Publicat la:
Martie 27, 2021
Si Dumnezeu vrea Adevarul despre lovitura de stat din 89…Marile minciuni care au otrăvit Revoluţia Română. Care au fost cele mai grave manipulări…Trei minciuni majore ale lui Petre Roman despre Revoluție. L-au dat de gol și Cornel Dinu, și Gelu Voican Voiculescu! Tinerii Revoluţiei, victimele unei minciuni ucigaşe… Lovitură de stat sau Revoluție? Militaru, măcelar şi la Otopeni!!!Un general care, pus la comanda Armatei de către Ion Iliescu, se comporta ca un terorist însetat de sânge…„Asasinarea“ lui Trosca (I) Misterele uslașilor uciși la Revoluție…Prăpădul făcut de armată în Calea Girocului pentru tancurile blocate de manifestanţi…Despre crimele şi criminalii revoluţiei. Şi despre noi
Legarea, Dezlegarea şi … înfrângerea finală a lui Satan… Vegheaţi, fiţi gata! Semnele venirii Lui… Urâciunea Pustiirii… O „a treia” Venire? Introducere la Discursul lui Isus de pe Muntele Măslinilor… Necazul cel Mare… Noaptea în care luminile lui Israel s-au stins… Necazul cel Mare… Întrebările lor… Evanghelia propovăduită în toată lumea… Holocaust global sau Schimbare de Legăminte? de David B. Curtis… Pilda seminței de muștar și Pilda aluatului de Max R. King …. Apocalipsa: Povestea a două Cetăţi …Tipologie și Escatologia Legământului ,de Don K. Preston
TOATE pandaliile lumii i se trag de la Razbunatorul care calareste Apocaliptic (Ap.cap.6/7-8) …Kalul galben … Răzbunarea Chinei după sancţiunile impuse de UE, Marea Britanie, SUA şi Canada. Bejingul îşi vărsă nervii pe companiile occidentale…Omule, poporule, încă n-a ajuns la urechea lui Dumnezeu strigătul Pocăinţei Cristice, inflăcărat de plânsul amar al lui Petru! Până când …Solidaritate cu Maia Morgenstern după ce a fost ameninţată cu moartea
Omule, poporule, încă n-a ajuns la urechea lui Dumnezeu strigătul Pocăinţei Cristice, inflăcărat de plânsul amar al lui Petru! Până când vorbeşti cu gura fără tine şi înflăcărezi păcătuirile din cuptorul robiei globaliste? Până când mănânci idolatria pe pâine, pupi moaşte, foto/picturi iconate şi bei ca apa bârfa, cârtirea, cearta, preacurvia şi alte mizerii ale satanei (Gal.5/20) Vei păţi mai rău ca Iov, care…” vorbeşte fără pricepere, şi cuvântările lui sunt lipsite de judecată. Să fie încercat dar mai departe, fiindcă răspunde ca cei răi! Căci adăugă la greşelile lui păcate noi; bate din palme în mijlocul nostru, îşi înmulţeşte cuvintele împotriva lui Dumnezeu.” (Iov, cap.34/35-37)
Militaru, măcelar şi la Otopeni!
CITEŞTE ŞI ALTE POVEŞTI IMPRESIONANTE ALE CELOR CARE AU MURIT ÎN TIMIŞOARA, ÎN DECEMBRIE 1989: DECEMBRIE ’89: Studentul ucis în casă de glonţul ricoşat din umărul tatălui său REVOLUŢIE: Prăpădul făcut de armată în Calea Girocului pentru tancurile blocate de manifestanţi DECEMBRIE `89: Cadavru ascuns în spital ca să nu fie furat de securişti şi dus la crematoriul Cenuşa CAMPANIE: Masacrul de pe Podul Decebal, din 17 decembrie `89, văzut după 20 de ani de libertate REVOLUŢIE: Moartea care a venit dintr-un ARO al trupelor USLA Decembrie 89. Asasinate în Spitalul Judeţean din Timişoara Decembrie ’89. Familia care nu mai are sărbători de iarnă de 20 de ani DECEMBRIE `89 Măcelul căpitanului Căşeriu: Militarii au tras în plin cu muniţie de război Decembrie ’89. Tânăr erou, împuşcat în cap la Timişoara de un „terorist” lunetist DECEMBRIE ’89. Ucigaşul din Piaţa Libertăţii făcea pariuri că îşi nimereşte ţinta
Citeste mai mult: /adevarul.ro/news/societate/militaru-macelar–otopeni-1_50ad7a737c42d5a66395e998/index.html
Abia numit ministru al Apărării de către Ion Iliescu, generalul Nicolae Militaru a dat ordine diabolice, cu scopul de a masacra o unitate de transmisiuni de la Câmpina. Locurile alese: Otopeni şi Boteni. Pentru cei 40 de militari omorâţi şi cei 17 răniţi, plus masacrarea unui autobuz cu civili, nimeni n-a stat măcar o zi în puşcărie! ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Baschet: Căpuşan, transferul iernii în Divizia A Jim Silvestru este eroul de la Otopeni Aeroporturi: întârzieri şi curse anulate Masacrul de la Aeroportul Otopeni, din dimineaţa zilei de 23 decembrie 1989, rămâne unul dintre misterele Revoluţiei, învăluite generic sub o întrebare celebră: „Cine-a tras în noi după 22?”. Prin comparaţie cu evenimente similare, care au avut loc în haosul acelor zile, toate soldate cu moartea unor oameni nevinovaţi, cazul Otopeni a avut o soartă un pic diferită. A existat o anchetă care părea că urmăreşte pedepsirea vinovaţilor. Mai mult, trei dintre personajele implicate au fost condamnate la închisoare: generalul Grigorie Ghiţă (comandantul Trupelor de Securitate), generalul Dumitru Drăghin (comandantul întregului dispozitiv de apărare al zonei Aeroportului Otopeni) şi căpitanul Ionel Zorilă (comandantul din 23 decembrie 1989 al dispozitivului format din militari ai UM 01874). Mare păcăleală! De fapt, niciuna dintre pedepse nu a fost executată, folosindu-se „reţeta brevetată” de către condamnaţii sistemului juridic românesc: probleme grave de sănătate. Mai mult, principalul învinuit în dosarul „Otopeni”, generalul Grigorie Ghiţă, a fost graţiat printr-un decret semnat de preşedintele Ion Iliescu, la 14 aprilie 2003. De ce? „Din motive umanitare şi pentru ca acest act de clemenţă să conducă la integrarea socială a celor cărora le-a fost acordat”. În plus, adevăraţii vinovaţi, cei care concepuseră macabrul „plan Otopeni” şi dăduseră ordine în acest sens au fost ocoliţi de anchetă. Nimeni nu s-a atins de generalii Nicolae Militaru şi Iosif Rus. Militaru, „Cico”, Brateş Confuziile legate de cauzele tragediei de la Otopeni încep odată cu un comunicat extrem de succint, citit de către Teodor Brateş la Televiziunea Română. Se întâmpla în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989, în jurul orei 3.00. „Se îndreaptă trei camioane de terorişti spre Otopeni”, se anunţa poporului la acel moment. Întrebat în 1994 cine-i transmisese această ştire, Brateş a recunoscut că nu avea nicio metodă să probeze veridicitatea celor anunţate. Potrivit acestuia, anunţurile făcute la TVR era „triate” de către un grup de militari, aflaţi în acel moment în sediul Televiziunii Române. Dintre aceştia, Brateş amintea două nume: contraamiralul Emil „Cico” Dumitrescu şi generalul Nicolae Militaru, care tocmai fusese numit ministru al Apărării de către Ion Iliescu. Mai mult, acelaşi Teodor Brateş recunoştea că nici măcar nu ştia rolul ocupat în ierarhia militară de cei care-i predau mesajele. Întrebat de către membrii Comisiei „Decembrie 1989″ dacă ştia că, oficial, la momentul respectiv, Nicolae Militaru era trecut în rezervă, Brateş a răspuns senin: „Era şi îmbrăcat în general şi m-a impresionat cu epoleţii săi”. În acea noapte, de 22 spre 23 decembrie 1989, ţara fusese anunţată că principalul aeroport al ţării urmează să fie atacat de terorişti. Nimeni nu ştia însă cine erau aceştia, nici cine declarase starea de alertă. Bâlbâielile generalului Ghiţă La doar o zi de la audierea lui Teodor Brateş, pe 23 februarie 1994, generalul Grigorie Ghiţă, comandantul Comandamentului Trupelor de Securitate, oferea primele detalii privind identitatea celor care au stat în spatele măcelului de la Otopeni. Explicaţiile oferite de Ghiţă senatorilor din Comisia „Decembrie 1989″ sunt încâlcite şi stângace, concepute mai degrabă pentru a se autodezvinovăţi decât pentru a clarifica lucrurile. În haosul din decembrie 1989, toate planurile de apărare a aeroportului, stabilite din timp, au fost date peste cap. Atacul „teroriştilor” invizibili a făcut ca operaţiunile de asigurare a pazei la Otopeni să fie transferate dinspre locotenent-colonelul Dumitru Pavelescu, şeful de Stat Major al Comandamentului Trupelor de Pază şi Ordine, către comandantul Aviaţiei Militare, generalul Iosif Rus. Acesta i-a ordonat lui generalului Grigorie Ghiţă să suplimenteze efectivele de apărare ale Aeroportului Otopeni. Ghiţă a luat legătura imediat cu UM 0865 Câmpina, unitate de Transmisiuni aparţinând trupelor de Securitate, şi a solicitat trimiterea întăririlor. În paralel, a început o serie de discuţii telefonice cu Iosif Rus, pentru a pune la punct detaliile joncţiunii dintre trupele de la Câmpina şi cele aflate deja în zona Aeroportului Otopeni. Momentul este cu atât mai ciudat cu cât, potrivit lui Elizabeth Spencer, autoarea lucrării „Masacrul de la Otopeni”, „cele două subunităţi ale Securităţii care asiguraseră paza aeroportului până la acel moment fuseseră dezarmate, în după-amiaza zilei de 22 decembrie, din ordinul Ministrului Apărării”. Aşadar, responsabilii militari de la Otopeni renunţau la unele trupe de Securitate, instruite pentru lupta antiteroristă, înlocuindu-le cu militari în termen, recrutaţi de numai trei luni! La acel moment, căpitanul Mihai Lupoi anunţase deja la Televiziunea Română că Armata Română, căreia îi fusese subordonată şi Securitatea, trece sub conducerea generalului Nicolae Militaru. În jurul orei 6.30, în dimineaţa de 23 decembrie 1989, dispozitivele de apărare ale Aeroportului Otopeni s-au întânit cu militarii de la UM 0865 Câmpina, unitate aparţinând trupelor de securitate. S-a declanşat un adevărat masacru, încheiat cu 40 de victime în rândul militarilor şi cu încă 8 morţi civili din autobuzul care transporta personalul aeroportului. Condamnat, dar liber La data de 19 februarie 2001, generalulul Grigorie Ghiţă a fost condamnat, prin Decizia penală nr. 20/2001 a Curţii Supreme de Justiţie, la 6 ani de închisoare pentru ucidere din culpă. Nicio zi din pedeapsa cu detenţia nu a fost ispăşită. Militaru a găsit ţapul ispăşitor: un fost securist A doua zi după masacru, la 24 decembrie 1989, generalul Grigorie Ghiţă primeşte un telefon surprinzător. La celălalt capăt al firului se afla ministrul Apărării, generalul Nicolae Militaru. Brusc şi fără vreo explicaţie, acesta îi ordonă lui Ghiţă să-l aresteze pe locotenent-colonelul Dumitru Pavelescu, şeful de Stat Major al Comandamentului Trupelor de Pază şi Ordine. „Mi-a dat telefon Militaru şi mi-a spus să-l arestez pe Pavelescu, care era şeful de Stat Major al meu. Nu mi-a spus direct niciun motiv de arestare, dar, din ce vorbea, îl găsise vinovat pentru evenimentele de la Otopeni”, declara Grigorie Ghiţă în 1994. Cu alte cuvinte, Pavelescu era considerat de noul ministru al Apărării drept autorul moral al ordinului care dusese la producerea măcelului de la aeroport. Nici până astăzi nu se cunoaşte exact dacă Dumitru Pavelescu a fost, într-adevăr, după cum prevedeau ierarhiile militare din decembrie 1989, cel care a luat decizia trimiterii trupelor de la Câmpina. Ceea ce se ştia însă, chiar şi la acel moment, era că, înainte de a fi numit şef de Stat Major al Comandamentului Trupelor de Pază şi Ordine, Pavelescu lucrase la Direcţia a 5-a a Securităţii. Direcţia pe care Militaru, agent sovietic dovedit, o ura de moarte şi pe care încerca s-o decimeze! USLA şi Direcţia a 5-a erau ţintele favorite ale spionului protejat de URSS şi instalat la cârma oştirii române de către Ion Iliescu. Modelul „teroriştilor” Aşa stând lucrurile, locotenent-colonelul Pavelescu părea a fi ţapul ispăşitor ales de Militaru, adevăratul creier al masacrului de la Otopeni.În aceeaşi zi, 24 decembrie 1989, generalul Nicolae Militaru dădea un alt ordin controversat şi aparent fără sens. Cel al organizării unei reviste de front, care urma să aibă loc pe stadionul Steaua. Panul diabolic, eşuat în final, urma să ducă la uciderea tuturor membrilor USLA şi ai Direcţiei a 5-a a Securităţii. În noaptea anterioară, prins într-un alt măcel teribil, colonelul Gheorghe Trosca, şeful de Stat Major al USLA, îşi pierdea viaţa, alături de şapte luptători ai săi. La fel ca şi în celelalte cazuri, victimele fuseseră atrase într-o cursă fatală, de către generalul Militaru, sub pretextul descoperirii şi anihilării „teroriştilor”. Toţi cei care se ocupaseră de conceperea, instrumentarea sau expunerea celebrului dosar „Corbii” – în care Militaru fusese dovedit, încă din 1978, drept agent al GRU (serviciul secret al Armatei sovietice) – trebuiau acum anihilaţi. Toţi, sub pretextul apărării ţării de „pericolul terorist”. Povestea unei diversiuni ratate: „teroriştii” de la Boteni Dincolo de alte dovezi, premeditarea masacrului de la Otopeni este certificată şi de evenimentele petrecute în aceeaşi dimineaţă de 23 decembrie 1989 la unitatea militară de la Boteni (judeţul Dâmboviţa). În acelaşi moment, pe lângă compania chemată să întărească dispozitivul de apărare al aeroportului, o a doua companie aparţinând de UM 0865 Câmpina a plecat spre unitatea de la Boteni, aflată în criză de efectiv. „Noi am solicitat să primim întăriri, iar această companie, care se afla în acel moment la Băneasa, a fost trimisă la noi”, povesteşte maiorul Beniamin Opriş, aflat la acea vreme în conducerea unităţii de la Boteni. „Se putea întâmpla la fel ca la Otopeni” Mărturiile făcute de maiorul Opriş pentru „Adevărul” sunt esenţiale pentru elucidarea diversiunii din 23 decembrie. „Compania de la Câmpina a ajuns la noi, la Boteni, în jurul orei şase dimineaţa. La scurt timp, am primit un telefon de la Comandamentul Aviaţiei, prin care ni s-a transmis să-i arestăm pe cei care sosiseră, pentru că sunt terorişti! Mi s-a părut ciudat, pentru că tot cei care-i trimiseseră ne anunţau că sunt terorişti”, declară Beniamin Opriş. Destinul a vrut ca Radu Cantuniari, comandantul regimentului de paraşutişti de la Boteni, şi maiorul Ion Stamen, cel care se afla la conducerea companiei sosite de la Câmpina, să se fi cunoscut şi înainte de 23 decembrie 1989. „Comandantul nostru şi comandantul celor de la Câmpina făcuseră şcoala militară împreună, sau cam aşa ceva. Când îl cunoşti atât de bine pe un om, e greu să crezi că e terorist. Ne-am înţeles cu cei de la Câmpina şi, pentru a evita orice neplăcere, le-am luat armele şi le-am închis într-un fişet până s-au liniştit apele”, povesteşte Beniamin Opriş. Ce leagă cele trei tragedii din 23 decembrie 1989 Măcelul de la Otopeni (ora 6.30), doborârea elicopterului în care se aflau generalii Nuţă şi Mihalea (ora 20.00) şi masacrarea USLA-şilor lui Trosca la MApN (ora 21.30) sunt legate prin mai multe trăsături comune. Toate cele trei crime au avut loc la 23 decembrie 1989, ziua în care Nicolae Militaru a preluat total controlul forţelor armate ale României, ca ministru al Apărării, subordonându-şi inclusiv Miliţia şi Securitatea. În toate cele trei cazuri, victimele au fost „confundate” cu terorişti. Generalul Iosif Rus, comandantul Aviaţiei Militare, a fost fost intermediar la ordinul fatal dat în două dintre cazuri: Nuţă-Mihalea şi măcelul de la Otopeni. În două dintre situaţii, cadavrele celor ucişi au fost lăsate mai multe zile în stradă: cazul Trosca-USLA-MApN şi măcelul de la Otopeni. Toate „numele importante” prezente printre victime, fie că au fost ucise sau arestate, fuseseră legate de desconspirarea trecutului de agent sovietic al lui Militaru. În toate tragediile şi-au pierdut viaţa victime nevinovate, aflate în zona „ţintelor”. Deşi au murit 48 de oameni la Otopeni, 8 la MApN şi 5 la prăbuşirea elicopterului lângă Alba-Iulia, cazurile nu au fost elucidate de Justiţie. Nimeni nu făcut nici măcar o zi de puşcărie pentru cei 61 de morţi şi zecile de răniţi. Bilanţ Otopeni: 48 de morţi şi 18 răniţi Bilanţ Trosca/MApN: 8 morţi şi 5 răniţi Bilanţ elicopter/Nuţă: 5 morţi
„Asasinarea“ lui Trosca (I) Misterele uslașilor uciși la Revoluție
Într-un incident controversat care a avut loc în noaptea de 23-24 decembrie 1989, în Drumul Taberei, două echipaje ale Unităţii Speciale de Luptă Antiteroriste (USLA) au fost atacate de forţe ale MapN. Opt uslaşi au fost ucişi, printre care şi Gheorghe Trosca, şeful de stat-major al USLA.
PE ACEEAȘI TEMĂ
Orice act criminal are, aşa cum ştim, un mobil. Cei interesaţi să afle ce s-a întâmplat de fapt în noaptea de 23-24 decembrie 1989 cu cele două echipaje USLA în faţa Ministerului Apărării s-au lovit, inevitabil, de următoarea introducere axiomatică în subiect: „Generalul Militaru a fost agent GRU. Gheorghe Trosca, în calitatea sa de fost ofiţer al Direcţiei a IV-a [Contrainformaţii Militare, n.n.], a fost cel care, în dosarul Corbii, a documentat activitatea lui Militaru ca spion. De asta, ca să se răzbune şi ca să-şi acopere urmele, Militaru l-a chemat la MApN şi l-a asasinat“.
Militaru şi legenda nucleelor subversive
O primă problemă care se ridică în faţa acestei poveşti convingătoare în simplitatea ei este că, timp de 26 de ani, nimeni, fie instituţie de stat, istoric sau ziarist, nu a produs dovada irefutabilă că generalul Nicolae Militaru a fost spion KGB sau GRU. Nu mă refer la aşa-zisele certitudini, născute dintr-un invariabil copy-paste, complet lipsit de discernământ: Militaru a făcut şcoala la Moscova, era în legătură cu Ambasada URSS la Bucureşti, se întâlnea în parcuri cu alţi conspiratori, şi ei agenţi ai KGB, Ceauşescu ştia că e trădător şi de aceea l-a îndepărtat din Armată etc. Niciunul dintre aceste poncife, luate separat sau împreună, nu justifică lipsa probelor. Foarte mulţi dintre ofiţerii de rang înalt din Armată şi Securitate au făcut şcoala la Moscova înainte de 1989, dar asta nu înseamnă că toţi au devenit automat agenţi KGB sau GRU.
Apoi, dacă ar fi existat vreo dovadă că generalul Militaru era „trădător“ şi încă din 1978 ar fi pus la cale un complot pentru a-l înlătura pe Nicolae Ceuşescu (cu sau fără ajutorul KGB şi GRU), e puţin probabil ca dictatorul să se fi mulţumit doar cu pedeapsa „marginalizării“. Or, nu numai că, după descoperirea „trădării“ sale, Nicolae Militaru şi-a păstrat gradul de general (în timp ce pentru acuzaţii similare, generalul Şerb, de pildă, a fost coborât la gradul de soldat), dar a fost numit ministru adjunct la Ministerul Construcţiilor Industriale (funcţie superioară celei de comandant de armată) şi şi-a păstrat şi calitatea de membru supleant în CC al PCR (până în anul 1984).
Generalul Nicolae Militaru
Aici cred că trebuie subliniat un detaliu esenţial, pe care „conspiraţioniştii“ îl mistifică intenţionat pentru a-şi sprijini argumentaţia: Nicolae Militaru nu a fost trecut în rezervă în 1978, ci în 1983. În 1978 a fost doar mutat din Armată la Ministerul Construcţiilor şi nici măcar nu e singurul exemplu de militar transferat în activităţi civile, înainte de 1989. Astfel de mutări erau destul de frecvente, mai ales atunci când Nicolae Ceauşescu dorea să impună un control mai strict, „militarizat“, asupra anumitor sectoare considerate de el importante sau pentru a le impulsiona activitatea.
Argumentul că spionii KGB/GRU erau trataţi „cu mănuşi“ ca să nu fie deranjată Moscova şi că soluţia preferată în cazul lor era trecerea în posturi marginale nu e tocmai exact. Ca să rămânem în limitele unei investigaţii serioase şi mai ales raţionale, în lipsa unor probe solide, poate ar fi bine să lăsăm deoparte povestea existenţei unei reţele de agenţi secreţi, fie ei şi ai Moscovei, agenţi care, deşi deconspiraţi, continuau să comploteze nestingheriţi pentru a-l îndepărta pe Nicolae Ceauşescu, sub privirea blândă a Securităţii.
În mod nefericit, însuşi Nicolae Militaru a furnizat suficientă muniţie pentru cei care îl vor acuza de „trădare“ şi de participare la un complot KGB în timpul evenimentelor din 1989. Declaraţiile lui au fost în realitate dictate de necesităţile momentului. În primul rând, toţi cei care au ajuns în poziţii cheie după Revoluţia din 1989 au încercat să-şi confecţioneze un trecut „dizident“. Au apărut imediat istorii despre comploturi şi organizaţii de rezistenţă care acţionau înainte de Revoluţie. Toţi actorii politici ai momentului, angajaţi fără excepţie într-o acerbă competiţie pentru legitimare, au fost încântaţi să fie menţionaţi ca membri, participanţi sau coordonatori ai acestor nuclee subversive. Practic, fiecare a declarat că-i cunoştea pe ceilalţi din perioada când complotau pentru înlăturarea lui Ceauşescu. O metodă simplă şi eficientă, perfectă în sine, câtă vreme nimeni nu putea aduce dovezi că lucrurile au stat altfel şi toţi se girau reciproc.
Din acest motiv şi într-un asemenea context, nici generalul Militaru nu s-a sfiit să declare că a complotat încă din anii ’70 împotriva lui Ceauşescu, că se pregătea să dea o lovitură de stat militară (pregătise şi unităţile care să participe, dar în ultimul moment au fost trimişi la munci agricole!?!), că din această pricină a fost scos din Armată şi astfel a ajuns să-l întâlnească pe Ion Iliescu şi grupul său de conspiratori.
Factor deloc de neglijat, el se confrunta, în momentele tulburi de la începutul lui 1990, cu un val contestatar în sânul Armatei. Mai mulţi tineri ofiţeri (organizaţi în CADA) nu înghiţeau numirea în funcţia de ministru al Apărării a unui general din „garda veche“, care nu numai că nu garanta înnoirea politicii de cadre, dar începuse să-şi reinstaleze vechii camarazi în poziţii cheie. Nemulţumirile contestatarilor, determinate în primul rând de speranţa că vor scăpa de ofiţerii compromişi şi de politrucii din armată şi că vor putea avansa în funcţiile rămase libere, erau dublate şi de imaginea serios şifonată pe care instituţia militară o avea după 1989. În plus, în cercurile noii puteri se făcea simţită şi o animozitate crescândă faţă de general, din cauza lipsei lui de „maleabilitate“ şi de „tact“, aşa încât „mişcarea pentru democratizarea Armatei“ era discret sprijinită şi din această direcţie.
Pentru a-şi salva scaunul de ministru, lui Nicolae Militaru nu i-a păsat că mărturiseşte participarea la comploturi alături de ruşi sau îndemnat de ei, împreună cu Iliescu sau cu oricine altcineva, atâta vreme cât asta servea ca dovadă că i s-a împotrivit lui Nicolae Ceauşescu. Strategia nu i-a folosit la nimic, însă pe termen lung a mai adăugat o pată la biografia sa, oricum destul de incertă. I-a ajutat însă, involuntar, pe cei care vor folosi ieşirile lui publice în sprijinul teoriei complotului KGB din decembrie 1989. Dincolo de speculaţii şi „dezvăluiri“ revizuite periodic, toate la fel de puţin credibile, în cazul special al generalului Militaru par să existe dovezi certe ale colaborării sale cu KGB sau GRU. Ele se află, ni se spune, într-un dosar întocmit de Direcţia a IV-a, care poartă numele conspirativ Corbii. Surprinzător este că nimeni nu a prezentat vreodată un document care să provină din acest dosar, deşi el este obsesiv menţionat ca sursă documentară şi ca fundament al întregului eşafodaj argumentativ.
Militaru vs. Trosca. Un conflict inventat?
Dacă în privinţa dovezilor colaborării lui Nicolae Militaru cu KGB/GRU, ca motiv al îndepărtării sale din Armată, lucrurile sunt obscure, în privinţa carierei lui Gheorghe Trosca la Direcţia a IV-a, din punctul meu de vedere, ele sunt cât se poate de clare.
Din nefericire pentru autorii teoriei „asasinatului KGB-ist“ din timpul Revoluţiei, traseul profesional al viitorului şef de stat-major al USLA, consemnat în dosarul său de cadre1, nu se intersectează deloc cu cel al presupusului său călău. Este adevărat că, între 1973 şi 1977, Gheorghe Trosca a lucrat la Direcţia a IV-a, dar nu la Serviciul 13, care se ocupa de Armata a II-a, comandată atunci de Militaru, ci la Serviciul 12, care se ocupa de comandamentele de armă şi direcţiile centrale ale Ministerului Apărării Naţionale. La 1 octombrie 1977, el a fost detaşat pentru studii la Academia Militară, Facultatea de Arme Întrunite, Tancuri şi Auto, de unde a revenit la Direcţia a IV-a la 1 noiembrie 1979.
Ca să fie clar că în perioada „descoperirii trădării lui Militaru“ Trosca nu mai lucra la Direcţia a IV-a, Fişa sa de serviciu menţionează că în perioada respectivă a fost „la dispoziţia Direcţiei Cadre“, la fel ca în cazul tuturor angajaţilor MI care îşi întrerupeau activitatea, dintr-un motiv sau altul. Abia din noiembrie 1979 el se reîntoarce la Direcţia a IV-a, ca ofiţer III la Serviciul 13 (Armata a–II-a). Trecuse deja mai bine de un an (5 iunie 1978) de când Nicolae Militaru nu mai era şeful acestei structuri.
Nu este deloc clar cum ar fi putut Gheorghe Trosca să-i instrumenteze un dosar de urmărire lui Nicolae Militaru anterior anului 1978, când acesta din urmă ar fi trebuit să fie „lucrat“ de un alt serviciu al Direcţiei a IV-a, şi cum ar fi putut să determine trecerea lui Militaru în rezervă, în perioada când Trosca era un simplu elev la Academia Militară. Sigur, ar fi putut afla prin natura muncii despre problemele de dosar ale generalului Militaru, dar n-ar fi avut cum să influenţeze direct „scoaterea“ acestuia din Armată, din moment ce nu el era ofiţerul de caz, iar cu un an înainte şi cu un an după eveniment, Trosca nu lucra la Direcţia a IV-a. Admiţând că dosarul de urmărire Corbii ar exista, că Gheorghe Trosca l-ar fi preluat după venirea sa la serviciul CI al Armatei a II-a (1979) şi că ar fi continuat să-l urmărească pe general şi după trecerea sa în rezervă (1983), cum ar fi putut afla Militaru numele ofiţerului care îl monitoriza? Securitatea nu obişnuia să-i pună la curent cu astfel de lucruri pe cei aflaţi sub supraveghere.
 Locotenent-colonelul Gheorghe Trosca |
De asemenea, nu cred că lui Militaru i-au fost comunicate, nici anterior, nici în timpul evenimentelor din 1989, mişcările de personal din cadrul Departamentului Securităţii Statului. Nu avea cum să deducă sau să presupună că Gheorghe Trosca, care l-ar fi deconspirat ca agent KGB/GRU încă din 1978, a ajuns la USLA în 1986 şi este şeful statului-major în decembrie 1989. Mai mult, din moment ce nu doar Gheorghe Trosca ar fi putut şti că el este agent KGB/GRU, Militaru ar fi trebuit să ordone asasinarea metodică a mai multor ofiţeri de la Direcţia a IV-a, şi nu de la USLA, câtă vreme urmărea să se asigure că nu există martori ai „trădării“ sale.
Mult mai plauzibil, în opinia mea, este că, în 23 decembrie 1989, generalul Militaru habar nu avea cine este locotenent-colonelul Trosca de la USLA. Cu alte cuvinte, nu avea nici un motiv să dorească să se răzbune pe el şi să-l asasineze.
Cotună – omul potrivit la locul nepotrivit?
Maiorul Eugen-Trandafir Cotună (avansat în grad pe 22 decembrie 1989) a fost cel de al doilea ofiţer de la USLA care şi-a pierdut viaţa în faţa MApN, în noaptea de 23-24 decembrie 1989. Se afla la comanda celui de al doilea ABI (Automobil Blindat de Intervenţie) implicat în incident. Potrivit certificatului de deces, înregistrat la IML Bucureşti cu numărul A.3/338/1989, moartea a survenit pe data de 24 decembrie 1989 şi s-a datorat împuşcării (plăgi împuşcate cranio-cerebrale şi hemitorace stâng).
Prezenţa sa în cadrul misiunii încredinţată lui Trosca era perfect justificată. În decembrie 1989, maiorul Cotună era comandantul Detaşamentului Special de Intervenţie, structură a USLA care se ocupa direct de partea militară a „antiterorismului“. Altfel spus, luptătorii.
Din dosarul său de cadre2, rezultă că participa activ la misiuni de luptă, reorganizase Detaşamentul aducând cadre tinere şi se preocupa constant de îmbunătăţirea pregătirii grupelor de intervenţie. Exact omul de care aveai nevoie dacă plecai într-o misiune de anihilare a unor „terorişti baricadaţi în blocurile de la Orizont“. Un detaliu ignorat cu bună ştiinţă este că, în decembrie 1989, Gheorghe Trosca nu era doar şeful de stat-major al USLA, ci, în calitate de adjunct al lui Gheorghe Ardeleanu (şeful USLA), el răspundea de activitatea Serviciului Operaţii şi coordona Detaşamentul Special de Intervenţie. Aşadar, era şeful direct al maiorului Cotună.
Desigur, faptul că o misiune de „lichidare“ fusese încredinţată tocmai acelor ofiţeri din USLA care erau abilitaţi să o conducă nu este tocmai o teorie plăcută pentru „conspiraţionişti“. Ce ne facem cu episodul în care generalul Militaru cere expres ca misiunea să fie condusă de Trosca, a cărui prezenţă în ABI nu ar fi fost justificată, el fiind, nu-i aşa, un ofiţer de stat-major?
Un alt detaliu important este că aceşti doi ofiţeri se cunoşteau bine. Lucraseră împreună în aceeaşi formulă (Trosca – şef, Cotună – subaltern) la Direcţia a IV-a. Urmaseră chiar şi aceiaşi paşi în cariera militară: Armată, Securitate (Direcţia a IV-a), Academia Militară şi USLA, unde au ajuns împreună, în acelaşi an – 1986.
Aşadar, în seara zilei de 23 decembrie 1989, doi profesionişti ai acţiunilor militare speciale ale USLA pornesc spre zona „Orizont“. Membrii Detaşamentului Special de Intervenţie sunt echipaţi în combinezoanele de luptă şi înarmaţi, iar misiunea lor este clară: „lichidarea teroriştilor“. Totuşi, încă de la plecarea din unitate, Gheorghe Trosca – nici pe de parte un novice, după cum am văzut – alege să se echipeze în ţinută completă de locotenent-colonel de armată (pantaloni, manta, cizme), total nepotrivită dacă pleci să lupţi cu „teroriştii“, dar foarte potrivită dacă vrei să faci o escală la MApN. La fel de interesant este că Eugen Cotună, omul de încredere al lui Trosca, fusese, înainte de transferarea la USLA, şeful Biroului de contrainformaţii al Diviziei 57 Tancuri Bucureşti. În acel moment, vehiculele unităţii erau desfăşurate în dispozitiv de luptă, asigurând paza sediului MApN.
Vulgata despre Revoluţia din 1989 ne spune însă că misiunea lui Gheorghe Trosca s-a schimbat pe traseu şi că, în loc să se deplaseze direct în zona „Orizont“, i s-a cerut „să-l lase“ la sediul Ministerului Apărării pe reprezentantul CFSN, pe domnul Constantin Isac, alias „Ionescu“, al cărui traseu coincidea întâmplător cu traseul ABI-urilor.
Isac – un revoluţionar cu nume conspirativ?
Schimbului de focuri din noaptea de 23-24 decembrie 1989, din faţa MApN, i-au supravieţuit cinci membri ai detaşamentului lui Trosca. Patru „uslaşi“ şi un civil. Acesta din urmă, pe numele său real Constantin Isac, apare frecvent în spaţiul public, oferind cu multă largheţe detalii, mărturii şi interpretări proprii ale evenimentului, în calitatea sa, incontestabilă, de martor ocular. Cum a ajuns Constantin Isac în ABI-urile USLA? Încercând să găsesc un răspuns, am apelat la propriile sale declaraţii şi le-am comparat cu datele care pot fi documentate.
Prima apariţie a revoluţionarului Isac în timpul evenimentelor din decembrie 1989 este una video. Câteva minute de film postate pe YouTube ni-l arată în spatele lui Mircea Dinescu şi Ion Caramitru, în studioul 4 al TVR, pe 22 decembrie. Se agită şi pare a organiza ceva, împreună cu un alt revoluţionar.
Următoarele secvenţe sunt relatate de el însuşi în numeroasele interviuri acordate de-a lungul timpului. Deşi interesante (îndeosebi episodul în care participă, în calitate de arbitru de judo, la Dinamoviada de la Iaşi, din decembrie 1989), pentru povestea de faţă ele nu sunt relevante.
Cadavre ale uslaşilor lângă cele două ABI-uri
Abia referitor la ziua de 22 decembrie 1989, Constantin Isac spune câteva lucruri semnificative. În acea zi el s-a aflat în miezul unor evenimente istorice. Într-o cameră din sediul CC, un grup de revoluţionari se pregătea să întocmească prima listă a membrilor CFSN, structura de conducere organizată ca efect al Revoluţiei, imediat după fuga lui Ceauşescu. Isac se gândeşte să formuleze şi el două propuneri pentru listă. Îi trece, la poziţia 8, pe şeful Securităţii, Iulian Vlad, iar la poziţia 17, pe şeful USLA, Gheorghe Ardeleanu. Motivaţia? Începuse să se tragă, era nevoie de „specialişti pentru noile structuri“, iar ei păreau „de încredere“.
Probabil gestul de bună-credinţă al revoluţionarului i-a impresionat pe cei doi şefi ai „Securităţii trecute de partea poporului“, pentru că, la apariţia primelor zvonuri despre posibilitatea ca USLA să fie responsabilă de inexplicabilele atacuri „teroriste“ de afară, Gheorghe Ardeleanu şi Iulian Vlad (nu e clar dacă împreună ori separat) au propus ca Isac să fie omul de legătură al CFSN pe lângă această misterioasă structură. Mândru, după propriile declaraţii, că i s-a încredinţat aşa o misiune importantă, Isac a pornit, alături de Ardeleanu şi adjunctul acestuia, colonelul Ioan Bliorţ, spre sediul USLA, pentru a verifica dacă întreg efectivul se află în unitate. A stat 45 de minute, i s-a dat raportul şi i s-au prezentat cadrele. După care s-a întors la sediul CC şi a informat că „trăgătorii“ nu sunt de la USLA, fiindcă aceştia sunt în mod cert toţi în unitate. Ciudat este că, atunci când s-a întâlnit cu Trosca, în seara zilei de 23 decembrie, acesta nu şi l-a amintit pe Isac şi a simţit nevoia să i se prezinte formal: „locotenent-colonel Trosca de la USLA“. Să nu fi fost şeful statului-major USLA în unitate pe 22 decembrie, în timpul „inspecţiei“? Nu i l-a prezentat Ardeleanu tocmai pe cel de-al doilea adjunct al său? L-a uitat Trosca pe „reprezentantul Revoluţiei“, după numai o zi?
Revenind la episodul „verificării loialităţii USLA“, trebuie spus că, la momentul respectiv, din unitate lipseau cel puţin 40 de luptători (80, după alte surse), aşa cum avea să recunoască senin Gheorghe Ardeleanu chiar în biroul lui Militaru, pe 23 decembrie, adică a doua zi după „inspecţia“ lui Isac. Absenţi erau uslaşii trimişi la Sibiu să-l „ajute“ pe Nicu Ceauşescu să „restabilească ordinea“ (pe care „conspiraţioniştii“ i-au transformat în „comandouri sovietice alcătuite din basarabeni“). Apartenenţa lor la USLA a fost confirmată de Tudor Postelnicu, în declaraţia pe care a dat-o în timpul procesului Lotului CPEx, când a mărturisit că, la cererea telefonică a lui Nicu Ceauşescu, a vorbit cu Iulian Vlad, iar acesta, cu Gheorghe Ardeleanu, care a executat ordinul. Nu se ştie exact unde erau uslaşii lipsă la 22 decembrie 1989, când i-a „inspectat“ Isac, dar nu ajunseseră în unitate nici la 24 decembrie, când Militaru (devenit suspicios după incidentul cu Trosca) i-a cerut din nou, imperativ, lui Ardeleanu să-i prezinte situaţia cadrelor. Dacă Gheorghe Ardeleanu jongla în zilele Revoluţiei cu numărul şi locurile unde se aflau subordonaţii săi, întrebarea este ce anume a verificat Constantin Isac la 22 decembrie şi cum a putut să afirme cu certitudine că toate cadrele USLA erau în unitate?
Conducerea FSN a fost totuşi mulţumită cu răspunsul lui Constantin Isac şi s-a gândit să-i caute pe „terorişti“ în altă parte. Trebuie spus că psihoza „teroriştilor de la USLA“ nu a fost creaţia exclusivă a unei manipulări televizate, aşa cum se acreditează astăzi. Când a fost chestionat, imediat după primele schimburi de focuri din Piaţa Palatului, în legătură cu identitatea celor care trag, însuşi Iulian Vlad a afirmat că ei ar putea proveni „de la Direcţia a V-a sau de la USLA“. Astfel încât psihoza „USLA = terorişti“ nu a emanat de la „civilii speriaţi şi militarii dezorientaţi“, nici de la agenţii KGB/GRU, ci chiar de la şeful Securităţii, care a indicat exact acele unităţi din structura aflată sub comanda sa, care ar fi putut acţiona în modul respectiv.
Activitatea lui Constantin Isac s-a intensificat pe 23 decembrie, simultan cu înmulţirea incidentelor armate şi cu instalarea stării de război pe străzile Capitalei. El declară că, atunci când situaţia devenise dramatică şi „teroriştii“ acţionau peste tot, a hotărât „împreună cu Mazilu şi Vlad“ că USLA trebuie să intre în acţiune şi să-i anihileze. Ca să planifice modul concret în care urma să se desfăşoare operaţiunea, a stabilit cu Gheorghe Ardeleanu să se întâlnească la Ministerul Apărării. Ca semn de recunoaştere (!?!), Constantin Isac ne spune că a rupt în două o carte de vizită, a scris numele „Ionescu“ pe ambele părţi şi i-a dat jumătate lui Gheorghe Ardeleanu.
Faptul că, într-un episod tragic şi controversat, din timpul evenimentelor din decembrie 1989, revoluţionarul Constantin Isac alege să se recomande cu un nume conspirativ nu a stârnit până acum niciun semn de întrebare numeroşilor ziarişti care l-au ascultat depănându-şi amintirile. Nici faptul că este singurul dintre participanţii la Revoluţie care afirmă public că a procedat astfel. Nici motivaţia pe care o dă faptului că s-a prezentat cu un alt nume „pentru că erau vremuri tulburi şi i-a fost teamă să nu păţească ceva“.
Dar cum ar fi să aflăm că numele „Ionescu“, ales „întâmplător“ de Constantin Isac „pentru a se recunoaşte“ cu şeful USLA pe 23 decembrie (şi ulterior cu Trosca, în ABI), era chiar numele conspirativ din dosarul său de reţea de la Securitate?
(Va urma)
A doua crimă a lui Militaru:căderea elicopterului cu Nuţă şi Mihalea
Generalul Constantin Nuţă, la cel de-al XII-lea Congres al PCR din noiembrie 1979
Din ordinul lui Nicolae Militaru, generalii Constantin Nuţă şi Velicu Mihalea au fost arestaţi într-un tren şi urcaţi în elicopter. În scurt timp, aparatul de zbor a fost doborât, iar generalii au fost ucişi. În 1978, generalul Nuţă se ocupase, alături de colonelul Gheorghe Trosca, de anchetarea lui Militaru. Cei doi ofiţeri capturaţi aveau dovezile măcelului de la Timişoara. .. Dacă s-ar realiza vreodată o sinteză a momentelor blestemate ale Revoluţiei din 1989, ora 20.00 a serii de 23 decembrie ar figura la loc de frunte. Acesta este momentul în care din sediul Ministerului Apărării Naţionale se dădea ordinul chemării colonelului Gheorghe Trosca, şeful de Stat Major al USLA. Misiunea acestuia era ca, alături de alţi 11 luptători, să anihileze „teoriştii din tufişuri”, ascunşi în faţa MApN. Ajuns la faţa locului, Trosca avea să fie ucis, alături de alţi şapte „uslaşi”, iar cadavrul său avea să fie decapitat şi ţinut în stradă, vreme de mai multe zile, pentru a fi batjocorit. Omul din dosarul „Corbii” În aceeaşi zi şi la aceeaşi oră (sâmbătă, 23 decembrie 1989, ora 20.00), un elicopter se prăbuşea, împuşcat de la sol, în apropierea oraşului Alba Iulia. La bordul aparatului de zbor se aflau generalul Constantin Nuţă, şeful Inspectoratului General al Miliţiei, şi adjunctul acestuia, generalul Velicu Mihalea. Punctul comun al celor două evenimente este un nume: Nicolae Militaru, generalul rezervist abia numit ministru al Apărării de către Ion Iliescu. Atât Gheorghe Trosca, cât şi Constantin Nuţă fuseseră implicaţi în ancheta privind dosarul „Corbii”, pus pe masa lui Nicolae Ceauşescu în 1978. Dovezile cauzei erau indubitabile: Nicolae Militaru, la acel moment general-colonel (cu trei stele), complota împotriva lui Ceauşescu (nu a comunismului!) şi spiona pentru sovietici. El era agent sub acoperire al GRU, Serviciul de Informaţii al Armatei URSS. A fost nevoie de un moment revoluţionar pentru ca Nicolae Militaru să conceapă şi să-şi ducă la îndeplinire planul de răzbunare. Criminali şi victime 17 decembrie 1989, seara. Generalii Constantin Nuţă şi Velicu Mihalea sunt trimişi de Nicolae Ceauşescu, de urgenţă, la Timişoara. Într-un CV imaginar, conceput pe baza tuturor ororilor regimului comunist, cei doi erau recomandaţi cât se poate de călduros. Fuseseră creierele din spatele represiunii mişcării muncitoreşti de la Braşov, din noiembrie 1987, iar în noua situaţie creată, Nuţă şi Mihalea erau cei mai potriviţi pentru „a face curăţenie”. 23 decembrie 1989, ora 20.00. La şase zile de la momentul în care ordonau înarmarea cadrelor de Miliţie din Timişoara, cei doi generali se află legaţi cu o sfoară pe bancheta din spate a unui elicopter. Aparatul de zbor ce trebuia să-i transporte de la Deva la Bucureşti – unde urmau să fie prezentaţi ca „duşmani ai poporului” – schimbă cursul, neaşteptat şi misterios. Urmând direcţia opusă celei stabilite iniţial, elicopterul se prăbuşeşte în zona dealului Mamut, de lângă localitatea Alba Iulia. Fusese doborât de militarii de la sol. Aceştia primiseră ordin să tragă în orice aparat zburător care se apropia de oraş, pe motiv că ar fi vorba despre „terorişti”. Trupurile celor doi generali au fost carbonizate. Cum a început totul În seara de 17 decembrie 1989, generalul Constantin Nuţă, trimis de urgenţă de la Bucureşti, dădea ordinul începerii represiunii de la Timişoara. Potrivit generalului Gheorghe Diaconescu, fostul procuror general al României, decizia trimiterii lui Nuţă la Timişoara a fost luată de către Elena Ceauşescu. „Să se ocupe Nuţă, că ăla e mai drăcos!”, ar fi spus aceasta. Mărturia lui Diaconescu apare în cartea istoricului Alex Mihai Stonescu, „Interviuri despre Revoluţie”. Ajuns la faţa locului, Constantin Nuţă decide înfiinţarea a opt dispozitive mobile, compuse din ofiţeri şi subofiţeri de Miliţie, completate cu subunităţi de la trupele de Securitate. Fiecare dispozitiv de luptă cuprindea între 25 şi 30 de cadre. Acestea au primit ordinul de a fucţiona 24 de ore din 24, organizate pe schimburi. Instrucţiunile erau clare: se pregătea un adevărat măcel. Ştergerea urmelor: cum dispar 43 de cadavre Generalii Constantin Nuţă şi Velicu Mihalea le-au cerut trupelor să tragă fără somaţie asupra tuturor celor care participau la demonstraţii, până la împrăştierea mulţimii. Potrivit rapoartelor oficiale, 43 de persoane au fost ucise pe străzile Timişoarei în noaptea de 17-18 decembrie 1989. A doua zi de dimineaţă, Elena Ceauşescu, rămasă la conducerea ţării odată cu plecarea soţului în Iran, hotărăşte incinerarea cadavrelor celor împuşcaţi. Dispoziţia este transmisă omului de încredere: acelaşi general Constantin Nuţă, cel care-şi demonstrase abilităţile în domeniu cu ocazia represiunii mişcării muncitoreşti de la Braşov, din noiembrie 1987. Cenuşa dintr-o gură de canal Ordinul Elenei Ceauşescu este recepţionat la Timişoara. Generalul Nuţă îl trimite pe colonelul Ion Baciu (de la Miliţie), secondat de controlorul de cimitire Gheorghe Ganciu, să inspecteze Crematoriul uman „Cenuşa”. În paralel, Autobaza COMTIM este solicitată să trimită, în cursul serii, o autoizotermă de mare tonaj la morga Spitalului Judeţean Timiş. Cele 43 de cadavre sunt încărcate în jurul orei 23.00, apoi autovehiculul porneşte spre Bucureşti. Traseul şi toate instrucţiunile ulterioare sunt transmise prin telefon de generalii Nuţă şi Mihalea, rămaşi la Timişoara. Autoizoterma se opreşte într-un refugiu, situat la kilometrul 36 pe Autostrada Bucureşti-Piteşti. O echipă de ofiţeri condusă de colonelul Ion Baciu, şeful Direcţiei Economice din IGM, preia „coletele”, aşa cum fusese instruit telefonic de generalul Constantin Nuţă. După schimbarea numerelor de înmatriculare, autovehiculul este direcţionat către Crematoriul „Cenuşa”, unde cadavrele sunt incinerate. În dimineaţa următoare, cenuşa este încărcată în patru pubele, fiind transportată şi aruncată într-o gură de canal din comuna Popeşti-Leordeni. Autoizoterma care transportase cadavrele la Bucureşti este readusă la Timişoara, prin ordinul direct al generalilor Nuţă şi Mihalea. Autovehiculul e spălat la grădina agrozootehnică a inspectoratului, după care e restituită Autobazei COMTIM. Misiune îndeplinită! Nimic ieşit din comun nu părea să se fi întâmplat. Operaţiunea „Trandafirul” Acţiunea de incinerare a cadavrelor a primit numele de cod „Trandafirul”. Alături de generalii Nuţă şi Mihalea, la ştergerea urmelor masacrului a participat şi Emil Macri, şef al Direcţiei Contrainformaţii Economice din Departamentul Securităţii Statului. “Ne-au trimis să-i arestăm având asupra noastră doar un pistol-mitralieră şi două-trei pistoale normale.” “Cătuşele i-au fost puse lui Mihalea, iar Nuţă a fost legat cu cureaua de la propriii pantaloni.” Velu Căluşer ofiţer de contrainformaţii Legat cu propria curea După „rezolvarea” cadavrelor, Nuţă şi Mihalea îşi procură buletine de identitate false, cu ajutorul lui Traian Cozma, un căpitan de Miliţie care ulterior a fost promovat în funcţia de şef al Direcţiei de Evidenţă Informatizată a Persoanei din judeţul Timiş. Cei doi generali se îndreaptă apoi spre Arad. Aici conduc operaţiunile de reprimare din zona Hotelului Parc, soldate cu moartea a 19 persoane. La 23 decembrie 1989, generalii Nuţă şi Mihalea, ticsiţi cu probe privind operaţiunile desfăşurate în cele două oraşe din Banat, iau trenul de la Arad spre Bucureşti. În după-amiaza aceleiaşi zile, şefii Miliţiei din Deva primesc un telefon de la Arad, prin care li se comunică faptul că în rapidul Panonia 22 se află doi generali care trebuie reţinuţi. Ordinul fusese dat chiar de la Ministerul Apărării, la şefia căruia Ion Iliescu îl instalase, cu o zi înainte (la 22 decembrie 1989), pe generalul Nicolae Militaru. Miliţienii hunedoreni primesc numărul vagonului şi locurile unde se află Nuţă şi Mihalea. În câteva minute este luată hotărârea ca generalii să fie interceptaţi şi arestaţi pe traseul spre Bucureşti, în gara Simeria. Se formează o echipă de 18 persoane, coordonată de Velu Căluşer, ofiţer de contrainformaţii. Blocaţi într-o cazarmă Operaţiunea de reţinere este halucinantă, o combinaţie perfectă de ridicol şi impostură. „Ne-au trimis să-i arestăm având asupra noastră un pistol-mitralieră şi două-trei pistoale normale, în condiţiile în care nu ştiam ce vom găsi acolo. În plus, am avut doar o pereche de cătuşe. Am ajuns în vagonul al cincilea, unde am aflat că generalul Constantin Nuţă este la WC, iar Velicu Mihalea se află în compartiment (…). Doi dintre noi au rămas la uşa WC-ului (…). Eu m-am deplasat în compartiment, unde mai era un cetăţean cu un copil. A intrat locotenentul Bădescu, care i-a pus pistolul în piept, spunându-i: «Domnule general, eşti arestat!». Văzând că generalul Nuţă nu mai iese de la WC, am împins uşa cu piciorul şi l-am luat în starea în care era. Momentul penibil a venit atunci când am fost nevoiţi să-i reţinem. Cătuşele i-au fost puse generalului Velicu Mihalea, iar Constantin Nuţă a fost legat cu cureaua de la propriii pantaloni. Nu au opus rezistenţă. Nuţă a cerut să ia legătura cu Armata. Au fost duşi apoi la Deva, iar mai departe nu ştiu ce s-a întâmplat”, povestea ofiţerul care a coordonat arestarea, Velu Căluşer, într-un interviu acordat ziarului „Replica”, în 2008. De la Deva se raportează prinderea celor doi. Constantin Nuţă şi Velicu Mihalea sunt duşi la Unitatea Militară 01719 din acelaşi oraş, unde primesc permisiunea să dea un telefon. Generalul Nuţă vorbeşte câteva minute cu generalul Mihai Chiţac, cel care, în urma convorbirii, îi sfătuieşte pe cei de la unitatea militară să-i elibereze pe cei doi. Între timp însă, de la Bucureşti sosiseră alte ordine. Nuţă şi Mihalea rămân în arest, unde îşi vor petrece ultimele ore ale vieţii. Se caută pilot pentru operaţiunea „Zborul sinucigaş” Sibiu, 23 decembrie 1989. Locotenent-colonelul Nicolae Tudor este consemnat în cazarma Unităţii Militare 01989. Nu mai trecuse pe acasă din 21 decembrie, seara, când primise o permisie de două ore, pentru o baie şi un set de haine curate. „E începutul sfârşitului”, avea să le spună militarul soţiei şi fiului său de şapte ani. După care i-a sărutat şi s-a reîntors în cazarmă. A mai urmat un telefon, dat familiei în seara de 22 decembrie. „ Mi-a spus să nu beau apă, că e otrăvită, şi m-a întrebat dacă avem alimente suficiente. Era supărat că nu cumpărasem încă brad de Crăciun şi mi-a zis: «De ce stai după mine? Nu vezi că nu pot? Ia maşina şi du-te la Răşinari, să cumperi unul!»”, povesteşte Rodica Tudor, soţia locotenent-colonelului Nicolae Tudor. Era ultima oară când cei rămaşi acasă aveau să-i audă vocea. Nicolae Tudor era pilot de elicopter, considerat de către toţi colegii săi drept cel mai bun din întreaga zonă. Înainte de Revoluţie făcuse numeroase zboruri în Sudan. Se ocupase şi cu răspândirea îngrăşămintelor agricole din elicopter. Ştia întregul Ardeal din aer, „metru cu metru”, spune soţia sa pentru „Adevărul”. În dimineaţa de 23 decembrie 1989, locotenent-colonelul Nicolae Tudor primise ordin să tragă asupra Hotelului Continental din Sibiu, unde fusese informat că s-ar ascunde terorişti. În cursul după-amiezii, sună un telefon. Un „ordin de sus” solicita cel mai bun pilot disponibil, pentru un zbor ultrasecret la Deva. „Teoretic, soţul meu nu trebuia să fie în acel zbor, fusese în misiune de dimineaţă. Însă toţi ştiau că el cunoştea acea zonă la perfecţie şi că poate zbura după cerinţele ordinului: în secret, cu luminile stinse şi fără comunicaţii radio”, povesteşte Rodica Tudor. Nicolae Tudor urcă la bordul elicopterului, care decolează de la Sibiu la ora 17.08. La plecare ştie atât: urmează să preia două persoane şi să se reîntoarcă la Sibiu. Cei doi erau chiar generalii Constantin Nuţă şi Velicu Mihalea, iar locotenent-colonelul Tudor pornea, fără să ştie, în ultimul său zbor. Zborul spre moarte.
Restanțe
Faptul că ședința solemnă a Parlamentului consacrată celor 30 de ani de la Revoluție și martirilor ei a fost condusă de Meleșcanu este un mod de a spune răspicat că acoperiții au câștigat partida.
DE ACELAȘI AUTOR
Îi regăsești în conducerea statului, în marile contracte păguboase (Microsoft, EADS, Bechtel, Rompetrol) contra comisioane grase, în fruntea marilor companii, a institutelor de sondaje, a televiziunilor, în fine, în tot și-n toate. Evident, când s-a vorbit despre eliminarea pensiilor speciale, tot pensiile cu epoleți erau păstrate. Să trăiți! Bine! (vorba lui Băsescu). În zona civilă, Orban și-a asumat răspunderea pentru buget – o premieră absolută! – de teamă că dacă intră în dezbateri fără o majoritate sigură, bugetul nu scapă întreg. „Ne asumăm răspunderea pentru un buget care să stea în picioare”, a zis Orban. Judecând după deficit (3,59%), stă deja în cârje. Iar PSD l-a și atacat anticipat, cerând dublarea alocațiilor pentru copii – așa cum reușise și PNL la bugetul PSD. Doar așa, la răzbunare, PSD și PNL își aduc aminte de copii ca doi soți care-și dispută custodia lor la divorț. Și reducerea TVA de la 19% la 16% depusă de liberali în vară a fost preluată acum de PSD ca să-i dea în cap lui Orban. Morala: ai grijă cât ceri, că tot atât o să plătești. Diferența ar fi că Dăncilă susținea că suntem tigrul Europei, în timp ce Orban a moștenit o pisică jigărită. „Azi îi aruncăm pisica moartă lui Orban”, a recunoscut Ponta, care a rămas atât de singur în ProRo, încât nu i-a mai rămas decât să arunce pisici. Așadar, la Orban la poartă e o pisică moartă, cine-o râde și-o vorbi s-o mănânce coaptă. Drept pentru care, Adriana Săftoiu, care a criticat PNL fiindcă se dezice de propriile legi, riscă să mănânce papară. Iar la USR, cine vorbește zboară – căci Barna vrea liniște. Așa i-au recomandat medicii. Dacă reducerea TVA s-a amânat, dublarea alocației s-a votat, ajungând la fabuloasa sumă de 600 de lei lunar. După doi ani, micuții se întrețin cu 300 de lei. Unii își țin și părinții pe băutură din banii aștia. E suficient să pui alături pensia-record de 74.000 de lei lunar (pentru un fost șef de penitenciar) și alocația de 600 de lei, ca să ai imaginea haosului administrativ. În acest context, un fost șef de serviciu secret al MAI, Gelu Oltean, vindea fericire „deprimaților” (500 euro ședința) îndopându-i cu droguri. Dar n-au găsit fericirea. Poate, după gratii, unde i-a dus Oltean: cin’ se ia cu mine bine îi dau droguri de la mine. Moment halucinant și la Min. Dezvoltării, unde 97 de directori sufereau cumplit (pe mii de euro lunar) de inactivitate acută. Încercând să fie activ, Ciolacu l-a readus pe Gușă în PSD ca să reformeze partidul. La schimb, PSD va reforma televiziunea lui Gușă în sensul dorit. Având nevoie de mușchi în guvern, Orban l-a adus secretar de stat la Sănătate pe Andrei Baciu, fost manechin, la care Cioloș renunțase din cauza pozelor deocheate. Ucenicia ca manechin (feminin, masculin) pare o bună recomandare pentru orice funcție. Unii (unele) sfârșesc tot ca manechine. Sau cabotine. Firea, de exemplu, se filmează de zor cu caloriferul electric: „Eu și caloriferul vă pupăm!”. Ce romantic! Ce cuplu inteligent! Pentru încălzire, Firea a umplut capitala cu mingi. C-așa-i datina la români: de Crăciun joacă fotbal. Și-ncasează goluri: metroul riscă să rămână fără contract de întreținere și să fie retras din circulație. Acum 30 de ani, se scanda cu entuziasm: „Anul Nou fără erou!”. Acum se strigă cu îngrijorare: Anul Nou fără metrou? Se putea mai bine? Se poate mai rău? Vom afla anul viitor. Sănătate tuturor! //
Un general care, pus la comanda Armatei de către Ion Iliescu, se comporta ca un terorist însetat de sânge
După uciderea colonelului Gheorghe Trosca şi a şapte dintre oamenii săi, Nicolae Militaru plănuia un măcel de proporţii. Victime: USLA şi Direcţia a 5-a a Securităţii. Angajaţii celor două unităţi urmau să fie atraşi într-o cursă, sub pretextul demonstrării loialităţii. Militarii urmau să fie executaţi în Ghencea, în spatele Stadionului Steaua. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ PORTRET: Ioan Chiş, primul revoluţionar din balconul Operei Al-Qaida a lovit de Crăciun Deutsche Welle: Iliescu şi Havel sau lupta pentru putere postcomunistă… La 23 decembrie 1989, zorii zilei scoteau la iveală, în cartierul bucureştean Drumul Taberei, un peisaj terifiant. Cadavrele a opt oameni erau răspândite vizavi de intrarea în sediul Ministerului Apărării Naţionale. Unul fusese decapitat, celelalte batjocorite şi marcate cu majuscule: „TERORIŞTI”. Niciunul dintre spectatorii de toate vârstele, care au trecut în acele zile pe lângă morga ambulantă din faţa MApN, nu avea să ştie că, de fapt, cele opt persoane ucise în seara anterioară erau membri ai Unităţii Speciale de Luptă Antiteroriste (USLA). Pentru cei din stradă erau simpli terorişti care atentaseră la reuşita Revoluţiei şi fuseseră executaţi de Armata aflată în slujba poporului. Această explicaţie părea suficientă. Între timp, peste drum, în sediul Ministerului Apărării Naţionale, se făceau planuri şi se puneau la punct strategii de răzbunare. La comandă se afla generalul Nicolae Militaru, reactivat peste noapte şi transformat, de către Ion Iliescu, în ministru al Apărării. Închis în sediul ministerului pe care-l transformase într‑o adevărată fortăreaţă, Militaru deturna sensul Revoluţiei, de la mişcările de stradă pentru eliberarea de sub fostul regim, în reglări personale de conturi. Primul pe listă fusese deja eliminat. Colonelul Gheorghe Trosca, şeful de Stat Major al USLA, fusese conducătorul grupei nimicite în seara anterioară. Acum, planul trebuia să continue. Şeful fusese eliminat, urmau toţi oamenii acestuia. Oricine ar fi putut să fie informat de Trosca asupra secretului care-i marcase cariera de militar generalului Nicolae Militaru: apartenenţa sa la GRU, serviciul de spionaj al Armatei sovietice. La 23 decembrie 1989, folosindu-se de ipostaza de apărător al poporului, făcută cadou de Ion Iliescu odată cu funcţia de şef al Armatei Române, Nicolae Militaru pregătea al doilea masacru. „Ce nenorocire pe capul nostru!” Punctul de pornire în înţelegerea seriei de intrigi puse la punct în Ministerul Apărării Naţionale stă chiar în momentul numirii ca ministru a generalului Nicolae Militaru. Susţinută de Ion Iliescu, reactivarea unui rezervist şi transformarea sa în conducătorul Armatei Române avea să creeze, instantaneu, o serie de tensiuni şi nemulţumiri printre cadrele militare aflate în MApN. Momentul este redat, într-un dialog cu istoricul Alex Mihai Stonescu, de generalul Romeo Câmpeanu, locţiitor al şefului Inspectoratului General al Miliţiei, aflat la acel moment în sediul MApN. „Pe 23 decembrie, la ora 18.00, ne convocase Iliescu la o şedinţă: «Tovarăşi, problemele sunt deosebit de complicate, trebuie rezolvate, avem nevoie de forţe, pentru asta e nevoie şi de o conducere. Ne-am gândit ca, deocamdată, provizoriu, să punem în frunte un militar mai în vârstă. Ce ziceţi să-l numim şef al Armatei pe generalul Militaru?» Generalul Ştefan Guşă m-a tras la el în birou şi, de cum a intrat, a izbucnit: «Ce nenorocire o să fie pe capul nostru! Ăsta este o lichea nemaipomenită. O să vezi ce o să tragem de pe urma lui…». La puţin timp după ce a fost numit oficial ministru, Militaru striga: «Apăsaţi, domnilor, pe butoane, trageţi, opriţi măcelul din ţară!». Apoi a cerut: «Chemaţi-l pe Ardeleanu!»”. Ce a urmat a fost începutul tragediei în care şi-au pierdut viaţa opt „uslaşi”, printre care şi colonelul Gheorghe Trosca.Mărturia lui Romeo Câmpeanu scoate în evidenţă două aspecte. Mai întâi, Ion Iliescu anunţa desemnarea lui Militaru pe 23 decembrie 1989, deşi acesta fusese numit ministru al Apărării, cu puteri şi atribuţii depline, încă din 22 decembrie. Apoi, poate fi observată starea de nelinişte şi revoltă creată în rândul ofiţerilor de rang înalt. Întreaga Armată Română ştia de trecutul de spion al lui Nicolae Militaru încă din 1978, anul trecerii sale în rezervă. Militaru îşi pregăteşte răzbunarea Tensiunile din MApN sunt confirmate şi de către Mihai Montanu, reprezentantul FSN la Ministerul Apărării. La audierea sa în faţa Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989, Montanu declara: „În mod cert, apariţia lui Militaru a creat o stare de tensiune izvorâtă din două motive. Primul motiv, şi cel mai valabil, era că toţi cei de acolo îl ştiau de pe vremea când fusese la ei şi nimeni nu l-a agreat. Al doilea era că-i ştiau şi activitatea neortodoxă pe care dânsul a desfăşurat-o şi simţeau că avea intenţia să o continue”. Generalul Nicolae Militaru nu le-a dezminţit aşteptările. Imediat după ce vestea morţii „uslaşilor” lui Trosca a ajuns în sediul MApN, o ceartă teribilă avea să izbucnească. „Erau tensiuni mari acolo. Militaru îl acuza pe Ardeleanu că e trădător, că sunt terorişti, şi a dat ordin ca toată Direcţia USLA, dar şi membrii Direcţiei a 5-a a Securităţii să se prezinte a doua zi în revistă de front pe Stadionul Ghencea”, povesteşte acelaşi Montanu. Nicolae Militaru îşi pregătea răzbunarea finală. Toţi cei care oferiseră informaţii despre trecutul său urmau să fie lichidaţi. “Ne-am gândit să punem în frunte un militar mai în vârstă. Ce ziceţi să-l numim şef al Armatei pe generalul Militaru?” Ion Iliescu 23 decembrie 1989 Unitatea USLA, antiterorism cu brevet german Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă (USLA) a fost înfiinţată în 1977, fiind constituită, extrem de fidel, după un model brevetat în Germania Federală. Potrivit istoricului Alex Mihai Stoenescu, „generalul Iulian Vlad s-a deplasat de mai multe ori în RFG, la invitaţia ministrului de Interne german, pentru a lucra împreună la constituirea unităţii de luptă antiteroristă a statului comunist român. USLA s-a născut, de fapt, la Wiesbaden”. Principiile de organizare şi de luptă porneau, ca şi în Germania Occidentală, de la apărarea de acte teroriste, şi nu de la organizarea de acţiuni teroriste pe teritoriul propriei ţări. După haosul din zilele Revoluţiei, când USLA a fost acuzată direct de acte de terorism, unitatea a fost trecută de la Ministerul de Interne în subordinea Ministerului Apărării Naţionale. La 1 iulie 1990, USLA, transformată în Brigada Antiteroristă, trecea în subordinea nou-înfiinţatului Serviciu Român de Informaţii. Încurcat de un inginer Revista de front urma să aibă loc pe 24 decembrie 1989, la ora 9.00, în Ghencea, pe platoul din spatele stadionului Steaua. Planul lui Nicolae Militaru (foto) avea să fie însă dat peste cap de cel de la care se aştepta cel mai puţin: Mihai Montanu, de profesie inginer şi reprezentant al FSN de ocazie. Auzind ordinul de organizare a revistei de front, Montanu l-a luat la întrebări pe ministrul Apărării. „I-am zis: «În primul rând, regulamentul militar prevede ca revista de front să nu se organizeaze pe timp de război. Apoi, care este calitatea în care daţi ordin pentru unităţi care în mod normal nu aparţin Armatei?»”, declara Montanu în 1994. Oficial, ordinul de trecere a Securităţii în subordinea Armatei nu fusese dat încă. El avea să vină abia pe 26 decembrie 1989. Până atunci, USLA aparţinea, formal, Ministerului de Interne. În realitate, toate structurile militare, inclusiv USLA, se subordonaseră Armatei încă din 22 decembrie, în urma unor ordine verbale, transmise mai ales prin intermediul Televiziunii Române. Militaru: „Ştiu eu ce fac!” Acelaşi Montanu îl întreabă pe Nicolae Militaru şi cum ar urma să fie organizată mişcarea trupelor, având în vedere distanţa mare dintre sediile celor două unităţi solicitate. „În plus, orice revistă de front se face cu echipamentul din dotare, deci cu armament. Dacă ăştia defilează prin oraş înarmaţi, cum pot fi anunţaţi toţi soldaţii – care nu ştiu ce fac, trag după ciori şi distrug case – să nu tragă în ei? Iar dacă renunţă la armament, cum faceţi să nu devină victime sigure ale teroriştilor?”, i se adresa Montanu lui Militaru. Ministrul Apărării a răspuns sec: „Eu sunt general de Armată, eu ştiu ce fac!”. Obiecţiile lui Mihai Montanu ajung însă la urechile lui Ion Iliescu. În mod neaşteptat după complicitatea cu Militaru din cazul Trosca, liderul FSN este de acord cu Montanu. Decizia lui Iliescu este de a se forma o echipă, în care erau incluşi Montanu, colonelul Gheorghe Ardeleanu (şeful USLA) şi generalul Ion Hortopan (comandantul Infanteriei şi Tancurilor). Aceştia urmau să se ducă, a doua zi, atât la sediul USLA, cât şi la cel al Direcţiei a 5-a a Securităţii, pentru o revistă de front „la faţa locului”. Planul terorist al lui Nicolae Militaru fusese distrus. Acesta trebuia să se mulţumească „doar” cu cei opt morţi şi cinci răniţi din grupul Trosca. Deocamdată. „Teroriştii” lui Militaru plângeau în hohote Inspecţia de a doua zi urma să aibă un aer de comedie neagră. Plecaţi spre „bârlogul teroriştilor” – aşa cum le spusese ministrul Nicolae Militaru -, Gheorghe Ardelanu, Ion Hortopan şi Mihai Montanu aveau să descopere nişte luptători consemnaţi în cazarme, speriaţi şi având senzaţia că vor fi executaţi pe post de terorişti. „Am ajuns acolo şi plângeau în hohote. Mi-au spus că ştiu că ne-am dus să-i omorâm, pentru că, în urma incidentului cu Trosca, aveam ştampila de terorişti”, povestea Mihai Montanu. Concluziile la faţa locului sunt şi mai surprinzătoare: întregul armament era închis în cutii şi aproape întregul personal USLA se afla în cazarmă, în afara câtorva detaşaţi la Aeroportul Otopeni. Aceeaşi situaţie este găsită şi la Direcţia a 5-a a Securităţii: cu excepţia câtorva care fugiseră, întregul personal fusese consemnat în cazarmă. Mihai Montanu revine la sediul MApN, unde-i prezintă raportul lui Ion Iliescu. „Preşedintele a fost foarte mulţumit”, afirma Montanu în faţa Comisiei „Decembrie 1989″. Cei Şase „informatori” Dar nebunia lui Militaru nu se încheiase. Tensiunile şi conspiraţiile artificiale create de spionul sovietic din fruntea Armatei Române aveau să continue. Următoarea răbufnire a avut loc odată cu prinderea a şase ofiţeri superiori ai Direcţiei de Informaţii a Armatei (DIA), angajaţi chiar ai structurii care-l demasca pe Militaru, în urmă cu 11 ani, drept agent sovietic. După un scurt interogatoriu, a cărui concluzie a fost că ofiţerii prinşi nu se făceau vinovaţi de nimic, aceştia au fost puşi în libertate de către o serie de cadre aflate, la acel moment, în MApN. „Cine le-a dat drumul ticăloşilor?” Vestea avea să-l înfurie cumplit pe Militaru. „A început să urle: «Cine le-a dat drumul la ticăloşii ăştia? Cine le-a dat drumul la teroriştii ăştia?»”, povestea Mihai Montanu. Păcatele trecutului şi tenebrele prezentului îi întunecau mintea generalului Nicolae Militaru. Un general care, pus la comanda Armatei de către Ion Iliescu, se comporta ca un terorist însetat de sânge.
Prăpădul făcut de armată în Calea Girocului pentru tancurile blocate de manifestanţi
După 20 de ani de la Revoluţie, până în 20 decembrie când Timişoara a fost declarat oraş liber de comunism, redacţia Adevărul de Seară vă prezintă 20 de poveşti despre 20 de familii timişorene care au plătit cel mai scump preţ pentru cei 20 de ani de libertate: viaţa. Astăzi povestea familei Mariş. …Revoluţia eliberatoarea fost trăită ca un război de timişorenii din Calea Girocului. Ştefan Mariş a fost fost împuşcat pe 17 decembrie în Calea Girocului, de soldaţii veniţi să recupereze tancurile blocate de revoluţionari. Militarii, conduşi de maiorul Vasile Paul, au deschis focul fără milă şi au ucis mai multe persoane. După Revoluţie maiorul Paul a fost avansat general şi chiar a ajuns profesor universitar la Universitatea de Vest din Timişoara. Rozalia Mariş, soţia eroului Ştefan Mariş, ucis de militarii conduşi de maiorul Paul, este dezamăgită de tot ce s-a întâmplat după 1990 şi spune că acum nu poate asigura un acoperiş nou pentru copiii ei. FOTO: Victoria Chiticariu, fata născută în 18 decembrie 1989, în toiul Revoluţiei, aprinde o lumânare pentru toţi cei care şi-au dat viaţa atunci. Şi-a dat viaţa pe Calea Girocului Ştefan Mariş a fost unul din cei care şi-au dat viaţa în Calea Girocului, la sosirea comandoului care avea misiunea să recupereze tancurile blocate de manifestanţi. Ca mulţi alţi timişoreni, nici Mariş nu a putut să stea în casă. „După ce am luat masa de prânz am auzit zgomotul maşinilor mari. Veneau tancurile de la Unitatea Militară din Giroc. Soţul mi-a spus că e ca la război afară. S-a îmbrăcat şi a plecat”, a spus Rozalia Mariş, care a rămas acasă pentru că avea aprindere la plămâni. Demonstranţii au atacat tancurile şi i-au dat jos pe militari. Au ridicat baricade din ce au putut. Un firobuz a fost postat de-a lungulul drumului. Lumea striga „Libertate”! FOTO: Erica Witmann şi-a pierdut fratele pe treptele Catedralei Mitropolitane când militarii au tras dintr-un TAB asupra celor aflaţi la intrarea în biserică. Au aflat că se moare în oraş Rozalia Mariş a primit şi vestea că vecina lor, Leontina Bânciu, a fost împuşcată în apropierea Podului Decebal. „Am avut o stare sufletească ciudată. Ştefan mi-a spus că dacă vor veni ajutoare să elibereze tancurile va fi prăpăd”, şi-a amintit Rozalia. Aceasta avea vedere spre bulevard, astfel că a putut observa ce se întâmpla afară. „Am văzut un TAB de pe care au coborât militarii cu armele întinse şi strigau: intraţi în scări că trag! În acel moment au şi tras. L-am văzut când a picat. A fost împuşcat în gât şi a paralizat de sus în jos”, a declarat femeia. FOTO: Imagine din timpul Revoluţiei de la Timişoara cu manifestanţii care trec prin Piaţa Maria. Femeia în alb, Maria Andrei, a fost ucisă în 17 decembrie. Vecinii l-au ridicat pe Mariş şi l-au dus în scara de bloc. Au încercat să-l resusciteze, fiecare cum putea. „Eu m-am apropiat de el şi i-am spus că nu m-a ascultat! Spunea că nu îl doare nimic, dar a vrut să fie dus la spital. Avea măduva secţionată. L-au operat, dar pe 23 decembrie a murit”, a mai spus Rozalia. Au scăpat de comunism, dar nu au casă După 20 de ani, Rozalia nu a primit apartament pentru copiii ei. „Traiul e mai uşor, se găsesc de toate. Înainte plângeam că nu mai ştim ce să pun la pachet. Copiii învăţau la lumânare, era frig în casă”, a spus Rozalia. Cea mai mare problemă este lipsa locuinţei pentru copii, deşi aceştia aveau dreptul, conform legii. FOTO: Revoluţia de la Timişoara, 17 decembrie 1989, manifestanţii se îndreaptă către Complexul Studenţesc pentru a scoate studenţii în stradă, alături de ei. O comisie de anchetă a stabilit vinovaţii În septembrie 1995, o comisie de anchetă a încheiat un document care consemnează ce s-a întâmplat în Calea Girocului. Mai jos este un extras din acel document. Având în vedere reclamaţia numitei Jugănaru Verginia, precum şi datele consemnate în jurnalul acţiunilor de luptă, întocmit de M.U., din care rezultă că în seara de 17.12.1989 pe Calea Girocului din Timişoara s-au deschis focuri de armă împotriva demonstranţilor, Comisia Guvernamentală instituită la nivelul judeţului Timiş a procedat la strângerea unor date, stabilind următoarele: În seara zilei de 17.12.1989, în jurul orei 20.30 din ordinul generalului Guşe Ştefan, militarii de la U.M. 01140 Lugoj, sub comanda maiorului Paul Vasile s-au deplasat în Calea Girocului cu misiunea de a recupera 5 tancuri blocate de demonstranţi în această zonă. “Cuceriţi tancurile cu orice preţ” Din declaraţiile locotenentului major Cristea Maricel, maiorului Paul Vasile, căpitanului Neagu Adrian, rezultă că pentru îndeplinirea misiunii maiorul Paul Vasile a primit ordin să cucerească cele 5 tancuri cu orice preţ, la nevoie să faca uz de armă. FOTO: Revoluţia de la Timişoara, 17 decembrie 1989, manifestanţii se îndreaptă spre sediul organizaţiei judeţene Timiş a Partidului Comunist Român, venind din Complexul Studenţesc. În jurul orei 21.00, maiorul Paul Vasile însoţit de militari din subordinea sa au ajuns până la intersecţia Căii Girocului cu str. Lidia, unde, din cauza unei baricade ridicate de manifestanţi, cât şi a prezentei acestora la faţa locului, nu a putut continua traseul pentru îndeplinirea misiunii. În această situaţie maiorul Paul Vasile a dispus formarea unui dispozitiv de apărare în semicerc, grupat în jurul a două TAB-uri (mâini blindate) în poziţie de luptă. VIDEO: Teleconferinţa din 17 decembrie 1989 în care Ceauşescu dă ordin să se tragă în plin la Timişoara (sursa: youtube.com/Marius Mioc, revoluţionar) “Militarii au deschis foc asupra manifestanţilor” Din declaraţiile persoanelor audiate, cât şi din datele rezultate din procesul verbal, rezultă că după ce maiorul Paul Vasile personal sau prin căpitanul Neagu Adrian a luat legătura telefonic cu M.U., respectiv cu locotenent-colonelul Zeca Constantin, raportându-i situaţia din teren şi primind ordin de la acesta de a executa misiunea primită, militarii aflaţi în dispozitiv au deschis foc de armă asupra demonstranţilor. Cadrele militare existente în dispozitiv au recunoscut că la acea oră din cauza unor violenţe exercitate de manifestanţi s-a deschis foc de avertisment în plan vertical, însă din datele strânse rezultă că s-au înregistrat victime la faţa locului. VIDEO: Reportaj Realitatea TV Timişoara despre ziua de 17 decembrie 1989 (sursa: youtube.com) Din declaraţiile ofiţerilor Biriş, Neagu Adrian, Cristea Maricel, Prunea Octavian şi Romanescu Dorel, rezultă că în momentul în care s-a deschis foc de armă, maiorul Paul Vasile se afla în cadrul dispozitivului care acţiona. “Au provocat mulţi morţi şi răniţi” Din jurnalul acţiunilor de luptă, cât şi din declaraţiile maiorului Paul Vasile, ale căpitanului Neagu Adrian, şi ale lt. maj. Cristea Maricel, rezultă că, în jurul orei 23.00 din acea zi, din ordinul comandamentului M.U. În zona Calea Girocului au apărut şi cadre militare şi soldaţi de la U.M. 01380 Arad – comandant maior Marcu Dumitru, având misiunea ca împreună cu unitatea din Lugoj să depresureze cele 5 tancuri şi să asigure retragerea lor în cazarmă. Pentru îndeplinirea misiunii cele două unităţi militare, sub comanda lt-col. Rogin Constantin de la Marea Unitate, au acţionat împotriva demonstranţilor provocând mai mulţi morţi şi răniţi. VIDEO: Timişoara 1989, ProMuzica (sursa: youtube.com) Acest aspect rezultă pe de o parte din jurnalul de luptă unde s-a consemnat ca lt-col. Rogin Constantin a transmis comandamentului că a fost lichidat focarul din Calea Girocului, cât şi din declaraţile persoanelor audiate î cauză “Propunem cercetarea penală a maiorului Paul Vasile” Faptul că lt-col. Rogin Constantin a preluat comanda celor două unităţi militare şi a dispus împrăştierea demonstranţilor, acţionând chiar cu focul de armă, rezultă din declaraţiile maiorului Paul Vasile, ale maiorului Marcu Dumitru, ale căpitanului Neagu Adrian, ale lt-maj. Cristea Maricel, precum şi din declaraţia numitului Trandafir Sorin, fost mecanic conductor pe TAB-ul în care s-a deplasat lt. col. Rogin Constantin. Din declaraţia aceleiaşi persoane rezultă cu claritate faptul că lt-col. Rogin Constantin a dat ordin să se tragă în demonstranţi. Faţă de cele de mai sus propunem cercetarea penală a maiorului Paul Vasile şi a lt-col. Rogin Constantin. CITEŞTE ŞI ALTE POVEŞTI IMPRESIONANTE ALE CELOR CARE AU MURIT ÎN TIMIŞOARA, ÎN DECEMBRIE 1989: DECEMBRIE `89: Cadavru ascuns în spital ca să nu fie furat de securişti şi dus la crematoriul Cenuşa CAMPANIE: Masacrul de pe Podul Decebal, din 17 decembrie `89, văzut după 20 de ani de libertate REVOLUŢIE: Moartea care a venit dintr-un ARO al trupelor USLA Decembrie 89. Asasinate în Spitalul Judeţean din Timişoara Decembrie ’89. Familia care nu mai are sărbători de iarnă de 20 de ani DECEMBRIE ’89 Şi-a găsit copilul în groapa comună
Citeste mai mult: /adevarul.ro/locale/timisoara/revoluTie-prapadul-facut-armata-calea-girocului-tancurile-blocate-manifestanti-1_50ad56fd7c42d5a66393478e/index.html
Marile minciuni care au otrăvit Revoluţia Română. Care au fost cele mai grave manipulări
Citeste mai mult: adev.ro/q25m7b
După fuga dictatorilor de pe 22 decembrie, Revoluţia Română avea să producă şi mai mulţi morţi, şi mai mult haos şi panică. Psihoza a fost întreţinută, în mare măsură, de o serie de dezinformări care au fost transmise inclusiv prin intermediul Televiziunii Române. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Martirii Revoluţiei Române. Urmaşa unui erou mort la Otopeni: „Nu ne g… 30 de ani de la Revoluţie. Dan Voinea, fost procuror militar: „A… 30 de ani de la întâlnirea care a schimbat Europa. Martor la discuţia … SERIAL 30 de ani de la Revoluţie. Episodul 2: Unde a fost centrul pute… SERIAL. Episodul 1: Ce mai trebuie să ştim despre Revoluţia Română? În Revoluţia din decembrie 1989 nu au ricoşat doar gloanţe, ci şi zvonuri şi dezinformări, multe provocând chiar rănirea sau moartea unor oameni care au ieşit în stradă să lupte pentru libertate. După ce Televiziunea Română a fost ocupată de revoluţionari, în următoarele zile, în instituţie s-au instalat şi alte personaje, care nu erau neapărat cu interesele la vedere: de la ofiţeri de Armată la foşti membri de partid. Din 22 până în 24 decembrie, principalul crainic al Televiziunii Române Libere a fost Teodor Brateş, fost redactor-şef adjunct la programul de Actualităţi. El era figura care informa constant poporul despre diversele pericole: de la apa otrăvită la prezenţa teroriştilor pe străzi. La 30 de ani de la Revoluţie, încă nu au fost elucidate toate zvonurile care au circulat atunci, însă sursa multora dintre ele a fost devoalată. „Teroriştii“, o prezenţă fantomatică la Revoluţie Pe 22 decembrie 1989 au apărut, la Televiziune, primele avertizări publice cu privire la prezenţa „teroriştilor“. Termenul fusese folosit şi de Nicolae Ceauşescu, cu câteva zile în urmă, într-una dintre cuvântările sale. Pentru el, „terorişti“ erau chiar revoluţionarii de la Timişoara, cei din linia întâi de sacrificiu. Un exemplu: pe 20 decembrie, la ora 19.00, ca să justifice ordinul de a trage în români, dictatorul ţinea la TVR o cuvântare în care vorbea despre cum au continuat „acţiunile grupurilor antinaţionale, teroriste“, formate din indivizi „care s-au pus în slujba agenturilor străine“. Mai târziu, după stingerea Revoluţiei, oamenii vorbeau de implicarea unor străini în evenimentele care au avut loc până pe 22 decembrie. Conform rechizitoriului din Dosarul Revoluţiei, „terorişti“ străini nu au existat. „Ulterior datei de 22 decembrie au fost reţinuţi străini suspecţi de săvârşirea unor acte de terorism, însă, fără excepţie, suspiciunile nu s-au adeverit, iar aceste persoane au fost eliberate“, se arată în rechizitoriu. „Psihoza teroristă“, cum avea să fie cunoscută perioada de după arestarea Ceauşeştilor, a fost întreţinută de TVR, iar efectul a fost unul devastator. După 22 decembrie s-au înregistrat de şapte ori mai multe victime – decedaţi şi mutilaţi prin împuşcare – decât înainte de această dată. Dan Voinea, procurorul militar care s-a ocupat până în 2007 de Dosarul Revoluţiei, a explicat într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“: „Diversiunea cu teroriştii, într-adevăr, s-a făcut prin televiziune“. Totuşi, spune procurorul, acolo nu s-a aflat doar Brateş, ci „s-a constiuit un întreg comandament militar“. Pentru ca o ştire să fie lansată, trebuia să fie aprobată din două surse: cineva din grupul de putere aflat în CC, respectiv cineva din TVR, cel mai probabil o persoană din Armată. Astfel, conform lui Voinea, Brateş a fost mai degrabă portavocea unor ştiri primite pe fir militar. „Existau nişte numere de telefon unde cei de la emisie trebuiau să ceară aprobare. Ca s-o dea în eter, trebuia să sune la un număr de telefon unde răspundea cineva de la CC, din grupul de putere, şi la un altul, unde răspundea cineva de la Televiziune. Nu era Brateş cel care răspundea. După ce primeau confirmare, se transmitea la televizor. Acolo era un comandament militar în adevăratul sens la cuvântului, ăia gestionau informaţiile, că tot ăia făceau şi diversiune. Brateş era un civil“. Obsesia procurorului în anchetă a fost să găsească măcar un terorist. Oricât a căutat, n-a găsit. Studioul 4 al TVR a devenit un vector al dezinformării (Foto: Getty/Guliver Images) Operaţiunea Trandafirul şi Cimitirul Săracilor Una dintre cele mai mari diversiuni din decembrie 1989 a fost „operaţiunea Trandafirul“. Manifestanţii ucişi la Timişoara în urma ciocnirilor violente dintre Armată şi populaţie de pe 17 decembrie au fost duşi la Morga Spitalului Judeţean, urmând ca în noaptea de 18 spre 19 decembrie să li şteargă urma. Intenţia comuniştilor era aceea ca lumea să afle, în zilele următoare, că acele persoane ucise au fost plătite de străinătate pentru a crea mobilizarea publică şi revoltele din Timişoara şi că, de fapt, au fugit din ţară. În acea noapte, s-a ordonat eliminarea oricăror dovezi: fotografii, documentele medicale, documente găsite asupra victimelor. Noaptea, directorul spitalului, doctorul Ovidiu Golea, a permis intrarea militarilor în morgă, iar la indicaţiile colonelului Nicolae Ghircoiaş, şeful Institutului de Criminalistică din Bucureşti, 47 de cadavre au fost încărcate într-o autoizotermă şi transportate în Capitală. În dimineaţa următoare, „coletele“, aşa cum erau denumite, au ajuns la crematoriul „Cenuşa“ din Bucureşti. Pe 20 decembrie 1989, patru pubele cu cenuşă umană au fost golite într-un canal aflat în zona Popeşti-Leordeni. Speculaţiile nu au întârziat să apară. Zvonurile că cei decedaţi au fost înhumaţi clandestin în diferite cimitire din zona Timişoarei au adus familiile în pragul disperării. Pe 22 decembrie, procuratura ajungea în posesia unei informaţii cu privire la cadavrele celor din Timişoara: din Cimitirul Săracilor ar fi fost deshumate ilegal mai multe cadavre. În procesul verbal era notat: „În interiorul cimitirului, imediat de la intrarea de afară, în partea stângă, se află un loc împrejmuit cu nişte ţăruşi înfipţi în pământ de care este legată o panglică, iar în interiorul acestui spaţiu, pe iarbă, constatăm că se află un număr de 11 cadavre umane, aşezate unul alături de altul pe cearşafuri albe. Toate aceste cadavre sunt dezbrăcate complet şi prezintă urmele unei exhumări recente, având pământ pe ele“. Aşadar, cadavrele nu prezentau urme de împuşcare, iar starea de putrefacţie în care se aflau confirma faptul că data decesului era anterioară Revoluţiei. De la Cimitirul Săracilor, minciunile au continuat să fie răspândite în ţară, însă înconjurul lumii l-a făcut ştirea şi imaginea unui prunc scos din uterul unei mame, „omorâte“ de securişti. Ziarul belgian „Der Morgen“ scria: „Una dintre cele 4.600 de victime, ucisă în masacrul din 17 decembrie, era o femeie însărcinată. A fost spintecată cu baioneta. Copilul scos din pântece a fost depus pe corpul mamei, în grămada cu cadavre“. Revoluţia televizată a produs falsuri senzaţionale. „Sibiu, Timişoara, apa trebuie fiartă. Şi Craiova! Mai multe locuri“ „Vreau să vă spun… Am mai primit informaţii în legătură cu apa. Fiţi atenţi! Elemente criminale au otrăvit, în anumite zone, apa. Să nu se bea! Fiţi atenţi la copii, să nu-i ucidem noi! Atenţie foarte mare la copilaşi! Sibiu, Timişoara, apa trebuie fiartă. Ascultaţi sfaturile medicilor“, spunea Teodor Brateş (foto) pe 22 decembrie, la TVR. Ulterior, pe fundal, se-aude o voce: „Şi Craiova“. Brateş preia prompt: „Şi Craiova! Mai multe locuri.“ (Captură Foto: TVR) Ca urmare a acestei ştiri, a doua zi, reşiţeanul Constantin Bârboră, care lucra la uzina de apă de la marginea oraşului, a mers cu câţiva colegi la pompe ca să se asigure că apa otrăvită nu avea să ajungă în oraş. „Era plecat de 29 de ore la acel punct aflat, din păcate, în apropierea comisariatului de la noi din oraş. De acolo se trăgea. Nu ştiu în cine, în civili, pentru că la noi nu au fost terorişti. A fost doar Armata. Soţul meu a murit în timp ce era cu mâinile ridicate. A fost somat să le ridice“, povestea soţia acestuia, Gabriela, în 2016, pentru ziare.com. Înainte de a fi împuşcat, Constantin Bârboră a încercat să le spună celor care trăgeau că nu era niciun terorist prin preajmă, că apa nu era otrăvită şi că rămânea acolo să apere bazinele. După ore în şir de pază, în faţa unui duşman nevăzut, Bârboră a fost împuşcat în gură. Apa ar fi fost otrăvită tot de teroriştii fără nume şi chip – sau doar cu nume, după cum povestea, în 2010, amiralul „Cico“ Dumitrescu pentru „Adevărul“ (Foto dreapta). Telefoanele sunau mereu, aşa că s-a făcut un registru în care se notau numele şi numerele de telefon. „Notam în registru şi sunam înapoi. Dacă răspundea, dădeam pe post. Făceam o minimă verificare… M-ai sunat, te-am sunat. Altă metodă de verificare nu mai era. Se scria în registru: «Domnu’ cutare, telefonul cutare – apă infestată». Se nota pe bileţel şi se trimitea jos, la studio“. Bebe Ivanovici, un baron local de la începutul anilor 2000, prezent în acele zile la TVR, i-a povestit istoricului Constantin Corneanu că a încercat să identifice telefoanele care sunau. A avut mai puţin noroc decât amiralul, căci „suna înapoi şi nu mai răspundea nimeni“. Pentru propagarea de ştiri false, „Cico“ Dumitrescu şi-a găsit scuza în tumultul acelor zile şi în teama că ar fi fost făcut KGB-ist dacă n-ar fi transmis vreo ştire care s-ar fi dovedit ulterior reală. „Turiştii“ sovietici, învăţătoarele şi tâmplarii În 2011, istoricul Larry Watts (foto dreapta: Cristina Nichitus) publica volumul „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni!“ , în care lansa ideea că Revoluţia Română a fost făcută, de fapt, de către sovietici, prezenţi în număr foarte mare pe teritoriul românesc până aproape de finalul anului 1990. În 2012, presa românească a preluat rapid aceste informaţii când volumul a ajuns şi în librăriile din ţară, menţionând şi sursele pe care Watts spunea că le folosise: documente Stasi, serviciul secret al fostei Germanii de Est, care au ajuns la CIA şi pe care agenţia americană le-a desecretizat după 2000. Conform lui Watts, în România intrau, la începutul lui decembrie ’89, aproximativ 37.000 de „turişti“ sovietici care – avea să se descopere mai târziu – erau din structurile KGB. 25.000 dintre aceştia ar fi rămas în ţară până în octombrie 1990, când „au plecat la insistenţele oficialilor români pe lângă puterea de la Kremlin“. Generalul Mihai Caraman (director al Serviciului de Informaţii Externe în perioada 1990-1992) a spus ceva asemănător, doar numărul diferea: 30.000 de ofiţeri sovietici ar fi activat în România. Istoricul Constantin Corneanu spune că o astfel de informaţie e trasă de păr: „Generalul a găsit basarabeni care vindeau diverse în stânga şi-n dreapta, s-a interesat de subiect şi a tras conluzia că erau 30.000 de cetăţeni sovietici atunci în România, toţi din forţele speciale. Se induce ideea că au participat şi la evenimentele din 1991, de pildă, la căderea guvernului Roman. Or, tot efectivul trupelor speciale Speţnaz are 30.000 de oameni, pe documentele istoriografiei occidentale. Ca să tragi concluzia că toate trupele speciale ale URSS s-au mutat la Bucureşti este mai mult decât aberant“. „Ruşii ăia erau de fapt moldovenii noştri. A fost prima dată când Gorbaciov le-a permis să plece peste Prut“, a explicat procurorul Dan Voinea, care îşi aminteşte că, pe când investiga acest dosar, a primit prin intermediul unui preot o plângere: o femeie cerea să se facă cercetări cu privire la moartea soţului ei. Vorbea de un episod petrecut când cuplul se întorcea, într-un grup, din Iugoslavia. Înainte de zona Craiova-Filiaşi era organizat un dispozitiv militar, iar acolo, generalul Roşu a ordonat să se tragă, că sunt terorişti. „N-a vrut să mai recunoască. «Nu, dom’le, am zis că sunt turişti, el a înţeles că sunt terorişti». Au tras, bineînţeles, iar oamenilor le-au luat foc maşinile“. La scurt timp, presa craioveană, iar apoi cea centrală, preluând informaţiile de la Armata a IV-a, au anunţat că femeia rănită era general de securitate, iar soţul decedat, agent KGB. „Când a venit, ce să vezi, femeia asta rănită era de fapt învăţătoare, iar bărbatul ei, tâmplar“. Cine l-a „sinucis“ pe Vasile Milea Una dintre minciunile Revoluţiei a fost vestea că Vasile Milea, ministrul Apărării Naţionale, s-a sinucis. Însuşi Ceauşescu le-a dat românilor această veste, numindu-l pe Milea trădător. Când procurorul Voinea s-a apucat să cerceteze, a început acest caz cu foaia de observaţie clinică de la Spitalul Elias, unde Vasile Milea fusese adus la 10 dimineaţa. Milea a ajuns viu la spital, decesul fiind înregistrat la 15.40. „Când am stat de vorbă cu cei care au făcut foaia de observaţie clinică, o doctoriţă ne-a spus că nu li s-a permis să-l bage în sala de operaţie ca să-i oprească hemoragia. Sunase un general care a zis să nu fie operat până nu dă el ordinul. Doctoriţa credea că era generalul Stănculescu“. Pentru că Ceauşescu spusese că „trădătorul s-a sinucis“, lucrurile trebuiau să stea aşa. În jurul orei 10.00, Milea îi telefona soţiei la Predeal. În timp ce vorbeau, pe fir s-a auzit o împuşcătură. Nicoleta Milea s-a trezit că pe fir a intervenit altcineva care i-a spus: „Aici se trage, tovarăşă“. Doar că la 10 dimineaţa încă nu se trăgea, după cum a explicat procurorul Voinea. Ulterior, la autopsie, nu au fost găsiţi factori suplimentari ai împuşcării. Dacă s-ar fi sinucis, Milea trebuia să aibă pe haine sau pe corp astfel de factori: arsuri cauzate de gazele fierbinţi care ies de pe ţeava armei, chiar un inel de arsură sau pulberi de la muniţie. Milea a fost împuşcat de la distanţă. În anchetă, Voinea a aflat că Milea nici măcar nu murise în propriul birou, ci în cel al şefului Gărzilor Patriotice, colonelul Pârcălăbescu. Acesta din urmă le-a spus celor din birourile apropiate să iasă şi să aştepte pe hol. Cât au aşteptat, s-a auzit împuşcătura, iar după, Pârcălăbescu a plecat să discute cu Elena Ceauşescu. Mai mult, pistolul cu care s-a tras nici măcar nu îi aparţinea ministrului, ci unui subordonat de-al colonelului Pârcălăbescu. Înainte de a fi împuşcat, Milea a fost retrogradat, fiindu-i luaţi epoleţii. Eveniment în desfăşurare rapidă, la nivel global Rapiditatea cu care se desfăşurau evenimentele e unul dintre motivele pentru care s-au perindat tot soiul de informaţii greşite. Pe lângă TVR, Radiodifuziune şi psihoza generală a populaţiei speriate, o parte din acest angrenaj al diseminării zvonurilor alarmiste i-a revenit presei străine. Presa occidentală prelua informaţii de la „martori oculari“, multe ajungând la Radio Europa Liberă şi întorcându-se pe această cale înapoi în ţară. Aşa se face că în fosta RDG apăreau cifre inimaginabile: agenţia Allgemeiner Deutscher Nachrichtendienst scria că „forţele de Securitate au omorât între 3.000 şi 4.000 de demonstranţi în oraşul Timişoara şi au continuat să înăbuşe alte demonstraţii de protest în peste zece oraşe“. Astfel de cifre au umplut paginile presei din fostul bloc comunist, dar şi din Vest. La TVR, în schimb, se vehiculau cifre exorbitante: 60.000 de morţi – iar ştirea a fost preluată imediat de presa străină, inclusiv de BBC. Constantin Corneanu, istoric: „MApN este depozitarul multor secrete ale Revoluţiei Române“ Constantin Corneanu (41 de ani), istoric şi specialist în geopolitică, directorul Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, vorbeşte despre sursa zvonurilor care au dus la creşterea victimelor Revoluţiei, indicând elementele care arată o posibilă implicare a unor structuri militare precum Reţeaua Internă 276, o reţea de rezistenţă secretă a PCR. Lucruri precum „psihoza teroristă“ au venit ca urmare a unei manipulări în lanţ, Televiziunea Română şi grupul de revoluţionari care au luat-o cu asalt, căzând pradă acesteia, în contextul în care spre deosebire de Securitate şi Miliţie, Armata se bucura de încrederea cetăţenilor. (Foto dreapta: Eduard Enea) „Weekend Adevărul“: La Revoluţie au circulat tot soiul de zvonuri, de la atacuri ale teroriştilor la apa otrăvită. Cine le-a generat? Constantin Corneanu: Subiectul teroriştilor din decembrie 1989 e foarte delicat şi a rămas un mister nerezolvat de Procuratura Militară după 1990. Televiziunea Română a jucat un rol foarte important în difuzarea acestor informaţii, iar toţi cei care au trăit evenimentele, benzile video care au rămas şi se găsesc acum pe YouTube, precum şi cărţile şi stenogramele care au apărut după transmisia TVR din ’89 relevă că am putea spune că Televiziunea a fost principalul canal de dezinformare. În sediul Televiziunii, la etajul 11, a existat un nucleu de oameni, printre care şi ofiţeri de la Ministerul Apărării Naţionale (MApN). Rămâne de văzut câţi ofiţeri se aflau acolo, dacă erau activi sau în rezervă. Toţi cei care au lucrat în acea grupă de la etajul 11 au povestit că primeau pe telefoane informaţii de la MApN, pe care le transcriau pe hârtie, pentru ca apoi să le ducă jos, în studio, unde Teodor Brateş şi alţi colegi de-ai lui citeau respectivele comunicate. Una este să dai o informaţie de tipul: „Apa este otrăvită“ şi alta este ce făceau unii prezentatori de atunci, precum Victor Ionescu, care exagerau în sensul că mai puneau şi de la ei: „Ieşiţi cu tancurile, dărâmaţi nu-ştiu-ce, nu-i ascultaţi pe ofiţeri, veniţi, apăraţi!“. Deci MApN le dicta lui Brateş şi Ionescu? Cert este că cea mai mare parte a informaţiilor au venit pe această filieră. La etajul 11 al TVR se afla un grup de civili, printre care şi Silviu Brucan care avea o experienţă în ceea ce înseamnă jurnalism şi coordonare a ştirilor, precum şi Constantin Bebe Ivanovici, fostul preşedinte al Consiliului Judeţean Ilfov. Există şi o carte bazată pe raportul Procuraturii Militare din 1994, care relevă că ceea ce spunea amiralul Emil „Cico“ Dumitrescu vizavi de anumite regimente din Buzău, Râmnicu Sărat etc. care trebuiau să vină în Bucureşti erau de fapt ordine care, cu aproape o oră mai devreme, înainte de a le citi el la televizor, fuseseră date pe linie militară de către Direcţia de Operaţii a Marelui Stat Major acelor unităţi. În jurnalul de luptă al Direcţiei de Operaţii se consemnează că în jur de ora 20.00 s-au dat aceste ordine. Teodor Brateş mi-a povestit că s-a trezit cu „Cico“ Dumitrescu, care avea o hârtie de pe care trebuia să citească aceste ordine. Brateş a zis: „Dom’le, nu sunt militar, n-am prestanţa necesară, citeşte dumneata, că eşti în uniformă!“. Atunci el şi-a pus hârtia în buzunar şi a făcut apelul respectiv. În condiţiile acestea, dacă „Cico“ Dumitrescu a reiterat nişte ordine care deja plecaseră pe firul militar, înseamnă că avem o problemă legată de ideea că s-a întâmplat ceva ciudat. Cineva a vrut să introducă confuzie şi a reiterat ordinul prin intermediul Televiziunii ceea ce, din punctul de vedere al conducerii unei operaţiuni militare, nu se face. Putem să ne întrebăm dacă nu cumva cineva a gândit un asemenea de gest astfel încât să creeze şi mai multă panică? De aici a pornit acuzaţia că cei care au vorbit la TVR, având interese personale sau de grup, au generat naşterea legendei cu teroriştii. Armata are de dat explicaţii Nu s-a prins nimeni ca ar putea fi o diversiune? Să încerce să o oprească? Nu! Trebuie menţionat, totuşi, că în Televiziune exista un buton prin care se putea bloca transmisia. Sunt mărturii care spun că, în timpul balamucului de-acolo, unii angajaţi au încercat să ajungă la el, să-l apese. Putem spune că psihoza teroristă a fost întreţinută de Armată? Dacă ne luăm după documentele oficiale ale MApN înaintate Parchetului Militar în 2018, rezultă că au existat structuri specializate care planificau scenarii de verificare a capacităţii de luptă a unităţilor militare, scenarii în care apărea şi sintagma „terorişti“. Găsim acest lucru în documente de planificare a unor simulări militare impuse, precum Forţelor Navale, din vara anului 1989. Vrem, nu vrem, toate firele duc spre o singură clădire, cea a MApN, care este depozitarul multor secrete ale Revoluţiei Române. Putem spune că Televiziunea şi Armata sunt la fel de vinovate pentru zvonuri şi panică? Referitor la zvonuri, părerea mea e că Televiziunea Română se face vinovată, în ghilimele, ea fiind la rândul ei manipulată dintr-un centru de putere. Principalul centru de putere în acele momente – cam ăsta e adevărul istoric – a fost MApN. Mai mult, din rechizitoriul Parchetului Militar din 2018 rezultă clar că acest minister, cel puţin la Piaţa Orizont, acolo unde era sediul central, începând cu după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, şi-a triplat legăturile telefonice şi a controlat fluxul de informaţii. Centraliştii de la Poşta din Drumul Taberei, au fost chemaţi să creeze sisteme de legătură telefonică, astfel încât s-a ajuns în postura în care se putea vorbi de pe telefonul din birou direct cu tancul din faţa Ministerului. Armata ar trebui să ne explice cum s-a ajuns în situaţia ca de la MApN să vină fel de fel de informaţii în Televiziunea Română. Ce fel de documente mai avem privind originea minciunilor de la Revoluţie? Ar fi raportul SRI privind evenimentele din decembrie ’89, dar care a fost constituit pe bază de amintiri ale ofiţerilor de securitate. Nimeni n-a făcut documente în acele zile, iar ceea ce era în birourile ofiţerilor înainte de 22 decembrie în mare parte a fost distrus, nu a fost arhivat. Ca atare, acest raport are o mare doză de subiectivism. Un exemplu: în raport se vorbea de un anumit colonel Mircea Dumitru din MApN care era şeful Biroului Special, în fapt un birou de legătură cu Tratatul de la Varşovia, în sensul că numai el şi subordonaţii lui aveau dreptul şi obligaţia legală să vorbească în limba rusă pe telefon la Moscova. În raportul SRI apare că acest colonel a fost pe 22 decembrie 1989, la o anumită oră, într-un anumit loc, ceea ce se pare că nu era adevărat, motiv pentru care el a şi protestat public. În orice caz, în raportul SRI se arată că multe informaţii de la TVR au venit din cabinetul ministrului Apărării Naţionale, generalul V. A. Stănculescu, unde se afla şi şeful Direcţiei de Informaţii a Armatei, viceamiralul Ştefan Dinu. Din birou ieşeau doi ofiţeri care comunicau informaţii celor din anticameră, cei din anticameră le comunicau mai departe şi, pe lanţul de comandă militară, se tot învârtea informaţia care ajungea la Televiziune. Un plan care a stat în spatele „fenomenului terorist“, o ipoteză plauzibilă Avea termenul „terorist“ vreun potenţial corespondent în realitate, pe teren? Reţeaua de rezistenţă secretă a PCR, cunoscută şi ca Reţeaua internă 276, care a fost formată, în opinia mea, din cadre active şi de rezervă ale Armatei, ale Miliţiei şi Securităţii, plus activişti de partid aflaţi la pensie sau în activitate. Această reţea, numită şi Reţeaua R, era pregătită să ducă o luptă de partizani în spatele unei forţe de ocupaţie, care în concepţia noastră strategică nu putea să fie decât cea sovietică. În declaraţia de la Parchetul Militar de anul trecut, fostul adjunct al şefului Direcţiei de Informaţii a Armatei, colonelul Paul Şarpe, general în rezervă acum, a recunoscut că Reţeaua R a existat. Indicativul 276 denotă o specialitate care nu exista în nomenclatorul de specialităţi al MApN, era ca un fel de bec roşu că este ceva secret. Paul Şarpe a declarat că această reţea nu a acţionat, dar eu pun totuşi un semn de întrebare asupra acestei declaraţii, deoarece nu pot să înţeleg de unde a găsit Parchetul un membru al reţelei care s-a autodenunţat. (Foto: AFP) Este posibil, totuşi, ca această reţea să fi acţionat? Există elemente care duc la concluzia că membri ai acestei reţele au nesocotit ordinele şi au acţionat. E un caz la Alba Iulia, unde fostul şef de cabinet al prim-secretarului Ion Savu a plecat din fosta Judeţeană de partid pe 23 decembrie şi a fost arestat seara, pentru că era la volanul unei maşini fără lumini care se învârtea pe platoul de la Cetate, din faţa catedralei. A fost interogat de un grup de revoluţionari, iar acesta a recunoscut că făcea parte din această reţea. Ulterior, au venit nişte ofiţeri MApN care l-au interogat, moment în care a declarat că are arme acasă. Nişte revoluţionari înarmaţi au mers cu el să vadă armele. N-au găsit nimic şi s-au mirat că cineva ar minţi în legătură cu aşa ceva. Când au ieşit din casă, omul era cu mâinile legate. L-a împins pe un revoluţionar şi a strigat: „Pentru reinstaurarea socialismului, trageţi!“. Şi asupra acestui grup de oameni s-a deschis focul dintr-o clădire din apropiere. Mai sunt cazuri în Bucureşti cu ofiţeri de securitate – cum ar fi Grigore Zăgărin, care avea să ajungă ulterior şeful contraspionajului la SRI – care au fost arestaţi pe 23-24 decembrie, având asupra lor mai multe legitimaţii, paşapoarte, arme albe, arme de foc. Generalul Constantin Degeratu a povestit că pe 24 decembrie, la Cluj, încercând să intre cu superiorii lui în sediul de partid, cineva din mulţime i-a strecurat un bileţel: „Suntem organizaţi din doi în doi. Dacă nu îl împuşcaţi pe Ceauşescu, nu ne putem opri“. Iată că se ridică semne de întrebare care arată că fenomenul terorist din decembrie ’89, dincolo de zvonuri, de manipularea opiniei publice, a făcut parte dintr-un plan care a funcţionat pe ici pe colo. Războiul psihologic din decembrie ’89 Dacă „teroriştii“ inventaţi trebuiau să acopere morţii Revoluţiei, atunci „apa otrăvită“ ce rol avea? Informaţiile veneau de la MApN şi erau parte dintr-un plan care putea să fie realizat doar de nişte oameni specializaţi în aşa ceva. Mă îndoiesc că erau nişte nebuni care spuneau că e apa otrăvită. Armata a avut structuri specializate pentru ceea ce se cheamă acum războiul psihologic – PSYOP (n. r. – Psychological operations). Propagandă, manipulare, psihologie, toate lucrurile care sunt codificate astăzi ca fiind PSYOP s-au aflat şi înainte de 1989 în preocupările şi obligaţiile unor structuri specializate ale Armatei, dar la o dimensiune mai redusă. Haos au creat şi rachetele lansate de Armată spre aparate de zbor care nu existau. Războiul electronic care s-a executat asupra Armatei, arată rechizitoriul Parchetului Militar, putea fi făcut numai din interiorul Armatei. Legat de atacurile aeriene inexistente, confuzia a pornit cu ajutorul sistemului automatizat Almaz-2-Vozduh, care permitea generarea de multiple ţinte aeriene false, această posibilitate având drept scop de bază pregătirea militarilor angrenaţi în apărarea antiaeriană a teritoriului ţării. Cei care au refuzat să rămână la frecvenţa de pace şi au trecut pe frecvenţa de război, n-au avut pe ecran niciun atac aerian. În rest, cei care au rămas pe frecvenţa de pace s-au trezit atacaţi de tot felul de ţinte, şi aşa s-a ajuns la prăpăd. Deci erau, de fapt, „setări“ de antrenament. Da, cei care au participat la aceste evenimente au declarat anul trecut la Parchetul Militar că aceste lucruri se puteau realiza pe timp de pace în cadrul antrenamentelor specifice unităţilor de apărare antiaeriană şi de radiolocaţie. Ceva şocant: Armata a tras în popor Unul dintre motivele pentru care zvonurile a prins atât de repede a fost încrederea oamenilor în Armată? Absolut, atunci Armata însemna „noi toţi“. Toţi făceam armata. Şi azi Armata este ţara, ţara îmbrăcată în uniformă. Securitatea era de temut. Cei care trăiseră teroarea din anii ’50 ştiau ce e Securitatea, ce înseamnă să vezi maşina neagră la 2 dimineaţa. Miliţia te lua de pe stradă, îţi dădea şi două palme, te ducea la post şi putea să-şi permită să facă orice cu tine. Nimeni nu se gândea că Armata ar fi împotriva poporului. De aceea, la Timişoara stupoarea a fost atât de mare când s-a văzut că Armata trage. Era ceva şocant: „Armata noastră trage în noi“. Miliţia şi Securitatea erau percepute ca fiind instrumentele de forţă ale Partidului. Ceauşescu se referea la revoluţionari ca fiind „terorişti“, dar Brucan, Brateş şi Iliescu foloseau termenul în alt sens. Exista în mentalul colectiv acest termen? Da, Ceauşescu se refera la revoluţionari. Indivizi care atacau pe timp de pace, oameni care împuşcă alţi oameni pe stradă, care pun bombe, erau lucruri pe care noi le văzuserăm în Occident, la televizor. A fost o nebunie în toată Europa de Vest în anii ’70-’80. Deci cred că exista cuvântul „terorist“ în mentalul colectiv prin informaţiile care veneau şi la noi, prin emisiunile de la radio şi televiziune. Numai că pentru Ceauşescu, „terorişti“ avea un anumit sens, în planurile Armatei însemna ceva, pentru televiziunea publică însemna altceva. Auziserăm toţi de terorişti, dar fiecare îi dădea o altă dimensiune. În Televiziune s-a indus atunci ideea că teroriştii puteau să fie numai de la Securitate, pentru că ofiţerii acestei instituţii nu se supuneau voinţei poporului. Ce rol a avut grupul lui Iliescu în propagarea acestei manipulări cu teroriştii? Grupul lui Iliescu era format din persoane care nu se cunoşteau, nu conspiraseră, nu băuseră cafele înainte de 22 decembrie 1989 ca să poată să plănuiască o lovitură de stat. Chiar n-au avut niciun plan. Le-a fost teamă de Securitate, de Armată şi de aceste structuri de putere pe care n-aveai cum să le cunoşti. Părerea mea e că noua conducere politică a statului român a fost şi ea manipulată. E greu de stabilit o legătură cauzală, cu argumente juridice concrete. Cine garanta atunci că aceste puteri care îi fuseseră loiale lui Ceauşescu, care arestaseră şi maltrataseră oameni, nu-i vor împuşca şi pe ei? Şi-atunci a fost acea discuţie dură între Ion Iliescu şi generalul Ştefan Guşă, în care generalul a cerut ca lumea să se întoarcă în casă, iar Ion Iliescu n-a vrut. Până la urmă, mulţimea aflată în stradă era o garanţie că Armata nu avea să preia puterea şi să dea o lovitură de stat, n-avea să-i aresteze pe liderii CFSN (n. r. – Consiliul Frontului Salvării Naţionale), ducând lucrurile într-o altă direcţie. Articolul 1 din declaraţia CFSN – anularea rolului conducător al PCR în societate – şi articolul 2, privind alegerile libere, sunt elemente clare care arată că a fost Revoluţie. Deci Revoluţie, nu lovitură de stat. Nu putem spune că n-a fost Revoluţie. Mulţi spun că s-a vorbit în summitul de la Malta despre o lovitură de stat în România, cu sprijinul URSS. În primul rând, ideea acelui summit a avut-o SUA, nu URSS. Am vorbit cu traducătorul lui Ilie Ceauşescu, care a fost cu el la Moscova în iunie ’89, înainte de a câştiga Solidaritatea alegerile la Varşovia. S-au văzut cu Viktor Cebrikov, fost preşedinte al KGB până în 1988, în 1989 fiind însărcinat cu problemele Armatei, Justiţiei şi KGB. Cebrikov era omologul lui Ion Coman (n. r. – secretar al CC al PCR şi responsabil pentru probleme militare şi de justiţie). La întrebarea foarte clară: ce se va întâmpla dacă Solidaritatea câştigă, URSS intervine sau nu în Polonia, Cebrikov a zis că URSS nu intervine în treburile interne ale unei alte ţări, adăugând: „Dumneavoastră, românii, ar trebui să fiţi foarte fericiţi, pentru că de 25 de ani susţineţi această idee!”. Păi, şi n-au deloc dreptate cei care susţin ideea loviturii de stat? Ideea de lovitură de stat e folosită ca să anuleze dreptul lui Ion Iliescu de a conduce ţara şi de a crea această structură de putere numită CFSN. Nu totul a fost o conspiraţie în stilul clasic al conspiraţiei. Declaraţia CFSN a fost scrisă de Dumitru Mazilu. Sigur, s-au făcut nişte modificări despre care a vorbit şi Silviu Brucan, însă erau din perspectivă strategică, respectiv se menţiona 5 faptul că România nu părăseşte Tratatul de la Varşovia. Atunci, nu se ştia dacă Tratatul rămâne sau nu în vigoare.
Citeste mai mult: adev.ro/q25m7b
Minciunile Revoluției de la Timișoara ies la iveală. Prima știre fake care a apărut atunci!
Subiect de dezbatere în interviuri şi cărţi, Laszlo Tokes este unanim recunoscut ca declanşator al Revoluţiei române, dincolo de scopul şi motivaţiile acţiunilor sale. Iar acţiunile pastorului reformat au venit pe fondul unor aşteptări, a ceva-ului care plutea în aer şi urma să se întâmple în acele zile de decembrie la Timişoara. Acest aspect este remarcat de istoricul Constantin Corneanu în volumul “Victorie însângerată Decembrie 1989”.
Constantin Corneanu arată că istoriografia subiectului a consemnat că timişorenii erau în aşteptarea producerii a ceva, a unei scântei, în contextul în care apăruseră în oraş semne prevestitoare cum ar fi apariţia şi răspândirea unor manifeste anti-Ceauşescu; apariţia unor lozinci („Jos Ceauşescu!” „Ceauşescu dictator!”, „Ceauşescu – duşman al poporului!” etc.) pe pereţii diferitelor clădiri, inclusiv pe cea a Comitetului Judeţean de Partid Timiş; demonstraţia spontană a câtorva mii de microbişti care au scandat numele României şi al Italiei şi au cântat „Deşteaptă-te, române!” pe 15 noiembrie 1989, după partida de fotbal România – Danemarca; încercarea unui grup de oameni de la UMT (Uzinele Mecanice Timişoara) de a încerca să mobilizeze oamenii, pe 23 noiembrie 1989, pentru o demonstraţie care să releve dorinţa ca Nicolae Ceauşescu să nu fie reales în funcţia de secretar general al PCR la congresul din noiembrie 1989.
„Cazul Laszlo Tokes avea să devină pretextul pentru răbufnirea unor nemulţumiri latente ale cetăţenilor Timişoarei, pentru manifestarea dorinţei de schimbare a vieţii de zi cu zi şi, de ce nu, chiar a regimului social-economic şi politic. Referindu-se la „Cazul Laszlo Tokes”, colonelul (r) Filip Teodorescu va menţiona că, totuşi, <<Securitatea română nu numai că nu a fost inspiratoarea măsurilor administrative, inclusiv a procesului de evacuare din locuinţa parohială intentat de superiorul lui Tokes pe linie de cult, dar a apreciat ca total inoportună o asemenea măsură (…)>>”, afirmă istoricul.
Dacă acţiunile autorităţilor împotriva lui Tokes au fost pretextul pentru izbucnirea revoltei de la Timişoara, ce anume l-a împins pe Tokes în vâltoarea evenimentelor premergătoare revoluţiei?
Un posibil răspuns îl găsim tot în cartea lui Constantin Corneanu:
„După lungi şi interminabile procese cu autorităţile ecleziastice din cadrul Bisericii Reformate, Laszlo Tokes va deveni preot secundar, în 1986, în cadrul episcopiei Oradea, care i-a oferit un loc de muncă în Timişoara. Parohul principal Leo Peuker va muri în 1987 şi Laszlo Tokes va rămâne singur în relaţia cu comunitatea. <<Cât era Leo Peuker preot, veneau Ia slujbă 40 – 50 de oameni. După ce Laszlo Tokes a preluat această sarcină, din săptămână în săptămână venea tot mai multă lume. Sala devenise arhiplină, în 1989 cred că veneau la fiecare slujbă în jur de 600 de oameni.
Predicile sale erau un mod de împotrivire la regim. De pildă, cuvântul «libertate» era folosit foarte des. Nu spunea ceva direct, dar alegea din Biblie citate cu tâlc. Prima noastră înfruntare cu Securitatea a fost în 1988. La 31 octombrie, de ziua Reformaţiei, am organizat în biserică un recital de poezie din Dsida Jeno. (…)>>, mărturisea Árpád Gazda, redactor-şef al cotidianului maghiar Kronika. (… Pe 21 februarie 1989, Laszlo Tokes va trimite o scrisoare Uniunii Mondiale Reformate în care îşi exprimă acordul faţă de politica acestei organizaţii care apăra existenta Bisericii Reformate în România socialistă şi critica, totodată, planul de sistematizare a satelor (…) .
De nenumărate ori a fost vizitat de autorităţi. El, în fiecare săptămână după slujbă ţinea o informare în care spunea cine a murit, cine a fost botezat, şi, în afară de aceste ştiri normale, el mai spunea că a fost vizitat în data cutare de inspectorul cultelor Ţeperdel, în data cutare a fost invitat la Securitate de maiorul cutare. Puterea lui era tocmai faptul că n-a făcut taină din toate cele ce i se întâmplau”, rememorează Árpád Gazda.
Din cele prezentate mai sus, reiese imaginea unui Laszlo Tokes contestatar al regimului Ceauşescu, ipoteză susţinută de politologul Vladimir Tismăneanu, dar respinsă de istoricul Alex Mihai Stoenescu.
Vladimir Tismăneanu susţine că Laszlo Tokes a fost scânteia revoluţiei, dar nu ca agent secret sau mânat de interese pur personale, ci din ipostaza de susţinător al drepturilor omului şi al libertăţii religioase.
În volumul „Reinventarea politicului – Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel”, Tismăneanu afirmă că „Revoluţia română a început la Timişoara, scânteia fiind aprinsă de curajul unui om, reverendul Laszlo Tokes, un pastor al Bisericii reformate (calviniste) şi o parte din minoritatea etnică maghiară. În ciuda repetatelor hărţuieli din partea securităţii (poliţia secretă română), Tokes fusese un susţinător dârz al drepturilor omului şi al drepturilor religioase.
La 15 decembrie 1989, când agenţii poliţiei secrete au încercat să-l evacueze cu forţa din casa parohială, mii de oameni – români, dar şi maghiari – au format un lanţ viu şi au dezlănţuit o masivă demonstraţie anti-Ceauşescu. în cursul nopţii de 16 decembrie, oraşul a fost practic cucerit de cei ce protestau împotriva lui Ceauşescu şi împotriva comunismului. Actul de nesupunere civică de inspiraţie religioasă a dezlănţuit o formidabilă revoltă de masă împotriva unuia din cele mai strâns controlate regimuri autoritariste din lume”.
Întreaga poveste, pe revolutions.gandul.info
Trei minciuni majore ale lui Petre Roman despre Revoluție. L-au dat de gol și Cornel Dinu, și Gelu Voican Voiculescu!
Petre Roman a mințit din nou, grav și penibil! S-a întâmplat marți, 17 decembrie, la Antena 3, în emisiunea lui Mihai Gâdea. Roman și-a reiterat vechile minciuni despre prezența lui eroică la baricadă, dar a adăugat și una nouă, de o stupiditate exemplară.
Prima minciună: cei 20.000 de agenți au venit „după Revoluție”!
În contextul discuției despre evenimentele din decembrie 1989 și despre felul în care acestea au fost influențate din exterior, Petre Roman a spus: „În octombrie 1990, generalul Caraman, care era șeful Centrului de informații Externe (CIE, fosta DIE comunistă și precursorul SIE actual – n. red.) și în care eu aveam mare încredere, era un profesionist desăvârșit, mi-a spus că pe teritoriul României se află aproape 20.000 de agenți sovietici. Ăștia ne făceau probleme, mai ales că ne aflam într-o tranziție dificilă de la sistemul comunist spre economia de piață, spre capitalism. L-am crezut pe generalul Caraman și am luat legătura cu ambasadorul sovietic. Am găsit înțelegere și așa am scăpat de celebrii «turiști»”.
Câteva minute mai târziu, Roman a dat-o la întors, oferind detalii necredibile: „Cei 20.000 de agenți sovietici nu au fost la Revoluție, nuuuuu, ei au venit după aceea. Au venit, practic, în 1990. Revoluția am făcut-o noi, românii”.
Ghinion! În trecut, același Petre Roman a vorbit explicit, în mai multe rânduri, despre faptul că agenții sovietici – când 18-20.000, când 25-26.000, cifrele au fluctuat de la un interviu la altul – au rămas în România după evenimentele din decembrie 1989, deci au participat și la Revoluție! Și au fost doar o parte dintre cei infiltrați masiv acum 30 de ani pentru a determina răsturnarea lui Ceaușescu.
„La expunerea clară, concisă a lui Caraman, directorul Centralei de Informaţii Externe, am cerut sovieticilor să-şi retragă comandourile. Era vorba despre aproximativ 25.000-30.000 de oameni. S-au retras ca urmare a faptului că Gorbaciov modificase strategia şi spusese că URSS nu mai este jandarm în această zonă”, a declarat Petre Roman, fost prim-ministru în perioada decembrie 1989 – septembrie 1991. Această afirmaţie a fost publicată într-o carte a istoricului Alex Mihai Stoenescu și reiterată în câteva emisiuni TV.
Voican își lansează propria minciună, dar îl dă de gol pe Roman!
Chiar și un coleg de „gherilă sovietică” (FSN) al lui Petre Roman, e vorba de Gelu Voican Voiculescu, a recunoscut recent, tot la Antena 3: „Raportul lui Sergiu Nicolaescu și Raportul lui Valentin Gabrielescu (cu Sergiu Nicolaescu vicepreședinte) vorbește de prezența a peste 60.000 de militari, intrați în special dinspre Iugoslavia, în Lade roșii. Acești oameni aparțineau, în principiu, de Spetnaz (trupe speciale din cadrul GRU – n. red.). Dar nu s-a dovedit vreo acțiune de-a lor. Au fost prezenți și așteptau niște instrucțiuni, care n-au mai venit. De ce? Pentru că nimeni n-a prevăzut că Ceaușescu va cădea într-o zi! Ceea ce s-a întâmplat în 22 decembrie, apariția noastră… pur și simplu i-au paralizat pe acești oameni… și nimeni n-a mai înțeles nimic ce se întâmplă. N-au mai făcut nimic, iar o parte din ei au fost retrași în octombrie ’90 la intervenția lui Petre Roman, dar erau vreo 20.000 – 30.000 doar. Rămăseseră de-atuncea. Generalul Caraman, care era la SIE, l-a informat pe Petre Roman, iar Petre Roman a luat legătura cu autoritățile sovietice și au fost retrași. Și pot să vă spun că s-au îmbarcat în Gara Triaj, în mai multe garnituri de trenuri. Astea sunt realitățile pe care le cunosc.”.
Am demonstrat că Gelu Voican Voiculescu minte ordinar când spune că agenții sovietici „n-au făcut nimic” în România, „au așteptat” ca fraierii niște „instrucțiuni”, dar au fost surprinși, ba chiar „paralizați” de acțiunea gherilei Iliescu – Voican, pentru că „n-au prevăzut că Ceaușescu va cădea într-o zi”. Ce stupid! Agenții sovietici nu se aflau de o zi în România, intraseră – legal, cu pașaportul în mână, dându-se „turiști” – înainte de 17 decembrie, ziua în care Ceaușescu a ordonat închiderea granițelor.
Așadar, Voican își lansează propria minciună, dar o spulberă pe cea a lui Roman!
Întrebarea e: de ce minte acum Petre Roman că agenții sovietici nu au fost la Revoluție, ci doar după aceea?! Probabil, pentru că a recunoaște prezența operativă sovietică pe teritoriul României în decembrie 1989 ar dinamita teoria „revoluției spontane”, cea care le-a adus lui și celorlalți lideri FSN privilegii nerușinate în perioada post-comunistă.
A doua minciună: Roman francofonul. Dar ce rusă perfectă vorbea!
Multă vreme, după 1989, Petre Roman s-a prezentat ca un francofon desăvârșit. Și-a scos în față studiile tehnice de la Toulouse (trimis cu o bursă decisă de Elena Ceaușescu, care voia să-l îndepărteze de Zoia Ceaușescu, pe care „Petrică” o curta intens), dar a ascuns faptul că vorbea limba rusă impecabil.
Cel care l-a dat în vileag a fost Cornel Dinu, ex-fotbalist și antrenor la Dinamo. În 2010, acesta a dezvăluit la B1 TV: „Nu Ion Iliescu a apelat la ajutorul sovieticilor. Petre Roman este cel care a discutat într-o rusă perfectă – eu o înţeleg – cu consulul sovietic şi a solicitat ajutor trupelor sovietice. Petre Roman era tare speriat de ce se întâmpla. Dialogul telefonic cu Ambasada URSS a avut loc pe 23 decembrie dimineața, pe la 6.00-6.30, din biroul directorului TVR, de la etajul 11”.
Și în cazul lui Cornel Dinu, un adevăr spectaculos este însoțit de o minciună: aceea că Ion Iliescu n-ar fi dorit o intervenție militară sovietică. În realitate, Ion Iliescu era decidentul numărul 1 în acel grup de putere. E clar că Ion Iliescu și-a dat acordul ca Petre Roman să facă acea solicitare dramatică – adevărată trădare de țară – către Ambasada URSS.
A treia minciună: „Am stat sub gloanțe, la baricadă”
Și acum, în decembrie 2019, Petre Roman și-a revărsat pe la mai multe televiziuni minciuna sa primordială în legătură cu decembrie 1989: pretinsa prezență la „baricada de la Inter”.
„Noi, cei care am fost la baricadă”… „am stat sub gloanțele dictaturii”… „nu eram mai mult de 100, cred că eram 81″… „am avut noroc că n-am murit”… „au căzut tineri lângă mine, au murit în brațele mele”… Cam așa sună detaliile unei plăsmuiri penibile.
Dintre cei prezenți cu adevărat la baricadă, nimeni nu confirmă că l-ar fi văzut și pe Petre Roman prin zonă. Acesta avea încă un statut privilegiat, chiar dacă nu mai făcea parte din prima linie a nomenclaturii ceaușiste. Avea un post bine plătit la Politehnică, fusese iubitul Zoiei Ceaușescu și, cel mai important, era fiul agentului sovietic Valter Roman (Ernö Neulander). Cominternist de frunte, refugiat la Moscova în cel de-al Doilea Război Mondial, adjunct al Anei Pauker în impunerea propagandei sovietice în rândul prizonierilor români din URSS (formarea diviziilor „Tudor Vladimirescu” și „Horea, Cloșca și Crișan”), Valter Roman a fost unul dintre ticăloșii care au impus comunismul cu forța în România.
Prin minciuna „Petre Roman la baricadă”, gherila sovietică încearcă să acrediteze ideea că grupul Iliescu – Brucan – Roman – Militaru – Voican Voiculescu a avut un reprezentant la revolta anticeaușistă din 15-21 decembrie, nu toți au stat ascunși pe sub mese așteptând lovitura de palat ageneralului Stănculescu.
CITIȚI ȘI:
Tinerii Revoluţiei, victimele unei minciuni ucigaşe
*
Nu am decât primul număr, şi ăsta primit, în dar, recent, al primei gazete particulare din România, la care am lucrat, în decembrie 1989, împreună cu regretaţii poeţi Constantin Ştefuriuc şi Ioan Negriuc, cu poeţii Constantin Hrehor, Ioan Manole şi Mircea Motrici, cu artistul plastic Mihai Pânzaru-PIM şi cu fiul său, Codruţ Mihai Pînzaru, cu consăteanul meu Costică Olaru, cu fotografii Valentin Moscaliuc şi Ion Mândrescu, în pagini aflându-şi loc, pe merit, şi texte semnate de profesorul Octavian Nestor, de studenta Cristina Andriciuc şi de eleva Roxana Milici.
*
Înfiinţat de Dănuţ Burgheaua şi consiliat de neasemuitul Gheorghe Parascan, „Tinerii Revoluţiei” (titlul era cam pretenţios, faţă de ce s-a întâmplat la Suceava) reprezintă mai mult decât m-aş fi aşteptat să descopăr acum, când patimile şi exaltările s-au domolit şi când am concluzionat, deja, cu toţii că, indiferent cine ar fi câştigat în decembrie 1989, la ciolanul puterii s-ar fi aflat exact aceleaşi personaje care se află şi astăzi.
*
Nu mică mi-a fost surpriza să constat, acum, că, în primele zile de libertate, noi încă eram cumplit de tributari stereotipurilor de gândire şi de exprimare comunistă, că, deşi toţi trăiam nepământeşte darul pe care ni-l făcuseră tinerii care muriseră, aiurea, prin ţară, încă eram terorizaţi de o teamă indefinită, dar pe care o constat, acum, drept teama de „masele populare”, agresive şi nechibzuite în clipele de exaltare, capabilă să crucifice chiar şi îngerii.
*
Exista, tot pe atunci, o profundă şi necondiţionată trăire de patrie, care explică şi justifică bucuria cu care copiii şi tinerii îmbrăcau, prin ţară, cămaşa morţii. Se iscau lozinci atipice, care îmbătau năprasnic mulţimile şi care ne mai îmbată şi astăzi, anulând şi dramul de luciditate, care zace în fiecare dintre noi.
*
Mulţi erau cei care stăteau pitiţi, aşteptând să vadă cum se vor aşeza lucrurile, existau şi oameni care, în aparenţă, ne şedeau în preajmă, dar, la o adică, lesne ar fi ieşit basma curată, spovedindu-se securităţii că ei doar au spionat „duşmanii poporului”, fără să ne fi ajutat cu ceva. Existau, tot printre noi, şi beneficiari ai fostului regim, din postura de propagandişti, cu acces permanent la cantinele şi restaurantele partidului comunist, dar care, cu o nevinovăţie naivă, se dezvăluiau drept victime, pentru că în fond, alţii beneficiau şi mai mult decât ei de avantajele elitei roşii.
*
Toate acestea transpar din texte şi nu e nevoie să le mai comentez. Doar Costică Olaru, din Plopeni, părea să vină, oarecum, din viitor, cerând, primul din România, reconsiderarea ţărănimii, prin împroprietărire, doar Ioan Manole, cu năvalnica lui energie poeticească, presimţea „măştile unor false democraţii”, deşi era convins că „epoca minciunii suverane s-a sfârşit!” („Aici a curs sângele nostru”). În ce mă priveşte, eu intuisem corect goana după ciolan a pluripartitismului ce avea să urmeze, iar cele două texte ale mele (unul semnat cu numele nepotului, din partea soţiei, Tiberiu Hojda) probează că eram, încă din 1989, un gazetar adevărat, deja format, şi era firesc să se întâmple aşa, din moment ce am avut drept dascăli de jurnalism oameni desăvârşiţi, precum Gheorghe Parascan, Ion, Paranici, Mihai Ţînţar, Ion Nedelea, Emil Morea, Victor Micu, Mircea Sfichi sau Nicolae Groza.
*
Am să mă opresc aici, lăsându-vă libertatea de a lectura şi înţelege singuri „Tinerii Revoluţiei”, cu toată copleşirea şi de revoltă, dar şi de mentalităţi. Voi ignora doar cele două texte din moţul paginii întâi, „emanate” dinspre invitaţii la Revoluţie, care, între timp, pe baza calificativului de „comunişti cu faţa umană”, puseseră mâna pe putere la Suceava (I. D.).
*
*
O moarte blestem!
*
Sărută-mi lacrima, mamă
Copilul tău arde pe rugul speranţei
Zăpada îmi aduce în suflet
Ultimul strigăt către tine
Ca într-un blestem anul acesta
Zăpada înfloreşte, roşie
Sărută-mi lacrima, mamă
Lacrima ultimului surâs
Acasă, desculţ, sufletul meu te caută
Te caută…
*
Colindele, ultimul meu colind – Victorie
Visul meu va înflori prin lacrima ta
Peste privire gardul de sârmă ghimpată
Sfărâmat!
*
M-a îmbrăţişat Moartea, mamă întru Victorie!
*
IOAN MANOLE
*
*
*
… Şi mai pentru cine să aprindem făclii la altare?
*
Sunt litanii care se rostesc discret, în tăcere, în lăcaşul inimii. În tăcere am rostit astfel de rugi, clerici şi enoriaşi, până la apusul venalului Irod contemporan. Pentru cine? Pentru Domnii şi Voievozii ziditori de sfinte mănăstiri, pentru Voievozii condeielor române, de aici, de pretutindenea, ostenitori întru iluminare, acasă şi în zarea zgârcită spărgând bezna închisorilor. La Grăniceşti, în multe rânduri, am aprins făclii pentru Labiş (alături de mama Poetului şi de sora sa Margareta). Alături de prieteni de la Suceava, Comăneşti, Iaşi sau Neamţ, am liturghisit întru pomenirea lui Nichita Stănescu, Amza Pelea, Virgil Mazilescu, Grigore Hagiu, Cora Irineu, Daniela Caurea, Daniel Turcea şi Marin Preda, ori în zilele lui Mesia literelor române, Domnul Mihai Eminescu, a Veronicăi şi a hâtrului Creangă… La Grăniceşti, între cei miraţi, privind din fresce, azi ne privesc peste timp inima şi ne sprijină gloria din medalioane aurite: Eminescu, Creangă, Ştefan cel Mare şi Cuza, Părintele Unirii sfinte, alături de Tricolor şi emblemele cu însemne vechi ale Moldovei. Sunt cu noi, în sufletul lor se aude foşnind în făclii aprinse ca un ram plin de ghinde, ca un colind, ca o imaculată rochie de nuntă …
*
Toiagul aaronic al lumii noi în sfârşit a odrăslit în mâna Măriei Sale Poporul. Glorie lui şi pomenire eternă Eroilor noştri!
*
Să ne împodobim Pomul de Crăciun al inimilor cu Numele lor.
*
Preot CONSTANTIN HREHOR
*
*
Renaşterea cuvântului
A sosit, iată, momentul în care, ca scriitor român, ca poet, să mă pot exprima aşa cum îmi dictează sufletul, ca ochii mei şi ochii Bucovinei să se reflecte „ca doi ochi într-o lumină”. Am cugetul împăcat că în perioada când unii, cu voie sau fără voie, ori de nevoie, au proslăvit prostia şi inepţia, rimând şi râmând sau mimând văpaie cu Nicolae, partid cu zid, academician cu titan, mi-am văzut de conştiinţa mea, de gândurile mele sălăşluite în forul interior, asumat pe cont propriu. Nu spun că retragerea în mine, în conştiinţa personală, mi-a adus „onoruri” din partea oficialităţilor; mai degrabă neîncredere şi suspiciune, ignoranţă şi critică. Când a fost vorba, în unele împrejurări, să fiu luat în seamă, atât cât mi se cuvine, mi s-a replicat – să iau un singur exemplu concret – că nu sunt inclus în grupul de scriitori care pleacă în vizită şi schimb de experienţă într-o ţară vecină, deoarece nu particip la „Cântarea României”. Într-adevăr – ca să zic aşa – dacă a scrie în poeziile tale despre părinţi, iubire, meleagurile natale, prietenie, bucurie şi tristeţe, lumină şi noapte, nu înseamnă Cântarea României, atunci, dragi prieteni şi vecini ai sufletului meu, a cui cântare înseamnă?
*
A cui cântare înseamnă manuscrisele unor posibile cărţi respinse de edituri pe motiv că nu sunt de actualitate. Actualitatea cui – aş întreba acum – a nopţii spirituale care a durat decenii? A întunericului şi golului din mintea celor puşi să aprobe? A trepăduşilor culturali? Ce să aprobe? Sentimentelor general-umane de pe Planetă le trebuie aprobare?
*
În toate acestea e vorba de politica (a)culturală a fostului dictator, politică îmbrăţişată din motive de parvenire, de exces de zel, de înavuţire rapidă şi îmbuibare şi de acoliţii mai mari sau mai mici ai lor.
*
S-a dus timpul versurilor zorzonate, ca o urâtă, ţigănească sorcovă, s-a dus timpul în care ne-am trăit viaţa la fără frecvenţă. Am terminat, sper, cu slava şi scârba, cu condiţia de scriitori deposedaţi de personalitate. E vremea renaşterii Cuvântului, a libertăţii de exprimare prin autenticul Verb al Limbii Române.
*
Am în gând, de mai multă vreme, scrierea unei cărţi care să poarte titlul „Viaţa şi greaţa”. Cred că titlul spune totul, vorbeşte prin sine. Sute de poezii îşi aşteaptă editorul. Sunt încă tânăr, iar munca, mândria, demnitatea le voi subsemna, ca scriitor, spiritualităţii autentice.
*
CONSTANTIN ŞTEFURIUC
*
*
*
Televiziunea Română Liberă s-a întrecut pe sine, în seara de 26.XII.1989, prezentând cel mai puternic „super-show” de la întemeierea sa.
*
I-am văzut acolo, stând pe scaune ordinare (Poate prea tari pentru „distinsele” personaje).
*
Faţă în faţă cu poporul (de-abia acum şi cât de târziu!) au rămas aceiaşi neruşinaţi. Numai că, de data asta, n-au mai reuşit să împroaşte cu ruşine poporul român, ci s-au acoperit ei de indignarea istoriei. Cizmarul şi cusătoreasa au dovedit că au rămas ceea ce au fost întotdeauna. S-a spus bine că înregistrarea prezentată aseară este un document istoric, deosebit de important. Într-adevăr, trebuie păstrată cu grijă şi chiar prezentată periodic, pentru ca lecţiile de istorie să fie bine învăţate. Pentru ca noi să nu mai permitem niciodată asemenea scârbe în fruntea noastră! Căci dacă încă nu ştim prea bine să fim liberi, am învăţat să cucerim libertatea, din păcate, cu preţul atâtor sacrificii umane. Să învăţăm să fim liberi şi să păstrăm libertatea în unica şi pura ei formă!
*
CODRUŢ MIIIAI PÎNZARU
student
*
*
Ca să ne putem vindeca rădăcinile
*
Nu-mi vorbi de zăpezi, sângele patriei urcă pe ramuri, totul trebuie bandajat cu flori proaspete, pentru că mormintele eroilor se statornicesc în sufletul nostru, pentru că numele Libertăţii din sângele lor îşi alege conturul. Nu mai vreau să-mi amintesc, privesc doar înspre mâinile semenilor mei, înfometat de ivirea florilor, de respiraţia înaltă a primăverilor prin care ne vor cuvânta şi binecuvânta cei căzuţi în numele dumnezeiesc al Libertăţii.
*
Nu-mi vorbi de zăpezi, sufletul neamului şopteşte-n ferestre colinzi de Crăciun, martirizat şi renăscând în ziua naşterii inegalabilului martir.
*
Nu-mi vorbi de zăpezi, ştiu că fiecare binemerită de la patrie, toţi s-au purificat prin suferinţă, ora zace despicată în două şi, acolo, unde s-a întrupat fulgerul, se arată timpul unic, timpul fără de timp al Libertăţii noroadelor, timpul cu care aproape că nu mai ştiam ce trebuie să facem. Învăţăm să fim liberi, ne-am născut şi învăţăm să fim liberi; fără de egal este gestul sacru al Mamei care ne naşte mereu. Patrie cât un noian de naşteri, naşte-ne căci eşti eternitate!
*
Nu-mi vorbi de zăpezi, bradul de Crăciun îmbracă odăjdii străvechi, numele tiranilor se rostogolesc la groapa de gunoi a istoriei, trebuie să ne privim unii pe alţii în ochi, trebuie să ne căutăm unii altora privirile şi, dacă în locul lacrimilor sau a urii vom afla dragoste, primăvara va izbucni biruitoare din trupul neasemuit al Patriei în care nemuresc eroii ca să ne putem noi vindeca rădăcinile.
*
TIBERIU HOJDA
(pseudonim al lui Ion DRĂGUŞANUL)
*
*
Cuget şi faptă
*
,,Noi tinerii muncitori, dorim să învăţăm după victoria asupra tiraniei şi minciunii, mai întâi de toate, care sunt principiile democraţiei, ale libertăţii, pentru că foarte puţini suntem cei care le cunoaştem. Îmi fac datoria la locul de muncă în numele revoluţiei şi doresc să mi-o fac cât mai bine”.
Opiniile de mai sus aparţin tânărului lăcătuş Marcel Zănoagă, de la Turnătoria de Fontă a întreprinderii de Maşini-Unelte Suceava .
*
„Am fost la Bucureşti cu valul de tineri revoluţionari din Suceava, mânat de dorinţa de a fi schimb la sacrificiul tinerilor bucureşteni, de a veghea în Piaţa Palatului ca duşmanii poporului să nu se mai întoarcă. Schimbul nostru pe baricade, ca să zic aşa, a durat 24 de ore, după care ne-am întors în unităţile noastre de producţie, pentru a servi de aici cauza reconstrucţiei naţionale”.
Cuvintele lui Dorin Chiţu, modelor la atelierul turnătoriei al aceleiaşi întreprinderi, privirea lui trădează devotamentul cu care este angajat în lupta pe frontul paşnic al acestor glorioase zile de sfârşit de decembrie pentru a-şi onora cât mai bine statutul său de muncitor liber.
*
În altă parte, mai precis la Secţia de Mecanizare din Ipoteşti, îl abordăm pe tânărul mecanizator Mihai Sainiuc. Dânsul ne spune:
„Am muncit astăzi cu cea mai mare bucurie. Aceasta pentru că am încredere în Revoluţie şi garanţia că munca noastră, a celor de pe ogoare, va fi, în sfârşit, preţuită şi răsplătită la adevărata ei valoare. Muncim acum să pregătim pâinea anului viitor, ştiind că roadele vor rămâne aici, la Ipoteşti, aici, în Ţara Noastră Liberă, şi că numai ce ne va fi de prisos va ajunge la alţii”.
*
IOAN NEGRIUC
*
*
„Aici a curs sângele nostru”
*
Suntem acum în faţa Istoriei eliberate de pecetea blestemată a întunericului şi tăcerii. Cuvântul, zeul suveran al naşterii noastre, a fost descătuşat din spaima cumplită a atâtor disperări. Această libertate este fereastra deschisă spre lumina fără de care nu putem privi în noi înşine. Mai suntem supuşi unor contradicţii delirante, care nu fac altceva decât să ne inhibe conştiinţa şi luciditatea, de care, acum, ca niciodată avem atâta nevoie. Cel mai frumos şi mai nobil exemplu, în privinţa tinerilor, aceşti copii care până ieri erau supuşi celor mai înfiorătoare prejudecăţi, l-a dat Consiliul Frontului de Salvare Naţională. Aici, mai sunt unii acuzaţi de lipsă de luciditate, competenţă, de eroism gratuit. Când vom îngropa aceste mentalităţi? Cea mai frumoasă lecţie de patriotism ne-au dat-o copiii, cu viaţa lor zguduitoare, în faţa părinţilor. Acum când toate sufletele celor ucişi de monştrii dezastrului strigă din mormintele istoriei, începută de ei: „Aici a curs sângele nostru”. Este dreaptă judecata noastră? Sub măştile unor false democraţii, mai sunt încă puşi la zidul tăcerii. Sufletul lor curat înfloreşte din morminte. Lor trebuie să ne închinăm acum ! Nimeni nu trebuie să-şi mai aroge drepturi de judecată absolută. La şcoala Revoluţiei, a Eroismului şi a Morţii, mulţi au absentat. Ei nu! Ei sunt fulgerul care a luminat conştiinţele. Ce trebuie să facem acum, vă întreb?
*
Epoca minciunii suverane s-a sfârşit!
*
COZMA MANOLE
(pseudonim al poetului Ioan MANOLE)
*
*
Întotdeauna
*
Întotdeauna, amintirea celor căzuţi Ia Timişoara, Bucureşti, Sibiu, Braşov, Arad, amintirea acestor Icari ce şi-au frânt aripile în zborul lor spre soarele libertăţii, va fi pentru noi un lucru sfânt, va fi un simbol al demnităţii. Nu mai puteam îndura, nu mai puteam respecta acea filosofie, a iederii: „Numai târându-te te poţi înălţa”, filosofie după care, dacă te călăuzeai, ajungeai departe… nu mai putem suporta acea cenzură a ideilor, a sentimentelor, acea cenzură a sufletului. Tineri, deplin conştienţi de pericolul la care se expuneau, au preferat să înfrunte moartea, decât să asiste, în continuare, la umilitorul spectacol al înjosirii fiinţei umane. „Capul ce se pleacă paloşul nu-l taie / Dar cu umilinţă lanţu-l înconvoaie / Ce e oare traiul dacă e robit / Sărbătoare-n care nimeni n-a zâmbit?” şi tinerii au înţeles asta. Glasul lor a constituit primul pas în eliberarea de sub jugul misiunii demagogiei: primul pas în construirea unei noi vieţi, unei vieţi adevărate.
*
Nu ne-am putut îndoctrina până la atingerea stadiului de indiferenţă totală faţă de tot şi de toate. Am arătat că minunea nu a reuşit să ne întineze sufletele!
*
Nu avem nevoie de vorbe mari.
Daţi-ne Adevărul! Pentru el am luptat!
Avem încredere în Voi, avem încredere în Revoluţie!
*
MILICI ROXANA
elevă
*
*
Cu farmecul luminii vă vom da adevărul!
*
Vouă mă adresez, bunii mei prieteni, frumoşii mei adolescenţi, inimi ale celei mai adânci şi mai însângerate Renaşteri. Vouă cu lacrimi; vouă pentru care cuvintele limbii române veşnic neîncăpătoare vor fi.
*
Acesta este poporul. Aceasta este ţara. Prin noi limba română în ţara ei se întoarce. Nemărginire vorbei şi sufletului cuib. Şi ceruri, „ceruri înalte”.
*
V-am spus-o, nu o dată – cu Eminescu înălţându-ne-n lumină – că spiritul înseamnă libertate. Voi ardeţi vâlvătăi în clipa asta, învăţând miliardele de oameni ai planetei că temelia spiritului e numai libertatea.
*
Noi, dascălii, v-am dat adevărul, dar poate, uneori, nu pe de-a întregul… Şi aici e durerea noastră cea mare. Voi ne-aţi dat nouă, oamenilor maturi şi dascălilor voştri, libertatea şi lecţia ei pe de-a întregul! Am văzut acum cu toţii că lecţia despre demnitate, sacrificiu şi libertate de la voi se învaţă. Vom căuta să fim ca voi. Vom căuta să ne adăpăm nu numai privirile ci şi sufletul din limpezimea voastră.
*
Vouă mă adresez, vouă, celor mai frumoşi adolescenţi ai planetei, şi vă promit în numele tuturor dascălilor din Ţara aceasta că vă vom da Adevărul.
*
În numele acestor zile, în numele Demnităţii, în numele Vieţii, în numele Sfintei noastre Românii!
*
Profesor OCTAVIAN NESTOR
*
*
Străveche vocaţie
*
Tot ce are un început are, fireşte, şi un final. Să luăm totul aşa cum este, în mod obiectiv. Chiar dacă bucuria ne copleşeşte până dincolo de marginile firescului. Chiar dacă plângem de bucurie.
*
Nu e pentru prima oară când se plânge de bucurie şi nu se mai plânge de durere, şi printre îndreptăţiţii să plângă de bucurie sunt ţăranii, ţăranii care au, în sfârşit, posibilitatea să redevină ţărani. Pentru că ţăranul nu şi-a dorit niciodată altceva decât să rămână ţăran, ceea ce n-a fost mai deloc în ultimii 20-30 de ani.
*
N-a fost pentru că, furat, umilit, îndopat de o doctrină mincinoasă, devenise doar un fel de rob al pământului, foarte apropiat de iobagul Evului mediu.
*
A fost atât de perfid şi sistematic furat, încât a fost nevoit, în cele mai multe cazuri, să ia calea oraşului, depopulând aceste sfinte vetre de spiritualitate românească şi deschizând astfel calea spre dementa acţiune de sistematizare a satelor.
*
A fost^furat prin sistemul de retribuire în acord global.
A fost furat prin adaosul de preţ la mărfurile de primă necesitate.
*
A fost furat prin sistemul de vindere de către stat a unor produse manufacturate contra produselor agricole.
*
A fost furat spiritualiceşte, prin intermediul oribilului aşa zis „folclor nou”, care înlocuia tot mai brutal folclorul autentic.
*
Ţăranul îşi va ridica din nou fruntea în soare şi în bătaia răcoritoare a vântului libertăţii şi îşi va regăsi identitatea sa istorică.
*
Va fi, într-adevăr, stăpânul de necontestat al pământului. Al acestui pământ bolnav de planuri întocmite de „tovarăşi”, uneori de profesii total străine de agricultură, dopat cu cifre mincinoase, umilit de „indicaţii preţioase”.
*
Al acestui pământ care, în anul „marelui Congres”, a trebuit să se mobilizeze în mod exemplar şi să dea recolte cât, altădată, în trei ani.
*
Ţăranul va obţine recolte normale, în ani normali, recolte mari, în ani buni. Recolte normale, de pe terenuri apte pentru cultură, fără a mai fi nevoit să se chinuiască pe terenuri inapte, pe fostele păşuni, „redate în circuitul agricol”, care trebuie să redevină păşuni, pentru ca el, ţăranul, să-şi manifeste vocaţia străveche, de neîntrecut crescător de animale.
*
COSTICĂ OLARU
Plopeni
*
*
Studentul OVIDIU IBĂNESCU este caricaturist.
*
El semnează cu pseudonimul B1B. BIB visează şi iubeşte extraordinar de mult LIBERTATEA. Dovadă este desenul alăturat. În acest desen este înfierat şi demascat mecanismul sinistru al dictaturii. Desenul a fost executat în 1988. Nu a văzut lumina tiparului în ţară, ci doar în străinătate. La 22 decembrie I989 s-a împlinit visul lui BIB. Opera lui rămâne vie ca şi eroii care au înfăptuit, cu sacrificiul suprem, Revoluţia. Doar cu patru luni înainte de această dată memorabilă în istoria neamului nostru, o nemiloasă boală şi o criminală lipsă de medicamente grăbesc dispariţia din viată a caricaturistului!
*
M. P-PIM
*
*
Purificare
*
Naţiunea română s-a purificat prin foc şi sânge, dobândind limpezimea şi duritatea diamantului. Fantoşele, mânuite de sforile puterii şi ale ignoranţei, au căzut din tâţânile lor putrezite şi fragmentele dispărute ale jalnicei lor personalităţi se bălăbănesc inerte în faţa Europei întregi.
*
Poporul român a depus la temelia noii lui naşteri, asemenea meşterului Manole, jertfele lui umane, înălţând cu sublimă durere privirea vizionară spre noul răsărit de soare de la Bucureşti.
*
Colindele româneşti, vechi şi sfinte ca poporul, l-au luminat şi i-au îmblânzit privirile înceţoşate din pricina strânsorii tentaculelor monstrului antediluvian.
*
David a intrat în cuşca sălbăticiunilor şi le-a supus.
Acum drumurile spre răsărit sunt curate şi albe. Nu vă mai temeţi! Păşiţi pe ele cu nădejde; vă veghează sufletele celor duşi, care s-au întors pentru totdeauna printre voi.
*
CRISTINA ANDRICIUC
studentă
**
*
Gânduri către noi
*
Scriu liber şi vorbesc liber, fără să mai frânez limpezimea gândului, aşa cum m-au învăţat părinţii mei. Bine că Dumnezeu i-a ţinut în viaţă şi pe ei, şi pe toţi robii de până acum ai pământului pentru ca munca lor să nu mai fie „răsplătită” prin decrete odioase.
*
Dacă aş avea zece mâini aş scrie cu toate deodată, pentru a recupera tot ce nu am avut voie să spun despre voi, dragi tineri mineri, ţărani, forestieri, metalurgişti, despre voi, oameni curaţi la suflet, cu care m-am întâlnit adesea, în ani, în drumurile mele de reporter.
*
A venit acest istoric Decembrie, când, de sărbători, am primit în dar LIBERTATEA. N-a căzut din cer. Poporul a plămădit acest DAR din pământ strămoşesc şi sfânt al patriei, stropit de sângele martirilor ei.
*
Suceava – Bucureşti – Timişoara = 0 km. De fapt între noi şi ţară n-a existat distanţă în aceste zile. Am fost alături cu inima, cu simţămintele, cu faptele noastre.
*
Aud dangăte de clopote la Putna, la Voroneţ, Suceviţa, Moldoviţa, Arbore, Humor, Baia, Slatina; aud vestire de primăvară continuă.
*
Ah! Nu vom mai păşi pragul lăcaşurilor sfinte pe furiş.
Trăim zile de libertate.
Zile de adevărată lumină.
Zile de bucurie.
*
Zile când izvoare de fericire sunt descătuşate şi pornesc spre noi. Noi cei liberi într-o ţară eliberata de tiranie.
*
Lacrimile noastre să devină acum oţel, cât mai mult minereu, responsabilitate, omenie.
E adevărat, suntem îndureraţi, mulţi s-au jertfit pentru viaţa liberă şi demnă. Să nu-i uităm pe aceşti eroi. Să-i avem în noi, în casă, pe stradă, oriunde ne-am afla.
*
Să luăm în braţe secundele, orele, zilele, fie la locurile de muncă, fie în comandamentele revoluţiei. Trebuie să consolidăm VICTORIA. În această vâltoare să ne prindem toţi tinerii acestui judeţ pentru această cauză dreaptă… În sfârşit!
*
Apoi, bucuria deplină va veni ca o linişte paşnică şi roditoare.
*
MIRCEA MOTRICI
*
*
Dragă mamă
*
În acest an, nu mai pot veni cu uratu’. Ştiu că mă aştepţi în pragul casei şi te tot uiţi de-a lungul uliţei, poate, poate apar ca altădată. Nu voi mai sta lângă sobă, lângă cuptorul acela vechi, de unde scoteai plăcinte atât de bune.
*
Nu te voi mai căuta pe câmp, acolo unde, în genunchi le târai pentru a plivi sfecla cu mâinile crăpate.
Nu voi mai putea să-mi văd vecinii, prietenii, satul şi minunatele noastre meleaguri.
*
Îţi aduci aminte cum mă îmbrăcai în hăinuţe noi şi mă luai la biserică să spun „Tatăl nostru”?
Îţi aduci aminte cât de mult te-ai bucurat când am reuşit la facultate? Ai făcut sacrificii mari pentru a mă purta la şcoală! Eu, eu nu te-am făcut de ruşine!
*
Mamă… se apropie Anul Nou. Eu nu mai vin cu uratu’!
Vor veni colegii mei. Să-i primeşti ca şi cum aş veni eu.
*
Mamă… S-a făcut DREPTATE. Să te bucuri şi să trăieşti mulţi ani în LIBERTATE şi pentru mine! Eu, eu plec la tata… O să-i spun totul aşa cum a fost.
*
Doamne! Şi cât şi-a dorit să vadă această clipă.
Mamă…
*
Al tău ostaş te îmbrăţişează pentru totdeauna…
*
(text nesemnat, dar scris de Mircea MOTRICI)
*
*
Os de ros?
*
Încă nu s-a uscat sângele, încă mai curge sânge, atmosfera se sufocă sub povara icoanelor însângerate, până şi cuvintele se preling, pe degetele celor care le scriu şi ale celor ce le citesc, în şiroaie de sânge, până şi pietrele în care odihnesc sufletele strămoşilor transpiră sângele lor, ţara însângerată se ridică din genunchi şi îşi vindecă rănile, redându-ne nouă, tuturor, demnitatea şi mult aşteptate Libertate! În numele Libertăţii şi al Demnităţii, prin venele noastre pulsează sânge proaspăt aceeaşi inimă, inima cea mare, generoasă a Patriei.
*
Viitorul cere pluralism politic, cere sindicate libere, dar cere, mai ales, o uriaşă şi unitară concentrare de forţe pentru garantarea mersului înainte al istoriei. Putem trăi mai bine, putem fi liberi, doar în măsura în care fiecare om al acestui neam îndelung năpăstuit se poate bucura şi de bunăstare şi de libertate. Bunăstarea şi libertatea trebuie să devină bunuri cotidiene, eliberate de litera mare a lozincarismului politic. Sunt convins că majoritatea partidelor care se vor constitui vor avea ca prim scop binele nostru al tuturor, binele patriei; dar trebuie să ne păzim mai ales de cei care înţeleg din binele universal un plus de bine pentru ei, de cei care schimbă osul zgârcit al ceauşismului cu osul dolofan pe care li l-ar putea oferi alegerile libere şi democratice. Nu aveţi un os de ros?, întreabă fostul trepăduş schimbându-şi numai masca. Nu aveţi un os de ros?, strigă fostul spoliator, din atât de perfecta mafie administrativă, dându-se, azi, drept un mare persecutat, dar locuind într-un apartament somptuos, posesor a două autoturisme şi al unei colecţii de tablouri de peste un milion de lei.
*
Nu aveţi un os de ros?, îşi arată patriotismul delapidatorul, cu vilă în Zamca, tremurând la gândul unei anume reforme… monetare. Nu aveţi un os de ros?, se înghesuie tot soiul de nulităţi şi de rataţi, care găsesc mult mai dulce să „se angajeze în democraţie”, decât să pună umărul la reconstrucţie. De Revoluţie scăpând „fără pierderi”, pentru că ea, Revoluţia, n-a mai avut vreme să plătească tribut năprasnic de sânge şi pe aceste locuri sfinţite şi de oameni si de Dumnezeu.
*
Şi în vremea asta mai mor oameni, şi în vremea asta poporul trudeşte în fabrici, în uzine, pe câmpuri, pentru că le-o cere Patria şi Poporul prin glasul lor cel mai autorizat deocamdată, cel al Frontului Salvării Naţionale.
*
ION DRĂGUŞANUL
*
Lovitură de stat sau Revoluție?
Nu demult, un procuror general, autorul unei faimoase jonglerii judiciare (roaba cu brățări dacice din Munții Orăștiei recuperată pe bani grei din străinătate), a vrut să dea și o lovitură de carieră.
Aproape de împlinirea celor trei decenii de la căderea lui Ceaușescu a anunțat trimiterea la instanțe a dosarului Revoluției din decembrie 1989. Augustin Lazăr voia să se aleagă cu un nou mandat de procuror general și să intre în istorie cu rezolvarea celui mai complicat caz. Numai că ambițiile sale au căzut în ridicol. Că astăzi a făcut anunțul finalizării și trimiterii dosarului la instanțe și că mîine s-a aflat că diverși martori erau chemați la audieri. Mai mult, Marea Operă de parchete numită și Dosarul Revoluției conținea și foarte multe trimiteri la desfășurarea unei lovituri de stat.
În chiar dosarul trimis instanțelor, procurorii lui Augustin Lazăr îi acuzau pe Ion Iliescu, Victor Atanasie Stănculescu, Gelu Voican Voiculescu, Nicolae Militaru și generalul Ioan Rus că făceau parte dintr-un grup de putere care, după 22 decembrie, a luat decizii importante cu caracter politic și militar menite a facilita accesul la putere a unui grup preconstituit. În plus, grupul a urmărit o legitimare puternică în fata poporului român. Și pentru asta nu s-au dat înlături de la o amplă si complexă activitate de inducere în eroare condusă de generalii Stănculescu și Militaru, dar și de șefi de direcții ale armatei. „Psihoza teroristă a fost indusă prin diversiuni. Iar aceste diversiuni au creat condițiile executării cuplului prezidential”.
Nu avem în această descriere datele unei lovituri de stat? Nenumărați istorici, politicieni și jurnaliști sunt adepții teoriei conform căreia răsturnarea lui Nicolae Ceaușescu a fost rodul unei lovituri de stat. Unii pun armata în centru, altii trădarea securității sau rolul jucat de elementele străine. Dar tot lovitură de stat!
Susținătorii revoluției au avut superioritate netă. Au avut președintele României timp de 10 ani, au un secretariat de stat pentru revolutionari, au zeci de mii de membri, au fundații și institute de cercetare cu fonduri alocate. Vocal și instituțional, adeptii Revoluției au dominat scena politică fiind mînați în luptă mai ales de avantaje, privilegii și factori de putere. Adeptii ideii că schimbarea de sistem din România a fost rodul unei revoluții au cîștigat partida aproape definitiv. Au obținut o ședință festivă în Parlamentul European și un document care cere stabilirea urgentă a vinovaților. Și Europa poate avea umor! Știe ce a fost în decembrie 1989 în România chiar și în lipsa vinovatilor și a conducătorilor ei din umbră.
Și dacă nu vom avea unii de serviciu, cum cred eu, tot revoluție va rămîne. Vom avea o revoluție fără vinovati și fără leaderi, deși, de obicei, revoluțiile au conducători și abia la sfîrșit vinovati. Mai mult, adeptii revolutiei au mai repurtat un succes. La Timișoara au primit o recunoaștere americană din partea președintelui Donald Trump.
Au trecut 30 de ani și nici acum nu ne-am hotărît . Am avut parte de o lovitură de stat sau de o Revolutie?
Modul violent în care regimul comunist al lui Nicolae Ceaușescu s-a prăbușit în decembrie 1989 a determinat liniile generale politice în care țara va rămâne cantonată în următorii 30 de ani. Practic, cele două mari forțe care s-au confruntat au fost formațiunea constituită în jurul lui Ion Iliescu în zilele preluării puterii și contestatarii ei. În toate alegerile prezidențiale, cu o singură excepție în 2000, s-au regăsit în finală doar candidați ai celor două tabere, iar majoritățile parlamentare și guvernările au gravitat tot în jurul celor două curente.
De aici nesfârșita discuție despre decembrie 1989. Teoria revoluției a fost cea oficială, a puterii instaurate de Ion Iliescu în după amiaza și seara zilei de 22 decembrie. În felul acesta era legitimată întreaga construcție a Frontului Salvării Naționale și a ceea ce a urmat după în traseul acestei formațiuni politice. Adversarii trebuiau să anuleze acest avantaj net. De unde insistența pentru a demonta teoria oficială și a acredita ideea loviturii de stat. Zgomotul a acoperit încercările de a discuta numai pe baza documentelor și a înțelegerii evenimentelor din România în contextul marilor schimbări istorice ale anului 1989 la nivel mondial.
Nicolae Ceaușescu nu a conceput că puterea lui personală și regimul comunist ar putea fi vreodată contestate. Iar dacă s-ar fi întâmplat așa ceva, era perfect legitim să ordone reprimarea violentă a populației. Ordinele sale au fost executate de toate instituțiile de forță. Pe linie politică și de stat, toți cei implicați au acceptat misiunile trasate de Ceaușescu și au acționat cu violență extremă. Atunci ar fi fost momentul unei lovituri de stat, ceea ce ar fi salvat sute de vieți la Timișoara și la București. Dar nu s-a întâmplat așa. Generalii au fost complici și nu au avut curajul să genereze o acțiune împotriva conducătorului. Au lăsat lucrurile să curgă, până când Ceaușescu a fugit de pe acoperișul Comitetului Central, în timp ce revoluționarii pătrunși în clădire alergau pe scări să-l prindă.
Plecarea elicopterului a însemnat sfârșitul regimului Ceaușescu. Revoluția începută la Timișoara se încheia la București. În acest interval, deși ar fi putut avea loc, nu s-a întâmplat nicio lovitură de sat. Dacă zecile și sutele de mii de oameni n-ar fi ieși în stradă, Ceaușescu nu ar fi fost răsturnat. După 22 decembrie, puterea a fost acaparată. Și, da, se poate spune că a fost o lovitură de stat, împotriva Revoluției.
Despre crimele şi criminalii revoluţiei. Şi despre noi
Ştim de ce au fost împuşcaţi nevinovaţi la Otopeni? Cine a tras în noi, după 22? Ştim ce înseamnă că nu ştim? La ce ne condamnăm dacă, neştiind, permitem asasinilor să scape? Ne putem edifica. Dar vrem, oare, să ştim?
30 de ani de neștiință?Încercam disperat, de zile în şir, acum 30 de ani, să ajung din Germania la revoluţia din ţară, ca ziarist şi corespondent Deutsche Welle. Asistasem la căderea Zidului Berlinului şi nu voiam să ratez singura revoluţie sângeroasă din estul comunizat al Europei.
Nu puteam însă ateriza la Bucureşti. Fiindcă se sistaseră zborurile spre capitala României după masacrul comis la Otopeni, pentru care vinovaţii n-au plătit cum ar fi trebuit. Generalul Ghiță Grigorie, comandantul trupelor de Securitate dislocate la Otopeni, a fost grațiat de Ion Iliescu. Inşii care, din centrul telerevoluţiei, anunţaseră că ”de aeroportul Otopeni se apropie camioane cu terorişti”, spre a răspândi, în interesul Securităţii, panica şi a întreţine, din interiorul TVR, psihoza generatoare de masacre, nici măcar judecaţi n-au fost. Am plecat deci spre Bulgaria şi m-am văzut nevoit să iau un tren de la Sofia la Bucureşti.
În răstimp au continuat şi revoluţia şi imprescriptibilele crime împotriva umanităţii comise de securiştii şi acoliţii regimului Ceauşescu şi de aliaţii de la prima oră ai celui proaspăt instalat, care avea s-o confişte. Nu prea ştim însă până azi, exact, cine ce-a făcut, cine pentru ce crime anume trebuie acuzat, judecat şi pedepsit. De ce? Ne-am osândit oare la tâmpenie şi ignoranţă perpetuă?
De ce procurorii militari întocmesc rechizitorii vădit eronate, care-i inculpă, în dosarul revoluţiei, pe indivizii care, până la un punct, chiar au contribuit la succesul revoluţiei, înainte de a o confisca şi a deveni criminali în alte circumstanţe? De ce sunt acuzaţi părelnici vinovaţi, ca generalul Militaru, ori Silviu Brucan? Şi de ce scapă de acuzare adevăraţii asasini ai regimului condus de Nicolae Ceauşescu, rămaşi să omoare nevinovaţi şi după fuga de pe acoperişul sediului CC al PCR a tiranului naţional-comunist, inventator al conspiraţiilor agenturilor, deşi nu puţini dintre criminali sunt notorii?
De ce se mai pot lesne vehicula, în spaţiul public, aiureli de proporţii, precum himera intervenţiilor externe prin agenţi trimişi la faţa locului să declanşeze revoluţia în fapt spontan iscată, de timişoreni, în apărarea interetnică a pastorului Tökes, acum 30 de ani? De ce mai sunt mulţi cei care, în pofida evidenţei, neagă revoluţia, aşa cum au încercat şi simpatizanţii autorilor genocidului nazist să nege Holocaustul? De ce mai cred mulţi, ca şi cum ar fi literă sfântă, în basmele insistent puse în circulaţie de poliţia politică comunistă, din rândul căreia s-au recrutat principalii asasini ai Direcţiei a 5-a şi ai USLA, ucigând cetăţeni paşnici în decembrie 89, cot la cot cu teroriştii arabi antrenaţi de Securitate?
În răspăr cu realitatea, aceste basme afirmă că morţii revoluţiei ar fi fost ”mâna Rusiei” (lui Gorbaciov), victimele unui ”foc încrucişat” provocat fie de agenturi străine, fie de confuzia şi frica militarilor, care s-ar fi omorât între ei, precum şi ale greşelilor involuntare ale unora sau altora. Ignoranţa a facilitat manipularea, care a distorsionat cele petrecute în decembrie 89, condiţionând prezervarea impunităţii torţionarilor şi asasinilor.
Mistificările de atunci au pregătit următorii 30 de ani de neştiinţă, de crime, de jaf la scară naţională, de violenţe ucigaşe, cu tot cu diversele mineriade, de la cea din 13-15 iunie 1990, până la cea din 10 august 2018 şi cu tot cu minciunile lor însoţitoare. Iată de ce nu ştim ce-ar fi trebuit demult să ştim.
Iată de ce a nu şti ne intoxică prezentul şi ne compromite viitorul, costându-ne mai scump decât ne putem permite. Dar ne putem edifica? Desigur. A apărut, după studiul voluminos al aceloraşi autori intitulat ”Cine a tras în noi, după 22” şi volumul ”Trăgători şi mistificatori”, o carte extrem de instructivă, datorată istoricilor români şi americani Andrei Ursu, Roland O. Thomasson şi Mădălin Hodor. Aflăm din ea, pe bază de mărturii convingătoare şi probe concludente, chestiuni esenţiale: că, de pildă, teroriştii nu sunt o invenţie, ci o tristă realitate; că n-au fost sovietici, unguri ori străini, ci securiştii chipurile ”patrioţi”; că poliţiştii politici au fost puşi să apere prin crime oricât de sinistre ”cuceririle revoluţionare”, în speţă persoana şi puterea dictatorului şi ale soţiei lui, transformaţi, prin îndoctrinare, într-un soi de ”încarnare a patriei”, cum îi mai văd mulţi şi azi; că minciuna stăruitor colportată, potrivit căreia străinii ar fi pus la cale ”loviluţia”, serveşte întreţinerii mitului Securităţii ”bune”, ”patriotice”, o poliţie secretă, care n-ar fi tras în popor, ci, pasămite, l-ar fi apărat.
Toate diversiunile, conspiraţionismele şi dezinformările menite să-i disculpe pe adevăraţii vinovaţi continuă să circule vesel în spaţiul public românesc. Nu puţine beneficiază de veleitarismul unor autori, de ticăloşia ori prostia altora, precum şi de tendinţa noastră de a prefera să ignorăm adevărul, ca să nu ne simţim siliţi să ni-l asumăm şi să intrăm, responsabil, dar riscant, în acţiune.
I-am mulţumit recent lui Andrei Ursu pentru lumina pe care cartea sa o face abordând panica iscată de Securitate şi mobilul ei. La această panică salvatoare nu pentru Ceauşeşti, dar pentru ucigaşii lor plătiţi, ca şi pentru urmaşii la putere ai tiranului, n-au contribuit doar asasinatele şi tragerile simulate. Ci, aşa cum am conchis eu însumi, şi TVR şi agenţiile străine, care, ca Taniug, au preluat în decembrie 89 ştiri false, retransmise şi de Europa Liberă, de BBC şi Deutsche Welle, anunţând ”60.000 de morţi”.
Fiul lui Babu Ursu, cel asasinat în 1985 de anchetatorii săi securişti, care încă n-au fost condamnaţi, a fost recent primit de preşedintele Iohannis. Căruia istoricul româno-american i-a înmânat o ”Scrisoare Deschisă”, solicitându-i ”sprijinul pentru repararea unei nedreptăți istorice” legată de netrimiterea în judecată, în Dosarul Revoluției, a securiştilor vinovaţi pentru “uciderea a 1.200 de revoluționari care s-au jertfit pentru libertatea noastră”. Am semnat fără rezerve apelul redactat de Andrei Ursu.
MINCIUNILE REVOLUŢIEI DIN 1989
,,Mircea, fă-te că lucrezi!“, după 20 de ani. Cu această indicaţie regizorală a actorului Ion Caramitru dată poetului Dinescu a început Revoluţia de Crăciun 1989, sau cel puţin înscenarea ei la TV. ,,Aţi minţit poporul cu Televizorul!“ scandau, apoi, pe stradă fidelii adevărului televizat. Şi cadavrele de la Timişoara, prezentate lumii ca victime, erau, în realitate, deshumate din Cimitirul saracilor, ele neavînd nimic de-a face cu evenimentele. Chiar şi vînătoarea teroriştilor, la care era activată toată populaţia, s-a dovedit la fel de falsă.
,,Cine-a tras în noi după 22?“ – Nici azi nu se ştie cine erau teroriştii şi, mai ales, de ce a fost necesară crearea unei atmosfere de haos şi de teroare în România. În nici una din ţările fostului Lagăr comunist, care reveneau la normal prin ,,Revoluţii de catifea“ planificate – după înţelegerea ruso-americană -, nu au fost lichidaţi conducătorii şi peste 1.000 de cetăţeni. Pretutindeni se scandau lozinci precum: ,,Fără violenţă!“ şi “Noi sîntem poporul!“. Pe de altă parte, nici o altă ţară din Lagăr nu era atît de izolată ca aceea a lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu. La Bucureşti nu erau trupe sovietice sau agenturi frăţeşti ale KGB-ului implicat activ în refacerea libertăţii şi demnităţii cetăţenilor, prin sprijinirea forţelor progresiste, nici un climat spiritual occidental, ca în Polonia ,,Solidarităţii“, ori ca în Ungaria, unde s-a demontat Cortina de Fier şi s-a permis fuga germanilor în Cehoslovacia, de unde au ajuns în RFG cu trenul, ca prin RDG.
Numai un orb nu vedea că ocupaţia Moscovei în Europa de Est s-a încheiat fără război. Securitatea a avut clarviziune şi nu a intervenit în 1989, mai ales că nu avea nimic de pierdut.
Kurt Lewin (1890-1947, evreu prusac, participant la primul război mondial în Armata germană, cu doctoratul la Berlin, ameninţat de nazişti, ajunge în SUA, unde contribuie la punerea pe roate a OSS, precursoarea CIA; fondator al psihologiei sociale) a demonstrat că o societate terorizată, sau în sînul căreia se creează un haos controlat, regresează şi acceptă controlul din afară. Ultimul exemplu în acest sens îl vedem chiar în SUA, unde, după atacul din New York şi Washington, din 2001, s-a acceptat, odată cu adoptarea Patriot Act, o ingerinţă fără precedent în drepturile americanului de rînd. În România, după haosul din 1989, teza lui Lewin se confirma. Opinia publică nu numai că a acceptat guvernarea (neo)comunistă PMR, PCR, FSN, PDSR, PSD, dar a acceptat, fără proteste, şi reactivarea activului de stat şi de partid filorus, marginalizat din anii ’70. În fruntea Armatei a fost pus un agent rus, iar cei cu studii în URSS au revenit pe poziţii. Cu cît se revoluţionează mai mult o societate, cu atît aceasta rămîne aşa cum a fost, sau chiar mai rău decît atît. Actorul şi regizorul Caramitru a ajuns ministru, iar Dinescu se joacă nestingherit cu dosarele Securităţii, la Porţile Orientului.
Minciuna marxistă după 20 de ani
Au trecut două decenii de cînd ideologia marxistă privind desfiinţarea exploatarii omului de către om, adoptată de Partidul Comunist, s-a dovedit, alături de naţional-socialismul muncitorilor germani (NSDAP), cea mai inumană formă de sclavie şi exploatare modernă. După 1989, cînd s-au descoperit dimensiunile criminale ale minciunii în Estul Europei, nimeni nu s-a bucurat. Entuziasmul de paradă de la balcon şi de la TV avea un anume rol: să se treacă mai uşor şi cît mai repede posibil peste acest moment penibil pentru toţi, dar, mai ales, pentru cei mulţi şi obidiţi, umiliţi, siliţi să trăiască, generaţii de-a rîndul, ca robi, fără libertatea de exprimare şi de mişcare, fără dreptul la adevăr, la o justiţie dreaptă, şi total lipsiţi de drepturile fundamentale ale omului. Asta explică de ce PCR, FSN, PDSR, PSD, Ceauşescu şi Iliescu au rămas la putere în mod democratic, cu aceeaşi ideologie. Şi în Occident marxismul era la modă, parţial finanţat de partidele comuniste din Est; el s-a altoit chiar şi pe credinţă, dînd naştere teologiei eliberării, care, pe fondul dezastrului din Est, a intrat şi ea în criză. Marxismul a fost o mare încercare de a salva întreaga lume, pe care acesta pretindea că o analizează în mod ştiinţific. Credinţa era înlocuită de materialismul dialectic şi ştiinţific, de cunoaşterea ştiinţifică. Oricum nu se mai punea problema numai a cunoaşterii, aşa cum fac dintotdeauna filozofii, ci şi a transformării întregii societăţi umane, chiar şi a omului. Rezultatul a fost scoaterea lui Dumnezeu – ,,opium pentru popor“ – din societate, decuplarea muncii de remunerarea ei şi a sexualităţii de procreaţie. Libertatea, ţelul suprem al mişcării, era condiţionată de egalitatea tuturor. Aşa că, încă de la început, libertatea era sacrificată pe altarul egalităţii şi era determinată pe deasupra structurii întregului. Lupta se ducea pentru schimbarea structurii social-politice a întregii lumi. Unde duce o astfel de înşiruire de minciuni? La un om nou – ne asigurau ideologii Partidului Comunist -, întrucît se vedea cu ochiul liber lipsa de libertate şi de dreptate, noţiuni pentru care se pretindea că se fac sacrificii, cu minciuni pe toate drumurile şi, pentru mai multă siguranţă, cu graniţe închise. Faptul că atît ideologia lui Karl Marx, cît şi teologia eliberării s-au dovedit a fi, ambele, construcţii intelectuale inumane, a generat, cum este poate şi firesc, nihilismul şi relativismul. Dacă şi aceste mari teorii eliberatoare, care voiau să împlinească aspiraţiile omului (nou!) spre adevăr, libertate şi progres, au eşuat atît de lamentabil, atunci poate că nu există nici o teorie, sau o perspectivă, care să valoreze mai mult. Totu-i o apă şi-un pamînt, totu-i relativ. Şi, dacă oricum nu există adevăr, poate că doctrina încă n-a fost înţeleasă şi, mai ales, aplicată cum trebuie. În acest context, n-ar fi de mirare dacă marxismul – fantoma care a bîntuit prin Europa, apoi, prin întreaga lume, şi care, în lumea civilizată, a fost exilată în cimitirul ideilor – şi-ar face din nou apariţia, desigur, într-un nou veşmînt, la fel de demonic precum cel vechi.
VIOREL ROMAN
(,,România 2015 – Articole, interviuri, opinii“)
Minciunile Revoluției: Generalul Milea, un criminal ridicat la rangul de erou
Propaganda oficială ni-l prezintă pe generalul Vasile Milea, chiar și acum, ca pe un tragic erou care, pus în fața ordinului de a trimite Armata să tragă în popor, a preferat să-și sacrifice propria lui viață. Așa ni s-a spus atunci, în ziua de 22 decembrie 1989, așa credem și în ziua de azi. Astfel se face că, și acum, după un sfert de secol de la acele evenimente cumplite, ultimul ministru comunist al Apărării Naționale are parte de toată cinstirea cuvenită unui erou-martir al neamului românesc. Motiv pentru care, în ciuda protestelor unora dintre adevărații revoluționari, un important bulevard din Capitală îi poartă, și acum, numele. În plus, în fiecare orășel cât de cât mai răsărit exista câte o arteră principală de circulație, stradă sau tot bulevard, numită „Vasile Milea”. Dar, în ciuda acestui fapt, documentele din arhive precum și dosarele procurorilor care au anchetat dramele Revoluției ni-l prezintă pe general într-o cu totul altă lumină: departe de a fi un erou idealist, care s-a opus ordinelor ucigașe date de mai marii fostului regim, Vasile Milea a fost doar o „rotiță” a sistemului, un executant obedient care nu a făcut absolut nimic pentru a împiedica reprimarea mișcărilor de protest. Mai mult decât atât, conform spuselor unor martori oculari, în noaptea de 21/22 decembrie 1989, el ditamai ministrul, a coborât în stradă și s-a implicat, personal, în actul de comandă al forțelor militare care au intervenit, cu duritate, împotriva revoluționarilor din București care ridicaseră baricada din fața Hotelului Intercontinental. Iar pentru aceasta, el ar fi fost felicitat chiar de către Elena Ceauşescu.
Istoria ca o poveste
Derulate în mai multe „reprize”, anchetele privitoare la Revoluție au demonstrat că, atunci, în ultimele zile ale regimului comunist, Armata a constituit una dintre cele mai dure forțe de represiune ale mișcărilor de protest. Armata a fost cea care, începând cu noaptea de 16/ 17 decembrie, a înecat Timișoara în sânge. Și tot militarii Armatei au fost cei care au însângerat centrul Bucureștiului, în noaptea de 21/22 decembrie 1989. Apoi, brusc, a venit dimineața de 22 decembrie când, în jurul orelor 10,50 pe ecranele televizoarelor a apărut crainicul Ion Marinescu care, cu o voce sacadată, ca de robot învârtit cu o cheiță, a anunțat că ministrul Apărării Naționale, generalului Vasile Milea „a fost găsit vinovat de trădare, şi s-a sinucis pentru a scăpa de consecințe”. Vestea a căzut ca un fulger, iar „bursa” diversiunilor a lansat zvonul că, în realitate, ministrul Milea ar fi fost asasinat din ordinul lui Ceaușescu. Fapt care, printr-o ciudată răsturnare de imagine, a preschimbat întreaga Armată într-o victimă a regimului represiv. Motiv pentru care, la doar câteva ore după fuga lui Ceaușescu, românii au ieșit pe străzi strigând, bezmetic, „Armata e cu noi”. Iar asta în ciuda faptului că, în zilele anterioare aceiași „Armată” scăldase țara în sângele unor victime nevinovate. Peste alte câteva ore, FSN-ul, dar și Ion Iliescu însuși, au anunțat, tot prin intermediul televiziunii, că generalul Vasile Milea este un „Erou-martir”. Motiv pentru care, peste alte câteva zile, ultimul ministru comunist al Apărării Naționale a fost înhumat, cu onorurile militare cuvenite unui mare erou.
O anchetă în două „reprize”
Moartea generalului Vasile Milea este considerată, chiar și acum, după aproape un sfert de secol, una dintre enigmele Revoluției din decembrie 1989. O primă anchetă, extrem de superficială, a fost efectuată chiar în ianuarie 1990. Atunci, fără a lua în calcul o serie de probe care, deși mai erau încă accesibile, au fost ignorate în mod flagrant, procurorii militari au stabilit că, întradevăr, ministrul Vasile Milea s-a sinucis, din nu se știe care motive. Apoi, în 2004, Parchetul Militar a reluat ancheta dar, în lipsa unor probe semnificative care dispăruseră, deja, în cei 14 ani trecuți de la moartea generalului, verdictul a rămas același: sinucidere. Totuși acea nouă anchetă a avut și niște merite: în cursul ei, procurorii au audiat, pentru prima dată, o serie de martori care au descris ultimele ore din viața lui Milea. Dar, în același timp, l-au descris și pe „eroul-martir” exact așa cum a fost el în realitate: un executant fidel al ordinelor criminale primite de la vârful PCR, inclusiv cele date, personal, de soții Nicolae și Elena Ceaușescu.
Unul dintre martorii audiați în cursul celei de a doua anchete, a fost Dan Plăvițu care, în decembrie 1989, era ofițer, cu gradul de căpitan, în Comandamentul Trupelor de Transmisiuni. Acesta le-a relatat anchetatorilor că, pe 21 decembrie 1989, a fost trimis, alături de colegii Tufan, Răducu și Stan, la sediul CC al PCR, cu ordinul de a se pune la dispoziția ministrului Apărării Naționale. După ce au ajuns acolo și după ce și-au instalat aparatura de telecomunicaţii, un ofiţer din grupa operativă le-a adus la cunoștință că vor lucra sub indicativul „Rondoul”. Conform planurilor de operații valabile pe timp de război, acest indicativ îl reprezenta pe ministrul Apărării Naționale, indiferent cine ar fi fost el. De asemenea, li s-a adus la cunoștință că ei erau cei care urmau să țină legătura cu efectivele militare dislocate în diferite puncte ale Capitalei. Privitor la acest aspect, Plăvițu a declarat că, având ordin doar să asigure liniile de comunicații cu aceste efective, transmisioniștii nu cunoșteau „care era tăria acestor forțe şi nici căror unități le aparțineau.”. Dar și că în urma acestui fapt, recunoaşterea şi transmiterea mesajelor s-au făcut conform indicativelor codificate care le fuseseră aduse la cunoştinţă: „Din câte îmi amintesc, au fost circa zece astfel de indicative”. Așadar, circa zece unități militare.
„Rondoul” și primele salve
În acest context, martorul Plăviţu le-a mai relatat anchetatorilor: „Reţin că în seara de 21 decembrie 1989, târziu, dar în mod sigur înainte de a se fi auzit primele focuri de armă din oraş, în biroul nostru, al transmisioniștilor, a venit generalul Vasile Milea. El ne-a ordonat verbal să transmitem către indicativele de apel ce ne fuseseră indicate şi cu care stabilisem deja legăturile, să nu se deschidă focul decât la ordinul «Rondoului». Nu a făcut alte precizări şi nu a cerut să i se raporteze despre executarea acestui ordin. Am procedat conform dispozițiilor ministrului, dar am constatat că unele indicative de apel, respectiv efectivele şi forţele cu care intram în legătură radio, nu ştiau cine este «Rondoul». Ulterior, această situaţie a fost remediată.” În continuarea depoziției sale, Plăviţu a vorbit despre momentul în care a început să se tragă în centrul Capitalei. „După transmiterea acestui ordin, îmi aduc aminte că eram la etajul şase al sediului CC al PCR când au început să se audă focuri de armă dinspre Piaţa Universităţii. De acolo am auzit o adevărată canonadă şi am văzut traiectoriile gloanţelor trasoare, care erau în sus şi oblic. În mod cert am văzut că unele gloanţe loveau zidurile clădirilor. Am fost surprins de ceea ce se întâmplă, pentru că nu primisem vreo dispoziţie privitoare la un ordin de deschidere a focului pe care să-l fi transmis mai departe, aşa cum ne ceruse ministrul Apărării Naţionale. Am dedus că acest ordin fusese dat de generalul Vasile Milea, dar folosindu-se un alt canal de comunicaţii decât grupa noastră.” Așadar, „eroul Milea” a ordonat deschiderea focului. Atâta doar că a făcut-o pe alte „canale de comunicare”. În continuarea depoziției, martorul Plăvițu oferă o altă descriere, chiar și mai concludentă în ceea ce privește implicarea „eroului-martir” Vasile Milea în dramele din noaptea de 21/22 decembrie 1989. Este vorba despre un episod care demonstrează că departe de a fi acționat doar mânat de frica lui Ceauşescu, generalul Vasile Milea a făcut-o şi pe cont propriu, din proprie inițiativă. O depoziție dramatică în urma căreia imaginea unui Vasile Milea obedient și fidel executant al ordinelor „Comandantului suprem” nu mai are absolut nimic în comun cu acel Milea sensibil care şi-ar fi înecat în hohote de plâns remușcările pentru represiunea desfășurată în acea noapte în centrul Bucureștiului. Iată ce a declarat Plăvițu în fața anchetatorilor: „Pot localiza cea de-a doua mea întâlnire cu generalul în jurul orelor 23:00-24:00. Atunci, ministrul Milea, îmbrăcat în ţinută militară şi purtând o scurtă îmblănită, a intrat în biroul nostru şi mi-a cerut să iau un radio-telefon şi să-l însoţesc, ceea ce am şi făcut. Pe timpul deplasării către ieșire, cu noi a mai mers încă un bărbat, pe care însă nu mi-l amintesc cine era. Acesta ne-a ajuns din urmă aproape de clădirea CC al PCR. Cred că acest ofiţer era unul dintre aghiotanţii ministrului. Pe drum, spre ieşirea din clădire, generalul Milea era încordat, însă hotărât în ceea ce avea de făcut. Aproape că vorbea de unul singur şi, fiind la cel mult un pas sau doi în spatele lui, l-am auzit desluşit în timp ce afirma : «Vă arată tata Milea ce înseamnă un tanc!». La ieșire am fost ajunşi de acel ofiţer de care am vorbit mai sus, care mi-a cerut să-i dau radio-telefonul, eu executându-mă. El mi-a spus că îl va însoţi pe ministru, eu urmând să mă întorc. Ceea ce am şi făcut.” Ulterior, s-a văzut că „tata Milea” chiar le-a arătat, cu adevărat, bucureştenilor ce înseamnă un tanc, ba chiar mai multe. Plăvițu a mai relatat că, întors în sediul CC al PCR, s-a întâlnit, după un timp, cu colegul său Marius Tufan, abia revenit şi el de pe „teren”: „Tufan mi-a relatat foarte sumar, fiind emoționat şi chiar speriat, că fusese cu ministrul Apărării în zona Hotelului Intercontinental. Acolo el a văzut oameni căzuţi la pământ, mult sânge pe jos. Tot acolo, el văzuse şi maşini care ardeau, inclusiv una de pompieri, dar şi faptul că baricada fusese spartă cu tancul. Era deosebit de marcat de cele văzute, el fiind primul dintre cei apropiaţi ca preocupare profesională care ne-a relatat că văzuse morţi şi răniţi, dar alte detalii nu ne-a mai dat.”
În plus față de toate acestea, Plăviţu a mai relatat despre un fapt care demonstrează că, departe de a fi fost nemulțumită de „activitatea” lui Milea, Elena Ceaușescu l-a și lăudat, în cursul acelei nopți de pomină: „După ce tragerile au încetat, la un moment dat, în biroul nostru a intrat Elena Ceauşescu, urmată de mai multe persoane, pe care nu le cunoşteam. Ea ne-a întrebat dacă i-am prins pe toţi şi ne-a cerut să acţionăm în continuare pentru a-i prinde «pe toţi derbedeii ăştia». Exact acestea au fost cuvintele Elenei Ceauşescu. Ştiu că a dat mâna cu unul dintre noi, dar nu pot preciza cu cine anume. Era mulţumită de modul în care acţionase Armata şi chiar ne-a felicitat. Apoi a părăsit încăperea.”
Un alt martor, participant direct la evenimente, a fost locotenent-colonelul (în rezervă) Ion Stroe care, alături de colegii săi Vătămănescu şi Sârbu, era cel de-al treilea om desemnat să-i asigure protecţia şi paza generalului Vasile Milea, deoarece, în calitatea sa de ministru, avea rangul de demnitar. Calitatea în care a fost alături de ministru chiar mai mult timp decât martorul Plăvițu. Concret, Stroie le-a declarat anchetatorilor că: „Ajunsesem ca generalul Milea să comande efectiv trupa împotriva demonstranţilor. Noi mergeam printre rândurile de militari şi ministrul îi îndemna să avanseze spre baricadă. Era foarte agitat şi tensionat. La circa o oră de la venirea noastră, acolo au sosit mai multe cisterne ale pompierilor şi, de asemenea, au fost şi acestea coordonate, la un moment dat, tot de generalul Milea. Atunci l-am văzut pe ministrul Milea bătând cu palma în portiera unei astfel de maşini şi îndemnând şoferul să se apropie cât mai mult de baricadă şi să dirijeze jetul de apă împotriva acesteia şi a manifestanţilor căţăraţi pe ea.” Ei bine, acesta a fost Vasile Milea, „eroul-martir” care le-a arătat bucureștenilor „ce înseamnă un tanc”.
In timp ce Islanda impozitează cu 39% orice transfer bancar către offshore-uri, noi suntem pusi de fesenisti sa le pupam poala Partenerilor sai Strategici
Ministrul de Finanțe al Islandei a anunțat o nouă măsură radicală : oricare companie care dorește să își transfere fonduri în străinătate este liberă să acționeze în acest sens, numai că transferul de bani către paradisuri fiscale este impozitat automat cu 39%.Islanda, comentează publicația britannică The Independent, alege o nouă măsură radicală, pentru a combate fluxul de bani care se îndreaptă spre paradisurile fiscale, așa cum a procedat și în urmă cu 6 ani, când a decis să nu protejeze de faliment nicio instituție financiară aflată în dificultate.Islanda este statul care a mai permis ca bancherii să poate fi acuzați de activități criminale, spre deosebire de SUA sau Europa, unde băncile sunt amendate dar șefii executivi nu răspund în solidar cu instituția pe care o conduc.
Un exemplu în acest sens: CEO al Kaupthing, una dintre băncile care au dat faliment, a fost condamnat în februarie 2015 la peste 4 ani de închisoare pentru manipularea pieței. ”De ce să existe o anumită parte a societății care să nu poată fi controlată sau sancționată? Este periculos pentru societate ca cineva să fie considerat prea mare pentru a fi investigat”, a fost opinia procurorului general Olafur Hauksson la data pronunțării acestei condamnări.
The Independent remarcă faptul că Islanda a ales un alt tip de tratament al instituțiilor financiare față de Marea Britanie, unde guvernul a naționalizat Lloyds și RBS cu banii contribuabililor, sau SUA, unde guvernul a plătit de la buget acțiuni la principalele bănci americane.
În plus, scrie cotidianul britanic, decizia de impozitare a fondurilor transferate în străinătate va avea ca efect consolidarea conturilor bancare interne.
Până la urmă, până și controlul capitalurilor, cea mai criticată măsură decisă de Islanda, care controlează până și modul în care persoanele fizice își cheltuiesc banii, pare să fi fost una de succes, chiar dacă la momentul adoptării a fost considerată ca o violare a regulilor economiei libere.
Noi suntem pusi de fesenisti sa le pupam poala Partenerilor sai Strategici
Dupa ce au fost puse la cale lovitura de stat si mineriadele romanesti,se continua generalizarea lor in intreaga lume.Acţiunile Statelor Unite în Afganistan, Irak, Libia ori Siria au consecinţe devastatoare pe termen lung
SUA a adus moarte, singe, durere, suferinta in Irak, Afganistan, Siria, Libia, Iugoslavia,etc. După mai bine de două decenii de autoritate ca „jandarm mondial”, Statele Unite,lasă în urmă o serie întreagă de dezastre. NATO nu este altceva decit bratul inarmat al papusarilor, o organizatie militara ce a produs in ultimii 20 de ani peste 1 milion de victime, cetateni nevinovati ai unor tari pasnice. NATO a adus moarte, singe, durere, suferinta in Irak, Afganistan, Siria, Libia, Iugoslavia,etc.
Ultimii 20 de ani au dovedit ca NATO nu este o organizatie care sa apere pacea in lume, ca nu are ca scop binele omenirii ci este o organizatiei terorista pusa in slujba un grupuri de interese mafiote ce si-au propus acapararea prin forta a bogatiilor unor state.
Articol scris de A.I.
Departe de a fi pro-rus, pro-comunist, pro-Moscova, pro-KGB sau orice altă etichetare pot pune propagandiștii pro-NATO, cine privește cu un ochi critic nu poate să nu observe că unicul rezultat al ”euromaidanului” de la Kiev, raportat la idealurile enunțate inițial, este aruncarea țării în haos economic și politic, pierderea Crimeii de către Ucraina și descinderea în trombă la Kiev a reprezentanților FMI, care s-au și grăbit să arunce cu miliardele de dolari în ucrainieni, strict pentru interesul acestora din urmă, desigur.
La fel, din integrarea României în structurile euro-atlantice, în Uniunea Europeană și NATO, departe de idealurile și speranțele de început ale românilor, a rămas realitatea că țara se confruntă, fără nici o legătură cu promisiunile de securitate și bunăstare, cu o dezindustrializare masivă, cu înglodarea în datorii, cu lipsa de oportunități și de locuri de muncă pentru majoritatea populației.
Situația României a ajuns să fie una comparabilă cu cea a unei colonii africane, spoliată în mod barbar de resurse naturale, sărăcită în mod brutal, cu populația exploatată sălbatic de stăpînii de moșii corporatiste, condusă cu mînă de fier de regimurile imperialiste de la Bruxelles și Washington.
Ca urmare a apartenenței la NATO și a securității pe care organizația nord-atlantică o asigură, în România se vorbește acum de pierderea suveranității țării, de dezmembrare teritorială și de cedarea Transilvaniei.
Cît privește așa-zisa unire cu Republica Moldova și integrarea ei în Uniunea Europeană, atît de trîmbițată de goarnele UE, se uită să se spună că ea nu se va face nici în interesul Bucureștiului, nici al Chișinăului, fiind vorba strict de lupta pentru extinderea teritorială și a spațiului de influență pentru imperiul condus de la Bruxelles.
Soarta pregătită de UE pentru Ucraina și Moldova nu este altceva decît ”bunăstarea” de care se bucură România după integrarea în Uniune.
Statele Unite ale Americii se prezintă, cu o doză foarte mare de succes în cazul celor naivi, creduli sau neinformați, ca fiind jandarmul universal al democrației, apărătorul suprem al drepturilor omului și promotorul de neclintit al libertăților individuale.
Cu toate acestea, SUA au în istoria contemporană o îndelungată și sîngeroasă tradiție de a-și impune și apăra interesele în diferite părți ale lumii prin înscăunarea și sprijinirea unor regimuri dictatoriale, de multe ori fasciste, conduse de feluriți tirani și despoți de cea mai joasă condiție umană, traficanți de droguri și alți infractori de drept comun.
C.I.A. și Departamentul de Stat al SUA au asigurat ”imunitate totală” (vă sună cunoscut?) unor teroriști de stat, traficanți de droguri, dictatori fasciști și alți asemenea despoți angajați în crime dintre cele mai rele cu care Omenirea a avut nefericirea să se confrunte, indivizi care au ucis, torturat și declanșat genocide fără să clipească.
Totul în numele luptei neobosite a SUA pentru a deține supremația globală după 1945, ”dîra de sînge a acestui adevărat carnagiu conducînd pînă pe treptele Capitoliului și ale Casei Albe”.
America de Sud este, fără îndoială, continentul cu cele mai multe țări în care regimurile-marionetă ale Washingtonului au făcut ravagii, dar nici în Asia și Africa SUA nu s-au lăsat mai prejos. Mai mult decît atît, nici Europa nu a scăpat, după căderea Cortinei de Fier, de asemenea mascarde cinice.
Argentina, Brazilia, Chile, Columbia, El Salvador, Guatemala, Haiti, Honduras, Mexic, Nicaragua, Panama și Uruguay sînt țări din America Latină ce au intrat, unele dintre ele chiar de mai multe ori, din 1945 și pînă în prezent, pe mîna necruțătoare a unor hunte militare de extremă dreapta, a unor tirani fasciști sau pur și simplu a unor traficanți de droguri care desfășurau în timpul liber și activitatea de spion C.I.A.
Amiralul Guzzetti în Argentina, Castelo Branco în Brazilia, Generalul Pinochet în Chile, Anastasio Somosa în Nicaragua sau Manuel Noriega în Panama sînt nume sumbre în istoria recentă a Americii Latine, nume direct legate de interesele SUA în zonă și care au primit protecție și imunitate din partea guvernelor de la Washington, deși sînt responsabile de moartea și torturarea a sute de mii de oameni.
În Asia, de asemenea, Afganistan, Indonezia, Coreea de Sud, Laos, Myanmar, Pakistan, precum și majoritatea țărilor arabe din Orientul Mijlociu, iar în Africa Libia, Zair și Ghana au fost de-a lungul timpului controlate, iar unele sînt încă asuprite de regimuri-marionetă ce nu au alt scop decît impunerea intereselor americane.
După 1990, o dată cu extinderea ”democrației” în Estul Europei, sforile lungi ale păpușarilor de la Washington au început să își facă simțită prezența și mai aproape de țara noastră. De amintit doar despre Hashim Thaci, criminalul de război care a condus Armata de Eliberare din Kosovo (UÇK) și care a fost numit, sub protectoratul SUA și NATO, prim-ministru al auto-proclamatei republici separatiste.
Iar regimul de la Kiev, în numele căruia sînt unii proști de prin România în stare să își rupă cămașa de pe ei, nu este decît o înjghebare militar-politică similară, un mijloc prin care interesele SUA în zonă pot fi repede și brutal impuse și care, în pură tradiție fascistă a marionetelor susținute de americani, nu are nici o problemă să declanșeze un genocid asupra propriilor cetățeni doar pentru că sînt de altă naționalitate decît cea ucraineană.
Un regim istaurat în urma unor acțiuni clasice ale serviciilor secrete americane, care declanșează prin diversiuni și acțiuni teroriste haos într-o țară, pentru a o putea ulterior controla și jefui de resurse.
Cît privește regimul politic de la București, începînd cu Revoluția Portocalie din 2004 și pînă în prezent, poate spune cineva că politicienii români nu sînt decît niște marionete patetice ale Washingtonului?
Despre haosul, jaful, distrugerile și răul pe care le-au provocat asupra propriei țări și a concetățenilor lor, ce să mai vorbim.
Toate ticăloșiile și nemerniciile pe care le-a făcut Traian Băsescu în ultimii zece ani au fost realizate cu voința SUA și UE, ba, mai mult, de cele mai multe ori au fost chiar impuse de stăpînii din exterior ai Chiorului, care a primit susținerea totală din partea acestora tocmai pentru a le reprezenta și aplica interesele în România.
Cancerul băsist ce a ros această țară pînă aproape de distrugerea ei este cancerul SUA și UE, Băsescu fiind doar pionul care a vegheat asupra aplicării intereselor străine. Doar niște naivi pot crede Băsescu mișcă vreun deget fără știrea Washingtonului.
Acest lucru a ieșit cel mai bine la suprafață cu ocazia referendumului de demitere eșuat din vara lui 2012.
România se află în prezent sub un asediu total!
Pe uscat, în aer, pe apă, trupele NATO, sub comanda SUA, ne invadează cu tancuri, transportoare blindate, avioane, nave, trupe și tehnică de luptă, se întemeiază și se consolidează baze militare.
În mass media, 9 din 10 dintre cei care apar la televizor fac o deșănțată propagandă pro-americană și pro – NATO, ne prezintă avantajele unui stat militarizat și ale unei republici a procurorilor și a serviciilor secrete, așa cum a ajuns, în numele ”democrației”, România.
Din cîte se pare, lovitura de stat în legătură cu care țipau, ca din gură de șarpe, la unison, SUA și UE în 2012, s-a petrecut abia la finele anului trecut, în 2014, după debarcarea lui Băsescu.
Cum clasa politică românească, în întregimea ei, și-a pierdut orice formă de aderență la popor, și doar proștii mai cred bălăriile îndrugate de ”partide” și se mai duc să voteze, iar acești proști sînt din ce în ce mai puțini, plus că propaganda din mass media este tot mai costisitoare, se vede treaba că americanii au ales pentru România calea dictaturii militare.
Astfel, Stăpînirea americană a decis să înlocuiască regimul corupt și cancerigen al lui Băsescu cu o juntă militară, așa cum a făcut în alte atîtea țări în care trebuia sa aibă interesele reprezentate fără echivoc.
În ciuda temenelelor și a lingușelilor pe care le-a executat la foc automat, la adresa șefilor de la Washington și Bruxelles, se vede treaba că mafia politico-economică a boierilor fanarioți de la București, ce s-a mascat pînă acum în spatele așa – ziselor partide politice, a deranjat teribil Stăpînirea, prin fuga necontenită după parvenire și jaf.
Stăpînirea americană are treburi serioase în țara noastră, trebuie să pregătească un război cu Rusia și nu își permite să îi fie puse în pericol interesele de către niște netrebnici care au uitat pentru ce au fost puși în scaunele de zapcii ai României.
Așa se explică și ungerea lui Culaie Ionescu (Klaus Iohannis) vechil la Cotroceni, un robot teleghidat care nu vede, nu aude și nu recunoaște decît ordinele primite pe fir direct de la Stăpînirea străină.
Sub pavăza sa, bugetul armatei a fost deja suplimentat, în condițiile în care bani pentru protecție socială, Învățămînt și Sănătate nu găsește statul român, trupele NATO au invadat deja România, urmînd ca întreținerea lor pe perioada staționării în țara noastră să fie plătită tot de noi, iar junta militară a DNA și SRI a început ”curățarea locului”, astfel ca nimeni să nu mai îndrăznească să stea altfel decît în poziție de drepți în fața Stăpînirii.
La 25 de ani de la instaurarea ”democrației”, România trăiește zorii unei crunte dictaturi militare de extremă-dreapta, pe model sud-american, în care cei incomozi sau pur și simplu indezirabili nu sînt plimbați cu avionul, pentru a li se face vînt în gol de la 10.000 de metri, ci sînt doar preumblați un pic pe la DNA, de unde sînt aruncați, fără probe și fără judecată, într-o celulă strîmtă și rece, pe termen nedefinit.
Ca în toate regimurile militarizate susținute de americani, în numele ”democrației”, pînă la îngrădirea libertăților individuale ale cetățenilor și la abuzuri monstruoase împotriva condiției umane mai este doar o chestiune de timp.
Degeaba se succed unii şi alţii la guvernare, dacă nu există politician român care să nu fie slugă supusă a Occidentului, pion al intereselor SUA or UE în România. În zadar îşi mai pun unii naivi speranţele în unul sau în altul, cît timp nici una din feţele triste ce po(pu)lează viaţa politică autohtonă nici măcar nu îşi propune să fie un factor care să acţioneze pentru interesul naţional.
Statul român şi instituţiile sale nu există, din moment ce nu reprezintă Cetăţeanul şi nu se află în slujba sa, ci doar a aceloraşi forţe mai mult sau mai puţin obscure ce prosperă pe spatele şi în detrimentul celor mulţi ce trăiesc prin aceste locuri.
România nu mai există de mult timp ca ţară independentă, ca stat suveran şi mîndru, garant al intereselor cetăţenilor săi. Sîntem decît o colonie patetică, sărăcită la vedere şi fără nici un fel de scrupule de marile puteri internaţionale şi de lacheii lor puşi aici în funcţii oficiale să le reprezinte interesele.
America…visul frumos de dinainte de 1989 al majorității românilor, care fantasmau orgasmic cu gîndul la o pereche de blue-jeans și la mîncarea fast-food. La food, în general vorbind.
Dar iată că, la invitația foarte deschisă pe care au primit-o din partea noastră după 1990, nu că ar fi ținut neapărat cont de ea, societatea și valorile americane au devenit, ușor-ușor, modul de viață ce s-a impus cu autoritate în rîndul concetățenilor noștri.
Acum nu doar că am ajuns să serbăm Halloween și Valentine’s Day. Deși un bun exemplu al modului în care românii au îmbrățișat, fără rezerve, societatea de consum americană, cele două motive de distracție (sic!) sînt doar consecința minoră a adevăratei probleme.
Astfel, deși se laudă cu mii de ani de istorie și tradiție, românii s-au predat necondiționat globalizării culturale, acceptă fără să crîcnească să le fie ștearsă identitatea națională.
Mai ales că americanismul care ne-a invadat nu a venit doar cu Halloween și Valentine’s Day. Societatea americană a venit cu rele mult mai mari, cu tare sociale precum bigotismul și McCarthyismul anilor ‘50, cu tirania majorității a lui Alexis de Tocqueville. Adevărata tiranie a majorității, ca fenomen de manifestare a opiniei publice – în care cei ce nu respectă norma, moda, trendul, sînt repede și nemilos puși la stîlpul infamiei – și nu ticăloșiile fără noimă elucubrate în vara anului trecut de niște băsiști abjecți și disperați.
Societatea americană a venit cu corporațiile și cultura corporatistă, din nou îmbrățișată cu ardoare de cei mai mai mulți dintre români. Consumerismul dus la paroxism s-a pliat ca o mînușă pe firea hedonistă și degrabă vărsătoare de bani nevinovați a concetățenilor noștri.
Cu atît mai mult cu cît modelul american a fost importat cu tot cu mijloacele de manipulare în masă, cu mass media aservite necondiționat diferitelor interese politice și economice.
Generația Pro a fost doar primul pas în spălarea pe creier a mari mase de cetățeni, transformați în carne de tun în războiul economic și legat de sfere de influență condus nemilos de cei ce vor să stăpînească această lume.
În aceste zile putem vedea definitivarea transformării la care a fost supusă, încet dar sigur, societatea românească. Implementarea modelului politic american, cu două mari partide, care să se succeadă alternativ la putere, dar care să reprezinte doar două fețe ale aceleiași monede, se petrece chiar în timpul în care sînt scrise aceste rînduri.
Cine îndrăznește fie și măcar să ridice glasul împotriva valorilor general acceptate, în cunoștință de cauză sau nu, de către majoritate, este repede hulit și redus la tăcere. Cine vorbește împotriva sistemului impus deja de cei ce iau cu adevărat deciziile este repede exclus, marginalizat de către concetățenii săi, devine un paria al societății.
Cine critică Uniunea Europeană, SUA, FMI, consumerismul dus la extrem, mizeria morală în care a ajuns să se zbată societatea românească, de la cel mai umil reprezentant al său, pînă la factorii de conducere, precum și superficialitatea și lipsa de scrupule a corporațiilor, este repede catalogat ca fiind extremist și se aruncă în el cu pietre.
Așa că cei care visau, acum două zeci de ani, la libertate, fast-food și blue-jeanși, sînt puși acum în fața faptului împlinit de a nu mai avea posibilitatea de a alege. Ei nu mai pot să decidă nimic în plan politic, dar nici social sau cultural.
“Libertatea” adusă de sistemul american îți oferă doar două opțiuni: să te integrezi sau să mori.
Nu există și nu au existat în România de după 1990 partide, nici de stînga, dar nici de dreapta, așa cum sînt percepute aceste curente de gîndire în mod clasic de către științele politice.
Începînd cu 1996 și pînă în prezent, toate guvernele care s-au perindat la conducerea României au alternat măsurile de dreapta cu cele fasciste, de extremă-dreapta. Pe plan politic, Românii ”au avut de ales” practic între două fețe ale aceleiași monede, respectiv între neo-liberalismul moderat și cel radical.
Trădarea intereselor naționale a fost făcută în deplin consens, de către toate partidele care au condus țara, nici unul dintre acestea neîncercînd măcar să ridice glasul împotriva vinderii către străini, la preț de lichidare de stoc, a activelor și a resurselor naturale ale statului român.
Stînga și Dreapta au reprezentat în România doar forme fără conținut, cuvinte lipsite de acoperire ideologică, mai ales în ultimii ani, cînd scena politică autohtonă, ca și întreaga societate românească, au început să semene din ce în ce mai mult realitățile întîlnite pe meleagurile Licuriciului, de la care luăm noi lumină.
Încet, dar sigur, pe eșicherul politic românesc s-au cristalizat două mari partide, pe model american, iar plasarea lor ideologică reală poate fi comparată fără probleme cu situația din SUA.
PSD-ul, partidul baronilor locali, este partidul care se auto-declară de stînga și apartenent la grupul socialist din Parlamentul European, dar al cărui președinte actual declară nonșalant că este socialist doar politic, economic avînd opțiuni liberale, de dreapta.
Guvernările PSD, atît în perioada 2000 – 2004, sub prim-ministeriatul lui Adrian Năstase, cît și cea actuală, condusă de Victor Ponta, pot fi caracterizate fără nici o problemă ca fiind de factură neo-liberală, de dreapta, prin măsurile implementate: privatizarea industriei și a activelor Statului, favorizarea corporațiilor internaționale în dauna capitalului autohton, dezavantajarea prin lege a forței de muncă și a capitalului uman în favoarea deținătorilor de capital.
PSD -ul poate fi comparat cu Partidul Democrat de pe scena politică americană, un partid de dreapta moderat, care, în comparație cu neo-fasciștii republicani, i-au făcut pe unii să îl caracterizeze ca fiind socialist.
De cealaltă parte, Partidul Republican din SUA își găsește corespondentul în actualul PNL, partid de sorginte neo-fascistă, de extremă dreapta, ca urmaș direct al PD-L-ului și al lui Băsescu, dar și al PNȚ-CD, partid ce a declanșat, începînd cu 1996, în timpul guvernării Convenției Democrate, urgia neo-liberală și trădătoare de țară asupra României.
Cît despre guvernarea Băsescu – PD-L, sînt cunoscute măsurile implementate de aceasta și consecințele lor: demantelarea efectivă a instituțiilor de stat, cedarea pe doi lei a tot ce înseamnă resursele și controlul Statului asupra economiei, în numele neo-liberalismului turbat, extrem de radical, asumat de băsiști, închiderea spitalelor, distrugerea Învățămîntului, desființarea oricărei forme de protecție socială, adîncirea fără precedent a inegalităților sociale și a conflictelor dintre diferitele pături ale societății, recrudescența la cote de-a dreptul alarmante a sărăciei și a cazurilor sociale extreme.
În pur spirit fascist, guvernarea pedelistă a instigat la intoleranță socială, între românii care trăiesc în diferitele regiuni istorice ale țării, între tineri și bătrîni, între orășeni și locuitorii din mediul rural, între cei angajați la stat și lucrătorii în mediul privat.
De asemenea, dezastruoasa guvernare a Convenției Democrate din perioada 1996 – 2000, a șters de pe fața pămîntului ramuri întregi industriale, lăsînd mii de oameni pe drumuri, în sărăcie lucie, a adus țara aproape de buza falimentului și a haosului general, totul în numele implementării dogmatice a preceptelor neo-liberale cele mai radicale.
În mod firesc, prin natura lor anti-populară și anti-națională, guvernele PNȚ-CD și PD-L au fost repudiate de către populație, cota de popularitate a acestor partide coborînd în ambele cazuri aproape de nivelul solului, după doar patru ani de guvernare.
Totuși, ca urmare a uriașelor interese aflate la mijloc, a foarte puternicei susțineri externe și a propagandei interne extrem de bine finanțate și organizate, extrema-dreaptă, ce a făcut atît de mult rău acestei țări, a găsit întotdeauna mijloacele să aducă la un loc piesele sparte, fărîmițele rămase după pulverizarea ei de către scrutinurile electorale și să se prezinte alegătorilor în noi și noi forme, care de care mai atrăgătoare și mai mincinoase, dar care au practic același conținut.
Cel mai recent exemplu de impunere samavolnică a intereselor de sorginte fascistă și colonialistă a SUA și UE în România a fost “alegerea” lui Klaus Iohhanis, la finele anului trecut, în funcția de președinte al României, în urma unei ample operațiuni propagandistice desfășurată de mass – media aservite și a presiunilor interne și internaționale de neacceptat.
În general vorbind, cum crîcnește cineva în front, aproape imediat apar în presă, în stradă și, foarte grav, în cadrul instituțiilor Statului, grupurile de presiune, de extremă dreapta, gata să acuze, pe oricine nu marșează mut la predarea țării intereselor străine, de comunism, rusofilie sau alte asemenea marote propagandistice și să impună cu forța îndepărtarea elementului deranjant.
Elementele neo-liberale mai moderate, sau care se declară și acționează în numele dreptei mai mult de frică, decît din convingere, sînt supuse unei presiuni constante, vizînd înlăturarea lor, în dispreț total pentru ceea ce ar putea să însemne un cadru democratic și constituțional.
Oricine nu este de acord cu neo-liberalismul extrem, cu închinarea țării către SUA și UE, este repede etichetat ca fiind comunist sau aservit rușilor și se pornește împotriva lui o violentă campanie de defăimare.
Poporului român, prea slab și prea slăbit ca să riposteze, i se bagă pumnul în gură, în mod extrem de brutal, de către o minoritate foarte agresivă și violentă.
După ce a fost literalmente jefuită și spoliată de resurse, România este tîrîtă, într-un mod dement, într-un război care nu este al ei, iar populația sărăcită, trădată de clasa politică și spălată pe creier de propaganda oficială de stat nu are puterea să spună ”nu!”.
Țara a încetat demult să fie una care să își mai revendice măcar minime pretenții că ar fi o democrație, este condusă cu mînă forte de serviciile secrete și DNA, iar exaltaților de extremă – dreapta nu li se pare îndeajuns.
Rebeliunea neo-liberală s-a transformat deja într-o adevărată revoluție, desfășurată dinspre instituțiile statului către populație, fiind foarte aproape de a-și atinge țelurile și de a instaura la București un regim fascist, marionetă a puterilor occidentale, pe modelul celui de la Kiev.
Surse articol :
1, http://www.invectiva.ro/lady-politicaca/ocupatia-salveaza-natia-ii
2, http://www.invectiva.ro/lady-politicaca/ocupatia-salveaza-natia-iii-statul-de-drepti
3, http://www.invectiva.ro/lady-politicaca/ocupatia-salveaza-natia-v-dictatura-militara
4, http://www.invectiva.ro/social-bundy/dovada
5, http://www.invectiva.ro/social-bundy/libertatea-de-a-nu-avea-de-ales
6, http://www.invectiva.ro/lady-politicaca/rebeliunea-neo-liberala
7, http://www.invectiva.ro/lady-politicaca/rebeliunea-neo-liberala-ii
8, http://www.invectiva.ro/lady-politicaca/moscova-nu-crede-in-lacrimile-propagandei-nato
Legarea, Dezlegarea şi … înfrângerea finală a lui Satan
Puţine concepte din Biblie sunt contestate pe măsura celui de faţă. Nu ar fi nici o problemă, numai că contra argumentele dorite să combată argumentele biblice nu sunt luate din Biblie şi aplicate prin credinţă, ci din mediul secular, senzorial. Ele spun cam aşa, „uită-te în jur şi îţi dai seama că diavolul este liber şi are putere.” Eşti îndemnat să te uiţi în jur nu în Scriptură. Conceptul „legării,” „dezlegării” şi înfrângerii finale a lui Satan poate fi înţeles corect pe fondul întrebărilor de mai jos. Pe cât sunt de banale pe atât sunt de importante.
- A biruit Isus pe Satan?
- A zdrobit Isus capul şarpelui (conf.Gen. 3: 15) sau nu?
- Unde s-a petrecut acest eveniment şi când?
- În ce a constat această biruinţă?
- Cum este descrisă această biruinţă a lui Isus şi cum este descrisă înfrângerea lui Satan în Biblie?
- Ce reprezintă aceşti 2000 plus de ani în acest conflict cosmic?
- Care este statutul actual al combatanţilor?
„Vrăşmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul iar tu îi vei zdrobi călcâiul” (Gen. 3: 15). Apropo, când i-a zdrobit Satan călcâiul lui Isus? (Gen. 3: 15)
Apo. 20:3 „…L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo, şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele Neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie deslegat pentru puţină vreme.
Apo. 12: 12 „De aceea bucuraţi-vă, ceruri, şi voi cari locuiţi în ceruri! Vai de voi, pământ şi mare! Căci diavolul s-a coborât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme.”
Apo. 20: 7-8 „Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat; şi va ieşi din temniţa lui ca să înşele neamurile …!
Apo. 20: 10 “Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi proorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor”.
Apo. 12:9 – Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui.
Dacă considerăm simbolistica conceptului „pământ şi mare” prin care face distincţia între Evrei (pământ) şi Neamuri (mare, sau ape ) conf. Apo. 13: 1 şi 11; Apo. 17: 15. atunci lucrurile capătă sens. Cei din cer erau la adăpost pentrucă pârâşul lor şi al fraţilor lor era aruncat jos, afară, (Apo. 12: 10); în schimb „pămânul şi marea” erau expuse furiei diabolice bine meritată. Fiara din mare este în cazul acesta Roma (Neamurile) iar fiara din pământ este Iudeea, prorocul mincinos. Cei doi prigonitori ai Bisericii primare.
Exemple din V.T. ale acestei metafore
Naum 1:8 „Dar cu nişte valuri ce se varsă peste mal, va nimici cetatea Ninive, şi va urmări pe vrăjmaşii Lui până în întunerec.” Lucrul acesta s-a întâmplat în 612 î.H. prin armatele babiloniene, nu prin valuri de H20. Limbajul metaforic este evident. Is. 57:20 “Dar cei răi sunt ca marea înfuriată…”
Ier. 46: 7-8 „Cine este acela care înaintează ca Nilul, şi ale cărui ape se rostogolesc ca râurile? Este Egiptul. El se umflă ca Nilul şi apele lui se rostogolesc ca râurile. El zice: „Mă voi sui, voi acoperi ţara, voi nimici cetăţiile şi pe locuitorii lor.” ( vezi şi Ier. 47: 2; Apo. 17: 1)
- Legarea
Cred că este evident din Scripturi că Biruinţa lui Isus asupra lui Satan a fost una progresivă atât în timp cât şi în amploare. Acest lucru se vede foarte clar din diferitele descrieri ale acestei biruinţe.
Conflictul direct dintre Christos şi Satana a început la întruparea lui Isus, (Mat. 2: 1-21). Cine a pierdut şi cine a câştigat în această bătălie? Cred că răspunsul este foarte clar. Biruința asupra lui Satan s-a desfășurat în patru etape:
- Scoaterea demonilor.
Acest lucru a fost profeţit de către proroci în mesajele lor cu privire la lucrarea mesianică a lui Isus. Is. 27: 1; Is. 25: 6-8; Zah. 13: 2;
Noul Testament preia aceste profeţii privitoare la misiunea mesianică a lui Christos şi o defineşte în termeni cât se poate de clari.
1.Io. 3: 8b „Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului.” Dar şi mai mult de atât!
Evr. 2: 14. „Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuş a fost deopotrivă părtaş la ele, pentruca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul.”
Începutul lucrării publice a lui Isus este marcat de încă o bătălie; la fel de importantă ca şi prima (Mat. 4: 1-11). Apoi au urmat o serie întreagă de bătălii în care Satana a început să piardă teren, pe măsură ce Isus îi da lovitură după lovitură subminându-i împărăţia prin scoaterea demonilor, Mat. 8: 28-32 (şi Mc. 5: 1-15, Luc. 8: 26-36) Mat. 9: 32-33; episodul monumental din Mat. 12: 22-45 şi textul paralel din Luc. 11: 14-20; Mc. 1: 23-27; Luc. 4: 33-36; Luc.10: 17-19.
Mat. 12: 24- 29 „Când au auzit Fariseii lucrul acesta, au zis: ,,Omul acesta nu scoate dracii decât cu Beelzebul, domnul dracilor!”Isus, care le cunoştea gândurile, le-a zis: ,,Orice împărăţie desbinată împotriva ei însăş, este pustiită; şi orice cetate sau casă, desbinată împotriva ei însăş, nu poate dăinui. Dacă Satana scoate afară pe Satana, este desbinat; deci, cum poate dăinui împărăţia lui? Şi dacă Eu scot afară dracii cu ajutorul lui Beelzebul, fiii voştri cu cine-i scot? De aceea ei vor fi judecătorii voştri. Dar dacă Eu scot afară dracii cu Duhul lui Dumnezeu, atunci Împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi. Sau, cum poate cineva să intre în casa celui tare, şi să-i jăfuiască gospodăria, dacă n-a legat mai întâi pe cel tare? Numai atunci îi va jăfui casa …. Compară următoarele două pasaje:
Apo. 20: 1-3 „Apoi am văzut coborându-se din cer un înger, care ţinea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare. 2 El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani. 3 L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo, şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele Neamurile …”
Mat. 28: 2 „Şi iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ; căci un înger al Domnului s-a coborât din cer, a venit şi a prăvălit piatra de la uşa mormântului, şi a şezut pe ea.”
Dacă Christos într-adevăr l-a legat pe Satan atunci cele două acţiuni ale îngerilor (din Matei şi Apocalipsa) descriu un singur eveniment văzut din două perspective diferite. Cei doi îngeri sunt identici iar deschiderea mormântului, adică prăvălirea pietrei de la uşa mormântului lui Christos pare să fie, și este, simultană, să coincidă cu închiderea în Adânc a lui Satan. Cu alte cuvinte piatra care a fost înlăturată pentru a deschide mormântul lui Isus a fost folosită pentru a închide, pentru a-l imobiliza pe Satan. Îngerul a luat piatra din faţa mormântului şi a aşezat-o pe gura adâncului în care a fost aruncat Satan. Învierea lui Isus este lovitura care a marcat începutul sfârşitului lui Satan. Isus era atât de sigur de biruinţa Sa încât atunci când se apropia de bătălia decisivă (nu finală), la Cruce, a putut exclama cu certitudine, „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer! Iată că v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpioni şi peste toată puterea vrăşmaşului!” Luc. 10: 18-19 şi „Acum are loc judecata lumii acesteia, Acum stăpânitorul lumii acesteia va fi (este) aruncat afară!” Io. 12: 31.
- A dezbrăcat domniile… nu este o înfrângere totală, încă, poate fi o „legare,” o „imobilizare”!Col. 2: 15.
– vrăjitorii din Efes renunţă la vrăjitorie – Fapte 19: 19
- Aruncarea lui Satan din cer pe pământ, jos– Apoc. 12: 9;
- Aruncarea lui Satan în adânc- Luc. 8: 31; 2.Pet. 2: 4; Apoc. 11: 7; Apoc. 20: 3
Dacă aceste descrieri nu sunt echivalente cu „legarea” lui Satan atunci ce sunt? De fapt ce este „legarea”? Ce reprezintă toate aceste victorii ale lui Isus în acest conflict cosmic? Autorul crede că exorcizarea demonilor, dezbrăcarea domniilor, aruncarea lui Satan din cer şi aruncarea lui în Adânc reprezintă etapele legării diavolului prin lucrarea mântuitoare a lui Isus începută la Cruce şi finalizată la parousia sau a doua Sa venire. Cu alte cuvinte, legarea s-a desfăşurat în perioada celor 40 de ani de la Rusalii la Căderea Ierusalimului, mai exact s-a încheiat înaintea asediului când a fost dezlegat pentru puţină vreme. Doar legarea lui Satan a permis naşterea Bisericii. El a trebuit să fie mai întâi legat şi „imobilizat” ca noi să putem fi eliberaţi de sub puterea lui.
- Dezlegarea şi înfrângerea totală şi definitivă – Apoc. 20: 7-8
Mat. 12: 43-45 „Duhul necurat, când a ieşit dintr-un om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, şi n-o găseşte. Atunci zice: ,,Mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieşit. (de unde a fost scos de către Isus) Şi, când vine în ea, o găseşte goală, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decât el: intră în casă, locuiesc acolo, şi starea din urmă a omului acestuia ajunge mai rea decât cea dintâi. (vezi 2.Pet.2: 20-22) Tocmai aşa se va întâmpla şi cu ACEST neam viclean.” (adică generaţia „vicleană şi preacurvară” căreia îi vorbea Isus, contemporanii Lui, vezi Mat. 23: 32-36).
Şi acest lucru s-a întâmplat exact cum a prezis Isus. Pentrucă Israel nu a ascultat şi s-a împotrivit lui Mesia şi Evangheliei, rezultatul demonizării a fost inevitabil.
Apoc. 9: 1-10 descrie într-un limbaj extrem de viu consecinţele păcatului poporului evreu care a respins adevărul şi a îmbrăţişat învăţăturile dracilor. 1 Tim. 4:1 „Dar Duhul spune lămurit că, în vremile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor” (vezi şi Evr. 6: 4; 10: 26; 2.Pet. 2: 20-22).
Apocalipsa spune că Satana va fi dezlegat – diateza pasivă – nu s-a deslegat singur. Acest lucru este în acord perfect cu descrierea din Apo. 9. Dezlegarea lui implică şi ridicarea din acelaşi Adânc unde a fost aruncat. Faptul că acele lăcuste au fost restricţionate să vateme doar oamenii care nu aveau pecetea lui D-zeu pe frunte – fără să atingă mediul ecologic înconjurător, ne sugerează că erau într-adevăr duhuri demonice care au chinuit cumplit naţiunea iudaică din perioada amintită (Rom. 1: 21- 32) exact aşa cum a prezis Isus. (Apropo, afirmaţiile cum că lăcustele sunt arme biologice contrazic în mod flagrant Scriptura; o astfel de armă nu putea ocoli pe cei ce aveau pecetea lui D-zeu pe frunte, Apo. 9: 4).
Dacă Mat. 28: 2 şi Apoc. 20: 1-3 sunt texte paralele şi descriu acelaşi eveniment din perspective diferite, atunci şi Mat. 12: 43-45, Apoc. 9: 1-11 şi Apoc. 20: 7-9 sunt texte paralele care descriu acelaşi eveniment de data aceasta dintr-o singură perspectivă.
Se pare că pedeapsa cerută de popor la respingerea şi răstignirea lui Isus – Mat. 27:25 „Şi tot norodul a răspuns: ,,Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri” – a constat şi în creşterea treptată a activităţii demonice fără precedent care a ajuns la apogeu în timpul asediului Ierusalimului. Aceasta s-a manifestat sub diferite forme începând de la învăţături false, vrăjitorie, ură nestăvilită culminând cu prigoana împotriva bisericii lui Christos. Cartea Faptele Apostolilor ne dă o imagine a acestei apostazii cum nu se poate mai clară.
James Stuart Russel în “Parousia” privitor la pasajul din Apoc. 9.
„Indiferent de neclaritatea ce poate fi în această descriere extraordinară, pare destul de clar că nu se poate referi la orice armată umană. Dimpotrivă totul arată spre ceea ce este infernal şi demonic. Luând în considerare originea, natura şi conducătorul acestei oştiri misterioase, este imposibil a o privi în orice altă lumină decât ca un simbol al erupţiei unei puteri demonice ameninţătoare. Este exact, după cum este descrisă a fi, oştirea iadului ce forfotea pe ţinutul lovit de blestem al lui Israel. Avem înaintea noastră o imagine hidoasă a unei realităţi istorice, total demoralizată şi să spunem astfel, condiţie posedată de demoni (îndrăcită) a naţiunii evreieşti înaintea încheierii tragice a istoriei ei memorabile. Avem vreun temei pentru a crede că ultima generaţie a poporului evreu a fost în adevăr mai rea decât predecesorii ei? Este raţional a presupune că această degenerare a avut vreo legătură cu influenţa satanică? La aceste două întrebări răspundem, Da. Avem o declaraţie remarcabilă a Domnului nostru în privinţa acestor două puncte, care, îndrăznim să afirmăm, oferă cheia interpretării adevărate a simbolurilor dinaintea noastră. În capitolul doisprezece al Sf. Matei, El compară naţiunea, sau mai degrabă generaţia existentă atunci, cu un îndrăcit din care a fost scos afară un duh necurat. Fusese adusă o reformă morală temporară în naţiune prin propovăduirea celui de-al doilea Ilie, şi prin lucrarea trudnică a Domnului nostru. Însă necredinţa şi nepocăinţa de demult înrădăcinate s-au întors curând, şi s-au întors cu o (forţă) putere de şapte ori mai mare” (James Stuart Russell, Parousia, p., 224-225).
… „Duhul necurat, când a ieşit dintr-un om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, şi n-o găseşte. Atunci zice, Mă voi întoarce în casa mea, de un am ieşit. Şi, când vine în ea, o găseşte goală, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decât el, intră în casă, locuiesc acolo şi starea din urmă a omului acestuia ajunge mai rea decât cea dintâi. Tocmai aşa se va întâmpla şi cu acest neam viclean.’ (Mat. 12. 43-45)
„Propoziţia din încheiere este plină de semnificaţie. Naţiunea vinovată şi răzvrătită, care respinsese şi răstignise pe Regele ei, în stadiul ei final de nepocăinţă şi îndărătnicie, avea să fie dată pe mâna stăpânirii nestăvilite a celui rău.
Demonul alungat avea în cele din urmă să se întoarcă întărit de o legiune” (James Stuart Russell, Parousia, p. 224-225).
* Stier observă: „În perioada dintre înălţarea lui Christos şi distrugerea Ierusalimului, această naţiune se dovedeşte, cineva poate spune, ca şi cum ar fi posedată de şapte mii de demoni.’ – Reden Jesu, vol. ii. p. 187.
Al doilea text prin care Isus incriminează generaţia vicleană şi preacurvară este Mat. 23: 31-38
„… Prin aceasta mărturisiţi despre voi înşivă că sunteţi fiii celor ce au omorât pe prooroci. Voi dar umpleţi măsura părinţilor voştri! Şerpi, pui de năpârci! Cum veţi scăpa de pedeapsa gheenei? De aceea, iată, vă trimet prooroci, înţelepţi şi cărturari. Pe unii din ei îi veţi omorî şi răstigni, pe alţii îi veţi bate în sinagogile voastre, şi-i veţi prigoni din cetate în cetate; ca să vină asupra voastră tot sângele nevinovat, care a fost vărsat pe pământ, dela sângele neprihănitului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-aţi omorât între Templu şi altar. Adevărat vă spun, că toate acestea vor veni peste neamul acesta. Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimeşi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii supt aripi, şi n-aţi vrut! Iată că vi se lasă casa pustie.”
Avem dovezi din plin ale adevărului acestei descrieri pe paginile lui Iosif Flavius. El declară întruna că naţiunea devenise total coruptă şi degradată. „Nici o generaţie,” spune el, „n-a existat vreodată mai prolifică în crime” (Josephus, Războaiele Iudaice, Cartea v. cap. X).
„Sunt de părere,” spune el iarăşi, că „dacă Romanii ar fi amânat pedepsirea acestor ticăloşi, fie pământul s-ar fi deschis şi ar fi înghiţit cetatea, sau ar fi fost nimicită de un potop, sau ar fi avut parte de fulgerele şi trăznetele ţinutului Sodomei, fiindcă a dat naştere la o rasă cu mult mai nelegiuită decât cei care au fost astfel pedepsiţi, (Sodoma)” (Josephus Flavius, Cartea v. cap. Xiii).”
Apo. 20: 7 „Când se vor împlini cei o mie de ani Satana va fi dezlegat.” Dar dezlegarea lui a fost de scurtă durată (Apo. 12: 12), s-a limitat la ultima parte a celor 40 de ani ai generaţiei contemporanilor lui Isus, mai exact la perioada asediului Cetăţii, ceasul de pe urmă al lui Ioan („Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină anticrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi anticrişti: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă” 1.Io. 2: 17).
Dacă analiza noastră este corectă, – şi diavolul a fost deslegat la sfârşitul celor o mie de ani – atunci mia de ani se referă la generaţia care s-a încheiat la AD 70, odată cu a doua venire sau parousia Domnului, eveniment spiritual, marcat de dărâmarea Templului (aşa cum a prezis Mântuitorul în Mat. 24) şi înfrângerea finală a Diavolului care este aruncat în iazul cu foc Apo. 20: 10. Avem răspunsul la întrebarea cu nr. 4. Acest eveniment era foarte aproape în vremea lui Pavel încât el a putut spune cu certitudinea inspirată de Duhul: „Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana sub picioarele voastre.” A eşuat El să facă acest lucru??? Desigur că nu! Avem răspunsul la întrebarea cu nr. 1. Aruncarea lui Satan în iazul de foc, adică moartea a doua, este echivalentă cu zdrobirea capului lui. Zdrobirea sau înfrângerea lui se referă şi se raportează strict la Biserică şi reprezintă actul final al Planului de Răscumpărare a lui D-zeu pentru omenire. Ea este reversul monedei, faţa fiind Nunta Mielului, adică luarea Miresei Sale la Sine. (Io. 14: 2-3; 2.Cor. 11: 2; Apo. 14: 1-5; Apo. 21: 2).
Ce răspuns putem da la întrebarea 6.- Ce reprezintă aceşti 2000 plus de ani în acest conflict cosmic? şi 7. – Care este statutul actual al combatanţilor?
Dacă Satana nu este deja învins definitiv, atunci care este statutul lui comparativ cu cel din Vechiul Testament? Efectul Crucii este doar unul virtual? Cum şi în ce sens a beneficiat Biserica de-a lungul celor 2000 de ani de Crucea lui Christos? Ce este la urma urmei Mântuirea? Noi suntem mântuiţi, sau nu suntem mântuiţi, în funcţie de statutul diavolului. Dacă el este deja înfrânt definitiv şi irevocabil atunci noi suntem mântuiţi. Dacă el însă este liber, dezlegat şi îşi face de cap noi NU suntem mântuiţi!!!
Ce mare nenorocire, mai este alta asemenea ei???? Atunci de ce a murit Christos?
Epilog
Ai avut vreodată experienţa de a birui în mod conştient răul? Desigur! Dar nu ai făcut-o totdeauna. De ce? Dacă diavolul nu este aruncat în iazul cu foc şi înfrânt definitiv de ce ai putut birui, el cu siguranţă nu te-ar fi lăsat???? (biruinţa păcatului nu a fost posibilă în Vechiul Legământ adică înainte de înfrângerea lui Satan şi aducerea Împărăţiei veşnice a lui Christos adică Noul Legământ).
Don K. Preston întreabă retoric:
„Te-ar deranja să ştii că Satan nu are nici o putere asupra ta?
Te-ar supăra faptul să ştii că D-zeu Şi-a împlinit Cuvântul şi dă viaţă veşnică acum?
Te nelinişteşte faptul să ştii că noi cu adevărat putem birui lumea?
Nu ar fi viaţa ta mai sigură şi mai victorioasă dacă ai ştii că Satan nu are nici o autoritate să te acuze înaintea lui D-zeu?
Te sperie gândul că nu mai există posedare demonică?
Este periculos să crezi că Mântuitorul a realizat şi încheiat ceea ce a venit să facă – să-l distrugă pe Satan şi lucrările lui?
Este o erezie să crezi că Creştinul are acum viaţă veşnică, şi că Satan nu-l poate atinge?
Este o ameninţare pentru credinţă – ni se distruge credinţa prin a şti că D-zeu Şi-a împlinit Cuvântul şi a readus pe om la Sine în ciuda eforturilor lui Satan de a împiedica acest lucru?
Îţi distruge nădejdea să şti că noi putem birui lumea pentrucă Isus a biruit-o?”
În raport cu cei răscumpăraţi, Satan este legat, este biruit definitiv, slavă lui Dumnezeu!!
Biserica există datorită faptului că Satan a fost înfrânt definitiv şi irevocabil!!
Apocalipsa: Povestea a două Cetăţi
Tipologie Don K. Preston
Apocalipsa: Povestea a două Cetăţi
Don K. Preston
trad. Iosif Dragomir
Toţi cercetătorii Apocalipsei sunt de acord că ea este POVESTEA a două cetăţi – Babilonul şi Noul Ierusalim. Confuzia apare în legătură cu identitatea celor două cetăţi. Unii definesc Babilonul ca „Creştinismul apostat,” unii spun că este Biserica Romano Catolică, alţii spun că este vechea cetate Roma. Noul Ierusalim este şi el definit în diverse feluri: ceruri, un oraş nou, fizic, în timpul Mileniului, sau Cerul şi pământul nou. Ne ajută Biblia în acest mister? Pavel a sintetizat această poveste într-o singură frază: Acestea sunt două legăminte Gal.4: 24
1). În Galateni 4: 22 Pavel a prezentat ALEGORIA punând în contrast Legământul Iudaic de pe Mt. Sinai (Vechiul Legământ) şi Legământul de pe Mt. Sionului sau Noul Legământ, cel Creştin.
– Agar, mama lui Ismael a reprezentat „Ierusalimul de „ACUM” care este în robie cu copii ei” Gal. 4: 25.
– Sarah – mama celui născut prin făgăduinţă – implicit înseamnă Noul Legământ, Noul Ierusalim
Acesta în mod clar este un Contrast între Ierusalimul natural, Sistemul Vechiului Legământ, şi „Ierusalimul de Sus” sau Biserica Noului Legământ. Pavel spune că copiii Vechiului Ierusalim, Iudeii, persecutau pe copiii Noului Ierusalim v. 29, şi de aceea aveau să fie izgoniţi v. 30. Povesea a două Cetăţi – un contrast între Ierusalimul pământesc din vremea lui Pavel şi Biserica.
2). În Evrei 12 – scriitorul contrastează Mt. Sinai al Israelului Vechiului Legământ cu Mt. Sion, Israelul Noului Legământ, v. 18-22. El spune că ei au ajuns (s-au apropiat) de „Cetatea Dumnezeului Celui Viu, Ierusalimul Ceresc,” „Biserica” v. 22 şi cont. Contrastul este între Vechiul Ierusalim şi Cel Nou. Vechiul Ierusalim persecuta pe cel Nou, Evr. 10: 32 şi cont. Dar Vechea creație de la Sinai şi Cetatea Vechiului Legământ aveau să piară în curând „tocmai ca să rămână lucrurile cari nu se clatină. Fiindcă am primit (orig. primim – prezent continuu), dar o împărăţie care nu se poate clătina, să ne arătăm mulţumitori…” Ev. 12: 27-28. Aici avem povestea celor două Cetăţi – Vechiul Ierusalim persecuta pe cel Nou. Dar cel Vechi avea să fie înlăturat prin clătinare – tocmai ca împărăţia care nu poate fi clătinată – Noul Ierusalim – să rămână!
În Apocalipsa găsim contrastele identice.
Cetatea „unde a fost răstignit Domnul lor” Apo. 11: 8, avea în mână o cupă (potir) plin cu sângele sfinţilor, 17: 4-6; şi „acolo a fost găsit sângele proorocilor şi al sfinţilor şi al tuturor celor ce au fost junghiaţi pe pământ” Apo. 18: 24. Dacă există îndoieli cu privire la care Cetate s-a referit Isus când a spus aceastea, citeşte Mat. 23: 35! Aceasta este Cetatea care avea să fie distrusă, Apo. 17-18, având ca urmare căsătoria Mielului cu Mireasa Sa, Noul Ierusalim Apo. 19: 7; 21: 2 şi cont.
În Galateni şi Evrei povestea celor două Cetăţi se referă la Vechiul Ierusalim şi Noul Ierusalim, Biserica. De ce să abandonăm acest principiu coerent în Apocalipsa şi să extindem viziunea cu mii de ani în viitor? De ce nu permitem ca Biblia să se interpreteze pe sine? Apocalipsa nu descrie Creştinismul apostat, Romano-Catolicismul sau oraşul Roma. Ea descrie CONFLICTUL dintre cele două Ierusalim-uri.Vechiul Ierusalim insista că el încă era (poporul ales) cetatea aleasă şi persecuta biserica pentru pretenţia ei că ea ar fi Poporul ales, Noul Ierusalim al lui Dumnezeu. Isus a spus că va clarifica această chestiune privitoare la cine era adevăratul Israel / Ierusalim, prin promisiunea Sa „Iată, Eu vin curând” Apo. 3: 9- 11, împotriva celor „cari zic că sunt Iudei şi nu sunt, ci mint.”
Când Isus a venit în AD 70 şi a distrus Vechiul Ierusalim, povestea celor două cetăţi s-a încheiat iar Noul Ierusalim a stat triumfător deasupra ruinelor celui Vechi.
Tipologie și Escatologia Legământului
Don K. Preston
trad. Iosif Dragomir
Lezează oare escatologia Legământului legea fundamentală a tipologiei biblice? Conform cu Wayne Jackson, Christian Courier, Martie 1991, da. Acest articol, al doilea dintro serie scrisă pentru a revizui o diatribă a lui Jackson, va încerca să demonstreze că escatologia legământului este corectă când afirmă că potopul lui Noe a fost întradevăr o prefigurare a distrugerii care a căzut peste lumea Iudaică în AD 70; și că Jackson a trecut cu vederea afirmații categorice ale Bibliei care combat totalmente pretenția lui.
Prietenul nostru citează câteva surse pentru a defini (proto)tipul (de acum încolo, tipul) biblic. El corect observă „că trebuie să existe un punct de asemănare autentică între tip și ante-tip.” În plus el observă că tipul progresează de la „mic la mare” și „Tipul este un adevăr divin pe o treaptă inferioară” … la ante-tip adevărul este revelat pe treaptă superioară” după cum observă Fairbairn.
Am vrea mai întâi să observăm că însăși sursele pe care el le citează susțin că potopul a fost un tip al distrugerii Ierusalimului. În Apocalipsele Bibliei p. 226-22, la fel ca și Hermeneutica Biblică, p. 443, Milton S. Terry fără îndoială ne învață că potopul a fost un tip al căderii Ierusalimului. Mai mult, Fairbairn, în Prophecy, (Baker, 1976, p. 446), după ce comentează Matei 16: 28 și îl aplică în primul rând la AD 70, insistă că Luca 17 „trebuie privit ca referindu-se în primul rând la aceiași perioadă – din moment ce, dacă s-ar referi la venirea finală, îndemnurile practice … nu ar fi practice.”
Este evident atunci că în timp ce Jackson neagă că distrugerea Ierusalimului a fost ante-tipul potopului, însăși sursele citate au crezut chiar opusul!
Potopul și Luca 17
Jackson spune „marele potop din vremea lui Noe este folosit ca un tip a zilei judecății și a sfârșitului lumii în câteva ocazii.” El citează Luca 17 ca un exemplu. În timp ce noi fericiți suntem de acord că Luca 17 vorbește despre potop ca fiind un tip al judecății și al sfârșitului lumii, întrebarea este, „Despre ce sfârșit vorbește el?” Dacă putem demonstra că Luca 17 nu poate fi o referire la sfârșitul timpului atunci unul din argumentele principale ale lui Jackson vor avea să fi distruse.
Luca 17: 22-37 vorbește despre o vreme „când se va arăta Fiul omului.” Pentru Jackson acest lucru nu poate însema altceva decât sfârșitul timpului. Dar să privim mai îndeaproape.
În versetul 23 Isus spune că va fi atunci când oamenii vor spune „Iată-l aici, Iată-l acolo!” insistând că Domnul deja venise. Aceasta este o paralelă la Matei 24: 26, un pasaj care, Jackson admite că, s-a împlinit înainte de AD 70. (pentru dovada împlinirii în primul secol a cuvintelor lui Isus vezi 2Tesaloniceni 2: 2; 2Timotei 2: 18f). Cum poate el scăpa atunci de concluzia că Luca și Matei vorbesc despre aceiași perioadă de timp? Va susține Jackson că în zilele dinaintea sfârșitului timpului vor fi unii care vor spune „Iată-l aici!”? Dacă el susține astfel atunci aceasta nu constituie nimic mai puțin decât un SEMN al zilelor din urmă. Cu toate acestea Jackson învață că nu există astfel de semne (Christian Courier, Nov. 1980).
Luca înregistrează faptul că Isus dă acest îndemn din perspectiva când se va arăta Fiul omului „Tot aşa va fi şi în ziua când Se va arăta Fiul omului. În ziua aceea, cine va fi pe acoperişul casei şi îşi va avea vasele în casă să nu se coboare să le ia; şi cine va fi pe câmp, de asemenea, să nu se mai întoarcă. Aduceţi-vă aminte de nevasta lui Lot.” (vv. 30-32). Acum, în conceptul lui Jackson de sfârșit al timpului aceste avertizări devin de-a dreptul ridicole!
Conceptul lui privitor la aceia situație este că atunci totul se va petrece instantaneu; fără avertisment, fără posibilitate de scăpare. Însă Isus fără îndoială spune ucenicilor că va exista oportunitatea de a scăpa; asta dacă nu se vor uita înapoi cum a făcut nevasta lui Lot. Acest lucru se potrivește cu scenariul războiului Iudaic din 66-70 (conf. lui Matei 24: 15f), însă exclude absolut orice referire la vreun scenariu de sfârșit al timpului. Acest lucru fiind adevărat, și mai este adevărat că Luca spune că ceea ce el descrie este aidoma ca în zilele lui Noe, urmează că Luca 17, descriind zilele războiului Iudaic, spune că acele evenimente aveau să fie ante-tipul potopului lui Noe.
Luca 17: 37 spune, „Unde va fi trupul acolo se vor strânge vulturii.” Aceasta este o paralelă la Matei 24: 28 – din nou un text pe care Jackson îl aplică la AD 70. Acest aspect este considerat ca referindu-se fie la vulturii care au fost atrași de cadavrele războiului Iudaic, fie ca o referie metaforică la stindardele Romane având ca emblemă vulturul, încojurând „cadavrul” Iudaismului. Indiferent ce abordare alegem în nici una nu există un scenariu de sfârșit al timpului. Dacă Jackson aplică textul la sfârșitul timpului el trebuie să explice cum pot exista păsări de pradă vii după ce „pământul cu tot ce este pe el va fi ars.” Mai mult, un alt factor care se adaugă la problema lui Jackson este asocierea acestui verset cu Apocalipsa 19: 17f unde păsările cerului sunt chemate la „Ospățul cel mare al lui Dumnezeu.” Problema lui Jackson este faptul că Ioan spune în termeni fără echivoc că lucrurile pe care le-a văzut „au să se întâmple în curând,” „vremea este aproape.” E nevoie de ceva elasticitate să întinzi „este aproape” la 2000 + de ani!
Aici este dilema lui Jackson; el aplică Luca 17: 22 la sfârșitul timpului. Totuși trei versete mai jos, versetele 23, 31, 37 sunt paralele directe la Matei 24: 26, 31, respectiv 28, iar Jackson aplică aceste versete din Matei la AD 70. El va trebui să explice de ce aceste versete din Luca nu se referă la același lucru.
Luca vorbește despre cei care aveau să vină și să spună că Domnul a venit deja. Acest lucru constituie un semn pentru iminenta distrugere. Totuși Jackson neagă că există semne ale sfârșitului. De aceea pentru a fi consecvent el nu poate aplica Luca 17 la sfârșitul timpului.
Textul din Luca învață că există posibilitatea de a scăpa de catastrofa ce avea să vină prin a nu coborâ de pe acoperiș și a nu se întoarce de pe câmp; Jackson nu crede că există vreo posibilitatea de a scăpa în concepul lui de sfârșit al timpului.
Jackson va trebui să explice de ce referirea la vulturi nu are aceiași aplicație ca și în Matei, adică, păsări naturale de pradă hrănindu-se din trupurile moarte; sau o armată care a încojurat națiunea condamnată. Nici una din aceste variante nu sunt conforme cu perspectiva lui asupra sfârșitului timpului. Dilema fratelui nostru este întradevăr serioasă.
Din moment ce Luca ne învață că el vorbește despre ante-tipul Potopului, și din moment ce descrierea lui Luca este paralelă cu discuția lui Matei despre căderea Ierusalimului in AD 70, noi concluzionăm că Luca 17 ne învață că distrugerea Ierusalimului a fost ante-tipul Potopului.
De la mic la mare
Jackson consumă multă cerneală pentru a așeza temelia concluziei sale finale. El vorbește pe larg despre faptul că tipul este mai mic în timp ce ante-tipul este mai mare. (Acest lucru desigur este adevărat dacă este înțeleasă corect natura celui mai mic adică tipul dar și natura celui mai mare – ante-tipul. Apoi el trage concluzia că dacă căderea Ierusalimului ar fi fost ante-tipul potopului „o lege fundamentală a tipologiei Biblice a fost încălcată fiindcă în acest caz potopul universal ar servi ca tip (întruchipare) pentru distrugerea locală a Ierusalimului. Cel mai mare l-ar tipiza pe cel mic.”
Se pare că Jackson crede că tipul trebuie să fie din punct de vedere fizic inferor în dimensiune; ante-tipul trebuie să fie din punct de vedere fizic/exterior superior ca mărime.
Crede fratele nostru că Cina Domnului este ante-tipul Paștelui? Mai mult ca sigur! Dar care din cele două a fost din punct de vedere fizic mai impunător; care a fost mai granduos pe o scală exterioară? La Paște se luau patru cupe, exista o masă în toată regula; se sta în picioare în fața mesei îmbrăcați pentru călătorie, etc, etc. Cina Domnului în contrast este destul de obișnuită, banală; nu există o masă încărcată, nu trebuie să fi îmbrăcat pentru călătorie, există doar o bucată de pâine nedospită și o cupă cu rodul viței. Acum, dacă Cina Domnului este ante-tipul Paștelui în ce fel este Cina mai mare? Este mai mare în sens și semnificație în ciuda micii dimensiuni pe scala expresiei exterioare! Conform logicii (?) fratelui nostru totuși, Cina Domnului este o „încălcare a legii fundamentale a tipologiei Biblice” din moment ce cel mai măreț (Paștele) este întruchiparea (ante-tipul) celui mai puțin impresionant (Cina)!
Să nu mai vorbim de templu. Edificiul existent în vremea lui Isus era întradevăr extraordinar. Placat cu aur, construit din marmură albă și lemn de cedru, Josephus spune că era ca un munte din aur ridicându-se în deșert. Templul, sau cel puțin Sfânta Sfintelor, era reprezentarea bisericii, Evrei 8-9. Acum, care din cele două era mai impresionantă în exterior, din punct de vedere fizic când a fost scrisă cartea Evrei? A fost biserica, formată din sclavi și asupriți, persecutată și izgonită dintro cetate într-alta, mai impresionantă decât templul din Ierusalim? Nu pentru ochiul omenesc. Pentru observator acel edificiu fizic era mai splendid decât o bandă de Creștini disprețuiți și persecutați.
În ciuda expresiei exterioare a măreției, totuși, templul din Ierusalim nu era nimica în comparație cu frumusețea ante-tipului, biserica Dumnezeului celui viu! Vezi Evrei 12: 22ff. Vrea cumva Jackson să spună că biserica nu a fost ante-tipul Locului Preasfânt? Va insista el că din moment ce manifestarea exterioară a Ierusalimului a depășit gloria exterioară a bisericii, a fost încălcată legea fundamentală a tipologiei Biblice? Sau va recunoaște că progresul de la tip la ante-tip este un progres în semnificație, în înțeles? Sau am putea exprima aceasta mai bine în cuvintele lui Fairbairn, „reprezentarea (tipicul, sau ante-tipucul DKP) nu este de fapt un sens diferit sau mai înalt, ci o aplicație diferită sau mai înaltă a aceluiași sens.” (Tipologia Bibliei, Baker, p. 3)
Întrebarea reală este: A fost distrugerea Ierusalimului mai mare decât Potopul? A fost în vreun sens un progres de la mic la mare; de la tip la ante-tip referitor la Potop și căderea Ierusalimului? (Cititoule, dacă nu te alegi cu nimic altceva din acest articol te rog dă atenție specială următoarelor cuvinte ale lui Isus și compară-le cu pretențiile lui Jackson).
În Matei 24: 21, Domnul nostru descrie Necazul cel mare al războiulu Iudaic. Aici sunt cuvintele Lui:
„Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi.”
Trebuie clar înțeles că prietenul nostru Jackson în mod accentuat și fără echivoc aplică aceste cuvinte Războiului Iudaic și căderii Ierusalimului din AD 70. În Courier din februarie 1977 Jackson, scriind împotriva convingerii lui Hal Lindsey asupra lui Matei 24, susține, „Matei 24: 4-34 prezintă semnele premergătoare distrugerii Ierusalimului din AD 70.”
Este interesant să cunoaștem răspunsul lui Jackson la interpretarea milenistă a lui Matei 24: 21. Aceea scoală de interpretare insistă că războiul Iudaic nu a putut fi Necazul cel mare, adică cel mai mare de la creație încoace, deoarece în al doilea război mondial și-au pierdut viața peste șase milioane de Evrei. Această pierdere de vieți a fost din punct de vedere fizic/numeric mai mare decât la căderea Ierusalimului din AD 70, și deaceea căderea din AD nu poate fi Necazul cel mare. Ne întrebăm cum va răspunde fratele nostru. Va susține el oare că nu trebuie luate în considerare cifrele ci sensul și semnificația? Va spune el milenistului că abordarea acestuia ignoră sensul mai adânc al căderii capitalei Iudaice? Dacă aceasta este răspunsul fratelui nostru (și acesta este răspunsul lui), pe ce bază ignoră el semnificația spirituală mai adâncă a distrugerii Ierusalimului și consideră natura fizică a Potopului ca fiind decisivă. Cum poate el spune milenistului să nu ia în considerare fizicul ci să se concentreze asupra spiritualului și totuși când argumentează împotriva Escatologiei Legământului să apeleze la același argument pe care l-a condamnat la mileniști?!?
Aici este dilema; Isus a spus că distrugerea Ierusalimului avea să fie cel mai mare necaz pe care lumea l-a văzut sau avea să-l vadă vreodată. Jackson spune că Potopul, fiindcă a fost universal, a fost mai mare decât căderea Ierusalimului, care, spune el, a fost local.
Din moment ce Isus a susținut că distrugerea Ierusalimului avea să fie cel mai mare necaz dintotdeauna, este ușor de văzut că ea avea să fie întradevăr ante-tipul Potopului. Din moment ce tipul progresează de la mic la mare și din moment ce Isus a spus că distrugerea Ierusalimului avea să fie cel mai mare necaz nu este greu să vezi progresia de la mic (Potopul) la mare (căderea Ierusalimului).
Ar trebui să fie evident că progresia de la mic la mare în tipologia Biblică este o progresie în semnificație, în sens; nu în manifestarea exterioară.
Potopul și Căderea: o Comparație
În ce sens a fost căderea Ierusalimului atât de semnificativă, chiar mai semnificativă decât Potopul? Trebuie doar să înțelegi câte ceva despre Ierusalim și ce a însemnat el pentru Iudei, pentru a înțelege răspunsul la această întrebare.
Ierusalimul a fost singurul loc din lume unde putea fi adusă o închinare potrivită, care să fie primită, conform lui Deuteronom 12. Dar când Ierusalimul a fost distrus cuvintele lui Isus cum că Muntele Sfânt avea să nu mai fie centrul exclusiv al închinării adevărate au fost demonstrate cu putere, Ioan 4.
La templu erau păstrate toate genealogiile lui Israel. Importanța acestor genealogii pentru esența lui Israel nu poate fi supra-accentuată. Joachim Jeremias, în Ierusalimul în vremea lui Isus (Fortress Press, 1987, p. 302), încheie discuția sa cu privire la cum erau privite genealogiile, „De această chestiune a purității rasei atârna nu numai poziția socială a descendenților ci chiar asigurarea ultimă a mântuirii, participarea lor la viitoarea izbăvire a lui Israel.” Nădejdea Mesianică, baza naționalității, legătura cu trecutul, speranța pentru viitor erau legate de genealogii. Însă în AD 70 acestea au fost distruse pentru totdeauna. S-a întâmplat oare ceva care să semene pe departe cu această semnificație spirituală la Potop?
Timp de 1500 de ani Iudeii au fost Cei Aleși. Dar în AD 70 YHWH a semnalat terminarea relației exclusive cu această națiune, Matei 21: 43. A încheiat Dumnezeu vreo relație bazată pe legământ și durabilă la Potop?
Ierusalimul a fost singurul loc de pe pământ unde se puteau aduce jertfe care să fie primite. Însă odată cu distrugerea templului și a genealogiilor nu au mai existat preoți, templu, sau altar pentru acele jertfe.
Căderea Ierusalimului a susținut și revendicat pretențiile mesianice ale lui Isus, a justificat credința bisericii care trecea prin prigoană, Apoc. 6: 9f; a identificat biserica ca adevărata preoție, adevăratul templu, adevăratul Israel, adevărații copii ai lui Dumnezeu, Rom. 8: 14-25; a desăvârșit descoperirea Domnului, Fapte 2: 15ff; a încheiat veacul minunilor, 1Cor. 1: 4-8, și multe altele!
Concluzie
Examinarea articolului lui Jackson privind tipologia a scos la iveală câteva date foarte importante.
Mai întâi, în timp ce Jackson apelează la anumite surse pentru a defini tipul și ante-tipul am văzut că însăși acele surse, cel puțin câteva dintre ele, susțin că distugerea Ierusalimului a fost ante-tipul Potopului. Dacă Jackson apelează la acele surse pentru definiția tipului ar trebui să accepte și aplicarea lor.
Realul progres în cazul tipului și ante-tipului este aplicarea semnificației. Tipologia nu cere ca ante-tipul să fie mai măreț în manifestarea exterioară. Ante-tipul este mai plin de înțeles, mai semnificativ. Aceasta este exact ceea ce indică sursele citate de Jackson. Totuși fratele nostru pune accent pe contrastul exterior dintre Potopo și căderea Ierusalimului.
În Luca 17 fratele nostru a trecut cu vederea sau a ignorat faptul că trei versete mai încolo de secțiunea în discuție, unul la început, unul la mijloc și unul de la sfârșit, sunt paralele directe la versetele din Matei care insită el, se aplică exclusiv la căderea Ierusalimului. Cum poate el susține că limbajul din Matei se referă exclusiv la evenimente „în timp” iar același limbaj în Luca se referă exclusiv la evenimente de la sfârșitul timpului?!?
Am văzut că atunci când se confruntă cu mileniștii Jackson folosește argumentul afirmat aici de către noi referitor la Necazul cel mare; adică, nu ar trebui accentuat aspectul exterior ci semnificația spirituală a căderii Ierusalimului când interpretăm Matei 24: 21. Atunci când încearcă să combată Escatologia Legământului el folosește argumentul premilenist.
Credem că am demonstrat bine din Scriptură că distrugerea Ierusalimului a fost întradevăr ante-tipul Potopului. Pretenția lui Jackson, cum că Matei 24, Luca 17, 2Petru 3 nu pot vorbi despre AD 70, este falsă.
Cum poate fratele nostru susține că distrugerea Ierusalimului nu a fost atât de semnificativă ca Potopul când Isus însuși a spus că distrugerea Ierusalimului avea să fie cea mai mare catastrofă petrecută vreodată?
Simplu spus, alegerea este între pretenția lui Jackson referitoare la căderea Ierusalimului și cuvântul inspirat al lui Isus. Aceasta nu este o alegere grea pentru autor! Smeriți chemăm pe prietenul nostru și pe toți ceilalți să se oprească în a mai da cu piciorul în țepuș și să accepte Cuvântul nu tradiția.
Pilda seminței de muștar și Pilda aluatului
(continuare la Pilda Semănătorului și a Neghinei)
Max R. King
trad. Iosif Dragomir
Faptul că împărăția lui Dumnezeu nu vine instantaneu este clarificat în pilda seminței de muștar și cea a aluatului (Mat. 13: 31-33). Pilda seminței de muștar a fost o ilustrație puternică a micimii (Marcu 4: 31), pe care Isus a folosit-o pentru a atrage atenția asupra începutului nesemnificativ a împărăției în contrast cu rezultatul final. Magnitudinea sfârșitului, încă în viitor, a fost descris prin deplina creștere a plantei care s-a făcut atât de mare (v.32), încât „păsările cerului îşi pot face cuiburi la umbra lui.”
În această pildă Christos a avut în vedere întregul cadru temporal pentru venirea împărăției cu putere, care s-a extins prin lucrarea apostolilor Săi până la sfârșitul veacului Iudaic. Iudeii căutau și așteptau o manifestare măreață, maiestoasă a domniei lui Dumnezeu care să pună stăpânire pe împărățiile Păgâne și să umple întreg pământul. Dar ceea ce au văzut și au auzit la Isus nu a corespuns înțelegerii lor cu privire la venirea împărăției. În contrast cu Zeloții, a căror eforturi erau îndreptate înspre o eliberare prin forță de jugului Roman, în acțiunile lui Isus nu se puteau vedea astfel de semne. Misiunea Lui de predicare și dezinteresul lui față de politică nu ofereau nici un semn care să indice vreo pregătire pentru eliberarea de dominația păgână a lui Israel. Cum putea El atunci să fie Mesia lui Israel și aducătorul împărăției lui Dumnezeu? Înconjurat doar de o ceată mică, săracă de ucenici, respins de către conducătorii religioși proeminenți, primit bine de vameși și de păcătoși, „Isus arăta mai degrabă ca un visător amăgit decât purtătorul Împărăției lui Dumnezeu.”
Accentul pildelor prin urmare, este pus asupra începutului sau al punctului de pornire al împărăției, care în micimea ei arată atât de diferit de ceea ce ar aștepta cineva în mod natural când privește doar la imaginea sfârșitului sau consumării ei. Aceasta a fost nebunia lucrării lui Christos, și a morții Sale în special, pentru că atât de străin păreau toate acestea față de ceea ce se aștepta în mod obișnuit. Scopul lui Christos era să-și asigure ucenicii că ceea ce se petrecea și ceea ce urma să aibă loc în curând (moartea Sa), era presupoziția necesară și garanția venirii ultime a împărăției. „Țelul pildei este să conștientizeze că acest inobservabil prezent nu trebuie să fie o jignire, ci o garanție, a încrederii. În tăinuirea prezentelor demonstrații a puterii lui Dumnezeu se află promisiunea unui iminent exercițiu biruitor al domniei Sale. Dumnezeu deja a declanșat un început; aceasta este garanția că El Își va duce cauza până la sfârșit.”
Pilda aluatului încapsulează același adevăr fundamental ca cel al seminței de muștar, ideea aluatului slujind ca să accentueze acțiunea puterii ascunse sau tainice a lui Dumnezeu înainte de venirea împărăției cu putere și slavă la sfârșitul veacului. Iudeii au înțeles că venirea împărăției însemna sosirea „veacului viitor;” că întrun anumit sens va avea loc o transformare a prezentului veac. Problema cu care se confruntau vis-a-vis de proclamarea apropierii împărăției era faptul că nu putea fi observată nici un fel de schimbare. Lumea continua să rămână la fel ca până acum, chiar și în lucrarea post-Cruce a ucenicilor lui Christos. Cum atunci putea lucrarea lui Isus să reprezinte începutul inițial al împărăției lui Dumnezeu în absența oricărei schimbări exterioare, observabile care să aibă loc?
Isus contracarează orice fel de astfel de obiecții. Schimbarea va fi realizată după modelul plămădelii, care lucrează neobservată până la dospirea întregului aluat. Faptul că prezența împărăției în forma ei prezentă nu a putut fi detectată de către necredincioși nu a fost o dovadă că venirea ei era în întregime în viitor. Probabil, cea mai apropiată paralelă a acestei pilde ar fi rostirile lui Isus din Luca 17: 20, 21. „Fariseii au întrebat pe Isus când va veni Împărăţia lui Dumnezeu. Drept răspuns, El le-a zis: „Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile. Nu se va zice: „Uite-o aici!” sau: „Uite-o acolo!” Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.” Modalitatea venirii împărăției și transformarea veacului de către aceasta, a fost de așa natură că nu poate fi văzută de ochiul fizic. „Cât de diferit era începutul erei mesianice anunțat de către Isus față de ceea ce era în general așteptat.” Isus a scos în evidență că puterea lui Dumnezeu schimbătoare a veacurilor era deja la lucru (în mijlocul lor) dar ei nu erau conștienți de prezența ei, nici nu deosebeau semnificația mesianică a lucrării Lui. Astfel accentul pildei este pus pe contrastul dintre victoria finală, completă a împărăției când noua creație ajunge la desăvârșire, și forma prezentă ascunsă a acelei împărății așa cum ea venise acum în lume.
- Jeremias vede aceasta ca o caracteristică obișnuită a celor patru pilde (a semănătorului, a neghinei, a seminței de muștar și cea a aluatului). „Ele pun în contrast începutul cu sfârșitul, și… ce contrast! Lipsa de însemnătate a începutului și triumful sfârșitului! Însă contrastul nu este întregul adevăr. Fructul este rezultatul seminței; sfârșitul este implicit în început. Mărețul infinit este deja prezent în micul infinit. În prezent, și într-adevăr în taină, evenimentul este deja în mișcare. Această natură nedescoperită a lui Basilea, este o chestiune de credință întro lume în care nimic nu este încă cunoscut. Cei cărora le-a fost dat să înțeleagă taina împărăției (Marcu 4: 11) văd în începutul ascuns și neînsemnat venirea gloriei lui Dumnezeu.”
Dar, un punct extrem de important în aceste pilde în discuție, promovat în escatologia realizată a lui Dodd, sunt factorul timp și creștere în intervalul dintre începutul împărăției și consumarea ei. Este clar că Isus nu a crezut că viitorul escatologic va fii atins în moartea și învierea Sa. Contrar lui Dodd, începutul împărăției nu poate fi datat din vremea profeților pentru a putea fi făcut secerișul, sau sfârșitul, să corespundă escatologic cu lucrarea pământească a lui Isus. Venirea lui Christos și moartea Lui sunt începutul, iar vremea creșterii sau expansiunii împărăției sunt corespunzătoare perioadei misionare de după înălțarea Lui.
Un număr de exegeți cred că ideea de creștere sau dezvoltare este străină învățăturii lui Isus, și împotriva semnificației venirii împărăției, dar oare există altă cale de a explica diferența dintre începutul nesemnificativ și sfârșitul triumfător? Dacă creșterea este un concept eronat, atunci se pare că aceste patru pilde au fost total inadecvate și fără sens la acest punct. Dar așa cum a observat Cadoux, „Însă, la urma urmei, creșterea este creștere, și în cazul tuturor acestor pilde, procesul culminează întrun fel de apogeu a deplinătății.”
Conceptul creșterii împărăției, oricum, are nevoie de clarificare textuală. A vedea creșterea sau expansiunea ei doar în termenii cifrelor sau ai răspunsurilor la evanghelie înseamnă a pierde din vedere ceea ce intenționează pildele. Împărăția vine escatologic, adică, prin realizarea unei schimbări complete în veacul Vechiului Legământ al istoriei răscumpărătoare. Venirea ei implică o împlinire sau o încheiere a vechi ordini din care iese noua creație (făptură) în Christos. Domnia lui Dumnezeu christocentrică din vremea din urmă, care a fost ancorată în moartea răscumpărătoare a lui Christos, a slujit la realizarea cerului nou și al pământului nou în care locuiește neprihănirea (2.Petru 3: 13). Cele două veacuri determinate de cele două legăminte (Gal. 4: 21-31), constituie materialul care face obiectul escatologiei biblice. Prin urmare, marele viitor din rostirile escatologice ale lui Isus (venirea împărăției „cu putere”) indică constant înspre vremea transformării încheiate a vechii creații.
În contextul venirii Noului Ierusalim, a cerului și pământul nou aferente, Ioan scrie, „Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi.” Observați că lucrurile noi sunt rezultatul exercitării domniei lui Christos. Ele decurg din vechea creație, care corespunde cu vechea ordine a lui Israel din Vechiul Testament. Această transformare a vechiului care aduce în existență Noul Ierusalim, Cortul lui Dumnezeu cu oamenii, noul cer și pământ, etc., este în principal sensul „venirii împărăției lui Dumnezeu cu putere” (Marcu 9: 1; Luca 21: 31). Viitorul escatologic este atins în încheierea (sfârșitul) veacului (Matei 24: 3). Acesta a fost scopul de bază al domniei lui Christos pre-parousia. Prin domnia lui Christos de subjugare a dușmanilor de la sfârșitul veacului împărăția lui Dumnezeu este întemeiată pe cel mai înalt munte „şi toate neamurile se vor îngrămădi spre el” (Isaia 2: 2). „Neamurile vor umbla în lumina ei.” Așadar, creșterea împărăției de la începutul ei determinat de Cruce până la încheierea ei de la sfârșitul veacului, este centrată în schimbarea pe care a produs-o în sfera legămintelor, schimbare prin care a fost asigurată răscumpărarea omului întro nouă creație potrivită domniei lui Dumnezeu în adevăr și neprihănire. Căderea Babilonului (Apoc. 14: 8), cetatea în care a fost răstignit Domnul (Ierusalimul, Apoc. 11: 8), corespunde cu vremea secerișului (Apoc. 14: 14-29) de la sfârșitul veacului (Matei 13: 39; 24: 3). Dodd nu a putut evita această vreme a secerișului care în mod evident a fost după moartea lui Christos, și de aceea el spune despre cartea Apocalipsei ca este o „recădere în escatologia pre-Creștină.” Aceasta, este de fapt, evaluarea lui cu privire la toate scrierile post-Cruce care conțin escatologie viitoristă. El o vede ca pe o „escatologie reconstruită a bisericii primare.” Astfel încearcă el să explice întârzierea parousiei. „Biserica primară a eșuat să înțeleagă că perspectiva lui Christos privind viitorul era restricționată la învierea Sa.” Aceasta este o soluție la problema timpului, însă evident creează mai multe probleme decât rezolvă. Îi pune pe apostolii călăuziți de Duhul împotriva lui Isus, făcând mesajul lor „neconcordant cu învățătura și intenția lui Christos ca întreg,” datorită faptului că au presupus și au vorbit despre timp escatologic după moartea lui Christos.
Oricum, referitor la pildele creșterii, motivul pentru care exegeții resping ideea creșterii sau dezvoltării în procesul venirii împărăției, în special după moartea lui Christos, trebuie clarificat. Acesta are de-a face cu conceptul sfârșitului, care în general este înțeles ca însemnând sfârșitul rasei umane. Din moment ce nu a venit nici un sfârșit peste planeta Pământ, creșterea împărăției cuprinde deja aproape 2000 de ani. Aceasta este în contradicție cu timpul de creștere din pilde, și desigur cu perspectiva apropierii atât de dominantă în rostirile lui Christos. Acesta a fost un factor influent în escatologia realizată, contractată și restructurată a lui Dodd. El scrie, „Pildele creșterii, deci, sunt predispuse la o interpretare naturală care le transformă întrun comentariu la situația de față din lucrarea lui Christos în caracterul ei referitor la venirea împărăției lui Dumnezeu în istorie. Ele nu trebuie luate ca implicând un lung proces de dezvoltare declanșat de lucrarea lui Isus care se încheie la a doua venire a Lui, deși biserica mai târziu le-a înțeles în felul acesta. La fel ca în învățătura lui Isus ca întreg, și aici, nu există o lungă perspectivă istorică: escatonul, apogeul divin hotărât al istoriei, este aici. Nu a venit prin efort uman ci prin actul lui Dumnezeu; și nu printro intervenție catastrofică, pentru că el este secerișul care urmează după un lung proces de creștere.”
Suntem de acord că nu este implicat „un lung proces de dezvoltare” în pildele de creștere, după lucrarea pământească a lui Christos, dar nu suntem de acord că aceasta ar fi cazul (adică, implică un lung proces de dezvoltare), dacă ele ar fi fost duse până la a doua venire a lui Christos, fiindcă parousia Lui nu înseamnă sfârșitul cosmosului material. Mai degrabă, venirea Lui încheietoare de veac, care este legată de viitorul escatologic al împărăției, pică în cadrul temporal al evenimentelor din preajma sfârșitului veacului Iudaic din AD 70. Datorită faptului că acest cadru biblic, istoric al perspectivei viitoriste a rostirilor lui Christos sunt ocolite de majoritatea exegeților, problema localizării în timp a „lucrurilor din urmă” devine dureros de evidentă. Semnificația căderii Ierusalimului în termenii venirii ultime a împărăției și realizarea viitorului escatologic în Scriptură poate fi văzută dacă vom reuși să recuperăm mesajul escatologic și perspectiva lui Christos și a apostolilor Săi.
Escatologia realizată a lui Dodd a fost în principiu o abordare validă a simbolismului apocaliptic Iudaic, în măsura în care a fost folosit de către Isus și apostolii Săi în mesajul evangheliei. Totuși, eșecul lui de a vedea întregul cadru temporal pentru escaton a fost principala slăbiciune a eforturilor lui în încercarea de a avea un sfârșit fără să reconstruiască perspectiva viitoristă care a fost predominantă în scrierile Noului Testament. Escatologia Realizată avantajează mesajul escatologic ca întreg în Scriptură doar dacă permite ca escatonul să cuprindă cadrul istoric al Discursului lui Isus de pe Muntele Măslinilor, adică, căderea Ierusalimului.
Este evident că Dodd a fost oarecum conștient de acest fapt, chiar dacă nu a recunoscut aceasta niciodată. El observă, „Desigur pare că Isus a perceput lucrarea Sa ca mișcându-se rapid înspre o criză, care va determina propria Sa moarte, persecuția aprigă a ucenicilor săi, și o revoltă generală prin care puterea Romană va pune capăt națiunii Iudaice, cetății ei și templului. Dacă El a vorbit în astfel de termeni, nu este surprinzător că atunci când lucrurile s-au întâmplat exact așa, rostirile Lui au fost întro oarecare măsură remodelate ca să se potrivească cu cursul acelor evenimente.”
Convingerea lui Dodd, cum că reala cădere a Ierusalimului a venit prea târziu ca să se potrivească cu escatologia viitoristă așa cum este ea înregistrată în Scriptură, este derutantă din perspectiva faptului că Discursul de pe Muntele Măslinilor și scrierile apostolice târzii s-au referit în mod specific la catastrofa sfârșitului veacului. Escatologic vorbind, Dodd nu este dispus să treacă dincolo de învierea lui Christos. El însă vede căderea Ierusalimului ca o susținere a ceea ce s-a realizat prin moartea și învierea lui Christos (care în perspectiva lui include parousia lui Christos). El a scris, „Percepția că comunitatea istorică Iudaică cum este ea constituită în prezent nu slujește la înaintarea lucrării lui Dumnezeu este întruchipată în viziunea sfârșitului ei în mijlocul ororilor războiului și a revoltelor sociale. Fie că aceste preziceri aveau să se împlinească în actualul curs al istoriei fie că nu, judecata esențială asupra situației rămâne; Ierusalimul a căzut, templul a fost distrus, și comunitatea Iudaică ca instituție politică a fost terminată. Aceste lucruri nu s-au întâmplat în felul în care le-a prezis Isus, dar cel puțin au oferit în istorie o impresionantă coroborare discernământului Lui referitor la tendințele inevitabile, care se nasc dintro estimare spirituală a situației.”
Este evident din afirmațiile de mai sus că Dodd a fost atras de istoria de după Cruce, dar cu toate acestea a respins aceea vreme a sfârșitului ca fiind cadrul pentru simbolica „venire pe nori a Fiului Omului.” El a admis totuși că „Matei a vorbit despre ea (vremea sfârșitului), ca fiind „Venirea Ta și sfârșitului veacului” ( 24: 3).” Apoi imediat reflectă asupra acestei afirmații. Atunci, dacă parousia lui Christos este un eveniment legat de istorie în acest mod, „ce perioadă de timp ar trebui să treacă de la lucrarea lui Isus până la încheierea istoriei? Aici documentele ne lasă în incertitudine. Conform schemei escatologice din Marcu 13, profanarea templului duce la un scurt și aspru necaz în Iudeea, apoi vine sfârșitul, înainte ca generația despre care a vorbit Isus să fi murit complet.”
Dar din nou însă, Dodd nu se poate dezlega de perspectiva lui unilaterală a împlinirii complete la învierea lui Christos. El concluzionează, „avem câteva motive să presupunem că dezastrul prevăzut să cadă asupra Iudeilor a fost înțeles de către Isus ca fiind mult mai (aproape), iminent. Putem oare spune că El de asemenea a perceput Ziua Fiului Omului ca fiind mult mai aproape decât o descrie Marcu? Se pare că așa este, dacă cuvintele adresate Marelui Preot trebuie interpretate cât de cât literal, „veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului.”
Concluzie
Două puncte de bază au fost stabilite în această scurtă inspecție a Escatologiei Realizate. Mai întâi, venirea împărăției lui Dumnezeu trebuie privită și înțeleasă în cadrul lucrării, morții, învierii, înălțării și domniei pre-parousia lui Christos, care constituie escatonul pentru rostirile escatologice ale lui Christos și ale apostolilor Săi. Relația prezentului cu viitorul în Scriptură trebuie privită în acest cadru temporal indivizibil. Nici prezentul și nici viitorul nu pot fi izolate ca să stea separat din punct de vedere escatologic. Întregul spectru al vremii sfârșitului trebuie recunoscut de la început până la sfârșit.
În al doilea rând, slăbiciunea și complicațiile accentelor unilaterale ale Escatologiei Realizate, în care nu este loc pentru timp escatologic după moartea lui Christos, sunt destul de evidente. Rostirile, predominant viitoriste, ale lui Christos trebuie declarate secundare, considerate reconstrucții escatologice ale bisericii primare care nu a păstrat legătura cu sensul original al cuvintelor lui Christos. Din această perspectivă, întreg Noul Testament trebuie reinterpretat și golit de volumul mare de escatologie viitoristă (după moartea lui Christos) pentru a restricționa escatonul în totalitatea lui la moartea lui Christos.
Aceasta ridică suspiciuni din două motive. Mai întâi, implică un program de reconstrucție care este atât de uriaș încât te întrebi ce este cu-adevărat original și demn de încredere în Scriptură. Doi, există o problematică a timpului și istoriei imediate după Cruce care sunt atât de evident implicate întrun real și semnificativ sfârșit al veacului (veacul Iudaic), prin care istoria răscumpărătoare a fost divin concepută în pregătirea căii lui Mesia. Cum acest timp post-Cruce poate să fi atât de ușor îndepărtat, considerat fără nici o legătură și neimportant pentru sfârșitul determinat de Cruce și christocentric, este de neînțeles și creează doar uimire. Nu este oare posibil ca, la urma urmei, Discursul lui Isus de pe Muntele Măslinilor să fie autentic și să fi putut ajunge la noi în forma și semnificația lui exactă așa cum a fost predicat de către Isus? Dacă Noul Testament se mișcă înspre acest viitor escatologic în unitatea mesajului atunci nu este oare posibil ca Apocalipsa să nu fie „o recădere în escatologia pre-Creștină,” ci să ofere o deplină și strălucitoare descriere (apocaliptică) simbolică a rostirilor escatologice ale lui Christos, care trec dincolo de moartea Sa, dar nu dincolo de aceea generație?
Înainte de a-l părăsi pe Dodd, ar trebui observat, cum a fost remarcat de către Colin Brown, „Că Dodd însuși și-a modificat oarecum poziția fiind de acord ca în loc să vorbim de „escatologie realizată” ar fi mai potrivit să vorbim de „o escatologie care este în proces de realizare.” Oricum, o citire atentă a cărții sale „Venirea lui Christos” lasă loc de îndoială cu privire la schimbarea lui.
Holocaust global sau Schimbare de Legăminte?
Matei 24: 35
original article
de David B. Curtis
trad. Iosif Dragomir
Am ajuns astăzi în studiul nostru la vers. 35 unde Isus spune ucenicilor Săi că „cerul şi pământul vor trece.” Petru a vorbit despre această idee în: 2. Pet. 3:10 „Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu troznet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde. Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri, şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului?”Noi ştim ce au spus Isus şi Petru dar ce înseamnă ceea ce au spus, ce au vrut ei să zică prin ceea ce au spus? Vorbeau ei despre o vreme viitoare în care pământul va fi distrus prin foc? O vreme în care întreaga planetă va exploda şi viaţa aşa cum o cunoaştem astăzi va lua sfârşit? Sigur aşa par că stau lucrurile, nu-i aşa?
Gândiţi-vă la ceea ce am văzut până aici în Mat. 24. Isus a învăţat că distrugerea Ierusalimului va fi o vreme de necaz fără precedent şi un semn al venirii Sale:Mat. 24: 21-22 „Pentrucă atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum, şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate.”Dar înainte ca acest mare holocaust, care nu poate fi întrecut în măsură, să aibă loc, Creştinii se rugau ca Domnul lor să vină. 1.Cor. 16: 22 „Dacă nu iubeşte cineva pe Domnul nostru Isus Hristos, să fie anatema! ,,Maranata“ (Domnul vine! sau Vino Doamne!).Apo. 22:20 „Cel ce adevereşte aceste lucruri, zice: ,,Da, Eu vin curând.” Amin! Vino, Doamne Isuse!
Acum, conform cu felul în care este în general înţeleasă astăzi venirea Lui, acest lucru ar însemna că creştinii primului secol se rugau pentru o distrugere instantanee prin foc a „întregii lumi.” Asta nu doar că ar depăşi distrugerea Ierusalimului, dar ar mătura „toată suflarea” de pe pământ. Astăzi viitoriştii nu pot scăpa de această dilemă ridiculă. Din perspectiva lor asupra sfârşitului, acei sfinţi din primul secol ar fi aşteptat holocaustul căderii Ierusalimului, fiind asiguraţi de către Isus că „nu toată suflarea va pieri” iar în acelaşi timp ei ar fi aşteptat, ar fi vegheat şi s-ar fi rugat ca Christos să vină cu o distrugere care să măture toată suflarea din cale. Nici o făptură nu ar fi cruţată. Prima distrugere ar justifica şi ar apăra credinţa evangheliei, iar celaltă distrugere ar nimici-o de pe pământ. Mă îndoiesc că cea de-a doua era cea pe care profeţii au avut-o în minte când au vorbit despre veacul viitor, un veac veşnic, în care „toate familiile pământului” ar fi binecuvântate.
Biblia nu este o istorie a planetei de la crearea ei la distrugerea ei ultimă. Biblia se preocupă de adevăruri spirituale făcute cunoscut prin lucruri fizice. Genesa prezintă felul în care a apărut moartea spirituală. Apocalipsa ne spune cum moartea aceasta a fost cucerită. Tema Bibliei este răscumpărarea omului, nu istoria planetei. Vă rog să reţineţi acest lucru.
Când pentru prima dată am ajuns să văd ca adevăr faptul că Christos a venit la AD 70 şi toate profeţiile s-au împlinit, prima mea obiecţie a fost, „asta înseamnă că noi trăim în cerul şi pământul nou!” Da, adevărat! Dacă acesta este cerul şi pământul nou, atunci noi am fost jupuiţi.” De ce am simţit astfel? A fost pentrucă căutam şi aşteptam o împlinire FIZICĂ a lui 2.Pet. 3. Am crezut că acele pasaje vorbeau despre evenimente fizice. Am crezut asta pentrucă gândeam ca un american din sec. 20 şi nu ca un evreu din secolul întâi. Eu nu am înţeles limbajul apocaliptic. Ucenicii lui Isus însă, şi cei care au trăit în primul secol au fost foarte familiarizaţi cu limbajul apocaliptic. Amintiţi-vă despre ce a vorbit Isus în Mat. 24. El le-a spus ucenicilor despre distrugerea templului şi a Ierusalimului. Acel Vechi Legământ urma să piară încă în timpul generaţiei lor. Amintiţi-vă că acest întreg capitol este un răspuns la întrebarea lor cu privire la când va fi distrus templul şi când se va sfârşi veacul Iudaic.
John Brown (1853) spunea: „cerul şi pământul vor trece” înţeles literal înseamnă dizolvarea prezentului sistem al universului, şi perioada când acest lucru va avea loc este numită „sfârşitul lumii.” Dar o persoană bine familiarizată cu frazeologia Scripturilor V.T. ştie că dizolvarea economiei mozaice şi aşezarea celei creştine, este adesea asemănată cu înlăturarea cerului şi pământului vechi şi crearea cerurilor noi şi pământului nou” (vol. 1, p. 170). „Se pare că, Scriptura fiind cel mai bun interpret al Scripturii, avem în V.T. o cheie pentru interpretarea profeţiilor din N.T. În ambele găsim acelaşi simbolism, iar imagistica din Isaia, Ezechiel şi ceilalţi profeţi ne ajută să înţelegem imagistica Sfântului Matei, Petru şi Ioan. Din moment ce împlinirea profeţiilor V.T. nu necesită neapărat dizolvarea lumii materiale, la fel ea nu este necesară pentru împlinirea predicţiilor din N.T.” (vol. 1, p. 200)
Una din bazele hermeneuticii este să întrebi „Ce a însemnat acest pasaj pentru destinatarii mesajului?” Interpreţii moderni ai profeţiei ţi-ar spune că aceste pasaje înseamnă puţin sau nimic pentru destinatar pentrucă textul are de-a face cu chestiuni care ar avea loc cu 2000 de ani mai târziu. Asta înseamnă că Dumnezeu a intenţionat aceste profeţii pentru noi şi nu pentru oamenii cărora le-au fost spuse sau scrise. Dar oare aceasta învaţă Biblia? Ce ne-a descoperit Dumnezeu cu privire la timing-ul acestor evenimente? Am văzut în studiul nostru că în vers. 34 Christos afirmă în mod specific: Mat. 24: 34 „Adevărat vă spun că, nu va trece neamul acesta până se vor întâmpla toate aceste lucruri.”„Neamul acesta” se referă la perioada de timp despre care vorbea Isus. Biblia spune clar că Isus îşi avertiza propria generaţie de judecata iminentă.
Dacă vrei să afli ce înseamnă un termen din N.T. legat de profeţie, trebuie să cauţi în V.T. şi să vezi ce înseamnă acolo. Dacă a fost folosit într-un anumit fel în V.T., nu ar fi normal ca Isus şi scriitorul N.T. să folosească acele expresii în acelaşi fel? Noi trebuie să obţinem înţelegerea cu privire la „cerul şi pământul” din V.T.
Deut. 31: 30 „Moise a rostit toate cuvintele cântării acesteia, în faţa întregei adunări a lui Israel: ,,Luaţi aminte ceruri, şi voi vorbi; Ascultă, pământule, cuvintele gurii mele.” În cântarea lui Moise Dumnezeu se adresează lui Israel. El îl numeşte „ceruri” şi „pământule.” El în mod evident nu vorbeşte cerului şi pământului fizic, ci lui Israel. Observaţi ce le spune în:
Deut. 32: 22„Căci focul mâniei Mele s-a aprins, Şi va arde până în fundul locuinţei morţilor, Va nimici pământul şi roadele lui, Va arde temeliile munţilor.” Dumnezeu nu vorbeşte aici despre incendierea pământului fizic. Dumnezeu foloseşte limbaj apocaliptic şi simbolic pentru a avertiza pe Israel de judecata pe care El o va aduce asupra lor. Când în final Israel va fi distrus, este ca şi când cerul şi pământul sunt mistuite de foc. În limbajul biblic, apocaliptic, „ceruri” se referă la guverne şi domnitori, iar „pământ” se referă la oamenii unei naţiuni. Acest lucru se poate vedea în cartea lui Isaia:
Is. 1: 1-2 „Proorocia lui Isaia, fiul lui Amoţ, despre Iuda şi Ierusalim, pe vremea lui Ozia, Iotam, Ahaz şi Ezechia, împăraţii lui Iuda. Ascultaţi, ceruri, şi ia aminte, pământule, căci Domnul vorbeşte: ,,Am hrănit şi am crescut nişte copii, dar ei s-au răsculat împotriva Mea.”
Is. 1: 10 „Ascultaţi cuvântul Domnului, căpetenii ale Sodomei! Ia aminte la Legea Dumnezeului nostru, popor al Gomorei!” Dumnezeu, în vers.10, încă vorbeşte cu Israel şi îi numeşte „Sodoma şi Gomora.” Geografica Sodomă şi Gomoră erau distruse de ceva vreme. Aici vedem „căpetenii” folosit pentru ceruri în vers. 2 şi popor folosit pentru „pământ.” Astfel termenii „ceruri şi pământ” sunt folosiţi pentru a vorbi despre căpetenii şi oamenii unei naţiuni.
Is. 34: 4-5 „Toată oştirea cerurilor piere, cerurile sunt făcute sul ca o carte, şi toată oştirea lor cade, cum cade frunza de viţă, cum cade frunza de smochin. ,,Căci sabia Mea -zice Domnul – s-a îmbătat în ceruri; iată, se va coborâ asupra Edomului, asupra poporului, pe care l-am sortit nimicirii, ca să-l pedepsesc.”Aici avem o descriere a căderi Edomului; observaţi limbajul folosit! Acesta este limbajul biblic prin care se descrie căderea unei naţiuni. Ar trebui să fie limpede că nu trebuie luat literal. Dumnezeu spune, „Sabia Lui s-a îmbătat în ceruri” apoi explică ce înseamnă acest lucru spunând: „se va coborâ asupra Edomului.” Traducerea Literală Nouă a Bibliei, 2001 (Română) traduce în felul următor: „ … sabia Mea s-a îmbătat în ceruri, iată, va coborâ asupra Edomului şi asupra poporului pe care l-am dat cu totul nimicirii la judecată.” Deci, Dumnezeu vorbeşte de sabia lui îmbătată în ceruri referindu-se la naţiunea Edom, nu la ceruri literale. Edom se va înfăşura ca un sul. (vers. 6, sabia îmbătată de sângele Edomului).
Is. 51: 13-16 „ … şi să uiţi pe Domnul, care te-a făcut, care a întins cerurile şi a întemeiat pământul? De ce să tremuri necontenit toată ziua, înaintea mâniei asupritorului, când umblă să te nimicească? Unde este mânia asupritorului? În curând cel încovoiat sub fiare va fi deslegat; nu va muri în groapă, şi nu va duce lipsă de pâine. Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care stârnesc marea şi fac să-i urle valurile, şi al cărui Nume este Domnul oştirilor. Eu am pus (T.L.N. a Bibliei, 2001) cuvintele Mele în gura ta, şi te acopăr cu umbra mâinii Mele, ca să întind ceruri noi şi să întemeiez un pământ nou, şi să zic Sionului: „Tu eşti poporul Meu!” Timpul întinderii cerului şi întemeierii pământului la care se referă aici, a fost când Dumnezeu a despicat marea (v.15) şi a dat Legea (vers. 16) şi a zis Sionului „tu eşti poporul Meu.” Aceasta s-a întâmplat atunci când a scos pe copii lui Israel din Egipt şi i-a format în pustie, ca popor al Legământului. El a întins cerurile şi a întemeiat pământul; adică a aşezat conducerea şi a creat ordinea.
Dacă ar trebui să luăm distrugerea cerurilor şi a pământului în mod literal, în toate pasajele din V.T., asta ar însemna că cerul şi pământul au fost distruse de câteva ori. Este clar că acest limbaj nu este literal ci figurativ şi apocaliptic.
Gary DeMar (1996) a spus: „Isus nu schimbă subiectul când îi asigură pe ucenici că „cerul şi pământul vor trece”! Mai degrabă El pur şi simplu afirmă prezicerile Sale precedente, care sunt înregistrate în Mat. 24: 29-31. Vers. 36 este un rezumat şi o confirmare a acestor versete. Reţineţi că punctul central al Discursului de pe Muntele Măslinilor, este pustiirea „casei” şi „lumii” Israelului apostat. (Mat. 23: 36). Lumea veche a iudaismului reprezentată de templul pământesc este demontată piatră cu piatră.”
James Jordan scria: „De fiecare dată când Dumnezeu aducea judecata asupra poporului Său în Vechiul Legământ, exista un sens în care cerurile vechi şi pământul erau înlocuite cu altele noi: Erau aşezaţi noi conducători, era instituit un nou model simbolic de organizare (Cort, Templu) şi aşa mai departe. Noul Legământ îl înlocuieşte pe cel vechi, cu noi conducători, o nouă preoţie, noi sacramente, noi jertfe un nou cort, (Io. 1: 14), şi un nou templu (Io. 2: 19; 1Cor. 3:16; Ef. 2: 12) În esenţă, un cer nou şi un pământ nou.” Întunecarea soarelui şi a lunii cât şi căderea stelelor cuplate cu clătinarea cerurilor (Mat. 24: 29) sunt căi descriptive mai vii de a spune că „cerul şi pământul vor trece” (Mat. 24: 35). În alte contexte când cad stelele, ele cad pe pământ, un semn sigur al judecăţii temporale (Is. 14: 12; Dan. 8:10; Apo. 6:13; 9: 1; 12:4). Prin urmare, „trecerea cerului şi pământului” este trecerea sau pieirea vechiului Legământ al iudaismului condus şi susţinut de cei „care L-au răstignit pe Domnul slavei” (1Cor. 2: 8). Poporul evreu a înţeles un astfel de limbaj.
Deci, în Mat. 24: 35 Isus se referă la trecerea lui Israel când vorbeşte despre trecerea cerului şi a pământului. Întreg capitolul are de-a face cu distrugerea şi trecerea naţiunii lui Israel. Nicăieri Scriptura nu ne învaţă despre o distugere a creaţiei fizice. Observaţi ce spune Dumnezeu după potopul din vremea lui Noe. Gen. 8: 21 „Domnul a mirosit un miros plăcut; şi Domnul a zis în inima Lui: ,,Nu voi mai blestema pământul, din pricina omului, pentrucă întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din tinereţa lui; şi nu voi mai lovi tot ce este viu, cum am făcut.”
Acum, oamenii vor spune că Domnul a distrus pământul prin apă odată şi El va distruge pământul prin foc data viitoare. Se referă oare promisiunea lui Dumnezeu aici doar la o schimbare de metodă de a distruge totul? Există vreo mângăiere în faptul că eşti distrus prin foc în loc de apă? Sau El promite aici că nu va mai distruge din nou pământul? Dar, unii dintre voi vor spune, „Ce-i cu Psalmul 102 care prezice distrugerea planetei fizice – nu-i aşa? Ps. 102: 25-28 „Tu ai întemeiat în vechime pământul, şi cerurile sunt lucrarea mânilor Tale. Ele vor pieri, dar Tu vei rămânea; toate se vor învechi ca o haină; le vei schimba ca pe un veşmânt, şi se vor schimba. Dar Tu rămâi Acelaş, şi anii Tăi nu se vor sfârşi. Fiii robilor Tăi îşi vor locui ţara, şi sămânţa lor va rămânea înaintea Ta.”Această profeţie a lui David sigur sună ca şi când s-ar referi la pământul fizic, nu-i aşa? Ca întotdeauna Noul Testament ne face lumină cu privire la Vechiul Testament. Evr. 1: 10-12 „Şi iarăş: ,,La început, Tu, Doamne, ai întemeiat pământul; şi cerurile sunt lucrarea mânilor Tale. Ele vor pieri, dar Tu rămâi; toate se vor învechi ca o haină; le vei face sul ca pe o manta, şi vor fi schimbate; dar Tu eşti acelaş; şi anii Tăi nu se vor sfârşi.” Scriitorul Epistolei ne spune că împlinirea celor spuse, este legată de întemeierea veşnicei împărăţii a lui Christos. Evr. 1: 8-9 „Pe când Fiului I-a zis: ,,Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este în veci de veci; toiagul domniei Tale este un toiag de dreptate: Tu ai iubit neprihănirea şi ai urât nelegiuirea: de aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie mai presus decât pe tovarăşii Tăi.” Cerul şi pământul vechi (Israelul Vechiului Legământ) vor pieri, dar Christos şi tronul Său vor rămânea pentru vecie. Superioritatea lui Christos asupra îngerilor este arătată prin faptul că El a creat lumea în care ei erau duhuri slujitoare. Evr. 1: 7 „Şi despre îngeri zice: ,,Din vânturi face îngeri ai Lui; şi dintr-o flacără de foc, slujitori ai Lui.”
Evr. 2: 1-5 „De aceea, cu atât mai mult trebuie să ne ţinem de lucrurile, pe cari le-am auzit, ca să nu fim depărtaţi de ele. Căci, dacă Cuvântul vestit prin îngeri s-a dovedit nezguduit, şi dacă orice abatere şi orice neascultare şi-a primit o dreaptă răsplătire, cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare, care, după ce a fost vestită întâi de Domnul, ne-a fost adeverită de cei ce au auzit-o, în timp ce Dumnezeu întărea mărturia lor cu semne, puteri şi felurite minuni, şi cu darurile Duhului Sfânt, împărţite după voia Sa! În adevăr, nu unor îngeri a supus El lumea viitoare, despre care vorbim.” Vers. 2 vorbeşte despre legământul de pe Sinai care a fost dat de îngeri şi îl compară cu salvarea Noul Legământ pe care o aduce Christos. În Evrei 2: 5 lumea viitoare nu va fi supusă îngerilor în contrast cu lumea vechiului legământ care atunci a fost, şi care va trece.
Cum va pieri lumea sau cerul şi pământul cel vechi? David spune că ele „se vor învechi ca o haină” şi vor fi „schimbate.” Să fie oare doar coincidenţă că Biblia vorbeşte de TRECEREA vechiului legământ folosind acelaşi limbaj? Evr. 8: 13 „Prin faptul că zice: ,,Un nou legământ,” a mărturisit că cel dintâi este vechi; iar ce este vechi, ce a îmbătrânit, este aproape de pieire.”Acelaşi cuvânt grecesc gherasco, este tradus vechi, învechit în ambele pasaje, Evr. 1:11şi 8: 13. Scriitorul spune aici că vechiul legământ este aproape de pieire. Nu mulţi ani mai târziu, s-a întâmplat acest lucru la distrugerea Ierusalimului. Isus a prezis sfârşitul veacului iudaic în Mat. 24 şi a spus că urma să aibă loc în timpul generaţiei Sale. David a spus că cerurile şi pământul vor pieri dar Christos va rămânea, şi aceasta este exact ceea ce Isus a învăţat în Mat. 24: 35.
Biblia nu vorbeşte despre „sfârşitul timpului.” Expresia „vremea sfârşitului” se găseşte în Scriptură dar nicăieri în Biblie nu găsim expresia „sfârşitul timpului.” (excepţie face 1.Pet. 1:20 care spune „sfârşitul vremurilor”(plural)şi traducegrescul ton chronoon. Nu poate fi sfârşitul timpului deoarece Christos a fost arătat „la sfârşitul vremurilor”şi timpul nu s-a sfârşit după cum putem vedea. (verbul este la trecut, prin urmare are în vedere prima venire).
Expresia „vremea sfârşitului” sau „sfârşitul vremurilor” vorbeşte despre sfârşitul unei ere, dar sfârşitul unui ere nu este sfârşitul timpului. Scriptura nu indică cum că Dumnezeu are un plan să distrugă această lume creată de care ne bucurăm. Petru leagă distrugerea cerului şi pământului de „ziua Domnului.”
1Pet. 3: 10 „Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu troznet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde.” Ce este Ziua Domnului? Petru leagă „venirea Lui” (vers. 4) şi „Ziua Domnului” (vers. 10) de distrugerea cerurilor şi a pământului (vers. 10 şi 12). „Ziua Domnului este o expresie deasemenea luată din V.T. şi a fost folosită de multe ori în legătură cu judecăţiile şi distrugerea diferitelor naţiuni. De obicei se referă la un Moment anume în care Dumnezeu Însuşi pedepseşte sau judecă popoare prin intermediul armatelor altor popoare. Armatele invadatoare ale unor naţiuni aduceau pedeapsa şi distrugerea asupra altor popoare, iar aceste vremuri erau fiecare numite „ziua Domnului” atunci când erau vestite de către Domnul. În timp ce diferitele referinţe la „ziua Domnului” din V.T. se referă la judecara diferitelor naţiuni, referirile din toate expresiile similare din N.T., sunt la aceea „ziua Domnului” din AD 70 când naţiunea lui Israel a fost distrusă.
Ce face ca cerul şi pământul să treacă, să piară? Mulţi astăzi ar spune că un holocaust nuclear. Dar Biblia ne spune că cerul vechi şi pământul vechi fug dinaintea (faţa) Domnului. Apo. 20:11 „Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb, şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui, şi nu s-a mai găsit loc pentru ele.” Cuvântul tradus de Cornilescu dinaintea este grecescul „prosopou” care înseamnă faţă. Veacul Vechiului Legământ a fugit din faţa lui Christos la Parousia Sa. El a venit cu judecată asupra lui Israel. Ei bine, ce s-a întâmplat când a trecut cerul şi pământul? În textul din Matei 24: 35 Isus nu ne spune, dar o face Petru. 2.Pet. 3:13 „Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea.” „După făgăduința Lui” unde găsim promisiunea cerurilor noi şi pământului nou? Is. 65:17 ,,Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute, şi nimănui nu-i vor mai veni în minte.”
Is. 66: 1 „Căci după cum cerurile cele noi, şi pământul cel nou, pe cari le voi face, vor dăinui înaintea Mea-zice Domnul – aşa va dăinui şi sămânţa voastră şi numele vostru.” Haideţi să privim contextul acestor versete din Isaia 65.
Is. 65:1 „Eram gata să răspund celor ce nu întrebau de Mine, eram gata să fiu găsit de ceice nu Mă căutau; am zis: ,,Iată-Mă, iată-Mă!” către un neam, care nu chema Numele Meu.” Versetul vorbeşte de neamuri care îl vor privi pe Domnul, acei care nu au fost numiţi după numele Lui. Observaţi însă ce spune despre Israel:
Is. 65:2- 7 „Mi-am întins mânile toată ziua spre un popor răzvrătit, care umblă pe o cale rea, în voia gândurilor lui! Spre un popor, care nu conteneşte să Mă mânie în faţă, aducând jertfe în grădini, şi arzând tămâie pe cărămizile de pe acoperiş; care locuieşte în morminte, şi petrece noaptea în peşteri, mâncând carne de porc, şi având în străchini bucate necurate. Şi care totuş zice: ,,Dă-te înapoi, nu te apropia de mine, căci sunt sfânt!“… Asemenea lucruri sunt un fum în nările Mele, un foc, care arde necontenit! Iată ce am hotărât în Mine: ,,Nici gând să tac, ci îi voi pedepsi; da, îi voi pedepsi. Pentru nelegiuirile voastre -zice Domnul – şi pentru nelegiuirile părinţilor voştri, cari au ars tămâie pe munţi, şi M-au batjocorit pe înălţimi, de aceea, le voi măsura plata pentru faptele lor din trecut.” Dumnezeu va pedepsi pe Israelul neascultător dar va păstra o RĂMĂŞIŢĂ.
Is. 65:8- 9 ,,Aşa vorbeşte Domnul: ,După cum când se găseşte zeamă într-un strugure, se zice: ,Nu-l nimici, căci este o binecuvântare în el!` tot aşa, şi Eu voi face la fel, din dragoste pentru robii Mei, ca să nu nimicesc totul. Voi scoate o sămânţă din Iacov, şi din Iuda un moştenitor al munţilor Mei; aleşii Mei vor stăpâni ţara, şi robii Mei vor locui în ea.” Se vorbeşte aici despre un moştenitor care iese din Iuda şi va fi alesul lui Dumnezeu.
Is. 65: 11- 16 „Dar pe voi, cari părăsiţi pe Domnul, cari uitaţi muntele Meu cel sfânt, cari puneţi o masă ,Norocului`, şi umpleţi un pahar în cinstea ,Soartei,` vă sortesc săbiei, şi toţi veţi pleca genunchiul ca să fiţi junghiaţi; căci Eu am chemat, şi n-aţi răspuns, am vorbit şi n-aţi ascultat, ci aţi făcut ce este rău înaintea Mea, şi aţi ales ce nu-Mi place.” De aceea, aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: ,,Iată că robii Mei vor mânca, iar voi veţi fi flămânzi; iată că robii Mei vor bea, iar vouă vă va fi sete. Iată că robii Mei se vor bucura şi voi vă veţi ruşina. Iată că robii Mei vor cânta, de veselă ce le va fi inima, dar voi veţi striga, de durerea pe care o veţi avea în suflet, şi vă veţi boci, de mâhnit ce vă va fi duhul. Veţi lăsa numele vostru ca blestem aleşilor Mei; şi anume: ,Domnul, Dumnezeu vă va omorâ`, şi va da robilor Săi un alt nume. Aşa că, cine se va binecuvânta în ţară, se va binecuvânta în Dumnezeul adevărului, şi cine va jura în ţară, va jura pe Dumnezeul adevărului, căci vechile suferinţe vor fi uitate, vor fi ascunse de ochii Mei.” În aceste versete vedem Israelul firesc (pământesc) în contrast cu Israelul spiritual, alesul. Dumnezeu va nimici naţiunea pământească a lui Israel şi Îşi va lua alt popor, Biserica. Acesta este contextul vers. 17:
Is. 65: 17 ,,Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute, şi nimănui nu-i vor mai veni în minte. Ci vă veţi bucura şi vă veţi veseli, pe vecie, pentru cele ce voi face. Căci voi preface Ierusalimul în veselie, şi pe poporul lui în bucurie.”
Dacă luăm afirmaţiile acestor versete la valoarea lor nominală, atunci ar trebui să deducem că cerurile şi pământul dintâi au trecut şi au fost înlocuite cu domnia glorioasă a Domnului Isus Christos, Împărăţia fără sfârşit. Cerul şi pmântul nou sunt puse în contrast cu lumea iudaică, nu cu această lume materială, prezentă.
Petru nu ne spune prea multe despre acest Cer şi pământ nou, afară de faptul că este un loc unde locuieşte neprihănirea, exact ca în Noul Legământ. 2.Cor. 3: 9 „Dacă slujba aducătoare de osândă, a fost slăvită, cu cât mai mult o întrece în slavă slujba aducătoare de neprihănire?” Daniel ne spune în cap. 9 că la sfârşitul celor 70 de săptămâni după ce „poporul unui domn care va veni va nimici cetatea şi sfântul Locaş (referire la distrugerea Ierusalimului), va fi „adusă neprihăniea veşnică.” Scripturile în întregime susţin şi confirmă prin dovezi acest lucru. Naţiunea vechiului Legământ este distrusă iar Noul Legământ, este inaugurat, adus la desăvârşire.
Dacă vrem să aflăm mai multe despre cerul şi pământul nou, trebuie doar să privim în Apocalipsa lui Ioan. Apo. 21:1 „Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentrucă cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era.” Aici vedem ce se întâmplă după ce cerul şi pământul dintâi au fost distruse.
Apo. 21:2 „Şi eu am văzut coborându-se din cer dela Dumnezeu, cetatea sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei.” Cine este această mireasă şi ce este această cetate sfântă?
Apo. 21: 9 „Apoi unul din cei şapte îngeri, cari ţineau cele şapte potire, pline cu cele din urmă şapte urgii, a venit şi a vorbit cu mine, şi mi-a zis: ,,Vino să-ţi arăt mireasa, nevasta Mielului!”Mireasa este nevasta Mielului. Din Efeseni 5 cunoaştem că mireasa este Biserica. Mireasa lui Christos este totalitatea aleşilor lui Dumnezeu.
Cartea Apocalipsa se ocupă de două femei. Una este nevasta lui Yahwe. Ea a fost o prostituată, aşa că Dumnezeu a divorţat de ea. Babilonul este o imagine a lui Israel care este nevasta necredincioasă a lui Yahwe. Cealaltă femeie este mireasa, soţia lui Isus Christos, Noul Ierusalim. Ea se coboară din cer indicând prin aceasta că îşi are originea în cer, nu pe pământ.
Apo. 21:10 „Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se cobora din cer de la Dumnezeu, …”
Apocalipsa se mai ocupă şi de două CETĂŢI. Vechiul Ierusalim, care a fost Israelul pământesc, şi Noul Ierusalim care este Mireasa lui Christos. Vechea cetate a fost distrusă iar Noua Cetate care îi ia locul este Oraşul – Mireasa lui Isus Christos.
Apocalipsa se mai ocupă şi de cei doi „ISRAELI” ai lui Dumnzeu, aşa cum sunt prezentaţi alegoric de către Pavel în Galateni 4: 21- 31. În aceea alegorie sunt prezentate două femei despre care se spune că sunt şi două cetăţi şi îşi trag obârşia din două legăminte, dând naştere la două feluri de copii. Prima este Agar corespunzând Ierusalimului fizic, căreia i s-a născut o naţiune după trup. Cea de-a doua este Sarah corespunzând Noului Ierusalim căreia i s-a născut o naţiune după duh. Aceste două naţiuni, sau „Israeli” sunt tema profeţiilor Vechiului Testament, a Evanghelilor, a Epistolelor şi în final mesajului Apocalipsei.
Adesea suntem învăţaţi că după ce se încheie această viaţă, cu toate mizerile şi supărările ei, vom umbla pe străzi de aur în cer. Într-adevăr se spune că acest oraş va avea străzi de aur, dar trebuie să ne amintim că Apocalipsa a fost scrisă într-un limbaj figurativ sau apocaliptic. Dumnezeu nu descrie un oraş material. El îşi descrie Biserica, poporul său care va trăi şi va fi cu El pentru totdeauna. Zidul de iaspis şi porţile de mărgăritar vorbesc despre binecuvântările Noului Legământ.
Apo. 21: 22 „În cetate n-am văzut nici un Templu; pentrucă Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul, sunt Templul ei.” Nu este Templu în această Cetate! De ce? Templul reprezenta PREZENŢA lui Dumnezeu. În Noul Ierusalim noi suntem în prezenţa lui Dumnzeu, nu avem nevoie de templu, de mediere.
Apo. 21: 3 „Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie, şi zicea: ,,Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuş va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor.” Veacul în care trăim acum este veacul Noului Legământ. Noi suntem Noul Ierusalim, Mireasa sfântă a lui Dumnezeu.
Apo. 21: 24 „Neamurile vor umbla în lumina ei, şi împăraţii pământului îşi vor aduce slava şi cinstea lor în ea. Porţile ei nu se vor închide ziua, fiindcă în ea nu va mai fi noapte. În ea vor aduce slava şi cinstea Neamurilor.” Ce înseamnă aceasta? Priviţi Is. 60: 11. „Porţile tale vor sta vecinic deschise, nu vor fi închise nici zi nici noapte, ca să lase să intre la tine bogăţia neamurilor, şi împăraţii lor cu alaiul lor.” Aici vedem motivul pentru care aceste porţi nu se vor închide niciodată; „ pentru ca oamenii să poată aduce în ea bogăţiile neamurilor şi pe împăraţii cu alaiul lor. Aici este o referire la puterea Evangheliei. Următorul verset ne spune că doar aleşii vor intra în ea.
Apo. 21: 27 „Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună; ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului.” Mântuirea este totdeauna disponibilă, porţile acestei cetăţi sunt totdeauna deschise. Priviţi cap. 22.
Apo. 22: 1-2 „Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului. În mijlocul pieţii cetăţii, şi pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod, şi dând rod în fiecare lună; şi frunzele pomului slujesc la vindecarea Neamurilor.” Aici râul cu apa vieţii curge din prezența lui Dumnezeu spre popoarele lumii. Pomul vieţii este acolo pentru vindecarea popoarelor. Râul cu apa vieţii a fost prezis în Vechiul Testament în Ezechiel.
Eze. 47: 1-12 „M-a adus înapoi la uşa casei. Şi iată că ieşea apă de sub pragul casei, dinspre răsărit; căci faţa casei era spre răsărit. Apa se pogora de sub partea dreaptă a casei în spre partea de miază-zi a altarului. M-a scos pe poarta de miază noapte, şi m-a făcut să ocolesc pe din afară până la poarta de răsărit. Şi iată că apa curgea din partea dreaptă. Când a înaintat omul acela spre răsărit, cu măsura în mână, a măsurat o mie de coţi, şi m-a trecut prin apă; apa îmi venea până la glesne. A mai măsurat iarăş o mie de coţi, şi m-a pus să trec prin apă, şi apa îmi venea până la genunchi. A măsurat iarăşi o mie de coţi, şi m-a trecut prin ea, şi apa îmi venea până la şolduri. A măsurat iarăşi o mie de coţi, şi atunci era un râu pe care nu-l puteam trece, căci apa era atât de adâncă încât trebuia să înot, un râu, care nu se putea trece. El mi-a zis: ,,Ai văzut, fiul omului?“ Şi m-a luat şi m-a adus înapoi pe malul râului. Când m-a adus înapoi, iată că pe malul râului erau o mulţime de copaci pe amândouă părţile. El mi-a zis: ,,Apa aceasta curge spre ţinutul de răsărit, se coboară în câmpie, şi se varsă în mare şi vărsându-se în mare, apele mării se vor vindeca.” Orice făptură vie, care se mişcă, va trăi pretutindeni pe unde va curge râul, şi vor fi o mulţime de peşti; căci ori pe unde va ajunge apa aceasta, apele se vor face sănătoase, şi pretutindeni pe unde va ajunge râul acesta va fi viaţă. Pescarii vor sta pe malurile lui, de la En-Ghedi până la En-Eglaim, şi vor întinde mrejile; vor fi peşti de felurie soiuri, ca peştii mării celei mari, şi vor fi foarte mulţi. Mlaştinile şi gropile ei nu se vor vindeca, ci vor fi lăsate pradă sării. Dar lângă râul acesta, pe malurile lui de amândouă părţile, vor creşte tot felul de pomi roditori. Frunza lor nu se va vesteji, şi roadele lor nu se vor sfârşi; în fiecare lună vor face roade noi, pentru că apele vor ieşi din sfântul Locaş. Roadele lor vor sluji ca hrană, şi frunzele lor ca leac.”Acest râu curge din Noul Ierusalim în Apo. 22: 1-2, Biserica, Mireasa lui Christos. Noi suntem implicaţi în a duce apa vie naţiunilor. Ce este apa vieţii?
Apo. 22: 17 „Duhul şi Mireasa zic: ,,Vino!“ Şi cine aude, să zică: ,,Vino!“ Şi celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!” Aceasta este chemarea la mântuire! Dacă cerul şi pământul nou se presupune a fi „starea eternă” de ce invitaţia la mântuire continuă să se răspândească? Cerul şi pământul nou reprezintă Noul Legământ, Biserica. Din biserică porneşte râul de apă vie pentru vindecarea popoarelor.
Isus spune femeii samaritence în Ioan 4: Io. 4: 10- 14 „Drept răspuns, Isus i-a zis: ,,Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu, şi Cine este Cel ce-ţi zice: ,Dă-Mi să beau!` tu singură ai fi cerut să bei, şi El ţi-ar fi dat apă vie.” ,,Doamne,” I-a zis femeia, ,,n-ai cu ce să scoţi apă, şi fântâna aste adâncă; de unde ai putea să ai dar această apă vie? Eşti Tu oare mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat fântâna aceasta, şi a băut din ea el însuş şi feciorii lui şi vitele lui?“ Isus i-a răspuns: ,,Oricui bea din apa aceasta, îi va fi iarăş sete. Dar oricui va bea din apa, pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa, pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa vecinică.” Această apă ţâşneşte dintr-o persoană. În Ezechiel apa curge din templu. Ce este templul? Noi suntem templul. Noi suntem locaşul în care locuieşte Dumnezeu.
Io. 7: 37- 38 „În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Isus a stătut în picioare, şi a strigat: ,,Dacă însetează cineva, să vină la Mine, şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.” Unde în Scriptură s-a prezis acest lucru? Ezechiel 47!
Io. 7: 39 „Spunea cuvintele acestea despre Duhul, pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit.”
Io. 4: 14 „Dar oricui va bea din apa, pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa, pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa vecinică.”
Trăim astăzi în cerul şi pe pământul nou. Noi suntem Noul Ierusalim, care este mireasa lui Christos. Isus Christos împreună cu Tatăl sunt în mijlocul nostru şi nu mai avem nevoie de templu, nu mai avem nevoie de nici unul din ritualurile şi ceremoniile vechiului cer şi pământ. Noi suntem în prezenţa lui Dumnezeu acum şi pentru totdeauna. „A sosit Esenţa iar umbrele s-au dus” (C.H. Spurgeon, Metropolitan Tabernacle Pulpit, vol. 37, p. 354). Cerul şi pământul vechiului iudaism au trecut şi acum noi trăim în cerul nou şi pe pământul nou ale Noului Legământ. Să ne ajute Domnul să înţelegem şi să preţuim pe deplin poziţia noastră în cerul nou, pe pământul nou unde locuieşte neprihănirea şi unde Dumnezeu locuieşte împreună cu poporul Său.
Evanghelia propovăduită în toată lumea
Matei 24:4-14
de David Curtis
trad. Iosif Dragomir
Ne aflăm la a treia lecţie din studiul lui Mat. 24. Am făcut o introducere acestui capitol şi am evaluat întrebările ucenicilor. Trecem acum la examinarea răspunsului lui Isus, fapt care ne va lua câteva săptămâni şi vom începe cu vers, 4-14. Când începem să examinăm răspunsul lui Isus trebuie să avem în minte întrebările ucenicilor. Cred că vă amintiţi de data trecută că ucenicii L-au întrebat pe Isus: „Când va fi distrus templul?” Când nu va mai fi lăsată piatră pe piatră? Si care va fi semnul Venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuia?”
Am privit data trecută la faptul că ucenicii nu au înţeles că Isus va pleca, deci ei nu au întrebat „Când Te vei întoarce?” Cuvântul „venire” este grecescul Parousia şi înseamnă prezenţă. Ea însemna deplina manifestare a mesianităţii Sale; Apariţia lui glorioasă în putere. Iar „sfârşitul veacului” se referă la sfârşitul veacului iudaic, veacul Vechiului Legământ; nu sfârşitul lumii. Am putea deci pune întrebările ucenicilor în felul următor: „Când va fi distrus templul şi care va fi semnul prezenţei Tale în putere şi glorie ca Mesia, şi al sfârşitului veaculiui acestuia? Uimitor faptul că aproape în unanimitate, comentatorii recunosc că ucenicii au asociat căderea Ierusalimului cu parousia lui Christos şi cu sfârşitul veacului. Majoritatea dintre ei însă, susţin că ucenicii au greșit în privinţa aceasta, dar admit că ei au privit aceste evenimente ca întâmplându-se simultan. Cu întrebările în minte ne îndreptăm spre răspunsul lui Isus.
Mat. 14:4-5 „Drept răspuns, Isus le-a zis: ,,Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva. Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu, şi vor zice: ,Eu sunt Christosul!` Şi vor înşela pe mulţi.” Cui i s-a adresat Isus? Cine sunt „le-a” din vers. 4? Sunt ucenicii! Vă rog să ţineţi minte acest lucru pe măsură ce avansăm prin acest capitol. Isus vorbea cu ucenicii Lui. Orice ar însemna răspunsul lui Isus, acesta trebuia să aibă înţeles pentru ei. Orice aplicaţie scripturală poate fi făcută pentru noi, doar după ce am înţeles ce a însemnat un anumit lucru pentru auditoriul original. Să ţinem minte Principiul Relevanţei Auditorului. De ce pun accent pe acest lucru? Pentrucă majoritatea îl trec cu vederea. Spre exemplu, Walvoord vede Matei 24: 4-14 ca pe evenimente ale epocii Bisericii culminând cu Necazul cel Mare (pe care el îl consideră încă în viitor). El spune că aceste semne indică faptul că se apropie sfârşitul veacului (în vremea noastră). James Stuart Russel în cartea sa, „Parousia” spune despre Mat. 24:4-14: „este imposibil să citeşti această secţiune şi să nu pricepi referirea distinctă la perioada dintre crucificarea Domnului şi distrugerea Ierusalimului. Fiecare cuvânt este adresat ucenicilor, şi doar lor. A-ţi imagina că „voi” (lor le-a) din această adresare, nu se aplică ucenicilor cu care Isus vorbea, ci unor necunoscute şi încă in-existente persoane, într-un veac depărtat, este o supoziţie de râs, absurdă, care nu merită atenţie serioasă.”
Domnul începe cu un avertisment împotriva aşteptării imediate a parousiei Sale. El nu vrea ca ucenicii să fie înşelaţi de christoşi falşi care vor apărea curând. El vrea să-i facă să înţeleagă că El va fi plecat pentru o perioadă de timp, considerată de ei o lungă perioadă (de fapt 40 de ani). Luc. 19:12-13 „Deci a zis: ,,Un om de neam mare s-a dus într-o ţară depărtată, ca să-şi ia o împărăţie, şi apoi să se întoarcă. A chemat zece din robii săi, le-a dat zece poli (Greceşte: mine.), şi le-a zis: ,,Puneţi-i în negoţ până mă voi întoarce.” Isus avea să plece de la ei, ca să primească Împărăţia, şi în perioada dintre plecarea Lui, la Înălţare, şi a Doua Sa Venire, aveau să se întâmple câteva lucruri.
1). Apariţia christoşilor falşi
Luc. 21:8 „Isus a răspuns: ,,Băgaţi de seamă să nu vă amăgească cineva. Căci vor veni mulţi în Numele Meu, şi vor zice: ,Eu sunt Hristosul,` şi ,Vremea se apropie.` Să nu mergeţi după ei.” Luca adaugă propoziţia: „Vremea se apropie.” Isus nu a vorbit de ceva ce urma să se întâmple cu sute sau cu mii de ani mai târziu! Isus Şi-a avertizat ucenicii de ceva ce se apropia foarte mult în vremea lor. (dacă ucenicii ar fi crezut că Isus le vorbeşte despre lucruri îndepărtate, christoşii falşi nu i-ar fi putut înşela invocând că „vremea este aproape” – acest lucru dimpotrivă, era un indiciu că ei sunt falşi). S-au ridicat astfel de christoşi falşi înşelând pe mulţi în perioada premergătoare distrugerii Ierusalimului? Da! Avem o înregistrare biblică şi istorică a unor astfel de falşi mesia. Fpt. 5:36-37 „Căci nu de mult s-a ivit Teuda, care zicea că el este ceva, şi la care s-au alipit aproape patru sute de bărbaţi. El a fost omorât, şi toţi cei ce îl urmaseră, au fost risipiţi şi nimiciţi.” Conform lui Josephus, istoricul evreu, la doisprezece ani după moartea lui Domnului, Teuda a convins o mare mulţime să-l urmeze la râul Iordan, care spunea el, se va despărţi pentru ca ei să-l poată trece. „Ţara,” spune Josephus, „era invadată de magicieni, seducători, şi impostori care adunau oamenii în jurul lor şi-i duceau în locuri pustii pentru a vedea semnele şi minunile pe care ei promiteau că le vor arăta prin puterea lui D-zeu.” Pe vremea lui Felix (amintit în Fapte cap. 23-25) „ţara Iudeii era plină de impostori pe care Felix îi executa în fiecare zi.” Afirmaţie care indică numărul lor mare, în acele zile. Un egiptean care a „pretins a fi un profet” a adunat în jurul lui 30.000 de bărbaţi susţinâţnd că le va „arăta cum la porunca lui, vor cădea zidurile Ierusalimului.” Origen, menţionează un anume lucrător, Dositeus, care a pretins că el era Christosul prevestit de către Moise. Mai avem şi alte relatări:
Fpt. 8: 9-10 „În cetate era un om, numit Simon, care zicea că este un om însemnat; el vrăjea şi punea în uimire pe poporul Samariei. Toţi, de la mic până la mare, îl ascultau cu luare aminte, şi ziceau: ,,Acesta este puterea lui Dumnezeu, cea care se numeşte „mare.” Conform lui Irineu, Simon a pretins că este Fiul lui D-zeu şi creatorul îngerilor. Jerome, spune că el a pretins a fi Cuvântul D-zeului celui Atotputernic. Justin, spune că el a plecat la Roma şi a fost aclamat ca zeu datorită puterilor lui magice.
1.Io.2:18 „Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină antichrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi antichrişti: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă.” Observaţi cum Ioan scriind pe la AD 65, nu spune „zilele din urmă,” ci „ceasul de pe urmă.” Aşa cum au auzit de la Domnul lor, vor veni mulţi antichristi. Acestea sunt exemple de falşi mesia, despre care istoria spune că erau „în număr mare” exact aşa cum a profeţit Isus. Greswell în lucrarea sa, „Despre Pilde,” atrage atenţia asupra remarcabilului fapt că, „în timp ce mulţi din acei falşi mesia au apărut în intervalul dintre Înălţarea Domnului şi războiul Iudeilor, nu există nici o dovadă că s-ar fi ridicat unii care să pretindă acest titlu, înainte de a-Şi începe Isus lucrarea.”
2). Războaie şi veşti de războaie
Mat. 24:6 „Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie: vedeţi să nu vă spăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârşitul tot nu va fi atunci.” Războaiele NU sunt un semn a sfârşitului aşa cum limpede spune vers. 6. El le va spune mai târziu în acest capitol, că atunci când vor VEDEA un război, nu când vor auzi de război, să fugă. Au auzit ucenicii de războaie şi veşti de războaie? Da au auzit! Erau războaie în provinciile romane şi în întreaga Palestină, Galileea şi Samaria în AD 66, precedând distrugerea Ierusalimului. În Analele lui Tacitus, un roman care a scris o istorie care acoperea perioada dinainte de AD 70, găsim expresii ca acestea: „mişcări în Africa” „mişcări în Tracia”, „insurecţii în Galia” „intrigi între Parţi” „război în Armenia.” Şi pentru Iudei timpurile au devenit tulburi. În Seleucia, au fost ucişi 50.000 de Iudei. În Alexandria s-a declanşat o revoltă împotriva lor. Într-o bătălie dintre Iudei şi Sirieni, în Cezareea, au fost ucişi 20.000 de Iudei. În acest timp Caligula a dat poruncă ca statuia lui să fie pusă în templul de la Ierusalim. Evreii au refuzat acest lucru şi au trăit într-o permanentă teamă că imperatorul va trimite armatele sale în Palestina. Această teamă a devenit atât de reală încât unii dintre ei nu au mai fost preocupaţi să-şi cultive pământul. Dar deşi vor fi războaie şi veşti de războaie, Isus a spus ucenicilor Săi: „vedeţi să nu vă spăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârşitul tot nu va fi atunci.” Despre ce sfârşit vorbea El? Să ne amintim de întrebarea lor, ei au dorit să ştie când va veni sfârşitul veacului iudaic. Barnes spune că sfârşitul la care se referă aici este „sfârşitul administraţiei (economiei) iudaice;” distrugerea Ierusalimului.” Războaiele şi veştile de războaie nu erau semnele sfârşitului! Dimpotrivă, Domnul a dorit ca ei să ştie că aceste lucruri nu erau semne ale sfârşitului. Nici unul din aceste lucruri nu era semnul care să-i facă să fugă în munţi.
3). Neamurile luptând unele împotriva altora
Mat. 24:7 „Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie împotriva altei împărăţii; şi, pe alocurea, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciumi.” Cuvântul „neam” este grecescul ethnos care înseamnă rasă. Vara trecută am vorbit cu cineva care a folosit acest verset ca să dovedească că trăim în vremurile din urmă şi a Doua Venire va avea loc în curând. El mi-a zis: „Cuvântul „neam” este ethnos şi uită-te la luptele dintre grupurile etnice astăzi,…sfârşitul este aproape.”
Sunt câteva probleme cu acest mod de interpretare, unul este faptul că aceste lucruri nu sunt semne ale sfârşitului. Apoi, Isus vorbea cu ucenicii şi aceasta trebuia să aibă relevanţă pentru ei. Au văzut ei naţiune ridicându-se împotriva altei naţiuni? Da! Josephus spune: În Cezareea în AD 59, şi-au disputat supremaţia oraşului şi 20000 de evrei au fost ucişi. În Scithopolis peste 13.000 de evrei au fost ucişi. Mii de evrei au fost ucişi în alte părţi, iar în Alexandria 50.000. La Damasc au fost ucişi într-o singură oră 10000. Isus vorbeşte despre conflictul dintre evrei şi neamuri care a început la scurt timp după aceea şi a continuat până la începutul războiului Iudaic. Până atunci evreii şi neamurile au trăit în mare parte în pace unii cu alţii, dar această perioadă a fost caracterizată de războaie.
4). Foamete
O foamete a fost prezisă de către Agab: Fpt. 11:28 „Unul din ei, numit Agab, s-a sculat şi a vestit, prin Duhul, că va fi o foamete mare în toată lumea. Şi a fost, în adevăr, în zilele împăratului Claudiu.” Această foamete este menţionată de Tacitus, Seutoniu şi Eusebiu şi se zice că a fost cumplită în Ierusalim. Josephus spune că mulţi oameni au murit din lipsă de hrană. Iudeea, în special a fost lovită de foamete şi ucenicii au trimis ajutoare. Fpt. 11:29 „Ucenicii au hotărât să trimeată, fiecare după puterea lui, un ajutor fraţilor, cari locuiau în Iudea.” Tacitus vorbeşte despre un eşec în recolte, care a avut ca urmare o foamete. Eusebiu deasemenea menţionează în acel timp, foamete la Roma, Iudeea şi Grecia. Da, a fost foamete în acei ani înainte de căderea Ierusalimului.
5). Epidemii
Epidemiile sunt răspândirea rapidă a unei boli. Foametea şi epidemia merg mână în mână. Epidemiile sunt adesea cauzate de foamete. Seutonius a scris despre o „epidemie” la Roma în zilele lui Nero, care a fost atât de groaznică încât „în timpul unei toamne, au murit nu mai puţin de 30000 de persoane”. Josephus consemnează că în Babilonia au bântuit epidemii în jurul AD 40. Tacitus vorbeşte despre o epidemie în Italia în AD 65. Da, au fost epidemii în timpul vieţii ucenicilor în acei ani premergători distrugerii Ierusalimului.
6). Cutremure de pământ
Au experimentat ucenicii cutremure de pământ în timpul vieţii lor? Se pare că da. Tacitus menţionează cutremure la Roma. El a scris: „Cutremure frecvente au distrus multe case” şi „doisprezece oraşe popolate din Asia au fost prefăcute în ruine de către un cutremur.” Seneca care a scris în anul AD 58 a spus: „De câte ori au căzut oraşe din Asia şi Achaia dintr-un sigur şoc fatal?” Câte oraşe au fost înghiţite în Siria! Câte în Macedonia! De câte ori a fost devastat Ciprul de către această calamitate?” De câte ori a devenit Paphos o ruină! Adesea am primit veşti despre demolarea unor oraşe întregi deodată.” În AD 60 Hierapous, Colosse şi Laudecea au fost doborâte de cutremure. Au avut loc cutremure în Creta, Apamea, Smirna, Miletus, Chios, Samos şi Iudeea. Cutremure în diverse locuri!
În ciuda faptului că Isus a zis „dar sfârşitul tot nu va fi atunci,” astăzi mulţi scot acest pasaj din context şi vorbesc în mod ignorant despre „semnele vremii” încercând să arate că, cutare conflict, cutremur serios sau foamete devastatoare, sunt semne ale întoarcerii iminente a lui Christos. Toate aceste lucruri s-au întâmplat înainte de AD 70 şi de căderea Ierusalimului. Ele nu sunt semne! Dacă privim înapoi în istorie, când a fost vreo perioadă în care să nu fie războaie, foamete, epidemii sau cutremure? Acestea nu sunt semne! Isus a spus ucenicilor Săi că aceste lucruri, sunt doar „începutul durerilor.”
Mat. 24:8 „Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor.” Expresia „începutul durerilor” ar putea fi tradusă „durerile naşterii.” Această imagine este folosită în V.T. pur şi simplu pentru a exprima o mare durere. Dar se mai foloseşte când o femeie este în durerile naşterii. În Isaia 13:8; 26:17; Ieremia 4:31; 6:24; Mica 4:9-10 este folosit ca un termen special pentru „durerile naşterii lui Mesia.” În pasajul nostru ea vorbeşte despre o perioadă de strâmtorare înainte de întoarcerea lui Christos în AD 70. Se pare că a fost aleasă în mod expres pentru a desemna durerile naşterii unei noi lumi. Haideţi să vedem cum foloseşte Isus această expresie.
Io. 16:16 „Peste puţină vreme, nu Mă veţi mai vedea; apoi iarăş peste puţină vreme, Mă veţi vedea, pentrucă Mă duc la Tatăl.” Ucenicii Îl întreabă pe Isus despre această afirmaţie.
Io. 16:17-19 „La auzul acestor vorbe, unii din ucenicii Lui au zis între ei: ,,Ce însemnează cuvintele acestea: ,Peste puţină vreme, nu Mă veţi mai vedea;` şi: ,Apoi iarăş peste puţină vreme Mă veţi vedea?` Şi: ,Pentrucă Mă duc la Tatăl?” Ei ziceau deci: ,,Ce însemnează aceasta: ,Peste puţină vreme?` Nu ştim ce vrea să spună.” Isus a cunoscut că voiau să-L întrebe, şi le-a zis: ,,Vă întrebaţi între voi ce însemnează cuvintele: ,Peste puţină vreme, nu Mă veţi mai vedea;` şi: ,Apoi iarăş peste puţină vreme, Mă veţi vedea?” Isus explică ucenicilor ceea ce aspus.
Io. 16: 20-23 „Adevărat, adevărat vă spun că, voi veţi plânge şi, vă veţi tângui, iar lumea se va bucura; vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie. Femeia, când este în durerile naşterii, se întristează, pentrucă i-a sosit ceasul; dar dupăce a născut pruncul, nu-şi mai aduce aminte de suferinţă, de bucurie că s-a născut un om pe lume. Tot aşa şi voi: acum sunteţi plini de întristare; dar Eu vă voi vedea iarăş, inima vi se va bucura, şi nimeni nu vă va răpi bucuria voastră.” Ucenicii se vor întrista pe durata absenţei Domnului, dar întristarea lor se va preface în bucurie la întoarcerea Lui. Această idee, a femeii în durerile naşterii, este folosită pentru a descrie suferinţele dinaintea venirii Domnului în Împărăţia Sa.
Mica 4: 9-10 ,,Pentruce strigi tu însă acum aşa de tare? N-ai împărat? Nu mai ai sfetnic, de te apucă durerea ca pe o femeie la naştere? Sufere, fiica Sionului, şi gemi ca o femeie la naştere! Căci acum vei ieşi din cetate şi vei locui în câmp, şi te vei duce până la Babilon! Acolo vei fi izbăvită, acolo te va răscumpăra Domnul din mâna vrăjmaşilor tăi.” Isus a zis „toate acestea sunt doar începutul durerilor.” Ele nu erau semne pentru ucenici şi nu sunt semne astăzi. Ele nu au semnalat sfârşitul ci s-au extins dealungul perioadei dintre Înălţarea Domnului şi a Doua Sa venire.
Mat. 24:9 „Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi, şi vă vor omorâ; şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru Numele Meu.” Cine va fi dat să fie chinuit? UCENICII! Cu siguranţă este adevărat că toţi creştinii care trăiesc o viaţă evlavioasă vor fi persecutaţi, dar El vorbeşte aici cu ucenicii. Au experimentat ucenicii necazuri şi moarte? Da! Tot ce trebuie să faci este să citeşti Fapte. „Bible Knowledge Commentary are următoarele de spus despre vers. 9: „Isus şi-a început cuvântarea cu un indicator temporal „atunci.” La mijlocul perioadei celor şapte ani înainte de a Doua Venire al lui Christos, Israel va experimenta mari suferinţe.” Comentariul spune că Isus vorbeşte despre un timp, pentru noi, încă în viitor! Ce ar fi însemnat aceasta pentru ucencii? Nimic! Nu numai că greşeşte în a lua în considereare Relevanţa auditoriului, dar greşeşte şi prin faptul că nu compară înregistrarea celorlalte Evanghelii.
Luc. 21:12 „Dar înainte de toate acestea, vor pune mânile pe voi, şi vă vor prigoni: vă vor da pe mâna sinagogilor, vă vor arunca în temniţe, vă vor târâ înaintea împăraţilor şi înaintea dregătorilor, din pricina Numelui Meu. Aceste lucruri vi se vor întâmpla ca să fiţi mărturie.” Observaţi că Luca adaugă „înainte de toate acestea” arătând că persecuţiile vor începe la începutul acestei perioade. Persecuţia ucenicilor a început imediat după Rusalii.
Mc. 13:9 „Luaţi seama la voi înşivă. Au să vă dea pe mâna soboarelor judecătoreşti, şi veţi fi bătuţi în sinagogi; din pricina Mea veţi fi duşi înaintea dregătorilor şi înaintea împăraţilor, pentruca să le slujiţi de mărturie.” Marcu adaugă că vor fi bătuţi în sinagogi, duşi în faţa dregătorilor şi a împăraţilor ca să le slujească de mărturie. Toate aceste lucruri s-ai împlinit remarcabil în viaţa ucenicilor. Petru şi Ioan au fost închişi:
Fpt. 4:3 „Au pus mânile pe ei, şi i-au aruncat în temniţă până a doua zi; căci se înserase.” Pavel şi Sila au fost bătuţi şi încarceraţi. Fpt. 16:23-24 „După ce le-au dat multe lovituri, i-au aruncat în temniţă, şi au dat în grijă temnicerului să-i păzească bine. Temnicerul, ca unul care primise o astfel de poruncă, i-a aruncat în temniţa din lăuntru, şi le-a băgat picioarele în butuci.” Pavel a fost dus înaintea lui Galion (Fpt. 18:12), Felix (Fpt. 24:24) şi Agripa (Fpt. 25:23). Ştefan a fost ucis cu pietre (Fpt. 7:59), Iacov a fost ucis de Irod (Fpt. 12:2). În momentul în care Pavel a început să predice, a început şi el să fie persecutat. Fpt. 9: 23-24 „După câtva timp, Iudeii s-au sfătuit să-l omoare; şi uneltirea lor a ajuns la cunoştinţa lui Saul. Porţile erau păzite zi şi noapte, ca să-l omoare.” Fpt. 9: 29 „De atunci se ducea şi venea împreună cu ei în Ierusalim, şi propovăduia cu îndrăzneală în Numele Domnului. Vorbea şi se întreba şi cu Evreii cari vorbeau greceşte, dar ei căutau să-l omoare.” Pavel a fost bătut de cinci ori de către evrei. 1.Cor. 11:24-25 „De cinci ori am căpătat dela Iudei patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am fost bătut cu nuiele; odată am fost împroşcat cu pietre;…” Isus a spus că ucenicii vor fi chinuiţi, bătuţi, aruncaţi în temniţă; vor fi urâţi din pricina Numelui Său şi unii vor fi ucişi. Vor fi duşi în faţa soboarelor, dregătorilor şi împăraţilor pentru mărturie. Li se va da o gură şi o înţelepciune în faţa cărora duşmanii nu pot face faţă. (vezi Fpt. 6:10, Ştefan). Ucenicii au experimentat toate acestea înainte de căderea Ierusalimului în AD 70, exact aşa cum le-a spus Domnul.
Mat. 24:10 „Atunci mulţi vor cădea, se vor vinde unii pe alţii, şi se vor urâ unii pe alţii.” Datorită grelei persecuţi din acele zile, mulţi vor cădea de la credinţă. Isus a vorbit despre acest lucru: Mat. 13:20-21 „Sămânţa căzută în locuri stâncoase, este cel ce aude Cuvântul, şi-l primeşte îndată cu bucurie; dar n-are rădăcină în el, ci ţine până la o vreme; şi, cum vine un necaz sau o prigonire din pricina Cuvântului, se leapădă îndată de el.” În acele zile mulţi creştini au fost executaţi din pricina că alţi i-au trădat. Trădătorii au făcut acest lucru ca să scape ei. Mat. 24:11 „Se vor scula mulţi prooroci mincinoşi, şi vor înşela pe mulţi. Nu este vorba despre „mesia falşi” ca în vers. 5, ci aici sunt „învăţători falşi” printre creştini. Se prea poate să fie vorba despre opozanţii iudaizatori cu care s-a confruntat Pavel. 1.Cor. 11:13 „Oamenii aceştia sunt nişte apostoli mincinoşi, nişte lucrători înşelători, cari se prefac în apostoli ai lui Hristos.” Şi Ioan a vorbit despre profeţi mincinoşi: 1.Io. 4:1 „Prea iubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt dela Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi.” Mat. 24:12 „Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci.” Isus a spus Bisericii din Efes că şi-au pierdut dragostea dintâi. Apo. 2:4 „Dar ce am împotriva ta, este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi.” Mărturia lui Josephus ne arată extrema nelegiuire a societăţii iudaice din vremea ucenicilor. Mat. 24:13 „Dar cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit.” Există o mare controversă cu privire la ce înseamnă acest verset. Unii consideră că versetul spune că, dacă nu rămâi credincios lui Christos până la moarte nu vei fi mântuit. Condiţionează mântuiea noastră de fapte. Se spune că dacă noi nu răbdăm suntem pierduţi. Eu cred că Biblia ne învaţă foarte clar că mântuirea este un dar, care nu se poate pierde. Rom. 4:5 „pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire. Rom. 11:6 „Şi dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte; altmintrelea, harul n-ar mai fi har. Şi dacă este prin fapte, nu mai este prin har; altmintrelea, fapta n-ar mai fi faptă.”Nici unul din cei aleşi de D-zeu nu se va pierde. Rom. 8:30„Şi pe aceia pe cari i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe cari i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe cari i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit.”
Ce, atunci, spune Isus? Cred că le spune credincioşilor, că dacă rămân credincioşi până la sfârşit, ei vor fi mântuiţi de moarte fizică la căderea Ierusalimului. Cuvântul grecesc „mânuit” este sozo şi înseamnă scăpat ori protejat, (lit. sau fig.) vindecat, păstrat, a fi (făcut) întreg. Creştinii care nu au răbdat, ci sau întors din nou la Iudaism, au murit odată cu căderea Ierusalimului. Acei credincioşi care au rămas credincioşi, au fugit în munţi aşa cum le-a spus Domnul să facă, scăpându-şi viaţa.
Mat. 24:14 „Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul. Amintiţi-vă întrebarea ucencilor: „Care va fi semnul Venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuia?” Despre ce sfârşit vorbeşte El aici? Dacă nu scoatem acest verset din contextul său, „sfârşitul” avut în vedere aici, este sfârşitul sau distrugerea care urma să vină peste Ierusalim şi peste templu, aducând finalul Erei Iudaice. Ierusalimul va fi distrus, dar înainte Evanghelia va fi predicată tuturor neamurilor (naţiunilor). S-a întâmplat acest lucru? Am văzut că toate celălalte lucruri până aici au avut loc în timpul vieţii ucenicilor. A fost Evanghelia predicată în toată lumea înainte de AD 70? Probabil că unul din cele mai răspândite crezuri, printre creştini, este că, odată ce Evanghelia a fost predicată întregii lumi, Christos se va întoarce şi lumea se va sfârşi. Acesta este versetul temă, a lui CBN. (Reţeaua Creştină de Emisie, n.tr.). Ei încearcă să împlinească acest verset. Mulţi creştini ar spune că acest verset nu s-a împlinit încă, Evanghelia nu s-a predicat încă în toată lumea. De unde putem şti dacă da, sau dacă nu. Ei bine, Isus a spus că sfârşitul va veni odată ce Evanghelia va fi predicată în toată lumea. Iar sfârşitul care se are în vedere în acest context, este sfârşitul Ierusalimului şi sfârşitul veacului Vechiului Legământ. Din moment ce Ierusalimul a fost distrus în AD 70, putem presupune că Evanghelia a fost vestită în toată lumea, până la acel moment, sau va trebui să credem că Isus a greşit. Cu care din două, te poţi împăca?
Cum putem afla dacă Evanghelia a fost predicată, în toată lumea, înainte de AD 70? Amintiţi-vă ce am văzut în: Mat. 24:9 „Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi, şi vă vor omorâ; şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru Numele Meu.” (vezi Apo. 11:10). De ce să fi fost ucenicii urâţi de toate neamurile dacă nu au predicat Evanghelia la toate neamurile? Ce motive ar avea neamurile să-i urască? Ei au fost urâţi pentrucă au predicat Evanghelia la aceste neamuri. Pavel declară că Evanghela a fost predicată oricărei făpturi de sub cer.
Col. 1:5-6 „din pricina nădejdii care vă aşteaptă în ceruri şi despre care aţi auzit mai înainte în cuvântul adevărului Evangheliei, care a ajuns până la voi şi este în toată lumea, unde dă roade şi merge crescând, ca şi între voi. Şi aceasta, din ziua în care aţi auzit şi aţi cunoscut harul lui Dumnezeu, în adevăr,…”
Col. 1:23 „negreşit, dacă rămâneţi şi mai departe întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă, fără să vă abateţi dela nădejdea Evangheliei, pe care aţi auzit-o, care a fost propovăduită oricărei făpturi de supt cer, şi al cărei slujitor am fost făcut eu, Pavel.” În Mat. 24 :14 cuvântul grecesc pentru propovăduit, este kerusso, şi este la timpul viitor. Dar în Col. 1:23 acelaşi cuvânt kerusso este la timpul aorist (trecut) . Isus a spus că ea trebuie, va fi predicată, şi Pavel spune în AD 62 că ea a fost predicată la orice făptură.
Rom. 1:8 „Mai întâi mulţumesc Dumnezeului meu, prin Isus Hristos, pentru voi toţi, căci credinţa voastră este vestită în toată lumea.”Pavel spune că Evanghelia, atunci, se făcea cunoscută în toată lumea
Rom. 16:25-26 „Iar Aceluia care poate să vă întărească, după Evanghelia mea şi propovăduirea lui Isus Hristos, potrivit cu descoperirea tainei, care a fost ţinută ascunsă timp de veacuri, dar a fost arătată acum prin scrierile proorocilor, şi, prin porunca Dumnezeului celui vecinic, a fost adusă la cunoştinţa tuturor Neamurilor, ca să asculte de credinţă, …” Noi ştim că Pavel a călătorit prin Asia Mică, Grecia, Creta; Că a fost în Italia şi probabil în Spania (Rom. 15:24-28). În tot acest timp ceilalţi apostoli n-au lenevit şi n-au pierdut vremea. Sunt multe dovezi că la 30 de ani după ce această profeţie a fost făcută, existau biserici în toate aceste regiuni. Crysostom (375) a scris: „Este un semn al marii puteri a lui Christos, că în decurs de aproape 30 de ani Cuvântul său a ajuns până la marginile pământului.”Eusebiu (325) scria: Deci sub influenţa puterii cereşti, şi cu cooperarea divină, doctrina Mântuitorului, asemenea unor raze de soare, repede au iluminat întraga lume; şi sinceră, în acord cu Scripturile divine, vocea evangheliştilor şi apostolilor inspiaraţi, a străbătut întreg pământul, şi cuvintele lor până la marginile lumii.”Mulţi spun astăzi că Evanghelia nu a fost predicată în toată lumea şi Mat. 24:14 încă nu s-a împlinit. Biblia spune că toate naţiunile de pe pământ au auzit evanghelia înainte de AD 70. Pe cine eşti gata să crezi? A nega că Mat. 24:14 s-a împlinit, înseamnă a nega afirmaţiile clare ale Cuvântului lui D-zeu; înseamnă a-L face pe D-zeu mincinos! Mat. 24:14 „Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul.„Atunci va veni sfârşitul.” Sfârşitul cui? Ce l-au întrebat ei? Sfârşitul templului şi a veacului Iudaic. El nu spune că lumea se va sfârşi după ce fiecare a auzit Evanghelia, sau că Era Creştină va avea sfârşit. Isus foarte clar le spune ucenicilor Săi că înainte ca templul să fie distrus şi înainte de Parousia Sa şi sfârşitul veacului, Evanghelia trebuie predicată în toată lumea. Şi a fost predicată! Templul a fost distrus! El a sosit în plină glorie! Era Vechiului Legământ s-a sfârşit!Aceasta nu înseamnă că Evanghelia nu mai trebuie predicată după ce a venit sfârşitul! Ea trebuie predicată totdeauna, în orice împrejurare. Observaţi pilda nunţi fiului de împărat. Mat. 22:1-7 „Isus a luat cuvântul, şi le-a vorbit iarăş în pilde. Şi a zis: ,,Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat, care a făcut nuntă fiului său. A trimes pe robii săi să cheme pe cei poftiţi la nuntă; dar ei n’au vrut să vină. A trimes iarăş alţi robi, şi le-a zis: ,Spuneţi celor poftiţi: ,,Iată că am gătit ospăţul meu; juncii şi vitele mele cele îngrăşate au fost tăiate; toate sunt gata, veniţi la nuntă.` Dar ei, fără să le pese de poftirea lui, au plecat: unul la holda lui, şi altul la negustoria lui. Ceilalţi au pus mâna pe robi, şi-au bătut joc de ei, şi i-au omorât. Când a auzit împăratul s-a mâniat; a trimes oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia, şi le-a ars cetatea.”Observaţi ce spune El slujitorilor, DUPĂ ce cetatea a fost distrusă. Mat. 22:8-10 „Atunci a zis robilor săi: „Nunta este gata; dar cei poftiţi n-au fost vrednici de ea. Duceţi-vă dar la răspântiile drumurilor, şi chemaţi la nuntă pe toţi aceia pe cari-i veţi găsi.” Robii au ieşit la răspântii, au strâns pe toţi pe cari i-au găsit, şi buni şi răi, şi odaia ospăţului de nuntă s-a umplut de oaspeţi.”Noi locuim în Noul Ierusalim, chiar în prezenţa lui D-zeu, iar invitaţia răsună şi astăzi. Apo. 22:17 „Şi Duhul şi Mireasa zic: ,,Vino!” Şi cine aude, să zică: ,,Vino!” Şi celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!”Sper că veţi proclama cu credincioşie acest mesaj oricărui îi este sete – Vino!
Întrebările lor
Matei 24: 3
David B. Curtis
http://www.bereanbiblechurch.org/
trad.Iosif Dragomir
În cele ce urmează aşi vrea să examinăm întrebările ucenicilor din versetul 3 din Matei 24, cunoscut sub numele de „Discursul de pe Muntele Măslinilor” şi este de departe cea mai completă şi explicită declaraţie profetică cu privire la a Doua Sa Venire. Versetul 3 este cel mai important verset din întreg capitolul. Dacă nu înţelegi întrebarea lor, niciodată nu vei înţelege răspunsul lui Isus. Trebuie să ne asigurăm că înţelegem întrebarea ucenicilor. Felul în care mulţi tratează această întrebare, este un bun exemplu cum paradigmele noastre ne pot orbi să nu vedem anumite adevăruri. Dacă, în paradigma ta escatologică priveşti a Doua Venire ca pe sfârşitul lumii fizice, o totală distrugere cataclizmică a pământului şi a vieţii aşa cum o percepem acum, prin foc, cu siguranţă vei pierde ceea ce Isus spune aici. Pentrucă viaţa continuă, tu nu poţi crede că Isus s-a întors după cum a spus că va face. Pur şi simplu nu se potriveşte cu paradigma ta. Haideţi să începem prin a privi la un verset care îţi spulberă paradigma conform căreia a Doua Venire este sfârşitul lumii.
2.Tes. 2:1-3 „Cât priveşte venirea Domnului nostru Isus Christos şi strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră, şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă, şi de a se descoperi omul fărădelegii (Sau: omul păcatului), fiul pierzării, …”
Acum, dacă Tesalonicenii ar fi crezut că natura celei de a Doua Veniri era o totală distrugere a planetei Pământ, cum ar fi putut ei fi înşelaţi privitor la sosirea ei? Dacă a Doua Venire era aşa cum mulţi o văd astăzi, Pavel ar fi putut să le scrie şi să le spună: „Priviţi afară pe geam, pământul este încă pe poziţie, nu este incendiat, prin urmare este evident că Domnul nu a venit!” Ei au crezut că ea deja avusese loc, înseamnă că ei au privit-o diferit de cum o privesc mulţi astăzi. Haideţi să încercăm să vedem dacă putem înţelege întrebările ucenicilor; atunci vom fi în stare să înţelegem şi răspunsul lui Isus. Înţelese corect, aceste întrebări, ar putea să provoace o schimbare de paradigmă în escatologia multora.
Să ne amintim pe scurt ceea ce am văzut data trecută. De-a lungul Cărţii lui Matei, Isus în continuu i-a avertizat pe Iudei cu privire judecata care urma să vină asupra lor datorită apostaziei. Eu cred că majoritatea, dacă nu cumva toate pildele lui Isus, au de a face cu Împărăţia lui D-zeu sau cu distrugerea Ierusalimului datorită respingerii acelei împărăţii. Pe măsură ce ne apropiem de capitolul 24, observăm construirea temei judecăţii.
Mat. 21:43 „Deaceea, vă spun că împărăţia lui Dumnezeu va fi luată dela voi, şi va fi dată unui neam, care va aduce roadele cuvenite.”
Mat. 22:7„Când a auzit împăratul s-a mâniat; a trimes oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia, şi le-a ars cetatea.”Isus a continuat să-i avertizeze cu privire la judecata ce urma să vină asupra lor datorită respingerii lui Mesia. Este clar că aici este o referire la distrugerea Ierusalimului.
Mat. 23:37-39„Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimeşi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut! Iată că vi se lasă casa pustie; Prin „casă” El se referă la Ierusalim şi cu siguranţă este inclus şi templul. Cuvântul pustiu este cuvântul grecesc eremos înseamnă deşert, pustiu, sterp, părăsit. Cetatea şi templul au fost ambele distruse în AD 70. Acum cu aceste lucruri în minte trecem la cap. 24, la discursul lui Isus de pe Muntele Măslinilor. După ce s-au îndepărtat de templu, cuvintele lui Isus „vi se lăsă casa pustie” încă mai răsunau în urechile lor. În versetul 2 Isus a prezis că acest templu masiv va fi distrus complet printr-un act de judecată a lui D-zeu.
Mat. 24:3 „El a şezut jos pe Muntele Măslinilor. Şi ucenicii Lui au venit la El la o parte, şi I-au zis: ,,Spune-ne, când se vor întâmpla aceste lucruri? Şi care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuia?
Muntele Măslinilor era chiar la răsărit de Ierusalim dincolo de valea Kedron. Are o lungime de o milă şi cam 700 de picioare înălţime şi se ridică deasupra Ierusalimului astfel încât de pe vârful lui se poate vedea aproape fiecare parte a oraşului. Era la o distanţă de un drum de Sabat, de Ierusalim.
Fpt. 1:12 „Atunci ei s-au întors în Ierusalim din muntele numit al Măslinilor, care este lângă Ierusalim, departe cât un drum în ziua Sabatului.” O călătorie în ziua Sabatului era cât permitea legea (nu Legea lui Moise, ci cea avansată de cărturarii Iudei), unui om să călătorească într-o zi de Sabat. Era aproximativ o milă. Această plimbare în urcuş, în sandale, a durat poate 15-30 de minute. În tot acest timp fără îndoială că s-au gândit la ceea ce Isus tocmai le-a spus despre distrugerea templului şi cum casa lor le va fi lăsată pustie. Ajunşi pe vârful muntelui Isus s-a aşezat jos şi ucenicii s-au apropiat de El şi l-au întrebat despre distrugerea Templului. Conform lui Marcu 13:3, întrebarea a fost pusă de Petru, Iacov Ioan şi Andrei. Matei şi Marcu spun că ei au venit în particular. Atât în Matei cât şi în Marcu acest cuvânt este folosit pentru a separa pe ucenici de mulţime, nu unul de celălalt. Eu cred că aceasta, înseamnă că ei au pus întrebarea, nu că ei ar fi fost singurii prezenţi acolo. Întrebarea lor era dublă. În primul rând ei au întrebat „când se vor împlini aceste lucruri?” Toate cele trei Evanghelii sinoptice întreabă „când.”
Mat. 24:3 „Spune-ne, când se vor întâmpla aceste lucruri? …”
Mc. 13:4 ,,Spune-ne când se vor întâmpla aceste lucruri, ….?
Luc. 21:7 „Învăţătorule”, L-au întrebat ei, ,,când se vor întâmpla toate aceste lucruri? … ”
„Aceste lucruri” se referă la distrugerea templului din vers. 2. În vers. 1 ucenicii atrag atenţia lui Isus asupra clădirii templului. În vers. 2 Isus le spune: „toate aceste lucruri” vor fi distruse. Ar trebui să fie clar că ei întreabă: CÂND va fi distrus templul? Când va fi lăsată pustie casa noastră? Isus tocmai le-a vorbit despre judecata Ierusalimului iar apoi despre faptul că nu va rămânea piatră pe piatră, iar reacţia ucenicilor este „CÂND”? Are înţeles nu-i aşa? Aşa sper şi eu!
A doua parte a întrebării lor este punctul în care se înpotmolesc lucrurile.
A doua parte a întrebării lor este „Care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuia?” Pentru o înţelegere mai bună, este necesar să comparăm cele trei Evanghelii sinoptice.
Mat. 24:3 „Şi care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuia?”
Mc. 13:4 „şi care va fi semnul când se vor împlini toate aceste lucruri?”
Luc. 21:7 „Şi care va fi semnul când se vor întâmpla aceste lucruri?”
Comparţia celor trei relatări, ne arată că ucenicii au considerat „venirea” Lui şi „sfârşitul veacului” ca fiind evenimente simultane cu distrugerea templului.
Mc. 13:4 ,,Spune-ne când se vor întâmpla aceste lucruri, şi care va fi semnul când se vor împlini toate aceste lucruri?”
Observaţi că în prima parte el spune: „Când se vor întâmpla aceste lucruri?” – referindu-se la distrugerea templului. Apoi în partea a doua el întreabă: „care va fi semnul când se vor împlini toate aceste lucruri?” Semnul Venirii Lui şi al sfârşitului veacului era acelaşi pentru „aceste lucruri”care s-au referit la distrugerea Ierusalimului în AD 70. Acestea nu sunt întrebări separate care să poată fi împărţite între două evenimente diferite. Cu distrugerea Ierusalimului ei au conectat venirea lui Mesia şi sfârşitul veacului.
Ascultaţi ce au făcut unii cu întrebările ucenicilor. Ryrie spune următoarele: „În acest discurs Isus a răspuns la două din cele trei întrebări pe care le-au pus ucenicii.”El NU a răspuns la „CÂND se vor întâmpla aceste lucruri.” El răspunde la „Care va fi semnul venirii Tale.” John Walvoord în comentariul lui asupra lui Matei, spune următoarele: „Evanghelia după Matei nu răspunde la prima întrebare, care are de-a face cu distrugerea Ierusalimului în AD 70.” Întrebara lor principală era „CÂND?”; iar Ryrie şi Walvoord spun că Isus nu a răspuns la această întrebare. El ignoră întrebarea lor legată de distrugerea Templului şi continuă să le vorbească despre o venire şi un sfârşit al lumii, la distanţă de 2000 plus de ani. Are asta vreun sens pentru tine? Dar mai important, ar avea un sens pentru ei? Eu cred că NU!
Ucenicii au asociat distrugerea Templului cu venirea Lui. Cuvântul grecesc pentru „venire” este parusia care înseamnă sosire nu întoarcere. Ucenicii nu au putut să întrebe despre o viitoare întoarcere a lui Christos deoarece ei nu aveau nici o idee despre faptul că El va pleca. Ei au crezut că Isus este promisul Mesia.
Mat. 16:15-16 ,,Dar voi”, le-a zis El, ,,cine ziceţi că sunt?” Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: ,,Tu eşti Hristosul, (Mesia) Fiul Dumnezeului celui viu!” Ei au crezut că Mesia va veni şi va domni, ei habar nu aveau că El vine … pleacă, şi apoi vine din nou.
Io. 12: 34 „Norodul I-a răspuns: ,,Noi am auzit din Lege că Hristosul rămâne în veac; cum dar zici Tu că Fiul omului trebuie să fie înălţat? Cine este acest Fiu al omului?” Isus le-a vorbit de moartea Sa şi de plecarea la Tatăl, dar ei nu au priceput de loc.
Io. 13:33-36 „Copilaşilor, mai sunt puţin cu voi. Mă veţi căuta, şi, cum am spus Iudeilor că, unde Mă duc Eu, ei nu pot veni, tot aşa vă spun şi vouă acum. Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.” ,,Doamne”, I-a zis Simon Petru, ,,unde Te duci?” Isus i-a răspuns: ,,Tu nu poţi veni acum după Mine, unde Mă duc Eu; dar mai târziu vei veni.”
Io. 16: 16-17 „Peste puţină vreme, nu Mă veţi mai vedea; apoi iarăş peste puţină vreme, Mă veţi vedea, pentrucă Mă duc la Tatăl.” La auzul acestor vorbe, unii din ucenicii Lui au zis între ei: ,,Ce înseamnă cuvintele acestea: ,Peste puţină vreme, nu Mă veţi mai vedea;` şi: ,Apoi iarăş peste puţină vreme Mă veţi vedea?` Şi: ,Pentrucă Mă duc la Tatăl?” Această relatare are loc după Discursul ţinut de Isus pe Muntele Măslinilor şi ei totuşi nu au înţeles că El avea să plece de la ei. După răstignire, ei tot nu au priceput că Isus avea să învieze dintre cei morţi.
Io. 20: 8-9 „Atunci celălalt ucenic, care ajunsese cel dintâi la mormânt, a intrat şi el; şi a văzut, şi a crezut. Căci tot nu pricepeau că, după Scriptură, Isus trebuia să învieze din morţi”.
Acum, daţi-mi voie să vă pun o întrebare: Dacă ei nu aveau nici o idee despre o plecare a Lui de la ei, de ce l-ar fi întrebat despre întoarcerea Lui? Ei nu înţelegeau nimic despre o a Doua Venire. Poate întrebi „De ce au întrebat ei „care va fi semnul venirii Tale?” dacă ei nu s-au gândit că El va pleca? Bună întrebare!
Răspunsul constă în înţelegerea conceptului Iudaic Parusia. Aşa cum am spus cuvântul înseamnă sosire sau prezenţă şi nu întoarcere. Acest concept nu se referea la vreo viitoare întoarcere a lui Christos. Pentru ucenici „parusia” Fiului Omului, însemna – Deplina Manifestare (PREZENŢĂ) a Mesianității Sale; Apariția Lui Glorioasă în Putere. William Barclay spune despre parusia, „este cuvântul obişnuit pentru sosirea unui guvernator în provincea lui, sau pentru venirea unui rege la supuşii săi. De obicei descrie o venire cu autoritate şi putere.” Ucenicii erau obişnuiţi să Îl audă pe Isus vorbind despre venirea Lui în împărăţia Sa, venire în glorie şi cu putere, şi aceasta în timpul vieţii lor.
Mat. 16:27-28 „Căci Fiul omului are să vină în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Adevărat vă spun că unii din cei ce stau aici nu vor gusta moartea până nu vor vedea pe Fiul omului venind în împărăţia Sa.” Ei nu ştiau că Isus va pleca, dar aşteptau vremea când va apărea în plină glorie şi putere aducând Împărăţia şi răsplătirea pentru toţi oamenii. Unii încearcă să explice acest text ca referindu-se la evenimentul Schimbării la faţă sau la Rusalii. Dar acest verset spune că va fi o vreme când fiecare om va fi răsplătit pentru faptele sale. Acesta nu se poate referi la Schimbarea la faţă sau Rusalii (din moment ce atunci nu a avut loc răsplătirea) ci se referă la a Doua Sa Venire, aşa cum se poate vedea din:Apo. 22:12 . Iată, Eu vin curând; şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui.” Comparaţi aceasta cu Matei 16:27. Ei ştiau că Parusia Lui va avea loc în timpul vieţii lor, o anticipau şi o aşteptau. Chiar şi după Învierea Sa, ei l-au întrebat despre Împărăţia restaurată.
Fpt. 1:6-7 „Deci apostolii, pe când erau strânşi laolaltă, L-au întrebat: ,,Doamne, în vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou împărăţia lui Israel?” El le-a răspuns: ,,Nu este treaba voastră să ştiţi vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat supt stăpânirea Sa.”Ei nu au înţeles că Isus va şedea pe scaunul Lui de domnie prin intermediul Învierii şi Înălţării Sale.
Fpt. 2:29-33 „Cât despre patriarhul David, să-mi fie îngăduit, fraţilor, să vă spun fără sfială că a murit şi a fost îngropat; şi mormântul lui este în mijlocul nostru până în ziua de azi. Fiindcă David era prooroc, şi ştia că Dumnezeu îi făgăduise cu jurământ că va ridica pe unul din urmaşii săi pe scaunul lui de domnie, despre ÎNVIEREA lui Hristos a proorocit şi a vorbit el, când a zis că sufletul lui nu va fi lăsat în Locuinţa morţilor, şi trupul lui nu va vedea putrezirea. Dumnezeu a înviat pe acest Isus, şi noi toţi suntem martori ai lui. Şi acum, odată ce S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu, şi a primit dela Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi auziţi.” Christos domnea acum la dreapta Tatălui şi manifestarea (arătarea) împărăţiei va avea loc când Isus va veni cu judecată asupra Ierusalimului.
Fpt. 2:34-35 „Căci David nu s-a suit în ceruri, ci el singur zice: ,,Domnul a zis Domnului meu: ,Şezi la dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi supt picioarele Tale.” Poate întrebi acum, „De ce ar conecta ucenicii distrugerea templului cu parusia lui Christos?” Ucenicii cunoşteau V.T. şi au ştiut că distrugerea Ierusalimului va inaugura Împărăţia Mesianică.
Zah. 14:1-5 „Iată, vine ziua Domnului, când toate prăzile tale vor fi împărţite în mijlocul tău. Atunci voi strânge toate neamurile la război împotriva Ierusalimului. Cetatea va fi luată, casele vor fi jăfuite, şi femeile batjocorite; jumătate din cetate va merge în robie, dar rămăşiţa poporului nu va fi nimicită cu desăvârşire din cetate. Ci Domnul Se va arăta, şi va lupta împotriva acestor neamuri, cum S-a luptat în ziua bătăliei. Picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe muntele Măslinilor, care este în faţa Ierusalimului, spre răsărit; muntele Măslinilor se va despica la mijloc, spre răsărit şi spre apus, şi se va face o vale foarte mare: jumătate din munte se va trage înapoi spre miază noapte, iar jumătate spre miazăzi. Veţi fugi atunci în valea munţilor Mei, căci valea dintre munţi se va întinde până la Aţel; şi veţi fugi cum aţi fugit de cutremurul de pămînt pe vremea lui Ozia, împăratul lui Iuda. Şi atunci va veni Domnul, Dumnezeul meu, şi toţi sfinţii împreună cu El! (lit. „cu tine” n.tr.) În Ziua Domnului, Ierusalimul este distrus şi Domnul vine cu sfinţii săi. Vezi de asemenea:
Dan.9:26 „După aceste şasezeci şi două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni, va nimici cetatea şi sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ţinea până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile.”
Ucenicii au crezut, în mod corect, că venirea lui Mesia este simultană cu dustrugerea cetăţii şi a templului.
Observaţi, că ei pe lângă aceasta au asociat distrugerea templului şi cu sfârşitul veacului.
Mat. 24:3 „Şi care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuia?”
Mc. 13:4 „şi care va fi semnul când se vor împlini toate aceste lucruri?”
Luc. 21:7 „Şi care va fi semnul când se vor întâmpla aceste lucruri?”
Din nou, „aceste lucruri” – distrugerea templului, – sunt conectate cu sfârşitul veacului. Unii traducători au tradus, sfârşitul lumii. Acest lucru produce mare confuzie. Cuvântul grecesc folosit aici, este aeon care înseamnă „eră.” Nu esta cuvântul cosmos sau oikoumene care înseamnălumea şi locuitorii ei. Nu este vorba despre sfârşitul lumii fizice; cuvântul aeon înseamnă veac, era sau o perioadă de timp. Expresia „sfârşitul veacului” se referă la „sfârşitul veacului iudaic.” Ucenicii au ştiut că căderea templului şi distrugerea cetăţii însemna sfârşitul veacului Vechiului Legământ şi inaugurarea unei noi ere.
William Barclay spune: „ timpul era împărţit de către evrei în două mari perioade – veacul acesta şi veacul viitor (care va să vină). Veacul prezent este complet rău şi dincolo de orice reformare umană. Va puta fi vindecat doar printr-o intervenţie directă a lui D-zeu. Când D-zeu intervine, epoca de aur, veacul viitor, va sosi. Între cele două epoci, va veni Ziua Domnului care va fi o vreme de teribile şi înfricoşate transformări, asemenea durerilor naşterii unei noi ere.” William Hendriksen în comentariul său, asupra lui Matei, spune despre 24: 3, „chiar însăşi forma întrebării – juxtapunerea – (punerea alături, sau existenţa alăturată a) propoziţiilor – par să indice că aceşti bărbaţi interpretează cuvintele Învăţătorului, căderea Ierusalimului, în special distrugerea templului, ca însemnând sfârşitul lumii. Aici punctul lor de vedere era parţial greşit, după cum urmează să arate Isus. O lungă perioadă de timp va interveni între Căderea Ierusalimului şi sfârşitul veacului, a Doua Venire.”
El vede prin forma întrebării că ucenicii au identificat căderea Ierusalimului ca fiind simultană cu sfârşitul veacului. Dar el spune că ei au greşit. Chiar au grşit? Dacă au greşit, de ce Domnul nu i-a corectat? De ce Domnul nu le-a spus că templul va fi distrus în curând, dar sfârşitul veacului este îndepărtat. Ceea ce Isus într-adevăr le-a spus, este că, toate lucrurile despre care au întrebat, vor fi împlinite în timpul vieţii lor.
Mat. 24:34 „Adevărat vă spun că, nu va trece neamul acesta până se vor întâmpla toate aceste lucruri.”
Pentru iudei timpul era împărţit în două marei perioade; veacul mosaic şi veacul mesanic. Mesia, era privit ca unul care, aduce o lume nouă. De aceea perioada lui Mesia era corect caracterizată de către Sinagogă, ca fiind „veacul care va să vină.” În întreg N.T. vedem două veacuri în contrast; „veacul acesta” şi „veacul viitor”. Înţelegerea, celor două veacuri, cât şi a momentului în care ele s-au schimbat, este fundamentală pentru interpretarea Bibliei. Majoritatea creştinilor cred că aproape toate profeţiile N.T. au de-a face cu o vreme încă în viitorul nostru. Când citesc în N.T. „veacul viitor,” ei se gândesc la un veac încă în viitor. Scriitorii Noul Testament însă, se referă la Era Creştină. Noi trăim azi în ceea ce, pentru ei, era „veacul viitor,” veacul Noului Legământ. Să examinăm câteva pasaje care vorbesc despre aceste două veacuri.
Mat. 12:34 „Oricine va vorbi împotriva Fiului omului, va fi iertat; dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt, nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor” (care va să vină).
Cuvântul „vine” de la sfârşitul propoziţiei este grecescul mello care înseamnă „pe punctul de a fi”. Am putea traduce aceasta „veacul gata să vină” (în primul secol). Mulţi cred că veacul care va să vină, va fi o eră fără păcat; nu însă conform acestui verset! Păcatul împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat în acel veac, referindu-se la era Noului Legământ, era noastră prezentă.
Mat. 13:49-50 „Tot aşa va fi şi la sfârşitul veacului. Îngerii vor ieşi, vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor buni, şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.”
Observaţi cine sunt luaţi! Cei răi! Este aceasta o răpire inversată? Eu cred că aceasta vorbeşte despre Judecata Ierusalimului în AD 70. A fost sfârşitul erei iudaice, şi iudeii răi au fost arşi în distrugerea Ierusalimului.
1.Cor. 2:6-8 „Totuş ceea ce propovăduim noi printre cei desăvârşiţi, este o înţelepciune; dar nu a veacului acestuia, nici a fruntaşilor veacului acestuia, cari vor fi nimiciţi. Noi propovăduim înţelepciunea lui Dumnezeu, cea tainică şi ţinută ascunsă, pe care o rânduise Dumnezeu, spre slava noastră, mai înainte de veci, şi pe care n-a cunoscut-o niciunul din fruntaşii veacului acestuia; căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei.” Înţelepciunea şi fruntaşii veacului aceluia erau pe sfârşite. Pavel vorbeşte aici despre conducătorii Iudei şi despre sistemul Vechiului Legământ.
1.Cor. 10: 11 „Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste cari au venit sfârşiturile veacurilor.” Pavel a spus foarte clar că sfârşitul veacurilor a venit peste ei, sfinţii primului secol.
Evr. 1:1-2 „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul* acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile.” (* vezi Biblia Traducere Literală Nouă, Bucureşti 2001)
Isus a vorbit la sfârşitul zilelor. Cum adică la sfârşitul zilelor? S-au terminat zilele? Se vede că nu! A cui sfârşit al zilelor? Sfârşitul, sau ultimele zile ale Vechiului Legământ.
Evr. 9:26 „… fiindcă atunci ar fi trebuit să pătimească de mai multe ori de la întemeierea lumii; pe când acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, ca să şteargă păcatul prin jertfa Sa.”
Când S-a arătat Isus? El s-a născut nu la începutul ci la sfârşitul veacurilor. A presupune, că Pavel s-a referit că Isus s-a născut mai aproape de sfârşitul lumii, ar însemna să falsificăm afirmaţia lui. Lumea a durat mai mult de la întruparea Sa decât întreaga durată a econoimiei mosaice, de la Exod la distrugerea templului (doar 1500 de ani). Isus S-a arătat la sfârşitul erei iudaice. Petru spune acelaşi lucru.
1.Pet.1:20 „El a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii, şi a fost arătat la sfârşitul vremurilor pentru voi,…” Isus a venit în timpul ultimelor zile ale veacului, veacul Vechiului Legământ, veacul iudaic. Acel veac s-a sfârşit odată cu distrugerea templului în AD 70. Toate lucrurile profeţite de Isus în Mat. 24 au avut loc la sfârşitul acelui veac. Biblia nu ne învaţă nimic despre un veac milenar. Biblia vorbeşte de „acest veac” – veacul Vechiului Legământ şi „veacul viitor” – veacul Noului Legământ. Mileniul a fost perioada de tranziţie de la „acest veac” al Vechiului Legământ, la „cel viitor” – ACUM – prezentul veac al Noului Legământ. Tu şi cu mine trăim în ceea ce era pentru scriitorii N.T., veacul viitor. Noi nu mai suntem sub Vechiul Legământ, ci trăim în era Mesianică a Noului Legământ. Veacul în care trăim nu se va sfârşi, va fi o eră eternă conform lui Evr. 13:20 „Dumnezeul păcii, care, prin sângele legământului celui vecinic, a sculat din morţi pe Domnul nostru Isus, ….”
Ef. 3:21 „a Lui să fie slava în Biserică şi în Hristos Isus, din neam în neam, în vecii vecilor! Amin.”
Biblia nu ne învaţă despre un alt veac în viitorul nostru. Veacul în care trăim este veacul veşnic a Noului Legământ. Ucenicii lui Isus au crezut – corect, – că prezenţa, parusia Lui va fi recunoscută, la fel şi sfârşitul veacului, când va fi sosit cu judecata asupra Ierusalimului. Ei se gândeau la templu şi la viitorul imediat: Le-ar vorbi El despre lume şi despre îndepărtatul idefinit?
F.C. Cook în comentariul său spune următoarele: „Din forma în care sunt puse întrebările, noi putem trage concluzia că, două evenimente separate, distrugerea templului, şi venirea fianlă a lui Christos la sfârşitul lumii, erau în mintea ucenicilor, strâns legate între ele. Se pare că credinţa populară a iudeilor la aceea vreme, era că venirea lui Mesia ar fi simultană cu distrugerea oraşului şi a templului.” (sublinierea îmi aparţine D.B. Curtis). Cook le vede ca două evenimente separate dar admite că ucenici nu vedeau aşa.”
Eu cred că el le vede separate, datorită faptului că paradigma lui privitoare la a doua Venire, îl orbeşte.
Am văzut deci că întrebările ucenicilor se roteau în jurul templului şi a distrugerii lui. Pentru ei distrugerea templului însemna parousia Domnului şi sfârşitul veacului. Răspunsul pe care Isus îl dă, este dat LOR, nu vreunei generaţii viitoare, şi are de-a face cu căderea Ierusalimului. Trebuie să ţinem minte acest lucru atunci când examinăm răspunsul lui Isus la întrebările lor.
Necazul cel Mare
Matei 24: 21f
de David B. Curtis
trad. Iosif Dragomir
Nu există probabil nici un creştin în viaţă care să nu fi auzit despre „Necazul cel Mare.” Încă de la începuturile călătoriei noastre creştine, am ascultat mesaje, am citit cărţi şi am văzut chiar şi filme cu privire la el. Marea parte din tot ce am auzit cu privire la escatologie, este dispensaţionalism. El ne învaţă că cândva în curând, Christos se va întoarce în mod invizibil pe pământ şi va răpi toţi creştinii – Răpirea. După ce Dumnezeu va muta Biserica, se întoarce să „încheie socotelile” cu Israel. Va fi o perioadă de şapte ani, numită Necazul, în care pământul împreună cu locuitorii lui, va fi distrus de mânia lui Dumnezeu. Între premilenişti există păreri diferite cu privire la când va avea loc Răpirea. Unii sunt pre-tribulaţionişti, (tribulation = necaz), post-tribulaţionişti şi sunt unii care susţin că răpirea va fi la mijlocul necazului. Cunosc creştini care şi-au făcut provizii pregătindu-se pentru foametea din timpul necazului celui mare. Ei desigur nu erau pre-tribulaţionişti. La sfârşitul necazului, Christos se va întoarce în mod fizic şi va inaugura Mileniul, o împărăţie pământească fizică. La sfârşitul mileniului va fi o revoltă dar din cer se va coborâ un foc care va distruge pe rebeli şi va începe starea eternă. Întreaga schemă a escatologiei dispensaţionaliste deşi renumită în ultimii ani, nu are rădăcini în istoria interpretării Scripturilor.
Conform preteriştilor, Necazul cel Mare a fost distrugerea Ierusalimului de către armatele Romane în AD 70. Acesta a fost crezul Creştinilor de-a lungul istoriei bisericii până în urmă cu 150 de ani.
Este Necazul cel Mare ceva ce se intrevede în viitorul nostru, sau este un eveniment trecut? Vorbeşte Matei 24 despre un eveniment, încă în viitor, sau despre ceva ce s-a întâmplat în vremea ucenicilor? Necazul cel Mare este de domeniul trecutului! A avut loc în primul secol!
Daţi-mi voie să vă amintesc că în Mat. 24 Isus răspunde la întrebările ucenicilor legate de distrugerea Ierusalimului. Ei au dorit să ştie când avea să fie distrus, şi care semne va precede sfârşitul veacului şi Parousia Lui. Până aici în studiul nostru ni s-a dat două semne: Evanghelia va fi predicată în toată lumea şi ei vor vedea cu ochii lor „urâciunii pustiirii.” Am constatat că aceste două lucruri s-au întâmplat în primul secol, ucenicii au văzut aceste lucruri întâmplându-se. După ce le-a vorbit despre urâciunea pustiirii, adică Ierusalimul înconjurat de oşti, Isus vorbeşte despre „Necazul cel Mare.” Mat. 24:21 „Pentrucă atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată dela începutul lumii până acum, şi nici nu va mai fi.”Când este „atunci” ? Peste câteva mii de ani? „atunci” se referă la contextul versetelor 15-20; când veţi vedea „urâciunii pustiirii,” despre care Luca spune că era Ierusalimul înconjurat de oşti.
Acum, noi am văzut că aceasta s-a întâmplat în AD 67 când Cestius Gallus, generalul Roman, a asediat Ierusalimul. Necazul cel Mare nu este un eveniment încă în viitorul nostru. A fost „atunci” în timpul asediului cetăţii Ierusalim, în primul secol. Acest lucru este clarificat, din abundenţă, în textul paralel din Evanghelia după Luca. Luc. 21:20-24 „Când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti, să ştiţi că atunci pustiirea lui este aproape. Atunci, cei din Iudea să fugă la munţi, cei din mijlocul Ierusalimului să iasă afară din el, şi cei de prin ogoare să nu intre în el. Căci zilele acelea vor fi zile de răzbunare, ca să se împlinească tot ce este scris. Vai de femeile cari vor fi însărcinate, şi de cele ce vor da ţâţă în acele zile! Pentrucă va fi o strâmtorare mare în ţară, şi mânie împotriva norodului acestuia. Vor cădea supt ascuţişul săbiei, vor fi luaţi robi printre toate neamurile; şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, până se vor împlini vremurile neamurilor.” Observaţi ce spune vers. 23; asupra cui va veni necazul şi strâmtorarea – „ţara” este Ierusalimul şi „norodul acesta” care se referă la evreii din primul secol, nu la lumea viitoare. Versetul 24 ne dă detalii suplimantare cu privire la, exact ceea ce se va întâmpla în necazul cel mare. Vom analiza mai amănunţit detaliile din vers. 24 în câteva momente. Acum aşi dori să examinăm următoarele:Luc. 21: 22 „Căci zilele acelea vor fi zile de răzbunare, ca să se împlinească tot ce este scris.” Luca ne spune aici, că TOATE lucrurile care au fost scrise vor fi împlinite în Distrugerea Ierusalimului. Ce vrea el să spună prin aceasta? „Tot ce este scris” se referă la profeţie. Toate profeţiile s-au împlinit la distrugerea Ierusalimului. Daniel ne spune exact acelaşi lucru în:Dan. 9:24 „Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii vecinice, până la pecetluirea vedeniei şi proorociei, şi până la ungerea Sfântului sfinţilor.”Lui Daniel i s-a spus că au fost hotărâte 70 de săptămâni pentru poprul lui şi pentru cetatea Ierusalim. D-zeu a promis că la sfârşitul acestui interval profetic, se vor realiza şase lucruri. Unul din aceste lucruri care va fi realizat la sfârşitul intervalului profetic, este „pecetluirea vedeniei şi proorociei.” Comentariile ebraice sunt în acord în ce priveşte „pecetluirea vedeniei şi proorociei.” Ele spun că aceasta înseamnă sfârşitul şi împlinirea completă a tuturor profeţiilor.
Prin urmare, profeţia lui Daniel vorbeşte despre vremea când nu vor mai fi făcute profeţii iar cele care au fost făcute, vor fi împlinite. Când va fi acestă vreme? Viziunea lui Daniel se sfârşeşte cu distrugerea Ierusalimului, care ştim că a avut loc la AD 70. Dan. 9:26 „După aceste şasezeci şi două de săptămâni, unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni, va nimici cetatea şi sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ţinea până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile.”
Deci Luca spune acelaşi lucru pe care l-a spus Daniel, anume că, în vremea când Ierusalimul va fi distrus, toate profeţiile se vor fi împlinit. Ce profeţii include? Aceasta ar include profeţia cu privire la a Doua Venire, învierea, ceruri noi şi pământ nou, tot ceea ce a fost profeţit lui Israel ar fi împlinit la vremea distrugerii Ierusalimului.Dan. 12:1 „În vremea aceea se va scula marele voivod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte.”Sună cunoscut? Ar trebui, tocmai am citit acestă idee în: Mat. 24:21 „Pentrucă atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată dela începutul lumii până acum, şi nici nu va mai fi.”
Observaţi următorul verset în Daniel:Dan. 12:2 „Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii pentru viaţa vecinică, şi alţii pentru ocară şi ruşine vecinică.” Aceasta este învierea celor drepţi şi celor nederpţi, şi are loc odată cu distrugerea Ierusalimului, şi tot atunci are loc şi a Doua Venire conform cu:2Tes. 1: 6-8 „Fiindcă Dumnezeu găseşte că este drept să dea întristare celor ce vă întristează, şi să vă dea odihnă atât vouă, cari sunteţi întristaţi, cât şi nouă, la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos.”
Aici, Pavel leagă distrugerea Ierusalimului, zilele de răzbunare, cu a Doua Venire a lui Isus Christos. Acest lucru este foarte important şi este nevoie ca noi să-l înţelegem. Încheierea Planului de Mântuire, împlinirea tuturor profeţiilor, a fost încapsulat în distrugerea Ierusalimului , făcându-l un eveniment care a schimbat lumea.
William Kimball, în cartea sa, „Ce spune Biblia despre Necazul cel Mare” a spus: „Această perioadă de mare necaz, nu este un eveniment pe care lumea întreagă îl aşteaptă, ci este un eveniment istoric trecut caracterizat de o inegalabilă asprime concentrată, cu care în mod specific, a fost năpăstuită naţiunea iudaică în AD 70.”
John Walvoord, reprezentant de vârf al dispensaţionalismului, spune următoarele: „ Necazul cel Mare este o perioadă specifică de timp, începând cu urâciunea pustiirii (noi am văzut că aceasta a început în AD 67 când Cestius Gallus, generalul roman, a început asediul Ierusalimului) şi încheindu-se cu a Doua Venire a lui Christos, în lumina profeţiilor lui Daniel şi confirmată prin trimiterea la cele patruzeci şi două de luni. În Apocalipsa, 11: 2 şi 13: 5, necazul cel mare, este o perioadă specifică de trei ani şi jumătate, pregătitoare a celei de a Doua Veniri …” Acum, Walvoord vede toate aceste lucruri încă în viitor, dar dacă putem stabili că urâciunea pustiirii şi Necazul cel Mare, sunt de domeniul trecutului, atunci vom putea înţelege clar că şi a Doua Venire a lui Christos este tot de domeniul trecutului, pentrucă ele toate sunt conectate.
Acum, hadeţi să vedem exact ceea ce s-a întâmplat în AD 70 şi să vedem dacă cu adevărat atunci a fost „necazul cel mare” şi „zilele de răzbunare.” Pentrucă majoritatea creştinilor sunt complet nefamiliarizaţi cu evenimentele de la AD 70, ei nu pot înţelege cum a fost marele necaz. Biblia prezice doar evenimentele până la căderea Ierusalimului, nimic din Biblie nu a fost scris după AD 70. Deci ca să aflăm ce s-a întâmplat atunci, trebuie să consultăm istoria. Marea parte a istoriei pe care o vom consulta, vine de la Josephus, un iudeu care a trăit şi a scris pe vremea Căderii Ierusalimului. În prefaţa cărţii sale, „Războiul Iudeilor” Josephus a spus: „De fapt războiul iudeilor împotriva romanilor a fost cel mai mare dintre toate, nu doar dintre cele care au fost în vremea noastră, ci, într-un fel, şi dintre cele despre care am auzit vreodată.” (Prefaţă, secţiunea 1).
Josephus, care nu a fost creştin, este de acord cu cuvintele lui Isus din Mat. 24: 21, anume că războiul cu romanii a fost „cel ami mare dintre toate” războaiele despre care s-a auzit vreodată.
Cere a fost mobilul acestui război? Mulţi cred că romanii pur şi simplu au decis să zdrobească pe evrei, au asediat Ierusalimul şi l-au luat. Nu aşa stau lucrurile. Observaţi un vers. din Daniel 9.Dan. 9: 26 După aceste şasezeci şi două de săptămâni, unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni, va nimici cetatea şi sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ţinea până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile.”
(Notă: Cornilescu traduce acelaşi cuvânt ebraic 5057 nagiyd în două feluri: în vers. 25 îl traduce Cârmuitorul iar în vers. 26 îl traduce domn). Ar trebui tradus Cârmuitorul şi în vers. 26 şi textul ar suna aşa: „După aceste şasezeci şi două de săptămâni, unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic. Poporul Cârmuitorului care va veni, va nimici cetatea şi sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr’un potop; este hotărât că războiul va ţinea până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile.”)
Acum, cel mai apropiat antecedent pentru „Cârmuitorului care va veni” din vers. 26, ne duce înapoi la Mesia Cârmuitorul (vers. 25) care a fost „stârpit” (vers. 26). Prin urmare Christos devine singurul „Cârmuitor” în întreg contextul. „Poporul Cârmuitorului” se referă la iudei, care singuri au fost răspunzători pentru distrugerea cetăţii Ierusalim şi a templului în AD 70. Nu Roma a iniţiat războiul împotriva Ierusalimului. Zeloţii din Ierusalim au incitat pe evrei să se revolte împotriva Romei şi să nu-şi mai plătească impozitele. V-aduceţi aminte ce le-a spus Isus cu privire la bir? Mat. 22: 17 „Spune-ne dar, ce crezi? Se cade să plătim bir Cezarului sau nu?”Mat. 22: 20 „El i-a întrebat: ,,Chipul acesta şi slovele scrise pe el, ale cui sunt?” ,,Ale Cezarului,” I-au răspuns ei. Atunci El le-a zis: ,,Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!” Pavel le-a spus acelaşi lucru. Rom. 13:1 „Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile cari sunt, au fost rânduite de Dumnezeu.”Ei nu-au ascultat nici de Isus nici de Pavel. Evreii au încetat să mai plătească birul şi s-au răsculat împotriva Romei. O temă care se repetă de-alungul lucrării lui Josephus „Războiul Iudeilor,” este clara imputare a vinei iudeilor, de a fi început războiul.
Josephus spune: „Oricum nu vreau, datorită opoziţiei mele faţă de acei bărbaţi care preamăresc pe Romani, să trec în cealaltă extremă, nici nu voi face să înalţ prea sus acţiunile co-naţionalilor mei; ci voi ancheta acţiunile ambelor tabere cu acurateţe. Deocamdată ar trebui să-mi potrivesc limbajul cu pasiunile pe care le am, în ce privesc chestiunile pe care le descriu, şi trebuie să-mi permiteţi a mă plânge de mizeriile suferite de ţara mea; pentrucă a fost propriul temperament înclinat spre răzvrătire, care ne-a distrus-o; şi pentrucă au fost printre iudei, tiranii care au adus puterea Romană peste noi, care ne-au atacat împotriva voinţei lor şi au ocazionat incendierea sfântului nostru templu; Titus Caesar, care l-a distrus, este el însuşi un martor, care, de-alungul întregului război, a compătimit poporul care era asuprit de rebeli, şi de multe ori a întârziat de bună voie luarea cetăţii, şi dat răgaz celor asediaţi pentru a da posibilitatea autorităţilor să se pocăiască. Prin urmare, mi se pare că nenorocirile tuturor oamenilor de la începutul lumii, dacă sunt comparate cu cele ale iudeilor, nu sunt atât de însemnate cum păreau; în timp ce autorii acestora, nici unii nu au fost străini.” (Prefaţă, Secţiunea 4)
Oraşul era plin de sâlnicie şi răutate; oamenii numeau în funcţie mari preoţi dintre persoane necunoscute şi josnice care cooperau cu ei în răutatea lor. Josephus redă cuvintele Marelui Preot, atunci în funcţie, Anania, care a spus: „Cu siguranţă era mai bine pentru mine să fi murit înainte să fi văzut Casa lui Dumnezeu plină de atâtea urâciuni.” Răutatea din interiorul oraşului era mare, oraşul era implicat într-un război civil. Josephus ne spune ce s-a petrecut în oraş în aceea vreme. „Zilnic soseau la romani mulţi transfugi care izbutiseră să scape de zeloţi. Fuga lor nu era uşoară deoarce, la toate ieşirile, zeloţii puseseră gărzi şi oricine era prins acolo, indiferent de motivul invocat, era ucis pe loc, suspectat fiind, că intenţiona să treacă în tabăra romanilor. În realitate, puteau să răzbată cei ce le dădeau bani şi numai cei ce nu aveau ce oferi treceau drept trădători, astfel doar cei bogaţi îşi răscumpărau fuga, pe când săracii erau ucişi. Cadavrele se adunaseră în mormane de-a lungul tuturor drumurilor încât mulţi dintre cei care intenţionaseră să fugă din Ierusalim se răzgândeau pe parcurs, preferând să-şi dea sfârşitul în oraş: căci speranţa de-a avea parte barem de un mormânt, făcea ca moartea lor acasă să pară ceva mai suportabilă. Dar zeloţii şi-au împins barbarismul până într-acolo încât nu mai îngăduiau să fie înmormântaţi nici cei ucişi în interiorul zidurilor, nici cei răpuşi pe drum. Dimpotrivă: de parcă s-ar fi jurat cândva ca, împreună cu legile patriei să le încalce şi pe cele ale naturii, la grozăviile îndurate de oameni adăugând şi profanarea lui Dumnezeu: ei lăsau cadavrele să putrezească la soare. Cine îndrăznea să-şi îmormânteze o rudă primea una şi aceiaşi pedeapsă ca transfugii – moartea; cel ce oferea cuiva o groapă, avea nevoie de-o alta pentru el însuşi. Vorbind pe scurt: nici unul dintre sentimentele nobile n-a lipsit mai mult în acele zile nenorocite, decât mila. Ceea ce era demn să trezească multă compasiune stârnea şi mai mult furia nelegiuiţilor, ei strămutându-şi alterantiv mânia de la cei vii, la asasinaţi şi de la hoituri, iarăşi la cei în viaţă. Groaza era atât de mare încât supravieţuitorii invidiau victimele care îi precedaseră, fiindcă aceştia îşi găsiseră liniştea; la fel ca şi cei supuşi torturilor în temniţă, comparativ cu starea lor cumplită, regretau soarta celor ce zăceu neîngropaţi. Călcate în picioare erau toate orânduielile omeneşti, de către aceşti netrebnici, batjocorind şi respectul cuvenit lui Dumnezeu de vreme ce socoteau simple palavre de şarlatani oracolele profeţilor. Totuşi, în vremurile străvechi, aceştia au făcut multe preziceri privitoare la (răsplătirea) virtuţii şi la (pedepsirea) viciului; Iar zeloţii care au făcut totul împotriva prezicerilor lor, s-au străduit ca acele profeţii să se împlinească în dauna patriei lor. Căci dăinuie o vechie revelaţie a unor oameni pătrunşi de inspiraţie divină, potrivit căreia oraşul va cădea în mâinile duşmanului, iar templul va fi mistuit de flăcări; potrivit datinilor războiului atunci când, bântuită de o răscoală, mâinile unor localnici vor profana incinta preasfântă a Domnului. Zeloţii au refuzat să dea crezare acestei profeţii, dar s-au pus ei înşişi în slujba înfăptuirii ei.” (Josephus, Cartea IV, cap. VI, secţiunea 3)
În lumina a ceea ce a spus Josephus despre cadavrele îngrămădite în mormane şi putrezind în soare, ascultaţi profeţia lui Amos:Amos 8: 1-4 „Domnul Dumnezeu mi-a trimes următoarea vedenie. Iată, era un coş cu poame coapte. El a zis: ,,Ce vezi, Amos?” Eu am răspuns: ,,Un coş cu poame coapte.” Şi Domnul mi-a zis: ,,A venit sfârşitul poporului Meu Israel; nu-l mai pot ierta! În ziua aceea, cântecele Templului se vor preface în gemete, zice Domnul Dumnezeu, pretutindeni vor arunca în tăcere o mulţime de trupuri moarte.” Ascultaţi lucrul acesta, voi cari mâncaţi pe cel lipsit, şi prăpădiţi pe cei nenorociţi din ţară!”
De ce i se întâmpla acest lucru lui Israel? Au încălcat Legămânul lor cu D-zeu. Ei L-au părăsit pe D-zeu şi in consecinţă, suportau judecata legământului. Deut. 28: 15 „Dar dacă nu vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului tău, dacă nu vei păzi şi nu vei împlini toate poruncile Lui şi toate legile Lui, pe cari ţi le dau astăzi, iată toate blestemurile cari vor veni peste tine şi de cari vei avea parte….”Deut. 28: 63 „După cum Domnul Se bucura să vă facă bine şi să vă înmulţească, tot aşa Domnul Se va bucura să vă piardă şi să vă nimicească; şi veţi fi smulşi din ţara pe care o vei lua în stăpânire.”
Distrugerea unei imense cantităţi de cereale şi de alte provizii de către rebeli, a fost însăşi cauza unei teribile foamete, care a răpus un număr incredibil de iudei în Ierusalim, pe durata asediului.
„Astfel când cei ce unelteau împotriva oraşului s-au separat în trei tabere rivale, oamenii lui Eleazar, având în păstrarea lor primele ofrande ale pământului, atacau pe oamenii lui Ioannes, când se îmbătau. Cei de sub conducerea lui Ioannes jefuiau cetăţenii şi luptau cu zel împotriva lui Simon. Simon îşi completa proviziile din oraş spre deosebire de rebeli. Când, Ioannes era asaltat din ambele părţi, oamenii lui executau o întoarcere şi aruncau săgeţiile din porticul templului care era în posesia lui, asupra acelor cetăţeni care îl atacau, în timp ce li se împotrivea celor care îl atacau din templu, cu maşinile sale de război. De câte ori se vedea scăpat de presiunea pe care o exercitau asupra lui cei ce îl atacau de sus, – căci adesea beţia şi oboseala îi silea pe aceştia să se odihnească – Ioannes făcea incursiuni împotriva taberei lui Simon cu forţe mai puternice. În oricare parte a oraşului ajungea, prin raidurile pe care le făcea, dădea foc acelor case pline de cereale şi diferite provizii. Acelaşi lucru îl făcea şi Simon, după retragerea celorlaţi, ataca şi el oraşul; ca şi când au făcut-o intenţionat ca să-i ajute pe romani, distrugând proviziile adunate de oraş pentru asediu, ei au tăiat fibrele nervoase ale puterii propri. Drept urmare s-a întâmplat că astfel toate clădirile din jurul templului au fost arse din temelii, iar locul din jurul templului a devenit un spaţiu pustiu gata pentru luptele dintre facţiuni; aproape toate proviziile de cereale, care ar fi fost suficeinte pentru mulţi ani de asediu, au fost în cele din urmă mistuite de flăcări. Ei, deci, au fost învinşi de foamete, lucru care nu s-ar fi întâmplat dacă ei nu ar fi pregătit calea prin ceea ce au făcut.” (Josephus, Cartea V, cap. I, secţiunea 4)
Foametea din timpul necazului celui mare, a fost prezisă în:Ezech. 4: 10-12 „Hrana pe care o vei mânca, s-o mănânci cu cântarul şi anume câte douăzeci de sicli pe zi: să mănânci din ea din când în când. Apa pe care o vei bea, o vei bea cu măsură şi anume câte o şesime de hin; vei bea din ea din când în când. Hrana s-o mănânci ca turte de orz, pe cari le vei coace în faţa lor cu balegă de om.”
De asemenea vedem această foamete prezisă în „discursul lui Ioan” de pe M. Măslinilor, care este Cartea Apocalipsa. Apo. 6: 5-6 „Când a rupt Mielul pecetea a treia, am auzit pe a treia făptură vie zicând: ,,Vino şi vezi!” M-am uitat, şi iată că s-a arătat un cal negru. Cel ce sta pe el, avea în mână o cumpănă. Şi în mijlocul celor patru făpturi vii, am auzit un glas care zicea: ,,O măsură de grâu pentru un leu. Trei măsuri de orz pentru un leu! Dar să nu vatămi untdelemnul şi vinul!”Cumpăna este un simbol al foametei. Această foamete a distrus mulţi oameni în Ierusalim. După calul negru simbolizând foamea, vine calul gălbui, moartea.
Apo. 6: 7-8 „Când a rupt Mielul pecetea a patra, am auzit glasul făpturii a patra zicând: ,,Vino şi vezi!” M-am uitat, şi iată că s-a arătat un cal gălbui. Cel ce sta pe el, se numea Moartea, şi împreună cu el venea după el Locuinţa morţilor. Li s-a dat putere peste a patra parte a pământului, ca să ucidă cu sabia, cu foamete, cu molimă şi cu fiarele pământului.”
Josephus înregistrează istoria care confirmă împlinirea acestor profeţii îngrozitoare. „Şi într-adevăr de ce istorisesc în mod special aceste clamităţi? În acest timp Manneus fiul lui Lazarus a venit ca fugar la Titus şi i-a relatat, că printr-o singură poartă, care era sub supravegherea lui, au fost scoase nu mai puţin de 115.880 de cadavre, în intervalul dintre cea de a 14-a zi a lunii Xanticus, (Nisan) data instalării taberei romane în faţa zidurilor Ierusalimului, şi prima zi a lunii Panemus(Tamuz). Aceasta era în sine o uriaşă mulţime. Şi deşi acest om nu a fost numit comandant la aceea poartă, el a fost desemnat să plătească din banii publici cheltuielile de scoatere a cadavrelor afară din cetate şi astfel a fost obligat să le numere, în timp ce restul au fost îngropate de rudele lor. Înmormântarea lor consta doar în a-i căra şi a-i arunca afară din cetate. După Manneus mulţi cetăţeni de vază au fugit la Titus şi i-au spus că în total vreo 600.000 de cadavre ale celor săraci au fost aruncate dincolo de porţile oraşului; numărul celorlalţi nici nu se poate afla. Când supravieţuitorii nu au mai avut puterea să care afară cadavrele săracilor, conform spuselor acelor cetăţeni de vază, ele au fost îngrămădite în casele cele mai spaţioase şi închise acolo. O singură măsură de grâu (8,75 litri) se vindea pe un talant. Mai târziu când nu se mai găseau nici plante, din cauză că oraşul a fost înconjurat cu un zid, nevoia i-a împins pe unii până acolo că scotoceau canalele de scurgere şi vechile grămezi de bălegar şi mâncau balega pe care au dus-o cândva acolo; lucruri, care cândva, doar la simpla vedere le stârnea greaţa, acum le slujeau ca hrană. La auzul acestor grozăvii, Romanii le-au compătimit soarta, în timp de rebelii care vedeau aceste lucruri cu ochii lor, nu s-au răzgândit deloc, ci au suferit şi ei aceleaşi nenorociri venite şi peste ei; ei au fost orbiţi de prăpădul care plana asupra oraşului şi asupra lor înşişi.” (Josephus, Cartea V, cap. XIII, secţiunea 7)
Intensitatea foametei este atât de clar văzută în povestea (care-ţi smulge măruntaiele, expresie englezească) pe care Josephus o relatează despre Maria. „Este vorba despre o femeie din rândurile locuitorilor de dincolo de Iordan, care se chema Maria, tatăl ei numindu-se Eleazar; ea se trăgea din satul Bethezub (care înseamnă Casa Isopului), se bucura de o mare vază datorită obârşiei şi bogăţiei sale şi împreună cu mulţimea, s-a refugiat la Ierusalim unde i-a fost dat să trăiască ororiile asediului. O parte din averea pe care a izbutit să o aducă cu ea din Pereea în oraş, i-a fost răpită de tirani, restul de bijuterii, precum şi puţina hrană rămasă fiindu-i furate de suliţaşii tâlharilor în timpul zilnicelor incursiuni. Femeia fusese cuprinsă de o cumplită indignare; îşi ocăra şi blestema adesea jefuitorii, căutând să-i aţâţe împotriva ei. Dar nimeni nu s-a îndurat s-o ucidă nici de silă, nici de milă. Când găsea ceva mîncare constata că o aduna pentru alţii, şi curând nu se mai găsea nimic. Foamea îi răzbise până în măruntaie şi măduva oaselor, dar şi mai tare decât foamea, se aprinsese mânia ei. Nu s-a sfătuit cu nimeni decât cu mânia şi cu nevoia ei în care se găsea şi a recurs la un gest împotriva naturii; înşfăcându-şi copilul, căci avea un prunc încă neînţărcat, i-a grăit astfel: „Copil nenorocit, ce rost mai are să te cresc acum când bântuie cu furie războiul, foametea şi răscoala? Soarta pe care ne-o rezervă romanii este robia, dacă vom mai avea zile până să ajungem în stăpânirea lor. Înaintea robiei ne paşte foametea iar răsculaţii sunt un rău mai mare decât amândouă la un loc. Aşadar hrană să devii pentru mine, pentru răsculaţi o furie, iar pentru cei ce trăiesc o întâmplare de pomină, singura care mai lipsea pentru ca nenorocirile îndurate de iudei, să atingă culmea!” După ce a rostit aceste cuvinte, şi-a ucis fiul, l-a fript şi a mâncat jumătate din el, acoperind cealaltă jumătatre, pentru păstrarea ei. Cât ai bate din palme, s-au şi înfăţişat răsculaţii care adulmecaseră blestematul abur al fripturii şi au ameninţat femeia că dacă nu le va arăta mâncarea pe care tocmai a pregătit-o, ei o vor ucide pe loc. Dânsa i-a asigurat că le-a pus de-o parte o bucată bună şi a descoperit resturile pruncului ei; un fior de groază a străbătut bandiţii care au înmărmurit la vederea acelei scene. Atunci ea le-a zis: „ Este copilul meu legitim, fapta îmi aparţine. Ospătaţi-vă căci şi eu am mâncat cu poftă din el! Nu fiţi mai slabi decât o femeie şi nici mai simţitori decât o mamă! Dacă sunteţi atât de pioşi, iar jertfa mea vă înspăimântă, socotiţi că am mâncat şi partea voastră, restul rămânându-mi tot mie!” Răsculaţii au părăsit casa tremurând; de astă dată se dovediseră nişte fricoşi, lăsând mamei această cumplită hrană, chiar dacă nu o făceau cu plăcere. Ca fulgerul s-a răspândit în întregul oraş vestea despre această grozăvie şi fiecare tremura de spaimă aducându-şi în faţa ochilor înfricoşătoarea nelegiuire, de parcă el ar fi comis-o. Înfometaţii se zoreau acum să moară şi-i socoteau norocoşi pe oamenii care apucaseră să se stingă mai înainte de a le fi dat să audă despre sau să vadă asemenea nenorociri.” (Josephus, Cartea VI, cap. III, secţiunea 4)
Ascultaţi din nou blestemele legământului din Deuteronom cap. 28: Deut. 28: 53 „În strâmtorarea şi necazul în care te va aduce vrăjmaşul tău, vei mânca rodul trupului tău, carnea fiilor şi fiicelor tale, pe care ţi-i va da Domnul, Dumnezeul tău.” Deut. 28: 57 „nu le va da nimic din pieliţa noului născut, pieliţă ieşită dintre picioarele ei şi din copiii pe cari-i va naşte, căci, ducând lipsă de toate, îi va mânca în ascuns, din pricina strâmtorării şi necazului în care te va aduce vrăjmaşul tău în cetăţile tale.” (Vă încurajez să citiţi capitolul 28 din Deuteronom în întregime, având în minte tot ce am discutat până aici.) Sper, că la acest moment să fi început să înţelegi cuvintele lui Isus din: Mat. 24:21 „Pentrucă atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată dela începutul lumii pânăacum, şi nici nu va mai fi.”
Daţi-mi voie să mai împărtăşesc cu voi încă un pasaj din Josephus doar pentru a fi sigur că înţelegeţi grozăvia distrugerii Ierusalimului. „Unii transfugi, neavând altă cale, săreau de pe zid fără să mai stea la îndoială; alţii înarmaţi cu pietroaie, se avântau, chipurile, în luptă şi o ştergeau apoi la romani. Acolo îi pândea o soartă mai rea decât mizeria pe care o înduraseră în oraş; ei învăţau din propria experienţă că abundenţa întâlnită la romani avea urmări mai funeste decât foamea îndurată în Ierusalim. Din pricina lipsurilor îndurate atunci când soseau prima dată în tabăra romanilor, ei erau umflaţi ca oamenii bolnavi de dropică; iar când dintr-o dată îşi umpleau pântecul gol cu o mulţime de bucate, le plesneau intestinele, cu excepţia celor care erau destul de experimentaţi ca să-şi strunească foamea de lup şi să se hrănească puţin câte puţin, căci trupurile lor se dezvăţaseră să mai suporte mâncărurile. Cei care aveau norocul să scape teferi de această primejdie, erau pândiţi de o altă nenorocire. Un transfug ajuns la trupele siriene, a fost surprins când scotea monede de aur din excrementele proprii. Aşa cum am mai spus iudeii înghiţeau asemenea monede înainte de a fugi, căci rebelii îi percheziţionau cu deosebită grijă, iar în oraş era aur din belşug. Monedele din acest metal preţios puteau fi cunpărate cu 12 drahme atice, când preţul lor obişnuit era de 25 de drahme. Deşi acest şiretlic a fost descoperit ca un caz singular, imediat s-a răspândit în întreaga tabără zvonul că toţi transfugii soseau îndopaţi cu aur; de aceea mulţimile de arabi şi de sirieni despicau pur şi simplu burţile transfugilor ca să le scotocească măruntaiele. După părerea mea, nu s-a abătut asupra iudeilor nici o altă nenorocire mai mare ca asta. Într-o singură noapte au fost spintecate vreo 2000 de burţi ale fugarilor.” (Josephus, Cartea V, cap. XIII, secţiunea 4)
Israel l-a crucificat pe Domnul şi în mod public au cerut judecata lui D-zeu peste ei. „Şi tot norodul a răspuns: ,,Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri.” (Mat. 27: 25). Judecata lui D-zeu asupra lui Israel în AD 70 a fost pe măsura crimei lor, răstignirea lui Christos. A fost cea mai oribilă crimă din istorie, aşa că şi pedeapsa lor a fost cea mai aspră din istorie. A numi altceva „necazul cel mare,” înseamnă să minimalizezi imensitatea crimei acelei generaţii.
Renan a spus: „ Din acel moment, foamea, furia, disperarea şi nebunia au pus stăpânire pe Ierusalim. Era o închisoare de maniaci furioşi, ca şi oraş înconjurat de urlete şi locuit de canibali, un adevărat iad. Titus de partea lui era cumplit de răzbunător; în fiecare zi, cinci sute de nenorociţi erau crucificaţi în văzul oraşului cu o rafinată cruzme, şi era destul loc unde să-i înalţe.”
Trebuie să vedem scopul acelui necaz mare adus asupra poporului evreu. Nu erau doar cei din Ierusalim care au suferit şi au murit, ci din toată Palestina, întreaga ţară a simţit judecata lui Dumnezeu. Josephus a spus: „Nu a fost cetate siriană care să nu-şi fi ucis locuitorii iudei; au fost duşmani mai înverşunaţi decât însăşi romanii.”
David Clarc a spus: „Mă îndoiesc că până atunci sau de atunci încoace, a fost ceva să egaleze măcelul barbar şi distrugerea nemiloasă. Din locul bisericilor din Asia Mică până la graniţele Egiptului, ţara a fost un abator, oraş după oraş era demolat, jefuit şi incendiat.; până s-a consemnat că oraşele au fost lăsate fără nici un locuitor.”
Distrugerea Ierusalimului era mult mai mult decât distrugerea unui oraş. Ierusalimul şi templul erau centrul de închinare pentru unul şi singurul Dumnezeu adevărat şi viu. Odată cu distrugerea lui, a vut loc schimbarea Legămintelor. Împărăţia lui D-zeu a fost luată de la ei şi de acum încolo păgânii nu vor mai stăpâni peste împărăţia lui D-zeu, pentrucă Împărăţia Lui era acum o împărăţie spirituală, în care se intra nu prin naştere fizică, ci printr-una spirituală. Vechile ceruri şi vechiul pământ ale iudaismului, au fost distruse şi au fost intemeiate ceruri noi şi un pământ nou ale Israelului spiritual. Cădera Ierusalimului a semnalizat sfârşitul veacului. D-zeu a distrus complet templul fizic, documentele genealogice care calificau pe descendenţi lui Aaron să slujească ca preoţi, şi oraşul Ierusalim. Vechiul sistem de închinare a fost înlocuit pentru totdeauna. Distrugerea Ierusalimului nu a fost doar o simplă judecată locală, ci a fost judecata prin care au fost aplicate blestemele legământului. Observaţi ce spune Isus: Mat. 23: 35-36 „ca să vină asupra voastră tot sângele nevinovat, care a fost vărsat pe pământ, dela sângele neprihănitului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-aţi omorât între Templu şi altar. Adevărat vă spun, că toate acestea vor veni peste neamul acesta.”
Judecata asupra Ierusalimului nu era o simplă judecată locală, ci a acoperit perioada din urmă până la Abel. Prin judecata asupra Ierusalimului a fost răzbunat şi sângele lui Abel. A fost mult mai mult decât căderea unui oraş, a fost încheierea unei epoci. De aceea a spus Isus că va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum, şi nici nu va mai fi.” De aceea întreb: „Cum este posibil ca în viitor să mai fie o distrugere a Ierusalimului egală sau mai mare decât cea care a avut loc în AD 70?” Isus a spus că nimic, niciodată nu va egala ceea ce s-a întâmplat în AD 70, nimic!
Necazul cel Mare este în trecut, este un eveniment istoric. Odată cu distrugerea Ierusalimului s-au împlinit toate profeţiile. Noi trăim în epoca fără sfârşit a Noului Legământ, Noul Ierusalim, ceruri noi şi un pământ nou, menţionate în Apocalipsa 21şi 22!
Noaptea în care luminile lui Israel s-au stins
Matei 24: 22-29
de David B. Curtis
trad. Iosif Dragomir
Ne aflăm în procesul de a străbate şi parcurge înregistrarea lui Matei privind Discursul de pe Mt. Măslinilor. Trebuie să ne amintim că în acest discurs Domnul răspunde la întrebările ucenicilor referitoare la distrugerea templului iudaic, semnul Prezenţei Lui şi sfârşitul veacului. În timp ce străbatem acest discurs trebuie să luptăm împotriva tentaţiei de a-l citi ca şi când ne-a fost scris nouă, în secolul XXI. Isus vorbea cu ucenicii Săi în secolul întâi şi noi trebuie să-l cercetăm în acel context. Relevanţa Auditoriului, este un lucru pe care trebuie să-l ţinem minte atunci când citim şi cercetăm Biblia. Ce a însemnat acest lucru pentru auditoriul original (iniţial)? Cunoşti vreo carte din Biblie scrisă sfinţilor din Mediaş? Eu nu! Scripturile nu ne-au fost scrise nouă! Ele sunt pentru noi, dar nu ne-au fost scrise nouă. 2. Tim.3: 16-17 „Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentruca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.” Scripturile sunt inspirate de Dumnezeu şi de folos pentru noi, însă nu ne-au fost scrise nouă. Astfel noi trebuie să înţelegem intenţia originală înainte ca să le aplicăm la viaţa noastră. Acum, sunt sigur că înţelegeţi că nu este uşor să descoperi exact care a fost intenţia autorului. Noi suntem despărţiţi de auditorul original prin mii de ani, prin cultură, istorie şi limbaj. Dar dacă ne facem temele şi comparăm Scriptura cu Scriptura putem obţine o idee bună despre intenţia originală a autorului.
Acest pasaj al Scripturii este foarte greu de interpretat cu absolută certitudine. Este unul din cele mai dificile pasaje profetice în Noul Testament. W.Robertson Nicoll a spus: „Ceea ce se spune în el, nedumereşte întratât încât, interpretul modern este tentat să-şi dorească ca acest pasaj să nu fi existat.” Nu vreau să fiu ca şi copilul care a desenat o imagine. Tatăl lui l-a întrebat ce desenează iar el a răspuns, „desenez o imagine a lui Dumnezeu.” Tatăl său i-a zis: „Fiule, nimeni nu ştie cum arată D-zeu” „Ei bine, vor ştii, după ce termin desenul,” a replicat băiatul. Deşi îmi place convingerea băiatului, nu vreau să pretind că odată ce am explicat acest pasaj, toţi vor cunoaşte interpretarea lui corectă. Înţelegerea mea, cu privire la acest pasaj, provine din compararea Scripturii cu Scriptura, şi pentrucă cred că Scriptura se interpretează pe sine, eu sunt destul de încrezător în interpretarea mea. Va-şi ruga pe toţi să fiţi buni „bereani,” să cercetaţi Scripturile şi să vedeţi dacă ceea ce vă spun, se alinează cu adevărul Scripturii.
Am văzut în ultimul nostru studiu că Domnul le-a spus ucenicilor că ei vor vedea „urâciunea pustiirii” despre care a vorbit Daniel, pe care Luca o explică ca fiind Ierusalimul înconjurat de oşti, şi când o vor vedea să ştie că urmează o vreme de mare necaz. Mat. 24: 21 „Pentrucă atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată dela începutul lumii până acum, şi nici nu va mai fi.”
Am cercetat acest pasaj în adâncime şi am văzut că „urâciunea pustiirii” este un fapt trecut. Îmi pare rău că trebuie să vă dezamăgesc, dar ea s-a sfârşit, s-a întâmplat acum 2000 de ani. Contextul ei a fost distrugerea Ierusalimului, iar relatările evanghelice paralele lămuresc din plin acest lucru. Şi aşa cum a spus Isus, nu va mai fi niciodată ceva care să-o egaleze. Isus a plâns la anticiparea acestor calamităţi, şi dacă citim relatările lui Josephus, este aproape imposibil a ne abţine, ca să nu plângem noi înşine. Josephus a spus. „Ca să spun pe scurt, nici un alt oraş n-a suferit asemenea lucruri, nici o altă generaţie de la începutul lumii nu a fost mai prolifică în răutate.” Mat. 24: 22 „Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate.”
Josephus calculează numărul celor care au pierit în asediu, la un milion o sută de mii, în afară de cei care au fost ucişi în alte locuri; şi dacă romanii ar fi continuat să distrugă în ritmul acela, în scurt timp întreaga naţiune iudaică ar fi fost nimicită. Cuvântul „mântuit” aici, nu este o referire la răscumpărare ci la eliberare fizică. Dacă războiul ar fi continuat, nici unul nu ar fi fost lăsat viu. „Dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate.” Marcu în 13: 20, o spune în felul următor: Mc. 13: 20 „Şi dacă n-ar fi scurtat Domnul zilele acelea, nimeni n-ar scăpa; dar le-a scurtat din pricina (de dragul) celor aleşi.” „Aleşi,” este în Biblie, un bine-cunoascut titlu pentru creştini. Datorită furiei zeloţilor pe de-o parte, urii romanilor de altă parte, şi parţial datorită dificultăţii de a rezista în munţi fără adăpost şi provizii, toţi ar fi fost distruşi, fie de sabie, fie de foamete, dacă acele zile nu ar fi fost scurtate. Dar providenţial, acele zile au fost scurtate.
Josephus a spus: „Titus însuşi a dorit să pună rapid capăt asediului, având în faţa ochilor, Roma cu bogăţiile şi plăcrile ei. Unii din ofiţerii lui i-au propus să transforme asediul într-o blocadă, şi deoarece nu puteau lua cetatea prin atac vijelios, să o termine prin înfometare; dar s-a gândit că nu poate sta liniştit cu o aşa mare armată, apoi s-a şi temut că creşterea (mărirea) timpului de cucerire, i-ar putea diminua gloria sucesului; într-adevăr toate lucrurile pot fi afectate de trecerea timpului, dar viteza contribuie mult la faima şi splendoarea acţiunilor.” Evreii, deasemenea au ajutat la scurtarea acelor zile prin dezbinările lor şi ucigându-se reciproc; prin incendierea proviziilor care le-ar fi ajuns pentru mulţi ani; şi prin faptul că şi-au părăsit adăposturile de unde nu ar fi putut fi luaţi prin forţă, doar prin înfometare. Prin aceste mijloace „acele zile au fost scurate.” Altfel, Ierusalimul nu ar fi putut să fie luat într-un timp atât de scurt, a fost bine fortificat şi capabil să reziste la un asediu îndelungat. Romanii cu greu ar fi biruit dacă nu erau partidele rivale şi răsculaţii în interior. Titus însuşi a atribuit succesul său, lui Dumnezeu când a văzut fortificaţiile, după ce a luat cetatea. Cuvintele pe care le-a adresat prietenilor săi sunt foarte remarcabile: „Noi am luptat cu Dumnezeu de partea noastră; şi Dumnezeu este cel care i-a scos pe pe iudei din aceste adăposturi; pentrucă ce efect ar fi putut avea mâna omenească sau maşinile de război împotriva acestor turnuri? D-zeu, prin urmare, în opinia lui Titus, la fel ca şi în cea a scriitorilor inspiraţi, „a scurtat acele zile.”
Războiul nu s-a purtat doar în Ierusalim ci în toată ţara, şi dacă ar fi continuat, mulţi dintre creştinii care au evadat la periferia ţării ar fi fost deasemenea în pericol.
Mat. 24: 23 „Atunci dacă vă va spune cineva: ,Iată, Hristosul este aici, sau acolo`, să nu-l credeţi.”Isus i-a avertizat pe ucenici împotiva christoşilor falşi şi a profeţilor falşi, dar le dă un avertisment mai specific cu privire la ei din preajma asediului şi distrugerii Ierusalimului. Matei 24: 24 „Căci se vor scula Hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi.”
Cunoaştem din Josephus, că s-au ridicat mulţi asemenea impostori cam pe la aceea vreme şi au promis eliberare din partea lui Dumnezeu, şi care au fost convinşi de către tirani sau guvernatori să împiedice poporul să dezerteze la romani; cu cât mizeria iudeilor era mai cumplită, cu atât erau mai deschişi să asculte aceste minciuni şi mai dispuşi să-i urmeze pe înşelători. Hegesippus, deasemenea menţionează apariţia acestor christoşi falşi şi profeţi falşi, cam pe la aceiaşi vreme. Aceşti cristoşi şi profeţi falşi, erau atât de convingători, că dacă ar fi fost posibil, ei i-ar fi înşelat chiar şi pe cei aleşi. Dositheus a avut reputaţia de făcător de miracole, conform lui Origen. Barchoebebas, conform lui Jerome, pretindea că scuipă flăcări. Matei 24: 25 „Iată, că v-am spus mai dinainte.” Christos i-a avertizat de venirea acestor cristoşi şi profeţi falşi. Matei 24: 27 „Deci, dacă vă vor zice: ,Iată-L în pustie,” să nu vă duceţi acolo! ,Iată-L în odăiţe ascunse,” să nu credeţi.” Câţva dintre aceşti falşi christoşi şi falşi profeţi, îşi duceau adepţii „în pustie.” Josepuhs, în cartea sa Antichităţi spune: „Mulţi impostori şi amăgitori convingeau poporul să-i urmeze în deşert, unde le promiteau să le arate mari minuni şi semne făcute prin providenţa lui Dumnezeu; şi mulţi dintre cei ademeniţi au suferit pedeapsa pentru nebunia lor; pentrucă Felix i-a adus înapoi şi i-a pedepsit aspru.” Din nou, în „Istoria Războiului Iudeilor împotriva Romanilor” vorbind despre aceiaşi oameni, Josephus spune: „Aceşti impostori având pretenţia inspiraţiei divine şi inventivităţii, înnebuneau mulţimiile şi le conduceau în deşert ca şi cum Dumnezeu le-ar arăta acolo semnele libertăţii. Se părea că aceasta este temelia unei revolte, iar Felix a trimis călăreţi şi pedeştrii împotriva lor şi a ucis o mare mulţime dintre ei.” Josephus mai menţionează un alt impostor, „care a promis salvare poporului şi încetarea tuturor relelor, dacă ei îl vor urma în deşert.” Dar Festus a trimis călăreţi şi pedeştrii împotriva lui, l-a nimicit pe înşelător şi pe cei ce l-au urmat.” Unii dintre aceşti impostori şi-au dus adepţii „în încăperi secrete” sau locuri de siguranţă. Josephus menţionează un profet mincinos care „a declarat poporului din oraş că Dumnezeu le-a poruncit să meargă în templu ca să primească acolo semnele eliberării. O mulţime de bărbaţi femei şi copii s-au suit la templu, dar în loc de eliberare, locul a fost incendiat de către romani, şi şase mii au pierit mizerabil în flăcări, sau aruncându-se de pe ziduri ca să scape de ele.”
Sunt sigur că puteţi înţelege că în timpul unui astfel de necaz, oamenii ar fi mai deschişi să audă şi să urmeze pe oricine le promite izbăvirea din mizeria lor. Matei 24: 27 „Căci, cum iese fulgerul dela răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului omului.” Venirea Lui nu va fi în acest sau acel loc, ci, ca fulgerul va fi instantanee şi universală. Apariţia adevăratului Christos va fi clar deosebită de cea a cristoşilor falşi. Josephus spune: „Armata Romană a intrat în Iudeea prin partea de răsărit şi şi-au continuat cuceririle spre vest, ca şi cum nu doar amploarea distrugerii dar şi însăşi ruta sau direcţia pe care armata o va urma, a fost intenţionată prin comparaţia fulgerului venind din est şi luminând până la vest. În timp ce acest lucru poate fi adevărat, eu cred că accentul lui Christos aici, bazat pe contextul imediat, este, că venirea Lui va fi rapidă şi o judecată universală. Ceea ce ne spune acest verset este că venirea Domnului va fi într-un fel ca fulgerul; există aici o comparaţie „căci cum iese” … „aşa va fi.” Cuvântul „venire” aici este parousia. Acest cuvânt este folosit de patru ori de către Matei, toate în capitolul 24. Este acelaşi cuvânt pe care ucenicii îl folosesc în întrebarea pe care o pun lui Isus. Ei au întrebat: „Care va fi semnul parusiei Tale?” Amintiţi-vă din studiul nostru asupra versetului 3, că dacă comparăm toate trei prezentări ale întrebării din Evanghelile sinoptice, vedem că ucenicii au considerat venirea Lui şi sfârşitul veacului, evenimente identice cu distrugerea Ierusalimului. Pentru ucenici, parousia nu a însemnat a doua venire ci deplina manifestare a mesianităţii Sale, o apariţie glorioasă cu autoritate şi putere. Deci am putea să traducem astfel: „Căci aşa cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi şi apariţia glorioasă cu autoritate şi putere a Fiului Omului”
Ce ne spune ideea fulgerului? Mulţi dintre viitoriştii moderni interpretează ideea fulgerului ca ceva vizibil pentru întreaga lume. Walvoord spune: „s-ar părea că cerul va fi aprins de slava lui D-zeu” F.C. Cook spune: „Venirea lui Christos nu va fi una obscură, limitată la un loc anume, şi semnalată de acolo prin rapoarte, ci una vizibilă pentru întreaga lume.” Desigur, aceasta din nou este o aluzie că a doua venire, nu trebuie identificată cu vreun eveniment local, cum ar fi diustrugerea Ierusalimului.
Dragi prieteni, nu este fulgerul un eveniment local? Poate un fulger să fie văzut de întreaga lume? Nu, dar este posibil să poată fi văzut de un oraş întreg. Eu cred că dacă comparăm Scriptura cu Scriptura, putem vedea că fulgerul se referă la judecata lui Dumnezeu nu la o lumină strălucitoare a gloriei Lui pe care toţi o vor vedea. În următoarele pasaje ale V.T., vedem judecăţile locale a lui D-zeu descrise prin imaginea fulgerului. 2.Sam. 22: 14-15„Domnul a tunat din ceruri, Cel Prea Înalt a făcut să-I răsune glasul; a aruncat săgeţi şi a risipit pe vrăjmaşii mei, a aruncat fulgerul, şi i-a pus pe fugă.” Cuvântul ebraic tradus fulger este baraq, şi înseamnă fulger. Ps. 18: 14 „A aruncat săgeţi şi a risipit pe vrăjmaşii mei, a înmulţit loviturile trăsnetului (baraqim)şi i-a pus pe fugă.” Zah. 9: 14 „Dar Domnul Se va arăta deaspura lor, şi săgeata Lui va porni ca fulgerul; Domnul Dumnezeu va suna din trâmbiţă, şi va înainta vijelia dela miază-zi.” Hab. 3: 11-12„Soarele şi luna se opresc în locuinţa lor, de lumina săgeţilor Tale cari pornesc, destrălucirea (baraq) suliţei Tale care luceşte.Tu cutreieri pământul în urgia ta, zdrobeşti neamurile în mânia Ta.” Habacuc interpretează imagistica sa ca fiind o profeţie a invaziei militare caldeene în Iuda. (Hab. 1:6).
Cuvântul grecesc tradus fulger în Mat. 24: 27 este astrapee şi înseamnă fulger; prin analogie – strălucire orbitoare, lumină strălucitoare. Acelaşi cuvânt grecesc este folosit în pasaje care vorbesc despre judecată. Luc. 10: 18 „Isus le-a zis: ,,Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer.” Aici se vorbeşte despre judecata lui D-zeu asupra lui satan. Apo. 16: 18-19 „Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete, şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare, cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare. Cetatea cea mare a fost împărţită în trei părţi, şi cetăţile Neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui.”
Mie mi se pare că, atunci când Isus compară venirea Lui cu fulgerul, el spune că venirea Lui va fi văzută (percepută) în judecată. Albert Barns în comentariul lui asupra acestui verset spune: „… distrugerea Ierusalimului este descrisă ca Venirea Lui, ca acţiunea Sa.” Eu cred că denumirea „Fiul Omului” este semnificativă aici. „Fiul Omului” în N.T. este denumirea lui Isus, D-zeu întrupat şi agent al judecăţii divine. „Şi I-a dat putere să judece, întrucât este Fiu al omului. (Io. 5: 27).
Cred că acest verset ne spune clar că Parousia lui Christos va fi văzută în distrugerea Ierusalimului. Contextul imediat implică acest lucru, aceste versete, toate vorbesc despre judecată. Matei 24: 27 „Pentru căoriunde va fi stârvul (Sau: hoit, mortăciune.), acolo se vor aduna vulturii.” (unele manuscrise omit pentru că).
Naţiunea iudaică era un stârv, care era mort din punct de vedere moral dar şi al discernământului, iar romanii s-au coborât asupra lui şi l-au devorat. Aceste expresii se găsesc şi în limbajul judiciar din V.T.
Hab. 1: 6-8 „Iată, voi ridica pe Haldei, popor turbat şi iute, care străbate întinderi mari de ţări, ca să pună mâna pe locuinţe cari nu sunt ale lui. El este grozav şi înfricoşat; numai din el însuş îi iese dreptul şi mărirea lui. Caii lui sunt mai iuţi decât leoparzii, mai sprinteni decât lupii de seară, şi călăreţii lui înaintează în galop de departe, sboară ca vulturul care se repede asupra prăzii.” Is. 46: 10-11 „Eu am vestit dela început ce are să se întâmple şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit. Eu zic: ,Hotărârile Mele vor rămânea în picioare, şi îmi voi aduce la îndeplinire toată voia Mea. Eu chem dela răsărit o pasăre de pradă, dintr-o ţară depărtată, un om ca să împlinească planurile Mele: da, Eu am spus, şi Eu voi împlini; Eu am plănuit şi Eu voi înfăptui.” Ier. 7: 33-34 „Trupurile moarte ale acestui popor vor fi hrana păsărilor cerului şi a fiarelor pământului; şi nimeni nu le va speria. Voi face astfel să înceteze în cetăţile lui Iuda şi pe uliţele Ierusalimului, strigătele de bucurie şi strigătele de veselie, cântecele mirelui şi cîntecele miresei, căci ţara va ajunge un pustiu!” Osea 8: 1 „Pune trâmbiţa în gură! Vrăjmaşul vine ca un vultur peste Casa Domnului! Căci au călcat legământul Meu, şi au păcătuit împotriva Legii Mele.”
Biruinţele romanilor nu s-au limitat la cetatea Ierusalim, ci ca un potop, au invadat toată ţara. Oriunde s-ar găsi iudeii, Christos acolo se va răzbuna pe ei prin romani. Josephus a spus: „ Nu a existat nici o parte a Iudeii care să nu fi participat la calmităţile capitalei. La Antiohia iudeii au fost înviniuţi pe nedrept că ar fi plănuit să incendieze oraşul, mulţi dintre ei au fost arşi în teatru, iar alţi au fost măcelăriţi. Romanii i-au urmărit peste tot, i-au prins şi i-au ucis în special la asediul oraşului Machaerus; au fost înconjuraţi şi nici unul nu a scăpat, au fost ucişi nu mai puţin de trei mii, La Masada, unde asediată strâns, şi pe punctul de a fi luată, evreii şi-au ucis mai întâi nevestele şi copii după care s-au sinucis în număr de nouă sute şase zeci, ca să împiedice căderea lor în mâinile duşmanilor. Mulţi au fost omorâţi în Egipt şi templul lor de acolo a fost închis; În Cirena, adepţii lui Ionatan, un ţesător, şi autorul unor noi tulburări, au fost majoritatea, ucişi; el însuşi a fost prins şi în urma unor acuzaţii false, trei mii dintre cei mai bogaţi iudei au fost condamnaţi la moarte.” Cu aceste relatări Josephus îşi încheie istoria Războiului Iudeilor.
Albert Barns spune: „ Acest verset este legat de cel precedent prin cuvintele pentru că, implicând că acesta este raţionamentul pentru ceea ce s-a spus acolo – că Fiul Omului în mod sigur va veni să distrugă oraşul, şi că El va veni pe neaşteptate. Înţelesul aici este că El va veni prin intermediul armatelor romane, atât de sigur şi deodată, cât şi pe neaşteptate, ca un stol de vulturi şi şoimi care, deşi nevăzuţi înainte, văd prada de la mare distanţă şi dintr-o dată se adună în jurul ei … Atât de ageră este privirea lor încât să reprezinte bine armatele romane, care deşi la mare distanţă, spionând Ierusalimul, un stârv cum era, şi grăbindu-se în stoluri, ca să-l distrugă.” (Comentariu asupra lui Mat. 24: 28).
John Broadus (1886) spunea: „Christos se va arăta cu judecată bruscă; pentrucă în momentul în care Dumnezeu va fi părăsit oraşul şi poporul, copţi pentru distrugere, asemenea unui hoit aruncat afară, soldaţii romani, asemenea vulturilor, vor zbura direct spre el cu vulturii lor (emblemele) să-l sfâşie şi să-l devoreze.”
Mat. 24: 29 „Îndată după acele zile de necaz, soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate.” Comentatorii moderni în general, înţeleg aceasta, şi ceea ce urmează, ca fiind sfârşitul lumii; dar cuvintele „îndată (imediat) după acele zile de necaz” arată că El nu vorbeşte despre vreun eveniment îndepărtat, ci despre ceva ce urma imediat după necazul menţionat, şi acest lucru trebuie să fie distrugerea Ierusalimului. Cuvântul „îndată” este grecescul eutheus însemnând direct, dintr-o dată sau curând, cât de repede, îndată, imediat, la scurt timp. Observaţi atenţi când are loc acest lucru – imediat după necazul ACELOR zile. Am văzut că necazul s-a întâmplat în AD 67-70 în timpul asediului şi distrugerii Ierusalimului aşa că indiferent la ce s-ar referi acest verset, a avut loc imediat după aceea.
Dacă nu eşti familiarizat cu limbajul judiciar al V.T. tot nu vei înţelege ceea ce Isus spune aici. Acest limbaj este unul obişnuit printre profeţii V.T. Ideea aceasta este evidentă dacă privim la pasaje unde se menţionează distrugerea unui stat sau guvern, folosind un limbaj care pare să indice sfârşitul lumii. Is. 13: 1 „Proorocie (lit. povara) împotriva Babilonului, descoperită lui Isaia, fiul lui Amoţ.”
În acest capitol Dumnezeu vorbeşte despre judecata care urma să cadă asupra Babilonului. Cuvântul „povara” este ebraicul massa, o declaraţie mai ales privitoare la condamnare. Această introducere stabileşte scena pentru subiectul din acest capitol, şi dacă uităm acest lucru, interpretările noastre privind Isaia 13, pot merge aproape oriunde vrea imaginaţia noastră să ne ducă. Aceasta nu este o prezicere împotriva universului sau lumii ci împotriva naţiunii Babilonului. Is. 13: 6 „Gemeţi! căci ziua Domnului este aproape: ea vine ca o pustiire a Celui Atotputernic!” Is. 13: 9-13 „Iată, vine ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie şi urgie aprinsă, care va preface pământul în pustiu, şi va nimici pe toţi păcătoşii de pe el. Căci stelele cerurilor şi Orionul (lit. constelaţiile) nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui, şi luna nu va mai lumina.Voi pedepsi -zice Domnul- lumea pentru răutatea ei, şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria celor trufaşi, şi voi doborâ semeţia celor asupritori.Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat, şi mai scumpi decât aurul din Ofir.Pentru aceasta voi clătina cerurile, şi pământul se va zgudui din temelia lui, de mânia Domnului oştirilor, în ziua mâniei Lui aprinse.”
Acum, amintiţi-vă că El vorbeşte despre distrugerea Babilonului, dar sună ca o distrugere mondială. Terminologia contextului nu poate fi extinsă dincolo de scopul subiectului în discuţie. Spectrul limbajului cu siguranţă nu poate ieşi în afara ţării Babilonului. Dacă ai fi fost babilonian iar Babilonul ar fi fost distrus, nu ar părea ca şi când lumea ar fi fost distrusă? Ba da! Lumea ta ar fi fost distrusă! Is. 13: 17 „Iată, aţâţ împotriva lor pe Mezi, cari nu se uită la argint, şi nu poftesc aurul.”
Acesta este un eveniment istoric care a avut loc în anul 539 î.H. Când Mezii au distrus Babilonul, lumea babiloniană s-a sfârşit.
În vers. 6 se spune că distrugerea vine de la Cel Atotputernic, iar Mezii au constituit mijlocul pe care l-a folosit Dumnezeu să-Şi ducă la îndeplinire pedeapsa. Acesta este limbaj apocaliptic sau judiciar. Acesta este modul în care Biblia prezintă căderea unei naţiuni. Limbajul este evident figurativ. Dumnezeu nu a intenţionat ca noi să-l luăm aceasta în mod literal. Dacă am lua-o literal, lumea s-a terminat în 539 î.H.
În Isaia 34 avem descrierea căderii Edomului, observaţi limbajul folosit. Is. 34: 3-5 „Morţii lor sunt aruncaţi, trupurile lor moarte miroasă greu, şi se topesc munţii de sângele lor.Toată oştirea cerurilor piere, cerurile sunt făcute sul ca o carte, şi toată oştirea lor cade, cum cade frunza de viţă, cum cade frunza de smochin. ,,Căci sabia Mea -zice Domnul – s-a îmbătat în ceruri; iată, se va pogorâ asupra Edomului, asupra poporului, pe care l-am sortit nimicirii, ca să-l pedepsesc.”Acesta este limbajul biblic prin care se descrie căderea unei naţiuni. Ar trebui să fie limpede că nu poate fi luat literal. Să privim cum V.T. foloseşte acest fel de limbaj în alte pasaje. Naum 1: 1-5 „Proorocie despre Ninive. Cartea Proorociei lui Naum, din Elcoş. Domnul este un Dumnezeu gelos şi răzbunător; Domnul Se răzbună şi este plin de mânie; Domnul Se răzbună pe protivnicii Lui, şi ţine mânie pe vrăjmaşii Lui. Domnul este îndelung răbdător, dar de o mare tărie; şi nu lasă nepedepsit pe cel rău. Domnul umblă în furtună şi în vârtej, şi norii sunt praful picioarelor Lui. El mustră marea şi o usucă, face să sece toate râurile; Basanul şi Carmelul tânjesc, şi floarea Libanului se vestejeşte. Se clatină munţii înaintea Lui, şi dealurile se topesc; se cutremură pământul înaintea Lui, lumea şi toţi locuitorii ei.” Subiectul acestei judecăţi este Ninive, nu lumea fizică. Acesta este modul în care Dumnezeu descrie căderea unei naţiuni. Dacă acest limbaj descrie judecata lui Dumnezeu asupra naţiunilor, de ce când este vorba de N.T. noi îl facem să însemne distrugerea universului? Este doar, pentrucă nu înţelegem cum Biblia foloseşte limbajul apocaliptic şi judiciar.
Ezechiel vorbeşte în acelaşi fel despre Egipt: Eze. 32: 7-8 „Când te voi stinge, voi acoperi cerurile, şi le voi întuneca stelele; voi acoperi soarele cu nori, şi luna nu-şi va mai da lumina ei. Din pricina ta, voi întuneca pe toţi luminătorii cerurilor, şi voi răspândi întunericul peste ţara ta, zice Domnul, Dumnezeu.”
Profetul Daniel vorbeşte despre în acelaşi fel despre uciderea iudeilor de către „cornul mic”, puterea romană. Dan. 8: 10 „S-a înălţat până la oştirea cerurilor, a doborât la pământ o parte din oştirea aceasta şi din stele, şi le-a călcat în picioare.”
În limbajul profetic, marile mişcări şi revoluţii de pe pământ, sunt adesea reprezentate prin mişcări şi schimbări în locurile cereşti. Nici una din ele nu a avut loc în mod literal. Milton Terry a spus: „ Din aceste citate se vede că de abea dacă există vreo expresie folosită în Matei şi Luca, care să nu fie luată din Scripturile V.T. Aceste figuri de stil apocaliptice, nu trebuie luate ca având în N.T. o însemnătate diferită de cea pe care o au în Scripturile Ebraice. Ele sunt parte şi pachet a particularităţii limbajului profetic.”
Samuel Hinds (1829) a spus: „Este nevoie doar de o redusă familiarizare cu scrierile profeţilor V.T. ca să fim în stare să observăm particularitatea. Nu doar că sunt figurative, dar figurile de stil sunt dintre cele mai îndrăzneţe, implicând analogii atât de îndepărtate, încât în anumite situaţii sunt de ne descoperit.
Dacă subiectul sunt revoluţiile din cadrul imperiilor, reprezentările profetice sunt pline de perturbări ale legilor din lumea naturală, iar soarele, luna şi stelele sunt arătate, zguduindu-se.” (Hinds, pp. 209- 210).
Sir Isaac Newton (1642- 1727) a spus: „Limbajul figurativ al profeţilor este luat din analogia dintre lumea naturală şi un imperiu sau o împărăţie considerată o lume politică. Prin urmare, lumea naturală compusă din cer şi pământ, simbolizează lumea politică compusă din tronuri şi popoare sau o parte din ele, atât cât se intenţionează în profeţie; şi lucrurile în aceea lume simbolizează lucrurile analoage în această lume. Pentrucă cerurile şi lucrurile din ele, semnifică tronuri şi demnitari şi pe cei ce se bucură de ele; şi pământul cu lucrurile de pe el, oamenii inferiori (de rând); iar părţile de jos ale pământului, numit hades sau iad, simbolizează pe cei mai mizerabili dintre ei. Cutremurele mari şi zguduirea cerului şi pământului reprezintă zguduirea împărăţiilor, în aşa fel, ca să fie înnebuniţi şi răsturnaţi; crearea unui cer şi pământ nou, şi pieirea celui vechi; sau începutul şi sfârşitul unei lumi, pentru ridicarea şi ruinarea unui corp politic, simbolizat prin ea. Soarele, pentru toate clasele şi categoriile de împăraţi în împărăţiile din lumea politică; luna, pentru clasa oamenilor obişnuiţi cum ar fi soţia împăratului; stelele, pentru prinţii subalterni şi oamenii mari; sau pentru episcopi şi conducători din poporul lui Dumnezeu, când soarele este Christos. Situaţia soarelui, lunii şi stelelor, întunecarea soarelui, prefacerea lunii în sânge, şi căderea stelelor, pentru încetarea unei împărăţii.” (Observaţii asupra profeţiilor, patr. I, cap., II)
Dr. John Owen (1721) spunea: „Ca să nu insist prea mult asupra ceea ce este atât de limpede şi evident, se poate lua ca regulă, că, în învinuirile din judecăţile lui Dumnezeu, de-a lungul tuturor profeţiilor, cerul, soarele, luna, stelele şi alte frumuseţi şi glorii cereşti, sunt luate ca guverne, guvernatori, stăpâniri şi state politice conform lui: Isaia 14:12-15; Ier. 15: 9, 51: 25; Is. 13: 13; Ps. 68: 6; Ioel 2: 10; Apo. 8: 12; Mat. 24: 29; Luc. 21: 25; Is. 60: 20; Obadia 4; Apo. 8: 13; 11: 12; 20: 11.” (vol. 8, p. 255, dintr-o predică întitulată Zguduirea şi schimbarea cerului şi pământului, predicată în 19Aprilie, 1649).
James Stuart Russel (1878) a spus: „Simbolurile sunt de fapt, echivalente cu cele folosite de Domnul nostru când a prezis judecata lui Israel. „Îndată după acele zile de necaz, (ororile asediului Ierusalimului) soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate” Mat. 24: 29. Ambele pasaje se referă la aceiaşi catastrofă şi întrebuinţează figuri de stil foarte asemănătoare; mai mult decât atât, avem autoritatea Domnului nostru prin care putem fixa evenimentul şi perioada despre care vorbeşte, în limitele generaţiei atunci existente: cu alte cuvinte, referirea poate fi doar la judecata naţiunii iudaice şi abrogarea economiei mozaice la Parousia. (pp. 289-290).
John Gill (1809) a spus: „vers. 29. „Îndată după acele zile de necaz, …” Aceasta înseamnă, imediat după necazul în care se vor găsi iudeii de-a lungul asediului Ierusalimului, şi a calamităţilor care l-au însoţit; chiar imediat după distrugerea acelui oraş şi a templului din el, împreună cu întreaga naţiune iudaică, vor urma să aibă loc următoarele lucruri; ….. şi „că pentru Domnul o zi este ca o mie de ani” nu corespunde cuvântului „imediat” şi nici nu arată că aceasta ar trebui înţeles ca împlinindu-se 2000 de ani mai târziu: în plus, toate acele lucruri urmau să se împlinească înainte ca aceea generaţie prezentă în care a trăit Isus, să treacă, Mat. 24: 34, şi de aceea acele lucruri trebuie înţelese ca împlinindu-se direct şi imediat, după, sau la distrugerea oraşului şi a templului.”
Vom vedea, cum este folosit acest limbaj apocaliptic de-a lungul cărţii Apocalipsa. Eu cred că Apocalipsa este o versiune extinsă a discursului de pe Muntele Măslinilor. Observaţi cum foloseşte Ioan limbajul apocaliptic, judiciar. Apo. 6: 13-17 „şi stelele au căzut din cer pe pământ, cum cad smochinele verzi din pom, când este scuturat de un vânt puternic. Cerul s-a strâns ca o carte de piele, pe care o faci sul. Şi toţi munţii şi toate ostroavele s-au mutat din locurile lor. Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor.Şi ziceau munţilor şi stâncilor: ,,Cădeţi peste noi, şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine poate sta în picioare?”
Vorbeşte asta despre sfârşitul lumii din viitorul nostru? NU! Ioan se ocupă aici de distrugerea Ierusalimului în AD 70. Priviţi la ce a spus Isus pe când se îndrepta spre locul unde urma să fie crucificat: Luc. 23: 28-30 „Isus S-a întors spre ele, şi a zis: ,,Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine; ci plângeţi-vă pe voi înşivă şi pe copiii voştri. Căci iată vor veni zile, când se va zice: ,Ferice de cele sterpe, ferice de pântecele cari n-au născut, şi de ţâţele cari n-au alăptat!” Atunci vor începe să zică munţilor: ,Cădeţi peste noi!` Şi dealurilor: ,Acoperiţi-ne!`
Isus a spus femeilor din vremea Lui să se plângă pe ele însele din pricina judecăţii care urma să vină peste ELE. În Apo. 6, în timpul marelui necaz care a avut loc în AD 67-70, le vedem strigând la munţi să cadă peste ele, exact aşa cum a spus Isus că se va întâmpla. Acest limbaj descrie răspunsul omului păcătos la teribila judecată a lui D-zeu.
Dovezile biblice sunt copleşitoare, Discursul de pe Muntele Măslinilor, în întregime, vorbeşte despre distrugerea Ierusalimului în AD 70. Singurul lucru care ne-ar face să împingem oricare din aceste lucruri în viitor sunt presupunerile noastre. În acest limbaj viu şi pitoresc Isus descrie distrugerea Ierusalimului. În AD 70 luminile s-au stins în Israel definitiv. După ce s-a terminat necazul, Israelul fizic a încetat să mai existe. Poporul lui Dumnezeu nu se mai evaluează după naşterea fizică ci doar după cea spirituală. Vechiul Legământ s-a încheiat iar cel nou a fost instituit pe deplin.
Necazul cel Mare
Matei 24: 21f
de David B. Curtis
trad. Iosif Dragomir
Nu există probabil nici un creştin în viaţă care să nu fi auzit despre „Necazul cel Mare.” Încă de la începuturile călătoriei noastre creştine, am ascultat mesaje, am citit cărţi şi am văzut chiar şi filme cu privire la el. Marea parte din tot ce am auzit cu privire la escatologie, este dispensaţionalism. El ne învaţă că cândva în curând, Christos se va întoarce în mod invizibil pe pământ şi va răpi toţi creştinii – Răpirea. După ce Dumnezeu va muta Biserica, se întoarce să „încheie socotelile” cu Israel. Va fi o perioadă de şapte ani, numită Necazul, în care pământul împreună cu locuitorii lui, va fi distrus de mânia lui Dumnezeu. Între premilenişti există păreri diferite cu privire la când va avea loc Răpirea. Unii sunt pre-tribulaţionişti, (tribulation = necaz), post-tribulaţionişti şi sunt unii care susţin că răpirea va fi la mijlocul necazului. Cunosc creştini care şi-au făcut provizii pregătindu-se pentru foametea din timpul necazului celui mare. Ei desigur nu erau pre-tribulaţionişti. La sfârşitul necazului, Christos se va întoarce în mod fizic şi va inaugura Mileniul, o împărăţie pământească fizică. La sfârşitul mileniului va fi o revoltă dar din cer se va coborâ un foc care va distruge pe rebeli şi va începe starea eternă. Întreaga schemă a escatologiei dispensaţionaliste deşi renumită în ultimii ani, nu are rădăcini în istoria interpretării Scripturilor.
Conform preteriştilor, Necazul cel Mare a fost distrugerea Ierusalimului de către armatele Romane în AD 70. Acesta a fost crezul Creştinilor de-a lungul istoriei bisericii până în urmă cu 150 de ani.
Este Necazul cel Mare ceva ce se intrevede în viitorul nostru, sau este un eveniment trecut? Vorbeşte Matei 24 despre un eveniment, încă în viitor, sau despre ceva ce s-a întâmplat în vremea ucenicilor? Necazul cel Mare este de domeniul trecutului! A avut loc în primul secol!
Daţi-mi voie să vă amintesc că în Mat. 24 Isus răspunde la întrebările ucenicilor legate de distrugerea Ierusalimului. Ei au dorit să ştie când avea să fie distrus, şi care semne va precede sfârşitul veacului şi Parousia Lui. Până aici în studiul nostru ni s-a dat două semne: Evanghelia va fi predicată în toată lumea şi ei vor vedea cu ochii lor „urâciunii pustiirii.” Am constatat că aceste două lucruri s-au întâmplat în primul secol, ucenicii au văzut aceste lucruri întâmplându-se. După ce le-a vorbit despre urâciunea pustiirii, adică Ierusalimul înconjurat de oşti, Isus vorbeşte despre „Necazul cel Mare.” Mat. 24:21 „Pentrucă atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată dela începutul lumii până acum, şi nici nu va mai fi.”Când este „atunci” ? Peste câteva mii de ani? „atunci” se referă la contextul versetelor 15-20; când veţi vedea „urâciunii pustiirii,” despre care Luca spune că era Ierusalimul înconjurat de oşti.
Acum, noi am văzut că aceasta s-a întâmplat în AD 67 când Cestius Gallus, generalul Roman, a asediat Ierusalimul. Necazul cel Mare nu este un eveniment încă în viitorul nostru. A fost „atunci” în timpul asediului cetăţii Ierusalim, în primul secol. Acest lucru este clarificat, din abundenţă, în textul paralel din Evanghelia după Luca. Luc. 21:20-24 „Când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti, să ştiţi că atunci pustiirea lui este aproape. Atunci, cei din Iudea să fugă la munţi, cei din mijlocul Ierusalimului să iasă afară din el, şi cei de prin ogoare să nu intre în el. Căci zilele acelea vor fi zile de răzbunare, ca să se împlinească tot ce este scris. Vai de femeile cari vor fi însărcinate, şi de cele ce vor da ţâţă în acele zile! Pentrucă va fi o strâmtorare mare în ţară, şi mânie împotriva norodului acestuia. Vor cădea supt ascuţişul săbiei, vor fi luaţi robi printre toate neamurile; şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, până se vor împlini vremurile neamurilor.” Observaţi ce spune vers. 23; asupra cui va veni necazul şi strâmtorarea – „ţara” este Ierusalimul şi „norodul acesta” care se referă la evreii din primul secol, nu la lumea viitoare. Versetul 24 ne dă detalii suplimantare cu privire la, exact ceea ce se va întâmpla în necazul cel mare. Vom analiza mai amănunţit detaliile din vers. 24 în câteva momente. Acum aşi dori să examinăm următoarele:Luc. 21: 22 „Căci zilele acelea vor fi zile de răzbunare, ca să se împlinească tot ce este scris.” Luca ne spune aici, că TOATE lucrurile care au fost scrise vor fi împlinite în Distrugerea Ierusalimului. Ce vrea el să spună prin aceasta? „Tot ce este scris” se referă la profeţie. Toate profeţiile s-au împlinit la distrugerea Ierusalimului. Daniel ne spune exact acelaşi lucru în:Dan. 9:24 „Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii vecinice, până la pecetluirea vedeniei şi proorociei, şi până la ungerea Sfântului sfinţilor.”Lui Daniel i s-a spus că au fost hotărâte 70 de săptămâni pentru poprul lui şi pentru cetatea Ierusalim. D-zeu a promis că la sfârşitul acestui interval profetic, se vor realiza şase lucruri. Unul din aceste lucruri care va fi realizat la sfârşitul intervalului profetic, este „pecetluirea vedeniei şi proorociei.” Comentariile ebraice sunt în acord în ce priveşte „pecetluirea vedeniei şi proorociei.” Ele spun că aceasta înseamnă sfârşitul şi împlinirea completă a tuturor profeţiilor.
Prin urmare, profeţia lui Daniel vorbeşte despre vremea când nu vor mai fi făcute profeţii iar cele care au fost făcute, vor fi împlinite. Când va fi acestă vreme? Viziunea lui Daniel se sfârşeşte cu distrugerea Ierusalimului, care ştim că a avut loc la AD 70. Dan. 9:26 „După aceste şasezeci şi două de săptămâni, unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni, va nimici cetatea şi sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ţinea până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile.”
Deci Luca spune acelaşi lucru pe care l-a spus Daniel, anume că, în vremea când Ierusalimul va fi distrus, toate profeţiile se vor fi împlinit. Ce profeţii include? Aceasta ar include profeţia cu privire la a Doua Venire, învierea, ceruri noi şi pământ nou, tot ceea ce a fost profeţit lui Israel ar fi împlinit la vremea distrugerii Ierusalimului.Dan. 12:1 „În vremea aceea se va scula marele voivod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte.”Sună cunoscut? Ar trebui, tocmai am citit acestă idee în: Mat. 24:21 „Pentrucă atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată dela începutul lumii până acum, şi nici nu va mai fi.”
Observaţi următorul verset în Daniel:Dan. 12:2 „Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii pentru viaţa vecinică, şi alţii pentru ocară şi ruşine vecinică.” Aceasta este învierea celor drepţi şi celor nederpţi, şi are loc odată cu distrugerea Ierusalimului, şi tot atunci are loc şi a Doua Venire conform cu:2Tes. 1: 6-8 „Fiindcă Dumnezeu găseşte că este drept să dea întristare celor ce vă întristează, şi să vă dea odihnă atât vouă, cari sunteţi întristaţi, cât şi nouă, la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos.”
Aici, Pavel leagă distrugerea Ierusalimului, zilele de răzbunare, cu a Doua Venire a lui Isus Christos. Acest lucru este foarte important şi este nevoie ca noi să-l înţelegem. Încheierea Planului de Mântuire, împlinirea tuturor profeţiilor, a fost încapsulat în distrugerea Ierusalimului , făcându-l un eveniment care a schimbat lumea.
William Kimball, în cartea sa, „Ce spune Biblia despre Necazul cel Mare” a spus: „Această perioadă de mare necaz, nu este un eveniment pe care lumea întreagă îl aşteaptă, ci este un eveniment istoric trecut caracterizat de o inegalabilă asprime concentrată, cu care în mod specific, a fost năpăstuită naţiunea iudaică în AD 70.”
John Walvoord, reprezentant de vârf al dispensaţionalismului, spune următoarele: „ Necazul cel Mare este o perioadă specifică de timp, începând cu urâciunea pustiirii (noi am văzut că aceasta a început în AD 67 când Cestius Gallus, generalul roman, a început asediul Ierusalimului) şi încheindu-se cu a Doua Venire a lui Christos, în lumina profeţiilor lui Daniel şi confirmată prin trimiterea la cele patruzeci şi două de luni. În Apocalipsa, 11: 2 şi 13: 5, necazul cel mare, este o perioadă specifică de trei ani şi jumătate, pregătitoare a celei de a Doua Veniri …” Acum, Walvoord vede toate aceste lucruri încă în viitor, dar dacă putem stabili că urâciunea pustiirii şi Necazul cel Mare, sunt de domeniul trecutului, atunci vom putea înţelege clar că şi a Doua Venire a lui Christos este tot de domeniul trecutului, pentrucă ele toate sunt conectate.
Acum, hadeţi să vedem exact ceea ce s-a întâmplat în AD 70 şi să vedem dacă cu adevărat atunci a fost „necazul cel mare” şi „zilele de răzbunare.” Pentrucă majoritatea creştinilor sunt complet nefamiliarizaţi cu evenimentele de la AD 70, ei nu pot înţelege cum a fost marele necaz. Biblia prezice doar evenimentele până la căderea Ierusalimului, nimic din Biblie nu a fost scris după AD 70. Deci ca să aflăm ce s-a întâmplat atunci, trebuie să consultăm istoria. Marea parte a istoriei pe care o vom consulta, vine de la Josephus, un iudeu care a trăit şi a scris pe vremea Căderii Ierusalimului. În prefaţa cărţii sale, „Războiul Iudeilor” Josephus a spus: „De fapt războiul iudeilor împotriva romanilor a fost cel mai mare dintre toate, nu doar dintre cele care au fost în vremea noastră, ci, într-un fel, şi dintre cele despre care am auzit vreodată.” (Prefaţă, secţiunea 1).
Josephus, care nu a fost creştin, este de acord cu cuvintele lui Isus din Mat. 24: 21, anume că războiul cu romanii a fost „cel ami mare dintre toate” războaiele despre care s-a auzit vreodată.
Cere a fost mobilul acestui război? Mulţi cred că romanii pur şi simplu au decis să zdrobească pe evrei, au asediat Ierusalimul şi l-au luat. Nu aşa stau lucrurile. Observaţi un vers. din Daniel 9.Dan. 9: 26 După aceste şasezeci şi două de săptămâni, unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni, va nimici cetatea şi sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ţinea până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile.”
(Notă: Cornilescu traduce acelaşi cuvânt ebraic 5057 nagiyd în două feluri: în vers. 25 îl traduce Cârmuitorul iar în vers. 26 îl traduce domn). Ar trebui tradus Cârmuitorul şi în vers. 26 şi textul ar suna aşa: „După aceste şasezeci şi două de săptămâni, unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic. Poporul Cârmuitorului care va veni, va nimici cetatea şi sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr’un potop; este hotărât că războiul va ţinea până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile.”)
Acum, cel mai apropiat antecedent pentru „Cârmuitorului care va veni” din vers. 26, ne duce înapoi la Mesia Cârmuitorul (vers. 25) care a fost „stârpit” (vers. 26). Prin urmare Christos devine singurul „Cârmuitor” în întreg contextul. „Poporul Cârmuitorului” se referă la iudei, care singuri au fost răspunzători pentru distrugerea cetăţii Ierusalim şi a templului în AD 70. Nu Roma a iniţiat războiul împotriva Ierusalimului. Zeloţii din Ierusalim au incitat pe evrei să se revolte împotriva Romei şi să nu-şi mai plătească impozitele. V-aduceţi aminte ce le-a spus Isus cu privire la bir? Mat. 22: 17 „Spune-ne dar, ce crezi? Se cade să plătim bir Cezarului sau nu?”Mat. 22: 20 „El i-a întrebat: ,,Chipul acesta şi slovele scrise pe el, ale cui sunt?” ,,Ale Cezarului,” I-au răspuns ei. Atunci El le-a zis: ,,Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!” Pavel le-a spus acelaşi lucru. Rom. 13:1 „Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile cari sunt, au fost rânduite de Dumnezeu.”Ei nu-au ascultat nici de Isus nici de Pavel. Evreii au încetat să mai plătească birul şi s-au răsculat împotriva Romei. O temă care se repetă de-alungul lucrării lui Josephus „Războiul Iudeilor,” este clara imputare a vinei iudeilor, de a fi început războiul.
Josephus spune: „Oricum nu vreau, datorită opoziţiei mele faţă de acei bărbaţi care preamăresc pe Romani, să trec în cealaltă extremă, nici nu voi face să înalţ prea sus acţiunile co-naţionalilor mei; ci voi ancheta acţiunile ambelor tabere cu acurateţe. Deocamdată ar trebui să-mi potrivesc limbajul cu pasiunile pe care le am, în ce privesc chestiunile pe care le descriu, şi trebuie să-mi permiteţi a mă plânge de mizeriile suferite de ţara mea; pentrucă a fost propriul temperament înclinat spre răzvrătire, care ne-a distrus-o; şi pentrucă au fost printre iudei, tiranii care au adus puterea Romană peste noi, care ne-au atacat împotriva voinţei lor şi au ocazionat incendierea sfântului nostru templu; Titus Caesar, care l-a distrus, este el însuşi un martor, care, de-alungul întregului război, a compătimit poporul care era asuprit de rebeli, şi de multe ori a întârziat de bună voie luarea cetăţii, şi dat răgaz celor asediaţi pentru a da posibilitatea autorităţilor să se pocăiască. Prin urmare, mi se pare că nenorocirile tuturor oamenilor de la începutul lumii, dacă sunt comparate cu cele ale iudeilor, nu sunt atât de însemnate cum păreau; în timp ce autorii acestora, nici unii nu au fost străini.” (Prefaţă, Secţiunea 4)
Oraşul era plin de sâlnicie şi răutate; oamenii numeau în funcţie mari preoţi dintre persoane necunoscute şi josnice care cooperau cu ei în răutatea lor. Josephus redă cuvintele Marelui Preot, atunci în funcţie, Anania, care a spus: „Cu siguranţă era mai bine pentru mine să fi murit înainte să fi văzut Casa lui Dumnezeu plină de atâtea urâciuni.” Răutatea din interiorul oraşului era mare, oraşul era implicat într-un război civil. Josephus ne spune ce s-a petrecut în oraş în aceea vreme. „Zilnic soseau la romani mulţi transfugi care izbutiseră să scape de zeloţi. Fuga lor nu era uşoară deoarce, la toate ieşirile, zeloţii puseseră gărzi şi oricine era prins acolo, indiferent de motivul invocat, era ucis pe loc, suspectat fiind, că intenţiona să treacă în tabăra romanilor. În realitate, puteau să răzbată cei ce le dădeau bani şi numai cei ce nu aveau ce oferi treceau drept trădători, astfel doar cei bogaţi îşi răscumpărau fuga, pe când săracii erau ucişi. Cadavrele se adunaseră în mormane de-a lungul tuturor drumurilor încât mulţi dintre cei care intenţionaseră să fugă din Ierusalim se răzgândeau pe parcurs, preferând să-şi dea sfârşitul în oraş: căci speranţa de-a avea parte barem de un mormânt, făcea ca moartea lor acasă să pară ceva mai suportabilă. Dar zeloţii şi-au împins barbarismul până într-acolo încât nu mai îngăduiau să fie înmormântaţi nici cei ucişi în interiorul zidurilor, nici cei răpuşi pe drum. Dimpotrivă: de parcă s-ar fi jurat cândva ca, împreună cu legile patriei să le încalce şi pe cele ale naturii, la grozăviile îndurate de oameni adăugând şi profanarea lui Dumnezeu: ei lăsau cadavrele să putrezească la soare. Cine îndrăznea să-şi îmormânteze o rudă primea una şi aceiaşi pedeapsă ca transfugii – moartea; cel ce oferea cuiva o groapă, avea nevoie de-o alta pentru el însuşi. Vorbind pe scurt: nici unul dintre sentimentele nobile n-a lipsit mai mult în acele zile nenorocite, decât mila. Ceea ce era demn să trezească multă compasiune stârnea şi mai mult furia nelegiuiţilor, ei strămutându-şi alterantiv mânia de la cei vii, la asasinaţi şi de la hoituri, iarăşi la cei în viaţă. Groaza era atât de mare încât supravieţuitorii invidiau victimele care îi precedaseră, fiindcă aceştia îşi găsiseră liniştea; la fel ca şi cei supuşi torturilor în temniţă, comparativ cu starea lor cumplită, regretau soarta celor ce zăceu neîngropaţi. Călcate în picioare erau toate orânduielile omeneşti, de către aceşti netrebnici, batjocorind şi respectul cuvenit lui Dumnezeu de vreme ce socoteau simple palavre de şarlatani oracolele profeţilor. Totuşi, în vremurile străvechi, aceştia au făcut multe preziceri privitoare la (răsplătirea) virtuţii şi la (pedepsirea) viciului; Iar zeloţii care au făcut totul împotriva prezicerilor lor, s-au străduit ca acele profeţii să se împlinească în dauna patriei lor. Căci dăinuie o vechie revelaţie a unor oameni pătrunşi de inspiraţie divină, potrivit căreia oraşul va cădea în mâinile duşmanului, iar templul va fi mistuit de flăcări; potrivit datinilor războiului atunci când, bântuită de o răscoală, mâinile unor localnici vor profana incinta preasfântă a Domnului. Zeloţii au refuzat să dea crezare acestei profeţii, dar s-au pus ei înşişi în slujba înfăptuirii ei.” (Josephus, Cartea IV, cap. VI, secţiunea 3)
În lumina a ceea ce a spus Josephus despre cadavrele îngrămădite în mormane şi putrezind în soare, ascultaţi profeţia lui Amos:Amos 8: 1-4 „Domnul Dumnezeu mi-a trimes următoarea vedenie. Iată, era un coş cu poame coapte. El a zis: ,,Ce vezi, Amos?” Eu am răspuns: ,,Un coş cu poame coapte.” Şi Domnul mi-a zis: ,,A venit sfârşitul poporului Meu Israel; nu-l mai pot ierta! În ziua aceea, cântecele Templului se vor preface în gemete, zice Domnul Dumnezeu, pretutindeni vor arunca în tăcere o mulţime de trupuri moarte.” Ascultaţi lucrul acesta, voi cari mâncaţi pe cel lipsit, şi prăpădiţi pe cei nenorociţi din ţară!”
De ce i se întâmpla acest lucru lui Israel? Au încălcat Legămânul lor cu D-zeu. Ei L-au părăsit pe D-zeu şi in consecinţă, suportau judecata legământului. Deut. 28: 15 „Dar dacă nu vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului tău, dacă nu vei păzi şi nu vei împlini toate poruncile Lui şi toate legile Lui, pe cari ţi le dau astăzi, iată toate blestemurile cari vor veni peste tine şi de cari vei avea parte….”Deut. 28: 63 „După cum Domnul Se bucura să vă facă bine şi să vă înmulţească, tot aşa Domnul Se va bucura să vă piardă şi să vă nimicească; şi veţi fi smulşi din ţara pe care o vei lua în stăpânire.”
Distrugerea unei imense cantităţi de cereale şi de alte provizii de către rebeli, a fost însăşi cauza unei teribile foamete, care a răpus un număr incredibil de iudei în Ierusalim, pe durata asediului.
„Astfel când cei ce unelteau împotriva oraşului s-au separat în trei tabere rivale, oamenii lui Eleazar, având în păstrarea lor primele ofrande ale pământului, atacau pe oamenii lui Ioannes, când se îmbătau. Cei de sub conducerea lui Ioannes jefuiau cetăţenii şi luptau cu zel împotriva lui Simon. Simon îşi completa proviziile din oraş spre deosebire de rebeli. Când, Ioannes era asaltat din ambele părţi, oamenii lui executau o întoarcere şi aruncau săgeţiile din porticul templului care era în posesia lui, asupra acelor cetăţeni care îl atacau, în timp ce li se împotrivea celor care îl atacau din templu, cu maşinile sale de război. De câte ori se vedea scăpat de presiunea pe care o exercitau asupra lui cei ce îl atacau de sus, – căci adesea beţia şi oboseala îi silea pe aceştia să se odihnească – Ioannes făcea incursiuni împotriva taberei lui Simon cu forţe mai puternice. În oricare parte a oraşului ajungea, prin raidurile pe care le făcea, dădea foc acelor case pline de cereale şi diferite provizii. Acelaşi lucru îl făcea şi Simon, după retragerea celorlaţi, ataca şi el oraşul; ca şi când au făcut-o intenţionat ca să-i ajute pe romani, distrugând proviziile adunate de oraş pentru asediu, ei au tăiat fibrele nervoase ale puterii propri. Drept urmare s-a întâmplat că astfel toate clădirile din jurul templului au fost arse din temelii, iar locul din jurul templului a devenit un spaţiu pustiu gata pentru luptele dintre facţiuni; aproape toate proviziile de cereale, care ar fi fost suficeinte pentru mulţi ani de asediu, au fost în cele din urmă mistuite de flăcări. Ei, deci, au fost învinşi de foamete, lucru care nu s-ar fi întâmplat dacă ei nu ar fi pregătit calea prin ceea ce au făcut.” (Josephus, Cartea V, cap. I, secţiunea 4)
Foametea din timpul necazului celui mare, a fost prezisă în:Ezech. 4: 10-12 „Hrana pe care o vei mânca, s-o mănânci cu cântarul şi anume câte douăzeci de sicli pe zi: să mănânci din ea din când în când. Apa pe care o vei bea, o vei bea cu măsură şi anume câte o şesime de hin; vei bea din ea din când în când. Hrana s-o mănânci ca turte de orz, pe cari le vei coace în faţa lor cu balegă de om.”
De asemenea vedem această foamete prezisă în „discursul lui Ioan” de pe M. Măslinilor, care este Cartea Apocalipsa. Apo. 6: 5-6 „Când a rupt Mielul pecetea a treia, am auzit pe a treia făptură vie zicând: ,,Vino şi vezi!” M-am uitat, şi iată că s-a arătat un cal negru. Cel ce sta pe el, avea în mână o cumpănă. Şi în mijlocul celor patru făpturi vii, am auzit un glas care zicea: ,,O măsură de grâu pentru un leu. Trei măsuri de orz pentru un leu! Dar să nu vatămi untdelemnul şi vinul!”Cumpăna este un simbol al foametei. Această foamete a distrus mulţi oameni în Ierusalim. După calul negru simbolizând foamea, vine calul gălbui, moartea.
Apo. 6: 7-8 „Când a rupt Mielul pecetea a patra, am auzit glasul făpturii a patra zicând: ,,Vino şi vezi!” M-am uitat, şi iată că s-a arătat un cal gălbui. Cel ce sta pe el, se numea Moartea, şi împreună cu el venea după el Locuinţa morţilor. Li s-a dat putere peste a patra parte a pământului, ca să ucidă cu sabia, cu foamete, cu molimă şi cu fiarele pământului.”
Josephus înregistrează istoria care confirmă împlinirea acestor profeţii îngrozitoare. „Şi într-adevăr de ce istorisesc în mod special aceste clamităţi? În acest timp Manneus fiul lui Lazarus a venit ca fugar la Titus şi i-a relatat, că printr-o singură poartă, care era sub supravegherea lui, au fost scoase nu mai puţin de 115.880 de cadavre, în intervalul dintre cea de a 14-a zi a lunii Xanticus, (Nisan) data instalării taberei romane în faţa zidurilor Ierusalimului, şi prima zi a lunii Panemus(Tamuz). Aceasta era în sine o uriaşă mulţime. Şi deşi acest om nu a fost numit comandant la aceea poartă, el a fost desemnat să plătească din banii publici cheltuielile de scoatere a cadavrelor afară din cetate şi astfel a fost obligat să le numere, în timp ce restul au fost îngropate de rudele lor. Înmormântarea lor consta doar în a-i căra şi a-i arunca afară din cetate. După Manneus mulţi cetăţeni de vază au fugit la Titus şi i-au spus că în total vreo 600.000 de cadavre ale celor săraci au fost aruncate dincolo de porţile oraşului; numărul celorlalţi nici nu se poate afla. Când supravieţuitorii nu au mai avut puterea să care afară cadavrele săracilor, conform spuselor acelor cetăţeni de vază, ele au fost îngrămădite în casele cele mai spaţioase şi închise acolo. O singură măsură de grâu (8,75 litri) se vindea pe un talant. Mai târziu când nu se mai găseau nici plante, din cauză că oraşul a fost înconjurat cu un zid, nevoia i-a împins pe unii până acolo că scotoceau canalele de scurgere şi vechile grămezi de bălegar şi mâncau balega pe care au dus-o cândva acolo; lucruri, care cândva, doar la simpla vedere le stârnea greaţa, acum le slujeau ca hrană. La auzul acestor grozăvii, Romanii le-au compătimit soarta, în timp de rebelii care vedeau aceste lucruri cu ochii lor, nu s-au răzgândit deloc, ci au suferit şi ei aceleaşi nenorociri venite şi peste ei; ei au fost orbiţi de prăpădul care plana asupra oraşului şi asupra lor înşişi.” (Josephus, Cartea V, cap. XIII, secţiunea 7)
Intensitatea foametei este atât de clar văzută în povestea (care-ţi smulge măruntaiele, expresie englezească) pe care Josephus o relatează despre Maria. „Este vorba despre o femeie din rândurile locuitorilor de dincolo de Iordan, care se chema Maria, tatăl ei numindu-se Eleazar; ea se trăgea din satul Bethezub (care înseamnă Casa Isopului), se bucura de o mare vază datorită obârşiei şi bogăţiei sale şi împreună cu mulţimea, s-a refugiat la Ierusalim unde i-a fost dat să trăiască ororiile asediului. O parte din averea pe care a izbutit să o aducă cu ea din Pereea în oraş, i-a fost răpită de tirani, restul de bijuterii, precum şi puţina hrană rămasă fiindu-i furate de suliţaşii tâlharilor în timpul zilnicelor incursiuni. Femeia fusese cuprinsă de o cumplită indignare; îşi ocăra şi blestema adesea jefuitorii, căutând să-i aţâţe împotriva ei. Dar nimeni nu s-a îndurat s-o ucidă nici de silă, nici de milă. Când găsea ceva mîncare constata că o aduna pentru alţii, şi curând nu se mai găsea nimic. Foamea îi răzbise până în măruntaie şi măduva oaselor, dar şi mai tare decât foamea, se aprinsese mânia ei. Nu s-a sfătuit cu nimeni decât cu mânia şi cu nevoia ei în care se găsea şi a recurs la un gest împotriva naturii; înşfăcându-şi copilul, căci avea un prunc încă neînţărcat, i-a grăit astfel: „Copil nenorocit, ce rost mai are să te cresc acum când bântuie cu furie războiul, foametea şi răscoala? Soarta pe care ne-o rezervă romanii este robia, dacă vom mai avea zile până să ajungem în stăpânirea lor. Înaintea robiei ne paşte foametea iar răsculaţii sunt un rău mai mare decât amândouă la un loc. Aşadar hrană să devii pentru mine, pentru răsculaţi o furie, iar pentru cei ce trăiesc o întâmplare de pomină, singura care mai lipsea pentru ca nenorocirile îndurate de iudei, să atingă culmea!” După ce a rostit aceste cuvinte, şi-a ucis fiul, l-a fript şi a mâncat jumătate din el, acoperind cealaltă jumătatre, pentru păstrarea ei. Cât ai bate din palme, s-au şi înfăţişat răsculaţii care adulmecaseră blestematul abur al fripturii şi au ameninţat femeia că dacă nu le va arăta mâncarea pe care tocmai a pregătit-o, ei o vor ucide pe loc. Dânsa i-a asigurat că le-a pus de-o parte o bucată bună şi a descoperit resturile pruncului ei; un fior de groază a străbătut bandiţii care au înmărmurit la vederea acelei scene. Atunci ea le-a zis: „ Este copilul meu legitim, fapta îmi aparţine. Ospătaţi-vă căci şi eu am mâncat cu poftă din el! Nu fiţi mai slabi decât o femeie şi nici mai simţitori decât o mamă! Dacă sunteţi atât de pioşi, iar jertfa mea vă înspăimântă, socotiţi că am mâncat şi partea voastră, restul rămânându-mi tot mie!” Răsculaţii au părăsit casa tremurând; de astă dată se dovediseră nişte fricoşi, lăsând mamei această cumplită hrană, chiar dacă nu o făceau cu plăcere. Ca fulgerul s-a răspândit în întregul oraş vestea despre această grozăvie şi fiecare tremura de spaimă aducându-şi în faţa ochilor înfricoşătoarea nelegiuire, de parcă el ar fi comis-o. Înfometaţii se zoreau acum să moară şi-i socoteau norocoşi pe oamenii care apucaseră să se stingă mai înainte de a le fi dat să audă despre sau să vadă asemenea nenorociri.” (Josephus, Cartea VI, cap. III, secţiunea 4)
Ascultaţi din nou blestemele legământului din Deuteronom cap. 28: Deut. 28: 53 „În strâmtorarea şi necazul în care te va aduce vrăjmaşul tău, vei mânca rodul trupului tău, carnea fiilor şi fiicelor tale, pe care ţi-i va da Domnul, Dumnezeul tău.” Deut. 28: 57 „nu le va da nimic din pieliţa noului născut, pieliţă ieşită dintre picioarele ei şi din copiii pe cari-i va naşte, căci, ducând lipsă de toate, îi va mânca în ascuns, din pricina strâmtorării şi necazului în care te va aduce vrăjmaşul tău în cetăţile tale.” (Vă încurajez să citiţi capitolul 28 din Deuteronom în întregime, având în minte tot ce am discutat până aici.) Sper, că la acest moment să fi început să înţelegi cuvintele lui Isus din: Mat. 24:21 „Pentrucă atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată dela începutul lumii pânăacum, şi nici nu va mai fi.”
Daţi-mi voie să mai împărtăşesc cu voi încă un pasaj din Josephus doar pentru a fi sigur că înţelegeţi grozăvia distrugerii Ierusalimului. „Unii transfugi, neavând altă cale, săreau de pe zid fără să mai stea la îndoială; alţii înarmaţi cu pietroaie, se avântau, chipurile, în luptă şi o ştergeau apoi la romani. Acolo îi pândea o soartă mai rea decât mizeria pe care o înduraseră în oraş; ei învăţau din propria experienţă că abundenţa întâlnită la romani avea urmări mai funeste decât foamea îndurată în Ierusalim. Din pricina lipsurilor îndurate atunci când soseau prima dată în tabăra romanilor, ei erau umflaţi ca oamenii bolnavi de dropică; iar când dintr-o dată îşi umpleau pântecul gol cu o mulţime de bucate, le plesneau intestinele, cu excepţia celor care erau destul de experimentaţi ca să-şi strunească foamea de lup şi să se hrănească puţin câte puţin, căci trupurile lor se dezvăţaseră să mai suporte mâncărurile. Cei care aveau norocul să scape teferi de această primejdie, erau pândiţi de o altă nenorocire. Un transfug ajuns la trupele siriene, a fost surprins când scotea monede de aur din excrementele proprii. Aşa cum am mai spus iudeii înghiţeau asemenea monede înainte de a fugi, căci rebelii îi percheziţionau cu deosebită grijă, iar în oraş era aur din belşug. Monedele din acest metal preţios puteau fi cunpărate cu 12 drahme atice, când preţul lor obişnuit era de 25 de drahme. Deşi acest şiretlic a fost descoperit ca un caz singular, imediat s-a răspândit în întreaga tabără zvonul că toţi transfugii soseau îndopaţi cu aur; de aceea mulţimile de arabi şi de sirieni despicau pur şi simplu burţile transfugilor ca să le scotocească măruntaiele. După părerea mea, nu s-a abătut asupra iudeilor nici o altă nenorocire mai mare ca asta. Într-o singură noapte au fost spintecate vreo 2000 de burţi ale fugarilor.” (Josephus, Cartea V, cap. XIII, secţiunea 4)
Israel l-a crucificat pe Domnul şi în mod public au cerut judecata lui D-zeu peste ei. „Şi tot norodul a răspuns: ,,Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri.” (Mat. 27: 25). Judecata lui D-zeu asupra lui Israel în AD 70 a fost pe măsura crimei lor, răstignirea lui Christos. A fost cea mai oribilă crimă din istorie, aşa că şi pedeapsa lor a fost cea mai aspră din istorie. A numi altceva „necazul cel mare,” înseamnă să minimalizezi imensitatea crimei acelei generaţii.
Renan a spus: „ Din acel moment, foamea, furia, disperarea şi nebunia au pus stăpânire pe Ierusalim. Era o închisoare de maniaci furioşi, ca şi oraş înconjurat de urlete şi locuit de canibali, un adevărat iad. Titus de partea lui era cumplit de răzbunător; în fiecare zi, cinci sute de nenorociţi erau crucificaţi în văzul oraşului cu o rafinată cruzme, şi era destul loc unde să-i înalţe.”
Trebuie să vedem scopul acelui necaz mare adus asupra poporului evreu. Nu erau doar cei din Ierusalim care au suferit şi au murit, ci din toată Palestina, întreaga ţară a simţit judecata lui Dumnezeu. Josephus a spus: „Nu a fost cetate siriană care să nu-şi fi ucis locuitorii iudei; au fost duşmani mai înverşunaţi decât însăşi romanii.”
David Clarc a spus: „Mă îndoiesc că până atunci sau de atunci încoace, a fost ceva să egaleze măcelul barbar şi distrugerea nemiloasă. Din locul bisericilor din Asia Mică până la graniţele Egiptului, ţara a fost un abator, oraş după oraş era demolat, jefuit şi incendiat.; până s-a consemnat că oraşele au fost lăsate fără nici un locuitor.”
Distrugerea Ierusalimului era mult mai mult decât distrugerea unui oraş. Ierusalimul şi templul erau centrul de închinare pentru unul şi singurul Dumnezeu adevărat şi viu. Odată cu distrugerea lui, a vut loc schimbarea Legămintelor. Împărăţia lui D-zeu a fost luată de la ei şi de acum încolo păgânii nu vor mai stăpâni peste împărăţia lui D-zeu, pentrucă Împărăţia Lui era acum o împărăţie spirituală, în care se intra nu prin naştere fizică, ci printr-una spirituală. Vechile ceruri şi vechiul pământ ale iudaismului, au fost distruse şi au fost intemeiate ceruri noi şi un pământ nou ale Israelului spiritual. Cădera Ierusalimului a semnalizat sfârşitul veacului. D-zeu a distrus complet templul fizic, documentele genealogice care calificau pe descendenţi lui Aaron să slujească ca preoţi, şi oraşul Ierusalim. Vechiul sistem de închinare a fost înlocuit pentru totdeauna. Distrugerea Ierusalimului nu a fost doar o simplă judecată locală, ci a fost judecata prin care au fost aplicate blestemele legământului. Observaţi ce spune Isus: Mat. 23: 35-36 „ca să vină asupra voastră tot sângele nevinovat, care a fost vărsat pe pământ, dela sângele neprihănitului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-aţi omorât între Templu şi altar. Adevărat vă spun, că toate acestea vor veni peste neamul acesta.”
Judecata asupra Ierusalimului nu era o simplă judecată locală, ci a acoperit perioada din urmă până la Abel. Prin judecata asupra Ierusalimului a fost răzbunat şi sângele lui Abel. A fost mult mai mult decât căderea unui oraş, a fost încheierea unei epoci. De aceea a spus Isus că va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum, şi nici nu va mai fi.” De aceea întreb: „Cum este posibil ca în viitor să mai fie o distrugere a Ierusalimului egală sau mai mare decât cea care a avut loc în AD 70?” Isus a spus că nimic, niciodată nu va egala ceea ce s-a întâmplat în AD 70, nimic!
Necazul cel Mare este în trecut, este un eveniment istoric. Odată cu distrugerea Ierusalimului s-au împlinit toate profeţiile. Noi trăim în epoca fără sfârşit a Noului Legământ, Noul Ierusalim, ceruri noi şi un pământ nou, menţionate în Apocalipsa 21şi 22!
Introducere la Discursul lui Isus de pe Muntele Măslinilor
de David B. Curtis
Click Articol Original
trad. Iosif Dragomir
Vom începe astăzi un studiu al cap. 24 din Evanghelia după Matei. Acest discurs este deasemenea o predică de pe munte. Puţine capitole din Biblie au stârnit atâta desacord în rândul interpretatorilor, cum a făcut-o Matei 24 şi textele paralele din Marcu 23 şi Luca 21. Înainte de a începe studiul nostru a cap. 24 trebuie să examinăm contextul acestuia. Separat de o înţelegere a contextuliui său, poţi ajunge la tot felul de interpretări ciudate, să nu spun trăsnite.
Deci, haideţi să începem cu începutul. Matei, Marcu şi Luca sunt cunoscute de obicei sub numele de Evanghelii sinoptice. „Sinoptic” vine de la două cuvinte greceşti care înseamnă „a veda împreună” şi ad literam înseamnă „a putea fi văzute împreună.” Motivul pentru care poartă acest nume, este faptul că cele trei Evanghelii ne oferă o consemnare a aceloraşi evenimente din viaţa lui Isus. În fiecare dintre ele există adăugiri şi omisiuni; dar în mare vorbind, materialul lor este acelaşi şi aranjamentul lor este acelaşi. Prin urmare este posibil ca ele să poată fi puse în coloane paralele şi comparate unele cu altele. Vom face acest lucru în timp ce studiem Matei 24. Evanghelia după Matei a fost scrisă pentru Evrei. A fost scrisă de un Evreu pentru a convinge pe Evrei. Unul din obiectivele majore ale cărţii, este de a demonstra că, toate profeţiile Vechiului Testament, sunt împlinite în Isus şi prin urmare, El trebuie să fie Mesia. Cartea conţine o frază care o străbate ca o temă mereu repetată – „Ca să se împlinească ce a spus Domnul prin proorocul” Această frază, în diferite forme, apare în Evanghelie, nu mai puţin de 10 ori. Isus este profeţitul Mesia!
Naşterea şi numele lui Isus sunt împlinirea profeţiei.
Mat. 1:21-23 „Ea va naşte un Fiu, şi-i vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale. Toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească ce vestise Domnul prin proorocul, care zice: ,,Iată, fecioara va fi însărcinată, va naşte un fiu, şi-i vor pune numele Emanuel”, care, tălmăcit, înseamnă: ,,Dumnezeu este cu noi”
Fuga în Egipt a fost profeţită:
Mat. 2:14-15 „Iosif s-a sculat, a luat Pruncul şi pe mama lui, noaptea, şi a plecat în Egipt. Acolo a rămas până la moartea lui Irod, ca să se împlineacă ce fusese vestit de Domnul prin proorocul care zice: ,,Am chemat pe Fiul Meu din Egipt”.
Uciderea copiilor, în încercarea lui Irod de a ucide pe Isus, a fost profeţită.
Mat. 2.16-18 „Atunci Irod, când a văzut că fusese înşelat de magi, s-a mâniat foarte tare, şi a trimes să omoare pe toţi pruncii de parte bărbătească, de la doi ani în jos, cari erau în Betleem şi în toate împrejurimile lui, potrivit cu vremea, pe care o aflase întocmai de la magi. Atunci s-a împlinit ce fusese vestit prin proorocul Ieremia, care zice: ,,Un ţipăt s-a auzit în Rama, plângere, şi bocet mult: Rahela îşi jălea copiii, şi nu voia să fie mângâiată, pentrucă nu mai erau”.
Stabilirea lui Iosif în Nazaret şi copilăria lui Isus petrecută acolo, au fost profeţite.
Mat. 2:23 „A venit acolo, şi a locuit într-o cetate, numită Nazaret, ca să se împlinească ce fusese vestit prin prooroci: că El va fi chemat Nazarinean”.
Vindecarea a bolilor lor de către Isus:
Mat. 8:16-17 „Seara, au adus la Isus pe mulţi îndrăciţi. El, prin cuvântul Lui, a scos din ei duhurile necurate, şi a tămăduit pe toţi bolnavii, ca să se împlinească ce fusese vestit prin proorocul Isaia, care zice: ,,El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat boalele noastre”.
Intrarea triumfală a lui Mesia lui Israel, Isus:
Mat. 21:3-5 „Dacă vă va zice cineva ceva, să spuneţi că Domnul are trebuinţă de ei. Şi îndată îi va trimete”. Dar toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească ce fusese vestit prin proorocul, care zice: ,,Spuneţi fiicei Sionului: ,Iată, împăratul tău vine la tine, blând şi călare pe un măgar, pe un măgăruş, mânzul unei măgăriţe”.
Trădara lui Isus pentru 30 de arginţi:
Mat. 27:9 „Atunci s-a împlinit ce fusese vestit prin proorocul Ieremia, care zice: ,,Au luat cei treizeci de arginţi, preţul celui preţuit, pe care l-au preţuit unii din fiii lui Israel;
Tragerea la sorţi pentru hainele Sale în timp ce atârna pe cruce:
Mat. 27:35 „Dupăce L-au răstignit, I-au împărţit hainele între ei, trăgînd la sorţi, pentru ca să se împlinească ce fusese vestit prin proorocul care zice: ,,Şi-au împărţit hainele Mele între ei, şi pentru cămaşa Mea au tras la sorţi.” Scopul principal al lui Matei este să arate că profeţiile VT şi-au găsit împlinirea în Isus; cum fiecare detaliu a vieţii Sale a fost prezis de către profeţi; şi prin urmare, de a-i obliga pe Iudei să admită că Isus era într-adevăr mult aşteptatul Mesia, a Scripturilor evreieşti. Evreii cunoşteau prea bine învăţăturile VT conform cărora Mesia va aduce promisa Împărăţie a Cerurilor. MESIA, este transliterarea unui cuvânt ebraic, însemnând „Unsul” care a fost tradus în greacă cu Christos. Ei se aşteptau ca Mesia să fie un prinţ luptător care va alunga pe Romani din Israel şi va aduce o împărăţie în care iudeii vor fi promovaţi la conducerea lumii. Cursul lucrării Sale, este unul în care Isus a căutat să lecuiască pe ucenici de tradiţionala noţiune „Mesia războinicul.” În schimb Isus a încercat să aşeze în mintea lor perspectiva că drumul spre viitoarea Lui glorie era hotărât să treacă pe la cruce, cu experienţa ei de respingere, suferinţă şi umilire. Isus i-a învăţat că Împărăţia Sa nu era din lumea aceasta, nu era o împărăţie fizică, ci una spirituală. Ioan 18:36 ,,Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”, a răspuns Isus. ,,Dacă ar fi împărăţia Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mânile Iudeilor; dar acum, împărăţia Mea nu este de aici.” Luc. 17:20-21 „Fariseii au întrebat pe Isus când va veni împărăţia lui Dumnezeu. Drept răspuns, El le-a zis: ,,Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile. Nu se va zice, „Uite-o aici”, sau: „Uite-o acolo!” Căci iată că împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru.” Pot cuvintele să fie mai clare? Isus a învăţat că Împărăţia Lui este spirituală şi totuşi atât de mulţi mai aşteaptă o viitoare împărăţie fizică. Matei ne învaţă multe despre Împărăţia Cerurilor. De 32 de ori în Evanghelia lui Matei, Isus vorbeşte despre Împărăţia Cerurilor. Ideea predominantă a lui Matei este, Isus este Mesia, împăratul lui Israel. Isus a vorbit aramaica, iar scriitorii Evanghelilor au tradus predicile lui Isus în greacă. Marcu, Luca şi Ioan au tradus cuvintele lui Isus ca „Împărăţia lui D-zeu”. Matei foloseşte şi el această expresie dar preferă adesea să traducă cuvintele aramaice a lui Isus în „împărăţia cerurilor”. Cele două expresii înseamnă exact acelaşi lucru pentrucă sunt traducerea aceloraşi cuvinte aramaice a lui Isus. La ce s-a referit Isus când a vorbit despre împărăţia lui D-zeu? El s-a referit foarte simplu la stăpânirea lui D-zeu. Împărăţia lui D-zeu este domnia Lui. Matei accentuează venirea împărăţiei şi judecata tuturor celor ce o refuză. Chiar la început avem chemarea lui Ioan Botezătorul la pocăinţă şi avertismentul judecăţii pentru cei ce resping Împărăţia lui D-zeu. În vremea aceea a venit Ioan Botezătorul, şi propovăduia în pustia Iudeii, el zicea:
Mat. 3:1-3 ,,Pocăiţi-vă, căci împărăţia cerurilor este aproape. Ioan acesta este acela care fusese vestit prin proorocul Isaia, când zice: ,,Iată glasul celui ce strigă în pustie: „Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I cărările.” Apariţia lui Ioan a fost ca un sunet neaşteptat al vocii lui D-zeu. Au trecut 400 de ani de când au încetat profeţii să mai vorbească. Evreii au crezut ca Ilie se va întoarce înainte de venirea lui Mesia, şi că va fi vestitorul Împăratului care vine, şi dovada apropiatei judecăţi.
Mal. 3:1-2 „Iată, voi trimete pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea. Şi deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legământului, pe care-L doriţi; iată că vine, zice Domnul oştirilor” Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămânea în picioare când Se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului, şi ca leşia nălbitorului”.
Mal. 4:5 „Iată, vă voi trimete pe proorocul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată.” Ioan purta o haină de păr de cămilă şi era încins cu un brâu de curea. Aceasta este chiar descrierea veşmântului pe care-l purta Ilie.
2.Împ.1:8 „Ei au răspuns: ,,Era un om îmbrăcat cu o manta de păr şi încins cu o curea la mijloc. Şi Ahazia a zis: ,,Este Ilie, Tişbitul.” Mesajul lui Ioan era unul de pocăinţă sau judecată. Dacă şi-ar fi cunoscut Bibliile, evreii ar fi trebuit să-l recunoască.
Mat. 3: 7-12 „Dar când a văzut pe mulţi din Farisei şi din Saduchei că vin să primească botezul lui, le-a zis: ,,Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare? Faceţi dar roade vrednice de pocăinţa voastră. Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: „Avem ca tată pe Avraam!” Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam. Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci, orice pom, care nu face roadă bună, va fi tăiat şi aruncat în foc. Cât despre mine, eu vă botez cu apă, spre pocăinţă; dar Celce vine după mine, este mai puternic decât mine, şi eu nu sunt vrednic să-I duc încălţămintele. El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc. Acela Îşi are lopata în mână, Îşi va curăţi cu desăvârşire aria, şi Îşi va strânge grâul în grânar; dar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge.” Ioan îi avertizează să nu conteze pe descendenţa lor pentru a fi salvaţi. Ei trebuiau să se pocăiască, să se întoarcă la D-zeu sau vor suferii mânia Lui. Versetul 12 este o profeţie care vorbeşte despre distrugerea Ierusalimului în AD 70.
Mat. 4:23 „Isus străbătea toată Galilea, învăţând pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia împărăţiei, şi tămăduind orice boală şi orice neputinţă care era în norod.” Acest lucru ar fi trebuit să le arate clar cine este. Cine altul ar fi putut face acestea, decât Mesia lui Israel.
Is. 35:4-6 „Spuneţi celor slabi de inimă: ,Fiţi tari, şi nu vă temeţi! Iată Dumnezeul vostru, răzbunarea va veni, răsplătirea lui Dumnezeu; El însuş va veni, şi vă va mântui”. Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor; atunci şchiopul va sări ca un cerb, şi limba mutului va cânta de bucurie; căci în pustie vor ţâşni ape, şi în pustietate pâraie.” Când Ioan era în închisoare şi probabil s-a îndoit în privinţa lui Isus, el şi-a trimis ucenicii să-L întrebe dacă El este acela care trebuia să vină. Isus a spus că lucrările Lui ar trebui să le arate că El este Mesia.
Mat. 11:4-6 „Drept răspuns, Isus le-a zis: ,,Duceţi-vă de spuneţi lui Ioan ce auziţi şi ce vedeţi: Orbii îşi capătă vederea, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţiţi, surzii aud, morţii înviază, şi săracilor li se propovăduieşte Evanghelia. Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire.” Isus avertizează că cei care Îi resping calitatea mesianică şi împărăţia Sa, vor suporta judecata.
Mat. 8: 11-12 „Dar vă spun că vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus, şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară, unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.” Isus foloseşte aici o imagine vie, bine cunoscută. Iudeii credeau că atunci când vine Mesia, va da un mare banchet şi toţi iudeii vor sta la masă şi se vor ospăta. Abia aşteptau acest banchet mesianic. Dar niciodată nu le-a trecut, nici pentru o clipă măcar, prin minte că vreodată vreun păgân va şedea la aceea masă. Şi totuşi Isus le spune că vor veni mulţi de la răsăsrit şi de la apus şi vor participa la acel banchet. Şi chiar mai rău, El spune că mulţi din fii împărăţiei vor fi scoşi afară. Evreii trebuiau să înveţe că paşaportul pentru a intra în prezenţa lui D-zeu nu este apartenenţa la vreo naţiune, ci este credinţa. Isus în continuu i-a averizat de venirea judecăţii din cauza apostaziei lor. Eu cred că majoritatea dacă nu toate pildele lui Isus au de-a face cu Împărăţia lui D-zeu sau cu distrugerea Ierusalimului datorită respingeri acelei Împărăţii. Pe măsură ce ne apropiem de cap. 24, observaţi construirea temei judecăţii.
Mat. 21:33-43. „Ascultaţi o altă pildă. Era un om, un gospodar, care a sădit o vie. A împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea, şi a zidit un turn. Apoi a dat-o unor vieri, şi a plecat în altă ţară. Când a venit vremea roadelor, a trimes pe robii săi la vieri, ca să ia partea lui de rod. Vierii au pus mâna pe robii lui, şi pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre. A mai trimes alţi robi, mai mulţi decât cei dintâi; şi vierii i-au primit la fel. La urmă, a trimes la ei pe fiul său, zicând: „Vor primi cu cinste pe fiul meu!“ Dar vierii, când au văzut pe fiul, au zis între ei: ,Iată moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să punem stăpânire pe moştenirea lui.“ Şi au pus mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au omorât. Acum, când va veni stăpânul viei, ce va face el vierilor acelora? Ei I-au răspuns: ,,Pe ticăloşii aceia ticălos îi va pierde, şi via o va da altor vieri, cari-i vor da rodurile la vremea lor. Isus le-a zis: ,,N-aţi citit nici odată în Scripturi că: ,Piatra, pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului; Domnul a făcut acest lucru, şi este minunat în ochii noştri? De aceea, vă spun că împărăţia lui Dumnezeu va fi luată dela voi, şi va fi dată unui neam, care va aduce roadele cuvenite.” Vă rog să ţineţi minte vesetul 43 deoarece are legătură cu profeţia lui Isus din Matei 24. Isus a profeţit clar că Împărăţia lui D-zeu va fi luată de la iudei şi dată altui neam care va aduce roade. Ascultaţi ce a spus D-zeu prin profetul Isaia: Isaia 65:15 „Veţi lăsa numele vostru ca blestem aleşilor Mei; şi anume: „Domnul, Dumnezeu vă va omorâ”, şi va da robilor Săi un alt nume.”
Să mergem mai departe în Matei şi să ne apropiem de capitolul 24.
Mat. 22: 1-7 „Isus a luat cuvântul, şi le-a vorbit iarăş în pilde. Şi a zis: ,,Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat, care a făcut nuntă fiului său. A trimes pe robii săi să cheme pe cei poftiţi la nuntă; dar ei n-au vrut să vină. A trimes iarăş alţi robi, şi le-a zis: ,Spuneţi celor poftiţi: ,,Iată că am gătit ospăţul meu; juncii şi vitele mele cele îngrăşate au fost tăiate; toate sunt gata, veniţi la nuntă.” Dar ei, fără să le pese de poftirea lui, au plecat: unul la holda lui, şi altul la negustoria lui. Ceilalţi au pus mâna pe robi, şi-au bătut joc de ei, şi i-au omorât. Când a auzit împăratul s-a mâniat; a trimes oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia, şi le-a ars cetatea.”
Este limpede că aici se face referire la Ierusalim. Aici este prezisă distrugerea din AD 70.
Haideţi să privim la cap. 23. În acest capitol Isus rosteşte şapte „vaiuri” împotriva cărturarilor şi a fariseilor. Vesetele 13-26 ale acestui capitol formează cel mai teribil discurs din câte s-au ţinut vreodată muritorilor. A fost rostit în templu, în faţa mulţimilor. El a fost ultimul discurs public al Domnului, şi este un sumar impresionant a tot ceea ce El a spus vreodată, sau a ceea ce avea să spună cu privire la această generaţie rea şi vicleană. Cuvântul grecesc pentru „vai” este ouai. Este greu de tradus deoarece include nu doar mânie ci şi părere de rău. Aceste vaiuri pot fi puse în contrast cu fericirile. Cei din Împărăţia spirituală a lui Christos vor fi binecuvântaţi iar cei care o resping vor fi damnaţi (condamnaţi). Isus Mesia, pronunţă aici judecata.
Mat. 23: 33-35 „Şerpi, pui de năpârci! Cum veţi scăpa de pedeapsa gheenei? De aceea, iată, vă trimet prooroci, înţelepţi şi cărturari. Pe unii din ei îi veţi omorâ şi răstigni, pe alţii îi veţi bate în sinagogile voastre, şi-i veţi prigoni din cetate în cetate; ca să vină asupra voastră tot sângele nevinovat, care a fost vărsat pe pământ, dela sângele neprihănitului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-aţi omorât între Templu şi altar.” Acuzaţia lui Isus este că istoria lui Israel este o istorie a crimelor împotriva oamenilor lui D-zeu. El spune că oamenii neprihăniţi de la Abel la Zaharia, au fost ucişi. Istoria lui Zaharia o găsim în 2Cron. 24:20-22. Zaharia a mustrat poporul pentru păcatul lui, iar Ioas a instigat poporul împotriva proorocului pe care l-au ucis cu pietre chiar în curtea templului; Zaharia moare zicând: „Domnul să vadă şi să judece!” În Biblia ebraică, Geneza este prima carte, la fel ca în ale noastre; dar spre deosebire de ordinea cărţilor din Biblia noastră, 2.Cronici, este ultima în Biblia ebraică. Am putea spune că uciderea lui Abel este prima crimă în relatarea Bibliei şi cea a lui Zaharia, ultima. De la început până la sfârşit, istoria lui Israel este respingerea şi adesea, uciderea oamenilor lui D-zeu. Observaţi asupra cui a venit sângele lor; „asupra voastră” – cărturarii şi fariseii din primul secol. Cei cărora le vorbea Isus. (vezi şi Luc. 11:50-51). Acest lucru este comfirmat şi de versetul următor.
Mat. 23: 37 „Adevărat vă spun, că toate acestea vor veni peste neamul acesta.”
Acum, daţi-mi voie să vă spun că, toţi comentatorii sunt de acord că neamul „acesta” se referă la generaţia care trăia atunci. Păstraţi în minte acest lucru pentru atunci când ajungem la vers. 34 din cap. 24. Isus spune că poporul iudeu va fi pedepsit datorită respingerii slujitorilor lui D-zeu, iar Împărăţia lui D-zeu va fi luată de la ei, şi acest lucru se va întâmpla în „aceea” generaţie.
Mat. 23:37-38 „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut! Iată că vi se lasă casa pustie.” Prin „casă” El se referea la Ierusalim şi cu siguranţă şi templul era inclus. Cuvântul „pustiu” este cuvântul grecesc eremos care înseamnă deşert, pustiu, sterp, părăsit. Cetatea şi templul, ambele au fost distruse în AD 70.
Mat. 23:39 „căci vă spun că de acum încolo nu Mă veţi mai vedea până când veţi zice: ,Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!” Însemnătatea acestei afirmaţii este că, după săptămâna patimilor, Isus nu se va mai arăta public, iudeilor, niciodată. Dacă nu vor recunoaşte mesianitatea Sa şi nu se vor pocăi, vor muri în păcatele lor. Unii dintre ei s-au pocăit dar majoritatea au pierit. După ce a spus aceste lucruri, Isus a plecat din templu. Cap. 24:1 spune:
Mat. 24:1 „La ieşirea din Templu, pe când mergea Isus…” Această plecare din templu poate fi aceiaşi cu cea menţionată de către Ioan:
Io. 12:36 „Câtă vreme aveţi lumina printre voi, credeţi în lumină, ca să fiţi fii ai luminii.” Isus le-a spus aceste lucruri: apoi a plecat şi S-a ascuns de ei.” Isus s-a ascuns de ei şi nu a mai apărut în public; a rămas în particular doar cu ucenicii Lui. Cu toate aceste lucruri în minte, ne îndreptăm acum spre capitolul 24, discursul lui Isus de pe Muntele Măslinilor. Aici este unul din acele locuri unde diviziunea capitolelor şi versetelor poate fi foarte păgubitoare.
Mat. 24:1 „La ieşirea din Templu, pe când mergea Isus, ucenicii Lui s-au apropiat de El ca să-I arate clădirile Templului.”
Mc. 13:1 „Când a ieşit Isus din Templu, unul din ucenicii Lui i-a zis: ,,Învăţătorule, uită-Te ce pietre şi ce zidiri!”
Luc. 21:5 „Pe când vorbeau unii despre Templu, că era împodobit cu pietre frumoase şi daruri, Isus a zis:
Discuţia pe care tocmai a avut-o cu cărturarii şi fariseii s-a desfăşurat în incinta Templului. Ei arată spre clădirile Templului şi splendoarea lui. Marcu spune că ei au arătat în special spre pietrele templului. Ce se putea oare întâmpla unui astfel de edificiu masiv? Nu era nimic care să semene cu Templul în lumea antică. Exista o aşa mare veneraţie pentru Templu, chiar şi în zone îndepărtate, încât abia îndrăznea cineva să-şi imagineze că ar putea cândva să fie distrus.
Daţi-mi voie să vă prezint un mic fundal istoric al Templului. Au existat trei temple istorice în succesiune; cele a lui Solomon, Zorobabel şi Irod. Primul a fost construit de către Solomon în jurul anului 1005 î.H. (1.Împ. Cap. 6). I-au trebuit 7 ani pentru construcţia lui. (1.Împ. 6:38) Acest templu a funcţionat până la distrugerea lui de către Nebucadneţar la 586 î.H. (2Cron. 36: 6-7, 19). După robia babiloniană, templul a fost rezidit de către Zorobabel, dar mult inferior în splendoare. Acesta a fost numit al doilea templu. Acest templu a fost deseori pângărit în timpul războailor, înainte de vremea lui Christos. S-a învechit şi a fost foarte deteriorat. Templul lui Irod a fost într-adevăr o masivă reconstrucţie a templului lui Zorobabel, prin urmare ambele sunt numite „al doilea templu” de către Iudaism. Acest al doilea templu este cel în discuţie, şi a fost numit Templul lui Irod. Irod cel Mare a venit la putere în 37 î.H. şi pentru a fi pe placul supuşilor iudei şi pentru a-şi demonstra abilităţiile regale Romanilor, a hotărât să facă Templul din Ierusalim mai mare şi mai bun decât a fost vreodată. Contribuţia cea mai notabilă a lui Irod a fost, magnifica lucrare de piatră a platformei Templului, care a fost mult lărgită. Descrierile lui Josephus şi cele din Mishna au fost umbrite de descoperirile archeologice recente. Acest Templu a fost început în anul 19 î.H. de către Irod cel Mare împărat al Iudeii şi a fost terminat la faza în care să poată fi folosit, după nouă ani, adică aproximantiv opt ani înainte de Christos. Irod a angajat pentru acest Templu 10.000 meseriaşi timp de 8 ani. Lucrările au continuat şi după aceea iar templul a crescut în splendoare şi măreţie până la anul AD 65. Ioan spune „au trebuit patruzeci şi şase de ani ca să se zidească Templul acesta” Christos avea pe atunci 30 de ani care adăugaţi la cei 16 cât au durat lucrările înainte de naşterea Sa, fac 46. Acest Templu a întrecut primele două în splendoare arhitectonică. Templul a fost o sursă de uimire. Pietrele acestei construcţii aveau dimensiuni fabuloase. Cele de la temelia templului aveau 60 de picioare lungime, cele de deasupra mai bine de 67 lungime, 71,2 înălţime şi 9 lăţime. Pentru poporul iudeu nu exista nimic să se asemene cu acestă clădire, în întreaga lume. Templul era ridicat pe Muntele Moria. Spaţiul de pe vârful muntelui nu era destul de mare ca să încapă toate clădirile. A fost mărit prin construirea în vale a unor ziduri până la înălţimea platoului iar spaţiul dintre versantul muntelui şi ziduri a fost umplut. Unul din aceste ziduri avea înălţimea de 600 de picioare. Urcarea la templu se făcea pe scări. Privit de pe muntele Măslinilor înfăţişarea lui, construit cum era din marmură albă, şi decorat cu plăci de argint, era o splendoare care îţi lua ochii. Josephus spune că razele răsăritului de soare reflectate, străluceau atât de puternic şi sclipitor că ochiul spectatorului era obligat să privească în altă parte. Pentru străini, de la distanţă părea că este un munte acoperit de zăpadă, pentrucă acolo unde nu era placat cu aur, era extrem de alb şi sclipitor. Literatura rabinică, nu este deloc favorabilă lui Irod, cu toate acestea, privitor la templul lui Irod ea spune: „Cel care nu a văzut edificiul lui Irod nu a văzut niciodată în viaţa lui o clădire frumoasă.” Locul Templului este acum ocupat de Moscheia lui Omar, Domul de pe Stâncă, centrul închinării musulmane (al treilea loc ca importanţă în islamism, după Mecca şi Medina). La acest templu măreţ s-a referit Isus când a spus: „nu va rămânea piatră pe piatră să nu fie dărâmată”
Mat. 24:2 „Dar Isus le-a zis: ,,Vedeţi voi toate aceste lucruri? Adevărat vă spun că nu va rămânea aici piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată.”
Mc. 13:2 „Isus i-a răspuns: ,,Vezi tu aceste zidiri mari? Nu va rămânea aici piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată.”
Lc. 21:6 ,,Vor veni zile când, nu va rămânea aici piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată.”
Isus a prezis că acest templu masiv va fi distrus complet printr-un act de judecată a lui D-zeu. La vremea când s-a spus acest lucru nici un alt eveniment nu era mai improbabil decât acesta. Şi totuşi acest lucru s-a întâmplat la AD 70 exact aşa cum a prezis Isus. După ce cetatea a fost luată, Josephus spune că, Titus a dat ordin soldaţilor săi să sape şi să scoată afară chiar şi temeliile templului cât şi pe cele ale cetăţii.
Mica 3:12 „De aceea, din pricina voastră, Sionul va fi arat ca un ogor, Ierusalimul va ajunge un morman de pietre, şi muntele Templului o înălţime acoperită de păduri.” Thomas Newton spune: „A nu lăsa piatră pe piatră” este un mod proverbial şi hiperbolic de a vorbi, prin care se descrie o distrugere exemplară.
Luca dezvoltă această idee în:
Lc. 19:41-44 „Când S-a apropiat de cetate şi a văzut-o, Isus a plâns pentru ea, şi a zis: ,,Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile, cari puteau să-ţi dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile, când vrăjmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura, şi te vor strânge din toate părţile: te vor face una cu pământul, pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău; şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentrucă n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată.” Aici se vede clar motivul acestei groaznice distrugeri a Ierusalimului: „pentrucă n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată.” Poporul L-a respins pe Isus ca Mesia a lor şi datorită acestui fapt ei au fost judecaţi, templul şi cetatea au fost distruse aşa cum s-a profeţit. F.F. Bruce descrie distrugerea cetăţii în felul următor: „ Prin urmare, în Aprilie AD 70 Titus a împresurat Ierusalimul … pe măsură ce asediul se scurgea încet, ororile foametei şi chiar canibalismul, au fost adăugate la pericolele războiului. La 26 Septembrie întreg oraşul a fost în mâinile lui Titus. A fost ras din temelie, doar trei turnuri ale palatului lui Irod din zidul de vest, au fost lăsate în picioare împreună cu o bucată de zid. Isus a rostit sentinţa asupra templului pentrucă adevăratul centru al relaţiei dintre D-zeu şi om, a fost comutat la El. În cap. 21 Isus deja a insistat că ceea ce Israel Îi face Lui, nu templului, determină soarta Israeliţilor. Isus le spune acelaşi lucru în Ioan 4.
Io. 4:20-24 „Părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta; şi voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să se închine oamenii.” ,,Femeie”, i-a zis Isus, ,,crede-Mă că vine ceasul când nu vă veţi închina Tatălui, nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim. Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi; noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci Mântuirea vine dela Iudei. Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl. Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.” Isus a spus că va veni o vreme când nimeni nu se va mai închina la Ierusalim. Apoi a zis: „Vine ceasul şi acum a şi venit când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr.” În curând nimeni nu se va mai închina în Ierusalim, acum te poţi închina lui D-zeu în adevăr adică în realitate. Umbra închinări de la Templu este înlocuită cu realitatea.
Evr. 10:1 „În adevăr, Legea, care are umbra bunurilor viitoare, nu înfăţişarea adevărată a lucrurilor, nu poate niciodată, prin aceleaşi jertfe, cari se aduc neîncetat în fiecare an, să facă desăvârşiţi pe cei ce se apropie.” Sistemul Legii a fost o umbră a lucrurilor viitoare, bune. Lucrurile bune erau lucrurile spirituale ale Evangheliei. A fost profeţit că Ierusalimul va fi distrus şi că D-zeu va ridica un templu spiritual, Biserica, trupul lui Christos.
Amos 9:7-12 ,,Nu sunteţi voi oare pentru Mine ca şi copiii Etiopienilor, copii ai lui Israel? zice Domnul. N-am scos Eu pe Israel din ţara Egiptului, ca şi pe Filisteni din Caftor şi pe Sirieni din Chir?”,,Iată, Domnul Dumnezeu are ochii pironiţi peste împărăţia aceasta vinovată, ca s-o nimicesc de pe faţa pământului; totuş nu voi nimici de tot casa lui Iacov, zice Domnul. ,,Căci iată, voi porunci, şi voi vântura casa lui Israel între toate neamurile, cum se vântură cu ciurul, fără să cadă un singur bob la pământ! Toţi păcătoşii poporului Meu vor muri de sabie, cei ce zic: ,Nu ne va ajunge nenorocirea, şi nu va veni peste noi.” ,,În vremea aceea voi ridica din căderea lui cortul lui David, îi voi drege spărturile, îi voi ridica dărâmăturile, şi-l voi zidi iarăş cum era odinioară, ca să stăpânească rămăşiţa Edomului şi toate neamurile peste cari a fost chemat Numele Meu, zice Domnul, care va împlini aceste lucruri.”Iacov a spus că Biserica, trupul lui Christos era acest Cort a lui David, a cărui ridicare a început chiar în aceea vreme.
Fpt. 15: 13-17 „Când au încetat ei de vorbit, Iacov a luat cuvântul, şi a zis: ,,Fraţilor, ascultaţi-mă! Simon a spus cum mai întâi Dumnezeu Şi-a aruncat privirile peste Neamuri, ca să aleagă din mijlocul lor un popor, care să-I poarte Numele. Şi cu faptul acesta se potrivesc cuvintele proorocilor, după cum este scris: ,După aceea, Mă voi întoarce, şi voi ridica din nou cortul lui David din prăbuşirea lui, îi voi zidi dărâmăturile, şi-l voi înălţa din nou: pentruca rămăşiţa de oameni să caute pe Domnul, ca şi toate Neamurile peste cari este chemat Numele Meu, zice Domnul, care face aceste lucruri.” Templul natural, pământesc a fost o umbră şi D-zeu l-a distrus în AD 70. Acum noi trăim într-o împărăţie spirituală cu un templu spiritual, noi ne închinăm lui D-zeu în duh şi adevăr.
Cu acest cadru sau fundal în minte, suntem pregătiţi să examinăm întrebările ucenicilor din vers. 3.
O „a treia” Venire?
Matei 24: 36- 42
original article
de David B. Curtis
trad. Iosif Dragomir
Cercetăm Discursul Domnului nostru de pe Muntele Măslinilor aşa cum îl găsim în Matei 24. Acest capitol este unul foarte important; este de fapt inima profeţiei Noului Testament. Am observat că dacă privim la acest text prin ochelarii primului secol, cuvintele lui Isus primesc un înţeles cu totul nou. Isus nu vorbeşte cu noi (Românii secolului 21) ci cu ucenicii Săi (Evreii primului secol). Lucrurile care erau în viitor (pentru ei), la vremea când au fost scrise, sunt istorie antică pentru noi.
Acest întreg discurs este implicat în a răspunde întrebărilor ucenicilor privitoare la sfârşitul veacului iudaic (nu lumii) şi Parousia lui Christos, ambele manifestându-se prin distrugerea Ierusalimului şi templului iudaic. Majoritatea Creştinătăţii aşteaptă o viitoare Venire a lui Christos, dar potrivit cu cuvintele lui Isus, toate aceste lucruri au avut loc „în generaţia” căruia a vorbit Isus. Isus a venit în AD 70 cu putere şi mare slavă iar Venirea Sa s-a manifestat prin distrugerea Ierusalimului. Cerul şi pământul Israelului Vechiului Legământ au trecut iar cerul şi pământul nou al Noului Legământ, Biserica, au fost inaugurate, desăvârşite.
Printre cei care sunt doar parţial preterişti, există un consens în ceea ce am spus cu privire la interpretarea şi aplicarea lui Matei 24: 1-35 la distrugerea Ierusalimului la AD 70. Printre aceiaşi preterişti, oricum, se naşte o controversă cu privire la propusa schimbare de subiecte şi ere, versetul 36 fiind privit ca un verset de tranziţie temporală. Polemica priveşte faptul, dacă Christos a vorbit de două chestiuni (distrugerea Ierusalimului vers. 1-35, şi sfârşitul lumii vers. 36 şi cont.) sau doar de una, aceasta fiind distrugerea Ierusalimului şi sfârşitul veacului iudaic.
Mat. 24: 36 „Despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.”
- Marcellus Kik scrie în comentariul său asupra Discursului lui Isus de pe Muntele Măslinilor,O Escatologie a victoriei, că „mulţi au recunoscut că odată cu versetul 36 intervine o schimbare de subiect.”
C.H. Spurgeon indică acest fapt în comentariul lui asupra versetului 36 din Mat. 24: „există aici în cuvintele lui Isus o schimbare majoră, care în mod clar indică că ele se referă la ultima Sa mare venire pentru judecată.” Kenneth L. Gentry, autor a multor lucrări folositoare privitoare la profeţie, ia o poziţie similară.
Ce contează dacă Matei 24 poate fi divizat sau nu? Absolut, contează!!! Dacă capitolul are de-a face doar cu o împlinire în primul secol, ceea ce eu cred, atunci viitoriştii nu au nici un text prin care să dovedească o venire viitoare a lui Christos. Prin urmare ei trebuie să admită că Parousia lui Christos a fost un eveniment spiritual care a avut loc în primul secol, fapt care ţine în armonie toate afirmaţiile temporale făcute privind iminenţa Venirii Sale. (ex. Mat. 16: 27-28; Luc. 21: 20-36; Io. 21: 22-23; Rom. 13: 11-12; 1Cor. 1: 4-8; Evr. 8: 13; 10: 25, 37; Iac. 5: 7-9; 1Pet. 4: 5, 7, 17; 1Io. 2:18; Iuda 17-19; Apo. 1: 1-3, 7; 22: 6-7, 10, 20 ca să numim doar câteva).
Interpretarea preteristă susţine că a doua Venire a lui Christos a avut loc în AD 70, a constat într-o judecată şi o înlăturare a sistemului Vechiului Legământ (cerul şi pământul), şi a instaurat pe deplin Împărăţia, Noul Legământ, (noi ceruri şi pământ nou). Isus a venit în primul secol exact aşa cum a spus, şi nu există nici o menţiune în Scriptură că ar fi o „a treia” Venire.
Haideţi să privim la câteva argumente care demonstrează că acest capitol nu poate fi divizat.
- Ziua „Aceasta” şi ziua „Aceea”
Unul din argumentele cheie a celor care împart acest capitol, este că de patru ori în trei versete diferite Mat. 24: 19, 22, 29 Isus vorbeşte de „zilele acelea.” Oricum, ni se spune că în vers. 36 avem un contrast direct când Isus spune „Dar despre ziua aceea şi despre ceasul acela nu ştie nimeni.” Stafford North spune, „versetul 36 începe cu cuvântul „dar” (Cornilescu omite cuvântul; există în Biblia Trad, Lit. Nouă, Bucureşti 2001), sugerând un contrast cu ceea ce a fost înainte. Pe lângă aceasta, înainte de vers. 34, Isus a folosit pluralul „zile” pentru a se referi la subiectul Lui major, în timp ce după vers. 34 El vorbeşte la singular despre „ziua aceea.” Kik deasemenea a subliniat această distincţie: „Expresia „ziua aceea” dă o dovadă imediată a schimbării de subiect.” Gentry scrie, „Ar trebui să observăm accentul pre-tranziţional pus pe pluralul „zile” în contrast cu concentrarea asupra singularului „zi” după aceea.”
Gentry mai scrie, „Se pare că există un contrast intenţionat între ceea ce este aproape (în vers. 34) şi ceea ce este departe (vres. 36): această generaţie vs. aceea zi. Se pare mult mai potrivit pentru Christos să fi vorbit despre „această zi” mai degrabă decât „aceea zi,” dacă El ar fi dorit să se refere la vremea „neamului acestuia.”
Eu cred că „aceea” despre „aceasta” este multă zarvă pentru nimic. „Neamul acesta” se referă la generaţia prezentă căruia îi vorbea Isus. „Aceasta” (referindu-se la generaţie) prin urmare este un cuvânt potrivit pentru ceva ce este prezent, în timp ce „aceea” (tot generaţie) este cel mai potrivit cuvânt pentru ceva ce este în viitor (pentru ei). Arndt şi Gingrich sunt de acord: „Aceasta” se referă la ceva comparativ aproape, la fel cum ekeinos (aceea) se referă la ceva comparativ mai îndepărtat.”
Aceşti scriitori nu cred că „ziua aceea” poate fi o referire la Căderea Ierusalimului. Ei susţin că singularul „ziua aceea” se poate referi doar la o viitoare (pentru noi) Venire a lui Christos. Este uşor de arătat cât de greşiţi sunt, prin compararea Scripturii cu Scriptura.
Luc. 17: 31 „În ziua aceea, cine va fi pe acoperişul casei, şi îşi va avea vasele în casă, să nu se coboare să le ia; şi cine va fi pe câmp, de asemenea, să nu se mai întoarcă.”
Aici Isus foloseşte expresia la singular, „ziua aceea” care în mod clar se referă la aceiaşi situaţie despre care vorbeşte Mat. 24:17, situaţie despre care, cei care împart capitolul 24 din Mat., spun că se referă la distrugerea Ierusalimului.
Mat. 24: 17 „cine va fi pe acoperişul casei, să nu se coboare să-şi ia lucrurile din casă; şi cine va fi la câmp, să nu se întoarcă să-şi ia haina.”
Nu poţi spune că „ziua aceea” din Luc. 17: 31 se referă la un eveniment trecut pentru noi, iar „ziua aceea” din Mat. 24: 36 se referă la un eveniment în viitorul nostru. Ele clar vorbesc despre acelaşi eveniment! Deci când Isus foloseşte expresia „dar despre ziua aceea” în vers. 36 El încă mai vorbeşte despre acelaşi subiect.
Nu-i logic şi coerent ca „zilele acelea” (Mat. 24: 19, 22) să culmineze în „ziua aceea” menţionată în vers. 36???
Unul din motivele pentru care mulţi comentatori văd o distincţie între „zilele acelea” şi „ziua aceea” sunt ideile preconcepute cum că ucenicii au pus întrebări legate de două subiecte, distrugerea Ierusalimului şi sfârşitul timpului. Cu aceste presupuneri în minte, interpretatorul îl vede pe Isus schimbând subiectul în vers. 36.
Unde este dovada contextuală că ucenicii aveau în minte altă venire decât cea abea menţionată de către Isus – veniea Sa să distrugă Ierusalimul în aceea generaţie? Este pură speculaţie să importezi o altă venire în acest context.
- Semne, semne, pretutindeni câte un semn
Un alt argument pe care îl folosesc cei care divizează cap. 24, este absenţa semnelor în vers. 36. Ei spun că Isus a vorbit despre semne în prima parte a capitolului, dar în vers. 36 spune, „Dar despre ziua aceea şi despre ceasul acela nimeni nu ştie.” Ei spun, „o zi are semne cealaltă nu are, prin urmare nu poate fi vorba despre aceiaşi zi!” North spune „El le-a spus ucenicilor … exact când va avea loc distrugerea Ierusalimului: în timpul vieţii lor şi ei puteau să citească semnele apropierii armatelor atât de exact încât puteau să scape. Dar despre venirea Lui nimeni nu ştie când va fi – nici omul, nici îngerii nici chiar Isus Însuşi.”
La o examinare atentă a celor trei Evanghelii sinoptice vom observa că Isus nu le-a spus niciodată că ei vor şti exact „ziua” referitoare la distrugerea Ierusalimului. Nu vei găsi acest lucru nicăieri. Semnele pe care li le-a dat aveau să le spună când avea să fie „APROAPE,” El niciodată nu le-a dat ziua sau ceasul.
Mat. 24:36 „Despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.”
Isus ca şi Fiu al Omului a renunţat la prerogativele dumnezeirii Sale una dintre ele fiind omniscienţa. Ca şi om Isus însuşi nu a ştiut exact ziua şi ceasul distrugerii Ierusalimului.
Luc. 2: 52 „Şi Isus creştea în înţelepciune, în statură, şi era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.”
Mulţi astăzi folosesc vers. 36 să demonstreze că noi nu cunoaştem momentul celei de a doua Veniri a lui Christos (vezi articolul lui Don K. Preston [[Semne, semne, pretutindeni câte un semn sau …. poate nu]]) care este încă în viitor. Dar după cum am văzut deja, „ziua aceea” se referă la trecerea cerului şi pământului, care a fost distrugerea Ierusalimului Vechiului Legământ. Isus deja le spusese, în vers. 34, că aceasta va avea loc în timpul generaţiei lor (patruzeci de ani sau aşa ceva). Dar ei nu au ştiut „ziua sau ceasul” când se va întâmpla.
Când o femie rămâne însărcinată, noi ştim că în aproximativ 40 de săptămâni ea va avea un copil. Nu ştim ziua sau ceasul dar ştim că se va întâmpla în timp de aproximativ 40 de săptămâni. Exact acest lucru îl spune Isus aici. Este destul de interesant că aceea perioadă dinaintea instaurării împărăţiei este adesea asemănată cu durerile naşterii. Mat. 24: 8 „Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor.”
Cuvântul grecesc tradus „dureri” este odin. El înseamnă junghi, sau chinuri în special la naştere – durere întristare, trudă. Cuvântul este folosit şi în 1.Tes. 5: 1-4 şi este tradus cu „durerile naşterii”.
1.Tes. 5: 1- 4 „Cât despre vremi şi soroace, n-aveţi trebuinţă să vi se scrie, fraţilor. Pentrucă voi înşivă ştiţi foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea. Când vor zice: ,,Pace şi linişte!„ atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată; şi nu va fi chip de scăpare. Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, pentruca ziua aceea să vă prindă ca un hoţ.”
Deci ilustraţia femeii însărcinate şi naşterii copilului este una biblică. Ştim când naşterea copilului este aproape dar nu ştim ziua şi ceasul.
John Lightfoot (1859) a spus în „Despre care zi sau ceas?” că discursul se referă la ziua distrugerii Ierusalimului, și este atât de evident, din întrebările ucenicilor dar şi din întreg firul discursului lui Isus, că este de mirat cum unii înţeleg aceste cuvinte ca referindu-se la ziua şi ceasul judecăţii finale.” ( vol. 2, p. 442).
- Nisbett (1787) a spus, „… Cu nici un chip nu pot crede că evangheliştii sunt scriitori atât de iresponsabili şi inexacţi, să facă brusc o tranziţie abruptă, cum se presupune că au făcut aici; sau mai mult, să spargă barierele regulilor fundamentale ale scrisului, prin aparenta referire la ceva ce au spus înainte, când de fapt în realitate ei încep un nou subiect. Absurditatea supoziţiei (că evangheliştii sunt incoerenţi) apare şi mai puternică dacă ne amintim că întrebarea ucenicilor a fost, „Când se vor întâmpla toate ACESTE lucruri?” (despre care ne-ai vorbit, nu despre care nici n-ai pomenit).
Adam Clarke (1837) a spus, „ din moment ce nu se cunoştea ziua, în care Ierusalimul urma să fie cucerit de către Romani, Domnul nostru i-a sfătuit pe ucenici să se roage ca acest lucru să nu se întâmple într-o zi de Sabat; iar pentrucă nu era cunoscut nici sezonul, ei trebuiau să se roage ca cucerirea să nu aibă loc iarna.” (Adam Clarke’s Commentary on Mattew 24). Prin urmare ei au cunoscut vremea dar nu ziua şi ceasul.
- Indică cuvântul „dar” o tranziţie?
S-a spus că prin folosirea cuvântului „dar” Isus a schimbat subiectul cu altul. Oare indică faptul că vers. 36 începe cu „dar,” un contrast în conţinut şi mesaj? NU! Cuvântul „dar” este folosit ca o conjuncţie nu ca prepoziţie. Ca şi conjuncţie „dar” nu este un cuvânt al contrastului ci mai degrabă uneşte ceea ce s-a spus cu ceea ce urmează să se spună. Concordanţa Greacă New Englishman a Noului Testament spune, „Uzanţa conjunctivală a lui „de” este de departe cea mai frecvent folosită particulă (conjuncţie) în Noul Testament.
Dacă „dar” la începutul unui verset introduce o întrerupere şi schimbare de subiect, există 7- 8 (în funcţie de traducere), schimbări de subiect în cap. 24! Vezi Mat. 24: 6, 8, 13, 20, 36, 43, 48. Examinând versetele de dinaintea lui 24: 36 şi după, veţi constata că cea mai obişnuită folosire a lui „dar” în Mat 24 şi 25 nu are nimic de-a face cu o schimbare de subiect!
Thomas Newton (1754) a spus, „Mă mir cum unii oameni pot atribui o parte din discursul precedent, distrugerii Ierusalimului şi o parte, sfârşitului lumii, sau oricărui alt eveniment îndepărtat când se spune atât de categoric în încheiere, „Nu va trece neamul acesta până nu se vor întâmpla toate aceste lucruri.” Se pare că Mântuitorul nostru a fost conştient de o eventuală folosire greşită a cuvintelor Lui, prin faptul că a adăugat şi mai mare forţă şi accentuare afirmaţiilor Sale, vers. 35 – „cerul şi pământul vor trece dar cuvintele Mele nu vor trece!”
- Cuvintele folosite de către Matei pentru „venire”
Cred că putem demonstra cu claritate că vers. 36 nu este un verset de tranziţie care comută la alt subiect, prin observarea felului cum Matei foloseşte cuvintele greceşti pentru venire. Cuvântul grecesc parousia este folosit de patru ori în Mat. 24, de două ori înainte de vers. 36 şi de două ori după.
Mat. 24: 3 „El a şezut jos pe muntele Măslinilor. Şi ucenicii Lui au venit la El la o parte, şi I-au zis: ,,Spune-ne, când se vor întâmpla aceste lucruri? Şi care va fi semnul venirii (parousia) Tale şi al sfârşitului veacului acestuia?”
Mat. 24: 27 „Căci, cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi şi venirea (parousia) Fiului omului.”
Mat 24: 37 „Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea (parousia) Fiului omului.”
Mat. 24: 39 „şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea (parousia) Fiului omului.”
Nu doar că parousia este folosit de ambele părţi ale vers. 36 dar la fel este şi cu cuvântul grecesc erchomai care deasemenea este tradus „venire.”
Mat. 24: 30 „Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci, şi vor vedea pe Fiul omului venind (erchomai) pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă.”
Mat. 24: 42 „Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni (erchomai) Domnul vostru.”
„Erchomai” este deasemenea folosit în vers. 44, 46 şi 50. Acum, unii comentatori aplică toate trei pasaje ale „venirii” dinaintea vers. 36, la distrugerea Ierusalimului în AD 70 şi spun că exact acealeaşi cuvinte folosite după vers. 36 se referă la o viitoare (pentru noi) Venire a lui Christos. Sunt discutate două veniri ale lui Christos în acest pasaj?
Foloseşte Isus exact aceleaşi cuvinte ca să vorbească de două evenimente total diferite în acelaşi pasaj din Scriptură? Cred că nu!
Ed Stevens a spus, „Isus niciodată nu a făcut deosebire între două veniri diferite (grec. parousia) a „Fiului Omului” însoţit de „îngerii” „în slavă” pe „nori.” Pentru clarificare trebuie să căutăm în altă parte în învăţătura lui Isus (deoarece nu se găseşte în contextul lui Mat. 24). Ceea ce este interesant, grecescul parousia nu mai este folosit de către Isus nicăieri altundeva în cele partu Evanghelii. Prin urmare nu este loc în învăţătura lui Isus unde El să facă deosebire între două „parousii” diferite, separate prin mii de ani.
David Chilton (1996) a spus, „orice propusă diviziare a lui Mat. 24 în două „veniri” diferite este ilegitimă, prostească şi superficială. Scriptura prezice o a Doua Venire (Evr. 9: 28) nu o a treia.” (prefaţă la Ce s-a întâmplat în AD 70?).
Deci, până aici v-am dat patru argumente care ne arată de ce acest capitol nu poate fi divizat. Am văzut argumentul „ziua aceasta / ziua aceea,” argumentul semnelor, argumentul marelui „dar”, şi cuvintele greceşti folosite pentru „venire.” Acum, toate acestea pălesc în comparaţie (şi cred că toate sunt bune) cu următorul argument pe care vreau să vi-l prezint. Pentru mine acesta va încheia discuţia şi va trimite pe divizorii lui Matei 24 la plimbare. Argumentul meu final este un răspuns divin care va pune capăt întrebărilor, este vorba de Luc. 17.
Veţi observa că în această înregistrare paralelă a lui Luca, toate aceste semne şi simboluri sunt prezentate cu ocazia întrebării pusă de farisei cu privire la „când va veni împărăţia lui Dumnezeu?” Dacă Isus foloseşte semne în Luca 17 pentru a răspunde când va veni cu putere împărăţia, care în înregistrarea din Matei sunt folosite şi atribuite evenimentelor legate de distrugerea Ierusalimului, nu-i nevoie să fi teolog pentru a vedea că orice încercare de a aplica venirea împărăţiei, despre care vorbeşte Luca, la Rusalii este în mod limpede falsă.
Divizorii lui Matei 24 susţin că prima parte, vers. 1-35 se poate referi numai şi numai la distrugerea Ierusalimului în AD 70, în timp ce a doua parte, vers. 36 -51 este complet diferită şi poate fi aplicată doar la sfârşitul lumii şi la „adevărata” a doua venire a lui Isus.
O simplă citire a lui Luca 17 va descoperi că, potrivit cu aranjarea lui Luca a semnelor şi simbolurilor, el a înţeles pe Christos referindu-se doar la un singur eveniment, care aşa cum am afirmat, aparţinea deplinei venirii a împărăţiei în AD 70. Atunci când examinăm înregistrarea lui Luca nu este posibilă nici o distincţie.
El foloseşte semnele din prima parte a lui Matei 24 şi cele din a doua parte într-un amalgam (amestecate).
Observaţi următoarea comparaţie:
Matei 24 SECŢIUNEA I. vers. 1-35
Luca 171. Mat. 24: 17-18
„cine va fi pe acoperişul casei, să nu se coboare să-şi ia lucrurile din casă; şi cine va fi la câmp, să nu se întoarcă să-şi ia haina.”
2. Luc. 17: 23-24
Vi se va zice: ,Iată-L aici, iată-L acolo!‚ Să nu vă duceţi, nici să nu-i urmaţi. Căci, cum iese fulgerul şi luminează de la o margine a cerului până la cealaltă, aşa va fi şi Fiul omului în ziua Sa.”
2. Mat. 24: 26-27
„Deci, dacă vă vor zice: ,Iată-L în pustie‚, să nu vă duceţi acolo! ,Iată-L în odăiţe ascunse‚, să nu credeţi. Căci, cum iese fulgerul dela răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului omului.”
4. Luc. 17: 26-27
Ce s-a întâmplat în zilele lui Noe, se va întâmpla la fel şi în zilele Fiului omului: mâncau, beau, se însurau şi se măritau până în ziua când a intrat Noe în corabie; şi a venit potopul şi i-a prăpădit pe toţi.”
3. Mat. 24: 28
„Oriunde va fi stârvul (sau: hoit, mortăciune.), acolo se vor aduna vulturii.”
1. Luc. 17: 31
În ziua aceea, cine va fi pe acoperişul casei, şi îşi va avea vasele în casă, să nu se pogoare să le ia; şi cine va fi pe cîmp, de asemenea, să nu se mai întoarcă.
SECŢIUNEA II vers. 36-51 4. Mat. 24: 37-39
Cum s-a întîmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului. În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, şi nu au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului.”5. Luc. 17: 35-36
„două femei vor măcina împreună: una va fi luată, şi alta va fi lăsată. Doi bărbaţi vor fi la câmp: unul va fi luat şi altul va fi lăsat.”
5. Mat. 24: 40-41
„Atunci, din doi bărbaţi cari vor fi la câmp, unul va fi luat şi altul va fi lăsat. Din două femei cari vor măcina la moară, una va fi luată şi alta va fi lăsată.”
3. Luc. 17: 37
„Ucenicii L-au întrebat: ,,Unde, Doamne?„ Iar El a răspuns: ,,Unde va fi trupul acolo se vor strânge vulturii.”
Observaţi cum Luca înregistrează aceleaşi evenimente ca şi Matei dar într-o ordine diferită. Ordinea lui Matei este 1, 2, 3, 4, 5 iar cea a lui Luca pare haotică 2, 4, 1, 5, 3.
Luca are un eveniment din secţiunea I urmat de unul din secţiunea II, apoi un altul din secţiunea I urmat de altul din secţiunea II, şi în final unul din secţiunea I.
Dacă Matei 24 are de-a face într-adevăr cu două veniri diferite care au loc la mii de ani una de alta, atunci Luca a făcut o greşeală. El a amestecat evenimentele lui Matei şi le face să se întâmple toate odată.
După felul cum eu văd lucrurile, ai doar două alternative, poţi spune că Luca a greşit şi astfel negi inspiraţia Scripturilor, ori accepţi că Matei 24 vorbeşte în întregime de un singur eveniment. Ce alegi?
Gândeşte-te atent acum! Răspunsul simplu este că Isus s-a reîntors în primul secol, exact aşa cum a spus că va face, şi nu există nicăieri menţionată în Scriptură o a treia venire.
- Stuart Russell a spus, „nu există nici cea mai mică fărâmă de dovadă că apostolii şi primi Creştini ar fi avut vreo suspiciune a unei duble referiri, în predicţiile lui Isus, privitoare la sfârşit. (Parousia, p. 545).
Mat. 24: 37-39 „Cum s-a întîmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului. În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului.”
Isus s-a inspirat dintr-un eveniment judiciar cunoscut – potopul. Învăţându-i pe ucenici prin analogie, Isus arată cum venirea apelor potopului şi propria-I Venire sunt similare.
Este clar că aici Isus încă vorbeşte de venirea Sa şi de distrugerea Ierusalimului; de două ori El spune, „aşa va fi şi la venirea Fiului Omului.”
Isus face aici o comparaţie între venirea Sa şi potopul lui Noe. Aşa cum potopul a venit şi i-a luat pe toţi, tot aşa judecata asupra lui Israel îi va lua pe toţi. Necredincioşii lui Israel la fel ca şi necredincioşii din zilele lui Noe, vor fi luaţi prin judecată. Ţineţi minte, despre ce vorbea El, – „nimeni nu ştie ziua sau ceasul.”
Ceea ce Isus vrea să scoată în evidenţă aici, este că exact aşa, cum în vremea lui Noe, cei răi n-au ştiut nimic până a venit potopul şi i-a luat pe toţi, aşa va fi şi la Venirea Lui.
După cum în zilele lui Noe ei mâncau, beau, se însurau şi se măritau fără să aibă habar de ce îi aşteaptă, la fel va fi şi în acele zilele dinaintea distrugerii Ierusalimului.
Dând răspuns la întrebarea privitoare la căsătorie, Pavel le aminteşte Corintenilor de apropiata judecată.
I.Cor. 7: 25-29 „Cât despre fecioare, n-am o poruncă din partea Domnului. Le dau însă un sfat, ca unul care am căpătat de la Domnul harul să fiu vrednic de crezare. Iată dar ce cred eu că este bine, avînd în vedere strâmtorarea de acum: este bine pentru fiecare să rămână aşa cum este. Eşti legat de o nevastă? Nu căuta să fii deslegat. Nu eşti legat de o nevastă? Nu căuta nevastă. Însă, dacă te însori, nu păcătuieşti. Dacă fecioara se mărită, nu păcătuieşte. Dar fiinţele acestea vor avea necazuri pământeşti, şi eu aş vrea să vi le cruţ. Iată ce vreau să spun, fraţilor: de acum vremea s-a scurtat. Spun lucrul acesta, pentruca ceice au neveste, să fie ca şi cum n-ar avea;”
În lumina judecăţii care urma să vină, Pavel îşi avertizează cititorii cu privire la căsătorie. Fiind căsătorit în timpul războiaielor iudaice ar face viaţa şi mai dificilă.
Dar necredincioşii îşi vor continua viaţa ca şi când nimic nu s-ar întâmpla, exact aşa cum au făcut în vremea lui Noe.
La ilustraţia cu Noe, Luca mai adaugă un cuvânt despre Sodoma.
Luc. 17: 31-32 „Ce s-a întâmplat în zilele lui Lot, se va întâmpla aidoma: oamenii mâncau, beau, cumpărau, vindeau, sădeau, zideau; dar, în ziua când a ieşit Lot din Sodoma, a plouat foc şi pucioasă din cer, şi i-a pierdut pe toţi. Tot aşa va fi şi în ziua când Se va arăta Fiul omului.”
Atât în cazul lui Noe cât şi cel al lui Lot, judecata a venit repede şi complet asupra necredincioşilor în timp ce credincioşii au scăpat. Creştinii au scăpat de judecata care a căzut peste Ierusalim evadând la Pella.
În vers. 30 Luca menţionează „arătarea” Fiului Omului. Mat. 24: 30 menţionează „venirea” Fiului Omului. Ambele expresii se referă la acelaşi lucru. Parousia / venirea Sa a fost apocalupto/ revelarea Sa.
În distrugerea Ierusalimului a fost descoperit /revelat tuturor că Isus a fost cu adevărat Mesia lui Israel.
Distrugerea Ierusalimului a fost semnul că Fiul Omului, Isus era în cer!
Luc. 17: 31-32 „În ziua aceea, cine va fi pe acoperişul casei, şi îşi va avea vasele în casă, să nu se coboare să le ia; şi cine va fi pe câmp, de asemenea, să nu se mai întoarcă. Aduceţi-vă aminte de nevasta lui Lot.”
Isus îşi avertizează ucenicii că ei ar putea sfârşi ca nevasta lui Lot dacă nu pleacă repede din Ierusalim în momentul în care văd urâciunea pustiirii. El le mai spune deasemenea că vor putea scăpa de judecată dacă nu se uită înapoi, ca nevasta lui Lot.
Ar trebui să fie evident că aceasta nu se referă la o viitoare a doua venire când pământul va fi pârjolit şi planeta se sfârşeşte, cum ar fi putut ei fugi de un astfel de eveniment? N-ar fi putut.
Referirea la Noe şi Sodoma arată clar că aceasta nu este o referire la anihilarea universului. Viaţa umană nu a încetat pe planetă. Dar cei răi au fost judecaţi şi cei neprihăniţi au fost mântuiţi.
Mat. 24: 40-42 „Atunci, din doi bărbaţi cari vor fi la câmp, unul va fi luat şi altul va fi lăsat. Din două femei cari vor măcina la moară, una va fi luată şi alta va fi lăsată. Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru.”
Aceste versete nu au nimic de-a face cu răpirea. „A fi luat” nu este o referire la a fi răpt în văzduh ci a fi luat în judecată. Dacă vă îndoiţi de ce spun hadeţi să ne întoarem din nou la Luca.
Luc. 17: 34-37 „Vă spun că, în noaptea aceea, doi inşi vor fi în acelaş pat, unul va fi luat şi altul va fi lăsat; două femei vor măcina împreună: una va fi luată, şi alta va fi lăsată. Doi bărbaţi vor fi la câmp: unul va fi luat şi altul va fi lăsat.„ Ucenicii L-au întrebat: ,,Unde, Doamne?„ Iar El a răspuns: ,,Unde va fi trupul acolo se vor strânge vulturii.”
Dacă vă amintiţi de studiul lui Mat. 24: 28, ştiţi că aceasta este o imgine a judecăţii. Ei sunt luaţi pentru judecată şi robie – nu în cer.
În lumina Venirii Sale pentru judecată asupra Ierusalimului, Isus îşi avertizează ucenicii să „vegheze.”
Mat. 24: 28 „Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru.”
Avea vre-un sens ca Isus să-şi avertizeze ucenicii să vegheze în vederea unui lucru care nu avea să aibă loc decât după 2000 de ani?
Dragi prieteni, nu puteţi diviza Mat. 24. Nu există nici un indiciu că Isus ar descrie două veniri separate de o perioadă nedeterminată de timp.
Ce i-ar fi determinat pe ucenici să deducă că Isus descria o venire diferită de cea despre care a vorbit cu câteva momente înainte, dacă foloseşte un limbaj identic pentru a le descrie pe amândouă?
Este evident pentru oricine priveşte onest dovezile, că acest capitol nu poate fi divizat. Deci, de ce atâta efort pentru a-l diviza? Pentru a avea nişte versete care să vorbească despre o viitoare (pentru noi) Venire a lui Christos! Unii nu pot renunţa la punctul de vedere tradiţional a unei viitoare veniri a lui Christos ca să distrugă planeta, şi deci încearcă să obţină două veniri din Mat. 24. Lucrul acesta însă nu este posibil! Isus a vorbit doar de o venire şi aceea a avut loc în AD 70.
În legătură cu venirea pentru judecată asupra Ierusalimului, observaţi din nou ce-a spus Isus:
Luc. 21: 20-22 „Când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti, să ştiţi că atunci pustiirea lui este aproape. Atunci, cei din Iudea să fugă la munţi, cei din mijlocul Ierusalimului să iasă afară din el, şi cei de prin ogoare să nu intre în el. Căci zilele acelea vor fi zile de răzbunare, ca să se împlinească tot ce este scris.”
Isus a spus că prin distrugerea Ierusalimului „se va împlinit tot ce a fost scris.” Toate profeţiile s-au împlinit în AD 70.
Există unii oameni care cred că tot ceea ce scrie în Mat. 24 şi 25 s-a împlinit şi totuşi cred într-o viitoare venire a lui Christos. Oameni ca Gary DeMar şi John Bray. Disperarea acestei poziţii se poate clar vedea în ultima broşură a lui John Bray, „Isus vine în curând!” D-nul Bray spune următoarele: Referinţele Noului Testament la parousia /venirea lui Christos au avut legătură cu acel monumental şi singular eveniment care a avut loc în AD 70. Afirmaţiile temporale dovedesc acest lucru. Orice referinţă la o viitoare (pentru noi) venire a lui Christos găsită în Noul Testament, este găsită doar prin implicaţie şi deducţie, şi nu prin afirmaţie expresă.”
Auziţi voi ce spune? El spune că susţine o viitoare venire a lui Christos dar nu există pasaj scriptural să suţină o astfel de poziţe, este văuzută doar prin implicaţie şi deducţie.
D-nul Bray continuă şi spune, „toţi oamenii vor fi înviaţi (Io. 5: 28-29). Toţi oamenii vor fi judecaţi (Apo. 20: 13). Isus este Judecătorul (Io. 5:22). Prin urmare Isus va veni şi va judeca toată lumea (accentuarea D.B.C.). Aceasta este una din deducţiile bazate pe afirmaţiile generale ale Bibliei. Henry Hammond (1839) şi E. Hampden Cook (1894) ambi preterişti, au susţinut că această viitoare venire va fi o a treia venire. Ei au fost obligaţi să gândească astfel deoarece ei ştiau că a doua apariţie a lui Christos (Evr. 9: 28) a fost în primul secol.”
El ştie că Isus vine din nou pentrucă „toţi oamenii vor fi înviaţi” (Io. 5: 28-29). Pasajul pe care d-nul Bray îl dă este un citat din Daniel 12.
Io. 5: 28-29 „Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentrucă vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viaţă; iar ceice au făcut răul, vor învia pentru judecată.”
Dan. 12: 1-2 „În vremea aceea se va scula marele voivod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte. Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii pentru viaţa vecinică, şi alţii pentru ocară şi ruşine vecinică.”
Daniel spune că această înviere va avea loc după o perioadă de mare strâmtorare pentru naţiunea iudaică. Seamănă cu Mat. 24: 21. Dar observaţi vers. 3:
Dan. 12: 3 „Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului, şi cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele, în veac şi în veci de veci.”
Acum comparaţi cu:
Mat. 13: 40-43 „Deci, cum se smulge neghina şi se arde în foc, aşa va fi şi la sfârşitul veacului. Fiul omului va trimete pe îngerii Săi, şi ei vor smulge din împărăţia Lui toate lucrurile, cari sunt pricină de păcătuire şi pe ceice săvârşesc fărădelegea, şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor Atunci cei neprihăniţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor. Cine are urechi de auzit, să audă.”
Atât Daniel 12 cât şi Mat. 13 vorbesc despre distrugerea Ierusalimului în AD 70. Învierea este un eveniment care a avut loc în AD 70. Credincioşii nu au nevoie de o înviere deoarece Isus a zis:
Io. 11: 26 „Şi oricine trăieşte, şi crede în Mine, nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?”
D-nul Bray deasemenea spune, „toţi oamenii vor fi judecaţi” (Apo. 20: 13) şi „Isus este Judecătorul (Io. 5:22)” Haideţi să privim la pasajul pe care-l dă din Apocalipsa. Apo. 20: 11-13 „Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb, şi pe Celce şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui, şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea. Marea a dat înapoi pe morţii cari erau în ea; Moartea şi Locuinţa morţilor au dat înapoi pe morţii cari erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui.”
Observaţi că judecata aceea are loc DUPĂ ce cerul şi pământul au fugit. D-nul Bray ne învaţă că noi acum trăim în cerul nou şi pe pământul nou dar spune că judecata este încă în viitor! Acest pasaj ne învaţă că oamenii au fost judecaţi în momentul în care cerurile şi pământul au fugit.
2 Tim. 4:1 „Te rog fierbinte, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea lui Hristos Isus, care are să judece viii şi morţii, … arătarea şi împărăţia Sa…” (în textul Grecesc nu există nici un cuvânt unde Cornilescu a pus pentru, – la pus probabil pentru o citire mai uşoară. Dar atunci la merge mai bine şi din punct de vedere teologic, KJV şi NKJV traduc cu la).
Aici Pavel îi spune lui Timotei că Isus are să judece vii şi morţii la arătarea Sa.
Deducţia d-nului Bray este eronată. Toate profeţiile s-au împlinit la AD 70, în Ziua Răzbunării lui Dumnezeu, exact cu a spus Isus că se va întâmpla. Ori ce idee a unei a treia veniri sunt într-adevăr speculaţii şi nu au nici un pic de sprijin biblic. În Noul Testament se vorbeşte doar de o Parousia. Aceea este Parousia care a avut loc la Căderea Ierusalimului. Parousia care a cauzat împlinirea tuturor profeţiilor pe care Dumnezeu le-a făcut părinţilor lui Israel.
Unde face Noul Testament deosebirea între două veniri diferite? Unde este pasajul nou-testamental care afirmă că evenimentul din AD 70 este doar un exemplu tipic a ceva ce urmează încă să aibă loc? De este necesară o viitoare venire care să provoace sfârşitul a ceva ce Dumnezeu a planificat să fie veşnic?
Evr. 13: 20-21 „Dumnezeul păcii, care, prin sângele legământului celui vecinic, a sculat din morţi pe Domnul nostru Isus, marele Păstor al oilor, să vă facă desăvârşiţi în orice lucru bun, ca să faceţi voia Lui, şi să lucreze în noi ce-I este plăcut, prin Isus Christos. A Lui să fie slava în vecii vecilor! Amin.”
Urâciunea Pustiirii
Mat. 24: 15-20
de David B. Curtis
original article
trad. Iosif Dragomir
„Nu există, pentru mintea onestă, ceva mai încântător şi minunat decât adevărul; nici mai important, decât adevărul religios! În Sfintele Scripturi găsim un sistem complet al celui din urmă. Dar din nefericire s-a întâmplat că prin prejudecăţi şi indolenţă (nepăsare), care au generat o încredere oarbă în părerile altora, şi uneori prin supunere îndrumată greşit, adevărul a fost ascuns de privirile omenirii, iar Christos şi apostolii Săi, au fost făcuţi să vorbească un limbaj păgubitor pentru logică şi religie, şi în directă contradicţie cu faptele şi experienţa.” N. Nisbett, M.A.
Poate aceasta nu se vede mai clar, ca atunci când ne uităm la ce au făcut unii din învăţătura lui Isus din Discursul de pe Mt. Măslinilor. Ei l-au făcut pe Isus să vorbească un limbaj păgubitor pentru logică şi religie, şi în directă contradicţie cu faptele şi experienţa. Pe măsură ce cercetăm acest capitol, trebuie să avem în minte contextul lui, cât şi întrebarea ucenicilor. Mat. 23:38 „Iată că vi se lasă casa pustie.”
Mat. 24:1-2 „La ieşirea din Templu, pe când mergea Isus, ucenicii Lui s-au apropiat de El ca să-I arate clădirile Templului. Dar Isus le-a zis: ,,Vedeţi voi toate aceste lucruri? Adevărat vă spun că nu va rămânea aici piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată.” Isus le-a dat multe avertismente cu privire la căderea Ierusalimului şi la faptul că Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la ei. Ucenicii au reacţionat punând nişte întrebări.
Mat. 24:3 „El a şezut jos pe muntele Măslinilor. Şi ucenicii Lui au venit la El la o parte, şi I-au zis: ,,Spune-ne, când se vor întâmpla aceste lucruri? Şi care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuia? Am putea pune astfel, întrebarea ucenicilor: „Când va fi distrus templul şi care a fi semnul prezenţei tale în putere şi slavă, ca Mesia, şi al sfârşitului veacului Iudaic?”
În versetele 4-14 Isus le spune că mai multe lucruri vor avea loc înainte de Parusia Lui, dar care nu trebuie să-i alarmeze. Unul din lucrurile pe care Isus li le spune în aceste versete, este că Evanghelia trebuie predicată în toată lumea, înainte ca să vină sfârşitul. Am văzut în ultimul nostru studiu că conform Scripturilor, Evanghelia a fost vestită în toată lumea înainte de AD 70.
Mat. 24:15 „De aceea, când veţi vedea ,urâciunea pustiirii`, despre care a vorbit proorocul Daniel, ,aşezată în locul sfânt` – cine citeşte să înţeleagă!” Dacă ai auzit predici privitoare la vremea sfârşitului, sunt sigur că ai auzit de „urâciunea pustiirii.” „Versiunea popolară” sună cam aşa: Toate evenimentele scrise în cartea Apocalipsa sunt încă în viitor (chiar dacă atunci când au fost scrise în primul secol, Domnul a spus că cartea Apocalipsa a fost dată să arate robilor Săi „lucrurile cari au să se întâmple în curând”). Cu şapte ani înainte de a Doua Venire, toţi creştinii de pe pământ vor fi răpiţi în secret de pe pământ la cer. Autovehicolele, conduse de creştini, vor rămânea dintr-o dată fără şoferi, aeronavele pilotate de creştini, fără piloţi, profesorii care predau cursuri se trezesc fără studenţi; sunt sigur că ai văzut aceste imagini în librăriile creştine. Deasemenea, sfinţii morţi vor ieşi afară din mormintele lor în acel moment având parte de prima înviere. Apoi va veni Necazul cel Mare, când toate lucrurile groaznice menţionate în cartea Apocalipsa, vor fi turnate peste această planetă ticăloasă. Evreii vor construi un nou templu în Ierusalim şi sistemul jertfelor va fi reinstituit. Apoi, în acest timp, va apare Fiara din Apo. 13. Fiara va intra în templul de la Ierusalim şi se va proclama Dumnezeu. Apoi „el”(fiara este masculin) îşi va aşeza în templu statuia lui care spun ei, va fi „urâciunea pustiirii.” Wavoord, comentând acest verset spune: „Un astfel de templu va fi construit şi aceste profeţii se vor împlini literal (ca şi când distrugerea Ierusalimului în AD 70 nu a fost suficient de literală, David C.). Când pe fondul acestei renaşteri a sistemului lor de jertfe acest viitor templu va fi brusc desacralizat, aceasta va constitui un semn pentru naţiunea iudaică că urmează un mare necaz, care va preceda a Doua Venire.”
Acum, aceasta spune Isus în textul nostru? NU! Isus vorbea de ceva care urma să aibă loc în generaţia Sa (Mat. 24: 34). Fiecare creştin pe care-l cunosc (inclusiv eu) a fost expus la această idee falsă cu privire la viitoarea a Doua Venire a lui Christos, încă din fragedă copilărie (creştină). Am citit cărţi cu privire la ea, am vizionat filme despre ea şi am văzut imagini care o înfăţişau. Era tot ceea ce am fost vreodată învăţaţi, iar pentru mulţi, este singura învăţătură pe care o cunosc despre a Doua Venire. Astfel, fiecare creştin trebuie să se dezveţe de învăţăturile nebiblice înainte ca să poată înţelege adevărul Scripturii.
Cred că prima noastră sarcină este să înţelegem ce este „urâciunea pustiirii.” Pentru evrei o „urâciune” era tot ce implica închinarea la idoli în locuri sacre. 1.Împ. 11:7 „Atunci Solomon a zidit pe muntele din faţa Ierusalimului un loc înalt pentru Chemoş, urâciunea Moabului, pentru Moloc, urâciunea fiilor lui Amon.” Ezech. 5:11 „De aceea, pe viaţa Mea! zice Domnul, Dumnezeu: pentrucă Mi-ai pângărit locaşul Meu cel sfânt cu toţi idolii şi toate urâciunile tale, şi Eu Îmi voi întoarce ochii de la tine; ochiul Meu va fi fără milă, şi nu Mă voi îndura.” „Urâciunea pustiirii” este o expresie ebraică însemnând un distrugător oribil, uricios. „Urâciunea pustiirii” despre care a vorbit Daniel a amintit evreilor despre conducătorul sirian Antiohus Epifanes. Conform istoriei Iudaice aşa cum este ea consemnată în Apocrife, pasajul din Daniel s-a împlinit în perioada dintre Vechiul şi Noul Testament. 1.Macabei consemnează, cum Antiohus Epifanes (care a condus Siria între anii 174- 164 î. H.) a venit împotriva Ierusalimului, şi ceea ce a el a făcut, această faptă, este numită de către evrei „urâciunea pustiirii.” Antiohus s-a supranumit Epifanes care înseamnă „Dumnezeu manifestat.” Ţinta lui a fost să nimicească religia iudaică. Printr-un edict imperial a proclamat suspendarea practicării religii iudaice sub ameninţarea pedeapsei cu moartea. A transformat chiar şi încăperile preoţilor şi a templului în bordeluri publice. În Decembrie 168 î.H. a dedicat templul în cinstea lui Zeus, a atârnat deasupra altarului o statuie a lui Zeus care semăna cu Antiohus şi a jertfit un porc pe altar. Aceasta a fost o urâciune murdară în ochii evreilor. Josephus a spus despre Antiohus: „a deteriorat templul şi a pus interdicţie practicilor constante de aducere a jertfei zilnice de ispăşire, pentru trei ani şi şase luni … a obligat pe iudei să desfiinţeze legile ţări, să-şi ţină copii netăiaţi împrejur, şi să jertfească carne de porc pe altar” (Josephus vol. 1. pp. 10-11).Isus a spus că despre această „urâciune a pustiirii” a vorbit proorocul Daniel. Această expesie „urâciune a pustiirii” se găseşte de patru ori în Daniel.
Dan. 8:13 „Am auzit pe un sfânt vorbind; şi un alt sfânt a întrebat pe celce vorbea: ,,În câtă vreme se va împlini vedenia despre desfiinţarea jertfei necurmate şi despre urâciunea pustiirii? Până când va fi călcat în picioare sfântul Locaş şi oştirea?
Dan. 9:26-27 „După aceste şasezeci şi două de săptămâni, unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni, va nimici cetatea şi sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ţinea până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile. El va face un legământ trainic cu mulţi, timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mîncare, şi pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât”
Dan. 11: 31 „Nişte oşti trimese de el, vor veni şi vor spurca sfântul Locaş, cetăţuia, vor face să înceteze jertfa necurmată, şi vor aşeza urâciunea pustiitorului. Va ademeni prin linguşiri pe ceice rup legământul.”
Dan. 12: 11 „Dela vremea când va înceta jertfa necurmată, şi de când se va aşeza urâciunea pustiitorului, vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile.” Conform istoriei iudaice, consemnată în Apocrife, aceste pasaje au fost împlinite în perioada inter-testamentară. Astăzi mulţi încă văd în aceste versete din Daniel, o referire la Antiohus, dar Isus a spus în vremea Lui, că „urâciunea pustiirii” despre care a vorbit Daniel, era încă în viitor (când veţi vedea voi, ucenicii). Dr. John A. Broadus a spus: „Este evident că Domnul nostru interpretează prezicerea lui Daniel ca referindu-se la Mesia şi la aceea distrugere a oraşului şi a templului pe care El acum o prezice; interpretarea Lui este demnă de încredere (autoritară) pentru noi.
Mulţi comentatori găsesc în expresia „urâciunea pustiirii” o aluzie la steagurile legiunilor romane. Vulturii erau obiecte ale închinării pentru soldaţii romani. Ştim din Josephus, că tentativa generalului roman Vitellius, sub domnia lui Tiberius, de a trece trupele sale prin Iudeea, a fost oprită de autorităţiile iudaice, pe temeiul că imaginile idolatre de pe steaguri, ar fi fost o profanare a Legii.
B.H. Carroll (1947) spune: „Pilat, Procurator Roman la aceea vreme, a trimis din Cezareea, port maritim al acelei ţări de la Marea Mediterană, o legiune de soldaţi romani pe care i-a introdus în secret în oraş adăpostindu-i în turnul Antonia care se ridica deasupra templului, şi aceşti soldaţi şi-au adus cu ei steagurile. Emblema romană era un baston drept pe care era fixat un vultur metalic, şi chiar sub vultur era o imagine gravată a lui Caesar. Caesar pretindea a fi divin. Caesar cerea închinare divină şi în fiecare seară când se depuneau steagurile legiunea romană se pleca şi se închina imaginii lui Caesar de pe steag, şi în fiecare dimineaţă la apel, o parte a paradei consta în proşternerea legiunii înaintea imaginii şi închinarea înaintea ei. Evreii au fost atât de îngroziţi când au văzut aceea imagine şi închinarea înaintea ei, încât s-au dus la Pilat care trăia la Cesareea în aceea perioadă, s-au proşternut înaintea lui zicând: „Ucide-ne dacă vrei , dar scoate „urâciunea pustiirii” din sfânta noastră cetate şi din vecinătatea sfântului nostru templu.” (O introducere la Biblia Engleză, p. 263-264). Matei spune că ei vor vedea această „urâciune a pustiirii” „stând în locul sfânt” – loc, care nu trebuie înţeles ca fiind doar templul, ci şi Ierusalimul şi ori ce parte a ţării lui Israel. Pentru iudei întregul Ierusalim era considerat sfânt.
Mat. 4: 5 „Atunci diavolul L-a dus în sfînta cetate, L-a pus pe straşina Templului,
Dan. 9: 24 „Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte,
Apo. 11:2 „Dar curtea de afară a Templului lasă-o la o parte nemăsurată; căci a fost dată Neamurilor, cari vor călca în picioare sfânta cetate patruzeci şi două de luni.”
Marcu spune: „stând acolo unde nu se cade să fie” (Mc. 13: 14) însemnând acelaşi lucru. Luca însă realmente ne clarifică.
Luc. 21: 20 „Când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti, să ştiţi că atunci pustiirea lui este aproape.”
Citind versetele dimprejur, nu poţi nega că aceasta este o relatare paralelă la Discursul de pe Mt. Măslinilor din Matei 24. Relatările paralele nu pot avea înţelesuri diferite! Comparând afirmaţiile lui Luca cu istoria seculară, reiese limpede că Cestius Gallus şi armatele sale romane erau „urâciunea pustiirii.” S-a împlinit în AD 66 când romanii au înconjurat cetatea Ierusalim. Chrysostom a scris: „datorită acestui fapt, mi se pare că „urâciunea pustiirii” înseamnă armata prin care sfânta cetate, Ierusalim a fost pustiită (Părinţii Ante-Niceeni). Augustin a scris: „Ca să ne arate că urâciunea despre care a vorbit Daniel va avea loc când va fi capturat Ierusalimul, Luca, redă aceste cuvinte ale Domnului în acelaşi context: „Când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti, să ştiţi că atunci pustiirea lui este aproape. Luca este o mărturie foarte clară că profeţia lui Daniel a fost împlinită când Ierusalimul a fost înfrânt.” (vol. 6, p. 170) C.H. Spurgeon a scris: (1888) „Acest fragment din cuvântarea Mântuitorului nostru apare ca referindu-se doar la distrugerea Ierusalimului. De îndată ce ucenicii lui Christos au văzut „urâciunea pustiirii” asta fiind emblemele romane cu idolatria lor, „stând acolo unde nu se cade să fie,” ei au ştiut că a sosit momentul pentru a fugi; şi au fugit în munţi.” (Matei: Evanghelia Împărăţiei, p. 215). Albert Barnes a scris: (1949) „urâciunea pustiirii” înseamnă armatele romane şi aşa este explicată de Luc. 21:20. Armata romană este numită „urâciune” datorită imaginii imperatorului, a vulturilor, purtaţi în faţa legiunilor, şi respectate de romani cu onoruri divine.” Armatele romane au fost acele urâciuni pustiitoare pentru everi, nu doar fiindcă erau formate din păgâni şi netăiaţi împrejur, ci şi din cauza imaginilor zeilor lor reprezentaţi pe emblemele lor: chipurile şi idolii au fost întotdeauna urâciuni pentru iudei.
Acum, Domnul nostru face remarca, că atunci când vor vedea armatele romane încercuind Ierusalimul, cu emblemele fluturând, cu acele urâciuni pe ele, ei să deducă că pustiirea lui era aproape. Aceasta a fost prin urmare, explicaţia lui Christos în legătură cu „urâciunea pustiirii.” Armata romană, păgână, cu imagini şi steaguri păgâne, gata să jertfească idolilor pe altarul templului, lucrând la pustiirea Ierusalimului şi a templului. Expresia „Cine citeşte să înţeleagă!” este concepută ca să artagă atenţia cititorului lui Daniel, asupra adevăratului înţeles a pasajului. (prin această expresie, aici, în acest moment, după aproape 600 de ani, Isus desface pecetea cu care a fost pecetluită cartea lui Daniel). „Când veţi vedea urâciunea care pustieşte, despre care a vorbit proorocul Daniel, stând în locul sfânt, unde nu ar trebui să fie” cu alte cuvinte, când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti, acela este semnul distrugerii Ierusalimului.
Lucrul acesta are sens, este logic şi coerent, dacă luăm cuvintele lui Isus, adresate ucenicilor, în sens natural. „De aceea când VOI veţi vedea „urâciunea pustiirii.” El vorbea cu ucenicii Lui. El le-a spus când VOI veţi vedea, „urâciunea pustiirii” nu evreii în general, nu evreii unei viitoare generaţii. Cum puteau ucenicii să-o vadă, dacă ea este încă în viitorul nostru? Comentariul Liberty spune: „voi” trebuie luat generic, din moment ce ucenicii nu au trăit să-o vadă împlinindu-se.” Isus a spus că EI o vor vedea, Comenatariul Liberty spune că nu. Mă întreb pe cine ar trebui să credem? Biblia nu spune nimic despre construcţia unui alt templu în viitorul nostru. Isus a vorbit despre un eveniment care urma să se întâmple în generaţia Sa (Mat. 24:34). Prezisa „urâciune a pustiirii” menţionată de Isus, ţine de domeniul trecutului, împlinită în timpul evenimentelor din AD 66-70. Profeţia din Luca spune „armate” nu „armată” şi prin urmare, unii spun că „urâciunea pustiirii” nu s-a împlinit, când armata (singular) romană a distrus Ierusalimul. Dacă citeşti relatările istorice, vei vedea că Ierusalimul a fost distrus de armate (plural). Siria a trimis peste 25.000 de soldaţi, Arabia a trimis 6000 de soldaţi, toţi fiind sub comanda Romei. A fost o coaliţie multi-naţională pe care o controla Roma. Phillip Schaff, în cartea sa Istoria Bisericii Creştine, ne oferă o imagine vie a distrugerii Ierusalimului. „Titus, (conform lui Josephus) a intenţionat la început să salveze lucrarea magnifică de architectură ca pe un trofeu a victoriei sale, şi probabil şi din motive de superstiţie; şi când flăcările au ameninţat Sfânta Sfintelor, el şi-a forţat un drum printre flăcări şi fum, peste morţi şi muribunzi, ca să oprească focul. Dar distrugerea a fost hotărâtă de un decret mai înalt. Proprii soldaţi împinşi la furie de rezistenţa încăpăţânată, şi de lăcomia după comorile de aur, nu au putut fi opriţi să nu distrugă. La început au fost incendiate încăperile din jurul templului. Apoi a fost aruncată o torţă prin poarta aurită. Când flăcările au început să se extindă Iudii au scos nişte urlete îngrozitoare şi au încercat să stingă focul; în timp ce alţi, cu o apucătură convulsivă se ţineau strâns de speranţele lor mesianice, care constau în declaraţia unui profet fals, cum că D-zeu în mijlocul acelui mare incendiu a templului, va da un semnal pentru izbăvirea poporului Său. Legiunile se întreceau în a alimenta flăcările şi în a face pe acei nefericiţi să simtă toată forţa turbării lor dezlănţuite. Curând, întreaga structură uriaşă a fost doar o vâlvătaie care ilumina cerul. A fost arsă pe 10 August, AD 70, aceiaşi zi a anului, în care conform tradiţiei, primul templu a fost distrus de către Nebucadneţar. Nimeni nu poate concepe un ţipăt mai strident, mai zgomotos şi mai teribil decât cel auzit din toate părţile în timp ce ardea templul. Strigătele de biruinţă şi jubilarea legiunilor răsunau amestecându-se cu vaietele poporului, acum înconjuraţi de foc şi sabie atât pe munte cât şi în oraş. Ecoul de pe munţii de jur împrejur, chiar şi Perea (?) amplificau urletul asurzitor. Totuşi, mizeria însăşi, era mai îngrozitoare decât desordinea publică. Dealul pe care era situat templul, fierbea şi părea învelit la bază într-o singură limbă de foc. Sângele era în cantitate mai mare decât focul, şi cei care au fost ucişi erau mai mulţi decât cei care i-au ucis. Nicăieri nu se vedea solul, totul era acoperit cu cadavre; peste aceste mormane soldaţii urmăreau pe fugari. Romanii şi-au postat vulturii pe ruinele fără formă, vis-a-vis de poarta de răsărit, le-au adus jertfele lor şi l-au proclamat pe Titus imperator cu cele mai mari aclamaţii de bucurie. Astfel s-a împlinit profeţia privitoare la urâciunea pustiirii stând în locul sfânt” (Phillip Schaff, vol. 1, pp. 397-398). „Urâciunea pustiirii” este un eveniment trecut, împlinit în evenimentele de la AD 66-70. Era un semn pentru ucenici că Ierusalimul era pe punctul de a fi distrus, şi că ei trebuiau să fugă din Ierusalim pentru a scăpa de marele necaz care urma să vină peste poporul Iudeu.
Frank Gaebelein, în „The Expositors Bible Comentary, (Comenatariul Biblic al Interpretului) spune următoarele: „Deşi mulţi comentatori susţin că Matei descrie aici, nu doar căderea Ierusalimului ci şi Necazul cel Mare dinaintea venirii lui antichrist, detaliile din vers. 16-21 sunt prea limitate geografic şi cultural ca să justifice o astfel de interpretare.”
Mat. 24:16 „Atunci cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munţi.”Când armatele romane au fost văzute înconjurând Ierusalimul, acesta era semnul de a pleca, din întreaga ţară, cât de curând posibil. Ei nu trebuiau să se îngrijoreze când au auzit de războaie şi veşti de războaie dar când au văzut Ierusalimul înconjurat de aramte, ACESTA era semnul ca să fugă la munţi. Expresia din vers. 15 „stând acolo unde nu se cade să fie” trebuie înţelească ca fiind, oraşul însuşi, deoarece la momentul, când romanii au desacralizat templul, în AD 70, era prea târziu pentru cineva să mai părăsească oraşul. Îndemnul de a fugii este dat celor din vecinătatea oraşului cât şi celor din oraş. Tentaţia era probabil, să cauţi protecţie în spatele zidurilor oraşului, dar Isus le-a spus „fugiţi la munţi!”În timp ce creştinii au dispărut din oraş, evreii în general, au năvălit în oraş, sfârşind într-o oribilă baie de sânge.Istoricul bisericesc, Eusebiu, (270-340) care a scris singura relatare care a supravieţuit despre Biserică în primii ei 300 de ani, scrie: „Întreg trupul Bisericii din Ierusalim, primind poruncă prin revelaţie divină, dată unor oameni de o evlavie dovedită, acolo înainte de război, s-a mutat din oraş şi a locuit într-un oraş de dincolo de Iordan, numit Pella.” Josephus ne oferă o relatare despre armata romană care s-au retras la un moment dat din bătălie fără nici un motiv, aparent. „Apoi s-a întâmplat că Cestius, fie că nu şi-a dat seama, că asediaţii şi-au pierdut speranţa în succes, fie că nu era conştient de curajul oamenilor lui; el prin urmare şi-a retras soldaţii de pe poziţii, şi pierzând speranţa că mai poate lua cetatea, fără să-i fie ruşine, s-a retras din preajma oraşului, fără nici un motiv anume. Dar când tâlharii au observat această retragere neaşteptată, şi-au adunat curajul, au alergat după soldaţi din urmă, şi au distrus o mare parte din ei, atât călăreţi cât şi pedeştrii.” (Josephus, Războaiele Iudeilor, cartea II, Cap. XIX, secţiunea 7.). William Whiston, (1737) traducătorul lui Josephus, are o notă de subsol: „Se poate atribui şi un alt motiv foarte important şi providenţial, acestei ciudate şi nebuneşti retrageri a lui Cestius; căreia, dacă Josephus ar fi fost creştin, probabil că i-ar fi acordat atenţie. Şi aceasta este, oportunitatea dată creştinilor Iudei din cetate să-şi amintească prezicerea şi avertismentul dat de către Christos cu aproape treizeci şi trei de ani şi jumătate înainte, că atunci când vor vedea „urâciunea pustiirii” (armatele romane idolatre, cu imaginile idolilor lor pe emblele lor, gata să pustiască Ierusalimul) „stând unde nu se cade să fie” sau „în locul sfânt” sau „când vor vedea Ierusalimul înconjurat de armate” „să fugă la munţi.” Luând în seamă avertismentul, acei creştini Iudei au fugit în munţii din Perea şi au scăpat de distrugere.”John Gill (1949) spune: „S-a remarcat de către interpreţi, iar Josephus observă cu surprindere, că Cestius Gallus, după ce a avansat cu armatele sale la Ierusalim şi l-a asediat, dintr-o dată fără nici un motiv, a ridicat asediul şi şi-a retras armata, într-un moment în care oraşul ar fi putut fi luat cu uşurinţă; Astfel s-a dat un semnal şi o oportunitate creştinilor de a scăpa: ceea ce au şi făcut, au trecut peste Iordan, cum spune Eusebiu, într-o localitate numită Pella; astfel când a venit Titus, câteva luni mai târziu, nu mai era nici un creştin în oraş …” (John Gill, asupra lui Matei 24:16).
Foy Wallace (1966, în Cartea Apocalipsa, p. 352) „Este remarcabil dar, fapt istoric, că Cestius Gallus, generalul roman, din motive necunoscute, s-a retras când a pornit prima oară împotriva oraşului, a suspendat asediul, a încetat atacul şi şi-a retras armata pentru un interval de timp după ce Romanii au ocupat templul, dând astfel oportunitatea fiecărui evreu creştin să asculte de porunca Domnului, şi să fugă din oraş. Josephus martorul ocular, el însuşi un necredincios, consemnează acest fapt, admiţând incapacitatea lui de a explica încetarea luptei în acel moment, după ce a început asediul. Putem noi explica? Da, putem! Domnul lupta împotriva Ierusalimului.
Zah. 14:2 „Atunci voi strânge toate neamurile la război împotriva Ierusalimului. Cetatea va fi luată, casele vor fi jăfuite, şi femeile batjocorite; jumătate din cetate va merge în robie, dar rămăşiţa poporului NU va fi nimicită cu desăvârşire din cetate.” Domnul era Cel care asedia cetatea. D-zeu era Cel care aducea la împlinire aceste lucruri împotriva statului evreu şi împotriva naţiunii. De aceea le-a fost oferită posibilitata ucenicilor să evadeze din asediu, aşa cum i-a avertizat Isus, şi ucenicii au folosit-o. Aşa a spus Daniel, aşa a spus Isus, aşa a spus Luca, aşa a spus Josephus.” Istoria o consemnează; fără nici un motiv Cestius Gallus a suspendat asediul, a încetat atacul şi şi-a retras armatele. În acel moment, fiecare evreu credincios a avut posibilitatea să fugă din oraş aşa cum i-a învăţat Domnul.
Mat. 24:17 „cine va fi pe acoperişul casei, să nu se pogoare să-şi ia lucrurile din casă; şi cine va fi la câmp, să nu se întoarcă să-şi ia haina.” Ideea aici este, că atunci când armatele vor veni împotriva oraşului, ei trebuiau să părăsească oraşul cât de repede puteau. Întârzierea însemna capturarea şi aducerea înapoi în cetate, sau chiar omorârea. Gândul general este clar şi impresionant. Ei nu aveau deloc vreme de pierdut, trebuiau să părăsească oraşul condamnat.
Mat. 24: 19 „Vai de femeile, cari vor fi însărcinate şi de cele ce vor da ţâţă în zilele acelea!” Pentru femeile însărcinate şi cele care alăptau era mai dificil să fugă din oraş.
Mat. 24: 29 „Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat.” Ca să fugi de acasă şi să trăieşti în peşteri, ar fi mult mai dificil pe timpul iernii. Regulile omeneşti privind Sabatul, impuse de farisei asupra iudeilor, făceau şi mai dificilă fuga într-o zi de Sabat; unii i-ar fi ajutat, dar mulţi i-ar fi împiedicat să călătorească mai mult decât o călătorie permisă în ziua Sabatului. Isus se aştepta ca aceste evenimente să aibă loc în vremea când legile stricte ale Sabatului, erau încă în vigoare. Înstrucţiunile din vers. 15, pe care le dă Isus ucenicilor Săi cu privire la ce să facă, sunt aşa de specifice încât trebuie să aibă legătură cu Războiul Iudaic. Dacă aceste versete ar fi vorbit despre o viitoare a doua venire a lui Christos, nici una din aceste condiţii nu ar conta. Isus a spus aceste cuvinte ucenicilor Săi, şi istoria confirmă că toate aceste lucruri au avut loc în Ad 66-70 în timpul Războiului Iudaic. Aceste versete nu au nimic de-a face cu o viitoare a doua venire a lui Christos.
În ciuda tuturor dovezilor, biblice şi istorice, unii văd „urâciunea pustiirii” ca referindu-se la un eveniment încă în viitorul nostru. Pentrucă ei nu pot accepta că Domnul s-a întors în AD 70, spun că acest eveniment nu s-a întâmplat încă. Unii văd aceast lucru ca fiind împlinit la distrugerea Ierusalimului, dar încă mai aşteaptă o altă împlinire în viitor! Aceasta se numeşte teoria Sensului dublu. Cei care propun această teorie, susţin că evenimentele din preajma Căderii Ierusalimului, nu sunt decât „o umbră,” un antetip al evenimentelor escatologice finale, care cred ei, încă vor urma. De exemplu, William Hendriksen în comentariul său asupra lui Matei spune următoarele despre „urâciunea pustiirii,” „Când se vor întâmpla aceste lucruri, distrugerea Ierusalimului şi a templului lui? Isus răspunde acum, dar o face în aşa manieră încât răspunsul se potriveşte mai multor evenimente în istorie.” Deci, susţinătorii dublei împliniri, pot spune, „Da, aceste evenimente vorbesc despre distrugerea Ierusalimului în AD 70 dar vorbesc deasemenea şi despre o viitoare „urâciune a pustiirii.”
Unul din dispensaţionaliştii de frunte ai zilelor noastre, arată de ce „urâciunea pustiirii” despre care vorbeşte Matei, nu poate fi luată în sens dublu. John Walvoord, în comentariul său, spune: „Această porţiune din discursul de pe M. Măslinilor, este crucială pentru înţelegerea a ceea ce Christos descoperă cu privire la sfârşitul veacului. Tendinţa de a anula sau de a ignora această secţiune, constituie dificultatea majoră în interpretarea discursului. În fundal este tendinţa liberalilor de a reduce importanţa profeţiei cât şi practica unor conservatori de a nu interpreta profeţiile în mod literal. (nota trad. este exact ceea ce face Walvoord, el nu o interpretează literal. El o vede ca pe un eveniment încă în viitor) Dacă această prezicere înseamnă ceea ce spune, ea se referă la un moment specific caracterizat de mare necaz, care precede imediat a Doua Venire a lui Christos. (nota trad. acest lucru este corect, dar pentrucă Walwoord vede a doua venire ca pe un eveniment terminator, care incendiază pământul, el nu poate permite Scripturilor să spună ceea ce spun). Ca atare, prezicerea marelui necaz este „semnul” celei de a doua veniri, şi cei care văd semnul vor trăi în generaţia care va vedea a doua venire. (nota trad. din nou, Isus vorbea cu ucenicii Săi, nu ar fi aceasta o interpretare literală? Semnul a fost pentru ei, Domnul s-a întors la ei, în aceea generaţie). În consecinţă, interpretarea lui G.Campbell Morgan, care leagă aceasta de Căderea Ierusalimului în AD 70, şi interpretarea lui Alfred Plummer, care o leagă de a doua Venire a lui Christos, ca fiind împlinită în primul secol, sunt interpretări nejustificate dacă pasajul este luat în mod serios.”
De ce? Dacă vei lua acest pasaj în serios, va trebui să-l vezi împlinit în aceea generaţie, după cum a spus Domnul că se va împlini. Walvoord nu vede dublu sens aici, deoarece îşi dă seama că atunci ar trebui să fie multiple „a doua? Veniri.”
Legat de teoria de interpretare a dublului sens, James Russell spune: „Departe de noi gândul de a-l face pe D-zeu să vorbească cu două limbi, sau să ataşăm o varietate de sensuri Cuvântului Său, în care ar trebui mai degrabă să privim simplitatea autorului lui divin, reflectat ca într-o oglindă curată. (Ps. 12: 6; Ps. 19: 8) De aceea, un singur înţeles al Scripturii, este admisibil: acela este cel gramatical, indiferent în ce termeni, – fie în sens propriu fie în sens metaforic, figurativ – este el exprimat.” Remarca dr. Owen este plină de înţelepciune: „Dacă Scriptura are mai mult decât un singur înţeles, atunci nu are înţeles deloc: şi acest lucru este aplicabil atât la profeţii cât şi la celălalte pasaje din Scriptură.” Dr. John Owen Brown, Suferinţele şi gloriile lui Mesia, p. 5, note. „Ar trebui bine cântărite consecinţele admiterii unui astfel de principiu. Care carte din lumea aceasta are două sensuri, dacă nu este o carte de enigme intenţionate? Și chiar şi acestea au doar un singur înţeles real. Prin ce legi ale interpretării poate fi ea judecată şi explicată? Prin nici una din cele care aparţin limbajului omenesc; pentrucă alte cărţi, în afara Bibliei, nu au sensuri duble ataşate de ele.”
„Eu susţin că cuvintele Scripturii au fost intenţionate să aibă un singur sens definit, şi că primul nostru obectiv ar trebui să fie descoperirea acelui sens, şi să aderăm rigid la el. Eu cred că, ca şi regulă generală, cuvintele Scripturii au fost plănuite să aibă, ca toate celălalte forme de exprimare, un singur înţeles evident, definit, şi ca să spui că cuvintele înseamnă ceva, doar pentrucă ele pot fi răstălmăcite să spună acel lucru, este un mod desonorant şi periculos de a mânui (a trata) Scripturile.” Canon Ryle, Gânduri Expositive asupra Sf. Luca, vol. 1. p. 383.
Ce ar putea opri pe cineva să aplice acest principiu al „dublului sens” la profeţiile referitoare la viaţa şi moartea lui Christos? Ar trebui să ne aşteptăm la o a doua împlinire a naşterii, morţii şi învierii lui Christos prin nişte oameni din secolul 21? De ce nu? Odată ce D-zeu împlineşte ceea ce a spus, s-a încheiat, s-a terminat.
După ce a prezis de multe ori că Împărăţia lui D-zeu va fi luată de la evrei şi că Ierusalimul va fi distrus, Domnul le-a spus ucenicilor Săi că nu va rămânea piatră pe piatră din templu care să nu fie dărâmată. Ucenicii au reacţionat punând întrebările: „Când şi care va fi semnul prezenţei Tale şi al sfârşitului veacului iudaic? Ca răspuns la întrebările lor, Isus le spune că mai întâi Evanghelia trebuie predicată în toată lumea şi doar apoi, va veni sfârşitul. Apoi le spune că EI, (nu o generaţie viitore, îndepărtată) vor vedea „urâciunea pustiirii” despre care a vorbit Daniel, profetul. El le-a spus că ea va fi un semn pentru ei, al prezenţei Lui şi al sfârşitului veacului iudaic. El le-a spus că toate acestea se vor împlini în timpul generaţiei lor. Şi s-au împlinit! Ei au văzut „urâciunea pustiirii”şi când au văzut-o au fugit în munţi. Poţi avea încredere în Isus, Cuvântul Lui este adevărat! Trebuie să începem să luăm în serios cuvintele Scripturii, Isus a spus că se va întoarce la aceea generaţie şi a făcut-o! Este vremea să credem cuvintele Sale: Io. 18:36 ,,Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta,” a răspuns Isus. ,,Dacă ar fi împărăţia Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mânile Iudeilor; dar acum, împărăţia Mea nu este de aici.” Luc. 17:20-21 „Fariseii au întrebat pe Isus când va veni împărăţia lui Dumnezeu. Drept răspuns, El le-a zis: ,,împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile. Nu se va zice: ,Uite-o aici`, sau: ,Uite-o acolo!` Căci iată că împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru.”
În ciuda acestor cuvinte clare, ale lui Isus, mulţi aşteaptă o împărăţie fizică. Împărăţia Lui este AICI ACUM, a venit în AD 70, este o împărăţie spirituală, nu una fizică pământească, şi nu a venit în aşa fel ca să izbească privirile!
David B.Curtis 21 Dec. 1997
Semnele venirii Lui
Matei 24: 30-31
original article
de David B. Curtis
trad. Iosif Dragomir
Opinia majoritară privind natura celei de a Doua Veniri, este, că va fi o întoarcere fizică, vizibilă trupească a Domnului Isus Christos pe pământ, pe care ori ce ochi o va vedea. Nu încape îndoială că aceasta este interpretarea susţinută de majoritatea creştinilor astăzi, dar este ea ceea ce ne învaţă Biblia? Unde ne învaţă Biblia că Isus se va întoarce pe pământ într-o manieră fizică şi trupească? Unii vor spune că Fpt. 1: 11 ne învaţă o a doua venire fizică şi trupească. Haideţi să privim pasajul. Fpt. 1: 9-11 „După ce a spus aceste lucruri, pe când se uitau ei la El, S-a înălţat la cer, şi un nor L-a ascuns din ochii lor. Şi cum stăteau ei cu ochii pironiţi spre cer, pe când Se suia El, iată că li s-au arătat doi bărbaţi îmbrăcaţi în alb, şi au zis: ,,Bărbaţi Galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaş fel cum L-aţi văzut mergând la cer.”Înălţarea Lui a fost fizică şi vizibilă, deci nu va fi şi întoarcerea lui la fel? Se spune că El va veni în acelaşi fel.
Cuvintele „în acelaşi fel” este traducerea lui hon tropon. Prin examinarea lui hon tropon din NT, este limpede că această expresie nu înseamnă „exact la fel în fiecare detaliu” dar implică ideea de „similar în oarecare măsură.” Spre exemplu priviţi cum este folosită această expresie în. Luc. 13: 34 „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimeşi la tine; de câte ori am vrut să strâng pe fiii tăi, cum îşi strânge găina puii supt aripi, şi n-aţi vrut!”A vrut Isus să-şi strângă Ierusalimul exact în acelaşi fel (hon tropon) cum o găină îşi strânge puii? Cred că nu! Accentul din Fpt. 1: 11 este că venirea lui Christos va fi o venire pe nori, la fel cum a plecat pe nori El va veni pe nori. Vom examina în detaliu ideea venirii pe nori mai târziu. Nu există nici un pasaj care să spună explicit că Isus se va întoarce într-un mod fizic şi trupesc. O înţelegere a limbajului V.T. ne va ajuta să vedem că venirea Lui nu avea să fie una fizică.
Studiul lui Matei 24 ar putea să-ţi schimbe pradigma escatologică dacă îi dai voie. Cred că acesta este unul dintre cele mai semnificative capitole din Biblie privind a Doua Venire a Domnului Isus Christos. Înţelegând acest capitol ţi se va schimba felul de a vedea NATURA celei de a Doua Veniri. În vers. 23-26 din Mat. 24, Isus pare să accentueze că venirea Lui nu va fi una fizică şi trupească. Dacă cineva va spune „Iată Christosul este aici sau acolo” ei nu trebuiau să-l creadă. Dacă cineva le-ar spune „Iată-L în pustie sau în odăiţe ascunse” ei trebuiau să nu-l creadă. De ce? Dacă venirea Lui avea să fie una fizică şi trupească de ce nu ar putea cineva să spună „Iată-L acolo”? Ei nu trebuiau să creadă aceasta pentrucă Venirea Lui nu avea să fie fizică şi trupească, totuşi putea fi văzută desluşit. Cum ar fi putut ei vedea venirea Lui? Ei puteau s-o vadă în judecata care avea să cadă asupra Ierusalimului. Venirea Lui va fi ca fulgerul (v. 27).
Cred că, comparând Sciptura cu Scriptura, putem vedea că fulgerul se referă la judecata lui Dumnezeu. Mi se pare că atunci când Isus compară venirea Sa cu fulgerul El spune că venirea Sa va fi văzută în judecată. Venirea Lui va fi ca o pasăre de pradă care se aruncă asupra stârvului (v.28). Acest limbaj este identic cu cel judiciar pe care-l găsim în V.T. Venirea Lui va fi un eveniment zguduitor. Mat. 24: 29 „Îndată după acele zile de necaz, soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate.”
Dacă nu eşti familiarizat cu limbajul apocaliptic al V.T. nu vei înţelege ce spune Isus aici. Acest limbaj este unul obişnuit printre profeţii V.T. În limbajul apocaliptic marile tulburări şi judecăţile aduse asupra pământului, sunt adesea reprezentate prin tulburări şi schimbări în locurile cereşti. Acest limbaj nu trebuie luat literal!
Ca o notă de margine, daţi-mi voie să vă aduc un alt gând legat de vers. 21. Isus a spus că necazul cel mare va fi „aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum, şi nici nu va mai fi.” Gary Hardison spunea: „ Expresia „nici nu va mai fi” implică faptul că timpul va mai continua după necaz.” Sunt de acord. Necazul cel mare nu se va mai întâmpla într-o zi din viitor când se termină lumea, el a avut loc în AD 70 când s-a terminat veacul Vechiului Legământ.
Pe măsură ce continuăm studiul nostru asupra lui Matei, ajungem la vers. 30 şi 31 care sunt legate de vers. 27-29. Vers. 23-26 ne spun cum nu este a doua venire. Nu va fi o întoarcere fizică, trupească. Apoi în vers. 27-31 El ne spune cum va fi a doua venire. Am văzut deja că ea se va manifesta în judecată.Mat. 24: 30 „Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci, şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă.”
Când este „atunci”? „Atunci” se referă la „îndată după acele zile de necaz” din vers. 29. După Căderea Ierusalimului în AD 70, care a fost necazul cel mare, va fi văzut acest semn. CE este semnul? Cred că-ţi poţi imagina că sunt tot felul de sugesti cu privire la ce a fost (sau va fi?) semnul. Unii din părinţi bisericii cum este Chrysostom, Augustin, Jerome şi Erasmus au crezut că semnul va fi crucea, apărând pe cer. Unii au crezut că a fost întoarcerea stelei care a marcat naşterea Lui. Unii dispensaşionalişti cred că semnul poate implica oraşul ceresc, Noul Ierusalim care va coborâ în acel moment şi va rămânea suspendat asemenea unui satelit, deasupra Ierusalimului pământesc. Hal Lindsey a spus: „Probabil „semnul fiului Omului” va fi o imagine celestă gigantică a lui Isus, proiectată pe cer, pentru ca toţi s-o vadă. Acest lucru va explica cum oamenii dintr-o dată Îl recunosc cine este şi văd cicatricele răstignirii Sale pe cruce.” După cum poţi vedea, semnul poate fi orice permite imaginaţia ta să fie, dacă nu păstrezi în minte relevanţa auditorului.
Cine a întrebat care va fi semnul venirii Lui? Ucenicii Lui (vers. 3). Cu cine vorbea Isus? Cu ucenicii.
Oricare ar fi fost semnul, el trebuia să apară în AD 70 imediat după zilele acelea de necaz, care a fost distrugerea Ierusalimului. A fost un semn pentru aceea generaţie, nu pentru noi, 2000 de ani mai târziu.Ca să înţelegem ce este acest semn, trebuie să avem o traducere corectă. NIV (New International Version) adaugă la confuzie, ea spune: „Atunci semnul Fiului Omului va apărea pe cer.” O redare cuvânt cu cuvânt, din greacă spune: „Şi apoi va apărea semnul Fiului Omului în cer” Observaţi că locaţia este „în cer” nu „pe cer”; şi nu semnul este în cer, ci Fiul Omului, El este în cer. Esenţa este aceasta: Distrugerea Ierusalimului şi a Templului iudaic a fost semnul că Fiul Omului era în cer.
- Marcellus a spus: „Semnul nu trebuia să apară pe cer, ci distrugerea Ierusalimului avea să indice domnia Fiului Omului în cer.” Această formulare a pasajului ne duce înapoi la expresia „Fiul Omuliui” folosită în <st1:bcv_smarttag w:st=”on”><st1:bcv_smarttag w:st=”on”>Daniel 7: 13, pe care Isus o foloseşte cu privire la El când se referă la Venirea Sa.Mat. 24: 27„Căci, cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi şivenirea Fiului omului.”Judecata Ierusalimului era semnul că Fiul Omului era în cer, ca împlinire a lui Dan. 7: 13-14. „M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte, şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-i slujească toate popoarele, neamurile, şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire vecinică, şi nu va trece nicidecum, şi împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată.”
Aici Îl vedem pe Isus, Fiul Omului, înaintând spre Cel îmbătrânit de zile şi primind împărăţia veşnică. Profeţia a fost împlinită la înălţare.Fpt. 2: 30-36 „Fiindcă David era prooroc, şi ştia că Dumnezeu îi făgăduise cu jurământ că va ridica pe unul din urmaşii săi pe scaunul lui de domnie, despre învierea lui Hristos a proorocit şi a vorbit el, când a zis că sufletul lui nu va fi lăsat în Locuinţa morţilor, şi trupul lui nu va vedea putrezirea. Dumnezeu a înviat pe acest Isus, şi noi toţi suntem martori ai lui. Şi acum, odată ce S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu, şi a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi auziţi. Căci David nu s-a suit în ceruri, ci el singur zice: ,,Domnul a zis Domnului meu: ,Şezi la dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi supt picioarele Tale.” Să ştie bine dar, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Isus, pe care L-aţi răstignit voi.”Împărăţia pe care a primit-o de la Cel îmbătrânit de zile, nu este alta decât împărăţia simbolizată de acea piatră care s-a desprins din munte. Dan. 2: 34-35 „Tu te uitai la el, şi s-a deslipit o piatră, fără ajutorul vreunei mâini, a izbit picioarele de fier şi de lut ale chipului, şi le-a făcut bucăţi. Atunci fierul, lutul, arama, argintul şi aurul s-au sfărâmat împreună şi s-au făcut ca pleava din arie vara; le-a luat vântul, şi nici urmă nu s-a mai găsit din ele. Dar piatra, care sfărâmase chipul, s-a făcut un munte mare, şi a umplut tot pământul.”
Împărăţia a fost dată lui Christos la Înălţarea Sa, şi acest lucru a fost arătat lui Israel prin distrugerea Ierusalimului în AD 70. Distrugerea Ierusalimului a fost semnul că Isus Christos a fost Mesia lui Dumnezeu.
Mat. 26: 63-64 „Isus tăcea. Şi marele preot a luat cuvântul şi I-a zis: ,,Te jur, pe Dumnezeul cel viu, să ne spui dacă eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu.” ,,Da”, i-a răspuns Isus, ,,sunt! ,,Ba mai mult, vă spun că de acum încolo veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu, şi venind pe norii cerului.”
Aici Caiafa, marele preot întreabă pe Isus dacă este El, Fiul lui Dumnezeu, Mesia. Observaţi asemănarea dintre răspunsul lui Isus dat lui Caiafa şi ceea ce a spus El în textul nostru. Mat. 24: 30 „Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci, şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă.”
Isus i-a spus lui Caiafa, veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu.” El le-a zis ucenicilor, ei vor vedea semnul că Fiul omului este în cer.” El a spus lui Caiafa, veţi vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului.”El a zis ucenicilor, vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă.” Evident că este acelaşi eveniment în ambele pasaje. Observaţi răspunsul lui Caiafa la afirmaţia lui Isus. Mat. 26: 65 „Atunci marele preot şi-a rupt hainele, şi a zis: ,,A hulit! Ce nevoie mai avem de martori? Iată că acum aţi auzit hula Lui.” Ce a spus Isus de a fost perceput ca blasfemie? Caiafa a înţeles că Isus afirma că este Mesia. Pentru a înţelege ce spune Isus trebuie să înţelegem ideea din spatele „venirii pe nori.” „Venirea pe norii cerului” a lui Dumnezeu, este un mod simbolic de a vorbi despre prezenţa, judecata şi mântuirea Lui. De-a lungul V.T. Dumnezeu „a venit pe nori” pentru mântuirea poporului Său şi judecarea duşmanilor Săi. Venirea pe nori indică prezenţa Lui:
Ex. 16: 10 „Şi, pe când vorbea Aaron întregei adunări a lui Israel, s-au uitat înspre pustie, şi iată că slava Domnului s-a arătat în nor.
Ex. 19: 9 „Şi Domnul a zis lui Moise: ,,Iată, voi veni la tine într-un nor gros, pentruca să audă poporul când îţi voi vorbi, şi să aibă totdeauna încredere în tine.” Moise a spus Domnului cuvintele poporului.
Ex. 34: 5 „Domnul S-a coborât într-un nor, a stătut acolo lângă el, şi a rostit Numele Domnului.”
Lev. 16: 2 „Domnul a zis lui Moise: ,,Vorbeşte fratelui tău Aaron, şi spune-i să nu intre în tot timpul în sfântul locaş, dincolo de perdeaua din lăuntru, înaintea capacului ispăşirii, care este pe chivot, ca să nu moară; căci deasupra capacului ispăşirii Mă voi arăta în nor.”
Num. 11: 25„Domnul S-a coborât în nor, şi a vorbit lui Moise; a luat din duhul care era peste el, şi l-a pus peste cei şaptezeci de bătrâni. Şi de îndată ce duhul s-a aşezat peste ei, au început să proorocească; dar după aceea n-au mai proorocit.”
Mântuirea – izbăvirea – În Psalmul 18: David vorbeşte despre izbăvirea de mânia lui Saul, folosind limbaj apocaliptic. Ps. 18: 9-12 „A plecat cerurile, şi S-a coborât: un nor gros era sub picioarele Lui. Călărea pe un heruvim, şi zbura, venea plutind pe aripile vântului. Întunerecul Şi-l făcuse învelitoare, iar cortul Lui, împrejurul Lui, erau nişte ape întunecoase şi nori negri. Din strălucirea, care se răsfrângea înaintea Lui, ieşeau nori, cari aruncau grindină şi cărbuni de foc.”
Judecata– Ideea venirii Lui pe nori, este deasemenea asociată cu judecarea duşmanilor Lui. Is. 19: 1 „Proorocie împotriva Egiptului. Iată, Domnul călăreşte pe un nor repede şi vine în Egipt. Idolii Egiptului tremură înaintea Lui, şi li se îndoaie inima Egiptenilor în ei.” Cunoaştem din cap. 20 că Dumnezeu a folosit pe Asirieni ca instumente ale mâniei Sale împotriva Egiptului, şi totuşi spune că „Domnul călăreşte pe un nor repede … idolii Egiptului tremură înaintea (în prezenţ) Lui inima Egiptului se topeşte înăuntrul lui.” Dumnezeu a venit împotriva Egiptului cu judecată. Prezenţa Lui s-a manifestat, a fost făcută cunoscut prin judecată, însă Asirienii au fost în mod literal prezenţi. Limbaj similar este folosit în cazul căderii Ninivei.
Naum 1: 3 „Domnul este îndelung răbdător, dar de o mare tărie; şi nu lasă nepedepsit pe cel rău. Domnul umblă în furtună şi în vârtej, şi norii sunt praful picioarelor Lui.”
Naum 1: 5-6 „Se clatină munţii înaintea Lui, şi dealurile se topesc; se cutremură pământul înaintea Lui, lumea şi toţi locuitorii ei. Cine poate sta înaintea urgiei Lui? Şi cine poate ţinea piept mâniei Lui aprinse? Urgia Lui se varsă ca focul, şi se prăbuşesc stâncile înaintea Lui.” Cunoaştem că Ninive a fost distrusă nu prin venirea literală din cer a lui Dumnezeu pe nori, ci de armatele invadatoare ale Chaldeenilor şi Mezilor în 612 BC.
Când Isus a spus că vine pe norii cerului, El folosea limbajul apocaliptic al profeţilor pentru a se identifica pe Sine cu Mesia, Judecătorul. Caiafa a reacţionat aşa cum a făcut-o, pentrucă ştia că doar Dumnezeu a venit pe nori, aceasta era pretenţie la dumnezeire. El a ştiut că Isus susţinea că este Mesia din <st1:bcv_smarttag w:st=”on”>Daniel 7. Observaţi ce spune Isus în: Mc. 14: <st1:bcv_smarttag w:st=”on”>62 ,,Da, sunt,“ i-a răspuns Isus. ,,Şi veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii şi venind pe norii cerului.” Aici se spune că ei Îl vor vedea „venind pe norii cerului” în timp ce El „şade la dreapta puterii.” Dacă aceasta este literal şi trupesc, cum poate El face ambele lucruri în acelaşi timp? Este limpede că acesta este limbaj apocaliptic. Venirea Lui pe nori este dovada că El şade pe tron la dreapta puterii.
John Lightfoot spune: „Şi apoi va apare semnul Fiului omului. Apoi Fiul omului va da o dovadă despre Sine însuşi, pe care ei nu au acceptat-o înainte: într-adevăr, o dovadă arătată nu printr-o siluetă vizibilă, ci în răzbunare şi judecată atât de vizibilă încât toate triburile de pe pământ vor fi obligate să Îl recunoască ca Răzbunătorul. Evreii nu au vrut să-L recunoscă. Acum ei Îl vor recunoaşte, indiferent dacă vor vrea sau nu.
Isaia 24: 11 „Doamne, mâna Ta este puternică: ei n-o zăresc! Dar vor vedea râvna Ta pentru poporul Tău, şi vor fi ruşinaţi; va arde focul pe vrăjmaşii Tăi.”
De multe ori evreii au cerut un semn. <st1:bcv_smarttag w:st=”on”>Luke 11: 29-30 Pe când noroadele se strângeau cu grămada, El a început să spună: ,,Neamul acesta este un neam viclean; el cere un semn; dar nu i se va da alt semn decît semnul proorocului Iona. „Căci după cum Iona a fost un semn pentru Niniviteni, tot aşa şi Fiul omului va fi un semn pentru neamul acesta.” Io. <st1:bcv_smarttag w:st=”on”>6:30 ,,Ce semn faci Tu, deci”, I-au zis ei, ,,ca să-l vedem, şi să credem în Tine? Ce lucrezi Tu?” Acum va apare un semn, că El este adevăratul Mesia pe care L-au dispreţuit, batjocorit şi răstignit, şi anume, semnalul răzbunării şi mâniei Sale, aşa cum nici o altă naţiune nu a simţit-o, de la întemeierea lumii.”
Textul nostru ne spune că la momentul venirii Sale, „toate seminţiile pământului se vor boci.” Cuvântul „seminţie” este o referire la Israel. Păgânii nu sunt numiţi seminţii în Biblie. La vremea aceea erau seminţii în Israel, dar de la Căderea Ierusalimului nu au mai existat seminţii în Israel. Acest lucru ne aminteşte de:
Apo. 1: 7 „Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin.” Ioan a spus că Isus avea să vină în „curând” şi „repede” şi că „Iudeii,” cei care L-au străpuns se vor boci la venirea Lui. Trebuie să vedem că aceasta nu este o venire fizică, trupească a lui Christos, ci o venire pentru judecată. Ideea „vederii” aici nu este vedere fizică, ci „a recunoaşte, a fi conştient de, a percepe.” Distrugerea Ierusalimului va face seminţiile lui Israel să recunoască că Isus a fost într-adevăr Fiul omului şi Mesia.
Thomas Newton (1754) a spus: „Mântuitorul nostru a continuat, în acelaşi stil figurativ, versetul. 30. „Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci, şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă.” Înţelesul limpede a acestui verset este, că distrugerea Ierusalimului va fi un exemplu remarcabil de răzbunare divină, un semn al manifestării puterii şi slavei lui Christos, încât toate seminţiile se vor bocii, şi mulţi vor fi îndrumaţi să-L recunoască pe Christos şi religia Creştină.” În profeţiile V.T., Dumnezeu este frecvent descris ca venind pe nori, la fiecare intervenţie remarcabilă şi manifestăre a puterii Sale; şi aceiaşi descriere este aici aplicată lui Christos. Distrugerea Ierusalimului va fi o manifestare a puterii lui Christos, la fel de amplă ca şi când ar veni El însuşi, vizibil pe norii cerului.”
John Gill (1809) un premilenist, a zis: „El va apărea, nu în persoană, ci în puterea mâniei şi răzbunării Sale, asupra poporului Iudeu care va fi un semn şi o dovadă completă că El venise.” Limbajul profetic al V.T. ne arată clar că venirea Domnului pe nori vorbeşte de venirea Sa pentru judecată. Şi exact acelaşi lucru înseamnă şi în N.T. când vorbeşte despre Christos venind pe nori. Poporul l-a văzut venind cu judecată, dar nu a fost o apariţie vizibilă a lui Christos în persoană.
Isus a prezis atât distrugerea Ierusalimului cât şi Parousia Lui, în acelaşi context. Din moment ce Ierusalimul a fost distrus exact aşa cum a prezis, de ce este greu de crezut că El a venit exact aşa cum a spus că face? Distrugerea Ierusalimului a fost o manifestare a puterii lui Christos la fel de substanţială ca şi când El însuşi ar fi venit vizibil pe norii cerului. Acelaşi fel de metaforă este dus mai departe în versetul următor: Mat. 24: 31 „El va trimete pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare, şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă.” Renunţă Domnul dintr-o dată la limbajul apocaliptic şi începe să vorbească literal? Eu cred că NU! Acesta este tot limbaj apocaliptic.
Lucrul cel mai important pe care doresc să-l vedeţi aici, este că, indiferent ce însemnă aceasta, a avut loc acum 2000 de ani. În vers. 34 Isus aspus: Mat. 24: 34 „Adevărat vă spun că, nu va trece neamul acesta până se vor întâmpla toate aceste lucruri.” Generaţia căreia El îi vorbea, avea să experimenteze toate lucrurile despre care a vorbit El, inclusiv adunarea (strângerea) celor aleşi.
Cu acest lucru în minte haideţi să vedem dacă putem înţelege despre ce este vorba aici. Trebuie să încercăm să înţelegem folosirea trâmbiţei în V.T. Trâmbiţa era folosită pentru a chema poporul lui Israel laolaltă.
Num. 10: 2 ,,Fă-ţi două trâmbiţe de argint; să le faci de argint bătut. Ele să-ţi slujească pentru chemarea adunării şi pentru pornirea taberelor.” Trâmbiţa trebuia să sune în Ziua Ispăşirii în anul Jubiliar pentru a anunţa eliberarea sclavilor şi ştergerea datoriilor. Vă rog să observaţi că AD 70 a fost un an jubiliar.
Lev. 25: 9-10 „În a zecea zi a lunii a şaptea, să pui să sune cu trâmbiţa răsunătoare; în ziua ispăşirii, să sunaţi cu trâmbiţa în toată ţara voastră. Şi să sfinţiţi astfel anul al cincizecilea, să vestiţi slobozenia în ţară pentru toţi locuitorii ei: acesta să fie pentru voi anul de veselie; fiecare din voi să se întoarcă la moşia lui, şi fiecare din voi să se întoarcă în familia lui.” Ce spune Isaia în legătură cu trâmbiţa şi strângerea lui Israel?
Is. 27: 12-13 „În vremea aceea, Domnul va scutura roade de la cursul Râulul până la pârâul Egiptului; iar voi veţi fi strânşi unul câte unul, copii ai lui Israel! În ziua aceea, se va suna cu trâmbiţa cea mare şi atunci se vor întoarce cei surghiuniţi din ţara Asiriei şi fugarii din ţara Egiptului. Ei se vor închina înaintea Domnului, pe muntele cel sfânt, Ierusalim.” Isaia spune că atunci când va suna trâmbiţa lui Dumnezeu surghiuniţii lui Israel vor fi adunaţi. Aceasta este o reiterare a unei promisiuni mesianice mai timpurii, cu privire la strângerea laolaltă a Rămăşiţei.
Is. 11: 1-5 Apoi o Odraslă va ieşi din tulpina lui Isai, şi un Vlăstar va da din rădăcinile lui. Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de Domnul. Plăcerea lui va fi frica de Domnul; nu va judeca după înfăţişare, nici nu va hotărâ după cele auzite, ci va judeca pe cei săraci cu dreptate, şi va hotărâ cu nepărtinire asupra nenorociţilor ţării; va lovi pământul cu toiagul cuvântului Lui, şi cu suflarea buzelor Lui va omorâ pe cel rău. Neprihănirea va fi brâul coapselor Sale, şi credincioşia brâul mijlocului Său.”
Is. 11: 11-12 „În acelaş timp, Domnul Îşi va întinde mâna a doua oară, ca să răscumpere rămăşiţa poporului Său, risipit în Asiria şi în Egipt, în Patros şi în Etiopia, la Elam, la Şinear şi la Hamat, şi în ostroavele mării. El va înălţa un steag pentru neamuri, va strânge pe surghiuniţii lui Israel, şi va aduna pe cei risipiţi ai lui Iuda, de la cele patru capete ale pământului.” Aici avem ideea strângerii din cele patru colţuri ale pământului. Deci, urma să vină o vreme când Dumnezeu avea să-şi strângă poporul laolaltă. Ucenicii lui Isus au fost familiarizaţi cu limbajul V.T. şi când l-au auzit pe Isus vorbind de sunetul trâmbiţei. Fără îndoială şi-au adus aminte de promisiunea lui Isaia. O să avem o mai bună înţelegere a trâmbiţelor şi strângerii laolaltă, privind şi alte pasaje în care este folosit acelaşi limbaj.
1Cor. 15: 51-52 „Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi.” Observaţi ce se întâmplă aici, trâmbiţa va suna şi morţii vor învia. Aceasta este o referire la morţii în Christos. Morţii vor învia în prezenţa lui Dumnezeu, şi cei vii vor fi schimbaţi. Cei vii vor îmbrăca nemurirea. Este aceasta o trâmbiţă diferită de cea despre care vorbeşte Isaia? NU! Trâmbiţa a răsunat ca să adune laolaltă poporul lui Dumnezeu. Aceasta este o strîngere laolaltă spirituală, în prezenţa lui Dumnezeu, aceasta este învierea. Este aceiaşi idee pe care o găsim în Mat. 24: 31, trâmbiţa răsună şi aleşii sunt adunaţi laolaltă sau înviaţi. Daniel leagă învierea de distrugerea Ierusalimului.
Dan. 12: 7 „În vremea aceea se va scula marele voivod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte. Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii pentru viaţa vecinică, şi alţii pentru ocară şi ruşine veşnică.” În cazul că scăpăm acest lucru, el clarifică mai departe în vers. 7, spunând că acest lucru se va întâmpla odată cu distrugerea Ierusalimului.
Dan. 12: 7 „Şi am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului; el şi-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă şi mâna stângă, şi a jurat pe Cel ce trăieşte veşnic, că va mai fi o vreme, două vremuri, şi o jumătate de vreme, şi că toate aceste lucruri se vor sfârşi când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot.” Lui Daniel i s-a spus că învierea va avea loc când puterea poporului sfânt (iudeii) va fi zdrobită de tot. Aceiaşi idee a trâmbiţei şi strângerii o găsim şi în: 1Tes. 4: 15-18 „Iată, în adevăr, ce vă spuneam, prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, cari vom rămânea până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborâ din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, cari vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiaţi-vă dar unii pe alţii cu aceste cuvinte.” Observaţi că Pavel nu spune „ACEI care vor rămânea până la venirea Domnului” ci spune „NOI CEI VII care vom rămânea până la venirea Domnului.”
Vedem din nou aceiaşi idee, trâmbiţa răsună şi aleşii sunt adunaţi. „Căci însuşi Domnul, Se va coborâ din cer.” Cuvântul „coboară” se folosea în mod obişnuit atunci când preoţii coborau din Templu să anunţe că ispăşirea s-a realizat. Ideea „de a fi răpiţi în nori ca să fim cu El în văzduh” s-ar putea referi la idea la care am privit mai devreme, „norul” reprezentând Prezenţa lui Dumnezeu. Aceasta este o imagine a strângerii aleşilor lui Dumnezeu în prezenţa Sa în Sfânta Sfintelor. Vorbeşte Pavel despre o răpire literală? Eu cred că nu! Textul paralel din Luca ne ajută să vedem că strângerea este o vreme de izbăvire.
Luc. 21: 27-28 „Atunci vor vedea pe Fiul omului venind pe un nor cu putere şi slavă mare. Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitaţi în sus, şi să vă ridicaţi capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie.” Cuvântul „izbăvire” este grecescul apolutrosis şi înseamnă – răscumpărare, scăpare sau mântuire. Aceşti credincioşi N.T. au fost salvaţi prin sângele lui Christos.
Ef. 1: 7 „În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său,…”
Plata s-a făcut la Calvar dar până nu se întorcea Marele lor Preot, răscumpărarea nu era completă.
Ef. 4: 30 „Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării.” Ei au fost pecetluiţi şi aşteptau răscumpărarea care s-a realizat la a doua venire când Domnul Şi-a adunat aleşii în Prezenţa Sa.
Israel se aduna în fiecare an la Ierusalim pentru diferite sărbători iar evenimentul culminant era Ziua Ispăşirii. Marele Preot intra în Sfânta Sfintelor din Templu să facă ispăşire pentru popor. În timp ce Marele Preot se afla în Locul Prea Sfânt, poporul îngrijorat aştepta întoarcerea lui. Nu era întoarcere, nu era ispăşire, nu era răscumpărare! Ev. 9: 24-28 „Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu. Şi nu ca să Se aducă de mai multe ori jertfă pe Sine însuş, ca marele preot, care intră în fiecare an în Locul Prea Sfânt cu un sânge, care nu este al lui; fiindcă atunci ar fi trebuit să pătimească de mai multe ori de la întemeierea lumii; pe când acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, ca să şteargă păcatul prin jertfa Sa. Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata, tot aşa, Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă.” Isus a ieşit afară din Sfânta Sfintelor care este în cer, arătându-ne că mântuirea noastră a fost desăvârşită şi ducându-ne în prezenţa lui Dumnezeu. Acest lucru nu putea fi realizat până când cortul iudaic pământesc nu a fost distrus. Ev. 9: 8 „Prin aceasta, Duhul Sfânt arăta că drumul în Locul Prea Sfânt, nu era încă deschis câtă vreme sta în picioare cortul dintâi.”
Distrugerea Ierusalimului şi a templului era semnul venirii Lui în putere şi slavă. Mat. 24 ne arată clar că marea strângere laolaltă a poporului lui Dumnezeu a avut loc când templul pământesc a fost distrus în AD 70. De acum încolo cei morţi în Christos nu mai trebuiau să rămână închişi în locul de aşteptare numit hades. De acum încolo păcatul şi moartea nu ne va mai separa de Dumnezeu. La asta se referă învierea, cei morţi în Christos sunt înviaţi în prezenţa lui Dumnezeu. Acelora care au fost în viaţă atunci li s-a dat nemurirea. Toate acestea s-au întâmplat în AD 70. Credincioşii, astăzi nu au nevoie de o înviere pentrucă Isus a zis: Io. 11: 26 „Şi oricine trăieşte, şi crede în Mine, nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?” Noi avem viaţa veşnică, imortalitatea, iar când murim fizic noi continuăm vii în prezenţa lui Dumnezeu.
Vegheaţi, fiţi gata!
de David B. Curtis
Matei 24: 43- 51
trad. Iosif Dragomir
Acum că ne apropiem de finalul lui Mat. 24, Domnul dă ucenicilor o pildă pentru a accentua realitatea nevoii lor de a „veghea” în vederea venirii Sale. Reţineţi, Domnul vorbeşte aici cu ucenicii Săi, ei L-au întrebat despre: distrugerea Ierusalimului şi a templului, Parousia Sa şi sfârşitul veacului iudaic. Întrebarea lor era esenţialmente dublă; când se vor întâmpla aceste lucruri şi care vor fi semnele care le vor preceda?
Isus le-a dat câteva semne; El le-a spus că Evanghelia va vestită în toată lumea (v. 14), El le-a spus că vor vedea „urâciunea pustiirii” despre care a vorbit Daniel (v. 15), şi ei vor vedea colapsul cerului şi pământului Ierusalimului, deci sfârşitul veacului iudaic şi manifestarea Parousiei lui Christos. Isus le-a spus că toate aceste lucruri se vor întâmpla în generaţia lor. Mat. 24: 34 „Adevărat vă spun că, nu va trece neamul acesta până se vor întâmpla toate aceste lucruri.” O generaţie era aproximativ 40 de ani, astfel ei au ştiut că Domnul se va întoarce în timpul vieţii lor, dar ei nu au ştiut „ziua sau ceasul” aşa cum Isus le-a spus în:
Mat. 24: 36 „Despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.” Pentrucă ei nu au ştiut ziua sau ceasul ei trebuiau să fie gata şi să vegheze.
Mat. 24: 42 „Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru.” În lumina venirii Sale pentru judecată asupra Ierusalimului, Isus îşi avertizează ucenicii să „vegheze.” Îndemnul de a veghea nu ne este dat nouă creştinilor sec. 21 ci lor, creştinii primului secol. Trebuie să înţelegem acest lucru altfel nu vom înţelege niciodată ce spune Domnul aici.
Cuvântul „vegheaţi” este traducera grecescului gregoreuo şi înseamnă a sta treaz, a veghea, (lit. sau fig.) a fi vigilent. Este un imperativ prezent, însemnând a fi în mod constant în gardă. Ar fi avut sens ca Isus să-şi îndemne ucenicii să fie în „mod constant în gardă” pentru ceva ce nu avea să se întâmple în viitori 2000 de ani. Unii cred că da! Cook a spus, „Folosirea persoanei a doua nu implică în mod necesar, cum susţine Meyer, că Domnul Îşi descrie prezenţa pentru judecată ca venind în timpul vieţii ucenicilor. Ei la fel ca şi întreaga omenire, sunt ţinuţi în ignoranţă în ce priveşte ziua aceea; chiar această ignoranţă avea să fie baza vegherii lor: este atât datoria lor cât şi a tuturor oamenilor, să vegheze, indiferent dacă această zi este stabilită, în planul lui Dumnezeu, pentru timpul vieţii lor sau nu.”
Eu cred că a doua persoană sigur implică că El vorbea cu ucenicii Săi, dar nu este nevoie de o implicaţie, noi avem din belşug evidenţe clare că El urma să vină în timpul vieţii ucenicilor.
Mat. 16: 27-28 „Căci Fiul omului are să vină în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Adevărat vă spun că unii din cei ce stau aici nu vor gusta moartea până nu vor vedea pe Fiul omului venind în împărăţia Sa.” Domnul lor le-a spus că va veni în timpul vieţii lor, dar ei nu au ştiut ziua sau ceasul, aşa că ei (Creştinii primului secol) trebuiau tot timpul să vegheze. Din moment ce ştim că ziua a fost fixată pentru timpul vieţii lor, a fost aceea generaţie şi numai aceea generaţie, care trebuia să vegheze. Ei trebuiau să vegheze pentru venirea Lui cu judecată asupra acelei rele cetăţi a Ierusalimului. Casa lui Israel avea să fie distrusă. Creştinii care au vegheat au putut să scape de judecata care a venit asupra cetăţii, fugind din ea, aşa cum i-a îndemnat Domnul lor.
Mat. 24: 15-18 „De aceea, când veţi vedea „urâciunea pustiirii” despre care a vorbit proorocul Daniel, „aşezată în locul sfânt” – cine citeşte să înţeleagă! – atunci, cei ce vor fi în Iudea, să fugă la munţi; cine va fi pe acoperişul casei, să nu se coboare să-şi ia lucrurile din casă; şi cine va fi la câmp, să nu se întoarcă să-şi ia haina.” Viaţa primilor Creştini era dependentă de vegherea lor. Ei trebuiau să vegheze cu privire la venirea Domnului pentru judecată asupra Israelului apostat. Înainte de a merge mai departe, daţi-mi voie să pun o întrebare, „Cine trebuia să vegheze?” Creştinii! Nu-i aşa că lor le vorbea Domnul?
Mat. 24: 43-44 „Să ştiţi că, dacă ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte va veni hoţul, ar veghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa. Deaceea, şi voi fiţi gata; căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi.”
Comparaţia venirii lui Isus cu cea a unui hoţ în noapte, se găseşte în câteva locuri în Noul Testament. În timp ce privim la diferitele texte, vă rog să observaţi cui sunt ele adresate. Apostolul îndeamnă ca ei totdeauna să fie gata pentru venirea Domnului în vederea judecăţii, care va fi bruscă şi surprinzătoare.
1Tes. 5: 1-2 „Cât despre vremi şi soroace, n-aveţi trebuinţă să vi se scrie, fraţilor. Pentrucă voi înşivă ştiţi foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea.”
Cu cine vorbeşte el? „Fraţii sau Creştinii” De unde ştiau ei aceste lucruri? Domnul lor le-a spus în discursul Lui de pe Muntele Măslinilor. Expresia „ziua Domnului” este luată din Vechiul Testament şi a fost folosită de multe ori ca referindu-se la judecarea şi distrugerea diferitelor naţiuni. De obicei înseamnă o vreme când Însuşi Dumnezeu a pedepsit sau judecat popoare prin intermediul armatelor altor popare. Armatele invadatoare ale unei naţiuni au adus judecată şi distrugere asupra altor naţiuni, iar aceste vremi, fiecare au fost numite „ziua Domnului” atunci când au fost anunţate de Domnul.
În timp ce diferitele referinţe la „ziua Domnului” din Vechiul Testament au vizat diverse naţiuni, referinţa din toate expresiile similare găsite în Noul Testament, este la „ziua Domnului” din AD 70 când naţiunea lui Israel a fost distrusă. Prin urmare, expresia „ziua Domnului” se referă la distrugerea Ierusalimului de către armatele Romane, iar Pavel aici spune că va „veni ca un hoţ, noaptea.” Comparând pasjul din Tesaloniceni cu cel din Matei 24, putem vedea că distrugerea Ierusalimului de către armatele Romane în AD 70 şi venirea Domnului sunt evenimente sinonime.
1 Tes. 5: 3-4 „Când vor zice: ,,Pace şi linişte!” atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată; şi nu va fi chip de scăpare. Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întunerec, pentruca ziua aceea să vă prindă ca un hoţ.” Observaţi aici diferenţa între „voi” şi „ei.” Se spune „prăpădenie neaşteptată va veni peste ei” „ei nu vor scăpa” „dar voi fraţilor…” Isus este un hoţ în noapte doar pentru cei care nu veghează. Prin urmare Creştinii sunt îndemnaţi să vegheze. 1 Tes. 5: 6 „De aceea să nu dormim ca ceilalţi, ci să veghem şi să fim treji.” Petru foloseşte aceiaşi idee a venirii Domnului ca un hoţ.
2 Pet. 3: 10 „Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu troznet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde.”
Deci Isus a folosit expresia, Pavel a folosit-o, Petru a folosit-o şi Ioan o foloseşte citându-L pe Isus.
Apo. 3: 3 „Adu-ţi aminte dar cum ai primit şi auzit! Ţine, şi pocăieşte-te! Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine.” Observaţi ce spune Isus, El vine ca un hoţ dacă ei nu veghează.
Apo. 16: 15 ,,Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!” Din nou Îl vedem pe Christos venind ca un hoţ dar pentru cei ce veghează El va fi o binecuvântare. Ceea ce este comun în aceste pasaje, este ideea unei veniri subite şi neaşteptate şi în consecinţă pericolul de a fi nepregătit de partea sfinţilor primului secol care au văzut promisiunea parousiei Sale împlinite. Un hoţ înseamnă cineva care ia bunuri, fără să fie violent, secret în linişte. Cuvântul original implică ideea unuia care fură prin efracţie sau prin violenţă la drumul mare. Isus le-a spus că va veni şi ei trebuiau să se aştepte şi să fie pregătiţi pentru venirea Sa. Dacă cineva cunoaşte timpul aproximativ la care un hoţ ar putea veni să-i spargă casa, el va lua măsuri de siguranţă şi se va pregăti.
Daţi-mi voie să ilustrez: când eram implicat în lucrarea cu tinerii, câţiva dintre adolescenţi au venit la mine acasă în toiul nopţii şi mi-au acoperit pomii cu hârtie igienică. Pe lângă aceasta, preţioşii micuţi îmi deranjau stiva de lemne de foc împrăştiind lemne în toată curtea. Aceste vizite scurte ale lor îmi luau ceva timp să fac ordine în curte. Acest lucru s-a întâmplat de mai multe ori. Drept să spun, nu eram prea încântat de expresia dragostei lor. Într-o seară înaintea unui mare eveniment de tineret, am primit un telefon anonim prin care am fost anunţat că adolescenţii vor veni în noaptea respectivă să-mi „împodobească” casa. Am fost încântat! Am stat treaz toată noaptea în camera din faţă să-i aştept. De fiecare dată când auzeam o maşină mă uitam să văd dacă sunt ei. Am adormit de câteva ori dar mă trezeam la fiecare zgomot. Eram pregătit pentru venirea lor. Dar ei nu au mai venit. Dimineaţa următoare când au sosit adolescenţii, şi ne urcam în autobus, unul din ei m-a întrebat cu un zâmbet compătimitor, „Te-ai odihnit bine azi noapte?” Vă dați seama?
Ei bine, daţi-mi voie să spun că Domnul nu este ca acei copii. El nu le-a tras o farsă creştinilor din primul secol. El le-a spus să vegheze pentru că El avea să vină în timpul acelei generaţii şi să distrugă Ierusalimul şi să abolească sistemul Vechiului Legământ.
În vers. 44 Domnul le spune ucenicilor, „De aceea şi voi fiţi gata; (la fel ca un om care ştie că va veni hoţul şi este pregătit) pentrucă Fiul Omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi!”
Luc. 21: 34-36 „Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură, şi cu îngrijorările vieţii acesteia, şi astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră. Căci ziua aceea va veni ca un laţ peste toţi ceice locuiesc pe toată faţa pământului. Vegheaţi dar în tot timpul, şi rugaţi-vă, ca să aveţi putere să scăpaţi de toate lucrurile acestea, cari se vor întâmpla, şi să staţi în picioare înaintea Fiului omului.” Ei trebuiau tot timpul să vegheze şi să se roage ca să poată scăpa de judecata care avea să vină asupra Ierusalimului. Pentru ai face conştienţi de nevoia lor de veghere, Isus dă ucenicilor o pildă prin care contrastează diferenţa care va fi între cei care vor veghea şi cei care nu.
Mat. 24: 45-51 „Care este deci robul credincios şi înţelept, pe care l-a pus stăpânul său peste ceata slugilor sale, ca să le dea hrana la vremea hotărâtă? Ferice de robul acela, pe care stăpânul său, la venirea lui, îl va găsi făcând aşa! Adevărat vă spun că îl va pune peste toate averile sale. Dar dacă este un rob rău, care zice în inima lui: ,Stăpânul meu zăboveşte să vină!` Dacă va începe să bată pe tovarăşii lui de slujbă, şi să mănânce şi să bea cu beţivii, stăpânul robului aceluia va veni în ziua în care el nu se aşteaptă, şi în ceasul pe care nu-l ştie, îl va tăia în două, şi soarta lui va fi soarta făţarnicilor; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.”
Această pildă intensifică nevoia de a „veghea.” Contrastul este extrem! Robii credincioşi sunt binecuvântaţi şi puşi să administreze bunurile stăpânului. Cei care sunt necredincioşi sunt tăiaţi în două. Acesta este un contrast puternic!
Daţi-mi voie să spun un cuvânt despre pilde (sau parabole). O pildă este o scurtă povestire sau naraţiune extrasă din viaţa umană sau din natură, care nu se relaţionează la un eveniment real, dar conforme cu viaţa, şi având de-a face cu ceva foarte familiar ascultătorilor, având ca scop prezentarea „unui” adevăr spiritual. Este o poveste pământească cu o semnificaţie cerească. Semnificaţia etimologică a cuvântului „parabolă” este „a pune alături” în scopul unei comparaţii. Intenţia învăţării parabolice este dată de Christos în Mat. 13: 11-17. În primul rând este o metodă de a-i învăţa pe ucenicii receptivi. Al doilea scop al învăţării parabolice a fost acela de a ascunde adevărul de cei nereceptivi şi deci a-i „ajuta” la împietrirea inimii lor ca urmare a răzvrătirii constante împotriva lui Dumnezeu. În cartea sa, Interpretarea Biblică Protestantă, Bernard Ramm spune, „Regula de aur a interpretării parabolice este – Determină acel adevăr central unic pe care parabola intenţionează să-l transmită. Practic toţi scriitorii care scriu pe această temă, o menţionează în mod accentuat. Dodd a spus, „Parabola tipică (caracteristică) prezintă un singur punct de comparaţie, detaliile ne fiind intenţionate a avea semnificaţie independentă.” Alţi au pus regula în felul următor, „Nu faceţi ca parabola să umble în patru labe.” Prin urmare, pe măsură ce studiem această parabolă, obiectivul nostru este să găsim mesajul central unic.
Ar trebui să fie limpede că această pildă este o amplificare a unui cuvânt pe care Domnul la dat ucenicilor Săi după ce a schiţat cursul evenimentelor. El le-a zis, „Vegheaţi!” Cuvântul este accentuat de-a lungul întregului pasaj. Este unica poruncă pe care Isus a dat-o celor care aşteaptă venirea Sa. Parabola ne spune ce înseamnă să veghezi. Ce a vrut Domnul să zică, ce a avut în minte, când a spus „Vegheaţi”? Domnul nu a dorit ca ei să stea acolo veşnic cu privirea pironită spre cer, ca o santinelă la datorie. El a vrut ca ei să trăiască o viaţă de credinţă faţă de poruncile Lui. Cuvântul „deci” indică o legătură cu versetele precedente; ca şi cum ar spune, „o astfel de pregătire implică credincioşie.” Veşnica prezentă anticipare a întoarcerii Sale avea scopul de a-i ţine credincioşi în mijlocul apostaziei care îi înconjura. Lang spune, „Vegherea este aici indicată în forma ei concretă, ca fidelitate faţă de chemare.”
În pilda de faţă avem un rob al cărui stăpân este plecat iar robul aşteaptă ca stăpânul să se întoarcă. Stăpânul a numit câţva robi şi le-a dat responsabilităţi pentru timpul absenţei Sale. Singura activitate menţionată, este cea de a da hrană slugilor. Aceşti robi au sarcina primară şi importantă de a da hrană slugilor la vremea potrivită. Acesta era atunci primul lucru esenţial în veghere. Vegherea includea a da şi a primi hrană din cuvântul lui Dumnezeu. Acest lucru este cel mai evident în pildă, nu-i aşa? Ceata slugilor trebuia hrănită cu cuvântul lui Dumnezeu altfel, din ignoranţă, se vor întoarce înapoi la Iudaism şi prin urmare vor fi distruşi la căderea acestuia. Acest lucru este esenţial, de bază. Dacă nu vor mânca nu vor supravieţui, vor pieri. Nu pot face altceva decât să-şi asigure sănătatea şi puterea prin a mânca. A hrăni turma lui Dumnezeu a fost responsabilitatea principală a conducătorilor bisericiilor.
Io. 21: 15-17 „După ce au prânzit, Isus a zis lui Simon Petru: ,,Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?“ ,,Da, Doamne“, I-a răspuns Petru, ,,ştii că Te iubesc.” Isus i-a zis: ,,Paşte mieluşeii Mei.” I-a zis a doua oară: ,,Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?” ,,Da Doamne,” I-a răspuns Petru, ,,ştii că Te iubesc.” Isus i-a zis: ,,Paşte oiţele Mele.”A treia oară i-a zis Isus: ,,Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?” Petru s-a întristat că-i zisese a treia oară: ,,Mă iubeşti?” Şi I-a răspuns: ,,Doamne, Tu toate le ştii; ştii că Te iubesc.” Isus i-a zis: ,,Paşte oile Mele!”
Fpt. 20: 28 „Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi (Sau: priveghetori.), ca să păstoriţi Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu însuş sângele Său.”
1Cor. 4:1-2 „Iată cum trebuie să fim priviţi noi: ca nişte slujitori ai lui Hristos, şi ca nişte ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu. Încolo, ce se cere de la ispravnici, este ca fiecare să fie găsit credincios în lucrul încredinţat lui.” În măsura în care biserica primară era învăţată adevărul Noului Legământ, ea era protejată de apostazie. Cuvântul lui Dumnezeu este adevărul. Este dezvăluirea realităţii. Este descoperirea felului în care stau lucrurile cu adevărat. Deci, dacă vrei să trăieşti, trebuie să şti ce este viaţa, să şti cum stau lucrurile în realitate. De aceea cuvântul adevărului este deasemenea şi hrană. În multe locuri din Scriptură el este numit astfel. În prima sa epistolă Petru ne îndeamnă: 1Pet. 2: 2 „şi, ca nişte prunci născuţi de curând, să doriţi laptele duhovnicesc şi curat, pentruca prin el să creşteţi spre mântuire.” Cuvântul lui Dumnezeu are o calitate anume, exact ca laptele pentru nou-născuţi: hrăneşte şi dă viaţă. În alt loc se vorbeşte de hrana tare a cuvântului.
Evr. 5: 12-14 „În adevăr, voi cari de mult trebuia să fiţi învăţători, aveţi iarăş trebuinţă de cineva să vă înveţe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu, şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. Şi oricine nu se hrăneşte decât cu lapte, nu este obicinuit cu cuvântul despre neprihănire, căci este un prunc. Dar hrana tare este pentru oamenii mari, pentru aceia a căror judecată s-a deprins, prin întrebuinţare, să deosebească binele şi răul.” El, cuvântul atinge toate sferele. Niciodată nu vei înţelege viaţa dacă nu înţelegi cuvântul lui Dumnezeu. Pavel i-a spus lui Timotei că pentru a preveni apostazia el trebuia să fie cu luare aminte la Cuvânt. 1Tim. 4:1 „Dar Duhul spune lămurit că, în vremile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor.”
1 Tim. 4: 13-16 „Până voi veni, ia seama bine la citire, la îndemnare, şi la învăţătura pe care o dai altora. Nu fi nepăsător de darul care este în tine, care ţi-a fost dat prin proorocie, cu punerea mânilor de către ceata presbiterilor (Sau: bătrâni.). Pune-ţi pe inimă aceste lucruri, îndeletniceşte-te în totul cu ele, pentruca înaintarea ta să fie văzută de toţi. Fii cu luare aminte asupra ta însuţi şi asupra învăţăturii, pe care o dai altora: stăruieşte în aceste lucruri, căci dacă vei face aşa, te vei mântui pe tine însuţi şi pe cei ce te ascultă.”
Timotei avea să se mântuiască pe sine şi pe cei care îl ascultau, de la apostazie, continuând, stăruind în Cuvântul lui Dumnezeu. Robii credincioşi sunt cei care erau implicaţi în răspândirea adevărului Scripturii.
Observaţi că robii credincioşi sunt binecuvântaţi. Datorită credincioşiei, ei sunt puşi peste averile stăpânului. Principiul acesta licăreşte din viaţa multor sfinţi ai Vechiului Testament. Iosif este un astfel de exemplu. Gen. 39: 4 „Iosif a căpătat mare trecere înaintea stăpânului său, care l-a luat în slujba lui, l-a pus mai mare peste casa lui, şi i-a încredinţat tot ce avea.” Nu doar Iosif, ci şi David, Daniel şi Estera au devenit mai mult decât supuşi sub stăpânitorii lor.
Această pildă a fost spusă ucenicilor cu privire la venirea Domnului, dar se aplică şi la noi astăzi prin faptul că Dumnezeu ne cheamă şi pe noi să fim credincioşi iar credincioşia vine prin cercetarea Cuvântului Său. Adevărul, că Dumnezeu răsplăteşte o slujire făcută cu credincioşie, se aplică şi la noi. Pe măsură ce petrecem timp cu Cuvântul Său, noi suntem întăriţi în credinţa noastră, şi prin urmare răsplătiţi de Domnul nostru. În contrast cu robul credincios este unul necredincios.
Mat. 24: 48-51 „Dar dacă este un rob rău, care zice în inima lui: ,Stăpânul meu zăboveşte să vină!` Dacă va începe să bată pe tovarăşii lui de slujbă, şi să mănânce şi să bea cu beţivii, stăpânul robului aceluia va veni în ziua în care el nu se aşteaptă, şi în ceasul pe care nu-l ştie, îl va tăia în două, şi soarta lui va fi soarta făţarnicilor; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.” Observaţi că robul rău spune: „Stăpânul meu zăboveşte să vină!” Apoi robul acela începe să-şi „bată tovarăşii de slujbă şi să „mănânce şi să bea cu beţivii.” Dar spre surprinderea acelui „rob rău” stăpânul s-a întors când robul nu se aştepta. Stăpânul nu s-a întors să taie în bucăţi pe rudele robului din generaţiile viitoare. El l-a tăiat pe acel rob în bucăţi. Robul rău era în viaţă când a plecat stăpânul şi era în viaţă când s-a întors. În acest context „zăbovirea” trebuie comparată şi măsurată în raport cu viaţa unui om. În context, doi ani ar fi putut fi o perioadă lungă dacă stăpânul de obicei se întorcea după şase luni. Nu este greu de imaginat că trecerea timpului, decadă după decadă, i-ar fi putut determina pe unii să se îndoiască de caracterul demn de încredere al profeţiei, mai ales că generaţia avută în vedere se apropia de sfârşit. Evenimentele înfricoşătoare de la AD 70 i-a redus la tăcere pe cei care credeau că zăbovirea va continua. (vezi 2.Petru 3:3-4). Acest rob necredincios nu şi-a îndeplinit sarcina de a hrăni familia lui Dumnezeu. Domnul ne spune ce se întâmplă. Robul începe să-şi bată camarazii. Se lasă târât de pofte la extrem, mănâncă şi bea cu beţivii. Când stăpânul se întoarce, constată că acel om nu şi-a îndeplinit sarcina pricipală şi îl taie în două. Acesta este un contrast total în comparaţie cu binecuvântarea primită de robul credincios. Unul a fost gata, a fost credincios şi a vegheat. Celălalt n-a fost gata, a fost necredincios şi n-a vegheat.
Cine este acest rob necredincios?
Mulţi spun că el reprezintă necredincioşii şi pedeapsa lor în iad. Dar oare se potriveşte contextului? Cui i s-a spus să vegheze? Li s-a spus necredincioşilor să vegheze? Nu, credincioşilor li s-a spus să vegheze în vederea venirii Lui! În Matei 24 ştim că Isus vorbeşte cu ucenicii. Observaţi însă ce adaugă Luca.
Luc. 12: 39 „Să ştiţi bine că, dacă ar şti stăpânul casei la ce ceas va veni hoţul, ar veghea, şi n-ar lăsa să-i spargă casa. Şi voi dar fiţi gata, căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi.” ,,Doamne“, I-a zis Petru, ,,pentru noi spui pilda aceasta sau pentru toţi?” Domnul nu-i răspunde de fapt, El continuă şi prezintă tocmai pilda, pe care o analizăm din Matei, dar Marcu spune:
Mc. 13: 33-37 „Luaţi seama, vegheaţi şi rugaţi-vă; căci nu ştiţi când va veni vremea aceea. Se va întâmpla ca şi cu un om plecat într-altă ţară, care îşi lasă casa, dă robilor săi putere, arată fiecăruia care este datoria lui, şi porunceşte portarului să vegheze. Vegheaţi dar, pentrucă nu ştiţi când va veni stăpânul casei: sau seara, sau la miezul nopţii, sau la cântarea cocoşilor, sau dimineaţa. Temeţi-vă ca nu cumva, venind fără veste, să vă găsească dormind. Ce vă zic vouă, zic tuturor: Vegheaţi!” Observăm că Isus se adresează tuturor credincioşilor când spune, „vegheaţi!” El îi avertizează să nu fie găsiţi dormind, ci veghind. Ideea dormitului nu trebuie luată literal. Cred că este ideea somnului moral; a nu fi credincios Cuvântului lui Dumnezeu. Această idee se poate găsi în multe locuri din Noul Testament.
Ef. 5: 1-3 „Urmaţi dar pilda lui Dumnezeu ca nişte copii prea iubiţi. Trăiţi în dragoste, după cum şi Hristos ne-a iubit, şi S-a dat pe Sine pentru noi ,,ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros,” lui Dumnezeu. Curvia, sau orice altfel de necurăţie, sau lăcomia de avere, nici să nu fie pomenite între voi, aşa cum se cuvine unor sfinţi.” Aici, Pavel îi îndeamnă pe credincioşi să umble în dragoste. „A umbla” vorbeşte de conduita lor. Ei trebuie să renunţe la păcat şi să umble în neprihănire. Trebuie să facă astfel deoarece sunt lumină şi trebuie să trăiască ca fii ai luminii.
Ef. 5: 8 „Odinioară eraţi întunerec; dar acum sunteţi lumină în Domnul. Umblaţi deci ca nişte copii ai luminii.” Ei sunt lumină! Aceasta este poziţia lor, identitatea lor. Datorită a ceea ce sunt, ei trebuie să umble ca şi copii ai luminii. Aceasta trebuie să fie practica lor.
Ef. 5: 14-17 „De aceea zice: ,,Deşteaptă-te tu, care dormi, scoală-te din morţi, şi Hristos te va lumina.” Luaţi seama deci să umblaţi cu băgare de seamă, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi. Răscumpăraţi vremea, căci zilele sunt rele. De aceea nu fiţi nepricepuţi, ci înţelegeţi care este voia Domnului.” Cuvântul grecesc folosit aici este katheudo, a te aşeza să te odihneşti, (prin implic.) a adormi, (lit. sau fig.). Este acelaşi cuvânt folosit în Marcu. Aceasta este o chemare, pentru credincioşi la „a veghea,” a se trezi din somn. El vorbeşte de conduita lor. Ei trebuie să se trezească şi să fie atenţi cum umblă, referindu-se la viaţa lor practică. Observaţi de asemenea:
1 Tes. 5: 1-5 „Cât despre vremi şi soroace, n-aveţi trebuinţă să vi se scrie, fraţilor. Pentrucă voi înşivă ştiţi foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea. Când vor zice: ,,Pace şi linişte!” atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată; şi nu va fi chip de scăpare. Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întunerec, pentruca ziua aceea să vă prindă ca un hoţ. Voi toţi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei. Noi nu suntem ai nopţii, nici ai întunerecului.” Din nou, el afirmă identitatea lor, poziţia lor, ei sunt fii ai luminii; şi de aceea ei trebuie să stea treji.
1 Tes. 5: 6 „De aceea să nu dormim ca ceilalţi, ci să veghem şi să fim treji.” „De aceea,” pentru ceea ce sunteţi. Cuvântul „dormim” aici este katheudo şi cuvântul „veghem” este gregoreuo. Sunt aceleaşi cuvinte pe care le-a folosit Domnul în pilda robului necredincios. Creştinii sunt cei care nu au voie să doarmă.
1 Tes. 5: 7-9 „Căci ceice dorm, dorm noaptea; şi ceice se îmbată, se îmbată noaptea. Dar noi, cari suntem fii ai zilei, să fim treji, să ne îmbrăcăm cu platoşa credinţei şi a dragostei, şi să avem drept coif nădejdea mântuirii. Fiindcă Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie, ci ca să căpătăm mântuirea, prin Domnul nostru Isus Hristos.” Cuvântul pedeapsă aici, nu se referă la iad, ci la distrugerea Ierusalimului de care pot scăpa dacă veghează.
Apo. 3: 3 „Adu-ţi aminte dar cum ai primit şi auzit! Ţine, şi pocăieşte-te! Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine.” Nevegherea putea conduce la apostazie şi întoarcerea la iudaism, fapt care avea drept urmare soarta vechiului Legământ, adică pedeapsa prezisă.
Să ne întoarcem la textul nostru să vedem ce se întâmplă cu robul necredincios. Mat. 24: 51 „îl va tăia în două, şi soarta lui va fi soarta făţarnicilor; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.” Este tăiat în două – aceasta este pedeapsă fizică. Nu spune că este un făţarnic ci că are parte de aceiaşi soartă, pedeapsa. Mulţi văd în plânsul şi scrâşnirea dinţilor ca pe o referire la iad. Eu cred că este o imagine a durerii şi chinului experimentat în timpul Războiului Iudaic din AD 70. În versiunea sa, a pildei robului necredincios, Luca îi prezintă pe Isus spunând: Luc. 12: 49 „Eu am venit să arunc un foc pe pământ. Şi ce vreau decât să fie aprins chiar acum!” Focul pe care Domnul l-a aprins este pe pământ! El se referă la judecata adusă prin mâna Romanilor. De fiecare dată când a fost folosită expresia „plânsul şi scrâşnirea dinţilor”, ea este folosită în legătură cu Israel şi pedeapsa lor pentru respingerea lui Mesia. Cetatea lor a fost arsă şi distrusă pentru totdeauna.
Mat. 6: 12 „Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunerecul de afară, unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.”
Mat. 22: 13 „Atunci împăratul a zis slujitorilor săi: ,Legaţi-i mânile şi picioarele, şi luaţi-l şi aruncaţi-l în întunerecul de afară; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.”
Mat. 24: 51 „îl va tăia în două, şi soarta lui va fi soarta făţarnicilor; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.”
Mat. 25: 30 „Iar pe robul acela netrebnic, aruncaţi-l în întunerecul de afară: acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.”
Luc. 13: 28 „Va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor, când veţi vedea pe Avraam, pe Isaac şi pe Iacov, şi pe toţi proorocii în împărăţia lui Dumnezeu, iar pe voi scoşi afară.”
În această secţiune finală, Isus accentuează din nou nevoia lor de a veghea şi de a fi gata pentru venirea Sa. Când vor vedea semnele apropindu-se vor trebui să fugă. El îi avertizează că dacă se vor întoarce înapoi la sistemul decadent al Vechiului Legământ, vor suferi cumplit. „Amintiţi-vă de nevasta lui Lot” (Luc. 17: 32). El va veni în timpul vieţii lor şi va aduce judecata asupra Ierusalimului. Dacă vor fi credincioşi şi vor veghea, ei vor scăpa.
Toate acestea scot în relief importanţa hrăniri cu Cuvântul lui Dumnezeu şi cunoaşterea acestuia. Aceasta este întreaga greutate a pildei, aceasta vrea Domnul nostru să sublinieze. Ce realizează cuvântul lui Dumnezeu de-l face absolut, esenţialmente necesar? Cuvântul lui Dumnezeu îl descpoeră pe Isus ca mântuitor al tuturor celor care îşi pun încredera în El. Prin urmare el întăreşte şi înviorează duhul nostru. Acesta este scopul principal. Chiar dacă nu mai face nimic altceva, şi-a îndeplinit scopul major. Nu este ca să ne dea în primul rând informaţii; este să ne ajute să cunoaştem o persoană, Domnul Isus Christos. Ceea ce ne spune Fiul, este revelaţia ultimă a vieţii. A vedea pe Fiul prin intermediul Cuvântului, înseamnă a-ţi găsi inima atrasă spre această extraordinară personalitate, acest măreţ, curat Fiu al lui Dumnzeu în toată spendoarea Măreţiei Sale. Acesta este scopul principal al Scripturii. Când o citeşti citeşte-o în acest scop. Citeşte-o ca să-L găseşti pe Christos, pentrucă El este pe fiecare pagină a Vechiului şi Noului Testament. În Biblie este vorba despre Isus Christos.
TOATE pandaliile lumii i se trag de la Razbunatorul care calareste Apocaliptic (Ap.cap.6/7-8) …Kalul galben … Răzbunarea Chinei după sancţiunile impuse de UE, Marea Britanie, SUA şi Canada. Bejingul îşi vărsă nervii pe companiile occidentale
China a decis să boicoteze produsele H&M, după ce compania suedeză de îmbrăcăminte s-a angajat să nu mai cumpere bumbac din provincia chineză Xinjiang, după acuzaţiile despre munca forţată şi epurarea etnică la care sunt supuşi minoritarii uiguri din regiune. Premierul Suediei şi-a exprimat în acest caz susţinerea faţă de producătorul de haine. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Scandalul diplomatic între SUA şi China pe tema uigurilor a luat amplo… Iranul şi China au încheiat un „pact de cooperare strategică” pe 25 de… China va dona Republicii Moldova vaccinuri anti-COVID-19 „Cred că este foarte bine când companiile îşi asumă responsabilitatea pentru condiţiile de muncă ale salariaţilor peste tot în lume, pentru ca salariaţii să fie trataţi cu respect”, a declarat premierul Suediei Stefan Löfven. În acelaşi timp, şeful Executivului suedez a îndemnat la o relaţie echilibrată cu China. „Vrem să avem un bun dialog şi bune schimburi cu China. China este o ţară mare şi importantă”, a adăugat el. După publicarea unor studii asupra muncii forţate la care sunt supuşi uigurii în regiunea Xinjiang, mai multe companii de pret-a-porter, printre care cea suedeză H&M, americană Nike, germană Adidas sau japoneză Uniqlo, s-au angajat anul trecut, în comunicate, să boicoteze bumbacul din Xinjiang. UE, Marea Britanie, SUA şi Canada au impus sancţiuni împotriva Chinei în legătură cu tratamentul aplicat uigurilor. Principalele platforme de comerţ online din China au retras produsele H&M de la vânzare După aplicarea sancţiunilor, China şi-a vărsat furia pe companiile occidentale Nike şi H&M. H&M şi-a văzut miercuri produsele retrase de pe principalele site-uri chineze de vânzare online, chiar dacă cele circa 500 de magazine ale sale au rămas deschise. Canalul CCTV care aparţine statului a spus că H&M a „calculat greşit” încercând să fie un „erou al dreptăţii” şi că „trebuie să plătească un preţ mare pentru acţiunile sale greşite”. H&M China a postat miercuri o declaraţie pe Weibo spunând că „respectă consumatorii chinezi ca întotdeauna” şi că „nu susţine nicio poziţie politică”. ADVERTISING Până miercuri seară, cel puţin trei mari platforme chineze de comerţ online – Pinduoduo, JD.com şi Tmall – au retras produsele H&M de la vânzare, potrivit rapoartelor. H&M, al doilea retailer de îmbrăcăminte la nivel mondial, îşi asigură mai mult de 5% din cifra sa de afaceri în China, unde se află aproape 10% dintre magazinele sale. În plus, unul dintre subiectele de iritare din relaţiile Suediei cu Beijingul a fost în ultimele luni interzicerea de către autoritatea suedeză în domeniul telecomunicaţiilor a accesului gigantului chinez Huawei la licitaţia pentru echipamente 5G în Suedia, în numele securităţii naţionale. Washingtonul condamnă sancţiunile ”nefondate” ale Beijingului împotriva unor responsabili americani Şeful diplomaţiei americane, Antony Blinken, a denunţat sâmbătă sancţiunile “nefondate” adoptate de China împotriva a doi responsabili americani în dosarul uigurilor, subliniind că acest lucru va face să crească “atenţia internaţională” asupra “genocidului” din provincia Xinjiang, notează AFP. “Tentativele Beijingului de a intimida şi a reduce la tăcere pe cei care apără drepturile omului şi libertăţile fundamentale nu fac decât să contribuie la creşterea atenţiei internaţionale asupra genocidului şi a crimelor împotriva umanităţii care sunt în curs de desfăşurare în Xinjiang”, a declarat Antony Blinken într-un comunicat. China a anunţat sâmbătă că va adopta sancţiuni împotriva a doi americani, unui canadian şi unei comisii parlamentare canadiene pentru drepturile omului, ca răspuns la sancţiunile impuse săptămâna aceasta de către Statele Unite şi Canada în legătură cu tratamentul aplicat de Beijing minorităţii uigure. Uniunea Europeană, Marea Britanie, Canada şi Statele Unite au adoptat luni sancţiuni împotriva mai multor membri ai ierarhiei politice şi economice din Xinjiang, iar China a răspuns adoptând sancţiuni împotriva unor personalităţi europene şi britanice. “Ne solidarizăm cu Canada, Marea Britanie, UE şi alţi parteneri şi aliaţi din întreaga lume, solicitând Republicii Populare Chineze să pună capăt încălcării drepturilor omului şi abuzurilor împotriva uigurilor majoritar musulmani şi a membrilor altor grupuri etnice şi religioase minoritare din Xinjiang şi să elibereze persoanele reţinute arbitrar”, a declarat secretarul de stat american. Uigurii fac apel la secretarul de stat american Blinken să ceară Chinei închiderea lagărelor din Xinjiang Cel mai mare grup de reprezentanţi ai uigurilor în exil i-au scris secretarului de stat al SUA, Antony Blinken, cu rugămintea de a cere Chinei să închidă lagărele din provincia Xinjiang, transmite Reuters. Conform unor activişti şi experţi ai ONU, în nord-vestul Chinei sunt ţinuţi în lagăre circa un milion de musulmani uiguri şi de alte etnii turcice. Şeful diplomaţiei franceze Jean-Yves Le Drian a declarat că ”sterilizările forţate” şi ”detenţiile în masă” de etnici uiguri în lagăre chineze sunt ”atestate”, ceea ce Beijingul neagă, informează AFP. “Sterilizările forţate, abuzurile sexuale din lagăre, dispariţiile, detenţiile în masă, munca forţată, distrugerea patrimoniului cultural începând cu locurile de cult, punerea sub supraveghere a populaţiei, toate acestea sunt atestate”, a spus Le Drian în Senat. Potrivit unor studii ale unor institute australian şi americane, cel puţin un milion de uiguri, minoritate turcofonă şi majoritar musulmană, au fost închişi în lagărele din Xinjiang (nord-vest). Autorităţile chineze afirmă că au construit “centre de formare profesională” pentru a ajuta populaţia şi a o îndepărta de extremism, în această regiune aflată sub înaltă supraveghere după atentate islamiste. Ministrul de externe francez a cerut din nou ca o “misiune imparţială, independentă şi transparentă de experţi internaţionali să se poată deplasa în Xinjiang cât mai repede posibil, sub responsabilitatea Înaltului Comisar al ONU pentru drepturile omului, Michelle Bachelet”. De asemenea, el le-a cerut din nou companiilor franceze să dea dovadă de “cea mai mare vigilenţă” în faţa riscurilor “de atingeri grave la adresa drepturilor fundamentale” ale uigurilor în uzinele chineze care îi angajează. Franţa aşteaptă ca Beijingul să-şi respecte angajamentul de a subscrie la convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii (OIM) împotriva muncii forţate, asumat în timpul încheierii acordului controversat asupra investiţiilor încheiat cu UE în decembrie, a insistat Jean-Yves Le Drian. Acordul cu privire la investiţii a fost încheiat la sfârşitul lunii decembrie după ani de negocieri. El urmăreşte să garanteze întreprinderilor un cadru stabil pentru comerţ şi investiţii pe pieţele europeană şi chineză. Considerat drept o victorie diplomatică pentru Beijing, acordul a fost criticat de organizaţiile neguvernamentale. Bruxellesul se apără, subliniind că a obţinut de la China să se angajeze să facă mai multe eforturi pentru aprobarea convenţiilor Organizaţiei Internaţionale a Muncii (OIM) asupra muncii forţate. Pe 24 februarie, ministrul francez a denunţat, în timpul unei intervenţii la Consiliul ONU pentru drepturile omului, un “sistem de represiune instituţionalizat” al Chinei împotriva uigurilor.
Solidaritate cu Maia Morgenstern după ce a fost ameninţată cu moartea
Actriţa Maia Morgenstern a fost ameninţată cu moartea printr-un e-mail primit chiar înainte de Ziua Teatrului şi de sărbătoarea evreiască Pesach. Mesajul, care s-a dovedit ulterior a fi trimis sub un pseudonim şi semnat cu „Partidul AUR”, este plin de afirmaţii antisemite. Maia Morgenstern, ameninţată cu moartea: „Intenţionez să o arunc într-… Zeci de politicieni şi persoane publice au luat atitudine duminică, după ce Maia Morgenstern şi fiica sa au fost ameninţate cu moartea, autorul precizând în scrisoare că actriţa „a îndrăznit” să vorbească împotriva unui presupus prieten al său. Mesajul a fost trimis de către un „Andrei Illarie” pe toate adresele oficiale ale Teatrului Evreiesc de Stat, fiind semnat la final „din partea partidului AUR”. Autorul mesajului i-a transmis actriţei că doreşte să incendieze Teatrul Evreiesc, împreună cu toţi actorii de acolo. „Intenţionez să o omor pe nenorocita aia de Maia Morgenstern pentru că a îndrăznit să vorbească împotriva prietenului meu, pentru că a stârnit ceva. Are zilele numărate. În numele prietenului meu, vă pot promite că intenţionez să-i dau foc teatrului vostru idiot de idiş. Intenţionez să o arunc într-o cameră de gazare, într-un cuptor murdar unde o voi arde pe ea şi pe copiii ei murdari”, se arată într-o parte a mesajului publicat de actriţă, care conţine mai multe expresii de nedescris. Maia Morgenstern a depus ulterior o plângere la poliţie, iar în urma analizării mesajului, anchetatorii au ajuns la concluzia că adresa IP a autorului nu este cea reală, şi că adresa de e-mail folosită, pe numele „Andrei Illarie”, nu este asociată cu conturi de pe reţelele sociale sau alte site-uri web. AUR se dezice de ameninţări La scurt timp după ce actriţa a făcut publice ameninţările, „semnate” în numele partidului AUR, liderul formaţiunii, George Simion, a ieşit la rampă dezicându-se scrisoare. Acesta a condamnat apoi atacul, pe care îl numeşte „ degradant, antisemit şi suburban la adresa doamnei Maia Morgenstern, un artist emerit şi îndrăgit de români”. Acesta a explicat apoi că „Andrei Illarie”, sub numele căruia a fost transmis mesajul, nu face parte din AUR, iar în opinia sa, incidentul este „o intoxicare” care ar trebui pedepsită în cel mai aspru mod. Cu toate astea, reprezentantul special al Guvernului pentru Promovarea Politicilor Memoriei, Combaterea Antisemitismului şi Xenofobiei, deputatul Alexandru Muraru, i-a criticat pe parlamentarii AUR pentru că „elogiază criminali de război de la tribuna Parlamentului încurajând astfel acţiunile antisemite”. Acesta a condamnat şi el apoi atacul, cerând forţelor de ordine să trateze „cu celeritate şi maximă seriozitate” acest caz. „Privesc cu multă reţinere afirmaţiile de delimitare ale deputatului George Simion, liderul partidului AUR, grupare politică neo-fascistă, cunoscută pentru ieşirile publice xenofobe, antisemite, conspiraţioniste în manifestări politice publice, stradale, pe reţelele de socializare, şi, mai grav, de la tribuna Parlamentului”, a mai adăugat Muraru. Cioloş: „Credeam că am învăţat cu toţii lecţiile istoriei“ În acelaşi timp, alţi politicieni au luat atitudine, transmiţându-i actriţei mesaje de susţinere. Dacian Cioloş se arată consternat şi declară că astfel de atitudini extremiste ar fi trebuit să rămână istorie. „Sunt şocat de violenţa de limbaj, atitudinea extremistă, de intoleranţa etnico-religioasă şi rasismul scrisorii făcute publice de doamna Maia Morgenstern. Credeam că am învăţat cu toţii lecţiile istoriei şi că acesta este un capitol încheiat. Instituţiile statului român trebuie să se autosesizeze de urgenţă, să identifice şi să investigheze aceste ameninţări de neconceput”, a transmis Cioloş. Fostul ministru al Lucrărilor Publice, Ion Ştefan, cataloghează mesajul primit de actriţă drept unul „cutremurător”. Acesta a transmis că nu şi-ar dori ca mesajul să aibă pe drept legături cu formaţiunea politică AUR. „Românii nu împărtăşesc astfel de mesaje pline de venin, ură şi antisemitism, mai ales că ne pregătim cu toţii de Sfintele Sărbători Pascale şi de Învierea Domnului! Mesajul primit de marea actriţă trebuie luat în serios de autorităţi!”, a transmis Ion Ştefan. Forţele de ordine au doi suspecţi IGPR a anunţat că Brigada Antiteroristă a SRI, în colaborare cu Poliţia Română, lucrează împreună la ancheta referitoare la mesajele primite de actriţă şi că, în urma cercetărilor, au fost identificate două persoane bănuite. Una pe raza judeţului Timiş, iar alta pe raza municipiului Bucureşti. „Situaţia în cauză este analizată şi la nivelul Direcţiei de Combatere a Criminalităţii DIICOT, în vederea stabilirii de elemente specifice unui act terorist, urmând a se dispune în consecinţă”, a mai transmis IGPR.
