Necesitatea analizei, repudierii şi condamnării regimului comunist

Pe baza examinării a mii şi mii de pagini de documente, luând în consideraţie existenţa unei imense literaturi analitice şi de mărturii care probează natura antipatriotică a dictaturii comuniste, putem afirma că regimul comunist din România (1945-1989) a fost nelegitim şi criminal1. A sosit aşadar momentul să evaluăm natura şi moştenirile regimului comunist. Acest lucru este cu atât mai important cu cât există tentaţia simultană de a idealiza perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, uitându-se faptul că aceasta a fost de fapt baza pe care s-a edificat dictatura lui Nicolae Ceauşescu, şi, pe de altă parte, tendinţa de a scuza ororile epocii Ceauşescu în numele pretinsului ataşament faţă de valorile naţionale. Simplu spus, regimul comunist din România, un sistem totalitar de la înfiinţare şi până la prăbuşire, a fost unul bazat pe încălcarea constantă a drepturilor omului, pe supremaţia unei ideologii ostile societăţii deschise, pe monopolul puterii exercitat de un grup restrâns de indivizi, pe represiune, intimidare şi corupţie. Trebuie accentuat astfel faptul că Republica Populară Română, înfiinţată prin dictat, ori mai exact spus, prin lovitură de stat, a simbolizat o triplă impostură: nu a fost nici republică (în sensul autentic al acestui concept), nici populară şi, în mod cert, nici românească. Acelaşi lucru trebuie spus despre perioada Ceauşescu, în care retorica suveranităţii naţionale a fost mai presus de orice un alibi pentru perpetuarea dictaturii prin manipularea sentimentelor populaţiei. Pe parcursul perioadei comuniste, România a suferit consecinţele aplicării inflexibile a dogmelor leniniste: industrializarea forţată, întemeiată pe un model vetust de creştere economică care favoriza industria grea în detrimentul industriilor producătoare de bunuri de consum; lichidarea proprietăţii private deopotrivă în zonele urbane şi rurale, asociată cu politica violentă şi brutală de colectivizare a agriculturii; nimicirea valorilor tradiţionale în numele unei false modernizări sociale şi economice; controlul metodic şi mereu mai pervers asupra spaţiului social şi al vieţii intime a cetăţenilor (mai ales prin politica natalistă a dictaturii lui N. Ceauşescu). Sfera privată a fost astfel aproape complet anexată de către tentacularul partid/stat totalitar. Ca şi în URSS, viaţa cotidiană în socialismul de stat era invadată de elemente propagandistice şi de control dictate de partid2.
1 Reluăm, în cadrul acestui capitol, de o manieră sintetică, cu mici adăugiri şi modificări, principalele capete de acuzare împotriva regimului comunist formulate în Raportul pentru condamnarea regimului politic comunist ca nelegitim şi criminal propus Preşedintelui României, Traian Băsescu, de Sorin Ilieşiu în octombrie 2005, text actulizat în ianuarie 2006. (Supliment, „Revista 22”, nr. 188, 21 martie 2006). Textul reprezintă în cea mai mare parte un rezumat concis al materialului documentar elaborat vreme de peste 12 ani de către Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Fundaţiei Academia Civică/Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei.
2 Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchevici, Ioan Stanomir, Explorări în comunismul românesc, Iaşi, Editura Polirom, vol. I, 2004; vol. II, 2005; Adrian Neculau (coord.), Viaţa cotidiană în comunism, Iaşi, Editura Polirom, 2004. 1
Regimul comunist din România nu a cunoscut de fapt o veritabilă de radicalizare. Pentru aceşti oameni, stalinismul ţinea de ordinea veşniciei3. De la instaurarea sa prin dictat regimul comunist a urmărit distrugerea statului de drept, a pluralismului, a economiei de piaţă şi a libertăţii spiritului. Ascultând orbeşte ordinele Kremlinului, prima generaţie de comunişti români aflaţi la putere şi, în primul rând, Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Gheorghe Apostol, Iosif Chişinevschi, Alexandru Moghioroş, Petre Borilă, Alexandru Drăghici, Ion Gheorghe Maurer, Emil Bodnăraş, Chivu Stoica, Miron Constantinescu, Leonte Răutu, Dumitru Coliu şi Leontin Sălăjan au impus un sistem întemeiat pe teroare şi represiune universalizată. Toate instituţiile statului totalitar au fost create în timpul epocii Dej. Nicolae Ceauşescu şi grupul de aparatcici care l-a susţinut le-a perfecţionat şi le-a dus la cele mai dezastruoase consecinţe. În contrast cu diversele tendinţe revizioniste şi cu miturile epocii Ceauşescu, Comisia Prezidenţială susţine că a existat o continuitate între perioada Dej şi perioada Ceauşescu.
Gheorghiu-Dej şi acoliţii săi au respins de stalinizarea iniţiată de Nikita Hruşciov şi au exploatat sentimentele antisovietice ale populaţiei pentru a-şi clădi o bază de putere. Acest lucru îl recunoaşte chiar şi un fost ideolog comunist precum Ion Iliescu. Nu s-a produs de fapt în România o de totalitarizare a dictaturii în sensul transformării ei într-un regim mai tolerant şi al scăderii impactului ideologiei asupra întregii societaţi. Dimpotrivă, după o scurtă şi precară liberalizare, Nicolae Ceauşescu, venit la putere în martie 1965, a reluat la puţin timp după aceea vechile fixaţii staliniste. Pentru Ceauşescu, creşterea rolului conducător al PCR apărea drept o „necesitate obiectivă”. Constituţia adoptată în 1965 proclama cu vigoare faptul că PCR era forţa politică conducătoare în România socialistă. Istoria ţării era rescrisă astfel încât să prezinte partidul comunist drept continuatorul tradiţiei de luptă pentru independenţa naţională. Perioada cominternistă era menţionată, însă întotdeauna cu scopul de a o contrasta cu ceea ce propaganda glorifica sub numele de „Epoca de aur – epoca Ceauşescu”. Astfel s-a configurat mitologia „obsedantului deceniu” menită să contrapună perioada Gheorghiu-Dej (cel de până la ruptura cu Kremlinul) celei de presupusă renaştere naţională asociată cu numele lui N. Ceauşescu. Cultul personalităţii conducătorului suprem a devenit, mai ales după 1968, fundamentul ideologic al sistemului. Ceauşescu era prezentat drept călăuză vizionară, erou între eroii neamului, fiinţa providenţială, personalitate de vârf a vieţii internaţionale, demiurg, arhitect, strateg de geniu şi câte altele. La rândul ei, Elena Ceauşescu, o persoană cu slabe înzestrări intelectuale, însă animată de o ambiţie nemăsurată, a devenit şi ea subiectul unui deşănţat cult4. S-au întrecut în această privinţă barzii oficiali ai ceauşismului, poeţii de curte Adrian Păunescu şi Corneliu Vadim Tudor. Un întreg aparat de propagandă a contribuit la crearea unui climat al linguşelii, ipocriziei şi duplicităţii universalizate. În atari condiţii, simpla decenţă devenea un act de rezistenţă,
3 Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, Iaşi, Editura Polirom, 2005; Dennis Deletant, România sub regimul comunist, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997.
4 Privitor la biografia Elenei Ceauşescu, menţionăm că în anii războiului, din toamna lui 1942 şi până în vara 1943, aceasta nu a avut legătură de partid. După 1945 acest lucru a fost examinat intens şi, în 1960, un referat semnat de Dumitru Coliu propunea rectificarea stagiului de vechime începând cu anul 1939. Autobiografia Elenei Ceauşescu scrisă în acel an este plină de erori gramaticale; ANIC, fond CC al PCR – Secţia Cadre, dosar nr. 1424 C (Dosarul de cadre al Elenei Ceauşescu). Menţionăm că acest dosar de cadre este printre foarte puţinele pe care membrii şi experţii Comisiei Prezidenţiale le-au putut consulta.
2
iar sfidarea pe faţă a dictatorului şi a aparatului pe care se sprijinea devenea o formă de curaj etic exemplar.
Îndărătul ideologiei naţiunii socialiste unitare şi omogene se aflau obsesiile monolitismului leninist combinate cu cele ale unei extreme drepte recidivate cu binecuvântarea liderilor comunişti şi în primul rând a lui Nicolae Ceauşescu. „Societatea socialistă multilateral dezvoltată” era, de fapt, numele unui sistem politic şi economic îngheţat, dominat de un lider faraonic şi de anturajul său imediat. Sub Ceauşescu, în pofida promisiunilor legate de întărirea „legalităţii socialiste”, a continuat demonizarea proprietăţii private, persecutarea credinţelor şi practicilor religioase, criminalizarea oricărei forme de opoziţie. Nu mai puţin semnificativ, Ceauşescu şi regimul au dus la paroxism politica „demografică” de persecutare a femeilor şi copiilor. Disidenţa, fenomen general în blocul sovietic după 1964, a fost strivită nemilos de cerberii regimului şi instrumentul lor principal, Securitatea. Să menţionăm aici acţiunile constante de marginalizare, compromitere şi lichidare a oricăror forme de gândire şi acţiune liberă: persecuţia mişcării iniţiate şi conduse de Paul Goma, cea mai importantă acţiune de protest colectiv împotriva încălcării drepturilor omului, arestările şi prigoana în rândurile muncitorilor mineri care au declanşat greva din vara anului 1977, sălbatica persecuţie a lui Vasile Paraschiv şi a altor activişti angajaţi în lupta pentru sindicate libere, distrugerea efortului de a crea Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România, acţiunile împotriva unor disidenţi, oponenţi şi critici ai regimului precum (ordinea nu este alfabetică şi nu indică vreo ierarhie a meritelor, iar lista nu se pretinde a fi exhaustivă): Dorin Tudoran, Radu Filipescu, Vlad Georgescu, Doina Cornea, Cs. Gymesi Éva, Gabriel Andreescu, Mihai Botez, Mariana Celac, Petre Mihai Băcanu, Anton Uncu, Mihai Creangă, Ştefan Niculescu-Maier, Alexandru Chivoiu, Dumitru Iuga, Ionel Cană, Gheorghe Braşoveanu, Carmen Popescu, Nicolae Liţoiu, Ion Drăghici, Ion Bugan, Géza Szöcs, William Totok, Herta Müller, Richard Wagner, Helmuth Frauendorfer, Ion Puiu, Iulius Filip, Victor Frunză, Aurel Dragoş Munteanu, Vasile Gogea, Molnár Gusztáv, Barabás Francisc, Barabás-Márton Piroska, Barabás János, Borbély Ernő, Búzás László, Pavel Nicolescu, Dimitrie Ianculovici, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Liviu Babeş, Dumitru Mircescu, Gheorghe Fiştioc, Viorel Padina, Aurelian Popescu, Silviu Cioată, Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Liviu Antonesei, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Tökes László, Andrei Pleşu, Ion Negoiţescu, Ion Vianu, Dumitru Mazilu, Nicu Stăncescu, Luca Piţu, Nica Leon5. Nu trebuie uitate acţiunile represive împotriva Bisericilor neoprotestante şi a credincioşilor Bisericii Greco-Catolice (interzisă încă din 1948). În 1975, N. Ceauşescu a semnat, în numele României, Actul Final al Conferinţei de la Helsinki. Departe de a se conforma angajamentelor luate pe plan internaţional, regimul comunist a continuat să calce în picioare drepturile cetăţenilor. Pe scurt, regimul a continuat să opereze după logica exclusivistă a bolşevismului, văzând în orice act autonom o inacceptabilă sfidare.
5 Vezi capitolul despre România în Stéphane Courtois et al., Cartea neagră a comunismului, Bucureşti, Editura Humanitas – Fundaţia Academia Civică, 1998; Paul Goma, Culoarea curcubeului ’77. Cod “Bărbosul”, Iaşi Editura Polirom, 2005; seria de volume „Analele Sighet” publicate de Fundaţia Academia Civică; Dorin Tudoran, Frost or Fear. Reflections on the Condition of the Romanian Intellectual, Daphne, Ala. Europa Media, 1988; Vasile Paraschiv, Lupta mea pentru sindicate libere în Romania. Terorismul politic organizat de statul comunist, Iaşi, Editura Polirom, 2005; Herma Kennel, Jogging cu Securitatea, rezistenţa tânărului Radu Filipescu, traducere de Nora Iuga, Bucureşti, Editura Universal Dalsi, 1998.
3
O formaţiune devorată de lupte intestine pentru putere, PCR a respins întotdeauna fracţionismul, iar democraţia de partid a fost o himeră propagandistică. În egală măsură, conducerea PCR a acţionat neîntrerupt pentru eliminarea, la nevoie prin forţă, a oricăror gesturi de independenţă civică. Tocmai din acest motiv, disidenţa din România, atâta câtă a fost, nu a izbutit să genereze acţiuni de protest colectiv echivalente cu Carta 77 din Cehoslovacia, sindicatul liber Solidaritatea din Polonia sau Opoziţia Democratică din Ungaria. Trebuie respins categoric mitul care încearcă să acrediteze ideea existenţei a două Securităţi: una internaţionalistă, de sorginte etnică alogenă, până în 1960, şi cealalată, de pură stirpe românească, devotată „gliei şi neamului”. Fără a nega faptul că în prima sa fază Securitatea a acţionat cu o brutalitate înspăimântătoare pentru zdrobirea oricărui inamic, real sau imaginar, al regimului, este necesar să accentuăm că în perioada Ceauşescu această instituţie a continuat să practice metode ilegale de lichidare a oricărei forme de rezistenţă. Trebuie amintit aici rolul excepţional jucat în demascarea naturii criminale a regimului şi a Securităţii de cartea Orizonturi roşii de Ion Mihai Pacepa. Mai întâi publicarea în limba engleză a acestei cărţi, în 1987, apoi transmiterea la secţia română a postului de radio Europa Liberă a memoriilor acestui defector de cel mai înalt rang – înaintea fugii sale, Pacepa era consilier personal al lui Ceauşescu, general locotenent, director-adjunct al Direcţiei de Informaţii Externe şi secretar de stat în Ministerul de Interne – a contribuit la degradarea dramatică a imaginii lui Ceauşescu. Informaţiile oferite de Pacepa au fost de asemenea un important revelator al caracterului criminal al dictaturii în influente cercuri politice şi de media din Vest. Securitatea şi moştenitorii săi nu i-au iertat vreodată lui I. M. Pacepa ceea ce ei consideră a fi fost o „trădare”. Posturile de radio occidentale, „Europa Liberă”, BBC, „Vocea Americii”, Deutsche Welle, Radio France Internationale, au contribuit esenţial la informarea cetăţenilor României privind situaţia din ţară şi din lume. Nu întâmplător regimul a purtat un război neîntrerupt împotriva lor şi mai cu seamă împotriva „Europei Libere”. Trei directori ai acestui post de radio au murit în împrejurări suspecte, probabil iradiaţi (Noel Bernard, Mihai Cismărescu şi Vlad Georgescu)6. Spre disperarea politrucilor din ţară, Radio „Europa Liberă” a fost într-adevăr ceea ce s-a dorit a fi: ziarul vorbit al românilor de pretutindeni. Omagiem aici memoria unor Ghiţă Ionescu, Preda Bunescu, Noel Bernard, George Ciorănescu şi Vlad Georgescu, oameni care au luptat cu altruism şi pasiune pentru cunoaşterea şi rostirea adevărului. Omagiem memoria lui Virgil Ierunca, intelectual critic, scriitor şi eseist de marcă, ale cărui emisiuni au ţinut trează conştiinţa morală românescă. Subliniem rolul Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului din România de la Paris care din 1977 a sensibilizat Occidentul în problema abuzurilor din România. Merită menţionat în acest context şi numele lui Remus Radina.
Antioccidentalismul PCR şi al Securităţii a rămas neschimbat după moartea lui Gheorghiu-Dej, fiind acum chiar potenţat de aspiraţiile lui Ceauşescu de a fi privit drept un lider al „luptei anti-imperialiste” pe plan global. Mult-trâmbiţata „democraţie muncitoresc revoluţionară – unică în felul ei”, contribuţia lui Ceauşescu la demagogia despre democraţia socialistă, nu era decât un paravan retoric pentru perpetuarea unui regim totalitar închistat, sufocant şi obtuz. Teoria marxistă respingea aşa-numitele „libertăţi formale” drept mofturi burgheze. În numele acestei „democraţii de masă”, de fapt un colectivism oligarhic, spre a relua termenul propus de George Orwell în romanul 1984, se călca în picioare demnitatea fiinţei umane şi se batjocoreau drepturile sale
6 Experţii Comisiei nu au avut acces la dosarele complete ale directorilor Europei Libere.
4
inalienabile. „Omul nou” glorificat de propaganda regimului era de fapt fiinţa total pliabilă, fără şira spinării şi fără un sentiment al responsabilităţi. Una dintre cele mai grave moşteniri ale comunismului o reprezintă tocmai această larg-răspândită psihologie cinică şi conformistă. La care se adaugă utilizarea delaţiunii ca armă favorită a Securităţii. Recrutarea de informatori începea încă din şcoli, continua apoi în facultăţi, întreprinderi, institute de cercetare etc. Informatorii erau micile, dar importantele rotiţe ale mecanismului terorist. Însă ofiţerii de securitate şi din alte unităţi ale Ministerului de Interne erau cei care acţionau direct pentru supravegherea, intimidarea şi terorizarea populaţiei. Securitatea, miliţia, procuraturile militare, grănicerii erau subordonate la rândul lor secţiilor specializate ale CC al PCR. Miniştrii de interne şi şefii Securităţii au fost cu toţii soldaţi fideli ai partidului. Cei mai mulţi au fost ei înşişi activişti de partid, înainte de a lucra în Securitate. Să-i menţionăm aşadar pe cei responsabili, ca demnitari ai aparatului represiv, pentru ceea ce s-a petrecut vreme de peste patru decenii în România, pentru sutele de mii de morţi şi deportaţi: Teohari Georgescu, ministru de interne implicat în luarea puterii şi instituirea regimului de teroare în masă, precum şi adjuncţii săi Vladimir Mazuru şi Marin Jianu; Emil Bodnăraş, şef al Serviciului de Informaţii care a jucat un rol cheie în terorizarea populaţiei între 1945-1947; Pintilie Bodnarenko (Pantiuşa) spion sovietic, primul şef al Securităţii; Alexandru Nicolschi (Grünberg), mâna dreapta a lui Pintilie, organizatorul sistemului concentraţionar din România stalinizată; Alexandru Drăghici, succesorul lui Teohari Georgescu; adjuncţii săi, în diverse perioade, Ladislau Ady, Aurel Stancu, Vasile Negrea, Ion Vinţe, Grigore Răduică, Ionel Gal; Cornel Onescu (succesorul lui Drăghici); Ion Stănescu, Gheorghe Homoştean, Teodor Coman, Emil Bobu, Tudor Postelnicu, Iulian Vlad. Aceştia, la rândul lor, au lucrat direct cu secretarii CC şi şefii de secţii ale CC al PCR, responsabili cu coordonarea organelor represive: Iosif Chişinevschi, Mirel Costea, Alexandru Moghioroş, Nicolae Ceauşescu, Petre Lupu, Vasile Patilineţ, Virgil Trofin, Iosif Banc, Ion Coman, Emil Bobu, Constantin Olteanu. Activităţile Securităţii pe plan extern au avut de asemenea loc sub directa îndrumare a partidului. Şefii spionajului românesc şi subordonaţii lor aveau, ca misiune principală, anihilarea rezistenţei din exterior, a mişcărilor de exil opuse statului/partid totalitar. Să-i amintim: Mihai Gavriliuc, Wilhem Einhorn, Nicolae Doicaru7, Ion Mihai Pacepa8, Romus Dima, Nicolae Pleşiţă, Aristotel Stamatoiu. Generalul securist Nicolae Pleşiţă a lucrat atât în represiunea internă, cât şi în eforturile de a anihila forţele democratice din exil. În chip scandalos, acest torţionar continuă să apară în diverse emisiuni de televiziune şi să-şi ponegrescă fostele victime. Pensiile foştilor ofiţeri de securitate sunt în multe cazuri de zece ori mai mari decât pensia unui fost profesor de liceu.
Comisia Controlului de Partid (CCP) a jucat de asemenea un rol nefast în lichidarea oricăror tentative de a organiza minime dezbateri ori de a contesta abuzurile liderilor. Şeful CCP a fost mai întâi Iosif Rangheţ, căruia i-a succedat ca şef veteranul
7 Generalul Doicaru a fost epurat după defecţiunea fostului său adjunct Pacepa. Apropiat de grupul care a semnat Scrisoarea celor şase, se pare că în ultima perioadă a vieţii s-a distanţat de propriul trecut. După 1990 există indicii că s-a opus tendinţelor de subordonare a serviciilor de informaţii române faţă de cele sovietice. Moare în februarie 1991, într-un straniu accident de vânătoare.
8 I. M. Pacepa a rupt cu sistemul în 1978, defectând prin R. F. Germană către SUA. Informaţiile şi dezvăluirile sale sunt comparabile cu cele furnizate de defectori celebri din perioada stalinismului (Walter Kriwitskzy şi Aleksander Orlov), precum şi cu cele oferite de colonelul polonez Ryszard Kuklinski în perioada Solidarităţii din Polonia. 5
cominternist Constantin Pîrvulescu, avându-l ca adjunct pe Dumitru Coliu (Colev). După mazilirea lui Pîrvulescu (1958), generalul politic Coliu, membru proeminent al facţiunii moscovite din partid, a preluat şefia, avându-l adjunct pe János Vincze (Ion Vinţe), fost general de securitate. Coliu a condus un timp Ministerul Controlului de Stat, altă instituţie teroristă. Adjuncta sa a fost Vanda Nikolschi, veche militantă cominternistă (fără legătura cu generalul securist Nicolschi). În fruntea serviciului de informaţii al armatei s-a aflat în anii ’50 generalul de origine rusă Serghei Nikonov (Nicolau), spion sovietic. Soţia sa, Nina, a fost mult timp secretara personală a lui Gh. Gheorghiu-Dej. Responsabilitatea finală şi incontestabilă pentru ce s-a petrecut în România revine, conform chiar modelului leninist al centralizării birocratice absolute, membrilor Biroului Politic, secretarilor CC şi, mai presus decât oricui, secretarului general. Consultarea permanentă cu emisarii sovietici a fost o regulă respectată cu sfinţenie în perioada 1944-1963. De la CC şi Ministerul de Interne şi până la Comitetul de Stat al Planificării şi Ministerul Sănătaţii, toate instituţiile statului şi partidului aveau consilieri sovietici. Menţionăm aici pe Katelineţ (consilierul lui Dej), pe Aleksandr Mihailovici Saharovski (principalul consilier la Ministerul de Interne/Securitate) şi pe Mark Borisovici Mitin, redactorul-şef al săptămânalului Cominformului (Biroul Informativ al Partidelor comuniste şi muncitoreşti), „Pentru pace trainică, pentru democraţie populară”, cu sediul la Bucureşti, membru al CC al PCUS.
Inspiraţi de modelul bolşevic, sfătuiţi de consilierii sovietici, dar dovedind o maniacală ardoare personală, liderii români au făcut tot ce ţinea de ei pentru a-şi depăşi magistrii întru zel şi demonism. În acest sens, putem afirma că cei vinovaţi de impunerea şi perpetuarea unui sistem bazat pe crimă şi fărădelege s-au numit: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca (Luka Laszlo), Teohari Georgescu, Iosif Chişinevschi (Roitman), Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraş, Petre Borilă (Iordan Drăgan Rusev), Chivu Stoica, Miron Constantinescu, Constantin Pîrvulescu, Alexandru Drăghici, Nicolae Ceauşescu, Ion Gh. Maurer, Gheorghe Rădulescu, Dumitru Coliu (Dimităr Colev), Leonte Răutu (Lev Oigenstein), Grigore Preoteasa, Mihai Dalea, János Fazekas, Leontin Sălăjan (Szilagyi), Ştefan Voitec, Manea Mănescu, Petre Lupu (Lupu Pressmann), Florian Dănălache, Vasile Patilineţ, Ion Ioniţă, Constantin Dăscălescu, Virgil Trofin, Ilie Verdeţ, Elena Ceauşescu, Ion Dincă, Emil Bobu, Dumitru Popescu, Suzana Gâdea, Ion Iliescu, Ştefan Bârlea, iar lista este desigur departe de a fi completă. Trebuie cunoscute numele primilor secretari de comitete regionale, ulterior judeţene. Răul a mers iniţial de sus în jos, apoi şi de jos în sus, devenind un cancer al întregii societăţi.
În aparatul ideologic menit să îndoctrineze populaţia, trebuie menţionaţi: Iosif Chişinevschi, secretar al CC; Mihail Roller şeful sectorului Ştiinţă al CC sub Gheorghiu-Dej; Leonte Răutu, membru supleant al Biroului Politic, şeful Direcţiei Propagandă şi Cultură a CC în perioada Dej, groparul culturii româneşti; adjuncţii săi în diverse perioade: Nicolae Goldberger, Mihail Roller, Ofelia Manole, Pavel Ţugui, Virgil Florea, Paul Niculescu-Mizil, Vasile Dinu, Elvira Cincă, Elena Beşcu; activişti de vârf din cultură precum Eduard Mezincescu, Constanţa Crăciun, Nicolae Moraru, Traian Şelmaru, Mihai Beniuc, Ion Roşianu, Pompiliu Macovei. Ion Iliescu a fost şeful Secţiei învăţământ-ştiinţă în ultima perioadă a vieţii lui Dej şi la începutul perioadei Ceauşescu; Sorin Toma, redactorul şef de la „Scânteia” şi adjuncţii săi Silviu Brucan, Nestor Ignat, N. Corbu, apoi alţi redactori-şefi: Dumitru Popescu, Teodor Marinescu, Alexandru Ionescu, Constantin Mitea, Nicolae Dragoş. Alţi ziarişti de vârf al Scânteii, deci zeloşi
6
propagandişti ai partidului au fost: Ion Cumpănaşu, Dumitru Tinu, Anghel Paraschiv (primul redactor şef al cotidianului succesor „Scânteia Poporului”, apărut imediat după 22 decembrie 1989 şi transfigurat rapid în „Adevărul”. Gheorghe Badrus, mult timp redactor-şef adjunct de la „Scânteia” a devenit adjunct al lui Ilie Rădulescu la Secţia de Propagandă după 1969, lucrând sub îndrumarea secretarului CC al PCR responsabil cu ideologia (întâi P. Niculescu-Mizil, apoi Ion Iliescu). După 1972, ca şi alţi activişti ideologici (Constantin Vlad, Mihai Bujor Sion), Badrus a plecat în diplomaţie (ambasador în URSS). În fruntea revistei „Contemporanul”, transformată în megafon al Secţiei de Propagandă, s-au aflat Horia Liman, Marcel Breazu, Iosif Ardeleanu ş.a. Săptămânal, linia sovietică era prezentată în limba română în revista Cominformului „Pentru pace trainică, pentru democraţie populară”, cu sediul la Bucureşti, condusă iniţial de Pavel Iudin şi apoi, până la desfiinţare, în 1956, de M. B. Mitin, membru al CC al PCUS. La Editura PMR (ulterior Editura Politică) directori au fost Barbu Zaharescu, Jack Podoleanu (cumnatul Ghizelei Vass), Grigore Naum (general de securitate), Valter Roman, Dumitru Ghişe, iar adjuncţi, în diverse perioade, Leonte Tismăneanu (Tismineţki), Ilka Melinescu (Wasserman), Florica Mezincescu, Al. Şiperco. O altă instituţie ideologică a fost Agenţia Română de Presă (AGERPRES) condusă, între alţii, de ilegalistul Vasile Dumitrescu, ulterior ambasador în Elveţia şi Chile, şi în perioada Ceauşescu de Ion Găleţeanu. Radiodifuziunea, respectiv Televiziunea au fost conduse în diverse perioade de compozitorul ilegalist Matei Socor, de soţia lui Gh. Apostol, Melita, de Ion Pas, de Teodor Marinescu, de Valeriu Pop, de Vasile Muşat, de Alexandru Ionescu, de Constantin Petre. Ilegalista Ecaterina Borilă a fost redactor-şef la „Viaţa sindicală” (apoi „Munca”). În anii stalinismului dezlănţuit, „România liberă” a fost condusă mai întâi de Grigore Preoteasa, apoi de Nicolae Bellu (Schor), care ulterior a devenit preşedintele Comitetului de Stat al Cinematografiei, în anii 1970 de Octavian Paler9, iar în anii 1980 de Maria Costache. Revista teoretică a CC al PCR s-a numit iniţial „Lupta de clasă” şi a fost condusă de Ştefan Voicu (Aurel Rotenberg), care a rămas în fruntea ei şi sub Ceauşescu, câţiva ani după schimbarea denumirii în „Era Socialistă”. Urmaşul lui Voicu a fost Ion Mitran. Pentru activiştii din domeniul organizatoric se publica revista lunară „Munca de partid”, condusă în anii 1950 de Paul Radovan. Editorialele „Scânteii” şi ale „Luptei de clasă”, elaborate sub directa îndrumare a Secţiei de Propagandă, au fost menite să propage linia partidului şi să stigmatizeze (cuvântul din epocă era să înfiereze) orice reală ori imaginară „erezie” culturală. Urmarea nemijlocită a unui asemenea editorial era efortul de „critică şi autocritică” semnat cu entuziasm în „Gazeta literară” de intelectualii desemnaţi de partid să supravegheze „frontul ideologic”: Paul Georgescu, Ov. S. Crohmălniceanu, Savin Bratu, N. Moraru, Traian Şelmaru, M. Beniuc, N. Tertulian etc. Nu trebuie uitaţi cei care, la nivele relativ inferioare, au jucat rolul de controlori ideologici în deceniile comuniste: Ion Ianoşi, Tiberiu Utan, Al. Simion, Gheorghe Stroia, instructori ai CC al PMR/PCR. În acelaşi sens, şedinţele Secţiilor de Propagandă, respectiv Presă din perioada Ceauşescu erau destinate să controleze şi să „călăuzească revistele culturale şi politice. Protocronismul a fost impus de la acest nivel în special prin intermediul lui Eugen Florescu, ulterior deputat PSM, care cu numeroase prilejuri a atras atenţia intelectualilor recalcitranţi că protocronismul
9 În anii 1980, Octavian Paler a publicat eseuri şi romane nonconformiste şi a fost blamat în adunări publice regizate de activiştii regimului. A semnat Scrisoarea unui grup de şapte intelectuali în semn de solidaritate cu Mircea Dinescu. În anii postcomunişti a fost un critic consecvent al tendinţelor de restauraţie autoritară.
7
nu este o simplă direcţie estetică, ci „contribuţia teoretică a tovarăşului N. Ceauşescu”. A te opune protocronismului devenea astfel o atitudine antipartinică.
Şcolile de partid au fost instrumente ale condiţionării şi înregimentării ideologice, veritabile pepiniere de cadre ale partidului. Printre conducătorii şcolilor de partid „A. A. Jdanov” (pentru activiştii ideologici) şi „Ştefan Gheorghiu” (pentru cei din aparatul organizatoric) au figurat: Zina Brâncu, Paul Niculescu-Mizil, Ion Rachmuth, Constantin Nicuţă, N. Goldberger, Grigore Kotovski, Tatiana Bulan (al cărei soţ, Iakov, fost ofiţer sovietic, era rector al Academiei Militare). În perioada Ceauşescu, funcţii de vârf în aparatul ideologic (propagandă, Consiliul Culturii, presă, editori) au deţinut: Paul Niculescu-Mizil, Leonte Răutu, Dumitru Popescu, Ion Iliescu, Cornel Burtică, Miu Dobrescu, Tamara Dobrin, Petru Enache, Mihai Dulea, Ion Traian Ştefănescu, Eugen Florescu. După pensionarea ilegalistului Iosif Ardeleanu (Adler), cenzura a fost condusă de Ion Cumpănaşu, fost redactor-şef adjunct la „Scânteia”. Muzeul de istorie al PCR, altă insituţie a „frontului ideologic”, a fost condus succesiv de Clara Cuşnir-Mihailovici, Petre Grosu, N. Cioroiu. Institutul de Istorie a partidului (Institutul de Studii Social Politice de pe lângă CC al PCR) a fost condus iniţial de politrucul Mihail Roller, apoi, vreme de decenii de ilegalistul Ion Popescu-Puţuri, avându-l ca adjunct pe generalul Gh. Zaharia. În perioada Ceauşescu, mistificarea istoriei naţionale a fost întreprinsă de istorici-activişti ai Comitetului Central precum Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, Gh. I. Ioniţă, Ion Spălăţelu, împreună cu asociaţii lor N. Copoiu, Titu Georgescu, Mihai Fătu şi alţii. Vulgata istoriografică autohtonistă a fost potenţată prin implicarea directă în acest tip de discurs a fratelui dictatorului, generalul Ilie Ceauşescu, directorul Centrului de Istorie şi Teorie Militară, în jurul şi cu protecţia căruia s-a constituit un grup ideologic extrem de influent în justificarea orientării naţional-staliniste a partidului. Patronaţi şi încurajaţi de conducerea PCR, o serie de scriitori, critici literari, artişti plastici, compozitori şi sociologi au inventat în spirit jdanovist ideologia „protocoronismului românesc”, alibiul teoretic al omniprezentului cult al personalităţii al lui N. Ceauşescu. Desfigurând ideile esteticianului Edgar Papu, aceştia au susţinut poziţii autarhice şi profund antiliberale, xenofobe şi antiintelectuale10. Printre exponenţii protocronismului s-au remarcat prin vehemenţă: Paul Anghel, Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor, Doru Popovici, Dan Zamfirescu, Ilie Bădescu, Ion Lăncrănjan, Pompiliu Marcea, Ion Dodu Bălan, Dinu Săraru, Adrian Păunescu, Mihai Ungheanu, Nicolae Dan Fruntelată, Artur Silvestri, Ilie Purcaru etc. Publicată sub egida Comitetului pentru Cultură şi Artă al capitalei, revista „Săptămâna” a fost principala tribună de manifestare a pseudonaţionalismului manipulator al perioadei ceauşismului târziu. Revista a publicat adeseori documente ale Securităţii menite să atace şi să compromită exilul literar anticomunist.
Creată în 1979, Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice a funcţionat ca o secţie a CC al PCR. Primul preşedinte a fost Miron Constantinescu, urmat de Mihnea Gheorghiu. La secţia internaţională, responsabilă pentru relaţiile cu partidele comuniste la putere şi cu cele din ţările necomunizate, au lucrat Maria Rab (cumnata lui Leonte Răutu), Ghizela Vass (notabilă prin longevitate politică, o apropiată a Elenei Ceauşescu), Constantin Lăzărescu, Constantin Vlad, Ştefan Andrei. Militanta de origine basarabeană Ghizela Vass a fost direct implicată în raporturile cu Partidele Comuniste Grec, Spaniol şi cu
10 Vezi pentru detalii Katherine Verdery, Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceauşescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994.
8
exilul cominformist din Iugoslavia. Aceste relaţii au inclus ajutor material substanţial din partea PCR pentru partidele şi organizaţiile respective, precum şi din alte ţări. PCR a folosit banii ţării pentru a susţine mişcări subversive şi antidemocratice în diverse părţi ale lumii. Posturile de radio ale Partidelor Comunist Grec şi Spaniol („Vocea adevărului” şi „Pirinei”) s-au aflat mulţi ani la Bucureşti. În anii 1970 şi 1980, PCR a subvenţionat mişcări radicale, antidemocratice din Lumea Treia. Este un subiect care trebuie cercetat în continuare.
Când încercăm să luminăm resorturile stalinismului, este cazul să nu uităm că avem de-a face cu o întreprindere politică esenţialmente barbară, că arhitecţii şi beneficiarii sistemului nu au demonstrat nici un fel de scrupule şi remuşcări şi că, în substanţa sa lăuntrică, deopotrivă ca intenţionalitate şi ca experienţă practică, regimul comunist a fost bazat pe dispreţul faţă de drepturile omului şi faţă de lege. Scopul său a fost anihilarea societăţii civile, a sistemului politic pluralist, a gândirii autonome şi a pieţii libere. A inventat instituţii menite să facă posibilă distrugerea spiritului liber şi manipularea totală a subiecţilor statului totalitar: partidul ca elită auto-desemnată; poliţia secretă (cu braţele sale din interior şi din exterior); propaganda şi agitaţia; pseudo-justiţia aservită total intereselor dictaturii.
Adevărul este că nici Dej, nici Ceauşescu nu au nutrit sentimente patriotice. „Comuniştii nu au patrie” afirma Manifestul Partidului Comunist, scris de Marx şi Engels la mijlocul secolului al XIX-lea. Indiferent de răsucirile şi salturile mortale ideologice, conducătorii comunişti din România au rămas fideli preceptelor de bază ale leninismului ca tehnică de control şi menţinere a unei dictaturi ideocratice. Ideologia a fost într-adevăr la putere. Statul comunist, precum cel nazist, a fost un stat întemeiat pe o concepţie despre lume şi viaţă. Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu au fost ambii partizanii unei formule politice autoritare, întemeiată pe monolitism ideologic, intoleranţă fanatică în raport cu orice adversar, terorism poliţienesc şi un cult aberant al economiei planificate. Moştenirea RPR-RSR, augmentată până la proporţii de un nemărginit iraţional în ultimii ani ai lui Ceauşescu, a fost aşadar una a despotismului, a distrugerii şi marginalizării valorilor veritabile (axiofobie), a eliminării elitelor politice, culturale şi religioase şi a izolării ţării în raport cu direcţiile novatoare din lumea ideilor şi din tehnologie.
Principalele acţiuni criminale pe care ţinem să le amintim aici, ca argument suprem pentru aceasta prea-mult amânătă condamnare sunt:
(1) abandonarea intereselor naţionale prin servilism neţărmurit în relaţiile cu URSS, după impunerea guvernului-marionetă condus de Petru Groza (6 martie 1945). Regimul comunist din România a venit la putere prin intervenţia directă a Uniunii Sovietice, a forţelor militare sovietice aflate pe teritoriul ţării şi prin ingerinţa insolentă a lui A. I. Vîşinski, ministru-adjunct de externe al URSS în afacerile interne ale României. Menţionăm aici rolul nefast al lui Emil Bodnaraş ca secretar general al guvernului Groza, responsabil cu serviciul de informaţii, precum şi al cvartetului dominant din PCR: Gh. Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu.
(2) anihilarea statului de drept şi a pluralismului prin înscenări şi fraude, mai ales după furtul alegerilor în noiembrie 1946; agresiunile continue, prin fasciile de „oameni ai muncii”, în realitate grupuri de lumpeni atraşi în PCR, împotriva partidelor şi forţelor
9
democratice; utilizarea antifascismului ca argument propagandistic pentru delegitimarea oricărei forme de opoziţie anticomunistă.
(3) distrugerea partidelor politice, prin arestarea liderilor şi militanţilor, şi a continuităţii constituţionale a statului român, prin lovitura de stat din 30 decembrie 1947, care a dus la abdicarea forţată a Regelui Mihai.
(4) impunerea unui regim dictatorial total înfeudat Moscovei şi ostil valorilor politice şi culturale naţionale; lichidarea sindicatelor libere, distrugerea social-democraţiei ca mişcare politică opusă bolşevismului îmbrăţisat de PCR, anexarea nedemnă a justiţiei intereselor regimului.
(5) sovietizarea totală, prin forţă, a României, mai ales în perioda 1948-1956 şi impunerea, sub numele de „dictatura proletariatului” a unui sistem politic despotic, condus de o castă profitoare (nomenklatura), strâns unită în jurul liderului suprem;
(6) politica de exterminism social (lichidarea fizică, prin asasinat, deportare, întemniţare, muncă forţată, a unor categorii sociale – burghezie, moşierime, ţărani, intelectuali, studenţi etc) ghidată de preceptul luptei de clasă. Introducerea logicii vinovăţiei colective şi persecutarea membrilor familiilor celor bănuiţi de intenţii ori acţiuni anticomuniste; utilizarea unor criterii aberante pentru a distruge şansele copiilor din familii cu „origine nesănătoasă” de a studia în învăţământul superior.
Ca urmare a politicii criminale a regimului comunist, au fost deţinute în închisori şi lagăre, deportate/strămutate sute de mii de persoane. Cifrele propuse de cercetători, luate în considerare de această Comisie, se situează între 500 000-2 000 000 de victime. Dificultatea estimării provine din ocultarea sistematică de către Securitate, Procuratură, Miliţie, Trupe de Grăniceri, Armată şi alte organe represive a informaţiilor privind soarta multora dintre aceste victime.
(7) persecuţia minorităţilor etnice, religioase, culturale ori de orientare sexuală; persecutarea minorităţilor de gândire de la Asociaţia Teosofică Română în anii 1950 şi până la prigonirea mişcării Meditaţiei Transcendentale în anii 1980. De-a lungul întregii sale existenţe, regimul a urmărit să suprime orice expresie veritabilă a libertăţii de gândire.
(8) exterminarea programată a deţinuţilor politici;
(9) exterminarea grupurilor de partizani care reprezentau rezistenţa anticomunistă armată în munţi (1945-1962);
(10) represiunea împotriva cultelor şi exterminarea/persecutarea tuturor celor care se opuneau comunismului, deopotrivă din rândul majorităţii etnic române, ca şi din rândul minorităţilor; desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice. Persecuţiile împotriva mişcării sioniste.
10
(11) Arestarea, uciderea, detenţia politică sau deportarea ţăranilor care opuneau rezistenţă faţă de colectivizare. Lichidarea violentă a revoltelor ţărăneşti (1949-1962).
(12) Deportările cu scop de exterminare. Represiunile etnice. Gonirea şi „vânzarea” evreilor şi germanilor.
(13) Represiunea împotriva culturii, eradicarea valorilor naţionale, respingerea artei şi culturii occidentale, cenzura extremă, arestarea şi umilirea intelectualilor neînregimentaţi ori protestatari (1945-1989).
(14) Reprimarea mişcărilor şi acţiunilor studenţeşti din 1956. Arestarea studenţilor protestatari (Timişoara, Bucureşti, Cluj, Iaşi) şi organizarea de şedinţe de denunţare a celor care au ridicat glasul împotriva dictaturii şi în semn de solidaritate cu mişcările de emancipare din Polonia şi Ungaria. Procesele împotriva studenţilor protestatari, organizate de PMR, UTM, UASR şi Securitate (1958-1960).
(15) Reprimarea mişcărilor muncitoreşti din Valea Jiului (1977), Braşov (1987) şi a celorlalte greve din anii 1980. Arestarea şi deportarea muncitorilor protestatari.
(16) Reprimarea oponenţilor şi disidenţilor în anii ’70 şi ’80. Arestarea şi asasinarea celor mai periculoşi oponenţi – omorârea inginerului Gheorghe Ursu, condamnarea la moarte a diplomatului Mircea Răceanu, arestat şi judecat în 1989; condamnarea la moarte a generalului Ion Mihai Pacepa, a fostului ofiţer DIE Liviu Turcu, a lui Constantin Răuţă şi a altor persoane pe care regimul le considera vinovate de trădare.
(17) Distrugerea patrimoniului istoric şi cultural prin dărâmările din anii 1980 (un sfert din centrul istoric al Bucureştiului), inspirate de grandomania lui Ceauşescu şi de obsesia lichidării marilor repere culturale şi istorice. Constrângerea unei părţi a populaţiei României de a-şi părăsi locuinţele în numele politicii de „sistematizare” a zonelor rurale.
(18) Consecinţele criminale ale „politicii demografice” (1966-1989) soldate cu mii de morţi.
(19) Impunerea unor norme aberante privitoare la „alimentaţia raţională”, înfometarea populaţiei, oprirea căldurii, starea de mizerie, de disperare provenită din degradarea fizică la care regimul a condamant un întreg popor. Notăm că nici un membru al conducerii PCR nu şi-a ridicat vocea împotriva acestei politici de exterminare prin frig şi foamete.
(20) Conceptualizarea mizeriei materiale şi morale, precum şi a fricii, ca instrumente de menţinere a puterii comuniste. În „Programul PCR” adoptat în 1974 se vorbea despre „umanismul revoluţionar ca adevărat umanism”, în practică triumfase cel mai devastator antiumanism. Pretinzând că împlineşte dezideratele marxismului, regimul a tratat o întreagă populaţie ca pe o masă de cobai supuşi acestui delirant experiment de inginerie socială.
11
(21) Masacrarea cetăţenilor, din ordinul lui N. Ceauşescu, cu aprobarea conducerii PCR, şi cu participarea efectivă a unor unităţi ale Armatei şi Securităţii, în timpul Revoluţiei anticomuniste din Decembrie 1989.

Citeste si articolul:

• Ce-au înţeles unii din dictatura comunistă

Ce-au înţeles unii din dictatura comunistă

LA BACALAUREAT SI ADMITEREA LA POLITEIINICA, ION ILIESCU – MEMBRU C.C. AL U.T.M. – DEVENISE „SEFUL POLITIC” AL PROFESORILOR SAl

Din martie 1949, liceanul Ion Iliescu devine membru C.C. al U.T.M. si, in acest fel, seful politic al profesorilor sai, deoarece timp de un an ci va activa in cadrul sectiilor invatamant mediu si superior ale C.C. al U.T.M..
Referatul de cadre din aprilie 1955 precizeaza: „Dupa terminarea liceului in 1949, (Ion Iliescu, n.n.), a muncit timp de un an in aparatul C.C. al U.T.M., in sectia de invatamant mediu, apoi in sectia de invatamant superior”

Practic, atunci cand isi va da bacalaureatul si apoi admiterea la Politehnica, adolescentul Ion Iliescu devenise, pe linie pohtica, seful profesorilor sai. Ales in martie 1949 membru C.C. al U.T.M., Ion Iliescu isi va da bacalaureatul la liceul Spiru Haret – doua luni mai tarziu – nu in calitate de elevul Ion Iliescu, ci in calitate de tovarasul Ion Iliescu, membru al C C. al U. TM., sectia invatamant mediu. Exact sectia care controla politic invatamantul secundar din Romania. Acelasi lucru se va repeta si cand Ion Iliescu va da admiterea la Politelmica. In 1949, sarcina principala a U.T.M. pe linie de educatie nu era alta decat transpunerea in viata a reformei invatamantului, initiata de C.C. al P.M.R. In 1948.

Reforma invatamantului se incadra intr-un plan mai amplu de sovietizare a Romaniei, proces dirijat de la Moscova dupa 1945 – in conditiile ocupatiei sovietice a Romaniei si ale ascensiunii la putere a structurilor Partidului Comunist Roman – proces accelerat mai ales dupa lovitura de stat din 30 decembrie 1947. Daca pana in 1948 Stalin mentinuse in zona de ocupatie sovietica a Europei de Est (deci si in Romania) aparentele regulilor unei minime democratii, dupa discursul din 1946 de la Fulton (SUA) al lui Winston Churchill – prin care premierul britanic constata ca „O Cortina de Fier se intinde in mijlocul Europei, de la Marea Baltica pana la Marea Mediterana” – Stalin declansase ceea ce analistii si istoricii au denumit ulterior drept Razboiului Rece: acea confruntare intre blocul sovietic si blocul occidental pentru suprematia mondiala, care se va incheia intre 1989-1991, prin prabusirea comunismului in Europa de Est, dezmembrarea U.R.S.S. si a Tratatului de la Varsovia. In acest context este interesant de remarcat ca acelasi Ion Iliescu, care a pus umarul la comunizarea Romaniei inca din 1949, va emana in 1989, ca lider al Romaniei postcomuniste!

Esenta, procesului de sovietizare a Roman iei (ca si a celorlalte state europene, ocupate dupa 1945 de Armata Rosie) o constituia impunerea totala a modelului sovietic, stalinist, in toate structurile statului ocupat. Sovietizarea – este bine sa precizam – implica nu numai aservirea institutionala, dar si cea mentala, fata de modelul sovietic. Activistii din conducerea P.C.R. .sau U.T.M., printre care si Ion Iliescu – sub conducerea si indruma rca consilierilor sovietici (de regula, agentii NKVD-ului), disipati cu drepturi suverane in toate institutiiile politice si administrative ale tarii – impuneau nu numai restructurarea unei institutii sau activitati conform modelului sovietic, nu numai epurarea cadrelor conform criteriilor sovietice de selectie a personalului dar – mai ales – modelarea gandirii conform ideologiei sovietice. Celor doua cercuri de putere ale paradisului rosu romanesc – cercul consilierilor sovietici, instalati cu miile in Romania, ca sefi ai sefilorRomani si cercul activistilor romani selectati, promovati si controlati strict de catre consilierii sovietici – aveau sa i se adauge in 1948 un al treilea, prin aparitia unei institutii tipice pentru orice stat comunist: Securitatea, adica politia politica. Botezata initial drept Directia Generala a Securitaii Poporului (DGSP). Acest al treilea cerc de sovietizare a Romaniei era, de fapt, cel insarcinat cu transpunerea in viata a ordinelor emanate din primele doua cercuri ale puterii comuniste: cea a consilierilor sovietici (viceregii Romaniei) si cea a uneltelor lor, activisti Romani din conducerile P.C.R. ori U.T.M.. Lasand la o parte faptul binecunoscut ca cei mai multi activisti din conducerea P.C.R, proveneau, la acea data, din cadre instruite si teleghidate din U.R.S.S., mai exista si un plan general, un fel de scenariu in 45 de puncte, al sovietizarii fortate care, cu mici adaptari locale, s-a aplicat in toate tarile ocupate de Armata Rosie. Un asemenea plan (vezi Anexa 9), descoperit dupa moartea liderului comunist al Poloniei, Boleslaw Bierut, a fost pus in practica si in Romania dupa 1948, in cadrul procesului de sovietizare fortata a societatii. Ca membru C.C. al U.T.M., Ion Iliescu s-a numarat printre aceia care au activat, inca de atunci, pentru transpunerea in viata, intr-un domeniu sau altul, a celebrei Directive speciale KAA / C.C. 113, indicatia NK/003/47, elaborata la Moscova la 2 iunie 1947, din care mentionam aici cateva puncte, pentru a intelege mai exact rolul lui Ion Iliescu, ca membru C.C. al U.T.M., in acei ani de inceput ai sovietizarii fortate a Romaniei.

„35. Din scolile elementare, de specialitate, dar mai ales din licee si facultati trebuie sa fie inlaturati profesorii care se bucura de popularitate. Locurile lor trebuie sa fie ocupate de oameni numiti. Sa se analizeze diferentele dintre materii, sa fie redusa cantitatea de material documentar, iar in licee sa se opreasca predarea limbilor latina si greaca veche, a filozofiei generale si a geneticii. Cu ocazia predarii istoriei, nu trebuie amintit care dintre domnitori a servit sau au vrut sa serveasca binele tarii, ci trebuie aratata doar miselia regilor si lupta poporului asuprit. In scolile de specialitate trebuie introdusa specializarea ingusta.”
Sau:
„45. Trebuie ca la faculte sa ajunga, cu prioritate, cei ce provin din cele mai de jos clase sociale, cei care nu sunt interesati sa se perfectioneze la nivel inalt, ci doar sa obtina o diploma.”
Reforma invatamantului din Romania, ca parte a sovietizarii educatiei, initiate de PMR in 1948 – pe care activul C.C. al U.T.M., „Sectia de Propaganda” si sectia „Cadre” a P.M.R., ca si nou-nascuta Directie Generala a Securitdtii Poporului urmau sa o transpuna in viata – se rezuma, in fapt, la cele de mai sus. Ca urmare, mii de profesori vor fi epurati din scoli, licee si facultati, datorita originii nesanatoase a rudelor (parinti chiaburi sau mic-burghezi, functionari, preoti, militari ori care fuseseri membrii ai partidelor burgheze etc); mii de elevi si studenti, la randul lor, aveau sa fie eliminati, iar multi dintre ei vor fi trimisi curand la Canal (in lagarele de munca de la Poarta Alba, Peninsula etc.), ori in inchisori (Pitesti, Gherla, Aiud) la reeducare, deoarece se manifestasera intr-un fel sau altul, contra comunismului si a ocupatiei sovietice, materiile predate in scoli si facultati, epurate si ele in continut, in concordanta cu stiinta sovietica si indicatiiie lui Stalin; manualele de literaturi sau istorie, rescrise in conformitate cu ideologia stalinista iar marii scriitori Romani (un Alecsandri, Eminescu, Caragiale, Ion Barbu, Blaga) interzisi, cartile lor eliminate din toate bibliotecile; apar listele de autori si de carti interzise, precum si perchezitiile la domiciliu, in urma simplului denunt ca un cetatean avea acasa un volum de Eminescu sau Maiorescu. Perchezitii soldate cu ani de inchisoare, pentru detinere de literatura subversiva ori reactionara sau care ar face elogiul nationalismului si fascismului. Activistii C.C. ai U.T.M., umar la umar cu “tovarasii din Interne”, organizeaza adevarate razii prin scoli, licee si facultati. Sunt recrutati informatori dintre adolescenti si infiltrati ofiteri sub acoperire in facultati, care conduc alaturi de activistii U. T. M. sedintele de demascare si interogatoriile soldate cu declaratii de desolidarizare, dupa zile si saptamani de ancheta in stil NKVD-ist.

Sovietizarea invatamantului romanesc, componenta a sovietizarii fortate a Romaniei din acei ani, se inscria intr-un context general, in care activitatile C.C. al U.T.M. sau ale C.C. al PMR se profilau si mai bine daca urmarim bilantul institutiei cheie a procesului de sovietizare fortata: DGSP-ul, condus de fostul agent NKVD Pantiusa Bodnarenko, Romanizat generalul Pintilie, secondat de generalul Alexandru Nikolski si de generalul Gheorghe Mazuru, ambii cadre NKVD, infiltrate cu misiuni de acoperire in Romania. In penoada 1948-1952, conform unor statistici intocmite sub regimul lui Ceausescu, peste 80.000 de arestati politici au disparut in inchisorile si lagarele din Romania. Printre acestia, un numar important de elevi, studenti si profesori. Epurarea invatamantului si programelor de studiu, substituirea culturii umaniste prin agitatie si propaganda de tip sovietic, au fost principalele obiective ale membrilor C.C. al U.T.M., in 1949 si 1950. Se pare ca tanarul Ion Iliescu a dat randament in aceasta directie, pentru ca referatul de cadre 10975/22 iulie 1955 precizeaza: „In muncile pe care le-a avut (Ion Iliescu ,n.n.) a dovedit ca este bun organizator si a indeplinit sarcinile cu mult simt de raspundere. Pentru rezultatele bune obtinute in activitatea sa el a fost decorat cu “Medalia Muncii.”

PACTUL MORUZOV – FORIS: DE CE A FOST LICHIDAT ALEXANDRU ILIESCU?

In schimb, Alexandru Iliescu „Ignat” – ramas in U.R.S.S., dupa incheierea Congresului, timp de alti patru ani – scapa miraculos de epurari. Vechile legaturi de familie cu Boris Stefanov il propulsase in P.C.d.R., in timp ce comunistii Romani de origine maghiara si evreiasea, cum am vazut, ajung fie in fata plutonului de executie, fie in Siberia pentru multi ani. Mai mult, ca o dovada a increderii depline a Moscovei si a lui Boris Stefanov, Alexandru Iliescu „Ignat” este trimis in Romania, in 1935, cu misiunea expresa de a pune in aplicare planurile Komintern-ului in chestiunea nationala: dezmembrarea Romaniei prin insurectie, conform schemei lui Kolarov. Este insa arestat si condamnat pentru trei ani dar, potrivit vecinilor, Alexandru Iliescu isi facea inchisoarea cu intermitente. In realitate, Alexandru Iliescu se pare ca devenise unul dintre informatorii recrutati de SSI din interiorul P.C.d.R., in urma pactului incheiat in 1937 de Mihail Moruzov, seful SSI, cu un grup de comunisti dirijati de Stefan Foris, a caror misiune era de a-i spiona pe ceilalti detinuti politici. Pactul va fi reinnoit de urmasul lui Moruizov la conducerea SSI, Eugen Cristescu, in 1942, cand misiunea oamenilor lui Foris – infiltrati prin inchisori si lagare – consta mai ales in supravegherea detinutilor legionari, condamnati in urma rebeliunii din 1941 dar si a unor grupuri de comunisti, ca de pilda cel al lui Gheorghiu-Dej, in lagarul de la Targu Jiu.

Dupa august 1944, Gheorghiu-Dej se pare ca a descoperit tradarea lui Stefan Foris si a lui Alexandru Iliescu. Este momentul, de aitfel, al declansarii conflictului dintre factiunea comunistilor ramasi in tara condusa de Dej („doftanistii”) si cei sositi din U.R.S.S., odata cu Armata Rosie. Dupa cei patru ani petrecuti in U.R.S.S. (1931-1935), Alexandru Iliescu se bucura nu numai de increderea sovieticilor care ocupasera Romania, ci si de aceea a comunistilor veniti din U.R.S.S. impreuna cu ocupantul. In primul rand, de increderea Anei Pauker. Fapt care il transforma insa intr-un indezirabil in ochii lui Dej, preocupat sa-si intareasca pozitia in Partid prin oamenii sai (Gh. Apostol, Chivu Stoica, Nicolae Ceausescu, Emil Bodnaras etc). Au circulat mai multe legende in legatura cu moartea lui Alexandru Iliescu. Unele puse in circulatie recent, ca accea lansata de Ioan Talpes (un apropiat al lui Ion Iliescu dupa ’90, fost sef al Serviciului de Informatii Externe pana in 1997), potrivit careia „Ignat” ar fi fost ucis pentru ca, vezi Doamne, se impotrivise in 1945 sovicticilor si promovarii comunistilor formati, ca si el, in U.R.S.S. (!) Un lucru este cert: Alexandru Iliescu a fost lichidat prin impuscare, in 1945, de catre persoane ramase neidentificate, ceea ce indica o rafuiala politica, avand in vedere intreg trecutul istoric al lui „Ignat”, inclusiv cel de delator al propriilor tovarasi de drum din grupul lui Stefan Foris, comunistul care a incheiat pacte de colaborare atat cu Moruzov, cat si cu Cristescu, sefi SSI.

Cum vedem, telenovela „Viata unui ceferist” – pe care ne-o serveste Ion Iliescu, atunci cand vine vorba de trecutul Kominternist al propriului tata – difera serios de adevarul istoric. Pentru biografia post-decembrista a lui Ion Iliescu nu dadea insa bine – ba, ca sa citam din clasici, suna ca dracu’- faptul ca primul presedinte emanat, dupa o revolutie zisa anticomunista, descindea, de fapt, dintr-un Kominternist. Refugiat timp de patru ani in U.R.S.S. – in anii’ 30, in plin stalinism – care intrase la Gorikovo in C.C. al P.C.d.R., partid a carui misiune istorica, fixata de Moscova, era Dezmembrarea Romaniei. Misiune la care pusesera umarul – pe langa P.C.d.R. – si cateva structuri de spionaj si terorism sovietice ori aflate sub mantie sovietica: NKVD, GRU, DRO, Zacordat, toate foarte active in Romania in anii ’20-’30. Asa incat, Ion Iliescu si-a cosmetizat putin biografia. Cum ar zice Caragiale p-aici, p-acolo, prin partile esentiaie. Dar, sa fim optimisti. Ca si in cazul recentei afaceri a firului rosu, n-ar fi exclus ca Ion Iliescu sa exclame din nou: Acum mi-am amintit!

Probabil ca la toate acestea facea aluzie Ceausescu in 1955, in calitatea sa de secretar cu problemele de cadre al P.M.R., atunci cand adnota pe fisa lui Ion Iliescu: „Despre tatal sau atat se cunoaste?” Evident, se stiau mult mai multe. Dar in 1955 Ion Iliescu fusese selectionat de Kremlin pentru o misiune mult mai importanta: el urma sa activeze in cadrul Uniunii Internationale a Studentilor (UIS), cunoscuta organizatie de front a propagandei sovietice, cu sediul formal la Praga, dar in realitate condusa de la Moscova, de catre Sectia Internationala a C.C. al PCUS si de catre Directoratul (PGU) al KGB, specializat in operatiuni externe.

ADOLESCENTA STALINISTA: ILIESCU SI „SANTIERISMUL” DE TIP GULAG

AUGUST ’44: ADOLESCENTUL ILIESCU PUNE UMARUL LA SOVIETIZAREA ROMANIEI

Recomandarea 10 975 din 22 iulie 1955 (vezi Anexa 8) a C.C. al P.M.R., prin care Ion Iliescu era propulsat in structura unei organizatii de front a UR.S.S. – asa cum era Uniunea Internationla a Studentior, cu sediul formal la Praga – dezvaluie cateva amanunte extrem de interesante despre biografia fostului presedinte, ascunse cu grija pana in prezent. Astfel, raportul mentioneaza:
Dupa 23 august 1944 [Ion Iliescu n.n.] s-a inscris in U.T C. Uniunea Tineretului Comunist) si a activat in cadrul organizatiei U.T.C. a elevilor: A participat la diferite actiuni ale partidului. Dupa autodizolvarea U.T. C. -ului, a continuat sa activeze in organizatia tineretului progresist si a U.T.M.. A fost ales in biroul organizatiei de elevi pe langa comitetul capitalei al U.T.M..

Cu alte cuvinte, atunci cand Romanii incercau sa se opuna ocupatiei sovietice – multi dintre ei cu arma in mana, in munti (barbati, femei, tineri sau batrani) – adolescentul Ion Iliescu se inscria, inca din august 1944, in U.T.C., organism comunist. Sa observam ca Iliescu avea doar 14 ani si ca el participa, deja, la diferite actiuni ale partidulul comunist, nespecificate insa in referat. In conditiile ocupatiei sovietice a Romaniei, a participa la diferite actiuni ale unui partid controlat si dirijat, de sus si pana jos, de sovietici, nu era decat o forma de ate pune in slujba inamicului, a ocupantului strain. Altfel spus, o forma de colaborationism. Dar cu un tata si un unchi formati in U.R.S.S., adolescentul Ion Iliescu prezenta in ochii sovieticilor toate garantiile pentru a fi promovat si utilizat, in actiunea generala de acaparare a puterii de catre Partidul Comunist si de sovietizare a Romaniei.

Filiera era una tipic sovietica: prin pepiniera U.T.M., organizatie de tineret structurata dupa modelul similar sovietic: Komsomol. Sfera de actiune initiala a adolescentului-activist Ion Iliescu: elevii, liceenli. Racolarea acestora se pare ca a dat rezultate, fiindca Iliescu este mentionat in referat ca fiind membru al Comitetului pe capitala al U.T.M.. Nu era insa decat primul pas al ascensiunii adolescentului Iliescu, regizata formal de Romani, in umbra acesteia aflandu-se, in realitate, ocupantul sovietic, cu politica sa de cadre. Comunisti Romani nu erau decat simpli executanti, timorati si obedienti, ai ordinelor date de consilierii sovietici, instalati in Romania odata cu Armata Rosie. Ca lucrurile stateau asa, anume cs adolescentul Iliescu devenise un fel de ienicer sovietic, in care se puneau sperante, o dovedeste un alt detaliu din raport.

CONGRESUL AL V-LEA P.C.d.R. DE LA GORIKOVO (1931): ALEXANDRU ILIESCU DEVINE MEMBRU AL COMITETULUI CENTRAL, RAMANANAD PATRU ANI IN U.R.S.S.

In acest context antiromanesc de subminare continua a Romaniei si de actiuni planificate, de dezmembrare a statului romanesc reintregit in urma Tratatului de la Versailles, desfasurate de Komintern, F.C.B. si organizatiile lor de spionaj si terorism KVD, GRU, „DRO”, Zacordat), prin intermediul Partidului Comunist din Romania – trebuie analizat si aportul familiei lui Ion Iliescu, in primul rand al tatalui sau, Kominternistul Alexandru Iliescu, la indeplinirea obiectivelor Komintern-ului si Moscovei in Romania din anii ’30 -’40. Se va intelege astfel, mult mai bine, de ce fostul presedinte al unei Romaniei postcomuniste, Ion Iliescu, a avut tot interesul sa-si rescrie – prin omisiune – biografia si sa ascunda romanilor intre multe altele, si faptul ca tatal sau s-a refugiat in U.R.S.S. In 1931, unde a luat parte (sub pseudonim) la lucrarile Congresului al V-lea al P.C.d.R., desfsurate la Gorikovo (langa Moscova), si la care a fost ales membru in secretariatul C.C. al P.C. d.R., ramanand apoi patru ani in U.R.S.S.. Altfel spus, inainte ca Ion Iliescu sa devina secretar cu propaganda si membru in Comitetul Politic Executiv al P.C.R., Alexandru Iliescu – tatal sau – devenise in 1931, in U.R.S.S., membru al Secretariatului C.C. al P.C.d.R., sectia romana a Komintern-ului. Si, inainte ca Ion Iliescu sa aiba „marea bucurie de studia in U.R.S.S.”, timp de cinci ani (1950-1955), Alexandru Iliescu avusese marea bucurie de a trai in U.R.S.S., ca membru al conducerii P.C.d.R., vreme de patru ani, intre 1931 si 1935. Un drum inceput, cum am mentionat, de bunicul Vasili Ivanovici, bolsevic urmarit de Okhrana tarista, refugiat din acest motiv in Romania prin 1895, conform documentatiei publicate de Lumea libera. Adevarul istoric al biografiei lui Ion Iliescu difera de telenovela pe care fostul presedinte al Romaniei o recita atunci cand vine vorba de relatiile stravechi ale familiei sale cu Moscova. In telenovela, Alexandru Iliescu este fochist, mecanic de locomotiva, lider sindical, membru P C.R., persecutat de autoritati (arestat, judecat si condamnat), pentru a fi eliberat la 23 august 1944, cu sanatatea zdruncinata, decedat apoi in urma unui atac de cord. Nici o vorba insa despre Gorikovo si cei patru ani petrecuti in U.R.S.S.! Care este adevdrul istoric in ceea ce ii priveste pe tatal lui Ion Iliescu, ce rol ajucat acesta in Romania, ne spun unele documente.

Congresul al V-lea al P.C.d.R. a fost pregatit de un secretariat provizoriu, care era format din urmatorii: Elena Filipescu-Fffipovici, Eugen Iacobovici, Paul Goldstein, Timotei Marin, Solomon Tinkelman-Timov, Constantin Parvulescu, Moscu Kolin (Gh. Stoica), Alexandr Danieluk-Stefanski (Gorn). La lucrarile congresului, desfasurate in U.R.S.S., la Gorikovo (langa Moscova), intre 3-24 decembrie 1931, au fost convocati sa participe 38 de membrii ai P.C.d.R., toti sub pseudonim.
lata si numele conspirative ale delegatilor la Congresul al V-lea al P.C.d.R., de la Gorikovo:
1. Alexandrescu – Grosnev Gheorghi
2. Artur – Topa Mihai
3. Ardeleanu – Goldberger Nicolae
4. Aurel – Aladar Imre
5. Balog – Fodor Stefan
6. Braun – Halitki Emil
7. Busuioc – Lazar Aron (Alexandru Buican)
8. Corneliu – Grun I. Nicolae
9. Costache – Dubinski, Moise Abraham
10. Cristea – Encsel Mauriciu
11. Covaci – Schultzberger Olga
12. Florea – neidentificat
13. Furnica – Botnar Profiri Stefanovici
14. Ghita – Breiner Bela
15. Georgescu – Chelerman Dumitni
16. Gorn – Stefanski-Danieluk, Alexandr
17. Iepure – neidentificat
18. Ignat – Iliescu Alexandru
19. Ionel – Popescu Gheorghe-Otelaru
20. Marinescu – neidentificat
21. Mihai – Pehlivanov Gheorghi (Petre Gheorghe)
22. Mihalcea – Patrascanu Lucretiu
23. Morozov – neidentificat
24. Niculescu – Vexler Carol-Talmazan
25. Paraschiv – Ducu Stefan
26. Pavel – Goldstein Dori
27. Radu – Borila Petre
28. Socolov – Finchel Iosif
29. Smaranda – Filipescu-Filipovici Elena (Maria Ciobanu)
30. Stejar – Avramescu David
31. Tatarascu – Marin Timotei
32. Toma – S. Tinkelman-Timov
33. Teodorescu – neidentificat
34. Maghiar – Fazecas Andras
35. Vifor – Iacobovici Eugen
36. Vasilescu – Grofu Dumitru
37. Verzeanu – Bucur Nicolae
38. Zamfirescu Zoe – Ecaterina Arbore-Ralli

Arhiva C.C. al P.C.R., fond l, Dosar 33/1931, prezinta cateva date statistice interesante privind compozitia nationala, sociala si profesionala (gradul de scolarizare) al participantilor la Congresul al V-lea de la Gorikovo, astfel:

COMPOZITIA NATIONALA: Romani 10 (dintre care unul evreu); unguri 8 (4 evrei); bulgari 2; ucrainieni 3; evrei 1.
NIVELUL DE STUDII: cu o scoala superioara (facultate) 2; cu liceu 2; cu patru clase 20; (restul participantilor nu si-au declarat studiile).
COMPOZITIA SOCIALA: muncitori 18(75%); inteleetuali 2; revolutionari de profesie 2; tarani 1; fara profesie, restul. Menlionam¬ca Alexandru Iliescu „Ignat” s-a inscris drept muncitor, desi atunci cand a fugit in U.R.S.S. el avea o bacanie; asadar; un mic burghez, conform canoanelor staliniste ale muncii de cadre.
SPECIALITATEA CELOR 18 MUNCITORI AUTODECLARATI: metalurgisti 10; ceferisti 2; constructori 1; tabacari 3; tamplari 1; tipografi 1; muncitori la cartonaj 1. Printre cei 18 muncitori autodeclarati, nici unul nu lucra, in acel moment, in vreo intreprindere. Ultimii doi ceferisti fusesera concediati in urma arestarilor de la 1 august1931.
Din partea Komintern-ului, lucrarile au fost conduse de Bela Kuhn (Schlosser), fostul secretar al lui Lenin, conducatorul revolutiei bolsevice din Ungaria (1919), inabusita de Armata Romana si care, evident, nutrea din acest motiv nu chiar cele mai bune sentimente fata de Romania si de Romani. Tot din partea Komintern-ului, la lucrarile Congresului al V-lea P.C.d.R. au mai participat Gheorghi Dimitrov, D. Z. Manuilski si Matias Rakoezi (viitorul dictator stalinist al Ungariei, pana la criza din 1956).
Conform unui raport SSI (Serviciul Special de Informatii), Alexandru Iliescu Ignat – ca si ceilalti delegati la Congresul al V-lea – au plecat din Romania mai intai in directia Berlin (Romania nu avea relatii oficiale cu U.R.S.S.), unde ii s-au retinut pasapoartele romanesti si li s-au inmanat alte documente de identitate, cu care au intrat in U.R.S.S..
In cadrul Komintern-ului exista un departament special – Departamentul pentru Relatii Internationale – care asigura deplasarea agentiIor sai, ca si transferurile de informatii si valuta. Departamentul includea, intre altele, si o asa-numita sectie tehnica, specializata in procurarea de pasapoarte false. Pina in 1933, cand Hitler a venit la putere in Germania, serviciul extern al Departamentului pentru Relatii Internationale, din cadrul Komintern, avea sediul la Berlin. Acest serviciu extern procura fondurile necesare pentru deplasarea emisarilor secreti ai Komintern ori pentru delegatiile partidelor comuniste care participau la congresele de la Moscova. Acesta a fost si cazul Kominternistilor din Romania printre care Alexandru Iliescu (Ignat) care, in 1931, s-au deplasat clandestin la Congresul al V-lea al P.C.d.R., de la Gorikovo (langa Moscova), via Berlin.

La Berlin, Alexandru Iliescu Ignat si ceilalti Kominternisti romani au primit o mica bucata de stofa, pe care si-au cusut-o in interiorul pantalonilor, in care se afla ascunsa urmatoarea atestare pentru autoritatile vamale sovietice: Legitimatie. Tovarasul este reprezentantul P.C.d.R. la Congres. Are aprobare pentru o suma de pana la 20 de dolari.
Legitimatiile ascunse in bucata de stofa semnata de secretarul Departnentului pentru Relatii Internationale al Komintern, erau opera unui anume Fritzmann. Delegatia Kominternisiilor Romani, printre care si Alexandru Iliescu Ignat, a ramas pentru cateva zile la Berlin, inainte de a se deplasa catre granita sovietica. Tuturor membrilor li s-au inmanat pasapoarte false, care sa le ateste calitatea de oameni de afaceri. Acest gen de pasapoarte erau.procurate de la un functionar elvetian din Bale, Max Habijanic, care percepea pentru activitate un ciubuc de o suta de franci elvetieni lunar.

In 1932, Kominternul a transferat sediul sectiei externe de la Berlin, la Paris, care a devenit astfel placa turnanta a activitatilor sale operative din strainatate. Sefa sectiei externe de la Paris a fost, intre 1932-1937, elvetiana Lidia Dubi iar sectia a fost codificata, in mesajele Komintern, drept Punctul 20.
Mai trebuie precizat si un alt detaliu telmic. Sectia de la Berlin a Komintern era incadrata cu agenti GPU (din 1934, NKVD), care au insotit delegatia Kominternistilor Romani – deghizati in oameni de afaceri, pana la granita sovietica.
Pe teritoriul U.R.S.S., Alexandra Iliescu Ignat si ceilalti oameni de afaceri romani au avut dreptul la maximum 20 de dolari, bani de buzunar.
Intreg Congresul al V-lea a fost dominat de chestiunea nationala, mai exact de acuzatiile aduse de Komintern conducerii P.C.d.R. de a nu exploata momentul de criza economica (marea criza din 1929-1933, care lovise si Romania), pentru a trece la actiuni insurectionale, conform „Planului Kolarov”, in scopul Dezmembrarii Romaniei, stat considerat de Komintern format prin anexiuni teritoriale, de tip imperialist. Cateva citate din luarile de cuvant sunt cat se poate de semnificativ asupra opticii Komintern-ului asupra chestiunii nationale si asupra minoritatilor din Rominia.

Gheorghi Dimitrov: „Dupa razboi [primul razboi mondial n.n.] in decursul unui sir de ani, nu am vazut ca proletariatul natiunii dominante din Romania sa fie mobilizat impotriva ocupatiei unor regiuni straine, impotriva asupririi popoarelor din Dobrogea, Basarabia, Bucovina, Transilvania.” (Arhiva C.C. al P.C.R., fond 1, mapa 333 din 1931, fllele 844-845).
Bela Kuhn: „Noi nu trebuie sa punem problema autonomiei, noi ne vom calauzi dupa lozinca noastra de baza “a autodeterminarii.” (Loc. cit. fila 862)
Rezolutia adoptata la incheierea Congresului al V-lea, redactata de Bela Kuhn – la care a aderat Alexandru Iliescu, ales cu acest prilej membru in noul secretariat C.C. al P.C.d.R. – specifica in problema chestiunii nationale urmatoarele:

„Romania contemporana nu reprezinta prin sine o unire a tuturor Romanilor, ci un stat tipic cu multe natiuni, creat pe baza sistemului pradalnic de la Versailles, pe baza ocuparii unor teritoni straine si pe baza inrobirii unor popoare straine. Burghezia si mosierimea din Romania, infaptuind propriile lor planuri imperialiste si indeplinind, totodata, insarcinarea puterilor imperialiste din Europa de a crea la Nistru un avanpost contra U.R.S.S., au cucerit Basarabia, Transilvania, Bucovina si Banatul si supun unei asupriri nationale nemaipomenite si unei exploatdri semicoloniale pe cei 8 milioane de moldoveni, unguri, rusi, ucraineni, bulgari, nemti, turci si altii.” (Biblioteca Academiei Romine, Arhiva Istorica, Cota Ab XIII-3).
Conform insa recensamantului din 1930, Romania prezenta urmatoarea structura minoritara, raportata la un numar total de 18.057.074 locuitori: 7,9% maghiari; 4,1% germani; 2,3% rusi; 2% bulgari; 3,2% ruteni si ucraineni; 4% evrei; 0,9% turci; 0,3% cehi si slovaci; 0,3% sarbi, croati, sloveni; 1,5% tigani; 1,6% alte minoritati.
La Congresul al IV-lea al P.C.d.R. – desfsurat la Cingujevo, langa Harkov; intre 28 iunie si 7 iulie 1928 – se afirmase ca in Romania existau 6 milioane de minoritari. Cum observam, in numai 3 ani, la Congresul al V-lea al P.C.d.R., minoritarii sporisera cu 2 milioane, ajungand la cifra de 8 milioane, conform lui Gheorghi Dimitrov.

„MAFIA BULGARA” DIN P.C.d.R., CONDUSA DE BORIS STEFANOV, A ALCATUIT LISTA DE EPURARI A COMUNISTILOR ROMANI DIN U.R.S.S.

La Congresul al V-lea al RC.d.R., Alexandru Iliescu „Ignat” a devenit membru al Comitetului Central, organism care inlocuia astfel vechiul secretariat. In Biroul Politic, alaturi de Alexandr Danieluk-Stefanski „Gorn” (un polonez), au mai intrat Eugen lacobovici „Vifor”, Elena Filipescu-Filipovici „Smaranda”, Emil Halitki „Braun”, Vanda Nicolski (Seiva Averbuch) si altii. In decembrie 1934 – dupa asasinarea lui Kirov, ordonata in realitate de Stalin – incep marile epurari, care se vor intinde intre anii 1935-1938 si care vor lovi, intre altii, si pe membrii conducerilor partidelor comuniste, aflate in U.R.S.S.. Nu si pe Alexandru Iliescu, deoarece, in decembrie 1934, Boris Stefanov – sustinut de Gheorghi Dimitrov, un favorit al lui Stalin, – este numit secretar general al P.C.d.R.. Element fanatic, bulgar de origine, Boris Stefanov se va inconjura de o veritabila mafie bulgareasca cu ajutorul careia, cum am aratat, va trece pe listele de epurari toate conducerile P.C.d.R., de dupa mai 1921. Alexandr Danieluk- Stefanski „Gorn”, de pilda, va fi in primul lot de executie. In anii urmatori vor fi executati in U.R.S.S., pe baza listelor intocmite de Boris Stefanov si de gasca sa, urmatorii:

Elena Filipescu-Filipovici
Al. Dobrogeanu Gherea
Dumitru Grofli
Jaques Konitz
Marcel Pauker
Eugen Rozvan
Timotei Marin
linre Aladar
Dori Goldstein
Manea Erlich
Moise Dubinski
Alter Zalic
I. Dic-Dicescu
Elek Koblos
Leon Lichtblau
Gelbert Moscovici si multi altii.

Ceva mai norocosi, altii vor fi deportati ani de zile.

Citeste si articolele:

• Partidul Comunist Roman avea drept obiectiv principal, stabilit de Moscova, dezmembrarea Romaniei
• Cate mame a avut Ion Iliescu
• Ion Iliescu, bunic bolsevic refugiat din Rusia
• Diplome false pentru Ceausescu Nicolae
• Famiglia Iliescu

ILIESCU, INGINER IN MASKIROVKA

Cursurile de dezinformare si actiuni sub acoperire, rezervate viitoarelor cartite recrutate dintre studentii si aspirantii de la Moscova, erau organizate de Serviciul A, din cadrul „Directoratului I” al KGB-ului, insarcinat cu operatiunile in exteriorul Uniunii Sovietice. Deoarece submarinii, care urmau sa fie infiltrati in diversele organizatii internationaliste de front manipulate din umbra de Kremlin, actionau exact ca niste agenti de influenta, aflati in misiune in afara granitelor sovietice.

Dupa 1971 – atunci cand Ceausescu se temea ca sovieticii l-ar putea inlocui la varf, in Romania, cu Iliescu -geniul carpatin a ordonat sa i se deschida un dosar de urmarire informativa speciala identic cu cel al oricarui agent strain aflat in Romania, in slujba unui servicin secret strain. Aaa s-a nascut celebrul „Dosar Iancu” (numele codificat al lui Ion Iliescu), aflat in atentia „Directiei a II-a Contraspionaj” din cadrul DSS. Dosar intocmit, intre 1970-1975, de colonelul Mircea Aurel, pe baza sintezelor provenind de la UM 0920/A si UM 0110. Cursurile de maskirovka (procedeele de dezinformare activa si tehnica actiunilor sub acoperire), din cadrul „Serviciului A” al Directoratului I KGB, erau organiate intr-o scoala speciala, adininistrata de „Directoratul invatamant” al KGB-ului, condus de generalul Konovalov. Scoala prin care au trecut, de altfel, mai multe personalitati din Romania ante si post decembriste. Unele, surprinse in U.R.S.S., la cursuri intensive, chiar in momentul declansarii evenimentelor din decembrie ’89, aduse urgent in tara de la Moscova, cu un avion special, in momentul cand Aeroportul Otopeni fusese declarat, oficial, inchis traficului international.
In aceasta scoala speciala se instruiau viitoarele cartite, pe care KGB-ul urma sa le infiltreze atat in conducerile partidelor comuniste fratesti (ale Tratatului de la Varsovia), in cele occidentale ori in miscarile din Lumea a Treia, cat si in organizailie de front ale Moscovei, asa cum era „Uniunea Internationala a Studentilor” (UIS). Toate cadrele de conducere ale UIS, incepand din 1946, au urmat cursurile speciale ale Sectiai A. Viitorii ingineri in maskirovka erau initiati in tehnica intoxicani informative, a manipularii informatiilor, a infiltrarii si inscenani cu caracter provocator, a subminarii si subversiunii politice.
Cursul special, organizat de „Sectia A” a „Directoratului I” al KGB, se ocupa de cele trei mari tehnici de dezinformare:
1. Suprimarea informatiei
2. Minimalizarea informatiei
3. Modificarea sensului informatiei
Cursul prezenta, mai intai, asa-zisele procedee preventive si defensive. Mai pe romaneste, cursantii erau initiati in telinica sovietica a cenzurarilor de tot felul, pe care generalul Ogarkov o numea camuflajul informatiei. Acesta nu era decat primul pas in materie de maskirovka. In continuare, cursul se dovedea la fel de palpitant ca un roman politist. Caci, odata trecute de ABC-ul cursului, de camuflarea informatiei, viitoarele cartite din organizatiile de front ale KGB-ului intrau in esenta viitoarei lor activitati. Initierea in ceea ce cursul numea procedeele agresive si ofensive ale dezinformarii. Care erau acestea, aflam din programa. Si merita toata atentia, pentru a intelege mai bine cu ce anume urmau sa se indeletniceasca cei de la UIS, intre care si Ion Iliescu.
Se vedem si noi care erau, asadar, procedeele dezinformarii tip maskirovka.

I. PROVOCAREA
Cursul definea Provocarea ca fiind acel procedeu ofensiv al dezinformarii, care consta in incitarea unui individ sau un grup de indivizi sa comita o eroare politica, prin reactia gresita la un eveniment regizat, o miscare politica pasnica, un partid sau o idee puteau fi, astfel, usor de compromis in ochii opiniei publice, daca se orchestrau in numele acestora manifestari cu caracter violent ori distructiv. De regula, provocarea se realiza prin infiltrarea unor agenti de influenta in tabara adversa (miscare, partid, organizatie), pentru a o compromite public, in momentul apreciat de initiatori drept cel mai potrivit. In anii ’60, cand aparusera in R.F.G. germemi unei politici de destindere cu tarile Estului comunist, cartitele KGB-ului au fost instruite sa organizeze asa-zise miscari naziste, ai caror membrii pictau zvastici pe ziduri ori scriau lozinci reactonare, oferind astfel Kremlinului posibilitatea sa denunte cercurile revansiste din R.F.G., sa refuze reluarea relatiilor diplomatice si sa blocheze semnarea oricarui acord dintre cele doua. Un exemplu tipic de provocare, tip maskirovka, in Romania a fost in iunie 1990 regizarea atacului asupra televiziunii. Pretext pentru inchiderea emisiei si, prin aceasta, incitarea venirii minerilor la Bucuresti. Ori incendierea unei masini a politiei, langa Institutul de Arhitectura, de catre politisti in civil, incendiere pusa apoi pe seama elementelor legionare, justificand astfel reactia minerilor si autoritatilor. De altfel, toate mineriadele din Romania anilor ’90-’91 sunt exemple tipice de provocari, orchestrate in scop politic. In acest context, sa ne reamintim si de teroristii din decembrie ’89, o provocare abila, care a permis unui anume grup politic sa acapareze, puterea si sa o confiste apoi, pe fundalul socului colectiv provocat populatiei.

II. DEZVALUIRILE
Cursul de maskimvka isi initia agentii de influenta, si in tehnica dezvaluirilor publice. Potrivit KGB-ului, existan trei procedee de dezvaluiri publice.
1. DIVULGAREA VOLUNTARA (KGB-ul o numea scurgere dirijata de documente sau informatii catre opinia publica. Se lansa in mass media un document autentic, dar compromitator pentru o personalitate, miscare ori partid.
2. FALSURILE SAU DIVULGARILE INVOLUNTARE (accidentale), ale unor documente fabricate in laboratoarele KGB-ului, avand aparent toate datele autenticitatii, lansate sa ajunga intamplator si anonim la un destinatar (ziar, radio, post de televizlune), capabil sa le exploateze public. Ca de pilda, publicarea in facsimil, in ziarul italian „Sette Giorni” (o publicatie obscura),la 13 martie 1983, a unei asa-zise scrisori purtand antetul sindicatului american AFL CIO, care sugera ca acesta ar finanta, in secret, sindicatul polonez „Solidaritatea”, cu scopul de a compromite nu numai „Solidaritatea” poloneza, ci de a induce in mass media intemationala ideea ca si Lech Walesa (liderul „Solidaritatii”) ar fi finantat la randul sau. Pentru a se lansa apoi celebra acuzatie: agent CIA!
3. DIVULGAREA PRIN INTERMEDIAR, dezvaluiri compromitatoare pentru un lider politic sau partid, realizate printr-un martor ori membru onest de partid, manipulat din umbra de profesionistii dezinformarii, care se confeseaza public, intr-o conferinta de presa, printr-un interviu ori intr-un volum de memorii. Scurgerile dirijate, falsurile bine ticluite ori confesiunile unui martor formau in conceptia KGB-ului, baza oricarei dezvaluiri, la care trebuia sa apeleze un agent de influenta dintr-o organizatie de front, partid sau miscare, in scopul compromiteni unui rival sau a altuia.
4. SOCAREA OPINIEI PUBLICE Actiuni violente si spectaculoase, care nu lasa opinici publice timp de reflectie. Clasica a devenit, in acest sens, binecunoscuta secventa a mortilor din Timisoara: expunerea unor cadavre dezgropate, pentru a soca, cu ajutorul mass media, opinia publica intemationala.
5. AGRESIUNEA VERBALA Consta in anunturi ori afirmatii socante, care pot sa paralizeze mental o colectivitate, incitand-o la o reactie pur emotionala. Lozinca „vin mosierii!” (categorie disparuta din viata sociala romaneasca dupa reforma agrara de la sfarsitul primului razboi mondial) a fost utilizata de Ion Iliescu, cu mare impact in opinia publica, dupa 1990. Regula spune ca intotdeauna trebuie sa minti primul, deoarece dezmintirie ori corectarile ulterioare nu mai intereseaza pe nimeni. Iliescu nu facea de fapt decat sa manipuleze, in stil maskirovka, un stereotip mental, creat de propagnda comunista in jumatate de secol de manipulare a populatiei. In acelasi scop, Ion Iliescu a mai apelat dupa 1990, in stil maskirovka, si la alte stereotipii din mentalitate colectiva: „elemente legionare”, „nu ne vindem tara”, „reinstaurarea monarhiei”, de cate ori avea un interes politic precis. Cuin vom vedea in capitolul urmator, omul isi facuse practica temeinic, la UIS, in 1955-1956, unde stereotipule erau altele: „imperialism”, „lupta pentru pace si dezarmare”, fabricate de Uniunea Sovietica, autodeclarata, in schimb, „bastion al pacii”.
6. RAZBOIUL PSIHOLOGIC Cursul de pregatire de la Moscova al viitoarelor cartite KGB descria si cea mai importanta forma de razboi psihologic: spalarea creierelor. Altfel spus, convertirea de constiinta. Fenomenul Pitesti, sistemul de asa-zisa reeducare a prizonierilor politici, de catre un grup autointitulat „grupul detinutilor cu convingeri comuniste” (GDCC), constituie poate cel mai bun exemplu de import sovietic in materie de spalare a creierelor, dupa modelul NKVD-ist, utilizat in cursul marilor epurari staliniste din ami ’30 si introdus in Romania de gen. Alexandr Nikolski, inca din 1948.
Sa urmarim, in capitolul urmator, felul in care va functiona maskirovka, insusita in U.R.S.S., la Uniunea Internationala a Studentilor. Organizatie de front a Moscovei, in care Ion Iliescu va fi propulsat in 1955, conform referatului de cadre al C.C. al P.M.R..

Citeste si articolele:

• Ion Iliescu a contribuit direct la mecanismul terorii comuniste
• Ion Iliescu trimis la studii in URSS
• Tanarul Ion Iliescu in slujba comunismului sovietic
• Adolescentul Ion Iliescu pune umarul la sovietizarea Romaniei
• Tatal lui Ion Iliescu, propagandist de frunte al URSS in Romania

INFILTRARE LA VARF: ION ILIESCU, „SUBMARIN” AL MOSCOVEI IN „UNIUNEA INTERNATIONALA A STUDENTILOR” (UIS)

„UNIUNEA INTERNATIONALA A STUDENTILOR”, ORGANIZAŢIE – PARAVAN A MOSCOVEI

Ascensiunea lui Ion Iliescu– inceputa odata cu ocuparea Romaniei de catre trupele sovietice (august, 1944) si continuata in forta intr-o prima etapa pana la retragerea militarilor si consilierilor sovietici (1958) – atinge un moment de varf prin infiltrarea fostului secretar al Sovietului Unional al Studentilor si Aspirantilor Romani intr-o organizatie de front, paravan al Kremlinului si KGB-ului (Directoratul I): asa-zisa Uniune Internationala a Studentilor, cu sediul formal la Praga, dar dirijata si finantata de Moscova.
In studiul sau „Le KGB et les jeunes: la grande manipulation” (KGB-ul si tineretul: marea manipulare), publicat in decembrie 1995, in „L’Histoire”, Joel Kotek – care a avut sansa sa cerceteze dupa 1991 arhivele secrete sovietice, precum si pe cele ale unor foste state satelite ale Moscovei – scrie urmatoarele:
‘In anii ’20, sovieticii au urmdrit un obiectiv prioritar: organizatiile de tineret, care proliferau in societatile democratice si care erau, in principiu, apolitice. In realitate insa, toate infiltrate, pana la cel mai inalt nivel, de “cartite” si “submarine” teleghidate de la Moscova”.

Dupa ce observa, pe baza de documente, ca una dintre cheile politicii externe sovietice a fost, dintotdeauna, infiltrarea sistematica a structurilor societatii civile occidentale, Joel Kotek mai noteaza in capitolul, sugestiv intitulat, o strategie mondiala:
„In strategia lor la scara planetara, sovieticii i-au preferat adeseori ca aliati pe “porumbeii pacifismului”, vulturilor “revolutiei proletare”. Departe de a dispare odata cu Kominternul, dizolvat oficial in 1943, marile manevre ale propagandei sovietice au castigat chiar in amplitudine in momentul izbucnirii Razboiului Rece, mai ales din 1947. Intelectualii, democrati, liberali, pacifistii au devenit un obiectiv al masinariei de „seductie” comuniste. Dar mai existau si alte grupuri, mai ales de tineri, care faceau obiectul unor multiple solicitari (sovietice, n.n). Daca comunismul era “tineretea lumii”, dupa formularea militantului francez Gabriel Pen, tineretul putea deveni, la fel de bine, viitorul comunismului’.
Joel Kotek continua:
„In anii ’20, bolsevicii au pus la punct o strategie de infiltrare sistematica a societatii civile occidentale, al carei cuvant de ordine a fost „priretenia”. Oare nu o recomandase insusi Lenin, atunci cand invoca utilizarea acesteia pentru “indeplinirea telului comunist?”. Principalele instrumente ale acestei operatiuni metodice au fost “organizatiile de front” “submarinele” si “cartitele””.

Pentru a intelege mai exact rolul lui Ion Iliescu in momentul teleghidarii sale ca submarin al Moscovei, in cadrul Uniunii Internationale a Studentilor de la Praga, trebuie sa descoperim mai intai, cu ajutorul cercetatorului Joel Kotek, cum functionau instrumentele sus-mentionate.

Organizatiile de front, care pretindeau ca reprezinta toate curentele societatii civile democratice, si profesau, oficial, idealuri non-comuniste, erau in acelasi timp controlate strict de partid, servind politicli exteme a Uniunii Sovietice. Foarte repede, sovieticii si-au dat seama ca aceste organizatii apolitice ii puteau servi mai eficace decat organizatiile care se declarau, deschis, pro comuniste. Prin anii ’20, aceste organizatii se numarau cu sutele si ele isi proclamau obiective demne de tot respectul si simpatia: pacea, lupta anti-imperialista, dezarmarea, ori progresul stiintific, economic si cultural al umanitatii. Asa este cazul „Ligii contra imperialismului”, creata in 1927 de Willi Munzenberg, la Bruxelles, pentru a atrage tineretul cu vederi anticolonialiste, ori „Comitetul contra razboiului Amsterdam – Pleyer”, care reunea in august 1932, intr-o miscare a inocentilor, nume ca Henri Barbusse, Romain Roland, Albert Einstein etc.

Daca am vazut cum stateau lucrurile si cam ce misiune aveau organizatiile de front internationaliste, dirijate din umbra de Moscova, sa vedem care era, in schimb, misiunea submarinelor infiltrate in randul acestora de catre serviciile secrete sovietice NKVD, ulterior KGB).
Joel Kotek precizeaza:
„Membrii clandestini ai partidului comunist, “submarinele”, lucrau pentru partidul comunist atat in randul unei organizatii de front, cat si a celei rivale, a “Tineretului socialist” mai ales. Misiunea clandestinilor era aceea de a influenta din interior organizatiile infiltrate, ca sa adopte pozitii prosovietice, prin toate mijloacele posibile (…). In 1939, de pilda, misiunea consta in sustinerea, pe plan international, a atacului sovietic impotriva Finlandei. „Submarinele” erau, asadar, mai degraba agenti de influenta ai Moscovei, decat spioni veritabili, contrar “cartitelor”, insarcinate si ele sa se infiltreze in mecanismele administrative ale statelor democratice, dar in scopuri de spionaf’.
Sa retinem aceasta distinctie. Astfel, vom descoperi rolul pentru care fusese, pregatit Iliescu de catre sovietici inca din 1945, cand acesta a inceput sa fie propulsat, treptat, in conducerea U.A.E.R. (1946), U.T.M. (1949), a Sovietului Unional al Studentior si Aspirantilor Romani din U.R. S S. (1950), pentru a fi teleghidat, in cele din urma, in secretariatul Uniunii Internationale a Studentilor (1956), organizatie paravan a Moscovei si a KGB-ului.

Ascensiunea tanarului Ion Iliescu, teleghidat permanent de sovietici, ajungea astfel – dupa un deceniu de practica in materie de dezinformare si manipulare in masa – la scopul pentru care acesta fusese desemnat de la bun inceput: agent de influenta al sovieticilor intr-o organizatie internationala de front, controlata de Kremlin.
Joel Kotek descrie manevrele operatiunii de „seducere” a tineretului, intreprinsa de agentii de influenta sovietici.
“In aceasta operatiune de control a societatii occidentale, elanul, disponibilitatea si lipsa de experienta a tinerilor ii faceau vulnerabili in mod special, la temele propagandei comuniste, purtatoare, mai mult decat oricare alta, de consemne aparent generoase si angajante. Cu ocazia turnuni catre linia antifascista din 1935, oficializata la Congresul al VII-lea al Internationalei Comuniste (Komintern), practica infiltrarii organizatiilor de tineret a fost impinsa la extrem. Fidela notiunii, care preconiza crearea unor organizatii de front antifasciste, Internationala Comunista a Tineretului (KIM) a impus numerosilor neofiti dornici sa i se alature, mai ales in momentul razboiului din Spania (1936-1939), sa se infiltreze, de o maniera clandestina, in organizatiile de front ori miscarile de tineret rivale, socialiste in speciaL Fuziunea dintre Tineretul comunist si cel socialist, in beneficiul primului, figura printre obiectivele vizate de sovietici”.

Nu numai tineretul forma obiectul infiltrarii sovietice in structurile societatii democratice occidentale. Kominternul, NKVD-ul, ulterior KGB-ul, controlau numeroase alte organizatii de front, descrise de autori ca R.Shultz si R.Godson („Desinformatsia”, Paris, Ed. Anthropos, 1985), A.Brossat („Agents de Moscou”, Paris, Ed. Gallimard, 1988), S.Koch („La fin de l ‘innocence”, Paris, Ed.Grasset, 1995), F. Furet („Le passe’ d’une illusion”, Paris, Ed.Robert Laffont, 1995) ori R. de Jouvenel („Confidence d’une ancien sou-marin du PCF’, Paris, Ed. Juillard, 1980).

PIRAMIDA MONDIALA A „ORGANIZATIILOR DE FRONT”, CONTROLATE DE MOSCOVA

Iata, succint, cateva dintre organizatiile internationaliste de front, infiltrate si manipulate de Kremlin si KGB:
• CONSILIUL MONDIAL AL PACI, reprezenta cel mai im¬portant dintre aceste fronturi, cu rol de coordonare a tuturor celorlalte. Creat la Paris in 1949, expulzat din Franta in 1951, din 1963 si-a fixat sediul la Helsinki. Grupeaza 135 de asociatii nationale si are reprezentanti la ONU si UNESCO. A sustinut toate actiunile politice de anvergura ale Moscovei. Avea, ca strategie, doua miscari de „seducere”: pe de o parte, se prezenta Lumii a Treia drept o organizatie anticolonialista, sustinatoare a miscarilor de eliberare (conduse de lideri formati la Moscova, de KGB ori GRU); in acelasi tiinp, actionea asupra cetatenilor din statele membre ale NATO, in radul carora propaga panica fata de un eventual razboi nuclear. Astfel, in 1983, cand SUA au propus U.R.S.S.-ului fie renuntarea bilaterala la toate rachetele cu raza medie de actiune, fie repartizarea unni numar egal de incarcaturi nucleare, in Europa, intre NATO si Tratatul de la Varsovia, Consiliul Mondial al Pacii a organizat imediat la Praga o asa-zisa adunare mondiala pentru pace, viata si impotriva razboiului nuclear, unde se propaga teza sovietica care refuza instalarea oricaror rachete americane in Europa (in numele vietii) dar afirma dreptul suveran al U.R.S.S., de a-si mentine rachetele deja instalate, conform argumentului ca rachetele sovietice „SS 20” nu puteau lovi teritoriul american, in timp cc raehetele americane „Pershing” puteau lovi teritoriul sovietic. De semnalat faptul ca acest Consiliu Mondial al Pacii nu a fost admis si in cadrul „Comisiei Economice si Sociale” a ONU, deoarece refuza, sistematic, verificarea trezoreriei sale si a resurselor financiare pe care le primea din motive usor de inteles.
• FEDERATIA MONDIALA A MUNCII, creata in 1945, cu sediul la Praga, grupeaza 90 de organisme nationale afiliate. Marile sindicate americane au abandonat-o, datorita influentelor Moscovei asupra sa, si au constituit o organizatie distincta.
• ORGANIZATIA SOLIDARITATI CU POPOARELE AFRO-ASIATICE, creata in 1957, cu sediul la Cairo reuneste 91 de participanti.
• FEDERATIA MONDIALA A TINERETULUI DEMOCRAT, creata in 1945, cu sediul la Budapesta, reuneste 210 asociatii nationale.
• INSTITUTUL INTERNATIONAL PENTRU PACE, creat in 1958. Se ocupa de organizarea intalnirilor savantilor progresisti din Est si Vest (ocazie cu care savantii KGB-ului si GRU-ului incearca sa realizeze cat mai multe racolari, precum ai culegerea de informatie Stiintifica si tehnologica de varf occidentala).
• ORGANIZATIA INTERNATIONALA A ZIARISTILOR, aparuta in 1952, cu sediul la Praga, reuneste 140 de asociatii afiliate. Obiectivul: racolarea de ziaristi ori manipularea lor, intr-un sens favorabil politicii sovietice.
• CONFERINTA CRESTINA PENTRU PACE, fondata in 1953, cu sediul tot la Praga. Numara 36 de membri si urmareste atragerea clerului din Occident, precum si condamnare a fortelor imperialiste (de regula, americane).
• FEDERATIA DEMOCRATA INTERNATIONALA A FEMEILOR, creata in 1945, cu sediul la Berlin, reuneste 129 de orgaiiizatii. Obiectivul: mobilizarea femeilor de pretutindeni in actiuni pacifiste antiamericane si sustinerea celor initiate de sovietici.
• ASOCIATIA INTERNATIONALA A JURISTILOR DEMOCRATI, creata in 1946, cu sediul la Bruxelles, numara 64 de grupari asociate. De regula, condamna in termenii dreptului international actiunile SUA care deranjeaza Moscova. Intra in actiune imediat ce un spion sovietic este demascat si judecat in Occident, ca si in alte situatii, cand Kremlinul are nevoie sa-i fie cautionate actiunile in termenii dreptului international.
• FEDERATIA MONDIALA A OAMENILOR DE STIINTA, cu sedii la Londra si Lyon, care reuneste 33 de asociatii afiliate.
Precedesoarea Uniunii Internationale a Studentilor, in materie de dezinformare si manipulare a tineretului, fusese Federatia Mondiala a Tineretului Democrat (FMTD), a carei geneza si traiectorie merita trasata in dotia cuvinte, pentru a intelege cum functiona o astfel de organizatie internationala de front, paravan al Moscovei, si cine erau submarinele serviciilor secrete sovietice infiltrate in punctele cheie. Oficial, FMTD pretindea ca a fost creata la Londra, in 1945, si ca era, bineinteles, apolitica. Pentru o fatada cat mai respectabila, FMTD isi asigurase garanitile a opt ministri britanici (cu vederi laburiste, deci socialiste). Delegatiile membre ale FMTD acreditau si ele teza „apolitismului”. Organizatiile declarat comuniste reprezentan, aparent, in FMTD doar 3,2%, fata de cele catolice (de pilda) care constituiau 4% dintre organizatiile afiliate. Cu toate aceste aparente, submarinele comuniste erau infiltrate la varf in treisprezece dintre cele mai importante si mai influente delegatii, membre FMTD, care decideau, practic, totul (SUA, Marea Britanie, Franta, Italia etc.). In prezidiul FMTD se afla cehoslovacul Eduard Goldstilcker, unul dintre submarinele sovietice (formati in cadrul Komintern) reciclat, din 1945, in materie de dezinformare si manipulare a tineretului democrat mondial. Va fi infiltrat, ulterior, ca submarin sovietic, in conducerea Primaverii de la Praga, din 1968, in care KGB Si GRU isi infiltrasera la varf alti doi agenti: reformistul zambitor Alexandr Dubcek, crescut ai educat in U.R.S.S., secretarul Partidului Comunist Cehoslovac din ianuarie 1968, precum si generalul „Svoboda”, dovedit dupa 1991 de arhivele ex-sovietice drept agent GRU inca din 1939 – Presedintele Cehoslovaciei in momentul “Primaveni de la Praga”, omul care, dupa invazia sovietica din august 1968, a tratat cu Brejnev, la Moscova, normalizarea situatiei din Cehoslovacia. Cum in 1945 Cehoslovacia ramasese in zona occidentala a Europei si, in parte, se afla sub ocupatie americana, submarinul comunist Eduard Goldstucker trecea in FMTD drept reprezentantul tineretului unui stat democratic, necomunist. Dupa aceeasi schema, doi dintre cei trei secretari generali erau agenti comunisti ai Moscovei. Un tanar deputat francez, tovaras de lunga durata al Partidului Comunist Francez, Guy de Boysson, era ales – cu o majoritate zdrobitoare – presedinte al FMTD. De origine aristocratica (ceea ce ii servea de minune drept acoperire), Guy de Boysson trecuse in timpul razboiului de la petainisme (si colaborationism cu Germania), direct in Rezistenta (miscare dominata de comunitati), pentru a deveni – cativa ani mai tarziu – la fel de discret, Presedinte-Director General al „Bancii Comerciale pentru Europa de Nord”, o banca-paravan a KGB si GRU in Europa occidentala. Un parcurs tipic, pentru un submarin sovietic de cursa lunga.

Citeste si articolele:

• Iliescu Ion, cartita KGB-ului
• Ion Iliescu a contribuit direct la mecanismul terorii comuniste
• Ion Iliescu trimis la studii in URSS
• Tanarul Ion Iliescu in slujba comunismului sovietic
• Adolescentul Ion Iliescu pune umarul la sovietizarea Romaniei

LA MOSCOVA, ILIESCU A DEVENIT „INGINER AL SUFLETELOR” SI EXPERT IN „MASKIROVKA” LA 19 ANI, MEMBRU C.C. AL U.T.M., ILIESCU VINA „COSMOPOLITII”, „MALAGAMBISTII” SI „CODASII”, EXPEDIATI ULTERIOR LA CANAL

In 1950, Ion Iliescu – membru C.C. la U.T.M., Sectia „Invatamant Mediu si Superior” – intra la Facultatea de Hidrotehnica din Bucuresti. Ca si la bacalaureat, el era in pozitia de a fi sefu’ pe linia ideologica, al profesorilor sai. Conform sistemului de subordonare al momentului, Ministerul Educatiei si Invatamantului nu juca decat rolul unei simple anexe a Sectiei „Invamant Mediu si Superior” din C.C. al U.T.M., sectia care transpunea in viata (in scoli, licee, facultati etc) politica partidului in randul tineretului studios. Mai exact, Ministerul invatamantului nu era decat o simpla curea de transmisie a ordinelor si directivelor primite de la sectia sus-amintita, angrenata pana peste cap cu aplicarea reformei invamantului introdusa in 1948. Un amplu plan de epurari (dupa modelul sovietic) a programelor de invatamant, dar si al elevilor, studentlor si profesorilor cu pete la dosar. Pe 25 mai 1949, printr-o hotarare a Biroului Politic al C.C. al P.M.R. – la indicatia expresa data de Stalin lui Gheorghiu-Dej, de a elimina din societatea romaneasca orice forma de rezistenta la procesul de sovietizare – se anunta, triumfator, deschiderea lucrarilor la Canalul Dunare-Marea Neagra. Vastul sistem al lagarelor de munca fortata, dupa modelul Gulagului sovietic, in care isi vor lasa oasele, exterminati fizic, cateva zeci de mii de Romani, in numai cativa ani. lar U.T.M.-ul, in a carei conducere facea parte din martie 1949 si Ion Iliescu, urma sa-si aduca o contributie specifica la planul de exterminare al Romanilor, intruchipat de Canal. Sa observam ca U.T.M.-ul aparea ca organizatie unica de manipulare a tineretului din Romania in martie ’49 iar Canalul Dunare-Marea Neagra, cu coloniile sale penitenciare, doua luni mai tarziu, in mai ’49, ca sa intelegem astfel legatura stransa dintre cele doua evenimente. Epurarea invatamantului romanesc, la toate nivelurile si pe toate planurile, constituia sarcina specifica incredintata de P.M.R.U.T. M.-ului, sustinut de „DOSP”, infiintat – coincidenta – cu cateva luni inaintea constituini U.T.M.-ului, in august ’48. Practic, U.T.M.-ul (in conducerea caruia se afla Ion Iliescu), Canalul Dunare-Marea Neagra (vastul sistem concentrationar de exterminare a romanilor, conceput dupa modelul Gulagului sovietic) si „Directia Generala a Securitatii Poporului” (in care activa Eftimie Iliescu, unchiul bravului utemist-sef Ion Iliescu) – apar toate trei aproape concomitent, intr-un rastimp de numai cateva luni. Mecanismul fusese, asadar, pus la punct: ceea ce epura U.T.M.-ul in randul elevilor, studentilor si al profesorilor, cu ajutorul neprecupetit al DGPS-ului, inghitea – de multe ori pe veci – Canalul. Ce ne spune Ion Iliescu despre aceasta penoada prodigioasa din existenta sa? Despre rolul sau, ca membru al C.C. al U.T.M. („Sectia Invatamant Mediu si Superior”), in epurarea liceelor si facultatilor de aceia considerati ca avand origine nesanatoasa, de cosmopoliti, de malagambisti ori de asa-zisii codasi (cei care se opuneau stahanovismului, spargerii normelor de munca in stil sovietic)?

Despre toate acestea Ion al nostru nu sufla o vorba. Sa nu fi fost nici membru C.C. al U.T.M.? Sa nu fi participat nici, ca membru al „Sectiei invatamant Mediu si Superior”, la aplicarea reformei invatamantului in licee si facultati? Iata cum isi rezuma activitatea din acei ani Ion Iliescu: „Am intrat la Politehnica, la Facultatea de Hidrotehnica din Bucuresti, ca bursier. Peste un an, am fost cooptat intr-un grup de studenti bursieri pentru studii in strainatate, la Moscova.” Nici o vorba despre alegerea sa in C.C. al U.T.M., nici o vorba despre epurarile din invatamant! Si – mai ales – nici o vorba despre Canal si tinerii expediati, acolo, via DGPS. Ce treaba avea cu toate astea el, Ion Iliescu? Baiat studios, Ion intra in 1949, ca bursier, la Politehnica. Peste un an, in 1950, era cooptat (interesanta exprimare!) intr-un grup de studenti bursieri pentru studii in strainatate. Unde? La Moscova. Sa retinem insistenta lui Iliescu pe cuvantul bursier, care induce in constunte ideea de tanar studios: a intrat la Politehnica ca bursier, a fost cooptat, intr-un grup de bursieri, pentru studii in strainatate. Ion al nostru era chiar bursier. Numai ca la Politelinica, Iliescu a intrat in 1949 in calitate de membru in C.C. al U.T.M.. Ce sanse avea sa cada la examenul de admitere de la Pohtchnica, in 1950, un membru C.C. al U.T.M.? Aceleasi pe care le avea un membru C.C. al P.M.R. Adica: vai de mama profesorilor aceia! La fel stateau lucrurile si cu cooptarea lui Iliescu pentru studii in strainatate. Mai exact, la Moscova. Desi nu ni se spune cine anume il cooptase pe Iliescu pentru studii la Moscova, nu este prea greu de dedus: consilierii sovictici. Era cat se poate de normal, la urma urmelor, ca un tanar care din 1944 (de la 14 ani) se implicase in activitatea tineretului comunist, participand la diferite actiuni ale partidului (nespecificate in referatul din iulie 1955), care condusese U.A.E.R., iar vara mergea cu brigada „Vasile Roaita”, la reciclare in Albania, si care devenise membru al C.C. al U.T.M. (Komsomolul romanesc) sa fie cooptat pentru studii in U.R.S.S..

Ce a mai uitat Ion Iliescu sa spuna? Citim in referatul din 1955: „In noiembrie acelasi an (1949 n.n.), cu ocazia saptamanii internationale a studentilor de la Praga, a fost trimis in R. S. Cehoslovaca, ca delegat C.C. al U.T.M.”.

Altfel spus, Iliescu avea activitate internationalista inca de la 19 ani! (Cam tarziu, vor marai poate unii, familiarizati cu biografia celui dinaintea lui Iliescu si legenda revolutionarului in pantaloni scurti). De ce oare uita Iliescu sa includa episodul „Praga, 1949” in biografia sa post comunista? Poate pentru ca „Saptamana tineretului studentesc” de la Praga era organiata de UIS (Uniunea lnternationala a Studentilor) cea care, cum aratam anterior, nu era altceva decat o organizatie de front a Moscovei, impanzita de submarine, cum ii numea Joel Kotek, ale serviciilor secrete sovietice. si, adaugam, o organizatie in conducerea careia Iliescu insusi va fi propulsat, cativa ani mai tarziu. Acum pare mai usor de inteles cine anume l-a cooptat pe Ion Iliescu pentru studii la Moscova. Si, mai ales, pentru ce anume urma el sa fie pregatit in U.R.S.S.. Pentru a deveni, ulterior – la randul sau – un submarin al sovieticilor.

LA MOSCOVA, ION ILIESCU – SECRETARUL „SOVIETULUI UNIONAL AL STUDENTILOR SI ASPIRANTILOR ROMANI DIN U.R.S.S. – TINEA LEGATURA CU SECTIA A -IX-A (STUDENTII STRMNI), DIRECTORATUL II CONTRAINFORMATII AL KGB

A fost Ion Iliescu un student obisnuit, ca multi altii, in anii cand a avut – cum spunea el la acea vreme – marea bucurie de a invata si trai in U.R.S.S.?” Asa lasa, recent, sa se inteeleaga fostul presedinte, atunci cand evoca conditiile de viata ale studentilor straini, aflati la studii in U.R.S.S.. „Stateam in niste conditii mai mult decat modeste, intr-un camin in care studentii de azi nici n-ar calca. Eram cinci baieti intr-o camera, cu grup sanitar la capatul etajului. Aveam o bursa insa mancam la cantina studenteasca si cheltuiam acolo mai mult din jumatate din bani, pentru ca aveam asigurata doar cazarea. Masa ne-o plateam noi”.

Sa observam insa ca, la inceputul anilor ’50 – si chiar ani de zile mai tarziu – nici studentii din Romania nu aveau alte conditii in camine si ca se inghesuiau, mai multi, intr-o camera. si ei aveau grupul sanitar la capatul etajului. Fara sa se planga din cauza aceasta. Mai mult, ceea ce Ion Iliescu ar fi trebuit sa stie: in acea perioada, aceleasi conditii de viata le aveau milioane de romani, siliti de politica partidului sa se inghesuie la comun prin apartamente, unde mai multe familii utilizau de regula unul si acelasi grup sanitar, una si acceasi bucatarie, una si acceasi camara. Cat despre camerele de trecere, nu de putine ori se intampla ca accasta sa coincida cu dormitorul unei alte familii, inghesuita la comun. Promiscuitatea epocii era, asadar, generala.

Ceea ce incearca insa Iliescu sa sugereze, in context postdecembrist, este conditia sa de student „cinstit si sarac”, pe care ar fi avut-o in tot timpul studiilor de la Moscova. Ca de obicei, Iliescu uita sa ne spuna esentialul. Anume, ca el nu a fost in U.R.S.S. un student oarccare, ci unul cu insarcinari speciale. Mai exact, Ion Iliescu a fost pe timpul studiilor in U.R.S.S. secretarul „Sovietului unional al studentilor si aspirantilor Romani” aflati la studii in Uniunea Sovietica, organizatie sovietica – asa cum o indica si titulatura -subordonata direct conducerii Komsomolului. cu alte cuvinte, Ion Iliescu a fost – in timpul studiilor sale in U.R.S.S. – secretarul unei organizatii sovietice a studentilor si aspirantilor Romani. Altfel spus, Ion al nostru nu era la Moscova doar un biet student roman, ci un slujbas sovietic, subordonat ierarhiilor sovietice. In ultima instanta, statului sovietic. Ion Iliescu, pe timpul studiilor sale in U.R.S.S., a fost de fapt un cetatean roman in slujba statului sovietic.
Exact ca si tatal, Alexandru Iliescu, cel care in calitate de conducator Kominternist al Partidului Comunist din Romania (P.C.d.R.), aflat in U.R.S.S. la inceputul anilor ’30, nu era altceva decat un slujbas al guvernului sovietic. Mai exact, al unui departament din Ministerul de Exteme sovietic: cel care conducea si remunera activitatea Komintern-ului, a angajatilor sai.
Daca Alexandru Iliescu se subordonase in anii 30, in U.R.S.S., institutiei sovietice numita Komintern, Ion Iliescu s-a subordonat in anii ’50, tot in U.R.S.S., altei institutii sovietice, numita Komsomol.

Faptul ca un presedinte al Romaniei a fost, anterior, conducatorul unei organizatii sovietice – subordonata nemijlocit Statului sovietic – comporta implicatii nu numai foarte grave, in plan juridic ori constitutional, dar si cu adevarat dramatice pentru Statul roman. Dramatice, in primul rand, prin consecintele pe care le-a avut subordonarca lui Ion Iliescu in anii ’50, la Moscova, in calitatea sa de secretar al „Sovietului unional al studentilor si aspirantilor Romani”, fata de unele persoane si institutii sovictice. Sa remarcam ca referatul din iulie 1955, mentionat anterior, folosesc cu abilitate exprimarea comitet unional, in locul celei reale, de soviet unional, pentru a ascunde astfel caracterul pur sovietic al organizatiei. Prima consecinta a caracterului sovietic al organizatiei conduse la Moscova de Ion Iliescu: seful direct al acestuia, omul caruia ii dadea raportul si de la care Iliescu primea directive, era insusi secretarul Komsomolului sovietic; in acel moment, Alexandr Selepin. Cel care, nu intamplator, va fi numit in 1958 in functia de Presedinte al KGB.

Ca Ion Iliescu a corespuns complet exigentelor sovietice in tot timpul studiior sale la Moscova – de fapt, in functia de secretar al sovietului unional – o dovedeste urmatorul pasaj din referatul de cadre din 1955: „Ca urmare a muncii pozitive depuse si a rezultatelor bune obtinute la studii, a primit diploma de onoare a C.C. al U.T.M. iar in 1953 a fost primit candidat de partid. La conferinta pe tara a U.T.M. din 1954 a fost reales in C.C. al U.T.M. si membru supleant in birou.”
Referatul face clar distinctia intre munca pozitiva depusa si rezultatele bune obtinute la studii de catre Ion Iliescu. Adica intre activitatea de secretar al sovietului unional al studentilor si aspirantilor romani din U.R.S.S. si activitatea studenteasca, proprin-zisa, a lui Iliescu.
Ca subordonat al conducerii Komsomolului, Ion Iliescu avea ca principala misiune sa faca propaganda sovietica printre studentii si aspirantii Romani din U.R.S.S..

Altfel spus, Ion Iliescu era agentul de influenta principal al Komsomolului, in randul studentilor si aspirantilor romani, aflati la studii Uniunea Sovietica. Omul care transmitea studentilor si aspirantilor Romani consemnele Moscovei; omul care indeplinea, printre tinerii romani, ordinele Kremlinului, omul care ii subordona ideologic, pe cei ce studiau la Moscova, comandamentelor Komsomolului sovietic.

O a doua consecinta, determinata de caracterul pur sovietic al organizatiei conduse de Ion Iliescu la Moscova, in anii ’50: Colaborarea cu KGB-ul! Mai exact, cu Sectia a IX-a (studenti straini), din cadrul Directoratului II (Contrainformatii) al KGB. Studentii si aspirannii straini, aflati la studii in U.R.S.S., faceau obiectul activitatii Sectiei a IX-a, din cadrul Directoratului II al KGB, prin prisma a doua unghiuri: primul, cel contrainformativ, urmarea sa previna infiltrarea unor agenti ai serviciilor secrete occidentale in Uniunea Sovietica, sub acoperirca de studenti sau aspiranti. Pe de alta parte, Sectia a IX-a urmarea si recrutarea cat mai multor studenti si aspiranti straini aflati in U.R.S.S. drept viitoare cartite ale KGB-ului, care urmau sa fie utilizate de sovietici dupa reintoarcerca acestora in tara. In principiu, studentii si aspirantii selectionati si expediati in Uniunea Sovietica la studii trebuiau sa formeze, dupa revenirea in tara de bastina, noua elita sovietizata si, totodata, sovietizanta – care urma sa preia locul vechii elite nationale, de regula marginalizata ori exterminata in tarile Europei de Est. Aceasta veritabila coloana a V-a sovietica, era, ulterior, promovata prin intermediul consilierilor sovietici, si infiltrata in absolut toate punctele-cheie ale structurilor de stat din tarile aflate sub ocupatia militara de Armatei Rosii. Studiile in U.R.S.S. reprezentau, de aceca, un fel de pasaport in alb: studentul sau aspirantul, care se reintorcea dupa studii in U.R.S.S., nu era doar un simplu specialist intr-un domeniu sau altul, ci un veritabil homo sovieticus. Un individ format sa gandeasca si sa reactioneze conform modelului sovietic, un element recrutat dintre bastinasi dar instruit in Uniunea Sovietica pentru a deveni factor activ al procesului de sovietizare, indiferent de domeniul de activitate. Un soldat devotat al Moscovei care, in orice moment ar fi putut exclama, fara mustrari de constiinta: servesc Uniunea Sovietica. Acelasi lucru se petrecea si cu studentii ori aspirantii din Lumea a Treia, veniti la studii in U.R.S.S., de regula, recomandati de partidele comuniste ori alte grupari pro-sovietice din tarile lor. Pe langa pregatirea profesionala, tinerii din Lumea a Treia – provenind din tari subdezvoltate – mai erau instruiti, in secret, in tehnicile de gherila si terorism, pentru a putea deveni ulterior conducatorii politici sau militari ai unor asa¬-zise fronturi populare ori miscari de eliberare – manipulate, finantate si inarmate de KGB ori GRU – care sa preia puterea intr-o tara sau alta, instaland o conducere formata din cadrele devotate Moscovei si intereselor geopolitice ale Kremlinului. Cateva exemple, notorii, de studenti si aspiranti formati in U.R.S.S.: Nelson Mandela, Yasser Arafat, Carlos „Sacalul”. Pana la prabusirea comunismului in Europa de Est si dezmembrarea U.R.S.S., ei mentinusera permanent firul rosu cu Moscova, indeplinind ordinele si consemnele Kremiinului, de multe ori prin intermediul unor servicli secrete din tarile comuniste, aliate Moscovei. Sunt notorii, in acest context, relatiile lui Ceausescu si serviciilor sale secrete cu Arafat, Carlos ori diversi alti lideri marxisti din Africa, Asia ori ai unor partide comuniste occidentale.

Pentru a selectiona o viitoare cartita dintre studentii si aspirantii trimisi la studii in U.R.S.S. – verificati si trecuti, in prealabil, prin sita serviciior secrete comuniste din tarile lor – Sectia a IX-a a Directoratului II KGB se baza, ca principal colaborator, pe secretarul sovietului unional al studentilor si aspirantilor din tara respectiva. Ofiterii Sectiei a IX-a aveau, asadar, obligatia profesionala de a se intalni in mod regulat cu fiecare secretar de soviet unional studentesc, pentru a se informa (si, la randul sau, a face mai departe raport) asupra starii de spirit din randul studentilor si aspirantilor provenind dintr-o tara sau alta, pentru a lua relatii privind pe unul sau altul dintre studentii vizati spre recrutare de KGB sau pentru a trasa noi ordine.

Secretaral unui soviet unional studentese dintr-o tara sau alta, subordonat direct conduceni Komsomolului, constituia deci principala parghie a KGB-ului in recrutarea, dintre studentii si aspirantii aflati in U.R.S.S., a viitoarelor cartite. Acestea urmau apoi, in secret, o pregatire speciala intr-una dintre scolile KGB-ului, in paralel cu studule profesionale, in functie de profilul pe care KGB-ul urma sa i-l imprime: agent de spionaj, agent de dezinformare, agent de influenta politica etc. Fara exceptie, TOTI CONDUCATORII STATELOR COMUNISTE DIN EUROPA DE EST AU FOST INSTRUITI, ANTERIOR, IN U.R.S.S., cu consecintele de rigoare.

Prima generatie de conducatori comunisti din Europa de Est, si nomenclatura rosie din aceste tari ocupate de sovietici, a fost recrutata dintre fostii Kominternisti care petrecusera ani de zile in U.R.S.S., inainte de a reveni in tarile lor de bastina, odata cu tancurile Armatei Rosii, ori dintre comunistii autohtoni, instruiti de ofiteri ai NKVD-ulni, aflati in misiune sub acoperire.

Astfel, Gherghiu-Dej, alias „Ivanov”, fusese instruit in anii ’30 de colonelul Dimitri Fedicikin, rezidentul NKVD-ului in Romania, omul care a coordonat „greva” de la Grivita din 1933, si care va reveni, in calitate de rezident, la Bucuresti intre 1944 si 1947. (Va organiza, impreuna cu diviziiie „Tudor Vladimirescu” si „Horia, Closca si Crisan”, formate in U.R.S.S., puciul de la 30 decembrie 1947).
La randul sau, nationalistul Nicolae Ceausescu – precedesorul lui Iliescu – fusese instruit, tot in anii ’30, de Vladimii Tarnovski, alt ofiter NKVD aflat sub acoperire in Romania, condamnat in procesul de la Brasov din 1936. Eliberat apoi, in urma unui schimb de detinuti, dupa care Tarnovski si-a reluat activitatea normala, in cadrul NKVD-ului. In nici o carte sau articol despre procesul de la Brasov din 1936, nu apare numele lui Vladimir Tarnovski ca ofiterul-instructor NKVD al grupului, tocmai pentru ca romanii sa nu descopere ca “marele carmaci” a actionat, in anii ’30, intr-o celula conspirativa, Kominternista, condusa de un ofiter NKVD aflat in misiune sub acoperire in Romania. Asadar, ca Ceausescu lucra, inca de atunci, pentru sovietici. Intre anii 1951 si 1952- cate doua luni succesiv – Ceausescu a frecventat cursurile speciale, rezervate viitorilor lideri comunisti din tarile fratesti (ale Tratatului de la Varsovia), de la Academia Militara „M. Frunze” din Moscova.

Dar Ion Iliescu? Ce rol viitor ii pregatea KGB-ul „secretarului sovietului unional al studentilor si aspirantilor Romani”, aflati la studii in U.R.S.S.? Raspunsul il descoperim in referatul de cadre din 22 iulie 1955: Ion Iliescu urma sa fie propulsat in conducerea „Uniunii Internationale a Studentilor” (UIS). Asadar, intr-o organizatie de front a Kremlinului, devenind astfel unul dintre acele submarine ale KGB-ului, cum ii numeste Joel Kotek pe agentii de influenta ai Moscovei, instruiti in U.R.S.S. In materie de dezinformare, provocare si razboi psihologic. Intr-un cuvant, in ceea ce generalul Ogarkov – tatal dezinformarii de tip sovietic – numea, eufemistic, maskirovka: tehnica sovietica a dezinformarii si manipularii in masa.

Citeste si articolele:

• Ion Iliescu trimis la studii in URSS
• Tanarul Ion Iliescu in slujba comunismului sovietic
• Adolescentul Ion Iliescu pune umarul la sovietizarea Romaniei
• Tatal lui Ion Iliescu, propagandist de frunte al URSS in Romania
• Partidul Comunist Roman avea drept obiectiv principal, stabilit de Moscova, dezmembrarea Romaniei

SPALAREA CREIERELOR”: ILIESCU SI MINERIADELE TIP „MASKIROVKA”
28 IANUARIE 1990
In Piata Victoriei are loc un mare miting de protest al membrilor si simpatizantilor partidelor istorice – PNTCD si PNL – precum si al altor formatiuni democratice, impotriva hotararii FSN de a participa la alegerile programate pentru luna mai.
Ion Iliescu, dupa o vizita intempestiva a ministrului de externe sovietic Sevardnadze la Bucuresti, uita repede de afirmatia facuta in repetate randuri dupa 22 decembrie ’89, anume ca FSN constituie doar o forta politica provizorie, care si-a asumat raspunderea de a organiza alegerile si detine puterea doar pentru gestionarea treburilor tarii, si anunta participarea FSN la alegerile din mai. Spre seara, FSN organizeaza o contra manifestatie a simpatizantilor Frontului: apar muncitori de la IMGB, ICTB, IMMR, IIRUC, precum si mineri adusi cu trenul din Valea Jiului. inarmati cu bate, rangi, topoare si alte argumente contondente. A doua zi, pe 29 ianuarie, sub lozinca „Lasati guvernul sa gandeasca”, minerii si muncitorii sus mentionati devasteaza sedule PNTCD si PNL, dupa ce li s-a spus ca acolo sunt arme si droguri. Aparatele XEROX le sunt prezentate drept masini de fabricat dolari. Reactia minerilor la zvonuri, cum am vazut, fusese testata inca din anii ’60-’70.
La sfarsit, Iliescu multumeste agresorilor, pentru sprijin.
• 28 FEBRUARIE 1990
In Piata Victoriei are loc o manifestatie pasnica impotriva Securitatii. Spre pranz, un grup de mincri condus de un anume Szekely (un pezevenghi, sustine Iliescu) ataca sediul Guvernului, forteaza intrarea, sparg geamurile, distrug mobilierul si se incaiera cu soldatii, totul va fi prezentat ulterior la TVR, drept o consecinta a manifestatiei initiale, pentru a soca opinia publica, exact ca in manualele de maskirovka). Seara, Miron Cozma si delegatia ortacilor incep tratative la guvern si anunta ca vor reveni de cate ori li se va cere.
• 14 IUNIE 1990
12.000 de mineri – alertati de oprirea emisiei TVR din seara de 13 iunie, cand Iliescu a acuzat grupuri legionare de actiuni provocatoare (incendierea masinii politici, atacarea sediului M.I. etc) – sosesc la Bucuresti. Mineni sunt imediat transportati cu autocamioanele in Piata Universitatii, unde se dedau la atrocitati care vor ingrozi opinia publica internationala, aruncand Romania pentru cativa ani de zile la coltul istoriei. Mineni aresteaza, cot la cot cu politia, devasteaza Institutul de Arhitectura si Facultatea de Geologie. Li se spusesera ca acolo studentii ascundeau droguri. Scop in care minerilor li se aratase o punga cu faina (dupa modelul xeroxului, care fabrica dolari la liberali). Este arestat de catre mineri liderul Pietei Universitatii, Marian Munteanu, despre care minerilor ii se spusesera ca e legionar, iar un miner a incercat chiar sa-l decapiteze. Sunt devastate, din nou, sediile partidelor istorice, locuinta lui Ion Ratiu si este cautat insistent Corneliu Coposu. In premiera, sunt devastate sediile publicatiilor „Romania libera”, „Dreptatea”, „Expres”, „Baricada”. Minerii interzic aparitia „Romaniei libere”. Bilant oficial: sase morti si 560 de raniti, in evenimentele din 13-15 iunie. La sfarsit, Ion Iliescu multumeste public minerilor, la Complexul Expozitional: „Exemplul dumneavoastra a fost plin de imbarbatare pentru toti cei de bine, care doresc progresul societaiii romanesti (…). Cu ajutorul dumneavoastra au fost descoperite in subsolul cladirii PNT depozite de “sticle incendiare”, de “droguri”, de “seringi”, cu care s-au injectat droguri unora din cei care stateau in Piata Universitatii, si “armament”.”
Exact ca la carte! Cum scrie in manualul de maskirovka, arta dezinformarii, a intoxicarii si manipularii in masa.
Cineva, se vede treaba, absolvise cu brio cursurile Sectiei A, din cadrul „Directoratului I al KGB-ului”, in timpul studiilor la Moscova. Cineva stia prea bine care sunt reactiile minerilor la zvonuri si evenimente unice. Cineva cunostea de minune cum se face spalarea creierelor prin intoxicare si manipulare in masa.

REVOLUTIA LUI ION: „UN FEL DE PAR-PAR-PAR SI CU ASTA BASTA!” (Ion Iliescu catre generalul Nicolae Militaru, Parcul Herastrau, 1982)

KGB SI REVOLUTIA DIN EUROPA DE EST

Probabil ca numai in Romania anatomia comuna a evenimentelor istorice din anul 1989 continua sa fie – vorba poetului – lung prilej de vorbe si de ipoteze. In Occident, ca si in restul statelor Europei de Est, evenimentele din 1989 sunt de mult clarificate. Faptul ca multimile au fost atrase in strada de perspectiva ispititoare de a scapa de comunism a fost instisat de Iliescu & Co drept o explozie populara, spontana. Trecandu-se, ca de obicei, sub tacere evenimentele care au facut posibila eliminarea, printr-o lovitura de stat, a clanului Ceausescu. Altii insa, ca presedintele Havel, n-au ascuns propriului popor adevarul legat de planul rasturnarii comunismului ca sistem si nici factorii, de mare complexitate, care au guvernat si monitorizat aceasta schimbare istorica generala, a unei jumatati de continent.

Cunoscutul dizident sovietic, Vladimir Bukovski – una dintre sursele cele mai bine informate, in ultimii douazeci de ani, din Estul Europei – dezvaluia urmatoarele, inca din 1990:
„Niciodata rolul KGB-ului in interiorul tarii [U.R.S.S. – n.n.] si in strainatate nu a fost atat de important. Serviciile secrete sovietice sunt cele care au vegheat la rasturnarea lui Ceausescu in Romania, care au lansat “revolutia de catifea” in Cehoslovacia, care au luat masuri pentru rasturnarea lui Erich Honecker in Germania Rasariteana, producand indeosebi circumstantele favorabile distrugerii zidului Berlinului” („L’Empire du moindre mal’, Libre Journal, Paris, nr. 1, sept-oct, 1990, p.30).

Strategia urmarita de U.R.S.S. fusese pusa la punct, inca din 1984, de Andropov si KGB (Directoratul nr. 1 – PGU) si urmarea un scop strategic. Acest scop strategic a fost definit de contele Alexandre De Maranches (fostul sefal SDECE-ului francez), care l-a citat pe unul dintre apropiatii lui Gorbaciov, anume Gheorghi Arbatov, cel care a afirmat: „U.R.S.S. va face cel mai rau lucru cu puunta: ea va va lipsi de dusmanul vostru” (Le Figaro, Paris, 10 ianuarie 1990). Mai limpede a expus aceasta strategie sovietica, initiata de Andropov si transpusa in practica de Gorbaciov, Jean-Francois Deniau, membru al Consiliului Europei, care a precizat ca „Uniunea Sovietica isi propusese drept scop acela de a pleca, pentru a ramane” (vezi art. „Les marches lointaines de l ‘Empire: partir pour rester”, in Jean Marie Benoist „Apres Gorbatchev”, Paris, 1990, p.137 si urmatoarele).

Si mai explicit asupra scopului strategic urmarit de Gorbaciov prin schimbarea la fata din 1989, ulterior prin puciul lui Potemkin (august 1991), a fost Lev Nevrozov, cand a scris „In partida sa de sah pentru dominatia mondiala, Kremlinul si-a sacrificat stapanirea asupra Europei de Est, a efectuat un schimb de piese, pentru a-si asigura o mai buna penetrare a economiei si tehnologiei Europei Occidentale („The Kremlin and the Western Politico-Cultural Establishment”, Midstream, 1990, p.1)”. Insusi Erich Honecker, liderul comunist est-german, a confirmat ca a existat o strategie pe termen lung a KGB-ului si a evocat „o scurta vizita a lui Sevardnadze pe tarmul Marii Negre in toamna lui 1984, adica inca in timpul lui Cernenko, in cursul careia s-a cazut de acord asupra faptului ca totul trebuia sa se schimbe, in Uniunea Sovieticasi in alte parti” Erich Honecker, interviu acordat televiziunii germane DSF, la 10 octombrie 1990, orele 20,15). Acelasi Honecker dezvaluia, la 21 noiembrie 1990, politica „Casei comune si europene” a lui Gorbaciov si adevaratele sale resorturi, intr-un alt interviu: „Destituirea mea ca sef al partidului si al statului este rezultatul unei manevre de anvergura, ai carei instigatori continua sa ramana in umbra. Cei care astazi se lauda cu aceasta actiune nu sunt altceva decat plevusca. Ne aflam in prezenta unor schimbari extrem de importante, care nu au apar ut dela o zi la alta, ci au fost planificate de multa vreme, la scara europeana si chiar mondiala. (…) Reunificarea Germaniei trebuia sa fie considerata ca o contributie la construirea “Casei europene si, data fiind situata actuala, lucrul acesta nu putea fi atins decat printr-o transformare a sistemului politic din RDG” Erich Honecker, interviu acordat ziarului „Berliner Wochenpost”, 21 noiembrie 1990). Este, probabil, una dintre cele mai importante dezvaluiri asupra culiselor geostrategice ale rasturnani comunismului in intreaga Europa de Est, facuta de stapanul STASI. De remarcat este faptul ca Honecker vorbeste de schimbari planificate de multa vreme, nu numai la scara europeana, ci si mondiala. Evenimentele ultenoare lui ’90 au confirmat aceasta directie: eliminarea lui Mobutu, Suharto etc. pledeaza pentru un proces continuu la scara internationala. Un lucru este cert: tratativele Gorbaciov-Kohl, privind conditiile reunificarii Germaniei, s-au materializat prin pactul Kohl-Gorbaciov, de la Geneva, din septembrie 1990, care a stabilit, intre altele, noile sfere de influenta, din Europa de Est si Balcanica. Razboiul din Iugoslavia, declansat in 1991, este un exemplu notoriu in acest sens.

Daca Gyula Horn, ministrul de externe al Ungariei comuniste – vechi membru al serviciului secret maghiar AVO (vezi declaratia contelui Stephen Bethien, membru al Parlamentului ungar) si documentele transmise de televiziunea ungara in mai l994 – a deschis granita pentru miile de refuigiati est-germani aflati la frontiera cu Austria, in schimb, Zidul Berllnului a cazut, in urma unui asa-zis accident. In realitate, inca de la mijiocul anilor ’80, KGB-ul a creat la Berlin o antena (rezistenta) ultasecreta, codificata Luci (Fulgerul), care actiona independent de sediul est-german al KGB-ului, de la Kalhorst, si care nu avea nici cel mai mic contact cu STASI. Existenta acestei unitati ultrasecrete nu era cunoscuta decat de membrii Diviziei a 4-a a KGB-ului si de cativa din membrii statului sau major de la Moscova, in primul rand de generalul Anatoli Novikov. Sarcina grupului Luci: restructurarea peisajului politic est-german, conform strategiei Kremlinului, in pregatirea reunificarii (vezi Raif Georg Reuth, Andrea Bonte „Das Komplott”, Munchen, 1993, p.210 si urmatoarele). Printre altele, grupul Luci organiza manifestatii de strada – unele insumand cate 100.000 de oameni – cu caracter anticomunist si chiar antisovietic.

Ori pentru a elimina din viata politica lideri interimari, ca Hans Modrow. Demolarea Zidului Berlinului a fost doar una din sarcinile grupului Luci, in modelarea peisajului est-german, in vederea reunificarii negociate de Kohl cu Gorbaciov.
Cele mai importante declaratii privind rolul KGB-ului in evenimentele din 1989 raman, probabil, cele ale presedintelui ceh Vaclav Havel. Dizident binecunoscut de peste trei decenii, Havel este unul dintre oamenii care – asernenea lui Lech Walesa – au facut istorie in Europa de Est. Remarcabil este faptul ca, dupa ce a devenit presedinte al tarii sale, Havel nu a rescris istoria, dupa modelele binecunoscute, ci a continuat sa marturiseasca adevarul, indiferent care ar fi fost acesta. Astfel, Presedintele Havel a dczvaluit ca ‘Revolutia de catifea” de la Praga, din 17 noiembrie 1989, a fost declansata de KGB. Havel a definit aceasta operatiune drept „un complot pentru abolirea regimului comunist”, condus de brejnevistul Gustav Husak. Complotistii, potrivit lui Havel, s-au folosit de protestele studentilor pentru a ridica noul regim in sa, si pentru a realiza reforma de tip gorbaciovist. Tot Havel a mai dezvaluit ca, initial, s-a dorit aducerea la putere a unui membru al cabinetului Dubcek (din 1968), aflat in exil la Viena, dar acesta a declinat oferta. Marturisirea lui Havel de la BBC (vezi filmul documentar „Czechmate”, BBC ii ) a fost apoi reluata, in rezumat, si in „Die Welt”, fiind sustinuta astazi si prin alte dovezi.

Astfel, generalul Viktor Grusko, adjunctul lui Vladimir Kriucikov (presedintele KGB-ului), a sosit in ajun, personal, la Praga, impreuna cu un grup de visautniki, ofiteri spetznaz (operatiuni speciale), care actioneaza de regula in civil. Gen. Grusko si gen. Teslenko (insarcinatul la Praga al KGB-ului) au condus, impreuna cu colegul lor, cehul Alois Lorenc (Seful STB, Securitatea cehoslovaca), intreaga desfaasurare a revolutiei de catifea dintr-un apartament conspirativ din Praga. De remarcat ca Lorenc vizitase anterior Moscova, unde fusese instruit asupra viitoarelor evenimente. Practic, evenimenzele de la Praga au fost starnite de locotenentul STB Ruzicka, cel care a transformat, cu ajutorul sovieticilor; manifestatia de comemorare a unei victime a militienilor praghezi intr-una de protest. Ofiterii spetznaz, care de la aeroportul „Ruzine” se imprastiasera in toata Praga, conform planului, l-au tinut permanent la curent pe gen. Grusko, seful lor, cu mersul revolutiei cehe. Un aspect interesant, semnalat de corespondentii straini: militienii praghezi, care s-au manifestat initial extrem de violent fata de manifestanti, au disparut apoi pur si simplu, lasand bulevardele in mana manifestantilor. Pentru multi corespondenti straini, violenta initiala neobisnuita a militiei pragheze a avut un caracter provocator, deliberat. In noaptea de 17 noiembrie 1989, gen. Grusko si echipa sa spetznaz au parasit Praga, la fel de discret precum aparusera. Revolutia de catifea izbandise. In ceea ce priveste Romania, ne multumlm sa-l citam pe Igor Toporovski, unul dintre colaboratorii lui Gorbaciov, care a explicat: „Ion Iliescu avea in vremea aceea legaturi destul de stranse cu PCUS si era desemnat drept candidatul cel mai potrivit pentru a-l inlocui pe Ceausescu” Toporovski adauga: „Pentru a incepe operatiunea propriu-zisa, noi am ales momentul cand Ceausescu se afla la Teheran, deoarece, altminteri, actiunea ar fi prezentat dificultati”. Despre prezenta la Timisoara, apoi la Bucuresti, a turistilor sovietici n-are rost sa mai amintim. Acestia au actionat mana in mana cu ofiterii Romani de profil, de la unitatea 404, ca maiorul Ghergulescu ori simpaticul Trutulescu. Practic, rasturnarea lui Ceausescu s-a produs in cateva ore, in dimineata de 22 decembrie ’89, cand dictatorul a fost parasit, in mod subit, de toti colaboratorii. A fost arestat practic, in sediul C.C.-ului, expediat sub escorta la Targoviste si executat dupa un proces sumar.

Citeste si articolele:

• Ion Iliescu si mineriadele
• Uniunea Internationala a Studentilor, controlata si finantata de KGB
• Ion Iliescu, „submarin” al Moscovei in Uniunea Internationala a Studentilor
• Iliescu Ion, cartita KGB-ului
• Ion Iliescu a contribuit direct la mecanismul terorii comuniste

CARACATITA BANCARA: MARILE INGINERII FINANCIARE ALE MAFIEI EREI ILIESCU (1990-1996)

TENTACULA „BANCOREX”

Dupa lovitura din 3 februarie 1990, cand BRCE – metamorfozata sibilinic ulterior in Bancorex – a preluat ilegal „Rezerva de Stat” in valuta a Romaniei (727,6 milioane dolari), la cursul de 14,45 lei/dolar, apoi Fondul Valutar Centralizat al Statului (1.106 milioane dolari) si valuta din contul „Oficiului Economic Central Carpati” (153,4 milioane dolari) – cu concursul FSN – aceasta banca a devenit principalul suport al politicienilor partidelor aflate la putere si al oamenilor de afaceri care amusinau, dupa 1989, in jurul puterii constituite de Ion Iliescu. Altfel spus, Bancorex a devenit suportul clientelei, politice si afaceristice, din spatele paravanului pe care l-au constituit, succesiv, FSN-ul si gruparile sale politice derivate. In perioada 1990-1996, in jurul acestei banci vor gravita cele mai importante inginerii financiare ale miliardarilor de carton, fabricati pe banda rulanta. Dosarele din afacerea Bancorex corespund, de fapt, marilor ventuze ale tentaculelor caracatitei bancare, constituita de Mafie in Romania. Prezentam doar cateva din aceste ventuze mafiote.

1. VENTUZA „VALEOLOGIA”
   Acordarea de credite ilegale societatii Valeologia din Chisinau, o acoperire a mafiei ruse, kaghebiste. In iulie 1997, Curtea de Conturi a constatat ca Bancorex a acordat, in penoada 1992-1993, credite in valuta societatii Valeologia, cu toate ca firma din Chisinau nu era autorizata sa efectueze operatiuni de comert in Romania. Cu toate ca stia acest lucru, presedintele Bancorex din acel moment (Dan Pascariu) a aprobat creditele, prin care Valeologia a achizitionat autoturisme ARO romanesti, pe care le-a comercializat in spatiul mafiotic ex-sovietic. Conform „Directiei de Combatere a Crimei Organizate” din IGP, prejudiciul adus Bancorex prin aceasta activitate ilegala a fost de 3,9 miliarde lei si 137 milioane USD, la o prima estimare. Pe langa Dan Pascariu, au mai fost acuzati: Razvan Temesan, Gh. Carabasan, Adrian Constantinescu, Petre Dima, Daniel Ionescu, Nicu Stan si Nicolae Voiculet. Imediat, insa, a intrat in actune Mafia politica. Interesata, in cel mai inalt grad, de musamalizarea cazului. Astfel, propunerea Politiei de trimitere injudecata a lui Dan Pascariu a fost refuzata de procurorul Alexandru Tuculeanu din Parchetul General, care a dispus neinceperea urmaririi penale. Urmarea? Procurorul a fost avansat director-adjunct (Ulterior, Parchetul a infirmat, totusi, solutia data de procurorul Tuculeanu).
2. VENTUZA „ASTRAL”
   Rechizitoriul din acest dosar ii acuza pe fostii presedinti ai Bancorex, Dan Pascariu si Razvan Temesan, de abuz in serviciu si de prejudiciu adus bancii, prin favorizarea firmei Astral din Bucuresti, care a cumparat 1816 113 USD, dupa data de 4 mai 1992 – cand a intrat in vigoare noul „Regulament pentru Operatiuni Valutare” – la cursul de doar 226 lei/USD, si nu la cursul de scliimb al zilei, atunci cand s-au efectuat platile in valuta ale firmei Astral. Diferenta, intre cele doua cursuri a prejudiciat Bancorex cu suma mentionata mai sus. Dupa aceeasi inginerie financiara au mai fost favorizate si alte firme: Dima, Armendi, Prodexport, Chimexim etc. Asa incat, prejudiciul real adus Bancorex prin aceasta inginerie financiara era, in realitate, mult mai mare.
3. VENTUZA „S.A.N.C.A.”
   Cea mai importanta sucursala a Bancorex – sucursala „Lipscani” Bucuresti – a acordat grupului de societati S.A.N.C.A., proprietatea altui sustinator FSN, Alexandru Raducan, credite in valoare de 45 milioane USD (in lei si valuta), in conditiile in care procentul de acoperire al S.A.N.C.A., prin ipotecare, se situa doar la 70% din valoarea creditelor. In urma extinderii cercetarilor, s-a constatat ca fosta directoare a sucursalei Lipscani (Ana Capetti) a transinis unor institutii financiare straine titluri de valoare ale bancii, in scopul de a obtine un credit extem de 37 milioane USD pentru patronul S.A.N.C.A., fara aprobarea conducerii Bancorex. Denuntata de Razvan Temesan, fosta directoare l-a acuzat, la randul ei, pe acesta ca ar fi fost, in realitate, la curent cu creditele lui Raducan.
4. VENTUZA „MEGAPOWER”
   IIRUC Bucuresti, societate cu capital de stat, si firma arnericana „Victor” – specializata in producerea unor componente electronice folosite si in industria spatiala – au format o companie mixta, Megapower, declarata in stare prefalimentara in 1994, de catre Tribunalul din San Francisco. Bancorex, prin Razvan Temesan, a acceptat totusi in aceste conditii finantarea directa a societatii cu 3,2 milioane USD, dupa o analiza efectuata de Grigore Maimut, directorul-adjunct al Sucursalei Lipscani a Bancorex. Printr-o societate- satelit Bancorex, Confidentia din Gibraltar – Bancorex a mai pompat 1,2 milioane USD in Megapower. Suma care s-a adaugat celor 11 milioane USD, capitalul initial investit de IIRUC in Megapower, fara ca firma mixta sa poata face altceva decat sa-si mai reduca, cat de cat, pierderile. Directorul adjunct Grigore Maimut a fost acuzat de Razvan Temesan pentru acordarea de credite faa respectarea normelor legale. Prin dezvaluiri ulterioare, Grigore Maiinut l-a implicat insa si pe Razvan Temesan, precum si o serie intreaga de politicieni care au sustinut, in mod suspect, firma mixta falimentara: Florin Georgescu, Eugen Dijmarescu, ba chiar si Theodor Stolojan.
5. VENTUZA „TEMESAN”
   Fostul presedinte Bancorex – si principalul pion al regimului Iliescu in cadrul sistemului financiar-bancar de dupa 1990 – a fost arestat pe 9 iulie 1997, sub acuzatia de abuz in serviciu. Concret, Temesan – tatal multor miliardari de carton, fabricati in Romania, prin acordarea de catre presedintele Bancorex a celebrelor credite neperformante, doar pe baza bunelor intentii – a fost invinuit doar pentru ca a atribuit 34 de autoturisme, proprietatea bancii, unor persoane si institutii de stat, cu suportarea cheltuielilor de catre banca. Prejudiciul calculat: 591 milioane lei. Astfel, desi impotriva lui Temesan se formulasera acuzatii cu mult mai grave, si desi acesta avea deschise alte doua dosare, Parchetul a preferat sa-l invinniasca pe presedintele Bancorex doar pentru afacerea automobilelor. Avocatii lui Temesan au reusit, in scurt timp, sa obtina eliberarea sub control judiciar a omului care simboliza, in ochii opiniei publice romanesti, intreg sistemul financiar bancar, tip caracatita, de dupa ’90.
6. VENTUZA „ELVILA-POOLCEG”
   Razvan Temesan si staff-ul Bancorex au fost acuzati si de incalcarea „Regulamentului Operatiunilor Valutare”, cand au van dut firmei Elvila, in afara pietei valutare – in cateva transe – suma de 5,6 milioane USD. Razvan Temesan a acordat si firmei lui George Constantin Paunescu – Poolgec – mai multe credite, fara acoperire in cont, prin eludarea normelor bancare. Ulterior, Temesan a renuntat sa mai incaseze de la Paunescu dobanzile de 6% pe an, care se percepeau creditelor restante. PrejudiciuBancorex: 198 mlioane lei.
7. TENTACULA „BANKCOOP”
   Banca de Credit Cooperatist – Bankcoop – constituie alt exemplu de manipulare mafiota a sistemului financiar bancar al erei Iliescu, prin care au disparut, ca intr-o gaura neagra, depunerile populatiei. Cooperatia, prin autonomia de care a beneficiat inainte de ’89, a fost singura activitate cu caracter privat din Romania, ingaduita de autoritatile comuniste. Astfel ca, in 1990, aceasta dispunea de un patrimoniu de mai multe miliarde de lei (la valoarea de atunci). Profitand de vidul legislativ, apoi de un cadru legislativ cu numeroase lacune, manageni cooperatici – avand stranse legaturi cu FSN-ul – si-au arogat dreptul de a dispune de patrimoniul a 6,5 milioane de cooperatori, transformandu-se din administratorii averii acestora, in proprietarii ei. Mass-media a dezvaluit numeroasele escrocherii economice si fmanciare din cooperatie si a nominalizat grangurii care au tras pe sfoara cei 6,5 milioane de roman, depundtori la Bankcoop, fara ca regimul Iliescu sa reactioneze. In ultimii ani, insa, ingineriile financiare mafiote au iesit, una cate una, la iveala: cazul Bankcoop, apoi FNI si, potrivit unor experti, la orizont se profileaza cazul World Trade Center. Atat in cazul Bankcoop, cat si FNI, actorul principal a fost Centrocoop, care nu a fost tras inca la raspundere. Alexandru Dinulescu, fost presedinte Bankcoop si vicepresedinte Centrocoop -considerat singurul mare vinovat, a fugit, dupa cum se pare, undeva in SUA, unde si-ar fi intemeiat o banca, pe spezele celor 6,5 milioane de cooperatori romani praduiti. Ingineria financiara a inceput odata cu constituirea bancii Bankcoop, utilizandu-se fondurile Cooperatiei de Consum si Credit. Practic, decapitalizarea „Cooperatiei de Consum si Credit” a fost realizata prin infiintarea bancii Bankcoop din fondurile Cooperatiei. Apoi, prin preluarea de catre Bankcoop a unor active la preturi derizorii si acordarea de credite peste credite clientelei politice a regimului Iliescu, prin incalcarea Legii 33/1991 ca si prin calcularea unor dobanzi mai mari decat de cele legale unitatilor „Cooperatiei de Consum si Credit”. Toate acestea constituie o mostra a stilului mafiot prin care o banca topea banii depunatorilor sub regimul FSN. Sa vedem insa mai indeaproape cum se proceda, pentru a intelege mai bine sistemul ingineriei financiare Centrocoop-Bankcoop, care a devalizat conturile a 6,5 milioane de romam cinstiti.
   Schema functiona astfel: o unitate cooperatista era obligata de granguni Centrocoop sa subscrie actiuni la Bankcoop. Cum, de regula, uniunile cooperatiste invocau lipsa banilor, Bankcoop le imprumuta. Astfel, o multime de unitati cooperatiste s-au pomenit actionare Bankcoop, cu banii imprumutati tot de Bankcoop. Urma faza a doua a inginenei financiare: Bankcoop stabilea niste dobanzi inrobitoare, mai mari decat cele din contractele de creditare, precum si dobanzi la dobanzi. In timp ce grangurii Bankcoop – aceiasi ca la Centrocoop – tineau banii in conturile bancii, unitatile cooperatiste falimentau, vazandu-se suite sa vanda din active, pentru a-si achita dobanzile sau furnizorii. Un exemplu este Federalcoop Ilfov, care in 1992 a contractat un credit de 7 inilioane lei la Bankcoop. Banii au ramas la Bankcoop, care a calculat dobanzi de 3,265 milioane lei in 1992 si de 4,2 milioane Iei in 1993. La 28 februarie 1994, Bankcoop anunta inca majorarea dobanzilor la 90% pentru credite si 250% pentru dobanzi neachitate. In acest conditii, la un credit de 7 milioane lei, dobanada pe 1994 s-a ridicat brusc la 1,4 milioane lei, adica de peste 7 ori valoarea creditului. Pentru credit plus dobanda neachitata la 31 decembrie 1993, s-a calculat o dobanda de 1,04 miliarde lei.
   „Bankcoop, in loc sa sprijine Cooperatia de Consum in penoada de trecere la economia de piafa, potrivit art. 1 din statutul bancii, falimenteaza cooperatia prin metodele folosile…” constata un Control Financiar Intern al Centrocoop.
   Legea a dat si ea o mana de ajutor. Astfel, legea 109/1996 a facut ca in statutele cooperativelor sa nu fie inscrisa valoarea capitalului social subscris si varsat de membrii cooperatori.
   Pe acest fundal cetos, grangurii Bankcoop au actionat in forta. Fostul presedinte al bancii, Alexandru Dinulescu, a subordonat practic Bankcoop intereselor sale personale si, bineinteles, clientelei politice a fostei puteri. Tentacula Bankcoop a avut – ca si Bancorex – cateva ventuze celebre. Iata cateva din acestea.
8. VENTUZA „DINULESCU”
   Doi oameni de afaceri, Vasile Loga si Nahor Mordehai, l-au denuntat pe presedintele Bankcoop, Alexandru Dinulescu, deoarece le-a solicitat 30 000 USD, pentru aprobarea unui imprumut operativ. Pe 19 februarie 1997, Alexandru Dinulescu a fost arestat, sub acuzatia de luare de mita si pentru acordarea preferentiala a creditului celor doi. Presedintele Bankcoop a ramas in arestul Rahova pana la 16 mai 1997, cand au fost finalizate cercetarile si Dinulescu a fost trimis in judecata. Din motive medicale, Alexandru Dinulescu a fost insa eliberat, sub control judiciar si a disparut ulterior din tara. In timpul arestului, Dinulescu nu a stat degeaba: el l-a denuntat, la randul sau, pe omul de afaceri George Constantin Paunescu, ca a preluat prin metode nelegale pachetul majoritar de la banca, in scopul altei inginerii financiare, ceea ce a condus la cercetarea penala a lui George Constantin Paunescu.
9. VENTUZA „TRALIDA”
   Consta intr-un credit in doa transe de 10,8 miliarde lei, aprobat de Bankcoop unei firme la care era asociat insusi presedintele bancii, Alexandru Dinulescu. In fapt, Dinulescu, impreuna cu firma Meteor, cu Andreea Business Bucuresti si cu omul de afaceri Gheorghe Dragodan au constituit societatea Thalida Chiajna, specializata in productia de cartuse pentru vanatoare. Imediat, Andreea Business a fost creditata de Bankcoop, la presiunile lui Dinulescu, cu 360 milioane lei, ca sa achizitioneze terenul pentru constructia proiectatei fabrici de cartuse. Apoi Alexandru Dinulescu a aprobat firmei Thalida – la care era asociat – un prim credit de 5,2 miliarde lei, fara respectarea normelor de garantare bancara. Trei luni dupa acordarea primului imprumut, Dinulescu acorda firmei restantiere Thalida un alt credit de 5,6 miliarde lei. Rezultatul: la trei ani de la finantare, Thalida nu produsese nici un singur cartus! Gaura de 10,8 miliarde, facuta chiar de presedintele bancii, era inscrisa insa in contul Bankcoop.
10. VENTUZA „MERCEDES”
    Acelasi Alexandru Dinulescu a mai fost acuzat, in alt dosar, de contrabanda, fals intelectual si uz de fals. In mai 1994, Dinulescu a achizitionat pentru banca un autoturism marca Mercedes din Austria, la pretul de 40 000 USD. Folosind documente vamale falsificate, Dinulescu a inlocuit insa factura originala cu o factura contrafacuta, in care se mentiona un pret al autoturismului de doar 5 500 USD, de opt ori mai mic. Astfel, prin eludarea taxei vamale corecte, in raport cu pretul real al autoturismului, Dinulescu a adus un prejudiciu Statului roman de 60 milioane lei. La un singur automobil trecut prin vama!
11. VENTUZA „VITROM”
    Societatea Vitrom Bucuresti numara printre actionarii sai Bankcoop-ul, dar si persoane fizice, printre care pe fiul lui Alexandru Dinulescu. Prin intermediul tatalui – presedinte al Bankcoop – societatea Vitrom a fost sprijinita pentru a obtine un credit de la Banque Nationale din Paris de 20 milioane franci francezi, garantati de Bankcoop. Se pare ca in urma tranzactiei, Dinulescu tatal si fiul au obtinut comisioane consistente.
    Generalul Ion Pituiescu, care s-a ocupat de ingineriile financiare de la Bankcoop, sustinea ca Alexandru Dinulescu a scapat deoarece „multii demnitari au intervenit in favoarea presedinteiui banccii – consilieri ai presedintelui Iliescu, membrii ai guvernului Vacaroiu – astfel incat s-a ajuns la tergiversarea urmaririi penale (…) ceea ce i-a permis lui Dinulescu sa puna la punct documentele contabile si sa distruga probe care puteau fi administrate contra lui.”
12. TENTACULA „CREDIT-BANK”
    Afacerile de la Credit-Bank implica un numar mare de ventuze si personaje controversate, asa incat vom prezenta doar o sinteza a ingineriilor financiare din aceasta banca.
13. VENTUZA „MARCEL IVAN”
    Arestat in urma denuntului celebrului Gigi Kent (Vasile Gheorghe), actionar principal al bancii, pentru luare de mita, Marcel Ivan (presedintele Credit-Bank) a mai fost acuzat ulterior si de: falsificarea documentelor de evidenla contabila, falsificarea bilanturilor contabile, prin majorarea fictiva a capitalului social varsat, precum si de acordarea unor credite preferentiale, fara garantii. Pentru achizitionarea de catre banca a unui teren din Bucuresti, in documente a fost mentionata suma de 661 685000 milioane lei, in timp ce vanzAtorul a primit doar 180 000 dolari. Marcel Ivan si colaboratorii sai insusindu-si restul de 379 milioane lei. Colaboratorii lui Marcel Ivan au fost ulterior arestati, impreuna cu presedintele Credit-Bank. Acesta a fost invinuit ca acordase, intre altele, credite de miliarde fara garantie finului sau, ilie Alexandru, patronul Hermes-ului de la Slobozia, lui Florea Niculescu, presedintele lui Aem Special Service (la care mai erau asociati Marcel Ivan si Steriu Popescu, adica presedintele si vicepresedintele Credit-Bank), lui Gigi Kent si multor altora. Condamnat la sase ani inchisoare, Marcel Ivan a facut recurs si a scapat de arestul preventiv, invocand motive medicale.
14. VENTUZA „STERIU POPESCU”
    Vicepresedintele Credit-Bank, Steriu Popescu, a adus bancii, la randul lui, un prejudiciu total estimat la 250 miliarde lei. Dintre care 10 miliarde in calitate de beneficiar al unor credite iar restul, prin aprobare ilegala a altor credite, dintre care: 300 000 USD (7,3 miliarde lei) societati Topolina Oil; 36 miliarde lei firmelor lui Ilie Alexandru (cu acordul lui Marcel Ivan); 200 000 DM si 335 milioane lei societatii Constant din Slatina; 300 000 DM si 726 milioane lei cetateanului Hans Kundrus (din Germania), printr-o dispozitie ilegala de plata; 400 000 USD lui Dan Octav, fara garantii bancare. Steriu Popescu a mai fost acuzat si ca si-a transferat intr-un cont personal 100000 USD din contul unor clienti ai Credit-Bank, precum si alti 30 000 USD din contul unui alt deponent. A parasit tara imediat dupa demararea anchetelor, cu concursul generos al autoritatilor regimului Iliescu.
15. VENTUZA „ILIE ALEXANDRU”
    Miliardarul din Slobozia a adus un prejudiciu total Credit-Bank-ului estimat la 36,5 miliarde lei. A fost creditat, fara garantii, cu 1,2 milioane USD, 2,1 milioane DM si 18,8 miliarde lei, dovedindu-se apoi ca acesta nu avea nici o posibilitate de a mai returna ceva. Ilie Alexandru a fost arestat abia in 1997, pentru inselaciune, fals si uz de fals, intr-o afacere cu grau. Imprumuturile luate de la Credit-Bank au fost folosite de Ilie Alexandru ca sa construiasea in Baragan o replica fidela a Southfork-ului din serialul „Dallas”. Omul mai planuia sa construiasca, la Slobozia, si un Turn Eiffel. Ilie Alexandru a fost implicat si intr-un alt dosar: falsificarea unor cecuri, emise de Banca Ion Tiriac. Prejudiciul imputat in acest dosar: 1,09 miliarde lei.
16. VENTUZA „GIGI KENT”
    In octombrie ’89, Gigi Kent (Vasile Gheorghe) tocmai ispasea o condamnare de 13 ani: pelitni specula, luare de mita si abuz in serviciu.In urma decretului de gratiere emis de Iliescu in ianuarie 1990, Gigi Kent a fost pus in libertate si a parasit imediat Romania. A revenit curand, devenind actionar principal la Credit-Bank, si beneficiind de numeroase facilitati din partea presedintilor succesivi ai bancii. Astfel, pentru a stinge din datoriile foarte mari ale firmelor lui Gigi la Credit-Bank, unul din presedinhi Credit-Bank- raposatul Emil Cioflan – a achizionat hotelul Turist din Tecuci, de la Gigi Kent, cu 9,7 miliarde lei, desi acesta il cumparase doar cu 240 milioane lei. Gigi Kent a derulat si alte afaceri cu Credit-Bank, paguboase pentru banca: a comandat, la un pret triplu fata de cel oferit de alti furnizori, saculeti pentru ambalat bani, intr-o cantitate suficienta pentru urmatorii o suta de ani; tot la preturi mult umfiate, Gigi Kent a mai furnizat bancii: fisete, calculatoare si sisteme de alarma. In materie de credite preferentiale, Gigi Kent a beneficiat de 8,5 miliarde lei, 5,8 milioane USD si 2 milioane DM, prin intermediul vicepresedintilor Tudor Stanica si Steriu Popescu.
17. VENTUZA „AERO SPECIAL SERVICE”
    Societatea Aero Special Service, condusa de Florea Niculescu, a devenit unul dintre debitorii cei mai importanti ai Credit-Bank, dupa ce a beneficiat de credite preferentiale totalizind 26,6 milioane USD si 3,1 miliarde lei. Printr-o intelegere interbancara din decembrie 1995, Razvan Temesan a rascumparat, in numele Bancorex, creditele lui Aero Special Service de la Credit-Bank. Societatea lui Florea Niculescu a vandut apoi avioanele din patrimoniu, cu 10 milioane USD, unei socieati din Cipru, care le-a revandut unei firme a lui Ion Tiriac. Ceea ce a determinat Credit-Bank sa depuna un denunt impotriva lui Florea Niculescu, pus sub urmarire penala abia in aprilie 1997, pentru inselaciune in dauna avutului public. Tot Credit-Bank mai acordase, cu generozitate, credite preferentiale si altora: Sever Muresan (16 miliarde lei), Leonida Teohari, patronul grupului de firme Darianne (47 miliarde lei), Nicolae Apostol de la Petrol Company (7 miliarde ici).
18. TENTACULA „COLUMNA BANK”
    Ingineria financiara de la Columna Bank a prezentat un anumit grad de sofisticare, in raport cu altele. Schema era de import, apartinea repertoriului mafiei internationale. Columna Bank a aparut prin asocierea a patru persoane fizice din Romania, avand fiecare un aport de 120 milioane lei, cu un cetatean german avand un aport de 300 000 USD, si firma elvetiana Manel Finanz A. G. care, cu un capital social de 7,7 milioane USD, a devenit proprietara bancii in proportie de 93%. Suspiciunile au pornit de la detaliul ca Manel Finanz, proprietara elvetiana a lui Columna Bank, avea profil de societate anonima, fara vreo activitate reala in Elvetia. Administratorul firmei, Josef Fessler, a recunoscut ulterior ca avea un contract cu cateva persoane din Romania pentru investirea banilor. Fostul sefal IGP, Pavel Abraham, a dezvaluit insa ca banii proveneau, in realitate, din Romania. Iar Urf Von Daniken, seful politiei elvetiene, a declarat intr-un interviu din saptamanalul CASH, care apare la Berna, ca „in spatele bancii se afia serviciie secrete romanesti”. Cert este ca unul dintre actionarii Romani a fost identificat in persoana socrului lui Virgil Magureanu, in acel moment director al SRI. Ingineria de la Columna Bank – proprietatea unei societati anonime din Elvetia care rula, de fapt, fonduri provenind din Romania – s-a dovedit profitabila doar pentru grupul de firme-satelit Euro-Columna. Cu creditele acordate generos de banca, firmele Euro-Columna au cumparat pachetele majoritare de actiuni de la societa tile de stat din domeniul ingrasamintelor, operatiune in care a fost implicat si fostul presedinte al FPS Emil Dima, unul dintre pionii regimului Iliescu. De altfel, FPS a deschis la Columna Bank un cont de 64 miliarde lei si 10 milioane USD. La care s-au adaugat si CEC-ul cu 30 miliarde lei, RENEL cu alte cateva miliarde si altii.
    Ortansa Niculescu, cea care i-a succedat la presedintia bancii lui Vasile Bostan, a recunoscut de altfel ca banii au fost orientati, sub forma de credite, catre firmele satelit. Ulterior, FPS nu si-a mai putut retrage fondurile decat apeland la BNR si Ministerul de Interne. Rezumand: sume de bani murdari – provenind, probabil, din diverse operatiuni speciale, – au fost spalati, via Elvetia, prin Columna Bank si reinvestiti apoi, sub forma de credite, in firme-satelit interesate sa acapareze industria ingrasamintelor romanesti.
19. TENTACULA „DACIA FELIX”
    Cu sprijinul Bancorex, Sever Muresan a devenit actionarul majoritar al bancii „Dacia Felix”, dupa ce in 1990 si-a intemeiat firma Paniro Bucuresti, in asociatie cu Croassant de France. Ingineria financiara a inceput in momentul cand Bancorex a creditat Panim cu 16,6 milioane franci francezi iar Sever Muresan i-a transferat la Banca Dacia Felix din Cluj, sub titlul de contribuie la capitalul social. Grupul de firme al lui Sever Muresan a acaparat astfel 68% din Dacia Felix. In 1997, Sever Muresan avea o datorie cifrata la suma record de 1171 miliarde lei.
20. VENTUZA „CADEWELL-INSULELE VIRGINE”
    Sever Muresan, in complicitate cu vicepresedintele Daciei Felix, Mircea Horia Hossu, a primit un credit ilegal de 334 miliarde lei, destinat achizitionarii de otel-beton, care ar fi urmat sa fie exportat societatii Cadewell din Insulele Virgine, binecunoscut paradis financiar international. Mircea Hossu a intocmit insa documente bancare din care sa rezulte ca Sever Muresan restituise catre Dacia Felix contravaloarea bunurilor exportate, acoperindu-l astfel, fictiv, pentru o parte din credit. Actele utilizate in acest scop fusesera emise de Fondo Sociale di Cooperazione Europeea, cu sediul la Milano, care nu avea insa dreptul sa efectueze operatiuni bancare. Investigatiile au scos la iveala si faptul ca Fondo Sociale apartinea Inei Muresan si Hossu, nefiind altceva decat o firina-paravan pentru afacerile oculte ale celor doi. Prejudiciul adus Daciei Felix de cei doi, prin ingineria financiara Cadewell – Insulele Virgine: 1000 miliarde lei.
21. VENTUZA „S.V. INTERNATIONAL TRANZACTION”
    Tandemul Muresan-Hossu a mai supt 17,5 miliarde lei, precum si alte 160 milioane USD de la Dacia Felix in 1990. Bancorex – nava amiral a mafiei financiare sub regimul Iliescu -a emis o scrisoare de garantie in favoarea firmeifranceze S.V. (Sever Muresan) International Tranzaction, in baza unui ordin emis de firma de comert exterior Terra – despre care toata lumea, cat de cat informata, stie cui apartinuse inainte de ’89 – pentru derularea unei afaceri fantoma. Sever Muresan a utilizat ilegal scrisoarea de garantiie, prin intermediul complicelui sau Mircea Hossu – de credite in valoare insumata de 17,5 miliarde lei. La care s-a mai ada ugat o alta ventuza, de doar 160 milioane USD, din contul Daciei Felix, care formeaza obiectul unui dosar de cercetare penala distinct.
    Sub povara creditelor neperformante, devalizate prin diversele inginerii financiare derulate sub regimul Iliescu, toate aceste banci au falimentat, inghitind economiile a milioane de Romani. Intre 1990-1997, Caracatita bancara creata sub regimul Iliescu a cunoscut in Romania epoca sa de aur, avand tot ragazul ca sa se implanteze si sa se ramifice, intr-o tara devenita un loc preferat pentru jongleriile financiare ale Mafiei.

Citeste si articolele:

• 3 februarie 1990: lovitura de stat valutara data de Ion Iliescu si gasca sa de KGB-isti
• Cum a constituit Ion Iliescu tribunalul exceptional care l-a judecat pe Ceausescu
• Complotul generalilor: lovitura de stat esuata din 1984
• Ion Iliescu: „revolutia” ca tehnica a loviturii de stat
• La mineriade, Ion Iliescu a aplicat directivele KGB-ului

UN ACT ISTORIC: PE 24 DECEMBRIE ’89, INTR-UN WC DE LA M.Ap.N., CETATEANUL ILIESCU A DECIS ILEGITIM SA CONSTITUIE UN „TRIBUNAL MILITAR EXCEPTIONAL”, CARE SA-I JUDECE PE CEAUSESTI

Arestati, practic, inca din dupa-amiaza de 22 decembrie, sotii Ceausescu au fost tinuti, sub paza militara, la unitatea de la Targoviste. initial, pucistii au mers pe varianta suprimarii imediate a cuplului Ceausescu. Scenariul asasinarii urma sa fie declansat de parola „Recursul la metoda”. Populatiei i s-a ascuns, cel putin douazeci si patru de ore, ca sotii Ceausescu frsesera arestati inca din dupa-amiaza zilei de 22 decembrie, si tinuti sub o paza militara sigura. Mai mult, prin televiziune s-au vehiculat in acest rastimp fel de fel de zvonuri privind urmarirea sotilor Ceausescu, si actiuni teroriste de eliberare a celor doi, care aveau doar scopul sa mentina panica in randul cetatenilor, sugerandu-li-se astfel pericolul pe care il reprezenta, in continuare, un Ceausescu in viata.

Pe 24 decembrie, planul „Recursul la metoda” a fost insa abandonat: se pare ca, la Moscova, Gorbaciov staruia inca din 22 decembrie pentru un proces al fostului dictator, in locul unui simplu asasinat. Acesta este si motivul pentru care planul „Recursul la metoda” nu a fost pus in practica, intre 22 si 24 decembrie. Ion Iliescu a luat decizia istorica de a constitui un tribunal militar exceptional, care sa-i judece pe sotii Ceausescu, in W.C.-ul din apropierea cabinetului ministrului Apararii din Drumul Taberei, unde grupul pucist se refugiase. In susurul apei de la W.C., Iliescu credea ca decizia va fi mai bine protejata si evitate, astfel, surprizele. Miza era imensa: lichidarea fizica a sotilor Ceausescu, cei care stiau prea multe despre Iliescu si grupul de pucisti.

Decretul, redactat si semnat de Iliescu pe 24 decembrie 1989, fara numar de inregistrare, decidea – in numele Consiliului Frontului Salvarii Nationale (CFSN) din Romania – instituirea unui Tribunal Militar Exceptional care sa procedeze de urgenta (subl. n.) la judecarea faptelor comise de Ceausescu Nicolae si Ceausescu Elena. Acest document istoric este semnat de Ion Iliescu, in calitate de presedinte al Comisiei Frontului Salvarii Nationale (subl. n.). Numai ca la data de 24 decembrie 1989, CFSN-ul nici macar nu exista!

Asa cum se stie, prima intrunire a CFSN a avut loc abia patru zile mai tarziu, pe 28 decembrie, la Palatul Victoria. Nici atunci Ion Iliescu nu a fost ales presedinte al CFSN. Rezulta ca Iliescu a semnat ilegitim – printr-o tipica uzurpare de titlu – un document ilegal, lovit de nulitatea absoluta din punct de vedere juridic.

Prima Consecinta: Tribunalul Militar Exceptional care i-a judecat pe sotii Ceausescu la Targoviste, datorita semnaturii ilegitime a lui Ion Iliescu pe decretul de constituire, este la randul sau ilegal. A doua consecinta: sotii Ceausescu n-au fost executati dupa un proces, ci asasinati. Gelu Voican Voiculescu a sustinut, ulterior ca sa-si salveze tovarasul de drum, cum ca: „Acest decret a ramas scris de mana din ratiuni de protectie a secretului, neriscandu-se dactilografierea”. Ceea ce a urmat nu este, de asemenea, prea bine cunoscut opimei publice. Astfel, deplasarea la Targoviste, unde urma sa aiba loc procesul, a asa-zisului Tribunal Militar Exceptional, s-a facut cu cinci elicoptere. Intr-unul din elicoptere se aflau cele doua prelate verzi, in care urmau sa fie infasurate cadavrele sotilor Ceausescu. Asadar; se stia inca inaintea procesului ca sotii Ceausescu urmau sa fie ucisi. Procesul nu a fost decat o mascarada, pusa la cale de Iliescu.

Dupa aterizare, in timp ce gen. Victor Stanculescu se ocupa de detalule executiei, Gelu Voican a cerut ca procesul sa nu dureze mai mult de 10-15 minute. Detaliile procesului se cunosc. Interesante sunt insa concluzule profesorului legist francez Louis le Riboux privind momentul si conditiile in care sotii Ceausescu au fost impuscati. Dupa executie, cadavrele celor doi au fost aduse, infasurate in prelate, cu elicopterul, pana la stadionul Ghencea, unde au fost abandonate, in timp ce Stanculescu si Voican Voiculescu s-au dus la o gustarica. In realitate, asa cum demonstreaza o videocaseta, cadavrele celor doi, inasurate in prelate, au fost plimbate prin cladirea C.C., si in alte institutii, unde au fost expuse, deoarece multi nu credeau ca Ceausestii fusesera impuscati, in ciuda filmului prezentat pe 25 decembrie, intr-o versiune prescurtata, la TVR. Cert este ca abia a doua zi dimineata, la ora 8, trupurile sotilor Ceausescu au fost aduse la morga Spitalului Militar, unde cadavrul lui Ceausescu se pare ca a fost profanat de un autopsier, curios „sa vada p…a, cu care fostul dictator a f..t o tara timp de 24 de ani”.

Din dimineata de 26 decembrie pana in 30 decembrie 1989, cand s-a decis inhumarea, cadavrele Ceausestilor au ramas sigilate in instalatia frigorifica de la morga. De inmormantarea celor doi s-a ocupat tot Gelu Voican Voiculescu, in calitatea sa de viceprim-ministru, cu prietena sa Cerasela Baijac Demetrescu, care a sterpelit cu aceasta ocazie bijuteriile Elenei Ceausescu. Au mai asistat: Mugurel Florescu, lt. mai. Trifan Matenciuc si col. Ion Baiu, cel care a asigurat, ca si la Targoviste, filmarile. De procurarea sicrielor se ocupase, anterior gen. Stanculescu, fostul protejat al familiei Ceausescu. Ambele cadavre au fost perchezitionate de Cerasela Baijac, grijulie mai ales cu cadavrul Elenei. Apoi, ambele cadavre au fost acoperite cu panze de cearceaf. Mai intai s-a pus capacul peste cosciugul Elenei. Apoi peste cosciugul lui Nicolae Ceausescu, pe care Voican, prudent, a desenat cu o creta semnul lui Marte. Langa fiecare groapa se gaseau dale din beton si cate o roaba cu ciment. Groparilor li se spusese ca era vorba despre doi colonei in rezerva, ucisi de teroristi.

Ceausestilor nu li s-au pus cruci: fusesera uitate la morga. Pentru asasinarea Ceausestilor s-au intocmit doua dosare, care poarta acelasi numarul: 1/SP 1989. Nu vom intra in detahi privind continutul acestor doua dosare, precum si implicarile lor. Vom mentona doar un singur detaliu: certificatele medicale, prin care se constata decesul sotilor Ceausescu, ca si actele de deces, au fost eliberate fara autopsiere si fara actele de identitate ale celor doi. Astfel, in absenta buletinelor de identitate, toate celelalte acte eliberate de medicul constatator, Vladimir Belis, si de notarul Sectorului 1 Bucuresti, Adrian Toma, sunt ilegale. Exact ca decretul, semnat ilegitim prin uzurpare de titlu, de Ion Iliescu, prin care s-a constituit asa-zisul Tribunal Militar Exceptional, care i-a trimis la moarte pe sotii Ceausescu. Numai pentru ca acestia sa nu poata dezvalui public ceea ce stiau despre proaspatul emanat, si despe firul rosu care il lega, inca din tinerete, pe Ion Iliescude Kremlin.

Citeste si articolele:

• Complotul generalilor: lovitura de stat esuata din 1984
• Ion Iliescu: „revolutia” ca tehnica a loviturii de stat
• La mineriade, Ion Iliescu a aplicat directivele KGB-ului
• Ion Iliescu si mineriadele
• Uniunea Internationala a Studentilor, controlata si finantata de KGB

LISTA PEDESERISTILOR SARACI DA’ CINSTITI SI AFACERILE LOR CURAT-MURDARE

• VIOREL HREBENCIUC (fost prefect de Bacau, seful campaniei electorale a lui Ion Iliescu si a PDSR in 1992, secretar general al Guvernului Romaniei intre 1992 si 1996)
  Supranumit de presa Nasul mafiei politico-financiare, implicat in nenumarate scandaluri de coruptie. Intervine pentru musamaliaarea unei crime savarsite in beciurile Politiei din Onesti. Ofiterul cercetat – seful politiei judetene Bacau – are o intrevedere, inlesnita de Hrebenciuc, cu procurorul general adjunct, Mugurel Florescu. Incadrarea faptei savarsita de seful politiei este schimbata. Acesta scapa doar cu o condamnare de doi ani si sase luni, dupa interventia lui Hrebenciuc; afacerea Coastal Petroleum NV: interventia secretarului general al guvemului scade datoria lui Coastal catre Arpechim SA din Pitesti de la trei milioane dolari SUA, la un milion dolari SUA, acuzat pentru trafic de influenta in favoarea patronului firmei Intermeridian, irakianul Hatan Faraj, implicat in afacerea „Kamel Kadur”, supranumit si imparatul oilor; conform raportului Comisiei anticoruptie din 1994, Viorel firebenciuc s-a facut vinovat si de deturnare de fonduri din bugetul acordat simstratilor de la inundatii, catre echipa „Sportul Bacau”, televiziunea Bacau, Consiliul Judetean si scoala din satul Stanilesti, interventii si trafic de influenta in favoarea firmelor SC CAROM SA si SC ELAN SRL, prin care cere institutiilor abilitate, in speta Garzii Financiare Bacau, sa radieze pasajele ce definesc infractiunile din procesele verbale intocmite, implicat in afacerea SC „Agricola International” SA; implicat in scandalul „Raducan”. (Acesta afirma ca mafia politico-financiara era supervizata de Viorel Hrebenciuc, Victor Opanschi, Cornel Stegaru); nominalizat in raportul „Apartamentul”, ca detinand o locuinta obtinuta ilegal, in urma mai multor vanzari si cumparari. (in final, intra in posesia apartamentului nr. 9 din Calea Victoriei nr. 101, Sc. A, et. 4, avand 4 camere, plus camera de serviciu, plus dependinte. Apartamentul a fost repartizat de Guvernul Romaniei la data de 21.IV.1993, cu adresa 15/694. ICRAL Herastrau i-a incheiat contractul de inchiriere nr. 28150/21 IV. 1993, in care nu se mentioneaza calitatea de locuinta de serviciu), a fost acuzat ca a initiat si a protejat firma Oversses Conda SRL, care a primit concesionarea dreptului de a construi sedii bancare noi in spatele magazinului „Unirea” fara ca, in prealabil, sa fi avut vreo licitatie, implicat in repartizarea, de locuinte pentru Ilie Nastase, Vladimir Cohn si generalul Decebal Ilina. Toate se afla in cartierul Pimaverii. Cazurile nu au fost cuprinse in raportul „Apartamentul”. Recent, implicat si in afacerea Costea.
• VASILE VACARU (senator si vicepresedinte PDSR, fost lider al grupului PDSR din Senat, fost presedinte al Comisiei de control SRI)
  Implicat in frauda de la Tigris SA Topoloveni, alaturi de colegul de partid Gheorghe Rizescu, 29 de actionari ai societatii au fost pagubiti cu circa 1,7 miliarde lei, din care Vacaru a ciupit un miliard. Dosarul 1394/1991 de la Camera de Comert si Industrie a Judetului Arges arata ca Vasile Vacaru detinea actiuni in valoare de 1,35 miliarde lei, fara sa existe vreun document care sa ateste aportul in numerar sau in natura al senatorului. Desi inglodat in datorii la trei banci (BRD, Credit Bank si Banca Agricola), societatea Tigris SA primeste in 1995, 2.986.000 DM prin bunavointa lui Razvan Temesan. Vasile Vacaru a recunoscut ulterior ca detinea 20% din actiunile firmei Tigris din Topoloveni. Raportul Apartamentul scoate la iveala ca la 1.1.1990, Vasile Vacaru locuia in apartamentul sau proprietate personala din Bucuresti, str.Partiturii nr.8, bloc 62, ap.137.
  Dar, la data de 24.XI. 1991, apartamentul este donat fiului sau, Vacaru Silviu Marius, cu actul de donatie nr. 17650. Mai inainte, pe 22.IX. 1991, Vasile Vacaru solicitase Primariei Municipiului Bucuresti (via Alexandru Barladeanu) repartizarea altei locuinte, cu motivatia ca situatia sa locativa este precara. Primaria i-a atribuit apartamentul din blocul D1, Piata Victoriei, situat la etajul I, avand in compunere 5 camere. Pe 12.XII.1991, cu aprobarea P.M.B. nr. 213527/28.XI.1991, Vasile Vacaru efectueaza un schimb de locuinta cu dl.Dima Romulus, din str. Pictor Iscovescu nr. 7. De mentionat ca Vacaru detinea aprobarea schimbului de locuinta inca ¬inainte de primirea apartamentului din blocul D1 din Piata Victoriei.
• ION HONCESCU (membru PDSR, fost sef al Corpului de Control al primului ministru)
  Implicat in infundarea directorilor Petromin. Acuzat de luare de mita in acelasi caz. Controlul Curtii de Conturi scoate la iveala pierderi de zeci de milioane de dolari pe zi la Petromin, cu Ion Honcescu membru in AGA, acuzat pentru trafic de influenta in afacerea „Modcotton”, acoperirea fraudelor de la televiziune. „Romania libera” a consacrat un serial special ilegalitatilor savarsite de Corpul de Control condus de dl. Honcescu. Fraudele din TVR in perioada 1990-1996 insumeaza, conform specialistilor, 300 miliarde lei, suma cunoscuta de dl. Honcescu. Rezolutia acestuia pe rapoartele de control, care faceau referire la fraudele comise de membrii sau apropiati ai PDSR, a fost una singura:
  „Rog pastrati materialul la dvs.”…
• CICO DUMITRESCU (Contraamiral)
  Acuzat de trafic de influenta in afacerea „Lucky Day”:
  18.000 de masini de loterie, scutite de vama. Garda Financiara ¬intervine, Cico Dumitrescu intervine si el in vederea stoparii verificarilor la firma sus amintita, implicat in Scandalul SC Bere-Spirt Mehedinti, unde s-a constatat un prejudiciu de 115 milioane lei: Cico intervine pe langa prefectul de Mehedinti pentru a se musamaiiza toata afacerea.
• CORNELIU IACOBOV (fost vice si presedinte de onoare al PDSR Bacau, fost presedinte al FPP Moldova, seful campaniei electorale pentru alegerile locale al PDSR in Moldova, finul lui Viorel Hrebenciuc)
  Acuzat ca nu si-a platit impozitul pe salariu timp de trei ani, pe motiv ca detinea un certificat de participant in revolutie. Valoarea impozitelor neplatite catre stat: 30 milioane lei (inclusiv penalizarile); acuzat ca a falsificat stampila si semnatura ministrului de Finante pentru a deschide conturi-pirat, de virare a banilor proveniti de la unele societati comerciale, altele decat cele stabilite de ministrul de Finante si presedintele FPS; acuzat de proxenetism in operatiunea Minore pentru bogati alaturi de afaceristul Dumitru Sechelariu. Au sustinut impreuna stabilimentul din hotelul Selena, comuna Hemeius, langa Bacau. Dosarul nr.4 158/1 6.V 1996 consemneaza ¬procesul intentat pentru inlesnire de prostitutie. „Monitorul de Bacau” sustine ca operatiunea s-a desfasurat cu stiinta lui Hrebenciuc, condaninat la o luna de inchisoare contraventionala¬ pentru ofensa adusa organelor de Politie, neefectuata insa niciodata.
• FLORIN GEORGESCU (fost ministru de Finante, membru PDSR)
  Implicat in favorizarca axistentei societatilor care au organizat jocuri de intrajutorare tip „Caritas”. Amestecat in afacerea Daewoo, care prin firma sud-coreeana a fost scutita de taxe vamale pentru primul lot de masini aduse in tara. Implicat, ca protector al lui Zaher Iskandarani, in afacerea Tigareta 1.
• EMIL DIMA (fost presedinte al Fondului Proprietatii de Stat, fost presedinte al filialei PDSR Ilfov)
  Este semnalat in Rapoartele SRI si al Comisiei parlamentare de anchetare a cazurilor de coruptie. A implicat FPS in afaceri nerentabile, cum ar fi vinderea unor actiuni detinute de societatile comerciale Atlas SA, Infor SA si Constructii Feroviare SA din Galati. La Arad a impiedicat relansarea intreprinderii Astra prin fortarea intrarii in conducerea unitatii a unei echipe a FPS, de provenienta PDSR. Implicat in privatizarea Combinatului de la Drobeta-Tr. Severin in maniera preferentiala, ceea ce a determinat altercatii intre grevisti si politic, soldate cu raniti.
• PAUL TEODORU (fost ministru al Transporturilor, membru PDSR)
  Acuzat de implicare masiva in Afacerea Petromin, in urma careia flota strategica a Romaniei a fost vanduta pe nimic, contra comisioane grase pentru oameni ai PDSR. La acea data s-a vehiculat si numele primului ministru, alaturi de cel al generalului Kathounis, grecul prin intermediul caruia s-a derulat afacerea.
• SERGIU NICOLAESCU (fost, apoi actual senator PDSR)
  Raportul „Apartamentul” arata ca la 10 octombrie 1993 Sergiu Nicolaescu a cumparat un apartament, la etajul II al imobilului din str.Zambaccian nr. 1 Sectorul 1 Bucuresti, plus garajul de la subsol, doua camere, plus boxa, conform contractului de vanzare-cumparare nr. 7672, incheiat cu Weigel Emilia. La ora cumpararii, apartamentul, garajul si suprafetele de la subsol erau inchiriate de catre ODCD (Oficiul pentru Deservirea Corpului Diplomatic). Pe 17.1.1991, apartamentul si restul anexelor s-au vandut doamnei Stefanescu Angela (matusa lui Sergiu Nicolaescu), prin actul autentificat sub numarul 613 la Notariatul de Stat, Sectorul 1. inainte de perfectarea actelor de vanzare, dl. Nicolaescu solicita insa Senatului, iar acesta Primariei, prin adresa nr.1285/28.II.1990, un spatin de locuit in strada Pictor Iscrovescu nr. 3-5 care, fiind ocupat de Verdet Ilie si neeliberat de acesta, nu s-a putut valorifica inchirierea, atribuindu-i-se in schimb regizorului apartamentul nr.2 de la parterul imobilului, situat pe str. Zambaccian nr.2 1, proprietate de stat, eliberat prin decesul chiriasului Holerga Ion. I s-a incheiat contractul nr.60243/23 XII. 1991. La putin timp decedeaza si dna Stefanescu Angela, ai carei mostenitori sunt Sergiu Nicolaescu si Blanda Maria. In 1994, decedeaza Nicolaescu Pantelimon, tatal senatorului care locuia, intamplaor, la mansarda aceluiasi imobil.
• OCTAV COZMINCA (membru PDSR, fost sef al Departamentului pentru Admimstratie publica locala)
  A fost acuzat de abuz in indeplimrea atributiilor de serviciu, fiind unul dintre stalpii noii puteri politico-financiare. Consiliul Europei a constituit o comisie speciala de ancheta, care i-a pus in sarcina lui Cosminca abuzuri legate de destituirea primarilor, amestec in treburile administratiei locale, incalcarea principlilor Constitutiei Romaniei si a principiilor Consiliului Europei. Acuzat de deturnare de fonduri, tratament preferential si trafic de influenta ¬in favoarea unor membrii PDSR.
• DAN lOAN POPESCU (fost ministru al Comertului, rnembru PDSR)
  Suspectat de a fi primit mita mascata sub forma unui transfer bancar, efectuat de Bancorex, in valoare de 150 milidane lei. In acelasi scandal al Bancorex, se vehiculeaza si numele ministrului de Interne Doru Ioan Taracila. Ziua publica o convorbire telefonica intre Razvan Temesan si o persoana necunoscuta, in care apare numele lui Doru Ioan Taracila.
• OLIVIU GHERMAN (fost presedinte PDSR, fost presedinte al Senatului)
  La 01.01.1990 locuia in Craiova, str.Brazda lui Novac, bloc O5, ap.8, proprietate personala, contract de cumparare nr. 262/1979.
  Cu adresa nr. 525/1994, Senatul solicita iar Primaria Municipiului Bucuresti i-a pus la dispozitie apartamentul 5/4 camere plus camera de serviciu, etaj II din Sos. Kiseleff nr. 20, sector 1. I s-a incheiat contract de inchiriere nr. 5251 5/28.XII. 1994, in folosinta, fara statut de serviciu si vize referitoare la vechea locuinta. Dl. Ovidin Gherman, ca presedinte al Senatului, era cazat in Bucuresti, intr-o vila de protocol a Guvernului Romaniei, pe durata exercitarii fiinctiei si dorea sa-si stabileasca domiciliul in capitala.
• DAN MIRCEA POPESCU (fost ministru al Muncii si Protectiei Sociale)
  La 1.1.1990 domicilia in str.Ceaikovski nr.13, ap.6, et.2, sectorul 2, proprietatea personala a lui Zaharescu Constanta, soacra sa. In baza borderoului 104/1 7.X. 1991, a primit de la Presedintia Romaniei doua locuinte pe numele sau:
  1.- poz. 5 din tabel – 52150/17.X.1990 – apartamentul 15/2 camere in blocul P.3 situat in Bd. Dimitrie Cantemir, pe care l-a inchiriat la 1 7.X. 1990.
  La 28.X. 1990 a efectuat schimb de locuinta cu fratele sau, Popescu Florin, care locuia in Bd. Tineretului nr.25, bl.Z 7, ap.32, primit de la Acumulatorul.
  Popescu Dan Mircea a predat apartamentul 32 la 13.Vffl. 1991 intreprinderii Acunulatorul, iar fratele sau a cumparat apartamentul din Bd. Dimitrie Cantemir, cu contract de vanzare-cumpaare incheiat intre ICRAL Berceni la 31.VII.1991 – 10779/4/1991.
  2. – poz. 6 – 129013/28.XII.1990 – apartamentul 2 de la sc.1 parter al blocului situat in strada Aurel Vlaicu nr. 42 – 46, sectorul 2, cu garaj si boxe. L-a cumparat cu contractul de vanzare-cumparare nr. 22293130.1.1992.
  In contractul de inchiriere nr. 22192/28.m. 1991 a inscris-o si pe mama sa, Raducanu Valeria, cu toate ca aceasta era inca titulara a contractului de inchiriere al ap.7/2 camere din str. Visana nr. l, bl. 45, sector 4.
• TRAIAN CHEBELEU (fost purtator de cuvant al Presedintiei)
  Comisia „Apartamentul” arata ca la 1.1.1990 locuia in Bucuresti, Bd.1 Mai 44 A 2, sc. B, et.6, apart. 71/4 camere, construit prin ICVL (proprietate personala, conf. contractului de construire nr.1578/9112.08.1976. La data de 4.IV.1990, in baza instiintarii 10/372, MAE i-a repartizat si apartamentul 1 de la parterul imobilului situat in str. Dr. Lister 63, sector 5, 4 camere + hol + dependinte. ICRAL Cotroceni i-a incheiat C.I. nr. 236/27 IV.1990.
• DAN IOSIF (ex-senator, fost consilier prezidental, membru PDSR)
  La data de 1.1.1990 locuia in str. Baicului nr. 1, bloc 401 A, apart. 18/22, sector 2, in calitate de chirias. La 3 VII. 1990 a cumparat acest apartament cu contractul nr. 25009/3 VII. 1992, incheiat de SC Foisor SA. Cu scrisoarea nr. 1285/28.XII.1990, Senatul solicita Primariei Municipiului Bucuresti repartizarea locuintei din str. Bitolia nr.45 pentru dl. Dan Iosif. Prin adresa Primariei Municipiului Bucuresti nr. 118468/20.1.1993, a primit apart. nr.69 din Calea Victoriei nr. 155, bloc D 1, cs.2, pe care l-a schimbat la 18.111.1993 cu apart. 1, parter / 3 camere din str. Armindenului nr. 7, contract de inchiriere nr. 60026/18.111.1993. Cu nr. 129816/28 XII. 1990, Primaria Municipiului Bucuresti repartizeaza spatiul solicitat in str. Bitolia nr. 45, repartitiie nefolosita conform anexei nr.2 la nr. 99/30.V. 1994, retrasa ulterior. Conform anexei I la nr. 70/25. V. 1994 poz. 9, apart. 69 din blocul D 1 situat in Piata Victoriei a fost repartiat de Primaria Municipiului Bucuresti, cu adresa nr. 118466/18.1.1993, Presedintiei Romaniei, la solicitarea acesteia, pentru dl. Dan Iosif.
• AUGUSTIN BOTIS (PDSR, senator)
  Acuzat de agresiune sexuala si accident rutier provocat in stare de ebrietate. A refuzat sa i se recolteze probe de sange. Obisnuieste sa-si agreseze sexual angajatele. Procurorul General certifica acuzatiia. Este acuzat ca si-a construit vila, cu o parte din cele 2 miliarde lei alocate de la bugetul statului pentru acoperirea cu sarpante a scolilor din Maramures.
• PETRU CRISAN (membru PDSR – fost ministru al Comertului)
  Conform raportului Curtii de Conturi din iulie-august 1995, numele ministrului se regaseste in 16 societati comerciale cu profil de export-import. In acelasi timp, ministrul este si membru in consilule de administratie ale altor 8 societati comerciale, acuzat de fals, in baza controlului efectuat de Curtea de Conturi.
• MARIN ANTONESCU (fost prefect de Dambovita. PDSR)
  Acuzat de tranzactii dubioase, fals si uz de fals, pentru care Politia Targoviste ii intocmeste dosar penal. Mai e acuzat de procurarea in conditii neclare a unui autoturism Nissan Terrano si de acordarea fara licitatie a dreptului de reparare a unor cladiri publice din judet.
• ILIE PLATICA VIDOVICI (senator PDSR Galati)
  Se afirma ca este implicat in afacerea ‘Adamef’. Este vorba de lupta pentru suprematie asupra retelei judetene PECO, care urma sa fie vanduta la licitatie.
• OCTAVIAN MUNTEAN (senator PDSR de Hunedoara)
  Este acuzat de transformarea biroului senatorial in … Oficiu de nunti. Este implicat in adoptii dubioase (vezi cazul Titus Sergiu Bogdan).
• TEIU PAUNESCU (senator PDSR)
  Garantand cu calitatea sa de senator, a luat credit de un miliard de lei. Este implicat in trei societati comerciale; sotia sa, in patru.
• CONSTANTIN BEBE IVANOVICI (deputat PDSR)
  Este acuzat ca a ordonal arestdri la Aeroportul Otopeni. Patroana unei firme a fost sechestrata de Politie pe Aeroportul Otopeni din ordinul lui Ivanovici, deputat, seful filialei SAI a PDSR. Recruteaza membrii PDSR, in schimbul certificatelor de revolutionar. Spaga de 100.000 lei pentru certificat se varsa in contul PDSR-SM. Prim-vicepresedintele PDSR-SM, Dan Nicolae, a decedat in conditii misterioase. Familia lui Dan Nicolae ii considera vinovat si pe Bebe Ivanovici de moartea acestula.

Citeste si articolele:

• Caracatita bancara: marile inginerii financiare ale mafiei erei Iliescu
• 3 februarie 1990: lovitura de stat valutara data de Ion Iliescu si gasca sa de KGB-isti
• Cum a constituit Ion Iliescu tribunalul exceptional care l-a judecat pe Ceausescu
• Complotul generalilor: lovitura de stat esuata din 1984
• Ion Iliescu: „revolutia” ca tehnica a loviturii de stat

Anul 2002 este crucial pentru Romania atat in ceea ce priveste imbunatatirea vietii economico – sociale, cat si in privinta integrarii tarii noastre in NATO. Nu putem sa nu sesizam ca in calea ambelor deziderate ale Poporului Roman se ridica o serie de oprelisti pe care, numai cunoscandu-le, opinia publica si factorii de decizie din Romania le vor putea inlatura.
1. Transformarea PSD in partid stat.
2. Conducerea discretionara a tarii exercitata de seful partidului majoritar si al Guvernului.
3. Asemanarea comportamentala tot mai accentuata intre Adrian Nastase si Nicolae Ceausescu.
4. Averile considerabile si luxul afisat de liderii PSD de la nivel central si local, in contradictie cu nivelul de trai precar al majoritatii populatiei.
5. Coruptia institutionalizata si presiunile in crestere, la nivel central si local, in vederea colectarii de fonduri pentru partidul de guvernamant.
Pornind de la aceste 5 puncte care se regasesc si in majoritatea analizelor de tara care se fac la nivelul institutiilor internationale si a ambasadelor marilor puteri la Bucuresti, unele chestiuni aparand cu foarte mare claritate, impotriva uzantelor diplomatice, in discursul unor personalitati ca Lordul George Robertson secretarul general al NATO si Michael Guest ambasadorul SUA, vom prezenta periodic diverse aspecte care pot lamuri anumite chestiuni.

Nota referitoare la situatia materiala a familiei Nastase si a legaturilor cu diversi oameni de afaceri.
Familia Nastase dispune de 4 locuinte de lux in Bucuresti si provincie:
– Str. Jean Texier nr 4 – Sotii Nastase au locuit cu chirie in aceasta locuinta inainte de 1989 si au cumparat-o ulterior. In prezent aici isi au sediul Cabinetul de avocatura Adrian Nastase si Fundatia Romania mileniului trei condusa de dna. Dana Nastase;
– Vila de vacanta in statiunea montana Cornu construita de sotii Nastase la inceputul anilor 90;
– Str. Aviator Petre Cretu nr. 60 imobilul revendicat de mama dlui. Adrian Nastase in justitie si obtinut prin hotarare judecatoreasca in 1994, apartine de fapt dlui Nastase, desi, fictiv, mama primului ministru a vandut acest imobil dnei. Dana Maria Barb, sora dlui. Nastase;
-Str. Maresal Prezan nr. 4, locuinta de protocol pe care dl. Nastase o ocupa din 1992 in calitate de demnitar.
Familia Nastase are in constructie 2 imobile de lux:
-Hotel de lux in Predeal, str. Muncii. In constructie (S.C. EDILCONST-Campina). Urmeaza a fi finalizat pana la sfarsitul lunii Ianuarie 2002.
-Imobil de 6 nivele pe strada Muzeul Zambaccian nr. 16, langa Televiziunea Romana. In constructie.
In legatura cu acest imobil exista date certe cu privire la modul fraudulos prin care dl. Adrian Nastase a intrat in posesia terenului pe care se realizeaza constructia, fiind intrunite toate elementele constitutive ale unei operatiuni de spalare de bani. Astfel, in anul 1998 proprietarii de drept ai terenului in suprafata de 700 m.p. si cu o valoare de piata de circa 400.000 de dolari vand acest teren pentru numai 2.000 de dolari unui intermediar, care, dupa numai o luna revinde terenul, cabinetului de avocatura Adrian Nastase pentru echivalentul in lei a sumei de 10.000 de dolari.
Aceasta manevra „clasica” in zona afacerilor imobiliare mascheaza fie o „spaga” de 400.000 de dolari primita de dl. Nastase pe aceasta cale, fie spalarea de catre acesta a sumei de 400.000 de dolari obtinuti anterior si pe care nu putea sa-i justifice. Construirea de catre dl. Nastase a acestui imobil a facut obiectul unui articol de presa, relevant fiind faptul ca in dreptul la replica pe care Primul Ministru l-a dat ulterior in acelasi ziar, acesta evita orice precizare cu privire la modul in care a „reusit” sa cumpere cu 10.000 de dolari terenul care valora 400.000 de dolari.
Colectia de arta a familiei Nastase este apreciata, in cercurile cunoscatorilor, la aprox. 2.000.000 de dolari (circa 65 miliarde lei).
Cunoscuta fiind apetenta aproape patologica a dlui. Adrian Nastase pentru obiecte de arta, cu ocazia zilei sale aniversare acesta a primit astfel de cadouri evaluate la 300.000 de dolari (circa 9,6 miliarde lei)
– Exista informatii privind participarea celor doi soti Nastase ca actionari importanti la o serie de societati comerciale cu profil agricol din judetele Calarasi si Ialomita, precum si la S.C. Murfatlar S.A., familia Nastase intrand in posesia acestor actiuni in urma decesului lui Angelo Miculescu, tatal dnei. Nastase (fost ministru al Agriculturii inainte de 1989)
– Costurile scolarizarii copiilor familiei Nastase se ridica la valoarea de 20.000 de dolari pe an echivalentul a circa 650 milioane lei. Cei doi fii ai domnului Adrian Nastase invata la Scoala Americana Internationala din Bucuresti.
Este cunoscuta usurinta cu care cei doi soti Nastase cheltuiesc sume exorbitante, ceea ce indica existenta unor venituri importante care nu se justifica prin salariul dlui. Adrian Nastase sau prin castigurile cabinetului de avocatura al acestuia.
-Subscrierea de catre dl. Adrian Nastase a sumei de 102 milioane lei pentru achizitionarea de actiuni la Dracula Parc.
-Donarea sumei de un miliard de lei pentru repararea unei manastiri. (Aceasta donatie s-a facut prin intermediul Fundatiei Romania mileniului trei, condusa de dna. Nastase, fundatie prin care s-au derulat sume de mai multe zeci de miliarde de lei pe parcursul anului 2001.)
-Achizitionarea de catre dl. Adrian Nastase de obiecte de arta, suveniruri, imbracaminte cu sume de ordinul miilor de dolari cu ocazia deplasarilor in strainatate inca din perioada 1992-1996.
– In acest sens se detin informatii ca sotii Nastase au efectuat in perioada 1995-1996 mai multe deplasari la Istanbul, folosind un avion al unei companii private pentru perfectarea unor afaceri si achizitionarea unor obiecte de arta. La Istambul persoana de sprijin era dl. Oreste Ungureanu, seful Agentiei Economice din Turcia.
Informatiile despre sursele de venituri ale familiei Nastase sunt legate de relatiile celor doi cu o serie de oameni de afaceri din Romania.
– In perioada 1993 – 1995 a existat o apropiere intre dl. Adrian Nastase si Sever Muresan concretizata dupa afirmatiile acestuia din urma prin oferirea unor importante sume de bani dlui. Adrian Nastase, care a pretins ca banii respectivi sunt folositi pentru finantarea partidului. Relatia a fost intrerupta de catre dl. Nastase la interventia dlui. Viorel Hrebenciuc (atunci Secretar General al Guvernului), care l-a informat pe dl. Nastase despre iminenta izbucnire a unui scandal financiar legat de Sever Muresan si Banca Dacia Felix.
– Inca de la inceputul anilor ’90 o puternica prietenie leaga familia Nastase de contoversatul om de afaceri Alexandru Bittner. Aceasta prietenie s-a materializat intr-o serie de afaceri derulate de catre acesta din urma si intermediate de dna. Nastase si de dl. Sorin Tesu omul de incredere al familiei Nastase actualmente Sef de Cabinet al primului ministru. Alexandru Bittner a afirmat in mai multe randuri ca in perioada 1997-2000 a finantat periodic familia Nastase cu sume cuprinse intre 5000 si 10000 de dolari, sume transmise fie direct dnei. Nastase, fie prin intermediul lui Sorin Tesu. In prezent, firme apartinand lui Bittner Alexandru
desfasoara afaceri cu diverse regii sau societati cu capital de stat cum sunt: Petrom si RAPPS, afaceri mijlocite si de a caror buna desfasurare se ocupa Sorin Tesu.
– In anul 1999 Directorul General al Petrom, Ioan Popa, l-a abordat pe dl. Adrian Nastase propunandu-i sa finanteze partidul, in schimbul mentinerii in functia de director dupa castigarea alegerilor de catre PDSR. Este cunoscut faptul ca Popa Ioan i-a dat dlui. Nastase sume de ordinul zecilor de miliarde de lei, gestionarea acestor sume in folosul partidului, sau in folos personal, fiind la discretia actualului prim ministru. Nu avem informatii cu privire la modalitatile prin care se efectuau platile de catre Popa, ceea ce ne face sa banuim ca acestea erau facute nemijlocit. Nu exista informatii in legatura cu continuarea platilor efectuate de Popa si dupa alegerile din 2000. Relatia Nastase – Popa s-a intarit continuu, incat primul ministru a afirmat in doua randuri, in prezenta unui cerc restrans de ministri si de lideri PSD, ca de Petrom se ocupa el personal si ca orice chestiune legata de Popa sau de Petrom trebuie discutata direct cu el pentru ca numai el decide in aceste chestiuni.
– Dl. Adrian Nastase a fost in relatii apropiate cu omul de afaceri romano-francez Adrian Costea, pe care l-a cunoscut prin intermediul lui Virgil Magureanu.
Pana in anul 1997 dl. Adrian Nastase l-a vizitat de mai multe ori pe Costea la Paris sau Deauville, singur sau impreuna cu dna. Nastase, de fiecare data costul sejurului si al cumparaturilor efectuate de cei doi fiind acoperit de omul de afaceri. Adrian Costea a afirmat la Paris intr-un cerc restrans, in cursul anului 2000, ca inainte de alegerile din 1996 i-a adus dlui. Nastase la Bucuresti, in cateva randuri, bijuterii de mare valoare si doua lingouri de aur, lasand sa se inteleaga ca nu intotdeauna i-a rambursat contravaloarea acestor bijuterii. Tot el a afirmat in mai multe randuri ca fraudarea BANCOREX cu circa 6 milioane de dolari in urma unei afaceri cu motorina intre Costea si statul roman, si care a constituit obiectul unui proces in care au fost acuzati Temesan si doi secretari de stat din perioada 1992-1996, a fost facuta la initiativa si cu implicarea lui Angelo Miculescu, tatal dnei. Nastase, in prezent decedat. Adrian Costea considera ca unul dintre principalii vinovati pentru problemele pe care le-a avut cu justitia franceza este dl. Adrian Nastase si l-a acuzat public pe acesta de ingratitudine.
-Pana in 1996 principalul interlocutor al lui George Constantin Paunescu in PDSR a fost Viorel Hrebenciuc. La inceputul anului 2000, G.C. Paunescu aflat in SUA l-a contactat direct pe dl. Adrian Nastase oferindu-si serviciile si propunandu-i diverse colaborari. Este de notorietate faptul ca G.C. Paunescu s-a oferit sa sponsorizeze vizitele in SUA ale dlui. Adrian Nastase si Presedintelui Ion Iliescu, dar ca, in final nu a achitat organizatorilor vizitelor (firma Eurasia Group) decat o parte din totalul de 205.000 dolari, ceea ce l-a determinat pe Ian Bremmer, presedintele Eurasia Group, sa se adreseze direct primului ministru. Dl. Bremmer se adresa dlui. Nastase cu „Draga Adrian” si, scuzandu-se pentru ca-l retine cu astfel de probleme, suma fiind relativ mica pentru dl. Nastase, incheia rugandu-l pe acesta „sa-si foloseasca autoritatea morala pe care o are asupra Paunestilor” pentru a-i determina sa-si achite datoriile. Din informatiile pe care le avem, dl. Nastase a incercat sa faca presiuni asupra lui G.C. Paunescu pentru a-l determina sa plateasca, dar acesta a refuzat reprosandu-i primului ministru ca face aceste demersuri uitand tot ce a facut Paunescu pentru PDSR si pentru dl. Adrian Nastase personal. In final, se pare ca suma a fost achitata de o firma americana cu care Paunescu intentiona sa deschida un post de televiziune in Romania, aceasta firma intrerupand ulterior orice afacere cu G.C. Paunescu. Consecinta acestui scandal a fost racirea relatiilor intre dl. Nastase si Paunescu.
-Este cunoscuta relatia dintre familia Nastase si Gigi Netoiu, relatie intretinuta mai ales de prietenia dintre dna. Nastase si dna. Luchi Grigorescu, concubina omului de afaceri. Si in acest caz, se vorbeste despre sume mari de bani primite de dna. Nastase in urma facilitarii unor afaceri ale lui Gigi Netoiu.
– Un alt afacerist care are legaturi stranse cu dl. Nastase este Gheorghe Dimitrescu. Dl. Dimitrescu este vicepresedintele si unul dintre patronii firmei Jaro International. Aceasta este compania de transport aerian implicata in afacerea de contrabanda cu tigari cunoscuta sub numele de „Portelanul”. Intre februarie si noiembrie 1996, 14 transporturi de tigari, continand 35.000 de baxuri, au fost aduse, prin intermediul companiei Jaro, la Baneasa, de unde, sub acoperirea unor transporturi de portelan, erau trimise in Occident. In mai multe randuri compania lui Gheorghe Dimitrescu s-a ocupat de transportul dlui. Nastase si a familiei acestuia. In urma cu cativa ani, dl. Adrian Nastase impreuna cu dna. Nastase au facut o excursie in Tibet prin intermediul Jaro International. Pentru a-i recompensa serviciile, primul ministru l-a numit pe Gheorghe Dimitrescu consul general al Romaniei la New York.
– Incepand cu anul 1996, Sorin Ovidiu Vantu l-a finantat pe dl. Adrian Nastase cu sume cuprinse intre 3.000 si 5.000 de dolari lunar. Aceasta finantare a fost intrerupta de catre dl. NASTASE in septembrie 2001 din cauza riscurilor mari de expunere.
Datorita marii mediatizari a relatiilor oculte intre omul de afaceri Sorin Ovidiu Vantu si clasa politica romaneasca, dorim sa prezentam cateva aspecte mai putin cunoscute. Actualul scandal este o etapa in cadrul razboiului din PSD intre Ion Iliescu si Adrian Nastase in care acesta din urma avand si o echipa de sprijin mult mai competitiva a reusit sa puncteze decisiv indreptand atentia opiniei publice aproape exclusiv asupra oamenilor politici din anturajul Presedintelui Romaniei. In realitate, relatii pecuniare cu Sorin Ovidiu Vantu au avut alaturi de dl. Adrian Nastase si persoane din anturajul acestuia, printre ei figurand: Viorel Hrebenciuc, Miron Mitrea, Dan Ioan Popescu, Ovidiu Musetescu, Dan Matei Agathon, Sorin Tesu. Ingrijorat de scandalul tot mai mare din jurul numelui sau, dar si de racirea brusca a relatiilor cu Primul Ministru, Sorin Ovidiu Vantu a facut presiuni asupra acestuia in cursul lunilor noiembrie si decembrie 2001, pentru a-l determina sa-si respecte promisiunile de protectie facute inca din anul 2000. La sfarsitul lunii decembrie a anului trecut, considerand iremediabil compromisa relatia cu dl. Adrian Nastase si iritat de informatiile pe care le avea ca Mihai Iacob, adversarul sau, este sustinut de Primul Ministru, Sorin Ovidiu Vantu a hotarat sa-l atace pe dl. Nastase, anuntand dezvaluiri extraordinare pentru inceputul anului 2002 dezvaluiri menite sa duca la caderea Guvernului. In ultimele zile ale anului trecut si in primele zile ale noului an s-au purtat negocieri intense intre reprezentanti ai Primului Ministru si Sorin Ovidiu Vantu. In substanta, Primul Ministru i-a promis omului de afaceri ca va fi protejat in continuare si ca, in plus, studiaza cateva planuri de a-l scoate pe Sorin Ovidiu Vantu de sub presiunea opiniei publice, cerand in schimb asigurari ferme ca numele sau si ale persoanelor din anturajul sau nu vor fi facute publice de catre omul de afaceri.
Reactia lui Sorin Ovidiu Vantu s-a vazut la emisiunea Antenei 1, pe care a decis ca nu este bine sa o contramandeze, dar in care nu a facut nici o dezvaluire. Atacul impotriva primului ministru din finalul emisiunii, care nu a adus nimic in plan informativ, a fost menit sa indeparteze suspiciunile legate de un acord intre dl. Adrian Nastase si Vantu.
Interesant in acest context este si avertismentul transmis in direct la televiziunea OTV duminica 6 ianuarie, de catre adversarul lui Vantu, Mihai Iacob, care, informat despre acordul realizat in ultimul moment intre dl. Adrian Nastase si Sorin Ovidiu Vantu a anuntat ca detine casete video cu inregistrarea unor intalniri din Delta Dunarii intre Vantu si o serie de personaje extrem de importante pe care a refuzat sa le nominalizeze precizand ca numele lor reprezinta asigurarea lui pe viata. Din informatiile pe care le detinem si care provin din imediatul anturaj al lui Sorin Ovidiu Vantu aceste personaje filmate de Mihai Iacob sunt:
Primul Ministru – Adrian Nastase,
Ministrul Transporturilor si al lucrarilor publice – Miron Mitrea,
Ministrul Privatizarii – Ovidiu Musetescu,
Ministrul Turismului – Dan Matei Agathon.
Inregistrarile au fost facute in primavara si vara anului 2001.

După alegerile din 2000, deputatul PSD Ristea Priboi a fost instalat şef al Comisiei comune a celor două Camere ale Parlamentului pentru exercitarea controlului asupra Serviciului de Informaţii Externe.

Înainte de 1989, Ristea Priboi a fost adjunctul şefului departamentului din Direcţia de Informaţii Externe (DIE) a Securităţii comuniste care se ocupa de postul de radio “Europa Liberă”, fiind colaborator apropiat al generalului Pleşiţă.

Perioada în care Priboi s-a aflat în DIE (predecesorul comunist al SIE) corespunde celei în care direcţia a organizat, printre altele, atentatul cu bombă la sediul din München al “Europei Libere”, comis de Carlos Şacalul şi coordonat de Pleşiţă, tentative de asasinat asupra unor ziarişti angajaţi ai “Europei Libere” şi asupra disidentului Paul Goma.

Ristea Priboi a participat şi la acţiunile represive interne, printre care, dovedită cu documente publicate, este acţiunea întreprinsă de Securitate împotriva intelectualilor la începutul anilor ’80, sub pretextul participării lor la “Meditaţia transcendentală”. Priboi a rămas în SIE până în 1997 (adică în toată perioada când la Cotroceni era KGB-istul criminal Ion Iliescu şi la Guvern era ciuma roşie – n.m.), când a fost trecut în rezervă de puterea instalată la sfârşitul lui 1996 (regimul Emil Constantinescu – n.m.).

Ultima sa misiune externă a fost la Belgrad, în 1994, unde se pare că a pregătit vasta acţiune de contrabandă cu combustibil prin gara Jimbolia, operaţiune prin care s-a încălcat embargoul impus Iugoslaviei (şi s-au îmbogăţit o sumedenie de securişti comunişti implicaţi, cot la cot cu contrabandiştii, în această mafie a petrolului de contrabandă – n.m.).

Priboi a fost şeful Direcţiei resurse financiare a PDSR (vechiul acronim al PSD – n.m.) în campania electorală din 2000 (finanţată ilegal, printre altele, cu bani proveniţi din contrabanda cu combustibil amintită ceva mai sus – n.m.)

Ales deputat PSD, Ristea Priboi a jurat, la numirea în Comisia parlamentară de control al SIE, că nu a colaborat cu structurile fostei poliţii politice comuniste (minciuna, sufletul nepieritor al comunismului – n.m.). Priboi a susţinut apoi că nu a jurat strâmb, argumentând că el nu a colaborat cu Securitatea, ci a fost angajat al Securităţii (adică el nu ajuta ucigaşii comunişti, el chiar era un ucigaş comunist – n.m.).

Priboi a beneficiat din plin de sprijinul lui Adrian Năstase, care l-a impus practic în această funcţie şi l-a apărat permanent de acuze.

Priboi a fost ani de-a rândul consilier personal a actualului prim-ministru (materialul este din 2004, atunci când Prim-şpăgarul Năstase era dictatorul roşu al României – n.m.), fiind şi naşul său de cununie (adevărat socialism de cumetrie, coane Fănică – n.m.).

Năstase a declarat că Priboi este un om care şi înainte şi după 1989 s-a preocupat de interesele statului român (transformat de PSD = ciuma roşie în stat mafiot, în care mori după ce suni la 112 – n.m.) şi că ar trebui să se termine cu “obsesiile astea securistice”.

În legătură cu cazul Priboi, preşedintele Ion Iliescu (de profesie criminal KGB-ist, n.m.) declara că un om nu trebuie blamat pe viaţă pentru că a lucrat o perioadă de timp în DIE (tradus: “Hai, bă, ce dacă a torturat şi ucis nişte oameni, asta e, viaţa merge înainte, doar nu o să-i distrugem viaţa criminalului!” – n.m.) şi consideră că şeful comisiei de control al SIE ar putea fi acuzat doar dacă s-ar dovedi implicarea lui în acţiuni de poliţie politică (şi aici are grijă statul mafiot PSD să ascundă dovezile – n.m.). Ion Iliescu susţinea însă că acesta nu este cazul lui Priboi, ţinând seama de structura şi obiectivele DIE (tradus: “Securiştii de la DIE nu se ocupau cu anchetarea, torturarea şi uciderea oamenilor nevinovaţi, ci erau crescători de porumbei voiajori!” – n.m.).

În faţa protestelor venite din toate părţile, Ion Iliescu a început să cedeze. După ce a spus că este de părere că prim-ministrul a avut motive întemeiate să aleagă un astfel de om în fruntea comisiei, Ion Iliescu (de profesie criminal KGB-ist – n.m.) s-a declarat de acord şi cu afirmaţia ministrului Apărării Ioan Mircea Paşcu despre riscurile unei asemenea alegeri în vederea integrării României în NATO. În cele din urmă, şeful statului şi-a exprimat public opinia că, în astfel de cazuri, ar trebui să prevaleze raţiuni de stat.

Ca urmare a presiunilor venite atât din exterior, cât şi din interior, şi după o dezbatere publică de câteva luni de zile, Ristea Priboi a fost forţat să demisioneze din funcţia de şef al Comisiei parlamentare de control SIE (dar a rămas parlamentar al ciumei roşii şi astăzi, în 2020, dacă mai trăieşte, are pensie specială plătită din munca copiilor şi nepoţilor celor torturaţi în beciurile Securităţii – n.m.).

Faptul că Priboi a jurat că nu a colaborat cu fosta Securitate nu a avut nici un fel de repercusiuni (la fel a jurat mafiotul Dan Voiculescu, plus alţi câţiva, dar în România transformată în stat mafiot de PSD = ciuma roşie evident că legea e o barieră pentru fraieri, de care nu se împiedică torţionarii comunişti – n.m.).

Ristea Priboi a acumulat după 1989 o avere considerabilă, numărându-se printre cei mai bogaţi foşti securişti comunişti din România.