“El Şi-a arătat căile Sale lui Moise şi lucrările Sale fiilor lui Israel” (Psalmul 103:7).

„Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17:3).

Este o diferenţă semnificativă între perceperea acţiunilor lui Dumnezeu (chiar a minunilor Lui) şi înţelegerea căilor Lui.

Majoritatea creştinilor observă doar acţiunile Lui Dumnezeu. Ei sunt impresionaţi de minuni exterioare. Caută înverşunaţi vindecare şi binecuvântări materiale. Majoritatea rugăciunilor lor sunt, de asemenea, legate de aspecte pământeşti în care doresc să-L vadă pe Dumnezeu acţionând pentru binele lor şi binecuvântându-i în domeniul material. Acest lucru se datorează faptului că ei se află într-o stare de copilărie spirituală.

Biblia spune că viaţa veşnică este „să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi pe Isus Hristos” (Ioan 17:3).

Viaţa veşnică nu se referă la existenţa eternă. Viaţa veşnică este doar o altă expresie pentrru viaţa şi natura lui Dumnezeu.

Existenţa eternă va fi experimentată de toate fiinţele umane – chiar şi de către cei care merg în iad. Dar foarte puţini se bucură de viaţa veşnică. Cu cât Îl cunoaştem mai mult pe Dumnezeu şi pe Domnul Isus, cu atât mai mult vom avea din viaţa veşnică.

În zilele lui Moise, numai Moise a putut înţelege căile lui Dumnezeu. Astăzi, sub noul legământ, acest privilegiu ne este oferit tuturor.

Cu toate acestea, foarte, foarte puţini Îl cunosc pe Dumnezeu şi căile Lui, fiindcă cei mai mulţi credincioşi sunt captivaţi doar de acţiunile în exterior ale lui Dumnezeu. Şi atunci când ei experimentează o minune exterioară, cum ar fi obţinerea unui loc de muncă, câştigarea mai multor bani, dobândirea unei case noi, găsirea unei soţii sau a unui soţ, ori trăirea unei vindecări, ei sunt entuziasmaţi şi se grăbesc să mărturisească despre ea, pentru că astfel de

„minuni” sunt cele mai importante lucruri din viaţa lor.

Dacă astfel de lucruri încă ne entuziasmează, atunci înseamnă că nu am văzut slava noului legământ.

Un semn distinctiv al celor care sunt maturi spiritual este acela că ei nu sunt atât de mult preocupaţi de acţiunile exterioare ale lui Dumnezeu cât de cunoaşterea lui Dumnezeu şi înţelegerea căilor Lui.

Numai când Îl înţelegem pe Dumnezeu şi căile Lui vom putea înţelege, de exemplu, ce înseamnă cu adevărat „lumescul”.

Numeroşi credincioşi se gândesc la „lumesc” ca la ceva exterior, cum ar fi purtatul machiajelor, a podoabelor şi a hainelor scumpe, sau deţinerea de echipamente electronice scumpe etc..

Dar Romani 12:2 arată clar cum conformitatea sau asemănarea cu lumea se întâmplă, în primul rând, în mintea unei persoane. O persoană trebuie să reziste potrivirii lumii în mintea sa şi aceasta să fie reînnoită astfel încât să înţeleagă voia perfectă a lui Dumnezeu.

O persoană se poate descotorosi de toate semnele exterioare ale lumii şi să aibă parte de o mărturie bună înaintea oamenilor, dar să fie total lumească în modul de gândire.

Pentru majoritatea credincioşilor, definiţia „lumescului” depinde de propriul lor standard de viaţă!! De regulă, ei consideră că tot ceea ce posedă din bunurile lumii nu îi fac lumeşti. Dar dacă o persoană posedă mai mult decât ei, atunci o astfel de persoană ESTE lumească! Şi atunci când standardul lor de viaţă creşte, este ajustat în mod direct proporţional şi calibrul a ceea ce ei consideră a fi lumesc!

Dar nici un credincios nu este standardul perfect. Doar Isus este Standardul nostru. Pentru a recunoaşte lumescul, trebuie să-l cunoaştem pe Isus Hristos. Numai în lumina vieţii Lui putem vedea ce este lumesc şi ce nu este.

Fariseii au devenit auto-îndreptăţiţi în urmărirea neprihănirii pentru că ei nu L- au cunoscut pe Dumnezeu. Ei urmăreau dreptatea, fără a fi înfometaţi sau însetaţi după Dumnezeu Însuşi. Nu putem scăpa de fariseism doar prin evitarea actelor fariseilor.

Putem, de exemplu, să auzim de anumite semne care îl demască pe un fariseu şi să ne debarasăm de ele. Dar ar însemna numai ruperea fructului dintr-un pom rău. Fructul cel rău va reapărea pe o altă ramură.

Se poate ca un credincios să-şi petreacă toată viaţa doar desprinzând diverse fructe de fariseism din viaţa lui, devenind la sfârşit un fariseu mai mare decât era la începutul vieţii lui creştine!

Însă, când Îl cunoaştem pe Dumnezeu, vom realiza că singurul mod de a fi salvat din auto-îndreptăţire este prin tăierea din rădăcini a copacului.

Să luăm în considerare chestiunea „vindecării mulţimilor” care are loc peste tot în lume în aceste zile. Milioane de euro sunt colectaţi pentru aceste campanii de la credincioşii creduli. Rar găseşti un credincios care poate discerne că nu e nimic din spiritul lui Hristos într-un astfel de „creştinism” comercializat.

Însă, când Îl cunoşti pe Isus Hristos, atunci, pe oricine care se pretinde a fi un slujitor al lui Dumnezeu, îl vei compara cu Isus Însuşi.

În lumina vieţii lui Isus va deveni evident că nu este nici o similitudine între Domnul Isus şi aşa numiţii „vindecători”. Dar, dacă nu-L cunoşti pe Isus Hristos, multe lucruri care se fac în astfel de campanii îţi pot părea foarte impresionante şi poţi fi înşelat.

Duhul Sfânt a precizat cu certitudine că, în ultimele zile, va fi un puhoi de duhuri înşelătoare care vor invada lumea şi care îi vor conduce pe mulţi în rătăcire (1 Timotei 4:1). Isus Şi-a avertizat adeseori ucenicii să fie atenţi să nu fie înşelaţi. El a precizat înşelăciunea ca fiind primul semn al sfârşitului veacului (Matei 24:3,4). Singurul mod de a scăpa de o asemenea înşelăciune este prin cunoaşterea Domnului.

Atunci vom putea să discernem între ceea ce Îl glorifică pe Dumnezeu şi ce nu. În aceste zile, părinţii creştini sunt adesea confuzi cu privire la ceea ce ar trebui să permită copiilor lor să facă şi ce nu, ce programe şcolare sunt potrivite pentru copiii lor şi care nu, ce fel de haine ar trebui să le permită fetelor lor să poarte, etc., etc..

Oare noi trebuie doar să imităm standardele adoptate de alţi fraţi evlavioşi? Biblia pare să susţină că imitarea acţiunilor altora ne poate conduce la înnecarea propriei fiinţe (Vezi Evrei 11:29). Trebuie să imităm credinţa altora şi nu acţiunile lor (Vezi Evrei 13:7). Trebuie să înţelegem principiile prin care un frate a ajuns la o decizie, şi nu doar să imităm acţiunile lui.

Daţi-mi voie să ilustrez cu un exemplu. Mi s-a povestit despre un frate care, ştiind despre cumpătare că este o parte esenţială a evlaviei, obişnuia să pună pastă de dinţi doar pe jumătate din periuţă, astfel încât pasta de dinţi să dureze de două ori mai mult. Poţi imita această practică în fiecare zi şi să nu devii evlavios!! Ceea ce noi putem imita însă este principiul cumpătării pe baza căruia trăia acel frate, iar nu cantitatea de pastă de dinţi pe care el o utiliza pe periuţa lui!! Dacă dinţii tăi necesită mai multă pastă, poţi utiliza o cantitate suficientă, chiar dacă eşti un om evlavios!!

Pasiunea noastră ar trebui să fie să-L cunoaştem pe Dumnezeu din ce în ce mai bine, pentru că aceasta este viaţa veşnică. Urmează să ne petrecem toată veşnicia cunoscându-L din ce în ce mai mult pe Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care veşnicia nu va fi plictisitoare pentru nici un om a cărui pasiune este să-L cunoască pe Dumnezeu. Având această pasiune, nici viaţa noastră pământească nu va mai fi deloc plictisitoare.

Haideţi să învăţăm ceva din viaţa lui Dumnezeu şi despre căile Lui din Geneza 2, din modul în care El se relaţiona cu Adam. Acolo vedem că Dumnezeu a fost Acela Care a văzut nevoia lui Adam pentru o soţie şi Care a împlinit această nevoie şi a creat o soţie pentru el. Acolo vedem cum este natura lui Dumnezeu. Dumnezeu este întotdeauna alert la nevoile oamenilor şi face totul pentru a împlini acele nevoi.

Când suntem părtaşi naturii Divine, şi noi vom deveni aşa – întotdeauna atenţi la nevoile şi problemele celor din jurul nostru, făcând tot ce putem pentru a împlini acele nevoi!

Adesea, această atitudine va presupune un sacrificiu destul de mare din partea noastră. De aceea e nevoie să ne întrebăm dacă suntem dispuşi să plătim preţul părtăşiei naturii Divine.

Natura noastră Adamică este exact opusul acestei naturi Divine. Viaţa lui Adam este totalmente egoistă şi ne alertează doar la nevoile proprii şi la cele ale membrilor familiei noastre. În realitate, este aşa de plină de egoism şi gelozie încât nu doreşte ca nevoile altora să fie împlinite nici măcar de un altul. Dimpotrivă, se bucură să-i vadă pe oameni suferind.

Când omul a păcătuit, Dumnezeu a plasat heruvimi în faţa pomului vieţii cu o sabie care se învârtea în toate direcţiile ca să păzească drumul către acel pom. Pomul vieţii simbolizează viaţa veşnică – cunoaşterea lui Dumnezeu.

Prin această sabie pusă în faţa pomului vieţii, Dumnezeu îi arăta în mod simbolic lui Adam că, de atunci încolo, oricine dorea să aibă parte de pomul vieţii, trebuia mai întâi să experimenteze lovitura sabiei peste propria viaţă egoistă.

Citim în Geneza 3:21 că, imediat ce Adam şi Eva au păcătuit, Dumnezeu a ucis un animal în Eden şi i-a îmbrăcat cu haine făcute din pielea acelui animal. Şi acolo, Dumnezeu i-a învăţat aceeaşi lecţie – că, din acel moment, singura cale pentru ei de a fi acoperiţi era pe calea sacrificiului şi a morţii.

Adam şi Eva încercase să se acopere la început fără nici o „moarte” – numai cu frunze de smochin.

Dar Dumnezeu a aruncat acele frunze şi le-a arătat modul corect de acoperire. Îl vedem, deci, chiar de la început, pe Dumnezeu arătând sacrificiul drept calea omului de a-L urma şi de a se îmbrăca cu natura Lui.

Dumnezeu i-a spus lui Cain că problema lui fundamentală era că el nu avea intenţii bune faţă de fratele său (Geneza 4:7).

Iuda vorbeşte despre cei care merg „pe calea lui Cain” (Iuda 11). Cine sunt ei? Sunt aceia care nu au gânduri bune faţă de fraţii lor.

Este bine pentru noi toţi să ne facem o cercetare spirituală în această chestiune.

Poţi spune cu sinceritate că doreşti tot ce e mai bun pentru toţi fraţii şi surorile din biserica ta locală şi pentru familiile lor? Poţi spune, de asemenea, că doreşti ce este mai bun pentru alţi credincioşi pe care-i cunoşti din alte denominaţiuni? Apoi, lărgeşte cercul şi mai departe şi întreabă-te dacă tot mai doreşti ce este mai bun pentru toţi oamenii pe care-i cunoşti, inclusiv pentru

rudele tale, pentru duşmanii tăi şi pentru cei care te-au rănit în vreun fel sau altul.

Dacă descoperi în inima ta tulburare (în loc de bucurie) când ceva bun i se întâmplă altei persoane sau copiilor ei, sau dacă simţi bucurie (în loc de durere) când ceva rău i se întâmplă ei sau familiei ei, ce indică oare aceste atitudini? Ţi se arată doar că viaţa lui Adam este vie şi activă în tine.

Dacă eşti sincer cu tine însuţi, vei descoperi curând dacă mergi sau nu pe calea lui Cain. Trebuie să te grăbeşti să dai morţii viaţa Adamică atunci când o vezi în tine, dacă vrei ca focul şi ungerea lui Dumnezeu să fie mereu peste tine.

Numai atunci când grăuntele cade pe pământ şi moare TOTAL va fi mult fruct. Acela care moarte total pentru sine nu se va ofensa niciodată indiferent de ceea ce fac sau nu fac ceilalţi. Întotdeauna va urmări binele pentru toţi. Nu se va supăra niciodată în nici o problemă care-l priveşte pe sine însuşi şi nu se va certa niciodată cu nimeni. Nu va vărsa nici măcar o singură lacrimă de autocompătimire pentru el însuşi- pentru că, în mod sigur, oamenii morţi nu plâng în mormintele lor!!

Faţa lui Cain era posomorâtă şi întunecată când nu gândea bine despre fratele lui (Geneza 4:6). Noi nici nu realizăm că atitudinea pe care o avem în inimile noastre se reflectă adesea pe feţele noastre. Dacă ai intenţii bune faţă de toţi, faţa ta va străluci întotdeauna cu bucuria Domnului.

Mulţi credincioşi umblă pe calea lui Cain. În spatele zâmbetelor lor slabe şi a binecuvântărilor „Lăudat fie Domnul!” care vin de pe buzele lor, se găsesc atitudini greşite faţă de fraţii lor în credinţă.

Când oamenii se întorc împotriva ta şi-ţi fac rău, Dumnezeu îi foloseşte să-ţi scaneze condiţia reală a inimii proprii. Dacă nu-i poţi iubi, ecografia inimii tale va arăta că NU eşti părtaş naturii lui Dumnezeu, pentru că natura lui Dumnezeu este una care iubeşte chiar şi pe vrăjmaşii Lui. Isus avea gânduri bune chiar şi faţă de Iuda Iscarioteanul.

Dumnezeu doreşte ce este cel mai bine pentru toţi oamenii. Mesajul evangheliei este că şi noi putem fi părtaşi ai acestei naturi. Aceia care n-au înţeles evanghelia în acest fel înseamnă că nu au înţeles evanghelia deloc.

Când Adam şi Eva au păcătuit, Dumnezeu nu i-a blestemat. El a blestemat şarpele. Dar lui Adam şi Evei le-a dat acea făgăduinţă minunată a venirii lui Hristos ca „sămânţă a femeii” (Geneza 3:15) care să zdrobească capul şarpelui. În acest proces, însuşi călcâiul lui Hristos urma să fie zdrobit. Acea zdrobire a fost preţul pe care El l-a plătit ca să salveze rasa lui Adam din păcatele ei.

Aceasta este dragostea divină – o dragoste care este dispusă să-şi pună viaţa la bătaie ca să salveze pe acela pe care-l iubeşte.

Când vedem adâncimea dragostei lui Dumnezeu, ne vedem pe noi cât de mici suntem în dragostea noastră faţă de ceilalţi. Noi nu putem manifesta niciodată această viaţă a lui Dumnezeu de unii singuri, chiar dacă ne străduim un milion

de ani. Ea trebuie să ne fie dată de către Dumnezeu. Duhul Sfânt a venit să ne inunde inimile cu această dragoste (Romani 5:5).

Numai acela care este dispus să trăiască pe baza acestui principiu al dragostei care se sacrifică poate fi folosit de Dumnezeu pentru a-Şi construi biserica pe pământ.

În 2 Cronici 3:1, citim că „Solomon a început construirea casei Domnului în Ierusalim, pe Muntele Moria”. Muntele Moria era locul unde Avraam adusese drept jertfă lui Dumnezeu pe fiul său Isaac (Geneza 22). Acolo, pe acel munte, Avraam a înţeles calea lui Dumnezeu drept o cale de sacrificiu şi s-a supus ei. Dumnezeu a sfinţit acel loc şi, 1000 de ani mai târziu, El a hotărât să fie construită chiar acolo casa Lui. Până şi astăzi acesta este locul unde Dumnezeu Îşi construieşte casa Lui (biserica) – oriunde îi găseşte pe aceia care au spiritul şi credinţa lui Avraam.

Pe Muntele Moria, Avraam a spus, în mod simbolic, exact opusul a ceea ce Adam şi Eva Îi spuseseră lui Dumnezeu în Eden.

Cu alte cuvinte, în Eden, prin acţiunea lor de a mânca din fructul oprit, Adam şi Eva I-au spus lui Dumnezeu că lucrurile create, care le aduceau plăcere, erau mai preţioase pentru ei decât Însuşi Creatorul.

Şi aceasta este ceea ce miliarde de fiinţe umane Îi spun lui Dumnezeu chiar şi astăzi „…au cinstit şi au slujit creaturii în locul Creatorului” (Romani 1:25).

Însă, pe Muntele Moria, Avraam a spus opusul: şi anume că Dumnezeul lui şi Creatorul lui era mai preţios pentru el decât cea mai dragă posesiune de pe pământ (Isaac). Şi el era dispus să-l sacrifice pe Isaac ca să dovedească aceasta. Dumnezeu îi va onora pe toţi cei care trăiesc pe baza acestui principiu al sacrificiului. Până şi astăzi, adevărata casă a lui Dumnezeu se construieşte prin aceia care sunt pasionaţi de această cale.

Pe dealul Calvarului, Isus a murit nu doar pentru păcatele lumii. Acolo, Isus a demonstrat principiul sacrificiului prin care Dumnezeu Îşi face întreaga lucrare. Nimeni nu-I poate sluji Domnului în alt mod.

Cei care caută o viaţă confortabilă în această lume şi care doresc în acelaşi timp să zidească şi biserica, nu vor face decât să se înşele singuri. Cei care caută maximum pentru ambele lumi sunt total înşelaţi de Satan. Mulţi au încercat să-I slujească lui Dumnezeu fără a face vreun sacrificiu. Cu toate acestea, eforturile lor au fost încununate cu eşec după eşec!!

„Hristos a iubit biserica şi S-a dat pe SINE pentru ea” (Efeseni 5:25).

Ca să zidim biserica, noi trebuie s-o iubim în acelaşi fel. Nu este suficient să dăm banii sau timpul nostru. Trebuie să ne dăm pe NOI ÎNŞINE – viaţa Sinelui nostru.

Când Dumnezeu a vrut să descrie dragostea Lui pentru om, El a putut să-Şi compare dragostea numai cu un singur exemplu pământesc – dragostea unei mame pentru copilul ei nou-născut (Vezi Isaia 49:15).

Dacă stai să observi o mamă, vei vedea că dragostea pentru copilaşul ei este plină de spiritul sacrificiului.

De dimineaţă devreme până noaptea, şi chiar de-alungul nopţii, o mamă se sacrifică, se sacrifică şi se sacrifică pentru copilaşul ei. Şi nu primeşte nimic înapoi. Rabdă durerea şi neplăcerile, an de an, pentru copilul ei, fără să aştepte ceva în schimb. Aşa ne iubeşte Dumnezeu şi pe noi. Şi aceasta este natura pe care El doreşte să ne-o imprime şi nouă.

Este imposibil, însă, de găsit în toată lumea o părtăşie despre care să se poată spune că toţi membrii ei se iubesc unul pe altul în acest fel.

Cei mai mulţi credincioşi ştiu doar cum să-i iubească pe aceia care sunt de acord cu ei şi care se alătură grupului lor.

Dragostea lor este omenească şi foarte îndepărtată de dragostea mamelor care se sacrifică!! Totuşi, dragostea cerească este ţinta către care noi toţi ar trebui să tânjim. De aceea, ori de câte ori dăm glas versetelor de mai sus, ar trebui să admitem în mod sincer că dragostea noastră nu este încă aşa, şi să ne mărturisim în acelaşi timp speranţa şi dorul că, într-o zi, ea va deveni asemeni celei cereşti.

Unei mame nu-i pasă dacă alţii din jurul ei sacrifică sau nu ceva pentru copilul ei. Ea se sacrifică pe sine cu bucurie. În acelaşi mod, cel care vede biserica drept copilaşul lui nu se va îngriji dacă alţii din jur sacrifică sau nu ceva pentru biserică. El se va sacrifica bucuros şi nu va avea NICI O plângere sau revendicare de la altcineva.

Aceia care se plâng că alţii nu se sacrifică pentru biserică nu sunt mame, ci infirmiere angajate. Astfel de infirmiere au ore de lucru fixe şi reclamă când infirmiera pentru următoarea tură, de 8 ore, nu vine la timp. Dar o mamă nu munceşte ture de 8 ore pe zi. Ea munceşte 24 de ore zilnic – an după an – şi nici măcar nu este plătită. Chiar şi atunci când copilul ei are 20 de ani, munca mamei nu se sfârşeşte!!

Numai mamele pot alăpta copilaşi în fiecare zi. Infirmierele nu pot produce lapte pentru copilaşii avuţi în grijă. În acelaşi mod, aceia care sunt ca mamele în biserică, vor avea întotdeauna un cuvânt pentru copiii lor spirituali – la fiecare întâlnire. Mulţi bătrâni nu au nici un cuvânt pentru biserică pentru că sunt infirmiere, iar nu mame.

O mamă nu aşteaptă nici o plată de la copiii ei. Nici un copil nu plăteşte vreodată o mamă pentru grija ei. De fapt, dacă am calcula salariile care ar trebui plătite mamelor pe baza unui salariu de infirmieră, până la vârsta de 20 de ani s-ar strânge o sumă exorbitantă. Care copil ar putea să-i plătească mamei grija de care a beneficiat?

Acum, întrebarea care ne revine nouă este: Cine e dispus să muncească aşa pentru Domnul şi pentru biserica Lui – fără să primească nici o plată, sacrificându-se pe sine, zi după zi, an după an, până când vine Isus?

Dacă Dumnezeu poate găsi undeva în lume măcar o singură persoană cu acest spririt, El o va folosi să zidească biserica, mult mai mult decât poate folosi 10,000 credincioşi căldicei care încearcă să-I slujească fără spirit de sacrificiu.

Când Isus se va întoarce pe pământ şi tu vei sta înaintea Lui, oare vei avea regrete pentru modul cum ai trăit, sau vei putea să te uiţi înapoi la o viaţă petrecută în mod util pentru împărăţia lui Dumnezeu?

Mulţi rătăcesc şi-şi irosesc vieţile pe pământ.

Trezeşte-te înainte să fie prea târziu şi cere-I lui Dumnezeu să-ţi arate cum Calea Lui este calea sacrificiului.

Cine are urechi de auzit să audă.

Pe parcursul celor 40 de ani de creştin născut din nou, am învăţat unele adevăruri importante care m-au încurajat şi mi-au dat direcţie şi scop în viaţă. Vi le împărtşesc aici, cu speranţa că vor fi o încurajare şi pentru voi.

1. Dumnezeu ne iubeşte aşa cum L-a iubit pe Isus

„….i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 17:23).

Aceasta este cel mai măreţ adevăr pe care l-am descoperit în Biblie. El m-a schimbat dintr-un credincios nesigur, deprimat, într-unul care a devenit total sigur în Dumnezeu şi plin de bucuria Domnului – pentru totdeauna.

Sunt multe versete în Biblie care ne spun că Dumnezeu ne iubeşte, dar numai aceasta ne spune măsura iubirii Lui – LA FEL DE MULT CUM L-A IUBIT PE ISUS.

Fiindcă nu există nici o părtinire la Tatăl nostru din ceruri în modul în care-Şi iubeşte copiii, El va fi cu siguranţă dispus să facă totul pentru noi, copiii Lui, aşa cum a făcut pentru primul Lui Fiu născut, Isus. El ne va ajuta şi pe noi aşa cum L-a ajutat pe Isus. El se va îngriji de noi la fel de mult cum S-a îngrijit de Isus. El va fi la fel de interesat de planificarea detaliilor vieţii noastre zilnice, precum a fost în planificarea vieţii lui Isus. Nimic din ceea ce ni se va întâmpla vreodată nu-L va lua pe Dumnezeu prin surprindere. El a plănuit deja totul, pentru orice eventualitate.

De aceea nu trebuie să mai fim deloc nesiguri. Am fost trimişi pe pământ cu un scop precis aşa cum a fost şi Isus trimis.

Toate acestea sunt adevărate şi pentru tine – dar numai dacă le crezi.

Nimic nu funcţionează pentru acela care nu crede în Cuvântul lui Dumnezeu.

2. Dumnezeu Îşi găseşte plăcerea în oamenii sinceri

„Dar dacă umblăm în lumină, după cum El Însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii” (1 Ioan 1:7).

A umbla în lumină îneamnă, în primul rând, că nu ascundem nimic de Dumnezeu. Îi spunem Lui totul, exact aşa cum este. Sunt convins că primul pas spre Dumnezeu este sinceritatea. Dumnezeu îi destestă pe aceia care sunt nesinceri. Isus a vorbit împotriva ipocriţilor mai mult decât împotriva oricui altcuiva.

Mai întâi de toate, Dumnezeu nu ne cere să fim sfinţi sau perfecţi, ci să fim sinceri. Acesta este punctul de plecare al sfinţeniei adevărate. Şi din acest izvor curge apoi restul. Şi dacă există un lucru cu adevărat uşor de făcut pentru

oricare dintre noi, atunci acela este să fim sinceri. Deci, mărturiseşte-ţi imediat păcatul lui Dumnezeu. Nu califica gândurile păcătoase dându-le nume

„decente”. Nu spune „Doar admiram frumuseţea creaţiei lui Dumnezeu”, când tu de fapt ai comis adulter cu ochii tăi. Nu numi „mânia” drept „indignare justificată”. Nu vei obţine niciodată victoria asupra păcatului dacă eşti necinstit.

Şi nu numi niciodată „păcatul”, „o greşeală”, pentru că sângele lui Isus te poate curăţi de toate păcatele, dar nu şi de greşeli!! El nu curăţeşte oameni nesinceri.

Există speranţă numai pentru oamenii sinceri. „Cine îşi ascunde fărădelegile, nu prosperă” (Proverbe 28:13).

De ce a spus Isus că mai degrabă intră prostituatele şi vameşii în împărăţia lui Dumnezeu decât liderii religioşi (Matei 21:31)? Deoarece prostituatele şi vameşii nu au nici o pretenţie că ar fi sfinţi.

Mulţi tineri sunt îndepărtaţi din biserici pentru că membrii acestora le lasă impresia că ei nu au nici o luptă. Şi aşa ajung aceşti tineri să gândească:

„Aceşti oameni nu ne vor înţelege niciodată problemele!!” Dacă aceasta se aplică şi la noi, atunci noi nu suntem asemenea lui Hristos, care atrăgea păcătoşii la Sine.

3. Dumnezeu Îşi găseşte plăcerea în omul care dăruieşte bucuros

„…pe cine dă cu bucurie îl iubeşte Dumnezeu” (2 Corinteni 9:7).

Aceasta este motivul pentru care Dumnezeu îi dă omului liberatate totală – atât înainte, cât şi după întoarcerea la Dumnezeu şi după ce este umplut cu Duhul. Dacă suntem ca Dumnezeu, nici noi nu vom căuta să-i controlăm sau să-i silim pe alţii. Le vom da libertatea de a fi diferiţi de noi, de a avea puncte de vedere diferite de ale noastre şi de a creşte spiritual în propriul lor ritm.

Toate constrângerile de orice fel sunt de la Diavolul.

Duhul Sfânt umple oamenii, în timp ce demonii posedează oamenii. Diferenţa este aceasta: Când Duhul Sfânt umple pe cineva, El îi lasă încă acelei persoane libertatea de a face tot ceea ce doreşte. Dar când demonii posedează oamenii, îi jefuieşte pe aceştia de libertatea lor şi îi controlează. Roada umplerii cu Duhul este stăpânirea de sine (Galateni 5:22,23). Dimpotrivă, posedarea demonică duce la pierderea controlului de sine.

Trebuie să ne amintim că orice lucrare pe care o facem pentru Dumnezeu şi NU e făcută cu voiciune, bucurie, în mod liber şi voluntar este o lucrare moartă. Orice lucrare făcută pentru Dumnezeu în schimbul unei răsplătiri sau a unui salariu este, de asemenea, o lucrare moartă. Orice bani daţi lui Dumnezeu sub constrângerea altora nu au nici o valoare, atâta timp cât Îl implică pe Dumnezeu!

Dumnezeu preţuieşte mult mai mult puţinul făcut cu bucurie pentru El, decât o mare lucrare făcută sub constrângere sau doar pentru uşurarea conştiinţei proprii.

4. Sfinţenia vine privind la Isus

„Să alergăm cu stăruinţă în lupta ce ne stă înainte, privind ţintă la Isus” (Evrei 12:1,2).

Secretul dumnezeirii se află în Persoana lui Hristos Care a venit în trupul nostru omenesc (aşa cum spune foarte clar 1 Timotei 3:16) – iar nu în doctrina potrivit căreia Hristos a venit în trupul nostru omenesc. Prin Persoana Lui, şi nu printr-o analiză doctrinară a trupului Lui, noi devenim sfinţi.

Nicio măsură a efortului propriu nu va face vreodată sfântă o inimă păcătoasă. Pentru ca acest lucru să se întâmple, Dumnezeu are de făcut o lucrare în noi.

Sfinţenia (viaţa veşnică) este darul lui Dumnezeu – şi nu poate fi obţinută niciodată prin eforturi omeneşti (Romani 6:23). Biblia spune că numai Dumnezeu ne poate sfinţi (ne poate face sfinţi) pe deplin (1 Tesaloniceni 5:23 spune acest lucru atât de răspicat încât nimeni nu poate înţelege greşit). Cu toate acestea, o sumedenie de credincioşi se luptă să se nege pe sine ca să fie sfinţi. În schimb, ei devin farisei.

„Îmbrăcarea în dreptatea şi sfinţenia adevărului” (Efeseni 4:24) este obţinută prin credinţa în Isus – cu alte cuvinte „privind la Isus”.

Dacă ne uităm doar la o doctrină, vom deveni farisei. Cu cât e mai pură doctrina noastră, cu atât vom deveni nişte farisei mai mari.

Cei mai mari farisei pe care i-am întâlnit pe pământ erau drintre aceia care predicau cele mai înalte standarde de sfinţenie prin efortul propriu!! Trebuie să avem grijă să nu sfârşim ca unul dintre aceştia!

Ce înseamnă a ne uita ţintă la Isus, este explicat foarte clar la Evrei 12:2. În primul rând, trebuie să ne uităm la El ca la Unul Care a trăit pe pământ

„suferind crucea” zi de zi – „ispitit în toate, asemenea nouă, dar fără păcat” (Evrei 4:15). El ne este Înainte Mergător (Evrei 6:20), pe ale Cărui urme trebuie să alergăm. În al doilea rând, trebuie să-L vedem ca pe Unul Care acum este „la dreapta Tatălui”, mijlocind pentru noi şi gata să ne ajute în orice încercare şi ispitire.

5. Trebuie să fim umpluţi cu Duhul Sfânt în mod continuu

„Fiţi plini de Duh” (Efeseni 5:18).

Este imposibil să trăim viaţa creştină, aşa cum doreşte Dumnezeu de la noi, dacă nu suntem umpluţi în mod continuu cu Duhul Sfânt. Este imposibil să-I slujim lui Dumnezeu aşa cum ar trebui, fără să fim unşi cu Duhul şi fără să primim darurile lui supranaturale. Isus Însuşi a avut nevoie să fie uns.

Duhul Sfânt a venit să ne facă asemenea lui Isus atât în viaţa personală, cât şi în lucrarea noastră (Vezi 2 Corinteni 3:18). Dumnezeu ne umple cu Duhul cu

scopul de a ne potrivi asemănării lui Hristos în caracter şi de a ne echipa pentru a sluji aşa cum Isus a slujit. Noi nu avem aceeaşi lucrare pe care a avut- o Isus şi de aceea noi nu vom putea face ceea ce a făcut Isus în lucrarea Lui. Dar putem fi la fel de complet echipaţi, ca Isus Însuşi, ca să-I slujim lui Dumnezeu- pentru a ne împlini PROPRIA NOASTRĂ misiune.

Tot ceea ce ni se cere este suficientă sete şi credinţă din partea noastră, pentru ca râuri de apă vie să curgă din noi (Ioan 7:37-39).

Trebuie să dorim serios darurile Duhului dacă vrem să le avem (1Corinteni 14:1). Altminteri nu le vom avea niciodată.

O biserică fără darurile Duhului Sfânt este ca un om care trăieşte dar este surd, orb, mut şi olog – şi prin urmare inutil.

6. Calea crucii este calea vieţii

„Dacă am murit împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El” (2 Timotei 2:11).

Nu există altă cale de a avea viaţa lui Isus manifestată în trupul nostru decât acceptând moartea vieţii Sinelui, în toate situaţiile pe care Dumnezeu le plănuieşte şi le pregăteşte pentru noi (2 Corinteni 4:10,11).

Trebuie să ne „socotim morţi faţă de păcat” (Romani 6:11) în toate situaţiile, dacă vrem să învingem păcatul. Noi trebuie „să facem să moară faptele trupului prin Duhul”, dacă vrem să trăim (Romani 8:13). Duhul Sfânt ne va conduce întotdeauna la cruce în viaţa de zi cu zi.

Suntem trimişi de Dumnezeu în situaţii unde „suntem daţi morţii toată ziua” (Romani 8:36) şi „suntem daţi la moarte din cauza lui Isus” (2 Corinteni 4:11). În astfel de situaţii trebuie să acceptăm „omorârea lui Isus” (2 Corinteni 4:10), pentru ca viaţa lui Isus să se poată manifesta în noi.

7. Opiniile oamenilor sunt bune doar de aruncat la gunoi

„Terminaţi-o cu omul, a cărui suflare este în nările sale; căci ce preţ are el?” (Isaia 2:22)

Când suflarea unui om părăseşte nările sale, el nu este mai bun decât praful pe care călcăm. De ce ar trebui atunci să mai valorizăm opinia unui om?

Dacă nu suntem înrădăcinaţi şi bazaţi pe faptul că opiniile TUTUROR fiinţelor umane adunate laolaltă sunt potrivite doar pentru coşul de gunoi, niciodată nu vom fi capabili să-I slujim eficient Domnului.

Dacă noi căutăm să facem pe plac chiar şi numai unui singur om, nu putem fi slujitori ai lui Hristos (Galateni 1:10).

Oprinia fiecărui om este fără valoare comparativ cu opinia lui Dumnezeu. Acela care este convins de acest lucru va căuta în consecinţă numai aprobarea lui Dumnezeu pentru viaţa şi lucrarea sa. Nu va căuta niciodată să-i impresioneze pe oameni sau să se justifice pe sine înaintea lor.

8. Dumnezeu detestă tot ceea ce această lume consideră a fi măreţ

„Ce este înălţat printre oameni este o urâciune înaintea lui Dumnezeu” (Luca 16:15).

Lucrurile considerate importante în lume, nu numai că nu au nici o valoare în ochii lui Dumnezeu dar, în realitate, sunt o urâciune pentru El. Întrucât toată onoarea lumii este o urâciune pentru Dumnezeu, ea trebuie să fie o urâciune şi pentru noi.

Banii sunt ceva ce toată lumea de pe pământ consideră a fi valoros. Dar Dumnezeu spune că aceia care iubesc banii şi tânjesc să fie bogaţi vor avea de suferit, mai devreme sau mai târziu, următoarele opt consecinţe (1 Timotei 6:9,10): (a) vor cădea în ispită, (b) vor cădea în cursă, (c) vor cădea în pofte nebune, (d) vor cădea în pofte periculoase, (e) se vor cufunda în ruină, (f) se vor afunda în distrugere, (g) vor rătăci de la credinţă şi (h) se vor străpunge singuri cu multe dureri.

Am văzut aceste lucruri întâmâmplându-se iar şi iar credincioşilor de peste tot. Una din principalele cauze datorită căreia cuvântul profetic al Domnului de- abia este auzit în aceste zile, în ţara noastră, este aceea că majoritatea predicatorilor sunt iubitori de bani. Isus a spus că adevăratele bogăţii (cuvântul profetic fiind una dintre ele) nu vor fi date de către Dumnezeu acelora care au fost necredincioşi cu banii (Luca 16:11). De aceea auzim atât de multe predici şi mărturii plictisitoare în adunările bisericii şi la conferinţe.

9. Nimeni nu ne poate răni decât noi înşine

„Şi cine vă va face rău dacă sunteţi plini de râvnă pentru bine?” (1Petru 3:13)

Dumnezeu este aşa de puternic încât El face ca TOATE LUCRURILE să lucreze împreună pentru binele celor care-L iubesc şi care sunt chemaţi după planul Său – adică, pentru aceia care nu au nici o ambiţie pe pământ în afara voii Lui pentru viaţa lor (Romani 8:28). Unul care are ambiţii egoiste nu poate pretinde această promisiune. Dar dacă acceptăm voia lui Dumnezeu total, putem pretinde această făgăduinţă în fiecare minut al vieţii noastre pe pământ. Nimic nu ne poate face rău.

Tot ceea ce alţii ne fac – bun sau rău, involuntar sau voluntar – va trece prin filtrul Romani 8:28 şi va ieşi lucrând spre ceea se este cel mai bine pentru noi – făcându-ne de fiecare dată tot mai asemenea lui Hristos (Romani 8:29) – care este binele pe care Dumnezeu l-a planificat pentru noi.

Acest filtru funcţionează perfect de fiecare dată pentru aceia care îndeplinesc condiţiile prezentate în acest verset.

În plus, 1Petru 3:13 ne spune că nimeni nu ne poate face rău dacă noi suntem

„plini de râvnă pentru bine”.

Din nefericire, acest verset nu este aşa de bine cunoscut cum este Romani 8:28. Dar noi trebuie să-l popularizăm acum. În orice caz, totodată această promisiune este aplicabilă numai acelora care sunt devotaţi în a-şi menţine inimile bune faţă de toţi oamenii. Va fi imposibil pentru orice demon sau fiinţă umană să facă rău unui astfel de credincios.

De aceea, oricând un creştin se plânge că alţii i-au făcut rău, el admite, în mod indirect, că nu-L iubeşte pe Dumnezeu, că nu este chemat potrivit planului lui Dumnezeu şi că nu a fost plin de râvnă pentru ceea ce este bine. Altminteri, orice i-ar fi făcut alţii, n-ar fi lucrat decât pentru binele lui, şi atunci n-ar mai fi avut nici o plângere.

În realitate, singura persoană care îţi poate face rău eşti tu însuţi – prin necredincioşia ta şi prin atitudinile tale greşite faţă de alţii.

Acum am aproape 60 de ani şi pot spune cu sinceritate că, în toată viaţa mea, nimeni n-a reuşit vreodată să-mi facă rău. Mulţi au încercat, dar TOT ceea ce au făcut a lucrat numai pentru binele maxim al meu şi al lucrării mele. Deci Îl pot lăuda pe Dumnezeu şi pentru acei oameni. Aceia care mi s-au împotrivit au fost de cele mai multe ori aşa numiţi „credincioşi” care nu au înţeles căile lui Dumnezeu. Vă împărtăşesc experienţa mea numai ca să vă încurajez că aceasta poate fi şi mărturia voastră – întotdeauna.

10. Dumnezeu are un plan perfect pentru fiecare viaţă

„Căci suntem lucrarea Lui şi am fost creaţi în Hristos Isus pentru fapte bune pe care Dumnezeu le-a pregătit mai dinainte ca să umblăm în ele.” (Efeseni 2:10).

Cu mult timp în urmă, când Dumnezeu ne-a ales în Hristos, El a planificat totodată ce vom face cu viaţa noastră pământească. Acum, datoria noastră este să descoperim acel plan – zi de zi – şi să-l urmăm. Niciodată nu putem face un plan mai bun decât cel al lui Dumnezeu.

Nu trebuie să imităm ce fac alţii, pentru că planul lui Dumnezeu pentru fiecare dintre copiii Săi este diferit. Planul lui Dumnezeu pentru Iosif, de exemplu, a fost să stea în palatul din Egipt şi să trăiască foarte confortabil în ultimii 80 de ani din viaţa lui. Pe de altă parte, planul lui Dumnezeu pentru Moise a fost ca el să părăsească palatul din Egipt şi să trăiască în condiţii vitrege pentru ultimii 80 de ani din viaţa lui – în pustie. Dacă Moise ar fi urmat exemplul lui Iosif, iubind confortul şi odihna, el ar fi pierdut voia lui Dumnezeu pentru propria viaţă.

Astăzi, exact în acelaşi mod,, Dumnezeu poate dori ca un frate să trăiască toată viaţa în confort în SUA, iar alt frate să se trudească toată viaţa în căldura şi praful din India de Nord.

Fiecare trebuie să fie convins de planul lui Dumnezeu pentru propria sa viaţă în loc să-şi compare destinul cu cel al altui frate şi să fie invidos pe el sau să-l critice.

Ştiu că Dumnezeu m-a chemat să-I slujesc în India. Dar niciodată n-am pretins ca altcineva să aibă chemarea mea.

Oricum, nu vom putea niciodată să găsim voia lui Dumnezeu, dacă ne căutăm propria onoare sau dacă iubim banii sau aprobarea oamenilor.

11.A-L cunoaşte pe Dumnezeu în mod personal este secretul puterii

„Aceia din popor care vor cunoaşte pe Dumnezeul lor vor rămâne tari şi vor acţiona” (Daniel 11:32)

Astăzi, Dumnezeu nu doreşte ca noi să-L cunoaştem în mod mijlocit prin alţii. El invită chiar şi pe cel mai tânăr credincios să-L cunoască în mod presonal (Evrei 8:11). Isus a definit viaţa veşnică drept a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi pe Isus Hristos în mod presonal (Ioan 17:3). Aceasta a fost cea mai mare pasiune a vieţii apostolului Pavel şi aceasta trebuie să fie şi cea mai mare pasiune a noastră (Filipeni 3:10).

Cine doreşte să-L cunoască personal pe Dumnezeu va trebui să-L asculte întotdeauna. Isus a spus că singurul mod în care omul poate să se menţină viu, din punct de vedere spiritual, este ascultând FIECARE cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu ( Matei 4:4 ). El a spus de asemenea că a sta la picioarele Lui şi a-L asculta pe El sunt cele mai importante lucruri din viaţa creştină (Luca 10:42).

Trebuie să ne dezvoltăm obiceiul pe care-L avea Isus de ascultare a Tatălui începând cu dimineaţa devreme în fiecare zi (Isaia 50:4), pe tot parcursul zilei; şi să fim apoi tot într-o atitudine de ascultare în timpul orelor nopţii când dormim – aşa încât, dacă ne trezim vreodată din somn, să putem spune:

„Vorbeşte, Doamne, căci slujitorul Tău ascultă” (1Samuel 3:10).

Cunoscându-L pe Dumnezeu vom deveni învingători în toate situaţiile, pentru că Dumnezeu are o soluţie pentru fiecare problemă cu care ne confruntăm – şi dacă ascultăm de El, El ne va spune care este acea soluţie.

12. Noul legământ este de departe superior vechiului legământ

„Isus este Mijlocitorul unui legământ mai bun” (Evrei 8:6).

Mulţi creştini nu cunosc faptul că există o diferenţă fundamentală între noul şi vechiul legământ (Evrei 8:8-12). Noul legământ este superior vechiului legământ, aşa cum Isus este superior lui Moise (2Corinteni şi Evrei 3).

În timp ce vechiul legământ putea purifica numai viaţa exterioară a unei persoane, prin teama de judecată şi făgăduinţa unei răsplătiri, noul legământ ne schimbă din interior, nu prin ameninţări şi promisiuni, ci prin Duhul Sfânt care ne dă caracterul lui Hristos – un caracter care este total pur şi iubitor.

E o diferenţă colosală între un porc păstrat curat prin ţinerea lui în lanţuri (frica de pedeapsă sub Lege), şi o pisică ce se menţine singură curată datorită naturii sale interioare.

Acest exemplu ilustrează diferenţa dintre cele două legăminte.

13. Suntem chemaţi să fim respinşi şi persecutaţi de oameni

„De fapt, toţi cei care voiesc să trăiască în evlavie în Hristos Isus vor fi persecutaţi” (2Timotei 3:12).

Isus le-a spus ucenicilor Săi că în lume se vor confrunta cu necazuri (Ioan 16:33); şi El S-a rugat Tatălui să nu-i ia pe ucenici din lume (Ioan 17:15). Apostolii i-a învăţat pe credincioşi că numai prin multe necazuri vor putea intra în împărăţia lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 14:22).

Isus a zis că, dacă oamenii Îl numiseră pe El Însuşi şeful casei lui Beelzebul, atunci membrii casei Lui vor fi numiţi cu nume şi mai rele (Matei 10:25). Prin aceasta ştim că suntem membrii credincioşi ai casei Lui. Unele nume care mi- au fost atribuite mie personal de către alţi „credincioşi” au fost: „Diavol”, „Fiul Diavolului”, „Spirit Rău”, „Antihrist”, „Înşelător”, „Terorist”, „Criminal” şi

„Diotref”. În consecinţă, a fost o mare onoare să fiu identificat ca parte a casei lui Isus. Toţi care-I slujesc Domnului cu credincioşie vor experimenta aceasta.

Isus a spus de asemenea că un proroc adevărat nu va fi preţuit de „rudele lui” (Marcu 6:4). Isus Însuşi nu a fost acceptat de membrii familiei Lui. Fiecare proroc adevărat al lui Dumnezeu va fi respins şi dispreţuit de propriile rude chiar şi în zilele noastre. În acelaşi mod, un apostol adevărat va fi de asemenea

„vorbit de rău” şi tratat „ca gunoiul lumii, ca lepădătura tuturor” (1 Corinteni 4:13).

Suferinţa şi respingerea a fost întotdeauna destinul rezervat de Dumnezeu celor mai mari slujitori ai Săi.

Învăţătura potrivit căreia biserica va fi răpită înaintea „marelui necaz” este una populară pentru majoritatea credincioşilor, pentru că le gâdilă auzul. Dar Isus a spus foarte clar, în Matei 24:29-31, că El va veni să-Şi ia aleşii numai DUPĂ marele necaz. NU EXSTĂ NICI UN VERSET ÎN ÎNTREG NOUL TESTAMENT CARE SĂ NE SPUNĂ CĂ BISERICA VA SCĂPA DE MARELE NECAZ PRIN ACEEA CĂ VA FI RĂPITĂ DIN EL.

Această doctrină a fost inventată de către oameni, în Anglia mijocului de secol 18.

Noi trebuie să ne pregătim biserica din ţara noastră pentru persecuţie.

14. Trebuie să-i primim pe toţi aceia pe care Dumnezeu i-a primit

„Dar acum, Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare aşa cum I-a plăcut” (1Corinteni 12:18,25).

Dumnezeu a ridicat oameni în momente de timp diferite, în locuri diferite, ca să dea o mărturie pură pentru EL.

Dar, după ce acei oameni ai lui Dumnezeu au murit, urmaşii lor au transformat grupurile lor în unele exclusiviste şi cultice.

Însă trupul lui Hristos este mai extins decât orice grup. Şi nu trebuie să uităm acest lucru. Mireasa lui Hristos se găseşte în multe grupuri din zilele noastre.

De aceea noi trebuie să căutăm părtăşia cu toţi aceia pe care Domnul i-a acceptat, chiar dacă poate nu avem posibilitatea să lucrăm împreună cu mulţi dintre ei, datorită diferenţelor de interpretare a Cuvântului lui Dumnezeu.

15. Trebuie să tratăm fiecare fiinţă umană cu demnitate

„Cu limba noastră noi binecuvântăm pe Domnul şi Tatăl, şi tot cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură iese şi binecuvântarea şi blestemul! Nu trebuie să fie aşa fraţii mei!” (Iacov 3:9,10).

Orice cuvânt sau acţiune care înjoseşte un om nu vine niciodată de la Dumnezeu. Întotdeauna este de la Satan care caută să înjosească şi să degradeze oamenii.

Ni se porunceşte să vorbim „cu blândeţe şi cu teamă” (1Petru 3:15) tuturor oamenilor – fie ei soţii, soţi, copii, tineri, cerşetori sau duşmani. Toţi oamenii trebuie trataţi cu demnitate. De exemplu, când oferim un dar unui frate mai sărac, trebuie să o facem astfel încât să nu-i răpim demnitatea de fiinţă umană. Trebuie să fim fratele lui iar nu binefăcătorul lui.

16. Trebuie să destăinuim numai lui Dumnezeu nevoile noastre financiare

„Şi Dumnezeul meu să îngrijească din plin de toate nevoile voastre, potrivit bogăţiilor Sale, în slavă, în Hristos Isus” (Filipeni 4:19).

Lucrătorii creştini permanenţi trebuie să se încreadă în Dumnezeu pentru toate nevoile lor financiare şi trebuie să le mărturisească numai Lui. Atunci Dumnezeu îi va îndemna pe copiii Lui să suplinească nevoile lor. Ei nu trebuie să trăiască „cu credinţă în Dumnezeu şi cu insinuări/ aluzii către alţi credincioşi” aşa cum trăiesc mulţi astăzi.

„Tot aşa, Domnul a rânduit ca cei care vestesc Evanghelia să trăiască din Evanghelie” (1Corinteni 9:14). Deci acelora care-I slujesc Domnului în regim permanent li se permite să primească daruri de la alţi credincioşi. Dar niciodată nu trebuie să primească un salariu. E o diferenţă colosală între daruri şi un salariu. Darurile nu pot fi pretinse, în timp ce un salariu poate fi revendicat. Aici se află cauza alunecării de la credinţă a majorităţii bisericilor şi instituţiilor creştine de astăzi.

Oricum, nu trebuie să primim niciodată vreun dar pentru folosul nostru personal sau al familiei noastre de la oameni care sunt mai săraci decât noi. Dacă astfel de oameni ne oferă daruri, noi trebuie ori să dăm aceşti bani unor oameni mai săraci decât ei sau să-i punem în colecta pentru lucrarea Domnului.

Iată „Zece Porunci” legate de bani pe care toţi lucrătorii permanenţi vor trebui să facă bine să ia aminte la ele:

1. Niciodată să nu-ţi faci cunoscute nevoile financiare altcuiva decât lui Dumnezeu (Filipeni 4:19).

2. Nu accepta niciodată bani de la necredincioşi (3Ioan 7).

3. Nu aştepta niciodată nici un dar de la nimeni (Psalmul 62:5).

4. Nu permite nimănui să te controleze sau să-ţi influenţeze lucrarea prin a-ţi oferi bani.

5. Nu accepta niciodată bani de la aceia care nu primesc lucrarea ta.

6. Nu accepta niciodată bani pentru nevoile tale personale sau familiale de la cineva mai sărac decât tine.

7. Să nu fii niciodată dependent de vreun om pentru nevoile tale financiare.

8. Niciodată să nu administrezi banii lui Dumnezeu într-un mod care i-ar determina pe alţii să te suspecteze de administrare greşită (2Corinteni 8:20,21).

9. Nu fii niciodată entuziasmat când primeşti bani.

10. Nu fii niciodată deprimat când pierzi bani.

Concluzie

Sper că aceste adevăruri nu doar te vor încuraja, dar totodată te vor şi elibera. Dacă eşti hotărât în ce priveşte umblarea ta cu Domnul şi lucrarea ta, ar trebui să iei în serios aceste adevăruri în viaţa ta de zi cu zi.

(Mesaj transmis liderilor creştini evanghelici la conferinţa „All-India” pe marginea misiunii bisericii şi pregătirii liderilor – Decembrie 17, 1997).

Aş vrea să mă întorc la Cuvântul lui Dumnezeu, în Apocalipsa, capitolul 4. După ce, în capitolul 1, Domnul i-a oferit lui Ioan o revelaţie a Lui Însuşi, El i-a oferit şi o vedere în profunzime asupra stării reale a multor biserici din acea parte a lumii – în capitolele 2 şi 3. După cum ştiţi, multe din acele biserici se aflau într-o stare foarte decadentă. Apoi, în capitolul 4:1, Domnul îi spune lui Ioan: „Suie-te aici!”

Ce cuvânt scump este acesta!

Când vedem starea lucrurilor din jurul nostru şi întâmpinăm probleme pentru care nu avem soluţie, este bine să-L auzim pe Domnul spunându-ne: „Vino mai sus! Vino şi vezi lucrurile din perspectiva Mea – şi nu de la nivelul de jos, pământesc, de la care ai privit până acum lucrurile acestea”. Cred că acesta este un cuvânt pe care noi înşine avem nevoie să-l auzim mereu – „VIN-O MAI SUS!”

Pavel spune: „Fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea, şi aruncându- mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus”. El auzise acea chemare să vină mai sus şi niciodată nu era mulţumit, nu conta cât de sus ajunsese.

Primejdia conducerii creştine este că stăm prea mult în faţa oamenilor. Suntem aclamaţi. Acum avem până şi acoperire mediatică. Avem titluri înaintea numelor şi grade după numele noastre!! Ce altceva mai mult avem nevoie! Vă spun eu ce nevoie avem noi – AVEM NEVOIE SĂ AJUNGEM MAI APROAPE DE INIMA LUI DUMNEZEU! AVEM NEVOIE SĂ URCĂM MAI SUS!

Dumnezeu nu l-a creat pe Adam pentru că avea nevoie de un slujitor. El nu l-a creat pe Adam pentru că avea nevoie de un ucenic. Şi El nu te-a creat pe mine şi pe tine pentru că avea nevoie de slujitori sau de ucenici. El are deja destui slujitori în milioanele de îngeri. El l-a creat pe Adam, în primul rând, pentru ca Adam să poată avea părtăşie cu El. Iată de ce pentru Adam legea NU a fost:

„Şase zile să lucrezi iar a şaptea să te odihneşti”. Nu. Aceasta e venit mai târziu prin Legea lui Moise.

Adam a fost creat în cea de-a şasea zi. Şi aşa, chiar PRIMA lui zi – a şaptea pentru Dumnezeu, dar prima pentru Adam – a fost o zi de odihnă şi de părtăşie cu Creatorul lui. De-abia după acea zi de părtăşie cu Dumnezeu Adam avea să meargă în grădină şi să-I slujească lui Dumnezeu pentru următoarele şase zile.

Şi când uităm această ordine – când uităm că părtăşia cu Dumnezeu trebuie să aibă prioritate faţă de ieşirea în via Lui pentru a-I sluji – atunci înseamnă că am pierdut scopul principal al creaţiei şi al salvării noastre.

Putem fi aşa de ocupaţi cu cerinţele din jurul nostru – în special într-o ţară ca India – încât să nu mai avem deloc timp de părtăşie cu Dumnezeu. Putem simţi că e pierdere de timp când în jurul nostru e o aşa mare nevoie. Dar care este rezultatul unei munci bazate pe cerinţe? Probabil o muncă din abundenţă – dar calitatea ei va fi slabă. Statisticile sunt înşelătoare. Probabil aţi auzit afirmaţia că există trei tipuri de minciuni – minciuni negre, minciuni albe şi statisticile!! Statisticile sunt înşelătoare. Toată lumea are statistici în zilele noastre. Dar pe Isus niciodată nu L-au interesat statisticile.

Au fost perioade în viaţa mea când am trecut prin anumite crize. Una a fost foarte timpurie, când căutam să-I slujesc Domnului şi am descoperit că, deşi cunoşteam Cuvântul, îmi lipsea puterea! Şi astfel L-am căutat pe Dumnezeu pentru botezul în Duhul Sfânt – ca să fiu învestit cu putere din cer. Acum, ştiu că sunt concepţii diferite cu privire la acest lucru – şi nu încerc să convertesc pe nimeni. Spun doar că am fost născut din nou şi m-am botezat în apă, dar

„râurile de apă vie” nu curgeau din viaţa mea. Cu toate acestea, ştiam că Isus făgăduise că oricine credea în EL, râuri de apă vie vor curge din viaţa lor – că niciodată nu vor seca. Însă eu însumi m-am simţit sec de multe ori. Chiar dacă cunoşteam Cuvântul, chiar dacă predicam, eram sec. Foarte adesea lucrarea mea pentru Domnul a fost ca şi cum aş fi pompat cu o pompă de mână. Ştiţi ce înseamnă aceasta – pompezi şi pompezi şi ţâşnesc doar câteva şiroaie de apă. În mod sigur nu curge un râu. Dar eu înţelegeam totuşi cuvântul lui Isus în mod clar: „Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie”.

Tot ce pot spune este că L-am căutat pe Dumnezeu şi El S-a întâlnit cu mine.

Şi acest fapt a schimbat direcţia vieţii mele.

Nu m-am alăturat bisericii Penticostale. Nu mă consider a fi un penticosatal sau un charismatic.

Dar Dumnezeu S-a întâlnit cu mine şi m-a umplut cu Duhul Său Sfânt.

Şi apoi, peste ani, am ajuns la o altă criză în viaţa mea. Aceea a fost o criză care a avut de-a face cu problema realităţii – dacă ceea ce eu predicam era de fapt adevărat în viaţa mea interioară, şi dacă povara pe care se părea că o port când le vorbeam oamenilor era ceva ce purtam de asemenea şi în inima mea.

Acum aproape 28 de ani am avut primul Congres de Evanghelism „All-India” la Deolali. Acolo am prezentat un referat. Atunci eram tânăr – doar 30 de ani. Şi ştiţi cum este când suntem tineri. Doream să-i impresionez pe toţi. Şi referatul meu a fost impresionant, pentru că muncisem din greu la el. Lucrarea mea a continuat cu călătorii în Australia şi în Singapore şi în alte locuri unde vorbeam în conferinţe despre viaţa mai profundă. Şi peste tot scopul meu era să impresionez oamenii.

Atunci Domnul mi-a vorbit şi m-a întrebat: „Vrei să-i impresionezi pe oameni sau vrei să-i ajuţi?” Eu am spus: „Doamne, vreau să-i ajut.” Atunci Domnul a spus: „Atunci opreşte-te din încercarea de a-i impresiona”. Am ajuns într-un loc în viaţa mea unde a trebuit să spun: „Doamne, viaţa mea interioară nu corespunde cu ceea ce predic”. În exterior, eram o mărturie bună. Dar gândurile şi atitudinile mele – atitudinea mea faţă de bani – nu erau asemenea

lui Hristos. Îl proclamam pe Hristos cu gura mea, dar Duhul lui Hristos nu-mi conducea şi gândurile mele. Şi am fost sincer cu Dumnezeu în această privinţă.

Cred că primul pas către Dumnezeu este să fii sincer.

Pe atunci eram destul de bine cunoscut. Scriam cărţi care aveau o largă circulaţie. Ţineam un program săpămânal de radio. Eram invitat încolo şi- ncoace. Într-o zi Domnul a vorbit inimii mele şi mi-a zis: „Eşti dispus să stai în faţa acelei congregaţii care te respectă şi să le spui că nu eşti sincer, că nu eşti real?” Am spus: „Da, Doamne! Nu-mi pasă ce gândesc oamenii despre mine. Vreau să faci ceva pentru mine. Îţi cer un singur lucru: Ca viaţa mea interioară să corespundă cu ceea ce predic”.

Aceasta este ceea ce I-am cerut Domnului acum 23 de ani. Dumnezeu S-a întâlnit cu mine din nou. El răsplăteşte pe aceia care-L caută cu sârguinţă. Şi Domnul mi-a spus: „Vino mai sus”.

Părtăşia cu Dumnezeu a devenit acum cel mai preţios lucru pentru mine – în ultimii 22 de ani.

Mi-a schimbat viaţa şi a îndepărtat cu totul descurajarea şi depresia din viaţa mea.

Am găsit secretul umblării cu Dumnezeu. Şi acesta a făcut lucrarea mea o bucurie! Nu mai este deloc seacă!

Toată lucrarea ta depinde de umblarea ta personală cu Dumnezeu. Vă amintiţi când Isus era în casa Mariei şi a Martei. El i-a spus Martei: „Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi şi te frămânţi tu”. De ce se îngrijora Marta? Erau nevoi de acoperit acolo. Şi ea Îl servea pe Domnul, fără egoism şi sacrificându-se pe sine, asudând în bucătărie – nu pentru a găti mâncare pentru sine, ci pentru Domnul şi ucenicii Lui. Ce serviciu mai mare decât acesta ar fi putut să facă? Era unul total neegoist!

Iar ea nu o făcea pentru bani sau pentru un salariu, aşa cum slujesc mulţi lucrători creştini din zilele noastre. Nu. Era total neegoistă! Şi, cu toate acestea, Domnul i-a spus: „Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi şi te frămânţi tu”. Ea s-a gândit că Maria era egoistă, stând acolo la picioarele Domnului şi nefăcând nici o muncă, ci doar ascultând. Şi Isus a zis: „dar UN SINGUR LUCRU trebuie. Maria şi-a ales partea cea bună, care nu i se va lua”.

O parafrazare minunată a 1Corinteni 4:2 spune: „Cel mai important lucru legat de un slujitor este că el face doar ceea ce-i spune stăpânul lui”. Această afirmaţie mi-a adus atât de multă pace în inimă. Ce am eu de făcut când văd o lume în nevoie? Să trecem toţi să muncim pentru cei în nevoie? Există o mulţime de manipulatori în creştinism care sunt gata să mă pună la treabă.

Dar eu Îi spun Domnului: „Vreau să te aud pe Tine”. Există o mulţime de Marta care mă vor critica spunând: „Spune-i să nu-şi piardă vremea ascultând, când o lume în nevoie piere în păcat”.

Cu siguranţă trebuie să privim la nevoile lumii. Isus a spus: „Ridicaţi-vă ochii şi priviţi recolta”. Trebuie să vedem nevoile şi să arătăm aceste nevoi şi altora. Da. Dar chemarea trebuie să vină de la Dumnezeu – nu de la om. Iată ce am înţeles eu.

Isus a stat în cer 4.000 de ani în timp ce lumea pierea din lipsa unui Mântuitor. Nimeni nu L-a putut presa să părărsească cerul înainte de timpul hotărât de Tatăl. Dar „la împlinirea vremii” El a venit.

Şi când a venit pe pământ, timp de 30 de ani, El a făcut scaune şi bănci – în timp ce lumea pierea! El nu putea fi pus în acţiune numai de nevoia singură. Dar când a sosit timpul potrivit, Tatăl a zis „Du-te! Şi El S-a dus. Şi El a făcut mai mult în 3 ani şi jumătate decât pot face alţii în 3.000 de ani. Pentru un slujitor cel mai important lucru nu este să alerge încolo şi-ncoace făcând cutare şi cutare lucru pentru Dumnezeu, ci să-L asculte pe EL. Este dificil să ascultăm.

În tinereţe, obişnuiam să particip într-o adunare unde studiam Scripturile, posteam şi mă rugam regulat. Eram învăţaţi ca în fiecare dimineaţă să avem un

„Timp de Pace” – un obicei bun pe care-l recomand tuturor. Dar în ciuda tuturor orelor aparent petrecute în prezenţa lui Dumnezeu, oamenii continuau să fie acrii, îndârjiţi, greu de abordat, să se judece unii pe alţii, să fie critici şi suspicioşi…..

Undeva, ceva era greşit. Am trăit momente când am petrecut doar 10 sau 15 minute cu un om evlavios şi m-am simţit provocat şi inspirat. Puteţi atunci să vă imaginaţi ce pot face 10 sau 15 minute petrecute cu Dumnezeu Însuşi? Atunci cum de noi toţi nu ne schimbăm?

Domnul mi-a arătat că eu nu-mi petreceam timpul cu EL în „timpul meu de părtăşie”. Îmi petreceam timpul cu mine însumi. Doar studiam o carte – nu era nici o diferenţă dacă în faţa mea era Biblia sau o carte de chimie. Nu-mi petreceam timpul cu Dumnezeu – ascultându-l pe El. Eu doar studiam o carte!

Isus a spus cu privire la Maria: „Un singur lucru trebuie….să asculţi”. Din acesta izvorăşte orice altceva.

Şi acesta este un mod foarte eficient de a-I sluji lui Dumnezeu pentru că El îţi poate spune ce El doreşte să faci tu!

Tatăl Îi spunea Lui Isus ce să facă. Odată Isus a fost îndemnat de Duhul să meargă pe jos 50 de mile din Galileea la Sirofenicia, dincolo de graniţele Israelului. Nu ştiu câte ore I-au trebuit să ajungă acolo – probabil o zi întreagă. Şi acolo El a întâlnit o femeie Canaaneancă, a cărei fiică era posedată de demon. El a scos afară demonul şi a arătat ucenicilor Săi marea credinţă pe care femeia o avea când a cerut doar fărâmiturile care cad de la masa copiilor. Apoi S-a întors în Galileea. Iată cum trăia Isus. A mers aşa cale lungă doar pentru UN suflet. Nu a fost impresionant – statistic vorbind!! Dar a fost potrivit voii lui Dumnezeu.

Isus a slujit aşa timp de 3 ani şi jumătate. Iar la sfârşitul perioadei El a spus:

„Eu Te-am preamărit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac” (Ioan 17:4). Oare împlinise El toate nevoile din lume – în India, în Africa? Nu. Nu le împlinise. Dar El sfârşise lucrarea pe care Tatăl I-o dăduse Lui s-o facă. Şi apoi nu Şi-a dorit să mai trăiască pe pământ nici măcar o zi. La fel a putut spune la sfârşitul vieţii lui şi apostolul Pavel: „Mi-am sfârşit alergarea”.

Tu ai o chemare diferită după cum şi eu am o chemare diferită în Trupul lui Hristos. Dar noi toţi trebuie să înţelegem ce doreşte Dumnezeu să facem. Una din principalele cauze a surzirii noastre faţă de vocea lui Dumnezeu este LIPSA DE REALITATE din vieţile noastre – reaua credinţă şi prefăcătoria.

Fariseii nu puteau auzi ce spunea Isus pentru că trăiau o viaţă de prefăcătorii. Ei dădeau altora impresia că erau evlavioşi. Stăteau în picioare în faţa poporului ca liderii şi învăţătorii timpului lor. Dacă i-ai fi întâlnit pe Petru sau pe Ioan, înainte ca ei să-L întâlnească pe Isus, şi i-ai fi întrebat: „Petru, Ioan, mi-aţi putea spune numele unui om al lui Dumnezeu pe care-l cunoaşteţi?”, ţi- ar fi menţionat numele unui fariseu care era un bătrân din sinagoga locală.

Pentru că aceea era judecata lor – că oamenii care studiau Scripturile, care posteau, se rugau, purtau cutiuţe mici cu versete din Scriptură pe frunte şi păreau foarte sfinţi şi evlavioşi, erau cu adevărat oamenii lui Dumnezeu. Vă puteţi imagina atunci şocul pe care l-au avut când L-au auzit pe Isus numindu- i acei bătrâni în sinagogă drept o adunătură de ipocriţi care candidau pentru intrarea în iad.

Când Isus Şi-a ales ucenicii, el nu a ales nici măcar unul din vreo şcoală Biblică. În acele zile, în Ierusalim exista o şcoală biblică condusă de Gamaliel. Dar Isus nu a mers să-şi aleagă ucenici de acolo. El i-a selectat de pe ţărmul Galileii – oameni needucaţi – şi i-a făcut apostolii Lui. Iar ei au scris cărţi pe care acum seminariile Biblice le dau oamenilor să le studieze pentru doctorate în teologie!! Nu este uimitor?? Cred că Petru singur n-ar fi fost capabil să obţină nicio calificare de la vreun seminar de-al nostru. Poate doar unul dintre ucenici ar fi fost capabil să obţină o astfel de calificare – Iuda, cel mai inteligent şi deştept dintre ei.

De ce a ales Isus astfel de oameni? Erau simpli şi dispuşi să-L asculte.

Ce freamăt se stârnea când aceşti bărbaţi simpli mergeau în vreo sinagogă şi predicau! Ei nu predicau mesaje rutinate pe care oamenii le auziseră întotdeauna. Ei erau proroci. Iar oamenilor nu le-au plăcut niciodată prorocii. În cei 1.500 de ani de istorie a Israelului, aşa cum a spus Ştefan: „Pe care dintre proroci nu i-a persecutat părinţii voştri?”

Acei apostoli nu erau vorbitori diplomaţi. Ei erau proroci. Şi cred că ţara noastră poate avea câţiva proroci în aceste timpuri, aşa încât să putem auzi ce spune Dumnezeu. Dumnezeu nu iubeşte ceea ce este mare şi grozav în ochii oamenilor.

Nu sunt împotriva adunărilor de acest fel. Dar am încetat să mai merg la astfel de întâlniri de mai bine de 20 de ani. Acum refuz astfel de invitaţii. Ştiu că astfel de adunări te pot face faimos. Obţii expunere mediatică. Dar, pe măsură ce am călătorit în satele din ţara noastră – unde e cea mai mare parte a lucrării mele acum – am descoperit că oamenii care fac adevărata lucrare nu sunt într-o conferinţă ca aceasta. Ei sunt necunoscuţi şi se află chiar acolo, în acele sate. Ei nu pot vorbi engleza şi cu siguranţă că nu ştiu ce înseamnă să prezinţi o dezbatere. Dar sunt plini de Duh, Îl iubesc pe Domnul şi ies să aducă suflete pierdute la Hristos. Lăudat să fie Dumnezeu pentru astfel de oameni.

Alţii îşi organizează misiuni proprii şi devin cunoscuţi ca lideri de misiune şi capătă onoarea. Dar mulţi care sunt primii acum vor fi ultimii când se va întoarce Isus. Deci este bine pentru noi să fim smeriţi. Este bine pentru noi să avem gânduri umile despre noi înşine. Poate că nu suntem aşa de mari în ochii lui Dumnezeu cum cred alţi creştini că am fi datorită diplomelor şi calificărilor noastre. Acestea pot impresiona oamenii, dar nu pe Dumnezeu. De fapt, ele nu impresionează nici pe diavolul. Diavolul se teme de un om sfânt, un om care este autentic, un om care este acelaşi în interior cum este şi în exterior, şi un om care niciodată nu predică ceea ce nu practică.

Oamenii mă întreabă: „Frate Zac, de ce nu îndemni oamenii să meargă în India de Nord?” Răspund: „Isus a predat numai ceea ce a făcut” (Faptele Apostolilor 1:1). Nu am locuit în India de Nord. Deci nu pot să cer altora s-o facă. Nu spun că n-ar trebui făcut acest lucru. Spun doar că nu pot predica ceea ce n-am făcut. Şi apoi eu nu sunt întregul trup al lui Hristos. Eu sunt doar o parte a lui. Sunt un mădular neechilibrat. Singurul om echilibrat care a călcat pe pământ a fost Isus Hristos.Voi sunteţi neechilibraţi şi la fel sunt şi eu. Haideţi să nu gândim că unul dintre noi este mai mult decât doar o parte. Fiecare parte este necesară – evanghelistul, învăţătorul, păstorul, prorocul şi apostolul – pentru ca oamenii să fie făcuţi mădulare ale trupului lui Hristos şi pentru ca acel Trup să fie zidit.

Care este chemarea noastră? Este să facem pe cineva care nu este un mădular al Trupului lui Hristos, mădular al acelui Trup? Nu este în esenţă aceasta chemarea noastră? Cred că toţi suntem de acord cu aceasta.

Fiindcă Duhul Sfânt foloseşte cuvântul „Trup”, voi folosi o ilustrare din trupul fizic. Să spunem că am avea o farfurie cu un cartof (reprezentând un necredincios), care trebuie să devină parte din trupul meu. Cum se va întâmpla aceasta? Înainte de toate se întâmplă evanghelizarea – mâna care se întinde ca să atingă şi să ia acel cartof.

Evanghelizarea este întotdeauna prima lucrare în această activitate. De aceea niciodată nu subestimez evanghelizarea. O apreciez foarte mult – şi mai ales pe aceia care sunt implicaţi în această lucrare în căldura şi praful Indiei de Nord. Sunt interesat să citesc revistele lor – am mai multe numere acasă – să citesc despre lucrarea acestor fraţi dragi ai mei care trudesc acolo. Am fost acolo din când în când să-i şi întâlnesc pe unii dintre ei

Deci, aici este mâna care ia cartoful din farfurie. Cartoful nu va deveni niciodată parte a trupului meu dacă „evanghelistul” (mâna mea) nu iese şi face

„evanghelizarea” (pune cartoful în gura mea).

Dar asta-i tot?? Dacă doar ţin cartoful în gura mea va deveni el o parte a trupului meu? Nu, nu va deveni. După o vreme, se va strica în gura mea şi-l voi scuipa. Iată cum unii convertiţi s-au stricat în unele din bisericile noastre! Ei sunt doar luaţi şi ţinuţi în gură!

Însă ceva mai mult trebuie să i se întâmple acelui cartof. Trebuie să fie mestecat şi zdrobit de dinţii mei.

Cartoful îşi poate atunci imagina că totul s-a sfârşit. Dar nu s-a sfârşit totul! Cartoful merge mai departe în stomac şi acolo sunt turnaţi peste el acizi fără milă.

Aceasta este o imagine a lucrării profetice din biserică. Ştiţi că nu este deloc comod să ţi se toarne acid peste corp. Lucrarea delicată de luare din farfurie a fost aşa de frumoasă. Dar când este turnat acid peste noi, nu mai este deloc plăcut. Acum cartoful este fărâmiţat complet şi nu mai seamănă deloc a cartof.

Dar în câteva săptămâni, iată!, a devenit sânge şi carne şi oase – o parte a trupului meu!

Acum, a cui slujbă a fost cea mai importantă în această activitate. Ce lucrare are vreunul dintre noi pe care să n-o fi primit-o? Dacă suntem smeriţi, vom recunoaşte că suntem neechilibraţi. Mâna nu este mai importantă decât stomacul. Se completează reciproc. Din nefericire, în creştinism există această competiţie eternă între membrii – mâna care-şi construieşte propria împărăţie, stomacul care-şi construieşte propria împărăţie, şi gura care şi-o construieşte pe a ei!! Ce avem noi atunci? Nu un trup, ci un „Laborator de Anatomie”, cu o gură colo, un stomac dincolo, o mână aici şi un picior acolo. Aceasta nu este un trup!

De ce avem nevoie cel mai mult? Da, este adevărat, avem nevoie de învăţătură. Dar mai mult decât orice altceva avem nevoie de smerenie. Avem nevoie să recunoaştem că toţi suntem în mod egal importanţi – fiecare membru în trupul lui Hristos. Iar marele lider misionar nu este mai valorors în lucarea lui decât fratele sărac care nu poate vorbi engleza fluent, dar care pleacă şi aduce suflete la Hristos. Ei toţi sunt parte a aceluiaşi trup.

„Suie-te mai sus”, spune Domnul, „şi uită-te la lucruri din punctul Meu de vedere”. Lucrurile arată foarte diferit când sunt văzute din perspectiva lui Dumnezeu, decât atunci când sunt privite dintr-un punct de vedere pământesc.

De ce atât de mulţi lucrători creştini au o opinie aşa de înaltă despre ei înşişi?

Fii sincer. Care sunt gândurile pe care le nutreşti despre tine însuţi când eşti numai tu singur? Sunt ele gânduri de smerenie, de recunoaştere a faptului că tu însuţi nu eşti nimic?

Sunt momente când stau afară şi privesc stelele. Ştiu că sunt milioane de stele şi că întregul pământ este doar o minusculă pată în acest univers. Şi spun: „O, Doamne, cât de măreţ eşti Tu! Ce mare este acest univers! Eu sunt un fir aşa de mic de praf pe această pată numită Pământ. Şi iată-mă pretinzând că Te reprezint pe Tine şi predicând probleme aşa de măreţe. Te rog ajută-mă să am o părere despre mine mai cumpătată”. Vă recomand ca voi toţi să-I spuneţi aceasta lui Dumnezeu.

Dumnezeu dă har celui smerit. Oricine poate avea cunoaştere. Dar numai cel smerit poate primi har. Avem mult mai multă nevoie de har decât de cunoaştere.

M-am gândit la tinerii care vin la Domnul şi care sunt persecutaţi de familii pentru credinţa lor. Când vine o asemenea persoană la una din bisericile noastre, ce vede? Vede oare acolo spiritul lui Isus Hristos? Oamenii din jurul nostru au o impresie foarte greşită despre creştinism.

Am crezut mult timp că primul principiu al tuturor lucrărilor eficiente – fie evanghelizare sau orice altceva – se regăseşte în Evrei 2:17, unde spune că Isus

„a trebuit să se asemene fraţilor Săi în toate”. Vreau să meditez asupra acestui verset – El a fost făcut asemenea fraţilor Săi ÎN TOATE.

Cum le pot sluji celorlalţi? Trebuie să fiu făcut asemenea lor în toate. Trebuie să mă cobor la nivelul lor.

De ce nu pot comunica cu o frunicuţă care se târăşte pe podea? Pentru că sunt prea mare.

Dacă merg la acea frunică în forma umană, va fi îngrozită. Singurul mod în care pot comunica cu acea furnică este, în primul rând, devenind ca ea. Singurul mod în care Dumnezeu a putut comunica cu noi a fost ca EL să devină ca noi. Toţi putem înţelege lucrul acesta. Dar haideţi să ne amintim de el şi în slujirea noastră pentru alţii – fie într-o biserică locală sau într-o zonă izolată – primul principiu este aceasta – să fii făcut ca ei în toate lucrurile, „să stăm în locul unde se află ei”, aşa cum a spus Ezechiel (Ezechiel 3:15).

Aceasta înseamnă, de exemplu, că nu vrem să ne înălţăm deasupra altora în nici un mod. De aceea Isus le-a spus ucenicilor lor ca niciodată să nu-şi asume titluri ca „Învăţător”, „Tată” sau orice alt titlu.

Deoarece un titlu te va înălţa deasupra oamenilor pe care-i slujeşti. Îi vei intimida cu importanţa ta, în loc să fii unul ca ei.

În ciuda unui asemenea avertisment, astăzi noi avem încă o mulţime de oameni care poartă titluri în creştinism.

Credem că-I putem sluji lui Dumnezeu mai bine adoptând metodele lumii. Dar acest lucru nu este deloc adevărat.

În Vechiul Testament, citim că, odată, filistenii au capturat chivotul lui Dumnezeu. Dar au avut probleme din cauza lui şi de aceea l-au trimis înapoi cu un car cu boi. Mulţi ani mai târziu, când David a trebuit să mute chivotul, s- a gândit în sinea lui: „Hei, asta-i o idee bună. Modul în care ne învaţă Legea că ar trebui transportat chivotul, şi anume purtat pe umerii Leviţilor, este foarte bun, însă pentru distanţe scurte. Dar pentru distanţe lungi, metoda filistenilor cu siguranţă e mai bună”. Şi aşa a pus chivotul într-un car tras de boi. Şi ştiţi ce s-a întâmplat. Boul s-a poticnit şi Uzia a întins mâna să stabilizeze chivotul. Dumnezeu S-a mâniat şi l-a izbit de moarte pe Uzia chiar în acel loc, pentru că el nu era levit.

Dumnezeu nu-şi schimbase metodele Lui. David a fost extrem de tulburat. Dar unde a început totul? A început cu David care i-a imitat pe filisteni. Şi aşa a venit moartea.

Moarte vine întotdeauna când noi imităm metodele lumii, când bisericile creştine sunt administrate ca întreprinderile private, şi când banii devin Factorul Numărul Unu în lucrarea creştină.

O întrebare bună pe care ne-am putea-o pune nouă înşine este dacă biserica sau organizaţia pe care o conducem va supravieţui în cazul în care n-ar mai intra nici un ban. Sau se va prăbuşi totul atunci? O lucrare adevărată a lui Dumnezeu poate folosi banii, dar niciodată nu va fi dependentă de bani. Va fi dependentă numai de Duhul Sfânt

Biblia spune că Duhul este gelos (Iacov 4:5) – gelos când altceva sau altcineva ia locul Lui care i se cuvine în biserică. Ar putea fi muzica. Nu sunt împotriva muzicii. Cred că ar trebui să avem cea mai bună muzică posibilă, fără să imităm lumea.

Dar noi nu trebuie să depindem de muzică.

De exemplu, la sfârşitul unei adunări, dacă noi credem că punând orga să cânte blând îi putem determina pe oameni să ia o decizie, ce este aceasta? Este manipulare psihologică, nu puterea Duhului Sfânt.

Dacă Cuvântul lui Dumnezeu este predicat în puterea Duhului, aşa cum a predicat Isus şi cum a predicat Petru, nu ai nevoie de nici o orgă care să cânte blând la sfârşit. Poţi să o ai dacă doreşti, dar nu va ajuta. Dar dacă nu ai puterea Duhului Sfânt, atunci va trebui să manipulezi psihologic oamenii ca să- i determini să ia o decizie. Vei descoperi în cele din urmă însă că astfel de decizii sunt doar emoţionale şi superificiale.

Duhul Sfânt este gelos pentru locul Lui corect în biserică. Nu-L poţi înlocui cu teologie. Nu-L poţi înlocui cu muzică. Nu-L poţi înlocui cu bani. Mulţumim lui Dumnezeu pentru toate aceste lucruri. Folosiţi-le pe toate. Isus a folosit banii. Deci cum am putea să fim noi împotriva lor? Este scris că Isus a cântat un imn. În Evrei 2:12, citim că Isus Însuşi este Cel Care conduce biserica în lăudarea Tatălui. Deci când Îl lăudăm pe Dumnezeu, noi doar ne urmăm Liderul. Deci cum am putea fi împotriva muzicii? Nu suntem împotriva nici unuia dintre aceste lucruri. Dar se pune întrebarea de ce suntem dependenţi.

Depindem noi de personalităţi importante sau de mari predicatori? Nu. Duhul Sfânt este gelos.

Isus a devenit un rob. Fiecare lider creştin vorbeşte despre stilul de viaţă-rob şi despre a fi un rob, multe cărţi fiind scrise totodată pe marginea acestui subiect. Dar ce înseamnă în termeni practici? Permite-ţi-mi să vă întreb: Cum vă trataţi colegii de muncă? Cum îţi tratezi cel mai proaspăt coleg de muncă, cel care s-a alăturat echipei abia ieri? Este el cu adevărat un frate pentru tine sau el trăieşte cu teamă de tine?

Dacă-i aşa, atunci chiar dacă predici despre slujire până la Ziua judecăţii de apoi, îţi spun că nu ai înţeles-o. Tu nu L-ai văzut pe Isus.

Isus a fost aşa de simplu. Niciodată El nu i-a intimidat pe oameni. El a spus:

„Eu sunt un fiul al omului” – şi aceasta înseamnă „un om obişnuit”. El era Fiul sfânt şi pur al lui Dumnezeu care trăise din toată veşnicia cu Tatăl. Dar El a venit şi a trăit pe pământ ca un om obişnuit. El a devenit ca fraţii Săi în toate lucrurile.

Pentru ca noi să devenim ca fraţii noştri în toate lucrurile, ceva din noi trebuie să moară. Se spune despre Isus că „El S-a smerit pe Sine până la moarte”. Când murim pentru Sine, ne dovedim smerenia.

Sămânţa de grâu care cade pe pământ şi moare garantează mult fruct. Acesta a fost unul dintre lucrurile pe care le-am descoperit când am avut acea criză de realitate cu Domnul acum 22 de ani. Am înţeles că cea mai mare lucrare pe care o puteam face pentru Domnul în India era să cad pe pământ şi să mor – să mor faţă de voinţa mea, faţă de ceea ce oamenii gândeau despre mine, faţă de ambiţiile mele, faţă de scopurile mele, faţă de dragostea mea de bani, faţă de tot

– şi în special faţă de mine Însumi – aşa încât după aceea Isus singur să fie totul pentru mine, aşa încât să mă pot uita în sus la El în fiecare zi şi să spun cu sinceritate (ca psalmistul), „Pe cine altul am eu în cer, afară de Tine? Şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine” (Psalmul 73:25).

Există momente când stau pe patul meu şi-I spun Domnului: „Doamne, lucrarea mea nu este dumnezeul meu. Tu singur eşti Dumnezeul meu. Nimeni nu va lua vreodată locul Tău. Tu eşti totul pentru mine. Poţi să-mi iei vocea, să mă paralizezi sau să faci ce vrei cu mine. Eu tot Te voi iubi din toată inima mea”. Nimeni nu-mi poate răpi bucuria mea – pentru că în prezenţa lui Dumnezeu este o abundenţă de bucurie.

Numai din acea fântână pot curge râuri de apă vie prin noi.

Un ultim singur lucru: Cu mulţi, mulţi ani în urmă, când eram un tânăr creştin, Domnul mi-a vorbit din 2Samuel 24:24, unde David spune: „Nu voi oferi Domnului ceva ce nu mă costă nimic”.

Ceea ce Domnul a vorbit inimii mele în acea zi a fost că, atunci când a venit pe pământ, El oferise ceea ce Îl costase totul. Şi dacă aveam de gând să-I slujesc

trebuia să-L slujesc în acelaşi spirit. Fiecare slujire a mea trebuie să mă coste ceva.

Cum e cu slujirea ta pentru Domnul? Te-a costat ceva? Astăzi, avem mulţi oameni în lucrarea creştină din India care câştigă de cinci până la 10 ori mai mult decât ar fi câştigat într-o slujbă laică.

Este oare acesta sacrificiu?

Când am părăsit slujba de la Marina Indiană, acum 31 de ani, am luat decizia ca niciodată să nu primesc bani care mi-ar creşte venitul lunar la mai mult decât aş fi câştigat într-o slujbă laică. Acea decizie m-a menţinut 31 de ani.

Nu trebuie să-i judecăm pe alţii. Şi eu nu sunt aici să vă judec. Nu-i cunosc pe cei mai mulţi dintre voi şi de aceea este uşor pentru mine să spun: Întreabă-te singur cât ai fi câştigat astăzi dacă te aflai într-o slujbă laică?

John Wesley obişnuia să le spună colegilor săi: „Să nu laşi niciodată să se spună că ai devenit bogat predicând evanghelia”.

Ştiţi unde suferă cel mai mult lucrarea creştină? Chiar aici, în această zonă. Nu poţi sluji şi lui Dumnezeu şi banilor. Acesta este aspectul pe care trebuie să-l tratăm în primul rând. Putem să ne petrecem timpul discutând aici despre toate subiectele de pe pământ. Dar dacă nu abordăm această problemă a iubirii de bani, toată lucrarea noastră va fi inutilă.

Oamenii îşi mută domiciliul dintr-un loc într-altul. Nu e nimic greştit în aceasta. Şi Isus şi-a mutat locuinţa din ceruri pe pământ. Dar când S-a mutat, acesta a fost un pas JOS. Şi s-a întâmplat pentru că El a avut o preocupare sinceră pentru oamenii de aici de pe pământ.

De ce v-aţi schimbat domiciliul?

Din nou eu nu vă judec. Eu doar întreb.

V-aţi mutat reşedinţa pentru că aţi simţit că din noua locaţie puteţi sluji Domnului mai eficient decât în India – ţara pentru care PĂREŢI a purta o povară aşa de grea?

Porţi o povară autentică?

Putem oare trăi în confortul Indiei de Sud şi să avem o povară pentru satele din India de Nord?

Probabil că voi puteţi. Însă eu nu văd cum eu aş putea face aceasta.

Puteţi trăi în Statele Unite ale Americii şi să purtaţi o povară pentru India? Da – dar numai pe hârtie. Pe hârtie poţi fi împovărat cu toate!

Diavolul este un mare înşelător. Pe noi ne înşeală total. Ne face să simţim că purtăm o grea povară pentru ceva când de fapt nu avem nimic, doar aer fierbinte!!

Vreau să fii sincer cu tine însuţi.

Eu nu fac aici o prezentare. Îmi împărtăşesc inima cu voi. Şi sper că, în acelaşi timp, este şi inima lui Dumnezeu.

Nu vă judec, fraţii şi surorile mele. Cu ceva ani în urmă Dumnezeu mi-a spus: Dacă îi judeci pe alţii te vei distruge pe tine însuţi”.

Stau înaintea lui Dumnezeu astăzi şi spun că nu judec pe nimeni. Mă judec pe mine însumi. Şi mă pocăiesc. Viaţa mea este una de pocăinţă zilnică – deoarece nu văd asemănarea lui Hristos în multe zone ale vieţii mele. Mă pocăiesc şi spun: „Doamne, nu am vorbit prietenos cu acea persoană Vreau să învăţ cum să vorbesc”.

Omul care nu-şi poate stăpâni limba – creştinismul lui nu valorează nimic, aşa cum spune Iacov (Iacov 1:26).

Şi vreau să ţin acel verset înaintea ochilor mei întotdeauna.

Odată Pavel a spus ceva despre lucrătorii împreună cu el. Când a căutat pe cineva pe care să trimită la Filipi a spus că nu l-a putut găsi decât pe Timotei, pentru că toţi ceilalţi, care erau cu el atunci, îşi căutau propriul interes!! (Filipeni 2:19-21). A afirmat aceasta nu despre păgâni, ci despre unii din colegii lui. Numai să ajungi în echipa lui Pavel era o onoare, căci Pavel era tipul de persoană care nu i-ar fi permis nici măcar unui Marcu să continue să fie parte din echipa sa, când a simţit că Marcu nu era suficient de radical. Cu toate acestea, Pavel a considerat că majoritatea colegilor lui îşi căutau propriul interes.

Astăzi mulţi predică evanghelia şi par a fi împovăraţi pentru suflete dar ei caută de fapt propriul câştig şi confort. Ei se promovează pe ei înşişi.

Ei îşi promovează copiii şi proprii membri de familie – ca să preia activitatea lor atunci când se retrag!!

Saul a vrut de asemenea să-l promoveze pe Ionatan. Dar Dumnezeu a spus:

„Nu Ionatan, ci David e cel care va continua ca viitor rege”. Acest lucru l-a înfuriat pe Saul şi a încercat să scape de David ca să-şi promoveze propriul fiu.

Crezi că astfel de lucruri nu se întâmplă astăzi în creştinism? Ba da, se întâmplă. Când Îi slujim Domnului şi spunem adevărul, nu vom fi simpatizaţi. Dar dacă noi căutăm să fim pe placul oamenilor, atunci nu putem fi slujitorii lui Hristos.

Vreau să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru fiecare frate şi soră – şi mai ales pentru aceia care slujesc în condiţii dificile, care au făcut sacrificii despre care nu vom şti până când va veni Isus din nou, care nu sunt cunoscuţi în cercurile creştine, ale căror nume nu sunt vestite şi care nu au nici o acoperire mediatică dar care sunt temători de Dumnezeu, oameni smeriţi, care răspândesc în mod sacrificial evanghelia lui Isus Hristos în ţara noastră. Vreau să-i salut. Îl laud pe Dumnezeu cu toată inima mea pentru astfel de oameni. Eu nu stau nicăieri

„Mântuieşte, Doamne, căci s-au dus oamenii evlavioşi, s-au sfârşit credincioşii dintre fiii oamenilor!” (Psalmul 12:1).

Situaţia descrisă în versetul de mai sus este o descriere potrivită a creştinismului de astăzi. Vedem cum, în zilele noastre, chiar credincioşi care odată urmăreau sfinţenia au început să se compalcă în înşelăciune, linguşire şi minciuni – ca să-şi împlinească propriile scopuri.

Sinceritatea este ceea ce Dumnezeu caută la noi toţi în primul rând. Putem avea o mie şi una de defecte şi să facem tot atâtea greşeli. Dar dacă suntem sinceri, Dumnezeu poate face minuni cu vieţile noastre.

În Matei 16:3, Isus i-a certat pe farisei punându-le o întrebare: „Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi s-o deosebiţi, dar semnele timpurilor nu le puteţi deosebi?”

Dacă nu citim semnele timpurilor în care trăim acum, Isus va trebui să ne certe exact cum a făcut fariseilor.

Când oamenii cunosc Biblia, dar nu-L cunosc pe Dumnezeu Însuşi, pot fi înşelaţi uşor – căci fiecare cult din lumea aceasta foloseşte Biblia ca manual şi au propriile texte doveditoare ca să promoveze doctrinele lor specifice. De aceea s-au înmulţit în acest secol atât de multe culteşi au devenit la modă şi acceptabile multor oameni din lumea întreagă. Chiar şi credincioşii sunt duşi în rătăcire şi-şi pierd mântuirea.

Sub noul legământ, Dumnezeu vrea ca fiecare copil al Lui să-L cunoască pe El personal (Evrei 8:11), spre deosebire de timpurile vechiului legământ când numai profetul (care apărea rar) putea să-L cunoască pe Dumnezeu în mod personal. De fapt, copilul lui Dumnezeu aflat sub noul legământ Îl poate cunoaşte mai bine pe Dumnezeu şi într-un mod mai personal decât cel mai mare profet aflat sub vechiul legământ. Isus a spus aceasta, într-un mod foarte specific (Matei 11:11).

Sunt foarte puţini credincioşi care au o pasiunea să-L cunoască pe Însuşi Dumnezeu. Cei mai mulţi dintre ei par să fie zeloşi doar în ce priveşte aprofundarea cunoaşterii Bibliei şi trăirea de experienţe emoţionale spectaculoase.

Totul este un semn că am ajuns în ultimele minute ale ultimei ore din zilele din urmă în care Pavel a spus că va fi greu să fii creştin (2Timotei 3:1).

Va fi greu să fii creştin în zilele din urmă, nu datorită persecuţiei sau a opoziţiei, ci fiindcă mulţi oameni vor avea „o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea” (2Timotei 3:5). Cu alte cuvinte, ei vor excela în acurateţea tiparului şi a doctrinei Noului Testament dar nu vor fi interesaţi de dedicarea personală lui Hristos sau de sfinţirea practică.

Majoritatea dintre noi cei care în trecut am părăsit denominaţiuni moarte, le- am părăsit pentru că noi căutam realitate spirituală. Poate că am început căutarea noastră cu seriozitate. Dar Satan este foarte abil în abaterea credincioşilor către ceva cultic, asemenea cultului Fariseilor din timpul lui Isus.

Istoria Israelului ne-a fost oferită pe larg în Vechiul Testament tocmai ca să ne înveţe câteva lecţii importante. Un om înţelept va învăţa din acea istorie modul în care oamenii Îi erau plăcuţi lui Dumnezeu şi modul în care mulţi L-au nemulţumit.

În Ieremia 3:14,15, făgăduinţele lui Dumnezeu spun: „…Eu vă voi lua, pe unul dintr-o cetate, pe doi dintr-o familie şi vă voi aduce înapoi în Sion. Vă voi da păstori după inima Mea şi vă vor paşte cu pricepere şi cu înţelepciune”.

„Sion” reprezintă biserica adevărată a Dumnezeului cel viu. Dumnezeu aduce unul dintr-o cetate şi pe alţi doi dintr-o familie în „Sionul” Său. Şi când ajungem în acest Sion – biserica pe care Domnul o zideşte – El ne promite să ne dea acolo „păstori după inima Sa”, care ne vor hrăni spre cunoaşterea Lui (şi nu doar o cunoaştere a Bibliei) şi spre înţelegerea căilor Lui (nu doar o înţelegere a doctrinei).

Un indiciu principal de identificare a bisericii adevărate a lui Dumnezeu este acesta: ea are păstori după inima lui Dumnezeu.

Dumnezeu este dragoste – şi caracteristica principală a dragostei este că nu caută folosul ei. Deci, păstorii după inima lui Dumnezeu sunt aceia care nu caută folosul lor propriu. Astfel de păstori nu vor fi interesaţi de banii altora sau de gloria personală. Ei nu vor căuta să placă oamenilor, nici să-i impresioneze. În schimb, vor căuta să-i zidească pe credincioşi „ca să-i prezinte desăvârşiţi în Hristos” (Coloseni 1:28).

Oriunde găseşte Dumnezeu un om cu un astfel de dor – în orice oraş sau sat din lume – El Îşi va zidi biserica Lui.

Pe de altă parte, am întâlnit multe cazuri de credincioşi care părăsesc denominaţiunile principale şi caută să urmeze „tiparul Noului Testament”, au o doctrină în totalitate corectă, dar care iubesc banii şi caută folosul lor şi îşi imaginează, cu toate acestea, că ei zidesc Trupul lui Hristos. Confuzia şi haosul sunt întotdeauna rezultatul eforturilor lor şi întotdeauna ceea ce este în final construit prin prestaţia lor este Babilon.

Numai acolo unde Dumnezeu găseşte un om care nu caută folosul său poate zidi Domnul adevărata Sa biserică.

Un om ca acesta, care împărtăşeşete grija inimii lui Dumnezeu pentru oameni, este mult mai valoros pentru Dumnezeu decât o mie de credincioşi care-şi caută propriul folos.

Să fii un păstor după inima lui Dumnezeu, presupune sacrificiu, neajunsuri şi suferinţă. Va însemna să fii dispus să suferi cu bucurie din partea altora neînţelegerea, opoziţia, ridiculizarea şi calomnia.

Şi dacă un astfel de păstor este aşa de binecuvântat încât să aibă o soţie care de asemenea nu caută folosul ei, astfel încât casa lor este deschisă ca Domnul să facă orice doreşte El, atunci nu va fi nicio limită la ceea ce Dumnezeu poate realiza prin vieţile lor.

Nu vorbesc acum despre adunarea unui număr mare de oameni. Numerele nu sunt un indiciu al binecuvântării lui Dumnezeu.

Multe dintre cultele bine-cunoscute adună mai mulţi oameni decât oricine altcineva. Aceasta nu dovedeşte nimic.

Eu vorbesc acum despre calitate – zidirea Trupului lui Hristos, unde fiecare membru individual ajunge la o cunoaştere personală a lui Dumnezeu.

Fără o asemenea dezvoltare, orice grup va fi doar un loc unde un orb a condus o mulţime de alţi orbi în şanţ. Toate întâlnirile lor de rugăciune vor fi în şanţ, studiile lor Biblice vor fi în şanţ şi conferinţele lor vor fi tot în şanţ!!

În timpul lui Isus, El S-a uitat în jur şi a văzut că oamenii erau ca oile fără păstor. La fel este şi astăzi.

Peste tot e mare nevoie de păstori după inima lui Dumnezeu. Nu vorbesc aici despre a fi doar un bătrân într-o biserică. Nu. O biserică mare are nevoie de mulţi păstori – aceia care au o inimă care se îngrijeşte de oamenii lui Dumnezeu. Astfel de oameni pot să nici nu fie bătrâni. Însă ei vor hrăni şi vor încuraja turma – – slujindu-le tuturor cu bucurie.

Aşa cum am spus mai devreme, istoria lui Israel ne este redată pe larg în Biblie ca să ne arate exemplele bune din istoria lor pe care noi le putem urma şi greşelile pe care oamenii le-au făcut, iar noi trebuie să le evităm.

În istoria Israelului ca naţiune au existat două momente semnificative de început: Prima dată, când au început ca o naţiune în Canaan sub conducerea lui Iosua.

A doua oară, când au avut un nou început, sub Regele David, după secole de decădere.

Haideţi să analizăm aceste două situaţii.

Iosua a fos un om evlavios care a dat Israelului o conducere excelentă. El a fost hotărât să-L urmeze pe Domnul cu întreaga sa familie, chiar dacă restul Israelului a decis să-L părăsească pe Domnul (Iosua 24:15).

Numai un asemenea om, care este dispus să rămână şi singur, dacă e necesar, poate asigura astăzi conducere dumnezeiască unei biserici. În timpul vieţii lui Iosusa, Israelul a mers din victorie în victorie.

Dar, în cele din urmă, Iosua a murit.

Şi acolo putem vedea, în ceea ce a urmat, ce se întâmplă când omul pe care l-a ridicat Dumnezeu într-un moment de timp specific, pentru un scop anume, într-o anumită naţiune, îşi sfârşeşte drumul pământesc şi moare.

Bătrânii tovarăşi ai lui Iosua au preluat conducerea Israelului (Iosua 24:31). Aceşti bătrâni aparţineau generaţiei următoare după Iosua. Iosua a murit la vârsta de110 ani şi noii lideri erau la vârsta de 60 şi 70 de ani – pentru că generaţia lui Iosua (cu excepţia lui Caleb) pieriseră cu toţii în cei patruzeci de ani de rătăcire prin pustie.

În timpul acestei perioade – când cea de-a doua generaţie era la conducere – lucrurile n-au fost la fel de bune ca în timpul lui Iosua. Citim în Judecători 1 că în această perioadă au fost puţine victorii (versetele 1-21), dar în acelaşi timp multe înfrângeri (versetele 22-36). Începuse un declin lent.

A doua generaţie nu aveau nici un abur în ei înşişi, dar supravieţuiau pe baza avântului pe care ei îl primiseră din timpul conducerii lui Iosua în generaţia anterioară.

Iniţial, a doua generaţie s-a mişcat foarte rapid, ca un vagon de tren care a fost împins de un motor dar, treptat, a încetinit şi, în final, a ajuns la o oprire de rodaj!

Pe măsură ce ajungem la Judecători 2:11, lucrurile au devenit chiar rele. Acum Israelul declanşează răul în faţa lui Dumnezeu.

Astfel vedem cum ceea ce începuse ca o cale bună într-o generaţie, treptat a devenit rău până la a treia generaţie.

A doua cumpănă din istoria Israelului a fost atunci când David a devenit rege al Israelului.

Saul a fost primul rege al Israelului. El începuse într-o smerenie minunată, dar a decăzut atât de mult încât Dumnezeu a îndepărtat ungerea de la el. Viaţa lui Saul este o imagine a acelor mişcări care au decăzut chiar în prima generaţie – şi sunt mulţi asemenea şi în creştinism!

Dumnezeu i-a spus lui Saul prin Samuel că acum El urma să dea împărăţia

„unui om după inima Lui Dumnezeu” (1Samuel 13:14). Acela era David. Ceea ce l-a făcut pe Saul extrem de gelos pe David. Saul l-a urât pe David aşa de mult încât a vrut chiar să-l omoare.

Totuşi, aceia din Israel care au recunoscut unde era aşezată ungerea lui Dumnezeu, s-au alăturat lui David. Astfel, un grup mic s-a adunat în jurul lui David. Dar au fost urmăriţi şi persecutaţi şi vânaţi de Saul în tot ţinutul, fiind nevoiţi să fugă ca să-şi scape viaţa. Însă Dumnezeu era cu acel mic grup.

Totuşi, Saul a continuat să stea pe tronul Israelului pentru mulţi ani – exact la fel cum îşi conduc turma numeroşi „lideri” creştini în zilele noastre, chiar dacă ei şi-au pierdut ungerea lui Dumnezeu din viaţa lor demult, tare demult.

Dar Saul avea încă un grup de adepţi dintre aceia care-l linguşeau – exact cum mulţi „lideri” creştini au în propriile grupuri. O asemenea adeziune nu înseamnă nimic. Multe denominaţiuni moarte şi chiar lideri religioşi păgâni au o adeziune considerabilă. Însă Dumnezeu nu este cu nici unul dintre ei.

Întrebarea importantă pe care e necesar să ne-o punem nouă înşine este aceasta: „Este oare harul şi ungerea lui Dumnezeu peste mine acum?”

Istoria bisericii a dovedit-o iar şi iar că Dumnezeu Şi-a îndeplinit lucrarea Sa cea mai măreaţă în fiecare generaţie printr-o mică minoritate a oamenilor Lui care stau pentru El în totalitate. Ca în timpul lui Ghedeon, victoria în lupta cu Satan este câştigată întotdeauna de un grup mic format din câţiva ucenici predaţi în totalitate (Judecători 7).

Un astfel de grup (ca în cazul grupului lui David) este urât, neînţeles şi persecutat de sistemele înrădăcinate ale creştinismului, care nu au nici o înţelegere a ceea ce face Dumnezeu în timpul lor.

Dar Dumnezeu a purtat de grijă lui David şi micului său grup. Iar Biblia consemnează că „David, după ce a slujit celor din generaţia lui prin voia lui Dumnezeu, a murit” (Faptele Apostolilor 13:36). În ciuda greşelilor sale, David a fost un om după inima lui Dumnezeu şi a asigurat Israelului o conducere evlavioasă în timpul vieţii sale. El nu era perfect. Dar era grabnic să se smerească şi să se păcăiască chiar şi atunci când acela care a venit şi l-a mustrat pentru păcatul lui era un proroc obişnuit (2Samuel 12).

Însă, în ciuda întregului devotament al lui David faţă de Domnul, a smereniei lui şi a ungerii lui Dumnezeu asupra vieţii sale, el a putut servi planului lui Dumnezeu doar pentru generaţia lui. După moartea lui, lucrurile au început să decadă foarte repede. Solomon, fiul lui, a început bine (1Împăraţi 3:3,5,10-14). Cartea Proverbelor ne arată cât de înţelept era Solomon când a început să domnească. Proverbe este poate cea mai distinsă carte din întreg Vechiul Testament. Este ca o carte a noului legământ chiar în mijlocul Vechiului Testament! Şi Solomon este cel care a scris-o!

Dar Solomon a decăzut moral foarte repede şi foarte rău – şi a sfârşit dezastruos. Iniţial, a avansat sub impulsul primit de la tatăl lui evlavios. Dar el nu a avut o pasiune suficient de puternică pentru Dumnezeu ca să continue mult timp în aceeaşi direcţie. A fost condus în destrăbălare de bogăţie şi de femei (1Împăraţi 10:23; 11:1-9) – exact ca mulţi predicatori creştini din vremea noastră!

După moarte lui Solomon, fiul său Roboam (a treia generaţie) a preluat împărăţia. Atunci, lucrurile au devenit realmente rele. Generaţia mai tânără şi- a dat mâna cu Roboam şi a preluat conducerea Israelului, iar Roboam a dispreţuit sfatul bătrânilor mai înţelepţi (1Împăraţi 12:6-15). Aceste frământări

au adus haos în Israel şi curând împărăţia s-a divizat în două. Singurul lucru cu care se mai putea lăuda Roboam acum era faptul că David fusese bunicul său. Însă el nu avea nimic din spiritul lui David.

În ultimele 20 de secole, găsim o copie exactă a acestui proces degenerativ în multe mişcări care au fost începute în creştinism de către oameni evlavioşi.

În istoria creştinismului, vedem că fiecare reformator, trimis de Dumnezeu să aducă înapoi la El creştinismul, a putut sluji scopului lui Dumnezeu doar în propria sa generaţie.

În aproape fiecare caz, după ce reformatorul a murit, urmaşii lui din următoarea generaţie au pus accent mai mare pe doctrinele predate de liderul lor, decât pe viaţa pe care a dus-o acesta. Realitatea sfinţeniei a devenit neimportantă şi puterea ei a fost ignorată. Drept consecinţă, s-a instaurat declinul şi decăderea.

Până când aceste mişcări ajungeau la a treia generaţie, stricăciunea şi decadenţa din interiorul grupului devenea totală. Grupul următor nu mai semăna deloc cu sfinţenia şi spiritualitatea care fuseseră găsite în liderul lor. Ei proclamau aceleaşi doctrine ale lui şi se lăudau în numele lui – dar construiau Babilonul.

Un grup poate începe ca o mişcare spirituală şi totuşi să sfârşească fiind carnal

şi emoţional – şi chiar demonic.

O mişcare începută de un om al lui Dumnezeu poate sfârşi uşor drept un cult.

Aceeaşi istorie a declinului pe care am văzut-o în istoria lui David, Solomon şi Roboam s-a repetat iar şi iar în Creştinism. Analizaţi numai cu atenţie orice mişcare care a început cu Dumnezeu şi care este la ora actuală la a doua sau la a treia generaţie – şi veţi vedea co ochii voştri adevărul a ceea ce tocmai am afirmat.

De ce se întâmplă aceasta? Răspunsul este simplu: Deoarece credincioşii sunt preocupaţi mai mult de litera Cuvântului decât de Persoana lui Isus Hristos. Când orice doctrină devine mai importantă decât devotamentul personal faţă de Hristos, atunci totdeauna decadenţa, auto-îndreptăţirea şi fariseismul sunt rezultatul.

Am văzut numeroase exemple ale modului în care chiar doctrina „purtării crucii” a fost transformatî în simple cuvinte, fără ca viaţa lui Isus să se manifeste în cei care o predicau.

Toate acestea ar trebui să fie un avertisment serios pentru noi. Să ne gândim la istoria bisericii din Efes.

Pavel a stat acolo trei ani, predicând noapte şi zi (Faptele Apostolilor 20:31). Ceea ce înseamnă că creştinii efeseni au ascultat la multe sute de predici ieşite de pe buzele lui Pavel. Văzuseră minuni extraordinare făcute de Domnul în

mijlocul lor (Faptele Apostolilor 19:11). Din mijlocul lor, cuvântul lui Dumnezeu se răspândise în toate părţile dimprejur ale Asiei Minor Mici în scurta perioadă de numai doi ani. Trăiseră trezirea spirituală (Faptele Apostolilor 19:10, 19). Ei erau cei mai privilegiaţi dintre toate bisericile în timpurile apostolice. În acel timp, erau fără îndoială şi cea mai spirituală biserică din Asia Mică. (Putem vedea aceasta din scrisoarea lui Pavel către Efeseni, unde n-a fost nevoie să îndrepte nici o greşeală din mijlocul lor, aşa cum fusese nevoit să facă în alte biserici cărora le-a scris.)

Dar când Pavel a părăsit Efesul, el a avertizat bătrânii că în următoarea generaţie lucrurile se vor schimba în rău, sub noua conducere a bisericii. El le- a spus că vor veni în mijlocul lor lupi răpitori şi că se vor ridica dintre ei bărbaţi care vor spune lucruri stricăcioase, atrăgându-i pe oameni la ei înşişi, în loc să- i atragă la Domnul (Faptele Apostolilor 20:29,30).

Cât timp Pavel s-a aflat acolo, nici un lup nu îndrăznise să pătrundă în turma din Efes. Pavel era un portar credincios (Vezi Marcu 13:34), care avea autoritate spirituală de la Domnul, pentru că el era uns, pentru că se temea de Dumnezeu şi pentru că el căuta interesele Domnului şi nu pe cele proprii. Însă el avea de asemenea discernământ spiritual suficient ca să vadă condiţia spirituală a bătrânilor din Efes care era rea – şi astfel el ştia că lucrurile se vor degrada odată ce ei vor prelua conducerea bisericii.

Pavel nu le-a oferit bătrânilor o profeţie a ceea ce se va întâmpla cu certitudine la Efes. Nu. Era doar un avertisment. Nu trebuia să se întâmple aşa cum prezisese el – dacă măcar bătrânii s-ar fi cercetat pe ei înşişi şi s-ar fi pocăit.

Odată, Iona a prorocit distrugerea cetăţii Ninive. Dar nu s-a întâmplat aşa cum a prezis el, pentru că oamenii din Ninive s-au pocăit. Biserica din Efes ar fi putut de asemenea să scape de soarta prezisă de Pavel.

Dar iată, noua generaţie de lideri din Efes nu au luat în serios niciodată avertismentul lui Pavel şi s-au îndepărtat de Domnul.

Până la sfârşitul primului secol, a treia generaţie venise la putere. Şi atunci lucrurile au devenit cu adevărat rele. Doctrina lor era încă corectă şi ei erau foarte zeloşi în activitatea creştină.

Probabil ei încă ţineau nopţi întregi de întâlniri de rugăciune şi alte adunări speciale. Dar starea lor spirituală era aşa de rea încât Domnul a fost la un pas să nu-i mai recunoască drept biserică.

Care a fost crima lor? Îşi pierduseră devotamentul faţă de Domnul (Apocalipsa 2:4,5).

Ce ne învaţă pe noi istoria bisericii din Efes? Exact aceasta – că nici o doctrină nu este la fel de importantă ca un devotament înflăcărat faţă de Domnul Însuşi. Exsită o particularitate – şi numai una singură a spiritualităţii adevărate – şi anume că viaţa lui Isus se manifestă din ce în ce mai mult în

comportamentul nostru, şi acest lucru la rândul lui poate veni doar printr-o creştere a consacrării spirituale faţă de Domnul Însuşi.

Pavel a fost un om evlavios – un apostol fervent şi credincios care a fost devotat Domnului Isus până la sfârşitul vieţii lui. Şi el i-a avertizat pe credincioşii de peste tot că Satan va încerca tot ce este posibil ca să-i îndepărteze de la

„simplitatea şi curăţia faţă de Hristos” (2Corinteni 11:3).

Greşelile în chestiunile dostrinale, cum ar fi „botezul în apă” şi „botezul în Duhul Sfânt”, nu sunt deloc la fel de periculoase cum este pierderea devotamentului personal faţă de Hristos. Cu toate acestea, mulţi credincioşi niciodată nu par să realizeze aceasta.

Vedem cum până şi Pavel a slujit planului lui Dumnezeu numai în propria sa generaţie. Aceia care au trăit cu el ca Timotei, s-a îmbibat de spiritul lui şi a trăit într-o dedicare plină de abnegaţie faţă de Hristos (Filipeni 2:19-21).

Dar altfel, Pavel nu a putut să transmită spiritualitatea sa în bisericile pe care le întemeiase nici măcar la a doua generaţie de credincioşi.

Vedem un tipar similar care se repetă în fiecare mişcare pe care Dumnezeu a înmulţit-o – în fiecare generaţie, începând cu primul secol.

Dumnezeu are o pasiune în a avea o mărturie curată pentru Numele Lui în fiecare parte a lumii, în toate generaţiile. Pentru aceasta, El ridică un om evlavios într-o ţară, într-o generaţie anume, ca să restaureze pentru biserica din acea ţară adevărul predicat de apostoli şi să conducă astfel oamenii către o viaţă evlavioasă. Treptat, începe o mişcare în jurul acelui om şi câţiva credincioşi dăruiţi cu toată inima, care sunt sătui de irealitatea şi ipocrizia creştinismului generaţiei lor, se adună împreună în jurul lui. Foarte curând, se întemeiază o mărturie curată pentru Domnul.

Un astfel de grup este întotdeauna redus ca mărime la început şi este urât şi puternic persecutat de către bisericile mai vechi. Fondatorul este urât cel mai mult dintre toţi. Iar cea mai intensă ură vine, de obicei, din grupul pe care Dumnezeu îl ridicase în generaţia anterioară – deoarece liderii acelui grup, nerealizând că Domnul i-a părăsit, sunt geloşi pe noul grup!! Satan se alătură de asemenea atacului împotriva acestui grup nou – şi el îşi face lucrarea de acuzare în primul rând prin intermediul altor „credincioşi” – în special prin aceia din grupul mai vechi.

Totuşi, toată persecuţia şi comploturile oamenilor şi ale demonilor nu-L împiedică pe Dumnezeu să-şi întemeieze o mărturie curată pentru Numele Lui în noua generaţie, prin omul pe care El l-a ridicat.

Dar ce se întâmplă când acest om moare?

Atunci mişcarea începe să decadă. Devotamentul personal faţă de Hristos dispare şi este înlocuit de accentul pe doctrinele predicate de către fondator. Pentru cea de-a doua generaţie, acele doctrine devin mai importante decât Persoana Domnului Însuşi. Şi un nor se interpune între ei şi Dumnezeu – aşa

cum a apărut între ucenici şi Domnul pe muntele schimbării la faţă (Matei 17:5).

Nici o doctrină, oricât de importantă sau bună, nu poate lua vreodată locul devotamentului faţă de Isus Însuşi.

Fondatorul Îl cunoaşte pe Domnul. Cea de-a doua generaţie cunoaşte numai doctrina. Când mişcarea atinge a treia generaţie, se instalează haosul, apar scindări deschise şi ceartă.

Unul dintre cele mai comune lucruri care se întâmplă în fiecare mişcare este acela că, pe când atinge a doua şi a treia generaţie, devine bogată şi prosperă, membrii posedând mulţi bani, case, terenuri şi proprietăţi etc.. Iar prosperitatea este de aşa natură încât e însoţită fără excepţie de mândrie, auto- suficienţă şi mulţumire de sine – deoarece foarte puţini credincioşi ştiu cum să se descurce cu bogăţia.

Prima generaţie a unei mişcări se luptă de obicei în sărăcie şi este aproape de Dumnezeu. A doua şi a treia generaţie sunt de obicei mai aproape de lume, cu toate avuţiile ei – şi pierd din punct de vedere spiritual.

Atunci Dumnezeu se retrage din acel grup, devenit între timp o parte a Babilonului – şi El ridică un alt om şi începe o lucrare total nouă prin el.

Însă, iată că aceeaşi poveste se repetă din nou întocmai- pentru că nimeni niciodată nu pare să înveţe din greşelile celor de dinainte!!

Aşadar, cei înţelepţi se vor uita în jurul lor să vadă unde-i aşezată ungerea lui Dumnezeu în prezent – în propria generaţie – şi se vor alătura complet la acea biserică. Nu-i va intersa să vadă unde fusese ungerea în generaţiile anterioare. Ei se vor uita să vadă unde se mişcă Dumnezeu ACUM şi nu unde se mişca Dumnezeu cu o generaţie sau două în urmă.

Scriptura ne spune foarte clar că noi trebuie să-i EVITĂM pe aceia care au doar o formă de evlavie (2Timotei 3:5) şi să căutăm să fim în părtăşie cu „cei care cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată” (2Timotei 2:22). Aceia care au o inimă curată sunt aceia care-L iubesc pe Domnul cu TOATĂ inima lor. Asemenea credincioşi nu au nici un loc în inimile lor pentru bani, pentru proprietăţi, pentru ceva din această lume, pentru ei înşişi, pentru membrii familiei lor, sau pentru slujbele lor. Ei Îl iubesc pe Domnul în mod suprem şi de aceea îşi iubesc şi membrii familiei într-un mod mai profund decât s-ar întâmpla altfel. Ei sunt devotaţi Domnului şi nu unei doctrine. Ni se spune să căutăm mereu părtăşia cu astfel de credincioşi.

De aceea lucrarea lui Dumnezeu înaintează, din generaţie în generaţie, fără a eşua – pentru că toate maşinaţiunile oamenilor şi ale lui Satan nu pot împiedica nici unul din scopurile lui Dumnezeu. Aleluia!!

„N-am putut să vă vorbesc ca unor oameni duhovniceşti, ci ca unor oameni de carne” (1Corinteni 3:1).

Citim în 1Corinteni 1:5,7 că creştinii corinteni excelau în trei domenii – cunoaşterea Scripturilor, predicarea şi darurile Duhului. Însă, cu toate că aveau toate acestea, ei nu erau duhovniceşti.

Într-adevăr, rar găseşti credincioşi care să aibă discernământul de a recunoaşte că un predicator talentat, elocvent a cărui cunoaştere a Bibliei este extensivă şi care mai are pe deasupra şi daruri miraculoase ale Duhului, nu e neapărat şi un om duhovnicesc.

El poate fi complet carnal.

Din nefericire, trăim într-un timp în care majoritatea credincioşilor cred că un om este duhovnicesc dacă este un bun „Maestru de Ceremonii”, ce poate conduce adunările într-un mod viu, îi face pe oameni să se simtă bine şi totodată predică elocvent.

Predicatorii de astăzi sunt respectaţi, din păcate, pentru darurile lor, iar nu pentru roada asemănării cu Hristos în viaţa lor – în ciuda faptului că Isus a învăţat în mod clar că prorocii mincinoşi vor fi identificaţi după lipsa roadei Cereşti în caracterul lor (Matei 7:15-20).

Isus a spus, de asemenea, că în ziua judecăţii mulţi vor veni înaintea Lui şi vor spune că au prorocit şi au făcut minuni în Numele Lui. Dar le va răspunde că El niciodată nu i-a cunoscut (Matei 7:22,23). Ei L-au numit pe Isus „Domnul” şi au avut puteri supranaturale. Dar în vieţile lor era păcat.

Acest lucru ne arată clar că multă activitate „creştină” şi chiar darurile supranaturale nu îl fac pe un om duhovnicesc. De fapt, ele nu sunt nici măcar un indiciu că omul este născut din nou, pentru că Domnul le va spune unor astfel de oameni că El NICIODATĂ nu i-a cunoscut!!

Putem mai întâi de toate să facem o listă a tuturor abilităţilor pe care le posedă Satan, ca să înţelegem ce caracterizează omul duhovnicesc. Lista ne va arăta clar lucrurile care NU sunt semnele unei spiritualităţi adevărate.

Să luăm de exemplu activitatea: Satan este un muncitor permanent care este activ zi şi noapte (Apocalipsa 12:9,10). Niciodată nu-şi ia concediu. Întotdeauna caută oameni pe care să-i poată acuza – şi are de asemenea mulţi care îl sprijină!! Întotdeauna deţine o cunoaştere deplină a Bibliei, pentru că el I-a citat Scripturile chiar şi lui Isus. Are daruri supranaturale, zel, mulţi colegi de muncă, o mare adeziune şi autoritate peste mulţi oameni. Dar el nu este duhovnicesc!!

Ceea ce face un om cu adevărat duhovnicesc poate fi însumat în trei expresii: Privirea îndreptată sus, privirea îndreptată spre interior şi privirea îndreptată spre exterior.

Un om duhovnices priveşte în aceste trei direcţii în mod constant:

1. În sus – în închinare şi devotament faţă de Dumnezeu şi Hristos.

2. În interior – în recunoaştere şi pocăinţă a neasemănării sale cu Hristos.

3. Spre exterior – căutând să ajute şi să binecuvânteze alţi oameni.

Un om duhovnicesc priveşte în sus

Dumnezeu ne-a chemat să fim înainte de toate adoratorii Lui – să fim înfometaţi şi însetaţi după El. Un om duhovnicesc se închină lui Dumnezeu. Singura lui dorinţă este Dumnezeu. Nu doreşte nimc altceva şi pe nimeni altcineva pe pământ şi în cer decât pe Dumnezeu (Psalmul 73:25). Banii nu înseamnă pentru el mai mult decât Dumnezeu. Aşa cum doreşte cerbul izvoarele de apă, la fel tânjeşte şi omul duhovnicesc după Dumnezeu. El tânjeşte după Dumnezeu mai mult decât tânjeşte un om însetat după apă.

Un om duhovnicesc tânjeşte după părtăşia cu Dumnezeu mai mult decât după huzur sau confort. El tânjeşte să-L audă pe Dumnezeu vorbindu-i zilnic.

Aceia care adoră banii, huzurul şi propriile avantaje vor găsi întotdeauna ceva sau pe cineva de care să se plângă. Omul duhovnicesc, însă, nu are nici o plângere de făcut pentru că el Îl doreşte numai pe Dumnezeu şi el Îl are întotdeauna pe El. Nu este niciodată dezamăgit de circumstanţele propriei vieţi, deoarece el vede mâna atotputernică a lui Dumnezeu în acele circumstanţe şi el se smereşte bucuros pe sine totdeauna sub acea mână.

Deoarece un om duhovnicesc este legat de Dumnezeu, el nu are nevoie de nici o lege sau regulă care să-i rânduiască viaţa. El a găsit pomul vieţii (Dumnezeu Însuşi) şi de aceea el nu este deloc interesat de pomul cunoştinţei binelui şi răului. Pentru că el este preocupat de consacrarea simplă şi curată faţă de Hristos, el nu se lasă abătut de aspecte secundare. Privind la Isus, omul duhovnicesc devine din ce în ce mai mult asemenea Domnului lui an după an.

Un om duhovnicesc se smereşte pe sine mereu. De aceea şi Dumnezeu îl înalţă tot mereu. El este înălţat mai sus şi mai sus – într-o relaţie din ce în ce mai apropiată cu Dumnezeu. Un astfel de om, care a văzut realităţile vieţii cereşti, va căuta întotdeauna să-şi facă faptele bune în ascuns de ochii oamenilor.

Un om duhovnicesc priveşte în lăuntrul său

Privirea în sus conduce la o privire în lăuntru. Îndată ce Isaia a văzut slava Domnului, el a devenit imediat conştient de propria păcătoşenie (Isaia 6:1-5). La fel s-a întâmplat cu Iov, Petru şi Ioan (Iov 42:5,6; Luca 5:8; Apocalipsa 1:17).

Când trăim în prezenţa lui Dumnezeu, devenim conştienţi de de neasemănare cu Hristos în multe domenii din viaţa noastră. Omul duhovnicesc capătă astfel mereu lumină asupra păcatelor ascunse ale vieţii lui.

Ni se porunceşte să-L adorăm pe Domnul „în splendoare sfântă (strai)” (Psalmul 29:2). Fără îmbrăcămintea sfinţeniei, noi suntem goi înaintea Domnului. De aceea omul duhovnicesc face tot posibilul ca întotdeauna să-şi ţină conştiinţa curată înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor (Faptele Apostolilor 24:16). La fel cum omul de afaceri face totul pentru a produce şi mai mulţi bani, iar cercetătorul ştiinţific ca să facă noi descoperiri, şi omul duhovnicesc face tot posibilul ca să-şi menţină tot timpul conştiinţa curată.

Un om duhovnicesc se cercetează pe sine mereu, pentru că descoperă multe lucruri în viaţa lui care trebuie curăţate – lucruri care nu-i deranjează pe alţi în credincioşi să le tolereze în viaţa lor.

Un om duhovnicesc vede că trebuie să moară lăuntric în fiecare zi, faţă de multe lucruri care îl împiedică să fie eficient pentru Dumnezeu. Astfel, stilul lui de viaţă devine unul de luare a crucii şi „de purtare întotdauna cu el, în trupul lui, omorârea lui Isus” (2Corinteni 4:10).

Omul duhovnicesc nu are nicio problemă în a se smeri pe sine înaintea cuiva sau în a cere iertare de la cineva – fie că acea persoană este mai bătrână sau mai tânără decât el. El înţelege să rugăciunile şi slujirea lui nu vor fi niciodată acceptate de Dumnezeu dacă a rănit şi o persoană numai – fie ea soţie, frate sau vecin – în vreun mod. Aşadar, îndată ce realizează că a rănit pe cineva, el îşi „lasă darul acolo înaintea altarului şi se duce întâi şi se împacă cu fratele său; apoi vine şi îşi aduce darul” la Dumnezeu (Matei 5:23,24).

Un om duhovnicesc priveşte în afară

Privirea în sus şi în lăuntru conduce la o privire în afară.

Un om duhovincesc este acela care realizează că Dumnezeu l-a binecuvântat numai cu scopul de a putea deveni o binecuvântare pentru alţii. Întrucât Dumnezeu l-a iertat aşa de mult, el iartă fericit şi grabnic pe toţi aceia care l-au lovit.

El a primit gratuit de la Dumnezeu şi oferă altora, la rândul lui, în mod gratuit.

Un om duhovnicesc este sincer preocupat de bunăstarea altora. El este plin de compasiune pentru o umanitate pierdută şi aflată în suferinţă şi nu poate ignora niciodată un frate pe care-l vede în nevoi – cum a făcut levitul şi preotul în pilda bunului samaritean (Luca 10:30-37).

Dumnezeu este interesat de omul căzut – să-l ajute, să-l binecuvânteze, să-l ridice şi să-l elibereze din robia lui Satan. Interesul omului duhovnicesc este acelaşi. Asemenea Stăpânului său, omul duhovnicesc caută să slujească altora iar nu să i se slujească. Isus mergea din loc în loc făcând bine şi eliberând

oamenii care erau siluiţi de Satan (Faptele Apostolilor 10-:38). Omul duhovnicesc face acelaşi lucru.

Un om duhovnicesc nu caută să câştige nimic de la alţii prin slujirea lui faţă de ei – nici bani, nici glorie. Asemenea lui Dumnezeu, el caută doar să-i binecuvânteze pe alţii prin viaţa şi eforturile lui. El nu va aştepta NICIODATĂ vreun dar de la cineva – pentru că el se încrede numai în Dumnezeu pentru fiecare nevoie a sa.

O broşurică din secolul al doilea, intitulată „Învăţăturile celor 12 apostoli”, care a ajuns până la noi, ne spune că primii apostoli i-a învăţat pe toţi credincioşii din timpul lor să se ferească de orice predicator care le cerea bani, pentru că întotdeauna o astfel de persoană este un proroc mincinos. Dacă am înţelege măcar acest lucru, am fi salvaţi de mulţi proroci mincinoşi din zilele noastre!!

Un om duhovnicesc priveşte în sus, în lăuntru şi în afară. Dacă s-ar uita numai în sus, ar fi nerealist – „aşa de ceresc că n-ar fi de nici un folos pământesc”. Dacă s-ar uita numai în lăuntrul său, ar fi deprimat şi descurajat în cea mai mare parte a timpului. Dacă s-ar uita numai în afară, munca lui ar fi superficială.

Însă, un om duhovnicesc se uită mereu în toate cele trei direcţii. Fie ca Dumnezeu să ne ajute să fim echilibraţi – şi duhovniceşti.

Pe măsură ce creştem spiritual, descoperim că dreptatea lui Dumnezeu nu este în primul rând exterioară şi că păcatul, de asemenea, nu este în primul rând de natură externă.

Când vorbim despre dreptate, majoritatea oamenilor se duc cu gândul la standardul menţionat în cele zece porunci. Însă dreptatea sub noul legământ este determinată de viaţa lui Isus şi de nici o altă Lege scrisă.

Când examinăm păcatele împotriva cărora Isus a vorbit cel mai mult, vom descoperi ce a urât El cel mai mult. Cercetând atent cinci astfel de păcate, vom vedea că nici unul dintre ele nu este înşirat în cele zece porunci!!

1. Ipocrizia

A fi ipocrit înseamnă să lăsăm altora impresia că am fi mai sfinţi decât suntem în realitate. E acelaşi lucru cu a fi fals sau cu a spune o minciună. Isus a rostit o ocară la adresa ipocriţilor de şapte ori în Matei 23:13-29.

Este posibil să spunem o minciună fără ca măcar să ne deschidem gura. Anania a minţit faţă de Duhul Sfânt fără să spună un cuvânt – când a pretins că e un ucenic al lui Isus din toată inima (Faptele Apostolilor 5:1-5).

Isus le-a spus fariseilor că viaţa lor lăuntrică era „plină de lăcomie şi de neorânduială” (Matei 23:25) – ceea ce însemna că ei trăiau numai pentru propria lor satisfacere. Cu toate acestea, ei dădeau altora impresia că, deoarece cunoşteau bine Scripturile, posteau, se rugau şi dădeau zeciuială din venitul lor, ei erau sfinţi.

În exterior păreau foarte evlavioşi. Făceau rugăciuni lungi în public, dar în particular nu se rugau îndelung – exact ca mulţi din ziua de azi. Este ipocrizie dacă îl lăudăm pe Domnul numai în dimineţile de Duminică, dar nu avem mereu un duh de laudă în inimile noastre.

Dumnezeu se uită la inimile noastre. Fecioarele înţelepte aveau o rezervă de ulei în vasele lor în timp ce fecioarele nechibzuite au avut numai cât să lumineze lămpile în exterior şi să menţină o mărturie bună înaintea oamenilor (Matei 25:1-4).

Când auzim despre un lider creştin care cade deodată în adulter, trebuie să realizăm că aceea nu a fost o cădere bruscă, ci rezultatul final al unei perioade lungi de necredincioşie în viaţa lui lăuntrică. De multă vreme el era un ipocrit!

2. Mândria spirituală

Mândria spirituală este cel mai întâlnit păcat printre aceia care urmăresc sfinţenia. Cunoaştem cu toţii pilda fariseului auto-îndreptăţit care-i dispreţuia

pe ceilalţi chiar şi în rugăciunea sa (Luca 18:9-14)! Este mai mult decât probabil că 90% din toate rugăciunile aduse în public de către credincioşi sunt menite în primul rând să impresioneze pe ceilalţi care ascultă şi nicidecum să fie închinate lui Dumnezeu.

Poate că fariseul din parabolă nu a fost la fel de rău ca alţi păcătoşi în viaţa lui exterioară. Dar Isus a urât mândria cu care el cugeta asupra propriilor activităţi spirituale şi cu care îi dispreţuia pe alţii. Mândria spirituală este aceea care îi face pe credincioşi să se judece mereu unii pe alţii.

Totuşi, vameşul care se vedea pe sine drept PĂCĂTOSUL – mai rău decât toţi ceilalţi – a fost acceptat de către Dumnezeu. Toţi cei care ajung faţă în faţă cu Dumnezeu se văd la un moment dat drept păcătosul păcătoşilor.

Isus ne-a învăţat că cel mai mare în împărăţia cerurilor va fi cel mai smerit (Matei 18:4). Cea mai mare virtute în cer este smerenia. Vedem în cartea Apocalipsa că, în cer, toţi aceia care primesc cununi se grăbesc să le arunce la picioarele Domnului, recunoscând că El este singurul care merită fiecare cunună (Apocalipsa 4:10,11).

Isus a spus că, chiar dacă reuşim să ne supunem FIECĂREI porunci a lui Dumnezeu, nu vom fi decât nişte slujitori netrebnici, care nu au făcut nimic mai mult decât ceea ce se aştepta de la noi să facem (Luca 17:10). Ce vom spune atunci despre starea noastră când noi cădem în realitate aşa de des!

3. Întinăciunea

Întinăciunea pătrunde în inimile noastre în primul rând prin ochii şi urechile noastre. Această întinăciune iese apoi AFARĂ din inimile noastre şi se exprimă prin mădularele diferite ale trupului nostru – în primul rând prin limbă şi ochi. Oricine caută să fie curat trebuie de aceea să fie în mod special atent cu ceea ce vede şi ceea ce aude.

Isus a urât aşa de mult întinăciunea, încât El le-a spus ucenicilor să-şi scoată mai degrabă ochiul drept şi să-şi taie mâna dreaptă decât să mai păcătuiască cu acele mădulare (Matei 5:27-29).

Când recomandă doctorii amputarea mâinii drepte sau îndepărtarea chirurgicală a unui ochi?

Numai atunci când lucrurile au devenit aşa de grave încât, fără îndepărtarea acestor organe, corpul întreg va muri. Iată ce e nevoie să înţelegem în relaţie şi cu păcatul. Păcatul este aşa de periculos încât ne poate pune în primejdie chiar viaţa noastră. Majoritatea credincioşilor nu au realizat acest lucru şi de aceea sunt neglijenţi în modul în care îşi folosesc limba şi ochii. Trebuie să fim ca oamenii orbi şi muţi când suntem tentaţi să păcătuim cu ochii şi cu limba noastră. Aceasta este implicaţia cuvintelor lui Isus.

4. Indiferenţa la nevoile umane

Isus s-a supărat când conducătorii sinagogii nu au vrut ca El să vindece un om doar pentru că era o zi de sabat, fiind „adânc mâhnit de împietrirea inimii lor” (Marcu 3:5)

Ni se porunceşte să facem bine tuturor oamenilor şi în special copiilor lui Dumnezeu (Galateni 6:10). Isus ne-a învăţat că aceia care nu au făcut nimic să- i ajute pe fraţii lor aflaţi în nevoile elementare ale vieţii, vor fi alungaţi din prezenţa Lui în ziua judecăţii (Matei 25:41-46). Poate nu avem darul vindecării pentru a însănătoşi credincioşii bolnavi. Dar cu siguranţă putem să-i vizităm pe aceia care sunt bolnavi şi să-i încurajăm. Aceasta este tot ceea ce ne cere Domnul.

Bogatul a ajuns în iad pentru că nu i-a păsat de fratele lui Lazăr, care era un frate iudeu şi un copil al lui Avraam. Preotul şi levitul din pilda bunului samaritean au fost arătaţi ca ipocriţi de Isus pentru că nu au arătat milă faţă de fratele lor iudeu care zăcea rănit pe marginea drumului.

Biblia spune că aceia care îşi văd fraţii în nevoie şi nu sunt mişcaţi să-i ajute nu au cu adevărat credinţă salvatoare (Iacov 2:15-17). Ei doar se înşeală singuri când spun că sunt născuţi din nou. Nu sunt. Nu este posibil ca aceia care nu-şi ajută fraţii aflaţi în nevoie să aibă inimile locuite de dragostea lui Dumnezeu (1Ioan 3:17).

Isus a vorbit deschis şi puternic despre aceste aspecte pentru că El ura atitudinea pe care mulţi oameni religioşi o aveau, preocupaţi fiind doar cu activităţile religioase şi nu cu ajutarea fraţilor lor în nevoie.

5. Necredinţa

Cele patru păcate, pe care le-am menţionat deja, pot fi uşor identificate ca păcate de către toţi credincioşii. Dar când ajungem la necredinţă, aproape toţi credincioşii se reportează la ea nu ca la un păcat, ci ca la o slăbiciune. Şi, drept urmare, ei nu învaţă să urască necredinţa aşa cum urăsc alte păcate.

Biblia vorbeşte însă despre inima necredincioasă ca despre o inimă REA (Evrei 3:12). Isus Şi-a mustrat ucenicii de şapte ori pentru necredinţă (Vezi Matei 6:30; 8:26; 14:31; 16:8; 17:17-20; Marcu16:14; Luca 24:25). Se pare că El

aproape niciodată nu şi-a dojenit discipolii pentru altceva!!

Necredinţa este o insultă la adresa lui Dumnezeu, deoarece ea implică faptul că Dumnezeu nu-Şi iubeşte copiii sau nu se îngrijeşte de ei nici măcar atât cât taţii pământeşti răi îşi iubesc şi îngrijesc proprii copii.

Există de asemenea o credinţă falsă, care este predicată în aceste zile, şi anume credinţa ca mijloc de a obţine lucruri de la Dumnezeu. Nu aceasta este însă credinţa pe care a predicat-o Isus. El a vrut ca noi să avem credinţa pe baza căreia să trăim în viaţa de zi cu zi.

Biruinţa asupra depresiilor, stărilor sufleteşti rele şi descurajării poate veni numai dacă avem credinţă într-un Tată iubitor din cer şi în făgăduinţele minunate pe care El ni le-a dat în Cuvântul Lui.

De două ori citim despre Isus că a fost uimit – o dată când a văzut CREDINŢA şi o dată când a văzut NECREDINŢA!! (Matei 8:10; Marcu 6:6). Isus era emoţionat de fiecare dată când vedea credinţă în oameni. Şi era dezamăgit când îi vedea pe oameni sceptici în a se încrede într-un Tată iubitor din ceruri.

Acum că ştim….

Acum că am înţeles ce a urât Isus cel mai mult, ar trebui să fie şi ţelul nostru să urâm aceste 5 păcate. De îndată ce descoperim aceste păcate în viaţa noastră, trebuie să le crucificăm neîndurător.

Mulţi predicatori citesc adesea cărţile noastre numai cu scopul de a extrage idei pentru predicile lor. Permiteţi-mi să-i avertizez pe toţi aceştia: Satan te va tenta să foloseşti acest articol doar ca să obţii cinci puncte pentru o predică! Dar ceea ce e nevoie să faci, mai întâi de toate, este să urăşti complet aceste păcate în viaţa ta. Atunci vei putea fi capabil să proclami Cuvântul lui Dumnezeu cu autoritate. Altminteri vei fi doar un fariseu ca mulţi alţi predicatori din lumea întreagă.

„Este ca un om care a plecat din ţară şi, lăsându-şi casa, dă robilor săi putere, arată fiecăruia care este datoria lui şi porunceşte portarului să vegheze” (Marcu 13:34).

Vedem aici că Domnul Şi-a pus slujitorii în slujba casei Lui pe pământ (biserica) şi a atribuit câte o sarcină fiecărui slujitor. Domnul a orânduit de asemenea un portar/ un uşier în casă căruia i s-a poruncit în mod special să vegheze. Portarul este fără îndoială unul din bătrânii bisericii locale. Sarcina lui este să deschidă uşa pentru ca Domnul să-Şi conducă Turma, şi să se asigure cu stricteţe că lichelele şi lupii nu intră în biserică şi distrug turma sau o rătăcesc (Ioan 10:3).

El trebuie de asemenea să supravegheze starea spiritualăa a tuturor acelora care aparţin bisericii şi să-i avertizeze pe aceia care alunecă din nou. Biblia porunceşte tuturor păstorilor: „Îngrijeşte bine de oile tale şi ia seama la turmele tale” (Proverbe 27:23).

Portarul trebuie totodată să vegheze mereu, deoarece oamenii lumeşti, care doresc să devină parte a bisericii locale, pot fi trimişi de Satan să pervertească biserica şi să-i distrugă mărturia.

Iuda vorbeşte despre astfel de oameni care „s-au strecurat” neobservaţi chiar şi în bisericile primului secol (Iuda 4).

Lucrarea portarului poate presupune uneori sarcina neplăcută de a scoate din biserică pe astfel de oameni.

Evident că o asemenea sarcină nu este ceva ce-şi doresc să facă cei mai mulţi dintre bătrâni – mai ales dacă ei îşi iubesc reputaţia de amabilitate mai mult decât onoarea Numelui Domnului şi mărturia bisericii!

Vedem deci că principala calificare pentru a fi portar este dorinţa de a fi strict în ce priveşte slava Numelui lui Dumnezeu, fiind eliberat de căutarea propriei glorii şi reputaţii.

De ce a spus Pavel că, după ce va părăsi Efesul, bierica de acolo va fi invadată de „lupi răpitori care nu vor cruţa turma” (Faptele Apostolilor 20:29)? Deaorece el ştia că printre bătrânii din biserică nu era nici măcar unul dispus să-şi asume sarcina neplăcută de a fi portar. Toţi căutau propria reputaţie de a fi

„fraţi amabili” şi doreau „să obţină adepţi care să-i admire”.

Iată de ce biserica din Efes a fost mai târziu invadată de lupi şi Satan a putut să o corupă într-o aşa măsură încât Domnul a fost pe punctul de a-şi retrage prezenţa şi ungerea Lui (sfeşnicul) din mijlocul lor (Apocalipsa 2:5). Astăzi aceasta este tocmai cauza datorită căreia multe biserici au fost invadate de către lupii răpitori.

David spunea că „mai bine să stau în pragul casei Dumnezeului meu, decât să locuiesc în corturile răutăţii” (Psalmul 84:10).

Ceea ce arată că poziţia de uşier este poziţia cea mai puţin dorită în casa lui Dumnezeu. Aceasta este sarcina în care Domnul doreşte fraţi responsabili care să se dăruiască pe sine astăzi.

Eli era marele preot în Israel care răspundea de menţinerea purităţii în templul lui Dumnezeu. Dar a permis propriilor fii să întineze casa lui Dumnezeu prin adulterele lor şi niciodată nu i-a izgonit. I-a mustrat doar cu blândeţe, iar ei au continuat să trăiască în păcat (1Samuel 2:22-25).

În timpul lui Eli „cuvântul Domnului era rar” (1Samuel 3:1). La fel se întâmplă şi astăzi – chiar în multe biserici care proclamă noul legământ. Şi aceasta pentru că mulţi bătrâni ca Eli îşi iubesc proprii copii aşa de mult încât nu-i îndreaptă. Dacă copiii unui bătrân nu sunt credincioşi, el n-are nici un drept să continue ca bătrân (Vezi Tit 1:6). Unul care nu poate să fie uşierul propriei case, crescându-şi proprii copii cum se cuvine, nu are cum să fie portar al unei biserici (Vezi 1Timotei 3:4,5).

Astfel de bătrâni nu ştiu cum să asculte de Dumnezeu, ci doar cum să-şi apere proprii membrii din familie. Au pierdut ungerea lui Dumnezeu, chiar dacă ei continuă să stea pe scaunele lor ca Eli!! Trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să arate clar fiecărui credincios din biserică că astfel de bătrâni şi-au pierdut ungerea Lui din viaţa lor.

Când lucrarea unui bătrân este plictisitoare, greoaie, fără viaţă şi o repetiţie anostă a ceea ce a fost spus deseori înainte, poţi fi sigur să acel bătrân a devenit ca Eli. Dumnezeu nu mai este cu el, chiar dacă Dumnezeu a fost cu el în trecut. Poate că acum el iubeşte banii mai mult decât Îl iubeşte pe Domnul şi biserica Lui. Credincioşii nu trebuie să rămână nelămuriţi şi să-şi imagineze că astfel de bătrâni sunt oameni ai lui Dumnezeu. Nu sunt.

Astăzi, mulţi bătrâni din bisericile noului legământ sunt bătrâni doar pentru că au fost în acea biserică de la începuturile ei. Ei stau pe poziţiile lor pe baza bătrâneţii iar nu pe baza unei ungeri continue de la Dumnezeu peste vieţile lor. Copiii lui Eli „erau nişte oameni răi. Nu cunoşteau pe Domnul” (1Samuel 2:12). Cu toate acestea, li s-au dat poziţii de responsabilitate în casa Domnului. Aceasat este situaţia tragică şi astăzi. Oameni care „nu-L cunosc pe Domnul” se află în poziţii de responsabilitate în multe biserici. În acest fel îşi împlineşte Satan planurile în asemenea biserici, deoarece nu există portari.

Drept urmare, porţile Iadului stăpânesc o astfel de biserică.

Cât de sever a fost Pavel când a auzit că un bărbat a păcătuit trupesc în biserica din Corint?

Chiar dacă nu a fost prezent în persoană în Corint şi doar auzise de acest lucru prin fratele Cloe (1Corinteni 1:11), el a spus: „Căci eu, măcar că n-am fost la

voi în trup, dar fiind de faţă în duh, am şi judecat ca şi când aş fi fost de faţă. În Numele Domnului nostru Isus Hristos, voi şi duhul meu, fiind adunaţi laolaltă, cu puterea Domnului nostru Isus Hristos, am judecat pe cel care a comis o astfel de faptă: un astfel de om să fie predat pe mâna Satanei, pentru nimicirea cărnii, ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului Isus.”

Poziţia puternică a lui Pavel a fost cea care a salvat biserica din Corint de la întinare şi care a împiedicat Numele Domnului de la a fi necinstit acolo. Modul său puternic de acţiune a condus totodată la salvarea omului, în final (2Corinteni 2:5-8).

Numai portarii ca Pavel pot păzi o biserică în puritate şi pot ridica pe cei care cad la conştiinţa stării lor adevărate şi înapoi la Domnul. Pe de altă parte, aceia care caută numele şi oanoarea proprie nu vor împlini niciodată nimic pentru Domnul.

Este posibil ca unii bătrâni care citesc aceasta să fie dinamizaţi acum de un avânt omenesc şi să hotărască să alunge în viitor pe fiecare păcătos din biserică.

Aceasta nu va face decât să golească bisericile de oameni – „căci mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu” (Iacov 1:20). Omul trebuie să fie condus de Duhul chiar şi în acest aspect.

Isus i-a văzut pe schimbătorii de bani şi pe vânzătorii de porumbei în templu de multe ori. Însă niciodată nu i-a alungat de fiecare dată când i-a văzut. I-a alungat numai atunci când Tatăl Lui L-a spus să facă aceasta – o dată la începutul lucrării Sale (Ioan 2:15) şi o dată la sfârşit (Marcu 11:15).

Isus era un portar credincios al casei Tatălui Său.

Totuşi, dacă acţionăm mânaţi de un zel omenesc, vom fi ca Uza care a încercat să stabilizeze chivotul cu mâinile lui şi a fost aruncat la pământ de Dumnezeu

„pentru păcatul lui” (2Samuel 6:7).

Ca portari ai casei Domnului, trebuie să veghem, nu doar împotriva credincioşilor lumeşti care vor corupe mărturia bisericii dar, de asemenea, împotriva fraţilor tineri zeloşi care acţionează mânaţi de un avânt omenesc şi conduc alţi tineri în direcţii ciudate.

Trebuie să veghem împotriva emoţionalismului şi împotriva noilor „dulcegării” şi

„scamatorii” pe care le caută întotdeauna ucenicii imaturi.

Trebuie să veghem să ne asigurăm că biserica nu începe să se axeze pe muzică, pe activitate socială sau pe orice altceva decât „a face ucenici şi a-i învăţa să păzească TOT ce Domnul a poruncit” (Matei 28:19,20).

Când Adam şi Eva au fost izgoniţi din grădina Edenului, Dumnezeu a păstrat lângă pomul vieţii heruvimi cu sabia învăpăiată care se îndreptau în toate direcţiile ca să împiedice pe oricine ar fi venit la pomul vieţii.

Aceasta este o imagine a tipului de lucrare pe care portarii trebuie să o facă astăzi în fiecare biserică. Însă, un astfel de portar trebuie să fie unul care a permis mai întâi ca acea sabie să cadă pe propria carne, omorând tot păcatul cunoscut din propria viaţă, toată părtinirea faţă de membrii din familia lui şi faţă de prieteni, etc..

Cine este atunci dispus să stea astăzi cu sabia la uşile bisericilor din India? Fie ca Domnul să ridice mulţi portari în ţara noastră.

– Adevărata semnificaţie a pocăinţei –

Majoritatea creştinilor nu cred că Satan îi poate conduce în rătăcire prin Cuvântul lui Dumnezeu. Însă Satan vine „ca un înger de lumină” (2Corinteni 11:14). Deci nu va veni la tine citând din unele cărţi religioase păgâne, ci din Biblie. Dacă Satan a putut încerca să-L ispitească chiar şi pe Isus, citându-i Scripturile, putem fi siguri că el va încerca aceasta şi cu noi.

Cineva a spus că adevărul este ca o pasăre şi are două aripi – „Este scris” şi „De asemenea este scris”. Dacă ai o singură aripă, te vei învârti în cercuri în mod perpetuu şi probabil anapoda. Dar când ai amândouă aripile, te deplasezi înainte.

Meditează la răspunsul acestei întrebări: De ce a murit Hristos pe cruce? Răspunsul simplu este: Este scris „Hristos a murit pentru păcatele noastre” (1Corinteni 15:3). Dar acesta este numai jumătate de adevăr. Pentru a avea tot adevărul, trebuie să ne uităm la o altă Scriptură. De asemenea este scris: „Şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel care a murit şi a înviat pentru ei” (2Corinteni 5:15). Numai când aducem împreună aceste Scripturi avem amândouă aripile adevărului.

Când citim că Hristos a murit pentru păcatele noastre – e nevoie să înţelegem ce este păcatul. Poate fi înţeles corect numai când ne uităm la a doua Scriptură. Acolo vedem că a păcătui înseamnă a trăi pentru noi înşine. Însă aceasta nu este înţelegerea obişnuită pe care o deţine majoritatea credincioşilor cu privire la păcat. Când spui că nu vrei să mai păcătuieşti, spui cu adevărat că nu doreşti să mai trăieşti pentru tine însuţi?

Corespunzător conştiinţei noastre, păcatul poate însmena lucruri diferite pentru credincioşi diferiţi. De exemplu, conştiinţa unui vânător de capete nu-l poate deranja nici măcar după ce tocmai a tăiat capul cuiva. Pentru unii, a spune minciuni nu este păcat, ci chiar necesar uneori, atâta timp cât trăim pe acest pământ. Deci conştiinţa nu este o călăuză foarte bună în ce priveşte păcatul.

Pe măsură ce ajungem la o înţelegere mai bună a lui Dumnezeu şi a Scripturii, vom realiza că păcatul nu este doar crimă, adulter şi tâlhărie etc.. Este trăirea pentru sine. Dacă trăim doar pentru noi înşine, la orice obiceiuri rele am renunţa, noi continuăm de fapt să trăim în păcat.

„Căci dacă este cineva în Hristos, este o creaţie nouă; cele vechi s-au dus; iată, toate s-au făcut noi” (2Corinteni 5:17). Aceasta însemană că atitudinile vechi, modul trecut de viaţă s-au dus. Omul acela nu mai trăieşte pentru el însuşi. El nu a atins ţelul asemănării cu Hristos. Dar s-a întors împrejur şi caută să trăiască pentru slava lui Dumnezeu. Aceasta şi numai aceasta înseamnă adevărata pocăinţă.

Poate ai renunţat la jocurile de noroc, la fumat şi băutură, şi încă să nu te fi pocăit de cauza sursă a tuturor păcatelor – trăirea pentru sine. Sunt însă mulţi predicatori astăzi care îţi vor gâdila urechile şi-ţi vor spune că tu încă eşti salvat!! Asemenea predicatori sunt fericiţi atâta timp cât le frecventezi întâlnirile şi-ţi oferi contribuţia în punga lor!!

Una din cele mai mari iluzii cu care Satan a înşelat credincioşii este aceasta – făcându-i să creadă că un om poate continua să trăiască pentru sine şi încă să fie salvat şi să meargă în rai la sfârşitul vieţii.

Poate că un om a renunţat la câteva obiceiuri rele care-i ruinau viaţa. Însă aceasta arată doar că el încearcă să-şi protejeze viaţa pe pământ. Există un avertisment reglementar pus pe toate pachetele de ţigări potrivit căruia fumatul dăunează sănătăţii. De aceea unii oameni nu fumează. Din acelaşi motiv, oamenii nu beau şi nu pariază. Poate că nu comit adulter pentru că se tem de SIDA. Dar astfel de oameni nu s-au pocăit (nu s-au întors de la păcat) în sensul Biblic.

Am fost creaţi de Dumnezeu să trăim pentru slava Sa. Dacă nu facem aceasta şi trăim în schimb pentru propriul confort, huzur şi slavă, noi nu suntem salvaţi. Nu ne-am pocăit. Isus a murit ca să ne elibereze din acest mod păcătos de viaţă.

O persoană care caută să fie cineva important în biserică şi care doreşte ca alţii să-l respecte trăieşte în mod clar pentru sine însuşi. Poate că s-a spoit cu puţină culoare religioasă. Dar în esenţă nu s-a schimbat. Poate că acum foloseşte un limbaj puţin creştin – cuvinte ca „a fi născut din nou” etc.. Dar omul lăuntric este încă acelaşi.

Este evident de ce majoritatea predicatorilor nu vor dori să predice un mesaj ca acesta, deoarece le-ar reduce mărimea congregaţiilor. Nu vor fi populari şi nu vor mai fi chemaţi la convenţii creştine prestigioase la care vorbesc an de an. Cunoaştem predicatori care au citit cărţile noastre numai cu scopul de a extrage idei pentru predicile lor, pentru articole sau cărţi pe care ei le scriu. Dar au grijă să lase deoparte părţile din mesajul nostru care lovesc greu, căci altfel şi-ar pierde popularitatea.

Pot garanta că, dacă un predicator predică adunării lui întregul îndemn al lui Dumnezeu timp de şase luni, şi continuă să le spună că a trăi pentru ei înşişi înseamnă a trăi în păcat, şi că aceia care iubesc banii nu-L pot iubi pe Dumnezeu, el ori îşi va pierde slujba ori 75% din adunarea sa!!

Dumnezeu se uită la inimile noastre. Dacă motivaţia de bază a vieţii noastre nu s-a schimbat, noi nu suntem salvaţi.

Singura diferenţă pe care o găsim în mulţi credincioşi, după convertirea lor este aceasta: La început ei au trăit fără nici o „spoială religioasă”. Acum ei trăiesc pentru ei înşişi cu o porţie mare de „spoială religioasă”. Faptic, prima lor

condiţie era mai bună – deoarece atunci cel puţin ştiau că erau păcătoşi. Acum îşi imaginează despre ei că sunt sfinţi şi se înşeală.

Observaţi că atunci când o femeie prinsă în adulter a fost adusă înaintea lui Isus, El nu a condamnat-o niciodată. Isus a fost un tip de profet neobişnuit. El a lăsat o femeie prinsă în adulter să plece liberă, fără un cuvânt de mustrare măcar!! De ce? Pentru că El a văzut că ea se pocăise. Şi astfel El a iertat-o.

Şi apoi a fost acest ucigaş care era un criminal atât de nenorocit încât Romanii au hotărât să-l răstignească. Dar când şi-a recunoscut păcatul, Isus nu numai că l-a iertat dar l-a luat şi cu el în rai. Acel om probabil că nu făcuse nici măcar un singur lucru bun în întreaga sa viaţă. Făcuse numai rău, ucisese şi tâlhărise oameni. Cu toate acestea, când a murit, a fost întâmpinat în rai de către Isus Însuşi. Este uimitor, nu-i aşa?

Dar când a ajuns la oamenii religioşi care-şi purtau Bibliile cu ei şi mergeau în sinagogi în fiecare Sâmbătă, Isus i-a numit „pui de vipere care nu vor scăpa de judecata gheenei”.

Predicarea lui Isus era aşa de ieşită din comun!! În timp ce majoritatea predicatorilor spuneau ucigaşilor şi adulterilor că erau sortiţi iadului, Isus spunea acest lucru tocmai oamenilor cei mai religioşi şi cei mai integri în exterior din generaţia Lui!!

De ce? Pentru că El ştia că ipocrizia şi snobismul spiritual (care îl face pe om să se uite de sus la alte fiinţe umane) erau de un milion de ori mai rele în ochii lui Dumnezeu decât un criminal şi un adulter. Isus vedea inimile oamenilor şi nu-I păsa nici un pic de spoiala religioasă exterioară. Domnul nu este impresionat de limbajul nostru religios, chiar dacă vorbim despre „biruinţa asupra păcatului” şi „urmărirea sfinţeniei”. Dacă un om îşi caută propriul interes şi pretinde cu toate acestea că este născaut din nou, Domnul îl va numi chiar şi astăzi „mormânt văruit pe dinafară şi pui de viperă”.

El nu caută oameni care emit pretenţii înalte despre spiritualitatea lor, ci oameni care sunt zdrobiţi de regrete pentru păcatele lor, care se consideră a fi păcătoşii păcătoşilor de pe pământ – aşa cum a făcut Pavel către sfârşitul vieţii pământeşti, chiar după ce trăise în curăţie pentru atât de mulţi ani şi realizase aşa de mult pentru Domnul.

Domnul va fi întotdeauna bogat în îndurare şi iertare faţă de oricine doreşte cu adevărat să se întoarcă de la modul egoist de vieţuire, este sincer cu eşecurile lui şi nu acuză pe nimeni altcineva pentru păcatele proprii, decât pe sine însuşi. Gândiţi-vă din nou la acea femeie prinsă în adulter. Ce calificări avea ea? Avea oare un nume bun în acel oraş? Nu. Dar era sinceră. Ea nu a pretins că ar fi fost inocentă şi că alţii o acuzau în mod mincinos. Prin faptul că nu a deschis gura, şi-a recunoscut vina. De aceea pentru ea exista speranţă.

Este extrem de dificil pentru aceia care sunt drepţi în proprii ochi să găsească mântuirea. Acei farisei erau gata să arunce cu pietre în femeia prinsă în adulter dar nu vedeau nimic din păcatul care zăcea în inimile lor chiar în acel moment.

Când puneau în punga de ofrandă mari sume de bani şi doreau ca oricine să-i vadă, ei comiteau un păcat mai rău în ochii lui Dumnezeu, deoarece îi făceau pe oameni să-i adore pe ei (să-i admire) în loc să-L adore pe Dumnezeu.

Pocăinţa înseamnă „O Întoarcere Împrejur”, aşa încât întoarcem spatele de acum înainte la trăirea pentru noi înşine şi hotărâm să trăim numai pentru Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă să devenim lucrători creştini permanenţi. Nu.

Dumnezeu cheamă numai 1 din 1000 de credincioşi să fie lucrători creştini permanenţi. El doreşte ca toţi ceilalţi copii ai Lui să lucreze în activităţi lumeşti

– câştigându-şi existenţa, netrăind însă pentru ei înşişi, ci pentru slava lui Dumnezeu.

Pocăinţa este descrisă în 1Tesaloniceni 1:9 ca „întoarcere la Dumnezeu de la idoli”. Mulţi aşa-zişi credincioşi nu s-au întors la Dumnezeu de la idolii lor. În India, mulţi dintre oamenii păgâni sunt fericiţi să-L accepte pe Hristos ca Dumnezeu al lor – dar numai ca un dumnezeu adăugat la numeroşi alţi idoli la care ei deja se închină. Ştim că acest lucru este imposibil. Cine ÎL acceptă pe Hristos trebuie să renunţe la toţi ceilalţi dumnezei şi idoli.

Amintiţi-vă că Duhul Sfânt le spune credincioşilor: „Copilaşilor, păziţi-vă de idoli!” (1Ioan 5:21). Nu e nici o diferenţă între un om păgân care doreşte să-L accepte pe Hristos ca adaos la dumnezeii lui existenţi şi aşa-numitul credincios care doreşte să-L primească pe Hristos, dar doreşte încă să gonească după bani (dumnezeul lui prezent).

Este ca şi cum o femeie deja căsătorită doreşte acum să se mărite cu un al doilea bărbat.

Este uimitor cum credincioşii se pot înşela singuri gândind că Isus Hristos va accepta acest tip de cununie cu ei. Câţi dintre noi am fi dispuşi să ne căsătorim cu o fată care este deja căsătorită cu un alt bărbat? Cu toate acestea, te aştepţi ca Hristos să se cunune cu tine, fără ca tu să fi părăsit iubirea pentru lume şi gloria ei, plăcerile şi bogăţia ei.

Idolii făcuţi din lemn şi piatră nu sunt la fel de înşelători cum sunt cei invizibili (ca banii şi onoarea), deoarece idolatria cuiva se poate vedea clar în ritualul de închinare la idolii fizici. Dacă vezi un om într-un loc închinându-se în faţa unei statui a unui idol păgân şi apoi într-un alt loc îl vezi rugându-se lui Isus Hristos, nu-l vei considera a fi creştin.

Dar care este diferenţa dintre el şi omul care-şi petrece toată săptămâna închinându-se idolilor banilor, onoarei oamenilor şi ambiţiilor lumeşti şi care vine apoi la adunările de duminica şi încearcă să se închine lui Hristos. Cred că e mai mare speranţă pentru omul care se închină lui Buddha decât pentru un asemenea „credincios”.

Când un astfel de „credincios” vine la adunare duminica şi cântă: „Ia-mi argintul şi aurul – Nici un strop să nu mai ţin”, – el Îi spune lui Dumnezeu o minciună.

Duminica, creştinii Îi spun lui Dumnezeu mai multe minciuni decât în orice altă zi a săptămânii, deoarece cântă imnuri de consacrare măreaţă faţă de Domnul, pretinzând predarea şi dedicarea totală faţă de El etc..

Dumnezeu aude toate acestea, însă El nu este înşelat. El spune: „…căci cu gura vorbesc dulce de tot, dar cu inima umblă după câştigul lor necinstit” (Ezechiel 33:31)

Ascultând versurile imnurilor pe care mulţi credincioşi le cântă, cineva ar putea crede că ei sunt cei mai mari sfinţi de pe pământ. Însă, în realitate, majoritatea dintre ei sunt cei mai mari ipocriţi. Şi Dumnezeu nu este prostit.

A trăi pentru sine însuşi înseamnă să trăieşti ca un animal – căci toate animalele trăiesc numai pentru ele însele şi pentru puişorii lor. Ele toate caută numai interesul lor, gândindu-se mereu la ceea ce le-ar aduce cel mai mare profit. În acest fel gândeşte un leu în pădure: „Dacă acea căprioară poate fi ucisă pentru hrana mea, atunci o voi ucide”. Şi aşa printre animale numai cele mai puternice pot supravieţui. Dar noi nu suntem animale. Dumnezeu nu ne-a creat ca să trăim asemenea câinilor şi porcilor, care doar mănâncă, dorm, nasc pui şi mor. Omul a fost creat să-şi trăiască întreaga viaţă pentru slava lui Dumnezeu.

Primesc câteodată scrisori de la oameni care s-au pensionat din anumite funcţii şi ne întreabă dacă-i putem angaja deoarece doresc să-şi petreacă anii de pensionare „în slujba lui Dumnezeu”. Imaginaţi-vă o scenă în care vine în casa ta un musafir onorat iar tu bei o cană de ceai în faţa lui şi apoi îi oferi lui sedimentele din ceaşca ta!! Iată ce fac oamenii lui Dumnezeu. Trăindu-şi întrega viaţă pentru a face bani în lume, acum doresc să ofere sedimentele vieţilor lor lui Dumnezeu.

Ce insultă!

Trebuie să ne oferim vieţile lui Dumnezeu când suntem tineri. Toată viaţa noastră trebuie să fie predată Lui pentru a dispune de ea după voia Lui. Ai ajuns la concluzia aceasta după ce ţi-ai căutat propriul interes? Mulţi credincioşi vor avea multe de regretat când se va întoarce Isus şi vor descoperi că toţi banii pe care i-au câştigat pe pământ nu au fost mai buni decât banii de jucărie pe care-i folosesc copiii la jocul Monopoly – n-au valorat nimic!! Şi toate proprietăţile pe care le-au obţinut pe pământ de asemenea au fost doar ca hotelurile şi casele de pe tabla de Monopoly – fără valoare. Jocul vieţii va fi terminat atunci şi ei nu vor fi îndeplinit nimic mai mult decât să acumuleze lucruri fără însemnătate care nu au nici o valoare veşnică. Au trăit o viaţă inutilă. De asemenea, va exista un regret imens dacă au luptat numai pentru glorie şi descoperă că gloria lor a fost evaporată în lumina veşniciei.

Aceia însă care au trăit să facă voia lui Dumnezeu şi pentru slava lui Dumnezeu vor descoepri că în acea zi au parte de o bucurie extraordinară. Lucrurile materiale există numai pentru folosirea lor pe acest pământ. Asta-i tot. Atâta timp cât le folosim, e în regulă. Dar niciodată ele nu trebuie să stăpânească asupra noastră. Una este să foloseşti banii. Dar să fii stăpânit de

ei înseamnă cu totul altceva. Banii sunt un slujitor excelent dar un stâpân oribil.

G

ândiţi-vă la o femeie care este căsătorită cu un bărbat excelent dar care îl iubeşte pe şofer mai mult decât pe soţ şi îşi petrece majoritatea timpului cu şoferul. Ce aţi gândi despre o asemenea femeie? Aceasta este o descriere exactă a credinciosului care se gândeşte întotdeauna să facă din ce în ce mai mulţi bani (peste nevoile lui justificate), în loc să caute cum să fie mai eficient pentru Domnul.

Când Dumnezeu l-a creat pe Adam, EI i-a spus să stăpânească peste întregul pământ. Dar Adam a devenit un sclav. Hristos a venit acum să ne facă încă o dată regi. Dumnezeu ne-a dat multe lucruri de care să ne bucurăm în această lume. Dar când verunul dintre aceste lucruri stăpânesc peste noi, atunci devenim sclavi.

Atunci nu mai suntem împăraţii pe care Dumnezeu ne-a destinat să fim.

Dumnezeu i-a spus şarpelui în Eden că ţărâna va fi hrana lui. Ştiţi ce este aurul? Şi el este tot parte din ţărâna pe care Dumnezeu a creat-o pe acest pământ – puţin mai greu şi probabil puţin mai rar decât ţărâna obişnuită, dar oricum ţărână. Şi aici vedem spectacolul trist al omului gonind după hrana diavolului. Peste tot, omul este robit ţărânii-aur.

Când diavolul vede că nu poate înrobi un om printr-un obicei rău, el îl va înrobi prin ceva neutru – astfel încât omul nu are timp pentru Dumnezeu, pentru citirea Bibliei sau pentru părtăşie. Poate fi un program de televiziune bun, curat care îl înrobeşte pe om. Diavolul caută credincioşi care-şi urmăresc propriile interese – propria distracţie, propriul profit, etc.. Diavolul are 101 mijloace să-l ţină pe om departe de Dumnezeu. De aceea e necesar să vedem păcatul nu doar ca beţie şi joc de noroc, adulter sau crimă. Trebuie să vedem păcatul ca „trăire pentru noi înşine”. A păcătui înseamnă a face ceea ce ne place nouă înşine, a face voia noastră. Din această rădăcină, ies multe fructe ale păcatului. Isus a murit ca să ne salveze din toate acestea.

Ioan Botezătorul a spus că, atunci când va veni Isus, El va înfige securea la rădăcina pomului. Aceasta este rădăcina în care Isus a venit să-şi înfigă securea – trăirea pentru noi înşine şi dorinţa de a face propria voie.

Putem tăia micile fructe rele din copac oricând apar. Dar aceasta nu rezolvă problema. Viaţa noastră poată părea aşa de frumoasă când fructele rele văzute de alţii au fost toate rupte. Însă pomul nu s-a schimbat. Isus a spus că un pom bun niciodată nu va face roade bune dacă nu schimbi însuşi pomul. Pentru a schimba pomul, trebuie mai întâi să înfigi toporul la rădăcina pomului bătrân.

De ce astăzi majoritatea căminelor sunt zone de conflict? Deaorece atât soţii cât şi soţiile vor să trăiască pentru ei înşişi. Şi de aceea vedem întâmplându-se în lume acest lucru uimitor: Aşa-numiţi „creştini născuţi din nou” divorţează de partenerii lor şi se căsătoresc din nou!! Este ceva unic pentru secolul 20. Chiar pastori şi predicatori divorţează de soţiile lor şi se căsătoresc cu altele. Unii

predicatori nu divorţează de soţiile lor, însă trăiesc în adulter secret. Cuplurile lumeşti au divorţat de-alungul tuturor secolelor. Dar când creştinii încep să facă aceasta, putem fi siguri că marea apostazie („căderea de la credinţă”) este peste noi şi ne aflăm în ultimele zile.

Cauza tuturor acestor lucruri stă în faptul că credincioşii nu au înţeles că păcatul înseamnă trăirea pentru sine. Nu au înţeles acest lucru pentru că nu au fost învăţaţi aşa. Vina este a liderilor lor iar sângele lor e pe mâinile conducătorilor care sunt răspunzători înaintea lui Dumnezeu.

Isus a spus că „puţini sunt cei care află calea vieţii”. De ce? Pentru că poarta este strâmtă.

Din perspectivă lumească, tânărul conducăror bogat care a venit la Isus avea patru calificări excelente pentru apartenenţa la biserică – era tânăr, bogat, influent (un conducător) şi integru moral. Toate bisericile ar fi încântate să aibă drept membru un asemenea om. El ar fi calificat să fie chiar şi membru în conducerea majorităţii bisericilor evanghelice de astăzi. Însă Isus nu l-a considerat potrivit să fie nici măcar ucenicul Lui – darămite un lider. Nu este uimitor?

Isus nu a fost impresionat de bogăţia sau de influenţa lui lumească. Dacă omul încă iubea banii, atunci nu era potrivit să fie ucenicul lui Isus. Trebuia să renunţe la iubirea sa de bani înainte să poată intra prin poarta strâmtă. Omul a plecat trist, iar Isus l-a lăsat să plece. Isus nu a mers după el să-i sugereze să renunţe la banii lui în etape – 10% acum şi alţi 10% o lună mai târziu etc.. Nu. Nu e nici o târguială când vine vorba de ucenicie. Este ori totul ori nimic. Nu putea iubi banii şi pe Dumnezeu în acelaşi timp. Trebuia să facă o alegere. Trebuia să se întoarcă de la idolul său (banii) şi să se unească numai cu Hristos.

Dacă vrei să trăieşti pentru tine însuţi, nu ai decât, fă asta. Şi, ca şi în cazul bogatului, Domnul te va lăsa singur. Şi dacă găseşti o biserică convenabilă unde ţi se spune că te afli încă pe calea spre cer, Dumnezeu nu te va deranja nici acolo. Te va lăsa să te înşeli singur toată viaţa. În final te vei trezi şi te vei vedea în iad. Motivul pentru care Dumnezeu le permite oamenilor să fie înşelaţi este pentru că ei nu iubesc cunoaşterea adevărului despre ei înşişi. Iar când vreun proroc le spune adevărul despre ei înşişi, se supără pe acel proroc.

Ieremia a prorocit în timpul domniei Împăratului Ioiachim. Când poporul lui Iuda a citit cuvintele pe care Ieremia le scrisese pe un sul, ei s-au temut pentru că Ieremia era unul dintre cei mai aprigi profeţi din Vechiul Testament, nepredicând niciodată un mesaj uşor. Era judecată, judecată şi iar judecată (Ieremia 20:8) Când regele a citit sulul de carte scris de Ieremia, s-a înfuriat atât de tare încât l-a rupt şi l-a aruncat în foc (Ieremia 36). Însă Dumnezeu i-a spus lui Ieremia să scrie sulul de carte din nou. Astfel avem noi acum cartea lui Ieremia. Însă prima dată când a fost scrisă, a fost ruptă de un împărat mânios care nu a vrut să audă adevărul despre el însuşi. Întotdeauna au fost astfel de oameni.

De asemenea în fiecare secol au fost CÂŢIVA care au iubit adevărul. Este un mare har că Dumnezeu ne-a dat o ureche de auzit adevărul. Dumnezeu ne-a iubit înainte să ne naştem şi a dorit ceea ce este mai bine pentru noi. El nu a vrut ca noi să ne irosim vieţile şi să ne trezim în veşnicie sărăciţi.

El doreşte să fim înţelepţi şi să trăim pentru lucrurile care sunt veşnice. Tot ceea ce este creat (inclusiv banii, casele şi pământurile) vor fi zdruncinate şi îndepărtate într-o bună zi.

Numai ceea ce nu este creat va rămâne. De aceea noi trebuie să fim înţelepţi să ne petrecem timpul şi energiile pentru ceea ce va rămâne veşnic. Şi permiteţi- mi să vă mai spun o dată că aceasta nu înseamnă că trebuie să deveniţi lucrători creştini permanenţi. Înseamnă însă că, în orice activitate pe care o defăşuraţi, nu mai trăiţi pentru voi înşivă, ci numai pentru slava lui Dumnezeu. Cu siguranţă puteţi munci şi câştiga cel mai bun salariu posibil – pentru câştigarea existenţei proprii şi sprijinirii lucrării Domnului. Dar ţelul vostru în viaţă trebuie să fie slava lui Dumnezeu. Ambiţia voatră în viaţă trebuie să fie să-L bucuraţi pe Dumnezeu.

Nu spun că nu putem merge la un picnic sau nu ne mai putem bucura de vreo formă de relaxare. Bineînţeles că putem.

Ca fiinţe umane, avem nevoie de aceasta – fie să jucăm jocuri, să ascultăm muzică sau orice altceva. Toate acestea sunt perfect normale, dacă sunt distracţii curate şi sănătoase. Numai atunci când oricare dintre aceste lucruri ne stăpânesc şi încep să aibă un interes dominant în viaţa noastră, ajungem să călcăm linia roşie şi să păşim pe un teren periculos. Este foarte uşor ca un loc de muncă, un sport sau o anumită distracţie inofensivă să devină o parte aşa de însemnată din viaţa unei persoane, încât ajunge să fie lucrul principal din viaţa ei. Şi atunci chiar soţia şi copiii ajung să fie neglijaţi. Şi bineînţeles că, în primul rând, Dumnezeu ajunge să fie neglijat. Când se întâmplă aceasta, atunci ştii că acel lucru (oricare ar fi el) a devenit stăpânul omului.

Trebuie să ne întoarcem de la trăirea pentru noi înşine dacă vrem ca Domnul să-Şi zidească biserica Lui prin noi – tipul de biserică pe care El a plănuit-o din veşnicii. El o poate zidi numai prin oameni care nu-şi caută propriul interes, ci sunt dispuşi să pună totul pe altar pentru El.

Templul Vechiului Testament a fost construit pe Muntele Moria – unde Avraam l-a oferit lui Dumnezeu pe fiul său Isaac (2 Cronici 3:1). Lui Avraam îi rămăsese numai un fiu în acel timp – Isaac, favoritul inimii lui.

În acea zi, Dumnezeu i-a testat lui Avraam devotamentul ca să vadă dacă Isaac devenise un idol în viaţa lui.

Dumnezeu i-a spus, prin aceasta, că el trebuia să se întoarcă de la toată idolatria dacă vroia să-i slujească Domnului. Şi, astfel, şi-a pus fiul pe altar şi a renunţat la el. Dumnezeu nu l-a luat pe Isaac, deoarece Dumnezeu urmărea doar să-l desprindă pe Avraam de ataşamentul nenatural faţă de Isaac, care i- ar fi împiedicat umblarea cu Dumnezeu. Dumnezeu trebuie să facă acelaşi lucru cu noi. Trebuie să-I dăm Lui ceea ce ne este cel mai de preţ.

În cazul tânărului bogat, lucrul cel mai de preţ erau banii. Aşa cum Dumnezeu i-a cerut lui Avraam să renunţe la Isaac, Dumnezeu i-a cerut şi tânărului conducător să renunţe la banii săi. Din ceea ce ştiţi, dacă acel bogat ar fi spus numai „Da, Doamne, iată-i aici pe toţi”, Dumnezeu i-ar fi spus probabil că îşi poate păstra banii, la fel cum i-a spus şi lui Avraam să-l păstreze pe Isaac. Dar mai întâi el trebuia să renunţe la ei.

Fie ca noi toţi să avem harul să spunem: „Doamne, orice Isaaci există în viaţa mea, îi pun pe toţi pe altar şi ţi-I dau Ţie pe toţi. Nu mai doresc nici un idol în viaţa mea care să stea între Tine şi mine. Nu doresc să trăiesc pentru mine însumi. Doresc să trăiesc cu adevărat numai pentru Tine. Doresc să trăiesc pentru slava lui Dumnezeu. Nu vreau să-mi irosesc viaţa”.

Aceasta este vestea cea mai bună din lume: Nu trebuie să mai fim robi ambiţiilor şi dorinţelor şi să ne irosim astfel viaţa pământească, ci putem fi liberi să trăim pentru slava lui Dumnezeu şi să ducem astfel o viaţă utilă. A trăi pentru noi înşine înseamnă a trăi în robie şi în lanţuri. A trăi pentru slava lui Dumnezeu înseamnă a fi ca vulturii care zboară pe cer. Vestea bună a evangheliei este că Isus vă poate sfărâma lanţurile şi vă poate elibera – ASTĂZI!!

Dacă în trecut v-aţi irosit mult timp în preocupări fără rod, nu mai puteţi schimba nimic acum. Dar puteţi persevera să faceţi ASTĂZI ceea ce este cel mai bine.

Cât mai avem încă timp, ceea ce toţi trebuie să-I spunem Domnului este:

„Doamne, nu mai pot face nimic cu anii vieţii mele care sunt trecut. Dar vreau să trăiesc restul vieţii mele numai pentru Tine. Cercetează viaţa mea şi vezi dacă este vreun idol căruia mă închin. Doresc să mă întorc de la orice idol din viaţa mea ca să mă închin şi să-Ţi slujesc doar Ţie. Doamne Isuse mă pocăiesc în special pentru această idolatrie inconştientă de trăire doar pentru mine.”

Fie ca Domnul să ne ajute pe toţi.

Slujitorii Noului Legământ

Există trei pasaje în Scriptură care ne spun cine este slujitorul adevărat al lui Dumnezeu sub NOUL legământ. Când citim aceste pasaje fără nici o idee preconcepută, vom descoperi că noi toţi putem fi slujitori ai lui Dumnezeu, în acest timp şi veac, dacă dorim să fim.

Sub vechiul legământ, numai leviţii puteau fi slujitorii lui Dumnezeu. Ei nu trebuiau să presteze nici o activitate pământească şi erau întreţinuţi de zeciuielile celorlalte seminţii ale Israelului.

Creştinismul Babilonian din zilele noastre susţine că şi sub noul legământ numai aceia care renunţă la ocupaţiile lumeşti pot fi slujitori ai lui Dumnezeu – şi că ei trebuie să fie întreţinuţi de zeciuielile celorlalţi creştini. Aceasta este însă o învăţătură a tradiţiei omeneşti şi nu a Scripturii!

(1) Eliberaţi de păcat

„…aţi fost eliberaţi de păcat şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu” (Romani 6:22). Aceasta este prima cerinţă – să fii eliberat de păcat. Evident este mai uşor să fii eliberat de munca pământească decât să fii eliberat de păcat. Isus a avut o ocupaţie lumească. Cu toate acestea, El a fost un slujitor al lui Dumnezeu chiar şi atunci.

Un om care se mânie şi-şi pierde cumpătul nu poate fi un slujitor al lui Dumnezeu. Poate că e predicator sau chiar pastor, dar nu poate fi un slujitor al lui Dumnezeu. Duminica dimineaţa, mulţi pastori strigă laude către Dumnezeu în „alte limbi” şi apoi ţipă furioşi la soţiile lor în „limba maternă”, în aceeaşi după-amiază. Poate oare Duhul Sfânt să ne controleze numai când vorbim în alte limbi şi nu atunci când vorbim în lumba noastră maternă? Aceasta este o iluzie. Mulţumesc lui Dumnezeu că am vorbit în limbi timp de 22 de ani. M-a luminat şi m-a eliberat total de depresie, tristeţe şi descurajare toţi aceşti ani. Dar Îi mulţumesc lui Dumnezeu că Duhul Sfânt îmi controlează de asemenea limbajul atunci când vorbesc în limba maternă – soţiei mele, fraţilor mei, străinilor şi cerşetorilor.

Un bărbat care pofteşte după femei cu ochii nu poate fi un predicator al evangheliei sau un slujitor al lui Dumnezeu. Numai acela care este suficient de categoric încât să fie dispus să-şi scoată mai degrabă un ochi ca să evite păcatul poate fi un slujitor al lui Dumnezeu. Când ai plâns ultima dată pe perna ta în noapte pentru că ai alunecat cu ochii? Dacă eşti neglijent cu privire la acest aspect, vei recădea interior puţin câte puţin până într-o zi în care vei cădea în mod public.

Un om care spune o minciună pentru a câştiga puţin mai mulţi bani sau ca să câştige reputaţie pentru sine însuşi este, de fapt, un slujitor al diavolului –

pentru că diavolul este tatăl tuturor minciunilor. El nu poate fi un slujitor al lui Dumnezeu.

Acela care nu poate să-şi iubească TOŢI duşmanii, sau nu poate să facă bine TUTUROR acelora care-l lovesc este total nepotrivit să predice evanghelia. Dacă ai cea mai mică fărâmă de amărăciune sau de neiertare în inima ta împotriva cuiva, atunci cel mai bine este să-ţi ţii gura închisă, să mergi acasă, să te pocăieşti şi să-ţi cureţi inima de acele rele. Nu poţi fi un slujitor al lui Dumnezeu.

(2) Eliberaţi de Mamona

„Nici o slugă nu poate sluji la doi stăpâni; sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt, sau va ţine numai la unul şi va dispreţui pe celălalt. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona” (Luca 16:13).

Aceasta este a doua cerinţă – să fii eliberat de Mamona (de bani şi de toate lucrurile materiale).

Iarăşi, este mai uşor să te eliberezi de o activitate lumească decât de Mamona.

Trebuie să te hotărăşti cui ai de gând să-i slujeşti – lui Dumnezeu sau lui Mamona. Mulţi „lucrători creştini permanenţi” caută să-I slujească lui Dumnezeu ŞI lui Mamona. Astăzi, ei câştigă mai mult în calitate de aşa-numiţi

„slujitori ai lui Dumnezeu”, decât ar fi câştigat vreodată dacă ar fi avut o profesie laică. Oricine nu a trebuit să-şi sacrifice confortul pământesc, banii şi lucrurile materiale în slujirea lui faţă de Dumnezeu NU îi slujeşte deloc cu adevărat lui Dumnezeu.

Orice credincios poate fi un slujitor al lui Dumnezeu – dar trebuie să se elibereze de iubirea lui Mamona. De fapt, dacă citiţi cu atenţie versetul de mai sus, veţi vedea că Isus a spus că trebuie să-l urâm pe Mamona şi să-l dispreţuim ca să putem fi slujitori ai lui Dumnezeu.

Dacă poţi spune înaintea lui Dumnezeu că aceasta este atitudinea ta faţă de Mamona sau cel puţin aceasta este atitudinea pe care vrei să o ai faţă de Mamona, abia atunci te califici să fii un slujitor al lui Dumnezeu – şi nu altfel. Câţi lucrători creştini se califică oare după standardul pe care l-a stabilit Isus aici? Foarte, foarte puţini!

Testul care ne arată cui slujim e reflectat în comenzile de care ascultăm – ale lui Dumnezeu sau ale lui Mamona. Ale cui drepturi au prioritate în vieţile noastre – ale lui Dumnezeu sau ale lui Mamona? Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni.

Când banii te cheamă, dacă tu răspunzi imediat, eşti un slujitor al lui Mamona. Cum de majoritatea predicatorilor călătoresc pentru a predica numai în locuri confortabile unde trăiesc credincioşi bogaţi? Câţi sunt interesaţi să viziteze în mod regulat credincioşii săraci din satele Indiei şi să-i întemeieze în credinţă. Aceia sunt adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu în India.

Mulţi lucrători creştini permanenţi trăiesc acum în America şi pretind a avea o povară pentru India pe inima lor. Aceasta este o ipocrizie totală. Cu toate acestea, mulţimi de credincioşi sunt înşelaţi de ei. Dacă ar fi avut cu adevărat o povară pentru India, ar fi trăit chiar în India. Nu e nimic greşit pentru un credincios să-şi mute rezidenţa într-o altă ţară. Dar motivul relocării este ceea ce contează.

Isus de asemenea şi-a relocat rezidenţa Sa din cer pe pământ. Dar care a fost motivul Său? Oare a fost confortul, huzurul şi banii? Sau a fost slăvirea lui Dumnezeu şi ajutarea oamenilor în nevoie. Tu, de asemenea, trebuie să decizi de ce ai ales să te muţi dintr-un loc în altul. Aceasta va arăta dacă eşti un slujitor al lui Dumnezeu sau al lui Mamona.

Diavolul ştie că omul care slujeşte lui Mamona este inutil lui Dumnezeu. Şi de aceea el îi lasă singuri pe astfel de predicatori. Ce mai mare insultă pe care ţi-o poate face diavolul este să te lase singur şi să-ţi permită să obţii onoare de la oamenii lumeşti şi de la liderii lumeşti ai creştinismului apostat.

Un slujitor al lui Dumnezeu se gândeşte mereu cum să câştige suflete şi să zidească biserica. Până şi noaptea visează la aceasta. Pe de altă parte, un slujitor al lui Mamona se gândeşte şi visează zi şi noapte la cum să facă bani mai mulţi. Nu ne putem înşela „subconştientul” – deoarece el ştie cu exactitate mai mult decât oricine altcineva ce ne dorim. Dacă îl iubim pe Mamona, haideţi să fim sinceri şi să-I spunem lui Dumnezeu aceasta – şi să-I cerem Lui să ne elibereze. Există o mare speranţă pentru credincioşii sinceri – dar NICI O speranţă pentru ipocriţii mincinoşi.

Auzim în aceste zile de multe „campanii miraculoase”. Dar eu încă aştept să văd o campanie unde apare miracolul „să nu le fie ceruţi oamenilor să dea bani”!! Isus şi apostolii Lui niciodată nu au primit vreo ofertă de la oameni în nici una din întâlnirile lor. Încă orbi, credincioşii prostiţi de astăzi admiră predicatorii care cer fără ruşine bani şi chiar îşi imaginează că aceşti asunt marii slujitori ai lui Dumnezeu. Lumina curată a scaunului de judecată al lui Hristos va dezvălui că astfel de predicatori şi-au slujit lor înşişi iar nu lui Dumnezeu.

Credincioşii trasează o linie de separare între cei care sunt evanghelici în doctrină, respectiv cei care sunt liberali. Dar într-o asemenea situaţie, diavolul şi toţi demonii lui vor fi de asemenea de partea „evanghelică”, deoarece ei toţi sunt evanghelici în doctrină (Iacov 2:19)!! Însă Dumnezeu trasează o linie despărţitoare între cei care-l iubesc pe Mamona şi cei care-L iubesc pe Dumnezeu. Atunci vedem că diavolul şi demonii lui se regăsesc printre iubitorii lui Mamona.

Dacă noi căutăm împărăţia lui Dumnezeu mai întâi, Dumnezeu ne va da toate resursele necesare pentru viaţa noastră pe pământ, fără ca noi să le urmărim. În toţi cei 40 de ani de experienţă creştină proprie, am trăit adevărul acesta. Cerul şi pământul vor trece, dar Cuvântul lui Dumnezeu nu va trece. Noi toţi trebuie să fim demonstraţii vii ale faptului că Dumnezeu asigură TOATE nevoile celor care caută mai întâi împărăţia Lui. Deşi nici unul dintre noi nu putem

spune că totdeauna am căutat cu consecvenţă mai întâi împărăţia lui Dumnezeu de-a lungul vieţii creştine, trebuie însă cu certitudine să putem da mărturie că nu am alergat după bani. Dacă suntem predicatori, trebuie totodată să avem această mărturie că nu am mers niciunde să predicăm doar pentru că ştiam că vom câştiga acolo bani, că nu am căutat să facem pe plac celor bogaţi, că nu i-am neglijat pe săraci, că nu am fost interesaţi de primirea de daruri, că nu am făcut cunoscute oamenilor nevoile noastre financiare şi că nu am aşteptat ca alţi oameni să ne ofere bani. Pavel a putut da mărturie de trăirea unei astfel de vieţi. El a spus că a trăit aşa ca să-i demaşte toţi predicatorii iubitori de bani din timpul său care pretindeau că-I slujesc lui Dumnezeu „deopotrivă cu el” (2Corinteni11:10-13).

Şi în zilele noastre e mare nevoie în India de mărturii vii ca Pavel, care să demaşte predicatorii iubitori de bani care abundă în creştinismul din India. Noi ştim foarte bine de ce ne urăşte aşa de mult diavolul, pe noi şi lucrarea noastră, încât îi face pe credincioşi (care nu au venit niciodată la întâlnirile noastre sau nici nu ne-au auzit vorbind) să ne numească eretici, antichrişti, terorişti, proroci mincinoşi etc.. Se întâmplă aşa deoarece deranjăm împărăţia lui Satan foarte mult demascând faptul că lucrătorii creştini permanenţi, care iubesc banii şi predică evanghelia lui Hristos, sunt în realitate slujitorii lui Satan (Vezi 2Corinteni 11:15 în contextul versetelor 10-13).

Isus a spus că dacă nu am fost credincioşi în folosirea lui Mamona, Dumnezeu nu ne va încredinţa adevăratele bogăţii ale împărăţiei Lui (Luca 16:11). Când vedem imitarea oarbă a creştinilor vestici de către creştinii indieni, lipsa teribilă a relevaţiei Cuvântului lui Dumnezeu şi predicile plictisitoare ale predicatorilor de astăzi, putem înţelege clar cauza a toate acestea şi anume că aceşti predicatori nu au fost credincioşi cu banii.

(3) Eliberaţi de căutarea de a fi pe placul oamenilor

„Dacă aş mai căuta să plac oamenilor, n-aş fi robul lui Hristos” (Galateni1:10).

Aceasta este a treia cerinţă – să fim eliberaţi de căutarea de a fi pe placul oamenilor.

Încă o dată, este mai uşor să ne eliberăm de o slujbă laică, decât să ne eliberăm de la căutarea de a fi pe placul oamenilor.

Dacă predicăm Cuvântul lui Dumnezeu în aşa fel încât să facem pe plac oamenilor, suntem robi ai oamenilor şi nu ai lui Dumnezeu. Când un predicator doreşte să mai poată fi invitat din nou la o convenţie prestigioasă, unde poate câştiga mai mulţi bani şi onoare anul următor, el poate fi tentat să-şi modifice mesajul aşa încât nimeni să nu fie ofensat de ceea ce spune. Astfel, el devine un rob al oamenilor.

Când te rogi în public într-un asemenea mod ca să impresionezi oamenii, tu te închini opiniilor oamenilor şi nu Dumnezeului celui viu. Dumnezeu nu aude astfel de rugăciuni, căci ele sunt aduse oamenilor şi nu Lui.

În acelaşi mod, ne putem analiza pe noi înşine în privinţa modului cum ne îmbrăcăm, cum vorbim oamenilor şi chiar cum mergem. Dacă oricare din aceste lucruri sunt făcute ca să impresioneze pe ceilalţi cu „sfinţenia” sau poate cu „smerenia” noastră, atunci suntem robi ai oamenilor şi nu robi ai lui Dumnezeu.

Chiar dacă tu cauţi să fii pe placul soţiei/ soţului, nu poţi fi plăcut lui Dumnezeu. Cu cât Îi eşti mai pe plac lui Dumnezeu cu atât mai mult vei primi nume rele din partea oamenilor care nu-L cunosc pe Dumnezeu – chiar şi din partea liderilor religioşi din creştinism. Isus a fost numit „prinţul demonilor”. Cu cât mai mult vor fi numiţi cu astfel de nume ucenicii Lui – deoarece ei nu caută să placă nici unui papă sau arhiepiscop sau pastor sau vreunei alte fiinţe umane de pe pământ.

Bisericile noului legământ

În zilele noastre, mulţi credincioşi sunt sătui de denominaţiunile proprii şi le părăsesc în căutarea unei biserici a noului legământ. Există de asemenea multe grupări care pretind a fi „biserici ale noului legământ”.

Dar cum să identificăm o biserică a noului legământ? Cu siguranţă nu după structura adunărilor lor.

Este posibil să copiem multe lucruri din structura pe care o vedem într-o biserică puternică şi, cu toate acestea, să nu devenim niciodată noi înşine o biserică puternică.

Ar fi fost posibil pentru filisteni să construiască un cort exact ca cel construit de Moise, pentru că toate detaliile erau oferite în mod clar în cartea Exodul. Dar era un lucru legat de acel cort pe care nimeni n-ar fi putut să-l copieze – şi acesta era focul slavei lui Dumnezeu care stătea peste cort. Acesta a fost singurul semn distinctiv prin care era identificat locul adevărat al locuirii lui Dumnezeu în pustie. Fără acesta, cortul era un înveliş gol. Când cortul a fost mai târziu înlocuit de templu, în timpul lui Solomon, slava lui Dumnezeu l-a umplut. Dar mai târziu, când Israel a decăzut moral, treptat acea slavă s-a îndepărtat (Ezechiel 10:4,18,19).

Atunci, acel templu a devenit un înveliş gol. Astăzi, la fel se întâmplă cu multe biserici.

Un semn caracteristic al unei biserici a noului legământ este prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul acesteia. Când spiritul prorociei este prezent în mod puternic într-o adunare a bisericii, aceia care vin la adunare vor cădea cu faţa la pământ şi „vor mărturisi că, în adevăr, Dumnezeu este în mijlocul vostru” (1Corinteni 14:24,25). Când Isus vorbeşte profetic în biserică, inimile noastre vor arde, aşa cum au ars inimile celor doi ucenici pe drumul spre Emaus, când Isus le-a vorbit (Luca 24:32).

Dumnezeu este un foc mistuitor. Când Dumnezeu a venit în rugul prin care i-a vorbit lui Moise, şi rugul ardea, nici un vierme nu putea supravieţui în acel rug. În exact acelaşi mod, nici un păcat nu poate rămâne ascuns sau nedemascat acolo unde se află astăzi prezenţa puternică, mistuitoare a lui Dumnezeu. Numai o astfel de biserică este o biserică a noului legământ. Ochii lui Isus sunt ca para focului (Apocalipsa 1:14) şi El cercetează şi dezvăluie mereu păcatul, tradiţiile umane şi fariseismul din toate bisericile pe care le zideşte El.

Cheia principală către împărăţia cerurilor este sărăcia în duh (Matei 5:3). Fără aceasta, nu vom putea zidi o biserică a noului legământ. A fi săraci în duh îneamnă a fi zdrobiţi înaintea lui Dumnezeu, mereu conştienţi de nevoia noastră proprie, deoarece avem un dor mare şi fierbinte să fim desăvârşiţi după cum Tatăl nostru cel ceresc este desăvârşit. „Domnul este aproape de cei cu inima zdrobită” (Psalmul 34:18). Şi când El este aproape, prezenţa Lui aduce focul din cer în inimile noastre şi, prin noi, în inimile altora, oriunde mergem.

Anania şi Safira (Faptele Apostolilor 5) au făcut o greşeală gravă când s-au alăturat acelei biserici puternice a noului legământ din Ierusalim, unde prezenţa lui Dumnezeu ardea ca un foc. Dacă s-ar fi aflat în Corint (în anii de pe urmă), ei ar fi trăit vieţi îndelungate. Anania ar fi putut deveni un bătrân acolo – deoarece biserica din Corint era una carnală, o biserică moartă. Însă, în biserica arzătoare a noului legământ din Ierusalim, acest cuplu nu a putut supravieţui. Dumnezeu îi va demasca şi îi va îndepărta din orice biserică a noului legământ pe aceia care trăiesc în ipocrizie.

Dacă este ceva ce Îl necinsteşte pe Dumnezeu în viaţa noastră, acasă sau la locul de muncă, ne aflăm într-un mare pericol dacă rămânem membrii ai unei biserici adevărate a noului legământ. Dacă ţelul tău fundamental în viaţă nu este să cauţi slava lui Dumnezeu, ci ceva pentru tine însuţi şi pentru familia ta, este mult mai bine să părăseşti o biserică a noului legământ, unde Dumnezeu este prezent cu putere iar Cuvântul Lui este puternic proclamat. Ar fi mai bine pentru tine să te alături unei biserici moarte. Cel puţin atunc poţi trăi mai mult

– spre deosebire de Anania şi Safira!

Astăzi, sunt multe biserici care se autointitulează „biserici ale noului legământ”. Dear sunt la fel de moarte ca o sperietoare!! Numele nu înseamnă nimic. Întrebarea este dacă fariseii şi ipocriţii pot trăi confortabil acolo sau dacă ei sunt demascaţi, se simt ofensaţi şi părăsesc biserica. Este scris despre biserica din Ierusalim că „nici unul din ceilalţi nu îndrăznea să se alipească de ea” (Faptele Apostolilor 5:13).

Dacă dorinţele noastre ca bătrâni sunt să creştem mai degrabă numărul decât să facem ucenici pentru Isus, vom aduna în bisericile noastre farisei şi ipocriţi. Nu vom zidi niciodată o biserică a noului legământ.

Când prezenţa lui Isus este puternică într-o biserică, ucenicii din ea vor fi preocupaţi să-I vadă slava. Dovada că noi am văzut într-adevăr slava Domnului înviat va fi aceea că lucrurile de pe pământ (cum ar fi confortul, reputaţia şi bunăstarea) se vor estompa în ochii noştri şi nu vor mai avea deloc atracţia pe care au exercitat-o vreodată asupra noastră.

Într-o biserică a noului legământ, nu va fi doar o predicare puternică a Cuvântului ci şi exemple puternice vii ale Cuvântului. Nu noutatea doctrinei îi influenţează pe ceilalţi pentru Dumnezeu, ci vieţile sfinte. Slujitorii noului legământ nu doar predică altora, ei îi invită totodată pe ceilalţi să le urmeze exemplul (1 Corinteni 11:1).

Ar trebui să plângem când exemplul nostru nu este unul corespunzător. Ar trebui să ne plecăm ruşinaţi capetele când îi plictisim pe oameni cu mesaje uscate, fără ungere. Este imposibil să devenim reci sau fariseici dacă Îl urmăm pe Isus. Suntem tare departe de Isus dacă avem doar vise şi viziuni despre care vorbim, însă nici un cuvânt de la Domnul cu care să-i hrănim pe oameni. Este imposibil să plictisim oamenii când noi înşine ardem pentru Domnul.

Isus a fost înviat din morţi ca să aibă primul loc în toate (Coloseni 1:18). Dumnezeu îi îndepărtează total pe aceia care îşi fac din aceasta propria ambiţie. Semnificaţia acestui lucru este că noi renunţăm la planurile şi drepturile noastre şi-L lăsăm pe Isus să ne spună ce să facem, cum să ne cheltuim banii şi timpul etc.. Dacă aceasta este singura ta ambiţie în viaţă, poţi fi sigur că Dumnezeu te va folosi să zidească o biserică a noului legământ în comunitatea ta.

Mulţi pretind că Isus este în mijlocul lor doar pentru că ei citează Numele Lui (Matei 18:20). Dar se înşeală singuri. Dacă El este prezent cu adevărat în mijlocul or, de ce întâlnirile lor sunt atunci atât de plictisitoare? De ce nu sunt transformate vieţile? Chiar şi numai un timp scurt petrecut în compania unui om cu adevărat evlavios are un impact profund asupra noastră, încât ne schimbă şi cursul vieţii. Cu cât mai mare trebuie să fie impactul asupra noastră dacă ne petrecem chiar şi puţin timp în prezenţa lui Isus Însuşi. Deci, dacă vieţile nu sunt transformate prin adunările bisericii, atunci trebuie să admitem că prezenţa Domnului nu este în mijlocul întâlnirilor noastre. Atunci noi NU suntem o biserică a noului legământ.

Niciodată noi nu vom putea să zidim o biserică perfectă aici pe pământ. Chiar şi în prima biserică pe care Isus a zidit-o – cei doisprezece ucenici ai Lui – a existat un trădător. Deci nici noi nu putem să ne aşteptăm la ceva mai bun. Dar unde Isus zideşte astăzi biserica Lui, va exista un nucleu de oameni în centrul acelei biserici care au văzut slava Lui şi care au fost captivaţi de ea. Inimile lor vor fi înflăcărate cu un foc pe care Diavolul nu-l poate înăbuşi. Prin ei, Domnul va zidi o biserică a noului legământ pentru slava lui Dumnezeu.

Citind: Geneza 4:1-12.

Aceasta este prima întâmplare redată în Biblie după ce Adam şi Eva au fost izgoniţi din grădina Edenului.

Aici sunt doi copii crescuţi în acelaşi cămin, în circumstanţe absolut identice, având acelaşi mediu şi aceeaşi învăţătură despre Dumnezeul adevărat etc. Şi, cu toate acestea, vieţile lor s-au dovedit a fi foarte diferite. Isus a spus că atunci când va veni după Mireasa Sa, doi vor fi într-un pat şi totuşi unul va fi luat şi altul va fi lăsat. Doi se pot afla în părtăşie în aceeaşi biserică, unul va fi luat şi celălalt lăsat.

La fel a fost şi cu Abel şi Cain, unul a fost acceptat şi celălalt respins. Amândoi erau religioşi. Amândoi au adus jertfe lui Dumnezeu, însă atitudinile din inimă erau diferite şi acestea au făcut toată diferenţa. Omul se uită la înfăţişarea exterioară, însă Dumnezeu se uită la inimă.

Diferenţa dintre Abel şi Cain NU a fost, cum am auzit în mod obişnuit, că unul a adus un miel (şi a vărsat sângele lui) iar celălalt a adus o jertfă din roadele pământului. Ei nu aduceau un sacrificiu pentru păcatele lor, ci o jertfă Domnului. Şi era întru totul permis (chiar sub legea lui Moise) să aduci Domnului o jertfă din „roadele din pământ” (Deuteronomul 26:2,10). Îndemnul din Proverbe 3:9 este să-L cinstim pe Domnul cu cele dintâi roade din tot venitul nostru. În cazul lui Abel cele dintâi roade s-au întâmplat să fie primii născuţi din turma lui, deoarece el era cioban. În cazul lui Cain, cele dintâi roade au fost fructele pământului, deoarece el era plugar (Geneza 4:2). Fiecare dintre ei au adus primele roade ale ocupaţiilor lor specifice. În acest punct nu se poate găsi nimic greşit la Cain.

Sacrificiile acceptate

Însă jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit şi o inimă mâhnită, care este conştientă de nimicnicia şi neputinţa ei (Psalmul 51:17). Iată ce a avut Abel, şi ce nu a avut Cain. Şi de aceea este scris: „Şi Domnul a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui ….dar spre Cain şi (de aceea nici) spre jertfa lui n-a privit cu plăcere (Geneza 4:4,6).

Credinţa este dependenţa neajutorată a sufletului de Dumnezeu şi, „prin credinţă, Abel a adus lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain” (Evrei 11:4). De aceea darurile lui Abel au fost acceptabile lui Dumnezeu.

E o mare înşelătorie în învăţătura potrivit căreia ceea ce a făcut diferenţa dintre Abel şi Cain a fost faptul că Abel a oferit sânge, iar Cain nu. Implicaţia unei asemenea învăţături este că ceea ce-l face pe om acceptabil lui Dumnezeu ar fi aducerea sângelui lui Isus înaintea lui Dumnezeu. E ca şi cum modul în care omul trăieşte şi starea inimii lui (fie ea zdrobită sau nu, cu credinţă sau fără)

nu face nici o diferenţă. Tot ce are omul de făcut este să aducă sângele lui Isus ca şi cum ar fi un fel de vrajă fermecată câştigând astfel acceptarea lui Dumnezeu. Aceasta este o minciună şi mulţi sunt înşelaţi de ea.

Sângele lui Isus nu poate fi revendicat de oricine şi de fiecare. În Scripturi NU se spune că sângele lui Isus poate curăţi pe oricine şi pe fiecare de păcate. Nu. Aceasta este o pervertire subtilă a Scripturii. Ceea ce spune Scriptura este că sângele lui Isus va curăţi pe toţi aceia „CARE UMBLĂ ÎN LUMINĂ, DUPĂ CUM EL ÎNSUŞI ESTE LUMINĂ” (1Ioan 1;7). Pentru a umbla în lumina lui Dumnezeu, omul trebuie să aibă o inimă zdrobită şi plină de căinţă, aşa cum a avut Abel. Numai atunci jertfa cuiva poate fi acceptabilă lui Dumnezeu.

Dacă un om spune că el crede în sângele lui Isus dar are un spirit mândru şi arogant, Dumnezeu îi va sta împotrivă şi i se va opune (1 Petru 5:6), întocmai cum El i-a făcut lui Cain. Numai cel smerit primeşte har de la Dumnezeu (Iacov 4:6).

Jertfele noastre de închinare, rugăciune şi slujire sunt acceptabile lui Dumnezeu NUMAI dacă ele vin dintr-o inimă zdrobită şi mâhnită de credinţă (dependenţă smerită de Dumnezeu). Nu la elocvenţa sau la eficienţa slujirii noastre se uită Dumnezeu, ci mai degrabă la atitudinea inimilor noastre.

Aceasta este prima lecţie pe care o învăţăm din întâmplarea redată în Geneza 4.

Din zilele lui Cain şi Abel şi până la sfârşitul timpului, jertfele plăcute lui Dumnezeu au fost întotdeauna un duh zdrobit şi mâhnit. El nu se schimbă. Legile Lui rămân aceleaşi.

Dumnezeu nu l-ar fi acceptat pe Cain chiar dacă ar fi adus un miel şi i-ar fi vărsat sângele, pentru că inima lui era mândră şi înălţată.

Smerenia inimii este primul pas către mântuire. Apoi putem să venim în lumină şi să cerem ca sângele lui Isus să ne curăţească de toate păcatele.

Numai inima smerită poate striga strigătul lui Pavel de victorie: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” (Romani 8:31), pentru că Dumnezeu este numai de partea celui smerit. Cei mândri nu pot spune aceasta, pentru că Dumnezeu este împotriva lor. Oricine are gânduri înalte despre sine, aşa cum a avut Cain, va sfârşi cum a sfârşit Cain, chiar dacă el revendică sângele lui Isus. „Nu vă înşelaţi: „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit”. Ce seamănă omul, aceea va şi secera.” (Galateni 6:7). Şi această lege se aplică în mod universal, indiferent de persoană.

Gelozie şi furie

Mai este încă o lecţie pe care o putem învăţa din această întâmplare. Cain a fost gelos şi mânios pe Abel pentru că îi mergea foarte bine lui Abel (căci Dumnezeu îl acceptase).

Cum te simţi când îi merge foarte bine aproapelui tău? Când vezi un frate care predică victoria asupra păcatului şi descoperi că şi viaţa lui este trăită conform cu ceea ce predică – că nu e nici o dovadă de anxietate sau mânie sau nerăbdare în el, ci dimpotrivă, un spirit perpetuu de victorie şi bucurie şi pace; şi în contrast cu aceasta viaţa ta este mizerabilă şi tristă şi înfrântă (deoarece tu nu crezi că o viaţă de victorie este posibilă) – Găseşti oare atunci o rădăcină de invidie şi o dorinţă de a-l vedea căzând, astfel încât să te delectezi cu eşecul lui şi să-l cobori în ochii altora?

Este vorba de acelaşi spirit care l-a condus pe Cain.

Te bucuri când vine vreun necaz peste acel frate? Oare victoria lui repetată te agasează şi te face să te mânii? Aceasta atitudine a ta este spiritul lui Cain, iar nu al lui Hristos; şi cu cât mai repede îl recunoşti drept prostesc şi dezgustător, cu atât mai bine.

Păcatul stătea ghemuit la uşa inimii lui Cain când Dumnezeu a căutat să-l avertizeze. Păcatul nu era la sute de mile depărtare, ci chiar la uşa inimii lui, insistând să intre.

Cain NU se gândea să facă ceva bun. Totuşi el nu se gândise să facă nici ceva rău căci, în acest caz, păcatul ar fi fost deja intrat pe uşă. El îşi ţinea inima goală, măturată şi neocupată cu nimic bun. Ceea ce a deschis calea, aşa cum a spus Isus, ca opt duhuri rele să o posedeze (Matei 12:43-45).

Nu exista nici o bucurie în viaţa lui Cain, pentru că un asemenea om nu se poate bucura cu adevărat. Faţa lui era abătută şi tristeţea, depresia şi furia erau scrise pe ea. Nu suporta să vadă că-i mergea altcuiva aşa de bine.

Cain era supărat pe Dumnezeu şi pe Abel. Un motiv în plus pentru supărarea lui era că îi mergea bine cuiva mai tânăr decât el. Ar fi fost probabil suportabil să vadă că-i merge bine cuiva mai în vârstă, dar era de neîndurat să vadă acest lucru întâmplându-se cuiva mai tânăr.

Înainte să arunci cu piatra în Cain, gândeşte-te: Poţi să te bucuri cu adevărat vând vezi fraţi care sunt mult mai tineri decât tine depăşindu-te din punct de vedere spiritual? Cauţi binele lor cu atâta dăruire încât eşti doritor să-i vezi mergând înaintea ta? Dacă-i aşa, atunci ai mintea lui Hristos Care S-a putut bucura că ucenicii Lui vor face lucrări mai mari decât a făcut El Însuşi (Ioan 14:12).

Însă „acolo unde este invidie şi ceartă, este dezordine şi orice lucru rău” (Iacov 3:16). Da, unde se găseşte spiritul lui Cain, orice rău inimaginabil de asemenea se va regăsi, mai devreme sau mai târziu.

Avertismentul lui Dumnezeu

Şi, totuşi, uimitor este că Dumnezeu nu-l lasă neavertizat nici măcar pe un astfel de om. Uită-te la tatăl fiului risipitor care a fost dispus să iasă afară ca să-l invite pe fiul mai mare să intre. În acelaşi fel a venit Dumnezeu la Cain.

Aşa cum Isus îl va iubi mai târziu până la sfârşit chiar şi pe Iuda Iscarioteanul, la fel Dumnezeu l-a iubit pe Cain şi nu a dorit nimicirea lui.

„Pentru ce te-ai mâniat şi pentru ce ţi s-a posomorât faţa?”, l-a întrebat Dumnezeu, „Dacă faci bine, nu vei fi bine primit?” (Geneza 4:6-7) Dacă ar fi venit Cain cu inima zdrobită şi plină de căinţă, şi el ar fi fost acceptat. La Dumnezeu nu există părtinire.

Dumnezeu nu are preferaţi. Legile Lui sunt neschimbate şi aceia care se smeresc pe ei înşişi vor fi înălţaţi, iar aceia care se înalţă vor fi smeriţi. Chiar Isus, propriul Lui Fiu, nu a fost tratat într-un mod special de către Tatăl. Este limpede scris că Isus a fost înălţat la dreapta lui Dumnezeu, pentru că El S-A SMERIT PE SINE (Filipeni 2:8,9). Nu pentru că El era Fiul lui Dumnezeu, ci pentru că El S-a smerit pe Sine ca un om. A trăit ca un om, sub aceleaşi legi ale lui Dumnezeu sub care trăim şi noi ca fiinţe umane. Dumnezeu L-a tratat pe propriul Său Fiu exact în acelaşi mod în care El ar trata orice alt om.

De aceea noi îndrăznim să credem că ceea ce Dumnezeu a făcut pentru Isus El va face şi pentru noi. Dacă ne smerim pe noi înşine, şi noi vom fi înălţaţi – însă nu altfel. Dacă facem bine, faţa noastră de asemenea va fi înălţată şi va străluci de bucurie.

„Dar”, l-a avertizat Dumnezeu pe Cain, „dacă nu faci bine, păcatul stă culcat la uşă”. Ca un leu aşteptând să-l devoreze, păcatul era aproape de inima lui Cain. El însuşi probabil că nu a realizat, dar Dumnezeu l-a avertizat. Cain deja era gelos şi mânios, însă ceva şi mai rău aştepta la uşă. Duhul de ucidere aştepta să-l posedeze pe Cain. Dar Dumnezeu i-a spus lui Cain că el trebuie să stăpânească păcatul. Aceasta a fost întotdeauna dorinţa lui Dumnezeu pentru om şi e menţionată chiar de la începutul istoriei umane – CĂ OMUL TREBUIE SĂ STĂPÂNEASCĂ PĂCATUL.

Dar acel avertisment al lui Dumnezeu a trecut nebăgat în seamă – tot aşa cum astăzi mulţi nu iau aminte la avertismentele lui Dumnezeu din Scriptură. Cain nu a răspuns chemării lui Dumnezeu. În loc să se smerească sub mâna atotputernică a lui Dumnezeu, el s-a înălţat pe sine şi s-a predat dorinţelor firii pământeşti. Astfel, Dumnezeu a devenit inamicul lui.

Dumnezeu ne aranjează circumstanţele astfel încât să începem să vedem putreziciunea din carnea noastră. În situaţia în care Cain ar fi fost un singur fiu la părinţii lui, el n-ar fi văzut niciodată gelozia care era în firea lui. Dar prezenţa lui Abel şi faptul acceptării lui Abel de către Dumnezeu, au scos la iveală răul din firea lui Cain – astfel încât Cain să vadă limpede, dacă ar fi vrut. În loc să se supere pe fratele său, Cain ar fi trebuit să se judece pe sine însuşi. Atunci ar fi fost salvat.

Ar trebui ca noi să fim mulţumitori lui Dumnezeu că ne pune în situaţii inedite cu alţi oameni, care scot la iveală ce zace în firea noastră, ca noi să vedem limpede. Dacă luăm aminte la acele avertismente de la Dumnezeu, ne smerim şi ne judecăm pe noi înşine, recunoscând adevărul despre noi înşine pe care

Dumnezeu l-a adus la lumină, atunci ne poate fi bine. Altfel, păcatul aşteaptă şi la uşa noastră ca să ne devoreze.

Trebuie să fim recunoscători de asemenea că suntem parte a unei adunări unde lumina lui Dumnezeu străluceşte clar, astfel încât tot ce este carnal şi emoţional este adus la suprafaţă ca noi să vedem. Ar fi groaznic să aparţinem unei adunări unde putem sta ani la rândul şi să nu descoperim niciodată răul care locuieşte ascuns în carnea noastră. Aceia care nu caută părtăşia nu vor avea niciodată nicio lumină peste viaţa lor interioară; ei rămân astfel într-o ignoranţă plăcută a stării lor, fără să facă vreun progres.

Când Dumnezeu ne arată ceva legat de noi înşine, ar trebui să fim recunoscători pentru lumină.

Când Dumnezeu ne dă avertismente prin îndemnurile fraţilor şi surorilor din biserică, trebuie să luăm lucrurile în serios ori, dacă nu, şi noi putem sfârşi ca şi Cain care a ignorat avertismentul lui Dumnezeu.

Eliberare de suspiciune

În Abel vedem un contrast al atitudinii rele a lui Cain.

Când Cain l-a invitat pe Abel să meargă pe câmp (Geneza 4:8), el a mers cu el fără nici o bănuială. Abel nu-l bănuia pe Cain că ar fi gelos pe el – pentru că altfel nu ar mai fi mers cu el. Ce simplu era Abel în inima lui! El avea o inimă zdrobită şi mâhnită şi nu l-a judecat pe fratele lui Cain. Ce exemplu de urmat pentru noi!

Cât de adesea, tocmai aceia cărora le merge bine în anumite privinţe, îi bănuiesc pe alţii că ar fi geloşi pe ei sau că nutresc gânduri rele faţă de ei sau că încearcă dă-i doboare etc.. Poate noi nu avem nimic împotriva altora dar putem totuşi să bănuim că alţii au ceva împotriva noastră. În acest fel şi noi suntem pângăriţi.

Abel nici măcar nu bănuia că cineva intenţiona să-l omoare. Ce inimă bună avea! Acesta este tipul de inimă de care avem şi noi nevoie. Sunt două stânci de o parte şi de alta a căii înguste. Una este stânca geloziei şi cealaltă este stânca suspiciunii – şi noi putem cădea de pe una sau de pe cealaltă şi să ajungem la pământ. Abel nu a fost nici gelos şi nici suspicios pe Cain. Aceasta este poteca pe care trebuie noi să mergem în relaţie cu fraţii noştri credincioşi. Este mai bine să mori ca Abel cu o inimă nesuspicioasă, decât să trăieşti cu o inimă contaminată de bănuială.

Acela care îi supectează şi îi judecă pe alţii că sunt geloşi şi supăraţi este o persoană iscoditoare în treburile altora, care dovedeşte prin aceasta că mai degrabă ea însăşi nu are o inimă zdrobită şi plină de căinţă, decât cel bănuit că ar fi gelos şi supărat.

Dacă avem gânduri umile despre noi înşine, cum avea Abel, atunci nici măcar nu vom gândi că alţii ar putea fi geloşi pe noi. Vom fi atunci aşa de

nesimnificativi în propria apreciere, încât nu ne vom putea imagina că e posibil ca cineva să fie gelos pe noi.

Abel s-a bucurat de acceptarea lui Dumnezeu. Dar aceasta nu i-a înălţat inima în mândrie împotriva lui Cain. Nu. Nu s-ar fi comparat pe sine însuşi cu Cain şi nici nu s-ar fi băgat în viaţa lui Cain.

Sfârşitul lui Cain

Cain a fost prea mândru să accepte avertismentul lui Dumnezeu şi astfel, păcatul care stătea culcat la uşă a intrat în inima lui, l-a stăpânit şi l-a distrus. În final, Cain a fost cel distrus, iar nu Abel – pentru că Abel a mers direct în prezenţa lui Dumnezeu, în timp ce Cain a fost gonit din prezenţa lui Dumnezeu pentru veşnicie (Geneza 4:16).

Când Dumnezeu ne avertizează printr-un îndemn la o adunare sau printr-un cuvânt care vine la noi printr-un articol, şi dacă noi gândim: „O, eu nu am nevoie de acest sfat”, atunci am început să mergem pe „calea lui Cain”, (Iuda 11). „Mândria inimii noastre ne-a înşelat” (Obadia 3).

Şi când îndemnul a venit de la un frate mult mai tânăr decât noi în Domnul, atunci tentaţia este chiar şi mai mare să-l tratăm cu uşurinţă. Atunci Dumnezeu ne spune, dacă avem urechi de auzit, că ne iubim mai mult pe noi înşine decât iubim adevărul. Şi dacă continuăm să mergem pe acea cale, Dumnezeu va trimite într-o zi o aşa amăgire în viaţa noastră încât să fim înşelaţi cu privire la adevăr (2Tesaloniceni 2:10,11). Este periculos să ignorăm povaţa. E modul cel mai sigur în care putem sfârşi prin împietrirea adusă de înşelăciunea păcatului, depărtându-ne de Dumnezeul cel viu, cum a făcut Cain (Evrei 3:12,13).

Poate că nu ucidem pe cineva cu piatra, cum a făcut Cain, dar putem face aceasta cu limba noastră. Biblia ne avertizează că limba are puterea să omoare oameni (Proverbe 18:21). Putem ucide reputaţia unui om, caracterul lui şi multe alte lucruri pe lângă acestea – fără ca măcar să-i atingem trupul. Şi aşa, mulţi care se autointitulează credincioşi, fac tocmai aceasta, săptămână de săptămână. Iar la sfârşitul săptămânii, merg nevinovaţi la întâlnirea de duminică ca să se închine lui Dumnezeu, ca şi cum n-ar fi făcut nimic rău în timpul săptămânii trecute. Dar Dumnezeu le spune: „Vocea caracterului fratelui tău (pe care l-ai ucis) strigă la Mine”. Însă ei nu aud acea voce deoarece conştiinţa lor s-a împietrit. Asemenea lui Cain, sfârşesc ca hoinari şi pribegi spiritual, nefăcând niciodată nici un progres în asemănarea cu Hristos, şi nefiind niciodată zidiţi în Trupul lui Hristos (Geneza 4:10,12).

Cu adevărat păcatul stă culcat foarte aproape de uşa inimilor noastre. Singurul mod de scăpare este ţinându-ne minţile ocupate cu lucruri bune şi cu lucruri care merită lăudate legate de fraţii noştri credincioşi, iar nu cu greşelile şi slăbiciunile lor (Filipeni 4:8).

Abel şi Cain sunt precursorii celor două sisteme descrise în paginile de sfârşit ale Bibliei – Ierusalimul şi Babilonul, Mireasa şi Prostituata. Un sistem este

spiritual şi celălalt este religios (asemenea lui Cain). Unul Îl urmează pe Isus, celălalt îi urmează pe farisei.

Cel care are nădejdea venirii lui Hristos şi răpirii lui când va veni El cu siguranţă că se va curăţi pe sine însuşi zi de zi, şi va căuta să umble în smerenie din ce în ce mai mult (1Ioan 3:3). Restul „vor merge din rău în mai rău, ducând în rătăcire pe alţii şi fiind duşi şi ei în rătăcire” (2Timotei 3:13).

Cine are urechi de auzit să audă ce spune Duhul.

Dumnezeu nu este dator niciodată vreunei persoane. Sub noul legământ suntem chemaţi să fim părtaşi naturii lui Dumnezeu. De aceea şi nouă ni se porunceşte „să nu datoraţi nimănui nimic” (Romani 13:8). A ajunge să împrumuţi de la alţii a fost parte din blestemul legii – un blestem despre care Dumnezeu a zis că va veni peste Israel când nu se vor supune legii (Citeşte Deuteronomul 28:43-48).

Israel va suferi din cauza „lipsei de toate” (versetul 48), dacă nu va asculta de poruncile lui Dumnezeu.

Una din binecuvântările pe care Dumnezeu le-a promis israeliţilor, când aceştia vor fi ascultat de poruncile lui Dumnezeu, a fost: „vei da cu împrumut multor neamuri, dar tu nu vei lua cu împrumut” (Deuteronomul 28:12; vezi de asemenea Deuteronomul 15:6). A avea suficient încât să poţi binecuvânta şi pe alţii era o modalitate prin care Dumnezeu îşi binecuvânta poporul.

Deci, dacă te afli într-o lipsă financiară constantă, trebuie să-ţi faci o cercetare spirituală să vezi ce este greşit.

Nevoia financiară ocazională poate fi permisă de Dumnezeu ca să ne testeze credinţa. Dar nevoia financiară constantă, care determină o persoană să se îndatoreze, nu este voia lui Dumnezeu pentru niciunul din copiii Lui

Biblia spune că „cel ce ia cu împrumut este servitorul celui ce dă cu împrumut” (Proverbe 22:7). Cuvântul ebraic pentru „împrumutare” are sensul implicit de a fi legat de persoana care ţi-a împrumutat banii. Eşti legat cu un lanţ de creditorul tău şi el are putere asupra ta.

Niciodată voia lui Dumnezeu pentru vreunul din copiii Lui nu este ca alţii să aibă asupra lor acest gen de putere.

Atâta timp cât am fost cumpăraţi cu sângele lui Hristos, ni se porunceşte să nu devenim robii oamenilor (1Corinteni 7:23).

Isus a venit să ne elibereze de fiecare blestem al legii, făcându-se blestem pentru noi (Galateni 3:13). El a venit de asemenea ca să elibereze fiecare captiv (Luca 4:18). Deci, dacă eşti legat de blestemul îndatorării, iată câteva domenii în care te-ai putea examina ca să te cercetezi spiritual:

1. Priorităţi greşite

Isus a spus că acelora care caută mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, li se vor adăuga toate lucrurile materiale necesare vieţii lor (Matei 6:33). Aceasta este o făgăduinţă valabilă în toate ţările şi în toate timpurile. Niciodată Dumnezeu nu dă greş în a-şi ţine partea Lui de promisiune. Deci, dacă există vreo lipsă financiară, eşecul trebuie să fie din partea omului.

David a spus că el niciodată nu a văzut un om drept părăsit sau pe copiii lui cerşindu-şi pâinea (şi împrumutul este o formă de cerşetorie). Pe de altă parte, omul drept împrumută altora şi este o binecuvântare pentru toţi (Psalmul 37:25,26).

Oare am căutat noi mai înainte de toate împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui în fiecare domeniu al vieţii noastre? Este lucrarea lui Dumnezeu lucrarea noastră şi sunt interesele Lui în acelaşi timp şi ale noastre?

Dacă nu, atunci ne-am stabilit priorităţi greşite şi aceasta poate fi una din cauzele problemelor noastre financiare.

Dreptatea în problema banilor atrage după sine returnarea a ceea ce a fost luat în mod greşit de la alţii.

Mulţi credincioşi nu şi-au rezolvat aceste probleme şi de aceea ei pierd binecuvântarea lui Dumnezeu din viaţa lor.

Zacheu s-a hotărât, de îndată ce Isus a intrat în casa lui, că va pune în ordine toate neregulile financiare din trecut (Luca 19:1-10). De aceea, chiar dacă era un om bogat, a intrat prin urechile acului. El a înapoiat ceea ce luase în mod greşit (cu dobândă). Pentru a se asigura că dobânda nu ar fi fost acum mai mică, el a dat înapoi de patru ori cât luase. Erau de asemenea mulţi pe care-i înşelase, care fie muriseră, fie se mutaseră în alte părţi, astfel încât Zacheu nu ştia cam pe unde locuiau. Ce avea de făcut Zacheu cu astfel de bani? A putut uita cu uşurinţă de ei? Nu. El nu avea nici un drept să ţină aceşti bani. De aceea s-a hotărât să-i dea săracilor. Numai această sumă însemna jumătate din averea sa. El a fost un om radical în acest domeniu şi de aceea Isus i-a spus că mântuirea (de iubirea de bani) a intrat în casa lui în acea zi (Luca 19:9). Poate să facă Isus o remarcă similară despre noi?

E nevoie ca şi noi să ne întrebăm dacă ne câştigăm banii în moduri total cinstite. Bogăţia câştigată necinstit nu poate fi niciodată binecuvântată de Dumnezeu. Dimpotrivă, „cel lacom de câştig îşi tulbură casa” (Proverbe 15:27).

Domnul poate hrăni mai mult de cinci mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti, cu condiţia să fie pâini şi peşti câştigate în mod cinstit (Proverbe 13:11).

Nu trebuie să avem nici măcar un singur leu în buzunarul sau contul nostru care să nu ne aparţină sau să nu fi fost câştigat în mod cinstit. Banii pe care i- am obţinut din păcălirea taxelor sau prin înşelăciune sunt necinstiţi, bani murdari care nu vor aduce decât blestem asupra noastră şi asupra copiilor noştri.

2. A primi fără a da

Când primim de la Dumnezeu şi ţinem strâns cu egoism ceea ce am primit, murim spiritual.

Pumnul strâns este un simbol potrivit rasei lui Adam – apucând tot ceea ce poate şi ţinând strâns ceea ce are. Pe crucea Calvarului Isus a ţinut palmele deshise şi la fel trebuie să le ţinem şi noi.

Israeliţilor li s-a spus că scopul zeciuielii este „ca să te înveţi să te temi întotdeauna de Domnul Dumnezeul tău” (Deuteronomul 14:23).

Sub noul legământ nu e nici o poruncă de a da zeciuială, pentru că Isus a spus că omul trebuie să renunţe la 100% (şi nu doar la 10%) ca să fie ucenicul Lui (Luca 14:33). Acum nici o parte din banii noştri nu ne mai aparţin. Toţi sunt ai lui Dumnezeu. Nu înseamnă că trebuie să dăm toţi banii noştri pentru lucrarea lui Dumnezeu. Dar trebuie să recunoaştem că totul aparţine lui Dumnezeu. De asemenea, tot ce cheltuim pentru noi înşine trebuie să fie pentru slava lui Dumnezeu (1Corinteni 10:31). Dar încă trebuie să dăm lui Dumnezeu şi lucrării Lui. Cât de mult ar trebui să dăm? Atâta cât putem da cu bucurie (2Corinteni 9:7). Calitatea dăruirii noastre este ceea ce contează sub noul legământ, spre deosebire de cantitate, pe care se punea accentul sub vechiul legământ.

Dar ni se spune în acelaşi pasaj că vom secera potrivit cu ceea ce semănăm (2Corinteni 9:6).

Ceea ce-I dăm Domnului este ca sămânţa semănată. Dacă semănăm puţin, vom culege puţin. Acesta ar putea fi una din cauza dificultăţilor financiare continue prin care trec mulţi credincioşi: Ei nu s-au „îmbogăţit” faţă de Dumnezeu (Luca 12:21). Este imposibil ca un om să fie bogat faţă de Dumnezeu, iar Dumnezeu să-i fie dator în timp de nevoie

Isus a spus „Este mai ferice să dai decât să primeşti.” (Faptele Apostolilor 20:35). Iubim să primim daruri de la alţii? Atunci suntem ca toţi copiii lui Adam. O trăsătură a omului cu adevărat evlavios este că el preferă mai degrabă să dea decât să primească. „Cel drept dă fără zgârcenie” (Proverbe 21:26).

Biblia spune că „cel care urăşte mita va trăi” (Proverbe 15:27). Mintea noastră trebuie să fie reînnoită ca să urâm să primim daruri şi să iubim mai degrabă să dăruim.

O altă cauză a greutăţilor financiare poate fi reaua noastră voinţă care ne împiedică să dăm fraţilor noştri credincioşi aflaţi în nevoie. „Cine îşi astupă urechea la strigătul săracului, nu va fi auzit nici el când va striga” (Proverbe 21:13). Pe de altă parte, „cine are milă de sărac împrumută pe Domnul şi El îi va răsplăti binefacerea” (Proverbe 19:17 ). Bineînţeles, omul trebuie să facă toate acestea în mod înţelept. Dacă nu ai înţelepciunea necesară, atunci e cel mai bine să dai banii bătrânilor (în care ai încredere) şi să le ceri să-i distribuie ei cu înţelepciune. Aceasta a fost practica urmată în biserica primară (Faptele Apostolilor 4:34,35).

„Daţi şi vi se va da… Căci, cu ce măsură veţi măsura, cu aceea vi se va măsura” (Luca 6:38) este o lege a lui Dumnezeu care va determina dacă vom avea abundenţă sau lipsă. Dacă suntem darnici faţă de alţii, Dumnezeu va fi darnic

faţă de noi. Dacă suntem zgârciţi faţă de alţii, Dumnezeu va fi zgârcit faţă de noi.

Iubirea de bani este un factor care îi face pe mulţi creştini să fie în nevoie. Toţi oamenii iubesc banii. Când suntem născuţi din nou, iubirea de bani nu dispare. Dar dacă suntem credincioşi faţă de noi înşine ca să ne judecăm şi a ne curăţăm de ea, atunci treptat ea dispare din viaţa noastră.

3. Risipa

A fi drept în chestiunile legate de bani este numai primul pas către ţel. Trebuie apoi să învăţăm să fim credincioşi. Mulţi sunt îndatoraţi pentru că îşi cheltuiesc banii în moduri extravagante. Nu au învăţat să-şi disciplineze cheltuielile astfel încât să corespundă venitului lunar. Ei nu au învăţat de la furnică ca să economisească puţin câte puţin în fiecare lună (Proverbe 6:6-11) astfel încât, în timp de strâmtorare, să nu fie nevoie să cerşească sau să se împrumute (Proverbe 21:20).

Cât de mult ar trebui să economisească o persoană în fiecare lună? Aceasta depinde în întregime de măsura de credinţă pe care Dumnezeu i-a alocat-o (Romani 12:3). Unii (ca George Mueller de Bristol din secolul trecut) pot avea o aşa credinţă în Dumnezeu încât tot ce au în plus pot oferi pentru lucrarea lui Dumnezeu şi pentru oamenii Lui, nepăstrând nici o economie pentru ei înşişi. În timpul lor de lipsuri, Dumnezeu nu-i va lăsa, ci le va suplini nevoia în moduri miraculoase. Dar dacă nu avem o aşa măsură de credinţă (şi marea majoritate dintre noi nu avem), atunci ar trebui să recunoaştem umili acest lucru. Atunci, cel mai bine este să avem ceva economii astfel încât, la timp de nevoie, să nu trăim cu speranţa că alţi fraţi şi surori ne vor ajuta.

Chiar şi atunci când Isus a înmulţit pâinile şi peştii într-o abundenţă nemaiîntâlnită, el a poruncit ucenicilor lui să strângă fărâmiturile – astfel încât nimic să nu se risipească (Ioan 6:12). Domnul urăşte risipa. Mulţi sunt extravaganţi în casele lor. Aceia care au o problemă de acest fel ar trebui să ţină evidenţa venitului şi cheltuielilor lor lunare ca să identifice unde are loc risipa în fiecare lună. Dacă nu luăm în serios acest aspect, vom rămâne îndatoraţi pentru totdeauna.

O mulţime de cheltuieli prin care se răsfaţă credincioşii sunt adesea făcute ca să fie slăviţi de oameni. Aceasta se întâmplă în mod special la nunţi. Mulţi se înglodează în datorii ca să aibă o nuntă mare.

Aceasta este o prostie. În acelaşi fel, mulţi îşi achiziţionează lucruri costisitoare pentru casa lor şi apoi îi invită pe alţii la mese bogate, doar de dragul faimei. Toate acestea sunt prostii. Noi trebuie să murim faţă de slava oamenilor, dacă vrem să trăim liberi în prezenţa lui Dumnezeu. Putem astfel să ne eliberăm şi de datorii.

Dcaă nu suntem credincioşi cu banii, Isus ne-a spus că Dumnezeu nu ne va încredinţa niciodată adevăratele bogăţii ale împărăţiei Lui (Luca 16:11). Dacă ascultă cineva predicile uscate predicate zilele acestea de către majoritatea

predicatorilor, este evident că ei nu au adevăratele bogăţii ale revelării Cuvântului lui Dumnezeu. Acest lucru se întâmplă pentru că ei nu au fost credincioşi cu banii. Dacă Dumnezeu nu ne dă revelaţie din Cuvântul Lui avem nevoie să ne cercetăm dacă am fost credincioşi cu banii. Poate că nu am fost necredincioşi cu banii, dar poate că am fost risipitori.

4. Judecându-i pe alţii

Culegem ceea ce semănăm. Dacă am fost critici şi i-am judecat pe alţii atunci nu ar trebui să ne surprindă că ne aflăm în dificultăţi financiare.

Am criticat sau judecat vreun slujitor uns de Dumnezeu? Acesta este cel mai periculos lucru pe care-l poate face cineva. Dumnezeu a spus în Cuvântul Lui:

„Nu vă atingeţi de unşii Mei şi nu faceţi nici un rău prorocilor Mei”! (Psalmul 105:15). Dumnezeu se poartă aspru cu aceia care îi critică sau îi judecă pe slujitorii Lui. Dacă am vorbit împotriva lor în trecut (poate fi cu mult timp în urmă) sau dacă le-am judecat acţiunile (instaurându-ne ca nişte evaluatori ai acţiunilor lor) atunci problemele noastre financiare curente se pot datora faptului că nu ne-am pocăit de acele acţiuni şi nu ne-am mărturisit păcatele. Să lăsăm fiecare om să se cerceteze pe sine în acest loc.

Multe boli printre oamenii lui Dumnezeu se datorează acestei cauze. Dumnezeu foloseşte boala şi dificultăţile financiare ca să ne vorbească despre cuvintele noastre neatente. Cuvintele pe care le vorbim acasă împotriva oamenilor unşi ai lui Dumnezeu sunt ca săgeţile care se întorc să ne rănească pe noi înşine. Nu poate fi nici o altă soluţie, în afara unei auto-cercetări aspre, a unei smeriri reale şi a solicitării iertării de la oamenii respectivi.

Poate critica noastră a fost direcţionată asupra altor credincioşi care-i credem noi risipitori în cheltuielile lor. Astfel ne-am băgat în treburile altora. Acum Dumnezeu poate ne judecă pe noi cu greutăţi financiare ca să ne înveţe să încetăm să mai fim supraveghetorii treburilor altora. Este posibil să fim aşa de carnali, încât să dăm glas în adunare unor cuvinte menite să lovească pe ceilalţi cu privire la unele aspecte în care noi i-am judecat. Dumnezeu ia aminte la aceste cuvinte şi putem vedea mulţi ani mai târziu cum secerăm putreziciune ca rezultat al semănării în carne în acest fel.

5. Necredinţa

O cauză finală a îndatorării poate fi necredinţa.