Un vas ales (3)
Vasul chemat – omul nou

Frederick George Patterson

© SoundWords, Online începând de la: 10.10.2018, Actualizat: 10.10.2018

Versete călăuzitoare: Faptele apostolilor 9.16

Faptele apostolilor 9.15: El este un vas pe care Mi l-am ales.

Aşa vedem momentul din istoria poporului şi a lumii, la care am ajuns acum. Drumul harului oferit, ca să fie primit de Israel, şi încercarea lui Israel, ca să dovedească cum este omul, s-a închis pentru totdeauna.

Noi trebuie să vedem acum mai mult decât aceasta în Saul, care nu a venit ca aparţinător al rasei alese, al seminţei lui Avraam, ci pe fundamentul general al omului mort în păcate şi fărădelegi (Efeseni 2.1). De aceea găsim întruchipat în el rasa omenească, în toate formele ei de răspuns la acţiunea lui Dumnezeu.

Probabil ne este cunoscut, că Dumnezeu, după ce El a încercat pe om în paradis şi omul a căzut, a verificat timp de patru mii de ani pe om ca păcătos (care a întors spatele lui Dumnezeu) în afara paradisului. Această încercare a avut loc în trăsături mari în patru etape: mai întâi a fost încercată conştiinţa lui, pe care omul a primit-o atunci când a căzut; şi el a devenit desfrânat şi necurat. Apoi omul a fost încercat sub Lege; şi el a devenit un călcător de lege. Apoi el a fost încercat în har prin slujba lui Isus, pe care omul L-a răstignit şi omorât; şi în cele din urmă a fost încercat prin Duhul lui Dumnezeu trimis din cer pe pământ, căruia omul I s-a împotrivit. Aceasta era, alături de alte detalii, istoria timpului de probă pentru om.

Dacă acum ne ocupăm cu locul din Scriptură din 1 Timotei 1.15-16, citim: „O, adevărat şi cu totul demn de primit este cuvântul acesta: »Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi«, dintre care cel dintâi sunt eu. Dar am căpătat îndurare, pentru ca Isus Hristos să-Şi arate în mine, cel dintâi, toată îndelunga Lui răbdare (th.n pa/san makroqumi,an), ca un model, celor care sunt gata să creadă în El, ca să primească viaţa veşnică.”

Aici el ocupă clar primul loc, ca întâiul dintre cei mai mari păcătoşi; şi ca om, căruia i s-a arătat toată îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, şi ca model pentru toţi care urmau să vină prin credinţa în Hristos. Aceasta merită toată atenţia. Să observăm bine expresia „toată îndelunga Lui răbdare”! Aceasta cuprinde marea perioadă de timp de la căderea omului – îndepărtarea lui de Dumnezeu chiar de la început, atunci când el a fost alungat din Paradis – şi momentul când această îndelungă răbdare ia sfârşit complet la lepădarea slujbei Duhului Sfânt (Faptele apostolilor 7).

Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu are din momentul acela o altă bază (2 Petru 3.9,15). El nu vrea (mh. Boulo,meno.j) ca cineva să piară, ci ca toţi să vină la pocăinţă (respectiv să găsească loc pentru pocăinţă – vezi Evrei 12.17). Şi iarăşi „în îndelunga răbdare a Domnului nostru este mântuirea”.

Dar în Saul, care în exterior a dus o viaţă fără cusur, vedem pe omul care putea spune:

1. „Am umblat cu toată curăţia conştiinţei mele înaintea lui Dumnezeu, până în ziua aceasta” (Faptele apostolilor 23.1).
2. Eu sunt „cu privire la dreptatea care este prin lege, fără vină” (Filipeni 3.6).
3. „Şi eu, ce-i drept, gândeam că trebuie să fac multe lucruri împotriva Numelui lui Isus Hristos” (Faptele apostolilor 26.9).

Şi când martirul Ştefan a acuzat pe iudei şi a zis: „Voi totdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt; ca părinţii voştri, aşa faceţi şi voi” (Faptele apostolilor 7.51), atunci Saul era alături, şi ucigaşii lui Ştefan au pus hainele lor la picioarele sale, în timp ce el a fost de acord cu omorârea lui Ştefan şi a păzit hainele acelora care l-au omorât!

Aici vedem întruchiparea întregii îndelungii răbdări a lui Dumnezeu într-un om, oricât de ireproşabil era el în exterior. Însă în timp ce el cu conştiinţa curată împlinea dreptatea Legii – în măsura în care el o ştia – el prigonea pe Hristos şi cu râvnă ucigătoare se împotrivea Duhului lui Dumnezeu; mai mult chiar, el era un om care prin Duhul lui Dumnezeu putea afirma despre sine că el era cel mai mare dintre păcătoşi. Căci cu marea sa energie a întreprins o misiune care nu putea fi întrecută de nici o altă misiune în ceea ce priveşte scopul: şi anume, să şteargă Numele Nazarineanului de pe faţa pământului, aşa cum se spală vasele şi se pun invers la uscat.

Înarmat cu puterea sanhedrinului (a marelui sfat), în măsura în care ea exista în momentul acela, sufla ameninţare şi moarte împotriva ucenicilor Domnului, acestor distrugător al terenului, fariseu fără rod, şi a pornit la drum spre Damasc, făcând rău pretutindeni; şi mâna lui Dumnezeu a luat securea şi dintr-o lovitură a tăiat copacul! (vezi pilda smochinului în Luca 13). El a stricat mult timp pământul şi l-a făcut nefolositor – prin aceea că la toţi cei din jurul lui a produs dezastru.

Vrem să revenim încă o dată şi să ne ocupăm cu baza comportării lui Hristos faţă de el, aşa cum este ea prezentată în această întâmplare. Crucea Lui era „judecata lumii acesteia” (Ioan 12.31); omul a dus pe Isus cu mâini rele acolo. Acesta a fost răspunsul inimii sale la desăvârşirea bunătăţii în Dumnezeu. Prin aceasta s-au descoperit gândurile multor inimi (Luca 2.35). Inima omului era acolo, şi inima lui Dumnezeu era acolo. Inima lui Hristos era acolo şi inima păcătosului sărman conştient de vina lui era acolo, precum şi inimile acelora care iubeau cu adevărat pe Domnul lor, dar care L-au părăsit şi au fugit când puterea lui Satan – puterea întunericului – era peste duhul oamenilor.

Dar în momentul când Hristos a murit, perdeaua Templului s-a rupt în două, ca şi cum Dumnezeu ar fi aşteptat momentul acesta, ca să arate, că judecata a fost purtată în chip aşa de deplin, că depărtarea dintre El şi o lume de păcătoşi a dispărut; că El putea veni acum în dreptate şi putea săruta pe fiul pierdut; că El putea da copacului, pe care El l-a tăiat, viaţă nouă, în timp ce acesta încă împovăra terenul. Trei zile mai târziu a fost desfăcut mormântul, în care şedea Isus, ca să arate că El, Cel care a înlăturat această depărtare, de asemenea dispăruse. Însă acum, în Faptele apostolilor 9, El deschide cerul şi iese ca din nou să facă cunoscut Numele Său adevărat şi dat Lui de Dumnezeu, şi anume „Isus” – Jahve (Iehova), Salvatorul. „Eu sunt Isus, Nazarineanul, Salvatorul poporului Meu din păcatele sale.”

Saul şi cei care erau cu el au călătorit spre Damasc cu scrisori adresate sinagogilor, pentru ca el, dacă va găsi pe unii mergând pe „cale” (th/j o’dou/) să-i aducă la Ierusalim legaţi cu cătuşă. În momentul acela creştinismul nu avea nici un nume. Venise în lume, dar nu era din lume sau din vreuna din căile ei. Nu era iudaismul cu ceremoniile lui, care a fost date de Dumnezeu, dar acum au fost stricate de om. Nu era păgânismul cu urgiile lui de necurăţie şi urâciune. Era un Ceva străin şi ceresc, care nu era condus de niciunul din principiile care guvernau lumea. Şi nu avea nici un nume, ci a fost numit „Calea”. De mai multe ori este denumit aşa în cartea Faptele Apostolilor (Faptele apostolilor 9.2; 19.9,23; 20.4; 24.22).

Ei erau o inimă şi un suflet, şi har mare era peste ei toţi (Faptele apostolilor 4.32,33). În inimile acelora care pretutindeni pe pământ erau respinşi, era un ţel ceresc, un curaj şi o bucurie, a căror origine nu era omenească. Martirul Ştefan, care a fost zdrobit de pietrele mulţimii, putea să îngenunche şi cu o compătimire simţită profund să se roage pentru ucigaşii lui şi fără alte gânduri decât numai spre binecuvântarea lor; el putea să se uite ţintă spre cer, să predea duhul său lui Hristos şi să moară. Discipoli „Căii” puteau fi biciuiţi şi bătuţi cu nuiele, cu picioarele în butuci şi puteau zăcea cu spatele sângerând pe podeaua rece a încăperii celei mai lăuntrice a temniţei – însă la miezul nopţii puteau să cânte cântări de laudă Domnului, în loc să fie nemulţumiţi cu soarta lor. Alţii s-au bucurat că au fost învredniciţi să fie batjocoriţi pentru Numele Isus (Faptele apostolilor 5.41). Ce fel de nume era de găsit pentru o astfel de credinţă? Nu era niciunul! De aceea el a fost numit „Calea”. Realmente noi putem adăuga, că el şi-a primit numele său actual abia atunci când antiohienii batjocoritori şi ingenioşi au denumit pentru prima dată pe ucenici ca „creştini”. Acest nume, cu care sarcasmul oamenilor i-a acoperit, a fost acceptat din ziua aceea de către Duhul lui Dumnezeu. Însă de la început credinţa nouă nu a avut un nume, şi aşa a călătorit Pavel, dorind cu orice preţ să-l şteargă, spre Damasc însoţit de tovarăşii săi, ca să depisteze pe fiecare care era pe „Cale”.

Într-o clipă s-a schimbat totul. „Şi când … m-am dus la Damasc”, relatează apostolul mult mai târziu, „pe la amiază, împărate, pe drum, am văzut strălucind împrejurul meu şi a celor care erau cu mine o lumină din cer, a cărei strălucire întrecea pe cea a soarelui. Am căzut cu toţii la pământ şi eu am auzit un glas, care-mi zicea în limba evreiască: »Saul, Saul, pentru ce Mă prigoneşti? Îţi este greu să loveşti cu piciorul împotriva unei ţepuşe.« »Cine eşti, Doamne?« am zis eu. Şi Domnul a zis: »Eu sunt Isus, pe care tu Îl prigoneşti.«” (Faptele apostolilor 26.13-15).

Aici era sfârşitul serios pentru conştiinţa lui, răspunsul îngrozitor. Hristos şi Saul stăteau faţă în faţă! Saul, în tot entuziasmul energiei, în vrăjmăşie şi violenţă faţă de Domnul; şi El, cu răspunsul liniştit şi mişcător al Unuia al cărui răspuns la această vrăjmăşie este realmente plin de har. „Eu” şi „Tu”! Personal, particular, singur şi faţă către faţă S-a întâlnit Hristos şi acest prigonitor răutăcios, acest epuizator al terenului, temutul nimicitor şi pustiitor al Bisericii lui Dumnezeu. „Eu sunt Isus.” Misiunea Lui pe pământ era îndeplinită şi în gloria strălucitoare, cerească El căuta acum oameni aşa cum era Saul, ca să le arate puterea eliberării! Vorbeşte, Saul; fă să ţi se audă glasul; nu a venit încă ziua în care aceia care acum refuză să răspundă vor fi amuţi!

„Tremurând şi plin de frică, a întrebat: »Doamne, ce vrei să fac?«” (Faptele apostolilor 9.6a; după traducerea engleză, care conţine mai mult text, conform unor manuscrise – n. tr.) Acest răspuns nu este ca răspunsul aceluia, care încă nu-şi cunoştea inima: „Doamne, eu vreau să merg cu Tine” şi aşa mai departe; nu, aceasta era voinţă omenească. Mai degrabă el spune: „Doamne, ce vrei să fac?” Sufletul lui Saul se întorsese la Hristos. Voinţa omenească era la el frântă; numai voinţa lui Dumnezeu era permisă. Din răspunsul acesta vorbea instinctul, mobilul ascultării – prima însuşire a omului nou. Pomul vechi a fost tăiat de la rădăcină; viaţa nouă a fost altoită prin glasul dătător de viaţă al Fiului lui Dumnezeu – şi imediat el trece la fapte, chiar înainte ca conştiinţa să ajungă la linişte; da, chiar în timpul când sufletul sufere chinurile morţii.

Multe zile el a fost orb, din cauza gloriei acestei lumini; orb faţă de tot ce era în jurul lui, aşa că el putea vedea numai ce se petrecea în inima lui; trei zile nu a mâncat şi nu a băut. Sufletul lui chinuit ar fi putut spune: „Doamne, din adânc strig către Tine”. Toate acestea s-au petrecut într-o clipă şi trebuiau să devină realitate în sufletul său prin Evanghelia care venea de la tronul lui Dumnezeu; o Evanghelie prin care se vestea preţuirea Tatălui pentru ceea ce a făcut Fiul Său atunci când El a murit, a înviat şi S-a înălţat la cer: Evanghelia despre gloria lui Hristos. Acest urmaş al lui Beniamin – sfâşietor ca un lup la amiază; curând el va împărţi prada (vezi Geneza 49.27).

„L-au luat de mână şi l-au dus în Damasc.” Acolo, în casa lui Iuda, pe o stradă, numită „Dreaptă”, stătea în genunchi în rugăciune în singurătatea căinţei sale – care era aşa de reală, că Domnul în discuţia cu Anania l-a făcut atent prin cuvintele: „Iată, el se roagă”; aceasta era a doua însuşire a omului nou. Rugăciunea era aici expresia dependenţei, la care s-a dat imediat răspuns. Şi această rugăciune, ca şi dorinţa de ascultare, a venit înainte ca sufletul lui să fi găsit odihna sau pacea cu Dumnezeu.

Era însă Anania gata pentru această manifestare deplină a harului pentru unul ca Saul? Putea el înţelege vinul nou al acestei Evanghelii a gloriei, care putea să se arate în felul acesta şi să impresioneze pe cineva ca el? Nu, el a protestat: „Am auzit de la mulţi despre toate relele pe care le-a făcut omul acesta sfinţilor Tăi în Ierusalim; şi aici are autoritate, din partea preoţilor celor mai de seamă, ca să lege pe toţi care cheamă Numele Tău.” El nu putea face altceva, decât să accepte că totul era o greşeală. Imposibil, ca cineva ca Saul să poată fi prins în felul acesta, ca un vas potrivit să arate plinătatea harului. Saul însuşi era uimit. El însuşi a spus mai târziu: „Doamne, ei ştiu că eu puneam în închisoare şi băteam prin sinagogi pe cei care credeau în Tine şi că atunci când se vărsa sângele lui Ştefan, martorul Tău, eram şi eu de faţă, îmi uneam încuviinţarea mea cu a celorlalţi şi păzeam hainele celor ce-l omorau.” (Faptele apostolilor 22.19).

Răspunsul Domnului dat lui Anania era: „Du-te, căci el este un vas pe care Mi l-am ales … şi îi voi arăta cât de mult trebuie să sufere pentru Numele Meu.” Anania a plecat, a intrat în casă, şi-a pus mâinile peste el şi a zis: „Frate Saul, Domnul Isus, care ţi S-a arătat pe drumul care veneai, m-a trimis ca să capeţi vederea şi să fii umplut de Duh Sfânt.”

Aici avem evanghelia pe care Anania a adus-o lui Saul de la Domnul, cum ea a alungat frica de Dumnezeu, care a umplut sufletul lui; cum ea a vestit pace conştiinţei lui răscolite; cum ea cu mână gingaşă a scos afară săgeata cu cârlige a conştienţei de vină; şi Saul a primit acum Duhul lui Dumnezeu ca pecete a acestui mesaj al harului. Ochii lui, care până atunci erau orbi faţă de toate, în afară de întunericul dinăuntrul lui, au fost făcuţi acum capabili să „privească” (avnable,pw) (Faptele apostolilor 22.13) spre Izvorul, din care a venit totul, da, la faţa lui Isus Hristos în glorie.

Anania îl primeşte apoi prin botez (în comunitatea creştinilor). „Şi îndată a predicat în sinagogi pe Isus, că El este Fiul lui Dumnezeu.” Aceasta era o adevărată întoarcere la Dumnezeu, întoarcerea omului întreg, zdrobirea voinţei proprii. Totodată se exprimă însuşirile vieţii noi, ale omului nou: el a avut parte de pacea cu Dumnezeu şi Duhul Sfânt a pecetluit totul în sufletul său; şi el putea să spună mai târziu: „Am crezut, de aceea am vorbit” (2 Corinteni 4.13), căci se putea auzi glasul lui predicând pe Hristos în sinagogile Damascului.

Aceasta era chemarea acestui vas, pe care Dumnezeu Şi l-a ales. Despărţit atât de poporul Israel cât şi de păgâni (Faptele apostolilor 26.6) prin convertirea sa, el a fost trimis prin gloria lui Dumnezeu din înălţime, unde era Hristos, ca slujitor şi martor a ceea ce el a văzut, precum şi a celor prin care Dumnezeu i Se va arăta (Faptele apostolilor 26.16), pentru ca trimis al lui Hristos pe pământ să facă cunoscut ce ştia despre El, Cel care era acolo în glorie. Ceresc în naşterea sa şi ceresc în mărturia sa, el era un model pentru toţi care mai târziu vor crede în Hristos, începând din momentul acela şi până în viaţa veşnică. Începând din ziua aceea fiecare credincios are locul său de naştere în această glorie. Starea lui Hristos la un moment oarecare determină starea tuturor acelora care Îi aparţin, fie în carne sau în înviere sau înălţaţi la gloria lui Dumnezeu. Cei care aparţin lui Hristos trebuie să mărturisească că ei aparţin acolo şi Lui, Cel care este acolo; ei trebuie să mărturisească că ei au fost scoşi din popor sau dintre popoarele păgâne şi nu aparţin nici unuia nici altuia, ci sunt oameni cereşti, cărora trebuie să li se arate, ca şi lui Saul, cât trebuie să sufere din pricina Numelui lui Isus, în timp ce ei trăiesc în lumea aceasta şi trec prin lumea aceasta, care L-a lepădat.

Ce gând minunat, că Dumnezeu nu caută nimic bun în om, sau nu se aşteaptă la ceva bun de la om! El caută mai degrabă astfel de oameni, care sunt mai potriviţi să facă cunoscut harul, pe care El îl arată cu plăcere, „ca să-Şi arate bogăţiile slavei Sale faţă de nişte vase ale îndurării, pe care le-a pregătit mai dinainte pentru slavă, adică pe noi, pe care ne-a şi chemat nu numai dintre iudei, ci şi dintre celelalte popoare” (Romani 9.23,24).

Un vas ales (6)
Omul nou

Frederick George Patterson

© SoundWords, Online începând de la: 10.10.2018, Actualizat: 10.10.2018

Versete călăuzitoare: Efeseni 4.24

Efeseni 4.24: … omul cel nou, creat după chipul lui Dumnezeu, de o dreptate şi sfinţenie a adevărului.

Venim acum la Noul Testament, unde treptat ne este dezvăluită lucrarea lui Dumnezeu cu Omul nou. Acesta este cu adevărat un om cu totul altul decât primul om. Doresc să vă îndrept atenţia spre unele din punctele cele mai remarcabile din cele trei epistole mari, care luate împreună ne prezintă planul întreg şi intenţia lui Dumnezeu pentru noua creaţie în Hristos. Mă refer la epistola către Romani, către Coloseni şi către Efeseni.

Prima dintre aceste epistole prezintă detaliat faza finală a istoriei morale a primului om. Acesta era pe de o parte un om căzut – cu toate că avea toate şansele de partea lui atunci când a fost testat de Dumnezeu – unul care a eşuat înainte de a fi dată Legea; el era deci un om fără lege. Pe de altă parte el era, după darea Legii, un călcător de lege, şi aceasta cu toate privilegiile şi avantajele, care existau deja înainte ca Dumnezeu să-Şi fi ales un popor deosebit. Când a venit Hristos şi a fost respins, s-a terminat faza de testare. Dacă privim în urmă, „toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi (sau: nu ajung) de gloria lui Dumnezeu”; aceasta era acum dimensiunea şi norma după care erau apreciaţi toţi. Omul a fost creat desăvârşit, dar a căzut; va rezista el acum încercării de foc a gloriei lui Dumnezeu?

În toate privinţele s-a terminat cu omul cel vechi. Dumnezeu trebuia deci ori să termine definitiv cu viaţa acestui om, care s-a răzvrătit împotriva Lui, prin judecata Sa dreaptă, ori să i se reveleze în har şi dreptate nemeritate prin jertfa lui Hristos. Nu doresc aici să intru în detalii referitoare la lucrarea de la cruce, la moartea şi învierea lui Hristos. Amintesc aceasta numai ca să arăt clar cum Dumnezeu încheie în mod drept istoria morală a omului şi începe creaţia nouă în Fiul Său – ca şi Cap al unei omeniri noi.

Secţiunea epistolei, în care Dumnezeu arată mai întâi cât de vinovată este omenirea înaintea Lui şi a decăzut judecăţii Sale, se termină cu versetul 19 al capitolului 3. Urmează apoi imediat descrierea, începând cu Romani 3.20, cum se arată acum dreptatea lui Dumnezeu faţă de păcătos, prin aceea că El L-a înviat pe Fiul Său dintre morţi şi L-a înălţat. Dumnezeu nu este împotriva păcătosului, lăsându-l să se descurce singur. Dreptatea lui Dumnezeu se arată prin aceea că păcatul a fost ispăşit prin credinţa personală „în Isus Hristos” şi prin  „credinţa în sângele Său”. De aceea păcătosul este în chip desăvârşit îndreptăţit şi eliberat de vina sa.

Dar prin aceasta nu s-a anulat starea lui de păcătos în primul Adam. După secţiunea, care tratează în toate detaliile această vină şi care se încheie la Romani 5.11, apostolul descrie felul în care starea noastră se termină cu moartea lui Hristos. Citim în Romani 6.6: „Omul nostru cel vechi a fost răstignit cu El, pentru ca trupul păcatului să fie desfiinţat, ca noi să nu mai fim robi ai păcatului”.

În epistola către Romani nu auzim absolut nimic despre „omul nou”. Dimpotrivă, ne este prezentată detaliat răstignirea „omului vechi”, prin care păcatul ca întreg este desfiinţat. Ceea ce se apropie întrucâtva de tema (despre omul nou) găsim în Romani 7.22: „Pentru că, după omul dinăuntru, îmi place legea lui Dumnezeu”, fără însă ca gândul să fie dezvoltat mai departe. În timp ce epistola către Romani răspunde la întrebarea referitoare la vina şi starea noastră, ea nu depăşeşte acest cadru. Ea arată pe Hristos înviat, nu spune însă că cel credincios a înviat împreună cu El. Despre acest pas următor auzim în epistola către Coloseni.

În epistola către Romani apare o voinţă nouă, care nu luptă (Romani 7) împotriva a cea ce este vechi, aceasta înseamnă carnea, sau care – după ce sufletul a fost eliberat – umblă în „înnoirea Duhului” şi în „înnoirea vieţii”. Epistola către Romani ne prezintă deci răstignirea „omului vechi” împreună cu Hristos.

Epistola către Coloseni stă între epistola către Romani şi epistola către Efeseni, în ceea ce priveşte învăţătura. În epistola către Romani vedem omul, aşa cum el trăieşte în păcat. El caută neînfrânat să-şi satisfacă poftele. Ce trebuie să aibă loc? El trebuie dus la moarte – la moartea lui Hristos -, pentru ca istoria lui să se sfârşească: „… ştiind aceasta, că omul nostru cel vechi a fost răstignit cu El” (Romani 6.6).

În epistola către Efeseni ne este arătat omul ca „mort în păcate şi fărădelegi”, şi de aceea aici trebuie folosită o altă metodă. Nu aşa ca în epistola către Romani, unde omul trebuie dus la moarte, deoarece el trăieşte în păcate. În epistola către Efeseni viaţa trebuie să fie pozitiv activă, pentru ca sufletul, care este mort în păcate, să fie trezit la viaţă şi să fie scos. El trebuie să devină o creaţie nouă în Hristos Isus împreună cu El, Cel care şade în locurile cereşti.

De aceea epistola către Coloseni tratează, aşa cum este de aşteptat, ambele aspecte: să fi mort în păcate şi să trăieşti în păcate. Ea priveşte înapoi spre starea noastră din epistola către Romani şi priveşte înainte spre starea în Hristos Isus, din epistola către Efeseni. De aceea citim: „… printre care aţi umblat şi voi odinioară, când trăiaţi în acestea” (Coloseni 3.7). De asemenea mai citim şi: pe când „… eraţi morţi în greşeli” (Coloseni 2.13). Deci cel sfânt este privit ca mort „împreună cu Hristos faţă de elementele lumii” (Coloseni 2.20), atât faţă de păcat şi Lege, cât şi ca înviat împreună cu Hristos. Cu toate că el nu şade împreună cu Hristos în locurile cereşti, el caută „cele de sus, unde Hristos este aşezat la dreapta lui Dumnezeu”. Drept urmare el trăieşte încă aici pe pământ.

Deoarece aceasta este aşa, în epistola către Coloseni el nu a ocupat încă locul său la Dumnezeu, cu toate că are dreptul la aceasta, căci el a înviat împreună cu Hristos şi adus la viaţă împreună cu El. El a obţinut într-adevăr o stare nouă, dar nu încă locul nou. De aceea în această epistolă nu găsim „omul nou”, despre care este vorba în epistola către Efeseni. Este remarcabil: dacă în epistola către Efeseni 3 este vorba, după cât se pare, de omul nou, această realitate nu obţine nici pe departe înţelesul pe care ea îl are în Efeseni 4.24. În originalul în limba greacă sunt folosite cuvinte diferite, şi cuvântul „om” (a;nqrwpoj) nici nu se întâlneşte acolo (Efeseni 3.9).

De aceea în epistola către Coloseni se foloseşte un alt cuvânt pentru „nou” decât cel folosit în epistola către Efeseni 4.24. În epistola către Coloseni este cuvântul ne,oj,, în epistola către Efeseni este cuvântul kaino,j. Ultimul înseamnă concret „nou-nouţ”, tipul de om care niciodată nu a fost văzut şi despre care niciodată nu s-a auzit[1], în timp ce cuvântul din epistola către Coloseni înseamnă „cu totul nou”. Acest cuvânt nu are sensul de tip nou sau gen nou de oameni, aşa cum are cuvântul în epistola către Efeseni.

Constatăm însă ci Duhul lui Dumnezeu leagă împreună cu o înţelepciune deosebită cele două locuri din Scriptură din Efeseni 4 şi Coloseni 3. Aceasta are loc prin folosirea celor două cuvinte, care se regăsesc în verbul „a înnoi” din Efeseni 4.23 şi Coloseni 3.10. Cuvântul din epistola către Efeseni este derivat de la cuvântul „nou” folosit în epistola către Coloseni şi cuvântul din Coloseni este derivat de la cuvântul „nou” din epistola către Efeseni[2]. Cât de minunat şi de înţelept este Cuvântul lui Dumnezeu!

Aici mai observăm – şi aceasta este mult mai deosebit şi mai informativ -, că pentru cuvântul „a dezbrăca” se foloseşte de fiecare dată în cele două epistole un alt cuvânt. În limba greacă cele două cuvinte nu sunt înrudite. În epistola către Coloseni înseamnă să fie „despuiat” de ceva, aşa cum eşti dezbrăcat de o haină. În epistola către Efeseni nu are acest înţeles, ci exprimă clar: „a pune deoparte” sau „a aşeza undeva”. Eu pot pe de o parte să-mi dezbrac hainele şi apoi, într-o a doua mişcare, să le aşez deoparte, după ce le-am dezbrăcat. Vom înţelege imediat motivul pentru care aceasta este probabil aşa – dacă cele spuse le vom lega de acestea.

În Septuaginta în cartea Leviticul 16.23 este un exemplu de folosire al celor două cuvinte. După ce Aaron în Marea zi a ispăşirii şi-a terminat slujba îmbrăcat în veşmintele de in albe, trebuia „să se dezbrace de veşmintele sale”, şi să le depună la intrarea în sfântul locaş. În limba engleză stă în Faptele apostolilor 7.58 cuvântul „laid down”, este acelaşi verb ca în Efeseni 4.25, care este tradus prin „put off”, dar mai exact tradus ar fi prin „lay down”. Este vorba de ucigaşii lui Ştefan, care şi-au depus hainele la picioarele unui tânăr cu numele Saul. Acelaşi lucru este valabil şi în Evrei 12.1, unde acest cuvânt este tradus prin „a da la o parte orice ne îngreunează”, şi aşa mai departe.

Epistola către Coloseni ne dă partea subiectivă a „omului nou” (viaţa practică a omului sfânt aici pe pământ) şi epistola către Efeseni tratează partea obiectivă, aceasta înseamnă, epistola ne arată partea noastră cerească. În epistola către Coloseni este vorba mai degrabă de locuirea lui Hristos în noi.

Deci în epistola către Romani găsim „omul nostru cel vechi răstignit”, în epistola către Coloseni găsim despărţirea „de omul cel vechi” şi partea subiectivă a „omului nou”. În epistola către Efeseni dimpotrivă este vorba că omul cel vechi a fost pe deplin „pus deoparte”; noi suntem văzuţi ca fiind „în Hristos”. Aceasta este prezentarea obiectivă a omului „nou-nouţ”, o creaţie absolut nouă în Hristos.

În epistola către Efeseni 4.21-24 citim: „dacă într-adevăr L-aţi ascultat şi dacă, potrivit adevărului care este în Isus, aţi fost învăţaţi cu privire la felul vostru de viaţă din trecut, că v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, care se strică după poftele înşelătoare, şi aţi fost înnoiţi în duhul minţii voastre şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, creat după chipul lui Dumnezeu, de o dreptate şi sfinţenie a adevărului.”

„Sfinţenia adevărului” sau „adevărata sfinţenie” stă în contrast cu „poftele înşelătoare” din versetul 22. Înşelăciunea şarpelui a dat naştere la început poftei. Deoarece dreptatea este baza creaţiei noi a lui Dumnezeu, omul nou este creat în dreptate şi adevărata sfinţenie (despărţire absolută de rău).

În locul corespunzător din Coloseni 3.10 este prezentat practic: „şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou” (ne,oj). În textul original cuvântul „om” (a;nqrwpoj)  este lăsat la o parte, deoarece acest cuvânt se foloseşte când este vorba de sensul absolut ca în Efeseni 4: „care se înnoieşte spre cunoştinţă deplină, după chipul Celui care l-a creat.”

Vă rog să observaţi, că în epistola către Coloseni „Hristos” este prezentat ca Model pentru (omul) nou. Viaţa noastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu (Coloseni 3.3). Aleşilor lui Dumnezeu li se prezintă însuşirile de caracter ale lui Hristos, pe care el trebuie să le practice şi care îl transformă (Coloseni 3.12,13). Cuvântul lui Hristos trebuie să locuiască din belşug în el (Coloseni 3.16), da, potrivit cu Coloseni 3.11 Hristos este totul şi în toţi. Însă în epistola către Efeseni este prezentat „Dumnezeu” şi fiinţa lui Dumnezeu ca etalon pentru toate. „Omul nou” în această epistolă este creat după chipul lui Dumnezeu (Efeseni 4.24). El trebuie să fie imitator al lui Dumnezeu (Efeseni 5.1). El trebuie să umble în dragoste (despre care Hristos era un model perfect) şi să umble ca un copil al luminii – acestea sunt cele două însuşiri importante ale lui Dumnezeu (Efeseni 5.2,8).

Însă aici stă mai mult: în epistola către Coloseni este vorba de „Chipul Celui care l-a creat” (Coloseni 3.10). În epistola către Efeseni este accentuat mai mult Dumnezeu Însuşi – „existenţă asemănătoare” (kata. qeo.n).

Revenim acum la cuvintele „asemănare” şi „chip”. Omul cel nou din epistola către Efeseni se aseamănă cu Dumnezeu, privit din punct de vedere moral; el este văzut pe locul său propriu-zis – în Hristos în cer – şi ne este prezentat din partea obiectivă. Când de aceea vorbim despre viaţa practică sau partea subiectivă, în epistola către Coloseni 3 se foloseşte cuvântul „chip”. Căci omul în umblarea sa pe pământ trebuie să prezinte pe Dumnezeu din punct de vedere moral – pe Dumnezeul care era în Hristos şi care este „totul”.

Amintim acum şi îndemnul din fiecare epistolă în legătură cu „omul cel nou”. În epistola către Coloseni 3.9 stă scris: „Nu vă minţiţi unii pe alţii”. Aceasta aparţine vieţii practice. Însă în epistola către Efeseni 4.25 stă scris: „De aceea, fiindcă aţi lepădat minciuna, fiecare din voi să spună aproapelui său adevărul.” Aici, unde omul cel vechi a fost dezbrăcat, este vorba de chestiunea însăşi: minciuna. Noi suntem nu numai îndemnaţi, ca în epistola către Coloseni, să ne dezbrăcăm de minciună, ci minciuna însăşi este privită ca fiind lepădată. Îndemnul este pozitiv, şi anume, să spunem adevărul, şi aşa mai departe, aşa cum este folosit în altă parte în această epistolă. Numai aici devine clar în toată dimensiunea lui conflictul din viaţa celui sfânt. Satan apare iarăşi în mod deosebit pe prim plan, ca să lupte împotriva acestui om nou al creaţiei noi, aşa cum el a făcut în prima creaţie. Însă acum nu vreau să mă ocup în detaliu cu aceasta.

 Partea anterioară

Un vas ales (4)
Vasul eliberat

Frederick George Patterson

© SoundWords, Online începând de la: 10.10.2018, Actualizat: 10.10.2018

Versete călăuzitoare: Romani 8.2

Romani 8.2: Căci legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii.

Un suflet care a fost convins află deseori vinovăţia unei vieţi întregi într-o perioadă de timp deosebit de scurtă. Cei care erau în pericol să se înece şi au fost salvaţi, relatează că toată viaţa lor a stat înaintea ochilor lor ca un fulger de lumină; şi păcatele uitate, care le-au făcut cu mulţi ani în urmă, au apărut într-o clipă înaintea lor în toată grozăvia lor. Prin cuvintele lui Moise, a omului lui Dumnezeu, aceasta s-ar exprima aşa: „Tu pui înaintea Ta nelegiuirile noastre şi scoţi la lumina feţei Tale păcatele noastre ascunse” (Psalmul 90,8). Conştiinţa moartă se trezeşte la viaţă, înviată prin razele convingătoare de vină ale luminii lui Dumnezeu, şi într-o clipă stăm înaintea Unuia care ne spune tot ce am făcut noi cândva.

Când are loc aceasta, orice justificare nu este de folos: orice prezentare într-o lumină favorabilă nu are rost. Sufletul omului este dat pe faţă în prezenţa sfinţeniei nesfârşite. Până acum conştiinţa putea dormi, fără să aibă vreun gând de vină, probabil numai cu sentimentul vag, că nu totul este în ordine. Probabil până atunci conştiinţa nu s-a simţit bine, dar fără să aibă un simţământ clar de vină. Fără îndoială Saul din Tars a şovăit înaintea cuvintelor: „Îţi este greu să loveşti cu piciorul împotriva unei ţepuşe”. Conştiinţa naturală a omului simte uneori această ţepuşe, acest pinten: râvna şi înflăcărarea ei sunt forţate şi nereale. Sunt sentimente de vinovăţie în principiul că judecata stă deasupra acţiunilor omului (peste ce face conştiinţa), şi dacă se încearcă cu o râvnă mai înverşunată să se reducă la tăcere glasul ei, totuşi ea nu se va odihni niciodată.

Nu a simţit conştiinţa lui Saul din tars nici o ţepuşe când martirul Ştefan privea în sus spre cer cu o faţă strălucitoare, îngerească, şi şi-a încredinţat duhul lui Isus, în timp ce trupul lui era sfărâmat de pietrele mulţimii? Nu a simţit conştiinţa ţepuşa, atunci când feţele palide ale unora, care iubeau pe Domnul şi stăpânul lor, ca să scape de temniţă şi moarte, ei şi cei pe care îi iubeau, au hulit Numele Său, deoarece omul acesta brutal i-a constrâns la aceasta (vezi Faptele apostolilor 26.11)? Vai, „calea celor necredincioşi este nenorocirea lor” (sau altfel spus: calea celui păcătos este grea), şi tot aşa a fost şi cu Saul. Însă în timp ce conştiinţa naturală ia cunoştinţă despre aceste lucruri, din aceasta nu rezultă că sufletul se întoarce la Dumnezeu. Nu, mult mai degrabă conştiinţa naturală îl îndepărtează pe om de Dumnezeu. Ea l-a mânat pe Saul la excese mai mari ca înainte. Ea l-a determinat pe Adam să fugă de Dumnezeu, ca să se ascundă sub pomii din grădină; până când conştiinţa lui a simţit puterea cuvântului „Adam, unde eşti?”. Atunci ea a fost trezită şi Adam a stat înaintea lui Dumnezeu ca păcătos dovedit. Ea l-a determinat pe Saul să ascundă adevărata lui stare sub râvna religioasă, care până atunci a umplut sufletul lui.

Dar când glasul lui Isus l-a ajuns pe Pavel în alergarea lui nebună, vina lui a apărut în toată dimensiunea ei îngrozitoare şi el a ajuns în strâmtorare. Şi când el a putut citi vina sufletului său în prezenţa lui Dumnezeu, unde orice scuză nu are nici o valoare, atunci conştiinţa lui a fost curăţită şi el a ajuns la linişte. Însă în momentul acesta nu i se punea întrebarea referitoare la natura lui. Aceasta nu este întrebarea care se pune prima dată în istoria sufletului. Mai întâi eforturile de a evita răul şi de a face binele, ca să placi Domnului, care urmează după o pocăinţă reală, descoperă această întrebare în adevărata ei profunzime şi grozăvie. Saul trebuia acum ca sfânt să parcurgă acest stadiu din istoria sufletului pentru propria sa eliberare – nu vreau să zăbovesc la gândul, cât de necesar era aceasta, pentru ca mai târziu să ajute pe alţii, ci ca un vas al îndurării, care trebuia eliberat dintr-o astfel de stare.

Aceasta a avut loc probabil în cei trei ani în care el a mers în Arabia şi apoi iarăşi la Damasc (Galateni 1.17,18). Nu fac din aceasta o dogmă, dar era un proces necesar, oricând el ar avea loc; şi despre rezultat citim în Romani 7, unde el descrie detaliat procesul de învăţare, prin care el cu experienţe şi eforturi amare a învăţat să cunoască natura sa. Multe din ele le-a învăţat fără îndoială prin experienţe pentru sine însuşi, dar el a învăţat şi multe alte lecţii din pricina altor suflete.

Vreau să remarc aici, că experienţele descrise în versetele de încheiere ale acestui capitol bine cunoscut (Romani 7.14-26), au o însemnătate mult mai mare şi cuprinzătoare, decât probabil mulţi sunt conştienţi de ele. Această secţiune este formulată de Duhul lui Dumnezeu aşa fel, că nu există nici un suflet răscolit – indiferent cât de adânc sunt experienţele lui şi sub ce acţiuni ale lui Dumnezeu şi la ce vârstă el se află -, care să nu găsească ceva în acestea pentru ceea ce el sufere. În unul sau altul din strigătele descrise acolo el va găsi ceva care se potriveşte la ceea ce suferă el; chiar dacă fără îndoială presiunea deplină a acestei experienţe putea fi cunoscută abia atunci când lumina creştinismului a strălucit. Nu voi intra acum în detalii. Mulţi au făcut aceasta, unii cu foloase care rămân pentru mulţi alţii. Însă eu preţuiesc faptul că acest text depăşeşte cu mult eforturile unui suflet aflat sub Lege, aşa cum este exprimat în cele „zece porunci”.

Omul natural (firesc) poate să fi trăit „fără vină, în ce priveşte dreptatea pe care o dă Legea” (Filipeni 3.6), însă cu un suflet care nu a fost încă trezit. În ceea ce priveşte faptele vizibile, el nu a încălcat nici o poruncă a Legii. Dar acestea niciodată nu au atins copacul: rădăcinile „păcatului” dinăuntru. Era una din poruncile Legii care se referea exclusiv la partea cea mai lăuntrică a sufletului: porunca spunea: „Să nu pofteşti”, şi când a venit această poruncă şi a exprimat sfinţenia Legii, „păcatul căpătat viaţă şi eu am murit”. „Dar păcatul, găsind prilejul prin poruncă, a lucrat în mine tot felul de pofte; căci fără Lege, păcatul era mort”; el stătea inactiv sau fără prilej în sufletul său, până când în felul acesta a fost dezvelită lipsa lui de sfinţenie.

Natura umană decăzută vorbeşte pretutindeni destul de clar, ca şi cum noi încă nu am descoperit faptul că în momentul când am înţeles o interdicţie – din cea mai fragedă copilărie şi până la ultima noastră suflare -, imediat în noi ia naştere dorinţa exact după ceea ce ne este interzis. S-ar putea aduce mii de dovezi şi exemple, ca să dovedească aceasta.

Dar a fost o „lege” în paradis, înainte ca omul să cadă; şi omul era o creatură responsabilă înainte ca el să se rupă de Dumnezeu: el era răspunzător să asculte de legea care îi interzicea să mănânce din roadele pomului cunoaşterii binelui şi răului, înainte ca el să fi devenit un „călcător”. Dumnezeu i-a arătat cu generozitate mare felul Lui de a acţiona ca Dătător. Nimic nu i-a fost tăinuit omului. Zeci de mii de posibilităţi, care contribuiau la fericirea lui în Eden, vorbeau despre un Dumnezeu care nu va reţin nimic din ce este bun. „Din orice pom din grădină poţi să mănânci în voie” dovedeau generozitatea şi plinătatea unei mâini fără zgârcenie. Omul avea voie să savureze totul după plac. O interdicţie mică oprea consumarea rodului unui singur pom: a unui pom care se referea la o responsabilitate care avea ca urmare numai răul, dacă era luată asupra sa: pentru că „în ziua când vei mânca din el, vei muri negreşit (sau: trebuie să mori)”. Prin respectarea acestei interdicţii omul ar exprima că voinţa lui era subordonată lui Dumnezeu, Cel care l-a aşezat acolo şi care l-a înconjurat cu toate binecuvântările create.

Acesta este principiul Legii. O interdicţie va dovedi totdeauna o voinţă în persoana căreia i-a fost adresată: o voinţă care este supusă sau nu este supusă altuia. Cea mai mică interdicţie este suficientă în acest sens. Este o metodă pentru a constata dacă cineva este supus sau nu celui care a făcut interdicţia. Dacă el nu se supune, el respinge autoritatea celuilalt şi urmarea va fi că voinţele celor doi vor fi una împotriva celeilalte; în timp ce omul care este încercat recunoaşte în conştiinţa lui că Dumnezeu are dreptul să fie ascultat.

Acum satan nu a început să îndrepte atenţia spre binecuvântările de care omul era înconjurat, şi nici spre Fiinţa lui Dumnezeu, care „ne dă toate din belşug, ca să ne bucurăm de ele” (1 Timotei 6.17). În loc de aceasta, el apucă cu lăcomie interdicţia şi îndreaptă atenţia exclusiv asupra acesteia. „oare aşa a spus Dumnezeu: »Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină«?” Însă Dumnezeu a spus: „Din orice pom din grădină poţi să mănânci”. Marea ispravă genială a şarpelui era să insufle sufletului pofta şi neîncrederea faţă de Dumnezeu; să trezească o suspiciune împotriva plinătăţii şi generozităţii naturii Sale. Aceasta era otrava şarpelui, care începând din ziua aceea a pătruns în omenire. Aceasta a avut loc înainte să fi fost înfăptuit vreun păcat. Diavolul a apărut şi a semănat neîncredere în inima omului, a trezit în sufletul lui o bănuială şi prin pierderea credinţei şi încrederii în El a despărţit pe om de Creatorul său.

Aceasta este ceea ce fac oamenii în zilele noastre între ei, ca să obţină un anumit ţel pe care-l au înaintea privirii. Îndrăznesc să spun, că probabil ei nu se gândesc la aceasta; dar cea mai mare parte din suferinţele între oameni sau chiar între fraţi sunt pricinuite prin aluzii pe la spate sau istorisiri şoptite, cărora inima celorlalţi le pleacă urechea de bună voia şi care fac să ia naştere suspiciune între suflete. După suspiciunea rezultată urmează antipatia, în mod deosebit din partea aceluia care a făcut nedreptate celuilalt. Este deosebit de greu să te încrezi într-o inimă căreia i-ai făcut o nedreptate. „O limbă mincinoasă urăşte pe cei care sunt răniţi de ea” (Proverbe 26.28), şi: „Dar cel care-l nedreptăţea pe aproapele său l-a îmbrâncit” (Faptele apostolilor 7.27), şi aşa mai departe. Aceste pasaje (care sunt înrudite în ceea ce priveşte conţinutul lor) descriu numai cum lucrează acest principiu al răului. De aceea proverbul adevărat: „Cel păgubit poate uita, dar cel care păgubeşte pe alţii nu va uita niciodată!”

Ca să restabilească încrederea deplină a omului în Dumnezeu şi să vină de hac păcătuirii faţă de natura lui Dumnezeu urma să aibă loc lucrarea lui Hristos.

Deci omul era o creatură responsabilă înainte de a cădea. Neîncredere în Dumnezeu şi poftă au fost vărsate în sufletul femeii. S-a făcut uz de voinţă împotriva lui Dumnezeu – şi anume, în ceea ce-l priveşte pe Adam, o voinţă autoritară, căci „nu Adam a fost amăgit” (1 Timotei 2.14); şi omul a căzut. Imediat a luat naştere o ruptură între Dumnezeu şi om, aşa de largă cum este depărtarea de la un pol la altul; un abis care nu putea fi umplut sau traversat. Omul a devenit „ca unul din Noi”, a spus Domnul, „să cunoască binele şi răul” (Geneza 3.22). El nu va putea niciodată să uite aceasta. Niciodată el nu se va reîntoarce la starea de nevinovăţie.

Ce înseamnă „să cunoască binele şi răul”? Este ceva care se spune şi despre Fiinţa dumnezeiască: „ca unul din Noi”, aşa citim, „să cunoască binele şi răul”! Este, să stai pe scaunul de judecător şi să rosteşti o sentinţă despre binele sau răul pe care noi îl găsim în sufletul nostru propriu. Femeia înţeleaptă din Tecoa a spus despre David, împăratul: „este ca un înger al lui Dumnezeu, ca să deosebească binele şi răul” (2 Samuel 14.17). Aceasta se referă la decizii judecătoreşti. Tot aşa se spune şi despre Solomon în 1 Împăraţi 3.9 şi despre Israel în Deuteronomil 1.39; vezi şi Evrei 5.14.

Aceasta este lucrarea conştiinţei: să ia cunoştinţă de rău, să facă voia sa, care este contrară lui Dumnezeu, să judece asupra răului şi să-l condamne; şi cu regret să cunoască şi binele, faţă de care stă împotrivă, şi să-l numească bun, fără însă să aibă puterea să-l facă. Acesta este omul căzut cu conştiinţă. El era răspunzător înainte de căderea lui; apoi nu a mai avut încredere în Dumnezeu şi cu voinţă deplină a încălcat porunca lui Dumnezeu. Chiar şi ca om căzut el avea capacitatea să rostească o sentinţă asupra acţiunilor sale, şi anume prin cunoaşterea binelui şi răului; a binelui, cu toate că el nu avea puterea să şi-l dorească sau să-l facă, şi a răului, pentru care îi lipsea aptitudinea să-l evite! În final el a fost alungat apoi din prezenţa lui Dumnezeu, căci el şi-a pierdut pentru totdeauna poziţia din cauza faptei lui. Aceste trei lucruri caracterizează acum starea lui:

1. Neîncredere faţă de Dumnezeu;
2. Păcat, care a fost înfăptuit în această neîncredere
3. şi poziţia lui pierdută irecuperabilă.

Aceste trei lucruri le-a readus Evanghelia:

1. Încrederea lui este restaurată prin credinţa în El ca Salvator;
2. Păcatele lui, pe care le-a înfăptuit în neîncrederea lui, sunt îndepărtate;
3. şi el este adus în Hristos într-o poziţie nouă înaintea lui Dumnezeu.

Când sufletul este trezit, el descopere aceste probleme mari iniţiale ale vrăjmăşiei care desparte pe Dumnezeu şi om şi ele îi adaugă gravitatea şi profunzimea:

• înţelegerii responsabilităţii ca păcătos, care a mâncat din pomul cunoştinţei binelui şi răului şi prin fapte rele în duhul său trăieşte în vrăjmăşie cu Dumnezeu;
• conştienţei de binele pe care nu l-a făcut
• şi de răul descoperit al naturii lui:
• lipsei de putere faţă de toate, numai faţă de rău nu;
• înţelegerii – într-o oarecare măsură şi dependent de împrejurări – bunătăţii lui Dumnezeu;
• şi – aşa cum gândeşte el – a responsabilităţii de ase aduce singur iarăşi într-o poziţie corectă faţă de Dumnezeu.

Aceste lucruri pătrund cu forţa în suflet ca o lecţie îngrozitor de amară.

Nici un cuvânt omenesc nu se pot pune pe aceeaşi treaptă cu acelea ale chinului sufletului din Romani 7: „dar eu sunt carnal, vândut păcatului. Pentru că ceea ce fac nu recunosc: pentru că ceea ce nu vreau, aceasta fac; iar ceea ce urăsc, aceasta practic. Iar dacă ceea ce nu vreau, aceea practic, recunosc că legea este dreaptă. Atunci însă nu mai fac eu aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine. Pentru că ştiu că în mine, adică în carnea mea, nu locuieşte nimic bun: pentru că voinţa este cu mine, dar înfăptuirea binelui, nu. Pentru că nu binele pe care-l vreau îl practic, ci răul pe care nu-l vreau, pe acela îl fac. Iar dacă ceea ce eu nu vreau, aceea practic, nu mai fac eu aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc deci legea aceasta că, pentru mine, care vreau să practic binele, răul este cu mine. Pentru că, după omul dinăuntru, îmi place legea lui Dumnezeu, dar văd o lege diferită în mădularele mele, luptând împotriva legii minţii mele şi ducându-mă în robia legii păcatului, care este în mădularele mele.” (Romani 7.14-23).

Să observăm această luptă între „bine” şi „rău” dintr-un suflet aflat sub sentimentul responsabilităţii sau şi „în carne”. Însă nu vina lui îl chinuie, ci starea lui. Chinul adânc al sufletului nu numai înţelege toate acestea, ci merge înapoi la primul început al îndepărtării omului de Dumnezeu. Toate rădăcinile existenţei sale sunt date pe faţă şi stau vizibile înaintea Aceluia cu care el are a face. Cât de diversificate sunt căile lui Dumnezeu, ca să ducă sufletul într-o astfel de luptă; pentru ca el să înveţe să nu mai lupte mai departe; pentru ca el să înveţe că orice efort, orice încercare, orice luptă, atâta timp cât ele durează sunt dovezi tot mai clare că el nu a ajuns la momentul când încetează să mai lupte şi capitulează; şi abia atunci află că această capitulare este libertate. Atunci el este eliberat.

Renunţ aici să dau exemple de lupte ale sufletului şi rezultatele lor, aşa cum ele se găsesc în Cuvânt. Acolo se găsesc multe; multe se văd şi astăzi în fiecare zi în poporul lui Dumnezeu, dacă interpretăm cu Scriptura felul de comportare şi experienţele.

Descoperirea unei naturi rele printr-un sfânt dă imediat să se înţeleagă, că ea ar trebui subjugată. Cerinţa şi dorinţa sufletului său înnoit, când el le simte, dă imediat să se înţeleagă că ele ar trebui satisfăcute şi că Dumnezeu le-a aşezat în el în acest scop. Şi sentimentul responsabilităţii că aceste două imbolduri are trebui satisfăcute într-un fel oarecare, stă la baza acestei lupte dureroase. Acesta nu este un conflict în adevăratul sens. El este un efort care poate sfârşi într-o înfrângere dureroasă. El duce la robie şi nu eliberează. Dar dacă vine eliberarea – nu biruinţa, căci o biruinţă ar fi fapta mea merituoasă, în timp ce eliberarea este fapta altuia -, atunci ea vine ca eliberare dublă: ca rezolvare a problemei referitoare la bine, despre care sufletul a constatat că el nu-l poate face, aşa cum face răul, pe care nu-l poate evita. Sufletul trebuie să fie capabil să privească în sus şi să se bucure în libertate la Dumnezeu, şi el trebuie să fie capabil să privească în propria inimă, şi să fie capabil să facă binele, pe care voia atât de mult să-l facă, şi să aibă putere asupra acţiunii naturii păcătoase, „a cărnii”, dinăuntrul lui.

Aici găsim o lipsă în sufletul nostru. Mulţi au într-adevăr această libertate, care îi face capabili să privească spre Dumnezeu şi să spună: „Acolo totul este în ordine”. Dar suntem noi toţi liberi de puterea răului dinăuntrul nostru, când ne verificăm inima proprie? Nu, este tocmai bucuria şi mulţumirea pe care sufletul o simte că este liber să privească în sus, şi care cu regret prea des îl face indiferent faţă de alţii. Aceasta poate avea loc prin neştiinţă; da, probabil este frecvent aşa. Noi trebuie să fi învăţat că există o libertate a sufletului care este umplut cu Duhul, în care el poate umbla zilnic total despărţit de toate acţiunile cărnii sau de poftele sufletului; o astfel de libertate, ca şi cum în suflet nu ar fi absolut nimic de combătut – o libertate care dă roade pentru Dumnezeu.

Nu ca şi cum până la sfârşitul drumului nostru nu ar mai fi nici un conflict; nu ca şi cum „carnea” ar înceta vreodată să mai fie un prilej de veghere. De asemenea „păcatul în carne” nu va putea niciodată să înceteze să mai existe, atâta timp cât noi suntem aici pe pământ, chiar dacă el a fost „condamnat” atunci când Hristos a murit (vezi Romani 8.3). Însă noi vrem să ne gândim la drumul lui Pavel ca sfânt, ca vas ales de Dumnezeu, ca unul care a umblat într-un aşa fel(şi în privinţa aceasta el s-ar alătura şi altora), că el a spus: „Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi voinţa şi înfăptuirea, după buna Sa plăcere” (Filipeni 2.13). Dar aceasta nu înseamnă nicidecum: „Nu binele pe care-l vreau îl practic, ci răul pe care nu-l vreau, pe acela îl fac” (Romani 7.19). Nu, sufletelor eliberate le reuşeşte „voinţa” şi „înfăptuirea”, vaselor în care Dumnezeu lucrează şi poate face după buna Sa plăcere.

Căci ce este un vas? Să presupunem că am aşeza un vas pe masă lângă noi – nu am avea în acest caz două intenţii cum am vrea să-l folosim? El este aşezat acolo ca să ţină în el ceea ce este turnat în el; aceasta este o intenţie. Cealaltă intenţie este, ca cineva să-l poată ţine în mână. Dacă el ar avea o voinţă sau o pornire proprie, atunci aceste două scopuri de folosire a lui ar fi împiedicate.

Tot aşa este cu vasele îndurării lui Dumnezeu: dumneavoastră trebuie să fiţi fără voinţă şi fără porniri lăuntrice; dumneavoastră sunteţi pentru a fi umpluţi cu ceea ce El pune în dumneavoastră, şi ca să fiţi ţinut şi folosit de mâna Sa. Numai în măsura în care voinţa noastră, pornirile noastre, gândurile noastre sunt date la o parte, suntem cu adevărat vase şi ca atare capabile şi potrivite pentru a fi folosite de Domnul.

Dar nu aceasta este tema noastră actuală. Aici vorbim despre eliberarea vasului, pentru ca el să fie liber în sufletul lui pentru Dumnezeu şi liber de lucrarea voii cărnii şi pentru ca el să aibă putere să aducă rod pentru Dumnezeu; pentru ca pe de o parte să recunoască poziţia sa „în Hristos” şi pe de altă parte, ca Hristos să locuiască în el (vezi Galateni 2.20).

Îmi amintesc cum cu anii în urmă stăteam la patul unui sfinte în vârstă. Un timp am vorbit despre lucruri generale ca creştin. Am întrebat-o dacă ea s-a gândit vreodată că Hristos, care era în glorie, „trăia” în trupul ei slab de pe patul de boală. Nu am uitat privirea ciudată, care ea mi-a aruncat-o, atunci când gândul acesta, după cum mi se părea, pentru prima dată a luminat în ea. „Ah”, a spus ea, „Hristos trăieşte în mine!” Părea să fie o cunoaştere minunată pentru suflet: corpul ei ca vas – într-o măsură aşa de mare, că Hristos şi nu eul trăia. „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2.20). Nu este acesta un gând mult mai mare, chiar dacă este opusul acelui cuvânt al lui Pavel: „Căci pentru mine a trăi este Hristos” (Filipeni 1.21)? Ultimul era imboldul vieţii sale, izvorul din sufletul său; primul era urmarea faptului: „Hristos trăieşte în mine”.

Aceasta este cu adevărat libertate. „Legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat” (Romani 8.2). Noi vorbim de exemplu despre legea gravitaţiei, despre legea naturii. Prin aceasta ne referim la tendinţa naturală a materiei care guvernează mişcările ei; astfel mărul va cădea pe pământ, şi nu va pluti în aer, atunci când se desprinde din pom. Acest gând îl găsim prezentat figurat şi aici. Această „Legea (tendinţa după care El trebuie să se mişte) Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat”. El eliberează sufletul de cealaltă lege, a păcatului, deci de legea care guvernează natura cărnii, şi de legea morţii. Ea a devenit legea (rezultatul natural) vieţii, pe care El a insuflat-o în ai Săi, atunci când El a înviat: un Duh dătător de viaţă – Omul al doilea – Domnul înviat.

De aceea, nu putem noi spune, că sufletul, prin faptul că recunoaşte responsabilitatea sa – „sub lege”, deoarece el a mâncat „din pomul cunoaşterii binelui şi răului” -, parcurge aceste lecţii copleşitor de emoţionante, pentru ca el prin experienţă să cunoască adâncimea naturii (a cărnii) stricate, care a luat naştere în inima omului, atunci când el s-a desprins de Dumnezeu? Dar acum, deoarece el este eliberat, el cunoaşte că în Hristos „Pomul vieţii” a primit: „Legea Duhului de viaţă în Hristos Isus”, care îl eliberează pe deplin de „legea păcatului şi a morţii”. Liber de asemenea în acel sens dublu, despre care am vorbit pe scurt, şi anume: liber în suflet, pentru ca să privească în sus spre Dumnezeu, şi liber să savureze în prezent şi în speranţă tot ce este El. Şi liber de lucrarea cărnii înlăuntru. Eul nu este luat în considerare, şi se trăieşte viaţa, pe care o trăieşti în carne, prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu: aceasta înseamnă credinţa în El ca ţintă şi putere şi toate. Izvorul şi imboldul unei astfel de vieţi nu vin din eul propriu, ci din Hristos; şi numai aşa aduce rod pentru Dumnezeu, deoarece vasul a fost umplut cu roada dreptăţii, care este prin Isus Hristos, spre onoarea şi gloria Sa.

 

Un vas ales (1)
Vasul în olar, olarul în vas

Frederick George Patterson

© SoundWords, Online începând de la: 10.10.2018, Actualizat: 10.10.2018

Versete călăuzitoare: Ieremia 18.3,4; Romani 9.21

Ieremia 18.3,4: Când m-am coborât în casa olarului, iată că el făcea o lucrare  pe roată. Vasul pe care-l făcea din lut s-a stricat în mâna olarului. Atunci el a făcut un alt vas, cum i-a plăcut olarului să-l facă.

Romani 9.21: Nu are olarul stăpânire pe lutul său, ca din aceeaşi frământătură să facă un vas pentru cinste şi un altul pentru necinste?

Este foarte interesant şi bogat în învăţătură pentru noi să urmărim istoria fiecărui suflet în parte în Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă facem aceasta, atunci nu numai că aceasta creşte în noi interesul, în timp ce înţelegem felul de a lucra a lui Dumnezeu în oamenii „cu aceeaşi fire ca noi” (Iacov 5.17), ci printr-un astfel de studiu învăţăm cum este Dumnezeu Însuşi în harul şi bunătatea Sa nespus de mari; El este Unul care niciodată nu Îşi retrage darurile şi niciodată nu Îi pare rău de chemarea făcută; care niciodată nu oscilează în intenţiile Sale, până când ele nu s-au realizat pe deplin în vasele „pe care El le-a pregătit dinainte pentru glorie, pe noi, pe care ne-a şi chemat, nu numai dintre iudei, ci şi dintre naţiuni” (Romani 9.23,24).

În toată această lucrare străluceşte foarte clar vizibil suveranitatea lui Dumnezeu. Da, El doreşte să-I oferim în aceasta locul Său propriu; Lui, „Celui care lucrează toate după planul sfatului voii Sale” (Efeseni 1.11). El are dreptul să lucreze aşa cum Îi place; omul nu are acest drept. Omul încearcă să lege pe Dumnezeu de anumite legi făcute de el însuşi şi să încătuşeze voia suverană a lui Dumnezeu în aşa fel, că el Îl împiedică pe Dumnezeu să acţioneze în afara acestor legi; dar abia atunci când vom şti că binecuvântarea noastră depinde de desăvârşirea Sa – şi că acestui caracter absolut îi place în harul Său să arate pentru ce are bucurie – atunci se va schimba totul. Realmente în privinţa aceasta trebuie să amuţim înaintea lui Dumnezeu. Noi avem tot atât de puţin dreptul de a cere de la El mântuirea sufletelor noastre, precum avem puterea să schimbăm cu El locul pe tronul Său de glorie! Probabil primim harul să renunţăm la această presupusă pretenţie; să ne predăm Lui conştienţi fiind că El are dreptul să facă ce Îi place. Probabil vom constata – nu, noi vom constata că pretenţia noastră la har este tocmai lipsa unei astfel de pretenţii şi că liniştea sufletului se găseşte în natura Lui Însuşi, pe care noi niciodată nu am fi cunoscut-o, dacă Lui nu I-ar fi plăcut să ne-o descopere în Hristos.

Lui I-a plăcut să creeze o lume şi s-o aşeze în spaţiu, să se rotească între o mulţime nenumărabilă de corpuri cereşti, care strălucesc în jurul nostru. Lui I-a plăcut să permită păcatului şi morţii să pătrundă în acest loc frumos. Cine poate să riposteze la aceasta cu ceva? Lui I-a plăcut să aleagă un popor şi să-l cheme afară din lumea aceasta şi să-i permită să se distrugă singur, în timp ce El l-a suportat cu îndelungă răbdare, până când „n-a mai fost vindecare” (2 Cronici 36.16). Lui I-a plăcut să trimită pe Fiul Său, pentru ca El să suporte crucea şi să poarte mânia Lui Dumnezeu. Cine înaintea Lui a avut parte de toate acestea? Nici unul măcar! În toate lucrurile pe care le-a făcut, El a permis; El a poruncit; şi El este Cel care interoghează inima încăpăţânată, care cutează să întrebe: „Atunci de ce mai bagă vină? Căci cine poate sta împotriva Lui?” El este Cel care cu îndurare Se coboară să dea răspunsul: „Dar, mai degrabă, cine eşti tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: »Pentru ce m-ai făcut aşa?«” (Romani 9.19,20).

Am fost noi vreodată în casa unui olar şi l-am privit cum lucrează cu roata? Meseriaşul ia un bulgăre de lut, îl pune pe roata olarului; roata se roteşte înaintea privirii lui. Unde este, întreb eu, în momentul acesta vasul? El este în capul olarului, înainte să fie format: designul există. Degetele lui dau materialului dinaintea lui o formă; treptat ea creşte în înălţime înaintea ochilor lui; treptat gândul din capul lui se transmite la lut. Acesta se înalţă înaintea lui şi gândurile până acum nerostite devin vasul pe care degetele lui îl formează.

El observă un defect, o imperfecţiune în lut. Alţii nu au văzut acest defect, când au privit vasul, deoarece lor le lipseşte ochiul de artist. El mototoleşte iarăşi lutul sub mâna lui făcându-l o grămadă de material lipsit de formă. Şi iarăşi degetele lui îl formează şi modelează după un design. Iarăşi şi iarăşi apar defecte. Iarăşi şi iarăşi lutul devine o grămadă de material lipsită de formă, până când în cele din urmă se înalţă înaintea ochilor olarului având desăvârşirea designului; ochii lui îl expertizează cu mulţumire şi mândrie; şi el îl ia de pe roată, pentru ca el să-şi ocupe locul între celelalte obiecte de pământ de cea mai bună calitate aflate în jurul lui.

Unde este deci olarul? Unde era vasul, înainte ca el să fi început lucrarea? Era în olar! Unde este deci olarul? El este în vas. Tot ce el a plănuit în capul lui şi a executat se vede acolo. Vasul corespunde scopului pentru care olarul l-a prevăzut.

Şi aceasta este istoria sufletului. Lutul este în mâna Olarului. Degetele Lui îl formează şi el este cu defecte; lutul are nevoie mai mare de prelucrarea cu răbdare şi iscusinţa Olarului. El nu este încă lustruit şi uniform, şi nici supus în mâna Sa. Drept urmare El îl striveşte ca altă dată. În gândurile Lui El are deja înaintea ochilor vasul desăvârşit şi intenţionează să-l producă, înainte ca mâna Lui să ia lutul şi să-l pună pe roată. Dar când totul a fost făcut, El a transmis gândurile Sale cu iscusinţă infailibilă asupra lutului; Olarul se poate vedea acum în lucrarea mâinilor Sale; şi vasul este un vas al îndurării, pe care El l-a pregătit mai dinainte pentru glorie.

Cât de importantă este necesitatea de a interpreta această lucrare iscusită a mâinii Olarului, în timp ce are loc această strivire! Cât de des lecţiile sunt greşit înţelese sau nici măcar înţelese! În istoria diferitelor suflete din Cuvântul lui Dumnezeu se vede această activitate; succesele sunt obţinute. În ele citim istoria acţiunii Sale cu sufletele noastre şi a lucrării mâinilor lui Dumnezeu. Căutăm apoi liniile frumoase, care descind din mâna Sa; noi ne includem în lucrurile care au loc; vedem ţelul Domnului: ştim, orice ar veni, că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu şi care sunt chemaţi conform planului Său (Romani 8.28).

Asemenea unui olar (Yatsar) Dumnezeu Domnul a luat la prima creaţie ţărână din pământ şi din ea a format un om; „şi i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Geneza 2.7). Însă vasul s-a stricat. Iarăşi Olarul divin a luat o bucată din acelaşi material, S-a folosit din nou de iscusinţa Sa şi a format un vas al îndurării spre gloria veşnică: o creaţie nouă în „Hristos”.

Partea următoare 

 

Un vas ales (2)
Sfârşitul istoriei omului

Frederick George Patterson

© SoundWords, Online începând de la: 10.10.2018, Actualizat: 10.10.2018

Versete călăuzitoare: Luca 13.7

Luca 13.7: Taie-l! La ce să mai cuprindă şi pământul degeaba?

A fost numai un singur om pe pământ, odinioară un copil al lui Adam, care putea spune: „Fiţi împreună-imitatori ai mei” (Filipeni 3.17); şi aceasta fără nici un cuvânt de îngrădire. Acest om era apostolul păgânilor – Saul din Tars, mai târziu numit Pavel. Aici el ne vorbeşte nu ca apostol, echipat cu puterea şi autoritatea lui Hristos, ci ca un creştin – ca şi conducător sau locţiitor al întregii creştinătăţi mărturisitoare; şi nimeni nu ştia mai bine decât el când era timpul să se folosească de funcţia sa de apostol şi să o dovedească, şi nimeni nu ştia mai bine decât el cum şi când trebuia să o pună deoparte. Aici în această afirmaţie remarcabilă el o pune deoparte, aşa cum face în general în epistola în care se găseşte afirmaţia aceasta.

Sunt alte locuri în Scriptură în care el foloseşte o vorbire după toate aparenţele cu un conţinut asemănător, dar la care el adaugă unele îngrădiri, ca de exemplu: „Fiţi imitatorii mei, cum şi eu sunt al lui Hristos” (1 Corinteni 11.1 şi în continuare; acest verset aparţine de fapt adevărului exprimat la finalului capitolului 10). Dar diferenţa este foarte mare, chiar şi fără a ne ocupa cu înţelesul cuvintelor în limba originală. Aici în epistola către Corinteni el învaţă renunţarea la toate lucrurile în avantajul celorlalţi: Hristos a făcut permanent aceasta şi Pavel L-a urmat în această privinţă. Dar în epistola către Filipeni (Filipeni 3.7-14) el aleargă alergarea creştină spre ţintă, aruncând toate înapoia sa, şi după acea aspiră să câştige pe Hristos şi să fie găsit în El (Filipeni3.8,9), şi să fie ca El, în concordanţă deplină! El aleargă, pentru ca la sfârşit să apuce totul, respectiv să obţină totul. Hristos niciodată nu a făcut aceasta. Într-adevăr, El a renunţat la toate, dar El niciodată nu a alergat, ca să obţină ceva, căci El a fost întotdeauna El Însuşi – fie aici, fie în înălţime.

Nu trebuie să mă ocup mai în detaliu cu faptul, care desigur este clar, că scrierile lui Pavel, fie că el se folosea de funcţia sa de apostol sau o lăsa la o parte, au în totalitate aceeaşi autoritate, şi anume ca Cuvânt al lui Dumnezeu. Aceste diferenţe delicate şi mişcătoare sunt preţuite cu atât mai mult cu cât sunt înţelese în sens spiritual. Noi vrem să-l privim acum ca şi creştin; ca om ceresc (1 Corinteni 15.49); ca vas al îndurării (Romani 9.23); ca unealtă, pe care Dumnezeu Şi-a ales-o (Faptele apostolilor 9.15); ca locţiitor sau ca omul model pentru întreaga creştinătate; ca un vas umplut de Duhul, care poate spune: „Fiţi împreună-imitatori ai mei, fraţilor, şi aţintiţi-vă privirea la cei care umblă aşa cum ne aveţi model (tu,poj) pe noi!” (Filipeni 3.17).

Mai întâi vrem să privim momentul din istoria lumii, în care „vasul ales” a fost chemat. Aceasta oferă însemnătate mare felului chemării sale, precum şi stării omenirii din timpul acela, din care el a fost luat şi pus deoparte pentru Hristos.

Vom vorbi mai întâi despre pilda smochinului, care a fost plantat într-o vie. Această pildă a folosit-o Domnul Isus în Luca 13. Ceasul judecăţii asupra lui Israel se apropia repede; însă ochii izraeliţilor erau ca ai acelora care „nu vedeau” (compară cu Psalmul 69.24; Ieremia 5.21; Ezechiel 12.2; Matei 13.13). Ei au făcut din Domnul „adversarul” lor (Matei 5.25; Luca 12.58), prin aceea că ei L-au lepădat, şi El le-a dat sfatul, în acest caz să se împace repede cu adversarul lor, atâta timp cât ei mai erau pe drum cu El, pentru ca adversarul lor, când vor ajunge la sfârşitul drumului, să nu-i dea pe mâna judecătorului şi acesta să-i dea pe mâna executorului, care îi va arunca în închisoarea din care nu mai este scăpare, până când va fi plătit cel din urmă bănuţ. Pe când El vorbea despre judecată, unii dintre ei au amintit o judecată parţială, care a venit peste galileenii pe care i-a omorât Pilat (Luca 13.1). Ei vorbeau despre aceasta ca despre o ştire obişnuită a zilei, cu gândul nicidecum neobişnuit, că o astfel de nenorocire deosebită prin mâna lui Dumnezeu arăta clar că aceia, care au fost loviţi de ea, meritau mai mult decât concetăţenii lor. Ei gândeau, că acest semn foarte clar în exterior, era de aşa natură să arate că Dumnezeu domnea peste lume, aşa că ei puteau să-l aprobe sau să-l înţeleagă. Domnul aplică acest eveniment imediat la toţi cei care erau în jur şi apelează la conştiinţa lor; ca şi în cazul celor optsprezece oameni, peste care a căzut turnul Siloam. El spune, că acum judecata va fi cuprinzătoare, şi nu parţială, şi că ei toţi vor pieri la fel, dacă nu se pocăiesc, şi nu numai aceia din fraţii lor, pe care ei i-au pus în discuţie, pentru ca El să-i judece.

După aceea El spune pilda despre smochinul plantat într-o vie (Luca 13.6-9). Acesta era un tablou a ceea ce avea loc în timpul acela şi despre sfârşitul smochinului. Timp de trei ani stăpânul a îngrijit de el şi în tot acest timp a căutat rod la smochin – şi deoarece nu a găsit, a zis grădinarului: „Iată, de trei ani vin şi caut rod în acest smochin şi nu găsesc: Taie-l; de ce cuprinde şi pământul degeaba?” Aici s-a dat sentinţa dreaptă. Smochinul nu numai că era neroditor, ci era şi dăunător: el împovăra pământul, îi sugea seva, îl făcea nefolositor. Dar harul spune: „Lasă-l şi anul acesta, până voi săpa în jurul lui şi îi voi pune gunoi; şi dacă va face rod, bine, iar dacă nu, după aceea îl vei tăia.” Acest timp suplimentar de probă era slujba nouă a Duhului Sfânt, care S-a coborât la Rusalii, şi s-a terminat cu moartea de martir a lui Ştefan, când în cele din urmă ei au respins pe Hristos în glorie. Aceasta a încheiat istoria lui Israel ca istorie a omului sub acţiunea lui Dumnezeu.

Acest timp suplimentar de har s-a caracterizat prin multe semne şi rugăminţi din partea Domnului adresate poporului Său, până când toate acestea au fost respinse. Dacă deschidem în cartea Faptele apostolilor (capitolul 1), vedem pe Domnul înviat între ucenicii Săi. Inimile lor se preocupă încă cu speranţa lui Israel – nesiguri cu privire la sfârşit. „Doamne, în acest timp restabileşti Împărăţia pentru Israel?” (Faptele apostolilor 1.6). El a răspuns: „Nu este treaba voastră să ştiţi timpurile sau perioadele; pe acestea Tatăl le-a pus sub stăpânirea Sa. Ci voi veţi primi putere, când va veni Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului.” (Faptele apostolilor 1.7,8).

La emiterea legilor unei ţări se procedează astfel: când o lege s-a învechit, deoarece împrejurările s-au schimbat, sub care ea a fost emisă, atunci legislaţia anulează legea veche şi dă o lege nouă adaptată la noile împrejurări.

Când Domnul a trimis pe cei doisprezece, ca să predice lui Israel Împărăţia cerurilor (Matei 10), misiunea era strict limitată. Domnul era „un slujitor al circumciziei pentru adevărul lui Dumnezeu, ca să întărească (să confirme) promisiunile părinţilor” (Romani 15.8). Toate făgăduinţele pentru Israel s-au împlinit în El. Misiunea dată ucenicilor era: „Să nu mergeţi pe calea păgânilor şi să nu intraţi în vreo cetate a samaritenilor.” Această rasă mixtă, jumătate păgâni, jumătate iudei, nu aveau nici un fel de făgăduinţe de la Dumnezeu, tot aşa cum nu aveau nici păgânii. „Ci să mergeţi mai degrabă”, zice Domnul, „la oile pierdute ale casei lui Israel”. Ele erau ţelul acestei misiuni înguste, dar necesară şi pregătită în prealabil. Şi cu toate acestea ea nu cuprinde nici măcar tot Israelul, „căci nu toţi care se coboară din Israel sunt Israel” (Romani 9.6). Nu, ci: „În orice oraş sau sat veţi intra, să cercetaţi cine este acolo vrednic.” Limitată în felul acesta, misiunea era valabilă numai pentru cei demni: rămăşiţa temătoare de Dumnezeu a poporului. Dar după ce poporul L-a lepădat pe Isus şi lucrarea Sa de ispăşire la cruce era înfăptuită, unde propriul Său popor L-a omorât prin mâinile păgânilor, acum pentru Israel totul se terminase – cel puţin în ceea ce priveşte baza făgăduinţelor.

Dar Hristos a înviat; biruitor asupra tuturor vrăjmaşilor Săi. Harul neîngrădit al lui Dumnezeu era liber să binecuvânteze pe toţi oamenii în dreptate prin lucrarea Sa la cruce. Vechea dispoziţie din evanghelia după Matei capitolul 10 trebuia acum schimbată. Raza de acţiune era prea mică pentru acest har care se revărsa în valuri; şi când paşii Lui au devenit mai înceţi, ca să zicem aşa, când El S-a apropiat de vârful muntelui Măslinilor, El s-a întors spre o lume de păcătoşi pierdută şi stricată – şi în mărinimia inimii Sale a dat ucenicilor Săi o dispoziţie nouă şi proaspătă. Ei trebuiau să înceapă în Ierusalim, unde credinţa era moartă; după aceea trebuiau să continue misiunea lor spre Samaria, unde credinţa era de secole deformată; şi în sfârşit la marginile pământului, unde nicidecum nu era credinţă (Faptele apostolilor 1.8). Şi marele răspuns la fiecare stare a omului se găseşte în Hristos înviat, ai cărui martori ei urmau să fie.

Nu putem noi spune că aceste trei cercuri concentrice ne dau cheia pentru faptele apostolilor din următoarele 27 de capitole? Misiunea a început în Ierusalim (Faptele apostolilor 2.7); ea s-a continuat în Samaria (Faptele apostolilor 8) şi apoi în capitolele următoare până la sfârşitul cărţii Faptele Apostolilor în principal prin Pavel până la marginile pământului, respectiv la întreaga creaţie (compară cu Coloseni 1.23).

Acestea au fost ultimele cuvinte ale lui Isus rostite pe pământ, cuvintele Sale de despărţire: „După ce a spus aceste lucruri, pe când se uitau ei la El, a fost înălţat la cer şi un nor L-a primit, luându-L din ochii lor. Şi cum stăteau ei cu ochii aţintiţi spre cer, pe când Se înălţa El, iată, li s-au arătat doi bărbaţi în veşminte albe, care au zis: »Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Isus, care a fost înălţat la cer dintre voi, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer.«” (Faptele apostolilor 1.9-11). Anul deosebit de har trebuia acordat smochinului; de aceea Domnul nu a vrut să-i smulgă încă definitiv din speranţa lor iudaică. Ochii acestor „bărbaţi din Galileea” sunt îndreptaţi să nu mai privească spre cer, spre Acela la care se uitau. Ei trebuiau să-şi îndrepte privirea în jos spre pământ. Isus va reveni iarăşi la ei „în acelaşi fel”; El va fi văzut în afara norului şi picioarele Lui vor sta pe Muntele Măslinilor (Zaharia 14.4), de pe care El tocmai S-a ridicat în înălţime înaintea ochilor lor. Aceasta va face venirea Sa la Israel să fie semnele distinctive ale Împărăţiei şi gloriei pământeşti.

Ei nu puteau încă să vadă (prin Duhul Sfânt trimis din cer) partea lăuntrică a norului, pe care Ştefan a văzut-o, când umplut de Duhul a văzut cerul deschis, pe când privea ţintă spre cer (avteni,zw). Totul a fost atunci în cele din urmă la sfârşit, şi în loc ca îngerul să-i schimbe privirea de la cer, ca în capitolul 1, Duhul Sfânt îi îndreaptă ochii spre cer, ca locul la care el aparţinea acum; şi Isus, care mai întâi l-a întărit în mâinile ucigaşilor lui, îi primeşte duhul; şi capitolul din istoria oamenilor se închide pentru totdeauna pe această bază.

În Pavel vom vedea în afară de aceasta, cum el îşi ia originea din gloria lui Dumnezeu, aşa cum ea se vede acum pe faţa lui Isus Hristos.

Duhul Sfânt a fost trimis din cer pe pământ, în Faptele apostolilor 2. În capitolul 3 din Faptele Apostolilor se spune că martorii Petru şi Ioan s-au suit împreună la Templu, „la ceasul rugăciunii”. Acolo era adus în fiecare zi un om şi era aşezat la poarta „frumoasă” a Templului: un olog din naştere, care în fiecare zi îşi cerşea pâinea. Acesta era un tablou simbolic al lui Israel. Cu toate că locul, unde se afla el, era „frumos”, poporul era totuşi ca acest cerşetor olog şi niciodată nu a alergat cu adevărat; el a fost jefuit şi de binecuvântările lui Israel, de coşniţă şi covată (Deuteronomul 28.5), de argint şi de aur. Istoria poporului, în care el se afla ca să spunem aşa în timpul de probă, s-a încheiat, căci bărbatul avea „mai bine de patruzeci de ani” (Faptele apostolilor 4.22). Cândva stătea un bolnav la scăldătoarea Betesda (Ioan 5), care de treizeci şi opt de ani (durata umblării prin pustie a lui Israel, până la înălţarea şarpelui de aramă, Numeri 21) era bolnav, slăbănog – în momentul acela istoria poporului nu era încă povestită complet ca în Ioan 5. Dar acum, în Faptele apostolilor 3, totul era încheiat, în ceea ce priveşte pe Israel. Cei patruzeci de ani vorbeau despre sfârşitul său moral ca popor aflat sub starea de lucruri veche.

Însă acest „ceas al nouălea” era mărturia unei alte rugăciuni, a unei rugăciuni din inima lui Isus pe cruce; şi s-a făcut întuneric peste toată ţara de la ceasul al şaselea până la ceasul al nouălea (Luca 23.44) – ceasul rugăciunii şi al jertfei de seară (Daniel 9). În ceasul acesta Isus Şi-a încredinţat duhul în mâinile Tatălui şi perdeaua Templului s-a rupt de sus până jos. Iudaismul trecuse; Dumnezeu era deplin revelat; păcatul omului ajunsese la culmea lui, atunci când omul a stat acolo faţă în faţă cu Dumnezeu. Dar în momentul acesta păcatele poporului lui Dumnezeu au fost purtate şi tronul dreptăţii a fost satisfăcut pentru veşnicie.

„Argint şi aur nu am”, a spus Petru, „dar ce am, îţi dau: în Numele lui Isus din Nazaret scoală-te şi umblă.” Şi de îndată ologul a sărit ca un cerb (vezi Isaia 35.6), şi el a intrat în Templu, „umblând, sărind şi lăudând pe Dumnezeu”. Dumnezeu era gata să facă acelaşi lucru prin Isus pentru tot poporul Israel, dacă el în momentul acela ar fi primit pe Fiul Său şi în credinţă s-ar fi plecat înaintea Numelui Său.

Petru se adresează acum lui Israel (Faptele apostolilor 3.12-26) şi spune izraeliţilor; dacă ei s-ar pocăi şi s-ar întoarce, atunci Hristos, pe care ei L-au lepădat, S-ar întoarce din cer şi timpul restaurării tuturor lucrurilor, despre care au vorbit prorocii, ar veni şi poporul ar primi binecuvântarea deplină. Răspunsul la aceasta stă în capitolul următor. În Faptele Apostolilor 4 ei aruncă în temniţă pe cei doi martori şi în capitolul 5 se petrece acelaşi lucru cu toţi cei doisprezece. Apoi în Faptele apostolilor 6; 7 Ştefan, ultimul martor mare, rezumă istoria lor ca dispreţuitori ai tuturor salvatorilor, pe care Dumnezeu i-a trimis vreodată: „Cine te-a pus pe tine stăpânitor şi judecător peste noi?” (Faptele apostolilor 7.27). Ei au omorât pe Cel Drept, exact aşa cum au prorocit prorocii; şi acum ei se împotrivesc Duhului lui Dumnezeu! O Lege încălcată, proroci omorâţi cu pietre, un Hristos omorât şi un Duh combătut au încheiat istoria. Când ei şi-au astupat urechile şi s-au năpustit toţi într-un gând asupra lui (Faptele apostolilor7.57), ei erau „ca o aspidă surdă, care îşi astupă urechea, care n-aude glasul vrăjitorilor” (Psalmul 58.4,5). Duhul lui Ştefan s-a dus la Hristos; şi Hristos, care stătea pregătit să revină, S-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu şi acum aşteaptă, până când vrăjmaşii Săi vor fi puşi aşternut picioarelor Sale (Evrei 10.13).

Saul din Tars, pe atunci un bărbat tânăr, era de faţă la moartea lui Ştefan „şi păzea hainele celor ce-l omorau” (Faptele apostolilor 22.20).

Sanhedrinul (marele sfat) era alături, fără putere şi îmbătrânit. Energia lui, pe care până atunci a folosit-o cu înverşunare, dar de fapt în zadar, ca să lupte împotriva crucii, s-a paralizat încet, atunci când a apărut acest bărbat tânăr. El era un erudit şi ducea o viaţă fără cusur – el aparţinea probabil castei celei mai înalte dintre iudei şi era activ în poporul său în religia fariseilor; avea probabil energia cea mai mare, pe care o poate avea un om – şi în felul acesta el era un foarte bun-venit pentru marele sanhedrin din Israel, şi acesta l-a autorizat cu autoritate să nimicească religia nazarinenilor! Plin de râvnă pentru Dumnezeul părinţilor Săi, care întrecea râvna tuturor celor din ziua aceea, el stătea alături când a avut loc lepădarea lui Isus prin omorârea cu pietre a marelui martir Ştefan. Şi pentru ca ucigaşii să nu fie împiedicaţi prin hainele lor orientale lungi, el le-a supravegheat hainele şi s-a învoit la moartea sa.

Întreaga adunare creştină din Ierusalim a fost apoi zdrobită şi împrăştiată pretutindeni, „afară de apostoli” (Faptele apostolilor 8.1). Saul trebuia să-şi îndeplinească acum misiunea în alte locuri şi Damasc trebuia să devină scena următoare a zelului său. Dar înainte să vorbesc despre aceasta, doresc cu plăcere să scot în evidenţă harul impresionant care străluceşte din capitolul 8 al Faptelor Apostolilor.

În istoria din trecut a lui Israel Dumnezeu a încercat să găsească un răspuns în inimile izraeliţilor sub disciplinarea mâinii Sale; fie sub Lege sau sub proroci, sub Ioan Botezătorul sau sub Hristos. Totul a fost în zadar: inimile lor nu au răspuns nici la tunetul Legii şi nici la rugăminţile slujbei profetice; şi nici harul lui Hristos nu a putut scoate altceva din ei, decât în cele din urmă strigătul: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”. Ultima mărturie s-a văzut în Biserica formată în ziua de Rusalii, şi glasul Duhului Sfânt vestea „faptele mari ale lui Dumnezeu” (Faptele apostolilor 2.11). Aceasta a mers aşa, după cum am văzut, până când capitolul 7 din Faptele Apostolilor a încheiat încercarea care căuta în inima lui Israel binele sau după un răspuns la bunătatea desăvârşită a inimii lui Dumnezeu. Acum sosise momentul decisiv; şi Dumnezeu nu Se va mai osteni să cheme binele din inima omului, ci printr-o funcţie nouă, introdusă prin convertirea lui Saul, El Se va osteni să pună binele în inima omului. Dar mai era ceva de rezolvat, pe care Dumnezeu nu-l putea trece uşor cu vederea, şi acesta îl găsim în capitolul 8 din Faptele Apostolilor.

Un urmaş al lui Ham a plecat cu inima împovărată din localitatea de domiciliu a cuşiţilor într-o călătorie anevoioasă prin pustia Africii spre Iuda, unde Dumnezeu era cunoscut (Psalmul 76.1,2). El a auzit despre Dumnezeul lui Israel şi despre cetatea sfântă, unde acest Dumnezeu ar putea fi găsit. Până în momentul acela râul de har de la tronul lui Dumnezeu a curs spre Ierusalim. Însă Ierusalimul, prin faptul că a respins dovezile de har de nestrămutat faţă de David (Isaia 55.3), a îndreptat acest râu în altă direcţie. Cu toate acestea râul nu a încetat să curgă, chiar dacă direcţia lui a fost schimbată. Acum el şi-a orientat cursul spre Samaria necurată şi mai departe, până a atins partea cealaltă a pustiei. Acolo se putea vedea acest etiopian, care s-a reîntors în ţara lui, fără ca sufletul lui să fie satisfăcut, căci ziua Ierusalimului trecuse, căci el nu a cunoscut ziua cercetării lui (Luca 19.44).

Dar Dumnezeu este un Răsplătitor al celor care Îl caută (Evrei 11.6), şi această inimă căutătoare nu trebuia să fi căutat în zadar. La porunca Duhului Filip a pornit spre el şi a auzit cum acest bărbat citea din cartea prorocului Isaia. Nici averea, nici erudiţia şi nici poziţia lui în lume nu i-au dăruit bogăţiile pe care el trebuia să le găsească acum – adunate în cartea pe care el a luat-o cu sine din Ierusalim. Filip a început cu acelaşi loc din Scriptură, pe care el tocmai îl citea, şi „i-a vestit Evanghelia despre Isus”. El a găsit Persoana, singura care putea să-i satisfacă sufletul, şi astfel a mers cu bucurie pe drumul lui. Etiopianul nu şi-a întins zadarnic mâinile spre Dumnezeu (vezi Psalm 68.31)! Dumnezeu nu Şi-a schimbat felul Său suveran de a proceda, care a smerit seminţia lui Ham cu pielea întunecată a rasei negre (vezi Geneza 9) (Remarca redacţiei: noi citim numai despre o blestemare a lui Canaan, şi nu de o blestemare a lui Cuş. Cu toate acestea culoarea neagră a pielii a însemnat în general în toată istoria omenirii umilire, opresiune şi înrobire pentru cei care aveau această piele); însă în timp ce El a lăsat toate problemele domniei aşa cum au fost, prin sângele Mielului El a făcut (nu faţa, ci) inima şi conştiinţa omului negru albă ca zăpada!

Eu citesc acest capitol în această lumină ca o intercalare între prima luare în considerare a lui Saul la moartea lui Ştefan şi călătoria lui spre Damasc (Faptele Apostolilor 9). Este ca şi cum Dumnezeu tocmai cu această moarte de martir a pus capăt pentru totdeauna fundamentului pe baza căruia El voia să lucreze cu Israel, şi pe când era gata să alunge pe Israel de la sânul Lui şi să introducă o nouă ordine – este ca şi cum Dumnezeu ar fi vrut să spună: dacă undeva în lume este un suflet care caută, chiar şi un copil al unei rase blestemate (remarca redacţiei: în acest caz nu putem recunoaşte blestemarea, putem însă recunoaşte că această rasă a fost permanent dezavantajată în istoria omenirii, chiar şi în zilele noastre), atunci acest suflet nu trebuie să mă caute în zadar. Eu sunt un Răsplătitor al tuturor celor care Mă caută.

Dar dacă revin la Saul, găsesc cealaltă latură care ilustrează această îndepărtare nouă de la căile vechi; şi aceasta este exprimat exemplar de propria Lui peniţă: „Am fost găsit de cei care nu Mă căutau” (Romani 10.20).

Fiecare trebuie să se roage, ca şi cum el ar putea numai să se roage
Luca 18.1

Aiden Wilson Tozer

© CLV, Online începând de la: 05.01.2019, Actualizat: 05.01.2019

Verset călăuzitor: Luca 18.1

Luca 18.1: Şi le-a spus o parabolă, ca să le arate că trebuie să se roage neîncetat şi să nu obosească.

Thomas à Kempis a spus că omul lui Dumnezeu trebuie să se simtă mai bine în camera lui de rugăciune decât în public. Nu este exagerat să se afirme că un predicator, care caută să apară în public, aproape că nu posedă aptitudinea spirituală pentru aceasta. Rugăciunea adevărată poate să-l facă pe un om să se dea înapoi de la apariţia înaintea ascultătorilor.

Un om, care este cu adevărat familiarizat în prezenţa lui Dumnezeu, poate fi încurcat lăuntric într-o contradicţie. El simte până în adâncul sufletului responsabilitatea care o ia asupra sa, aşa că el ar face orice altceva, decât să apară înaintea unei Adunări (Biserici), pe de altă parte apăsarea asupra duhului său poate deveni aşa de mare, că nici o herghelie de cai sălbatici nu ar putea să-l târască de pe amvonul său.

Nimeni să nu apară înaintea unor ascultători, dacă mai înainte nu a stat înaintea Dumnezeului său. Multe ore de părtăşie cu Domnul ar trebui să premeargă o oră petrecută pe amvon. Cămăruţa de rugăciune ar trebui să-i fie mai familiară decât apariţia publică.

Şcolile învaţă totul despre a predica, numai ceea ce este mai important nu învaţă, rugăciunea. Cel mai bun lucru, pe care o şcoală îl poate face, este să înveţe dragostea pentru rugăciune şi să stimuleze practicarea ei. Rugăciunea în sine este lucrarea fiecăruia în parte. Că aceasta este tocmai lucrarea evlavioasă, care se practică cu cel mai mic elan, trebuie să ne aşteptăm la cea mai mare tragedie a zilelor noastre!

În rugăciunea adevărată fiecare trebuie să fie un original; căci rugăciunea adevărată nu poate fi imitată sau învăţată de la cineva. Fiecare trebuie să se roage, ca şi cum el ar fi singurul care se poate ruga!

Sfinţenia are prioritate faţă de fericire
Romani 8.7; Leviticul 11.44a; 1 Tesaloniceni 4.3

Aiden Wilson Tozer

© HEROLD-Schriftenmission, Online începând de la: 05.01.2019, Actualizat: 05.01.2019

Versete călăuzitoare: Romani 8.7; Leviticul 11.44a; 1 Tesaloniceni 4.3

Romani 8.7: Pentru că gândirea cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, pentru că nu se supune legii lui Dumnezeu; pentru că nici nu poate.

Leviticul 11.44a: … deci sfinţiţi-vă şi fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt sfânt.

1 Tesaloniceni 4.3: Pentru că aceasta este voia lui Dumnezeu: sfinţenia voastră.

Dorinţa egoistă după fericire este la fel de păcătoasă ca oricare altă dorinţă egoistă. Rădăcina ei este în carne, care niciodată nu poate sta înaintea lui Dumnezeu.

Oamenii devin tot mai mult înclinaţi să scuze orice formă de nedreptate făcută, cu justificarea că „vor să aibă ceva de la viaţă”. Înainte ca tânăra de astăzi să-şi de acordul la căsătorie, ea întreabă direct pe bărbat, dacă el ar putea „s-o facă fericită”, în loc să se întrebe pe sine însăşi, dacă ea din partea ei poate să-l facă fericit pe partenerul ei de viaţă. Coloanele de suferinţe sentimentale din ziare picură lacrimi de compătimire de sine ale persoanelor care întreabă în scris cum ar putea „să-şi primească fericirea”. Psihiatri devin bogaţi prin numărul crescând permanent al clienţilor, care cu mult efort caută fericirea prin sfaturi venite de la oameni de specialitate. Nu este neobişnuit, că se produc crime la persoanele care periclitează bucuria proprie.

Aceasta înseamnă să interpretezi greşit filosofia hedonistă a vechilor greci şi s-o aplici la viaţa zilnică a secolului 20. Ea nimiceşte orice nobleţe de caracter şi face molatici pe toţi cei care conştient sau inconştient îşi însuşesc această filozofie; însă ea a devenit mărturisirea de credinţă îndrăgită de mulţime. Că noi am fost născuţi, ca să fim fericiţi, aceasta nimeni nu o pune la îndoială. Însă nimeni nu se osteneşte să dovedească, dacă oamenii decăzuţi au dreptul moral la fericire sau dacă în efect final lor le merge mai bine. Singurul lucru, despre care este vorba, este întrebarea: Cum am eu parte de mai multă fericire în viaţă? Aproape toate cărţile populare şi jocurile au ca premisă că fericirea personală ar fi ţelul de drept al năzuinţei umane.

Recunosc că toată alergarea agitată după fericire este la fel de rea ca şi alergarea după bani sau după onoare şi succes. Corespunde unei fundamentale înţelegeri greşite a propriei persoane şi a adevăratei noastre poziţii morale. Omul, care se cunoaşte pe sine însuşi, niciodată nu poate crede în dreptul său la fericire. O privire fugară în inima sa îi va lua imediat iluzia aceasta. Prin aceasta va deveni mai degrabă înclinat să se ridice împotriva lui însuşi şi să recunoască sentinţa lui Dumnezeu cu privire la el ca fiind îndreptăţită. Învăţătura despre dreptul inalienabil al omului la fericire este anti-dumnezeiască şi antihristică, şi acceptarea generală a ei de către societate ne spune o mulţime de lucruri despre această societate.

Efectul acestui hedonism modern se simte şi în poporul lui Dumnezeu. Evanghelia este prezentată foarte des ca mijloc pentru a deveni fericit sau pentru a găsi pace şi siguranţă. Există chiar credincioşi, care folosesc Biblia pentru relaxare, ca şi cum ea ar fi un medicament.

Cât de fals este aceasta, se poate constata uşor, dacă se citeşte simplu Noul Testament, meditând la cele citite. Accentul se pune acolo nu pe fericire, ci pe sfinţenie. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu este mai degrabă pentru starea inimii omului, decât pentru simţămintele lui. Fără îndoială voia lui Dumnezeu aduce fericire celor ascultători, însă nu este important cât de fericiţi suntem noi, ci cât de sfinţi suntem. Pe câmpul de luptă soldatul nu caută fericirea, ci mai degrabă caută să reziste în luptă, să câştige războiul şi să vină acasă la cei dragi ai lui. Acolo se poate bucura deplin; însă atâta timp cât războiul durează, marea lui grijă este să fie un soldat bun şi să fie bărbat, fără să ia în considerare cum se simte.

Plânsul copilăresc după fericire poate deveni o adevărată capcană. Te poţi uşor înşela singur, prin aceea că cultivi o bucurie religioasă fără să ai o viaţă virtuoasă în concordanţă cu ea. Nimeni să nu dorească fericirea, care în acelaşi timp nu este sfântă. Să cunoşti voia lui Dumnezeu şi s-o împlineşti, aceasta ar trebui să fie dorinţa omului, în timp ce el lasă în seama lui Hristos fericirea pe care şi-o doreşte.

Am o propunere pentru toţi aceia care iau în serios această chestiune: du-te la Dumnezeu şi fi una cu El. Spune-I că este dorinţa ta să fi sfânt, cu orice preţ, şi roagă-L ca niciodată să nu-ţi dea mai multă fericire decât sfinţenie. Dacă sfinţenia ta ajunge pătată, atunci şi bucuria ta să se micşoreze. Şi roagă-L, să te facă sfânt, indiferent dacă eşti sau nu eşti fericit. În efect final poţi fi sigur, că vei deveni atât de fericit, cât de sfânt eşti. Dar fă mai întâi ca întreaga ta strădanie să fie slujirea lui Dumnezeu şi asemănarea tot mai mult cu Hristos. Dacă îndrăznim să avem o astfel de orientare, ne putem aştepta la un nivel nou de curăţenie lăuntrică.

Şi pentru că Dumnezeu este aşa cum este El, probabil vom cunoaşte o măsură nouă de fericire, însă o fericire care rezultă dintr-o părtăşie mai intimă cu Dumnezeu, o fericire care te aşează într-o bună dispoziţie şi care este curată de întinările cărnii.

---

Tradus de la: Heiligkeit geht vor Glück

Din revista Herold Seines Kommens
cu acordul amabil

Traducere: Ion Simionescu

Problema păcatului (2)
Romani 6: Eliberaţi de păcat şi de moarte

Frank Binford Hole

© CSV, Online începând de la: 13.12.2019, Actualizat: 13.12.2019

Cuprins

• Vers. 1
• Vers. 2
• Vers. 3
• Vers. 4
• Vers. 5
• Vers. 6
• Vers. 7-9
• Vers. 10
• Vers. 11
• Vers. 12
• Vers. 13
• Vers. 14
• Vers. 15
• Vers. 16,17
• Vers. 19-21
• Vers. 22
• Vers. 23

Versete călăuzitoare: Romani 6

Vers. 1

Romani 6.1: Deci ce vom spune? Să rămânem în păcat, ca să prisosească harul?

Până aici am învăţat din această epistolă despre Evanghelie, pe care Dumnezeu a vestit-o, ce este El spre favoarea noastră, ce a lucrat El pentru noi prin moartea şi învierea lui Hristos şi ce am primit noi prin credinţa simplă. În toate Dumnezeu, dacă avem voie să ne exprimăm în felul acesta, S-a manifestat faţă de noi în binecuvântare. Romani 6 începe cu întrebarea potrivită: „Deci ce vom spune?”

Aceasta arată că începe un subiect nou. Nimic nu poate întrece minunea pe care Dumnezeu a făcut-o din pricina noastră, dar ce suntem noi pentru El ca urmare a acestui fapt? Care trebuie să fie răspunsul credinciosului având în vedere harul minunat revelat? Se câştigă prin Evanghelie o putere care-l face capabil pe credincios să dea un răspuns lui Dumnezeu, demn de El Însuşi? Începem să cercetăm această întrebare ocupându-ne cu capitolul 6. Vom descoperi calea pe care Evanghelia ne eliberează, pentru ca noi să ne putem trăi viaţa în dreptate şi sfinţenie practică.

Dacă oamenii îşi însuşesc o simplă cunoaştere cu capul a harului lui Dumnezeu şi inimile lor rămân neatinse de acesta, ei pot foarte uşor să falsifice harul în desfrânare şi să spună: „Deci dacă harul lui Dumnezeu poate inunda păcatul nostru, atunci să continuăm să păcătuim, pentru ca harul să poată să se reverse şi mai departe.”

Vers. 2

 Romani 6.2: Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în el?

Numeşte Evanghelia undeva bun gândul acesta? Nici un moment. Dimpotrivă. Ea ne spune clar că noi am murit faţă de păcat. Tot ce avea a face cu voinţa noastră păcătoasă, cu plăcerile noastre egoiste, de acestea eram obsedaţi, în timp ce eram surzi şi morţi faţă de Dumnezeu şi chestiunea Lui. Acum a avut loc o întoarcere deplină, noi am murit faţă de păcatul pe care odinioară îl făceam cu multă plăcere, noi suntem morţi faţă de el, şi noi suntem vii pentru lucrurile pentru care odinioară eram morţi.

Vers. 3

Romani 6.3: Sau nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi pentru Hristos Isus, am fost botezaţi pentru moartea Lui?

Eram noi neştiutori în privinţa aceasta sau eram numai confuz conştienţi? Aceasta nu trebuia să fie aşa, căci chestiunea a fost prezentată clar în botezul creştin, o acţiune care stă în legătură cu începutul. Ştim noi ce înseamnă botezul nostru, sau nu ştim?

Probabil mai întâi trebuie să punem o altă întrebare: Eşti tu botezat? Punem această întrebare, deoarece pare că în unele cercuri este o delăsare evidentă în această chestiune, probabil provocată de accentuarea exagerată care a fost acordată botezului în zilele din trecut. Dacă cineva nu se lasă botezat, aceasta înseamnă o pierdere pentru el. În botez noi suntem îngropaţi cu Hristos, aşa cum spune versetul 4. Să nu fi îngropat cu El este o nenorocire. În afară de aceasta, expunerea de dovezi a apostolului în versetele 4 şi 5 îşi pierde puterea cu privire la noi, dacă nu facem parte din aceia care „au fost botezaţi pentru Hristos”.

Vers. 4

Romani 6.4: Deci am fost înmormântaţi cu El prin botez, pentru moarte, pentru ca, după cum Hristos a fost înviat dintre morţi prin gloria Tatălui, tot aşa şi noi să umblăm în înnoirea vieţii.

Care este deci importanţa botezului? El înseamnă unirea cu Hristos în moartea Lui. El înseamnă că noi am fost îngropaţi cu El şi că ne-am luat obligaţia să umblăm în înnoirea vieţii, aşa cum El a fost înviat într-o ordine nouă a lucrurilor. Acesta este înţelesul lui şi obligaţia pe care el o impune. Necunoaşterea în privinţa aceasta ar fi pentru noi o pierdere mare. Ne temem mult că certurile rele care au bântuit cu privire la felul botezului şi la persoanele care se botează au determinat pe mulţi să treacă total cu vederea înţelesul lui propriu-zis. Discuţiile cu privire la botez au fost uneori făcute într-un fel foarte „nebotezat”, aşa că nici un observator nu putea să-şi dea seama că cei care se certau erau „morţi faţă de păcat”.

Însă botezul ca rânduială este un semn exterior. El nu dă naştere la viaţă, şi vai, milioane de oameni botezaţi se vor regăsi într-o veşnicie pierdută! Desigur botezul arată, ceea ce în înţelesul lui deplin este de importanţă vitală, spre cruce, aşa cum vom vedea.

Să luăm seama la ultimele cuvinte din versetul 4: „înnoirea vieţii”, căci ele dau un răspuns direct la întrebarea de la începutul capitolului. În loc ca noi să perseverăm în păcat, ceea ce nu este nimic altceva decât continuarea vieţii vechi, noi trebuie să umblăm într-o viaţă nouă. În timp ce vom studia capitolul în continuare, ni se va arăta natura acestei vieţi noi.

Vers. 5

Romani 6.5: Pentru că, dacă ne-am făcut una cu El în asemănarea morţii Lui, tot aşa vom fi şi în a învierii lui, …

Botezul nostru era – simbolic – înmormântarea noastră cu Hristos. Era „în asemănarea morţii Lui” şi în aceasta noi am fost făcuţi una cu El sau am fost „crescut împreună” cu El, aşa cum este adnotarea la Romani 6.5. Noi ne-am supus Lui cu încrederea că vom fi făcuţi una cu El în viaţa Lui de înviere. Înnoirea vieţii, în care noi trebuie să umblăm, este efectiv legată cu viaţa de înviere actuală a lui Hristos.

Vers. 6

Romani 6.6: … ştiind aceasta, că omul nostru cel vechi a fost răstignit cu El, pentru ca trupul păcatului să fie desfiinţat, ca noi să nu mai fim robi ai păcatului.

În Romani 6.3 ar trebui să cunoaştem înţelesul botezului nostru; în versetul 6 suntem solicitaţi să cunoaştem înţelesul crucii cu privire la „omul nostru vechi” şi la „trupul păcatului”. Crucea stă la baza botezului; fără cruce botezul şi-ar pierde orice semnificaţie.

Am avut deja înaintea ochilor moartea lui Hristos în dimensiunea ei cu privire la păcatele noastre şi la iertarea lor. Aici este vorba de înţelesul ei cu privire la natura noastră păcătoasă, din care au rezultat toate păcatele pe care noi le-am făcut.

Probabil nu este foarte uşor de înţeles gândul pe care ni-l face cunoscut expresia „omul nostru vechi”. Explicaţia constă în aceea că apostolul personifică aici tot ceea ce noi suntem ca şi copii naturali ai lui Adam. Dacă ne putem imagina o persoană, al cărei caracter a unit în sine toate aceste însuşiri urâte, care s-au văzut vreodată la toţi urmaşii lui Adam, o astfel de persoană ar putea fi descrisă ca „omul nostru vechi”.

Tot ce suntem noi ca şi copii ai lui Adam în starea lui decăzută, a fost răstignit cu Hristos, şi noi trebuie să ştim aceasta. Nu este o simplă imaginaţie, ci o realitate adevărată. Era o faptă a lui Dumnezeu, care a fost făcută în crucea lui Hristos. Era efectiv o faptă a lui Dumnezeu şi ea era la fel de reală precum este îndepărtarea păcatului nostru, care a avut loc în acelaşi timp. Aceasta ar trebui s-o ştim prin credinţă, aşa cum ştim că păcatele noastre au fost iertate. Dacă prin credinţă ştim aceasta, atunci vor urma alte rezultate. Însă noi începem prin a le şti cu adevărat prin credinţa simplă.

Intenţia lui Dumnezeu la răstignirea omului nostru vechi era ca „trupul păcatului” să fie desfiinţat, aşa că noi de acum înainte să nu mai putem sluji păcatului. Nici această afirmaţie nu este uşor de înţeles. Noi trebuie să ne amintim că păcatul a domnit odinioară în trupurile noastre, care drept urmare erau – este îngrozitor să spunem aceasta – trupuri ale păcatului. Deci nu este aşa că trupurile noastre fizice au fost nimicite, ci că păcatul, care stăpânea cu toată puterea lui trupurile noastre, a fost nimicit şi în felul acesta noi am fost eliberaţi de autoritatea lui. El a fost nimicit prin răstignirea omului nostru vechi ca rezultat al unirii noastre cu Hristos în moartea Lui, aşa că moartea Lui era şi moartea noastră.

Observă finalul versetului 6. El arată foarte clar cum este văzut păcatul în acest capitol. Păcatul este un despot, un deţinător de sclavi, sub a cărui autoritate noi am venit. Nucleul acestui capitol nu este prezenţa păcatului în noi, ci puterea păcatului asupra noastră.

Vers. 7-9

Romani 6.7-9: Pentru că cine a murit a fost eliberat de păcat. Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El, ştiind că Hristos, fiind înviat dintre morţi, nu mai moare: moartea nu mai are stăpânire asupra Lui.

Noi am fost eliberaţi de păcat sau descătuşaţi de păcat. Noi am fost îndreptăţiţi faţă de păcat (Romani 6.7).

Dezlegarea noastră de păcat a fost lucrată prin moartea lui Hristos. Dar este foarte important să menţinem foarte strâns legătura între moartea Lui şi învierea Lui. Am văzut aceasta când am studiat ultimul verset din Romani 4, şi aici o vedem din nou. Moartea noastră cu Hristos a avut loc cu privire la viaţa noastră în El în lumea de înviere. Cuvântul „ştiind” îl întâlnim pentru a treia oară în Romani 6.9. Noi ar trebui să ştim care este înţelesul botezului. Noi ar trebui să ştim care este înţelesul morţii lui Hristos cu privire la omul nostru vechi. În al treilea rând ar trebui să ştim care este înţelesul învierii lui Hristos. Învierea Lui nu era o simplă readucere la viaţă. Ea nu se asemăna cu învierea lui Lazăr – o revenire la viaţă în lumea aceasta pentru un anumit număr de ani, după care moartea avea iarăşi loc. Atunci când El a înviat, El a lăsat moartea pentru totdeauna înapoia Lui şi a intrat într-o altă ordine a lucrurilor, pe care noi din motive de simplitate o numim lumea de înviere. Pentru un moment scurt moartea a exercitat domnia peste El, şi aceasta numai pentru că El i S-a supus prin propria acţiune. Acum El este de partea cealaltă a morţii, şi aceasta pentru totdeauna.

Vers. 10

Romani 6.10: Pentru că, în ceea ce a murit, a murit faţă de păcat odată pentru totdeauna; iar în ceea ce trăieşte, trăieşte faţă de Dumnezeu.

În ceea ce El a murit, a murit faţă de păcat odată pentru totdeauna. Aici se spune „păcat” şi nu „păcate”, să observăm aceasta, este vorba de principiul-rădăcină, care a pătruns în natura noastră şi a luat cu forţa domnia asupra noastră. Deci aici nu este vorba de fărădelegile care au rezultat din aceasta. De asemenea nu se spune nici că „a murit faţă de păcate”, ci „a murit faţă de păcat”. Spre deosebire de noi, păcatul nu a avut nici o putere şi nici o influenţă asupra Lui în natura Lui. Dar El Şi-a arătat puterea atunci când El în jertfa Sa S-a ocupat cu toată problema păcatului şi a rezolvat-o. Căci această problemă a atins gloria lui Dumnezeu în creaţia Lui decăzută în ruină, şi ea ne-a atins pe noi, deoarece ea stătea ca o barieră puternică împotriva binecuvântărilor noastre. Atunci când El a rezolvat problema păcatului, atunci când El a purtat judecata din cauza lui, El a murit faţă de păcat şi acum trăieşte pentru Dumnezeu.

Să facem o pauză şi să ne verificăm cu privire la acest adevăr. Îl cunoaştem noi cu adevărat? Cunoaştem noi realmente în această lumină moartea şi învierea lui Hristos? Înţelegem noi cât de deplin Domnul nostru „a murit ieşind” din domeniul vechi al lucrurilor dominat de păcat, în care El a venit în har odată, ca să facă lucrarea de răscumpărare, şi cât de deplin trăieşte El pentru Dumnezeu într-o lume nouă, în care El a intrat? Este important ca noi să înţelegem toate acestea, deoarece versetul 11 continuă să ne înveţe că noi trebuie să „socotim” conform cu ceea ce ştim, şi anume trebuie să ne comportăm ca atare.

Vers. 11

Romani 6.11: Tot aşa şi voi, socotiţi-vă pe voi înşivă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Hristos Isus.

Dacă nu înţelegem corect, atunci nu putem „socoti” corect. Nici un om de afaceri nu va socoti corect facturile lui dacă nu cunoaşte tabla înmulţirii. Nici un căpitan nu poate determina corect poziţia vaporului lui, dacă nu cunoaşte principiile navigării. La fel nici un credincios nu va putea „calcula” corect poziţia şi comportarea lui, nici cu privire la păcat şi nici cu privire la Dumnezeu, dacă el nu cunoaşte efectul asupra lui a morţii şi învierii lui Hristos.

Dacă ştim aceasta, atunci părerile sfătuite cu insistenţă în versetul 11 ne vor fi desăvârşit de clare. Ceea ce Hristos a avut parte este valabil şi pentru noi, căci noi suntem făcuţi una cu El. A murit El faţă de păcat? Atunci şi noi am murit faţă de păcat, şi noi ne considerăm aşa. Trăieşte El pentru Dumnezeu? Atunci şi noi trăim pentru Dumnezeu, şi noi ne considerăm aşa. Părerea noastră nu este a-face-ca-şi-cum. Ea nu constă în aceea că noi încercăm să ne considerăm a fi ceva, ceea ce în realitate nu suntem. Dimpotrivă! Noi suntem morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu prin ceea ce a făcut El în moartea şi învierea lui Hristos (ceea ce prin Duhul Sfânt trebuie făcut valabil practic în noi, aşa cum vom vedea mai târziu). Pentru că aceasta este aşa, noi trebuie să primim aceasta şi să ne adaptăm corespunzător gândurile. Noi trebuie să privim lucrurile aşa cum sunt şi nu altfel.

Vers. 12

Romani 6.12: Deci păcatul să nu domnească în trupul vostru muritor, ca să ascultaţi de poftele lui.

Înainte să ne fi întors la Dumnezeu, noi eram morţi faţă de Dumnezeu şi trăiam pentru păcat. Nu ne interesa ce avea Dumnezeu a face cu noi. Noi nu am înţeles lucrurile Lui, ele ne lăsau reci şi morţi. Dacă era vorba de o chestiune care plăcea dorinţelor noastre naturale sau dădea hrană deşertăciunii şi iubirii de sine, atunci eram interesaţi plini de viaţă. Acum prin harul lui Dumnezeu situaţia este exact inversă, deoarece noi suntem în Hristos Isus.

Deci dacă ne privim în felul acesta în concordanţă cu realitatea morţii şi învierii lui Hristos, pe care le cunoaştem, atunci rămâne de făcut un alt pas. Noi trebuie să ne prezentăm lui Dumnezeu, sau să ne punem Lui la dispoziţie, pentru ca voinţa Lui să se facă şi în lucrurile zilnice ale vieţii noastre. Expresia „a se da”se întâlneşte de cinci ori în partea a doua a capitolului nostru, aşa cum s-a remarcat.

Deoarece noi am murit faţă de păcat, acum este obligaţia evidentă să refuzăm păcatului orice drept asupra noastră. Odinioară el a domnit în trupurile noastre muritoare, şi noi am ascultat permanent de el în tot felul de pofte. Dar aceasta nu mai are voie să fie aşa, aşa cum ne spune versetul 12. După ce noi am murit faţă de păcat, asupritorul nostru vechi, pretenţia lui asupra noastră s-a anulat. Ca vii dintre morţi, noi aparţinem lui Dumnezeu şi suntem fericiţi să recunoaştem drepturile Lui asupra noastră. Noi ne punem la dispoziţia Lui.

Vers. 13

Romani 6.13: Nici să nu daţi păcatului mădularele voastre, ca unelte ale nedreptăţii, ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, dintre morţi; şi daţi mădularele voastre lui Dumnezeu, ca unelte ale dreptăţii.

Romani 6.13 arată că această dare este o chestiune foarte practică. Aceasta este valabil pentru toate mădularele trupului nostru. Odinioară fiecare mădular stătea într-un fel sau altul în slujba păcatului şi era astfel o unealtă a nedreptăţii. Nu este minunat că acum fiecare mădular este înrolat în slujba pentru Dumnezeu? Picioarele noastre pot alerga ca să împlinească comenzile Sale. Mâinile noastre pot face lucrarea Lui. Buzele noastre pot vesti lauda Lui. Şi pentru ca acestea să poată avea loc noi trebuie să ne dăm lui Dumnezeu.

Să ne întrebăm cu toată seriozitatea dacă această dăruire este o realitate vie la noi. Ne-am predat noi şi am predat noi mădularele noastre definitiv lui Dumnezeu şi voii Sale? Dacă da, atunci să nu uităm niciodată jurământul nostru de credincioşie şi să nu cădem în cursa să lăsăm pentru un moment mădularele noastre în slujba nedreptăţii, căci urmarea ar fi păcat.

Vers. 14

Romani 6.14: Pentru că păcatul nu va avea stăpânire asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub lege, ci sub har.

Deci păcatul nu are voie să exercite nici o autoritate asupra noastră tocmai din cauză că noi nu suntem sub lege, ci sub har. Aici avem răspunsul divin pentru acei oameni care ne spun că oamenii cărora noi le-am spus că ei nu mai sunt acum sub Lege, cu certitudine vor cădea în păcat. Însă în realitate nu există nimic care să biruie inima aşa de mult şi să genereze sfinţenia precum este harul lui Dumnezeu.

Vers. 15

Romani 6.15: Atunci ce, să păcătuim, pentru că nu suntem sub lege, ci sub har? Nicidecum!

Romani 6.15 mărturiseşte că întotdeauna au fost oameni care gândesc că singurul drum pe care se promovează sfinţenia ar fi acela de a ne ţine sub robia tare a Legii. Din aceştia erau şi în zilele apostolului Pavel. El anticipă obiecţia lor, prin aceea că el reia conţinutul întrebării cu care el a început capitolul. Ca răspuns el reia detaliat poziţia lui.

Vers. 16,17

Romani 6.16,17: Nu ştiţi că, dacă vă daţi pe voi înşivă Robi cuiva spre ascultare, sunteţi robi ai aceluia de care ascultaţi, fie ai păcatului, spre moarte, fie ai ascultării, spre dreptate? Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că eraţi robi ai păcatului, dar aţi ascultat din inimă de modelul învăţăturii în care aţi fost instruiţi.

Versetele din Romani 6.16-23 sunt o extindere şi o consolidare a ceea ce Pavel a spus deja în versetele din Romani 6.12-14.

El se adresează la o înţelegere practică comună tuturor. Noi toţi ştim că suntem practic robi sau sclavi ai aceluia căruia ne punem de bună voie la dispoziţia lui (chiar şi atunci când nu este vorba de o „robie” oficială). La fel este şi în cazul lucrurilor spirituale, unde este vorba dacă eu slujesc păcatului sau lui Dumnezeu. Dar când a ajuns la noi „modelul învăţăturii” Evangheliei, noi am ascultat de ea – Dumnezeu fie glorificat! Urmarea a fost, că noi am devenit liberi de robia păcatului ca să devenim slujitori ai lui Dumnezeu şi ai dreptăţii. Deci, deoarece noi suntem robi ai dreptăţii, trebuie să dăm lui Dumnezeu fiecare mădular al nostru, pentru ca El să poată merge cu noi pe drumul Său.

Această dăruire este o chestiune deosebit de importantă. „Cunoaşterea” şi „opinia” conduc la acest punct. Dacă ne oprim deodată în această privinţă, cunoaşterea şi opinia nu folosesc la nimic. Fără îndoială aici ne lovim de motivul pentru care la creştini aşa de multe lucruri sunt slabe şi fără rod, care teoretic au fost bine instruiţi cu privire la aceste lucruri. Ei se dau înapoi speriaţi să se predea pe ei înşişi şi mădularele lor lui Dumnezeu. Ah, să facem imediat aceasta, dacă până acum nu am făcut această predare printr-o acţiune valabilă o dată pentru totdeauna! După aceea vom avea nevoie de har şi-l vom găsi pentru o dăruire permanentă a mădularelor noastre în slujba pentru Dumnezeu.

Toate acestea ţin seama de faptul că vechiul despot, păcatul, este încă în noi şi aşteaptă ocaziile în care să se impună. Dar aceasta face triumful harului să fie şi mai mare. Va face ca lecţiile, pe care le învăţăm, să fie şi mai de valoare. Noi învăţăm să dăm mădularele noastre în slujba dreptăţii spre sfinţire, chiar dacă păcatul pândeşte înăuntru şi pofteşte să se impună. În timp ce slujim dreptăţii, slujim lui Dumnezeu, căci a face voia lui Dumnezeu este primul element al dreptăţii. Şi dreptatea în toate acţiunile noastre conduce la sfinţenie în viaţă şi caracter.

Vers. 19-21

Romani 6.19-21: Vorbesc omeneşte, din cauza slăbiciunii cărnii voastre. Pentru că, după cum aţi dat mădularele voastre în robie necurăţiei şi nelegiuirii, spre nelegiuire, tot aşa, acum daţi mădularele voastre în robie dreptăţii, spre sfinţire. Pentru că, atunci când eraţi robi ai păcatului, eraţi liberi faţă de dreptate. Deci ce rod aveaţi atunci în acele lucruri de care acum vă este ruşine? pentru că sfârşitul acelora este moarte.

În loc să înaintăm în păcat ca aceia care sunt înrobiţi de puterea lui, noi am fost eliberaţi de el prin aceea că am fost aduşi sub domnia lui Dumnezeu. De două ori avem expresia „eliberaţi de păcat” (Romani 6.18,22). Odinioară eram „liberi faţă de dreptate”. Noi am scăpat de omul vechi şi am venit sub cel nou. Acesta este drumul sfinţirii şi al vieţii.

Vers. 22

Romani 6.22: Dar acum, eliberaţi de păcat şi devenind robi ai lui Dumnezeu, aveţi rodul vostru spre sfinţire, şi sfârşitul: viaţa eternă.

Aici viaţa eternă apare în câmpul vizual ca împlinire a tuturor acestor expuneri minunate. În scrierile apostolului Ioan ea este prezentată ca posesiune actuală a credinciosului. Dar nu este nici o contradicţie între aceste două feluri de a privi viaţa veşnică. Ceea ce deja acum ne aparţine în ceea ce priveşte natura ei, va fi al nostru în plinătatea ei atunci când va veni veşnicia.

Vers. 23

Romani 6.23: Pentru că plata păcatului este moartea, însă darul de har al lui Dumnezeu este viaţa eternă în Hristos Isus, Domnul nostru.

Ultimul verset foarte bine cunoscut al capitolului nostru rezumă exact conţinutul. Noi nu putem sluji păcatului fără să nu primim plata lui, şi anume moartea. Moartea este un cuvânt cu înţeles vast. Într-un anumit sens moartea l-a surprins pe om atunci când prin păcat el a fost total despărţit de Dumnezeu. Moartea trupului are loc atunci când acesta se desparte de partea spirituală a omului. „Moartea a doua” urmează apoi când oamenii pierduţi vor fi pentru totdeauna despărţiţi de Dumnezeu. Plata deplină a păcatului include moartea în acest sens întreit.

În legătură cu Dumnezeu nu se vorbeşte despre plată. Totul este dar. Chiar şi viaţa, în care noi Îi putem sluji, este darul Lui propriu prin Isus Hristos, Domnul nostru. Astfel la sfârşitul capitolului revenim la gândul cu care s-a sfârşit capitolul anterior. Noi ne putem lăuda cu viaţa veşnică, care este a noastră ca dar fără plată al lui Dumnezeu şi din inimă luăm toate urmările care descind pentru noi.

 Partea anterioarăPartea următoare 

---

Tradus de la: Das Problem der Sünde (2)

Din Grundzüge des Neuen Testamentes, pag. 36–45,
cu aprobarea amabilă a editurii CSV-Verlages, www.csv-verlag.de.
Versetele biblice au fost introduse de SoundWords.

Problema păcatului
Serie de articole: Romani 5-8

Frank Binford Hole

 

https://www.soundwords.de/ro/problema-pacatului-a12052.html

Online începând de la: 13.12.2019, Actualizat: 13.12.2019

Conținutul acestei serii de articole

• Partea 1: Romani 5: Adam şi generaţia lui
• Partea a 2-a: Romani 6: Eliberaţi de păcat şi de moarte
• Partea a 3-a: Romani 7: Păcatul, Legea, eu-l şi cum se continuă?
• Partea a 4-a: Romani 8: Viaţa în Duhul

Planul lui Dumnezeu
Romani 8.28-30- Hugo Bouter

© SoundWords/Hugo Bouter, Online începând de la: 26.10.2018, Actualizat: 26.10.2018

Versete călăuzitoare: Romani 8.28-30

Romani 8.28-30: Dar ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre bine pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu, pentru cei care sunt chemaţi potrivit planului Său. Pentru că, pe aceia pe care i-a cunoscut dinainte, i-a şi rânduit dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi-născut între mulţi fraţi. Iar pe cei pe care i-a rânduit dinainte, pe aceştia i-a şi chemat; şi pe cei pe care i-a chemat, pe aceştia i-a şi îndreptăţit; iar pe cei pe care i-a îndreptăţit, pe aceştia i-a şi glorificat.

Cuprins

• Cuvânt înainte
• 1. Garanţia divină
  • Dar ştim
  • Toate lucrurile lucrează împreună spre bine
• 2. Planul lui Dumnezeu de răscumpărare
  • Cei care Îl iubesc pe Dumnezeu
  • Intenţia lui Dumnezeu
• 3. Cunoaşterea divină mai dinainte
  • Desfătarea Lui era la fiii oamenilor
  • Aleşi dinainte în Hristos
• 4. Hotărâre dinainte?
  • Oameni, asupra cărora se odihneşte harul lui Dumnezeu
  • Chemat la gloria lui Dumnezeu
• 5. Chemarea lui Dumnezeu?
  • Chemaţi în lumina Sa minunată
  • Chemat la binecuvântări cereşti
• 6. Îndreptăţirea (justificarea)
  • Cum poate un om să fie drept înaintea lui Dumnezeu?
  • Îndreptăţirea vieţii
• 7. Glorificarea
  • Pe aceştia i-a şi glorificat
  • Tu ai pus maiestatea Ta peste ceruri

Cuvânt înainte

Siguranţa noastră ca creştini se bazează pe soliditatea planului veşnic al lui Dumnezeu de răscumpărare alor Săi, aşa cum el este explicat în Romani 8.29,30. Acest text remarcabil este tema acestui studiu.

1. Garanţia divină

Dar ştim

Planul lui Dumnezeu de răscumpărare cuprinde toate veacurile, el se întinde efectiv din veşnicie în veşnicie. El este prezentat foarte pe scurt în câteva versete în epistola către Romani 8 (Romani 8.28-30). Însă planul acesta nu cuprinde pe toţi oamenii, ci el se îndreaptă spre o anumită grupă de oameni, şi anume spre aceia „care iubesc pe Dumnezeu”. Cine sunt aceştia? Ei sunt poporul Lui; copiii proprii ai lui Dumnezeu, născuţi din El şi Duhul Lui. Ei savurează promisiunea divină, garanţia divină: „Dar ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre bine pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu, pentru cei care sunt chemaţi potrivit planului Său” (Romani 8.28). Apostolul Pavel justifică această garanţie, despre care el vorbeşte, prin soliditatea planului veşnic al lui Dumnezeu de răscumpărare alor Săi, aşa cum el explică în versetele care urmează în acest capitol (Romani 8.29,30). Aceste pasaje remarcabile dorim să le studiem acum mai îndeaproape.

Ţelul apostolului la scrierea acestor cuvinte era, ca noi să învăţăm să vedem totul în lumina planului lui Dumnezeu şi să privim totul de la înălţimea planurilor şi gândurilor Sale. Aceasta este baza încrederii noastre fericite: „Dar ştim …” Certitudinea noastră se bazează pe cunoaşterea a ceea ce este şi face Dumnezeu pentru noi. Expresia „noi ştim” se întâlneşte foarte des în Noul Testament, atât în epistolele lui Pavel cât şi în cele ale lui Ioan. Ea arată spre înţegerea spirituală a copiilor lui Dumnezeu în lucrurile lui Dumnezeu, prin ungerea de la Cel Sfânt („şi ştiţi toate”, 1 Ioan 2.20). Cuvintele de aici din Romani 8.28 („căci ştim”) stau în opoziţie cu expresia „pentru că noi nu ştim” din versetul 26. Această certitudine divină, care ne îndreaptă privirea înainte, îndreaptă atenţia noastră spre planul veşnic al lui Dumnezeu, în contrast cu simţămintele noastre nesigure în mijlocul unei creaţii care suspină.

Toate lucrurile lucrează împreună spre bine

Deci, ce ştim noi? Siguranţa noastră constă aici în aceea că toate lucrurile lucrează spre binele acelora care au un loc în aceste planuri veşnice ale lui Dumnezeu şi care au fost chemaţi în mod corespunzător. Dumnezeu este Cel care hotărăşte derularea lucrurilor. El are toate lucrurile în mâna Sa. Nimic nu poate avea loc, care să schimbe planurile Sale sau care să pericliteze planurile Sale. El stă deasupra tuturor lucrurilor vizibile. El foloseşte lucrurile care ne înconjoară şi care probabil ne provoacă frică, ca scenă pentru împlinirea planurilor Sale. Intenţia Lui veşnică se împlineşte, şi toate contribuie la realizarea ei. Toate lucrurile trebuie să lucreze spre bine, chiar dacă pare că totul decurge fals. Dumnezeu ne va dărui toate lucrurile împreună cu Hristos (Romani 8.32). Ele sunt ale noastre, ne stau la dispoziţie. Fie că este vorba de slujitorii lui Dumnezeu, de lume, de viaţă sau de moarte, fie că sunt cele prezente sau cele viitoare – toate sunt ale noastre (1 Corinteni 3.22). Şi niciunul din aceste lucruri nu poate să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Isus, Domnul nostru (Romani 8.39). Nimic nu poate împiedica pe Dumnezeu în împlinirea planurilor Sale de dragoste veşnice, şi nimic nu ne poate răpi siguranţa dragostei Sale.

În afară de aceasta, noi nu suntem numai subiecte pasive ale dragostei Sale. Aici nu se spune că acelora care sunt iubiţi de Dumnezeu toate lucrurile lucrează împreună spre bine (cu toate că şi aceasta este adevărat). Este mai degrabă contrariul, că aici se spune: „Dar ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre bine pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu.” Accentul se pune aici mai mult pe dragostea noastră pentru Dumnezeu, în timp ce la sfârşitul capitolului 8 din Romani este accentuată dragostea lui Dumnezeu pentru noi („nimic nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Isus”).

Dragostea lui Dumnezeu nu poate altceva, decât să trezească un răspuns în inimile copiilor Lui. El aşteaptă de la noi, ca noi să fim conştienţi de bogăţia dragostei Lui şi să răspundem la ea. El aşteaptă de la noi să ne ocupăm locul ca şi copii şi fii iubiţi. Aceasta nu este ceva nenatural. Noi nu trebuie să dăm naştere la iubire care să răspundă la iubire, căci dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre (Romani 5.5). Pe această cale am fost aduşi în această relaţie de dragoste cu El. Nimic nu poate schimba ceva din aceasta. Dar noi putem să lăsăm dragostea noastră pentru El să înflorească, prin aceea că ne cufundăm în bogăţiile dragostei Sale nemărginite.

Deci dacă suntem creştini adevăraţi, toate lucrurile lucrează împreună spre bine pentru noi, deoarece noi avem privilegiul să posedăm acest loc în planurile Sale de dragoste. Realitatea aceasta nu poate fi lezată prin nivelul practic al credinţei noastre. Însă Dumnezeu aşteaptă de la noi o conştientizare crescândă a locului pe care El ni l-a dăruit şi a relaţiei preţioase, în care El ne-a adus. Dacă avem o înţelegere clară a poziţiei, în care ne-a înălţat Dumnezeu în Hristos, atunci inimile noastre vor fi umplute tot mai mult cu dragoste şi recunoştinţă. Noi vom corespunde tot mai mult relaţiei, pe care o avem cu Tatăl nostru, şi vom răspunde cu dragoste la dragostea Sa. Şi astfel noi vom cunoaşte tot mai bine, că Dumnezeu călăuzeşte toate lucrurile într-un aşa fel, că ele lucrează împreună spre bine. Toate lucrurile sunt subordonate planului Său divin de mântuire, care a început cu predestinarea Sa şi se termină cu gloria Sa. Aceasta va întări credinţa noastră, va face ca încrederea noastră să crească şi va înviora speranţa noastră.

2. Planul lui Dumnezeu de răscumpărare

Cei care Îl iubesc pe Dumnezeu

Pe când eram păcătoşi am avut nevoie de o schimbare fundamentală în relaţia noastră cu Dumnezeu. Biblia numeşte aceasta naştere din nou (Ioan 3). Noi trebuia să devenim transformaţi din aceia care urau pe Dumnezeu în aceia care iubesc pe Dumnezeu. Noi trebuia să fim împăcaţi cu Dumnezeu şi să fim aduşi la El într-o relaţie cu totul nouă. De când am fost mântuiţi stăm cu Dumnezeu în relaţia de copii şi fii ai lui Dumnezeu şi totodată ca fraţi ai Domnului Isus. Expresia „cei care Îl iubesc pe Dumnezeu” caracterizează relaţia nouă, pe care credincioşii o au cu Dumnezeu şi Tatăl lor. Pentru ca aceasta să devină posibil, ei au primit o natură nouă, natura divină, care este caracterizată prin dragoste şi lumină.

Atât poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu cât şi relaţia noastră cu El au trebuit să aibă parte de o schimbare radicală. Dacă această schimbare a avut loc şi noi suntem numiţi fii ai Dumnezeului Celui viu, am putea să ne întrebăm cu uimire: Care este intenţia lui Dumnezeu în toate acestea? Care sunt planurile lui Dumnezeu pentru aceia pe care El i-a adus în această relaţie nouă cu Sine Însuşi şi cu Fiul Său preaiubit? Căci pentru ce să presupunem că noi la întâmplare am fost aduşi la Dumnezeu? Nu, Dumnezeu urmăreşte de la început un ţel clar cu privire la aceia care Îl iubesc. Este un plan foarte precis, pe care Dumnezeu îl are în vedere, deoarece El ne-a iubit mai întâi.

Intenţia lui Dumnezeu

Epistola către Romani 8 ne face cunoscut acest plan al lui Dumnezeu. Creştinii au voie să vadă totul din perspectiva veşniciei. Ei sunt pe drum spre glorie, şi tot ce ei întâmpină pe acest drum, lucrează împreună spre binele lor, contribuie la ajungerea la ţintă. În lumina intenţiei veşnice a lui Dumnezeu totul arată altfel. Toată însemnătatea stă în planul divin de răscumpărare. Când apostolul vorbeşte despre aceia „care iubesc pe Dumnezeu”, el se grăbeşte să adauge: „pentru cei care sunt chemaţi potrivit planului Său”. Una aparţine celeilalte. Dacă noi iubim pe Dumnezeu şi Îl putem numi „Ava, Tată”, atunci aceasta nu este meritul nostru, ci este lucrarea lui Dumnezeu, aceasta are a face cu intenţia şi chemarea Sa. Este o iniţiativă veşnică pornită din partea lui Dumnezeu. Ca să împlinească planul Său de răscumpărare, El a avut nevoie nu numai de planul Său propriu, ci şi de chemarea Sa proprie.

Deci, care este de fapt concret drumul divin al răscumpărării? Care sunt treptele în acest plan? Romani 8 ne arată următoarele cinci trepte:

1. Cunoaşterea divină mai dinainte
2. Rânduirea dinainte (sau predestinarea)
3. Chemarea divină
4. Îndreptăţirea
5. Glorificarea

El începe cu predestinarea veşnică a lui Dumnezeu şi se termină cu gloria veşnică a lui Dumnezeu. Dumnezeu a ales pe ai Săi înainte de timpurile veşnice, şi prin chemarea Sa şi justificarea (îndreptăţirea) necesară El îi aduce în glorie, unde partea lor pentru totdeauna este plinătate de bucurie.

3. Cunoaşterea divină mai dinainte

Desfătarea Lui era la fiii oamenilor

Aceste versete din Romani 8 ne permit o privire în planurile lui Dumnezeu, cu toate că aceste planuri nu sunt tema principală a epistolei către Romani. Ce este clarificat în epistola către Romani, este responsabilitatea omului (întâi trăind în păcat, apoi ca trăind pentru Dumnezeu în Hristos Isus). Dar pare ca şi cum Pavel ar vrea să ridice colţul voalului, ca să ne ofere în această chestiune o privire din partea lui Dumnezeu. Aici ne sunt prezentate planurile veşnice, pe care Dumnezeu le-a stabilit independent de poziţia omului şi fără să ţină seama de responsabilitatea omenească. Ceva mai târziu găsim în Noul Testament – în epistola către Efeseni – o prezentare detaliată a acestor planuri veşnice, pe care Dumnezeu le-a realizat în Fiul Său şi prin Fiul Său, Domnul Isus Hristos.

Cunoaşterea mai dinainte este prima parte din ţelul şi planul lui Dumnezeu. Cunoaşterea mai dinainte este un aspect al atotştiinţei Sale. Omul trebuie să-şi însuşească cunoştinţele şi el face aceasta pe baza informaţiilor pe care le primeşte. Noi avem cunoaşterea noastră abia după ce ne-am informat de la alţii sau din medii. Însă Dumnezeu ştie totul deja dinainte, înainte să aibă loc evenimentele şi ca omul să existe. Cunoaşterea lui Dumnezeu nu este limitată în timp – ea depăşeşte timpul, aşa cum Dumnezeu Însuşi stă deasupra timpului. El ştie dinainte ce va avea loc. El vesteşte sfârşitul înainte de început şi din timpuri străvechi ceea ce încă nu a fost făcut (Isaia 46.10).

Aleşi dinainte în Hristos

Cunoaşterea dinainte a lui Dumnezeu are şi un caracter activ. Ea este nu numai cunoştinţa a ceea ce va avea loc, ci şi cunoştinţa care stabileşte ce să aibă loc. Această cunoaştere dinainte îşi lasă urmele în derularea evenimentelor. Ea stă în legătură cu predestinarea suverană, liberă a lui Dumnezeu. În 1 Petru 1.2 citim despre predestinarea „după ştiinţa dinainte a lui Dumnezeu Tatăl”. Dumnezeu a cunoscut pe ai Săi dinainte şi i-a ales ca să-i facă plăcuţi în Preaiubitul:

’Nainte chiar de veşnicii
Am fost aleşi prin Tine
Şi nu ne vom mai despărţi,
Căci Duhul Tău ne ţine.
Când timpul se va împlini,
Cu Tine noi vom moşteni
Spre cinstea slavei Tale.[1]

De aceea Scriptura ne arată că cunoaşterea dinainte a lui Dumnezeu stă în legătură şi cu Mântuitorul Însuşi. Ea este strâns legată cu Persoana şi lucrarea Domnului nostru Isus Hristos. El a fost trădat după planul hotărât şi preştiinţa lui Dumnezeu. El a fost realmente cunoscut dinainte ca Miel al lui Dumnezeu, înainte de întemeierea lumii (Faptele apostolilor 2.23; 1 Petru 1.20).

Preştiinţa este legată aici în Romani 8 cu rânduirea dinainte: „Pentru că, pe aceia pe care i-a cunoscut dinainte, i-a şi rânduit dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi-născut între mulţi fraţi.” (Romani 8.29). Rânduirea dinainte merge puţin mai departe decât predestinarea, aşa cum vom vedea la studiul acestor două expresii în Efeseni 1.4,5.

4. Hotărâre dinainte?

Oameni, asupra cărora se odihneşte harul lui Dumnezeu

În epistola către Efeseni găsim alegerea dinainte în capitolul 1 versetul 4 şi rânduirea dinainte în versetul 5 (Efeseni 1.4,5). Când El ne-a ales înainte de întemeierea lumii, Dumnezeu intenţiona să ne pună „sfinţi şi fără pată înaintea Lui, în dragoste”. Noi aveam nevoie de o natură nouă, care este în concordanţă cu Fiinţa Lui, atât în ceea ce priveşte sfinţenia cât şi dragostea. Căci Dumnezeu este lumină şi El este dragoste. Acest privilegiu ne-a fost acordat în naşterea din nou. În afară de aceasta noi avem hotărârea dinainte cu privire la „înfierea, pentru Sine, prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale”.

Aceasta arată clar, că rânduirea dinainte se referă la o binecuvântare suplimentară. În timp ce alegerea dinainte stă în legătură cu filiaţiunea, rânduirea dinainte are a face cu înfierea. Creştinii credincioşi sunt nu numai copii ai lui Dumnezeu, ci şi fii ai lui Dumnezeu. Atâta timp cât eram în carne nu puteam fi recunoscuţi ca şi copii ai lui Dumnezeu. Să fi un copil al lui Dumnezeu este ca să zicem aşa o premisă de bază ca să poţi apare în prezenţa Lui. În afară de aceasta Dumnezeu ne-a dăruit poziţia de fii, binecuvântarea deosebită a înfierii. Noi suntem acum părtaşi împreună cu Fiul lui Dumnezeu, care a devenit Om, ca să ne răscumpere şi să ne ducă la Dumnezeu. Prin Isus Hristos stăm înaintea lui Dumnezeu ca fii, fii pentru El, fii, de care Dumnezeu are plăcere.

Aceasta stă clar în legătură cu ceea ce am citit în Romani 8: Dumnezeu ne-a rânduit dinainte să fim „asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi-născut între mulţi fraţi” (Romani 8.29). Aceşti fraţi au chipul Lui şi reflectă gloria Sa. Această binecuvântare deosebită a putut deveni partea noastră numai ca rezultat al rânduirii dinainte divine, o hotărâre de a fi rânduit pentru binecuvântare, luată deja înainte de întemeierea lumii. Vasele mâniei, pe de altă parte, s-au pregătit ele însele în timpul vieţii lor pentru pierzare (Romani 9.22).

Chemat la gloria lui Dumnezeu

Noi înţelegem că această rânduire dinainte era necesară şi pentru că locul natural al omului este pe pământ. Cerurile sunt cerurile Domnului, însă pământul l-a dat fiilor oamenilor (Psalmul 115.16). Acum însă un Om a fost mutat în cer, în gloria lui Dumnezeu, deoarece El a glorificat pe Dumnezeu pe pământ (Ioan 13.31,32; 17.4,5; Faptele apostolilor 7.55,56). Însă Omul acesta, Omul Isus Hristos, nu este singur acolo. El are părtaşi, El are fraţi. El este legat cu o ceată de fii, şi în mijlocul lor El este Cel întâi-născut. Aceasta înseamnă că El ocupă locul întâi între ei; El este unit cu ei, însă distins înaintea lor.

Aceasta este intenţia lui Dumnezeu. El ne dă binecuvântarea înfierii. El doreşte să ne facă asemenea chipului Fiului Său preaiubit şi să ne mute în aceeaşi glorie cerească cu El. Dumnezeu ne-a adus în această poziţie total nouă, care depăşeşte cu mult binecuvântările lui Adam în grădina Eden. De aceea noi avem acum privilegiul să ne adresăm lui Dumnezeu cu „Ava, Tată” (Romani 8.15; Galateni 4.6). Această relaţie cu Tatăl este un rod al lucrării de răscumpărare făcută de Fiul, care ca Cel înviat ne numeşte fraţii Săi (Psalmul 22.22; Ioan 20.17). Însă noi vom fi deplin asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu abia atunci când El ca Mântuitor al nostru va apare ca să transforme trupul nostru josnic şi să-l facă asemenea trupului Său de glorie (Filipeni 3.20,21). De aceea înfierea noastră este în prezent încă subiectul unei nădejdi vii. Noi aşteptăm cu dorinţă mare deplina înfiere, răscumpărarea trupului nostru (Romani 8.23).

Astfel ţelul final al rânduirii dinainte a noastre este gloria viitoare  – cu toate că Hristos ne reprezintă deja acolo şi noi am fost strămutaţi acolo în El. De aceea glorificarea este ultimul pas în planul răscumpărării, aşa cum el ne este prezentat în Romani 8. Gândul acesta este confirmat prin Efeseni 1, unde rânduirea dinainte este amintită nu numai ca bază a înfierii noastre, ci şi ca fundament al gloriei viitoare, pe care o vom moşteni. Noi suntem atât fii cât şi moştenitori. În Hristos „am primit o moştenire, fiind rânduiţi dinainte, după planul Celui care lucrează toate după sfatul voii Sale” (Efeseni 1.11).

Ce poziţie minunată avem noi, ca rezultat al acestei rânduiri divine dinainte! În gloria cerească vom înconjura pe Tatăl şi pe Fiul în toate veacurile, ca şi copii şi fii ai Tatălui şi ca fraţi ai Domnului Isus. În afară de aceasta vom fi alături la arătarea publică a gloriei lui Dumnezeu, când Hristos ca şi Cap al tuturor lucrurilor va prelua domnia Sa de o mie de ani.

5. Chemarea lui Dumnezeu?

Chemaţi în lumina Sa minunată

Ajungem acum la mijloacele şi căile pentru intrarea în aceste binecuvântări, la schimbarea care a trebuit să aibă loc în timpul de acum, pentru ca noi să fi devenit capabili să preluăm aceste privilegii. Ca să ne ridice la poziţia de fii şi moştenitori, a trebuit să aibă loc multe lucruri. Intenţia lui Dumnezeu era să ne binecuvânteze, însă starea noastră decăzută Îl împiedica. Noi am ajuns pe căi rătăcite, eram departe de Dumnezeu. Eram fără Hristos în lume, nu aveam nici o speranţă, şi eram fără Dumnezeu în lume (Efeseni 2.12). Noi toţi eram ca oile care s-au rătăcit departe de drum, şi Dumnezeu a trebuit să ne aducă înapoi. Dumnezeu a trebuit să ne cheme la Sine, dacă voia să-Şi împlinească planul.

Noi trebuia să fim aduşi la Dumnezeu (1 Petru 3.18). Acesta este nucleul chemării. Dumnezeu ne cheamă să ieşim din întuneric şi să venim la lumina Sa minunată (1 Petru 2.9). El ne cheamă să ieşim afară din întunericul spiritual şi moral, în care umblam în natura noastră, ca să ne ducă în lumina prezenţei Sale. Tatăl ne-a făcut capabili să avem parte de moştenirea sfinţilor în lumină, El ne-a eliberat din stăpânirea întunericului (Coloseni 1.12,13). Această chemare este şi dătătoare de viaţă. Noi nu numai am fost chemaţi să ieşim din întuneric la lumina Sa minunată, ci şi din moarte la viaţă. Ca Lazăr, care a fost chemat să iese afară din mormânt, şi noi am fost treziţi din somnul morţii noastre spirituale. Minunea chemării constă în aceea, că morţii aud glasul Fiului lui Dumnezeu şi sunt aduşi la viaţă (Ioan 5.24,25). Partea, la care noi am fost chemaţi, este viaţa veşnică (1 Timotei 6.12).

În Biblie putem găsi mai mult despre aceste contraste. Odinioară eram sclavi ai păcatului, dar acum am fost chemaţi la libertatea creştină (Galateni 5.13). Eram fără sfinţenie (2 Timotei 3.2), acum însă suntem numiţi sfinţi (Romani 1.7; 1 Corinteni 1.2). Trăiam în necurăţie, însă Dumnezeu ne-a chemat la sfinţenie (1 Tesaloniceni 4.7). Trăiam în vrăjmăşie faţă de Dumnezeu şi unii cu alţii, acum însă am fost chemaţi la pacea lui Hristos într-un singur trup (Coloseni 3.15). Nu aveam parte de Hristos, acum însă am fost chemaţi la părtăşia Fiului lui Dumnezeu, Isus Hristos, Domnul nostru (1 Corinteni 1.9). Noi nu puteam ajunge la gloria lui Dumnezeu (Romani 3.23), însă acum Dumnezeu ne cheamă la propria Lui Împărăţie şi la propria Lui glorie (1 Tesaloniceni 2.12). Dumnezeu este Dumnezeul oricărui har, care ne-a chemat la gloria Sa veşnică în Hristos Isus (1 Petru 5.10).

Vorbind în general, aspectul pozitiv al chemării este cel mai important: deci nu starea din care am fost chemaţi, ci binecuvântarea, la care am fost chemaţi. Următoarele locuri din Scriptură ne arată aceasta. Noi am fost chemaţi să primim făgăduinţa Duhului (Faptele apostolilor 2.39), să câştigăm premiul alergării (Filipeni 3.14), să obţinem gloria Domnului Isus Hristos (2 Tesaloniceni 2.14), să primim făgăduinţa moştenirii veşnice (Evrei 9.15), să moştenim binecuvântarea (1 Petru 3.9). Chemarea lui Dumnezeu ne face capabili să primim binecuvântările, pe care El le-a pregătit pentru noi înainte de timpurile veşnice. Chemarea are loc într-un anumit moment, în timp ce planul lui Dumnezeu este veşnic. Ţelul chemării este să împlinească planul veşnic (Efeseni 3.11). Căci Dumnezeu ne-a mântuit şi ne-a chemat cu o chemare sfântă nu pe baza faptelor noastre, ci conform planului Său veşnic şi al harului, pe care El ni l-a dat în Hristos Isus mai înainte de timpurile eterne (2 Timotei 1.9).

Romani 8 ne mai spune şi că noi am fost chemaţi conform planului Său. Astfel chemarea noastră este necesară ca să îndeplinească rânduirea dinainte făcută de Dumnezeu (Romani 8.28,30). Ea este o verigă de legătură indispensabilă între planul veşnic al lui Dumnezeu şi gloria veşnică, la care El ne-a rânduit mai dinainte. Nimeni nu este îndreptăţit să aibă parte de binecuvântările cereşti, care au fost dăruite de Dumnezeu în Hristos Isus, numai dacă el a fost chemat de Dumnezeu să le moştenească.

Chemat la binecuvântări cereşti

Această chemare este o necesitate, independent de căderea omului, căci ea include moştenirea binecuvântărilor cereşti deosebite, care depăşesc cu mult partea lui Adam în grădina Eden. Este chemarea lui Dumnezeu spre în sus, chemarea cerească (Filipeni 3.14; Evrei 3.1). Adam era inocent şi el avea paradisul pe pământ, dar el nu era chemat să intre în prezenţa lui Dumnezeu în cer. Chemarea lui se referea la pământ; el nu a fost făcut potrivit pentru cer. Primul om, Adam, nu purta însuşirile creaţiei noi: adevărata dreptate şi sfinţenie, care conduc la o despărţire totală de rău (Efeseni 4.24). Adam era o creatură, care purta chipul lui Dumnezeu, dar el nu a fugit de stricăciunea care a venit în lume prin poftă. El nu era un creştin, el nu era părtaş naturii divine, care respinge răul şi-l leapădă (2 Petru 1.4). Cu toate că aici pe pământ el purta chipul lui Dumnezeu, el era incapabil să intre în gloria cerească, ca să fie chipul Fiului lui Dumnezeu în cer. Aceasta este exclusiv rodul unei „mântuiri aşa de mare” (Evrei 2.3), care ne oferă mai multe binecuvântări decât a pierdut Adam la căderea sa.

De aceea chemarea stă în legătură şi cu puterea răscumpărătoare şi înnoitoare, care era necesară ca să ne facă potriviţi pentru această parte cerească. Chemarea nu este lipsită de alegere; ea este vie şi plină de putere. Glasul lui Dumnezeu este dătător de viaţă, şi produce naşterea din nou. Noul Testament vorbeşte aproape întotdeauna în felul acesta despre chemare, şi aceasta cuprinde atât chemarea prin Evanghelie cât şi lucrarea lui Dumnezeu în inimile noastre, prin care noi ascultăm chemarea lui Dumnezeu şi credem Cuvântul Său. Acestea două aparţin împreună. Chemarea noastră este lucrarea lui Dumnezeu, care rezultă din rânduirea dinainte a Sa îndurătoare (compară cu Romani 8.28-30; 2 Tesaloniceni 2.13,14; 2 Petru 1.10). O excepţie cunoscută de la această regulă este parabola despre sărbătoarea de nuntă din Matei 22, unde se accentuează caracterul exterior al chemării. Chemarea nu este legată acolo cu o rânduire mai dinainte, ci stă mai degrabă în contrast cu ea („Pentru că mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi”).

Deci în primul rând chemarea lui Dumnezeu este lucrarea Lui proprie. Este Dumnezeu, Cel care ne cheamă; aceasta este amintit de aproximativ 15 ori în Noul Testament. Este chemarea Sa (Efeseni 1.18). Dar glasul lui Dumnezeu vine la noi prin Fiul Său. Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, Cuvântul, care era la Dumnezeu (Ioan 1.1). Acesta este un al doilea aspect al chemării. Este o chemare a lui Dumnezeu în Hristos Isus (Filipeni 3.14). Noi am fost chemaţi în Domnul şi în harul lui Hristos (1 Corinteni 7.22; Galateni 1.6). Hristos a venit să cheme păcătoşi la pocăinţă (Luca 5.32). Al treilea aspect al chemării este mijlocul prin care Dumnezeu lasă să se audă glasul Său. Dumnezeu ne cheamă prin Evanghelie, care se predică pe baza lucrării înfăptuite de Fiul Său.

6. Îndreptăţirea (justificarea)

Cum poate un om să fie drept înaintea lui Dumnezeu?

Pasul următor, care ne pregăteşte pentru glorie, este justificarea. Omul păcătos trebuia dezlegat de toată vina şi declarat drept. El trebuia făcut drept, ca să fie potrivit pentru gloria la care Dumnezeu a destinat pe aleşii Săi. Căci nu este permis niciunui om nedrept să intre în gloria lui Dumnezeu, în lumina curată a prezenţei Sale. Cu privire la îndreptăţire este valabil acelaşi principiu, pe care l-am văzut în legătură cu chemarea: ea este o verigă de legătură necesară între planul veşnic al lui Dumnezeu şi gloria viitoare, în care acest plan va fi împlinit. Domnul nostru nu a venit să cheme la pocăinţă pe cei drepţi (adică oameni care se consideră drepţi), ci pe păcătoşi (Luca 5.32). Însă aceşti păcătoşi care se căiesc nu pot rămâne păcătoşi, de îndată ce aud chemarea lui Dumnezeu. Ei trebuie să fie făcuţi drepţi.

Îndreptăţirea este privită în mod deosebit în epistola către Romani sub trei puncte de vedere diferite:

1. În primul rând îndreptăţirea înseamnă că păcătoşii vinovaţi sunt achitaţi de păcatele lor prin sângele ispăşitor al lui Hristos. Aceasta este o chestiune a harului lui Dumnezeu şi noi o primim ca dar al Său. Îndreptăţirea are loc nu prin faptele noastre proprii, faptele Legii, ci prin credinţa în Isus Hristos. Noi am fost îndreptăţiţi prin harul lui Dumnezeu, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus (Romani 3.20-4.8).
2. În al doilea rând îndreptăţirea are mai degrabă o latură pozitivă, deoarece Hristos a fost înviat dintre morţi. El a fost dat la moarte din pricina greşelilor noastre şi a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră. Învierea Lui dovedeşte că Dumnezeu a primit lucrarea Lui şi a găsit satisfacere deplină în ea. Deci noi ne punem încrederea nu numai în valoarea morţii lui Hristos, ci şi în puterea învierii Sale. Subiectul credinţei noastre este pe de o parte Unul, care a murit odată pentru totdeauna pentru păcat, pe de altă parte este Dumnezeu, care L-a înviat dintre morţi şi L-a glorificat la dreapta Sa în cer. Ca rezultat al acestui fapt avem pace cu Dumnezeu, avem intrare în acest har, în care stăm şi ne lăudăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu (Romani 4.24-5.2).
3. În al treilea rând, îndreptăţirea este o „îndreptăţire a vieţii”, bazată pe unirea noastră cu Hristos înviat. El este Capul unei generaţii noi de oameni, şi prin ascultarea Lui noi am fost îndreptăţiţi – aşa cum prin neascultarea unui singur om am devenit păcătoşi (Romani 5.18,19).

Îndreptăţirea vieţii

Acest ultim punct este foarte important. Dumnezeu nu numai ne declară drepţi, deoarece păcatele noastre au fost şterse, ci şi pentru că noi în Hristos suntem o creaţie nouă. Dumnezeu nu ne mai vede ca şi copii ai lui Adam, ca oameni naturali şi păcătoşi căzuţi. El ne priveşte ca aceia care sunt legaţi cu un Altul, cu Domnul înviat, Capul unei generaţii noi. Noi am murit cu Hristos, şi aceasta a terminat legătura noastră cu primul Adam. Noi suntem acum în Hristos: în Cel înviat avem o poziţie absolut nouă şi o viaţă absolut nouă. De aceea îndreptăţirea nu are a face numai cu acţiunile noastre rele, cu păcatele noastre (care se arată prin aceea că ele nu ne mai acuză), ci şi cu viaţa noastră, cu natura din care rezultă acţiunile noastre. De aceea Romani 6.7 spune că noi am fost eliberaţi de păcat: „Pentru că cine a murit a fost îndreptăţit faţă de păcat.” Deoarece expresia este la singular, aceasta arată spre natura păcătoasă, puterea rea care a dat naştere la acţiunile păcătoase sau la păcate.

Noi am murit cu Hristos şi astfel suntem morţi faţă de păcat. Dumnezeu ne priveşte ca fiind vii pentru El în Hristos Isus, Domnul nostru. În Domnul înviat avem o poziţie nouă înaintea lui Dumnezeu şi de asemenea o viaţă nouă, şi ambele sunt caracterizate prin dreptate desăvârşită. Din acest motiv, pentru că suntem în Hristos, pentru că suntem uniţi cu El, Capul unei generaţii noi, nu mai este nici o judecată, nici o acuzare pentru noi. „Deci acum nu este nici o condamnare pentru cei în Hristos Isus. Cine este cel care condamnă?” Dacă Dumnezeu Însuşi este Cel care ne îndreptăţeşte, cine ar putea atunci aduce o acuzaţie împotriva noastră (Romani 8.1,33,34)?

Îndreptăţirea se bazează pe moartea şi învierea lui Hristos. Noi nu am fost îndreptăţiţi prin viaţa desăvârşită a Domnului Isus pe pământul acesta sau prin ascultarea Sa desăvârşită faţă de Lege. Noi am fost făcuţi drepţi, deoarece am fost făcuţi una cu Acela care a murit şi a înviat. Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii prin moartea Sa, prin aceea că El a devenit blestem pentru noi (Galateni 3.13). Moartea lui Hristos a pus capăt vieţii noastre în carne şi învierea Lui ne-a dat un loc nou şi o viaţă nouă! Cu viaţa de înviere a noastră posedăm o dreptate a învierii, aşa cum am putea s-o numim, o dreptate de poziţie, care se bazează pe învierea lui Hristos şi glorificarea Lui, care a urmat după aceea. Dumnezeu a acţionat în favoarea Fiului Său, prin aceea că L-a înviat dintre morţi şi L-a înălţat la dreapta Sa în cer. Dumnezeu nu putea să-L lase între morţi, după ce El a înfăptuit lucrarea de răscumpărare şi a glorificat pe pământ pe Dumnezeul şi Tatăl Său. Dumnezeu L-a înviat şi L-a încununat cu glorie şi onoare. Acesta era un act al dreptăţii lui Dumnezeu. Glorificarea lui Hristos în cer este răspunsul drept al lui Dumnezeu la lucrarea pe care Hristos a făcut-o pe pământul acesta (compară cu Ioan 13.31,32; 16.10; 17.4,5).

Noi avem parte de locul şi poziţia pe care Hristos le-a primit ca rezultat al intervenţiei drepte a lui Dumnezeu în favoarea Sa. Aceasta este natura îndreptăţirii noastre. Noi suntem legaţi cu El în învierea şi glorificarea Sa. Dumnezeu ne-a dat acelaşi loc, pe care Hristos l-a dobândit legitim. Dumnezeu ne vede ca fiind una cu El, Dumnezeu ne vede în El. Hristos este Capul nostru şi Reprezentantul nostru. Locul Lui este locul nostru şi viaţa Lui este viaţa noastră. Aşa cum exprimă Pavel: „Din El (adică Dumnezeu) voi sunteţi în Hristos, care a devenit pentru noi … dreptate …” (1 Corinteni 1.30). „Pe Cel care n-a cunoscut păcat, L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptate a lui Dumnezeu în El” (2 Corinteni 5.21).

7. Glorificarea

Pe aceştia i-a şi glorificat

Aceasta ne arată cum îndreptăţirea stă în legătură cu glorificarea: îndreptăţirea ne dă legitim un loc în gloria lui Dumnezeu. Îndreptăţirea ne autorizează la gloria cerească, la care prin natura noastră nicidecum nu eram potriviţi. „Pentru că toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu” (Romani 3.23). De aceea nu este de mirare că epistola către Romani accentuează aşa de mult contrastul faţă de poziţia noastră actuală. Odinioară eram excluşi de la gloria lui Dumnezeu, ea era de neobţinut pentru noi. Dar acum, deoarece am fost îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu … şi ne lăudăm în nădejdea gloriei lui Dumnezeu (Romani 5.1,2). Romani 8 formulează aceasta chiar în forma de trecut: „pe aceia pe care i-a îndreptăţit, pe aceştia i-a şi glorificat” (Romani 8.30). Glorificarea nu este numai o speranţă, ea este ceva pe care îl posedăm deja în Hristos. Hristos glorificat este arvuna glorificării noastre proprii. Dumnezeu ne vede în El, şi în El ne-a dat gloria pe care El, Omul Hristos Isus, a dobândit-o pentru noi.

Să mergem acum la Romani 9, unde noi suntem numiţi „vase ale îndurării” lui Dumnezeu, pe care El le-a pregătit dinainte pentru glorie (Romani 9.23). Aici este trasă o linie în trecut, la planul veşnic al lui Dumnezeu. Era intenţia Lui să ne facă una cu Fiul Său preaiubit şi să ne ducă la glorie. Era dorinţa Lui să ne introducă în prezenţa Sa, în cer. Ţelul acestui plan veşnic pentru subiectele harului Său este gloria cerească veşnică, permanentă. Planul Său este să ne transforme în oameni care în veşnicie poartă chipul Fiului Său. Şi pentru aceasta ne-a pregătit dinainte, înainte de întemeierea lumii (Romani 9.23).

În ceea ce priveşte îndeplinirea acestui plan, se pot recunoaşte două aspecte, un aspect exterior şi un aspect interior. Intenţia lui Dumnezeu va fi împlinită în gloria exterioară, cu care El va umple creaţia. Gloria Numelui lui Dumnezeu se va vedea pe întreg pământul, când Hristos, ca ultimul Adam, va prelua domnia Sa o mie de ani (Psalmul 8). Atunci creaţia va fi eliberată de robia stricăciunii la libertatea minunată a copiilor lui Dumnezeu. Şi noi înşine vom primi răscumpărarea trupului nostru şi de asemenea vom fi glorificaţi (Romani 8.21-23). Cei răscumpăraţi vor fi arătaţi cu Hristos în glorie, după ce mai înaintea au fost luaţi în glorie şi trupul lor josnic a fost transformat în asemănare cu trupul Său de glorie (Filipeni 3.21; Coloseni 3.4). Gloria Lui va fi văzută atunci în ei şi privită cu uimire (2 Tesaloniceni 1.10). Aşa cum primul Adam nu a fost singur pus ca regent peste prima creaţie, ci împreună cu Eva, la fel ultimul Adam va avea mireasa Lui, Biserica glorificată, şi va domni împreună cu ea peste pământul viitor.

Tu ai pus maiestatea Ta peste ceruri

În ultima carte a Bibliei gloria Bisericii ca mireasă, soţia Mielului, este numită „gloria lui Dumnezeu” (Apocalipsa 21.11,23). Aceasta este revelarea gloriei lui Dumnezeu în afară în creaţie. Biserica este locul ceresc, centrul ceresc al acestei glorii, căci gloria lui Dumnezeu o luminează, şi Mielul este lampa ei, lumina ei (Apocalipsa 21.23; 22.5). Este Ierusalimul de sus, în timp ce Ierusalimul de acum va fi după restabilirea lui centrul acesteia pe pământ. Această glorie a noului Ierusalim va fi văzută de creaţie. Găsim acest aspect al glorificării noastre şi în evanghelia după Ioan, unde Fiul Însuşi spune Tatălui Său în rugăciune: „Şi Eu le-am dat gloria pe care Mi-ai dat-o Tu, … ca să recunoască lumea că Tu M-ai trimis” (Ioan 17.22,23). Aceasta este o glorie revelată în afară, care determină lumea să-L recunoască.

Acesteia îi urmează nemijlocit aspectul lăuntric al glorificării noastre – această parte a gloriei, care este ascunsă faţă de lume şi care poate fi văzută numai de copiii lui Dumnezeu, de aceia care sunt oameni din casa lui Dumnezeu. În Ioan 17.24 citim: „Tată, vreau ca aceia pe care Mi i-ai dat Tu să fie şi ei cu Mine unde sunt Eu, ca să privească gloria Mea pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru că M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.” Aceasta este gloria casei Tatălui, unde Hristos după întoarcerea Lui la Tatăl a pregătit un loc pentru noi (Ioan 14.2,3). În casa Tatălui vom vedea gloria lui Hristos şi o vom admira. Este adevărat, că El savurează acolo o parte deosebită, o glorie specială, căci El este Întâiul-născut între mulţi fraţi. Noi vom fi ca El în revelarea publică a gloriei Sale, atunci când El Se va arăta în glorie (Coloseni 3.4). Însă aceasta nu este valabil pentru aspectul lăuntric al gloriei Sale. În casa Tatălui Său Îl vom vedea şi vom admira unicitatea gloriei Sale.

Este deci o glorie a copiilor lui Dumnezeu, care poate fi văzută de creaţie – şi chiar şi creaţia va avea parte de libertatea gloriei copiilor lui Dumnezeu (Romani 8.21). Mai este însă şi o altă glorie, care rămâne ascunsă faţă de lume; ea se limitează la copiii lui Dumnezeu. În domeniul exterior al gloriei noi vom fi ca Hristos (1 Ioan 3.2). Aceasta este sfera în care se revelează gloria lui Dumnezeu în această creaţie. Domeniul lăuntric al gloriei este casa Tatălui, unde Fiul are un loc unic în felul lui, căci acesta era locul Lui din veşnicie. Noi vom fi aduşi în această sferă intimă a gloriei, deoarece noi suntem mulţi fii, pe care Dumnezeu intenţiona să-i ducă la glorie. Şi Fiul Însuşi ne-a pregătit un loc în Casa Tatălui cu multele ei locuinţe. Noi vom fi aduşi acolo, ca să vedem pe Fiul şi să admirăm gloria Lui unică în felul ei! Vom fi aduşi acolo, pentru ca Tatăl să poată privi la noi cu plăcere, pentru că noi purtăm chipul Fiului Său şi reflectăm gloria Fiului Său!

 

Adnotare

[1]Strofa a 2-a din cântarea Nr. 24 „Isuse, fii glorificat”, din cartea ‚Culegere de cântări duhovniceşti’.

Perioada de timp actuală şi cea viitoare (15)
Creaţia- Botschafter

© SoundWords, Online începând de la: 28.08.2018, Actualizat: 26.09.2018

În veacul actual toată creaţia suspină şi zace în durerile naşterii; ea este supusă deşertăciunii (nu de bună voie, ci din cauza celui care a supus-o), având speranţă (Romani 8.18-22). Căci într-adevăr, când omul, împreună cu toată creaţia, al cărei cap era, prin neascultare a rupt legătura care îl lega de Dumnezeu, i s-a spus: „Blestemat este pământul din cauza ta; cu trudă vei mânca din el în toate zilele vieţii tale; şi îţi va da spini şi mărăcini; şi vei mânca iarba câmpului. În sudoarea feţei tale vei mânca pâine, până te vei întoarce în pământ, pentru că din el ai fost luat; pentru că ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce” (Geneza 3.16-19). Aceasta este originea suspinului şi a dorinţei vii a creaţiei. Începând din momentul acesta pământul, care hrănea pe om cu roade minunate, s-a acoperit cu spini şi pălămidă; şi omul a primit hrana din pământ numai prin aceea că l-a lucrat în sudoarea feţei sale. Animalele, care mai înainte au venit la Adam, şi cărora el le-a dat nume, fugeau când îl vedeau sau se luptau cu el, ca tiran al lor. Oboseala, de care suferea trupul său, sudoarea, care curgea pe faţa lui, i-a amintit că el poartă în sine boala şi moartea; căci începând de atunci viaţa pentru om era numai o luptă împotriva morţii. El a intrat cu lacrimi şi suspine în ea, şi tot aşa a ieşit din ea.

Durerile creaţiei au crescut prin răzvrătirea omului. De exemplu nu poate fi pus la îndoială, că potopul a schimbat radical starea creaţiei, prin aceea că a slăbit puterea fiinţelor vii şi le-a scurtat viaţa. Dacă până atunci ceea ce creştea era suficient ca hrană pentru om, după aceea i-au fost date şi animalele ca hrană, ca el să se hrănească cu carnea lor. Dacă, aşa cum se poate presupune, atunci a plouat pentru prima dată, acela trebuie să fie şi timpul în care au început furtunile şi inundaţiile, care începând de atunci au pustiit deseori pământul. Şi câtă umilire şi oboseală a adus încurcarea limbilor, ca urmare a răzvrătirii omului la Babel? Câte războaie nu a pricinuit ea prin despărţirea familiilor, în mod deosebit a naţiunilor care se invidiau una pe alta? Nu sunt în cele din urmă păcatele Sodomei, Ninivei, Israelului, care au transformat cele mai frumoase regiuni ale pământului în pustiu?

Da, întreaga creaţie aşteaptă şi suspină. Suspină animalele, care se sfâşie unele pe altele, care la rândul lor urmăresc pe oamenii cu o poftă nesăţioasă, ca să-şi satisfacă plăcerea; ele sunt tovarăşii lor de lucru şi de suferinţă şi deseori au ca plată nimic mai mult decât un tratament barbar şi blesteme. Suspină plantele, cu toate că în minunăţia lor vestesc încă gloria Creatorului, totuşi ele şi-au pierdut prima lor frumuseţe şi suferă astăzi de boli ciudate. Suspină pământul, care a fost blestemat la început şi începând de atunci a suferit schimbări din cauza păcatului locuitorilor lui, care începând din zilele lui Abel deseori a băut sângele omului vărsat prin mâna fratelui, care în fiecare zi încă primeşte sudoarea şi lacrimile noastre şi care în cele din urmă se deschide ca un loc mare de înmormântare, ca în sânul lui să ascundă stricăciunea noastră. Toate suspină împreună; dar Creatorul nu le-a creat pe toate pentru a suspina, El, care este dragoste; şi cu siguranţă întreaga creaţie nu a creat-o în această stare, atunci când El s-a uitat şi iată, totul era bun! Totul suspină în speranţa să fie eliberate cândva de robia stricăciunii, ca să aibă parte de libertatea gloriei copiilor lui Dumnezeu.

Şi de asemenea şi noi, cauza suspinului, noi, cei care prin trupul nostru neputincios aparţinem acestei creaţii, care suspină, dar care prin Duhul suntem traducătorii raţionali ai suspinelor ei de neînţeles; şi noi suspinăm în noi înşine, aşteptând înfierea, şi anume răscumpărarea trupului nostru. Atunci suspinele noastre vor înceta, când Acela, „pe care noi Îl aşteptăm din cer, va schimba trupul stării noastre smerite, ca să-l facă asemenea trupului Său de slavă”. Atunci şi eliberarea creaţiei va fi aproape; căci puterea prin care El va glorifica ultima părticică a trupului nostru supus putrezirii El o va folosi curând după aceea „ca să-Şi supună toate lucrurile” (Filipeni 3.20-21). După ce Boaz cel puternic şi ceresc va lua-o pe Rut moabita, El nu va întârzia să cumpere şi moştenirea ei. „Atunci”, aceasta înseamnă în veacul viitor, după ce Domnul a lovit pământul cu nuiaua gurii Sale şi a omorât pe cel rău cu suflarea gurii Sale, „lupul va locui cu mielul şi leopardul se va culca lângă ied; şi viţelul şi puiul de leu şi vitele îngrăşate vor fi împreună, şi le va mâna un copilaş. Şi vaca va paşte cu ursoaica, puii lor se vor culca împreună, şi leul va mânca paie ca boul. Şi pruncul care suge se va culca la gura scorburii năpârcii, şi copilul înţărcat îşi va întinde mâna în vizuina viperei” (Isaia 11.6-8). „În ziua aceea”, spune Domnul cu privire la aleşii Săi, „voi face legământ pentru ei cu fiarele câmpului şi cu păsările cerurilor şi cu târâtoarele pământului. Şi voi zdrobi din ţară arcul şi sabia şi războiul; şi-i voi face să locuiască în siguranţă” (Osea 2.18). Numai şarpele singur pare să trebuiască să facă excepţie de la aceasta, pentru a rămâne o mărturie veşnică a înşelăciunii, a cărei unealtă el era (Isaia 65.25). „Pustiul şi ţara uscată se vor bucura, şi pustietatea se va veseli şi va înflori ca trandafirul. Va înflori din belşug şi se va bucura, da, cu bucurie şi strigăt” (Isaia 35.1-2). „Munţii şi dealurile vor izbucni în cântări înaintea voastră şi toţi copacii câmpului vor bate din palme. În locul spinului va răsări chiparosul şi în locul urzicii va răsări mirtul. Şi aceasta va fi pentru Domnul un nume, un semn pentru totdeauna, care nu se va stinge” (Isaia 55.12-13).

Chiar şi moartea, acest izvor al întristării şi suspinului, nu va fi ea înlăturată în acest veac, cel puţin pentru cei drepţi? Aceasta este probabil, dacă ţinem seama că este vorba categoric numai despre moartea celui păcătos, care, dacă moare la vârsta de o sută de ani, va fi încă tânăr; dimpotrivă cu privire la cei drepţi se spune: „Şi locuitorul nu va zice: „sunt bolnav”. Nu va mai fi acolo prunc care să trăiască puţine zile, nici bătrân care să nu-şi împlinească zilele. … Zilele poporului Meu vor fi ca zilele copacului şi aleşii Mei se vor bucura de lucrarea mâinilor lor” (Isaia 33.24; 35.10; 65.19-22). Ştim însă că copacii trăiesc până la o mie de ani, o perioadă de timp de care s-au apropiat şi primii oameni, fără însă s-o ajungă. Probabil acesta este şi sensul cuvintelor lui Isus adresate Martei: „Eu sunt învierea şi viaţa; cine crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi; şi oricine trăieşte şi crede în Mine nicidecum nu va muri, niciodată” (Ioan 11.25-26). Aceia care au crezut în Domnul şi vor trăi atunci când va începe veacul viitor, nu vor muri pe toată durata acestui veac viitor, şi aceia care au murit vor învia în acel moment, aşa cum Domnul a spus în altă parte: „cei socotiţi vrednici să aibă parte de veacul acela şi de învierea dintre morţi … nu mai pot muri, pentru că sunt ca îngerii şi sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii” (Luca 20.35-36).

Oricum ar fi, acestea vor fi „timpuri de înviorare de la faţa Domnului” (Fap. 3.19) pentru o creaţie obosită. Astfel ea va fi eliberată de robia stricăciunii, ca să fie în libertatea gloriei copiilor lui Dumnezeu. Căci în timp ce astăzi satan şi îngerii lui, stăpânitorii acestei lumi întunecate, exercită de sus influenţa lor rea, atunci Adunarea respectiv Biserica unită cu Capul ei în locurile cereşti va fi canalul binecuvântărilor, care se vor răspândi peste întreaga creaţie. Atunci se va cânta: „Lăudaţi pe Domnul Lăudaţi pe Domnul din ceruri! Lăudaţi-L în locurile înalte! Lăudaţi-L, toţi îngerii Săi! Lăudaţi-L, toate oştirile Sale! Lăudaţi-L, soare şi lună, lăudaţi-L, toate stelele luminii! Lăudaţi-L, ceruri ale cerurilor şi voi, ape, care sunteţi mai presus de ceruri. Să laude Numele Domnului; pentru că El a poruncit, şi au fost create. Şi le-a aşezat în vecii vecilor; a dat o hotărâre şi nu va trece. Lăudaţi pe Domnul de pe pământ, voi, monştri ai mării şi toate adâncurile; foc şi grindină, zăpadă şi abur, vânt al furtunii care împlineşti Cuvântul Său, munţi şi toate dealurile, pomi roditori şi toţi cedrii, fiare şi toate vitele, reptile şi păsări înaripate, împăraţi ai pământului şi toate popoarele, cei mari şi toţi judecătorii pământului, feciori şi fecioare, bătrâni şi tineri: să laude Numele Domnului, pentru că Numele Său este foarte înălţat; măreţia Sa este mai presus de pământ şi de ceruri!” (Psalmul 148).

Înfierea- Stanley Bruce Anstey

© SoundWotds, Online începând de la: 31.05.2019, Actualizat: 31.05.2019

Noţiunea înfiere este folosită în Scriptură în legătură cu Israel (Romani 9.4) şi cu Adunarea (Romani 8.14,15,23; Galateni 4.5-7; Efeseni 1.5), însă în sensuri cu totul diferite. În legătură cu Israel adoption[1] se referă la faptul că Israel va fi adus între popoarele pământului într-un loc privilegiat cu privire la Dumnezeu (Exodul 4.22). Însă în sens creştin adoption are a face cu faptul că un copil al lui Dumnezeu este aşezat în familia lui Dumnezeu pe locul privilegiat al Fiului Însuşi, prin aceea că el posedă Duhul Sfânt locuind în el. Înfierea este mai mult decât primirea, prin aceea că cel credincios are parte de privilegiile şi de libertatea pe care numai un fiu o poate avea în prezenţa lui Dumnezeu.

Cuvântul înfierea în limba greacă înseamnă literal „fiu-loc”. Înfierea este realmente o binecuvântare creştină. Aceasta înseamnă, înfierea este o binecuvântare deosebită pe care Dumnezeu a rezervat-o pentru cei care cred în Hristos. Ceilalţi din familia lui Dumnezeu – credincioşii Vechiului Testament, rămăşiţa iudaică din viitor, israeliţii răscumpăraţi din cele zece seminţii, păgânii convertiţi din timpul Împărăţiei de o mie de ani, etc. – nu sunt înaintea lui Dumnezeu pe acest loc privilegiat. Ei toţi sunt copii în familia lui Dumnezeu, dar în epoca harului numai credincioşii creştini au locul de fii.

Înfierea este poziţia cea mai înaltă a binecuvântării, pe care o creatură o poate avea în legătură cu Dumnezeu Tatăl. Îngerii au fost numiţi „fii ai lui Dumnezeu” în Vechiul Testament (Geneza 6.2; Iov 1.6), însă ei nu mai sunt numiţi aşa de când Hristos a înviat dintre morţi şi S-a suit în înălţime şi a adus omenirea pe locul pe care El Însuşi stă înaintea lui Dumnezeu. Fii ai lui Dumnezeu (Romani 8.14) este astăzi o noţiune rezervată exclusiv credincioşilor creştini, căci ei au un loc mai înalt al binecuvântării şi al privilegiului înaintea lui Dumnezeu decât au toate celelalte făpturi binecuvântate. Dumnezeu ar fi putut să ne aşeze pe locul îngerilor aleşi sau ar fi putut chiar să ne înalţe pe poziţia sublimă a unui arhanghel – şi noi am fi fost recunoscători pentru aceasta. Dar El a făcut ceva mult mai mare şi mai binecuvântat: El ne-a aşezat pe locul propriului Său Fiu cu toată favoarea şi privilegiile legate de aceasta, locul acesta îl avem!

Uimitor în aceasta este că Dumnezeu a planificat această binecuvântare mare pentru creştinii credincioşi „înainte de întemeierea lumii”, şi este „buna plăcere a voii Sale” să realizeze aceasta (Efeseni 1.3-6). Produce realmente bucurie şi satisfacţie în inimă să ai înainte o societate de fii, care stau exact în aceeaşi poziţie ca propriul Său Fiu! Ca „fii ai lui Dumnezeu” avem parte de:

• locul Fiului – primirea (Efeseni 1.6)
• viaţa Fiului – viaţa veşnică (Ioan 17.2)
• libertatea Fiului înaintea Tatălui (Romani 8.14-16)
• moştenirea Fiului (Romani 8.17)
• gloria Fiului (Romani 8.18; Ioan 17.22)

În general se gândeşte: dacă Dumnezeu ne face fii, atunci aceasta este o acţiune care aduce pe om în familia Sa. – Însă aceasta nu este ceea ce învaţă Scriptura. Este numai un singur drum spre familia lui Dumnezeu; el conduce prin naşterea din nou (renaşterea). Oferirea înfierii are a face cu faptul că cineva, care este născut din nou (şi prin aceasta este un copil al lui Dumnezeu în familia lui Dumnezeu), este înălţat, sau i se măreşte prestigiul, pe un loc deosebit al privilegiului şi al evidenţierii. Aşa cum am amintit, este vorba de faptul că el este adus exact în poziţia pe care Fiul lui Dumnezeu Însuşi o are înaintea lui Dumnezeu! Aceasta are loc atunci când un om crede în Evanghelia mântuirii lui şi este pecetluit cu Duhul Sfânt (Efeseni 1.13). Aşadar un om devine un copil al lui Dumnezeu în familia lui Dumnezeu atunci când el devine născut din nou; dar când el primeşte Duhul, prin aceea că el crede Evanghelia, el este introdus ca fiu (primirea înfierii) în familie.

Oamenii cu origine iudaică înţeleg probabil mai uşor felul în care este folosită adoptarea (adoptiom) în Scriptură, decât aceia care descind dintre păgâni. Când într-o familie iudaică un tânăr împlineşte vârsta de treisprezece ani, părinţii lui îi pregătesc un „bar-mizwa”: din momentul acesta el este promovat oficial în familie de la statura de copil la cea de fiu. După aceea el savurează libertăţi şi privilegii mai mari în părtăşia casei. Bar-mizwa nu aduce tânărul în familie, ci îl promovează pe un loc privilegiat în cadrul familiei.

La fel este când Duhul îl înalţă în poziţia de fiu în familia lui Dumnezeu [în momentul când Duhul Îşi ia locuinţa în cel care crede]. Apostolul Pavel învaţă aceasta în Galateni 4.1-7. El diferenţiază între „copii” şi „fii” în familia lui Dumnezeu şi ilustrează aceasta pe baza unei gospodării iudaice. Copiii – în sensul în care Pavel foloseşte expresia în acest pasaj – sunt priviţi ca şi cum ei ar avea un loc subordonat în familie. Pavel pune aceasta în legătură cu locul pe care îl aveau credincioşii din timpul Vechiului Testament. Dar odată cu venirea lui Hristos, pentru a înfăptui răscumpărarea, şi cu trimiterea Duhului Sfânt, credincioşii epocii vechi, care au luat pe Hristos ca Mântuitor, au fost primiţi ca fii şi astfel au fost înălţaţi, sau li s-a ridicat valoarea, în poziţia creştină a „înfierii”. Ei au părăsit poziţia de minori şi au venit în poziţia privilegiată a „fiilor” în familia lui Dumnezeu. (Apostolul Ioan nu foloseşte cuvântul „copii” în acelaşi sens de subordonare, cum îl foloseşte Pavel în epistola către Galateni. În scrierile lui Ioan copiii sunt priviţi ca având Duhul Sfânt şi prin aceasta poziţia creştină deplină; vezi 1 Ioan 2.20; 3.24; 4.13. Chiar şi aceia, pe care Ioan îi denumeşte „copilaşi”, deci care sunt născuţi din nou, sunt văzuţi pe acest loc; vezi 1 Ioan 2.18. Ioan îi numeşte copii, deoarece accentul în epistolele sale se pune pe viaţa veşnică şi pe relaţia pe care noi o avem cu Tatăl în sentimente, ceea ce întruchipează „copii”. Astfel credincioşii creştini sunt priviţi în Scriptură atât ca şi copii, cât şi ca fii.[2])

În timp ce Dumnezeu îi binecuvântează pe toţi care sunt în familia Sa, El este suveran şi poate acorda unora din familia Lui o favoare deosebită faţă de alţii, dacă El vrea. El a făcut aceasta, prin aceea că din epoca actuală a ales credincioşi pentru înfiere (pe credincioşii creştini). Sunt patru locuri principale în Scriptură, în care este amintită înfierea; fiecare loc se concentrează la un alt aspect al acestei mari binecuvântări creştine:

• Galateni 4.1-7 accentuează poziţia privilegiată, pe care o avem şi care este mai presus de poziţia celorlalte persoane binecuvântate din familia lui Dumnezeu.
• Romani 8.14,15 accentuează libertatea deosebită, pe care o avem înaintea lui Dumnezeu, prin aceea că în orice timp avem intrare în prezenţa Sa şi ne putem adresa Lui ca Tată al nostru cu o intimitate, pe care nici o altă făptură nu a cunoscut-o vreodată – prin aceea că putem striga: „Ava, Tată”.
• Efeseni 1.30 accentuează binecuvântările mai înalte şi cunoaşterea, pe care le avem conform planului lui Dumnezeu, care până atunci a fost păstrat ascuns în „taina”.
• Evrei 2.10-13 accentuează demnitatea, pe care o avem prin aceea că noi suntem identificaţi în noua rasă a creaţiei cu Hristos ca „fraţi” ai Lui. Hristos ca „Cel întâi născut” este Capul acestei rase (Apocalipsa 3.14; Romani 8.29; Coloseni 1.18).

 

Adnotare

[1]Remarca redacţiei: adoption (hyiothesia) înseamnă „primire ca fiu” şi este tradus în mod obişnuit cu „înfiere”.

[2]Uneori traducerea King-James traduce greşit în scrierile lui Ioan cuvântul „copii” prin „fii”, şi aceasta poate deruta, de exemplu în Ioan 1.12; 1 Ioan 3.1.

---

Tradus de la: Sohnschaft
Din Doctrinal Definitions, Christian Truth Publishing, Surrey, BC, Canada, 2016, pag. 16–19.

Traducere: Ion Simionescu

Dar cum vor auzi …?
… dacă noi nu ne ducem?

George Cutting

© SoundWords, Online începând de la: 18.10.2018, Actualizat: 18.10.2018

Versete călăuzitoare: Romani 10.14,15,17; Isaia 6.8

Romani 10.14,15,17: Deci cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi fără cineva care să predice? Şi cum vor predica dacă nu sunt trimişi? După cum este scris: „Ce frumoase sunt picioarele celor care vestesc Evanghelia păcii, ale celor care vestesc Evanghelia lucrurilor bune!” … Astfel credinţa este din auzire, iar auzirea prin Cuvântul lui Dumnezeu.

Isaia 6.8: Şi eu am auzit glasul Domnului, zicând: „Pe cine să trimit şi cine va merge pentru Noi?” Şi eu am zis: „Iată-Mă, trimite-mă!”

Cuprins

• 1. Răspunsul general
• 2. Răspunsul lui Dumnezeu
• Slujitorul
  • Însuşirile lui
  • Dragoste şi moarte

În ce fel vor fi ajunşi potrivit gândurilor lui Dumnezeu milioanele de oameni, care nu merg niciunde?

Întrebarea de faţă are a face cu propovăduirea unui mesaj, care a fost adus lumii acesteia din cer. Transmiţătorul este Dumnezeu Însuşi, şi subiectul principal al lui este un Om, care a fost răstignit aici pe pământ, dar care, înviat dintre morţi, a fost glorificat în cer, Fiul preaiubit al lui Dumnezeu (Romani 1.3,4). Mesajul a fost vestit de apostoli „prin Duhul Sfânt trimis din cer” (1 Petru 1.12). Voia lui Dumnezeu este „ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului” (1 Timotei 2.4; Marcu 16.15; Luca 24.47; Faptele apostolilor 17.30).

Spre sfârşitul unei scrisori lungi – a epistolei către Romani, care prezintă gloria acestui mesaj ceresc, perspectivele lui minunate, urmările lui cu mare extindere – Duhul lui Dumnezeu pune o întrebare prin pana apostolului Pavel: dacă mesajul acesta conţine iertare, pace şi mântuire, dacă prin el se obţine o bucurie nespus de mare, o moştenire nestricăcioasă (1 Petru 1.4,8) şi viaţă veşnică, dacă el este pentru oamenii de pretutindeni (Faptele apostolilor 17.30): Cum o vor auzi ei?

Această întrebare şi tot ce este în legătură cu ea vrem să studiem acum în acest articol. Din aceasta vor rezulta două răspunsuri:

1. răspunsul celor care se numesc creştini în general, aşa cum îl întâlnim în procedura obişnuită,
2. răspunsul lui Dumnezeu, pe care ni-l dă Sfânta Scriptură.

Cât de trist este, că cele două răspunsuri nu sunt în concordanţă desăvârşită! Nu este remarcabil, căci cu toate diferenţele între bisericile cu numele, în privinţa aceasta în zilele noastre domneşte aproape concordanţă deplină.

1. Răspunsul general

În ceea ce priveşte natura lui, el este în felul următor:

Noi am prevăzut un loc pentru predică, ne-am asigurat un predicator şi am stabilit ora serviciului divin, şi acum ne bucurăm să putem spune tuturor: „Veniţi la noi şi ascultaţi mesajul.”

Valoarea reală a unui astfel de răspuns nu constă în faptul că el are o rezonanţă la cei mai mulţi oameni, ci dacă Dumnezeu Se declară de acord cu el. Vom reveni la aceasta, însă înainte de a face aceasta să punem următoarea întrebare serioasă: Ne-a satisfăcut răspunsul de mai sus?

Vreau să explic chestiunea printr-un exemplu: un om vrea pentru prima dată să urce pe un munte şi doreşte să ştie care este drumul cel mai bun pentru aceasta. Se informează la cineva, care cunoaşte drumul, şi află că el are nevoie de două ore până la locul lui de destinaţie, dacă merge pe un anumit traseu. Cu bună credinţă porneşte pe drumul indicat, şi merge, şi merge, şi după toate aparenţele nicidecum nu se apropie de ţelul lui. A mers deja patru ore, şi încă nu are perspectiva destinaţiei. Nu este deja momentul culminant să se întrebe: m-am îndepărtat undeva de pe drumul corect? Dacă ar fi înţelept, ar face aceasta. Să aplicăm această imagine la subiectul studiului nostru.

Dacă ne gândim la puţinii care astăzi mai merg încă la o biserică sau la o capelă, ca să audă Evanghelia, atunci ne gândim cu groază la milioanele, care nu aud Evanghelia. Având în vedere acest fapt, nu este momentul să întrebăm: Nu am pornit noi în privinţa aceasta pe drumul greşit? Cine ar putea fi mulţumit cu o astfel de procedură, care arată rezultate aşa de rele?

Dacă omul din exemplul nostru ar fi mers agale şovăitor pe acea cărare de munte, nu trebuia să se mire că a mers deja timp dublu decât cel indicat şi cu toate acestea nu a ajuns la ţelul său. Şi dacă biserica mărturisitoare ar fi arătat astfel de lipsuri de putere de acţiune în îndeplinirea planurilor ei, ea nu trebuie să se mire de nereuşită. Însă nu aceasta este problema; ea este cu totul alta: s-a folosit aproape orice dibăcie imaginabilă şi nu s-a precupeţit nici un efort; nu vrem să spunem aici în ce măsură metodele folosite erau potrivite cu Dumnezeu. Deci ce s-a petrecut:

• s-au construit clădiri preţioase, ca să captiveze ochiul.
• s-a cerut şcolarizarea spirituală a slujitorilor Cuvântului, ca să corespundă duhului timpului.
• s-a oferit cântare şi muzică, ca să satisfacă urechea.

Da, se poate realmente întreba: Ce a rămas nefăcut, ca strigătul devenit tot mai mare „Veniţi la noi” să aibă şi succes?

Numai asupra unui lucru vreau să îndrept atenţia: această dorinţă de a place oamenilor şi de a-i atrage în „sălile noastre de predicare” a deschis poarta unuia din atacurile cele mai viclene ale lui satan. Oricât de mortal lucrează ea, aplicată deja în mică măsură, ea a fost primită pretutindeni şi zilnic se bucură de tot mai multă trecere; ea spune: „Dacă vreţi să plăceţi oamenilor, atunci spuneţi-le ce îi face mulţumiţi!” Deci dacă vreţi să umpleţi bisericile voastre, predicaţi aşa fel, ca să găsească acceptanţă generală. Diluaţi înţelesul locurilor din Scriptură sau puneţi sub tăcere pe cele care creează probleme omului din cauza păcatului lui. Spuneţi-i chiar contrar cu Geneza 6.5, Ieremia 17.9 şi Marcu 7.21-23, că în el este totuşi ceva bun, şi că acest sâmbure bun trebuie numai îngrijit corect, ca să devină potrivit pentru cer, fără să se ţină seama de Romani 7.18 şi Romani 8.8. Arătaţi în continuare că în concordanţă cu aceasta nici naşterea din nou şi nici răscumpărarea prin sânge nu ar fi necesare, în contradicţie directă cu Ioan 3.5 şi Evrei 9.22. Zâmbiţi batjocoritor despre iad şi alungarea veşnică din prezenţa lui Dumnezeu a tuturor acelora care resping cu îndărătnicie ceea ce harul Său a prevăzut pentru mântuirea lor, şi daţi-le asigurarea că acestea sunt rătăciri lipsite de sens ale unei teologii retrograde, şi anume contrar chiar cu Matei 25.46 şi Marcu 9.43-48. Chiar dacă în acest fel nu aţi atins conştiinţa, cel puţin aveţi satisfacţia să găsiţi urechi gata să asculte; predica va place oamenilor şi prezenţa lor vă va place vouă. Aceasta este, după cum sunt convins, una din roadele cele mai amare ale procedurii „veniţi la noi”.

Starea existentă nicidecum nu ne poate satisface; însă nu aceasta este întrebarea mea acum, ci: Ne creează aceasta bătaie de cap? Este suficient să te aşezi comod în fotoliu cu un oftat adânc, fără griji pentru multele milioane care se pierd în jurul nostru? Nu am făcut şi noi aşa? Şi acum ei au ajuns să ne considere la fel de indiferenţi în aceste lucruri ca şi ei.

Când Isus era pe pământ, la privirea miilor de flămânzi a rostit cuvintele bogate în har: „Mi-e milă de mulţime” (Matei 15.32; Marcu 8.2). În zilele noastre sunt milioane în necaz mult mai mare – prin ce ne exprimăm compasiunea noastră cu privire la aceştia? Să-i priveşti nu înseamnă să le slujeşti; şi recunoaşterea numărului mare al lor nu înseamnă că-i ajuţi în nevoia lor. Un anumit învăţător al Legii, care nu avea dragoste pentru aproapele lui, a căutat să scuze aceasta prin aceea că s-a referit la greutatea în a găsi pe aproapele lui. – Am putea noi să aducem o astfel de scuză? Imposibil! Cei care sunt aproapele nostru se găsesc pretutindeni, ca muştele în luna august.

Cu câţiva ani în urmă a ars în centrul Londrei un mare complex comercial, şi angajaţii au pierit în flăcări. În zadar sărmanele victime priveau de la ferestrele de sus după salvare şi mulţi observatori de pe străzi erau martori îngroziţi ai pericolului lor. De ce nu au fost salvaţi? Nu se putea ajunge până la ei. Dar în întreaga Londra nu era nici o scară de salvare suficient de lungă? Desigur, era; dar nimeni nu a adus-o. Activităţile vioaie nu lipseau; s-a căutat refugiu la cele mai diferite mijloace de ajutor, dar toate s-au dovedit insuficiente. Evenimentul trist nu a aruncat o lumină bună asupra pompierilor; însă nu este exclus, ca niciunul dintre ei să nu fi meritat o mustrare justificată. Dacă căpitanul de pompieri ar fi strigat celor periclitaţi: „Noi avem prescripţii de salvare excelente; dacă cei care au nevoie de ele ar vrea să vină la noi, atunci am face tot ce este cel mai bine să le arătăm cum se pot folosi de ele”? – Dar se va spune, care om raţional ar face o astfel de glumă într-un aşa pericol? – Dar ce se spune despre sufletele oamenilor periclitate? Cum stau lucrurile cu milioanele din acest oraş, care încă nu au cunoscut Evanghelia lui Dumnezeu: Evanghelia, care este „puterea lui Dumnezeu spre mântuire, pentru oricine crede” (Romani 1.16)? Se anulează prin aceasta responsabilitatea noastră? Spunem noi: „Dacă nu vor să vină la noi, nu vor auzi Evanghelia lui Dumnezeu din partea noastră?” – Ce triumf minunat pentru satan ar fi aceasta! Facă Dumnezeu, ca nici măcar aparenţa să fie, că la noi aşa este.

După ce am studiat răspunsul omului la întrebarea noastră şi ce este în legătură cu ea, voi încerca să prezint răspunsul lui Dumnezeu.

2. Răspunsul lui Dumnezeu

Oricine are înaintea lui Sfânta Scriptură fără idei preconcepute, va recunoaşte îndată contrastul mare între acest procedeu alcătuit cu scrupulozitate de om şi drumul lui Dumnezeu în toată simplitatea lui altruistă.

Dacă păcătoşii vor, atunci să vină la noi – acesta este drumul nostru.

Dar dacă se vrea ca ei să audă, atunci mergem noi la ei – acesta este drumul lui Dumnezeu. Şi atunci El nu vrea, ca noi să fim mulţumiţi să motivăm pe alţii pentru slujbă, ca să le ducă acestora mesajul mântuirii, ci El lasă oricărui credincios de aici de pe pământ onoarea să fie un martor personal al harului, de care el însuşi a avut parte. Dacă un astfel de credincios n-ar avea limbă, el ar avea totuşi privilegiul să facă cunoscut ce a făcut Isus pentru el.

Lasă-l pe fiecare să vadă
Că El te-a eliberat;
Spune, celui care întreabă,
Că El lucrarea a terminat.

Însă aici vrem să privim mărturia Sfintei Scripturi. Domnul S-a dresat cu următoarele cuvinte:

• demonizatului eliberat: „Întoarce-te la tine acasă şi istoriseşte tot ce ţi-a făcut Dumnezeu” (Luca 8.39; Marcu 5.19);
• robului, când totul era pregătit pentru cina mare: „Ieşi repede în pieţele şi străzile cetăţii” (Luca 14.21);
• apostolilor: „Mergeţi în toată lumea şi predicaţi Evanghelia la toată creaţia” (Marcu 16.15); şi mai târziu, când ei au fost eliberaţi din închisoare: „Mergeţi, şi staţi şi vorbiţi poporului în templu toate cuvintele Vieţii acesteia” (Faptele apostolilor 5.20);
• lui Filip, evanghelistul: „Mergi spre sud … Aproprie-te şi alătură-te carului acestuia! (Faptele apostolilor 8.26,29) – să observăm că în acest caz eunucului nu i-a fost poruncit să treacă prin Samaria ca acolo să-l audă pe Filip;
• lui Petru, în legătură cu Corneliu, ca el să meargă cu bărbaţii, „fără să se îndoiască de ceva” (Faptele apostolilor 11.12) – deci Corneliu nu a fost trimis să-l vadă pe Petru;
• Anania: „Ridică-te şi mergi pe strada care se cheamă «Dreaptă» şi caută … pe unul cu numele Saul, din Tars” (Faptele apostolilor 9.11) – Domnul ştia foarte bine unde locuia Anania, deci unde se afla Saul, şi cu toate acestea nu i-a poruncit să meargă la Anania;
• Pavel: „la care [şi anume, la naţiuni] te voi trimite” (Faptele apostolilor 26.17).

Însă mai presus de oricare alt exemplu, Isus Însuşi ne întâmpină în Sfânta Scriptură într-un mod foarte măreţ ca „Trimisul”, ca model. De mai mult de patru zeci de ori El Se numeşte pe Sine aşa în evanghelia după Ioan.

Samariteanul milostiv (o imagine plăcută a Eliberatorului care suferă împreună) a venit tocmai în locul unde zăcea cel lipsit de ajutor.

Păstorul bun a mers după cea pierdută şi nu a încetat, până nu a găsit oaia. Fariseii au zis: „Acesta primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei” (Luca 15.2). Să observăm, că răspunsul Său îndurător, pe care îl găsim în această parabolă, spune: „Eu nu aştept până când ei vin la Mine, ci Eu Mă duc la ei.” Ce plăcut! Acum urmează-mă la ceea ce noi putem numi liniştiţi drumul slujirii plăcute.

Importanţa lui o cunoaştem din faptul că fiecare din cei patru evanghelişti, călăuziţi de Duhul, îl relatează, şi anume în hrănirea celor cinci mii (vezi Matei 14.13-21; Marcu 6.30-40; Luca 9.12-17; Ioan 6.1-13). Cu excepţia hrănirii celor patru mii (Matei 15.32-39; Marcu 8.1-9) acesta este singurul exemplu în care toţi au slujit sub supravegherea şi conducerea directă a Domnului. Să observăm, cum a avut loc această slujire. Domnul a spus totodată: „Nu le spuneţi să meargă în altă parte, hrăniţi-i aici, adică, exact acolo unde ei sunt. Nu aşteptaţi să alerge după voi din cauza nevoilor lor; spuneţi-le să se aşeze, acolo unde sunt, şi eu vă voi da slujba de onoare, să le aduceţi ce au nevoie.”

Se spune deci: veniţi la Mine şi primiţi, şi apoi mergeţi la ei şi le daţi. Şi după aceea au acţionat până când toată mulţimea a mâncat şi s-a săturat. Şi după aceea! Domnul nostru bogat în har nu ne-a spus numai cum El doreşte să fie făcută lucrarea Sa, şi a explicat aceasta în parabolă, ci El a dovedit-o din belşug în propria Sa slujire.

Care inimă nu rămâne cu plăcere la istorisirea din Ioan 4, unde se spune: „El trebuia să treacă prin Samaria” (Ioan 4.4)? Noi toţi cunoaştem taina acestei călătorii. Ea a adus cu sine destulă osteneală şi muncă; însă aceasta nu conta nimic, deoarece dragostea era imboldul. Şi atunci când Andrei, Simon şi Filip l-au găsit pe Natanael, şi atunci era Isus Însuşi, care mai înainte l-a găsit pe Natanael (Ioan 1.41,42). Domn, preamărit! Da, ferice de robul care slujeşte după acest model!

Contează puţin, că oamenii nu vor să vină la noi, dacă noi suntem dispuşi să mergem la ei. Aşteptarea noastră după ei, până când ei sunt dispuşi să vină la noi, a împiedicat mult faptul ca ei să audă Evanghelia. „Picioarele” acelora care sunt dispuşi să le ducă vestea bună sunt numite de Dumnezeu „frumoase” (Isaia 52.7; Romani 10.15).

Când Dumnezeu a privit în jos spre călătoria obositoare a Fiului Său preaiubit din Iudeea spre fântâna din Sihar, este sigur, că dacă El ar fi exprimat gândurile Sale referitor la această călătorie într-un cuvânt de admiraţie, atunci acesta ar fi fost „frumos”. Şi nu are El şi astăzi acelaşi cuvânt de recunoştinţă, când El vede picioare binevoitoare pe drumuri asemănătoare?

Că Dumnezeu are o plăcere deosebită pentru strângerile laolaltă ale sfinţilor, şi că El şi pentru aceasta a stabilit rânduieli, în privinţa aceasta nu poate fi nici o îndoială. Să pui la dispoziţie astfel de locuri de adunare pentru vestirea mesajului mântuirii, de fiecare dată când sunt predicatori să facă aceasta, şi ascultători, este nu numai privilegiul nostru, ci este şi plăcerea lui Dumnezeu. Să predici Evanghelia sau s-o înveţi într-o împrejurare, în care ascultătorii iau parte cu plăcere, poate fi numai bucurie pentru fiecare slujitor; şi pe deasupra este o slujbă cu cea mai mare importanţă: cei fricoşi şi cei neconsolidaţi au nevoie de ea, şi inima celor avansaţi se lărgeşte prin aceasta. Dacă cei nemântuiţi sunt înclinaţi să vină la astfel de adunări, ar trebui să-i încurajăm la aceasta cu toate puterile noastre.

Dar niciodată să nu păcătuim împotriva luminii, pe care ne-o dă Sfânta Scriptură, prin aceea că limităm câmpul recoltei lui Dumnezeu numai la aceste locuri. Cine vizitează astfel de adunări, este ori unul care a fost deja „găsit” sau aparţine celor care caută. Dumnezeu spune: „Am fost găsit de cei care Mă căutau, M-am arătat celor care nu Mă căutau” (Romani 10.20). Cum a avut loc aceasta? – Nu prin aceea că unii dintre cei care ale căror picioare Cuvântul lui Dumnezeu le numeşte „frumoase”, au mers cu vestea bună, care Îl revelează pe El, la ei? Prin ce S-a făcut cunoscut femeii din Samaria Dumnezeul dătător? Cum a găsit ea pe Hristos? – Acele „picioare frumoase” au mers acolo unde era ea. El a găsit în ea o păcătoasă nefericită, care nu-L căuta pe El. El a umplut inima ei, prin aceea că El Însuşi i S-a făcut cunoscut, şi acum şi picioarele ei au devenit „frumoase”, căci ea a lăsat vasul ei de apă şi a căutat pe alţii!

Mai poate fi vreo îndoială cu privire la felul cum la început Evanghelia a fost răspândită, sau cum ea a fost însoţită de triumf? În mai puţin de treizeci de ani puterea ei a umplut cele trei continente cunoscute în timpul acela, Europa, Asia şi Africa! Însă aceasta nu a avut loc printr-un procedeu „veniţi la noi”! Fie că era vorba de sinagogile iudeilor, sau locuri de întrunire cum erau areopagul sau malul râului – Pavel mergea la ei şi le vorbea „în public şi în case” (Faptele apostolilor 20.20). Este foarte remarcabil, că Duhul Sfânt, care ne relatează despre acele zile, aminteşte numai trei clădiri, care au servit ca loc de strângere laolaltă creştină, şi nici una din ele nu era o clădire bisericească!

Ei se strângeau într-o „odaie de sus”, probabil o cameră de oaspeţi, într-o „şcoală” şi „într-o cameră de sus la etajul trei” (Faptele apostolilor 1.13; 19.9; 20.9). Şi atât cât ne este spus, este vorba numai despre ucenici. Şi cu toate acestea le era permis şi necredincioşilor să vină, putem deduce aceasta din 1 Corinteni 14.25, căci acolo se spune: „Tainele inimii lui sunt arătate, şi astfel, căzând cu faţa la pământ, i se va închina lui Dumnezeu, spunând că Dumnezeu este cu adevărat între voi.” Dar cine ar putea gândi, că în cadrul unor astfel de limite urechea „întregii creaţii, care este sub cer” poate fi atinsă (Coloseni 1.23)? Câte persoane ar fi putut auzi pe Petru predicând în ziua de Rusalii, dacă el ar fi rămas în odaia de sus? Însă el, precum şi ceilalţi umpluţi de Duhul, s-au dus acolo unde erau cei nevoiaşi, ei s-au dus la popor.

Agricultorul are uneori mult de lucru pe ogorul moşierului său – acolo el găseşte ce are nevoie pentru semănat! Dar cât de multă semănătură adevărată s-ar găsi, dacă el şi-ar desfăşura activitatea numai în cadrul acestor patru pereţi? Nu, nu! Cuvântul Evangheliei nu permite nici o barieră, „Cuvântul nu este legat”, El este „viu şi lucrător” (2 Timotei 2.9; Evrei 4.12). Dorinţa apostolului era ca „Cuvântul Domnului să se răspândească şi să fie glorificat”, şi ca, asemenea soarelui, nimic să nu fie ascuns de căldura Sa (2 Tesaloniceni 3.1; Psalmul 19.6). Îţi va reuşi mai degrabă să îndrepţi o rază de soare într-un beci întunecat, decât să pui cătuşă răspândirii „Cuvântului demn de toată primirea” (1 Timotei 1.15), şi să gândeşti că prin aceasta vei fi plăcut Dumnezeului Evangheliei!

„Însă”, va spune cineva probabil, „noi nu putem fi toţi predicatori, căci este scris: ‚Şi cum vor auzi fără cineva care să predice’” (Romani 10.14)? După părerea generală, predicatorul este cineva care vorbeşte în public; aceasta este o rătăcire. Filip a predicat, adică, el a vestit mesajul mântuirii numai la o singură persoană; el s-a aşezat în carul famenului şi „i-a vestit Evanghelia lui Isus” (Faptele apostolilor 8.35).

Câmpul mărturiei la persoane individuale stă deschis tuturor celor care au avut parte de harul mântuitor al lui Dumnezeu şi puterea lui: „Şi cum vor predica dacă nu sunt trimişi” (Romani 10.15)? Aceasta ne conduce la un alt studiu, foarte important. Este vorba de echiparea spirituală necesară a unui slujitor deplin potrivit.

Slujitorul

În ce constă destoinicia acestuia pentru slujbă? Ea depinde de măsura în care el se poate folosi cu ajutorul Duhului de două puteri morale puternice; şi eu adaug, că el datorează puterea lui în mărturie, da, întreaga lui existenţă ca creştin, exclusiv acestor două puteri.

Prima este puterea de viaţă, şi a doua este puterea de înfrânare sau puterea de renunţare; ambele sunt de nedespărţit de Hristos, precum şi unele de altele. Ca să facem cititorului mai clară şi mai de înţeles prima putere, pe care noi o numim forţe morale, din lipsa unei expresii mai bune, vreau să urmez exemplul Duhului, şi s-o prezint ca pe o persoană. Cititorul trebuie să ia în seamă cu grijă însuşirile acestei persoane, pentru ca după aceea să poată spune, dacă un astfel de slujitor se poate considera un vas potrivit, ca să facă lucrările Stăpânului său, să transmită mesajul Lui, şi să fie o expresie a gândurilor şi a felului Lui de gândire, şi anume pretutindeni. Priveşte, conform cu 1 Corinteni 13.4-8,

Însuşirile lui

• El poate suferi cu răbdare şi cu toate acestea să aibă un fel de gândire bună – el este „îndelung-răbdător, plin de bunătate”.
• El poate suporta când alţii au parte de mult mai multe favoruri decât el, fără să simtă cea mai mică invidie – el „nu invidiază”.
• El nu este nici pripit, nici arogant – „nu se laudă”.
• El nu este orgolios – „nu se îngâmfă”.
• El nu este fără bună-cuviinţă – „nu se poartă necuviincios”.
• El este altruist – „nu caută ale sale”.
• El poate suporta necazuri şi împotriviri – „nu este iute la mânie”.
• El pune la baza comportării altora cele mai bune intenţii – „nu se gândeşte la rău”.
• El nu este unul care poartă vorbele prin jur, el se bucură de ce este bun şi drept şi nu vorbeşte cu plăcere despre păcatele şi lipsurile altora – „nu se bucură de nedreptate, ci se bucură cu adevărul”.
• El este foarte răbdător – „suportă toate”.
• El nu este niciodată suspicios – „crede totul”.
• El este întotdeauna prietenos – „speră toate”.
• El se acomodează la toate – „rabdă toate”.
• Şi orice ar veni: el niciodată nu este consternat, niciodată nu refuză – „niciodată nu piere”.

Din 1 Corinteni 13 rezultă clar, că dragostea este prima cerinţă a echipamentului divin pentru orice slujire; întâlnim aceasta din abundenţă în Sfânta Scriptură. Dragostea este însuşirea exterioară a fiecărui ucenic adevărat, este puterea care stă la baza oricărei slujbe plăcute. În 1 Corinteni 13 nu ni se spune ce ar trebui noi să facem, ci ce face dragostea, indiferent dacă noi o posedăm sau nu. „Dragostea este din Dumnezeu. Şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu” (1 Ioan 4.7). Fără dragoste suntem nimic în ochii lui Dumnezeu.

Se pot asculta prelegeri şi învăţa predicarea, dar trebuie să fi învăţat de Dumnezeu să ne iubim unii pe alţii (1 Tesaloniceni 4.9). Banul poate face să se construiască clădiri impunătoare, să ajute la pregătirea de predicatori iscusiţi şi coruri impresionante şi să se construiască orgi impresionante; dar „dacă cineva ar da toată averea casei lui pentru dragoste, ar fi profund dispreţuit” (Cântarea cântărilor 8.7). Poţi fi instruit, poţi înţelege toate tainele, poţi fi bine instruit în cunoaşterea Sfintei Scripturi şi s-o prezinţi altora cu elocvenţă, ca un înger; dar dacă nu eşti învăţat de Dumnezeu ca să iubeşti, nu vei mai poseda putere să câştigi un suflet pentru Hristos, nu vei fi mai mult decât un clopot de biserică sau o orgă. Bătaia unui clopot poate exprima numai ce este clopotul, şi predicatorul neconvertit poate, chiar dacă inconştient, să facă numai acelaşi lucru; însă o mână nevăzută scrie peste amândoi „aramă sunătoare”. „Big Ben”, marele clopot din turnul clădirii parlamentului englez, lasă să se audă peste Londra întreagă puterea rezonatoare din clopot, şi „Simon magul” s-a dat a fi „cineva mare” (Faptele apostolilor 8.9); însă Pavel scrie: „Noi nu ne predicăm pe noi înşine, ci pe Hristos Isus ca Domn” (2 Corinteni 4.5).

„Martorul credincios şi adevărat” – Hristos Însuşi (Apocalipsa 3.14) – era expresia desăvârşită a Altuia. Dragostea, care L-a trimis, dragostea, pe care El a savurat-o permanent, era dragostea care totdeauna se vedea în El. Aşa ar trebui să fie la fiecare slujitor adevărat, şi aşa va fi, în funcţie de intimitatea părtăşiei cu dragostea, care s-a văzut în Hristos faţă de el. Desigur aceasta o pot înţelege prin Duhul numai aceia care sunt născuţi cu adevărat din Duhul şi au primit iertarea păcatelor; şi numai acestora mă adresez.

„Noi iubim, pentru că El ne-a iubit mai întâi” (1 Ioan 4.19). Prin faptul că noi cunoaştem dragostea Lui, iubim şi noi, şi cu cât mai mult cunoaşterea dragostei Sale se adânceşte în noi, cu atât mai mult creşte dragostea noastră. Duhul Sfânt toarnă această dragoste în inimile noastre (Romani 5.5), şi în măsura în care El face aceasta, El întăreşte dragostea noastră; de aceea primul „rod al Duhului” amintit în Galateni 5.22, este „dragostea”.

„Cum se face”, zice un altul, „că din toate aceste posibilităţi de prezentare minunate, pe care le include în sine posedarea Duhului lui Hristos, pot să exprim aşa de puţine?” Aceasta ne conduce la studiul celeilalte însuşiri a unui slujitor înzestrat de Dumnezeu. Am spus, că ambele componente ale destoiniciei lui sunt de nedespărţit.

Dragoste şi moarte

Spre clarificare serveşte exemplul următor. Când un vapor cu abur trebuie să plece în cursă, sunt neapărat necesare două lucruri:

1. Putere de antrenare suficientă, deci o maşină pregătită de pornire;
2. Putere de împotrivire, să menţină în afară apa care îl înconjoară din toate părţile de la începutul călătoriei şi până la sfârşit.

Fără aceste însuşiri, vaporul nu va ajunge departe, şi fără ele nici n-ar pleca de pe loc. Maşinistul, care năzuieşte să obţină performanţa maximă, se gândeşte mai cu seamă la prima însuşire; însă un căpitan înţelept se gândeşte şi la soliditatea vaporului de a merge pe mare.

Să aplicăm tabloul nostru:

1. Forţa de antrenare este dragostea:
   „Dragostea lui Hristos ne constrânge” (2 Corinteni 5.14).

2. Ceea ce ne creează permanent probleme este eul nostru.
3. Singura forţă de excludere eficientă este moartea.
   Deci dacă vrem să nu eşuăm cu mărturia noastră, forţa de antrenare mare şi forţa de excludere mare – dragostea şi moartea – trebuie să meargă împreună mână în mână. Chiar şi Adam s-a asemănat în afara Edenului cu un vapor, aşa cum l-am descris mai înainte. Într-adevăr, el putea savura în sufletul lui mângâierea bunătăţii Creatorului lui, însă mărturia umilitoare, a ceea ce era el, se putea vedea în înfăţişarea sa exterioară.

Însă ar trebui să se vadă ceva mult mai minunat. Creatorul Însuşi învăluit în carne, voia să vină în lumea aceasta de păcat şi în Persoana Sa sfântă să se folosească categoric de moarte, ca să obţină ţelul dragostei Lui. Putea să fie ceva mai minunat? Cât de la locul ei era dorinţa îngerilor să privească într-o astfel de taină! Însă ceea ce arunca dinainte umbra acestor lucruri, ne-a fost relatat cu mult înainte să aibă loc efectiv aceasta, în istoria lui Israel din zilele lui Saul.

Când sabia lui Goliat făcea întreg Israelul să tremure, atunci arma din mâna lui David a alungat toată frica din inimile lor şi a umplut gura lor cu laudă. Şi dacă în contraimaginea la aceasta arma lui satan, moartea, a insuflat frică şi groază în toţi urmaşii lui Adam, Dumnezeu a vrut tocmai „prin moarte” (Evrei 2.14,14) – moartea lui Isus – să facă cunoscut dragostea Lui desăvârşită; şi „dragostea [Lui] desăvârşită alungă frica” (1 Ioan 4.18). Însă mai avem şi altceva de învăţat. Moartea lui Hristos include mult mai mult decât înlăturarea păcatelor noastre; şi dacă prin experienţă nu învăţăm aceasta prin Duhul, atunci dragostea exprimată în această moarte nici nu o putem savura şi nici nu putem fi martori potriviţi ai ei.

În fiecare credincios de pe pământ este încă înclinarea spre rău, şi cu toate că el, ca unul născut din Duhul, are înaintea lui pe Hristos ca subiect al sentimentelor lui şi o nouă existenţă a luat naştere în el, rămâne totuşi adevărat „ce este născut din carne este carne” (Ioan 3.6). Carnea este nu numai prezentă, ci ea nu este nici o leţcaie mai bună decât a fost în ziua când omul a încununat răutatea lui prin răstignirea Domnului gloriei, şi când a omorât cu pietre pe „Ştefan, un om … plin de Duhul Sfânt”, care mărturisea despre El (Faptele apostolilor 6.5; 7.55). Tocmai din această rădăcină rea, eul din Adam, spune apostolul: „Ştiu că în mine, aceasta este în carnea mea, nu locuieşte nimic bun.”

Dacă acest rău lăuntric era de o aşa natură, că numai moartea lui Hristos putea să elibereze pe credincios, la fel şi Dumnezeu a făcut cunoscut prin această moarte excluderea definitivă a acestui principiu rău din slujba Sa; El a exprimat aceasta la fel de clar, precum la timpul Său a exprimat excluderea lui Adam din grădina Eden prin sabia rotitoare de foc a heruvimului. Şi dacă deja atunci, înainte ca omul să omoare pe Fiul lui Dumnezeu, nu mai era nici un loc în Eden pentru omul decăzut, ca să „lucreze şi să păzească” grădina (Geneza 2.15), cum ar putea să se găsească acum pe câmpul recoltei lui Dumnezeu cineva care descinde din acelaşi rizom degenerat! Dacă slujba lui Adam neascultător a fost respinsă pe drept, cum ar putea fi primită slujba ucigaşului Cain?

Ceea ce noi avem de învăţat este acest principiu moral mare al excluderii. Dacă s-ar putea îmbunătăţi carnea, atunci s-ar putea face mai mult decât poate Dumnezeu, care a încercat s-o facă timp de patru mii de ani în cele mai diferite situaţii. Dacă se gândeşte că s-ar putea realiza ce ţi-ai propus, Duhul lui Dumnezeu spune, că te înşeli singur (1 Ioan 1.8). Dacă se pune întrebarea: „Ce pot face eu?”, repet: învaţă excluderea de sine însuşi. Ghedeon, oricât de greu îi era în această privinţă, a trebuit să înveţe înainte de marea lui biruinţă; de asemenea şi noi trebuie să învăţăm, chiar dacă facem progrese mici în privinţa aceasta. La porunca deosebită a lui Dumnezeu, toţi care erau „fricoşi şi tremurau” (Judecători 7.3) au fost excluşi atunci din formaţia de luptă a lui Ghedeon. Aceasta s-a micşorat imediat cu douăzeci şi două de mii. Autoconservarea a fost numită mult timp „prima lege a naturii” – ar putea să fie aşa; însă condamnarea de sine şi lepădarea de sine sunt componentele de bază ale triumfului harului. După aceea a urmat o altă cernere din partea lui Dumnezeu: Poporul a fost pus faţă în faţă cu una din cele mai mari îndurări ale lui Dumnezeu, şi anume cu apa: ispita de a fi serviabil cu tine însuţi a venit la ei. Toţi au luat parte la această îndurare a lui Dumnezeu, însă nouă mii şapte sute au dovedit goana lor după plăceri şi drept urmare au fost excluşi; şi după aceia cei trei sute, care erau fără frică şi s-au lepădat de ei înşişi, au câştigat biruinţa prin „sabia Domnului şi a lui Ghedeon” (Judecători 7.5,20).

Când ucenicii L-au întrebat pe Domnul, din ce cauză ei nu au putut alunga duhul necurat din copil, a ieşit aceeaşi taină la lumină: „Acest fel de demoni nu poate ieşi prin nimic, decât prin rugăciune şi post” (Marcu 9.29). Rugăciunea introduce pe Cel care binecuvântează, şi postul exclude pe cel care împiedică. Moartea este cel mai marele eliminator, şi postul este – în ceea ce priveşte principiul – aplicarea morţii, dacă îl extindem până la extrem intervine moartea. A posti înseamnă să rabzi; dar este mai mult, este lepădare de sine. Dar chiar şi atunci când postul îl interpretăm ca ducere de lipsă, el este totuşi de cel mai mare folos pentru fiecare în exercitarea lucrării Evangheliei. Lepădarea de sine în ascuns oferă o bucurie deosebită; ea ne face capabili să satisfacem mult mai uşor nevoile temporale ale săracilor, dacă venim în contact cu ele. Unii bani, pe care îi folosim având simţământul lui Hristos, cu siguranţă vor face o slujbă mult mai efectivă decât cupolele impunătoare ale turnurilor bisericilor creştinătăţii, al căror preţ este de ordinul milioanelor. Un muncitor întors la Dumnezeu din cunoştinţele mele a cumpărat din economiile lui traverse de cale ferată, le-a tăiat în bucăţi în timpul lui liber şi a făcut din ele lemn de foc şi l-a dus oamenilor săraci şi bătrânilor; prin aceasta el nu s-a dovedit a fi un simplu slujitor mediocru. Am aflat aceasta nu de la el, ci de la vecinii lui.

Creştinismul adevărat este plin de astfel de frumuseţi. Darul nespus de mare al lui Dumnezeu L-a costat ceva! Şi dacă un hoţ convertit dă ceva, atunci lui i se atribuie onoarea de a fi un „imitator al lui Dumnezeu”, şi îl costă ceva. Se spune: „Cel care fura să nu mai fure, ci mai degrabă să se ostenească, lucrând cu mâinile lui ce este bine, ca să aibă să împartă celui care are nevoie” (Efeseni 5.1; 4.28). Dar să revenim la subiectul nostru. La cruce Dumnezeu scrie „Nu” al Său asupra omului născut în carne. Cunoştinţa mea proprie, dobândită prin experienţă, mă determină ca prin Duhul şi eu să scriu „Nu” cu privire la acest om (Galateni 5.17). Moartea lui Hristos a pus capăt oricărei speranţe de ceva bun în acest om, aşa cum blestemarea smochinului neroditor a exclus orice speranţă la rod. În felul acesta credinciosul învaţă, ca împotriva lui însuşi să se aşeze de partea lui Dumnezeu şi să judece în sine însuşi ceea ce Dumnezeu a judecat la cruce.

Ce copie plăcută a celor trei sute de biruitori avem în Pavel! Ce lipsă de roade îl caracteriza, atunci când lucrarea lui Hristos a fost pusă la îndoială! „După ce am şi suferit mai înainte … în Filipi … am îndrăznit în Dumnezeul nostru să vă vestim Evanghelia” (1 Tesaloniceni 2.2). Ce lepădare de sine fără rezerve vedem la el! „Astfel că în noi lucrează moartea, iar în voi viaţa” (2 Corinteni 4.12). Cât de strâns ţinea el hăţurile! El nu s-a plecat în ţărână înaintea altora, ca să primească favoarea sau uşurare temporală, cu toate că el era neîntrerupt pe genunchi, pentru bunăstarea şi mângâierea spirituală a altora! De aceea nu era nici o minune, că el mergea în triumf în tot locul.

Probabil că vreun cititor va spune: „Noi nu suntem astăzi toţi ca Pavel”. Aceasta este foarte adevărat; dar ce vreau să mai spun, este, astăzi nicidecum nu mai este vreun Pavel! – Însă pentru noi rămâne valabil: să plăcem Dumnezeului lui Pavel, să predicăm Evanghelia lui Pavel, să urmăm exemplul lui Pavel, şi echipamentul lui Pavel ne stă la dispoziţie! Tot ceea ce ne creează necazuri este, să folosim inima lui Pavel; şi în privinţa aceasta avem la dispoziţie aceeaşi dragoste, care l-a constrâns pe Pavel, şi puterea aceluiaşi Duh al binecuvântării, care o toarnă în inimile noastre. Ce încurajare!

Dar cu toate acestea probabil mulţi spun: „Cum aş putea eu ajung la aceia care nu merg niciunde, chiar dacă aş încerca s-o fac?” Cum? – Priveşte cele două puteri uriaşe, care îţi stau la dispoziţie, şi această întrebare va fi curând rezolvată pentru tine. Gândeşte la moarte; este cineva în vreo casă din ţara aceasta, în care să nu intre moartea? Este ea scoasă din sărite de mediul celor mândri şi bogaţi sau se lasă ea speriată prin mizeria sărăciei neglijente? Tresare ea la râsul şi batjocura oamenilor sau se dă ea înapoi din cauza indiferenţei lor? – Nicidecum! – Cine din neamul nostru decăzut poate să i se împotrivească? Cine se poate pune cu puterea ei?

Şi cu toate acestea ea a găsit un învingător: „Dragostea este tare ca moartea” (Cântarea cântărilor 8.6). Dacă moartea este capabilă să ajungă la mulţime – la fel poate şi dragostea! Cu astfel de puteri ca sprijin nu avem de ce să ne temem. Milioanele se compun din indivizi, şi este „bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăieşte” (Luca 15.10). Însă înainte de a ieşi afară, ca să vorbim chiar şi numai unei singure persoane, vom face bine, ca în lumina crucii să aplicăm la noi înşine etalonul bun. Acolo vedem cum dragostea a lăsat să vină moartea asupra ei. Numai acolo vom învăţa să ne judecăm pe noi înşine; acolo cunoaştem dragostea, care ne-a despărţit de moarte, prin aceea că ea a luat locul nostru în moarte, pentru ca prin Duhul noi să fim uniţi cu Hristos de partea cealaltă a morţii.

Din pricina noastră El a lăsat pe locul judecăţii tot ce este din carne (aşa cum vedem în imaginea cenuşii jertfei pentru păcat), pentru ca El să ne slujească la locul gloriei, unde El este. Noi trebuie să facem numai ce a făcut El, şi anume, ca să atingem ţelul dragostei, să luăm moartea asupra noastră şi să ne găsim bucuria în onoarea de a face aceasta.

Egoismul este opusul dragostei; el stă de cele mai multe ori împotriva desfăşurării dragostei. Eul nostru trebuie exclus, dacă dragostea trebuie să se vadă. – Dar cât de viclean este el! – El va găsi întotdeauna un motiv elocvent să se retragă de la incomoditate şi ocară, care sunt legate de mersul personal la aceia care au nevoie cu adevărat de Evanghelie, şi pe lângă aceasta, din cauza iscusinţei lui, se priveşte ca fiind „spiritual”! – Adu-l însă la cruce, şi cu siguranţă acolo va primi o lovitură mai puternică, decât el o primeşte prin presupusa lucrare pentru Domnul, prin aceea că de exemplu, vizitează timp de o oară pe cei mai indiferenţi sau se aşează pe o stradă lăturalnică şi prezintă lauda Aceluia care din pricina noastră a suportat ocara şi batjocura acelei cruci infame.

Credinţa „este din auzire, iar auzirea, prin Cuvântul lui Dumnezeu” (Romani 10.17); dar dacă nu se vine la noi, cum va auzi cineva mesajul, dacă noi nu mergem la el?

Ana în etate vorbea despre Hristos; şi la fel putem face şi noi, iar noi avem mult mai mult de povestit decât ea. Ah, dacă şi inima noastră ar fi aşa de plină, ca a ei! Nu poate fiecare din noi să depună mărturie despre felul în care L-a găsit pe Hristos; să descrie buna primire, de care am avut parte; şi prietenia Lui fidelă, bunătatea răbdătoare, să spună despre compasiunea intimă şi de ajutorul dat la timpul potrivit, de care avem mereu parte începând de atunci? Nu putem noi asigura pe alţii cu căldură de aceeaşi primire bună şi încuraja cu dragoste să vină la El? Dacă nu au plăcerea să ne asculte, nu le putem noi lăsa un scurt mesaj al mântuirii tipărit şi să vorbim altă dată cu ei? Şi dacă toată impresia, pe care am lăsat-o, este numai aceea, că ne-am gândit cu dragoste la ei, atunci osteneala noastră nu a fost în zadar.

Numai de un lucru trebuie să ne temem, şi acesta este, să ascundem pe Hristos prin aceea că noi Îl dăm la o parte. Cu cât noi vom vorbi mai puţin acolo despre strângerile noastre laolaltă, cu atât mai bine va fi probabil; căci altfel ne vor considera că suntem din aceia care fac reclamă la o sectă a creştinătăţii plină de râvnă, şi aceasta ar trebui să evităm total. Aceasta este ocara comună a tuturor creştinilor, de care mulţi se poticnesc serios. Dimpotrivă, putem însă vorbi cu îndrăzneală despre locul din glorie, spre care mergem, şi despre Persoana, care face locul acesta să fie ce este. Fără îndoială, ceea ce oamenii văd în noi, este o mărturie pentru ei de o formă deosebită; însă noi ar trebui să îndreptăm atenţia numai spre Hristos şi nu spre noi înşine sau spre adunarea la care mergem. Dacă doresc să ştie aceasta, cu siguranţă vor întreba; şi dacă vin, ar trebui să găsească o expresie demnă de „lucrarea lui Dumnezeu” (1 Timotei 1.4), pe care se bazează pacea Sa, unde nu pătrunde nici o disonanţă, unde locuieşte sfinţenia şi dragostea divină umple fiecare inimă.

Ce impresie ar face asupra oamenilor, dacă fiecare creştin adevărat din ţară ar fi călăuzit de Duhul lui Dumnezeu în puterea dragostei şi compasiunii lui Hristos cu eliminarea „obstacolului mare”, ar purta grijă de aceia care nu merg niciunde! Dacă Isus a murit pentru ei, atunci nu merită să fie căutaţi de noi? Ce unitate ar fi într-o astfel de mărturie! Ce onoare pentru Hristos, pe carte noi Îl iubim! Ce bucurie pentru inima lui Dumnezeu, care a trimis mesajul mântuirii! O, dacă El ar face aceasta tocmai înainte de revenirea Domnului nostru! Numai El singur o poate face.

Deci, iubite cititor, pun în mâinile tale această scriere scurtă, fiind în exerciţiu spiritual adânc înaintea Domnului. Toată cunoaşterea noastră din Cuvântul lui Dumnezeu, toate discuţiile noastre referitoare la ce este Evanghelia şi cum trebuie ea răspândită cu siguranţă nu vor fi suficiente, dacă din sărăcie de inimă şi atârnare de comoditate ne facem lucrarea de aducere a mesajului mântuirii acelora care au nevoie de ea. Credinţa „este din auzire … cum vor crede în Acela despre care n-au auzit” (Romani 10,17,14)?

Deja din vechime găsim în cartea lui Isaia întrebarea, care are cea mai mare importanţă, deoarece Dumnezeu Însuşi o pune: „Pe cine să trimit şi cine va merge pentru Noi?” (Isaia 6.8). El are nevoie de lucrători, şi orice inimă, care Îl iubeşte, este plăcută Lui. Să nu răspundă cititorul şi scriitorul acestor rânduri cu toată smerenia, dar hotărât şi bucuros: „Sunt aici, trimite-mă”?

„Vine dimineaţa, de asemenea şi noaptea” (Isaia 21.12). „Să răscumpărăm timpul, pentru că zilele sunt rele” (Efeseni 5.16)

Timpul trece foarte repede, de aceea fă din fiecare zi o zi dedicată; năzuieşte permanent să asculţi în fiecare ceas de Cuvântul lui Dumnezeu şi să faci voia Lui aici, şi după aceea să te odihneşti pentru totdeauna la El.

Acum ni se oferă ocazia, şi plata va fi atunci la El.

Pentru ce citează Pavel pe profetul Osea
Romani 9.25

R. John Reid

© SoundWords, Online începând de la: 26.04.2019, Actualizat: 26.04.2019

Verset călăuzitor: Romani 9.25

Romani 9.25: După cum spune şi în Osea: „Pe «Nu-i poporul Meu» îl voi numi «Popor al Meu»; şi pe «Nu e preaiubită», «Preaiubită»” {Osea 2.23}.

Apostolul foloseşte acest citat nu numai pentru a arăta cum harul a deschis uşa în timpul actual pentru păgâni, ci el face aceasta tocmai pentru că Dumnezeu a poruncit lui Osea să spună lui Israel: „Voi nu sunteţi poporul Meu”; El le-a refuzat recunoaşterea. Însă lui Osea i s-a poruncită să mai spună şi: „În locul unde li s-a zis: «Nu sunteţi poporul meu!» li se va zice: «Fii ai Dumnezeului celui viu!»” (Osea 1.10b) În afară de aceasta El spune: „… voi da … valea Acor ca uşă a speranţei” (Osea 2.15); exact locul unde a fost exercitată judecata asupra lui Acan pentru păcatul care a adus necaz peste Israel (Iosua 7.25,26). Asemănător va fi cu Israel. După ce va fi făcută judecata asupra păcatelor lor, pentru ei se va deschide „uşa speranţei”. Atunci Domnul le va spune, „celor care nu erau poporul Meu” (ca cei care nu erau recunoscuţi), „voi sunteţi poporul Meu” (ca restabiliţi), „şi ei vor zice: «Dumnezeul Meu!»” (Osea 2.23).

Tocmai din cauza acestui principiu dumnezeiesc al harului, care a fost făgăduit lui Israel prin profetul lor Osea, apostolul este călăuzit prin Duhul spre acest loc din Scriptură, ca să arate că aşa cum Dumnezeu a făgăduit să Se îndrepte în har spre poporul Său nerecunoscut [ca popor al Său] şi îl va recunoaşte din nou (căci harul este favoare nemeritată), la fel ei ar trebui să vadă clar că El nu a făcut cunoscut nici un alt principiu nou al acţionării Sale, când El va zice naţiunilor, care niciodată nu au fost poporul Lui: „Pe «nu-i poporul Meu» îl voi numi «popor al Meu»”.

Însă iudeii au fost mânioşi din cauza revelării acestui har faţă de aceia care nu erau poporul Domnului. Cu toate acestea ei aveau în scrierile lor proprii relatarea despre un principiu activ în felul acesta, o manifestare a harului, care le va fi arătat şi lor ca popor, care nu era recunoscut. În felul acesta harul actual al Evangheliei avea principial acelaşi caracter – aşa cum Osea al lor le-a relatat – ca şi harul care le va fi arătat lor în viitor. Aceasta înseamnă deci, că dacă iudeii se împotrivesc Evangheliei în felul ei de a lucra actual pe plan mondial, ei îşi închid ochii faţă de propria lor istorie şi faţă de profeţiile lui Osea al lor. Cu toate că ei nu mai erau recunoscuţi, în timp ce erau numiţi de Domnul „nu-i poporul Meu”, cu toate că ei au pierdut totul după carne, ei şi-au închis ochii faţă de caracterul harului, care cândva va lua dintre ei un popor spiritual, ceea ce sub Lege nu ar fi fost posibil. În felul acesta apostolul îşi justifică felul lui de a proceda, prin aceea că practica voia dumnezeiască în predica lui. Şi el face aceasta fără să ajungă în contradicţie cu făgăduinţele şi profeţiile date lui Israel în scrierile lor sfinte.

Că acesta este motivul pentru citarea din Osea este dovedit prin întreaga mărturie cuprinsă în binecunoscutele trei capitole: Romani 9-11. Căci apostolul arată în ele:

1. Cu toate că Israel (Israelul „natural” – după carne) „s-a poticnit”, totuşi ei s-au poticnit nu pentru ca să cadă; nu acesta era sensul (Romani 11.11); căci cu poticnirea lor era legat un alt scop, şi anume, să aducă mântuirea la păgâni şi să-l provoace pe Israel la gelozie, căci Dumnezeu nu a renunţat definitiv la ei.
2. Peste ei venise de netrecut cu vederea „orbire în parte”, „până va intra plinătatea naţiunilor” (Romani 11.25). Această orbire parţială era pentru un timp.
3. Eliberatorul va veni din Sion şi „va îndepărta neevlavia de la Iacov” (Romani 11.26).
4. Însă acest „Israel”, acest „Iacov”, aşa cum este el privit în acest timp al Evangheliei, este acuzat că este „vrăjmaş, în ce priveşte Evanghelia”, cu toate că este iubit „datorită părinţilor” (Romani 11.28), „în ceea ce priveşte alegerea”, dovedit în făgăduinţele, care nu pot fi anulate.

Cu privire la „în ceea ce priveşte alegerea” – poporul „iubit din pricina părinţilor” – mai trebuie să aibă loc o lucrare mare. Caracterul lor îndărătnic în toate situaţiile nu are asemănare în istorie, împotrivirea lor faţă de Evanghelie s-a întins pe parcursul secolelor. Însă Dumnezeu va avea în cele din urmă drumul Său cu ei. Acţiunea Lui eficace cu ei a fost ilustrată deja în pedeapsa pe care a primit-o Maria pentru împotrivirea ei faţă de căile lui Dumnezeu (Numeri 12). Când a venit Sefora, soţia lui Moise dintre păgâni (pe care a adus-o Ietro, tatăl ei, cu sine în tabăra lui Israel, însoţită de cei doi fii ai ei; Exodul 18), imediat s-a aprins gelozia în inima ei, şi ea a determinat pe fratele ei Aaron, care avea o voinţă mai slabă, să pornească un atac rău împotriva lui Moise. Gelozia ei pe Sefora era prezentarea simbolică a vrăjmăşiei iudaice faţă de harul arătat acum naţiunilor în predicarea Evangheliei. Acelaşi caracter de vrăjmăşie devine clar în mânia împotriva apostolului Pavel, care, după ce el a fost atenţionat de Domnul, că mesajul lui nu va fi primit de Ierusalim, explică, că lui i s-a poruncit: „Du-te, pentru că Eu te voi trimite departe, la naţiuni” (Faptele apostolilor 22.21). Mânia asupra acestei afirmaţii era aşa de îngrozitoare, că ascultătorii lui iudei şi-au sfâşiat hainele, au aruncat praf în aer, strigând: „Ia de pe pământ pe unul ca acesta, pentru că nu trebuie să trăiască!”

Şi aşa cum Maria a fost lovită cu lepra şi a fost exclusă din tabără timp de şapte zile, şi apoi a devenit subiectul rugăciunii lui Moise, înaintarea întregii tabere s-a amânat până când ea a învăţat lecţia ei şi s-a supus căilor lui Dumnezeu, la fel Israel trebuie de 1900 de ani să fie în izolare spirituală şi nu face nici o înaintare conform voii lui Dumnezeu. Şi ei vor rămâne aşa până când vor fi curăţiţi şi eliberaţi de împotrivirea faţă de harul revelat acum omenirii, harul bazat pe puterea morţii răscumpărătoare a Aceluia pe care ei L-au lepădat. Când ei vor fi învăţat această lecţie, li se va da o inimă nouă ca răspuns la rugăciunea de mijlocire a Domnului pentru ei. Atunci ei vor înţelege ce a profeţit Osea al lor.

Motivul întrebărilor
Omul nu este capabil să evalueze căile de guvernare ale lui Dumnezeu

aus „Grace and Truth Magazine“

© EPV, Online începând de la: 09.08.2019, Actualizat: 09.08.2019

Versete călăuzitoare: Geneza 18.25; Romani 9.20,21

Geneza 18.25: Nu va face dreptate Judecătorul întregului pământ?

Romani 9.20,21: Dar, mai degrabă, cine eşti tu, omule, care răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Va spune lucrul întocmit Celui care l-a întocmit: „Pentru ce m-ai făcut astfel?” Sau nu are olarul autoritate asupra lutului, să facă din aceeaşi frământătură un vas spre onoare şi altul spre dezonoare?

Întrebarea este: Suntem noi capabili să înţelegem căile de guvernare ale lui Dumnezeu?

„Ni se cuvine să dăm o sentinţă asupra lor?”

„Suntem noi în stare să descifrăm tainele adânci şi înspăimântătoare ale providenţei divine?”

„Putem noi, suntem noi chemaţi să explicăm realitatea zguduitoare că, copilaşi nevinovaţi sunt incluşi în judecata venită peste părinţii lor vinovaţi?”

Necredinţa păcătoasă ar putea dispreţui acestea considerându-le sentimentalitate naivă, aparent bolnăvicioasă, ar putea să se împiedice de ele, dar credinţa adevărată, creştinul temător de Dumnezeu, întâmpină toate acestea cu întrebarea simplă, dar sigură şi tare:

„Nu va face dreptate Judecătorul întregului pământ?”

Acesta este singurul drum corect pentru a o scoate la capăt cu astfel de întrebări. Dacă omul vrea să evalueze acţiunile de guvernare ale lui Dumnezeu, dacă îşi propune să decidă ce este demn de Dumnezeu şi ce nu este demn, atunci cu adevărat am pierdut orice noţiune adevărată despre Dumnezeu. Şi tocmai aceasta este ceea ce diavolul vrea să obţină. El vrea să îndepărteze inima de Dumnezeu, şi pentru aceasta îl determină pe om să facă deducţii, să pună întrebări, să chibzuiască într-un domeniu care depăşeşte cu mult orizontul lui intelectual, aşa cum este cerul deasupra pământului. Putem noi înţelege pe Dumnezeu? Ar trebui ca noi înşine să fim Dumnezeu ca să putem.

Să pui la îndoială planurile, acţiunile şi căile Creatorului atotputernic şi ale Conducătorului atotştiutor al universului este deosebit de absurd şi păcătos pentru muritorii minusculi. Cu siguranţă, mai devreme sau mai târziu toţi trebuie să constate ce greşeală îngrozitoare au făcut. Ar fi bine pentru toţi aceşti critici şi pentru toate aceste persoane care pun întrebări dacă ar ţine seama de ceea ce spune apostolul inspirat în Romani 9.20,21: „Dar, mai degrabă, cine eşti tu, omule, care răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Va spune lucrul întocmit Celui care l-a întocmit: «Pentru ce m-ai făcut astfel?» Sau nu are olarul autoritate asupra lutului, să facă din aceeaşi frământătură un vas spre onoare şi altul spre dezonoare?”

Ce simplu: ce convingător şi incontestabil! Aceasta este metoda divină să întâmpini toate „de ce” şi „cum aşa” al raţiunii omeneşti. Dacă olarul are autoritate asupra lutului, pe care îl ţine în mână – o realitate pe care nimeni nu o poate contesta -, cu cât mai mult Creatorul tuturor lucrurilor are autoritate asupra creaturilor pe care mâna Sa le-a format. Oamenii pot exprima tot felul de păreri, pentru ce Dumnezeu a permis să pătrundă păcatul, pentru ce El nu a nimicit imediat pe satan şi îngerii lui, pentru ce El a permis şarpelui să înşele pe Eva, pentru ce El nu a împiedicat-o pe Eva să mănânce din fructul oprit – pe scurt, „de ce” şi „cum aşa” nu încetează, dar răspunsul este: „Dar, mai degrabă, cine eşti tu, omule, care răspunzi împotriva lui Dumnezeu?” Nebunie oarbă, arogantă a creaturii, a cărui capacitate de înţelegere a fost întunecată prin păcat şi care este total incapabilă să rostească o sentinţă corectă despre ceva dumnezeiesc, ceresc, veşnic, despre felul cum Dumnezeu trebuie să acţioneze într-un caz sau altul!

În ceea ce priveşte pe aceia care sunt totuşi neliniştiţi prin îndoieli şi cumpăniri temătoare cu privire la unele căi de guvernare ale lui Dumnezeu şi cu privire la întrebarea zguduitoare referitoare la condamnarea veşnică – îi putem numai sfătui să studieze acel mic Psalm 131, plăcut şi să ia la inimă:

„Doamne, inima mea nu este mândră şi ochii mei nu se înalţă şi nu umblu în lucruri prea mari şi prea minunate pentru mine. Dar nu mi-am liniştit şi nu mi-am potolit eu sufletul ca un copil înţărcat lângă mama lui? Sufletul meu este în mine ca un copil înţărcat” (Psalmul 131.1,2).

Cine este un iudeu adevărat sau Israelul adevărat?
Romani 9.6-13; Romani 2.9; Galateni 6.16

SoundWords

© SoundWords, Online începând de la: 01.01.2019, Actualizat: 01.01.2019

Versete călăuzitoare: Romani 9.6-13

Romani 9.6-13: 6 Totuşi, aceasta nu este ca şi cum Cuvântul lui Dumnezeu a fost fără putere; pentru că nu toţi cei din Israel sunt Israel; 7 nici nu sunt toţi copii, pentru că sunt sămânţa lui Avraam; ci: „În Isaac ţi se va numi sămânţa“. 8 Adică nu copiii cărnii sunt copii ai lui Dumnezeu, ci copiii promisiunii sunt socotiţi ca sămânţă. 9 Pentru că acesta este cuvânt de promisiune: „Pe vremea aceasta voi veni şi Sara va avea un fiu“. 10 Şi nu numai atât, ci şi Rebecăi, fiind însărcinată de la unul singur, de la Isaac, tatăl nostru, 11 copiii, în adevăr, nefiind încă născuţi şi nefăcând ceva bine sau rău (ca planul lui Dumnezeu, potrivit alegerii, să rămână nu din fapte, ci de la Cel care cheamă), 12 i s-a spus: „Cel mai mare va fi rob celui mai mic“; 13 după cum este scris: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât“.

Mereu se poate citi sau auzi următoarea interpretare: În Romani 9.6-13 nu este vorba de iudeul sau Israelul în adevăratul sens al cuvântului, ci că din adevăratul Israel face parte şi credinciosul creştin dintre naţiuni. Cu aceasta este legată şi interpretarea că Biserica a înlocuit pe Israel respectiv, Israel a trecut în Biserică, aşa că Israel nu mai are nici o speranţă că făgăduinţele lor din Vechiul Testament se vor mai împlini vreodată. Conform acestei învăţături, făgăduinţele Vechiului Testament s-au împlinit în Biserică. Vrem să ne ocupăm pe scurt cu această învăţătură şi pentru aceasta cităm din cartea “Der vergessene Reichtum” (tradus: “Bogăţia uitată”).

Apostolul Pavel întâmpină pe criticii lui, prin aceea că el însuşi pune întrebarea, dacă Cuvântul lui Dumnezeu ar fi devenit fără putere. Această întrebare trebuia să vină imediat în mintea fiecărui israelit, căci el ştia despre promisiunile nespus de măreţe. Dar cum să se împlinească ele, dacă poporul în majoritatea lui a respins pe Mesia şi acum toţi izraeliții erau la fel de pierduţi ca şi păgânii? Apostolul se preocupă cu această întrebare, prin aceea că deschide Vechiul Testament şi dă răspuns ascultătorilor lui chiar din Cuvântul lui Dumnezeu. Prin naşterea naturală şi prin circumcizie se aparţine într-adevăr în exterior poporului Israel, însă aceasta nu spunea nimic despre credinţa şi dăruirea fiecărui israelit în parte faţă de Dumnezeu. În marea mulţime a Israelului neconvertit era însă totdeauna o rămăşiţă credincioasă, adevărată: adevăratul Israel. Deci mulţi israeliţi nici nu aparţineau Israelului adevărat, care putea să-şi revendice promisiunile de binecuvântare.

Şi Ismael ar fi putut spera la dreptul la binecuvântarea lui Avraam, deoarece el era un urmaş al lui Avraam, şi Esau credea, ca întâi născut al lui Isaac să aibă chiar drepturi deosebite la binecuvântare. Dar aceasta nu era nicidecum aşa. Dacă numai naşterea producea apartenenţa la adevăraţii copii ai lui Avraam, atunci şi Ismael şi Esau trebuiau socotiţi în rândul copiilor promisiunii. Însă aşa cum Isaac prin promisiune a primit întâietatea faţă de Ismael, tot aşa Iacov a primit întâietatea prin alegere faţă de Esau. Adevăratului Israel îi aparţin numai aceia care aparţin acestuia nu numai pe baza naşterii naturale şi care au avut parte numai de circumcizia exterioară, ci şi de circumcizia inimii (Romani 2.29; vezi articolul: “Adevăratul iudeu şi Israelul lui Dumnezeu”). Prin aceasta devine vizibilă alegerea lor.

Tot aşa a fost şi în zilele apostolilor: fiecare israelit din mulţimea poporului neconvertit, care se pocăia şi se declara de partea lui Mesia şi vedea în El pe Salvatorul trimis de Dumnezeu, aparţinea oştirii alese, Israelului adevărat, rămăşiţei iudaice. În aceşti iudei s-au împlinit deja unele promisiuni prin venirea lui Hristos în lumea aceasta. [Vezi de exemplu Luca 4.18.] Împlinirea multor alte promisiuni neîmplinite  (vezi în cartea “Bogăţia uitată” § 2.1) a fost amânată pentru mai târziu – când „tot Israelul va fi mântuit” (Romani 11.26). Iudeii care cred în Hristos sunt ramurile rămase în măslin şi care nu au fost rupte (compară cu Romani 11.17a). Ei se află acum în Adunare (Biserică), şi Dumnezeu recunoaşte în ei pe rămăşiţa credincioasă a lui Israel, „rămăşiţa potrivit unei alegeri a harului” (Romani 11.5). În Adunare (Biserică) într-adevăr iudeii care cred în Hristos şi păgânii au fost aduşi împreună „într-un singur om nou” (Efeseni 2.15) şi principial stau la aceeaşi înălţime a ochilor, însă Israelul adevărat, „Israelul lui Dumnezeu” (Galateni 6.16), este o grupă deosebită de creştini din cadrul Adunării lui Dumnezeu (vezi în cartea “Bogăţia uitată” § 22.12; figura 5): ei constau din iudeii care cred în Hristos şi au fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt; prin aceasta ei aparţin deci totodată trupului lui Hristos (Adunării = Bisericii) precum şi Israelului adevărat, respectiv Israelului lui Dumnezeu. [Şi amilenianiştii, cum ar fi R. Hardmeier, Zukunft. Hoffnung. Bibel., Oerlinghausen (Betanien-Verlag) 2007, pag. 356, şi D. M. Lloyd-Jones, Gott und seine Gemeinde, Friedberg (3L Verlag) 1997, pag. 140-141, văd în Israelul adevărat numai pe iudeii care cred în Mesia, spre deosebire de R. Senk, Das Israel Gottes, Hamburg (Reformatorischer Verlag Beese) 2006, pag. 54-55.]

Versetele din Romani 9.6-8 vorbesc într-adevăr despre adevăraţii israeliţi, însă vrem să observăm că nu toate promisiunile Vechiului Testament date lor s-au împlinit. După convingerea unor comentatori binecuvântarea acestei rămăşiţe a fost dată adevăraţilor israeliţi. [Compară R. Hardmeier, Zukunft. Hoffnung. Bibel., Oerlinghausen (Betanien-Verlag) 2007, pag. 356.] Dar ce este atunci cu promisiunile din Isaia 2.2-4; Zaharia 8.23 sau Deuteronom 28.13, unde izraeliţilor le este promisă o poziţie de frunte faţă de celelalte naţiuni? Aceste promisiuni îşi aşteaptă încă împlinirea, „pentru că darurile de har şi chemarea lui Dumnezeu sunt fără părere de rău” (Romani 11.29).

Unii comentatori ai Bibliei [Compară R. Senk, Das Israel Gottes, Hamburg (Reformatorischer Velag Beese) 2006, pag. 54-55.] vor să vadă în Israelul adevărat pe toţi credincioşii tuturor timpurilor; prin urmare şi credincioşii dintre naţiuni ar aparţine Israelului adevărat. În acest caz Pavel ar folosi cuvântul „Israel” foarte samavolnic. Însă în acest pasaj este vorba că nu toţi aceia care erau israeliţi prin descendenţă aparţineau şi izraeliţilor adevăraţi, ci numai aceia care erau aleşi. Din afirmaţia din versetul 6: „… nu toţi cei din Israel sunt Israel” aceşti comentatori fac aproape contrariul: „… şi mulţi alţii din afara lui Israel sunt Israel.” Această afirmaţie nu se poate găsi niciunde în Scriptură. În epistola către Romani totdeauna este vorba de Israelul textual, şi nu de un Israel „spiritual”, Biserica, atunci când se vorbeşte despre Israel (Romani 9.27; 11.5; 11.25 şi versetele următoare). Pavel diferenţiază totdeauna aceste două grupe.

În exemplul cu Isaac şi Ismael (Romani 9.6-9), Pavel dovedeşte că descendenţa naturală din Avraam nu este baza pentru binecuvântare. Într-adevăr Ismael descindea din Avraam şi era chiar întâiul său născut, dar el nu era un copil al promisiunii. Prin aceasta s-a arătat clar iudeilor: tu nu te poţi baza pe faptul, că tu numai prin faptul că descinzi din Avraam ai anumite privilegii faţă de naţiuni. Căci în suveranitatea Sa Dumnezeu dă promisiunile Lui aşa cum vrea El şi cui vrea El.

Cu privire la Ismael un iudeu ar fi putut replica: da, dar Isaac şi Ismael aveau mame diferite, şi mama lui Ismael era chiar o roabă. Probabil în aceasta constă diferenţa? – Din cauza aceasta apostolul dă un alt exemplu: Iacov şi Esau erau amândoi fii ai aceluiaşi tată şi ai aceleiaşi mame (Rebeca). Prin aceasta şi argumentul acesta cade.

În exemplul cu Iacov şi Esau se adaugă în mod deosebit principiul alegerii. Este alegerea suverană a lui Dumnezeu, independentă de timp („… nefiind încă născuţi”; Romani 9.11) şi de comportare („… nefăcând ceva bine sau rău … nu din fapte, ci de la Cel care cheamă”; Romani 9.11,12). Este o alegere mai dinainte, total independentă de comportarea şi atitudinea de mai târziu a celor aleşi. [Iacov era un înşelător şi cu un caracter slab, şi Ismael trăia deja, atunci când Isaac a fost ales.] Suveranitatea alegerii se arată în mod deosebit în aceea, că Iacov şi Esau erau gemeni. Dacă deci părintele lor Iacov a fost binecuvântat numai pe baza alegerii suverane, atunci pe ce bază izraeliţii voiau să clădească privilegiul lor faţă de naţiuni?

Richard Wurmbrand

Richard Wurmbrand se naşte pe 24 martie la Bucureşti, al patrulea fiu şi cel mai mic al unei familii de evrei români.

1913

Familia se mută la Istanbul unde tatăl său deschide un cabinet stomatologic.

1919

În urma decesului tatălui său, familia Wurmbrand se întoarce la Bucureşti. În anii ce urmează cochetează cu politica de stânga, alăturându-se comuniştilor.

1926

Pleacă la Paris ca să se întâlnească cu o rudă din America. Acesta îi favorizează o întâlnire cu ambasadorul URSS care îi promite să-l trimeată la şcolarizare la Moscova.

1927

Richard Wurmbrand pleacă la Moscova unde studiază într-o şcoală de politruci ideologia comunistă, vreme de 2 ani

1929

Se întoarce ilegal în ţară, cu acte false, având misiuni precise trasate de la Moscova

1933

La 20 august Richard Wurmbrand care deja avusese o condamnare de trei ani pentru agitaţie comunistă este condamnat la 10 ani de temniţă, alături de alţi lideri comunişti, cum ar fi Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Chivu Stoica, în procesul ceferiştilor de la Griviţa. Este închis la Doftana. În închisoare Richard îşi dă seama de marea înşelătorie care era doctrina comunistă şi se leapădă de marxism.

1936

Se căsătoreşte cu Sabina Oster.

1938

Richard şi Sabina se convertesc la creştinism după ce primesc o Biblie de la un tâmplar sas, pe când se aflau la Săcele, unde Richard era în convalescenţă. Devin membrii bisericii de pe lângâ Misiunea Anglicană pentru evrei din Bucureşti, biserică ce se întrunea pe str.Olteni.

1939

Se naşte singurul lor fiu, Mihai.

1941

În urma intrării României în război, misiunea anglicană se retrage din România şi locul îi este luat de o misiune luterană norvegiană. În timpul regimului antonescian Richard este arestat de trei ori, anchetat şi maltratat. Familia Sabinei este deportată în Transnistria şi dispare fără urmă, fiind probabil exterminată.

1944

După eliberarea ţării de nazişti, Richard Wurmbrand editează împreună cu alţi evrei mesianici revista Prietenul, revistă în care publică sub pseudonimul Neculai Ionescu. Revista apare până la suprimarea ei de către comunişti dar pseudonimul ales atunci va fi folosit şi mai târziu când cărţi scrise de Wurmbrand în exil vor fi trimise ilegal în România ( de exemplu: Umpleţi Vidul şi Marx şi Satan)

1945

După preluarea puterii de către comunişti, soţii Wurbrand îşi încep activitatea în cadrul bisericii subterane, prin care se focalizează pe evanghelizare, atât a românilor cât şi a soldaţilor şi ofiţerilor armatei sovietice. Tipăreşte un număr enorm (unele surse afirmă că un milion) de Evanghelii în limba rusă pentru a fi distribuite soldaţilor Armatei Roşii.

1948

Pe când se ducea la biserică, Richard este răpit de pe stradă de către securitate şi încarcerat, fiind condamnat la 20 de ani de închisoare pentru înaltă trădare. Avea să fie torturat, maltratat, ţinut ani de zile la izolare, vreme în care familia sa nu ştia nimic de el. Se încearcă în mod repetat, inclusiv cu promisiunea de a fi eliberat şi numit episcop, să se obţină colaborarea lui cu regimul.

1950

Sabina este şi ea arestată şi trimisă în lagăr de muncă forţată, vreme de trei ani, la construcţia Canalului Dunăre – Marea Neagră.

1956

După opt ani de temniţă Richard este eliberat în cadrul amnistiei ce a urmat morţii lui Stalin. I se încredinţează o mică parohie de ţară şi i se cere ca numărul credincioşilor să nu crească sub nicio formă.

1959

Richard este arestat din nou şi condamnat la 25 de ani de temniţă.

1964

Este eliberat din nou din închisoare.

1965

Familia Wurmbrand este răscumpărată din România contra sumei de 10.000$ achitată de o organizaţie creştină din Norvegia. În luna decembrie ajung astfel la Oslo.

1966

Pleacă în SUA unde, la Philadelphia, indignat de ce se spunea la o manifestaţie împotriva războiului din Vietnam, Richard se urcă la tribună şi a strigat că n-au idee despre ce vorbesc, că el este doctor în comunism şi, în faţa mulţimii consternate le arata urmele torturilor înurate în temniţele comuniste. În mai 1966, doar la câteva săptămâni de la sosirea în SUA Richard depune mărturie în faţa unei comisii speciale din Senatul SUA. Îşi dă cămaşa jos pentru a arăta cele 18 cicatrici de pe trupul său, rămase în urma torturilor la care a fost supus. Textul mărturiei sale devine cel mai bine vândut document al Guvernului SUA vreme de trei ani. În acelaşi an publică cartea Torturat pentru Hristos, carte care devine un bestseller mondial.

1967

Înfiinţează organizaţia care din 1990 se numeşte Vocea Martirilor prin intermediul căreia acordă asistenţă creştinilor persecutaţi de pretutindeni, având filiale în 35 de ţări.

1968

Publică o nouă carte: Cu Dumnezeu în subterană, carte care cunoaşte de asemenea un succes extraordinar.

1990

După căderea regimului comunist, Richard şi Sabina se întorc în România, 25 de ani după plecarea în exil. Aici înfiinţează librăria şi editura Stephanus din Bucureşti.

1995

Richard se retrage din activitate, continuând să trăiască în California.

2000

Sabina Wurmbrand moare în august.

2001

Pe 17 februarie, la Torrance, California, Richard Wurmbrand moare la vârsta de aproape 92 de ani.

Nicolae Moldoveanu

Dacă Vasile Alecsandri a fost considerat “Bardul de la Mirceşti”, iar Mihai Eminescu “Luceafărul poeziei româneşti”, pentru că au constituit o solidă temelie a literaturii române în versuri, mă întreb cum ar trebui calificat Nicolae Moldoveanu a cărui creaţie a făcut să pulseze mai rapid şi mai puternic întreaga spiritualitate crestină, indiferent de denominaţiune.

Cu cât mai mult, cu cât prestatia artistică a acestui mare om a lui Dumnezeu s-a confirmat într-o perioadă istorică extrem de potrivnică, perioada comunistă, datorită careia Nicolae Moldoveanu a făcut ani grei de închisoare. Dacă ar fi să aleg o metaforă reprezentativă vieţii şi creaţiei sale, eu i-aş spune “David al spiritualitătii româneşti”.

Să fie integrat într-o denominatiune numai pentru că aşa ar fi corect din perspectiva actelor de stare civilă, este foarte dificil pentru că, omul Nicoale Moldoveanu, s-a dovedit frate nedisimulat al tuturor creştinilor.

Crescut în biserica ortodoxă, format în iuresul mişcării “Oastea Domnului”, pentru care a devenit un mare reprezentant, încheind, mai apoi din fermă convingere, legamantul cu Domnul prin botezul în apă, şi prieten al oricărui creştin, Nicolae Moldoveanu şi-a deschis casa ca o biserică pentru prietenii din toate confesiunile creştine. El şi-a făcut din muzică, aripi de har, care să poarte solia Evangheliei Domnului Isus.

“Muzica evanghelică, este de fapt, Cântarea de laudă şi Cântarea duhovnicească, despre care vorbeşte limpede Cartea Sfantă: Efeseni 5:19; Coloseni 3:16, o muzică a liniştei şi a odihnei, căci în linişte şi în odihnă este mantuirea noastră.”( Isaia 30:15 )

– Nicolae Moldoveanu, Un cuvant de început din Cantările Domnului, vol(1).

Fie că a trebuit cântată tăria credinţei, puterile harului sau slava lui Dumnezeu, frumuseţea şi orânduirile Sale şi a gloriei viitoare, “în arta fratelui Niculită se distinge accentul de măiestrie al creaţiei populare româneşti, care prin el, emană o mireasmă christică unică”.

Aprecierea omului de cultură Nicolae Moldoveanu este foarte complexă şi aproape imposibil de departajat, încat lucrarea lui, deşi este un tot unitar, se împarte în trei mari domenii de creaţie: compozitie, poezie, proză. Toate trei însa, au ca temelie cercetarea Cuvantului lui Dumnezeu, ceea ce pentru fratele Nicolae Moldoveanu a devenit o patimă.

Din cercetarea Sfantului Cuvant s-au născut cântările, şi tot din acest Sfant Izvor s-au născut meditaţiile. Toate acestea sunt străbătute de firul roşu al gândului lui Dumnezeu, gând al unităţii în dragoste al tuturor copiilor Săi ( Ioan 11:51 – 52). Şi textele cantărilor şi a cugetărilor reflectă aceeasi lumină: a unităţii, a rugăciunii şi a revenirii Domnului, iar melodia compusă de fratele Niculită este inconfundabilă: “nu miscă picioarele ci inima, căci Domnul Isus, inima ne-o cere, ca să facă să curgă din ea râuri de apă vie”.

În toată lucrarea aceasta, Nicolae Moldoveanu, smerit, fără nici o umbră de slavă deşartă, nu a înteles să aibă vreun merit. Căci cine işi are izvorul în Domnul Isus, nu poate gandi altfel.

Din ziua naşterii, 3 februarie 1922 şi pană în ziua trecerii în Slava lui Hristos, în 12 iulie 2007, Nicolae Moldoveanu şi-a construit o punte spre veşnicie, asteptând momentul intalnirii cu Isus, asa cum reiese din cântarea compusă în temnită:

Cer frumos, cer frumos

Loc al Domnului Hristos

Voi fi dus, voi fi dus,

În curând în tine Sus!

-“Cer senin”. Cantarile Harului –

Cantari din temnita, vol 1, nr12

Aceasta este nădejdea care nu înseala şi pe ea se bizuiesc sora Lena, Daniela, Cristina, Natanael şi toti fraţii care l-au iubit şi care l-au condus pe ultimul drum, pe cel al cărui nume va rămâne puternic imprimat în conştiinţa credincioşilor români de pretutindeni, compozitorul creştin, Nicolae Moldoveanu.

Fratele Niculiţă a fost un om iubit, de toţi, deşi cu siguranţă au existat şi unii care au încercat să îl împroaşte cu noroi, prin afirmaţii, şi trist că unii chiar oameni mari, au ajuns să scrie versuri împotriva lui. Totuşi, cum de casa fratelui Niculiţă a fost aşa de plină, cum fraţii continuă să viziteze familia Moldoveanu, cum de a fost aşa de solicitat, şi chiar dacă îi era greu, nu voia ca să ştie că fraţii sunt în oraş şi nu trec în vizită pe la el.

Aş dori să răspund la acesteste întrebări prin nişte observaţi, cred eu obiective, deşi s-ar putea să scap unele lucruri din vedere(pentru asta nădăjduiesc în ajutorul celor care l-au cunoscut pe fratele Niculiţă mai bine decât mine)

1. Fratele Niculiţă a semănat cu Domnul Isus.

În viaţa fratelui, Domnul Isus a luat chip, şi El s-a văzut prin ceea ce fratele făcea. Îmi aduc aminte de a doua întâlnire cu fratele Niculiţă. Strălucirea de pe faţa lui se vedea că venea din transcendent. El era în comuniuni cu Cel de dincolo, şi i s-a imprimat pe chip frumuseţea aceasta. Când am intrat la ei în casă, un prieten mi-a dat un cot şi mi-a zis:

– Aici e prezent Domnul.

– De unde ştii?

– Uite orga, Domnul spune că locuieşte în mijlocul laudelor, crede-mă, e prezent Domnul.

Şi aşa a fost. Domnul Isus a guvernat viaţa fratelui Niculiţă, deşi recunoştea că este slab, recunoştea că nu de la el este ceea ce are, şi că Cel care i-a dat toate astea este din lumea de dincolo, despre care a cântat CER SENIN. Când Îl iubeşti pe Domnul, nu se poate să nu-i iubeşti şi pe cei care seamănă cu Domnul, de aceea fratele a fost aşa iubit. Dincolo de cuvinte, venea o autoritate care se ştia că nu este a lui Nicolae Moldoveanu, ci e din transcendent.

Odată a spus celor care erau lângă el:

– Apostolul Pavel a spus “Călcaţi pe urmele mele căci şi eu calc pe urmele lui Cristos”… Eu pot să spun lucrul acesta, dar voi puteţi să spuneţi?

… au plecat capul cu toţii întristaţi şi ruşinaţi.

“Doamne, lasa-ţi chipul în noi”

Cât despre mine, l-am iubit pe fratele, şi încă îl iubesc, chiar dacă a plecat Acasă – într-un fel mi-e dor de dumnealui, de vocea lui blândă, de cel care mi-a vorbit şi m-a zidit, de cel prin care Domnul mi S-a descoperit. Da, mi-e dor… şi nu numai mie ci şi tuturor care l-au iubit şi s-au simţit iubiţi de fratele Niculiţă.

Martin Luther

Preot şi doctor în teologie, a fost primul reformator protestant ale cărui reforme au fost aplicate în Bisericile Evanghelice-Luterane.

Reforma protestantă din Germania a fost începută de Martin Luther în 1517. El a încercat să reformeze Biserica Catolică, dar din cauza rezistenţei de care a dat dovadă, Biserica a fost împărţită în structura actuală.

Martin Luther s-a născut în Eisleben, Saxonia, la 10 noiembrie 1483, părinţii lui fiind Hans şi Margaret Ziegler Luther. La scurt timp după naşterea lui Luther, familia s-a mutat în Mansfeld, unde tatăl, Hans, a lucrat ca miner. Tânărul Martin a studiat la Magdeburg şi Eisenach înainte să se înscrie la Universitatea Erfurt. Îndrumat de tatăl său, Luther a început în 1505 să studieze dreptul, dar ulterior s-a dedicat carierei ecleziastice, devenind călugăr al ordinului augustinian. Martin Luther şi-a luat doctoratul în teologie în 1512 şi a devenit profesor de ştiinţe biblice la prestigioasa Universitate Wittenberg.

Seriozitatea cu care Luther şi-a susţinut vocaţia sa religioasă l-a condus la o criză personală profundă: se întreba cum era posibil să reconcilieze cerinţele legii lui Dumnezeu cu incapacitatea omului de a le urma. El a găsit răspunsul în Noul Testament: Dumnezeu, devenind om în Isus Cristos, a împăcat omenirea cu el. Ceea ce era cerut omenirii nu era o respectare strictă a legilor şi a obligaţiilor religioase, ci un răspuns de credinţă, răspuns acceptat de Dumnezeu. Aceasta credinţă trebuia să se bazeze pe dragoste, nu pe frică.

Martin Luther

Credinţa a lui Martin Luther l-a facut să intre în 1517 în conflict cu Biserica Romano-Catolică. Papa Leon al X-lea, pentru a strânge fonduri în vederea construirii Bazilicii Sf. Petru din Roma, a vândut credincioşilor indulgenţe. Prin vânzaresa de indulgenţe se oferea, în schimbul unei donaţii băneşti, anularea suferinţelor vremelnice datorate păcatului – odată iertat prin pocăinţă. Luther s-a declarat împotriva acestei practici.

La 31 octombrie 1517, Martin Luther a afişat pe uşa principală a bisericii din Wittenberg o listă cu cele 95 de teze. Ele cereau interzicerea comerţului cu indulgenţe. Aceste teze au circulat repede prin Germania şi au cauzat o mare controversă. Papa a ordonat ca Luther să compară la Augsburg, în faţa cardinalului Thomas Cajetan. Cardinalul i-a cerut să-şi retracteze cele 95 de teze. Luther a replicat că şi le va retrage doar dacă i se va dovedi pe baza Bibliei că el este cel ce greşeşte.

În 1521, papa, prin bula de excomunicare emisă împotriva lui Luther, a cerut împăratului Carol al V-lea să-l execute. Acesta, în loc să satisfacă dorinţa papei, a convocat o adunare pentru examinarea lui Luther. Oficialităţile din dietă i-au cerut să-şi retragă declaraţiile. Luther a refuzat, iar membrii dietei l-au declarat indezirabil.

Luther reuşit să scape de pedeapsă cu ajutorul prietenului lui, guvernatorul Saxoniei, care l-a ascuns în castelul din Wartburg, castel aflat în apropiere de Eisenach. Lui Luther i-a pus pseudonimul cavalerul George. Pe durata şederii sale în Wartburg, Luther a început să traducă Noul Testament în limba germană.

Preocuparea principală a împăratului era războiul cu Franţa, aşa că în cele din urmă Luther şi-a putut permite să revină la catedra din Wittenberg. Încercările sale de reformare a bisericii locale nu au avut succes în Europa Centrală în timpul vieţii sale, dar au fost continuate de discipolii săi. În 1524 numeroşi ţărani din Germania s-au folosit de teoria lui Luther ca pretext pentru a declanşarea unei revolte ţărăneşti.

În 1525, Martin Luther s-a însurat cu fosta călugăriţă Katharina von Bora, arătându-se astfel adversar al impunerii celibatului preoţesc. Restul vieţii şi l-a petrecut scriind, ţinând predici şi organizând Reforma bisericii în Saxonia.

Luther a murit la 12 februarie 1546 în Eisleben, oraşul în care se născuse.

Luther este cunoscut ca “părintele Reformei”. Intenţia lui însă nu a fost crearea unei Biserici noi, alternative, ci înnoirea întregii Biserici Universale.

Leonard Ravenhill

S-a născut în anul 1907 în Leeds, Yorkshire, Anglia şi a urmat Cliff College din Anglia. A învăţat sub îndrumarea lui Samuel Chadwick. A fost student al Istoriei Bisericii şi expert în domeniul TREZIRII.

În 1939 s-a căsătorit cu o asistentă irlandeză, pe nume Martha. Împreună au avut trei băieţi: Paul şi David sunt lucrători pe câmpul de luptă al lui Dumnezeu, iar Phillip Leonard Ravenhill (1945-1997) a fost un bun cercetator în Smithsonian Institute din Washington, D.C.

În 1950, Leonard şi familia sa s-au mutat din Marea Britanie în Statele Unite ale Americii. Apoi, în 1980, Leonard s-a mutat din nou într-o casă langa Lindale, Texas, foarte aproape de Last Days Ministries (LDM) Ranch unde Leonard a predat în mod regulat.

Printre cei cărora Ravenhill le-a fost mentor, se numără: Ravi Zacharias, Tommy Tenney, Steve Hill, Charles Stanley, Bill Gothard si David Wilkerson.

Referitor la discrepanţele dintre Biserica Nou Testamentală şi viaţa bisericii din timpul său (iar în zilele noastre, aceasta s-a agravat mult mai mult), Ravenhill a accentuat şi a strigat principiile trezirii spirituale biblice, fără nici un compromis, în toate învăţăturile şi cărţile sale. Mesajul său este unul fără compromis, lipsit de frică şi radical. Pentru acei care l-au cunoscut personal a fost o persoană cu adevărat atrăgatoare.

A plecat la Domnul în Noiembrie 1994.

A.W. Tozer : „ Faţă de asemenea oameni, Biserica are o datorie mult prea mare ca să poată fi plătită. Faptul interesant este că rareori încearca să-i răsplătească cu ceva în timpul vieţii lor. Abia generaţia următoare le zideşte mormântul şi le scrie biografia, ca şi cum ar vrea, stângaci, să scape de o obligaţie pe care generaţia trecută n-a împlinit-o. Cei care l-au cunoscut pe Leonard Ravenhill vor recunoaşte în el pe „specialistul lui Dumnezeu”, omul trimis de Dumnezeu nu să ducă lucrarea Bisericii în mod convenţional, ci, dimpotrivă, să apuce de barba pe preoţii lui Baal chiar pe vârful muntelui lor, să-i facă de râs pe preoţii neglijenţi la altare, să înfrunte profeţii mincinoşi şi să avertizeze poporul dus în rătăcire. Un om ca el nu este un tovarăş comod de drum. Pe evangheliştii de profesie, care ies imediat după ce şi-au terminat predica şi se retrag în cel mai luxos restaurant, care se îndoapă la masă şi râd la glumele prietenilor lor, omul acesta îi jenează, este un om cu care nu vor să aibă de-a face. Pentru că un astfel de profet nu poate să scape de povara pe care i-a pus-o Duhul Sfânt pe umeri aşa cum închizi robinetul la apă. Omul acesta insistă şi pledează pentru un creştinism permanent, nu doar când şi cand; pretutindeni, nu ici si colo. Iată de ce omul acesta este diferit. Faţă de Leonard Ravenhill este imposibil să fii neutru. Cei ce-l cunosc se împart în doua tabere: cei care îl iubesc şi îl admiră cu devotament, şi cei care îl urăsc cu înverşunare.”

David Bercot: “ L-am întâlnit pe Leonard prima dată în 1989, când avea 82 de ani, iar sănătatea lui era foarte şubredă. La prima vedere, nu m-aş fi gândit că Dumnezeu mai poate folosi acest om cărunt şi foarte fragil. Umbla încet şi nesigur, iar uneori avea nevoie de ajutor să se ridice şi să se aşeze pe scaun. Totuşi, imediat după ce şi-a deschis gura, am realizat foarte repede, că am greşit total. La 82 de ani, Leonard încă vorbea cu foc şi convingere şi părea că ochii lui pătrundeau adânc chiar în sufletul meu. În ultimii ani ai vieţii sale, Leonard modera o întâlnire de rugăciune, o dată pe săptămână (mai târziu, o dată pe lună), la care participau în special pastori şi evanghelişti. Unii din aceşti oameni călătoreau chiar şi patru ore pentru a participa la aceste întâlniri de rugăciune. Am participat la aceste întâlniri din 1989 până s-au terminat în vara anului 1994, câteva luni înainte de moartea lui Leonard. De-a lungul anilor în care am participat la aceste întâlniri, nu am plecat niciodată fără să fiu adanc provocat de ceea ce spunea Leonard. Unul din darurile lui era abilitatea de a crea în mod spontan maxime spirituale pătrunzătoare pe masură ce vorbea. Acestea erau scurte, observaţii memorabile despre Dumnezeu, biserică şi lume. Întotdeauna îmi luam un carneţel cu mine la aceste întâlniri pentru a nota aceste observaţii. Iată câteva din acele observaţii pătrunzătoare, din acele întâlniri:

“Un evanghelist de succes atinge sentimentele oamenilor. Un profet adevărat atinge conştiinţa oamenilor”.

“Ultimele cuvinte ale Domnului Isus către biserică (în Apocalipsa) au fost: Pocăieşte-te!” “Un adevărat pastor nu doar arată calea, ci merge pe ea”. “Niciodată nu trebuie să faci reclamă unui foc. Toţi vin alergând acolo unde este un foc. În acelaşi mod, dacă biserica ta arde, nu va trebui să anunţi aceasta. Comunitatea va fi ştiut deja”. “Ioan Botezătorul nu a făcut vreodată vreo minune. Totuşi, a fost mai mare decât oricare din profeţii Vechiului Testament”. “Mă îndoiesc că mai mult de 2% din creştinii declaraţi din Statele Unite sunt cu adevărat născuţi din nou”. “Dumnezeul nostru este un foc mistuitor. El mistuie mândria, pofta trupească, materialismul şi alte păcate”. ”Sunt numai două feluri de oameni: cei morţi în păcat şi cei morţi faţă de păcat”. (Referitor la întunericul care a învăluit creştinătatea “Când stai într-o cameră întunecoasă, poţi fie să blestemi întunericul, fie să aprinzi o lumânare”. “Copiii îţi pot spune ce zice Canalul 7, dar nu şi ce spune Matei 7”. “Unele femei petrec o jumătate de oră -o ora pregătindu-şi exteriorul (haine deosebite, machiaje etc.) pentru biserică. Ce s-ar întâmpla dacă am petrece toţi acelaşi timp pregătindu-ne în interiorul nostru, pentru biserică cu rugăciune şi meditaţie? “Maturitatea vine din ascultare, nu neapărat odată cu vârsta”. “Singura dată când poţi spune cu adevărat : Cristos este tot ce am nevoie!, este doar atunci când Cristos este tot ce ai”. “De ce ne aşteptăm să fim trataţi în lumea asta mai bine decât a fost tratat însuşi Domnul Isus?” “Trebuie să facem ce putem pentru Dumnezeu, înainte ca El să ne dea puterea să facem ceea ce noi nu putem”. “Biblia este fie radicală, fie demodată”. ”Mărturiile sunt minunate. Dar, atât de adesea vieţile noastre nu se potrivesc cu mărturiile noastre”. “Orice metodă de evanghelizare va merge, dacă Dumnezeu este în aceasta”. “Dacă un creştin nu are necazuri în lume, ceva nu este în regulă”. “Principala mea ambiţie în viaţă a fost să fiu pe lista cea mai dorită de Diavol”. “Când există ceva în Biblie, iar Bisericii nu îi place, îl numesc legalism”. “Poţi avea toată doctrina, în mod corect, şi totuşi să nu ai prezenţa lui Dumnezeu”. “Mulţi pastori mă critică pentru că iau Evanghelia atât de serios. Dar oare cred ei că în ziua Judecăţii, Cristos mă va pedepsi, spunându-mi “Leonard, tu M-ai luat prea în serios?” “Dacă Isus ar fi predicat acelaşi mesaj pe care lucrătorii îl predică astăzi, nu ar fi fost niciodată răstignit”. “Există o diferenţă între a-ţi schimba opinia şi a-ţi schimba stilul de viaţă”. “Seminariile noastre de astăzi produc oameni morţi”. “Cum poţi dărâma întăriturile lui Satan dacă nici măcar nu ai puterea să stingi televizorul?” “Unitatea Bisericii vine din smerenia colectivă”. “Dacă toată Biserica ar fi înşelată, aceasta nu este o scuză pentru tine de a nu-L urma pe Cristos”.

John Wesley

John Wesley (n. 17 iunie 1703 – d. 2 martie 1791) a fost un pastor anglican şi un teolog creştin care a fost un lider de început al mişcării metodiste.

John Wesley

Metodismul a avut trei etape de dezvoltare: prima la Universitatea Oxford odată cu fondarea “Clubului Sfânt”; cea de-a doua în timp ce Wesley a fost preot paroh în Savannah, Georgia, şi a treia la Londra după întoarcerea lui Wesley în Anglia. Mişcarea s-a format în timpul celei de a treia etape de dezvoltare la începutul anilor 1740 când Wesley, împreună cu alţii, cum ar fi George Whitefield, a început predica lui itinerantă şi, ulterior, a devenit fondator de societăţi religioase pentru formarea de credincioşi. Aceasta a fost prima mişcare evanghelică de larg succes din Regatul Unit. Wesley a creat legături cu societăţi de pe întreg teritoriul Angliei, Scoţiei, Þării Galilor, Irlandei şi, mai târziu s-a răspândit în alte părţi ale lumii vorbitoare de limbă engleză şi în afara lor. El a împărţit societăţile sale religioase în continuare în clase şi grupuri de responsabilitate şi de instruire religioasă extrem de active. Metodiştii, sub direcţia lui Wesley, au devenit lideri în multe probleme de justiţie socială ale timpului, inclusiv reforma închisorilor şi mişcarea aboliţionistă. Forţa lui Wesley ca teolog rezidă în capacitatea sa de a combina poziţii teologice aparent opuse.

Cea mai mare realizare teologică a sa a fost promovarea a ceea ce el a numit “perfecţiunea creştină”, sau sfinţenia inimii şi vieţii. Wesley a insistat asupra faptului că în viaţa lui, creştinul ar putea ajunge la un stadiu în care dragostea lui pentru Dumnezeu, sau dragostea lui perfectă, va ajunge să-i stăpânească inima în mod suprem. Teologia lui evanghelică, în special concepţia lui asupra perfecţiunii creştine se sprijinea ferm pe teologia sa sacramentala. El a insistat permanent asupra folosirii generale a căilor de mântuire (rugăciunea, Scriptura, meditaţia, Sfânta Împărtăşanie, etc) ca mijloc prin care Dumnezeu transformă pe cel credincios. Pe parcursul vieţii, Wesley a rămas în cadrul Bisericii Anglicane şi a insistat asupra faptului că mişcarea sa se încadrează în limitele Bisericii Anglicane. Modul nonconformist în care se folosea de politica bisericii i-a creat dispute cu mulţi din sânul Bisericii Anglicane, deşi către sfârşitul vieţii a fost respectat de mulţi.

David Livingstone

Provenind dintr-o familie săracă, David Livingstone lucrează într-o ţesătorie de la vârsta de zece ani, urmând paralel şi cursuri serale, deşi ziua de lucru era de 14 ore.

După studii de medicină şi teologie la Glasgow este trimis de către Societatea de misionari din Londra ca medic şi misionar în Africa de Sud. Stabilindu-se la o misiune din ţinutul muntos Kuruman din sudul “ţării” Beciuana (1841), învaţă limba băştinaşilor şi se căsătoreşte cu fiica misionarului local Robert Moffat.

Traversând de la sud la nord deşertul Kalahari descoperă şi explorează (1 august 1849) Lacul Ngami situat la 21° latitudine sudică. Doi ani mai târziu , în 1851 înaintează spre nord est de Lacul Ngami, traversează fluviul Zambezi, organizându-şi în aşezarea Seshéké, o bază pentru călătoria ce plănuia să o întreprindă. Prima sa mare călătorie o începe în 1853, urcând în amonte pe fluviul Zambezi fiind însoţit de 160 negri în 33 de bărci. Înaintează până la 12° latitudine sudică, pătrunde pe un afluent vestic şi, la 11° latitudine sudică, depăşind un iterfluviu puţin înalt, intră în bazinul fluviului Congo, continundu-şi drumul până pe ţărmul Ocenului Atlantic la Luanda (31 mai 1854). După un scurt popas navighează la amonte pe râul Bengo până la izvoarele sale, trece în bazinul lui Zambezi şi coborând pe marele fluviu, descoperă cascada Victoria (1855), atingând ţărmul Oceanului Indian la Quelimane şi încheind astfel traversarea continentului african la 20 mai 1856. Călătoria sa a dovedit că Africa Centrală tropicală la sud de paralela 8° latitudine sudică este un platou înalt puţin coborât în centru.[1]

După ce se întoarce cu familia sa în patrie (decembrie 1856), este numit consul la Quelimane şi revine pe pământul Africii împreună cu soţia, fiul şi fratele său Charles (mai 1858).

În cursul celei de a doua călătorii, explorează (1859) cursul inferior al fluviului Zambezi şi afluentul său nordic Shire, descoperind cascada Murchison. Cartografiază pentru prima oară lacul Shirwa şi cercetează mare lac Nyassa, căruia îi întocmeşte prima hartă exactă (1861). După moartea soţiei sale pe fluviul Zambezi în ianuarie 1862, îşi continuă călătoria explorând în continuare Lacul Nyasa. După ce pleacă la Londra, revine în Africa orientală în 1866. Urcând pe râul Ruwuma până la izvoare, traversând munţii care îi poartă numele, ocoleşte lacul Nyassa pe la sud şi vest şi pătrunde în regiunea puţin explorată a lacului Mweru. Deşi bolnav, explorează regiunea din Vest şisud vestul Lacului Tanganyika (1868), descoperind Lacul Bangweulu şi râul Lualaba, care era socotit, just, ca fiind cursul superior al fluviului Congo .

Împreună cu H.M. Stanley, explorează (1871-1872) ţărmul nordic al lacului Tanganyika, convingându-se că nu are nici o legătură cu Nilul. Cercetează din nou ţărmul de sud est al lacului Tanganyika (1873) şi se îndreaptă spre Lacul Bangweulu, pe ţărmul căruia se stinge din viaţă.

Memorial David Livingstone, Cascada Victoria

El a murit în Zambia iar inima sa a fost îngropată sub un arbore mvula, aproape de locul morţii, iar trupul şi jurnalele sale de călătorie au fost transportate pe braţe mii de kilometri, din Zambia până în Anglia, de câţiva dintre oamenii săi credincioşi, pentru a fi îngropate la Westminster Abbey. Campaniile desfăşurate de el, combinate cu ineditul funeraliilor sale au contribuit decisiv la abolirea sclaviei în Africa de Est, ceea ce s-a şi realizat în 1873.

Pentru rezultatele călătoriilor sale a primit medalia de aur a Societăţii Regale de geografie din Londra.

David Wilkerson

David Ray Wilkerson (19 mai 1931 – 27 aprilie 2011 ) a fost un evanghelist creștin american, cel mai bine cunoscut pentru cartea sa “Crucea si Pumnalul”. El a fost fondatorul programului de recuperare a dependenților „Teen Challenge” și pastorul fondator al bisericii non-confesionale Times Square  Church din New York.

Wilkerson a distribuit pe scara largă predici, cum ar fi “O chemare la suferință”, cunoscute pentru a fi direct și sincer împotriva apostaziei și serioase despre efectuarea angajamentului de a se supune învățăturilor lui Isus. El a subliniat astfel de credințe creștine ca sfințenia și dreptatea lui Dumnezeu, și iubirea lui Dumnezeu față de oameni. Wilkerson a încercat să evite calificarea creștinilor în grupe distincte, în funcție de denominațiunea căreia îi aparțin. Wilkerson a fost ucis într-un accident de mașină în Texas, la 27 aprilie 2011.

David Wilkerson s-a născut în 1931 în Indiana. El a fost al doilea fiu al unei familii de predicatori penticostali creștini, iar el a fost crescut în Barnesboro, Pennsylvania, într-o casă “plină de Biblii”. Bunicul din partea tatălui și tatăl său, erau lucrători creștini. În conformitate cu propria mărturie a lui Wilkerson, el a fost botezat cu Duhul Sfânt, la vârsta de opt ani.

Tânărul Wilkerson a început să predice când a fost de aproximativ paisprezece ani. După liceu, el a intrat în Colegiul Central Biblic din Springfield, Missouri. Școala a fost afiliată cu Adunările lui Dumnezeu. În 1952 a fost hirotonit ca pastor. Wilkerson s-a căsătorit cu Gwen în 1953. El a servit ca pastor în biserici mici în Scottdale și Philipsburg din Pennsylvania, până când a văzut o fotografie în revista Life, la începutul anului 1958 despre șapte adolescenți care erau membrii unei bande din New York, cunoscute sub numele de “Regi Egipteni”. Mai târziu, el a scris cum Duhul Sfânt l-a miscat cu compasiune și a fost atras pentru a merge la New York, în scopul de a le predica. La sosirea sa, Wilkerson s-a dus la judecătoria în care adolescenții au fost urmariți penal. El a intrat în cameră și a cerut judecătorului permisiunea de a le spune ceva, dar judecătorul l-a scos afară. La ieșire, cineva a făcut o fotografie lui Wilkerson, care apoi a devenit cunoscut sub numele de predicator al Bibliei “, care a întrerupt procesul bandei”. La scurt timp după aceasta, el a început o lucrare de stradă pentru tineri dependenți de droguri și membri ai bandei, care a continuat până în 1960. Mai târziu, în 1958, a fondat Teen Challenge, un program creștin de recuperare de dependență în Brooklyn afiliate cu Adunările lui Dumnezeu, cu o rețea de centre creștine de asistență socială și de evanghelizare.

Wilkerson a câștigat recunoaștere națională după ce a fost co-autorul cărții Crucea și Pumnalul în 1962 cu John și Elizabeth Sherrill despre lucrarea lui din stradă. Cartea a devenit cea mai vândută, cu peste 50 de milioane de exemplare în peste treizeci de limbi, și este inclusă în creștinismul de azi “Top 50 de cărți care au modelat Evanghelicii”.  În carte, Wilkerson spune despre convertirea unui membru din bandă, Nicky Cruz, care mai târziu a devenit un evanghelist însuși și a scris autobiografia „Fugi băiete, fugi”. Nicky a fost liderul bandei “Mau Maus”, și el și prietenul său Israel Narvaez au devenit creștini după ascultarea lui Wilkerson predicând. În anul 1967,   Wilkerson a început Cruciadele de tineret, ca o lucrare de evanghelizare destinată adolescenților pe care Wilkerson i-a numit “goodniks” – clasa de mijloc de tineret, care s-au neliniștit și plictisit. Scopul lui a fost acela de a-i împiedica să devină puternic implicați în droguri, alcool sau violență. În anul 1971, Wilkerson a mutat sediul ministerului la Lindale, Texas. Pe data de 22 septembrie a fondat World Challenge, o organizație care caută să promoveze și să răspândească Evanghelia în întreaga lume. Wilkerson a susținut că, în 1986, în timp ce mergea în jos pe Strada 42 din New York, la miezul nopții, Duhul Sfânt l-a chemat să se întoarcă la New York, pentru a ridica o lucrare în Times Square. El a fondat și a devenit pastor al Bisericii Times Square, care a deschis porțile în octombrie 1987. Wilkerson nu a predicat în numele nici unui cult specific. În schimb, el s-a concentrat pe predicarea biblică, cu scopul de a încuraja oamenii să caute pe Dumnezeu printr-o cunoaștere personală și mai profundă a lui Isus Hristos și experiența Duhului Sfant.

De-a lungul slujirii sale, Wilkerson a avut contact cu mulți alți miniștri creștini proeminenți, printre care Leonard Ravenhill, care era prietenul lui, și Ray Comfort, cu care Wilkerson s-a întâlnit în 1992, după ce a ascultat un mesaj numit ”Cel mai bine păstrat secret al Iadului.” Din 1990, Wilkerson și-a concentrat eforturile pe încurajarea păstorilor și a familiilor lor din întreaga lume pentru a “reînnoi pasiunea lor pentru Hristos”. Wilkerson și soția lui Gwen s-au mutat la New York, la începutul Bisericii Times Square în 1987, iar în 2006 au început sa împartă timpul între New York și Texas. Ei au avut patru copii și unsprezece nepoți.

La data de 27 aprilie 2011, în timp ce conducea spre est pe US Route 175 în Texas, Wilkerson a intrat în coliziune cu un cap de tractor. El a fost declarat mort la fața locului, doar peste o lună de la ziua lui de 80 de ani. Soția lui Gwen a fost rănită. Gwen Wilkerson a murit un an mai târziu, la 5 iulie 2012 de cancer, la vârsta de 81 de ani.

Costache Ioanid

Daca blandetea este o forma de lepadare de sine pentru cel tare, smerenia este o lepadare de sine pentru cei inzestrati cu talente deosebite.

Nimeni nu poate spune despre un tantar sau despre un purice ca este “bland”. Blandetea nu sta alaturi cu slabiciunea si cu lipsa de posibilitati. Putem spune ca este “bland” doar despre o entitate care, daca ar voi, ne-ar strivi sau ne-ar ului prin declansarea exploziva a posibilitatilor potentiale. Bland este, nu puricele, care oricat s-ar stradui nu poate decat sa sara si sa se ascunda, ci elefantul, leul sau ursul; bland poate fi omul foarte puternic sau inzestrat cu posibilitatea de a distruge.

In mod similar, despre smerenie sau umilinta nu se poate vorbi in situatia celor cu posibilitati limitate, ci doar in cazul acelora care, prin ceea ce sunt si prin ceea ce pot face, se ridica cu mult peste media societatii din jur.

Probabil ca cel mai frumos exemplu de smerenie pe care l-am vazut a fost viata pictorului, sculptorului, artistului si poetului crestin Costache Ioanid. L-am intalnit de multe ori si mi-a facut cinstea sa ma numeasca printre prietenii lui din mai tanara generatie.

Prietenia lui exemplara cu familia lui Aurel Popescu, si venirea lui printre noi la serile de studiu si predici ale lui Liviu Olah sau Iosif Ton, mi l-au adus aproape si mi-au deschis calea catre inima si casa dansului.

Iata, in rezumatul rece al datelor si cifrelor, ceva despre viata acestui om deosebit:

DATE BIOGRAFICE

1912 Decembrie, 3-se naste Costache Ioanid, al patrulea fiu al lui Titus si al Ecaterinei, la Comandaresti, in Bucovina de Nord.

1923-Îincepe sa studieze la Liceul Internat din Iasi.

1929-1934. Studiaza la Academia de Arta Dramatica pe care o absolva cu nota maxima. Deschide prima expozitie de sculptura caricaturala. Lucreaza in lut pictat, in culori de ulei, in sticla, ceara, hartie, lemn.

Intre 1934-1952 deschide sapte expozitii de acest gen la Iasi si mai apoi la Bucuresti.

1938-se muta in capitala. Realizeaza “Balet nepolitic”, celebru in epoca. La una din reprezentatii participa insusi regele Carol al II-lea.

1939-se casatoreste cu Elena Stefanescu din Iasi.

1940-citind Biblia pe o banca in parc, este observat de Mihai si Sabina Wurmbrand care îi invita la Biserica Lutherana pastorita de Richard Wurmbrand.

Incepe studiul aprofundat al Bibliei si scrie primele poezii crestine.

1941-1944. Este incadrat cartograf la Marele Stat Major.

1958-1961. Isi castiga existenta din picturi. Frecventeaza Biserica Penticostala din Calea Mosilor. Scrierile sale circula ilegal in toata tara. Refuza sa scrie in stilul propagandei comuniste.

1961-1966. Lucreaza ca desenator tehnic la IPROMET.

1963-se afla sub stare de arest la Malmaison. Este anchetat pe tot parcursul anului.

1966-frecventeaza Biserica Lutherana. Este recunoscut ca unul dintre cei mai importanti poeti crestini alaturi de Traian Dorz si altii.

1981-moartea sotiei sale, Elena.

1981-imigreaza in SUA. ÎIi apare primul volum de versuri, “Taine”.

1987 Noiembrie, de Ziua Recunostintei (Thanksgiving)-trece la Domnul.

 Theodore Austin-Sparks

T. Austin-Sparks s-a născut în Londra, Anglia în 1889 şi a studiat atât în Anglia cât şi în Scoţia. La vârsta de 25 de ani a fost ordinat ca pastor, cu toate acestea la doar câţiva ani după aceea, “cariera” sa a urmat o direcţie total diferită când o criză în viaţa lui l-a adus în punctul zdrobirii, iar el a părăsit denominaţiunea unde era implicat şi a renunţat la titlul de “Reverend”.

Ginerele lui Austin-Sparks, Angus Kinnear scria: “Încă de la începutul vieţii sale, el credea în puterea şi semnificaţia Cuvântului rostit de Dumnezeu, iar toate prezentările expunerilor sale şi punerea lor în practică erau legate în mod vital de nevoile actuale şi crescânde ale vieţii spirituale din rândul copiilor lui Dumnezeu. Prin Cuvântul Său Dumnezeu Se întâlnea cu ai Săi, dar felul Său de a Se încredinţa pe Sine slujitorilor Săi nu era neapărat prin intermediul cărtilor, izolării lor sau al studiului. Ci mai degrabă, aceşti slujitori ajungeau într-o nevoie, părăseau totul, işi dădeau seama de însemnatatea chemării lor şi începeau să facă faţă situaţiilor prin care treceau. Valorile pe care TAS le-a lăsat în urmă – nu doar cele lăsate prin cuvinte – constau în faptul că el a fost capabil să atingă copiii Domnului chiar în punctul experienţelor şi nevoilor care reprezentau momentul prielnic pentru chemarea lor spre culmi mai înalte. Aşa a fost şi chemarea deosebită a lui T. Austin-Sparks, un om care a arat o brazdă poate puţin mai diferit faţă de contemporanii săi, dar întotdeauna devotat lui Cristos Isus, Mântuitorul şi Domnul său, fîind credincios viziunii de a strânge recolte îmbelşugate spirituale din întregul lan, adică lumea lui Dumnezeu.”

Deşi TAS (aşa cum era cunoscut cu afecţiune) nu ducea lipsă de împotriviri şi respingeri atât faţă de sine cât şi faţă de slujirea lui în cercurile denominaţionale din vremea sa, el a simţit că nu trebuie să se apere şi nici să se promoveze.

Un lucru care reiese cu claritate atunci când îi sunt citite scrierile este lipsa sau prea puţina informaţie cu privire la el şi viaţa lui personală; în schimb, accentul este în mod constant asupra lui Cristos ca şi viaţa lui (şi a noastra). Atenţia îţi este îndreptată în permanenţă asupra Aceluia care este Mesajul şi nu asupra mesagerului: “Caci noi nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Domnul Cristos Isus. Noi suntem robii voştri, pentru Isus.”(2 Cor. 4:5)

Având ca sediu Honor Oak, Londra, el a început să publice revista bi-lunara “Un martor şi o mărturie” începând din anul 1923 şi până în anul mortii sale 1971. În ediţia din iulie 1966 a revistei, el a scris următoarele:

“Arareori scriem despre noi înşine. Dorinţa noastră a fost dintotdeauna să evităm a atrage atenţia către persoanele şi lucrurile din cadrul slujirii, ci să Îl arătăm pe Domnul şi slujirea din Cuvântul Său cititorilor noştri. Dar din când în când am găsit că este înţelept şi important să le reamintim cititorilor nostri de scopul care guverneaza în definitiv această slujire – şi care întotdeauna a guvernat astfel…

Prin urmare, ce este această slujire? Trebuie să mergem în urmă. Numele acestei micuţe reviste, care reprezintă varianta tipărită a slujirii din decursul ultimilor 44 de ani, întruchipează înţelesul – “Martorul şi Marturia”.

“Martorul”: este instrumentul sau vasul folosit.

“Mărturia”: reprezintă slujirea efectuată în vas şi prin vas.

Întotdeauna Mărturia – care creşte pe măsura intensificării luminii – a vorbit despre măreţia şi plinătatea lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului. Această măreţie a fost concentrată şi dezvăluita în:

(1) Persoana Lui

(2) Imensitatea planului veşnic al lui Dumnezeu concentrat şi relaţionat în întregime asupra Lui

(3) Măreţia Crucii Lui atât de fundamentală şi esenţială vizavi de măreţia Persoanei şi lucrării Lui atât pentru credincioşi, cât şi în credincioşi

(4) Măreţia Bisericii care este Trupul Său, parte esenţială și aleasă pentru manifestarea Lui deplină şi pentru guvernare în cerurile noi şi pământul nou

(5) Necesitatea ca toţi copiii lui Dumnezeu să cunoască nu doar ce înseamnă mântuirea, ci scopul imens al mântuirii din planul veşnic al lui Dumnezeu, ajungând la “creşterea deplină” printr-o alimentare îndestulatoare din Isus Cristos.

Simţim că Noul Testament conţine un caracter extraordinar de urgent în această privinţă; şi această urgenţă este rezumată în cuvintele Apostolului Pavel:

“Sfătuim pe orice om şi invăţăm pe orice om…ca să înfaţişăm pe orice om, desăvârşit (complet/întreg) în Cristos Isus” (Colos. 1:28). Credem că toate acţiunile suverane ale Duhului Sfânt sunt îndreptate spre acest lucru şi conduse spre acest scop.

Există poate diferite aspecte, dar scopul este unul şi acelaşi. Marile eforturi de misionare şi evanghelizare dacă sunt guvernate de Duhul Sfant au drept ţintă acest scop…”

Chemarea care reiese din mesajele sale din când în când, este adresată credincioşilor pentru a creşte la deplina cunoaştere a lui Cristos, de a-L cunoaşte pe El ca Singurul ce trebuie cunoscut, Totul din Toţi, Capul tuturor lucrurilor. Credincioşii auzindu-l şi răspunzând chemării sale, i-au cerut lui TAS să vorbească la conferinţe în Europa, Asia şi America, multe din aceste mesaje fiind înregistrate pe casete audio. Casetele de la aceste conferinţe sunt valabile şi astăzi, dupa cum şi multe din cărţile şi articolele sale care au fost retipărite. (www.austin-sparks.net.) El a insistat ca scrierile şi casetele sale să nu deţină drept de copiere şi ca rezultat, şi astăzi se distribuie gratuit. Desi mesajele nu au drept de copiere, TAS a fost pretenţios faţă de cuvintele pe care el le-a rostit, dorind ca ceea ce el a rostit sau scris, cuvânt cu cuvânt să fie reprodus în forma sa originală.

Unele mesaje de pe această pagină de internet au fost copiate de pe casete, altele provin din multele sale scrieri. La Honor Oak, cărţile sale erau contra cost şi majoritatea au fost publicate capitol cu capitol în revista sa “Un martor şi o mărturie”, pe care TAS o numea adesea: “Micuţa revistă”. Nu exista plată pentru abonarea la această revistă, ea era trimisă gratuit la toţi cei care doreau s-o primească. Se scria în revistă că ” Această slujire este întreţinută de Domnul prin administrarea acelora care o preţuiesc.”

Pe prima pagină a revistei stătea scrisă urmatoarea afirmatie:

“Scopul slujirii acestei reviste micuţe, publicată bi-lunar, este de a contribui la sfârşitul Divin care ne este arătat prin cuvintele din Efeseni 4:13 – “…până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei (literar – deplina cunoaştere) Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înalţimea staturii plinătăţii lui Cristos, ca să nu mai fim copii…”

“Revista nu are legatură cu vreo “Mişcare”, “Organizaţie” sau grupuri separate de creştini, ci este o slujire pentru “toţi sfinţii”. Trimiterea ei este însoţită de rugaciunea şi nădejdea că rezultatul citirii ei va fi o măsură şi mai deplină a lui Cristos, un nivel şi mai bogat şi înalt al vieţii spirituale, aşa încât, Biserica lui Dumnezeu, printr-o apropiere crescândă de voia Lui revelată şi “ducerea ei la îndeplinire” , să fie calificată şi mai bine pentru a fi folosită de El drept mărturie în faţa neamurilor şi să ajungă la numărul deplin prin mântuirea acelora care mai trebuie adăugaţi de Domnul.”

TAS a fost editorul acestei reviste până când a murit, în anul 1971. Din 1972 până în 1989, o revistă asemănătoare a fost publicată de un coleg de-al său, Harry Foster, intitulată “Spre ţintă”. După moartea lui T. Austin-Sparks, Harry Foster scria în acelaşi an:

“Poate una din cărţile sale cele mai timpurii ne poate oferi cheia reală asupra întregii sale vieţi şi slujiri. Cartea este intitulată ” Centralitatea şi supremaţia Domnului Isus Cristos”. De aici a început el şi tot aici a ajuns, căci spre sfârşitul vieţii sale, în mod evident el şi-a pierdut interesul în oameni concentrându-şi atenţia asupra persoanei lui Cristos. Cristos este esenţa! Nici unul dintre noi nu va pretinde vreodată că s-a aflat “în vârf” și el, cu siguranţă că nu a afirmat aşa ceva, dar obiectivul vieţii lui şi scopul predicilor şi învăţăturilor sale a fost de a recunoaşte acea centralitate şi de a se apleca în faţa acelei supremaţii. La serviciul său de înmormântare au fost prezenţi sute de oameni care au răspuns cu o inimă întreaga la sugestia că fratele Sparks i-a ajutat ca să Îl cunoască pe Cristos într-un mod mai deplin şi mai satisfăcător. Dacă cineva poate să ajute oamenii să-şi dea şi mai mult seama de vrednicia şi măreţia lui Cristos, aşa încât ei să-L iubească şi mai mult şi să-I slujească şi mai bine, atunci o astfel de persoană nu a trăit în zadar. Mulţi din întreaga lume pot spune cu fidelitate că prin cuvintele rostite şi scrise ale lui “TAS” aceasta este ceea ce li s-a întâmplat, în special celor ce prin slujirea lui, au crezut în Cristos ca şi Mântuitorul lor personal, aceştia vor fi cununa lui de laudă în ziua lui Isus Cristos. Mai mult, unele adevăruri, care n-au fost nicidecum acceptate în acei ani de demult când el le-a propovăduit, au ajuns foarte mult acceptate în rândul creştinilor evanghelici, deci este posibil ca slujirea lui în decursul timpului să se dovedească mult mai rodnică decât atunci când el le-a descoperit sau le-a împărtăşit altora. Slujba administratorului este să fie credincios şi asta a căutat el să fie: doar Stăpânul este competent să judece succesul său.”

În mod intenţionat, TAS nu a facut nici o pregatire pentru ca slujirea lui să continue după moartea sa, căci el credea că Însuşi Dumnezeu va purta de grijă de ceea ce vine de la El şi ceea ce este din El. Timpul a dovedit că încrederea lui nu a fost deplasată, căci într-adevăr Dumnezeu S-a îngrijit de ce era al Său. TAS a lăsat în urmă o comoară de scrieri pline de Înţelepciune, viaţă şi Descoperire a lui Cristos.

Această pagină de internet nu conţine toate mesajele sale şi periodic sunt ataşate alte mesaje. Noi înşine apreciind foarte mult scrierile sale, le oferim aici pe această pagină de internet pentru o şi mai profundă întărire şi statornicie a Trupului, pentru ca în toate lucrurile, Cristos să poată avea întâietatea!

Preluat de la http://austin-sparks.net

Charles G. Finney

Charles G. Finney 1792-1875

Evanghelistul şi învăţătorul Americii, Charles Finney, s-a născut în Warren, Conneticut, însă doi ani mai târziu, familia lui s-a mutat în partea de nord a statului New York unde a primit şi educaţia de început. În tinereţe, a studiat Dreptul şi a practicat avocatura în Adams şi New York. În timp ce lectura comentariile lui Blackstone despre Drept, a observat foarte multe referinţe făcute la Scripturile Sfinte; Blackstone menţiona mereu Biblia ca fiind autoritatea supremă. Acest lucru l-a determinat pe Finney să-şi cumpere o Biblie şi, curând ajunsese să citească Biblia mai mult decât citea cărţi despre Drept. Cuvântul lui Dumnezeu a adus o convingere adâncă în sufletul său şi, pe 10 octombrie 1821, pe când se afla în pădure, s-a convertit la Hristos.

A început imediat să fie martor pentru Hristos şi, nu după mult timp, conducea întâlniri de trezire. Finney folosea practicile Noului Testament şi ajunsese să umple cele mai mari clădiri pe care le avea la dispoziţie şi să le păstreze mereu pline. Partea esenţială a lucrării sale evanghelistice este reprezentată de „cei nouă ani puternici” cuprinşi între 1824-1832, de-a lungul cărora a condus întâlniri de trezire pline de putere prin toate oraşele din partea de est a statului: Gouverneur, Rome, Utica, Auburn, Troy, Wilmington, Philadelphia, Boston şi New York. În timpul întâlnirilor sale din Rochester, New York, „locul a fost zguduit din temelii”; 1200 de oameni s-au alăturat bisericii prezbiteriene din Rochester; toţi avocaţii, doctorii şi oamenii de afaceri de seamă au fost mântuiţi; 40 de oameni dintre cei convertiţi s-au implicat în lucrare şi întregul specific al oraşului a fost schimbat. Ca urmare a acelei întâlniri, au izbucnit treziri în alte 1500 de sate şi oraşe.

A fost obligat să-şi întrerupă lucrarea evanghelistică din cauza sănătăţii distruse şi, după mulţi ani în care a fost pastor în New York, predicând despre trezire, a devenit preşedintele Colegiului Oberlin din Ohio unde a ţinut prelegeri până la moarte. Mii de oameni au răspuns invitaţiilor lui publice de a-L primi pe Hristos.

Convertirea sa: „Într-o după-amiază de Sabat din toamna anului 1821 m-am hotărât să rezolv odată pentru totdeauna problema mântuirii sufletului meu, şi să fac pace cu Dumnezeu, dacă era posibil. Dar fiindcă eram foarte ocupat la birou, ştiam că trebuia să fiu ferm şi hotărât dacă voiam să-mi aduc la îndeplinire planul. Prin urmare, atunci şi acolo, am hotărât să evit, pe cât îmi stătea în puteri, orice afacere şi orice alt lucru care mi-ar distrage atenţia, şi să mă dedic cu tot ce am şi ce pot lucrării de mântuire a sufletului meu. Am dus la îndeplinire această hotărâre cât de corect şi aspru am putut. De obicei eram obligat să petrec mult timp la birou. Dar providenţa lui Dumnezeu a lucrat, şi am fost liber luni şi marţi; astfel am avut posibilitatea să citesc din Biblie şi să mă dedic rugăciunii majoritatea timpului.

Însă nu eram conştient de unul din defectele mele: eram foarte mândru. Credeam că nu contează prea mult părerea altora; îmi era indiferent ce gândeau sau spuneau despre mine, şi eram singura persoană necredincioasă din Adams care participa mereu la adunările de rugăciune şi acorda atât de multă atenţie religiei. În această privinţă fusesem atât de stăruitor, încât cei din biserică îşi închipuiau că sunt un zelos căutător al adevărului. Dar am descoperit, când am ajuns să mă confrunt cu această problemă, că nu voiam ca cineva să ştie că doream atât de mult să-mi mântuiesc sufletul. Când mă rugam vorbeam întotdeauna în şoaptă, după ce închideam bine uşa cu cheia, ca să nu descopere nimeni că eram cufundat în rugăciune. Mai înainte, ţinusem Biblia la vedere, printre cărţile de drept de pe biroul meu; şi nu îmi trecuse niciodată prin cap să mă ruşinez când eram găsit citind-o, nu mai mult decât mă ruşinam când citeam celelalte cărţi. Dar după ce am început să mă interesez de mântuirea sufletului meu, am început, pe cât îmi stătea în puteri, să ascund Biblia. Dacă mă surprindea cineva citind din ea, o ascundeam repede sub celelalte cărţi, ca să nu fiu observat. În loc să discut liber cu ceilalţi despre acest subiect, cum făcusem înainte, mi-am dat seama că nu voiam să vorbesc cu oamenii. Nu voiam să-l văd pe pastor, fiindcă nu voiam să-i spun ce simţeam, şi nu-l credeam în stare să-mi înţeleagă frământările şi să-mi dea sfaturile de care aveam nevoie. Din aceleaşi motive evitam conversaţia cu diaconii bisericii şi cu orice alt creştin. Îmi eram ruşine să le spun ce simţeam, pe de o parte; pe de altă parte, îmi era frică că mă vor îndruma greşit. Mă simţeam întemniţat de către Biblie.

În timpul zilelor de luni şi marţi convingerile mele s-au întărit, dar mi se părea că sufletul îmi devine din ce în ce mai greu. Nu puteam să vărs nici o lacrimă; nu puteam să mă rog. Nu aveam nici o posibilitate să mă rog cu voce tare şi simţeam adesea că, dacă aş fi fost singur şi m-aş fi putut ruga cu voce tare, m-aş fi simţit mult uşurat. Eram timid şi evitam din toate puterile să vorbesc cu cineva despre acest subiect. Doream din toată inima, totuşi, să vorbesc cu cineva într-un mod care să nu stârnească nici o bănuială, şi să nu afle nimeni că eu voiam să-mi mântuiesc sufletul. Marţi noaptea am devenit foarte agitat; simţeam că mi se apropie sfârşitul. Ştiam că, dacă se va întâmpla acest lucru, voi merge direct în iad, dar m-am liniştit cum am putut şi am aşteptat dimineaţa.

A doua zi am plecat la prima oră spre birou. Însă, chiar înainte de a ajunge, mi s-a părut că aud o voce care îmi cerceta sufletul şi îmi spunea: -Ce mai aştepţi? Nu ai promis că îţi predai inima lui Dumnezeu? Acum ce încerci să faci? Te străduieşti să te îndreptăţeşti singur? În momentul acela, am înţeles într-un mod minunat mântuirea lui Dumnezeu. Cred că am văzut atunci, mai clar decât oricând în viaţa mea, realitatea şi plinătatea ispăşirii lui Cristos. Am văzut că lucrarea Sa se împlinise; şi că în loc să am, sau să cer, o îndreptăţire a mea care să mă recomande în faţa lui Dumnezeu, trebuia să mă supun îndreptăţirii lui Dumnezeu prin Cristos. Evanghelia mântuirii mi se părea o ofertă imposibil de refuzat, deplină şi completă, şi tot ce trebuia să fac eu era să consimt să renunţ la păcat şi să-L accept pe Cristos. Mântuirea, mi se părea, nu era un lucru care să necesite îmbunătăţiri făcute de mine, era un lucru care se găsea în întregime în Domnul Isus Cristos, care se prezenta înaintea mea ca Domn şi Mântuitor.

Fără să-mi dau seama, mă oprisem în mijlocul străzii în momentul în care auzisem vocea. Nu v-aş putea spune cât timp am rămas în poziţia aceasta. Dar după ce am zăbovit câtva timp asupra acestei revelaţii, mi s-a părut că mai aud o întrebare:

-Vrei să accepţi mântuirea astăzi, chiar acum? Răspunsul inimii mele a fost: „Da, o accept astăzi, chiar dacă va fi să mor.”

La nordul satului, după un deal, se afla o pădurice prin care obişnuiam să mă plimb în fiecare zi, mai mult sau mai puţin, atunci când era vreme bună. Era octombrie acum, şi trecuse timpul de plimbare. Totuşi, în loc să merg la birou, m-am întors şi m-am îndreptat spre pădure, simţind că trebuia să fiu singur, departe de orice ochi şi urechi omeneşti, ca să mă pot ruga lui Dumnezeu.

Dar mândria mea nu renunţase la luptă. Pe când treceam peste deal, mi-a trecut prin minte gândul că m-ar putea vedea cineva, şi s-ar putea gândi că mă duc să mă rog. Deşi probabil că nu era nici o persoană de pe pământ care să se gândească la acest lucru văzându-mă că merg spre pădure, mândria mea era atât de mare, şi mă temeam atât de tare de oameni, încât îmi amintesc că m-am furişat de-a lungul gardului, până am ajuns destul de departe de sat. Apoi am intrat în pădure cam vreo jumătate de kilometru, am trecut de partea cealaltă a dealului, şi am găsit doi copaci bătrâni care căzuseră unul peste altul. M-am strecurat între ei, şi am îngenuncheat ca să mă rog. Când intrasem în pădure, îmi amintesc că am spus:

-Îmi voi preda inima lui Dumnezeu, sau nu voi mai ieşi de aici.

Îmi amintesc că am repetat în timp ce coboram:

-Îmi voi preda inima lui Dumnezeu înainte de a mă întoarce între oameni. Dar când am încercat să mă rog, am văzut că inima mea nu putea să se roage. Crezusem că, dacă aş fi putut să vorbesc tare, fără să fiu auzit, m-aş fi putut ruga liber. Dar vai! Când am vrut să încerc, am rămas mut, fiindcă nu aveam nimic să-I spun lui Dumnezeu; sau cel puţin am bâlbâit câteva cuvinte, dar nu din inimă. Când închideam ochii mi se părea că aud paşi printre frunzele uscate, aşa că mă opream şi mă ridicam să mă uit dacă nu vine cineva. Acest lucru s-a repetat de câteva ori.

În cele din urmă, m-a cuprins disperarea. Mi-am spus:

-Nu pot să mă rog. Inima mea este moartă faţă de Dumnezeu, şi nu reuşesc să mă rog.

Apoi m-am căit că am promis să-mi predau inima lui Dumnezeu înainte de a ieşi din pădure. Când am vrut să trec la fapte, nu am reuşit. Sufletul mă trăgea înapoi, şi inima mea nu reuşea să se descopere înaintea lui Dumnezeu. Am început să simt că era prea târziu, că trebuia să renunţ la Dumnezeu şi la orice speranţă. Mă frământa gândul că fusesem nechibzuit atunci când promisesem că îmi voi preda inima lui Dumnezeu sau voi muri încercând. Mă simţeam obligat faţă de sufletul meu; totuşi, eram gata să-mi calc jurământul. Mă cuprinsese o descurajare de moarte, şi mă simţeam prea slăbit ca să mai stau în genunchi.

Chiar în momentul acela, mi s-a părut din nou că aud paşi, şi am deschis ochii. Atunci, am văzut cu claritate că mândria mea era obstacolul cel mai mare. Îmi fusese ruşine să nu mă vadă cineva pe genunchi, şi acum mă simţeam atât de nevrednic, încât am strigat din toate puterile şi am spus că nu voi pleca de acolo nici dacă ar trebui să mă lupt cu toate puterile pământului şi cu toţi demonii iadului. -Ce! mi-am spus, după ce că sunt atât de păcătos şi de nenorocit, şi după ce că am îngenuncheat ca să mă rog atotputernicului Dumnezeu, să-mi fie ruşine că mă vede o fiinţă omenească atunci când încerc să mă împac cu Cel de sus?

Păcatul meu părea infinit şi înspăimântător. Am căzut ca faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu. În momentul acela, un pasaj din Scriptură mi-a străfulgerat mintea ca o revărsare de lumină: „Voi Mă veţi chema, şi veţi pleca. Mă veţi ruga, şi vă voi asculta. Mă veţi căuta, şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima”. M-am prins de această făgăduinţă cu tot sufletul. Crezusem Biblia înainte, dar numai cu mintea; niciodată nu înţelesesem însă că o credinţă adevărată ţine de suflet, nu de intelect. Acum credeam în adevărul lui Dumnezeu, cum nu mai crezusem niciodată în viaţă. Îmi dădeam seama că acele cuvinte erau un pasaj din Scriptură, deşi nu-mi aminteam să le fi citit vreodată. Ştiam că acesta era cuvântul lui Dumnezeu, şi că vocea lui Dumnezeu îmi vorbise. Am strigat către El:

-Doamne, Te cred pe cuvânt! Acum ştiu că trebuie să Te caut cu toată inima, că am venit aici ca să mă rog Þie, şi că Tu ai promis să mă asculţi!

Pasajul acesta m-a întărit să cred că îmi puteam preda inima lui Dumnezeu chiar atunci. Duhul Sfânt părea să-mi repete mereu: „dacă Mă veţi căuta cu toată inima”. Condiţia aceasta mă frământa. I-am spus Domnului că o să-L cred pe cuvânt, fiindcă El nu putea minţi; de aceea, ştiam că îmi ascultase rugăciunea, şi că Se va lăsa găsit de mine.

Atunci am primit multe făgăduinţe, atât din Noul Testament cât şi din Vechiul Testament, mai ales preţioasele promisiuni care îl privesc pe Domnul nostru Isus Cristos. Nu aş putea spune în cuvinte cât de preţioase şi adevărate mi s-au părut aceste făgăduinţe. Treceam de la un adevăr desăvârşit la altul, convins că în cuvântul lui Dumnezeu nu există neadevăr. Le înţelegeam mai mult cu inima decât cu mintea, ca şi cum mi-ar fi pătruns direct în suflet; şi m-am prins strâns de ele, cu încleştarea celui care simte că se îneacă.

Am continuat să mă rog şi să primesc făgăduinţe, fiindcă pierdusem noţiunea timpului. M-am rugat până când m-am întărit atât de mult, încât m-am trezit urcând dealul fără să-mi dau seama. Nu mă mai chinuia atât de mult gândul convertirii; dar îmi amintesc că am spus cu voce tare, pe când frunzele foşneau sub paşii mei:

-Dacă voi fi vreodată convertit, voi predica Evanghelia.

În curând am ajuns la drumul care ducea spre sat, şi am început să mă gândesc la cele petrecute; spre uimirea mea, am observat că mintea îmi era pe deplin liniştită.

-Ce se întâmplă? mi-am spus. Cred că am întristat cu totul pe Duhul Sfânt. Mi-am pierdut orice remuşcare. Nu mă mai îngrijorez deloc în privinţa sufletului meu; cred că Duhul Sfânt m-a părăsit. Nu m-am gândit niciodată mai puţin la mântuirea mea.

Apoi mi-am amintit ce Îi spusesem lui Dumnezeu în timp ce mă rugam – că Îl voi crede pe cuvânt; mi-am amintit şi de multe alte declaraţii ale mele, şi mi-am zis că nu e de mirare că Duhul Sfânt mă părăsise, fiindcă era inadmisibil ca un păcătos să se adreseze în felul acesta lui Dumnezeu. Era îngâmfare, dacă nu chiar blasfemie. Am ajuns la concluzia că, în înflăcărarea mea, întristasem pe Duhul Sfânt şi poate că înfăptuisem păcatul de neiertat.

Mă apropiam încet de sat; mintea mea era atât de liniştită, încât mi se părea că întreaga natură îmi ascultă paşii. Era o zi de toamnă foarte frumoasă, pe 10 octombrie. Intrasem în pădure imediat după micul dejun, şi m-am întors în sat la amiază. Timpul trecuse fără să-mi dau seama, fiindcă mi se părea că am lipsit câteva clipe. Dar de ce eram atât de liniştit? Am încercat să-mi aduc aminte de remuşcări, de povara de păcate care mă apăsase înainte. Dar orice simţământ de vinovăţie şi împovărare dispăruse. -Ce se întâmplă, mi-am zis, de nu mai am nici o mustrare de conştiinţă, deşi sunt un păcătos înrăit?

Am încercat în zadar să mă îngrijorez în privinţa stării mele. Mă simţeam atât de liniştit şi senin, încât eram sigur că Duhul Sfânt mă părăsise. Oricât mă străduiam, nu puteam să mă mai îngrijorez în privinţa sufletului meu sau în privinţa mântuirii. Liniştea care mă cuprinsese era deplină. Nu aş putea niciodată s-o descriu în cuvinte. Mă gândeam cu bucurie la Dumnezeu, şi pacea Lui se revărsase peste mine. Pentru mine era o taină, dar nu mă îngrijoram deloc. Când m-am aşezat la masă, am văzut că nu aveam poftă de mâncare. Am plecat atunci la birou şi am văzut că domnul W. ieşise ca să mănânce. Mi-am luat violoncelul şi am început să cânt un imn religios, după cum obişnuiam. Dar imediat ce am început, am izbucnit în plâns. Mi se părea că mi se sfâşie inima, şi simţămintele mele erau atât de puternice încât nu puteam să-mi aud propria voce cântând. M-am mirat şi am încercat să-mi stăpânesc lacrimile, dar nu am putut. După câteva încercări zadarnice, am pus instrumentul deoparte şi am renunţat.

După masă a trebuit să mutăm cărţile şi mobila în altă clădire. Am fost foarte ocupaţi şi nu am apucat să vorbim prea multe. Însă mintea mea era foarte liniştită. Gândurile şi simţămintele mele erau cuprinse de pace şi bucurie. Toate mi se păreau bune, şi nimic nu mă deranja.

Înainte de căderea serii mă gândisem să mă rog din nou, de îndată ce voi fi lăsat singur în noul birou, fiindcă eram hotărât să nu abandonez în nici un caz subiectul religiei, chiar dacă nu mai aveam nici o îngrijorare în privinţa sufletului meu.

Când s-a înserat, cărţile şi mobila se aflau la locul lor; am aprins focul în cămin, şi am aşteptat să fiu lăsat singur. În cele din urmă, văzând că totul este în regulă, domnul W. mi-a urat noapte bună şi a plecat acasă. L-am însoţit până la ieşire, apoi am închis uşa şi m-am întors înăuntru cu inima plină. Mi se părea că toate simţămintele mă copleşesc şi eram nerăbdător să-mi vărs sufletul înaintea lui Dumnezeu. Dorinţa mea era atât de mare, încât am alergat în camera din faţă ca să mă rog.

Încăperea era cufundată în linişte şi întuneric deplin; totuşi, mie mi se părea puternic luminată. Când am închis uşa, mi s-a părut că Îl văd pe Domnul Isus Cristos faţă în faţă. Nu mi se întâmplase aşa ceva până atunci, şi nici de atunci înainte, pentru un timp. Nu aveam o viziune, Îl vedeam ca şi cum ar fi fost acolo. Nu mi-a spus nimic, dar m-a privit într-un fel care m-a făcut să cad cu faţa la pământ. Mult timp după aceea, m-am gândit că a fost ceva uimitor; L-am văzut cu claritate, şi mi-am vărsat sufletul înaintea Lui. Am plâns cu glas tare, ca un copil, şi mi-am mărturisit toate gândurile. Mi se părea că lacrimile mele Îi spală picioarele, şi totuşi nu-mi amintesc să-L fi atins.

Cred că am continuat mult timp în felul acesta, dar mintea mea era atât de absorbită, încât nu îmi amintesc ce am spus. După ce m-am mai liniştit, m-am întors în birou şi am văzut că focul din cămin era gata să se stingă. Dar când am vrut să mă aşez, am primit botezul Duhului Sfânt. Fără să mă aştept, fără să ştiut măcar că exista aşa ceva, fără să fi auzit pe nimeni vorbind despre acest lucru, Duhul Sfânt a coborât peste mine, luminându-mi întreaga fiinţă, trup şi suflet. Am simţit ceva ca un curent electric care m-a cutremurat. Mi se părea că sunt scăldat iar şi iar de valuri de dragoste, de parcă simţeam răsuflarea lui Dumnezeu. Pot să-mi amintesc şi acum că mă simţeam purtat de nişte aripi imense.

Nici un cuvânt nu poate exprima dragostea care îmi cuprinsese inima. Am plâns de bucurie şi iubire, şi mi-am vărsat sufletul în torente de lacrimi de recunoştinţă. Valurile acestea treceau unul după altul, până când îmi amintesc că am strigat:

-Voi muri dacă valurile acestea nu se opresc; Doamne, nu mai pot îndura!

Totuşi, nu mă temeam deloc de moarte. Nu v-aş putea spune cât timp am continuat în felul acesta, primind şi simţind acest botez de foc. Dar ştiu că la o oră târzie a venit unul din membrii corului meu la birou. Făcea parte din biserică.

-Domnule Finney, ce se întâmplă cu dumneavoastră? m-a întrebat el, văzându-mă că plâng atât de tare. Nu am putut să scot nici o vorbă.

-Vă doare ceva? a spus el în cele din urmă. După ce mi-am mai venit puţin în fire, i-am răspuns:

-Nu, dar sunt atât de bucuros, încât cred că voi muri.

El s-a întors şi a părăsit încăperea; după câteva minute a revenit cu unul din diaconii bisericii, care ţinea o prăvălie peste drum de biroul nostru. Acest diacon era un om foarte serios, şi în prezenţa mea fusese întotdeauna foarte atent, astfel că nu îl văzusem niciodată râzând. Când a intrat m-a găsit în aceeaşi stare. M-a întrebat cum mă simţeam, şi am început să-i spun. După câteva clipe, a început să râdă din toată inima. Părea că nu se putea stăpâni.

În împrejurimi locuia un tânăr care se pregătea pentru colegiu, şi care era prietenul meu. După cum am aflat mai târziu, pastorul nostru vorbise de multe ori cu el despre religie, şi îl avertizase să rupă prietenia cu mine. Îi spusese că sunt un tânăr foarte nepăsător, şi că nu va fi convertit niciodată dacă va continua prietenia cu mine, fiindcă eu îl voi îndepărta de biserică.

După ce m-am convertit, acest tânăr s-a convertit şi el şi mi-a spus că domnul Gale îl mustrase de multe ori, spunând că ideile mele îl afectaseră mai mult decât predicile lui. Era adevărat că vorbisem de multe ori despre religie.

Dar chiar când vorbeam despre sentimentele mele cu diaconul şi cu celălalt membru care îl însoţea, tânărul acesta a intrat în birou. Stăteam cu spatele la uşă, aşa că nu l-am văzut. El m-a ascultat cu uimire, şi apoi am văzut că se aruncă cu faţa la pământ, strigând disperat:

– Vă implor, rugaţi-vă pentru mine! Diaconul şi celălalt membru au îngenuncheat şi au început să se roage pentru el; m-am alăturat şi eu rugăciunii. Apoi s-au retras cu toţii şi m-au lăsat singur.

Însă în mintea rămăsese o întrebare. De ce izbucnise în râs diaconul B.? Credea că visasem, sau că eram nebun? Ideea aceasta m-a cufundat în întuneric, şi am început să mă întreb dacă era potrivit ca eu, atât de păcătos, să mă rog pentru tânărul acela. Mă cuprinsese un nor de nelămurire, fiindcă nu aveam nimic pe care să mă bazez. După puţin timp m-am culcat. Nu eram nefericit, dar mă simţeam încurcat. Fiindcă nu înţelegeam botezul pe care îl primisem, încercarea aceasta m-a tulburat atât de tare încât am adormit fără să fiu sigur că făcusem pace cu Dumnezeu.

Am adormit curând, dar m-am trezit aproape imediat, simţind că dragostea lui Dumnezeu îmi inunda inima. Eram atât de plin de dragoste încât nu mai puteam dormi. În curând am aţipit din nou, şi m-am trezit în acelaşi fel. Când mă trezeam, ispita îndoielii mă asalta din nou, şi dragostea din inimă părea să scadă; dar imediat ce adormeam, creştea atât de tare, încât mă trezeam din nou. Astfel am continuat până într-un târziu, când am reuşit să mă odihnesc puţin.

Când m-am trezit, soarele era sus, şi îmi lumina camera cu razele lui strălucitoare. Nu vă pot spune ce impresie a făcut asupra mea. Botezul pe care îl primisem seara trecută s-a întors, la fel de puternic. Am îngenuncheat în pat şi am început să plâng de bucurie, copleşit de botezul care îmi revărsa sufletul înaintea lui Dumnezeu. Mi se părea că botezul de dimineaţă era însoţit de o uşoară mustrare, de parcă Duhul Sfânt îmi spunea:

-Te îndoieşti?

-Să mă îndoiesc? am strigat eu. Nu! Nu mă voi îndoi; nu mă pot îndoi.

Apoi mi s-a limpezit mintea atât de mult, încât mi s-a părut imposibil să mă mai îndoiesc. Duhul lui Dumnezeu îmi luase în stăpânire sufletul.

În starea aceasta am înţeles doctrina neprihănirii prin credinţă, experimentând-o. Doctrina aceasta nu mă preocupase niciodată atât de mult încât să o consider o doctrină fundamentală a Evangheliei. De fapt, nici nu ştiusem foarte bine ce însemna această noţiune. Atunci însă am înţeles ce voia să spună Biblia atunci când afirmă: „Fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos”. Am văzut împlinirea acestui pasaj chiar în momentul în care mă ridicasem de pe genunchi, în pădure, fiindcă orice simţământ de vinovăţie dispăruse din mintea mea. Povara păcatului pierise; vinovăţia nu mai era, şi eu eram liber, de parcă nu aş fi păcătuit niciodată. Aceasta era descoperirea de care aveam nevoie. Mă simţeam îndreptăţit prin credinţă; din câte îmi dădeam seama, era liber de orice păcat. În loc să simt că păcătuiesc tot timpul, simţeam că inima mea e copleşită de iubire. Paharul meu fusese umplut de dădea peste el cu binecuvântări şi iubire, şi nu mai simţeam că păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu. Nu mă simţeam vinovat nici pentru păcatele trecute. Din câte îmi amintesc acum, cred că nu am vorbit cu nimeni atunci despre această experienţă a îndreptăţirii.

În ceea ce priveşte experienţa mea, sunt gata să spun că fără duhul rugăciunii nu aş fi putut face nimic. Dacă aş fi pierdut numai pentru o zi sau pentru o oră duhul darului şi al rugăciunii, nu aş mai fi putut predica cu putere şi eficienţă, şi nici nu aş mai fi putut câştiga sufletele prin discuţii personale. În privinţa aceasta, experienţa mea a fost întotdeauna aceeaşi.

Cu câteva săptămâni înainte de a părăsi un oraş în care lucram şi de a merge la sinod, m-am rugat foarte mult, şi am avut o experienţă nouă pentru mine, într-un fel anume.

Eram atât de tulburat, şi atât de împovărat de greutatea sufletelor nemuritoare, că m-am rugat fără încetare. Unele din experienţele mele m-au îngrijorat. Uneori venea asupra mea un duh de insistenţă, care îmi spunea că, dacă Dumnezeu promisese să răspundă la rugăciune, nu aş fi putut primi un refuz. Eram atât de sigur că mă aude, şi că credincioşia faţă de promisiunile Lui şi de El însuşi Îl făcea să audă şi să răspundă, că mă trezeam adesea spunându-I:

-Sper că nu crezi că mă poţi refuza. Am venit cu promisiunile Tale în mână, şi nu pot fi refuzat.

Nu vă pot spune cât de absurdă mi se părea necredinţa, şi cât eram de sigur că Dumnezeu va răspunde la rugăciuni – la rugăciunile pe care le înălţam zi de zi şi oră de oră, în agonie şi credinţă. Nu aveam nici o idee despre forma răspunsului, despre locul în care voi primi răspuns, sau despre timpul exact al răspunsului. Impresia mea era că răspunsul era aproape, chiar la uşă; şi mă simţeam întărit în viaţa divină, pus la lucru într-un conflict cu puterile întunericului; mă aşteptam să văd o revărsare mai puternică a Duhului lui Dumnezeu, în ţinutul nou în care lucram.

A.W.Tozer

Deşi A.W.Tozer a murit în 1963, atât viaţa lui, cât şi moşteniea spirituală pe care a lăsat-o, a continuat sa atragă pe mulţi la o cunoastere mai profundă a lui Dumnezeu. Tozer a păşit pe o cale în viaţa spirituală, pe care prea puţini au ales-o – căutarea necurmată, din dragoste, a lui Dumnezeu. El a tânjit după o cunoaştere mai adâncă a Mântuitorului – cum sa I se închine şi să-I slujească cu toata fiinţa sa.

Pe tot parcursul vieţii şi lucrării sale, Tozer a chemat biserica să se întoarcă la creştinismul autentic prin care se caracteriza biserica primară – sfinţenie şi o credinţă neclintită. James Snyder, în cartea sa, „În căutarea lui Dumnezeu: viaţa lui A.W.Tozer”, spune: „El aparţinea de biserica întreagă. Oriunde găsea creştinism adevărat, folosea cu bucurie prilejul de a şi-l însuşi”.

În tot timpul vieţii sale, Tozer a păstorit câteva biserici creştine şi alianţe misionare, a scris mai mult de 40 de cărţi, a lucrat ca editor la Alliance life – publicaţia lunară denominaţională pentru C&MA. Cel puţin două din cărţile sale fac parte din categoria cărţilor clasice spirituale: „În căutarea lui Dumnezeu” şi „Cunoaşterea Celui Preasfânt” – cărţi de o valoare imensă pentru omul care niciodată nu a primit o educaţie teologică abstractă. Locul de unde a învăţat a fost prezenţa lui Dumnezeu; caietele şi uneltele de lucru au fost rugaciunea, scrierile primilor creştini şi a teologilor – puritani şi oameni mari ai credinţei.

“I-am mulţumit deseori lui Dumnezeu”, mărturiseşte Tozer, “pentru căile dulci şi atrăgătoare ale Duhului Sfânt pe care le-a folosit pentru a lucra în inima acestui puştan neînvăţat, atunci când aveam 17 ani. Aveam un vecin cu numele de Holman. Nu-i cunosc prenumele. Pentru mine era doar Domnul Holman; era vecinul nostru. Auzisem că era creştin, dar mie nu mi-a vorbit niciodată despre Cristos. Într-o zi, pe când mă plimbam pe stradă cu acest vecin prietenos dintr-o dată şi-a pus mâna pe umărul meu şi mi-a spus: ‘Ştii, mă gândesc la tine…mă întreb dacă eşti creştin, dacă eşti convertit. Doream să am ocazia să stau de vorbă cu tine’. I-am răspuns: ‘Nu Domnule Holman, nu sunt convertit. Dar mulţumesc că mi-ai spus asta. Mă voi gândi serios la lucru acesta’. Puţin mai târziu, m-am oprit la un colţ de stradă pentru a asculta un om predicând. A citat invitaţia lui Isus: ‘Veniţi la Mine!’, şi rugăciunea păcătosului: ‘Ai milă de mine!’. M-am dus acasă şi am urcat in masardă ca să nu fiu deranjat. Acolo, în rugăciune serioasă mi-am dat inima şi viaţa lui Isus Cristos. De atunci am fost mereu creştin. Picioarele mele m-au dus acasă şi m-au urcat la masardă, dar nu picioarele mele au fost cele care au mers la Isus, ci inima mea. În inima mea am acceptat să merg la Isus. Am luat hotărârea şi am mers.Acestea au fost cele două lucruri – remarca plină de grijă a vecinului nostru şi explicaţia predicatorului de stradă – care m-au împins Împărăţia lui Dumnezeu”.

“Am fost botezat cu o puternică revărsare a Duhului Sfânt la vârsta de 19 ani, pe când eram pe genunchi, stăruind în rugăciune în camera din casa soacrei mele.Doream voia lui Dumnezeu pentru mine şi mă opusesem aproape tuturor grupărilor şi curentelor ‘ism’-ice care veneau cu formele, teoriile şi îvăţăturile lor. Toate au încercat să mă doboare.Unii spuneau că am mers prea departe, alţii că ajunsesem suficient de departe. Dar eu ştiu sigur ce a făcut Dumnezeu pentru mine şi în mine în acel moment. Nimic din exterior nu avea vreun înţeles important pentru mine. În disperare şi în credinţă, am făcut marele salt de la ceea ce era lipsit de importanţă la ce era încărcat de o importanţă majoră – să fiu stăpânit de Duhul Dumnezeului celui viu. Fiecare lucrare mică pe care Dumnezeu a făcut-o vreodată prin mine şi prin slujirea mea pentru El datează din acel moment când am fost umplut de Duhul. De aceea pledez pentru viaţa spirituală a Trupului lui Cristos şi pentru lucrările veşnice ale Duhului veşnic pe care El le face prin copiii lui Dumnezeu, instrumentele Sale”.

Locul în care se refugia să se roage şi să mediteze la bunătatea lui Dumnezeu era subsolul din casa familiei sale. El a scris odată: „Mi-am dat seama că Dumnezeu este o mângâiere pentru mine, El este bun şi în orice circumstanţă îmi este uşor să trăiesc cu El.” Snyder scrie despre el: „Dragostea şi harul lui Isus Hristos erau pentru el o uimire, un motiv de adorare în orice împrejurare”. Deşi nu a urmat nici un seminar sau colegiu biblic, Tozer a primit două diplome onorifice de doctorat. A acceptat propunerea de a fi pastor pentru prima dată în West Virginia, 1916. În decembrie 1921, el, împreună cu soţia sa, Ada, s-au mutat în Morgantown, unde s-a născut primul lor copil din cei şapte (şase băieţi şi o fată).

În primii ani de lucrare, banii erau extrem de puţini. Familia Tozer a făcut un legământ să se încreadă în Dumnezeu pentru toate nevoile lor, indiferent de circumstanţe. „Suntem ferm convinşi că Dumnezeu poate să trimită bani pentru copii Săi care cred în El – dar acest principiu îşi pierde valoare dacă ne bucurăm de bani şi nu îi dăm slavă Lui, Dătătorului, aşa cum se cuvine!” Tozer nu s-a abătut niciodată de la acest principiu. Lucrurile materiale nu au fost o problemă pentru el. Mulţi au spus că dacă el avea mâncarea necesară, îmbrăcămintea şi cărţile sale, era mulţumit. Familia sa nu a avut niciodată o maşină, în schimb au ales să călătorească cu autobuzul sau cu trenul. Chiar şi după ce a ajuns un autor creştin bine cunoscut, el a cedat în scris majoritatea drepturilor sale pentru cei care se aflau în nevoie. Mesajul pe care îl transmitea era în aceeaşi măsură înviorător şi pătrunzător, dur, care nu permitea compromisuri. Singura lui ţintă în viaţă era să-L cunoască pe Dumnezeu într-un mod personal şi a încurajat pe alţii să facă la fel. Imediat mai apoi a descoperit că o relaţie adâncă şi statornică cu Dumnezeu trebuie să fie cultivată.

În perioada în care păstorea o biserică din Indianapolis, Tozer a observat o schimbare în lucrarea sa. În acea vreme, el nu predica decât evanghelia – singurul subiect despre care vorbea înaintea oamenilor, dar Dumnezeu a început să-l conducă spre o nouă treaptă a lucrării sale. Mai întâi şi-a notat gândurile pe hârtie, dar în cele din urmă această schimbare a făcut din el un scriitor cu mult rod în lucrarea sa.

În 1928, Tozer a acceptat propunerea de a fi pastor în Chicago, la Southside Gospel Tabernacle, timp de 30 de ani. Mica parohie a ajuns să fie neîncăpătoare iar temelia acestei biserici era misiunea şi o viaţă mai profundă cu Isus Hristos. Snyder spunea despre Tozer: „Predicile sale nu erau niciodată superficiale. În spatele acestora era întotdeauna o gândire adâncă care obliga ascultătorii să se gândească la fel de profund la cuvintele pe care le auzeau. El avea această abilitate de a-şi face ascultătorii să se cerceteze pe ei înşişi în lumina a ceea ce Dumnezeu le vorbea. Oamenii neserioşi şi superficiali niciodată nu l-au plăcut pe Tozer; dar cei care vroiau cu adevărat să audă ce avea Dumnezeu să le spună, l-au iubit.”

Fundamentul tuturor predicilor şi învăţăturilor lui Tozer a fost întotdeauna timpul de părtăşie cu Dumnezeu în rugăciune. Acolo, el închidea ochii la confuzia lumii, la tot ce este pământesc şi în schimb îşi concentra toată atenţia asupra lui Dumnezeu. „Activităţile noastre religioase ar trebui să fie ordonate în aşa fel încât să ne permită să avem suficient de mult timp pentru a cultiva liniştea şi solitudinea.” (Tozer)

Încă din prima parte a lucrării sale, Tozer şi-a dat seama că Hristos îl chema la o predare diferită şi specială care cerea o golire de sine şi o foame de a fi umplut din plin cu Duhul lui Dumnezeu. Acest fel de predare l-a mistuit întreaga viaţă.

Într-una din predicile lui, a spus: “Mi se tot spune că am pierdut trenul, dar răspunsul meu este că nici nu am încercat să prind acel tren. Acel tren, ca şi multe altele asemenea lui pot pleca şi fără mine, iar eu voi fi foarte fericit. Dacă vrem, ne putem conforma religiei din zilele noastre. Cântăresc aproximativ 70 de kilograme când sunt ud leoarcă, dar stau aici în faţa voastră pentru a vă spune că sunt un nonconformist, născut de două ori, un rebel, şi nu mă voi conforma vremurilor. Până acum am fost în stare să am auditoriu, deşi am refuzat să mă conformez vremurilor. Dar dacă va veni o zi când a te conforma vremurilor va fi preţul pe care va trebui să-l plătesc pentru a fi ascultat de oameni, atunci voi ieşi şi o voi lua de acolo de unde am pornit la început: de la colţurile străzilor, şi voi predica acolo. Dar nu mă voi conforma vremurilor. Se spune că trebuie să faci asta. “Nu ştii că avem acelaşi mesaj, doar că trăim vremuri diferite?” Când aud asta, recunosc vocea şarpelui. Aud şuierătura şarpelui în asemenea vorbe. Aşadar, putem sau să ne conformăm, sau să ne retragem din toată afacerea. Iar Pavel spune: “Depărtează-te de astfel de oameni”.

Leonard Ravenhill spunea despre Tozer: „Mă tem că nu vom mai vedea niciodată un Tozer. Oameni ca el nu au învăţat în băncile colegiilor, ci în şcoala Duhului.”

„Dumnezeu se revelează pe Sine ‘copilaşilor’, dar Îşi ascunde Faţa într-un întuneric gros de cei înţelepţi şi învăţaţi. Noi trebuie să fim simpli în apropierea personală de Dumnezeu; trebuie să ne dezbrăcăm de orice altceva şi să rămânem la lucrurile esenţiale care, aşa după cum ne vom da seama, sunt puţine şi mult dorite de suflet.”

Spre sfârşitul slujirii lui, A.W.Tozer a făcut observaţia că războiul e pierdut, referindu-se la invazia atroce a lumii în biserică. El a obiectat împotriva creştinismului anemic.”În multe biserici”, s-a plâns Tozer, “creştinismul a fost diluat până când soluţia a devenit aşa de slabă, încât, dacă ar fi otravă, nu ar face rău la nimeni, iar dacă ar fi medicament, nu ar vindeca pe nimeni!”

Singura speranţă pentru creştinismul modern, susţine Tozer, se află în creştinul individual. Din această perspectivă vorbeşte şi scrie el, fiind întotdeauna în căutare de oameni care să i se alăture în “Părtăşia inimii arzătoare”. Dacă o persoană va ajunge la lumină prin predicarea sau scrierile lui, aceasta va fi o răsplată pentru dr. Tozer.

A.W.Tozer a murit luni, 12 mai 1963, după aproximativ o săptămână de la ultima sa predică. Căutarea sa a luat sfârşit – a ajuns la destinaţie. Mormântul său din Akron, Ohio, este gravat cu un simplu epitaf: A.W.Tozer – Un om al lui Dumnezeu.

Căutarea lui Dumnezeu este ceva mai mult decât o moştenire lăsată după moarte – este un mod de viaţă care ni se transmite pentru ca şi noi să putem experimenta o viaţă ca a lui Tozer. Tu ai început să-L cauţi pe Dumnezeu?

„Har din abundență pentru căpetenia păcătoșilor” de John Bunyan

Te-ai luptat vreodată cu gândul că ai păcătuit atât de mult şi atât de grav încât Dumnezeu nu te mai poate ierta? Ai fost chinuit vreodată de teama că nu mai există iertare pentru tine? Ai fost ispitit vreodată să te lepezi de credinţă, de Hristos?

Nu eşti singurul! John Bunyan, autorul cunoscutei alegorii Călătoria creştinului s-a luptat ani de zile cu păcatul, ispitele şi teama că nu va mai putea fi iertat vreodată de Dumnezeu.

Astăzi vă prezint autobiografia lui John Bunyan Har din abundenţă pentru căpetenia păcătoşilor, scrisă în timp ce se afla în închisoare şi publicată în 1666. Ea este, după cum mărturiseşte el însuşi în prefaţă, un fel de descriere a lucrării lui Dumnezeu din sufletul meu, chiar de la începuturi şi până acum – aici îmi veţi recunoaşte suişurile şi coborâşurile.

Este benefic pentru creştini să-şi aducă deseori aminte de începuturile harului în sufletele lor, consideră Bunyan. În această prezentare a mea puteţi vedea mult; mult din harul lui Dumnezeu pentru mine.

Vă spun să vă aduceţi aminte de cuvântul care v-a cercetat pentru prima dată; aduceţi-vă aminte de spaimele conştiinţei, de teama de moarte şi de iad; aduceţi-vă aminte de lacrimile voastre şi de rugăciunile către Dumnezeu – da, cum suspinaţi la fiecare obstacol după milă! Amintiţi-vă şi de cuvintele în care Domnul v-a făcut să vă puneţi nădejdea!

Pentru că, aşa cum vom vedea, acestea ne vor fi un ajutor, o încurajare şi o mângâiere atunci când ne vom lupta cu îndoielile şi ispitele, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul său.

Aşadar în Partea I a cărţii John Bunyan povesteşte despre copilăria sa şi despre felul său păcătos de a trăi.

…m-am născut, după cum mulţi bine ştiu, într-o familie decăzută şi neînsemnată; casa tatălui meu era considerată cea mai deplorabilă familie din zonă şi era dispreţuită de toţi, spune Bunyan.

Îmi plăcea să fiu prins în cursa diavolului şi să-i fac voia; eram plin de orice fel de nelegiuire care se manifesta şi avea o putere aşa de mare în inima şi în viaţa mea încât aproape nimeni nu se putea compara cu mine când înjuram, minţeam, blestemam şi blasfemiam numele sfânt al lui Dumnezeu, mărturiseşte el.

Nu mă interesa deloc binele; cerul şi iadul nu mai erau în mintea şi în atenţia mea; cu atât mai puţin mă gândeam la mântuire şi la osândire, îşi aminteşte Bunyan. Eram deasupra tuturor pe culmile deşertăciunii, şi totuşi dacă auzeam pe un om care era considerat religios că înjura, inima mea primea o lovitură aşa de puternică, încât mă durea.

Dar Dumnezeu nu m-a părăsit de tot, ci m-a urmărit nu cu convingeri de păcat, ci cu judecăţi amestecate cu milă. Odată am căzut într-un estuar şi abia am scăpat de la înec. Bunyan povesteşte cum l-a scăpat Dumnezeu de la moarte în această ocazie şi în altele, considerându-le dovezi ale judecăţii sale amestecate cu milă.

M-am căsătorit şi Dumnezeu mi-a arătat milă prin faptul că mi-a dat o soţie ai cărei părinţi erau consideraţi evlavioşi, povesteşte Bunyan în continuare. Deşi erau foarte săraci, aveau 2 cărţi, Calea spre cer a omului simplu şi Practicarea evlaviei, din care Bunyan citea câteodată.

Într-o zi însă pastorul nostru şi-a ales, spre deosebire de toate celelalte predici, un subiect care trata ziua sabatului şi a vorbit despre cât de rău este să o nesocoteşti prin muncă, distracţii sau alte lucruri. Prin urmare, conştiinţa mea a fost doborâtă de predica lui. […] Şi atunci am simţit vinovăţie adevărată, cum nu am mai simţit niciodată înainte, din câte îmi aduc aminte şi am fost foarte apăsat de aceasta. Aşadar, când şi-a terminat predica m-am dus acasă cu o mare povară în suflet, povesteşte Bunyan.

Dar nu a durat mult, căci chiar înainte de cină, mintea mea tulburată începuse să se liniştească. Astfel că după ce am mâncat, mi-am scos predica din minte şi m-am întors cu mare plăcere la vechiul meu stil de viaţă, la jocuri şi distracţii.

Însă după o vreme John Bunyan a auzit un glas care l-a întrebat: Vrei să-ţi laşi păcatele şi să mergi în cer sau vrei să rămâi cu ele şi să mergi în iad? Imediat ce au apărut gândurile acestea în mintea mea, mi s-a întărit deodată concluzia în sufletul meu (întrucât aluzia de mai înainte mi-a pus păcatele înaintea ochilor mei) că eram un mare şi deplorabil păcătos şi că acum era prea târziu să caut cerul, fiindcă Hristos nu mă va ierta, nici nu-mi va şterge fărădelegea.

Şi îmi amintesc bine că imediat după aceea, această disperare a pus stăpânire pe sufletul meu, aşa încât eram convins că niciodată nu voi putea avea parte de o altă mângâiere decât cea pe care aş putea să o găsesc în păcat, întrucât cerul plecase deja şi nu mă mai puteam gândi la el, mărturiseşte Bunyan.

Prin urmare am început să-mi doresc foarte mult să mă satur de păcat ca să pot gusta dulceaţa lui şi m-am grăbit să-mi umplu burta cu delicatese ca nu cumva să mor înainte de a-mi împlini dorinţele, pentru că aceasta era cea mai mare frică a mea.

Prin urmare, m-am apucat de o reformare exterioară, atât în vorbire, cât şi în trăire şi mi-am pus înainte poruncile ca fiind calea către cer. Eram mândru de religiozitate mea şi tot ceea ce făceam era ca să fiu văzut de oameni şi să fiu vorbit de bine. Aşa am continuat un an de zile sau mai mult.

Dar, nenorocitul de mine, încă nu Îl cunoşteam pe atunci pe Isus Hristos şi căutam să-mi făuresc o neprihănire a mea; şi aşa aş fi pierit dacă Dumnezeu nu ar fi fost milostiv faţă de mine, mărturiseşte John Bunyan.

În perioada următoare a continuat să citească Biblia cu seriozitate şi citind, a avut la un moment dat o viziune în urma căreia a început să se întrebe dacă era ales sau nu de Dumnezeu şi dacă ziua harului trecuse deja pentru el, gânduri care l-au chinuit multă vreme.

Dar într-o zi, după multe săptămâni în care am fost apăsat şi doborât de aceste lucruri, pe când dădeam drumul nălucii speranţelor mele că voi mai avea vreodată viaţă, o vorbă mi-a cercetat duhul: Uită-te la generaţiile din trecut şi vezi: a fost înşelat vreodată cineva care s-a încrezut în Domnul?

Sufletul meu a fost încurajat enorm de aceste cuvinte, căci chiar în momentul acela mi s-au deschis ochii: Începe din Geneza şi citeşte până la sfârşitul Apocalipsei şi vezi dacă poţi găsi pe cineva care s-a încrezut în Domnul şi a fost înşelat. Aşadar, când am ajuns acasă, m-am dus direct la Biblie să văd dacă pot găsi aceste cuvinte şi nu mă îndoiam deloc că le voi găsi, fiindcă ele au avut un efect atât de întăritor şi mângâietor pentru duhul meu, încât parcă cineva mi le-ar fi spus, povesteşte Bunyan.

Cuvintele acestea mi-au luminat mintea: „Sileşte-i să intre, ca să mi se umple casa“; „şi tot mai este loc“ (Luca 14:23, 22). Aceste cuvinte „şi tot mai este loc“ îmi erau dragi, fiindcă eu credeam că atunci când Domnul Isus a rostit aceste cuvinte, El S-a gândit la mine, îşi aminteşte Bunyan.

Nu pot exprima acum în cuvinte cu câtă sete şi cu ce suspine am strigat în sufletul meu către Hristos să mă cheme. Aşa am continuat o vreme, arzând de dorinţa să mă întorc la Isus Hristos. Atunci vedeam atâta splendoare în starea de om convertit, încât nu puteam să fiu satisfăcut până când nu aveam şi eu parte de ea.

Dar sufletul lui a continuat să fie muncit de păcat şi de gândul că era prea păcătos pentru a putea fi iertat de Dumnezeu. Acum mă gândeam că mergeam din rău în mai rău, că eram mai departe de convertire decât înainte şi în inima mea s-a ivit descurajarea care m-a trântit la pământ. Nu puteam să cred că Hristos mă iubea; vai! Nu puteam nici să-L aud, nici să-L văd, nici să-L simt şi nici să găsesc plăcere în lucrurile Lui. Parcă eram dus de o furtună; inima mea vroia să fie necurată.

John Bunyan continuă să descrie lupta cu îndoielile cu privire la Scriptură, gândurile ispititoare pe care i le insufla Cel Său şi pasajele din Cuvântul lui Dumnezeu care fie în acuzau, fie îl eliberau.

Dar mai apoi Domnul mi S-a revelat mai deplin şi S-a arătat mai binevoitor: El nu doar m-a eliberat de vina care apăsa conştiinţa mea din pricina acestor lucruri, ci chiar şi de murdăria acestora. Ispita a fost înlăturată, şi aveam din nou mintea întreagă ca şi ceilalţi creştini, spune el.

Mi-au venit în minte cuvintele acestea: „făcând pace prin sângele crucii Lui“ (Coloseni 1:20). Ele m-au făcut să văd că Dumnezeu şi sufletul meu erau prieteni prin sângele Lui; da, am văzut că dreptatea lui Dumnezeu şi sufletul meu păcătos se puteau îmbrăţişa şi se puteau săruta prin sângele Lui. Acea zi a fost o zi deosebită pentru mine; sper să nu o voi uita niciodată, mărturiseşte John Bunyan.

Unul dintre cele mai grele momente din experienţa sa a fost cel în care a fost ispitit să se lepede de Hristos şi a răspuns acestor gânduri cu expresia: Lasă-L să plece dacă vrea! Această faptă l-a chinuit mult timp, fiind convins că a comis păcatul de neiertat.

Însă Dumnezeu l-a scos şi din această deznădejde, după cum el însuşi mărturiseşte: Acum vedeam că aşa cum mâna lui Dumnezeu era în toate providenţele de care aveau parte cei aleşi, tot aşa era şi în toate ispitele de a păcătui împotriva Lui. Vedeam de asemenea că Dumnezeu îi lăsa o vreme pradă acestora nu ca să-i nimicească, ci ca să-i smerească; nu ca să-i abată, ci ca să-i pună pe calea reînnoirii milei Sale. Dar oh, ce dragoste, ce grijă, ce bunătate şi îndurare vedeam acum împletindu-se cu căile cele mai aspre şi mai înfricoşătoare ale lui Dumnezeu pentru cei ce sunt ai Lui! El le-a îngăduit lui David, lui Ezechia, lui Solomon, lui Petru şi altora să cadă, dar nu le-a permis să cadă în păcatul de neiertat, şi mă gândeam eu, „aceştia sunt oameni iubiţi de Dumnezeu; ei sunt oamenii pe care Dumnezeu îi pedepseşte.“

Dar binecuvântat fie harul Lui că, în toate aceste stări ale mele, El striga parcă alergând după mine: „Eu îţi şterg fărădelegile ca un nor şi păcatele ca o ceaţă: întoarce-te la Mine, căci Eu te-am răscumpărat“ (Isaia 44:22). Acest verset mi-a venit în minte când fugeam de faţa lui Dumnezeu, adică atunci când mintea şi duhul meu fugeau dinaintea Lui, îşi aminteşte John Bunyan.

Şi tot aşa se zbate între deznădejde şi ispită şi eliberare până într-o zi când mergea pe câmp, şi, spune Bunyan, conştiinţa mea era tulburată fiindcă mă temeam că poate încă nu este totul în regulă şi deodată am auzit propoziţia aceasta în sufletul meu: „Neprihănirea ta este în cer.“ Şi mi s-a părut că am văzut cu ochii sufletului meu pe Isus Hristos stând la dreapta lui Dumnezeu. Acolo era neprihănirea mea; aşa că oriunde mă aflam şi orice făceam Dumnezeu putea spune despre mine: „El vrea neprihănirea Mea fiindcă a văzut-o cu ochii lui“. Şi pe lângă aceasta am mai văzut că nu starea bună a inimii mele făcea ca neprihănirea mea să fie mai bună, şi nici starea rea a inimii mele nu făcea ca neprihănirea mea să fie mai rea, căci neprihănirea mea era însuşi Isus Hristos „acelaşi, ieri şi azi şi în veci“ (Evrei 13:8). Atunci mi-au căzut cu adevărat cătuşele de la picioare; am fost eliberat de suferinţele şi de lanţurile mele; chiar şi ispitele au plecat de la mine. Am plecat acasă plin de bucuria ce mi-a dat-o harul şi dragostea lui Dumnezeu, mărturiseşte Bunyan.

În Partea a II-a a cărții el descrie pe scurt cum a ajuns să predice în comunitatea de credincioşi din Bedford, iar în partea a III-a arată cum a ajuns la închisoare din cauza predicării, dar şi a defăimărilor. Dar John Bunyan nu va renunţa la predicare şi la slujire, continuând să scrie chiar şi în închisoare, unde a scris şi cartea Har din abundenţă pentru căpetenia păcătoşilor, dar şi Călătoria creştinului.

După 12 ani de închisoare, a continuat să scrie şi să predice până la moartea sa în anul 1688. Mărturia parcursului său spiritual descris în cartea Har din abundenţă pentru căpetenia păcătoşilor este probabil mărturia multor credincioşi aflaţi la început de drum sau a celor care ar vrea să devină credincioşi, dar cred că ceea ce au făcut nu li se mai poate ierta. Pentru toţi aceştia este o încurajare să ştie că există speranţă şi că Dumnezeu într-adevăr poate ierta totul prin jertfa Domnului Isus Hristos!

PS: Aici vorbim despre „Călătoria creștinului” de John Bunyan –

„C.H. Spurgeon: predicatorul poporului” de Peter Morden

Astăzi descoperim biografia cunoscutului predicator Charles Spurgeon – „Prinţul predicatorilor”, cum a fost el supranumit – pastor şi autor prolific, cu o influenţă puternică printre creştinii din toate denominaţiunile, intitulată C.H. Spurgeon: predicatorul poporului, scrisă de Peter Morden.

Charles Haddon Spurgeon s-a născut în sătucul Kelvedon, Essex, pe 19 iunie 1834, fiind primul copil al lui John şi Eliza Spurgeon. Atmosfera puritană în care a fost crescut Charles Spurgeon a fost deosebit de importantă. Astăzi, cuvântul „puritan“ are conotaţie negativă pentru mulţi. Imaginea unui puritan este aceea a unei persoane mai degrabă stricte şi care interzice totul, al cărei scop principal în viaţă este să strice distracţia altor oameni. Însă puritanii erau creştini calzi şi devotaţi, departe de a fi băgăreţii lipsiţi de bucurie care apăreau în caricaturile populare. Ce era impresionant la puritani era modul în care doctrina sănătoasă era împletită cu o experienţă profundă, bogată cu Dumnezeu. Putem spune că aveau o credinţă care le atinsese atât minţile, cât şi inimile. Erau, de asemenea, oameni practici, care doreau să trăiască pentru Hristos în lumea reală.

Charles ştia multe lucruri creştine, deoarece văzuse viaţa trăită în credincioşie de părinţii şi bunicii săi, mersese la slujbe, ani de-a rândul luase parte la timpul devoţional regulat al familiei şi cunoştea Biblia, cum să găsească diferite cărţi şi versete, mai bine decât mulţi creştini. Cu toate acestea, Charles nu avea o credinţă vie proprie, nu Îl cunoştea încă pe Isus ca Mântuitor. Convertirea a avut loc curând şi într-un mod surprinzător. Încercând să se adăpostească de viscol într-o seară, Charles a rămas la o capelă, la o predică din Isaia 45:22. „Întoarceţi-vă la Mine şi veţi fi mântuiţi toţi cei ce sunteţi la marginile pământului! Căci Eu sunt Dumnezeu şi nu este altul.“

Charles mărturisea: Predicatorul s-a uitat la mine şi, îndrăznesc să spun, cu aşa puţini oameni prezenţi, m-a recunoscut că sunt un străin. Fixându-şi privirea asupra mea, ca şi când mi-ar fi cunoscut întreaga inimă, a spus: „Tinere, arăţi mizerabil… şi întotdeauna vei fi mizerabil – mizerabil în viaţă şi mizerabil în moarte – dacă nu asculţi ce spune textul meu. Dar dacă asculţi acum, în acest moment, vei fi salvat.“ Apoi, ridicându-şi mâinile, a strigat, cum numai un metodist primar putea striga: „Tinere, priveşte la Isus Hristos. Priveşte! Nu ai nimic de făcut, doar să priveşti şi să trăieşti!“

Spurgeon nu era obişnuit ca predicatorii să-i vorbească direct lui de la amvon. Însă Dumnezeu a folosit această provocare simplă şi directă, de la un vorbitor obişnuit pentru a-i deschide ochii lui Spurgeon. Tânărul „a privit“, iar când a procedat aşa, a văzut ceea ce numea „priveliştea minunată a lui Isus murind pentru mine ca Salvator“. Bucuria şi uluirea convertirii din acea zi nu l-a mai părăsit niciodată.

Curând, a devenit evident faptul că Spurgeon era un predicator dăruit. Oamenii au observat şi dedicarea lui faţă de Dumnezeu şi entuziasmul său veritabil. La doar 16 ani, era deja cunoscut în întreg districtul Fenland drept „băieţandrul predicator al Ţinutului Mlaştinilor“. A fost credincios în lucruri mici. Acum Dumnezeu era gata să deschidă o nouă direcţie de lucrare pentru el.

În 1854, Spurgeon a acceptat chemarea bisericii New Park Street din Londra de a fi pastor, iniţial pentru o scurtă perioadă de probă. Era, însă, destul de clar în ceea ce-i privea pe toţi, că angajamentul va deveni permanent. Spurgeon a predicat aceeaşi Evanghelie ca până atunci şi cu acelaşi efect. Deşi plin de teologie sănătoasă şi conţinut biblic, mesajul era simplu şi direct, pe limbajul poporului. Era, de asemenea, însufleţit şi dramatic, în contrast evident cu mesajele mai degrabă standard şi greoaie pe care locuitorii Londrei care mergeau la biserică erau obişnuiţi să le asculte.

În 1856 s-a căsătorit cu o membră a bisericii New Park Street, Susannah Thompson, într-o capelă aşa de aglomerată încât uşile au trebuit închise cu o jumătate de oră mai înainte de începerea slujbei. Viaţa lor de căsnicie a fost atinsă de triseţe, dar dragostea lor unul pentru celălalt nu s-a răcit. Au fost de asemenea parteneri în lucrarea evanghelistică.

Bisericile în care predica Spurgeon nu erau destul de mari ca să încapă toţi cei care voiau să-l audă. Înainte de finalul primului an la New Park Street, problema supra-aglomerării devenise deja acută.

Pentru a rezolva această problemă, Spurgeon a propus închirierea sălii muzicale din Surrey Gardens, Kennington, care avea o capacitate de 10.000 de locuri. Din nefericire, sala avea să fie scena a ceea ce Spurgeon descria mai târziu drept „criza cea mai însemnată“ din întreaga sa viaţă.

La prima slujbă de la Surrey Gardens, sala a fost periculos de plină. Slujba a început normal. Însă, la un moment dat, s-au auzit strigăte. Unele relatări sugerează că un grup ar fi strigat că balcoanele se prăbuşesc, alţii că s-ar fi declanşat un incendiu. Deşi Spurgeon a încercat să liniştească mulţimea, panica s-a instalat, iar mulţimea s-a călcat în picioare, grăbindu-se să iasă. Spurgeon însuşi s-a prăbuşit, iar unii care au văzut acest lucru au crezut că predicatorul murise. Abia după aceea a aflat proporţiile tragediei. Mulţi oameni au fost răniţi grav, iar şapte persoane şi-au pierdut viaţa.

Dezastrul i-a marcat viaţa. Spurgeon a experimentat o profundă depresie spirituală, retrăind evenimentele groaznice şi chinuindu-se zi şi noapte. Biserica lui Spurgeon a fost copleşită de ceea ce s-a întâmplat. Dar credincioşii au rămas loiali pastorului lor şi erau profund preocupaţi de luptele lui de după eveniment. Loialitatea şi dragostea lor, rugăciunile lor, precum şi experienţa strânsă a lui Spurgeon cu Hristos cel înviat, s-au unit pentru a-i da curaj să predice din nou.

Ce determina, însă, mulţimile, să vină cu miile şi să-l asculte pe acest tânăr predicator? Întotdeauna Spurgeon vorbea pe limba poporului, subliniază Peter Morden, autorul biografiei. Era sensibil faţă de audienţa în faţa căreia vorbea şi era gata să-şi schimbe limbajul pentru a se potrivi ocaziei. Dar niciodată nu îşi compromitea mesajul lui esenţial nici în cel mai mărunt aspect.

Conştient de cultul personalităţii, Spurgeon voia ca toţi să ştie că el era un slujitor al lui Hristos şi că dorinţa lui era să predice Evanghelia lui Hristos în puterea Duhului Sfânt. Suferinţa lui l-a înzestrat, de asemenea, cu o mare empatie pentru oamenii care se luptau ei înşişi cu greutăţi.

Scripturile erau extrem de importante pentru Spurgeon. Era dedicat Bibliei ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu demn de încredere; predica din Biblie cât de mult putea cu acurateţe; iubea Biblia pentru modul în care i-L revela pe Isus. Este cunoscut faptul că el a refuzat să se avânte într-o apărare intelecuală detaliată a Scripturilor atunci când autoritatea acestora a fost atacată de feluriţi critici ai secolului al 19-lea. Să aperi Biblia? Pentru Spurgeon la fel de bine s-ar putea vorbi de a apăra un leu; nu era necesar! Mai degrabă creştinii ar trebui să „lase leul liber“ să îşi facă lucrarea de convingere şi convertire a lumii. Când Biblia avea să fie aplicată la inimile oamenilor de către Duhul Sfânt, atunci îi vor cunoaşte adevărul şi îi vor simţi puterea.

Viaţa de familie este un alt indicator al sfinţeniei. Prea adesea, familia cunoaşte partea diferită, mai puţin atractivă a caracterului unei persoane, decât cea văzută vreodată de prietenii cei mai apropiaţi. Însă viaţa de familie a lui Charles şi Susannah a fost una foarte fericită. Dragostea lor unul faţă de celălalt, care fusese puternică încă de la început, a crescut an de an. Susannah era „îngerul fericirii lui“, aşa cum îi spunea soţul ei, l-a susţinut în toată munca lui până la final şi era implicată în diverse lucrări. Scriind la câţiva ani de la moartea soţului ei, Susannah spune la rândul ei că Charles a fost un om „de o smerenie dulce“ şi de o „bunătate aparte“. Mai mult, el avea „o puternică credinţă în Dumnezeu“ şi a trăit o viaţă „glorioasă şi fără pată“.

 Deşi am văzut până acum impactul slujirii lui de duminică, o altă lucrare este descrisă drept „cea mai grozavă predică pe care a avut-o domnul Spurgeon vreodată“. Este vorba despre orfelinatul pe care Spurgeon l-a construit la Stockwell, la sud de Londra. Acest orfelinat a transformat vieţile multor oameni, băieţi şi fete a căror viaţă ar fi fost altfel complet mizerabilă.

Dragostea creştină era arătată nu doar prin aducerea copiilor nevoiaşi, ci şi prin standardul de grijă pe care aceşti copii îl primeau de îndată ce ajungeau aici. Spurgeon era pe deplin implicat în viaţa orfelinatului. Copiii îl iubeau, iar vizitele lui dădeau întotdeauna naştere la cele mai zgomotoase demonstrații de încântare.

Experienţa lui Spurgeon ne vorbeşte cu putere nouă. Dacă ne-am simţit aşa cum s-a simţit Spurgeon în acele zile întunecate imediat după dezastrul de la Surrey Gardens, dacă experimentăm „o noapte întunecată a sufletului“, identificându-ne cu Spurgeon în suferinţa lui, în pierderea speranţei şi în sentimentul că Dumnezeu ne-a abandonat, noi ştim că în Hristos, Dumnezeu chiar ne iubeşte. Oricât de dificile ar fi lucrurile, Dumnezeu are un plan şi un scop pentru vieţile noastre. Așadar, descoperiţi-l şi voi pe Charles Spurgeon, în multiplele sale ipostaze, citind biografia lui Peter Morden, C.H. Spurgeon: predicatorul poporului.

„Călătoare pentru Domnul” de Corrie ten Boom

Rate This

De Ziua Muncii vă aduc în atenție un volum de memorii scris de o femeie pe care o admir mult și a cărei carte despre experiența din timpul ocupației naziste am recomandat-o în repetate rânduri.

Este vorba despre cartea Călătoare pentru Domnul scrisă de Corrie ten Boom împreună cu Jamie Buckingham, ce cuprinde descrierea evenimentelor care au avut loc în viața acestei femei olandeze după eliberarea din lagărele naziste, fiind o continuare a volumului Refugiul, a cărui prezentare o găsiți aici.

Corrie ten Boom a rămas celebră datorită experienţei sale din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când, împreună cu familia sa, a adăpostit evrei în Olanda ocupată de nazişti.

Cartea Călătoare pentru Domnul descrie multe dintre experiențele de care a avut parte după eliberare în timpul a mai bine de 30 de ani de călătorii pe tot globul din Europa în America, în Australia, Noua Zeelandă, India și Japonia, călătorii pe care le-a făcut după vârsta de 50 de ani! Cum a reușit această femeie trecută de vârsta tinereții să ducă mesajul iertării și dragostei lui Dumnezeu în lumea întreagă?

Jamie Buckingham, co-autorul cărții spune: Sunt convins că secretul marii puteri de recuperare a lui tanti Corrie, ca și secretul popularității ei ca vorbitoare stau în atitudinea ei copilărească. Ca o fetiță care crede că Tăticul ei poate face orice, așa și Corrie ten Boom se încrede în Dumnezeu – chiar mai mult. Ea este o dovadă vie a ceea ce se întâmplă când o femeie – când orice persoană – este umplută cu Duhul Sfânt.

Corrie ten Boom confirmă acest adevăr în Introducerea cărții când spune că: Deși firele vieții mele au părut deseori încâlcite, am știut, prin credință, că pe cealaltă parte a broderiei este o coroană. Umblând prin lume – o călătoare pentru Domnul – am învățat câteva lecții în marea sală de clasă a lui Dumnezeu. Acum, când vă împărtășesc aceste lucruri vouă, celor care citiți cartea de față, mă rog ca Duhul Sfânt să vă arate, de asemenea, ceva din modelul divin al planului lui Dumnezeu pentru voi.

Cartea începe cu descrierea lagărului de la Ravensbruck în care fuseseră închise Corrie și sora ei, Betsie. Betsie murise, iar Corrie descrie cum trăia tot timpul cu așteptarea morții: Când ești pe moarte – când te afli la poarta veșniciei – vezi lucrurile dintr-o altă perspectivă decât atunci când te gândești că mai ai de trăit mulți ani. Am stat la poarta aceea timp de multe luni, locuind în baraca 28 de lângă crematoriu. De fiecare dată când vedeam fumul ieșind din hidoasele coșuri, știam că era vorba de rămășițele vreunei sărmane femei care fusese cu mine la Ravensbruck. Deseori m-am întrebat: „Când îmi va veni și mie timpul să fiu ucisă sau să mor?”

Nu îi va veni timpul să moară prea curând și cu siguranță nu în acel lagăr. Cu o săptămână înainte de a veni ordinul ca toate femeile de vârsta mea să fie omorâte, își amintește Corrie, eu am fost eliberată. Încă nu înțeleg toate detaliile eliberării mele de la Ravensbruck. Tot ce știu este că a fost o minune a lui Dumnezeu.

După eliberare, Corrie ten Boom, împreună cu o altă deținută, ajung la spitalul creștin „Casa Diaconițelor” din Olanda, unde au parte, pentru prima dată după mult timp, de condiții umane de trai și de bunătate. Rar am plâns în timpul tuturor acelor luni de suferință. Acum nu mă mai puteam controla. Mi se redăruise viața asemenea unui cadou. Armonia, frumusețea, culorile și muzica. Doar cei care au parte de suferințe ca ale mele și s-au reîntors pot înțelege pe deplin ce vreau să spun cu asta. Știam că viața mi se dăduse înapoi cu un scop. Nu-mi mai aparținea. De data aceasta fusesem răscumpărată și eliberată. Știam că Dumnezeu mă va trimite curând ca pe o călătoare a Lui. Însă, acum, El mă lăsa să mă bucur de luxul mulțumirii. Beam dintr-o fântână care știam că nu va seca niciodată – fântâna laudei.

Și așa începe periplul lui Corrie ten Boom ca misionară în jurul lumii, ajungând mai întâi în America, cu doar 50 de dolari în buzunar, fără să cunoască pe nimeni. Am descoperit repede că nevoia urgentă a omului este oportunitatea lui Dumnezeu. El folosește problemele noastre ca material de construcție pentru miracolele Lui.

Timpul trecea, iar eu întâmpinam în lucrarea mea o opoziție din ce în ce mai mare. Nimeni nu era interesat să o asculte pe o olandeză necăsătorită, de vârstă mijlocie, care dorea să predice. „De ce ai venit în America?”, începuseră oamenii să mă întrebe.

Un ocean imens mă separa de casă. Bani nu aveam. Nimeni nu dorea să-mi asculte prelegerile. Tot ce aveam era un cuvânt lăuntric din partea lui Dumnezeu că El mă călăuzea. Era destul? Tot ce puteam face era să merg înainte – tot înainte – pentru Gloria numelui Său.

Dumnezeu a onorat perseverența lui Corrie înlesnindu-i întâlnirea cu Abraham Vereide din Washington DC, datorită căruia a putut obține contacte și programări de a vorbi. Recomandările făcute de Abraham Vereide au generat solicitări de peste tot, cerându-mi-se să vin și să-mi împărtășesc mărturia. Am primit invitații din sate și orășele, dar și din orașe mari. Am vorbit în biserici, închisori, universități, școli și cluburi. Timp de aproape 10 luni am călătorit prin America, spunând oricui că Isus Hristos este o realitate, chiar și în cele mai negre zile. Le-am spus că El este răspunsul la toate problemele din inimile oamenilor din toate națiunile. Știam că era așa datorită a ceea ce făcuse El și pentru mine.

Corrie ten Boom istorisește miracol după miracol în cartea Călătoare pentru Domnul, unul dintre ele fiind acela al împlinirii viziunilor pe care le-a avut sora ei Betsie în timp ce se afla în lagăr, înainte de a muri: „Dumnezeu mi-a arătat că după război trebuie să le dăm nemților ceea ce ei încearcă acum să ne ia: dragostea noastră pentru Isus.”, i-a spus lui Corrie.

„Acest lagăr de aici, de la Ravensbruck, a fost folosit pentru a distruge multe, multe vieți. Sunt multe alte lagăre de felul acesta în Germania. După război nu vor mai avea la ce să le folosească. M-am rugat ca Dumnezeu să ne dea o astfel de tabără în Germania. O vom folosi pentru a reconstrui vieți.”

„Trebuie să locuim cu ei în Germania?, am șoptit eu.

„O perioadă”, a răspuns ea. „Apoi vom călători în toată lumea pentru a duce Evanghelia tuturor – prietenilor și dușmanilor.

Așadar, Corrie se simte chemată să plece din America pentru a merge în Germania, țara în care sperase că nu avea să se mai întoarcă niciodată, pentru a învăța ea însăși lecția iertării, înainte de a le vorbi altora despre ea.

Aflată la Munchen, Corrie se reîntâlnește cu cel mai crud gardian de la lagărul din Ravensbruck, acum convertit la creștinism. Acesta îi cere să-l ierte, iar Corrie descrie în cele ce urmează lupta sa interioară. Iertarea este un act al voinței, iar voința poate funcționa indiferent de temperatura inimii. „Isuse, ajută-mă!”, m-am rugat în tăcere. „Pot da mâna. Atâta pot face. Dă tu sentimentul.”

Și astfel, inexpresiv, mecanic, mi-am întins mâna spre cea întinsă spre mine. Iar când am făcut-o, a avut loc un lucru incredibil. Curentul care mi-a plecat din umăr, mi-a trecut prin braț și ne-a cuprins mâinile împreunate. Și apoi această căldură vindecătoare părea să-mi invadeze întreaga ființă, umplându-mi ochii de lacrimi. „Te iert, frate!” am strigat. „Din toată inima.”

Ne-am strâns mâinile un timp mai lung – un fost gardian și o fostă deținută. Nu mai cunoscusem niciodată dragostea lui Dumnezeu așa de intens, precum o cunoscusem atunci. Dar, chiar și așa, am realizat că nu era dragostea mea. Încercasem, și nu am avut puterea. Era puterea Duhului Sfânt despre care ni se spune în Romani 5:5: „Dragostea lui Dumenzeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat.”

Această realitate a puterii Duhului Sfânt va fi evidentă din nou și din nou în viața lui Corrie ten Boom și în istorisirile sale din cartea Călătoare pentru Domnul. …a încerca să faci lucrarea Domnului prin propria ta putere este una dintre cele mai confuze, istovitoare și incomode lucrări, spune ea. Dar, când ești umplut cu Duhul Sfânt, atunci lucrarea lui Isus pur și simplu curge din tine înspre alții.

După 12 ani de călătorii singură, Corrie și-a dat seama că are nevoie de o însoțitoare. Aceasta va fi, timp de aproape 10 ani, Conny van Hoogstraten, iar apoi din 1967 Ellen de Kroon, care era și asistentă medicală. Pe ambele le menționează în cartea sa, vorbind cu drag despre ele.

Desigur că toate aceste călătorii ale lui Corrie și ale însoțitoarelor ei nu au fost gratuite și a fost nevoie de mulți bani, pe care Dumnezeu i-a pus la dispoziție cu credincioșie. La un moment dat, aflându-se în dilema de a cere sau nu bani de la congregațiile în fața cărora vorbea, Corrie cere călăuzirea lui Dumnezeu. Răspunsul din partea Domnului era foarte clar: „De acum înainte, să nu mai ceri niciodată bani.”

O mare bucurie mi-a cuprins inima și m-am rugat: „Tată ceresc, știi că am nevoie de mai mulți bani ca niciodată. Dar, de acum înainte, nu voi mai cere nicio centimă. Nici locuri garantate dinainte unde să vin să vorbesc. Nici cheltuieli de transport. Nici măcar un loc unde să stau. Mă voi încrede în Tine că nu mă vei părăsi niciodată.”

Eu vreau mai degrabă să fiu un copil credincios al unui Tată bogat, decât un cerșetor la ușa oamenilor lumești, declară Corrie ten Boom.

Este încurajator faptul că această femeie care pare de neclintit în credința ei, a ales să descrie într-un capitol al cărții Călătoare pentru Domnul, modul în care, la 73 ani, pusă în fața posibilității de a lua o pauză de la activitatea misionară, și-a dat seama că își pierduse dragostea dintâi față de Dumnezeu și de oamenii pierduți.

În urmă cu 20 de ani, ieșisem dintr-un lagăr de concentrare – înfometată și slăbită – dar în inima mea era o dragoste arzătoare. Era o dragoste pentru Dommnul care mă purtase prin toate cu o așa credincioșie – o dragoste pentru oamenii din jurul meu – o dorință aprinsă de a le spune că Isus este o realitate, că El trăiește, că e biruitor. Știam din experiență. Din acest motiv, m-am reîntors în Germania și am locuit printre ruine. Am vrut ca toți să știe că, indiferent cât de jos am cădea, Brațele Atotputernice sunt întotdeauna sub noi pentru a ne susține.

Dumnezeu o va cerceta, iar Corrie ten Boom va continua să ducă Evanghelia în întreaga lume până la vârsta de 86 de ani. Poate că unii dintre voi se întreabă cum a trăit atâta vreme fără să caute să se căsătorească, pentru că, dacă nu v-ați dat seama, Corrie ten Boom nu s-a căsătorit niciodată.

Ancorarea vieții mele în Domnul Isus a fost cea care m-a stabilizat, spune ea. Mulți oameni caută să-și înbușe sentimentele în muncă, în sporturi, în muzică sau arte. Dar sentimentele sunt tot acolo și, în cele din urmă, vor ieși la suprafață și vor exprima frustrări și nemulțumire.

Sunt unii, ca mine, de exemplu, care sunt chemați să trăiască o viață solitară. Pentru ei este întotdeauna ușor, pentru că ei sunt, prin natura lor, mulțumiți. Alții, sunt chemați să se pregătească pentru o căsnicie care poate veni mai târziu în viață. Și ei sunt binecuvântați, pentru că Dumnezeu folosește anii dinaintea căsătoriei pentru a-i învăța că nu aceasta este răspunsul la nefericire. Fericirea se găsește doar într-o relație echilibrată cu Domnul Isus.

Spre finalul cărții, dar și al vieții sale, Corrie ten Boom mărturisește: Mi-aș dori să pot spune că după o viață lungă și roditoare, călătorind în toată lumea, am învățat să-mi iert toți dușmanii. Mi-aș dori să pot spune că gândurile de compasiune și iubire curg natural de la mine spre alții. Dar nu este așa. Dacă este un singur lucru pe care l-am învățat de când am trecut pragul celor 80 de ani de viață, este acela că nu pot depozita în mine sentimente și comportamente bune – ci doar le pot lua în fiecare zi proaspete de la Dumnezeu.

Predarea față de Domnul Isus Hristos nu trebuie să fie parțială – ci totală. Doar când ne pocăim și ne întoarcem de la păcatele noastre (folosind puterea Lui, desigur), atunci El ne umple cu Duhul Sfânt. Roada Duhului Sfânt ne pune într-o relație bună cu Dumnezeu, iar dragostea lui Dumnezeu în noi ne pune într-o relație bună cu oamenii. Prin ea putem să-i iertăm – chiar să-i iubim – pe dușmanii noștri. Isus Însuși ne pregătește pentru revenirea Lui.

Aceasta este chintesența mesajului și al vieții lui Corrie ten Boom, călătoare și misionară pentru Domnul, o femeie ale cărei dedicare și viață sunt un exemplu pentru noi la zeci de ani după moartea ei. Cred că este bine pentru generațiile tinere de astăzi să descopere astfel de exemple de oameni dedicați lui Dumnezeu și scopurilor Sale, gata să asculte de El și să se ducă oriunde Îi trimite El, plini de încredere în purtarea Lui de grijă și nepăsători față de bogățiile și nimicurile acestei lumi. Vă îndemn să descoperiți viața lui Corrie ten Boom, atât din cartea prezentată azi, Călătoare pentru Domnul, cât și din altele, cum ar fi Refugiul care prezintă prima parte a vieții ei, sau Nimic fără Isus, în care povestește alte întâmplări din călătoriile misionare. 

Puteți asculta episodul întreg aici:

Despre „Refugiul”:

Despre „Nimic fără Isus”:

• T

CARTEA E O VIAŢĂ

Răsfoieşte-o împreună cu noi

Sezonul 7 (colaborare Irina T şi Irina E) – Mărturii ale persecuției comuniste (și nu numai)

Ep.1 Ei mi-au programat moartea – Petru Dugulescu

Ep.2 Statornic pe cale. Memorii – Constantin Tudose

Ep.3 Traversarea focului – Alice Panaiodor

Ep.4 Viaţa misionarului Mihály Kornya – Bertalan Kirner

Ep.5 Prezenţa lui Dumnezeu în viaţa Bisericii – Gheorghe Mitrofan

Ep.6 Binecuvântată fii, închisoare! – Nicole-Valéry Grossu

Ep.7 Nobleţea suferinţei – Sabina Wurmbrand

Ep.8 Hristos, mărturia mea – Traian Dorz

Ep.9 Viaţa şi lucrarea lui Dumitru Cornilescu – Alexandru Măianu

Ep.10 Cu Dumnezeu în subterană – Richard Wurmbrand (reeditat)

Ep.11 Jurnalul fericirii – N. Steinhardt (reeditat)

Ep.12 Umbra celui Atotputernic – Elisabeth Eliott (reeditat)

Ep.13 Amintiri cu sfinţi – Daniel Brânzei – partea I

Ep.14 Amintiri cu sfinţi – Daniel Brânzei – partea II

Ep.15 Dumnezeu îmi cunoaşte măsura – Silvia Tărniceriu

Ep.16 Elena – binecuvântări prin încercări – Harvey Yoder

Ep.17 Torturat pentru credinţă – Haralan Popov

Ep.18 Şi nimeni n-a ştiut… Lumea secretă a lui Hans Hamoen, om de afaceri şi contrabandist de Biblii – Ton van Mourik

• Recomandările prietenilor – Viața și lucrarea lui George Müller, de Ch. Chaland

  Pe blogul nostru, am publicat până acum recenzii ale cărților prezentate în emisiunea CARTEA E O VIAȚĂ, pe care le puteți găsi la secțiunea CĂRȚI. Mi-am încurajat prietenii să propună și ei cărți care i-au impresionat, i-au influențat sau i-au încurajat pe calea credinței, și să le facă o scurtă prezentare. Astăzi, George ne recomandă Viaţa şi lucrarea lui George Müller de Ch. Chaland.

  Așteptăm cu drag și recomandările voastre!

  George Müller este unul din creştinii care au trăit doar bazându-se pe Dumnezeu şi s-a bucurat de harul Lui şi a experimentat foarte multe minuni pe tot parcursul vieţii. Exemplu al unei vieţi trăite cu semnificaţie. Realizările lui Müller au fost posibile datorită faptului că a cunoscut voia specifică a lui Dumnezeu cu privire la viaţa lui, a avut credinţă şi a petrecut mult timp pe genunchi în rugăciune. Astfel, s-au întâmplat lucruri la care Müller nici nu îndrăznea să viseze.

  Cunoscând viaţa şi lucrarea lui George Müller, pot doar să fiu motivat să caut să experimentez o dependenţă totală de Dumnezeu şi să fiu uimit de minunile pe care le face în viaţa mea, aşteptând momentul potrivit stabilit de El.

  Recomand această carte tuturor celor care doresc să vadă minunile lui Dumnezeu.

Catedrala Mantuirii Neamului a ajuns pe Google sa fie numita ”Catedrala Prostirii Neamului”. Reactia BOR

Pe Google Maps denumirea Catedralei Mântuirii Neamului a fost schimbată cu titulatura de ”Catedrala Prostirii Neamului Românesc”. Alte denumiri apărute ulterior sunt ”Catedrala Falei Patriarhului” și ”Catedrala șpăgarilor!”.

Patriarhia Română a luat atitudine promptă față de modificarea apărută pe Google Maps. Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, Vasile Bănescu, a precizat că este ”încă o probă a urii, frustrării și grosolăniei unor indivizi care, cu sau fără voia lor, ajung să compună cele câteva nuclee dure ideologice anticreștine/ antiortodoxe din România”

”Penibilul recent atentat pe Google maps asupra numelui „Catedralei Naționale” ridicată în memoria celor mai buni dintre oamenii acestei țări, eroii ei, este încă o probă a urii, frustrării și grosolăniei unor indivizi care, cu sau fără voia lor, ajung să compună cele câteva nuclee dure ideologice anticreștine/ antiortodoxe din România.

Priviți-i mai de aproape pe dușmanii cu spume la gură ai Bisericii! Energumeni deja cunoscuți care se zvârcolesc pe Facebook doar la vederea cuvintelor: „Biserică”, „Catedrală”, „Ortodoxie”, „preoți”, desființându-le ca și cum le-ar înțelege. Reacții cvasi-patologice care denotă sindromul ideologizării anticreștine grefate pe fondul minat deja de grave carențe intelectuale, de incultură crasă și de desprinderea asumat progresivă de realitatea istorică și imediată. Oameni care au dezvoltat o severă alergie la obiectivitate și adevăr, reacția lor predilectă în fața argumentelor acestora fiind înjuratura groasă.

Cine sunt însă cu adevărat acești împuținați de ură? Ce îi recomandă moral, profesional sau cultural pe acești „oameni noi” auto-situați dincolo de bine și de rău, mereu cu piatra în mână? Veți descoperi rapid în ei personaje total șterse, dar posedate de viziunea sumbră a ideologiei neomarxiste pe care o prizează cu suspectă dexteritate în doze letale pentru firava lor făptură morală, sărmani neisprăviți din esențiale puncte de vedere, dar aliniați în primul rând la startul discursurilor despre „binele final” al omenirii.

Asemenea ipochimeni nealfabetizați (cultural) și fascinați de utopia socialistă a punerii la pământ a Bisericii lui Hristos aderă cu entuziasm la mici grupuri de dezinformare și discreditare care parazitează spațiul mediatic, în care își expectorează „productiv” veninul urii lor față de Biserică, istorie și cultură națională, inclusiv europeană. Tot ei jubilează isteric pe Facebook sau în articolașe de presă pe marginea descoperirii epocale a câte unui caz de (s)cădere morală din rândul clerului, format desigur din oameni, nu din îngeri. Ei, tocmai ei, ne dau incontinent vestea, deja destul de veche, a căderii ontologice a omului, a celor ce ne aflăm în Biserică nu ca să eludăm insolent realitatea păcatului, ci ca să ne vindecăm de el.

Toți acești mici și ridicoli autoimprovizați dumnezei de carton ideologic sunt suicidar animați de principiul distrugerii ordinii morale personale și publice țesute și hrănite de creștinism. Hristofobia unor oameni care ajung să comită gestul de a modifica hoțește pe Google Maps numele unui edificiu pe care Biserica Ortodoxă cu sprijinul firesc al Statului Român îl ridică in memoria tuturor eroilor din istoria acestei țări creștine, indică o periculoasă patologie morală care face deja foarte mult rău Europei și lumii civilizate de creștinism de-a lungul a două milenii.”, a precizat, Vasile Bănescu.

Jurnalistul Oreste Teodorescu: Atât SUA cât și China se razboiesc/rafuiesc, dar amarastenii platesc  cu pretul vietii  

Jurnalistul Oreste Teodorescu dedica editia din aceasta seara a ”Jocurilor de Putere” de la Realitatea Plus unei ample analize a razboiului din spatele pandemiei de coronavirus.

”Agențiile se spionaj ale Statelor Unite, Marea Britanie, Australia, Canada și Noua Zeelanda reunite in grupul Five Eyes au realizat un amplu raport care acuza regimul de la Beijing ca a mințit deliberat despre transmiterea coronavirusului de la om la om, au cenzurat și chiar eliminat in prima faza pe toți cei care au avertizat despre riscul pandemiei, au refuzat sa predea probe ale virusului împiedicând astfel comunitatea științifică occidentala sa poată produce un vaccin

Zilele trecute, secretarul american al apărării, Mark Esper a avertizat intr-un interviu pentru cotidianul italian La Stampa ca Rusia și China au o adevarata strategie de a profita de pe urma pandemiei, destabilizand alianța țărilor europene și a NATO, precum și de a se impune ca jucatori majori in piața echipamentelor medicale și a telecomunicațiilor. Cele doua mari puteri hegemonice își întăresc acum alianțele!

Atât SUA cât și China poarta deja un război pentru creșterea influentei in interiorul uniunii europene, unde Federația Rusa își desfășoară deja sofisticatul scenariu de destabilizare… in România sunt folosite toate forțele antioccidentale, iar manevrele antistatale conduse de UDMR și coordonate de la Budapesta sunt decise direct de Kremlin! Alături de noi in aceasta seara: Dan Dungaciu, Cristian Diaconescu, Costin Georgescu și Iulian Chifu”, scrie Oreste Teodorescu pe pagina personala de facebook.

Uzinele Republica – vinovații fără vină ai unui faliment răsunător-pentru ca,printre altele –„Eram concurenți la prea mulți”…

 

 

 

În anii ’70, Uzina Republica a fost al cincilea mare producător de țevi nesudate din lume. Se spunea că fără țevile acestei uzine, România n-ar fi avut niciodata industrie petrolieră. În vremurile ei de aur, Republica număra 10.000 de angajați. Astăzi mai are un singur angajat. Cândva mândria industriei noastre, Republica înseamnă astăzi un deșert de ruine întins pe 46 de hectare.

Din Uzina Republica, primul mare exportator de țevi petroliere al României comuniste, a rămas doar o mână de foști angajați, azi membri ai unui cenaclu literar. Nicolae Stelea a fost inginer la Republica, azi este scriitor și conduce cenaclul „Biserica de lemn”. Constantin Dobre a condus sindicatul și este ultimul angajat din cei 10.000 care munceau odinioară pe platforma din sud-estul Bucureștilor.

„În compartimentele unde luminițele palpită, după acel cod al creației, se fabrică țevi. Dacă aș avea posibilitatea să urmăresc filmul celor 50 de ani de existență al uzinelor Republica…” Nicolae Stelea citește la cenaclu din cartea sa despre Republica.

„E foarte greu să descifrezi cine și ce interese au fost. (…) Au fost acele greve pe care le conducea domnul Dobre și se bătea cu morile de vânt”, spune Stelea.

„Au dispărut până și morile și a rămas numai vântul”, remarcă un participant.

Constantin Dobre face ce știe mai bine – adună foștii angajați să vorbească despre interesele financiare care au ruinat uzina. El ne arată ce altceva a mai rămas din Republica: un deșert de ruine și de hale părăsite, întins pe 46 de hectare, rai al hoților de fier vechi.

„Reprezentam un pion atât de mare în economia țării, de ce a trebuit să închidă Republica? Când produceam țevi de mari dimensiuni, de mare precizie”, spune Constantin Dobre.

„Eram concurenți la prea mulți”, este de părere fostul director Spiru Lia.

Sindicalistul Constantin Dobre, poetul Nicolae Stelea, fostul director Spiru Lia și pictorul de biserici Valeriu Stoica, toți foști lucrători la Republica, își amintesc de vremea când lucrau toți patru în fosta hală „Trăgătorie”.

Secția Trăgătorie, fruntea uzinei altădată, a ajuns astăzi, după faliment, o piatră de moară pentru lichidatorul Republica. Nimeni nu vrea să o cumpere.

Secţia în care trăgeau ţevi, un loc de 40.000 de metri pătrați și un alt teren, de 7 hectare, toate valorând 15 milioane de euro, sunt tot ce au mai rămas de vândut din Republica. Restul activelor au fost lichidate pe bucăți. Pentru vânzarea uzinei, s-au organizat licitații săptămână de săptămână, în fiecare miercuri, la ora 10.00, timp de 10 ani.

Puțină istorie

Marele industriaș Nicolae Malaxa nu-şi imagina nimic din dezastrul de astăzi atunci când ridica uzinele de pe platforma care i-a purtat numele.

În 1921, Malaxa construieşte, mai întâi, fabrica de locomotive și tancuri, denumite ulterior Uzinele 23 august și apoi Faur.

17 ani mai târziu, aflat într-o călătorie cu trenul în care se sparge o țeavă, Malaxa are revelația unei noi fabrici. Așa apare Uzina de Tuburi și Oțelării,numită ulterior Republica.

În al Doilea Război Mondial, Republica fabrica tuburi pentru obuze. Mai târziu, ajunge să producă 200.000 de tone de țeavă petrolieră pe an. 80% din producție ajunge în toată lumea.

„Și acuma îmi vin scrisori din Arabia Saudită și din altă parte ca să le livrez țeavă de la Republica. Păi da, Republica avea contracte pe tot globul”, spune Teodor Nicolae, director RVA, firma lichidatoare.

În anii 70, Republica devine al cincilea mare producător de țevi din oțel fără sudură din lume și singurul producător de prăjină pentru foraj din Europa de Est.

Constantin Dobre, fost lider de sindicat Republica: „Era o mare mândrie pentru că erau foarte scumpe, deci trei prăjini care însemnau o tonă, însemnau o Dacie pe timpul lui Ceaușescu”.

Se spunea că fără țevile de la Republica n-am fi avut niciodată industrie petrolieră. Până la Revoluție, Republica număra aproape 10.000 de angajați, cât un cartier al Bucureștilor.

„Gândește-te că ăștia au reușit în 10 ani de zile, 1981- 1989, să plătească datoria publică a României de 10 miliarde de dolari”, spune Ionel Blănculescu, în prezent consilier la Guvern.

După Revoluție, declinul. Furată din interior

Revoluția a prins uzina cu datorii la bănci de 40 de milioane de dolari. Declinul începe în 1991, atunci când Republica devine societate comercialăși brusc este aruncată în noua economie de piață.

Petre Popescu, fost director Republica: „Şi statul a zis: eşti societate comercială cu personalitate juridică, nu mă mai interesează de tine”.

Fără experiență și fără ajutor de la Guvernul Petre Roman, uzina începe să piardă comenzi și piețele externe.

Spiru Lia, fost director: „Lumea bună, muşterii noştri, s-au dus să cumpere din străinătate. De ce? Nu ştiu dacă nu cumva comisionul era. (…) comisioanele pentru metal sunt extraordinar de mari. Şi Republica, în loc de 35.000 de tone, cât putea să facă, sau în loc de 45.000 de tone, făcea numai 20.000 de tone”.

Uzina începe sa fie furată chiar din interior. Rețeta este simplă: conducerea declasează țeava bună pe motiv că ar avea imperfecțiuni, apoi o vinde unor firme alese, cu preț de fier vechi. Totul, in schimbul unui comision.

Constantin Dobre explică mecanismul: „Se introducea un bon și se spunea ca are un defect interior, exterior, acea țeavă prin însușirea documentelor pleca și se transforma din țeavă bună în țeavă declasată. Pierderea era numai cea a uzinei, a salariaților, și câștigau cei care aveau interesul, care o cumpărau țeavă bună la preț de țeavă declasată”.

Datoriile si pierderile uzinei cresc, în trei ani, de 15 ori, din cauza devalorizarii leului, a creanței de pe vremea comuniștilor și a materiei prime neplătite. Guvernul Nicolae Văcăroiu nu mişcă un deget pentru a o ajuta să-și plătească restantele.

Din 1995, Republica începe să lucreze numai în pierdere. Nu mai are bani nici măcar pentru țaglă, materia primă din care se făceau țevile, așa că acceptă contracte păguboase cu firme străine, din care acumulează noi pierderi. Pentru ţaglă, Republica plăteşte în țevi, calculate cu un preț foarte mic.

„Pentru o tonă de materie primă primită de Republica se rambursau valoric de 10 ori mai mult. Furnizorii au vândut produse, materii prime, materiale către Republica la un preț cu mult mai mare decât prețul de piață, împărțindu-și pe urmă prada cu executivul din Republica. Este o pradă pentru ca sunt bani furați de la statul român, acuză Ionel Blănculescu.

„Băi, cel mai bine este s-o bagi în faliment”

Una dintre firmele care în anii 2000 ar fi profitat în acest fel ar fi fost James Cadogan, cu sediul în Insulele Virgine, condusă de Joe Sussman, om de afaceri elvețian care ulterior a și încercat să cumpere Republica. Consultant bancar în relația cu Republica era Răzvan Temeșan, fost președinte Bancorex.

Petre Popescu dezvăluie: „Îmi spusese Răzvan Temeșan: fii foarte atent cu Sussman că la el, dacă trec trei ani, ai terminat-o, că în Insulele Virgine ei nu păstrează documentele decât trei ani.

„James Cadogan era o firmă de intermedieri, el avea comezi de la utilizatorii finali ai țevilor și pe baza acelor comenzi eu ma ocupam să obțin finanțare”, a explicat Răzvan Temeșan.

Firma lui Sussman lucra cu uzinele Republica prin intermediul unei alte companii, numită Intertub. Elvețianul deținea jumătate din acțiunile Intertub, iar Republica, restul. Spiru Lia era director tehnic pe vremea aceea și spune că singurul cîştigător al formulei a fost Joe Sussman. „Intertubul se ocupa de contracte, de vânzarea producției lui Republica și de încasarea banilor. Și Republica oferea materialul pe care-l vindea. Mai ieftin că-și lua… cum i-am spus? Intertubul își lua comision”, declară Spiru Lia.

Petre Popescu: „Republica n-a văzut nimic din el, nici un ban”.

După colaborarea cu firma James Cadogan și cu alti furnizori de materie primă, datoria Republica explodează: aproape 50 de milioane de dolari. Intră pe fir Viorel Hrebenciuc, șeful Secretariatului General al Guvernului, care vine cu propria soluție „salvatoare”.

Petre Popescu:„Hrebenciuc a zis, băi, cea mai bună chestie este s-o bagi în faliment. I-o făcea cadou lui Sussman”.

Într-un final, falimentul uzinei s-a tras de la ruși. În anul 2000 apare în peisaj firma Moody, înființată în Virginia și condusă de Ylia Lecuci, afacerist american de origine letonă. Compania lui furniza către Republica materia primă, Republica o transforma în țeavă, iar țeava era vândută mai departe de Moody pe piața externă. Ylia Lecuci decide să cumpere uzina și să producă el țevi, așa că intră în afacere cu parteneri ruși, pe care-i aduce la Republica.

Petre Popescu: „El și-a atras partenerii ăștia cu care lucra în Rusia și a zis: băi, în România totul se privatizează. Haideți să cumpărăm Republica! Banii erau ai rușilor, deci ăia cumpărau țeava, ei erau forța financiară”.

Suveica. Fabrica rămâne cu jumătate din patrimoniu

De aici încolo, la Republica începe să se desfășoare ingineria numită „suveica”, în urma căreia fabrica rămâne fără jumătate din patrimoniu și cu datorii noi.

„Suveica” începe în anul 2002, atunci când uzina ajunge să aibă datorie de 4 milioane de dolari la Moody. Banii proveneau din contracte cu țaglă. Mai departe, Moody cesionează datoria firmei partenere, Temerso Rusia, patronată de afaceristul Iuri Trifonov. Termerso, la rândul ei, o transmite companiei Tehnologika Rusia.

În baza datoriei primite, Tehnologika Rusia primește, ulterior, o parte din activele și din patrimoniul Republica. În vreme ce „suveica” se învârte în beneficiul rușilor, datoriile uzinei continuă să crească, salariile nu se mai plătesc, angajații ies în stradă, se taie curentul și gazul, iar situația se inflamează.

Constantin Dobre:„Primul ministru Năstase ne-a zis să mai rezistăm până la privatizare, domnul ministru Mușetescu a zis rezistați că o să vă privatizați și o să vă fie bine”.

În martie 2003 are loc privatizarea. Oferte depun Joe Sussman, cel care pierduse contractul cu Republica in 2000, dar și rușii, care erau deja creditorii uzinei. Grupați într-un consorțiu de patru firme, controlate de același afaceristIuri Trifonov, patronul Temerso, rușii câștigă privatizarea uzinei pentru 2 milioane de dolari.

Achită o primă tranșă de 660 de mii de dolari, care se va dovedi că va fi și ultima.

Teodor Nicolae: „Deasupra lui, cei care aveau Republica, erau ruși KGB. Oamenii făceau afaceri în România. Ticăloase”.

O privatizare destul de dubioasă. În care nu avem un investitor cu bonitate în domeniul metalurgiei.

După ce cumpăraseră uzina mai pe nimic, la trei săptămâni de la privatizare, rușii opresc producția de țevi și plata salariilor și pregătesc concedierile, deși contractul le interzicea acest lucru. Ionel Blănculescu, ministrul Controlului la acea vreme, a descoperit că, la numai câteva luni de la privatizare, noii patroni au vândut propriilor firme jumătate din întregul patrimoniu al Republica, în baza unor datorii mai vechi pe care uzina o făcuse tot la firmele lor. Ionel Blănculescu: „La Republica a fost o devalizare în toată regula”.

Teodor Nicolae, director RVA: „Jaful este dincolo. Că ei în acea perioadă de șase luni de zile au înstrăinat în contul unor creanțe mai mult sau mai puțin fictive”.

Ionel Blănculescu: „Tocmai de asta au cumpărat-o. S-o mulgă. Deci orice companie de stat din România a fost mulsă”.

„Mulgerea” uzinei Republica s-a făcut cu acte în regulă

Cele mai multe active au plecat, cu o valoare mult mai mică decât cea reală, spre Tehnologika Tub, o firmă nou apărută în curtea Republica. La vremea aceea, Ionel Blănculescu i-a considerat vinovaţi de vânzarea activelor pe Iuri Trifonov și pe directorul Petre Popescu, cel care ar fi semnat contractele de dare în plată către Tehnologika Tub. Ulterior, Petre Popescu a și fost cercetat penal pentru un contract cu țaglă, dar decizia instanţei i-a fost favorabilă.

Petre Popescu:„Deci n-a găsit nimic. Blănculescu tot ce-a spus în 2004 au fost prostii. Dacă avea probe, nu mai stăteați de vorbă cu mine acum. Eram în pușcărie”.

Sub consorţiul rusesc al lui Iuri Trifonov, noii patroni ai Republica, deşi nu se mai fabrică ţeavă, datoriile sar până la 84 de milioane de dolari, adică de cinci ori capitalul societății. Disperați, țevarii îl sechestrează în birou pe Iuri Trifonov, cerându-i salariile restante.

Ca sa scape de furia angajaților, rusul sare pe geam, dar salariile restante tot nu le plăteşte. În vreme ce muncitorii se dau de ceasul morții, Adrian Năstase și Ovidiu Mușetescu decid soarta Republica la foc automat, într-o ședință de partid.

STENOGRAMELE ȘEDINȚEI PSD DIN 20 OCTOMBRIE 2003

Ovidiu Mușetescu: Domnule președinte, Republica este o societate privată. Noi am reușit într-o situație absolut disperată.

Adrian Năstase: Ovidiu, stai, că nu ne interesează subiectul. Te-am chemat numai să-ți atrag atenția că asta este problema ta (…). Dacă nu ești de acord cu ce fac ei, mergi la televizor, mai faci o emisiune cu Ionuț Popescu și explici care este treaba, dar nu ne-o lăsa nouă și tu stai liniștit la APAPS.

Adrian Năstase: De ani de zile acoperi toate poveștile cu privatizarea din perioada 1997 – 2000, dar nu putem să continuăm așa la infinit, că începem să răspundem pentru asta. (…) Ia, te rog, reziliază contractul dacă nu este bun.

(SURSA: GRUPUL DE INVESTIGAȚII POLITICE)

APAPS reziliază contractul cu rușii, Republica intră în faliment și jaful reîncepe. De data aceasta, o fură firmele de recuperare a fierului vechi. Taie utilaje, desfac secții întregi și pleacă acasă cu bobine de miliarde de lei.

Constantin Dobre: „Toți veneau să fure din fabrică. Încercau să spargă fabrica și atunci noi am decis ca 84 din angajați să rămână în fabrică, ne-am dus la lichidator, lichidatorul ne-a angajat și a zis domne, rămâneți și păziți fabrica”.

Petre Popescu: „Au cumpărat Republica s-o transforme într-o afacere imobiliară cu plata cu vânzarea de fier vechi”.

În 2004, firma RVA Insolvency ajunge lichidatorul uzinei. După nesfârșite lupte în instanță, sindicatul Nicolae Malaxa reușește să recupereze salariile restante, iar lichidatorul, să reîntregească patrimoniul Republicii și să vândă mare parte din el. Și încă mai are active de vânzare. Firma rusească Tehnologika Tub, cea care primise pe mână mai toată averea uzinei, continuă să existe în curtea Republica. Reprezentaţii Tehnologika Tub neagă orice legătură cu Iuri Trifonov.

Administratorul firmei Tehnologika Tub susține că Republica nu a fost falimentată de ruși, ci de anumite grupuri de interese care au dorit să facă din ea afacere imobiliară. Nu vrea sa comenteze și se consideră o victimă.

Valeriu Simionov: „Nici nu am chef să apar la televiziune fiind un falit, cum s-ar spune”.

Astăzi, la zece ani de la distrugerea celei mai puternice uzine de țevi a României, cei implicați spun că în spatele acestui faliment au stat interese străine.

Petre Popescu:„Ocupam prea multe piețe. Ca să ieșim de pe anumite piețe, trebuia diminuată producția de țevi a României”

Răzvan Temeșan, fost președinte Bancorex: „În momentul în care Republica a dispărut, competiția pe piață s-a redus foarte mult”.

Constantin Dobre: „Proiecția că noi să fim omorâți s-a facut din altă parte”.

Răzvan Temeșan: „Vinovații pentru distrugerea Republica n-a fost o persoană sau un grup de persoane. Vinovate au fost guvernele”.

Constantin Dobre: „Nenorocirea este că acei oameni politici de la APAPS, acei conducători de la minister, și-au dat acordul”.

În loc de concluzie

Din nou, nici în cazul distrugerii Republica nu avem vinovați și nimeni nu vrea să-și asume răspunderea. Principalul responsabil, Ovidiu Mușetescu, cel care a semnat privatizarea, a murit. Adjunctul lui, Stan Popa, a fost prezent la negocierile de la Republica, în cea mai tulbure perioadă a ei, și a asistat, alături de Mușetescu, la nenumărate privatizări la kilogram din România. Astăzi, ca vicepreședinte al Autorității pentru Administrarea Activelor Statului, Stan Popa declară că nu a fost fost implicat niciodată în cazul Republica. Stan Popa refuză un interviu filmat. Adrian Năstase, aflat în executarea unei pedepse de patru ani inchisoare, refuză orice interviu pe perioada detenției. Nicolae Vacaroiu nu vrea sa mai comenteze. Iar Viorel Hrebenciuc spune ca n-a avut niciodată vreun rol în soarta Uzinei Republica.

(Reporter: Adina Bădălan)

 

Ca sa faca bani si din mortaciuni ,se fac -ilegal SACRIFICĂRI PREFERENŢIALE PENTRU ION NICULAE

Şeful Direcţiei Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor (DSVSA) din Bistriţa-Năsăud, Ioan Bogolin, face sacrificări preferenţiale. Cele mai multe animale bolnave sacrificate ajung la cel mai bogat român, Ioan Niculae, prin intermediul firmei sale, Cicalex. Culmea este că firma acestuia este în insolvenţă. O altă firmă care primeşte vite sacrificate de la DSVSA de la Bogolin este Cetina, o firmă din Baia Mare aflată de asemenea în insolvenţă. Ioan Bogolin este într-o relaţie şi cu două dintre firmele bistriţene care taie animale, Agro Ardealul şi Agro Invest, relaţie cercetată şi de procurori.

 

Şeful de la siguranţa animalelor, Ioan Bogolin, ia de la săraci şi dă la bogaţi. El este opusul lui Robin Hood. Taie animale bolnave şi le dă la cele mai mari companii din ţară şi la cei mai bogaţi români. Este vorba de compania Cicalex SA, deţinută de puternicul om de afaceri Ioan Niculae, condamnat la închisoare de doi ani şi şase luni în dosarul ”mită la PSD.”

 

DSVSA dă animalele pe mâna lui Niculae

”Numărul de animale din judeţul Bistriţa-Năsăud tăiate, în perioada 2010-iulie 2015, de către unităţile abatorizate din România în vederea lichidării rapide a focarelor de boli transmisibile la animale sau de la animale la om:

SC Cicalex SA Alexandria – 783 de capete cabaline diagnosticate cu anemie infecţioasă excină;

Agrocompany Deva – 37 capete cabaline diagnosticate cu anemie infecţioasă ecvină;

SC Cetina SRL Baia Mare – 324 capete cabaline diagnosticate cu anemie infecţioasă ecvină,

Agro Invest Prod – 18 capete bovine reacţionate pozitiv la testul de tuberculinare, 2 capete bovine diagnosticate cu paratuberculoză bovină

Agro Ardeal – 288 capete bovine reacţionate pozitiv la testul de tuberculinare, 46 capete bovine diagnosticate cu paratuberculoză bovină, 46 capete bovine diagnosticate cu paratuberculoză bovină; 4 capete bovine diagnosticate cu leucoză enzootică bovină”, se arată într-un răspuns oficial al DSVSA la solicitarea Gazeta de Bistriţa.

DSVSA explică că pentru tăierea cabalinelor abatoarele au plătit 1 leu/kg, iar pentru bovine 4 lei/kg carcasa: pentru unele nu s-a plătit nimic când confiscarea a fost totală şi sumele au ajuns până la 7lei/kg.

Det pe Gazeta de B istrita

Citeva frinturi  din Istoria privatizărilor frauduloase in Bistrita-Nasaud – partea 1: AMURGUL ZEILOR

1. AMURGUL ZEILOR SAU cum puţină şpagă nu strică nimănui

De la 200 de lei la 20 de tone de marmura si 60 de mii de euro. In ultimii zece ani, “marile spagi” la nivelul judetului Bistrita-Nasaud variaza intre sume ridicule de 100 sau 200 de lei si merg pana la zeci de mii de euro. Una din cele mai mari mite inregistrate in Bistrita este cea de 60 de mii de euro pe care ar fi luat-o Mircea Puni, fostul director al defunctei societati de termoficare din Bistrita, SC Proditerm SA, desi, nici la aceasta ora nu se stie cum au fost impartiti banii intre grupurile politice. Un alt caz rasunator este cel al retinerii Veturiei Adriana Moldovan, prim-procuror al Parchetului de pe langa Judecatoria Nasaud, omul legii fiind invinuit de trafic de influenta, fals in acte publice si luare de mita.
Istoria spagii, a mitei, ca si alte istorii de acest gen cuprind episoade cu personaje care au luat mita de 100 sau 200 de lei si care ajung pana la uriasul scandal politico-economic in valoare de 60 de mii de euro de la Proditerm SA. Dincolo de povesti, bani si grupurile de presiune economico-politice stau oamenii sau cum sunt ei numiti in limbajul rece, taios ca un pumnal al procurorilor – faptuitorii. Doar ca si acest doar e unul cat se poate de evident: justitia condamna doar Acari Pauni.
400 de lei pentru primul urolog al judetului
Aceasta ar fi valoarea singurului medic urolog din judetul Bistrita-Nasaud. Cam putin pentru 40 de cariera medicala, mai ales ca e vorba si de un flagrant. Potrivit purtatorului de cuvant al Parchetului de pe langa Tribunalul Bistrita-Nasaud, Angela Sangeorzan medicul urolog a fost denuntat zilele trecute de un pacient, care a ajutat la instrumentarea flagrantului: „actiunea a fost realizata in urma unui denunt impotriva doctorului Stefanescu facut de un pacient care a reclamat ca doctorul i-a pretins 400 de lei pentru a ii pune un diagnostic cu care sa se prezinte la Comisia de expertiza. Conform celor spuse de anchetatori, este vorba de un bolnav cronic, aflat in gradul II de invaliditate, culmea, aflat sub supravegherea medicala a celui care i-a pretins cele patru bacnote de 100 de lei contra unei amarite de adeverinte. „Medicul este cercetat acum pentru luare de mita, infractiune care se pedepseste cu inchisoarea de la 3 la 12 ani. Deocamdata medicul nu a fost audiat, va veni la audieri cu avocatul sau”, a explicat procurorul bistritean.
Conform celor spuse de Angela Sangeorzan, doctoral Stefanescu a mai fost cercetat pentru aceleasi fapte in urma cu mai multi ani, insa atunci s-a dispus neinceperea urmaririi penale. Purtatorul de cuvant al Parchetului de pe langa Tribunalul Bistrita-Nasaud a mai precizat ca, fiind vorba de doar 400 de lei, Dan Stefanescu este cercetat in stare de libertate, urmand ca acesta sa vina la Parchet pentru declaratii asistat de propriul avocet.
Contactat telefonic, doctorul Dan Stefanescu a spus ca nu face niciun fel de declaratii cu privire la acest subiect.
In acest context, directorul Spitalului Judetean Bistrita-Nasaud, doctorul Mircea Gelu Buta a explicat ca habar nu avea de flagrant: “ Si-a luat trei zile concediu de odihna pentru a-si gestiona problemele pe care le are, iar apoi vom vedea in continuare ce se va intampla. Pana nu exista o sentinta judecatoreasca noi nu putem lua nici decizie in privinta lui. In aceasta situatie este vorba de o posibila incalcare a contractului juridic dintre medic si pacient, sustine Buta.
Mita si la LML BN
Ca in sistem lucrurile nu merg deloc bine si practica mitei este una cat se poate de curenta, este deja o chestiune cat se poate de cunoscuta. Dar, reamintim faptul ca Dan Stefanescu nu este primul doctor care a luat mita, un al coleg, de data asta, fostul sef al laboratorului de medicina legala din Bistrita-Nasaud, Codrin Rebeleanu a fost prins in flagrant in timp ce primea mita 500 euro. Codrin Rebeleanu a fost acuzat de procurorii anticoruptie ca a luat banii ca sa nu modifice datele dintr-un certificat medico-legal. Reclamatia a fost facuta de un sofer care a provocat un grav accident de circulatie, pentru ca era in stare de ebrietate. Victima a avut nevoie de 55 de zile de ingrijiri medicale, iar legea prevede ca pentru o perioada mai mica de 60 de zile, cele doua parti se pot impaca. Medicul legist Codrin Rebeleanu i-a cerut soferului 500 euro ca sa nu modifice de la 55 la 60 de zile perioada de spitalizare, caz in care conducatorul auto risca sa faca inchisoare. Soferul l-a reclamat pe medic la Directia Anticoruptie Bistrita, iar procurorii l-au prins pe seful IML in flagrant, cand primea banii in biroul sau.
In cele din urmp, Codrin Rebeleanu a fost condamnat la trei ani de inchisoare cu suspendare de Curtea de Apel Suceava.
Spaguitorul marturiseste
Fara a se opri doar la sistemul de sanatate, bolnav din ceea ce se vede la varful aisbergului, istoria spagii bistritene deseneaza o harta care cuprinde bugetarii speciali, un prim-procuror dar si politisti. Un prim caz face referire la o mita de 200 de lei luata de seful Serviciului public comunitar din orasul-statiune Sangeorz-Bai, iar asta contra unui serviciu: eliberarea a doua carti de identitate. Dupa flagrant, procurorii bistriteni au dispus inceperea urmaririi penale pentru savarsirea infractiunii de luare de mita, fapta pentru care risca o pedeapsa cu inchisoarea de la trei la 12 ani si interzicerea unor drepturi.
Bomba din justitie
A fost detonata la Nasaud, acolo unde, Veturia Adriana Moldovan, prim-procuror al Parchetului de pe langa Judecatoria Nasaud, a fost retinuta pe data de 23 iunie 2009, de catre procurorii DNA Cluj. Adriana Moldovan a fost acuzata de catre procurorii DNA de o infractiune de luare de mita, de doua capete de acuzare privind traficul de influenta si un alt capat de acuzare, acela de primire de foloase necuvenite. Monitorizarea prim-procurorului Parchetului din Nasaud, Adriana Veturia Moldovan, a inceput inca din 2008.
Veturia Adriana Moldovan se pare ca era de mai mult timp in atentia DNA Cluj. Prin anul 2005 au aparut chiar anumite informatii in presa privind modul in care aceasta a instrumentat un dosar penal ce il privea pe omul de afaceri Pavel Sangeorzan.
La vremea respectiva, prim-procurorul Parchetului de pe langa Judecatoria Nasaud l-a anchetat pe Sangeorzan pentru comiterea unei infractiuni silvice, prevazute la art.96 din Codul Silvic si care se pedepseste cu inchisoarea de la 3 luni la 3 ani sau amenda penala. Concret, Pavel Sangeorzan si-a construit o cabana intr-o padure a statului, incalcand flagrant legea. Pentru a rezolva dosarul in sensul dorit, Adriana Moldovan s-a prelevat de art.10, ind.1 din Codul de procedura penala si a dat NUP, adica neinceperea urmaririi penale. Motivatia a fost nu numai incriminatoare pentru prim-procuror, dar si hilara in acelasi timp. Invinuitul „a recunoscut si regretat fapta comisa, este casatorit si a depus diligentele necesare pentru intrarea in legalitate, dar mai ales pentru ca omul nu are antecedente penale”. Ca rezolvarea sa aiba si o farama de acoperire, anchetatorul i-a aplicat o sanctiune cu caracter administrative – o amenda de 1000 de lei. Colaborarea intre cei doi nu s-a oprit, insa, aici. La rugamintea lui Pavel Sangeorzan, Adriana Moldovan a mai „rezolvat” un dosar. Acesta se referea la George Tiron, apropiat al omului de afaceri, dosar in care barbatul era cercetat pentru distrugerea de mijloace de semnalizare CFR. Pentru „rezolvarea” spetei respective, procurorii sustin ca Adriana Moldovan ar fi primit 20 de tone de marmura, desi, avocatii au spus ca a fost vorna de doar opt tone de marmura, cantitate pentru care a fost emisa si o factura. Mai mult, Adriana Moldovan a mai fost acuzata de procurorii clujeni ca ar fi beneficiat de lucrari in valoare de 55.000 euro la o casa de vacanta situata in Poiana Zanelor, comuna Sant.
La fotbalul mic, spaga e la fel de mica!?!
Cum in fotbalul mare, de liga lui Mitica, spagarii, desi sunt multi si stau pe toate gardurile, nu sunt vizibili de la inaltimea Parchetului, procurorii s-au orientat spre fotbalul ceva mai mic. De fapt, mic, dar mic de tot, fiind vorba de o asociatie sportiva fara prea multe legaturi cu liga profesionista sau Gloria Bistrita – Asociatia Sportiva “Arsenal” .
Episodul Petru Avadanei este exceptia care confirma regula nescrisa ca asa nu se face in fotbal, spatiu mioritic unde transferurile se fac pe sume de bani care intrec orice imaginatie. 500 de euro, fratii Becali se tavalesc de ris, 500 de euro a cerut Avadanei pentru a incheia niste acte care sa permita transferul in Craiova a anui copil de 12 ani, inscris la clubul sau sportiv.
Potrivit unui comunicat la Inspectoratului Judetean de Politie Bistrita-Nasaud, antrenorul Petru Avadanei de 49 de ani, presedintele Asociatiei Sportive de fotbal Arsenal Bistrita, „este suspectat ca ar fi cerut bani de la un parinte, pentru a nu suspenda activitatea sportiva a unui copil de 12 ani”, Alin Burdet. Din primele cercetari ale politistilor, Avadanei ar fi primit 500 de euro cu titlu de mita de la tatal lui Alin Burdet (Radu Burdet), pentru a elibera o nota de transfer in alb, fisa de jucator si legitimatia sportivului, necesare pentru un transfer al copilului la un alt club de fotbal din Craiova. Mama copilul recunoaste ca antrenorul a pretins bani familiei. „Nu a vrut sa ne acorde transferul decat daca ii dam 500 de euro. De la inceputul anului incercam sa obtinem actele. Ne-a zis ca el ne-a format baiatul si ca e normal sa castige si el ceva din asta. Nu mi s-a parut corect, mai ales ca noi il plateam pentru antrenamentele copilului, cu 50 de lei pe luna”, povesteste Maria Burdet, mama baiatului. Aceasta mai spune ca fiul ei era inscris in asociatie de un an de zile, dar a vrut sa se antreneze la un club din Craiova.
Politica si termoficarea
Epicentrul cutremurului in scurta noastra istorie a spagii in Bistrita-Nasaud s-a produs intre anii 2001-2004, in plina guvernare Nastase, atunci cand fostul PNA, actualul DNA, gasea un singur tap ispasitor la cea mai mare afacere de coruptie din judetul Bistrita-Nasaud: Proditrem si “americanii” de la Yorkshire Financial LLC. Este vorba de Mircea Puni, singurul om care a platit cu capul si libertatea cea mai parsiva afacere politica in valoare de 60 de mii de euro. In afara de Mircea Puni, politistii l-au retinut si pe vicepresdintele firmei americane Yorkshire Financial LLC, Paul Raulescu, care a cesionat datoriile pe care SC Proditerm SA le avea de incasat de la persoane fizice si juridice. Paul Radulescu se numea in realitate Paul Angheluta, s-a folosit de un nume fals si, atribuindu-si calitatea de avocat, a incheiat in luna august 2002, cu SC Proditerm SA, contracte de cesiune de creante, in valoare de aproximativ 76 miliarde de lei vechi. El s-a folosit de un nume fals, deoarece pe numele sau real exista un mandat de executare a pedepsei cu inchisoarea de 5 ani, pentru inselaciune si era dat in urmarire generala. In acest context, Angheluta a fost cercetat si pentru fals in inscrisuri sub semnatura privata.
Mita de 60.000 euro, in doua transe
Conform dosarului instrumentat de procurori s-a stabilit ca directorul Mircea Puni a primit 40.000 euro pentru incheierea si derularea contractelor de cesiune, iar in luna aprilie 2003 a primit inca 20.000 euro. A doua “transa” ar fi venit de la Ionel Hateganu, administratorul SC Joha Industrielhandel, din Germania, pentru a interveni pe langa consilierii locali din municipiul Bistrita, in vederea obtinerii unui contract de modernizare a uzinei termice. Acest contract urma sa fie semnat intre SC Proditerm SA si Grupul 4 Instalatii Cluj, in care firma germana avea calitatea de subantreprenor. Puni ar fi semnat ilegal trei contracte de cesiune, producand societatii Proditerm un prejudiciu de 1,4 milioane de lei. Reamiintim faptul ca in programul de investitii din anul 2002 al Proditerm Bistrita (societate avand ca actionar unic Consiliul Local), a fost inclusa si modernizarea Uzinei Termice, Puni reprezentand societatea in relatii cu terte persoane fizice sau juridice. Procurorii au sustinut ca, in calitate de director general, Puni ar fi pretins si primit bani pentru a interveni in favoarea castigarii de catre SC Grup IV Instalatii SA Cluj-Napoca a licitatiei pentru derularea proiectului de modernizare.
Oficial ne merge bine
In ceea ce priveste coruptia din judet, politistii spun ca anul trecut au fost inregistrate 22 de dosare penale. In 11 dosare plangerile s-au facut prin denunt, iar in celelalte 11 cazuri organele de cercetare penale s-au sesizat din oficiu.
SIGUR, POLIŢIŞTII CE SĂ FACĂ ŞI EI.. LA PIOVRA CONDUCEA POLITIA BN

Marele tun al guvernarii Nastase

 

Preluarea de catre Autoritatea de Valorificare a Activelor Statului (AVAS) a unor datorii post-privatizare la Rafo Onesti si Carom Onesti – in suma totala de 16.000 de miliarde lei, echivalentul a peste 400 milioane de euro – inseamna scoaterea din buzunarele fiecarui salariat din Romania a 100 de dolari. Unicul beneficiar al acestui transfer de datorii – consfintit prin ordonanta de urgenta, marti, de cabinetul Adrian Nastase – este firma britanica Balkan Petroleum Ltd, actionar majoritar la ambele rafinarii. Mai mult, AVAS va converti in actiuni aceste datorii, singura firma care va avea dreptul sa le rascumpere, cind va crede de cuviinta, fiind Balkan Petroleum. Doar daca Balkan Petroleum va renunta la acest drept, actiunile vor putea fi rascumparate de altcineva. Cine sint actionarii de la Balkan Petroleum – pentru care romanii platesc un munte de bani, cit un imprumut de la FMI? (Nicoleta Savin)

Actionarii de la Balkan Petroleum nu au fost anuntati oficial niciodata: departamentul post-privatizare din APAPS a consimtit ca actionarii de la Balkan Petroleum, care, in 2003, au preluat Rafo de la Corneliu Iacobov, sa ramina in anonimat. In primavara acestui an, o investigatie realizata in Anglia de “Jurnalul National” a scos la iveala actionariatul tinut la secret: firma britanica Central Europe Petroleum (proprietate a romanului Vasile Frank Timis, partenerul lui Tender la Rosia Montana) si firma romaneasca VGB Invest (printre asociatii careia se numara Mihaela Ene, sora lui ex-deputatului pesedist Gabriel Bivolaru, condamnat si inchis pentru devalizarea BRD cu 2.200 de miliarde). Atit “Jurnalul national”, cit si Antena 1 – aflate in gradina presedintelui PUR Dan Voiculescu – au tacut milc in aceste zile, “uitind” informatii pentru care au muncit din greu in primavara.

Ce-i drept, PUR era atunci un vajnic opozant al PSD, iar acum formeaza Uniunea PSD + PUR. Tot “Jurnalul National” a dezvaluit si legaturile acestora cu Corneliu iacobov, demonstrind ca gruparea Timis-Tender colaboreaza foarte bine cu gruparea Iacobov-Temesan, desi aceasta din urma, cel putin aparent, a iesit din primul plan al managementului Rafo Onesti.

La 12 octombrie 2003, compania britanica Balkan Petroleum Ltd a intrat in posesia a 48,91% din actiunile Rafo Onesti, preluind prin contract si jumatate din datoriile acestei rafinarii. Pachetul de actiuni a fost cumparat de la consortiul format din Imperial Oil (firma lui Corneliu Iacobov) si firma portugheza Canyon Servicos Lda.

Urmare a acestei vinzari, configuratia actionariatului Rafo a devenit urmatoarea: Balkan Petroleum (48,91%), consortiul Imperial Oil-Canyon Servicos (42,06%) alti actionari (9,03%). La inceputul lunii octombrie 2004, participatia Balkan Petroleum la actionariatul Rafo a ajuns la 97,82%, prin achizitia restului de actiuni detinute de consortiul Imperial Oil-Canyon Servicos si preluarea unor actiuni de la alti mici investitori la Rafo.

Balkan Petroleum = Central Europe Petroleum + VGB Invest

Cind guvernul a aprobat, marti, ordonanta de urgenta de preluare la Stat (AVAS) a datoriilor de la Rafo si Carom, beneficiarul bunavointei executivului a fost, in exclusivitate, Balkan Petroleum: firma britanica este, de facto, actionar majoritar si la Rafo si la Carom deoarece, in august 2004, actionarii Rafo si-au dat acordul pentru fuzionarea prin absorbtie cu Carom. Asadar, 16.000 de miliarde lei, echivalentul a peste 400 milioane de euro, reprezinta valoarea datoriilor post-privatizare preluate de AVAS de la Rafo si Carom, din care 8.000 de miliarde lei e “portia” Rafo. Numai ca, in octombrie 2003, cind a cumparat jumatate din RAFO, Balkan Petroleum a preluat si jumatate din datoriile contactate de rafinarie pina la acea data, adunate anterior de consortiul Imperial Oil-Canyon Servicos (din care facea parte si Corneliu Iacobov).

APAPS a consimtit in 2003 ca actionarii de la Balkan Petroleum sa ramina anonimi, gest repetat astazi, in noiembrie 2004, de urmasa sa, AVAS. Oare de ce atita secretomanie, mai ales cind este vorba de bani publici, care se “evaporati” de la buget? Actionarii de la Balkan Petroleum – Central Europe Petroleum si VGB Invest – au iesit la iveala, totusi, in mai 2004, in urma unor investigatii realizate in Anglia, de catre “Jurnalul national”.

O sinteza a serialului publicat veti putea citi, in continuare. Mentionam ca informatiile erau cele valabile, in mai 2004, ulterior inregistrindu-se numeroase mutari in actionariatul acestor firme.

Frank Timis i-a “imprumutat” lui Ovidiu Tender firma Central Europe Petroleum

De la infiintare pina in mai 2004, Balkan Petroleum Ltd. (Marea Britanie), firma inregistrata la Londra, a avut ca actionari doua persoane juridice: Central Europe Petroleum (Marea Britanie) si VGB Invest (Romania). Inainte de 12 februarie 2003, Central Europe Petroleum (CEP) s-a numit Regal Petroleum Services Ltd si i-a apartinut lui Vasile Frank Timis, controversatul cautator de aur de la Rosa Montana. La data cind Balkan Petroleum a cumparat o parte din Rafo (octombrie 2003), Timis a negat ca ar avea vreo legatura cu noii patroni de la Rafo. In fata probelor evidente aduse de reporteri, el a recunoscut ca CEP este firma sa: “Da, intr-adevar, Regal Petroleum Services (actualul Central European Petroleum – CEP, unul dintre cei doi actionari de la Balkan Petroleum – n.r.) este una din firmele mele. Dar sa stiti ca nu am mai folosit-o de mult. M-au sunat din Romania si mi-au spus ca au nevoie de o firma in Londra si le-am dat-o lor. Cine? Pai, cred, Ovidiu Tender si ceilalti… Am vrut sa le fac un serviciu si sa-i scutesc de un efort”. Consortiul format din Regal Petroleum Services (devenita intre timp Central Europe Petroleum) grupul de firme Tender si concernul american Halliburton a fost respins anul trecut de la privatizarea Petrom.

Sora ex-deputatului Gabriel Bivolaru, actionar la VGB Invest

Al doilea actionar de la Balkan Petroleum, a fost, pina in mai 2004, VGB Invest, o firma romaneasca printre actionarii careia s-a numarat Mihaela Ene, sora lui Gabriel Bivolaru, ex-deputatul PSD condamnat si aflat la inchisoare pentru ca, impreuna cu sotia sa, Mona de Freitas, a fraudat BRD cu peste 2.200 miliarde lei. In prezent, firma VGB Invest nu se mai regaseste la Registrul Comertului. Cel mai probabil si-a schimbat numele, asa cum Regal Petroleum Services, firma lui Frank Timis, s-a transformat Central European Petroleum.
Directori la Balkan Petroleum au fost, initial, Liana Radu (o romanca cu domiciliul in cartierul bucurestean Tei) si David Grannell, irlandez asociat in firmele infiintate de tandemul Timis-Tender pentru exploatarea aurifera de la Rosia Montana. Ulterior, Grannell a fost inlocuit cu Marian Iancu (nume important in grupul de firme VGB), care a devenit presedintele Balkan Petroleum. Consilier al lui Marian Iancu este liberalul Marin Anton, dat afara de pe listele electorale ale PNL pentru alegerile din acest an.

“Conglomeratul de firme VGB face legatura intre grupul de afaceristi condusi de Corneliu Iacobov, cel care a preluat Rafo de la stat, in 2001, si gruparea condusa de Ovidiu Tender, om de afaceri apropiat lui Iliescu. Mai exact, “mina dreapta” a lui Iacobov, Andrei Serban, este asociat cu grupul VGB in firma Eco Oil SRL. In acelasi timp, grupul de firme Tender SA si grupul de firme VGB sint asociate in firma Top Oil SRL Bucuresti. Aceste aliante comerciale si politice fac jocurile la Rafo Onesti”, sustinea “Jurnalul National”.

L-au impuscat pe Voiculescu?

Trustul PSD+PUR e intr-o situatie dificila. Cum sa trateze subiectul RAFO. Daca sa-l trateze. Acum citeva luni, Dan Voiculescu, liderul PUR, declara, in contexutul unei campanii agresive impotriva lui Iacobov, ca “mai mult decit sa ma impuste nu au ce face”. Parea dispus sa moara de git cu Iacobov. Acum insa subiectul RAFO a murit. Pentru Voiculescu.

“Jurnalul National” n-a publicat ieri nici un cuvint despre stergerea datoriilor de la RAFO. Nici macar o stire. La rindul ei, Antena 1 si-a facut datoria doar pe jumaate. A prezentat subiectul in jurnalul de marti seara, dar l-a dezbracat de incarcatura politica. PSD nu e pomenit nicaieri, ca si cum Iacobov ar fi venit din neant. In schimb, din relatarea Antenei 1 nu se intelege clar ca suma de 16.000 de miliarde stearsa de guvern va fi platita, in final, de cetateanul de rind. Toleranta fata de Iacobov si decizia guvernului in cazul RAFO au, fireste, o singura explicatie: alianta PUR cu PSD. Acum citeva luni insa, pentru Dan Voiculescu afacerea RAFO era cea mai rea dintre rele, iar Iacobov – simbolul coruptiei. Insa pe atunci PUR era in opozitie. Incepusera agitatiile la RAFO, si Iacobov era urmarit pas cu pas. Antena 1 a transmis in direct, in preajma alegerilor locale din iunie, cum Iacobov se refugiase intr-un hotel din Bacau, iar reporterul relata ca acesta se ascunde de presa si refuza sa dea explicatii despre criza de la RAFO. Liderul PUR, Dan Voiculescu, declansase ofensiva impotriva lui Iacobov. Titlu din “Jurnalul National” din 22 martie: “PUR cere blocarea averii lui Iacobov”. In acelasi articol, Voiculescu este citat cu afirmatii socante: “Avem date despre nelegiuirile si incalcarile flagrante ale legii savirsite de personaje care acum se bucura de favoruri si demnitati, de protectie din partea mai-marilor zilei. Eu, personal, impreuna cu domnul general Pitulescu (n.r. – demisionat intre timp din PUR din cauza aliantei cu PSD), liderul Departamentului Anticoruptie din PUR, le voi aduce la cunostinta opiniei publice si a autoritatilor. Nu imi este frica. Mai mult decit sa ma impuste nu au ce face, iar de murit murim cu totii doar o data”. Vitejia lui Voiculescu sporeste doua zile mai tirziu, cind ii transmite o scrisoare deschisa lui Ion Iliescu, in care ii cere sa ia masuri urgente impotriva coruptiei. Desi nu pronunta numele lui Iacobov, aluzia este destul de clara: “…s-au scurs din tara miliarde de dolari prin diferite cai, de la privatizari frauduloase pina la abuzuri legate de banul public. (…) Domnul presedinte, am ajuns in ceasul al 13-lea, ceas in care istoria va obliga sa actionati ferm si imediat, revenindu-va o mare responsabilitate in eliminarea coruptiei ca sistem in Romania”. De ce nu-l mai indigneaza oare pe Dan Voiculescu la fel de tare aruncarea in neant a 16.000 de miliarde de lei, cit reprezinta in acest moment datoriile RAFO si Carom?

Partenerii de afaceri ai Balkan Petroleum (RAFO)

RAFO GmbH (Viena)

Firma infiintata la Viena, la 20 noiembrie 2000
• capital 281.000 euro
• presedinte – Levente Solyom, roman nascut la Tirgu Mures, stabilit in Austria
• actionari: – persoane fizice 51%, Rafo Onesti 49%
• persoane fizice:
Levente Solyom (470.000 nereturnati la Bancorex)
Corneliu Iacobov
Razvan Temesan – ex-presedinte Bancorex
Andrei Serban (300.000 nereturnati la Bancorex)
Toader Gaureanu – ex-director Rafo Onesti
Gheorghe Chealfa – partener Iacobov
Marin Marin – ex-director APAPS Bacau
Bogdan Iuliu Dumitrescu, director Banca Unirea
Costel Bancila
Ioan Teodor Caramizaru

RAFO INTERLINK GmbH (Viena)

In august 2003, RAFO GmbH Viena (“pui” de Rafo Onesti) s-a asociat cu firma austriaca Agrifeed Handels GmbH (“pui” de Interlink Overseas, principalul furnizor de titei de la Rafo) si infiinteaza impreuna firma RAFO Interlink GmbH la Viena.

• Agrifeed Handels – condusa de catre austriacul Robert Gerendas, nascut in 1946 la Satu Mare – este proprietate a firmei Interlink Overseas, furnizorul de titei din Marea Britanie care a reclamat in 2002 ca a fost inselat de catre Yoav Stern (sotul Oanei Cuzino). Mai exact ca Stern l-a avantajat pe Iacobov. Fapt posibil, deoarece avocatul Teodor Cuzino (socru) a fost angajat sa conduca negocierile legate de datoriile Rafo fata de furnizorii Interlink Overseas si Vitol. Deci din 2002 pina in 2003, Rafo a dat la pace cu britanicii (daca or fi britanici, ca pare un off-shore, inregistrat in insula Guersnay.

• Asadar, “puiul” Rafo Interlink GmbH este condus de “austriecii” Robert Gerendas (din Satu Mare) si Levente Solyom (din Tirgu Mures)

PUBLICITATE

• Interlink Overseas Corp Ltd are principalele afaceri in Ucraina, de unde aduce si petrolul pentru rafinariile de la Bacau. Detine 49,9 a din actiunile uneia dintre cele mai mari intreprinderi de stat , Ukragromashinvest (holding cu actiuni in 37 de mari companii de stat ucrainene).

Alte legaturi de afaceri

• Frank Timis este asociat cu statul ucrainean in firma Regal Petroleum Ukraine, ca si Interlink Overseas in Ukragromashinvest.

• Rafo Interlink si Balkan Petroleum au fost infiintate in iulie 2003.

• Rafo Interlink si Balkan Petroleum fac afaceri cu datoriile Rafo Onesti (datoriile rafinariilor, marfa intre firmele straine)

• Directoarea firmei Balkan Petroleum circula cu masina inmatriculata pe numele sefei de cabinet a lui Dan Iosif, Mirela Nistoroiu, un Audi A4, gri metalizat, B-26-ZRB

• Mirela Nistoroiu face afaceri cu VGB Oil.

Cum s-ar fi putut cheltui cadoul pentru RAFO si Carom

Cu banii pe care statul roman ar fi trebuit sa-i incaseze de la societatile RAFO si Carom Onesti s-ar fi putut dubla pensiile agricultorilor sau alocatiile pentru copii ori s-ar fi putut mari pensiile cu citeva sute de mii de lei, timp de un an. Aceeasi suma ar fi putut fi folosita pentru grabirea lucrarilor la Centrala Nucleara de la Cernavoda, care ar fi putut produce mai mult curent electric ieftin. Indiferent cum am face socotelile rezulta ca statul ar fi putut imbunatati cit de cit viata cetateanului de rind daca cele 16.000 de miliarde lei ar fi ajuns la buget. O data transferate la Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, datoriile ar trebui sa se transforme atit cit se mai poate in bani pentru bugetele publice.
Dar, din spusele sefului AVAS, sustinute cu declaratii recente si de premierul Adrian Nastase, rezulta ca guvernul vrea altceva: sa transforme datoriile in actiuni la cele doua companii, statul sa redevina actionar majoritar, iar bugetul sa-si ia gindul de la miile de miliarde platite deja de cetateni prin taxele si impozitele incluse in pretul carburantilor.
• In Romania, sint 4,6 milioane de pensionari fara sa punem la socoteala pensionarii din agricultura. Daca statul ar fi primit acesti bani si i-ar fi impartit in mod egal fiecare pensionar ar fi primit in plus aproape 300.000 de lei lunar, timp de un an
• Daca aceeasi suma ar fi fost impartita celor aproape 1,5 milioane de pensionari din agricultura, veniturile lunare ale acestora s-ar fi putut dubla, pentru un an
• Cinci milioane de copii primesc lunar o alocatie de la stat de 250.000 de lei. Cele 16.000 de miliarde ar fi insemnat dublarea acestei alocatii, timp de 12 luni
• Cu aceeasi suma s-ar fi putut acoperi o treime din investitia pentru al treilea reactor al centralei nucleare de la Cernavoda si, in acest fel, citeva milioane de familii ar fi putut cumpara mai repede energie electrica mai ieftina
• Daca ar fi incasat banii datorati de RAFO si Carom, guvernul ar fi putut mari bugetele sanatatii, educatiei sau cercetarii, trei dintre domeniile importante care s-au plins de saracie in toti acesti ani

Solutia salvarii

In ciuda angajamentelor luate in fata organismelor financiare internationale, autoritatile romane dau tot mai multe indicii ca vor sa scape RAFO si Carom de faliment. Primul indiciu este transferarea datoriilor la Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului(AVAS) si nu la Ministerul Finantelor. Fiscul declarase in mai multe rinduri ca este adeptul continuarii procedurilor de faliment, asa cum este si angajamentul luat fata de FMI. In schimb, AVAS s-a aratat gata sa accepte varianta reorganizarii care ar insemna tocmai evitarea intrarii in faliment. Asta in ciuda faptului ca suma pe care o are de recuperat Ministerul Finantelor, de la cele doua companii, este cu mult mai mare decit cea pe care o are AVAS de recuperat. Faptul ca guvernul a lasat rezolvarea acestei probleme pe mina institutiei conduse de Mircea Ursache arata adevaratele intentii. De altfel, seful AVAS a incercat sa distraga atentia de la adevarata problema: modul in care statul va recupera datoriile. Mircea Ursache a aruncat in dezbatere o falsa dilema: conversia datoriilor la valoarea nominala a actiunilor sau la valoarea de piata. In fond, datoria este aceeasi si acum conteaza mai putin in cite actiuni va fi ea transformata. Ceea ce intereseaza pe contribuabil este cum vor ajunge cele 16.000 de miliarde la buget. Or, tocmai despre asta Mircea Ursache a evitat constant sa vorbeasca.

Teza precedentului

Tot ca sa distraga atentia, autoritatile au amintit cazul Petromidia, incercind, pe de o parte, sa dea un bobirnac opozitiei, careia ii reaminteste astfel ca PSD a fost indulgent si cu una din afacerile unui lider liberal marcant, iar pe de alta parte, sa acrediteze ideea ca situatiile ar fi comparabile. “Daca in ceea ce priveste Petromidia s-a facut o conversie de obligatiuni de 22.000 miliarde lei, sigur si in cazul Rafo putem sa vedem situatia care ar face posibila continuarea activitatilor si plata pe mai departe a taxelor la buget. Este vorba de sume de 7 – 8.000 de miliarde lei, dar mentionez faptul ca numai in acest an, taxele si impozitele platite de Rafo au insemnat cam 7.000 de miliarde”, a spus ieri premierul Adrian Nastase. Numai ca, in timp ce la RAFO, de pilda, o buna parte din datorie provine din perioada de dupa privatizare, la Petromidia datoriile erau dinaintea privatizarii. In al doilea rind, la RAFO, statul nu incaseaza nici un ban, ci se transforma in actionar. La Petromidia datoriile nu au fost sterse, ci pasuite pe sapte ani, pentru care statul incaseaza anual o dobinda. Ca sa justifice toleranta fata de RAFO, premierul Adrian Nastase a lasat sa se inteleaga ca statul este indulgent cu toti operatorii de pe piata petrolului. “Cred ca trebuie sa ii tratam pe toti competitorii de pe piata petrolului in acelasi mod (…). E foarte usor sa inchizi o activitate economica, dar ce-ar fi insemnat daca am fi facut acest lucru la Navodari, pentru Petromidia, sau daca am face intr-o zona din Moldova unde este nevoie de locuri de munca”, a spus primul ministru. Aluzia la concesia facuta de PSD liberalului Dinu Patriciu, proprietarul Petromidia, venise deja din partea lui Mircea Ursache. “Cred ca aceasta comparatie vine sa arate ca guvernul roman trateaza agentii economici cu aceeasi unitate de masura. Sintem acelasi domeniu de activitate, aceeasi piata, sistemul concurential este absolut necesar, e nevoie deci sa se lucreze cu mai multi operatori, deopotriva au avut aceleasi probleme, facilitatile acordate sint comparabile”, a declarat seful AVAS, imediat dupa sedinta de guvern.

Teza grijii sociale

Si Mircea Ursache si premierul Adrian Nastase au incercat sa justifice indulgenta fata de Rafo si Carom folosind argumentul problemelor sociale care s-ar crea la Bacau. “Aici sint aproape 3.000 de locuri de munca(…)Nu este normal ca pentru situatia de la RAFO sa fie pedepsiti oameni care nu au nici un fel de vina pentru jocurile politice care se fac in campanie electorala”. Mai mult, Nastase a lasat sa se inteleaga ca platile compensatorii pe care statul ar trebui sa le plateasca miilor de disponibilizati, in caz de faliment, ar pune bugetul in dificultate.
Teza protectiei sociale paleste insa in fata altor exemple de concedieri colective pentru care guvernul nu si-a pus problema dificultatii in acordarea platilor compensatorii. Sidex, Termoelectrica, Tractorul, Electroputere, CS Resita, Republica, Aro, Roman, in total 23 de intreprinderi, au concediat oameni cu compensatii platite de guvern din buget. De fapt miza este alta. Pe de o parte, odata cu falimentul risca sa iasa la iveala cum s-au tocat miile de miliarde si in conturile cui au ajuns. Primul ministru a atins, in treacat, aceasta chestiune: “Daca sint, din punct de vedere al legii penale, incalcari, nereguli, atunci trebuie pedepsiti cei care au facut prostiile respective”. Autoritatile judiciare nu au demonstrat insa, deocamdata, ca sint hotarite sa traga pe cineva la raspundere si sa le spuna cetatenilor unde s-au dus banii lor. Pe de alta parte in conditiile in care puterea si opozitia sint umar la umar in sondaje, este clar ca pentru PSD conteaza fiecare vot. Iar Bacaul este cu atit mai important cu cit, la alegerile locale, PSD a pierdut controlul judetului.

“Masura cu iz electoral”

Analistul economic Dan Suciu considera intentia guvernului de a converti datoriile RAFO in actiuni o decizie cu iz electoral, motivata simplu de numarul mare de angajati, deci de voturi pe care poate miza PSD la alegeri. “Aceasta masura este in mod cert diferita de celelalte situatii similare. Sutele de milioane de euro pe care AVAS le-a recuperat pentru stat de la companiile cu datorii au fost dobindite pe calea instantei. In nici un alt caz de companie privata, AVAS nu a fost de acord cu transformarea datoriilor in actiuni. Acum este pentru prima oara”, ne-a spus Dan Suciu. Analistul Gheorghe Cercelescu sustine ca indulgenta in cazul RAFO este doar o decizie politica, ce nu va solutiona problema: “Cine garanteaza ca va cumpara cineva actiuni care inseamna datorii. Nimeni nu cumpara datorii. Este pur si simplu un gest electoral si nicidecum o solutie la problemele RAFO, care a ramas una dintre cele mai mari gauri negre din economie”.

CIS: “Nu agream ideea unui tratament inegal cind unii isi platesc taxele, iar altii nu”

Decizia guvernului nu a scapat netaxata de investitorii strani si de sefii firmelor romanesti care nu s-au bucurat niciodata de o asemenea “atentie si ingrijorare” venite din partea parlamentarilor majoritari. “Nu agream ideea unui tratament inegal, mai ales atunci cind unii isi platesc taxele, iar altii nu. Sintem adeptii unui mediu de afaceri concurential, iar atunci cind este nevoie trebuie aplicata Legea falimentului. In cazul societatilor privatizate, daca ele nu au fost in stare sa devina eficiente in 14 ani, nu credem ca alte ajutoare ar putea sa le faca profitabile”, ne-a declarat Ruxandra Bandila, director executiv al Consiliului Investitorilor Straini. Investitorii straini propun ca in cazul societatilor cu probleme sa se acorde o perioada de gratie, timp in care firmele cu pricina sa-si plateasca toate datoriile catre stat, iar dupa acest termen sa intre in procedura de faliment.

AOAR: “Se incalca tot ceea ce se sustine ca facem”

Reprezentantii Asociatiei Oamenilor de Afaceri din Romania (AOAR) au criticat aspru marinimia statului de a prelua datoriile RAFO si Carom si de a le transforma in actiuni. “Se incalca tot ceea ce se sustine ca facem. Prin asemenea interventii, statul distorsioneaza mediul de afaceri astfel incit nu putem vorbi de o economie de piata functionala. In cazul RAFO se incalca si justitia, pentru ca societatea se afla in reorganizare judiciara, iar ordonanta poate influenta decizia instantelor. Se incalca toate regulile de concurenta, conversia in actiuni la valoare nominala inseamna ajutor de stat si, totodata, se incalca si acordul cu FMI”, a afirmat Cristian Pirvan, directorul executiv al AOAR. Reprezentantul oamenilor de afaceri a adaugat ca masura conversiei mareste si arieratele din economie si nu se justifica sub nici o forma teza protectiei sociale invocate de autoritatile statului. “De ce metalurgia, cimentul, invatamintul si sanatatea nu beneficiaza de asemenea masuri cu asa-zis caracter social?”, intreaba retoric director executiv al AOAR.

Basescu: “Nastase se afla in fruntea unui sistem mafiot”

Calin Popescu-Tariceanu a anuntat ieri ca una dintre primele masuri pe care le va lua guvernul Aliantei D.A. in cazul in care va cistiga alegerile va fi sa anuleze decizia executivului actual referitoare la RAFO. “Aceasta hotarire trebuie anulata rapid, intrucit ea legalizeaza un furt”, a spus Tariceanu. El a adaugat ca adoptarea acestei ordonante “este genul de actiune care pune in pericol integrarea europeana”. “Guvernul s-a angajat fata de FMI si Banca Mondiala ca RAFO va intra in faliment si iata acum rezultatul”, a protestat Tariceanu. In completare, Traian Basescu l-a atacat dur pe seful executivului: “Stiam cu totii ce se intimpla la RAFO, insa aveam dubii ca aceste fraude vor fi tolerate de Adrian Nastase. Gestul guvernului reprezinta insa dovada clara a faptului ca Nastase se afla in fruntea unui sistem mafiot”. Tariceanu a adaugat, intr-o conferinta de presa, ca, in calitate de premier, va pune “organele de ancheta sa faca lumina in acest caz si sa-i pedepseasca pe cei vinovati”. Acuzele la adresa executivului au fost apoi facute publice de catre cei doi reprezentanti ai Aliantei PNL-PD la un miting electoral tinut ieri seara la Slobozia. “Este cel mai mare cadou pe care l-a facut Nastase baronilor din PSD. Peste 15.000 de miliarde de lei au fost dati cadou acestor oameni, bani furati de la populatie. Asa intelege Adrian Nastase sa faca cu baronii PSD. Ii vom duce acolo unde le este locul, la inchisoare”, a declarat Tariceanu in fata multimii din Slobozia.

Aseara, in jurul orei 19,00, in Onesti cerul a fost luminat de focuri de artificii lansate din fata Hotelului “Sport”, proprietatea societatii Rafo Onesti. Localnicii au spus ca patronii Rafo Onesti “serbeaza preluarea de catre stat a datoriilor de peste 16.000 de miliarde lei”.

Detalii: http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/Politica/398/Marele-tun-al-guvernarii-Nastase.html#ixzz3xWZkS2T6
Follow us: @9AM on Twitter | 9AM.ro on Facebook

 

ION ILIESCU A PUS LA CALE CU PUTIN, ÎN 2004, AMANETAREA ROMÂNIEI CĂTRE RUSIA

 

 

 

Scris de George Roncea

 

Ion Iliescu a ieșit din sarcofag, încă o dată, pentru a veni cu precizări pe tema sa preferată – Rusia, Rusia, Rusia. Anterior, tot pe tema Rusia ,Ilici se turase maxim explicând cum s-a întâlnit el cu Putin și au pus țara la cale.

 

Ion Iliescu, a ţinut să nuanţeze afirmaţiile făcute sâmbătă :„Ion Iliescu: «Am avut o înţelegere cu Putin. Rusia nu-şi poate permite să depăşească anumite limite”. Ilici revine și zice, pe blogul său, pe care nu a mai scris nimic din 13 iunie 2013, în care împroșca cu rahat în toate direcțiile pe tema rolului său la Mineriada din 1990.

 

Acum, Ilici este deranjat la maximum de “folosirea în campanie a retoricii rusofobe în scop electoral” și se întoarce la marota sa „rivoluția” din ’89 și se jură că n-a fost nicio lovitură de stat mosovită. “Cât priveşte invitarea trupelor sovietice în România, în decembrie 1989, aceasta este o minciună ordinară. Acest lucru nu s-a întâmplat: nu am vorbit cu Gorbaciov şi nu i-am cerut să intervină militar în România. Acest lucru îl confirmă şi Mihail Gorbaciov, care spune foarte clar că nimeni de la Bucureşti nu i-a cerut să intervină în decembrie 1989, imediat după fuga lui Ceauşescu şi nici în zilele care au urmat. Gorbaciov adaugă că Moscova decisese înainte de schimbările din Europa de Est, din 1989, ca URSS să nu mai intervină în exterior, în evenimentele din alte ţări. Lipsa acestei cereri este recunoscută, implicit, de fostul ministru de externe al URSS, Eduard Şevardnadze, în Memoriile sale.”

 

Ilici ca de obicei minte ordinar, eu însumi am pus filmele din Piața Universității, filmările de la „rivoluție” unde generalul Nicolae Militaru cadru GRU, spune răspicat că FSN-ul era organizat cu cel puțin șase luni înainte ca organ ce trebuia să pună mâna pe putere iar ulterior uciderii lui Ceaușescu, acesta este pus de Ilici personal la comanda Armatei unde Militaru a reactivat imediat aproape 30 de generali din agentura sovietică. Pe lângă aceste imagini s-au mai adăugat mii de informații despre conspirația mosovită a retelei kominterniste care i-a propulsat pe Ilici, Măgureanu, Voican, Petre Roman, Brucan, date publicate în ultimele decenii de colegi de-ai mei din presa care a fost până la urmă lichidată și ea de gașca lui Ilici, dar informațiile rămân și cunt cunoscute acum de milioane de români.

 

Rolul lui Ion Iliescu în ecuația jefuirii României de către ruși

 

După 1989 Moscova a revenit în forţă în România. Domenii industriale cheie sunt achiziţionate, controlul energetic se înăspreşte, România plăteşte cel mai mare preţ pe gaze etc. Toate acestea exprimă un interes geopolitic realizat exclusiv prin intermediul agenturii adânc infiltrate în structurile de Partid şi în aparatul Securităţii. Toate marile privatizări din România au fost un scandal. Toate au fost executate după acelasi şablon. În toate se vădeşte influenţa membrilor reţelei. Cam toată lumea care a dorit să obțină o halcă din România a fost servită de sistemul politic, alcătuit pe baza rezervei de cadre trădătoare ale fostei Securități.

 

“Privatizarea din România a fost de fapt un eşec financiar de proporţii” – afirma cândva analistul Ilie Şerbănescu, “deoarece, într-o proporţie jenantă, a însemnat doar un transfer din proprietatea statului român nu în proprietatea unor firme private, ci în proprietatea altor state (statul grec – în cazul Romtelecom, statul francez – în cazul Distrigaz Sud, statul italian – în cazurile Electrica Muntenia, Electrica Banat şi Electrica Dobrogea, statul ceh – în cazul Electrica Oltenia)!” ,

 

Procesul de privatizare la care Securitatea a participat activ era o copie la indigo a modului în care a decurs, pe numeroase segmente, aşa-zisa tranziţie în fosta Uniune Sovietică. Imediat ce a ajuns la putere în decembrie 1989 Gaşca FSN-istă, protejată de Moscova, şi al cărei şef a fost Ion Iliescu, s-a trecut la operațiunea distrugerii pe bucăţi a României.

 

Prin Legea privatizării scoasă de Parlamentul lui Ilici şi Brucan s-a înfiinţat Fondul Proprietăţii de Stat, ca singura instituţie împuternicita să privatizeze activele statului – fabrici, uzine, nave, repere majore industriale.Imediat după alegeri, celebrul şef al Fondului Proprietăţii de Stat, pus de Ion Iliescu personal, Emil Dima, senator FSN de Dâmboviţa, s-a apucat în baza unei legi impuse de Silviu Brucan, în 1991, să distrugă rapid întregul patrimoniu naţional. Ulterior, Emil Dima, după ce a intrat în Top 300 al bogătanilor de stat şi de Partid, a ajuns preşedinte al filialei PDSR Ilfov.

 

Fondul Proprietatea, condus de Emil Dima, a făcut şi el bucăţi peste 6.000 de întreprinderi ce au fost date pe mâinile unor grupuri ce aparțineau Rețelei. La vârful acestor grupuri s-au aflat Vântu, Patriciu, Voiculescu şi încă o listă de vreo 300. Absolut toţi, în legătură directă cu Securitatea: turnători, agenţi, colaborator. Aceşti oameni au distrus economia României în beneficiul personal. Averile PSD-iste de astăzi sunt constituite pe baza “privatizărilor” din aceea perioadă.

 

Au fost scoase din subordinea ministerelor toate activele şi trecute în patrimoniul FPS pentru a fi mătrăşite, căci aceasta era principala misiune a FPS-ului.

 

În legislatura parlamentară, 1992-1996, Consiliul de Administraţie al FPS-ului condus de Emil Dima a numit în Adunările Generale ale Acţionarilor, în consiliile de administraţie ale societăţilor comerciale, ori în funcţiile de cenzori ale acestor societăţi, persoane provenite exclusiv din rândurile PDSR-ului, încălcând grosolan chiar prevederile Legii 58/1991, aşa strâmbă cum era.

 

Nici un ministru nu putea să privatizeze fabrici, uzine, nave, obiective industriale, pentru motivul simplu că patrimoniul activelor se afla doar în pumnul lui Emil Dima iar împărţeala o aproba exclusiv Ion Iliescu, căruia Dima i se prezentă la Cotroceni cu lista întreprinderilor ce urmau a fi distruse.

 

Ilici nu semna nimic, nu scria nimic, nu vorbea mai nimic, ci doar dădea din cap aprobator la anumite nume alese după criterii doar de el ştiute, sau mormăia în barbă ceva neinteligibil când nu-i convenea ceva. Metode specifice manualului NKVD după care a fost instruit. El personal n-a lăsat nicio urmă scrisă, în acte, din care să rezulte contribuţia sa directă la nimicirea patrimoniului naţional.

 

Ion Iliescu “cel sărac şi cinstit” a fost artizanul din umbră al întregului Jaf Naţional – el dirijându-i personal atât pe Emil Dima cât şi pe Ovidiu Musetescu, un alt pion al “privatizării” mai târziu, în al treilea mandat. Lui Ilici nu i-a fost de ajuns de înfăptuise deja până atunci.

 

Ion Iliescu, bătrâna șandrama comunistă, intenționa în 2004 să predea în întregime România rușilor. Ne amintim că la vremea aceea era dată ca sigură victoria PSD respectiv a lui Adrian Năstase în alegeri. Victoria la limită a lui Traian Băsescu a schimbat cursul României.

 

Ce ar fi fost dacă ieșea Năstase președinte în 2004, după vizita lui Ilici la Putin?

 

Pentru cei care nu-și mai amintesc perioada respectivă trebuie amintit rolul special pe care l-a avut SRI-ul în ecuația vânzării României către ruși, până să înceapă Băsescu curățenia generală, în 2006, când pentru prima oară în istoria serviciilor secrete de pe mapamond a fost arestat și pus în cătușe, în direct un general SRI cheie, Ovidiu Soare, șef peste două diviziuni, mâna dreaptă a lui Adrian Năstase.

 

Puțină lume ştie ce cutremur a produs începând cu anul 2006 Traian Băsescu în miezul acestei cazemate a PSD-ului – SRI-ul lui Ilici.

 

În octombrie 2006 a fost arestat şi anchetat de Parchet generalul SRI Ovidiu Soare (fostul şef al diviziei de apărare a Constituţiei). Dosarul său de mare mahăr cuprindea elemente extrem de grave care se refereau la imixtiuni în actul de justiţie, abuzuri grave ale unor persoane cu funcţii de decizie în stat, precum şi fapte de trădare comise de ofiţeri SRI.

 

Între persoanele cheie implicate: Adrian Năstase, Ovidiu Tiberiu Musetescu, Dorina Mihăilescu , Ioan Stan – preşedintele Comisiei parlamentare de control a SRI, alţi parlamentari şi factori din administraţia locală Prahova.

 

La data arestării, Soare era unul dintre cei mai importanţi pioni din SRI, practic, mâna dreaptă a lui Radu Timofte, dar totodată şi “adeptul total al PSD”, mâna dreaptă a lui Adrian Năstase. Era un ambixetru total.

 

Gruparea Nastase-Soare cuprindea personaje cu strânse legături cu ruşii, de la Victor Opaschi, la generalul Carp – fost secretar de stat la MI şi consilier al lui Iliescu, cel cu care avea întâlniri de taină Kondiakov când venea la Bucureşti, plus toate slugile lui Ilici – Doru Ioan Tărăcila, Bebe Ivanovici şi ginerele sau, infractorul Virgil Gheorghiu.

 

Printre cei pe care i-a plasat Ovidiu Soare în funcţii cheie se numără şi entuziastul suporter al lui Năstase, rogojina de şters pe jos a lui Vinţu, dolofanul Aurică Rogojan, fost şef de cabinet al lui Iulian Vlad, şi ajuns, că tot ştia să lustruiască bine clanța la cabinete cu gura, şi şef de cabinet personal al directorului SRI, Radu Timofte (la rândul său tot o cârpă/rogojină a lui SOV).

 

Astfel de personaje şi încă alţi vreo 30 de generali şi colonei din servicii , impostori ai hainei militare şi nişte javramente de lingăi impuțiți ai lui Ilici au fost ejectaţi din instituţiile informative de către Traian Băsescu, începând cu 2006.

 

Conform legii legea 14/1992, art3. 2: “Serviciul Român de Informaţii organizează şi execută activităţi pentru culegerea, verificarea şi valorificarea informaţiilor necesare cunoaşterii, prevenirii şi contracarării oricăror acţiuni care constituie, potrivit legii, ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României.”

 

Evident vreme de aproape două decenii SRI și-a trădat fișa postului, și-a încălcat chiar legea sa de organizare și nu a fost altceva decât un bastion al haitei feseniste-pesediste-moscovite. Una din diviziunile SRI aflate sub ghiara lui Ovidiu Soare se ocupa de protecția mediului economic. Respectiv, teoretic, de dispariţia flotei comerciale de 5.6 mil. tdw în valoare de 2 miliarde euro la preţurile din 1990, căpusarea firmelor de stat în valoare de 20 miliarde. euro – conform rapoartelor Curţii de Conturi, contractele frauduloase în cazurile Bechtel, Rompetrol, Petrom, Aro Câmpulung, Bancorex, etc în valoare de minim 5 miliarde euro, retrocedările sau despăgubirilefrauduloase cu terenuri, clădiri, acţiuni, bani cash către intermediarii de drepturi litigioase şi nu către adevăraţii proprietari/moştenitori legali, înstrăinarea a milioane de hectare din teritoriul României, jefuirea avuţiei de patrimoniu a României, tablouri, podoabe, obiecte numismatice şi de cult cu valoare inestimabilă, tăierea ilegală sau scoaterea din circuitul silvic a 1 milioane ha pădure în valoare de 20 miliardeeuro – lider pe ramură Verestoy Atila, cu strânse legături cu Sistemul.

 

Evident SRI-ul lui Ion Iliescu și Adrian Năstase s-a ocupat de fapt cu protecția infractorilor și a haitei de jefuitori. Mai ales a jefuitorilor de la Moscova. Secvențele sunt multe, merită citată doar una, deoarece ilustrează nesimțirea și neobrăzarea rușilor și gradul de subordonare servilă a lui Năstase față de cererilor lor.

 

În aprilie 2001, preşedintele LUKoil din Federaţia Rusă, Vagit I. Alekperov, s-a întâlnit cu Adrian Năstase. Cu această ocazie, Năstase a apreciat “rolul important” pe care LUkoil îl joacă pe piaţa petrolului românesc, iar Alekperov s-a plâns că firma are probleme economice. La cererea companiei ruse Guvernul Năstase, în vara lui 2002, a şters penalităţile pe care LUKoil le datora către buget(facilitate de care nu au beneficiat companii străine cu renume occidentale, precum OMV sau Shell). Românii plăteau deci datoriile miliardarilor ruși ai lui Putin de la LukOil.

 

Reţeta pe care o aplica Năstase era cea care a dus, cu concursul direct al lui Ion Iliescu, la demantelarea, distrugerea şi înstrăinarea întreg patrimoniului românesc în mai puţin de o generaţie. De aceea l-au şi adus ruşii la putere în decembrie 1989 pe Ilici, deoarece mancurtul avea trasată o misiune. Misiunea nu s-a încheiat încă, mai există câte ceva de distrus-furat-nimicit în România iar Ilici este încă al naibii de viu şi de vocal.

 

O celebre idee de sociologia elitelor ce-a aparține lui M Eminescu se referea la un efect al statelor demagogice care, „animalizează popoarele”. Asta a fost încă unul dintre rolurile ui Ion Iliescu.

 

Ponta şi Năstase reclamaţi pentru privatizarea frauduloasă a ALRO Slatina

După zece ani, „Naşul TV” redeschide cazul privatizării Alro, aflat încă în cercetare la DNA. Procurorii trebuie să hotărască dacă fostul ministru al privatizării Ovidiu Muşetescu a fost singurul vinovat de privatizarea găunoasă a Alro Slatina, pe care statul a încasat în 2002, doar 11,4 milioane în loc de 300 de milioane de dolari.

Întrebarea dacă Muşetescu a fost singurul vinovat, una doar retorică, şi-ar putea găsi răspunsul în cercetarea DNA asupra eventualei vinovăţii ale lui Adrian Năstase şi a lui Victor Ponta, premierul de atunci al României, respectiv şeful corpului de control al Guvernului din acea perioadă.

Justiţia lui Năstase n-a mişcat un deget

Deşi prima plângere penală a fost depusă, în urmă cu zece ani, de Florea Bulumac, fost inginer al uzinei, procurorii Parchetului Naţional Anticorupţie, conduşi de Ioan Amarie nu au făcut nicio anchetă, până în 2006. Pe 29 iunie 2009, procurorul general al României, Codruţa Kovesi, a cerut preşedintelui Traian Băsescu declanşarea procedurilor pentru începerea urmăririi penale în cazul lui Ovidiu Muşetescu, fost ministru al Privatizării şi fost preşedinte al APAPS (Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului), în dosarul referitor la privatizarea Alro Slatina şi Alprom SA. Procurorii susţineau că Muşetescu s-ar fi făcut vinovat de abuz în serviciu şi stabilire, cu intenţie, a unei valori diminuate faţă de cea comercială reală a bunurilor aparţinând firmelor la care statul este acţionar. Până să aprobe preşedintele începerea urmăririi, Ovidiu Muşetescu a decedat iar dosarul a fost returnat la DNA.

Inginerul Bulumac îi acuză pe Năstase şi Ponta

În aceste condiţii, inginerul Florea Bulumac (fost responsabil unic pentru construcţia şi punerea în funcţiune a instalaţiilor de electroliză de la Alro), omul care s-a luptat cu un întreg sistem care a permis una dintre cele mai păguboase privatizări din istoria României, şi-a îndreptat denunţul împotriva lui Adrian Năstase şi a lui Victor Ponta, primul ministru, respectiv şeful Corpului de control al Guvernului care au permis această privatizare ruşinoasă. El cere procurorilor să verifice de ce niciunul dintre cei doi nu a întreprins nimic pentru a împiedica jaful pe care, dimpotrivă, l-ar fi încurajat şi muşamalizat. „Pârâtul Adrian Năstase nu a făcut nimic pentru a împiedica jaful din privatizarea Alro, din contră, a făcut declaraţii care au contribuit la eşecul acestei privatizări, dând curaj celor din APAPS să încalce fără teamă legile”, denunţă Bulumac. Bulumac a pus la dispoziţia procurorilor şi dovada că i-a adus la cunoştinţă premierului de atunci paguba de 300 de milioane de dolari, care se producea la Alro. Această sesizare trebuia rezolvată de Corpul de control iar, dacă sesiza aspecte ce puteau avea caracter penal, Ponta trebuia să înştiinţeze deîndată procurorul competent. Cum nu se întâmpla nimic, pe 6 decembrie 2002 (când încă se mai putea salva ceva din privatizarea Alro, Bulumac a înregistrat o plângere chiar la cabinetul lui Ponta. Deşi scrisoarea sesiza matrapazlâcurile făcute la APAPS în legătura cu una dintre marile privatizări, Ponta a trimis scrisoarea la … APAPS pentru „competentă soluţionare”. Bulumac reclamă că privatizarea mai putea fi salvată dacă Victor Ponta îşi îndeplinea atribuţiile în calitate de şef al Corpului de control a Guvernului.

Pe 17 octombrie 2011, dosarul a fost transmis la DNA de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. DNA ne-a comunicat că în cauză se efectuează acte de urmărire penală, dar că până în prezent Năstase şi Ponta nu au calitate de învinuit sau inculpat.

Istoria unei privatizări păguboase

Anunţul privatizării combinatului din Slatina a trezit interesul a nu mai puţin de 18 companii, de la cele mai mari din lume (PECHINEY – Franţa, ALCAN – Canada, ALCOA – SUA, NORSK-HYDRO – Norvegia) până la grupurile ANA (controlat de George Copos) şi GRIVCO (al lui Dan Voiculescu), toate confirmând intenţia de a participa la competiţie. Unii, cei mai mari, erau interesaţi de preluarea atât a Alro (producătoare de aluminiu) cât şi a Alprom (care fabrica produse din aluminiu – table, benzi, plăci, bare, ţevi şi profile), iar alţii doar de câte una dintre ele. Consultanţii străini au estimat că valoarea ALRO era între 450 şi 550 de milioane dolari, în condiţiile în care ALRO a avut, în anul 2000, un profit net de 53 milioane dolari şi de 43 milioane dolari în anul 2001, ca urmare a scăderii pieţei. Din profitul anului 2000 Alro a făcut investiţii, în 2001, de 39,5 milioane dolari.
Deşi misiunea lor era să obţină un preţ cât mai mare pentru „perla coroanei”, pe care o aveau în portofoliu, reprezentanţii APAPS au făcut temenele în faţa „Marco International”, o companie cu acţionariat rusesc, înregistrată în SUA, cum a consemnat mass-media. Specialiştii considerau, în 2001, că pachetul statului la „Alro” valora 250-300 de milioane de dolari, astfel că paguba a fost una uriaşă – sute de milioa¬ne de dolari. Statul a încasat, în cele din urmă doar 11 milioane de dolari pentru cedarea controlului în societate.

Prima tentativă de jaf

În primăvara anului 2001 APAPS a hotărât că uzina de aluminiu poate fi privatizată doar prin majorare de capital. Metoda apăra mai degrabă interesele investitorilor decât pe cele ale statului. Acesta urma să piardă controlul asupra societăţii, fără să încaseze niciun leu, deoarece soluţia ca investitorul să majoreze capitalul cu 60 de milioane de dolari nu ar fi adus niciun leu la bugetul statului, deoarece banii ar fi rămas în capitalul social al societăţii. Argumentul şefului APAPS de la acea vreme, Ovidiu Muşetescu, a fost că „Alro” are nevoie urgentă de investiţii şi că preţul aluminiului era în scădere pe bursa de la Londra.
Presa s-a coalizat atunci împotriva soluţiei de privatizare aleasă de Guvernul Năstase şi a demonstrat că „Alro” şi-ar fi putut susţine lesne planul investiţional din profitul anual, aşa cum o făcuse consecvent până atunci.
Altfel spus, urgenţa unor investiţii era o manipulare a lui Muşetescu sau măcar o problemă închipuită. Aparentul argument al oficialilor guvernamentali – preţul scăzut al aluminiului de pe pieţele externe, era, de asemenea o manipulare. Specialiştii statului ştiau că preţul aluminiului are o evoluţie ciclică – o demonstrau cotaţiile din ultimii 20 de ani. Scăderea era doar una temporară, dovadă că, după anul 2001, preţul aluminiului a crescut aproape continuu.

Ponegrirea, metodă de privatizare?

Reacţia virulentă a presei a obligat Executivul să amâne privatizarea prin majorare de capital. A început însă o incredibilă atacare a intereselor Alro – se afirma că profitul Alro se datora subvenţionării de către stat a energiei electrice cumparate de „Alro”, sau că directorii societăţii s-au îmbogăţit pe spinarea companiei. Ciudat comportament – aşa procedează un vânzător adevărat, critică marfa pe care vrea să o vândă la un preţ bun? Faptele derulate ulterior au demonstrat că responsabilii cu privatizarea „Alro” au apărat mai degrabă interesele investitorilor decât pe cele ale statului în procesul de vânzare a acţiunilor uzinei de aluminiu de la Slatina.

„Votul de aur” a alungat concurenţa

După ce statul a renunţat la majorarea capitalului social investitorii de la „Marco” au început să cumpere masiv acţiuni atît de pe piaţa de capital, cât şi pe cele ale acţionarilor minoritari semnificativi. În două luni (iunie 2001) „Marco International” şi „Conef” (acţionar semnificativ, controlat tot de Marco) a ajuns să deţină aproape 30% (luna iunie 2001) din Alro. Nici nu „împliniseră” bine Marco şi Conef cei 30%, că la „Alro” s-a convocat o adunare generală extraordinară în care s-a propus ca anumite hotărâri ale acţionarilor, importante pentru viaţa societăţii, să fie luate cu votul reprezentând două treimi (2/3) din capitalul social. Pe 23 iulie 2001, Hotărârea AGA (statul acţionar majoritar) a aprobat ca acele decizii să fie luate însă cu o majoritate de trei pătrimi (3/4), ceea ce-i conferea automat acţionarului „Marco” posibilitatea de a bloca prin vot (drept de veto) anumite hotărâri ale AGA. Prin această măsură AVAS a împuşcat doi iepuri din bugetul statului: a îndepărtat investitorii strategici care ar fi putut concura pe Marco – nimeni nu vine să cumpere pachetul majoritar al unei firme în care acţionarul minoritar are drept de veto şi îţi poate bloca orice hotărâre doreşte; a diminuat şansele de a se obţine un preţ bun pentru acţiuni, din cauza anterioară. De data aceasta cei care au protestat au fost cei de la Banca Mondială, şi restricţia a fost înlăturată. Nu pentru mult timp – în februarie 2002 s-a modificat din nou actul constitutiv, subalternii lui Muşetescu acceptând pragul minim de 75% din acţiuni pentru hotărârile importante. Altfel spus hotărârile AGA importante puteau fi blocate acum şi cu numai 25% din acţiuni.
În acest moment competiţia a fost, practic, eliminată. Surse din cadrul AVAS ne-au mărturisit că autorităţile ar fi avut la îndemână soluţii extreme pentru salvarea privatizării, precum suspendarea de la tranzacţionare până la finalizarea privatizării, dar nu a făcut-o. Nu s -a întâmplat aşa ceva, astfel că „Marco” a mai lansat o ofertă publică de cumpărare a acţiunilor din piaţă, înainte de privatizare. În urma ofertei, „Marco” a mai achiziţionat aproximativ 10% din acţiunile „Alro”, crescându-şi astfel participaţia la peste 41%.

Incidentul „New York Times”

Pe 14 decembrie 2001, APAPS a aprobat nota pentru vânzarea pachetului de acţiuni deţinut de stat, iar pe 17 decembrie 2001, APAPS a publicat în New York Times şi în 4 publicaţii româneşti anunţul de vânzare care condiţiona participarea la privatizare, de prezentarea de către orice orice investitor, a dovezii că au comercializat, în ultimii cinci ani, aluminiu pe piaţa românească. Un costum croit, din nou, pe măsura „Marco – Conef”. Din nou a intervenit Banca Mondială, care monitoriza procesul de privatizare, şi a cerut modificarea urgentă a anunţului, astfel că, cinci zile mai târziu, anunţul a fost republicat, fără această condiţie favorabilă Marco – Conef. „Mesajul” fusese însă transmis!

„Spuma” Alro, cumpărată la preţ de drojdie

Pe 30 aprilie, consorţiul reprezentat de Marco Aquisitions a cumpărat acţiunile statului dar nu întregul pachet (54,72%) din acţiuni, ci numai cât a avut nevoie pentru a deveni acţionar majoritar. Cumpărarea parţială a acţiunilor era posibilă, potrivit prevederilor legale, numai dacă nimeni nu se oferea să cumpere întregul pachet. Cine să fi vrut, în situaţia de mai sus? Specialiştii spun că, în această situaţie statul (guvernul) trebuia să impună un preţ mult mai mare deoarece nu înstrăina doar nişte acţiuni, ci ceda, practic, controlul asupra societăţii. Mai mult, guvrnul Năstase trebuia să includă în preţ şi faptul că urma să piardă din cota de acţiuni, pas cu pas, prin majorări succesive de capital, pentru asigurarea planului investiţional, la care APAPS nu putea participa pentru că îl impiedica legea. Aşa s-a şi întâmplat – cota de participaţie la „Alro” a scăzut de la 44% la sub 10%, fără ca statul să mai încaseze vreun leu din acestea. Aşa a ajuns statul român să încaseze doar 11,4 milioane de dolari din pachetul majoritar al unei întreprinderi, Alro, evaluată între 400 şi 550 de milioane de dolari. Mortul e singurul vinovat, iar despre vii, numai de bine! Poate DNA să schimbe această abordare!

– See more at: http://www.nasul.tv/ponta-si-nastase-reclamati-pentru-privatizarea-frauduloasa-a-alro-slatina/#sthash.8vc3XLi8.dpuf

POSTATI COMENTARIILE DUMNEAVOASTRA

• ELBA

  La cererea companiei ruse Guvernul Năstase, în vara lui 2002, a şters penalităţile pe care LUKoil le datora către buget(facilitate de care nu au beneficiat companii străine cu renume occidentale, precum OMV sau Shell). Românii plăteau deci datoriile miliardarilor ruși ai lui Putin de la LukOil.
  Daca vrea sa faca acte de caritate atuci sa faca dar din banii proprii

  Marți, Ian 6 2015 10:00:44pm

  0 LikeShare

• SIBIANUL

  Domnule Roncea , tot respectul pentru curajul cu care , de 25 de ani va luptati cu ciuma rosie.
  Pericolul prin care a trecut tara in 2004 se repeta anul acesta ,ucenicul lui Ilici si al lui Nastase are sanse sa ajunga la Cotroceni , acum cand tara este amentata de Rusia.
  Sper , din toata inima , ca poporul sa se trezeasca .
  Acest plagiator-mitoman este la fel de peiculos pentru tara .

  Vineri, Mai 16 2014 11:31:27am

  0 LikeShare

• K.

  Ambixetrii ierea cei mai tari!

  Vineri, Mai 9 2014 7:50:57am

  0 LikeShare

• LUCIA

  “Cât priveşte invitarea trupelor sovietice în România, în decembrie 1989, aceasta este o minciună ordinară”. Are dreptate Ilici. Numai ca dupa revoltele de la Timisoara a crescut brusc si dramatic numarul “turistilor” Spetsnaz in Romania. In Ploiesti i-am vazut cu ochii mei pe strada, erau cam 1 “turist” la 3 ploiesteni.

  Joi, Mai 8 2014 7:48:53pm

  0 LikeShare

• POPA ION

  Totul este adevarat, o cronologie impecabila a faptelor. Pe cand o istorie a privatizarilor frauduloase din Romania, D-le Roncea?. Ma tem ca are dreptate Presedintel Traian Basescu; cu situatia de acum, ne indreptam catre refacerea partidului stat communist.

  Miercuri, Mai 7 2014 7:21:20am

  0 LikeShare

 

Cum scapi de cea mai mare teroare mentala: tehnici psihologice antifrica

 

Inainte sa iti spun despre frica, trebuie sa iti zic ca majoritatea articolelor eu le scriu datorita e-mail-urilor cu intrebari pe care le primesc.

Articolul de azi e alcatuit din raspunsuri la intrebari despre frica, subiect pe care m-am concentrat in ultima perioada.

Am tot vazut ca se repeta intrebarile asa ca am zis ca e mai bine sa postez despre frica sa iti fie mai simplu sa intelegi ce se intampla in mintea ta cand iti e teama.

Eu am fost expert in teama pentru ca am crescut cu o foarte slaba incredere in mine, iar asta ma facea sa simt teama de aproape orice. Imi era teama pana si de cum o sa fie vremea maine. Dar cel mai mult imi era teama de necunoscut.

Cand eram adolescent, am citit o carte care a ramas si acum una dintre cartile preferate. E vorba de Dune a lui Frank Herbert. Acolo am gasit pentru prima data o metoda ca sa scap de frica. Era un fel de mantra pe care o tot repetai ca sa devii atent la tine, si nu la cauza fricii.

De fapt, acea metoda mi-a deschis ochii. Acum imi dau seama ca nu era cea mai buna metoda posibila pentru a scapa de frica, dar la ora respectiva nici macar nu stiam ce inseamna cuvantul „psihologie”, asa ca ma foloseam de ce aveam.

Dar de cand am inceput sa studiez dezvoltarea personala, am gasit multe metode ca sa scapi de frica si o parte dintre ele o sa ti le dau si tie azi.

 

Ce este frica si de unde provine

Cauza fricii este ascunsa undeva in mintea ta. Frica apare atunci cand mintea incepe sa creeze scenarii negative. Atunci cand nu cunosc ce urmeaza, am nevoie sa umplu spatiul mental cu ceva si incep sa-mi  creez propriul scenariu. Daca scenariul este pozitiv, foarte bine. Dar daca scenariul este negativ si anticipez ca o sa am de pierdut, atunci apare o emotie pe care o numesti frica.

Exista 5 frici importante si puternice si o sa iti explic un pic despre fiecare:

– frica de anihilare, de disparitie, de moarte:

Aceasta frica nu apare la persoanele care stiu sa isi opreasca mintea si sa intre in stare de meditatie. Teama de anihilare si moarte apare atata timp cat omul crede ca daca nu gandeste, este anulat. Aceasta teama este frecventa in societatea noastra pentru ca filozofia de viata a noastra este bazata pe principiul „Gandesc, deci exist!” Daca ajung sa cred ca este adevarat principiul „gandesc, deci exist”, inseamna ca si opusul lui este la fel de adevarat „nu gandesc, nu exist”.

In subconstientul nostru s-au creat aceste legaturi si explicatii la care nici macar nu ne gandim constient, rational. Asa ca apare aceasta teama de a sta in liniste, noi cu gandurile noastre si de a medita. Culmea, chiar meditatia, oprirea gandurilor, este solutia pentru aceasta teama. Pentru ca atunci cand ajungi sa iti opresti gandurile si inca observi ca existi, dar pe alt nivel, iti dispare teama ca tu esti limitat la gandurile tale. In meditatie, observi foarte bine ca si dupa ce nu gandesti tu inca existi, ba chiar te simti mult mai bine, viu si mai prezent.

– frica de mutilare:

Aceasta frica de a pierde o parte a corpului sau o functie a corpului poate sa duca la teama de orice boala. Fobiile de animale, de inaltime etc. pot sa fie provocate de aceasta frica profunda. Eu inca am o usoara fobie de inaltimi si cand am analizat bine aceasta fobie mi-am dat seama ca imi era teama ca nu cumva sa raman invalid daca o sa cad de pe ceva inalt. Nu are legatura cu teama de moarte, pentru ca nu am nicio teama in avion, ba chiar imi place la nebunie sa zbor si nici nu ma gandesc ca as putea sa cad cu avionul. Daca as cadea cu avionul stiu ca as muri, dar nu de asta imi e teama, ci imi e teama daca as cadea de pe o scara inalta si mi-as rupe ceva.  Cui ii e teama de zborul cu avionul se confrunta cu teama de moarte si nu cu teama de mutilare.

Rezolvarea acestei frici ti-o zic la final pentru ca o sa dau o tehnica pentru toate tipurile de frica.

– frica de pierdere a libertatii/autonomiei:

Aceasta frica are legatura cu nevoia ta de libertate. Daca esti paralizat, inchis, legat, controlat, te simti rau si tu stii asta. Asa ca simti teama de orice ar putea sa conduca la o pierdere de libertate. In plan psihic, aceasta este teama de spatii inchise, claustrofobia, dar se poate extinde si la relatii de cuplu. In cuplu unul dintre parteneri poate sa aiba teama ca celalalt il lipseste de libertate, asa ca o sa fuga.

Teama asta are legatura si cu faptul ca esti dependent de ceilalti, ca nu poti sa te descurci singur, din punct de vedere fizic sau emotional. Oricare dintre aceste frici, daca este puternica, iti va dicta modul tau de gandire si de comportament in viata.

– frica de abandon/separare:

Teama de abandon este, de fapt, data tot de lipsa de incredere in tine. Te simti bun de a fi abandonat atunci cand nu crezi ca ai valoare suficient de mare in ochii unui om. Te consideri neinsemnat, asa ca poate oricand sa te paraseasca pentru ca tu „nu esti bun de nimic”.

Oamenii care au scapat de teama de abandon sunt acei oameni care stiu ca au ceva suficient de valoros incat nimeni nu vrea sa ii paraseasca.  Cea mai proasta pedeapsa posibila data unui copil este sa ii spui: „Nu te mai iubesc”. Copilul nu sta sa isi constientizeze propria valoare, propriul statut, asa ca el chiar se simte lipsit de valoare cand parintele ii spune (chiar si in gluma) ca nu il mai iubeste.

Copilul considera ca nu are nimic valoros incat sa merite iubirea. Apoi creste si devine adult si incepe sa ceara de la partenerii de cuplu tot timpul dovezi de iubire, ca sa simta si el ca intr-adevar conteaza, ca e valoros, ca nu face degeaba umbra pamantului.

Cu aceasta frica e un pic mai complicat pentru ca nu iti dai seama exact ce anume provoaca frica. Apare o anxietate, o senzatie fizica de disconfort, dar parca nu are o cauza clara. Asa ca pentru a lucra cu aceasta frica e nevoie sa iti analizezi bine modul in care te vezi tu pe tine.

– frica de umilire

Aceasta e una dintre fricile pe care le invatam de mici, cand ne e jena de ce am facut, cand suntem dezaprobati. Nu are legatura cu teama de abandon, ci cu faptul ca ne simtim rau pentru o greseala, dar stim ca putem sa o indreptam.

E teama de rusine, teama ca esti prins facand ceva ce nu ai voie sa faci. Cea mai buna metoda ca sa scapi de teama asta am gasit-o in cartea Cele patru legaminte a lui Don Miguel Ruiz. Explica acolo ca cea mai buna metoda este sa te porti in asa fel incat niciodata sa nu iti fie rusine de nimic din ceea ce faci sau gandesti.

Egoul tau nu vrea sa fie umilit, asa ca daca ceva te jigneste, de fapt, aduce atingere acestui ego. E ca si cand il ataca ceva. Frica de moarte are legatura cu corpul fizic, frica de umilire e la polul opus si are legatura cu psihologia ta.

Cum scapi de frica: 2 reguli

Cel mai important este sa intelegi cum functioneaza emotia pe care o numesti frica. De fapt, sa intelegi cum functioneaza emotiile in general. Am tot citit despre frica si cand gaseam cate ceva super util imi notam.

Asa am ajuns sa scot in evidenta niste reguli care te ajuta sa scapi rapid de orice frica.

 

Regula 1: atunci cand te concentrezi pe o emotie, ea se amplifica (efectul de lupa sau microscop)

Cum te ajuta aceasta regula? Pai daca intelegi ca in mintea ta nu pot coexista doua emotii in acelasi timp, poti sa previi existenta fricii. Frica ta apare pentru ca te gandesti la ceva anume, de obicei, iti faci un scenariu despre cat de rau o sa fie in viitorul apropiat sau indepartat.

Frica e decisa nu de situatia din viata ta, ci de scenariul din mintea ta. Scenariile din mintea noastra se hranesc din atentia noastra. Daca ii dai atentie unui gand, el creste si prea controlul asupra mintii tale. Cu cat esti mai concentrat pe o idee, pe un gand, pe un scenariu, acel scenariu devine singurul care are loc in mintea ta. Cand vrei sa schimbi scenariul si nu poti, esti pe pilot automat. Adica ti-a devenit automatism mental. E ca si cand mintea ta a devenit obisnuita asa de mult sa gandeasca acele imagini, cuvinte, idei, incat nu mai poate sa se desprinda de ele.

Ce ai de facut in situatia asta este sa iti umpli mintea cu alt scenariu. La inceput, o sa fie ca si cand ai o galeata plina cu apa. Daca torni acolo alta apa, o sa dea pe dinafara. O sa apara o tensiune cand incerci sa aduci alt scenariu in mintea ta, dar nu conteaza. Macar acum stii ca e normal. La inceput, orice scenariu din mintea ta este adus la vointa, va trebui sa faci constient. Sa iti aduci prin vointa si imaginatie in minte ganduri pozitive, frumoase, lucruri care te relaxeaza si te fac sa te simti bine.

Normal ca e greu la inceput, pentru ca deja mintea e plina, galeata ta e plina. Acum daca aduci ceva in plus, mintea se revolta. Dar daca continui sa aduci apa curata, apa murdara din galeata devine din ce in ce mai diluata, pana cand nu mai ramane nimic murdar.

Atunci deja ai mintea plina de un scenariu ales de tine, unul pozitiv, care iti va da emotii pozitive. Iar frica nu mai are scenarii care sa o sustina, asa ca dispare.

 

Regula 2: mintea si corpul sunt interdependente

Cand in minte apare frica, atunci apare si o secretie de hormoni si substante chimice care produc modificari in corp:

– iti contracta muschii sau ii relaxeaza prea tare

– iti dilata pupilele (ca sa vezi mai bine)

– iti creste presiunea sangelui si pulsul

– apare transpiratia intensa

Cand in minte apare un anume gand (de frica), corpul reactioneaza. Dar si cand corpul reactioneaza, in minte apar anumite ganduri. Este un sistem interconectat. Corpul schimba mintea, iar mintea schimba corpul. Asta e perfect.

Pentru ca daca vreau sa scap de frica e suficient sa tin bine minte cum e corpul meu cand sunt super relaxat.

Metoda dupa care m-am folosit de aceasta regula e simpla si ti-o descriu mai jos:

1) Observa-ti corpul intr-un moment de completa relaxare. Observa cum ai muschii de relaxati, observa respiratia, observa cum te misti, cum stai etc.

2) Cand esti intr-o situatie care iti provoaca teama, pur si simplu aminteste-ti si ia exact pozitia corpului, ritmul respiratiei, viteza de miscare, tensiunea din muschi etc. de la momentul de relaxare.

Stiu din experienta ca la inceput pare si absurd, si imposibil. Dar dupa ce faci de 3-4 ori, o sa vezi ce simplu iti este.

Eu, la inceput, am facut tehnica asta cam sceptic. Dar mi-am dat seama ca functioneaza. Iti explic cum functioneaza. Cand esti intr-o situatie de teama, mintea ii spune corpului cum sa stea cand e pericol, cum sa respire, cum sa tensioneze muschii etc. Daca tu vii constient si iti relaxezi corpul, incetinesti respiratia, iti schimbi pozitia corpului, atunci mintea primeste doua mesaje contradictorii:

1) un mesaj de la situatia in care te afli si care zice „Pericol” si  mintea creeaza frica

2) un alt mesaj opus, de la corpul tau relaxat, care ii spune mintii „Calm” si mintea creeaza relaxare

Fiind doua mesaje opuse, ele se anuleaza reciproc. Daca exersezi de cateva ori, o sa vezi ce rapid are loc aceasta anulare a emotiilor de teama.

*

*             *

 Metoda psihologica usoara pentru a scapa de teama

Iti dau mai jos si o metoda strict psihologica pentru a scapa rapid de o situatie de care iti este teama. Ai grija, dupa ce faci aceasta metoda, o sa simti ca se schimba multe lucruri pe care pana acum nu puteai sa le faci. Dupa ce dispare teama, de fapt, dispar multe dintre obstacolele care te-au tinut pe loc.

Citeste si aplica aceasta metoda si apoi sa imi spui cum a fost!

Exercitiu pentru eliminarea fricii

1) Am gasit in amintiri locul in care ma simt cel mai in siguranta. Pur si simplu e o convingere de-a mea ca acolo nu mi se poate intampla nimic negativ.

2) Apoi, cu ochii inchisi, m-am vazut in acel loc si am stat asa pana cand am simtit ca incepe iar starea de calm si siguranta maxima.

3) Apoi mi-am imaginat ca tot acel spatiu de siguranta se contracta si se micsoreaza in jurul meu pana cand devine cat un punct in inima mea, dar eu simt in continuare in corp acea senzatie de siguranta si confort.

4) Cu aceasta stare de siguranta si confort in minte, am inceput sa imi imaginez acum ca sunt in situatia care imi dadea teama. Dar de data asta in mine era si toata puterea emotionala pozitiva data de siguranta si confort.

Te rog sa imi spui intr-un comentariu cum ai fost influentat de frica pana acum. Te-a oprit frica sa faci ceva ce ti-ai dorit? Care e raul cel mai mare pe care crezi tu ca il poate provoca frica in viata ta?

P.S. O sa tratez in viitor si alte frici pe care le-am intalnit la mine sau la alti oameni. Daca vrei sa discutam despre ceva anume, poti sa imi lasi scris in comentariu.

Te salut cu drag,

Marius Simion

 

 

Cele 3 greseli care distrug increderea in tine

Eu am fost cel mai mare dusman al meu, cel mai agresiv critic, cel mai prost mentor.

​Am fost la un pas sa imi distrug definitiv increderea in mine prin trei greseli pe care le-am facut ani de zile.

Aceste 3 greseli, pe care probabil le faci si tu zilnic, iti distrug increderea in tine:

1. Dialogul interior critic
2. Comparatiile gresite
3. ​​​​​​Roluri impuse din exterior
​
Dialogul interior critic

​​​
Cum apare acest dialog critic – De cateva zile o duc pe Adeline la gradinita. Are aproape 4 ani si pana acum am tot amanat sa o ducem la gradinita pentru ca voiam sa stea cu noi cat mai mult.

In fiecare zi sunt mai mult sau mai putin socat de cum aud ca vorbesc parintii cu copiii lor. Si imi dau seama ca ​​​​asta e cauza care ne-a bagat in cap modul nostru de a ne critica.

Intr-o dimineata, ajung cu Adeline la gradinita si era cu lacrimi in ochi ca nu voia sa plec de acolo. Strategia mea e simpla. Stau cu ea cat are nevoie ca sa se simta in siguranta.

Bineinteles ca asta nu e chiar pe placul educatoarelor dar nu au ce face, ma suporta si asa.

Si in timp ce eu stateam in vestiara cu copilul deja pregatita sa intre in grupa, apare o mamica cu fetita de mana, trasa cam cu forta, urland din toate puterile.

Iar replica mamicii a fost „esti asa de urata cand plangi incat sperii pe ceilalti copii.”

Ia imagineaza-ti tu ca adult sa iti spuna cineva „bai, esti atat de urat incat sperii oamenii” sa vezi cum te-ai simti!

Gandeste-te ce simte copilul cand ii spui indirect ca este un pic monstru, din moment ce poate speria copiii.

Iti dai seama ca m-am abtinut cu greu sa nu zic ceva, desi ma durea sufletul pentru bietul copilas sa auda asa ceva. Adeline cand o vedea pe fetita cum plange, bineinteles ca se agata de mine si plangea si ea mai tare.

Noroc ca pot sa stau cu ea dimineata pana cand o vad ca se linisteste si o asigur ca sunt acolo cat are ea nevoie. Dupa 30-40 de minute imi spune ea ca vrea sa mearga sa se joace cu copiii.

Ti-am dat povestea asta cu un scop. Acest dialog interior pe care il folosim ca sa ne distrugem increderea in noi insine, nu a picat din luna. E o continuare a mesajelor pe care le-am primit cand eram copii.

Frica mea cea mai mare 

Povesteste​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​sc des la cursurile de NLP care a fost frica mea cea mai mare. Si toata lumea se mira, dar asta e adevarul.

Frica mea cea mai mare a fost sa nu isi dea seama oamenii ca sunt prost.  Nu imi era frica ca oamenii ma vor crede prost.

Eu stiam ca sunt prost. Asa auzisem toata copilaria mea, nu erau dubii pe seama asta.

Dorinta mea era doar sa pot ascunde asta, sa nu cumva sa iti dai seama ca sunt prost. Speram sa pot sa te pacalesc ca sunt inteligent. Si imi era teribil de teama sa nu te prinzi ca, in realitate, sunt prost.

Imi amintesc vocea mamei cand eram copil si greseam la scoala ca imi zicea ca sunt prost. Imi amintesc cum ma compara cu colegii mei si deduceam de aici ca asa stau lucrurile, sunt prost.

Si imi amintesc cum ani de zile in mintea mea dialogul meu interior era legat de cat de prost si incapabil sunt sa realizez ce imi doresc in viata.

De fapt mi-am dorit asa de mult sa inteleg cum sa scap de acele ganduri, de acel dialog interior negativ, incat am ajuns sa studiez si psihologia si programarea neuro-lingvistica pana cand din hobby au devenit profesie si misiune personala.

Cum functioneaza dialogul interior
​​
Dialogul interior este vocea gandurilor tale. Dialogul interior vorbeste doar ceea ce a fost programat sa vorbeasca. ​​​​​​​​​​​​​​​​

Imagineaza-ti un computer. Ceea ce e programat sa faca, asta va face. Nu stie sa faca nimic altceva. Nici macar nu e el vinovat, ci cei care l-au programat.

Asa cum micuta de la gradinita era programata de mica sa creada ca e urata de sperie oamenii, asa fiecare dintre noi am fost programati sa credem cate ceva gresit despre noi insine.

Si partea proasta este ca, cu fiecare repetare, noi intarim programul. In loc sa anulam programul, il repetam si il intarim.

Cand zic la cursuri ca Bandler (tipul care a inventat NLP-ul) este un geniu, exact la asta ma refer. El a zis ca mintea si gandurile functioneaza pe baza cuvintelor pe care le are un om in vocabularul sau. Nu poti gandi ceva ce nu ai un cuvant sa exprimi acel lucru.

Si a mai venit cu o idee geniala. A fost atent la cum oamenii se programeaza sa gandeasca fara sa inteleaga cum se produce aceasta programare. A studiat aceasta programare automata pana cand a gasit cheia prin care poate programa sau deprograma mintea.

Iti dai seama ce a descoperit? Exact ceea ce cautam eu sa inteleg: cum anume sa „sterg” dialogul negativ din mintea mea si sa „programez” altul pozitiv. ​​​​​​​​​​​​​

Imagineaza-ti ca ai acces la aceasta metoda. Pentru mine parea SF cand am dat prima data de NLP.

Primul pas pe care l-am facut a fost sa modific dialogul interior. In cateva zile vedeam schimbari. Dupa ce ani de zile m-am luptat sa gandesc pozitiv, dupa doar cateva zile incepeam sa vad diferenta.

Daca inainte de acele exerciti NLP 90% din gandurile si emotiile mele erau negative si imi ziceam ca nu am cum sa reusesc, nu pot sa fac ceea ce vreau, nu merit sa am succes, dupa ce am folosit strategia NLP gasita de Bandler in 2-3 zile am inceput sa ma simt ca si cand castigasem la Loto, senzatia era ca sunt un om norocos si ca sigur pot sa fac ceea ce vreau.

Parca eram alt om doar dupa cateva zile. Si atunci inca nu stiam nici macar 1% din NLP-ul pe care il stiu si il predau acum.

Si ca sa iti fac o supriza, ma gandesc ca ai nevoie de cateva tehnici ca sa iti modifici si tu dialogul interior critic.

Pun la cale un curs scurt, pe care il primesti pe email, in care iti explic tehnica NLP prin care sa stergi dialogul interior negativ.

Daca vrei acces la tehnica, da-mi un semn, un comentariu scurt la finalul articolului si o sa ai acces la tehnica zilele urmatoare.

Iti scriu in continuare celelalte doua erori pe care le faci si iti distrugi increderea in tine. ​​​​​​​​​​​​​​​​

A doua greseala grava care distruge increderea in tine este comparatia cu alte persoane.

Iti scrisesem mai sus ca eram deja antrenat de mic sa fiu comparat cu altii care reuseau mai bine decat mine la matematica, la fizica, la chimie.

Ajunsesem sa ma simt incapabil pentru ca eu nu excelam in niciunul din acele domenii. Dupa ce ani de zile traiesti comparat cu altii, devine un program mental sa te compari singur cu ceea ce fac sau ceea ce au alti oameni din jurul tau.

Si niciodata nu te compari cu cineva care e mai jos decat tine, e ca si cand cauti intentionat acele comparatii care te fac sa te simti rau.

Atunci cand esti copil si te simti comparat, de fapt iti spui ca parintii tai nu te accepta asa cum esti si, probabil, le-ar fi placut mai mult sa il aiba pe celalalt copil in locul tau.

Comparatia te face sa nu te simti iubit si acceptat. Cand tu te compari cu altul, cand te uiti la realizarile altor persoane si nu la ale tale, de fapt e un semn ca nu te accepti si nu te iubesti tu pe tine.

Cred ca primul pas ca sa ma accept eu pe mine a fost sa opresc comparatiile. Sa nu ma mai compar cu alti oameni, sa nu ma mai gandesc ce au reusit altii si eu nu am reusit.

E dificil sa opresti comparatiile pentru ca fac parte din tine, daca ai fost comparat cand erai copil. Iti vine greu sa nu te compari.

Stiu oameni care au zis „pai daca nu ma compar, nu mai pot sa evoluez”. Din fericire, lucrurile nu stau chiar asa. Evolutia o faci atunci cand te compari cu tine insuti.

Cand ai o directie si te uiti in urma si vezi daca ai mai facut un pas in aceea directie pe care tu ai ales-o.

Daca te uiti in urma, vei vedea ca ai fost comparat cu altii doar la acele lucruri la care nu erai bun. Daca erai bun la ceva acolo nimeni nu zicea „cum se face ca esti cel mai bun?”

Pur si simplu comparatiile care au fost facute in viata ta au fost facute pe domeniile gresite. Erai evaluat exact in zona ta unde nu excelai.

Comparatiile functioneaza cam asa:
Compara cat de bun este un peste sa se catere intr-un copac si la final se constata ca pestele nu e bun de nimic din moment ce nu se poate urca intr-un copac.

Iti zic ce am invatat in toti acesti ani de cand am scapat de auto-comparatiile pe care le faceam si imi distrugeam increderea in mine.

Am invatat sa pun sub semnul intrebarii comparatiile din mintea mea. Am invatat sa nu mai ma evaluez in domeniile care nu imi plac. De exemplu nu o sa ma auzi plangandu-ma niciodata ca nu sunt bun la fotbal, tocmai pentru ca nu imi place. Cum nu o sa ma simt lipsit de succes nici pentru ca nu sunt bun la matematica, pentru ca stiu ca sunt bun la alte lucruri, care imi plac mai mult.

Mi-am format acest obicei sa fiu atent la ce imi place. Si apoi sa ma compar pe mine cu mine insumi. Sunt azi mai bun decat am fost ieri la acel domeniu care imi place?

O sa iti zic un secret. Poti evolua doar in acele domenii care te pasioneaza, care iti aduc placere in viata.

Nu o sa poti evolua intr-un job pe care il detesti tocmai pentru ca nu iti face placere sa inveti in plus. Nu o sa ajungi cel mai bun intr-un domeniu decat daca esti pasionat de acel domeniu.

Pasiunea, placerea, este motorul care te face sa excelezi. Ajungi sa stai noaptea treaz ca sa studiezi ceea ce iti face placere. Asta e pasiune, asta e calea spre succes.

Multi cred ca succesul vine prin suferinta si sacrificiu. In realitate succesul vine doar prin pasiune, pentru ca poti excela atunci cand stapanesti bine acel domeniu.

​​​​​​​​​​​​​​​​​Mai ai un pic de rabdare si citeste si eroarea a treia pentru ca poate sa te ajute mai mult decat primele doua.

​
A treia eroare: rolurile gresite pe care le joci in viata
​​​​
Sunt zile in care iti vine sa nici nu te ridici din pat, ai senzatia ca parca nu iti place nimic si tragi de tine ca sa faci si cele mai simple lucruri.

Cand simti asta e din cauza ca nu esti pe drumul tau. ​​​​​
Unul dintre citatele pe care le-am invatat si le am in cap ca o mantra suna cam asa:

„Doar pe calea fericirii tale vei gasi invatatura pentru care ai ales sa traiesti aceasta viata.” – R. Bach

Fericirea este o busola. Nu este un obiectiv, ci este o busola.

Fericirea ta iti spune daca acum joci rolul potrivit, in piesa potrivita a vietii tale.

Daca nu esti in locul si in rolul potrivit, nu o sa te simti fericit cu ceea ce iti aduce viata.

Gandeste-te la ce anume vrei sa eviti in prezent in viata ta. Care sunt persoanele, care sunt actiunile, care sunt locurile pe care iti doresti sa le eviti.

Cu cat sunt mai multe lucruri/persoane/actiuni de evitat cu atat tu nu esti fericit.

Iar fiecare zi in care nu esti fericit este o zi in care iti sabotezi increderea in tine. Pentru ca in aceea zi te uiti in oglinda si iti spui „nu merit, nu sunt capabil, nu pot”.

Asta se intampla pentru ca nu sti cine esti cu adevarat.

Si cand nu sti cine esti cu adevarat, ajungi sa crezi ca esti oricine.

O greseala cu rolurile si identitatea 

Eu-l tau real este ca un actor. Un actor joaca multe roluri, nu se blocheaza intr-un singur rol.

Eu acum sunt blogger, autor de articole. Dar cand termin acest articol de scris, reintru in rolul de tata, sot, prieten.

Apoi, in weekend, cred ca o sa tin un curs in locul Simonei, sotia mea, pentru ca are ea ceva de rezolvat. Atunci sunt in rol de trainer. „Eu” -ul meu o sa aiba rol de trainer atunci. ​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​

In fiecare rol pe care il jucam in viata, folosim alte valori, alte moduri de gandire, simtim alte emotii, facem alte actiuni, spunem alte cuvinte. Ne simtim diferit in fiecare rol.

In rol de parinte simti iubirea si grija, protectia pentru copil. Apoi ma urc in masina si ajung acasa la parintii mei. Si ma simt iar copil cand primesc grija lor.

In rol de sot simt afectiune si acceptarea partenerului. Si ma simt acceptat si iubit.

Dar ce se intampla cand joci rolul gresit in situatia gresita?

Cand mergi la servici dar esti inca in rol de copil? Sau cand mergi acasa la familie si esti in rol de manager?

Ajungi sa nu te mai regasesti, sa te simti la locul nepotrivit.
Imagineaza-ti un trainer blocat in rol de trainer iesind cu prietenii la o bere si discutand politica sau orice alte banalitati ale vietii.

Imagineaza-ti ca se ridica in picioare si le spune ca acum o sa le prezinte el cum stau lucrurile. O sa fie ultima iesire cu prietenii la bere.

Mi-a venit un mare manager la o sedinta de consiliere. Imi zicea „Marius, nu pricep ce se intampla. La birou toata lumea ma asculta si face ce zic eu. Si acasa nimeni nu ma baga in seama, nu ma mai regasesc nici cu sotia nici cu copiii.”

Apoi tot el continua si imi spune cat de corect se poarta cu familia… „si le zic ca in fiecare vineri sa facem o sedinta cu toti sa stabilim obiectivele pentru saptamana urmatoare… si le spun ce au de facut…” ​​​​​​​​​​​​​​​​​​​

​​​​​​​​​As putea sa iti vorbesc despre roluri si identitate 2 zile fara oprire. Acum vreau doar sa iti dau asa un mic subiect de gandire.

Sa imi zici in ce roluri te simti tu cel mai bine si in ce roluri simti ca nu esti suficient de bun.

Pentru ca iti dau si aici un secret: sunt roluri in care esti foarte bun. In acele roluri primesti respect, esti valorizat, esti laudat si te simti implinit si fericit. Si iti e greu sa iesi din rolurile in care te simti bine. Iar asta produce blocaje emotionale.

Te blocheaza rolul in care te simti bun. De exemplu am lucrat cu multe femei care se simt foarte implinite in rolul de mama, dupa nasterea copilului.

Si fiind in acel rol de mama, neglijeaza orice alt rol. Si ajung sa nu se mai regaseasca in rol de sotie, prietena, profesionista, etc.

Cand te-ai blocat intr-un singur rol esti ca un actor care refuza sa joace alte roluri.

Dar un actor genial nu este cel care joaca un singur rol in cariera sa ci cel care are flexibilitatea sa iasa dintr-un rol si sa intre il alt rol imediat.

Flexibilitatea este cheia. Cand dispare flexibilitatea asta de a iesi dintr-un rol, dispare si increderea in tine. Te simti bine intr-un rol, dar ai alte 100 de roluri de jucat pe care tu le refuzi.

Si in acel moment incepi sa iti pierzi si fericirea si increderea.

Solutia e simpla. Priveste-ti viata ca un actor. Vezi in ce roluri te simti bine si in ce roluri nu te simti bine. Apoi exerseaza-le pe cele la care nu esti inca foarte bun. Cele la care esti deja bun, le joci de la sine, esti natural.

Rolurile fac diferenta intre succes si esec. Cand esti complet asumat intr-un rol, ai parte de succes si iti hranesti puterea interioara.

Cand doar te prefaci ca esti pe calea fericirii tale, dar nu iti asumi cu adevarat rolul pe care ar trebui sa il joci, atunci e ca si cand calci pe cioburi de sticla si fiecare pas e o tortura pentru tine.​​​​​ ​​​​​​​​​​​​​​​​

P.S. Da-mi un comentariu cu ce parere ai despre acest articol si ce intrebari ai legate de ideile din text.

Pe curand,

Marius Simion

 

 

Ana Birchall o pune pe Dăncilă la PUNCT: “RĂZVRĂTITA! A vrut oficializarea limbii maghiare. Am refuzat să semnez!”

Andreea Cosma

Fostul ministru al Justiţiei, Ana Birchall, dezvăluie că Viorica Dăncilă a fost de acord, pe vremea când era premier, cu amendamentul UDMR la Codul Administrativ privind oficializarea folosirii limbii maghiare în Ardeal. Refuzul lui Birchall de a semna amendamentul ar fi iscat, cum spune fostul ministru “discuţii şi reproşuri” din Partea Vioricăi DĂncilă, care în ultimele zile i-a cerut demisia preşedintelui interimar al PSD, Marcel Ciolacu după adoptarea tacită a legii autonomie, în Camera Deputaţilor.

“Zilele acestea când am citit “războinicele” declarații ale doamnei Dăncilă, sincer m-a bufnit râsul și mi-am propus să o ignor…. dar când văd că, în continuare, cu un tupeu pe care rar l-am întâlnit la o persoană tot declară în stânga și în dreapta cum a apărat domnia sa Constituția etc, nu pot să nu scriu aceste rânduri, ca să așezăm totuși adevărul acolo unde este!

Fără a scuza sau tolera ce s-a întâmplat în Camera Deputaților, eu fiind printre primele persoane care am reacționat și public exact atunci când am aflat de adoptarea tacită (postare pe FB, joi ora 22.38), o provoc public pe doamna Dăncilă ca până luni să își aducă aminte de amendamentul pe care UDMR voia să îl introducă în Codul Administrativ și ce “discuții” am avut cu domnia sa și ce reproșuri am primit atunci, tocmai pentru că “răzvrătita” de astăzi era în favoarea includerii acelui amendament in Codul Administrativ!

Amendamentul respectiv NU a fost inclus in forma Codului Administrativ adoptată în Guvern pentru că in calitate de ministru al justiției am formulat observații și am refuzat să semnez! Ca să o ajut îi spun că este legat de limba maghiară și are forma amendamentului introdus de UDMR la Codul Administrativ și trecut tacit în Senat! Daca totuși nu își aduce aminte, poate să ceară ajutor domnului deputat Suciu Daniel, fost vicepremier!

P.S. “A făcut furori în Parlamentul European”. Și ea nu nimerește două vorbe din zece în engleză, nu mai zic de franceză… Dar ca să te laude Sputnik trebuie să ai niște merite deosebite!”, a scris Ana Birchall, pe pagina sa de Facebook.

 

 

Diversiunea noului dosar Mineriada: Probe și declarații despre securiști, mineri și politicieni au fost făcute dispărute de procurorii militari | DEZVĂLUIRE

Surse din prima echipă care a anchetat evenimentele din 13-15 iunie 1990 fac dezvăluiri cutremurătoare.

MIHAI DUȚĂ

Surse din prima echipă care a anchetat evenimentele din 13-15 iunie 1990 fac dezvăluiri cutremurătoare. 

Conform unor surse din cadrul anchetei inițiale, actuala echipă de procurori militari nu a făcut cercetări în privința implicării unor lideri din eșaloanele 2 și 3 ale puterii care au participat efectiv la aducerea unor mase de muncitori în București pentru reprimarea manifestanților. Nu a fost clarificat gradul de implicare a fostului consilier al prim-ministrului Petre Roman, și anume Adrian Sârbu. Acesta s-ar fi ocupat personal de chemarea a 2.000 de muncitori de la Combinatul Siderurgic din Galați.

Aceștia s-au deplasat cu o garnitură de tren pe 14.06.1990, pentru a participa la reprimarea manifestațiilor din București. Din datele existente rezultă că aceștia au fost înarmați cu bâte. La dosarul 75/P/1998, printre documentele ridicate de la Regionala CF Galați se află și o adresă semnată de Plătică Vidovici, președintele CFSN Galați, în care acesta cere directorului regionalei să pună la dispoziție, din ordinul consilierului prim-minsitrului, domnul Adrian Sârbu “…o garnitură de tren pentru deplasarea la București a 2.000 de muncitori pentru măsuri de ordine”.

Pentru clarificarea situației s-ar impune administrarea mai multor probe printre care ridicarea tuturor documentelor de la Guvern cu privire la deplasarea muncitorilor de la Galați la București pe 14.06.1990 și identificarea tuturor persoanelor vinovate de organizarea, transportul, înarmarea și plata celor care au participat la contramanifestație.

Implicarea serviciilor secrete

În momentul de față nu este clarificată și nici investigată participarea persoanelor din cadrul serviciilor de informații, cu toate că ar exista destule probe din care reiese implicarea acestora în represiunea manifestanților.

Astfel, atât la dosarul penal 74/P/1998, cât și la dosarul penal 75/P/1998 există probe din care se poate trage concluzia că în acțiunea de represiune violentă a manifestației din Piața Universității au fost implicate cel puțin trei servicii secrete românești, Serviciul Român de Informații, Direcția de Informații a Armatei (DIA) și UM 2015, serviciul de informații al poliției, celebrul „Doi și un sfert“.

Cu privire la SRI, pe lângă fostul director Virgil Măgureanu, au mai fost puși sub învinuire și alți ofițeri, deci implicarea a fost evidentă și mult mai amplă.

Dovada cea mai concludentă a implicării ofițerilor DIA este chiar devastarea sediului Asociației „21 Decembrie 1989“ la această acțiune participând exclusiv cadre militare ale fostului Batalion 404 –Buzău, unitate din structura fostei Direcții de Informații a Armatei. Din păcate, făptașii nu au fost identificați nici până azi.

Atac la Ion Rațiu

În privința fostei “Doi și un sfert”, în cadrul cercetărilor din dosarul 75/P/1998, a fost pus sub învinuire colonelul Dimitrie Borislavski, zis “Kuki”, cumnatul fostului prim-ministru Petre Roman. Acesta a condus un grup de mineri care a devastat sediul “Ligii Studenților”, dar și sediul Universității București. Minerii au ridicat de acolo un camion cu mai multe lucruri ce au fost găsite ulterior la sediul UM 2015. Deși Borislavski a fost pus sub învinuire în anul 2000, actuala echipă de procurori militari l-a pier-dut din vedere pe acesta. Astfel, ancheta nu a mai fost continuată pentru a se stabili cine i-a ordonat ofițerului să devasteze împreună cu minerii sediul Ligii Studenților și să sustragă bunurile respective.

Un alt element care indică implicarea ofițerilor UM 2015 se regăsește în dosarul 558/P/1990 în care au fost trimiși în judecată pentru furt două cadre active, colonelul Ion Nicolae și colegul său Corneliu Dumitrescu. Cei doi, împreună cu minerul Petre Danciu, au condus un grup mai mare de mineri către locuința liderului PNȚCD Ion Rațiu pentru a-i devasta domiciliul. Printre cei care au condus grupul se afla și Nicolae Cămărășescu, fost ofițer al Securității, pe care toți minerii îl strigau cu apelativul “KGB”.

Din rechizitoriul întocmit în cauză rezultă că după ce grupul de mineri condus de cele două cadre militare a pătruns în locuința lui Ion Rațiu, în timp ce imobilul era distrus, a fost găsită suma de 100.000 de dolari. Banii ar fi fost sustrași, cei doi ofițeri oferindu-i 10.000 de dolari minerului Petre Danciu pentru ca acesta să-și țină gura.

Mineri de încredere

Redăm declarația minerului, audiat la 26 noiembrie 1997:
“Când am intrat în vorbă cu cei doi civili, Ion Nicolae mi-a arătat legitimația că este ofițer de poliție și mi-a zis «Noi suntem cu voi». Celălalt civil, pe care tot atunci l-am cunoscut, era subofițer de poliție și se numește Dumitrescu Cornel…Ion Nicolae mi-a spus să iau niște mineri de încredere și să mergem în Piața Amzei că acolo este un partid și au arme. Am fost acolo cu un autobuz de armată în care s-au urcat 30-40 de mineri și eu am mers cu ei…tot în aceeași mașină s-au urcat cei doi lucrători de poliție…am venit înapoi în piață de acolo, împreună cu Ion Nicolae și Dumitrescu Cornel, am mers acasă la domnul Rațiu.

Mai înainte să mergem la domnul Rațiu în zona Universității am mai fost la un partid…. Printre mineri erau unii care nu erau mineri, dar erau îmbrăcați în salopete negre, de mineri…De la partidul respectiv, col. de poliție mi-a zis să iau un televizor color. Eu nu am vrut să îl iau, dar nu m-a lăsat un ofițer de armată…De acolo, de la partidul respectiv, m-am dus cu cei doi lucrători de poliție acasă la domnul deputat Ion Rațiu. Acasă la domnul Rațiu am fost cu mașina cu cei doi polițiști. Eu am luat niște lucruri dintr-un dulap și am cărat tot ce am luat la Ministerul de Interne, la camera numărul 28. Am luat niște dosare, un cântar electric, o stație și săculeții de bani în care se aflau 80.000 de dolari. Dolarii i-am împărțit cu cei doi lucrători de poliție….Când eram la Ministerul de Interne, a venit un ofițer superior din Ministerul Apărării pe la 1.30 noaptea. Eu fusesem ziua cu cei doi polițiști și noaptea am fost cu ofițerul care era ministrul Stănculescu. Deplasarea s-a făcut cu un autobuz militar în care se aflau mineri și cu o basculantă, cu o Rabă, în care erau tot mineri. Acum, când ne-am dus noaptea l-am găsit pe domnul Rațiu acasă. A fost luat și așezat în bena basculantei și de acolo a fost dus la Palatul Victoriei…”.

Toate aceste date relevă clar implicarea serviciilor secrete în reprimarea manifestațiilor din iunie 1990.

„Grupul Dâmbovița“ de la SRI

Asociația „21 decembrie 1989“ susține că imediat după începerea manifestației din Piața Universității, în primăvara anului 1990, la nivelul SRI, s-a înființat, sub comanda directă a lui Virgil Măgureanu, “Grupul Dâmbovița”. Acesta avea ca obiectiv monitorizarea fenomenului “Piața Universității”, în scopul obținerii de informații cu privire la stabilirea identității cât mai multor participanți.

Zilnic, cadrele SRI se infiltrau în rândul manifestanților reușindu-se, asftel identificarea mai multor persoane, inclusiv elevi, a căror nume au fost puse pe liste care au ajuns direct la grupurile de mineri.

În paralel, un grup asemănător, cu aceeași sarcină, funcționa la UM2015. Ofițeri ai acestei unități s-au cazat chiar la etajele 5 și 6 de la Hotelul Intercontinental pe perioada manifestației. Ei au filmat și fotografiat demonstranții, apoi i-au identificat și trecut pe liste. Acestea au ajuns tot pe mâna minerilor care au devastat sediile partidelor, asociații și locuințe particulare.

Unul dintre ofițerii UM 2015 care a fost cazat în acea perioadă este Florian Șurghie, devenit ulterior judecător militar, în prezent avocat.
Pentru stabilirea corectă a gradului de implicare a serviciilor secrete s-ar impune ridicarea din ordinele celor trei unități a tuturor documentelor întocmite în legătură cu implicarea acestora în activitățile de supraveghere din Piața Universității, identificarea și audierea cadrelor de execuție implicate, audierea fostului ofițer Florian Șurghie, audierea liderilor care au primit listele de la SRI și 2015, ridicarea de la MApN a documentelor întocmite cu ocazia intervenției Batalionului 404-Buzău pentru devastarea sediului Asociației „21 Decembrie 1989“.

Miron Cozma nu a fost singurul lider sindical implicat

Din declarațiile luate de la Petre Danciu (învinuit 26 noiembrie 1997), Nicolae Cămărășescu (învinuit 13 decembrie 2005) și Frideric Cârlig (martor 31 mai 2006) rezultă existența unei legături mai vechi și cu caracter special între guvernanți și liderii minerilor.

Redăm declarația edificatoare a lui Frideric Cârlig: “La prima mineriadă, de la sfârșitul lunii ianuarie 1990, am participat la solicitarea liderului de sindicat de atunci, Torsan Emil, precum și a lui Ilinescu Constantin…Atunci ne-am dus cu trenul în număr mare pentru a susține Guvernul și noua putere față de pretențiile partidelor de opoziție de a fi admise și ele la guvernare. În mod deosebit eram îndemnați să protestăm împotriva lui Corneliu Coposu și Ion Rațiu…

La cea de-a doua mineriadă, din februarie 1990, am participat de asemenea, la chemarea acelorași persoane Torsan, Ilinescu, Cămărășescu și alții, însă din câte îmi amintesc atunci a fost în Valea Jiului și o delegație condusă de Gelu Voican Voiculescu și care a sosit cu elicopterul…Acesta i-ar fi îndemnat să vină la București să sprijine Guvernul dacă dorim să ni se mărească salariile…Ion Iliescu a fost de acord cu soluționarea cererilor noastre…Fac precizarea că la acea întâlnire au luat parte Năpău Ioan, precum și Nicolae Cămărășescu”.

Este evident că între conducerea politică din 1990 și liderii minerilor din Valea Jiului a existat o legătură care a adus avantaje în schimbul folosirii forței brute.

Cu privire la acest tip de legătură au fost audiați toți liderii minerilor din Valea Jiului, toți recunoscând că au făcut parte din acest joc, motiv pentru care au și fost puși sub învinuire pentru infracțiunea de subminare a puterii de stat, măsură procesuală luată în anul 2000.

În mod inexplicabil, actuala echipă de procurori militari a păstrat doar învinuirile aduse lui Miron Cozma.

Este evident că Miron Cozma a fost implicat în această represiune, însă nu a fost singurul lider vinovat din Valea Jiului.

Din acest considerent, în octombrie-decembrie 2000, vechea echipă de procurori militari dispusese punerea sub învinuire și pentru următorii lideri: Dorin Loiș, Matei Nicolae Drella, Dorin Avramescu, Vilhelm Kleibel, Petru Brats, Ștefan Bacs, Cornel Plăieș Burlec, Nicolae Cămărășescu, Benone Costinaș, Constantin Ilinescu, cu precizarea că pe parcursul audierilor toți aceștia și-au recunoscut implicarea în săvârșirea faptelor.

COSTURI. Un volum cu devastarea „României libere“

La dosarul cauzei se află un întreg volum cu devastarea și oprirea apariției ziarului „România liberă“, operațiune înfăptuită de un grup de mineri condus personal de Nicolae Cămărășescu.Din declarațiile martorilor rezultă că Năpău, Ilinescu și Cămărășescu au adus din Valea Jiului mai mulți oameni de încredere, cazați la un hotel din Capitală, costurile fiind susținute integral de vicepreședintele FSN, N.S. Dumitru.

CEDO. Asociațiile, excluse din anchetă

O altă problemă a dosa-rului Mineriadei este neintroducerea în cauză ca părți vătămate/civile a persoanelor juridice cărora le-au fost devastate sediile, cu toate că există decizii CEDO în acest sens.

110 ani de la nașterea scriitorului Mircea Eliade. 7 lucruri mai puţin ştiute despre celebrul filozof și istoric al religiilor

Mircea Eliade  a fost un gînditor și scriitor român. Filozof și istoric al religiilor, a fost profesor la Universitatea din Chicago şi onorat cu titlul de Distinguished Service Professor. Autor a 30 de volume științifice, opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică extrem de variată, foarte bine documentate. Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite.

09 Martie 2017, 08:53 (actualizat 09 Martie 2017, Cătălin Grosu |

110 ani de la nasterea lui Eliade

Istoric al religiilor, filosof, prozator și eseist, personalitate marcantă a culturii mondiale, Mircea Eliade s-a născut la 9 martie 1907, în București, ca fiu al lui Gheorghe Ieremia (devenit Eliade prin schimbarea numelui), ofițer, și al Ioanei (născută Stoenescu). Școala primară a urmat-o între 1913 și 1917, potrivit Dicționarului Scriitorilor Români, Editura Fundației Culturale Române, București, 1998.

A urmat Liceul “Spiru Haret” (1917-1925) și cursurile Facultății de Litere și Filosofie a Universității din București (1925-1928), avându-i ca profesori pe C. Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, Mircea Florian și Nae Ionescu. Doctor în filosofie, cu o teză despre Yoga (1933). Și-a completat studiile în Italia (1927-1928, unde a elaborat teza de licență “Filosofia italiană de la Marsiglio Ficino la Giordano Bruno” și l-a cunoscut pe Giovanni Papini), Austria și Elveția (1927), Birmania, Ceylon (1928), Egipt, Anglia, Franța.

Perioada petrecută în India (1928-1932) îi va marca decisiv existența și implicit opera; aici îi va cunoaște pe marele profesor Dasgupta și pe filosoful și poetul Rabinddranath Tagore și se va iniția în practicile hinduse. Încă din perioada liceului, continuând și la maturitate, s-a instruit în științele naturii, filosofie, beletristică, a învățat greaca veche, latina, ebraica, persana, italiana, engleza, tibetana, sanscrita, pentru a lua contact direct cu spiritualitatea fiecărei națiuni, pentru a cerceta filosofia și cultura acestora.

A fost asistent la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București (1933-1940), a ținut cursuri de filosofia și istoria religiilor (a inaugurat, la sfârșitul anului 1933, un curs despre “Problema răului în filosofia indiană”). Din 1940, a fost numit atașat cultural pe lângă Ambasada României din Londra, fiind transferat, în 1941, la cea din Lisabona, unde a rămas până în 1945. Din acest an, stabilindu-se pentru o scurtă perioadă la Paris, a predat, la “L’Ecole Pratique des Hautes Etudes”, un curs liber pe teme de istoria religiilor (1946-1948). A participat, în continuare, la diferite congrese internaționale și a conferențiat în Italia, Germania, Suedia, Norvegia. În 1956, a fost invitat să țină o serie de prelegeri la Universitatea din Chicago, stabilindu-se aici definitiv, din martie 1957, ca profesor de istoria religiilor, devenind apoi profesor titular și coordonator al Catedrei de istoria religiilor (Catedra “Mircea Eliade”, din 1985), iar din 1962 fiind “distinguished service professor”.

Preocupat încă din tinerețe de studiul variatelor forme ale religiei, Eliade a fost atras inițial de religiile Indiei antice, apoi de șamanism, de semnificația mitului primitiv, de morfologia sacrului și de istoria credințelor religioase. Opera sa științifică și religioasă (studii, lucrări, eseuri, rezultate în urma cercetărilor sale asupra religiilor, dar și asupra unor domenii încă necunoscute la noi, ca alchimia, cosmologia) este recunoscută pe plan mondial ca una dintre cele mai importante — fundamentale — contribuții contemporane în cadrul istoriei și morfologiei religiilor, fiind indispensabilă oricărei analize temeinice a fenomenului religios.

Printre scrierile sale în acest domeniu se numără: “Yoga. Essai sur les origines de la mysthique indienne” (1936), “Traite d’histoire des religions” și “Le mythe de l’eternel retour” (1949) — lucrările care i-au adus faima mondială, “Le chamanisme et les techniques archaiques de l’extase” (1951), “Images et symboles” (1952), “Le Yoga. Imortalite et liberte” (1954), “Forgerons et alchimistes” (1956), “Mythes, reves et mysteres” (1957), “Naissances mystiques” (1959), “Aspects du mythe” (1963), “Le Sacre et le Profane” (1965), “De Zalmoxis a Gengis-Khan” (1970), “La nostalgie des origines” (1972), impunătoarea lucrare “Histoire des croyances et des idees religieuses” (I-III; 976,1978,1983), “Occultism, witchraft and cultural fashions” (1976). A mai elaborat, de asemenea, împreună cu I.P. Culianu, un “Dicționar al religiilor” (1989), rezultat în urma studierii a 33 de religii sau grupuri de religii.

A mai publicat și volume de eseuri filosofice: “Alchimia asiatică” (1934), “Cosmologie și alchimie babiloniană” (1937), “Soliloquii” (1932), “Oceanografie” (1934), “Fragmentarium” (1939), “Mitul reintegrării” (1942), “Comentarii la legenda Meșterului Manole” și “Insula lui Euthanasus” (1943).

Conform Dicționarului Scriitorilor Români, a colaborat, încă din anii de liceu, cu proză fantastică, articole științifice, în publicații ca “Ziarul științelor populare și al călătoriilor” (debut în 1921 cu un articol științific și cu povestirea fantastică “Cum am găsit piatra filosofală”, pentru care i s-a acordat premiul I al ziarului), “Revista Fundațiilor Regale”, “Cuvântul” (în care a publicat, în 1926, “Romanul adolescentului miop”), “Universul”, “Viața literară”.

A editat revistele “Zamolxis. Revue des etudes religieuses” (Paris, 1939-1942, redactor-șef), “Antaios” (Stuttgart, 1960-1972, împreună cu Ernest Junger) și a condus publicația “History of religions” (Chicago, 1961—1986). A mai redactat, împreună cu V. Ierunca, periodicele “Caiete de dor” (1951-1957), “Ființa românească” (1963-1968), “Limite” (din 1969), “Ethos” (din 1973).

A debutat cu romanul “Isabel și apele diavolului” (1930), continuând cu romane și nuvele, proză fantastică: romane — “Maitreyi” (1933, Premiul “Techirghiol-Eforie”) — i-a adus celebritatea la numai 26 de ani, “Întoarcerea din rai” și “Lumina ce se stinge” (1934), “Huliganii” (I-II, 1935), Domnișoara Christina” (1936), “Șarpele” (1937), “Nuntă în cer” (1938), “Noaptea de Sânziene” (I-II, 1970); nuvele — “Secretul doctorului Honigberger” și “Nopți la Serampore” (1940), “Pe strada Mântuleasa” (1968), “La țigănci” (1969), “În curte la Dionis” (1977), “Tinerețe fără tinerețe” (1978). A mai publicat eseuri — “Despre Eminescu și Hasdeu” (1987), a realizat ediția critică “B.P. Hasdeu” (1937, Premiul Societății Scriitorilor Români), a scris piese de teatru — “Coloana nesfârșită” (1970) și “Iphigenia” (1974) și memorialistică — “India” (1934), “Fragments d’un journal” (I-II, 1973-1981), “Memoires”, “L’epreuve du labyrinthe” (1978).

Membru și președinte al Academiei americane de Științe și Arte, membru al academiilor belgiene și britanice de științe, membru titular post-mortem al Academiei Române (3 iulie 1990), a fost distins cu titlul Doctor Honoris Causa al multor universități și colegii din lume.

Creată de-a lungul a șase decenii, opera sa cuprinde o latură beletristică, alcătuită din romane, nuvele, piese de teatru, literatură memorialistică, precum și o latură științifică, reprezentată de cercetări etnografice, folclorice, sociologie, antropologie, studii de istorie a religiilor.

Creația sa beletristică abordează subiecte precum problemele de orientalistică, Eros, moarte, modă, viață sexuală și mitologie, fiind catalogată de multe ori ca fiind literatură de tip fantastic. Primele sale romane au ca decor India: “Isabelle și apele diavolului” (1929), “Maitreyi” (1933) și “Șantier” (subintitulat “Roman indirect”).

În lucrările “Întoarcerea din rai” (1934) și “Huliganii” (1935), autorul este preocupat de destinul unei generații dornice de transformare, care caută soluții pentru redobândirea “paradisului pierdut”. Tot aici se înscrie și romanul “Nuntă în cer” — (1939).

Mai târziu, în romanele “Domnișoara Christina” (1936), “Șarpele” și nuvelele fantastice “Secretul doctorului Honigberger” (1940), “Nopți la Seranpore” (1940), sunt dezvoltate mituri autohtone sau indice. “Noaptea de sânzâiene” este, totodată, o frescă realistă a societății românești dintre anii 1936-1948.

Ca istoric al religiilor, Mircea Eliade a realizat una dintre cele mai cuprinzătoare sinteze ale experienței umane a sacrului, din preistorie până în prezent. În acest domeniu, reprezentative sunt lucrările: “Tratat de istorie a religiilor” — Paris, (1949) și “Istoria credințelor și ideilor religioase” — (publicat în trei volume, 1976-1983). Tot din acest domeniu își susține doctoratul, în anul 1933, cu sinteza “Psihologia meditației indiene”, text publicat în anul 1936, sub titlul “Yoga, essai sur les origines de la mystique indienne”.

Mircea Eliade s-a apropiat de mitologie și din punct de vedere științific, reprezentative în acest domeniu fiind cărțile: “Mitul eternei reîntoarceri”, “Sacru și profan”, “Aspecte ale mitului”, “De la Zamolxis la Genghis-Han” etc.

Şapte lucruri ştiute sau mai puţin ştiute despre Mircea Eliade

1. Există multe controverse legate de data naşterii lui Mircea Eliade. Mircea Handoca, istoric literar şi unul dintre cei mai avizaţi editori ai operei lui Eliade, menţiona ca dată a naşterii acestuia 28 februarie 1907 pe stil vechi, dată căreia îi corespunde 13 martie pe stilul nou. Însă scriitorul şi istoricul religiilor afirma că s-a născut pe 9 martie 1907. Bryan Rennie, cunoscut cercetător al operei scriitorului român, spunea că aceasta se datora obiceiului familiei lui Eliade de a-i sărbători ziua de naştere de celebrarea religioasă a celor 40 de mucenici pe 9 martie şi astfel scriitorul a ajuns să o adopte și ca dată a naşterii.
2. Femeile importante din viaţa lui Mircea Eliade şi poveştile sale de dragoste intense şi, în mai multe rânduri, dramatice au stârnit un uriaş interes publicului. Prima soţie a scriitorului, Nina Mareş, pe care acesta a ales-o în detrimentul relaţiei cu actriţa Sorana Țopa moare de cancer pe când scriitorul se află la Lisabona. Eliade avea să întâlnească marea sa iubire, pe Christinel Cotescu, la 10 ani de la dispariţia primei sale soţii. „O priveam şi o ascultam fermecat, dar nu-mi dădeam seama ce se întâmplă cu mine, nu ştiam că suntem ursiţi unul altuia…”
3. Despre uluitoarea generozitate a lui Mircea Eliade îşi aduc aminte toţi cei care l-au cunoscut. Casa sa era întotdeauna deschisă şi mulţi dintre românii ajunşi în Statele Unite au găsit un sprijin în persoana scriitorului. Mulţi au şi profitat de el. Christinel Eliade îşi amintea că, la mesele la restaurant împreună cu prietenii, sub un pretext oarecare, scriitorul dispărea şi plătea nota pe furiş. Aceasta pentru ca nimeni să nu observe bacşişul uriaş pe care obişnuia să îl lase chelnerilor.
4. Deşi buni prieteni până la sfârşitul vieţii, Mircea Eliade şi Emil Cioran au avut o perioadă de câţiva ani în care s-au „războit” public în presa vremii. Motivul a fost frumoasa actriţă Sorana Țopa, fostă iubită a lui Eliade şi părăsită de acesta pentru a rămâne cu cea care avea să-i devină prima soţie, Nina Mareş. Suferinţa Soranei l-a impresionat pe Cioran, care a fost o vreme confidentul, iar apoi iubitul actriţei, dar şi cel care l-a atacat dur pe Eliade.
5. Pasiunea pentru cărţi şi lectură l-a însoţit tot timpul vieţii pe Eliade, deşi scriitorul recunoaşte că în primul an de şcoală nu prea înţelegea la ce foloseşte alfabetul. „Citeam ce-mi cădea în mână, romane în fascicole, Sherlock Holmes, Psaltirea, Cheia visurilor şi citeam pe ascuns, în fundul grădinii, în pod, în pivniţă”. „Eram devorat de o curiozitate precoce şi fără margini, voiam să citesc tot” mai spune scriitorul în „Memorii”. În momentul când a suferit accidentul vascular care i-a grăbit sfârşitul, Eliade recitea „Exerciţii de admiraţie” a bunului său prieten Emil Cioran. Chiar şi în ultima clipă a vieţii, pe patul de spital, istoricul religiilor avea alături de el ochelarii şi o carte.
6. Ultimul său gest înainte de a-şi pierde cunoştinţa definitiv a fost o impresionantă declaraţie de recunoştinţă şi iubire, fără cuvinte, pentru cea care i-a fost alături până la sfârşit – Christinel Eliade. Scriitorul a pus verigheta sa alături de cea a soţiei şi a încercat să-i ducă mâna la buze pentru a o săruta. Acesta a fost modul în care Eliade şi-a luat rămas bun de la marea iubire care l-a însoţit până la finalul vieţii.
7. Deşi surprinzător pentru mulţi dintre apropiaţii săi, una dintre ultimele dorinţe ale lui Mircea Eliade a fost aceea de a fi incinerat. Unii au considerat că acesta este un ultim omagiu adus culturii şi tradiţiei indiene. Alte persoane nu au acceptat alegerea scriitorului şi au preferat să creadă că decizia nu i-a aparţinut. Însă istoricul religiilor a explicat unora dintre apropiaţii săi că nu poate accepta ideea de a fi îngropat într-un pământ străin.

 

A murit la vârsta de 79 de ani, la 22 aprilie 1986, la Chicago (SUA).

 

 

 

Spumega UDMR dupa ce proiectele le sunt respinse pe banda rulanta: „Presedintele a otravit dezbaterea toxinelor diabolice ”

LAVINIA POPA

Deputatul UDMR, Korodi Attila, a anuntat luni ca ca parlamentarii resping acum pe banda rulanta initiativele UDMR din cauza fricii si pentru a nu fi acuzati ca voteaza impotriva intereselor Romaniei.

„Dupa ce presedintele, iresponsabil, trimite tot spectrul politic intr-o dezbatere acida, irationala impotriva unei comunitati, parlamentarii se pliaza pe evitarea unor situatii in care ei pot sa fie catalogati ca si tradatori. Klaus Iohannis a aruncat dezbaterile publice despre comunitatile minoritare cu 25 de ani in urma. Toata dezbaterea a fost otravita de catre presedintele Iohannis”, a declarat pentru Europa Libera deputatul UDMR, Korodi Attila.

Potrivit acestuia, nu a existat vreun troc cu PSD in privinta acestui proiect legislativ, dar tema este folosita de Klaus Iohannis si PNL pentru a castiga capital electoral.

„PNL nu mai are in dezbaterea publica argumente proactive de a capta atentia electoratului si atunci, dupa ce Iohannis a mers pe un discurs nationalist de anii 90, PNL crede ca aceasta va fi si sansa de a se revigora. Mesajul lui Klaus Iohannis a fost perceput ca o jignire de catre comunitatea maghiara, ca o stigmatizare. E o problema mare in comunitatea maghiara, care se simte jignita pentru ce s-a intamplat si presedintele trebuie sa isi asume”, a spus deputatul UDMR.

Camera Deputatilor urmeaza sa respinga si modificarile la Codul Administrativ, aprobate tacit de Senat, care faceau posibila oficializarea limbii maghiare in Transilvania.

Presedintele Klaus Iohannis a declarat, luni, ca nu are niciun fel de problema cu persoanele de etnie maghiara, ci cu politicienii, in special cei din PSD, deoarece promoveaza legislatie pentru autonomia Tinutului Secuiesc.

„Nu pot sa nu mentionez o tema pe care am adus-o in discutie saptamana trecuta si care a preocupat pe foarte multi – este chestiunea din Parlament care tine de autonomia teritoriului care este denumit in Transilvania Tinutul Secuiesc. Am facut atunci niste afirmatii si sper sa fi fost bine inteles. Eu nu am niciun fel de problema cu persoanele de etnie maghiara, ii cunosc pe multi, am avut multi colegi, am in continuare colegi, ii respect, marea majoritate sunt oameni de treaba, harnici, care isi vad de ale lor. Problema pe care o am este cu politicienii, in special cu politicienii din PSD, care, culmea, au incercat sa promoveze legislatie care priveste autonomia Tinutului Secuiesc. Este surprinzator si recunosc pentru si cred ca pentru multi dintre dumneavoastra suparator. Au incercat sa se scoata pesedistii si dupa scurt timp au introdus legislatia in Senat, unde au picat-o, dar iata ca vin dovezi ca nu a fost o chestiune singulara”, a spus seful statului intr-o declaratie sustinuta la Palatul Cotroceni.

El a criticat proiectul UDMR privind Codul Administrativ, aratand ca acesta este neconstitutional si ca nu va tolera aparitia unei astfel de legi.

„Culmea, in Senat a trecut tot tacit o alta initiativa a UDMR, care practic se constituie intr-un Cod Administrativ paralel cu cel existent deja, un fel de Cod Administrativ in varianta UDMR. Acest Cod Administrativ introdus de UDMR in circuit parlamentar prevede, de exemplu, obligativitatea limbii maghiare in unele zone din Ardeal. De data aceasta PSD nu poate sa spuna ca nu a stiut, fiindca aceasta initiativa a trecut prin comisiile Senatului, unde membrii PSD au votat pentru. Acum, probabil, dupa ce am aratat public ce se doreste iarasi din partea PSD, vor gasi o forma sa voteze impotriva si acestei legi, insa nu putem sa ne facem ca nu vedem cum PSD este evident in situatia de a promova anumite acte administrative, legi care vin sa duca la autonomia Tinutului Secuiesc ori asa ceva este pur si simplu neconstitutional si nu voi tolera aparitia unor astfel de legi”, a afirmat Iohannis.

 

 

Capitolul II – Piramida puterii (Cine conduce lumea)

CAPITOLUL II

PIRAMIDA PUTERII

CINE CONDUCE DE FAPT LUMEA

Pagina in limba engleza: (Chapter II – Pyramid Of Power (Who Actually Lead The World ?))

            Dacă te-ai întrebat vre-o dată de ce ne merge așa de rău la toți și de ce se întâmplă în lume ceea ce se întâmplă citez aici integral articolul piramida puterii care poate fi gasit pe internet. Eu initial am copiat acest articol de pe inforomania.org. Nu cunosc autorul dar ii multumesc pentru efortul depus in trezirea oamenilor. Nu am verificat si nici nu stiu daca se poate verifica cat de mult este adevarat din cele de mai jos dar oricum in proportie foarte mare, poate chiar 100 %.

Citez (cele scrise inclinat sunt adaugirile mele):

Cine conduce de fapt lumea? Cine deține puterea absolută pe planeta? Statele Unite? Rusia, China, Japonia, U.E? Toate aceste puteri economice și militare nu sunt decât niște piese de joc, mânuite din umbră de adevarații stăpâni ai planetei.
Cei care conduc cu adevarat planeta sunt un grup de oameni extrem de bogați, foarte bine organizați și care nu apar niciodata în văzul tuturor.
De acolo, din anonimat, ei leagă si dezleaga mersul lucrurilor. Cei care au auzit de ei, ii numesc Oculta Mondiala sau Illuminati. Cine sunt acesti oameni? Cum sunt ei organizați? Cum conduc planeta? Ce scopuri au?
Sunt întrebări la care încercăm să dăm un răspuns în cele ce urmează.

De la cel mai înalt nivel imaginabil al puterii, acești Illuminati necunoscuți celor multi, guvernează aproape nestingherit. Ei fac legi și revoluții, ei instaurează guverne, ei hotărasc ce țări dispar pentru ca altele sa le ia locul. Ei „fabrică” noi ideologii și chiar religii. Se spune că ei au creat orânduirea capitalista, tot ei au creat-o și pe cea comunistă. Ei făuresc tratatele militare și economice internaționale, ei schimbă regimuri politice și președinti de state (Ați văzut cum conducătorii noștrii merg la raport și cum suntem obligați să respectăm condițiile impuse de FMI), ca pe niște simple piese uzate ale unei mașini.
Metoda lor de lucru este simplă dar eficientă și poate fi descrisa in 3 pași: PROBLEMA, REACTIE, SOLUTIE (Au creat de exemplu atentatele din 11 septembrie care au fost cauza, urmand ca pe baza lor, și invocând teroriștii care sunt un dușman de obicei creat de ei și care nu poate fi eradicat niciodată pentru că oricâți teroriști ai elimina tot mai poți zice că există, să înăsprească condițiile de control și supraveghere fapt care va duce la cea mai aspra dictatură mondială: camere video, sateliți, drone, acte biometrice, etc).

 
1. În primul rând ei crează o PROBLEMĂ (conflicte, războaie, revoluții- cum a fost și revoluția din 89, o mișcare pregătită dinainte  prin care un grup de trădători au ajuns la conducere și au distrus și vândut țara,, dezastre, etc.) Crează conflicte și războaie în care cele două părti provocate, luptă una împotriva celeilalte și nu contra adevaratului instigator. Tot ei finațează toate parțile implicate în conflict (După ce cele două părți implicate iși distrug toată țara, ei vin cu firmele lor să reclădească țările, Bechtel este o astfel de firmă).
2. Apoi prin intermediul mass-media și a manipulării determină o REACȚIE în rândul populației, care solicită o rezolvare a PROBLEMEI apărute.
3. In final tot ei vin cu SOLUȚIA care aproape întotdeauna se lasă cu efecte dure asupra populației (săracie, restrângerea unor drepturi și libertați, etc. – vezi atentatele din 9/11, armele lui Saddam, criza financiară…) Ei trec întotdeauna drept instantă împăciuitoare care pune capăt conflictelor.

După ce și-au pus ochii pe o țară, cum a fost Romania de exemplu, trimit așazișii asasini economici care încearcă cu bani să cumpere conducătorul sau oamenii din jurul lui, dacă nu reușesc acest lucru încearcă asasinarea conducătorului și dacă acest lucru nu le iese caută motiv de război. După ce înlătură conducerea potrivnică își pun ei guverne marionete, cum sunt toate guvernele de la noi dupa 89 încoace care la comandă vănd toate resursele și avuțiile  țării. Nu căutați scuze politicienilor noștrii șă ziceți că unii sunt mai buni ca alții, căci cine nu face voia masonilor sataniști ce conduc lumea nu ajunge la conducere. Ceea ce au facut în Romania din 89 încoace se vede, suntem o țară care nu mai are nimic al ei strategic: industrie, energie , resurse minerale si petroliere, etc. Suntem vânduți și slugi în propria țară.

Un caz în care au aplicat toate cele 3 metode: asasinii economici, asasinarea conducătorului și razboiul a fost cazul lui Saddam, la care după ce au încercat să îl cumpere și să îl asasineze și nu au reușit au căutat motiv de război..

CARE ESTE SCOPUL LOR?

Practic scopul lor este să controleze și să conducă întreaga planetă prin crearea unei Noi Ordini Mondiale și a unui Guvern Mondial unic (Dacă sunteți atenți la știri, auziți adesea și pe politicienii noștrii vorbind de acest lucru). Acești oameni nu sunt interesați să câștige bani, deoarece „fabrica de bani” este a lor. Ei pot avea oricâți bani doresc. Ce iși mai poate dori cineva care are toți banii din lume? PUTERE și CONTROL ! Acesta este scopul lor.
De ce doresc ei să stăpânească lumea? Pentru că avand putere și bogăție, pot face asta. Peste 90% din oamenii din prezent ar face același lucru dacă ar avea acces la bogație și putere (Fapt care se vede căci hoția de exemplu la noi începe de la nivel de guvern și continuă până la cea mai mică primărie din cel mai mic sat).
Pentru a deține puterea absolută și controlul întregii planete ei intentionează să realizeze următoarele obiective:
1. Stabilirea unui Guvern Mondial unic și a unei Noi Ordini Mondiale.
2. Distrugerea identității naționale a statelor lumii (Ceea ce se face acum la noi prin regionalizare).
3. Distrugerea tuturor religiilor lumii (in special a crestinismului) si inlocuirea lor cu o religie unica de tip New Age. (Cel mai mare dușman al lor este ortodoxia care de 2000 de ani păstrează totul neschimbat și nu face compromisuri, ca dovadă fiind cei peste 11000000 de mucenici care au ales să moară decât să renunțe la Hristos)
4. Controlul total al populației globului și a fiecărui individ în parte precum și transformarea lor în „sclavi de tip modern”. (Actele cu cip și dictatura biometrică, după aceste acte va urma cipul implantat care va fi și carte de identitate și permis de conducere și card de sănătate și card bancar, etc. După introducerea acestui cip sau inainte vor scoate banii lichizi, invocând ca motiv evaziunea fiscală sau alte motive. Acest cip este semnul din Apocalipsa fără care nu vei mai putea cumpăra sau vinde,  care odată ce l-ai luat ești al satanei. Ai luat semnul, chiar de s-ar ruga Heruvimii și Serafimii pentru tine ești pierdut pe veci. Nu trebuie să vezi decât ce se întâmplă în jurul tău ca să vezi că acesta este adevărul și unde ne îndreptăm)

16.	Şi ea îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte.
17.	Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei.
18.	Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei; căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase.

 
5. Reducerea masivă a populației globului până la o limită ușor de susținut de către mediul și resursele planetei. (Dacă cineva vorbește de faptul că suntem prea mulți pe pământ să știți că asta e o manipulare și o idee adesea repetată de ei până zicem că e a noastră. În acest moment în jur de jumătate din toata mâncarea se aruncă și alt motiv pentru că unii mor de foame este că alții au atâta iubire de averi și foame de bani încât adună averi din care ar putea trăi milioane sau miliarde de oameni. Așadar pentru  egoismul unora trebuie să moară miliarde de oameni. Dacă susțineți ideea că suntem prea mulți și am trebui reduși ca și număr atunci această reducere ar trebui începută cu familia, neamul și cu tine cel ce susții acest lucru. Numai Dumnezeu care ne-a creat are drept de viață asupra noastră.)

 
6. Promovarea depravării și a obiceiurilor rele pentru îndepărtarea moralei creștine (Se vede la noi cât de mult se încearcă lgalizarea căsătoriilor între homosexuali, această spurcaciune prin care omul se face mai rău decât dobitoacele și necuvântătoarele și pentru care Sodoma și Gomora (actuala mare moartă) au fost distruse).

7. Distrugerea modelului actual de societate și a celulei ei de bază, familia
8. Distrugerea libertății de exprimare și restrângerea unor drepturi fundamentale ale indivizilor.
Toate acestea se întâmplă chiar ACUM și într-un ritm tot mai accelerat. 

 

 

GUVERNUL MONDIAL

Guvernul Mondial funcționează pe ipoteza că un guvern alcătuit din familii vechi şi noi, bazat pe inteligenta și puterea creierului este de preferat dreptului popoarelor de a-și alege propriul destin. Cine dorește mai multe detalii poate studia acest document rar:

Harta guvern mondial

(Important: Faceți download la acest document căci nu se știe cât timp va mai fi disponibil pe internet…SOPA, PIPA, ACTA vor reduce drastic accesul la astfel de materiale)
Utilizând harta se poate urmari pe ce direcții si in ce zone se propaga efectele unor decizii luate de diverse structuri componente (Harta poate fi găsită pe internet căci e foarte mare și detaliată).
Sunt detaliate relațiile și zonele de influență la nivel mondial ale principalelor dinastii și familii care conduc lumea. Guvernul Mondial este prezentat în acest document ca fiind un complex intelectual, capabil să coordoneze, acumuleze şi să se concentreze toate mijloacele de definire și stabilire a normelor de dezvoltare a unei societăți de tip nou.
Acest complex este format din nuclee financiare, politice, strategice şi diplomatice, birouri ştiinţifice şi tehnice, de planificare de cercetare, servicii de culegere a informatiilor, inclusiv rețele de tip mafiot.
De menționat faptul că integrarea europeana și „cedarea de suveranitate” a statelor au ca scop final crearea acestui Guvern Mondial care va fi singurul suveran peste toate tarile.

CUM SUNT ORGANIZATI SI CUM CONTROLEAZA LUMEA?

Organizarea lor și modul prin care controlează lumea este de tip piramidal. Sistemul se numeste Piramida Puterii (Pyramid of Power) și este descris mai jos:

După cum se observă în vârful piramidei se găsește OCHIUL CARE VEDE TOT. Este un simbol Illuminati și reprezintă Ochiul lui Lucifer sau Ochiul Satanei. Cine are control asupra lui, are control asupra banilor lumii. De aceea acest simbol (piramida și ochiul apare și pe dolarul american).
Oculta Mondială (de pe nivelele 1, 2 și 3 ale piramidei) se considera supusii Satanei și i se inchina (I se închină față catre față la fel cum un om vede alt om). De aceea ei încearcă să controleze nivelele inferioare ale piramidei ca să le aducă sub conducerea Ochiului Satanei.
Pare absurd în zilele noastre ca oameni atat de importanti ai planetei, atât de bogați și de influenți să creadă în puterile Satanei și să i se închine, dar vă asigur ca exact așa stau lucrurile (Voi aduce și eu dovezi în acest sens). Este foarte greu să iți faci o imagine de ansamblu asupra întregului mecanism (care se desfășoară de la cele mai înalte nivele până la noi, oamenii de rând, poporul lui Boc și al lui Băsescu), dar voi încerca să lămuresc câteva aspecte esențiale.

NIVELELE PIRAMIDEI

0. Nivelul 0 – Forta superioară reprezentată prin Ochiul Care Vede Tot. (Pentru mulți pare greu de crezut în aceste vremuri moderne  dar varful piramidei de care ascultă toți bogații lumii și i se închină și pe care îl numesc arhitectul universului este satana cel din Biblie. )

Foarte Important : Înțelegerea Forței din vârful Piramidei Puterii îți dă posibilitatea să „spargi” piramida și să te sustragi controlului ei (Mai mult e elementul cel mai important pentru a înțelege tot ce se întâmplă în lume și de ce se întâmplă, fără acest element nu ești decât un om simplu care la o bere sau la un colț de stradă face și el politică și își dă cu părerea despre lucruri care îl depășesc, e ca și cum de la baza muntelui încerci să descrii ce e în vârful lui. Urcă-te în schimb pe munte, în vârful piramidei și de acolo vei înțelege tot tabloul și atunci când vei auzi pe unii facând politică la colț de stradă te va trece zâmbetul văzând cât de departe de adevăr sunt).
Ca să poți înțelege cu adevărat forța care se află în vârful piramidei, trebuie în primul rând să te înțelegi pe tine însuți. Trebuie să înțelegi de unde vii, de unde ai apărut și încotro te îndrepti, unde vei dispare. Răspunsurile la aceste întrebari sunt în interiorul tău, iar cheile de descifrare se găsesc peste tot în jurul tău, inclusiv în lumea materială, palpabilă. Din păcate indiciile pe care le găsești în diverse surse de informare sunt amestecate cu o mulțime de minciuni. Ca să afli răspuns la aceste întrebări trebuie să îți urmezi nu inima și nici creierul ci pe amândouă în egală măsură.
Pentru înțelegerea Forței trebuie să existe un balans perfect între suflet și rațiune, fără separare între ele. Cine e ghidat doar de sentimente e ușor de indus in eroare, de asemenea cine se ia doar după rațiune e ușor să se înșele. Dar e foarte greu să înșeli pe cineva care are un perfect echilibru între cele două.
Pentru a înțelege ce este în vârful piramidei trebuie sî vezi realitatea din exterior, să înțelegi natura realității imediate. Numai așa vei putea înțelege natura controlului pe această planetă. Și ține minte: Dacă nu faci parte din SOLUȚIE, vei face mereu parte din PROBLEMĂ.

1. Nivelul 1 – Familiile regale

În vârful Piramidei Puterii, pe nivelul 2 se află familiile regale europene care toate sunt înrudite între ele. Actualul rege al Belgiei, regele Suediei şi al Norvegiei, precum şi reginele Marii Britaniei, Olandei şi Danemarcei sunt cu toții rude de sânge, trăgîndu-se din familia Windsor. Mai mult decât atât, ultimii regi care au fost înlăturaţi de la putere prin revoluţii în Italia, România, Iugoslavia, Bulgaria şi Grecia, făceau şi ei parte din aceeaşi familie Windsor, regăsindu-se absolut toţi în arborele ei genealogic.
Aici poate fi menţionat faptul că si în SUA, marea majoritate a preşedinţilor americani aleşi „democratic” (Care vot democratic? Alegem noi candidații? Nu alegem. De exemplu la americani ambii candidați au același stăpân și poporul alege între două slugi masonice ale satanei) prin vot popular din 1776 şi până în prezent sunt înrudiţi între ei. Toţi aceştia sunt rude de sânge şi prin urmare se poate afirma că ei alcătuiesc un fel de „casă regală” sau dinastie.
Conform unor surse, tot pe acest nivel al piramidei se mai situează un grup de oameni extrem de influenți, dar a căror identitate nu se cunoaste (Ei sunt puțini ca număr și puterea lor stă tocmai în această identitate ascunsă a lor, caci oamenii dacă ar ști cine sunt le-ar lua puterea).

2. Nivelul 2 – Consiliul celor 13 familii

Pe nivelul 2 se află așa numita Aristocrație Neagră compusă din 13 familii, cele mai bogate din lume.
David Icke (Mare atenție la acest autor care este un mare susținator al religiei universale sataniste de tip new age și carțile lui sunt pline de rătăciri) scrie în lucrarea „Secretul Suprem” că aceste 13 familii alcătuiesc „o rasă de oameni care nu se încrucişează decât între ei (cu o linie genealogică aproape continuă), un fel de „rasă în interiorul rasei”. Aceasta a fost creată în antichitate, în Orientul Mijlociu şi în Orientul Apropiat. De-a lungul miilor de ani care au urmat, această rasă şi-a extins continuu puterile, acaparând practic întregul glob.[…] Practic, procesul a durat mii de ani. Structurile instituţiilor moderne de control: guvernele, sistemul bancar, lumea afacerilor, armatele şi mass-media nu au fost infiltrate de această forţă, ci au fost chiar create de ea, de la bun început.”
Aceste familii sunt (in ordine alfabetică):
1. Dinastia Astor
2. Dinastia Bundy
3. Dinastia Collins
4. Dinastia DuPont
5. Dinastia Freeman
6. Dinastia Kennedy
7. Dinastia Li
8. Dinastia Onassis
9. Dinastia Reynolds
10. Dinastia Rockefeller
11. Dinastia Rothschild
12. Dinastia Russell
13. Dinastia Van Duyn
Membrii acestor familii ocupă cele mai înalte poziţii în toate ierarhiile existente, sunt cu toţii extrem de bogaţi şi se află „deasupra legii”. Cu toate acestea, majoritatea dintre ei nu apar niciodată pe listele cunoscute de noi cu cei mai bogaţi oameni din lume. Ceea ce îi interesează pe ei nu este nicidecum să fie cunoscuţi, ci doar să deţină bogăţiile şi controlul planetei, precum şi să îşi urmeze planurile de dominare a umanităţii. Mass media controlata aproape in intregime de aceste familii ne spune ca Bill Gates e cel mai bogat om din lume cu 54 miliarde dolari, sau, Carlos Slim Helú din Mexic cu 74 miliarde de dolari.
De fapt acești miliardari nu pot concura nici pe departe cu Sir Evelyn de Rothschild (Dinastia Rothschild) care deține incredibila suma de 500 trilioane de dolari (500000 de miliarde)  (mai mult de jumătate din averea totală a lumii !!!). Cu averea acestei familii poate fi hranită și îmbracată TOATĂ populația globului.

Familia Rothschild,500 de trilioane avere!

Unul din modurile prin care aceste familii controlează lumea este prin multinaționale care dețin acțiuni una la alta, aceasta deținere este atât de complicată încat aproape ca I se pierde urma.

 

Citez aici un studiu publicat online (articolul poate fi găsit online scriind: companii care conduc lumea)

Nu este vorba nici despre teoria conspiraţiei, nici despre negarea ei. Pur şi simplu, după cum reiese din cifre, un grup exclusivist de 737 de companii transnaţionale (TNC) controlează circa 80% din cifra de afaceri a celor mai mari companii din lume şi, implicit, are controlul asupra deciziilor acestora. Aceasta este concluzia finală a unui studiu publicat recent de către Universitatea din Zurich, studiu efectuat de către Stefania Vitali, James B. Glattfelder şi Stefano Battison.

Dintre acestea însă, „nucleul dur”, de doar 147 de companii sau grupuri, controlează, direct sau indirect, nu mai puţin de 40% din cifra de afaceri a celor mai importante companii din lume.

Legăturile dintre marile companii economice influenţează economia globală. Principala problemă a cercetătorilor a fost descoperirea structurii controlului marilor corporaţii mondiale.

Cum funcţionează „caracatiţa” ?

Plecând de la ideea că un acţionar al unei companii deţine şi alte acţiuni sau alte firme, se va forma o matrice a deţinerilor, respectiv a portofoliului. Potrivit unui ecuaţii folosite de către cercetătorii de la Universitatea din Zurich, dacă firma I deţine un procent din firma J, iar firma J are acţiuni la firma L, atunci firma I este indirect conectată cu firma L. Aceste conexiuni indirecte se înmulţesc rapid, lucru care va duce la extinderea reţelei. Pentru a exemplifica, cercetătorii au prezentat structura corporaţiei Benetton.

În graficul A sunt arătate deţinerile directe iar în B cele indirecte, pornind de la cele directe.

Cu cât sunt mai multe legături indirecte, cu atât fiecare acţionar are dreptul, oricât de mic, să decidă în şi mai multe firme. De aici rezultă conexiunea strânsă dintre companii, respectiv controlul anumitor companii asupra altora şi în final, asupra mediului de afaceri.

Reţeaua companiilor transnaţionale are o structură de tip „papion” (bow-tie structure), după modelul graficului de mai jos. Asta înseamnă că există o secţiune formată din „pulsul” de investiţii (IN-section), un nucleu şi o secţiune de împărţire a controlului (OUT-section).

OUT-section este cea mai amplă parte din structură, însă nucleul este format din conexiuni dense. Din nucleu fac parte membrii care au aproape 20 de legături cu alţi membri. Ca rezultat, aproximativ 75% din deţinerile firmelor din nucleu rămân în mâinile companiilor din nucleul propriu-zis. Altfel zis, există un grup compact de mari corporaţii care deţin majoritatea acţiunilor de la fiecare dintre ceilalţi, ceea ce le conferă şi un grad ridicat de control. În graficul C, cercetării de la Universitatea din Zurich au încercat să construiască structura reţelei.

Cercetătorii au plecat de la premisa că dacă o companie deţine de la 51% în sus într-o altă companie, atunci prima va avea control total, ceilalţi acţionari având un grad de control la nivel decizional egal cu zero.

Baza de pornire: cele mai importante 43.000 companii dintr-un eşantion global de peste 30 de milioane de firme

Cercetătorii au pornit de la o listă de 43.060 de companii transnaţionale, din peste 30 de milioane de firme, identificate potrivit definiţiei Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD).

Reţeaua formată de acestea, reţea care se măsoară atât în valoare (după profit sau venituri, în funcţie de indicatorul dorit), cât şi după gradul de control, include 600.508 de noduri şi 1.006.987 legături de deţineri, respectiv de portofolii, de acţiuni deţinute la o anumită companie.

Topul celor mai puternice companii din economia globală (de la stânga la dreapta: poziţia, numele companiei, ţara unde are sediul fiscal, tipul de poziţie în cadrul reţelei şi gradul de control).

Reţeaua constă în mai multe componente mici conectate între ele, dar cea mai mare parte din ea, la nivel de control (75% din toate nodurile), se bazează pe cele mai mari companii transnaţionale, după cifra de afaceri sau capitalizare, după caz, ele reprezentând un nivel de control de 94,2% din totalul TNC operaţionale. Cercetătorii, după cum explică în raport, se referă la anumite grupuri de firme în care fiecare membru, respectiv parte a grupului, deţine direct sau indirect acţiuni la alte firme.

În mod normal aceste companii nu ar trebui să aibă un grad atât de mare de control, măcar pentru faptul că sunt publice, în sensul în care oricine poate deveni acţionarul lor. Cu toate acestea, gradul de distribuţie al controlului nu este nici pe departe echilibrat.

Astfel, conform studiului citat, doar 737 de proprietari, respectiv corporaţii, de top deţin 80% din controlul asupra valorii tuturor companiilor transnaţionale, ceea ce înseamnă că distribuirea controlului e mult mai inegală decât distribuirea averii. „Cei mai puternici actori economici deţin un control de 10 ori mai mare decât ne-am fi aşteptat, bazându-ne pe averea lor”, concluzionează cercetătorii.

Pe de altă parte, cele mai puternice 147 de corporaţii transnaţionale, care fac parte din „nucleul dur”, deţin 40% din controlul economic global.

Cum a fost realizat studiul

Au folosit trei modele de analiză: modelul liniar, în care nu există deviaţie între deţineri şi control, modelul pragului, în care controlul total al companiei este distribuit acţionarului majoritar, iar ceilalţi acţionari au control zero, şi modelul controlului relativ, în care distribuţia controlului este bazată pe un raport relativ legat de deţinerile pe care le are fiecare deţinător.

Prin control, ei se referă la ce valoare economică a unei companii, sau parte din reţea, poate să influenţeze un acţionar, în mod direct şi indirect

Ca rezultat, un acţionar poate să aibă un control mai mare dacă este capabil să îşi impună decizia în multe firme cu o valoare economică mare. Cu cât e mai mare controlul acţionarului, cu atât este mai mare şi puterea de a influenţa decizia finală.

Concluzia finală: controlul se rezumă la un club restrâns de corporaţii

Nodurile cele mai puternice dintre marile companii transnaţionale tind să se conecteze între ele, ceea ce înseamnă că cele mai puternice TNC-uri se atrag, formând o concentraţie mare de putere.

Cei mai puternici actori economici vin din sectorul financiar şi sunt nume cunoscute pe piaţa internaţională. Studiul arată că aceste companii sunt legate într-o reţea extrem de încâlcită, însă acel „club exclusivist” controlează toată economia mondială, influenţând, inevitabil, şi evoluţia companiilor mai mici

Familiile acestea sau mai exact persoanele puține la numar care dețin aproape toate afacerile și resursele pământului conduc din umbră toată lumea pentru că sunt puțini și se tem de oameni să nu le ia puterea iar după cum reiese mai sus au dezvoltat o așa încrengatură între firme încât sa nu poată fi identificați. Topul Forbes nu este decât o caricatură, praf în ochi. Cum poate fi comparată averea de cinci sute de mii de miliarde cu averea de cateva zeci de miliarde ale fruntașilor din topul Forbes.

Revenim la structura piramidei:

3. Nivelul 3 – Comitetul celor 300

Comitetul celor 300 (numiți și Olimpienii) a fost fondat în 1727 de catre aristocrația britanică și este compus din cele mai puternice „sub-familii”.
Acest comitet coordoneaza direct o mulțime de instituții și organizații majore din întreaga lume, printre care: Comisia Trilaterală, Consiliul pentru Relații Externe, Grupul Bilderberg, Masa Rotundă, British Petroleum, Ordinul Skull and Bones, Compania Royal Dutch Shell, Socialista Internațională, Francmasoneria Universală, Ordinul Magna Mater, Zionismul Universal, Consiliul Bisericilor Mondiale, Ordinul Cavalerilor Templieri, Institutul American de Presă, Societatea Regala Britanică, Universitatea Harvard, Institutul pentru Droguri, Crima și Justitie, MIT, NATO, Crucea Roșie Internatională, Universitatea Priceton, Banca Mondială, American Express, Citibank, Credit Suisse, etc.
Lista este prea lunga pentru a fi prezentată aici, dar cine doreste sa afle toate detaliile cunoscute despre Comitetul celor 300 poate descarca acest document intocmit de Dr. John Coleman,  fost ofiter al serviciului de spionaj britanic:

 

 

4. Nivelul 4 – Centrul de comanda

Pe acest nivel se găsesc cele 6 structuri care reprezintă centrul de comandă la nivel global:
– Comisia Trilaterală,
– Consiliul Relațiilor Externe (CFR),
– Grupul Bilderberg,
– Clubul de la Roma,
– Organizația Națiunilor Unite
– Institutul Regal pentru Afaceri Internaționale
Toate aceste structuri sunt unite intre ele prin intermediul Mesei Rotunde.
Masa Rotundă, creaţia omului de afaceri britanic Cecil Rhodes este o structura atat de complexa, incat Dr. Coleman spunea despre ea: „Masa Rotunda însăși este alcatuită dintr-o adevarată încrengătură de companii, instituții, bănci și unități de învățâmant; ea le-ar ocupa timpul specialistilor de inalta calificare vreme de un an, numai pentru a o descâlci și înțelege„.

Este știut căci aceste familii au ales tot timpul cei mai mari savanți din toate domeniile să lucreze pentru ei, nu e așadar de mirare că au dezvoltat un sistem de control așa de complicat încât nu poate fi înțeles de oamenii de rând. Acest sitem are ca finalitate cipul implantat (666) și pierderea pe veșnicie.
1. Comisia Trilaterală este o „asociație particulară” înființată în 1973 din inițiativa lui David Rockefeller cu scopul de a „întări cooperarea economică și politică între continentele: american, european și asiatic”. De aceea se numește Trilaterală. În componența acestei comisii intră directori de concerne, bancheri, politicieni (printre care și foști presedinți ai Statelor Unite), economiști, etc. – în general cei mai influenti oameni din America de Nord, Europa și Asia. Practic această organizație privată în care se intră doar cu invitație specială pe baza unor merite deosebite, conduce lumea peste capetele guvernelor. Dupa luarea unor decizii, membrii organizației le transmit guvernelor, iar acestea le aplică la nivelul fiecarui stat. Toate națiunile lumii sunt conduse de această entitate suprastatală. În fiecare an Comisia Trilaterală are o intrunire în plenul ei și câte o întrunire zonală. În perioada 15-17 octombrie 2010 întrunirea secției europene a Comisiei Trilaterale a avut loc la București, într-o discreție aproape totală. 170 din cei mai puternici oameni ai lumii au venit la București și presa abia a semnalat acest lucru. Totusi exista o inregistrare Antena 3 pe care daca o vizualizati, veti intelege ce putere imensa are aceastaComisie.

Mugur Isărescu este membru al acestei comisii așadar avem un lup pus ca paznic la oi, un trădator ca paznic la aurul și banii țării.
2. Consiliul pentru Relații Externe (CFR) (din engleză Council on Foreign Relations) a fost fondată în 1921 si este o organizație americană non-profit nepartizană specializată în politică externă a Statelor Unite și afaceri internaționale. „Consiliul pentru Relatii Externe este un organ al ceea ce C.Wright Mills numea “Elita puterii” – un grup de bărbaţi, cu interese şi concepţii similare, care pun la cale cursul evenimentelor din poziţii intangibile, situate în spatele scenei.” declara Charles Kraft, membru CFR şi al Comisiei Trilaterale.
3. Grupul Bilderberg este o organizație cu agendă globalistă, ce include lideri politici din lumea occidentală, oameni de afaceri și academicieni. Reuniunile au loc anual, începând din 1954. Fondatorii grupului au fost magnații David Rockefeller și familia de bancheri Rotschild. Grupul este puternic exclusivist și se reunește anual pentru a promova o apropiere între Europa și Statele Unite ale Americii. Organizația are o agendă globalistă și afirmă că noțiunea de suveranitate națională este depășită.
Din cauza caracterului secret al întâlnirilor și a refuzului de a emite comunicate de presă, grupul a fost acuzat adesea de comploturi la nivel mondial. Grupul nu are pagină de internet și nicio întâlnire nu este înregistrată.
Din Grupul Bilderberg fac parte cam 180 de personalități politice, culturale, economice, universitare, ce se întrunesc în fiecare an în luna mai, alternativ în Europa și America, în aproape 50 de țări.
4. Clubul de la Roma, a fost înființat în aprilie 1968 de către Aurelio Peccei, om de știința şi afacerist italian şi Alexander King, un om de știința scoțian. Doctrina clubului se bazează în special pe raportul Limitele Creșterii (The Limits to Growth) publicat in 1972. Conform acestui raport orice crestere are o limita care trebuie prevazută și preântampinată. Creșterea economică este limitată, resursele sunt limitate și la fel, creșterea populației globului are o limită. De aceea trebuie luate măsuri din timp pentru a preveni atingerea acestor limite. În acest context, unul din obiectivele Illuminati, reducerea populatiei globului pare a fi o masura necesară (Chiar dacă numai Dumnezeu are dreptul de a da și lua viața ei se cred dumnezei). De remarcat Ochiul Care Vede Tot care apare în spotul publicitar al Clubului de la Roma (vezi pe pagina oficială).
5. Organizația Naţiunilor Unite (ONU) reprezintă calul troian al guvernului mondial în pregătire şi au în subordine o vastă reţea de organizaţii care se pretind în slujba popoarelor, dar care nu reprezintă decât o acoperire a unei manipulări groteşti, legată – printre altele – de ţările în curs de dezvoltare din Africa, Asia, America Centrală şi de Sud. Din reţeaua ONU face parte și Organizaţia Mondială a Sănătăţii, o filială aflată în proprietatea cartelului farmaceutic anglo-american-elveţian. Ori de câte ori această organizaţie avertizează lumea că se va produce o epidemie, cei care o controlează, corporaţiile farmaceutice, asigură vaccinul necesar. Este un nou exemplu al mecanismului de creare a problemei – reacţie – soluţie, deşi vaccinurile provoacă mari probleme de sănătate, afectând bunăstarea fizică şi psihică a miliarde de oameni.
6. Institutul Regal pentru Afaceri Internaționale, cunoscut și sub numele de Chatham House este unul dintre cele mai importante cluburi de reflecţie în materie de afaceri internaționale, din lume, ocupând locul întâi în clasamentul „Non-US Think Tank” al Foreign Policy. Dezbaterile din acest club sunt structurate sub forma unor analize independente pe domenii diverse precum Energie, Mediu, Resurse Guvernamentale, Politici Economice Internaţionale, Securitate, Sănătate. Una din regulile clubului este ca membri trebuie sa pastreze confidentiala identitatea celor care emit ideile.

Consiliul Relațiilor Externe şi Comisia Trilaterală controlează aproape sută la sută opinia publică.Toate marile cotidiene, agenţiile de ştiri şi principalele canale de televiziune, ale căror ştiri şi emisiuni sunt urmărite de opinia publică au în poziţii de conducere membrii acestor organizaţii. (Cum se explică de exemplu că înmormântarea Parintelui Justin Pârvu marele nostru duhovnic nu a fost transmisă pe nici un post?)
Dacă pe primele 3 nivele se găsesc doar cei care sunt înrudiți cu familiile și sub-familiile Ocultei Mondiale, pe nivelul 4, precum și la nivelele inferioare ale Piramidei Puterii pot avea acces și oameni care nu sunt rude de sânge cu familiile și sub-familiile conducătoare de la nivelele 1, 2 și 3.
Chiar și politicieni/demnitari români pot fi găsiți în structurile de comandă de pe nivelul 4. De exemplu in Comisia Trilaterala tara noastra are doi membri cu drepturi depline: Mugur Isarescu (Guvernatorul BNR) și Mihai Tănăsescu (reprezentantul Romaniei la FMI).
În același timp, Mugur Isărescu este și presedintele ARCOR, filiala română a Clubului de la Roma.
Din ARCOR fac parte printre altii: Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Calin Georgescu, Daniel Daianu, Mircea Malita, Sergiu Celac. (vezi lista completa :clubofrome.ro).
Așa că putem dormi liniștiti:  prin aceste persoane, Ochiul Care Vede Tot este prezent și în tara noastră.
Centrul de Comanda de la nivelul 4, controlează întreaga populație a globului prin intermediul structurilor de pe nivelele 5, 6 si 7.

5. Nivelul 5 – Controlul financiar mondial

Toate instrumentele prin care Illuminati controlează financiar populația globului, se găsesc pe acest nivel. Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială, Banca Reglementarilor Internaționale, Băncile Centrale precum și mecanismele de impozitare a populatiei. Probabil este cel mai diabolic sistem de control al populatiei conceput vreodată. Control prin intermediul banului. Oare de ce banul se mai numeste și Ochiul Dracului? „Dati-mi pe mana moneda unei țări și nu mă mai interesează cine face legile în acea tară” este un celebru citat al lui Rothschild. Probabil de aceea o țară nu este condusa de un guvern sau președinte, ci este condusă din umbră de cel care controleaza moneda țării respective. Probabil de aceea o țară nu se poate gospodări singură ci are nevoie de sfatul celor de la FMI. Nu mai conteaza cine face legile și ce legi face, căci oricum se aplica numai directivele FMI. (Se vede clar la noi cum FMI obligă la vânzarea ultimelor proprietăți pe care le mai are Romania, cum le pune piatra de mormânt)

6. Nivelul 6 – Controlul resurselor mondiale

Pe acest nivel se situează marile corporații internaționale care urmăresc controlul populației prin controlul asupra resurselor. Toate resursele de pe pamant sunt darul naturii (sau al lui Dumnezeu) facut tuturor oamenilor care traiesc pe fața pamantului.
Astăzi însă, deşi ni se spune că trăim în lumea tuturor libertăţilor, drepturilor şi a democraţiei, ele ne sunt confiscate în numele unor stranii raţionamente sau înşelătorii. Peste tot pe glob unde pamanturile sunt roditoare apar companii de tip Monsanto care îi corup pe politicieni să reglementeze cultivarea și comercializarea produselor.
Intenția este de a-i distruge pe mici producători sau de ai scoate în ilegalitate, ceea ce înseamnă ca nici cel mai inofensiv producator nu va mai putea să cultive nimic în grădina proprie făra aprobarea guvernului.
Prin reglementările orchestrate de astfel de companii la nivel mondial în materie de calitate şi siguranţă a hranei, prin impunerea unor aşa-zişi parametri ştiinţifici după care producătorii trebuie să se ghideze nu se urmăreşte altceva decât distrugerea micilor producători. Iar aceasta, în favoarea marilor producători de hrană multă şi proastă! Vestitul Codex Alimentarius reprezintă chintesenţa acestui sistem, la implementarea căruia au lucrat zeci de ani reprezentanţii celor mai mari interese politice şi financiare.
De la 31 decembrie 2009, Guvernul României a început, alături de alte 165 de state semnatare (reprezentând aproape 85 % din populația planetei), implementarea temutului Codex Alimentarius. Un compendiu de legi alimentare, de factură nazistă, introdus de AG Farben și care va stabili regulile de alimentatie ale natiunilor. Implementarea, prevazuta pe mai multe etape, porneste de la faptul ca populatia globului este mult prea numeroasă ca Terra să poata sustine o alimentatie naturala. Astfel, produsele trebuie modificate genetic, construite in laborator, aditivate și iradiate. Toate aceste date pot fi studiate pe site-ul www.codexalimentarius.com.

7. Nivelul 7 – Controlul populației globului

Structurile situate pe acest nivel sunt cele care au contact direct cu populația. Toate directivele venite de sus sunt implementate la nivelul populației prin aceste 4 componente: Religie, Învățământ, Guverne și Media. Practic stăpânii lumii se ascund în spatele acestui paravan (nivelul 7) pentru a-și îndeplini planurile. Populația este îndoctrinată prin religie (Singura religie care este persecutată și adepții ei prigoniți este cea ortodoxă, singura religie care îl deranjează pe satana, stăpânul lumii căci prin ea se mântuiesc oamenii și nu îi poate duce în iad,  restul religiilor pot fi practicate nestingherite căci oricum lucreaza în folosul satanei din vârful piramidei și concuce adepții lor în iad), îndobitocită prin sisteme de învățămant (Acolo li se insuflă tinerilor că omul se trage din maimuță) care nu sunt decat o fabrică de produs oameni pe care statul să-i întrebuințeze apoi după scopurile sale, ținută în frâu de către instituțiile guvernamentale și prostită de către massmedia.
Rezultatul este o populație lipsită de energie şi de entuziasm, lipsită de putinţa de a acţiona şi de a reacţiona, incapabilă să iși dea seama ce se întâmplă cu ea, astfel încât orice bandă politică se poate face stăpânul ei.

8. Nivelul 8 – Populația globului sau unitățile de munca

Pe ultimul nivel, cel mai de jos, ne aflam noi populația globului, oamenii de rând, turma de oi sau sclavii moderni ai timpurilor noastre. Ciclul nostru este limitat la ceea ce am fost îndoctrinați că trebuie să facem: ne naștem, facem scoala, muncim pentru stăpânii noștrii, le plătim taxe și impozite și apoi ieșim la pensie. Chestia cu pensia s-ar putea să dispara din acest ciclu, căci nu-i ajuta cu nimic pe cei de sus.

Interesant este că din turma unii dintre noi pot sa se ridice temporar pe nivele superioare, să facă parte din instituțiile guvernului, să ajunga pe nivelul 5 bancheri pe la Banca Mondială sau FMI sau chiar pe nivelul 4 în Clubul de la Roma. Dar când ei devin inutili pentru stăpâni, sunt aruncați din nou în turma de jos.

De pe nivelele 5, 6 si 7 se produc cele mai dure atacuri și cele mai mari presiuni asupra populației. Este atacată siguranța financiară și alimentară a fiecăruia dintre noi, este atacat sistemul de sănătate public, învățământul, religia, cultura, identitatea națională.

În fața acestor forțe colosale care domină planeta, guvernul nostru și conducătorii nostri „aleși de popor” nu au practic nici o șansă. Ei trebuie să execute întocmai ordinele pe care le primesc și să pună țara la dispoziția celor ce conduc lumea (Decât tradator și vânzător de țară, mai bine mort căci nu te poate obliga nimeni să faci ceva peste voia ta dar politicienii noștrii fac, își vând și omoară indirect semenii și își iau comisionul). Singura problemă este că acești conducători ai noștri pe lângă faptul că fură, sunt și incompetenți și nu știu să negocieze mai dur condiții avantajoase pentru poporul român. Este clar că România nu se poate izola și dezvolta separat în afara contextului regional și global. Vrem sau nu, ea face parte din planul Noii Ordini Mondiale, și dacă întreaga lume se îndreaptă într-o direcție, noi nu avem cum să mergem în direcție opusă. Poziția pe care o vom avea în acest nou plan global, depinde doar de cei care ne conduc.

Redau în continuare ceea ce se spune în filmul bancherul ce poate fi găsit și pe youtube:

Bancherul (William Montague The 3^rd):

” Bancherul își spune părerea, de partea elitelor. Să controleze viețile tuturor. Ceva ce trebuie urmărit de către cei ce sunt porniți împotriva situației financiare din prezent. Acest lucru se întâmplă cu adevărat.

Salut! Numele meu este Montague William al 3-lea. Și ceea ce îți voi spune ar părea cam absurd. Dar cu cât sunt mai puțini cei care  cred asta, cu atât mai bine pentru mine. Pentru tine, vezi sunt banca și marea industrie. Multora v-am controlat viețile într-un an în timp pe voi vă chinuiați și sufereați în lupte. Noi am creat lucrurile de care nu aveți nevoie: sporturile, mașinile, moda și tv cu plasmă.

Îmi amintesc bine cum a început totul, secrete de familie transmise din tată în fiu, informații moștenite ce imi dau avantaje, în timp ce voi, țăranilor, oameni ce dormiți întinși în paturile voastre. Noi controlăm banii ce vă controlează viețile. În timp ce voi adorați idoli falși fără să vă gândiți de două ori înainte să vă vindeți sufletul pentru un loc pe soare.

Aceste lucruri ce nu contează când ți se termină timpul, dar atâta timp cât ei sunt acolo să controleze masele eu stauu liniștit și mă gândesc la ale mele, în siguranță, datorită informațiilor pe care le dețin în timp ce voi, oamenii simpli, vă pierdeți locurile de muncă.

Vezi tu, eu doar te țin într-un continuu dispreț , dar zâmbetul de pe față mă face să nu plătesc nimic, pentru că dețin arma numită televiziune globală ce ne conectează și face invitații de empatie. Ar trebui să crezi că noi ne temem de tine. În timp ce noi, bancherii și brokerii suntem câțiva. Dar dacă ai vedea asta, ne-ai lua puterea. De aceea declanșăm terori zilnic, ca să îți fie frică. Panica ce declanșează războaie și boli, ce te rețin la a-ți găsi integritatea spirituală.

Noi aranjăm jocul și cumpărăm ambele tabere ca să te facă sclav în viețile voastre cu neajunsuri.

Așa că pleacă și muncește până îți vine ceasul și cînd totul se apropie de sfârșit, la câțiva ani de moarte te vei uita în trecut și atunci vei realiza că viața ta a fost un nimic, a fost o simplă fantezie.

(Tu dragă cititorule ce ai făcut cu viața ta până acum? Unde sunt mașinile și obiectele pe care le-ai avut de-a lungul vieții? A meritat să trudești atât pentru ele? Atâția zeci de ani pierduți? Și deoarece Dumnezeu ți-a dat un trup care va fi mâncat de viermi și un suflet care este veșnic, nemuritor, câte ai facut pentru trup și câte pentru suflet? Îm mare înșelare ești prins dacă nu te ocupi de suflet. Poți fi milionar, miliardar că trupul tău tot putregai și târănă și mâncare pentru viermi va ajunge dar tu te îngrijești să ii faci toate poftele și îi dai să mănânce numai bunătăți , îl duci la sală, la solar, în excursii, îl îmbuibi în beții și desfrânări. Dar pentru suflet câte rugăciuni, cât post, câte metanii , câte fapte bune, câte spovedanii și împărtășanii și de cate ori ai fost la Sfanta Biserică. Dacă nu ai avut grijă de suflet începe acum căci tu de fiecare dată cănd mai sărbătorești un an în viața ta, ești mai aproape de moarte.

Dacă nu îți va păsa de moarte nu ești mai bun decât un șofer ce merge pe un drum drept unde la un anumit indice kilometric pe care șoferul nu îl știe se găsește o prăpastie adâncă în care sigur va cădea (această prăpastie nu este altceva decât moartea). Dacă vei avea grijă de suflet nu îți va mai fi frică de acel moment pentru că deși trupul tău va muri vei dobândi viața veșnică iar dacă nu decâte ori vei auzi că a murit cineva te vei îngrozi și de câte ori vei auzi vorbind pe cineva de moarte te vei indispune.

            Să știi că singurul lucru sigur în viață este moartea și dacă nu ai grijă de suflet te va lua pe nepregătite și vai și amar va fi ție atunci căci sufletul tău nu va muri dar se va chinui veșnic.

Dacă în momentul în care vorbesc despre moarte te scârbești sau vrei să treci mai departe, să știi că ai o problemă foarte gravă. Ca om învățat și sigur pe tine nu ar trebui să simți nici o frică căci nu zic oamenii de știință că nu este nimic dincolo de mormânt?

Acum sunt foarte puține lucruri pe care nu le controlăm. Să avem avocații și poliția a fost mereu un scop, să afci ceea ce spunem noi în timp ce protestezi pe străzi. Dar niciodată nu realizați că sunteți doar niște oi. Adevărata putere stă în mâinile a foarte puțini oameni. Ați votat pentru partide, ce puteați face mai mult, dar ceea ce nu știți e că toți sunt la fel (În Romania din 1989 până azi nu vine un președinte după altul și un guvern după altul și distrug și vând ce mai este de vîndut? Face careva ceva în folosul nostru? Nici unul nu face pentru că sunt slugi ai masonilor sataniști și execută ordinele pentru a ne pierde noi veșnic sufletele)

Bătrânul Gordon a întrecut împărăția lu David și tu vei urma liderul ce l-ai ales, dar sângele tău e roșu, pe când al nostru este albastru, dar tu pur și simplu nu vezi asta, faci parte din joc, o altă distracție precum banul și faima.

Fii pregătit pentru războaie în numele libertății, vaccinuri pentru boli ce nu vor exista niciodată, asaltul asupra mintilor influențabile ale copiilor și o lume cu microcpuri. Nu te vei putea împotrivi, informațiile mascate te vor ține sub papuc.

Depopularea țăranilor a fost mereu țelul nostru, dar eugenia (știința prin care oamenii se pun în locul lui Dumnezeu și vor să controleze câți oameni se nasc, omorând miliarde de oameni prin diferite metode) nu a fost ce ne-am propus. A da , noi am fondat nazismul ! Dar atâta timp cât noi deținem media , ceea ce se întâmplă cu adevărat nu te preocupă pe tine așa că mergi și te uită la plasma ta și lumea va fi condusă de cei pe care nu-i vei vedea. ”

Există doar un singur mod de scăpare din această mare capcană și înșelăciune, din această plasă de paiangen deasă țesută de satana prin slugile lui organizate în diverse structuri de conducere la nivel național și mondial: să devii un adevărat creștin ortodox practicant sau o adevărată creștină ortodoxă practicantă. Nu te grăbi să judeci ortodocșii pentru că și dintre ei abia unul din câteva sute sau mii se va mântui, de aceea am spus că trebuie să devenim ortodocși adevărați practicanți și nu numai cu numele. Nu te vei mai teme de nimic, vei înțelege ce se întâmpă în lume și  nici moartea nu te va înfricoșa.

 

 

Statele Unite acuză oficial China că ar fi fabricat în laborator coronavirus: “Există probe imense”

 Sursă: Realitatea.NET

Stiri Realitatea

Secretarul american de stat Mike Pompeo a susţinut duminică faptul că ar exista dovezi semnificative conform cărora noul coronavirus provine dintr-un laborator al oraşului chinez Wuhan, localitatea de unde s-a declanşat pandemia de COVID-19, transmite AFP

\”\”Există probe imense că de acolo a plecat\”\”, a insistat secretarul american de stat într-o declaraţie acordată postului ABC, însă a refuzat să spună dacă el crede că virusul ar fi fost eliberat în mod intenţionat de chinezi.

Dar \”\”China este cunoscută pentru predilecţia ei de a infecta lumea şi de a folosi laboratoare care nu respectă normele\”\”, a ţinut el să adauge, afirmând în continuare că \”\”nu este prima dată când lumea este pusă în pericol de un virus provenit din laboratoarele chineze\”\”.

Pe de altă parte, Mike Pompeo şi-a exprimat regretul asupra lipsei cooperării din partea autorităţilor chineze pentru a elucida originea pandemiei. \”\”Ei continuă să împiedice accesul occidentalilor, al celor mai buni medici. Trebuie să putem merge acolo. Încă nu avem eşantioanele virusului de care avem nevoie\”\”, a argumentat şeful diplomaţiei americane.

Declaraţiile sale vin după ce preşedintele Donald Trump a spus joi că noul coronavirus provine din laboratorul de virusologie din Wuhan şi a ameninţat China cu noi taxe vamale.