Asa se naste FIARA de miine, (pre)scrisa in Biblie de mii de ani; Sa ne pregatim DUMNEZEIESTE , pentru ca vrea sa zdrobeasca lumea sub talpile de lut amestecat cu plumb…(de citit vedeniile Apocaliptice din Daniel); 2- Va invitam sa ne hranim din citeva frumuseti Dumnezeiesti, inainte de trimiterea urgiilor de catre cel rau…

qqqq Dupa treptele nasterii globalismului,prezentate in textele anterioare,continuam cu alta etapa.Toată lumea a auzit vorbindu-se despre modul în care  globalistii  deţin majori­tatea resurselor, manipulează acţiunile, controlează preţurile, evită plata impozitelor. „Ei“ menţin, de asemenea, un monopol asupra energiei, a…

pro­ducţiei şi distribuţiei de medicamente, a armamentului şi a producţiei agro-alimentare,si “răspândirea” controlată a noilor tehnologii. Şi tot „ei“ sunt aceia care au o influenţă covârşitoare asupra mass-media şi a guvernelor întregii lumi, prin controlul exercitat atât asupra corporaţi­ilor multinaţionale, cât şi asupra unor organizaţii private, ca de exemplu Institutul Regal pentru Afaceri Internaţionale, Consiliul pentru Relaţii Externe şi Comisia Trilaterală etc .

„Ei“ mai fac, de asemenea, parte din societăţi precum „Craniul şi Oasele”*, Cavalerii de Malta şi alte cercuri ale Francmasoneriei. Dar, oare, cine sunt „ei” ? Cine sunt bărbaţii — căci se pare că foarte puţine femei au fost admise în rândurile acestor organizaţii care, conduc destinele Pământului ? Ce fel de secrete deţin, într-atât de puternice încât le permit să-şi asume rolul unei elite conducătoare ? Dar şi mai importantă este o altă întrebare: care sunt scopurile şi obiectivele lor ?

Care sunt legăturile dintre aceste grupuri ? In 1909, Walter Rathenau, reprezentantul companiei General Electric în Germania, spunea:„300 de bărbaţi ce se cunosc între ei conduc destinele economice ale Europei, alegându-şi succesorii dintre ei înşişi.”

Se prea poate ca cifra avansată de Rathenau să fi stat la baza afirmaţiei scriitorului John Coleman, un pasionat al conspiraţiilor:

„Un comitet alcătuit din 300 de per­soane deţine controlul asupra unui guvern din umbră, la nivel înalt, care conduce atât Marea Britanie, cât şi SUA.”

Mulţi consideră că aceste mici amănunte, aparent neînsemnate şi fără legătură între ele, cărora li s-a acordat prea puţină atenţie până acum, nefiind publicate, se potrivesc mult prea bine pentru a putea fi socotite doar nişte simple coincidenţe de către orice om cu o judecată cât de cât raţională.

Legăturile de necontestat existente între conducătorii SUA, Consiliul pentru Relaţii Externe şi Comisia Trilaterală, împreună cu faptul că ban­cherul David Rockefeller, promotor al globalizării, era un far călăuzitor în ambele organizaţii amintite mai sus, au generat multă îngrijorare în rân­durile scriitorilor specializaţi în conspiraţii. „Dacă despre Consiliul pentru Relaţii Externe se poate afirma că este o pepinieră a idealului unui singur guvern mondial, atunci Comisia Trila­terală este « trupa de şoc » reunită pentru a asalta capetele de pod ale guver­nării”

„Deja Comisia a plasat membri în toate posturile de conducere importante din SUA.” „Comisia Trila­terală este un grup cu obiectivul de a grăbi apariţia epocii în care lumea va fi condusă de un guvern unic, care promovează conceptul unei economii internaţionale, controlate din spatele uşilor închise.

Comisia Trilaterală este cu siguranţă o organizatie secretă, deoarece întrunirile ei nu sunt deschise publicului, ceea ce e aproape sigur că ea reprezintă o prelungire a unei organizaţii ca Consiliul pentru Relaţii Externe, deoarece toţi prezenţi la şedinţa de constituire a Comisiei Trilaterale erau membri ai Consiliului pentru Relaţii Externe.

Consiliul pentru Relaţii Externe-a luat naştere în urma unei serii de întâlniri, desfăşurate în timpul ultimului Război Mondial. în 19 17 , la New York, colonelul Edward M.mdell House, un sfetnic de taină al preşedintelui Woodrow Wilson, adu­nase cam 100 de oameni importanţi, pentru a discuta despre cum va arăta lumea postbelică. Autointitulându-se „Examinatorii”, aceştia au făcut pla­nuri privitoare la încheierea unui acord de pace, care în cele din urmă s-au numărat în faimosul plan de pace al lui Wilson, format din 14 puncte, pe care l-a prezentat mai întâi Congresului, la data de 8 ianuarie 1918.

 

Cele 14 puncte aveau caracter globalist, căci solicitau înlăturarea „tuturor barierelor” din calea schimburilor economice dintre ţări, „egalitatea con­diţiilor de schimb” şi constituirea unei „asociaţii generale a naţiunilor”

 

La Conferinţa de Pace de la Paris au participat preşedintele Woodrow Wilson şi cei mai apropiaţi sfetnici ai săi — colonelul House, bancherii Paul Warburg şi Bernard Baruch, precum şi peste douăzeci dintre membrii „Examinatorilor”. Participanţii au fost de acord cu planul de pace prezentat de Wilson, inclusiv cu constituirea Ligii Naţiunilor. Fără a se lăsa descurajaţi, colonelul House şi ceilalţi delegaţi britanici şi americani prezenţi la conferinţă s-au întâlnit la Hotelul Majestic din Paris, în 30 mai 19 19, pentru a pune bazele unui Institut al Afacerilor Interna­ţionale, cu o filială în SUA şi o alta în Marea Britanie. Filiala din Marea Britanie urma să devină Institutul Regal pentru Afaceri Internaţionale. Iar această instituţie avea să ghideze opinia publică spre acceptarea mai uşoară a unui guvern mondial unic şi a conceptului de globalism.

Filiala din SUA a fost înfiinţată oficial în data de 21 iulie 1921, sub denu­mirea de Consiliul pentru Relaţii Externe (CRE). Acesta a fost constituit pe fundamentul unui club newyorkez lipsit de strălucire, care purta acelaşi nume şi care fusese creat în 1918 de nişte bancheri şi avocaţi importanţi, ca loc de discuţii privind comerţul şi finanţele internaţionale.

Articolul II din statutul noului Consiliu pentru Relaţii Externe prevedea că oricine ar fi dezvăluit detalii de la întâlnirile acestei organizaţii, încălcând regulamentul, putea fi exclus din rândurile membrilor, ceea ce definea instituţia ca fiind o societate secretă

 

Acest val al misterului a fost asiduu protejat de reprezentanţi importanţi din mass-media. Până în 1945, Consiliul pentru Relaţii Externe şi-a avut sediul în Harold Pratt House, din New York. Clădirea a fost donată de către familia Pratt, care era asociată cu Rockefeller la Standard Oii. Uşile sale cu vitralii, şemineurile şi tapiseriile elegante — totul creează acolo o atmosferă de club.

Consiliul şi-a mărit numărul de membri pe la începutul anilor ’70, astfel încât să cuprindă câteva persoane de culoare şi mai mult de 12 femei. Pentru a-şi extinde influenţa,Consiliul pentru Relaţii Externe a creat, de a lungul şi de-a latul ţării, o serie de Comitete pentru Relaţii Externe, instituite din lideri locali. Pe la începutul anilor ’80, existau cel puţin astfel de comitete, având în rândurile lor peste 4 000 de membri. Printre fondatorii organizaţiei s-au numărat colonelul House, fostul senator de New York şi secretar de stat Elihu Root, editorialistul Walter, John Foster Dulles şi Christian Herter (ambii devenind ulterior secretari de stat ai SUA), precum şi fratele lui Dulles, Allen (care mai târziu a ajuns director al CIA). Preşedintele-fondator al consiliului, milionarul John W. Davis, era avocatul pe probleme de finanţe al omului de afaceri J.P. Morgan, în vreme ce vicepreşedintele Paul Cravath, de asemenea, reprezenta proprietăţile lui Morgan. Iar primul secretar al consiliului a fost Russell Leffingwell, unul dintre partenerii de afaceri ai lui Morgan. întrucât majoritatea membrilor fondatori ai Consiliului pentru Relaţii Externe erau legaţi cumva de familia Morgan, s-ar putea spune, fără teama de a greşi, că organizaţia era foarte influenţată de interesele acestei familii.

 

Fondurile necesare desfăşurării activităţii veneau de la bancheri şi finanţişti ca Morgan, John D. Rockefeller, Bernard Baruch, Jacob Schiff,Kahn şi Paul Warburg

 

Astăzi, aceste fonduri provin de la corporaţii importante, precum Xerox, General Motors, Bristol-Meyers Squibb, Texaco etc., dar şi de la instituţii de o altă natură, precum German Marshall Fund, McKnight Foundation, Dillion Fund, Ford Foundation, Andrew W. Mellon Foundation, Rockefeller Brothers Fund, Starr Foundation şi Pew.

„Din 1945 până la mijlocul anilor ’60, membrii consiliului s-au aflat în linia întâi a activismului globálist american.” Mulţi scriitori văd această organizaţie ca pe un grup ce vrea să dobândească dominaţia asupra lumii — prin intermediul corporaţiilor multinaţionale, al tratatelor internaţionale şi al unui guvern mondial.

Consiliul pentru Relaţii Externe, în calitatea sa de paravan pentru Grupul Britanic al Mesei Rotunde, a fost dominat de către familia J.P. Morgan. „Treptat, această familie a fost înlocuită de familia Rockefeller. Până în 1988, 14 secretari de la Departamentul de Stat şi 14 de la Finanţe, 11 secretari de stat de la Apărare şi zeci de alţi şefi de la alte departamente federale au fost membri ai Consiliului pentru Relaţii Externe.” Aproape fiecare director al CIA, de la Allen Dulles încoace, a fost mem­bru al acestei organizaţii, inclusiv Richard Helms, William Colby, George Bush, William Webster, James Woolsey, John Deutsch, William Casey.

CIA îndeplineşte rolul unei agenţii de securitate nu numai pentru America corporatistă, ci şi pentru rudele şi colegii din frăţiile universitare ai membrilor Consiliului …globalist

 

Membrii Consiliului pentru Relaţii Externe care ocupă funcţii în guvern au tendinţa să aducă în echipă şi alţi colegi, membri ai aceleiaşi organizaţii. Spre exemplu, atunci când unul dintre membrii Consiliului pentru Relaţii Externe, Henry Stimson, a venit la Washington pentru a ocupa funcţia de sef de Război în anul 1940, l-a adus cu sine ca secretar asistent pe unul dintre prietenii săi, de asemenea membru în Consiliu, John MeCloy, care, la rândul lui, a respectat de-a lungul anilor această tradiţie, de a aduce în funcţii din structura guvernamentală mai mulţi membri ai acestei organizaţii.

Ori de câte ori aveam nevoie de un nou candidat care să se ocupe de o funcţie în guvern, nu făceam decât să răsfoim catalogul membrilor Consiliului pentru Relaţii Externe, iar apoi telefonam la New York” spunea odată MeCloy, fost preşedinte al Consiliului pentru Relaţii Externe, și președinte al Chase Manhattan Bank, mentor al lui David Rockefeller şi fost consilier de politică externă pe lângă şase preşedinţi americani. Un alt exemplu al influenţei exercitate de Consiliul pentru Relaţii Externe îl poate constitui ascensiunea meteorică a lui Henry Kissinger. Acesta nu era decât un profesor necunoscut, care participa la o şedinţă organizată la Şcoala de pregătire a ofiţerilor din infanteria marină a SUA de la Ouantico, statul Virginia, avându-l drept pe Nelson Rockefeller,pe vremea aceea consilier prezidenţial de politică externă. Această întâlnire a marcat începutul unei lungi prietenii a celor doi, care a culminat cu faptul că Rockefeller i-a dăruit în mod deschis lui Kissinger suma de 50 000 de dolari. La puţin timp după aceea, Kissinger i-a fost prezentat lui David Rockefeller şi altor membri marcanţi ai Consiliului pentru Relaţii Externe.

Prin intermediul acestei organizaţii, el a obţinut fonduri şi dreptul de mirare la funcţionari superiori din cadrul Comisiei pentru Energie Ato­mică a SUA, la vârful armatei, la CIA şi la Departamentul de Stat

 

Kissinger a devenit secretar de stat şi rămâne şi la ora actuală o forţă în domeniul afa­cerilor externe. Conform unor rapoarte publicate de către administraţia Clinton era de asemenea ticsită cu peste 100 de membri ai Consiliului pentru Relaţii Externe, care au ajutat la demarajul politic al administraţiei respective. Membrii Consiliului pentru Relaţii Externe au fost numiţi ambasadori în Spania, Marea Britanie, Australia, Chile, Siria, Africa de Sud, Rusia, România, Japonia, Coreea, Mexic, Italia, India, Franţa, Republica Cehă, Polonia, Nigeria, Filipine.

Astăzi, cel puţin 12 membri, atât din Camera Reprezentanţilor, cât şi din Senat, aparţin acestui Consiliu. Hillary Clinton a participat la conferinţa din 1997 a acestui club, devenind întâia Primă Doamnă din istoria SUA care a făcut acest lucru. Imediat după aceea, au început să circule constant zvonuri tot mai insistente despre viitorul rol pe care urma să-l joace ea în politică. Această organizaţie a luat naştere oficial la începutul anilor ’50 ai secolului XX , ca urmare a unui şir de întâlniri neoficiale, desfăşurate între membrii elitei europene în anii ’40. La aceste întruniri au participat miniştrii de externe din ţările europene, prinţul Olandei, Bernhard, şi socia­listul polonez, doctor Joseph Hieronim Retinger, care, după al Doilea Război Mondial, a devenit unul dintre fondatorii Mişcării de Unificare a Europei.

A ajuns să fie cunoscut sub numele de „părintele fondator al Grupului Bilderberg”.

Retinger a fost adus în SUA de către Averell Harriman (membru al consiliului pentru Relaţii Externe), care, în perioada celui de-al Doilea Mondial a fost ambasadorul american în Anglia, unde i-a vizitat pe ilţi ( ca de exemplu David şi Nelson Rockefeller,Dulles şi directorul CIA de pe atunci, Walter Bedell Smith. Mai mult , Retinger formase Comitetul American pentru o Europă Unită, împreună cu viitorul director CIA, membru pe atunci al Consiliului pentru Relații Externe, Allen Dulles, directorul de pe atunci al acestei organizaţii, Franklin, funcţionarul CIA Thomas Braden şi William Donovan,şef al Biroului pentru Servicii Strategice (OSS), precursorul CIA şi-a început cariera în domeniul culegerii de informaţii ca agent în slujba lui J.P. Morgan Jr., fiind cunoscut ca un „anglofil”, adică un partizan ai unor relaţii apropiate între Marea Britanie şi SUA. Retinger şi-a continuat participarea la întrunirile Clubului Bilderberg până la moartea lui, din 1960.

Altă persoană, cu legături la CIA , care a ajutat la crearea clubului bilderberg, a fost redactorul-şef al revistei Life, C.D. Jackson

Acesta,în timpui mandatului lui Eisenhower, a fost consultant prezidenţial special pentru războiul psihologic. Pe urma acestor asocieri a apărut ideea desfăşurării unor întruniri regulate, la care să ia parte afacerişti, politicieni, bancheri, educatori, proprietari de mijloace de informare şi directori ai acestora, lideri militari importanţi de pe glob. Clubul Bilderberg este, de asemenea, strâns legat de nobiliare europene, inclusiv de familia regala britanică. Conform spuselor câtorva surse demne de încredere, la întrunirile acestui grup participă adesea membri ai familiilor regale din Suedia, Olanda, Spania. Principalul impuls pentru organizarea acestor întâlniri ale Clubului a venit de la prinţul Olandei, Bernhard, al cărui nume şi titlu complet erau Bernhard Julius Coert Karel Godfried Pieter, prinţ al Olandei şi prinţ de Biesterfeld. Bernhard fusese membru al unităţii naziste Schutzstaffel (SS) şi angajat al filialei I.G. Farben din Paris. în 1937, s-a căsătorit cu prin­ţesa luliana a Olandei, devenind acţionar majoritar şi conducător al sucur­salei olandeze a companiei Shell, împreună cu lordul britanic Victor Rothschild.

După invadarea Olandei de către Germania, perechea regală s-a mutat la Londra, unde, după război, Rothschild şi Retinger l-au încurajat pe prinţul bernhard, îndemnându-l să creeze Clubul Bilderberg. Acesta a fost preşe­dintele Clubului până în 1976, când a demisionat.

A demisionat ca urmare a unor dezvă­luiri conform cărora acceptase bacşişuri substanţiale din partea companiei Lockheed, pentru a promova vânzarea avioanelor produse de această companie în Olanda

Din 1991, preşedinţia Clubului Bilderberg a fost deţinută de lordul Peter Carrington, fost membru al guvernului, secretar general al NATO şi preşedinte al Institutului Regal pentru Afaceri Internaţionale, o organizaţiei soră a Consiliului pentru Relaţii Externe. Lordul a fost legat de imperiul financiar bancar al familiei Rothschild, atât prin legături de afaceri, cât şi prin căsătorie. Dintre americanii renumiţi ale căror nume pot fi citate pe lista partici­panţilor la întrunirile Clubului Bilderberg, îi amintim pe membrii Consi­liului pentru Relaţii Externe George Ball, Dean Acheson, Dean Rusk, McGeorge Bundy, Christian Herter, Zbigniew Brzezinski, Douglas Dillon, J. Robert Oppenheimer, Walter Reuther, Jacob Javits, Robert McNamara, Walter Bedell Smith, generalul Lyman Lemintzer.

Dintre alte nume remar­cabile din rândurile participanţilor, îi citez pe: J. William Fulbright, Henry Ford al Il-lea, Georges-Jean Pompidou, Giscard d’Estaing, Helmut Schmidt şi baronul francez Edmond de Rothschild. „De fapt, Clubul Bilderberg este un fel de Consiliu pentru Relaţii Externe cu caracter neoficial, extins la scară mondială” — afirma autorul Neal Wilgus. Scriitorul şi fostul ofiţer de informaţii Dr, John Coleman susţinea:

„Conferinţa Bilderberg este o creaţie a serviciului (britanic) MI-6, aflată sub conducerea Institutului Regal pentru Afaceri Internaţionale.” Având în vedere legăturile avute de această organizaţie cu comunitatea serviciilor de informaţii din SUA, se poate spune în mod legitim că CIA a organizat şi sponsorizat parţial conferinţele Clubului Bilderberg. „Agenda Clubului Bilderberg este aproape identică cu cea a organizaţiei-surori, Comisia Trila­terală… Cele două grupuri au o conducere întrepătrunsă şi o viziune comună asupra lumii. David Rockefeller a fondat Comisia Trilaterală, dar împarte puterea şi în mai vechiul Club Bilderberg cu reprezentanţii britanici şi europeni ai familiei Rothschild.” De obicei, Clubul Bilderberg se întruneşte o dată pe an în staţiuni luxoase de pe tot globul, iar activităţile lui poartă pecetea secretului total, în ciuda faptului că la ele participă ziarişti de seamă din mass-media. În toate că grupul afirmă că nu ţine decât discuţii de informare privitoare la evoluţia afacerilor mondiale, există dovezi conform cărora recomandările se transformă adesea în politici oficiale. Conceptul privitor la unificarea Europei sub o conducere centralizată este un scop ce datează. McGhee, un membru al acestui grup, fost ambasador american a recunoscut: „Tratatul de la Roma, ce a dus la înfiinţarea Pieţei Comune Europene, a fost în cea mai mare parte conceput în cursul întruniilor Clubului Bilderberg.”

Jack Sheinkman, preşedinte al Amalgamated Bank,membru al Clubului Bilderberg, spunea în 1996 ca:

„în unele cazuri, discuţiile noastre au un oarecare impact, devenind decizii politice. Ideea apariţiei unei monede comune europene a fost pusă în discuţie cu câţiva ani în urmă în cadrul clubului, înainte de a deveni politică oficială. ”

Atât familiei Rockefeller, cât şi altora, li s-a incredintat să menţină controlul asupra industriei petroliere

„Cele mai mari opt companii petroliere au fost unite în 1972 prin intermediul băncilor comerciale mari, fiecare dintre ele fiind obligată să facă afaceri cu cel puţin una dintre companiile membre ale grupului de elită” scria dr. John M. Blair, fost economist-şef adjunct al Comisiei Federale de Comerţ. „Exxon, avea patru astfel de ramificaţii de afaceri cu Mobil Standard Oii din Indiana, Texaco, ARCO . Mobil avea, la rândul său, trebuia astfel de ramificaţii cu Exxon, Shell, Texaco, ARCO , iar, la rândul său Texaco avea ramificaţii de afaceri cu Exxon, Mobil, Standard Oii din Indiana, iar compania Shell cu compania Mobil. Ori de câte ori toate aceşti şase (dintre cele mai mari) bănci comerciale, exceptând Bank of America ş Western Bank Corporation, ţin şedinţele consiliilor de conducere, directorii primelor opt companii petroliere, exceptând Gulf şi SoCal, se întâlnesi în medie de 3,2 ori cu directorii unora dintre cei mai importanţi concurenţ ai lor.”

La data redactării celor de faţă, consolidarea companiilol petroliere a continuat, odată cu anunţarea unor planuri ca British Petroleun PLC să achiziţioneze Amoco. La vremea morţii sale, în 1937, Rockefeller şi unicul lui fiu, John D Rockefeller Jr., nu numai că izbutiseră să construiască un imperiu în domeniul petrolului, ci reuşiseră să înfiinţeze instituţii ca Institutu Rockefeller pentru Cercetări Medicale (fondat în 1901), Consiliul Genera pentru Educaţie (constituit în 1903), Universitatea din Chicago (1889),Fundația Rockefeller ( 1913 ) , Lincoln School ( 1917 ).

După 1900, familia Harriman, cea care a ajutat familia Prescott Bush să intre în afaceri, împreună cu familia Rockefeller, a donat milioane de dolari pentru crearea unui laborator de cercetări în domeniul eugeniei, cu sediul la Cold Spring Harbor, în statul New York, precum şi câte un departament de studii eugenice la Universităţile Harvard, Columbia. Primul Congres Internaţional de Eugenie a fost convocat la Londra in 1912, avându-l ca director organizator pe Winston Churchill. Este evident ideea „purităţii sanguine” era foarte importantă pentru aceşti oameni. în 1932, când congresul s-a reunit la New York, linia navală Americană, controlată de asociaţii lui Harriman, George Walker şi Prescott Bush, a adus la congres personalităţi germane influente. Una dintre acestea era doctorul Ernst Rudin, reprezentantul Institutului berlinez de Genealogie şi Demografie „Kaiser Wilhelm”. El a fost ales în unanimi­tate preşedinte al Federaţiei Internaţionale a Societăţilor de Eugenie, ca răsplată pentru contribuţia la fondarea Societăţii Germane pentru Igiena Rasială, o precursoare a institutelor rasiale hitleriste. Munca în materie de eugenie continuă chiar şi azi, sub denumiri mai corecte din punct de vedere politic. Generalul William H. Draper Jr. a fost un „membru sprijinitor” al Congresului Internaţional de Eugenie din 1932 şi, în ciuda — sau poate tocmai din cauza — legăturilor avute cu familiile Harriman şi Bush, a fost numit şef al Departamentului Economic al Comi­siei Americane de Control din Germania, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Potrivit afirmaţiilor scriitorilor Tarpley şi Chaikin, „Generalul Draper a format (mai târziu) « Comitetul de Control al Crizei Demografice » şi « Fundaţia Draper », alăturându-se familiilor Rockefeller şi Du Pont, pentru promovarea conceptului de eugenie ca mijloc de « con­trol demografic »“.

Administraţia Lyndon Johnson, sfătuită în aceste pro­bleme de generalul Draper, a început să finanţeze programe de control al înmulţirii populaţiei în ţările tropicale prin intermediul Agenţiei SUA pen­tru Dezvoltarea Mondială (USAID)

Generalul Draper a fost mentorul preşedintelui George Bush în politi­cile demografice, iar fiul şi moştenitorul acestuia, William H. Draper al III-lea, a fost copreşedinte pentru finanţare — şef al campaniei de strân­gere de fonduri Bush for President la nivel naţional în 1980. Cercetările lui Rudin în materie de eugenie au fost în mare parte finan­ţate de familia Rockefeller. „Aceste bogate familii americane, ca şi omoloa­gele lor britanice, simt că le sunt superioare din punct de vedere rasial celorlalţi, dorind să-şi protejeze această superioritate”. Nepotismul s-a dovedit a fi o legătură puternică în făurirea acestor „lan­ţuri” familiale. Conform spuselor biografului familiei Rockefeller, Alvin Moscow, „începând din 19 17 şi continuând pe tot parcursul următorilor cinci ani, bătrânul Rockefeller i-a predat averea singurului său fiu moşteni­tor, fără a-i impune condiţii legate de administrarea acesteia”. In timp ce se ocupa mai ales de activităţi filantropice, John Jr. se dovedea totuşi a fi un demn urmaş al tatălui său, privind modul de încheiere şi tratare a afacerilor, mai cu seamă în opoziţia sa acerbă faţă de activitatea sindicală.

Planul iniţial privitor la crearea Sistemului Rezervelor Federale a fost conceput la reuniunea secretă din 1910 , care a avut loc pe domeniul lui Morgan de pe insula Jekyll, din largul coastelor statului Georgia

. Morgan, care era legat prin afaceri de familia Rockefeller, prin inter­mediul asociatului său în domeniul investiţiilor, Nelson Aldrich, a rămas capitalistul dominant din SUA, până la moartea lui, survenită în 1913 , ace­laşi an în care a fost creat Sistemul Rezervelor Federale. Fiul lui Morgan, John Pierpont Jr., cunoscut sub diminutivul „Jack”, a continuat să mărească averea familiei după moartea tatălui său. Instruit încă din adolescenţă pentru a-l înlocui ca şef al imperiului Morgan, acesta a petrecut opt ani muncind la sucursala londoneză a firmei tatălui său, dez­voltând strânse legături de afaceri cu elita bancară londoneză. în timpul Primului Război Mondial, Morgan a organizat înfiinţarea a peste 2 000 de bănci pentru a emite şi garanta obligaţiuni de război în valoare de peste un miliard de dolari. A devenit singurul bancher care a cumpărat provizii atât cu caracter militar, cât şi de altă natură, pentru guvernul britanic, dar şi pentru cel francez, pe tot parcursul războiului. Asta indică existenţa unor considerabile pârghii de influenţă şi o deţinere a controlului în cadrul res­pectivelor guverne, sugerând din nou amestecul familiei Rothschild. Familia Rothschild cu toate că este în mare parte necunoscut americanilor de astăzi, numele acestei familii este sinonim cu cercurile financiar-bancare mondiale, putând fi descoperit la originea ocultă a multor evenimente importante de pe plan mondial.

Această dinastie bancară, extrem de discretă, a fost întemeiată de către Mayer Amschel Bauer, un evreu german, născut la 23 februarie 1744 la Frankfurt.

„Influenţa familiei Rothschild se « întindea », de asemenea, şi asupra famili­ilor regale. Nathan a fost primul din familie care a intrat în legătură cu familia regală britanică, mulţumită faptului că tatăl său cumpărase poliţe cu sume substanţiale datorate de prinţul regent George — care mai târziu avea să devină regele George al IV-lea — şi de fraţii săi”. în cursul cercetărilor sale, Ferguson a descoperit că influenţa exercitată de familia Rothschild asupra familiei regale britanice se întindea până la prinţul consort Albert, soţul reginei Victoria, şi asupra fiului său. Ramura britanică a familiei Rothschild era, de asemenea, destul de apropiată şi de majoritatea oamenilor politici influenţi ai epocii victoriene, precum lordul John Russell, lordul William Gladstone, Benjamin Disraeli, Arthur Balfour, Joseph Chamberlain şi lordul Randolph Churchill, tatăl viitorul premier britanic, Winston Churchill. Cam tot în epoca în care Nathan a ajuns în Anglia, Mayer Bauer şi-a schimbat numele în Rothschild (ceea ce, în traducere literală, înseamnă „scut roşu”), denumire luată de pe un blazon ce reprezenta un scut roşu, pictat pe poarta casei a familiei sale.

„Morgan şi Rockefeller nu erau decât nişte papiţoi bogaţi, care au folosit banii oferiţi de Rothschild pentru construirea unor imperii extrem de întinse, ce controlau sistemul bancar, afacerile cu petrol, oţel etc. şi conduceau economia americană în acelaşi mod absolutist în care familia Oppenheimer o conduce pe cea sud-africană“ . O altă soluţie foarte comodă a fost aceea de a-i utiliza pe cei cinci fii ai lui Mayer Rothschild, cunoscuţi drept „cei cinci din Frankfurt”, care au fost şcoliţi şi formaţi cu grijă pentru a avea grijă cu foarte multă loialitate de prosperarea afacerilor bancare ale familiei. In vreme ce Mayer şi fiul său mai mare, Amschel Mayer, supravegheau desfăşurarea evenimentelor de la sediul băncii lor din Frankfurt, fiul Nathan Mayer a înfiinţat sucursala de la Londra a acesteia în 1804, în vreme ce mezinul, Jakob (care prefera să i se spună James), s-a alăturat cercurilor financiar-bancare de la Paris în 1811, iar Salomon Mayer a început să facă afaceri la Viena şi Karl Mayer la Napoli. Mayer a lucrat, de asemenea, şi împreună cu vecinii: „Familia Warburg a început să facă lobby la Hamburg pentru firma Rothschild încă din 1814,cu toate că nu s-au stabilit contacte regulate de afaceri între cele două firme decât în anii ’30 ai secolului al XIX-lea „, scria biograful Niall Ferguson. In 1785, familia Rothschild locuia în aceeaşi casă cu o familie pe nume Schiff; un nepot al acesteia, Jacob Henry Schiff, a emigrat în America în 1865, după ce l-a întâlnit pe Abraham Kuhn, care l-a invitat să fie asociat la firma lui de investiţii din New York. In 1875, tânărul Schiff s-a căsătorit cu fiica lui Solomon Loeb, care pe atunci conducea marea companie bancară de investiţii Kuhn, Loeb & Company din New York.

Schiff a devenit şeful firmei în 1885, odată cu moartea lui Loeb. El a fost cel care a finanţat cumpărarea companiei de cale ferată Union Pacific, de către magnatul Edward H. Harriman, tatăl celui ce mai târziu avea să devină un cunoscut om de stat de renume inter­naţional, W. Averell Harriman.

Atât Schiff, cât şi Averell Harriman aveau să joace roluri importante în venirea la putere a comunismului în Rusia

 

 

Cei doi fii mai mari ai familiei Harriman au urmat cursurile Uni­versităţii Yale, devenind membri ai ordinului „Craniul şi Oasele” — William Averell (a devenit membru al ordinului în 1913) şi Edward Roland Noel (s-a alăturat ordinului în 1917). In anii ’30 ai secolului XX, banca lui W.A. Harriman, din cadrul W.A. Harriman & Company, a fuzionat cu firma de renume mondial Brown Brothers, creând Brown Brothers, Harriman & Company, al cărui partener de o viaţă a fost Prescott Bush (care s-a alăturat ordinului în 1917), tatăl lui George Bush (care a devenit membru al ordinului în 1949). Căsătoriile între copiii familiilor importante de imigranţi evrei erau ceva obişnuit pe la începutul secolului XX . „Atunci când au început să se preo­cupe de protejarea enormelor lor averi, mai mult ca niciodată, întemeietorii acestor dinastii evreieşti au considerat adesea folositor faptul de a se căsători între ei, atât în SUA, cât şi în Europa Occidentală” — scria profesorul de istorie Howard M. Sachar. „Solomon Loeb şi Abraham Kuhn, după cum ne reamintim, s-au căsătorit fiecare dintre ei cu sora celuilalt, iar Jacob Schiff a devenit pe neaşteptate asociat al firmei, căsătorindu-se cu fiica lui Loeb. La rândul său, Felix Warburg, odrasla unei distinse familii de bancheri din Hamburg, şi-a asigurat poziţia de partener principal la firma Kuhn-Loeb, căsătorindu-se cu Frieda, fiica lui Schiff. Paul, fratele lui Felix, s-a căsătorit şi el cu Nina, fiica din a doua căsătorie a lui Solomon Loeb, devenind astfel unchiul propriului frate. Un alt partener, Otto Kahn, s-a căsătorit cu Adelaide Wolff, fiica unuia dintre investitorii iniţiali care au participat la întemeierea firmei.

La firma Goldman, Sachs & Co., doi băieţi ai familiei Sachs s-au căsătorit cu câte o fiică a familiei Goldman.”

Un alt exemplu mai recent al acestor legături interfamiliale la nivel înalt a fost idila din anii ’50 dintre Elie Rothschild şi fosta noră a lui Winston Churchill, Pamela Churchill, idilă care s-a bucurat de foarte multă publici­tate

După terminarea acesteia, Pamela s-a mutat la New York, unde, după o foarte scurtă căsătorie cu un producător de pe Broadway, s-a recăsătorit cu finanţistul Averell Harriman, membru al Consiliului pentru Relaţii Externe. In 1993, Pamela Harriman a fost numită de preşedintele Clinton ambasador al Statelor Unite la Paris. O atenţie neobosită acordată afacerilor, combinată cu căsătoriile despre care am vorbit şi utilizarea intermediarilor de paie au contribuit la constru­irea unui uriaş şi secret imperiu Rothschild în domeniul bancar. Acest impe­riu a exercitat o influenţă considerabilă asupra istoriei economice şi politice, atât a Europei, cât şi a Statelor Unite, cu toate că, asupra acestora din urmă, influenţa s-a exercitat mai ascuns, mai indirect. în 1806, Nathan devenise cetăţean englez, căsătorindu-se cu Hannah Cohen, fiica cea mai mare a lui Levi Barent Cohen, cel mai important bancher din Londra acelor vremuri. Căsătoria a făcut ca poziţia lui socială şi gradul de acceptare în rândul comunităţii bancare britanice să crească.

„Nathan Rothschild se putea lăuda mai târziu că, în cei 17 ani pe care îi petrecuse în Anglia, înmulţise suma de 20 000 lire primită de la tatăl său drept investiţie iniţială de 2 500 de ori, adică la 50 de milioane de lire, ceea ce reprezenta o sumă cu adevărat uriaşă pe atunci, comparabilă ca putere de cumpărare cu miliarde de dolari azi“ — afirma un investigator al familiei Rothschild. Derek Wilson, un biograf favorabil familiei, remarca faptul că, în 1810, Nathan nu era decât unul dintre cei câţiva bancheri care aveau afaceri la Londra, însă, prin 1815 , devenise principalul finanţator al guvernului bri­tanic şi al Băncii Angliei. „Această remarcabilă lovitură nu ar fi putut fi realizată decât prin intermediul unor afaceri complexe, dintre care multe au fost învăluite între timp într-un mister de nepătruns” — remarca Wilson.

„Regii europeni le erau înda­toraţi, printre ei găsindu- se şi membrii Dinastiei Nobiliare Negre, Habsburgii, care au condus Sfântul Imperiu Romano-German timp de 600 de ani.” Familia Rothschild a preluat şi controlul Băncii Angliei. Dacă izbucnea un război, putea fi sigur că această familie se afla în spatele său, generându-l şi finanţând ambele armate participante la el. Griffin scria că:

„Această familie avea trecută în paşaport cetăţenia ţării în care locuia, însă patriotismul era ceva ce ei nu puteau înţelege pe deplin. Erau şi foarte isteţi, dacă nu de-a dreptul manipulatori, trăsături care, com­binate, făceau ca ei să fie adevărate modele pentru oamenii foarte prag­matici, care domină lumea politică şi financiară de azi.”

Imperiul financiar-bancar al familiei Rothschild s-a ridicat pe baza împrumuturilor acordate de ea conducătorilor europeni, ca şi de pe urma folosirii cu succes a sistemului bancar fractional. Insă, pentru a înţelege funcţionarea sa, este necesar să privim puţin la nomenclatorul şi istoria banilor. Este necesar să privim acum mai îndeaproape una dintre cele mai puternice instituţii financiar-bancare de pe planetă.

Banii, indiferent dacă sunt o bucată de hârtie sau o cifră pe monitorul unui computer, sunt lipsiţi de valoare ; totuşi, ei sunt combustibilul care stă la baza funcţionării lumii moderne.

 

Capcanele banilor şi ale sistemului bancar, doar persoanele care profită de pe urma lor înţeleg complicatele mecanisme interioare de funcţionare ale cultului banilor. Ele se străduiesc foarte mult ca totul să rămână ascuns. Controlul suprem al banilor se află în mâinile bancherilor.

The First Bank of the United States a fost, de asemenea, înfiinţată după modelul Băncii Angliei, creând un parteneriat între guvern şi interesele cercurilor bancare. 20% din capitalul de funcţionare al băncii era obţinut prin intermediul guvernului federal, iar restul de 80% era depus de investi­tori privaţi — în rândurile cărora erau şi străini, ca de exemplu familia Rothschild. „Consemnările legale ale acelei epoci atestă faptul că ei — fami­lia Rothschild — deţineau adevărata putere în vechea bancă a SU A „, scria autorul Gustavus Myers.

 

Este limpede că bancherii europeni şi asociaţii lor din Lumea Nouă au fost autorii unei conspiraţii prin care încercau să preia controlul asupra rezervei monetare. Activitatea acestei bănci a generat, de asemenea, inflaţie prin crearea unei rezerve de bancnote fracţionale. Negustorii de bani au prosperat

Efortul de a repune pe picioare o bancă centrală a început, de fapt, cu trei ani mai devreme. Bancherul Frank A. Vanderlip, unul dintre întemeietorii Sistemului Rezervelor Federale, ulterior preşedinte al National City Bank din New York, scria:

„A fost o ocazie, pe la sfârşitul anului 1910 , când am acţionat într-un secret tot atât de profund, furişându-mă tot atât de bine, ca orice conspirator care se respectă. Nu cred defel că este deplasat să vorbesc despre expediţia noastră secretă pe insula Jekyll, cu ocazia punerii la punct a statu­tului de funcţionare a ceea ce a devenit mai târziu Sistemul Rezervelor Federale.”

Vanderlip se referea la o călătorie secretă efectuată în noaptea de 22 noiembrie 1910 de către şapte bărbaţi, care probabil că reuneau cam un sfert din bogăţia totală a lumii, pe insula Jekyll, insula privată de odihnă a lui J.P. Morgan, aproape de coastele statului Georgia. Misiunea a avut un caracter atât de secret, încât în cursul său participanţii s-au adresat unul altuia folosindu-şi doar prenumele, iar servitorii obişnuiţi ai casei fuseseră înlo­cuiţi cu unii care nu-i cunoşteau pe invitaţi. Cei şapte participanţi la această reuniune secretă erau: Vanderlip, care reprezenta firma de investiţii Kuhn, Loeb & Company, aparţinându-le lui William Rockefeller şi Jacob Schiff, Abraham Piatt Andrew, adjunctul secretarului de stat al Trezoreriei SUA, Henry P. Davison, partener asociat la J.P. Morgan Company, Charles D. Norton, preşedintele First National Bank o f New York (o instituţie dominată de familia Morgan), adjunctul lui Morgan, Benjamin Strong, Paul Mortiz Warburg, partener la Kuhn, Loeb & Company şi senatorul republican de Rhode Island, „Whip” Nelson W. Aldrich, preşedinte al Comisiei Naţionale Monetare, singurul dintre parti­cipanţi care nu era bancher. Dar acesta era asociatul lui J.P. Morgan şi socrul lui John D. Rockefeller Jr. Warburg era reprezentantul ramurii europene a familiei Rothschild şi fratele lui Max Warburg, şeful consorţiului bancar M.M. Warburg Company din Germania şi Olanda. Grupul s-a izolat pentru o săptămână pe insula Jekyll, pregătind pla­nurile reformei bancare pe care guvernul o considera necesară din cauza unei serii de incidente care creaseră panică în rândurile publicului. Azi, mulţi cercetători cred că aceste incidente au fost create artificial, avându-se în vedere tocmai acceptarea de către public a acestor aşa-zise „reforme”. Referindu-se la cele de mai sus, Ralph Epperson remarca faptul că Morgan s-a întors în SUA după o călătorie în Europa, întreprinsă la începu­tul lui 1907, lansând o serie de zvonuri potrivit cărora Banca Knickerbocker din New York era insolvabilă.

Ei au mai finanţat şi activităţile lui Edward Harriman (care a făcut afaceri în domeniul căilor ferate) şi ale lui Andrew Carnegie (care a făcut afaceri cu oţel).” In SUA, conform afirmaţiilor lui William T. Still, „crearea bogăţiilor americane ale familiei era « intensă ». Acţionând prin intermediul firmelor de pe Wall Street aparţinând familiilor Kuhn, Loeb & Co., J.P. Morgan Co., familia Rothschild l-a finanţat pe John D. Rockefeller, ajutându-l să creeze imperiul reprezentat de compania Standard Oil. Familiile bogate din America şi bri­tanice dezvăluie o legătură solidă şi demonstrabilă cu Europa.

O asemenea legătură este o organizaţie-soră a Comisiei Trilaterale, a Consiliului pentru Relaţii Externe şi a Grupului Bilderberg —

 

Institutul Regal pentru Afaceri Internaţionale,ONU,NATO,UNESCO,UNICEF,Agenţia SUA pentru Dezvoltare Internaţională, Uniunea Americană pentru Apărarea Libertăţilor Civile, Consiliul American pentru Relaţiile Interrasiale, Institutul American de Presă, Liga Americană Anticalomnie, Biroul Arab, Institutul de la Aspen, Asociaţia pentru Studiul Psihologiei Umane, Institutul Memorial Battelle, Centrul pentru Studii Aprofundate în Domeniul Ştiinţelor Comportamen­tale, Centrul pentru Drepturile Constituţionale, Centrul de Studii Cuba­neze, Centrul pentru Dezvoltarea Instituţiilor Democratice, Liga Socialiştilor Creştini, Liga Comunistă, Fondul pentru Protecţia Mediului înconjurător, Societatea Fabiană, Fundaţia Ford, Fundaţia pentru Progre­sul Naţional, Fondul Marshall pentru Germania, Institutul Hudson, Insti­tutul pentru Relaţiile din Zona Pacificului, Institutul de Cercetări privind Traficul de Droguri, Criminalitatea şi Justiţia, Institutul Internaţional de Studii Strategice, Institutul Mellon, Societatea de Metafizică, Grupul Milner, Societatea Mount Pelerin, Asociaţia Naţională pentru Propăşirea Persoanelor de Culoare, Consiliul Naţional al Bisericilor, Fundaţia pentru o Lume Nouă, Institutul Rand, Institutul de Cercetări de la Stanford, Institutul Tavistock pentru Cercetarea Relaţiilor Umane, Uniunea Savan­ţilor Preocupaţi, Crucea Roşie Internaţională şi YMCA.

In vreme ce mijloacele de informare în masă funcţionează în secret, structura lor internă şi modul de operare rămân un mister pentru cea mai mare parte a publicului, iar influenţa lor nu poate fi subestimată

 

 

Consolidarea puterii mass-media corporatiste, care fabrică aceste pro­duse consumatoare de timp, s-a accelerat foarte mult în anii ’90, ceea ce a făcut ca unele instituţii de presă, cândva prestigioase, să nu mai fie decât nişte sisteme de distribuire a reclamelor. Băncile importante prin intermediul unor grupuri elitiste deţin acţiuni în cadrul cor­poraţiilor mass-media.

Suntem bombardaţi din toate părţile cu informaţii: televiziune, ziare, radio, reviste, internet, filme, publicitate, emisiuni de divertisment. Toate aceste mijloace media ne restructurează în permanenţă ideile şi opiniile, valorile şi credinţele, ne influenţează uneori fără să ne dăm seama, înlocuind realitatea cu o imagine deformată despre ea. Ele sunt instrumentele cele mai importante prin care poate fi influenţată percepţia oamenilor asupra evenimentelor. Evident, cine deţine aceste mijloace de comunicare are puterea asupra masei de cititori-spectatori. În joc sunt afaceri de milioane de euro şi mai ales imaginea unor mari grupuri economice şi a patronilor lor.

2- Va invitam sa ne hranim din citeva frumuseti  Dumnezeiesti, inainte de trimiterea urgiilor de catre cel rau…

Aceste poze rupte de lumea pe care noi o cunoastem te vor face sa crezi ca imaginile de mai jos sunt de pe alta planeta. Totusi locurile si zonele care par ca din alt univers sunt pe Pamant, dar in zone extrem de retrase sau greu accesibile. Multe dintre ele probabil nu vei ajunge niciodata sa le vezi….poate doar daca petreci ani de-a randul sa devii astronaut.

Cateodata aceste locuri exotice pot fi chiar sub nasul tau, cate unele dintre ele aflandu-se pe fiecare continent din lumea asta! De multe ori suntem atat de plictisiti de imprejurimi si nu ne dam seama ca aceste locuri pot parea complet exotice sau ireale.

Imaginile superbe de mai jos sunt localizate pe toata planeta, dar sigur exista unele care sa fie mai aproape de tine. Asa ca daca ai ocazia poate n-ar fi rau sa vizitezi aceste “minuni” ale lumii noastre.

#1 Fly Geyser, Nevada, SUA

Fly Geyser, Nevada, Usa

197.941 de vizualizări

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*