Pentru un credincios sincer nu este nimic mai dureros decât să fie acuzat pe bază de presupuneri nedovedite. Şi aceasta au făcut cei trei prieteni faţă de Iov. Ei nu puteau prezenta fapte, care ar fi fost capabile să convingă conştiinţa lui. În loc să facă aceasta, căutau o dovadă pentru bănuiala lor şi în cuvinte nestăpânite, deseori răzvrătite căutau să găsească aceasta la Iov greu încercat.

Aceasta era pentru el deosebit de zdrobitor, şi noi ştim cât de dureros a simţit el aceasta. Duhul de critică, care stăpânea pe prieteni, i-a împiedicat să aştepte până când Dumnezeu va aduce adevărul lucrurilor la lumină. Căci fără îndoială la Iov era ceva de învinuit, dar el nu a făcut păcatele ascunse, la care ei făceau aluzie. Ei au depăşit orice limită, care s-ar fi cuvenit unei purtări de grijă plină de dragoste, şi nu s-au dat în lături să rostească pe faţă sentinţa lor aspră. Cu siguranţă Dumnezeu ne face cunoscut toate acestea, ca să ne atenţioneze cu privire la această greşeală fundamentală în judecarea celorlalţi credincioşi.

Nimic nu este mai periculos decât judecarea după aparenţe. Chiar dacă s-ar aduce reclamaţii mai grave şi mai justificate decât cele pe care prietenii le-au putut aduce împotriva lui Iov, totuşi Adunarea nu are voie să exercite disciplinarea – şi nici nu ar trebui personal să judeci – atâta timp cât Dumnezeu nu a revelat adevărul. Niciodată nu s-ar fi ajuns la unele sciziuni sau înstrăinări personale, dacă s-ar fi ţinut mai mult cont de aceasta. Şi deoarece avem în Scriptură o carte, care între altele are scopul să ne păzească de astfel de greşeli, suntem mult mai puţin scuzabili decât prietenii lui Iov.

Pentru Iov era greu să determine pe prieteni să gândească altfel, deoarece ei se refereau la exprimările lui greşite. În privinţa aceasta, cu regret ei aveau mare dreptate! Cu toate acestea, conştiinţa lui este curată: el ştie că prietenii lui îl nedreptăţesc în deducţiile lor. El se ştie nevinovat de păcatele îngrozitoare, ascunse, de care ei îl învinovăţesc. Chiar dacă el nu înţelege de ce vin aceste suferinţe peste el, crede totuşi că Dumnezeu Îşi are mâna în toate. Şi acum sufletul lui în această furtună, care bântuie în viaţa lui, este mânat încoace şi încolo între deznădejde şi speranţă, între revoltă şi încredere. Că la el se găseşte de asemenea speranţă şi încredere a credinţei, putem vedea din seria de discuţii care urmează (Iov 15-19). Vedem acolo, că înapoia cuvintelor lui Iov stă o încredere mare în dragostea lui Dumnezeu, că el este capabil în suferinţa lui să exprime o credinţă care este mult mai tare şi mai statornică decât a celorlalţi. Şi când la sfârşitul istoriei lui Dumnezeu aduce aceasta la lumină, prietenii, care nu au ştiut despre ea, ajung ruşinaţi: Iov însuşi trebuie să se roage pentru ei.

Prima serie de discuţii (Iov 3-14) arată clar cum bănuiala celor trei prieteni faţă de Iov creşte mereu. Ei nu au venit imediat cu cele mai răutăcioase concluzii. La început a fost îngrijorarea, în mod deosebit la Elifaz; mai târziu bănuiala a crescut. Şi Iov s-a împotrivit cu înverşunare crescândă la învinovăţirile rele ale lor, la care el prin felul în care s-a prezentat a subminat încrederea bună a prietenilor în veridicitatea dreptăţii sale.

Începând cu capitolul 15 devine vizibil că părerea celor trei prieteni se consolidează tot mai mult. Ei încep să vorbească tot mai deschis. Iov dimpotrivă, când se adresează prietenilor, devine liniştit în exterior, şi mai demn. Însă lăuntric el este departe de ei, mai mult decât a fost vreodată mai înainte. El îi tratează ca oamenii care nu înţeleg nimic din situaţia în care se află el şi nu au nici o înţelegere clară a căilor lui Dumnezeu. În felul acesta se pierde de ambele părţi orice influenţă bună, atât cu privire la mângâiere, cât şi cu privire la îndemnul dumnezeiesc. În mod regretabil în ei toţi se găseşte numai eşec. Niciunul din ei nu pot da răspunsul adevărat la întrebarea grea, până când Dumnezeu Însuşi îi învaţă pe toţi la sfârşitul cărţii.

Versete călăuzitoare: Iov 42

Marea luptă a sufletului, despre care ne-a vorbit cartea Iov, se apropie de sfârşit. Rezolvarea întrebărilor numeroase şi adânc pătrunzătoare în viaţa fiecărui om a fost dată, nu în cuvinte, nu în dogme bine demonstrate, ci în inima umilă a celui suferind şi în împotrivitorul însuşi.

Mărturisirea şi restabilirea lui Iov

Iov a răspuns şi a zis: „Ştiu că poţi face orice şi că nici o hotărâre a Ta nu poate fi împiedicată” (Iov 42.2). Cât de bine fac aceste cuvinte clare, simple, după aşa de multe alte exprimări ale aceleiaşi guri! Simţim: inima lui a ajuns la linişte. Auzim despre dăruirea faţă de Dumnezeu, de liniştirea sub mâna Domnului, prin care sufletul lui ajunge la odihnă. Mişcător este şi felul în care el se străduieşte ca acum să dea pe deplin dreptate lui Dumnezeu. Odinioară s-a îndreptăţit pe sine însuşi, chiar cu preţul dreptăţii lui Dumnezeu; acum el îndreptăţeşte pe Dumnezeu, chiar dacă prin aceasta el trebuie să mărturisească caracterul lui nedemn. Pentru aceasta alege aceleaşi cuvinte, cu care Dumnezeu l-a chemat să dea socoteală. „Cine este acela care, fără cunoştinţă, îmi întunecă sfatul?” Aproape exact aceleaşi cuvinte i-a spus Dumnezeu (Iov 38.2). Şi răspunsul lui este acum: eu am făcut aceasta: „Am rostit ce nu am înţeles, lucruri prea minunate pentru mine, pe care nu le cunoşteam” (Iov 42.3). Cât de bine a înţeles Iov ţelul cerinţelor lui Dumnezeu (Iov 38.3): „Eu te voi întreba şi tu să Mă-nveţi.” Acum el adresează lui Dumnezeu aceeaşi rugăminte: „Te voi întreba şi Tu să mă-nveţi” (Iov 42.4). El se întoarce înapoi la locul care i se cuvine, şi prin aceasta recunoaşte că prin aroganţa inimii lui s-a ridicat peste Dumnezeu.

Însă totodată acum devine clar, cum în smerenie inima lui este adusă aproape de Dumnezeu: odinioară L-a cunoscut din auzite, acum el priveşte la Dumnezeu. „Auzisem de Tine, cu auzul urechii, dar acum ochiul meu Te vede” (Iov 42.5). Privind astfel lăuntric pe Dumnezeul lui, plin fiind cu gânduri cuvenite cu privire la El, el se vede totodată şi pe sine însuşi în lumina adevărată, şi, amintindu-şi de tot ce a vorbit împotriva lui Dumnezeu, acum se detestă pe sine însuşi şi are căinţă reală: „De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă” (Iov 42.6). Deci el se detestă pe sine însuşi şi ca să zicem aşa se căieşte stând pe genunchi. Când omul are a face cu Dumnezeu faţă către faţă, încetează toată glorificarea de sine, şi el devine vizibil în goliciunea şi ruşinea lui. Şi apoi el detestă nu numai ceea ce a spus, ci se detestă pe sine însuşi, „eul” încăpăţânat, rău.

De îndată ce omul – chiar şi cel mai bun dintre oameni – ajunge la cunoştinţa nedemnităţii lui, Dumnezeu Se coboară, îl ridică şi îi dăruieşte binecuvântare şi înviorare.

Păcatul prietenilor lui Iov

Este însă ciudat, că mai întâi se vorbeşte despre prieteni şi abia după aceea despre binecuvântarea şi înălţarea, pe care Dumnezeu a dăruit-o lui Iov după restabilirea lui. Mult timp n-am mai auzit nimic despre ei. În timpul ultimei vorbiri lungi a lui Iov, sub îndemnurile lui Elihu, în timpul vorbirii copleşitoare a Creatorului, ei au tăcut. S-a frânt ceva şi în inima lor? Găsim şi la ei smerire? Cu siguranţă nu, căci primul lucru, pe care Dumnezeu li-l spune, este: „Mânia Mea s-a aprins împotriva voastră.” Probabil că ei au văzut o confirmare a propriei lor teorii despre păcatele lui Iov, în mod deosebit în cuvintele Domnului adresate lui Iov. Parţial şi privit superficial, cuvintele lui Dumnezeu se potriveau cu reproşurile lor împotriva lui Iov. Şi acum ei aud aici – Dumnezeu Se adresează lui Elifaz, ca cel mai bătrân dintre ei -: „N-aţi vorbit drept despre Mine, ca robul Meu Iov” (Iov 42.7). Instinctiv te întrebi, în ce a vorbit Iov ce se cuvine despre Dumnezeu. Căci privit superficial s-ar fi putut gândi pe drept, că Iov a vorbit la fel de mult de nedrept despre Dumnezeu ca şi ceilalţi, da, s-ar putea chiar spune, că el a vorbit chiar mai pripit decât Elifaz şi prietenii lui.

Efectiv, noi nu avem voie să trecem cu vederea greşelile făcute de Iov. Dar repetăm: este o diferenţă ca de la cer la pământ, dacă te afli sau nu într-o încercare aşa de grea ca Iov. Pentru cei care ei înşişi nu suferă, este foarte uşor să descopere greşeli în cuvintele revoltate ale celui apăsat. Însă Dumnezeu ţine socoteală de împrejurările în care ele sunt rostite, mult mai mult decât probabil gândim noi. Să nu uităm, că ceea ce era păcătos în cuvintele lui Iov a fost mustrat de Dumnezeu, a fost recunoscut şi mărturisit de Iov şi urmare acestui fapt era iertat de Dumnezeu. De aceea pentru Dumnezeu sosise acum momentul să-Şi amintească cât mult bine a spus Iov în suferinţa lui, câtă credinţă a arătat el chiar şi în acele momente, cum el – în contradicţie cu sine însuşi – a luat prin credinţă ca Salvator pe Dumnezeul acela care în momentul următor i s-a apărut că ar fi un duşman.

Dumnezeu nu este unul care uită aceste lucruri. Însă El evaluează serios greşeala bărbaţilor care în părerea greşită că fac ce este drept, au eşuat complet în judecarea conform gândurilor lui Dumnezeu a unui anumit caz. Ei cunoşteau aceste gânduri, în măsura în care Dumnezeu le-a revelat în timpul acela, dar au greşit grav în aplicarea lor. De aceea, ceea ce ei spun, este pe de o parte foarte adevărat, şi pe de altă parte foarte greşit. Adevărurile abstracte fără viaţă spirituală călăuzită prin Duhul Sfânt sunt întotdeauna un pericol pentru credincioşi. Uneori se produce mai multă pagubă prin aplicarea greşită a unui adevăr decât printr-o nedreptate. Căci adevărul aplicat greşit dă unei rătăciri o aparentă înfăţişare de autoritate divină. Când o nebunie este cunoscută sau ceva, care aparent este fals, te îndepărtezi, însă fiecare credincios este impresionat de adevărul lui Dumnezeu. Deci dacă adevărul este aplicat greşit – ca aici, pentru a nimici moral pe unul care era subiectul special al intereselor lui Dumnezeu -, atunci aceasta este ceva îngrozitor în ochii Săi. Şi cei trei prieteni s-au făcut vinovaţi de acest păcat. Fără îndoială Dumnezeu nu-i va compara în privinţa aceasta cu Iov, înainte ca ei să se fi smerit; dar pentru că aceasta a avut loc, pentru că Iov a fost declarat drept de Dumnezeu în privinţa aceasta, a recunoscut greşelile lui de odinioară şi a primit iertare, acum Dumnezeu Îşi aminteşte de multele lucruri bune, care s-au găsit în inima lui în timpul încercării, şi le pune faţă în faţă cu făţărnicia celor trei prieteni.

Rodul adevăratei smerenii

Cât de deplin a fost Iov restabilit în părtăşia cu Dumnezeu se arată cel mai clar în faptul că Elifaz a jertfit pentru sine şi prietenii lui şapte tauri şi şapte berbeci ca jertfă de ardere-de-tot şi că Iov trebuia să se roage pentru ei.

Şi pentru noi este instructiv să vedem acest rod al adevăratei smerenii. Credincioşii, care au păcătuit, după mărturisire şi reîntoarcere arată deseori un timp o oarecare teamă, o reţinere în a ocupa din nou locul pe care l-au avut înainte între credincioşi. Suntem convinşi că o astfel de atitudine este bună şi mărturiseşte despre o conştiinţă sinceră. Însă pe de altă parte trebuie să remarcăm cât de desăvârşit iartă Dumnezeu păcatul. Ar trebui mai degrabă să întâmpinăm cu dragoste şi încurajare pe astfel de credincioşi ruşinaţi, decât cu neîncredere şi permanentă condamnare. Să ne gândim la comportarea tatălui faţă de fiul pierdut, cum el şi-a deschis braţele, inima şi casa, ca să primească pe cel reîntors. Cu siguranţă fiul a stat cu teamă şi ruşine la acea masă de sărbătoare, însă fratele lui era de condamnat aspru, care cerea răzbunare în loc de har.

Este de asemenea remarcabil, că prietenii au trebuit să aducă o jertfă de ardere-de-tot. Noi ne-am gândi într-un astfel de caz mai degrabă la o jertfă pentru păcat. Probabil din aceasta avem voie să tragem concluzia că istoria lui Iov a avut loc înainte de darea Legii. În Lege sunt date prescripţii exacte în legătură cu jertfa ce trebuie adusă pentru păcatele săvârşite. Înainte de aceasta este vorba numai despre jertfa de ardere-de-tot, ca la Noe (Geneza 8.20), la Avraam (Geneza 22.2) şi la Iov. Felul în care Dumnezeu prescrie această jertfă de ardere-de-tot arată că ea trebuie să exprime o mărturisire solemnă a păcatului: „… ca nu cumva să vă fac după nebunia voastră; pentru că n-aţi vorbit drept despre Mine, ca robul Meu Iov” (Iov 42.8).

„Sfârşitul Domnului” cu Iov

Cât de frumos este ceea ce urmează! „Domnul a întors captivitatea lui Iov, când s-a rugat pentru prietenii săi” (Iov 42.10). El nu întoarce numai pedeapsa pentru prieteni în urma rugăciunii lui Iov, ci eliberează şi pe Iov însuşi. Acesta s-a simţi captiv pe tot parcursul încercării lui şi a exprimat astfel acest sentiment: „Îmi pui picioarele în butuci” (Iov 13.27). „Dumnezeu m-a înconjurat cu plasa Lui” (Iov 19.6). Mai târziu va recunoaşte că nu Dumnezeu îl ţinea prins, ci că el însuşi era încurcat în propriile gânduri greşite.

Acum Dumnezeu i-a arătat har, şi că inima lui era plină de har se arată în aceea, că el era imediat gata să arate har, prin aceea că s-a rugat pentru prietenii lui, pentru ei, cei care l-au rănit cel mai dureros.

În acest moment minunat al harului deplin, în timp ce fumul jertfei se înalţă împreună cu rugăciunile unui om care se află deplin în părtăşia lui Dumnezeu, Dumnezeu întoarce totul spre bine pentru Iov. El primeşte dublu din tot ce a posedat odinioară. Prin aceasta Dumnezeu voia să exprime pentru el şi pentru toţi credincioşii necesitatea inimii Sale de a ne binecuvânta şi în exterior. Dacă păcatele noastre au fost iertate, atunci El Se gândeşte la binele pe care l-am făcut şi îl răsplăteşte.

Aşa S-a gândit Dumnezeu acum, că Iov a ţinut cu tărie la El, atunci când încercarea cea mai vitregă a venit asupra lui, aşa că însuşi satan a fost ruşinat. Într-adevăr după aceea Iov a trebuit să se cunoască pe sine însuşi, dar primirea cu credinţă a tuturor suferinţelor lui din mâna lui Dumnezeu a păstrat valoarea ei pentru Dumnezeu. Şi aceasta era fără îndoială har de la Dumnezeu. Că Iov ţinea cu tărie la Dumnezeu, aceasta a avut loc pentru că Dumnezeu nu l-a părăsit pe Iov. Dacă suntem drepţi şi rămânem statornici, în ciuda a orice ar veni peste noi, aceasta este har, care ne face capabili pentru aceasta. Ştim aceasta şi o recunoaştem cu plăcere. Totuşi rămâne pentru noi o îmbărbătare în viaţa noastră spirituală, că Dumnezeu vrea să răsplătească faptele noastre bune şi nu le va uita, dacă avem mereu înaintea privirii noastre, că credinţa precede faptele. Faptele noastre nu ne pot mântui, nu ne pot salva, nu pot îndepărta nici măcar un singur păcat. Dar dacă toate acestea au avut loc pe baza harului şi au fost primite prin credinţă, atunci Dumnezeu cere de la noi fapte bune, pentru ca să fie exprimată şi confirmată credinţa. Şi cu aceste lucrări El leagă făgăduinţele Lui minunate pentru viaţa de acum şi viaţa viitoare.

Încercarea a părut desigur lui Iov nesuportabil de lungă, atunci când a îndurat-o. Dar cât de scurtă trebuie să fi fost ea în amintirea lui, când el a recunoscut mâna lui Dumnezeu în suferinţe şi s-a gândit în urmă la ele în viaţa lungă care a urmat după aceea. O viaţă de părtăşie netulburată cu Dumnezeul său, plină de binecuvântări, în care totul s-a reîntors la el, tot ce a pierdut odinioară, prin aceea că posesiunile lui pământeşti s-au dublat şi în care el deseori a avut în inima lui gândul înviorător al psalmistului: „Este o clipă în mânia Sa, o viaţă în bunăvoinţa Sa” (Psalmul 30.5).

Versete călăuzitoare: Iov 40 şi 41

Iov 41.10-11: Deci cine este cel care va sta înaintea Mea? Cine Mi-a dat întâi, ca să-i plătesc înapoi? Tot ce este sub cer este al Meu!

Iov trebuia nu numai să cunoască cât de mic era el faţă de Dumnezeu, ci şi să mărturisească, că el a păcătuit; el trebuia să arate căinţă. De aceea Dumnezeu îi aminteşte acum de sentinţa lui temerară faţă de Dumnezeu, prin care el voia numai să se îndreptăţească pe sine însuşi: „Vrei tu deci să-Mi desfiinţezi judecata? Vrei să Mă condamni, ca să fii tu drept?” (Iov 40.8). Şi lui Iov i se cere să dovedească că el posedă şi puterea care se cuvine unui judecător moral aşa de sus poziţionat: puterea de a doborî pe cei mândri şi pe păcătoşi (Iov 40.9-14).

Iov nu poate face aceasta, şi pentru a-l face în mod deosebit conştient de aceasta, Dumnezeu îi îndreaptă atenţia spre două creaturi ale Sale, care cu toate că ele sunt total dependente de Dumnezeu, prin înfăţişarea puterii lor naturale exterioară şi impresionantă constrâng pe om la supunere. Este behemotul, conform descrierii un animal terestru, şi leviatanul, un nu mai puţin înfiorător monstru de apă, în care mulţi au văzut un crocodil uriaş. În capitolele 40 şi 41 găsim descrierea impresionantă a acestor două animale, cu scopul să ne umple cu teamă. În ceea ce-l priveşte pe Iov, pentru el aveau importanţă deosebită întrebările, pe care Dumnezeu i le-a pus cu privire la aceste două animale (Iov 40.15-41.10). Ce putea face el împotriva lor? Nimic. La o întâlnire între aceşti doi monştri cu omul, înfrângerea era desigur de partea omului. Singurul lucru, pe care omul îl poate face, este să recunoască aceasta, să ţină seama de aceasta şi să nu înceapă semeţ lupta, ci să se supună: „Ridică-ţi numai mâna împotriva lui, şi nu-ţi va mai veni gust să-l loveşti” (Iov 41.8). Dar dacă faţă de aceste creaturi ale lui Dumnezeu este vorba de supunere şi neputinţă, cu cât mai mult faţă de Dumnezeul viu!

Şi pentru timpul nostru este important să îndreptăm atenţia spre puterea lui Dumnezeu în natură şi la reverenţa care se cuvine din partea noastră faţă de El. Trăim într-un timp al biruinţelor mari ale omului asupra împărăţiei naturii. Fără îndoială în privinţa aceasta omenirea realizează o intenţie iniţială a lui Dumnezeu, chiar dacă o face cu mare slăbiciune, ca urmare a păcatului. Căci câte vieţi umane costă progresul în fiecare zi! Şi mai ales: Cum sunt folosite forţele naturii, pe care omul a putut să şi le supună, spre pierzarea şi distrugerea proprie sau spre glorificarea proprie, în loc ca ele să slujească spre onoarea lui Dumnezeu!

Şi totuşi, cât de redus este progresul, dacă ne gândim la mărimea creaţiei! Ce putem răspunde noi în timpul nostru la toate întrebările, pe care Dumnezeu le-a adresat lui Iov? Cei mai mari învăţaţi, ei, cei care au pătruns cel mai adânc în tainele naturii, dacă sunt sinceri, vor fi primii care vor răspunde: numai foarte puţin. Este însă pericolul în timpul nostru, ca aceia care nu fac parte dintre aceşti bărbaţi ai ştiinţei, să-şi închipuie prea mult cu privire la progresul nostru. Ei sunt deplin conştienţi de propria lor necunoaştere, gândesc însă, pentru alţii, că natura nu mai are nici o taină pentru cei bine pregătiţi şi educaţi ştiinţific. Aceasta este o mare rătăcire. Chiar şi cel mai mare învăţat din timpul nostru cunoaşte la fel de puţin răspunsul la toate întrebările puse de Dumnezeu lui Iov ca şi acesta însuşi. El este „prea neînsemnat”. La o mie de întrebări – şi astăzi încă – nici un răspuns! Căci mare este Domnul, Dumnezeul nostru!

Verset călăuzitor: Iov 38.2

Iov 38.2: Cine este acesta care întunecă sfatul prin cuvinte fără cunoştinţă?

Cu această întrebare serioasă se adresează Cel Atotputernic suferindului revoltat. Cât de mult a vorbit Iov!

Cine se cunoaşte câtuşi de puţin, simte că nu ni se cuvine să-l condamnăm din cauza aceasta. Înţelegem destul de bine, că prin suferinţa peste măsură de mare, pe care o avea de îndurat, şi-a pierdut stăpânirea de sine şi deznădejdea s-a dezlănţuit. „De aceea nu-mi voi mai stăpâni gura; voi vorbi în strâmtorarea duhului meu”, a spus el însuşi (Iov 7.11). Însă acolo unde noi, oameni ca el, ne reţinem să rostim o sentinţă, este bine să cunoaştem gândurile lui Dumnezeu despre semenii noştri. Şi aici la Iov iese la lumină, cât de mult rău a făcut el prin cuvintele lui nestăpânite. Nu simţim noi la citirea în Iov 3.1 că are loc o îndreptare spre rău? Înainte de momentul acesta Iov era un model desăvârşit al liniştii credincioase în căile Domnului. Acest fel de gândire la caracterizat spre onoarea lui Dumnezeu, spre ruşinarea lui satan şi ca model pentru noi, cărora ne este recomandată spre imitare răbdarea lui Iov (Iacov 5.11). Dar dacă după aceea citim: „După aceasta, Iov şi-a deschis gura şi şi-a blestemat ziua”, atunci în această scurtă informare este cuprinsă deja revolta, împotrivirea, blestemarea zilei, pentru care lui Dumnezeu I se cuvine în toate timpurile mulţumire, atribuirea vinei lui Dumnezeu pentru nereuşitele vieţii sale, sentinţa omului referitoare la căile lui Dumnezeu. Şi prin aceasta Iov a întunecat sfatul lui Dumnezeu pentru sine însuşi şi pentru alţii. Acum şi el însuşi era în întuneric, prin felul lui greşit de gândire i s-a luat acum toată înţelegerea în călăuzirile lui Dumnezeu. Ce atenţionare pentru noi în zilele de necazuri!

Acum Dumnezeu îi cere să stea ca bărbat şi să-I răspundă (Iov 38.3). Într-adevăr Iov a recunoscut înaintea lui Dumnezeu slăbiciunea lui ca om prin cuvintele: „Ce este omul ca să-l preţuieşti?” (Iov 7.17). Însă pentru că el a îndrăznit să ceară răspundere din partea lui Dumnezeu (Iov 31.35-37), acum se cuvenea din partea lui să aibă atitudinea unui viteaz. Dumnezeu îi răspunde cu o contra-întrebare: „Unde erai tu când am întemeiat pământul?” (Iov 38.4). Creatura este pusă înaintea Creatorului, acesta este gândul principal al acestor cuvinte ale Domnului. Iov trebuia să rămână dator cu răspunsul: crearea lumii, această lucrare minune înmiită a lui Dumnezeu a avut loc cu mult înainte ca el să fie creat, un om între mulţi alţii, o creatură în mijlocul unei creaţii, despre al cărei început el nu ştia nimic şi nici cum Dumnezeu a întreţinut-o. Şi aşa cum Iov a rămas dator cu răspunsul la această întrebare de bază, la fel a rămas dator şi cu răspunsul la mai mult de cincizeci de întrebări ale lui Dumnezeu, prezentate în capitolele 38-41. Orice închipuire omenească este nimicită aici prin Dumnezeu; cuvintele arogante ale lui Iov amuţesc, de îndată ce El vorbeşte.

Trebuie însă să păstrăm în vedere, că nu era intenţia lui Dumnezeu să Se delimiteze faţă de Iov la lucrările Sale de Creator. Dimpotrivă: El voia să preocupe inima lui Iov şi inima noastră a tuturor, care am ales cuvintele Lui minunate ca învăţătură, cu Persoana Sa. Omul trebuia eliberat de orice gând cu privire la sine însuşi şi în smerenie să înveţe să se plece înaintea mărimii Creatorului. Căci dacă lucrările lui Dumnezeu sunt aşa de minunate, cu cât mai minunat este atunci El, care a făcut aceste lucruri! Dacă noi devenim mici la privirea a ceea ce El a făcut, cât de fără valoare suntem noi atunci faţă de El Însuşi! Dar totodată: cât de mult ne încurajează un astfel de simţământ să ne punem toată încrederea în El (Psalmul 146.5,6). Se va fi preocupat oare mai târziu Iov mult cu behemotul sau cu leviatanul? Nicidecum, dar el era plin de Dumnezeu, mai mult decât înainte (Iov 42.5). Şi prin aceasta ţelul lui Dumnezeu a fost atins.

Partea aceasta ne oferă învăţătura minunată, că înainte de toate şi în primul rând depinde dacă noi ne aflăm pe locul corect înaintea lui Dumnezeu. De aceea Dumnezeu nu discută cu Iov. De îndată ce acesta a ajuns sub impresia incapacităţii lui de a explica lucrările minunate ale creaţiei, el a înţeles că mult mai puţin este capabil să evalueze căile lui Dumnezeu şi planurile Lui cu sufletul unui om. Planurile Lui cu sfinţii, pe care îi iubeşte, simpatia Lui faţă de ei, credincioşia Lui, purtarea de grijă şi călăuzirea – cu cât mai profunde sunt acestea decât lucrarea creaţiei! În creaţie admirăm puterea şi maiestatea Sa, dar în călăuzirea sufletelor vorbeşte inima Sa. El ştie cine suntem, Îşi aminteşte că suntem ţărână (Psalmul 103.14). El ştie de asemenea ce vrăjmaş puternic al sufletelor stă împotriva noastră. Şi cu toate acestea El vrea să realizeze planurile Sale în aceşti oameni slabi – planuri, care sunt mult mai mult decât creaţia. El vrea să fie glorificat în cel mai înalt grad, nu prin cântecul naturii (Psalmul 19), nu prin cântecul de bucurie al stelelor dimineţii (Iov 38.7), ci în sfinţii Săi şi să fie privit cu uimire în toţi cei care au crezut (2 Tesaloniceni 1.10). Revelarea deplină a inimii lui Dumnezeu o vedem în binecuvântările veşnice, pe care El le dăruieşte alor Săi. Pentru ei El Însuşi a coborât în Hristos, în El, Cel care era nu numai Adevărul, ci în Fiinţa Lui a revelat deplin pe Tatăl. Nimic din toate acestea nu puteau fi revelate lui Iov, însă inima lui a fost îndreptată prin smerire spre aceste lucruri.

Pe baza acestor remarci vom putea savura pe deplin splendoarea şi maiestatea cuvine divine din capitolele 38 – 41, la citirea şi meditarea asupra lor, şi ne vom deschide faţă de impresia mărimii Creatorului, fără să cădem în greşeala să rămânem prea mult la aceste lucruri, aşa cum nu era intenţia lui Dumnezeu cu Iov şi nici cu noi.

Să mai observăm, că Dumnezeu vorbeşte mai întâi despre lucrurile mari din natură: pământul (Iov 38.4-7), marea (Iov 38.8-11), dimineaţa (Iov 38.12-15), adâncul şi împărăţia morţii (Iov 38.16-18), lumina şi întunericul (Iov 38.19-21), zăpada, vântul, ploaia, gerul, stelele, norii, furtuna (Iov 38.22-38).

Însă după aceea Se îndreaptă spre lucrurile mici şi exprimă purtarea Lui de grijă pentru cele create (Iov 39).

Versete călăuzitoare: Matei 23.29-31

Matei 23.29-31: Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi zidiţi mormintele prorocilor, împodobiţi gropile celor drepţi şi ziceţi: „Dacă am fi fost noi în zilele părinţilor noştri, nu am fi fost părtaşi cu ei la sângele prorocilor.” Prin aceasta mărturisiţi despre voi înşivă că sunteţi fiii celor care i-au omorât pe proroci.

Ultimul strigăt „vai de voi” arată că fariseii erau preocupaţi să facă monumente prorocilor lor. Ei onorau pe proroci, afirmau solemn că ei niciodată nu au omorât pe proroci şi în acelaşi timp se sfătuiesc cum ar putea să omoare pe Marele Proroc, pe Mesia Însuşi. Orbirea fariseilor era cu adevărat de nedepăşit. Probabil ei au crezut că ei, prin faptul că ridicau monumente prorocilor, prin aceasta s-ar fi asemănat întrucâtva cu ei, prin faptul că îi păstrau în amintire. Sau probabil voiau numai să se depărteze de păcatul înaintaşilor lor, ca să păstreze propria lor dreptate. Din nou ne punem oglinda înainte şi aplicăm acest „vai de voi” la noi înşine. Ce ar fi dacă Domnul Isus ar veni pe neaşteptate la noi? Sunt aproape sigur, că din aceleaşi motive L-am trata rău, aşa cum au făcut atunci fariseii. Dacă Domnul ar da pe faţă tot tradiţionalismul nostru şi ar spulbera construcţiile noastre teologice, atunci – mă tem – nu va mai rămâne mult din tot ce ne-am inventat în cămăruţa noastră.

Sau să presupunem că părinţii noştri de credinţă, pe care noi ne sprijinim aşa de mult, ar veni astăzi în Biserica/adunarea noastră, sau în organizările denumite după numele lor. Ce ar spune astăzi un Luther, ce ar spune Calvin, Wesley, Spurgeon, Darby, Müller sau Kelly? Noi nu ne temem să folosim numele marilor părinţi ai credinţei. Numele lor oferă demnitate faptelor noastre. Dar ce ne-ar spune şi ce ar spune ei despre noi? Ar fi ei de acord cu monumentele noastre, pe care noi le-am ridicat în cinstea lor? Din comoditate uităm cu plăcere, că mulţi dintre aceşti bărbaţi au avut convingeri foarte puternice şi curaj mare şi au contribuit la multe schimbări esenţiale. Mulţi dintre ei au fost luptări solitari şi probabil persoane cam ciudate. Îmi pot foarte bine imagina cât de penibil şi deranjant ne-am simţi şi am fi bucuroşi – aşa cum au fost odinioară fariseii – dacă ei ar părăsi iarăşi pământul acesta.

De la exclamarea „vai de voi!” la plâns

Acest capitol 23 se încheie, şi eu vreau să închei cu cuvintele lui Tom Hovestol:

Cât de potrivit este că acest capitol 23 se încheie cu lacrimi şi nu cu batjocură şi dispreţ, cu plâns şi nu cu lovituri. Ca o găină a vrut Isus să strângă pe farisei în jurul Lui şi să-i inunde cu dragostea Sa. Singurul lucru, pe care El i-a rugat, era ca ei să fie sinceri cu ei înşişi şi să vadă lipsa şi nevoia lor. El voia ca ei să năzuiască după credinţa sănătoasă, să nu fie bolnavi religios, şi ca ei să primească mesajul Lui plin de har şi de îndurare.

Şi noi să plângem pentru autoînşelarea noastră şi păcătoşenia noastră. Cu regret acest „vai de voi” al lui Isus nu a ajuns numai la urechi surde, ci şi la inimi rele, aşa relatează evanghelistul Matei. În loc să se pocăiască, farisei au reacţionat cu mânie şi au omorât pe Mesia.

Cum putem noi evita aceste cuvinte „vai de voi” şi în loc de aceasta să ne punem sub protecţia lui Isus? Cum evităm noi falsa bunăstare a religiozităţii şi ajungem la adevărata sănătate spirituală? Cum alcătuim un stil de viaţă caracterizat de „şi a fost foarte bun”  în loc de „meritat” sau „vai de voi”?

Eu cred că începe cu faptul de a fi dispus să fiu sincer faţă de Dumnezeu şi faţă de mine însumi. Aceasta la rândul lui are ca premisă, că noi cercetăm domeniile sufletului nostru, pe care de fapt mai bine nu am vrea să le vedem. Noi trebuie să recunoaştem făţărnicia noastră, ipocrizia noastră, lupta religioasă, priorităţile false, concentrarea la lucrurile exterioare, neglijarea sufletului nostru, uitarea istoriei noastre şi să recunoaştem miopia proprie cu privire la viaţa noastră spirituală. Trebuie să ne pocăim printr-o mărturisire smerită (probabil chiar cu lacrimi). Şi mai important decât toate este să nu ne lăsăm conduşi la năzuirea după o sănătate spirituală falsă, care de fapt numai văruieşte în afară credinţa bolnavă. (Die Pharisäer-Falle, R.Brockhaus, 1999, pag. 234)

Verset călăuzitor: Matei 23.13

 Matei 23.13: Dar vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici, pentru că voi închideţi oamenilor Împărăţia cerurilor; nici voi nu intraţi în ea şi nici pe cei care vor să intre, nu-i lăsaţi să intre.

Afirmaţia este simplă: fariseii sunt aceia care închid Împărăţia cerurilor. Nouă nu ni se poate întâmpla aşa ceva, sau? Nu, noi ştim foarte bine cum se ajunge în cer şi acţiunile noastre de evanghelizare vorbesc foarte clar în privinţa aceasta. În afară de aceasta am introdus „servicii divine pentru oaspeţi”, unde vrem să explicăm oamenilor cum ajung ei în cer.

Deci fariseii erau convinşi de rolul lor de conducere spirituală şi ei erau primii care s-au anunţat pentru posturile de portari la intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu. Cu regret însă, niciodată aceste posturi nu au fost oferite de cineva, ci fariseii înşişi şi-au creat aceste posturi. (Nu vorbim aici despre disciplina în Biserică/Adunare, unde păzitorii porţilor îşi au rolul lor – vezi 1 Corinteni 5.) Ei erau siguri în felul lor de a vedea lucrurile teologic. Privit superficial, aceasta este totuşi o slujbă importantă şi o lucrare bună pentru o persoană sănătoasă spiritual.

Dar Domnul Isus a fost în această privinţă de altă părere. Ceea ce în afară părea foarte sănătos, era pentru El boală. Căci nu numai că ei erau orbi cu privire la starea lor, ci ei au închis Împărăţia lui Dumnezeu pentru aceia care ar fi voit să intre.

Nu este şi în zilele noastre o comportare asemănătoare, când noi „producem” întoarceri la Dumnezeu într-un fel pe care Scriptura nu-l cunoaşte? În Scriptură găsim feluri diferite cum oamenii au găsit pe Domnul. Noul Testament relatează despre întoarceri la Dumnezeu foarte simple şi foarte complicate şi chiar ciudate. Să ne gândim la tâlharul de pe cruce, care a spus simplu: „Adu-Ţi aminte de mine …” sau la vameşul care a strigat: „Doamne, ai milă de mine, păcătosul”. Sau să ne gândim la convertirea lui Pavel, care a avut acea viziune minunată pe drumul Damascului, sau cât de complicat a fost pentru Nicodim să recunoască că el trebuia să fie născut din nou. Ce va zice Domnul de toate bine intenţionatele chemări la convertire, care sunt prezentate prin rugăciuni bine formulate, sau cu privire la toată teologia referitoare la justificarea prin credinţă, la care protestanţii şi catolicii de secole nu se pot unii. Aici trebuie să se repete unul sau altul din cuvintele rostite de cineva, acolo trebuie să se vină în faţă, ca să spună „da”. Şi iarăşi în altă parte trebuie să se poată spune pe de rost toată mărturisirea de credinţă. Nu spun nicidecum că toate acestea la locul lor nu pot fi în ordine. Dar nu devenim noi uneori aroganţi, să decidem cine are voie şi cine nu are voie să fie înăuntru, prin aceea că stabilim o anumită metodă de procedare sau chiar prin această metodă mai degrabă se acţionează respingător decât atrăgător? Este o responsabilitate deosebit de mare să fi la lucru ca evanghelist – şi Domnul să trimită cât mai mulţi lucrători la recolta Sa – dar fie ca întotdeauna aceştia să fie aceia care prezintă exclusiv pe Hristos ca uşă şi să nu arate căi gândite de ei înşişi, pe care s-ar putea pretinde că ajungi sigur în Împărăţia lui Dumnezeu.

A doua problemă a acestui strigăt „vai de voi” este că noi prin comportarea noastră, prin obiceiurile noastre şi prin tradiţia noastră, care nu sunt nici actuale şi nici conform cu Scriptura, baricadăm drumul altor oameni ca să cunoască cu adevărat pe Hristos. În privinţa aceasta nu dau nici un exemplu, deoarece fiecare Biserică/Adunare şi fiecare creştin ar trebui să se gândească cum prin anumite feluri de comportare, obiceiuri şi tradiţii baricadează drumul spre Împărăţia lui Dumnezeu. Să întrebăm pe necredincioşi ce spun ei despre credincioşi în general şi vom vedea că sunt multe lucruri negative, care sunt un obstacol să intre în Împărăţia lui Dumnezeu sau chiar să viziteze o Biserică/Adunare creştină. În loc să se vorbească despre Hristos, de felul cât sunt ei de miloşi, de buni, de fideli adevărului şi de autentici, ni se duce faima că noi am fi neîndurători, carnali şi făţarnici. Ceva nu este în ordine, dacă aceia care pretind că veghează poarta cerului, taie pofta oamenilor. (În treacăt fie spus, că desigur sunt şi lucruri biblice care sperie pe necredincioşi. Desigur aici nu este vorba de aceste lucruri!)

Observăm noi, cât de mult ne asemănăm cu fariseii? Dacă tu îi condamni prea aspru, atunci gândeşte că te condamni şi pe tine odată cu ei.

Spune Biblia ceva despre „căderea sau odihnirea în Duhul”? În unele cazuri Biblia numeşte oameni care au căzut în prezenţa lui Dumnezeu. Dar este aceasta în concordanţă cu ceea ce se înţelege în zilele noastre prin „căderea în Duhul”?

Oameni care cad în prezenţa lui Dumnezeu

1. Dumnezeu Se arată lui Avraam şi acesta a căzut cu faţa la pământ (Geneza 17.1-3). Dumnezeu preia iniţiativa şi face chiar un legământ cu el.
2. Moise primeşte o descoperire a Domnului, atunci când s-a dus să vadă rugul arzând (Exodul 3.5). Dumnezeu Se revelează ca EU SUNT. În aceasta vedem o arătare anticipată a Domnului Isus.
3. Iosua stă ca şi comandant de oşti înaintea porţilor Ierihonului şi cineva i se adresează. Când l-a întrebat pe necunoscut, cine este, i se spune: EU am venit. – Este Căpetenia oştirii Domnului, altfel spus, Domnul Isus Însuşi. Drept urmare Iosua a căzut cu faţa la pământ. Apoi i se porunceşte să-şi scoată sandalele din picioare, deoarece el stă pe teren sfânt (Iosua 5.14,15).
4. Poporul israel primeşte mesajul, că Domnul i Se va arăta în gloria Sa. Focul din cer mistuie jertfa de pe altar. Poporul a strigat de bucurie, şi toţi au căzut cu feţele la pământ (Leviticul 9.4,23,24).
5. Şi cunoscutul Balaam cu măgăriţa lui vorbitoare a trăit aşa ceva. Măgarul, pe care el şedea, a văzut pe îngerul Domnului cu sabia învăpăiată stând în drumul lui. Animalul s-a abătut. Balaam, care nu vede nimic, bate animalul, până când Dumnezeu îi deschide ochii. El îşi îndoaie genunchii şi s-a aruncat cu faţa la pământ (Numeri 22.31).
6. În cartea Judecători citim despre Manoah, viitorul tată al lui Samson. Îngerul Domnului S-a arătat încă o dată soţiei lui, la dorinţa acesteia. Ea merge şi îl cheamă pe soţul ei. Ei i se face cunoscut că va rămâne însărcinată cu un fiu. Când ea se scoală, ca să aducă o jertfă, aceasta este primită. Când apoi îngerul Se înalţă în flacără, perechea recunoaşte minunea. Ei au văzut pe Dumnezeu şi au căzut cu faţa la pământ (Judecători 13.20).
7. Ilie se află pe Carmel, unde are loc confruntarea între Dumnezeul lui Israel şi Baal. Baal nu se lasă auzit, nici măcar atunci când sute din preoţii lui şi-au făcut tăieturi cu cuţitele, ca să-l determine să intervină. Poporul, care a trăit mult timp în decădere mare de Dumnezeu, stă alături nedecis. Când în cele din urmă Ilie strigă pe Dumnezeu, din cer cade foc şi mistuie jertfa de pe altar. Când întreg poporul a văzut aceasta, au căzut cu feţele la pământ şi au zis: DOMNUL, El este Dumnezeu! (1 Împăraţi 18.21,39).
8. Şi împăratul David poate fi numit. El şi bătrânii au căzut cu feţele la pământ, când a văzut pe îngerul Domnului cu sabia scoasă stând între cer şi pământ ca să îndeplinească sentinţa (1 Cronici 21.16).
9. La sfinţirea Templului apare slava Domnului într-un nor, care a umplut toată casa. Preoţii nu au putut să mai stea să slujească, din cauza norului. Nu se spune că ei au căzut, probabil ei au putut să se retragă. Din text nu rezultă clar aceasta (2 Cronici 5.14).
10. Când profetul Ezechiel vede gloria lui Dumnezeu, el cade cu faţa la pământ în trei situaţii succesive (Ezechiel 1.28; 3.23; 44.4,5). Gloria a devenit vizibilă (Ezechiel 11.22). Duhul nu permite ca el să rămână culcat, ci îl face să se ridice cu putere nouă (Ezechiel 2.1; 3.24).
11. Daniel are o întâlnire cu îngerul Gabriel. El are o viziune şi aude şi vede conştient. El devine neputincios şi cade cu faţa la pământ (Daniel 8.1). Când după săptămâni de jale are din nou o viziune, o vede numai el. După aceea Daniel rămâne fără putere şi culoarea feţei lui s-a schimbat. El a auzit cuvinte şi a căzut neputincios cu faţa la pământ. El este atins şi a trebuit să se scoale imediat, şi pentru aceasta i s-a dat putere. El se ridică, mâinile şi picioarele tremură (Daniel 10.2-10). El primeşte profeţii referitoare la evenimentele de pe pământ.
12. În evanghelia după Matei este relatată întâmplarea transfigurării lui Isus pe munte. Când Dumnezeu vorbeşte, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au temut foarte mult (Matei 17.6).
13. În evanghelia după Marcu sunt descrişi demonii care s-au aruncat înaintea lui Isus şi au mărturisit că El este Fiul lui Dumnezeu (Marcu 3.11).
14. În evanghelia după Luca găsim relatarea despre îndrăcitul din ţinutul gadarenilor. El era dominat de duhuri rele şi a căzut înaintea lui Isus. Duhurile rele l-au făcut să strige: „Ce am eu a face cu Tine, Isuse, Fiu al Dumnezeului celui Preaînalt?” (Luca 8.28).
15. În cartea Faptele apostolilor se relatează că Pavel pe drumul spre Damasc a văzut o lumină din cer căzând spre pământ. El a căzut la pământ şi a fost fără vedere trei zile şi n-a mâncat nimic (Faptele apostolilor 9.9; 22.6).
16. Apostolul Ioan pe insula Patmos a căzut ca mort la picioarele lui Isus, atunci când L-a văzut pe Isus glorificat (Apocalipsa 1.17).
17. Cele patru fiinţe vii şi cei 24 de bătrâni se prostern înaintea Mielului (Apocalipsa 5.8). Ei s-au aruncat cu faţa la pământ şi s-au închinat (Apocalipsa 5.14). Ei se aruncă cu faţa la pământ (Apocalipsa 7.11; 11.16; 19.4).
18. Când Ioan în uimirea lui vrea să se închine unui înger, el este imediat respins (Apocalipsa 19.10). El este aşa de copleşit de ceea ce vede, că încearcă încă o dată s-o facă. Şi de data aceasta i se interzice s-o facă (Apocalipsa 22.8).

Reacţii la arătarea lui Dumnezeu

În Biblie se arată că oamenii – atât în cer cât şi pe pământ – reacţionează în acelaşi fel la arătarea lui Dumnezeu şi a gloriei Sale: ei cad în închinare înaintea Lui. Din cele relatate în Biblie rezultă că cei care au avut parte de astfel de momente au o cunoaştere mai profundă a lui Dumnezeu, începând din momentul întâlnirii neobişnuite, pe care înainte nu au avut-o. O linişte mare cade asupra acestor oameni. Ei primesc o misiune, care este descrisă chiar în detalii:

1. Avraam trebuie să se circumcidă, el şi ai lui, ca semn al legământului. Acest eveniment are încă consecinţe pentru urmaşii lui Avraam.
2. Moise trebuie să meargă la faraon, care probabil îl caută încă din cauza omorârii egipteanului. El este trimis cu mesajul, că Dumnezeu vrea să scoată pe poporul Său din Egipt.
3. Iosua trebuia să meargă în jurul cetăţii, până când zidurile Ierihonului vor cădea. Dumnezeu era pe punctul să dea poporului ţara făgăduită, şi pentru aceasta Ierihonul trebuia să cadă.
4. Balaam este trimis de Dumnezeu, contrar oricărei intenţii a lui Balac, să rostească binecuvântare în loc de blestem asupra lui Israel.
5. Lui Manoah şi soţiei lui li se spune că fiul lor Samson va începe eliberarea lui Israel de vrăjmaşii lui.
6. Împăratul David a atras asupra lui sentinţa lui Dumnezeu, din cauza numărării poporului. Îngerul vine să facă judecata. David vede îngerul şi imploră, ca poporul să fie cruţat.
7. Ilie stă singur pe Carmel, ca să pregătească sfârşitul idolatriei împăratului Ahab şi al împărătesei Izabela, prin care cei doi au dus poporul în rătăcire. După ce a căzut foc din cer, poporul mărturiseşte: Domnul, El este Dumnezeu.
8. Experienţa lui Ezechiel este aşa de impresionantă că timp de şapte zile a stat uimit (Ezechiel 3.15). El trebuia să vorbească poporului. Într-o altă ocazie el începe să strige implorând şi mijlocind, când a văzut că Dumnezeu a omorât pe cineva prin judecată (Ezechiel 11.15,13). Întregul Israel era în joc.
9. Daniel primeşte mesajul referitor la timpul din urmă şi este bolnav din cauza celor întâmplate, când a trebuit ca el să îndure toate. El trebuia să ducă mesajul la mai mulţi împăraţi succesivi. Dumnezeu îi revelează schema mare a evenimentelor mondiale, până la timpul din urmă, când omenirea întreagă va fi implicată.

În convieţuirea actuală individualizată, când fiecare se preocupă cu sine însuşi, trebuie atrasă atenţia, că în toate aceste locuri din Scriptură este vorba de colectivitate. Nu este vorba de experienţe strict individuale şi care se delimitează la aceia care au parte de ele. Este vorba de evenimente care au consecinţe asupra grupelor, până la naţiuni întregi. Nu întotdeauna este vorba de acum şi aici, ci de evenimente escatologice din viitorul îndepărtat. Acestea sunt evenimente care au a face cu viitorul.

Unele concluzii

Din exemplele din Biblie, discutate mai înainte, putem trage unele concluzii.

1. Toate persoanele amintite cad înainte (cu capul înainte) în prezenţa lui Dumnezeu, a îngerului Domnului (o apariţie anticipată a Domnului Isus) sau a unui arhanghel.
2. În Biblie – aceasta este foarte important – oamenii nu cad prin mijlocirea unui om. Ei cad ca urmare a întâlnirii directe cu Dumnezeirea sau cu un înger; niciodată nu vine suplimentar o a treia persoană. Niciodată ei nu cad prin punerea mâinilor sau prin aceea că se arată cu degetul spre persoana care trebuie să cadă.
3. Căderea înapoi (pe spate) are loc când împotrivitorii lui Dumnezeu primesc o sentinţă de judecată sau sunt înlăturaţi. În Biblie se întâlneşte de patru ori căderea pe spate, ca urmare a sentinţei lui Dumnezeu, şi anume din cauza necredinţei sau a păcatului:Geneza 49.17: Călăreţul cade pe spate.

   1 Samuel 4.18: Marele preot Eli cade pe spate de pe scaunul său şi şi-a frânt gâtul.

   Isaia 28.13: Conducătorii Ierusalimului vor cădea pe spate şi vor fi zdrobiţi.

   Ioan 18.6: Soldaţii, care voiau să prindă pe Isus, s-au dat înapoi şi au căzut jos la pământ.

4. Iniţiativa pentru astfel de evenimente porneşte întotdeauna de la Dumnezeu. Niciodată nu vedem în Biblie un om care să dorească astfel de experienţe. Ele surprind pe oameni, ei nu caută o astfel de experienţă. În Biblie nu se dă nici o încurajare în acest sens, şi nici nu se cere sau se provoacă la astfel de experienţe. Cei implicaţi ar fi dorit cu plăcere să nu aibă parte de ele.
5. Niciunde în Biblie o adunare este convocată, ca în ea să se organizeze sau să aibă loc „căderea sau odihnirea în Duhul”.
6. Întotdeauna când în Biblie oamenii au căzut cu faţa la pământ, nu le este permis să rămână culcaţi. Ei trebuie imediat să se ridice şi pentru aceasta primesc putere, după caz şi prin repetare. Unii dintre ei sunt confuzi şi uluiţi multe zile din cauza celor întâmplate.
7. Întotdeauna când în Biblie oamenii „cad”, aceasta are loc nu pentru eliberare sau pentru ca viaţa lor spirituală să funcţioneze mai bine. Ea nu este destinată în particular, ci întotdeauna pentru colectivitate. Practica, printre altele a lui John Wimber, unde oamenii ore în şir stau culcaţi pe spate sau cu faţa în jos, şi se simt liniştiţi şi simt un sentiment măreţ de indiferenţă faţă de împrejurări, trebuie radical respins din punctul de vedere al Bibliei. Că nu sunt nici un fel de consecinţe, nici bune şi nici rele, este evident neadevărat.
8. În Biblie este vorba de frică mare la oamenii care au parte de aşa ceva. Ei au o întâlnire cu Dumnezeirea sau cu un înger. Aceasta este aşa de copleşitor, că un om nu poate rămâne pe picioare. Deseori ei devin neputincioşi şi se prostern în adorare cu faţa la pământ. În cele mai multe cazuri ei sunt treziţi, ca să nu se teamă.
9. În mai multe cazuri devine vizibilă gloria lui Dumnezeu. Când şi alţii sunt prezenţi – cum este în cazul lui Daniel şi a lui Saul din Tars -, cei din jur devin conştienţi de evenimentele supranaturale şi s-au îngrozit şi au căzut la pământ.
10. Întâlnirea, pe care Dumnezeu o are cu omul şi la care iniţiativa porneşte întotdeauna de la El, are un scop precis. Cei care au parte de un astfel de eveniment, primesc o misiune şi/sau se prostern în adorare înaintea gloriei lui Dumnezeu. Misiunea pe pământ se îndeplineşte deseori în împrejurări grele şi (uneori) cu suferinţă mare. Ceea ce aceşti chemaţi au trăit în întâlnirea directă cu Dumnezeu îi face capabili să îndeplinească misiunea. Ei sunt echipaţi cu putere, ca să îndeplinească misiunea şi, dacă este necesar, să suporte suferinţe care o însoţesc.
11. Biblia arată un context între „a fi plin cu Duhul Sfânt” sau „vindecare, însănătoşire” şi „căderea înaintea feţei lui Dumnezeu”. Aici este vorba de căderea înaintea lui Dumnezeu biblică. Căderea înapoi, mijlocită de un om prin punerea mâinilor, atingere sau ceva asemănător, lipseşte total în Biblie.

Evaluări

Înfăţişarea „căderii în Duhul”, aşa cum ea se întâlneşte în cercurile carismatice, nu este sprijinită de Biblie. De aceea se pune întrebarea, cum trebuie înţeleasă această înfăţişare. Ea se poate explica prin aceea că oamenii se lasă uşor influenţaţi. Într-o mulţime mare de oameni ea poate cuprinde întreaga mulţime.

Este însă şi o altă explicaţie, care este deosebit de îngrijorătoare. Apariţia căderii este cunoscută în hinduism. Acolo ea este denumită Shakti Pat. Fostul hindu rabinul Maharaj  descrie în cartea sa[1] această noţiune în felul următor:

Shakti Pat, „o noţiune folosită prin atingerea printr-un guru – în mod deosebit cu mâna sa – pe fruntea adoratului, ceea ce dă naştere la efecte supranaturale. Shakti înseamnă de fapt, „putere, tărie”, şi în formularea Shakti Pat guru devine canalul forţei primare, al forţei cosmice, care stă la baza universului şi care este întruchipată de zeiţa Shakti – soţia lui Shiva. Ca efect supranatural al lui Shakti prin atingerea făcută de guru, adoratorul poate cădea la pământ sau el poate vedea o lumină strălucitoare şi poate avea experienţa unei iluminări lăuntrice sau o altă experienţă sufletească mistică.” Aici se are a face cu un medium. Un medium este cineva care dă mai departe forţe ale duhurilor rele.

Maharaj relatează în aceeaşi carte că el a dat oamenilor „Shakti Pat” abia la vârsta de treisprezece ani. Cu această ocazie arată clar, că Shakti este unul din numele lui Kali. Ea este soţia criminală şi băutoare de sânge a lui Shiva, zeiţa mamă a forţelor, care oferă forţa primară, care curge prin inima universului. În timpul acela era pentru Maharaj un gând palpitant, că el trebuia să devină „canalul” forţei ei.[2]

Căderea în Duhul, aşa cum ea are loc în întrunirile carismatice, nu are absolut nici o bază biblică. Ea este însă cunoscută în hinduism. Forţele, care lucrează acolo, sunt sufleteşti şi foarte probabil oculte.

Adnotare

Tradus de la: Fallen im Geist

Titlul original: „Vallen in de Geest“
Sursa: www.oudesporen.nl

Traducere: Ion Simionescu

Versete călăuzitoare: Apocalipsa 19.7-9

Apocalipsa 19.7-9: Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-I dăm glorie, pentru că nunta Mielului a venit şi soţia Lui s-a pregătit. Şi i s-a dat să se îmbrace în in subţire, strălucitor şi curat, pentru că inul subţire sunt faptele drepte ale sfinţilor. Şi mi-a spus: „Scrie: Ferice de cei chemaţi la cina nunţii Mielului!“ Şi mi-a spus: „Acestea sunt cuvintele adevărate ale lui Dumnezeu!“

Întrebare: Uneori se spune [de exemplu A. G. Fruchtenbaum în “Handbuch für biblische Prophetie”, pag. 150] că ceremonia de nuntă va avea loc în cer, şi sărbătoarea nunţii respectiv masa de nuntă va avea loc pe pământ. Este corect aceasta?

Răspuns: Unii vor să vadă nunta Mielului în cer şi sărbătoarea nunţii, respectiv masa de nuntă o transpun pe pământ, deoarece nu se vede că în momentul nunţii în cer sunt deja credincioşi din Vechiul Testament. Este adevărat că potrivit obiceiurilor iudaice nunta şi masa de nuntă nu trebuie să aibă loc în acelaşi timp şi în acelaşi loc. Din acest motiv se vrea plasarea nunţii în casa Tatălui şi masa de nuntă în Împărăţia de o mie de ani pe pământ. După convingerea noastră aceasta nu este posibil din mai multe motive. Ar fi pe de o parte o amestecătură fatală între chemarea crească şi chemarea pământească, dacă mireasa cerească nu ar sărbători acolo unde este patria ei, cetăţenia ei, şi aceasta chiar după ce ea a fost la Mirele ei în patria cerească, în casa Tatălui. Pe de altă parte ar fi şi o desconsiderare a miresei pământeşti Ierusalimul, dacă Hristos ar sărbători pe pământ masa de nuntă cu mireasa cerească.

Profeţia este plină de descrieri ale miresei pământeşti Ierusalimul şi despre faptul că Dumnezeul legământului Iehova Se va îndura de ea (de exemplu Psalmul 45; Isaia 49.14-18; 54.1-8; 62.1-5; Ieremia 2.2). Să renunţe Domnul Isus la acest plan cu mireasa Sa pământească, în timp ce Ierusalimul este numit „cetatea marelui Împărat! (compară cu Psalm 48.2; Matei 5.35)? În afară de aceasta este puţin convingător, că mireasa cerească trebuie să fie într-un fel oarecare un „înlocuitor” pentru mireasa Ierusalim. Căci atunci toate profeţiile s-ar interpreta literalmente şi numai profeţiile despre mireasa pământească Ierusalim ar fi interpretate spiritual. Gândesc aceşti comentatori cu adevărat, că ar putea fi pe pământ simultan două mirese? (În paragraful § 7 ne ocupăm detaliat cu principiile de interpretare a profeţiei.)

În afară de aceasta, aceia care plasează masa de nuntă pe pământ trebuie să explice de ce această scenă se termină abrupt pe pământ cu Apocalipsa 19.9 şi de ce noi în versetul 11 suntem conduşi deodată înapoi în timp şi ne regăsim iarăşi în cer – însă nimic din textul nostru nu arată spre o astfel de schimbare.

Deseori se mai afirmă că fericirile rostite în Apocalipsa 19.9 şi în alte locuri din cartea Apocalipsa (compară cu Apocalipsa 1.3; 14.13; 16.15; 20.6; 22.7,14) ar avea a face numai cu pământul. Nici argumentul acesta nu este convingător. Cel puţin Apocalipsa 20,6 ar fi o altă excepţie, căci acolo sunt numiţi fericiţi sfinţii glorificaţi în cer. Pe de altă parte nu surprinde că rostirile de fericire în Apocalipsa au mult a face cu pământul, căci în cele din urmă totul din această carte stă în legătură cu evoluţia căilor lui Dumnezeu pe pământ.[1] Şi nunta Mielului este amintită aici numai ca rezultat al judecăţii asupra „miresei” false, curva, creştinismul decăzut pe pământ.[2] Abia după ce mireasa falsă a fost judecată, poate avea loc nunta Mielului cu mireasa adevărată, Biserica. Dacă vom compara numărul de versete referitoare la judecata asupra curvei cu numărul de versete care relatează despre nunta Mielului cu mireasa Sa vom vedea unde este aici centrul de greutate.

Adnotare

Tradus de la: Findet die Hochzeit des Lammes im Himmel und das Fest auf der Erde statt?

Extras din cartea Der vergessene Reichtum de D. Schürmann | S. Isenberg
Capitolul 19: „Die Hochzeit des Lammes“, pag. 589–599
Tradus: Nunta Mielului SW.htm

Traducere:Ion Simionescu

Versete călăuzitoare: Mica 7.6-19

Mica 7.18,19: Cine este Dumnezeu asemenea Ţie, care iartă nelegiuirea şi trece cu vederea fărădelegile rămăşiţei moştenirii Sale? El nu-Şi ţine mânia pentru totdeauna, pentru că Îi place îndurarea. El va avea din nou milă de noi, va călca sub picioare nelegiuirile noastre; şi vei arunca toate păcatele lor în adâncul mării.

Introducere

Un deţinut, care este graţiat, este eliberat de sentinţa dată lui de societate, fără să plătească pedeapsa valabilă pentru infracţiunea comisă. Graţierea este acordată unui deţinut pe baza unui număr de motive: comportare bună, nevoi stringente în familie sau presiune politică. Însă în orice caz, unde a fost acordată o graţiere juridică, aceasta nu are loc pentru că delicventul a fost găsit nevinovat – căci atunci n-ar fi graţiere. În cazul unei graţieri se anulează pedeapsa celui vinovat, dar el nu este achitat.

Mai mult decât graţiere

Când Dumnezeu ne iartă, atunci iertarea Lui este mai mult decât o graţiere. Nouă nu numai ni se anulează pedeapsa, ci noi suntem şi achitaţi. Noi am fost îndreptăţiţi, în ochii lui Dumnezeu am devenit corecţi. Epistola 2 Corinteni spune că noi în Hristos „devenim dreptate a lui Dumnezeu”. Să înţelegi că eşti conform cerinţelor lui Dumnezeu este desigur mai mult decât graţiere! Cum este posibil aceasta? Pentru că Fiul lui Dumnezeu fără cusur a suferit pe cruce în locul nostru pedeapsa cu moartea pentru păcatele noastre. Romani 3.25,26 explică, că deoarece Hristos a împlinit cerinţele lui Dumnezeu referitoare la îndreptăţirea păcatelor noastre, „El să fie drept şi să-l îndreptăţească pe cel care are credinţa în Isus”. Prin aceasta credincioşii primesc mult mai mult decât graţierea de consecinţele greşelilor lor împotriva unui Dumnezeu sfânt. Iertarea în sine ar fi deja ceva măreţ, însă în Hristos greşelile noastre au fost desăvârşit îndepărtate, şi noi suntem denumiţi drepţi – aşa ca şi cum noi niciodată nu am fi păcătuit. Ce minunat! Ce mare este Dumnezeul nostru!

Profetul Mica scrie despre acest adevăr măreţ în ultimul capitol al profeţiei sale. În două versete sub formă de poezie ebraică Mica înalţă plin de bucurie pe Dumnezeul nostru, care ne dăruieşte mai mult decât graţiere. În context, aceste dorinţe de binecuvântare sunt adresate poporului evreu, pe baza făgăduinţei pe care Dumnezeu le-a dat-o prin Avraam. În Mica 7.20 citim: „Vei împlini lui Iacov adevărul, şi lui Avraam îndurarea, pe care le-ai jurat părinţilor noştri din zilele din vechime.” Această făgăduinţă dată iudeilor se va împlini în lucrarea terminată a lui Mesia, a Domnului Isus Hristos. Însă aceste binecuvântări măreţe sunt şi pentru toţi care cred în Domnul Isus. Ca şi creştini credincioşi posedăm deja poziţia nemeritată, având mai mult decât îndurarea (graţierea) de la Dumnezeu Însuşi.

Fundalul istoric

Profetul Mica a trăit într-un timp în care cei mai mulţi oameni din împărăţiile lui Israel şi Iuda nu urmau pe Domnul. Realmente a fost aşa, că în timpul de acţiune al lui Mica Dumnezeu a permis ca imperiul din nord să cadă în mâinile asirienilor. Aceasta a avut loc aproximativ în jurul anului 722 înainte de Hristos. Împlinirea profeţiilor lui Mica referitoare la sentinţa asupra Samariei, capitala imperiului din nord, pot fi văzute şi astăzi: „De aceea, voi face Samaria ca o grămadă de pe câmp, ca nişte plantaţii de vie; şi-i voi rostogoli pietrele în vale şi-i voi dezgoli temeliile” (Mica 1.6). Vizitatorii Samariei antice văd împlinită această profeţie înaintea ochilor lor. Viţa de vie şi pomi roditori cresc în mijlocul pietrelor căzute şi a temeliilor dezgolite ale cetăţii mândre de odinioară.

Imperiul de sud al lui Iuda a supravieţuit aproximativ o sută cincizeci de ani mai mult decât imperiul de nord al lui Israel. Slujba lui Mica a avut loc în timpul de domnie a trei împăraţi ai lui Iuda (Mica 1.1). Cu toate că Iotam şi Ezechia au fost împăraţi buni, totuşi lor nu le-a reuşit să conducă poporul înapoi la Dumnezeu. Chiar dacă în timpul lui Ezechia a avut loc o trezire deosebită prin slujba lui Mica (Ieremia 26.18,19), nu a fost suficient ca poporul să se întoarcă la Dumnezeu. Efectele generale ale trezirii au fost numai de scurtă durată şi poporul a continuat să umble pe cărările imoralităţii şi idolatriei. Pe acest fundal Mica a predicat în continuare despre judecată. Iuda a căzut în cele din urmă sub imperiul babilonian aflat în creştere în anul 586 înainte de Hristos – aproximativ o sută de ani după predica lui Mica.

Comparaţie cu zilele noastre

Morala şi condiţiile spirituale sunt astăzi uimitor de asemănătoare. Cu toate că noi avem încă conducători de stat care cred în Biblie [se referă la preşedintele SUA; nota redacţiei], cu toate că avem încă în ţară mulţi bărbaţi temători de Dumnezeu şi multe femei temătoare de Dumnezeu, naţiunea noastră ca întreg se îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu. Cu toate că jurăm credincioşie „naţiunii unite sub Dumnezeu” şi folosim încă valută cu inscripţia „noi ne încredem în Dumnezeu” şi încă cântăm „Dumnezeu să binecuvânteze America”, naţiunea noastră continuă să se îndepărteze rapid de la etaloanele morale ale lui Dumnezeu. „Năzuinţa după fericire” este invocată ca posibilitate sau scuză pentru „ca fiecare să facă ce este drept în ochii lui”. Ca rezultat al acestui fapt continuă să crească numărul avorturilor. Mişcarea homosexuală este acceptată tot mai mult în populaţie. Practicile păgâne se înmulţesc. Brutalitatea şi sexul nepermis inundă mediile noastre. Avem nevoie de o mare trezire spirituală în America – o trezire care începe la bază şi se transmite în toată ţara. Aceasta ar putea avea loc! Să ne rugăm pentru o mare trezire, pentru a amâna judecata lui Dumnezeu peste această ţară şi prin aceasta mulţi oameni lipsiţi de speranţă să cunoască că Dumnezeu încă mai dăruieşte mai mult decât graţierea.

Mica era un contemporan cu profetul cunoscut pretutindeni Isaia. În timp ce Isaia era un foarte bun cunoscător al chestiunilor internaţionale şi deseori a vorbit celor aflaţi în funcţii înalte, Mica era mai degrabă un predicator şi un profet din ţară. Însă aceasta nu dăunează cu nimic profeţiilor! Ca şi Cuvânt al lui Dumnezeu ele au aceeaşi eficacitate ca şi profeţiile lui Isaia. În timp ce o mare parte a cărţii lui Mica se caracterizează prin acuzaţii şi condamnări, sunt totuşi şi pasaje despre har şi glorie. Dumnezeu este nu numai un Dumnezeu care trebuie să pedepsească păcatele poporului Său – El este şi un Dumnezeu care poate răscumpăra cu îndurare pe poporul Său şi îl poate restabili. Profeţia cea mai mult cunoscută a lui Mica este aceea a mesajului despre binecuvântările viitoare. În Mica 5 este profeţit Betleem ca loc de naştere al lui Mesia. Accentul acestei profeţii nu este locul unde Mesia Se va naşte, ci ce va face El pentru poporul Său, Israel. El Se va ridica şi va conduce pe poporul Său şi îi va elibera de toţi vrăjmaşii lor. Zilele cele mai măreţe pentru Israel urmează să vină.

Noi avem deja parte de îndurare

Textul nostru din Mica 7 este de asemenea preluat din profeţia unei binecuvântări. S-a amintit deja, că binecuvântările, care sunt promise aici, îşi vor avea împlinirea definitivă în viitor. O parte din Israel, numită aici „rămăşiţa moştenirii Sale”, va recunoaşte că Dumnezeul, pe care ei L-au respins în Hristos, este un Dumnezeu milos şi care simte împreună cu ei, care dăruieşte mai mult decât graţiere. Şi noi, care am cunoscut deja pe Hristos ca adevăratul Mesia, avem parte chiar acum de aceste binecuvântări, care sunt „mai-mult-decât-graţiere”. Învăţăm din Mica 7 că păcatele noastre au fost biruite. În timpurile de demult, vrăjmaşul era denumit ca fiind „la pământ”, dacă era biruit, şi la fel au fost şi păcatele noastre călcate în picioare de Stăpânul nostru biruitor. Domnul nu numai a trecut peste păcatele noastre, ci El a privit păcatele noastre ca fiind propriul Său vrăjmaş şi l-a biruit. Şi acestui vrăjmaş biruit nu-i este permis să se încolăcească în jurul porţilor cerului şi să ne chinuie cu amintiri rele. Toate păcatele noastre „au fost aruncate în adâncurile mării”. Ele au fost desăvârşit înlăturate şi niciodată nu vor fi aduse înapoi şi folosite ca să ne simuleze vină. Şi aceasta este adevăr pentru credinciosul de acum şi pentru credinciosul care va veni după noi! Noi nu trebuie să aşteptăm până vom fi în cer, ca Domnul să uite păcatele noastre. „Cât este de departe răsăritul de apus, atât a îndepărtat El nelegiuirile noastre de la noi” (Psalmul 103.12). În tribunalul lui Dumnezeu deja nu se mai aduce aminte de păcatele noastre. Judecătorul drept Însuşi ne iubeşte şi nu Îşi va schimba părerea cu privire la păcatele noastre. Ele au fost înlăturate pentru totdeauna, şi „El se bucură în dragostea Lui neschimbătoare”. Noi vom lăuda pentru totdeauna pe Dumnezeu, care ne-a dăruit mai mult decât graţierea.

Şi noi trebuie să iertăm, aşa cum Domnul ne-a iertat

În timp ce mesajul lui Mica dă naştere pe de o parte la mulţumire nespus de mare şi adorare aduse lui Dumnezeu, noi ar trebui să ne gândim cum ar trebui să se manifeste mesajul acesta asupra relaţiilor noastre cu alţi oameni. În Coloseni 3.12-14 ni se spune: „Îmbrăcaţi-vă deci, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, smerenie, blândeţe, îndelungă-răbdare, îngăduiţi-vă unii pe alţii şi iertând unii altora, dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum şi Hristos v-a iertat, aşa şi voi; iar peste toate acestea, îmbrăcaţi dragostea, care este legătura desăvârşirii.” Noi trebuie să iertăm, aşa cum Domnul ne-a iertat nouă! Aparent o poruncă imposibilă! Însă exact aceasta este, ce Dumnezeu cere de la noi.

Având în vedere mărimea şi dragostea iertării lui Dumnezeu, ar trebui să revizuim cu grijă relaţiile noastre. Este cineva, împotriva căruia am ceva? Este cineva, pe care port pică – poate de mult timp? Este vreo situaţie în viaţa mea, în care mă simt incapabil să iert şi să mă împac? Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că noi trebuie să iertăm – aşa cum ne-a iertat Dumnezeu! Probabil acum ai putea spune: „Însă eu am fost lezat! Eu am fost tratat nedrept!” S-ar putea să fie aşa, dar cât de des a fost Dumnezeu întristat şi tratat nedrept prin păcatele noastre şi prin eşecul nostru? Şi dragostea Lui pentru noi este încă neschimbătoare, şi iertarea greşelilor noastre dăruită de El este mult mai mult decât numai o simplă graţiere!

Noi toţi suntem înclinaţi să atribuim responsabilitatea „celorlalţi participanţi”, ei trebuie să întreprindă ceva în direcţia care ne ajută să avem un duh de scuză şi împăcare. Însă trebuie să ne gândim, că Dumnezeu a luat singur iniţiativa faţă de noi. Şi după aceea greutatea ca şi creştin credincios, că noi nu numai avem inimi şi buze, care aduc lui Dumnezeu mulţumire şi adorare pentru ceea ce El a făcut pentru noi. Şi viaţa noastră trebuie să-L laude, prin aceea că ea reflectă fiecăruia (inclusiv acelora cu care noi avem greutăţi) dragostea „mai-mult-decât-graţiere” neschimbătoare a Sa.

Tradus de la: Begnadigte sollten Gnade üben

Titlul original: „More than a Pardon“
Sursa: www.growingchristians.org

Traducere: Ion Simionescu

Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 6.13-17

2 Împăraţi 6.13-17: 13. Şi el a zis: „Duceţi-vă şi vedeţi unde este şi voi trimite să-l prindă“. Şi i s-a spus, zicând: „Iată, este în Dotan“. 14. Şi a trimis acolo cai şi care şi oştire mare şi au venit noaptea şi au înconjurat cetatea. 15. Şi slujitorul omului lui Dumnezeu s-a sculat dis-de-dimineaţă şi a ieşit şi, iată, o oştire înconjurase cetatea cu cai şi cu care. Şi slujitorul său i-a zis: „Vai, domnul meu, ce vom face?“ 16. Şi el a zis: „Nu te teme, pentru că mai mulţi sunt cei care sunt cu noi decât cei care sunt cu ei“. 17. Şi Elisei s-a rugat şi a zis: „Doamne, deschide-i, Te rog, ochii, ca să vadă“. Şi Domnul a deschis ochii tânărului şi el a văzut şi, iată, muntele era plin de cai şi de care de foc împrejurul lui Elisei.

Cum putem să fim fără frică înaintea duşmanilor noştri

Dacă diavolul nu te poate încurca cu şiretlicurile lui, atunci el schimbă armele de atac, încetează să înşele şi începe să lupte împotriva ta. Ţi se prezintă ca un adversar de neînduplecat, aşa cum îi este numele, satana = împotrivitorul. John Bunyan, care a cunoscut felul lui, cum nici un alt om nu l-a cunoscut vreodată, ne povesteşte cu cuvinte impresionante despre eforturile diavolului ca să sperie pe călător în hotărârea lui de a ajunge la cetatea cerească. El scrie: „Satana blochează toată lăţimea drumului şi zice creştinului: jur pe fundul iadului meu, că nu vei merge mai departe; aici voi vărsa sângele tău.”

Acesta este felul lui. Se foloseşte brutal de cele mai rele lucruri, ca să te înfricoşeze, că o viaţă de credinţă este înconjurată de pericole şi greutăţi de nedepăşit. Face aceasta aşteptându-se să zguduie credinţa ta în Dumnezeu. Aceasta se vede foarte clar din istoria noastră.

Cetatea în care se afla Elisei a fost încercuită în timpul nopţii de armata siriană, şi când slujitorul omului lui Dumnezeu s-a trezit, a fost cuprins de frică. Duşmanul s-a aşezat la fiecare poartă a cetăţii, aşa că nu mai era nici un drum de refugiu. Şi aşa s-a furişat la el sentimentul, că se afla de partea celor care pierd, cu toată încrederea lui în Elisei. Dar a fost suficient de înţelept, să se ducă imediat la domnul său; dar strigătul lui »Ah! Domnul meu, cum vom face?« arată clar ce frică l-a cuprins la vederea puterii duşmane.

Ai simţit tu ceva asemănător? S-ar putea ca unii din cititorii mei îşi dau seama acum că mărturisirea apartenenţei lor la Hristos le-a adus probleme, pe care niciodată nu le-ar fi considerat posibile şi măsurându-se cu ele se consideră total incapabili. Ţi se pare aceasta ceva străin? »În lume veţi avea necazuri«, şi dacă aşa este, te vei gândi dacă din pricina lui Hristos vei putea să te împotriveşti puterii duşmanului, dar Isus continuă: »îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!« Drumul de scăpare nu constă în minimalizarea mărimii pericolului şi să devii conciliant cu duşmanul, să fi mai puţin creştin în speranţa că prin aceasta ai parte de uşurare, ci să te îndrepţi din nou spre Domnul, chiar dacă o faci cu strigătul de deznădejde al slujitorului lui Elisei. El este Cel care biruieşte totul! El a murit, dar a înviat şi trăieşte pentru totdeauna, ca să se folosească pentru noi. În aceasta constă pentru noi drumul încrederii şi victoriei. Să privim la El.

Să observăm, că Elisei se roagă mai întâi pentru slujitorul lui îngrozit. Prin această rugăciune sunt alungate temerile lui. Marele tău Apărător se roagă şi pentru tine, şi diavolul nu-L poate înşela. El poate făuri planuri şi urla, cât vrea, Domnul tău stă deasupra lui; El trăieşte pururea ca să mijlocească pentru tine. Aceasta este o temă cu care s-ar putea umple multe cărţi, care ar fi suficient de valoroase, ca să fie legate în aur, şi totuşi, cât de puţin este înţeleasă. Dacă încă nu te-ai gândit la aceasta, fă-o acum. Eliberarea de orice frică faţă de duşman depinde în totul de harul şi de îndurarea pe care o primeşti prin mijlocirea Domnului Isus Hristos. El este Marele nostru Preot, Fiul lui Dumnezeu. Nu se umple inima ta de o bucurie sfântă când te gândeşti la mărimea Lui? Slujba căreia El Se dedică în acest caracter, este aceea de a mijloci la Dumnezeu pentru pelerinii Lui care se luptă. El simte slăbiciunile noastre, ce gând minunat!

S-ar putea să nu fi în stare să înţelegi aceasta, şi nici nu ţi se cere să înţelegi. Este prea mare pentru tine, dar tu trebuie să crezi că este aşa. Dacă nu o faci, vei întrista inima Lui, care Îşi doreşte mai presus de orice ca să-I acorzi încredere. El doreşte foarte mult, ca tu să fi convins, că El îţi slujeşte în orice moment, pentru că te iubeşte, şi anume cu aceeaşi dragoste care L-a trimis la Golgota pentru tine. Durerile naşterii nu epuizează dragostea mamei pentru copil, ea este gata să-şi dea viaţa; dar chiar dacă mama şi-ar uita copilul, El nu te va uita.

Cum ar putea El să înceteze să ne iubească? El este Isus, şi ce înseamnă acest Nume pentru noi? El ne vorbeşte despre o dragoste, care, pentru a ne salva, L-a condus să Se dezbrace de Sine Însuşi şi slava dumnezeirii Lui s-o schimbe cu ieslea din Betleem. El vorbeşte despre o viaţă de slujire însoţită de suferinţă, care după necaz şi ruşine a fost jertfită pe crucea de pe Golgota; el ne spune cum s-a arătat acolo dragostea Lui. Valurile morţii şi-au ridicat capetele îngrozitoare şi s-au aruncat asupra Lui, ca să-L tragă în adânc. Valurile rostogolinde ale lui satana urlau împotriva Lui, ca să-L facă să dea înapoi. Din pricina noastră a îndurat apele mari ale mâniei divine, ele nu au putut să stingă dragostea Lui. Ea ardea cu flacără mare în mijlocul grozăviilor morţii şi a revărsat lumina ei minunată în întunericul acelei ore unice în felul ei, şi a triumfat. Domnul a înviat şi trăieşte ca Marele nostru Preot la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.

Dragostea Lui nu s-a schimbat cu nimic. Ea este astăzi tot aşa de interesată de bunăstarea ta, cum a fost la cruce, unde a purtat păcatele tale. Dacă ar fi altfel, Isus nu ar mai purta Numele acela aşa de preţios pentru noi, şi El nu ar fi nici Salvator, nici Preot şi nici Apărător.

Dar Isus este Fiul lui Dumnezeu, aşa cum ne spune Cuvântul lui Dumnezeu. În timp ce numele „Isus” include gândul smeririi Sale, numele „Fiul lui Dumnezeu” ne îndreaptă privirea spre slava Sa, spre măreţia Sa şi spre originea Sa divină. Numele „Isus” ne vorbeşte despre valoarea Sa mare pentru noi, numele „Fiul lui Dumnezeu” vorbeşte de valoarea Sa mare pentru Dumnezeu. Numele „Isus” ne spune, că de când El ne-a iubit aşa de mult, nu există nimic bun pentru noi, pentru care El să nu se roage lui Dumnezeu pentru noi, şi numele „Fiul lui Dumnezeu” ne spune că Tatăl Îl va asculta totdeauna, aşa că faptul, că Isus, Fiul lui Dumnezeu, este Marele nostru Preot, înseamnă că noi suntem în legătură cu harul veşnic şi inepuizabil şi cu puterea lui Dumnezeu, şi că dragostea nesfârşită va lăsa să curgă aceste izvoare. Căci Dumnezeu iubeşte pe Fiul Său, şi Isus ne iubeşte, şi El este Fiul lui Dumnezeu. Cine poate să se mai teamă de diavolul , dacă cunoaşte această stare de binecuvântare?

Spaţiul care ne stă la dispoziţie nu ne permite să detaliem această temă preţioasă, dorim însă să rugăm fierbinte pe cititor, şi  în mod deosebit pe aceia care trec prin necazuri şi teamă, care sunt prigoniţi şi au probleme din cauza credinţei lor, ca să nu se teamă, ci să privească la Marele Preot al mărturisirii noastre, adică la Isus. El este Cel care mijloceşte pentru tine, care te sprijineşte. El a trecut prin ceruri, de la locul cel mai de jos al suferinţelor şi ruşinii S-a ridicat la locul cel mai înalt de slavă. Nu era nimeni care să-L poată opri; orice uşă a fost larg deschisă înaintea Lui, ca să-I ofere o intrare triumfătoare. El este Înainte-mergătorul nostru în slavă, şi totodată Preotul nostru. Nu există nici o greutate şi nici o putere duşmană, pe care El să nu le fi întâlnit pe calea pe care noi înaintăm acum, dacă Îl urmăm. El a fost ispitit în toate privinţele, cu excepţia păcatului. El trăieşte acum în slavă, ca de acolo să ne sprijinească cu ajutorul Lui.

Dar Elisei nu s-a rugat numai pentru slujitorul lui, el i-a şi vorbit. Şi ce cuvinte de liniştire au fost! »Nu te teme!«, i-a zis, »căci mai mulţi sunt cei cu noi, decât cei cu ei.« Cuvintele lui Elisei i-au deschis ochii, şi el »a văzut muntele plin de cai şi de cară de foc împrejurul lui Elisei«. Cât de sigur s-a simţit el acum în tovărăşia domnului său! Cu ochii deschişi a putut să strige în triumf: »Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?« Acesta este locul pe care putem să-l ocupăm prin har. Dumnezeu este împrejurul nostru, de cine să ne temem?

Fie ca asigurările Domnului nostru: »Căci Tatăl Însuşi vă iubeşte, pentru că M-aţi iubit«, »să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte«, să-şi reverse permanent liniştea în inimile noastre.

Dumnezeu nu părăseşte niciodată pe un om care stă înaintea Lui. »În Tine se încredeau părinţii noştri: se încredeau şi-i izbăveai.« Tinerii iudei din cuptorul de foc, Daniel în groapa cu lei, Elisei şi slujitorul lui în Dotan fac cunoscut faptul, că Dumnezeu este cu aceia care Îi sunt credincioşi. El ne-a zis: »N-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi«, aşa că putem spune plini de încredere: »Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme; ce mi-ar putea face omul?« (Evrei 13.5,6). Diavolul este lipsit de putere împotriva noastră, tot aşa ca şi omul, dacă Domnul este pentru noi.

Este o zi mare în istoria noastră duhovnicească, în care învăţăm că Dumnezeu ne-a legat cu interesele şi cu soarta Fiului Său iubit, şi că El nu este împotriva noastră, ci este pentru noi. Dacă Dumnezeu ar fi împotriva noastră, atunci ar trebui să cădem în deznădejde. Dar El este pentru noi, şi cine poate atunci să fie împotriva noastră? Acesta este un strigăt de triumf. »Eu sunt scutul tău«, a zis El lui Avraam; şi El este şi al nostru. El stă între noi şi duşmanul nostru, ca să oprească orice atac şi să alunge orice teamă din pieptul nostru. După ce El a dat la moarte pe Fiul Său, ne va reţine El vreun bine? Şi dacă El permite ca noi să suferim, ca să fim omorâţi toată ziua din pricina lui Hristos, noi suntem în toate aceste lucruri mai mult decât biruitori, prin El, Cel care ne-a iubit. Duşmanul poate răpi posesiunea unui creştin, să-i ia viaţa, dacă Dumnezeu permite, dar el nu poate să-i distrugă dragostea şi nici să-l despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Isus, Domnul nostru. Cunoscând că Dumnezeu este pentru noi, vom fi eliberaţi de orice teamă pe cărarea credinţei, şi această cunoaştere va fi pentru noi totdeauna o realitate, dacă ne păstrăm în părtăşia Domnului nostru Isus Hristos.

Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 2.13-15

2 Împăraţi 2.13-15: Şi a ridicat mantaua, căreia îi dăduse drumul Ilie. Apoi s-a întors, şi s-a oprit pe malul Iordanului; a luat mantaua, căreia îi dăduse Ilie drumul, şi a lovit apele cu ea, şi a zis: „Unde este acum Domnul, Dumnezeul lui Ilie?“ Şi a lovit apele, care s-au despicat într-o parte şi în alta, şi Elisei a trecut. Fiii prorocilor care erau în faţa Iordanului, când l-au văzut, au zis: „Duhul lui Ilie a venit peste Elisei.” Şi i-au ieşit înainte, şi s-au închinat până la pământ înaintea lui.

„Şi Elisei a trecut” – Cum a ajuns Domnul la Tronul harului

Aproximativ cincizeci de tineri stăteau împreună într-o aşteptare captivantă şi priveau la un om singuratic care cobora pe malul abrupt al râului. Aveau un simţământ adânc, care le spunea că ei aveau nevoie de un conducător, de o călăuză, şi probabil omul acesta putea să fie acela  de care aveau ei nevoie. Nu sunt siguri de aceasta, dar drumul pe care el merge prin râul tumultuos îi face să se decidă. Este un timp serios şi de o deosebită importanţă, pentru el şi pentru ei. Drumul lui prin râu este foarte simplu. El loveşte apele cu mantaua lui şi strigă pe Dumnezeu, şi iată, apele se despart într-o parte şi în alta. El trece ca pe un drum bătătorit, şi această mulţime se pleacă înaintea lui până la pământ ca un om şi îl recunosc ca conducător şi căpetenie a lor.

Omul, pe care ei îl cunoşteau foarte bine, era Elisei, profetul lui Israel chemat de Dumnezeu. Numele lui înseamnă „Dumnezeu este Salvatorul”, şi el înfăţişează pe Dumnezeu-Mântuitorul, care era plin de har pentru poporul necăjit şi apăsat. Dintre toţi bărbaţii, care au slujit lui Dumnezeu în acele zile din timpul Vechiului Testament, el apare ca profet al harului, şi în privinţa aceasta a fost o umbră a Domnului Isus Hristos, care acum, stând pe Tronul harului lui Dumnezeu, este Apărătorul oamenilor; dar Elisei este numai o umbră, să reţinem aceasta, şi nu realitatea. Şi deoarece umbra nu este nimic, ci corpul este totul, tot aşa şi Elisei nu este nimic. Dar cât de frumos istoria lui impresionantă ne prezintă simbolic harul arhisuficient al Domnului Isus Hristos! Şi aceasta este ceva care merită toată consideraţia noastră, căci cine poate exista fără  Mântuitorul şi harul Său? Nici eu, şi nici tu, cititorul şi prietenul meu. Un popor nevoiaş trece pe lângă Elisei cu toate poverile lui, cu toate bolile, greutăţile şi necazurile lui. Vrem să luăm seama la venirea şi la plecarea lui şi să vedem oglindite în el toate nevoile noastre spirituale. Dar aşa cum Elisei a fost omul pentru ei, tot aşa este marele său Model Omul pentru noi. Despre El scriu, şi o fac cu bucurie şi mulţumire, şi cu toată convingerea, căci eu însumi am gustat, că El este îndurător.

Istoria lui Elisei este asemenea unei grădini a lui Dumnezeu într-o ţară neroditoare, asemenea unei oaze în pustie. Ea luminează duhul şi înviorează inima. Dumnezeu a fost cu Elisei, care pe drept a fost numit „omul lui Dumnezeu”. El nu s-a făcut niciodată de ruşine. El a rămas stăpân pe orice situaţie şi matur pentru orice împrejurare. La el au venit tot felul de oameni: împăraţi, căpetenii, leproşi, femei cu renume şi văduve întristate, şi toţi au primit binecuvântare prin el. El a întâmpinat prieteni şi duşmani, oameni buni şi oameni răi, israeliţi şi păgâni, şi cu dărnicie le-a făcut bine, căci harul lui Dumnezeu nu se poate limita la un popor sau la o anumită clasă de oameni. Viaţa lui a fost plină de bucurie şi îmbelşugată, căci a da şi a ierta, a înviora şi a binecuvânta este bucuria lui Dumnezeu, şi vasul Lui ales a luat parte la toate acestea. Aproape orice fel de nevoi ale omului a fost un prilej pentru Elisei ca să slujească. Desigur, au fost şi îngrădiri pentru el, căci şi el a fost un om expus greşelilor, un vas slab şi numai o umbră a Mântuitorului desăvârşit, minunat şi arhisuficient care urma să vină. Numai Isus a putut să spună: »Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă«. El a spus aceasta, şi lucrarea Lui nu a fost mai puţin binecuvântată decât Cuvântul Său.

Am văzut că Elisei şi-a obţinut raza de acţiune a lucrării sale pe drumul său prin Iordan. Dumnezeu a fost cu el, atunci când a trecut prin acest râu, şi apele i-au fost supuse. Nici măcar o picătură nu a udat picioarele lui încălţate cu sandale. Cât de cu totul altfel a fost la Isus, atunci când a privit moartea în faţă, despre care Iordanul este numai un tablou. A fost necesar ca El să-Şi ofere fruntea morţii, să sufere moartea şi să treacă prin ea, pentru ca să fie înălţat pe Tronul harului şi acolo să fie Conducătorul şi Mântuitorul. El a întâmpinat moartea în toată puterea ei şi în noaptea aceea îngrozitoare nu a avut loc nicio minune în favoarea Lui, niciun drum nu a fost netezit pentru El. Iordanul a trecut peste toate malurile lui, atunci când El a intrat în El, şi niciunul care putea să ajute nu a putut trece împreună cu El. Atunci când a gustat mai dinainte această oră, a rostit suferinţa adâncă a sufletului Său cu cuvintele de neuitat pentru noi: »Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice? … Tată, scapă-Mă din ceasul acesta? … Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta. Tată, preamăreşte Numele Tău!«  Şi atunci când a coborât de pe mal în apa râului, înainte ca picioarele lui să atingă apele învolburate, S-a rugat: »Dacă este posibil să treacă paharul acesta de la Mine«. Dar nu a fost posibil, şi de aceea a trebuit să strige: »Apele Mi-au pătruns până la suflet. Am intrat în vâltoare, şuvoiul trece peste capul Meu« (Psalmul 69). »Un adânc cheamă un alt adânc la vuietul căderii apelor Tale; toate talazurile şi valurile Tale trec peste Mine« (Psalmul 42). Moartea Lui a fost o necesitate. Numai în felul acesta putea fi nimicit »acela care are puterea morţii, adică pe diavolul«, altfel noi nu puteam niciodată să fim eliberaţi de această putere. Dragostea lui Dumnezeu nu ne-ar fi fost niciodată cunoscută, căci pe nicio altă cale ea nu putea fi descoperită pe deplin şi în neprihănire. »Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea Sa faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.« Păcatele noastre nu ar fi putut fi iertate fără moartea Sa, noi nu puteam fi mântuiţi şi binecuvântaţi fără ea. Nu ar exista nicio mântuire şi niciun har pentru păcătoşi, căci cu toate că Domnul nostru ar şedea pe un Tron mai presus de toate, căci El este Dumnezeu, acesta nu putea să fie şi să devină un tron al harului.

Aceasta este Evanghelia care ne-a fost vestită: Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, şi El a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi. Dar istoria minunată a dragostei mântuitoare merge mult mai departe decât aceasta. »Să ştie bine, deci, toată casa lui Israel că Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Isus, pe care L-aţi răstignit voi.« »S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi … şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domn.«

Este bine pentru noi să privim pe Isus, Domnul nostru, cum a coborât pentru noi în apele morţii, asemenea acelor fii ai preoţilor, care s-au uitat la Elisei, când a păşit pe malurile râului Iordan. Şi este bine pentru noi să privim, cum El a ieşit din moarte, prin învierea dintre cei morţi, căci adevărul cu privire la un Mântuitor mort nu ar avea nicio valoare pentru noi. Da, El nici nu ar fi Mântuitor, dacă nu S-ar fi reîntors din moarte, căci »dacă Hristos n-a înviat, voi sunteţi încă în păcatele voastre.« Dacă moartea L-ar fi biruit şi L-ar fi nimicit, atunci ne-am fi putut mira de dragostea care L-a făcut să moară pentru noi, şi ar fi trebuit să fim pentru totdeauna întristaţi cu privire la El şi nicio speranţă, nicio bucurie, nicio cântare nu ar fi alungat necazul şi întristarea noastră. Dumnezeu ar fi pierdut pe Fiul Său, iar noi nu am fi avut niciun Mântuitor, niciun Domn, niciun Conducător, n-am fi avut pe nimeni la care să venim cu grijile noastre şi căruia să-i putem încredinţa nevoile noastre, pe nimeni care să ne poată îmbogăţi cu harul său.

»Dar acum, Hristos a înviat dintre cei morţi«, El a triumfat, şi nu moartea. El S-a arătat ucenicilor Săi şi le-a zis: »Uitaţi-vă la mâinile şi la picioarele Mele, căci Eu sunt.« Această apariţie ne este confirmată de Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, pentru ca noi să-i pricepem însemnătatea prin credinţă şi să cădem la picioarele lui Isus înviat dintre cei morţi şi să spunem împreună cu Toma: »Domnul meu şi Dumnezeul meu!«

Acei tineri, care s-au plecat până la pământ înaintea lui Elisei şi i s-au supus lui ca conducător al lor, au făcut-o pe drept. A fost voia lui Dumnezeu ca ei să recunoască în felul acesta pe profetul Său ales şi uns, şi ei au fost înţelepţi, să facă voia lui Dumnezeu. El vrea ca orice limbă să mărturisească, că Isus Hristos este Domnul. »Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit« (Romani 10.9). Însă aceia care leapădă pe Domnul, care i-a răscumpărat, îşi aduc repede pieirea lor. Dar cei care se pleacă înaintea Lui şi cu toată inima se leagă de El vor fi îmbogăţiţi prin harul pe care El Îl administrează. Titlul şi locul ca Domn, care Îi aparţine deja acum, nu înseamnă numai că El are autoritate peste toate lucrurile, ci şi că El este administratorul oricărui har al lui Dumnezeu pentru oameni. Şi El, Cel care stă la dreapta lui Dumnezeu, mijloceşte pentru noi, ca noi să fim mai mult decât biruitori.

Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 2.18-22

 2 Împăraţi 2.18-22: Când s-au întors la Elisei, care era la Ierihon, el le-a zis: „Nu v-am spus să nu vă duceţi?” Oamenii din cetate au zis lui Elisei: „Iată, aşezarea cetăţii este bună, după cum vede Domnul meu; dar apele sunt rele, şi ţara este stearpă.“ El a zis: „Aduceţi-mi un vas nou şi puneţi sare în el.” Şi i-au adus. Apoi s-a dus la izvorul apelor, şi a aruncat sare în el, şi a zis: „Aşa vorbeşte Domnul: »Vindec apele acestea; nu va mai veni din ele nici moarte, nici lipsă de roade.«“ Şi apele au fost vindecate până în ziua aceea, după cuvântul pe care-l rostise Domnul.

 Sare într-un vas nou – cum vor fi eliberaţi aceia care au învăţat că nimic bun nu locuieşte în ei şi care întreabă „Cine mă va mântui?“

A fost un timp nou şi fericit pentru Ierihon, atunci când Elisei a intrat în el şi a rămas acolo. Mai înainte a fost o cetate a dezamăgirilor, căci cu toate că avea o aşezare bună, după mărturia locuitorilor ei, apa era rea şi ţara era neroditoare. Din ziua când cetatea a fost reconstruită pe ruinele înaintaşilor ei, blestemul era asupra ei. Apele ei erau stricate la izvor şi câmpia din jurul ei nu aducea niciun rod, cu toată osteneala locuitorilor ei. Dar nu totdeauna a fost aşa, odinioară a fost numită „Cetatea palmierilor“. Dar aceasta a fost cu mult timp în urmă. Cunoaşterea acestui trecut a întărit speranţa că o îmbunătăţire a situaţiei era posibilă, căci aşezarea cetăţii era bună. Dar toate ostenelile au fost zadarnice. Este mai mult decât probabil, că dezamăgirile se apropiau de deznădejde, atunci când Elisei, omul lui Dumnezeu, a făcut acea vizită memorabilă. Cu siguranţă nu sunt departe de adevăr, dacă spun că el a rămas în Ierihon, deoarece avea pe inimă să binecuvânteze cetatea. Şi în felul acesta a locuit printre ei, până când ei s-au smerit şi au devenit suficient de sinceri, ca să-i descrie starea lor.

Unii din cititorii mei au locuit mult timp în Ierihon. În experienţele lor au avut parte de speranţe şi dezamăgiri. Cu câtă dorinţă au sperat la o îmbunătăţire a situaţiei, s-au gândit serios la ea şi cu câtă dorinţă au privit spre o viaţă mai puţin istovitoare, mai uşor de suportat, decât aceea pe care o aveau. Dar nu au obţinut-o. Simţeau însă, că nu trebuia să fie aşa. Nu a fost omul destinat să preamărească pe Dumnezeu şi totdeauna să-I facă bucurie, precum şi să trăiască deosebit de bucuros şi să fie o binecuvântare pentru alţii? Dar de ce apa vieţii lor a fost aşa de amară şi ţara lor neroditoare? Să vedem dacă putem descoperi motivul şi care este mijlocul de vindecare!

Când omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu – vă rog să nu vă daţi înapoi de la puţină învăţătură, căci fără ea nu putem înţelege situaţia – el a fost „o cetate de palmieri”, proaspăt, frumos şi plin de putere nestricăcioasă. El a fost capabil să aducă rod pentru Dumnezeu şi să fie un canal de binecuvântare pentru toţi. Dar el a căzut. Aşa cum Ierihonul s-a împotrivit voii lui Dumnezeu, tot aşa şi Adam s-a îndepărtat cu premeditare şi încăpăţânare de voia lui Dumnezeu şi greşeala în care el a căzut în ziua aceea este cu siguranţă greşeala Ierihonului.

Era normal ca urmaşii lui Adam să depună toate eforturile să recâştige puterea şi poziţia pierdută. Dar ei au făcut aceasta fără Dumnezeu, şi în felul acesta efortul lor a fost zadarnic. Sentinţa morţii este asupra neamului întreg, aşa cum a fost asupra lui Hiel din Betel, care a rezidit Ierihonul  cu preţul întâiului lui născut, atunci când i-a pus temeliile, şi cu preţul celui mai tânăr fiu al lui, când i-a pus porţile. Toată familia lui stătea sub pedeapsa morţii, căci »printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, căci toţi au păcătuit.«

În scrisoarea apostolului Pavel adresată creştinilor din Roma este prezentată această învăţătură în capitolul 5. Dar când ajungem la capitolul 7 vedem cum se realizează aceasta practic în viaţa aceluia, care, recunoscând ce este bine, s-a trezit şi doreşte să fie înaintea lui Dumnezeu aşa cum ar trebui să fie. Ce istorie este aceasta! Cât de amară este experienţa! Aproape că auzim respiraţia grea şi suspinul omului care a învăţat lecţia amară, că »apa este rea şi ţara neroditoare«, până când în cele din urmă ajunge să recunoască că toate eforturile lui sunt fără succes şi încrâncenarea lui nu foloseşte la nimic, şi strigă: »O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?« Mulţi dintre cititorii mei au trăit mult timp cu astfel de experienţe în sufletele lor şi cu un astfel de strigăt pe buzele lor.

Acum un cuvânt cu privire la Elisei, care pe drept este numit omul lui Dumnezeu. El era în opoziţie cu Ilie, care apăra Legea şi sfătuia cu insistenţă poporul cu privire la poruncile lui Dumnezeu. Ilie a venit să le spună, că Domnul este Dumnezeu şi să prezinte drepturile Lui, să le spună cum trebuie să fie ei şi ce trebuie să facă. Şi pentru că ei nu au acordat lui Dumnezeu drepturile care I se cuvin şi nu au fost ce trebuiau să fie, lucrarea lui a fost însoţită mereu de condamnare şi judecată. Apoi a venit Elisei, nu ca să ceară, ci ca să dea. El a arătat poporului nefericit bunătatea lui Dumnezeu. El a oferit har şi îndurare şi toate straturile sociale din popor au fost binecuvântate prin el. Niciodată nu a respins pe cineva, care a venit la el şi i-a prezentat nevoile.

În lucrarea lui Ilie nu era nicio speranţă pentru Israel, şi în Lege nu este nicio speranţă pentru noi, deoarece firea pământească este fără putere. Apostolul Pavel, care ne explică aceasta, a învăţat din propria experienţă. Legea nu poate să facă din noi ceea ce ar trebui să fim. Ea nu poate să facă roditoare ţara neroditoare, şi nici să îndulcească apa amară; ea poate numai să descopere şi să arate nerodirea şi amărăciunea, şi să ne condamne. Şi ea a făcut deja aceasta. Noi stăm sub sentinţa ei, dacă dorim ajutorul ei. Dacă am atins acest punct în experienţele sufletului nostru, atunci suntem pregătiţi pentru Elisei şi pentru sarea din vasul nou, suntem potriviţi pentru Domnul nostru Isus Hristos în poziţia Lui actuală de Mijlocitor al harului lui Dumnezeu. El este marele Eliberator, a cărui compasiune este pentru oamenii aflaţi în suferinţă.

Mie îmi place omul care a vorbit pentru delegaţia care aştepta pe profet. Vorbirea lui este sinceră şi scurtă. El nu scuză starea tristă, şi nici nu o ascunde. El o descrie cu câteva cuvinte simple şi aşteaptă. El nu spune nici că ei ar vedea cu plăcere, dacă profetul ar face ceva. El avea sentimentul că este suficient să-i prezinte nevoia, şi în privinţa aceasta nu s-a înşelat. Încrederea lui în Elisei a fost urmată imediat de răspuns în har şi binecuvântare. Să observăm că a fost Ierihonul care a primit binecuvântarea, cetatea ţării aflată sub blestem. Şi Ilie a fost în această cetate, dar el a părăsit-o, lăsând-o aşa cum a găsit-o. Se pare că locuitorii cetăţii nu i s-au adresat. Dar deoarece Elisei a trăit printre ei, se pare că ei au fost încurajaţi prin cuvintele şi comportarea lui, să se apropie de el. Cu siguranţă el a fost omul la care ei puteau să vină. El era foarte accesibil, plin de înţelegere, atrăgător.

Nu sunt cuvinte mai binecuvântate în Biblie, ca cele din evanghelia după Ioan 1.14-17: »Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. … Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui, şi har după har; căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos.« Ambele sunt prezente în El. Isus a fost Iehova, Domnul lui Elisei, şi tot harul care era în Elisei lucea asemenea luminii Lunii, captată de la Soarele care răsare şi este reflectată. Isus era adevărata lumină. El era Soarele.

Cât de minunată este dragostea care L-a făcut să vină la noi, şi să locuiască la noi în lumea în care noi ducem o viaţă neroditoare; nu ca să ceară ceva de la noi, sau să impună cerinţele Legii, sau să ne condamne din cauza necurăţiilor şi păcatelor noastre, ci ca să ne salveze. »Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.« El a venit în har; El a fost plin de har. El a venit ca să dea. Noi nu avem nevoie să ascultăm de cuvintele cuiva, ca să aflăm aceasta, căci El Însuşi a spus: »Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu, şi Cine este Cel ce-ţi zice: „Dă-Mi să beau!” tu singură ai fi cerut să bei, şi El ţi-ar fi dat apă vie« (Ioan 4.10). »Isus a stătut în picioare, şi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura”« (Ioan 7.37-38). El a venit cu vasul cel nou; acesta era har. Adevărul din vasul vechi, acesta era Legea, venită prin Moise, nu putea decât să ne condamne, căci binecuvântările, despre care ea vorbea, puteau fi obţinute şi primite numai prin ascultarea deplină şi permanentă de poruncile ei. Dimpotrivă, blestemul este asupra tuturor, care nu rămâneau în tot ce este scris în ea, ca să le împlinească. Adevărul din vasul cel nou nu a adus nimic altceva decât binecuvântare, căci el era explicaţia faptului că Dumnezeu este dragoste şi că această dragoste binecuvântează pe oameni.

Nicio descriere, nici măcar cele date de Dumnezeu, nu poate fi ca cea a adevărului. Chiar şi aceste istorisiri din Vechiul Testament sunt  numai umbre ale întregii bunătăţi care urma să vină, şi nu chipul ei. Dar acum ea  a venit. Corpul a apărut, şi acesta este Hristos. El a înfăptuit pentru noi, ceea ce Elisei niciodată nu putea să înfăptuiască pentru acei oameni din Ierihon, căci »Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi, – fiindcă este scris: „Blestemat e oricine este atârnat pe lemn.”« Cât de mare este dragostea care L-a determinat să facă aceasta! Şi dacă ne gândim la o astfel de constatare cu privire la adevăr, nu ne simţim noi constrânşi să spunem: »Am fost răstignit împreună cu Hristos şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.« Şi în afară de aceasta: »Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe Însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului«, şi aceasta aduce cu sine, că nu mai există »nici moarte, nici lipsă de roade«, ci porunca Legii este împlinită în noi, »care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului« (Romani 8).

Da, Adevărul (care în realitate este sare) cu privire la ceea ce suntem noi şi ce este Dumnezeu ne-a fost adus în harul extraordinar. Este »harul lui Dumnezeu care aduce mântuire« şi în măsura în care pătrunde în sufletele noastre simţim lipsa noastră de roadă şi înţelegem cât de lipsit de speranţă este să încerci să îmbunătăţeşti firea noastră pământească, căci în ea nu locuieşte nimic bun. Atunci ne vom îndepărta de acest drum şi ne vom îndrepta cu totul spre Hristos.

Atunci adevărul despre care am citit aşa de des în Cuvânt, dar pe care niciodată nu l-am primit în sufletele noastre, va deveni pentru noi viu, şi va fi viu în noi. Legea Duhului de viaţă în Hristos Isus ne va elibera de legea păcatului şi a morţii (Romani 8). Eliberarea de nerodire şi moarte nu va mai depinde de lucrarea firii pământeşti, ci de mărturisirea sinceră, că în ea nu este nimic bun şi în întoarcerea spre Hristos, care a purtat sentinţa asupra firii pământeşti, atunci când a fost făcut jertfă pentru păcat. Noi ştim că El a înviat dintre cei morţi, căci aceasta este o parte a Evangheliei pe care am crezut-o, şi aceasta înseamnă pentru noi îndreptăţire cu privire la toate fărădelegile noastre (Romani 4.25). Este harul care ne îndreptăţeşte de vina trecutului nostru, făcând-o însă pe o bază absolut sigură şi dreaptă, aşa că problema vinei noastre niciodată nu va mai fi pusă. Şi acelaşi har ne duce din viaţa omului vechi, aflat sub judecată şi condamnare, şi care nu aduce nicio roadă, la Hristos, Mântuitorul nostru înviat. În felul acesta ne devine clar, că »unde păcatul s-a înmulţit, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult« (Romani 5, 20), şi »odată ce aţi fost izbăviţi de păcat şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit, viaţa veşnică« (Romani 6.22).

Dar aceasta nici pe departe nu este totul, căci citim: »Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu, şi mijloceşte pentru noi« (Romani 8.34). El a murit pentru ca noi să putem fi socotiţi neprihăniţi; El trăieşte şi mijloceşte pentru noi, ca noi să trăim ca popor neprihănit. Însă toate acestea sunt în El – adevărul este în Isus. El a venit la noi cu har deplin, şi prin aceasta totul s-a schimbat. Noi am fost aduşi în situaţia, să închidem capitolul deciziilor serioase şi al dezamăgirilor amare şi să deschidem un alt capitol al odihnei desăvârşite în Domnul nostru Isus Hristos şi al roadei pentru Dumnezeu Tatăl, precum şi al binecuvântării pentru toţi oamenii.

Ierihonul a devenit iarăşi »cetatea palmierilor (sau, finicilor)« (2 Cronici 28.15) şi acolo au fost îmbrăcaţi cei goi, cei înfometaţi au primit hrană, celor slabi li s-a dat ajutor, fraţi, care au trăit mult timp despărţiţi, au fost iarăşi uniţi, şi poporul lui Dumnezeu a devenit ascultător de Cuvântul lui Dumnezeu. Aşa va fi cu fiecare din noi, care se îndreaptă pe deplin spre Domnul şi cu inima hotărâtă Îl urmează. Harul, care a început cu mântuirea noastră, nu ne va lipsi niciodată. El este suficient pentru toată viaţa noastră, în toate privinţele. Şi în timp ce el ne învaţă să trăim în această lume rea cu cumpătare, dreptate şi evlavie, ne convinge de viaţa nouă a libertăţii, rodirii şi binecuvântării. O astfel de viaţă trebuie să fie fericită, căci este o viaţă nouă.

Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 3.9-15

2 Împăraţi 3, 9-15: Împăratul lui Israel, împăratul lui Iuda şi împăratul Edomului, au plecat; şi, după un drum de şapte zile, n-au avut apă pentru oştire şi pentru vitele care veneau după ea. Atunci împăratul lui Israel a zis: „Vai! Domnul a chemat pe aceşti trei împăraţi ca să-i dea în mâinile Moabului!” Dar Iosafat a zis: „Nu este aici niciun proroc al Domnului, prin care să putem întreba pe Domnul?” Unul din slujitorii împăratului lui Israel a răspuns: „Este aici Elisei, fiul lui Şafat, care turna apă pe mâinile lui Ilie.” Şi Iosafat a zis: „Cuvântul Domnului este cu el.” Împăratul lui Israel, Iosafat, şi împăratul Edomului, s-au pogorât la el. Elisei a zis împăratului lui Israel: „Ce am eu a face cu tine? Du-te la prorocii tatălui tău şi la prorocii mamei tale.” Şi împăratul lui Israel i-a zis: „Nu! Căci Domnul a chemat pe aceşti trei împăraţi ca să-i dea în mâinile Moabului!” Elisei a zis: „Viu este Domnul oştirilor, al Cărui slujitor sunt, că, dacă n-aş avea în vedere pe Iosafat, împăratul lui Iuda, pe tine nu te-aş băga deloc în seamă, şi nici nu m-aş uita la tine. Acum aduceţi-mi un cântăreţ cu harfa.” Şi pe când cânta cântăreţul din arfă, mâna Domnului a fost peste Elisei.

Harul eliberator – „Acum aduceţi-mi un cântăreţ cu harfa.” Cum sunt aduşi la unison oamenii care nu sunt una

Trei împăraţi – edomitul păgân, Ioram cel încăpăţânat şi Iosafat cel temător de Dumnezeu – au alcătuit o alianţă deosebită, o alianţă care a plăcut diavolului, dar care a întristat inima Dumnezeului lui Avraam. Nu este de mirare că nenorocirea a venit repede şi sigur. Cum ar putea să aibă reuşită, ceva la care un copil al lui Dumnezeu ia parte, hotărăşte şi înfăptuieşte fără să se adreseze Domnului şi în tovărăşia acelora care urăsc pe Domnul?

Aşa au ieşit aceşti împăraţi, »şi, după un drum de şapte zile, n-au avut apă pentru oştire«. Se părea că temerile împăratului lui Israel se vor împlini: »Vai! Domnul a chemat pe aceşti trei împăraţi ca să-i dea în mâinile Moabului!«

Atunci gândurile lui Iosafat se îndreaptă spre Domnul şi el doreşte să ştie – pentru prima dată în această aventură sortită nenorocirii – ce zice Domnul în privinţa aceasta. Şi, o! tu îndurare minunată, când a întrebat de existenţa unui profet, Elisei, omul lui Dumnezeu, stătea înaintea lui.

Să luăm seama la acest fapt, căci ne va fi de ajutor în continuare la studiul temei noastre. Învăţăm din aceasta, ca şi din multe alte locuri din Cuvântul lui Dumnezeu, că gândurile celor sfinţi nu se îndreaptă în zadar spre El, şi nu contează împrejurările în care ei se găsesc, şi nici din ce cauză au ajuns în aceste împrejurări. El este gata să răspundă, în timp cei ei încă mai strigă. »Atunci, în strâmtorarea lor, au strigat către Domnul şi El i-a scăpat din necazurile lor.« Cât de mare este compasiunea Dumnezeului nostru!

Disonanţa acestei legături nelegiuite a lovit dureros pe profet; duhul lui, care era în unison cu Dumnezeu, s-a neliniştit şi el nu ar fi rostit niciun cuvânt, dacă înaintea lui nu ar fi stat un sfânt aflat în necaz. Dar înainte ca să poată rosti cuvântul Domnului, a trebuit să vină un cântăreţ la un instrument  cu coarde. Armonia trebuia să ia locul disonanţei.

Vrem să trecem acum de la imagine la învăţătură. Sunt mii de creştini care se plâng de lipsă de binecuvântare şi cu toată aparenta căutare stăruitoare nu găsesc apele înviorării spirituale. Viaţa lor spirituală se aseamănă unei pustii, »pustia Edom«. Slujba lor şi rânduielile lor religioase au devenit o chestiune de obişnuinţă, uneori chiar o povară – şi se minunează, de ce este aşa!

În cele mai multe cazuri motivul nu trebuie căutat departe. Este tovărăşia cu lumea, precum şi năzuinţa după lucrurile care satisfac dorinţele nelegiuite. În fiecare caz are loc aceasta, deoarece viaţa nu este în armonie cu Dumnezeu.

Este nevoie de un cântăreţ la un instrument cu coarde, care să scoată viaţa din această stare şi să-i armonizeze acordurile, în aşa fel ca dezacordurile actuale ale melodiei să facă loc unei vieţi supuse lui Dumnezeu. Cântăreţul la instrumentul cu coarde a venit în acest scop din cer, dar cât de uşor şi de repede uită creştinii, că Duhul Sfânt al lui Dumnezeu locuieşte în ei şi cât de uşor şi de repede lucrurile deşarte ale acestei lumi atrag inima şi gândurile omului. Atunci Cântăreţul ceresc se întristează, viaţa nu mai este în armonie cu Dumnezeu şi apele nu mai curg nici ca cântări de laudă, care să se înalţe spre Dumnezeu, şi nici ca binecuvântare spre oameni.

Hristos este tonul predominant, după care fiecare notă a vieţii noastre trebuie să se acordeze, şi Duhul Sfânt este cu noi, ca să ne înveţe: unde este Hristos şi de ce este El acolo. El şade pe Tronul lui Dumnezeu, cununi ale ovaţionării divine strălucesc pe capul Său minunat, şi noi recunoaştem aceasta cu recunoştinţă şi bucurie. Dar ne dăm noi seama, de ce este El acolo? De la sine înţeles, El este acolo, deoarece este bucuria Tatălui să-L onoreze; de la sine înţeles, El este acolo pentru că El este mai mult decât oricine demn să ocupe acest loc al slavei privilegiate; de la sine înţeles, El este acolo, pentru că în tot universul nu există un loc mai potrivit pentru El, decât locul la dreapta Maiestăţii în înălţime, pentru El, Cel care a împlinit desăvârşit voia lui Dumnezeu, făcând curăţirea păcatelor. Dar este acolo, şi  pentru că lumea L-a lepădat, pentru că ea L-a alungat din mijlocul ei, atârnându-L pe lemnul blestemat. Înălţarea Sa la cer, este răspunsul minunat al lui Dumnezeu la ocara pe care lumea în ura ei a aruncat-o asupra Lui.

Să privim adevărul mare şi serios, s-o facem în prezenţa lui Dumnezeu şi să dăm loc în sufletele noastre însemnătăţii lui – însemnătăţii crucii lui Hristos. În apostolul Pavel vedem un om, a cărui viaţă a stat sub deplina impresie creată de cruce. »În ce mă priveşte, departe de mine gândul«, a zis el, »să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume« (Galateni 6.14). El nu a vrut să devină trădătorul Domnului său, primind onoare din partea lumii, care a răstignit pe Domnul. Umblarea lui pe pământ a avut un singur scop mare, să câştige inimile oamenilor pentru Acela care a umplut inima lui cu bucurie şi adorare; ca ei să devină ca el: »nu din această lume«, aşa cum nici Hristos n-a fost din această lume. Să mergem pe acelaşi drum şi să-I spunem Aceluia care ne-a iubit aşa de mult, că S-a dat pe Sine pentru noi: „Îmi leg ocara Ta pe fruntea mea, ca să rămân păzit de lume şi de toţi cei care merg împreună cu ea.”

Mărturisirea este drumul spre reabilitare. »Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire« (1 Ioan 1.9).

Dar şi alte lucruri, în afară de lucrurile lumeşti, strică muzica şi întristează pe Duhul Sfânt: trăirea pentru sine însuşi, gânduri aspre şi cuvinte tăioase despre semenii noştri, un duh care nu se lasă înduplecat, indiferenţa faţă de cerinţele lui Hristos. Fiecare dintre noi ştie unde a greşit, şi acolo unde este greşeală, este nevoie şi de repararea greşelii. Ce mângâietor este să şti, că Domnul în dragostea Sa nemărginită este foarte aproape de noi .

Dar El vrea ca sinceritatea să fie în inima noastră. Acolo trebuie să înceapă mărturisirea şi renunţarea la tot ce nu este de la Dumnezeu.

Dar acolo unde are loc o astfel de mărturisire, acolo are loc şi refacerea părtăşiei cu Dumnezeu, şi Duhul Sfânt ne va aduce iarăşi în armonie cu Dumnezeu, făcând ca Hristos să fie pentru noi totul şi în toate. Dacă Îi facem loc, El ne va duce în armonie deplină cu Hristos în slavă, precum şi într-o relaţie corectă cu lumea. Atunci El va face ca fiecare ton al existenţei noastre să răsune spre slava lui Dumnezeu.

Atunci fiecare Cuvânt al lui Dumnezeu va fi preţios pentru noi şi apele de înviorare vor curge din izvorul viu în viaţa noastră spre binele tuturor şi va face viaţa noastră să aducă rod pentru Dumnezeu şi binecuvântare pentru oameni.

Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 3.16-20

2 Împăraţi 3.16-20: Şi a zis: „Aşa vorbeşte Domnul: »Faceţi gropi în valea aceasta, groapă lângă groapă!« Căci aşa vorbeşte Domnul: »Nu veţi vedea vânt şi nu veţi vedea ploaie, dar totuşi valea aceasta se va umple de apă, şi veţi bea, voi, turmele voastre şi vitele voastre. Dar aceasta este puţin lucru înaintea Domnului. El va da pe Moab în mâinile voastre; veţi sfărâma toate cetăţile întărite şi toate cetăţile alese, veţi tăia toţi copacii cei buni, veţi astupa toate izvoarele de apă, şi veţi strica cu pietre toate ogoarele cele mai bune.«

»Faceţi gropi în valea aceasta, groapă lângă groapă!« – Cum se obţin binecuvântările lui Dumnezeu, de către cei care le doresc

Acea oştire mare din pustia Edom se afla într-un pericol îngrozitor. »N-au avut apă«, şi duşmanii, moabiţii, s-au strâns pentru atac. „Fără apă” însemna nenorocire, înfrângere, nimicire. Fără apă nu puteau să obţină victoria. Desigur, au căutat apă, dar în zadar. Numai Dumnezeu putea să înlăture această lipsă. Nu era nicio speranţă pentru ei, numai să se încreadă în El. Dar ei erau un popor răzvrătit. Îi va primi Dumnezeu? – Cu siguranţă, El S-a îndurat de ei, şi aşa cum deseori a intervenit pentru eliberarea lor, tot aşa a făcut-o acum prin profetul Său, care a vorbit în locul Lui. El le-a dat ce le trebuia aşa de mult, şi aşa s-au întors victorioşi acasă din luptă şi încărcaţi cu pradă.

Această oştire fără apă este un tablou viu al numărului nespus de mare al acelora de astăzi, care mărturisesc că sunt poporul lui Dumnezeu – un tablou al creştinătăţii, care în realitate nu are apă. Dar fără apă, fără apa vie, în acest caz, sunt un popor doborât la pământ, căci un creştin fără apă nu poate birui pe moabiţi, care sunt un tablou remarcabil în Vechiului Testament despre firea pământească rea, cu trufia şi poftele ei nelegiuite.

Este foarte clar, că această stare lipsită de apă şi putere se întâlneşte astăzi pretutindeni şi această nenorocire este de zece ori mai rea, deoarece se pare că sunt foarte puţini aceia care o simt. Ritualismul, formalismul bisericesc, este fără apă, şi cu toate acestea mulţimi mari se îndreaptă într-acolo, în speranţa că vor găsi satisfacţie pentru sufletele lor; dar în zadar. Acolo pot lua naştere simţăminte de bucurie, dar conştiinţele rămân neatinse, căci inima este umplută cu forme şi obiceiuri, şi nu cu Dumnezeu. Modernismul, noua teologie, este drumul spre pustie, unde nu sunt izvoare. El este, dacă ar fi posibil, mai rău decât ritualurile. El umflă cu mândrie neroditoare duhul omului şi îi răpeşte simţul pentru ce are el nevoie, îl ispiteşte să dispreţuiască evanghelia harului lui Dumnezeu. El este calea largă, care duce la pierzare, şi mulţi sunt care merg pe ea. Dar sunt unii care se îndepărtează de frazele generale ale religiei zilelor noastre, ortodocşii, care au cei drept adevărata credinţă, dar le lipseşte prospeţimea, sau puterea spirituală în viaţă. Ei se aseamănă cu Iosafat, care se temea de Dumnezeu, şi care a fost atras în pustia Edom. Ei sunt răzvrătiţi, şi ei ştiu şi simt că sunt aşa.

Mai sunt unii, care nu sunt răzvrătiţi, dar nu sunt nici fericiţi! Credinţa lor în Hristos nu i-a adus la libertatea, la victoria, la bucuria despre care vorbeşte Biblia. Realitatea este, că ei nu au ajuns la plinătatea binecuvântării care este în Hristos Isus. Acestor creştini lipsiţi de bucurie mă adresez, şi ce vreau să le spun, le va ajuta, dacă vor asculta. Nu contează care sunt cauzele care au dus la înfrângerea lor, sau la viaţa lor nemulţumitoare.

Elisei a promis oştirii aceleia că pentru cei însetaţi apa din belşug era aproape, şi Isus, Domnul nostru, vă oferă plinătate de apă vie curgătoare. Sunt lucruri relatate de cei care L-au cunoscut, care sunt deosebit de minunate. Adu-ţi aminte de cuvintele ucenicului preaiubit din primul capitol al evangheliei sale: »Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. … Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui, şi har după har«. Gândeşte-te la marea uriaşă, unde val după val se aruncă spre ţărm, ca să umple fiecare golf, fiecare deschizătură şi orice adâncitură. Nu se aseamănă harul lui Isus cu aceste valuri? Este aşa, căci aşa descrie acest om inspirat de Duhul Sfânt, ceea ce el însuşi a trăit. Dar ascultă cuvintele Domnului Însuşi: »Dar oricui va bea din apa, pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa, pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică« (Ioan 4). Şi într-un alt loc, Domnul Isus spune: »Dacă însetează cineva, să vină la Mine, şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura« (Ioan 7). Nu sunt aceste cuvinte unele dintre cele mai captivante şi mai minunate cuvinte care au ieşit din gura Sa? Aici nu este vorba de iertarea păcatelor, oricât de importantă ar fi această problemă, şi nici de prezenţa noastră în cer, atunci când ne vom sfârşi aici alergarea, pentru care Îl preamărim cu mulţumire, ci de viaţa din belşug, a cărei expresie se găseşte în adorarea fericită crescândă şi în revărsarea bunătăţii permanente. Este posibil aceasta? Trebuie să fie aşa, căci acestea sunt cuvintele lui Isus, pe care El le-a primit de la Dumnezeu, care nu poate să mintă.

Este plinătatea, care curge val după val în viaţă şi care apoi se revarsă în râuri. Ea curge înăuntru pentru a da binecuvântarea permanentă, şi se revarsă în afară în viaţa de biruinţă şi în lucrare. Ea curge într-un ţinut, care până acum a fost neroditor, şi se revarsă într-o lume obosită, întinată, încărcată de păcate şi subjugată de diavolul, ca să vindece, să mângâie şi să fertilizeze pretutindeni unde ajunge. Ştiu că inima ta doreşte aceasta; s-ar putea să-ţi dai seama că ai nevoie de aşa ceva. Fie ca acest simţământ să se adâncească tot mai mult, căci cu cât dorinţa ta este mai aprinsă, cu atât mai mare va fi satisfacţia ta. Dar cum poate avea loc aceasta?

Să ne reîntoarcem la istorisirea noastră. Omul lui Dumnezeu spune: »Faceţi gropi în valea aceasta, groapă lângă groapă!« Este clar, că aceasta trebuie să se facă cu scopul de a aduna apa. Nu este greu să ne imaginăm hărnicia care a cuprins pe cei înarmaţi la porunca profetului. Niciun om nu a vrut să stea inactiv. Orice sapă şi orice săpătoare a fost folosită, şi tot ce putea să împiedice curgerea mult doritei ape a fost înlăturat, în aceasta constă secretul. Mai întâi gândeşte-te la cuvintele Domnului şi Stăpânului tău. Nu te lăsa influenţat de faptul că până acum nu ai cunoscut adevărul. Falimentul tău din trecut, şi al altora, nu schimbă cu nimic adevărul. El stă în toată simplitatea lui uimitoare şi descrie ce avem noi în El şi ce se naşte din atingerea noastră de El. »Spunea cuvintele acestea despre Duhul, pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit.« Acum El este proslăvit, Lui I-a fost dat cel mai înalt loc din cer, Lui, Cel care a murit pentru noi şi a înviat. De aceea nu mai există niciun obstacol, care să împiedice această apă să nu curgă din coasta Lui. Obstacolul este din partea noastră. În Numele Domnului nostru şi prin harul pe care El îl dă, scoală-te şi sapă! Fă groapă lângă groapă în vale! Crează posibilitatea pentru binecuvântare; nu, dă posibilitate Duhului Sfânt să lucreze. Dacă ai crezut evanghelia mântuirii tale, vestea bună despre El, care a murit pentru păcatele tale, care a fost îngropat şi a înviat, atunci nu ai nevoie să te rogi pentru a primi Duhul, căci Acesta te-a pecetluit deja, aşa cum confirmă Scripturile (Efeseni 1.13-14). Dar tu trebuie să-I oferi posibilitatea ca să lucreze în viaţa ta, precum şi pentru binecuvântările care le aduce.

Era într-o vale, unde trebuiau făcute gropi. Abia după ce omul coboară de pe muntele îngâmfării lui, se smereşte înaintea lui Dumnezeu şi îşi recunoaşte imperfecţiunea, devine capabil pentru a săpa. Ţi-ai dorit binecuvântare. Este această dorinţă suficientă pentru a săpa gropile şi să dea la o parte tot ce împiedică curgerea apei? Ştii care sunt obstacolele, şi dacă nu şti, Dumnezeu vrea să ţi le arate. Du-te la El, având pe buze rugăciunea lui David: »Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Vezi dacă sunt pe o cale rea, şi du-mă pe calea veşniciei!« (Psalmul 139).

Dar nu este groapa ta, cea care dă apa. Tot ce poţi face tu, este să faci loc la ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru tine în Hristos şi care nu poate fi despărţit de El. Dumnezeu a legat binecuvântările pentru toţi oamenii, care sunt în legătură cu mântuirea, de Fiul Său preaiubit, şi niciun om, fie el un sfânt sau un păcătos, nu poate fi binecuvântat decât prin El. Să observăm că »dimineaţa, în clipa când se aducea jertfa (de mâncare), iată că a venit apa de pe drumul Edomului, şi s-a umplut ţara de apă.« Această jertfă de dimineaţă era o umbră a valorii mari a lui Hristos pentru Dumnezeu. Dacă a fost adusă prin credinţă, atunci exista o mărturie că cel care aducea jertfa preţuia ce urma să vină. Dacă lăsăm modelul la o parte şi legăm aplicaţia lui la prezent, atunci preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul nostru, devine realitate pentru noi. Atunci ne vom găsi toată plăcerea în El, în care şi Dumnezeu Şi-o are.

Numai într-o astfel de stare a inimii suntem gata să săpăm gropi. Epistola către Filipeni capitolul 2 ne prezintă într-un mod binecuvântat pe Domnul nostru ca replică a jertfei de mâncare de dimineaţă, şi apostolul Pavel spune în capitolul 3: »Lucrurile, care pentru mine erau câştiguri, le-am socotit ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos.« Cât de nimerit a făcut el gropi şi cât de mare a fost răsplata lui.

Omul, care într-o oarecare măsură face ce a făcut Pavel, în al cărui suflet au curs apele, va birui cu siguranţă pe moabiţi, căci firea pământească nu are nicio putere asupra celui care aparţine lui Hristos şi asupra celui mântuit umplut de Duhul Sfânt. Un astfel de om umblă în Duhul şi nu împlineşte poftele firii pământeşti. „Nu eu, ci Hristos”, este deviza lui. El este mai mult decât biruitor prin Acela, care l-a iubit, şi el va deveni un canal de binecuvântare deschis pentru mulţi.

Viaţa unui astfel de sfânt nu se va mai asemăna cu drumul prin pustia Edom, ci, oriunde s-ar afla, vor curge apele; în casa lui, la birou, în atelierul lui, în lucrarea lui pentru Domnul, fie ea acasă sau afară, în viaţă şi în mărturie, zi de zi, ceas de ceas, »râuri de apă vie!«

Numai în felul acesta putem să fim învioraţi, atât în ceea ce priveşte creştinismul nostru personal, cât şi în Adunare. Dumnezeu nu reţine binecuvântările, obstacolele vin din partea noastră. Noi suntem leneşi, ca să le facem loc, ţinem prea mult la părerile noastre, căile noastre şi prestigiul nostru, la eul nostru şi la interesele noastre. Acestea sunt obstacolele. Să facem groapă lângă groapă în vale. În Numele Domnului, scoală-te şi sapă!

Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 4.1-7

2 Împăraţi 4.1-7: O femeie dintre nevestele fiilor prorocilor a strigat lui Elisei: „Robul tău, bărbatul meu, a murit şi şti că robul tău se temea de Domnul; şi cel ce l-a împrumutat a venit să ia cei doi copii ai mei şi să-i facă robi.« Elisei i-a zis: „Ce pot să fac pentru tine? Spune-mi, ce ai în casă?” Ea a răspuns: „Roaba ta n-are acasă decât un vas cu untdelemn. Şi el i-a zis: „Du-te de cere vase de afară de la toţi vecinii tăi, vase goale, şi nu cere puţine. Când te vei întoarce, închide uşa după tine şi după copiii tăi; toarnă din untdelemn în toate aceste vase, şi pune deoparte pe cele pline.” Atunci ea a plecat de la el. A închis uşa după ea şi după copiii ei; ei îi apropiau vasele, şi ea turna din untdelemn în ele. Când s-au umplut vasele, ea a zis fiului său: „Mai dă-mi un vas.” Dar el i-a răspuns: „Nu mai este niciun vas.” Şi n-a mai curs untdelemn. Ea s-a dus de a spus omului lui Dumnezeu lucrul acesta. Şi el a zis: „Du-te de vinde untdelemnul, şi plăteşte-ţi datoria; iar cu ce va rămâne, vei trăi tu şi fiii tăi.”

»Ce ai în casă?« – Cum pot obţine pace cu Dumnezeu cei care sunt neliniştiţi de păcatele lor

Este o istorisire impresionantă, care ne este relatată despre această văduvă, a cărei nevoie este rezolvată în chip minunat de Elisei. În primul rând ne este prezentată nevoia ei şi apoi harul, care ajută în nevoi. Această întâmplare se aseamănă unei picturi, al cărei plan secund întunecat – nevoia păcătosului – reflectă în raze strălucitoare ajutorul harului lui Hristos. O văduvă este în Scriptură tabloul lipsei totale de ajutor precum şi subiectul îndurării, şi pe lângă aceasta văduva aceasta mai avea şi datorii. Soarta ei era fără îndoială tristă. Dar aşa este cu orice păcătos, care nu a recunoscut pe Hristos şi nu L-a primit. Te rog să priveşti acest tablou, oricine ai fi tu, care nu cunoşti pe Mântuitorul în harul Său, ca să te vezi pe tine. Tu eşti un păcătos îndatorat, şi nu eşti în stare să te achiţi de datoriile tale. În tine nu este nicio putere. Domnul Isus Hristos, care totdeauna a depus mărturie despre adevăr, a prezentat o pildă în casa unui fariseu, vorbind despre un oarecare creditor, care avea doi datornici, care nu puteau să-i dea înapoi niciun cent din datoria lor. S-ar putea ca tu să nu fi acela care datora cel mai mult, dar eşti un datornic, şi nu ai nimic, ca să poţi plăti.

Primeşte cu toată inima îndurarea lui Dumnezeu, căci Dumnezeu este bogat în îndurare şi El o oferă tuturor, dar nu după moarte. »După moarte«, spune Dumnezeu, »urmează judecata.« Atunci datornicul va trebui să dea socoteală de datoria lui, şi fiecare din noi va trebui să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu. Atunci tu, care nu ai vrut să te supui lui Dumnezeu şi să accepţi adevărul cu privire la persoana ta, vei constata că nu poţi plăti, că nu poţi să-ţi achiţi obligaţiile şi o dreaptă judecată – fără milă – va veni peste tine!

Văduva aceea s-a îndreptat în nevoia ei spre omul lui Dumnezeu. Era acolo un om în ţară, la care se putea duce, şi la care s-a dus, şi a constatat că el era gata să o asculte. El a fost aşa de compătimitor, că pot să înţeleg foarte bine, cum ea a putut să-i spună toată situaţia ei, fără rezerve. El a încurajat-o, să nu-i ascundă nimic, să-i facă cunoscut toată datoria ei şi de când este datoare, şi care a fost înţelegerea. Când ea a terminat de relatat, i-a zis – şi era har în cuvintele lui, şi în felul cum a vorbit -: »Ce pot să fac pentru tine? Spune-mi ce ai în casă?«

Inimile noastre se umplu de simpatie faţă de acest om, când citim această întâmplare, dar cum să vă descriu harul lui Isus? Eu pot să spun cum m-a tratat pe mine. Am venit la el, ca păcătos sărman, şi El m-a făcut să simt, că se bucură, pentru că mă vede; mi-am dat seama că era Prietenul meu – »Prietenul păcătoşilor« – şi că aveam voie să-I spun, ce nu puteam spune altcuiva. Aşa cum m-a tratat pe mine, te va trata şi pe tine. Dacă îţi simţi necazul, du-te la Isus, şi vei vedea că El este Omul binecuvântat al lui Dumnezeu, Elisei fiind numai o umbră foarte slabă a Lui. Vei vedea că El este gata să-ţi rezolve problema, şi poate s-o rezolve.

Când Elisei a spus femeii: »Ce pot să fac pentru tine? Spune-mi ce ai în casă?«, ea i-a răspuns: »Roaba ta n-are acasă decât un vas cu untdelemn«. Probabil că a fost un timp când era mândră de averea ei, dar ea a dispărut puţin câte puţin, până când a rămas numai cu un vas cu untdelemn, care era puţin pentru ea, sau probabil nu avea nicio valoare. Dar acest neînsemnat vas cu ulei era tot ce era necesar ca să i se poată ajuta. Şi tot aşa este şi cu tine. În apropierea ta este ceva, care de mult ţi-ar fi ajutat în necazul tău, dacă te-ai fi adresat Mântuitorului. Este harul aducător de mântuire al lui Dumnezeu, despre care vorbeşte vasul în sens simbolic.

Era uleiul de măsline, care era aşa de aproape de mâna femeii, căci în ţara aceea erau mulţi măslini. Cu privire la Domnul Isus, citim în Psalmi: »Dar Eu sunt în Casa lui Dumnezeu ca un măslin verde«. Pentru a scoate ulei din măslin, trebuie ca fructele lui să fie presate şi expuse la temperatură mare. Deci înainte ca untdelemnul preţios al harului lui Dumnezeu să poată curge spre noi, acea Persoană slăvită, care era Măslinul cel verde crescut într-o ţară secetoasă şi neroditoare, a trebuit să fie expus acelei inegalabile groaze a morţii şi să îndure focul mâniei sfinte a lui Dumnezeu asupra păcatului. Ca Locţiitor al păcătosului a suferit loviturile dreptăţii lui Dumnezeu, căci dreptatea lui Dumnezeu trebuia satisfăcută. Numai la crucea lui Hristos vedem păstrată şi satisfăcută dreptatea lui Dumnezeu. Acolo El a fost făcut păcat pentru noi, acolo El a fost dat la moarte pentru fărădelegile noastre, acolo El a murit pentru cei nelegiuiţi. El a plătit preţul mare, atunci când S-a jertfit pentru noi, şi ca rezultat al acestui fapt harul lui Dumnezeu se oferă gratuit celui păcătos.

După aceea profetul zice: »Du-te de cere vase de afară de la toţi vecinii tăi, vase goale, şi nu cere puţine. Când te vei întoarce, închide uşa după tine şi după copiii tăi; toarnă din untdelemn în toate aceste vase.« Văduva a crezut cuvântul prorocului, s-a dus de la el şi a adus vase goale în casa ei. Şi când casa s-a umplut de vase goale şi uşa era încuiată, a luat vasul cu untdelemn şi a turnat în vasele goale. Spre uimirea ei, untdelemnul curgea neîntrerupt, până s-au umplut toate vasele. Cu siguranţă acele vase erau de mărimi, forme şi structuri diferite. Unele erau mari, altele erau mici, unele aveau o formă frumoasă, altele nu aveau nimic artistic, o înfăţişare brută; unele erau din materiale de valoare, iar altele din materiale ieftine, dar într-o privinţă erau la fel: toate erau goale. Ce este un vas gol? Un vas gol este un vas din care nu poţi lua nimic, dar în care poţi pune ce îţi place. Şi în astfel de vase a fost turnat untdelemnul. Eşti tu pregătit să mergi la Domnul şi să-I spui că eşti un vas gol, că nu ai nimic să-I dai, că eşti un păcătos distrus, care nu este în stare să plătească? Vrei să faci aceasta?

Nu se găsesc doi păcătoşi, care în înfăţişarea lor exterioară, în caracterul lor şi în mediul lor de viaţă să fie la fel. Unii sunt bogaţi, alţii săraci; unii sunt învăţaţi, alţii neştiutori; unii sunt religioşi, alţii sunt lumeşti. Dar nu aceasta contează. Important este, că ei sunt vase goale. Acesta este esenţialul, pentru a fi binecuvântat. Vreau să-ţi spun mai clar. Tu trebuie să ridici mâini goale spre Dumnezeu, dacă vrei să primeşti binecuvântarea Sa. Tu nu poţi plăti şi nu poţi face nimic, pentru a obţine harul Său. Nu poţi invoca nimic, decât numai harul bogat al lui Dumnezeu şi nevoia ta deosebită.

Văduva şi-a dat seama de situaţia ei, când a venit creditorul să-şi ceară drepturile. Mulţumiri şi laudă lui Dumnezeu, că El nu-Şi revendică astăzi drepturile Sale. În loc să facă aceasta, El oferă ajutor păcătosului în datoria lui. El vesteşte tuturor iertarea: »Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor, şi ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări.« Oamenii în mândria lor neagă că sunt păcătoşi înaintea lui Dumnezeu, nu renunţă cu plăcere la părerile lor şi nu mărturisesc adevărul. Se înşală singuri cu gândul, că în ei este ceva, pe care Dumnezeu poate să-l primească, şi că ei sunt în stare să obţină harul Lui prin faptele lor. Se apropie ziua în care vor fi groaznic dezamăgiţi. Le vor cădea solzii de pe ochi şi vor recunoaşte care este situaţia lor înaintea lui Dumnezeu. Când va fi această zi? Atunci când Creditorul Îşi va revendica drepturile. Mă adresez acelora, ai căror ochi sunt încă închişi. Voi vă apropiaţi rapid de ora îngrozitoare a vieţii voastre. Întrebi: „Ce fel de oră?” Ora morţii! Ceasul timpului bate şi orice mişcare a pendulei te aduce mai aproape de clipa când vei trece în veşnicie. Ce face pe omul care nu cunoaşte pe Dumnezeu să se teamă aşa mult de moarte? Ceea ce urmează după aceea: judecata! Dacă vei pleca din lumea aceasta, vei întâmpina pe Dumnezeu şi judecata Lui cu privire la viaţa ta. Unii zic, că după moarte există îndurare, dar Cuvântul lui Dumnezeu nu spune aceasta. Untdelemnul a curs până s-au umplut toate vasele, şi acolo nu a fost niciun vas care să rămână gol. Abia după ce ultimul vas s-a umplut, a încetat untdelemnul. Este un lucru foarte serios, dacă refuzi să ocupi înaintea lui Dumnezeu locul unui vas gol. Cu siguranţă vei pierde binecuvântarea lui Dumnezeu, căci se apropie ziua când harul lui Dumnezeu va înceta să mai curgă, sau în care tu nu vei mai fi în raza lui de acţiune. Citim în Noul Testament: »Uşa s-a închis.« Aceia care nu au mai primit s-au dus să cumpere, dar n-au mai găsit. Au venit prea târziu! Harul mântuitor al lui Dumnezeu, untdelemnul, nu a mai curs. Au neglijat această mântuire mare, şi au fost excluşi de la sărbătoarea de nuntă.

Grăbeşte-te, grăbeşte-te, binecuvântarea este pentru tine; paharul dragostei veşnice se mai revarsă încă gratis!

Când toate vasele s-au umplut, văduva s-a dus de a spus omului lui Dumnezeu ce i s-a întâmplat. Câtă bucurie i-a umplut sufletul, când Elisei i-a zis: »Du-te de vinde untdelemnul, şi plăteşte-ţi datoria«! A fost untdelemn suficient, ca să se poată plăti datoria? Cu siguranţă! Şi este har suficient, ca să-ţi îndepărteze vina? Este iertare pentru tine? Da, este şi pentru tine: căci acolo unde păcatul s-a înmulţit, harul s-a înmulţit şi mai mult. Harul lui Dumnezeu este suficient ca să-ţi ierte păcatele şi să îndreptăţească pe un păcătos vinovat ca tine. Dumnezeu poate face aceasta gratis, prin harul Său, prin mântuirea care este în Hristos Isus. Atunci vei spune cu privire la trecutul tău întunecat: „Datoria a fost plătită, trecutul a fost complet şters. Dumnezeu Însuşi nu mai are nimic împotriva mea, El m-a îndreptăţit!”

În capitolul 8 al epistolei către Romani citim: »Nu mai este nicio condamnare pentru cei ce sunt în Hristos Isus«. Când Dumnezeu îndreptăţeşte pe un om, atunci omul acela este pe deplin îndreptăţit, şi el nu mai poate fi condamnat, căci hotărârile lui Dumnezeu sunt statornice. El are ultimul cuvânt cu privire la fiecare om. Îndreptăţirea nu are loc pe baza a ceea ce eşti tu, sau pe baza a ceea ce ai făcut, ci pe baza a ceea ce este Dumnezeu şi ce a făcut Hristos. Ce este Dumnezeu, ne este arătat în marea mântuire înfăptuită de Fiul Său. El este Dumnezeul oricărui har şi prin »mântuirea care este în Hristos Isus« a creat un fundament legitim pentru oamenii binecuvântaţi în felul acesta. Lucrarea lui Hristos i-a dat dreptul lui Dumnezeu să îndreptăţească pe aceia care cred în Isus, şi dacă tu crezi în Isus, vei fi şi tu îndreptăţit. »Celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire.« Poţi tu să refuzi să crezi pe un astfel de Dumnezeu – un Dumnezeu, care ne este prezentat pe cruce?

Dar aceasta nu este totul. Omul lui Dumnezeu spune văduvei: »Plăteşte-ţi datoria; iar cu ce va rămânea, vei trăi tu şi fii tăi.« Acolo era belşug, era suficient, pentru ca această femeie împreună cu fii ei să aibă cât le trebuieşte pentru restul vieţii lor pe pământ. Tot aşa vei avea şi tu parte de harul lui Dumnezeu. El nu se termină odată cu iertarea păcatelor tale, şi nici cu îndreptăţirea ta. Este suficient har, şi el este la dispoziţia ta până la sfârşit.

Harul care este în Hristos Isus este suficient pentru toate nevoile. Nu există nicio împrejurare, în care poate să ajungă cineva dintre noi, şi pe care voia lui Dumnezeu o permite, în care harul Domnului să nu fie suficient. Nu există nicio greutate, care poate să vină asupra unui creştin din cauza nebuniei lui proprii, din care harul lui Dumnezeu să nu dea naştere la binecuvântare pentru el. Există har şi reabilitare, dacă am căzut, şi există har, să ne păzească de cădere.

Elisei a zis: »Plăteşte-ţi datoria; iar cu ce va rămânea, vei trăi tu şi fii tăi.« Dacă omul lui Dumnezeu a zis »vei trăi«, atunci a zis-o în adevăratul sens al cuvântului. A trăi înseamnă să te bucuri de viaţă, şi Dumnezeu doreşte să fie aşa la noi. El doreşte, ca noi să trăim, ca unii care au viaţa veşnică, care trăiesc aşa cum ar trebui să trăiască copiii Lui. El doreşte ca noi să ne încălzim în strălucirea soarelui dragostei Sale. Dumnezeu Însuşi este izvorul şi începutul vieţii noastre, şi Hristos este calea pe care curg apele. Dacă am primit aceasta şi I-am mulţumit, să dovedim atunci recunoştinţa noastră, folosindu-ne tot mai mult de harul Său inepuizabil, trăind în adevăr şi preamărind pe Acela care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată.

Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 4.8-11

2 Împăraţi 4.8-11: Într-o zi Elisei trecea prin Sunem. Acolo era o femeie bogată. Ea a stăruit de el să primească să mănânce la ea. Şi ori de câte ori trecea, se ducea să mănânce la ea. Şi a zis bărbatului ei: „Iată ştiu că omul acesta care trece totdeauna pe la noi, este un sfânt al lui Dumnezeu. Să facem o mică odaie sus cu ziduri, şi să punem în ea un pat pentru el, o masă, un scaun şi un sfeşnic, ca să stea acolo când va veni la noi.

O odaie de sus pentru omul lui Dumnezeu – Cum se obţine prezenţa permanentă a Domnului

Un nou tablou ne este prezentat. Văduva îndatorată, care a obţinut iertarea şi a devenit pe deplin liberă, face loc unei femei bogate. Acest tablou ne prezintă un adevăr mare. Noi credincioşii, care odinioară am fost păcătoşi îndatoraţi, prin harul lui Dumnezeu am devenit un popor bogat. Prin credinţa în Isus Hristos am devenit copii ai lui Dumnezeu. Sper să nu fim mari în ochii noştri, şi sper, să nu ne dorim să fim mari în ochii lumii, dar noi suntem mari în ochii cerului. Stă scris: »Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori; moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El.« (Romani 8.16-17) Niciun înger nu are un loc aşa de înalt ca acesta şi niciunul nu poate să aibă pretenţii la o menire aşa de mare.

Am văzut ieri o mare mulţime de oameni pe stradă, care aştepta pe fiul împăratului, şi când acesta a venit, i-au adus omagii cordiale pline de respect. Se cuvenea să facă aşa. »Cui datoraţi cinstea, daţi-i cinstea.« El este o persoană mare a ţării, şi poporul o recunoaşte. – Dacă tu sau eu apărem pe stradă, nu-l va interesa pe nimeni. Noi nu avem nici o onoare în această lume, căci noi suntem foarte neînsemnaţi, sau nu suntem nimic în ochii lor. Însă va veni ziua, când vom intra în posesiunea moştenirii noastre, când ni se vor desface uşile de aur ale Casei Tatălui. Atunci îngerii se vor plasa îndelungul drumului strălucitor şi ne vor spune bun venit în casa noastră; nouă, copiilor lui Dumnezeu, care am fost răscumpăraţi prin sângele scump, şi care vom fi duşi în slavă. Aşa este demnitatea pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Fie ca drumul nostru pe pământ să fie în unison cu această demnitate. Să trăim aşa cum se cuvine să trăiască copiii lui Dumnezeu, care au astfel de izvoare bogate de ajutor, şi care au parte de un destin aşa de minunat.

Toate acestea le datorăm Domnului nostru, şi se cuvine să fim atenţi cu El şi să luăm seama la dorinţele Lui. Ce doreşte El de la noi? Mai mult decât orice, El doreşte să aibă părtăşie cu noi. Dragostea Lui, aşa de gingaşă şi credincioasă faţă de noi, nu poate fi satisfăcută de nimic altceva.

Să observăm în textul nostru, că omul lui Dumnezeu a trecut mereu pe lângă casa femeii bogate. Aşa face şi Domnul. El caută loc în inima şi viaţa noastră. Şi Duhul Sfânt a venit să ia din lucrurile lui Hristos şi să ni le arate. În felul acesta trece mereu pe lângă noi, ca să câştige un loc pentru Sine în inima noastră. Vedem aceasta şi în Apocalipsa 3: »Iată, Eu stau la uşă şi bat«. Domnul Isus spune în legătură cu aceasta: »Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la El, voi cina cu el, şi el cu Mine.« Omul lui Dumnezeu nu a cerut de la această femeie să-l primească, dar când ea a stăruit de el, el a intrat şi a mâncat cu ea. S-a spus, şi pe drept, că mărimea părtăşiei noastre cu Domnul depinde de mărimea dorinţei noastre după ea. Dacă stăruim de El, El nu ne va refuza. Inima Lui doreşte după ea, şi este o bucurie pentru El, atunci când şi inima noastră doreşte să-L aibă.

Presupun că aceste vizite ocazionale ale lui Elisei în casa Sunamitei au fost timpuri binecuvântate; şi într-o măsură aşa de mare, că ea s-a hotărât să nu-l aibă numai ca oaspete, ci ca pe unul care aparţine casei, ca oaspete permanent. Şi noi, nu am cunoscut noi timpuri de bucurie, atunci când I-am permis Domnului să intre în inimile noastre? L-am căutat în zilele de necaz, şi El ne-a înviorat cu mângâierea Sa; atunci când am fost întristaţi, ne-a îmbărbătat şi a transformat plânsul nostru în cântare. A atins inima noastră cu dragostea Sa, şi noi ne-am ruşinat, că L-am neglijat aşa de mult; dar ne-am bucurat de harul Său, care a rămas neschimbat. Astfel de momente au fost scurte probabil, dar am fost fericiţi atunci când le-am savurat. El ni le-a dăruit, pentru ca noi să le dorim mai mult şi să facem ce a făcut această femeie bogată pentru Elisei.

Ea a zis soţului ei: »Iată, ştiu că omul acesta, care trece totdeauna pe la noi, este un om sfânt al lui Dumnezeu. Să facem o mică odaie sus cu ziduri, şi să punem în ea un pat pentru el, o masă, un scaun şi un sfeşnic, ca să stea acolo când va veni.« Constatarea ei a fost bună. Era o femeie cu pricepere. O, dacă noi toţi am fi asemenea ei cu privire la relaţia noastră cu Hristos! Asemenea ei, care a pregătit o locuinţă pentru Elisei. Să facem loc lui Hristos în inimile noastre! Acolo vrea El să locuiască. Inima este locuinţa. Probabil ea nu este mare, dar ea poate fi o cameră de oaspeţi pentru Domnul slavei. Dar cum poate inima să fie pregătită pentru El? Să facem ce ne învaţă istoria acestei femei înţelepte.

Ea era o femeie practică şi hotărâtă, şi nu mă îndoiesc că ea a folosit mătura şi a îndepărtat pânzele de păianjen, care s-au ţesut repede în noua locuinţă. Ea a îndepărtat tot ce nu se potrivea oaspetelui dorit. Verifică-te în privinţa aceasta, creştin drag! »Dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă.« Dar dacă ne-am părăsit dragostea dintâi, atunci se vor furişa în curând lucruri în inimă, care sunt în totală opoziţie cu natura nouă, pe care am primit-o. Acestea trebuie măturate, căci tot ce nu corespunde noii creaţii, împiedică pe Domnul să locuiască în inima ta. Şi dacă L-ai fi văzut trecând pe lângă tine şi ai fi primit o rază a slavei Sale, atunci ai fi înţeles că lucrurile pe care le ai sunt numai gunoaie şi mizerie, şi atunci ţi-ai fi dorit să scapi de ele. Probabil că ai încercat deseori să renunţi la obiceiurile rele, la lucrurile despre care şti că nu sunt bune, dar nu ţi-a fost posibil până când această stare te-a adus la deznădejde.

Şi eu cunosc astfel de experienţe şi ştiu ce ai tu nevoie: să priveşti la cruce, unde Isus S-a dat pe Sine Însuşi, ca să te elibereze de tine însuţi. Tu ai nevoie de această privire înapoi la cruce, şi apoi de una înainte, spre slava în care El a intrat. Duhul Sfânt, care locuieşte în noi, te poate ajuta în ambele cazuri, şi El îţi va da şi puterea, ca să devii asemenea lui Hristos. Sub impresia creată de crucea Domnului nostru Isus Hristos şi prin puterea Duhului Sfânt devenim capabili să condamnăm şi să dăm la o parte din viaţa noastră tot ce este împotriva lui Hristos, şi cel mai bun şi necesar dintre toate este că noi învăţăm să dăm la moarte eul păcătos.

Domnul Însuşi vrea să ne ajute, dacă ne predăm fără rezerve în mâinile Lui şi ne însuşim cuvintele lui David: »Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima. Vezi dacă sunt pe o cale rea.« – Doamne, ia-Ţi lumina Ta şi mergi prin toate încăperile vieţii mele, de la cele mai de sus din turn şi până la cele mai de jos, din beci. Luminează cele mai ascunse colţuri şi arată-mi lucrurile aşa cum le vezi Tu!

Ajungem acum la mobilarea locuinţei. În acea cameră, pe care femeia înţeleaptă a pregătit-o pentru Elisei, ea a pus un pat, o masă, un scaun şi o lampă. Patul este locul de odihnă. Aceasta ne aminteşte de cuvintele: »Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre.« Jugul Domnului înseamnă supunere sub voinţa Sa sfântă, care este bună, desăvârşită şi plăcută. El nu este împotriva noastră, ci pentru noi, şi dacă ne predăm Lui, atunci împotrivirea lăuntrică şi lipsa de odihnă face loc adevăratei odihne şi adevăratei păci. Şi în măsura în care noi învăţăm de la El, să fim blânzi şi smeriţi cu inima, în aceiaşi măsură nu ne va mai nelinişti invidia, suspiciunea şi ambiţia pe care oameni le stârnesc şi care îi fac nefericiţi. Noi trebuie să ne predăm, pe noi şi interesele noastre, în mâinile lui Dumnezeu. În încrederea în El găsim odihnă. Aceasta este cel mai important. Fără aceasta nu există o locuinţă potrivită pentru Domnul. Dar într-o inimă, în care locuieşte liniştea, El Îşi găseşte plăcerea.

După aceea urmează masa. Aceasta vorbeşte despre părtăşie. Domnul spune: »Voi cina cu el.« El doreşte să ia parte la împrejurările noastre din viaţă, atât la bucuriile noastre, cât şi la necazurile noastre, căci El ne iubeşte şi îngrijeşte de noi, fiind Prietenul nostru cel mai bun şi cel mai credincios. El vrea să ne dea mângâiere şi har în toate împrejurările noastre, dar El doreşte totodată să ne facă parte de ceea ce-I aparţine. Vrea să mâncăm cu El, vrea ca noi, ca prieteni ai Lui, să avem părtăşie cu El în lucrurile Lui. O inimă care are linişte cu sine însuşi este liberă să aibă părtăşie cu El şi să se desfăteze în El.

Urmează scaunul, pe care să nu-l trecem cu vederea. Maria şi-a înţeles rostul, căci ea a stat deseori la picioarele lui Isus şi asculta cuvintele Lui. Şi noi putem să rămânem în părtăşie cu El, dacă stăm mereu la picioarele Lui şi învăţăm de la El. Vechea lipsă de linişte va apare din nou, dacă neglijăm aceasta. Dacă stăm deseori la picioarele Lui şi rămânem în El, şi cuvintele Lui rămân în noi, atunci vom întreba ce voieşte El; căci ascultarea de Cuvântul Său şi vorbirea cu El prin rugăciune merg împreună. Stând la picioarele Lui învăţăm de la El, şi cu cât mai des are loc aceasta, cu atât mai mult Îl vom iubi, şi El a zis: »Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el, şi vom locui împreună cu el.« Locuinţa nu va rămâne nelocuită, dacă ne arătăm dragostea pentru Domnul prin ascultarea şi păzirea Cuvântului Său.

Acolo va mai fi şi un sfeşnic. Trupurile noastre vor fi pline de lumină şi nu vom mai avea nicio parte întunecată. Sinceritatea şi adevărul ne vor caracteriza şi noi vom lumina pentru El, Cel care locuieşte în inimile noastre. Lumina, care a putut să lumineze înăuntrul nostru, va lumina din noi spre în afară.

În această casă curată şi mobilată a venit omul lui Dumnezeu şi a dormit acolo, iar sunamita a fost o femeie fericită şi onorată. Fie ca înţelesul spiritual al acestui tablou din Vechiul Testament să devină realitate în viaţa fiecăruia din noi.

Versete călăuzitoare: Romani 3.23-26; 2 Petru 1.4; Galateni 4.6; 1 Ioan 1.7,9

Mulţi credincioşi sunt frustrați şi neliniştiţi cu privire la umblarea lor creştină; uneori se îndoiesc chiar de mântuirea lor, deoarece ei eşuează aşa de des în viaţa lor. Următoarele patru adevăruri despre mântuire au scopul de a ajuta pe acei credincioşi care au de luptat cu astfel de gânduri.

Primul adevăr: Iertarea

Romani 3.23-26: Căci toţi au păcătuit, şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus. Pe El Dumnezeu L-a rânduit, mai dinainte, să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu; pentru ca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel încât, să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus.

Dacă noi ca păcătoşi venim la Domnul Isus şi Îl primim ca Mântuitor al nostru, Dumnezeu ne iartă păcatele şi ne îndreptăţeşte pe baza sângelui vărsat al lui Hristos (Romani 3.23-26). Când Isus a atârnat pe cruce, pe El au fost puse păcatele noastre şi pedeapsa pentru păcat a luat-o El asupra Sa. Acum nu mai există nici o judecată asupra păcatului pentru toţi aceia care iau pe Hristos ca Salvator al lor. Fiecare păcat, care vine în viaţa noastră, a fost deja judecat şi pedepsit, atunci când Hristos a murit pe cruce pentru noi (Isaia 53.5,6; Evrei 9.28; 10.12-14).

Probabil cineva va spune: dacă aceasta este adevărat, atunci nu mai este nici o deosebire, dacă eu păcătuiesc în continuare, sau nu păcătuiesc. Există însă o diferenţă uriaşă, căci mai sunt încă alte trei adevăruri despre mântuire, de care ar trebui să ţinem seama.

Al doilea adevăr: O natură nouă

2 Petru 1.4: … prin care ne-a dat promisiunile cele mai mari şi preţioase, ca prin acestea să vă faceţi părtaşi naturii divine, după ce aţi scăpat fugind de stricăciunea care este în lume …

Dacă primim pe Hristos ca Salvator al nostru, Dumnezeu nu numai ne iartă şi ne îndreptăţeşte, ci El ne dă şi o natură nouă (divină). Noi am fost născuţi din nou şi devenim copii ai lui Dumnezeu (1 Petru 1.23; Iacov 1.18; 2 Petru 1.4). Această natură nouă iubeşte pe Dumnezeu şi urăşte păcatul; ea ne face să voim să trăim fără să păcătuim, şi ea pricinuieşte ca noi să ne simţim nenorociţi şi ticăloşi, atunci când am păcătuit. Nici un creştin născut din nou nu poate fi cu adevărat fericit în păcat.

Unii întreabă însă: De ce păcătuiesc, dacă am o natură nouă? Realmente eu nu doresc să păcătuiesc, dar cu toate planurile mele bune în cele din urmă cedez şi păcătuiesc din nou.

Noi avem nu numai o natură care urăşte păcatul, ci noi mai avem încă natura veche (păcătoasă), care iubeşte păcatul. Este o luptă permanentă în noi. Natura veche doreşte să păcătuiască, iar natura nouă doreşte să fie plăcută lui Dumnezeu. În afară de aceasta noi avem o conştiinţă, care ne spune că ceea ce doreşte natura nouă este corect, şi ceea ce doreşte natura veche este totdeauna fals. Dar noi experimentăm destul de des, că natura veche cu dorinţele ei şi poftele ei după lucrurile păcătoase este mai tare în momentele de ispitire. Ea ne smulge şi ne ia captivi, şi atunci facem exact lucrurile pe care natura noastră nouă le urăşte şi conştiinţa noastră le condamnă.

După aceea ne pare rău şi luăm decizia ca niciodată să nu mai vrem să păcătuim din nou. Cu toate acestea se pare că noi nu avem nici cea mai mică putere să ne împotrivim ispitei. Ce să facem? Aici se adaugă al treilea adevăr despre mântuire.

Al treilea adevăr: Duhul Sfânt

Galateni 4.6: Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: „Ava”, adică: „Tată!”

Când am luat pe Hristos ca Salvator al nostru, Dumnezeu ne-a dat Duhul Său Sfânt, pentru ca El să trăiască în inimile noastre (Efeseni 1.13; Galateni 4.6). Acest Duh Sfânt al lui Dumnezeu toarnă dragostea lui Dumnezeu în inimile noastre şi ne face să simţim în sufletele noastre pacea lui Hristos. Urmare acestui fapt este, că noi suntem fericiţi (Romani 5.1-15)!

Dar dacă noi facem loc păcatului, Duhul Sfânt este întristat. El nu ne poate da nici o bucurie, deoarece aceasta ne-ar întări în acele lucruri păcătoase, pe care El le urăşte. El este una cu Dumnezeu Tatăl şi cu Fiul în ura Sa asupra păcatului şi în dragostea Sa spre lealitate şi sfinţenie (Efeseni 4.30). Duhul Sfânt ne-a fost dat nu numai ca să toarne dragostea lui Dumnezeu în inimile noastre. El ne dă totodată puterea să spunem NU! dorinţelor naturii vechi şi să spunem DA! voii lui Dumnezeu, pentru ca noi să facem acele lucruri care Îi plac (Galateni 5.16).

Este ca şi la Petru, când a mers pe apă. Atâta timp cât s-a încrezut în Domnul, că El îl ţine, totul a mers bine; dar în acelaşi moment, când el a observat că vântul devine furtunos şi marea învolburată, a devenit fricos şi a început să se scufunde. În experienţele noastre creştine noi trebuie să ne încredem că Domnul ne ţine tare prin puterea Duhului Sfânt care locuieşte în noi, la fiecare pas pe care îl facem (Matei 14.24-31; Ioan 15.4.5).

Al patrulea adevăr: Părtăşia

1 Ioan 1.7,9: Dar dacă umblăm în lumină, după cum El Însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat. … Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.

Mântuirea ne aduce în părtăşie cu Dumnezeu. Este un sentiment de fericire între Dumnezeu ca Tată al nostru şi noi ca şi copii ai Săi. Noi ne putem bucura când auzim, că El ne vorbeşte prin Duhul Său prin Cuvânt. Noi ne simţim liberi să vorbim cu El despre toate grijile noastre, aşa cum un copil se simte liber faţă de tatăl său pământesc, de care se ştie iubit. El ne face fericiţi prin zâmbetul său.

Dar dacă un copil este neascultător, el ştie că aceasta nu place tatălui său. În locul unui zâmbet trebuie să se aştepte la pedeapsă. Relaţia dintre tată şi copil nu s-a schimbat, dar părtăşia şi sentimentul fericirii dintre ei s-a distrus. Aşa este cu Tatăl nostru ceresc. Când păcătuim, noi rămânem copiii Săi. Este de asemenea adevărat, că Hristos a purtat deja judecata pentru acest păcat; el a fost îndepărtat prin jertfa Sa pe cruce. Dar părtăşia cu Tatăl nostru şi cu Salvatorul nostru s-a întrerupt, şi Duhul Sfânt este întristat. Tatăl trebuie să ne mustre pentru neascultarea noastră şi probabil să ne pedepsească, în mod deosebit dacă păcătuim mai departe.

Când venim la El şi Îi mărturisim vina noastră şi ne smerim din cauza păcatului şi neascultării noastre, atunci vom avea parte de iertarea Sa, aşa cum un tată iartă pe copilul lui. Părtăşia este refăcută, şi noi ne simţim din nou liberi şi fericiţi în prezenţa Sa (1 Ioan 1.9). În felul acesta un copil al lui Dumnezeu nu este pierdut, dacă păcătuieşte, căci Dumnezeu l-a primit pe baza jertfei lui Hristos pentru păcatele noastre. Nici relaţia lui cu Dumnezeu nu este distrusă. El este în continuare copilul lui Dumnezeu, şi Dumnezeu este în continuare Tatăl lui. Dar părtăşia lui cu Tatăl este întreruptă, Duhul Sfânt este întristat, şi el trebuie pedepsit de Tatăl. Când se smereşte de păcatul lui şi îl mărturiseşte Tatălui, părtăşia a fost restaurată.

Este însă un lucru, pe care noi îl pierdem prin păcat şi niciodată nu poate fi restaurat. Hristos a spus, că un pahar cu apă rece, care va fi dat în Numele Său, nu va fi uitat niciodată (Marcu 9.41). El ne va da o răsplată pentru tot ce facem, ca să-I fim plăcuţi. Deci noi am primi o răsplată în cer, dacă noi în loc să fi făcut loc păcatului am fi fost ascultători şi am fi făcut ceva care I-ar fi plăcut. Dar acum răsplata este pierdută, deoarece noi am scăpat ocazia, s-o primim. Aceasta este o pierdere veşnică, căci fiecare răsplată, pe care Hristos o dă în cer, este o răsplată veşnică. De aceea ar trebui să fim atenţi, să nu scăpăm ocaziile, care le avem în fiecare zi, ca în credincioşie să facem ceva pentru Domnul. Dacă le lăsăm să treacă, aceste ocazii şi răsplata sunt veşnic pierdute.

Întreaga veşnicie ne vom bucura de răsplăţile pentru biruinţele noastre, dar noi avem numai această singură clipă, ca să le câştigăm. În cer nu se vor mai obţine victorii – ele toate trebuie câştigate acum, ori ele nu vor fi niciodată câştigate.

Exodul 34.29,30: Şi a fost aşa: când a coborât Moise de pe muntele Sinai – şi cele două table ale mărturiei erau în mâna lui Moise când a coborât de pe munte – …  Şi Aaron şi toţi fiii lui Israel l-au văzut pe Moise şi, iată, pielea feţei lui strălucea; şi s-au temut să se apropie de el.

Strălucirea de pe faţa lui Moise era reflecţia acelei Legi, pe care omul nu putea s-o suporte. De aceea Moise şi-a acoperit faţa, căci orice rază de pe faţa lui făcea o cerere omului, pe care omul nu putea s-o împlinească şi care îl făcea să aibă teamă. De unde venea această glorie pe faţa lui Moise? Moise a fost singur cu Dumnezeu pe munte, şi când a coborât de pe munte, gloria lui Dumnezeu se reflecta de pe faţa lui.

Pavel foloseşte aceasta, ca să ne ilustreze ce se întâmplă când noi petrecem timp în prezenţa Domnului nostru şi „privim gloria Sa”:

2 Corinteni 3.18: Iar noi toţi, privind ca într-o oglindă, cu faţa descoperită, gloria Domnului, suntem transformaţi în acelaşi chip, din glorie spre glorie, întocmai ca de la Duhul Domnului.

Chiar dacă este gloria deplină a lui Dumnezeu, care străluceşte şi pe care noi o privim, noi nu ne temem, căci noi avem îndreptăţirea, nu condamnarea, deoarece lucrarea, pe care Hristos a făcut-o, este desăvârşită şi suficientă.

Dacă noi privim gloria Domnului, aceasta ne va marca şi forma! Dacă practicăm o părtăşie strânsă şi intimă cu Hristos, noi vom deveni tot mai mult asemenea Domnului din punct de vedere moral. Cu siguranţă am întâlnit o persoană care ne-a dat impresia că ea trăieşte o părtăşie strânsă cu Hristos. Cât de des pot alţii să primească această impresie despre noi? Cu regret deseori lăsăm în urma noastră imaginea persoanei noastre proprii în loc de imaginea lui Hristos.

Cât timp petrecem noi efectiv în prezenţa Domnului? Pentru ca să reflectăm gloria lui Dumnezeu, trebuie să ne luăm timp de părtăşie cu Domnul: dacă ceva trebuie să iese în afară, trebuie mai întâi ca ceva să intre înăuntru; aceasta înseamnă, dacă vrem să radiem ceva, trebuie mai întâi ca acel ceva să ne iradieze. Noi trebuie să ne luăm timp să fim în prezenţa sfântă, minunată a Domnului nostru şi acolo să ne bucurăm de El.

Versete călăuzitoare: Luca 5.18-35

Luca 5.18-35: Şi iată nişte oameni aducând pe pat un om care era paralizat; şi căutau să-l ducă înăuntru şi să-l pună înaintea Lui; şi, negăsind pe unde să-l ducă înăuntru, prin mulţime, urcându-se pe acoperiş, l-au coborât cu patul printre cărămizi, în mijloc, înaintea lui Isus. Şi, văzându-le credinţa, El a spus: „Omule, iertate-ţi sunt păcatele tale!“ Şi cărturarii şi fariseii au început să gândească, spunând: „Cine este Acesta care vorbeşte hule? Cine poate să ierte păcatele, decât singur Dumnezeu?“ Dar Isus, cunoscându-le gândurile, răspunzând, le-a zis: „Ce gândiţi în inimile voastre? Ce este mai uşor, a spune: «Iertate-ţi sunt păcatele tale!» sau a spune: «Ridică-te şi umblă»? Dar, ca să ştiţi că Fiul Omului are autoritate pe pământ să ierte păcatele“, i-a spus celui paralizat: „Ţie îţi spun: «Ridică-te şi ia-ţi patul şi du-te acasă!»“ Şi îndată, ridicându-se înaintea lor, luând patul pe care zăcuse, a plecat acasă, glorificându-L pe Dumnezeu. Şi toţi au fost cuprinşi de uimire şi Îl glorificau pe Dumnezeu şi s-au umplut de teamă, spunând: „Am văzut lucruri neobişnuite astăzi“. Şi, după acestea, a ieşit şi a văzut pe un vameş cu numele Levi şezând la vamă şi i-a spus: „Urmează-Mă!“ Şi, lăsând toate, ridicându-se, L-a urmat. Şi Levi I-a făcut un ospăţ mare în casa lui; şi era mulţime mare de vameşi şi de alţii care stăteau cu ei la masă. Şi cărturarii lor şi fariseii murmurau către ucenicii Săi, spunând: „De ce mâncaţi şi beţi cu vameşii şi păcătoşii?“ Şi Isus, răspunzând, le-a zis: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei care sunt bolnavi. N-am venit să chem la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe păcătoşi“. Şi ei I-au zis: „De ce ucenicii lui Ioan postesc adesea şi fac cereri, la fel şi ai fariseilor, iar ai Tăi mănâncă şi beau?“ Şi El le-a zis: „Puteţi să-i faceţi pe prietenii mirelui să postească în timp ce mirele este cu ei? Dar vor veni zile când şi mirele va fi luat de la ei; atunci vor posti în acele zile“.

Introducere

Ce crezi tu, a primit cel paralizat din Luca 5.18-35 ceea ce Domnul i-a spus, când a zis: „Iertate-ţi sunt păcatele tale”? Care ar fi răspunsul tău? Ai spune tu: mulţumesc lui Dumnezeu că ceea ce a fost atunci valabil pentru cel paralizat este valabil acum şi pentru mine, căci şi pentru mine sunt valabile cuvintele „Iertate-ţi sunt păcatele tale”? – Dacă poţi spune aceasta, atunci mesajul acesta este pentru tine.

Deoarece noi aici (pe pământ) ar trebui să fim spre onoarea lui Dumnezeu, avem nevoie de ceva mai mult decât numai de iertarea păcatelor, ceva, care nu numai ne ţine drept şi ne protejează de atacurile duşmanului. Ceea ce noi avem nevoie este o putere din afara noastră, care ne ajută în timpul ispitelor să câştigăm terenul înaintea duşmanului şi să facem progrese în viaţa de credinţă.

Toate păcatele tale sunt iertate

Tu spui: Eu am recunoscut puţin din incapacitatea şi slăbiciunea mea. – Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, dacă este aşa. Dar eu nu vreau să consider ca fiind de la sine înţeles, că fiecare cititor are siguranţa iertării tuturor păcatelor lui. De aceea doresc să te rog să priveşti la cuvintele simple ale Domnului din versetul 20: „Iertate-ţi sunt păcatele tale!” Promisiunea iertării prin Domnul nostru este foarte personală. Nu numai se predică fiecărui om iertarea în Numele Salvatorului, ci această asigurare personală a iertării este pentru fiecare care crede. Alături de aspectul personal, iertarea este şi actuală şi desăvârşită, căci aici nu se spune: „păcatele tale de până în momentul acesta”, şi nici: „păcatele tale, atâta timp cât îţi arăţi mulţumirea în umblare”, ci: „păcatele tale”, în totalitate. Judecata dreaptă pentru păcate nu te va mai lovi – totul a fost iertat!

Să ne imaginăm că stăm pe malul unui râu, probabil un pârâu mic, şi vedem apa curgând. Vedem numai o parte a râului şi numai apa spre care privim în momentul respectiv. Aceasta se „schimbă” mereu, este permanent în mişcare. Să presupunem că stăm într-un avion, care zboară suficient de sus, aşa că noi putem vedea clar întreg traseul râului. Vedem cum pârâiaşul mic, care curge din izvorul din munte, devine tot mai lat până când în cele din urmă se revarsă în oceanul mare. La fel şi noi în viaţa noastră stăm uneori la acest râu şi privim la păcatele noastre, pe care le facem zi de zi, noi vedem numai o parte mică a vieţii noastre. Însă Dumnezeu priveşte dintr-o cu totul altă perspectivă. El vede păcatele noastre de la prima şi până la ultima suflare a noastră aici pe pământ ca întreg şi spune: „Iertate-ţi sunt păcatele tale!” Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, că viaţa creştinului credincios nu are iertarea păcatelor ca ţel, ci iertarea păcatelor este mai degrabă punctul de pornire al vieţii creştine. În ce lumină stau deci cuvintele „Vă scriu, copiilor, pentru că păcatele vă sunt iertate pentru Numele Lui” (1 Ioan 2.12)?

O putere nouă

Pe lângă iertarea păcatelor omul paralizat a făcut încă o experienţă mare. Ca om paralizat el se afla într-o stare de mare neputinţă şi a trebuit dus la Isus de patru oameni. Acesta i-a dat nu numai asigurarea iertării, ci şi o putere nouă, aşa că el putea lua patul, pe care a zăcut, şi să-l ducă purtându-l pe umeri. El a primit o putere nouă de acţionare şi umblare, aşa cum nu a avut-o mai înainte. Aceasta a avut nu numai drept urmare că el a lăudat şi onorat pe Dumnezeu, ci şi că aceia care au văzut şi care probabil au înţeles ceva din cele petrecute, erau la fel de uimiţi şi lăudau pe Dumnezeu. Omul a primit binecuvântarea şi Dumnezeu a primit onoarea.

De ce Dumnezeu ţi-a iertat păcatele

„Ştiu foarte bine că am Duhul Sfânt locuind în mine şi cu toate acestea mă simt o făptură nenorocită. Dimineaţa mea începe cu rugămintea ca Dumnezeu să mă ferească de ispite şi să mă ajute să-I fiu credincios toată ziua şi să depun mărturie pentru El prin cuvânt şi prin faptă. Seara trebuie să recunosc din nou că ziua aceasta a fost marcată de eşec.” Îmi amintesc foarte bine de o serie de prelegeri, prin care mulţi oameni au venit la credinţa vie. Într-una din aceste zile cei tocmai veniţi la credinţă – cei mai mulţi dintre ei erau tineri – au fost invitaţi la un creştin să bea ceai. Gândul meu era ca după ce au băut ceai să pun câteva întrebări tinerilor, pentru ca eventual să-i conduc puţin mai departe în gândurile lui Dumnezeu. Mai întâi m-am adresat unui tânăr, care stătea la stânga mea, şi l-am întrebat: „Ce gândeşti tu, de ce Dumnezeu ţi-a iertat păcatele?” Acesta a răspuns: „Gândesc că motivul era ca eu să ajung cândva în cer şi acolo să fiu pentru totdeauna fericit.” – Eu am replicat: „Este adevărat că aceasta este inclus în iertare, dar nu consideri tu că în afară de aceasta mai este ceva?” Nici cel care stătea alături de el nu a ştiut alt răspuns, şi am întrebat aproape pe toţi la rând, până când în cele din urmă o tânără mi-a răspuns astfel: „Noi trebuie nu numai să ajungem în cer şi acolo să fim fericiţi, ci trebuie să fim fericiţi deja aici pe pământ în viaţa noastră zilnică.” Acesta era un progres categoric la primul răspuns, însă ea a fost întrucâtva surprinsă, când eu încă nu eram mulţumit. După aceea l-am întrebat pe un tânăr de 17 ani, la care el a răspuns: „Eu cred că Dumnezeu ne-a mântuit, pentru ca noi să fim spre onoarea Lui.”

Un răspuns bun! Dumnezeu ne-a mântuit pentru ca El să fie onorat şi preamărit prin noi, şi aceasta nu abia în veşnicie, ci acum şi aici, în viaţa noastră pe pământ. În ceea ce-l priveşte pe paralizatul din Luca 5 sunt de părere că Dumnezeu nu ar fi fost onorat în măsura în care a fost onorat, dacă El ar fi făcut parte paralizatului numai de iertare, l-ar fi lăsat să plece cu această asigurare şi acesta ar fi fost dus iarăşi acasă de cei patru prieteni ai lui. Însă prin faptul că el şi-a luat patul şi a mers acasă, Dumnezeu a fost preamărit nespus de mult. Când Dumnezeu ne iartă păcatele, El face nu numai aceasta, ci în Persoana Duhului Sfânt ne dă o putere nouă şi minunată, o putere pentru lucrarea şi drumul nostru pe pământ spre onoarea lui Dumnezeu. Acum depinde de noi ca prin harul Său să folosim această putere pusă nouă la dispoziţie – o putere care îşi are originea în Duhul Sfânt care locuieşte în noi. Însă Duhul Sfânt locuieşte într-un astfel de om întors de curând la Dumnezeu aşa cum locuieşte în credinciosul cel mai maturizat, care trăieşte pe pământ.

Duhul Sfânt vrea să te ia în stăpânire

Da, va spune cineva, ştiu aceasta, însă mie mi se pare că eu am nevoie de mai mult Duhul Sfânt. – Situaţia este exact inversă. Nu este aşa, că tu ai nevoie de mai mult Duh Sfânt, ci Duhul Sfânt doreşte să posede mai mult din tine! Să presupunem că eu doresc să înnoptez câteva nopţi în casa unui prieten. El îmi arată camera unde voi dormi, după aceea îmi arată sufrageria şi camera de zi şi probabil îmi spune: „Simte-te ca acasă.” Prin aceasta vrea să spună că eu trebuie să mă simt ca acasă în partea de casă pe care el mi-a arătat-o. Aceasta nu înseamnă că eu am acces în toate camerele. El îmi arată o anumită parte a casei şi aşteaptă de la mine ca eu să mă mulţumesc cu aceste încăperi. Cred că unii dintre noi tratează Duhul Sfânt ca pe un oaspete, care trebuie să se limiteze la anumite domenii în viaţa noastră, cum ar fi domeniul „duminica” sau „strângerile laolaltă” sau domeniul „conversaţia cu alţi creştini”. Însă El vrea ca noi – vorbind simbolic – să-I dăm legătura de chei şi prin aceasta El are acces la fiecare cameră şi colţ al vieţii noastre. El doreşte nu numai să locuiască în noi, ci să fie mobilul gândirii noastre, al acţiunii şi vorbirii noastre. Să ştim că prin harul lui Dumnezeu avem pe Duhul Sfânt locuind în noi este una – că El ne-a luat în posesiune este altă chestiune.

Umplut cu Duhul Sfânt

S-a spus foarte corect că pe pământ sunt trei feluri de oameni posedaţi:

1. Sunt cei posedaţi de demonii care erau în timpul când Domnul Isus Hristos a fost aici pe pământ şi care sunt şi astăzi. În ţările păgâne sunt numeroşi posedaţi de demoni. Aceia care au citit cartea remarcabilă Pastor Hsi îşi vor aminti cum sunt posedaţi de demoni oamenii din China. În ţări aşa de culte se găseşte posedarea demonică în legătură cu spiritismul, aceasta este explicaţia contactelor misterioase evidente cu morţii. Puterile demonice sunt chestiuni foarte reale.
2. După aceea este grupa oamenilor stăpâniţi de ei înşişi. Aceştia sunt oameni foarte corecţi, liniştiţi şi relaxaţi, la care vei vedea că ei niciodată nu se lasă molipsiţi şi antrenaţi de entuziasm. Eu-l propriu este primul şi ultimul lor gând, este vorba numai de interesele proprii, de prestigiul propriu, de experienţele şi de lucrările lor, etc. Astfel de oameni nu sunt plăcuţi lui Dumnezeu.
3. În sfârşit, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, sunt oameni, bărbaţi şi femei, care au fost apucaţi de Duhul lui Dumnezeu din pricina lui Hristos, nu pentru ca ei să se simtă sfinţi deosebiţi, nu ca să se simtă confirmaţi în gândul că ei fac o experienţă deosebit de măreaţă, ci ca să îndrepte privirea sufletului lor spre Hristos şi să umple inima lor cu dragostea Sa.

În Noul Testament găsim mereu că, atunci când oamenii au fost luaţi în posesiune de Duhul Sfânt, aceasta a făcut ca ei să fie o mărturie pentru Hristos şi nu pentru ei înşişi. Citim în Faptele apostolilor 4 despre Petru: „umplut de Duh Sfânt”. El a vorbit despre Hristos, prin al cărui Nume mare, singurul care a fost dat sub cer, noi trebuie să fim mântuiţi. Găsim pe Ştefan, care umplut de Duhul Sfânt a privit spre cer şi a văzut pe Isus. Găsim pe Barnaba plin de Duhul Sfânt, care a îndemnat pe ucenici să rămână cu hotărâre de inimă cu Domnul. Să ne gândim că dacă avem dorinţa să progresăm în viaţa spirituală, din acest motiv Dumnezeu va lăsa Duhul Sfânt să fie activ în noi. În Romani 14.4 găsim versetul încurajator: „Domnul poate să-l facă să stea.” Însă noi avem nevoie de ceva mai mult, decât numai capacitatea de a sta. Noi avem nevoie să fim duşi mai departe şi păziţi.

Chemat să urmezi pe Domnul

Vreau să mai îndrept atenţia şi spre altceva din Luca 5: chemarea lui Levi de a-L urma pe Domnul. Acest eveniment trebuie probabil să ne arate ce să facem cu noua putere. Noi trebuie s-o folosim ca să-L urmăm pe Domnul Isus, nu conştiinţa noastră, ci pe El. Recunoaştem că aceasta ar putea probabil să ne creeze greutăţi. Într-un alt pasaj citim că ucenicii, pe când Îl urmau, au ajuns odată în mijlocul unei furtuni puternice. Desigur, în mijlocul furtunii ei au avut parte de bucurie şi pază în apropierea Lui. Şi ei au ajuns în furtună tocmai de aceea, că ei erau ucenicii Lui. Dacă cineva caută o reţetă pentru un drum simplu şi fără probleme, fără încercări şi fără greutăţi, o au aici: Nu Îl urma pe Domnul Isus aşa de aproape. Urmează-L ca Petru, într-un alt loc: de departe. Nu te apropia de El. Nu-L urma, dacă Numele Lui este umbrit de dispreţ şi respingere. Atunci va fi pentru tine foarte simplu – nu spun vei fi „foarte fericit”. Creştinul cel mai fericit este acela care este cel mai aproape de Domnul Isus, în ciuda tuturor încercărilor. Este de fapt aproape nenormal, dacă un creştin nu trebuie să îndure prigoană. Creştinismul în ţara aceasta este o chestiune mixtă; ceea ce este normal pentru un creştin este însă că el va fi prigonit şi persecutat. Şi cu cât noi prin harul lui Dumnezeu suntem mai mult ucenici ai lui Hristos, cu atât diavolul va desfăşura o furtună împotriva noastră, ca să ne încerce şi să ne ducă la scufundare, dacă poate. Însă în mijlocul tuturor acestora Domnul este cu noi şi ne vine în ajutor. De aceea să nu ne temem în urmarea Lui.

Să fi creştin înseamnă părtăşie cu o Persoană

În pasajul nostru mai este un lucru, cu care doresc să mă ocup acum. Mai întâi găsim iertarea şi după aceea în versetul 29 masa de sărbătoare. Levi a făcut un ospăţ mare, şi sper că tu remarci că viaţa de creştin nu este o chestiune tristă, ci este un ospăţ permanent. Este pentru tine un timp al binecuvântării şi al bucuriei.

Doresc acum să-ţi pun o întrebare: Ce face viaţa unui creştin să fie un timp de ospăţ şi de bucurie? Care ar fi răspunsul tău la această întrebare? Vreau să-ţi spun ce gândesc eu. Să presupunem că fiica mea cea mică este invitată undeva la masa de seară. Când ea vine acasă, o întreb: „Ai avut un timp frumos?” – „O, da”, spune ea, „au fost bomboane şi îngheţată şi prăjituri gustoase cu ceva dulce pe ele”, şi ea îmi povesteşte despre toate lucrurile care erau pe masă. Dacă întreb pe un om mai în vârstă: „Ai avut un timp frumos?”, el răspunde: „O, da, domnul A şi doamna B au fost acolo.” În cazul unei persoane în vârstă anturajul la masă este cel care îi oferă un timp frumos. Pentru aceia, care nu demult timp aparţin familiei lui Dumnezeu, masa cu delicateţele, lucrurile preţioase ale harului, pe care Dumnezeu ni le-a dat din belşug, sunt o savurare minunată. Când însă ei se maturizează spiritual, în timp ce ei savurează şi preţuiesc în continuare toate lucrurile bune, pe care ni le-a dat Dumnezeu, vor simţi tot mai mult că nu darurile, ci mult mai mult părtăşia cu Dătătorul acestei mese constituie sărbătoarea.

John Gilmour, un slujitor al lui Hristos, care probabil ca nimeni altul a fost folosit în nordul Angliei să întâmpine necreştini, avea în mod obişnuit plasa plină cu cărţi evanghelistice, cu care mergea pe stradă. Într-o zi a trecut cu cărţile lui printr-un sat mic, când a văzut un irlandez bătrân tipic, care vindea marfă din tablă, deci capace, oale, tigăi şi aşa mai departe. Când Gilmour l-a văzut, şi-a zis: nu ar fi bine să stau de vorbă cu el, el este irlandez şi probabil de religie romano-catolică. – Şi totuşi, s-a gândit el, nu vreau să trec simplu pe lângă el. Astfel i s-a adresat şi a zis: „Bună dimineaţa, cum merg afacerile astăzi?” – „O”, a răspuns bătrânul, „nu mă pot plânge, Sir.” – „Ei bine”, a zis Gilmour, „ce lucru mare este să fi mântuit!” Bătrânul irlandez a replicat: „Ştiu ceva mai bun decât aceasta.” – „O”, a zis evanghelistul, „ceva mai bun decât să fi mântuit? Vreau să ştiu care este acest lucru.” Bătrânul şi-a scos pălăria şi a spus: „Părtăşia cu Omul care m-a mântuit, Sir.” Un răspuns minunat. El a cunoscut taina ospăţului, părtăşia cu Unul care l-a mântuit. Aceasta era ceea ce îi umplea viaţa cu bucurie.

Să fi creştin înseamnă şi cumpătare

În final mai găsim şi un alt lucru la sfârşitul capitolului. În versetul 35 Domnul vorbeşte despre timpul când Mirele va fi luat de la ucenici şi că în acele zile ei trebuie să postească. Postul merge împreună cu ospăţul. Şi ce înseamnă a posti? A posti nu înseamnă numai reţinerea de la hrană. Postul este abţinere de la lucruri care în ele însele pot fi cu siguranţă bune şi corecte, pentru a fi cu toată inima pentru Hristos. Este cam aşa. Aud creştini tineri spunând: în aceasta sau în aceea nu este nimic rău, nu este nimic rău în a merge acolo sau dincolo sau să citeşti cartea aceasta, nu este nimic rău în prietenie. Dar ce conţine o astfel de vorbire?

Să presupunem că eu sunt invitat la un prieten la cină. Pe drumul spre casă trec pe la un alt prieten. În timpul vizitei mele, femeia din casă îmi aduce o farfurie cu coji de pâine tari şi îmi spune: „Vă pot oferi câteva coji de pâine?” – „Mulţumesc, nu”, resping eu. – „O”, spune ea, „nu este nimic rău în ele; nu vă vor face nici un rău.” – La aceasta răspund: „Nu din această cauză le resping. Nu cred că ele îmi vor face rău, şi nu presupun că le-aţi otrăvit. Fapt este, că eu tocmai am mâncat o mâncare mult mai bună şi sunt aşa de sătul că realmente nu doresc cojile.”

Deci dacă suntem sătui cu mâncarea bună, cu ospăţul Domnului Isus Hristos (şi să ai părtăşie cu El este o chestiune foarte reală şi practică), şi lumea vine la noi cu farfuria ei cu pâine veche şi spune: nu este nimic rău în una sau alta, atunci tu vei spune: Eu nu afirm că aceste lucruri sunt rele. În ele însele ele pot fi deplin de legitime şi corecte, fapt este însă cu eu am mâncat în părtăşie cu Domnul Isus Hristos şi El mi-a dat ceva mai bun şi mai gustos decât orice poate să-mi dea lumea. – Atunci vei putea foarte uşor să spui: Nu, mulţumesc. Deci postul se referă la lucrurile lumii acesteia şi merge mână în mână cu ospăţul cu Domnul Isus Hristos.

Tradus de la: Folgen der Vergebung.

Titlul original: „What follows Forgiveness?“
din Scripture Truth, Anul 9, 1917, pag. 105–108.

Traducere: Ion Simionescu