiului, nechemaţi, în marş, către Bucureşti. Pe drum, se bat cu poliţiştii. Pe 21 ianuarie, la Costeşti, în judeţul Vâlcea, are loc cea mai sângeroasă ciocnire. Peste 1.500 de jandarmi sunt luaţi prizonieri. Coloana de mineri îşi continuă drumul spre Capitală.

Premierul Radu Vasile acceptă să discute cu reprezentanţii minerilor, ca urmare a presiunii publice. Întâlnirea are loc la Călimaneşti. Rezultatul negocierilor rămâne în istoria recentă cu numele “Pacea de la Cozia” – un acord în care Guvernul era de acord cu revendicările minerilor. Radu Vasile le-a promis că nu va deschide o acţiune în justiţie împotriva liderilor sindicali şi că nu va închide minele Dâlja și Bărbăteni.

Niciuna dintre promisiuni nu este respectată. O lună mai tarziu, în februarie 1999, Miron Cozma pleacă din nou spre Bucureşti, împreună cu 2.500 de mineri. La Stoeneşti, în Olt, jandarmeria distruge autobuzele minerilor. Miron Cozma este arestat, împreună cu 500 de ortaci, şi trimis în judecată. Este condamnat la 10 ani de închisoare pentru mineriada de la Costeşti şi la 18 pentru cea din 1991. Din pedepsele primite, ispăşeste şapte ani.

Un guvernator pentru Valea Jiului

Evenimentele din 1999 nu rămân fără ecou. Guvernul Radu Vasile începe să lucreze la un plan prin care Valea Jiului să fie declarată zonă specială. „Strategia de Dezvoltare socio-economică a Văii Jiului” este numele documentului finalizat în 2002 de Guvernul Năstase.

După modelul Deltei Dunării, Guvernul Năstase stabileşte un reprezentant permanent în zona minieră. Octavian Costescu este primul şi ultimul guvernator al Văii Jiului. Principala lui misiune este să acorde sprijin proiectelor din turism şi caute, împreună cu primarii din localităţile miniere, soluţii economice alternative pentru dezvoltarea zonei.

„Am trecut două interviuri, bateria de teste uzuală pentru posturi de management, şi al treilea interviu a fost cu prim-ministrul României”, îşi aminteşte el.

Compania Naţională a Huilei rămâne, şi în perioada guvernării Năstase, cel mai mare angajator din Valea Jiului. Dar este şi în topul celor mai mari datornici la bugetul de stat. În primii trei ani, înregistrează pierderi de 350 de milioane de dolari. În paralel, subvenţiile de la stat cresc.

„Nu pompatul de bani este soluţia. Într-o groapă fără fund poţi să arunci oricât de mulţi bani. Nu se va umple niciodată. S-au folosit banii poate cu mai multă atenţie şi s-au măsurat mai bine rezultatele”, spune Octavian Costescu.

Între 2000 şi 2002, peste 70 de milioane de dolari ajung în Valea Jiului sub formă de ajutor de stat. În această perioadă, potrivit unui raport al Curţii de Conturi publicat in 2003, minerii beneficiază de prime de vacanţă, prime de sărbători, decontul transportului până la locul de muncă şi cărbune gratuit pe timpul iernii. Banii vin din subvenţii. Şefii din CNH primesc sporuri şi indemnizaţii chiar şi de cinci ori mai mari decât salariul de bază.

„Exploatările miniere aveau rămase de dinainte de 89 nişte cabane care, la vremea lor, au fost pentru odihnă şi recreerea oamenilor muncii. Unele funcţionau, altele nu. Mai erau folosite sporadic. Ajută foarte mult la extragerea şi vinderea cărbunelui”, îşi mai aminteşte fostul guvernator al Văii Jiului.

Ca să reducă din datorii, Guvernul Năstase scoate la vânzare o parte din bunurile Companiei de Huilă. Printre acestea, cabanele aflate în patrimoniul minelor.

„Chestia asta a durat aproape un an de zile, au fost câteva momente hilare. Azi primeam o listă cu 27 de active, mâine 25, poimâine erau 30, dar erau altele. A fost foarte haios. Ce interese gravitau în jurul lor nu ştiu, dar ştiu că tot apăreau şi dispăreau de pe listă. Drumuri, platforme betonate, transformatoarele electrice. Telescaunul de la Lupeni la Straja era proprietate şi era operat de CNH”, mai spune Costescu.

Aderarea la Uniunea Europeană pune noi condiţii

La începutul lui 2004, Executivul aprobă Strategia Sectorului Minier. Capitolele ei au denumiri pompoase: creşterea profitabilitaţii minelor, sprijinirea creşterii economice în Valea Jiului până în 2010 sau eliminarea subvenţiilor pentru cărbune. Erau cerinţe pentru aderararea la Uniunea Europeană. Dincolo de cuvintele mari, era, de fapt, vorba, despre căutarea unui plan prin care se puteau închide minele. Cele rămase deschise trebuiau eficientizate. Totul, prin reducerea locurilor de muncă. Strategia însemna dezvoltarea unui plan de închidere a minelor, penalizarea exploatarilor ineficiente economic şi reducerea locurilor de muncă.

Tot din 2004, Compania Naţionala a Huilei intră pe lista celor 74 de societaţi cu capital de stat monitorizate de Guvern. În fiecare lună, companiile trimiteau Ministerului Finanţelor informaţii despre situaţia datoriilor, a pierderilor şi cheltuielile salariale.

Un an mai târziu, Guvernul Tăriceanu renunţă la “Strategia de dezvoltare socio-economică a Bazinului carbonifer al Vaii Jiului”. Funcţia de Guvernator este desfiinţată.

„Funcţia de guvernator a fost o soluţie excepţională la o problemă excepţională. Ea nu există în Constituţia României, ea nu există în Legea administraţiei publice şi, la un momennt dat, s-a hotărât că a sunat bine, sună frumos dar nu e nevoie. Cum a fost înfiinţată, a fost desfiinţată, am fost numit consilier al primului ministru şi presedinte al Comisiei Interministeriale pentru Valea Jiului”, spune Octavian Costescu.

Restructurarea continuă în timpului Guvernului Tăriceanu. Dar lefurile minerilor cresc. În 2006, apare un nou contract colectiv de muncă. Cei 12.600 de salariaţi ai Companiei Naţionale a Huilei primesc salarii mai mari cu 14 la sută.

Până în 2007, anul aderării la Uniunea Europeană, în Valea Jiului sunt închise exploatările miniere Valea de Brazi şi Aninoasa.

Tot în acelaşi an, Guvernul Tăriceanu notifică Bruxelles-ul cu privire la acordarea, în continuare, a ajutoarelor de stat către Valea Jiului. Comisia Europeană stabilise că 2011 este data-limită până la care guvernele din ţările europene puteau acorda ajutoare sectorului minier. România primeşte derogare până în 2018.

Compania Naţională a Huilei, în procedură de lichidare

La cinci ani după intrarea în Uniunea Europeană, Compania Naţională a Huilei intră în procedură de lichidare. Datoriile la bugetul de stat sunt de aproape un miliard de euro. În același an, Guvernul Boc reorganizează Valea Jiului.

„Am separat activitatea viabilă de activitatea neviabilă. Patru mine au fost încadrate, în urma unor analize, verificări, în categoria viabile, şi trei unităţi miniere au fost încadrate în categoria unităţilor neviabile”, spune Lucian Bode, fost ministru al Economiei.

Compania Naţională a Huilei este trasă pe linie moartă. Guvernul Boc înfiinţează o entitate juridică nouă – Societatea Națională a Huilei. SNH preia angajaţii şi activele CNH. Datoriile, care sunt de un miliard de euro, rămân la CNH. La scurt timp, Societatea Naţională a Huilei fuzionează cu Complexul Energetic Hunedoara, care îşi începe activitatea în septembrie 2012. Statul angajează o societate specializată în insolvenţă să lichideze CNH.

„Vreo două-trei terenuri, nişte deşeuri şi nişte creanţe de recuperat. Au creat o altă societate care acumulează aceleaşi datorii ca şi CNH-ul (n.r. – Compania Naţională a Huilei). Nu se mai numeşte CNH, se numeşte Complexul Energetic Hunedoara”, spune Emil Gros, specialist în insovenţă.

Societatea Naţională a Huilei primeşte în componenţă, în 2012, minele considerate viabile de către Uniunea Europeană – Lonea, Livezeni, Lupeni şi Vulcan. Minele Petrila, Uricani și Paroșeni primesc calificativul “neviabil”, sunt reorganizate sub numele de Societatea Națională de Închideri a Minelor, iar Guvernul stabileşte pentru ele un ajutor de stat de peste 35 de milioane de euro anual, până în 2018.

Responsabil de reorganizarea Văii Jiului este Ion Ariton, ministru al Economiei în guvernarea Boc.

„(Planul, n.r.) Eu l-am facut după mintea mea. Nu m-a întrebat nimeni”, a spus Ion Ariton. Întrebat de ce a pus minele la un loc cu termocentralele, acesta a răspuns: „Păi ca să adun plus cu minus. Aveam în plan, în următoarea etapă să bag şi Nuclearul şi Hidro. Să intre şi Nuclear şi Hidro şi în Oltenia, şi în Hunedoara, ca să fie mixul de aşa natură ca să fie pe plus indiferent dacă e secetă, că îi vânt, că îngheaţă, că nu-i apă”.

După trei ani de funcționare, Complexul Energetic Hunedoara, societatea care ar fi trebuit să salveze mineritul din Valea Jiului, se pregăteşte de faliment. Mai multe firme i-au cerut insolvenţa, după ce a intrat în incapacitate de plată.

Un audit Deloitte România arată că, în decembrie 2012, Complexul Energetic Hunedoara avea active de 156 milioane euro. Un an mai târziu, după ce s-a realizat fuziunea cu Societatea Națională a Huilei, activele au crescut la 222 milioane euro. Societatea avea deja pierderi moştenite de 33 milioane euro. În iunie 2014, activele ajung la 814 milioane lei. Datoriile ating 167 milioane euro. La pierderile companiei se mai adaugă şi datoriile către stat şi furnizori. La finalul anului trecut, datoriile erau de peste 185 milioane euro. Acum, depăşesc 202 milioane euro.

În paralel, fosta Companie Naţională a Huilei se află şi în 2015 în lichidare. Are şapte salariaţi, un economist şi şase consilieri juridici. Conform rapoartelor de insolvenţă, deţine, în Petrila şi Brad, o locuinţă, o cantină, o centrală termică industrială şi câteva utilaje casate sau dezmembrate. Cu aceste bunuri, Compania trebuie să acopere datoriile de la bugetul de stat, ajunse, astăzi, la 1 miliard 250 de milioane de euro.

Un calcul simplu arată că, la trei ani de la reorganizare, Valea Jiului, prin compania care ar fi trebuit să fie viabilă – Complexul Energetic Hunedoara – împreună cu cea care a păstrat datoriile istorice – Compania Naţională a Huilei – au de restituit statului 1,5 miliarde de euro, contravaloarea a peste 600 de kilometri de autostradă sau a 16 spitale judeţene.

Afaceri cu legături politice

„Veți vedea acești oameni pe care îi întâlniți pe galerie sau la ieșirea din mină extrem de săraci, care de la plată la avans își drămuiesc banii ca să poată să-și întrețină familia. Și, veți vedea în același timp, copii ai unora care au contracte cu mineritul, respectiv plasă sau alte afaceri, cu mașini de 100.000 de euro. Asta este discrepanța și cred că nu trebuie să dau nume”, a spus Petre Nica, lider se sindicat în Valea Jiului.

„Așa sunt toți, toți de la toate firmele sunt înregimentați într-un partid sau altul”, spune Nicolae Drăgoi, fost director adjunct al Complexului Energetic Hunedoara.

Afacerile dintre antreprenorii locali, cu legături în lumea politică, şi societăţile de stat care au administrat minele din Valea Jiului au început în anii ’90. Şi continuă şi astăzi. Materiale fără de care minele nu pot funcţiona – plasa de sârmă sau lemnul – trec prin firme controlate de lideri politici locali.

„Eu nu cred că printre cei care aduc plasă e vreun politician printre ei. Eu nu știu la momentul actual”, afirmă Nicolae Drăgoi. Nicolae Drăgoi a avut în ultimii șase ani doar funcții de conducere în companiile de stat din Valea Jiului. A fost director de mine şi a fost în consiliile de administraţie ale Companiei Naţionale a Huilei şi Complexului Energetic Hunedoara. Este social-democrat şi coleg de partid cu Marian Colţescu, liderul PSD Vulcan, om de afaceri abonat la contracte cu minele.

Reporter: Vă dau exemplul domnului Colţescu.

Nicolae Drăgoi: Bine, domnul Colţescu aduce plasă, nu lemn. Discutam de lemn acum.

Reporter: Discutam de toate achizițiile publice.

Nicolae Drăgoi: Bun, da pe achiziția de plasă. Dar pot să vă spun că la ultima licitație au fost firme din Gorj, au fost firme din Valea Jiului, firme de la Alba Iulia…

Reporter: Și firma domnului Colţescu.

Nicolae Drăgoi: Și firma domnului Colţescu.

Reporter: Care este lider PSD Vulcan.

Nicolae Drăgoi: Este adevărat.

„Am participat la licitații și încă de dinainte de Revoluție, de când eram gestionar la legume și fructe, colaboram cu UACCVJ-ul (n.r.- fostă fermă de stat) pe timpul ăla, care era întreprindere subordonată CNH-ului. După aceea a venit Revoluția și am participat la diferite licitații și am băgat marfă”, spune Marian Colţescu.

În 1991, fostul gestionar Marian Colţescu înfiinţează societatea Agroaliment SRL. Afacerile i-au mers bine. Potrivit contractelor publicate pe site-ul de licitatii publice, firma lui Colţescu a furnizat ani la rând minelor din Valea Jiului plasă de sârmă, panouri sudate și lemn.

„Plasa se folosește la bandajarea galeriilor. Aia e problema. Dacă nu pui plasă, toată piatra îți cade în cap. Uite, aici trebuie bandajat, uite aici trebuie pusă plasă. Nu am. Mai am un sul de plasă și pe ăla trebuie să îl folosesc la tavan. Asta nu-i lipsă numai la noi, asta-i pe tot complexul, asta-i aprovizionarea”, spune un miner.

„Au fost probleme chiar în ultima lună cu livrarea de plasă de sârmă, dar în momentul actual s-a rezolvat această problemă. Noi încercăm să asigurăm strictul necesar în subteran. Nu e pusă viața oamenilor în pericol”, spune Nicolae Drăgoi.

Pentru a-şi asigura contracte cu firmele de stat şi monopol în sectorul minier, Marin Colţescu a înregistrat plasa de sârmă și componente metalice la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci. Plasa de sârmă este folosită în construcții încă din secolul al XIX-lea.

De la Societatea Naţională de Închideri Mine, Complexul Energetic Hunedoara şi Compania Naţională a Huilei, firma liderului PSD din Vulcan a câştigat contracte de peste patru milioane de euro doar în ultimii cinci ani. Cel mai mare, de 900.000 euro, este pentru plasă de sârmă.

Între 2010 şi 2013, Agroaliment SRL Vulcan a câştigat cinci contracte, împreună cu alte trei companii: Magic Grup, ELCONS şi SC PETROVAD SRL. La fiecare din cele cinci licitaţii erau depuse patru oferte. Contractul era împarţit în trei loturi. Astfel că, la fiecare licitaţie, trei din cele patru firme câştigau câte un contract.

Ultimul contract al firmei lui Colţescu a fost semnat în luna mai a acestui an. Pentru circa 152.000 euro, firma Agroaliment a furnizat din nou plasă de sârmă Societații Naționale de Închidere a Minelor.

„Înainte de divizarea Companiei Naționale a Huilei au rămas cantități impresionante de fier vechi și nu numai fier vechi, ci și neferos. O groză de motoare, de electro-motoare care conțin foarte mult cupru în gestiunea CNH care, intrând în lichidare, a atribuit un contract unei firme care, din întâmplare, face și plasă pentru minele din Valea Jiului. Acea firmă s-a ocupat, nu știu dacă direct sau indirect, prin altcineva, de scoaterea acestui fier vechi și vânzarea lui pe piață”, a spus liderul de sindicat Petre Nica.

„Să ştiţi că şi fierul vechi din mină se vinde cu aprobarea Bucureştiului”, spunea Miron Cozma.

Deși are ca obiect principal de activitate comerțul cu legume și fructe și nu a avut niciodată mai mult de 50 de angajați, pe lângă livrarea de sârmă, firma Agroaliment a făcut tot soiul de lucruri pentru mine: a spălat salopetele minerilor, a făcut curățenie în clădirile administraţiei, a furnizat bolțari de mină și săpun de spălat pe mâini şi a închiriat basculante.

Presa locală spune că, în primii ani de după Revoluție, Marin Colţescu, ar fi primit o condamnare de trei ani de închisoare pentru dare de mită și înșelăciune. Agenția Națională de Integritate l-a găsit în 2008, pe vremea când era consilier local la primaria Vulcan, în incompatibilitate. Firma lui încheiase un contract cu instituția în care lucra.

Marin Colţescu nu este singurul abonat la contractele cu minele de cărbune.

Societatea Grup Feroviar Român, controlată de Gruia Stoica, a transportat cărbunele pe calea ferată către termocentralele din țară, deși statul avea o societate care să răspundă acestor nevoi – CFR Marfă. Doar contractele încheiate în 2013 și 2014 cu Societatea Națională de Închideri a Minelor depășesc trei milioane de euro Majoritatea licitațiilor pentru transportul cărbunelui au fost facute prin procedura de extremă urgență, care ocoleşte criteriile unei licitaţii clasice. GFR este singura companie care face transport feroviar de marfă pe rutele locale din Valea Jiului. În acest moment, Gruia Stoica este în arest la domiciliu. Este acuzat de dare de mită într-un dosar de corupţie privind livrarea de cărbune pentru Complexul Energetic Oltenia.

AXIS Corporate Security SRL, controlată de Ioan Andrei Rudeanu, ginerele lui Vasile Blaga, a avut şi ea contracte cu statul în Valea Jiului. Firma a încheiat trei convenţii de pază, de aproape 2,9 milioane de euro, cu Societatea Națională de Închidere a Minelor S.A. Doar în 2013, într-un interval de patru luni, statul a acordat, din nou în regim de extremă urgență, două contracte pentru furnizarea serviciilor de pază la minele Petrila, Paroşeni şi Uricani, în valoare de peste 250.000 de euro.

În 8 ianuarie 2014, Societatea de Închideri a Minelor încheie un nou contract cu Axis Corporate Secutiry SRL, în valoare de 1,4 milioane de euro (1.479.311 euro) pentru o perioadă de trei ani. După 20 de zile, valoarea contractului crește cu aproape 500.000 de euro. Pe 30 ianuarie 2015, contractul este modificat din nou și Societatea mai plăteşte încă 600.000 de euro în plus.

Ionuț Rudeanu, proprietarul firmei Axis Corporate Security, a fost arestat preventiv într-un dosar de evaziune fiscală în valoare de jumatate de milion de euro, în aprilie. Nu poate da declaraţii privitoare la aceste afaceri.

O altă societate care a câştigat bani în Valea Jiului este Gerom Internațional. Potrivit site-ului de licitaţii electronice, Gerom Internațional a câștigat, între 2007 și 2015, 123 de contracte cu minele de cărbune. În mai anul acesta, a primit un nou contract, de 300.000 de euro, pentru cumpărarea stâlpilor hidraulici necesari în subteran. A fost singura participantă la licitaţie.

Societatea este controlată de Aurelian Serafinceanu, fost prefect al Hunedoarei la începutul anilor 2000 și fost membru PSD.

 

 

ROMÂNIA FURATĂ | Legăturile din dosarul lui Sebastian Ghiță – din Emirate până la Guvern

ghita in parlament - 7265575-Mediafax Foto-Octav Ganea 1

Cele mai mari firme din grup – Asesoft International, 2K TELECOM şi Teamnet International SA – au cifre de afaceri impresionante.

Ultimele cinci bilanţuri contabile depuse la Fisc arată astfel: 150 de milioane de euro – Asesoft International, 85 de milioane de euro – 2 K TELECOM şi, cea mai importantă, Teamnet International SA, are o cifră de afaceri de 185 de milioane de euro.

Majoritatea firmelor mari din grupul lui Sebastian Ghiţă au avut sute de contracte cu instituţii de stat – autorităţi locale sau centrale.

Unele dintre cele mai mari afaceri făcute de firmele actualului deputat au fost cu Ministerul Afacerilor Externe şi Ministerul Administraţiei şi Internelor. Pentru cele două instituţii, Asesoft International, 2K TELECOM şi Teamnet International SA au furnizat, între 2010 şi 2014, servicii IT şi de telecomunicaţii în valoare de aproape 46 de milioane de euro.

Cel mai important contract cu Ministerul de Externe a fost încheiat în 2010. Statul plătea 2,5 milioane de euro către asocierea Asesoft International SA şi Teamnet International SA pentru implementarea unui sistem informatic de gestionare a vizelor. Reprezentantul celor două societăţi în relaţia cu statul era Cristian Anastasescu, cumnatul lui Sebastian Ghiţă. Acest lucru e confirmat pe site-ul de achiziţii publice.

Softul conceput de cele două firme şi cumpărat de MAE a fost folosit la crearea unui sistem integrat european de procesare a cererilor de viză.

Un alt contract, de peste 27 de milioane de euro, cu Ministerul de Interne, a fost câştigat de 2K TELECOM SRL în decembrie 2009. Societatea controlată de fratele (Alexandru Ghiţă – 67,12%), unchiul (Domente Vasile – 8,05%) şi vărul (Radu Vasile – 24,83%) lui Sebastian Ghiţă a făcut pentru Ministerul de Interne o reţea informatică securizată.

Și-a vândut părțile sociale când a devenit deputat

Înainte de a deveni deputat, în 2012, Sebastian Ghiţă i-a vândut toate părţile sociale deţinute la companiile fondate de el.

„Le-am vândut. Celor de la Teamnet le-am vândut cu ceva ani în urmă, trei, patru, cinci, înainte să vândă ei către Banca Mondială. Celelalte companii le-am vândut acum cinci-şase ani şi aşa mai departe. Fiecărui acţionar, fiecărui partener pe care îl aveam în companie în momentul în care am intrat în politică i-am vândut părţile sociale”, spunea parlamentarul.

După ieşirea lui Sebastian Ghiţă din firmă, Asesoft International şi Teamnet International şi-au continuat afacerile. Între 2012 şi 2014, cele două companii ar fi emis către S.C. SIVECO S.A., firmă abonată şi ea la contracte cu statul, facturi de aproape 20 de milioane de euro, tot pentru prestări servicii în domeniul IT, spun procurorii DNA.

Compania Siveco apare în mai multe dosare DNA. Administratorul acesteia, Irina Socol, a fost trimis în judecată pentru spălare de bani şi evaziune fiscală.

Firmele fondate de Sebastian Ghiţă au fost abonate şi la alte tipuri de contracte. Unele dintre ele sunt cele pe bani europeni, pentru mediu, contracte pentru care Uniunea a întrerupt recent plăţile din cauza suspiciunilor de corupţie. Doar Teamnet International, alături de alte trei companii, a câștigat un contract de şase milioane de euro, în 2011, pentru realizarea hărţilor de hazard și de risc la inundații în bazinul hidrografic Prut-Bârlad.

„Grupul Teamnet nu are nicio legătură cu Sebastian Ghiță de mai mulți ani. Găsim surprinzătoare măsurile luate de autorități și precizăm că nu am primit o comunicare oficială pe subiect”, arată compania.

Cum s-au derulat afacerile

În 2011, la Grupul Asesoft au descins inspectorii ANAF. Ei ar fi constatat că banii încasaţi de societăţile din grupul fondat de Sebastian Ghiţă plecau către firme înfiinţate de apropiaţi ai acesuia, care ar fi fost controlate de fapt tot de omul de afaceri din Ploieşti. Scopul, susţin organele de control, ar fi fost prejudicierea bugetului de stat, prin nedeclararea veniturilor sau prin transferuri succesive de bani dintr-o firmă în alta şi înapoi la prima.

Într-una dintre operaţiunile suspecte ar fi fost implicată societatea Foto Tehnologies SRL, care aparţine soţilor Ionuţ şi Alina Iordăchescu, apropiaţi ai lui Sebastian Ghiţă.

Firma emite, în decembrie 2010, către Asesoft International o factură de peste opt milioane de euro. Suma reprezintă „avans pentru prestări servicii”. Oficial, banii ar fi trebuit să ajungă la Foto Technologies. Dar, conform bilanţurilor depuse la Ministerul de Finanţe, societatea a avut o cifră de afaceri de doar 22.000 de euro, de 360 de ori mai mică decât banii pe care i-ar fi încasat de la Asesoft International.

Anchetatorii spun că o altă metodă de ocolire a taxelor era stornarea.

O companie emite o factură, pentru o anumită sumă plus TVA, către altă firmă. Firma numărul doi nu poate presta serviciul. Plata nu poate fi făcută. Factura este trimisă înapoi la firma emitentă. Aceasta ar trebui să o anuleze. Uneori o anulează, alteori pierde urma banilor. În alte cazuri, firma numărul doi emite o altă factură, către firma numărul trei. Şi mecanismul se repetă.

Astfel, spun inspectorii fiscali, statul ajunge să încaseze TVA diminuat.

Pe lângă firmele care l-au avut acţionar direct pe Sebastian Ghiţă – Asesoft International, 2K TELECOM, 360 Revolution, Teamnet International S.A. sau Asesoft Distribution SRL, în circuitul financiar au mai fost implicate şi societăţile Master Software Info SRL, Merconsult Team SRL, IT Infocons Services SRL, Viewpedia Soft SRL, Sunguard Systems SRL sau Foto Tehnologies SRL. Prin acest circuit, ar fi fost transferaţi peste 83 de milioane de euro pentru care statul ar fi trebuit să încaseze TVA de 15,5 milioane de euro.

Raportul ANAF a ajuns la DNA în 2011. Inspectorii îi acuzau pe Sebastian Ghiţă şi companiile lui de infracţiuni economice. După patru ani, raportul ajunge în dosarul în care omul de afaceri este deja cercetat.

„Nu eram nici atunci administrator al firmei, dar vreau să vă spun că pentru acest raport al domnului Blejnar, la Bucureşti, la DNA, s-a deschis un dosar unde au fost chemaţi directorii, au fost chemate contabilele, s-au numit experţi parte, s-a numit un expert al DNA-ului. De ce după ce s-a deschis la Bucureşti un dosar, la Ploieşti s-a mai deschis un dosar cu acelaşi subiect?”, a spus Sebastian Ghiță.

Pe lângă acuzaţiile de natură economică, procurorii spun că, după ce a devenit deputat, Sebastian Ghiţă ar fi încercat să se folosească de funcţie pentru a influenţa mai multe licitaţii pentru fonduri europene.

Ancheta DNA Ploiești

Ancheta DNA Ploieşti a pornit de la o serie de lucrări de extindere a reţelei de distribuţie a apei şi canalizare în oraşul Comarnic şi în alte localităţi din Prahova. Lucrările se făceau cu bani europeni.

Principalul beneficiar al proiectului de 200 de milioane de euro, pentru lucrarea din Comarnic, a fost asocierea S.C. GROSSMANN ENGINEERING GROUP S.R.L. şi S.C. EURO CONSTRUCT TRADING 98 S.R.L. Prima societate este controlată de cumnatul premierului Victor Ponta, cea de-a doua – de Dan Besciu, apropiat al deputatului Ghiţă.

Potrivit surselor judiciare, preşedintele Consiliului Judeţean Prahova, Mircea Cosma, şi Sebastian Ghiţă ar fi făcut presiuni asupra conducerii Hidro Prahova S.A., beneficiarul lucrărilor, să plătească o serie de facturi, deşi lucrările erau în întârziere sau nu fuseseră executate. Asta, în contextul în care acţionarul majoritar al Hidro Prahova S.A. este Consiliul Județean Prahova.

„Ca urmare a unui email pe care i l-a pus la dispoziţie Ghiţă Sebastian în sensul că a putut să-l citească personal, acesta mi-a precizat că Victor Ponta era nemulţumit şi dorea efectuarea decontărilor către SC GROSSMAN ENGINEERING SRL cât mai repede posibil.(…) Am dedus că se dorea ca a doua zi să se facă plata, în condiţiile în care certificatul intermediar de plată nu era încă aprobat de beneficiar”, se arată în declarația unui martor.

Director al Hidro Prahova S.A. a fost până în februarie 2015 Dumitru Pantea.

Discuție reporter – Dumitru Pantea, fost director Hidro Prahova S.A.:

- V-aţi scris demisia de trei ori, însă nu a fost acceptată, presiuni făcute de domnul Cosma către dumneavoastră…

- Da, aşa.

- Dacă putem detalia un pic.

- Nu. Nu putem, este anchetă. Lasăţi oamenii să-şi facă treaba. N-am nimic de declarat.

Un alt contract de lucrări din bani europeni, de această dată pentru „extinderea şi reabilitarea staţiilor de epurare Câmpina şi Plopeni” din Prahova, a fost atribuit societăţii PASSAVANT ROEDIGER GMBH din Germania. Valoarea: aproape 15 milioane de euro.

În 2013, societatea era reprezentată în România de Khalil Saad şi Bachir Mazen. Ambii au fost trimişi în judecată de DNA Alba în luna mai, pentru fraudarea fondurilor europene şi înşelăciune în urma atribuirii contractului. Khalil Saad şi Bachir Mazen apar şi în dosarul în care este învinuit Sebastian Ghiţă.

„(…) în cadrul Contractului de lucrări 2 PASSAVANT ROEDIGER a avut ca subcontractor declarat (…) firma AS GO TELEKOM (…) am aflat că această firmă ar fi legată de grupurile controlate de deputatul Ghiţă Sebastian.(…) Precizez faptul că acţionariatul PASSAVANT-ului este compus din persoane de naţionalitate arabă, cu domiciliul în Abu Dhabi (n.r. – Emiratele Arabe Unite)”, se arată în declarația unui martor.

Discuție reporter – Sebastian Ghiță:

- 99,99% nu a existat o legătură între vreo companie fondată de mine şi această firmă Passavant. Nici nu ştiu ce fel de firmă, de ce tip, din ce ţară…

- Pe domnii Khalil Saad şi Bachir Mazen i-aţi cunoscut în vreun fel?

- Nu. Nu ştiu cine sunt domnii aceştia. Habar nu am. E prima oară când aud aceste nume.

PASSAVANT ROEDIGER din Germania a fost cumpărată în 2009 de Drake and Scull International, cu sediul în Emiratele Arabe Unite. Acelaşi stat în care şi-au petrecut câteva zile de vacanţă, după alegerile prezidenţiale din 2014, Sebastian Ghiţă şi Victor Ponta.

Lista colaboratorilor

Anchetatorii spun că, pentru fraudarea statului, Sebastian Ghiţă nu ar fi putut acţiona singur. El ar fi creat o întreagă structură cu atribuţii bine definite. Printre oamenii care l-ar fi ajutat îi găsim pe:

Mircea Cosma, preşedintele Consiliului Judeţean Prahova,

Vlad Cosma, deputat PSD, fiul lui Mircea Cosma

Alexandru Ghiţă, fratele lui Sebastian Ghiţă

Maria Ghiţă, mama omului de afaceri

Vasile Domnete, unchiul lui Sebastian Ghiţă, cu o avere de 27 de milioane de euro, acţionar la 2K TELECOM SRL.

Cristian Anastasescu, cumnatul lui Sebastian Ghiţă, administrator al Asesoft International. Procurorii susţin că, în prezent, este proprietarul off-shore-ului MINASEE HOLDING LTD Cipru care este, la rândul său, acţionar majoritar la ASESOFT INTERNATIONAL S.A.

Sorin Chirilă, vărul soţiei lui Sebastian Ghiţă, împuternicit pe conturile personale al lui Sebastian Ghiţă şi ale altor apropiaţi, administrator al : S.C. ASESOFT INTERNATIONAL S.A., S.C. STUDIO HARRY S.R.L., S.C. MEDIATA CONSULTING S.R.L., S.C. A & S WORLD TRAVEL S.R.L., reprezentant ASOCIAȚIA SPORTIVĂ BASKET CLUB ASESOFT, S.C. FEDERAL MEDIA PARTENER, MINASEE HOLDING LTD CIPRU, S.C. RIDZONE COMPUTERS S.R.L., S.C. RVMP S.R.L., S.C. ALPEDOR S.R.L., S.C. SENIOR CONSULTING GROUP S.R.L.

Alexandru şi Vlad Iacobescu, persoanele de contact cu postul RomâniaTV

Bogdan Padiu şi Bogdan Nedelcu, şefii Teamnet, foşti colegi de clasă cu Sebastian Ghiţă

Ciprian Ghioc, finul lui Sebastian Ghiţă, fost şef al autorităţii de mediu, responsabil de urmărirea modului de cheltuire a banilor europeni

Iulian Stanciu, fost coleg de liceu cu Sebastian Ghiţă, co-fondator al Asesoft Distribution, multimilionar, cu o avere estimată de 17-18 milioane de euro. În prezent conduce unul dintre cei mai mari retaileri din România

Cei mai mulţi dintre ei au conturile blocate pentru recuperarea prejudiciului şi nu pot lua legătura cu Sebastian Ghiţă, au decis pe 24 iunie procurorii DNA.

„N-am nicio legătură cu Sebi Ghiţă. El a fost asociat în firma pe care eu am făcut-o. Avem valori diferite şi drumuri diferite în viaţă şi de-asta tot am încercat să-l scot şi până la urmă cu ajutorul partenerilor mei am reuşit”, spune Iulian Stanciu.

Sebastian Ghiţă nu are voie să ia legătura nici cu premierul sau cu omul de afaceri Dan Besciu.

„Chiar nu ştiu. Chiar nu ştiu despre ce este vorba. Eu n-am nicio legătură cu firmele… n-am nici firme de IT… n-am absolut…”, spune Dan Besciu.

Sebastian Ghiţă este acuzat de trafic de influenţă, complicitate la schimbarea, fără respectarea prevederilor legale, a destinației fondurilor obținute din bugetul general al Uniunii Europene, spălare de bani, evaziune fiscală, coruperea alegătorilor sau efectuarea de operațiuni financiare, ca acte de comerț, incompatibile cu funcția.

Calculul prejudiciului

Prejudiciul care i se impută reţelei se ridică la peste 28,5 milioane de euro:

– 1,59 milioane de euro provin din vânzarea supraevaluată a unor imobile către Ministerul Finanţelor Publice.

– 450.000 de euro primiţi de la Primăria Ploieşti prin operaţuni financiare făcute cu încălcarea legii

– puţin peste 9 milioane de euro care vin din înregistrarea în contabilitate a unor operaţiuni comerciale fictive

-peste 17 milioane de euro din TVA nedeclarat sau declarat greşit, în urma operaţiunilor de stornare.

Sebastian Ghiţă beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, până la pronunţarea definitivă a instanţei.

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*