„Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 20:27).

Apostolul Pavel a petrecut trei ani în Efes predicând noapte şi zi (Faptele Apostolilor 20:31). Ce predica el? Păgânilor necovertiţi le predica pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus Hristos (Faptele Apostolilor 20:21). Dar celor care deveniseră creştini le predica „tot planul lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 20:27).

Astăzi, majoritatea predicatorilor propăvăduiesc doar„credinţa” – şi tot una falsă – ceea ce a condus la multe „eşecuri” spirituale în adunările evanghelice, generând o mare mulţime de „credincioşi” pe jumătate convertiţi, care nu s-au întors de fapt niciodată de la păcatele lor, dar care doresc să vină la Isus numai ca să fie „binecuvântaţi”.

Unii predicatori sunt totuşi mai Scripturali şi susţin că pocăinţa trebuie să preceadă credinţa – aşa cum făcea Pavel.

Dar Pavel nu se oprea nici măcar acolo. El continua să propăvăduiască evanghelia completă a harului lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 20:24).

Mulţi cred că au trăit „evanghelia completă” când L-au cunoscut pe Isus ca Mântuitor şi ca Cel Care-i botează cu Duhul Sfânt. Dar Evrei 6:1,2 ne spune că acesta este doar începutul vieţii creştine: „Adevărurile începătoare ale lui Hristos

– temelia

pocăinţei de faptele moarte, şi a credinţei în Dumnezeu (adică iertarea de păcate – cunoscându-L pe Isus ca Mântuitor),

învăţătura despre botezuri, despre punerea mâinilor (adică botezul în apă şi botezul cu Duhul Sfânt – cunoscându-L pe Isus ca Cel Care ne botează cu Duhul Sfânt Care, la rândul Lui, ne dă daruri spirituale),

despre învierea morţilor şi despre judecata veşnică (la a doua venire a lui Hristos)“.

Acesta este laptele pe care pruncii nou-născuţi în Hristos au nevoie să-l bea prima dată (Evrei 5:13). Dar, pentru că majoritatea credincioşilor rămân prunci toată viaţa, ei nu ajung niciodată să guste hrana tare a evangheliei complete. Aşa erau creştinii evrei şi creştinii corinteni.

Scriindu-le creştinilor din Corint, Pavel le spunea: „ Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit” (1 Corinteni 2:2).

De ce nu le-a putut spune nimic mai mult decât faptul că Hristos murise pentru păcatele lor şi fusese înviat dintre cei morţi (1 Corinteni 15:1-4)? El

explică motivul în 1 Corinteni 3:2: Deoarece erau prunci, incapabili să digere hrană tare. Ei nu răspunseseră suficient nici măcar la adevărul fundamental cu privire la care fuseseră învăţaţi. De aceea Pavel nu i-a putut conduce mai departe. Şi astfel au rămas carnali, învinşi de certuri şi gelozii şi de spiritul de partidă, etc..

Când oamenii sunt prunci, nu-i putem învăţa nimic dincolo de „Isus Hristos şi pe El răstignit”. Drept urmare, astfel de credincioşi rămân carnali.

„Totuşi”, spune Pavel „pruncilor” corinteni, „ceea ce propovăduim noi printre cei desăvârşiţi (adică printre cei din alte biserici care puteau mânca hrana tare) este…… înţelepciunea lui Dumnezeu, cea tainică şi ţinută ascunsă, pe care o rânduise Dumnezeu, spre slava noastră, mai înainte de veci” (1 Corinteni 2:6,7).

Biserica din Efes era o astfel de biserică unde Pavel a putut predica evanghelia completă. Ce este evanghelia completă? Unele lecţii despre ea le putem învăţa uitându-ne la templul Vechiului Testament. Cortul a fost un simbol dat de Dumnezeu pentru a reprezenta locul sălăşuirii Lui. Din simbolismul cortului putem înţelege ce este evanghelia completă şi cum putem intra în bucuria prezenţei lui Dumnezeu şi în planul Lui complet pentru viaţa noastră.

Cortul avea trei părţi – Curtea din afară, Locul Sfânt şi Sfânta Sfintelor (sau Locul Preasfânt) – reprezentând trei părţi ale evangheliei complete.

Prima parte a evangheliei – Isus Mântuitorul nostru

În Curtea din afară se aflau altarul pentru jertfe şi ligheanul de apă (pentru spălare). Altarul reprezintă mesajul: „Hristos răstignit pentru păcatele noastre”.. Ligheanul reprezintă curăţirea exterioară a vieţii noastre(Evrei 10:22), şi spălarea naşterii din nou(Tit 3:5) faţă de care depunem mărturie în botezul în apă (Faptele Apostolilor 22:16).

Aceasta este prima etapă a vieţii creştine în care omul se pocăieşte şi crede în Isus ca Mântuitor personal – Care a purtat pedeapsa păcatelor lui – fiind apoi botezat în apă.

A doua parte a evangheliei – Isus Cel care ne botează

În timp ce Curtea din afară era deschisă tuturor israeliţilor (dar nu şi păgânilor), Locul Sfânt era deschis numai preoţilor – celor angajaţi în slujba Domnului.

În Vechiul Testament, cea mai importantă cerinţă ca să slujeşti Domnului – fie ca proroc, preot sau rege – era „ungerea Duhului Sfânt”. Nicio calificare omenească nu putea fi un substitut al acestei ungeri. Însuşi Isus nu a pornit în lucrarea Lui publică fără să fie mai întâi uns cu Duhul Sfânt. Domnul doreşte să-Şi conducă toţi copiii din Curtea din afară în acest loc – către ungerea Duhului şi exercitarea darurilor duhovniceşti pentru slujirea Lui.

Locul Sfânt are în interiorul lui trei obiecte:

(1) Sfeşnicul – simbolizează ungerea care ne dă puterea de a fi martori pentru Hristos – (Faptele Apostolilor 1:8).

(2) Masa cu pâinile pentru punerea înainte – simbolizează ungerea care ne aduce revelaţia asupra Cuvântului – (2 Corinteni 3:18).

(3) Altarul tămâierii – simbolizează ungerea care ne dă putere în rugăciune – (Romani 8:26,27).

A ajunge aşa departe înseamnă să ajungi la a doua etapă a vieţii creştine – primind nu doar iertarea păcatelor şi botezul în apă, dar şi botezul în Duhul Sfânt.

A treia parte a evangheliei – Isus Căpetenia noastră

Locul Preasfânt din cort era acolo unde sălăşuia slava lui Dumnezeu. La fel ca Noul Ierusalim (care simbolizează biserica), şi acesta avea forma unui cub exact: „Lungimea, lăţimea şi înălţimea erau egale” (Apocalipsa 21:16).

Niciunei persoane – nici măcar unui preot – nu i se permitea să intre în Locul Preasfânt. Chiar şi Marele Preot putea intra numai o singură dată pe an ca să facă ispăşirea pentru păcatele poporului. Acest lucru evidenţia faptul că drumul spre imediata prezenţă a lui Dumnezeu nu era încă deschis pentru fiecare om (Evrei 9:8).

Aflăm astfel că locul cel mai îndepărtat, în ce priveşte experienţa spirituală, până unde puteau ajunge chiar şi cei mai mari sfinţi ai Vechiului Testament, era Locul Sfânt.

Până la naşterea lui Isus, Ioan Botezătorul a fost cel mai mare om născut din femeie. El a fost mai mare chiar decât Maria, aşa cum a spus Isus în Matei 11:11. Cu toate acestea, Isus a precizat că cel mai mic, care va intra în împărăţia lui Dumnezeu, va fi mai mare chiar decât Ioan Botezătorul. De ce?

Sfinţii Vechiului Testament puteau primi de la Dumnezeu mai multe binecuvântări. Ei puteau primi iertarea păcatelor (aşa cum a primit David – Psalmul 103:3) şi puteau fi îndreptăţiţi prin credinţă (cum a fost Avraam – Geneza 15:6; Romani 4:2,3). Puteau de asemenea ajunge la o neprihănire exterioară a vieţii (aşa cum ajunseseră Zaharia şi Elisabeta – Luca 1:6) şi puteau fi unşi pentru slujire (cum au fost Ghedeon şi Elisei – Judecători 6:34; 2 Împăraţi 2:9-15).

Cu alte cuvinte, ei puteau intra în Curtea din afară şi chiar în Locul Sfânt. Dar când ajungeau la perdeaua dinăuntru – dincoace de Locul Preasfânt (sau Sfânta Sfintelor), nu puteau trece mai departe. Nu puteau fi părtaşi naturii lui Dumnezeu.

Totuşi, sub Noul Legământ, pentru noi a fost deschisă calea ca să intrăm în Locul Preasfânt chiar prin perdeaua dinăuntru. Ni se spune, în Evrei 10:19,20, că acum avem „o deplină libertate să intrăm în Locul Preasfânt, pe calea cea nouă şi vie pe care El ne-a deschis-o prin perdeaua dinăuntru, adică prin trupul Său”.

Templul din Ierusalim (construit după modelul cortului) avea tot o perdea despărţitoare între Locul Sfânt şi Locul Preasfânt. Când Isus a murit la Calvar, această perdea a fost sfâşiată de sus până jos (Matei 27:50,51). Acest lucru a însemnat o lucrare terminată pe care Isus o săvârşise în trupul Lui.

Taina unei vieţi evlavioase (ni se spune în 1 Timotei 3:16) stă în cunoaşterea faptului că Hristos a venit în trup şi Şi-a păstrat duhul pur şi nepângărit. În acest fel a fost deschisă calea pentru ca noi să intrăm în Locul Preasfânt.

Propria voinţă a omului este „perdeaua” densă care blochează prezenţa lui Dumnezeu în preajma lui. Isus Şi-a respins mereu propria voie în timpul vieţii Lui pământeşti. Prin aceasta Şi-a ţinut duhul curat. Şi noi putem merge pe aceeaşi cale, dacă ne„răstignim firea păcătoasă (propria voie) cu patimile şi poftele ei” (Galateni 5:24).

Putem atunci locui pentru totdeauna în Locul Preasfânt, aşa cum a făcut Isus.

Când apostolul scrie în Evrei, punând în opoziţie laptele cu hrana tare (Evrei 5:13), el le spune creştinilor că adevărul („hrana tare”) este „greu de lămurit” (versetul 11). Acest adevăr (după cum reiese clar din contextul Evrei 5:7-10) se referă la Hristos în zilele vieţii Sale pământeşti, rugându-Se cu strigăte mari şi lacrimi, suferind, ascultând şi fiind făcut desăvârşit.

Aşa cum pentru mulţi credincioşi din primul secol a fost dificil să primească acest adevăr, este de asemenea dificil şi pentru majoritatea credincioşilor de astăzi. Şi motivul este acelaşi – deoarece „s-au făcut greoi la auzit” (Evrei 5:11). Şi sunt greoi la auzit deoarece sunt mulţumiţi cu starea lor învinsă, aflată sub standardul lui Dumnezeu.

Dar Dumnezeu dă revelaţie acelora care sunt înfometaţi şi însetaţi după o viaţă evlavioasă. Taina Domnului este şoptită în urechile acelora care se tem de El (Psalmul 25:14). Astfel, ei găsesc taina desăvârşirii.

În Locul Preasfânt putem avea împlinită în noi cerinţa dreaptă a Legii lui Dumnezeu (Romani 8:3,4). Putem fi părtaşi naturii Divine. Dumnezeu este dragoste şi cerinţa dreaptă a legii poate fi rezumată într-un cuvânt: DRAGOSTE

– adică, iubindu-L pe Domnul cu toată inima noastră şi iubindu-ne aproapele ca pe noi înşine.

„Sfinţenia” , sau părtăşia Naturii Divine a DRAGOSTEI, era imposibilă pentru oamenii aflaţi sub Vechiul Legământ, pentru că atunci Duhul Sfânt nu putea locui în inimile oamenilor. Dar acum acest lucru este posibil. Aceasta este perla de mare preţ pentru care trebuie să renunţăm la toate celelalte perle ca s-o avem.

Dumnezeu este Dragoste „şi cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu” (1 Ioan 4:16). Acela care nu trăieşte în dragoste nu poate trăi în prezenţa lui Dumnezeu. Biblia spune că „dragostea este tare ca moartea” (Cântarea Cântărilor 8:6).

Acest lucru înseamnă că, aşa cum moartea nu cruţă pe nimeni, ci vine asupra tuturor fiinţelor umane, la fel şi dragostea lui Dumnezeu se revarsă asupra tuturor fiinţelor umane. În Noul Legământ, unde moartea a fost învinsă de Isus, putem spune că „Dragostea cerească este mai tare decât moartea”.

Dragostea lui Dumnezeu, manifestată prin Isus, nu a putut fi învinsă de toată ura, veninul şi otrava (moartea spirituală) care au fost aruncate asupra lui Isus în timpul vieţii Lui pământeşti. Lumina dragostei lui Dumnezeu a strălucit în întuneric şi întunericul n-a biruit-o.

Numai atunci când voinţa noastră este răstignită prin puterea Duhului Sfânt, putem trăi în Locul Preasfânt şi putem iubi pe fiecare cu o dragoste divină.

La majoritatea credincioşilor (chiar şi la mulţi dintre cei care predică sfinţenia) dragostea lor este limitată la cei din propriul lor grup. Reuşesc să nu vorbească rău despre nimeni din propriul grup, dar se simt chiar liberi să vorbească şi să audă rău despre alţi credincioşi. Cerceteză-te singur, dragă cititorule, şi vezi dacă nu cumva acest lucru este adevărat şi în viaţa ta. O asemenea „dragoste” este dragoste omenească, nu cerească. Când credincioşii se mulţumesc cu o astfel de „mentalitate de ghetou” exclusivistă, ei nu urcă niciodată mai sus.

Isus a venit să ne facă deopotrivă buni şi iubitori ca Tatăl, care face ca soarele Lui să răsară peste toţi oamenii – indiferent de atitudinile lor faţă de El.

Isus a fost ispitit în toate lucrurile aşa cum suntem şi noi (Evrei 4:15). Cu alte cuvinte, El a fost ispitit să facă propria Sa voie şi să-Şi facă pe plac în nenumărate moduri. Dumnezeu Şi-a purtat Fiul, în timpul celor 33-1/2 ani cât a fost pe pământ, prin întreg şirul de ispite posibile din viaţa unui om. Şi Isus a ieşit biruitor din fiecare. El niciodată nu a făcut propria Sa voie. Astfel, El n-a păcătuit niciodată, nici măcar o dată, în gând, cuvânt, faptă, atitudine sau motivaţie. Voia proprie devine păcat numai atunci când îi cedăm.

Aceasta a fost „educaţia” prin care a trecut Isus în timpul vieţii Sale pământeşti: El a învăţat ascultarea, când ascultarea a însemnat suferinţă (Evrei 5:8). Şi suferinţa la care se face aici referire este suferinţa care vine prin renunţarea la propria voinţă.

Opusul suferinţei este delectarea. Există două opţiuni pe care noi toţi le avem, ori de câte ori suntem ispitiţi – fie să ne delectăm cu plăcerea de a face ce dorim, sau să suferim, dând morţii voinţa proprie. Isus a ales în mod consecvent să sufere. „Hristos nu Şi-a plăcut Lui Însuşi” (Romani 15:3).

Până la momentul morţii pe cruce, Isus trecuse deja prin întregul şir de ispitiri posibile din viaţa unui om şi a ieşit biruitor din fiecare dintre ele. În ziua dinaintea răstignirii Sale, El a putut spune: „Tată, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac”(Ioan 17:4). Şi, o dată cu finalul jertfirii Sale pe cruce, perdeaua s-a rupt. În sfârşit, a fost deschisă calea către Locul Preasfânt.

2 Corinteni 4:10 spune că „Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să fie arătată în trupul nostru”. Ce înseamnă aici „omorârea lui Isus”?

Nu putem avea nici o parte în moartea săvârşită de Isus pe crucea Calvarului, unde El a murit pentru păcatele lumii. Acolo El a murit singur. Acolo El a rupt perdeaua şi a deschis o cale nouă şi vie pentru noi. Acum nu e nevoie ca noi să rupem perdeaua (sau vălul) a doua oară, căci ea a fost deja ruptă. Calea în prezenţa lui Dumnezeu este deschisă permanent. Dar trebuie să mergem pe calea vălului rupt – calea crucii. Suntem chemaţi să fim părtaşi „morţii” Lui perpetue – moartea voinţei sinelui nostru.

Isus este Înaintaşul nostru care a mers pe această cale a lepădării de sine înaintea noastră. Prin această cale nouă şi vie, pe care El a iniţiat-o pentru noi, putem locui în Sfânta Sfintelor în toate zilele vieţii noastre. Aceasta nu este o experienţă o-dată-pentru-totdeauna, ca intrarea pe o uşă. Este o cale pe care trebuie să mergem – luându-ne crucea în fiecare zi.

Poţi trăi în Locul Preasfânt într-o zi şi apoi, a doua zi, dacă nu eşti atent, să te întorci în Locul Sfânt sau în Curtea din afară. Poţi sfârşi chiar în afara cortului lui Dumnezeu, dacă trăieşti potrivit firii păcătoase (Vezi Romani 8:13). Doar 24 de ore îi ia unei persoane să alunece şi să i se împietrească inima. Numai 24 de ore ne sunt de ajuns ca să căpătăm amărăciune împotriva cuiva pe care odată l-am iertat. De aceea ni se spune să ne îndemnăm unul pe celălalt ZILNIC (în fiecare perioadă de 24 de ore), ca să evităm căderea. Dacă nu avem un frate sau o soră care să ne îndemne zilnic, trebuie să-I permitem Cuvântului lui Dumnezeu şi Duhului Sfânt să ne încurajeze ZILNIC (Evrei 3:13).

Deci evanghelia completă este „ceea ce n-a putut face legea, întrucât firea păcătoasă o făcea fără putere, a făcut Dumnezeu” (Romani 8:3,4). Cu alte cuvinte, ceea ce n-a fost posibil sub Vechiul Legământ – şi anume, victoria asupra păcatului în viaţa noastră lăuntrică şi părtăşia naturii lui Dumnezeu – este acum posibil. Dumnezeu a făcut o cale pentru ca noi să fim părtaşi naturii Lui proprii de DRAGOSTE.

Când o persoană intră în Locul Preasfânt, intră de fapt în a treia etapă a vieţii creştine – cel mai înalt nivel.

În Sfânta Sfintelor locuieşte numai Dumnezeu. Aceia care locuiesc aici locuiesc cu Dumnezeu şi eliberaţi de oameni – eliberaţi de căutarea onoarei oamenilor şi chiar a liderilor creştini.

Ei au fost de asemenea eliberaţi de ofensă, de mormăială şi nemulţumire, de amărăciune şi de invidie. Acum sunt liberi să-i iubească pe alţii, la fel cum Isus i-a iubit pe ei, indiferent dacă sunt sau nu iubiţi la rândul lor.

Ei acum caută doar slava lui Dumnezeu, în tot ceea ce fac – fiind mai conştienţi de Dumnezeu decât sunt alţi oameni, când se roagă sau când, de exemplu, vorbesc în adunări. Ei se tem de Dumnezeu şi de aceea viaţa lor lăuntrică (ascunsă) este la fel de curată ca şi viaţa lor exterioară.

Aceia care locuiesc aici au înţeles că tot ceea ce este important şi măreţ în ochii oamenilor este o urâciune în ochii lui Dumnezeu. Acum ei consideră totul drept un gunoi comparativ cu posibilitatea de a fi părtaşi naturii lui Dumnezeu în Hristos.

Odată intraţi într-o viaţă de victorie asupra păcatului, ei sunt ţinuţi de puterea lui Dumnezeu să nu cadă şi se împărtăşesc din slava lui Dumnezeu din ce în ce mai mult. Întotdeauna aduc mulţumiri pentru toate şi trăiesc înaintea Feţei lui Dumnezeu în tot ceea ce fac.

Aceia care locuiesc în Locul Preasfânt primesc o putere de discernere mereu crescândă, în lumina lui Dumnezeu, între ceea ce este sentimental (omenesc) şi ceea ce este cu adevărat spiritual (ceresc).

E o mare diferenţă între imitarea lui Isus şi împărtăşirea naturii Lui. Când Îl imităm, viaţa este o luptă constantă. Dar când suntem părtaşi naturii Lui, ajungem la odihnă.

Ştim cu toţii cât de uşor ne era, ca şi copii ai lui Adam, să urâm, să spunem minciuni, să ne enervăm, să poftim alte femei, să căutăm slava oamenilor, să iubim banii, să fim egoişti şi mândri – deoarece aceasta era natura noastră.

Când suntem părtaşi naturii divine, pentru noi devine chiar uşor să iubim, să spunem adevărul, să fim răbdători, să fim curaţi, generoşi, neegoişti şi smeriţi şi să căutăm slava lui Dumnezeu. Unei pisici îi vine uşor să-şi lingă blana şi să se menţină mereu curată. Nu este ceva tensionant pentru o pisică, căci aceasta este natura ei. Dar pentru ca un porc să facă aceasta – imitând pisica – ar fi un stres constant. Această analogie ilustrează diferenţa dintre părtăşia unei naturi şi încercarea de a o imita.

Dumnezeu ne dă propria Lui viaţă – „viaţa lui Isus” (2 Corinteni 4:10). Astfel noi putem fi părtaşi bunătăţii lui Dumnezeu, care este slava Lui. Atunci nu ne mai este greu să fim buni cu cei care sunt răi cu noi, sau să-i iertăm pe cei care păcătuiesc faţă de noi. Putem continua în această bunătate Divină până la sfârşitul vieţii noastre, aşa cum o pisică continuă să se lingă până la sfârşitul vieţii ei.

Tot în Locul Preasfânt oamenii sunt alcătuiţi împreună într-un Trup funcţional (opus unei simple congregaţii). Nu există niciun individualism în Locul Preasfânt. Nimeni aici nu trăieşte doar pentru sine. Fiecare din cei care trăiesc aici este o jertfă necurmată şi de aceea pe toţi aceştia, fraţi şi surori, Dumnezeu îi poate face un Trup al lui Hristos funcţional, cu autoritate spirituală într-o localitate. Despre cei care trăiesc aici a vorbit Isus ca „învoindu-se” şi având autoritate să primească orice vor cere de la Tatăl, putând lega după voia lor puterea lui Satan (Matei 18:18-20).

În fiecare adunare de creştini, marea majoritate locuieşte în Curtea din afară – răspunzând la o treime din mesajul evangheliei. Unii înaintează spre Locul Sfânt – fiind unşi cu Duhul Sfânt. Aceştia răspund la două treimi din mesajul evangheliei. Dar autoritatea spirituală şi eficacitatea acelei adunări (atâta timp

„Urechile tale vor auzi după tine glasul care va zice: „Iată drumul, mergeţi pe el!”, când veţi voi să vă mai întoarceţi la dreapta sau la stânga” (Isaia 30:20,21).

Vocea la care se face aici referire este vocea Duhului Sfânt Care ne avertizează atunci când ne rătăcim chiar foarte puţin (fie la stânga sau la dreapta) de la cărarea dreaptă şi îngustă care duce la tronul lui Dumnezeu.

Când ne uităm până şi la bisericile de credincioşi din zilele noastre, descoperim că cele mai multe dintre ele au intrat pe un făgaş – fie la dreapta sau la stanga liniei drepte a adevărului.

Să luăm un singur exemplu: Unele grupuri supra-accentuează darurile Duhului şi atunci sunt dezechilibraţi într-o direcţie. Alţii supra-accentuează roada Duhului şi neglijează complet darurile şi sunt astfel dezechilibraţi în cealaltă direcţie. Nici unul din aceste grupuri nu par să asculte de Vocea care încearcă să le spună să se mişte mai la stânga/ dreapta ca să ajungă înapoi în centru. Fiecare grup are propriile versete favorite din Biblie la care se tot întoarce, iar şi iar. Membrii lui par să nu vadă niciodată alte părţi din Scriptură care i-ar putea echilibra, deoarece şi-au format deja prejudecăţi faţă de acele versete.

Foarte adesea, refuzul lor de a vedea acele alte versete se datorează faptului că tocmai versetele acelea au fost folosite necorespunzător de către grupurile care au deviat în direcţia opusă. Deci propria lor înţelegere a adevărului a provenit dintr-o reacţie la extremele către care au mers celelalte grupuri, iar nu dintr-un studiu atent al întregului Cuvânt al lui Dumnezeu.

Lucrarea prorocilor Vechiului Testament era întotdeauna aceea de a semnala locul unde se rătăcea Israel. Ei rosteau răspicat cuvântul Duhului Sfânt de îndreptare. Ei n-au căutat o „lucrare echilibrată”. Ei au subliniat întotdeauna ceea ce lipsea. N-au pierdut niciodată timpul vorbind despre lucrurile din Israel care deja erau în acord cu ordinea lui Dumnezeu. În acest sens, toţi prorocii Vechiului Testament au fost neechilibraţi în lucrarea lor.

Să-l luăm pe Ieremia, de exemplu. La o anumită etapă, Ieremia I-a spus lui Dumnezeu: „Căci ORI DE CÂTE ORI vorbesc, trebuie să strig: „Violenţă şi nimicire!”, încât cuvântul Domnului îmi aduce ruşine şi batjocură toată ziua” (Ieremia 20:8). Categoric că mesajul lui nu era unul echilibrat, plin de har şi de adevăr!! Era doar judecată, judecată şi iar judecată! La o anumită etapă, acest mesaj a devenit chiar o povară pentru Ieremia însuşi. Dar nu putea încă să se oprească din predicarea lui deoarece, de fiecare dată când se gândea la schimbarea mesajului, Cuvântul lui Dumnezeu de judecată i-ar fi ars în inimă ca un foc şi nu l-ar mai fi putut ţine în lăuntrul său nici un moment (Ieremia 20:9). Şi aşa a continuat să predice timp de 46 de ani judecata naţiunii lui Iuda.

Dacă Ieremia ar fi ascultat de vocea propriei sale raţiuni sau de sfatul altor predicatori care nu cunoşteau mintea lui Dumnezeu, el şi-ar fi modificat mesajul. Atunci ar fi fost mai echilibrat. Dar n-ar mai fi fost deloc prorocul lui Dumnezeu!

Acum să luăm lucrarea unui proroc mai timpuriu, Osea. Mesajul lui a fost total diferit de cel al lui Ieremia. Mesajul lui Dumnezeu către Israel prin Osea era:

„O, cât de mult te iubesc chiar dacă nu M-ai ascultat şi ai umblat departe de mine”. Dar Ieremia, care a trăit la 180 de ani după Osea, n-a căutat niciodată să imite lucrarea lui Osea. Aceşti proroci nu s-au imitat unul pe altul. Fiecare dintre ei a ştiut povara pe care Dumnezeu i-o dăduse.

Un proroc al Noului Legământ de asemenea va vorbi întotdeauna despre ceea ce lipseşte într-o biserică şi va scoate în relief dezechilibrul. Va avea discernământ de la Dumnezeu cu privire la nevoia curentă a oamenilor cărora le slujeşte.

Cea mai mare nevoie în biserica de astăzi este lucrarea profetică – prin care Duhul vorbeşte spunând: „Nu. Nu în direcţia aceea. În cealaltă direcţie.”

Majoritatea predicatorilor îşi pregătesc predicile citind cărţi sau reviste (cum ar fi Comorile Ascunse/ Hidden Treasures) şi ascultând la înregistrări audio – cu scopul de a-şi impresiona ascultătorii. Sunt oricum atenţi să lase deoparte orice i-ar putea ofensa pe ascultători, deoarece ei caută onoare şi daruri.

În orice caz, prorocii nu sunt aşa. Ei ascultă la Dumnezeu şi spun oamenilor exact ceea ce Dumnezeu doreşte să le spună. Şi, în felul acesta, un proroc poate predica pe marginea unei teme în mod repetat, până când dezechilibrul dintr-o biserică este corectat. Predicatorilor profesionişti însă le este teamă să predice chiar şi de două ori numai acelaşi mesaj, la aceeaşi congregaţie. Predicatorii pelerini trebuie chiar să-şi noteze (în minte sau în agendă) ce mesaj au predicat într-o anumită biserică, ca să nu facă greşeala de a predica acelaşi mesaj din nou, când o vizitează a doua oară – riscând altfel să-şi piardă onoarea de predicatori!!

Ce nevoie disperată este în zilele noastre de proroci!

O lucrare de învăţătură este diferită de o lucrare profetică. Învăţătorul este capabil să explice clar doctrinele Scripturii. În orice caz, nu e nevoie ca învăţătura lui să fie legată de o nevoie curentă a oamenilor cărora le slujeşte. O lucrare de învăţătură despre îndreptăţire, sau despre botezul în Duhul Sfânt, sau despre sfinţire, sau despre cea de-a doua venire a lui Hristos, va fi întotdeauna utilă în orice biserică! Dar, în ciuda acestei învăţături minunate, oamenii de acolo pot fi încă învinşi de păcat şi de descurajare. Lucrarea profetică este atunci ceea ce-i lipseşte unei asemenea biserici!

Să ne gândim la un domeniu unde avem nevoie să fim echilibraţi: înţelegerea mesajului evangheliei.

În Efeseni, vedem limpede vestea bună pe care o predica Pavel. Bătrânilor bisericii din Efes, după ce a petrecut trei ani în mijlocul lor, Pavel le-a spus: „vă vestesc TOT planul lui Dumnezeu” (Faptele Apotolilor 20:27).

Pavel a primit mesajul evangheliei direct din gura Domnului Însuşi – şi nu din auzite, din gura altor oameni, aşa cum noi toţi l-am primit (Galateni 1:11,12). El a spus că, dacă cineva vesteşte orice altă evanghelie decât cea pe care el o primise de la Domnul, un astfel de om va fi blestemat (Galateni 1:8,9). Aşa de grav este să predici orice altă evanghleie – sau să diluezi adevărul în vreun fel, sau să laşi deoparte ceva din el.

Scrisoarea către Efeseni este divizată în două părţi – primele trei capitole formează prima parte a evangheliei, iar următaorele trei capitole formează a doua parte. Prima parte tratează ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi. A doua parte tratează ceea ce noi trebuie să facem pentru Dumnezeu.

Efeseni 4:1 începe cu: „Vă îndemn, deci, să umblaţi…….”. Cuvântul „deci” arată că ceea ce urmează în capitolele 4 până la 6 se bazează pe fundaţia aşezată de Duhul Sfânt în primele trei capitole. Pavel era un maestru zidar şi a scris Efeseni cu grijă, sub inspiraţia Duhului Sfânt.

Putem spune că Efeseni 4 până la 6 este suprastructura – construită pe fundaţia Efeseni 1 până la 3. Dezechilibrul care se observă în multe grupuri din creştinismul de astăzi este că unele şi-au construit fundaţia primelor 3 capitole, dar nu au nici o suprastructură deasupra ei. Altele îşi construiesc suprastructura (ultimelor 3 capitole), dar fără fundaţie. Ambele grupuri sunt la fel de ridicole.

Ceea ce se remarcă în primele trei capitole din Efeseni este că nu apare nici măcar o poruncă sau vreun îndemn în ele cu privire la ceea ce NOI trebuie să facem ca să-l facem pe plac lui Dumnezeu! Pe de altă parte, ele sunt pline de descrierea a ceea ce DUMNEZEU a făcut pentru noi.

Dar observaţi că următoarele trei capitole din Efeseni sunt pline de îndemnuri cu privire la cum să-I fim pe plac lui Dumnezeu!

Aceasta este o diferenţă care trebuie distinsă cu atenţie, dacă e să discernem între adevărurile de temelie şi adevărurile de suprastructură. Nu punem uşi şi ferestre la fundaţie! Nu! Ele sunt destinate pentru suprastructură. Dar suprastructura însăşi trebuie să fie construită pe fundaţie. Cu alte cuvinte, fiecare poruncă pe care o predicăm trebuie să fie în primul rând bine bazată pe ceea ce Dumnezeu a făcut PENTRU noi şi ÎN noi.

Dacă nu suntem siguri înainte de toate de ceea ce Dumnezeu a făcut PENTRU noi şi ÎN noi, atunci ne vom trezi incapabili de păzirea poruncilor Lui. Vom intra atunci în aceeaşi robie în care au intrat sfinţii vechiului legământ când au încercat să respecte legile lui Dumnezeu şi au eşuat mereu. Aceasta este cauza datorită căreia mulţi creştini trăiesc o viaţă constantă de eşec şi descurajare şi simt că o viaţă de biruinţă este imposibilă pentru ei.

Este adevărat că o viaţă de biruinţă constantă este imposibilă dacă nu avem tot timpul sub noi fundaţia din Efeseni 1 la 3. Fundaţia nu este ceva ce aşezăm odată undeva şi apoi mergem şi zidim construcţia altundeva. Fiecare construcţie, nu numai că este zidită pe fundaţia ei, dar ea continuă să rămână tot timpul pe acea fundaţie. Dacă mai târziu sunt adăugate la construcţie etaje noi, acele etaje sunt clădite de asemenea având la bază aceeaşi fundaţie aşezată iniţial pentru construcţie.

Atunci când credincioşii aşază o fundaţie într-un loc şi încep apoi să construiască suprastructura undeva în alt loc, Vocea Duhului Sfânt le va spune (dacă au urechi de auzit şi dacă nu sunt prejudiciaţi): „Nu, nu acolo. Construiţi aici, unde a fost aşezată fundaţia.”

Pe de altă parte, acelora care au aşezat fundaţia şi apoi nu fac nimic altceva decât să o admire (la fiecare întâlnire de Duminică!!), Vocea Duhului Sfânt le va spune (iarăşi dacă au urechi să audă şi nu sunt prejudiciaţi): „Ce-ai de gând să faci acum? Eşti fericit doar cu fundaţia? Nu doreşti să zideşti casa?”

Pentru aceia dintre noi care, mulţi ani la rând, n-am auzit de la amvon nimic în afară de îndemn după îndemn (bazat pe poruncile din Efeseni 4 la 6), ceea ce avem nevoie să auzim acum este puţin mai mult din adevărul regăsit în Efeseni 1 la 3, astfel încât să fim echilibraţi.

Aceia care trec grăbiţi peste Efeseni 1 la 3, vor descoperi că, mai târziu, în viaţa lor, se vor confrunta cu probleme de insecuritate, depresie, frică, incertitudinea acceptării de către Dumnezeu, gelozie, spirit competitiv şi multe alte rele.

Haideţi să ne punem trei întrebări şi să ne cercetăm prin acestea:

· (1) Am simţit vreodată, când ne-am confruntat cu vreo problemă anume într-o zi, că Dumnezeu nu ne va ajuta în acea problemă pentru că nu ne- am rugat sau n-am citit din Biblie în dimineaţa acelei zile?

· (2) Am simţit vreodată, când am avut un accident sau când ne-am confruntat cu o pierdere financiară, că acel lucru s-a întâmplat pentru că n-am petrecut timp singuri cu Dumnezeu în acea dimineaţă?

· (3) Am simţit vreodată că, deoarece am petrecut timp mai îndelungat citind Biblia şi rugîndu-ne într-o anumită dimineaţă, Dumnezeu ne-a acceptat puţin mai mult în acea zi decât în alte zile?

Dacă oricare dintre răspunsurile de mai sus sunt afirmative în cazul tău, atunci aceasta arată că tu n-ai fost întemeiat cum trebuie pe Efeseni 1 la 3. Nu ai înţeles încă temeiul pe baza căruia Dumnezeu te acceptă.

Este imposibil să ducem o viaţă biruitoare, dacă nu suntem în mod ferm şi trainic întemeiaţi pe faptul acceptării noastre în Hristos de către Dumnezeu, pe temeiul a ceea ce Hristos a făcut pentru noi – şi nu pe baza a ceea ce am făcut noi.

Este la fel de imposibil să fim biruitori dacă avem doar fundaţia şi niciodată nu acordăm atenţie poruncilor şi îndemnurilor găsite în Noul Testament.

Nu trebuie să facem niciuna din cele două greşeli.

Fundaţia în Efeseni 1 la 3

„Binecuvântat să fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, CARE NE- A BINECUVÂNTAT cu orice binecuvântare duhovnicească (orice binecuvântare a Duhului Sfânt) în locurile cereşti, în Hristos” (Efeseni 1:3).

Biblia începe cu cuvintele: „La început Dumnezeu…” (Geneza 1:1).

Tot aşa începe şi adevărata evanghelie – cu Dumnezeu şi cu ceea ce El a făcut pentru noi. Totuşi, o evanghelie umanistă va începe cu „La început omul….”. Va începe cu ce avem NOI de făcut, şi nu cu ceea ce DUMNEZEU a făcut deja pentru noi.

De fapt, acesta este unul din modurile în care se distinge evanghelia adevărată de cea falsă. Toate cultele proclamă o evanghelie umanistă care slăveşte efortul uman, în care oamenii se pot lăuda cu ceea ce au realizat.

Multe astfel de evanghelii sună foarte bine şi par să conducă oamenii către sfinţenie şi de aceea mulţi credincioşi sinceri sunt înşelaţi. Dar toate evangheliile de acest fel şi cei care le propovăduiesc intră sub blestemul pe care Pavel l-a proclamat în Galateni 1.

Amintiţi-vă că adevărata evanghelie începe întotdeauna cu Dumnezeu şi cu ceea ce El a făcut pentru noi – iar nu cu ceea ce omul a făcut pentru Dumnezeu.

De aceea Efeseni începe cu „Binecuvântat să fie DUMNEZEU CARE NE-A BINECUVÂNTAT…..”. Acesta este modul corect de a începe.

Cu câte binecuvântări te-a binecuvântat Duhul Sfânt?

Cu fiecare dintre ele. Nici măcar o binecuvântare n-a fost lăsată afară. Eşti un moştenitor al FIECĂREI binecuvântări a Duhului Sfânt din momentul în care te naşti din nou. Poate dura un timp până îţi însuşeşti toate acele binecuvântări. Dar nu uita că încă de la bun început eşti moştenitor al tuturor.

„El ne-a ales în Hristos înainte de întemeierea lumii” (Efeseni 1:4).

Cu mult înainte ca universul să fi fost creat, Dumnezeu ne-a cunoscut pe fiecare dintre noi pe nume. Ştiai că Dumnezeu te-a cunoscut pe nume, cu milioane de ani în urmă? Această convingere în sine poate aduce o extraordinară siguranţă în viaţa noastră.

„….şi să vă lumineze ochii inimii, ca să cunoaşteţi care este nădejdea chemării Lui, care sunt bogăţiile slavei moştenirii Lui în sfinţi” (Efeseni 1:18).

Trebuie să fim înrădăcinaţi în această asigurare că Dumnezeu a primit o comoară atunci când El ne-a primit pe tine şi pe mine. Acesta este înţelesul versetului de mai sus. Ţefania 3:17 declară că Dumnezeu de bucură de noi cu strigăte de bucurie. Majoritatea credincioşilor trăiesc cu înţelegerea că Dumnezeu se uită întotdeauna la ei încruntat şi cu o atitudine care pare să spună: „Nu eşti suficient de bun. Poţi face mai bine.” Ei nu şi-L pot imagina niciodată pe Dumnezeu bucurându-se de ei cu strigăte de bucurie! Deşi acest lucru este tocmai ceea ce Biblia spune clar.

„….şi să vă lumineze ochii inimii, ca să cunoaşteţi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale …….pe care a desfăşurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat dintre cei morţi” (Efeseni 1:18-20).

Cea mai mare manifestare a puterii lui Dumnezeu nu a fost în creaţie, ci în învierea lui Hristos. Puterea învierii (mai mare decât puterea care a creat universul din nimic) este puterea disponibilă acum tuturor acelora dintre noi care credem.

Totul este dependent de credinţă – şi credinţa vine auzindu-L pe Dumnezeu care ne vorbeşte prin Cuvântul Lui. De aceea e important să medităm la pasajele de tipul celui de mai sus – şi să nu trecem grăbiţi prin ele.

Ceea ce citim în versetele 18 la 20 (de mai sus) este fie o minciună totală, fie un adevăr absolut. Dacă este o minciună, atunci orice altceva ne învaţă Noul Testament despre iertare şi îndreptăţire etc. trebuie să fie de asemenea fals. Pe de altă parte, dacă am văzut că acele alte învăţături au fost adevărate când am crezut, atunci cauza neexperimentării acestei puteri supranaturale a lui Dumnezeu în viaţa noastră este pentru că nu credem!

Această putere este disponibilă tuturor celor „care CRED”.

Isus ne-a învăţat să ne începem rugăciunile spunând: „Tatăl nostru care eşti în ceruri”. Trebuie, mai întâi de toate, să fie clar în mintea noastră că vorbim, nu cu Directorul General al universului, ci cu Tatăl nostru – un Tată care ne iubeşte, Care este extrem de interesat de fiecare aspect al vieţii noastre şi Care este desăvârşit în înţelepciune şi atotputernic.

Este uşor să gonim peste această parte a adresării faţă de Dumnezeu ca Tată, gândind-o neimportantă. Dar modul în care ne adresăm lui Dumnezeu este fundaţia tuturor rugăciunilor – credinţa într-un Tată Care cunoaşte fiecare nevoie a noastră.

Isus a căutat să-Şi conducă ucenicii la o credinţă solidă în Dumnezeu ca Tată al lor. Primele trei capitole din Efeseni caută de asemenea să ne conducă la aceeaşi credinţă. Numai o asemenea credinţă poate aduce o siguranţă perfectă în viaţa noastră. Altminteri, vieţile noastre vor fi ca nişte ambarcaţiuni clătinate de furtună – clătinate de vânturile şi de valurile circumstanţelor şi de atacurile forţelor demonice.

Mulţi credincioşi sunt atât de nesiguri – perpetuu nesiguri dacă Dumnezeu se va îngriji de ei sau dacă nu cumva la jumătatea călătoriei lor pământeşti să-i alunge spunându-le: „M-am săturat de tine”. Şi aşa, încearcă întotdeauna să facă câte ceva ca să-L mulţumească pe Dumnezeu – poate oferind ceva mai mulţi bani pentru o lucrare creştină, sau postind, sau rugându-se etc. – ca să primească acceptarea Tatălui lor.

O ilustrare va descrie probabil mai clar această condiţie. Să presupunem că aveai deja trei copii ai tăi (cu vârste între 10 şi 6 ani) şi apoi ai adoptat un băieţel de 8 ani de la un orfelinat. Cei trei copii ai tăi se simt perfect liberi în casa ta şi vor dormi liniştiţi noaptea şi vor fi întotdeauna perfect asiguraţi de dragostea ta. Dar acest băiat, care a venit nou în casa ta, se va simţi mereu nesigur. El se va întreba întotdeauna dacă el este acceptat în acelaşi fel ca şi ceilalţi. El nu va dormi liniştit noaptea. Nu contează cât de mult îl convingi tu, el încă are dubii referitoare la acceptarea lui ca şi egal al celorlalţi trei copii. Într-o zi, când va vărsa accidental un pahar cu lapte, se poate întreba dacă nu cumva va fi alungat din casă pentru aceasta. Va simţi că acceptarea lui de către tine va depinde de comportamentul său. Şi aşa, îşi va petrece toată viaţa încercând să câştige acceptarea ta.

Aceasta este o imagine a condiţiei majorităţii credincioşilor în privinţa atitudinii lor faţă de Dumnezeu. Ei se sforţează tot timpul să fie acceptaţi – şi niciodată nu par să fie siguri că EI AU FOST DEJA ACCEPTAŢI ÎN HRISTOS!

Efeseni 1 continuă să ne spună că, atunci când Dumnezeu L-a înviat din morţi pe Hristos, El I-a pus toate lucrurile sub picioare – şi atâta timp cât Hristos ne- a fost dat ca şi Cap al bisericii, toate lucrurile sunt de asemenea sub picioarele noastre! (Efeseni 1:21,22).

De aceea putem trăi în această lume fără nicio frică – fie de oameni sau de Satan. Nu există niciun demon nicăieri în univers care să nu fi fost învins de Isus pe crucea de la Calvar. Când am întâlnit oameni posedaţi de demoni mi- am învins propria ispită de îndoială şi teamă de a-mi pune această simplă întrebare: „A fost acest demon învins de Isus la Calvar sau nu?” Răspunsul la aceasta este: „Da, el a fost învins” – de fiecare dată, fără excepţie. Atunci ştiu că am autoritate asupra acelui demon în Numele lui Isus.

Acest lucru n-are nimic de-a face cu abilităţile sau darurile noastre. Are de-a face numai cu ceea ce Hristos a făcut la Calvar şi cu faptul că Hristos este acum Capul nostru. Satan nu ne poate atinge când suntem sub autoritatea lui Hristos.

Efeseni capitolele 2 şi 3 amplifică mai departe ceea ce a fost menţionat în capitolul 1. Ne putem uita pe scurt la câteva versete de acolo. Dar puteţi medita pe îndelete la capitole în întregimea lor.

În Efeseni 2:1-8, ni se spune că, pe când eram morţi în păcatele noastre, Dumnezeu ne-a înviat împreună cu Hristos şi ne-a salvat.

Un om mort nu poate face absolut nimic. Deci, aceasta înseamnă că, atunci când noi nu puteam face absolut nimic pentru noi înşine, Dumnezeu ne-a înviat şi ne-a salvat. Crezi acest lucru? Sau simţi că şi tu însuţi ai contribuit puţin ca să-L ajuţi pe Dumnezeu să te învieze din morţi?? Aceasta ar putea suna amuzant.

Există însă mulţimi de credincioşi care simt că şi ei L-au ajutat puţin pe Dumnezeu pentru mântuirea lor!! Este evident că astfel de credincioşi nu simt că au fost morţi în păcate, ci poate doar bolnavi de păcate. Un om bolnav poate fi capabil să facă câte ceva. Dar un om mort nu poate face nimic.

Ce ai fost tu – bolnav sau mort?

Citeşte Efeseni 2 cu atenţie şi vei obţine răspunsul. Tu ai fost mort – absolut lipsit de viaţă şi mort! Aşa erai când Dumnezeu te-a înviat.

Mântuirea noastră:

· “nu vine de la voi”

· “nu a fost prin fapte”

• “ca să nu se laude nimeni” (versetul 8).

Dacă mântuirea noastră s-ar fi datorat măcar într-o foarte mică măsură faptelor noastre, am fi avut ceva cu care să ne fălim. Dar, pentru că toată a fost de la Dumnezeu, noi Îi dăm Lui TOATĂ gloria. Şi nici unul dintre noi nu se poate lăuda nici faţă de altul. Toţi cei care sunt mândri nu au înţeles învăţătura Efeseni 2.

Ştiţi că nu există nici măcar un singur verset în Biblie care să spună că Hristos S-a înviat pe Sine Însuşi din morţi? Peste tot se spune că Dumnezeu a fost Cel care L-a înviat. Dumnezeu a fost Cel care ne-a înviat şi pe noi.

Chiar dacă am trăi o viaţă fără vină pe pământ, una în care am urmărit desăvârşirea ani la rândul, când vom sta înaintea Domnului, nu vom putea spune decât: „Doamne, sunt un păcătos care merită iadul veşnic. Dar Tu ai murit pentru mine. De aceea eu sunt salvat prin harul Tău gratuit. Nu am nimic cu ce să mă laud.”

Numai acela care realizează acest fapt a înţeles cum trebuie doctrina mântuirii. În Efeseni 1:17,18, Pavel se rugase pentru creştinii din Efes să poată primi revelaţie de la Duhul Sfânt.

La sfârşitul acestei prime jumătăţi a scrisorii către Efeseni, în capitolul 3:16, Pavel se roagă ca ei să poată primi putere de la Duhul Sfânt.

Acestea sunt cele mai importante două nevoi ale noastre – revelaţie şi putere.

Duhul Sfânt singur ni le poate da pe amândouă. Întrega viaţă creştină este dependentă de Duhul Sfânt. Mai întâi de toate, Duhul ne dă revelaţia asupra ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi în Hristos. Apoi El ne dă puterea să

Dumnezeu ne-a dat cinci degete la fiecare mână. Cu acestea, putem apuca strâns lucrurile. Ai putea ţine un pahar cu două degete, dar strânsoarea n-ar fi la fel de fermă ca atunci când îl apuci cu cinci degete.

În acelaşi fel, Dumnezeu ne-a dat cinci daruri prin care putem apuca strâns viaţa creştină. Când are loc căderea, aceasta se întâmplă deoarece credincioşii slăbesc strânsoarea în unul sau mai multe din cele 5 domenii.

La început de an, să ne hotărâm să nu mai cădem deloc, ci să înaintăm – să-L cunoaştem pe Dumnezeu, să umblăm în părtăşie cu El şi cu fraţii noştri credincioşi şi să fim mai disponibili pentru El şi pentru slujirea Lui în anul care vine, decât am fost vreodată înainte.

(1) Sângele lui Hristos

Iertarea păcatelor noastre trecute este prima şi, în acelaşi timp, cea mai constantă nevoie a noastră. Dumnezeu n-ar fi putut şterge vina păcatelor noastre printr-un alt mod decât prin plata întregii pedepse pentru ele. „Şi fără vărsare de sânge, nu este iertare” (Evrei.9:22).

Când Hristos Şi-a vărsat sângele pe crucea Calvarului, el a cumpărat iertarea fiecărui păcat comis vreodată de cineva. Dar acea iertare devine a noastră numai când o primim. Prin sângele lui Hristos avem acum iertarea tuturor păcatelor noastre, dacă ne întoarcem sincer de la păcatele noastre (ne pocăim), credem în El şi primim iertarea pe care El o oferă.

Sângele lui Hristos, de asemenea, ne îndreptăţeşte (Romani 5:9). Aceasta înseamnă mai mult decât a fi iertat. Înseamnă a fi declarat neprihănit, ca şi cum n-am fi păcătuit niciodată în întreaga noastră viaţă. „ Nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele şi de fărădelegile lor” (Evrei 8:12) . Ceea ce înseamnă că El se uită la noi ca şi când n-am fi păcătuit niciodată. Acesta este înţelesul lui a fi îndreptăţit. Astfel este puterea sângelui lui Hristos. Mulţi credincioşi trăiesc într-o condamnare perpetuă privind viaţa lor trecută, deoarece Satan a ascuns de la ei faptul că Dumnezeu i-a îndreptăţit prin sângele lui Hristos.

Prin sângele lui Hristos suntem răscumpăraţi (1 Petru 1:18). Ceea ce înseamnă că am fost cumpăraţi de la piaţa de sclavi ai păcatului. Sângele lui Hristos vărsat la Calvar a fost preţul răscumpărării pe care El l-a plătit ca să împlinească cerinţele Legii sfinte a lui Dumnezeu, astfel încât să putem fi liberi şi să nu mai rămânem sclavi niciun moment. Suntem născuţi să fim liberi. De acum nu mai e nevoie să fim robii lui Satan, ai oamenilor, ai condamnării, ai vinei sau fricii de păcat.

Prin sângele lui Hristos, suntem de asemenea aduşi în prezenţa lui Dumnezeu (Efeseni.2:13). Dumnezeu locuieşte într-o lumină de care niciun om nu se poate apropia. Singura cale de a veni în prezenţa Lui este prin sânge – până la

sfârşitul vieţii noastre. Oricât de sfinţi am deveni, accesul nostru în prezenţa lui Dumnezeu se va face întotdeauna prin sângele lui Hristos. Mulţi credincioşi tind să uite aceasta, o dată ce devin biruitori asupra păcatului conştient, sfârşind ca farisei.

Prin sângele vărsat pe crucea Calvarului, Hristos a făcut pace cu Dumnezeu (Coloseni 1:20). Acum Dumnezeu nu este un Inamic al nostru. Acesta este un fapt care trebuie ferm înrădăcinat în mintea noastră. Mulţi credincioşi trăiesc cu sentimentul că Dumnezeu este mereu nemulţumit de ei şi se încruntă întotdeauna aspru la ei. Aceasta este minciuna lui Satan menită să aducă credincioşii într-o stare de condamnare şi să le împiedice creşterea spirituală.

Sângele lui Hristos ne curăţă, de asemenea, în mod continuu de tot păcatul, când umblăm în lumină (1 Ioan 1:7). A umbla în lumină înseamnă a umbla biruitori asupra tot păcatului conştient. Dar chiar când trăim victorioşi asupra păcatului conştient, există destul păcat inconştient în noi toţi. De acea Ioan continuă spunând: „Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri” (versetul 8).

Nu pentru că avem o fire pământească ajungem să păcătuim inconştient, ci pentru că am trăit în egoism conştient pentru mulţi ani, atât înainte, cât şi după convertirea noastră. Isus a avut aceeaşi fire ca şi noi. Dar pentru că El n- a trăit în egoism niciodată, El nu a păcătuit nici măcar o dată în mod inconştient. În El nu a fost niciun păcat (1 Ioan 3:5).

Păcatele noastre inconştiente (care constituie probabil aproximativ 90% din totalul păcatelor noastre iniţiale) sunt continuu curăţite de sângele lui Hristos, astfel încât să putem avea părtăşie constantă, neîntreruptă cu Tatăl.

Prin sângele lui Hristos, noi îl biruim totodată pe Satan şi acuzaţiile lui (Apocalipsa 12:11). Constant, Satan ne acuză faţă de Dumnezeu, faţă de alţi oameni şi faţă de noi înşine. Dar putem birui acuzaţiile lui prin mărturisirea („cuvântul mărturisirii noastre”) că am fost iertaţi, îndreptăţiţi, răscumpăraţi, aduşi aproape de Dumnezeu, împăcaţi cu Dumnezeu şi curăţiţi prin sângele lui Hristos.

Satan nu mai poate avea putere deloc asupra noastră.

Avem nevoie de sângele lui Hristos să ne curăţească ZILNIC, căci noi toţi păcătuim zilnic în mod inconştient, şi mulţi credincioşi păcătuiesc totodată în mod conştient.

(2) Duhul Sfânt

Este imposibil să trăim o viaţă creştină biruitoare sau să-I slujim lui Dumnezeu eficient, dacă nu suntem umpluţi cu Duhul Sfânt.

Iertarea de păcate şi Duhul Sfânt sunt două daruri pe care Dumnezeu le oferă tuturor păcătoşilor pocăiţi, DE ÎNDATĂ CE ei se întorc la El.

Nimeni care se întoarce la Domnul şi primeşte iertarea de păcate nu trebuie să mai aştepte nici măcar o zi înainte să primească Duhul Sfânt. Aşa era în primele zile ale creştinismului. În acele zile, de îndată ce oamenii se pocăiau şi credeau, erau botezaţi în apă şi apoi, neîntârziat, primeau Duhul Sfânt. Aceasta era parte din experienţa lor iniţială. Dar în zilele noastre, întâlnim credincioşi care aşteaptă ani de zile înainte să fie botezaţi în apă şi apoi aşteaptă şi mai mulţi ani înainte să primească Duhul Sfânt.

Ceea ce fiecare credincios are nevoie să ştie este că nu e necesară nicio calificare în plus ca să primească Duhul Sfânt, alta decât ceea ce se cere pentru iertarea de păcate – şi anume, pocăinţa de păcate şi credinţa în Domnul Isus Hristos. Tocmai datorită ignorării acestui fapt mulţi, mulţi credincioşi nu sunt botezaţi în Duhul Sfânt. Dacă măcar ar fi ştiut adevărul, ei n-ar mai fi fost înşelaţi niciun moment de Satan.

A încerca să fii suficient de vrednic ca să primeşti Duhul Sfânt este la fel de nebunesc cu a încerca să fii suficient de vrednic ca să primeşti iertarea de păcate.

Plinătatea Duhului Sfânt aduce plinătatea roadei Duhului în viaţa noastră – plinătate de dragoste, bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, stăpânire de sine (Galateni 5:23).

În al doilea rând, el ne va echipa ca să fim martori puternici ai lui Hristos şi membrii eficienţi ai Trupului lui de pe pământ.

Ungerea Duhului Sfânt este condiţia esenţială ca să fii un membru eficient al Trupului lui Hristos. Fără aceasta, oricât de sfântă ar putea fi viaţa noastră, vom fi limitaţi în ce priveşte utilitatea noastră pentru Dumnezeu şi pentru lucrarea lui pe pământ.

Deşi Isus a trăit o viaţă sfântă timp de 30 de ani, El tot a avut nevoie să fie uns cu Duhul Sfânt, înainte să poată avea darurile supranaturale necesare să-Şi împlinească lucrarea.

Dumnezeu doreşte să ne echipeze în acelaşi fel şi astăzi, astfel încât să putem duce mai departe acea lucrare, ca Trup al lui Hristos pe pământ. Aceia care, fie dispreţuiesc, fie nu cred în aceste daruri supranaturale, bineînţeles că nu le vor avea. Prin urmare şi slujirea lor pentru Domnul va fi limitată.

Avem nevoie să fim umpluţi cu Duh Sfânt ZILNIC, căci aceasta nu este o experienţă o-dată-pentru-totdeauna care ne suplineşte nevoia noastră pentru totdeauna.

(3) Cuvântul lui Dumnezeu

Încă de la primul paragraf al Scripturii, vedem Duhul Sfânt lucrând împreună cu Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu vorbit şi cugetarea Duhului Sfânt (Geneza 1:3) au născut frumuseţe şi ordine din haos. Acesta este modul în care Dumnezeu poate aduce frumuseţe şi ordine şi în viaţa noastră.

Puterea Duhului Sfânt cunoscută practic, fără călăuzirea Cuvântului scris, ar lăsa omul ca pe un motor cu abur, plin de abur, dar fără nicio şină pe care să circule. Invers, cunoaşterea Cuvântului scris, fără ungerea şi puterea Duhului Sfânt, îl va face pe om asemenea unui motor oprit pe nişte şine foarte bine aşezate, dar căruia îi lipseşte aburul ca să înainteze.

Cuvântul lui Dumnezeu este mijlocul prin care înţelegem mintea lui Dumnezeu. Supunându-ne lui, putem avea minţile reînnoite ca să gândim aşa cum gândeşte Dumnezeu şi să privim la lucrurile din jur din punctul de vedere al lui Dumnezeu (Coloseni 1:9). Este imposibil să creştem spiritual fără să permitem Cuvântului lui Dumnezeu să ne reînnoiască mintea. Mulţi nu cunosc voia lui Dumnezeu în diferite situaţii doar pentru că nu cunosc Cuvântul lui Dumnezeu. Există un răspuns în Cuvântul lui Dumnezeu pentru fiecare problemă în parte cu care ajungem vreodată să ne confruntăm în viaţă – numai dacă ştim unde să-l găsim.

Cât de săraci sunt acei credincioşi care nu cunosc Cuvântul lui Dumnezeu.

Cuvântul lui Dumnezeu este de asemenea un revelator al condiţiei noastre spirituale interioare (Evrei.4:12). Este ca un scanner care desoperă tot ce este în lăuntrul inimii noastre. Acela care nu meditează regulat la Cuvântul lui Dumnezeu va rămâne totdeauna ignorant şi auto-înşelat cu privire la starea lui adevărată.

Când vine vorba de lupta spirituală, Cuvântul lui Dumnezeu este arma noastră împotriva lui Satan. Isus l-a biruit pe Satan doar citându-i Cuvântul lui Dumnezeu (Matei 4:1-10). Aceasta este sabia cu care Duşmanul este alungat. Când Cuvântul lui Dumnezeu locuieşte într-o persoană, acea persoană devine tare în biruirea tuturor maşinaţiunilor lui Satan (1 Ioan 2:14).

Avem nevoie să auzim Cuvântul lui Dumnezeu vorbindu-ne ZILNIC, dacă e să primim lumină asupra nouă înşine, să fim biruitori şi să creştem spiritual.

(4) Calea Crucii

Isus, ca Înainte Mergătorul nostru (Unul Care a alergat aceeaşi cursă înaintea noastră), a deschis o cale pentru noi ca să intrăm în prezenţa Tatălui şi să locuim acolo tot timpul. Această cale se numeşte „calea cea nouă şi vie” (Evrei 10:20).

Pavel vorbeşte despre ea spunând: „purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea lui Isus” (2 Corinteni 4:10). Odată, el a spus, ca şi mărturie personală, că a fost răstignit cu Hristos şi că cel care mai trăia nu mai era el. Hristos era Acela care trăia acum în el, deoarece el însuşi murise la Calvar. Acesta a fost secretul vieţii lui uimitoare şi a rodniciei lui faţă de Dumnezeu.

Isus a mers întotdeauna pe calea crucii – calea morţii Sinelui. EL NICIODATĂ nu Şi-a plăcut Lui Însuşi nici măcar o dată (Romani 15:4). A-ţi plăcea ţie însuţi este esenţa a tot păcatul. A te lepăda de sine este esenţa sfinţeniei.

Odată, Isus a spus că nimeni nu va putea să-L urmeze dacă nu se hotărăşte să se lepde de sine ZILNIC şi să moară faţă de sine ZILNIC (Luca 9:23). Este clar. E imposibil să-L urmăm pe Isus dacă nu ne lepădăm de noi înşine zilnic. Putem fi spălaţi în sângele lui Hristos, putem primi Duhul Sfânt şi putem avea o cunoaştere aprofundată a Cuvântului. Dar dacă nu murim faţă de noi înşine zilnic, nu-L putem urma pe Domnul Isus. Este un lucru sigur.

Isus a vorbit la un moment dat despre aceia care caută să pună petic nou la o haină veche. Acest lucru, a precizat El, ar rupe haina. Ceea ce trebuie să facă acei oameni este să scape de haina veche şi să obţină una nouă. Într-o altă parabolă, El a vorbit despre pomul care trebuie făcut bun, dacă dorim ca fructele lui să fie bune. Doar înlăturarea fructelor rele nu este de niciun folos.

Toate aceste parabole au, în esenţă, următoarea lecţie: Omul cel vechi nu poate fi îmbunătăţit. El a fost răstignit de Dumnezeu (Romani 6:6). Acum trebuie să fim de acord cu judecata lui Dumnezeu asupra lui, să ne dezbrăcăm de el şi să ne îmbrăcăm cu omul cel nou.

Calea crucii este calea progresului spiritual. Dacă nu biruieşti păcate ca mânia, iritarea, nerăbdarea, gândirea pofticioasă, necinstea, gelozia, răutatea, amărăciunea şi iubirea de bani etc., răspunsul se află aici: Tu ai evitat calea crucii.

Un om mort nu-şi apără drepturile. El nu ripostează. Nu-i pasă de reputaţie. Nu se va răzbuna. Nu poate urî pe nimeni şi nici nu poate ţine amărăciune împotriva cuiva. Iată ce înseamnă să mori faţă de Sine.

Această cale a crucii, ca toate celelalte pregătiri (menţionate mai sus) pe care Dumnezeu le-a făcut pentru creşterea noastră spirituală, constituie ceva ce avem nevoie ZILNIC, dacă e să facem un progres spiritual.

(5) Trupul lui Hristos

Sub Noul Legământ, Dumnezeu n-a intenţionat să fim creştini singuri, care trăiesc pentru ei înşişi – chiar dacă trăim în biruinţă asupra păcatului. Voia lui Dumnezeu e să existe un Trup de ucenici ai lui Isus care să manifeste împreună slava Lui.

Există o diferenţă între un Trup şi o congregaţie. O congregaţie nu este mai bună decât un club secular. Clubul poate fi un club bun unde oamenii se îngrijesc unii de alţii şi se ajută reciproc. Dar un Trup este mai mult decât atât. În Trupul lui Hristos, fiecare membru este, înainte de toate, conectat lăuntric la Cap şi apoi conectat lăuntric şi inseparabil cu alţi membrii. Aceşti membrii trebuie să crească în unitate, până când unitatea lor este ca unitatea Tatălui şi a Fiului (Ioan 17:21-23).

Satan se opune zidirii unui asemenea Trup oriunde pe pământ, căci el ştie că un astfel de Trup îl poate învinge, îl poate pune pe fugă, şi îi poate distruge

Tot ceea ce Dumnezeu face pentru noi este prin har prin credinţă (Efeseni 2:8). Harul este mâna lui Dumnezeu care coboară din cer oferindu-ne fiecare binecuvântare spirituală din locurile cereşti, în Hristos (Efeseni 1:3). Credinţa este mâna noastră întinzându-se în sus şi luând acele binecuvântări din mâna lui Dumnezeu.

Există cel puţin patru cauze datorită cărora credincioşii rămân învinşi şi săraci când Dumnezeu îi cheamă să fie biruitori şi bogaţi spiritual:

· (1) Nu cunosc binecuvântările pe care Dumnezeu ni le dă în Hristos.

• (2) Deşi au aflat despre ele, ei nu I le cer lui Dumnezeu.
• (3) Deşi le cer, le cer în necredinţă.

· (4) Deşi cer în credinţă, ei cer din motive egoiste (Ioan 8:32);Romani 10:14;Iacov 4:2; Ioan 16:24; Matei 13:58; Iacov 1:7; 4:3 ).

Biblia începe cu cuvintele, „La început Dumnezeu….” (Geneza 1:1). Aceasta este caracteristica principală a oricărei lucrări care este cu adevărat Divină: Ea îşi are originea în Dumnezeu Însuşi. Pe de altă parte, activitatea omenească – chiar dacă se numeşte „activitate creştină” – îşi are originea în mintea omului.

Isus a spus: „Orice răsad pe care nu L-a sădit Tatăl Meu cel ceresc, va fi smuls din rădăcină” (Matei 15:13). Răsadul (ideea, activitatea, slujirea etc.) în sine poate fi un răsad bun. Dar acest lucru nu face nicio diferenţă. Dacă nu a fost răsădit de Dumnezeu, va fi smuls şi ars într-o zi.

Există multe lucruri bune în creştinismul de astăzi care nu au originat în Dumnezeu. Dar, în ziua în care Dumnezeu va clătina cerurile şi pământul, toate acele lucruri bune vor fi distruse de Dumnezeu Însuşi. Numai ceea ce nu se poate clătina – ceea ce originează în Dumnezeu – va rămâne în acea zi (Evrei 12:26-28).

Există un imbold eroic în firea omului să facă lucruri pentru Dumnezeu. Toate religiile false înfloresc prin alimentarea acestui imbold. El îl face pe om să se simtă mare şi important când simte că a făcut ceva pentru Dumnezeu – fie că a construit un templu, a dat bani săracilor, a făcut dreptate, a predicat sau a făcut bine.

Totuşi, în adevăratul creştinism totul începe cu Dumnezeu.

„În Hristos”

Mântuirea noastră a început în mintea lui Dumnezeu. El a fost Cel Care „ne-a ales în Hristos înainte de întemeierea lumii” (Efeseni 1:4) . Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit mai întâi (1 Ioan 4:19). În Efeseni, înainte de toate, Pavel descrie tot ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi (Capitolele 1 la 3). Numai după aceea

trece la descrierea a ceea ce trebuie să facem noi pentru Dumnezeu ( Capitolele 4 la 6).

În cercurile evanghelice, expresia „a-L primi pe Hristos” este folosită foarte uzual. Deşi Noul Testament vorbeşte într-adevăr despre „Hristos ÎN noi” (Coloseni 1:27; Efeseni 3:17), el vorbeşte mult mai mult despre EXISTENŢA NOASTRĂ ÎN HRISTOS.

Primirea lui Hristos este ceea ce facem NOI, în timp ce plasarea noastră în Hristos este ceea ce DUMNEZEU face. Nu este deci surprinzător că o teologie centrată pe om va pune un accent mult mai mare pe ceea ce noi facem, decât pe ceea ce Dumnezeu face. Dacă dorim ca viaţa noastră creştină să fie puternică, trebuie mai întâi de toate să fim înrădăcinaţi şi clădiţi pe ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi ÎN HRISTOS.

Pentru a ilustra ce înseamnă să fii „în Hristos”, să ne gândim la o foaie de hârtie pusă într-o carte. Dacă acea carte este trimisă prin poştă la Bombay, atunci şi foaia de hârtie din ea merge de asemenea la Bombay. În mod similar, fiindcă noi am fost puşi în Hristos înaintea întemeierii lumii, când Hristos a fost răstignit pe dealul Calvarului, şi noi am fost răstigniţi în El. Când El a fost îngropat, şi noi am fost îngropaţi. Şi când El a fost înviat, noi am fost înviaţi în El. Când El S-a înălţat, noi ne-am înălţat în El. Şi unde este El acum, şi noi suntem – ÎN EL.

Numai dacă credem acest adevăr al Cuvântului lui Dumnezeu, îl putem şi trăi – altfel nu. „Facă-ţi-se după credinţa ta” este o lege a lui Dumnezeu.

Esta ca şi cum Dumnezeu a pus un milion de RON în contul nostru bancar şi apoi ne-a dat cecuri în alb semnate cu Numele lui Isus pe ele (2 Corinteni 1:20). Tot ce avem de făcut acum este să completăm suma şi să mergem la bancă să ne revendicăm moştenirea – în Numele lui Isus.

Vestea bună a evangheliei se centrează în primul rând în jurul a ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi în Domnul nostru Isus Hristos. Datorită a ceea ce Hristos a făcut pentru noi, chiar acum putem avea o mostră de cer în inima noastră.

Cerul este un loc de pace perfectă şi de bucurie desăvârşită. În cer, nimeni nu e vreodată descurajat sau deprimat, acru sau furios. Nimeni nu este fricos, pentru că nu există vreo problemă pe care Dumnezeu să n-o poată rezolva. Mesajul evangheliei este că noi putem intra chiar acum în acea viaţă cerească.

De ce este cerul un loc aşa de minunat? În esenţă, pentru că în cer nimeni nu face voia sa.

Toată lumea face voia lui Dumnezeu. De aceea Isus ne-a învăţat să ne rugăm:

„Tatăl nostru Care eşti în ceruri!… facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”. Când aceasta este rugăciunea noastră sinceră, atunci atmosfera cerului va invada şi fiecare colţişor al inimii noastre.

Aceia care se roagă această rugăciune vor căuta stăruitor să găsească voia lui Dumnezeu – ca soţ sau ca soţie, ca tată sau ca mamă, ca frate sau ca soră într- o biserică. Şi vor dori să facă voia lui Dumnezeu în întregime. Pentru asemenea credincioşi, voia lui Dumnezeu nu va fi o povară, ci o bucurie şi o delectare. Niciodată nu vor fi deprimaţi sau descurajaţi sau fricoşi, căci ei ştiu că nu se pot confrunta cu nicio problemă pe care Dumnezeu să n-o poată rezolva.

Când Isus a spus: „căci M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis” (Ioan 6:38), El spunea de fapt că a venit să aducă pe pământ atmosfera cerului. Şi de-a lungul întregii Sale vieţi, El a demonstrat ce a însemnat să trăiască având viaţa condusă de atmosfera cerului. Oriunde mergea Isus, El era o binecuvântare pentru ceilalţi. Aceasta este viaţa pe care El doreşte să ne-o dea acum şi nouă.

Dar ca să intrăm în această viaţă, noi trebuie să înţelegem mai întâi ce a făcut Dumnezeu pentru noi în Hristos pe cruce.

Viaţa noastră este ca o construcţie. Fundaţia este ceea ce Dumnezeu face pentru noi, iar suprastructura este ceea ce facem noi pentru Dumnezeu. Nicio construcţie nu poate fi trainică fără o fundaţie solidă. Aici se află cauza eşecului din viaţa multor creştini: Fără să fi înţeles mai întâi ce a făcut Dumnezeu pentru ei în Hristos, au plecat să caute să facă lucruri pentru Dumnezeu. Întotdeauna rezultatul final este depresia şi frustrarea.

Biblia ne învaţă că Isus a stat în locul nostru pe cruce. El a făcut un schimb de locuri cu noi. Sunt trei domenii în care a avut loc această schimbare de locuri. Când acceptăm cu credinţă acest schimb, putem deveni ceea ce Dumnezeu doreşte ca noi să devenim în aceste trei domenii:

(1) Isus a devenit păcat ca să ne facă pe noi drepţi

„Pe Cel care n-a cunoscut păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptatea lui Dumnezeu în El” (2 Corinteni 5:21).

Hristos a devenit păcat pentru noi, ca noi să putem deveni dreptatea lui Dumnezeu ÎN EL: Aceasta este îndreptăţirea şi este un dar gratuit al lui Dumnezeu pentru cei care sunt suficient de smeriţi ca să recunoască că nu pot deveni niciodată suficient de drepţi ca să răspundă standardelor sfinte ale lui Dumnezeu. Doar prin har suntem îndreptăţiţi şi, aşa cum spune Biblia, „Şi dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte; altfel, harul n-ar mai fi har” (Romani 11:6).

Aceia care caută să devină drepţi înaintea lui Dumnezeu pe baza lucrărilor lor bune (dând morţii firea păcătoasă etc.) vor eşua aşa cum a eşuat Israel (Citiţi Romani 9:31,32 şi 10:3 cu atenţie). Numai aceia care caută să fie îndreptăţiţi prin credinţă vor obţine dreptatea lui Dumnezeu (Romani 9:30).

Mulţi credincioşi, în zelul lor de a obţine biruinţa asupra păcatului, fac un salt lung de la Romani 3:23 („căci toţi au păcătuit şi n-au ajuns la slava lui Dumnezeu”) , la Romani 6:14 („Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră”),

sărind peste procesul îndreptăţirii prin credinţă descris în Romani 3:24 până la 5:21. În consecinţă, ei devin farisei. Două dovezi clare ale fariseismului lor sunt mândria faţă de propria „sfinţenie” şi dispreţul pe care-l afişează faţă de alţii pe care-i consideră că n-ar fi atât de „sfinţi” pe cât sunt ei!!

Isus nu a purtat doar pedeapsa pentru păcatele noastre. El A DEVENIT realmente PĂCAT. Noi nu putem înţelege pe deplin ce experienţă îngrozitoare a fost aceasta pentru Domnul nostru, deoarece noi am devenit la fel de familiari cu păcatul cum este un porc care mănâncă lături. Ca să înţelegem cât de cât repulsia pe care a avut-o Isus faţă de păcat, să luăm două ilustraţii:

Să ne gândim mai întâi ce ar însemna să sărim într-o fosă septică plină de excremente umane şi să rămânem acolo. Sau gândeşte-te ce ar însemna să primeşti voluntar o boală groaznică, incurabilă care-ţi acoperă tot corpul cu cangrene din cap până în picioare.

Chiar şi aceste ilustraţii sunt imperfecte şi ne pot oferi doar o vagă imagine a adâncimii dragostei lui Hristos pentru noi, care L-a făcut să aleagă în mod voluntar să devină ceea ce El a urât, ca noi să putem deveni dreptatea lui Dumnezeu în El. Numai când Îl vom vedea pe Isus faţă în faţă vom putea înţelege pe deplin cât L-a costat ca să ne salveze. Dar chiar şi acum ar trebui să fim capabili să înţelegem ceva din grozăvia păcatului şi să învăţăm să-l urâm – când vedem că păcatul nostru a fost cel care l-a răstignit pe Hristos.

În esenţă, sunt două temeiuri pe baza cărora Satan caută în mod constant să ne acuze: (1) Păcatele noastre trecute; şi (2) Starea noastră prezentă. Astfel, el ne jefuieşte de încrederea noastră înaintea lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu a pregătit în evanghelie şi soluţia la ambele aceste probleme.

Ca să rezolve problema păcatelor noastre trecute, Dumnezeu „ne îndreptăţeşte prin sângele lui Hristos” (Romani 5:9). Sângele lui Hristos ne curăţeşte atât de profund de trecutul nostru, încât Dumnezeu ne promite că nici măcar nu-Şi va mai aminti de păcatele noastre trecute (Evrei 8:12). Dacă Dumnezeu nu-Şi mai aminteşte niciunul din păcatele noastre trecute, atunci putem spune cu adevărat că El se uită la noi ca şi când n-am fi păcătuit niciodată în întreaga noastră viaţă!! Diavolul va încerca tot posibilul să te împiedice să crezi acest adevăr. Dacă tu crezi minciuna lui Satan, vei trăi totdeauna în condamnare şi nu vei avea niciodată îndrăzneala să vii înaintea lui Dumnezeu. Dar dacă te împotriveşti lui Satan, „prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii tale” cu privire la fiinţa ta curăţită în sângele lui Isus, poţi fi un biruitor (Apocalipsa 12:11).

Ca să rezolve problema stării noastre prezente, Dumnezeu ne pune în Hristos. Nimic bun nu locuieşte în firea noastră pământească. Chiar dacă dăm morţii firea pământească sute de ani, tot incapabili am fi să stăm înaintea lui Dumnezeu. Din această cauză Dumnezeu le-a interzis israeliţilor să intre, prin perdea, în Locul Preasfânt al cortului unde locuia El. Acea perdea simboliza carnea care îl împiedica pe om să vină înaintea feţei lui Dumnezeu (Evrei 10:20).

Dreptatea lui Dumnezeu este aşa de sus, chiar şi faţă de dreptatea celui mai sfânt om de pe pământ, cât sunt de sus cerurile faţă de pământ (Isaia 55:8,9). Chiar îngerii fără păcat nu pot privi Faţa lui Dumnezeu, fiind nevoiţi să-şi acopere feţele înaintea Lui ( Isaia 6:2,3). Numai Hristos poate privi Faţa Tatălui. Şi de aceea Dumnezeu ne pune în Hristos ca să putem veni înaintea Lui fără nicio teamă – deoarece noi suntem în Hristos. Dumnezeu ne îndreptăţeşte punându-ne în Hristos şi acceptându-ne ca fiind tot atât de drepţi ca Hristos Însuşi.

Putem să ne bucurăm acum de această acceptare perfectă înaintea lui Dumnezeu, pentru că am devenit dreptatea lui Dumnezeu în Hristos. Predicarea „oricărei alte evanghelii” care învaţă acceptarea înaintea lui Dumnezeu pe baza lucrării Legii va aduce blestemul lui Dumnezeu asupra unui astfel de predicator (Galateni 1:8). Numai după ce ne îndreptăţeşte în mod desăvârşit, Dumnezeu ne conduce la sfinţire – o viaţă de biruinţă asupra păcatului şi de părtăşie cu natura Lui.

(2) Isus a devenit sărac ca să ne îmbogăţească pe noi

„Căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Hristos. El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca, prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi” (2 Corinteni 8:9).

Hristos a devenit sărac pentru noi, ca noi să putem deveni bogaţi ÎN EL.

Sărăcia şi bogăţia de care se vorbeşte în acest verset ar putea fi luate în sens spiritual. Dar contextul în care apare versetul arată că Duhul Sfânt vorbeşte în acelaşi timp şi despre sărăcia şi bogăţia materială.

Ce înseamnă „să fii bogat”? Nu înseamnă să avem o grămadă de bani şi de avuţii, ci înseamnă mai degrabă să avem suficient ca să ne satisfacem propriile nevoi şi puţin în plus cu care să-i ajutăm şi să-i binecuvântăm şi pe alţii.

A fi bogat e descris în Apocalipsa 3:17 ca „neducând lipsă de nimic”. Iată cum este Dumnezeu bogat.

Dumnezeu nu are argint, sau aur, sau un cont bancar, nici măcar un portofel. Însă El nu are nevoie de nimic. Isus n-a fost sărac când era pe pământ pentru că El nu „ducea lipsă de nimic”. Odată a putut chiar să asigure hrana pentru aproximativ 10.000 de oameni – 5000 de bărbaţi plus femei şi copii (Matei 14:21). Numai un om bogat putea face acest lucru! El avea suficienţi bani să-Şi plătească impozitele (Matei 17:27). Niciodată n-a trebuit să împrumute bani de la nimeni în nicio situaţie. Şi El avea suficienţi bani să dea săracilor (Ioan 13:29).

Isus a spus odată că „pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna” (Matei 26:11). Acolo El S-a pus în contrast pe Sine Însuşi cu săracii. Cu altă ocazie, când Isus i-a spus unui tânăr conducător bogat să dea toţi banii săracilor, cu siguranţă că Isus nu S-a inclus şi pe Sine printre săracii cărora să

fi fost daţi banii!! Nu. Este clar că, pe pământ, Isus a fost bogat în următorul sens: Lui nu-I lipsea nimic.

Primii apostoli nu erau nici ei săraci. Când ei le spuneau credincioşilor „să ne aducem aminte de săraci” (Galateni 2:10), nu le cereau acestora să-şi amintească de ei!! Nu. Poate că acei apostoli nu aveau argint şi aur (Faptele Apostolilor 3:6). Dar ei aveau tot ce era nevoie. În acest fel erau ei bogaţi ca Stăpânul lor înainte de ei. În acelaşi mod doreşte Dumnezeu să fim şi noi bogaţi.

Vedem însă că Isus a devenit sărac atunci când era atârnat pe cruce. Un om sărac este descris în Noul Testament drept unul care „este îmbrăcat prost” (Iacov 2:2). Cel mai sărac cerşetor din India are de obicei cel puţin o vechitură jerpelită pe corp. Însă Isus n-a avut nici măcar atât când a fost răstignit. A fost dezbrăcat de tot şi răstignit. De dragul nostru, El a devenit cu adevărat sărac când a fost răstignit.

Isus a devenit sărac pe cruce, astfel încât noi să putem deveni bogaţi – cu alte cuvinte, pentru ca noi să „nu ducem lipsă de nimic” în viaţa noastră. Dumnezeu nu ne-a promis că ne va da tot ceea ce ne dorim, însă tot ceea ce avem nevoie (Filipeni 4:19). Părinţii înţelepţi nu le dau copiilor lor tot ceea ce vor sau cer aceştia, ci doar tot ceea ce au nevoie. La fel şi Dumnezeu.

Vechiul Legământ promitea prosperitate pămîntească acelora care se supuneau Legii. Sub Noul Legământ însă, Dumnezeu ne promite că, dacă noi căutăm mai întâi împărăţia Lui şi dreptatea Lui, El ne va da chiar ceva mai bun: Tot ceea ce avem nevoie pentru viaţa pe acest pământ ( Matei 6:33; vezi şi 2 Petru 1:4). Biblia ne învaţă clar că bogăţiile sunt deopotrivă de înşelătoare şi nesigure ( Matei 13:22; 1 Timotei 6:17). Deci, este periculos să dorim bogăţii sau să tânjim să avem din ce în ce mai mulţi bani ( 1 Timotei 6:10). Dar promisiunea lui Dumnezeu este ceva de departe mai glorios: El se va îngriji întotdeauna „de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, ÎN Isus Hristos” (Filipeni 4:19).

Descoperi că nu te poţi descurca cu salariul pe care-l câştigi? Atâta timp cât Dumnezeu trasează limitele financiare ale fiecăruia, este imposibil ca El să nu dea copiilor Săi suficient pentru nevoile lor pământeşti. Lipsa ta trebuie să se datoreze atunci faptului că binecuvântarea lui Dumnezeu nu este în viaţa ta.

Poate că eşti leneş, sau risipeşti banii, sau trăieşti într-un mod egoist, încălcând legile lui Dumnezeu. Dacă eşti bogat faţă de Dumnezeu, şi Dumnezeu va fi bogat faţă de tine.

Lasă-mă să-ţi spun vestea bună a evangheliei: Voia lui Dumnezeu pentru copiii Lui nu este ca aceştia să trăiască cu o lipsă financiară constantă în viaţa lor pământească. Oricât de mare ar fi costul traiului, aceia care caută în primul rând împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui în viaţa lor vor descoperi că nevoile lor pământeşti sunt împlinite. Dacă acest lucru nu se întâmplă, ar trebui să spunem că Isus a fost un mincinos – pentru că acest lucru e tocmai ceea ce El a promis în mod clar (Matei 6:33).

Isus a devenit sărac – pentru ca noi să putem deveni bogaţi. Deci, niciodată nu trebuie să trăim cu vreo lipsă în viaţa noastră. Nu trebuie să avem nicio teamă cu privire la viitor – fie pentru noi înşine sau pentru copiii noştri. Isus a cumpărat proviziile pentru fiecare nevoie a noastră sau a membrilor familiilor noastre – pe cruce.

Din nefericire, predicatorii iubitori de bani (în special din ultimii aproximativ treizeci de ani) au exagerat şi au înţeles greşit acest adevăr, transformându-l într-o scuză pentru predicarea „evangheliei prosperităţii” – învăţând că Isus a venit să ne facă bogaţi milionari. Aceasta este o minciună şi o interpretare greşită a adevărului. Dumnezeu nu ne-a promis prosperitate în Noul Legământ, ci ceva mult mai bun – tot ceea ce avem nevoie.

Eliberează-te, deci, de toate fricile tale, dragă frate şi soră. Isus a devenit deja sărac pentru tine pe cruce. Nu e deloc nevoie ca tu să mai trăieşti cu o lipsă financiară continuă în viaţa ta.

Poţi avea întotdeauna tot ceea ce ai nevoie. Revendică-ţi dreptul de naştere din evanghelie.

(3) Isus a devenit blestem ca să ne facă pe noi o binecuvântare

„Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-Se blestem pentru noi – pentru ca binecuvântarea lui Avraam să vină peste neamuri în Hristos Isus, aşa ca, prin credinţă, noi să primim făgduinţa Duhului” (Galateni 3:13,14).

Hristos a devenit blestem pentru noi, astfel încât să putem primi binecuvântarea lui Avraam – care este făgăduinţa Duhului Sfânt.

Blestemul neascultării Legii este descris în Deuteronomul 28:15-68 drept confuzie, boli incurabile, epidemii, lipsuri, orbire, nebunie, nicio odihnă sau pace în minte, înrobire faţă de alţii, copii capturaţi de vrăjmaş (Satan), sărăcie jalnică etc..

Vestea bună a evangheliei este aceea că, întrucât Isus a devenit deja un blestem pentru noi, niciunul din aceste blesteme ale Legii nu trebuie să ne mai atingă în niciun fel. Să fie numai atât şi tot ar fi fost o veste bună în ea însăşi. Dar e mai mult. Putem avea, în schimb, binecuvântarea cu care Dumnezeu l-a binecuvântat pe Avraam. Reţineţi că binecuvântarea care ni se promite în acest verset NU este binecuvântarea Legii (descrisă în Deuteronomul 28:1-14), care constă în principal în prosperitate materială şi mulţi copii. Nu. Nouă ni se promite ceva mai bun – binecuvântarea lui Avraam.

Binecuvântarea cu care Dumnezeu l-a binecuvântat pe Avraam este descrisă astfel, în Geneza 12:2,3: „te voi binecuvânta ….şi vei fi o binecuvântare…..şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine”. Aceasta este binecuvântarea pe care Hristos a dobândit-o pentru noi pe cruce, devenind un blestem pentru noi.

El doreşte să ne binecuvânteze şi să ne facă o binecuvântare pentru fiecare persoană cu care ne întâlnim pe pământ, toată viaţa noastră.

Această binecuvântare (ne spune versetul) vine la noi prin primirea Duhului Sfânt. Isus a descris Duhul Sfânt ca pe un izvor de apă ţâşnind în lăuntrul nostru şi BINECUVÂNTÂNDU-NE (Ioan 4:14), şi apoi ca pe nişte râuri de apă curgând prin noi şi BINECUVÂNTÂNDU-I PE ALŢII (Ioan 7:37-39).

Dacă tu cauţi să primeşti Duhul Sfânt încercând să te faci pe tine însuţi demn de El, nu-L vei primi niciodată. Nu este nicio diferenţă între aceasta şi Simon Magicianul, care a oferit bani lui Petru ca să primească puterea Duhului (Faptele Apostolilor 8:18-23). Petru i-a spus lui Simon să se pocăiască. Şi tu trebuie de asemenea să te pocăieşti – pentru că ţi-ai imaginat că poţi cumpăra Duhul Sfânt cu lucrările tale bune.

Vino la Isus aşa cum eşti, mărturiseşte-ţi josnicia şi primeşte Duhul prin credinţă, DOAR PENTRU CĂ ISUS A DEVENIT UN BLESTEM PENTRU TINE – şi

nu pentru că eşti tu vrednic.

Cum a fost viaţa ta în trecut? S-a întâmplat că pe orice ai pus mâna a fost un eşec? Ai observat cum cuvintele pe care le-ai spus altora ţi-au adus numai confuzie şi haos? Ai găsit numai frustrare, depresie, tristeţe şi lipsă oriunde te- ai întors? Iată vestea bună a evangheliei, dragă frate şi soră. Te poţi elibera de toate acelea pentru totdeauna. Hristos a luat asupra Lui blestemul Legii pentru ca tu să nu-l mai primeşti niciodată. Nu numai că te poţi elibera de acele blesteme, dar tu poţi să fii acum o binecuvântare pentru alţii.

Astăzi, promisiunea Domnului chiar şi pentru cel mai rău păcătos care trăieşte în păcat şi în eşec este: „După cum aţi fost un BLESTEM între popoare….tot astfel vă voi mântui şi veţi fi o binecuvântare” (Zaharia 8:13).

Poate că ai fost un blestem pentru alţii în trecut, murdărind pe fiecare pe care i- ai întâlnit cu critica ta, cu bârfa şi defăimarea. Ai fost un propagator de epidemie spirituală oriunde ai mers? Lucrurile pot fi diferite de acum înainte. Acum poţi fii un propagator de vindecare spirituală şi binecuvântare pentru alţii. Dumnezeu poate face ca râuri de apă vie să curgă prin tine, aşa încât oriunde mergi, alţii să fie vindecaţi şi binecuvântaţi prin Duhul Sfânt care lucrează prin tine (Ezechiel 47:8,9).

Aceasta este voia lui Dumnezeu, ca noi să fim o BINECUVÂNTARE pentru fiecare familie pe care o întâlnim pe faţa pământului. Dar trebuie să crezi Cuvântul lui Dumnezeu şi să-ţi revendici dreptul de naştere în Hristos. Satan te-a jefuit de acesta pentru atât de mult timp. Acum trebuie să crezi că, datorită faptului că Isus a devenit deja un blestem pentru noi, niciun blestem nu te poate atinge de acum înainte. Urmează să fii o binecuvântare pentru familia ta, pentru vecinii tăi şi pentru biserica ta. Aleluia!

Citim despre Regele David în 2 Samuel 6 că, după o zi ocupată în care slujise Domnului, s-a întors acasă „să-şi binecuvânteze casa” (versetul 20). Ce cuvinte frumoase! Dansase toată ziua înaintea chivotului, când acesta fusese adus în

Ierusalim (versetul 14), şi fără îndoială că era obosit. Fusese de asemenea ocupat cu binecuvântarea poporului (versetul 18,19). Dar el nu şi-a uitat soţia acasă. A mers acasă şi a binecuvântat-o şi pe ea – chiar dacă era o femeie rea, certăreaţă (versetele 20-22).

Ce exemplu minunat de urmat pentru fiecare cap de familie! Chiar dacă a trebuit să dansezi în ritmul şefului tău toată ziua la muncă, încă te poţi întoarce acasă seara târziu să-ţi binecuvântezi familia, în loc să vii într-o dispoziţie proastă, aducând un spirit rău în casa ta.

Fiindcă Isus l-a învins şi pe Satan la cruce, şi l-a despuiat complet de armura sa, Satan nu are niciun drept asupra vreunei părţi a vieţii noastre. Satan este acum ca un tâlhar neajutorat care şi-a pierdut toate armele. Noi însă suntem acum înarmaţi cu toate armele cereşti împotriva lui. De aceea nu trebuie să ne fie niciodată teamă de el. Ni se porunceşte să ne împotrivim lui Satan în Numele lui Isus. Promisiunea lui Dumnezeu este că Satan va fugi de la noi.

Nu mai este posibil să fim afectaţi de magie neagră, vrăjitorie sau de orice alt rău pe care altcineva ar căuta să ni-l facă. În Hristos, trăim sub binecuvântarea lui Dumnezeu. Niciun rău nu ne mai poate ajunge, atâta timp cât rămânem ÎN HRISTOS. Dumnezeu, Care „a schimbat blestemul în binecuvântare” pentru Israel, cu mulţi ani în urmă, poate întoarce de asemenea fiecare blestem într-o binecuvântare pentru noi (Deuteronomul 23:5).

Dacă a fost vreun blestem asupra familiei tale, datorită modului în care părinţii tăi au trăit, sau fiindcă s-au închinat idolilor sau pentru că s-au pângărit cu practici oculte, poţi rupe acel blestem în Numele lui Isus şi-l poţi alunga din viaţa ta – pentru totdeauna. Începând cu această zi, nu mai poate avea nicio putere asupra ta.

Isus a devenit un blestem pentru tine. Apucă binecuvântarea pe care El ţi-o oferă ACUM. Când oamenii ne blestemă, Isus ne-a spus să-i binecuvântăm în schimb (Luca 6:28). Aceasta este chemarea noastră – să fim o binecuvântare chiar şi pentru aceia care sunt răi faţă de noi înşine (Vezi 1 Petru 3:9). Tocmai de aceea noi suntem unşi cu Duhul Sfânt – pentru ca, aşa cum Isus „umbla din loc în loc făcând bine” (Faptele Apostolilor 10:38), şi noi să putem merge încoace şi încolo făcând bine şi binecuvântând oamenii de peste tot. Nimeni care va veni în contact cu tine în viitor nu va fi pângărit sau rănit de cuvintele tale ca în zilele de odinioară. În schimb, toţi vor fi binecuvântaţi – şi binecuvântaţi din belşug.

Fiecare binecuvântare din locurile cereşti este a noastră în Hristos. Mai întâi de toate, noi trebuie să credem acest lucru în inimile noastre. Apoi trebuie s-o mărturisim cu gura noastră. Biblia spune: „căci cu inima ta crezi …..şi prin mărturisirea cu gura ajungi la mântuire (şi salvare)” (Romani 10:10).

Nu este suficient să crezi toate aceste adevăruri în inima ta. Mărturiseşte-le cu gura lui Satan şi fii întotdeauna un biruitor. În acest fel, „prin cuvântul mărturisirii tale”, îl vei pune pe Satan pe fugă şi vei fi o binecuvântare pentru alţii din jurul tău ( Apocalipsa 12:11). Da, CHIAR TU poţi fi o binecuvântare

„Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii, pentru că viaţa a fost arătată şi noi am văzut-o şi mărturisim despre ea şi vă vestim viaţa veşnică, care era cu Tatăl şi care ne-a fost arătată; deci, ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este chiar cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos” (1 Ioan 1:1-3).

Scrisorile apostolilor din Noul Testament, măcar că toate au fost inspirate de Duhul Sfânt, arată totuşi nivelul maturităţii apostolului la momentul în care a scris acea scrisoare.

În acest sens, putem spune că 1 Ioan exprimă maturitatea maximă, deoarece Ioan a scris această scrisoare către sfârşitul vieţii lui – când avea peste 90 de ani şi după ce, timp de 60 de ani, observase atent dezvoltarea bisericii şi a creştinismului.

Şi despre ce vorbeşte Ioan? Care este povara lui pentru creştinii din diverse biserici? În întreaga lui scrisoare el nu vorbeşte nici măcar o dată despre darul limbilor sau al vindecării, nici despre vreun alt dar spiritual sau despre evanghelizare! Toate acestea sunt bune şi necesare – dar niciunul dintre ele nu este primordial.

Ioan vorbeşte despre acele lucruri care erau de la început – acele lucruri care erau cu Dumnezeu înainte să înceapă timpul – VIAŢA şi PĂRTĂŞIA.

Ceea ce Dumnezeu a avut din toată veşnicia era viaţa Cerească a dragostei. Şi între Tată, Fiu şi Duhul Sfânt exista o părtăşie binecuvântată şi desăvârşită a dragostei. Aceasta este tema şi povara lui Ioan.

Din aceasta el însuşi doreşte să se împărtăşească mai mult şi mai mult şi tot din aceasta doreşte ca toţi credincioşii să se împărtăşească mai mult şi mai mult.

Acesta este ţelul fundamental al lui Dumnezeu – ca noi să putem fi părtaşi naturii Lui şi să putem deveni una aşa cum Tatăl şi Fiul sunt una (Ioan 17:3,21).

La început nu era nicio predicare, nicio carte de cântări, niciun tipar de biserică Nou Testamentară şi nici măcar vreo doctrină. Toate acestea au venit mai târziu şi au fost aduse cu un scop, pentru un timp. Dar la început a fost numai viaţă şi părtăşie.

În acelaşi fel, în viitor, în veşnicie, din nou nu va mai fi nicio predicare sau cărţi de cântări sau vindecare – ci numai viaţă şi părtăşie.

Vedem deci că, la începutul timpului şi la sfârşitul timpului, numai viaţa şi părtăşia au existat/ vor exista. Toate celelalte lucruri sunt numai pentru această perioadă intermediară în care trăim noi chiar acum.

A vorbi în limbi, de exemplu, este o experienţă concludentă. Dar noi nu vom mai avea nevoie de acest dar în veşnicie, deoarece acolo nu vom mai avea niciun fel de limite în comunicarea cu Dumnezeu. Predicarea este un lucru foarte necesar aici pe pământ. Dar nu va mai fi necesar în veşnicie. Chiar şi biruinţa asupra păcatului este doar pentru o perioadă – în timpul când suntem în carne şi putem fi ispitiţi. Odată ajunşi în cer, nu vom mai fi în niciun fel ispitiţi. La început, nu „biruinţa asupra păcatului” era ceea ce Dumnezeu avea, ci o viaţă cerească de dragoste perfectă!!

Tocmai de aceea trebuie să vedem limpede că viaţa şi părtăşia sunt cele două lucruri extrem de esenţiale necesare în biserica de astăzi. Dacă nu le avem pe acestea, atunci înseamnă că L-am scăpat pe Dumnezeu, orice altceva am putea avea în biserica noastră.

Viaţa

Este vorba de viaţa lui Dumnezeu care trebuie găsită, în primul rând, în mijlocul nostru – acea viaţă plină de dragoste care caută întotdeauna să slujească şi să-i binecuvânteze pe alţii, şi caută binele lor. Fiecare acţiune a lui Dumnezeu este menită să-i binecuvânteze pe alţii.

Aceasta este una din caracteristicile primordiale ale vieţii cereşti.

În ceruri, când vom auzi pe cineva spunând ceva sau când vom vedea pe cineva făcând ceva, nu vom avea nicio întrebare în mintea noastră cu privire la motivaţie. Motivaţia va fi doar ca să ne binecuvânteze. Ce minunat dacă acum părtăşia noastră pe pământ ar fi aşa.

Printre cei neconvertiţi, „sub buze au venin de aspidă” ( Romani 3:13), şi spun cuvinte care sunt menite să-i înţepe şi să-i rănească pe alţii. Dar o asemenea otravă n-ar trebui găsită niciodată în gura nimănui din biserică. În biserică, cuvintele fiecăruia trebuie doar să binecuvânteze.

Duhul Sfânt a venit să aducă atmosfera cerului în inimile noastre. Sub Vechiul Legământ, ei n-au avut decât legi care să le permită să trăiască o viaţă care era foarte dreaptă comparativ cu viaţa restului umanităţii. Dar acum noi avem mai mult decât legi cereşti care să ne călăuzească, avem însăşi viaţa cerească pentru conducerea acţiunilor noastre.

Raiul este rai pentru că prezenţa lui Dumnezeu este acolo. Unde este Dumnezeu, este raiul. Unde nu este prezent Dumnezeu, acela este iadul. Aici, pe pământ, încă întâlnim peste tot prezenţa lui Dumnezeu. Şi de aceea descoperim bunătate chiar şi în oamenii neconvertiţi. Dar în iad, exact aceiaşi oameni vor fi complet diferiţi. Acolo, egoismul şi mândria lor vor fi nestăpânite şi vor fi cunoscuţi aşa cum sunt în realitate, fără influenţele stăpânitoare ale bunătăţii lui Dumnezeu.

În ceruri, există de asemenea părtăşie binecuvântată. Acolo nu vom avea de-a face cu nicio stăpânire unii asupra altora. Fiecare este un slujitor al celorlalţi. Nu se vor găsi niciodată în cer dintre aceia care, asemenea lui Lucifer, doresc să conducă asupra celorlalţi, pentru că atitudinea lui a fost: „Este mai bine să conduci în iad decât să slujeşti în rai”. Aceasta este esenţa spiritului lui Satan – dorinţa de a stăpâni asupra altora.

De aceea soţii care-şi stăpânesc soţiile ca tirani şi soţiile care nu se supun soţilor lor creează un iad în căminele proprii.

Acei fraţi care stăpânesc asupra celorlalţi din bisericile lor aduc de asemenea iadul în acele biserici şi construiesc Babilonul.

Un spitit total diferit este în cer, întrucât Dumnezeu este Tată acolo. El nu domină oamenii, ci îi păstoreşte şi le slujeşte cu dragoste. Aceasta este natura cu care trebuie să fim noi părtaşi.

Ni se promit cununi în cer dacă suntem credincioşi acum. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă oare că atunci noi vom conduce oameni? Nu, nicidecum. Înseamnă că noi, care am tânjit aici pe pământ să ne slujim fraţii, dar n-am putut s-o facem perfect datorită diverselor limitări, vom vedea în cer cum toate acele limite au dispărut, şi vom putea să-i slujim pe alţii în mod perfect. Astfel, dorul inimilor noastre va fi împlinit.

Cea mai mare Persoană în cer va fi Isus Însuşi şi El va fi cel mai mare slujitor al tuturor. Spiritul lui va fi pentru totdeauna spiritul slujirii.

Biserica a fost plasată de Dumnezeu pe pământ ca să fie o mostră mică de cer, pentru ca alţii să guste din ea. Esta ca şi cum o companie de prăjituri ţi-ar trimite o mică mostră din prăjiturile lor şi ţi-ar cere să guşti şi să vezi dacă ai vrea mai mult.

Dumnezeu ne-a trimis de asemenea pe pământ ca să arate altora valorile împărăţiei Lui, astfel încât ei să poată fi atraşi la El. Ce gust lăsăm noi altora?

Când Isus a umblat pe acest pământ, oamenii au văzut şi au gustat o mostră mică din viaţa din cer. Ei au văzut mila Lui, aprecierea Lui pentru alţii, puritatea Lui, dragostea Lui neegosită şi smerenia Lui. Cerul este aşa. Dumnezeu este aşa – plin de milă pentru păcătoşi şi pentru aceia care au eşuat în viaţă.

În acelaşi timp, Isus L-a arătat pe Tatăl ca Unul care este neîndurător cu ipocriţii religioşi şi cu aceia care fac bani în numele lui Dumnezeu, trimiţându-i în iad. Raiul nu va avea nici măcar o singură persoană care să pretindă că este sfântă, dar care n-are milă de alţii.

Când raiul coboară în bisericile noastre, ele trebuie să manifeste acest tip de viaţă. Când Isus (a Doua Persoană a Trinităţii) a coborât pe pământ, El a avut nevoie de un trup ca să manifeste viaţa lui Dumnezeu.

Acum că Duhul Sfânt (a Treia Persoană a Trinităţii) a coborât, El are de asemenea nevoie de trupurile noastre ca să manifeste în ele viaţa din rai. Dacă Isus ar fi fost pe pământ fără un trup, gândiţi-vă ce limitată ar fi fost viaţa Lui pământească. Nimeni n-ar fi putut să cunoască atunci cum este Dumnezeu. Mulţumim lui Dumnezeu că Isus a avut un trup.

De aceea este aşa de preţios că avem trupuri – deoarece în ele viaţa lui Dumnezeu poate fi demonstrată altora prin Duhul Sfânt. În biserică, alţii trebuie să vadă această viaţă a lui Dumnezeu. Nu trebuie s-o vadă doar într-un set de doctrine, nici măcar în zelul fervent din predicare. Nu. Ei trebuie să vadă mult mai mult decât aceasta. Ei trebuie să vadă viaţa împărăţiei lui Dumnezeu. Altminteri am eşuat înaintea lui Dumnezeu ca biserică.

Chiar dacă acţiunile noastre pot să nu fie perfecte, motivele noastre trebuie să fie perfecte. Poate că noi nu suntem capabili să le slujim altora şi să-i binecuvântăm în mod desăvârşit. Dar motivul nostru trebuie să fie întotdeauna să-L glorificăm pe Dumnezeu şi să-i binecuvântăm pe alţii.

Sunt surori în biserică care însă nu s-au descotorosit de spiritul flirtului pe care l-au avut când erau neconvertite şi lumeşti. Ele încă îşi ridică sprâncenele şi-şi întorc capul într-un anumit mod – obiceiuri pe care le-au dobândit în zilele de odinioară uitându-se la actriţele din filme. Astfel de surori sunt o piedică înaintea mărturiei bisericii. Aceste manierisme nu dispar în momentul în care te converteşti. Ele vor dispărea numai dacă le urăşti şi lucrezi la eliberarea de ele.

Mulţi oameni sunt doar religioşi şi nu spirituali. Au cu toţii semnele unei persoane religioase – citesc Biblia, se roagă, merg la adunări, se angajează în activităţi religioase etc., etc.. Dar adevărata spiritualitate este părtăşia cu viaţa cerească.

Această viaţă este cea care ne face curaţi. Dacă nu o avem, vom fi doar religioşi. Este bine să ne cercetăm constant ca să vedem dacă suntem cu adevărat spirituali, sau numai religioşi.

Aici este un domeniu unde toţi ne putem cerceta pe noi înşine: Câţi dintre noi, care suntem căsătoriţi, ne-am ruga cu sinceritate această rugăciune: „Doamne, nu mă fă atractiv în niciun sens – fizic, intelectual sau în alt fel – nimănui altcuiva, decât partenerului meu de căsătorie”. Acesta ar fi un strigăt al inimii sincere a fiecărui creştin, bărbat şi femeie, care tânjeşte după puritatea interioară totală.

Ce ruşine când creştinii, bărbaţi şi femei, caută încă să fie atractivi altora de sex opus. Dacă astfel de fraţi şi surori vin şi stau în mijlocul nostru, ei trebuie făcuţi să se simtă incomod de fiecare dată când vin la o întâlnire. Aceasta este chemarea noastră ca biserică – să-i facem incomozi în fiecare întâlnire pe credincioşii căldicei, compromişi. Nu izgonim pe nimeni – numai dacă ei comit păcate exterioare. Dar focul din biserică trebuie să facă incomod pe fiecare farsor religios până când el, fie se pocăieşte, fie părăseşte biserica. Aceşti farsori

religioşi pot prosti marea mulţime a bisericii, dar bătrânii nu trebuie să fie prostiţi. Lucrarea profetică din biserică îi va face incomozi pe oamenii care nu tânjesc după atmosfera cerului în vieţile lor. Haideţi să ne rugăm să avem o astfel de lucrare în bisericile noastre la fiecare adunare.

În lume există un spirit de adulter. O oştire întreagă de duhuri necurate au invadat lumea, în special în ultimii cincizeci de ani, la fel ca broaştele care au năpădit Egiptul antic (Confruntaţi Apocalipsa 16:13 cu Exodul 8:3-6). Sunt broaşte în dormitoare, broaşte în ziare, broaşte pe străzi, broaşte peste tot.

Sperăm că atunci când ajungem la biserică nu va mai fi nicio broască acolo. Dar Satan le va trimite şi acolo. Însă, este chemarea noastră să gonim aceste spirite necurate, pentru ca spiritul din biserică să fie unul al purităţii. Sunt oameni căsătoriţi, tineri şi chiar mai bătrâni, care au acest spirit de broască în ei. Mulţi dintre aceştia sunt foarte zeloşi în activitatea religioasă. Dar sunt necuraţi.

Noi toţi trebuie să fim atenţi. Când voi, fraţilor, vorbiţi unei femei sau chiar unei surori, dacă simţiţi un spirit necurat (o broască) acolo, feriţi-vă. Evitaţi acea femeie aşa cum aţi evita o epidemie, ca nu cumva în final să te distrugi pe tine însuţi.

Sau invers, dacă voi femeilor vedeţi impurităţi în ochii vreunui bărbat, sau chiar în cineva care se autointitulează frate – o broască în ochi – atunci evitaţi-l cu orice preţ, dacă vreţi să rămâneţi curate.

În Egiptul antic, în ţinutul Gosenului (unde trăiau israeliţii) nu a fost nici o broască. Bisericile noastre trebuie să fie aşa – eliberate de necurăţie şi pline cu atmosfera raiului. Măsura în care poţi aduce viaţa cerului în biserica ta determină măsura în care eşti folositor bisericii. Şi măsura în care tu aduci orice alt spirit decât spiritul cerului în biserică, este măsura în care eşti un agent al lui Satan, împiedicând lucrarea lui Dumnezeu în biserica ta locală.

Părtăşia

Când avem viaţa lui Dumnezeu, ea va conduce la părtăşie. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt au, din toată veşnicia, părtăşie glorioasă. Între ei n-a fost niciodată nicio competiţie sau gelozie. Toate cele Trei Persoane din Dumnezeire au ştiut din toată veşnicia care vor fi lucrările lor în relaţie cu omul.

Cele Trei Persoane din Dumnezeire nu au decis ce să facă după ce a căzut Adam. Nu. Ei au ştiut sfârşitul încă de la început. Şi, prin urmare, moartea lui Hristos pe cruce a fost în mintea Lor din toată veşnicia. „Mielul a fost înjunghiat de la întemeierea lumii” (Apocalipsa 13:8).

Venirea Duhului Sfânt pe pămînt a fost, de asemenea, cunoscută din toată veşnicia. Faptul că Tatăl va fi Unul Căruia Fiul şi Duhul Sfânt I se vor închina a fost, de asemenea, cunoscut din toată veşnicia. Cu toate acestea, lucrările lor diferite nu au generat nicio dificultate între ei.

Niciodată Fiul n-a fost tulburat de faptul că El va fi supus Tatălui pentru toată veşnicia care vine (1 Corinteni 15:28). Multe soţii găsesc dificil să se supună soţilor lor chiar şi pentru 365 de zile. Mulţi fraţi găsesc că e o problemă să se supună fraţilor mai bătrâni şi mai înţelepţi. Cu toate acestea, Fiul lui Dumnezeu nu a avut nicio problemă adoptând o poziţie umilă. Acesta este un rezultat al părtăşiei. Unde este părtăşie, nu va fi nicio competiţie sau gelozie. Pe de altă parte, unde nu există părtăşie, fraţii vor căuta constant să devină bătrâni. Unii, deşi dispuşi să se supună, aşteaptă ziua când ei vor deveni bătrâni. Acesta este spiritul lui Lucifer.

Să ne gândim la lucrarea Duhului Sfânt. Lucrarea Lui este cea mai invizibilă dintre toate lucrările din Dumnezeire. El încurajează şi ajută într-un mod discret, invizibil, fără ca măcar să-şi dorească recunoaştere sau răsplată pentru lucrarea Lui. El este foarte mulţumit ca oamenii să-L laude numai pe Tatăl şi pe Fiul, şi El să fie lăsat complet deoparte din peisaj. Ce lucrare minunată!

Ce înseamnă atunci să fii plin cu un astfel de Duh? Trebuie să însemne că vom fi ca El, mulţumiţi să avem o lucrare ca a Lui – discretă, invizibilă, fără să primim vreo onoare şi mulţumiţi că cinstea merge la alţii.

Suntem noi într-adevăr plini cu acest Duh?

Mulţi care astăzi se pretind a fi „umpluţi cu Duhul Sfânt” caută însă propria evidenţiere prin exercitarea darurilor lor pe platforma creştină, se promovează pe ei înşişi şi caută bani pentru ei înşişi. Toate acestea sunt orice altceva numai lucrarea Duhului Sfânt nu. Toate acestea sunt lucrarea unui alt spirit imitând Duhul Sfânt, şi este datoria noastră în biserică să expunem o astfel de contrafacere şi înşelăciune.

Să se supună, oare, Isus şi Duhul Sfânt Tatălui pentru că existenţa lor ar fi cumva mai puţin importantă decât cea a Tatălui? Nu. Existenţa lor este exact aceeaşi în fiecare aspect. Ei se supun pentru că e bucuria fiecărui membru al Dumnezeirii să se supună Unul Altuia. Aceasta este parte a vieţii de Dumnezeu. Oare pentru că existenţa femeii ar fi inferioară celei a bărbatului ei este motivul pentru care Dumnezeu îi cere să se supună soţului ei? Nu. Ci pentru că lucrarea ei este diferită. Cât de minunat ar fi dacă toate surorile ar putea să vadă acestă slavă a lui Isus şi a Duhului Sfânt. Dar iată, sunt foarte puţine surori care au văzut această slavă.

Dacă o soră nu şi-a înţeles chemarea de a se supune bărbatului, care este cap în biserică, există pericolul ca ea să devină o Izabela în acea biserică (Apocalipsa 2:20). Şi Domnul va mustra atunci bătrânii dintr-o asemenea biserică, aşa cum El l-a mustrat pe bătrânul din Tiatira – pentru că greşeala este întotdeauna a bătrânilor atunci când o Izabela este lăsată să înflorească într-o biserică. Izabelele aduc spiritul lui Lucifer într-o biserică şi bătrânii trebuie să fie tari ca să scoată chiar afară acel spirit, imediat ce începe să se manifeste. Femeia însăşi nu trebuie scoasă afară. Dar spiritul ei trebuie adus în supunere faţă de conducerea numită în mod divin în biserică. Nu avem nevoie de bătrâni dictatori, dar avem nevoie de părinţi fermi.

Dacă e să găsim spiritul cerului într-o biserică, atunci trebuie să rezistăm cu tărie fiecărei manifestări a spiritului iadului. Oriunde e viaţă din Dumnezeu autentică, întotdeauna va fi şi această calitate a părtăşiei între fraţi şi surori. Şi oriunde nu întâlnim această calitate a părtăşiei, putem spune cu certitudine absolută că acolo nu e viaţă din Dumnezeu. Toţi acei fraţi şi toate acele surori şi tot ceea ce au ei este religie.

Părtăşia care se găseşte în Dumnezeire este cea pe care Domnul doreşte să o reproducă în fiecare biserică de oriunde. Isus a preţuit acea părtăşie cu Tatăl mai mult decât orice altceva. Când a aflat că acea părtăşie va fi întreruptă pentru trei ore pe cruce a plâns în Ghetsimani, întrebând dacă nu era vreo altă cale să salveze rasa umană fără să fie nevoie să plătească un preţ atât de groaznic.

Noi nu putem înţelege pe deplin ce preţ imens a însemnat acest lucru pentru Isus, pentru că niciunul dintre noi n-am preţuit părtăşia cu Tatăl aşa cum a făcut-o El. Vedem că, după acel timp de rugăciune îndelung, Isus a fost dispus să piardă chiar şi posesiunea Lui cea mai de preţ (părtăşia cu Tatăl) ca să salveze sufletele noastre. Aici vedem măreţia dragostei Lui pentru noi.

Mulţi văd dragostea lui Isus în dipsonibilitatea Lui de a suferi fizic şi de a muri pe cruce. Dar acea suferinţă fizică nu a însemnat nici măcar a miliona parte din ceea ce El a suferit când părtăşia Sa cu Tatăl a fost întreruptă datorită păcatelor noastre pentru acele trei ore întunecate de pe crucea Calvarului.

Într-o zi, când Îl vom vedea faţă în faţă, vom înţelege că aceea a fost cea mai mare manifestare a dragostei Lui pentru noi.

Tocmai pentru că Isus preţuia părtăşia cu Tatăl atât de mult, El a „plâns cu strigăte mari şi lacrimi” către Tatăl ca să-L salveze de la moarte (moarte spirituală). Întreruperea părtăşiei cu Tatăl a fost singurul lucru de care a vrut vreodată Isus să fie salvat. Era dispus să piardă orice altceva. Orice altceva era gunoi total pentru El.

Numai atunci când considerăm totul ca fiind gunoi (şi chiar excremente umane) comparativ cu părtăşia cu Tatăl, vom ajunge să găsim acea părtăşie cu Tatăl despre care scrie apostolul Ioan în prima sa epistolă. O asemenea părtăşie cu Tatăl este cea care duce, în schimb, la adevărata părtăşie dintre noi în biserică.

În Apocalipsa 4:10 vedem un alt aspect al cerului. Citim acolo că bătrânii „îşi aruncau cununile înaintea scaunului de domnie” al lui Dumnezeu. În cer, nimeni în afară de Isus nu va avea cununa pe cap. Noi toţi ceilalţi vom fi fraţi şi surori obişnuite. Aceia care caută să fie fraţi speciali şi surori speciale în biserică aduc atmosfera iadului în biserică.

De asemenea nu ne vom făli niciodată cu nimic, când stăm înaintea Tatălui. Tot ceea ce avem, vom arunca înaintea Lui. În ceruri, nimeni nu va spune vreodată

„Acest lucru este al meu” în legătură cu orice ar avea (nici măcar cununa pe care a primit-o).

Când atmosfera cerului începe să indunde bisericile noastre, nici noi nu vom spune niciodată nimic cu privire la ceea ce am avea că „Acest lucru e al meu”. Totul va fi considerat ca aparţinând lui Dumnezeu şi de aceea este disponibil gratuit pentru lărgirea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.

Fiecare persoană avară şi egoistă, care trăieşte pentru ea însăşi şi pentru câştigul ei propriu, se află sub controlul lui Satan.

E o mare întristare a inimii lui Dumnezeu că nu există părtăşie între milioanele de copii ai Lui de pe pământ. Prea mulţi poartă amărăciune unii împotriva altora. Alţii sunt farisei autoîndreptăţiţi care-şi imaginează că Dumnezeu i-a ales numai pe ei şi nu pe alţii.

Dumnezeu este întristat de amândouă aceste grupuri de copii ai Lui – pentru că ei toţi Îi zădărnicesc scopul Lui pentru biserică.

Cel mai preţios frate şi cea mai preţioasă soră din orice biserică este acela şi aceea care poate aduce atmosfera cerului într-o biserică şi care poate zidi părtăşia între fraţii şi surorile din acea biserică. Şi nu trebuie să fie neapărat fratele bătrân sau sora bătrână. Noi toţi avem oportunitatea de a deveni astfel de fraţi preţioşi şi astfel de surori preţioase.

Gândiţi-vă dacă ar exista în biserică un frate sau o soră care, oricând vine la o întâlnire sau într-o casă, este ca o adiere curată din ceruri, suflând prin încăpere. Ce preţioasă este o astfel de persoană! Chiar dacă se opreşte şi te vizitează numai pentru cinci minute, te simţi împrospătat. Te simţi ca şi cum cerul a venit în casa ta pentru cinci minute! Poate că nu ţi-a ţinut o predică sau n-a rostit nici măcar un cuvânt de descoperire din Scripturi. Dar a fost aşa de curat! N-a fost prost dispus sau trist şi nu s-a plâns împotriva nimănui. Un astfel de frate poate că niciodată nu vorbeşte primul la o întâlnire (aşa cum au mulţi plăcerea să facă). Poate că vorbeşte al cincisprezecelea de fiecare dată, şi atunci numai pentru trei minute. Dar acelea vor fi trei minute de rai în adunare!

Cum lumea este plină de oameni care se plâng şi murmură, este aşa de revigorant să întâlneşti un frate ca acesta. Este ca şi cum ai face baie pe o zi toridă, cleioasă! Acesta este tipul de frate sau de soră după care ar trebui cu toţii să tânjim să fim. Isus a fost aşa şi El doreşte să ne facă şi pe noi aşa.

Ce trist că, în loc să facă aceasta, mulţi fraţi şi surori se învârtesc încolo şi încoace, generând mai multe probleme pe oriunde merg. Ajung să despartă fraţii şi surorile unele de altele prin clevetirea lor. Aceştia sunt slujitorii şi agenţii lui Lucifer.

Suntem chemaţi să trăim unii cu alţii exact aşa cum Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh trăiesc împreună. Ei nu-şi predicau unul altuia acolo, în trecutul veşniciei, ci aveau părtăşie. Noi, de asemenea nu suntem chemaţi să ne predicăm unii altora, ci să avem părtăşie. Acela este raiul. Şi acela este locul unde calea nouă şi vie e menită a ne conduce. Mi-e teamă că mulţi dintre noi am fost aşa de

„Atunci, rotindu-Şi privirile cu mânie peste ei şi adânc mâhnit de împietrirea inimii lor, a zis omului: „Întinde-ţi mâna!” El a întins-o şi mâna s-a făcut sănătoasă” (Marcu 3:5).

Acest incident s-a întâmplat odată când, intrând în sinagogă, Isus a văzut un om cu o mână uscată şi apoi pe liderii sinagogii aşteptând să-L critice, în cazul în care l-ar fi vindecat pe olog.

Isus nu S-a supărat niciodată când oamenii L-au scuipat în faţă sau când L-au numit „nebun”, „samaritean”, „demon” etc.. Dar El Se supăra când oamenii erau indiferenţi şi împietriţi faţă de nevoile umane şi când nu-i lăsau nici pe alţii să fie vindecaţi de „uscăciunea” lor.

Ni se porunceşte „mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi” (Efeseni 4:26). A te mînia fără să păcătuieşti însemnă să te mâhnească lucrurile care-L mâhneau pe Isus când era pe pământ. Orice altă mînie este păcat. Nu trebuie să ne mâniem niciodată pe modul în care alţii ne tratează, pe noi sau pe familiile noastre. Dar trebuie să fim mânioşi pe fariseii care îi tratează rău pe unii oameni din biserică.

„Deschide-ţi gura pentru cel mut, pentru cauza tuturor celor părăsiţi! Deschide-ţi gura, judecă drept şi apără pe cel nenorocit şi pe cel lipsit” (Proverbe 31:8,9).

A fi mânios când oamenii sunt împietriţi faţă de cei săraci, neajutoraţi – este christic. Dar să fii mânios când oamenii sunt împietriţi faţă de tine sau faţă de familia ta – este demonic. Trebuie să distingem clar între mânia christică şi mânia satanică.

Religia fariseilor consta, în principal, în frecventarea sinagogii, în rugăciune, cântare şi predicare din răsputeri şi probabil în bătăi zgomotoase şi fluturări ale palmelor etc., – ca să-i impresioneze pe oameni (Matei 6:5,6). Există o mulţime de creştini ca aceştia şi în zilele noastre. Dar spiritualitatea noastră nu se măsoară niciodată prin nivelul de decibeli al cântării sau al rugăciunilor în public. Se măsoară mai degrabă prin profunzimea devotamentului nostru faţă de Dumnezeu şi prin intensitatea preocupării noastre pentru nevoile acelora din jurul nostru.

Natura divină este DRAGOSTEA. Cu cât avem mai multă dragoste necondiţionată, cu atât mai mult avem din sfinţenia adevărată. Sunt mulţi oameni peste tot în jurul nostru care sunt într-un fel sau altul uscaţi (slabi) în viaţa lor. Şi Isus abservă atitudinile noastre faţă de ei şi ne testează prin ei.

Dumnezeu foloseşte suferinţele oamenilor evlavioşi ca să demaşte răutatea acelora care-i judecă. Odată, când ucenicii lui Isus au văzut un om care se născuse orb, l-au întrebat pe Isus dacă orbirea omului era consecinţa păcatelor lui sau ale părinţilor lui. Isus i-a răspuns că nu era vorba de păcatul nimănui (Ioan 9:2,3). Ucenicii fuseseră influenţaţi de învăţătura fariseilor potrivit căreia

boala este rezultatul păcatului existent în omul bolnav sau în părinţii lui. Isus se supără întotdeauna pe oamenii care fac astfel de judecăţi despre alţii.

Fariseii din sinagogă trebuie să fi simţit la fel faţă de omul cu mâna uscată. Trebuie să fi simţit că ei înşişi nu aveau mâinile uscate deoarece erau „sfinţi” şi deoarece postiseră, se rugaseră şi dăduseră zeciuială! Celălalt om era bolnav probabil pentru că nu-şi plătise zeciuielile în mod regulat! Sau poate că era vorba de părinţii lui care păcătuiseră.

Copiii nu sunt pedepsiţi pentru păcatele părinţilor lor

Este o concepţie greşită foarte comun întâlnită la mulţi că Dumnezeu îi pedepseşte pe copii pentru păcatele părinţilor lor. De asemenea, mulţi credincioşi menţin această idee păgână. Şi ei consideră că au susţinere Scripturală pentru credinţa lor. „Fiindcă”, spun ei, „nu spune chiar Tatăl că El pedepseşte nelegiuirea părinţilor în copii până la a treia şi a patra generaţie?” (Exodul 20:5; Deuteronomul 5:9 ).

Da, Domnul spune aşa. Dar dacă citeşti cu atenţie, vei observa că El va pedepsi numai copiii acelora care ÎL URĂSC – nu copiii credincioşilor sinceri care se întâmplă să alunece şi să cadă.

Dar acea afirmaţie a lui Dumnezeu a fost citată greşit în Israel de către legalişti. Ei au folosit-o ca pe un ciocan cu care să-i bată pe alţii şi cu care să-i condamne. Şi astfel, 1000 de ani după ce Dumnezeu rostise acele cuvinte pe Sinai, El a trebuit să corecteze interpretarea lor greşită prin profetul Ezechiel.

El spune în Ezechiel 18:2: „Pentru ce spuneţi voi proverbul acesta în ţara lui Israel: „Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au sprepezit dinţii”?”

Dumnezeu a mers mai departe ca să corecteze concepţia greşită pe care oamenii o aveau şi le-a spus: „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri. Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său, şi tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său. Dreptatea celui drept va fi peste el, şi răutatea celui rău va fi peste el.” (Ezechiel 18:20).

Aceasta a fost clar. Dar legaliştii au continuat să înflorească în Israel şi să influenţeze gândirea oamenilor într-o aşa măsură încât, atunci când Isus a venit pe pământ, 500 de ani mai târziu, ucenicii Lui, chiar după ce au petrecut mult timp cu El şi I-au absorbit învăţăturile, L-au întrebat cu toate acestea dacă omul orb nu cumva suferea pentru păcatele părinţilor lui!!

Fariseismul nu moare uşor!! Suntem născuţi cu tendinţa de a-i judeca pe alţii

şi de a pune cea mai rea pecete pe nenorocirea lor.

Suferinţele lui Iov i-au testat pe prietenii lui

Uitaţi-vă la povestea lui Iov. De ce „s-a aprins mânia” lui Dumnezeu împotriva celor trei prieteni predicatori ai lui Iov – Elifaz, Bildad şi Ţofar (Iov 42:7)? Deoarece ei n-au fost drepţi în ceea ce spuseseră despre Dumnezeu.

Totuşi, dacă citeşti prin cartea lui Iov, vei descoperi că, în tot ceea ce ei au spus despre Dumnezeu în predicile adresate lui Iov, n-a fost niciun singur lucru care, faptic, să fie greşit. Totul a fost corect.

Pe de altă parte, dacă citeşti ce le-a răspuns Iov în amărăciunea şi autocompătimirea sa, vei descoperi că Iov Îl acuză pe Dumnezeu cu privire la multe lucruri. Doar ocazional a spus cuvinte de credinţă. Cea mai mare parte din ceea ce el a spus despre Dumnezeu a fost total greşit şi rău.

Totuşi, la sfârşit de tot, Dumnezeu spune că Iov vorbise drept despre El şi că cei trei predicatori spuseseră lucrurile greşite. Unde au greşit aceşti predicatori?

Ei au greşit pentru că l-au judecat pe Iov spunându-i că pierderea averii, a copiilor şi a sănătăţii lui a însemnat judecata lui Dumnezeu pentru anumite păcate secrete din viaţa sa. Aşa-zisa lor „judecată” a fost total greşită. Ei judecaseră pe nedrept un om al lui Dumnezeu, după aparenţele exterioare; şi mînia lui Dumnezeu s-a aprins împotriva lor într-o aşa măsură încât El le-a cerut să meargă şi să-i ceară lui Iov (omul faţă de care ei greşiseră) să se roage pentru ei, dacă doreau să fie iertaţi.

Ai făcut oare vreodată ceea ce au făcut acei predicatori? Dacă da, fii sigur că mânia lui Dumnezeu se aprinde şi împotriva ta. Calea cea mai sigură este să nu-i judeci niciodată pe alţii. Lucrurile secrete aparţin lui Dumnezeu. Lasă-I-le Lui să le judece.

Şi de ce Dumnezeu a ignorat şi a trecut peste multele cuvinte rele ale lui Iov? În primul rând, pentru că Dumnezeu a văzut sinceritatea inimii lui Iov şi a înţeles că multe din afirmaţiile grele ale lui Iov au fost rezultatul presiunii cu care s-a confruntat datorită bolii şi a supărării lui. Ele nu erau ceea ce Iov gândea cu adevărat în inima lui. Totuşi, ceea ce Iov a spus a fost greşit.

Dar, în final, Dumnezeu a putut să ierte şi să ignore cuvintele lui Iov pe un temei drept, datorită unui motiv: De îndată ce Iov şi-a realizat nebunia el şi-a RETRAS imediat cuvintele (Iov 42:6). Şi ele au fost imediat şterse din prezenţa lui Dumnezeu, astfel încât ceea ce a rămas în urmă acum erau numai cuvintele bune pe care el le rostise.

Aşa de mare este puterea iertării şi a îndreptăţirii lui Dumnezeu de a şterge urmele trecutului unui om. Vestea bună a evangheliei este că noi ne putem retrage şi ne putem lua înapoi cuvintele greşite pe care le-am rostit împotriva lui Dumnezeu şi a oamenilor, şi ele vor fi şterse din înregistrarea vieţii noastre. Dar trebuie să facem acest lucru acum, în timp ce suntem încă în viaţă – înainte de a muri. Cu cât suntem mai sinceri, cu atât mai grabnici vom fi să facem acest lucru.

În înregistrarea cuvintelor lui Iov, tot ceea ce poate cineva citi acum sunt cuvinte ca:

„Domnul a dat, şi Domnul a luat; binecuvântat să fie Numele Domnului!….Ce! primim de la Dumnezeu binele şi să nu primim şi răul? ….Iată, dacă mă va ucide, totuşi voi nădăjdui în El;…..Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu ……Dar El ştie ce cale am urmat;….. Iată, eu sunt nimic; ce să-Ţi răspund? Îmi pun mâna la gură…… De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi în cenuşă (Iov 1:21; 2:10; 13:15; 19:25; 23:10; 40:4; 42:6).

Toate acestea sunt cuvinte bune. Şi ele reprezintă tot ceea ce conţine înregistrarea. Dar poţi spune că Iov a rostit de asemenea o mulţime de alte cuvinte. Ele se pot afla în cartea lui Iov din Biblie. Dar Dumnezeu spune:

„Arată-mi-le în înregistrarea Mea din ceruri despre viaţa lui Iov”. Şi tu te uiţi – şi nu poţi găsi scris acolo nici măcar unul din cuvintele rele pe care le-a rostit Iov. Ele toate au fost şterse. Astfel este rezultatul pocăinţei şi al curăţirii adevărate.

Cât de bun este Dumnezeu, şi cât de minunată este calea prin care El ne îndreptăţeşte.

Ai rostit cuvinte împotriva lui Dumnezeu? Mărturiseşte-I-le lui Dumnezeu şi cere-I iertarea Lui acum. El te va îndreptăţi imediat.

Ai adresat oamenilor cuvinte rele – chiar şi accidental, sau sub presiune? Mărturiseşte-le oamenilor implicaţi imediat şi cere-le iertarea. Nu poţi fi îndreptăţit dacă nu ceri oamenilor iertarea lor. Nu contează dacă ei te iartă sau nu. Dacă nu te iartă, lipsa milei lor va aduce asupra capului lor judecata fără milă a lui Dumnezeu în ziua de pe urmă (Iacov 2:13). Dar tu îţi vei fi curăţit cazierul cerând iertarea lor.

Dacă ai căutat să faci pace cu un fariseu şi el nu doreşte să facă pace cu tine, responsabilitatea ta este încheiată. Nu e nevoie să te ploconeşti pe la uşa lui tot timpul încercând să-l faci să te ierte. Nu. Lasă-l în pace şi lasă-l pe Dumnezeu să se ocupe de el. Poţi uita de el. Ştim cu toţii că Iov a fost sfinţit prin suferinţele prin care a trecut. Acesta a fost scopul principal al tuturor suferinţelor lui. Dar a fost de asemenea şi un produs secundar: Dumnezeu a folosit suferinţele dreptului Iov ca să arate răutatea oamenilor religioşi care-l vizitau. Ei l-au acuzat pe Iov fără să cunoască adevărul – exact aşa cum mulţi oameni îi acuză astăzi pe oamenii drepţi. Majoritatea acuzaţiilor pe care le fac oamenii sunt bazate pe zvonuri şi rar pe baza unei cunoaşteri de primă mână.

Isus n-a judecat NICIODATĂ pe cineva pe baza zvonurilor (ce au auzit urechile Lui). Dar El a fost chiar şi mai radical: El niciodată n-a judecat pe cineva nici pe baza cunoaşterii de primă mână (ce au văzut ochii Lui) (Isaia 11:3). Există foarte, foarte puţini credincioşi în întreaga lume care sunt aşa de radicali cum a fost Isus în această chestiune.

Fariseii îi privesc pe alţii îndeaproape ca să-i judece

În Marcu 3:2, se spune că atunci când Isus a intrat în acea zi în sinagogă, duşmanii Lui „Îl pândeau”. Fariseii sunt întotdeauna aşa – ei privesc viaţa altor credincioşi foarte, foarte îndeaproape ca să găsească în ei o greşeală sau alta.

Ei analizează ce poartă surorile, să vadă dacă hainele lor sunt conforme

„standardului simplu” faţă de care se aşteaptă să trăiască credincioşii. Se uită să vadă dacă poartă vreo bijuterie sau dacă au ruj pe buze. Se uită la alţi credincioşi să vadă dacă au televizor sau alte semne ale mondenităţii. Urmăresc copiii altora să găsească vreun defect în ei. Chiar dacă nu găsesc nimic, ei judecă oricum cu opiniile din mintea lor. Ascultă atent ceea ce spun alţi credincioşi ca să-i prindă cu anumite cuvinte greşite.

Şi cu cât eşti mai supărat, sau mai invidios pe un alt credincios, cu atât mai probabil îi vei urmări viaţa şi mai îndeaproape ca să găseşti unele defecte în el. Într-adevăr, pot exista unele greşeli neînsemnate în viaţa lui, sau în îmbrăcămintea soţiei lui, sau în casa ori familia lui. Dar Dumnezeu le va folosi ca să demaşte răutatea din inima noastră.

Dumnezeu foloseşte slăbiciunile şi eşecurile oamenilor evlavioşi ca să demaşte răutatea acelora care îi judecă.

Domnul spune: „Căci în poporul Meu se găsesc oameni răi; ei pândesc ca păsărarul care întinde laţuri, întind curse şi prind oameni. Cum se umple o colivie de păsări, aşa se umplu casele lor prin vicleşug……. „Să nu pedepsesc Eu aceste lucruri”, zice Domnul, „să nu-Mi răzbun Eu pe un asemenea popor?” (Ieremia 5:26, 29).

Fariseii „Îl pândeau, ca să prindă vreun cuvânt din gura Lui, pentru care să-L poată învinui” (Luca 11:54). Cu o altă ocazie, „au trimis la Isus pe unii din farisei şi irodieni, ca să-L prindă cu vorba” (Marcu 12:13).

Urmaşii acelor farisei, „care-i privesc pe alţii îndeaproape”, se găsesc din abundenţă în creştinismul de astăzi. Haideţi să fim„prudenţi ca şerpii” când ne mişcăm prin mijlocul lor, „ca nişte oi în mijlocul lupilor” (Matei 10:16). Una dintre căile cele mai rapide de a deveni un fariseu de primă clasă este prin a începe „să-i urmăreşti îndeaproape pe alţi credincioşi”.

Dacă vrei să eviţi să devii un fariseu, sfârşeşte o dată pentru totdeauna cu urmărirea îndeaproape a altora – căci acest lucru nu este niciodată făcut cu un motiv bun, de a-i ajuta, ci întotdeauna cu ideea de a-i judeca.

Oricum nu putem să scăpăm de fariseism doar eliminând din viaţa noastră acele caracteristici ale fariseismului despre care îi auzim pe alţii vorbind în adunări, sau despre care citim în Comorile Ascunse. Lista este nesfârşită. Dacă nu-L lăsăm pe Duhul Sfânt să se ocupe de noi în mod radical, nu vom fi niciodată liberi. Putem elimina un simptom al fariseismului din viaţa noastră şi să avem încă boala în noi.

Ai trăit vreodată (măcar o dată) experienţa Duhului Sfânt descoperindu-ţi un aspect al fariseismului din viaţa ta, de care nu auzisei vorbindu-se niciodată că i s-ar fi întâmplat unui alt frate slujitor?

Dacă nu, aş putea spune să tu nu mergi pe calea nouă şi vie. Tu trăieşti prin pomul cunoştinţei binelui şi răului – binele şi răul îţi sunt arătate de altcineva. Un frate s-a luminat asupra sieşi însuşi şi el împărtăşeşte acel lucru în adunare, iar tu capeţi lumină. Fără îndoială, eşti drept şi te descotoroseşti de acel un lucru de care s-a vorbit. Dar trăieşti pe baza unei cunoaşteri a binelui şi a răului de mîna a doua – şi acest lucru aduce întotdeauna moartea. Ai nevoie să înveţi să trăieşti prin pomul vieţii (Duhul Sfânt).

Omul rănit a fost un test pentru trecători

Mila este un atidot foarte important pentru fariseism.

A fi milos faţă de alţii înseamnă mai mult decât a-i ierta pe aceia care ne-au rănit sau care ne-au făcut rău. Înseamnă a face bine altora aflaţi în nevoie.

În pilda bunului Samaritean, Isus a explicat ce înseamnă „mila” ( Luca 10:25-42

– vezi

Folosirea cuvântului „milă” din versetul 37).

Acolo citim despre un învăţător al Legii care l-a întrebat pe Isus cum să moştenească viaţa veşnică. Isus i-a răspuns că viaţa veşnică se moşteneşte iubindu-L pe Dumnezeu cu toată inima şi iubindu-l pe aproapele lui ca pe el însuşi. Dar învăţătorul Legii (la fel ca mulţi învăţători ai Bibliei de astăzi),

„vrând să-şi îndreptăţească” lipsa de dragoste pentru unele categorii de oameni (versetul 29), L-a întrebat pe Isus la cine se referea cuvântul „aproapele”. Autoîndreptăţirea lui l-a legitimat imediat drept un fariseu şi Isus i-a răspuns întrebării lui printr-o ilustrare.

În pildă, citim mai întâi de toate despre un preot (un bătrân al casei lui Dumnezeu) care l-a ignorat pe omul bătut de pe marginea drumului. El a văzut nevoia umană acolo şi a fost indiferent faţă de ea. A considerat proabil că omul era pedepsit de Dumnezeu pentru unele păcate ascunse din viaţa lui. Sau poate că l-a găsit vinovat că a mers pe drum noaptea târziu neînsoţit. El era exact ca cei trei predicatori care i-au predicat lui Iov. Ce ageri suntem când vedem oamenii suferind, în loc să-i ajutăm, să atribuim în schimb acea suferinţă tuturor tipurilor de greşeli pe care ni le imaginăm că le-ar fi făcut. Cât de indiferenţi suntem la nevoia omenească! „Căci am fost flămând, şi nu Mi-aţi dat să mănânc” ne spune Domnul, „Mi-a fost sete, şi nu Mi-aţi dat să beau; am fost străin, şi nu M-aţi primit; am fost gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi în temniţă, şi n-aţi venit pe la Mine”. „Doar mi-aţi cântat cântece şi Mi-aţi predicat dar niciodată nu M-aţi ajutat în nevoile Mele.”

Preotul a fost mai interesat să ajungă la adunarea din Ierusalim la timp, decât să ajute o fiinţă umană aflată în suferinţă. Aminteşte-ţi că o mulţime de oameni care ajung la timp la toate adunările, merg în final în Iad.

Mai târziu, un levit (un frate al casei lui Dumnezeu) a trecut de asemenea pe acolo şi a fost şi el testat de Dumnezeu. Şi el a căzut testul. Şi el vroia tot să ajungă la timp la adunare şi era indiferent nevoii umane.

Aceşti doi oameni religioşi au dorit să ajungă la adunare ca să-L audă pe Dumnezeu vorbindu-le. Prea puţin au realizat ei că Dumnezeu deja le vorbise pe drumul lor către adunare – şi că ei Îi întorseseră o ureche surdă. Niciodată nu L-au auzit pe Dumnezeu spunându-le despre cântecele, rugăciunile şi religia lor că erau toate inutile, deoarece erau indiferenţi la suferinţele unui om în nevoie, pe care l-au întâlnit pe drum.

Dumnezeu foloseşte suferinţele oamenilor evlavioşi ca să testeze inimile acelora care îi văd suferind. Niciunul dintre noi nu poate arunca o piatră în aceşti doi oameni religioşi, căci la un moment dat noi toţi ne-am comportat ca ei. Dacă ne regăsim în levitul şi în preotul din pildă, atunci haideţi să ne pocăim şi să căutăm să fim total diferiţi în zilele care vin.

Avem nevoie să înţelegem că, la fel ca preotul şi levitul, noi am fost de asemenea puşi pe acest pământ de către Dumnezeu ca să-L reprezentăm pe El. Şi trebuie să ne pocăim de faptul că nu L-am reprezentat corect.

În final, a apărut un samaritean dispreţuit (un frate care aparţinea unei alte denominaţiuni, care nu avea o doctrină aşa de pură cum avea preotul şi levitul) pe care Dumnezeu l-a folosit ca să-l ajute pe omul bătut.

Acel samaritean nu era nici bătrân în biserică, nici predicator. El era doar unul dintre acei oameni discreţi care cutreieră făcând bine altora, căutând oportunităţi de a-i ajuta pe aceia în nevoie, fără ca altcineva să ştie. El nu l-a judecat pe acel om bătut. A realizat că acea nenorocire i s-ar fi putut întâmpla şi lui. Şi prin urmare el a fost milos. S-a lepădat de sine şi şi-a petrecut timpul şi banii ca să-l ajute pe fratele aflat în nevoie.

Acolo vedem ce este cu adevărat calea nouă şi vie prin trup: manifestarea lui Hristos în trup este DRAGOSTEA manifestată în trup. Este MILA manifestată în trup. Este BUNĂTATEA manifestată în trup.

Eşecul fiului risipitor l-a testat pe fratele lui mai mare

În povestea fiului risipitor, vedem încă un exemplu al fratelui mai bătrân care este complet indiferent nevoilor fratelui său mai mic ( Luca 15:11-32). Tot ceea ce face el este să-l judece pe fratele căzut.

Dacă eşti un bătrân în biserică, şi un frate din părtăşia ta a alunecat sau a căzut, trebuie să te întrebi de ce ai fost aşa de insensibil încât să nu ştii despre alunecarea lui până în final, când a căzut de tot. De ce ai descoperit alunecarea lui numai după ce a devenit o informaţie publică pentru toată lumea din biserică? Cum de nu l-ai avertizat niciodată, mai devreme? Tu eşti acela care are nevoie în primul rând să se pocăiască de inima împietrită şi insensibilă. Iar motivul inndiferenţei tale ar putea fi acela că tu însuţi eşti ocupat majoritatea timpului cu propriile interese, cu interesele familiei tale şi cu opiniile bune ale altora din biserica ta sau ale altor fraţi mai bătrâni de oriunde altundeva. Drept urmare, nu ai avut deloc timp să te gândeşti la nevoile turmei tale. Şi când acel frate a căzut şi a ajuns la nivelul porcilor, ce spui atunci?

Spui: „Ştiam că aşa se va întâmpla. Când a părăsit biserica, i-am spus că îi va merge rău şi că va sfârşi cu porcii. Vezi ce s-a întâmplat acum.” Priveşti cu nesaţ faptul că acel frate căzut se află într-o condiţie groaznică şi că tu însuţi te-ai dovedit drept!!

Există mult mai mult fariseism în carnea noastră decât conştientizăm. În cea mai mare parte a timpului, suntem mult mai interesaţi să ne dovedim drepţi, decât să-i ajutăm pe alţii. Isus nu a venit pe pământ ca să fie dovedit drept. El a venit ca să-i caute şi să-i salveze pe aceia care erau pierduţi. Ne dăm noi oare seama cât de neasemănători Îi suntem?

Vezi tu cât de satanic este spiritul tău – foarte diferit de acela al inimii de tată a lui Dumnezeu – când te delectezi văzând un frate printre porci? Tatăl nu s-a bucurat când fiul lui a ajuns printre porci. El a plâns. Iată cum simte Dumnezeu faţă de cei căzuţi. Şi fiecare tată adevărat din biserică va fi îndurerat în felul acesta. Dar, la fel ca în timpul lui Pavel, chiar şi astăzi, biserica are nenumăraţi învăţători, dar nu şi mulţi părinţi ( 1 Corinteni 4:15).

Prea puţin realizezi tu că Dumnezeu a folosit căderea fratelui tău ca să expună condiţia rea a inimii tale proprii. Tu eşti acela pe care Dumnezeu îl testează când cade fratele tău.“Iată, am necaz pe astfel de păstori!” spune Domnul ( Ezechiel 34:10).

Acelaşi lucru se aplică soţului/ soţiei care este insensibil/ ă la nevoile spirituale, fizice şi emoţionale ale soţiei lui/ soţului ei.

Condiţia lui Lazăr a testat omul bogat

De ce a mers în iad bogatul (la poarta căruia stătea cerşetorul sărac Lazăr)? Deoarece el a fost indiferent faţă de nevoia umană. Focul pe care l-a întâlnit în iad era focul mâniei lui Dumnezeu – acelaşi foc al mîniei lui Dumnezeu care s-a aprins împotriva lui Elifaz, Bildad şi Ţofar şi care s-a aprins şi împotriva fariseilor din sinagogă când Isus a mers acolo (Luca 16:19-31).

Poate că bogatul l-a judecat pe săracul Lazăr spunând că trebuie să fi fost vreun păcat ascuns în viaţa lui Lazăr de a ajuns aşa de lipsit şi neajutorat în viaţă. Trebuie să fi considerat că el însuşi fusese binecuvântat cu bunăstare materială şi cu sănătate doar pentru că Dumnezeu îl găsise credincios.

Nici n-a realizat că starea lui Lazăr era un test pentru el. A continuat să se amăgească până într-o zi când s-a trezit în iad. Ce şoc trebuie să fi avut când s- a văzut în iad împreună cu episcopii care îl înşelase în templu şi în sinagogi cu o religie falsă care consta doar din ritualuri, fără dragoste divină. Şocul lui trebuie să fi fost şi mai mare când a văzut că omul pe care-l dispreţuise toată viaţa – Lazăr – a fost în final aşezat în rai.

Dar el nu este singurul bogat care a gândit aşa. Sunt mulţi credincioşi bogaţi astăzi care gândesc exact aşa. Ei cred că banii, sănătatea şi salariul lor mare etc. sunt toate indicii ale binecuvântării lui Dumnezeu şi sunt indiferenţi faţă

de nevoile altora din jur care suferă. Nici nu-şi dau ei seama cum îi testează Dumnezeu prin alţi credincioşi evlavioşi din jurul lor care suferă.

Sunt multe, multe surprize pe care urmează să le aibă fariseii religioşi când vor ajunge în veşnicie. Cu cât am înţeles mai mult adevărul lui Dumnezeu, cu atât mai mare este pericolul să devenim farisei. Astăzi, aceia dintre noi care au privilegiul auzirii celei mai pure şi mai scripturale doctrine pe care o predică cineva din ţara aceasta se află în cel mai mare pericol de a deveni super-farisei, mai presus de toţi ceilalţi farisei din alte denominaţiuni.

Dumnezeu foloseşte suferinţele oamenilor evlavioşi ca să demaşte răutatea acelora care sunt indiferenţi la suferinţa lor.

Femeia prinsă în adulter i-a testat pe acuzatorii ei

Când fariseii au adus la Isus femeia prinsă în adulter ca să fie omorâtă cu pietre, Dumnezeu a folosit acel păcat al femeii ca să expună răutatea inimilor acelor farisei (Ioan 8:1-12).

Dumnezeu foloseşte până şi păcatele păcătoşilor căzuţi ca să arate răutatea acelora care îi acuză. Dacă nu auzim cuvântul lui Isus vorbinu-ne inimii noastre spunând mereu: „Nu judecaţi. Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra” , vom sfârşi ca mulţimea fariseilor şi vom fi alungaţi pentru veşnicie din prezenţa lui Isus

Amintiţi-vă că Isus n-a fost niciodată împotriva păcătoşilor. El a fost doar împotriva fariseilor.

„Căci lupta noastră nu este împotriva sângelui şi cărnii, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor acestor întunecimi, împotriva duhurilor răutăţii în locurile cereşti” (Efeseni 6:12)

Fiecare credincios care este viu spiritual se va găsi în mijlocul unei lupte cu forţele celui rău. Aceia care sunt morţi spiritual, însă, nu vor simţi această luptă pentru că ei sunt ca soldaţii morţi pe câmpul de luptă, pe care duşmanul îi ignoră. Cei care se luptă cu carnea şi cu sângele sunt de asemenea ignoraţi de Satan, pentru că el îi lasă singuri să se certe şi să se războiască cu fiinţele umane. Numai aceia care sunt dedicaţi cu toată fiinţa şi care ard pentru Domnul sunt o ameninţare pentru Satan, şi pot duce bătăliile Domnului.

Efeseni 6:18,19 ne îndeamnă să veghem întotdeauna şi să ne rugăm cu stăruinţă pentru toţi credincioşii, mai ales pentru cei care predică Cuvântul lui Dumnezeu cu credincioşie, având în vedere că ei sunt ţintele principale ale furiei vrăjmaşului.

Un exemplu din Vechiul Testament

În 2 Cronici 20, vedem o imagine a modului cum putem duce acest război împotriva lui Satan. Acolo citim despre o mare mulţime care a venit împotriva împăratului Iosafat. Dar Iosafat a procedat bine când, confruntat fiind cu atât de mulţi duşmani, el a pus întreaga naţiune a lui Iuda să-L caute pe Dumnezeu în post şi rugăciune. Apoi el s-a rugat lui Dumnezeu recunoscând înaintea lui Dumnezeu slăbiciunile lor, nebunia şi credinţa lor. El a spus: „ O! Dumnezeul nostru, nu-i vei judeca Tu pe ei? Căci noi suntem fără putere înaintea acestei mari mulţimi, care înaintează împotriva noastră; şi noi nu ştim ce să facem, dar ochii noştri sunt îndreptaţi spre Tine!” (versetul 12) .

Acesta este secretul tuturor rugăciunilor eficiente – recunoaşterea slăbiciunii proprii, a nebuniei noastre şi încrederea că Dumnezeu va duce bătălia totalmente pentru noi.

Slăbiciunea alesei lui Dumnezeu

Isus a înfăţişat „aleasa” (biserica) ca pe o văduvă săracă, neajutorată, bătrână, care trebuie să lupte împotriva unui vrăjmaş puternic, fără niciun ajutor omenesc sau alte resurse pământeşti (Luca18:1-7). Numai atunci când ne recunoaştem slăbiciunea în acest fel ajungem să putem depinde de Domnul. Numai atunci ne putem exercita credinţa.

Dumnezeu blesteamă cu uscăciune pe aceia care se bazează pe resurse umane. El a spus: „Blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijină pe un muritor şi îşi abate inima de la Domnul!” (Ieremia 17:5).

Mulţi sunt în mod constant învinşi de păcat şi doborâţi de Satan doar pentru că ei sunt puternici în ei înşişi. Ei au opinii tari despre oricine şi orice, rostesc cuvinte înţepătoare şi sunt grabnici la a-i judeca pe alţii. Dumnezeu îi lasă pe astfel de credincioşi singuri şi ei nu devin niciodată biruitori.

Cu siguranţă că aceia care argumentează şi se ceartă nu sunt slabi şi fără putere. Ei sunt puternici şi de aceea sunt ţinte uşoare pentru Satan – pentru că el întotdeauna câştigă bătălia cu aceia care se ceartă. Aşa a câştigat în Eden bătălia cu Eva. Nu intra niciodată în vreo dispută cu soţul sau cu soţia ta sau cu oricine altcineva – pentru că niciodată nu vei câştiga. Întotdeauna Diavolul este acela care câştigă.

De asemenea, aceia care se răzbună pe alţii dovedesc prin aceasta că ei sunt oameni puternici, capabili să-şi rezolve singuri problemele. Văduva neputincioasă trebuie să se roage de judecător (Luca 18:2), nicidecum oamenii puternici!!

Alţii sunt puternici datorită conturilor bancare mari sau pentru că se pot încrede în angajatorii lor că le vor plăti salariul cu fidelitate la întâi ale fiecărei luni. Încrederea lor nu este în Dumnezeu, ci în om. Şi de aceea ei sunt uscaţi.

Numai atunci când ajungem la sfârşitul resurselor noastre proprii, poate Dumnezeu lucra din plin ca să ne ajute. Isus a aşteptat până când Lazăr a murit – cu alte cuvinte, până când şi-a pierdut toată puterea lui – înainte ca El să vină să-l ajute. Chiar şi astăzi El ne aşteaptă să ajungem la acelaşi punct zero. Iosafat a mărturisit că el nu ştia ce să facă – şi aceasta este o mărturisire bună de făcut, întrucât Dumnezeu a promis să dea înţelepciune tuturor acelora care îşi mărturisesc lipsa ei. Dar trebuie să cerem înţelepciunea cu credinţă (Iacov 1:5,6). Şi acest lucru este ceea ce Iosafat a făcut. El nu şi-a recunoscut numai neputinţa şi lipsa înţelepciunii, ci a terminat rugăciunea cu exprimarea încrederii absolute în Dumnezeu. El a spus: „Dar ochii noştri sunt îndreptaţi spre Tine”. Cu alte cuvinte, el I-a spus lui Dumnezeu: „Noi aşteptăm ca tu să lucrezi pentru noi”. ŞI DUMNEZEU A LUCRAT!!

Trei categorii de credincioşi

Există trei categorii de „credincioşi” în lume:

· (1) Cei care au încredere în ei înşişi. Astfel de credincioşi pot fi identificaţi după faptul că se roagă foarte puţin sau deloc. Şi, de obicei, niciodată nu postesc şi se roagă în acelaşi timp. Deşi nu afirmă aceasta în cuvinte prea multe, prin lipsa rugăciunii, ei dau mărturie că pot rezolva orice situaţie. Astfel de credincioşi nu pot face niciodată o lucrare veşnică pentru Dumnezeu.

· (2) Cei care nu au încredere în ei înşişi şi care nu au încredere nici în Dumnezeu. Ei dau mărturie că nu au nici putere, nici înţelepciune. Însă ei nu cred că Dumnezeu va lucra în numele lor. Nici credincioşii aceştia nu obişnuiesc să se roage. Chiar dacă se roagă, rugăciunile lor sunt

totdeauna fără credinţă. Nici tipul acesta de credincioşi nu pot face niciodată o lucrare veşnică pentru Dumnezeu.

· (3) Cei care nu au încredere în ei înşişi DAR care au o totală încredere în Dumnezeu. Ei sunt conştienţi de lipsa lor de putere şi de înţelepciune dar ei cred de asemenea că Dumnezeu îi va ajuta pe deplin şi va face o lucrare în ei şi prin ei. Numai tipul acesta de credincioşi sunt cu adevărat spirituali şi numai ei pot face o lucrare veşnică pentru Dumnezeu.

Este bine ca noi să recunoaştem că cei din Categoria 2 de mai sus sunt la fel de inutili lui Dumnezeu ca şi cei din Categoria 1. Cei din Categoria 2 pot părea mai zdrobiţi, dar nu sunt – întrucât necredinţa nu poate fi niciodată găsită alături de smerenia christică autentică. Fără credinţă este imposibil să-I fim plăcuţi lui Dumnezeu, nu contează cât de zdrobiţi am putea părea. Numai recunoaşterea nepriceperii noastre nu ne va rezolva problemele. Trebuie în acelaşi timp să ne încredem în Dumnezeu.

A mărturisi că suntem stricaţi, buni de nimic, inutili şi nebuni nu este smerenie, ci necredinţă!! Dacă continuăm să mărturisim astfel de lucruri, vom rămâne pentru totdeauna inutili. Falsa umilinţă de genul acesta este adesea confundată cu ceea ce este autentic de către credincioşii superficiali!

Însă, Isus ne-a spus să învăţăm smerenia de la El (Matei 11:29). Şi unde Îl găsim noi pe Isus mărturisind vreodată că El este inutil şi bun de nimic? Nicăieri şi niciodată.

Adevărata smerenie ia locul nimicniciei totale înaintea lui Dumnezeu, aşa încât Dumnezeu să poată fi totul în toate. Acesta este locul pe care Isus l-a luat ca şi om. Este ceea ce şi noi trebuie să facem. În acel loc umil, ne putem încrede în Dumnezeu că El va face o lucrare deplină în noi şi prin noi, şi că îl va zdrobi pe Satan sub picioarele noastre.

Bătălia este a Domnului

De îndată ce Iosafat a sfârşit rugăciunea, Dumnezeu i-a trimis imediat un răspuns, spunându-i: „ Nu vă temeţi şi nu vă înspăimântaţi de această mare mulţime, căci LUPTA NU ESTE A VOASTRĂ, CI A LUI DUMNEZEU… Nu veţi avea de luptat de data aceasta: aşezaţi-vă, staţi acolo şi veţi vedea mântuirea Domnului care este cu voi” (versetul 15, 17).

Cui spune Dumnezeu astăzi aceleaşi cuvinte?

Numai acelora din Categoria 3 pe care am prezentat-o mai sus. Roagă-te în credinţă şi rosteşte cuvinte de credinţă şi Îl vei vedea tot timpul pe Dumnezeu lucrând scăparea pentru tine. Aceia care se încred în Domnul vor vedea că niciodată nu vor fi dezamăgiţi sau daţi de ruşine (Romani 9:33). Dar aceia care îşi mărturisesc doar neajutorarea, vor descoperi că sunt daţi de ruşine mereu de către vrăjmaş. Nu este suficient să ari terenul tare (să te pocăieşti şi să fii zdrobit). Noi trebuie de asemenea să semănăm sămânţa (cuvântul de credinţă) în el, dacă vrem să obţinem o recoltă la timpul secerişului. Aceia care continuă

doar să sape pământul tare, fără să semene nicio sămânţă, nu vor obţine nimic. Satan va dori, fie să ne oprească de tot din săpatul pământului tare, fie să ne ţină săpând până la sfârşitul vieţii!! În oricare variantă, el îşi împineşte scopurile.

Haideţi să mărturisim că Dumnezeu îl va zdrobi pe Satan sub picioarele noastre (Romani 16:20). Satan nu are niciun loc pe limbile noastre ca să ne facă să ne pierdem cumpătul sau să ne facă să-i clevetim pe alţii. El n-are niciun loc în ochii noştri ca să ne facă să poftim după alte femei. Nu. Locul lui este sub picioarele noastre – ÎNTOTDEAUNA!!

Iosafat L-a lăudat pe Domnul imediat ce a auzit acele cuvinte ale Domnului. A doua zi dimineaţa, el a pus „cântăreţii pentru Domnul şi pe aceia care aduceau laude îmbrăcaţi în podoabe sfinte” în fruntea armatei, ca să-i conducă pe soldaţii lui Iuda în bătălie. Şi de îndată ce au început să cânte şi să-L laude pe Domnul, Domnul i-a înfrânt pe duşmani (versetele 21,22).

Lăudându-L pe Domnul în podoabe sfinte

Duhul de laudă, care exprimă credinţa noastră în Domnul, este acela care-l pune pe fugă pe duşman. Vedem mai departe în acel pasaj din Vechiul Testament că ei lăudau pe Domnul în veştminte sfinte. Acesta este echilibrul de care avem nevoie în biserică – spiritul de laudă şi de sfinţenie. Din această perspectivă, întâlnim în creştinism, din nefericire, credincioşi aflaţi la cele două extreme

Pe de o parte, îi întâlnim pe aceia care nu duc vieţi sfinte, dar care-L laudă pe Dumnezeu cu voce tare şi cu o încărcătură emoţională ridicată. Ei Îl laudă pe Domnul în alte limbi în adunări şi apoi merg acasă şi ţipă la soţiile lor în limba maternă!! Aceasta este o extremă a înşelătoriei. Pentru persoana emotivă, care nu are discernământ, astfel de zgomote şi de emoţii pot părea cereşti. Dar aceia care au discernământ vor recunoaşte că toţi „cei ce sunt pământeşti, nu pot să placă lui Dumnezeu” (Romani 8:8), nu contează cât de emoţional cântă în „limbi” sau cât de tare Îl laudă pe Domnul.

La cealaltă extremă, îi vedem pe mulţi care se judecă cu sinceritate pe ei înşişi şi care caută să trăiască vieţi evlavioase, dar care niciodată nu par a avea spiritul de laudă în viaţa lor. Ei par a crede doar în porunca „îndemnaţi-vă unul pe altul tot timpul” – şi arată atât de serioşi şi de trişti în timp ce fac aceasta!

Despre Isus este scris în Evrei 2:12 că El face două lucruri în mijlocul bisericii:

• (1) Vesteşte Numele Tatălui.

· (2) Cântă laude Tatălui.

Isus nu este doar Trimisul Tatălui Care ne aduce Cuvântul Lui, ci este de asemenea Conducătorul laudelor şi Liderul cântării în biserică.

Acestea sunt, deci, cele două domenii în care noi toţi trebuie să-L urmăm pe Isus ca Înainte Mergător al nostru şi ca Frate Bătrân în adunările bisericii.

Când ne ridicăm ca să împărtăşim Cuvântul în biserică, Numele Tatălui nostru este Acela pe care trebuie să-L vestim iar nu pe al nostru. Nu suntem chemaţi să ne ridicăm şi să le arătăm altora cât de bine putem predica sau cât de credincioşi am fost săptămâna trecută. Nici să-i lovim pe oameni în cap cu un anume cuvânt pe care l-am descoperit în Scripturi legat de lipsa lor!! Toată predicarea de acest fel este pământească, emoţională şi demonică, şi este o necinsitire ruşinoasă a Numelui Domnului. Doar mărturia lui Isus este duhul întregii prorocii unse (Apocalipsa 19:10).

Trebuie de asemenea să-L urmăm pe Isus în înălţarea vocilor noastre ca să-L lăudăm pe Tatăl în biserică. Nu este suficient să ne rugăm. Trebuie de asemenea să-L lăudăm pe Dumnezeu. Zece leproşi L-au rugat pe Isus pentru vindecare. Numai unul L-a lăudat. Din nefericire, în biserica de astăzi proporţia este aproximativ aceeaşi.

O victorie desăvârşită

Rezultatul căii alese de către Iosafat în bătălie a fost acela că „nimeni (dintre duşmani) nu scăpase” (versetul 24). Ce înseamnă aceasta pentru noi este că, dacă abordăm lupta împotriva lui Satan în acelaşi fel – cu credinţă şi laudă – nicio singură problemă din cele ale noastre nu vor rămâne nerezolvate. 2 Cronici 20 începe cu „o mare mulţime de duşmani (probleme)“, dar sfârşeşte cu

„niciun duşman (problemă) scăpat”.

Dumnezeu este pe deplin capabil să rezolve fiecare problemă din viaţa noastră. Poporul lui Iuda s-a îmbogăţit din prăzile bătăliei (versetul 25). Şi aceasta este de asemenea calea noastră de îmbogăţire spirituală.

Citim mai departe că „groaza Domnului a apucat toate împărăţiile celorlalte ţări, când au auzit că Domnul luptase împotriva vrăjmaşilor lui Israel. Şi împărăţia lui Iosafat a fost liniştită, şi Dumnezeul lui i-a dat pace de jur împrejur” (2 Cronici 20:29, 30). Şi astăzi rămâne pentru oamenii lui Dumnezeu o odihnă asemănătoare peste toată puterea duşmanului.

Îndurând până la sfârşit în laudă

Trist este că Iosafat a uitat ce a învăţat în acea zi; a alunecat şi s-a compromis spre sfârşitul vieţii lui.

Citim în 2 Cronici 20:35 că Iosafat a acţionat rău şi s-a aliat cu Israelul idolatru încă o dată – de această dată cu fiul ticălos Ahazia al lui Ahab. Observaţi că Duhul Sfânt spune că Iosafat a acţionat nelegiut şi nu prosteşte. Prima dată când Iosafat s-a compromis, a fost prost. A doua oară, a fost rău. „Cum se întoarce câinele la ce a vărsat, aşa se întoarce nebunul la nebunia lui” (Proverbe 26:11).

Mulţi care au învăţat odată „să-L laude pe Domnul în splendoare sfântă”, nu par să fie capabili să îndure până la sfârşit cu aceeaşi statornicie. Undeva, pe drum, ei se compromit încă o dată. Dar nu trebuie să fie aşa cu noi. Dumnezeu este atotputernic în ajutorul pe care ni-l oferă ca să îndurăm până la sfârşit.

Lăudându-L pe Domnul în credinţă

Îl lăudăm pe Domnul tot timpul şi pentru toate, nu pentru că „ar fi putut fi mai rău” (aşa cum îi învaţă psihologii pe pacienţi să spună), ci pentru că „n-ar fi putut fi mai bine” – pentru că Dumnezeu face ca totul să lucreze pentru binele nostru (Romani 8:28). Aceasta este lauda credinţei.

Ne putem uita în urmă la viaţa noastră trecută şi vedem cum Dumnezeu a făcut multe lucruri pe care noi le-am considerat ca fiind rele pentru noi, dar care s-au întors tocmai spre binele nostru. Domnul va face acelaşi lucru şi în viitor. Dacă noi credem acest lucru, atunci Îl vom lăuda pe Domnul tot timpul.

În Psalmul 106:12, citim, „ATUNCI ei au crezut în cuvintele Lui şi au cântat laudele Lui”. Citim acolo că israeliţii care au părăsit Egiptul L-au putut lăuda pe Dumnezeu numai DUPĂ ce i-au văzut pe toţi duşmanii lor îngropaţi sub Marea Roşie (versetul 11).

Aceasta înseamnă să trăieşti prin vedere – să-L lăudăm pe Dumnezeu după ce El ne-a rezolvat toate problemele noastre. Dar acest lucru era tot ce putea fi posibil sub Vechiul Legământ, pentru că ei nu puteau trăi prin credinţă.

Dar acum, sub Noul Legământ, capetele noastre sunt unse cu undelemnul Duhului Sfânt şi noi Îl lăudăm pe Dumnezeu „în prezenţa vrăjmaşilor noştri… pentru că Domnul este Păstorul nostru şi ne duce la ape de odihnă” (Psalmul 23:5,1,2). Acum Îl putem lăuda pe Dumnezeu chiar şi atunci când Marea Roşie nu s-a despicat pentru noi şi Egiptenii sunt pe urmele noastre, şi când munţii ne împrejmuiesc din toate părţile. Acesta este izvorul care ţâşneşte dintr-o credinţă vie în Dumnezeul Atotputernic.

Chiar în valea umbrei morţii nu ne temem de niciun rău pentru că noi credem că niciun fir de păr din capul nostru nu poate fi atins de către vrăjmaşii noştri, fără permisiunea Tatălui nostru Ceresc.

La fel ca Isus, le putem spune vrăjmaşilor: „N-ai avea nicio putere împotriva Mea dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus” de Tatăl nostru Ceresc (Ioan 19:11). De aceea, nu avem niciodată vreun motiv să ne autocompătimim, să ne plângem sau să murmurăm cu privire la circumstanţele noastre sau ale altcuiva.

Dumnezeu poate face chiar şi greşelile pe care le-am comis să lucreze pentru binele nostru suprem.

Dumnezeu îi foloseşte pe aceia care au eşuat

Petru a putut deveni un apostol milos numai după ce a greşit şi a căzut de trei ori în păcatul lepădării de Domnul. Cu siguranţă că n-a fost voia perfectă a lui Dumnezeu ca Petru să păcătuiască în aşa hal. Dar vedem totuşi că Dumnezeu a permis aceasta ca să facă o lucrare în Petru. L-a făcut delicat şi înţelegător faţă de aceia care eşuaseră în viaţă.

Isus n-a păcătuit niciodată, nici măcar o singură dată şi, cu toate acestea, El a fost infinit de compătimitor şi de milostiv faţă de păcătoşi. Dar cu restul rasei lui Adam nu se întâmplă la fel. Aceia care n-au căzut niciodată într-un păcat mare sfârşesc de obicei prin a fi duri, nemiloşi şi dispreţuitori faţă de păcătoşi.

Când ne uităm la circumstanţele prin care Petru a căzut în acest păcat greu, vedem că Dumnezeu ar fi putut preveni cu uşurinţă confruntarea lui cu ispita lepădării de Domnul. Totuşi, Dumnezeu a ales să nu-l protejeze de acele momente de ispitire.

În Ioan 18:15-18 vedem că Ioan şi Petru L-au urmat pe Isus până la curtea marelui preot. Cum Ioan îl cunoştea pe marele preot, uşierul l-a lăsat să intre. Dar Petru n-a putut intra. Aşa că Ioan a venit şi a vorbit cu uşierul şi a obţinut inclusiv permisiunea pentru Petru. A părut a fi un lucru bun, în acel moment. Dar observaţi faptul că Petru n-ar fi păcătuit în acea noapte, dacă Ioan nu l-ar fi băgat pe Petru în curte – pentru că în curtea aceea Petru a fost luat la întrebări şi acolo s-a lepădat de Domnul de trei ori (Vezi Ioan 18:17,25,27).

Am putea pune deci întrebarea: „De ce a permis Dumnezeu să se întâmple acest lucru? De ce nu L-a oprit pe Petru să intre în acea curte?” A fost oare o greşeală din partea lui Dumnezeu? Nu. Dumnezeu, în suveranitatea Sa, i-a permis lui Ioan să-l aducă pe Petru înăuntru, aşa încât, prin căderea lui, Petru să capete o învăţătură. El n-ar fi putut deveni liderul apostolilor şi evanghelistul conducător al bisericii primare, fără să-şi fi completat acest curs din educaţia lui.

Satan avea agenţii lui pregătiţi ca să-l ispitească pe Petru, dar trebuia să obţină permisiunea lui Dumnezeu ca să facă aceasta. Isus însă se rugase pentru Petru să nu-şi piardă credinţa în acel moment de cădere grozavă (Luca 22:31,32). Şi rugăciunea lui Isus a fost ascultată. Petru a ieşit din acea experienţă un om zdrobit, milos. Niciodată în viaţă nu i s-a mai întâmplat să-i reclame pe păcătoşi cu asprime. De fiecare dată când ar fi fost tentat să facă aşa, şi-ar fi amintit eşecul lui şi şi-ar fi înmuiat acuzaţiile.

Dacă ai credinţă, Dumnezeu poate face ca cel mai rău lucru care ţi s-a întâmplat vreodată în viaţă să lucreze pentru binele tău. În timpul celor şapte săptămâni dinaintea Rusaliilor, Petru poate că şi-a dorit de multe ori ca Ioan să nu fi obţinut permisiunea ca el să intre în curte în acea noapte funestă, aşa încât să nu se fi lepădat de Domnul. Dar atunci el n-ar mai fi fost zdrobit şi n- ar fi fost pregătit să predice păcătoşilor evanghelia în ziua de Rusalii.

Ştim că Petru a predicat în continuare împotriva păcatului, pentru că el scrie în scrisoarea lui despre păşirea pe urmele lui Isus „Care n-a făcut păcat” şi despre

„sfârşirea cu păcatul” (1 Petru 2:2,22; 4:1,2). Dar acum el predica cu compasiune. De aceea I s-a dat privilegiul de a deschide uşa evangheliei evreilor în ziua de Rusalii şi totodată neamurilor, în casa lui Cornelius. Dumnezeu i-ar fi putut folosi pe Iacov sau pe Ioan în oricare din aceste cazuri. Dar n-a făcut-o. El l-a folosit pe Petru – acela care a eşuat lamentabil – pentru că el putea vorbi cu o compasiune mai mare păcătoşilor îndărătnici, decât ceilalţi.

David fost un altul asemenea lui Petru. Odată, când din lene s-a sustras de la mersul pe câmpul de bătălie, el a alunecat rău şi a căzut în păcat – un păcat care a devenit ca o pecete neagră împotriva lui pentru tot restul vieţii şi secole după aceea (2 Samuel 11:1-5). Duhul Sfânt înregistrează: „Căci David făcuse ce este drept înaintea Domnului şi nu se abătuse de la niciuna din poruncile Lui în tot timpul vieţii lui, afară de întâmplarea cu Urie, hetitul” (1 Împăraţi 15:5).

Cu toate acestea, Dumnezeu a folosit eşecul lui David ca să-l zdrobească şi să-l determine să scrie Psalmul 51 – O parte de Scriptură inspirată care a binecuvântat milioane de suflete timp de secole, mai mult decât orice altă scriere a lui David. Dacă ar fi căzut într-un păcat minor, David n-ar fi putut scrie niciodată acel psalm. Căderea lui a trebuit să fie mare şi adâncă şi cunoscută public, astfel încât el să poată fi total umilit şi zdrobit. El a fost un om zdrobit pentru tot restul vieţii lui. Iar Isus se numeşte pe Sine Fiul lui David!!

Zdrobire prin cădere

Nu spun că ar trebui, prin urmare, să mergem şi să păcătuim dacă vrem să devenim apostoli şi profeţi!! Nu, categoric nu. Dar dacă tu deja ai eşuat lamentabil, nu trebuie să simţi că nu mai e speranţă pentru tine. Încă mai poţi deveni un slujitor credincios al lui Dumnezeu.

Dumnezeu tânjeşte să ne dea har, aşa încât să trăim în biruinţă tot timpul. Dar El poate da har numai celui smerit. Şi adesea El descoperă că ne poate smeri numai permiţându-ne să cădem într-un păcat greu. Aceasta nu este cea mai bună cale. Isus a fost smerit fără să cadă vreodată în păcat. Dar Petru şi David şi mulţi alţi oameni ai lui Dumnezeu nu au fost aşa de vrednici cum a fost Isus. Minunat e că Dumnezeu îi foloseşte chiar şi pe oamenii ca Petru şi David care au căzut mizerabil. Dar numai atunci când îşi plâng cu amar eşecurile, în pocăinţă – nu altfel.

Scriitorul „Epistolei către Barnaba”, din primul secol, scrie: „Când Domnul Şi-a ales apostolii care urmau să vestească evanghelia Lui, El i-a ales pe aceia care erau cei mai mari păcătoşi dintre toţi, astfel încât să poată arăta că a venit să cheme la pocăinţă nu pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi”.

Ceea ce a făcut Dumnezeu pentru Petru şi pentru David El va face, de asemenea, şi pentru tine.

Nu te mai plânge atunci că ai păcătuit pentru că Eva ţi-a dat fructul să-l mănânci, sau pentru că Ioan i-a cerut uşierului să te lase în curte. Asumă-ţi vina. Cu siguranţă că n-a fost voia lui Dumnezeu ca tu să păcătuieşti şi să cazi. Dar acum că ai căzut, Dumnezeu poate să facă chiar şi această cădere să lucreze spre slava Lui şi spre binele tău – să te facă un om zdrobit, astfel încât să nu mai fii niciodată dur cu alţii, pentru tot restul vieţii tale. Laudă-L deci pe Domnul. Biruieşte-L atunci pe Satan prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii tale. Rosteşte cuvinte de credinţă şi fii un om zdrobit ca Petru şi ca David pentru tot restul zilelor tale.

„Nici o slugă nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt, sau va ţine numai la unul şi va nesocoti pe celălalt. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona” (Luca 16:13).

Cu toţii ştim că nu putem să-L slujim atât pe Dumnezeu, cât şi pe Satan. Dar foarte puţini ştiu că nu putem sluji nici lui Dumnezeu şi banilor în acelaşi timp.

Observaţi cu atenţie cele patru lucruri pe care le-a spus Isus aici:

· (1) Dacă Îl iubeşti cu adevărat pe Dumnezeu, vei urî banii.

· (2) Dacă ţii cu adevărat la Dumnezeu, vei dispreţui banii.

· (3) Dacă iubeşti banii, aceasta dovedeşte că Îl urăşti pe Dumnezeu.

· (4) Dacă ţii la bani, aceasta dovedeşte că Îl dispreţuieşti pe Dumnezeu.

Majoritatea aşa-numiţilor „credincioşi” nu conştientizează că ei de fapt Îl urăsc pe Dumnezeu şi Îl dispreţuiesc, fiindcă iubesc aşa de mult banii şi lucrurile materiale. Un credincios se poate considera mai curat din punct de vedere doctrinar decât un altul. Dar dacă amândoi iubesc banii, atunci amândoi Îl urăsc pe Dumnezeu. Fariseii aveau puritate doctrinară (Matei 23:3a) şi erau religioşi, dar ei nu-L iubeau pe Dumnezeu.

Nu poţi avea o atitudine neutră faţă de bani, la fel cum nu poţi avea o atitudine neutră faţă de Satan. Trebuie, fie să-l iubeşti pe Satan, fie să-l urăşti. În acelaşi fel, fie iubeşti banii, fie îi urăşti. Tu, fie vei ţine la bani, fie îi vei dispreţui.

Dumnezeu şi Mamona sunt opuşi, ca cei doi poli ai unui magnet. Dacă eşti atras de un pol, vei fi respins de celălalt.

Cum să urâm atunci banii? Oare prin ascetism şi disciplină severă să facem aceasta? Trebuie oare să mergem şi să trăim într-o mânăstire sau într-o „Casă de Credinţă” ca să învăţăm cum să urâm banii?

Isus n-a venit să ne facă pustnici, sau călugări, sau pastori!! El Însuşi a trăit o viaţă normală în această lume, lucrând ca tâmplar pentru mulţi ani ca să-Şi câştige existenţa şi să-Şi ajute mama, fraţii şi surorile mai mici. El a câştigat bani şi i-a folosit la fel ca oricine altcineva. Cu toate acestea, El a urât banii şi L-a iubit pe Tatăl Lui.

Poate că o ilustrare ne va ajuta să înţelegem ce înseamnă să urâm banii. Gândiţi-vă la o fată care este foarte îndrăgostită de un tânăr şi care simte că nu poate trăi fără el. Apoi, într-o zi, ea întâlneşte un alt tânăr care este mult mai chipeş şi care o atrage mult mai mult decât primul bărbat. Odată ce este captivată de acest nou bărbat, ea nu mai doreşte niciodată să-l mai vadă din nou pe primul bărbat. Cum a scăpat de dragostea pentru primul bărbat? Prin puterea expulzatorie a unei noi iubiri. Tot aceasta este şi calea prin care noi ne

eliberăm de iubirea de bani. Când iubirea pentru Domnul Isus ne umple inimile, nu va mai fi niciun loc în inimă pentru iubirea noastră trecută pentru bani. Când lumina umple o cameră, întunericul fuge dintr-o dată.

Deci noi nu predicăm că trebuie să urăşti banii ca să-L iubeşti pe Dumnezeu. Nu. Acesta este un mesaj negativ care va produce farisei care-şi imaginează că ei urăsc banii şi toţi ceilalţi credincioşi îi iubesc. Noi Îl înălţăm pe Hristos aşa încât oamenii sunt atraşi să-L iubească cu toată inima lor. Când ajung să-L iubească pe Domnul cu toată inima lor, atunci ei vor urî automat banii. Dacă cineva iubeşte încă banii, aceasta arată că el nu-L iubeşte pe Isus cu toată inima lui.

Nu este suficient să spunem doar că noi nu alergăm după bani sau că noi nu tânjim după ei. Acesta este un argument slab şi negativ. Mărturisirea noastră trebuie să fie pozitivă şi anume, că noi de fapt urâm banii şi îi dispreţuim. Dacă acest lucru nu este adevărat în viaţa noastră, este mult mai bine să ne mărturisim lipsa şi să-L căutăm pe Domnul pentru salvare. Trebuie să fim neîndurători de sinceri cu noi înşine, dacă e să fim eliberaţi de autoînşelare în acest aspect.

Ne exaltează o creştere a banilor? Tânjim noi să facem bani mai mulţi şi mai mulţi? Dacă răspunsul este „Da” la oricare dintre aceste întrebări, atunci este clar că iubim banii şi îi slujim lui Mamona.

Mulţi credincioşi sunt atât de nebuni să-şi imagineze că o creştere a banilor este un indiciu al binecuvântării lui Dumnezeu peste vieţile lor. Unii credincioşi îşi doresc chiar ca Dumnezeu să-i ajute într-o zi să câştige la loterie!! Loteriile sunt unul din mijloacele lui Satan de momire a oamenilor în închinarea faţă de Mamona. Un om câştigă un milion de lei cumpărând un bilet de un leu. Iar banii pe care-i câştigă sunt banii a milioane altora care sunt dezamăgiţi. Acest lucru este total rău.

Biblia spune: „Cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită, în laţ şi în multe pofte nesăbuite şi vătămătoare, care cufundă pe oameni în prăpăd, şi pierzare” (1 Timotei 6:9) . Lot a dorit să se îmbogăţească şi şi-a distrus în acest proces familia. Balaam a vrut să se îmbogăţească şi şi-a pierdut chemarea de a fi proroc, ajungând în iad. Ghehazi a vrut să se îmbogăţească şi nu numai că a pierdut chemarea de a deveni proroc, dar a adus de asemenea blestemul leprei asupra sa şi asupra copiilor săi.

Iar şi iar vedem exemple tragice de credincioşi care au evoluat bine dar care, deodată, au alunecat pentru că au vrut să se îmbogăţească şi au început să alerge după avuţii dincolo de nevoile lor.

Satan i-a momit pe astfel de credincioşi dându-le, la început, să guste puţin din plăcerea pe care bogăţia le-ar putea-o aduce (aşa cum traficantul de droguri le dă tinerilor doar să guste). Aşa le-a aţâţat Satan apetitul pentru Mamona. Puţin câte puţin, el i-a condus până când, în final, „s-au încârligat cu Mamona” şi s- au afundat împreună cu familiile lor în ruină şi distrugere. Vieţi care erau menite să zidească biserica, sunt acum risipite în alergarea după bani. Astfel de

credincioşi şi-au vândut dreptul de naştere pentru un bol de terci! Gândiţi-vă ce regrete vor avea în veşnicie

Prin urmare, credincioşii practici niciodată nu vor umbla după bogăţie, la fel cum n-ar sări de pe o clădire de 10 etaje. Ei ştiu că oricare din aceste acţiuni i- ar distruge. Îşi dau seama că nu pot ignora avertismentele din Scriptură şi să aştepte în acelaşi timp ca Dumnezeu să-i mai protejeze încă.

Nu e nevoie să alergi efectiv după bani ca să cazi. Cineva poate iubi banii în inima lui şi tot să cadă „căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor; şi unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credinţă, şi s-au străpuns singuri cu o mulţime de chinuri” (1 Timotei 6:10). La fel cum un tânăr poate iubi o fată în inima lui, fără să alerge practic după ea, cineva poate iubi banii în inima lui, în secret, fără să alerge de fapt după ei. Ceea ce e suficient ca să-l facă pe un credincios să cadă.

Nimeni care nu e hotărât să-L iubească pe Isus cu toată inima lui nu poate construi biserica. Vom şti că-L iubim pe Domnul cu inima întreagă când începem să urâm şi să dispreţuim banii. Câţi sunt dispuşi să facă acest test al dragostei lor pentru Domnul? Toată „spiritualitatea” noastră afişată nu valorează ABSOLUT NIMIC dacă noi încă iubim banii.

Isus a vorbit despre două aspecte ale responsabilităţii noastre în relaţie cu banii, când a spus: „Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!” (Matei 22:21)

· (1) A da Cezarului ceea ce-i aparţine se referă la a fi DREPT în chestiunile băneşti.

· (2) A da lui Dumnezeu ceea ce-I aparţine Lui se referă la a fi CREDINCIOS în utilizarea banilor.

A fi drept în treburile băneşti

Nu putem urî şi dispreţui banii dacă nu trecem MAI ÎNTÂI prin grădiniţa de a fi drept în treburile băneşti. Aceasta înseamnă că trebuie să dăm Cezarului ceea ce-i aparţine. Cu alte cuvinte, nu trebuie să deţinem nimic din ceea ce aparţine altcuiva.

Nu trebuie să datorăm nimic guvernului (Cezarul), escrocându-l în ceea ce priveşte taxele pe care i le datorăm. Nici n-ar trebui să avem în posesia noastră ceva ce am împrumutat de la altcineva şi n-am mai înapoiat, sau ceva ce am luat de la cineva (sau dintr-un anume birou) înşelând, sau să deţinem vreun ban care n-a fost câştigat pe drept. În tot ceea ce avem şi a fost câştigat pe nedrept se află o cursă. Dacă eşti dator cuiva, este mai bine să flămânzeşti şi să-ţi înapoiezi datoriile, decât să ai o cursă atârnându-ţi deasupra capului tău şi al copiilor tăi.

Trebuie, de asemenea, să înapoiem toţi banii pe care i-am luat pe nedrept în trecut – chiar dacă ne ia mulţi ani ca să terminăm această restituire. Casa lui Zacheu a fost binecuvântată în momentul în care s-a hotărât să facă restituirea

(Luca 19:9). Şi casa ta va fi binecuvântată în ziua în care iei o asemenea decizie. Chiar dacă datoriile tale sunt foarte mari, nu te descuraja. Începe să plăteşti înapoi tot ce poţi – chiar dacă ar fi şi numai 10 Lei pe lună. Biblia spune că acolo unde este o inimă binevoitoare, Dumnezeu te va accepta potrivit capacităţii tale de restituire, iar nu dacă ai restituit sau nu de fapt tot (2 Corinteni 8:12).

N- are nici un rost să-ţi atârni o placă în casă cu mesajul „DUMNEZEU SĂ BINECUVÂNTEZE CASA NOASTRĂ” dacă ai lucruri sau bani care au fost câştigaţi pe nedrept. Dumnezeu nu poate binecuvânta niciodată o astfel de casă. Dacă nu-ţi rezolvi toate neregulile financiare de acest gen din viaţa ta, vei trage după tine un lanţ oriunde mergi. Dacă Domnul s-ar întoarce deodată, ai fi găsit nevrednic să fii răpit. Mulţi aşa-zişi „credincioşi” vor fi lăsaţi în urmă la răpire datorită acestui singur motiv.

Biblia ne porunceşte „să nu datoraţi nimănui nimic” (Romani 13:8). Acest lucru înseamnă că trebuie să evităm toate împrumuturile şi toate cumpărăturile de lucruri pe credit.

E mai bine să „Economiseşti acum şi cumperi mai târziu” decât să „Cumperi acum şi plăteşti mai târziu”, aşa cum ne spune lumea să facem. Dacă apare o urgenţă, poţi împrumuta bani de la cineva şi să te asiguri apoi că îi vei restitui cu prima ocazie. Vinde aurul din casă, dacă e necesar, ca să restitui. Dacă promiţi să restitui banii împrumutaţi până la o anumită dată şi nu poţi face acest lucru, mergi la creditorul tău, umileşte-te, cere-i iertare şi roagă-l să-ţi mai dea o prelungire a termenului de restituire a banilor. Este nedrept să nu spui nimic despre această chestiune şi să înapoiezi banii atunci când vrei tu.

În cazurile în care nu ştii unde este creditorul tău acum, banii pot fi daţi bisericii – căci toţi banii Îi aparţin în cele din urmă lui Dumnezeu (Vezi Numeri 5:8). Dar niciodată nu trebuie să ţinem aceşti bani pentru noi înşine, pentru că este o cursă în toţi banii pe care îi avem şi nu ne aparţin legal.

Sclavia credincioşilor faţă de Mamona se vede cel mai clar la nunţi. Acolo vedem invidia şi lăcomia afişate fără ruşine. Gândiţi-vă la obiceiul zestrei care e practicat de aşa-numiţii „credincioşi” din toate denominaţiunile. Aceia care cer zestre sunt o ruşine pentru Numele lui Hristos şi categoric nu sunt ucenicii Lui. Aceia care se aşteaptă să obţină zestre de la părinţii miresei nu sunt nici ei cu nimic mai buni.

Gândiţi-vă de asemenea la marea risipă de bani care are loc la multe recepţii de nuntă. Nu e nimic greşit să ai o recepţie de nuntă bună dacă ţi-o poţi permite. Isus Însuşi a înmulţit vinul pentru oamenii de la o nuntă. Dar mulţi credincioşi împrumută bani ca să aibă astfel de recepţii grandioase. Acesta este un rău. E mult mai bine să ai o recepţie simplă, decât să împrumuţi bani ca să ai una grandioasă. Dar iată, gândirea din mintea multora în aceste timpuri este „Ce vor spune alţii?” şi nu „Ce va spune Dumnezeu?”. Ei se tem de opiniile oamenilor mai mult decât se tem de Dumnezeu.

Cu nici un preţ nu trebuie să falsificăm niciodată acest mesaj în biserică. Este mult mai bine să zideşti în localitatea ta o biserică mică cu câţiva oameni dăruiţi total, decât să zideşti una mare, cu mulţi compromişi.

A fi credincios cu banii

Cunoscând tacticile lui Satan

Continuare pe   https://romanian.cfcindia.com/ro/books/the-full-gospel