Se pun la cale inimaginabile crize, pentru a ne ruga de ei- să fie întronată globalizarea Anticristului… De aceea învăţaţi de la Iisuss să vă aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, plăcută, sfântă (Rom.12/1-2) Dacă nu, credeţi-l măcar pe Isaac, care şi-a dus pe umăr lemnele „crucii”, s -a lăsat aşezat pe altarul arderii de tot, ştiind că prin jertfirea de sine, scapă de propriul eu, otrăvit de satan şi Dumnezeu îl învie, fără urmă de păcat… Atunci Isaac, vorbind cu tatăl său, Avraam, a zis: “Tată!” “Ce este, fiule?”, i-a răspuns el. Isaac a zis din nou: “Iată focul şi lemnele; dar unde este mielul pentru arderea de tot?” “Fiule”, a răspuns Avraam, “Dumnezeu însuşi va purta grijă de mielul pentru arderea de tot.” Şi … A legat pe fiul său, Isaac şi l-a pus pe altar, deasupra lemnelor. Apoi Avraam a întins mâna şi a luat cuţitul ca să înjunghie pe fiul său. Atunci Îngerul Domnului l-a strigat din ceruri şi a zis: “Avraame! Avraame!” “Iată-mă!”, a răspuns el. Îngerul a zis: “Să nu pui mâna pe băiat şi să nu-i faci nimic; căci ştiu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine.” Avraam a ridicat ochii şi a văzut înapoia lui un berbec încurcat cu coarnele într-un tufiş; şi Avraam s-a dus de a luat berbecul şi l-a adus că ardere de tot în locul fiului său. Avraam a pus locului aceluia numele: “Domnul va purta de grijă”… (Gen.22/6-14)

Remedii naturale cu lamaie; 2- Cum poti obtine pilule din “farmacia ” plantata in casa ta! ; 3 -Cresterea citricelor in ghiveci 4- Sfaturi pentru…Cum se face cura cu lamiie si cu alte ”ingrediente”…In timp ce Fermierilor le plingi de mila,“Casa Isarescu”, de ochii lumii ,prin  ANI este verificata ,dar  averea lui Mugur Isarescu – conturi, terenuri si case nu sunt la …vedere
zx
Guvernarea Vacaroiu-PSD sau cum a fost jefuita Romania…Premierii PSD = ciuma roşie = mafia: mafioţi, puşcăriaşi, plagiatori, imbecili şi, hâc, beţivani
7Împăcarea omului cu Dumnezeu- Prefaţa autorului

 

iopliadoozzuissgtXS97u

 

 

 

ooo

     

Împăcarea omului cu Dumnezeu – Studiul IX
Botezul, mărturia şi pecetea Spiritului sfânt al Împăcării

Botezul spiritului, numai unul — În trei părţi — Semnificaţia acestui botez — „Cheile Împărăţiei cerului” — Alt botez al spiritului promis „peste orice făptură” — Semnificaţia lui — Rugăciunea pentru spirit — Mărturia spiritului — Importanţa lui — Nici o pace cu Dumnezeu fără el — Puţini ştiu dacă-l au sau nu — „Acesta-i un lucru pe care aş dori să-l cunosc” — Cum să recunoaştem mărturia spiritului — Deosebirile de administrare — Mărturia spiritului — „Sfinţiţi prin Duh” — „Plini de Duh” — Pecetea spiritului — „Făgăduinţa” pe care o pecetluieşte — Pentru ziua eliberării — Cea mai Înaltă realizare care trebuie căutată — Şi păstrată

„În ziua Cincizecimii erau toţi împreună în acelaşi loc. Deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic şi a umplut toată casa unde stăteau ei. Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei şi s-au aşezat pe fiecare dintre ei. Şi toţi au fost umpluţi cu Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească.” Fapt. 2:1-4.

ZIUA Cincizecimii a fost foarte însemnată în istoria Bisericii Evangheliei. Ea a arătat că Răscumpărătorul nostru Se înfăţişase înaintea lui Dumnezeu pentru noi, ca Marele nostru Preot; că El prezentase înaintea Tatălui meritele sacrificiului Său sfârşit la Calvar cu cincizeci de zile înainte de aceasta; că Tatăl acceptase pe deplin sacrificiul şi că drept urmare apostolii şi credincioşii care acceptaseră pe Isus şi care doreau să se apropie de Tatăl şi să devină fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1:12) erau recunoscuţi acum în această calitate — Spiritul sfânt mărturisind astfel acceptarea lor: de aceea este numit „Spiritul înfierii” în familia lui Dumnezeu. Era potrivit ca o chestiune atât de importantă ((210)) să fie clar demonstrată; era important nu numai ca apostolii şi credincioşii să primească Spiritul sfânt, Spiritul favorii divine în inimile lor, ci şi să aibă o manifestare exterioară care să fie o dovadă satisfăcătoare nu numai pentru ei, ci şi pentru toţi credincioşii de mai târziu, că Dumnezeu acceptase deplin Biserica în calitate de fii şi moştenitori împreună cu Cristos.

Dar nimic în legătură cu aceasta nu necesită în nici un sens al cuvântului ideea unui Spirit sfânt personal, separat de Tatăl şi de Fiul. Chiar dimpotrivă: faptul că Spiritul sfânt a fost primit de către toţi implică de la sine că Spiritul sfânt nu este o persoană, ci o influenţă, o putere exercitată de o persoană — puterea sau influenţa lui Dumnezeu în şi asupra copiilor Săi nou-înfiaţi. Acest lucru este dovedit şi de faptul că diferitele puteri şi talente ale apostolilor au fost puse în acţiune, însufleţite şi lărgite prin această influenţă. Apostolul explică faptul că aici Domnul nostru Isus „a dat daruri oamenilor” — daruri spirituale (Ps. 68:18; Efes. 4:8). Marele dar al propriei Sale vieţi fusese dat deja şi constituise preţul de răscumpărare pentru întreaga lume — şi o parte din marele număr de oameni răscumpăraţi, o turmă mică, fiindu-I dată în mod special lui Cristos ca să fie moştenitoare împreună cu El şi asociată în Împărăţie, şi selecţia acestei turme mici fiind deja începută, aşa cum este reprezentată prin aceia care au aşteptat binecuvântarea de la Cincizecime, timpul ca ei să fie recunoscuţi venise. Tatăl a fost Cel care a recunoscut Biserica lui Cristos, în sensul că împărţirea Spiritului sfânt, ca influenţă şi putere, a implicat reconcilierea credincioşilor, astfel că ei nu mai erau trataţi ca păcătoşi şi străini, nici chiar ca servitori; acum, ca fii, ei erau făcuţi „părtaşi darului ceresc”. Suntem informaţi că acest Spirit sfânt, influenţă sfântă, putere sfântă, care emană de la sursa lui, Tatăl, a fost turnat totuşi în mod potrivit de către reprezentantul onorat al lui Dumnezeu prin care a venit şi va veni fiecare ((211)) Binecuvântare a lui Dumnezeu, şi anume, Isus Cristos Domnul şi Capul nostru.

Apostolul Petru, vorbind sub influenţa inspiratoare a Spiritului sfânt, a explicat chestiunea, că era de la Tatăl şi prin Fiul, spunând: „îIsusş fiind înălţat prin dreapta lui Dumnezeu şi primind de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi ce auziţi” (Fapt. 2:33). Ca atare, nu se pune destul accent pe acest botez al Spiritului sfânt, văzând că el marchează acceptarea Bisericii şi că fără el n-am avea nici o dovadă a acceptării sacrificiului Domnului nostru şi a îndreptăţirii noastre.

Totuşi, noi trebuie să obiectăm cu putere la ideea comună dar greşită şi cu totul nescripturală care predomină printre mulţi creştini foarte serioşi, în sensul că trebuie aşteptate şi căutate frecvente botezuri ale Spiritului sfânt. Astfel de aşteptare nu numai că nu este justificată de nici o promisiune dată în Cuvântul lui Dumnezeu, dar este şi complet în contradicţie cu aranjamentul divin prezentat acolo. Ar trebui observat că Scriptura menţionează numai trei botezuri ale Spiritului sfânt; iar necesitatea fiecăruia dintre acestea, fără a mai trebui şi altele, este evidentă — cele trei fiind părţi sau diviziuni ale singurului botez. (1) Botezul Domnului nostru Isus. (2) Botezul de la Cincizecime. (3) Botezul lui Corneliu, primul convertit dintre neamuri acceptat ca „fiu”. Să examinăm aceste botezuri ale Spiritului în această ordine.

1) Botezul Domnului nostru cu Spiritul sfânt nu numai că a fost necesar pentru El, ca să poată fi părtaş puterii divine, ca agentul divin şi ca garanţia moştenirii Sale, a conceperii Sale la natura divină, ci a fost şi potrivit să existe o astfel de manifestare exterioară sau recunoaştere a Lui care să permită altora să-L cunoască drept Unsul lui Dumnezeu. Manifestarea a fost sub forma unui porumbel coborând şi aşezându-se peste El. Nu ni se dă de înţeles că oamenii în general au fost martorii acestei manifestări a favorii divine; înţelegerea este mai degrabă că Ioan ((212)) Botezătorul, care pe vremea aceea făcea o lucrare reformatoare în Israel şi care era recunoscut ca profet, servitor al Domnului, a fost singurul martor la coborârea Spiritului peste Domnul nostru şi care a mărturisit despre acest fapt. Declaraţia este: „Şi Ioan a mărturisit spunând: «Am văzut Duhul coborânduSe din cer ca un porumbel; şi a rămas peste El. Eu nu-L cunoşteam

[nu ştiam că El era Mesia]; dar Cel care m-a trimis să botez cu apă mi-a zis: «Acela peste care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând, Acela este Cel care botează cu Duh Sfânt.» Şi eu am văzut şi am mărturisit că El este Fiul lui Dumnezeu»”. Ioan 1:32-34.2) Botezul Bisericii la Cincizecime, cum explică Ioan aici, urma să fie făcut de către Cristos: „El vă va boteaza cu Duh Sfânt”. Petru confirmă aceasta, după cum am văzut, spunând că Cristos a turnat Spiritul Său sfânt. El singur poate boteza astfel, fiindcă El a răscumpărat lumea, i-a cumpărat pe toţi cu sângele Său preţios, şi fiindcă nimeni nu vine la Tatăl decât prin El şi fiindcă Tatăl nu judecă pe nimeni, ci a încredinţat toată judecata Fiului, şi fiindcă Fiul, mult înălţat, lucrează ca reprezentant al Tatălui ca să-i introducă în părtăşie deplină cu Tatăl pe aceia care vin la Tatăl prin El. Am văzut deja că acest botez al Bisericii cu Spiritul sfânt a fost necesar, ca o mărturie, ca o dovadă, în aceeaşi manieră în care a fost necesar ca botezul Spiritului asupra Domnului nostru Isus să fie văzut şi mărturisit.Rafala de vânt care a umplut locul şi „limbile ca de foc văzute împărţindu-se printre ei”, care „s-au aşezat pe fiecare dintre ei” (probabil numai peste cei unsprezece apostoli — desemnându-i ca reprezentanţi speciali ai Domnului şi purtătorii de cuvânt ai Spiritului sfânt — vezi versetul 14), n-au fost ele însele Spiritul sfânt, ci au fost doar manifestări pentru simţurile lor, reprezentând ceea ce era invizibil. La fel porumbelul pe care l-a văzut Ioan n-a fost Spiritul, ci o manifestare pentru simţurile lui. Porumbelul, simbolul păcii şi purităţii, a reprezentat în mod potrivit plinătatea spiritului iubirii lui Iehova în Isus; după cum ((213)) limbile ca de foc au reprezentat în mod potrivit misiunea viitorilor apostoli, sub Spiritul sfânt, ca să mărturisească în calitate de „martori”. Fapt. 2:32; 3:15; 5:32; 10:39, 41; 13:31.

(3) O manifestare specială a puterii divine în legătură cu acceptarea lui Corneliu, primul convertit dintre neamuri, a fost necesară fiindcă până atunci neamurile fuseseră respinse, inacceptabile pentru Dumnezeu chiar şi ca servitori; prin urmare credincioşii evrei n-au gândit că neamurile vor fi acceptate în înalta poziţie de fii ai lui Dumnezeu, decât dacă era acordată în acea privinţă o manifestare evidentă a favorii divine.

După cum s-a văzut deja, programul divin n-a fost ca vreunul dintre neamuri să fie acceptat până la sfârşitul celor „şaptezeci de săptămâni” de favoare specială iudaică, la trei ani şi jumătate după Cincizecime*; ca atare, faptul că convertiţii dintre neamuri urmau să fie confraţi moştenitori (la egalitate) cu convertiţii dintre evrei nu putea fi indicat prin botezul Spiritului de la Cincizecime. Şi în vederea prejudecăţilor adânc înrădăcinate ale apostolilor precum şi ale altor evrei, era foarte potrivit ca acceptarea lui Corneliu să fie manifestată simţurilor apostolului prin aceleaşi dovezi date la Cincizecime. Nu este nici necesar să presupunem că „limbile ca de foc” s-au aşezat peste Corneliu; el în comun cu convertiţii la iudaism a primit probabil unele dintre „darurile” care au venit peste toţi la Cincizecime.


*Vezi Studii în Scripturi, Vol. II, Cap. 7


Cum altfel am fi putut şti vreodată că neamurile au fost acceptate de Domnul? Dacă botezul Spiritului şi binecuvântările Cincizecimii ar fi venit numai peste credincioşii care erau din sămânţa naturală a lui Avraam, aceasta ne-ar fi putut lăsa în îndoială de-a lungul Veacului Evanghelic în privinţa situaţiei poporului Domnului care prin descendenţă naturală erau neamuri. Dar prin botezul Spiritului sfânt care a venit asupra lui Corneliu, Domnul a arătat pe deplin faptul că nu mai era nici o deosebire între ((214)) evrei şi neamuri, robi şi slobozi, bărbaţi şi femei, în privinţa acceptării în Cristos din partea Sa. Nimeni nu este acceptabil prin sine, în propria sa nedreptate — ca atare numai cei care vin la Tatăl prin Cel Preaiubit sunt acceptaţi în El. 1 Cor. 12:13.

În afară de aceste trei botezuri ale Spiritului sfânt nu este nici o altă referinţă la acest subiect în Scripturi; prin urmare, ideea multora din poporul Domnului, că ei trebuie să aştepte, să lucreze şi să se roage pentru alt botez sau pentru botezuri repetate ale Spiritului sfânt este cu totul nejustificată. Astfel de botezuri nu sunt nicidecum necesare, fiindcă acel singur botez de la Cincizecime, suplimentat de cel al lui Corneliu, împlineşte toate cerinţele. Acele botezuri n-au venit numai asupra persoanelor care s-au bucurat de binecuvântare, ci în mod reprezentativ au fost pentru şi asupra Bisericii, Corpul lui Cristos, ca un întreg. Faptul că această lucrare reprezentativă pentru Biserică a fost făcută în două părţi — asupra primilor credincioşi evrei la Cincizecime şi asupra primilor credincioşi dintre neamuri în casa lui Corneliu, este numai în armonie cu declaraţia Domnului nostru făcută lui Petru asupra acestui subiect, înainte de răstignirea Sa, zicând: „Îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor” (Mat. 16:19). O cheie semnifică puterea de a deschide, iar chei, la plural, implică faptul că nu doar o uşă trebuia deschisă. De fapt erau numai două uşi şi numai două chei; şi apostolul Petru a folosit ambele chei — făcând lucrarea de deschidere, atât pentru evrei, cât şi pentru neamuri, aşa cum prezisese Domnul. El a folosit prima cheie la Cincizecime, unde a fost primul, cel mai important, principalul vorbitor, care a introdus noua dispensaţie a Spiritului celor trei mii care au crezut imediat şi au intrat prin uşă (Fapt. 2:37-41). Iarăşi, când a venit timpul să se propovăduiască neamurilor Evanghelia, Domnul, conform alegerii Sale, l-a trimis pe Petru să facă această lucrare, spunându-i lui Corneliu să trimită după Petru şi spunându-i lui Petru să meargă la Corneliu şi să-i spună lui şi casei sale cuvintele Evangheliei. Cu această ocazie Petru a folosit cealaltă cheie, deschizând uşa Evangheliei în faţa neamurilor, ((215)) Dumnezeu dând mărturie despre acest fapt prin manifestările miraculoase ale Spiritului Său sfânt asupra lui Corneliu şi asupra celorlalţi credincioşi consacraţi dintre neamuri care erau cu el.

Ideea potrivită în privinţa botezului Spiritului sfânt este aceea de turnare, vărsare, ungere, care însă este atât de completă (acoperind pe fiecare membru al corpului) încât poate fi numită în mod potrivit scufundare, sau „botez”. Şi aceeaşi ungere sau acelaşi botez continuă asupra Bisericii de-a lungul veacului — acoperind, pătrunzând, sfinţind, binecuvântând, ungând, de atunci până acum, pe fiecare persoană care intră în corpul „uns”. Şi aceasta va continua până când ultimul membru va fi fost primit şi uns pe deplin. Apostolul Ioan vorbind şi el despre acest botez, numindu-l ungere, spune: „Ungerea pe care aţi primit-o de la El rămâne în voi” (1 Ioan 2:27; Ps. 133:2). El nu spune numeroasele ungeri pe care le-aţi primit, ci ungerea, singura ungere, mai multe fiind cu totul de prisos şi nefiind în armonie cu aranjamentul divin.

Din punctul de vedere divin întreaga Biserică este recunoscută ca una — ca un întreg, căci, „după cum trupul este unul şi are multe mădulare … tot aşa este şi Hristos. … Voi sunteţi trupul lui Hristos şi fiecare în parte mădularele Lui” (1 Cor. 12:12, 27). În armonie cu acest gând, prezentarea scripturală a acestei chestiuni este că deşi Domnul ne priveşte individual şi în multe privinţe lucrează cu noi individual, totuşi starea noastră înaintea Tatălui nu este atât de mult ca unităţi separate, ci ca membri sau părţi ale unei unităţi, unitate care este Cristos, Cap şi corp. Ca atare suntem informaţi că după ce am crezut, pasul nostru următor este să intrăm în corpul lui Cristos — să fim botezaţi în corpul Său.

Nu vom discuta aici subiectul botezului în general, lăsândul pentru o analiză viitoare, ci remarcăm faptul că credincioşii sunt invitaţi să fie botezaţi în Cristos, pentru ca ei să poată intra în sau sub botezul Său cu Spirit sfânt. Spiritul sfânt nefiind o persoană, ci un Spirit sau o putere sfântă posedată de Biserică, toţi care vreau să aibă această binecuvântare ((216)) trebuie să vină în relaţie cu această Biserică, corpul lui Cristos. Nu poate fi obţinută altfel. Nici nu vrem să spunem că aceasta înseamnă a fi membru într-o Biserică pământească — un corp metodist, un corp presbiterian, un corp luteran, un corp romano-catolic, sau orice alt corp de organizare umană. Vrem să spunem că înseamnă a face parte din ecclesie, ai cărei membri pot fi recunoscuţi în mod sigur numai prin posesia Spiritului sfânt al iubirii — atestată de diferitele lui roade şi demonstrată după cum am văzut în cele precedente.

Oricine ajunge să fie într-adevăr unit cu Cristos şi astfel într-adevăr unit cu toţi membrii corpului lui Cristos, nu trebuie să se roage pentru binecuvântări ale Cincizecimii prezente sau viitoare, ci se poate uita în urmă cu bucurie şi încredere la binecuvântările iniţiale ale Cincizecimii şi la binecuvântările asupra lui Corneliu, ca dovezi pe care le-a dat Tatăl prin Cristos că a acceptat Biserica în ansamblul ei: şi toţi trebuie să fie pe deplin mulţumiţi cu aranjamentul divin. Nu spunem că Domnul este mânios pe acei care, având gânduri greşite, cer, contrar voinţei Lui, numeroase Cincizecimi; mai degrabă vom presupune că El va avea compătimire în privinţa ignoranţei lor şi a rugăciunilor îndreptate în direcţie greşită, şi fără să-Şi schimbe planurile şi aranjamentele va turna peste ei o binecuvântare — atâta binecuvântare cât vor permite aşteptările lor eronate şi neglijarea Cuvântului Său — acceptând suspinele spiritului lor după comuniune cerească.

Este ciudat că aceşti prieteni dragi care se roagă continuu pentru botezuri ale Spiritului n-au observat niciodată că apostolii nu s-au rugat pentru Cincizecimi viitoare, nici nau instruit Biserica să se roage astfel. Oare astfel de prieteni se cred mai înţelepţi decât apostolii inspiraţi, sau mai sfinţi decât ei, sau mai nerăbdători să fie umpluţi cu Spirit? Noi avem încredere că ei nu au astfel de închipuiri egoiste şi îndrăzneţe şi că simţămintele lor sunt numai ca ale copiilor ignoranţi, care cu nesocotinţă şi uneori cu încăpăţânare sâcâie pe părinţii indulgenţi pentru binecuvântări şi îndurări care nu le sunt necesare şi promise, care nu le pot fi acordate.

((217))

Botezul general al spiritului

„După aceea, voi turna Duhul Meu peste orice făptură.” Ioel 2:28.

Spiritul sfânt trebuie să fie mijlocul de reconciliere între Atotputernicul şi rasa păcătoşilor răscumpăraţi cu viaţa preţioasă a lui Cristos. După cum obiectivul sacrificiului lui Cristos a fost să deschidă calea prin care Dumnezeu a putut fi drept şi totuşi să fie îndreptăţitorul tuturor celor care cred în El, şi care caută să vină la Tatăl prin El, tot aşa lucrarea Lui, în calitate de Mijlocitor glorificat, este să aducă înapoi în părtăşie deplină cu Dumnezeu pe toţi din rasa răscumpărată care vor fi dispuşi să se întoarcă atunci când li se va da deplină cunoştinţă şi ocazie. Am văzut că această lucrare de aducere a membrilor rasei decăzute înapoi în armonie cu Dumnezeu este împărţită în două părţi: (1) Biserica din acest Veac Evanghelic şi (2) toţi din restul omenirii care vor vrea, în veacul viitor, Veacul Milenar.

Am văzut că baza armoniei nu este faptul că Dumnezeu trece cu vederea păcatul şi-l scuză, şi ne permite să ne întoarcem în favoarea Sa ca păcătoşi, ci păcătoşii trebuie să se lase de păcatele lor, să accepte din inimă standardul dreptăţii divine şi să vină înapoi în armonie deplină cu Dumnezeu, aşa încât ei să caute şi să obţină, prin mijloacele stabilite şi sub supravegherea lui Cristos, Spiritul sfânt, mintea, voinţa sau dispoziţia Tatălui ceresc — primind-o ca mintea, voinţa sau dispoziţia lor proprie, şi astfel să fie transformaţi prin înnoirea minţii lor. Acesta, care aşa cum am văzut este programul lui Dumnezeu pentru Biserică, este de asemenea arătat a fi programul lui Dumnezeu, prin Cristos, pentru reconcilierea lumii cu Sine în veacul viitor. Nici o iotă din legea divină nu va fi modificată; păcatul şi imperfecţiunea nu vor fi scuzate şi socotite ca perfecţiune şi dreptate.

Omenirea va fi în mâinile lui Cristos pentru reformare şi restaurare la chipul lui Dumnezeu, pierdut de Tatăl Adam prin încălcare; şi ca parte din mijloacele de aducere a lumii înapoi în armonie cu Dumnezeu, influenţa lui Satan, care ((218)) este acum asupra lumii, legând şi orbind omenirea, va fi îndepărtată (2 Cor. 4:4; Apoc. 20:2), şi după aceea lumea, în loc să fie sub influenţa sau sub spiritul înşelării şi erorii, ignoranţei şi superstiţiei, va fi sub influenţa sau Spiritul adevărului, dreptăţii şi iubirii. Influenţele din afară, în loc să fie o presiune asupra inimii oamenilor, ca să le umple de mânie şi răutate, ură, ceartă şi egoism, aceste influenţe sau acest spirit va fi restrâns şi în cele din urmă distrus, şi influenţa contrară sau Spiritul dreptăţii, bunătăţii, îndurării, simpatiei, iubirii, va fi dezvoltat. Astfel, prin Cristos, Spiritul sfânt al lui Dumnezeu va fi turnat peste omenire — mai întâi luminându-i, apoi ajutându-i, întărindu-i să biruie propriile lor tendinţe moştenite, şi în al treilea rând, instruindu-i şi conducându-i înapoi la chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, pierdute prin neascultarea tatălui Adam.

Deşi aceste privilegii şi binecuvântări viitoare pentru lume sunt glorioase şi ne bucură inimile cu mult mai mult decât orice a văzut poporul Domnului în trecut, totuşi ele nu oferă nici o mângâiere pentru vrăjmaşii Domnului sau pentru cei care, atunci când au ocazia, refuză să primească din Spiritul Său sfânt şi să fie umpluţi cu el. Acesta va fi turnat pentru toată carnea, dar va fi necesar ca aceia care vor vrea să se bucure de el şi să le fie spre beneficiu, să se folosească de privilegiile lui; întocmai cum este necesar ca credincioşii din acest Veac Evanghelic, cei care vreau să vină sub Spiritul sfânt şi să fie binecuvântaţi prin el, să se folosească de mijloace — să se consacre şi să se hrănească din adevăr, ca să poată avea „Spiritul adevărului”. Când Marele Profet şi Dătător de viaţă, marele Preot după rânduiala lui Melhisedec (Cristos, cap şi corp, complet), va ieşi în faţă să binecuvânteze lumea, va fi o binecuvântare pentru toţi cei care vor primi cuvintele acelui Profet, vor asculta de ele şi vor obţine binecuvântarea vieţii veşnice, prin ascultare; şi va însemna nimicirea în Moartea a Doua pentru toţi cei care vor refuza să-L asculte, după cum este scris: „Şi oricine nu ((219)) va asculta de Prorocul acela, va fi nimicit din mijlocul poporului”. Fapt. 3:23.

Se va observa că profeţia lui Ioel este declarată în ordine inversă faţă de aceea a împlinirii ei; întâi spune despre binecuvântarea întregii făpturi, iar apoi despre binecuvântarea Bisericii.

Fără îndoială că această ordine a declaraţiei a fost intenţionată de Domnul, aşa încât să acopere sau să ascundă unele din aspectele glorioase ale acestei mari făgăduinţe până când îşi va avea timpul să fie înţeleasă (Dan. 12:9, 10). Deşi a fost citită de-a lungul secolelor, ea nu şi-a putut deschide şi dezvălui toate comorile ei minunate până când a venit „timpul potrivit” al lui Dumnezeu. În tot acest Veac Evanghelic Domnul a turnat Spiritul Său numai peste robii şi roabele Sale; şi binecuvântată a fost experienţa tuturor celor care lau primit — a tuturor celor care au fost scufundaţi în corpul lui Cristos şi au fost făcuţi părtaşi ungerii Sale ca fii; şi la acest aspect s-a referit apostolul Petru în discursul său la Cincizecime. El a citat ambele părţi ale profeţiei, dar, sub conducerea Spiritului sfânt, el n-a explicat sau n-a clarificat prima parte, fiindcă nu venise timpul ca ea să fie înţeleasă. De aceea, în loc să explice deosebirea între Spiritul sfânt peste robi şi roabe în timpul acestui Veac Evanghelic („în zilele acelea”), şi Spiritul sfânt peste toată carnea „după aceea”, în veacul următor, el spune doar, referindu-se la Spiritul sfânt asupra sa şi asupra celorlalţi credincioşi: „Aceasta este ceea ce a fost spus prin prorocul Ioel” — o parte din aceea, începutul lucrării despre care s-a spus. Nu toată va fi completă până la turnarea Spiritului sfânt peste toată carnea, ceea ce nu este încă. Mai mult, profetul menţionează şi alte lucruri, care nu sunt împlinite încă. El se referă la întunecarea soarelui şi a lunii şi la venirea zilei mari şi însemnate a Domnului, care sunt evenimente aproape sosite acum, marea zi a mâniei care intervine şi face despărţirea între turnarea Spiritului sfânt peste Biserică, „robi şi roabe” în aceste zile şi peste „orice făptură” după aceea.

((220))

După cum am văzut, nu va fi nici o deosebire între Spiritul lui Dumnezeu cum va veni peste lume în veacul viitor şi Spiritul lui Dumnezeu cum vine peste Biserică în acest veac, fiindcă este acelaşi Spirit al adevărului, Spirit al dreptăţii, Spirit al sfinţeniei, Spirit al armoniei cu Dumnezeu — Spiritul sau influenţa pe care Dumnezeu o va exercita în favoarea dreptăţii, bunătăţii şi adevărului. Cu toate acestea, atunci nu va însemna în fiecare amănunt acelaşi lucru cum înseamnă acum. A primi acum Spiritul sfânt al lui Dumnezeu şi a trăi în armonie cu el, înseamnă în mod necesar un conflict cu spiritul lumii care abundă pretutindeni. Pentru acest motiv, cei care primesc acum Spiritul sfânt al lui Dumnezeu şi care umblă în armonie cu el, sunt instruiţi să aştepte persecuţie şi opoziţie din partea tuturor celor care nu au Spiritul — marea majoritate.

A primi Spiritul sfânt în viitor, nu va însemna persecuţie, fiindcă ordinea, aranjamentul, guvernarea din veacul viitor vor fi foarte diferite de cele prezente: în timp ce prinţul lumii acesteia este Satan, prinţul lumii sau veacului viitor va fi Cristos; şi în timp ce majoritatea din omenire sunt acum sub influenţa lui Satan, cu sau fără voie, ştiind sau neştiind, în veacul viitor întreaga lume va fi sub influenţa lui Cristos şi a guvernului Său drept. Adevărul va fi atunci liber şi la îndemâna tuturor, de la cel mai mic până la cel mai mare. Deoarece legea veacului viitor va fi legea dreptăţii, adevărului, bunătăţii, şi va stăpâni ca Împărăţie a lui Dumnezeu, cei care vor veni în armonie cu acel guvern şi cu legea lui, şi care vor avea Spiritul Adevărului, nu vor suferi persecuţie ca rezultat al acesteia, ci, dimpotrivă, vor avea favoare şi binecuvântări şi vor progresa în măsura în care vor primi acel Spirit al sfinţeniei.

Posesia Spiritului sfânt în timpul Veacului Milenar nu va însemna, ca şi în acest veac, o concepere a Spiritului la o natură spirituală, nici nu va însemna o acceptare la moştenire împreună cu Cristos în Împărăţie. Această făgăduinţă aparţine ((221)) numai acestui Veac Evanghelic, clasei robilor şi roabelor, care primesc Spiritul sfânt şi sunt însufleţiţi de el în timpul acestui veac, când, ca urmare a predominării actuale a răului, sunt obligaţi să sufere pentru dreptate, şi peste care, prin urmare, „Se odihneşte Duhul slavei şi al lui Dumnezeu”. 1 Pet. 4:14.

Posesia Spiritului sfânt în timpul Veacului Milenar va însemna doar că primitorul va fi venit în armonie cu Cristos, Mijlocitorul, şi în acea măsură va fi în armonie cu Dumnezeu şi în acord cu binecuvântările pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru omenire în general, binecuvântări care nu sunt o schimbare de natură, la cea divină, ci o restabilire la tot ce a fost pierdut prin eşecul primului Adam (Fapt. 3:19-21). Posesia Spiritului sfânt de către aceştia va fi o dovadă că lucrarea regenerării făcute de către al doilea Adam, la perfecţiunea naturii umane „cumpărate” pentru ei prin marea jertfă pentru păcat, a început în ei, şi că, dacă va fi continuată, în cele din urmă va aduce perfecţiunea restabilirii la asemănarea umană a Tatălui divin.

Trebuie să ne amintim că binecuvântările pe care le va da Cristos lumii în timpul Veacului Milenar, ca regenerator al lumii, vor fi binecuvântări pe care El le-a cumpărat pentru ei prin jertfirea de Sine. După cum El S-a dat pe Sine, ca „Omul Hristos Isus”, un preţ corespunzător pentru omul Adam peste care a venit condamnarea, tot aşa starea de om matur, drepturile, privilegiile, viaţa şi împărăţia lui Adam au fost cumpărate prin marele sacrificiu pentru păcate; şi aceste lucruri cumpărate sunt lucrurile care trebuie să fie redate lumii regenerate, prin regeneratorul sau tatăl ei, Cristos Isus Domnul nostru, al doilea Adam. Efes. 1:14; Fapt. 3:19-23.

Faptul că Domnul nostru Isus n-a fost al doilea Adam pe când era încă în trup, ci este al doilea Adam ca fiinţă spirituală (de la învierea Sa), n-ar sugera că El, ca al doilea tată al rasei, va da omenirii viaţă spirituală sau existenţă spirituală la regenerarea ei. Dimpotrivă, să nu uităm că ideea dată prin cuvântul „tată” este numai „dătător de viaţă”, fără referire la ((222)) natură. Astfel, tatăl Adam la creare a fost numit fiu al lui Dumnezeu, fiindcă a fost creat în asemănarea morală şi în chipul lui Dumnezeu, şi nu ca şi cum ar sugera că a fost creat de natură divină; pentru că ştim că el a fost din pământ, din ţărână, în timp ce Dumnezeu este un spirit. Principiile ce stau la baza acestei puteri prin care Dumnezeu, ca dătător de viaţă, a devenit Tatăl întregii creaţii, prin agentul Său activ, Domnul nostru, sunt arătate mai în amănunt într-un capitol anterior, sub titlul „Cel fără pată”; aici doar atragem atenţia asupra acestei chestiuni pentru a ne feri de o înţelegere greşită. Scopul lui Dumnezeu în legătură cu crearea lumii şi a omului ca locuitor şi domn al ei, şi a animalelor inferioare ca supuşi ai lui, n-a fost schimbat din cauza neascultării permise şi a căderii: planul originar rămâne ca la început. După ce răul încercat de către Adversar va fi în cele din urmă lichidat, planul divin, aşa cum a fost iniţial întocmit, va fi pe deplin realizat prin Cristos. Biserica acestui Veac Evanghelic, care va fi, după cum am văzut, mult înălţată şi glorificată ca Mireasa lui Cristos şi moştenitori împreună cu El, este o excepţie de la restabilirea omenirii: ea este chemată şi aleasă pentru un scop special, şi este în amănunţime probată şi încercată, potrivită şi pregătită pentru marea înălţare, moştenire împreună cu Cristos — schimbare de la natura umană la o natură mai presus de a celei îngereşti — „cu mult mai presus de îngeri, stăpâniri şi puteri”, părtaşi naturii divine.

Dar în timp ce nu trebuie să ne rugăm pentru botezuri noi ale Spiritului sfânt nepromise, suntem învăţaţi foarte clar să căutăm să ne rugăm pentru Spirit ca o parte satisfăcătoare.

A ne ruga pentru Spirit sfânt

„Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duh Sfânt celor care I-L cer.” Luca 11:13.

Deşi „toate sunt prin Fiul”, totuşi aici ca şi peste tot El dă gloria şi onoarea Tatălui, ca fiind fântâna binecuvântării. ((223)) Întreaga lucrare a răscumpărării şi reconcilierii este lucrarea Tatălui — prin Fiul. Şi Domnul nostru declară că buna plăcere a Tatălui este ca noi să avem tot mai mult din Spiritul Său de sfinţenie. El ne spune să căutăm şi să cerem această binecuvântare, care este marea, suprema binecuvântare. În privinţa binecuvântărilor pământeşti, Răscumpărătorul nostru ne spune că Tatăl nostru ceresc ştie de ce avem nevoie — El ştie mai bine decât noi care binecuvântări pământeşti ne vor fi de folos şi care ne vor dăuna. De aceea, noi nu trebuie să ne gândim la binecuvântări pământeşti şi să ne rugăm pentru ele, cum fac cei neregeneraţi şi păgânii, ci mai degrabă, fiind din aceia care au venit în relaţie de fii şi care au încredere deplină în pregătirile Tatălui, noi ne putem aştepta ca El să ne dea ce este mai bine şi putem rămâne mulţumiţi în promisiunea aceea şi în credinţă.

Tatălui ceresc Îi place ca noi să dorim şi să cerem tot mai mult Spirit sfânt — o dispoziţie tot mai mult în armonie cu Spiritul Său: şi tuturor celor care astfel îl doresc, îl cer şi îl caută, le vor fi împlinite dorinţele acestea bune; Tatăl va fi bucuros ca astfel să aranjeze afacerile acestora, încât piedicile spre obţinerea Spiritului, fie din ei, fie din mediul înconjurător, să fie biruite, pentru ca Spiritul Său iubitor să poată prisosi în ei — pentru ca ei să poată fi umpluţi cu Spirit. Dar în aceasta nu este nici o sugestie la necesitatea unor botezuri noi cu Spiritul sfânt; botezul a venit la început, iar acum tot ce rămâne de făcut este să se deschidă zăgazurile în toate direcţiile, aşa încât să lase Spiritul sfânt al iubirii şi adevărului să pătrundă şi să infiltreze fiecare acţiune, cuvânt şi gând al fiinţelor noastre. Noi avem nevoie de ajutor divin, de operarea înţelepciunii şi providenţei Domnului, ca să ne arate ce blochează zăgazurile şi să ne ajute să îndepărtăm obstrucţiile.

Spiritul sfinţeniei poate fi primit din abundenţă numai de către aceia care-l doresc serios şi-l caută cu rugăciune şi efort. Mintea sau spiritul lumii trebuie scos afară din inimile noastre, în măsura în care vrem să le umplem cu Spiritul, mintea, influenţa sfântă. Voinţa proprie trebuie de asemenea ((224)) să cedeze locul. Şi fiindcă în măsura în care ne golim de toate celelalte lucruri suntem gata să primim din plinătatea Lui, de aceea Domnul vrea ca noi să ajungem la această stare a dorinţei sincere de umplere cu Spiritul Său de sfinţenie, ca noi să putem fi dispuşi şi nerăbdători să scoatem şi să eradicăm orice altă influenţă şi voinţă împotrivitoare.

Evident că acesta este gândul apostolului în rugăciunea sa pentru Biserica din Efes: „Aşa încât Hristos [Spiritul lui Hristos] să locuiască în inimile voastre prin credinţă [în mod figurat El să stea ca împărat, conducător, îndrumător al fiecărui cuvânt, gând şi faptă], fiind înrădăcinaţi şi întemeiaţi în dragoste [Spiritul sau dispoziţia sfântă], ca să puteţi înţelege pe deplin, împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să vă umpleţi de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efes. 3:17-19). Cel care este umplut cu Spiritul lui Cristos şi cu o apreciere deplină a iubirii pe care El a manifestat-o, va avea Spiritul Tatălui în măsură deplină.

Nimic din scriptura pe care o examinăm nu poate fi interpretat, în nici un fel, ca să implice că Tatăl ceresc ar fi bucuros ca copiii Săi să ceară un alt Dumnezeu — o a treia persoană dintr-o treime de dumnezei egali între ei. Un astfel de gând este incompatibil cu pasajul şi cu relaţiile sale contextuale: iar cei care nutresc astfel de vedere eronată trebuie neapărat să fie orbiţi în acea măsură faţă de frumuseţea şi forţa adevărată a acestei făgăduinţe. Ar fi într-adevăr ciudat dacă un membru al unei treimi de Dumnezei egali între ei ar spune despre altul că este în stare şi dispus să-l dea pe al treilea, aşa cum părinţii pământeşti dau pâine, peşte şi ouă copiilor lor. (Vezi versetele precedente.) Întregul pasaj este armonios numai când Spiritul sfânt este corect înţeles, că este mintea sau influenţa divină acordată în diferite feluri pentru mângâierea şi zidirea spirituală a copiilor lui Dumnezeu.

Textul nostru face o comparaţie între părinţii pământeşti buni care dau hrană naturală copiilor lor, şi Părintele nostru ceresc bun, care dă Spiritul Său sfânt ((225)) celor care I-l cer. Dar, după cum părintele pământesc pune hrana la îndemâna familiei sale dar nu le-o impune cu forţa, tot aşa Părintele nostru ceresc a pus la îndemâna familiei Sale spirituale prevederile bune ale harului Său, dar nu ni le impune cu forţa. Trebuie să ne fie foame şi sete după ele, trebuie să le căutăm, nu cu îndoială, ci cu credinţă în privinţa dispoziţiei Lui de a ne da daruri bune. Prin urmare, când ne rugăm pentru Spirit sfânt şi pentru a fi umpluţi cu Spiritul Domnului, noi trebuie să privim în jurul nostru şi să găsim prevederea pe care El a făcuto ca răspuns la aceste rugăciuni, pe care El astfel a inspirato şi a îndrumat-o.

Găsim această prevedere în Cuvântul adevărului; dar nu este destul să găsim unde este: dacă dorim să fim umpluţi trebuie să mâncăm; în mod sigur trebuie să ne împărtăşim din ospăţ, altfel nu vom avea satisfacţia pe care mâncarea a fost intenţionată să o dea. Cel care nu va mânca de la o masă plină, va fi gol şi mort de foame, ca şi cum n-ar fi deloc hrană. După cum cererea binecuvântării asupra hranei nu ne va sătura, ci va trebui după aceea să ne împărtăşim din ea, tot aşa posesia Cuvântului lui Dumnezeu şi cererea noastră să fim umpluţi de Spirit nu ne vor fi de ajuns; trebuie să mâncăm Cuvântul lui Dumnezeu dacă vrem să obţinem din el Spiritul Său.

Învăţătorul nostru a spus: „Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi sunt viaţă” (Ioan 6:63); şi despre toţi care sunt umpluţi cu Spirit este adevărat, cum spune profetul, „Când am primit cuvintele Tale le-am înghiţit” (Ier. 15:16; Apoc. 10:9). Este absolut inutil să ne rugăm, Doamne, Doamne, dă-ne Spirit, dacă neglijăm Cuvântul adevărului pe care acel Spirit l-a dat pentru umplerea noastră. Dacă noi doar ne rugăm pentru Spirit şi nu folosim mijloacele potrivite să obţinem Spiritul adevărului, vom continua să fim cel mult „prunci în Cristos”, căutând semne exterioare ca dovadă a relaţiei cu Domnul, în locul mărturiei interioare, prin Cuvântul adevărului, pe care El l-a dat.

((226))

Mărturia Spiritului sfânt

„Însuşi Duhul mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu.” Rom. 8:16.

Puţine doctrine sunt de mai mare importanţă pentru poporul lui Dumnezeu decât aceasta; pentru că de ea depinde în măsură considerabilă posesia „păcii lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere” (Filip. 4:7). Cum pot avea ei „deplină siguranţă a credinţei” (Evr. 10:22) dacă le lipseşte mărturia Spiritului care dovedeşte că sunt fii — că sunt adoptaţi în familia lui Dumnezeu? Totuşi, cât de puţini au chiar şi cea mai mică concepţie despre ceea ce înseamnă această expresie „mărturia Spiritului”, sau ce fel de experienţe trebuie să fie aşteptate şi căutate ca mărturie a Spiritului că suntem fii.

Prin urmare este foarte importantă întrebarea: Cum mărturiseşte Spiritul sfânt în privinţa împăcării noastre cu Tatăl, că am devenit fii ai lui Dumnezeu şi că sub prevederea divină suntem în pregătire pentru lucrurile glorioase pe care Dumnezeu le are în păstrare pentru cei care-L iubesc şi care vor fi moştenitori împreună cu Isus Cristos Domnul nostru în Împărăţia Milenară? În puţine subiecte sunt creştinii mai încurcaţi decât în acesta — mărturia Spiritului. Neştiind ce este mărturia Spiritului, mulţi dintre cei mai buni din poporul Domnului trebuie să mărturisească faptul că nu ştiu dacă o au sau nu. Alţii, mai plini de siguranţă decât de cunoştinţă, pretind că ei au mărturia Spiritului sfânt şi ca dovadă se referă la sentimentele lor fericite. Dar mai curând sau mai târziu aceştia, dacă sunt sinceri, trebuie să mărturisească faptul că „mărturia” pe care se bazează este foarte nesatisfăcătoare: îi părăseşte când au cea mai mare nevoie. Când toţi oamenii vorbesc bine despre ei, când sănătatea este favorabilă, când sunt prosperi din punct de vedere financiar, când au mulţi prieteni, ei se simt fericiţi; dar în măsura în care unele sau toate aceste condiţii se ((227)) inversează, ei se simt nefericiţi: pierd ceea ce ei presupun a fi „Mărturia Spiritului” şi strigă în neliniştea sufletului:

„Unde-i fericirea ce-am cunoscut
La început când pe Domnul L-am găsit?”

Aceştia sunt înşelaţi şi induşi în eroare de sentimentele lor; ei se simt mai fericiţi şi cred că se apropie mai mult de Domnul când de fapt ei, sub conducerea Adversarului, intră direct în ispită. Aceasta este cauza frecventelor şi neaşteptatelor „căderi din har” prin care trec unii şi care-i uimesc atât pe ei cât şi pe prietenii lor. Înşelaţi de o „mărturie” pe care nu se pot baza, ei se simt siguri, nu s-au păzit şi au căzut pradă uşoară ispitei chiar la timpul când s-au simţit „atât de fericiţi în Domnul” (?). Din nou, încercările şi dezamăgirile vieţii, intenţionate să ne apropie de Tatăl nostru şi să ne facă să apreciem mai mult simpatia şi grija iubitoare a Mântuitorului nostru, sunt într-o măsură zadarnice pentru această clasă; din cauza pierderii mărturiei sentimentelor lor, pe care o consideră în mod fals mărturia Spiritului, ei se consideră atât de lipsiţi şi atât de flămânzi şi însetaţi după întoarcerea sentimentelor bune, încât pierd multe lecţii preţioase care se pot obţine numai când se sprijină încrezători pe pieptul Domnului şi au comuniune cu El, în timp ce trec prin experienţele Ghetsimane ale vieţii.

O altă clasă de creştini care învaţă că nu se pot baza pe „mărturia” sentimentelor par să conchidă că Dumnezeu lea refuzat (lor cel puţin) orice dovadă sigură a favorii Sale — orice „mărturie” sigură asupra subiectului acceptării lor ca „fii” în familia Sa. Îndoielile lor sunt exprimate în binecunoscutul imn:

„Iată un punct pe care aş vrea să-l cunosc,
Pentru care atât de ades mă neliniştesc:
Iubesc eu oare pe Domnul sau nu?
Sunt eu oare al Lui ori nu-s?”

Această nesiguranţă se ridică în parte şi dintr-o neînţelegere a doctrinei alegerii: şi totuşi aceşti prieteni sunt destul de corecţi în concluzia că sentimentele lor ((228)) schimbătoare n-ar putea fi un criteriu potrivit după care să judece în privinţa stării lor de fii. Alţii, fiindcă Scripturile spun, „Tu vei ţine în pace deplină pe cel care se sprijină pe Tine”, judecă starea lor de fii după pacea minţii lor; dar când se uită la păgâni şi la cei lumeşti şi văd că aparent mulţi dintre ei au de asemenea pacea minţii, opinia lor despre mărturia Spiritului se dovedeşte insuficientă ca să le susţină speranţele sau să le dea siguranţă. Atunci vine ora întunecată şi ei spun: Ce uşor lucru este să fii înşelat; şi se chinuie ca nu cumva să fi întristat Spiritul — fiindcă „frica are cu ea pedeapsa”.

Persoanele cu mare credulitate (numită greşit credinţă) îşi imaginează că aud „şoapta” Spiritului într-o ureche interioară şi în consecinţă se felicită pe ei înşişi — chiar dacă ulterior vor trebui să recunoască faptul că informaţia „şoptită” a fost absolut neadevărată. Alţi creştini cu o minte mai logică, care nu se pot înşela astfel pe ei înşişi, sunt nedumeriţi că prietenii lor susţin cu atâta încredere mărturia Spiritului, în timp ce ei nu au astfel de siguranţă.

Dificultatea constă în mare măsură în opinia eronată că Spiritul este o persoană şi în aceea care caută să atribuie personalitate mărturiilor lui. Când se recunoaşte faptul că Spiritul lui Dumnezeu este orice putere sau influenţă pe care Dumnezeu binevoieşte s-o exercite, subiectul devine clar şi „mărturia Spiritului” devine o chestiune uşor de deosebit. Pentru cei care au această mărturie va fi o binecuvântare să o ştie sigur; şi pentru cei care nu au această mărturie va fi o binecuvântare să recunoască faptul că le lipseşte, aşa încât să poată împlini condiţiile şi să obţină mărturia, fără de care nimeni nu este autorizat să se considere fiu al lui Dumnezeu, într-o stare acceptabilă Tatălui.

Dar ce bucurie şi pace divină vin pentru cei care au adevărata mărturie — pentru cei care au experienţele corecte şi care au învăţat cum să le citească! Pentru ei este întradevăr bucurie în necaz, lumină în întuneric, mângâiere în mâhnire, tărie în slăbiciune. Iar îndrumările depline şi explicite asupra acestui subiect, ca şi asupra tuturor ((229)) subiectelor, se găsesc în acea carte minunată, Cuvântul Tatălui nostru — Biblia. În ea şi prin mărturiile ei, Spiritul lui Dumnezeu mărturiseşte împreună cu spiritele noastre.

„Ce fermă temelie, voi sfinţii Domnului,
Este pusă pentru credinţa voastră în minunatul Său Cuvânt.
Ce altceva poate să vă mai spună decât deja v-a spus:
Vouă, care aţi fugit să găsiţi refugiu la Isus!”

Cum să cunoaştem mărturia Spiritului

Mintea sau spiritul unui om se poate cunoaşte după cuvintele şi conduita sa; şi la fel noi putem cunoaşte mintea sau Spiritul lui Dumnezeu după cuvintele şi procedurile Sale. Mărturia Cuvântului Său este că oricine vine la El (prin credinţă şi reformare de faptele rele şi de faptele moarte, prin Isus) este acceptat (Evr. 7:25). Ca atare, întrebările pe care trebuie să şi le pună cei care caută o mărturie a Spiritului în privinţa calităţii lor de fii sunt:

Am fost eu vreodată atras spre Cristos? — să-L recunosc pe El ca Răscumpărătorul meu, singurul prin a cărui dreptate aş putea avea acces la Tatăl ceresc şi să fiu acceptabil pentru El?

Dacă la aceasta se poate răspunde afirmativ, următoarea întrebare ar fi:

M-am consacrat eu vreodată pe deplin — viaţa mea, timpul meu, talentele mele, influenţa mea, tot ce-i al meu — lui Dumnezeu?

Dacă şi la această întrebare se poate răspunde afirmativ, cel care se întreabă poate rămâne pe deplin asigurat că a fost acceptat de Tatăl, în Cel Preaiubit, şi a fost recunoscut de El ca fiu. Şi dacă, examinându-şi atent dorinţele şi sentimentele îşi găseşte inima încă încrezătoare în meritul lui Isus şi consacrată încă să facă voia Domnului, el poate permite încrederii şi păcii plăcute pe care le aduce acest gând, al armoniei şi relaţiei cu divinitatea, să-i stăpânească pe deplin inima. Această convingere despre harul Domnului faţă de noi în Cristos, construită din fapte ale propriei noastre experienţe, zidită pe caracterul şi Cuvântul neschimbător al lui Dumnezeu, ((230)) nu este supusă modificării, schimbării, cum ar fi dacă ar fi zidită pe nisipurile mişcătoare ale sentimentelor. Dacă în unele ceasuri întunecate intervin îndoieli şi temeri, trebuie numai să luăm „Candela” (Cuvântul lui Dumnezeu) şi să examinăm din nou faptele şi temelia, şi dacă inimile noastre sunt încă loiale Domnului, credinţa, bucuria şi pacea se vor întoarce la noi imediat; dacă constatăm că ni se sfărâmă credinţa în „sângele preţios” şi ni se pierde consacrarea, noi cunoaştem adevărata stare a lucrurilor şi putem face imediat reparaţiile cuvenite şi astfel să restabilim „deplina siguranţă a credinţei” (Evr. 10:22). Dar să se observe că fiecare persoană care vrea să aibă această siguranţă trebuie să „adeverească [să pună pecetea — subsol, n. e.] că Dumnezeu este adevărat” (Ioan 3:33); că Domnul nostru nu se schimbă, ci este „acelaşi ieri şi azi şi în veci”. Poporul Domnului, prin urmare, poate rămâne asigurat că odată veniţi în condiţiile favorii divine, ei pot continua sub acele condiţii atâta timp cât inimile lor sunt loiale lui Dumnezeu şi dorinţele lor sunt în armonie cu voia Sa; atâta timp cât sunt ascultători în inimă de poruncile divine — pe scurt cuprinse în cuvântul Iubire — faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Evr.11:6; 13:8.

Oricine a făcut paşii specificaţi are siguranţa, „mărturia” Cuvântului lui Dumnezeu, că este copil al lui Dumnezeu; iar aceasta înseamnă, în Veacul Evanghelic, că este o mlădiţă a viei adevărate, un membru de probă al Bisericii adevărate (Ioan 15:1). Pentru aceştia Cuvântul lui Dumnezeu mărturiseşte că ei s-au alăturat adevăratei Biserici, care este Corpul lui Cristos. Această mărturie este dată spiritului lor, minţii lor, prin Spiritul lui Dumnezeu, care mărturiseşte prin Cuvântul Său. Şi acelaşi Spirit al Adevărului îi asigură pe aceştia că dacă inimile lor continuă credincioase Domnului până la încheierea probării lor — dacă iau zilnic de bună voie şi cu bucurie crucea, căutând să urmeze cât pot de bine în urmele Învăţătorului, starea lor ca membri de probă în Biserica lui Cristos va fi schimbată curând la o stare de membri reali — după ce şi-au sfârşit cursul şi au fost făcuţi părtaşi ai învierii Sale, întâia înviere. Filip. 3:10.

((231))

Totuşi, Spiritul lui Dumnezeu, prin Cuvântul Său, mărturiseşte cu aceeaşi claritate că este posibil ca aceia care au devenit deja mlădiţe ale Viţei adevărate să fie tăiaţi, dacă sunt necredincioşi — dacă nu aduc roadele potrivite ale Spiritului iubirii. „Pe orice mlădiţă care n-aduce roadă în Mine El [Tatăl] o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce roadă, o curăţeşte, ca să aducă şi mai multă roadă.” Spiritul lui Dumnezeu, prin Cuvântul Său, mărturiseşte astfel, sau ne dă mărturie în privinţa regulii Tatălui ceresc de a proceda cu fiii Săi — pedepse corecţionale, curăţiri, îndepărtarea impurităţilor şi dezvoltarea calităţilor producătoare de roade. Prin urmare, a avea aceste experienţe, după ce ne-am identificat cu „Viţa”, înseamnă a avea mărturia Spiritului că suntem încă în „Viţă” şi încă recunoscuţi ca „Mlădiţe” ale ei — încă sub grija şi disciplinarea Domnului. Dimpotrivă, dacă cineva nu are aceste disciplinări, curăţiri etc., după ce s-a identificat cu Viţa, îi lipsesc aceste „mărturii ale spiritului”, şi în mod corespunzător are motive să se îndoiască de acceptarea sa de către Domnul. Evr. 12:7.

Dacă toţi am fi perfecţi, absolut perfecţi, şi ne-am dovedi astfel prin probe, cazul ar fi diferit: Dumnezeu ne-ar iubi atunci pentru perfecţiunea noastră şi pentru armonia noastră cu El; atunci pedepsele şi experienţele amare ar fi semne ale lipsei favorii din partea Sa. Dar aşa cum este, cu toţii ştim că suntem imperfecţi, că niciunul nu ne putem ridica la standardul divin şi că numai inima noastră nouă, voinţa noastră nouă, mintea sau spiritul nostru transformat, numai acestea sunt acceptabile pentru Dumnezeu — şi aceasta prin meritul lui Cristos şi în sens de probă, în vederea încercării, dezvoltării şi desăvârşirii noastre finale. Numai în măsura în care învăţăm să apreciem perfecţiunile divine şi propriile noastre deficienţe putem aprecia lecţiile multe şi importante care trebuie învăţate, şi necesitatea experienţelor grele prin care ni se cere să trecem pentru a dezvolta în noi asemănarea divină.

Scripturile ne informează că Tatăl ceresc pregăteşte un Templu spiritual glorios, în care şi prin care omenirea va avea privilegiul de a ajunge la împăcare, la reconciliere cu El. În ((232)) Scripturi vedem idealul marelui Arhitect în privinţa acestui templu — că idealul întregului a fost reprezentat în persoana Domnului nostru Isus Cristos, piatra lui principală şi „piatra din vârf”, „aşezată în cer”. Putem vedea cu atât mai bine ce se cere de la toţi cei care vor fi acceptabili pentru Dumnezeu ca „pietre vii” ale acelui Templu — să fie zidiţi împreună cu Cristos Capul, „ca … o locuinţă a lui Dumnezeu, în Duhul”. Şi noi discernem starea noastră neprelucrată prin natură, lipsa noastră de armonie cu liniile graţioase ale Templului, trasate în „piatra din capul unghiului” acestuia. Putem uşor vedea că pentru noi este absolut necesară multă dăltuire şi multă şlefuire, dacă vrem să fim potriviţi şi pregătiţi pentru locul din Templu la care aspirăm, prin harul lui Dumnezeu. Şi ca atare, cei care află că nu primesc lovituri de la ciocanul şi dalta Domnului, nu au această „mărturie” care, după cum mărturiseşte Spiritul lui Dumnezeu prin Cuvânt, trebuie să vină la toate pietrele vii ale Templului Său, şi de care nici chiar marea Piatră din Vârf n-a scăpat. Dacă providenţa divină nu marchează pentru noi o „cale îngustă” cu o anumită dificultate şi împotrivire — dacă ni se permite pur şi simplu să ne odihnim fără necazuri, încercări etc., atunci putem şti sigur că Dumnezeu nu lucrează cu noi ca pietre vii care vor forma o parte din Templu — fiii — pentru că ne lipseşte această „mărturie” a acceptării şi pregătirii noastre. O înţelegere că astfel este starea noastră, ar trebui să ne trimită prompt la Domnul ca să ne întrebăm de ce nu avem deloc strâmtorări şi împotriviri şi să ne „cercetăm … pe noi înşine” dacă suntem încă în credinţă sau nu (2 Cor. 13:5) şi dacă ne străduim încă să umblăm cu credincioşie în urmele Învăţătorului nostru sau nu, în deplinătatea consacrării faţă de voinţa Tatălui. Dar dacă avem această „mărturie” a dăltuirilor, şlefuirilor, curăţirilor, disciplinărilor, pedepselor corecţionale, să le luăm cu răbdare, cu bucurie, cu apreciere, ca dovezi ale iubirii Tatălui nostru, esenţiale pentru ajungerea noastră la chemarea de sus — în deplin acord cu mărturia sau dovada Spiritului — că suntem fii ai lui Dumnezeu, „moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună ((233)) moştenitori cu Hristos, [numai] dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi slăviţi împreună cu El”. Rom. 8:17.

„Feluritele slujbe” ale Spiritului

„Domnul disciplinează pe cine-l iubeşte şi biciuieşte pe orice fiu pe care-l primeşte. Dar dacă sunteţi scutiţi de disciplinare, de care toţi au parte, sunteţi nişte copii nelegitimi, iar nu fii” (Evr. 12:6, 8). Necazuri şi strâmtorări vin peste lume, precum şi peste sfinţii Domnului, dar acestea nu sunt semne ale stării de fii, decât pentru cei deplin consacraţi voinţei şi lucrării Tatălui. Spiritul şi Cuvântul lui Dumnezeu „mărturisesc” numai pentru fiii Săi. Nici curăţirile şi pedepsele corecţionale în familia Domnului nu sunt întotdeauna aceleaşi. După cum copiii pământeşti cer diferite feluri şi grade de disciplinare, tot aşa este şi în privinţa copiilor lui Dumnezeu: pentru unii o privire dezaprobatoare este suficientă; pentru alţii este necesar un cuvânt mustrător, în timp ce alţii trebuie loviţi cu nuiaua, şi unii încă în mod repetat. Un părinte pământesc se bucură cel mai mult de copilul care ascultă şi se supune prompt, pentru care cuvântul sau privirea de reproş este suficientă să cureţe răul; şi la fel Tatăl nostru din cer Îşi exprimă aprobarea faţă de aceia care „tremură la cuvântul Lui”. Isaia 66:5.

Aceştia cooperează cu Dumnezeu la dezvoltarea caracterului lor, observându-şi defectele şi căutând să le corecteze — ascultând vocea îndrumării, instruirii sau mustrării iubitoare a Tatălui şi căutând întotdeauna zâmbetul Său aprobator: sentimentele lor sunt bine descrise prin cuvintele poetului:

„Soare al sufletului meu, iubitul meu Tată,
Nu cunosc noapte să nu-mi fii aproape.
O, nor pământesc nu lăsa să apară
De-ai servului Tău ochi să te ascundă”.

Aceasta este clasa despre care scrie apostolul, care se judecă pe ei înşişi, şi care, prin urmare, au nevoie de mai puţină corectare de la Domnul (1 Cor. 11:31). A fi din această ((234)) clasă cere deplinătatea consacrării; şi aceştia sunt şi vor fi biruitorii, care vor fi socotiţi vrednici să fie moştenitori împreună cu Cristos Isus Domnul lor în Împărăţie. Acestei clase, ascultătoare şi veghetoare, Domnul îi spune: „Te voi sfătui cu ochiul asupra ta”; „Tu mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă”. Cei care pot fi îndrumaţi numai prin lovire continuă nu sunt clasa biruitoare şi nu vor fi socotiţi vrednici să fie din Mireasa Domnului şi să aibă o astfel de „mărturie” de la Domnul prin Spiritul Adevărului. Ps. 32:8; 73:24; compară cu Apoc. 7:9, 14.

Pedepsele corecţionale nu sunt întotdeauna dovezi ale greşelilor sau „mărturie” a dezaprobării Domnului. Dimpotrivă, cum a fost cu Domnul nostru, aşa este şi cu urmaşii Săi credincioşi, providenţa divină conduce pe cei credincioşi şi ascultători pe cărarea suferinţei şi lepădării de sine, nu ca pedeapsă a unei voinţe contrare, ci ca probe, prin sacrificiu de sine, a măsurii de iubire şi devotare voinţei Tatălui şi cauzei dreptăţii. După cum Domnul nostru a fost pedepsit pentru încălcările noastre, nu pentru ale Sale, când a purtat păcatele multora, tot aşa urmaşii Săi suferă în multe privinţe, nu pentru faptele lor greşite, ci pentru faptele greşite ale altora, pentru că ei sunt chemaţi, după cum declară apostolul, să „împlinească ce lipseşte necazurilor lui Hristos pentru trupul Lui, care este Biserica”. Col. 1:24.

Ce mărturiseşte Spiritul sfânt

În lumina celor precedente, fiecare fiu declarat al Domnului să se examineze dacă are sau nu „mărturia Spiritului”, dacă este unul din copiii lui Dumnezeu: şi să repetăm examinarea frecvent şi astfel să „veghem” şi să ne păstrăm în iubirea lui Dumnezeu, bucurându-ne în mărturia Spiritului Său.

Suntem noi curăţiţi continuu? Trecem noi prin asemenea experienţe, mari sau mici, care îndepărtează de la noi mai rapid sau mai lent tendinţele carnale, care se războiesc împotriva sufletului — mânia, răutatea, ura, invidia, cearta, egoismul, ((235)) lipsa de politeţe şi toate câte sunt contrare legii Spiritului vieţii în Isus Cristos — Spiritul iubirii? Dacă este aşa, în măsura în care putem vedea această lucrare de curăţire înaintând, fără îndoială vom putea recunoaşte creştere în direcţia potrivită — în smerenie, răbdare, blândeţe, bunătate frăţească, iubire. Dacă cineva, după o examinare atentă în privinţa acestora, marcate în Cuvântul Domnului, poate observa astfel de experienţe în desfăşurare, poate şti că este acceptat de Dumnezeu în continuare, fiindcă are această mărturie a Spiritului.

Iarăşi, Spiritul mărturiseşte că „Oricine este născut [conceput] din Dumnezeu nu păcătuieşte” (1 Ioan 5:18). Copilul lui Dumnezeu poate fi supraîncărcat de vechea sa natură (socotită moartă, dar nu deplin, nu în realitate moartă); el poate fi surprins într-o greşeală, poate greşi în judecată sau cuvânt, dar el nu va încălca niciodată cu voia legea divină. Astfel deci, dacă inimile noastre pot răspunde că ne place să facem voia lui Dumnezeu şi n-am încălca-o cu voia sau în vreun fel să ne împotrivim ei — că mai degrabă vrem să se facă voia lui Dumnezeu şi să se împlinească planul Său, chiar dacă ni s-ar sfărâma cele mai dragi speranţe şi ni s-ar rupe fiecare legătură delicată — atunci avem această mărturie că spiritul sau mintea noastră este de acord cu mărturia Spiritului Adevărului consemnată aici; şi aceasta este o mărturie nu numai că am fost odată acceptaţi în familia lui Dumnezeu, dar că suntem încă în ea.

Spiritul mărturiseşte prin Cuvântul lui Dumnezeu, că acei care sunt din poporul Domnului sunt separaţi de lume — că speranţele, scopurile şi spiritul, dispoziţia lor generală sunt diferite. „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea lumea vă urăşte.” „De fapt, toţi cei care voiesc să trăiască în evlavie în Hristos Isus vor fi persecutaţi.” Ioan 15:19; 2 Tim. 3:12.

Pot inimile noastre mărturisi că aceste cuvinte reprezintă propriu-zis experienţa noastră în viaţă? Dacă pot, Spiritul (mintea) lui Dumnezeu iarăşi mărturiseşte astfel împreună cu spiritul (mintea) nostru că suntem ai Lui. Să nu uităm ((236)) nici aceea că lumea despre care vorbeşte Domnul nostru include pe toţi cei cu o minte lumească, în care spiritul lumii are teren. În zilele Domnului nostru acest lucru a fost adevărat în legătură cu Biserica nominală iudaică: de fapt toate persecuţiile Lui au venit din partea celor care pretindeau a fi religioşi. Ca atare, nu trebuie să ne mirăm dacă toţi care merg în urmele Domnului nostru trebuie să aibă o experienţă la fel de dezamăgitoare şi să afle că Spiritul lumii, în forma lui cea mai antagonistă, va fi manifestat acolo unde în mod natural l-am aştepta cel mai puţin — printre cei care pretind a fi copii ai lui Dumnezeu. Religioşii cei mai de seamă din zilele Domnului nostru au fost aceia care L-au numit Beelzebul, prinţul diavolilor. Şi Spiritul sfânt mărturiseşte prin Cuvântul Domnului nostru zicând: „Dacă pe Stăpânul casei L-au numit Beelzebul, cu cât mai mult vor numi aşa pe cei din casa Lui?” (Mat. 10:25). Dacă, prin urmare, am fost vorbiţi de rău, datorită identificării noastre cu Adevărul şi a serviciului nostru pentru el, avem în aceasta o dovadă în plus sau o mărturie a Spiritului că suntem pe calea cea bună.

Dacă Domnul nostru ar fi dat mâna cu conducătorii populari din Biserica iudaică şi S-ar fi abţinut să vorbească adevărul în iubire, S-ar fi abţinut să arate doctrinele false din zilele Sale, n-ar fi fost „urât”, nici „persecutat”, dimpotrivă, ar fi fost probabil „înălţat între oameni”. Dar, după cum El Însuşi a spus, mult din „ce este înălţat între oameni este o urâciune înaintea lui Dumnezeu”. Luca 16:15.

Dacă Domnul nostru ar fi tăcut pur şi simplu şi S-ar fi abţinut de la a expune ipocriziile, impostura, rugăciunile lungi şi învăţăturile false ale cărturarilor şi fariseilor, fără îndoială că ei L-ar fi lăsat în pace, nu L-ar fi persecutat şi nar fi suferit pentru Adevăr. La fel este şi cu urmaşii Lui: Adevărul şi cei care au Spiritul Adevărului şi care urmează instrucţiunea Domnului, lăsând lumina lor să strălucească, îşi vor atrage acum ura şi persecuţia din partea unei clase asemănătoare. Şi dacă unii, pentru aceleaşi motive şi în timp ce vor face tot ce vor putea ca să vorbească Adevărul în iubire, ((237)) vor suferi din pricina aceasta, fericiţi vor fi, pentru că, aşa cum a spus apostolul: „Duhul slavei şi al lui Dumnezeu Se odihneşte peste voi”. Ei au această mărturie a Spiritului pentru credincioşia lor pe calea îngustă. 1 Pet. 4:14.

Iarăşi, Spiritul sfânt mărturiseşte, prin mărturia Domnului nostru, că oricine se ruşinează de Răscumpărătorul şi de Adevărul pe care El l-a dat ca învăţătură, şi Domnul Se va ruşina de el când va veni să-Şi adune mărgăritarele (Marcu 8:38). Prin urmare, oricine îşi găseşte inima atât de cuprinsă de iubire faţă de Domnul şi faţă de Cuvântul Său încât îi face plăcere, la fiecare ocazie potrivită, să-L recunoască pe Isus ca Răscumpărătorul şi Învăţătorul său, şi cu credincioşie să prezinte Cuvântul mărturiei Sale, în acea măsură unul ca acesta are şi această mărturie a Spiritului sfânt că este copil al lui Dumnezeu şi moştenitor al Împărăţiei. Aceştia au motiv să se bucure în făgăduinţa Învăţătorului că ei sunt chiar de felul celor pe care El va fi bucuros să-i mărturisească înaintea Tatălui Său şi înaintea sfinţilor îngeri. Dar, dacă cineva nu are această mărturie — dacă, dimpotrivă, inima lui mărturiseşte că se ruşinează de Domnul, se ruşinează să mărturisească faptul că este urmaş al Lui, se ruşinează de „fraţii” Lui, membrii corpului Său, şi se ruşinează să mărturisească doctrinele pe care El le-a dat ca învăţătură — oricine are aceste experienţe, are mărturia Spiritului că dacă această stare de lucruri nu se schimbă, Domnul Se va ruşina de el la a doua venire a Sa şi nu-l va mărturisi înaintea Tatălui şi a sfinţilor Săi mesageri.

Mai departe, Spiritul sfânt mărturiseşte că „Oricine este născut [conceput] din Dumnezeu biruie lumea; şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră” (1 Ioan 5:4). Să ne examinăm inimile, spiritele, minţile în lumina acestei mărturii a Spiritului sfânt. Suntem noi biruitori, conform acestui standard? Standardul este că pentru a fi ai Domnului nu trebuie să fim în armonie cu lumea, trebuie să fim în conflict cu ea — cu scopurile ei, speranţele ei, ambiţiile ei. Ideea de conflict este conţinută în expresia „biruie lumea”. Şi putem uşor vedea că nimeni nu poate fi biruitor al lumii ((238)) dacă este în simpatie şi legătură cu ea şi cu spiritul ei general de egoism, mândrie, ambiţie etc.

Înainte de a hotărî clar dacă biruim lumea sau nu, să observăm că noi nu trebuie să biruim lumea nici prin flatare, nici prin a ne alătura la nebuniile ei şi a încerca să le dăm o turnură religioasă; nu trebuie nici să biruim lumea angajându-ne în vreo lucrare morală sau religioasă, cum ar fi a preda la o şcoală duminicală, sau a ajuta săracii, sau a ne alătura unei biserici sectare. În nici unul din aceste moduri nu ne indică sau nu ne „mărturiseşte” Domnul că putem birui lumea. Declaraţia Lui, că biruinţa care biruie lumea este credinţa noastră, este clară. Spiritul mărturiseşte astfel că pentru a fi biruitori trebuie să „umblăm prin credinţă, nu prin vedere”. Trebuie să privim nu la lucrurile care se văd — popularitate, spectacol lumesc, importanţă denominaţională etc. — ci trebuie să privim la lucrurile care nu se văd — lucrurile spirituale şi eterne (2 Cor. 4:18). Trebuie să avem credinţa exprimată prin cuvintele poetului:

„Mai bine cu Dumnezeu prin întuneric,
Decât cu mulţimea văzând”.

Mai mult, Spiritul sfânt mărturiseşte pentru noi, prin Cuvânt, că dacă suntem copii ai lui Dumnezeu nu vom fi în necunoştinţă nici de lucrurile prezente, nici de „lucrurile viitoare”, pentru că vom fi luminaţi şi învăţaţi de Dumnezeu, prin Cuvântul harului Său — Cuvântul Spiritului Său. Pe măsură ce ne maturizăm, „creştem în har”, vom dori, vom căuta şi vom obţine, pe lângă laptele Cuvântului, „hrană tare” despre care apostolul spune că este pentru cei mai dezvoltaţi (1 Pet. 2:2; Evr. 5:13, 14). Dezvoltarea în harurile Spiritului, credinţa, virtutea, cunoştinţa, înfrânarea, răbdarea, evlavia, dragostea de fraţi, iubirea, ne vor aduce în părtăşie mai strânsă cu Tatăl şi cu Domnul Isus, aşa încât Domnul va putea şi va binevoi să ne comunice tot mai clar o cunoştinţă a planurilor Sale îndurătoare, precum şi a caracterului Său îndurător.

((239))

Referindu-se la această creştere, apostolul Petru spune: „Dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori în ce priveşte deplina cunoaştere a Domnului nostru Isus Hristos. Dar cine nu are aceste lucruri este orb, nu vede departe … căci, dacă faceţi lucrul acesta nu veţi aluneca niciodată; căci în felul acesta vi se va da din belşug intrare în împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isu

Fiecare să se întrebe pe sine dacă are sau nu această mărturie a Spiritului, această mărturie a creşterii sale ca nouă creatură în Cristos Isus, şi dacă dezvoltă şi duce la coacere sau nu, felul de roade specificate aici. Să ne amintim de asemenea că creşterea noastră în iubire şi în toate roadele Spiritului depinde în mare măsură de creşterea noastră în cunoştinţă; iar creşterea în cunoaşterea lucrurilor divine depinde de asemenea de creşterea în roadele Spiritului. Fiecare pas de cunoştinţă aduce un pas corespunzător de datorie şi ascultare, şi fiecare pas de datorie şi ascultare făcut, va fi urmat de încă un pas în cunoştinţă, pentru că astfel, după cum mărturiseşte Spiritul,va fi experienţa tuturor celor care vor fi învăţaţi de Dumnezeu în şcoala lui Cristos. Dacă avem această mărturie a Spiritului, de creştere atât în har cât şi în cunoştinţă, să ne bucurăm de ea şi să urmăm în aceeaşi cărare până când ea ne va duce, sub îndrumarea divină, la ceea ce este perfect, atât în cunoştinţă cât şi în har.

Mărturia viitoare a Spiritului sfânt

Spiritul sfânt va mărturisi lumii reconciliate în veacul următor foarte asemănător în privinţa felului, dar foarte deosebit în privinţa faptelor. Cei care vor poseda Spiritul nu vor mai fi puţinii robi şi roabe speciali, ci, aşa cum spune profetul Ioel, „orice făptură” (Ioel 2:28). „Mărturia” Spiritului nu va mai fi „toţi cei care voiesc să trăiască în evlavie în Hristos Isus vor fi persecutaţi”, fiindcă atunci nu va fi permisă nici ((240)) o persecuţie. Nu va mai „mărturisi” pentru „o cale îngustă” a sacrificiului, căci zilele de sacrificiu vor fi trecut: „Acolo se va croi o cale” şi ea va fi fără pietre de poticnire (Isa. 35:8; 62:10). Va „mărturisi” că „făcătorii de rele vor fi nimiciţi, dar cei care nădăjduiesc în domnul vor stăpâni pământul” (Fapt. 3:23; Ps. 37:7-11). Va „mărturisi” binecuvântări pentru făcătorii de bine şi pedepse şi nimicire pentru făcătorii de rău cu voia. Este acelaşi Spirit al lui Dumnezeu, dar sub alte feluri de administrări.

După ce am aflat cum „mărturiseşte” Spiritul sfânt şi care sunt unele dintre mărturiile lui prin Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu, noi le găsim pe acestea cu foarte mult mai satisfăcătoare decât toate îndoielile şi temerile inspirate de condiţiile mintale şi fizice — de simţămintele în mod fals numite de unii mărturia Spiritului sfânt. Cu toate acestea, ar trebui să atragem atenţia asupra faptului că nu toţi creştinii pot avea aceleaşi mărturii din partea Spiritului lui Dumnezeu împreună cu spiritele sau minţile lor. Toţi creştinii cu mare experienţă şi dezvoltare ar trebui să aibă dovadă sau mărturie în toate aceste puncte şi în alte puncte prezentate în Scripturi; dar există creştini tineri care n-au progresat destul de mult ca să aibă toate aceste mărturii — unii, poate, fiind cu adevărat concepuţi de Domnul şi având încă numai puţine din ele. Marele Viticultor nu aşteaptă roade de la mlădiţa proaspătă şi crudă, nici verzi, nici dezvoltate şi coapte.

Prima mărturie pe care o pot avea cei nou-concepuţi este că ei sunt acceptaţi de Domnul; că sunt mlădiţe tinere în Viţa adevărată şi că Spiritul Viţei este în ei — dorinţa de a creşte şi a fi asemenea Viţei şi a aduce roadă. Şi nu mult trebuie să fie după ce mlădiţa a odrăslit, până se va putea discerne semnul frunzelor şi bobocilor care promit roade. Pruncul nou-născut în familia spirituală îşi manifestă relaţia cu membrii mai vechi şi mai dezvoltaţi ai familiei, nu prin faptul că mănâncă hrană tare, care l-ar putea sufoca, ci prin dorinţa după laptele întăritor, prin care să crească. 1 Pet. 2:2.

((241))

Cei care constată că au vreuna din mărturiile precedente ale Spiritului ar trebui să se bucure în mod corespunzător; şi ar trebui să se străduiască să cultive şi să dezvolte orice amănunt care le lipseşte, aşa încât să aibă în cele din urmă mărturia Spiritului în favoarea lor, în fiecare punct al mărturiei scripturale referitoare la cărarea şi experienţele poporului credincios al Domnului. Aceştia nu vor mai trebui să cânte: „Iată un punct pe care aş dori să-l cunosc”. Dimpotrivă, ei vor şti, vor avea siguranţa deplină a credinţei şi vor fi înrădăcinaţi şi întemeiaţi, zidiţi şi stabiliţi în credinţă. Acesta este modul aranjat divin: noi scăpăm complet de frică — de „Castelul Îndoielilor” — căci credinţa noastră se odihneşte sigur în promisiunile divine, care nu dau greş niciodată. Acest lucru este tot atât de adevărat în timp de încercare, adversitate şi întunecime, ca şi atunci când ne bucurăm în mod mai deosebit de lumina zâmbetului Tatălui ceresc. Poetul exprimă corect ideea zicând:

„Când întuneric pare să-I ascundă faţa,
Mă odihnesc în haru-I neschimbat.
Jurământul Lui, legământul Lui, sângele Lui,
Mă sprijină în covârşitorul potop.
Când toate-n jurul sufletului meu cedează,
El este a mea speranţă, siguranţă.”

Sfinţiţi prin Spirit

„Dar aţi fost spălaţi, dar aţi fost sfinţiţi, dar aţi fost îndreptăţiţi în Numele Domnului Isus Hristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru.” 1 Cor. 6:11.

Sfinţire înseamnă punere deoparte sau separare. Toţi care sunt sfinţiţi, puşi deoparte, deplin consacraţi lui Dumnezeu, trebuie mai întâi să fie spălaţi sau îndreptăţiţi — fie curăţiţi de păcat în realitate, fie curăţiţi în mod socotit — „îndreptăţiţi prin credinţă”. Îndreptăţirea reală va fi calea apropierii de Dumnezeu din partea lumii în timpul Mileniului, sub îndrumarea şi ajutorul marelui Mijlocitor şi ca parte a ((242)) procesului Împăcării. O îndreptăţire nu mai puţin vitală, deşi numai prin credinţă, este aranjamentul care operează în timpul acestui Veac Evanghelic, prin care noi, care suntem păcătoşi prin natură şi în a căror carne nu este perfecţiune, suntem socotiţi curaţi, sfinţi, îndreptăţiţi, acceptabili pentru Dumnezeu prin faptul că L-am acceptat pe Cristos ca Răscumpărătorul nostru. Noi credem mărturia scripturală că „Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi”; şi crezând aceasta, şi fiind doritori să scăpăm de păcat, suntem acceptaţi de Dumnezeu ca şi cum am fi perfecţi, fără păcat, ca îndreptăţiţi prin meritul sângelui preţios. Fiind astfel îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu şi ne putem apropia de El, şi vom fi primiţi de El şi putem începe să facem fapte acceptabile pentru Tatăl, prin meritul Domnului nostru Isus Cristos. Dovada pe care o avem a îndreptăţirii şi sfinţirii noastre ne vine prin Cuvânt şi este numită „pecete” şi „mărturie” a Spiritului în noi.

Puterea care ne face în stare să trăim la înălţimea angajamentelor noastre de consacrare este Spiritul sfânt, sau mintea sfântă a lui Dumnezeu, pe care noi îl primim ca rezultat al credinţei noastre în Cristos şi al consacrării noastre de a fi „morţi cu El”. Spiritul Adevărului, pe care îl obţinem prin studiul Cuvântului Tatălui, în spiritul ascultării noastre de acesta, ne dă puterea necesară de a birui lumea şi poftele noastre stricate. În consecinţă, textul pe care-l avem în analiză spune că toată curăţirea pe care am făcut-o, toată îndreptăţirea noastră şi toată punerea noastră deoparte pentru dreptate şi separarea noastră de păcat — toate victoriile şi binecuvântările în aceste direcţii ne-au venit prin meritul Domnului nostru Isus şi prin canalul Spiritului sfinţeniei, Spiritului lui Dumnezeu pe care l-am primit.

Şi alte scripturi sunt în armonie deplină cu aceste constatări. Acelaşi apostol Pavel s-a rugat pentru Biserică: „Dumnezeul păcii să vă sfinţească El Însuşi pe deplin” (1 Tes. 5:23). El nu contrazice aici declaraţia anterioară, că Spiritul sfânt al lui Dumnezeu este cel care sfinţeşte. ((243)) Dumnezeu este cel care sfinţeşte, iar mijlocul, metoda sau canalul este Spiritul Său sfânt, şi nu o altă persoană.

Apostolul Petru spune că acei din Biserică sunt „aleşi … prin sfinţirea [punerea deoparte] Duhului, spre ascultare” (1 Pet. 1:2). Ideea de aici este că cei pe care Dumnezeu îi recunoaşte acum ca aleşii Săi şi care sunt îndemnaţi să-şi întărească chemarea şi alegerea, sunt aleşi, nu în mod arbitrar, ci potrivit unor principii fixe, şi anume că, dacă Spiritul sfânt al lui Dumnezeu (influenţa Adevărului) care lucrează asupra lor îi va aduce la starea deplinei ascultări (sfinţiri) de voinţa, planul şi providenţa Tatălui, atunci ei vor constitui aleşii.

Apostolul Pavel, în altă epistolă a sa (Efes. 5:25, 26), atribuie această putere sfinţitoare şi curăţitoare în Biserică Cuvântului lui Dumnezeu, zicând: „Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o prin spălarea cu apă prin Cuvânt”. Nu trebuie să presupunem că apostolul contrazice aici declaraţia sa anterioară, că Dumnezeu sfinţeşte Biserica, nici nu contrazice cealaltă declaraţie a sa, că Spiritul lui Dumnezeu sfinţeşte Biserica. Clar şi negreşit, gândul lui în fiecare caz este că Spiritul sfânt al lui Dumnezeu, lucrând prin Cuvântul adevărului Său, este cel pe care l-a intenţionat să producă în noi curăţirea, îndreptăţirea, sfinţirea.

Astfel S-a rugat şi Domnul nostru Isus: „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17:17). Astfel vedem că diferitele scripturi asupra subiectului luate împreună, învaţă că sfinţirea Bisericii este realizată prin Spiritul Adevărului, împărţit consacraţilor prin Cuvântul lui Dumnezeu, pe care El l-a dat tocmai pentru acest scop.

Toţi cei care sunt astfel sfinţiţi, de atunci încolo sunt „creaţii noi în Hristos Isus” şi sunt menţionaţi ca „cei care au fost sfinţiţi în Hristos” (1 Cor. 1:2). Totuşi, această sfinţire în Cristos nu este separată de Spiritul lui Dumnezeu, nici separată de Cuvântul lui Dumnezeu; căci datorită acceptării planului şi pregătirii divine, datorită ajungerii noastre la ((244)) punctul sfinţirii prin Spirit, noi suntem una cu Cristos Domnul nostru. Şi acest lucru este arătat mai departe prin scriptura care spune: „Atât Cel care sfinţeşte cât şi cei care sunt sfinţiţi sunt dintr-unul [dintr-un spirit, de o minte, concepuţi de Spiritul Adevărului]. De aceea, El nu Se ruşinează să-i numească «fraţi»” (Evr. 2:11). În acest fel suntem „spălaţi … sfinţiţi … îndreptăţiţi … în Numele Domnului Isus Hristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru” — Spiritul Adevărului.

Fiţi plini de Spirit

„Fiţi plini de Duh, vorbind între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului în inima voastră, mulţumind totdeauna.” Efes. 5:18-20.

Sugestia din această scriptură este că poporul Domnului poate avea un grad mai mare sau mai mic de plinătate a Spiritului Său. Pentru a fi ai Lui, ei trebuie să aibă ceva din Spiritul Lui, căci „dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui” (Rom. 8:9). Rămâne în mare măsură pentru noi, prin folosirea mijloacelor pe care Dumnezeu ni le-a dat, cât de deplin putem fi umpluţi cu Spiritul şi dispoziţia Sa, influenţa Sa — Spiritul sau influenţa Adevărului Său, pe care El ni l-a revelat chiar cu scopul sfinţirii inimilor şi vieţilor noastre şi al separării noastre de cei care au spiritul lumii.

Nimic din acest text şi din altele asemănătoare nu implică ideea unui Spirit sfânt persoană: chiar dimpotrivă. Dacă ar fi vorba despre o persoană, ar fi nepotrivit să fie îndemnat primitorul la o umplere mai mare sau mai mică. Persoana care ar putea intra ar fi singura care ar putea avea de-a face cu umplerea; dacă ar fi mare, ar umple mai mult, dacă ar fi mică, ar umple mai puţin. Nu s-ar putea presupune că Spiritul sfânt înţeles ca persoană, una dintr-o treime de dumnezei, egali cu Cel Preaînalt, ar intra în limitele restrânse ale unui om imperfect şi apoi să nu-i umple nici măcar inima aceea mică. Dar când este înţeleasă ideea corectă despre puterea şi influenţa divină, îndemnul apostolului este cu totul raţional. Noi ar trebui să continuăm ((245)) a fi umpluţi cu mintea sau dispoziţia sfântă a lui Dumnezeu, atât de frumos exemplificată în persoana şi în ascultarea dragului nostru Răscumpărător, singurul Său Fiu conceput.

Iar această idee, de a fi umpluţi cu Spiritul sfânt, este în armonie cu sugestia apostolului în alt loc, că trupurile noastre muritoare sunt ca vasele care curg: crăpate, stricate, cărora Dumnezeu le permite să se umple cu Spiritul Său sfânt. Sugestia apostolului este că, având în vedere ceea ce ştim despre imperfecţiunile noastre şi faptul că este posibil să lăsăm să ne scape influenţa sfântă, inspirată de Dumnezeu prin Evanghelie, ar trebui să dăm cu atât mai mare atenţie, ca nu cumva să lăsăm să ne scape aceste lucruri, deoarece „comoara aceasta [Spiritul sfânt, mintea reînnoită în armonie cu Dumnezeu] o purtăm în nişte vase de lut” (Evr. 2:1; 2 Cor. 4:7). Se cuvine ca toţi care vreau să umble în urmele Învăţătorului nostru, care vreau să se împărtăşescă de suferinţele lui Cristos şi de gloria care urmează, să caute în felul Domnului să fie umpluţi cu Spiritul Său. În acest scop noi trebuie să ne ţinem aproape de Domnul şi de ceilalţi membri ai corpului Său — aproape în simpatie, în iubire, în cooperare; şi trebuie de asemenea să ne ţinem aproape de Cuvânt, care este fântâna influenţei sfinţitoare a întregii Biserici. „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.”

În zadar căutăm noi să fim umpluţi cu Spirit sfânt dacă nu dăm atenţie aranjamentului divin prevăzut tocmai pentru acest scop. Dacă neglijăm Cuvântul lui Dumnezeu, neglijăm această putere sfinţitoare; dacă neglijăm rugăciunea, neglijăm alt privilegiu şi folosul pe care acesta ni-l aduce. Dacă neglijăm să ne adunăm cu cei care sunt poporul Domnului şi în care vedem „pecetea” acestui Spirit, nu vom primi beneficiile şi ajutoarele pe care le „dă fiecare încheietură” — inclusiv ajutoarele pe care Dumnezeu le-a promis Bisericii în ansamblul ei, prin diferiţii membri pe care El îi pune în corp pentru expunerea Cuvântului Său şi pentru obţinerea din el a puterii lui sfinţitoare sau a Spiritului. 1 Cor. 12:25-28; Efes. 4:16.

((246))

Prin urmare, îndemnul „fiţi plini de Duh”, implică mult: aceea că noi trebuie să ne folosim de diferitele aranjamente şi prevederi pe care Domnul le-a făcut pentru dezvoltarea noastră spirituală. Deşi noi nu putem avea legătură personală cu Domnul, putem avea relaţii prin rugăciune şi prin membrii corpului Său şi prin Scripturi. Deşi noi nu putem avea legătură reală cu apostolii, putem avea legătură cu cuvintele lor. Dacă nu putem avea legătură reală şi părtăşie personală cu membrii Bisericii, putem avea relaţii cu ei prin poştă şi prin intermediul literaturii. Dacă dorim să fim umpluţi cu Spiritul Domnului, trebuie să ne supunem acestora, instrucţiunilor Lui.

Pecetea Spiritului

„În care [Cristos] şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre, aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt al făgăduinţei şi care este o arvună a moştenirii noastre.” Efes. 1:13, 14.

În timpurile vechi peceţile erau folosite pentru diferite scopuri. (1) Ca un însemn personal sau semnătură, un semn de atestare sau recunoaştere. (2) Pentru a ascunde, a asigura împotriva intrării nedorite — ca în Matei 27:66; Apoc. 10:4; 20:3.

În primul din aceste sensuri se spune despre poporul Domnului că sunt „pecetluiţi cu Duhul Sfânt al făgăduinţei”. Apostolul nu spune, după cum par să presupună unii, că noi am fost pecetluiţi cu Spiritul sfânt ca persoană, o aşazisă a treia persoană dintr-o treime de dumnezei egali între ei: el spune că noi am fost pecetluiţi „cu Duhul Sfânt al făgăduinţei”; cu totul alt gând, după cum toţi vor observa. Spiritul sfânt este de la Tatăl: El face pecetluirea prin Cristos cu Spiritul sfânt care este pecetea în sine. Acest lucru este atestat de către apostol (Fapt. 2:33) şi este în acord deplin cu relatarea despre Domnul nostru Isus, care a fost primul din casa fiilor astfel pecetluit. Citim: „Dumnezeu, pe El L-a pecetluit” — cu Duhul sfânt. Ioan 6:27.

((247))

Expresia „Duhul făgăduinţei”, asemenea altor termeni folosiţi în legătură cu influenţa sfântă a lui Dumnezeu, cum sunt, „Duhul sfinţeniei”, „Duhul Adevărului”, este descriptivă: arată că există o legătură între această pecetluire şi făgăduinţa pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Este o dovadă avansată sau o atestare a legământului lui Dumnezeu cu cel „pecetluit”, că „făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe” ale „lucrurilor pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei care-L iubesc [în grad suprem]” sunt adevărate; şi că el va moşteni acele binecuvântări făgăduite după ce a îndurat cu credincioşie probele iubirii şi devotării sale pe care Dumnezeu le va aplica.

Apostolul se referă la această pecetluire mai târziu în aceeaşi epistolă, şi acolo identifică „făgăduinţa” cu „ziua răscumpărării [eliberării — n. e.]” (Efes. 4:30). Cu alte cuvinte deci, pecetea Spiritului făgăduinţei pentru ziua eliberării este numai o altă formă de a exprima ideea — noi (Biserica) „avem cele dintâi roade” ale Duhului — am primit plata, cum s-ar zice, făcând obligatoriu contractul sau legământul între Domnul şi noi şi asigurându-ne că dacă nu cădem de oboseală vom moşteni deplin făgăduinţa.

Această pecete sau relaţie de legământ a calităţii de fiu şi moştenitor nu este un semn exterior pe frunţile noastre; nici nu este un semn sau o manifestare a favorii lui Dumnezeu în afacerile pământeşti, în prosperitatea lumească; nici nu este acum şi nici n-a fost vreodată „darurile” vindecării sau ale vorbirii în limbi etc., pentru că multora din cei care au posedat acele „daruri” miraculoase le-a lipsit pecetea sau mărturia Spiritului. Fapt. 8:13-23; 1 Cor. 13:1-3.

Pecetea sau garanţia Spiritului sfânt este în inima celui pecetluit, şi de aceea nimeni n-o ştie în afara celui care o primeşte (Apoc. 2:17), decât că alţii pot vedea roadele ei în viaţa sa zilnică. „Cel care ne întăreşte împreună cu voi, în Hristos, şi care ne-a uns, este Dumnezeu, care ne-a şi pecetluit şi ne-a pus în inimi arvuna Duhului.” 2 Cor. 1:21, 22.

((248))

Această arvună sau pecete a calităţii de fiu este Spiritul iubirii care este una cu Tatăl şi cu toate aranjamentele Sale sfinte, strigând: Ava, Tată; Îmi place să fac voia Ta, O, Dumnezeul meu. Cel care are această pecete sau semn al stării de fiu este cel care nu numai caută să facă voia Tatălui, dar şi află că a o face „nu este greu”, ci plăcut. 1 Ioan 5:3.

Spiritul înfierii sau pecetluirea ca fii, posesia primelor roade sau arvuna moştenirii viitoare, este deci una din cele mai avansate „mărturii” ale Spiritului — însăşi crema experienţelor creştine în viaţa prezentă. Înainte de a ajunge la acest stadiu al experienţei, noi trebuie să primim partea noastră de ungere prin intrarea în corpul uns al lui Cristos, Biserica, prin aceea că suntem concepuţi de Spiritul Adevărului spre sfinţirea spiritelor noastre, ca să cunoaştem şi să facem voia Domnului. Această experienţă vine după ce am fost însufleţiţi de Spirit pentru serviciul dreptăţii; este o dovadă, ca să spunem aşa, că am trecut din starea de embrion într-una în care Dumnezeu ne poate considera fii şi ne poate pecetlui în această calitate.

După cum toţi care cred ar trebui să caute să vină sub influenţa de ungere şi concepere a Spiritului sfânt al lui Dumnezeu, a Spiritului Adevărului, tot aşa, toţi care au fost astfel concepuţi de Spirit la starea de fii ar trebui să caute să ajungă la acea poziţie a plinătăţii armoniei cu Tatăl pe care El o poate recunoaşte şi pecetlui. Şi după ce au ajuns la acea poziţie, toţi să aibă grijă să nu strice sau să nu întunece pecetea — să nu înăbuşe sau să nu stingă această comoară preţioasă — să nu schimbe acest spirit al iubirii şi bucuriei în Spiritul sfânt al părtăşiei şi comuniunii, într-un spirit de apăsare, întunecime, tristeţe. Efortul constant al tuturor celor care o primesc trebuie să fie spre a nu strica această pecete, ci a o păstra întotdeauna strălucitoare şi proaspătă.

Împăcarea omului cu Dumnezeu – Studiul VIII
Calea Împăcării — Spiritul sfânt al lui Dumnezeu

Lucrarea Spiritului sfânt — Acum şi în Mileniu — Diferite nume care descriu Spiritul sfânt, „Duhul iubirii”, „Duhul adevărului” etc. — În contrast, duhul nesfânt, „duhul erorii”, „duhul fricii” etc. — Pronume personale aplicate — Semnificaţia cuvântului duh — „Dumnezeu este duh” — „Duhul sfânt încă nu era” — Darurile Duhului — Puterea transformatoare a Spiritului sfânt — Spiritul cu măsură şi fără măsură — „Duhul lumii”, Anticrist — Lupta între acesta şi Spiritul sfânt — Luptele interne şi externe ale sfinţilor — Duhul care doreşte cu gelozie — Învăţaţi de duh — Parakletos, mângâietorul — El vă va conduce în tot adevărul şi în Împăcare deplină — Supravegherea Spiritului n-a fost mai mică de când au încetat darurile miraculoase

„Căci toţi cei care sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. Şi voi … aţi primit un duh de înfiere, prin care strigăm: «Ava, Tată!» Însuşi Duhul mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu.” Rom. 8:14-16.

„După aceea, voi turna Duhul Meu peste orice făptură.” Ioel 2:28.

MAREA lucrare a Împăcării n-ar putea fi analizată cum se cuvine şi nici n-ar putea fi înţeleasă clar dacă lucrarea Spiritului sfânt în legătură cu aceasta ar fi trecută cu vederea sau ar fi ignorată. Spiritul sfânt are mult de-a face cu prezentarea Împăcării — arătând credinciosului iertarea divină, precum şi îndrumându-l în deplina reconciliere a inimii cu Dumnezeu. Sub influenţa de concepere a Spiritului sfânt, primit de Domnul nostru Isus la botezul Său, la începutul misiunii Sale, inima Sa consacrată a putut să vadă clar şi distinct voia Tatălui, cursul potrivit, calea îngustă a jertfirii, şi să aprecieze făgăduinţele nespus de mari şi scumpe, a căror împlinire era dincolo de umilirea, înjosirea şi moartea Sa la Calvar. Aşadar, prin Spiritul sfânt ((164)) Răscumpărătorul nostru a putut să înfăptuiască marea Sa lucrare, fiind condus de el să facă ceea ce era plăcut şi acceptabil înaintea Tatălui şi ceea ce a dat răscumpărarea pentru toată omenirea. Spiritul sfânt se identifică în mod asemănător şi cu Biserica: toţi cei care au acceptat meritele marelui sacrificiu pentru păcat, care au venit la Tatăl prin meritul sacrificiului Fiului şi care s-au prezentat ca sacrificii vii, în armonie cu chemarea de sus la natura divină oferită acestora în Veacul Evanghelic, au avut nevoie şi au avut ajutorul Spiritului sfânt. Numai în măsura în care cineva primeşte Spiritul sfânt al lui Dumnezeu este în stare să vină pe linia bună a părtăşiei cu Tatăl şi cu Fiul, aşa încât să „poată înţelege care este voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită”, şi să o facă. Numai prin Spiritul sfânt suntem îndrumaţi dincolo de simpla literă a mărturiei divine, la o apreciere cuvenită a „lucrurilor adânci ale lui Dumnezeu” şi a tuturor lucrurilor pe care Dumnezeu le are în păstrare pentru cei care-L iubesc, lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pentru a le înţelege şi a le aprecia. 1 Cor. 2:9, 10.

Funcţia Spiritului sfânt va fi tot aşa de importantă şi în Veacul Milenar, în aducerea lumii iarăşi în armonie cu Dumnezeu, sub condiţiile Noului Legământ, prin meritele jertfei iubitului Răscumpărător. În conformitate cu aceasta, Domnul, prin profetul Ioel (2:28, 29), a atras atenţia asupra acestui fapt, arătând că în timp ce în acest Veac Evanghelic va turna Spiritul Său numai peste slujitorii şi slujitoarele Sale, totuşi, „după aceea” Spiritul Său sfânt va fi turnat în mod general peste lume, peste „orice făptură”*. În Veacul Milenar deci, progresul lumii va fi în deplin acord cu Spiritul ((165)) sfânt; şi în măsura în care oamenii vor ajunge să fie în armonie deplină cu acel Spirit sfânt, vor fi potriviţi pentru condiţiile vieţii, bucuriei şi binecuvântării veşnice care vor fi după Veacul Milenar. Faptul că Spiritul sfânt va coopera cu Biserica glorificată la binecuvântarea tuturor familiilor de pe pământ este mărturisit şi de Domnul nostru. După ce ne înfăţişează gloriile Mileniului şi rezerva lui abundentă de adevăr ca un râu mare al apei vieţii, limpede precum cristalul, El zice: „Şi Duhul şi Mireasa zic: «Vino!» Şi cine aude să zică: «Vino!» Şi celui care îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată!” Apoc. 22:17.


*Ordinea acestei binecuvântări este inversată în această declaraţie profetică; foarte probabil pentru a ascunde problema până la timpul potrivit, şi astfel a ascunde ceva din lungimea şi lăţimea, adâncimea şi înălţimea planului divin, până la timpul potrivit ca acesta să fie cunoscut şi apreciat.


Însă acest subiect al Spiritului sfânt, funcţia şi lucrarea lui au fost, timp de secole, foarte greşit înţelese de mulţi din poporul Domnului; şi numai în lumina Soarelui Dreptăţii care răsare — în lumina parousiei Fiului Omului — acest subiect devine cu totul clar şi raţional, aşa cum în mod evident a fost pentru Biserica timpurie, şi în armonie cu diferitele mărturii scripturale care se referă la el. Doctrina Treimii, care, după cum am văzut, a început să apară în secolul al II-lea şi a ajuns la mare dezvoltare în secolul al IVlea, este în mare măsură responsabilă de o mare parte din întunericul care se combină cu adevărul asupra acestui subiect în mintea multor creştini, spre marele lor dezavantaj — încurcând şi mistificând toate convingerile religioase.

Există consecvenţă în învăţătura scripturală că Tatăl şi Fiul sunt în deplină armonie şi unitate de scop şi lucrare, după cum tocmai am văzut. La fel de consecventă este şi învăţătura scripturală în privinţa Spiritului sfânt — că acesta nu este un alt Dumnezeu, ci este spiritul, influenţa sau puterea exercitată de unicul Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de Singurul Său Fiu Conceput — în unitate absolută, prin urmare, cu ambii, care de asemenea sunt în unitate sau în acord deplin. Dar cât de diferită este această unitate a Tatălui, a Fiului şi a Spiritului sfânt de aceea susţinută şi învăţată sub numele de doctrina Treimii, care în cuvintele ((166)) din Catehism (întrebarea 5 şi 6) declară: Sunt trei persoane într-un singur Dumnezeu — Tatăl, Fiul şi Duhul sfânt: „aceştia trei sunt un Dumnezeu, la fel în substanţă, egali în putere şi glorie”. Această vedere se potrivea bine „veacurilor întunecate” care au ajutat-o să se producă. Perioada când tainele erau adorate în loc să fie dezlegate a găsit în această teorie una foarte valoroasă, care, pe cât este de nescripturală pe atât este de iraţională. Cum ar putea trei să fie unul în persoană, în substanţă? Şi dacă sunt numai „unul în substanţă”, cum ar putea fi „egali”? Nu ştie orice persoană inteligentă că dacă Dumnezeu este unul în persoană, nu poate fi trei? Şi dacă sunt trei în persoană, cei trei ar putea fi una numai într-un sensşi acesta nu este în persoană, ci în scop, în minte, în voinţă, în cooperare? Într-adevăr, dacă n-ar fi faptul că această absurditate trinitariană a fost introdusă în noi din cea mai fragedă pruncie şi faptul că este învăţată cu seriozitate în seminariile teologice de către profesori cu părul cărunt, în multe alte feluri aparent înţelepţi, nimeni nu i-ar da atenţie serioasă nici o clipă. Cum a reuşit marele Adversar s-o strecoare în poporul Domnului ca să-i zăpăcească, să-i înşele şi să strice efectul Cuvântului lui Dumnezeu, este adevărata taină care probabil nu va fi rezolvată până când vom „cunoaşte deplin cum am fost cunoscuţi şi noi”, în glorie.

Cel care a studiat cu atenţie capitolele precedente a găsit în Scripturi mărturie abundentă în privinţa faptului că nu este decât un singur Dumnezeu Atotputernic — Iehova; şi că El L-a înălţat mult pe Fiul Său Întâi-Conceput, Singurul Său Conceput, la propria Sa natură şi la propriul Său tron al universului; şi că alături de Ei în ordinea rangului va fi Biserica glorificată, Mireasa, soţia Mielului şi moştenitoarea împreună cu El, altfel numiţi „fraţii” Săi. Aceştia vor fi făcuţi asociaţi gloriei Sale, după cum în veacul prezent li se cere să fie asociaţi în suferinţele Sale. Cei care au studiat au observat de asemenea că toate scripturile se armonizează şi concordă ((167)) cu mărturia de mai sus; şi mai mult, nu se află nici o scriptură care, direct sau indirect, în realitate sau în aparenţă, să vină în conflict cu aceste constatări. Acum se naşte întrebarea: cine, unde şi ce este Spiritul sfânt?

Să urmăm în privinţa acestei întrebări aceeaşi cale de investigare urmată şi în celelalte. Să mergem la legea şi la mărturia lui Dumnezeu pentru toate informaţiile noastre. Să nu mergem la om. Să nu acceptăm îndoielile şi speculaţiile oamenilor buni care sunt morţi, sau ale oamenilor buni care sunt vii, şi nici chiar ale noastre. Să ne amintim declaraţia apostolului că Cuvântul Domnului este dat cu intenţia „ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul pregătit pentru orice lucrare bună” (2 Tim. 3:17). Să ne punem încrederea cu totul în Domnul şi să căutăm semnificaţia celor declarate de El în privinţa Spiritului sfânt, aducând fiecare mărturie scripturală în armonie; asiguraţi că adevărul, şi numai el, va rezista unei astfel de examinări minuţioase. Făcând astfel, cu rugăciune şi grijă, eforturile noastre vor fi răsplătite. Celui care bate i se va deschide uşa cunoştinţei, celui care caută i se va descoperi cunoştinţa despre Spiritul sfânt. Isa. 8:20; Mat. 7:7, 8.

Spiritul sfânt este definit în diferite feluri în Scripturi, şi pentru a înţelege corect subiectul, aceste diferite definiţii trebuie să fie analizate împreună şi să fie lăsate să arunce lumină una asupra alteia. Să se observe că Spiritul sfânt are diferite denumiri: „Duhul lui Dumnezeu”, „Duhul lui Hristos”, „Duhul sfinţeniei”, „Duhul adevărului”, „duh de chibzuinţă”, „duh de libertate”, „Duhul Tatălui”, „Duhul făgăduinţei”, „duhul blândeţii”, „duh de pricepere”, „duh de înţelepciune”, „Duhul slavei”, „duh de sfat”, „Duhul harului”, „duh de înfiere”, „duhul prorociei”.

Aceste diferite denumiri, repetate de multe ori şi folosite alternativ, ne dau asigurare deplină, corectă, că toate se referă la acelaşi Spirit sfânt — de fapt, adesea este adăugat, combinat, cuvântul „sfânt”, cum ar fi, de exemplu: „Duhul ((168)) Sfânt al lui Dumnezeu”, „Duhul Sfânt al făgăduinţei” etc. Noi trebuie să căutăm o înţelegere a subiectului care să nu respingă nici una din aceste denumiri, ci să le armonizeze pe toate. Este cu neputinţă a se armoniza aceste diferite declaraţii cu ideea obişnuită despre un al treilea Dumnezeu; dar este cu totul compatibil cu fiecare din ele să se înţeleagă că aceste diferite expresii descriu spiritul, dispoziţia şi puterea singurului Dumnezeu, Tatăl, precum şi spiritul, dispoziţia şi puterea Domnului nostru Isus Cristos, fiindcă El este una cu Tatăl — şi de asemenea, într-o anumită măsură, este spiritul sau dispoziţia tuturor acelora care sunt cu adevărat ai Domnului, îngeri sau oameni, în măsura în care au ajuns în unitate sau în armonie cu El.

Pentru unii ar putea fi folositor să observăm că peste tot în Scripturi este menţionat şi un alt spirit, şi acesta în termeni opuşi, adică, „duh de frică”, „duh de robie”, „duhul lumii”, „duhul rătăcirii”, „duh de ghicire”, „duhul lui Antihrist”, „duh de adormire”. Nimeni nu se gândeşte că aceste diferite definiţii, dacă sunt luate împreună, ar justifica ideea că sunt doi sau mai mulţi Satani. Toţi, în mod natural şi destul de cuvenit, vom recunoaşte că prin aceşti termeni se înţelege în general spiritul greşit — spiritul, dispoziţia sau puterea care-şi are exemplificarea principală în Satan; spiritul care se manifestă în toţi cei care sunt în armonie cu păcatul şi cu Satan. În mod foarte potrivit, de asemenea, nimeni nu se gândeşte că acestea sunt spirite persoane. La fel, nimeni să nu considere că diferitele aplicări ale cuvântului „duh” în sens bun înseamnă diferite fiinţe spirituale, nici că împreună înseamnă un alt Dumnezeu. Aceşti termeni, luaţi împreună, reprezintă diferitele trăsături ale caracterului, dispoziţiei, Spiritului Dumnezeului nostru, Iehova, şi proporţional ale spiritului sau dispoziţiei celor care au primit Spiritul Său, au devenit părtaşi ai dispoziţiei Sale şi au venit în armonie cu mintea divină.

((169))

Anumite idei nescripturale, şi de aceea false, în privinţa duhului omului, care vor fi examinate într-un capitol următor, stau aproape de temelia vederii nescripturale şi false despre Spiritul sfânt, atât de larg răspândită acum. Iar părerile greşite cu privire la Spiritul lui Dumnezeu şi la spiritul omului au fost intensificate şi adâncite de faptul că traducătorii Versiunii Comune a Bibliei engleze au folosit de nouăzeci şi două de ori expresia „Duhul Sfânt”, fără nici cea mai vagă autoritate — cuvântul grecesc fiind pneuma — spirit. Şi cuvântul „duh”, pentru cei needucaţi, are un sens foarte vag care, totuşi, este identificat foarte clar cu ideea de personalitate. Este demn de remarcat că în Versiunea Revizuită a Noului Testament cuvântul „duh” a fost schimbat prin cuvântul „spirit” în douăzeci şi unu de locuri, şi Comitetul American de Revizuire şi-a consemnat protestul în privinţa folosirii cuvântului „duh” în celelalte şaptezeci şi unu de cazuri. Şi totuşi, atât comitetul englez cât şi cel american au fost compuse din susţinători stricţi ai Treimii.

Nu există absolut nici un motiv să se creadă sau să se spună că Spiritul sfânt ar fi un alt Dumnezeu, deosebit ca personalitate de Tatăl şi de Fiul. Chiar dimpotrivă, să observăm faptul că Spiritul Tatălui a fost transmis Domnului nostru Isus, după cum este scris: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia” (Luca 4:18). Întorcându-ne la profeţia din care se citează aceasta, citim acolo în ebraică: „Duhul Stăpânului Iehova este peste Mine, căci Iehova M-a uns să aduc veşti bune celor blânzi” (Isa. 61:1). Şi în acelaşi sens citim iarăşi: „Duhul lui Iehova Se va odihni peste El, duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de Iehova” (Isa. 11:2). În mod asemănător, acelaşi spirit în Cristos este menţionat ca „duhul lui Hristos”, gândul lui Cristos: „Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus”. Filip. 2:5.

((170))

Unii susţin că referirea Domnului nostru la Spiritul sfânt, relatată în Ioan 14:26, dovedeşte că Spiritul este o persoană, deoarece Versiunea noastră Comună redă acest pasaj astfel: „Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care Tatăl Îl va trimite în Numele Meu, vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu”. Dar o privire la textul grecesc arată că traducătorii au fost influenţaţi de prejudecăţile lor asupra acestui subiect, căci nu există nici un temei pentru folosirea cuvintelor „pe care” şi „Îl”

[ca persoane — n. e.]. Traducerea Diaglott redă acest text astfel: „Dar ajutătorul, Spiritul sfânt care va fi trimis de Tatăl în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile şi vă va aminti acelea pe care vi le-am spus Eu”.Aceeaşi observaţie critică se poate aplica şi la versetul 17 din acelaşi capitol, care în Versiunea noastră Comună spune: „Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi şi va fi în voi”. Aici expresia „Duhul adevărului” este evident folosită în contrast cu „duhul de rătăcire”. Pasajul nu se referă nicidecum la o persoană, ci la influenţa adevărului şi la efectul acestuia asupra poporului Domnului. Traducerea Diaglott redă acest verset: „Duhul adevărului, pe care lumea nu-l poate primi, pentru că ea nu-l vede şi nici nu-l cunoaşte; dar voi îl cunoaşteţi, pentru că lucrează cu voi şi va fi în voi”.Să luăm altă ilustraţie: „Când va veni … Duhul adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la Sine, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va vesti lucrurile viitoare. El Mă va preamări, pentru că va lua din ce este al Meu şi vă va vesti” (Ioan 16:13, 14). În acest pasaj cuvântul grecesc heautou este tradus „Sine”, [ca persoană — n. e.], totuşi acelaşi cuvânt este adeseori tradus corect „sine” [ca lucru — n. e.]. În Versiunea noastră Comună [engleză — n. e.] acest cuvânt heautou este redat la genurile masculin, feminin, comun şi neutru. De exemplu, în textul de mai sus este redat ((171)) la masculin;* în 1 Cor. 11:5 este de genul feminin — îşi necinsteşte capul îeiş”; la fel în Apoc. 2:20 — „care îşi zice ea însăşi prorociţă”; şi iarăşi în 1 Cor. 13:5 — „Dragostea … nu caută folosul său”. În 1 Cor. 11:31 este redat la comun — „dacă ne-am judeca”; la fel în 1 Cor. 16:15 — „s-a dedicat cu totul”; apoi Luca 22:17 — „împărţiţi-l între voi”; şi Ioan 6:53 — „n-aveţi viaţă în voi”. Ca ilustrare de traducere a cuvântului heautou la neutru, în Versiunea noastră Comună, observăm următoarele:


*Aici pronumele urmează după substantivul Mângâietorul (în greacă masculin, dar este arbitrar, indiferent de sex — ca în germană, în care sobă şi masă sunt de genul masculin, furculiţă de genul feminin, femeie de genul neutru).


„Ziua de mâine se va îngriji de ea însăşi.” Mat. 6:34.

„Dacă o împărăţie este dezbinată împotriva ei însăşi.” Marcu 3:24.

„Dacă o casă este dezbinată împotriva ei însăşi.” Marcu 3:25.

„După cum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine.” Ioan 15:4.

„Nimic nu este necurat în sine.” Rom. 14:14.

„Tot trupul … îşi face creşterea potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei şi se zideşte în dragoste.” Efes. 4:16.

„Tot aşa şi credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi.” Iac. 2:17.

Similar, cuvântul ekinos, redat prin „el” [persoană — n. e.] în pasajul care este în analiză ar putea fi tradus la fel de bine prin „acela”, „aceea”, „acesta”, „aceasta”, „aceia”, „acelea”, „acelaşi”, „ea”, „el” [lucru — n. e.] şi în Versiunea noastră Comună engleză este redat în toate aceste forme şi mai frecvent decât sunt pronumele masculine „el”, „a, al lui”, „lui”, „pe el”. Oricine este sceptic în legătură cu acest subiect se poate uşor convinge consultând o concordanţă greco-engleză a Noului Testament, care arată diferitele traduceri ale acestor cuvinte. Vom da câte un exemplu din fiecare astfel de traduceri ale cuvântului ekinos:

„În ziua aceea va fi mai uşor pentru Sodoma decât pentru cetatea aceea.” Luca 10:12.

((172))

„Gândind că este grădinarul, ea I-a zis … .” Ioan 20:15.

„Dar să ştiţi aceasta că, dacă ar fi ştiut stăpânul casei … .” Mat. 24:43 [trad. lit. nouă, 2001 — n. e.].

„Nu-i zic să se roage pentru acela.” 1 Ioan 5:16.

„Într-una din acele zile când Isus învăţa … .” Luca 20:1.

„Şi ziua aceea era sabat.” Ioan 5:9.

„Băiatul a fost vindecat din ceasul acela.” Mat. 17:18.

Adeseori însă, la o virtute sau calitate se adaugă genul persoanei sau lucrului căruia aceasta îi aparţine; astfel, de exemplu, deoarece Tatăl ceresc este indicat ca masculin, nar fi decât potrivit ca puterea Lui, spiritul Lui, fiecare caracteristică şi influenţă a Lui să fie indicate la masculin. Nu este rar nici ca lucruri care sunt neutre prin ele însele să fie indicate ca masculine sau feminine, în funcţie de cum sunt ele: tari şi active, ori pasive şi delicate. Astfel, soarele este în mod general indicat prin „el”, iar luna prin „ea”. Ca atare, dacă n-ar fi concepţia generală greşită asupra acestui subiect şi ideea larg răspândită că Spiritul sfânt este o persoană (şi nu doar spiritul, influenţa sau puterea divină — spiritul Tatălui), nu s-ar putea face nici o critică a folosirii pronumelor masculine în privinţa Spiritului sfânt, pentru că Dumnezeu este recunoscut ca masculin, ca Autorul şi izvorul vieţii şi binecuvântării. Astfel deci, să nu trecem cu vederea faptul că folosirea pronumelor personale nu dovedeşte că Spiritul sfânt al lui Dumnezeu este o altă persoană decât Tatăl şi Fiul — un alt Dumnezeu. Spiritul sau influenţa sfântă este spiritul sau influenţa Tatălui şi a Fiului, căci aceştia sunt una în scop şi influenţă.

Semnificaţia cuvântului „duh”

Aici se iveşte pe bună dreptate întrebarea: care sunt sensurile sau semnificaţiile atribuite expresiei „Duh sfânt” aşa cum sunt folosite în Scripturi? Ce calităţi sau însuşiri ale caracterului sau puterii divine sunt reprezentate prin ((173)) cuvântul „duh”? Răspunsul se va găsi cel mai bine examinând mai întâi sensul strict al cuvântului „duh”, iar apoi examinând diferitele feluri de utilizare a lui de-a lungul Scripturilor.

(1) În Vechiul Testament cuvântul „duh” este traducerea cuvântului ebraic ruah, semnificaţia primară sau sensul originar al lui fiind vânt. În Noul Testament cuvântul „duh” vine de la grecescul pneuma, prima semnificaţie sau sensul rădăcinii lui fiind de asemenea vânt. Dar nimeni să nu tragă în grabă concluzia că noi suntem pe cale să încercăm a dovedi că Duhul sau Spiritul sfânt este un vânt sfânt, pentru că nimic n-ar putea fi mai departe de gândul nostru. Dar noi dorim să prezentăm acest subiect obscur în aşa fel încât să fie de ajutor atât pentru cei învăţaţi cât şi pentru cei neînvăţaţi; ca atare, începem cu sensul primar recunoscut al acestor cuvinte, pentru a putea stabili cum şi de ce a fost folosit în cazul acesta.

Întrucât vântul este atât nevăzut cât şi puternic, aceste cuvinte, ruah şi pneuma, au primit treptat un sens mult mai larg şi au ajuns să reprezinte orice putere sau influenţă nevăzută, bună sau rea. Şi deoarece puterea divină este exercitată pe căi şi prin mijloace care depăşesc văzul uman, de aceea cuvântul „duh” a ajuns să fie aplicat tot mai mult la toate procedurile Domnului. De asemenea, în mod firesc a intrat în uzul comun în legătură cu influenţele umane care sunt nevăzute; de exemplu, pentru a reprezenta suflarea vieţii, puterea prin care trăieşte omul, care este nevăzută, numită „duhul” sau „suflarea vieţii”; de asemenea pentru puterea minţii, care este nevăzută, numită „duhul minţii.” Viaţa însăşi este o putere şi este nevăzută, şi ca atare a fost de asemenea numită spirit de către cei din antichitate. Ar putea fi utile câteva ilustraţii de folosire diferită a cuvântului ebraic ruah şi a celui grecesc pneuma.

În Vechiul Testament ruah este tradus [în limba engleză — n. e.] de patru ori „suflu”, de douăzeci şi opt de ori „suflare”, de şase ori „minte”, de opt ori „miros” şi de nouăzeci şi una de ((174)) ori „vânt” şi „vântos”. De fiecare dată ideea care stă în spatele cuvântului este de influenţă sau putere nevăzută. Exemple de asemenea traduceri ale cuvântului ruah sunt după cum urmează:

„La suflarea [suflul, K. J. — n. e.] nărilor Tale s-au îngrămădit apele.” Exod. 15:8.

„Orice făptură … în care era suflare de viaţă.” Gen. 6:17; 7:15.

„El ţine în mână … suflarea oricărui trup omenesc.” Iov 12:10.

„Toţi au aceeaşi suflare şi omul nu întrece cu nimic pe animal.” Ecl. 3:19.

„Ele au fost o pricină de mare amărăciune a spiritului pentru Isaac.” Gen. 26:35 [subsol, trad. reviz. — n. e.]

„Domnul a simţit un miros plăcut.” Gen. 8:21.

„Au nas, dar nu miros.” Ps. 115:6.

„Şi Dumnezeu a făcut să sufle un vânt pe pământ.” Gen. 8:1.

„Dar Tu ai suflat cu suflarea Ta.” Exod. 15:10.

Vânturi aducătoare de furtună, care împliniţi poruncile Lui.” Ps. 148:8.

„Cum se clatină copacii din pădure când bate vântul.” Isa. 7:2.

În Noul Testament pneuma este redat (în afară de „duh” şi „spirit”) prin „viaţă”, „spirituale” şi „vânt” [în cel român prin „suflare”, „duhovniceşti” şi „vânt” — n. e.].

„Să dea suflare icoanei fiarei.” Apoc. 13:15.

„Fiindcă râvniţi după daruri duhovniceşti.” 1 Cor. 14:12.

Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul.” Ioan 3:8.

Să nu uităm că toate aceste traduceri sunt făcute de adepţii Treimii. Noi nu avem nimic împotriva acestor traduceri — ele sunt foarte bune; dar atragem atenţia asupra lor ca dovezi că aceste cuvinte, ruah şi pneuma, redate prin „duh” nu au sensul de persoană, ci au sensul de putere sau influenţă nevăzută.

„Dumnezeu este Duh”

(2) „Dumnezeu este Duh”; adică El este o fiinţă puternică, dar nevăzută; la fel îngerii sunt numiţi duhuri, deoarece şi ((175)) ei, în starea lor naturală, sunt nevăzuţi de oameni, decât doar dacă sunt descoperiţi prin putere miraculoasă. Domnul nostru Isus, când a fost om, n-a fost numit fiinţă spirituală, dar de la înălţarea Sa este scris despre El: „Domnul este Duhul” — El este acum o fiinţă puternică şi nevăzută. Biserica din acest Veac al Evangheliei are făgăduinţa schimbării de natură, în asemănarea Domnului ei, după cum este scris: „Vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este”. Despre Biserică se spune că este spirituală, întrucât este în armonie cu Domnul şi se spune că este concepută de Spirit din nou, la o natură nouă, o natură spirituală, cu asigurarea că ceea ce este conceput de Spirit se va naşte din Spirit la înviere. Această utilizare a cuvântului spirit, se va observa, este în legătură cu personalitatea — cu fiinţele spirituale. 2 Cor. 3:17; 1 Ioan 3:2; Ioan 3:6.

(3) O altă utilizare a cuvântului duh este în sens de putere generatoare sau fertilitate, ca în Gen. 1:2: „Duhul lui Dumnezeu Se mişca peste întinderea apelor” — adică puterea lui Dumnezeu, vehiculul energiei Sale, a fertilizat apele, sau le-a făcut rodnice, productive. Tot astfel „oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu au vorbit conduşi de Duhul Sfânt”, puterea sau influenţa sfântă a lui Dumnezeu le-a fertilizat mintea, făcându-i să gândească lucrurile pe care Dumnezeu voia ca ei să le exprime (2 Pet. 1:21). La fel, meşterii iscusiţi pe care Moise i-a ales să pregătească accesoriile Cortului Întâlnirii au fost aduşi sub influenţa puterii divine, pentru activarea sau stimularea facultăţilor naturale ale lor, fără a-i afecta pe ei în vreun sens moral, întocmai cum nici apele din adânc nau fost afectate în sens moral. Astfel este scris:

„Domnul l-a chemat pe nume pe Beţaleel … l-a umplut cu Duhul lui Dumnezeu, în înţelepciune, pricepere şi cunoştinţă în tot felul de lucrări. I-a dat putere să inventeze lucruri de artă, să lucreze în aur, în argint şi în bronz, să taie pietre şi să le monteze, să lucreze lemnul cu măiestrie şi să facă tot felul de lucrări de artă. I-a pus în inimă să înveţe pe alţii, atât ((176)) lui cât şi lui Oholiab … . I-a umplut cu înţelepciune a inimii ca să facă toate lucrările de gravură în piatră, de invenţii, de lucrat la gherghef.” Exod. 35:30-35; 28:3; 31:3-5.

La fel suntem informaţi despre Moise că Iehova Dumnezeu a pus peste el şi peste bătrânii din Israel Spiritul Său, cu putere specială pentru a judeca afacerile lui Israel, pentru a păstra ordinea etc. (Num. 11:16-26). În acelaşi mod Spiritul lui Dumnezeu a fost cu împăraţii lui Israel, atâta vreme cât I-au fost loiali Lui. Să observăm, de exemplu, cazul lui Saul (1 Sam. 11:6); şi că acest Spirit de înţelepciune sau de judecată în privinţa guvernării Israelui s-a depărtat de Saul şi i-a fost conferit lui David, a cărui înţelepciune este în mod deosebit observată după aceea (1 Sam. 16:13, 14). Apoi, în locul Spiritului înţelepciunii, curajului şi încrederii, ca slujitor al Domnului, Saul a avut un spirit rău, mai literal spus un spirit de tristeţe, de respingere, de pierdere a încrederii, prin faptul că şi-a dat seama că nu mai era reprezentantul Domnului pe tron. Şi se spune că acest spirit de respingere, care medita la nenorociri, a venit de la Domnul — probabil în sensul că a rezultat din procedurile Domnului, prin aceea că Şi-a retras de la Saul recunoaşterea, puterea susţinătoare şi îndrumarea în afacerile Israelului.

„Duhul Sfânt încă nu era”

Dar nici o manifestare a Spiritului lui Dumnezeu, înainte de prima venire a Domnului nostru Isus, n-a fost exact la fel cu manifestarea şi lucrarea Spiritului Domnului asupra Domnului nostru Isus, de la botezul Său până la răstignirea Sa, şi asupra Bisericii lui Cristos din ziua Cincizecimii şi până acum — până chiar la sfârşitul acestui veac al Evangheliei şi la completarea căii Bisericii prin întâia înviere. În armonie cu aceasta citim: „Duhul Sfânt încă nu era [dat, cu excepţia Domnului nostru Isus], fiindcă Isus nu fusese încă slăvit”. Ioan 7:39.

Lucrarea Spiritului lui Dumnezeu în acest Veac al Evangheliei se deosebeşte mult de lucrarea lui în timpurile ((177)) anterioare; iar această deosebire este exprimată prin cuvintele „Duhul înfierii”, „Duhul fiesc”, „Duhul sfinţeniei”, „Duhul adevărului” şi alte asemenea expresii. După cum am văzut deja, după căderea lui Adam nici unul dintre urmaşii săi n-a fost acceptat ca fiu al lui Dumnezeu până la întâia venire; cel mai înalt titlu dat lui Avraam, tatăl credincioşilor, a fost acela de prieten: „El a fost numit «prietenul lui Dumnezeu»”. Dar, după cum arată apostolul Ioan, când Logosul a devenit trup, El S-a prezentat la poporul Său, Israel, şi tuturor celor care L-au primit îatunci şi de atunci încoaceş le-a dat puterea îprivilegiul, posibilitateaş să devină fii ai lui Dumnezeu; iar aceştia, spune El, au fost concepuţi din Dumnezeu — concepuţi din Duh, fiindcă „ce este născut din Duh este duh”. Ioan 1:12, 13; 3:3-8.

În acest sens al cuvântului, Spiritul sfânt este garantat numai casei fiilor; iar casa fiilor n-a fost cunoscută până când Preaiubitul Fiu a fost arătat în trup şi a răscumpărat lumea, dăruind celor care-L acceptă posibilitatea să primească adoptarea ca fii (Gal. 4:5; Efes. 1:5). Această adoptare, după cum ne informează apostolul Pavel, a fost în primul rând moştenirea lui Israel, dar fiindcă în Israel nu erau pregătiţi un număr suficient care să completeze numărul predestinat pentru a fi adoptaţi, de aceea, după ce a acceptat rămăşiţa lui Israel, „Dumnezeu Şi-a aruncat privirile ca să ia dintre neamuri un popor pentru Numele Său”, ca să fie fii ai lui Dumnezeu, moştenitori împreună cu Cristos, iar acest lucru a fost cunoscut mai dinainte şi prezis prin profeţi. Rom. 9:4; 29-33; Fapt. 15:14.

Dar în ce privinţă această manifestare a puterii, influenţei sau Spiritului divin se deosebeşte în acest Veac al Evangheliei de manifestarea ei în timpurile trecute? Apostolul Petru răspunde la această întrebare, asigurându-ne că vrednicii din vechime, deşi au fost mult onoraţi de Dumnezeu şi au fost conduşi de Spiritul Său sfânt, au vorbit şi au scris lucruri pe care nu le-au înţeles. Dumnezeu i-a folosit ca slujitori ai Săi, ca să scrie lucruri care nu-şi aveau timpul să fie înţelese de ((178)) ei, dar care, la timpul cuvenit, ne vor fi descoperite nouă, casei fiilor, prin lucrarea aceluiaşi Spirit sfânt sau putere sfântă a lui Dumnezeu asupra celor concepuţi de Spirit. În trecut acţiunea Spiritului sfânt a fost mai cu seamă mecanică; asupra noastră este mai cu seamă explicativă şi sugestivă, expunând planul divin prin apostoli şi învăţători special „rânduiţi în Biserică” din când în când, obiectivul fiind să ajute pe fii să „înţeleagă pe deplin, împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea” înţelepciunii şi bunătăţii divine, aşa cum sunt exemplificate în planul divin şi în descoperirea lui. Într-adevăr, din cuvintele apostolului este evident că nici chiar îngerilor (care au fost uneori folosiţi de Domnul ca mijloace în comunicarea cu profeţii, mediile Spiritului Său sfânt) nu le-a fost permis să înţeleagă semnificaţia comunicărilor lor, după cum nu le-a fost permis nici profeţilor care au scris acele revelaţii pentru noi. Să observăm cuvintele apostolului:

„Privitor la mântuirea aceasta, prorocii care au vorbit despre harul rânduit vouă, cercetau şi căutau cu stăruinţă, încercând să vadă ce timp [literal sau simbolic] şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, când vestea mai dinainte suferinţele lui Hristos şi slăvile care aveau să urmeze. Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru voi spuneau ei aceste lucruri pe care vi leau vestit acum cei care v-au predicat Evanghelia, prin Duhul Sfânt trimis din cer, şi în care chiar îngerii doresc să privească”. 1 Pet. 1:10-12; 2 Pet. 1:21.

Daruri ale aceluiaşi Spirit, aceluiaşi Domn, aceluiaşi Dumnezeu

„Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; sunt felurite slujbe, dar este acelaşi Domn; sunt felurite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează totul în toţi. Şi fiecăruia [în Biserică] i se dă manifestarea Duhului spre folosul tuturor. Căci unuia îi este dat, prin Duhul, cuvânt ((179)) de înţelepciune; altuia, cuvânt de cunoaştere, datorită aceluiaşi Duh; altuia credinţa, prin acelaşi Duh; altuia, daruri de vindecare, prin acelaşi Duh; altuia, puterea să facă minuni; altuia, prorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; şi altuia, interpretarea limbilor. Dar toate acestea le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum Îi place.” 1 Cor. 12:4-11.

Aici sunt enumerate unele dintre darurile date Bisericii prin Spiritul sfânt, dar noi trebuie să facem o deosebire clară între Spiritul sfânt şi aceste daruri sau manifestări acordate în Biserica timpurie. După cum ei nu trebuiau să înţeleagă că în diferiţii membri ai Bisericii lucrau spirite diferite, datorită deosebirilor între darurile lor, tot aşa nu trebuiau să înţeleagă nici că un alt Domn sau Învăţător a dat aceste daruri, ci toate trebuiau să fie identificate ca fiind din aceeaşi influenţă sfântă revărsată de acel singur Domn, reprezentantul singurului Dumnezeu peste toţi, Iehova, şi să fie explicate ca „felurite slujbe” sau lucrări. Nu numai atât, dar Spiritul lui Dumnezeu, Spiritul sfânt, şi-a schimbat slujirea în Biserică; aşa că, în timp ce „darurile” de felul celor menţionate aici erau obişnuite în Biserica timpurie, a venit ziua, după cum spune apostolul că se va întâmpla, când prorociile se vor sfârşi, limbile vor înceta şi inspiraţia specială a cunoştinţei va dispărea (1 Cor. 13:8). Toate aceste „daruri” au fost evident necesare la inaugurarea Bisericii, la începutul veacului nou, dar n-au mai fost necesare după ce s-a stabilit Biserica şi după ce s-a completat canonul scrierilor inspirate. Acestea, spune apostolul, sunt suficiente, pentru ca „omul lui Dumnezeu să fie … cu totul pregătit pentru orice lucrare bună”. 2 Tim. 3:17.

Este adevărat, nu toate aceste daruri au trecut sau au încetat; iar încetarea celor care n-au mai fost continuate nu dovedeşte că Domnul are mai puţină putere acum decât cu optsprezece secole în urmă, şi nici nu dovedeşte că poporul Domnului este mai puţin vrednic sau mai puţin favorizat de ((180)) Domnul. Dimpotrivă, aceasta arată „felurite manifestări” şi lasă să se înţeleagă că poporul lui Dumnezeu nu mai are nevoie de acele metode mai simple de instruire şi de acele dovezi ale acceptării lor de Domnul. Acum, în loc să li se acorde miraculos acele daruri, acţiunea Spiritului sau puterii lui Dumnezeu pare să fie asupra fiecăruia din poporul Său consacrat — în parte după însuşirile lor naturale şi în parte după zelul lor pentru serviciul Său. Şi astfel găsim că apostolul, în această relaţie contextuală şi în epistolele de mai târziu, îndeamnă Biserica să caute a dezvolta daruri, puteri şi capacităţi spirituale, în şi pentru serviciul Domnului, al poporului Său şi al Adevărului Său.

Aceste daruri dezvoltate individual trebuie să fie apreciate mai mult decât cele date miraculos; şi de aceea apostolul spune: „Şi vă voi arăta o cale nespus mai bună”; „Urmăriţi dragostea şi să doriţi [cultivaţi] cu înflăcărare manifestările duhovniceşti, dar mai ales să prorociţi [expuneţi public]” (1 Cor. 12:31; 14:1). Apostolul arată că vorbirea în limbi a fost numai „un semn”, ca să poată atrage atenţia celor necredincioşi asupra Bisericii şi asupra metodelor ei (1 Cor. 14:22). Şi el arată că acest dar, prin urmare, care era foarte apreciat de unii dintre corinteni, este unul dintre cele mai puţin spirituale — dintre cele mai puţin adaptate pentru dezvoltarea Bisercii spirituale, şi este mai cu seamă folositor în legătură cu lumea neregenerată. Acest dar, şi altele dintro clasă cumva asemănătoare, a dispărut repede din Biserică după ce ea şi-a câştigat o bază şi o recunoaştere în lume.

Dimpotrivă, „roadele Duhului” trebuie încurajate, cultivate tot mai mult, pentru ca ele să producă roada deplină, perfectă a iubirii faţă de Dumnezeu, unul faţă de altul şi a iubirii compătimitoare faţă de lume. Aceste roade ale Spiritului sunt numite de apostolul Pavel astfel: „dragoste, bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, stăpânire de sine” (Gal. 5:22, 23). Cuvântul „roadă”, se va observa, dă o dublă idee: că este un ((181)) dar, însă cu dezvoltare şi coacere treptată, şi este rezultatul muncii. Aşa este şi cu darurile Spiritului: „Orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, coborându-se de la Tatăl”; însă asemenea roade nu sunt daruri miraculoase, ci daruri treptate şi indirecte, inspirate de făgăduinţele Tatălui nostru şi de învăţăturile Domnului nostru prin apostoli şi prin profeţi. Ele sunt făurite în noi pe măsură ce venim în armonie şi ascultare în gând, cuvânt şi faptă de Spiritul Tatălui nostru, de care suntem concepuţi şi prin care, dacă suntem ascultători, dezvoltăm tot mai mult din roadele sfinţeniei, sau roadele Spiritului sau dispoziţiei sfinte în asemănarea iubitului Fiu al lui Dumnezeu, Domnul şi Răscumpărătorul nostru. Astfel, sub slujirea Spiritului sfânt al Adevărului, cei credincioşi sunt pregătiţi pentru a fi „născuţi din Duh” la întâia înviere, fiinţe spirituale, deoarece ei au fost concepuţi de Spirit în momentul consacrării. Fiind astfel desăvârşiţi ca fiinţe spirituale, membrii Bisericii vor fi moştenitori ai lui Dumnezeu, moştenitori împreună cu Isus Cristos, Domnul nostru, în plinătatea unităţii şi părtăşiei cu Tatăl şi cu Fiul, compleţi în El, care este capul tuturor stăpânirilor şi puterilor şi asociatul Tatălui în Împărăţie, şi plini de Spiritul Tatălui şi al Fiului — Spiritul sfânt.

Se va observa din precedentele vederi generale asupra acestui subiect că acelaşi Spirit sau aceeaşi putere a Tatălui ceresc, Iehova, care a acţionat în crearea lumii şi care a acţionat diferit asupra servitorilor Săi din trecut, acţionează diferit şi în acest Veac al Evangheliei, în dezvoltarea Bisericii, în aducerea Bisericii în armonie cu Dumnezeu şi în potrivirea şi pregătirea ei ca „Trupul lui Hristos” pentru o parte comună în Împărăţie. Şi acelaşi Spirit sau influenţă sfântă a lui Dumnezeu va acţiona iarăşi diferit în timpul Veacului Milenar, prin Cristos şi prin Biserica glorificată, pentru a aduce lumea în armonie şi unitate cu principiile dreptăţii şi cu Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor. Nimic, în nici un sens sau grad, nu face necesar un alt Dumnezeu. Chiar ((182)) dimpotrivă. Faptul că singurul Dumnezeu este cel care lucrează în diferite împrejurări şi condiţii şi prin diferite mijloace, pentru împlinirea scopului Său, ne dă cu atât mai mult asigurarea că toate scopurile Sale bune se vor împlini, şi după cum declară El, „Cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va … împlini lucrul pentru care l-am trimis”. Isa. 55:11.

Voinţa, influenţa, puterea, spiritul divin

Din cele anterioare înţelegem că o definiţie largă a cuvintelor „Duhul lui Dumnezeu” sau „Duhul sfânt” ar fi: voinţa, influenţa sau puterea divină pusă în acţiune, oricând şi oriunde şi pentru orice scop în armonie cu voinţa divină, care, fiind o voinţă sfântă, înseamnă că paşii şi acţiunile Spiritului sfânt vor fi în armonie cu sfinţenia. Dumnezeu Îşi exercită Spiritul sau energia în multe feluri, folosind diferite mijloace pentru a împlini diferite rezultate. Orice este realizat de Domnul prin mijloace mecanice sau inteligente, este tot atât de adevărat lucrarea Sa ca şi cum El însuşi ar fi înfăptuitorul, pentru că toate acele mijloace sunt din creaţia Sa. Întocmai cum, printre oameni, un antreprenor în construcţii s-ar putea să nu lucreze personal la fiecare parte a construcţiei, ci fiecare muncitor este reprezentantul său şi sub controlul său; lucrarea ca întreg este lucrarea antreprenorului, chiar dacă este posibil ca el să nu fi pus mâna pe vreo unealtă. El o face cu materialele sale şi prin reprezentanţii şi agenţii săi.

Astfel, de exemplu, când citim, „Iehova Dumnezeu a făcut pământ şi ceruri” (Gen. 2:4), nu trebuie să presupunem că El personal a mânuit elementele. El a folosit diferite mijloace: „El a zis şi s-a făcut [a dat porunci şi ele au fost executate prompt]; a poruncit şi a luat fiinţă” (Ps. 33:6, 9). Creaţia n-a venit în ordine instantaneu; căci citim că a trebuit timp — şase zile sau epoci. Şi în timp ce suntem informaţi clar că „toate vin de la Tatăl”, prin energia Sa, voinţa Sa, Spiritul ((183)) Său, totuşi această energie, după cum am văzut mai înainte, a fost exercitată prin Fiul Său, Logosul.

Puterea transformatoare a Spiritului sfânt al lui Dumnezeu, aşa cum lucrează în această dispensaţie a Evangheliei, pentru a aduce poporul Său la împăcare deplină cu El, este o lucrare mai neclară, mai greu de înţeles decât exercitarea puterii Sale menţionată în Geneza 1:2. Ea se ocupă de un subiect mai înalt — de o minte şi o voinţă liberă în loc de o materie fără simţuri.

În lumina Scripturilor putem înţelege că Spiritul sfânt înseamnă:

a) Puterea lui Dumnezeu exercitată în oricare fel, dar întotdeauna în conformitate cu liniile dreptăţii şi iubirii, şi ca atare întotdeauna o putere sfântă.

b) Această putere poate fi o energie de viaţă, o putere creatoare fizică, sau o putere de gândire, care creează şi inspiră gânduri şi cuvinte, sau o putere însufleţitoare sau dătătoare de viaţă, aşa cum s-a manifestat în învierea Domnului nostru şi care se va manifesta iarăşi în învierea Bisericii, corpul Său.

c) Puterea sau influenţa de concepere sau de transformare a cunoştinţei Adevărului. În acest aspect ea este numită „Duhul Adevărului”. Dumnezeu Îşi conduce cursul conform adevărului şi dreptăţii; de aceea Cuvântul lui Dumnezeu, descoperirea cursului Său, este numit Adevăr — „Cuvântul tău este adevărul”. În mod asemănător, despre toţi cei care vin sub influenţa planului lui Dumnezeu de Adevăr şi dreptate, se spune în mod potrivit că sunt sub influenţa Spiritului sau dispoziţiei Adevărului; sunt în mod potrivit descrişi ca fiind concepuţi de Adevăr spre înnoirea vieţii.

Tatăl atrage pe păcătoşi spre Cristos printr-o iluminare generală a minţii, o convingere că sunt păcătoşi şi că au nevoie de Răscumpărător. Despre cei care-L acceptă pe Cristos ca Mântuitorul şi Avocatul lor şi ajung la punctul consacrării depline lui Dumnezeu prin Cristos, se spune că sunt concepuţi de Dumnezeu, „concepuţi prin Cuvântul ((184)) adevărului”, concepuţi prin Spiritul lui Dumnezeu spre înnoirea vieţii. Adică, ajungând în armonie cu condiţiile şi reglementările divine, Dumnezeu acceptă această atitudine consacrată ca fiind o atitudine cuvenită, şi trecând pe lângă slăbiciunea cărnii sau acoperind-o cu haina dreptăţii lui Cristos — o îndreptăţire prin credinţă, El îi acceptă pe aceştia ca „creaţii noi” în Cristos Isus, a căror dorinţă este să fie conduşi de Spiritul Său în tot Adevărul şi să fie conduşi de acea dispoziţie sau Spirit în deplină ascultare până la măsura sacrificiului de sine, chiar până la moarte. Despre aceştia se spune că au primit un „duh de înfiere”, pentru că de atunci încolo Dumnezeu, prin Cristos, intră într-un legământ special cu ei, ca fii. Şi Tatăl, prin Căpetenia Mântuirii lor, le garantează acestora că dacă vor rămâne în Spiritul Adevărului, El va face ca toate afacerile şi întâmplările vieţii să lucreze împreună spre binele lor — pentru dezvoltarea tot mai mult în ei a spiritului dreptăţii, adevărului, păcii, bucuriei; ei vor avea tot mai mult Spirit sfânt, pe măsură ce vor progresa în ascultare de Spiritul Adevărului. Ca atare, îndemnul pentru aceştia este: „fiţi plini de Duh”, „umblaţi prin Duhul”, „Duhul lui Hristos să locuiască din belşug în voi şi să prisosească, şi el vă va face să nu fiţi nici leneşi nici neroditori”. Acest Spirit sfânt care lucrează în credincios din momentul deplinei sale consacrări Domnului este acelaşi Spirit sau dispoziţie sfântă a Tatălui care a lucrat şi în Domnul nostru Isus Cristos, şi de aceea este numit şi „Duhul lui Hristos”, şi suntem asiguraţi: „Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui”. Rom. 8:9.

Spiritul „cu măsură” şi „fără măsură”

Domnul nostru Isus Cristos a fost conceput de Spirit sfânt la botezul Său, la consacrarea Sa; la fel membrii corpului Său, Biserica Sa, după cum am văzut, sunt concepuţi la „botezul” lor „în moartea Lui” în momentul deplinei lor consacrări; dar întotdeauna trebuie avută în vedere o deosebire, adică, Domnul nostru Isus, Capul Bisericii, a ((185)) primit Spiritul sfânt fără măsură, fără limită (Ioan 3:34), în timp ce urmaşii Săi îl primesc cu măsură, sau limitat — fiecăruia (din Biserică) îi este dată o măsură de Spirit (1 Cor. 12:7; Rom. 12:3). Motivul acestei deosebiri este că Domnul nostru a fost om perfect, pe când noi, urmaşii Săi, deşi suntem acceptaţi ca perfecţi în mod socotit (îndreptăţiţi prin credinţă), în realitate suntem foarte imperfecţi. Omul perfect, fiind însuşi chipul lui Dumnezeu, a putut fi în cea mai deplină armonie cu Dumnezeu şi cu Spiritul Său de sfinţenie, în toate amănuntele; dar în măsura degradării venite prin cădere, armonia noastră cu Dumnezeu şi cu Spiritul Său de sfinţenie a fost ştirbită, deşi fiecare are datoria şi privilegiul să caute să cunoască în amănunt şi să facă voia Domnului şi să nu aibă deloc voinţă în opoziţie cu voinţa Lui; totuşi nici un membru al omenirii decăzute nu este capabil să primească pe deplin Spiritul Domnului — să fie în absolută armonie cu Dumnezeu, în toate amănuntele. Prin urmare, printre cei care cred şi care se consacră, primind Spiritul sfânt al înfierii, găsim că acesta este posedat în măsuri diferite, aceste măsuri depinzând de gradul căderii noastre de la chipul divin şi de gradul credinţei şi harului la care am ajuns de când am intrat în corpul lui Cristos. Iar viteza cu care putem câştiga tot mai mult Spirit sfânt, venind la tot mai multă cunoştinţă şi armonie cu fiecare trăsătură a planului divin, depinde în mare măsură de recunoaşterea propriilor noastre imperfecţiuni şi de gradul consacrării noastre Domnului — al studierii voinţei Sale, din Cuvântul Său, şi al practicării acesteia în afacerile vieţii.

În măsura în care credincioşii consacraţi se predau Domnului şi, ignorând voinţa şi preferinţele lor, caută să umble în calea Lui, ei sunt „călăuziţi de Duhul”, „învăţaţi de Duhul” şi „pot sluji Domnului … prin înnoirea făcută de Duhul”. Pentru a continua sub această conducere şi instruire, ei trebuie să aibă „duhul blândeţii” (Gal. 5:22, 23; 6:1) aşa încât „Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl ((186)) slavei”, să le poată da „un duh de înţelepciune şi de descoperire în cunoaşterea deplină a Lui” şi să le „lumineze ochii inimii”, ca să cunoască „nădejdea chemării Lui, care sunt bogăţiile slavei moştenirii Lui în sfinţi”. Efes. 1:17, 18.

În aceste diferite prezentări ale lucrării Spiritului sfânt şi în multe altele care vor veni în atenţia celor care studiază Biblia, nu se poate găsi nimic să arate necesitatea unui alt Dumnezeu. Tocmai dimpotrivă, o concepţie corectă despre singurul nostru Dumnezeu arată că puterea şi resursele Sale atotputernice sunt cu prisosinţă suficiente, şi că Acela care a zis către Israel, „Ascultă, Israele: Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn”, nu are nevoie de ajutor. Întradevăr, cei care pretind că este necesar un alt Dumnezeu ca să se ocupe de lucrurile despre care se spune că sunt lucrarea Spiritului sfânt al lui Dumnezeu, pentru a fi în concordanţă cu ceea ce pretind, ar putea spune că sunt multe spirite Dumnezei — un spirit al înfierii, un spirit al blândeţii, un spirit al lui Cristos, un spirit al Tatălui, un spirit al iubirii, un spirit al dreptăţii, un spirit al milei, un spirit al sfinţeniei, un spirit al adevărului, un spirit al răbdării, un spirit al slavei, un spirit al cunoaşterii, un spirit al harului — un Dumnezeu separat pentru fiecare departament. Însă, după cum explică apostolul, toate aceste feluri de lucrări aparţin singurului Spirit al singurului Atotputernic Iehova.

Spiritul lumii — spiritul lui Anticrist

Spiritul lumii este opusul Spiritului lui Dumnezeu. Deoarece întreaga lume se află într-o stare decăzută şi este sub influenţele orbitoare şi înşelătoare ale Adversarului, spiritul sau dispoziţia ei este în mod necesar în conflict permanent cu Spiritul sau dispoziţia sfântă, adevărată, dreaptă, iubitoare a lui Dumnezeu; este prin urmare în conflict cu Spiritul sfânt primit de poporul Său prin Cuvântul Său şi cu toate influenţele Sale sfinte exercitate în mod diferit asupra lor. După cum spiritul lui Satan, de egoism, ură, invidie şi ceartă lucrează şi ţine sub control în mare măsură pe copiii acestei lumi, tot astfel Spiritul sfânt al lui Dumnezeu, Spiritul iubirii, blândeţii, umilinţei, ((187)) răbdării, bunătăţii, amabilităţii frăţeşti, lucrează şi ţine sub control în mare măsură pe copiii lui Dumnezeu. Şi aceste două spirite sau dispoziţii, unul de iubire şi bunătate, celălalt de egoism şi de rău, sunt permanent în conflict şi cu totul de neîmpăcat.

Scripturile vorbesc despre acest spirit care lucrează în lume contrar Spiritului sfânt, numindu-l „spiritul lui Antihrist” — spiritul sau dispoziţia care este contrară lui Cristos. Mai întâi, el doreşte să-L ignore în întregime pe Cristos, să conteste că El a venit vreodată în lume; apoi, dacă n-are succes în aceasta, va pretinde că Domnul nostru Isus a fost un simplu om, un om păcătos; dacă această poziţie va fi dovedită ca neadevărată, va pretinde totuşi că oricum El n-a realizat nimic, sau că a fost numai un exemplu şi nu un Răscumpărător. De aceea suntem sfătuiţi de Scripturi să probăm, să încercăm spiritele (doctrinele care ni se prezintă, pretinzând că sunt din spiritul adevărului). Trebuie să le încercăm nu numai după aspectul şi pretenţiile lor exterioare, ci prin Cuvântul lui Dumnezeu. „Preaiubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh, ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu … Prin aceasta cunoaştem duhul adevărului şi duhul rătăcirii.” 1 Ioan 4:1, 6.

Lupta dintre influenţele sfinte şi nesfinte

Perfecţiunile caracterului lui Dumnezeu sunt standardele sfinţeniei, dreptăţii şi adevărului pentru toate creaturile Sale. Orice lucru şi orice creatură care se opun sau care nu sunt în armonie deplină cu standardele, sunt nesfinte, neadevărate, nedrepte. Aceste influenţe adverse sunt atribuite uneori lui Satan pentru că el este cel mai mare vrăjmaş al lui Dumnezeu şi a fost primul conspirator împotriva dreptăţii — iniţiatorul erorii, „tatăl minciunii” şi al înşelării. Trebuie să facem însă deosebire între fiinţele spirituale rele şi influenţele spirituale rele, întocmai cum trebuie să facem deosebire şi între fiinţele spirituale sfinte şi influenţele spirituale sfinte. Tendinţa gândirii evoluţioniste printre oamenii educaţi care neglijează Biblia (inclusiv adepţii aşa-zisei Critici Radicale), este să ignore ((188)) personalitatea lui Satan şi a spiritelor rele din locurile înalte asociate cu el (Efes. 6:12), şi să pretindă că nu există influenţă rea în sine, şi că omul se luptă doar cu propria sa ignoranţă şi canalizare greşită a însuşirilor sale bune. Tot aşa, alţii, mai avansaţi (în eroare), mai educaţi (în neadevăr) şi mai bine înarmaţi cu filosofii (pe nedrept numite astfel), ajung la concluzia că nu există un Dumnezeu personal, ci numai influenţe bune care, după cum pretind ei, sunt inerente omului şi care se dezvoltă treptat până la perfecţiune.

Noi însă dăm atenţie prezicerii lui Dumnezeu, Cuvântul Său, care, aşa cum ne asigură apostolul, este în stare să dea înţelepciune spre mântuire, şi care, după cum am găsit noi, conţine un izvor de viaţă, lumină şi Spirit sfânt al adevărului, cu care teoriile şi luminile omeneşti nu se pot compara. El ne arată că Dumnezeu este un Spirit sfânt (fiinţă) şi că Spiritul Său sfânt (influenţa Sa) este exercitat întotdeauna în armonie cu dreptatea, şi că toţi cei care sunt în armonie cu Dumnezeu şi sunt împăcaţi cu El trebuie să aibă Spiritul Său de sfinţenie — Singurul Fiu Conceput în care locuieşte plinătatea Spiritului divin — sfinţii îngeri care nu au altă voinţă decât voinţa sfântă sau Spiritul Tatălui — Biserica celor aleşi dintre oameni, care au o măsură din mintea sau Spiritul capului lor (altfel nu sunt ai Lui) şi care caută să se umple tot mai mult cu acest Spirit al sfinţeniei şi să se dezbrace de toată dispoziţia şi influenţele nesfinte. Tot aşa, Cuvântul învaţă că Satan este un spirit (fiinţă) şi are un spirit, o minte, o dispoziţie nesfântă; şi el exercită un spirit sau o influenţă nesfântă pe diferite căi şi prin diferite mijloace.* Îngerii decăzuţi, de asemenea fiinţe spirituale, au decăzut prin pierderea spiritului lor de sfinţenie, de devotament faţă de Dumnezeu şi faţă de standardele Sale drepte, iar acum au un spirit sau o dispoziţie nesfântă şi exercită o influenţă sau un spirit rău când au ocazia.** Şi oamenii, decăzând prin Adam, au devenit slujitorii păcatului: ((189)) unii păcătuiesc voluntar pentru plăcerea păcatului, alţii involuntar, chiar dacă ei „caută pe Dumnezeu bâjbâind” şi sunt orbiţi şi înşelaţi de către Adversar şi stăpâniţi de spiritul erorii.


*Turnul de Veghere al Sionului, 1 aug. 1894

**„Ce spun Scripturile despre spiritism?”


Omenirea — mintea sau „inima” oamenilor — este câmpul de luptă unde spiritul sfânt al luminii, iubirii, dreptăţii, adevărului, sfinţeniei, Spiritul lui Iehova şi al Fiului Său, Răscumpărătorul omului, se luptă cu spiritul rău al lui Satan, al păcatului, întunericului, neadevărului, urii, invidiei, răutăţii etc. Vânduţi păcatului de către primul nostru părinte, Adam, membrii familiei lui au devenit „robi ai păcatului”, „din pricina slăbiciunii”, prin slăbiciunile moştenite (Rom. 5:12, 21; 6:16-23; 7:14; 8:20, 21). În această stare de captivitate oamenii au fost orbiţi de dumnezeul (conducătorul) lumii (stării) rele de acum, care le înfăţişează răul ca bine şi întunericul ca lumină (2 Cor. 4:4; Efes. 6:12; Isa 5:20), şi pervertind astfel pe marea majoritate şi înlesnind înfăptuirea răului şi îngreunând înfăptuirea binelui, precum şi aranjând toate avantajele actuale de partea răului şi făcând imposibil a le obţine altfel decât prin conformare cu spiritul său nesfânt, care este „spiritul lumii”, el are control general, întâi asupra maselor prin ignoranţă, iar apoi, asupra celor mai inteligenţi prin mândrie, egoism etc.

Lupta n-a început până la întâia venire a Domnului nostru; căci Spiritul Adevărului a venit întâi asupra Domnului nostru Isus, iar la Cincizecime asupra Bisericii Sale.* Lumea era întunecoasă când Domnul Isus a apărut în ea, plin de Spiritul lui Dumnezeu, de lumina adevărului divin, ceea ce a făcut ca El să fie „Lumina lumii”; şi imediat a început lupta; adevărata lumină, Spiritul sfânt, începând de la Cincizecime, fiind ((190)) reprezentată, nu prin bisericile nominale, ci prin adevăraţii membri ai corpului lui Cristos, posesorii Spiritului sfânt al Capului lor. Lupta nu putea începe mai devreme deoarece nimeni din omenire (toţi fiind păcătoşi) nu putea fi canal al Spiritului sfânt al lui Dumnezeu, reprezentant al Său, ambasador al dreptăţii şi al adevărului, soldat al crucii. Trebuia ispăşit păcatul omului înainte ca Spiritul sfânt să aibă vreo misiune de împlinit — înainte de a avea pentru ce să se dea lupta. Omenirea a fost condamnată la moarte, la nimicire eternă, ca duşmana dreptăţii; de ce să fie o luptă pentru cei condamnaţi? De ce să încerce a-i influenţa spre dreptate când nu le putea oferi nici o speranţă de răsplată pentru eforturile lor? De aceea, în mod potrivit întâi a venit răscumpărarea; şi ca rezultat al acceptării acestei răscumpărări de către Tatăl, a fost acordat Spiritul sfânt celor adoptaţi în familia Sa ca fii prin Cristos.


*Lupta Legii Dreptăţii a fost limitată la acea naţiune mică, Israel, şi după cum a prevăzut Dumnzeu, „Legea n-a făcut nimic desăvârşit” — nu se putea aştepta ca cineva din omenirea decăzută să câştige în acea luptă. Ea a fost de fapt pentru a arăta pe Isus Cristos, singurul care a împlinit Legea, ca fiind canalul milei divine, şi în acelaşi timp pentru a disciplina un popor şi a pregăti o „rămăşiţă” dintre ei pentru Dispensaţia Spiritului şi pentru conflictele ei, indicându-le spre Cristos.


Dar cineva ar putea spune că lupta, de la începutul ei, pare să fie împotriva Spiritului sfânt şi în favoarea spiritului răului — deoarece astăzi slujitorii păcatului, prin creşterea naturală a populaţiei, sunt de multe ori mai numeroşi decât atunci când a început lupta şi numărul lor creşte mai rapid decât chiar acela al creştinătăţii nominale, deşi lupta este în desfăşurare de aproape nouăsprezece secole.

Mai mult, spiritul răului, al răutăţii şi al rătăcirii a triumfat împotriva Spiritului sfânt al Domnului nostru până acolo încât L-au răstignit; şi tot astfel a triumfat şi împotriva tuturor membrilor credincioşi ai corpului lui Cristos — prezentându-i în lumină falsă, defăimându-i şi batjocorindu-i în felurite chipuri, după timp, loc şi împrejurări. Scopul acestor atacuri ale spiritului răului şi ale slujitorilor lui împotriva Spiritului sfinţeniei şi a credincioşilor lui este totdeauna acelaşi — să submineze influenţa Spiritului adevărului, să facă în aşa fel ca ceea ce este sfânt să apară nesfânt; să facă în aşa fel ca ceea ce este curat şi neegoist să apară egoist şi necurat; să pună întunericul în locul luminii. Nu întotdeauna slujitorii nesfinţeniei îşi dau seama de ceea ce fac; devenind plini de ((191)) spiritul răului, spiritul urii, răutăţii, invidiei, conflictului, acesta îi orbeşte aşa încât „nu ştiu ce fac” şi adesea, evident, li „se pare că aduc o jertfă lui Dumnezeu”. De ce este această înfrângere a Spiritului sfinţeniei? Oare întotdeauna va fi aşa?

Răspundem că această „înfrângere” a Spiritului sfinţeniei este numai o înfrângere aparentă şi nu reală. În realitate Spiritul sfinţeniei a fost întotdeauna învingător de când a început lupta. Îndoita lui misiune din acest veac al Evangheliei a fost bine împlinită.

1) Urma să fie în poporul lui Dumnezeu potrivit gradului consacrării şi zelului lor pentru Dumnezeu şi pentru dreptatea Lui, şi datorită răspândirii şi puterii spiritului răului în lumea din jurul lor, urma să fie o probă a caracterului lor, condiţiile actuale cerând ca oricine vrea să trăiască evlavios în prezent trebuie să sufere persecuţie — trebuie să fie dispus să suporte vorbindu-se împotriva lui „tot felul de lucruri rele” pe nedrept, dar să primească cu răbdare, cum a făcut Învăţătorul lui, continuând totuşi credincios Domnului şi cauzei Sale cu orice preţ — nesocotindu-şi scumpă viaţa pământească. 2 Tim. 3:12; Mat. 5:11; 1 Pet. 2:23; Fapt. 20:24.

2) Lumina Spiritului sfinţeniei din poporul lui Dumnezeu urma să strălucească în lume aşa încât să atragă pe toţi cei care nu sunt cu totul orbiţi de spiritul stricat al Adversarului. Urma să strălucească mustrător în întunericul păcatului — fiind o mărturie împotriva întregii nedreptăţi, trezind astfel conştiinţa chiar şi a celor orbiţi, la o înţelegere a responsabilităţii faţă de Dumnezeu şi în legătură cu o zi viitoare de judecată. Astfel Domnul nostru a învăţat pe urmaşii Săi că după ce vor primi Spiritul sfânt vor fi martori pentru Adevăr printre toate popoarele — fie că oamenii ascultă fie că nu.

Spiritul sfânt a fost învingător în ambele scopuri pentru care a fost trimis. El a ales o „turmă mică” credincioasă de „biruitori”, urmaşi pe calea dreptăţii — Isus Căpetenia şi ceata sa credincioasă de soldaţi ai crucii, toţi aceştia fiind consacraţi „până la moarte” şi dându-li-se în curând răsplata Împărăţiei — când ultimul membru va fi fost pe deplin ((192)) încercat şi făcut desăvârşit prin suferinţă pentru dreptate. A fost învingător şi în privinţa mărturiei către lume. Domnul nostru a prezis că efectul mărturiei va fi să convingă lumea în ceea ce priveşte păcatul, dreptatea şi o zi viitoare de judecată dreaptă, când faptele rele din viaţa prezentă vor avea o răsplătire dreaptă, potrivit gradului de lumină avută de păcătos.

Această mărturie s-a dat în toate părţile, şi astăzi lumea în general recunoaşte aceste trei puncte pe care Spiritul sfinţeniei din Biserică le-a pus în faţa ei — păcatul, dreptatea şi judecata. Este adevărat, lumea nu are idei clare şi corecte nici despre dreptate, nici despre păcat, şi nu înţelege nici caracterul şi obiectivul judecăţii viitoare — nici că va fi o zi de o mie de ani; la fel lumea nu înţelege clar chemarea Bisericii din acest veac, să scape de judecata împreună cu lumea şi să devină judecătorii ei în ziua aceea de judecată, sacrificând acum voluntar interesele pământeşti pentru dreptate — mergând în urmele Răscumpărătorului. Pentru lume nu este necesar să cunoască aceste amănunte — acestea nu o privesc. Acestea sunt printre „lucrurile adânci ale lui Dumnezeu” pe care nimeni nu le poate aprecia decât dacă se supune din inimă chemării Domnului la dreptate, şi consacrându-se primeşte din Spiritul Tatălui şi ca fiu ia cunoştinţă de amănuntele planului divin. 1 Cor. 2:10, 11.

Ca răspuns la întrebarea dacă întotdeauna va fi aşa, noi răspundem: Nu. Imediat ce acest veac va fi dezvoltat „mica turmă”, chemată să fie moştenitoare împreună cu Cristos, aceasta va înceta. Lucrarea următoare a Spiritului sau puterii sfinte a lui Iehova va fi stabilirea acelei Împărăţii; şi odată cu stabilirea ei lucrarea Spiritului sfânt va fi în privinţa Împărăţiei — stabilind judecata şi dreptatea pe pământ. Va face din judecată o linie şi din dreptate un fir cu plumb, iar minciuna şi înşelarea de orice fel vor face loc cunoştinţei clare a Adevărului. În loc de a mai face mărturie lumii despre o „judecată viitoare”, va face mărturia că judecata a început şi că orice încălcare va primi o dreaptă răsplătire ((193)) de pedeapsă. În loc de a mai face mărturie Bisericii „nu judecaţi nimic înainte de vreme”, va face mărturie, dimpotrivă, că ei în calitate de instrumente ale lui Dumnezeu au fost în mod special calificaţi să judece lumea cu o judecată dreaptă. În loc ca acelora care sunt în armonie cu Dumnezeu şi stăpâniţi de spiritul dreptăţii şi al adevărului să li se ceară să sufere pentru dreptate, ei vor fi încoronaţi ca împăraţi şi preoţi ai dreptăţii şi împuterniciţi să domnească peste pământ pentru binecuvântarea şi restabilirea lui la perfecţiune, la dreptate, şi pentru „luare din viaţă”, în „pierzare veşnică”, a tuturor celor care vor respinge în mod voit ocaziile binecuvântatei zile de judecată asigurate de iubirea lui Dumnezeu prin răscumpărarea dată de Domnul nostru Isus. Astfel marele Iehova şi Spiritul Său de sfinţenie, precum şi toţi cei care se vor alătura acestuia, vor triumfa în cele din urmă, iar păcatul şi Satan şi spiritul răului vor fi stinse pe vecie şi nu va mai fi blestem. Isa. 28:17; 1 Cor. 4:5; 6:2; Fapt. 3:23; 2 Tes. 1:9; Apoc. 22:3.

Luptele spirituale interne şi externe ale sfinţilor

Am văzut lupta în ansamblul ei; să aruncăm acum o privire la unele din fazele ei actuale. Deşi ea poate fi considerată ca un conflict al Bisericii, este totuşi un conflict individual cu păcatul. În timp ce Biserica va ieşi învingătoare, ea va fi compusă numai din biruitori individuali. Şi după cum victoria în Biserică este o victorie a Spiritului, a puterii sau influenţei sfinte a lui Dumnezeu împotriva spiritului răului, nedreptăţii, tot aşa este şi în fiecare sfânt individual.

Majoritatea creştinilor (a creştinilor nominali, inclusiv chiar a aşa-zişilor „stăruitori după spirit”, „sanctificaţionişti” etc.) ştiu puţin despre luptele şi victoriile spirituale adevărate, deoarece majoritatea n-au făcut niciodată consacrarea cuvenită şi n-au primit niciodată Spiritul sfânt al Adevărului. Unii s-au consacrat unei secte şi au primit un spirit sectar de iubire pentru sectă, de devotare sectei, de serviciu şi de ((194)) sacrificiu pentru sectă etc. Alţii au recunoscut unul sau mai multe principii morale şi s-au consacrat spre a nu încălca niciodată aceste principii morale; aceştia primesc spiritul moralei, un spirit al mulţumirii de sine, un spirit al îndreptăţirii de sine. Alţii au ales o virtute pe care o venerează şi al cărei spirit îl primesc — de exemplu, răbdarea — şi ei sunt pe deplin mulţumiţi când au atins un bun grad de răbdare şi de spirit al ei. Alţii se consacră „lucrării” pentru Isus şi par mulţumiţi numai când se află în vârtejul unei activităţi febrile; puţin contează pentru ei ce fel de lucrare este, atâta vreme cât nu-l slujesc făţiş pe Satan şi atâta vreme cât au mult de lucru şi ei ocupă un loc de frunte: nu caută atât de mult rezultatele, cât munca, şi ca atare sunt foarte mulţumiţi să „lovească în vânt”, sperând că la sfârşit vor afla că n-au făcut multă pagubă. A-şi lua timp să studieze Cuvântul şi să afle ce fel de lucrători caută El şi ce fel de lucru doreşte El să se facă, ar fi pentru ei o încălcare a legământului lor de consacrare — fiindcă ei s-au consacrat să lucreze şi sunt mulţumiţi numai când sunt în febra activităţii. Alţii, mai înţelepţi, dar nu înţelepţi cu adevărat nici aceştia, se consacră unui anumit fel de serviciu pentru Dumnezeu şi pentru om — serviciu despre care cred că are nevoie de ei cel mai mult. Dacă se consacră „activităţii pentru abstinenţă de la alcool”, ei primesc spiritul acelei activităţi şi primesc binecuvântările care rezultă din ea. Sau dacă se consacră activităţii de reformă socială ei primesc spiritul reformei sociale şi binecuvântările ei.

Toate aceste consacrări şi spiritele sau dispoziţiile care rezultă din ele au atât influenţe bune cât şi influenţe rele. Oricare dintre ele este cu mult mai bună decât o consacrare răului şi spiritului răului. Oricare dintre ele este cu mult mai bună decât o consacrare eului şi spiritului egoismului care o însoţeşte. Oricare dintre ele este mai bună chiar decât o viaţă fără scop, neconsacrată pentru nimic. Dar nici una dintre acestea nu se poate compara în nici un sens cu consacrarea învăţată în Scripturi şi exemplificată în Domnul nostru Isus ((195)) Cristos, Răscumpărătorul lumii, modelul Corpului Său, Biserica. Această consacrare, consacrarea adevărată, este singura care aduce în inimă Spiritul sfânt, Spiritul Adevărului, pe care lumea nu-l poate primi.

Această consacrare adevărată se deosebeşte de toate celelalte. Ea are doar un singur altar în faţă, căruia se pleacă; ea se pleacă în faţa voinţei lui Iehova, predându-şi eul şi voinţa proprie ca jertfă vie pe altarul Domnului, un serviciu înţelept. Ea nu pune nici o condiţie sau nu are nici o rezervă. Cuvintele Marelui Preot sunt cuvintele fiecărui membru al „preoţimii împărăteşti”: „M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis”; „Iată-Mă, (în sulul cărţii este scris despre Mine) vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” Aceştia sunt făcuţi părtaşi Spiritului sfânt.

Despre cei care şi-au consacrat voinţa şi au acceptat fără rezerve Cuvântul şi voinţa lui Dumnezeu prin Cristos, se spune că au minte cerească sau spirituală. Ei sunt atât de transformaţi, atât de complet deosebiţi de ceea ce erau în starea lor pământească anterioară, încât sunt numiţi Creaturi Noi, şi acest nume ar fi potrivit pentru ei chiar dacă n-ar însemna nimic mai mult decât schimbarea radicală a inimii şi a voinţei pe care au suferit-o. Dar înseamnă mai mult; înseamnă că aceştia care sunt aleşi acum din lume prin Spiritul sfânt al Adevărului şi care se apropie de Dumnezeu pe calea cea nouă şi vie deschisă prin marea jertfă pentru păcate, sunt cu adevărat creaturi noi embrionare, a căror desăvârşire în natura divină aşteaptă numai schimbarea învierii, la sfârşitul acestui veac, condiţionată în întregime de credincioşia lor ca noi creaturi faţă de îndrumările Spiritului sfânt.

Totuşi, această creaţie mintală nouă, sau minte transformată, embrion al creaturii noi, care va veni deplin în existenţă la înviere, este deocamdată identificată cu un corp omenesc, şi astfel apostolul spune despre această clasă: „Comoara aceasta [mintea nouă, natura nouă] o purtăm în nişte vase de lut” (2 Cor. 4:7). Vorbind despre acelaşi lucru apostolul ne asigură că atunci când casa pământească se va desface, va fi sacrificată, ((196)) moartă cu Cristos, vom avea totuşi o clădire de la Dumnezeu, o casă nouă, un corp glorios în armonie cu mintea nouă şi cu Spiritul ei de sfinţenie, şi potrivit în toate felurile ca locuinţă pentru ele (2 Cor. 5:1), dacă suntem dintre biruitorii credincioşi care continuă până la sfârşitul peregrinajului căii înguste, mergând în urmele Căpeteniei noastre.

Cuvîntul sfânt vine din cuvântul întreg şi înseamnă complet; ca atare Spiritul sfânt este un spirit întreg sau complet. Şi astfel vedem fără a fi surprinşi că acei care au primit Spiritul sfânt sau spiritul complet într-o bună măsură sunt dezvoltaţi prin el în toate laturile caracterului lor — sunt mai bine echilibraţi în judecăţile lor decât oricând înainte — ei au „duhul chibzuinţei”, totuşi spiritul vrăjmaş orbit al lumii poate spune despre ei: „Are demon, este nebun”, pentru că ei trăiesc, lucrează, se bucură de lucrurile acum nevăzute, veşnice din ceruri. 2 Tim. 1:7; Ioan 10:20; 6:27.

Considerat din punct de vedere individual, unul dintre cei mai serioşi duşmani ai celor care au fost concepuţi la sfinţenia spiritului prin sfaturile şi făgăduinţele divine, este spiritul rău al fricii. Acesta ar vrea să ne convingă că poate este ceva greşeală: fie că Dumnezeu n-a inspirat făgăduinţele nespus de mari şi scumpe, fie că ele nu sunt pentru noi, fie că din vreun motiv nu putem ajunge la ele niciodată. Toţi din poporul lui Dumnezeu sunt expuşi atacului din partea acestui spirit greşit al îndoielii şi fricii — unii mai persistent, alţii mai puţin persistent; şi toţi trebuie să lupte curajos împotriva acestui spirit rău şi să-l nimicească, pentru ca nu cumva el să omoare roadele Spiritului sfânt şi în final să-l stingă — săl scoată afară din noi complet.

Totuşi, spiritul fricii nu este nici un spirit dumnezeu, nici un spirit diavol care să fi intrat în inimile noastre: este doar o influenţă mintală naturală pentru fiecare fiinţă umană decăzută care are o minte smerită. El este conceput de înţelegerea imperfecţiunii personale şi a nevredniciei de favorurile divine. Antidotul pentru acest spirit al fricii este Spiritul sfânt al Adevărului şi instrucţiunile lui acceptate şi ţinute în deplina ((197)) asigurare a credinţei. Spiritul Adevărului ne spune că noi am avut bune motive să întreţinem spiritul fricii; dar că aceste motive nu mai există din momentul în care am intrat în Cristos ca creaturi noi. El ne indică departe de slăbiciunile noastre neintenţionate, spre marea Ispăşire îndeplinită de Domnul nostru Isus şi ne trimite spre cuvintele apostolului inspirat:

„Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? El, care n-a cruţat pe însuşi Fiul Său, ci L-a dat [la moarte] pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate [cele necesare]? Cine va ridica vreo acuzaţie împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care îndreptăţeşte. Cine-i va condamna? Hristos a murit [plătind pedeapsa lor — compensând pentru toate deficienţele lor]! Ba mai mult, El a şi înviat [Cristos cel glorificat şi mult înălţat], stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte (intervine — Diaglott, n. e.) pentru noi”. Rom. 8:31-34.

Dacă „Spiritul credinţei”, una din fazele sau activităţile „Spiritului sfinţeniei”, „Spiritului Adevărului”, vine astfel în faţă şi este acceptat şi sprijinit de creatura nouă, atunci biruinţa asupra spiritului fricii este repede câştigată şi rezultă pacea şi bucuria în Spiritul sfânt al credinţei, iubirii şi încrederii în Dumnezeu. Totuşi, aceste lupte trebuie duse tot mereu în fiecare experienţă a creştinului. Şi de fapt „spiritul fricii” poate fi făcut un servitor valoros al noii creaturi, în timp ce nu poate fi tolerat ca stăpân, nici ca prieten şi locuitor al inimii. Să-l facem câinele de pază şi săl adăpostim chiar la poarta inimii, şi el poate servi unui scop foarte util, atrăgându-ne atenţia asupra hoţilor şi tâlharilor care se aproprie pe furiş spre a ne jefui de comorile sfinţeniei, bucuriei, păcii, iubirii şi părtăşiei cu Tatăl nostru şi cu fraţii. După cum ne îndeamnă apostolul, „să ne temem” de atacurile din afară, după ce am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin lepădarea de toate influenţele împotrivitoare şi primirea Spiritului Său în inimile noastre. Să ne temem, ca nu cumva, fiind din aceia care sunt gata să iasă cu Mirele dimineaţa devreme, vreunii dintre noi să fim biruiţi de spiritul lâncezelii, ((198)) neglijenţei, somnolenţei, şi astfel, asemenea „fecioarelor nechibzuite”, să fim nepregătiţi pentru marele eveniment — „nunta” — pentru care au fost făcute toate pregătirile noastre.

Să nu uităm deci, că oricât de folositor ar fi ca servitor, spiritul fricii nu este de la Dumnezeu şi nu trebuie să fie admis niciodată în castelul inimii creştine, care trebuie să fie complet predat ca reşedinţă a diferiţilor membri ai familiei Spiritului sfânt — iubirea, bucuria, pacea etc., căci iubirea desăvârşită izgoneşte frica, precum şi pe toţi membrii familiei spiritului nesfânt — mânia, răutatea, ura, gelozia, frica, nemulţumirea, mândria, ambiţiile lumeşti etc. Apostolul declară: „Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă”. 2 Tim. 1:7.

Uneori atacul vine din spate şi nu din faţă — frica pentru prieteni şi pentru lume etc., o lipsă a dispoziţiei de a se încrede în Dumnezeu în privinţa altora, deşi dispus a se încrede în El pentru sine. Şi aceasta este o chestiune serioasă: căci ea în mare măsură izgoneşte spiritul păcii şi bucuriei şi îndrumă greşit energiile. „Duhul fricii” spune: Este o mare greşeală a gândi că Cristos a murit pentru toţi; şi este o mare îndrăzneală a crede că toţi trebuie să obţină în cele din urmă binecuvântarea ocaziei de viaţă ca rezultat al răscumpărării. Sau, dacă frica nu reuşeşte să ne învingă, tovarăşul ei cel rău, „duhul rătăcirii”, ar putea încerca să ne conducă în direcţie opusă, să ne facă să credem în mântuirea universală pentru viaţa veşnică — sugerând mândrie din partea lui Dumnezeu, care L-ar împiedica să-i distrugă pe păcătoşii cu voia.

„Duhul rătăcirii” pretinde a fi mai înţelept decât Cuvântul lui Dumnezeu şi sugerează raţiunii umane că ea ar trebui să judece pe Dumnezeu după propriile sale standarde, mai degrabă decât să-şi corecteze propriile standarde după Cuvântul revelaţiei divine. Astfel, în diferite moduri, spiritul rătăcirii, spiritul fricii şi spiritul robiei, care sunt toate elemente ale spiritului Adversarului, ale spiritului nesfânt, acuză de minciună declaraţiile Spiritului Adevărului, care ((199)) spun că „Isus … prin harul lui Dumnezeu, a gustat moartea pentru toţi” şi că prilejul binecuvântat de a veni în armonie cu Dumnezeu, sub condiţiile Noului Legământ, vor fi în final oferite fiecărei făpturi; iar atunci când fiecare va fi adus la cunoştinţa Adevărului, va fi judecat prin Adevăr şi fie va fi aprobat pentru viaţă veşnică, fie va fi condamnat la nimicire veşnică, moartea a doua. „Prin aceasta cunoaştem duhul adevărului şi duhul rătăcirii.” 1 Ioan 4:5, 6; Fapt. 3:23.

Spiritul lui Dumnezeu, Spiritul sfinţeniei, este un spirit de bucurie şi de pace în toţi cei care îl primesc, în măsura în care îl primesc — în măsura în care vin în armonie cu Tatăl ceresc şi cu Răscumpărătorul, care are acelaşi gând sau dispoziţie. Spiritul Domnului conduce la credinţă în făgăduinţele lui Dumnezeu; spiritul rătăcirii conduce în direcţie contrară, la necredinţă în făgăduinţele lui Dumnezeu şi la speculaţii umane, credulitate şi superstiţie — spre a crede lucruri despre care Dumnezeu n-a vorbit şi care sunt neraţionale pentru cei care au „Duhul sfânt”, „duhul unei minţi sănătoase”. Spiritul Adevărului duce la activitate şi energie în cauza divină, apreciind privilegiul de a fi conlucrător cu Dumnezeu în oricare măsură; duhul rătăcirii, dimpotrivă, este un „duh de adormire” şi de neglijenţă în lucrurile cereşti, precum şi de grijă în lucrurile pământeşti — de neglijenţă faţă de Biserica adevărată şi de legătura ei de iubire, şi de grijă pentru organizaţiile umane şi de cătuşele crezurilor acestora. Rom. 11:8.

Spiritul care ne doreşte cu gelozie

După cum am observat deja, copiii consacraţi ai lui Dumnezeu — „noile creaţii” concepute de spirit sunt acum fiinţe duble; cea nouă nefiind dezvoltată deplin, nefiind „născută” încă şi neavând un corp potrivit, trăieşte în corpul cel vechi de carne socotit mort — făcut prizonier de către voinţa reînnoită pentru a-l folosi şi a se servi de el în perioada dezvoltării sale. (Aceasta însă nu înseamnă că creştinii au două naturi, fiindcă un ((200)) astfel de gând este contrar ştiinţei Bibliei.) Numai spiritul nou, mintea lui Cristos, dispoziţia sau voinţa sfântă este recunoscută de Dumnezeu, şi numai ea trebuie recunoscută de „fraţii sfinţi care au parte de chemarea cerească”: totuşi există o luptă continuă între această dispoziţie nouă concepută prin Cuvântul lui Dumnezeu, şi voinţa veche, spiritul sau dispoziţia cărnii noastre decăzute. Uneori în Scripturi se vorbeşte despre voinţa sau dispoziţia contrară a cărnii noastre ca despre spiritul nostru, cum este acolo unde citim: „Credeţi că degeaba vorbeşte Scriptura? Duhul pe care L-a pus Dumnezeu să locuiască în noi («n-a mai rămas nimic sănătos în carnea noastră»), ne doreşte cu gelozie”. Iac. 4:5.

Spiritul nou, creatura nouă, aceea concepută de Spiritul sfânt al iubirii, nu este invidioasă; după cum este scris: „Dragostea nu este invidioasă … nu se umflă de mândrie” (1 Cor. 13:4). De aceea, ori de câte ori constatăm că spiritul invidiei, urii, certei sau mândriei deşarte stăpâneşte în vreo măsură acţiunile, cuvintele sau faptele noastre, este un semn sigur că fostul nostru spirit rău câştigă o victorie asupra noastră ca noi creaturi. Şi în măsura în care putem îndepărta şi îndepărtăm toate acestea şi ne umplem cu elementele Spiritului sfânt — blândeţea, bunătatea, umilinţa, amabilitatea frăţească, iubirea — creştem în chipul lui Cristos, care este chipul Tatălui — în acea măsură suntem umpluţi cu Spiritul sfânt. Nu umpluţi cu un spirit persoană, ci umpluţi cu spiritul, influenţa sau voinţa unei persoane, chiar a Tătălui nostru Iehova — acelaşi spirit care a fost şi este încă în Singurul Fiu Conceput.

Apostolul Pavel de asemenea scrie în privinţa acestei bătălii între spiritul, dispoziţia sau mintea cărnii noastre şi spiritul, dispoziţia sau mintea nouă la care am fost regeneraţi. El însă tratează subiectul din punctul de vedere socotit — ca şi cum carnea noastră n-ar mai fi noi înşine, ci ar fi vrăjmaşii noştri, iar noi am fi recunoscuţi numai ca noi creaturi şi Spiritul sfânt ar fi singurul nostru spirit sau dispoziţie. El zice: „Zic dar: umblaţi prin Duhul şi nu veţi împlini pofta [dorinţa] firii păcătoase. Căci firea păcătoasă pofteşte [doreşte] împotriva Duhului şi Duhul ((201)) împotriva firii păcătoase; şi acestea sunt opuse unul altuia, ca să nu faceţi ceea ce aţi [noile creaturi ar] voi” — împotrivirea continuă şi caracterul înşelător al cărnii fiind o piedică pentru faptele perfecte, deşi prin harul Domnului aceasta nu împiedică acceptarea noastră de către Dumnezeu ca „creaţii noi”, ale căror inimi, spirite şi intenţii sunt sfinte şi acceptabile Tatălui în Cel Preaiubit. Gal. 5:16, 17.

Învăţaţi de Dumnezeu prin Spirit

Din cele ce am învăţat cu privire la Spiritul Domnului şi la lucrarea lui asupra poporului Său, prin influenţa lui de luminare asupra minţii lor, de îndepărtare a erorilor şi de iluminare a Cuvântului care dă viul adevăr, suntem pregătiţi să înţelegem şi să apreciem cuvintele apostolului: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului [omului natural] nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc. Nouă însă Dumnezeu ni lea descoperit prin Duhul Său; căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu” (1 Cor. 2:9, 10). Aceasta înseamnă că, după ce am supus voinţa noastră Domnului spre a fi învăţaţi de El şi a umbla pe calea Sa, am ajuns în armonie cu voinţa, mintea, Spiritul Său; şi noi suntem pregătiţi, din acest punct de vedere nou — punctul de vedere al unei minţi noi, corect îndrumate — să vedem lucrurile într-o lumină nouă — toate lucrurile devin noi. Mintea nouă, voinţa nouă ne îndeamnă să cercetăm lucrurile adânci ale lui Dumnezeu, să studiem Cuvântul lui Dumnezeu, ca să putem cunoaşte şi face voia Lui, ca fii ascultători. Având mintea sau Spiritul Tatălui, noi vom fi atenţi la instrucţiunile Sale în fiecare amănunt şi vom căuta să umblăm în armonie cu El. „Căci, dintre oameni, cine cunoaşte lucrurile [mintea, voinţa, planul] omului, afară de duhul [mintea] omului, care este în el? Tot aşa nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu, afară de Duhul lui Dumnezeu” (1 Cor. 2:11). Adică, după cum nimeni nu poate cunoaşte mintea şi planul altui om, decât dacă îi sunt destăinuite, tot aşa ((202)) nimeni nu poate înţelege mintea şi planul divin, decât dacă vine în armonie cu mintea divină — dacă primeşte Spiritul sfânt.

Noi am primit „Duhul [mintea, dispoziţia sau voinţa] care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dăruit Dumnezeu. … Dar omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate cunoaşte, pentru că ele se înţeleg duhovniceşte”. Ele sunt înţelese numai de către cei care au Spiritul sau mintea lui Dumnezeu, Spiritul planului Său, Spiritul Adevărului Său. Toţi aceştia trebuie să aibă o dispoziţie în armonie cu dreptatea şi adevărul, în măsura în care înţeleg aceste principii, şi zilnic trebuie să caute să cunoască tot mai mult mintea lui Dumnezeu, voinţa lui Dumnezeu, şi să aibă mai mult din Spiritul, dispoziţia Sa. Astfel de fii ascultători sunt tot mai „plini de Spiritul” Adevărului şi de spiritul ascultării de el. Dar ei nu câştigă această stare prin compararea lucrurilor spirituale cu cele naturale, aşa cum este înclinat să facă omul natural, ci urmând sfatul divin şi comparând „lucrurile duhovniceşti prin mijloace duhovniceşti” (1 Cor. 2:13). „Cel duhovnicesc [care a primit mintea sau Spiritul sfânt], deosebeşte toate lucrurile [poate înţelege şi aprecia cum se cuvine atât lucrurile umane cât şi cele spirituale în lumina planului divin] şi el însuşi nu poate fi înţeles de nimeni.” Nici un om natural nu poate înţelege sau judeca în mod corect motivele care îndeamnă pe „noile creaţii” cu minte spirituală să jertfească de bună voie lucrurile care-i sunt valoroase omului natural, pentru speranţe şi perspective care celui din urmă i se par ireale şi iraţionale. De aceea, urmaşii Domnului sunt socotiţi ca „nebuni” de către cei cu minte lumească, de către cei care au spiritul lumii. 1 Cor. 2:12-16; 4:10.

Parakletos — Mângâietorul

În Ioan 14:16, 26 cuvântul parakletos este tradus Mângâietorul, dar ideea dată prin cuvântul a mângâia (adică, a alina, a linişti) nu este cea corectă aici. Ideea corectă ((203)) este aceea de ajutor, încurajare, sprijin, întărire. Astfel făgăduinţa Domnului nostru sugera că Spiritul sfânt pe care îl va trimite Tatăl în numele şi ca reprezentantul lui Isus va fi alături de urmaşii Săi, un ajutor prezent în orice vreme de nevoie — puterea sfântă prin care va călăuzi şi va îndruma pe poporul Său, ajutându-l să „umble prin credinţă, nu prin vedere”. Într-adevăr, Domnul nostru ne dă de înţeles că toate slujirile Spiritului sunt ale Sale, zicând: „Nu vă voi lăsa orfani, voi veni la voi” (vers. 18): El Se identifică astfel cu Spiritul sfânt. „Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui” — şi nu are parakletos, ajutor divin.

Această putere a lui Dumnezeu este cu întreaga Biserică, însă fiecare primeşte personal partea sa de influenţă sfântă — prin legătură individuală cu căile Spiritului. Adevărul în sine este calea principală a Spiritului Adevărului; dar toţi aceia care sunt strâns asociaţi cu Adevărul şi au Spiritul lui sunt în acea măsură şi ei căi prin care Spiritul ajută şi influenţează pe alţii.

Puterea sau Spiritul lui Dumnezeu nu poate fi văzută de oameni; dar efectele ei sunt palpabile şi vizibile. Acest lucru poate fi ilustrat prin curentul electric în sârma de cupru: este invizibil, dar în momentul în care vagonul, echipat cum se cuvine cu un motor, atinge sârma cu braţul sau „troleul”, puterea se manifestă prin mişcarea vagonului. Prin alt aranjament acelaşi curent luminează vagonul, prin alt aranjament dă căldură, iar prin alt mecanism face posibilă comunicarea prin telegraf sau telefon. Acestea toate sunt binecuvântările lui sub aranjamente favorabile, dar se poate astfel aranja încât să fie o influenţă aducătoare de moarte, cum ar fi în cazul scaunului electric. Astfel Spritul sfânt este energia sau puterea spirituală a lui Dumnezeu — el pune în mişcare, luminează, încălzeşte şi instruieşte pe toţi aceia care, având condiţiile potrivite în ei înşişi, sunt aduşi în legătură cu el pe căile sale potrivite; şi el poate aduce moartea — Moartea a Doua, tuturor păcătoşilor cu voia. Cât este de necesar deci, ca fiecare din poporul Domnului să aibă ((204)) echipamentul potrivit şi legăturile potrivite pentru a fi umplut cu Spirit şi făcut activ pentru orice faptă bună!

Nimic în legătură cu această referire că Spiritul sfânt este un alt mângâietor sau ajutor sau întăritor nu sugerează că vorbeşte despre un alt Dumnezeu sau despre o altă persoană dintr-o treime de Dumnezei. Dimpotrivă, relaţiile contextuale arată că Spiritul sfânt mângâietor sau întăritor este Spiritul Tatălui şi Spiritul Fiului. În versetele 18 şi 23, se face referire la Tatăl şi la Fiul ca fiind Cei care întăresc, îndrumă şi mângâie Biserica — prin Spirit. Astfel, Domnul nostru spune din nou: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” — prin Spiritul sfânt, nu în trup.

Să ne amintim că cuvintele, el, îl, sine, folosite când se referă la parakletos, ar putea fi traduse la fel de bine prin formele la feminin, ea, o, sine, sau la neutru. Heautou, tradus aici prin sine la masculin, este tradus sine la neutru de nouă ori în Versiunea Comună a Bibliei noastre [engleze — n. e.]. Ekinos, tradus aici prin el, la masculin, este mult mai adesea tradus prin acela, aceea sau aceia. Ekinos este tradus el, la neutru [în limba engleză — n. e.], în 1 Ioan 5:16: „Nui zic să se roage pentru acela [pentru păcatul de moarte]”.

„[El] vă va călăuzi în tot adevărul”

Domnul nostru a arătat calea pe care această putere a lui Dumnezeu, „Duhul adevărului”, va veni la poporul Său, zicând: „Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi sunt viaţă”. Adică, cuvintele Mele exprimă mintea, voinţa, Spiritul lui Dumnezeu. De aceea, am pus continuu înaintea noastră, ca o necesitate pentru a fi biruitori, studierea Cuvântului Adevărului. Auzim îndemnul Domnului nostru: „Cercetaţi Scripturile”. Îl auzim pe apostolul Pavel lăudând purtarea nobilă a bereenilor, în faptul că „cercetau Scripturile în fiecare zi”. Îl auzim iarăşi spunând că noi „cu atât mai mult trebuie să dăm o mai mare atenţie lucrurilor pe care le-am auzit”; şi avem îndemnul său către Timotei, care ne asigură că Cuvântul lui Dumnezeu „este … de folos … pentru ca omul ((205)) lui Dumnezeu să fie … cu totul pregătit pentru orice lucrare bună”. Îl auzim pe apostolul Petru de asemenea îndemnând că „avem cuvântul prorociei [al revelaţiei divine] şi mai sigur, la care bine facem că luăm aminte”. Ioan 5:39; Fapt. 17:11; Evr. 2:1; 2 Tim. 3:17; 2 Pet. 1:19.

Făgăduinţa de a fi „plini de Duh” sau de mintea lui Dumnezeu nu este pentru cei care doar au Cuvântul lui Dumnezeu, nici pentru cei care doar citesc Cuvântul lui Dumnezeu, ci este pentru cei care îl cercetează cu sârguinţă, căutând să-l înţeleagă, şi care înţelegându-l sunt dornici, ba chiar mai mult, sunt nerăbdători să-l împlinească. Dacă vrem să fim umpluţi de Spiritul lui Dumnezeu, trebuie să bem adânc din fântâna Adevărului — Cuvântul Său. Şi deoarece vasele noastre de lut sunt imperfecte, crăpate, este uşor să lăsăm să ne scape lucrurile spirituale (Evr. 2:1); caz în care spiritul lumii, care ne înconjoară constant, pătrunde repede în noi ca să umple golul. Într-adevăr, există o presiune constantă din partea spiritului lumii asupra poporului Domnului, tinzând să înlocuiască spiritul cel nou, mintea cea nouă, Spiritul sau dispoziţia sfinţeniei. De aceea, se cuvine ca toate noile creaturi credincioase Domnului să trăiască foarte aproape de fântâna Adevărului, de Domnul, şi foarte aproape de Cuvîntul Său, ca nu cumva Spiritul lui Dumnezeu să fie stins şi în locul lui să fim umpluţi cu spiritul lumii.

Pare potrivit să prevenim pe unii că deşi cunoaşterea Adevărului, cunoaşterea Scripturilor este importantă, esenţială pentru a poseda Spiritul Adevărului, totuşi cineva ar putea avea multă cunoştinţă din Cuvântul lui Dumnezeu, fără a avea ceva din Spiritul lui. A primi Spiritul Adevărului înseamnă a veni în armonia inimii cu Adevărul, a veni în acord mintal şi cooperare cu voinţa divină exprimată în Cuvânt. Această stare poate fi atinsă numai pe o singură cale: prin acceptarea întâi a Domnului nostru Isus ca Răscumpărătorul şi Îndreptăţitorul nostru, şi apoi consacrându-ne fără rezerve pentru a căuta să-I cunoaştem şi să-I facem voia.

Dar acest „Duh al Adevărului”, acest „Duh sfânt” sau minte în armonie cu Dumnezeu şi cu dreptatea Sa, nu ((206)) trebuie confundat cu „darurile Duhului”, nici cu „roadele Duhului”, cu toate că posedarea lui le produce întotdeauna pe acestea din urmă, „roada dătătoare de pace a dreptăţii”: smerenia, răbdarea, blândeţea, amabilitatea frăţească, iubirea. Trebuie să avem Spiritul Adevărului înainte ca el să poată produce astfel de roade în viaţa noastră zilnică: iar la unii perioada dezvoltării roadelor coapte, de mărime bună şi gust bun, este mai lungă decât la alţii; dar fiecare trebuie să-şi aducă aminte de Cuvintele Domnului nostru: „În aceasta Tatăl Meu este preamărit: să aduceţi roadă multă şi să fiţi ucenici ai Mei”. Trebuie să ne aducem aminte şi de pilda cu viţa de vie, în care mlădiţele reprezintă pe ucenicii Săi consacraţi individual. Despre aceştia El spune: „Pe orice mlădiţă care n-aduce roadă în Mine, El o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce roadă, o curăţeşte, ca să aducă şi mai multă roadă”. Ioan 15:2.

Creştinul este o mlădiţă din momentul consacrării, şi este părtaş la seva din rădăcină, părtaş la Spiritul sfânt, dar nu trebuie să aşteptăm ca el să aducă imediat toate roadele Spiritului, sau vreunele din ele în perfecţiunea lor. Primele dovezi ale relaţiei cu Viţa-Biserica va fi o asociere cu celelalte mlădiţe, o legătură cu rădăcina şi dovezi de viaţă. Apoi vor fi cârceii, prin care se va căuta şi se va ajunge la progres. Apoi vor veni frunzele, sau mărturisirile; şi următorul lucru care trebuie căutat este floarea, iar mai târziu rodul. Dar rodul la început este extrem de mic şi acru; trebuie timp pentru a dezvolta struguri de mărimea şi aroma plăcute marelui Viticultor. Acestea sunt „roadele Duhului” lui Cristos aşteptate de la orice „mlădiţă” a Viţei — de la fiecare membru al corpului lui Cristos, Biserica. Dacă aceste roade ale Spiritului — smerenia, blândeţea, răbdarea, amabilitatea frăţească, credinţa, speranţa, iubirea — nu apar la timpul cuvenit, mlădiţa încetează a fi considerată mlădiţă, şi ca „mlădiţă neroditoare” va fi tăiată de la legătură şi privilegiu în continuare.

Am văzut deja că „darurile Duhului” acordate la începutul Veacului Evanghelic pentru stabilirea Bisericii s-au deosebit ((207)) de „roadele Duhului”. „Darurile”au fost conferite prin punerea mâinilor apostolilor: ele au venit spontan numai în cazuri excepţionale (Fapt. 2:4; 10:45). Simon Magul, deşi a fost botezat şi i s-a acordat un dar pentru folosul său propriu, na putut conferi darurile şi altora şi a fost mustrat de Petru pentru că a oferit bani ca să obţină această putere pur apostolică (Fapt. 8:13-21). Şi aceeaşi relatare clarifică faptul că însuşi Filip evanghelistul, deşi capabil să facă „minuni şi semne mari”, n-a putut conferi darurile Spiritului, ci a fost obligat să trimită după apostoli ca să facă acest lucru pentru convertiţii săi. Toate acestea sunt pe deplin în acord cu afirmaţia apostolului Pavel, că multe dintre daruri vor „pieri”, „se vor sfârşi”: neapărat a fost aşa când toţi apostolii au murit şi toţi cei cărora ei le conferiseră aceste „daruri” au murit de asemenea. Darurile credinţei, speranţei şi iubirii despre care apostolul a spus că vor rămâne n-au fost daruri miraculoase, ci produse — au fost „roade”, după cum le numeşte el în altă parte. 1 Cor. 13:8; Ioan 15:16.

Printre darurile Spiritului apostolul specifică: (1) apostoli, (2) profeţi, (3) învăţători. Noi avem şi acum darul apostolilor, prin aceea că avem învăţăturile lor în Noul Testament, atât de depline şi de complete încât nu se mai cere nici o adăugare; şi ca atare cei doisprezece apostoli nu au succesori şi nici nu este nevoie de nici unul, deoarece există numai „doisprezece apostoli ai Mielului”; ei sunt cele „douăsprezece stele”, cununa Bisericii; ei sunt cele „douăsprezece temelii” ale Bisericii glorificate, Noul Ierusalim (Ioan 6:70; Apoc. 12:1; 21:14). În Biserică mai avem încă darurile profeţilor sau expunătorilor şi învăţătorilor, slujitori ai lui Dumnezeu şi ai Bisericii Sale vorbind diferite limbi; dar Spiritul nu le mai dă pe acestea instantaneu şi miraculos, fără educaţie şi talente, prin punerea mâinilor apostolilor. Aceste miracole nu mai sunt necesare şi nu mai sunt folosite — în mod sigur nu în aceeaşi măsură ca înainte. În loc de aceasta Domnul alege pe unii care prin însuşirile naturale şi prin educaţie sunt potriviţi ((208)) pentru serviciul Său: totuşi, trebuie să ne amintim că starea inimii este mult mai importantă în ochii Domnului decât toate celelalte însuşiri combinate, şi că El este deplin în stare să-i folosească pe aceia pe care-i alege (fiindcă sunt plini de Spiritul Său) ca să fie servitorii speciali şi ambasadorii Săi: El le poate da în mod providenţial ajutor în orice chip voieşte; ca de exemplu, lui Moise — servitorul Său special care avea vorbirea înceată — i-a fost dat Aaron ca purtător de cuvânt.

Poporul Domnului nu trebuie să uite că deşi administrarea sau metoda a fost schimbată, acelaşi Domn prin intermediul aceluiaşi Spirit sfânt îndrumă încă afacerile Bisericii Sale — mai puţin evident, mai puţin vizibil la exterior, dar nu mai puţin real, nu mai puţin atent, şi în fiecare detaliu al afacerilor ei. Şi toţi cei din turma Domnului conduşi de Spiritul Său şi învăţaţi de Cuvântul Său trebuie să judece corect în privinţa celor care par a fi învăţători şi evanghelişti, a celor care se prezintă ca atare. Poporul Domnului nu trebuie să-i primească în această calitate pe toţi care pretind că sunt învăţători şi evanghelişti, ci numai pe aceia pe care observă că Domnul i-a marcat că au aceste daruri; iar una din probe este cu privire la fidelitatea lor faţă de Cuvântul lui Dumnezeu — că ei nu se predică pe ei înşişi, ci pe Isus Cristos, şi pe El răstignit — puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu pentru cei care cred. Dacă vine cineva la noi cu vreo altă evanghelie, suntem îndrumaţi în mod deosebit să nu-l primim ca învăţător al Adevărului, ci să-l considerăm ca slujitor al erorii, fie că el îşi dă seama de faptul că este aşa, fie că nu.

Astfel Spiritul sau influenţa lui Dumnezeu, Spiritul sfânt sau influenţa Adevărului instruieşte pe poporul Său, îndrumându-i (direct sau indirect) în cunoaşterea lui Dumnezeu. Astfel el este calea împăcării pentru Biserică acum, şi cumva asemănător va fi calea împăcării pentru lume în veacul viitor, când „Duhul şi Mireasa [Biserica glorificată] zic: «Vino!» … cine vrea să ia apa vieţii fără plată!” Apoc. 22:17.

Împăcarea omului cu Dumnezeu – Studiul VII

Mijlocitorul Împăcării — „Fiul Omului”

Ce nu înseamnă acest titlu — Ce înseamnă — Onorurile lui sunt incontestabile, nu pot fi pretinse de nimeni altcineva — Fiul Omului aşa cum este văzut de lume — Cum L-a văzut Pilat, cum La văzut Rousseau, cum L-a văzut Napoleon — Semnificaţia declaraţiei „n-avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile” şi „Atât de desfigurată îi era faţa” — „Deosebindu-se din zece mii” — „Fiinţa lui este plină de farmec”

PRINTRE numeroasele titluri aplicate Domnului nostru şi unul din cele mai des folosite de El este acela de „Fiul Omului”. Unii au fost înclinaţi să considere aceasta ca o concesie din partea Domnului nostru că El a fost un fiu al lui Iosif; dar acest lucru este cu totul greşit: El n-a recunoscut niciodată pe Iosif ca tatăl Său. Dimpotrivă, vom observa că acest titlu pe care Şi-l aplică este folosit nu numai în privinţa vieţii Sale pământeşti, ci şi în privinţa condiţiei şi gloriei Sale din prezent. Şi unii au mers de la faptul acesta la cealaltă extremă, pretinzând că acest titlu arată că Domnul nostru este acum un om în cer, că El încă Îşi păstrează natura umană. Aceasta, după cum ne vom strădui să arătăm, este o idee cu totul fără temei, o înţelegere greşită a titlului „Fiul Omului”. Dar între timp să observăm că o astfel de gândire este cu totul contrară întregului sens al învăţăturii scripturale. Declaraţia scripturală este foarte clară, că înjosirea Domnului nostru la natura umană n-a fost pentru totdeauna, ci numai ca să efectueze răscumpărarea omului, plătind pedeapsa omului, şi să-Şi dovedească prin aceasta propria fidelitate faţă de Tatăl, datorită acesteia fiind imediat mult înălţat, nu numai la gloria pe care o avusese cu Tatăl înainte de a fi lumea, ci la o glorie mult mai înaltă, mai presus de îngeri, stăpâniri şi puteri — la natura divină şi la dreapta, la locul de favoare al Măririi din înălţime.

((150))

Să notăm cu atenţie câteva locuri unde Domnul nostru foloseşte acest titlu:

„Fiul Omului va trimite pe îngerii Săi”, în secerişul acestui Veac al Evangheliei. Mat. 13:41.

„Aşa va fi şi la prezenţa Fiului Omului”, în seceriş, sfârşitul acestui veac. Mat. 24:27, 37.

„Când va veni Fiul Omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri.” Mat. 25:31.

„Se va ruşina şi Fiul Omului, când va veni în slava Tatălui Său.” Marcu 8:38.

„Dar dacă aţi vedea pe Fiul Omului suindu-Se unde era mai înainte?” Ioan 6:62.

„Afară de Cel care S-a coborât din cer, Fiul Omului.” Ioan 3:13.*


*„Care este în cer” nu se află în cele mai vechi manuscrise.


Aceste scripturi Îl identifică pe „Fiul Omului” cu Domnul slavei şi cu Omul Isus Cristos, care S-a dat pe Sine, şi cu Logosul preuman, care a venit jos din cer şi a devenit trup. Şi evident că evreii nu gândeau că titlul „Fiul Omului” însemna fiul lui Iosif, sau, în sensul obişnuit, fiul unui om care să primească viaţa de la un tată uman: acest lucru este arătat prin faptul că ei au întrebat, zicând: „Noi am auzit din lege că Hristosul rămâne veşnic; cum dar zici Tu că Fiul Omului trebuie să fie înălţat? Cine este acest Fiu al Omului?” (Ioan 12:34). Evident că evreii identificau în expresia „Fiul Omului” pe Mesia cel aşteptat, fără îndoială bazându-şi speranţele în mare măsură pe declaraţia lui Daniel (7:13): „M-am uitat în timpul viziunilor nopţii şi iată, cu norii cerului a venit Unul ca un Fiu al Omului; a înaintat spre Cel Bătrân de Zile şi a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stăpânire, slavă şi împărăţie, pentru ca toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile să-I slujească. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum, şi Împărăţia Lui nu va fi distrusă”. Domnul nostru S-a identificat pe Sine ((151)) cu această descriere în Revelaţia Sa (Apoc. 14:14), unde Se reprezintă ca Unul „care semăna cu Fiul Omului; pe cap avea o cunună de aur, iar în mână, o seceră ascuţită” — Secerătorul din secerişul Veacului Evanghelic.

Cu toate acestea, chiar dacă suntem asiguraţi că acest titlu nu se referă în nici un sens la fiul lui Iosif, şi chiar dacă este hotărâtoare dovada că natura umană, luată pentru acel scop, a fost sacrificată pentru totdeauna, şi că acum El este o fiinţă spirituală dătătoare de viaţă, de cel mai înalt ordin (Evr. 2:9, 16; 1 Pet. 3:18; Ioan 6:51; Fil 2:9), se ridică totuşi întrebarea: de ce a ales Domnul nostru un astfel de nume, un astfel de titlu? Nu avem oare motive să presupunem că trebuie să fi fost un motiv special ca să-l aleagă, altfel n-ar fi folosit acest anume titlu, deoarece fiecare titlu al Domnului nostru are o semnificaţie specială, când este înţeles?

Există un motiv foarte important pentru folosirea acestui titlu. Este un titlu de mare cinste, datorită unei necontenite aduceri aminte a marii Sale Biruinţe — a ascultării Sale credincioase, smerite, de aranjamentele Tatălui ceresc, chiar până la moarte, şi încă moarte de cruce, prin care El Şi-a asigurat dreptul la toată cinstea şi slava, demnitatea şi puterea, prezente şi viitoare, şi la natura divină. Prin acest titlu, „Fiul Omului”, atât îngerilor cât şi oamenilor li se arată în mod direct marea manifestare a smereniei din partea Singurului Conceput al Tatălui şi principiul fundamental al guvernării divine: cel care se înalţă va fi înjosit, iar cel care se smereşte va fi înălţat. Astfel că de fiecare dată când este folosit acest nume, el are de dat multe instrucţiuni valoroase tuturor celor care vor fi învăţaţi de Dumnezeu şi care sunt doritori să-L cinstească şi să facă ceea ce este bineplăcut în ochii Lui.

În acelaşi sens în care Domnul nostru a devenit „Sămânţa lui David” şi „sămânţa lui Avraam, Isaac şi Iacov”, El a fost şi sămânţa lui Adam, prin mama Eva — totuşi, după cum am văzut, „fără pată, despărţit de păcătoşi”. „Sămânţa femeii” este arătată a fi potrivnica seminţei şarpelui, totuşi n-avem ((152)) nici o aluzie că Eva ar fi avut vreo sămânţă aparte de soţul ei, Adam. Şi în sensul în care este potrivit să ne gândim şi să vorbim despre Domnul nostru că este sămânţa lui David, în acelaşi sens este potrivit să ne gândim şi că El este sămânţa lui Adam, prin Eva. Şi aceasta, credem noi, este ideea care stă la baza acestui titlu — „Fiul Omului”.

Adam, în calitate de cap al rasei şi dătătorul ei de viaţă stabilit, n-a putut da urmaşilor săi viaţă durabilă din cauza neascultării sale; totuşi, făgăduinţa divină aştepta mai departe timpul când Mesia, identificat cu rasa lui Adam, să răscumpere pe Adam şi pe toţi urmaşii săi. Adam a fost omul prin excelenţă, prin aceea că el a fost capul rasei oamenilor şi în el stătea dreptul la pământ şi la stăpânirea lui. Să remarcăm referirea profetică la Adam: „Ce este omul, ca să Te gândeşti la el şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă? L-ai făcut cu puţin mai prejos decât îngerii şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste. I-ai dat stăpânire peste lucrările mâinilor Tale; toate le-ai pus sub picioarele lui: oile şi boii laolaltă, fiarele câmpului, păsările cerului şi peştii mării, tot ce străbate cărările mărilor”. Ps. 8:4-8.

Acest drept pământesc, această domnie, stăpânire, a căzut în dezordine, a fost pierdută prin cădere, dar a fost parte integrantă din ceea ce a fost răscumpărat prin marea jertfă pentru păcat. După cum este scris profetic despre Domnul nostru : „Iar la tine, turn al turmei … la tine va veni şi la tine va ajunge prima stăpânire” (Mica 4:8). Astfel vedem că speranţa lumii, sub aranjamentul divin, se baza pe venirea unui mare fiu şi moştenitor al lui Adam, a unui mare fiu al lui Avraam, a unui mare fiu al lui David, a unui mare fiu al Mariei. Aceasta nu însemna că viaţa acestui fiu va veni prin Adam sau prin Avraam sau prin David sau prin Maria. După cum am văzut deja, potrivit aranjamentului divin, un ginere este socotit ca membru al familiei, care poate răscumpăra sau prelua o proprietate pierdută. În cazul Domnului nostru, am văzut în mod clar că viaţa Sa n-a venit din părinţi pământeşti, ci numai organismul Său fizic — că viaţa a ((153)) provenit şi a ieşit de la Dumnezeu Tatăl, şi că la început El a fost cunoscut ca Logosul.

Şi cu cât investigăm mai mult acest subiect, cu atât mai evidente ne apar toate cele spuse anterior, fiindcă cel care studiază greaca se poate uşor informa în legătură cu faptul că în toate cazurile în care Domnul nostru foloseşte acest termen, „Fiul Omului”, îl foloseşte în forma accentuată, ceea ce în traducerea engleză nu se distinge, şi care, pentru a fi apreciat în limba engleză ar trebui să fie exprimat cu accentul pe cele două articole hotărâte — „FiuOmului”. Şi dreptul Domnului nostru la acest titlu este incontestabil. După cum singurul care a fost perfect a fost Adam şi toţi ceilalţi din rasa lui au fost degeneraţi, cu excepţia acestui singur Fiu care S-a ataşat rasei lui Adam pentru a fi Răscumpărătorul tuturor posesiunilor lui Adam, tot aşa, când El era în actul răscumpărării rasei şi de când a răscumpărat-o din blestemul sau din sentinţa morţii, dreptul de a fi FiuOmului I-a revenit în posesie legal şi indiscutabil.

Iar acest titlu I S-a cuvenit nu numai în perioada când dădea marele „preţ de răscumpărare pentru toţi”, ci I Se cuvine şi în timpul acestui Veac Evanghelic, în timp ce se desfăşoară alegerea colaboratorilor Săi în marele program de restabilire. Şi acest titlu I Se va cuveni Domnului nostru mult mai mult în timpul mandatului Său din Împărăţia Sa Milenară, când El, ca Fiul (acum mult înălţat şi schimbat) omului (Adam), va duce la îndeplinire lucrarea restabilirii, „răscumpărarea

[eliberarea] stăpânirii dobândite. Efes. 1:14; Rut 4:1-10.„Omul Isus Hristos”, aşa cum este văzut de necredincioşiNu numai urmaşii devotaţi ai Domnului Isus Cristos I-au recunoscut înţelepciunea şi harul şi au observat că era plin „de toată plinătatea lui Dumnezeu”, ci chiar potrivnicii Lui au recunoscut că era mult superior celor obişnuiţi din rasa noastră, după cum citim: „Şi toţi mărturiseau pentru El, se mirau de cuvintele de har care ieşeau din gura Lui” (Luca 4:22). ((154)) Alţii ziceau: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul Acesta” (Ioan 7:46). Iar Pilat, care nu era dispus să nimicească viaţa celui mai nobil evreu pe care-l văzuse, s-a străduit, ca o ultimă încercare, să calmeze rea-voinţa mulţimii, dându-şi seama că era instigată de cărturari şi de farisei, care erau invidioşi şi geloşi pentru popularitatea Domnului nostru. În cele din urmă Pilat a cerut ca Isus să fie adus în faţa acuzatorilor, evident cu gândul că o privire la trăsăturile Sale nobile va izgoni ura şi răutatea lor. Astfel că, prezentându-L, Pilat a exclamat: „Iată Omul!”, cu accentul pe articol, ceea ce nu este evident în traducerea engleză, decât dacă articolul este citit accentuat — „Iată Omul!” Ca şi cum ar fi spus: Omul pe care voi îmi cereţi să-l răstignesc nu este numai evreul mai presus de oricare alţi evrei, ci Omul mai presus de oricare alţi oameni. Şi Ioan a declarat în legătură cu umanitatea Domnului nostru: „Logosul a devenit trup … (şi noi am privit slava Lui, slavă ca a unicului Fiu din partea Tatălui), plin de har şi de adevăr”. Ioan 1:14; 19:5.În legătură cu aceasta să ne amintim acea apologie mereu citată şi binecunoscută a „Fiului Omului” şi a învăţăturilor Sale, scrisă de celebrul francez Rousseau, după cum urmează:

„Cât de neînsemnate sunt cărţile filosofilor, cu toată pompa lor, când le comparăm cu Evangheliile! Se poate oare ca scrieri atât de sublime şi în acelaşi timp atât de simple să fie opera oamenilor? Este posibil oare ca Acela a cărui viaţă ele o povestesc, să nu fie decât un simplu om? Este oare în caracterul Său ceva din omul sectar entuziast sau ambiţios? Ce blândeţe, ce puritate se află în căile Sale, ce har mişcător este în învăţăturile Sale! Ce înălţime în maximele Sale! Ce înţelepciune profundă în cuvintele Sale! Ce prezenţă de spirit, ce delicateţe şi pricepere în răspunsurile Sale! Ce stăpânire asupra patimilor Sale! Unde este omul, unde este înţeleptul care să ştie cum să acţioneze, cum să sufere şi cum să moară, fără slăbiciune şi fără ostentaţie? Prieteni, oamenii nu inventează astfel de lucruri; iar faptele în legătură cu Socrate, de care nimeni nu se îndoieşte, nu sunt atât de bine ((155)) dovedite ca şi cele în legătură cu Isus. Evreii aceia nu puteau atinge tonul acesta sau gândul acesta despre moralitate. Iar Evanghelia are caracteristici de adevăr atât de măreţe, atât de izbitoare, atât de perfect inimitabile, încât inventatorii lor ar fi încă mai minunaţi decât cel pe care îl zugrăvesc”.

Apologia care urmează la adresa Fiului Omului este pusă pe seama renumitului Napoleon Bonaparte:

„De la început până la sfârşit Isus este acelaşi; întotdeauna acelaşi — maiestuos şi simplu, infinit de sever şi infinit de blând. De-a lungul unei vieţi petrecute sub ochiul public, El nu dă niciodată ocazia de a I Se găsi vină. Prudenţa conduitei Lui ne obligă la admiraţie prin îmbinarea forţei cu blândeţea. La fel în vorbire şi acţiune, El este iluminat, consecvent şi calm. Se spune că sublimul este un atribut al divinităţii; ce nume, atunci, Îi vom da noi Aceluia al cărui caracter reunea toate elementele sublimului?

Eu cunosc oamenii, şi vă spun că Isus n-a fost un om. Totul mă uimeşte la El. Între El şi orice altă fiinţă din lume comparaţia este imposibilă. El este într-adevăr o fiinţă prin Sine Însuşi. Ideile şi sentimentele Sale, adevărul pe care-l vesteşte, felul Său de a vorbi, toate sunt mai presus de ordinea umană şi naturală a lucrurilor. Naşterea Sa şi povestea vieţii Sale, profunzimea doctrinei Sale, care răstoarnă toate dificultăţile şi este cea mai deplină soluţie a lor, Evanghelia Sa, unicitatea acestei fiinţe misterioase şi înfăţişarea Sa, stăpânirea Sa, înaintarea Sa prin toate secolele şi împărăţiile, toate acestea sunt pentru mine un lucru uimitor, o taină de nepătruns. În toate acestea nu văd nimic de la om. Oricât de mult m-aş apropia, oricât de amănunţit aş examina, toate rămân în afara oricărei comparaţii — mari, de o măreţie care mă zdrobeşte. În zadar mă gândesc — toate rămân inexplicabile! Vă provoc să-mi arătaţi o altă viaţă ca aceea a lui Cristos”.

Într-adevăr, adevărul este mai ciudat decât ficţiunea, iar omul perfect Isus Cristos, uns cu spiritul Celui Preaînalt, a fost atât de diferit de rasa imperfectă pe care a luat-o în stăpânire pentru a o răscumpăra, încât lumea este desigur ((156)) scuzabilă că se întreabă dacă El n-a fost cumva mai mult decât un om. Desigur că a fost mai mult, mult mai mult decât un simplu om — mult mai mult decât un om păcătos: El a fost despărţit de păcătoşi, şi, ca om perfect, a fost însuşi chipul şi asemănarea nevăzutului Dumnezeu.

„Înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne facă să-L dorim”

„El a crescut înaintea Lui ca o mlădiţă fragedă, şi ca o rădăcină care iese dintr-un pământ uscat: n-avea nici aspect, nici onoare, şi când ne uităm la El nu vedem înfăţişarea pe care s-o dorim. El este dispreţuit şi părăsit de oameni; om al durerii şi obişnuit cu suferinţa: şi noi neam ascuns faţa de El, cum ar veni.” Isa. 53:2, 3 — Compară traducerile lui Young şi Leeser.

Unii au sugerat că aceste scripturi arată că înfăţişarea persoanei Domnului nostru a fost mai prejos decât a altor oameni, şi ca atare au privit aceasta ca o dovadă că El n-a fost despărţit de păcătoşi, ci părtaş la păcat şi la pedeapsa lui, degenerarea. Noi însă nu suntem de acord cu aceasta, fiind contrar cu tot sensul mărturiei scripturale, şi suntem înclinaţi, dimpotrivă, să aducem această declaraţie în armonie cu mărturia generală a Scripturii asupra acestui subiect, dacă se poate face fără a încălca principiile corecte ale interpretării, şi noi credem că aceasta se poate face şi se poate arăta.

Există diferite tipuri de cinste, frumuseţe şi atracţie — remarcabil de diferite sunt idealurile diferitelor popoare şi ale aceluiaşi popor în diferite împrejurări. Idealul de frumuseţe satisfăcător pentru barbari este respingător pentru cei mai civilizaţi. Războinicul indian, vopsit cu roşu şi galben şi împodobit cu scoici şi pene colorate şi cu o cingătoare de scalpuri însângerate, ar fi idealul de dorit în mintea unor sălbatici. Boxerul din ring, dezbrăcat pentru luptă, pentru unii este idealul de formă bărbătească în ceea ce este cunoscut ca „arta masculină”. Pentru alţii, matadorul sau toreadorul bogat înveşmântat este marele ideal al dezvoltării masculine care atrage admiraţia şi aplauzele mulţimii. Şi astfel ((157)) idealurile diferă potrivit timpurilor, împrejurărilor şi condiţiilor. Deoarece această scriptură se referă la Domnul nostru Isus la prima venire a Sa, ar trebui să se înţeleagă că El nu S-a ridicat la înălţimea idealului evreiesc. Acest lucru este foarte evident, deoarece chiar Acela despre care Pilat a exclamat, „Iată Omul!”, a fost Cel despre care evreii au strigat cu multă ardoare: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” „Navem împărat decât pe Cezarul!”

Trebuie să ne amintim că pe vremea primei veniri poporul evreu se afla în supunere, sub jugul roman, şi că fusese „călcat în picioare de neamuri” timp de peste şase sute de ani. Trebuie de asemenea să ne amintim de speranţele lui Israel, concepute de făgăduinţele divine făcute lui Avraam, Isaac şi Iacov şi repetate prin toţi profeţii, în sensul că la timpul cuvenit al lui Dumnezeu, El le va trimite pe Unsul Său, un legiuitor mai mare ca Moise, un general mai mare ca Iosua, un împărat mai mare ca David sau Solomon. Trebuie să ne mai amintim că tocmai în vremea aceea Israel căuta pe Mesia potrivit idealurilor lor, după cum este consemnat, tot poporul era în aşteptarea lui Mesia. Dar când s-a anunţat că Isus era Mesia, prezentarea Lui era atât de diferită de tot ce aşteptaseră ei, încât inimile lor mândre s-au ruşinat de El, şi, cum s-ar zice, şi-au ascuns faţa de la El — I-au întors spatele — în special conducătorii şi cei proeminenţi din acel popor, a căror îndrumare era urmată de poporul de rând. Luca 3:15.

Ei aşteptau un mare general, împărat şi legiuitor în acelaşi timp, plin de demnitate, plin de aroganţă, plin de ambiţie, plin de mândrie, plin de încăpăţânare — trufaş şi dominator în cuvânt şi faptă. Acesta era idealul lor despre însuşirile necesare împăratului care să cucerească lumea şi să facă pe Israel un popor de frunte. Ei au văzut mândria, insolenţa, aroganţa lui Irod, numit de către împăratul roman să fie regele lor; ei au văzut ceva la generalii şi guvernatorii, la sutaşii etc. romani; ei şi-au imaginat că împăratul roman trebuia să aibă încă mai pronunţat aceste diferite ((158)) caracteristici, care să-l ducă la poziţia de superioritate în imperiu; şi luându-şi ideile din acestea, aşteptau ca Mesia să aibă multe din aceste caracteristici încă mai vizibil, reprezentând demnitatea, onoarea şi gloria încă mai mare a Curţii Cereşti şi a autorităţii ei transferate pe pământ.

Nu este de mirare deci, având asemenea aşteptări, că ei nu erau pregătiţi să accepte pe blândul şi umilul Nazarinean, care primea în tovărăşia Sa pe vameşi şi păcătoşi şi a cărui unică armă de cucerire a lumii era „sabia gurii Sale”. Nu este de mirare că atunci când a fost anunţat a fi speranţa lui Israel, Împăratul evreilor, Mesia, ei I-au întors spatele. Nu este de mirare, cu aşteptările lor false de mult nutrite, că au fost foarte dezamăgiţi. Nu este de mirare că le-a fost ruşine să-L recunoască pe „Isus, Împăratul iudeilor”, şi au zis: El nu este felul de frumuseţe, onoare şi demnitate pe care le-am dorit noi: El nu este idealul nostru de ostaş, om de stat şi împărat care să se potrivească nevoilor noastre naţionale sau să poată împlini mult nutritele noastre speranţe. O, da! La fel cum o clasă similară de astăzi care, aşteptând a doua venire a lui Mesia, au fost necondiţionat convinşi că aşteptările lor, zidite pe „tradiţia bătrânilor”, erau corecte şi ca atare au neglijat să cerceteze onest şi serios Scripturile, care le-ar fi dat „înţelepciune spre mântuire”.

Pare evident că la o astfel de lipsă a dorinţei de a-I privi înfăţişarea şi la o astfel de lipsă a „onoarei” (frumuseţii) pe care ei o căutau se referă profetul. Ar fi nepotrivit a traduce şi interpreta profeţia în dezarmonie cu faptele istorice admise a fi împlinirea ei, şi de asemenea în dezarmonie cu repetatele mărturii despre puritatea Lui, ca Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii — sfânt, nevinovat, fără pată şi despărţit de păcătoşi.

„Atât de desfigurată Îi era faţa”

— Isa. 52:14, 15 —

Aici iarăşi o traducere greşită a dat naştere la idei eronate în privinţa înfăţişării Domnului nostru; şi totuşi, până şi cei ((159)) mai neglijenţi cititori care au văzut feţe de fiinţe umane serios desfigurate de depravare, de boală sau prin accident, au găsit imposibil să înţeleagă că faţa sau înfăţişarea Domnului nostru era „atât de desfigurată şi atât de mult se deosebea înfăţişarea Lui de cea a fiilor oamenilor”. Evident că ceva este greşit în astfel de declaraţie, căci nu pe un astfel de om l-ar fi prezentat Pilat în faţa poporului, zicând: „Iată Omul!” Nu pe un astfel de om l-ar fi salutat poporul de rând ca Fiul lui David şi s-ar fi gândit să-l ia cu forţa să-l facă împărat. În afară de aceasta, nu avem oare asigurarea că nici un os nu I-a fost zdrobit? Dar cât de schimbată în bine este această declaraţie profetică — cu cât este mai în armonie cu faptele istoriei scripturale şi a deducţiilor logice despre sfinţenia şi puritatea Lui, când declaraţia este redată astfel:

„După cum mulţi au rămas uimiţi de tine îatât de desfigurată de oameni Îi era faţa şi atât de mult se deosebea înfăţişarea Lui de cea a fiilor oamenilorş, tot aşa, El va uimi multe popoare”. După cum oamenii din zilele Lui au fost surprinşi că El S-a supus abuzurilor celor care L-au încununat cu spini, L-au lovit, L-au scuipat, L-au răstignit şi L-au străpuns, tot aşa, toate neamurile, acum şi în viitor, auzind cum a suferit „din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine” (Evr. 12:3), se minunează şi se vor minuna de o asemenea răbdare şi umilinţă.

„Înaintea Lui împăraţii îşi vor închide gura, căci vor vedea [exemplificat în El] ce nu li se mai istorisise [despre alţii] şi vor înţelege ce nu mai auziseră.” Cei mari de pe pământ nau auzit niciodată de vreun rege care să se supună de bună voie unor asemenea înjosiri din partea supuşilor săi, şi pentru a le putea face bine. Într-adevăr, „dragostea Lui este mai presus de a unui frate”. Nu-i de mirare dacă toţi vor fi uimiţi „la timpul cuvenit”.

Fără îndoială că şi faţa iubitului nostru Răscumpărător purta semnele întristării, căci, după cum am văzut, inima Sa adânc simţitoare „a avut milă” de slăbiciunile noastre; şi fără ((160)) îndoială acele semne s-au înmulţit, până la încheierea slujirii Sale la Calvar. Să nu uităm că cu cât un organism este mai fin, cu atât mai fine sunt şi simţurile lui, cu atât mai tare poate simţi durerea. Putem uşor vedea că scenele de necaz, boală, durere şi decădere, cu care ne obişnuim mai mult sau mai puţin, prin propria noastră parte la depravare şi prin legătura continuă cu necazul uman, ar fi chestiuni mult mai serioase pentru Cel perfect — Cel sfânt, nevinovat, nepătat şi despărţit de păcătoşi.

Găsim acest lucru ilustrat într-o anumită măsură în propriile noastre experienţe. Cei cu simţuri relativ fine, care au fost obişnuiţi cu luxul, cu rafinamentul, cu frumuseţea şi cu un mediu favorabil, dacă vizitează cartierele sărace ale marilor oraşe şi observă degradarea, condiţiile nefavorabile, mirosurile urâte, sunetele stridente, priveliştea nefericită a mizeriei, sigur li se face rău; involuntar li se strâmbă faţa şi le vine gândul: ce viaţă îngrozitoare ar fi în astfel de condiţii; ce binefacere ar fi moartea. Şi totuşi, poate că în timp ce astfel ar vorbi cu sine, ochiul ar prinde scena unor copii jucându-se veseli şi poate a unei spălătorese în timp ce lucra, ar prinde o frântură dintr-un cântec, sau ar vedea un om citind mulţumit ziarul, sau ar auzi un băiat încercând să cânte la un instrument vechi. Aceste lucruri arată că acei care s-au obişnuit cu astfel de privelişti, sunete, mirosuri şi condiţii generale, sunt cu mult mai puţin influenţaţi de ele decât cei care încă din copilărie au fost obişnuiţi cu rafinamentul.

Şi această lecţie ilustrează într-o măsură foarte mică deosebirea între felul Domnului nostru de a vedea starea păcătoasă şi jalnică a pământului şi felul nostru de-a o vedea. Ca fiinţă perfectă, care părăsise curţile slavei cereşti şi Se umilise pentru a deveni părtaş la suferinţa omului, compătimitorul şi Răscumpărătorul lui, El desigur a simţit mai mult decât noi nefericirile „creaţiei care suspină”. Nu este de mirare deci, dacă greutatea întristărilor noastre a aruncat o umbră asupra frumuseţilor slăvite ale chipului Său perfect! Nu este de mirare dacă atingerea cu necazurile ((161)) pământene şi împărtăşirea Sa voluntară din slăbiciunile şi bolile umane (la sfârşitul vieţii Sale, a vitalităţii Sale, după cum am văzut) au marcat adânc chipul şi înfăţişarea Fiului Omului! Şi totuşi, nu ne putem îndoi nici o clipă că comuniunea Sa cu Tatăl, părtăşia Spiritului sfânt şi aprobarea conştiinţei Sale, faptul că a făcut întotdeauna ceea ce era plăcut în ochii Tatălui, trebuie să-I fi dat chipului Răscumpărătorului nostru o expresie liniştită, care ar fi o combinaţie de bucurie şi întristare, de tulburare şi de pace. Iar cunoştinţa Sa despre Planul Tatălui ceresc trebuie să-L fi făcut în stare să Se bucure în lucrurile pe care Le-a suferit, dându-Şi seama cum nu peste mult timp vor produce nu numai o binecuvântare pentru Sine, ci şi o „mântuire până la marginile pământului”. Dacă, prin urmare, întristările oamenilor I-au umbrit chipul, putem fi siguri că credinţa şi speranţa Sa au fost şi ele marcate în expresia sa facială, şi că pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere I-a păzit inima şi I-a permis să fie întotdeauna bucuros, în mijlocul celor mai mari împotriviri din partea păcătoşilor.

„Deosebindu-se din zece mii”

Pentru inima păcătoasă, invidioasă, duşmănoasă a firii decăzute, orice este înrudit cu frumuseţea, bunătatea, adevărul şi iubirea, este neplăcut, în ea nu este nici o frumuseţe, nimic de dorit — este o dojană. Domnul nostru a exprimat acest lucru cu multă forţă, când a zis: „Oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul, urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se vadă faptele” (Ioan 3:19, 20). Mai vedem o ilustraţie a acestui fapt, că o inimă rea poate uneori să urască şi să dispreţuiască o înfăţişare minunată, o înfăţişare luminată de iubire, nu numai prin faptul că iubitul nostru Răscumpărător a fost astfel dispreţuit de către cei care au strigat „Răstigneşte-L!”, ci şi în cazul altora. Să observăm diferitele mărturii ale martirajului pentru Adevăr şi să remarcăm cât de mică a fost influenţa ((162)) înduioşătoare a înfăţişării celor care puteau să privească în sus de la suferinţele lor personale şi să se roage pentru binecuvântarea celor care-i persecutau. Mărturia despre primul martir creştin — Ştefan — este în sensul că faţa lui era strălucitoare şi frumoasă, aşa încât se putea chiar compara cu faţa unui înger. „Toţi cei care stăteau în sinedriu s-au uitat ţintă la Ştefan şi faţa lui li s-a arătat ca o faţă de înger” (Fapt. 6:15). Şi totuşi, din cauza împietririi inimii lor, departe de a le plăcea faţa lui angelică, care trebuie să fi fost mult mai puţin angelică decât aceea a Învăţătorului, şi în loc să dea atenţie cuvintelor Sale minunate, care au fost mult mai puţin minunate decât cele ale Marelui Învăţător, „s-au năpustit toţi într-un gând asupra lui … şi aruncau cu pietre în Ştefan” — întocmai cum au strigat către Pilat să-L răstignească pe Domnul slavei.

„Toată fiinţa lui este plină de farmec.”

* * *

Cerurile, Doamne, slava Ta vestesc
Prin sfere largi de spaţii nesfârşite,
În gânduri care larg călătoresc,
Puterea şi înţelepciunea-Ţi pot acolo fi găsite.

Pe Tine, care legile naturii minunate le-ai făcut
Şi glorioasa-i graţie o menţii,
Te salutăm ca Marele-nceput,
Ne delectăm văzând a-Tale căi.

Slava Ta acuma prin credinţă o vedem,
Citim a Ta înţelepciune, dragoste şi har;
În laudă şi adorare ne-nchinăm
Şi faţa Ta slăvită vrem să o privim.

Când toate lucrurile-or fi complete în Cristos —
Atât cele de pe pământ cât şi cele din cer —
Cerurile sus şi tot pământul jos va fi umplut
De laude cum niciodată nimeni n-a văzut.

Împăcarea omului cu Dumnezeu – Studiul VI
Mijlocitorul Împăcării — Fiul şi Domnul lui David

Cum este fiul lui David — Genealogia lui Iosif prin Solomon — Genealogia Mariei prin Natan — Înjoseşte pe cei înălţaţi, înalţă pe cei înjosiţi — De unde este titlul lui Cristos ca domn al lui David — Cum a fost El atât rădăcina cât şi Vlăstarul lui David — Semnificaţia titlului Său, „Părintele veşniciei” — Cum a fost asigurat şi cum va fi aplicat — Cine sunt copiii lui Cristos — Biserica, „fraţii Săi” — Copiii Dumnezeului şi Tatălui Domnului nostru Isus Cristos

„Isus i-a întrebat: «Ce gândiţi voi despre Hristos? Al cui fiu este?» «Al lui David», I-au răspuns ei. Şi Isus le-a zis: «Cum atunci David, în Duh

[prin inspiraţie], îl numeşte Domn, zicând: «Domnul [Iehova] a zis Domnului [adon, stăpân, conducător] Meu»: «Stai la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale»? Deci, dacă David îl numeşte Domn [adon, stăpân], cum este El fiul lui?” Mat. 22:41-45.AR TREBUI remarcat, înainte de toate, că discuţia despre această problemă nu se referă la preexistenţa Domnului nostru, ci numai la legătura Sa cu familia umană. El S-a înrudit cu familia umană, după cum am văzut, prin aceea că a luat natura noastră, prin mama Sa, Maria. Genealogia Mariei, aşa cum este urmărită de Luca, ne duce până la David, prin fiul său Natan (Luca 3:31*), pe când genealogia lui Iosif, aşa cum este dată de Matei, duce de asemenea până la David, prin fiul său Solomon (Mat. 1:6, 16). Fiindcă Iosif a acceptat pe Maria de soţie şi L-a adoptat pe Isus, fiul ei, ca şi cum ar fi fost propriul său fiu, această adoptare L-a îndreptăţit pe Isus să socotească genealogia lui Iosif; dar această urmărire înapoi până la familia lui David nu era ((130)) necesară, fiindcă, după cum am văzut, şi mama Sa se trăgea din David, printr-o altă spiţă.


*Iosif este numit aici „fiul lui Eli”, adică al tatălui Mariei, prin căsătorie, sau legal; sau, cum am spune noi, ginerele lui Eli. Prin naştere Iosif a fost fiul lui Iacov, cum se arată în Matei 1:16.


Să se observe însă că pretenţia Domnului nostru la tronul lui Israel nu se bazează pe legătura mamei Sale cu Iosif, după cum au sugerat unii. Dimpotrivă, dacă ar fi fost fiul lui Iosif, El ar fi fost exclus de la orice drepturi strămoşeşti la tronul lui David, pentru că, deşi succesorii lui David la împărăţie au venit prin spiţa fiului său Solomon şi nu prin spiţa fiului său Natan, totuşi unele scripturi arată clar că marele moştenitor al tronului lui David nu va veni prin spiţa familiei regale a lui Solomon. Dacă vom demonstra aceasta, vom avea o barieră eficientă în calea pretenţiilor ridicate de unii, că Domnul nostru trebuie să fi fost fiul lui Iosif, după cum a fost şi al Mariei. Să examinăm deci cu atenţie această chestiune.

Declaraţia divină, clar exprimată, a fost mai întâi că, fără echivoc şi indiscutabil, marele moştenitor al tronului lumii, marele Împărat al lui Israel, va trebui să vină din spiţa lui David. Apoi, de asemenea a fost declarat că el va trebui să vină din spiţa lui Solomon, din familia domnitoare, numai că pe baza anumitor condiţii. Dacă acele condiţii erau împlinite, El venea din acea spiţă; dacă acele condiţii nu erau împlinite, el venea dintr-o altă spiţă, dar în orice caz trebuia să vină prin spiţa lui David şi trebuia să fie atât fiul lui David, cât şi Domnul lui David.

Să observăm declaraţia scripturală:

„Domnul a jurat lui David în adevăr şi nu Se va întoarce de la ce a jurat: «Voi pune pe scaunul tău de domnie un rod din trupul tău. Dacă fiii tăi vor păzi legământul Meu şi mărturiile Mele pe care îi voi învăţa, atunci şi fiii lor vor sta în veci pe scaunul tău de domnie».” Ps. 132:11, 12.

„Dintre toţi fiii mei — căci Domnul mi-a dat mulţi fii — a ales pe fiul meu Solomon, ca să-l pună pe scaunul de domnie al împărăţiei Domnului, peste Israel. El mi-a zis: «Fiul tău Solomon Îmi va construi casa … . Îi voi întări împărăţia pe ((131)) vecie, dacă va fi hotărât, ca astăzi, să împlinească poruncile şi rânduielile Mele.»” 1 Cron. 28:5-7.

„Dacă fiii tăi vor lua seama la calea lor, umblând înaintea Mea în adevăr, din toată inima lor şi din tot sufletul lor, nu vei fi lipsit niciodată de un urmaş pe scaunul de domnie al lui Israel.” 1 Împ. 2:4.

Făgăduinţa Împărăţiei Mesianice din spiţa lui Solomon şi din spiţa urmaşilor săi după trup este astfel în mod clar şi specific condiţionată, legată de o anumită credincioşie faţă de Domnul; şi după toate regulile interpretării cuvintelor, implicaţia acestora este că necredincioşia faţă de Domnul în mod sigur va exclude pe urmaşii lui Solomon şi spiţa sa după trup de la tronul lui Israel, în privinţa Împărăţiei Mesianice. De aceea se ridică întrebarea: Oare Solomon şi urmaşii săi la tron „au luat seama la calea lor, umblând înaintea Mea [înaintea lui Dumnezeu] în adevăr, din toată inima lor şi din tot sufletul lor?” Dacă n-au luat seama, atunci le-a fost interzis să fie spiţa strămoşească a lui Mesia, după trup.

Pentru a cunoaşte răspunsul la această întrebare trebuie să mergem la Scripturi. Acolo găsim negreşit că Solomon şi spiţa sa regală n-au umblat după poruncile divine. Ca atare, ştim sigur că acea spiţă a fost tăiată şi abandonată de a fi spiţa mesianică, şi că aceasta trebuia să vină prin altă spiţă strămoşească, din David. Să ascultăm cuvântul Domnului:

„Şi tu, fiul meu Solomon, cunoaşte pe Dumnezeul tatălui tău şi slujeşte-I cu toată inima. … Dacă-L vei căuta, Se va lăsa găsit de tine; dar, dacă-L vei părăsi, te va lepăda şi El pe vecie”. 1 Cron. 28:9.

„Şi Domnul S-a mâniat pe Solomon, pentru că îşi abătuse inima de la Domnul, Dumnezeul lui Israel. … Şi Domnul ia zis lui Solomon: «Fiindcă ai făcut aşa, şi n-ai păzit legământul Meu şi rânduielile Mele pe care ţi le-am poruncit, voi rupe negreşit împărăţia de la tine. … Numai, nu voi face lucrul acesta în timpul vieţii tale, din pricina tatălui tău David; ci din mâna fiului tău o voi rupe. Nu voi rupe însă toată ((132)) împărăţia; voi lăsa o seminţie fiului tău, din pricina slujitorului Meu David şi din pricina Ierusalimului, pe care lam ales».” 1 Împ. 11:9-13.

În armonie cu aceasta, relatarea este că cele zece seminţii au fost rupte din spiţa lui Solomon, imediat după moartea acestuia — zece seminţii neacceptând niciodată supunerea faţă de Roboam, fiul şi succesorul lui Solomon. Dar să ascultăm cuvântul Domnului cu privire la seminţia lui Iuda şi a tovarăşului ei Beniamin, care au rămas un timp loiali spiţei lui Solomon şi astfel s-au asociat după cum se vede cu Împărăţia antitipică promisă şi cu Mesia, marele Împărat. Ultimii trei împăraţi din spiţa lui Solomon care au stat pe tronul său au fost Ioiachim, fiul său Ioiachin (numit şi Ieconia şi Conia) şi Zedechia, fratele lui Ioiachim. Să observăm mărturia Cuvântului Domnului împotriva acestor oameni, şi asigurarea Sa că nici unul din urmaşii lor nu va mai sta pe tronul Împărăţiei Domnului — reală sau tipică. Citim:

„«Viu sunt Eu», zice Domnul, «chiar dacă Ieconia, fiul lui Ioiachim, împăratul lui Iuda, ar fi un inel de pecetluit în mâna Mea cea dreaptă, te-aş scoate şi de acolo. … Este un vas dispreţuit, sfărâmat, acest Ieconia? Este el un vas de care să nu ai plăcere? Pentru ce sunt aruncaţi, oare, el şi sămânţa lui, şi azvârliţi într-o ţară pe care n-o cunosc?» Ţară, ţară, ţară, ascultă glasul Domnului! Aşa vorbeşte Domnul: «Scrieţi pe omul acesta ca lipsit de copii, ca un om căruia nu-i va merge bine toată viaţa lui; căci nici unul din urmaşii lui nu va prospera, aşezat pe scaunul de domnie al lui David şi domnind încă în Iuda»”. Ier. 22:24-30.

„De aceea, aşa vorbeşte Domnul despre Ioiachim, împăratul lui Iuda: «Nici unul din ai lui nu va sta pe scaunul de domnie al lui David».” Ier. 36:30.

Cu privire la Zedechia citim:

„Şi tu, nelegiuitule, gata să fii ucis, prinţ al lui Israel, a cărui zi vine tocmai când nelegiuirea este la culme! Aşa vorbeşte Stăpânul Domnul: «La o parte cu diadema, jos coroana! Nu mai este cum a fost. Ce este plecat va fi înălţat, ((133)) şi ce este înălţat va fi plecat! Voi da jos cununa, o voi da jos, o voi da jos şi nu va mai fi până va veni Acela căruia se cuvine şi o voi da Lui”. Ezec. 21:25-27 [partea în cursive este după Biblia de la Bucureşti, 1988 — n. e.].

Aici este declarată răsturnarea completă a spiţei lui Solomon: aceasta a fost spiţa care fusese înălţată şi care de atunci încolo urma să fie plecată, în timp ce spiţa plecată sau obscură a lui Natan, care nu ridicase nici o pretenţie la tron, urma să fie înălţată la timpul cuvenit prin reprezentantul ei, Mesia, născut după trup din Maria.

Cine poate cere o mărturie mai clară decât aceasta, că Mesia nu putea fi aşteptat din spiţa lui Solomon — toate drepturile şi pretenţiile acelei spiţe, sub providenţele şi condiţiile divine, fiind pierdute prin răutate şi răzvrătire împotriva lui Dumnezeu? Astfel pretenţia că Domnul nostru trebuie să fi fost fiul lui Iosif şi că astfel Şi-a moştenit drepturile şi pretenţiile prin Iosif se dovedesc a fi complet false, căci nimeni din acea spiţă nu va sta vreodată pe tronul Domnului.

Această schimbare a împărăţiei de la spiţa lui Solomon la o altă spiţă a casei lui David este clar prezisă şi în alte scripturi, după cum citim: „«Iată, vin zile», zice Domnul, «când voi ridica lui David un Vlăstar drept. El va împărăţi, va prospera îsubsol — n. e.ş … . În zilele Lui, Iuda va fi mântuit şi Israel va locui în siguranţă; şi iată Numele pe care iL vor da: Domnul, Dreptatea noastră!»” Ier. 23:5, 6.

Maria, mama lui Isus, pare să fi înţeles acest gând corect, sau a fost inspirată de Spiritul sfânt să vorbească profetic, atunci când a rostit remarcabila cântare de mulţumire citată de Luca (1:46-55): „El [Dumnezeu] … a risipit pe cei mândri în gândurile inimii lor. A răsturnat pe cei puternici de pe scaunele lor de domnie şi a înălţat pe cei smeriţi. Pe cei flămânzi i-a săturat de bunătăţi şi pe cei bogaţi i-a scos afară fără nimic”. Aici familia favorizată din spiţa lui Solomon este pusă în contrast cu familia mai umilă din spiţa lui Natan. Diadema şi coroana au fost luate de la Zedechia şi de ((134)) la linia lui Solomon, pentru a fi date Aceluia care are dreptul la ele — Vlăstarului drept din rădăcina lui David.

Am văzut cum Domnul nostru este vlăstarul sau sămânţa sau fiul lui David, şi spiţa prin care trebuie urmărită în mod corect genealogia Lui şi armonia deplină a Scripturilor cu aceasta: să vedem acum în ce privinţă a fost El Domnul lui David. Cum a putut fi Isus atât fiul cât şi Domnul lui David?

Noi răspundem că El nu este Domnul lui David pentru nimic din ceea ce a fost ca fiinţă spirituală înainte de a fi „devenit trup”şi de a fi locuit printre noi — după cum n-a fost nici Vlăstarul sau Fiul lui David în existenţa Sa preumană. Domnul nostru Isus a devenit Domnul sau superiorul lui David, precum şi „Domnul tuturor” (Fapt. 10:36) datorită marii lucrări pe care a îndeplinit-o ca Mijlocitor al Împăcării. „Hristos pentru aceasta a murit şi a înviat, ca să stăpânească şi peste cei morţi şi peste cei vii.” Rom. 14:9.

Este adevărat, Logosul putea fi numit în mod potrivit un Domn, unul înălţat în autoritate, după cum este numit şi un Dumnezeu, un puternic sau influent.*


*Ne vom aminti că noi nu discutăm acum cuvântul „Iehova”, atât de des tradus „Domn” în Vechiul Testament. Noi discutăm alte cuvinte redate prin „Domn”, ca şi în textul citat mai sus. „Domnul [Iehova] a zis Domnului meu [adon — stăpânul meu]. Stai la dreapta Mea” etc.


La fel, Omul Isus Cristos, înainte de moartea Sa, putea fi numit în mod potrivit Domn, şi aşa I S-au adresat ucenicii, după cum citim: „Voi Mă numiţi «Învăţătorul şi Domnul» şi bine ziceţi, căci sunt” (Ioan 13:13). Ca sol special al Legământului, pe care Tatăl L-a sfinţit şi L-a trimis în lume ca s-o răscumpere, şi pe care Tatăl L-a cinstit în toate modurile, mărturisind, „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Mi-am găsit desfătarea” — era cât se poate de potrivit ca toţi care-I priveau slava, ca slava unui Singur Conceput al Tatălui, plin de har şi de adevăr, să-L respecte, să-L asculte, să I se supună şi să-L adore — săI aducă omagii — ca reprezentant al Tatălui. Însă, după cum indică apostolul în textul citat mai sus, a existat un sens special ((135)) şi deosebit în care Domnul nostru Isus a devenit Domn sau Stăpân prin moartea şi învierea Sa.

Acest sens special în care Cristos cel înviat a fost „Domnul tuturor”— Domn „peste cei morţi şi peste cei vii” — este în mod vital legat de marea Sa lucrare ca Mijlocitor al Împăcării. Chiar pentru acest scop El a devenit om. Omenirea, în starea ei decăzută, „vândută păcatului” prin neascultarea tatălui Adam, era neajutorată — sub stăpânirea Păcatului şi sub sentinţa morţii; şi eliberarea ei de aceste rele, în armonie cu legea divină, a cerut ca pedeapsa lui Adam venită asupra familiei lui să fie satisfăcută deplin. Se cerea ca rasa să fie cumpărată înapoi din păcat, şi Cristos a devenit cumpărătorul ei, proprietarul ei — „Domnul tuturor”. Tocmai pentru acest scop, El a lăsat slava condiţiei Sale preumane şi a devenit Omul Isus Cristos. Iar declaraţia scripturală este că El „Sa dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare” — preţ de cumpărare — pentru rasa condamnată în Adam. Astfel întreaga lume a fost „cumpărată cu un preţ”, „cu sângele scump [viaţa] al lui Hristos”.

Dar, deşi în virtutea faptului că El a cumpărat rasa, a devenit în ochii Dreptăţii proprietarulstăpânul ei, „Domnul tuturor”, El n-a cumpărat rasa cu scopul de a o înrobi, ci chiar din contră, cu scopul de a elibera din păcat şi moarte pe toţi cei care vor accepta prin El darul îndurător al lui Dumnezeu. Şi însuşi scopul stabilirii Împărăţiei Mesianice este ca prin ea să-i poată fi acordate familiei umane drepturile şi privilegiile fiilor lui Dumnezeu — pierdute în Eden, răscumpărate, cumpărate cu un preţ la Calvar. Pentru a obţine acest drept de a elibera pe om, Răscumpărătorul nostru a devenit cumpărătorul, proprietarul, Domnul tuturor. Astfel, prin moartea Sa, Mesia a devenit Domnul lui David, pentru că David a fost un membru al rasei cumpărate cu sângele Său preţios.

„Rădăcina şi sămânţa lui David”

— Apoc. 22:16 —

Cam acelaşi gând este prezentat şi în aceste cuvinte ale Domnului nostru către Biserică. După trup, Domnul nostru ((136)) Isus a fost, prin mama Sa, fiul, vlăstarul, odrasla sau sămânţa lui David. În virtutea jertfirii vieţii Sale nepătate, El a devenit „rădăcina” lui David, precum şi Domnul lui; pentru că ideea sugerată de cuvântul „rădăcină” se deosebeşte cumva de cea dată în cuvântul „Domn”. „Rădăcina” lui David înseamnă originea, izvorul vieţii şi dezvoltării lui David.

Scripturile declară că David a fost o „tulpină a lui Isai”; tatăl său a fost deci rădăcina lui, potrivit naşterii naturale. Când şi cum a devenit Cristos rădăcina sau tatăl lui David? Răspundem: nu înainte de a „deveni trup” — când a devenit trup, ca omul Isus, El S-a înrudit cu rasa lui Adam prin mama Sa (Evr. 2:14-18). Şi în acea relaţie cu rasa şi cu David, El a fost „vlăstar”, nu „rădăcină”. Cum şi când a devenit El „rădăcina”? Răspundem: pe aceeaşi cale şi în acelaşi timp când a devenit şi Domnul lui David: calea a fost moartea Sa, prin care a cumpărat drepturile de viaţă ale lui Adam şi ale întregii sale rase, inclusiv ale lui David; timpul a fost la învierea Sa din morţi, Răscumpărătorul lui Adam, Răscumpărătorul rasei şi ca atare Răscumpărătorul lui David.

Prin urmare, Domnul lui David şi Rădăcina lui David n-a fost nici Logosul preuman, nici omul Isus Cristos, ci Mesia cel înviat. Când David în spirit (adică vorbind sub spiritul sau sub influenţa profetică) L-a numit pe Isus Domn, zicând: „Domnul [Iehova] a zis Domnului [Isus] meu: «Stai la dreapta Mea»” etc, referinţa nu era la Cel care Se sacrifica, „Omul Isus Hristos”, care nu-Şi sfârşise încă sacrificiul, ci la Isus cel biruitor, Domnul vieţii şi slavei, „Cel întâi-născut din morţi, Domnul împăraţilor pământului” (Apoc. 1:5). Despre acesta Petru a spus: „Pe El Dumnezeu L-a înviat a treia zi … . El … este Domnul tuturor” (Fapt. 10:36, 40). Despre acesta declară şi Pavel că la a doua venire a Sa, El Se va arăta ca „Împăratul celor care împărăţesc şi Domnul celor care stăpânesc”*. 1 Tim. 6:15.


*Vezi pag. 78


((137))

„Al doilea Adam”

Prima „rădăcină” sau primul tată al neamului omenesc, Adam, din cauza neascultării de Dumnezeu, nu şi-a putut naşte familia în propria sa asemănare, chipul lui Dumnezeu; el nu numai că n-a putut da urmaşilor săi viaţă veşnică, dar a şi pierdut pentru sine acest drept şi a atras asupra urmaşilor săi o moştenire, o ereditate de păcat, slăbiciune, degradare, moarte. Logosul a fost făcut trup, Omul Isus Cristos, pentru a fi al doilea Adam şi a lua locul primului Adam, pentru a putea reface lucrarea primului Adam şi ai da lui şi rasei lui (sau tuturor celor care o vor accepta pe baza condiţiilor divine) viaţă mai îmbelşugată, viaţa veşnică sub condiţiile ei favorabile, pierdută prin neascultare.

Este însă o mare greşeală din partea unora să presupună că „Omul Isus Hristos” a fost al doilea Adam. O, nu! După cum spune apostolul [1 Cor. 15:47 — trad. lit. nouă, 2001, subsol, n. e.]: „Al doilea om este Domnul din cer” — Domnul care va veni din cer, şi la a doua venire a Sa Îşi va lua funcţia şi datoriile de tată al rasei lui Adam, pe care a răscumpărato cu sângele Său preţios la Calvar. Cumpărarea rasei lui Adam de sub sentinţa Dreptăţii a fost necesară înainte de a fi posibil ca Domnul nostru Isus să fie Dătătorul de viaţă sau Tatăl rasei; şi numai această lucrare singură a fost realizată de Domnul nostru la prima venire a Sa. La a doua venire a Sa, El vine să ridice omenirea prin procese de restabilire şi să dea viaţă veşnică şi toate privilegiile şi binecuvântările pierdute prin primul Adam. Intervalul dintre prima şi a doua venire este destinat, conform programului Tatălui, alegerii din lumea răscumpărată a unei clase ale cărei calităţi au fost predestinate — toţi să fie „asemenea chipului Fiului Său” (Rom. 8:29). Această clasă are diferite nume: preoţi subordonaţi ai preoţiei Împărăteşti, corpul sau Biserica lui Cristos, Mireasa lui Cristos, soţia Mielului şi moştenitori împreună cu El în toate onorurile, binecuvântările şi serviciul Împărăţiei Sale.

((138))

Aşadar, lucrarea viitorului, lucrarea din Veacul Milenar, marele obiectiv al domniei lui Mesia, este exprimată prin cuvântul regenerare. Lumea a fost generată odată prin tatăl Adam, dar n-a reuşit să obţină viaţă; a fost generată doar pentru păcat şi pentru sentinţa lui, moartea. Dar noul Tată al rasei, al doilea Adam, propune o regenerare generală. Timpul acestei regenerări, când va fi disponibil pentru lume, este clar indicat prin cuvintele Domnului nostru către ucenicii Săi, şi anume Veacul Milenar. El a spus: „La reînnoirea [regenerarea — trad. reviz., subsol, n. e.] tuturor lucrurilor, voi, care Maţi urmat, veţi sta şi voi pe douăsprezece scaune de domnie şi veţi judeca pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” etc. Faptul că Biserica aleasă în acest Veac al Evangheliei trece printro regenerare, este recunoscut în mod general de către toţi cei care studiază Biblia, dar mulţi au trecut cu vederea faptul că există în plan o altă regenerare, separată, şi ea a fost pregătită pentru omenirea întreagă; nu înseamnă că toţi vor ajunge la regenerarea deplină, ci toţi vor avea ocazia, care, dacă va fi corect folosită, va duce la regenerarea deplină, completă.

În legătură cu aceasta, este bine să observăm mai amănunţit marea deosebire dintre regenerarea Bisericii şi regenerarea lumii: în cazul Bisericii, mulţi sunt chemaţi la regenerarea oferită în timpul Veacului Evanghelic şi puţini sunt aleşi — puţini ajung la deplina regenerare la care sunt invitaţi — şi anume, să devină noi creaturi în Cristos Isus, părtaşi naturii divine. Regenerarea pregătită pentru lume, după cum am văzut deja, nu este la o natură nouă, ci la restaurarea sau restabilirea naturii umane în perfecţiunea ei.

Şi aşa este scris: „Omul dintâi, Adam, a fost făcut un suflet viu [o fiinţă de carne]; cel din urmă Adam un duh dătător de viaţă. Dar întâi vine nu ce este duhovnicesc, ci ce este natural; ce este duhovnicesc vine pe urmă” (1 Cor. 15:45-47). Întradevăr, Domnul nostru Isus în zilele vieţii Sale pământeşti S-a identificat cu întâiul Adam şi cu rasa lui, prin sămânţa lui Avraam (Evr. 2:16), şi „a fost făcut pentru puţin timp mai prejos decât îngerii … din pricina morţii pe care a suferit-opentru ca, prin harul lui ((139)) Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi”. Dar după ce a îndeplinit acel obiectiv, El a fost înviat din morţi părtaş naturii divine, cumpărătorul familiei umane, dar fără să mai facă parte din ea — fără să mai fie „din pământ, făcut din ţărână”, ci Domnul ceresc — al doilea Adam, un duh dătător de viaţă.

Primul Adam a fost „rădăcina” originară din care a ieşit întreaga familie umană, şi deci, Domnul nostru Isus în trup, fiul Mariei, fiul lui David, fiul lui Avraam, a fost în acelaşi sens un vlăstar sau o mlădiţă din Adam (dar înzestrat, după cum am văzut, cu o viaţă de sus neştirbită, care L-a ţinut totuşi despărţit de păcătoşi). Sacrificiul de Sine ca om (în ascultare de planul Tatălui) nu numai I-a asigurat înălţarea la natura divină, ci şi a cumpărat pentru El toată rasa lui Adam şi dreptul lui Adam ca tată sau „rădăcină” a rasei. Astfel, prin cumpărarea locului şi a drepturilor lui Adam, Domnul nostru este al doilea Adam. După cum El Şia dat viaţa umană pentru viaţa lui Adam, tot aşa Şi-a sacrificat şi posibilităţile producerii pe cale naturală a unei rase în locul copiilor lui Adam — pentru ca la timpul cuvenit să poată accepta pe „oricine va vrea” din familia lui Adam ca propriii Săi copii, regenerândui, dându-le viaţă veşnică pe condiţii rezonabile. Nemaifiind un „vlăstar” din rădăcina lui Isai şi a lui David, Domnul nostru este o rădăcină nouă, pregătită să dea viaţă nouă şi întreţinere omenirii — lui Adam, lui Avraam, lui David şi fiecărui membru sau vlăstar al familiei umane ruinate de păcat, care le vor accepta în condiţiile „Legământului prin jurământ”.

Cum este prima lucrare a Domnului pentru Biserica Sa din acest veac, aşa va fi şi lucrarea Sa pentru toată omenirea care o vor accepta în timpul Veacului Milenar. Prima Sa lucrare pentru Biserica Sa acum este îndreptăţirea la viaţă (viaţă umană) în armonie cu Dumnezeu, în părtăşie cu Dumnezeu; aceeaşi de care S-a bucurat omul perfect Isus, înainte de consacrarea Sa spre moarte la botez; şi aceeaşi de care sa bucurat omul perfect Adam înainte de încălcarea sa — cu deosebirea că perfecţiunea lor a fost reală, în timp ce a noastră este o perfecţiune a vieţii socotită. (De aceea avem declaraţia că noi suntem „îndreptăţiţi — prin credinţă”.)

((140))

Domnul nostru Se reprezintă pe Sine şi Biserica Sa ca o viţă de vie; şi aceasta ne dă o ilustraţie bună a subiectului mlădiţei şi rădăcinii. Adam şi rasa lui au fost viţa şi mlădiţele originare, atacate de virusul păcatului, producând roadă rea şi moarte. Domnul nostru Isus a devenit o mlădiţă nouă şi a fost altoit în viţa adamică şi a produs roadă diferită. O caracteristică a viţei este că mlădiţele ei pot fi îngropate şi devin rădăcini. Astfel Domnul nostru, mlădiţa altoită în tulpina adamică, a fost îngropat, a încetat a mai fi mlădiţă şi a devenit rădăcină. În decursul acestui veac, membrii Bisericii Sale sunt „mlădiţe” în El, şi în mod asemănător au „ca rod sfinţirea” (Rom. 6:22), viaţa nouă fiind trasă din El. Însă tuturor mlădiţelor din acest veac li se cere nu numai „să aducă multă roadă” ca mlădiţe, aşa cum a adus El, ci, de asemenea ca El, să fie în cele din urmă îngropate şi să devină cu El părţi din rădăcina care pe parcursul Veacului Milenar va întări şi va susţine rasa umană regenerată.

Rădăcina căzută, Adam (cu prima Evă, ajutorul lui), a dat naştere familiei umane în robia păcatului şi a morţii; al doilea Adam, Cristos (cu Mireasa şi ajutorul Lui), cumpărând drepturile celui dintâi, precum şi pe el şi rasa lui, vor fi pregătiţi să regenereze pe toţi cei doritori şi ascultători. Aceasta se numeşte „restabilire” (Fapt. 3:19-23) — a reda celor vrednici privilegiile şi binecuvântările pământeşti pierdute în primul Adam, pentru ca, în calitate de viţă a Domnului, omenirea restabilită să poată aduce multă roadă spre lauda lui Dumnezeu. Dar să se observe că acest privilegiu de a deveni „rădăcină” este limitat la Cristos Cap şi corp, „aleşi după cunoştinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea Duhului” „şi credinţa adevărului” în decursul acestui Veac al Evangheliei (1 Pet. 1:2). David şi alţi vrednici din trecut (care au murit înainte ca „mlădiţa” să fie îngropată şi să devină „rădăcină”) nu pot deveni niciodată părţi din rădăcină; şi nu vor putea nici credincioşii din Veacul Milenar. Toţi însă vor fi satisfăcuţi când vor ajunge la asemănarea Lui, fie la cea cerească, fie la cea pământească. Omenirea va avea privilegiul să ajungă în ((141)) asemănarea omului perfect Isus Cristos, „mlădiţa” sfântă, în timp ce Biserica, „mireasa” Lui, „trupul” Lui, preoţii Săi subordonaţi credincioşi, care acum împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Cristos şi sunt „identificaţi cu El printr-o asemănare cu moartea Lui”, vor purta chipul Său ceresc. 1 Cor. 15:48, 49; Evr. 11:39, 40.

„Părintele veşniciei”

„Îl vor numi: «Minunat, Sfătuitor, Dumnezeu puternic, Părintele veşniciei, Prinţ al păcii».” Isa. 9:6.

Am observat deja caracterul potrivit al titlului „Dumnezeu puternic”, aşa cum se aplică la Domnul nostru Isus; şi puţini vor contesta că El este într-adevăr Cel Minunat din toată familia Tatălui ceresc; nimeni nu va contesta că El este un mare Sfătuitor sau Învăţător; sau că, deşi Împărăţia Lui trebuie să fie introdusă printr-un timp de strâmtorare şi tulburare legat de moartea instituţiilor rele prezente, totuşi Domnul nostru este Prinţul păcii — care va stabili o pace sigură şi durabilă, pe singura bază corectă — dreptatea — conformitatea cu caracterul şi planul divin. Acum ajungem la examinarea titlului „Părintele veşniciei”, şi-l găsim tot atât de potrivit şi de semnificativ ca şi celelalte.

Acest titlu nu contrazice, cum au presupus unii, mulţimea scripturilor care spun că Iehova este Părintele veşniciei — „Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos”, după cum exprimă Petru (1 Pet. 1:3). Dimpotrivă, Scripturile arată clar un anumit sens în care I se va aplica acest titlu Domnului nostru la a doua venire a Sa — că El va fi Părintele rasei umane regenerate în timpul Mileniului. Într-adevăr, acest titlu este numai echivalentul celor pe care tocmai le-am analizat — „Domnul” cel nou al lui David şi al omenirii, „Rădăcina” cea nouă, al doilea Adam, înseamnă numai Părintele veşniciei — Părintele care dă viaţă veşnică.

Deoarece Domnul nostru a cumpărat omenirea cu preţul vieţii Sale, şi deoarece în virtutea acelei cumpărări a devenit Domnul ei, Restauratorul ei, Dătătorul ei de viaţă, şi deoarece chiar înţelesul de bază al cuvântului tată este dătător de ((142)) viaţă, Domnul nostru nu putea lua un nume sau un titlu mai potrivit decât „Părintele veşniciei” spre a reprezenta relaţia Sa cu lumea, acum pe punctul de a fi regenerată — născută din nou dintre morţi prin restabilire, prin procesele învierii. Viaţa lumii va veni direct de la Domnul Isus, care, după cum vom vedea imediat, prin aranjament divin a cumpărat-o şi a plătit Dreptăţii preţul întreg pentru ea. Totuşi, după terminarea procesului de restabilire, lumea restabilită va recunoaşte pe Iehova ca marele izvor originar al vieţii şi al binecuvântării, Autorul marelui plan de mântuire executat de Domnul nostru Isus — Marele Tată şi Domn suveran al tuturor. 1 Cor. 15:24-28; 3:23; Mat. 19:28.

În deplin acord cu ceea ce tocmai am văzut sunt şi cuvintele profetice care de secole au nedumerit pe cei înţelepţi şi pe cei neînţelepţi, pe savanţi şi pe comentatori, precum şi pe învăţăcei, şi anume:

Fiii tăi vor lua locul părinţilor tăi; Îi vei pune prinţi în toată ţara

— Ps. 45:16 —

Patriarhii şi profeţii, şi în special cei care erau din linia genealogică prin care a venit Domnul nostru, prin mama Sa Maria, au fost timp îndelungat onoraţi cu numele de „părinţi”, strămoşii lui Mesia, întocmai cum textele de mai sus spun că David este „rădăcina” din care va ieşi Mesia, Vlăstarul cel drept, şi că Mesia va fi fiul lui David. Dar toate acestea se vor schimba când Biserica, corpul lui Cristos, va fi completată şi unită cu Isus Capul în slavă şi, ca Părintele veşniciei pentru omenire va începe regenerarea lumii. Cei care înainte au fost „părinţii”, vor fi atunci copiii. Avraam, Isaac, Iacov, David — nici unul dintre aceştia n-au avut viaţă, în sensul adevărat al cuvântului; toţi aceştia au fost membri ai rasei condamnate la moarte. Şi când Isus a intrat în neamul nostru omenesc şi Sa identificat cu sămânţa lui Avraam şi a lui David, şi a împlinit lucrarea de răscumpărare, aceasta s-a aplicat nu numai la lume în general, ci şi la ei, la părinţii Săi după trup. El ia ((143)) cumpărat pe toţi, şi nimeni nu poate obţine viaţă (deplină, perfectă, veşnică) decât prin El. „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică; dar cine n-ascultă de Fiul nu va vedea viaţa” (Ioan 3:36). De aceea, Avraam, Isaac, Iacov, David şi toţi profeţii şi tot restul lumii, trebuie să primească viaţă viitoare şi veşnică de la Cristos, sau altfel deloc; şi în afara Lui este numai condamnare. Prin urmare, este adevărat că atunci când la timpul cuvenit al lui Dumnezeu ei vor fi treziţi din moarte, aceasta se va face prin marele Dătător de viaţă, Isus, care astfel va fi Părintele sau Dătătorul lor de viaţă.

În legătură cu aceasta este bine să observăm de asemenea că Scripturile ni-L arată clar pe Tatăl ceresc ca fiind Acela care face conceperea în regenerarea Bisericii, Mireasa lui Cristos. Ca dovadă la aceasta, să observăm declaraţiile scripturale asupra acestui subiect. Apostolul Petru spune: „Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos … nea născut îconceputş din nou” (1 Pet. 1:3). Apostolul Ioan de asemenea spune că noi suntem „născuţi îconcepuţiş din Dumnezeu” (1 Ioan 5:18). Apostolul Pavel spune de asemenea: „Pentru noi este un singur Dumnezeu: Tatăl” (1 Cor. 8:6). El a trimis spiritul Său în inimile noastre, prin care putem striga către El: „Ava, Tată!” (Rom. 8:15). Domnul nostru Isus a mărturisit acelaşi lucru, zicând după învierea Sa: „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20:17). Evanghelia lui Ioan dă aceeaşi mărturie zicând: „Tuturor celor ce L-au primit … le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu”, şi declară despre aceştia că „au fost născuţi îconcepuţiş nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (Ioan 1:12, 13). Apostolul Iacov spune despre Tatăl luminilor că, „Potrivit voii Sale, El ne-a născut îconceputş prin Cuvântul adevărului, să fim ca cele dintâi roade ale creaturilor Sale”. Iac. 1:18.

Într-adevăr, tot ce este în legătură cu Biserica arată că credincioşii din acest veac al Evangheliei nu sunt copiii lui Cristos, ci sunt copiii Tatălui Său, concepuţi de spiritul Tatălui şi la natura Tatălui, şi sunt intenţionaţi a fi ((144)) „moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi slăviţi împreună cu El”. Rom. 8:17.

Relaţia noastră cu Domnul nostru Isus, dimpotrivă, este în mod specific şi repetat arătată a fi aceea de fraţi, şi nu de fii. Vorbind despre Biserică apostolul spune: „El nu Se ruşinează săi numească «fraţi»”, după cum a fost declarat profetic: „Voi vesti Numele Tău fraţilor Mei, Îţi voi cânta laudele în mijlocul adunării”; apoi: „Iată-Mă, Eu şi copiii [lui Dumnezeu] pe care Mi ia dat Dumnezeu”. Aceştia sunt acei „mulţi fii” pe care Tatăl îi aduce la slavă, sub conducerea Căpeteniei Mântuirii lor, Isus Cristos, iar în legătură cu această Biserică este iarăşi declarat că Domnul nostru Isus la învierea Sa a fost „întâiul-născut dintre mai mulţi fraţi”. Evr. 2:10-13; Rom. 8:29.

Această mare lucrare de acordare a vieţii pentru lume în general este amânată până când Corpul Dătătorului de viaţă va fi fost complet, până când „fraţii”, împreună cu Domnul şi Răscumpărătorul lor, vor fi primiţi ca fii ai slavei şi vor intra în lucrarea restabilirii. Chiar şi în cazul acelora din lume (vrednicii din vechime), a căror credinţă şi loialitate faţă de voinţa divină au fost deja încercate şi aprobate, nu poate fi vorba de acordarea vieţii până când corpul marelui Moise antitipic (Biserica) va fi fost complet (Fapt. 3:22, 23), după cum este scris: „ca să nu ajungă ei la desăvârşire” — nu vor moşteni lucrurile bune pământeşti promise lor — „fără noi” [biruitorii din Veacul Evanghelic, Corpul Unsului]”. Evr. 11:39, 40.

Din acest punct de vedere al răscumpărării care este în Cristos Isus, şi în vederea autorităţii sau stăpânirii pământului pierdută prin Adam şi astfel răscumpărată prin Cristos, cumpărată cu sângele Său preţios, vedem dreptul lui Cristos la funcţia de Dătător de viaţă şi Părinte pentru toţi din rasa lui Adam care vor accepta binecuvântările restabilirii în condiţiile Noului Legământ, şi numai din acest punct de vedere putem vedea cum Domnul nostru Isus a putut fi atât Rădăcina cât şi Vlăstarul lui David, atât fiul lui David cât şi Tatăl lui David, Domnul lui David.

((145))

În legătură cu aceasta ar fi potrivit să întrebăm: cum se face că Biserica din acest Veac al Evangheliei, care este parte din lume, „copii ai mâniei, ca şi ceilalţi” (Efes. 2:3) şi care au nevoie ca şi alţii să primească iertarea păcatelor prin meritul marii ispăşiri, este, în vreun sens just, separată şi distinctă de lume, aşa încât membrii ei trebuie să fie numiţi „copii ai lui Dumnezeu”, în timp ce acei din lume trebuie să fie numiţi copii ai Dătătorului de viaţă, ai Cristosului?

Deosebirea stă în faptul că Domnul Isus nu numai a cumpărat drepturile lumii la viaţă umană, dar şi va restabili acea viaţă cumpărată celor ascultători din omenire, prin procesele treptate din Veacul Milenar. Biserica, dimpotrivă, nu primeşte restabilirea vieţii umane pe care Domnul ei a cumpărato pentru ea. Restabilirea vieţii le este numai socotită credincioşilor din acest Veac al Evangheliei, prin aceea că ei sunt îndreptăţiţi (sau făcuţi perfecţi, restabiliţi ca fiinţe umane) prin credinţă — nu în realitate. Iar această perfecţiune umană socotită prin credinţă este pentru un scop specific: şi anume, ca aceştia să sacrifice în serviciul divin viaţa umană socotită sau atribuită, cu drepturile şi privilegiile ei, şi de aceea să primească în schimbul ei speranţa de a fi părtaşi naturii divine.

Viaţa pământească şi binecuvântările pământeşti au fost pierdute prin Adam, şi acestea, nu altele, au fost răscumpărate pentru oameni de către Domnul nostru, şi pe acestea, nu pe altele, El le va acorda în cele din urmă pe parcursul timpurilor restabilirii. Dar mai întâi Biserica, corpul, Mireasa lui Cristos, este chemată din omenire, o clasă în mod special „aleasă”, chemată la o „chemare cerească”, o „chemare de sus” — pentru a fi moştenitoare împreună cu Isus Cristos, Domnul şi Răscumpărătorul ei. După cum Isus Şi-a oferit sacrificiul Său perfect, „Omul Isus Hristos”, şi a fost răsplătit cu natura divină, tot aşa credincioşilor din acest Veac al Evangheliei li se permite să-şi ofere fiinţele lor imperfecte (îndreptăţite sau socotite perfecte prin meritul sângelui preţios al lui Isus) pe altarul lui Dumnezeu; şi făcând astfel, sunt concepuţi de spirit pentru a fi „creaţii noi”, „fiii Celui-Prea-Înalt”, acceptaţi ca fraţi ai lui ((146)) Cristos — membrii „preoţimii împărăteşti” a cărei Mare Preot este El.

Aceştia sunt atraşi de Tatăl, nu de Fiul, cum va fi cazul cu lumea în timpul Mileniului. (Compară Ioan 6:44 şi 12:32.) Cei pe care Tatăl îi atrage spre Cristos, El, ca frate mai mare, îi primeşte ca „fraţi” şi-i ajută să umble pe urmele Sale pe calea îngustă a jertfirii de sine, chiar până la moarte. Astfel ei pot deveni morţi cu El şi pot fi socotiţi ca jertfitori împreună cu El, şi astfel pot fi socotiţi şi vrednici să fie moştenitori împreună cu El în Împărăţie şi în lucrarea care va binecuvânta lumea şi va da viaţă veşnică tuturor celor care vor vrea s-o primească. Aceştia, ni se spune clar, trebuie să „împlinească ce lipseşte necazurilor lui Hristos” — să „rabde” cu El, ca să poată „şi împărăţi împreună cu El” (Col. 1:24; 2 Tim. 2:12). Astfel poziţia Bisericii este în mod special diferită de cea a lumii în general, întocmai cum şi chemarea ei este o chemare de sus, o chemare cerească, şi întocmai cum şi răsplata ei va fi natura divină. 2 Pet. 1:4.

Aceasta este marea „taină” sau secret despre care apostolul Pavel spune că este cheia fără de care este cu neputinţă a înţelege făgăduinţele şi profeţiile din Cuvântul divin (Col. 1:26). Tatăl ceresc a plănuit în Sine Însuşi crearea rasei umane, cu puţin mai prejos decât îngerii, din pământ, făcută din ţărână, şi adaptată pentru pământ în starea lui paradisiacă; dar El a cunoscut mai dinainte şi rezultatul căderii şi ocazia ca prin aceasta să se manifeste justiţia divină, iubirea divină, înţelepciunea divină şi puterea divină. După cum El a rânduit mai dinainte ca Singurului Său Fiu Conceput, Logosului, să I se dea ocazia de aşi dovedi credincioşia faţă de Tatăl şi faţă de principiile dreptăţii, devenind Răscumpărătorul omului şi astfel moştenitorul tuturor bogăţiilor harului divin şi mai mare peste toţi, alături de Tatăl, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietate, tot aşa El a prevăzut în plan şi ca înainte de ridicarea generală a omenirii de către Răscumpărătorul ei, El să facă o alegere, după caracter şi după credincioşie, a unei „turme ((147)) mici”, ca să fie moştenitori împreună cu Singurul Său Conceput şi asociaţii Lui în Împărăţie, mai presus de îngeri, stăpâniri şi puteri, şi mai presus de orice nume care se poate numi.

Potrivit cu aceasta, apostolul spune: Noi suntem „aleşi după cunoştinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea Duhului” (1 Pet. 1:2). Apostolul Pavel întăreşte această idee zicând: „Pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi-născut dintre mai mulţi fraţi”. Apoi El a dorit ca ochii înţelegerii noastre să fie luminaţi, ca să „cunoaştem care este nădejdea chemării Lui, care sunt bogăţiile slavei moştenirii Lui în sfinţi, şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale”. El declară că această îndurare faţă de noi a venit fără ca noi să fi făcut ceva pentru a o merita; Dumnezeu, „măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos … El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să stăm împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginitele bogăţii ale harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus. … Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost creaţi în Hristos Isus pentru fapte bune”. Efes. 1:17-19; 2:4-10.

((148))

Nu căutăm, Doamne, limbi de foc,
Ori ajutorul mistic al virtuţilor de vindecare;
Dorim însă putere să vestim Evanghelia Ta,
Balsamul pentru rănile pe care păcatul le face.

Suflă peste noi, strălucirea-Ţi revarsă,
Pe toate minunile din a Ta carte,
Unde-i ascunsă comoara cerească,
Care ne-a fericit tinereţea şi viaţa ne-ndreaptă.

Dă-ne pricepere să urmărim tot ce e sfânt,
Cu glas iubitor şi limbă plină de-avânt,
Ca şi atunci când la ale Tale cuvinte de har,
Te-nconjurau mulţimile adunate în extaz.

Dă-ne credinţa care păşeşte-n adânc de furtună,
Dacă doar vocea Ta îi spune să vină;
Şi zelul care munţii cei abrupţi înfruntă
Să caute pe cel rătăcit şi acasă să-l aducă.

Dă-ne putere, binecuvântat Mântuitor, în a Ta putere;
Luminează-ne inima, şi noi,
Transformaţi în chipul Tău de lumină vie,
Vom învăţa, vom iubi şi vom trăi asemenea Ţie.

Împăcarea omului cu Dumnezeu – Studiul V
Mijlocitorul Împăcării — Făcut „să se asemene fraţilor Săi”
şi „A luat asupra Lui neputinţele noastre”

Cine sunt fraţii Săi — În ce a constat asemănarea — Cum a fost El ispitit în toate aşa cum suntem ispitiţi noi, dar fără păcat — Ispitele din pustie — Asemănarea ispitelor Sale cu ale noastre — Unele ar putea „să înşele, dacă ar fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi” — În ce sens a fost făcut Domnul nostru desăvârşit prin suferinţe — Deşi a fost fiu, a învăţat ascultare — Cum a fost El făcut în asemănarea cărnii păcătoase — Totuşi fără păcat — „El a luat asupra Lui neputinţele noastre” — Cum „a avut milă”

„De aceea a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate, ca să poată fi, în lucrurile privitoare la Dumnezeu, un mare preot milos şi credincios, ca să facă ispăşire pentru păcatele poporului.” Evr. 2:17.

CELE două linii de gândire populare dar opuse afectează toate declaraţiile scripturale care arată relaţia Domnului nostru cu omenirea şi se contrazic în privinţa acestora; iar a treia linie, sau linia adevărului, este singura în stare să pună de acord diferitele scripturi sau să mulţumească raţiunea sfinţită. Una dintre cele două teorii false dar populare pretinde că Domnul nostru Isus a fost Atotputernicul Dumnezeu, Iehova, care doar S-a îmbrăcat în trup omenesc, fără a simţi în realitate încercările, ispitele şi mediul de viaţă al umanităţii. Cealaltă teorie pretinde că El a fost un om păcătos, părtaş al neajunsurilor rasei noastre, întocmai ca alţii, dar mai plin de succes decât alţii în lupta cu păcatul şi în împotrivirea la impulsurile lui. Noi ne străduim să arătăm că ambele aceste teorii sunt greşite şi că adevărul se găseşte între ele, în faptul că Logosul „având chipul lui Dumnezeu”, o fiinţă spirituală, când „a devenit trup” a fost în realitate om, „Omul Isus Hristos”, dar „despărţit de păcătoşi”, un om perfect pregătit să fie „preţul ((108)) corespunzător” pentru primul om perfect, a cărui cădere a inclus neamul nostru omenesc şi a cărui răscumpărare de asemenea îl include.

În legătură cu aceasta este foarte potrivit prin urmare, căutând să stabilim vederea corectă din punct de vedere scriptural asupra acestui subiect, să examinăm diferitele scripturi care au fost deformate şi denaturate pentru a dovedi că Domnul nostru a avut lipsuri şi a fost supus aceloraşi patimi ca şi omenirea decăzută. Noi susţinem că, dacă El ar fi fost în această stare, ar fi fost imposibil pentru El, aşa cum este imposibil şi pentru noi, să ţină în mod absolut şi perfect fiecare trăsătură a Legii Divine. Legea divină este măsura deplină a capacităţii omului perfect şi depăşeşte măsura şi capacitatea unui om imperfect. Prin urmare, însuşi faptul că în Domnul nostru nu s-a găsit păcat, însuşi faptul că El a fost plăcut Tatălui şi a fost acceptabil ca jertfă pentru păcat, ca preţ de răscumpărare pentru Adam (şi pentru rasa pierdută prin el) dovedeşte în mod indirect perfecţiunea Sa, aşa cum susţinem noi că Scripturile învaţă peste tot.

Dar „fraţii” Domnului nostru n-au fost imaculaţi, n-au fost despărţiţi de păcătoşi. Cum, dar, a putut fi făcut El „să Se asemene fraţilor Săi” şi totuşi să fie despărţit de păcătoşi? Răspunsul la această întrebare se găseşte în recunoaşterea faptului că cei care sunt numiţi „fraţii Săi” nu se referă la omenire, la păcătoşi în general. Omul Adam a fost într-adevăr un fiu al lui Dumnezeu de la crearea sa şi până la vremea neascultării sale (Luca 3:38), dar nu şi după aceea. Şi toţi din rasa lui sunt numiţi din punct de vedere scriptural „copii ai mâniei” (Efes. 2:3). Numai cei care „au scăpat de sub condamnarea care este asupra lumii” şi au revenit la armonie cu Dumnezeu, prin Cristos, sunt autorizaţi conform Scripturilor să se considere fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1:12). Despre ceilalţi Domnul nostru declară: „Voi aveţi de tată pe Diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru” (Ioan 8:44). Domnul nostru Isus niciodată nu S-a considerat unul dintre fiii Diavolului, nici unul din „fiii mâniei”, ci a declarat că El a „ieşit şi a venit ((109)) de la Dumnezeu”. Nici n-a recunoscut ca „fraţii Săi” pe vreunul dintre aceia care erau încă „copii ai mâniei”. Singurii recunoscuţi ca „fraţii Domnului” sunt cei care, fiind scăpaţi de condamnarea care este asupra lumii, au fost aduşi aproape de Tatăl prin sângele lui Cristos şi au primit „duhul înfierii” în familia lui Dumnezeu, şi promisiunea deplinei „înfieri” la stabilirea Împărăţiei (Rom. 8:15, 23; Gal. 4:5). Fiindcă aceştia sunt îndreptăţiţi, eliberaţi în mod socotit de vina lui Adam şi făcuţi drepţi în mod socotit prin sângele lui Cristos, de aceea ei sunt, în vreun sens al cuvântului, asemenea Domnului nostru Isus, „fraţii Săi”, într-o poziţie similară de favoare divină şi separare de lume. Despre consacraţii din această clasă Domnul nostru spune: „Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume.” „Eu v-am ales din mijlocul lumii” (Ioan 15:19; 17:16). Din acest punct de vedere se poate uşor vedea că Domnul nostru a fost făcut „să Se asemene fraţilor Săi” — exact, în toate amănuntele. Nu înseamnă că „fraţii Săi” au fost în această stare la vremea când El S-a smerit şi a devenit trup — la vremea aceea El nu avea fraţi, decât doar că această clasă era cunoscută de Dumnezeu mai dinainte (Efes. 1:5, 11; Rom. 8:29). Dar aranjamentul divin a fost aşa încât Dumnezeu a prevăzut că El putea fi drept şi totuşi putea îndreptăţi pe aceia din rasa păcătosului care acceptau harul divin prin Cristos, şi ale căror păcate, pe această bază, erau acoperite, nefiindu-le imputate lor, ci fiindu-I imputate Celui care „a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn”. Dumnezeu a aranjat mai dinainte, a cunoscut mai dinainte scopul Său de a chema Biserica Evangheliei ca să fie „împreună moştenitori cu Hristos” Isus Domnul nostru la acea moştenire nestricăcioasă şi nepătată şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri. Şi având în vedere acest plan preorânduit, despre toţi care vor constitui această clasă s-a vorbit mai dinainte, prin profeţi, că sunt „fraţii” lui Cristos. În mod profetic Domnul nostru este reprezentat spunând Tatălui: „Voi vesti Numele Tău fraţilor Mei şi Te voi lăuda în mijlocul adunării” (Ps. 22:22; Evr. 2:12). Deoarece acesta a fost programul divin — ca Domnul nostru ((110)) să fie nu numai Răscumpărătorul lumii, ci şi un model pentru „fraţii” care vor fi moştenitori împreună cu El — a fost de aceea potrivit ca în executarea acestui program divin El să fie făcut „să Se asemene fraţilor Săi” în toate încercările şi experienţele Sale.

„Ispitit în toate, asemenea nouă, dar fără păcat” — Evr. 4:15 —

Se va observa că această declaraţie nu spune că Domnul nostru a fost ispitit în toate lucrurile aşa cum este ispitită lumea, ci aşa cum suntem ispitiţi noi, urmaşii Săi. El na fost ispitit în privinţa poftelor depravate pentru lucruri păcătoase, primite prin ereditate de la părinţii pământeşti; ci fiind sfânt, nevinovat, nepătat şi despărţit de păcătoşi, El a fost ispitit în aceleaşi privinţe ca şi urmaşii Săi din Veacul Evanghelic — aceia care umblă nu după carne, ci după spirit, şi care sunt judecaţi nu după neputinţele cărnii lor, ci după spiritul minţii lor — potrivit voinţei lor noi, inimii lor noi. Rom. 8:4; 2 Cor. 5:16; Ioan 8:15.

Acest lucru se vede foarte bine în legătură cu ispitele Domnului nostru în pustie, care au urmat imediat consacrării şi botezului Său la Iordan. Mat. 4:1-11.

(1) Prima a fost sugestia lui Satan ca El să folosească puterea divină pe care tocmai o primise la Iordan, pentru a-Şi servi propriile dorinţe, prin transformarea pietrelor în pâine. Aceasta n-a fost o ispită care să fie pusă în vreo măsură pe seama eredităţii sau imperfecţiunii. Domnul nostru stătuse patruzeci de zile fără harnă, studiind planul divin, căutând să determine, sub influenţa iluminantă a Spiritului sfânt pe care tocmai îl primise, care ar fi cursul Său potrivit în viaţă, ca să împlinească marea misiune pentru care venise în lume, adică răscumpărarea lumii. Sugestia ca El să folosească puterea spirituală acordată Lui, şi despre care El Îşi dădea seama că o are în posesie, pentru a-Şi satisface nevoile trupeşti, la prima privire ar părea raţională; dar Domnul nostru a înţeles imediat că o astfel de folosire a darului Său spiritual ar fi greşită, ar fi o folosire abuzivă a lui, o folosire pentru care acesta n-a fost ((111)) intenţionat, şi ca atare a respins sugestia zicând: „Este scris: «Omul va trăi nu numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu»”. „Fraţii” Domnului au uneori ispite asemănătoare din partea Adversarului, sugestii să folosească darurile spirituale pentru înaintarea intereselor naturale. Sugestiile de acest fel sunt înşelătoare, şi sunt canalele prin care poporul consacrat al lui Dumnezeu nu rareori este dus în rătăcire de către Adversar spre o folosire tot mai abuzivă a binecuvântărilor divine.

(2) Adversarul I-a sugerat Domnului nostru metode de fachir pentru prezentarea misiunii Sale oamenilor — ca El să sară de pe streaşina templului în valea dedesubt, în văzul mulţimii; aşa încât văzându-L că supravieţuieşte nevătămat, pentru ei ar fi o dovadă a puterii Sale supraomeneşti, ceea ce iar face imediat să-L accepte ca Mesia şi să coopereze cu El în lucrarea care-I stătea în faţă. Dar Domnul nostru a văzut imediat că astfel de metode erau complet în dezacord cu aranjamentul divin, şi nici chiar aplicarea greşită de către Adversar a unui text scriptural (aparent în favoarea acelui lucru rău) nu L-a clintit de la principiile dreptăţii. El a răspuns imediat că o astfel de procedură din partea Sa ar fi o ispitire a providenţei divine, cu totul nejustificată, şi de aceea nu trebuia să fie luată în considerare nici un moment. Acolo unde Îl chema datoria sau primejdia, Învăţătorul nu ezita, ci recunoştea capacitatea Tatălui de a-I păzi toate interesele; însă adevărata încredere în Dumnezeu nu implică o expunere nesocotită la pericol, fără poruncă divină, şi numai ca demonstraţie şi dintr-un spirit de lăudăroşenie.

Fraţii Domnului au şi ei ispite de acest fel, şi au nevoie săşi amintească această lecţie şi acest exemplu pus înaintea lor de Căpetenia Mântuirii noastre. Noi nu trebuie să ne repezim nepoftiţi în pericole şi să ne considerăm astfel soldaţi viteji ai crucii. „Faptele temerare” pot să nu pară nelalocul lor pentru copiii diavolului, dar ele sunt cu totul nepotrivite pentru copiii lui Dumnezeu. Aceştia din urmă au o luptă care cere încă mai mare curaj. Ei sunt chemaţi să facă servicii ((112)) pe care lumea nu le aplaudă, nici măcar nu le apreciază, ci adesea le persecută. Ei sunt chemaţi să suporte dezonoarea şi batjocurile lumii; da, şi cei netăiaţi împrejur la inimă „să spună tot felul de lucruri rele” împotriva lor, pe nedrept, din cauza lui Cristos. În privinţa aceasta urmaşii Căpeteniei Mântuirii noastre trec pe acelaşi drum şi merg pe urmele Căpeteniei lor. Şi se cere mai mare curaj pentru a ignora ruşinea şi dezonoarea lumii, în serviciul neapreciat al lui Dumnezeu, decât pentru a face ceva faptă mare şi extraordinară care l-ar face pe omul natural să se minuneze şi s-o admire.

Una dintre luptele principale ale celor care umblă pe această cale îngustă este lupta împotriva voinţei proprii; să-şi aducă voinţa în cea mai deplină supunere faţă de voinţa Tatălui ceresc şi să o ţină supusă; să-şi conducă propriile inimi, zdrobind ambiţiile care se ridică, ambiţii fireşti chiar pentru omul perfect, stingând aceste focuri care se aprind şi prezentându-şi trupul şi toate interesele pământeşti ca jertfe vii în serviciul Domnului şi al cauzei Sale. Acestea au fost încercările în care Căpetenia noastră a câştigat victoria şi laurii ei, şi acestea sunt şi încercările „fraţilor” Săi. „Cine este stăpân pe sine

[cine se aduce în subordonare deplină faţă de Dumnezeu] preţuieşte mai mult decât cine cucereşte o cetate”; acesta este mai mare şi decât cel care, având o concepţie falsă despre credinţă, ar sări de pe streaşina unui templu, sau ar face o altă ispravă nesăbuită. Adevărata credinţă în Dumnezeu nu constă într-o credulitate oarbă şi în presupuneri extravagante în privinţa grijii Sale providenţiale; dimpotrivă, ea constă într-o încredere liniştită în toate făgăduinţele nespus de mari şi scumpe făcute de Dumnezeu, o încredere care-l face în stare pe cel credincios să se împotrivească diferitelor eforturi ale lumii, ale cărnii şi ale diavolului de a-i distrage atenţia, şi care urmează cu grijă liniile credinţei şi supunerii marcate pentru noi în Cuvântul divin.(3) Cea de-a treia ispită a Domnului nostru a fost să I Se ofere stăpânirea pământească şi succesul rapid în stabilirea Împărăţiei Sale fără suferinţă şi moarte — fără cruce, cu condiţia unui compromis cu Adversarul. Acesta a pretins, şi ((113)) pretenţia nu i-a fost contestată, că el deţinea stăpânirea lumii, şi că, prin cooperarea sa, Împărăţia Dreptăţii pe care Domnul nostru venise s-o instaureze putea fi repede stabilită. Aluzia lui Satan era că el se săturase de a mai conduce lumea în păcat, orbire, superstiţie, ignoranţă, şi de aceea simpatiza cu misiunea Domnului nostru, care era să ajute sărmana rasă decăzută. Totuşi, ceea ce dorea el să-şi reţină era o influenţă conducătoare sau stăpânitoare în lume; şi de aceea preţul cerut de el pentru predarea lumii unei căi drepte, preţul cooperării lui cu Domnul Isus la o binecuvântare a lumii prin restabilire, era ca Domnul să-l recunoscă pe el, pe Satan, ca şi stăpânitor al lumii, în starea ei reconstruită — ca astfel Domnul nostru să-i aducă omagii.Trebuie să ne amintim că răzvrătirea lui Satan împotriva stăpânirii divine a fost instigată de ambiţia de a fi şi el un monarh, „ca Cel Prea Înalt” (Isa. 14:14). Ne amintim că acesta a fost motivul principal al atacului său reuşit asupra primilor noştri părinţi în Eden — pentru ca el să-i poată înstrăina sau despărţi de Dumnezeu, iar apoi să-i facă robi ai săi. Putem uşor presupune că el prefera să fie monarhul unor supuşi mai fericiţi decât „creaţia care suspină”; el prefera supuşi care aveau viaţă veşnică. Se pare că el nici acum nu recunoaşte încă faptul că viaţa veşnică şi fericirea adevărată nu sunt posibile decât în armonie cu legea divină. Prin urmare, Satan a fost dispus să devină un reformator în toate amănuntele cu excepţia unuia — ca ambiţia lui să fie satisfăcută — ca el să fie totuşi conducător printre oameni; şi nu era el deja „Prinţul lumii acesteia” — şi recunoscut astfel în Sfintele Scripturi? (Ioan 14:30; 12:31; 16:11; 2 Cor. 4:4). Nu înseamnă că el avea o însărcinare divină să fie „stăpânitorul lumii acesteia”, dar prin luarea omenirii în stăpânire, prin ignoranţă şi prin prezentarea falsului ca adevărat, a întunericului ca lumină, a nedreptăţii ca dreptate, el astfel a încurcat, a zăpăcit, a orbit lumea, încât cu uşurinţă a deţinut poziţia de stăpân sau „dumnezeu al veacului acestuia”, care „lucrează acum în fiii neascultării” — marea majoritate.((114))

Ispita deosebită a sugestiei lui Satan a constat, ca atare, în aceea că ea părea să ofere o nouă soluţie chestiunii recuperării omului din starea lui de păcat. Şi mai mult de atât, părea să implice o căinţă cel puţin parţială din partea lui Satan şi posibilitatea revenirii lui la o cale de dreptate, dacă i se putea garanta succesul continuu al ambiţiei sale, de a fi stăpânitor peste nişte supuşi mai fericiţi şi mai prosperi decât le-a fost posibil în timp ce au fost ţinuţi sub înşelările lui şi au fost înrobiţi de păcat, care era singurul mod în care putea păstra loialitatea omului; fiindcă în măsura în care omenirea respinge păcatul şi apreciază sfinţenia, în acea măsură ajunge să fie doritoare de a servi şi a se închina lui Dumnezeu.

Domnul nostru Isus n-a ezitat mult. El a avut încredere absolută că înţelepciunea Tatălui a adoptat cel mai bun plan şi singurul plan potrivit. De aceea, El nu numai că nu S-a sfătuit cu carnea şi cu sângele, dar nici nu S-a târguit cu Adversarul pentru a coopera în lucrarea de ridicare a lumii.

Aici vedem de asemenea unul dintre atacurile Adversarului împotriva „fraţilor” Domnului. El a reuşit să ispitească biserica nominală devreme în calea ei, ca să abandoneze calea crucii, calea îngustă a separării de lume, şi să intre într-o alianţă cu puterea civilă şi astfel treptat să devină influentă în politica lumii. Prin cooperare cu „prinţii acestei lumi”, nutriţi şi ajutaţi de Adversar în secret, ea a căutat să stabilească domnia lui Cristos pe pământ printr-un reprezentant, un papă, pretinzându-se că el era locţiitorul lui Cristos. Am văzut ce influenţe dăunătoare au rezultat: cum această împărăţie falsă a lui Cristos a devenit de fapt o împărăţie a diavolului, pentru că lucrarea lui a făcut-o. Am văzut urmările ei în „veacurile întunecate” şi că Domnul numeşte acest sistem „Antihrist”.*


*Vezi Vol. II, cap. 9


Deşi Reforma a pornit cu îndrăzneală, găsim că Adversarul a prezentat din nou aceeaşi ispită în faţa reformatorilor şi ((115)) vedem că ei au rezistat numai în parte, vedem că ei au fost dispuşi să compromită adevărul de dragul protecţiei şi ajutorului „împărăţiilor lumii” acesteia şi în speranţa că împărăţiile lumii acesteia vor deveni cumva Împărăţia Domnului nostru. Dar vedem că această combinaţie a bisericii cu influenţa lumii, aşa cum este reprezentată în protestantism, deşi mai puţin dăunătoare în rezultatele ei decât combinaţia papalităţii, este totuşi foarte vătămătoare şi o mare piedică pentru toţi aceia care vin sub influenţa ei. Vedem că conflictul constant al „fraţilor” este să învingă această ispită a Adversarului şi să stea tari în libertatea cu care Cristos nea făcut liberi — să nu fie din lume, ci separaţi de ea.

Mai mult, găsim că deşi aceeaşi ispită vine la toţi „fraţii”, ea vine din când în când sub formă uşor modificată, şi că marele Adversar, cu multă şiretenie, în fiecare caz, încearcă să facă şi cu noi ca şi cu Domnul, adică să se prezinte ca un conducător pe linia reformei pe care o susţine — părând a fi în simpatie din inimă cu lucrarea de binecuvântare a lumii. Ultima sa ispită în această direcţie vine sub forma unei sugestii de „ridicare socială”, pe care el o aduce cu reuşită în mintea multora dintre „fraţi”. El sugerează că oricât de necesar a fost odată să umble pe „calea îngustă”, pe calea crucii, acum nu mai este necesar; dar că acum am ajuns la punctul unde toată această chestiune poate fi îndeplinită uşor şi repede, şi unde lumea în general poate fi ridicată pe un plan înalt al stării sociale, intelectuale, morale şi religioase. Dar planurile sugerate de el implică întotdeauna combinaţia cu el: în cazul de faţă este sugestia că toţi cei care vor să fie conlucrători în ridicarea socială trebuie să intre în mişcări sociale şi politice, care vor realiza scopul dorit. Şi el a devenit atât de îndrăzneţ şi atât de încrezător în sprijinul majorităţii, încât nu mai pretinde a favoriza reforma pe linia convertirii individuale din păcat, a mântuirii din condamnare şi a reconcilierii cu Tatăl, prin credinţă personală în Domnul Isus Cristos şi prin consacrare Lui; propunerea lui este o ((116)) ridicare socială care va ignora responsabilităţile şi păcatele personale, şi va privi numai condiţiile sociale şi va face societatea „curată” pe dinafară. El ar vrea ca noi să nesocotim învăţăturile Domnului în privinţa faptului că numai cei care vin la Tatăl prin El sunt „fiii lui Dumnezeu” şi „fraţii” Lui; în locul acesteia el vrea ca noi să credem că toţi oamenii sunt fraţi şi că Dumnezeu este Tatăl întregii omeniri, că nici unii nu sunt „fiii neascultării” şi că este cumplit de necreştinesc şi necaritabil a crede cuvintele Domnului nostru că unii au „de tată pe Diavolul”. El ar vrea, fără să spună întotdeauna în termeni specifici, ca noi să nesocotim şi să tăgăduim căderea omului în păcat, şi să nesocotim şi să tăgăduim răscumpărarea din păcat şi întreaga lucrare a împăcării; şi acestea sub lozinca amăgitoare şi înşelătoare, „Dumnezeu este Tatăl tuturor şi toţi oamenii sunt fraţi”, şi sub regula de Aur.

Această ispită a Adversarului pusă în faţa „fraţilor” înşeală astăzi pe mulţi, şi va înşela probabil pe toţi în afară de chiar „cei aleşi” (Mat. 24:24). Aceşti „fraţi” aleşi sunt cei care urmează îndeaproape în urmele Învăţătorului şi care, în loc să asculte sugestiile Adversarului, ascultă Cuvântul Domnului. Aceşti „fraţi aleşi”, în loc să se bazeze pe propria lor înţelegere şi pe sofismele lui Satan, au credinţă în înţelepciunea superioară a lui Iehova şi în planul Său al veacurilor. Prin urmare, toţi aceştia sunt „învăţaţi de Dumnezeu” şi ştiu astfel că lucrarea din veacul prezent este alegerea „fraţilor” lui Cristos, încercarea şi în final glorificarea lor împreună cu Domnul în Împărăţie, ca sămânţa lui Avraam, pentru a binecuvânta lumea; iar în veacul viitor va veni „timpul cuvenit” al lui Dumnezeu pentru ridicarea lumii, intelectual, moral şi fizic. De aceea, chiar „cei aleşi” nu pot fi înşelaţi de nici unul din argumentele sau sofismele amăgitoare ale vrăjmaşului lor viclean. Mai mult, „fraţii” nu sunt în necunoştinţă de uneltirile lui, căci ei au fost preveniţi în legătură cu acestea şi ei se uită la Isus, care este nu numai Autorul credinţei lor, prin jertfirea de Sine, ci va fi şi ((117)) Desăvârşitorul credinţei lor, când El le va acorda o parte în întâia înviere şi-i va face părtaşi gloriei Sale minunate şi naturii Sale divine.

Acestea sunt punctele ispitei pentru „fraţi” şi acestea au fost punctele ispitei pentru Căpetenia lor. El a fost „ispitit în toate, asemenea nouă” şi ştie cum să ajute pe cei ispitiţi şi care sunt dispuşi să primească ajutorul dat de El, în felul cum îl dă El — prin învăţăturile Cuvântului Său şi prin făgăduinţele nespus de mari şi scumpe. Slăbiciunile care ne vin prin ereditate n-au făcut parte din ispitirea Domnului. El n-a avut pofta unui beţiv; El n-a avut patima unui ucigaş, nici avariţia unui hoţ; El a fost sfânt, nevinovat, despărţit de păcătoşi. Nici „fraţii” Lui nu au aceste atacuri ca ispite. Cei care au devenit „fraţii” Săi prin credinţă, consacrare şi conceperea cu Spiritul sfânt al înfierii, au pierdut dispoziţia care caută să facă rău altora şi au primit în schimb mintea nouă, mintea lui Cristos, spiritul lui Cristos, spiritul minţii sănătoase, Spiritul sfânt — spiritul iubirii, care caută mai întâi voinţa Tatălui şi apoi caută să facă bine tuturor oamenilor, cum are ocazia, mai cu seamă casei credinţei. Gal. 6:10.

Şi chiar dacă în carnea acestor „creaţii noi”, care au minte sau voinţă nouă, rămâne o slăbiciune moştenită, o tendinţă spre patimă sau ceartă, aşa încât ei să aibă nevoie continuu să fie în gardă împotriva acestora, şi ocazional pot fi surprinşi întro greşeală, contrar voinţei lor, totuşi aceste slăbiciuni involuntare nu le sunt socotite ca păcate şi nici ca fapte ale „creaţiei noi”, ci numai ca lipsuri care aparţin naturii vechi, care, atâta vreme cât natura nouă li se împotriveşte, sunt socotite ca fiind acoperite cu meritul răscumpărării — al marii jertfe pentru păcat făcute de Căpetenia mântuirii noastre. Numai „creaţia nouă” este cea încercată, probată, potrivită, şlefuită şi pregătită pentru moştenire împreună cu Cristos în Împărăţia Sa, şi nu trupul de carne, care la aceştia este socotit mort.

((118))

„Să desăvârşească prin suferinţe”

„Se cuvenea [din partea Tatălui] ca Acela pentru care sunt toate lucrurile şi prin care sunt toate lucrurile, aducând pe mulţi fii la slavă, să desăvârşească prin suferinţe pe Căpetenia mântuirii lor.” Evr. 2:10.

Cu cele precedente în minte, va fi uşor să vedem că Domnul nostru n-a fost făcut desăvârşit ca om, prin ceea ce a suferit ca om; şi nici n-a suferit ceva înainte de a deveni om. Ideea din această scriptură este că Domnul nostru, când era în lume, când era deja desăvârşit ca om, însuşi chipul Tatălui în trup, sfânt, nevinovat, nepătat şi despărţit de păcătoşi, a ajuns, prin experienţele şi suferinţele Sale, la o altă desăvârşire — o desăvârşire pe un alt plan de existenţă, câştigată de atunci. Un lucru a fost că Logosul era perfect când era cu Tatăl înainte de a fi lumea — perfect în fiinţa Sa şi în inima sau voinţa Sa — perfect loial Tatălui, şi un alt lucru a fost că atunci când S-a umilit de bună voie pentru a fi făcut trup şi a lua natura noastră, o natură inferioară, El a fost desăvârşit ca om — despărţit de păcătoşi; şi încă un alt lucru este că acum El este desăvârşit în starea Sa actuală mult înălţată, părtaş naturii divine. La aceasta din urmă se referă textul nostru. O înălţare atât de mare, la „slava, cinstea şi neputrezirea” „firii dumnezeieşti”, a făcut potrivit ca în înţelepciunea divină să fie aplicate anumite probe, a căror împlinire să desăvârşească titlul Singurului Fiu Conceput al lui Dumnezeu pentru a împărtăşi toate bogăţiile harului divin şi pentru ca „toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl”.

Trebuie să ne amintim că în legătură cu aceste probe de ascultare faţă de Tatăl I-au fost puse înainte anumite bucurii şi perspective, după cum este scris: „Pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea” (Evr. 12:2). Putem presupune în mod raţional că bucuria pusă înaintea Lui a fost:

(1) Bucuria de a face un serviciu plăcut Tatălui.

((119))

(2) Bucuria de a răscumpăra omenirea şi de a face posibilă salvarea ei din păcat şi moarte.

(3) Bucuria la gândul că prin îndeplinirea acestei răscumpărări va fi socotit de către Tatăl vrednic să fie conducătorul şi binecuvântătorul puternic, Împăratul şi Preotul lumii; să descopere lumii o cunoştinţă a planului divin şi să ridice din păcat la harul divin pe oricine va accepta condiţiile Noului Legământ.

(4) O bucurie pe care I-o făgăduise Tatăl; nu numai o întoarcere la gloria fiinţei spirituale pe care o avusese la Tatăl înainte de a fi lumea, ci o glorie mult mai înaltă, să fie înălţat mai presus de îngeri, stăpâniri şi puteri, şi de orice nume care se poate numi, şi să fie făcut asociat în Împărăţia universului, alături de Tatăl — la dreapta măririi de sus şi părtaş naturii divine, cu viaţa ei inerentă sau nemuritoare.

Dar s-a făcut ca toată această bucurie pusă înaintea Domnului nostru să fie legată sau dependentă de totala Sa supunere faţă de voinţa Tatălui. Este adevărat, El fusese întotdeauna supus Tatălui şi se desfăta în calea Lui, dar niciodată înainte nu fusese pus la o astfel de probă ca acum. Până aici era o plăcere şi o cinste să facă voia Tatălui; acum proba trebuia să fie dacă va face sau nu va face acea voie în împrejurări de suferinţă, durere, umilire — situaţii care aveau să-L ducă în final nu numai la moarte, ci la ruşinoasa moarte de cruce. El a rezistat la această probă şi niciodată nu Sa clătinat, niciodată n-a şovăit, ci a dovedit în toate amănuntele, şi în chip desăvârşit, credinţă în Dreptatea, Iubirea, Înţelepciunea şi Puterea Tatălui, şi fără să ezite a îndurat toate împotrivirile şi contrazicerile păcătoşilor îndreptate contra Sa, cu toate celelalte atacuri ale Adversarului; şi prin acest mijloc, prin suferinţă, El a „făcut desăvârşit” titlul Său la toate bucuriile puse înaintea Sa, şi în consecinţă a fost desăvârşit ca fiinţă de cel mai înalt grad, adică de „fire dumnezeiască”. Astfel a fost adevărat despre Singurul Conceput al Tatălui că:

((120))

„Măcar că era Fiu, a învăţat ascultarea prin lucrurile pe care le-a suferit. Şi fiind făcut desăvârşit, S-a făcut pentru toţi cei care îl ascultă Urzitorul mântuirii veşnice.”

— Evr. 5:8-10 —

Apostolul inspirat explică astfel că Domnul nostru, deja nepătat, desăvârşit, deja „Fiu”, deja supus pe deplin Tatălui Său în condiţii favorabile, a învăţat ce înseamnă a fi supus în condiţiile cele mai împotrivitoare, şi fiind astfel încercat şi dovedit vrednic de perfecţiune pe cel mai înalt plan de existenţă, natura divină, El a fost desăvârşit în ea când Tatăl La înviat din morţi la gloria minunată care I-a fost pusă înainte — să fie mai întâi Eliberatorul Bisericii care este corpul Său, iar apoi, „la timpul cuvenit”, al tuturor acelora care, fiind aduşi la cunoştinţa adevărului, vor asculta de El.

Să observăm armonia între acestea şi mărturia apostolului Petru: „Dumnezeul părinţilor noştri a înviat pe Isus … La înălţat cu puterea Lui şi L-a făcut Domn şi Mântuitor”. Fapt. 5:30, 31.

Astfel, Domnul nostru Isus a demonstrat înaintea Tatălui, înaintea îngerilor şi înaintea noastră, a „fraţilor” Săi, credincioşia Sa faţă de Tatăl şi faţă de principiile guvernării Sale. În acest fel El a înălţat legea Tatălui şi a făcut-o demnă de cinste, demonstrând că nu era prea severă, că nu era mai presus de capacitatea unei fiinţe perfecte, chiar în condiţiile cele mai nefavorabile. Noi, urmaşii Săi, ne putem bucura împreună cu toată creaţia lui Dumnezeu inteligentă şi supusă, zicând: „Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, să primească putere, bogăţie, înţelepciune, tărie, cinste, slavă şi binecuvântare!” Apoc. 5:12.

Şi deoarece Domnul nostru glorificat este Căpetenia mântuirii noastre, înseamnă că toţi cei care vor fi ostaşi ai crucii, urmaşi ai acestei Căpetenii şi moştenitori cu El în Împărăţie, trebuie şi ei să fie făcuţi desăvârşiţi ca „noi creaţii” prin încercare şi suferinţă. Şi după cum suferinţele ((121)) prin care Căpetenia a fost făcut desăvârşit ca nouă creatură au fost lucrurile pe care le-a suferit prin împotrivirea lumii, a cărnii şi a diavolului, şi prin supunerea voinţei Sale voinţei Tatălui, tot astfel se întâmplă şi cu noi: suferinţele noastre nu sunt suferinţele obişnuite ale durerii, asemenea celor de care are parte „creaţia care suspină” şi de care avem şi noi parte într-o oarecare măsură, ca membri ai omenirii. Suferinţele care intră în socoteală pentru dezvoltarea „noii creaţii” sunt suferinţele îndurate voluntar şi bucuros pentru Domnul, pentru Cuvântul Său şi pentru poporul Său — greutatea pe care o îndurăm ca buni ostaşi ai Domnului Isus Cristos, în timp ce căutăm să facem nu propria noastră voinţă, ci să avem desăvârşită în noi voinţa Căpeteniei noastre, voinţa Tatălui nostru ceresc. Astfel trebuie să umblăm în urmele Lui, dându-ne seama de grija Sa şi folosindu-ne pe cale de ajutoarele Sale la tronul harului divin; şi având încredere în făgăduinţa Sa că toate lucrurile vor lucra împreună spre binele nostru şi că El nu va îngădui să fim ispitiţi peste puterile noastre, ci la fiecare ispită ne va da şi o cale de scăpare; şi că în fiecare încercare ne va da har suficient — pentru orice vreme de nevoie. Astfel şi „fraţii” Săi se află acum în încercări şi sunt acum făcuţi desăvârşiţi ca noi creaţii în Cristos — „învrednicindu-i să aibă parte de moştenirea sfinţilor în lumină”. Col. 1:12.

„Într-o fire asemănătoare omului păcătos”

Ceea ce n-a putut face Legea, întrucât firea păcătoasă o făcea fără putere [fiindcă toată carnea era depravată prin cădere şi era incapabilă să dea absolută ascultare de Lege], a făcut Dumnezeu prin trimiterea propriului Său Fiu în asemănarea trupului omenirii [care venise sub stăpânirea Păcatului], pentru a fi jertfă pentru păcat, care deşi a condamnat păcatul în trup, a deschis o cale nouă a vieţii prin care dreptatea Legii să poată fi împlinită prin noi [care umblăm nu potrivit cărnii, ci potrivit Spiritului]. Pentru aceştia, prin urmare, nu mai este nici o condamnare, căci Legea spiritului vieţii în Cristos Isus [sub sângele preţios] ne-a eliberat de Legământul Legii, care a condamnat pe toţi cei imperfecţi ca păcătoşi, şi i-a condamnat la moarte. Rom. 8:1-4, parafrazat.

((122))

Cei care mai mult sau mai puţin sunt înclinaţi să-L considere pe Domnul nostru ca păcătos, un membru al omenirii decăzute, au pus mâna pe această scriptură şi au scos-o din armonia ei cu raţiunea şi din armonia ei cu alte scripturi, pentru a-şi sprijini teoria: pentru a dovedi că Cristos a fost făcut exact ca şi „carnea păcătoasă”, nu ca şi carnea care nu păcătuise — adică Adam înainte de încălcarea sa. Însă din parafrazarea de mai sus a textului apostolului, noi credem că gândul său este adus în mod clar în faţa cititorului. Domnul nostru a lăsat gloria naturii spirituale şi a „devenit trup”, a fost făcut de o natură de acelaşi fel cu a rasei pe care a venit s-o răscumpere — rasa a cărei natură sau carne venise sub robia păcatului, care fusese vândută păcatului prin neascultarea primului ei părinte, Adam. Nimic de aici nu sugerează, decât în răstălmăcirea dată prin traducere, că Domnul nostru a fost păcătos. De fapt este una din cele mai simple fraze imaginabile, că, dacă era păcătos, sau în vreun fel părtaş blestemului care zăcea asupra familiei umane, El nu putea fi jertfa noastră pentru păcat, pentru că un păcătos n-ar putea fi o jertfă pentru alt păcătos. Sub legea divină, „plata păcatului este moartea”. Dacă Domnul nostru ar fi fost păcătos în vreun sens sau grad, prin aceasta El Şi-ar fi pierdut viaţa şi ar fi fost fără valoare ca preţ de răscumpărare pentru Adam sau pentru oricare alt păcătos.

„El a luat asupra Lui neputinţele noastre”

— Matei 8:17 —

„Desigur, El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre lea luat asupra Lui; şi noi am socotit că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru nelegiuirile noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea era peste El, şi prin rănile Lui suntem vindecaţi.” Isa. 53:4, 5.

Perfecţiunea este opusul neputinţei, şi faptul că Domnul nostru a avut neputinţe ar putea fi în mod logic folosit ca dovadă că n-a fost perfect — că El moştenise unele din lipsurile omenirii decăzute. Ne vom aminti că în noaptea suferinţei din Grădina Ghetsimani Domnul nostru a transpirat ((123)) „ca nişte picături mari de sânge”, şi unele autorităţi medicale au stabilit că aceasta este o boală, care, deşi foarte rară, se cunoaşte că a afectat şi pe alţii din familia umană. A fost dovada unei mari încordări nervoase şi a unei slăbiciuni. De asemenea, tradiţia spune că pe drumul spre Golgota Domnul nostru a fost obligat să-Şi ducă crucea şi că El a căzut sub greutatea ei, iar din cauza aceasta Simon cirenianul a fost obligat să-i ducă crucea restul drumului (Mat. 27:32). Mai departe se pretinde că moartea Domnului nostru pe cruce, cu mult mai repede decât de obicei, a fost cauzată de o ruptură literală a inimii, ruptura muşchiului inimii, iar aceasta este indicată prin curgerea sângelui şi a apei din rana făcută de suliţă în coasta Sa după moarte. În orice caz, Domnul nostru na avut acea plinătate a vigorii pe care a avuto Adam, primul om perfect, a cărui vitalitate a fost de aşa natură încât a trăit nouă sute treizeci de ani. Se ridică întrebarea: Oare aceste dovezi de slăbiciune din partea Domnului nostru nu indică imperfecţiune: că prin ereditate sau în alt mod I-au lipsit puterile unui om perfect şi că prin urmare a fost un om cu lipsuri?

La suprafaţă aşa apar lucrurile, şi numai prin conducerea Cuvântului divin suntem făcuţi în stare să explicăm în mod satisfăcător pentru noi sau pentru alţii armonia între aceste fapte şi asigurarea scripturală că Răscumpărătorul nostru a fost „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi”. Cheia acestei probleme este dată în scriptura pe care o avem în analiză. Profetul declară ceea ce nouă sau altora near apărea natural, şi anume că Domnul nostru, ca şi tot restul rasei, a fost atins, a fost sub sentinţa morţii, a fost lovit de Dumnezeu şi pedepsit — sub sentinţa morţii ca şi restul rasei; dar apoi el arată că faptul nu este cum pare sau apare, explicând că El a suferit, nu pentru păcatele Sale, ci pentru păcatele noastre; slăbiciunile Sale au fost ca rezultat al purtării slăbiciunilor noastre şi al ducerii poverii durerilor noastre; moartea Sa a fost ca urmare a faptului că a luat locul nostru în faţa legii divine şi că a suferit, „Cel Drept pentru ((124)) cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu”. Vorbind pentru Israelul trupesc la prima venire, profetul spune: Noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit; şi explicând că o astfel de vedere era incorectă, el declară: Dar El a fost rănit pentru încălcările noastre; El a fost zdrobit pentru nelegiuirile noastre; pacea noastră cu Dumnezeu a fost asigurată prin pedeapsa pentru păcat pe care El a purtato; vindecarea noastră a fost asigurată prin pedeapsa pe care El a îndurat-o pentru noi.

Matei atrage atenţia asupra împlinirii acestei profeţii, spunând: „Au adus la Isus pe mulţi posedaţi de demoni. El a alungat duhurile prin cuvânt şi a vindecat pe toţi cei care erau bolnavi, ca să se împlinească ce fusese spus prin prorocul Isaia, care zice: «El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre»”. Mat. 8:16, 17.

Pentru majoritatea celor care citesc mărturia nu este foarte evidentă legătura între vindecarea bolilor de către Domnul nostru şi luarea neputinţei asupra Sa. Se presupune în general că Domnul nostru n-a făcut decât să exercite o putere de vindecare care nu L-a costat nimic — că El avea o putere inepuizabilă dintr-un izvor spiritual nevăzut, careI permitea tot felul de minuni, fără nici cea mai mică slăbire a puterii Sale, a vitalităţii Sale.

Nu ne îndoim că „puterea Celui-Prea-Înalt”, dăruită Răscumpărătorului nostru fără măsură, L-ar fi făcut capabil să facă multe lucruri cu totul supranaturale şi ca atare în întregime fără a Se epuiza; şi nu ne îndoim nici că Domnul nostru Şia folosit această putere supranaturală — de exemplu la transformarea apei în vin şi la hrănirea miraculoasă a mulţimilor. Dar din relatarea Scripturilor noi înţelegem că vindecarea bolnavilor, făcută de Domnul nostru, n-a fost prin puterea supranaturală avută la dispoziţie, ci, dimpotrivă, în vindecarea bolnavilor El cheltuia o parte din vitalitatea Sa proprie; şi ca atare, cu cât era mai mare numărul celor vindecaţi, cu atât era mai mare şi pierderea vitalităţii, a ((125)) puterii Domnului nostru. Ca dovadă că este aşa, să ne amintim relatarea despre sărmana femeie care „de doisprezece ani avea o hemoragie”, care „suferise mult de la mulţi doctori, cheltuise tot ce avea şi nu simţise nici o uşurare; ba încă îi era mai rău” etc. Ne amintim cum, cu credinţă, ea s-a înghesuit aproape de Domnul şi a atins poala hainei Lui, zicându-şi în sine: „Dacă aş putea doar să mă ating de haina Lui, voi fi vindecată”. Relatarea spune că „îndată a secat izvorul sângelui ei. Şi a cunoscut în trupul ei că s-a vindecat de boală. Isus a cunoscut îndată în Sine că o putere [vitalitate] ieşise din El şi, întorcându-Se spre mulţime a zis: «Cine sa atins de hainele Mele?» Ucenicii I-au zis: «Vezi că mulţimea Te îmbulzeşte şi mai zici, cine s-a atins de Mine?» El Se uita de jur împrejur să vadă pe cea care făcuse lucrul acesta. … Şi El ia zis: «Fiică, credinţa ta te-a făcut bine; du-te în pace şi fii vindecată de boala ta»”. Marcu 5:25-34.

Să observăm şi relatarea lui Luca (6:19): „Şi tot poporul căuta să se atingă de El, pentru că din El ieşea o putere [vitalitate] carei vindeca pe toţi”. În acest sens deci, Mântuitorul nostru iubit a luat neputinţele omenirii, purtând bolile noastre. Şi rezultatul dăruirii astfel zi de zi a vitalităţii Sale pentru vindecarea altora nu putea fi altul decât slăbirea propriei Sale puteri, a propriei Sale vitalităţi. Şi trebuie să ne amintim că această lucrare de vindecare, cheltuinduşi cu dărnicie vitalitatea, a fost în legătură cu propovăduirea şi cu călătoriile Sale, cu lucrarea aproape continuă a Domnului nostru în cei trei ani şi jumătate ai slujirii Sale.

Acest lucru nu ni se pare atât de ciudat când ne gândim la propriile noastre experienţe: cine este acela cu o fire adânc compătimitoare, care să nu fi fost uneori, într-o măsură limitată, martorul faptului că un prieten poate împărtăşi necazurile unui prieten, şi compătimitor să-l uşureze întrucâtva pe cel apăsat şi să-i dea vitalitate sporită şi bună dispoziţie? Dar o astfel de influenţă binefăcătoare şi milă faţă de neputinţele altora depind foarte mult de gradul ((126)) compătimirii care-l inspiră pe cel ce vizitează pe bolnavi şi pe cei în necaz. Şi nu numai atât, dar ştim că şi anumite animale au diferite grade de compătimire; porumbelul, de pildă, fiind unul din cele mai blânde şi mai compătimitoare, a fost unul dintre tipurile reprezentative ale Domnului nostru sub dispensaţia mozaică. Fiindcă s-a constatat că este de ajutor în multe cazuri, uneori se introduc porumbei în camerele bolnavilor şi se constată că au influenţă binefăcătoare asupra suferinzilor. Porumbelul, poate datorită naturii sale compătimitoare, ia asupra sa o anumită parte din boală şi dă o anumită parte din vitalitatea sa. Acest lucru se arată prin faptul că pasărea se îmbolnăveşte (i se chircesc picioarele, ca de reumatism etc.), în timp ce pacientul se simte relativ uşurat.

Când ne amintim că iubirea şi compătimirea noastră sunt numai atât cât au supravieţuit decăderii celor şase mii de ani, şi când ne amintim că iubitul nostru Răscumpărător a fost perfect şi de aceea în El a prisosit în cea mai mare măsură această calitate a iubirii compătimitoare, ne putem da seama, în mică măsură, cum a avut El „milă de slăbiciunile noastre”. El a fost atins de compătimire, pentru că natura Lui a fost sensibilă, perfectă, simţitoare — nu dură, împietrită de egoism şi păcat, fie moştenite fie câştigate personal. Iarăşi citim despre El că „I S-a făcut milă de el” şi „I S-a făcut milă de” mulţimi, şi când ia văzut pe evrei, pe Marta şi pe Maria plângând, a fost mişcat de compătimire şi „Isus a plâns”. Această compătimire, departe de a indica slăbiciune de caracter, ea indică tocmai contrariul; căci adevăratul caracter al omului, în chipul şi asemănarea lui cu Creatorul, nu este dur, insensibil şi împietrit, ci sensibil, blând, iubitor, compătimitor. Ca atare, toate aceste lucruri ne arată că Acela care a vorbit cum „niciodată n-a vorbit vreun om”, a compătimit, cum nimeni din rasa decăzută n-ar putea compătimi, cu stările decăzute, cu necazurile şi suferinţele omenirii.

Nu numai atât, dar trebuie să avem în vedere însuşi scopul pentru care a venit Domnul în lume. Acel scop a fost nu doar săşi manifeste puterea fără să-L coste nimic, ci, după cum ((127)) El Însuşi a explicat, Fiul Omului a venit să slujească altora şi săşi dea viaţa ca răscumpărare pentru toţi. Este adevărat, plata păcatului n-a fost suferinţa, ci moartea; de aceea, suferinţa din partea Domnului nostru n-a constituit singură plata păcatului pentru noi; a fost absolut necesar ca El „să guste moartea pentru toţi”. De aceea citim: „Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi” (1 Cor. 15:3). Totuşi, a fost potrivit ca Domnul nostru, luând locul păcătosului, să treacă prin tot ce era implicat în blestem — pedeapsa morţii; şi după cum familia umană murea, printr-un proces de pierdere treptată a vieţii, prin slăbiciune, boală şi neputinţă, la fel era potrivit ca şi iubitul nostru Răscumpărător să treacă prin această experienţă. Şi deoarece nu El personal era păcătosul, toate pedepsele păcatului care puteau fi puse asupra Lui trebuiau să fie ca rezultat al faptului că El a luat locul păcătosului şi că a suportat pentru noi lovitura Dreptăţii.

Domnul nostru a făcut aceasta, în ceea ce priveşte boala, durerea şi slăbiciunea, în modul cel mai bun şi mai folositor, adică prin vărsarea voluntară a vieţii Sale, zi de zi, în cei trei ani şi jumătate ai slujirii Sale, dându-Şi vitalitatea celor care nu apreciau motivul Său — harul Său, iubirea Sa. Astfel este scris: „Sa dat pe Sine Însuşi [fiinţa, existenţa] la moarte”; „Îşi va da viaţa [fiinţa] ca jertfă pentru vină” (Isa. 53:10, 12). Şi putem uşor vedea că de la consacrarea Sa, când avea treizeci de ani şi când a fost botezat de Ioan în Iordan, până la Calvar, El Şi-a vărsat în mod constant sufletul: vitalitatea a ieşit din El continuu pentru ajutorarea şi vindecarea celor pe carei slujea. Şi în timp ce toate acestea n-ar fi fost suficiente ca preţ pentru păcatele noastre, toate au fost însă parte din procesul morţii prin care a trecut iubitul nostru Răscumpărător, care a culminat la Calvar, când a strigat „Sa sfârşit!” şi când ultima scânteie de viaţă a ieşit din El.

Ar părea că a fost tot atât de necesar ca Domnul nostru săşi sacrifice, să-Şi cheltuie astfel forţele vieţii şi să simtă experienţele legate de procesul morţii noastre, precum a fost şi ca, mai târziu, când a fost pe cruce, să aibă experienţa ((128)) situaţiei păcătosului, chiar dacă numai pentru un moment, de separare completă de Tatăl ceresc, şi retragerea cu totul a ajutorului supraomenesc, când a strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Ca înlocuitorul păcătosului, El trebuia să suporte pedeapsa păcătosului, în toate amănuntele ei, şi numai când toate acestea au fost împlinite, s-a sfârşit misiunea Sa de sacrificiu; numai când a îndurat toate acestea cu credincioşie, a trecut toate probele stabilite de Tatăl ca necesare pentru a putea deveni „Căpetenia mântuirii noastre” şi a fi înălţat mai presus de îngeri, stăpâniri şi puteri, pentru a fi asociatul Tatălui pe tronul universului.

Toate aceste experienţe prin care Tatăl ceresc L-a trecut pe Preiubitul Său Fiu înainte de a-L înălţa la dreapta măririi Sale şi de a-I încredinţa marea lucrare de binecuvântare a tuturor familiilor pământului, n-au fost numai probe ale fidelităţii Singurului Conceput, Logosul: Scripturile ne asigură că ele au fost necesare şi pentru a-L face pe Domnul nostru potrivit să fie compătimitor faţă de cei pe care astfel ia răscumpărat, ca să poată fi în stare să compătimească şi să „sprijine” pe aceia care se vor întoarce la părtăşie deplină cu Dumnezeu prin El — Biserica în acest veac, lumea în Veacul Milenar: „Ca să poată fi, în lucrurile privitoare la Dumnezeu, un mare preot milos şi credincios”; „Unul ispitit în toate, asemenea nouă”, unul care „poate să fie îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi, fiindcă şi el este îmbrăcat în slăbiciune”. „De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei care se apropie prin El de Dumnezeu.” Întradevăr, „tocmai un astfel de Mare Preot ne trebuia: sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi şi înălţat mai presus de ceruri”. Evr. 2:17,18; 4:15,16; 5:2; 7:25,26.

Împăcarea omului cu Dumnezeu – Studiul IV

Mijlocitorul Împăcării — Cel fără pată

Scripturi care în aparenţă se contrazic suNt aduse în armonie — Doctrina Romano-catolică despre conceperea imaculată a Mariei nu este confirmată — Naşterea lui Isus diferITă de a păcătoşilor este esenţială pentru aranjamentul divin — Altfel nu era posibilă nici o răscumpărare — Ultimele concluzii ale ştiinţei în legătură cu unirea vieţii cu protoplasma — Logosul a fost făcut trup — Născut din femeie dar fără pată — Cum o mamă imperfectă a putut naşte şi a născut pe Cel fără pată — Acelaşi principiu operează şi în alte aspecte ale planului divin, după cum mărturisesc Scripturile

„Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat? Nici unul măcar!” Iov 14:4.

„Şi ştiţi că El S-a arătat ca să ia păcatele; şi în El nu este păcat.” „Şi tocmai un astfel de Mare Preot ne trebuia: sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi.” 1 Ioan 3:5; Evr. 7:26.

AICI avem declaraţii scripturale care în aparenţă se contrazic: prima declară, în armonie cu experienţa noastră, că toţi descendenţii lui Adam sunt afectaţi de virusul păcatului din fântâna otrăvită; ultima declară că Domnul nostru Isus când a fost om a fost deosebit de ceilalţi oameni — fără neajunsuri, fără vină şi fără pată. Şi deoarece întreaga teorie a Împăcării, prezentată în Scripturi, cere ca Mântuitorul nostru să fie cu necesitate un om fără pată — din rasa noastră şi totuşi separat de ea — acesta devine un punct foarte important pentru mintea poporului cugetător al Domnului. Cum a realizat Dumnezeu în cazul Domnului nostru Isus ceea ce omului îi este cu neputinţă — conform întregii experienţe umane şi conform mărturiei lui Iov? Sarcina plăcută a acestui capitol este să dea dovezi ample despre felul în care aranjamentul divin a realizat acest lucru dorit, dar în aparenţă imposibil, de creare a unui membru al rasei, însă despărţit de neajunsurile ei, ca să fie răscumpărarea ((98)) ei — ca să dea un preţ corespunzător pentru primul om perfect al cărui păcat şi blestemul acestuia ruinează rasa.

Nu înseamnă că o cunoaştere a modului realizării acestui lucru este esenţială pentru credinţa sau mântuirea adevăratului ucenic învăţat de Dumnezeu; dar în lumina criticii distructive (raţională şi iraţională) din zilele noastre, este folositor ca acest adevăr, atât de strâns legat de Împăcare, însuşi centrul şi temelia creştinismului adevărat, să fie puternic susţinut, cu scopul ca credinţa poporului Domnului să poată rezista atacurilor Adversarului împotriva doctrinei răscumpărării — atacuri de la amvon, din presă şi din strană. Afirmaţia scripturală despre faptul că Domnul nostru a fost nepătat, mulţumim lui Dumnezeu, a fost cu totul suficientă pentru sfinţii Săi de-a lungul secolelor; dar acum, ca „hrană la timp” pentru casa credinţei, vine atestarea ştiinţifică şi filosofică a faptului că este posibil tot ce se pretinde a fi scris în Cuvântul divin asupra acestui subiect — cu totul în armonie cu „legile naturii”.

Biserica Romano-catolică, în doctrina ei despre „Imaculata concepere” a Mariei, încearcă să stabilească credinţa că mama Domnului nostru a fost imaculată, fără pată, perfectă, spre a dovedi astfel că Isus a putut fi născut fără pată şi deosebit de păcătoşi; noi însă nu pretindem aceasta. Noi admitem că mama Domnului nostru a fost un membru al rasei lui Adam, în acelaşi sens în care sunt şi ceilalţi membri ai ei — că viaţa ei s-a tras din tulpina adamică, că ea a moştenit slăbiciunile şi neajunsurile omeneşti şi a fost în mod inevitabil, ca şi toţi ceilalţi, sub sentinţa morţii. Pretindem că „Omul Isus Hristos” a fost o excepţie — singura excepţie.

Este bine să nu uităm că grija providenţială a lui Dumnezeu faţă de copiii oamenilor este adeseori manifestată prin excepţiile din natură. De exemplu, este o lege a naturii faptul că sub influenţa căldurii se produce dilatare, pe când sub influenţa îngheţului se produce contracţie; dar ce fericire este pentru omenire că apa face excepţie de la acest principiu — că apa, contrar regulii generale, se dilată prin îngheţ. Dacă ea ar urma ((99)) legea obişnuită a naturii şi s-ar contracta prin îngheţare, aceasta ar face gheaţa mai grea decât apa neîngheţată şi ar face-o să cadă la fundul râului, aşa că drept consecinţă râurile noastre ar deveni gheaţă solidă pe care nici chiar căldura verii n-ar dizolva-o. Ce fericire, de asemenea, că dintre minerale antimoniul este şi el o excepţie de la această lege a naturii; altfel ar fi imposibil să obţinem margini netede la literele de tipar, obţinute prin amestecul acestui metal care se contractă, cu alte metale care se dilată la căldură. Tot aşa, singura excepţie de la întinarea produsă de păcat în rasa noastră a fost singura ei speranţă — răscumpărarea ei, mântuirea ei sub providenţa divină. Cu aceste gânduri, începem să examinăm cum Logosul a „devenit trup”, a fost „născut din femeie”, „din sămânţa lui Avraam”, şi totuşi a fost necontaminat şi de aceea a putut fi o răscumpărare potrivită şi acceptabilă pentru Adam şi pentru rasa lui.

Scripturile prezintă ideea că orice existenţă, energie sau fiinţă vie, vine de la tată şi nu de la mamă. Mama primeşte sperma sau sămânţa vieţii de la tată, îi dă un nucleu-celulă din care se produce o formă sau un corp, şi hrăneşte germenul fiinţei până când este în stare să-şi menţină o existenţă independentă, adică, până când îşi poate însuşi pentru menţinerea lui elementele susţinătoare de viaţă pe care le dau pământul şi aerul — apoi se naşte.

Cuvântul tată înseamnă dătător de viaţă. Astfel, Dumnezeu a fost „Tatăl” sau dătătorul de viaţă, în timp ce pământul a fost mama lui Adam şi deci a rasei umane (Luca 3:38). Forma sau organismul lui Adam a fost din pământ şi de pământ (care astfel i-a slujit ca mamă); dar scânteia vieţii lui, care la făcut om, a venit de la Dumnezeu (care astfel a fost Tatăl sau dătătorul lui de viaţă): şi de atunci puterea de a transmite urmaşilor acea scânteie a vieţii sau sămânţa vie a rămas în partea bărbătească a speciei umane.

În armonie cu acest principiu, se spune despre copii că sunt din sau de la tatăl lor şi născuţi de mama lor (Gen. 24:47). Astfel, copiii lui Iacov, socotiţi prin fiii săi, au fost în număr ((100)) de şaptezeci când s-au coborât în Egipt. Despre toate aceste şaptezeci de suflete sau fiinţe se spune clar că au ieşit din coapsele lui Iacov (Gen. 46:26, 27; Exod. 1:5). Tot astfel se spune despre Solomon că a ieşit din coapsele lui David (1 Împ. 8:19; 2 Cron. 6:9). De asemenea apostolul Pavel şi israeliţii în general au pretins că toţi au ieşit din coapsele lui Avraam; şi despre Levi este scris că „era încă în coapsele strămoşului său când l-a întâmpinat Melhisedec”. Evr. 7:5, 10.

Şi tot astfel întreaga omenire era în Adam şi s-a tras din el, tatăl ei, prin mama Eva, dar nu din ea. Şi astfel este scris că „în Adam toţi mor”, dar nu toţi în Eva. Fiindcă omenirea a venit din Adam, ea a fost încercată prin încercarea lui, a fost condamnată prin eşecul lui şi inclusă sub sentinţa lui.

Acest lucru, pe care-l învaţă Scripturile, este ultima concluzie a ştiinţei asupra subiectului procreării, aşa cum se aplică la omenire şi la toate mamiferele. Oamenii de ştiinţă găsesc ample şi clare dovezi în natură că viaţa sau existenţa se trage totdeauna de la mascul. Cea mai simplă formă de ilustrare este oul de găină: de la sine el nu conţine iniţial viaţă, ci este numai un germen celular cu rezerva lui de hrană gata să construiască un organism imediat ce este vivificat, fecundat sau impregnat cu germenul sau sămânţa vieţii de la pasărea mascul.

Oul conţine nu numai celula-germen, ci şi elementele potrivite pentru nutriţie şi în proporţie potrivită, adaptate micului organism conceput în el de sperma sau sămânţa vieţii; şi în condiţii corespunzătoare acest organism se dezvoltă. Celulagermen sau „gălbenuşul formator”, sau protoplasma, primeşte germenul vieţii sau sperma, şi acesta devine puiul embrion, care-şi însuşeşte „hrana-gălbenuş” şi albuş pentru dezvoltarea sa până când sparge coaja şi poate să se întreţină singur prin însuşirea elementelor de nutriţie mai brute. Principiile implicate aici sunt aceleaşi la om şi la alte animale.

În vederea acestor mărturii armonioase ale Bibliei şi ale ştiinţei, este o deducţie raţională aceea că dacă tatăl ar fi perfect, şi copilul ar fi perfect. În condiţii chiar şi moderat favorabile, o spermă sau o sămânţă de viaţă perfectă, uninduse ((101)) cu celula-germen feminină, ar produce un embrion viu atât de viguros şi sănătos încât să fie capabil să-şi însuşească elementele cuvenite nutriţiei şi să respingă, să dea afară sau să neutralizeze pe cele nefolositoare. Fiinţa perfectă astfel produsă ar poseda şi ea puterea de neutralizare sau de respingere a tuturor elementelor nefolositoare, prin funcţiile ei perfecte şi fără daună sau inconvenienţă pentru sine. Dimpotrivă, în măsura în care sperma sau sămânţa vieţii va fi imperfectă, embrionul viu va fi slab şi incapabil să învingă condiţiile nefavorabile din mediul lui, şi-şi va însuşi orice elemente îi va furniza mama — bune sau rele —şi va cădea pradă îmbolnăvirii. Fiind imperfect, va fi incapabil să respingă cu totul elementele otrăvitoare şi urmarea va fi slăbiciunea şi boala.

Vechiul proverb, „Hrana care unuia îi foloseşte, pe altul îl otrăveşte”, se bazează pe principiul enunţat aici. O persoană care are o digestie bună, poate mânca şi poate extrage hrană şi putere din alimente care pe un altul l-ar îmbolnăvi repede sau l-ar omorî în cele din urmă. Cel mai rezistent extrage elementele bune şi evită pe cele dăunătoare; cel slab nu este în stare să facă aceasta şi într-adevăr se otrăveşte, adeseori până la punctul îmbolnăvirii. Să ne amintim însă că nici un membru al rasei noastre nu este aproape de perfecţiune — nici unul nu este capabil să-şi apere organismul imperfect împotriva miriadelor de duşmani care-l asaltează prin hrană, băutură şi aer. Prin urmare, nimeni nu se naşte perfect şi nimeni nu poate evita multă vreme năvala bolii. Mai întâi cad pradă organele mai slabe, iar apoi toate cedează.

Din acest punct de vedere, înseamnă că dacă numai mama Eva ar fi păcătuit, rasa n-ar fi murit; căci, dacă Adam ar fi rămas perfect, dacă viaţa lui ar fi fost nepierdută şi neatinsă, urmaşii lui ar fi fost născuţi fără pată. Şi chiar dacă sentinţa morţii ar fi trecut asupra mamei Eva, aducându-i imperfecţiuni, acestea n-ar fi atins pe urmaşii ei; fiind perfecţi, ei şi-ar fi însuşit elementele bune şi ar fi neutralizat, ar fi eliminat sau ar fi evitat în mod natural şi fără daună orice elemente nesănătoase din hrana furnizată lor.

((102))

Pe de altă parte, să presupunem că Adam ar fi păcătuit, iar Eva ar fi rămas fără păcat: condamnarea şi moartea lui Adam ar fi afectat pe toţi urmaşii săi exact la fel. Oricât de perfecte ar fi fost celulele-germen şi hrana dată de mama Eva, numai fiinţe imperfecte care mureau puteau fi produse din sperma sau sămânţa vieţii bolnave venite de la Adam. De aici şi caracterul potrivit al declaraţiei scripturale, că „în Adam toţi mor” şi „prin neascultarea unui singur om … moartea a trecut asupra tuturor”. 1 Cor. 15:22; Rom. 5:12, 19.

Ce minunată este aici corespondenţa între primul şi al doilea Adam şi miresele lor. După cum moartea rasei nu depindea de Eva, ci numai de Adam, şi totuşi ea a participat la aducerea ei, la fel viaţa restabilită a rasei răscumpărate nu depinde deloc de mireasa lui Cristos, ci de Isus, Răscumpărătorul, chiar dacă prin favoare divină s-a aranjat ca mireasa Lui să participe la restabilirea a „ce era pierdut”.

Izvorul, Adam, fiind contaminat prin păcat şi moarte, nici unul din urmaşii lui nu poate fi liber de această contaminare, căci, „Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată, un om curat? Nici unul măcar”. Trebuie să se înţeleagă că referinţa de aici se aplică la bărbat, nu la femeie: nici unul care iese din izvorul contaminat nu poate fi curat. Ca atare, „nu este nici un om drept, nici unul măcar”; nimeni nu-şi poate răscumpăra viaţa, cu atât mai puţin să dea lui Dumnezeu o răscumpărare pentru fratele său. Rom. 3:10; Ps. 49:7.

Este un fapt binecunoscut că mintea mamei în perioada sarcinii are o influenţă importantă asupra caracterului şi predispoziţiei copiilor săi, spre bine sau spre rău. Sunt multe cazuri de „semne din naştere”, atât mintale cât şi fizice. În ce măsură un embrion perfect, conceput de un germen de viaţă perfect, ar putea fi lezat de mintea rea a mamei, ar fi imposibil pentru omenire să stabilească în condiţiile prezente, căci nu avem posibilitatea să dovedim în această direcţie. Nici nu este necesar pentru argumentarea noastră să stabilim această afirmaţie, pentru că „Omul Isus Hristos” nu S-a născut sub astfel de condiţii. Scripturile arată clar: (1) Că ((103)) Domnul a ales ca mamă pentru Isus o femeie sfântă, „binecuvântată între femei”, care „a aflat har la Dumnezeu” (Luca 1:28, 30, 42); (2) Maria a fost plină de credinţă şi de bucurie în Domnul pentru că a fost un instrument în planul Său; şi (3) că netemându-se de ocară din partea lui Iosif sau a lumii, ea a trăit bucurându-se în Dumnezeu, zicând: „Sufletul meu măreşte pe Domnul, şi duhul mi se bucură în Dumnezeu, Mântuitorul meu” (Luca 1:45-47). Astfel vedem că mintea mamei lui Isus, în loc să fie antagonistă dezvoltării Lui perfecte, a cooperat la acest rezultat.

Deci, rezultă că singurul obstacol pentru naşterea unui om perfect dintr-o mamă imperfectă, cu lipsuri, dar cu o dispoziţie bună, este lipsa unui tată perfect care să furnizeze spermatozoidul perfect. Şi de aici vine logica învăţăturii biblice, că în cazul lui Isus o viaţă perfectă (nu din, sau de la izvorul adamic) a fost transferată prin puterea divină de la o stare preexistentă la starea umană embrionară, S-a născut „sfânt” (curat şi perfect), chiar dacă dintr-o mamă imperfectă (Luca 1:35). Că Isus a fost astfel necontaminat de imperfecţiunile morale, mintale sau fizice — pe care le-a împărtăşit mama Sa împreună cu toată rasa umană, este cu totul raţional şi, după cum tocmai am văzut, în perfect acord nu numai cu Scriptura, ci şi cu ultimele descoperiri şi deducţii ştiinţifice.

Un alt fapt pe care oamenii de ştiinţă şi-l demonstrează, care pare să coincidă cu mărturia Scripturii, este că deşi viaţa sau fiinţa vine de la tată, forma şi natura vin de la mamă. Dovezile ştiinţifice ale acestui fapt sunt mai confuze şi nu atât de uşor înţelese de către mintea obişnuită; şi aceasta pentru că în înţelepciunea Sa Dumnezeu nu numai a separat diferitele genuri sau naturi, ci în mare măsură le-a şi limitat, aşa încât ele nu se pot amesteca sau combina dincolo de anumite limite fără să piardă puterea de fecundare. O ilustraţie obişnuită pentru faptul acesta este catârul, un hibrid care nu se poate reproduce.

Vechea idee că forma şi natura vin de la mascul este abandonată de către cercetătorii moderni ai naturii, care sunt ((104)) acum de acord că femela dă organismul şi-l întreţine — de fapt îi dă totul în afară de sămânţa vieţii sau sperma care vine de la tatăl sau dătătorul de viaţă. Să luăm ca ilustraţie scripturală a afirmaţiilor precedente unirea nepotrivită între „fiicele oamenilor” şi acei îngeri care nu şi-au păstrat starea sau condiţia lor cuvenită (Gen. 6:2, 4; Iuda 6; 2 Pet. 2:4). Îngerii, când şi-au luat formă omenească, având o vitalitate perfectă, au conceput copii mult superiori rasei lui Adam pe atunci foarte decăzute, atât în capacitate mintală cât şi în puteri fizice, aşa încât mărturia este că ei erau „oameni cu renume”. Să ne amintim că aceşti oameni extraordinari s-au născut din mame imperfecte, muritoare, dar au fost concepuţi de taţi viguroşi, neştirbiţi.

Rasa adamică pe cale spre moarte ar fi avut stăpâni duri în aceşti Nefilim superiori (în limba ebraică, cei căzuţi) care n-au fost niciodată recunoscuţi de către Dumnezeu, nici printr-o încercare de viaţă, nici printr-o condamnare la moarte. A fost într-adevăr o îndurare care, neautorizându-le existenţa, i-a şters din existenţă prin potop şi a cruţat pe Noe şi familia sa ca un nou început pentru rasă, cu specificarea: „Noe era un om drept şi integru printre cei din timpul lui”, ceea ce implică faptul că majoritatea urmaşilor lui Adam ajunseseră în mare măsură contaminaţi şi mai mult sau mai puţin ajunseseră o rasă nouă prin asocierea cu îngerii în formă umană. Spunem o rasă nouă din pricina vieţii lor noi şi a vigorii care provenea de la taţi noi.

Atât de mare era renumele acestor „Nefilim”, încât groaza de ei se regăseşte mai mult sau mai puţin distinct în mitologiile păgâne până în ziua de astăzi; şi sute de ani după nimicirea lor în potop, vestea falsă că unii dintre ei erau încă vii a cauzat panică printre israeliţii îmbătaţi de victoria obţinută în bătăliile avute nu cu mult în urmă. (Vezi Num. 13:33; 14:36, 37.) Fără îndoială că în Canaan existau nişte oameni mari de statură, după cum arată alte scripturi, dar niciodată nu sunt numiţi Nefilim, decât în aceste „ştiri rele”.

O altă ilustraţie a acestui principiu, că viaţa (vitalitatea) vine de la tată, iar organismul (natura) de la mamă, se ((105)) găseşte în faptul că Iehova, El Însuşi de natură divină, a conceput fii de diferite naturi. El este Tatăl sau dătătorul de viaţă pentru acei fii de natură îngerească (Iov 2:1; 38:7; Evr. 2:9), precum şi pentru fiii de natură umană (Luca 3:38), ca şi pentru „creaţiile noi” care la prima înviere vor fi făcuţi părtaşi propriei Sale naturi divine (2 Pet. 1:4). Spiritul sau energia lui Iehova operând asupra substanţelor spirituale a produs şi a dezvoltat pe îngeri; aceeaşi energie sau spirit operând asupra substanţelor pământeşti a produs pe om şi animalele inferioare (Gen. 2:7; 1 Cor. 15:47). Şi când Dumnezeu vrea să ne dea o idee clară despre felul cum se generează noile creaturi pentru natură divină, El le reprezintă ca fiind concepute de cuvântul făgăduinţei în pântecele Legământului pe care L-a făcut cu Avraam, Legământ care a fost simbolizat printr-o femeie, Sara, spunându-ne că aşa cum Isaac a fost moştenitorul lui Avraam şi copil al făgăduinţei (prin Sara), la fel noi, ca şi Isaac sau asemenea lui, suntem copii ai lui Dumnezeu, fiind copii ai făgăduinţei, sau ai Legământului Sara. Vezi Gal. 4:23-31; 1 Pet. 1:3, 23; 2 Pet. 1:4.

Acelaşi principiu este ilustrat în faptul că în dispensaţia tipică evreiască, de dinaintea Veacului Creştin, un copil moştenea binecuvântări şi privilegii de la tatăl său, potrivit favorii şi poziţiei mamei sale, afirmând astfel încă o dată că natura, drepturile, privilegiile şi libertăţile mamei, şi nu neapărat cele ale tatălui, reveneau copilului. Vezi Gen. 21:10; Exod. 21:4; Gal. 4:30.

Argumentele precedente sunt legate de faptul că Domnul nostru Isus S-a născut din femeie. „Cel Sfânt” născut din femeie S-a împărtăşit de natura femeii, adică de natura umană — „din pământ, făcut din ţărână”. Deşi a păstrat toată puritatea şi perfecţiunea stării preexistente (spirituale), germenul fiinţei transferat (în armonie cu această lege pe care o examinăm) sa împărtăşit de natura mamei şi a „devenit trup”, fiind „născut din femeie”. Dar „Cel curat” n-a ieşit din rasa necurată, ci „a ieşit şi vine de la Dumnezeu” şi a fost numai dezvoltat şi hrănit în Maria. Ioan 8:42; Gal. 4:4.

((106))

Este încă şi mai departe în armonie cu acest principiu, că deşi Domnul nostru Isus a fost mult înălţat la natură divină şi nu mai este om, se spune totuşi despre El că va fi dătătorul de viaţă sau „tatăl” întregii rase umane, în timp ce este arătat şi că lucrarea Sa pentru rasă este să restabilească perfecţiunea naturii umane care a fost pierdută pentru toţi prin păcatul lui Adam. Astfel, în timp ce „tatăl” sau dătătorul lor de viaţă va fi pe planul divin, copiii Lui vor fi pe planul uman, născuţi dintr-un Legământ de restabilire, ilustrat prin Chetura, a treia soţie a lui Avraam.

Recapitulând subiectul nostru, înţelegem că naşterea „miraculoasă” a Domnului nostru Isus, perfect, nepătat, dintro mamă imperfectă, n-a fost contrară procedurii obişnuite în aranjamentele Creatorului, ci în deplină armonie cu ele: vedem că tatăl Adam a fost de asemenea născut fiinţă perfectă, pentru că a fost născut de Dumnezeu, deşi mama sa (pământul) a fost încă imperfectă, în afară de grădina Edenului care a fost pregătită special. Deci, asigurarea scripturală că Domnul nostru a avut o existenţă preumană, al cărei principiu de viaţă a fost transferat în pântecele Mariei şi a fost născut de ea „sfânt”, este o asigurare deplină că El a fost, aşa cum spun aceleaşi Scripturi, „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi”. Chiar unul ca acesta „ne trebuia”, sau a fost potrivit cerinţelor cazului nostru — unul ca acesta care a putut fi acceptat de Dreptate ca preţul de răscumpărare al nostru; şi apoi fiind făcut Marele Preot al omenirii în lucrurile aparţinătoare lui Dumnezeu, va fi în stare să compătimească cu cei slabi şi împovăraţi — fiindcă El Însuşi a fost atins de neputinţele omeneşti când a luat asupra Lui compătimitor bolile noastre. Mat. 8:16, 17; Evr. 7:26.

Trecem acum să examinăm cum a putut fi El astfel fără păcat şi totuşi să „Se asemene fraţilor Săi”.

Mijlocitorul Împăcării — Singurul conceput

Împăcarea omului cu Dumnezeu – Studiul III

Mijlocitorul Împăcării — Singurul conceput

„Cine este El?” — Logosul, un Dumnezeu — Singurul conceput din Iehova — Mărturia Bibliei — „Cel care a fost bogat” — „Înainte de Avraam am fost Eu” — „Cel dintâi şi Cel de pe urmă” — „Iehova m-a avut de la început” — Logosul făcut trup — N-a fost încarnat — El S-a smerit — „Cel care a fost bogat, pentru noi S-a făcut sărac” — Nu este nici o ipocrizie în această mărturie — Conduita Domnului nostru n-a fost înşelătoare — Cel sfânt, nevinovat, fără pată şi despărţit de păcătoşi

„Căci este un singur Dumnezeu şi un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Hristos Isus, care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi.” 1 Tim. 2:5, 6.

ÎN MĂSURA în care preţuim lucrarea Împăcării — reconcilierea noastră cu Dumnezeu şi jertfa pentru păcat prin care ea este îndeplinită — în aceeaşi măsură vom preţui pe Acela pe care Tatăl ceresc L-a trimis să fie ispăşirea pentru păcatele noastre, Restauratorul şi Dătătorul nostru de viaţă. De aceea, abordând întrebarea, cine este Acesta mare pe care Dumnezeu Iehova L-a onorat atât de mult şi care prin harul lui Dumnezeu este Răscumpărătorul şi Mântuitorul nostru, se cuvine să ne dăm seama, mai întâi de toate, de propria noastră ignoranţă în legătură cu acest subiect şi de incompetenţa noastră de a ajunge la o concluzie dacă nu ne va instrui Cuvântul divin. În al doilea rând, se cuvine chiar de la începutul cercetării noastre să ne amintim de mărturia apostolului în privinţa măreţiei acestui Mijlocitor şi de onoarea cuvenită Lui. El zice: „De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi”. De asemenea este scris: „Pentru ca toţi să cinstească pe Fiul, cum cinstesc pe Tatăl”. Filip. 2:9, 10; Ioan 5:23.

((84))

Cercetând cu atenţie Scripturile spre a vedea ce spun ele de fapt şi ce nu spun cu privire la Domnul nostru Isus, găsim mărturia lor foarte explicită, armonioasă şi satisfăcătoare. Mai întâi vom declara, în rezumat, ceea ce noi găsim a fi învăţătura scripturală, a cărei dovadă o vom da în continuare.

(1) Răscumpărătorul nostru a existat ca fiinţă spirituală înainte de a fi făcut trup şi a locui printre oameni.

(2) În vremea aceea, precum şi mai târziu, El a fost cunoscut în mod corect ca „un Dumnezeu” — un puternic. Ca cel mai mare dintre îngeri şi următorul după Tatăl, El a fost cunoscut ca Arhanghelul (cel mai mare înger sau mesager), al cărui nume, Mihail, înseamnă „Cel care este ca Dumnezeu” sau reprezentantul lui Dumnezeu.

(3) După cum El a fost cel mai mare din toată creaţia lui Iehova, tot aşa El a fost şi cea dintâi creaţie, creaţia directă a lui Dumnezeu — „Singurul Conceput”, iar apoi, ca Reprezentantul lui Iehova, exercitând puterea lui Iehova şi în numele Lui, El a creat toate lucrurile — îngerii, stăpânirile şi puterile, precum şi creaţia pământească.

(4) Când a fost făcut trup, pentru a fi Răscumpărătorul nostru, n-a fost din obligaţie, ci voluntar, ca rezultat al deplinei Sale armonii cu Tatăl şi al bucuroasei Sale acceptări de a duce la îndeplinire fiecare trăsătură a voinţei divine — pe care învăţase s-o respecte şi s-o iubească, fiind însăşi esenţa Dreptăţii, Înţelepciunii şi Iubirii.

(5) Această smerire la starea omului n-a fost intenţionată să fie continuă. Ea şi-a îndeplinit scopul când Domnul nostru S-a dat pe Sine, o fiinţă umană, ca răscumpărarea noastră, sau „preţul corespunzător”. De aceea, învierea Sa n-a fost în trup, ci, după cum spune apostolul, „fiind omorât în trup, dar făcut viu în duh”. 1 Pet. 3:18.

(6) Învierea Sa nu numai I-a redat o natură spirituală, ci, pe lângă aceasta, i-a şi conferit o cinste încă mai înaltă, şi ca răsplată a Tatălui pentru credincioşia Sa, L-a făcut părtaş naturii divine — cea mai înaltă dintre naturile spirituale*, posesor al nemuririi.


*Vol. I, cap. 10


((85))

(7) Pe Acesta mare, care a fost mult înălţat şi onorat de Iehova, nouă ne place să-L onorăm, să-L adorăm şi să-L servim, ca fiind una cu Tatăl ceresc în cuvânt, în lucrare, în scop şi în spirit.

Mărturia Scripturii cu privire la Fiul lui Dumnezeu

Să vedem acum dovezile scripturale în sprijinul acestor poziţii. Începem cu capitolul întâi din Evanghelia lui Ioan. Aici se face referire la Domnul nostru în existenţa Sa preumană ca la „Cuvântul” (în greceşte Logosul). „La început era Logosul.” Dr. Alexander Clarke spune despre cuvântul Logos: „Acest cuvânt ar fi trebuit lăsat netradus, pentru acelaşi motiv pentru care şi numele Isus şi Cristos au fost lăsate netraduse. După cum fiecare nume al Mântuitorului lumii descrie anumite virtuţi ale persoanei, naturii sau operei Sale, tot aşa calificativul Logos, care înseamnă cuvânt, cuvânt rostit, cuvântare, elocvenţă, doctrină, raţiune sau facultatea de a raţiona, se aplică foarte potrivit la El”. În epistola sa, evanghelistul întrebuinţează iarăşi acelaşi titlu pentru Domnul nostru, numindu-L „Cuvântul vieţii” sau „Logosul vieţii”. 1 Ioan 1:1.

Titlul „Cuvântul lui Dumnezeu” — „Logosul lui Dumnezeu” — este foarte potrivit pentru a descrie lucrarea sau funcţia importantă a Învăţătorului nostru, înainte de venirea Sa în lume. Logosul a fost expresia directă a creaţiei Tatălui ceresc, în timp ce toate expresiile următoare ale înţelepciunii, puterii şi bunătăţii divine au fost făcute prin Logos. Se spune că în vechime anumiţi regi se adresau supuşilor prin reprezentanţi, regele stând în spatele unui paravan, în timp ce „cuvântul” sau purtătorul său de cuvânt stătea în faţa paravanului şi adresa poporului cu voce tare cuvintele şoptite de rege, care era nevăzut: şi un astfel de vorbitor era numit „Logosul Regelui”. Fie că această legendă este adevărată fie că nu, ea ilustrează bine folosirea cuvântului „Logos” în legătură cu existenţa preumană a Domnului şi Învăţătorului nostru, şi cu funcţia Sa foarte înaltă ca ((86)) reprezentant al Tatălui, pe care Scripturile, în această relaţie contextuală şi în altă parte, o indică a fi fost funcţia Sa.

Să se remarce că apostolul, scriind sub inspiraţie, ne spune că „Logosul a fost la început cu Dumnezeu şi Logosul a fost un Dumnezeu”. Aceasta este traducerea literală din greacă, după cum poate fi confirmat uşor de către oricine, fie că este instruit în limba greacă sau nu. În acest verset, articolul grecesc ho precedă primul cuvânt „Dumnezeu” ,dar nu şi pe al doilea cuvânt „Dumnezeu”, indicând astfel intenţionat pe Dumnezeu-Tatăl şi pe Dumnezeu-Fiul întrun caz în care fără articol cititorul ar fi lăsat în confuzie. La fel articolul precedă cuvântul „Dumnezeu” în al doilea verset. Ca atare întregul verset sună astfel:

„La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu

[ho theos] şi un Dumnezeu [theos] era Cuvântul. El era la început cu Dumnezeu [ho theos]”. Ioan 1:1, 2.Despre care „început” este vorba aici? Desigur nu despre începutul existenţei lui Iehova, a lui Dumnezeu, a Tatălui; căci El este „din veşnicie în veşnicie” şi n-a avut niciodată început (Ps. 41:13; 90:2; 106:48). Lucrarea lui Iehova însă a avut un început, şi la aceasta se face referire aici — la începutul creaţiei. Această afirmaţie, înţeleasă astfel, implică faptul că Domnul nostru Isus, în existenţa Sa preumană, ca Logos, a fost cu Tatăl, chiar la începutul creaţiei. Aceasta confirmă afirmaţia inspirată că Logosul Însuşi a fost „începutul creaţiei lui Dumnezeu”; aceasta este afirmaţia precisă a apostolului, care ne asigură că Domnul nostru este nu numai „Capul trupului, al Bisericii” şi „Cel întâi-născut dintre cei morţi”, ci şi începutul oricărei creaţii — „pentru ca în toate să aibă cel dintâi loc”. Cuvintele sale sunt: „El este chipul Dumnezeului Celui nevăzut, Cel întâi-născut peste toată creaţia; pentru că prin El au fost create toate lucrurile, cele care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie scaune de domnii, fie domnii, fie căpetenii, fie autorităţi. Toate lucrurile au fost create prin El şi pentru El. El este mai înainte de toate şi toate se menţin prin El” (Col. 1:15-18). Să ascultăm şi cuvântul profeţiei privitor la Singurul Conceput, ((87)) nu numai declarând viitoarea Sa înălţare ca Împărat al împăraţilor pământului, ci şi descriindu-L ca fiind deja întâiulnăscut al lui Iehova, zicând: „Iar Eu îl voi face întâiulnăscut, cel mai înalt dintre împăraţii pământului” (Ps. 89:27). Să se noteze de asemenea că Domnul nostru (referinduSe la propria Sa origine) declară că El este „Martorul credincios şi adevărat, începutul creaţiei lui Dumnezeu”. Apoc. 3:14.În armonie cu această idee a întâietăţii Domnului nostru chiar de la început, ca „Cel întâi-născut peste toată creaţia”, şi în armonie cu ideea că El a fost Logosul sau Expresia Tatălui ceresc, în privinţa tuturor lucrurilor, este şi următoarea declaraţie din relatarea evanghelistului, şi anume: „Toate au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El” (Ioan 1:3). Ce idee măreaţă ne dă aceasta despre maiestatea Unicului Fiu Conceput al lui Dumnezeu, Logosul! Din acest punct de vedere al măririi şi proeminenţei Sale originare, avem o vedere mai clară decât din oricare altul, despre importanţa cuvintelor apostolului: „El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca, prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi” (2 Cor. 8:9). Din acest punct de vedere putem vedea cât de bogat a fost El în cinstea şi gloria pe care El Însuşi le-a menţionat în rugăciune zicând: „Şi acum, Tată, preamăreşte-Mă la Tine Însuţi cu slava pe care o aveam cu Tine înainte de a fi lumea” (Ioan 17:5). Deşi tot ce este legat de planul divin de răscumpărare este minunat, uimitor în manifestările lui de iubire divină, milă, compătimire faţă de cei decăzuţi, totuşi, din acest punct de vedere, totul este rezonabil, în armonie cu caracterul şi declaraţia divină.Cei care susţin că Domnul nostru Isus n-a avut niciodată existenţă până când S-a născut prunc în Betleem au o concepţie foarte slabă despre planul divin pentru ajutorarea omului; pentru ei sunt nefolositoare scripturile citate mai sus, şi altele referitoare la gloria Domnului avută cu Tatăl înainte de a fi lumea, referitoare la marea Sa înjosire în care S-a smerit ca să ia o natură cu puţin mai prejos decât cea îngerească, lăsând ((88)) prin urmare o natură care era mai presus decât a îngerilor. Vederea scripturală ne eliberează de toate teoriile iraţionale şi înşelătoare ale oamenilor, prin care, încercând să cinstească pe Fiul, ei au trecut peste Cuvântul lui Dumnezeu şi au necinstit Cuvântul Domnului şi al apostolilor, care spun despre El că a fost Fiul sau vlăstarul lui Dumnezeu şi că Tatăl este mai mare decât Fiul. Această vedere falsă a implicat milioanele ei de aderenţi în greutăţi de neînvins în toate direcţiile.

Numai Adevărul este raţional.

„ … Adevărat este:
Dorinţele ne mulţumeşte, cum altceva nimic n-o poate face.”

Aceste afirmaţii în privinţa Domnului nostru Isus, că El a fost începutul creaţiei lui Dumnezeu şi că de aceea El a avut existenţă cu mult înainte de a veni în lume ca om, pentru a fi Răscumpărătorul nostru, sunt pe deplin confirmate de diferite alte scripturi, dintre care vom cita ca exemplu: „Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El” (1 Ioan 4:9). Aici se afirmă foarte hotărât că El a fost Fiul lui Dumnezeu înainte de a veni în lume, şi că, în calitate de Fiu al lui Dumnezeu, I S-a dat să îndeplinească o misiune în lume. Să nu se treacă cu vederea că aici, ca şi în multe alte cazuri, Logosul este numit „Unicul Fiu Conceput” al lui Dumnezeu. Ideea dată prin această expresie este că Logosul a fost propriu-zis singura creaţie sau concepere directă a Tatălui ceresc, în timp ce toţi ceilalţi fii ai lui Dumnezeu (atât îngeri cât şi oameni) au fost creaţia Sa indirectă, prin Logos. De aici vine caracterul adecvat, adevărat al declaraţiei că El este Unicul Fiu Conceput al lui Dumnezeu.

Să luăm altă ilustraţie: „Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El” (Ioan 3:17). Aici este implicată din nou existenţa Sa preumană, prin trimitere şi prin misiune. Iar aceste declaraţii cu privire la Logos sunt în deplină armonie cu istoria subiectului, prezentată nouă de către evanghelist care spune: „El era în lume şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut”. Apoi iarăşi: „Şi Logosul a devenit trup şi a locuit printre noi (şi noi am privit ((89)) slava Lui, slavă ca a unicului Fiu din partea Tatălui), plin de har şi de adevăr” (Ioan 1:10, 14). Propriile declaraţii ale Domnului nostru cu privire la existenţa Sa preumană sunt incontestabile. El n-a recunoscut niciodată că Iosif a fost tatăl Său, nici n-a recunoscut că viaţa Sa pământească a fost începutul existenţei Sale.

Dimpotrivă, observăm că El S-a referit continuu la Iehova ca Tatăl Său. Să ne amintim cuvintele Sale: „Cum ziceţi voi Aceluia pe care Tatăl L-a sfinţit şi L-a trimis în lume: «Huleşti!», pentru că am spus: «Eu sunt Fiul lui Dumnezeu»?” (Ioan 10:36). Către Maria, mama Sa pământească, a zis: „Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în cele ale Tatălui Meu?” (Luca 2:49). Către ucenicii Săi a spus: „M-am coborât din cer”. „Eu sunt Pâinea vie, care S-a coborât din cer” (Ioan 6:38, 51). Mulţi din zilele Lui n-au crezut acest lucru şi mulţi nu cred nici astăzi, dar adevărul rămâne. Unii dintre cei care au auzit au spus: „Cum se poate aceasta?” Iar unii dintre ucenicii Săi când au auzit au spus: „Cuvântul acesta este prea tare; cine poate să-l sufere? Dar Isus, care ştia în Sine că ucenicii Săi murmurau împotriva vorbirii acesteia, le-a zis: «Aceasta vă face să vă poticniţi? Dar dacă aţi vedea pe Fiul Omului suindu-Se unde era mai înainte?»”. „De atunci mulţi din ucenicii Lui s-au dus înapoi şi nu mai umblau cu El”; din cauza acestei pretenţii la origine cerească şi la existenţă preumană. Ioan 6:60-66.

Să-L ascultăm iarăşi vestind acelaşi adevăr în faţa fariseilor: „Ştiu de unde am venit şi unde Mă duc … Eu sunt de sus … Eu nu sunt din lumea aceasta. … Eu am ieşit şi vin de la Dumnezeu; n-am venit de la Mine Însumi, ci El M-a trimis … Eu Îl cunosc bine; şi dacă aş zice că nu-L cunosc, aş fi şi Eu un mincinos ca voi”. Apoi Iudeii I-au zis: „Eşti Tu mai mare decât părintele nostru Avraam?” Isus le-a răspuns: „Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că va vedea ziua Mea; a văzut-o şi s-a bucurat”. (Avraam a văzut ziua lui Cristos cu ochiul credinţei, crezând făgăduinţa divină cu privire la Mesia. Poate el a văzut ziua Lui de sacrificiu, simbolizată prin jertfirea lui Isaac, singurul său fiu, dar în ((90)) orice caz el a văzut viitoarea zi glorioasă a lui Mesia, Mileniul, cu binecuvântările ei peste toate familiile pământului, prin această Sămânţă făgăduită. Şi nu-i de mirare că perspectiva ia produs bucurie. Cu ochiul credinţei el a văzut cetatea cerească, Noul Ierusalim, Biserica glorificată, clasa Împărăţiei, şi a văzut şi patria cerească — lumea binecuvântată prin Împărăţie. Evr. 11:10, 16; 12:22; 13:14.)

„«N-ai nici cincizeci de ani», I-au zis deci iudeii [lui Isus], «şi ai văzut pe Avraam!» [Avraam era mort de două mii de ani.] Isus le-a zis: «Adevărat, adevărat vă spun că mai înainte de a fi fost Avraam, Eu sunt»”. Ioan 8:14, 23, 42-58.

Nu poate exista nici o greşeală în legătură cu sensul acestor cuvinte. Domnul nostru afirmă că a existat înainte de Avraam. Scripturile nu dau de înţeles nicăieri că existenţa Unicului Conceput a încetat vreodată din momentul când a început, ca „începutul creaţiei lui Dumnezeu”, până când a încetat la Calvar pentru trei zile, după care El a fost înviat dintre morţi ca să nu mai moară, moartea nemaiavând stăpânire asupra Lui (Rom. 6:9). Cazul naşterii Sale ca fiinţă umană, „cu puţin mai prejos decât îngerii”, cu scopul de a fi jertfă pentru păcatul omului, n-a implicat moartea naturii spirituale care a fost înaintea naşterii ca prunc uman, ci numai transferarea vieţii Sale de la o natură mai înaltă sau spirituală la o natură mai joasă sau umană. De aceea, cuvintele Domnului nostru, „Înainte de a fi fost Avraam, Eu sunt”, înseamnă că între timp existenţa Sa n-a încetat deloc, şi în mod clar Îl identifică pe Isus, Fiul lui Dumnezeu în trup, cu Logosul, Cel întâi-născut din toată creaţia. Desigur, mărturia Domnului nostru n-a fost primită de mulţi care au auzit-o, nici atunci, nici de atunci încoace. Se pare că există o corupere a dispoziţiei, care-i face pe oameni să respingă afirmaţiile simple, clare ale Cuvântului Domnului, şi să prefere a-L privi pe Domnul nostru fie ca un membru păcătos al rasei decăzute, fie ca propriul Său Tată. Numai cei smeriţi sunt gata să „primească cu blândeţe Cuvântul sădit în ei”, care „le poate da înţelepciune” cu adevărat, şi numai pentru aceştia ((91)) este intenţionat Cuvântul mărturiei lui Dumnezeu (Isa. 61:1; Iac. 1:21). După cum cei care L-au auzit pe Învăţătorul şi I-au respins mărturia au luat pietre să arunce în El, la fel unii care aud acum adevărul şi-l resping sunt gata să arunce cu pietre, în sens figurat, în toţi cei care acceptă şi învaţă pe alţii cuvintele Învăţătorului în simplitatea lor. Şi acum, ca şi atunci, cauza este aceea că nu cunosc nici pe Tatăl, nici pe Fiul, aşa cum ar trebui să-I cunoască — aşa cum Ei Se descoperă.

Cuvintele Domnului nostru sunt încă aplicabile acestui caz, adică: „Nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot astfel, nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere” (Mat. 11:27). Lumea nu L-a cunoscut: nu I-a cunoscut originea înaltă şi marea Sa umilire în folosul ei; şi dacă ne amintim că probabil a trecut o lungă perioadă de timp de la începutul creaţiei, în persoana Domnului nostru, şi până la timpul când El a fost făcut trup, şi dacă ne mai amintim că în toată acea perioadă El a fost cu Tatăl, „în toate zilele eram desfătarea Lui, jucând neîncetat înaintea Lui”, nu ne putem îndoi că Fiul cunoştea pe Tatăl, aşa cum ucenicii Săi şi lumea nu L-au cunoscut — aşa cum noi învăţăm să-L cunoaştem prin Cuvântul revelaţiei Sale şi prin desfăşurarea minunatului Său plan al veacurilor. Să-L ascultăm din nou spunând: „Neprihănitule Tată, lumea nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut”. Ioan 17:25.

Cheia acestei minunate cunoaşteri a lucrurilor cereşti este dată în declaraţia: „Cel care este de pe pământ este pământesc şi vorbeşte ca de pe pământ. Cel ce vine din cer este mai presus de toţi. El mărturiseşte ce a văzut şi ce a auzit” (Ioan 3:31, 32). Nu este de mirare, deci, că până şi împotrivitorii Lui au întrebat: „De unde are El înţelepciunea?” (Mat. 13:54). Şi cunoştinţa Sa despre lucrurile cereşti, cunoştinţa Sa intimă şi îndelungată cu Tatăl, care I-a conceput credinţă absolută în promisiunile Tatălui, este cea care L-a făcut în stare, ca om perfect, să învingă lumea, carnea şi pe diavolul, şi să prezinte un sacrificiu acceptabil pentru păcatele noastre. Astfel a fost scris mai înainte prin profet: „Prin ((92)) cunoştinţa Lui, Slujitorul Meu Cel drept va îndreptăţi pe cei mulţi şi va purta nelegiuirile lor”. Isa. 53:11.

Acum numai cei care umblă prin credinţă, în lumina Cuvântului divin, pot cunoaşte pe Tatăl sau pe Fiul, sau pot aprecia clar şi corect marea lucrare a împăcării pe care ei o realizează împreună pentru omenire. Dar curând, după ce alegerea Bisericii va fi fost terminată, după ce Mireasa, soţia Mielului, va fi fost asociată cu Domnul ei în glorie şi Împărăţia va fi venit — atunci cunoştinţa de Domnul va umple tot pământul, iar puterea Tatălui, care prin Logos a creat toate lucrurile, va fi pusă în acţiune prin El ca Mântuitor, în restaurarea şi desăvârşirea celor care, atunci când vor fi privilegiaţi să-L cunoască, se vor supune cerinţelor Sale drepte, astfel că în cele din urmă puterea Domnului nostru ca agentul lui Iehova în creare, va fi pe deplin egalată şi ilustrată de puterea Lui ca agentul lui Iehova în restabilirea şi binecuvântarea lumii; şi astfel va fi împlinită prezicerea psalmistului: „Vine roua [prospeţimea, vigoarea] tineretului Tău la Tine”. Ps. 110:3.

Să ascultăm cuvintele Domnului nostru către Nicodim, care căuta să cunoască ceva despre lucrurile cereşti, dar căruia i s-a refuzat cunoaşterea, din cauză că nu credea încă nici lucrurile pământeşti. Domnul nostru, explicându-i cunoştinţa Sa despre lucrurile cereşti, spune: „Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel care S-a coborât din cer, Fiul Omului”.* Domnul nostru continuă apoi şi-i arată lui Nicodim pregătirea pe care a făcut-o Dumnezeu pentru lume, nu ca să piară, ci să aibă viaţă veşnică, zicând: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”. Ioan 3:13, 16.


*Cuvintele „care este în cer” sunt nelegitime — nu se găsesc în manuscrisele vechi.


Logosul, începutul creaţiei lui Dumnezeu, numit de către Isaia şi Minunat, Sfătuitor, Dumnezeu puternic etc. (Isa. 9:6), este descris şi de Solomon şi este reprezentat sub numele de ((93)) Înţelepciune, însă cu toate detaliile care pun în armonie această afirmaţie cu relatarea dată de Ioan evanghelistul (Ioan 1:1, 18), după cum urmează:

„Iehova mă avea la începutul căilor Lui, înaintea celor mai vechi lucrări ale Lui. Eu am fost aşezată din veşnicie, înainte de orice început, înainte de a fi [format] pământul. Am fost adusă când încă nu erau adâncuri [mări], când nu erau izvoare încărcate cu ape; am fost adusă înainte de aşezarea munţilor, înainte de a fi dealurile, când El nu făcuse încă nici pământul, nici câmpiile, nici cea dintâi fărâmă din pulberea lumii. Când El a pregătit cerurile, eu eram de faţă; când a tras o zare pe faţa adâncului, când a stabilit norii sus şi când au ţâşnit cu putere izvoarele adâncului, când a pus hotarele mării, ca apele să nu treacă peste porunca Lui, când a pus temeliile pământului, atunci eu eram maestrul Lui, la lucru lângă El, şi în toate zilele eram desfătarea Lui, jucând neîncetat înaintea Lui”. Prov. 8:22-30.

Pe lângă cele remarcate aici în privinţa Logosului — că El na fost numai începutul creaţiei lui Dumnezeu şi întâiul-născut, ci şi Singurul Său Fiu Conceput, şi că toate celelalte creaţii au fost create de El şi prin El — găsim o frumoasă declaraţie întăritoare în cuvintele Domnului nostru, care zice: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată, sunt viu în vecii vecilor”. Apoi: „Iată ce zice Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel care a murit şi a înviat” (Apoc. 1:17; 2:8). În nici un alt sens sau mod nu putea fi Domnul nostru Cel dintâi şi Cel de pe urmă din creaţia lui Dumnezeu, decât ca „Singura” creaţie directă a lui Dumnezeu, prin care au fost create toate celelalte. Orice altă vedere ar fi prin urmare incorectă şi în contradicţie cu toate scripturile citate mai sus.

„Şi Cuvântul a devenit trup şi a locuit printre noi”

— Ioan 1:14 —

Gândirea comună cu privire la manifestarea Domnului în trup este de obicei exprimată prin cuvântul încarnare. Noi credem că această gândire comună este cu totul incorectă, ((94)) nescripturală. Teoria încarnării este că trupul omenesc al Domnului nostru, care S-a născut din Maria, a fost numai o haină, o acoperitoare pentru corpul spiritual. Prin urmare, ideea referitoare la viaţa pământească a Domnului nostru, potrivit acestei teorii, este că Domnul nostru în timpul vieţii Sale pământeşti a fost totuşi o fiinţă spirituală, întocmai cum a fost şi înainte, numai că S-a folosit de trupul de carne născut din Maria şi că a fost cunoscut ca omul Isus Cristos, ca vălul sau mijlocul Său de comunicare cu omenirea, după modul în care au apărut îngerii sub formă omenească în timpurile anterioare — lui Avraam, lui Manoah, lui Lot şi altora (Gen. 18:1, 2; 19:1; Jud. 13:2, 3). Din cauza acestei premise incorecte, au apărut multe idei confuze şi nescripturale cu privire la diferitele întâmplări din viaţa Domnului nostru Isus şi cu privire la moartea Sa: de exemplu, această teorie susţine că oboseala Domnului nostru n-a fost reală, ci simulată, deoarece El, ca fiinţă spirituală, nu putea şti ce-i oboseala. Logica acestei teorii ar implica şi că rugăciunile Domnului nostru au fost simulate, deoarece, spune această teorie, El a fost Însuşi Dumnezeu, şi să Se fi rugat ar fi însemnat să Se roage la Sine Însuşi; ca atare se susţine că rugăciunile Sale erau numai de formă, ca să facă impresie asupra ucenicilor şi asupra celor care erau în jur. Aceeaşi teorie este obligată să presupună că moartea Domnului nostru a fost numai aparentă, deoarece ei susţin că Isus a fost Dumnezeu Tatăl, care fiind din veşnicie în veşnicie nu poate muri: de aceea agonia aparentă şi strigătul, „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”, precum şi moartea, au fost numai de formă, ca să facă impresie asupra minţii celor care au auzit şi au văzut. Prin urmare, argumentul logic al acestei teorii este că n-a fost o moarte reală pentru păcatul omului, ci numai aparenţa unei morţi, un efect teatral, un spectacol dramatic, o reprezentaţie cinematografică, o înşelare făcută cu un scop bun — să influenţeze favorabil simpatiile şi simţămintele omenirii.

Toate acestea sunt greşite şi în contrazicere gravă cu Adevărul asupra acestui subiect, aşa cum este prezentat în Cuvântul lui Dumnezeu. Afirmaţia scripturală nu este că ((95)) Domnul nostru Şi-a luat un trup de carne ca o acoperitoare pentru trupul spiritual, cum au făcut îngerii mai înainte, ci El în realitate l-a lăsat deoparte, sau, cum este redat în greacă, „S-a dezbrăcat pe Sine” de starea Sa preumană şi a luat în realitate natura noastră, sau, după cum spune textul de mai sus, „Logosul a devenit trup”. N-a fost nici o înşelăciune, nici o prefăcătorie la mijloc: El nu numai a părut că S-a smerit, în timp ce în realitate Şi-a păstrat gloria şi puterea; El nu numai a părut că S-a făcut sărac pentru noi şi totuşi în realitate a rămas tot timpul bogat prin posesia unei naturi spirituale mai înalte; El nu numai a îmbrăcat haina, livreaua unui servitor. Nu, ci în realitate a devenit om — „Omul Hristos Isus, care S-a dat pe Sine Însuşi, ca preţ de răscumpărare pentru toţi”. 1 Tim. 2:5, 6.

Vom vedea mai târziu, când vom ajunge să analizăm mai amănunţit aspectul legat de răscumpărare al lucrării Sale, că a fost absolut necesar ca El să fie om — nici mai mult nici mai puţin decât un om perfect — pentru că un om a păcătuit, omul care trebuia să fie răscumpărat, iar legea divină cerea ca viaţa unui om să plătească preţul de răscumpărare pentru viaţa unui om. „Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor” (1 Cor. 15:21). Dar nimeni să nu înţeleagă greşit că prin aceasta vrem să spunem că Răscumpărătorul nostru a devenit un om ca noi, plin de imperfecţiuni şi neajunsuri moştenite. Chiar dimpotrivă: acelaşi cuvânt al lui Dumnezeu declară că El a fost „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi”. Evr. 7:26, 28; Luca 1:35.

Faptul că El a fost despărţit de păcătoşi este un punct greu de înţeles pentru mulţi. Cum a putut fi om, şi totuşi să fie liber de atingerea ereditară care afectează întreaga familie umană? Sperăm să vedem întocmai cum s-a putut întâmpla aceasta şi cum s-a realizat prin planul divin; dar se cere ca mai întâi să ni se imprime în minte faptul că un om imperfect, un om cu neajunsuri, unul care prin ereditate se împărtăşise din tulpina adamică şi a cărui viaţă era astfel parte din viaţa noastră, nu putea fi Răscumpărătorul nostru. Existau din belşug oameni ((96)) păcătoşi în lume, fără ca Dumnezeu să-Şi trimită Fiul să fie şi El ca ei. Existau din belşug oameni din aceştia imperfecţi care erau dispuşi să-şi dea viaţa pentru împlinirea voinţei Tatălui. Acest lucru este pe deplin dovedit de relatarea din Evrei 11, unde este arătat clar că mulţi „n-au ţinut numaidecât la viaţa lor, ca şi cum le-ar fi fost scumpă”, în credincioşia lor faţă de Domnul. Dar ceea ce era necesar nu era numai o jertfă pentru păcate, ci o jertfă fără păcat, care să plătească astfel pedeapsa păcătoşilor. Şi întrucât „toţi au păcătuit şi n-au ajuns la slava lui Dumnezeu”, şi întrucât „nu este nici un om drept, nici unul măcar”, de aceea, după cum ne spun iarăşi Scripturile, „Nici unul nu poate să răscumpere pe fratele său, nici să dea lui Dumnezeu preţul răscumpărării pentru el însuşi” (Rom. 3:10, 23; Ps. 49:7). Fiindcă Dumnezeu a privit şi a văzut că nici un om nu era competent să răscumpere lumea, El a dat acest serviciu unuia care are putere să ajute — în stare să mântuiască în chip desăvârşit pe cei care vin la Tatăl prin El. Ps. 89:19; Isa. 63:1; 59:16; Evr. 7:25.

Apoi noi dorim, dacă este posibil, să vedem clar în ce mod a luat Domnul nostru Isus rasa umană în stăpânire şi a devenit un membru al ei, prin mama Sa Maria, fără să împărtăşească în vreo măsură degradarea rasei, fără să moştenească ruina păcatului ei, fără ca blestemul morţii să pună stăpânire pe El: căci dacă El S-ar fi împărtăşit de viaţa lui Adam în vreo măsură sau grad, atunci şi El ar fi fost părtaş sentinţei cu moartea care era asupra vieţii lui Adam, şi astfel ar fi venit sub sentinţa morţii; şi dacă ar fi fost făcut astfel imperfect şi sub sentinţa morţii, El n-ar fi avut deloc drepturi de viaţă pe care să le dea ca preţul de răscumpărare al omului, prin care să cumpere pe tatăl Adam şi rasa lui de sub sentinţa morţii impusă de Justiţia divină. Propunem să examinăm acest subiect în capitolul următor. Acolo sperăm să dovedim că Domnul nostru n-a fost, în nici un mod sau grad, contaminat de păcat sau de imperfecţiune prin mama Sa.

Autorul Împăcării

Împăcarea omului cu Dumnezeu – Studiul II

Cel Atotputernic, Iehova — Mântuitorul păcătoşilor, prin Cristos — „Vrednic este Mielul” — „Cel ce există de la Sine” — Cel ce sunt — O tradiţie falsă — Întemeiată pe falsificare — Unitatea Tatălui şi a Fiului arătată în Scripturi — Folosirea scripturală a cuvântului Iehova şi a titlului Domn — Cuvântul Dumnezeu în Vechiul Testament — În Noul Testament — Mărturia armonioasă a Bibliei — „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” — El n-a socotit ca un lucru de apucat să fiE deopotrivă îcu Dumnezeuş — „Pentru noi este un singur Dumnezeu Tatăl … şi un singur Domn Isus Hristos”

IEHOVA Dumnezeu Îşi pretinde calitatea de autor al marelui plan de Împăcare, care tocmai am văzut că este în curs de desfăşurare, care a început la Calvar şi nu va fi complet până la sfârşitul Veacului Milenar, când Domnul Isus Cristos, mijlocitorul Împăcării, va preda stăpânirea pământului restaurat şi în deplină subordonare Tatălui. În armonie cu aceasta sunt numeroase declaraţii din Scripturi, de exemplu: „Eu sunt Iehova, Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău”; „Eu sunt Iehova şi afară de Mine nu este nici un Mântuitor”; „Eu sunt Iehova, Mântuitorul tău, Răscumpărătorul tău, Puternicul lui Iacov”; „Eu sunt Iehova, Dumnezeul tău, din ţara Egiptului încoace. Tu cunoşti că nu este alt Dumnezeu afară de Mine şi nu este alt Mântuitor afară de Mine”. Iarăşi: „Singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Isus Hristos, Domnul nostru, să fie slavă, măreţie, putere şi stăpânire, mai înainte de toţi vecii şi acum şi în veci! Amin”. Precum şi: „Nădăjduim în Dumnezeul Cel viu, care este Mântuitorul tuturor oamenilor şi mai ales al celor credincioşi”. Isa. 43:3, 11; 60:16; Osea 13:4; Iuda 25; 1 Tim. 4:10; Tit 1:3; 2:10.

Dacă această idee ar fi pe deplin acceptată — că Atotputernicul Iehova Însuşi este Mântuitorul, Autorul marelui plan de ((34)) mântuire şi executorul lui, prin agenţii şi reprezentanţii Săi binevoitori — pe mulţi i-ar elibera de concepţiile false despre relaţia între Tatăl ceresc şi Fiul Său ceresc, în ceea ce priveşte mântuirea omenirii. Aceasta n-ar mai lăsa loc pentru vederea aproape blasfematoare asupra acestui subiect, susţinută de un număr considerabil de creştini declaraţi, şi anume, că Tatăl ceresc S-a ridicat cu mânie, căutând să ucidă sau să tortureze pe omul păcătos, şi că Fiul ceresc, Domnul nostru Isus, plin de dragoste şi milă (care I-a lipsit Tatălui, conform acestei teorii) a intervenit şi a mulţumit răutatea şi mânia Tatălui ceresc, primind lovitura de mânie în locul omului, iar acum Iehova este împăcat numai pentru că, fiind drept, nu poate cere iarăşi de la păcătos ceea ce deja fusese plătit prin sângele preţios al lui Cristos. Cu cât cei care susţin această părere groaznic de eronată despre Împăcare se debarasează mai repede de ea, cu atât perspectiva lor de progres în lucrurile spirituale — în cunoştinţa, îndurarea şi dragostea faţă de adevăratul Dumnezeu — va fi mai bună.

Vederea corectă asupra subiectului ni-L arată pe Tatăl ceresc ca fiind perfect în toate atributele nobleţei de caracter: perfect în dreptatea Sa, aşa încât sentinţa dreaptă a legii Sale drepte nu poate fi călcată nici chiar de El Însuşi; perfect în înţelepciune, aşa încât planul şi aranjamentul Său, nu numai în privinţa creării omului, ci şi în privinţa mântuirii omului, a Împăcării etc., au fost toate aşa de complete încât nici un eveniment neprevăzut sau eşec nu putea să apară, şi nici vreo necesitate de schimbare a planului divin; după cum este scris: „Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb” şi „Zice Domnul, care face aceste lucruri, cunoscute din veşnicie”; perfect de asemenea în dragostea Sa, mai mare dragoste decât aceasta n-ar putea exista, şi totuşi acea dragoste în deplin echilibru şi acord cu celelalte atribute divine, aşa încât a putut cruţa pe păcătos numai în armonie cu programul just stabilit de înţelepciunea divină; perfect de asemenea în putere, aşa încât toate scopurile Sale bune, intenţiile bune, programul Său drept şi intenţiile Sale iubitoare, deplin coordonate, vor fi executate şi vor aduce rezultatul intenţionat de la început, aşa cum este scris: „Cuvântul Meu, care ((35)) iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face ce Îmi este plăcut şi va împlini lucrul pentru care l-am trimis”. Isa. 55:11; Mal. 3:6; Fapt. 15:18.

Când privim astfel, din punctul de vedere scriptural, că marele Iehova Însuşi este Autorul mântuirii aduse nouă prin Domnul nostru Isus, aceasta ne face să-L onorăm şi să-L iubim mai mult şi mai cuvenit pe Dumnezeul nostru Atotputernic, în timp ce nu scade din onoarea, iubirea şi stima în care-L păstrăm şi-L respectăm în mod cuvenit pe Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Cristos. Căci noi vedem în Fiul ceresc chipul Tatălui ceresc, şi-L recunoaştem ca „Solul Legământului” prin care îi vor fi aduse omenirii toate binecuvântările legământului lui Iehova, şi fără de care nu se poate obţine nici una din binecuvântările divine. În armonie cu acest gând, că Domnul Isus acţionează în lucrarea mântuirii, ca şi în toate lucrurile, ca reprezentantul Tatălui, Iehova, notaţi următoarele declaraţii ale Scripturilor:

„Când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea Lui faţă de oameni, El ne-a mântuit … prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru.” Tit 3:4-6.

Pe El, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor.” Fapt. 5:31.

„Şi noi am văzut şi mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul ca să fie Mântuitorul lumii.” 1 Ioan 4:14.

„Pavel, apostol al lui Isus Hristos, potrivit poruncii lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi a lui Hristos Isus, nădejdea noastră.” 1 Tim. 1:1.

„Lucrul acesta este bun şi bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru … Căci este un singur Dumnezeu şi un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Hristos Isus.” 1 Tim. 2:3, 5.

Să remarcăm de asemenea cuvintele Domnului nostru Isus asupra acestui subiect:

((36))

„Căci Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.” Ioan 3:17.

„Eu nu pot să fac nimic de la Mine Însumi; judec după cum aud.” Ioan 5:30.

„Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi”

[pe ucenici]. Ioan 20:21.„Cât despre ziua aceea sau ceasul acela [când va fi stabilită Împărăţia cerească], nu ştie nimeni: nici îngerii care sunt în cer, nici Fiul, ci numai Tatăl.” Marcu 13:32.„Timpurile sau perioadele … Tatăl le-a pus sub stăpânirea Sa.” Fapt. 1:7.„Lucrările pe care le fac Eu în Numele Tatălui Meu, ele mărturisesc.” Ioan 10:25.

„Voi trimite peste voi făgăduinţa Tatălui Meu.” Luca 24:49.

„Eu am venit în Numele Tatălui Meu.” Ioan 5:43.

„Lucrurile pe care le spun, le spun aşa cum Mi le-a spus Tatăl.” Ioan 12:50.

„Tatăl este mai mare decât Mine.” Ioan 14:28.

„Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.” Ioan 20:17.

„Vrednic este Mielul care a fost înjunghiat”

Însuşi Domnul nostru Isus ne-a dat, în ultima carte a Bibliei, „Descoperirea lui Isus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu ca să arate robilor Săi” (Apoc. 1:1 ), o imagine foarte frumoasă a acestui subiect al Împăcării, ilustrând planul general de răscumpărare a omului din păcat şi din blestemul lui. Această imagine se găseşte în Apocalipsa 5. Acolo Tatăl ceresc, Cel Îmbătrânit de Zile, este prezentat stând pe tronul ceresc, iar în mâna Sa un sul scris pe dinăuntru şi pe dinafară, pecetluit cu şapte peceţi. Acest sul, reprezentând planul divin cunoscut numai de Tatăl, Iehova Însuşi, a fost ţinut în propria Sa putere — în propria Sa mână — până când cineva se va dovedi vrednic să-l cunoască şi să devină executorul lui, ca agent şi ((37)) reprezentant onorat al lui Iehova. Imaginea simbolică continuă, arătând că până la timpul când Domnul nostru Isus a suferit pentru noi la Calvar, „Cel Drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu”, nimeni n-a fost găsit (dovedit) vreodată vrednic să preia planul divin şi nici chiar să-i înţeleagă conţinutul.

Dar când Domnul nostru Isus Şi-a dovedit loialitatea faţă de Tatăl ceresc prin supunerea Sa, nu numai în aceea că S-a umilit ca să ia starea omului pentru suferinţa morţii, dar şi în aceea că a ascultat chiar „până la moarte”, ba mai mult, chiar „până la [infama] moarte de cruce”, atunci şi prin aceasta, El S-a dovedit vrednic de toată încrederea. După cum declară apostolul: „De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ” (Filip. 2:9-11). La acest punct imaginea pe care o analizăm (Apoc. 5:9-13) Îl arată pe Domnul nostru Isus ca Mielul care a fost înjunghiat, căruia I S-a adus închinare şi despre care a fost anunţat: Vrednic este Mielul! „Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile, căci ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice popor şi din orice neam.” Astfel ne este ilustrată marea înălţare a reprezentantului Tatălui ceresc, „Solul [slujitorul] legământului”. Datorită umilinţei, supunerii şi ascultării Sale complete faţă de voinţa Tatălui, din acel moment El este declarat părtaş la tronul Tatălui, şi, prin propriul aranjament al Tatălui, vestirea a fost făcută printre toate oştile cereşti: „Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, să primească putere, bogăţie, înţelepciune, tărie, cinste, slavă şi binecuvântare”; şi în cele din urmă „toate făpturile” vor înţelege că Iehova L-a înălţat foarte mult pe Unicul Său Fiu Conceput, chiar la asociere cu El în Împărăţie, şi vor rosti cu voce tare aprobarea spunând: „A Celui care stă pe scaunul de domnie [al Universului — Iehova] şi a Mielului ((38)) să fie binecuvântare, cinste, slavă şi stăpânire în vecii vecilor!” Nu este de mirare că suntem învăţaţi că din acel moment toţi oamenii vor onora pe Fiul Cel înălţat aşa cum Îl onorează pe Tatăl care L-a înălţat pe El atât de mult. Ioan 5:23.

Apostolul declară că această glorificare a lui Isus dă o ilustraţie a legii divine, că „cine se smereşte va fi înălţat”. Dar să remarcăm de asemenea în această imagine simbolică (vers. 13) că înălţarea Domnului nostru Isus Cristos la slavă, onoare, putere şi stăpânire nu implică faptul că Tatăl ceresc cedează tronul din cer în favoarea Lui, nici că Tatăl şi Fiul sunt una în persoană, pentru că ambele persoane sunt recunoscute; Tatălui, ca întotdeauna, fiindu-I dat primul loc în laudă şi onoare. Şi aceasta iarăşi ne aminteşte cuvintele Domnului nostru: „Vă pregătesc [vouă, ucenicilor Mei] o împărăţie, după cum Tatăl Meu Mi-a pregătit-o Mie” (Luca 22:29). Şi iarăşi zice către urmaşii Săi credincioşi: „Celui care va birui îi voi da să stea cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi M-am aşezat cu Tatăl Meu pe scaunul Său de domnie”. Apoc. 3:21.

Ca o mărturie suplimentară a faptului că întreaga lucrare a răscumpărării este de la Tatăl dar prin Fiul, să remarcăm declaraţia apostolului, că Dumnezeu „la sfârşitul acestor zile ne-a vorbit în persoana Fiului, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor [promise] şi prin care a făcut şi veacurile. El … a făcut prin Sine curăţirea păcatelor şi S-a aşezat la dreapta Măririi [a lui Iehova] în locurile preaînalte, luând un loc cu atât mai presus de îngeri”. Şi iarăşi declară despre El: „Avem un astfel de Mare Preot care S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi [al lui Iehova], în ceruri, ca slujitor al Locului preasfânt şi al adevăratului cort, care a fost ridicat de Domnul îIehovaş, nu de om”. Acelaşi apostol declară iarăşi: „El [Domnul nostru Isus], după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu” (Evr. 1:2-4; 8:1; 10:12). El iarăşi ne ((39)) îndeamnă să continuăm „privind ţintă la Isus, Căpetenia [începătorul] şi Desăvârşirea credinţei noastre, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi stă la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu”. Apoi ne îndeamnă să ne gândim la „Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei” şi „care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, potrivit lucrării puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat dintre cei morţi şi L-a pus să stea la dreapta Sa, în locurile cereşti, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice autoritate şi de orice nume care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor. El I-a pus totul sub picioare” (Evr. 12:2; Efes. 1:17-22). Apostolul Petru iarăşi declară despre Domnul nostru Isus că El „stă la dreapta lui Dumnezeu, după ce S-a înălţat la cer şi Şi-a supus [prin Tatăl] îngerii, stăpânirile şi puterile”. 1 Pet. 3:22.

Toate aceste diferite scripturi arată cât se poate de clar înălţarea foarte sus a Domnului nostru Isus Cristos, ca răsplata Tatălui pentru ascultarea Lui minunată şi pentru manifestarea spiritului de iubire al Tatălui, în sacrificiul de Sine pentru păcătoşi; ele însă nu arată nici că Domnul Isus a fost Tatăl, nici că El a fost înălţat să ia locul Tatălui pe tronul ceresc, sau în afecţiunea şi adorarea creaturilor Sale inteligente. Dimpotrivă, ele Îl arată clar pe Tatăl ceresc ca fiind superior în onoare şi putere, ca fiind Binefăcătorul care astfel L-a glorificat şi înălţat pe Fiul şi L-a pus la dreapta Sa, sau în locul de favoare principală, şi L-a făcut părtaş la tronul sau la stăpânirea Împărăţiei cereşti, îngerii şi toate oştirile cerului fiindu-I supuse. Într-adevăr, aşa de tare este uneori limbajul folosit în privinţa marii înălţări a Domnului nostru Isus şi a deplinătăţii puterii acordate Lui de către Tatăl, încât într-o împrejurare scriitorul inspirat a considerat foarte potrivit să atragă atenţia asupra faptului că nici una din aceste declaraţii despre marea Sa înălţare nu implică ((40)) nici că El a fost egal cu Tatăl, nici că I-a fost superior: prin urmare El zice, vorbind despre domnia Milenară a lui Cristos: „Trebuie ca El [Cristos] să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea. Căci El [Tatăl] «a supus totul sub picioarele Lui [ale Fiului]». Dar când [Tatăl] zice că totul I-a fost supus [Fiului], se înţelege că afară de Cel [Tatăl] care I-a supus totul [Fiului]. Şi când toate [lucrurile pământeşti] Îi vor fi supuse [Fiului], atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui [Tatălui] care I-a supus toate [Fiului], pentru ca Dumnezeu [Tatăl] să fie totul în toţi”. 1 Cor. 15:25-28.

„Cel ce există prin Sine”

Atotputernicul Dumnezeu Şi-a însuşit şi a declarat că numele Său este Iehova, care înseamnă „Cel ce există prin Sine” sau „Nemuritorul”. Astfel citim cuvintele Sale către Moise, care spun: „Eu M-am arătat lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, ca Dumnezeul Cel Atotputernic [cel mai înalt sau cel mai puternic Dumnezeu]; dar n-am fost cunoscut de ei sub Numele Meu ca «Iehova»” (Exod. 6:3). Dumnezeu a fost recunoscut de atunci printre poporul Său după acest nume, Iehova. Numele este folosit de sute de ori în tot Vechiul Testament, dar este ascuns într-o mare măsură cititorilor de limbă engleză [şi română — n. e.] printr-o eroare a traducătorilor, care l-au tradus prin „Domn”. Poate fi însă recunoscut uşor, fiind întotdeauna scris cu majuscule mici când este folosit pentru numele sacru, Iehova.

Astfel în prima poruncă dată lui Israel Domnul a zis: „Eu sunt Iehova, Dumnezeul tău … Să nu ai alţi dumnezei [puternici] afară de Mine [egali Mie] … căci Eu, Iehova, Dumnezeul tău sunt un Dumnezeu gelos”. Exod. 20:2-5.

Moise mai spune: „Ascultă, Israele: «Iehova Dumnezeul nostru este singurul Domn” — Iehova. „Să iubeşti pe Iehova ((41)) Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta»” (Deut. 6:4, 5). Şi acesta este chiar pasajul de scriptură pe care Domnul nostru Isus îl recomandă ca însăşi esenţa adevărului. Când L-au întrebat care este cea mai mare poruncă, El a spus, citând această scriptură: „Să iubeşti pe Domnul [Iehova] Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată gândirea ta. Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă” (Mat. 22:37, 38). Citim iarăşi: „Eu sunt Iehova, acesta este Numele Meu; şi slava [onoarea] Mea n-o voi da altuia” (Isa. 42:8). Contextul să nu treacă neobservat, deoarece această declaraţie clară, că numele Iehova este exclusiv al „Tatălui luminilor în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare”, urmează imediat anunţării profetice a lui Mesia ca Fiul-slujitor onorat şi ales al lui Iehova, zicând:

„Iată Robul Meu, pe care-L sprijin, Alesul Meu, în care Îşi găseşte plăcere sufletul Meu! Am pus Duhul Meu peste El; El va vesti popoarelor judecata … El nu va slăbi, nici nu Se va lăsa, până va aşeza dreptatea pe pământ; şi insulele vor aştepta legea Lui. Aşa vorbeşte Dumnezeu, Iehova … «Eu, Iehova, Te-am chemat în dreptate şi Te voi lua de mână, Te voi păzi şi Te voi pune ca legământ al poporului, ca să fii Lumina popoarelor, să deschizi ochii orbilor, să scoţi din temniţă [moarte] pe cei legaţi şi din închisoare pe cei care locuiesc în întuneric. Eu sunt Iehova, acesta este Numele Meu»”. Isa. 42:1-8.

Numele Iehova aplicat numai Tatălui gloriei

Se ridică uneori pretenţia că în Scripturi numele Iehova I se aplică Domnului nostru Isus şi ca atare acesta nu este numele distinctiv şi special al Tatălui ceresc. Aceasta este o greşeală; dar spre folosul tuturor vom examina aici textele despre care unii presupun că sprijină această pretenţie. Vom arăta că ele nu contrazic textele anterioare ((42)) care spun că acesta este numele cuvenit şi special al marelui „Eu sunt”.

(1) Textul pe care aceştia se sprijină mai cu seamă pentru a dovedi că numele Iehova poate fi considerat pe bună dreptate numele lui Isus Cristos este: „Voi ridica lui David un Vlăstar drept. El va împărăţi, va lucra cu înţelepciune şi va face dreptate şi judecată în ţară … şi iată Numele pe care i-L vor da: «Domnul, dreptatea noastră”. Ier. 23:5, 6.

Evident că acest text se referă la Domnul nostru Isus şi la domnia Sa Milenară; iar numele în ebraică este Iehova Ţidkenu. Care este explicaţia? Simplă: traducătorii, în zelul lor de a găsi un loc unde numele Iehova să fie asociat cu Isus ca un nume, ne-au dat o traducere slabă. N-ar fi apărut nici o dificultate dacă ar fi fost tradus: „Acesta este numele pe care i-L vor da: Dreptatea noastră de la Iehova”. Şi ce potrivit este acest nume cu lucrarea şi funcţia Domnului nostru Isus. N-a fost El oare reprezentantul dreptăţii lui Dumnezeu şi n-a suferit El oare pedeapsa Dreptăţii ca răscumpărarea omului — pentru ca Dumnezeu să poată fi drept şi totuşi să fie îndreptăţitorul celui care crede în Isus? Desigur că nici un nume n-ar putea fi mai potrivit.

Să nu se treacă cu vederea că exact acest nume Iehova Ţidkenu mai apare în scrierile aceluiaşi profet. Dar prietenii noştri niciodată nu atrag atenţia asupra lui, iar traducătorii, deşi îl traduc prin aceleaşi cuvinte englezeşti, nu redau acele cuvinte cu majuscule ca în celălalt caz. De ce? Pentru că relaţiile contextuale arată că Iehova Ţidkenu va fi numele Bisericii întregi, Noul Ierusalim; „Şi iată cum Îl vor numi: [Iehova Ţidkenu], Dreptatea noastră de la Iehova”. Ier. 33:16.

Şi toţi pot vedea uşor că acest nume va fi potrivit pentru Biserica glorificată; ea nu numai că împărtăşeşte suferinţele Domnului ei pentru dreptate, „împlinind ce lipseşte necazurilor lui Hristos” (Col. 1:24; 1 Pet. 5:9), dar şi îi este promisă o parte în toate gloriile Domnului ei, după cum o soţie împărtăşeşte onorurile şi numele soţului ((43)) ei: întocmai cum Biserica poartă numele lui Cristos, ca membri ai corpului lui Cristos. Apoc. 3:12; 19:7; 21:9.

Aceste exemple nu sunt singurele în care numele Iehova este folosit pentru a compune alt nume. Să remarcăm că muntele unde Avraam l-a oferit ca jertfă pe Isaac şi unde Dumnezeu ia dat un berbec de jertfă ca înlocuitor pentru Isaac a fost numit de către el Muntele Providenţei lui Iehova — Iehova Iire (Gen. 22:14). Moise a numit altarul pe care l-a construit: Iehova Nisi sau Stindardul lui Iehova (Exod. 17:15). Ghedeon a construit un altar şi l-a numit Iehova-Şalom — Pacea lui Iehova (Jud. 6:23, 24). Ezechiel a profeţit despre o cetate viitoare al cărei nume va fi Iehova Şama — Minunea lui Iehova. Ezec. 48:35.

(2) S-a sugerat că acolo unde este relatat că Iehova S-a arătat lui Avraam (Gen. 18:1) şi lui Moise (Exod. 3:3-15) trebuie să fie vorba despre Isus Cristos în starea Sa preumană şi ca atare numele trebuie să fie al Lui. Noi răspundem că un astfel de raţionament este nejustificat: că, dacă numele s-ar aplica la altul, acest lucru ar indica doar că un astfel de servitor a fost foarte apreciat de Iehova şi într-adevăr a fost tratat cu acea ocazie ca un administrator sau un reprezentant — împuternicit şi să exercite puterea divină. În Exodul 3:2 suntem clar informaţi că unul care reprezintă pe Iehova şi-I foloseşte numele Lui cel mai distins, „Eu sunt”, a fost „îngerul [mesagerul] lui Iehova”. Noi nu ne îndoim nici măcar o clipă că acest mesager onorat a fost „Cuvântul” din Ioan 1:1, Domnul nostru Isus în starea Sa preumană. Dar cel mai înalt şi mai onorat mesager nu trebuie să fie confundat cu cel pe care-l reprezintă, în numele căruia vorbeşte şi a cărui putere a exercitat-o şi i-a acordat-o lui Moise.

(3) Isaia 40:3 se referă la misiunea lui Ioan Botezătorul, „Pregătiţi în pustie calea lui Iehova”; şi ni se cere să considerăm aceasta ca o dovadă că Isus nu este decât un alt nume al lui Iehova. Dar iarăşi răspundem: nu este aşa! Isus a fost într-adevăr servitorul onorat al lui Iehova şi reprezentantul Său printre oameni în sensul cel mai deplin; dar El Însuşi ((44)) declară: „Tatăl M-a trimis”, „Judec după cum aud”, „Eu nu pot să fac nimic de la Mine Însumi”, „Tatăl este mai mare decât Mine”. Şi noi trebuie să-L credem pe mesager. Faptul este, aşa cum s-a arătat deja*, că Ioan Botezătorul a preumbrit doar un Mesager mai mare, chiar întreaga Biserică creştină în trup; care la rândul ei va introduce pe Cristosul Cap şi corp în gloria spirituală, iar lucrarea acelui Cristos glorificat va fi încă un pas mai departe în aceeaşi mare lucrare de pregătire a căii lui Iehova şi de aducere a locului picioarelor Sale la starea glorioasă. Şi această lucrare, când va fi încheiată la sfârşitul Mileniului, va fi împlinirea completă a acestei profeţii. Vezi 1 Cor. 15:24-28; Ioan 6:57; 5:30; 10:28.


*Vol. II, cap. 8


(4) Apostolul vorbeşte despre Domnul nostru Isus ca despre „Domnul slavei” (1 Cor. 2:8), şi ni se cere să considerăm aceasta ca dovadă că El este Tatăl, Iehova, pentru că în Psalmul 24:7-10 Tatăl este numit „Împăratul slavei”. Noi răspundem că astfel de argumente slabe cum este acesta dovedesc numai slăbiciunea teoriei în sprijinul căreia sunt prezentate aceste argumente. Domnul nostru Isus va fi într-adevăr maiestuos, un Împărat al slavei, în timpul Veacului Milenar, când va mânui sceptrul pământului în numele şi puterea lui Iehova: dar acelaşi apostol inspirat arată clar, în aceeaşi epistolă în care-L numeşte pe Isus „Domnul slavei”, că atunci când Împărăţia Sa va ajunge la gradul ei cel mai înalt de glorie, aceasta va fi predată Tatălui „care I-a supus toate [Fiului] pentru ca Dumnezeu [Tatăl] să fie totul în toţi”.

(5) În două descrieri profetice ale Împărăţiei Milenare a lui Cristos se spune: „Se va întâmpla în zilele din urmă că muntele [Împărăţia] casei lui Iehova va fi întemeiat ca cel mai înalt munte [stăpânind peste alte împărăţii] … şi multe popoare se vor duce şi vor zice: «Veniţi să ne suim la muntele [Împărăţia] lui Iehova … ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui … El va fi Judecătorul neamurilor”. Isa. 2:2-4; Mica 4:1-3.

((45))

Se pretinde că deoarece Cristos trebuie să domnească, să judece şi să deţină Împărăţia în timpul Mileniului, numele Iehova de aici trebuie să fie considerat ca numele lui Cristos. Noi răspundem: nu este aşa! Nu trebuie să fie uitat că toate binecuvântările sunt de la Tatăl, chiar dacă toate sunt prin Fiul (1 Cor. 8:6). Şi astfel ne-a învăţat Domnul nostru Isus să spunem în rugăciunea Sa model: „Tatăl nostru care eşti în ceruri … Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ” (Mat. 6:9, 10). Acest lucru este arătat şi în scripturile conexe (Mica 4:8) unde Cristosul î„cap” şi „corp” — noul Ierusalimş este numit „turn al turmei” la care va veni mai întâi stăpânirea — pierdută de Adam în Eden, răscumpărată de Isus la Calvar.

(6) „Betleeme Efrata … din tine Îmi va ieşi Cel care va stăpâni în Israel şi a cărui origine este din timpuri străvechidin zilele veşniciei” (Mica 5:2). Ni se cere să acceptăm aceste cuvinte ca dovezi că Isus a fost Iehova — din veşnicie în veşnicie — pentru că Moise a declarat: „Iehova … din veşnicie în veşnicie, Tu eşti Dumnezeu”. Ps. 90:1, 2.

Noi răspundem că aici se cere să se tragă o concluzie neraţională — contrară nu numai sutelor de exemple de folosire a numelui Iehova în alte scripturi, dar contrară de asemenea şi relaţiilor contextuale în care se găsesc aceste cuvinte. Citind mai departe până la Mica 5:4, găsim că se spune despre Mesia: „El Se va scula şi îi va paşte turma [lui Iehova — Ps. 23:1] cu puterea lui Iehova, în măreţia Numelui lui Iehova, Dumnezeului Său”.

Nimic n-ar putea fi mai explicit în legătură cu acest subiect. Ce înseamnă deci cuvintele din Mica 5:2? Răspundem că ele pot fi înţelese corect astfel: „A cărui origine este [prezisă] din timpuri străvechi, din zilele veşniciei [venirea Sa şi rolul Său mesianic au fost intenţionate şi prevăzute în planul divin]”.

(7) Se face referire la profeţia din Isaia 25:6-8 despre Împărăţia Milenară şi ni se cere să o considerăm ca dovadă că numele Iehova este aplicabil la Domnul nostru Isus, deoarece acolo se spune că „Iehova oştirilor pregăteşte tuturor popoarelor pe muntele [Împărăţia] acesta un ospăţ de ((46)) mâncăruri gustoase … nimiceşte moartea pe vecie. Stăpânul Iehova va şterge lacrimile de pe toate feţele”.

Noi răspundem: nu. Aceasta este departe de a fi o astfel de dovadă. Trebuie să observăm într-adevăr că Domnul nostru, Cristos cel glorificat, este reprezentat ca vorbitor, iar lucrarea Sa din Veacul Milenar este rezumată pe scurt în primul verset al acestui capitol: „Iehova, Tu eşti Dumnezeul meu; pe Tine Te voi înălţa [onora]! Laud Numele Tău”. Acesta va fi rezultatul domniei Milenare, iar la încheierea ei toate lucrurile vor fi supuse iarăşi lui Iehova, a cărui putere, lucrând prin Cristosul, va fi să-I supună Lui toate lucrurile. Mesia vine pe pământ ca slujitorul puternic şi reprezentantul lui Iehova, Emanuel, „Dumnezeu este cu noi”. Această vedere este confirmată perfect de către apostolul Pavel, care, după ce citează din această profeţie şi arată împlinirea ei prin distrugerea morţii adamice în timpul Mileniului, spune: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa [eliberarea — triumful] prin Domnul nostru Isus Hristos”. 1 Cor. 15:57.

(8) Ni se cere să considerăm ca dovadă că numele Iehova aparţine în mod cuvenit Domnului nostru Isus, faptul că El este numit — Minunat, Sfătuitor (îndrumător sau model miraculos), Dumnezeu puternic, Părintele veşniciei, Prinţ al păcii — Isa. 9:6.

Vom examina mai târziu semnificaţia deplină a acestei scripturi, remarcând la acest punct doar faptul că nimic de aici nu ne îndreptăţeşte să aplicăm numele Iehova la Isus cel vrednic de adorare, Domnul şi Învăţătorul nostru. Să remarcăm însă că dacă aceasta ar fi fost ideea, nu putea fi găsit un loc mai bun decât acesta pentru a adăuga numele Iehova printre celelalte titluri. Dar, dimpotrivă, chiar versetul următor declară: „Iată ce va face râvna lui Iehova al oştirilor” (împlinirea profeţiei). Versetul 7.

(9) „Spune cetăţilor lui Iuda: «Iată Dumnezeul vostru! Iată, Stăpânul [Adonai] Iehova va veni cu putere şi braţul Lui va domni pentru El … El Îşi va paşte turma ca un Păstor».” Isa. 40:9, 10, 11.

((47))

Ni se spune că desigur acesta este un pasaj în care Răscumpărătorul nostru este numit cu marele nume Iehova. Dar noi răspundem: nu — aici El este numit „braţul” lui Iehova, ca şi în alte locuri: Braţul puternic al lui Iehova „va domni pentru El” până va doborî toată autoritatea şi puterea contrară lui Iehova şi legii Sale drepte — până când va face să biruie judecata; până când locul picioarelor lui Iehova (pământul, aşternutul picioarelor Sale) va fi făcut glorios — şi va fi predat Împărăţia lui Dumnezeu, chiar Tatălui. 1 Cor. 15:24-28; Mat. 12:20.

Alte exemple în care Domnul nostru Isus este reprezentat profetic ca „braţul drept” sau puterea lui Iehova sunt:

„Cine a crezut vestirea [propovăduirea] noastră? Şi cui i s-a descoperit braţul lui Iehova? [Puţini recunosc Braţul Domnului în acest veac — „nu mulţi mari” etc.] … El era dispreţuit şi părăsit de oameni.” Isa. 53; Ioan 12:38.

„Insulele vor aştepta cu nădejde în Mine şi se vor încrede în braţul Meu.” Isa. 51:5, 9.

„Iehova Şi-a dezgolit braţul Său cel sfânt înaintea tuturor popoarelor [la stabilirea Împărăţiei Sale]; şi toate marginile pământului vor vedea mântuirea Dumnezeului nostru.” Isa. 52:10.

„Atunci braţul Lui [al lui Iehova] I-a adus mântuire … «Un Răscumpărător va veni pentru Sion, pentru cei ai lui Iacov, care se vor întoarce de la păcatele lor», zice Iehova.” Isa. 59:16-20.

(10) În Ioan 12:41 citim: „Isaia a spus aceste lucruri, când a văzut slava Lui şi a vorbit despre El”. Ni se cere să recunoaştem că aceasta probabil se aplică la Isaia 6:1. Noi răspundem că credem aceasta: dar să remarcăm că acest cuvânt ebraic redat prin Domn în acel verset nu este Iehova, ci Adonai; problema noastră în discuţie acum este că numele Iehova nu se aplică în mod cuvenit la nimeni în afară de Tatăl ceresc — chiar dacă poate fi aplicat la mesagerii Săi speciali în timp ce aceştia vorbesc sau acţionează pentru El ca reprezentanţi în numele Său.

Noi nu contestăm că Adonai este uneori folosit ca unul din multele titluri ale Tatălui ceresc. Noi pretindem că în acest ((48)) text nu se aplică la Tatăl, ci la Fiul. La fel, acelaşi cuvânt Adonai este folosit referitor la Cristos şi la Împărăţia Sa Milenară în Psalmul 2 (4-9): „Domnul [Adonai] Îşi bate joc de ei. Apoi, în mânia Lui le vorbeşte şi în aprinderea Sa îi îngrozeşte … Domnul [Iehova] Mi-a zis: «Tu eşti Fiul Meu; astăzi Te-am născut»”.

Dar probabil cineva ar putea pretinde că Adonai din Isaia 6:1 trebuie să se refere la aceeaşi persoană ca şi Iehova din versetele 3 şi 5. Noi răspundem: nu este aşa; „Solul legământului”, reprezentantul lui Iehova putea fi foarte bine salutat cu laudă în numele Tatălui pe care-L reprezenta. Remarcaţi iarăşi în versetul 8 că nu Iehova este cel care dă mesajul, nici cel care pronunţă judecata, ci Adonai, pentru că Tatăl „a dat toată judecata Fiului”. Mat. 23:34, 36, 38; Ioan 5:22, 27.

Ar putea fi citate şi alte exemple de referiri la Domnul nostru Isus în strânsă legătură cu numele Iehova, în ebraică fiind însă folosit alt cuvânt, dar tradus de asemenea Domn în versiunea comună a Bibliei. Să remarcăm declaraţia din Maleahi: „Iată, voi trimite pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea. Şi Domnul [Adon, din aceeaşi rădăcină ca Adonai] pe care-L căutaţi, deodată va intra în templul Său, Solul legământului în care găsiţi plăcere; iată că vine, zice Domnul [Iehova] oştirilor … El … va curăţi pe fiii lui Levi, îi va purifica aşa cum se curăţă aurul şi argintul şi vor aduce Domnului [Iehova] un dar de mâncare în dreptate”. Mal. 3:1-4.

Încă o astfel de referinţă familiară se găseşte în nobilul psalm mesianic, care declară: „Tu eşti mai frumos decât fiii oamenilor. Harul este turnat pe buzele tale; de aceea Dumnezeu te-a binecuvântat pe vecie … Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este veşnic; sceptrul împărăţiei Tale este un sceptru de dreptate. Tu ai iubit dreptatea şi ai urât răutatea. De aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie, mai presus decât pe însoţitorii Tăi”. Apoi se face referire la Biserică, fiind numită fiica Tatălui şi mireasa, soţia Mielului, şi este îndemnată să ((49)) respecte pe Fiul Împăratului ca Domnul ei — „atunci împăratul îţi va dori frumuseţea. Şi fiindcă este domnul tău [Adon — nu Iehova], adoră-l”. Ps. 45:2-11; Evr. 1:8, 9; 1 Cor. 11:3; Efes. 5:23; Ioan 5:23.

(11) Ni se cere să considerăm declaraţia lui Isaia (8:13, 14) ca o dovadă că numele Iehova este în mod potrivit aplicabil Domnului nostru Isus. Ea spune: „Sfinţiţi însă pe Iehova al oştirilor. De El să vă temeţi şi să vă înfricoşaţi”. Accentul este pus pe versetul următor, care spune, fără să precizeze cine: „El va fi … o piatră de poticnire, o stâncă de cădere pentru amândouă casele lui Israel”. Noi nu putem admite aceasta ca o dovadă, deoarece, chiar dimpotrivă, contextul arată o a treia parte (în afară de Iehova şi de profet), chiar Domnul nostru Isus care spune: „Leagă această mărturie, pecetluieşte legea între ucenicii Mei. Eu Îl voi aştepta pe Iehova … Iată, eu şi copiii pe care mi i-a dat Iehova”. Isa. 8:16-18; compară cu Evrei 2:13.

(12) Se face referire la Psalmul 110 ca dovadă că Domnul nostru Isus este numit în Scriptură Iehova. Noi răspundem că nici un argument nu putea fi dus atât de departe sau nu putea fi mai neadevărat. Dimpotrivă, el dovedeşte contrariul: „Iehova a zis lui Adon: «Stai la dreapta Mea până voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale … Adonai este la dreapta Ta [a lui Iehova] şi zdrobeşte” etc. Precum şi: „Iehova a jurat şi nu-I va părea rău: «Tu eşti preot în veac după rânduiala lui Melhisedec»”. Ps. 110:1, 4, 5.

Oricine nu poate vedea că Cel la care se face referire este înălţat la dreapta lui Iehova sau la poziţia de favoare principală şi este făcut preot al Rânduielii noi, este desigur orbit de prejudecata sa. Noi însă le supunem acestora spre examinare însăşi interpretarea Domnului nostru şi aplicarea acestor cuvinte la Sine Însuşi, prezentându-Se ca fiind Adon, Domnul lui David, înălţat de către Domnul Său, Iehova. Mat. 22:44, 45.

Apostolul Petru, vorbind sub influenţa Spiritului sfânt la Cincizecime, a aplicat la fel aceste cuvinte. Şi apostolul Pavel se referă la ele în acelaşi sens. Fapt. 2:34; Evr. 1:13; 10:12, 13.

((50))

(13) Deoarece Domnul nostru Isus este recunoscut a fi Marele Învăţător, se pretinde că El a împlinit prezicerea: „Toţi fiii tăi vor fi învăţaţi de Iehova” (Isa. 54:13). Ca răspuns şi ca o contrazicere, supunem spre examinare propriile cuvinte ale Domnului nostru Isus. El a citat tocmai aceste cuvinte ale profetului în discursul Său şi a arătat clar că El n-a fost şi n-a pretins a fi Iehova din această profeţie. Cuvintele Sale au fost: „În proroci este scris: «Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu». Oricine a ascultat pe Tatăl şi a învăţat de la El, vine la Mine”. Ioan 6:45.

Însuşi Tatăl, marele Iehova, este nu numai Marele Legiuitor, ci şi Marele Învăţător al propriei Sale legi. Toţi fiii Săi inteligenţi vor vedea că marele Său plan de mântuire a omului cuprinde cele mai măreţe exemplificări cu putinţă ale Dreptăţii, Iubirii şi Înţelepciunii, în combinaţie şi totuşi fiecare perfectă, intactă.

Domnul nostru Isus a fost şi este încă Marele Învăţător al oamenilor prin hotărârea Tatălui ceresc, marele Maestru-Învăţător mai presus de toţi. Şi exact aceasta a pretins şi a învăţat iubitul nostru Răscumpărător. Oare n-a declarat El public faptul că învăţăturile Sale erau cele pe care le învăţase deja de la Tatăl? zicând: „Eu spun ce am văzut la Tatăl Meu”. „Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui care M-a trimis pe Mine. Dacă voieşte cineva să facă voia Lui, va cunoaşte despre învăţătura aceasta dacă este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine Însumi … cine caută slava Celui care L-a trimis, Acela este adevărat”. „Cuvântul pe care-l auziţi nu este al Meu, ci al Tatălui care M-a trimis.” „Le-am dat Cuvântul Tău.” „Ei au păzit cuvântul Tău.” „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.” Ioan 7:16-18; 8:38; 14:24; 17:6, 14, 17.

De asemenea, Domnul nostru i-a numit învăţători speciali sub conducerea Sa pe apostoli; şi pe alţii din Biserică să fie învăţători şi păstori subordonaţi pentru turma Domnului, instruindu-i: „Paşte oile Mele”, „paşte mieluşeii Mei”, „Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma în care v-a pus Duhul Sfânt supraveghetori ca să păstoriţi biserica lui Dumnezeu pe care a câştigat-o cu sângele Celui [Fiului ((51)) Preaiubit] al Său” (Fapt. 20:28). Cu toate acestea, nici unul dintre aceşti învăţători nu trebuia să înveţe propriile sale doctrine, care puteau fi numai „înţelepciunea lumii acesteia”. Tot poporul lui Dumnezeu trebuia să fie învăţat de Iehova, şi nici unul dintre ei nu poate fi învăţător adevărat dacă nu prezintă oamenilor cuvintele, planul şi caracterul lui Iehova, ca fiind standardul adevărului şi perfecţiunii. Făcând aceasta ei atrag atenţia inevitabil asupra „învăţăturilor lui Hristos” şi asupra „învăţăturilor apostolilor”, toate acestea fiind doar expresii şi învăţături ale legii mari şi eterne a Tatălui.

Spre deosebire de unii care astăzi se numesc ei înşişi învăţători, nici Domnul nostru Isus, nici apostolii Săi n-au încercat sau n-au pretins originalitate. Să remarcăm cuvintele smerite ale Domnului nostru Isus, altele mai frumoase decât acestea n-ar putea fi: „Eu … nu fac nimic de la Mine Însumi, ci vorbesc după cum M-a învăţat Tatăl Meu” (Ioan 8:28). Ne putem noi mira că Unuia care a fost găsit aşa de smerit şi aşa de loial lui Iehova I s-a putut încredinţa şi I-a fost încredinţată aşa mare onoare şi putere — a fost înălţat aşa de sus, de-a dreapta Tatălui? Şi avem mărturia inspirată că învăţăturile astfel date Domnului nostru Isus au fost bine învăţate de El — „Măcar că era Fiu, a învăţat ascultarea prin lucrurile pe care le-a suferit”. Evr. 5:8; Filip. 2:8.

Mai mult, Domnul a arătat prin profeţi că Isus, Marele Învăţător numit de către Maestrul Învăţător Iehova, va fi El Însuşi învăţat de Iehova; şi pentru a putea deveni „mare preot milos şi credincios” pentru omenire şi pentru a fi dovedit vrednic să fie „Căpetenia mântuirii noastre”, a fost necesar ca El să fie desăvârşit în experienţe prin lucrurile pe care le-a suferit (Evr. 2:9, 10). Să remarcăm profeţiile care urmează, cât de clar au spus cu mult înainte că Domnul nostru va fi învăţat de Iehova, va învăţa bine lecţiile şi va manifesta dragoste de lege şi supunere faţă de Legiuitor:

„Stăpânul Meu, Iehova [Adonai Iehova]Mi-a dat o limbă de ucenic [instruit], ca să ştiu să înviorez prin cuvânt pe cel obosit. El Îmi trezeşte, în fiecare dimineaţă, El Îmi trezeşte urechea, să ascult ca un ucenic [instruit]. Stăpânul Meu, ((52)) Iehova [Adonai Iehova], Mi-a deschis urechea, şi nu M-am împotrivit, nici nu M-am tras înapoi [de la învăţăturile Sale]. Mi-am dat spatele înaintea celor care Mă loveau şi obrajii înaintea celor care Îmi smulgeau barba; nu Mi-am ascuns faţa de insulte şi de scuipări.” Isa. 50:4-10; Mat. 26:67; 27:26, 30; Isa. 53:11.

Să ascultăm mai departe în legătură cu acest subiect cuvântul mărturiei Domnului în privinţa pregătirii Domnului nostru Isus pentru marea funcţie de Mare Preot Împărătesc pentru omenire:

„Duhul lui Iehova se va odihni peste El, duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică [reverenţă] de Iehova. Plăcerea Lui va fi frica [reverenţa] de Iehova; nu va judeca după înfăţişare”; pentru că El a simţit slăbiciunile noastre şi este prin urmare cu atât mai capabil să ajute pe toţi care vin la Dumnezeu prin El — acum Biserica Sa şi în curând lumea, în timpul Împărăţiei Milenare. Isa.11:1-10; Evr. 2:18.

Din nou Mesia este reprezentat profetic zicând: „Îmi vei arăta [mă vei face să am cunoştinţă de] cărarea vieţii”. „Eu binecuvântez pe Iehova care mă sfătuieşte”. Aceste expresii survin în legătură cu cele citate de apostol ca fiindu-I aplicabile Mântuitorului nostru „omul Isus Hristos” (Ps. 16:7-11). Astfel este confirmată de profeţie declaraţia evanghelistului: „Iar Copilul [Isus] creştea şi Se întărea, fiind plin de înţelepciune; şi harul [binecuvântarea] lui Dumnezeu era peste El … Isus creştea în înţelepciune, în statură şi în har faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni”. Luca 2:40, 52.

După ce am examinat cele mai puternice texte biblice prezentate asupra acestui subiect, suntem încrezători că Scripturile nu autorizează folosirea marelui nume Iehova ca nume pentru vreo altă fiinţă în afară de Tatăl ceresc: suntem încrezători că ele limitează folosirea lui şi interzic aplicarea lui la altul.

Toţi pot vedea caracterul potrivit al hotărârii Atotputernicului, şi anume, El să fie recunoscut ca centrul ((53)) autorităţii, înţelepciunii, dreptăţii, iubirii şi puterii; fiindcă acesta este adevărul, şi orice altceva ar fi neadevărat şi în acea măsură ar fi rău, dăunător. Şi noi am văzut din cuvintele citate anterior ale Domnului nostru şi ale apostolilor, pe care El i-a învăţat în mod special prin cuvintele Sale directe şi pe care i-a inspirat cu Spiritul sfânt după Cincizecime, că nici unul din ei n-a făcut vreodată aluzia nici că Tatăl ceresc şi Fiul ceresc au fost una în persoană, nici că Ei sunt egali în glorie şi putere — aşa cum este declarat, fără autoritate divină, în crezurile şi catehismele oamenilor.

Cu toate acestea, Tatăl ceresc n-a manifestat nici o gelozie pentru grandoarea marelui Său Servitor Principal, „Solul legământului în care găsiţi plăcere”; din contră, El L-a înălţat mult, ca să fie alături de Sine în demnitate şi putere. Să ascultăm cuvintele Domnului Isus: „Fiul nu poate să facă nimic de la Sine, ci numai ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl face şi Fiul întocmai. Căci Tatăl iubeşte pe Fiul şi-I arată tot ce face şi-I va arăta lucruri mai mari decât acestea, ca voi să vă minunaţi. Căci după cum Tatăl înviază morţii şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea. Căci Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte pe Tatăl, care L-a trimis”. Ioan 5:19-23.

Numai când înţelegem clar declaraţia scripturală referitoare la Iehova, marele Autor al planului de Împăcare, şi vedem deosebirea între El şi onoratul Său Servitor, „Singurul Conceput al Tatălui”, „Fiul Său preaiubit”, în opera Împăcării, numai atunci suntem pregătiţi cum se cuvine să înţelegem filosofia Împăcării. Din cauza confuziei de gândire în privinţa Tatălui şi a Fiului, se întâmplă în mare măsură că foarte mulţi creştini sunt într-o confuzie totală în ceea ce priveşte Împăcarea şi ca atare sunt în pericol de a-şi pierde credinţa în această doctrină fundamentală şi foarte importantă a descoperirii divine.

Apostolul Pavel prezintă subiectul relaţiei dintre Tatăl şi Fiul în privinţa răscumpărării noastre foarte clar şi plin de ((54)) forţă, zicând: „Nu este decât un singur Dumnezeu … . Pentru noi este un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate şi pentru care trăim şi noi, şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate şi prin El şi noi” (1 Cor. 8:4, 6). Adică, există numai un singur Dumnezeu veşnic şi atotputernic, Autorul şi Sursa tuturor lucrurilor, căruia Îi aparţinem, şi există numai un singur Domn, Isus Cristos, prin care Tatăl ceresc lucrează în privinţa diferitelor aspecte ale planului Său, şi numai prin El avem iertarea păcatelor, prin credinţă în sângele Său, şi avem acces la Tatăl şi la harul în care ne aflăm, bucurându-ne în speranţa slavei lui Dumnezeu. Rom. 5:1.

O tradiţie a părinţilor sprijinită pe o falsificare — o interpolare

Lăsăm pentru capitolele următoare analizarea măreţiei şi vredniciei Domnului nostru Isus Cristos, prin care s-a desfăşurat şi va fi îndeplinită toată opera Împăcării — şi marea onoare acordată Lui, nu numai de când a răscumpărat lumea, dar şi marea onoare şi demnitate avute înainte de a deveni Răscumpărătorul lumii. Acum căutăm să distingem clar ceva în privinţa marelui Autor al planului, dar deoarece gândirea generală a creştinătăţii este foarte încâlcită din cauza cunoscutei „doctrine a Treimii”, o doctrină pe care chiar şi cei mai fermi susţinători ai ei admit că n-o înţeleg şi n-o pot înţelege sau explica, de aceea este potrivit să examinăm aici textele din Scriptură care se presupune că dau ceva întărire sau sprijin acestei confuze doctrine a oamenilor, pentru care nu poate fi găsită nici o autoritate în Cuvântul lui Dumnezeu. Am atras deja atenţia asupra diferitelor scripturi care afirmă în mod accentuat că este numai un singur Dumnezeu Atotputernic — nu doi, nici trei, nici mai mulţi. Acum atragem atenţia asupra faptului că acest cuvânt „Treime” nu se găseşte în Scripturi, nici nu apare vreun cuvânt cu sens echivalent şi nici nu se face vreo declaraţie care să poată fi interpretată, chiar şi neraţional, că înseamnă ((55)) vreun astfel de lucru. De fapt, cei care susţin doctrina Treimii, în încercarea de a explica propria lor idee, se încurcă fără ieşire atât pe ei cât şi pe ascultătorii lor. Ei declară într-o clipită că este numai un singur Dumnezeu (fiindcă Scripturile accentuează atât de hotărât acest punct încât nu poate fi ignorat), totuşi, în aceeaşi clipită ei declară că sunt trei Dumnezei (pentru că sunt ataşaţi de această teorie prin „tradiţiile părinţilor” transmise de la începuturile papalităţii).

Dar cum ar putea fi trei Dumnezei şi totuşi numai un Dumnezeu? Dacă sunt trei Dumnezei „egali în putere şi slavă”, aşa cum declară catehismele, atunci este fals să se spună că este numai un Dumnezeu. Dacă este numai „un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate”, aşa cum afirmă Sfântul Pavel, şi dacă, aşa cum a spus Isus, Tatăl este mai mare decât Fiul Său onorat, şi dacă Tatăl L-a înviat pe preaiubitul Său Fiu dintre morţi şi L-a înălţat la cer, L-a onorat şi I-a destinat o Împărăţie, şi dacă în cele din urmă Fiul va preda Împărăţia din nou Tatălui, pentru ca Tatăl să fie totul în toţi, atunci nu poate fi adevărat că sunt câţiva Dumnezei egali în putere. Cu toate acestea, în capitolul următor vom arăta în mod concludent că Domnul nostru Isus Cristos este un Dumnezeu, dar că, deşi El va fi onorat întocmai cum este onorat Tatăl, şi că onorându-L pe El noi Îl onorăm pe Tatăl care L-a înălţat, totuşi glasul unit al Scripturilor susţine foarte accentuat că este numai un Dumnezeu Atotputernic, Tatăl tuturor. Aşa cum spune apostolul: „Hristos este Capul oricărui bărbat, că bărbatul este capul femeii şi că Dumnezeu este Capul lui Hristos”. 1 Cor. 11:3.

Există o declaraţie în Scripturi, şi numai una, care numai pare a face aluzie într-o măsură extrem de mică la doctrina unei Treimi de Dumnezei, iar acum este acceptat de către toţi cercetătorii că acel pasaj este nelegitim — este o interpolare. De aceea el este omis din Versiunea Revizuită a Noului Testament, deşi traducătorii acelei Versiuni Revizuite, după câte ştim noi, toţi au fost trinitarieni. Deşi le-ar fi ((56)) plăcut să reţină acest pasaj, ca fiind singurul sprijin scriptural (şi acela foarte imperfect în ceea ce declară), ei nu l-au putut reţine în mod conştient.

Traducătorii Versiunii noastre Comune a Bibliei nu sunt de condamnat pentru inserarea acelei interpolări, pentru că la timpul traducerii aceleia era imposibil să se ştie despre caracterul lui nelegitim. De la traducerea ei s-au găsit sute de manuscrise greceşti vechi, dar nici unul anterior secolului al şaptelea nu conţine această propoziţie care favorizează Treimea. Prin urmare cercetătorii, indiferent de înclinaţiile denominaţionale, nu neagă că aceste cuvinte nelegitime au fost introduse ca să sprijine doctrina Treimii, într-o vreme când discutarea acelei doctrine era răspândită în Biserică şi când susţinătorii doctrinei Treimii se simţeau încurcaţi în faţa împotrivitorilor lor, fiindcă n-aveau dovezi scripturale pe care să le aducă în sprijinul teoriei lor. Cuvintele nelegitime au fost fără îndoială introduse de vreun călugăr peste măsură de zelos, care era sigur de această doctrină şi s-a gândit că Spiritul sfânt făcuse o gafă că nu declarase problema în Scripturi; intenţia sa, fără îndoială, a fost să ajute pe Dumnezeu şi adevărul să iasă dintr-o dificultate, comiţând o fraudă. Dar toate sugestiile acestea, în sensul că Dumnezeu nu ne-a dat o descoperire completă, „pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul pregătit pentru orice lucrare bună”, şi că mai trebuie să se adauge ceva la ea, sunt de la Adversar, aşa cum a fost şi această sugestie că ar fi potrivit să se facă ceva incorect, un fals, pentru a ieşi un bine şi a corecta greşeala Atotputernicului. Copistul călugăr sau preot care a comis acest fals, se pare cam pe la începutul secolului al şaptelea, are mare răspundere pentru adăugarea lui la Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru influenţa rea pe care acesta a exercitat-o asupra celor din poporul lui Dumnezeu, care, căutând adevărul asupra acestui subiect, au fost induşi în eroare prin falsul lui.

Interpolarea nelegitimă se găseşte în 1 Ioan 5:7 şi constă în cuvintele: „Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul ((57)) şi Duhul Sfânt, şi aceşti trei una sunt. Şi trei sunt care mărturisesc pe pământ”. [Traducerea Cornilescu — n. e.] Omiterea acestor cuvinte lasă textul simplu şi uşor de înţeles, şi complet în armonie cu tot restul Scripturilor; dar cu aceste cuvinte în text, aşa cum au fost de secole, s-a produs confuzia, pentru că se afirmă o absurditate. De exemplu, cu aceste cuvinte rămase în text, sensul ar fi că Tatăl, Fiul şi Spiritul sfânt s-au învoit să dea o mărturie în cer, şi anume, că Isus este Cristosul. Ce absurd! Cine se află în ceruri în necunoştinţă de faptul că Isus este Cristosul? Cui, deci, ar fi necesar ca Tatăl, Fiul şi Spiritul sfânt să-i dea această mărturie sau declaraţie? Nimănui. Dar pentru Adversar acesta a fost un loc convenabil să-şi introducă lucrarea de stricare a adevărului şi el a găsit un servitor dispus să-l servească.

Nu numai Versiunea Revizuită omite acest verset, ci şi toate traducerile moderne: Emphatic Diaglott, traducerea lui Young, traducerea American Union, Versiunea Îmbunătăţită. Aceasta din urmă spune:

„Acest text cu privire la mărturia în cer nu se găseşte în nici un manuscris grecesc scris înainte de secolul al cincilea. Nu este citat de către nici unul din scriitorii eclesiastici greci, nici de către vreunul din părinţii latini timpurii, nici chiar când subiectele pe care le-au tratat i-ar fi condus în mod firesc să apeleze la autoritatea lui: de aceea este evident nelegitim”.

Comentariul critic al lui Lang, referindu-se la acest pasaj nelegitim, spune:

„Aceste cuvinte lipsesc în toate codexurile greceşti, de asemenea în Codicele Sinaitic [cel mai vechi manuscris grecesc cunoscut] şi în toate versiunile vechi, inclusiv în cel latin, din secolul al optulea, iar [în manuscrisele apărute] de atunci încoace ele se găsesc în trei variante. În ciuda controverselor trinitariene, nici măcar un Părinte grec sau vreun Părinte al Bisericii latine vechi nu se referă la ele”.

Concordanţa greco-engleză a lui Hudson spune:

„Cuvintele nu se găsesc în nici un manuscris grecesc înainte de secolul al XV-lea sau al XVI-lea şi în nici o versiune timpurie”.

Textul este declarat ca interpolare de către următorii cercetători ai Bibliei, recunoscuţi pentru capacitatea lor: Sir Isaac Newton, ((58)) Benson, Clark, Horne, Griesbach, Tischendorf, Tregelles, Lachman şi Alford. Acesta din urmă spune:

„Numai dacă se urmează capriciul în critica textului sacru, există vreo umbră de raţiune în presupunerea că ele sunt autentice”.

Dr. Constantine Tischendorf spune:

„Consider ca o necuviinţă a continua publicarea acestei adăugiri nelegitime ca parte a Epistolei”.

Profesorul T.B. Wolsey întreabă:

„Oare nu cer adevărul şi onestitatea ca un astfel de text să fie scos afară din Bibliile noastre engleze — un pasaj pe care Luther nu l-a exprimat în traducerea sa şi care nu s-a strecurat în Biblia germană până după aproape cincizeci de ani de la moartea sa?”

Dr. Adam Clarke comentând asupra acestui text spune:

„Probabil că acest verset nu este autentic. Lipseşte din orice manuscris al acestei epistole scris înainte de inventarea tiparului, cu excepţia unuia — Codicele Montfortii, de la Colegiul Trinităţii din Dublin. Celelalte care omit acest verset sunt în număr de 112. Lipseşte atât în Sirian cât şi în Arab, Etiopian, Coptic, Sahidic, Armean, Slavon etc., într-un cuvânt, în toate versiunile vechi în afară de Vulgata; şi chiar în această versiune, multe din copiile cele mai vechi şi mai corecte nu-l conţin. De asemenea lipseşte în toţi Părinţii greci vechi, precum şi în cei mai mulţi chiar şi dintre latini”.

John Wesley, fondatorul Metodismului, s-a străduit să sprijine doctrina Treimii, totuşi într-una din predicile sale asupra acestui text el a citat cuvintele lui Servetus: „Eu am mari rezerve în a folosi cuvintele „treime” şi „persoane” pentru că nu găsesc aceşti termeni în Biblie — şi la acest citat Wesley a adăugat: „Aş insista numai asupra cuvintelor directe, neexplicate, aşa cum se găsesc în text”. El s-a străduit să dovedească doctrina Treimii, deoarece a crezut că acest pasaj nelegitim este autentic, informaţiile clare din manuscrisele vechi ale Bibliei fiind o achiziţie recentă. De exemplu, la timpul pregătirii traducerii King James sau a Versiunii Comune a Bibliei (1611 d. Cr.), traducătorii aveau avantajul a numai opt manuscrise greceşti, dar nici a unuia dintre cele datate mai timpuriu decât secolul al zecelea. Acum însă sunt cam 700 de manuscrise, dintre care unele, în ((59)) special Manuscrisul Sinaitic şi Manuscrisul Vatican Nr.1209, sunt foarte vechi, existând cam din 350 d. Cr.

Învăţătura Scripturii în privinţa Tatălui şi a Fiului şi a unităţii lor

Ar trebui făcută o distincţie netă între o mărturisire de credinţă în Treime şi o mărturisire de credinţă în Unitatea Tatălui ceresc, Iehova, şi a Fiului ceresc, Domnul nostru Isus Cristos, şi a Spiritului sfânt. Doctrina Treimii susţine că Tatăl, Fiul şi Spiritul sfânt „sunt una în persoană, egali în slavă şi putere”, aşa cum se declară în crezurile Bisericii. Biblia, în timp ce arată Unitatea absolută între Tatăl şi Fiul şi Spiritul sfânt în diferiţii paşi ai marelui plan de mântuire, contrazice categoric ideea că Tatăl şi Fiul sunt una în persoană, neagă că ei sunt egali în maiestate şi putere, decât aşa cum s-a arătat mai înainte, că Tatăl L-a slăvit pe Fiul, La înălţat mult şi I-a dat un nume mai presus de a tuturor celorlalţi în afară de al Său propriu, făcându-L agentul şi reprezentantul Său ca să exercite „toată autoritatea în cer şi pe pâmânt”. Diferitele scripturi conglăsuiesc toate în declaraţia lor că Tatăl a trimis pe Fiul în lume; că Fiul, pentru bucuria pusă înaintea Lui de către Tatăl, a suferit crucea şi a dispreţuit ruşinea; că El a fost primul şi singurul Fiu conceput al Tatălui, şi că după ce El Îşi va fi îndeplinit lucrarea pe care Tatăl I-a dat-o de făcut, va preda Tatălui Împărăţia pământească, la sfârşitul Veacului Milenar; iar declaraţiile suplimentare asupra cărora am atras deja atenţia, în care Fiul recunoaşte cu bucurie şi pe deplin că El „a venit de la Tatăl”, că El „a venit nu ca să facă voia Sa”, ci a Tatălui; şi că puterea pe care El a folosit-o n-a fost a Sa proprie ci a Tatălui; de asemenea, declaraţia Lui: „Tatăl este mai mare decât Mine”, şi declaraţia din profeţie, că El este Solul sau Servitorul Legământului şi nu Autorul Legământului; acestea împreună cu declaraţiile repetate ale scripturilor Noului Testament, că El este Mijlocitorul Noului Legământ, singurul ((60)) Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, „Omul Hristos Isus care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi”. Aceste diferite scripturi învaţă constant şi armonios o deosebire de persoană, glorie şi putere între Tatăl ceresc şi Fiul ceresc, dar cea mai absolută şi mai profundă unitate de plan, voinţă, scop, pentru că Fiul a fost vrednic să fie executorul marelui plan al lui Iehova, deoarece El n-a avut o voinţă a Sa proprie, ci a renunţat la voinţa Sa proprie ca să poată fi umplut cu Spiritul Tatălui şi să-I facă voia în fiecare amănunt. Ioan 6:38, 39.

Mai mult, chiar cuvintele „Tatăl” şi „Fiul” implică o deosebire şi contrazic ideea de Treime şi de unicitate în persoană, deoarece cuvântul „tată” înseamnă dătător de viaţă, în timp ce cuvântul „fiu” înseamnă unul care a primit viaţa de la altul. Tatăl ceresc n-a primit viaţa de la nimeni; El este izvorul, sursa vieţii, nu numai pentru Domnul nostru Isus, singurul Său Fiu conceput, ci prin El este sursa vieţii pentru toate celelalte creaturi ale Sale. Şi toate acestea sunt pe deplin în armonie cu scriptura de la începutul acestui capitol, în care apostolul neagă în mod clar că Tatăl şi Fiul sunt una în persoană sau în putere, zicând: „Pentru noi este un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate … şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate”.

Cititorul atent va recunoaşte imediat armonia scripturală şi simplitatea vederii prezentate aici, în timp ce toţi vor recunoaşte că doctrina Treimii nu se poate înţelege sau explica raţional. Susţinătorii ei cei mai serioşi recunosc aceasta, şi în loc să se străduiască s-o explice, un lucru imposibil de făcut, ei evită discuţia, pretinzând că este „o mare taină”, că nu se poate explica. Dar, ciudat de spus, această doctrină despre trei Dumnezei într-un Dumnezeu, care nu numai că n-are nici un suport scriptural, ci este contrazisă de Scripturi de la Geneza la Apocalipsa, atât direct cât şi indirect, şi care este aşa de opusă raţiunii încât este iraţională, este totuşi o doctrină puternic înrădăcinată printre creştini, chiar printre protestanţi — printre cei care ((61)) declară credinţă în Biblie şi protestează împotriva oricăror învăţături care nu se găsesc în ea. De ce? Răspundem că aceasta este una din tainele întunecate prin care Satan a ascuns, prin papalitate, Cuvântul, caracterul şi planul lui Dumnezeu. Cum este scris: „dumnezeul veacului acestuia a orbit gândurile celor necredincioşi, ca lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu, să nu strălucească peste ei” (2 Cor. 4:4). El a pus peste biata omenire orbire completă şi văluri doctrinare, sfaturi care întunecă şi taine care falsifică, pentru a-i împiedica pe cei care L-au găsit pe Domnul să vină la o cunoştinţă clară a adevărului.

Dar de ce l-ar interesa pe Satan să adauge la strălucirea slavei Domnului nostru Isus Cristos? N-ar lucra el mai degrabă ca să scadă din gloria lui Cristos? Răspundem că politica lui Satan a fost întotdeauna să denatureze adevărul, să denatureze Biblia şi să facă învăţăturile ei să apară neraţionale şi contradictorii în ele însele, ca să împiedice omenirea de a vedea marea frumuseţe, raţiune şi armonie care sunt inerente planului şi Cuvântului divin. Cu cât va putea Satan întreţese mai multe absurdităţi în vederile omului cu privire la Creator, cu atât va reuşi mai bine să-i separe de serviciul lui Dumnezeu pe acei care au o gândire raţională şi logică; şi proporţional, cu cât va reuşi să facă mai iraţionale crezurile oamenilor, cu atât va distruge mai mult credinţa adevărată printre cei care susţin acele crezuri şi cu atât va favoriza mai mult simpla credulitate în locul credinţei veritabile.

Astfel, timp de secole marele Adversar a lucrat cu mare succes ca să scoată din Biserică pe toţi cei care erau mai înclinaţi spre raţiune şi să adune în ea clasa celor mai creduli, superstiţioşi şi neraţionali. El a acoperit şi a ascuns unele din cele mai preţioase adevăruri sub cele mai înşelătoare şi mai respingătoare erori, iar progresul poporului Domnului a fost în mod corespunzător încet. Dar, mulţumim lui Dumnezeu, noi trăim acum în timpul când vălul ignoranţei se destramă şi când poporul Domnului învaţă să-şi întoarcă ((62)) privirea de la crezurile alcătuite pentru subjugarea lui în timpul Veacurilor Întunecate, şi să privească direct la Cuvântul lui Dumnezeu. Dar, vai, aceasta vine prea târziu pentru mulţi, în special pentru cei înţelepţi în felul lumii; ei au asociat deja crezurile cu Biblia, aşa încât respingând crezurile resping şi Biblia; şi în loc să caute adevărata lumină din Cuvântul lui Dumnezeu, ei sunt mai înclinaţi să-l ignore sau să-l respingă şi să se bazeze pe propria lor înţelegere — pe filosofiile omeneşti.

Astfel se întâmplă că Critica Radicală, Evoluţia, Ştiinţa Creştină, Teosofia şi alte teorii care neagă Biblia fac astăzi progres rapid, în timp ce crezurile vechi se desfac în bucăţi sau sunt abandonate. Numai relativ puţini au aflat că greşeala nu este în Biblie, ci în crezuri, şi caută „cărările cele vechi” şi „credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna”. Ier. 6:16; Iuda 3.

Dar cum a putut doctrina Treimii să ajungă atât de răspândită printre creştini, dacă ea n-a fost învăţătura Bisericii primare? Nu este ea una din cele mai vechi doctrine ale Bisericii, mergând înapoi până în secolul al treilea? Da, răspundem noi: doctrina Treimii şi-a avut originea, începutul ei mic, în secolul al doilea şi al treilea. Trebuie să fie foarte evident pentru oricine cercetează Scripturile fără prejudecată, că doctrina Treimii n-a fost primită în nici o măsură sau grad în cursul primului secol, căci acest lucru este clar arătat de scrierile apostolilor în Noul Testament. Doctrina Treimii a apărut într-un mod foarte natural — mai întâi prin combativitate.

Apostolii, în învăţăturile lor în timpul secolului întâi, afirmă foarte accentuat în privinţa lui Cristos, nu că El a fost Tatăl, nu că El a fost Iehova, ci că El a fost Fiul lui Iehova, Mesia, trimis în lume să binecuvânteze lumea şi să stabilească Împărăţia lui Dumnezeu, şi în final să scoată ordine din starea prezentă de păcat şi dezordine. Afirmaţia că El a fost Fiul lui Dumnezeu a fost întâmpinată cu contraafirmaţii: unii au pretins că Isus a fost un impostor, unii că a fost doar un om bun, unii că a avut o naştere miraculoasă, dar n-a avut niciodată o preexistenţă, iar ((63)) alţii au susţinut adevărul, şi anume, că a avut preexistenţă ca Fiu al lui Dumnezeu pe plan spiritual, că a devenit Fiul lui Dumnezeu pe plan uman pentru a răscumpăra omenirea şi că acum El este mult înălţat, aşa că tuturor li se porunceşte să cinstească pe „Fiul aşa cum cinstesc pe Tatăl”. Dar aşa cum bine se ştie, dispoziţia de a contrazice duce la exagerarea afirmaţiilor; şi ca atare s-a întâmplat că mulţi dintre aceia care au încercat să nege diferitele vederi false referitoare la Domnul nostru au mers la cealaltă extremă, pretinzând că El este Tatăl, Iehova Însuşi.

Dicţionarul Religios, unul dintre compilatorii şi editorii căruia a fost Rev. Dr. Lyman Abbott, un trinitarian declarat, spune la pagina 944:

„Vederea trinitariană n-a început să fie elaborată şi formulată într-o doctrină, şi să se depună o străduinţă ca aceasta să se împace cu credinţa Bisericii într-un singur Dumnezeu, până la începutul secolului al patrulea.  Din încercarea de a rezolva această problemă a apărut doctrina Treimii. … Treimea este o trăsătură foarte marcantă în hinduism şi se poate discerne în mitologiile: persană, egipteană, romană, japoneză, indiană şi în cele mai vechi mitologii greceşti”.

Ideea de mai multe divinităţi era foarte obişnuită în timpurile vechi, la toate popoarele cu excepţia unuia singur, Israelul. După cum toţi ştiu, mitologia greacă este plină de zeităţi, multe dintre ele având practic aceeaşi putere; şi acestor popoare li se părea ridicolă ideea evreiască despre un Dumnezeu şi implica o sărăcie de dumnezei. De aceea se părea că vederea trinitariană va găsi repede acceptare printre convertiţii dintre neamuri: era un compromis între vederea generală a lumii numită politeism (credinţa în mai mulţi dumnezei) şi monoteism (doctrina despre un singur Dumnezeu) susţinută de Israel. Pretenţia că există trei dumnezei şi în acelaşi timp pretenţia că cei trei ar fi numai un Dumnezeu a fost fără îndoială considerată o lovitură de maestru în teologie, prin care vederile multor credincioşi convertiţi dintre evrei au putut fi aduse în armonie mai strânsă cu sentimentele generale ale neamurilor, care, după cum se dorea, trebuiau mulţumiţi şi aduşi în Biserică. La fel, ((64)) mariolatria — cultul fecioarei Maria — a fost introdusă ca să satisfacă, să mulţumească şi să se alăture superstiţiei care predominase de multă vreme printre păgâni referitor la Isis, Diana şi celelalte zeiţe care au avut milioanele lor de adoratori. Trebuie amintit că la timpul introducerii acestor doctrine, conducătorii Bisericii îşi pierduseră speranţa în a doua venire a Domnului pentru a-Şi stabili Împărăţia şi câştigaseră o nouă speranţă, şi anume, speranţa de a converti lumea şi astfel de a stabili Biserica pământeană ca o Ierarhie sau ca o Împărăţie a lui Dumnezeu, în care un reprezentant sau papă să domnească în locul lui Cristos, ca înlocuitorul Lui.*


*Vezi Studii în Scripturi, Vol. II, cap. 9; Vol. III, cap. 4.


Acceptarea generală a doctrinei Treimii şi tenacitatea cu care este susţinută se bazează pe frica superstiţioasă insuflată de clerul roman, iar mai târziu şi de clerul protestant, sub ameninţarea subînţeleasă că oricine neagă Treimea merge direct pe drumul spre chinul veşnic. În acelaşi timp se admite că doctrina este de neînţeles şi de aceea nimeni n-o crede de fapt, deoarece nimeni nu poate, într-un sens adevărat, să creadă un lucru de neînţeles. Iar diferitele doctrine şi practici, nu numai ale protestantismului, ci şi ale catolicismului, neagă doctrina Treimii: să remarcăm, de exemplu, că toţi protestanţii se roagă Tatălui „în numele lui Isus”, „de dragul lui Isus” etc., recunoscând astfel faptul că Ei sunt două persoane separate şi nu unul în persoană. Romano-catolicii la fel recunosc distincţia între persoane, deoarece ei se roagă la sfinţii mai mici ca să mijlocească pentru ei la Maria, ca ea să mijlocească la Isus, iar Isus să mijlocească pentru ei la Tatăl.

Atât de puternic înrădăcinată este această doctrină falsă, primită de protestanţi de la papalitate în timpul Veacurilor Întunecate şi încă susţinută cu tenacitate, încât credinţa în această doctrină de neînţeles, iraţională şi nescripturală, constituie o probă de ortodoxie. Oricine n-o crede este declarat a fi eretic, nu numai de către Biserica Romei, ci şi de către cel ((65)) mai înalt standard al autorităţii printre protestanţi — Alianţa Evanghelică. Adevărul este puternic şi în cele din urmă va birui; totuşi, între timp condiţiile permise de Dumnezeu sunt de aşa natură încât să formeze probe de caracter şi de loialitate faţă de Dumnezeu şi faţă de Cuvântul Său printre cei care declară că sunt poporul Său şi că sunt învăţaţi de Dumnezeu. De aceea se cuvine ca fiecare căutător al adevărului să procedeze onest cu el însuşi şi cu Cuvântul Tatălui ceresc, singurul care este în stare să ne înţelepţească spre mântuire. Să ne amintim că numai adevărul sfinţeşte şi că eroarea, dimpotrivă, întotdeauna lucrează spre rău.

Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul

Acesta poate fi locul potrivit în care să prezentăm şi să examinăm câteva scripturi despre care se presupune că favorizează doctrina Treimii, deşi ele n-o declară.

1) Se pretinde că despre Domnul nostru Isus se spune că este Dumnezeu şi că nu există decât un Dumnezeu, şi ca atare Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul trebuie să fie două nume pentru o singură persoană. Să examinăm acest lucru în lumina Cuvântului divin, neluând nimic de bun, ci verificând fiecare pas al căii noastre. Noi ne străduim sub dezavantajul că aproape nici un traducător al Vechiului Testament n-a fost exact sau constant în traducerile câtorva nume ale divinităţii.*


*Se pare că trinitarienii care au tradus Versiunea noastră Comună s-au temut să redea de fiecare dată numele Iehova ca nume propriu, ca nu cumva oamenii să-şi dea seama de adevărul pe care teologia îl neagă — că titlul Iehova Îi aparţine numai marelui „EU SUNT”, Tatăl. La fel traducerea engleză a lui Leeser, făcută pentru evrei, ascunde cuvântul, poate de teama că unii dintre evrei s-ar poticni în unele din cele câteva întrebuinţări ale cuvântului examinate anterior.

Evreul preferă şi foloseşte cuvântul Domn, poate în speranţa că semenii evrei vor recunoaşte cuvântul Domn ca aplicabil numai lui Iehova şi de aceea are resentimente faţă de cei care vorbesc despre Isus ca „Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos” — considerând aceasta ca blasfemie.

Probabil că traducătorii trinitarieni au preferat să folosească cuvântul Domn în loc de Iehova, pentru că creştinii, obişnuiţi să folosească cuvântul Domn ca titlu pentru Mântuitorul nostru, Isus, ar putea gândi, citind Vechiul Testament, că de obicei este vorba despre El şi nu despre Tatăl, Iehova.


De exemplu:

Nume ale divinităţii în Vechiul Testament

(1) Numele Iehova este potrivit redat numai de patru ori, unde părea imposibil să fie redat altfel (Exod. 6:3; Ps. 83:18; Isa. 12:2; 26:4); este redat Dumnezeu de 298 de ori şi Domn de peste 5000 de ori.

((66))

(2) Titlul Adonai, în general redat corect Domn, este redat o dată Dumnezeu.

(3) Titlul Adon este redat Domn, Stăpân.

(4) Cuvântul elohim, cu formele lui, eloah, elah şi el, apare mai mult de 2500 de ori. De cele mai multe ori acestea se referă la Iehova, dar în multe cazuri cu totul adecvat sunt aplicate la alţii: prin urmare relaţiile contextuale trebuie să determine la cine se referă. Vom da ilustraţii scripturale care vor clarifica perfect subiectul şi vor dovedi fără nici o îndoială că elohim înseamnă puternic. Este în mod adecvat aplicat la Iehova, pentru că El este Atotputernic, plin de putere în toate. Este în mod adecvat aplicat la orice înger, pentru că ei sunt puternici, plini de putere, şi în vizitele lor făcute omului, consemnate în Vechiul Testament, ei au fost în mod special puternici pentru că au fost reprezentanţii lui Iehova, Atotputernicul. Oamenii mari, cu influenţă, au fost de asemenea în mod adecvat numiţi elohim — puternici. Asemenea cuvântului nostru englezesc „sheep” [oaie, oi — n. e.], şi elohim este folosit fie la singular fie la plural, după cum cere împrejurarea.

Acestea sunt faptele, iar citatele noastre din Versiunea Comună a Bibliei le vor confirma cu totul şi astfel vor demonstra că este potrivit şi raţional ca scripturile să se refere la Domnul nostru Isus Cristos ca Dumnezeu (elohim), ca Adon [Stăpân, Domn] şi ca Adonai [Domnul meu], şi totuşi niciodată ca Iehova.

((67))

Elohim [puternici] tradus „Îngeri”

Ps. 8:5 — „L-ai [vers. 1, Iehova L-a] făcut cu puţin mai prejos decât îngerii [elohimşi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste.”

Că aceasta este o redare potrivită a cuvântului elohim este dovedit prin faptul că apostolul inspirat l-a tradus aşa în greceşte, angelos [îngeri — n. e.] — când, referindu-se la faptul că Domnul nostru S-a umilit, el spune: „L-ai făcut cu puţin mai prejos decât îngerii”. Evr. 2:7, 9.

Elohim [puternici] tradus „dumnezei”

Referindu-se la dumnezeii falşi ai păgânilor, cuvântul elohim [puternici] este folosit de 196 de ori, şi cu totul potrivit deoarece ei au fost puternici sau influenţi pentru închinătorii lor.

Iehova [Atotputernicul] elohim în contrast cu alţi elohim [puternici]

Ps. 86:6-8 — „Pleacă-ţi urechea, Iehova, la rugăciunea mea … Nimeni nu este ca Tine între dumnezei [elohim — puternici].”

Ps. 95:3 — „Iehova este un Dumnezeu mare [el — cel puternic] un Împărat mare, mai presus de toţi dumnezeii [elohim — puternicii].”

Ps. 50:1— „Dumnezeu, da, chiar Dumnezeu [literal, Dumnezeul dumnezeilor — el elohim — puternicul puternicilor] Iehova a vorbit.”

Ps. 29:1 — „Fii ai celor puternici [el — dumnezei], daţi lui Iehova, daţi lui Iehova slavă şi putere. Daţi lui Iehova slava Numelui Său! Adoraţi-L pe Iehova în splendoare sfântă.”

Gen. 17:1 — „Iehova i S-a arătat [lui Avraam] şi i-a zis: «Eu sunt Dumnezeul [el] Cel Atotputernic».”

Exod. 15:11— „Cine este ca Tine între dumnezei [el — puternici], Iehova?”

Gen. 14:22 — „Avraam a spus împăratului Sodomei: «Ridic mâna spre Iehova, Dumnezeul [el] Cel Prea Înalt, Stăpânitorul cerului şi al pământului».”

((68))

Ps. 96:4 — „Căci Iehova este măreţ şi foarte vrednic de laudă. El este mai de temut decât toţi dumnezeii [elohim — puternicii]”.

Aceste exemple ajung ca dovezi; cei care doresc şi caută pot găsi şi altele.

Elohim aplicat la oameni

Din cele 196 de locuri menţionate mai înainte unde cuvântul elohim este tradus prin dumnezei, probabil că jumătate se referă la bărbaţi — puternici — regi, prinţi, nobili etc., dar acum notăm câteva exemple în care elohim este aplicat la poporul Domnului.

Gen. 23:6 — Avraam este numit elohim, cuvântul fiind tradus puternic în versiunea noastră comună [engleză — n. e.] a Bibliei: „Tu eşti un prinţ al lui Dumnezeu [puternic — K. J. — n. e.] [elohim] în mijlocul nostru”.

Exod. 7:1 — Moise este denumit dumnezeul [elohim] lui faraon: „Te-am făcut Dumnezeu [elohim] pentru faraon”.

Exod. 21:6 — Judecătorii [conducătorii, puternicii] lui Israel au fost numiţi elohim: „Stăpânul lui să-l ducă înaintea judecătorilor [elohim]”. [Trad. reviz., subsol — n. e.]

Exod. 22:8, 9 — „Dacă hoţul nu se găseşte, stăpânul casei să fie adus înaintea judecătorilor [elohim] … cauza celor două părţi să meargă până la judecători [elohim]; acela pe care judecătorii [elohim] îl vor condamna trebuie să întoarcă dublu aproapelui său.” [Trad. reviz., subsol — n. e.]

Exod. 22:28 — „Să nu huleşti pe Dumnezeu.” [judecători — elohim, trad. reviz., subsol — n. e.] A se observa confirmarea acestei traduceri de către apostol. Fapt. 23:5.

Sfinţii numiţi elohim

Ps. 82:6, 7 — „Eu am zis: «Sunteţi dumnezei [elohim — puternici] şi fii ai Celui Preaînalt. Dar veţi muri ca omul [Adam], veţi cădea ca una dintre căpetenii».” [Trad. lit. nouă, 2001 — n. e.] Toţi sfinţii trebuie să moară, dar asemenea lui Isus Cristos „căpetenia” lor, ca sacrificiu, şi nu ca Adam, pentru păcatul său propriu.

Acest text a fost citat de către Domnul nostru Isus şi a fost aplicat la cei care au primit Cuvântul lui Dumnezeu de pe buzele Sale — ((69)) la cei care au urechi „de auzit”; şi se aplică încă la aceeaşi clasă*. „Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu”, în mod socotit, sperând ca prin harul divin să devenim „părtaşi firii dumnezeieşti”. Ioan 10:34, 35; 1 Ioan 3:2; 2 Petru 1:4.


*Acest Psalm (82) în întregime pare să se refere la Domnul nostru Isus Cristos, ca Eliberatorul şi Judecătorul stabilit divin al creştinătăţii, acum, în timpul parousiei Sale. Lui Îi aplicăm cuvintele: „Dumnezeu [elohim, Cristos numit de Tatăl să judece acum lumea] stă în adunarea puternicilor [K. J. — n. e.] [printre prinţii financiari, politici şi eclesiastici]; El judecă în mijlocul [acestora] dumnezeilor [elohim — puternici].” Întâi El este reprezentat ca mustrând pe aceşti prinţi şi cerându-le echitate, „dar ei nu cunosc, nici nu înţeleg; umblă în întuneric [în privinţa rezultatului metodelor lor]; de aceea se clatină toate temeliile pământului” [ale lumii sociale]; este hotărârea Lui; este inutil a încerca să se pună petice pe instituţiile prezente; toate trebuie să se „dizolve”, pentru ca cerurile şi pământul nou — noua lume socială — să poată veni în locul lor. Apoi versetele 6 şi 7 sunt adresate „turmei mici” credincioase. Când ei vor fi adunaţi, când toată Biserica „aleasă” va trece prin moarte dincolo de văl — atunci Cristos va fi chemat: „Scoală-Te, Dumnezeule [elohim], şi judecă pământul. Căci Tu vei moşteni toate neamurile”. Pentru a-Şi stabili Împărăţia, El va dezlega judecăţile care, într-un mare „timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele”, va coborî pe cei mândri şi va înălţa pe cei smeriţi, şi va introduce „timpurile restabilirii” demult promise prin toţi sfinţii proroci. Fapt. 3:19-23.


Elohim redat prin „Dumnezeu”, „puternic” etc.

Acest cuvânt este uneori redat prin tare, putere, mare etc., în legătură cu lucruri neînsufleţite, precum: „tremur de la Dumnezeu [tremur mare — K. J., n. e.] [elohim — puternic]” (1 Sam. 14:15); „luptele lui Dumnezeu [lupte mari — K. J., n. e.] [elohim — puternice]” (Gen. 30:8); „munţii lui Dumnezeu [munţii mari — K. J., n. e.] [el — puternici]” (Ps. 36:6). „Cei puternici [el] dintre cei viteji (Ezec. 32:21); „Am în mâna mea putere [el]. Gen. 31:29.

„Dumnezeu” şi „Domn” în Noul Testament

În Noul Testament subiectul este simplificat prin folosirea a mai puţine cuvinte; dar se poate spune că în cuvintele folosite absolut nimic nu-L deosebeşte pe Tatăl de Fiul în ((70)) redarea lor prin Domn şi Dumnezeu. Subiectul este lăsat în întregime pentru judecata cititorului şi este indicat numai prin construcţia frazei — cu excepţia că atunci când se foloseşte cuvântul Theos de două ori în aceeaşi propoziţie, este folosit uneori articolul prepoziţional grec, aşa încât să se dea sensul cuvântului Dumnezeu în contrast cu un Dumnezeu. O ilustraţie a acesteia se găseşte în Ioan 1:1: „Cuvântul era cu Dumnezeu [ho theos] şi Cuvântul era un Dumnezeu [theos]”. Dar cercetătorul atent (eliberat de prejudecăţi) nu va avea în general nici o dificultate în a stabili gândul apostolului. Într-adevăr, exprimarea este aşa de explicită, încât este de mirare că noi nu i-am dat atenţie atâta timp.

Cuvântul Dumnezeu în Noul Testament, fie că se referă la Tatăl nostru ceresc, fie la Fiul Său ceresc, Domnul nostru Isus, sau la dumnezei falşi, este aproape invariabil traducerea cuvântului grecesc Theos. Excepţiile sunt cuvântul kurios care este tradus o dată Dumnezeu [K. J. — n. e.] când acesta ar fi trebuit să fie tradus Domn sau Stăpân, anume în Fapte 19:20, şi cuvântul daimonion care în Fapte 17:18 este tradus zei şi ar trebui să fie demoni.

Titlul „Domn”, fie că se aplică la Iehova, fie la Cristos, la om sau la îngeri, este în general traducerea cuvântului grecesc kurios, având sensul de Stăpân sau Domn. Este frecvent tradus Domn şi Stăpân. Excepţiile sunt în cinci locuri, unde Domn este traducerea lui despotes, când ar fi fost mai bine să fie tradus Suveran sau Autocrat. Cazurile sunt:

1) Luca 2:29 — „Acum eliberează în pace pe robul Tău, Stăpâne [despotes].”

2) Fapt. 4:24-27 — „Stăpâne [despotes], Tu eşti Dumnezeul care ai făcut cerul, pământul … domnitorii s-au unit împotriva Domnului [kurios] şi împotriva Hristosului Său. În adevăr, împotriva Robului Tău Celui Sfânt, Isus, pe care L-ai uns Tu.”

3) 2 Pet. 2:1 — „Erezii nimicitoare, tăgăduind pe Stăpânul [despotes] care i-a cumpărat.”

4) Iuda 4 — „Tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân [despotes] şi Domn, Isus Hristos.”

((71))

5) Apoc. 6:10 — „Până când, Stăpâne [despotes], Tu, care eşti sfânt şi adevărat, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru?”

Rabuni [învăţător] este redat o dată Stăpân. Marcu 10:51 [trad. reviz., subsol — n. e.].

Kurieno [a fi stăpâni] este redat o dată prin cei care stăpânesc. 1 Tim. 6:15.

Dumnezeu-capul

Traducătorii Noului Testament în limba noastră [engleză — n. e.] au ales şi au folosit în mod extrem de nefericit cuvântul „Dumnezeu-capul” de trei ori ca să traducă trei cuvinte diferite — nici unul dintre ele neavând vreo astfel de semnificaţie cum este sugerată de acest cuvânt în mintea cititorului englez obişnuit, adică un Dumnezeu cu mai multe corpuri, dar un singur cap. Locurile în care apare sunt:

1) Ho Theios este redat Dumnezeu-capul în Fapte 17:29, în timp ce ar trebui să fie „Dumnezeirea” — „Nu trebuie să gândim că Dumnezeirea îho Theios —Dumnezeireaş este asemenea aurului sau argintului sau pietrei”. Acelaşi cuvânt este tradus prin dumnezeiesc, divin, în celelalte două locuri unde mai apare în Noul Testament, adică în 2 Petru 1:3, 4.

2) Theiotes este redat Dumnezeu-capul în Romani 1:20, în timp ce ar trebui să fie redat Divinitate sau Dumnezeire — „Puterea Lui veşnică şi divinitatea Lui [Theiotes — Dumnezeire] se văd”. Aceasta este singura apariţie a acestui cuvânt în Noul Testament.

3) Theotes este redat Dumnezeu-capul în Coloseni 2:9, în timp ce trebuia tradus Dumnezeire — „Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” [Theotes — Dumnezeire]. Acesta este singurul loc unde apare acest cuvânt în Noul Testament.

În Cristosul glorificat, care este capul Bisericii, locuieşte toată plinătatea; deplinătatea înţelepciunii, harului şi puterii, nu numai să conducă toate afacerile Bisericii, corpul Său, dar şi, ca reprezentant al Tatălui, să facă tot ce este necesar pentru ducerea la îndeplinire cu succes a marelui plan divin încredinţat grijii Sale.

((72))

„Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti” — Matei 4:10 —

Unii pretind că, deoarece Domnul nostru Isus a primit închinarea fără mustrare, înseamnă că El este Iehova. Se presupune că aceste cuvinte ale Domnului nostru citate mai sus dau de înţeles că ar fi greşit ca vreo altă fiinţă în afară de Iehova să primească închinare. Noi răspundem, nu este aşa! A interpreta astfel aceste cuvinte înseamnă a le da o semnificaţie pe care ele n-o au şi a le pune în contradicţie cu învăţăturile altor scripturi. Hotărârea lui Iehova cu privire la Cristos, „Tu eşti Fiul Meu; astăzi Te-am născut”, fusese deja consemnată de profeţi; şi de asemenea hotărârea Sa, „Toţi dumnezeii [îngerii, trad. reviz. subsol — n.e.] să se închine înaintea Lui” (Ps. 2:7; 97:7; Evr. 1:5, 6). Domnul nostru Isus ştia aceasta. El ştia de asemenea că mesagerii îngereşti ai lui Iehova fuseseră în trecut veneraţi ca reprezentanţi ai lui Iehova şi că El Însuşi fusese mesagerul principal, Singurul Fiu Conceput, „Solul legământului” pe care Tatăl Îl sfinţise şi-L trimisese în lume: El ştia, prin urmare, că oricine Îl onora pe El Îl onora şi pe Tatăl.

Într-adevăr, propriile Sale cuvinte au fost: „Cine nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte pe Tatăl care L-a trimis”. Ioan 5:23; Mal. 3:1.

Cuvântul grecesc tradus închinare, în Noul Testament este proskuneo, care înseamnă „a săruta mâna” aşa cum un câine linge mâna stăpânului său. Semnificaţia este aceea de reverenţă.

Cuvântul ebraic tradus închinare în Vechiul Testament este şa-ha şi înseamnă a se apleca. Semnificaţia este aceea de reverenţă. Cuvântul apare de 170 de ori şi numai cam jumătate din acest număr se referă la închinare lui Dumnezeu. Dar acest fapt este ascuns de cititorul englez datorită faptului că de 74 de ori este tradus prin a se apleca, s-a plecat, a făcut reverenţă, s-a supus etc., când se referă la omagierea fiinţelor pământeşti mari. Vom da exemple:

((73))

Avraam „s-a plecat [şa-ha] până la pământ şi a zis: «Doamne [Adonai] … îngăduie să se aducă puţină apă, ca să vi se spele picioarele; şi odihniţi-vă sub copacul acesta»”. Aceste cuvinte şi acţiuni au fost în timp ce el gândea despre ei că sunt pur şi simplu „trei bărbaţi”. Gen. 18:2-4.

Lot „s-a plecat [şa-ha]” înaintea a doi din cei trei. Gen. 19:1.

Avraam „s-a plecat [şa-ha] înaintea poporului din Canaan. Gen. 23:7, 12.

Isaac a binecuvântat pe Iacov spunând: „Neamuri să se închine [şa-ha] înaintea ta! … şi fiii mamei tale să se plece înaintea ta [şa-ha]”. Gen. 27:29.

„David s-a plecat cu faţa la pământ şi s-a închinat [şa-ha] înaintea împăratului Saul. 1 Sam. 24:8.

Abigail „s-a închinat [şa-ha] până la pământ” înaintea lui David şi apoi înaintea reprezentanţilor lui David. 1 Sam. 25:23, 41.

Femeia din Tecoa „a căzut cu faţa la pământ, s-a închinat [şa-ha]” înaintea împăratului David. Iar Ioab şi Absalom au făcut la fel, în traducere, „au căzut cu faţa la pământ, s-au închinat [şa-ha]”. 2 Sam. 14:4, 22, 33.

Când „Mefiboşet … a venit la David, a căzut cu faţa la pământ şi s-a închinat [şa-ha]”. 2 Sam. 9:6.

Din aceste dovezi va fi evident pentru toţi că interzicerea din Prima Poruncă: „Să nu te închini [şa-ha] înaintea lor şi să nu le slujeşti”, n-a fost înţeleasă, nici nu s-a intenţionat să fie înţeleasă ca o interzicere a reverenţei, omagierii etc. celor onorabili sau a celor în poziţii onorabile printre oameni. Evreii n-au greşit nici ei închinându-se [şa-ha] îngerilor care au venit cu mesaje în numele lui Iehova şi L-au recunoscut. Şi astfel de închinare a fost aprobată — niciodată n-a fost mustrată. Porunca previne împotriva venerării chipurilor sau a venerării oricăror dumnezei rivali. Iehova nu poate tolera aceasta. Deci n-a fost deloc nepotrivit pentru evreii care L-au recunoscut pe Isus ca „Trimisul lui Dumnezeu” să I se închine, să I se supună; şi este mult mai potrivit pentru toţi cei care recunosc pe Domnul nostru Isus în conformitate cu ceea ce El pretinde a fi — Fiul lui Dumnezeu.

((74))

Într-adevăr, putem fi siguri că fariseii care au luat pietre ca să-L omoare pe Domnul nostru pentru că S-a declarat a fi Fiul lui Dumnezeu ar fi fost peste măsură de violenţi, şi L-ar fi omorât nu numai pe Domnul nostru Isus ci şi pe închinătorii Lui, considerând ca idolatrie, dacă ei ca popor ar fi nutrit asemenea idee extremă despre închinare, supunere (proskuneo) cum nutresc cei ale căror idei în privinţa acestui cuvânt noi le combatem şi le-am dovedit eronate.

Excepţii de la această libertate ar fi în cazul în care omul căruia i se dă închinarea, supunerea sau venerarea este reprezentantul recunoscut al unui dumnezeu fals — ca un pseudo-Cristos sau Cristos mincinos — Anticrist. Omagiul adus papilor ar intra, credem noi, în această categorie a închinării false sau greşite, pentru că în funcţia sa el pretinde a fi „înlocuitorul lui Cristos”. Din acest motiv Domnul nostru Isus a refuzat să-l recunoască pe Satan şi marea lui putere în lume. Era o putere rea activă, în mod intenţionat opusă legilor lui Iehova. Ca atare, propunerea lui Satan ca prin neîmpotrivire la rău, prin respect sau reverenţă faţă de obiceiurile rele deja stabilite sub regimul său, acesta să coopereze cu Domnul nostru la stabilirea Împărăţiei Sale, a fost pe loc refuzată şi răspunsul a însemnat: Eu sunt în deplină armonie cu Iehova Dumnezeu şi prin urmare în deplină armonie cu declaraţia profetică: „Să te temi de Iehova Dumnezeul tău, să-I slujeşti” Lui — şi deoarece tu eşti împotrivitorul Lui voit, Eu nu te pot respecta pe tine sau metodele tale şi n-aş putea nici să servesc cauzei tale, nici să cooperez cu tine. Cauzele noastre sunt în mod clar deosebite. Nu vreau să am nimic de-a face cu tine. Compară Mat. 4:10; Deut. 10:20, 21.

Dacă Domnul nostru Isus S-ar fi postat ca rival al lui Iehova, în loc de Fiu şi slujitor al Său, orice omagiere a Lui ar fi însemnat lipsă de respect faţă de Tatăl şi ar fi fost păcătos — idolatru. Dar, dimpotrivă, în timp ce a acceptat reverenţă omagială ca Fiul lui Dumnezeu, El a declarat foarte hotărât şi public: „Tatăl este mai mare decât Mine”, şi i-a învăţat pe ucenicii Săi să-şi ducă cererile la Tatăl, zicând: „Orice veţi cere de la Tatăl în Numele Meu, vă va da”. Ioan 16:23.

((75))

„Eu şi Tatăl una suntem”
— Ioan 10:30 —

Acest text este considerat o dovadă că Domnul nostru Isus este îndreptăţit la numele Iehova — că El a fost atât Tatăl cât şi Fiul; sau că El n-a avut Tată şi n-a fost Fiu.

Având idei neclare, misterioase în privinţa „treimii”, un număr într-adevăr mare de oameni altfel inteligenţi par să uite că există un alt fel de unitate decât unitatea persoanei. Dimpotrivă, în toate celelalte întrebuinţări ale cuvântului, ideea este aceea de armonie — unitate de plan, scop, voinţă, minte. Cât de orbi ne poate face o teorie este bine ilustrat prin faptul că propria explicaţie şi ilustraţie a Domnului nostru despre maniera în care El şi Tatăl sunt una este foarte general trecută cu vederea. El a zis în rugăciune către Tatăl:

„Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu, pentru că sunt ai Tăi … Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei care vor crede în Mine prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în Noi … pentru ca ei să fie una, cum şi Noi suntem una, Eu în ei şi Tu în Mine; pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una.” Ioan 17:9, 20-23.

Aici este declarat în mod special că unitatea Bisericii, pentru care S-a rugat Domnul, este exact la fel ca unitatea între Tatăl şi Fiul. Că unitatea Bisericii este unitate de gând şi nu unitate de persoană, nu necesită discuţie. Evident că ideea din mintea Răscumpărătorului a fost aceea de unitate a inimii, unitate a scopului, unitate a voinţei printre urmaşii Săi; iar acea unitate este la fel ca unitatea între Tatăl şi El Însuşi. Şi această unitate urma să fie obţinută de către Biserică exact în acelaşi fel cum a fost obţinută unitatea între Tatăl şi Fiul. Fiul a fost una cu Tatăl pentru că El a acceptat pe deplin voinţa Tatălui ca voinţa Sa proprie, spunând: „Facă-se nu voia Mea, ci a Ta”. La fel, fiecare membru al Bisericii trebuie să vină în armonie perfectă cu Tatăl şi cu Fiul, făcând nu voinţa sa proprie, ci punându-şi deoparte ((76)) voinţa proprie şi acceptând voinţa lui Cristos, care este voinţa Tatălui. Astfel, şi numai astfel, va ajunge Biserica în unitatea pentru care Domnul nostru S-a rugat aici şi despre care spune că este de acelaşi fel ca unitatea între Tatăl şi El Însuşi. Ce ciudat este ca cineva să încerce să răstălmăcească şi să denatureze aceste cuvinte ale Domnului nostru, să le facă să sprijine doctrina iraţională şi nescripturală a Treimii — trei Dumnezei într-o persoană. Dimpotrivă, ce frumoasă şi ce raţională este unitatea scripturală a spiritului Tatălui, a Fiului şi a Bisericii.

„Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl”

După ce Domnul nostru Însuşi a spus că El este Calea, Adevărul şi Viaţa, că nimeni nu poate veni la Tatăl decât prin El şi că oricine L-a cunoscut pe El L-a cunoscut şi pe Tatăl, Filip a zis către Domnul nostru Isus: „Doamne … arată-ne pe Tatăl şi ne este de ajuns”. Isus i-a răspuns: „De atâta timp sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filip? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: «Arată-ne pe Tatăl»? Nu crezi că Eu sunt în Tatăl şi că Tatăl este în Mine? Cuvintele pe care vi le spun Eu, nu le spun de la Mine; ci Tatăl care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări”. Ioan 14:7-10.

Ni se cere să acceptăm această declaraţie a Domnului nostru Isus ca dovadă că El este Iehova (şi nu Fiul lui Iehova) şi că astfel numele Iehova în mod potrivit Îi este aplicabil Lui. Dar toţi trebuie să observe că întregul context arată o deosebire între Tatăl şi Fiul, astfel că nici o persoană raţională n-ar folosi-o dacă ar dori să dea impresia pe care trinitarienii caută s-o scoată din ea. Întrebarea este, prin urmare, ce a dorit Domnul nostru să înţelegem prin cuvintele Sale: „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl?” Răspundem că El a vrut să înţelegem că este imposibil ca omul (o fiinţă pământească, de carne) să-L vadă pe Dumnezeu, o fiinţă spirituală. Astfel mărturiseşte apostolul Ioan: „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Dumnezeu Conceput ((77)) — Cel care este în sânul Tatălui — Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:18 — trad. Rotherham). El a vrut ca ei să înţeleagă ce i-a spus Domnul lui Moise: „Nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască”, şi prin urmare, dacă Tatăl S-ar arăta omenirii, aceasta ar putea fi numai prin deschiderea miraculoasă a ochilor oamenilor ca să discearnă gloria spirituală (astfel expunând pe om la moarte), fie altfel prin arătarea lui Dumnezeu Însuşi într-un corp de carne — într-un astfel de mod ca oamenii să poată discerne ceva din caracterul Său prin contact şi comunicare.

Şi oare nu exact aceasta a făcut Dumnezeu? Gândul lui Dumnezeu, voinţa lui Dumnezeu a fost în întregime reprezentată în Singurul Său Fiu Conceput, Domnul nostru, când a devenit trup şi a locuit printre oameni. El a fost, prin urmare, cea mai bună, cea mai apropiată, cea mai clară reprezentare a lui Dumnezeu, care a fost sau care ar putea fi vreodată posibil să fie dată omenirii. Văzându-L şi cunoscându-L intim pe Domnul Isus, Filip şi alţi apostoli L-au cunoscut pe Tatăl în sensul cel mai complet în care omenirea Îl poate cunoaşte. Ei L-au cunoscut în sensul cel mai complet în care Tatăl putea să Se descopere omenirii. Niciodată n-a fost, niciodată nu va fi, niciodată nu va putea fi o manifestare mai clară, mai absolută, mai completă a lui Dumnezeu pentru om decât în persoana Domnului Isus Cristos; deoarece, când „a devenit trup”, El a fost „Dumnezeu [trad. revizuită, subsol — n.e.] arătat [în greacă, făcut vizibil] în trup” (1 Tim. 3:16). În mod asemănător apostolul declară despre Biserică, membrii credincioşi ai lui Cristos — noi suntem daţi la moarte „pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate [greceşte, să fie făcută vizibilă] în trupul nostru muritor”. 2 Cor. 4:11.

Omul perfect este o imagine perfectă a lui Dumnezeu Cel invizibil, şi deci cea mai bună concepţie sau ilustraţie care s-ar putea da. La fel în timpul Mileniului, vrednicii din vechime desăvârşiţi vor fi cei mai buni reprezentanţi ai Tatălui ceresc, ai Fiului ceresc şi ai Miresei lui Cristos ((78)) printre oameni. Oricine îi va vedea pe ei Îl va vedea pe Dumnezeu manifestat în trup — asemănarea lui Dumnezeu în trup. Şi întreaga creaţie gemândă va avea privilegiul să ajungă la această condiţie extraordinară, dacă vor dori, sub conducerea Preotului Împărătesc şi a „fraţilor” Săi, preoţii subordonaţi, servind prin vrednicii din vechime care, ca reprezentanţi în carne ai Împărăţiei, vor fi „prinţii” pământului. Ps. 45:16.

Fericitul şi singurul Stăpânitor, Împăratul celor care împărăţesc şi Domnul celor care stăpânesc, singurul care are nemurirea
— 1 Tim. 6:15, 16 —

Mulţi consideră că acest pasaj înseamnă că la arătarea Sa, la a doua venire, Domnul nostru Isus va arăta sau va face cunoscută lumii măreţia Tatălui ceresc. Însă chiar dacă această vedere are unele aspecte raţionale, noi suntem înclinaţi în general să aplicăm această declaraţie la gloria şi onoarea lui Cristos — datând de la începutul Veacului Milenar. Este adevărat, El va face ca toţi cei care-I vor accepta căile să-L recunoască şi pe Iehova Dumnezeu, dar aceasta nu va fi la arătarea Sa, ci la încheierea domniei Sale, când va „da împărăţia în mâinile lui Dumnezeu şi Tatăl”. 1 Cor. 15:24-28.

A aplica pasajul la Tatăl ar însemna să negăm că Domnul nostru Isus posedă nemurirea, în timp ce Scripturile învaţă clar că El şi toţi cei care au parte de Întâia Înviere primesc prin ea nemurirea, şi că astfel Tatăl, care are viaţă inerentă (existenţă în sine — nemurire), I-a dat Fiului ca şi El să aibă viaţă inerentă (existenţă în sine — nemurire). 1 Cor. 15:42-44, 53, 54; Ioan 5:26.

Dar a aplica această scriptură la Fiul pare să satisfacă perfect orice condiţie şi în nici un caz nu ignoră pe Tatăl, Iehova — nici nu dovedeşte că Domnul nostru Isus este Tatăl, Iehova — fiindcă în toate cazurile asemănătoare trebuie să ne amintim regula invariabilă stabilită de apostolul inspirat — anume că, în comparaţiile, onorurile etc., ((79)) menţionate în legătură cu Fiul, Tatăl este întotdeauna exceptat, fiind indiscutabil în afara oricărei comparaţii. Cuvintele lui sunt: „Se înţelege că afară de Cel [Tatăl] care I-a supus totul”, şi să nu fie considerat subordonat sau supus Domnului nostru Isus şi diferitelor puteri conferite Lui de către Tatăl. Deoarece când Fiul va fi supus păcatul din lume, „atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui [Tatălui] care I-a supus toate [Fiului]”. 1 Cor. 15:27, 28.

O altă declaraţie foarte asemănătoare despre gloria Împărăţiei Domnului nostru Isus dată Lui de către Tatăl este că „El … este Capul oricărei domnii şi stăpâniri” (Col. 2:10). Răspunsul la aceasta este acelaşi. Stăpânirea şi autoritatea Tatălui nu sunt niciodată comparate cu cele ale Fiului, fiindcă al doilea este una cu primul şi este reprezentantul Lui.

„N-a socotit ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu”

În Filipeni 2:6, traducerea noastră comună engleză îl prezintă pe apostolul Pavel făcând declaraţia uimitoare că Cristos, „măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a socotit ca un lucru de apucat [de luat cu sila, sau prin jaf — K. J. — n. e.] să fie deopotrivă cu Dumnezeu”. Să se remarce mai întâi de toate că acest pasaj desigur nu învaţă doctrina Treimii, nici că Domnul nostru Isus este Tatăl, Iehova: căci, dacă ar fi aşa, de ce s-ar mai gândi că este un lucru de luat cu sila, sau să Se considere la egalitate? Aceste cuvinte, „lucru de luat cu sila” şi „deopotrivă”, în mod clar învaţă că Tatăl şi Fiul nu sunt unul în persoană, ci doi. Dar ce ciudat pare faptul că cuvintele apostolului Pavel asupra acestui subiect sunt atât de diferite de cele ale Domnului nostru. El spune: „Tatăl este mai mare decât Mine”; „Eu nu pot să fac nimic de la Mine Însumi”. Întrebăm: Şi-a pierdut Domnul nostru Isus smerenia, aşa încât mai târziu a ajuns la concluzia că este deopotrivă cu Dumnezeu Tatăl?

Dar, în al doilea rând, remarcăm ce mult vine această vedere în conflict cu învăţătura pe care apostolul căuta să o ((80)) dea. Căuta oare apostolul să facă Biserica să aspire şi să ia cu sila onoarea Tatălui sau onoarea unul altuia? Desigur că nu! Dimpotrivă, el îndeamnă împotriva slavei deşarte şi în favoarea smereniei minţii, şi fiecare să considere pe altul mai presus decât pe sine. El îşi asigură cititorii că această umilinţă a minţii era dispoziţia Domnului nostru Isus, şi spune: „Să aveţi în voi gândul acesta care era şi în Hristos Isus”. Dacă gândul care a fost în Isus era să ia cu sila gloria şi onoarea Tatălui şi să creadă că a face astfel nu era jaf, atunci acelaşi gând în Biserica Domnului ar însemna că fiecare ar trebui să râvnească la toată gloria şi onoarea care se pot obţine şi să considere că acela este cursul potrivit, şi că astfel am avea gândul sau dispoziţia pe care a manifestat-o Cristos.

Dar toate acestea sunt greşite. Traducerea este greşită. Este slabă şi dă tocmai opusul a ceea ce vrea să spună apostolul. Cuvântul grecesc harpagmos, redat aici prin „luare cu sila”, apare doar de această singură dată în Noul Testament şi conţine ideea de „jaf” sau luare ilegală, dar ideea apostolului este cu totul inversată prin formularea greşită a propoziţiei. Ideea lui putea fi tradusă aproape prin aceleaşi cuvinte dar cu un sens opus, astfel: „Care nu S-a gândit ca prin jaf să Se facă egal cu Dumnezeu”. Cursul Domnului nostru Isus este astfel pus în contrast cu cel al lui Satan, care a încercat să uzurpe poziţia şi onoarea lui Dumnezeu (Isa. 14:12-14). Acest lucru este clar arătat prin contextul anterior şi următor — ca nimic să nu fie făcut din slavă deşartă — că Cristos a fost foarte smerit şi noi de asemenea să fim smeriţi şi să umblăm în urmele Lui. Să remarcăm următoarele traduceri ale acestui cuvânt harpagmos, preferat de învăţaţi eminenţi din diferite denominaţii:

„N-a gândit că este un lucru de dorit cu seriozitate.” Clarke

„N-a gândit să reţină cu înverşunare.” Wakefield

„N-a privit … ca un obiectiv al dorinţei stăruitoare” Stewart

„Care existând în chipul lui Dumnezeu, n-a socotit un lucru de apucat să fie egal cu Dumnezeu.” Rotherham

((81))

„Care fiind [nota marginală, iniţial] în chipul lui Dumnezeu, n-a socotit ca un premiu [nota marginală, un lucru de luat cu sila] să fie la egalitate cu Dumnezeu.” Versiunea Revizuită

„Care existând în chipul lui Dumnezeu, n-a socotit poziţia de egalitate cu Dumnezeu un lucru de luat cu sila.” Comitetul american pentru revizuire

„N-a gândit … un lucru de pus mâna pe el.” Sharpe

„N-a pus stăpânire cu înverşunare.” Neeland

„Nu S-a luptat violent.” Dickenson

„Nu S-a gândit ca prin uzurpare.” Turnbull

Ultima definiţie pare să se potrivească cel mai bine contextului şi este traducerea preferată şi dată în Emphatic Diaglott, care redă întregul pasaj astfel:

„Care, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi nu S-a gândit ca prin uzurpare să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine, luând chip de rob”.

Această traducere este în armonie nu numai cu faptele cazului, ci şi cu argumentul apostolului, acest verset fiind o parte din el. Declaraţia lui, amplificată, este că atunci când Domnul nostru Isus a fost o fiinţă spirituală, când avea formă şi natură asemenea lui Dumnezeu, El n-a fost plin de un spirit ambiţios şi de dorinţa de a uzurpa autoritatea, puterea, gloria şi cinstea divină — El n-a avut spiritul lui Satan, care s-a străduit să se înalţe zicând: „Voi fi ca Cel Prea Înalt”. Dimpotrivă, deşi El a ocupat cea mai înaltă poziţie, alături de Tatăl ceresc, a fost atât de smerit încât, în ascultare de voinţa Tatălui, El S-a dezbrăcat de gloriile şi maiestatea stării spirituale, schimbând acea natură şi glorie mai înalte cu o stare mai joasă, cu o stare umană, „cu puţin mai prejos decât îngerii”. Apostolul continuă apoi şi arată că El a manifestat nu numai această smerenie, dar mai târziu a arătat o smerenie încă mai mare prin aceea că Domnul nostru Isus, ca Omul Isus Cristos, S-a supus morţii, chiar morţii ruşinoase de Cruce. Şi toată această smerire de Sine, spune apostolul, a fost în ascultare de voinţa divină, voinţa Tatălui. Apoi apostolul arată rezultatul acesteia, zicând: „De ((82)) aceea [datorită acestui fapt, datorită manifestării loialităţii, smereniei şi supunerii chiar până la moarte] şi Dumnezeu [Tatăl] L-a înălţat foarte sus şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi … şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl”. Evr. 2:7-9; 1 Tim. 2:5, 6; Filip. 2:11.

Dacă astfel este privit acest text, departe de a fi un ajutor sau o întărire pentru doctrina Treimii, i se opune foarte puternic şi se plasează în deplină armonie cu tot Cuvântul lui Dumnezeu, cu bunul simţ sfinţit şi cu raţiunea.

Ne despărţim de acest aspect al subiectului nostru cu o apreciere crescută a lungimilor şi lăţimilor, înălţimilor şi adâncimilor măreţiei persoanei, caracterului şi planului Tatălui nostru ceresc, şi cu o stimă mai mare decât oricând faţă de marele Său Fiu, a cărui minunată iubire, loialitate şi încredere în înţelepciunea, harul şi puterea Tatălui au fost atât de regeşte răsplătite, bucurându-ne într-adevăr să „cinstim pe Fiul întocmai cum cinstim pe Tatăl”. Şi după o examinare deplină, explicită a revelaţiei date nouă în Cuvântul lui Dumnezeu, suntem în acord deplin cu mărturia inspirată a apostolului Pavel: „Pentru noi este un singur Dumnezeu [suprem]: Tatăl, de la care vin toate şi pentru care trăim şi noi, şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate şi prin El şi noi”. 1 Cor. 8:6.

„Har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl nostru şi de la Domnul nostru Isus Hristos. Binecuvântat să fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare duhovnicească în locurile cereşti, în Hristos, după cum ne-a ales în El … ne-a rânduit mai dinainte pentru înfiere prin Isus Hristos, pentru Sine … . Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire în cunoaşterea deplină a Lui.” Efes. 1:2-17.

Faptul şi filosofia Împăcării

Împăcarea omului cu Dumnezeu – Studiul I

Stă la baza doctrinei creştine din punctul de vedere al Bibliei — Trei vederi asupra acestui subiect — „Vederea ortodoxă”, „Vederea heterodoxă”, vederea Bibliei, care le uneşte şi le armonizează pe ambele — Teoria evoluţiei antagonistă cu adevărul asupra acestui subiect — reconcilierea justiţiei divine îndeplinită — reconcilierea Bisericii este în desfăşurare — reconcilierea lumii este în viitor — Rezultatele mari, finale, când tronul şi Împărăţia mijlocitoare îşi vor fi sfârşit funcţia

DOCTRINA Împăcării stă la însăşi temelia religiei creştine. Având astfel cel mai important loc în teologie, o înţelegere clară a acestui subiect este esenţială şi acest lucru este în general recunoscut printre creştini. Cu toate acestea, deşi se crede în Împăcare, ea este puţin înţeleasă; diferitele idei şi teorii cu privire la ea sunt incoerente şi vagi, iar credinţa zidită pe aceste vederi incoerente şi vagi despre această doctrină-temelie trebuie cu necesitate să fie în aceeaşi măsură nesigură, slabă şi vagă. Dimpotrivă, dacă acest subiect important este văzut clar, în toată grandoarea proporţiilor acordate lui în Cuvântul lui Dumnezeu, ca fiind temelia planului divin de mântuire, aceasta nu numai va stabili ferm credinţa, o va înrădăcina şi o va fixa pe principii corecte, ci şi va servi ca un îndrumător pentru a face deosebire între adevăr şi eroare în legătură cu toate amănuntele credinţei. Dacă temelia va fi bine stabilită şi clar înţeleasă, şi dacă fiecare punct al credinţei zidite pe ea va fi ţinut în strictă armonie cu temelia, întreaga suprastructură a credinţei va fi perfectă. După cum vom arăta mai departe, fiecare doctrină ((16)) şi fiecare teorie poate fi adusă în contact cu această piatră de încercare şi prin aceasta i se poate determina repede proporţia de aur sau de zgură.

Există două vederi generale despre Împăcare:

(1) Cea cunoscută ca vederea ortodoxă, conform căreia omul, ca un încălcător al legii divine, a intrat sub condamnarea divină — „sub mânie”, şi că Dumnezeu, deşi a fost împiedicat de Dreptate să-l dezvinovăţească pe păcătos, a pregătit o răscumpărare dreaptă pentru el şi astfel a pregătit iertarea păcatelor lui prin sacrificiul lui Cristos. Această întreagă operă de satisfacere a cerinţelor Dreptăţii şi de aducere a păcătosului la starea de a fi acceptabil pentru Dumnezeu este numită opera Împăcării.

(2) Cea cunoscută ca vederea neortodoxă despre Împăcare (odată reprezentată mai ales de Unitarieni şi Universalişti, dar care recent s-a răspândit rapid şi general în toată creştinătatea) abordează subiectul din latura opusă; ea nu presupune nici o cerinţă din partea dreptăţii divine a unui sacrificiu pentru încălcarea legii de către păcătos; ea ignoră mânia lui Dumnezeu aşa cum este reprezentată printr-o sentinţă specială de moarte; ea ignoră „blestemul”. Ea susţine că Dumnezeu caută şi aşteaptă apropierea omului, nepunând nici o piedică în cale, necerând nici o ispăşire pentru păcatul omului, cerând însă ca omul să se lase numai de păcat şi să caute dreptatea şi astfel să vină în armonie cu Dumnezeu — să fie în unitate cu Dumnezeu. De aceea, această vedere este în general numită Împăcare şi se înţelege că înseamnă armonie cu dreptatea, indiferent de metodele prin care omenirea poate fi adusă în această stare; ispăşirea pentru păcat fiind considerată din punctul de vedere al ispăşirii de către păcătos însuşi, sau altfel, ca o iertare necondiţionată din partea lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere, Domnul nostru Isus şi toţi urmaşii Săi participă la împăcare, în sensul că ei au învăţat şi au îndemnat omenirea să se întoarcă de la păcat la dreptate, şi nu în sensul jertfei pentru păcat sau al răscumpărării. ((17)) (3) Vederea pe care noi o acceptăm ca fiind vederea scripturală, dar care în general a fost trecută cu vederea de către teologi, cuprinde şi combină ambele vederi anterioare. Doctrina biblică a Împăcării, aşa cum ne vom strădui să o arătăm, învaţă clar:

(a) Că omul a fost creat perfect, în chipul lui Dumnezeu, dar a căzut din acea stare prin nesupunere voită şi a intrat sub sentinţa mâniei, „blestemul”, şi astfel toţi din neamul omenesc au devenit „copii ai mâniei”. Efes. 2:3.

(b) Că deşi Dumnezeu în mod drept a aplicat sentinţa legii Sale, moartea, şi aceasta fără milă, împotriva creaturii Sale neascultătoare, timp de peste patru mii de ani, totuşi spiritul iubirii şi al compasiunii s-a îmbinat cu această dreptate şi fidelitate faţă de principiile dreptăţii, care a plănuit un aranjament de substituire final sau un plan de mântuire prin care Dumnezeu poate fi drept şi Îşi poate executa legile Sale drepte împotriva păcătoşilor, şi totuşi să fie îndreptăţitorul tuturor celor care cred în Isus (Rom. 3:26). Prin acest plan toţi condamnaţii pot fi eliberaţi de sub sentinţă fără nici o încălcare a Dreptăţii, şi cu o asemenea manifestare a dragostei, înţelepciunii şi puterii divine cum L-ar onora pe Atotputernicul şi s-ar dovedi o binecuvântare pentru toate creaturile Sale, umane şi îngereşti — descoperind tuturor, mai deplin decât s-a văzut înainte, înţelepciunea cea de multe feluri şi harul lui Dumnezeu. Efes. 3:10 — Diaglott.

(c) În scopul ducerii la îndeplinire a acestui program de Împăcare cu legea divină pentru încălcarea ei de către tatăl Adam, iubitul nostru Răscumpărător a murit ca „preţ de răscumpărare pentru toţi, mărturie pentru timpul ei”. 1 Tim. 2:6

[Diaglott — n. e.].(d) Dar jertfa pentru păcate nu completează lucrarea Împăcării, decât în privinţa satisfacerii cerinţelor Dreptăţii. În virtutea răscumpărării date Dreptăţii, se face un transfer complet al contului omului, şi cazul său, datoriile sale etc., sunt transferate în întregime în contul Domnului Isus Cristos, care dă Dreptăţii satisfacţia deplină a cerinţelor ei împotriva lui Adam şi a rasei lui. Astfel Isus, datorită acestei „cumpărări” ((18)) cu sângele Său preţios, este acum în consecinţă proprietar, stăpân, „Domn peste toţi”. Rom. 14:9.

(e) Un obiectiv al acestui aranjament pentru Adam şi pentru rasa lui a fost anularea sentinţei morţii, care, atâta vreme cât rămânea, oprea orice efort al Iubirii de a recupera pe cel condamnat, ale cărui privilegii de viaţă viitoare, indiferent sub ce împrejurări, erau complet abrogate — distruse.

(f) Alt obiectiv a fost aşezarea omenirii decăzute în afara sferei de influenţă a Dreptăţii divine şi sub supravegherea specială a lui Isus, care, ca reprezentant al planului Tatălui, Îşi propune nu numai să satisfacă cerinţele Dreptăţii, ci şi să întreprindă instruirea, corectarea şi restabilirea tuturor din rasa decăzută care vor arăta dorinţă de armonie cu Dreptatea. Aceştia vor fi predaţi în cele din urmă Dreptăţii legii divine, dar atunci ei vor fi desăvârşiţi aşa încât să poată suporta cerinţele ei perfecte.

(g) Deşi la început singura influenţă separatoare între Dumnezeu şi om a fost sentinţa divină, acum, după şase mii de ani de decădere, degradare şi înstrăinare de Dumnezeu prin fapte rele — şi din cauza ignoranţei, superstiţiei şi uneltirilor Adversarului — şi din cauză că oamenilor le-au fost prezentate într-o lumină falsă caracterul şi planul divin, găsim că mesajul harului şi îndurării n-a fost luat în seamă. Deşi Dumnezeu declară fără rezerve, deoarece răscumpărarea a fost acceptată, că El este gata să-i primească iarăşi pe păcătoşi în armonie cu El şi în viaţă veşnică, prin meritul sacrificiului lui Cristos, totuşi majoritatea omenirii întârzie să creadă veştile bune şi corespunzător întârzie să accepte condiţiile acestora. Unii au ajuns atât de înşelaţi de sofismele lui Satan, prin care el a înşelat toate popoarele (Apoc. 20:3), încât nu cred că există Dumnezeu; alţii cred că El este un adversar mare şi puternic, fără iubire sau compătimire, gata şi nerăbdător să-i chinuie toată eternitatea; alţii sunt încurcaţi de Babelul de rapoarte contradictorii ((19)) care le-au venit în privinţa caracterului divin şi nu ştiu ce să creadă; şi căutând să se apropie de Dumnezeu sunt împiedicaţi de frica şi ignoranţa lor. Prin urmare, numărul celor care de fapt s-au folosit până acum de ocazia apropierii de Dumnezeu prin Cristos este comparativ mic — „o turmă mică”.

(h) Totuşi, jertfa pentru păcate n-a fost pentru cei puţini, ci pentru cei „mulţi”, „pentru toţi”. Şi ca parte a programului divin, Cel care i-a răscumpărat pe toţi cu sângele Său preţios va face cunoscute în cele din urmă tuturor oamenilor, „fiecărei creaturi”, veştile bune ale privilegiului lor, sub harul divin, de a se întoarce la împăcare cu Creatorul lor.

(i) Până acum numai Biserica a beneficiat direct de Împăcare; dar învăţătura Scripturilor este că această Biserică va constitui o Împărăţie preoţească, sau „preoţime împărătească”, cu Cristos Marele Preot Împărătesc, şi că în timpul Veacului Milenar această clasă a Împărăţiei cereşti, această preoţime împărătească, va realiza deplin şi complet pentru omenire lucrarea de înlăturare a orbirii pe care Satan, eroarea şi degradarea au adus-o asupra oamenilor, şi va aduce înapoi la deplină împăcare cu Dumnezeu pe oricine va dori, din toate familiile pământului.

(j) În armonie cu aceasta este şi declaraţia apostolului, că noi, credincioşii, Biserica, am primit Împăcarea. În ceea ceL priveşte pe Dumnezeu, Împăcarea a fost făcută cu optsprezece secole în urmă, şi aceasta pentru toţi; dar numai credincioşii au primit-o în sensul acceptării ocaziei pe care harul lui Dumnezeu a pregătit-o astfel — iar restul omenirii sunt orbiţi — „Căci dumnezeul veacului acestuia a orbit gândurile celor necredincioşi, ca lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu, să nu strălucească peste ei”. 2 Cor. 4:4.

(k) În armonie cu acest gând este şi declaraţia Scripturii, că cea dintâi lucrare a lui Cristos în legătură cu domnia Sa milenară va fi legarea sau restrângerea lui Satan pentru o mie de ani ca să nu mai înşele neamurile (Apoc. 20:3), ((20)) precum şi numeroasele declaraţii ale profeţilor despre faptul că atunci când Împărăţia lui Dumnezeu va fi stabilită pe pământ, cunoştinţa de Domnul va umple tot pământul aşa cum apele acopere fundul mărilor, şi nimeni nu va mai trebui să spună aproapelui, „Cunoaşte pe Domnul” (Evr. 8:11), de asemenea cererea din rugăciunea Domnului, „Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta … pe pământ” — pentru că aceasta implică ceea ce declară apostolul în mod clar, că Dumnezeu doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului. 1 Tim. 2:4.

(l) Împăcarea, în ambele ei faze — mulţumirea Dreptăţii şi aducerea la armonie sau la unitate cu Dumnezeu a tuturor creaturilor Sale, care sub lumină şi cunoştinţă deplină se vor folosi de privilegiile şi oportunităţile Noului Legământ — va fi terminată la sfârşitul Veacului Milenar, când toţi cei care vor respinge voit şi conştient favoarea divină oferită prin Cristos „vor fi nimiciţi din mijlocul poporului” cu „o pierzare veşnică de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui” — cu o nimicire din care nu va mai fi speranţă de restabilire printr-o înviere viitoare. Fapt. 3:23; 2 Tes. 1:9.

(m) Atunci marea lucrare a Împăcării va fi completată şi toate lucrurile din cer şi de pe pământ vor fi găsite în armonie cu Dumnezeu, lăudându-L pentru toată generozitatea şi harul Său prin Cristos; şi nu va mai fi nici moarte, nici suspin, nici durere, deoarece lucrurile dintâi vor fi trecut — ca rezultat al operei de Împăcare, începută prin satisfacerea Dreptăţii prin jertfa Răscumpărătorului nostru şi terminată cu deplina reconciliere a tuturor celor găsiţi vrednici de viaţă veşnică.

Oricum ar fi privit cuvântul Împăcare, trebuie să se admită că folosirea lui, cum este cazul între Dumnezeu şi om, implică o dificultate, o diferenţă, o opoziţie existentă între Creator şi creatură — altfel ei ar fi în unitate şi n-ar fi necesară lucrarea împăcării, nici din punctul de vedere al lui ((21)) Dumnezeu, nici al omului. Şi aici vedem în mod deosebit conflictul înverşunat care există între Biblie şi doctrina modernă a evoluţiei, care, în ultimii treizeci de ani mai ales, s-a infiltrat în credinţa creştinilor din toate denominaţiile şi care se vede mai marcant în şcolile teologice şi în principalele amvoane ale creştinătăţii.

Teoria Evoluţiei neagă căderea omului, neagă că el a fost vreodată în chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; neagă că el a fost vreodată într-o stare potrivită pentru a fi încercat înaintea barei de judecată a Dreptăţii absolute; neagă că el a păcătuit vreodată într-o astfel de încercare şi că a fost condamnat vreodată la moarte. Ea pretinde că moartea, departe de a fi o pedeapsă, este doar un alt pas în procesul evoluţiei; ea susţine că omul, în loc să cadă de la chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în păcat şi degradare, s-a ridicat de la starea de maimuţă tot mai mult, la chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Alţi paşi logici ai acestei teorii ar fi, evident, să nege că ar putea fi vreo dreptate din partea lui Dumnezeu în faptul că l-a condamnat pe om pentru că s-a ridicat de pe un plan inferior pe unul superior, şi în consecinţă să nege că Dreptatea ar putea accepta o jertfă pentru păcat în folosul omului, când n-a existat din partea omului nici un păcat ca să ceară o astfel de jertfă. În conformitate cu această idee, se pretinde că Cristos n-a fost o jertfă pentru păcat, n-a fost un sacrificiu pentru păcate — decât doar în acelaşi sens, spun ei, în care orice patriot ar putea fi un sacrificiu pentru ţara sa, adică, El Şi-a dat viaţa ajutând la ridicarea omenirii spre libertăţi şi privilegii mai mari.

Dar noi aflăm că Cuvântul lui Dumnezeu contrazice în mod absolut toată această teorie, aşa încât nu este posibilă nici o armonie între învăţătura Scripturii şi învăţătura Evoluţiei — pe nedrept numită ştiinţă. În măsura în care cineva crede teoria Evoluţiei, nu crede teoria Scripturii; şi totuşi găsim un număr mare de creştini străduindu-se şi încercând în zadar să armonizeze aceste învăţături contrare. În măsura în care susţin teoria Evoluţiei, în acea măsură sunt departe de singura ((22)) temelie a credinţei pe care a prevăzut-o Dumnezeu; în acea măsură sunt pregătiţi şi pentru alte erori, pe care Adversarul sigur le va aduce în atenţia lor, erori prezentate din punctul de vedere al înţelepciunii lumeşti cu atâta putere încât ar înşela, dacă ar fi posibil, chiar şi pe cei aleşi. Dar chiar cei aleşi vor avea „credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna”; chiar cei aleşi vor ţine la doctrina Împăcării aşa cum este prezentată în Scripturi; chiar cei aleşi vor fi astfel apăraţi împotriva oricărui punct şi al oricărui aspect al teoriei Evoluţiei, pentru că, chiar cei aleşi vor fi învăţaţi de Dumnezeu, în special în privinţa acestei doctrine a Împăcării, care stă la însăşi temelia religiei revelate şi a credinţei creştine.

Scripturile mărturisesc în mod clar că Dumnezeu a creat pe om după chipul şi asemănarea Sa — mintal şi moral; că omul, o fiinţă pământească, a fost chipul sau asemănarea morală şi intelectuală a Creatorului său, care este o fiinţă spirituală. Ele spun despre legătura lui cu Creatorul la început; spun că Creatorul l-a aprobat ca operă a Sa şi l-a declarat ca „foarte bun”, foarte acceptabil, foarte plăcut; ele arată că oferta vieţii sau morţii a fost pusă în faţa lui Adam cel perfect, şi că atunci când el a devenit un încălcător, acesta a fost un act conştient şi voit, deoarece se spune că Adam „nu a fost amăgit”. Ele spun despre începutul executării pedepsei morţii. Ele înregistrează continuarea sentinţei morţii asupra neamului omenesc de-a lungul secolelor. Ele arată cum Dumnezeu i-a descoperit lui Avraam cel credincios scopul Său, intenţia Sa, ca mai târziu, nu imediat, să aducă o binecuvântare pentru omenire, despre care a declarat că o blestemase cu sentinţa morţii. Gen.1:31; 2:17; 3:23; 1 Tim. 2:14; Gen. 12:3; 18:18; 3:17.

Deoarece blestemul sau pedeapsa păcatului a fost moartea, binecuvântările promise implicau viaţă din morţi, viaţă mai îmbelşugată; şi promisiunea făcută lui Avraam a fost că, într-o manieră neexplicată, Mântuitorul care va îndeplini această lucrare de binecuvântare a lumii va trebui să vină prin urmaşii ((23)) lui Avraam. Aceleaşi promisiuni le-au fost repetate mai mult sau mai puţin clar lui Isaac, lui Iacov şi copiilor lui Israel. Profeţii de asemenea au declarat că viitorul Mesia trebuia să fie un Miel înjunghiat, o jertfă pentru păcat, unul care trebuia să „Se dea pe Sine Însuşi la moarte” pentru păcatele noastre, şi nu pentru ale Sale. Ei au descris şi rezultatul sacrificiului Său pentru păcate, în gloria şi binecuvântarea care trebuie să urmeze, spunând cum în cele din urmă Împărăţia Sa va birui, şi, ca Soare al Dreptăţii, El va aduce în lume ziua cea nouă de binecuvântare, viaţă şi bucurie, care va risipi întunericul, negura şi tristeţea nopţii de plâns care predomină acum ca rezultat al păcatului originar şi al căderii, precum şi al tendinţelor rele moştenite. Isaia 53:10-12; 35; 60; 61.

Apostolul Petru, vorbind sub inspiraţia Spiritului sfânt, departe de a ne spune că omul a fost creat pe planul maimuţei şi că s-a ridicat la gradul actual de dezvoltare şi în cele din urmă va ajunge la perfecţiune prin acelaşi proces de evoluţie, arată, dimpotrivă, o învăţătură contrară, spunându-ne că Cristos a murit pentru păcatele noastre, şi că, drept consecinţă a răscumpărării îndeplinite prin sacrificiul Său, pentru omenire vor veni în cele din urmă, la a doua venire a Domnului, marile timpuri de înviorare — timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care, spune el, „Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime” (Fapt. 3:19-21). Oricine se gândeşte că apostolul Petru a predicat o doctrină a evoluţiei când a predicat evanghelia restabilirii, acela trebuie să-şi fi închis ochii şi să-şi fi oprit funcţionarea facultăţilor de gândire, fiindcă, dacă starea originară a omului a fost cea de maimuţă, sau oricare alta inferioară stării noastre prezente, apostolul ar fi fost cel mai nechibzuit să prezinte timpurile restabilirii ca o mare speranţă şi perspectivă, pentru că restabilire înseamnă restaurarea stării care a existat înainte.

Dimpotrivă, cuvintele apostolului sunt cu totul în dezacord şi opuse teoriei evoluţiei, şi în cea mai strictă armonie cu doctrina Împăcării, reconcilierii şi restabilirii — în cea mai ((24)) strictă armonie cu învăţătura scripturală că omenirea a fost vândută păcatului, oamenii au devenit robi ai păcatului şi au suferit degradarea păcatului ca rezultat al neascultării originare a tatălui Adam şi al pedepsei cu moartea. Restabilirea, veştile bune pe care le-a predicat Petru, implică faptul că a fost pierdut ceva bun, mare şi valoroscă acesta a fost răscumpărat prin sângele preţios al lui Cristos şi că va fi restabilit la a doua venire a lui Cristos ca rezultat al acestei răscumpărări. Iar referinţa apostolului la profeţi, declarând că aceste timpuri de restabilire au fost menţionate de către toţi cei care au fost sfinţi, implică în mod clar că speranţa restabilirii este singura speranţă oferită lumii prin inspiraţie divină.

La fel, toţi apostolii au indicat în urmă spre căderea din favoare divină şi spre crucea lui Cristos ca fiind punctul de reconciliere în privinţa Dreptăţii divine, şi înainte spre Veacul Milenar ca fiind timpul de binecuvântare a întregii lumi, cu ocazii de cunoştinţă şi ajutor pentru împăcarea lor cu Dumnezeu. Toţi arată că veacul prezent este timpul pentru adunarea Bisericii alese ca să fie asociată cu Mesia („preoţimea Sa împărătească” şi „poporul Său”), ca să coopereze cu El ca „mireasa” Sa, „trupul” Său, în lucrarea de acordare a binecuvântărilor restabilirii asigurate pentru lume prin sacrificiul terminat la Calvar.

Să remarcăm cuvintele apostolului Pavel cu privire la aceasta: „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume” — şi ca rezultat al păcatului a intrat moartea şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, căci [prin moştenirea păcatului şi a dispoziţiilor păcătoase] toţi au păcătuit. Apostolul Pavel evident n-a fost evoluţionist, după cum n-a fost nici apostolul Petru şi nici profeţii. Să remarcăm speranţa pe care el o prezintă ca fiind însăşi esenţa Evangheliei, spunând: „Dumnezeu Îşi arată dragostea Sa faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi. Decicu atât mai mult acum, fiind îndreptăţiţi prin sângele Lui, vom fi ((25)) mântuiţi prin El de mânie” (Rom. 5:8, 9). Aici este o declaraţie specifică, anume că omenirea a fost sub mânia divină; că puterea mântuitoare a fost sângele lui Cristos, sacrificiul dat de El în favoarea noastră, şi că acest sacrificiu a fost o expresie a dragostei şi harului divin. Apostolul continuă să arate lucrarea Împăcării şi restabilirea care va urma ca rezultat, spunând: „Astfel, deci, după cum printr-o singură greşeală [neascultarea lui Adam] a venit condamnarea [sentinţa morţii] peste toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură faptă de dreptate [anularea sentinţei] a venit către toţi oamenii o îndreptăţire a vieţii. Căci, după cum prin neascultarea unui singur om [Adam] cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi [toţi care au fost în el], tot aşa, prin ascultarea Unuia singur [Isus] cei mulţi [toţi cei care în cele din urmă se vor folosi de privilegiile şi oportunităţile Noului Legământ] vor fi făcuţi drepţi”. Rom. 5:12, 18, 19.

Acelaşi apostol, în multe alte discursuri pline de măiestrie şi logică, prezintă ideea că Împăcarea, în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu, este un lucru al trecutului — terminat atunci când „am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său”, pe când eram noi încă păcătoşi (Rom. 5:10). Prin aceasta, evident el nu se referă la o lucrare îndeplinită în păcătos, împăcarea păcătosului cu Dumnezeu, pentru că el o declară invers, şi spune că ea a fost îndeplinită, nu în noi, ci de către Cristos pentru noi, şi în timp ce noi eram păcătoşi. Să remarcăm de asemenea că în diferitele sale discursuri erudite şi logice el arată o lucrare de binecuvântare pentru lume, care să fie îndeplinită prin Biserica glorificată, sub Cristos, Capul ei stabilit divin, arătând că aceasta va consta în aducerea lumii la o cunoştinţă a harului lui Dumnezeu în Cristos, şi că astfel toţi cei care vor vrea din omenirea răscumpărată se vor putea întoarce la împăcare cu Creatorul lor în timpul Împărăţiei Milenare — la o restabilire a favorii divine pierdute în Eden.

Ca o ilustraţie a acestui punct, remarcăm argumentul din Romani 8:17-24. Aici apostolul în mod clar marchează ca ((26)) separate mântuirea Bisericii şi mai apoi mântuirea sau eliberarea lumii, a „creaţiei care suspină”. El atrage atenţia asupra Bisericii, ca viitori moştenitori împreună cu Cristos, care, dacă sunt credincioşi în suferinţă cu El în timpul prezent, Îi vor împărtăşi în cele din urmă gloria în Împărăţia Sa. El ne asigură că aceste suferinţe din prezent nu sunt vrednice să fie comparate cu gloria care va fi descoperită curând în noi. Şi apoi el continuă şi spune că această glorie care va fi descoperită în Biserică după ce suferinţele ei se vor sfârşi este baza tuturor aşteptărilor arzătoare ale creaţiei care suspină — ale cărei dorinţe şi speranţe îşi aşteaptă în mod necesar realizarea în timpul când vor fi descoperiţi sau arătaţi fiii lui Dumnezeu.

Acum fiii lui Dumnezeu nu sunt descoperiţi; lumea nu-i cunoaşte, întocmai cum nu L-a cunoscut nici pe Învăţătorul lor; şi deşi lumea într-adevăr aşteaptă cu o speranţă vagă vârsta de aur a binecuvântării, apostolul arată că toate dorinţele lor arzătoare trebuie să aştepte timpul când Biserica, fiii lui Dumnezeu vor fi glorificaţi şi se vor manifesta ca împăraţi şi preoţi prin hotărârea lui Dumnezeu, care vor domni peste pământ în timpul Veacului Milenar, pentru binecuvântarea tuturor familiilor pământului, conform bogăţiilor harului divin, descoperite de către Dumnezeu în făgăduinţa Sa făcută lui Avraam, zicând: „Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine … şi în sămânţa ta”. Gal. 3:8, 16, 29.

Apostolul continuă să arate că omenirea în general, creaţia pământească inteligentă, a fost supusă slăbiciunii („deşertăciunii”) prin ereditate, prin păcatul tatălui Adam, potrivit providenţei divine, însă ea nu este lăsată fără speranţă, deoarece tot prin aranjamentul divin a fost prevăzut un sacrificiu pentru păcate şi s-au făcut pregătiri ca în cele din urmă omenirea în general să poată fi emancipată, eliberată de robia păcatului şi de pedeapsa lui, moartea, şi să poată ajunge la libertatea glorioasă (de sub boală, durere, necaz şi tristeţe) care este libertatea tuturor celor ce sunt fii ai lui Dumnezeu. De pe acest plan al stării de fii şi de la această „libertate” a căzut ((27)) omenirea prin neascultare, şi pe acelaşi plan al stării de fii umani vor fi ei privilegiaţi să se întoarcă, drept rezultat al marii jertfe pentru păcat de la Calvar şi al completării lucrării de Împăcare în ei, reconciliindu-i cu legea divină prin Răscumpărătorul, ca Marele Profet, antitipul lui Moise (Fapt. 3:22, 23). Apostolul de asemenea arată că Biserica, care a primit deja Împăcarea (a acceptat aranjamentul divin) şi a venit în armonie cu Dumnezeu şi a fost făcută posesoarea celor dintâi roade ale spiritului, cu toate acestea, datorită împrejurărilor, de asemenea suspină şi îşi aşteaptă partea din lucrarea terminată a Împăcării, prin primirea ei completă în favoarea divină, prin eliberarea corpului lui Cristos, a Bisericii, la prima înviere. Rom. 8:23-25.

Aceste două aspecte ale Împăcării: (1) corectarea a ceea ce era greşit şi (2) aducerea celor despărţiţi în armonie, sunt arătate în oferirea divină a Noului Legământ, al cărui mijlocitor este Isus Cristos, Domnul nostru. Când tatăl Adam era perfect, în armonie completă cu Creatorul său şi supus tuturor poruncilor Lui, între ei era implicat un legământ, chiar dacă n-a fost exprimat formal; faptul că tatălui Adam i-a fost dată viaţa în perfecţiunea ei şi pe lângă aceasta i-a fost dată stăpânirea peste toate animalele, peste peşti şi peste păsări şi peste tot pământul ca teritoriu al stăpânirii sale, şi mai mult, faptul că se spusese că dacă prin neascultare îşi va încălca credincioşia faţă de Marele Împărat, Iehova, el îşi va pierde viaţa şi va invalida toate acele drepturi şi binecuvântări care-i fuseseră acordate — aceasta a implicat, zicem noi, un legământ sau un acord din partea lui Dumnezeu cu creatura Sa, că viaţa lui era veşnică, dacă nu schimba situaţia prin neascultare şi nu aducea asupra lui o sentinţă de moarte.

Neascultarea lui Adam şi pedeapsa cu moartea l-ar fi lăsat cu totul neajutorat, dacă Atotputernicul nu S-ar fi îngrijit de recuperarea rasei prin Noul Legământ, iar Noul Legământ, după cum arată apostolul, are un mijlocitor — Dumnezeu, pe de o parte, are de-a face cu mijlocitorul şi nu cu păcătosul; ((28)) păcătosul, pe de altă parte, are de-a face cu mijlocitorul şi nu cu Dumnezeu. Dar înainte ca Domnul nostru Isus să poată deveni Mijlocitorul, El trebuie să facă o lucrare pentru omenire, care în această ilustraţie este reprezentată ca o pecetluire a Noului Legământ cu sângele Său preţios — „Sângele legământului celui nou” (Mat. 26:28; Marcu 14:24; Evr. 7:22; 9:15-20). Aceasta înseamnă că Dumnezeu, în dreptate, nu poate nici primi, nici avea de-a face cu păcătosul, nici direct, nici indirect printr-un mijlocitor, aşa încât să-i dea păcătosului o eliberare de sentinţa morţii şi reconcilierea cu El, împreună cu binecuvântarea însoţitoare, darul vieţii veşnice — decât dacă mai întâi este recunoscută şi mulţumită Justiţia divină. Prin urmare, Domnul nostru Isus, plătind pedeapsa noastră prin moartea Sa, a făcut posibilă sigilarea Noului Legământ între Dumnezeu şi om, sub ale cărui condiţii toţi care vin la Dumnezeu prin El, mijlocitorul, sunt acceptabili.

Reconcilierea cu Dumnezeu, împăcarea cu El, a fost imposibilă înainte de a fi mai întâi asigurată răscumpărarea cu sângele preţios, pentru ca acela care caută împăcarea să se poată apropia de Dumnezeu prin mijlocitorul Noului Legământ: „Eu sunt calea şi adevărul şi viaţa; nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6). De aceea, cel mai înalt privilegiu al celor mai favorizaţi din neamul omenesc, înainte de începerea sacrificiului lui Cristos, a fost cel de „servitori” şi „prieteni” ai lui Dumnezeu — nici unuia nu i s-a putut acorda înaltul privilegiu de fiu (cu toate câte implică acesta în privinţa favorii divine şi a vieţii veşnice) şi nici unul n-a fost astfel recunoscut (Ioan 1:12; Mat. 11:11). Astfel se va vedea că cei care ignoră jertfa pentru păcat şi aspectele Împăcării legate de satisfacerea Dreptăţii, ignoră părţi importante şi indispensabile — aspecte primordiale şi fundamentale. Dar nu greşesc mai puţin aceia care, în timp ce recunosc sacrificiul lui Cristos ca sacrificiul Ispăşirii pentru sigilarea Noului Legământ, ignoră o lucrare de reconciliere în privinţa oamenilor, prin care ((29)) oamenii trebuie să fie aduşi iarăşi în armonie cu Dumnezeu, prin lucrarea Noului Legământ.

Această operă a Împăcării, în privinţa omenirii, nu poate fi împlinită instantaneu şi prin credinţă. Ea poate începe într-un moment şi prin credinţă, iar împăcarea între păcătos şi Atotputernicul poate fi împlinită socotit prin credinţă, dar sfera Împăcării intenţionate de Dumnezeu este mai mare şi mai înaltă decât aceasta. Aranjamentul Lui este ca aceia din rasa umană care doresc să revină la împăcare cu El (şi cu legea Sa dreaptă) vor fi acceptaţi în mod socotit prin Mijlocitorul lor, dar nu vor fi primiţi pe deplin şi complet (de către Tatăl) atâta timp cât sunt în realitate imperfecţi. Ca atare, în timp ce opera Mijlocitorului (Cap şi „corp”) este să vestească omenirii faptul că Dumnezeu a dat o jertfă pentru păcat prin care El poate să fie drept şi totuşi poate primi pe păcătos înapoi în armonie cu El, şi că acum El este dispus să acorde binecuvântarea stării de fiu cu viaţa ei veşnică şi cu eliberarea de stricăciune, opera Lui este şi să clarifice întregii omeniri că această ofertă de mântuire este un mare dar şi ar trebui să fie prompt acceptată, iar condiţiile ei sunt doar un serviciu înţelept; şi mai mult decât atât, opera Mijlocitorului ca reprezentant al Tatălui este şi aceea de a restabili în mod real — mintal, moral şi fizic omenirea restituită — pe toţi aceia care vor primi slujirea Sa şi I se vor supune. Astfel opera Mijlocitorului va avea în final ca rezultat o împăcare reală între Dumnezeu şi cei pe care Mijlocitorul îi va restabili la perfecţiune.

Acestei mari opere a Mijlocitorului i-a fost destinat întregul Veac Milenar; pentru acest scop Împărăţia lui Mesia va fi stabilită pe pământ cu toată puterea şi autoritatea; pentru acest scop El trebuie să domnească, pentru a nimici orice influenţă rea care ar împiedica lumea să vină la cunoştinţa acestui binevoitor adevăr al dragostei şi îndurării divine, a acestei prevederi sub Noul Legământ, că „oricine vrea” se poate întoarce la Dumnezeu. Dar în timp ce marele Mijlocitor astfel va primi, va binecuvânta şi va restabili, sub condiţiile ((30)) Noului Legământ, pe toţi cei care vor dori părtăşie cu Dumnezeu prin El, va distruge dintre oameni cu o distrugere veşnică pe toţi aceia care sub ocaziile favorabile ale acelei Împărăţii Milenare vor refuza oferta divină de reconciliere. Fapt. 3:23; Mat. 25:41, 46; Apoc. 20:9, 14, 15; Prov. 2:21, 22.

Încheierea Veacului Milenar va veni după ce acesta va fi îndeplinit toată opera de mijlocire pentru care a fost intenţionat şi fixat. Atunci funcţia mijlocitoare a lui Cristos va înceta fiindcă nu vor mai fi răzvrătiţi, nu vor mai fi păcătoşi. Toţi cei dornici de armonie cu Dumnezeu o vor fi atins în mod perfect; iar toţi păcătoşii cu voia vor fi fost îndepărtaţi de la viaţă până la timpul acela. Atunci va fi împlinită profeţia Domnului nostru că toate lucrurile din cer şi de pe pământ vor fi găsite lăudând pe Dumnezeu; şi atunci va fi împlinită promisiunea divină că nu va mai fi moarte, nici suspin şi nici plâns, pentru că lucrurile (condiţiile) anterioare vor fi trecut. Apoc. 21:4; Ps. 67.

Când marele Mijlocitor-Împărat va preda Tatălui întreaga Sa operă terminată, predându-Şi funcţia şi Împărăţia aşa cum explică apostolul (1 Cor. 15:24-28), ce rezultate durabile putem aştepta să dovedească pentru omenire marea operă răscumpărătoare a Mijlocitorului?

Aceasta va fi realizat:

(1) Pecetluirea Noului Legământ cu sângele Său preţios, făcând ca prevederile lui îndurătoare să fie posibile pentru toată omenirea.

(2) Reconcilierea sau aducerea înapoi în armonie cu Dumnezeu a unei „turme mici”, a „unei preoţimi împărăteşti”, zeloşi pentru fapte bune — dispuşi să-şi dea viaţa în serviciul lui Dumnezeu; care, fiind astfel asemănări ale Mântuitorului lor, vor avea prin aranjament divin privilegiul să fie împreună-moştenitori în Împărăţia Milenară şi părtaşi naturii Sale divine. 1 Pet. 2:9, 10; Tit 2:14; Rom. 8:29.

(3) Reconcilierea, restabilirea deplină a unui pământ plin de fiinţe umane perfecte, fericite — toată omenirea găsită dornică de favoare divină în condiţiile divine: pe aceştia ((31)) Mijlocitorul îi va preda Tatălui, nu numai deplin restabiliţi, dar şi instruiţi în dreptate şi autocontrol şi plini de spiritul loialităţii faţă de Dumnezeu, spiritul sfinţeniei, şi stăpâniţi de roadele lui binecuvântate — blândeţe, răbdare, bunăvoinţă, evlavie — iubire. În această stare ei vor fi într-adevăr fără pată şi ireproşabili, precum şi în stare să reziste la orice încercare.

(4) Nimicirea tuturor celorlalţi din omenire, ca nevrednici de altă favoare — a celor care îngreunează pământul, a căror influenţă n-ar putea fi benefică pentru alţii şi a căror existenţă mai departe n-ar slăvi pe Creatorul lor.

Astfel, la încheierea Veacului Milenar, lumea va fi venit iarăşi pe deplin în favoare divină, pe deplin în unitate cu Dumnezeu, aşa cum omenirea a fost reprezentativ în armonie, în unitate cu Dumnezeu, în persoana lui Adam, înainte ca păcatul să fi intrat în lume: dar pe lângă aceasta, ei vor poseda o experienţă cât se poate de valoroasă, experienţa cu răul, deoarece prin aceasta vor fi învăţat o lecţie despre răutatea păcatului, şi despre înţelepciunea şi folosul dreptăţii şi a faptului că ea este de dorit. Mai mult, ei vor avea o creştere a cunoştinţei şi o exercitare mai largă a diferitelor talente şi capacităţi pe care le-a avut omul iniţial la creare, dar într-o stare nedezvoltată. Şi această lecţie va fi folositoare, nu numai omului, ci şi sfinţilor îngeri, care vor fi fost martorii unei ilustraţii a echilibrului Dreptăţii, Iubirii, Înţelepciunii şi Puterii divine într-o măsură în care altfel ei n-ar fi putut concepe că este posibil. Iar lecţia pe deplin învăţată de toţi, putem presupune, va rămânea pentru totdeauna, aplicabilă altor rase încă necreate, pe alte planete ale întinsului univers.

Şi care va fi centrul acelei istorii spuse de-a lungul eternităţii? Va fi istoria marii răscumpărări sfârşite la Calvar şi a ispăşirii bazate pe acea dare a preţului corespunzător, care a demonstrat că Iubirea şi Dreptatea lui Dumnezeu sunt cu exactitate egale.

Având în vedere marea importanţă a acestui subiect al Împăcării şi având în vedere faptul că acesta este atât de ((32)) imperfect înţeles de către poporul Domnului, şi de asemenea având în vedere faptul că erorile susţinute în legătură cu alte subiecte împiedică o vedere corectă asupra acestui subiect important, în discutarea lui în acest volum ne propunem să acoperim o sferă largă şi să întrebăm:

(1) În legătură cu Iehova, Autorul planului de Împăcare.

(2) În legătură cu Mijlocitorul, care a făcut sacrificiul pentru Împăcare şi prin care sunt aplicate omenirii decăzute toate prevederile îndurătoare ale acestuia.

(3) În legătură cu Spiritul sfânt, canalul sau mijlocul prin care îi sunt aduse omenirii binecuvântările reconcilierii cu Dumnezeu.

(4) În legătură cu omenirea, pentru a cărei folos a fost întocmit acest mare plan de Împăcare.

(5) În legătură cu răscumpărarea, centrul sau punctul axial al Împăcării.

Luând aceste subiecte în această ordine, despre care noi credem că este cea cuvenită şi logică, sperăm să găsim declaraţia divină cu privire la aceste diferite subiecte aşa de clară, aşa de puternică şi aşa de satisfăcătoare, încât să îndepărteze din minţile noastre mult din negura, taina şi concepţia greşită care au întunecat până acum acest subiect al Împăcării, de importanţă recunoscută. Dar pentru a obţine aceste rezultate de dorit nu trebuie să abordăm aceste subiecte împiedicaţi de crezurile sau părerile omeneşti. Trebuie să le abordăm neîmpiedicaţi de prejudecată, gata, dispuşi, ba chiar nerăbdători să fim învăţaţi de Dumnezeu; nerăbdători să ne dezvăţăm de orice am primit până acum numai prin propriile noastre presupuneri sau prin sugestiile altora, de orice nu este în armonie cu Cuvântul Domnului; nerăbdători de asemenea să avem tot sfatul lui Dumnezeu asupra fiecărui aspect al acestui subiect. Tuturor celor care astfel vin, care astfel caută, care astfel bat, marele Învăţător le deschide calea şi ei „vor fi învăţaţi de Domnul”. Isa. 54:13.

Premierii PSD = ciuma roşie = mafia: mafioţi, puşcăriaşi, plagiatori, imbecili şi, hâc, beţivani

Nicolae VacaroiuVi-l mai amintiţi pe Nicolae Văcăroiu, acest Votcăroiu al PSD = ciuma roşie = mafia? Nulitatea intelectuală, nulitatea morală, beţivanul, omul de paie al KGB-itului criminal Ion Iliescu, pe care nu l-a deranjat nimeni 4 ani din funcţia de prim-ministru al României? Cum a reuşit să se menţină acest fost scârţa-bârţa prin Consiliul de Stat al Planificării comuniste în funcţia de premier? Simplu: cu ajutorul securiştilor criminali aciuaţi în cloaca numită pompos Partidul România Mare (PRM) – păstorită de nebunul paranoic, fost pupincurist al Elenei Ceauşescu, Corneliu Vadim Tudor, plus alţi tovarăşi şi “preteni” de prin partidele minuscule satelit ale Marelui Partid Comunist de după 1989, adică FSN = PDSR = PSD.

Mai mult, în perioada 1997 – 2000, cu Emil “învins de Securitate” Constantinescu la Cotroceni şi PNL + PNŢCD + PD (= PDL) + UDMR + … la guvernare (evident, toate tâmpeniile perioadei s-au spart în capul PNŢCD-ului, liberali nici usturoi n-au mâncat în acea perioadă, nici gura nu le miroase), tovarăşul Votcăroiu a deţinut funcţia de al doilea om în stat, adică preşedintele Senatului, plus că a mai fost şi Preşedintele interimar al României, la prima suspendare a lui Traian Băsescu, asigurând trecerea lină de la un beţivan borât, care reuşea cu greu să articuleze trei fraze în lumba română, la imbecila mileniului, Viorica Dăncilă de Tiliorman.

Şi se mai miră unii ca proştii c-au plecat 10 milioane de români afară. “Vai, maică, ăştia nu fac nimic!”, dar, maică, de ce pui tu, cretină nenorocită, ştampila de cei trei trandafiri, de 30 de ani încoace, dacă-ţi pleacă nepoţii şi copii afară? De ce votezi tu, grobian retardat, mereu PSD-ul, în schimbul unui litru de ulei, dacă familia ta moare în spitale cu viermi, pe drumuri de rahat, iar creşterea preţurilor depăşeşte marirele de pensii şi salarii?

Haideţi să vedem, mai jos, câteva însemnări despre Votcăroiu, cel care a menţinut România a umbra secerei şi ciocanului, adică pe axa Coreea de Nord – Rusia criminalului Vladimir Putin (unde este dictatură în toată regula) – Tiliorman (polul sărăciei în România).

Dl. Văcăroiu nu iubeşte sticla, nu suportă betonul, dar adoră gustul pământului

Dl. Văcăroiu iubeşte natura, iar natura, la rândul ei, îl iubeşte pe domnul Văcăroiu oferindu-i şi ea, amărâta, după posibilităţile ei modeste, câteva vedre de vin, o votcă naturală de prună, o masă în aer liber sub care să se odihnească.

Din această dragoste fierbinte dintre tăticul senatorilor (era în 2003 şi pe atunci Votcăroiu era preşedintele Senatulu, adică numărul 2 în Republica Neocomunistă România – n.m.) şi mama natura a venit pe lume, la Ştefăneşti-Argeş, o curticică ce a cântărit la naştere doar 2.000 de metri pătraţi. Acum s-a făcut mare şi i-a crescut livada, via, vila.

Mitică Nistor, primarul din Ştefăneşti (primar în 2003 – n.m.), spune că în timp ce stă la ea dl. senator “mănâncă, doarme, munceşte şi îşi creşte animalele”. Adică cum animalele? Hai, dom’le, să fim serioşi, ce pana mea! Nu cumva e vorba despre păsări, că ştim cu toţii, vorb-aia, cât de mult îi place lui nea Văcă să dea la raţe, la boboci, la gâşte. Nu pot să cred c-a ajuns în asemenea hal încât să dea şi la animale d-astea mari, la vaci, la boi, la porci. E imposibil. Părerea mea. (“Academia Caţavencu”, nr. 620/2003)

Citeste si articolele:

Nicolae Vacaroiu, omul de paie al KGB-istului Ilici Iliescu

Nicolae VacaroiuViaţa publică din România este populată de tot felul de specimene. Pe o parte dintre ele le-ai ocoli, dacă le-ai vedea pe stradă. Apar însă la televizor. Indivizi cu nudul în creier fac din România o imensă mahala. Fără idei, fără limba română rostită corect, fără moralitate, aceşti caraghioşi asigură circul. Din prea mult circ, nu mai ştii care este normalitatea şi până la urmă a cui este această ţară. Între foştii comunişti, securişti, demnitari corupţi şi aceste pesonaje (cele două mulţimi se şi întrepătrund), există marea masă tăcută şi care înghite orice.

Nicolae Văcăroiu este fostul contabil al bolşevicilor, “creator” de planuri cincinale la Comitetul de Stat al Planificării comuniste. Propus de kaghebistul Ion Iliescu pentru funcţia de prim-ministru în perioada 1992 – 1996, Văcăroiu-Săniuţă a reuşit “performanţa” ca timp de patru ani să nu facă reforme economice profunde în România, consecinţa fiind intrarea noastră în UE la ani buni întârziere faţă de ţări precum Ungaria, Polonia sau chiar ţările baltice. Această nulitate absolută a neocomuniştilor din PSD a adus la guvernare partide extremiste (asta era imaginea în Occident), precum PRM sau PUNR. În timpul guvernării Văcăroiu, tribunaticul Vadim Tudor a avut secretari de stat în Guvern şi prefecţi în teritoriu. Cu aşa o guvernare de cacao, inflaţia era galopantă, se dădeau cupoane la tot cartierul (ţiganii cumpărau cupoanele de privatizare într-o veselie), se furau ultimele întreprinderi de stat şi se mai pot aminti alte 1001 de motive pentru care acest sinistru personaj ar trebui trimis la lada de gunoi a istoriei triste pentru acest popor.

Citeste si articolele:

Nicolae Vacaroiu, unul dintre demolatorii economiei romanesti

Nicolae VacaroiuVă mai amintiţi de tovarăşul Nicolae Văcăroiu? Omul de paie al lui Ion Iliescu, prim-ministrul din perioada 1992-1996, perioadă în care inflaţia era galopantă, nu s-au făcut reforme, iar la plecarea guvernului Văcăroiu visteria ţării era goală, acesta este Nicolae Văcăroiu. Dacă mai adăugăm şi faptul că în perioada 2000-2008 a fost preşedintele Senatului, adică numărul 2 în stat, plus două săptămâni preşedinte al României, avem imaginea acestui beţivan care, vorba unui Barbu de la zero_TV, a fost un mare politician (poate pentru unguri, cehi sau polonezi care făceau reforme în timp ce tovarăşul Văcaroiu se juca cu Săniuţa). Dar tovarăşul Văcăroiu mai avea şi protejaţi în teritoriu. Despre unul dintre ei povestea “Academia Caţavencu” în nr.37/2008.

Se numea (şi se numeşte) Dan Bălă, protejatul tovarăşului Văcăroiu. Era (şi probabil este) primarul comunei Redea, pe aproape de Caracal. Tovarăşul Bălă a fost ales, în 2008, ca primar al comunei cu 70% dintre voturi, reprezentând PSD=PCR. Vecinătatea cu Caracalul, locul unde s-a răsturnat carul cu proşti, cum spune legenda, i-a determinat, probabil, pe acei votanţi să pună ştampila pe un individ care: 1) cu câţiva ani în urmă a scăpat de o condamnare de zece luni pentru lovirea unui cetăţean cu parul în cap; 2) în iulie 2008, aflat într-un local din Caracal (Karma pe numele lui), împreună cu şeful de post din Redea, Laurenţiu Geapana, ei bine, cei doi, beţi mangă, s-au luat la bătaie cu badigarzii cârciumii. Pentru această faptă măreaţă, respectivul nu a păţit nimic.

Şi acum motivul pentru care şmecherul de PSD=PCR are aşa o “trecere” în faţa organelor. Tovarăşul Bălă este, în timpul liber, omul care are grijă de moşia de 0,92 de hectare moştenită în zonă de soţia lui Văcăroiu. Recoltele raportate de dumnealui proprietarilor de la Bucureşti l-ar face invidios până şi pe Ceauşescu. Singura diferenţă este că, spre deosebire de Ceaşcă, familia Văcăroiu chiar încasează banii pentru recoltele alea fabuloase. Drept răsplată tovarăşul Văcăroiu voia (o fi reuşit?) să-l propună candidat pentru un fotoliu de senator. Stima noastră şi mândria/ PSD-ul şi hoţia.

Citeste si articolele:

Guvernarea Vacaroiu-PSD sau cum a fost jefuita Romania

PSDFPS sau Frăția Perpetuului Șmen

Mecanismul așa-zisei spargeri a economiei planificate, moșmondite de Ceaușescu și pus la cale de reforma Coșea-Văcăroiu (anal-istu’ lu’ Pește Mircea Coșea este invitat și azi la tembelizor să ne explice cum e treaba pe partea economică – n.m.), un fel de Salva-Vișeu a erei Iliescu, nu este decât cheia prin care marii șacali ai României de după 1989 (majoritatea foști securiști și foști nomenclaturiști comuniști – n.m.), deghizați în inocenta redingotă a investitorilor strategici, a dat iama în iatacul patrimoniului public. După micile găinării încropite de înghițitorii de râme din MEBO și apoi din Asociațiile Salariaților, iată că megaploșnița Fondului Proprietății de Stat (FPS) suge vârtos grosul zestrei de fată mare și fără datorii externe a României. FPS gestionează 70% din averea țării; deși pe hârtie este subordonat Parlamentului, funcționează, în realitate, independent; Parlamentul primește, o singură dată pe an, o informare de la FPS. Pentru a le adormi vigilența și a-i lua copărtași, o liotă de reprezentanți ai celor două Camere a fost cooptată de tandemul Coșea-Văcăroiu, în Consiliul de Administrație al FPS.

Investiția lupului paznic la stână

Hărtănirea prefențială a avuției naționale i-a inventat pe așa-zișii investitori strategici, care au beneficiat de credite uriașe, din partea unor bănci mânjite până în măduva oaselor, pentru acțiunile de transfer de proprietate. De cele mai multe ori, așa cum s-a dovedit, creditele au fost acordate fără garanție.

  • Exemplu: Scoaterea la mezat a hotelului Inter, pe spezele/complicitatea FPS și câștigarea licitației, făra niciun ban pus la bătaie, de către frații Păunescu (fratele mai mare, din cei trei, a fost nașul de cununie al “prințișorului” Nicu Ceaușescu; tot cei trei frați au lansat postul B1 TV, unde zburdă în voie, în fiecarea seară mafia PSD-istă; tot cei trei frați au “privatizat” cea mai cunoscută echipă de fotbal din România (erau acționari acolo), Steaua București, încăpută pe mana unui bișnitar, ulterior mafiot și pușcăriaș, George Becali, cel care trimitea interlopi să-i amenințe pe părinții elevilor din galeria Stelei și care nu a investit nimic în performatele sportive (neinvestind în copii și juniori) ale celebrei Steaua, câștigătoarea Cupei Campionilor, în 1986, ci doar a muls-o de bani – n.m.).

Inspectoratul General al Poliției (IGP) controlează afacerea Inter, până la limita de acces, și nu descoperă nicio neregulă, după care depune armele, întrucât intră în zona unui tabu. IGP nu are competența de a controla FPS-ul, întrucât Fondul Proprietății de Stat este subordonat Parlamentului și, într-un stat de drept precum România anului 1996, există o clară separație a șpăgilor.

Diversiunea Dima

Numit în martie 1993 președintele Consiliului de Administrație al FPS, Emil Dima a lăsat de înțeles, în primă fază, c-ar avea de tranșat un conflict de calibru național, cu Patronatul lui George Constantin Păunescu (fratele mai mare – n.m.). Diferendul s-a dovedit a fi, ceva mai târziu, o diversiune tipică a SRI și al cărei scenariu încearcă să acrediteze, și astăzi (în 1996 – n.m.), ideea că frații Păunescu s-ar afla, chipurile, în dizgrația președenției (la Cotroceni era KGB-istul criminal Ilici Iliescu – n.m.), a IGP și SRI. Nimic mai fals! Cum tot falsă este și perioada disidenței lui Dima. Căci cum altfel ar fi posibil ca un fost deținut politic să intre în PDSR, să ajungă senator și prefect de Dâmbovița și apoi președintele unui organism controlat in corpore de SRI? Și când spunem asta, ne gândim, în primul rând, la rolul jucat de SRI, prin Emil Dima, la privatizarea Sc CELROM SA, de către ROMCARTON-ul lui Vladimir Cohn.

IGP face ordine

Scandalul de la SC CELROM, cea mai mare fabrică de carton ondulat din Europa de Est, continuă să țină și astăzi cohortele de greviști în stradă. Greviști cărora, după ce li s-au rupt spinările, la propriu, de către trupele de intervenție ale Inspectoratului de Poliție al Județului Mehedinți și de cele ale Jandarmeriei, li s-au desfăcut contractele de muncă, taman în Săptămâna Patimilor. Ordinul de atac asupra CELROM a fost dat, zice-se, de inspectorul șef al IJP Mehedinți. În fond, venea direct din cabinetul ministrului de Interne (e vorba de PSD-istul, PDSR cum se numea atunci, Doru Ioan Tărăcilă, la acea vreme – n.m.) D.I. Bumbăcilă.

Legea conservării masei

Pe scurt, maniera în care s-a privatizat SC CELEROM, în favoarea ROMCARTON/FPS, este de-a dreptul monstruoasă și dă cu capul de pereți lege după lege (și pe atunci, mafioții PSD-iști se ștergeau la fund cu legile țării, așa cum o fac și astăzi; în prezent, fac și mai rău, încercând să modifice legile în favoarea lor – n.m.). Abia după declanșarea grevei și după ce sinistrul V. Cohn a mistuit complet mitul caidului cartonului ondulat, Corpul de Control al Guvernului s-a învrednicit să întreprindă o anchetă la Tr. – Severin, în urma căreia justifică greva sindicatului CELROM și revocă contractul nr. 102/31.03.1994, de vânzare cumpărare a acțiunilor SC CELROM, dintre ROMCARTON și FPS. Adică, prin mânăriile FPS-ului, Cohn câștigă pachetul majoritar de acțiuni (51%), cu plata în rate și la valoarea de 12.260 lei/acțiune (lei vechi; 10.000 lei vechi = 1 leu nou, de astăzi – n.m.), încălcându-se astfel legea prin care investitorii străini nu pot cumpăra decât cel mult 49% din societățile comerciale ale unei singure ramure economice. Asta în timp ce asociația salariaților (1170 membri acționari) a cumpărat pachetul de acțiuni de 20%, la valoarea de 57.241 lei/acțiune. Specularea diferenței de preț a celor două tipuri de acțiuni, egală cu 44.981 lei aduce ROMCARTON-ului un cadou de 68.838.939.954 lei din averea statului. Totul s-a realizat prin acțiunea discreționară a Consiliului de Administrație al FPS, adică a lui Dima, via SRI.

Un microcosmos al samavolniciei

Când a fost nevoit să dea explicații cu privire la acest imens matrapazlâc, Dima a motivat că a optat în favoarea invetitorului strategic, pentru că CELROM, neputând contribui cu bani lichizi la programul investițional, nu a solicitat niciodată 51% dintre acțiunile societății, din pachetul deținut de FPS. Adevărul este că oferta CELROM-ului depășește cu 2,5 milioane $ pe cea a ROMCARTON-ului. Cum era de așteptat, Legile lui Cohn nu s-au oprit aici. După ce a pus mâna pe CELROM, Cohn dublează prețul produselor finite, încălcând, astfel, preavizul de 30 de zile, privind modificarea regimului prețurilor. O lună mai târziu, Cohn scade cu 30% prețurile industriale, instituind monopolul pe cartonul ondulat românesc. Și cine credeți că-i sare într-ajutor? Nimeni altul, decât Valentin Păunescu, într-un recent număr (era în 1996 – n.m.) din Curierul Național, după sfânta lege a corbului care nu scoate ochii la corb.

Dinamovibilitatea investitorului strategic Vladimir Cohn

Vladimir Cohn, zis Vova, se naște la 26 noiembrie 1944 în București, în vecinătatea panteonului unor figuri ilustre, care l-a aliniat pe Valter Roman lui Silviu Brucan și pe Teohari Georgescu, Anei Pauker. Și tot acolo în bătătura vilei, amirosind la pulan de milițian, a birou de anchetator și a cravașă de securist, Vova va auzi pentru prima dată de Clubul Dinamo, unde va face polo și-l va cunoaște mai târziu, după ce va fi plecat din România prin anii 1970, pe cel de-al doilea socru al său, fostul jucător dinamovist Liță. Vova se recăsătorește în 1984 cu Andreea Liță, care primește, în cel mai scurt timp și contrar tuturor habitudinilor securisto-ceaușiste, aprobarea de a părăsi România, în SUA, via Israel. Și nu numai s-o părăsească, dar s-o și viziteze când vor mușchii ei. Împreună cu Vova, evident. Tot contrar procedurilor regimului comunist, tata-socru nu este destituit din fruntea Clubului Dinamo, după plecarea fiicei în Occidentul decadent. Cuplul de proaspeți însurăței își petrece vacanțele, dacă nu în Franța, la Trois Valees, atunci cu siguranță la ski, pe Valea Prahovei. Vova făcea afaceri în România încă de prin anii 1980, importând mobilă în SUA.

Cătunie, grade grele

Se întoarce în România în 1990, prezentând la graniță un pașaport american și în scurtă vreme este introdus la Iliescu, de Bujor Sion. Dă primul tun financiar în vara aceluiași an, când pune mâna cu piciorul stâng, pe fabrica ICOA din București, la prețul neliberalizat al unei ciorbe de burtă. Cu ajutorul fostului secretar de stat, Marin Nicolae, demis în urma unui uriaș scandal de corupție, înființează ROMCARTON. Societate, căreia, după cum bine știți, îi fac reclamă (se întâmpla în 1996 – n.m.) pe tricouri jucătorii Clubului de fotbal Dinamo. Ceva mai târziu, obține pe semnătura lui Petre Roman, prietenul său din copilărie, Clubul Dacia pe care îl rebotează “Ilie Năstase”. Nasty, care nu ia niciun sfanț din afacerea asta, îl obligă pe Vova să revină la vechea denumire a clubului. Tot pe semnătura lui Roman primește o vilă în str. Gogol nr. 1. Pentru cei 187 m2 ai vilei plătește strivitoarea chirie de 1198 lei (vechi, adică 0,1198 lei noi – n.m.) pe lună. În cercurile intime îi place să se dea general de securitate, dar în fond se pare că n-a fost decât colonel.

Orgasme pe carton ondulat

Vova a bigamizat, până de curând, cu vestitul manechin Cătălina Isopescu, reprezentanta prestigioasei firme Elite în România, fata lui nea’ Isopescu de la TVR 1. După izbucnirea scandalului CELROM/ROMCARTON, Cătălina a șters putina în Germania. Nu înainte de a-i restitui amorezului Mercedesul pe care Vova i-l făcuse cadou. Nu însă și ceasul de platină. Scandalul economic este precedat, în ordine cronologică, de cel provocat de nevasta legitimă a lui Cohn, Andreea, care află cu lux de amănunte de legătura lui Vova cu Isopeasca și intentează acțiune de divorț. Și nu pe gratis, ci contra sumei de 2 milioane $, pe care o pretinde drept despăgubiri. Dupa ce Cătălina părăsește ringul, Andreea își retrage acțiunea și se întoarce în patul conjugal, de carton ondulat, al lui Vova.

Concubinajul cu frații Păunescu

Este asociat la Melody Bar, cu Viorel Păunescu, și la ANA PAN SRL, cu George Copos. În acțiunea de cumpărare a pachetului majoritar de acțiuni CELROM este sprijinit direct de Virgil Măgureanu, cu care este prieten de familie. După ce a cumpărat și societatea AMBRO-Suceava, Vova a ajuns să dețină 95% din ramura de producție a cartonului ondulat românesc. Când a discutat cu directorul societății AMBRO preluarea pachetului majoritar de acțiuni, Vova era însoțit de ofițerul de obiectiv SRI. Așa se face că, de aici și până la legenda că Vladimir Cohn ar fi folosit adesea SRI-ul în acțiuni de spălare a banilor negri, distanța a devenit amețitor de scurtă. (“Academia Cațavancu”, nr. 232/1996)

Citeste si articolele:

In timp ce Fermierilor le plingi de mila,“Casa Isarescu”, de ochii lumii ,prin  ANI este verificata ,dar  averea lui Mugur Isarescu – conturi, terenuri si case nu sunt la …vedere

Vinul produs de “laboratorul” lui Isarescu de la Dragasani, a crescut cifra de afaceri a firmei pe care o detine cu 100%.

In Bucuresti, singurul hotel care distribuie vinul produs de seful Bancii Centrale este Plaza Hotel.
De ochii lumii ,ANI verifica averea lui Mugur Isarescu

Averea guvernatorul Bancii Nationale a Romaniei (BNR), Mugur Isarescu, este verificata de Agentia Nationala de Integritate (ANI). Este vorba despre un ONG care militeaza pentru drepturile consumatorilor. Organizatia l-a reclamat pe guvernatorul BNR pe motiv ca ar fi discrepante intre mai multe declaratii publice facute de acesta privind un credit la Volksbank si declaratiile de avere depuse. ANI va face verificari si ii va audia pe reprezentantii ONG-ului.
Purtatorul de cuvant al BNR, Dan Suciu, a declarat la Digi24 ca este vorba despre o sesizare a unui ONG, nu despre o incalcare a legii: “Nu e prima data cand se fac astfel de verificari”. In privinta creditului care face obiectul sesizarii, acesta a fost facut si inchis, iar “lucrurile au fost clarificate”, a adaugat Dan Suciu. “Toate declaratiile de avere sunt publicate pe site-ul BNR, pot fi citite si urmarite”, a mai spus el.
De cateva zile, sunt tot mai insistente semnele unui atac concertat, deocamdata difuz, la adresa guvernatorului BNR. Nimeni nu prea are curajul, deocamdata cel putin, sa ridice oficial glasul…
Averea lui Mugur Isarescu: conturi, terenuri si case de 1.083.501 euro

Econtext.ro a evaluat averea a zece bugetari, conducatorii celor mai importante institutii publice din România. Analiza a fost facuta pe baza declaratiilor lor de avere, iar pentru bunurile a caror valoare nu a fost inclusa in aceste documente (terenuri, cladiri, masini etc.), s-au realizat calcule proprii, pe baza preturilor care sunt pe piata in acest moment, raspunsul final fiind prezentat in euro.

Guvernatorul Bancii Nationale si-a imprumutat cu bani propria firma

Seful BNR are o firma, SC Mar SRL, a carei valoare este de 231.000 de lei si careia i-a acordat un imprumut in nume personal, in valoare de 621.582 de lei. Tablourile, bijuteriile si ceasurile aflate in proprietatea lui Isarescu si a sotiei sale valoreaza 110.000 de euro. Are doua case, o vila in Ilfov si una in Dragasani, Vâlcea, si doua terenuri. Conturile lui Isarescu sunt in valoare de 87.000 de euro, iar plasamentele in actiuni insumeaza peste 250.000 de euro. In total, averea primului bancher al tarii este estimata la 1.083.501 euro. (R.S.)

Remedii naturale cu lamaie; 2- Cum poti obtine pilule din “farmacia ” plantata in casa ta! ; 3 -Cresterea citricelor in ghiveci 4- Sfaturi pentru ingrijirea citricelor-lamai, portocal, mandarin, calamondin – tainele citricelor de apartament;5-Cum se face cura cu lamiie si cu alte …”ingrediente”

aaaInainte sa utilizati lamaia in tratamente cosmetice naturale, preparate acasa, este nevoie sa tineti cont de cateva precautii esentiale.

Important de retinut este ca aciditatea lamaii poate cauza iritatii atunci cand este aplicata direct pe rani deschise . De aceea, se recomanda evitarea expunerii neprotejate la soare timp de 24 de ore dupa folosirea unui tratament homemade. Amestecul trebuie sa fie diluat intotdeauna cu apa (doua parti apa, o parte zeama de lamaie), pentru a evita pericolul instalarii iritatiilor). Pielea sensibila, uscata sau crapata trebuie sa fie tratata cu ingrediente mai blande, nicidecum acide precum lamaia. Acelasi lucru este valabil si pentru buzele inflamate sau iritate.

1. Masca din lamiie ,galbenus de ou si fulgi de ovaz
Acest tratament este recomandat pentru corectarea zonelor pigmentate ale pielii . Amestecati sucul stors de la o jumatate de lamaie (diluat cu apa), cu o jumatate de lingura de ulei de migdale , 2 linguri de fulgi de ovaz si un albus de ou.
Aplicati masca direct pe petele cutanate, lasati-o sa actioneze 15 minute, apoi clatiti cu apa calduta. Acidul citric din lamaie va decolora usor zonele pigmentate.
2. Masca exfolianta cu lamaie
Exfolierea pielii face parte din ritualul zilnic de ingrijire a tesutului cutanat, fiind un proces necesar pentru indepartarea celulelor moarte si stimularea regenerarii celulelor epidermei. Amestecati sucul de la o lamaie (diluat cu apa) cu aproximativ 120 grame de zahar, pentru a obtine o masca de exfoliere.
Zeama de lamaie contine acizi alfa hidroxilati, eficienti in inlaturarea celulelor moarte. Efectuati miscari circulare atunci cand aplicati masca, pentru rezultate optime. Tratamentul nu este recomandat persoanelor care sufera de dermatita seboreica , intrucat ar putea agrava iritatiile specifice acestor afectiuni dermatologice.
3. Masca de par cu lamaie
Sucul de lamaie poate fi folosit cu succes in indepartarea cojilor de pe suprafata scalpului, cauzate de uscarea excesiva a pielii, matreata sau reziduuri de sampon. Aciditatea acestui fruct ajuta si la reglarea pH-ului scalpului.
Diluati o lingura de zeama de lamaie intr-o cana de apa, apoi masati pielea capului cu aceasta solutie naturala si clatiti-va dupa ce asteptati doua minute. Nu va expuneti la soare imediat dupa acest tratament, intrucat parul ar putea sa se decoloreze cu cateva tonuri.
4. Masca de picioare cu castraveti si ulei de masline
Pielea talpilor are nevoie de o ingrijire speciala, iar lamaia poate fi folosita cu succes si in acest sens. Introduceti in blender o lamaie fara coaja (taiata cuburi), doi castraveti feliati si doua linguri de ulei de masline. Procesati ingredientele pana obtineti o pasta fina, transferati mixtura intr-un bol si incalziti-o la cuptorul cu microunde.
Impartiti masca in doua parti egale si turnati compozitia in doua pungi din plastic. Introduceti talpile in cate o punga si masati-le bine, pana cand masca se intinde pe toata suprafata lor. Asteptati 10 minute si apoi clatiti-va cu apa calduta. Lamaia nu doar ca va exfolia pielea, ci o va revigora intens. Castravetele are un efect tonic, pe cand uleiul de masline hidrateaza in profunzime si lasa pielea fina la atingere.
5. Masca antirid cu lamaie
Antioxidantii din lamaie contracareaza efectele nocive ale radicalilor liberi asupra celulelor cutanate, prevenind si atenuand liniile fine. Vitamina C din lamaie actioneaza in profunzime si reface structura de colagen a pielii, ajutand-o sa isi mentina aspectul tanar.
Amestecati un galbenus de ou, o lingurita de suc de morcovi, doua lingurite de suc de lamaie si doua linguri de smanatana, pana obtineti o pasta omogena. Aplicati compozitia direct pe ten si lasati-o sa actioneze o jumatate de ora. Clatiti fata cu apa calduta. Utilizata regulat, masca ajuta la reducerea aspectului inestetic al ridurilor fine si la refacerea elasticitatii pielii.
6. Masca hidratanta cu miere si lamaie
Sucul de lamaie poate fi folosit si in prepararea tratamentelor homemade pentru hidratarea intensa a pielii. Amestecati zeama provenita de la un sfert de lamaie cu o lingura de miere, una de ulei de masline , 15 picaturi de vitamina A uleioasa si o jumatate de fiola de vitamina E.
Aplicati masca pe tenul curat, lasati-o sa actioneze 15 minute si clatiti-va cu apa calduta. Repetati tratamentul de maximum 3 ori pe saptamana.
7. Masca regeneratoare pentru par
Parul uscat si deteriorat poate fi regenerat cu ajutorul mastilor naturale care au in compozitie lamaie. Preparati o masca dintr-o ceasca de ulei de masline, 5 linguri de miere si patru linguri de zeama de lamaie. Aplicati tratamentul pe parul umed, asteptati ca acesta sa actioneze aproximativ un sfert de ora, apoi spalati parul ca in mod normal cu sampon. Clatiti bine si repetati operatiunea de 2-3 ori pe luna, pentru rezultate optime.
8. Masca pentru cuticule cu lamaie
Taierea cuticulelor este un obicei nociv pentru sanatatea unghiilor, de aceea specialistii recomanda mentinerea lor in cea mai buna forma. In acest sens, puteti utiliza o masca preparata din 2 lingurite de suc de lamaie proaspat stors, o lingurita de miere si o jumatate de cana de apa calduta.
Introduceti degetele in aceasta mixtura si lasati ingredientele sa actioneze 5-7 minute. Clatiti apoi mainile cu apa calduta si impingeti usor cuticulele spre baza unghiei, cu un instrument special. Masati-le la final cu un ser special sau o crema de maini hidratanta.

Consumul de lamaie ajuta in tratamentul mai multor infectii
Consumul unei limonade pe langa faptul ca este relaxant si racoritor este si util pentru tratarea pietrelor la rinichi, tratamentul bolilor cardiovasculare si reducerea temperaturii corpului ,accidentelor vasculare cerebrale,infectiilor gatului, constipatiei,problemelor dentare, arsurilor, excesului de greutate, problemelor parului, tulburarilor respiratorii, holerei s,febrei,hipertensiunii arteriale etc. Apreciata mai ales pentru efectele sale terapeutice, multe generatii au recunoscut importanta lamaiei in intarirea sistemului imunitar si in terapia bolilor stomacului. Aceasta ajuta nu doar la purificarea sangelui ci ajuta organismul sa lupte impotriva bolilor.
Lamaia este un fruct care contine flavonoide, substante care detin proprietati cu rol antioxidant si anticancerigen. Aceasta ajuta si la preintampinarea declansarii diabetului, a constipatiei, hipertensiunii arteriale, contribuie la ingrijirea pielii, a dintilor, in cazul indigestiei dar si a altor probleme de sanatate.
Majoritatea persoanelor se bucura de gustul limonadei, unii utilizeaza lamaia pentru a tine tantarii la distanta, iar altii o folosesc pentru a curata diferite materiale. Consumul de suc de lamaie asociat cu ulei de masline ajuta la eliminarea malului sau a pietrelor biliare.

Lamaia are efecte pozitive si poate ameliora simptomele a diverse tipuri de afectiuni:
– indigestie si constipatie In acest scop se pot adauga cateva picaturi de lamaie intr-un pahar cu apa sau in farfuria cu mancare; se va evita laptele, acesta nu este compatibil cu lamaia acida. Lamaia actioneaza ca un purificator al sangelui si ca un agent de curatare. O limonada din apa lamii si miere se amesteca bine. De asemenea, se pot adauga cateva frunze de menta sau seminte de fenicul zdrobite pentru un gust racoritor. Se va servi aceasta bautura racoritoare atat la pranz cat si la cina;

– febra – sucul de lamaie este recomandat sa se utilizeze de catre persoanele racite,pentru ca declanseaza transpiratia si diminueaza febra;

– ingrijirea dintilor – sucul de lamaie ar putea fi folosit si pentru ingrijirea danturii. In cazul in care se aplica suc proaspat de lamaie pe zonele dureroase , durerea se poate ameliora. De asemenea, masajul cu suc de lamaie opreste sangerarea gingiilor si elimina mirosul neplacut al acestora si preintampina alte probleme de sanatate legate de gingii. In plus, lamaia poate fi folosita la curatarea periodica a dintilor. Poate fi aleasa, pentru intretinerea sanatatii dintilor, o pasta de dinti care contine printre ingrediente, lamaie sau se va adauga o picatura de lamaie pe pasta de dinti utilizata in mod frecvent. In cazul in care o persoana mananca pulpa lamaii si simte arsuri in interiorul cavitatii bucale, isi va clati imediat gura cu multa apa;

– ingrijirea parului – sucul de lamaie s-a dovedit util in tratamentul de ingrijire pe scara larga a parului. Aplicat pe scalp, poate trata matreata,caderea parului, dar si alte probleme legate de par si scalp. Daca parul va fi clatit dupa fiecare spalare cu lamaie, va avea o stralucire naturala;

– ingrijirea pielii – sucul de lamaie fiind un medicament antiseptic natural, poate vindeca multe dintre problemele pielii . Acesta are efect antiimbatranire, elimina ridurile fine si previne aparitia punctelor negre. Consumul de suc de lamaie amestecat cu apa si miere confera pielii un luciu care se mentine in timp. In comert, exista sapunuri care au in compozitie aceste substante;

– arsuri solare – daca se va aplica suc de lamaie asupra zonelor afectate de soare, cicatricile pot disparea. Sucul de lamaie actioneaza ca un agent de racire si poate reduce senzatia de arsura de la nivelul pielii;

– hemoragii interne – intrucat lamaia are proprietati antiseptice si stiptice, aceasta poate opri hemoragiile . Se poate aplica suc de lamaie pe tampoane mici de bumbac care vor fi introduse in interiorul narilor pentru a se oprisingerarile nazale
– reumatism – lamaia are rol diuretic si poate trata reomatismul si artrita . Aceasta este utila si pentru indepartarea bacteriilor si toxinelor din organism;

– curele de slabire – daca o persoana consuma suc de lamaie amestecat cu apa calduta si miere va pierde in greutate;

– tulburari respiratorii – sucul de lamaie poate ajuta in terapia problemelor respiratorii datorita concentratiei bogate de vitamina C ;
– relaxarea picioarelor – lamaia este un agent antiseptic si aromatic cu rol benefic in relaxarea picioarelor. Se va adauga in acest scop putin suc de lamaie in apa calda si se vor introduce picioarele in apa pentru a se obtine efectul local de calmare;

– bataturi – in tratamentul bataturilor, sucul de lamaie se va aplica in locurile in care pielea este intarita;

– infectii ale gatului – lamaia este un fruct excelent care ajuta la combaterea problemelor legate de infectii ale gatului, deoarece are proprietati antibacteriene;
– hipertensiune arteriala – consumul de suc de lamaie este recomandat persoanelor care sufera de afectiuni cardiace ,deoarece contine potasiu. Acesta tine sub control ameteala, greata si stimuleaza instalarea unei stari generale de relaxare atat a corpului cat si a mintii, contribuind la reducerea stresului psihic si a depresiei Lamaia s-a dovedit a fi un remediu natural util care ofera solutii pentru diverse probleme de sanatate. Aceasta este un antiseptic complex necesar pentru mentinerea starii de sanatate a oricarei persoane. In acest scop, fiecare trebuie sa consume un sfert de lamaie in fiecare zi.
Lamaia este unul dintre cei mai repurtati inamici ai microbilor
Difterie
În difterie, tratamentul cu suc de lamaie se dovedeşte un puternic antiseptic, Dr. Wood, spune ca ” ar trebui să se faca gargara” cu suc din oră in ora, sau din doua in două ore, iar apoi se inghite cate o jumatate de lingurita de suc.

Hidropizie: ” Curatati de coaja o lamaie, si o taieti în felii mici, pe care le acoperti cu miere. Se consuma aceasta si se incepe cu o lamaie pe zi si se continua zilnic pana la 8 lamai pe zi .

Reumatism
Bea sucul de o jumatate de lamaie inainte de fiecare masa si inainte de culcare în fiecare seara, acesta poate fi diluat cu apă sub formă de limonadă puternic concentrata şi în acelaşi timp se aplică suc de lamaie si extern pe zona dureroasa. Aceste remedii isi dovedesc eficacitatea dupa numai trei zile prin reducerea durerilor.

Indepartarea tartrului
Sucul de lamaie poate inlocui cu succes o pasta de dinti, pentru aceasta scufundati periuţa de dinţi în sucul de lamaie diluat, vă ajută să va păstraţi dintii curati.

Lamaia creste rezistenta si imunitatea
Multe femei, bărbaţi şi copii sufera de lipsa cu calciu. Un cocktail de lamaie administrat timp de 30 de zile modifica in bine chimia corpului. Acest cocktail se administreaza de două ori pe zi, timp de 30 zile oferind o mai mare puterea de rezistenta la boli, imbunatateste memoria si rezistenta şi are efecte deosebit de benefice asupra tenului.
Reteta este: suc de lamaie, lapte praf şi miere care se agită într-un shaker.

Lămâia şi oboseala
Când simtiti ca incepeti sa obositi sucul dintr-o lamaie este salvator mai ales in caz de calatorii in care nu aveti alte alternative la indemaina. Are o acţiune rapidă mai ceva ca un medicament este, de asemena folositoare si in băuturi răcoritoare. Exploratorii de la tropice utilizareaza lamaie pentru protecţia împotriva nenumaratelor infecţii ce bantuie pe la tropice.
O cantitate mică de suc de lamaie va potoli setea mult mai eficient decât de o cantitate mare de apa. Călători cu experienţă declară că, atunci când ajung in localitati unde nu stiu daca apa este curata, adauga suc de lamaie in apa de băut iar, aceasta actioneaza ca un antiseptic şi previne si bolile si alergiile.

Constipatia este tratata atat din interior cat şi din exterior prin consumarea sucului de lamaie in amestec cu ulei de masline de patru ori zi cu zi. Masati si zona abdominala de 3 ori pe zi cu acest amestec si veti scapa de constipatie.
În artrita, se maseaza usor articulaţiile cu suc de lamaie si ulei de masline dupa ce pacientul a facut o baie fierbinte si apoi se aseaza in pat acoperit cu o pătură.

În bronşită se face gargara cu suc de lamaie si ulei de masline, iar exterior se face un masaj pe gât şi pe piept.

Cearcanele din jurul ochilor se pot estompa daca de doua ori pe zi se aplica suc de lamaie pe 2 tampoane ce se tin pe ochii cca 10 – 15 minute.
TRATAMENTE NATURISTE CU SUC DE LAMAIE
Sucul de lamaie actioneaza ca o lotiune tonica
Zeama de lamaie este ideala pentru tenul gras, pentru ca te scapa de excesul de sebum, insa nu exagera cu acest tratament naturist, deoarece poate sa sensibilizeze pielea cu timpul. Seara, inainte de culcare, aplica suc de lamaie pe ten, cu ajutorul unui disc demachiant. Lasa-l sa actioneze 1-2 minute, apoi clateste-te cu apa minerala. Acest procedeu previne ingrasarea pielii, fara sa iti lase o piele terna si uscata.

Zeama de lamaie trateaza acneea
Luand in considerare ca lamaia are proprietati antibacteriene si antifungice, o poti folosi ca adjuvant in tratamentul pentru reducerea acneei. Curata pielea cu un demachiant cu actiune blanda sau cu o lotiune micelara, dupa care taie doua felii de lamaie si plimba-le usor peste zonele afectate de acnee, timp de 5 minute, apoi indeparteaza cu apa rece.
Cum sa scapi de cosuri: solutii externe si interne
Scapa de punctele negre!
Aplica o masca pentru puncte negre. Ai nevoie de o felie de lamaie si de putina miere. Taie o felie de lamaie, intinde miere pe ea si maseaza usor zonele in care se formeaza, de obicei, punctele negre. Pentru rezultate cat mai bune, fa o baie de aburi inainte (din ceai sau apa fierbinte si uleiuri esentiale). Aceasta va deschide porii si va facilita curatarea lor.
Ai pete pe piele?
Efectele pe care le are zeama de lamaie pentru ten si cosuri nu se termina aici. Ea are un rol important si in modificarea pigmentilor pielii. Asadar, daca ai diferite pete pe piele (lasate de acnee sau pistrui), poti folosi cu incredere suc de lamaie proaspat stors. Tot ce trebuie sa faci este sa sa aplici zeama obtinuta de la o jumatate de lamaie pe zonele patate. Lasa sa actioneze 5 minute, apoi clateste-te cu apa.
Cum te scapa sucul de lamaie de cicatrici?
Indiferent de dimensiunea si aspectul unei cicatrice, rezultatul este acelasi. Incearca unul dintre cele mai bune remedii naturiste pentru atenuarea aspectului cicatricilor: sucul de lamaie. Tot ce trebuie sa faci este sa il aplici pe cicatrice timp de doua saptamani. Nu il tine mai mult de 5-6 minute pe locul respectiv si spala bine pielea, dupa care aplica crema hidratanta. Retine ca zeama de lamaie nu se aplica pe rani recente.
Ce efecte mai are zeama de lamaie pentru ten si cosuri?
Chiar daca nu suferi de acnee, poti sa apelezi la tratamentele cu suc de lamaie, cu conditia sa le aplici doar local, in locul unde ti-a aparut inflamatia. Tratamentele cu zeama de lamaie pentru ten si cosuri nu actioneaza doar la exterior, ci si in interior. Populara apa cu lamaie nu este benefica doar pentru persoanele care vor sa slabeasca, ci si pentru cele care vor sa-si detoxifice organismul. In plus, aceasta lupta si impotriva imbatranirii premature.
Truc cosmetic: Daca ai pielea prea sensibila si te ustura atunci cand aplici diferite tratamente cu zeama de lamaie, dilueaza sucul cu putina apa, astfel actiunea lui va fi mai delicata.
Uita de aspectul tern si de toate imperfectiunile pielii! Sucul de lamaie este multifunctional atunci cand vine vorba despre ingrijirea si infrumusetarea pielii, astfel ca ar fi pacat sa nu profiti de toate beneficiile oferite.

Ce poti face cu putina coaja de lamaie?

Desi este acra, acidulata, lamaia se recomanda persoanelor care sufera de aciditate gastrica deoarece stimuleaza producerea de enzime in ficat si pancreas. Cine are un stomac sensibil si se baloneaza dupa o masa copioasa se poate trata cu sucul stors dintr-o jumatate de lamaie, diluat in putina apa rece sau calda.

Contra senzatiei de voma, care poate sa apara din foarte multe motive, dar mai ales dupa o masa in care ati amestecat multe feluri de mancare si poate si de bautura, puneti cateva felii de lamaie in apa clocotita si usor indulcita si beti lent. In scurt timp, spasmele de voma vor disparea. In caz de rau de transport, doua picaturi de ulei esential de lamaie puse intr-o lingurita de zahar fac sa dispara greturile.

Lamaile, foarte eficiente in cura de detoxifiere

Daca v-ati ranit si nu aveti altceva la indemana in afara de o lamaie, atunci tot e bine. Sucul de lamaie dezinfecteaza ranile deschise, opreste sangerarea si serveste la cicatrizarea rapida a ranilor.

Daca va doare gatul ori simtiti ca raceala va da tarcoale, tot lamaia va poate fi de ajutor. Intr-o cana cu apa calda puneti cateva picaturi de lamaie si adaugati si o lingurita de miere de albine, de preferinta poliflora. Infuzia pe baza de suc de lamaie si miere de albine ajuta organismul in lupta lui zilnica, pe timpul iernii, impotriva gripei, racelii si bronsitei.

Retineti

– tratamentul naturist nu suplineste o vizita la medicul de familie sau la medicul specialist;

– tratamentul naturist nu are efecte secundare si nu da dependenta;

– efectele tratamantului naturist nu sunt immediate , de aceea pacientilor li se recomanda multa rabdare;

– un produs – mar, usturoi, cartof etc – trecut printr-un proces de fabricatie, nu mai este natural pentru ca nu mai are aceleasi proprietati si efecte ca atunci cand este cules, adunat din gradina sau copac.

– daca nu credeti in produsele naturiste si efectele lor benefice asupra organismului uman, inutil sa apelati la tratamentele naturiste. Increderea ca va vor ajuta, ca va vor face bine inseamna 50% ajutor, vindecare.
Stiati ca…
…sucul de lamaie are un efect alcalin deosebit de puternic si deci este un agent natural impotriva excesului de aciditate.
…lămâile dau mai mult suc dacă se ţin în apă caldă timp de 5 minute. In mod obişnuit, sucul reprezintă circa 30% din greutatea lămâilor.

…consumul unei limonade pe langa faptul ca este relaxant si inviorator, reduce temperatura corpului si purifica sangele.
…invelite în şerveţele de hârtie, lămâile pot fi păstrate în frigider timp de mai multe săptămâni.
…daca apa de băut provine din surse incerte sub raportul calităţii, se poate dezinfecta în câteva ore, dacă se toarnă în ea suc de lămâie (1-2 lămâi la 1 litru de apă).
…egiptenii din antichitate consumau lamai si suc de lamaie pentru a se proteja de orice forma de otravire.

Retete naturiste cu lamai
– anxietate: lamaia are efect de calmare si ajuta la indepartarea oboselii, agitatiei, ametelii, nervozitatii si tensiunii. Inhalarea de ulei de lamaie creste capacitatea de concentrare.
– bataturi: sucul de lamaie se va aplica in locurile in care pielea este intarita sau se maseaza locul cu coaja de lamaie
– colesterol: pectinele din lamai contribuie la accelerarea metabolismului si la scadereacolesterolului
– febra, infectii ale gatului: se utilizeaza sucul de lamaie in ceai sau limonada de catre persoanele care au raceala, gripa sau febra. Acesta declanseaza transpiratia si diminueaza febra.
– indigestie si constipatie: se adauga suc de lamaie in salate ori la acrirea ciorbelor. De asemenea, se poate consuma sub forma de limonada: apa, suc de lamaie, miere, cateva frunze de menta sau seminte de fenicul zdrobite pentru un gust racoritor.
– ingrijirea dintilor, afte, halena: se aplica suc de lamaie pe zonele dureroase ale dintilor. Masajul cu suc de lamaie opreste sangerarea gingiilor si elimina mirosul neplacut al gurii. Coaja de lamaie poate fi folosita la curatarea periodica a danturii (albeste dintii) sau se vor adauga cateva picaturi de lamaie pe pasta de dinti.
– ingrijirea parului: se aplica pe par suc de lamaie pentru a trata matreata sau caderea parului. Daca parul va fi clatit dupa fiecare spalare cu suc de lamaie, va avea o stralucire naturala.
– ingrijirea pielii: sucul de lamaie este un antiseptic natural. Poate fi utilizat in cazul arsurilor solare, a intepaturilor de insecte, in caz de acnee si eczeme. Acesta are efect antiimbatranire, elimina ridurile fine si previne aparitia punctelor negre. Se amesteca suc de lamaie cu apa si miere si apoi se tamponeaza zona. Mierea are efect antiinflamator si intareste puterea de vindecare a lamaii.
– oboseala: beti zeama de lamaie cand sunteti epuizati si folositi aromoterapie cu ulei de lamaie pentru a stimula activitatea cerebrala
– reumatism: lamaia are rol diuretic si poate trata reumatismul si artrita. Aceasta este utila si pentru indepartarea bacteriilor si toxinelor din organism.
– cura de slabire: se consuma suc de lamaie amestecat cu apa calduta si miere
– hipertensiune arteriala: sucul de lamaie contine potasiu, ce tine sub controlhipertensiunea arteriala, ameteala, greata si stimuleaza instalarea unei stari generale de relaxare atat a corpului cat si a mintii, contribuind la reducerea stresului psihic si adepresiei.
Se amesteca 3 catei de usturoi pisati cu lapte degresat sau lapte de soia, apoi se fierbe acest amestec circa 5 minute. Dupa racire, se adauga in el sucul de la 3 lamai proaspat stoarse. In timpul zilei se bea aceasta bautura.
– holera si malaria: pot fi tratate cu suc de lamaie, deoarece acesta actioneaza ca un purificator al sangelui si limfei
– muste si tantari: ca sa tineti insectele la distanta, lasati pe noptiera o bucata de vata imbibata cu ulei de lamaie sau puneti intr-un pulverizator 250 ml de apa si 20 picaturi de ulei esential de lamaie si pulverizati prin camera.
– pietre la fiere, pietre la rinichi: consumul de suc de lamaie asociat cu ulei de masline ajuta la eliminarea malului sau a pietrelor biliare. Limonada reduce riscul aparitieipietrelor la rinichi deoarece acidul citric dizolva cristalele.
– varice: uleiul de lamaie are proprietati terapeutice considerabile asupra vaselor desange. Amestecati 6 picaturi de ulei de lamaie cu ulei de migdale, de avocado sau de jojoba si masati zona afectata.



Stiai ca egiptenii din antichitate credeau ca mancand lamai si band sucul de lamaie se tineau departe de orice forma de otravire, iar studii recente au confirmat convingerea lor? Sunt foarte multe beneficii pentru sanatate pe care lamaile ni le aduc si pe care le stim de sute de ani. Cele mai cunoscute sunt acelea ca lamaile sunt antivirale, antibacteriene si imunostimulatoare si casunt folositoare in diete pentru ca sucul de lamaie este un ajutor digestiv si un detoxifiantpentru ficat. Lamaile contin acid citric, calciu, magneziu, vitamina C, bioflavonoide, pectine, toate intaresc imunitatea si lupta impotriva infectiilor.

Dar sunt si foarte multe beneficii ale lamaii pe care multi dintre noi nu le cunoastem. Foloseste lamaia sub orice forma cu putinta: sub forma de suc, in ceai, in alte bauturi, ca dressing la salata, sub forma de cataplasma sau atunci cand faci baie. Vei avea numai de castigat.
Iata beneficiile nestiute ale acestui fruct miraculos, asa cum ne sunt ele dezvaluite

1. Vindeca acneea
Vitamina C din lamaie ajuta pielea sa fie stralucitoare si omoara bacteriile care cauzeaza acneea. Bea limonada dimineata dar in plus poti face si urmatoarele:
– Aplica cu degetul sau cu un tampon de vata suc proaspat de lamaie pe acnee si lasa asa peste noapte. Spala cu apa a doua zi dimineata. Se poate sa simti o usoara arsura dar dispare repede.
– Amesteca o parte zeama de lamaie proaspat stoarsa cu o parte apa cu miere. Pune acest amestec pe zonele afectate si lasa o jumatate de ora, apoi clateste. Repeta de 2 ori pe zi, dimineata si seara.
Evident ca in cazul unei acnee foarte severe, se recomanda consultarea unui medic specialist dermatolog, in paralel cu acest tratament natural.
2. Calmeaza anxietatea
Studiile arata ca lamaia are efect de calmare si ajuta la indepartarea oboselii, agitatiei, ametelii, nervozitatii si tensiunii. Inhalarea de ulei de lamaie creste capacitatea de concentrare si tine mintea in stare de alerta. Lamaia poate fi folosita si ca odorizant de camera in birouri, pentru a creste eficienta angajatilor. Daca te simti tensionat, pune pe o batista putin ulei de lamaie siinhaleaza.
3. Vindeca aftele
Proprietatile dovedite antibacteriene si antivirale ale lamaii pot accelera procesul de vindecare in cazul aftelor. Amesteca sucul de lamaie cu apa calda si clateste gura cu aceasta combinatie de trei ori pe zi. Nu conteaza daca simti o senzatie de arsura in contactul dintre lamaie si afte, conteaza ca ea iti face mult bine, deci persevereaza in folosirea ei.

4. Scade febra
Cand ai febra din pricina racelilor, bea o cana de suc de la 1-2 lamai cu apa fierbinte si miere, bea-o toata o data, apoi la fel la fiecare 2 ore pana cand febra incepe sa cedeze.

5. Vindeca raceala si gripa
Cand ai racit, puterea vindecatoare a lamaii actioneaza atat intern, dand urgent vitamina C celulelor aflate in suferinta, cat si extern prin contactul dintre gatul afectat si sucul de lamaie. Cand iti curge nasul sau te doare gatul, consuma cat mai multa vitamina C, pentru ca aceasta impulsioneaza puternic sistemul imunitar punanand-ul la treaba ca sa lupte cat mai eficient cu boala. Bea la fiecare doua o limonada calda facuta din sucul de la o lamaie, miere, si o cana de apa fierbinte, dar nu atat cat sa-ti oparesti gatul, pentru ca mai rau ii faci..
Daca te doare gatul, adauga in acea limonada, in loc de miere, o lingurita de sare marina. Fa gargara cu ea de trei ori pe zi. Poti inghiti sucul dupa aceea.

6. Vindeca bataturile
Aplica o felie groasa de 5 mmpeste bataturi, impacheteaza si strange bine zona si lasa asa peste noapte. Ai grija doar ca lamaia sa fie in contact doar cu batatura pentru ca altfel este prea puternica pentrupielea normala si poate cauza arsura pielii.

7. Elimina eczemele
Daca suferi de infectii ale pielii cum ar fi eczema, o impachetare cu lamaie iti va face foarte bine. Pune 8 picaturi de ulei esential de lamaie in apa calda (250 ml) si o lingurita de miere. Mierea are siefect antiinflamator si intareste puterea de vindecare a lamaii.
Imbiba o bucata de bumbac in lichid, stoarce excesul si plaseaza bumbacul pe zona afectata, timp de 15 minute, de 2 sau 3 ori pe zi. Nu doar ca vindeca aceasta infectie, dar va reduce simancarimea.

9. Invinge oboseala
Lamaia este ajutorul inestimabil pentru toti cei ce se confrunta cu oboseala cronica data de munca lor. Bea o lamaie stoarsa ori de cate ori te simti prea obosit sau suge o jumatate delamaie. Exploratorii, aventurierii, infig un pai in capatul unei lamai intregi cand sunt epuizati sise revigoreaza sugand zeama direct din fruct.
Uleiul de lamaie stimuleaza si activitatea cerebrala asa ca de indata ce te simti foarte obosit sinu te poti concentra, pune 4 picaturi de ulei esential de lamaie intr-un vas mic de aromoterapie cu putina apa si bea si un pahar cu apa si lamaie la cateva ore.

10. Rezolva problema halenei
Lamaile te ajuta sa ai respiratia proaspata daca ai aceasta problema dupa consumul de alcool, tigari sau dupa ce ai mancat diverse alimente condimentate cum ar fi ceapa si usturoiul. Ca sa iti mentii proaspata respiratia, clateste gura cu sucul de la lamaia proaspat stoarsa combinat cu apa calduta. Te ajuta si daca mesteci o felie de lamaie dupa fiecare masa.
11. Lupta cu hipertensiunea
Se stie ca usturoiul si ceapa au efecte foarte bune in lupta impotriva hipertensiunii arteriale dar ele sunt ajutate mult si de lamaie. Combina 3 catei de usturoi pisati cu lapte degresat sau lapte de soia. Adu la fierbere acest amestec si lasa-l 5 minute. Dupa racire, adauga in el sucul de la 3 lamai proaspat stoarse. Bea peste zi aceasta bautura minune.
Iar daca ai colesterolul marit, nu uita ca pectinele din lamai contribuie la accelerarea metabolismului si la scaderea colesterolului.

12. Vindeca dupa intepatura de viespe

Daca te-a intepat viespea, scoate acul din piele si maseaza locul cu 2 picaturi delamaie proaspat stoarsa amestecata cu o lingurita de miere.
Ca sa tii insectele neplacute la distanta, pune in pulverizator 250 ml de apa si 20 picaturi de ulei esential de lamaie sipulverizeaza prin camera. Miroase excelentsi tine si tantarii sau mustele la distanta. Mai poti sa lasi in dormitor pe noptiera o bucata de vata imbibata cu ulei de lamaie ca sa tina la distanta in serile de vara tantarii.

13. Indeparteaza durerea din corp
Chiar daca are gust extrem de acru, sucul de lamaie are un efect alcalin deosebit de puternic sideci este un agent natural impotriva excesului de aciditate care este responsabil de multe boli, printre care si reumatismul. Bea dimineata o lamaie stoarsa cu un pahar de apa calduta sirepeta acest lucru de 2-3 ori pe zi daca ai dureri articulare.
Daca ai zone inflamate si dureroase, maseaza-le cu ulei de lamaie amestecat cu o lingurita de ulei de jojoba sau cu o crema pe care o ai in casa. Face minuni.
14. Iti salveaza stomacul
Bea sucul de la o lamaie proaspat stoarsa cu un pahar de apa calduta dupa fiecare masa. Acidul din lamaie va stimula producerea in stomac a acidului gastric si deci si activitatea muschilor stomacului.
15. Spune adio varicelor
Uleiul de lamaie are proprietati terapeutice considerabile asupra vaselor de sange si ajuta in lupta impotriva varicelor. Amesteca 6 picaturi de ulei de lamaie cu ulei de migdale sau de avocado sau de jojoba si maseaza zona afectata.
Revigoreaza-ti corpul si picioarele obosite cu varice printr-o baie in care pui 10 picaturi de ulei de lamaie, o lingura de miere si 4 picaturi de ulei de chiparos. Stai in acea apa pentru 15 minute si cand iesi din ea nu freca pielea, ci doar tamponeaz-o cu blandete.

  2 Cum poti obtine pilule din “farmacia ” plantata in casa ta!

Citricele au nevoie de foarte multă lumină pentru a se dezvolta armonios. Găseşte-i pomului tău preferat un loc la fereastră sau în balconul încălzit, astfel încât să se bucure de soare în fiecare dimineaţă.

► Căldură peste 20 de grade

Citricele sunt deosebit de sensibile la frig. Pomul tău trebuie să aibă o temperatură ridicată în mod constant, atât pe timpul zilei, cât şi noaptea. Poate fi aşezat în apropierea unui calorifer, pe care este indicat să pui un vas cu apă, astfel încât atmosfera din cameră să nu fie uscată. La baza ghiveciului, se poate pune o tavă cu pietre din argilă, care se păstrează umede.

► Pământ şi ghiveci special

Citricele cultivate în condiţii optime trebuie să aibă în jurul rădăcinilor o reţea fină de fire albe, hifele unei ciuperci cu care planta creşte în simbioză. Nu distruge ciuperca şi nu înlocui pământul de la rădăcină, dacă vrei să muţi pomul într-un ghiveci mare. Pământul din vas trebuie să fie jumătate turbă, jumătate pământ de flori bine afânat pentru a permite scurgerea apei. În plus, vasul ideal este cel din teracotă, recomandat pentru că permite aerisirea rădăcinilor şi drenarea apei în exces.

► Apă fără clor

Pe timpul iernii, citricele trebuie udate doar când se usucă pământul, în medie de două ori pe săptămână. Vara, udările vor fi mai dese, în funcţie de căldura din cameră. Ar fi bine să foloseşti o apă curată, cât mai săracă în calcar şi clor. Apa de ploaie şi apa de izvor sunt ideale, dar în lipsa lor este bună şi apa de la robinet, după ce a stat câteva zile într-o găleată. Frunzele trebuie şi ele udate, chiar dacă este iarnă, mai ales dacă atmosfera din cameră este mai uscată.

►FERTILIZATORII NECESARI

Citricele au nevoie de o hrană bogată în fier, mangan şi zinc, pe care cantitatea redusă de pământ din ghiveci nu o poate furniza. Este necesar să adaugi fertilizatori, fie lichizi, fie sub formă de beţe care se înfig în pământ. Caută în magazinele de profil fertilizatorii speciali pentru citrice şi foloseşte-i conform indicaţiilor de pe ambalaj.

► VARIETĂŢI PENTRU GHIVECI

Portocalii sau mandarinii au nevoie de căldură excesivă pentru a face fructe. În apartament, cresc mai bine citricele acre. Speciile de lămâi pitic sunt cele mai indicate pentru interioare. Lămâii Meyer, Ponderosa sau Calamondin, lămâiul verde Bearss sau mandarinul Satsuma fac flori în fiecare an şi rodesc bine în spaţiu închis.

 3 -Cresterea citricelor in ghiveci

Ce va trebuie:

– un arbust, eventual altoit (daca doriti fructe);

– un ghiveci mai mare;

– amestec de pamant;

– substante fertilizatoare lichide sau granule;

– daca il tineti in interior, mai aveti nevoie de pietricele pe care sa le puneti in tava (pentru a-i oferi mai multa umezeala, se procedeaza la fel ca la orhidee: se aseaza ghiveciul pe un strat de pietricele, in tava si apoi se pune apa; pietricele ajuta ca apa sa nu ajunga la fundul ghiveciului si astfel sa dauneze radacinilor) si, eventual, o lampa pentru a-i oferi mai multa lumina;

In zonele in care temperaturile scad in mod regulat sub -3 grade Celsius, arbustii trebuie adusi in casa, intr-un loc luminos, in care sa fie protejati de inghet.

Aproape orice fel de citrice pot fi cultivate in ghiveci, cel putin pentru o perioada. Lamaiul si grepfrutul, care de obicei devin arbori voluminosi, vor ajunge destul de repede sa consume tot spatiul oferit de ghiveci.

Cel mai bine este sa alegeti varietati mai mici, pitice, cum sunt lamai Meyer, lamai verde Bearss, mandarin Satsuma, etc. Aceste varietati vor ramane sanatoase si vor face fructe mai multi ani.

Ghiveciul

Alegeti un vas/ghiveci mai mare, cu volum de aproximativ 60 litri. Binecunoscutul ghiveci tip “jumatate de butoi” este foarte potrivit. Ghivecele de plastic sau teracota cu diametrul de 76 – 91 cm sunt la fel de bune; cele de plastic vor transmite mai repede caldura soarelui inspre radacini, lucru care nu este neaparat benefic. Containerele de lemn nu sunt foarte bune pentru ca putrezesc; ele trebuie “captusite” mai intai cu un material protector.

Indiferent de tipul de ghiveci pe care il alegeti, acesta trebuie sa aiba gauri pentru a se drena apa; daca este nevoie, faceti dumneavoastra cateva gauri in plus, in directia sursei de lumina, dar nu le acoperiti cu pietricele (asa cum se face de obicei pentru a nu lasa pamantul sa se scurga afara). Pentru a facilita drenajul si pentru a asigura o buna circulatie a aerului, ridicati putin ghiveciul.

Pamantul

Folositi un amestec de pamant steril, special pentru plantele de ghiveci (se gaseste in magazine sau in florarii). Nu folositi niciodata pamant obisnuit din gradina, chiar daca acesta este de o calitate buna; odata asezat in ghiveci, pamantul de gradina devine foarte dens si nu lasa apa sa se scurga usor.

Udarea si fertilizarea

Plantele din ghivece au nevoie, in general, de udari mai dese decat daca ar fi plantate in gradina, iar citricele nu fac exceptie de la aceasta regula. Mai ales in perioadele calde, uscate sau cand bate vantul tare, plantele trebuie udate zilnic. Regula de baza este sa udati bine ghemul de radacini, pana cand apa incepe sa se scurga in tavita ghiveciului.

In unele situatii, apa se va scurge fara ca radacinile sa fie bine udate; acest lucru se intampla mai ales atunci cand ghemul de radacini este foarte uscat si se comprima, indepartandu-se de marginile ghiveciului. Astfel, apa se scurge prin zona dintre pamant si ghiveci, fara sa ajunga si la radacini. Cand udati, turnati cate putina apa in mijlocul ghiveciului, aproape de tulpina.

Udarea frecventa face ca nutrientii din pamant sa se piarda mai repede decat in mod obisnuit, in majoritatea solurilor. Fertilizatorii sub forma de granule, cu eliberare intarziata, sunt mai buni pentru ca nu sunt necesare mai multe aplicari (perioadele la care trebuie inlocuiti depinde de fertilizatorul utilizat si de frecventa de udare).

Fertilizatorii lichizi ofera de cele mai multe ori un control mai exact asupra substantelor nutritive, dar ele trebuie aplicate de mai multe ori (saptamanal sau in functie de planta). Oricum, cand e nevoie sa tratati planta cu fertilizator, este bine sa urmati instructiunile de pe ambalaj.

Mai multe decat alte plante, citricele sunt inclinate spre deficienta de micronutrienti ca fier, mangan si zinc. Daca acestia se gasesc in cantitati inadecvate, planta va avea de suferit: frunzele se vor ingalbeni, dar vinisoarele vor ramane verzi. Prin urmare, este o idee buna sa aplicati o substanta care sa contina aceste elemente, cel putin o data pe an. Cea mai buna perioada este primavara devreme, cand incep sa apara frunzele tinere.

Cresterea citricelor in interior

Daca mutati ghiveciul cu arbust in interior, fie ca e vorba de o sera, terasa sau pur si simplu intr-o camera bine luminata, citricele pot fi cultivate la fel ca cele plantate afara. Se aplica aceeasi reguli, cu numai cateva diferente.

In primul rand, daca doriti ca arbustul sa faca fructe, alegeti un soi de citrice acide in mod natural, nu de tipul portocalelor dulci sau grepfrut. Exemple de varietati “acide” sunt lamaia ‘Improved Meyer’ si ‘Ponderosa’. Cel mai probabil, acestea vor produce fructe iarna daca sunt tinute in interior. Si alte soiuri de lamai se dezvolta bine, dar sansele de a produce fructe sunt foarte mici.

Cand mutati plantele afara, primavara, sau cand le aduceti inapoi in casa, toamna, faceti in asa fel incat tranzitia sa fie treptata: pe o perioada de o luna mutati planta in casa pe timpul noptii si ziua lasati-o afara. De asemenea, inainte de a o aduce inauntru, spalati-i bine frunzele, eventual cu apa amestecata cu putin sapun, pentru a indeparta orice fel de insecte daunatoare. Acestia, desi poate nu au pus probleme cat timp planta a stat afara, vor produce pagube mari odata ce patrund in casa.

Fata de mediul de afara, in interior gradul de luminozitate si umiditate este mai scazut, iar temperaturile sunt mai ridicate. Acesta este motivul pentru care trebuie sa ii oferiti plantei lumina in plus si umiditate mai ridicata. De asemenea, cel mai bine este sa tineti ghiveciul intr-o camera mai racoroasa, cu multa lumina.

 4- Sfaturi pentru ingrijirea citricelor-lamai, portocal, mandarin, calamondin – tainele citricelor de apartament

– soiurile de lamai acide, precum ‘Improved Meyer’, se preteaza mai bine la cultivarea in interior;

– aplicati substante nutritive sub forma de granule pentru a reduce numarul de aplicari necesare pentru un an intreg. Puteti folosi si o substanta fertilizatoare lichida, bogata in nitrogen: amestecati cu apa pana cand obtineti o concentratie de 1/4 pe care sa o aplicati din primavara pana vara tarziu (iarna nu mai tratati planta cu fertilizator);

– radacinile uscate ale citricelor trebuie udate cu cate putina apa odata, in centrul ghiveciului;

Foarte multi cititori pun intrebari legate de ingrijirea citricelor (lamai, portocal, mandarin), o dovada in plus ca acesti copacei au fost si au ramas populari in randul iubitorilor de plante. Acestora, le prezentam astazi cateva trucuri si sfaturi privitoare la plantele lor indragite.

In general, majoritatea citricelor au aceleasi cerinte legate de clima. Prin urmare, cultivarea lor ca specii ornamentale, in conditii de apartament, trebuie sa respecte cateva reguli pentru a le face sa se simta “ca acasa”.
In primul rand au nevoie de foarta multa lumina. Este adevarat, in sezonul rece se multumesc si cu putina, dar daca doriti sa aveti in primavara un copacel inflorit, tineti-l cat mai aproape de o fereastra luminata.

Atentie la plantare!
In jurul radacinilor, citricele au o retea alcatuita din hifele unei ciuperci alaturi de care planta traieste in simbioza. In nici un caz, nu curatati de tot radacina copacelului, cand o plantati in alt ghiveci lasati si pamant din cel vechi in jurul radacinilor. Nu uitati sa le lasati sa se dezvolte, deci alegeti intotdeauna un vas cu diametrul potrivit pentru marimea copacului.
Pamantul din vas trebuie sa permite scurgerea usoara a apei. Pe fundul ghiveciului asezati un strat de cioburi de ceramica de la ghivece vechi, sparte, sau pietris si moloz. Pamantul trebuie sa fie un amestec de turba si pamant de flori, in proportii de 1:1

Nu udati cu apa de la robinet!
Este excelenta apa de ploaie, cu care ii puteti pulveriza si frunzele, Daca nu aveti posibilitatea sa o obtineti, lasati cel putin 24 de ore o galeata cu apa de robinet la temperatura camerei, pe care apoi puteti sa o folositi pentru udat. Nu udati foarte des, mai ales iarna!

Citricele de apartament pot fi atacate de daunatori precum acarienii si paduchii de frunza. In acest caz, folositi un inseticid precum Mospilan.

Denumiri stiintifice ale principalelor citrice de apartament:

Portocala – Citrus sinensis
Mandarina – Citrus reticulata
Lamaie – Citrus limon
Grapefruit – Citrus paradisio

 

ddd

 5 -Cum se face cura cu lamiie si cu alte …”ingrediente”

Specialiştii recomandă celor care doresc să urmeze o cură cu suc de lămâie, ca perioada de adaptare să înceapă cu o băutură diuretică, care se prepară astfel: Se taie o lămâie în rondele, care se pun într-un castron cu apă clocotită, cu o linguriţă de maghiran. Licoarea se lasă la macerat toată noaptea. Dimineaţa, se strecoară şi se bea tonicul pe stomacul gol.

O cură cu lămâie se începe cu sucul unei lămâi în prima zi, două lămâi a doua zi, iar doza creşte zilnic cu sucul încă unei lămâi, până se ajunge la 12 lămâi în ziua a 12-a de tratament. Apoi, din a 13-a zi, se scade câte o lămâie pe zi, până se ajunge la o lămâie. Cura continuă cu o lămâie pe zi timp de două săptămâni. Sucul se bea diluat cu apă în proporţie de 1/5, adică în cantitatea de suc de lămâie, care se consumă în acea zi, se adaugă cinci porţii de apă. Pe parcursul acestei cure nu se consumă miere. Mai mult, persoanele anemice vor face o cură mai blândă, ajungând doar la patru lămâi pe zi, menţinând această doză timp de 6 zile.

Beneficiile curei
Acidul citric din pulpa fructului reglează şi impulsionează metabolismul celular. În acest caz, se consumă zilnic câte trei lămâi în prima săptămână, câte şase lămâi pe zi în a doua săptămână, iar în a treia săptămână, zilnic se consumă câte nouă lămâi.
S-a constatat că, pe parcursul acestei cure, apetitul se reglează de la sine. Pentru persoanele supraponderale, efectele curei se observă la un interval de 6-7 zile.
Cine a urmat un astfel de tratament, este bine să continue să folosescă lămâia frecvent în salate şi citronade, minimum două lămâi pe zi, timp de 10 zile.
Prezentă în lista remediilor care au învins boli foarte grave, lămâia este considerată duşmanul scorbutului, o afecţiune care a făcut multe victime, decenii la rând.

Lămâia este o sursă excelentă de calciu natural care se prepară astfel: În sucul unei lămâi se pune coaja unui ou, bine spălată şi fără pieliţa albă. După şapte zile de macerare, se adaugă miere după gust. Din această sursă de calciu se administrează câte trei linguriţe pe zi.

O calitate esenţială a lămâii constă în acţiunea ei de fluidizare asupra sângelui prea vâscos, fără a împiedica procesul de cuagulare în cazul rănilor.
În schimb, macerarea a două lămâi zdrobite (bogate în sâmburi), timp de două ore în apă cu miere, are efecte terpeutice asupra oxiurilor. După macerare, se stoarce sucul şi se consumă câte două-trei linguriţe pe zi.
Cura cu lămâie și ulei de măsline

Un tratament extraordinar de eficient pentru bila leneșă sau alte boli hepatice și nu numai, este cura cu lămâie și ulei de măsline realizată dimineața pe stomacul gol. Cura consta în a bea zeama unei lămâi cu o lingură de ulei de măsline (de preferat presat la rece), dimineața imediat după trezire, iar apoi rămânem întinși pe partea dreaptă timp de 10-15 min. Această cura se recomandă să fie făcută fără întrerupere o perioadă cât mai lungă de timp (1 luna – 3 luni), după care se poate face o pauza de 3 – 7 zile și se reia.
Cura cu lămâie, ulei de măsline și sare amară de 1 zi (Cura de curățare a bilei)
Aceasta cură ne ajută la detoxifierea organismului. Este foarte bine să o facem la schimbarea anotimpurilor, când e necesară o “curățenie generala” a corpului. Cura constă în a bea la ore foarte precise, anumite soluții, pe care le vom prepara cu mare atenție chiar noi înșine. Pentru ca această cură sa aibă efecte foarte bune asupra sănătății noastre, este extrem de important să respectăm întocmai toate indicațiile de mai jos.
Avem nevoie de următoarele ingrediente:
– 2 pliculețe de sare amară (sulfat de magneziu) de 30 g fiecare (se procură din orice farmacie)
– 200 ml ulei de măsline presat la rece
– zeama de la 3 lămâi.
Sarea amară se dizolvă în 750 ml apă și se obține o soluție laxativă care se împarte în 3 pahare (cate 250 ml fiecare).
Atentie! În ziua respectivă vom manca doar o masă ușoară, până la ora 10 dimineața cel mai târziu. Între ora 10 și 14 nu se va mânca nimic! În rest, pe tot parcursul zilei se vor consuma NUMAI soluțiile respective în felul următor:
La ora 14:00 – se bea primul pahar de soluție laxativă, din sare amară și apă (250 ml) .
La ora 16:00 – se bea soluția de sare amară din al 2-lea pahar (250 ml) .
La ora 18:00 – se bea uleiul de măsline și zeama de la cele 3 lămâi. Se pot bea fie în amestec, fie mai întâi uleiul, iar apoi zeama de lămâie. (Poate să apară o ușoară stare de vomă. Nu va neliniștiți, ea va trece). Apoi, OBLIGATORIU ne întindem 30 de minute, pe partea dreaptă! Vă poate fi de un real folos o sticlă cu apă caldă pe care să o plasați în zona ficatului.
La ora 22:00 – se bea ultima porție de soluție laxativă (250 ml).
Doar la ora 23:00 se poate mânca fie un orez bine fiert cu o bucățică de unt deasupra, fie un griș cu lapte. Pe parcursul curei este permis să se bea apa de cate ori ne este sete, cu excepția a 2 ore, una înainte și una după ce a fost băut uleiul de măsline. Atunci e indicat să ne abținem de la a bea apă.
După o vreme de la terminarea curei propriu-zise, veți avea multe scaune. Veți putea observa eliminarea excesului de bilirubină sub forma unor biluțe verzi gelatinoase (deoarece sunt îmbibate cu ulei), eliminarea colesterolului sub forma de biluțe albe, iar nisipul și mâlul sunt eliminate ca atare. Este important ca după această cura cu lămâie să fiți atenți la regimul alimentar. Un regim vegetarian este recomandat. Nu se consumă băuturi alcoolice și nici nu se fumează. Ar fi foarte bine dacă ați reuși să eliminați din viata dumneavoastră aceste obiceiuri aducătoare de mari cantități de toxine în corp.
Excepții:
– Pentru cei cu diabet se poate mânca normal pe parcursul curei, în cantități foarte mici cu excepția a 2 ore, una înainte și una după ce s-a băut uleiul de măsline.
– Persoanele care au gastrită hiperacidă și ulcer nu folosesc soluția laxativă, ei vor folosi doar soluția uleioasă de la ora 18:00. Pentru ei este necesar ca timp de 2 zile, începând cu ziua în care fac cura să facă 2 clisme pe zi: una dimineața și una seara cu 2 litri de ceai de mușețel.
Cura cu apă și cu lămâie
Apa cu suc de lămâie este un foarte bun detoxifiant pentru organism. Conținutul sau bogat în vitamina C este un puternic antioxidant ce are rolul de a lupta împotriva radicalilor liberi și în felul acesta, de a lupta împotriva răcelilor și a gripei. Având în vedere ca o mare parte din organismul nostru e alcătuit din apa (70%), apa cu lămâie se asimilează extrem de ușor impregnând întregul nostru mediu intern și astfel regenerându-l, purificându-l și stimulând metabolismul. Dacă hidratarea este insuficientă sau dacă apa lipsește din organism, aceasta poate provoca dureri de cap, constipație, uscarea și îmbătrânirea prematură a pielii și poate crește chiar riscul atacurilor de inima și al cancerului la nivelul vezicii urinare. Când apa este suficientă, ea menține constantă temperatura organismului, protejează măduva spinării și articulațiile și menține sănătatea rinichilor și este absolut necesară în procesele de digestie și absorbție, în procesul circulator și în cel de excreție. Putem concluziona că dacă reușim să ne formam un obicei bun din a bea constant apă cu lămâie, putem beneficia de o sănătate perfecta.
Apa cu lămâie este un energizant natural extrem de eficient și ieftin, hidratând, revitalizând și oxigenând organismul. În cartea sa “Biological Ionization in Human Nutrition” A. F. Beddoe afirmă următoarele despre beneficiile apei cu lămâie:
“Apa cu lămâie poate fi consumată de toate persoanele care o pot tolera. Dacă nu exista alergie la lămâie (puține sunt persoanele care au alergie la lămâie!) și nici nu există ulcere adulte, atunci toți adulții și majoritatea copiilor ar trebui să consume apă cu lămâie. Iată de ce:
– lămâia funcționează ca un agent natural de întărire a enzimelor ficatului atunci când acestea sunt scăzute;
– ficatul produce din sucul de lămâie proaspăt mai multe enzime decât ar produce din orice alt aliment;
– lămâia ajută la oxigenarea organismului și în metabolismul calciului deoarece reglează nivelul de cardohidrați din sânge care afectează nivelul de oxigen din sânge.”
Pentru aceasta este recomandat ca dimineața pe stomacul gol sa bem sucul de la o lămâie sau de la o jumătate de lămâie, dizolvat într-un pahar cu apă. În felul acesta începem o noua zi cu un alt tonus, mult mai plin de voioșie, energizați si plini de viață și putem fi siguri ca eventuala celulită sau kilogramele în plus de pe abdomen nu vor mai exista.
O alta variantă a curei cu apă cu lămâie este să dizolvăm sucul unei lămâi în 2 l de apă și să bem apa cu lămâie pe parcursul întregii zile. Iar alta variantă este să bem apa cu lămâie în 2 reprize, dimineața și seara. De asemenea, putem avea în vedere că și numai 2–3 picături de lămâie adăugate în 2 l de apă o purifică.
Cura cu lămâie timp de 16 zile
Această dietă ne ajută nu numai să scădem în greutate, ci și să realizăm un proces de detoxifiere a organismului și de ce nu, să punem bazele unui stil de viață sănătos, pentru că numai așa ne putem păstra o siluetă de invidiat, o forma fizică excelentă și, nu în ultimul rând, sănătatea. Sucul de lămâie ajută la eliminarea celulitei prin intensificarea arderilor lipidice și creșterea tonusului vascular.
Cura cu lămâi timp de 16 zile constă în consumul sucului de la o lămâie în prima zi, sucul de la 2 lămâi în a 2-a zi, consumul sucului de la 3 lămâi în a 3-a zi și tot așa până ajungem în a 7-a zi să consumăm sucul de la 7 lămâi. Se face pauză 2 zile, iar apoi se începe cu sucul de la 7 lămâi în prima zi, de la 6 lămâi în a 2-a zi și tot așa în sens invers până când ajungem să consumăm sucul de la o lămâie în cea de a 7-a zi, care este de fapt a 16-a zi a curei. Sucul lămâilor poate fi consumat cu apa sau în combinație cu ceai. Este important să fie ingerata o cantitate mare de apă sau ceai, între 2–3 l pe zi.
Un studiu american a demonstrat ca adăugarea sucului de lămâie în ceaiul verde îmbunătățește cu 80% efectele catehinei (principalul antioxidant din ceai). Catehina, ajutată de lămâie, își realizează efectul prin neutralizarea radicalilor liberi, scăzând astfel stresul oxidativ. Atenție însă, persoanele cu afecțiuni gastrice nu pot urma o astfel de cură.
Cura cu lămâie și miere de albine
Se stoarce zeama de la o jumătate de kilogram de lămâi și se adaugă miere de albine până umplem un borcan de 800 g. Se amestecă conținutul cu o lingură de lemn, se acoperă borcanul și se lasă la macerat 24 h. Acest amestec este bun atât pentru adulții slabi sau supraponderali cât și pentru copii slabi și anemici, reglând și armonizând greutatea corporală. Se iau 3 linguri pe zi, dimineața, la prânz și seara, înainte cu 30 de minute de masă, în cazul adulților, iar copiii vor lua 3 lingurițe pe zi în același mod, pentru o perioadă de cel puțin 1 lună si jumătate, după care putem lua o pauza de câteva zile și se reia această cură.
Cura cu suc de lămâie, morcov, castravete și sfeclă
Această combinație de sucuri este una dintre cele mai eficiente pentru epurarea vezicii biliare, a rinichilor, a prostatei și a glandelor sexuale. Se bea un pahar de suc care va conține sucul unei lămâi în amestec cu restul sucurilor, de morcov, castravete și sfeclă de 3-4 ori pe zi. Dacă veți realiza aceasta cură, în numai câteva săptămâni veți putea elimina nisipul sau pietrele de la nivelul vezicii biliare sau al rinichilor, în cazul în care sunteți suferinzi. Pot apărea dureri mari în timpul acestor eliminări, dar nu vă speriați, puteți să vă ușurați suferința făcând băi calde pentru dilatarea canalelor biliare sau ale celor urinare, iar după câteva zile de eliminări, va veți simți sănătoși și regenerați.
Cura cu lămâie, grapefruit și portocale pentru purificarea limfei
Prin regimul alimentar în care predomină carnea, combinat cu consumul de cafea alcool și tutun, se aduce un mare aport de toxine în organism. După cum știm, majoritatea bolilor sunt rezultatul acestui regim de viață nesănătos care impurifică fiecare celulă a corpului nostru. Apare senzația de greutate, confuzie, inerție, plictiseală, atât la nivel fizic cât și la nivel mental și chiar sufletesc. Acesta este un semnal de alarmă pentru a ne transforma obiceiurile în mod benefic. Lămâia este unul dintre ajutoarele noastre de nădejde!
Această cură constă în a bea dimineața la trezire, un pahar mare de apa cu sare amară. Acest gest are ca efect să atragă toxinele prin intermediul limfei la nivelul intestinului gros, fiind apoi eliminate prin scaun. Pentru a preveni deshidratarea corpului, se beau 2 l de suc (pe zi) de lămâie, grapefruit, portocală și apă, din jumătate în jumătate de oră primul pahar, la jumătate de oră după ce am băut soluția alcalină de dimineață. Nu se mănâncă nimic, în afara sucului. Dacă totuși ne este foame, putem mânca portocale sau felii de țelină. Această cură de dezintoxicare durează 3 zile. În a 4-a zi putem începe să bem sucuri de legume precum și din alte fructe decât citricele. De asemenea, putem manca felii de fructe sau legume sau orez bine fiert cu o linguriță de unt sau nuci măcinate. Se poate consuma și miere. Ar fi foarte bine ca în continuare, să vă orientați spre un regim vegetarian sau lacto-vegetarian.

 

 

 

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*