Cei întorşi la Dumnezeu aşteaptă pe Domnul

1 Tesaloniceni 1.10: … cum v-aţi întors … la Dumnezeu, ca … să aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat dintre cei morţi, pe Isus, care ne scapă de mânia care vine.

Ne mai rămâne să studiem pe scurt ultimele cuvinte ale capitolului nostru. Ele sunt pentru noi o dovadă convingătoare despre mărturia credincioasă şi cuprinzătoare a apostolului faţă de tesaloniceni, precum şi despre realitatea şi profunzimea lucrării în cei întorşi de curând la Dumnezeu din locul acela. Ei nu numai s-au întors de la idoli la Dumnezeu, ca să slujească Dumnezeului cel viu şi adevărat. Aceasta ei au făcut-o prin har; şi anume cu o putere neobişnuită, prospeţime şi ardoare.

Dar acolo mai era ceva; dar insistăm cu toată prudenţa posibilă, că în convertirea şi în viaţa de creştini a acestor ucenici preaiubiţi ar fi fost o lipsă mare, dacă le-ar fi lipsit un lucru. Ei erau întorşi la Dumnezeu „ca să aştepte din ceruri pe Fiul Său”.

Cititorul să acorde toată atenţia acestei realităţi importante. Aşteptarea fericită a venirii Domnului alcătuia o parte principală a Evangheliei, pe care o predica Pavel, şi a creştinismului acelora, care prin slujba lui s-au întors la Dumnezeu. Acest rob binecuvântat al lui Dumnezeu a predicat o Evanghelie deplină. El nu a vestit numai că Fiul lui Dumnezeu a venit în lume ca să înfăptuiască lucrarea mare de împăcare şi să pună baza veşnică a împlinirii planurilor minunate ale lui Dumnezeu, ci şi, că El S-a reîntors în cer şi ca Om biruitor, înălţat şi glorificat a ocupat locul Său la dreapta tronului lui Dumnezeu. Şi că El va reveni, în primul rând ca să ia pe ai Săi la Sine şi să-i ducă în casa Tatălui Său, unde El a pregătit un loc pentru ei, şi apoi ca să apară împreună cu ei şi să facă judecata asupra duşmanilor Săi, să strângă din împărăţia Sa toate pricinile de poticnire şi pe cei care fac răul şi să întemeieze domnia Sa glorioasă de la o mare la alta, de la o margine a pământului până la cealaltă margine a pământului.

Toate acestea erau partea Evangheliei de preţ, pe care o predica Pavel şi pe care au primit-o tesalonicenii întorşi la Dumnezeu. În privinţa aceasta găsim o aluzie indirectă, dar foarte interesantă în Faptele apostolilor 17, unde scriitorul inspirat redă ceea ce iudeii necredincioşi gândeau şi spuneau despre predica apostolului.

• Faptele apostolilor 17.5-7: Dar iudeii, fiind plini de invidie şi luând cu ei pe nişte oameni răi din rândul celor de jos şi strângând o mulţime, tulburau cetatea. Şi, venind la casa lui Iason, căutau să-i aducă afară la popor. Şi, negăsindu-i, îi târau pe Iason şi pe unii fraţi înaintea magistraţilor, strigând: „Aceştia, care au răscolit lumea, au venit şi aici; pe aceştia Iason i-a primit; şi toţi aceştia lucrează împotriva decretelor Cezarului, spunând că este un alt împărat: Isus“.

Acesta era felul părerilor acestor necredincioşi sărmani, ignoranţi, cu păreri preconcepute, cu privire la predicile slujitorului lui Dumnezeu; şi noi putem vedea în ele exact elementele adevărurilor mari şi solemne – renunţarea completă la sistemul actual al lucrurilor şi introducerea Împărăţiei veşnice a Domnului nostru şi Salvatorul Isus Hristos.

• Ezechiel 21.32: O voi răsturna, o voi răsturna, o voi răsturna! Aceasta de asemenea nu va mai fi până nu va veni acela căruia îi aparţine dreptatea, şi lui i-o voi da.

Însă arătarea Domnului şi Împărăţia Sa nu numai au ocupat un loc important în predica apostolului, ci ele strălucesc în toată învăţătura lui. Cei întorşi la Dumnezeu din Tesalonic nu numai s-au întors la această speranţă binecuvântată, ci prin aceasta au fost zidiţi spiritual, au prosperat în ea şi au fost călăuziţi de ea. Ei au fost învăţaţi să trăiască fiecare oră a zilei în strălucirea ei. Nu era o dogmă seacă, aspră, pe care trebuia s-o primeşti ca o parte a unei mărturisiri de credinţă lipsită de putere şi fără valoare, ea era o realitate vie, o putere morală puternică în suflet, o speranţă preţioasă, curăţitoare, sfinţitoare şi înălţătoare, care desprindea total inima de lucrurile acestui pământ şi o antrena să aştepte în fiecare clipă revenirea Domnului nostru preaiubit şi Mântuitorului Isus Hristos, care ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi.

Este deosebit de interesant să observăm că în ambele epistolele adresate tesalonicenilor se vorbeşte mult mai mult de revenirea Domnului decât se vorbeşte în toate celelalte epistole luate împreună. Aceasta este cu atât mai remarcabil, cu cât ele sunt primele epistole pe care le-a scris Pavel şi pe care le-a adresat unei adunări, care era foarte tânără în credinţă.

Dacă cititorul vrea să arunce o privire fugară peste aceste epistole, el va găsi că speranţa venirii Domnului se găseşte în fiecare din cele opt capitole şi este adusă în legătură cu tot felul de lucruri. În primul capitol ea este prezentată ca marele subiect, care permanent ar trebui să stea înaintea inimii fiecărui creştin, oricare ar fi forma poziţiei şi relaţiei lui în lumea aceasta. Ea este lumina strălucitoare care străluceşte la sfârşitul lungii lui călătorii prin pustia întunecată şi obositoare. „V-aţi întors de la idoli la Dumnezeu, ca să slujiţi Dumnezeului viu şi adevărat şi să aşteptaţi …” – Ce să aştepte? Momentul morţii lor? O, nu, apostolul nu se gândeşte nici pe departe la aceasta. Moartea a fost nimicită pentru credincios şi niciodată ea nu este prezentată ca subiect al speranţei lui. Dar ce trebuiau tesalonicenii să aştepte? „… din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat dintre cei morţi …”.

Şi să observăm ce cuvinte frumoase adaugă apostolul: „… pe Isus, care ne scapă de mânia care vine.” Aceasta este Persoana, pe care noi o aşteptăm, Mântuitorul nostru, Marele nostru Eliberator, El, Cel care a lucrat ca să ne salveze din starea noastră lipsită de speranţă; Cel care din cauza noastră a primit paharul mâniei din mâna dreptăţii dumnezeieşti şi l-a golit pentru totdeauna şi până la ultima picătură; care a îndepărtat orice nor, aşa că noi putem privi în sus spre cer, fără ca să vedem altceva decât numai strălucirea şi mărimea gloriei şi dragostei Sale, care vor fi partea noastră în toată veşnicia.

De ai putea tu, iubitul meu cititor creştin, ca tot timpul, dimineaţa, la prânz, seara şi noaptea  să priveşti după venirea Salvatorului nostru! Cum s-ar despărţi inimile noastre de toate lucrurile vizibile şi s-ar ridica peste lucrurile fără valoare ale lumii acesteia, dacă în fiecare zi ne-am începe lucrul, oricare ar fi el, cu gândul că noi, înainte să se întindă umbrele nopţii, probabil vom fi ridicaţi în văzduh, ca să întâmpinăm pe Domnul nostru preaiubit!

Este acesta un simplu vis al unui fanatic sau al unui visător emoţionat? Nu, este un adevăr netrecător, care se bazează pe acelaşi fundament ca şi întreaga clădire a creştinismului nostru. Este adevărat, că Fiul lui Dumnezeu a umblat pe pământul acesta în Persoana lui Isus din Nazaret? Este adevărat, că El a trăit şi a lucrat în mijlocul păcătoşilor şi al unei omeniri sărmane, decăzute? Este adevărat că El a suspinat şi a plâns şi a fost îngrozit în duhul la sentimentul pustiirii, pe care păcatul a provocat-o în lumea aceasta? Este adevărat că El a mers la cruce şi acolo S-a jertfit lui Dumnezeu fără pată, ca să satisfacă maiestatea dumnezeiască, ca să împlinească toate cerinţele tronului lui Dumnezeu, să nimicească lucrările diavolului, să facă de ocară puterile iadului, să îndepărteze păcatul prin jertfa de tăiere a Sa Însăşi şi să poarte păcatele tuturor acelora care vor crede în El de la începutul şi până la sfârşitul veacurilor? Este adevărat, că El a fost trei zile şi trei nopţi în inima pământului şi în prima zi a săptămânii s-a ridicat triumfător din mormânt, ca şi Cap al noii creaţii, şi S-a înălţat la cer, după ce a fost văzut de mai mult de cinci sute de martori? Este adevărat, că la cincizeci de zile după învierea Sa a trimis pe Duhul Sfânt, ca să umple pe apostolii Săi şi să-i facă capabili să ducă Evanghelia până la marginile pământului? Este adevărat că începând din ziua de Rusalii şi până în clipa de faţă El este Apărător la Tatăl şi Mare preot la Dumnezeu pentru poporul Său? Este adevărat că El intervine pentru noi la toate greşelile, păcatele şi neajunsurile noastre şi are milă cu noi în slăbiciunile şi în toate întristările noastre? Este adevărat că El aduce permanent jertfele noastre de rugăciune şi laudă în buna plăcere a Persoanei Sale minunate?

Sunt toate aceste lucruri adevărate? Da, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, ele toate sunt dumnezeieşte adevărate şi ele ne sunt făcute cunoscut în cărţile Noului Testament cu o claritate, cu putere şi plinătate demne de admirat. Ele se bazează pe fundamentul tare al Sfintei Scripturi, Cuvântul lui Dumnezeu, un fundament pe care nici o putere a pământului şi a iadului nu poate să-l atace. Şi pe acest fundament de nezguduit se bazează şi marea speranţă a revenirii Domnului. Pe cât este de adevărat că Domnul Isus Hristos a fost copilaş într-o iesle în Betleem, că El a crescut la statura de Om matur, că El a mers din loc în loc făcând bine, că a fost răstignit pe cruce şi pus într-un mormânt, că acum El S-a aşezat pe tronul Maiestăţii în cer, tot aşa este de adevărat că El va reveni ca să ia pe ai Săi la Sine. El poate veni chiar astăzi. Nimeni nu ştie când va veni, dar revenirea Lui poate fi în orice clipă. Singurul lucru care Îl reţine este îndelunga Lui răbdare, dragostea şi îndurarea. Deja de optsprezece secole a amânat să vină şi a aşteptat, şi în tot acest timp fericirea era gata să fie descoperită şi Dumnezeu era pregătit să judece. Însă El a aşteptat şi mai aşteaptă şi astăzi cu îndurare şi răbdare.

Domnul va reveni. Noi ar trebui să trăim tot timpul cu această speranţă. Aşa a învăţat apostolul pe iubiţii lui tesaloniceni. El însuşi trăia în această speranţă. El o aducea în legătură cu tot ce se petrecea în viaţa lui zilnică. Să ascultăm ce spune el, când era vorba să recolteze rodul muncii lui: „Pentru că cine ne este speranţă, sau bucurie, sau cunună a laudei? Nu sunteţi chiar voi, înaintea Domnului nostru Isus, la venirea Sa?” (1 Tesaloniceni 2.19) În această zi el îi va întâlni pe toţi. Niciunui vrăjmaş nu îi va fi permis atunci să împiedice această unire. „De aceea am dorit să venim la voi, chiar eu, Pavel, o dată şi chiar de două ori; dar ne-a împiedicat satan.” (1 Tesaloniceni 2.18) Ce minunat şi tainic este aceasta! Însă cu toate acestea era aşa. Satan a împiedicat în zilele lui Daniel pe un înger al lui Dumnezeu în împlinirea misiunii sale şi el a împiedicat în timpul acela pe un apostol al lui Hristos în împlinirea dorinţei lui plăcute, să viziteze pe fraţii săi din Tesalonic. Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, el nu va fi în stare să împiedice unirea fericită a lui Hristos cu ai Săi, pe care noi o aşteptăm. Ce clipă va fi aceasta! Ce scene de întâlnire fericită! Dar înainte de toate, ce va fi, să-L vedem pe El Însuşi, pe Isus al nostru, să vedem faţa Lui prietenoasă şi să auzim urarea de bun venit, să auzim de la El „Bine rob bun şi credincios!”.

Ce speranţă înviorătoare a inimii! Trebuie noi să ne mirăm, că ea a ocupat un loc aşa de important în gândurile şi învăţăturile apostolului? El revine mereu la aceasta. Dacă este vorba de progrese în viaţa dumnezeiască şi în evlavia practică, atunci el spune. „Domnul să vă facă să sporiţi şi să prisosiţi în dragoste unii faţă de alţii şi faţă de toţi, după cum facem şi noi faţă de voi, ca să vă întărească inimile, ca să fie fără vină în sfinţenie, înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Isus cu toţi sfinţii Săi!” (1 Tesaloniceni 3.12,13).

Să observăm înainte de toate sfârşitul acestor cuvinte frumoase şi mişcătoare: „cu toţi sfinţii Săi”. Ce înţelepciune demnă de admirat străluceşte aici! Apostolul era pregătit să trateze direct o problemă, în care căzuseră credincioşii din Tesalonic cu privire la prietenii lor mirţi. Ei se temeau că aceia care adormiseră deja, nu vor avea parte de bucuria venirii Domnului. Această problemă este pe deplin înlăturată prin fraza scurtă „cu toţi sfinţii Săi”. Niciunul nu va fi lipsit de această întâlnire bucuroasă, de această scenă festivă. Binecuvântată certitudine! Cum triumfă acest răspuns peste toate afirmaţiile acelora, care vor să ne facă să credem, că nu toţi credincioşii vor avea parte de bucuria venirii minunate a Domnului! Niciunul din cei mântuiţi nu va lipsi, indiferent de neştiinţa lor, de rătăcirea lor, de inducerile în eroare, de lipsurile şi cusururile lor. Salvatorul nostru nu va exclude pe niciunul din preaiubiţii Lui.

Efectul aşteptării venirii Domnului

Să ne facă acest har de nepătruns, să fim fără griji şi indiferenţi? Dumnezeu să ne păzească de aceasta! Nu, tocmai conştienţa permanentă a harului de care avem parte este cea care menţine treaz în noi sentimentul responsabilităţii noastre sfinte, aşa că noi judecăm şi condamnăm tot ce pe căile noastre stă în contradicţie cu gândurile şi felul de gândire al lui Hristos. Şi nu numai aceasta; speranţa în revenirea Domnului, dacă ea rămâne proaspătă şi vie în inimile noastre, trebuie să sfinţească, să cureţe şi să înalţe tot caracterul nostru şi umblarea noastră. „Şi oricine are speranţa aceasta în El se curăţeşte, după cum El este curat” (1 Ioan 3.3).

Este imposibil pentru cineva,  care trăieşte în speranţa să vadă în orice moment pe Domnul său, ca cu toate acestea să-şi îndrepte inima spre lucrurile lumeşti – spre bani, lux, desfătări, vanitate, nebunie. Să nu ne înşelăm singuri. Dacă zilnic aşteptăm pe Fiul lui Dumnezeu din cer, atunci lucrurile veacului acesta nu vor avea nici o valoare pentru noi. Aşteptarea Domnului nu este o chestiune a minţii, ci a inimii.

Mai mult decât o învăţătură, la care noi ţinem cu tărie

S-ar putea ca mintea noastră să fi înţeles deplin învăţătura despre venirea Domnului, s-ar putea ca tot spectrul adevărului profetic să fie clar înaintea ochilor noştri spirituali, fără ca prin aceasta să fi exercitat cel mai mic efect asupra inimii, asupra caracterului şi asupra vieţii practice. Dar este o cu totul altă chestiune, dacă întreaga noastră existenţă morală, umblarea noastră practică este condusă de speranţa bucuroasă şi binecuvântată de a-L vedea pe El, Cel care ne iubeşte şi ne-a curăţit de păcatele noastre în sângele Său preţios.

Facă Dumnezeu ca toate acestea să se găsească tot mai mult printre noi! Este de temut, că mulţi dintre noi şi-au pierdut prospeţimea şi puterea speranţei noastre cereşti. Adevărul despre venirea Domnului a devenit o simplă învăţătură aşa de cunoscută, că noi vorbim deseori despre ea şi putem purta discuţii cu alţi în privinţa aceasta, în timp ce în acelaşi moment acţiunile noastre, comportarea noastră şi tot felul nostru de gândire contrazic ceea ce noi mărturisim că respectăm.

Nu vrem să ne ocupăm mai departe cu această parte tristă şi umilitoare a subiectului nostru. Domnul să privească cu îndurare spre noi şi să vindece sufletele noastre, să le reabiliteze şi să le învioreze din nou. Fie ca El să retrezească în inimile tuturor preaiubiţilor Săi adevărata speranţă a creştinului, speranţa de a vedea Luceafărul strălucitor de dimineaţă! Fie ca expresia inimii şi a vieţii noastre întregi să fie: «Amin, vino, Doamne Isus!»

Cuvânt de încheiere

Aici trebuie să încheiem studiul nostru. Am sperat ca împreună cu cititorii noştri să prelucrăm cele două epistole adresate credincioşilor din Tesalonic, ca să dovedim şi să ilustrăm afirmaţia că speranţa în revenirea Domnului era legată cu inima apostolului, cu toate scenele, împrejurările şi legăturile vieţii creştine. Însă trebuie să lăsăm în seama cititorului să facă aceasta pentru sine însuşi. Suntem convinşi că s-a spus destul, ca să se arate că adevărata întoarcere la Dumnezeu în concordanţă cu învăţătura apostolică nu poate înceta scurt înainte de venirea Domnului.

O persoană cu adevărat întoarsă la Dumnezeu s-a întors de la idoli, a rupt-o cu lumea, cu eul lui vechi şi s-a îndreptat spre Dumnezeu, pentru ca în El să găsească tot ce el ar putea vrea să aibă pentru timpul de acum şi pentru veşnicie, ca să-I slujească, şi anume, numai Lui – şi în continuare „să aştepte pe Fiul lui Dumnezeu din cer”. După părerea noastră aceasta este adevărul adevărat şi potrivit la întrebarea „Ce este întoarcerea la Dumnezeu?”

Cititorule, eşti tu întors la Dumnezeu? Dacă nu, ce mai aştepţi? Dacă da, mărturiseşti tu aceasta cu viaţa ta?

Pot eu sluji lui Dumnezeu în profesia mea?

Trecem acum să studiem partea practică a temei noastre. Ea este cuprinsă în cuvintele: „ca să slujiţi Dumnezeului celui viu şi adevărat”. Aceasta are o foarte mare importanţă pentru fiecare credincios. Noi am fost chemaţi „să slujim”. Viaţa noastră toată, începând din clipa întoarcerii noastre la Dumnezeu şi până la sfârşitul drumului nostru pe pământ, ar trebui să se caracterizeze prin duhul unei slujiri adevărate, serioase şi devotate. Acesta este privilegiul nostru mare, da, datoria noastră sfântă. Nu are importanţă cât de mare sau cât de mic este cercul activităţii noastre sau ce profesie avem noi în viaţă; dacă ne-am întors la Dumnezeu, atunci avem un lucru de făcut, şi anume, să slujim lui Dumnezeu. Dacă este ceva în profesia noastră care este în contradicţie cu voia descoperită a lui Dumnezeu şi cu învăţăturile clare ale Cuvântului Său, atunci trebuie să renunţăm la ea, oricât ne-ar costa. Primul pas al unui slujitor ascultător constă în a părăsi o poziţie greşită, să se depărteze de rău.

Imaginează-ţi de exemplu un proprietar de cârciumă, care se întoarce la Dumnezeu. Ce va face el? Va putea să continue el o astfel de profesie? Poate el rămâne în apropierea lui Dumnezeu cu o astfel de profesie? Va putea el continua să vândă ceea ce ruinează, produce necaz, înjosire, moarte şi pierzare miilor şi sutelor de mii de oameni? Poate el să slujească Dumnezeului viu şi adevărat stând la barul unei cârciumi?

Nu putem crede aceasta. Suntem consideraţi că suntem prea duri, prea severi şi mărginiţi, când scriem aşa ceva. Dar nu putem altfel. Trebuie să scriem ceea ce credem că este adevărul. Suntem convinşi că prima acţiune a unui posesor de cârciumă întors la Dumnezeu trebuie să fie închiderea localului său şi cu toată hotărârea să întoarcă spatele acestei profesii îngrozitoare şi păcătoase. A spune că într-o astfel de profesie slujeşti lui Dumnezeu este după părerea noastră o amăgire îngrozitoare.

Fără îndoială aceasta se poate spune şi despre multe alte meserii, aşa că cititorul este mişcat să se întrebe: „Ce are atunci un creştin credincios de făcut? Cum poate el constata aceasta?” Răspunsul nostru este simplu: Noi suntem chemaţi să slujim lui Dumnezeu, şi totul trebuie măsurat şi verificat cu acest etalon. Creştinul trebuie să-şi pună numai o întrebare: „Pot eu să împlinesc obligaţiile legate de profesia mea, pentru a glorifica pe Dumnezeu?” Dacă nu, atunci el trebuie să renunţe la ea. Dacă noi nu putem uni Numele lui Dumnezeu cu profesia noastră – dacă dorim să mergem pe drumul nostru împreună cu Dumnezeu şi să trăim plăcut pentru El – atunci trebuie să părăsim profesia şi să rugăm pe Dumnezeu să ne deschidă o cărare, pe care noi putem merge un drum spre gloria Sa.

El va face aceasta, preamărit să-I fie Numele! El nu lasă niciodată de ruşine un suflet care se încrede în El. Tot ce avem noi de făcut este să ne agăţăm de El cu toată hotărârea inimii, şi El va deschide drumul înaintea noastră. El ar putea să ni se pară îngust, zgrunțuros şi singuratic, însă datoria noastră simplă este să stăm înaintea lui Dumnezeu şi nici măcar pentru o oră să nu fim în legătură cu ceea ce este în contradicţie evidentă cu voia Lui revelată. O conştiinţă gingaşă, un ochi simplu şi o inimă supusă vor răspunde la unele întrebări, vor rezolva anumite probleme şi vor înlătura unele greutăţi din cale. Chiar şi roadele naturii dumnezeieşti, dacă le permitem să lucreze, ne vor ajuta în anumite situaţii de derută. „Lumina trupului este ochiul; când ochiul tău este curat, tot trupul tău este, de asemenea, plin de lumină” (Matei 6.22). Dacă inima noastră este caldă pentru Hristos şi bate pentru lucrarea Sa, pentru Numele Său, pentru slujirea lui Dumnezeu, atunci Duhul Sfânt deschide sufletului comorile multiple ale revelaţiei dumnezeieşti şi revarsă un fluviu de lumină vie peste înţelegere, aşa că noi vedem înaintea noastră drumul slujirii tot aşa de clar ca soarele şi trebuie numai să păşim cu paşi hotărâţi pe el.

Noi nu avem voie să uităm nici măcar o clipă, că ne-am întors la Dumnezeu, ca să slujim lui Dumnezeu. Revelarea vieţii, pe care o posedăm, trebuie să ia permanent forma slujiri dedicate Dumnezeului viu şi adevărat. În starea noastră de oameni neîntorşi la Dumnezeu ne-am închinat la idoli şi am slujit la tot felul de pofte şi plăceri; acum dimpotrivă adorăm pe Dumnezeu în Duhul şi suntem chemaţi să-I slujim cu toate puterile. Noi ne-am întors la Dumnezeu, ca să găsim în El liniştea şi satisfacţia noastră deplină. Nu este nici măcar o singură chestiune în tot spectrul nevoilor de bază ale unei creaturi din timpul de acum şi din veşnicie, pe care noi nu le putem găsi în Dumnezeul nostru infinit de bun şi Tată al nostru. El a pus în Hristos, Fiul dragostei Sale, tot ce poate satisface dorinţele vieţii noi din noi. Este privilegiul nostru să avem pe Hristos locuind prin credinţă în inimile noastre şi să fim înrădăcinaţi şi întemeiaţi în dragoste, ca să putem pe deplin înţelege împreună cu toţi sfinţii care sunt lărgimea şi lungimea şi adâncimea şi înălţimea, şi să cunoaştem dragostea lui Hristos, care întrece cunoştinţa, ca să fim umpluţi până la toată plinătatea lui Dumnezeu (Efeseni 3.17-19).

Întreaga viaţă o slujbă pentru Dumnezeu

Umpluţi, satisfăcuţi şi întăriţi în felul acesta suntem chemaţi să ne dedicăm cu duh, suflet şi trup lucrării lui Hristos şi să fim tari, nemişcaţi, tot timpul sporind în lucrarea Domnului. Noi nu ar trebui să avem altceva de făcut în lumea aceasta. Ce nu se poate face ca lucrare pentru Hristos ar trebui să fie total înlăturat. Aceasta face chestiunea deosebit de simplă. Este marele nostru privilegiu să facem totul în Numele Domnului şi spre onoarea lui Dumnezeu. Se vorbeşte uneori de o chemare lumească, în opoziţie cu chemarea sfântă. Însă noi nu credem că este corect să se facă o astfel de diferenţiere. Pavel a făcut corturi şi a înfiinţat adunări, dar în ambele a slujit Domnului Isus.

Tot ce face un creştin, trebuie să fie sfânt, deoarece este făcut ca o lucrare pentru Dumnezeu. Dacă ne-am gândi permanent la aceasta, atunci aceasta ne-ar face capabili, ca cele mai simple obligaţii ale vieţii noastre zilnice să le aducem în legătură cu Domnul Însuşi şi în felul acesta să acordăm o demnitate sfântă şi un interes sfânt tuturor lucrurilor pe care le facem de dimineaţa şi până noaptea. În loc să vedem în obligaţiile profesiei noastre un obstacol pentru părtăşia cu Dumnezeu, vom face din ele o ocazie pentru a aştepta instruirea şi călăuzirea Sa şi apoi să le împlinim într-un fel în care Numele Său sfânt va fi glorificat.

Slujire pentru Dumnezeu în exemplul unei servitoare

Slujirea lui Dumnezeu este în realitate o chestiune mult mai simplă decât noi gândim deseori. Ea nu constă în aceea, că noi facem fapte mari, care depăşesc limitele stabilite de Dumnezeu pentru cercul nostru de acţiune. Să luăm ca exemplu o servitoare. Cum poate ea să slujească Dumnezeului cel viu şi adevărat? Ea nu poate merge din casă în casă să facă vizite, ca să vestească unuia sau altuia Evanghelia. Cercul ei de acţiune este în casa stăpânului ei. Dacă ea ar începe să meargă de la o casă la alta, atunci ea ar neglija efectiv lucrarea încredinţată ei de Dumnezeu. Să ascultăm următoarele cuvinte ale apostolului:

• Tit 2.9,10: Îndeamnă-i pe robi să fie supuşi stăpânilor lor, să fie plăcuţi în toate, necontrazicând, nefurând, ci arătând toată buna credincioşie, ca în toate să împodobească învăţătura Dumnezeului nostru Mântuitor.

Vedem din aceasta că un slujitor prin ascultare, smerenie şi sinceritate poate să împodobească învăţătura lui Dumnezeu tot aşa de bine ca şi un evanghelist, care călătoreşte în toată lumea, ca să-şi împlinească misiunea lui înaltă şi sfântă.

Şi în continuare citim:

• Efeseni 6.5-8: Robilor, ascultaţi de stăpânii pământeşti, cu teamă şi tremur, în simplitatea inimii voastre, ca de Hristos, nu în slujire de ochii lor, ca unii care caută să placă oamenilor, ci ca robi ai lui Hristos, făcând voia lui Dumnezeu din suflet, slujind cu bunăvoinţă ca Domnului, şi nu ca oamenilor, ştiind că orice bine va face fiecare, aceasta va primi de la Domnul, fie rob, fie liber.

Cât de plăcut sunt toate acestea! Ce câmp vast deschid aceste cuvinte pentru slujirea noastră! Dar unde se găseşte astăzi această simplitate a inimii? Unde este această teamă şi acest tremur? Unde este o slujire aşa de devotată? Cu regret foarte des descoperim mândrie, egoism, orgoliu şi interes personal. Cât de mult trebuie aceste lucruri să dezonoreze pe Domnul şi să întristeze pe Duhul Său Sfânt! Fie ca în sufletele noastre să se trezească un sentiment profund cu privire la ce se cuvine celor care sunt chemaţi să slujească Dumnezeului viu şi adevărat! Nu este pentru fiecare creştin adevărat o dovadă deosebită a harului lui Dumnezeu, că el poate să-I slujească şi să-L glorifice, chiar şi în obligaţiile obişnuite din casă? Dacă nu ar fi aşa, ce va fi din nouăzeci şi nouă de creştini dintr-o sută?

Am ales cazul unui slujitor obişnuit din casă, ca să ilustrăm această parte a realizării practice a adevărului care stă înaintea noastră. Nu este nespus de binecuvântat pentru noi să ştim că Dumnezeul nostru în harul Său Se coboară, ca să lege Numele Său şi gloria Sa cu cele mai de jos obligaţii pe care le avem în viaţa noastră obişnuită de familie? Aceasta acordă a tot ce noi facem, de dimineaţa şi până seara, un adevărat interes şi o însemnătate de neimaginat.

• Coloseni 3.23.24: Orice faceţi, lucraţi din suflet, ca pentru Domnul şi nu ca pentru oameni, ştiind că de la Domnul veţi primi răsplata moştenirii; slujiţi Domnului Hristos.

În aceasta constă secretul întregii chestiuni. Nu este o lucrare pentru plată, ci o slujire pentru Domnul Isus Hristos şi o privire spre El, ca să primim răsplata moştenirii.

Fie ca el să fie mai mult practicat şi revelat între noi! Ce putere morală ar oferi aceasta întregii vieţi creştine! Ce răspuns triumfător ar fi la toate batjocurile şi rafinamentul excesiv al necredinţei! Ar avea mai multă putere decât zece mii de argumentări dintre cele mai inteligente. Nici o dovadă nu este aşa de tare şi concludentă ca viaţa serioasă, devotată, sfântă şi gata de a se sacrifica a unui creştin, şi o astfel de viaţă poate fi revelată printr-o persoană al cărei cerc de acţiune este limitat de patru pereţi ai unei bucătării.

(Este remarcabil că atât în Efeseni 6 cât şi în Coloseni 3 pasajele scrise slujitorilor sunt mult mai detaliate decât pasajele adresate tuturor celorlalte clase. În Tit 2 găsim numai slujitorii. Nu sunt indicaţii pentru soţi, pentru stăpâni şi pentru copii. Nu vrem să explicăm aceasta, dar nu putem să nu constatăm că este o realitate foarte interesantă; şi cu siguranţă ne învaţă ce loc deosebit în creştinătate a fost prevăzut pentru cineva care în zilele de început ale istoriei Bisericii a ocupat locul unui slujitor. Duhul Sfânt foloseşte multă osteneală să arate unei astfel de persoane cum ea se poate mişca într-un mediu de lucru aşa de ispititor. Lui i se arată cu multă dragoste că prin faptul că el îşi îndeplineşte obligaţiile, din punctul de vedere al lui Dumnezeu el poate împodobi învăţătura despre Dumnezeu Salvatorul şi face onoare Numelui lui Isus. Nimic nu poate întrece harul care străluceşte din aceasta.)

Nu este vorba despre ceea ce fac, ci despre felul cum fac

Însă viaţa practică a unui creştin adevărat furnizează nu numai răspunsul cel mai bun la batjocurile celui necredincios şi la reproşurile scepticului, ci iese în întâmpinare în mod larg afirmaţiilor celor care vor să aducă pe creştin sub Lege. Dacă ni se reproşează că noi nu stimulăm la fapte şi nu predicăm despre ele, atunci întrebăm simplu: Pentru ce să facem aceasta? Omul, care nu s-a întors la Dumnezeu, nu poate face nici o lucrare, în afară de „fapte rele” sau „fapte moarte”. Toate gândurile lui, cuvintele şi faptele lui merită chinul veşnic şi focul care nu se stinge niciodată. „Cei care sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu” (Romani 8.8). Ce scop ar avea să se vestească astfel de „lucrări”? Ele pot numai să-i ducă în rătăcire, să-i înşele şi să-i orbească şi îi trimite în iad cu minciuna în mâna lor dreaptă.

Trebuie să aibă loc adevărata întoarcere la Dumnezeu. Ea este de la început şi până la sfârşit o lucrare divină. Dar ce are de făcut cel care se întoarce la Dumnezeu? Cu siguranţă nu are nimic de lucrat, ca să obţină viaţa, căci el posedă viaţa veşnică ca dar liber al lui Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos. El nu are nimic de lucrat, ca să devină mântuit, căci el este deja mântuit pentru toată veşnicia. Pentru ce este el atunci chemat? „Ca să slujească Dumnezeului cel viu şi adevărat”. În ce, când şi unde? În toate lucrurile, în tot timpul şi în toate locurile. Cel întors la Dumnezeu nu are nimic altceva de făcut, decât să slujească lui Dumnezeu. Dacă face altceva, atunci se dovedeşte necredincios faţă de Domnul şi Stăpânul său, care l-a dotat, înainte ca El să-l cheme să slujească, cu viaţa, cu harul şi cu puterea, numai prin care se poate exercita slujirea.

Da, cititorul meu drag, creştinul este chemat să slujească. Să nu uităm niciodată aceasta. El are privilegiul să aducă trupul său ca pe o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu, aceasta fiind slujirea sa înţeleaptă (Romani 12.1). Aceasta înlătură toate greutăţile, reduce la tăcere toate obiecţiile şi pune toate la locul potrivit. Nu este vorba de ceea ce fac eu, ci cum fac eu, nu de locul unde mă aflu, ci de felul cum mă comport. Creştinismul, aşa cum este el prezentat în Noul Testament, este expresia vieţii lui Hristos în cel credincios, este Hristos, prezentat prin puterea Duhului Sfânt în viaţa zilnică a creştinului. Tot ce stă în legătură cu creştinul, tot ce el spune şi face, întreaga lui viaţă practică, începând din dimineaţa zilei Domnului şi până sâmbătă noaptea, ar trebui să poarte amprenta şi duhul acestei fraze măreţe, cu care ne-am ocupat – „slujirii Dumnezeului viu şi adevărat”.

Fie ca tot mai mult să fie aşa! Fie ca toţi cei iubiţi de Domnul, indiferent unde se află, să fie cu adevărat înflăcăraţi de un entuziasm pentru Hristos mai serios, mai deplin şi din toată inima şi să caute să facă lucrarea Lui preţioasă.

Partea pozitivă a întoarcerii la Dumnezeu

Ajungem acum la ceea ce putem numi partea pozitivă a unei adevărate întoarceri la Dumnezeu. Am văzut că este o întoarcere la Dumnezeu de la idoli, o întoarcere la Dumnezeu de la toate acele lucruri care stăpâneau inimile şi sentimentele noastre, de la deşertăciunile şi nebuniile, de la poftele şi plăcerile din care consta viaţa noastră în zilele de întuneric şi orbire. Este, aşa cum citim în Faptele apostolilor 26.18, o întoarcere la Dumnezeu de la întuneric şi de sub puterea satanei şi aşa cum spune apostolul în Galateni 1.4, o întoarcere la Dumnezeu din acest veac rău.

Dar o adevărată întoarcere la Dumnezeu este mai mult decât aceasta. Aceasta este numai partea negativă a întoarcerii la Dumnezeu. Fără îndoială este un har demn de admirat, să fi eliberat o dată pentru totdeauna de răutatea şi decăderea morală a vieţii noastre de odinioară, de sclavia îngrozitoare a dumnezeului şi stăpânitorului lumii acesteia, să fi scos dintr-o lume care zace în cel rău, eliberat de plăcerea faţă de păcat – de toate preferinţele josnice, care ne stăpâneau odinioară. Noi nu putem fi destul de mulţumitori pentru toate aspectele legate de această latură a întrebării.

Ddar repetăm încă o dată: adevărata întoarcere la Dumnezeu este mai mult decât aceasta. Dar dacă am rupt-o cu lumea şi cu eul propriu, dacă am renunţat la plăcerile şi desfrâul nostru de odinioară, dacă noi, într-un cuvânt, am spus adio la tot ce alcătuia viaţa noastră în lumea aceasta, ce obţinem în locul tuturor acestor lucruri?

Aduşi la Dumnezeu

Capitolul nostru ne dă cu un cuvânt un răspuns clar, precis şi suficient la această întrebare: „V-aţi întors la Dumnezeu”.

Măreţ răspuns! Da, nespus de mare pentru toţi care au înţeles ceva din însemnătatea şi dimensiunea lui. Ce am primit eu pentru idolii mei de odinioară? Pe Dumnezeu. Pentru plăcerile deşarte şi păcătoase ale lumii acesteia? Pe Dumnezeu. Pentru bogăţiile, onoarea şi distincţiile ei? Pe Dumnezeu. Ce a primit fiul pierdut în locul zdrenţelor din ţara îndepărtată? Haina cea mai de preţ din casa tatălui. În locul roşcovelor, pe care le mâncau porcii? Viţelul îngrăşat. În locul slujbei josnice din ţara îndepărtată? Sărutările, inima şi masa tatălui.

Nu este aceasta un schimb minunat? Nu posedăm noi în cunoscuta, dar neschimbat de frumoasă istorisire despre fiul pierdut o prezentare potrivită şi insistentă despre adevărata întoarcere la Dumnezeu? Ce schimbare, ce întoarcere desăvârşită descoperim în ea! Nici o limbă omenească nu poate descrie sentimentele care trebuie să fi copleşit pe cel întors înapoi, atunci când tatăl l-a strâns la inima lui şi i-a descoperit toată dragostea şi bunătatea lui. Zdrenţele, roşcovele, sclavia, lipsa, foamea, necazul, toate, absolut toate s-au sfârşit pentru totdeauna; şi în locul acestora a savurat bucuria de nespus de a fi în casa tatălui, în patrie, şi el a avut conştienţa fericită că toată bucuria solemnă, care îl înconjura, a fost provocată de întoarcerea sa, da, că ea a făcut fericit pe tatăl său, că el l-a primit înapoi.

Probabil cineva va vrea să reproşeze, că toate acestea sunt numai un tablou. Pe drept este aşa, dar ce prezintă acest tablou? El prezintă o realitate dumnezeiască, măreaţă; este un tablou a cea ce are loc la fiecare întoarcere la Dumnezeu, din momentul în care noi o privim din punctul de vedere ceresc. Întoarcerea la Dumnezeu nu este numai o simplă renunţare la lume cu toate deşertăciunile şi nebuniile ei. Desigur ea include şi acestea, dar este mult mai mult decât aceasta. Ea este o legătură cu Dumnezeu, o introducere în casa Tatălui, în familie; făcut – nu numai în vorbirea unei cărţi de ritualuri inutile, ci în puterea Duhului şi prin lucrarea puternică a Cuvântului – un copil al lui Dumnezeu, un mădular al lui Hristos şi un moştenitor al Împărăţiei.

Aceasta este adevărata întoarcere la Dumnezeu. Fie ca cititorul să înţeleagă pe deplin adevărul celor spuse! Fie ca el să nu se dea mulţumit cu ceva mai puţin decât cu marea realitate a acestei întoarceri la Dumnezeu din întuneric la lumină, de sub puterea lui satan şi a slujirii la idoli la Dumnezeu. Creştinul a fost adus acum aşa de realmente la Dumnezeu, ca şi cum el ar fi deja în cer. Aceasta ar putea apărea unora prea exagerat, dar este un adevăr binecuvântat. Apostolul Petru spune cu privire la acest punct: „Hristos, de asemenea, a suferit o singură dată pentru păcate, Cel Drept pentru cei nedrepţi, ca să ne ducă” – în cer, când vom muri? O, nu, ci: „la Dumnezeu” (1 Petru 3.18), acum, în timpul prezent. Tot aşa citim şi în Romani 5.10,11: „Pentru că, dacă, fiind vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult, fiind împăcaţi, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui. Şi nu numai atât, dar ne şi lăudăm în Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am primit acum împăcarea.”

Aceasta este o bază minunată. Vorbirea omenească nu poate exprima tot ce se cuprinde în afirmaţia „întors” sau „adus la Dumnezeu”.

Domnul nostru demn de adorare aduce pe toţi, care cred în Numele Său, în prezenţa lui Dumnezeu, şi anume în propria Sa plăcere desăvârşită. El ne aduce în aceeaşi poziţie pe care o are El înaintea lui Dumnezeu.

Plinătate de binecuvântări cereşti

El ne uneşte cu Sine Însuşi şi ne face să avem parte de tot ce are El şi ce este El, desigur cu excepţia dumnezeirii Sale. Noi am fost făcuţi pe deplin una cu El.

• Ioan 14.19: Încă puţin şi lumea nu Mă va mai vedea; dar voi Mă veţi vedea; pentru că Eu trăiesc şi voi veţi trăi.

Şi iarăşi:

• Ioan 14.27: Vă las pacea; vă dau pacea Mea: Eu nu vă dau cum dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.
• Ioan 15.11: V-am vorbit acestea pentru ca bucuria Mea să fie în voi şi bucuria voastră să fie deplină.
• Ioan 15.15: Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscut.

Aşa citim şi în acea rugăciune a Domnului din Ioan 17:

• Ioan 17.18-24: Cum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am trimis pe ei în lume; şi pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi în adevăr. Şi nu cer numai pentru aceştia, ci şi pentru cei care vor crede în Mine prin cuvântul lor; pentru ca toţi să fie una, după cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în Noi, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi Eu le-am dat gloria pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum Noi suntem una: Eu în ei şi Tu în Mine; pentru ca ei să fie făcuţi desăvârşiţi spre a fi una, ca să cunoască lumea că Tu M ai trimis şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine. Tată, doresc ca aceia pe care Mi i-ai dat Tu să fie şi ei cu Mine unde sunt Eu, ca să privească gloria Mea pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru că M-ai iubit mai înainte de întemeierea lumii.

O binecuvântare mai înaltă şi mai mare nu se poate imagina. Să fi făcut una pe deplin cu Fiul lui Dumnezeu, să ai parte de dragostea cu care El a fost iubit de Tatăl, să ai parte de pacea Sa, de bucuria Sa şi de gloria Sa, aceasta este caracterul cel mai înalt, măsura cea mai înaltă a binecuvântării cu care poate fi binecuvântată o creatură. Să fi salvat de groaza unei condamnări veşnice, curăţit, spălat, îndreptăţit; şi să fi introdus în tot ce a pierdut Adam şi să fi introdus cer având un caracter deosebit – aceasta ar fi deja un har demn de admirat, o bunătate şi o dragoste de nemăsurat. Dar să fi adus la Dumnezeu în toată favoarea singurului Său Fiu preaiubit, să fi strâns unit cu Fiul Său în poziţia Sa înaintea lui Dumnezeu şi odată să fi în slava Lui, aceasta este într-adevăr ceva ce numai inima lui Dumnezeu putea să gândească şi numai puterea Sa putea să realizeze.

Deci toate acestea sunt incluse în întoarcerea la Dumnezeu, despre care vorbim. Aşa de minunat este harul lui Dumnezeu, aşa de mare este dragostea, cu care El ne-a iubit, pe când eram încă morţi în păcatele şi greşelile noastre, vrăjmaşi în gândirea noastră prin fapte rele, când slujeam tuturor feluri de pofte şi plăceri, când eram slujitori la idoli, sclavi orbi ai lui satan şi copii ai mâniei şi umblam pe calea largă, care se sfârşeşte în condamnarea veşnică.

Dar cel mai mare dintre toate este faptul că atât Numele lui Dumnezeu este glorificat cât şi inima Sa se bucură să ne introducă pe acest loc al binecuvântărilor de negrăit, al dragostei şi slavei. Dragostea inimii Lui nu ar fi satisfăcută să ne dea un loc mai jos decât al Fiului Său. Apostolul putea să exclame cu privire la această bogăţie minunată a harului:

• Efeseni 1.3-7: Binecuvântat fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în cele cereşti, în Hristos; după cum ne-a ales în El mai înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără pată înaintea Lui, în dragoste; El ne-a rânduit dinainte pentru înfiere, pentru Sine, prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda gloriei harului Său, în care ne-a făcut plăcuţi în Cel Preaiubit; în El avem răscumpărarea prin sângele Lui, iertarea greşelilor, după bogăţiile harului Său

Ce dragoste de nepătruns, ce plinătate de binecuvântare găsim aici! Este planul lui Dumnezeu să Se glorifice pe Sine Însuşi în veacurile de nesfârşit ale veşniciei prin căile şi acţiunile Sale cu noi. El vrea să arate înaintea întregului univers bogăţia nespus de mare a harului Său în bunătate faţă de noi în Hristos Isus. Iertarea şi îndreptăţirea noastră, eliberarea noastră deplină, faptul că suntem plăcuţi înaintea lui Dumnezeu, toate binecuvântările care ne-au fost dăruite în Hristos Isus, toate acestea vor sluji în veacurile viitoare la desfăşurarea slavei dumnezeieşti. Aşa cum am remarcat deja, nu ar fi suficient pentru cerinţele slavei lui Dumnezeu şi nu ar corespunde sentimentelor inimii Sale, dacă noi am ocupa un alt loc decât acela pe care îl are Fiul Său preaiubit.

Toate acestea sunt aşa de minunate, că aproape par de necrezut. Însă ele sunt demne de Dumnezeu şi este plăcerea Sa să acţioneze în felul acesta faţă de noi. Aceasta este suficient pentru noi. Desigur ar fi prea mare şi prea minunat, da, imposibil, dacă noi înşine ar trebui să le obţinem sau să le câştigăm, dar nu este prea mare pentru Dumnezeu, ca să ni le dăruiască. El acţionează cu noi potrivit cu dragostea inimii Lui şi pe baza demnităţii lui Hristos. Fiul pierdut ar putea să ceară să fie făcut un argat; dar aceasta era total imposibil. Nu ar fi corespuns sentimentelor inimii tatălui să-l aibă ca argat în casa sa. El trebuia să fie acolo ca fiu, sau să nu fie deloc acolo. Dacă ar fi vorba de meritele noastre, nu am putea avea pretenţia de a poseda un loc de argat, şi tot aşa de puţin ca fiu. Dar, Dumnezeu fie preamărit!, El nu acţionează după meritul nostru, ci potrivit cu dragostea care se revarsă a inimii Sale şi spre lauda slavei Numelui Său.

Aceasta este, deci, adevărata întoarcere la Dumnezeu. Noi am fost aduşi la Dumnezeu şi nimic mai puţin decât aceasta. Noi nu ne-am întors numai de la idolii noştri, de orice natură ar fi aceştia, ci noi am fost aduşi realmente în prezenţa lui Dumnezeu Însuşi, ca să ne găsim bucuria în El, să ne lăudăm cu El, să umblăm cu El, să ne găsim în El toate izvoarele noastre, să ne desfătăm din fântâna care nu seacă a dragostei Sale şi să găsim în El răspuns la toate nevoile şi problemele noastre, aşa că sufletele noastre sunt pentru totdeauna şi veşnic satisfăcute.

Care este răspunsul tău la binecuvântarea lui Dumnezeu?

Să ne reîntoarcem la idoli? Niciodată! Mai avem vreo dorinţă după lucrurile care ne preocupau odinioară? Dacă cunoaştem poziţia noastră şi practicăm partea noastră în Hristos, cu siguranţă nu le vom mai dori. Mai avea fiul pierdut vreo dorinţă după porci şi roşcovele lor, atunci când era în braţele tatălui, când a fost îmbrăcat cu haina cea mai bună şi şedea la masa tatălui? Este imposibil să credem aceasta. Nu ne putem imagina că de pe buzele lui a ieşit un singur oftat după ţara îndepărtată, atunci când se afla în acea casă minunată şi binecuvântată a dragostei.

Noi vorbim în concordanţă cu principiile divine. Cu regret sunt în zilele noastre aşa de mulţi care mărturisesc că s-au întors la Dumnezeu şi care un timp înaintează bine, după cum se pare, dar care apoi încep repede să se răcească tot mai mult, să obosească şi să devină nemulţumiţi. Lucrarea în inima lor nu era una reală. Ei nu au fost aduşi cu adevărat la Dumnezeu. Au renunţat un timp la idolii lor, dar nu au ajuns la Dumnezeu Însuşi. Ei nu au găsit niciodată în El partea care să satisfacă inimile lor, nu au cunoscut niciodată adevărata însemnătate a părtăşiei cu El, nu au gustat niciodată satisfacţia şi liniştea inimii în Hristos. De aceea sărmana inimă nesatisfăcută a început după un timp să dorească după lume; s-au întors înapoi şi au decăzut mult mai mult decât au fost vreodată în nebunia şi deşertăciunea lor.

Astfel de cazuri aduc foarte multă întristare şi descurajare. Ele aduc ocară mare Numelui lui Hristos şi deseori sunt un obstacol pentru sufletele care caută. Însă ele nu schimbă cu nimic adevărul; ele lasă neatinsă întrebarea cu privire la adevărata întoarcere la Dumnezeu. Un suflet întors cu adevărat la Dumnezeu nu este unul care s-a întors numai de la lumea actuală rea cu toate promisiunile şi pretenţiile ei, ci este unul care prin lucrarea preţioasă a Duhului Sfânt a fost călăuzit să găsească totul în Dumnezeul viu şi în Fiul Său Isus Hristos, tot ceea ce el vrea să aibă pentru timpul de acum şi pentru veşnicie. O astfel de persoană a sfârşit-o cu lumea în chip dumnezeiesc. Ea a rupt-o cu ea pentru totdeauna. Ea a lăsat să i se deschidă ochii, aşa că ea poate vedea tot mai mult întreaga situaţie. Ea s-a judecat pe sine însăşi în lumina prezenţei lui Dumnezeu. Ea a măsurat situaţia cu etalonul crucii lui Hristos. Ea a cântărit-o cu cântarul sfinţeniei şi i-a întors spatele pentru totdeauna, ca să găsească un ţel captivant şi dominant în Persoana acestui Unicul binecuvântat – care a fost pironit pe lemnul blestemat, pentru ca nu numai s-o elibereze de focul veşnic, ci şi de lumea actuală rea.

Ce înseamnă binecuvântările pământeşti faţă de cele cereşti?

Cu cât ne vom preocupa mai mult cu 1 Tesaloniceni 1.9, cu atât mai mult va trebui să admirăm profunzimea, plinătatea şi puterea acestui verset. Ce mult cuprind cuvintele: „întors de la idoli la Dumnezeu”! Înţelegem noi cu adevărat însemnătatea şi puterea lor deplină? Este un lucru minunat pentru suflet să fie adus la Dumnezeu – să-L cunoaştem ca locul nostru de refugiu în toate slăbiciunile şi nevoile noastre, ca izvor al bucuriei noastre, ca putere a noastră şi scut al nostru, ca Conducător şi Mângâietor al nostru, ca Cel ce este totul şi în toate pentru noi, să te sprijini cu totul de El şi să fi în totul dependent de El.

Cititorul meu drag, cunoaşte inima ta măreţia tuturor acestor lucruri? Dacă eşti un copil al lui Dumnezeu, un suflet care s-a întors cu adevărat la Dumnezeu, atunci este privilegiul tău fericit să cunoşti aceste lucruri, şi să nu fi mulţumit fără ele. Nimic altceva nu poate face inima omenească mulţumită şi fericită, decât numai Dumnezeu. Lumea întreagă nu este în stare să satisfacă dorinţele inimii şi să liniştească poftele ei. Dacă am poseda toate bogăţiile şi toate comorile lumii şi dacă ne-ar sta la dispoziţie toate desfătările, pe care le poate oferi bogăţia, inima ar dori totuşi mai mult; ar rămâne permanent în urmă un gol trist, pe care nimic de pe pământ nu-l poate umple.

Să privim istoria lui Solomon. Să-l auzim ce ne împărtăşeşte din experienţa lui:

• Eclesiastul 1.12-2.11: Eu, Eclesiastul, am fost împărat peste Israel în Ierusalim. Şi mi-am pus inima să caut şi să cercetez cu înţelepciune despre tot ce se face sub ceruri: aceasta este o preocupare neplăcută pe care a dat o Dumnezeu fiilor oamenilor, ca să fie chinuiţi cu ea. Am văzut toate lucrările care se fac sub soare; şi, iată, totul este deşertăciune şi goană după vânt! Ce este strâmb nu se poate îndrepta şi ce lipseşte nu se poate număra. Am vorbit cu inima mea, zicând: „Iată, am ajuns mare şi am dobândit înţelepciune mai mult decât toţi cei care au fost înainte de mine peste Ierusalim şi inima mea a văzut multă înţelepciune şi cunoştinţă“. Şi mi-am pus inima la cunoaşterea înţelepciunii şi la cunoaşterea nebuniei şi a prostiei; am aflat că aceasta de asemenea este goană după vânt. Pentru că în multă înţelepciune este mult necaz; şi cel care înmulţeşte cunoştinţa înmulţeşte durerea. Am zis în inima mea: „Vino acum să te încerc cu bucurie: deci bucură-te de plăcere!“ Dar, iată, aceasta de asemenea este deşertăciune. Am zis despre râs: „Nebunie!“ Şi despre bucurie: „Ce foloseşte aceasta?“ Am căutat în inima mea cum să-mi înveselesc trupul cu vin, în timp ce îmi voi conduce inima cu înţelepciune, şi cum să stăpânesc nebunia, până voi vedea ce este bine pentru fiii oamenilor să facă sub ceruri în toate zilele vieţii lor. Mi-am făcut lucruri mari: mi-am construit case, mi-am plantat vii. Mi-am făcut grădini şi parcuri şi am plantat pomi în ele, de orice fel de rod. Mi-am făcut iazuri de apă, să ud cu ele pădurea unde cresc arborii. Am dobândit robi şi roabe şi am avut robi născuţi în casa mea; am avut de asemenea mari averi de cirezi şi turme, mai mult decât toţi cei care au fost înainte de mine în Ierusalim. Mi-am adunat argint şi aur şi comori ca de împăraţi şi de provincii; mi-am adus cântăreţi şi cântăreţe şi desfătările fiilor oamenilor: o soţie şi ţiitoare. Şi am devenit mare şi i-am întrecut pe toţi cei care au fost înainte de mine în Ierusalim; totuşi înţelepciunea mea a rămas cu mine. Şi orice au dorit ochii mei nu le am refuzat, nu mi-am oprit inima de la nici o bucurie; pentru că inima mea s-a bucurat de toată truda mea şi aceasta mi-a fost partea din toată truda mea. Apoi am privit la toate lucrările pe care mâinile mele le-au lucrat şi la truda cu care m-am trudit ca să le fac; şi, iată, totul era deşertăciune şi goană după vânt şi nu am avut nici un folos sub soare.

Aceasta este sentinţa asupra tuturor surselor pământeşti, venită din gura unui om care a posedat tot ce poate oferi pământul; căruia i-a fost îngăduit să golească paharul bucuriilor omeneşti şi pământeşti. Ce au fost toate acestea? „Deşertăciune şi goană după vânt.” – „Toate lucrurile sunt pline de frământare, aşa cum nimeni nu poate spune. Ochiul nu se satură văzând, nici urechea nu se mulţumeşte auzind” (Eclesiastul 1.8). Sărmana inimă omenească nu se poate sătura niciodată cu ceea ce pământul acesta îi poate da. Apele pământeşti nu pot linişti setea sufletului nemuritor. Lucrurile pământului acesta nu pot, chiar dacă ele ar fi nepieritoare, face cu adevărat fericiţi. „Totul este deşertăciune şi goană după vânt.”

Fiecare om, mai devreme sau mai târziu, trebuie să cunoască adevărul acestor cuvinte. Omul ar putea acum să-şi închidă urechea înaintea acestora, ar putea să refuze să asculte de vocea care atenţionează a Duhului; el ar putea să-şi închipuie, că lumea aceasta îi poate oferi adevărata mângâiere şi adevărata fericire; el ar putea să alerge cu înflăcărare după bogăţiile ei, onoarea ei, decoraţiile ei şi plăcerile ei, dar el va trebui să facă experienţa, că nimic nu-l poate satisface, că totul este deşertăciune. Cât de îngrozitor însă, dacă el ajunge prea târziu la această cunoaştere, dacă el, asemenea omului bogat din pildă, îşi deschide ochii în chinurile focului veşnic! Cine ar putea descrie groaza unui suflet care se vede pentru veşnicie alungat dinaintea prezenţei lui Dumnezeu şi în întunericul cel mai de afară, în locul unde este plânsul, ţipetele şi scrâşnirea dinţilor? Chiar şi gândul la aceasta este îngrozitor. Ce va fi atunci realitatea? Ce va fi să te regăseşti cândva în chinurile schingiuitoare ale iadului, de partea cealaltă a prăpastiei de netrecut, unde niciodată nici măcar o singură rază de speranţă nu va străpunge întunericul dens, îngrozitor, al veşniciei?

Vai! Dacă oamenii s-ar gândi la timp la aceste lucruri îngrozitoare şi să fugă de mânia care va veni, înainte de a fi prea târziu! Însă dumnezeul lumii acesteia le-a orbit mintea, „ca lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu, să nu strălucească peste ei” (2 Corinteni 4.4). El îi încătuşează cu lucrurile prezentului – afaceri, goana după câştig, plăceri, îngrijorări, pofte, cu tot ce este posibil, dar numai cu un lucru nu, cu care dacă sunt comparate toate lucrurile pământeşti, acestea nu sunt nimic pe cântar, decât numai praf.

Dacă nu ne încredem numai în Dumnezeu

Dar să revenim la subiectul nostru. Este dorinţa noastră fierbinte să punem pe inima cititorului creştin, să înţeleagă cât de deosebit de important este să-şi găsească în Dumnezeul cel viu toate sursele lui de ajutor. Noi ne-am îndepărtat numai pentru o clipă de la acest punct, ca să adresăm o atenţionare fiecărui om neîntors la Dumnezeu şi nepăsător, căruia îi cad în mână aceste rânduri. Noi îl rugăm cu toată stăruinţa, să se întoarcă la Dumnezeu. Pe cititorul creştin însă îl rugăm să caute o părtăşie mai profundă cu Dumnezeu, la care el s-a întors prin har. În timp ce scriem aceste pagini despre tema măreaţă a „întoarcerii la Dumnezeu”, avem două lucruri înaintea ochilor. Putem spune cu adevărat că dorim fierbinte să vedem suflete preţioase întoarse la Dumnezeu şi suflete întoarse la Dumnezeu bucuroase.

Simţim tot mai mult cât este de necesar, ca creştinii credincioşi să dovedească în viaţa lor zilnică, că au găsit în Dumnezeu liniştea desăvârşită pentru inima lor. Aceasta este foarte important în relaţiile cu lumea. Este un mare câştig, dacă prin har noi am fost făcuţi capabili să spunem lumii că noi suntem independenţi de ea; însă noi putem spune aceasta numai dacă suntem permanent conştienţi de ce avem în Dumnezeu. Aceasta oferă întregii noastre comportări o putere morală. Ne eliberează pe deplin de înclinaţia noastră să ne rezemăm pe sprijinitori omeneşti şi să ne găsim refugiu la izvoarele de ajutor omeneşti. În privinţa aceasta noi toţi ne putem acuza mai mult s-au mai puţin; cât de sigur aceasta conduce la dezamăgire pentru noi şi dezonorare pentru Dumnezeu.

Cât de mult suntem înclinaţi să căutăm la semenii noştri ajutor, sfat şi mângâiere, în loc să ne îndreptăm privirea exclusiv spre Dumnezeu! Aceasta este o mare greşeală din partea noastră. În principiu atunci uităm izvorul apei vii şi ne construim puţuri crăpate, care nu ţin apă (Ieremia 2.13). La ce ne mai putem atunci aştepta? Care va trebui să fie urmarea? Uscăciune şi secetă. Dumnezeul nostru va permite în marea Sa credincioşie, ca semenii noştri să ne părăsească, ca prin aceasta să ne arate cât de nebunesc este să te sprijini pe un braţ de carne.

Să ascultăm ce spune profetul despre această întrebare importantă cu privire la umblarea noastră practică:

• Ieremia 17.5-8: Aşa zice Domnul: „Blestemat este omul care se încrede în om şi care îşi face carnea braţ al său şi a cărui inimă se depărtează de D Şi va fi ca un tufiş în pustiu şi nu va vedea când va veni binele; ci va trăi în locurile arse ale pustiului, într-un pământ sărat şi nelocuit. Binecuvântat este omul care se încrede în Domnul şi a cărui încredere este Domnul! Pentru că el va fi ca un copac plantat lângă ape şi care îşi întinde rădăcinile spre râu şi nu va vedea când va veni arşiţa, ci frunza lui va fi verde; şi nu se va îngrijora în anul de secetă, nici nu va înceta să dea rod“.

Este deosebit de bine să te sprijini pe braţul Dumnezeului cel viu, în toate timpurile, în toate locurile şi în toate împrejurările să-ţi găseşti refugiu şi ajutor în El. El niciodată nu dezamăgeşte o inimă care se încrede în El. El nu ne va părăsi niciodată. Probabil că El consideră că este bine să ne lase să aşteptăm răspunsul la strigătul nostru; dar timpul, pe care îl petrecem în aşteptare, este un timp petrecut bine, şi când apoi vine răspunsul, inimile noastre se umplu de laudă şi mulţumire, şi noi suntem capabili să spunem: „Ce mare este bunătatea Ta pe care ai păstrat-o pentru cei ce se tem de Tine, pe care o arăţi celor ce se încred în Tine, înaintea fiilor oamenilor!” (Psalmul 31.19).

Este un lucru minunat, să fi capabil, să te încrezi în Dumnezeu în faţa fiilor oamenilor şi să mărturiseşti a-tot-suficienţa Sa pentru toate nevoile noastre. Dar aceasta trebuie să fie o realitate, şi nu o simplă mărturisire. Nu are nici o valoare să vorbeşti de faptul că noi ne sprijinim pe Dumnezeu, dacă noi în acelaşi timp privim într-un fel sau altul la un sărman muritor, ca să primim ajutor de la el. Dar, vai! Cât de des ne înşelăm singuri în felul acesta! În timp ce vorbim limba încrederii în Dumnezeu, privim la un om şi îi facem cunoscut nevoile noastre. Ne înşelăm singuri şi dezonorăm pe Dumnezeu; şi sfârşitul este întotdeauna dezamăgirea şi ruşinarea feţei.

Ce înseamnă să te încrezi în Dumnezeu?

Să ne gândim cu toată seriozitatea la aceste lucruri şi cu toată sinceritatea, dragul meu cititor creştin! Să căutăm să înţelegem adevărata însemnătate a acelor cuvinte importante „întors la Dumnezeu”! Ele conţin, dacă avem voie să spunem aşa, natura propriu-zisă a adevăratei fericiri şi sfinţenii. Dacă inima s-a întors cu adevărat la Dumnezeu, ea a descoperit taina dumnezeiască a păcii, a linişti şi a satisfacerii desăvârşite; ea îşi găseşte totul în Dumnezeu.

Sunt eu într-o situaţie oarecare dificilă? Eu pot privi spre Dumnezeu, ca să fiu călăuzit de El. El a făgăduit să mă călăuzească cu privirea ochilor Săi. Şi ce Conducător desăvârşit este El!

Pot oamenii să-mi facă ceva mai bun? Cu siguranţă nu! El vede finalul de la început. El cunoaşte toate legăturile şi relaţiile mele. El este un Călăuzitor care nu înşeală. Înţelepciunea Lui nu poate niciodată duce în rătăcire, şi pe lângă aceasta El mă iubeşte în chip desăvârşit. Unde aş putea să găsesc un Conducător mai bun?

Sunt în necaz? Eu pot merge cu necazul meu la Dumnezeu. El este posesorul cerului şi al pământului. Comorile universului stau la dispoziţia Lui. El mă poate ajuta, dacă El consideră că este bine; şi dacă nu mă ajută, atunci întristarea va fi mult mai bună pentru mine, decât eliberarea din ea. „Iar Dumnezeul meu vă va împlini orice trebuinţă, potrivit bogăţiilor Sale, în glorie, în Hristos Isus” (Filipeni 4.19). Nu este aceasta suficient?

Izvoare de ajutor omeneşti

De ce să caut ajutoare omeneşti? De ce să mă depărtez de un astfel de Dumnezeu şi să merg cu nevoile mele la o fiinţă omenească? Aceasta înseamnă de fapt să renunţ la terenul credinţei şi al unei vieţi de dependenţă de Dumnezeu. În sens strict este o dezonorare a Tatălui nostru.

Dacă cer ajutor de la un prieten, aceasta înseamnă totodată că spun, că Dumnezeu m-a dezamăgit. Este o înşelăciune la Tatăl meu iubit, care m-a primit cu trup, suflet şi duh, pentru ca să acţioneze pentru mine în timp şi veşnicie. Dumnezeu S-a obligat să poarte grijă de toate nevoile mele, oricât ar fi ele de mari, de numeroase, de diferite. „El, care, în adevăr, nu L-a cruţat pe propriul lui Fiu, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va dărui, de asemenea, toate împreună cu El?”

Însă uneori auzim oameni spunând că Domnul le-a poruncit sau le-a pus pe inimă, să se adreseze la surse omeneşti. Aceasta este realmente foarte îndoielnic. Nicidecum nu este posibil ca Dumnezeul nostru să ne călăuzească vreodată să părăsim izvorul apelor vii şi să ne folosim de fântâni care nu ţin apă. Cuvântul Său este: „Cheamă-Mă în ziua necazului: Eu te voi salva şi tu Mă vei glorifica!” (Psalmul 50.15).

Desigur, Dumnezeu foloseşte creaturile Sale ca unelte, ca să ne ajute în vremuri de nevoie; dar aceasta este cu totul altceva. Apostolul putea spune: „Dar Cel care îi mângâie pe cei smeriţi, Dumnezeu, ne-a mângâiat prin venirea lui Tit” (2 Corinteni 7.6). Pavel aştepta mângâiere de la Dumnezeu, şi Dumnezeu l-a trimis pe Tit, ca să-l mângâie. Dacă Pavel ar fi privit la Tit, cu siguranţă ar fi fost dezamăgit.

Aşa este întotdeauna. De aceea în toate greutăţile şi nevoile noastre ochii noştri ar trebui să fie îndreptaţi numai spre Dumnezeu. Noi ne-am întors de la idoli „la Dumnezeu”, şi El ar trebui să fie în toate împrejurările singurul nostru loc de refugiu. Noi ne putem adresa Lui pentru sfat, ajutor, călăuzire, compasiune, cu un cuvânt, pentru tot ce ne trebuie. „Dar tu, suflete al meu, odihneşte-te în pace în Dumnezeu, pentru că de la El vine ce aştept. Numai El este stânca mea şi mântuirea mea, turnul meu înalt: nu mă voi clătina” (Psalmul 62.5,6).

Dar probabil cineva ar putea întreba, nu ne va face această obişnuinţă, de a privi numai la Dumnezeu, să subapreciem canalele prin care El lasă harul să curgă spre noi? Tocmai opusul. Cum aş putea eu să subapreciez pe cineva, care tocmai a fost trimis de Dumnezeu la mine ca unealtă a Sa, ca să împlinească nevoile mele? Imposibil. Eu îl preţuiesc ca pe un canal, însă fără să mă îndrept spre el ca spre o sursă de ajutor. În aceasta constă toată diferenţa. Noi nu avem voie niciodată să uităm ce înseamnă adevărata întoarcere la Dumnezeu; noi am fost aduşi la Dumnezeu, şi este deosebit de sigur, că noi, dacă am fost aduşi la Dumnezeu, am venit la El ca să găsim în El o protecţie desăvârşită pentru ochii noştri, un ţel desăvârşit pentru inima noastră, o bogăţie desăvârşită pentru toate nevoile noastre, începând de la prima şi până la ultima nevoie. Un suflet cu adevărat întors la Dumnezeu s-a îndepărtat de la orice încredere în creaturi, în speranţe omeneşti şi aşteptări lumeşti, pentru ca tot ce el are nevoie să găsească în Dumnezeul viu şi adevărat – şi aceasta pentru totdeauna.

Ultimele două versete ale capitolului nostru solicită atenţia noastră deosebită.

1 Tesaloniceni 1.9,10: pentru că ei înşişi istorisesc despre noi ce intrare am avut la voi şi cum v-aţi întors de la idoli la Dumnezeu, ca să slujiţi unui Dumnezeu viu şi adevărat şi să aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat dintre cei morţi, pe Isus, care ne scapă de mânia care vine.

Ele ne oferă o explicaţie remarcabilă a adevăratei întoarceri la Dumnezeu. Ele arată foarte nimerit profunzimea, claritatea, plinătatea şi natura lucrării Duhului lui Dumnezeu în tesalonicenii întorşi la Dumnezeu. Acolo nu era nici o îndoială. Lucrarea se recomanda singură. Nu era o lucrare cu nesiguranţă. Nu era necesară o verificare atentă, pentru ca lucrarea să poată fi recunoscută. Era o lucrare neîndoielnică a lui Dumnezeu, ale cărei roade erau evidente pentru toţi.

Aici avem deci o descriere dumnezeiască a întoarcerii la Dumnezeu: pe scurt, dar cuprinzătoare şi completă. Tesalonicenii s-au întors de la idoli la Dumnezeu. Ei au rupt-o totalmente cu trecutul şi s-au întors o dată pentru totdeauna de la viaţa şi obiceiurile lor de odinioară şi au renunţat la toate acele lucruri, care odinioară au pus stăpânire pe inimile şi puterile lor. Aceşti tesaloniceni iubiţi au fost călăuziţi, ca în lumina adevărului dumnezeiesc să condamne toată viaţa lor de odinioară, şi nu numai s-o condamne, ci şi fără întârziere să renunţe la ea. Nu era o lucrare pe jumătate. Era o perioadă bine determinată din istoria lor, un punct mare de întoarcere în viaţa lor morală şi practică. Nu era o simplă schimbare de păreri, o acceptare de principii noi sau o schimbare a unora din concepţiile lor intelectuale. Era descoperirea serioasă, că tot felul lor de vieţuire de până atunci era o minciună mare, întunecoasă şi monstruoasă. Era convingerea veritabilă a inimii. Lumina dumnezeiască a luminat în inimile lor şi în puterea acestei lumini ei s-au judecat pe ei înşişi şi tot ce aparţinea istoriei lor din trecut. Era o renunţare totală la lume, care până atunci a pus stăpânire pe sentimentele inimii lor; nici o scânteie din ea nu trebuia cruţată..

Întoarcere la Dumnezeu nu prin lucrarea omului

Şi ce a dat naştere, am putea noi întreba, la această schimbare minunată? Simplu, Cuvântul lui Dumnezeu, care a fost adus în sufletele lor prin puterea mare a Duhului Sfânt. Ne-am referit la relatarea inspirată a vizitei apostolului în Tesalonic. Ni se spune că „a stat de vorbă cu ei din Scripturi” (Faptele apostolilor 17.2). El s-a străduit să aducă sufletele lor în contact direct cu Cuvântul lui Dumnezeu viu şi veşnic. Nu exista necesitatea să lucreze la simţămintele şi la fantezia lor. Toate acestea au fost considerate fără valoare de către lucrătorul binecuvântat. El nu avea nici o încredere în ele. Siguranţa lui era în Cuvântul şi în Duhul lui Dumnezeu. El îi asigură pe tesaloniceni de această realitate într-un mod impresionant: „Pentru aceasta”, spune el, „mulţumim lui Dumnezeu neîncetat că, după ce aţi primit Cuvântul lui Dumnezeu auzit de la noi, aţi primit nu un cuvânt al oamenilor, ci, aşa cum este, în adevăr, Cuvântul lui Dumnezeu, care şi lucrează în voi care credeţi” (1 Tesaloniceni 2.13).

Tocmai aceasta am denumi-o punctul esenţial şi de bază. Cuvântul lui Dumnezeu, şi nimic altceva decât acesta, a dat naştere la tesaloniceni prin puterea Duhului Sfânt la acele rezultate mari, rezultate care au umplut inima plină de dragoste a apostolului cu mulţumire sinceră. El s-a bucurat că ei au fost aduşi nu în legătură cu el însuşi, ci cu Dumnezeul cel viu, şi anume prin intermediul Cuvântului Său. Aceasta este o bandă care nu se rupe; ea este aşa de tare şi neschimbabilă ca şi Cuvântul Însuşi. Cuvântul omului trece, ca şi omul însuşi, dar Cuvântul Domnului rămâne în veci. Apostolul, ca un lucrător credincios, a înţeles şi a simţit aceasta, şi de aceea preocuparea lui permanentă a fost ca sufletele să nu se sprijine şi să se bazeze în vreun fel oarecare pe el, ci pe Unul, al cărui mesager şi slujitor era el.

Să ascultăm ce spune corintenilor: „Şi eu, când am venit la voi, fraţilor, n-am venit cu superioritatea cuvântului sau a înţelepciunii, vestindu-vă mărturia lui Dumnezeu. Pentru că m-am hotărât să nu ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit. Şi eu am fost la voi în slăbiciune şi în teamă şi în mare tremur; şi cuvântul meu şi predicarea mea nu stăteau în cuvintele convingătoare ale înţelepciunii, ci în dovada Duhului şi a puterii, încât credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2.1-5).

Avem aici adevărata temelie spirituală – „taina lui Dumnezeu” – şi „în dovada Duhului” -: Cuvântul şi Duhul Sfânt. Nimic altceva nu are vreo valoare. Orice influenţă pur omenească, orice putere omenească şi rezultatele produse prin înţelepciunea şi energia omenească sunt total fără valoare – da, sunt chiar dăunătoare. Lucrătorul se umflă de mândrie prin rezultatele aparente ale lucrării sale, care sunt prezentate şi discutate public, în timp ce sufletele sărmane, asupra cărora se exercită aceste influenţe false, sunt înşelate şi sunt conduse într-o poziţie şi convingere total greşită. Cu un cuvânt: întreaga chestiune este catastrofală în toată dimensiunea ei.

Cu totul altfel este când Cuvântul lui Dumnezeu, în puterea Lui morală imensă, şi energia Duhului Sfânt se întâlnesc ca să lucreze la inimă şi la conştiinţă. Atunci vedem rezultate dumnezeieşti, aşa cum era în cazul tesalonicenilor. Atunci devine deosebit de clar, realmente şi fără nici o îndoială, cine este lucrătorul. Nu este Pavel sau Apolo sau Chifa, ci Dumnezeu Însuşi, a cărui lucrare se confirmă prin ea însăşi şi va rămâne pentru totdeauna; toată onoarea Numelui Lui sfânt! Apostolul nu avea nevoie să socotească şi să prezinte public rezultatele lucrării sale, sau mai bine spus ale lucrării lui Dumnezeu prin el. Ea vorbea pentru ea însăşi. Era dumnezeiască. Ea purta cu claritate de netăgăduit pecetea lui Dumnezeu şi aceasta era destul pentru Pavel; şi este suficient pentru orice lucrător fidel şi altruist.

Eliberat de slujirea la idoli

Apostolul Pavel, aşa cum tocmai am văzut, a vestit tesalonicenilor Cuvântul lui Dumnezeu cu putere vie, şi Duhul Sfânt a creat acces Cuvântului în inimile lor. El a căzut pe un teren bun, a dat rădăcini şi a adus rod însutit. Şi în ce a constat acesta?

1 Tesaloniceni 1.9: Pentru că ei înşişi istorisesc despre noi ce intrare am avut la voi şi cum v-aţi întors de la idoli la Dumnezeu,

În acest singur cuvânt „idoli” este prezentată toată viaţa fiecărui om neîntors la Dumnezeu, care trăieşte pe pământ. Ca să fi un slujitor la idoli nu înseamnă numai să te pleci înaintea unei bucăţi de lemn sau de piatră. Toată mulţimea lucrurilor de nimic, care umplu şi domină inima omului, sunt idoli, şi oricine îşi leagă inima de aceste lucruri este un slujitor la idoli. Aşa spune mărturia clară, precisă a Sfintei Scripturi.

Idolul bani

Să ne gândim numai la păcatul dominant general „setea de câştig”. Ce nume îi dă apostolul inspirat? El îl numeşte „slujire la idoli”. Cât de multe sunt inimile, care sunt stăpânite de bani!

Cât de mulţi sunt cei care se pleacă în ţărână înaintea idolului de aur! Ce este setea de câştig? Este pe de o parte dorinţa de a avea cât mai mult, şi pe de altă parte este dragostea faţă de ceea ce ai. Noi o găsim în aceste două forme în Noul Testament. În limba greacă sunt cuvinte să le descrie pe ambele. Dar fie că este lăcomia de a aduna, sau lăcomia de a strânge (a îngrămădi), ambele sunt slujire la idoli.

Şi cu toate acestea noi putem diferenţia între ele aceste două stări în evoluţia lor exterioară. Lăcomia de bani, aceasta înseamnă dorinţa de a poseda cât mai mult, nu rareori este însoţită de solicitudinea şi bunăvoinţa de a dărui; iubirea de bani dimpotrivă este în mod obişnuit legată de dorinţa fierbinte de a acumula şi a îngrămădi. Este de exemplu un bărbat cu mare iscusinţă în afaceri. În mâinile lui pare totul să prospere. El este, aşa cum se obişnuieşte să se spună, cu trup şi suflet comerciant. Singurul lui scop, singura lui ţintă, spre care năzuieşte, este să câştige bani, să adauge o mie la celelalte, să-şi extindă afacerile tot mai mult şi să facă un renume numelui său în lumea de afaceri. El trăieşte şi se mişcă numai în atmosfera comerţului.

Şi-a început cariera cu câţiva cenţi în buzunar şi acum este unul dintre cei dintâi de seama lui. El nu este un zgârcit. El este tot aşa de gata să împrăştie precum strânge. El trăieşte într-un lux risipitor, este deosebit de primitor de oaspeţi şi sprijină de bunăvoie toate asociaţiile publice, etc. El este onorat de toate clasele societăţii umane. Dar aspiraţia lui este îndreptată să primească mai mult. El este un bărbat lacom, un slujitor la idoli.

Realmente el dispreţuieşte pe sărmanul zgârcit, care îşi petrece nopţile aplecat asupra sacilor lui de bani, care „întreţine părtăşie deosebită cu aurul lui”, aşa cum a formulat poetul Robert Pollock; care îşi bucură inima şi ochii privind la strălucirea fascinantă a aurului şi totodată el şi familia lui renunţă la nevoile stringente ale vieţii; care preferă să umble în haine cârpite şi suferinţă, decât să dea un cent din comoara lui preţioasă; care iubeşte banul nu pentru că acesta îl face în stare să-şi împlinească toate dorinţele, ci din pricina banului însăşi; care iubeşte să adune, şi nu să dea, ci să îngrămădească; a cărui poftă dominantă este să moară într-o grămadă strălucitoare a nenorocirii – străduinţă umilitoare şi demnă de dispreţ! [Remarca redacţiei: astăzi ar fi acela care vrea să vadă cum conturile în bancă cresc şi imobilele se înmulţesc.]

Aparent aceste două persoane sunt foarte diferite între ele, şi cu toate acestea ele stau înaintea lui Dumnezeu pe acelaşi fundament, ele iubesc şi doresc acelaşi lucru, banul; amândouă sunt slujitori la idoli. [Cele două cuvinte greceşti, la care ne-am referit în text, sunt: pleonexia = dorinţa, de a primi mai mult; şi philarguria = iubirea de bani. Prima se întâlneşte în Coloseni 3.5: „lăcomia, care este idolatrie”; şi ea stă acolo în categoria îngrozitoare, împreună cu păcatele cele mai dezgustătoare, care colorează aspectele istoriei omului.] S-ar putea ca aceasta să pară aspru şi sever, dar este adevărul lui Dumnezeu, şi noi trebuie să ne plecăm înaintea autorităţii lui sfinte. Este foarte greu să convingi conştiinţa omului de păcatul lăcomiei, de păcatul pe care Duhul Sfânt îl numeşte slujire la idoli. Sunt mii de oameni care nici o clipă nu şi-ar bate capul să pună celui zgârcit acest păcat ca o povară, dar ei ar considera o mare nedreptate, dacă prima persoană descrisă ar fi învinuită de acest păcat.

Este una, să vezi acest păcat în alţii, dar este cu totul alta să-l judecăm în noi înşine. Fapt este, că numai lumina lui Dumnezeu luminând în sufletele noastre pătrunde în fiecare cămăruţă a existenţei noastre morale şi ne face capabili să descoperim în noi păcatul hidos al lăcomiei. Alergarea după câştig, dorinţa de a poseda tot mai mult, dorinţa nestăpânită de a înainta în lume şi de a realiza ceva, toate acestea sunt aşa de preţuite de oameni în general, că numai puţini sunt capabili să vadă că aceasta este o urâciune în ochii lui Dumnezeu. Inima omenească iubeşte şi onorează lucrurile care sunt în lume, da, ea se închină lor. Fiecare inimă are propriul ei idol. Idolul unuia este banul, al altuia este plăcerea, al altuia este onoarea şi puterea. Fiecare om neîntors la Dumnezeu este un slujitor la idoli; şi că nici măcar cel credincios nu stă în afara domeniului influenţelor idolatre o dovedeşte atenţionarea apostolului Ioan: „Copiilor, păziţi-vă de idoli” (1 Ioan 5.21)!

Cât de mare este diferenţa faţă de un om al lumii?

Cititorule, ne vei permite, ca înainte de a merge mai departe, să-ţi punem în întrebare simplă şi concretă? Eşti tu întors la Dumnezeu? Mărturiseşti tu, că te-ai întors la Dumnezeu? Îşi revendici tu numele de a fi creştin? Dacă da, te-ai întors tu de la idoli? Ai rupt-o tu cu adevărat cu lumea şi cu eul tău de odinioară? A cucerit Cuvântul lui Dumnezeu inima ta şi te-a făcut El să judeci toată viaţa ta trecută, indiferent dacă ea a fost o viaţă de veselie şi nebunie nechibzuită sau o viaţă preocupată cu câştigul de bani sau o viaţă cu povară îngrozitoare şi suferinţă îngrozitoare sau o viaţă de pură rutină religioasă – o religie fără Hristos, fără credinţă, fără valoare?

Spune, cum stau lucrurile? Fii temeinic şi serios. Fii sigur, că această întrebare nu este numai neapărat necesară, ci ea este şi o întrebare foarte serioasă. Nu putem ascunde de tine faptul că suntem dureros conştienţi, că lipsesc  hotărâri veritabile. Noi nu ne-am îndepărtat suficient de hotărât şi clar de idoli. Sunt păstrate obiceiuri vechi; plăcerile de odinioară şi lucrurile de odinioară stăpânesc inima. Buna dispoziţie, felul de a fi, atmosfera pe care o prezentăm şi comportarea nu mărturisesc despre întoarcerea la Dumnezeu. Suntem foarte asemănători cu eul nostru vechi şi cu oamenii deschişi, lumeşti din jurul nostru.

Toate acestea sunt într-adevăr îngrozitoare. Ne temem că este un motiv trist de împiedicarea răspândirii Evangheliei şi al mântuirii sufletelor. Mărturia ajunge fără putere la urechile acelora cărora le vorbim, deoarece nu se vede că noi credem cu adevărat cele despre care vorbim. Apostolul nu ne-ar putea spune, ce a spus tesalonicenilor: „Pentru că, de la voi, Cuvântul Domnului a răsunat … încât nu avem nevoie să vorbim ceva” (1 Tesaloniceni 1.8). În întoarcerea noastră la Dumnezeu este cuprinsă o nevoie după profunzime, putere şi reliefare. Schimbarea nu este suficient de vizibilă. Chiar şi acolo unde lucrarea este vizibilă este moliciune, slăbiciune şi nehotărâre, care cu adevărat este jalnică şi descurajatoare.

Unele întoarceri la Dumnezeu nu sunt reale

Până aici am văzut necesitatea inevitabilă, absolută a întoarcerii la Dumnezeu şi într-o oarecare măsură să arătăm ce nu este întoarcerea la Dumnezeu; acum trebuie să descoperim ce este ea. Pentru aceasta trebuie să rămânem aproape la învăţătura adevărată a Sfintei Scripturi. Noi nu putem accepta nici mai puţin nici mai mult decât este ea.

Este foarte de temut că multe din cele care în timpul nostru sunt numite întoarceri la Dumnezeu nicidecum nu sunt întoarceri la Dumnezeu. În public sunt prezentate şi acolo se vorbeşte de multe cazuri de întoarcere la Dumnezeu care la un test pe baza Cuvântului lui Dumnezeu nu pot fi dovedite a fi reale. Mulţi simulează că sunt întorşi la Dumnezeu şi sunt recunoscuţi ca atare, însă dovedesc că sunt numai ascultători cu teren al inimii pietros. Nu este o pătrundere adâncă în lucrarea spirituală a inimii, nici un efect real al adevărului lui Dumnezeu asupra conştiinţei, nici o rupere completă cu lumea. S-ar putea ca simţămintele să fie marcate de influenţe omeneşti şi anumite păreri evanghelistice iau gândurile în stăpânire.; însă eul nu este judecat; este o agăţare strânsă de pământ şi natură, o lipsă a pătrunderii profunde a seriozităţii şi realităţii sincere, care sunt aşa de specifice întoarcerilor la Dumnezeu prezentate în Noul Testament şi pe care le putem constat pretutindeni acolo unde întoarcerea la Dumnezeu este o lucrare dumnezeiască.

Vrem să vedem neapărat rezultate la evanghelizările noastre?

Nu încercăm aici să analizăm fiecare caz superficial; ne referim numai la el, pentru ca toţi aceia care se ocupă cu lucrarea binecuvântată a evanghelizării să fie călăuziţi să se gândească la tema aceasta în lumina Scripturii şi să vadă în ce măsură lucrarea lor proprie are nevoie în anumite situaţii de corecturi sfinte. Este posibil să fie prea mult din fiinţa omenească în lucrarea noastră. Noi nu lăsăm Duhul lui Dumnezeu să lucreze. Ne lipseşte credinţa cu privire la puterea şi eficacitatea lucrării simple a lui Hristos. Este posibil să fie mult prea multe străduinţe să se lucreze la simţăminte, prea mult efect emoţional şi spectacular. Probabil în dorinţa de a obţine rezultate – o dorinţă care în sine însuşi poate fi corectă – suntem gata să recunoaştem multe cazuri ca întoarceri la Dumnezeu şi să le facem cunoscut, care cu regret sunt numai de scurtă durată.

Nici o enumerare a cazurilor noastre de întoarcere la Dumnezeu!

Toate aceste necesită atenţia noastră serioasă. Este de cea mai mare posibilă importanţă ca noi să permitem Duhului lui Dumnezeu să lucreze şi să dea la iveală roadele Duhului – ceea ce cu siguranţă El vrea. Tot ce face El este bine şi la timpul potrivit vor vorbi pentru sine. Nu este nici o necesitate să facem cunoscut public cazurile noastre de întoarcere la Dumnezeu. Tot ceea ce este cu adevărat dumnezeiesc va străluci spre lauda Aceluia căruia I se cuvine toată lauda; atunci lucrătorul va avea bucuria lui profundă şi sfântă. El va vedea rezultatele lucrării lui şi se va gândi la ele adorând şi onorând plin de devotament la picioarele Stăpânului lui. Acesta este singurul loc sigur şi bucuros, ca să ne gândim la el.

Va diminua aceasta seriozitatea noastră? Dimpotrivă; seriozitatea noastră se va intensifica foarte mult. Vom deveni mai serioşi în implorări tainice înaintea lui Dumnezeu şi în rugăciuni publice împreună cu fraţii noştri şi cu surorile noastre.

Vom înţelege mai profund seriozitatea divină a lucrării şi slăbiciunea noastră totală. Vom preţui tot mai mult principiul binefăcător, că lucrarea de la început şi până la sfârşit trebuie să vină de la Dumnezeu. Aceasta ne va menţine la locul care ni se cuvine de drept, locul dependenţei depline de Dumnezeu, Acela care este Cel care face toate lucrările care se fac pe pământ. Cu privire la lucrarea măreaţă a întoarcerii la Dumnezeu vom sta înaintea tronului de har mai mult culcaţi cu faţa la pământ, atât în cămăruţele noastre cât şi în adunare. Şi atunci când apar snopii aurii şi strugurii copţi, când apar cazuri de întoarcere la Dumnezeu – cazuri, care vorbesc pentru ele însele şi poartă în sine scrisoarea de recomandare spre aceia care sunt capabili să le evalueze -, atunci inimile noastre vor fi umplute cu adevărat cu laudă pentru Dumnezeul oricărui har, care a făcut mare Numele Fiului Său Isus Hristos în mântuirea sufletelor preţioase.

Cu cât mai bine este aceasta, decât dacă inimile noastre se umflă de mândrie şi mulţumire de sine prin enumerarea cazurilor noastre de întoarcere la Dumnezeu. Este cu mult mai bine, mai sigur şi mai producător de bucurie să fii plecat în adorare înaintea tronului, decât să fi preamărit până la marginile pământului ca mare predicator şi evanghelist minunat. În evaluarea unui om cu adevărat spiritual aceasta este incomparabil mai bine. Demnitatea, veridicitatea şi seriozitatea lucrării va fi observată; amabilitatea, siguranţa morală şi utilitatea reală a lucrătorului se vor vedea, aşa cum onoarea lui Dumnezeu va fi asigurată şi păstrată.

Dar ce este întoarcerea la Dumnezeu?

Aud pe cititorul meu întrebând: Dar ce este întoarcerea la Dumnezeu? Să ne îndreptăm spre 1 Tesaloniceni 1, acolo vom găsi un răspuns complet la această întrebare. Scrisoarea începe cu cuvintele:

1 Tesaloniceni 1.1-4: Pavel şi Silvan şi Timotei, către adunarea tesalonicenilor care este în Dumnezeu Tatăl şi în Domnul Isus Hristos: Har vouă şi pace. Mulţumim întotdeauna lui Dumnezeu pentru voi toţi, amintind de voi în rugăciunile noastre, aducându-ne aminte neîncetat de lucrarea credinţei voastre şi de osteneala dragostei şi de răbdarea speranţei în Domnul nostru Isus Hristos, înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru, ştiind, fraţi preaiubiţi de Dumnezeu, alegerea voastră.

Cum putea Pavel să ştie alegerea tesalonicenilor? Prin dovezile clare şi neîndoielnice date de ei în viaţa lor practică. Aceasta este singura cale pe care se poate recunoaşte alegerea unui om. „Pentru că Evanghelia noastră nu a fost adusă la voi numai în cuvânt, ci şi în putere şi în Duh Sfânt şi în siguranţă deplină, după cum ştiţi ce fel de oameni am fost între voi, pentru voi” (1 Tesaloniceni 1.5).

Solicitat prin puterea Duhului

Apostolul era în viaţa lui zilnică totodată expresia Evangheliei, pe care el o predica. El nu a cerut nimic de la ei. El nu le era o povară. El le-a vestit gratis Evanghelia preţioasă a lui Dumnezeu şi, ca să poată face aceasta, a lucrat noaptea şi ziua cu mâinile lui proprii. El era în mijlocul lor ca o doică care îşi îngrijeşte cu drag copiii. El nu s-a lăudat cu cuvinte pline de mândrie cu sine însuşi sau cu slujba sa, cu puterea sa, cu darurile sale, cu predicile sale sau cu faptele sale mari. El era lucrătorul plin de dragoste, smerit, modest, serios şi devotat, a cărui lucrare vorbea în favoarea ei însăşi şi a cărui viaţă întreagă, al cărui duh întreg, al cărui fel de a fi, a cărui comportare şi ale cărui toate obiceiuri erau în concordanţă plăcută cu cuvintele sale.

Cât de necesar este pentru toţi slujitorii Domnului să se gândească la aceste lucruri! Putem fi siguri că superficialitatea lucrării este în mare parte rodul superficialităţii lucrătorului. Unde este puterea? Unde este arătarea Duhului Sfânt? Unde este „marea certitudine”? Nu este deseori în predicile noastre o lipsă mare a tuturor acestor lucruri? Probabil cineva are o elocvenţă cursivă, probabil el are o inteligenţă mare. Multe din vorbirea lui gâdilă urechile, au efect asupra fanteziei şi trezesc un interes de moment şi servesc ca hrană pentru curiozitatea simplă. Dar unde este ungerea sfântă, seriozitatea vie, veridicitatea profundă? Şi unde este expresia vie în viaţa noastră zilnică şi în toate deprinderile noastre? Fie ca Domnul să trezească tot mai mult inimile tuturor slujitorilor Săi! Cu siguranţă vom vedea rezultate mai frumoase ale lucrării lor.

S-ar putea însă să pară, că noi am vrea să facem lucrarea întoarcerii la Dumnezeu dependentă de lucrător. Departe de noi un astfel de gând! Lucrarea depinde exclusiv de Duhul Sfânt, aşa cum ne dovedeşte clar capitolul de faţă. În orice parte şi stadiu al lucrării trebuie ţinut cu tărie, că lucrarea „nu prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu [se înfăptuieşte], zice Domnul oştirilor” (Zaharia 4.6).

Cu toate acestea rămâne pentru noi o întrebare importantă, ce unelte foloseşte în mod obişnuit Duhul Sfânt. Care vase sunt „folositoare stăpânului casei” (2 Timotei 2.21)? Vase goale şi vase curăţite. Suntem noi astfel de vase? Ne-am golit noi de noi înşine? Ne-am vindecat noi de preocuparea regretabilă cu propriul eu? Suntem noi vase curăţite? Este lucrarea şi umblarea noastră curată? Dacă nu, cum poate Domnul să ne folosească în slujba Sa sfântă? Să medităm la toate aceste întrebări în prezenţa lui Dumnezeu! Fie ca Domnul să ne trezească pe toţi şi să ne facă astfel de vase, pe care El le poate folosi spre glorificarea Sa!

Rodul devine vizibil

Să revenim la capitolul nostru. În timp ce pe de o parte ni se arată caracterul lucrătorului adevărat, credincios, descoperim pe de altă parte lucrarea însăşi:

1 Tesaloniceni 1.5-8: Pentru că Evanghelia noastră nu a fost la voi numai în cuvânt, ci şi în putere şi în Duh Sfânt şi în siguranţă deplină, după cum ştiţi ce fel de oameni am fost între voi, pentru voi. Şi voi v-aţi făcut imitatori ai noştri şi ai Domnului, primind Cuvântul în mult necaz, cu bucuria Duhului Sfânt, încât voi aţi devenit modele tuturor credincioşilor din Macedonia şi din Ahaia. Pentru că, de la voi, Cuvântul Domnului a răsunat nu numai în Macedonia şi Ahaia, ci credinţa voastră faţă de Dumnezeu s-a răspândit în orice loc, încât nu avem nevoie să vorbim ceva;

Aceasta era o lucrare reală, veritabilă. Ca să spunem aşa, purta confirmarea scrisă pe frunte. Aici nu era nimic nesigur, nimic nesatisfăcător, nimic care să fi provocat o reţinere cu privire la rostirea unei sentinţe referitoare la lucrare. Totul era clar, precis şi neîndoielnic. Toată lucrarea purta pecetea mâinii Maestrului şi ea trebuia să convingă orice inimă capabilă de a da o sentinţă. Lucrarea întoarcerii la Dumnezeu era realizată şi roadele întoarcerii la Dumnezeu se revărsau din plin. Mărturia s-a răspândit în lung şi în lat, aşa că lucrătorul nu avea nevoie să vorbească despre lucrarea lui. Nu era nici un motiv pentru el să socotească numărul întoarcerilor la Dumnezeu în Tesalonic şi să le prezinte public. Totul era autentic divin. Era o lucrare a Duhului lui Dumnezeu, în care nu putea fi nici o greşeală şi era de prisos să vorbeşti despre ea.

Apostolul le-a vestit Cuvântul în toată simplitatea, dar totodată în puterea Duhului Sfânt şi cu mare certitudine. În mărturia lui nu era nimic dubios sau nesigur. El predica ca unul care nu numai credea pe deplin ceea ce predica, ci şi înţelegea pe deplin. Nu era numai o redare elocventă a anumitor adevăruri cunoscute şi recunoscute sau o expunere seacă a unor dogme. Nu, era comunicarea vie a Evangheliei minunate a lui Dumnezeu, care venea dintr-o inimă ce simţea profund orice cuvânt, şi care ajungea la inimile care erau pregătite prin Duhul lui Dumnezeu pentru primirea Evangheliei.

Predica despre Isus Hristos

Lucrarea în Tesalonic nu a constat dintr-o simplă iritare a sentimentelor, ea era exclusiv o lucrare dumnezeiască profundă, temeinică. Apostolul Pavel a venit, aşa cum ni se spune în Faptele apostolilor 17, „în Tesalonic, unde era sinagoga a iudeilor. Şi Pavel, după obiceiul său, a intrat la ei şi, în trei sabate, a stat de vorbă cu ei din Scripturi, descoperind şi lămurind că Hristosul trebuia să pătimească şi să învieze dintre morţi şi că «Acesta este Hristosul, Isus pe care vi-L vestesc eu»”, (Faptele apostolilor 17.1-3).

Ce simplu, să vesteşti pe Isus din Scripturi! Da, în aceasta consta marea taină a predicii lui Pavel! El vestea o Persoană vie cu putere vie, întemeiat pe Cuvântul lui Dumnezeu viu; şi această predică a fost primită cu credinţă vie şi a dat naştere la roade divine în viaţa celor întorşi la Dumnezeu. Aceasta este predica, pe care Dumnezeu a hotărât-o şi pe care El o foloseşte. Ea nu este o prelegere de moralizare, nu este o discuţie religioasă, ci este predica despre Hristos prin Duhul Sfânt, care vorbeşte prin oameni, care ei înşişi stau sub puterea  a ceea ce ei predică. Dumnezeu să ne dea mai mulţi lucrători de felul acesta!

Ramona Saseanu, jurnalista la TVR Craiova, a dat publicitatii o conversatie purtata pe un grup de Whatsapp al comunicatorilor online ai PSD din Craiova in care li se cere postacilor sa scrie comentarii denigratorii, obscene, la adresa ei

Ramona Saseanu a dat publicitatii, marti, informatia ca Lia Olguta Vasilescu a fost huiduita si fugarita dintr-un cartier al Craiovei, Bariera Valcii, in timp ce se afla in campanie electorala. Propagandistii PSD au reactionat cu furie, inclusiv Lia Olguta Vasilescu. Pe grupurile de comunicare ale PSD-istilor s-au dat indicatii prin care jurnalistei sa i se puna „capac”. Adica sa fie denigrata obscen pe grupurile de Facebook ale craiovenilor.

„Iata ‘ideea de capac pentru postarea din Bariera’ distribuita pe grupurile PSD-iste. Palmasii (viitori directori care o sa va conduca) au rolul de a urma instructiunile”, a relatat jurnalista Ramona Saseanu

Ramona Saseanu a anuntat marti ca Lia Olguta Vasilescu a fost huiduita intr-o vizita in unul dintre cartierele orasului. Ea ar fi fost salvata de Politia Locala.

„Pe surse: Olgi a fost huiduita in Bariera Valcii. A salvat-o Politia Locala”, a anuntat jurnalista Ramona Saseanu pe Facebook

Citeste si: S-a trezit Craiova! Olguta a fost huiduita intr-un cartier: „Era sa ia bataie, a salvat-o Politia Locala”

Olguta Vasilescu a sustinut pe Facebook ca informatia este falsa si a prezentat fotografii de la o intalnire in cartierul Bariera Valcii. Insa fotografiile erau de acum trei saptamani, a descoperit Ramona Saseanu.

„Uita sa mentioneze in postare ca pozele sunt facute pe 1 august :), uita sa transmita pe grupurile ei ca pozele respective sa fie sterse din postarile anterioare. Draga ‘Duamna’ (tu asa esti cunoscuta de unii, alte etichetari nu le voi scrie pentru ca sunt femeie si-mi este jena), colegul tau, Radu Preda, a uitat sau nu si-a mai amintit de postarea aceasta. Ia cu lamaie, da si pe fata, poate ti se mai lumineaza. Data viitoare pune poze care sa reflecte adevarul”, a scris jurnalista.

Nicolae Vacaroiu, unul dintre demolatorii economiei romanesti…

Vă mai amintiţi de tovarăşul Nicolae Văcăroiu? Omul de paie al lui Ion Iliescu, prim-ministrul din perioada 1992-1996, perioadă în care inflaţia era galopantă, nu s-au făcut reforme, iar la plecarea guvernului Văcăroiu visteria ţării era goală, acesta este Nicolae Văcăroiu. Dacă mai adăugăm şi faptul că în perioada 2000-2008 a fost preşedintele Senatului, adică numărul 2 în stat, plus două săptămâni preşedinte al României, avem imaginea acestui beţivan care, vorba unui Barbu de la zero_TV, a fost un mare politician (poate pentru unguri, cehi sau polonezi care făceau reforme în timp ce tovarăşul Văcaroiu se juca cu Săniuţa). Dar tovarăşul Văcăroiu mai avea şi protejaţi în teritoriu. Despre unul dintre ei povestea “Academia Caţavencu” în nr.37/2008.

Se numea (şi se numeşte) Dan Bălă, protejatul tovarăşului Văcăroiu. Era (şi probabil este) primarul comunei Redea, pe aproape de Caracal. Tovarăşul Bălă a fost ales, în 2008, ca primar al comunei cu 70% dintre voturi, reprezentând PSD=PCR. Vecinătatea cu Caracalul, locul unde s-a răsturnat carul cu proşti, cum spune legenda, i-a determinat, probabil, pe acei votanţi să pună ştampila pe un individ care: 1) cu câţiva ani în urmă a scăpat de o condamnare de zece luni pentru lovirea unui cetăţean cu parul în cap; 2) în iulie 2008, aflat într-un local din Caracal (Karma pe numele lui), împreună cu şeful de post din Redea, Laurenţiu Geapana, ei bine, cei doi, beţi mangă, s-au luat la bătaie cu badigarzii cârciumii. Pentru această faptă măreaţă, respectivul nu a păţit nimic.

Şi acum motivul pentru care şmecherul de PSD=PCR are aşa o “trecere” în faţa organelor. Tovarăşul Bălă este, în timpul liber, omul care are grijă de moşia de 0,92 de hectare moştenită în zonă de soţia lui Văcăroiu. Recoltele raportate de dumnealui proprietarilor de la Bucureşti l-ar face invidios până şi pe Ceauşescu. Singura diferenţă este că, spre deosebire de Ceaşcă, familia Văcăroiu chiar încasează banii pentru recoltele alea fabuloase. Drept răsplată tovarăşul Văcăroiu voia (o fi reuşit?) să-l propună candidat pentru un fotoliu de senator. Stima noastră şi mândria/ PSD-ul şi hoţia.

Citeste si articolele:

• Cum manipulează TVR-ul tovarăşului Sassu
• Ignoranţa unui Prostănac
• Prostănacul şi românii
• Urmaşii foştilor criminali din 1989 s-au reîntors la Timişoara (locul faptei)
• PSD-ul – umbrela lui Omar Hayssam

 

Un personaj sinistru al PSD = ciuma roşie = mafia pe nedrept uitat: Nicolae Văcăroiu

 

Galaxia Văcăroiu – un cocktail PSD de 5 stele

Campania anticorupţie violentă din 2000 a adus PSD (ex-PDSR) din nou în fruntea bucatelor guvernamentale. După trei ani de guvernare am aflat ce ştiam: PSD îşi schimbă părul, dar năravul ba. Organigramele ministerelor au fost desfiinţate şi reînfiinţate cu alţi funcţionari publici dependenţi, clienţi sau membri ai PSD. Peste 20.000 de funcţionari publici au luat calea pribegiei, pe motive de incompatibilitate politică. Un lucru mai puţin cunoscut ne-a atras atenţia. Unul dintre criteriile pe care pesediştii le-au folosit pentru selectarea oamenilor de încredere a fost nu numai afilierea politică sau gradul de rudenie, ci chiar prietenia în afacerile de tot felul, multe dintre ele penale.

Cine conduce Jenatul României

Senatul României este condus (era în 2004 – n.m.), părerea mea, de către senatorul PSD Nicolae Văcăroiu. Cine este Nicolae Văcăroiu? Fost premier al României în perioada 1992 – 1996, apoi senator PDSR. Din 2000, senatorul de Argeş, judeţul unde se produce celebra “ţuică de Piteşti vioaie”, a fost numit preşedinte al Senatului României. Background-ul său de funcţionar public are la activ, din perioada Opoziţiei, tinicheaua BID-FNI-Vântu, care răsună la fel de strident ca şi creditele neperformante ale Bancorexului. Mai mult, o bună perioadă, Văcăroiu a stat în funcţia de preşedinte cu un salariu de mii de parai de la BID. Prezentarea acestui mic trecut profesional are rostul de a ne lămuri, pe mai departe, din ce sistem solar se trag colaboratorii lui Nicolae Văcăroiu şi cum au ajuns ei să stăpânească funcţii centrale pe Terra. Iar cheia acestei apropieri cu tentacule a fost înregistrată la Registrul Comerţului sub denumirea Fineco SA. Unde acţionar fruntaş a fost chiar Banca de Investiţii şi Dezvoltare, condusă de Văcăroiu.

Cine şi ce se învârte în jurul lui Văcăroiu?

N-aţi ghicit, răilor, Pământul nu se învârte cu dl. Văcăroiu, ci după domnia sa! Pentru că, în mijlocul sistemului solar de pile-relaţii-cunoştinţe, în jurul Soareluigravitează celelalte planete, fiecare cu horoscopul ei politic şi de interese. Lunaeste deputatul Alexandru Stănescu, şef PSD Argeş. Mercur este Mihai Ungheanu, secretar general al Camerei Deputaţilor. Venus este Petru Crişan, fost ministru al Guvernului Soare, înainte de 1996. Războinicul Marte a atacat şi s-a retras prin persoana lui Micky Şpagă (Şerban Mihăilescu – n.m.), integrat perfect în orice sistem solar. Şi Jupiter – Teodor Gavrilă fost secretar de stat în Guvernul Soare. Saturn şi Uranus – Sorin Panaitescu şi Dan Fruntelată – sunt planetele-consilier ale Soarelui, vechi amici de la explozia solară Bancorex. Neptun, greu la funcţie şi la influenţă, este fostul secretar de stat Gheorghe Oană. Pluto este mare şi acum, guvernează activitatea APAPS sub numele de terrian Ovidiu Muşetescu. În jurul Soarelui mai gravitează discret doi meteoriţi: Mircea Hamza, şeful Biroului de Presă al Senatului Solar, şi Octavian Partenie, fost înalt funcţionar guvernamental prin Guvernul Soare. Bătălia pentru Terra în acest sistem solar nu s-a încheiat încă.

Umbra lui Văcăroiu. La Camera Deputaţilor

Există funcţionari publici la Camera Deputaţilor care îşi ţin ascunse în sertar averea şi meandrele afacerilor personale, că doar n-o îndrăzni cineva să cotrobăie în biroul în biroul secrtarului general Mihai Ungheanu-Mercur, de exemplu. Numele acesta vă sună cunoscut: e tovarăşul care a propus construirea unui ţarc special, ca pentru vite, la Palatul Parlamentului, pentru a ţine sub bici jurnaliştii mai îndrăzneţi. Cum să-l întrebi pe tovarăşul Ungheanu, când îl prinzi pe vreun culoar solar, de ce e aşa modestă declaraţia sa de avere laolaltă cu trecutul său bancorexist. Sau despre afacerile sale bine legate de Văcăroiu sau Micky Şpagă? Discuţia purtată cu Mercur a fost un agreabil exerciţiu de ventriloc. I-auzi, ia! ”La Fineco SA mai sunt acţionar?! Ha! Ha! Ha! Am dat 3 milioane acolo la constituirea firmei, mai multe nu ştiu. L-am mai sunat pe Octavian Partenie care mi-a zis că firma mai lucrează, dar nu sţiu nimic. Rep.: Sunteţi administrator şi acţionar la Getica SRL şi Saint George SRL. ”Care Getica? Nu ştiu. Apar eu într-o firmă ca asta? Cum, sunt administrator? Ha! Ha! Ha! Da, îmi amintesc ceva-ceva. Da’ e o firmă care nu merge, o să mă scot de-acolo. Am uitat cu desăvârşire de ea. În cealaltă firmă, Saint George, am ieşit demult, am făcut act notarial, e vina acţionarului că n-a făcut demersurile necesare.” (Minciuna, sufletul nepieritor la comunismului. – n.m.)

Văcăroii vechi…

Prins cu trei firme nedeclarate, unde mai este şi administrator, Ungheanu-Mercurn-are mustrări de conştiinţă. Doar ”în octombrie 2000, înainte de alegeri, deci ar trebui să-i mulţumesc preşedintelui Constantinescu, m-au scos de sub urmărire penală din lotul Bancorex. N-a intervenit nimeni pentru mine.” Ce alţi grei sunt în sistemul solar al prieteniei? Unul dintre ei este fostul secretar general al Guvernului, Şerban Mihăilescu, alintat Micky Şpagă, alias Marte. Însă s-a retras imediat când s-a aflat de participarea sa în Fineco. Cot la cot cu el, tot acţionar, este Octavian Partenie, meteoriticul, acţionar la Fineco şi prieten cu Mercur. Partenie este un fost mare amploiat de la diferite departamente din Guvernul Soare.
Îl mai găsim pe lista acţionarilor Fineco SA pe Neptun, un anume Gheorghe Oană. Ştiţi cu ce s-a ocupat el o perioadă? A fost ministru secretar de stat la Finanţe şi era responsabil cu negocierea cu Asociaţia Păgubiţilor FNI. Adică omul lui Văcăroiu negocia şi cu cei care-l acuzau pe Soare că le-a topit banii la FNI. Lista coincidenţelor de horoscop guvernamental continuă: Venus, Petru Crişan, fost ministru al Comerţului în Guvernul Soare, şi Jupiter, Teodor Gavrilă, fost secretar de stat la MApN, tot în Guvernul Văcăroiu. Pe Venus l-au prins acţionar în vreo 13 firme chiar în timpul mandatului de ministru. Noroc cu lumina Soarelui, care l-a protejat de un loc umed şi întunecos.

…şi văcăroii noi

Nu e nevoie să vă stoarceţi memoria pentru a descoperi cine sunt ăştia noi. Arcom, celebrul exportator de muncitori la Krivoi-Rog, a fost unul dintre ei. Nu vă spune multe, dar poate veţi descoperi un nume care vă spune: Pluto – Ovidiu Muşetescu, a fost administrator la Arcom. Da, e una şi aceeaşi persoană cu actualul (era în 2004 – n.m.) ministru al Privatizării. Un alt acţionar important este Luna – Alexandru Stănescu, deputat PSD de – de unde altundeva?! – Argeş, şef al organizaţiei locale. Declaraţiile sale de avere şi de interese nu coincid întru totul ce evidenţa de la Registrul Comerţului de pe Terra. Fostul ministru al Industriilor din Guvernul Soare este acţionar la firma Lasfin Instruments. Tot din constelaţia business-Văcăroiu vi le prezentăm pe Saturn şi Uranus – Sorin Panaitescu şi Dan Fruntelată. Saturn e directorul de cabinet şi şeful consilierilor lui Văcăroiu de la Senat. Şi el acţionar la Fineco. Concidenţele planetare încep să se lege. Tot consilier al lui Văcăroiu la Senat este Uranus – Nicolae Dan Fruntelată. Cercetat în lotul Bancorex, a ieşit cu fruntea curată. Aşa mult s-a bucurat că a şi făcut două firme pe care nu le-am putut găsi în declaraţia sa de avere. Prima este Stizo-Gim, iar pentru a doua firmă, mai aveţi un pic răbdare. L-am contactat pe şeful Biroului de Presă al Senatului pentru a obţine un punct de vedere oficial. ”Nu ştiu cum au ajuns Frunte şi Panait consilieri ai dlui Văcăroiu. Fac parte din aparatul propriu al Preşedintelui. Pleacă dl. Văcăroiu, pleacă şi ei de la Senat. Eu sunt însă permanent, am venit aici prin concurs. Dl. Văcăroiu îşi alege propria echipă fără să fie obligat să dea vreun concurs. Panaitescu a fost directorul de Cabinet al domnului Văcăroiu, pe vremea când era premier” – ne-a declarat apăsat Mircea Hamza.

Senatul Solar al României SA

Consilierul lui Văcăroiu de la Senat, Uranus-Fruntelată este acţionar în Grupul de Companii Opalin SA, firmă pe care n-am regăsit-o prin declaraţiile de avere sau de interese, pentru că nu au fost ele însele de găsit. Dar, stupoare, să vedeţi ce mic e sistemul solar! Acţionar la Opalin este şi Simona Hamza, chiar soţia şefului Biroului de Presă al Senatului. Vizibil surprins de întrebarea noastră, Mircea Hamza ne-a răspuns prompt, cu date din actele firmei soţiei, acte pe care le avea la el la birou. Cum nu prea se pupa activitatea de funcţionar public la Administraţia Financiară a Sectorului 1 a soţiei sale cu obiectul de activitate al firmei – producţie de publicitate şi film – Hamza ne prezintă scenariul. ”În 1997 am fondat firma şi, pe atunci, nu eram funcţionar public. Eram încă director la “Sahia” şi n-am putut să mă trec eu în cate pentru că era conflict de interese. Firma avea acelaşi obiect de activitate cu “Sahia”, producţie de publicitate, filme, chestii de-astea. Când am demarat procesul de înfiinţare al firmei eram în incompatibilitate.” Cum s-a cunoscut soţia sa cu Fruntelată? Nu se întâlniseră niciodată, în schimb Hamza, da: ”Am lucrat împreună în Guvernul Văcăroiu, aşa ne-am cunoscut.” Îi servim o gogoaşă: da, e cu profit zero, nu prea aţi făcut bani cu ea. În realitate, Grupul de Firme Opalin SA a făcut un profit de 100 de milioane de lei cu un singur angajat. ”Da, n-a mers, aţi văzut că n-are profit. În septembrie 2003 am făcut actele pentru a ieşi din firmă, că nu merge.” (Minciuna, sufletul nepieritor la comunismului. – n.m.)

Aştia sunt oamenii care gravitează în jurul Soarelui Senatului României. Amploiaţi, prieteni, foşti subalterni, majoritatea colegi de firme şi interese întortocheate, au ajuns “inexplicabil” în poziţii foarte înalte. Cine i-a promovat în aceste funcţii înalte: prietenia şi interesele, horoscopul sau competenţa lor? Judecaţi singuri.

Fostul adjunct al lui Viorel Hrebenciuc, actualul (era în 2004 – n.m.) secretar al Camerei Deputaţilor, acelaşi Ungheanu-Mercur, acţionar nu numai la Fineco, explică de ce au făcut firma. ”Ideea cu Fineco ne-a venit în 1997, în Opoziţie. Era un prilej de a ne întâlni o dată pe an la un pahar cu vin, eram într-un fel legaţi să ne vedem măcar o dată pe an.” Deci, tot vinul îi lega mai mult în sistemul solar Văcăroiu. (“Academia Caţavencu”, nr. 630/2004)

Citeste si articolele:

• Guvernarea Vacaroiu-PSD sau cum a fost jefuita Romania
• Nicolae Vacaroiu, unul dintre demolatorii economiei romanesti
• Nicolae Vacaroiu, omul de paie al KGB-istului Ilici Iliescu
• Banca lui Vacaroiu a falimentat FNI, Sorin Ovidiu Vantu a comandat asasinate
• Premierii PSD = ciuma roşie = mafia: mafioţi, puşcăriaşi, plagiatori, imbecili şi, hâc, beţivani

Tara „construita” de Ceausescu: romanii se turnau unii pe altii la Securitate

Un zvon din comunism, cu parfum de credibilitate: din 3 români, unul era turnător la Securitate

Societatea de rahat după care plâng nostalgicii dictaturii comuniste era și una în care turnătoria era încurajată la maxim. Doar așa, bolșevicii veniți pe tancurile sovietice puteau să înrobească acest popor. Se turnau între ei prietenii, rudele, cunoscuții, apropiații, colegii de serviciu etc. Niciodată nu puteai bănui către cine vorbești, de aceea, pentru a evita problemele, era bine să nu fii prea slobod la gură. Toți cei care, dintr-un motiv sau altul, vorbeau “dușmănos” la adresa secretarului general al Partidului Comunist Român (PCR) ajungeau pe mâna Securității. O mână care se întindea peste toată România, aducând durere și suferință. Puteai foarte ușor să-ți pierzi serviciul, copiii să-ți fie dați afară din școli, să ajungi chiar în pușcărie, sau la spitalul de nebuni, dacă nu erai de acord cu politica înțeleaptă a PCR-ului, cu viziunea Marelui Cârmaci, cu rolul conducător al clasei muncitoare în opera de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintarea neabătută a României spre comunism.

Cum erai iradiat (ucis) de Securitate dacă îndrăzneai să protestezi: cazul elevului Mugur Călinescu din Botoșanii anului 1981

Un copil de 17 ani a luat de guler sistemul comunist: Toamna anului 1981. Oraşul Botoşani. Viaţa oamenilor se târa, robotizată, între locul de muncă, statul la cozi fără sfârşit pentru o pâine şi te miri ce de mâncare, şi apoi acasă, în tristeţea neputinţei.
Într-o noapte, viaţa a primit un ghiont. “NE-AM SĂTURAT SĂ STAM LA COZI INTERMINABILE!” Era scris, cu cretă albastră, chiar pe clădirea Comitetului Judeţean al PCR. Securitatea intră imediat în alertă. Crede că are de-a face cu o organizaţie. Se deschide un dosar de urmărire. Operaţiunea capătă denumirea “Panoul”. (…)Despre activitatea nocturnă a fiului său – aceea de a scrie mesaje de trezire a sentimentului că sunt oameni către concetăţenii săi – doamna Rodica Uncescu avea să afle din gura securiştilor, din anchetele la care fusese supusă, din percheziţiile în casă. Din arestarea copilului său, Mugurel, cel cuminte ca o fată. “L-au arestat, l-au ţinut vreo 3 zile, apoi i-au dat drumul. Dar nu l-au lăsat niciodată în pace. Îl chemau de două-trei ori pe săptămână la ei. Îl serveau cu cafea. El nu prea bea cafea. Îi spuneam să nu mai bea cafea. Chiar îmi spunea că îl lăsaseră singur într-o cameră ciudată… L-au radiat! Nu ştiu ce i-au pus în cafea! S-a schimbat total…”

Citeste si articolele:

• Tara „construita” de Ceausescu: 10 reguli aberante in Romania comunista, colhozul lui Ceasca
• Tara „construita” de Ceausescu: frigiderele functionau fara curent electric
• Tara „construita” de Ceausescu: fiecare elev de liceu facea munca patriotica in vacanta de vara
• Tara “construita” de Ceausescu: agricultura se facea cu elevii, studentii, armata, muncitorii
• Comunismul pe intelesul retardatilor care nu l-au prins, dar plang dupa el

 

CEAUSESCU, SUSTINUT DE ILIESCU A IMPUSCAT INTELECTUALI, TARANI, CRESTINI  SI ALTI OPOZANTI, CARE L-AU RASPLATIT TOT CU CIURUIREA GLOANTELOR!

 

Scăpat din accidentul de la Moscova, unde s-a prăbușit cu un avion, pe 4 noiembrie 1957, Generalul Nicolae Ceaușescu, ajuns, la 39 de ani, al doilea om din Ministerul Forțelor Armate, merge, personal, la Vadu Roșca, în Vrancea, unde țăranii se opun colectivizării. Împușcă, pe loc, nouă dintre ei, rănește și arestează zeci. Dana Radu piere la nici 28 de ani împliniți. Sătenii îl blesteamă pe Ceușescu să moară cu mâinile la spate, fără să se poată ruga, așa cum s-au stins și semenii lor…

Dintre toate țările peste care ciuma comunistă și-a întins neagra mantie, România a opus cea mai înverșunată și mai lungă rezistență. În iarna lui 1957, Nicolae Ceaușescu, proaspăt scăpat din accidentul aviatic de la Moscova, din 4 noiembrie, unde Grigore Preoteasa și-a pierdut viața iar el a fost rănit și ars la mâna dreaptă, află că sătenii din Vadu Roșca, Vrancea, se opun colectivizării. La 39 de ani are, deja, gradul de general, este al doilea om, ca importanță, din Ministerul Forțelor Armate, după ministrul Leontin Sălăjan. Deși nerefăcut complet, anunță că se va ocupa, personal, de ”stârpirea chiaburilor”. Se suie, efectiv, pe tancuri, cheamă camioane în care pune mitraliere, dă ordin ca unitățile Securității Statului, cele de Intervenție, de la Tecuci, să înconjoare satul și pleacă într-acolo.

În 1957, Ceaușescu era deja o persoană importantă printre comuniști, deși nu împlinise, încă, 40 de ani.

În martie 1949, Plenara Comitetului Central al Partidului Munctoresc Român decisese colectivizara agriculturii, dar Galațiul și Vrancea rămăsese printre ultimele județe ”libere”, pentru că aici ”oamenii locului erau îndărătnici, iar sărăcimea, puțină”. Miliția dă târcolae, în toamnă, vrea să afle ce și cum, care-s capii rebeliunii. Ceaușescu nu mai are, însă, timp de anchete, trece direct la acțiune.

”Crengile au început să tremure, deși vântul nu se pornise”, își mai aduc aminte sătenii. E 4 decembrie 1957 când tancurile ajung în sat. Sunt așteptate cu furci și topoare. Pământul e al sătenilor, nu vor să-l deie. Ceaușescu n-are vreme. Stă fix între două tancuri cu turelele îndreptate spre biserică atunci când își lasă mâna în jos, cu o mișcare iute. Mitralierele din camioane trag. Trag mult. Clopotul satului le acoperă moartea. Lângă Nițu Stan, Costică Arnabaș căzu în genunchi și-și desfăcu, la piept, cămașa, rupând-o. Alături, Aurică Dimofte și, strângând în mână toporul, Ionică Areaua. Dana a lui Radu are doar 28 de ani. E mamă. Împușcată pe loc. ”Să le dăm răzvrătiților ceea ce vor”, urlă Ceaușescu.

”Omul acela mic (n.r. – Ceaușescu) în scurtă albastră, mi-a tras un bocanc în burtă și m-a înjurat. Cinci zile, cinci zile am sângerat. Da ‘io n-am zis nimica, numai am gemut și l-am blestemat, așa, în gând, să moară cum au murit ai mei, neîmpărtășit și cu mâinile legate la spate, ca Aurică al nostru, căruia îi țâșnea sângele pe gură”, pomenește Marin Crăciun. La Vadu Roșca, sunt, pe 4 decembrie 1957, 48 de răniți. Morții sunt adunați noaptea și aruncați într-o groapă comună, pe undeva pe lângă Focșani, fără cruce, fără nume. Arestații sunt bătuți, zi și noapte. Crunt. ”Pe mine, că eram mai tânăr, m-au bătut cu parul numa-n cap. De atunci nu prea mai aud”, își mai aduce aminte nea Crăciun…

„Era îmbrăcat în pantaloni bufanţi, groşi, din stofă de lână de culoarea cenuşii, ţesută în forma literei V peste care avea o scurtă din aceeaşi ţesătură. Şapca de pe cap întregea setul vestimentar al ministrului. În picioare avea bocanci maro, din piele, cu talpa groasă şi tureaca înaltă, de unde se vedeau şireturile prinse în capse aşa cum poartă ofiţerii în aplicaţii”…

Pe 17 ianuarie 1958 începe procesul. Ioniță Haralambie e considerat ”insigator”. Primește 14 ani. Cea mai mică pedeapsă e de cinci ani, plus doi de interdicție și confiscarea averii. ”Nu s-a terminat, atunci, totul. Ca să nu mai facem nimic, au lăsat niște ghiogari (n.r. – activiști înarmați cu bâte, cu ghioage, pentru a-i determina pe țărani să intre în colectiv), care ne terorizau mereu”, mai spun țăranii.

După 1990, supraviețuitorii au ridicat un monument modest. pentru Aurel Dimofte (29 de ani), pentru Ionuț Cristea (22 de ani), pentru Ion Arcan (14 ani), pentru Dumitru Crăciun (29 de ani), pentru Toader Crăciun (49 de ani), pentru Stroie Crăciun (31 de ani), pentru Dumitru Marin (29 de ani), pentru Marin Mihai (42 de ani) și pentru Dana Radu (28 de ani). Azi, la Vadu Roșca, nimeni nu mai comemorează nimic. Vremurile au făcut asta. Doar o colivă se mai leagănă, din când în când, la biserică, lângă clopotul cel înviat, așa, ca o veșnică pomenire… (Nicu MURGASANU)

Comunismul pe intelesul retardatilor care nu l-au prins, dar plang dupa el

 

Comunismul pe înțelesul Feisbucarilor (scris de Corina Băcanu)

Comunismul este una dintre cele mai detestabile ideologii pe care le-a produs mintea omului, o utopie sinistrăcare și-a dorit să promoveze în practică un sistem social în care nu există stat, clase sociale și proprietate privată, cu scopul de a realiza o societate egalitară.

În teorie, toate bunurile sunt comune aparținând societății ca și “întreg”, după principiul “de la fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi”. În realitate, comunismul a ucis spirite, minți și vieți care s-au opus cu îndârjire ideii de colectivizare.

Am făcut o mică recapitulare a ce înseamnă comunismul, pentru că îmi stau în gât vorbe urâte de fiecare dată când aud tineri sau adolescenți care zic “ce bine era pe vremea lui Ceaușescu, mi-a zis mie mamaie”. O discuție pe tema asta am auzit întâmplător în metrou, între 2 puștoaice care nu aveau mai mult de 20 de ani.

Mărul discordiei a pornit de la nenorocirea de stat care nu îți mai asigură un loc de muncă după ce termini facultatea, așa cum era pe vremea lu’ mamaie. Și că mamaie a primit și apartament de la stat și ce bine era atunci. După ce au oftat împreună după epoca comunistă, au început să vorbească despre lucrurile cu adevărat interesante: Facebook, cine a mai dat laic, cine și-a mai făcut selfi și ce mișto e instagramul.

La începutul discuției m-am simțit descumpănită. Cum să le zici fetelor că mamaie e o babă senilă fără să le jignești mamaia și cum să le “atingi” când marea lor distracție, atracție și preocupare e Facebookul? Instant mi-a lucit revelația: păi le explici ce e comunismul cu ajutorul Facebookului, cel mai de temut dușman de clasă al comunismului și al lu’ mamaie, dar na… cine mai pune detaliile astea la suflet?!?

Așadar, băieți și fete de maxim treij de ani și nostalgici după comunism, uite cam așa ar fi arătat comunismul tradus în termeni și comportament de Facebook:

• Programul de Facebook pe zi este de maxim 2 ore, cu restricții pe saiturile porno sau divertisment. Paginile de Facebook ale saiturilor care fac analiză politică nu există, fiindcă nimeni nu analizează, doar exclamă laudativ că e tare bine în România și ce fericiți suntem toți. Nu ai voie să postezi decât despre cât de fericit ești la muncă și ce tare e șeful tău. Cel puțin 2 statusuri de limbi în fund șefului, altfel mâine la birou vei fi declarat element negativ, deci un bou care merită oprimat și trollat.
• Accesul pe Facebook se va face alternativ: o zi cei cu numele care începe cu vocală, a doua zi cei cu numele care începe cu o consoană. Ce? Nu te potrivești la consoană cu aia pe care încerci să o vrăjești? Nicio problemă, caută pe cineva cu consoană ca a ta.
• Laicurile se dau și se primesc pe bază de cartelă. Raționalizarea laicurilor are un scop precis și util: trebuie să îți intre bine în cap că nu ești nici cel mai frumos, nici cel mai deștept de pe Facebook. Conducătorul este. Ai voie să dai și să primești maxim 5 laicuri pe zi, dintre care 2 la selfiul și statusul Conducătorului Iubit.
• Statusurile și șerurile vin neapărat cu oferte: ai dreptul să scrii într-un status ce vrei tu (ce vrei tu doar de bine despre sistem, normal) doar dacă dai un share la statusul celui mai prost și mai libidinos individ de pe Facebook. Ce? Îl detești? Ai înnebunit? Păi toți suntem egali, deci tu ești egal cu scârbosul, așa zice comunismul și, dacă ești egal nu trebuie să fii selectiv, cu atât mai mult să te crezi superior intelectual. Contul tău e și al scârbosului și contul lui e și al tău.
• Pupatul în fund, adică cultul personalității Celui Mai Iubit. La 2 statusuri “la liber”, adică cu ce ai tu chef, dar doar frumos despre țărișoara noastră “cea mai superbă” , trebuie să postezi un status cu tag la Președinte în care îi cureți toate scamele cu limba. Cu cât periezi mai bine, cu atât vei fi mai integrat în societate și mai apreciat la serviciu. Important e să nu-l scoți din “Mărețule!”, ” Conducătorule Iubit”, “Farule!” etc.
• Pozele cu mâncare nu vor fi cu mâncare, ci vor fi cu creveți și conserve. Pentru că mâncare nu e. Cele mai multe laicuri, adică cele maxim 5 permise pe zi, le vei primi cel mai probabil la pozele cu portocale, de Crăciun. Laicuri, bale și înjurături. Mai poți uploada și poze cu coji de portocală, așa să îți ajungă până anul viitor.
• Între orele 19 și 21.30, în fiecare seară, se ia Facebookul o dată cu curentul electric. Asta e șansa ta de a pune mâna pe o carte din hârtie în care e lăudată țărișoara noastră și cum aici avem PIB de să le dăm și la alții.
• Dacă vrei să vorbești pe Facebook cu cineva din străinătate, trebuie să ceri voie. Voia n-o s-o obții, oricum, fiindcă nu ai nevoie să vorbești cu străinii, avem în România o grămadă de oameni cu care să vorbești, iar dacă totuși vorbești, ești trădător de țară.
• Dacă vrei să vezi un film sau un clip străin pe Facebook, trebuie să îți faci antenă ca să prinzi Facebookul bulgar. O să se pixeleze puțin imaginea și n-o să înțelegi nimic, dar barem îți mai clătești ochii cu “Și bogații plâng” în notă chirilică.
• Orice spui pe Facebook contra sistemului, statului, politicienilor sau Președintelui, dacă nu te arăți pe deplin fericit cu ce ai și cu ce ești, atunci trebuie să ai în vedere că e posibil să ajungi la Canal. Ce se întâmplă la Canal? Mori săpând pentru că ai avut tupeul să comentezi pe Facebook.
• Dacă stai la etajul 10, s-ar putea ca țeava de net să nu urce până la tine și să ceri un pahar de facebook de la vecinii de la parter.

Bun, sper că acum ați înțeles mai bine ce înseamnă comunismul. Iar dacă mamaie zice în continuare că era bine, să știți că e simptomul ignoranței și al uitării. Care nu are nimic de-a face cu nostalgia după niște vremuri mai bune ci doar cu neputința vârstei.

Citeste si articolele:

• Tara „construita” de Ceausescu: 10 reguli aberante in Romania comunista, colhozul lui Ceasca
• Cu limba intre fesele dictatorului, romanasul votant PSD a aflat de interzicerea cultului lui Ceausescu
• Romania tribala, voteaza cu Iliescu si-l pupa-n fund pe Ceausescu
• Tara „construita” de Ceausescu: frigiderele functionau fara curent electric
• Tara „construita” de Ceausescu: fiecare elev de liceu facea munca patriotica in vacanta de vara

PSD-ul – umbrela lui Omar Hayssam…

 

Omar Hayssam este un personaj controversat de afaceri si de al carui nume sta legata rapirea jurnalistilor romani in Irak in anul 2005, dar si afaceri infloritoare de contrabanda cu tigari, a facut parte din cercul de apropiati ai Regimului si Presedintelui Ion Iliescu.

In perioada 2001-2004, afacerile omului de afaceri sirian, firmele sale, au prosperat nesperat de mult. In ciuda faptului ca Presedintele Iliescu a negat legaturi apropiate cu Omar Hayssam, exista dovezi care arata contrariul.

Seria de dezvaluiri referitoare la relatia celor doi a aparut dupa expirarea mandatului de Presedinte al lui Ion Iliescu.

Numerosi lideri au confirmat. Dan Ioan Popescu marturiseste!

Legatura stransa intre Omar Hayssam si PSD a devenit o certitudine, numerosi lideri ai fostului partid de guvernamant confirmand pe cai oficiale sau neoficiale apropierea dintre controversatul om de afaceri si fostul partid de guvernamant.

Primul care a recunoscut ca Omar Hayssam are relatii stranse cu unii lideri ai PSD a fost Dan Ioan Popescu, presedinte al Organizatiei Bucuresti. El a sustinut ca Omar Hayssam a fost inclus pe listele pentru alegerile preliminare din PSD de liderul Mircea Ursache, dar la cererea lui Adrian Nastase a fost scos de pe acestea. Ursache a respins aceste acuzatii sustinand ca l-a cunoscut pe Hayssam doar in calitate de presedinte al AVAS. In ciuda numeroaselor detalii oferite pe acest subiect de Dan Ioan Popescu, liderul partidului, Ion Iliescu a sustinut ca legatura care se face intre omul de afaceri sirian si PSD este alimentata de actuala putere.

“Omar Hayssam a fost propus, in 2004, pe lista pentru Parlament la alegerile preliminare organizate in interiorul PSD de catre pesedistul Mircea Ursache si a fost scos de pe aceasta la cererea lui Adrian Nastase”, a spus Dan Ioan Popescu. El a precizat ca sirianul este membru de partid si ca in urma eliminarii sale de la alegererile preliminare i s-au returnat si banii “pe care i-a trimis ca si ajutor la nivelul Bucurestilor”.

Liderul PSD a spus ca suma in cauza era “contra legii”, fiind o sponsorizare mult prea mare. La randul sau, Ion Iliescu a sustinut ca sunt nefondate toate incercarile de a asocia numele sau cu acela al lui Omar Hayssam, cu care nu are nici un fel de legaturi personale. “In ultimii doi ani ai mandatului nici nu a mai fost inclus in deplasarile prezidentiale”, a spus fostul sef de stat. In opinia sa, implicarea PSD in tot acest scandal nu este altceva decat o campanie anti-Iliescu si anti-PSD care a fost lansata, “probabil de cei care sunt la putere si de cei care vor sa slujeasca cu zel actuala putere”.

Omar Hayssam a devenit membru PSD inainte de anul 1994, ne-au declarat ieri surse din partid. In ceea ce priveste relatiile personale ale omului de afaceri sirian cu membri controversati ai PSD, sursele citate ne-au precizat ca Omar Hayssam este un apropiat al fostului deputat Ristea Priboi, acestia fiind implicati impreuna in afacerea Manhattan Group. Pe de alta parte, Omar Hayssam este un prieten al omului de afaceri Fahti Taher, ne-au mai spus sursele citate, si prin “alianta”, acesta ar putea fi si un apropiat al liderului PSD Bacau, Viorel Hrebenciuc. Ziua, 01-04-2005

Omar Hayssam merge in 4 delegatii cu Ion Iliescu

Omar Hayssam s-a aflat in patru dintre delegatiile care l-au insotit pe fostul sef al statului Ion Iliescu in vizite in strainatate in perioada 2002-2003, intre care un turneu asiatic in care a fost si Mohamed Munaf, au declarat surse din administratia Iliescu. Potrivit surselor citate, in turneul asiatic din februarie 2002, care a cuprins Emiratele Arabe Unite, Vietnam, Filipine, Japonia, Singapore, in delegatia care l-a insotit pe Ion Iliescu s-au aflat atat Omar Hayssam, cat si Mohamed Munaf.

De asemenea, Omar Hayssam l-a mai insotit pe fostul sef al statului in cateva vizite efectuate in anul 2003, respectiv in Uzbekistan si China, Federatia Rusa (la semnarea Tratatului de baza romano-rus), Kazahstan, au precizat aceleasi surse. (Mediafax) Ziua, 07-04-2005

Omar Hayssam, ramas necontestat lider al lumii interlope arabe

Ceea ce se stie mai putin este ca aceasta protectie nu a inceput in 2001, ci de atunci Omar Hayssam, ramas necontestat lider al lumii interlope arabe in Romania, a prosperat nemaipomenit. … Fratii Mohamad si Hayssam Omar au derulat una dintre cele mai spectaculoase actiuni de contrabanda, cu complicitatea unor functionari din Vama Otopeni Marfa si Administratia financiara – dar nu numai.

Cei doi frati au introdus in tara, incepand din 1990, mai multe transporturi ilegale de tigari la preturi subevaluate, prejudiciind Bugetul de stat cu peste 15 miliarde de lei, calcul facut la rata de schimb a anului 1998. Apoi, prin documente fictive au obtinut restituiri de TVA, actiune pentru care au fost “protejati” de Ion Iconaru, fost director general al Administratiei Financiare a Sectorului 1.

Omar Hayssam era, la finele anului 1996, asociat si administrator la 17 firme bucurestene, dintre care multe firme fantome, fiind angrenat, ca si fratele sau Mohamad, inclusiv in finantarea operatiunii “Tigareta II”.
Pana atunci, specializat in contrabanda cu tigari, operase deja numeroase importuri ilegale, prin intermediul mai multor firme al caror patron sau asociat era. Importurile de tigari au fost sistematic subevaluate (cu pana la 60%), cu concursul vamesilor si al functionarilor corupti, organizati intr-o retea impotriva careia autoritatile nu au miscat un deget.

Apropriat al lui Ion Iliescu

Toate infractiunile lui Omar Hayssam de dinainte de 1996 au fost ulterior bine documentate in dosare de cercetare penala in perioada 1996-2000, dar acestea au fost reingropate dupa alegerile din 2000: vechii sai protectori revenisera la putere. In timpul primelor doua mandate ale lui Ion Iliescu, contrabanda a fost, asa cum reiese din numeroase dezvaluiri publicate la vremea respectiva in presa, o politica de stat. Ziua, 13-04-2005

Fostul presedinte al Romaniei, Ion Iliescu, il cunoaste indeaproape pe Omar Hayssam. Mai mult, Iliescu a efectuat o vizita electorala in campania pentru alegerile generale din anul 2000 chiar in orasul Nehoiu, mosia lui Omar Hayssam.
Printre obiectivele vizitate de Ion Iliescu, la vremea respectiva, s-au numarat si fabrica de cherestea Foresta Nehoiu si cantina muncitoreasca a acesteia. Localnicii ne-au spus ca Omar Hayssam a pus umarul, alaturi de actualul senator PSD de Buzau, Ion Vasile, la reclama electorala a lui Ion Iliescu. In fotografie sunt imortalizati Omar Hayssam umar la umar cu fostul sau sef de partid, Ion Iliescu.

Cei doi au fost fotografiati la intrarea in cantina muncitoreasca de la Foresta SA. Martorii acestei intalniri sustin ca, atunci, Ion Iliescu i-a cerut lui Omar Hayssam sprijin electoral, sub forma de sponsorizari. Pentru a nu fi facuta chiar pe fata aceasta sponsorizare, Iliescu i-ar fi cerut sirianului, in timp ce infuleca niste sarmale, sa ofere o masa calda nevoiasilor din Nehoiu la cantina muncitoreasca.
In plus, Omar Hayssam a oferit, tot sub forma de sponsorizare, pentru toate comisiile electorale din judet, sucuri si apa minerala de la Bucovina. Gardianul, 11-08-2005

Dovada ajutorului oferit lui Ion Iliescu de catre Omar Hayssam

In Monitorul Oficial al Romaniei, partea a III-a, Nr. 219/31.03.2005, la Lista Donatiilor in anul 2004 pentru Partidul Social Democrat, publicata in conformitate cu art.5 alin. (8) din Legea nr. 43/2003 privind finantarea activitatii partidelor politice si a campaniilor electorale, la pozitia 121 apare numele lui Omar Hayssam ca donator pentru Organizatia PSD Bucuresti al unei sume de 560 milioane ROL la data de 28-09-2004.

Citeste si articolele:

• Cum a furat famiglia nasului Mircea Geoana banii romanilor
• Ion Radoi, un al PSD-ist ce a furat banii romanilor
• Mircea Geoana, „economistul”
• Mircea Geoana, prostanacul etern
• Suntem iarăşi ce am fost şi mai mult decât atât

Deputată trecută prin PSD și Pro România: „PSD e un partid nefrecventabil”, iar „ambițiile lui Ponta pun în pericol stabilitatea României”

Deputata Emilia Meiroșu, aleasă pe lista PSD în 2016 și trecută la Pro România în 2018, a ajuns la PNL în 2020. Prin mutări precum cea anunțată miercuri, Ludovic Orban încearcă să evite căderea Guvernului prin moțiune de cenzură.

Deputată de Brăila, Emilia Meiroșu (44 de ani) se află la primul mandat de parlamentar. Ea este de profesoară și face parte din Comisia pentru învățământ, știință, tineret și sport din Camera Deputaților.

Într-o postare pe Facebook, Emilia Meiroșu explică de ce a plecat din PSD și, ulterior, din Pro România, ajungând la PNL

PSD „a derapat de la valorile democrației” și „rămâne un partid nefrecventabil”, iar la Pro România „ambițiile unui lider pun în pericol stabilitatea României”, spune Meiroșu.

Foștii ei colegi PSD-iști „sunt personajele unei aventuri iresponsabile”, „de prea multe ori au sabotat eforturile medicilor”.

Atacul tăios al Emiliei Meiroșu

„Am intrat în politică cu intenția de a îmbunătăți viața comunității și am considerat mereu că ceea ce trebuie să urmărim ca politicieni este interesul public.

Am plecat din PSD când partidul a derapat de la valorile democrației și, tot la fel, am plecat din Pro România atunci când ambițiile unui lider puneau în pericol stabilitatea României. Mi-am asumat toate criticile și toate atacurile, încercând să urmăresc interesul cetățenilor.

Apoi am sperat că partidele de stânga își vor găsi echilibrul, că vor înțelege perioada dificilă prin care trece nu numai România, ci lumea întreagă, și că vor lăsa pentru moment deoparte jocurile de culise și manevrele politicianiste, tertipurile riscante ce se răsfrâng asupra vieții cetățenilor.

M-am înșelat. PSD rămâne, din păcate, un partid nefrecventabil. Nu a existat nicio mișcare reală și credibilă de reformă a partidului, iar ultimele luni mi-au arătat că social-democrații sunt personajele unei aventuri iresponsabile. De prea multe ori au sabotat eforturile medicilor, încurajând lumea să nu poarte mască ori să nu creadă în existența unei boli ce a luat în câteva luni jumătate de milion de vieți în întreaga lume și a adus economia globală în fața celei mai mari crize din ultima sută de ani.

În locul unei atitudini responsabile și al grijii pentru viața alegătorilor, PSD a ales să joace politic tema pandemiei și, mai nou, să se joace de-a moțiunea de cenzură într-un moment în care România are nevoie de stabilitate.

Meseria mea este de dascăl! Sunt profesor și am fost obișnuită să-mi privesc elevii ca pe adulții care vor deveni. Să privesc în viitor. Să înțeleg că fiecare copil, fiecare elev, fiecare tânăr, reprezintă schimbarea. Reprezintă viitorul.

Cred, așadar, că fiecare om politic trebuie să se gândească la viitor și la cum să îmbunătățească zilele ce vor veni, prin felul în care acționează astăzi.

Vreau să continui activitatea mea politică. Să încerc, alături de oameni care au aceleași idealuri, să schimbăm ceva în orașul Brăila și în România. M-am alăturat, împreună cu medicul Marian Căpățână și alți profesioniști, cu care am lucrat de-a lungul timpului, echipei Partidului Național Liberal.

Cred că lumea trece acum prin momente care-și vor pune amprenta asupra istoriei și că oamenii politici au datoria să gestioneze cu calm și profesionalism această perioadă. Mai cred că cel mai important cuvânt pe care trebuie să-l învățăm cu toții este responsabilitatea. Să vorbim responsabil, să acționăm responsabil, să votăm responsabil.”

CITIȚI ȘI:

* VIDEO. Negulescu (ex-DNA): „Ponta a primit 2,5 milioane de dolari de la Ghiță”. Reacția isterică a fostului prim-ministru

* VIDEO. Mașinăria de falsificat semnături a PSD. „Ne cam doare degetul” / „Să le pun motor la cur, la mâini?”

* Firea mută circul la Primăria Capitalei. Lista de consilieri a PSD: Petre Roman, Mitică Dragomir, Puiu Iordănescu, Cornel Dinu, Daniel Pancu, Elisabeta Lipă, Monica Davidescu, Sorin Ilieșiu…

* A pornit valul! Andrei Pleșu și Tudor Chirilă îl susțin public pe Nicușor Dan

* Nici Craiova nu mai e ce-a fost! „Olguța, huiduită în Bariera Vâlcii. A salvat-o Poliția Locală”. Diversiunea PSD-istei, cu poze vechi

* Medic român din Londra: „Nivelul la care se discută în România despre Covid este unul penibil, foarte greu de suportat”

* VIDEO. „Comportament smintitor” al unui preot din Cluj, lângă sicriul moartei. I-a șantajat pe cei îndoliați: să dea 5.000 de lei și să-și ceară iertare, altfel nu ține slujba de înmormântare!

* Elena Udrea: „Vreau să dăm aproape în fiecare zi câte o știre pozitivă legată de mine”. Dan Andronic: „OK”. Cei doi „au încercat să oprească un editorial scris de Mircea Cărtărescu”

* Exilul rușinos al unui mare rege: Juan Carlos. A condus Spania de la dictatură la democrație, iar la 82 de ani a fugit în Emirate

* Lovitură de stat în stil african: un grup de militari l-a arestat pe președintele țării, l-a dus într-o cazarmă și l-a obligat să dizolve Parlamentul și Guvernul

Încă o gafă monumentală a Mariei Grapini: Ungaria are o populație de 3 ori mai mică decât România! După “Letiția” și “Tela Viv”… – ZiariștiiCaraghioasa Maria Grapini, trimisă de PSD în Parlamentul European pentru încă o tură, ca să le arate tuturor că, indiferent cât de limitat ai fi, dacă ești fidel Partidului ți se găsește un loc călduț, a fost din nou protagonista unei scene comice. Dorind să intervină manipulator, conform cu “punctaZiariștii

 

PENTRU CA PRIN HIBERNAREA MULTORA SE TREZESC “UMBRELE”-Să cunoaștem Ungaria lui Horthy…

Codrut Constantinescu

Cartea istoricului francez Catherine Horel, inițial o teză de doctorat, tradusă recent și în limba română, vine să suplinească absența de informație istorică despre Ungaria lui Horthy.

PE ACEEAȘI TEMĂ

 Fantoma unei republici – Republica de la Ploiești

 Redescoperirea stanurilor

 A fost Ludendorff primul nazist?

 Un britanic în Principatele Unite

 Comunismul e-napoi?

Românii au mari dificultăți în a se raporta la Miklós Horthy, însă nu trebuie să fim îngrijorați, cam aceeași stare ar trebui să o aibă chiar și maghiarii, direct afectați. Din ceea ce pare a se întâmpla în ultimii ani, se pare că o fac mai degrabă la nivel apologetic, personalitatea și epoca lui Horthy căzând ca o mănușă pe ambițiile premierului Viktor Orbán. Care poate mai greu să emită discursuri camuflat revizioniste, exprimate clar de Ungaria lui Horthy, având în vedere că Ungaria este în Uniunea Europeană, care îi mai temperează puseurile naționaliste. Un alt aspect pozitiv pe care-l bifează România față de Ungaria (în afară de realitatea existenței unei democrații funcționale): regimul mareșalului Ion Antonescu (1940-1944) nu mai este glorificat și nici instrumentalizat politic, cum este cazul cu cel al lui Miklós Horthy. Pentru cei care și-au trăit copilăria în ultimii ani ai regimului Ceaușescu, sintagma de horthist este un loc comun, întipărindu-ni-se în memorie. A fi horthist desemna o bestie aliată cu cea hitleristă. Ar fi interesantă în acest sens o analiză a filmografiei istorice comuniste. De aceea este cu atât mai important să aflăm cine a fost Miklós Horthy, cât de mult a imprimat el traseul Ungariei interbelice, dar și importanța moștenirii sale istorice. Indiferent ce vom face, pentru români, el rămâne un conducător revizionist, care a profitat de necazurile noastre din 1940 pentru a smulge Transilvania de Nord. Dar dacă noi am fi fost în situația lor, ne-am fi comportat altfel, mai cavalerește, am fi lăsat să treacă momentul? Din fericire, noi nu ne punem niciodată această întrebare. Cartea istoricului francez Catherine Horel, inițial o teză de doctorat, tradusă recent și în limba română, vine să suplinească acest vid de informație istorică. Viața, dar și cariera lui Horthy se împart în trei mari perioade: cea de dinainte de 1918, când a servit cu profesionalism Marina Imperiului Austro-Ungar, cea cunoscută de noi din Ungaria interbelică și din timpul celui de-al Doilea Război Mondial până în 1944 și cea de-a treia, a exilului portughez, până în anul morții sale, 1957.

Miklós Horthy s-a născut într-o familie din mica nobilime ungară care-și avea domeniul la Kenderes, la 40 de kilometri de orașul Solnok, în Ungaria Centrală. Tatăl său, calvinist, nu deținea mai mult de o sută de hectare de teren agricol, ceea ce nu era mult. Mama era catolică. O familie mixtă din punct de vedere confesional, ceea ce nu era neobișnuit în epocă. A crescut într-o familie numeroasă, părinții săi având nouă copii. Tatăl său a fost pasionat de cai, administrând și o herghelie bogată. Nu este de mirare că Horthy a dezvoltat o pasiune durabilă față de cai (iar intrarea în fiecare oraș sau orășel nord-transilvan în 1940 avea să se facă, cum altfel decât pe un cal alb), chiar dacă devenise marinar. A fost trimis să studieze la Debrecin, considerată Roma protestantismului maghiar, fiind un elev mai degrabă mediocru. Stranie a fost alegerea sa de a urma Școala navală de la Fiume, port care revenise după împărțirea din 1867 ungurilor, chiar dacă aceștia nu aveau tradiție navală. Trieste rămăsese în cadrul părții austriece, fiind și cel mai important port comercial al imperiului, care avea o singură ieșire maritimă, prin Marea Adriatică. În tot intervalul de dinainte de 1914, Horthy a cunoscut o ascensiune constantă, punctul culminant înregistrându-se când a devenit pentru doi ani aghiotantul împăratului Franz Joseph, care a devenit un model pentru el.

Îi putem reproșa justificat istoricului francez faptul că înfățișează evenimentele din 1918-1920 numai din perspectiva maghiară și a lui Horthy, obturând complet perspectiva românească a evenimentelor care i-au adus lui Horthy regența Ungariei. În primul rând, niciun moment nu se menționează majoritatea demografică a românilor în Transilvania (și nu numai). În al doilea rând, se specifică din când în când avansul trupelor române în Ungaria, fără a menționa cauza acestuia, dar este clară imaginea unor trupe române rele și viclene, care profită pentru a cuceri teritoriul Ungariei istorice. La pagina 125 suntem lăsați perplecși, „Românii intră pe teritoriul ungar pentru a-și fixa pretențiile asupra Transilvaniei”. Se lasă impresia greșită că revendicările teritoriale ale românilor ar fi fost neîndreptățite. Delegațiile române și cehe ar fi prezentat în timpul negocierilor de pace de la Paris date falsificate ale recensământului austro-ungar din 1910 (fără a se menționa sursa acestei informații).

Ungaria interbelică a fost condusă de Horthy în calitate de regent, dar și de om forte al regimului, având în vedere puterile depline pe care le avea încă din 1920 (șef al armatei, numea/ demitea prim-ministrul, aproba legile sau le respingea etc.). Horthy a dovedit că era mai mult decât un regent lipsit de ambiție atunci când au avut loc cele două tentative din 1920 ale fostului împărat austro-ungar Carol I (Carol al IV-lea, rege al Ungariei din 1916 și împărat al Austriei) de a reveni în Ungaria. Horthy a știut să tergiverseze, să se eschiveze și, în final, să-l expulzeze pe cel căruia chipurile îi ținea locul. Regimul său nu a fost totuși unul fascist, ci mai degrabă unul conservator, în care aristocrația maghiară a jucat un rol important, alături de militarii care l-au adus la putere în 1920. Un regim ca multe altele în epocă. Cimentul folosit de Horthy pe plan intern (folosit și de Viktor Orbán) pentru unificarea diverselor grupări și tendințe a fost cel al revizionismului, în sensul refacerii Ungariei de dinainte de Trianon, a Ungariei așa-zis istorice, a regelui Ștefan cel Sfânt, Ungaria primită cadou de unguri la 1867. Ascensiunea Partidului Crucilor cu Săgeți este destul de similară cu cea a Mișcării Legionare de la noi, chiar dacă Szálasi a avut mai mult noroc, iar adepții săi nu au fost deloc vânați precum în România1. Antisemitismul care a caracterizat aproape toate societățile central și est-europene în perioada interbelică avea să se manifeste și în Ungaria lui Horthy. Teroarea albă instaurată imediat după preluarea puterii avea să facă 5.000 de victime (din care 3.000 ar fi fost evrei). Din cele opt milioane și jumătate de locuitori ai țării, o jumătate de milion era formată din evrei, în marea lor majoritate concentrați la Budapesta. Legislația antisemită dură avea să fie adoptată începând cu 1938 (ca și în România), după ce Ungaria a început să aibă graniță comună cu Germania nazistă.

În final, politica revizionistă maghiară a avut un succes relativ, chiar de scurtă durată, așa cum știm. Primul pas a fost făcut prin participarea Ungariei la dezmembrarea Cehoslovaciei, prin primul diktat de la Viena revenindu-i o fâșie din Slovacia de 11.929 km, dar și Rutenia subcarpatică, unde maghiarii ar fi avut o majoritate de 86%. După retragerea armatei cehoslovace, Horthy a inau­gurat practica turneului triumfător în localitățile cucerite, bine exploatat propagandistic, călare pe un armăsar alb. După ocuparea de către nemți a Cehiei și proclamarea independenței Slovaciei, Ungaria a mai primit niște resturi de plată. Cel de-al doilea arbitraj /diktat de la Viena, din 30 august 1940, este mult prea cunoscut de noi pentru a mai reveni la el. În septembrie 1940, Horthy intră triumfal în Sighet, Satu Mare, Oradea, Cluj, Târgu Mureș, Reghin. Ultima lovitură de pumnal pe la spate maghiarii o aplică Iugoslaviei (chiar dacă semnase cu aceasta un tratat de prietenie chiar în decembrie 1940), însă de această dată nu se mai pot ascunde în spatele germanilor și trebuie să lupte puțin. De altfel, premierul Teleki alege să se sinucidă mai degrabă decât să înfrunte dezonoarea. Horthy nu a avut astfel de accese de conștiință. La 10 aprilie 1941, ungurii au pătruns în Voievodina, adăugând alți 11.500 km pătrați la micul și efemerul imperiu al lui Horthy. Care nu avea cum să supraviețuiască și celui de-al Doilea Război Mondial, în care inevitabil și Ungaria a fost atrasă, chiar dacă declarația de război împotriva URSS a fost hazardată.

Ca și românii, și ungurii și-au dat seama că războiul era pierdut de germani și au inițiat tot felul de negocieri cu Aliații care nu au dus la nimic. Mai mult, nemții erau informați de ele, Hitler decizând ocuparea Ungariei la 19 martie 1944. Asta, și pentru a finaliza distrugerea comunității evreiești din Ungaria, care număra 800.000 de oameni, după anexările teritoriale din 1938-1941. Oricum, 8% dintre ei muriseră încă dinainte de deportarea din 1944 (18.000-20.000 de deportați în lagărul german de la Cameninta, 1.000 uciși de trupele maghiare la Novi Sad și 70.000 în batalioane de muncă trimise forțat în răsărit). La 15 mai 1944 a început deportarea evreilor din provincie, care au fost direcționați direct la Auschwitz, fiind gazați imediat. Evreii din Budapesta ar fi fost mai norocoși, 140.000 supraviețuind războiului, ieșind după sfârșitul asediului Budapestei. Horthy și familia lui aveau să fie reținuți de naziști și trimiși în octombrie 1944 în Bavaria, puterea fiind preluată într-un haos total de Partidul Crucilor cu Săgeți. Horthy a scăpat foarte ieftin după sfârșitul războiului, fiind citat ca martor în cadrul Procesului de la Nuremberg, având norocul să cadă prizonieri la americani, care au refuzat cererea de extrădare formulată de Tito, care îi voia capul pentru masacrul de la Novi Sad. În timp ce zeci de oficiali ai Axei, aliați ai Germaniei naziste, cădeau sub rafalele plutoanelor de execuție (inclusiv cei doi Antonești), Horthy și-a trăit bătrânețea târzie destul de relaxat (poate doar mareșalul finlandez Mannerheim să fi avut la fel de mult noroc, exilat în Elveția). Autoarea aproape că îl exonerează de orice vină în legătură cu aplicarea Soluției Finale în Ungaria și, în principiu, de orice vexațiune comisă de trupele maghiare în teritoriile cucerite. Horthy avea să moară în 1957, la Estoril (s-ar fi văzut și cu Carol al II-lea la cinematograf, ne îndoim să fi fost o întâlnire prea caldă), fiind înhumat în cripta familială de la Kenderes în 1993, la eveniment participând mii de oameni. //

1. E drept, se pare că s-au dedat într-o măsură mult mai redusă la activități teroriste.

// Catherine Horel

// Amiralul Horthy, regentul Ungariei

// Traducere: Lia Decei

//
Editura Humanitas,
București, 2019, 424 pagini

https://kmkz.ro/de-ras/miron-cozma-candideaza-la-primaria-capitalei-eu-sunt-primul-care-pus-panselute-bucuresti

 

Miron Cozma  (RASPLATIT CU PENSIE SPECIAL DE FESENALA) candidează la Primăria Capitalei: “Eu sunt primul care a pus panseluțe în București!”

Omul ăsta chiar ar trebui să candideze la Primăria Capitalei. Iese sigur, dacă reușește să-și aducă din nou electoratul din Valea Jiului, cu trenul.