Biserica făţarnică

V.1-6: Îngerului Bisericii din Sardes scrie-i: “Iată ce zice Cel ce are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele: “Ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort. Veghează şi întăreşte ce rămâne, care e pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu. Adu-ţi aminte, dar, cum ai primit şi auzit! Ţine şi pocăieşte-te! Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine. Totuşi ai în Sardes câteva nume care nu şi-au mânjit hainele. Ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcaţi în alb, fiindcă sunt vrednici. Cel ce va birui va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din Cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui.” Cine are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul.”

Aici, Domnul Se prezintă ca Cel Care are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu, sau Duhul Sfânt înşeptit. Am văzut înţelesul acestuia în Capitolul I. El are şi cele şapte stele. El Se aşteaptă ca fiecare stea (mesager) din mâna Lui să fie un reprezentant plin de Duh al bisericii Sale.

Mesagerul din Sardes era cineva care şi-a construit o reputaţie extraordinară înaintea celorlalţi ca om duhovnicesc. Dar opinia Domnului despre el era opusă celei pe care o aveau credincioşii din Sardes. Asta arată cât de trupeşti şi cât de creduli erau majoritatea credincioşilor din Sardes.

Mai mult de 90% dintre credincioşi sunt incapabili să diefernţieze un predicator trupesc de unul duhovnicesc. Si mai mult de 99% dintre credincioşi sunt incapabili să diferenţieze între puterea sufletului uman şi puterea Duhului Sfânt.

Majoritatea credincioşilor este impresionată de afişarea şi exercitarea de daruri duhovniceşti şi aşa evaluează ei un predicator sau un prezbiter. Si aşa sunt înşelaţi. Dumnezeu, însă, priveşte la inimă. Mesagerul din Sardes poate că avea darurile Duhului, dar el era mort spiritual.

Aceasta este o avertizare la care toţi trebuie să luăm aminte: părerea pe care 90% dintre fraţii credincioşi o au despre noi poate fi 100% greşită! Părerea lui Dumnezeu despre noi poate fi exact opusul părerii acelora.

Acelaşi lucru se aplică şi unei biserici. Unii pot considera o biserică drept „vie duhovniceşte”. Dar Dumnezeu poate să o cunoască drept moartă spiritual. Şi vice-versa. Biserici pe care Dumnezeu le consideră vii spiritual, pot fi considerate moarte de către oamenii fără discernământ.

Majoritatea credincioşilor evaluează o biserică prin căldura cu care sunt întâmpinaţi când vin la adunări, mărimea congregaţiei, cantitatea de sunet şi emoţie la o întrunire, calitatea muzicală a cântatului, conţinutul intelectual al predicii şi cantitatea prinosului!! Dar Dumnezeu nu este impresionat de niciunul dintre aceste lucruri.

Dumnezeu evaluează o biserică după smerenia creştinească, curăţia şi dragostea şi eliberarea de egocentrism, pe care le găseşte în inimile membrilor ei. Evaluarea lui Dumnezeu şi evaluarea omului a unei biserici pot fi la poli opuşi una de cealaltă. De fapt, chiar şi sunt aşa, de obicei.

Nu existau Izabele în Sardes, şi nici urmă de învăţături ale lui Balaam sau ale nicolaiţilor. Ei aveau, însă, ceva mai rău – făţărnicia.

Mesagerul din Sardes trebuie să fi simţit o satisfacţie tainică în reputaţia pe care şi-o construise pentru el. Altfel, nu ar fi ajuns un făţarnic. Nu este nimic rău în a fi cunoscut de ceilalţi drept viu duhovniceşte, cu condiţia ca noi să nu dobândim vreo satisfacţie din părerea lor despre noi.

Dar dacă noi căutăm să ne facem un renume în ceea ce facem pentru Domnul, atunci, cu siguranţă vom ajunge să trăim în faţa oamenilor şi nu înaintea feţei lui Dumnezeu. Atunci, trebuie să recunoaştem că încă nu am realizat că părerea omului este fără valoare.

Creştinătatea este plină de predicatori, care se ocupă mereu de diverse lucruri și scriu rapoarte cu scopul de a-și face un nume pentru ei înşişi. Toate acestea vor sfârşi ca în cazul mesagerului din Sardes. Iar ei vor fi judecaţi de Domnul în ziua de apoi, pentru că lucrările lor nu au fost desăvârşite înaintea lui Dumnezeu. Este imposibil ca lucrările noastre să fie desăvârşite înaintea lui Dumnezeu, dacă motivul nostru este să-i impresionăm pe oameni.

Mesagerul din Sardes era, de asemenea, adormit din punct de vedere spiritual.

Isus Şi-a avertizat ucenicii despre marea nevoie de a fi vigilent şi a se ruga, pentru a fi pregătiţi pentru venirea Sa

– căci grijile lumeşti şi dragostea mamonei au o modalitate de a adormi pe cei mai buni dintre credincioşi (vezi Luca 21:34-36).

Când cineva doarme, nu este conştient de cele ce se întâmplă în realitatea înconjurătoare. Este mai mult conştient de lumea ireală a viselor sale. Aşa se întâmplă şi cu cei adormiţi spiritual. Ei sunt inconştienţi de lumea reală a Împărăţiei lui Dumnezeu, de sufletele pierdute din jurul lor şi de realităţile veşnice. Ei sunt, însă, vii, pentru

lumea ireală, temporală a bogăţiilor materiale, a plăcerii, a confortului, a cinstei pământeşti şi a faimei.

Aşa era cu mesagerul bisericii din Sardes.

Domnul îl îndeamnă să se trezească – cu alte cuvinte, să renunţe la lumea ireală a viselor sale (lumea materialismului) – şi să întărească acele puţine lucruri din viaţa sa, care se afundau spre moartea spirituală, dar, care nu muriseră încă (v.2). Jăraticul nu s-a stins de tot. Dar trebuia să „aţâţe o flacără” cât mai curând, sau avea să se stingă de tot (2Timotei 1:6 – amplificat).

Domnul îi spune că faptele sale nu sunt desăvârşite în ochii lui Dumnezeu (v.2 – KJV). Multor credincioşi le este teamă de cuvântul „desăvârşire“. Dar, de aici observăm că Domnul se aştepta ca faptele mesagerului să fie desăvârşite înaintea lui Dumnezeu.

Desăvârşirea duhovnicească este un subiect întins. Ceea ce înţelegem aici, însă, este că faptele presbiterului acestuia nu erau făcute cu abnegaţie pentru a obţine doar aprobarea lui Dumnezeu.

Faptele sale erau fapte bune – astfel şi-a dobândit un renume cum că ar fi viu spiritual. Dar ele nu erau făcute spre slava lui Dumnezeu. Ele erau făcute pentru a-i impresiona pe oameni. Şi astfel, ele erau toate fapte moarte. Exista „fărădelege în faptele sale sfinte” ( Exod 28:38). El trebuia să se cureţe de această murdărie a duhului, înainte ca Dumnezeu să-l poată accepta ( 2 Corinteni 7:1).

Faptele bune făcute pentru a obţine cinstea oamenilor sunt fapte moarte.

Primul pas către desăvârşire este să faci totul înaintea feţei Domnului. Dacă nu începem de aici, nu vom ajunge nicăieri. Chiar dacă e vorba despre rugăciune, post, ajutorarea altora, sau despre orice altceva, întrebarea importantă pe care trebuie să ne-o punem este: „Mă gândesc acum la vreun om care să ma vadă făcând aceasta

şi care să mă aprecieze, sau fac lucrul acesta înaintea feţei lui Dumnezeu şi pentru slava Sa numai?” Un motiv greşit este ceea ce corupe multe fapte bune şi le face nedesăvârşite în ochii lui Dumnezeu.

Domnul îi aminteşte mesagerului să-şi aducă aminte ceea ce a primit şi auzit în decursul anilor şi să asculte acele îndemnuri (v.3). Domnul aşteaptă mai mult de la cei cărora li se dă mai mult. Mesagerul ascultase multe despre desăvârşire şi despre necesitatea de a face totul spre slava lui Dumnezeu. Dar nu a luat în serios acele îndemnuri. A şti adevărul şi a nu i te supune înseamnă a-ţi clădi casa pe nisip. Într-o zi, se va prăbuşi. Şi aceasta este ce s-a întâmplat mesagerului şi bisericii din Sardes.

Acum, mesagerul este îndemnat să se căiască (v.3). Acesta este mesajul Domnului către toate bisericile în aceste zile din urmă: POCĂIŢI-VĂ.

Încă mai exista speranţă pentru acest mesager, căci el tot era o stea în mâna Domnului (v.1). Domnul nu renunţase la el. El trebuia, însă, să se trezească, mai întâi, şi să se pocăiască.

Ioan Botezătorul a fost înaintemergătorul lui Hristos, care a pregătit poporul lui Israel pentru prima venire a Domnului prin predicarea pocăinţei. Acum, profeţii din biserică trebuie să pregătească poporul lui Dumnezeu pentru cea de a doua venire a lui Hristos, prin propovăduirea pocăinţei către oameni. Mesajul pocăinţei este astăzi cea mai mare nevoie din biserică.

Dacă mesagerul nu se trezeşte şi nu se pocăieşte, Domnul îi spune că va veni la el în judecată, asemeni unui hoţ care vine noaptea pe neașteptate. Domnul vine ca un hoţ noaptea, în special, pentru necredincioşi – dar şi pentru credincioşii care umblă în întuneric. Fiii luminii care umblă în lumină nu vor fi surprinşi de venirea Domnului, însă fiii nopţii vor fi (1Tesaloniceni 5:4,5).

Biruitorii vor fi mereu pregătiţi pentru venirea Domnului, pentru că ei totdeauna umblă în lumină. Acei care umblă întru întuneric cu vreun păcat nemărturisit în viaţa lor nu vor fi pregătiţi, chiar dacă ei se consideră

„credincioşi”.

Apocalipsa 3:3 , indică clar faptul că acei credincioşi adormiţi spiritual, (chiar dacă ei sunt mesageri într-o biserică), care nu se pocăiesc, vor fi surprinşi de Domnul când va veni. Ei vor fi în aceeaşi categorie ca fiii întunericului. Aceştia sunt fecioarele neînțelepte care vor fi lăsate în afara uşii încuiate, când Domnul va veni ( Matei 25:10-13).

Domnul spune, „ Iată Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea. ” (Apocalipsa 16:15).

Existau, totuşi, câţiva oameni în Sardes care nu şi-au murdărit hainele (v.4). Acesta era singura caracteristică izbăvitoare a acestei biserici.

Dumnezeu are o listă de nume ale acelor care şi-au păstrat inimile pure. Această puritate se referă nu doar la eliberarea de păcatele trupului, ci şi eliberarea de păcatul căutării cinstei omeneşti şi alte păcate duhovniceşti.

Aceasta era rămăşiţa biruitorilor care au trăit înaintea feţei lui Dumnezeu în Sardes. După cum Domnul Însuşi a arătat, aceşti biruitori erau PUŢINI. Această rămăşiţă a fost mică întotdeauna, în toate generaţiile, căci puţini sunt cei care găsesc poarta strâmtă şi calea strâmtă care duce la viaţă (Matei 7:14).

Domnul spune că aceşti câţiva sunt vrednici şi, deci, vor umbla împreună cu El în alb (v.4). Aceştia sunt acei care s-au supus îndemnului Domnului din Luca 21:36 :

„Fiţi treji atunci şi fiţi veghetori în toată vremea, rugându-vă să aveţi puterea deplină şi să fiţi consideraţi vrednici de a scăpa de toate aceste lucruri şi să staţi în prezenţa Fiului Omului” (amplificat). Ei au fost

consideraţi vrednici. Şi, astfel, ei vor umbla în veşmintele albe ale miresei în ziua nunţii Mielului.

Toturor biruitorilor li s-a promis răsplata de a fi înveşmântaţi în haine albe (v.5). Aceasta arată că numai biruitorii vor forma mireasa lui Hristos.

Biruitorilor li se mai promite ca numele lor să nu fie şterse din cartea vieţii Mielului (v.5). Este clar că un nume al cuiva poate exista în cartea vieţii şi apoi să fie şters din ea. Promisiunea de aici făcută biruitorului nu ar fi cu sens, dacă nu ar fi existat un asemenea pericol. Învăţătura evidentă a Scripturii este aceea că credincioşii care trăiesc după carne VOR MURI SPIRITUAL (Romani 8:13). Ei vor pierde mântuirea pe care o aveau cândva.

Domnul i-a spus lui Moise: „ Pe cel ce a păcătuit împotriva Mea, pe acela îl voi şterge din cartea Mea ” (Exod 32:33).

În Psalmul 69:25 citim despre o profeţie cu privire la Iuda Iscarioteanul, pe care o citează Petru în Fapte 1:20. Parcurgând în continuare Psalmul 69, vedem o referinţă profetică la ştergerea numelui lui Iuda Iscarioteanul din cartea vieţii (v.28). Numele său fusese cândva în cartea aceea, dar a fost şters atunci.

Pentru a-ţi păstra numele acolo, trebuie să fii un biruitor.

Domnul promite, de asemeni, să mărturisească numele biruitorului înaintea Tatălui şi înaintea îngerilor Săi. Aceasta este o răsplată promisă celor care mărturisesc fără ruşine Numele Lui printre oameni ( Matei 10:31, Luca 12:8). Domnul pune multă valoare pe mărturisirea noastră publică a Numelui Său înaintea rudelor noastre, a prietenilor, a vecinilor şi a colegilor de muncă. Mulţi credincioşi devin neloiali în ceea ce priveşte aceasta. Şi de aceea, ei dovedesc că nu sunt biruitori.

Câtă cinste vom primi când Domnul ne va mărturisi numele în mod public în ziua cea din urmă. Chiar dacă

trebuie să îndurăm ruşine şi persecuţie pentru Domnul în fiecare zi timp de o sută de ani pe pământ, tot va merita, dacă răsplata finală va fi aceea ca Domnul să ne mărturisească cu mândrie într-o zi înaintea Tatălui şi a sfinţilor Săi îngeri. Un cuvânt de aprobare ce vine din buzele Sale cele preţioase ne va şterge din minţile noastre amintirile de o viaţă de suferinţă şi batjocură.

Acei care au urechi să audă să asculte ceea ce le spune Duhul ( v.6).

Biserica credincioasă

V.7-13: Îngerului Bisericii din Filadelfia scrie-i: “Iată ce zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce ţine cheia lui David, Cel ce deschide, şi nimeni nu va închide, Cel ce închide, şi nimeni nu va deschide: “Ştiu faptele tale: iată, ţi-am pus înainte o uşă deschisă pe care nimeni n-o poate închide, căci ai puţină putere, şi ai păzit Cuvântul Meu şi n-ai tăgăduit Numele Meu. Iată că îţi dau din cei ce sunt în sinagoga Satanei, care zic că sunt iudei şi nu sunt, ci mint; iată că îi voi face să vină să se închine la picioarele tale, şi să ştie că te-am iubit. Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă ca să încerce pe locuitorii pământului. Eu vin curând. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa. Pe cel ce va birui îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu, şi nu va mai ieşi afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim, care are să se coboare din cer de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou.” Cine are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul.”

Domnul Se numeşte Cel ce este sfânt şi adevărat. „El n-a făcut păcat, şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug” ( 1Petru 2:22). El caută sfinţenie şi autenticitate şi la mesagerii Săi.

El spune, de asemeni, că are cheia lui David. Evanghelia face referire la Fiul lui Dumnezeu, care S-a născut din sămânţa lui David ( Romani 1:1-3).

Unul dintre ultimele îndemnuri pe care Pavel i le-a dat lui Timotei a fost „ să-şi amintească de Isus Hristos că a fost născut din sămânţa lui David şi a înviat din morţi ” (2Timotei 2:28).

Cheia semnifică abilitatea de a deschide o uşă. Prin biruirea morţii şi a lui Satan, Isus a deschis pentru noi o cale pe care să mergem. Domnul nostru Însuşi este Înaintemergător şi Pildă pentru toţi cei care vor să biruiască.

Domnul se descrie, de asemenea, ca Cel care poate deschide şi închide acum orice uşă. Dacă suntem biruitori, nu trebuie să stăm mereu înaintea unei uşi închise, dacă este voia lui Dumnezeu ca să intrăm prin ea.

Domnul, însă, închide unele uşi, ca să nu pătrundem pe căile pe care El nu le-a pregătit pentru noi – căi despre care El ştie că nu ne vor fi de folos. Este cu adevărat o viaţă captivantă să fii un biruitor. Domnul Însuşi decide care sunt uşile prin care putem intra şi care sunt uşile la care trebuie să ne oprim să batem.

În cartea lui Iona, vedem cum Domnul a închis o uşă (a unei corăbii, lăsând ca Iona să fie aruncat peste bord) şi a deschis o alta (cea a gurii unui peşte, care l-a înghiţit pe Iona). Când peştele a ajuns aproape de ţărmul lui Israel, Domnul a deschis gura peştelui încă o dată, pentru a-l aduce pe slujitorul său la mal. Astfel, Dumnezeu l-a adus pe Iona la starea iniţială. Atunci, El i-a zis din nou să meargă la Ninive, unde vroia ca Iona să predice, iar Iona s-a dus.

Dacă Dumnezeu ne vrea în vreun loc, pentru vreun scop anume, are El căi şi mijloace de a ne închide uşile greşite dinaintea noastră (poate chiar dându-ne afară de undeva!) şi de a ne deschide uşile care trebuie înaintea noastră. El are chiar mijloace pentru a ne aduce la starea iniţială în viaţa noastră, astfel încât să nu ne lipsim de ce are El mai bun! Ceea ce a făcut pentru Iona, va face şi pentru noi. Va face chiar mai multe.

Cheia oricărei uşi este în mâinile Sale. Dacă eşti un ucenic devotat al Domnului, fără vreo altă ambiţie în viaţă decât numai aceea de a-l slăvi pe Dumnezeu, poţi fi sigur de un lucru – acela că nimic nu îţi poate sta în cale. Aşa cum uşile automate se deschid atunci când o persoană se apropie de ele, la fel, orice uşă care te împiedică să mergi mai departe în împlinirea voii lui Dumnezeu se va deschide înaintea ta – atunci când te vei apropia de ea. El deschide fiecare uşă la timpul potrivit – nici prea devreme, nici prea târziu. El va face, de asemenea, să se închidă acele uşi care te fac în viaţa ta să te lipseşti de voia Sa desăvârşită.

Aici, în Filadelfia, observăm a doua oară că mesagerul şi biserica nu primesc nicio mustrare din partea Domnului. Primul caz observat a fost în Smirna.

Aceste două exemple ne arată că – atunci când Domnul ne examinează – pot exista un astfel de mesager al Domnului şi o astfel de biserică care să nu primească nicio mustrare de la El. Aceasta ar trebui să fie o provocare pentru noi toţi.

Mesagerul şi sfinţii de aici erau un popor slab (v.8). Ei aveau foarte puţină influenţă şi putere omenească. Dar ei s-au supus Cuvântului lui Dumnezeu şi au mărturisit Numele Domnului.

Acestea sunt două cerinţe primordiale pentru zilele în care trăim – de aceea, le şi găsim repetându-se iar şi iar în

cartea Apocalipsa – SUPUNEREA FAŢĂ DE CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU ŞI MĂRTURISIREA LUI ISUS.

Datorită credincioşiei lor, Domnul spune că le-a pus înainte o uşă deschisă pentru a mărturisi pentru El. Nimeni nu va fi în stare să închidă acea uşă (v.8). Mărturiei lor li se va împotrivi Satan. Porţile iadului, însă, nu vor reuşi să triumfe peste această biserică – căci aceasta este o biserică triumfătoare de care chiar Satan se teme.

Bisericii de aici i se opunea o sinagogă de-a lui Satan – asemenea cu cea care era în Smirna (v.9). De remarcat că sinagoga lui Satan nu se opunea decât la două dintre cele şapte biserici ale Asiei – acele două pe care Domnul le laudă fără rezerve. Acele biserici care sunt mai devotate lui Dumnezeu, sunt cele cărora Satan li se opune mai mult. Iar opoziţia Satanei vine, în principal, prin oameni religioşi.

Şi lui Isus i s-a împotrivit cineva pe pământ, nu numai romanii sau grecii, ci şi iudeii religioşi care studiau Scripturile zilnic! La fel va fi şi pentru Trupul lui Hristos. Împotrivirea noastră principală ne va veni de la acei care afirmă că sunt creştini, dar care nu propovăduiesc eliberarea de sub puterea păcatului.

Domnul spune că va face sinagoga lui Satan să recunoască într-o modalitate evidentă că El este cu biserica Filadelfiei. Reprezentanţii Satanei vor fi convinşi să se închine înaintea bisericii (v.9 ). Dumnezeu a menit ca Satan să fie zdrobit sub picioarele bisericii ( Romani 16:20). Nu trebuie niciodată să uităm că Dumnezeu este mereu de partea noastră împotriva Satanei. De aceea, nu trebuie să ne temem vreodată de Satan sau de reprezentanţii săi.

Isus S-a rugat ca lumea să cunoască faptul că ucenicii Săi erau iubiţi de Tatăl (Ioan 17:23). Acestei rugăciuni urma să i se răspundă în Filadelfia. Sinagoga lui Satan va fi

făcută conştientă de faptul că Domnul iubeşte biserica şi că va fi cu ei (v.9). Dumnezeu are căi minunate de a ne înfrânge duşmanii şi de a-i face conştienţi că noi suntem obiectul dragostei şi a purtării Lui de grijă!

Biserica din Filadelfia a păstrat cuvântul răbdării lui Isus ( v.10). Ei s-au supus cuvântului Domnului şi au răbdat până la sfârşit în supunere. Numai prin răbdarea cu credincioşie în vreme de ispită, putem deveni desăvârşiţi, şi să nu ducem lipsă de nimic ( Iacov 1:4).

Promisunea Domnului pentru biserică a fost: „ te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă ” (v.10). Aici, Domnul îi avertizează despre un timp de încercare, care urma să vină atunci peste întreaga lume (la sfârşitul secolului întâi sau la începutul secolului al doilea). Bisericii din Filadelfia i se promite protecţia divină în timpul acelei perioade de încercare.

Cum „i-a păzit Domnul de acel ceas al încercării“? Cu siguranţă nu prin luarea lor din lume. Nu. Ei AU FOST PROTEJAŢI ÎN MIJLOCUL ÎNCERCĂRII. Ei au

experimentat mâna protectoare a lui Dumnezeu în mijlocul necazului lor.

Acesta este un cuvânt de încurajare şi pentru noi – căci, la fel ne va proteja Domnul pe noi de rău în mijlocul marelui necaz din vremea lui antihrist. El ne va păzi la fel cum a păzit biserica din Filadelfia în secolul al doilea – pe pământ, feriţi de rău, chiar dacă va trebui să îndurăm pentru Numele Lui.

Isus a spus, „ veţi fi urâţi de toţi din pricina Numelui Meu…dar nu vă temeţi de cei care vă ucid trupul…căci şi perii capului vostru vă sun număraţi…niciun păr din cap nu vi se va pierde. ” (Matei 10:28,30; Luca 21:18).

Chiar în vreme de necaz, niciun păr din capul nostru nu va fi atins de cineva fără permisiunea Domnului. Putem fi, deci, liniştiţi.

Domnul îi spune mai apoi bisericii din Filadelfia că acei care vor trece prin „ceasul încercării” sunt „ locuitorii pământului” – acei care şi-au făcut pământul casa lor, ale căror minţi sunt îndreptate către lucruri lumeşti, şi care urmăresc averea şi caută cinstea oamenilor (v.10).

Niciun biruitor nu este un astfel de locuitor al pământului, căci mintea lui este îndreptată către cele de sus.

Domnul continuă să-i zică bisericii de aici să se ţină cu tărie de ceea ce au până când El va reveni pe pământ, pentru a nu-şi pierde cununa (v.1025). Este posibil, deci, ca altcineva să ia cununa, pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru tine.

Dumnezeu a pregătit o sarcină şi o cunună pentru tine. Dar, dacă nu eşti credincios în ceea ce priveşte sarcina, nu vei primi acea cunună. Dumnezeu va ridica pe altcineva să îndeplinească sarcina aceea şi acela va primi cununa care era menită pentru tine. Aceasta este cu adevărat posibil. De aceea, trebuie să fim atenţi.

Dumnezeu pregătise o anumită sarcină şi pentru Iuda Iscarioteanul, la fel cum pregătise sarcini pentru ceilalţi apostoli ai lui Hristos. Iuda, însă, era necredincios. De aceea, şi-a pierdut cununa. Altcineva (poate Pavel) a îndeplinit sarcina pe care Iuda trebuia să o îndeplinească. Acea persoană primeşte acum cununa lui Iuda, pe lângă cea proprie.

Trebuie să ne ţinem cu tărie de ceea ce Dumnezeu ne-a dat. Nu putem să nu luăm lucrurile în serios oricând.

Biruitorul va fi făcut un stâlp permanent al bisericii (v.12). Ceea ce înseamnă că el va fi un sprijin celorlalţi în biserică, purtându-le poverile. El va fi un „părinte”

duhovnicesc pentru ceilalţi. În fiecare biserică este nevoie mare de astfel de stâlpi.

Biruitorul va avea scris pe frunte numele lui Dumnezeu, numele Noului Ierusalim şi numele cel nou al Domnului. Cu alte cuvinte, el va fi identificat public drept un ucenic devotat al lui Isus, oriunde ar merge. Aceasta va duce la dispreţuirea sa pe pământ acum, dar şi la cinstirea sa de către Domnul, când va reveni.

Noul Ierusalim este un nume simbolic pentru mireasa lui Hristos ( Apocalipsa 21:9,10). Numele acestui oraş va fi scris pe fruntea biruitorilor. Vedem, deci, încă o dată, că biruitorii vor constitui mireasa lui Hristos.

Cei care au urechi de auzit, trebuie să ia foarte în serios aceste cuvinte de încurajare (v.13).

Biserica mândră

V.14-22: Îngerului Bisericii din Laodiceea scrie-i: “Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios şi adevărat, Începutul zidirii lui Dumnezeu: “Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea. Pentru că zici: “Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic”, şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol, te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţat prin foc, ca să te îmbogăţeşti; şi haine albe, ca să te îmbraci cu ele şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale; şi doctorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi.

Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă, dar, şi pocăieşte-te! Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine. Celui ce va birui îi voi

da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie. Cine are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul.”

Domnul Se numeşte aici Cel ce este Amin – Cel al Cărui cuvânt se va împlini. El este, de asemeni, Martorul credincios şi adevărat, care zice adevărul exact aşa cum este. El este şi Începutul (sau Autorul) creaţiei lui Dumnezeu. El este Cel care a făcut prima creaţie şi El este Cel care a început noua creaţie, prin moartea şi învierea Sa. „El este MAI ÎNAINTE de toate lucrurile” ( Coloseni 1:17) – Autorul a tot ceea ce este vizibil şi invizibil, Începutul şi Sfârşitul.

Aici avem încă o biserică ce nu avea Izabele sau învăţături false. Nu erau nici imorali nici răi. Dar nici nu erau înflăcăraţi pentru Dumnezeu. Ei erau simpli

„căldicei” (v.16). Ei erau morţi în doctrina lor dreaptă – dar erau totodată morţi şi drepţi! Ei erau respectabili din punct de vedere moral – şi morţi duhovniceşte!

Domnul vrea ca inimile noastre să fie înflăcărate în toată vremea – înflăcărate cu o dragoste fierbinte pentru El şi pentru alţi credincioşi.

„Focul să ardă necurmat pe altar şi să nu se stingă deloc“, era Legea vechiului legământ (Levitic 6:13).

În mod simbolic, vedem aici ce consideră Dumnezeu a fi starea normală a adevăratului ucenic al lui Isus. Orice este mai puţin decât aceasta reprezintă ceva sub standard. Când rugul aprins ardea cu focul Domnului, nicio insectă sau bacterie nu putea supravieţui în el. Iar când inimile noastre sunt aprinse de focul Duhului, nici în noi nu pot supravieţui atitudinile neiubitoare.

Aceasta este o cale prin care putem să ne verificăm dacă suntem calzi, reci sau căldicei: a fi „în clocot” înseamnă a-i iubi fierbinte pe ceilalţi. A fi „rece” înseamnă

a fi amar şi neiertător faţă de ceilalţi. A fi „căldicel” înseamnă a nu avea nici amăreală, nici dragoste faţă de alţii.

Când un credincios spune, „Eu nu am nimic în inima mea împotriva cuiva”, atunci el este căldicel. A spus cumva Isus, „toţi oamenii vor cunoaşte că voi sunteţi ucenicii Mei când nu veţi avea nimic în inimile voastre unul împotriva altuia?” Nu. Absenţa atitudinilor răutăcioase faţă de alţii NU reprezintă nota remarcantă a ucenicilor lui Isus ( cf. Ioan 13:35).

Trebuie să avem ceva în inimile noastre. Trebuie să avem dragoste fierbinte pentru toţi credincioşii. Dragostea este o virtute pozitivă şi nu reprezintă doar absenţa răului.

A înlătura duhul amărelii din inima noatră, pentru a o lăsa mai apoi curăţată şi golită, reprezintă cea mai sigură cale de a deveni căldicei, şi de a ajunge într-un final într-o stare mai rea decât cea de la început (Luca 11:24-26).

Lumea spune, „Ceva tot e mai bun decât nimic”. Dacă este aşa, atunci, cineva se poate gândi că ar fi mai bine căldicel decât rece. Dar nu asta spune Domnul. El zice, „O, dacă ai fi rece” ( v.15). El, mai degrabă, ne-ar vedea întru totul lumeşti, decât nehotărâţi, ori cu inima împărţită.

Creştinul căldicel şi compromiţător aduce mai multă pagubă cauzei lui Hristos pe pământ, decât un necredincios. Necredinciosul nu poartă numele lui Hristos şi, astfel, faptul că este lumesc nu poate fi o piedică evangheliei. În schimb, creştinul compromiţător, nehotărât, ia numele lui Hristos şi face de ruşine acel Nume printre necredincioşi datorită felului său lumesc de a fi.

De asemenea, este mult mai probabil ca un creştin rece, lumesc, să ajungă la o conştiinţă a nevoii sale spirituale, decât fariseul căldicel, făţarnic (vezi Matei 21:31).

Pentru aceste motive, Domnul spune că ne-ar vrea mai degrabă reci decât căldicei.

În termeni practici, aceasta înseamnă că, dacă nu ai nicio dorinţă de a fi liber de iubirea banilor, de mânie şi de gândurile necurate (pentru a lua doar trei din sferele păcatului), ar fi mai bine dacă ai rămâne un necredincios, decât să afirmi că eşt un ucenic al lui Isus. Există mai multă speranţă pentru tine dacă eşti rece, decât dacă eşti căldicel. Aceasta este uimitor, dar adevărat.

Biserica din Laodiceea era mândră de ceea ce avea.

„Credincioşii” de acolo se considerau bogaţi şi neavând nevoie de nimic – poate pentru că erau bogaţi în cunoştinţa adevărului, aveau o reputaţie bună printre oameni şi aveau, de asemenea, şi mulţi bani. Poate că şi conducătorii respectabili din societatea laodiceeană erau membri ai bisericii de acolo.

Precum fariseul care se ruga în templu, aceşti creştini poate se imaginau a fi duhovniceşti, datorită bogăţiei activităţilor lor religioase (Luca 18:9-14).

Oricare ar fi motivul, cu siguranţă nu exista o sărăcie în duh nici a mesagerului, nici a celor din biserică.

Nici mesagerul, nici biserica nu erau complet conştienţi de starea lor decăzută – precum nici mulţi de astăzi nu sunt. Părerea Domnului despre ei era exact opusul propriei lor evaluări. El îi numeşte „ ticăloşi, nenorociţi, săraci, orbi, goi” (v.19). Cât de puternice sunt adjectivele pe care le-a folosit Domnul pentru a arăta că starea lor este jalnică!

În Sardes, mesagerul şi biserica aveau o reputaţie printre ceilalţi de oameni „duhovniceşti”. În Laodiceea, nici măcar această reputaţie nu o aveau. Ei erau

„duhovniceşti” numai în ochii lor.

Majoritatea credincioşilor au o părere cu mult mai înaltă despre starea lor spirituală decât are Domnul despre ei. Aceasta este adevărat despre credincioşii din orice grup

creştin. Foarte, foarte puţini credincioşi au o apreciere realistă despre ei înşişi – pentru că foarte, foarte puţini sunt în totalitate oneşti cu ei înşişi.

Este mai mul decât posibil ca TU însuţi să ai o părere mult mai înaltă despre starea ta duhovnicească, decât are Domnul despre tine. Smereşte-te şi strigă către Domnul să-ţi dea aprecierea Sa despre viaţa ta. De ce să nu laşi jos pentru câteva momente cartea şi să faci acea rugăciune chiar acum…

Poate credincioşii din Laodiceea au fost odată şi ei înflăcăraţi precum cei din Filadelfia. Însă, ei au căzut şi au devenit neglijenţi cu viaţa lor spirituală. Ei ţineau doctrinele cu privire la viaţa plină de Duh, dar ei au pierdut realitatea acelei vieţi.

Petru spune despre astfel de oameni, „ Ar fi fost mai bine pentru ei să nu fi cunoscut calea neprihănirii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă, care le fusese dată ” (2Petru 2:21).

Ce face Domnul cu astfel de oameni? El spune că va vărsa din gura sa pe mesager şi biserică (v.16).

Ce vărsăm noi din gurile noastre? Vărsăm mâncarea pe care am mâncat-o, dar, care nu s-a digerat şi care, deci, nu a devenit o parte din corpul nostru fizic.

Când ne dăruim pe noi înşine Domnului, intenţia este să fim „digeraţi de El” („Nu mai sunt eu, ci Hristos”) şi astfel, să devenim o parte din Trupul Său. Dacă, însă, noi ne tot căutăm de ale noastre, atunci vom ajunge ca mâncarea nedigerată – vărsaţi în cele din urmă de către Domnul.

Chiar dacă ai fost mesagerul Domnului pentru o perioadă, tot poţi să fii vărsat afară, pentru a nu mai fi mesagerul Său. Putem fi „în Hristos” la un moment dat şi mai târziu să fim vărsaţi afară, ca sa fim afară din El.

Cu toate acestea, Domnul încă avea nădejde pentru mesagerul Său şi pentru biserica aceasta. Aceasta este

într-adevăr uimitor. El caută întotdeauna să izbăvească chiar şi pe cei care sunt ticăloşi, nenorociţi, săraci, orbi şi goi. Ceea ce oamenii ar fi lepădat demult, Domnul caută încă să salveze. De aceea, chiar şi cei mai răi dintre noi au speranţă. Putem fi toţi salvaţi – dacă ne pocăim.

Domnul îndeamnă mesagerul şi biserica să-şi CUMPERE aur, haine albe şi doctorie pentru ochi de la El (v.18).

Există unele lucruri în viaţa creştină care sunt gratuite. Iertarea păcatelor şi botezarea în Duhul sunt daruri gratuite ale lui Dumnezeu.

Totuşi, parabolele comorii ascunse în câmp şi cea a omului care caută perlele de mare preţ ne învaţă, fără greşeală, că împărăţia lui Dumnezeu poate fi obţinută numai de cei care sunt gata să renunţe la tot (Matei 13:44-46).

Domnul le spune acelaşi lucru şi creştinilor din Laodiceea – că vor trebui să plătească un preţ pentru a dobândi bogăţia spirituală. Trebuie să o cumpere.

Aurul curăţit prin foc reprezintă natura divină care este pură, fără niciun amestec. Asta trebuie să avem noi înlăuntrul nostru.

Haina albă vorbeşte despre dreptatea exterioară – puritate în viaţa noastră exterioară, în limbaj, în comportament, etc.

Doctoria de ochi se referă la revelaţia Duhului Sfânt, care ne permite să vedem totul din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Astfel, putem înţelege Cuvântul lui Dumnezeu şi scopurile Lui şi să ne vedem aşa cum ne vede Dumnezeu. Ne permite, de asemenea, să vedem deşertăciunea bogăţiei şi a cinstei pământeşti.

Pentru a dobândi toate acestea, trebuie să plătim un preţ. Trebuie să lepădăm totul şi să fim „vânduţi” pentru Dumnezeu. Dacă facem aceasta, putem avea aceste bogăţii,

pe care le oferă Domnul – bogăţii adevărate care au o valoare veşnică.

Domnul spune, apoi, că mustră şi pedepseşte numai pe cei pe care îi iubeşte (v.19). Este o mare mângâiere să ştim aceasta. Când suntem corectaţi şi pedepsiţi de Domnul, putem purta în minte faptul că acestea sunt doar semne ale marei Sale dragoste. Acestea demonstrează că El încă are speranţă pentru noi.

Dacă, din contră, când păcătuieşti, nu simţi mustrare în cugetul tău şi nu eşti pedepsit de Domnul, atunci eşti cu adevărat pe un teren periculos. Poate că Domnul a încetat să mai încerce să te schimbe. Şi poate că motivul este că ai refuzat mereu, în trecut, să-I auzi vocea Sa blândă a mustrării.

Pocăieşte-te, atunci, şi întoarce-te din nou către El, mai înainte de a fi prea târziu.

„ Dar dacă sunteţi scutiţi de pedeapsă, de care toţi au avut parte, sunteţi nişte feciori din curvie, iar nu fii ” (Evrei 12:8).

Domnul îl îndeamnă pe mesager şi biserica din Laodiceea să „ ardă de râvnă şi să se pocăiască” (v.19). Chiar şi pocăinţa noastră poate fi inertă. Trebuie să fim plini de râvnă şi devotaţi şi în ce priveşte pocăinţa noastră. Domnul stă acum înafara bisericii, ciocănind, încercând să intre (v.20). La întâlnirile bisericii, însă, se vorbeşte continuarea „ în aceeaşi manieră26” a programului de laudă, rugăciune şi predicare, intrat într-o regularitate monotonă. Iar congregaţia se complace într-o

stare de ignorantă faţă de faptul că Domnul Însuşi este lăsat afară!

Să nu aparţineţi de o biserică, unde Domnul este pe dinafara uşii. Căci, dacă El este lăsat afară, nu aveţi voi înşivă niciun motiv de a fi înauntru!! Ar trebui să fiţi şi voi afară. Dacă mirele stă afară, mireasa ar trebui să fie cu mirele ei.

Domnul cheamă acum persoanele din biserică să-şi deschidă inimile pentru El. Cum pot face aceasta? Contextul arată clar că prin aprinderea de râvnă şi prin pocăinţă pot deschide uşa. Uşa nu este mintea sau sentimentele noastre. Este uşa voinţei noastre. Când voinţa este cedată, atunci Domnul intră şi are părtăşie (cinează) cu noi în duhul nostru.

Iarăşi întâlnim chemarea la biruinţă. Acum El specifică faptul că putem birui PRECUM ŞI EL A BIRUIT în zilele în care era pe pământ ( v.21).

Isus a fost primul Biruitor. El este Înaintemergătorul nostru, Care a biruit deja lumea şi pe diavol. Astfel, a fost El ridicat pentru a şedea împreună cu Tatăl pe Tronul Său. Acum putem şi noi să biruim, asemenea Lui. Dacă o vom face, şi noi vom putea şedea împreună cu El pe tronul Lui într-o zi, ca Mireasă a Sa.

„Dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El” ( 2Timotei 2:12).

În final, auzim din nou acelaşi cuvânt la sfârşit: „Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul” ( v.22).

Oprind tendinţa de cădere

Cei şapte mesageri şi cele şapte biserici, la care am privit, sunt imagini are celor şapte tipuri de mesageri şi biserici, care au existat în toate aceste 20 de secole. Aceste şapte tipuri de mesageri şi biserici există în lume chiar şi azi. Fiecare dintre noi se poate aprecia să-şi vadă starea.

Când privim la cei cinci mesageri şi bisericile care sunt mustrate de Domnul, observăm la ele o tendinţă de cădere:

(1) În Efes, observăm pierderea dragostei dintâi pentru Domnul. Când ne pierdem devotamentul faţă de Hristos, am făcut primul pas în jos. În scurt timp, aceasta duce şi la pierderea dragostei noastre pentru ceilalţi credincioşi.

(2) În Pergam, vedem că duhul lumesc s-a furişat cu viclenie prin învăţătura lui Balaam. Nicolaiţii (care fuseseră ţinuţi afară din biserică în Efes) au acum putere aici. Când se pierde devotamentul faţă de Hristos, duhul lumesc pătrunde şi ierarhia religioasă ia stăpânirea peste biserică. Odată ce o ierarhie religioasă a luat conducerea unei biserici, se zideşte cu uşurinţă Babilonul.

(3) În Tiatira, biserica a devenit întru totul lumească, şi, ca rezultat, desfrânarea religioasă este de nestăpânit. Acum, o femeie are putere de a influenţa biserica, şi vesteşte un har mincinos, falsificând darurile Duhului (în special cel al proorociei).

(4) În Sardes, observăm făţărnicia. Păcatul este ascuns, iar părerea omului prevalează gândirii lui Dumnezeu. Mesagerul bisericii este adormit duhovniceşte (inconştient de realităţile spirituale). Forma cucerniciei ascunde de ochii oamenilor moartea duhovnicească, pe care Domnul o vede în el.

(5) În Laodiceea, lucrurile au degenerat într-o aşa măsură încât, trupul nu doar a murit, ci a început să se descompună şi să miroasă urât deja. Autosuficienţa şi mândria spirituală sunt cauze ale morţii. La cele patru biserici de mai sus, exista ceva bun, pe care Domnul putea să-l vadă în fiecare dintre ele. Dar în Laodiceea nu avea ce să vadă.

Niciun mesager al bisericilor de mai sus nu era conştient de starea duhovnicească adevărată a vieţii sale proprii sau a bisericilor lor. Toţi dintre ei se complăceau

datorită părerii înalte pe care o aveau despre ei înşişi. Ei nu puteau asculta ceea ce avea Domnul să le spună personal, pentru că ei erau prea ocupaţi pregătind predici pentru a-i învăţa pe ceilalţi. Ei erau mai interesaţi în predicare decât în a-şi vedea propria nevoie.

Odată ce o persoană devine mesagerul unei biserici, poate ajunge foarte uşor să-şi imagineze că el nu mai are nevoie de corectare. Biblia vorbeşte despre „ un împărat bătrân şi fără minte, care nu înţelege că trebuie să se lase îndrumat ” (Eclesiast 4:13).

Mesagerii acestor cinci biserici erau ca acel împărat fără de minte. Cuvântul lor a fost legea pentru atâta timp, încât nu-şi puteau închipui nici posibilitatea de a greşi în vreun lucru!! Aşa le era starea înşelată. Îşi închipuiau că nu vor putea pierde vreodată ungerea lui Dumnezeu din viaţa lor. Atitudinea lor mândră a făcut ca ei să devină surzi spiritual.

Regele Saul a fost un alt împărat fără minte care a început bine, dar care a apucat-o pe cărări greşite în scurt timp. La început, când a fost uns de către Domnul ca rege (1Samuel 15:17), el era „ mic în ochii săi“. Dar nu s-a păstrat într-o atitudine smerită despre sine. Şi, astfel, a pierdut ungerea lui Dumnezeu. Ungerea s-a mutat apoi asupra tânărului David. Saul a realizat aceasta, dar a refuzat să o accepte. El a continuat cu încăpăţânare să stea pe tronul său, căutând să-l omoare pe David. Într-un final, Dumnezeu i-a curmat viaţa lui Saul şi l-a pus pe David pe tron.

Vedem situaţii asemănătoare în biserici astăzi. Ungerea Duhului s-a depărtat de la mulţi care odată fuseseră mesagerii Domnului şi se aşază acum cu putere asupra unor fraţi mai tineri din bisericile lor. „Împăraţii bătrâni şi fără de minte”, însă, nu pot suporta să vadă aceasta. Şi ce fac? Invidia lor şi dorinţa lor egoistă de a-şi

păstra împărăţiile îi determină să-i îngrădească pe acei fraţi mai tineri, într-un fel sau altul.

Poate ceva asemănător se întâmplase în cele cinci biserici decăzute ale Asiei Mici. De aceea, Domnul le-a dat un ultim avertisment.

Nu există părtinire la Dumnezeu şi El nu are favoriţi speciali. Chiar şi apostolul Pavel a realizat că poate decădea şi să fie descalificat, dacă nu era atent să trăiască o viaţă disciplinată ( 1Corinteni 9:27).

Pavel i-a spus lui Timotei, „ Fii cu luare aminte asupra ta însuţi şi asupra învăţăturii, pe care o dai altora: stăruieşte în aceste lucruri, căci dacă vei face aşa, te vei mântui pe tine însuţi şi pe cei ce te ascultă. ” (1Timotei 4:16).

Timotei trebuia să se îngrijească de viaţa sa proprie mai întâi. Atunci putea fi capabil să experimenteze mântuirea de necreştinism în viaţa sa şi, astfel, să fie capabil să-i conducă şi pe alţii la o astfel de mântuire. Aceasta este calea pe care a pregătit-o Domnul pentru toţi mesagerii Săi din fiecare biserică.

Pavel le-a spus presbiterilor bisericii din Efes să se îngrijească de vieţile lor mai întâi, şi mai apoi de vieţile turmei lor ( Fapte 20:28).

Aceasta este responsabilitatea fiecărui mesager al Domnului – să-şi păstreze propria viaţă în curăţie şi sub permanenta ungere a Duhului. „ Hainele să-ţi fie albe în orice vreme, şi untedelemnul să nu-ţi lipsească de pe cap ” (Eclesiast 9:8).

Domnul dorise să vorbească direct acestor mesageri. Dar ei nu aveau urechi de auzit. Într-un final, El a trebuit să le vorbească printr-un apostol. Slavă lui Dumnezeu că a existat cel puţin un apostal asemenea lui Ioan care putea să asculte cu claritate vocea Domnului.

În ciuda căderilor lor, Domnul avea speranţă pentru toţi cei cinci mesageri – căci El tot îi ţinea în mâna Sa

dreaptă (Apocalipsa 2:1). Dacă s-ar fi pocăit, ar fi putut deveni din nou fraţi victorioşi. Dacă, însă, ar fi eşuat să ia aminte la acest avertisment, atunci Domnul i-ar fi îndepărtat.

În mijlocul acestei întregi degenerări, au existat doi mesageri şi două biserici minunate (la Smirna şi la Filadelfia), împotriva cărora Domnul nu avea nicio învinuire.

În ele vedem virtuţile următoare:

(i) Credinţa în mijlocul sărăciei şi al opoziţiei;

(ii) Răbdare în supunerea faţă de Cuvântul lui Dumnezeu; şi

(iii) Proclamarea mărturiei lui Hristos fără ruşine.

Domnul a trebuit să mustre şi să îndrepteze pe cei cinci mesageri decăzuţi şi bisericilor lor pentru că ei nu s- au judecat pe sine.

Nu era nevoie de vreo mustrare pentru Cei doi mesageri credincioşi şi bisericile lor, pentru că ei se cercetau continuu şi se curăţeau de toată întinăciunea cărnii şi a duhului (2 Corinteni 7:1).

Cuvântul lui Dumnezeu spune: „dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi” ( 1 Corinteni 11:31).

„ Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu…începe cu NOI MAI ÎNTÂI ” (1Petru 4:17). Acesta este semnul de identificare a adevăratei case a lui Dumnezeu, că ne judecăm MAI ÎNTÂI pe noi înşine şi CONTINUU.

Domnul ne oferă, acum, privilegiul de a ne judeca pe noi înşine, pentru că, într-o zi, când vom sta la scaunul Său de judecată, nu va mai rămâne nimic din vieţile noastre pentru a fi judecat. De aceea este important pentru noi să citim şi să medităm la Cuvântul lui Dumnezeu cu o atitudine de judecată de sine. Astfel, şi noi putem fi printre acei în care Domnul nu găseşte nimic de mustrat sau de îndreptat.

În mesajul către fiecare dintre aceste biserici există o chemare făcută fiecărui credincios pentru a birui. Biruitorii sunt acei care opresc tendiţa de cădere (pe care am văzut-o mai sus) din vieţile lor, răspândind, astfel, slava Domnului. Ei recunosc că au aceeaşi carne dimpreună cu aceleaşi tendinţe viclene de a decădea, care se găsesc şi în ceilalţi din jurul lor. Dar ei stau împotriva acestor tendinţe şi le crucifică în puterea Duhului.

Ce ar trebui să facă biruitorii astăzi? Ar trebui să stea în bisericile moarte în care se află, sau ar trebui să iasă (din ele)?

În epistolele către cele şapte biserici din „Apocalipsa“, nu găsim nicio poruncă pentru biruitori de a-şi părăsi bisericile locale. Totuşi, aceasta era aşa pentru că exista O SINGURĂ BISERICĂ în fiecare localitate. Iar Domnul nu a înlăturat, încă, sfeşnicul din niciuna dintre ele.

Situaţia astăzi este foarte diferită. Există multe

„biserici” în oraşele noastre în aceste zile. Dar nu putem le numi pe toate sfeşnice ale Domnului, căci, pe majoritatea nu Domnul le-a întemeiat. Mesagerii lor nu au fost niciodată stele în mâna Domnului, deoarece nu El le-a chemat, ori numit spre pastoraţie.

În multe alte cazuri, Domnul a renunţat demult şi la mesageri şi la biserici, datorită refuzului lor de a se pocăi. Avem, deci, nevoie de discernământ pentru a vedea dacă

„ungerea” Domnului este asupra unui mesager şi asupra unei biserici, mai înainte de a decide să devenim parte a acelei biserici.

Biruitorii, cu siguranţă, nu trebuie să devină o parte a nici uneia dintre „bisericile” locale, care nu vestesc „ tot planul lui Dumnezeu” (Fapte 20:27).

Mesagerul de la Efes a fost avertizat că dacă nu se pocăieşte, Domnul va înlătura sfeşnicul din locul lui (Apocalipsa 2:5). Ce s-ar fi întâmplat, dacă mesagerul NU

s-ar fi pocăit? Domnul l-ar fi înlăturat ca mesager al Său şi ar fi numit pe altcineva.

Ce s-ar fi întâmplat dacă nici biserica din Efes NU s-ar fi pocăit? Bisrica ar fi fost dată la o parte şi, astfel, ar fi devenit una nerecunoscută de către Domnul. Fără îndoială, ei ar fi continuat să fie o congregaţie – însă doar ca o „biserică” babiloniană în ochii Domnului.

Ce ar fi făcut, atunci, biruitorii din Efes?

S-ar fi scos afară din vechea „biserică” imediat ce Domnul S-ar fi scos afară din ea. Şi ei ar fi început să se întâlnească separat. Cei care aveau ochi pentru a vedea ieşirea Domnului din vechiul sistem către o nouă biserică, s-ar fi adunat dimpreună cu aceşti biruitori. Acea nouă adunare ar fi devenit biserica din Efes – de vreme ce Domnul Şi-ar fi pus sfeşnicul Său în mijlocul acestora.

Dacă, oricând, această nouă biserică ar fi refuzat să meargă pe căile lui Dumnezeu sau să se judece pe sine, atunci, Domnul, ar fi trebuit să îndepărteze sfeşnicul din mijlocul lor şi să o ia de la capăt. Nu există părtinire la Dumnezeu.

Istoria bisericii creştine ne arată cum acest proces a fost repetat iarăşi şi iarăşi în fiecare parte a lumii, în decursul acestor douăzeci de secole ce au trecut. De aceea găsim acum atât de multe „biserici” babiloniene în orice loc. La un anumit nivel poate deveni atât de rău, încât să nu mai existe niciun sfeşnic rămas într-un oraş-dat. Orice aşa-numită biserică poate fi una babiloniană.

Trebuie, oricum, să nu stăm niciodată într-o

„biserică”, după ce Domnul Însuşi S-a retras din ea. Devotamentul nostru trebuie să fie mereu faţă de Domnul şi faţă de biserica Sa – nu faţă de „biserica în care am crescut”. Ataşamentele omeneşti ne pot împiedica de la a merge cu Domnul.

Din studierea acestor şapte biserici, am observat clar ceea ce caută Domnul într-o biserică. Şi astfel, biruitorii

trebuie să caute comuniune cu o biserică din localitatea lor:

(i) Care arde de consacrare pentru Hristos şi de dragoste a unuia faţă de altul;

(ii) Care predică o credinţă vie în Dumnezeu;

(iii) Care subliniază supunerea totală faţă de toate poruncile lui Dumnezeu;

(iv) Care susţine mărturia lui Isus fără ruşine;

(v) Care stă împotriva mândriei duhovniceşti, a făţărniciei şi a duhului lumesc;

(vi) Care demască falşii apostoli, falşii învăţători şi darurile mincinoase;

(vii) Care propovăduieşte permanenta crucificare a trupului;

(viii) Care încurajează pe toţi credincioşii să se judece pe sine mereu;

(ix) Care cheamă credincioşii să fie biruitori, precum Isus Însuşi a fost.

Domnul doreşte o astfel de mărturie a Numelui Său în orice loc.

Pentru a zidi astfel de biserici, Domnul are nevoie de mesageri care se ţin strâns de adevărurile pe care le-am luat în considerare în Capitolele II şi III.

Fie ca Domnul să găsească, în aceste zile din urmă, mulţi astfel de oameni, în fiecare colţ al lumii.

Înainte de a ajunge la Capitolul al patrulea, ar fi bine să ne reamintim ce am citit mai devreme, „ Ferice de cine citeşte, şi de cei ce ascultă cuvintele acestei proorocii, şi păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape! ” (Apocalipsa 1:3).

Când credincioşii studiază profeţia, interesul lor este în general legat de cunoaşterea tuturor lucrurilor despre necaz, despre mia de ani şi despre simbolismul trâmbiţelor şi ale potirelor, etc. Dar lucrul important nu este înţelegerea profeţiei, ci supunerea faţă de ceea ce este scris. Profeţia, ca tot restul Scripturii, este menită tot supunerii!

Există multe simboluri şi semne folosite în cartea Apocalipsa. Este imposibil ca cineva să fie dogmatic în interpretarea lor27. Dumnezeu a lăsat aceste lucruri vagi, dinadins, tocmai pentru a putea separa credincioşii care sunt preocupaţi de explicarea simbolurilor, de cei care caută să se supună poruncilor Lui.

Tuturor ne sunt cunoscute fericirile – acele

„Fericiri” din Matei 5. Există şi în Apocalipsă şapte

„Fericiri“. Există una în capitolul întâi: „fericit este cel care citeşte şi ascultă” ( Apocalipsa 1:3). Şi există una şi în ultimul capitol „ Fericit este cel care continuă să păzeasccă cuvintele cărţii acesteia ” (Apocalipsa 22:7).

Chiar la începutul şi la sfârşitul acestei cărţi găsim această binecuvântare promisă tuturor care ascultă ceea ce

este scris în carte. Între aceste două fericiri se întinde întreaga carte a Apocalipsei.

Chiar şi în ultima carte a Bibliei, Dumnezeu cere ascultarea. În niciun loc din Apocalipsă nu găsim o binecuvântare promisă celor care înţeleg şi interpretează toate simbolurile sau celor care pot trasa un grafic profetic pentru a arăta programarea în timp a diferitelor evenimente proorocite, etc. Dumnezeu caută ascultarea – chiar din Geneză 3, până la Apocalipsa 22.

Apocalipsa 4-22 a fost scrisă pentru acei care deja au ascultat chemarea Duhului din capitolele 2 şi 3, aceea de a birui. Să nu uitaţi niciodată aceasta. Aceste capitole nu au fost scrise pentru acei care vor doar să sporească în înţelegere.

În Apocalipsa 1:1, observăm că Dumnezeu a dat această revelaţie lui Isus Hristos, pentru a fi dezvăluită slujitorilor Săi. Înţelesul acestei cărţi nu este ceva pe care Dumnezeu vrea să-l ascundă de noi. Nu. El vrea să ni-l descopere. Aceasta este credinţa pe care trebuie să o avem atunci când studiem profeţia. Facă-vi-se după credinţa voastră! Dacă te apropii cu credinţă, spunând: „Doamne, eu sunt slujitorul Tău. Eu vreau să fiu un biruitor. Eu cred că Tu mă vei face să înţeleg această proorocie”, atunci vei înţelege – altfel, nu.

V.1: După aceste lucruri, m-am uitat, şi iată că o uşă era deschisă în cer. Glasul cel dintâi, pe care-l auzisem ca sunetul unei trâmbiţe, şi care vorbea cu mine, mi-a zis: „Suie-te aici, şi-ţi voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri!”

În Apocalipsa 3:20 am văzut care este necesitatea ca o uşă să fie deschisă pe pământ. Acolo L-am văzut pe

Isus stând la uşa inimii noastre şi bătând. Dacă deschidem acea uşă (cedându-I voia noastră) lui Isus, atunci, Isus, ne va deschide o uşă „ în cer“, după cum vedem aici. Nu putem experimenta deschiderea uşii în cer, dacă nu i-am predat voile noastre Lui şi nu L-am făcut Domn al vieţilor noastre. Apoi Îl auzim pe Isus spunând „ Suie-te aici“. Ioan era în Patmos, pe pământ. Isus i-a spus să se suie mai sus

– în cer – pentru a putea vedea ce avea să se întâmple în viitor.

Dumnezeu ne cheamă mereu să ne suim mai sus. Dar trebuie să răspundem la acea chemare. Dacă nu răspundem, vom rămâne mereu unde ne aflăm. Dacă Ioan nu ar fi răspuns, cartea Apocalipsa s-ar fi încheiat după doar trei capitole!!

V.2: Numaidecât am fist răpit în Duhul. Şi iată că în cer era pus un scaun de domnie, şi pe scaunul acesta de domnie şedea Cineva.

Astfel, ne ridică Dumnezeu şi pe noi în Duhul pentru a putea vedea lucrurile lumeşti dintr-un punct de vedere ceresc! Apropiindu-ne de sfârşitul vremilor, este important pentru noi să învăţăm să privim lucrurile ce se vor întâmpla pe pământ nu dintr-un punct de vedere lumesc, ci din unul ceresc.

Isus ne-a spus în Luca 21:28, „ Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitaţi în sus, şi să vă ridicaţi capetele “. Aceasta înseamnă acelaşi lucru – să privim lucrurile dintr-un punct de vedere ceresc. Altfel, ne vom umple de frică. Dar, când ne uităm în sus, vedem că Tatăl nostru se îngrijeşte de toate. Şi astfel, avem nevoie să experimentăm ceea ce a experimentat şi Ioan – în duhurile noastre.

Şi care a fost primul lucru pe care l-a văzut Ioan? Nu pe antihrist sau necazul, ci „TRONUL LUI DUMNEZEU“. Aceasta trebuie să vedem noi în zilele acestea – pe Dumnezeu Cel Atotputernic, Care STĂPÂNEŞTE şi CÂRMUIEŞTE totul. Dacă nu vedem aceasta, în primul rând, vom avea multe probleme şi dificultăţi pe pământ.

V.3: Cel ce şedea pe el avea înfăţişarea unei pietre de iaspis şi de sardiu; şi scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smarald la vedere.

Piatra de iaspis este o piatră străvezie asemenea cristalului ( Apocalipsa 21:11). Iar sardiul este de culoare roşu aprins, ceea ce vorbeşte despre judecata lui Dumnezeu asupra păcatului. Vedem, deci, că primul lucru subliniat prin aceste două simboluri despre Cel ce şade pe scaunul de domnie este sfinţenia şi puritatea Sa.

Era un curcubeu în jurul tronului. Curcubeul a fost dat de Dumnezeu imediat după potop, atunci când Noe a ieşit din arcă. El era un semn al legământului lui Dumnezeu cu oamenii de pe pământ, că El nu va mai distruge niciodată pământul printr-un potop. Curcubeul este, deci, un simbol al harului lui Dumnezeu.

Observăm, deci, „ADEVĂRUL ŞI HARUL” pe tron. Aceasta este slava pe care am văzut-o şi în Isus (Ioan 1:14).

Prin toată cartea Apocalipsa vedem cum alternează aceste două aspecte ale slavei lui Dumnezeu – harul şi judecata. Dumnezeu este bun, dar şi aspru (Romani 11:22).

V.4: Împrejurul scaunului de domnie stăteau douăzeci şi patru de scaune de domnie; şi pe aceste scaune de domnie stăteau douăzeci şi patru de bătrâni, îmbrăcaţi în haine albe; şi pe capete aveau cununi de aur.

Printre îngerii pe care i-a făcut Dumnezeu, citim înColoseni 1:16 că există „ scaune de domnii, dregătorii, domnii, stăpâniri“. Aceşti 24 de bătrâni simbolizează astfel de fiinţe spirituale, care au autoritate în jurul tronului lui Dumnezeu. Vom vedea în Apocalipsa, mai târziu, că una dintre principalele lor îndatoriri este să conducă pe oameni spre a-L slăvi pe Dumnezeu. Hainele lor albe indică curăţia lor, iar cununile lor de aur – autoritatea lor.

V.5: Din scaunul de domnie ieşeau fulgere, glasuri şi tunete. Înaintea scaunului de domnie ardeau şapte lămpi de foc, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu.

Fulgerul şi tunetul subliniază maiestatea şi slava lui Dumnezeu şi faptul că el are stăpânire totală asupra a tot ce se va întâmpla.

Ni se spune că cele şapte lămpi de foc sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu – sau în alte cuvinte, Duhul Sfânt înşeptit ( Isaia 11:2,3). Observaţi că Duhul Sfânt este reprezentat de şapte lămpi de foc – simbolizând puritatea desăvârşită.

„Dumnezeul nostru este un foc mistuitor” (Evrei 12:29 ). Mulţi se gândesc că Dumnezeu este numai Dumnezeul dragostei. El este, însă, şi un foc mistuitor.

Am văzut în multe case, pe pereţi, inscripţionate cuvintele: „ DUMNEZEU ESTE DRAGOSTE“. Dar greu vei găsi o placă de perete pe care să scrie „DUMNEZEU ESTE UN FOC MISTUITOR“. Omului nu-i place să se gândească la Dumnezeu ca la un foc mistuitor. Dar chiar dacă ne place sau nu să ne gândim la asta, El tot este un foc mistuitor.

Când lumea vorbeşte despre umplerea cu Duhul Sfânt şi despre experienţele lor în Duhul Sfânt, trebuie să-şi amintească faptul că orice experienţă autentică în Duhul Sfânt va aduce focul sfinţeniei lui Dumnezeu în vieţile lor. În caz contrar, experienţa trebuie văzută ca o disimulare.

V.6-8: În faţa scaunului de domnie, mai este un fel de mare de sticlă, asemenea cu cristalul. În mijlocul scaunului de domnie şi împrejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline de ochi pe dinainte şi pe dinapoi. Cea dintâi făptură vie seamănă cu un leu; a doua seamănă cu un viţel; a treia are faţa ca a unui om; şi a patra seamănă cu un vultur care zboară. Fiecare dintre aceste patru făpturi vii avea câte şase aripi, şi erau pline cu ochi de jur împrejur şi pe dinlăuntru. Zi şi noapte, ziceau fără încetare

„Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine!”

Leul este regele animalelor sălbatice, viţelul, regele vitelor, vulturul, regele păsărilor şi omul, regele creaţiei. Cele patru fiinţe vii sunt heruvimii cereşti. Acest lucru este clar prin comparaţie cu pasajele din Ezechiel 1:4-20 şi 10:20. Acolo citim că fiecare heruvim avea roţi pe pământ

şi că roţile făceau posibilă deplasarea heruvimilor în orice direcţie fără ca aceştia să se întoarcă. Citim, de asemenea, că roţile se roteau în direcţia în care se mişca Duhul. Acele roţi reprezintă evenimentele şi circumstanţele pământeşti, iar viziunea a fost menită să înfăţişeze adevărul că „ Deşi circumstanţele noastre par a se roti iar şi iar în direcţii diferite precum roţile, Dumnezeu este Cel Care le cârmuieşte pe fiecare dintre ele, în parte “. Numai Dumnezeu determină direcţia în care se mişcă circumstanţele noastre.

Aceşti heruvimi sunt paznicii slavei lui Dumnezeu. Cartea lui Ezechiel abordează subiectul slavei lui Dumnezeu ca depărtându-se de la Israel, pentru că Israelul a păcătuit. În Ezechiel 10:4: citim „ Atunci slava Domnului s-a ridicat de pe heruvimi, şi s-a îndreptat spre pragul casei, aşa încât Templul s-a umplut de nor “. Apoi, în versetul 18, citim: „ slava Domnului a plecat“.

Citim în Geneza 3:24, că atunci când Adam şi Eva au fost scoşi din Eden, „ Dumnezeu l-a izgonit pe om; şi la răsăritul grădinii Edenului a pus nişte heruvimi care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii “. Heruvimii, cu sabia lor în flăcări trebuiau să aibă grijă ca păcătoşii să nu ia parte la pomul vieţii. Acea sabie a căzut în cele din urmă asupra Domnului nostru Isus Hristos pe crucea de pe Golgota, şi acum ni s-a deschis calea către copacul vieţii. Astăzi, putem toţi să ne împărtăşim din pomul vieţii, dacă acceptăm judecata lui Dumnezeu asupra trupului nostru – dacă lăsăm sabia Sa să cadă asupra trupului nostru. Este imposibil să trăim o viaţă dumnezeiască fără ca, mai întâi, să ne fi răstignit împreună cu Hristos.

Asemenea heruvimilor, există şi astăzi în biserică adevăraţi slujitori ai lui Dumnezeu cu săbii de foc, păzind slava lui Dumnezeu şi sfinţenia Sa.

Aceşti heruvimi strigă fără încetare, zi şi noapte,

„Sfânt, Sfânt, Sfânt“.

Isaia a avut o viziune, în care a văzut în ceruri serafimi strigând „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul oştirilor” ( Isaia 6:1-3). Isaia i-a văzut pe acei serafimi folosindu-şi doar două din cele şase aripi pentru a zbura. Cu celelalte patru aripi îşi acopereau feţele şi Îl adorau pe Dumnezeu. Acei serafimi nu au păcătuit niciodată. Cu toate acestea, ei trebuiau să îşi acopere feţele când ajungeau în prezenţa lui Dumnezeu – ceea ce trebuie şi noi să facem!

Acesta este Dumnezeul pe Care Îl adorăm noi.

„SFINŢENIA” este caracteristica principală a cerului – atât a heruvimilor, cât şi a serafimilor. De aceea, este o ruşine când cineva se numeşte creştin şi nu caută să trăiască în curăţie.

V.9-11: Când aceste fiinţe vii aduceau slavă, cinste şi mulţumiri Celui ce şedea pe scaunul de domnie, şi se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor, îşi aruncau cununile înaintea scaunului de domnie, şi ziceau „Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile, şi prin voia ta stau toate în fiinţă şi au fost făcute!”

Cei 24 de bătrâni se grăbesc să-şi arunce cununile lor înaintea lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, ei spun

„Doamne, dacă noi avem cununi pe capetele noastre, asta e pentru că TU ni le-ai dat, şi deci, noi Ţi le dăm Ţie înapoi.”

Când Dumnezeu ne oferă vreo funcţie sau autoritate în biserică, nu este ceva de care ar trebui să fim mândri.

V.1,2: Apoi am văzut în mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie o carte, scrisă pe dinăuntru şi pe dinafară, pecetluită cu şapte peceţi. Şi am văzut un înger puternic, care striga cu glas tare: „Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile?”

Aici vedem că Dumnezeu ţine o carte (un sul). Un sul este un pergament de lungime mare înfăşurat, ce trebuie să fie desfăşurat pentru a putea fi citit.

Pentru a înţelege ce simbolizează un sul, trebuie să ne întoarcem spre Vechiul Testament. În Levitic 25:24,25, citim „ De aceea, în toată ţara pe care o veţi stăpâni, să daţi dreptul de răscumpărare pentru pământuri. Dacă fratele tău sărăceşte şi vinde o bucată din moşia lui, cel ce are dreptul de răscumpărare, ruda lui cea mai de aproape, să vină şi să răscumpere ce a vândut fratele său. ”

Exista o lege în Israel că, atunci când un om era aşa de sărac încât trebuia să îşi vândă proprietatea, cea mai apropiată rudă trebuia să o cumpere pentru el. Aceasta se numea „răscumpărarea pământului “. Cum ni se aplică aceasta nouă?

Dumnezeu i-a dat lui Adam tot pământul. I-a spus să îl stăpânească şi să îl supună. Dar Adam nu a ascultat şi a sărăcit. Astfel, i-a dat actul de proprietate lui Satan. Atunci, Satan a devenit stăpânitorul pământului.

Când Satana l-a ispitit pe Isus în pustie, I-a arătat slava lumii şi I-a spus „ toate acestea Ţi le voi da Ţie, pentru că mi-au fost date mie” (Luca 4:6). Cine i le-a dat? Adam.

Sunt multe daruri pe care Dumnezeu i le-a dat omului, şi pe care acesta i le-a dat diavolului. De exemplu, Dumnezeu le dă oamenilor bani şi sănătate, iar ei i le dau diavolului, folosindu-le pentru a se deda la plăceri egoiste.

Acum, acest pământ, pe care Adam i l-a dat diavolului a trebuit să fie răscumpărat.

Dar citim în Levitic 25 că numai o rudă apropiată, un neam apropiat ar putea să îl răscumpere. Pentru aceasta Isus a trebuit să vină ca Om. Numai aşa putea El fi Ruda şi Răscumpărătorul nostru şi să răscumpere înapoi pământul pentru Dumnezeu.

În Ieremia 32:6-9 citim despre Ieremia că a cumpărat un pământ pentru ruda sa, conform acestei legi. El a plătit banii şi a semnat actul cumpărării. Actul a fost un sul care pe atunci se înfăşura şi se sigila (Ieremia 32:10).

Despre un sul asemănător citim şi în Apocalipsa 5

– actul de cumpărare al pământului. Iar îngerul a întrebat cine este vrednic să-l răscumpere.

În cartea Rut vedem încă o imagine a acestui tip de răscumpărare. Rut era o păgână care se măritase cu un iudeu în Moab. Când i-a murit soţul, a venit în Israel cu soacra sa, Naomi. Amândouă erau foarte sărace şi cineva trebuia să răscumpere pământul care aparţinea soţului răposat al lui Rut. Cel care putea să răscumpere, era o rudă apropiată numită Boaz. S-a dus, deci, Rut la Boaz şi i-a zis

„Poţi să-l răscumperi pentru mine?”

Legea susţinea că dacă un om murea lăsându-şi soţia văduvă, fratele său trebuia să se însoare cu ea (Deuteronom 25:8-10). Astfel, Boaz a trebuit să răscumpere acest pământ şi să se însoare cu Rut. Dar când Rut a venit la Boaz, el i-a zis „Există cineva care îţi este neam mai apropiat decât mine. Trebuie să-l întrebăm pe el

mai întâi. Dacă el nu vrea să cumpere pământul şi să se însoare cu tine, atunci, le voi face eu pe amândouă.” Boaz i-a dat de veste celeilalte rude. Dar omul nu vroia. Astfel, Boaz a răscumpărat-o pe Rut.

Rut este un fel de biserică – săracă şi care necesită răscumpărare. Cea dintâi rudă, LEGEA, nu a putut să ne răscumpere. Atunci, Boaz, preînchipuindu-L pe Hristos, ne răscumpără şi se căsătoreşte cu noi. Aceasta se spune în Romani 7:4 „fraţii mei, aţi murit faţă de lege, ca să puteţi să vă căsătoriţi cu Hristos”.

V.3-5: Şi nu se găsea nimeni nici în cer, nici pe pământ, nici sub pământ, care să poată deschide cartea, nici să se uite în ea. Şi am plâns mult, pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic să deschidă cartea şi să se uite în ea. Şi unul dintre bătrâni mi-a zis: „Nu plânge: iată leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei.”

Nimeni nu a fost găsit vrednic sau capabil să desigileze cartea răscumpărării pământului. Legea lui Dumnezeu nu a putut să o facă. Şi când Ioan a văzut că nimeni nu putea răscumpăra pământul pierdut de om, a plâns.

A plâns adânc – că nimeni nu a fost găsit vrednic să deschidă cartea. Nu exista nicio rudă care să vină în ajutorul acestei „fete” sărmane care îşi pierduse toate pământurile, şi nu era nimeni care să se căsătorească cu

„ea”.

Şi atunci, unul dintre bătrâni i-a dat lui Ioan vestea cea bună că Leul din Iuda, Rădăcina lui David, era vrednic. Isus, Rădăcina lui David, a devenit şi sămânţa lui

David (Apocalipsa 22:16). Isus a venit ca un Om, ne-a devenit cea mai apropiată rudă şi ne-a răscumpărat şi pe noi şi pământul.

Mesajul evangheliei este, deci, „ Nu mai plângeţi! Cineva a venit ca om – ca cel mai apropiat neam al vostru – şi v-a iubit atât încât să vă răscumpere. ”

Nu putea să ne devină cea mai apropiată rudă, dacă nu ar fi venit ca Om. De aceea spune Pavel că o parte importantă din evanghelie este faptul că Isus Hristos S-a născut din sămânţa lui David ( Romani 1:3; 2Timotei 2:8). De aceea este vrednic Domnul nostru Isus Hristos, şi de aceea citim mai departe în Apocalipsa 5 că I se cântă o nouă cântare de laudă în ceruri.

V. 6,7: Şi la mijloc, între scaunul de domnie şi cele patru făpturi vii, şi între bătrâni, am văzut stând în picioare un Miel. Părea junghiat, şi avea şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot pământul. El a venit şi a luat cartea din mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie.

Când Ioan s-a întors să vadă leul, ceea ce a văzut a fost un miel – un miel care părea înjunghiat – simbolizându-L pe Isus Hristos răstignit – stând între Dumnezeu şi om, ca mijlocitor.

Isus a fost mereu ca un leu, pentru diavol, păcat şi duhul lumii (oriunde l-ar fi găsit) – luptând împotriva acestora şi împotrivindu-se lor. Faţă de oameni, însă, Isus a fost mereu ca un miel. Oamenii L-au bătut, L-au jignit şi s-au comportat urât cu El, dar El nu le-ar răspuns niciodată cu aceeaşi monedă.

În lume, vedem exact opusul. Oamenii sunt ca un miel faţă de diavol, pentru că le este frică de el, îi sunt supuşi şi cedează în faţa păcatului. Dar ei se comportă ca nişte lei unul faţă de celălalt – sfâşiindu-se unul pe altul şi luptându-se unul cu altul. Acesta este duhul lui antihrist – opusul lui Hristos.

Cuvântul „Miel” este folosit frecvent în cartea Apocalipsa ca titlu desemnându-L pe Isus Hristos. Ioan Botezătorul a arătat spre Isus spunând „Iată Mielul lui Dumnezeu Care ia păcatul lumii” ( Ioan 1:29).

Cele şapte coarne pe care le are Mielul simbolizează „ toată puterea“. Şapte este numărul perfecţiunii şi coarnele vorbesc despre tărie şi putere. Toată puterea în cer şi pe pământ a fost dată Domnului nostru.

Cei şapte ochi sunt iarăşi Duhul Sfânt înşeptit al lui Dumnezeu. Acesta este un alt simbol al Duhului Sfânt, care vorbeşte despre desăvârşita Lui capacitate de discernământ.

Aici ni se mai spune şi că aceşti şapte ochi au fost trimişi pe pământ. De ce? Răspunsul se găseşte în 2 Cronici 16:9, „Căci Domnul Îşi întinde privirile (Duhul Sfânt înşeptit) peste tot pământul ca să sprijinească pe aceia a căror inimă este întreagă a Lui” . Este foarte important – atunci când privim spre viitor – să recunoaştem că Duhul Sfânt lucrează pe întreg pământul pentru a ne sprijini, atâta timp cât inimile noastre îi aparţin Lui. Astfel, nu ne vom mai teme nici chiar dacă diavolul însuşi ne va sta împotrivă.

În versetul 7 citim: „ Şi a venit El şi a luat cartea din mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie “. Observaţi autoritatea Lui: merge către Tatăl şi ia cartea din

Mâna Lui. Ce om poate face aceasta? Numai Isus, Domnul şi Mântuitorul nostru.

Există unele grupuri de „creştini” care învaţă că sunt NU trei Persoane în Dumnezeire, ci doar una. Aşadar, ei botează oamenii doar în Numele lui Isus, ceea ce este o mare amăgire din partea diavolului; el înlătură astfel distincţia dintre Tatăl şi Fiul ca două Persoane separate, voind să ne lase fără Mijlocitor ( vezi 1 Timotei 2:5).

În pasaj, însă, Îl vedem pe Tatăl stând pe tron şi pe Isus venind şi luând sulul din mâna Tatălui, dovedind că El are dreptul să îl ia – ca singurul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni.

În Ezechiel 2:9,10 mai observăm ceva în legătură cu acest sul: „Iată un sul… scris pe dinăuntru şi pe dinafară; în ea erau scrise bocete, plângeri şi gemete”. Diferite sentinţe au fost scrise pe sul. Şi Zaharia a văzut sulul, arătând blestemul lui Dumnezeu revărsându-se peste pământ, pentru că oamenii nu mai ascultaseră de poruncile lui Dumnezeu ( Zaharia 5:1-3). În mod special sunt menţionate două dintre cele 10 porunci: (1) Să nu furi; şi (2) Să nu iei numele Domnului în deşert. Cel ce a furat va fi judecat după scrierea de dinafara sulului. Iar cel ce a înjurat să fie judecat după scrierea de dinlăuntrul sulului.

Dumnezeu a scris cele zece porunci pe două table de piatră. Pe una erau scrise patru porunci cu privire la relaţia omului cu Dumnezeu. Pe cealaltă erau scrise şase porunci care priveau relaţia omului cu semenii lui. Injuriile reprezentau încălcarea unei porunci de pe prima tablă, iar furtul încălca o poruncă de pe cea de a doua tablă. Deci, cele două părţi ale sulului reprezintă cele zece porunci ale lui Dumnezeu, care nu au fost ascultate de rasa umană, atrăgând judecata lui Dumnezeu asupra omului.

Prin deschiderea celor şapte peceţi, putem să ne aşteptăm să vedem judecata care va veni asupra omului pentru neascultarea sa faţă de poruncile lui Dumnezeu.

Putem, deci, să privim întrebarea „Cine este vrednic să descchidă cartea şi să rupă peceţile?” ( versetul 2), ca „Cine este vrrednic să facă judecată asupra rasei umane pentru neascultarea lor a poruncilor lui Dumnezeu?”.

Când fariseii au adus lui Isus o femeie prinsă în adulter, El le-a pus o simplă întrebare „Cine este vrednic să arunce o piatră în ea?” ( Ioan 8:1-12).

Deci, întrebarea aici este: „ Cine este vrednic să judece lumea?”

În cazul femeii adulterine, numai Isus Cel-fără-de-păcat putea arunca o piatră asupra ei. Dar nu a făcut-o. El a zis: „ Eu nu te osândesc“. Isus a venit atunci pentru a inaugura veacul harului. Au trecut 2.000 de ani şi veacul harului este acum aproape pe sfârşite. Într-una din aceste zile, acelaşi Isus Se va întoarce pentru a judeca lumea.

Ruperea peceţilor unui sul înseamnă că ni se dă înţelegerea a ceea ce este scris pe sul. O carte pecetluită este o carte pe care nu o putem înţelege. O carte deschisă, însă, este ceva ce putem înţelege. Isaia 29:11-12 spune „ de aceea, toată descoperirea dumnezeiască a ajuns pentru voi ca vorbele unei cărţi pecetluite. Dacă o dai cuiva care ştie să citească, şi-i zici: Ia citeşte! El răspunde: Nu pot, CĂCI ESTE PECETLUITĂ! Sau dacă dai cartea unuia care nu ştie să citească şi-i zici: Ia citeşte! El răspunde: Nu ştiu să citesc “. Persoana cu ştiinţă de carte devine la fel de neştiutor precum un analfabet atunci când se confruntă cu o carte pecetluită!! De ce?Versetul 13 ne oferă răspunsul. Domnul spune, „ Când se apropie de Mine

poporul acesta, Mă cinsteşte cu gura şi cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. “.

Dacă ne apropiem de cartea Apocalipsa cu o astfel de atitudine, atunci cartea va fi pecetluită pentru noi.

„ Domnul a turnat un somn adânc asupra proorocilor şi a acoperit ochii văzătorilor ” în timpul lui Isaia, pentru ca Cuvântul lui Dumnezeu să rămână ca o carte pecetluită pentru ei (Isaia 29:10).

Cu toate acestea, cartea Apocalipsa nu este o carte pecetluită. Se spune în Apocalipsa 22:10: „să nu pecetluieşti cuvintele proorociei din cartea aceasta, căci vremea este aproape”. Dacă ochii noştri sunt orbiţi pentru înţelesul acesteia, motivul trebuie să fie acela că inimile noastre sunt departe de Domnul. Dumnezeu a dat cartea Apocalipsa pentru a deschide ochii slujitorilor Săi.

V.8: Când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ înaintea Mielului, având fiecare câte o alăută şi potire de aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor.

Anterior i-am văzut pe cei 24 de bătrâni căzând înaintea Tatălui – ( 4:10). Acum ei cad înaintea Mielului. Vedem, de asemenea, pe fiecare dintre ei având un vas de aur plin cu tămâie (reprezentând rugăciunile sfinţilor).

Aceste vase conţin rugăciunile pe care credincioşii le-au rostit de 2000 de ani. Fiecare rugăciune a noastră intră în aceste vase. Într-o zi, vasele vor fi pline şi vor fi vărsate. Acesta va fi rezultatul tuturor rugăciunilor pe care le-au spus credincioşii – în special al acestei rugăciuni:

„Vie împărăţia Ta precum în cer aşa şi pe pământ“. Această rugăciune îi cere Domnului să izbăvească

pământul şi să lase împărăţia Sa a dreptăţii să vină pe pământ.

Isus ne-a spus să ne rugăm întotdeauna! Şi chiar dacă nu se întâmplă nimic imediat, rugăciunile noastre vor intra în potir. Într-o zi, acel potir va fi plin – şi atunci veţi vedea rugăciuni împlindu-se. De aceea este important să te rogi. Rugaţi-vă în special pentru venirea împărăţiei lui Dumnezeu. Aceasta este mult mai important decât rugăciunile pentru tămăduire fizică sau alte probleme asemănătoare.

Nu peste mult timp, potirul va fi plin şi acele autorităţi angelice vor turna potirele înaintea Domnului. Şi va începe planul final al lui Dumnezeu de încheiere a treburilor acestui pământ. Este încurajator să vedem că Dumnezeu răspunde la rugăciunile sfinţilor.

V.9,10: Şi cântau o cântare nouă, şi ziceau:

„Vrednic eşti tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile; căci ai fost junghiat, şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi ei vor împărăţi pe pământ!”

Când se spune că ei cântau o cântare NOUĂ, înseamnă că de fiecare dată cântecul „Vrednic eşti…“, este actualizat.

Cum ni se aplică nouă? Dacă suntem umpluţi de Duhul Sfânt şi mergem pe calea crucii zilnic, putem fi diferiţi în exprimările noastre de adorare şi laudă către Tatăl şi Fiul, DE FIECARE DATĂ.

Aici ni se mai spune şi că vom domni pe pământ. Isus ne-a făcut împăraţi şi preoţi. Acum noi domnim în duhul nostru. Într-o zi, vom împărăţi şi în trupurile noastre.

V.11: M-am uitat împrejurul scaunului de domnie, în jurul făpturilor vii şi în jurul bătrânilor am auzit glasul multor îngeri. Numărul lor era de zece mii de ori zece mii şi mii de mii.

Aceasta înseamnă că există o sută de milioane de îngeri în ceruri plus multe alte milioane!! Există, deci, destui îngeri pentru Dumnezeu pentru a acorda foarte uşor câte unul pentru fiecare copil al lui Dumnezeu – chiar mai mulţi decât unul pentru fiecare!!

Citim în Evrei 1:14 că îngerii sunt duhuri slujitoare trimise pentru a sluji celor care moştenesc mântuirea. Dumnezeu a desemnat câte un înger pentru fiecare dintre noi. Ştiind acest lucru, suntem încurajaţi. Isus a învăţat că fiecare copil are un înger care vede faţa Tatălui şi îl ajută pe copil (Matei 18:10). Şi aceşti îngeri nu ne părăsesc după ce am crescut.

V.12: Ei ziceau cu glas tare: „Vrednic este Mielul, care a fost junghiat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi lauda!”

Toţi oamenii trebuie să-L cinstească pe Fiul, la fel cum Îl cinstesc pe Tatăl. Nu există îndoială că Isus Hristos este Dumnezeu ce trebuie adorat la fel de mult cum Tatăl este adorat.

V.13,14: Şi pe toate făpturile, care sunt în cer, pe pământ, sub pământ, pe mare, şi tot ce se află în aceste locuri, le-am auzit zicând: „A Celui ce şade pe scaunul de dommnie, şi a Mielului să fie lauda, cinstea, slava şi stăpânirea în vecii vecilor!” Şi cele patru făpturi vii ziceau „Amin!” Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ, şi s-au închinat Celui ce este viu în vecii vecilor!

Vedem că nu au spus Amin o singură dată, ci în mod repetat, ca un refren.

Unii oameni se simt ofensaţi când aud lumea dintr-o biserică spunând „ Amin” sau „Aleluia“. Cum vor trăi astfel de oameni în ceruri?

Dumnezeu L-a înălţat pe Isus pentru că El S-a smerit şi I-a dat un Nume care este mai presus de orice nume, pentru ca într-o zi, în Numele lui Isus să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, şi orice limbă va mărturisi că Isus Hristos este Domn spre slava lui Dumnezeu Tatăl (Filipeni 2:8-11).

Cea mai importantă mărturisire pe care trebuie să o facem celor necredincioşi este aceea că „Isus Hristos este Domn“. Într-o zi, întregul univers va spune aceste cuvinte. Cât de minunat este că ochii ne-au fost deschişi chiar de acum să vedem Domnia lui Isus, şi să vedem vrednicia Celui Care a venit ca un Miel pentru oameni şi ca un Leu pentru diavol. Isus a biruit lumea (Ioan 16:33), şi a plătit preţul pentru ca pământul să fie răscumpărat pentru Dumnezeu.

De la capitolul 6 înainte, observăm partea profetică a Apocalipsei – privitoare la ceea ce Isus i-a spus lui Ioan că va avea loc în VIITOR.

De fiecare dată când studiem o proorocie care încă nu s-a împlinit, trebuie să avem în minte 1Corinteni 13:12

„ Acum vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci vom vedea faţă în faţă. Acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte deplin “. Dumnezeu, în marea Sa înţelepciune, a permis ca o mare parte din proorocia cu privire la viitor să poată fi vizibilă nouă doar slab, ca într-o oglindă. Acest lucru nu trebuie să-l uităm.

Există o mare curiozitate în fiinţa noastră să cunoaştem viitorul întocmai. Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu ne-a fost dat pentru a ne satisface curiozitatea. În Deuteronom 29:29 se spune „ Lucrurile ascunse sunt ale Domnului, Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite sunt ale noastre şi ale copiilor noştri “. Există, deci, lucruri care sunt descoperite şi altele care sunt ascunse.

Iată unele lucruri descoperite: 2Petru 1:3 afirmă că „ ni s-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia“. Tot ce e în legătură cu împărtăşirea din natura divină a fost descoperit în mod clar. În Romani 6:14 spune limpede că

„păcatul nu mai poate stăpâni peste voi când sunteţi sub har“.

Ceea ce este uimitor este că majoritatea credincioşilor nu privesc la astfel de adevăruri care sunt prezentate clar. În schimb, ei discută despre detaliile proorociei, care adesea sunt neclare. Această atitudine este periculoasă. Trebuie să ne stabilim corect priorităţile. Cel mai mare lucru nu este proorocia, ci dragostea. Niciodată

nu ni se spune să urmărim o înţelegere clară a proorociei. Ni se spune,însă, să căutăm dragostea – natura divină ( 1Corinteni 12:8,9,13; 14:1).

Există multe părţi din profeţia biblică pe care le vom cunoaşte limpede numai când se vor întâmpla, şi încă, alte lucruri le vom şti numai când va veni Domnul. Dar, de vreme ce Domnul ne-a dat cartea Apocalipsa, sigur se aşteaptă să înţelegem ceva despre viitor, chiar dacă neclar.

În capitolul 6 avem o privire de ansamblu asupra viitorului până la sfârşit. Apoi, de la capitolul 7 înainte, Duhul revine şi umple unele goluri cu câteva detalii. Slavă lui Dumnezeu că această carte a fost scrisă astfel pentru a nu satisface curiozitatea. În fiecare dintre noi există o mare dorinţă de a studia grafice profetice care ar explica secvenţialitatea evenimentelor la sfârşitul vremilor. Dar Dumnezeu nu ne satisface curiozitatea.

Cuvântul lui Dumnezeu, inclusiv cartea

Apocalipsa , nu a fost dată în principal pentru aşa ceva.

Luaţi aminte la ce a spus Isus apostolilor săi imediat înainte să se suie în ceruri. Apostolii L-au întrebat

„Doamne acum vei restabili împărăţia lui Israel?” Ei credeau, că de vreme ce Isus a înviat, El va îndepărta romanii şi Îşi va stabili împărăţia de o mie de ani. Isus nu a spus că aceste întrebări nu sunt importante. Nu. În schimb, El a zis „ nu este treaba voastră să ştiţi vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa ” (Fapte 1:6,7). El le-a spus că pentru moment sunt lucruri ce trebuie ştiute, dar şi multe alte lucruri pe care nu trebuiau să le ştie. Apoi le-a spus despre absoluta nevoie de a primi puterea spirituală. Nu cunoştinţa -ci puterea! (Fapte 1:8) – puterea de a fi martorii Săi până la sfârşitul timpului. Şi aduceţi-vă aminte că acestea au fost ultimele Sale cuvinte pe pământ.

Este important ca noi să ne amintim de acest fapt când citim cartea Apocalipsa.

V.1: Când a rupt Mielul cea dintâi dintre cele şapte peceţi, m-am uitat, şi am văzut pe una din cele patru făpturi vii zicând cu un glas ca de tunet: „Vino şi vezi!”

Această invitaţie este făcută de patru ori – „Vino“. În versetul 3, cea de a doua făptură vie spune „vino“. În versetul 5 cea de a treia făptură vie spune „vino “. Şi în versetul 7 cea de a patra făptură vie spune „ vino“.

Acestea sunt cele patru făpturi vii pe care le-am văzut în capitolul 4:7. Am văzut că sunt ca heruvimii pe care i-a văzut Ezechiel, şi că sunt conducători printre categoriile în care au fost create: leul – regele animalelor sălbatice; viţelul – regele vitelor; omul – regele creaţiei; vulturul – regele păsărilor. Deci aceste 4 făpturi care spun

„vino” în capitolul 6:1,3,5,7 exprimă glasul creaţiei care Îi spune lui Isus „vino“.

La sfârşitul Bibliei citim că însuşi Ioan spune

„Amin. Vino Doamne Isuse!” (Apocalipsa 22:20). Întreaga creaţie strigă către Domnul să vină, după cum citim în Romani 8:19-22. Este o ruşine când cei care se consideră credincioşi nu au o asemenea dorinţă nestăvilită aşa cum are restul creaţiei. Întreaga creaţie aşteaptă „ descoperirea fiilor lui Dumnezeu“, când Isus va veni în slava Sa. În acea zi, întreaga creaţie va fi eliberată din sclavia stricăciunii şi va intra în slava fiilor lui Dumnezeu. Acum, însă, creaţia suferă „durerile naşterii de prunci” – un travaliu care va fi încheiat numai atunci când va veni Hristos.

Şi când aceste creaturi vor spune „vino“, Domnul Isus va veni – nu ca un miel pentru a lua păcatele lumii, ci ca un leu gata să le judece.

V.2: M-am uitat, şi iată că s-a arătat un cal alb. Cel ce sta pe el avea un arc; i s-a dat o cunună şi a pornit biruitor şi ca să biruiască.

Comparaţi aceasta cu Apocalipsa 19:11-16, unde citim „ apoi am văzut cerul deschis, şi iată că s-a arătat un cal alb! Cel ce sta pe el se cheamă „Cel credincios” şi „Cel adevărat”, şi El judecă şi Se luptă cu dreptate. Ochii lui erau ca para focului; capul îl avea încununat cu multe cununi împărăteşti…pe haină şi pe coapsă avea scris numele acesta ÎMPĂRATUL ÎMPĂRAŢILOR ŞI DOMNUL DOMNILOR. Numele lui este Cuvântul lui Dumnezeu “. Acesta este Domnul nostru Isus Hristos. Dar ceea ce întâlnim aici în Apocalipsa 6:2 este puţin diferit. El nu are multe cununi pe capul său. Aici se spune că i s-a dat o cunună. Cu alte cuvinte, nu este ceva obţinut de el pe drept. I s-a permis să aibă o cunună. Dar el stătea pe acest cal şi avea un arc, şi a pornit biruitor şi să biruiască. Acesta este simbolul unuia care ÎL IMITĂ pe Hristos – cineva care spune că e Hristos.

Dacă citiţi Matei 24, veţi observa că este foarte asemănător cu Apocalipsa 6. Ambele pasaje au ca temă sfârşitul veacurilor. Acolo, ucenicii au venit la Isus şi L-au întrebat „ Spune-ne când vor fi acestea, care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacurilor? ” (Matei 24:3).

Isus le-a răspuns zicând, „luaţi seama să nu vă înşele nimeni” (v.4). Aici întâlnim primul cal alb: „ Mulţi vor veni în numele Meu spunând că EU SUNT HRISTOSUL şi mulţi se vor înşela “. Acesta este primul

semn pe care l-a dat Isus. Şi tot aceasta vedem şi în Apocalipsa 6:2. Cineva vine pe un cal alb, atrăgând o mulţime de oameni după el – oameni care nu ştiu Scripturile, care urmează o persoană crezând că urmează pe Domnul şi care sunt, deci, înşelaţi şi duşi în rătăcire. Isus ne-a avertizat spunând că mulţi vor veni ÎN NUMELE LUI să ne înşele. O astfel de persoană este simbolizată printr-un călăreţ şi un cal alb. El este un Hristos fals!!

De remarcat de câte ori se repetă în acest capitol fraza „ i s-a dat” – „ o cunună i s-a dat… i s-a dat să ia pacea de pe pământ…i s-a dat o mare sabie…i s-a dat putere ” (v.2,4,8). În fiecare caz, ceva rău urmează. Dar, de fiecare dată, se întâmplă după ce Dumnezeu a dat permisiunea. Celui dintâi călăreţ i s-a permis să aibă o cunună. Celui de-al doilea i s-a permis să ia pacea de pe pământ şi să poarte o sabie mare. Celui de-al patrulea călăreţ i s-a permis să aibă putere peste o pătrime din lume.

Când Pilat I-a spus lui Isus că avea putere să-L răstignească, Isus i-a răspuns zicând: „ Nu ai fi avut nicio putere asupra Mea, dacă nu ŢI S-AR FI DAT de sus ” (Ioan 19:11). Tatăl era Cel ce i-a permis lui Pilat să aibă putere asupra lui Isus. Nimeni nu poate face ceva pe pământ fără permisiunea lui Dumnezeu. Tatăl nostru este Cel ce permite duhurilor înşelătoare să intre în lume şi să înşele pe cei care nu iubesc adevărul (2Tesaloniceni 2:10,11). Toată această înşelăciune va culmina cu venirea lui antihrist – falsul Hristos – pe scena lumii. Majoritatea oamenilor vor fi înşelaţi să creadă că el este într-adevăr „Mesia” şi „Mântuitorul” lor şi că urmându-l pot fi mântuiţi.

Dar înainte ca antihrist să vină, mulţi antihrişti mai mici s-au şi ridicat de-a lungul secolelor şi se ridică chiar şi astăzi.

„ Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină antihrist, să ştiţi că acum s- au ridicat mulţi antihrişti: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă ” (1Ioan 2:18). Dacă în anul 96 d.Hr., când Ioan a scris aceasta, era ceasul din urmă (11 p.m.), acum trebuie să fi trecut de 11:59 p.m. Ne-au mai rămas nişte secunde.

Mulţi conducători politici din istorie au fost mici antihrişti, care i-au atras pe oameni după ei printr-o putere demonică. Există mulţi „ guru” păgâni în India, care fac la fel. Dar acel duh se întâlneşte şi în creştinism. Adesea, conducători „creştini” talentaţi îi fac pe oameni să le urmeze în loc să le facă legătura cu Hristos. Astăzi, există multe astfel de grupuri de creştini, care sunt

„hristoşi” mincinoşi.

Antihristul vine pe un cal alb, aşa cum vine şi Hristos. Satana vine ca un înger de lumină, înşelând mulţimi – iar Dumnezeu îi permite, pentru că El vede că oamenii nu iubesc adevărul pentru a fi izbăviţi de păcatele lor.

Citim aici despre călăreţ că „ a pornit biruitor şi să biruiască” (v.2). Satana şi-a pus în gând să-l biruiască pe om întru totul.

V.3,4: Când a rupt Mielul a doua pecete, am auzit pe a doua făptură vie zicând: „Vino şi vezi.” Şi s-a arătat un alt cal, un cal roşu. Cel ce sta pe el a primit puterea să ia pacea de pe pământ, pentru ca oamenii să se junghie unii pe alţii, şi i s-a dat o sabie mare.

I s-a dat permisiunea de a-i face pe oameni să se înjunghie unul pe altul şi să ia pacea de pe pământ.

Aceasta este o imagine a războiului. Culoarea roşie a calului vorbeşte despre vărsarea de sânge.

Cel de-al doilea semn pe care Isus l-a dat ucenicilor Săi a fost: „ Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie: vedeţi să nu vă spăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple, dar sfârşitul tot nu va fi atunci. Un neam se va scula împotriva altui neam şi o împărăţie împotriva altei împărăţii ” (Matei 24:6,7a).

Cel de-al doilea călăreţ de pe calul roşu ia pacea de pe pământ şi oamenii se ucid unii pe alţii. Întotdeauna au fost războaie de-a lungul celor 19 secole trecute, de când Ioan a scris cartea Apocalipsei. Dar în toţi aceşti 1900 de ani, nu au existat războaie numite „Războaie Mondiale” până în secolul al XX-lea. Şi războaiele dintre naţiuni au crescut incredibil în secolul douăzeci. Până în secolul douăzeci nu exista nici terorismul (precum îl avem astăzi).

V.5,6: Când a rupt Mielul pecetea a treia, am auzit pe a treia făptură vie zicând: „Vino şi vezi!” M-am uitat, şi iată că s-a arătat un cal negru. Cel ce sta pe el avea în mână o cumpănă. Şi în mijlocul celor patru făpturi vii am auzit un glas care zicea: „O măsură de grâu pentru un dinar. Trei măsuri de orz pentru un dinar! Dar să nu vatemi untdelemnul şi vinul.”

Cel de-al treilea cal este unul negru – şi simbolizează foametea şi lipsa de hrană. Aceasta corespunde celui de-al treilea semn pe care l-a dat Isus ucenicilor săi – foametea (Matei 24:7). Situaţia va deveni foarte dificilă în special pentru cei săraci. Ei vor putea cumpăra doar un kilogram de grâu cu un salariu pe o zi. Sau, dacă vor mâncare mai ieftină, vor putea cumpăra trei

kilograme de orz cu salariul pe o zi. Pe măsură ce ne apropiem de sfârşit, va fi o lipsă crescândă a celor trebuincioase vieţii. Bunurile de lux precum uleiul şi vinul nu vor fi atinse. Aceasta înseamnă că cei bogaţi vor trăi în belşug, în timp ce săracii vor trebui să se lupte din răsputeri pentru a supravieţui.

Iacov spune „ Ascultaţi acum voi, bogaţilor! Plângeţi şi tânguiţi-vă, din pricina nenorocirilor, care au să vină peste voi…aurul şi argintul vostru au ruginit; şi rugina lor va fi ca o dovadă împotriva voastră: ca focul are să vă mănânce carnea! V-aţi strâns comori în zilele cele din urmă! Aţi trăit pe pământ în plăceri şi în desfătări. V-aţi săturat inimile chiar într-o zi de măcel ” (Iacov 5:1,3,5).

V.7,8: Când a rupt Mielul pecetea a patra, am auzit glasul făpturii a patra zicând „Vino şi vezi!” M-am uitat, şi iată că s-a arătat un cal gălbui. Cel ce sta pe el se numea Moartea, şi împreună cu el venea după el Locuinţa morţilor. Li s-a dat putere peste a patra parte a pământului, ca să ucidă cu sabia, cu foamete, cu molimă şi cu fiarele pământului.

Aici vedem un cal palid şi bolnav. Călăreţul său era

„Moartea“. Era urmat de „Şeol28” – locul în care ajung oamenii când mor. Li s-a dat putere peste un sfert din pământ. Populaţia lumii este de peste şase miliarde, şi deci, aceasta înseamnă putere peste aproximativ 1,5 miliarde de oameni. Aici se menţionează patru mijloace

de a ucide oamenii: (1) armele de război; (2) foametea; (3) bolile şi (4) animalele sălbatice.

Este important pentru noi să ştim de ce permite Dumnezeu aceste patru pedepse, tocmai pentru ca noi să nu avem parte la ele.

În Ezechiel 14:13,14 citim că Domnul spune „ când va păcătui o ţară împotriva Mea, dedându-se la fărădelege, şi Îmi voi întinde mâna împotriva ei – dacă îi voi sfărâma toiagul pâinii, dacă îi voi trimite foametea, dacă îi voi nimici cu desăvârşire oamenii şi vitele, chiar de ar fi în mijlocul ei aceşti trei oameni: Noe, Daniel şi Iov, ei nu şi-ar mântui sufletul lor prin neprihănirea lor “.

Noe, Daniel şi Iov au fost cei mai drepţi oameni din timpurile lor. Noe şi-a salvat soţia, cei trei fii ai săi şi soţiile lor. Daniel şi-a salvat cei trei prieteni ai săi. Iov şi-a salvat familia. Dar Dumnezeu spune că dacă ar fi trăit ei în acest timp, ei ar fi putut doar să se mântuiască pe ei înşişi şi atât. Ei nu ar fi fost capabili să-şi izbăvească fiii şi fiicele, dacă acei copii nu ar fi la rândul lor drepţi.

Şi apoi Dumnezeu spune „ Dacă aş lăsa ţara să fie cutreierată de fiare sălbatice, care ar lăsa-o fără popor, dacă ar sjunge un pustiu pe unde n-ar mai putea trece nimeni din pricina acestor fiare, şi ar fi în mijlocul ei aceşti trei oameni, pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că n-ar scăpa nici fii, nici fiice, ci numai ei ar scăpa, şi ţara ar ajunge un pustiu ” (Ezechiel 14:15,16).

Mai apoi, Domnul adaugă „ Măcar trimit împotriva Ierusalimului cele patru pedepse grozave ale mele: sabia, foametea, fiarele sălbatice şi ciuma ” (v.21). Acestea sunt cele patru pedepse menţionate în Apocalipsa 6:7,8.

Dumnezeu este, însă, îngăduitor, ca doar o pătrime din populaţia lumii să fie nimicită, pentru ca ceilalţi să se

poată întoarce spre dreptate. Numai prin dreptate putem să ne protejăm pe noi înşine de la aceste pedepse grozave. Nu ne putem salva soţiile, fiii, fraţii sau surorile noastre, decât dacă şi ei sunt neprihăniţi.

Este relevantă promisiunea făcută tuturor celor drepţi în Psalmul 91. Acolo citim despre aceste patru pedepse:

(1) Arme de război – „săgeata ce zboară ziua” (v.5);

(2) Boala – „ciuma” (v.6);

(3) Foametea – „molima care bântuie ziua în amiaza mare” (amiaza este timpul când mâncăm şi de aceea aici se referă la lipsa de mâncare) (v.6);

(4) Fiarele sălbatice – „ vei păşi peste lei şi peste năpârci, şi vei călca peste pui de lei şi peste şerpi ” (v.13).

Aceste pedepse nu îi vor atinge pe cei drepţi.

„O mie să cadă alături de tine şi zece mii la dreapta ta, dar de tine nu se vor apropia” (v.7).

O pătrime din populaţia lumii poate fi atinsă. Dar

„DE TINE NU SE VOR APROPIA!”

„ Doar vei privi cu ochii, şi vei vedea răsplătirea celor răi. Pentru că zici: Domnul este locul meu de adăpost…nicio nenorocire nu te va ajunge, nicio urgie nu se va apropia de cortul tău ” (v.8-10).

De ce? „ Fiindcă mă iubeşte – zice Domnul – de aceea îl voi izbăvi, îl voi ocroti ” (v.14). Domnul ne va înălţa. Să ne asigurăm că vom reuşi ca această promisiune să se împlinească în vieţile noastre.

V.9-11: Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră junghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, şi din pricina mărturisirii, pe care o ţinuseră. Ei strigau cu glas tare şi ziceau: „Până când, Stăpâne, Tu care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă, şi li s-a spus să se mai odihneasccă puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei.

Cea de-a cincea pecete simbolizează necazul. Aceşti oameni au fost omorâţi „ din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră “.

Pavel îl indemna pe Timotei să „ţină dreptarul învăţăturilor sănătoase” (2Timotei 1:13). Aici erau oameni care ţinuseră întregul sfat al lui Dumnezeu. Ei nu făcuseră compromisuri, nici nu căutaseră să placă oamenilor, nici nu predicaseră pentru a gâdila auzul oamenilor. „Dacă plăcem oamenilor, nu putem fi slujitorii lui Hristos” ( Galateni 1:10). Aceştia erau adevăraţii slujitori ai lui Hristos, care ţinuseră cuvântul lui Dumnezeu ca mărturie a lor; şi fiindcă ţinuseră cuvântul lui Dumnezeu, au fost ucişi.

În Matei 23:34,35 Isus a spus „ De aceea, iată vă trimit prooroci, înţelepţi şi cărturari. Pe unii din ei îi veţi omorî şi răstigni, pe alţii îi veţi bate în sinagogile voastre, şi-i veţi prigoni din cetate în cetate; ca să vină asupra voastră tot sângele nevinovat, care a fost vărsat pe pământ, de la sângele dreptului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-aţi omorât între Templu şi altar “.

Când Cain l-a ucis pe Abel, Domnul i-a zis lui Cain

„ sângele fratelui tău strigă către Mine din pământ – pentru că l-ai junghiat “. Aici, în Apocalipsa 6, acei care au fost junghiaţi strigă cu o voce tare, spunând: „ Până când, Doamne, vei zăbovi să judeci şi să răzbuni sângele slujitorilor Tăi, care a fost vărsat “. Citim rugăciuni similare în Psalmul 94:1-7 şi 119:84. Toate acestea exprimă acelaşi lucru: „ Doamne, răzbună-Te asupra acestor oameni care ne-au vărsat sângele ” – la fel cum sângele lui Abel strigase pentru a fi răzbunat.

Când dăm, însă, la Evrei 12, vedem altceva. Aici, se compară vechiul legământ cu cel nou. Noi, astăzi, nu am venit la Muntele Sinai şi la Moise, ci la muntele Sion şi la Isus „ Mijlocitorul legământului celui nou, şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine deccât sângele lui Abel ” (v.21-24). Sângele lui Abel a strigat pentru răzbunare, în timp ce sângele lui Isus a strigat pentru milă şi iertare!! În aceasta stă o diferenţă fundamentală dintre vechiul şi noul legământ.

Cei care caută răzbunare nu au înţeles pentru ce s-a vărsat sângele lui Isus. Când sângele curgea din trupul lui Isus – din cap, din mâini, din spate şi din picioare – El se ruga „ Părinte, iartă-i“. Când curgea sângele din trupul lui Ştefan, el se ruga: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta” ( Fapte 7:60). Acesta este strigătul unui sfânt al noului legământ. O caracteristică a adevăratului ucenic al lui Isus este aceea că nu doreşte răzbunarea asupra vrăjmaşilor săi.

Deci, aceşti sfinţi junghiaţi din Apocalipsa 6 sunt desigur sfinţi ai Vechiului Testament, pentru că cer ca răzbunarea să se facă asupra vrăjmaşilor lor. Când Ioan a avut această viziune, trecuseră cam 65 de ani de când fusese întemeiată biserica, şi erau foarte puţini creştini care fuseseră junghiaţi pentru credinţa lor până atunci.

Mulţi dintre sfinţii junghiaţi erau cei despre care a vorbit Isus – din timpul lui Abel la cel al lui Zaharia. Aceştia sunt cei ale căror suflete erau sub altar. Li s-au dat haine albe şi li s-a spus să mai aştepte puţin PÂNĂ CÂND se va împlini numărul slujitorilor şi a fraţilor lor care aveau să fie ucişi (în perioada acestor 20 de secole ale epocii bisericii). Aceşti „fraţi” sunt sfinţii noului legământ care sunt junghiaţi pentru Cuvântul lui Dumnezeu.

Există un anumit număr de sfinţi care trebuie să fie junghiaţi pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturisirea lor. Dumnezeu ştie numărul acela. În ultimii 2000 de ani, au murit mulţi creştini la fel ca Isus şi ca Ştefan, rugându-L pe Dumnezeu să-i ierte pe cei care i-au ucis. Ei au fost omorâţi pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au susţinut-o. Imediat ce acest număr se va împlini, Dumnezeu va veni să judece lumea care I-a ucis slujitorii. Până atunci, trebuie să avem răbdare.

Cea de-a cincea pecete ne arată, deci, că partea noastră pe pământ sunt necazul şi persecuţia. În Matei 24:9, vedem că cel de-al cincilea semn dat de Isus ucenicilor Săi este necazul, fiind urâţi de TOATE popoarele şi fiind ucişi din pricina Numelui Său.

Vine ziua când TOATE POPOARELE de pe faţa pământului îi vor urî pe adevăraţii ucenici ai lui Isus. Creştinii cu numele şi „credincioşii” de compromis nu vor fi urâţi. Ei vor fi acceptaţi şi cinstiţi! Dar cei care împlinesc şi propovăduiesc Cuvântul lui Dumnezeu vor fi urâţi. Şi, în acel timp, mulţi vor cădea. Ei se vor alătura creştinătăţii babiloniene (bisericilor false, compromise), pentru că vieţile lor vor fi în siguranţă acolo. Aceştia îi vor trăda pe adevăraţii ucenici ai lui Isus. Aceste lucruri se întâmplă chiar astăzi în multe ţări.

Isus le-a spus ucenicilor, „ În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi, eu am BIRUIT lumea ” (Ioan 16:33). Aici, Isus ne învaţă că va trebui să înfruntăm necazuri. Duhul Sfânt nu ne învaţă că vom scăpa de necaz, deşi oamenilor le place să creadă astfel.

Numai o creştinătate iubitoare de confort, compromiţătoare şi diplomată vrea să scape de necazuri. Şi o astfel de creştinătate a produs şi o teologie care învaţă că „biserica va scăpa de necaz”, chiar dacă Isus a spus clar că „în lume veţi avea necazuri“. Domnul nu ne va lua din lume. El a spus: „Eu am biruit (nu am scăpat din) lumea“. Şi El vrea ca şi noi să devenim biruitori.

Isus S-a rugat Tatălui zicând: „ Tată, NU Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău (de păcat) ” (Ioan 17:15). Pe ce se bazează unii creştini când afirmă că vom fi luaţi din lume pentru a nu mai îndura necazurile? Isus S-a rugat ca să fim păziţi de păcat, nu de necazuri. El vrea să fim păziţi de duhul de nesupunere şi de puterea diavolului, dar nu de persecuţie – pentru că Isus ştie că persecuţia şi necazurile sunt bune pentru noi. Aceasta este menirea noastră.

Când un apostol mergea să transmită Evanghelia, făcând ucenici, îi învăţa el oare că Dumnezeu îi iubeşte aşa de mult încât îi va scăpa de necazuri? NU. Marcu spune:

„ Trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu prin multe necazuri ” (Fapte 14:22). Acesta era mesajul lui Isus şi al apostolilor. Dar, din păcate, acest mesaj nu mai este propovăduit astăzi.

În Apocalipsa 6:12-17, citim despre mânia lui Dumnezeu care va cădea asupra pământului. Necazul este mânia omului şi a diavolului care se revarsă asupra credincioşilor. Dumnezeu nu ne-a promis vreodată că ne va păzi de o astfel de mânie. Milioane de adevăraţi ucenici ai lui Isus au trecut prin necazuri inimaginabile şi prin

persecuţie şi au fost ucişi în ultimele 20 de veacuri. Dumnezeu le-a dat putere să le înfrunte pe toate.

Dar, când este vorba despre mânia lui Dumnezeu ( Apocalipsa 6:12-17), sigur vom scăpa.

V.12-17: Când a rupt Mielul pecetea a şasea, m-am uitat, şi iată că s-a făcut un mare cutremur pe pământ. Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sângele, şi stelele au căzut din cer pe pământ, cum cad smochinele verzi din pom, când este scuturat de un vânt puternic. Cerul s-a strâns ca o carte de piele, pe care o faci sul. Şi toţi munţii şi toate ostroavele s- au mutat din locurile lor. Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor. Şi ziceau munţilor şi stâncilor: „Cădeţi peste noi, şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mâna Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine poate sta în picioare?”

Aici este primul loc din cartea Apocalipsa unde găsim cuvântul „mânie” referindu-se la mânia lui Dumnezeu şi a Mielului. În schimb, necazul (despre care am citit înversetele 9-11, la a cincea pecete) era de fapt mânia omului instigată de diavolul.

Ucenicii lui Isus vor fi înălţaţi pentru a se întâlni cu Domnul în văzduh înainte ca această pedeapsă să vină. Vedem acest şir de evenimente descrise de Domnul în capitolul 24 din Matei:

„Îndată DUPĂ ACELE ZILE DE NECAZ,

soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da

lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate ( compară cu Apoc.6:12-14). Atunci se va arăta în cer semnul Fiului Omnului, toate seminţiile pământului se vor boci (compară cu Apocalipsa 6:15,16), ŞI VOR VEDEA PE FIUL

OMULUI VENIND PE NORII cerului cu putere şi cu o mare slavă. EL VA TRIMITE PE ÎNGERII SĂI CU TRÂMBIŢA RĂSUNĂTOARE, ŞI VOR ADUNA PE ALEŞII LUI DIN CELE PATRU VÂNTURI”

(Aceste evenimente sunt descrise şi în 1 Tesaloniceni 4:16) ( Matei 24:29-31).

Aceasta este răpirea bisericii la care ne aşteptăm să aibă loc la venirea Domnului nostru Isus Hristos – imediat DUPĂ marele necaz şi exact ÎNAINTE ca mânia lui Dumnezeu să se reverse pe acest pământ.

Atunci, Isus va apărea ca „steaua strălucitoare a dimineţii” ( Apocalipsa 22:16) ca să ne înalţe la cer pentru a fi cu El. Steaua dimineţii apare CU PUŢIN ÎNAINTE ca soarele să răsară (reprezentându-l pe Hristos întemeindu-Şi împărăţia pe pământ), şi IMEDIAT DUPĂ miezul nopţii (marele necaz). Cea mai întunecată oră este cu puţin după ce se ivesc zorile.

Domnul nostru a confirmat această învăţătură şi în Matei 25:6 – „la miezul nopţii” se va face o strigare: „ Iată Mirele vine“. În mijlocul întunericului (miezul nopţii) simbol al necazului, se va ridica un glas, „Mirele vine“. Şi înainte ca soarele să răsară pe pământ, cei ce vor fi pregătiţi vor fi înălţaţi. Ei Îl vor vedea pe Isus ca „Stea a Dimineţii“. La sfârşitul capitolului 6 din Apocalipsa, citim că profeţii Vechiului Testament chemau „ZIUA Domnului“. Aceasta este numită aici „Ziua cea mare a mâniei lui Dumnezeu” ( Apocalipsa 6:17) – o foarte scurtă perioadă de judecată pe pământ.

În Fapte 2:17-20, Petru citează în ziua Cincizecimii din proorocul Ioel, spunând „ În zilele din urmă, zice Domnul Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură; feciorii voştri şi fetele voastre vor prooroci, tinerii voştri vor avea vedenii, şi bătrânii voştri vor visa visuri! …Voi face să se arate semne sus în cer şi minuni jos pe pământ, sânge, foc, şi un vârtej de fum; soarele se va preface în întuneric, şi luna în sânge, înainte ca să vină ZIUA DOMNULUI, ZIUA ACEA MARE ŞI STRĂLUCITĂ “.

Ioel asociază sfârşitul cu umplerea de Duh Sfânt. În versetele 18 şi 19 intră această perioadă de 2.000 de ani, în care noi putem fi umpluţi de Duhul şi putem lua parte la natura divină. Ceea ce citim în versetele 17 şi 18 este începutul „ erei bisericii“. Versetele 19 şi 20 vorbesc despre sfârşitul ei. Pentru că profetul Ioel nu avea cunoştinţă despre era bisericii ce se întinde între momentul turnării Duhului şi cea de a doua venire a lui Isus Hristos, el a numit acea zi „ziua cea mare a Domnului “.

De ce vine pe pământ această ultimă pedeapsă („ziua Domnului” )? Haideţi să ne uităm la câteva versete din Vechiul Testament pentru a primi un răspuns.

Mai întâi de toate, să ne uităm la Isaia 13:6-11:

„ Gemeţi! Căci ziua Domnului este aproape: ea vine ca o pustiire a Celui Atotputernic! De aceea toate mâinile slăbesc, şi orice inimă omenească se topeşte. Ei sunt năpădiţi de spaimă; îi apucă chinurile şi durerile; se zvârcolesc ca o femeie în durerile naşterii (şi Isus a vorbit despre această perioadă ca început al durerilor naşterii – Matei 24:8) … căci stelele cerurilor şi Orionul nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui, şi luna nu va mai lumina. Voi pedepsi – zice Domnul – lumea pentru răutatea ei, şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria

celor trufaşi. ” Vedem, deci, că din pricina mândriei omului vine această pedeapsă. Mândria este rădăcina din care cresc toate celelalte păcate. Dumnezeu spune „voi doborî semeţia celor asupritori” ( v.11).

Să privim şi la Isaia 2:10-21: „ Întră în stânci şi te ascunde în ţărână de frica Domnului şi de strălucirea măreţiei Lui! … Căci este o zi a Domnului oştirilor împotriva oricărui om mândru şi trufaş, împotriva oricui se înalţă, ca să fie plecat … Mândria omului va fi smerită, şi trufia oamenilor va fi plecată; numai Domnul va fi înălţat în ziua aceea “.

De remarcat încă o dată că pedeapsa Domnului este împotriva „ MÂNDRIEI“. Mândria omului şi înălţarea sa vor fi smerite. Oamenii fac multe păcate, dar în special mândria omului este subliniată ca ceea ce Dumnezeu va pedepsi în „ziua Domnului“.

Într-un alt pasaj despre ziua Domnului, în Isaia 3:10,11 Dumnezeu spune „Bine