Degeaba bâiguiţi dupa promisiunile „pastorilor” din stânga sau dreapta, caci numai Iisuss este Calea, Soluţia, Adevărul şi Viaţa; Lui daţi-i prioritate, întâietate şi suveranitate- în toate… Căci din Eden si până în Gheţimani, fără El, numai rele facem … ” Dacă nu zideşte Domnul o casă, degeaba lucrează cei ce o zidesc; dacă nu păzeşte Domnul o cetate, degeaba veghează cel ce o păzeşte.” (Psalmul 127/1) Oamenii se bălăcesc în pacat, zac în cel rău şi nu ştiu să deosebească stânga de dreapta (Iona, cap.4), pentru că-l resping pe învăţător, şi lucrează fiecare după capul lui, dar o să-l caute şi n-o să-l mai găsescă pe salvatorul Pescar de suflete înnecate în mocirla plăcerilor de o clipă ale senzualităţii ; Atunci, degeaba vor striga la munţi şi la stânci : “Cadeţi peste noi şi ascundeţi-ne de faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui şi cine poate sta în picioare?” (Ap.6/16,7)… În acele zile, oamenii vor căuta moartea şi n-o vor găsi; vor dori să moară şi moartea va fugi de ei.” (Ap. cap.9/6)

 67 …Cu gandul ca raman la putere,ca sa poata fura …Companiile municipale înfiinţate de Gabriela Firea au datorii la Fiscul Român…Dupa ce au fost furate fabricile, iaseurile etc, iata si unele dispariţii misterioase-copii care parcă au intrat în pământ…Cum putem obtine profit din cultura Pamanteasca , (dar si Cereasca) prin  tehnica moderna de cultura a tomatelor în solarii ….FITOTOXICITATEA si… Inainte de a face jocul cartitelor,  care saboteaza tara de peste 30 de ani, se lasa asteptate solutiile profitului ,pentru a se  renunta inclusiv  la scamatoriile platilor calamitate,unde membrii „”constatatori”” semneaza ca primarii si impart banii statului cu boschetarii rozalii…Fermierii din Iași au scos utilajele în stradă! Agricultorii protestează pentru că nu au primit despăgubirile de secetă …  kkkkk
Rugăciunea centrată pe Dumnezeu, scris de:   Zac Poonen   Cuprins:  Introducere 1. Cum să nu te rogi 2. Dumnezeu, care este Tatăl nostru 3. Gloria numelui lui Dumnezeu 4. Împărăția lui Dumneze5. Voia lui Dumnezeu 6. Nevoile noastre fizice 7. Iertarea păcatelor 8. Mântuire de rău9. Dumnezeu merită slava 

34dd
gss

 

78

Dupa ce au fost furate fabricile, iaseurile etc, iata si unele dispariţii misterioase-copii care parcă au intrat în pământ. “Oamenii n-au spus, n-au ajutat în niciun fel”

disparuti

Aproximativ trei mii de persoane dispar anual în România. 95 la sută dintre cazuri sunt rezolvate în primele zile de la anunţ. Despre sute de români dispăruți nu se mai ştie nimic, de zeci de ani. Majoritatea celor dispăruți sunt copii, iar cel mai mult au de suferit părinții acestora. Copiii dispăruți care ajung în alte țări au şanse mici să mai fie găsiţi. Părinții și rudele acestora încă mai speră într-o minune

Vlăsceanu Georgeta, mama Mădălinei: „Nu mai am nicio amintire de la Mădălina, decât păpuşa asta care a primit-o ea când a împlinit 4 ani. În rest nu mai am nimic pentru că am avut nişte inundaţii pe aici şi ne-a luat apa, toate le-a stricat. Atâta mai am”.

În 2018, poliţia a căutat 3600 de minori declaraţi dispăruţi. Au fost găsiţi 3190 dintre ei.

Reporter: Câţi copii dispar anual din România?

Emil Gănţoi, comisar şef IGPR: „Sunt înregistrate aproximativ două mii de plecări voluntare ale minorilor. Dintre acestea, pot să vă spun că sunt soluţionate peste 95% în prima săptămână. Procentul care rămâne nerezolvat, din păcate, sunt acele cazuri care se înregistrează din cauza accidentelor, de exemplu, înec, sau dispariţiile în locurile greu accesibile, când corpul nu este găsit”.

În urmă cu 35 de ani, dintr-un sat din Ialomiţa, a dispărut Roxana Mădălina Vlăsceanu. Avea 4 ani şi de atunci nu a mai văzut-o nimeni. A dipărut din faţa casei părinteşti, la ora nouă dimineaţa, în timp ce aştepta educatoarea care urma să o conducă la grădiniţă.

Vlăsceanu Georgeta, mama Mădălinei: „Seara ne-am culcat, nu a fost nimica, a fost veselă, toată noaptea nu a putut să adoarmă, toată noaptea a stat cu capul pe mine şi îi ziceam să se culce şi nu vrea deloc. Dimineaţa probabil a luat-o somnul. Eu m-am sculat, am plecat la muncă, la porumb, bărbată-miu s-a dus la CAP să dea un telefon la Bucureşti şi ea a rămas cu soacră-mea, cu bunica, să se ducă la grădiniţă”.

Reporter: Câţi ani avea fata dumneavoastră?

Vlăsceanu Georgeta, mama Mădălinei: „4 ani şi 3 luni.”

Reporter: Şi de atunci n-aţi mai văzut-o.

Vlăsceanu Georgeta, mama Mădălinei: „Dar nu zic că-s atâţia ani. Zic că parcă ieri a fost. Chiar să nu o vadă nimeni, să nu spuie nimeni nimic, nimic de ea…

Când am venit, ia-o dacă ai de unde. Atunci bărbatu-miu s-a dus la poliţie la Balaciu şi a dat telefon şi şeful de post a zis: eu să-ţi am grijă de copilaşi? Şi apoi a trimis un sergent al lui care a venit aici şi mi-a zis că n-avem unde să o căutăm că n-am maşină”.

După patru zile, miliţia din Slobozia a fost sesizată de o rudă a familiei şi abia atunci au început serios căutările.

Emil Vlăsceanu, fratele Mădălinei: „Pe mine m-a sunat tatăl meu, eram în Bucureşti, lucram, la momentul respectiv eram acasă, mă pregăteam să plec la serviciu. În cel mai scurt timp am venit acasă, am venit aici şi am început să căutăm. Ne-au ajutat şi copiii de la şcoală, am mers, am căutat prin diverse locuri, prin apropiere, prin împrejurimi..N-am reuşit să facem nimic”.

În ciuda faptului că au trecut aproape 35 de ani de atunci, familia încă speră că fata cea mai mică se va întoarce într-o bună zi.

Georgeta Vlăsceanu, mama Mădălinei: „Asta s-a întâmplat. Să nu iasă de nicăieri…nu ştiu ce să zic. Dar n-aş vrea decât să o văd, să ştiu şi eu că trăieşte. Doamne, că peste tot unde am auzit, peste tot am fost”.

Baltag Ana, sora Mădălinei: „Sunt sora dispărutei Vlăsceanu Roxana Mădălina şi am deschis o pagină pe Facebook cu speranţa că poate ne vede, sau cineva ne spune despre caz ce s-a întâmplat, sau poate vom avea norocul să o găsim.

Noi sperăm ca să spună cine ştie ce s-a întâmplat, măcar poate o fi auzit la părinţi, la bunici şi să ne ajute ori să o găsim…măcar să aflăm ce s-a întâmplat în acea dimineaţă.”

Reporter: De ce credeţi că oamenii nu au colaborat atunci?

Baltag Ana, sora Mădălinei: „De teamă. Teama de miliţie, teama de plimbări pe la tribunale, s-or fi gândit că cine ştie ce trebuie să facă…”

Emil Vlăsceanu, fratele Mădălinei: „Nimeni nu s-a oferit să ne dea o mână de ajutor să zică că ar fi văzut ceva, că ar fi zărit ceva, că…

Cu siguranţă, cineva ştie. Posibil că cineva ştie, dar încă nimeni nu s-a găsit uite, măcăr în al noulea ceas am ceva pe conştiinţă şi vreau să spun că am văzut eu ceva.

Poate cine a văzut, nu mai trăieşte. E mult de atunci, dar noi tot sperăm să apară ceva”.

În încercarea disperată de a-şi găsi sora, familia a apelat la un ofiţer criminalist care realizează îmbătrâniri faciale după fotografii.

Ana Baltag, sora Mădălinei: „Această fotografie am vrut să vedem şi să arătăm cu ar fi ea la ca vârstă, în anul 2015. Ne-a făcut-o domnul Florin Lazău, de la Bihor, nu ştiu cît seamănă cu realitatea, dar sper să fie de ajutor. Noi i-am dus poze de ale noastre şi de-ale Mădălinei de la 4 ani.”

Florin Lăzău, comisar şef IPJ Bihor: „Din păcate, sunt singurul criminalist care încă efectuează aceste îmbătrâniri faciale anticipative. M-am înhămat la această activitate în urmă cu 10 ani, când m-am întors din America.”

Comisarul Lăzău explică ce are nevoie pentru a realiza portretul robot al unei persoane dispărute şi cum îmbătrâneşte fotografiile.

Florin Lăzău, comisar şef IPJ Bihor: „Fiecare chip diferă, nu sunt două chipuri identice şi nu îmbătrânesc la fel.

În primul rând, trebuie să am fotografia acelui dispărut. Dacă nu am fotografia celui dispărut, că se întâmplă, atunci efectuez un portret robot care ulterior îl îmbătrânesc.

Am nevoie de fotografia de referinţă a părinţilor, a rudelor, fraţilor, surorilor şi câteva informaţii şi date despre cel dispărut. Stilul de viaţă, eventuale vicii, nivelul de trai, eventuale boli, care pot influenţa acest proces natural de îmbătrânire.”

Ana Baltag, sora Mădălinei: „Oamenii nu au spus. N-au ajutat în niciun fel. A fost făcut portretul robot cu ar fi arătat la vârsta asta, n-am avut niciun semn momentan”.

Vlăsceanu Georgeta, mama Mădălinei: „O aştept, o aştept, poate o face Dumnezeu vreo minune. Nu ştiu ce să zic”.

Nu numai copiii dispar din România

O altă categorie vulnerabilă este reprezentă de persoanele bolnave psihic. Un caz incredibil s-a întâmplat anul trecut la Spitalul de psihiatrie Socola din Iaşi. Medicii de acolo au descoperit că un pacient declarat decedat în 1999 este internat în institut de 27 de ani.

Gina Grecianu, administratorul Spitalului Socola: „Pacientul este o persoană din Pogoanele, Buzău şi a ajuns în 1992, adus cu ambulanţa, specific institutului de psihiatrie şi a fost internat”.

El a fost dat dispărut de familie. În 1999, a fost descoperit un cadavru pe o linie ferată din judeţul Galaţi. La momentul respectiv, poliţia a stabilit că cel decedat este persoana dispărută din Buzău.

Gina Grecianu, administrator al Spitalului Socola: „În 2011 am demarat o acţiune de identificare a pacienţilor care nu aveau documente, constatând că în Institut erau 111- 116 pacienţi fără documente de identitate.

S-a constat că un pacient fusese declarat decedat în anul 1999, ca fiind decedat pe linia de cale ferată din Galaţi. Ca urmare, imediat ce am constatat lucrul acesta, am introdus o acţiune în instanţă, pentru anularea actului de deces şi în 2016 instanţa s-a pronunţat, anulând actul de deces al pacientului”.

În urmă cu 20 de ani, familia din Buzău a înhumat resturile găsite pe calea ferată şi, anul trecut, când a fost anunţată că a îngropat alt mort, nu s-a mai interesat de bolnavul internat la Socola.

Gina Grecianu, administratorul spitalului Socola: „Pacientul are dificultăţi de comunicare nu în sensul că nu înţelege sau nu poate fi îngrijit, sau nu se poate autoîngriji. Pacientul comunică mai puţin, asta este ideea.

Nimeni nu a venit niciodată să ne contacteze şi să-şi dorească să şi-l apropie înapoi, să-l reintegreze în familie”.

Cele mai multe persoane dispărute sunt din anii 90, când nu exista la nivelul poliţiei o structură specializată în acest gen de activităţi. Astăzi, în cazul anunţului unei dispariţii, mobilizarea se face mult mai rapid.

Emil Gănţoi, comisar şef IGPR: „În primele 24 de ore sunt găsite aproximativ 90 la sută din persoanele sesizate ca fiind dispărute.

Vorbim de primele ore, hai să spunem primele 10 ore, le considerăm cele mai importante , mai ales când dispariţia are loc în locuri greu accesibile, sau când condiţiile atmosferice sunt neprielnice”.

Numărul mare al dispariţiilor din evidenţele poliţiei se explică prin faptul că acestea sunt înregistrate în sistem de fiecare dată când este reclamată o dispariţie. Cele mai frecvente cazuri sunt ale unor minori care fug frecvent din centrele de plasament, fiind descoperiţi după câteva ore”.

Emil Gănţoi, comisar şef, Direcţia de Investigaţii Criminale a IGPR: „În România sunt înregistrate aproximativ 3000 de persoane dispărute. Dar aş vrea să menţionez faptul că nu e vorba de 3 mii de persoane, ci de plecări repetate ale unor minori sau persoane majore, iar fiecare dispariţie este înregistrată separat. În realitate, numărul acesta este mult, mult mai mic, decât statistica”.

Cele mai multe persoane pleacă de acasă fără a anunţa, din cauze sociale.

Emil Gănţoi comisar şef, Direcţia de Investigaţii Criminale a IGPR: „Apreciez că peste 95 la sută sunt cazuri de plecări voluntare de la domiciliu. Persoane majore şi minore, în egală măsură.

Cauzele diferă. În cazul minorilor pot enumera starea materială a familiei, abandonul şcolar, dorinţa de independenţă. În cazul persoanelor majore, cele mai multe îşi găsesc un loc de muncă în străinătate sau neînţelegeri în familie.”

În acest din urmă caz, poliţiştii chiar dacă descoperă unde se află persoana declarată dispărută, dacă ea nu doreşte, nu au voie să comunice familiei locul unde se află.

Emil Gănţoi, comisar şef, Direcţia de Investigaţii Criminale a IGPR: „Trebuie să menţionez faptul că dacă acesta este găsită şi nu doreşte să comunice cu familia, are acest drept şi noi i-l vom respecta.

Dacă nu vrea să ia legătura cu familia, noi nu vom comunica familiei locaţia unde se află, dar o vom revoca din lista persoanelor dispărute, adică i-am clarifica situaţia, cu alte cuvinte.”

Pe 29 iunie 2015 a dispărut Denisa Mihai. Avea 7 ani, ochii verzi şi locuia într-un cartier mizer din marginea oraşului Feteşti. Potrivit unor surse judiciare, cel mai probabil fata a fost răpită şi trimisă la cerşit în vestul Europei.

Vasile Mihai, tatăl Denisei: „Fetiţa era cu mă-sa pe partea cealalată, pe stradă, la cineva şi fetiţa a vrut să vină acasă, iar mama a rămas acolo. Şi când mama a venit după, circa 20 de minute, acasă, fetiţa nu mai era”.

După o oră de căutări, familia a anunţat poliţia de dispariţia copilului.

Vasile Mihai, tatăl Denisei: „După aceea a sunat poliţia, a venit poliţia, a căutat pe câmp, a căutat prin canalizări, prin cimitir, pe la calea ferată, au căutat peste tot. Cu jandarmi, cu localnici, cu copii, dar n-au dat de nicio urmă, n-au găsit nimic.

Au mai căutat aproximativ două luni de zile, n-au dat de nicio urmă, nu au niciun suspect, nimic, absolut nimic”.

Reporter: Ce credeţi că s-a întâmplat cu ea?

Vasile Mihai, tatăl Denisei: „Cred că au luat-o şi au dus-o, au trecut-o în altă ţară. Aşa ceva. Altceva nu pot să vă spun mai mult, nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea. Un mesaj am : Dacă o ştie cineva şi dacă o vede şi dacă are copii şi dacă simte că poate, să anunţe poliţia şi să-mi aducă fetiţa înapoi”.

După anunţarea dispariţiei, mama Denisei a fost testată cu detectorul de minciuni pentru a confirma povestea femeii. Testul a fost trecut, dispariţia fiind consemnată ca alarmantă. În ciuda eforturilor depuse, copilul parcă a intrat în pământ. Oamenii din cartierul Vlasca din Feteşti nu vorbesc între ei, sărăcia cruntă parcă le-a atrofiat orice urmă de sentiment.

Maria Mihai, mama Denisei: „Am umblat după ea, am văzut că nu mai e, am început să zbier pe stradă. Măi femeilor, care mi-aţi ascuns fata? Daţi-mi-o înapoi că eu nu pot să rabd fără fată”.

Mama fetiţei nu vrea răzbunare, ci doar să-şi vadă copilul înapoi.

Maria Mihai, mama Denisei: „De trei ani de zile mă lupt şi nu am unde să aflu unde-i Denisa mea. Unde o fi ea acuma? Nu vreau să fac la nimeni rău. Şi dacă o fi, unde o fi ea, să sune şi să-mi aducă copilul înapoi. Nu mă cert cu niciunul, nu mă bat cu niciunul, să-mi aducă fetiţa înapoi. Simt că mi s-a topit inima de copilul acesta”.

Este convinsă că Denisa a fost dusă în altă ţară şi că într-o bună zi o să se întoarcă în familie.

Maria Mihai, mama Denisei: „Îi rog din sufletul meu să-mi aducă copilul înapoi. Atâta vreau, nu mai vreau altceva. Şi le mulţumesc oamenilor care mă pot ajuta. Şi care vrea să mă ajute, să-mi aducă copilul înapoi. Nu vreau altceva.

Este atâta timp, n-am mai văzut-o şi nu mai ştiu nici culoarea ei cum arată. Şi vreau să-mi strâng copilul meu în braţe. Atâta vreau. Altceva nu vreau”.

Regăsire după 20 de ani

În ciuda acestor drame, oamenii încă speră să-şi revadă copiii. Realitatea ne demonstrează că dacă toate aceste cazuri nu sunt date uitării familiile se reîntregesc şi după zeci de ani.

Emil Gănţoi, comisar şef IGPR: „Niciun caz nu este abandonat. Începând de la expertize ADN, până la îmbătrâniri faciale, până la publicarea pe site-ul Poliţiei Române, mediatizarea cazului, tot timpul în aceste dosare există continuitate.

Dealtfel, am şi înregistrat rezultate pozitive chiar şi după 20 de ani. Pe baza examenului ADN. Deci s-a reuşit identificarea copilului dispărut”.

Florin Lăzău, comisar şef IPJ Bihor: „Era vorba despre o fetiţă care locuia în judeţul Bihor, o fetiţă în vârstă de 6 ani. La acestă vârstă ea s-a rătăcit, s-a urcat într-un tren, a ajuns în judeţul Vâlcea, unde a fost preluată de autorităţi, i s-a stabilit o altă identitate şi a fost dată spre adopţie în Italia. După aproximativ 20 de ani, a început să-şi caute originile. S-a regăsit într-o fotografie îmbătrânită executată de mine, pe un site specializat, a solicitat informaţii, s-au făcut teste ADN cu părinţii şi s-a confirmat că ea este fetiţa dispărută în urmă cu 20 şi ceva de ani.”

 

 

Cu gandul ca raman la putere,ca sa poata fura …Companiile municipale înfiinţate de Gabriela Firea au datorii la Fiscul Român

Cele 20 de companii municipale înființate de fostul primar Gabriela Firea au acumulat datorii sau credite de peste 560 de milioane de lei către furnizori, ANAF, bugetul asigurărilor sociale, potrivit informațiilor obținute de HotNews.ro de la companii și Primăria Capitalei.

Câteva dintre companii au intrat deja în insolvență, altele au titluri executorii cu popriri pe conturi sau bunuri. Cele mai mari datorii sunt la Termoenergetica – 390 de milioane de lei, Compania Municipală Trustul de Clădiri Metropolitane – 48,4 milioane de lei și Compania Municipală Iluminat Public – 24,3 milioane de lei. În insolvență sunt: Compania Municipală Ecoigienizare și Compania Municipală Străzi, Poduri și Pasaje.

O parte din societăți acuză că au ajuns în această situație deoarece Primăria Capitalei nu a mai plătit facturile pentru serviciile prestate de companii.

Compania Municipală Agrement – datorii de 1,827 milioane lei

La data de 31.12.2020, compania înregistra către furnizori datorii neachitate de circa 391.000 lei, printre care: 488 lei Apa Nova, 991 lei Orange, 143.000 lei Compania Municipală Publicitate, 80.000 360 Revolution, 15.982 – Compania Municipală Eco Igienizare samd.

Pe lângă datoriile la furnizori, compania mai are și datorii la stat de 1.436.102 lei. Detaliat, nu a plătit impozit pe profit – 73.318 lei, TVA – 466.000 lei și contribuțiile sociale ale angajaților la bugetul de stat.

Potrivit raspunsului transmis de municipalitate, aceste datorii au fost eșalonate pe un an. ”La momentul de față compania nu se află în nicio procedură de executare silită”, au mai transmis reprezentanții Primăriei Capitalei.

Compania Municipală Dezvoltare Durabilă – 8,3 milioane lei

La finalul anului 2020, compania avea datorii de 8.297.065 lei. Dintre acestea, 4.247.313 la stat și 1.135.514 către furnizori. Cele mai mari datorii către furnizori sunt: aproape 500.000 lei la Apa Nova, 116.000 lei la CEC SOLUTIONS SRL, 140.000 lei la Pragma Computers SRL și la Traffic Audit Consulting.

Compania Municipală Ecoigienizare – 12,1 milioane lei

Compania Municipală Eco Igienizare București nu a răspuns invocând că angajații sunt in somaj tehnic incepand cu data de 01.02.2021 . Potrivit informațiilor obținute pe surse de HotNews.ro, la finalul anului 2020 compania avea datorii de 12, 1 milioane lei (furnizori, bugetul de stat) și se află în insolvență.

Compania are de încasat de la Primăria Capitalei peste 19 milioane lei pentru serviciile prestate – combatere țânțari și șobolani.

Compania Municipală Energetica Servicii – circa 7 milioane lei

La 31.01.2021, compania avea datorii de 3.350.079 către furnizori și circa 3,6 milioane lei la bugetul de stat.

”Precizăm că aceste creanțe au apărut ca urmare a neîncasării facturilor emise către Primăria București și către alte instituții pentru care compania a prestat servicii. Cuantumul facturilor neîncasate este de peste 38 milioane lei, din care Primăria București – circa 37 milioane lei”, au transmis reprezentanții companiei municipale.

Aceștia spun că nu există acțiuni în instanță pentru recuperarea debitelor sau cereri de executare silită.

Compania Municipală Iluminat Public – 24,3 milioane lei

La data de 16.02.2021, compania avea datorii de 24,360,911 și facturi de încasat de circa 29,3 milioane lei.

Compania Municipală Imobiliara

Compania Municipală a transmis că nu înregistrează datorii mai vechi de 30 de zile la data de 31.12.2020.

Compania Municipală Întreținerea Arborilor și Spațiului Verde – 49.000 lei

Potrivit datelor transmise de companie, la data de 5 martie 2021 avea datorii de circa 49.000 lei.

Compania Municipală Managementul Traficului – 14,7 milioane lei

Potrivit datelor transmise, la data de 26.02.2021 compania înregistra datorii de circa 10 milioane lei către furnizor, 3,5 milioane lei către bugetul de stat și salarii restante de 1,222.548 milioane lei. Compania nu este executată silit.

Compania Municipală Managementul Transportului – 3,5 milioane lei

Potrivit datelor transmise, la data de 31.12.2021 compania înregistra datorii de circa 3.547.532 la furnizori, bugetul de stat și salariile angajaților.

Compania Municipală Medicala – 3 milioane lei

Potrivit datelor transmise, la data de 31.12.2021 compania înregistra datorii de circa 3 milioane lei către ANAF și circa 267.000 lei către furnizori. Compania are contul deschis la Trezorerie poprit din cauza datoriilor la ANAF.

Compania Municipală Parcuri și Grădini – 0

Potrivit datelor transmise, compania nu are datorii și nu există titluri executorii. Nota MagnaNews.ro: Este evident că există şi Compania Municipală Întreținerea Arborilor și Spațiului Verde, cu acelaşi obiect de activitate. Ce fac cele două companii? Una întreţine parcurile şi grădinile şi alta arborii şi spaţiile verzi din ele, şi nu numai?

Compania Municipală Parking – 410.000 lei

Potrivit datelor transmise, compania are datorii de circa 410.000 lei din care 329.000 lei la BCR – rată credit.

Compania Municipală Pază și Securitate – 18,2 milioane lei

Potrivit datelor transmise, compania are datorii de circa 18,2 milioane lei, din care: circa 32.000 lei chirie sediu, 30.000 furnizori servicii, circa 1,3 milioane lei drepturi salariale, 10,2 milioane lei asigurări sociale, circa 3,5 milioane lei TVA, 1,57 milioane lei impozit salarii și 865.000 lei fond handicap.

Compania are un titlu executoriu pentru suma de 148.821 lei și penalități de întârziere de 105.164 lei către Beja Aequitas din iunie 2020.

Compania Municipală Protecție Civilă și Voluntariat – 0

Compania Municipală a transmis că nu înregistrează datorii mai vechi de 30 de zile la data de 31.12.2020.

Compania Municipală Publicitate și Afișaj – 7,3 milioane lei

Potrivit datelor transmise, la data de 31.01.2020, compania avea datorii de circa 7,3 milioane lei din care 6,9 milioane lei la furnizori.

Compania Municipală Sport pentru Toți – 5 milioane lei

Potrivit datelor transmise, la data de 3 martie 2020, compania avea datorii de circa 5 milioane lei din care 3,8 milioane lei datorii către Primăria Capitalei pentru un împrumut accesat.

Compania Municipală Străzi, Poduri și Pasaje – 7,4 milioane lei

Potrivit datelor furnizate HotNews.ro, compania are datorii de 14 milioane lei: 7.451.086 lei la furnizori; 4.985.865 lei -contribuții la bugetul de stat; 1.568.076 lei – salarii restante.

Compania se află în insolvență.Compania are mai multe titluri executorii pentru recuperarea datoriilor de către METABET CF S.A., S.C. EURO CONSTRUCT TRADING 98 SRL.

Compania Municipală Tehnologia Informației – 7,1 milioane lei

Potrivit datelor furnizate HotNews.ro, compania are datorii de 3,3 milioane lei la furnizori și 3,8 milioane lei la bugetul de stat (ANAF, CAS, CASS etc).

Compania Municipală Termoenergetica – 390 milioane lei.

Potrivit datelor furnizate HotNews.ro, compania are datorii de circa 390 milioane lei. La bugetul de stat datoriile sunt de circa 44,4 milioane lei, la bugetul local – 12,6 milioane lei, laasigurările sociale – 42,7 milioane lei, iar datoriile comerciale sunt de 289 milioane lei.

Pentru datoriile la bugetul de stat și bugetul asigurărilor sociale a fost cerută eșalonarea la plată pe 12 luni, începând cu 15 martie 2021.

Compania Municipală Trustul de Clădiri Metropolitane – 48,4 milioane lei

Potrivit datelor, compania are datorii de circa 48.460.193,32 lei. Acestea sunt doar datoriile la furnizori. Cele către ANAF, dacă există, nu ne-au fost comunicate.

În afară de datoriile menționate mai sus, societatea are de achitat angajaților salarii restante de peste 4 luni de zile. Reprezentanții companiei nu au precizat despre ce sumă este vorba.

 

 

 

 

 

Rugăciunea centrată pe Dumnezeu

scris de:   Zac Poonen

Introducere

Există două elemente esențiale pentru rugăciunea eficientă.

Primul este că trebuie să avem un COD dat de Dumnezeu. Rugăciunea este ca un cerc care începe cu Dumnezeu și se termină cu Dumnezeu. Prima jumătate a cercului este că Dumnezeu ne dă o povară prin Duhul Sfânt în inimile noastre. A doua jumătate a cercului este să rugăm această rugăciune inspirată de Dumnezeu înapoi Tatălui nostru. În acest fel, cercul se închide. Acesta este sensul expresiei „a te ruga în Duh”.

Al doilea element esențial este CREDINȚA. Dumnezeu se așteaptă ca noi să avem încredere în El. Îl necinstim cu necredință – pentru că neîncrederea presupune că Dumnezeu este mai puțin preocupat de noi decât părinții pământești cu copiii lor.

Rugăciunea nu este cu adevărat rugăciunea în ochii lui Dumnezeu dacă rugăciunile noastre apar numai în mintea noastră sau în limbile noastre. Numai când sunt dorința cea mai profundă a inimii noastre, ele devin adevărate rugăciuni.

Rugăciunea este în esență o problemă de viață. Iar eficacitatea rugăciunilor noastre va depinde de dreptatea vieții noastre. Adevărata dreptate face o persoană centrată pe dumnezeu. Aceasta înseamnă că el începe să „privească lucrurile din punctul de vedere al lui Dumnezeu.” ( Col 1: 9 ) El nu mai ia în considerare oamenii sau lucrurile sau circumstanțele dintr-o perspectivă umană (2 Cor 5:16) Toate aceste lucruri în jurul lui poate rămâne neschimbat, dar omul centrat pe Dumnezeu a fost plasat în regiunile cerești și privește acum toți oamenii și toate lucrurile într-un mod în care Dumnezeu le vede.

Doar o astfel de persoană se poate ruga pentru inima lui Dumnezeu.

Rugăciunea ar trebui să fie în mintea noastră ceea ce respiră pentru corpul nostru. Respirația este o activitate fără efort în care suntem angajați tot timpul. Nu avem nevoie de cărți care să ne învețe să respirăm! De fapt, atunci când respirația devine dificilă pentru noi, este un semn al unui fel de boală!

Asta nu înseamnă că rugăciunea nu este o slujbă istovitoare. Isus s-a rugat „cu strigăte și lacrimi puternice” (Evrei 5: 7), iar apostolii „s-au luptat cu stăruință în rugăciunile lor” (Col 4:12). Toți creștinii serioși se vor simți la fel în rugăciune, pentru că „luptăm cu duhurile rele de sub cer” (Efeseni 6:12 ) Dar când rugăciunea devine un ritual monoton, este un semn sigur că pacientul „ astm mental “are.

Astfel de creștini sunt bolnavi și trebuie să recunoască asta. Pentru a fi vindecați, ei nu mai au nevoie de învățături despre cum să se roage, dar nu au nevoie de învățături despre cum să-și reorienteze prioritățile în viață.

Despre aceasta este vorba.

Dacă suntem centrați pe Dumnezeu și prioritățile noastre sunt corecte, vom fi vindecați de acest „astm.” Rugăciunea va fi în continuare amestecată cu țipete puternice și lacrimi și va fi efort și luptă, dar nu va mai fi un ritual. Va fi o plăcere și o plăcere.

Dacă vrei să ai o astfel de viață, atunci citește mai departe …

 

Cum să nu te rogi

„Și când te rogi, nu ar trebui să fii ca fățarnicii care le place să stea în sinagogi și pe colțurile străzii și să se roage astfel încât să fie văzuți de oameni. Cu adevărat, îți spun, ai avut deja recompensa ta. Dar dacă te rogi, intră în dulapul tău și închide ușa și roagă-te tatălui tău, care este în taină; iar tatăl tău, care vede în taină, te va rambursa.

Iar când te rogi, nu ar trebui să păcălești la fel ca neamurile; pentru că ei cred că sunt auziți când spun multe. De aceea, nu ar trebui să fii ca ei. Pentru că tatăl tău știe ce ai nevoie înainte să-l întrebi. De aceea, ar trebui să vă rugați astfel:

Tatăl nostru din ceruri! Numele tău va fi sfințit. Împărăția ta vine. Voia Ta se va face pe pământ așa cum este în ceruri. Dă-ne astăzi pâinea noastră zilnică. Și ne iertați vinovăția noastră, deoarece ne iertăm partea vinovată. Și nu ne ispiti, ci izbăvește-ne de rău. Căci a ta este împărăția și puterea și slava pentru totdeauna. Amin.

Căci dacă le iertați oamenilor fărădelegile lor, Tatăl vostru ceresc vă va ierta și pe voi. Dar dacă nu-l iertați pe om, tatăl tău nu-ți va ierta fărădelegile ”(Mt 6: 5-15).

Aceasta este singura rugăciune pe care Isus i-a învățat vreodată discipolilor săi. Prin urmare, trebuie să ne fie foarte util să o înțelegem corect.

Isus a spus că de fiecare dată când ne rugăm, ar trebui să ne rugăm în acest fel (v. 9). Aceasta nu înseamnă că trebuie să repetăm ​​această rugăciune de fiecare dată când ne rugăm. Dar înseamnă că toate rugăciunile noastre ar trebui să urmeze acest tipar.

Nu doare să spunem această rugăciune, dacă ne referim cu adevărat la fiecare propoziție din ea. Dar nu este ușor, așa cum vom vedea în scurt timp.

Înainte ca Isus să-i învețe discipolii cum să se roage, el i-a învățat mai întâi cum să nu se roage.

Nu ca ipocritii

Primul lucru pe care l-a spus Isus despre felul în care NU trebuie să ne rugăm a fost acela că nu trebuie să ne rugăm ca fățarnicii (v. 5-6).

Dacă citiți Evangheliile, veți afla că Isus are multe de spus despre ipocrizie. I-a condamnat clar pe farisei pentru că erau fățarnici. Fariseii au avut multe puncte bune. Se rugau în fiecare zi. Au postit de două ori pe săptămână. Aceștia s-au titrat nu numai pe banii lor, ci și pe marar și chimen care au crescut în grădina de legume. Au fost extrem de atenți să urmărească micile detalii despre ceea ce au înțeles că sunt legile lui Dumnezeu. În exterior erau foarte morale și sincere. Nu au ratat niciodată o întâlnire a Sabatului în sinagogă. Au fost bine pregătiți în Scripturi. Dar Isus i-a condamnat pentru că acțiunile lor au fost concepute în primul rând pentru a-i onora pe semenii lor. „Au preferat onoarea oamenilor decât a lui Dumnezeu” (Ioan 12:43).

Urmașii fariseilor – cei care iubesc lauda liderilor lor și a altora mai mult decât lauda lui Dumnezeu – trăiesc acum în mijlocul fiecărei comunități și comunități din lume.

Cuvântul „ipocrit” provine de la un cuvânt grecesc care înseamnă „actor”. Gândește-te la un bărbat care joacă rolul lui Ioan Botezătorul într-un film de la Hollywood. În viața reală poate fi un bețiv și seducător care a făcut deja două sau trei divorțuri. Dar în film își joacă rolul de sfânt profet al lui Dumnezeu. Acest lucru îl face un ipocrit – cineva care joacă un rol în fața oamenilor, dar care este cu adevărat ceva complet diferit în viața reală.

Un ipocrit poate juca un rol de creștin cu totul devotat înaintea altor credincioși. Dar dacă l-ai vedea tratându-și soția acasă, cum se ocupă cu oamenii din birou, ai vedea o persoană complet diferită. De ce? El nu acționează acolo. Acasă și la birou, el este persoana cu adevărat. El este un om religios, nu un om spiritual.

Un actor dorește ca publicul său să aprecieze modul în care își joacă rolul. Acest lucru este valabil și pentru toți ipocriții. Așa a fost cu fariseii în primul secol și la fel și cu fariseii din secolul XX / XXI. Century. Orice ar face, chiar și atunci când este o activitate atât de sacră ca rugăciunea, ei vor să fie apreciați de oameni. Se pot ruga frumos – dar cu intenția ca oamenii să ia la cunoștință de ele.

Dacă suntem sinceri, va trebui să mărturisim că de multe ori ne-am rugat ca fariseii – mai preocupați că oamenii, mai degrabă decât Dumnezeu, ne ascultă. Poate că trebuie să-i mărturisim Domnului că atunci când ne rugăm în public, nu ne rugăm la fel ca atunci când suntem singuri. Poate că în rugăciunea noastră publică, folosim un limbaj floral și fervent pentru a impresiona oamenii. Isus ne-a avertizat să nu ne rugăm în acest fel, deoarece Dumnezeu nu atinge deloc acest tip de rugăciune.

Dacă vrem să fim eliberați de ipocrizie, fie în predicile noastre, fie în viețile noastre sau în rugăciunea noastră, atunci trebuie să cerem lui Dumnezeu să ne dea o astfel de teamă de El, încât să facem mai mult pentru lauda Lui decât pentru lauda oamenilor sunt considerate. Până când vom învăța să ne temem de Dumnezeu în mod corespunzător, vom continua să fim actori care își joacă rolul în fața oamenilor în toate domeniile vieții lor.

Isus a condamnat ipocrizia mai mult decât orice alt păcat.

Nu dați impresia greșită

Primul păcat pe care l-am citit în biserica timpurie a fost ipocrizia. În Faptele 5 citim despre Hananias și Saphira.

Care a fost păcatul ei?

Să fi fost pentru că nu au adus toți banii obținuți din vânzarea proprietății și i-au dat lui Dumnezeu? Nu. Dacă vindeți proprietatea pentru 100.000 de rupii și decideți să dați doar 50.000 de rupii lui Dumnezeu, nu este un păcat. Chiar dacă decideți să nu dați nimic lui Dumnezeu, acesta nu este un păcat. Acesta este într-adevăr propriul tău lucru, cât de mult îi dai. Dumnezeu iubește un daruitor fericit; și dacă nu renunți, nu poți da nimic. Dumnezeu nu are nevoie de banii tăi. Are mai mult decât suficient argint și aur!

De ce au murit Hanania și Saphira? Motivul a fost următorul: Hanania a pretins că ceea ce a pus la picioarele apostolilor a fost întreaga sumă a vânzării. Cu o privire sfântă și evlavioasă pe fața lui, Hanania a arătat la fel de consacrată ca și ceilalți. A fost un actor, un ipocrit.

Însă Petru era un om al lui Dumnezeu și nu a fost păcălit. Dumnezeu i-a dat discernământ pentru a vedea lipsa devoțiunii Hananiei. El a spus: „Hanania, de ce Satana ți-a umplut inima, că ai mințit Duhul Sfânt?” (Fapte 5: 3).

Ce minciună îi spusese Hananias? Nu deschisese gura.

Ce înseamnă să spui o minciună? Înseamnă a da o impresie falsă; puteți face o impresie greșită fără a deschide gura deloc.

Exact asta a făcut Hanania. El a vrut să primească aplauzele altora, că și el era un discipol pe deplin devotat. Dar nu era. Avea ceva rezervat pentru sine. După cum am spus, nu a fost un păcat. Dacă numai el ar fi spus: „Frate Petru, mi-am vândut câmpul. Dar nu simt că ar trebui să dau toate lucrurile lui Dumnezeu așa cum fac alții. Iată o parte din banii mei “- dacă ar fi spus asta, nu ar fi murit, asta ar fi fost sincer și Dumnezeu ar fi apreciat asta.

Dar se preface ceva. Acesta a fost păcatul său și de aceea a murit. La scurt timp, a intrat și soția lui și ea și-a jucat bine rolul! Și ea se prefăcuse că dădea totul. Și ea a murit.

Această ipocrizie era ca o puțină smântână care ajunsese la biserica timpurie; și Dumnezeu știa că dacă nu va fi îndepărtat imediat, în curând întreaga biserică va fi coruptă. Din acest motiv, el a ucis-o imediat.

Dacă nu ești atent la ipocrizie în vreun domeniu al vieții tale, nu vei putea niciodată să depășești ipocrizia în viața ta de rugăciune. Când te rogi pentru ca alți oameni să te aprecieze, atunci Isus îți spune: „Ai avut deja recompensa ta.” (Mt 6 , 2) Dorința ta nu este ca Dumnezeu să fie glorificat prin rugăciunea ta, ci că Alți oameni ar trebui să știe cât de bine te rogi și atunci vei primi această recompensă.

Dar asta e tot ce obții. Asta voiai și asta vei primi.

Un principiu în viața creștină este că obținem ceea ce dorim din toată inima, nu ceea ce cerem cu buzele noastre. Întreabă și vei afla ce îți dorești cu adevărat!

Când vom sta în fața scaunului de judecată al lui Hristos, toate fațadele noastre exterioare vor fi dezbrăcate. Acolo nu vom mai fi văzuți ca actori, ci așa cum suntem cu adevărat. De aceea, Biblia ne spune să urmărim cum mergem astăzi, astfel încât să nu ne lăsăm într-o zi goi, goi și rușine.

În 1 Ioan 2,28 prevede: „Și acum, copilașilor, rămîneți în El, astfel încât atunci când apare El, putem avea încredere și să nu fie rușine în fața lui“ Oamenii care se rusineaza de acea zi cei care și-a trăit viața aici pe pământ ca actor.

Vorbesc acum cu creștinii. Pentru cine a fost livrată „Predica de pe Munte” Când deschideți Matei 5: 1-2 , veți afla că Isus a adresat aceste cuvinte ucenicilor Săi, discipolilor Săi, cărora le-a spus: „Atenție la evlavia voastră, că voi, care nu practicați înaintea poporului “(Mt 6 , 1). Discipolilor săi le-a spus: „Atenție la dospirea fariseilor, aceasta este ipocrizia” (Luca 12: 1).

Mergeți în lumină

Biblia spune în 1 Ioan 1: 7 că nu putem avea părtășie cu Dumnezeu decât dacă umblăm în lumină. Dacă umblăm în lumină, cu siguranță nu putem ascunde nimic, căci lumina dezvăluie totul. Persoana care umblă în întuneric este cea care are ceva de ascuns în viața lui. Când umblăm în lumină, viața noastră este ca o carte deschisă. Putem invita apoi oamenii să examineze confidențialitatea, conturile noastre bancare și orice altceva. Nu este nimic pe care vrem să îl ascundem. Asta nu înseamnă că trebuie să fim perfecti. Nu, înseamnă doar că suntem sinceri.

Primul lucru pe care Dumnezeu îl cere este cinstea – cinstea absolută. Dacă suntem gata să fim sinceri mai întâi, multe dintre problemele noastre vor fi rezolvate rapid. Vom face salturi și limite în viața noastră dacă trăim după această regulă de bază a onestității în fața lui Dumnezeu și a omului.

Dar vei descoperi că este o luptă. Puteți spune: „Voi lua această admirație cu adevărat în serios. Voi fi sincer de acum încolo. ”Dar veți afla înainte de sfârșitul acestei săptămâni că veți fi încercat din nou să fiți actor și lauda oamenilor, mai degrabă decât lauda lui Dumnezeu, deci trebuie să luați această decizie Pentru a lupta și a câștiga.

Este o mare întristare pentru Dumnezeu că sunt atât de mulți creștini astăzi care s-au născut din nou acum 20, 30 sau 40 de ani, dar care nu au făcut niciun progres spiritual pentru că nu au învățat această lecție de bază de a fi cinstiți. Nu putem progresa dacă în viața noastră există ipocrizie. Rugăciunile noastre nu li se va răspunde. Putem avea întâlniri de rugăciune toată noaptea, dar ne pierdem timpul. Rugăciunile noastre nu vor primi răspuns decât dacă vom scăpa mai întâi de ipocrizia noastră.

Trebuie să recunoaștem că adevărata noastră valoare spirituală este ceea ce suntem înaintea lui Dumnezeu și nimic altceva. Starea noastră spirituală nu este determinată nici de cunoașterea noastră biblică, nici de cât de mult ne rugăm, nici de numărul de adunări pe care le vizităm și nici de ceea ce gândesc bătrânii sau alții din biserică despre noi. Dimpotrivă, puneți-vă întrebarea „Ce crede Dumnezeu despre mine, care poate vedea fiecare parte a vieții mele?” Răspunsul la asta arată adevărata măsură a cât de spiritual sunteți, trebuie să ne amintim zilnic sau altfel vom observa că vom deveni din nou actori.

Îmi plac acele cuvinte pe care Isus le-a spus despre Natanael: „Iată, un israelit adevărat în care nu este greșit” (Ioan 1 , 47). ” Dacă Isus ar putea spune asta despre tine și despre mine, aceasta ar fi mai multă laudă decât orice altceva Nathanael nu era perfect – era imperfect, dar era cinstit în ceea ce privește imperfecțiunile sale – nu se preface că este ceva ce nu era – în acest punct, era diferit de Hanania și Saphira.

Fără repetări fără sens

Un al doilea punct despre care ne-a avertizat Isus a fost utilizarea repetărilor fără sens în rugăciune, la fel cum fac și neamurile atunci când se roagă.

Numai că nu este atât numărul de cuvinte pe care îl folosim pe care îl vede Dumnezeu, ci mai degrabă dorința inimii noastre. Rugăciunea autentică este dorința inimii. Dorința se ridică la Dumnezeu și primește un răspuns.

Repetarea cuvintelor este în regulă, dacă vrei să spui ce spui. În grădina Ghetsimani, Isus s-a rugat cu aceleași cuvinte de trei ori (Mat . 26:44). Dar cuvintele lui nu erau goale de conținut. De fiecare dată când se ruga, cuvintele veneau cu o povară din inimă. Te poți ruga de zece ori pe zi cu aceleași cuvinte și Dumnezeu te va auzi dacă te rogi cu sinceritate de fiecare dată.

Creștinii sunt vinovați să spună mai multe minciuni duminică decât în ​​oricare altă zi a săptămânii. Știți de ce? Pentru că duminică cântă la fel de multe imnuri, „Îi dau totul lui Isus”, „Ia-mi argintul și aurul, niciun acarian nu țin înapoi” și așa mai departe.

Puteți cânta aceste cuvinte pentru că sunt într-o carte de imn. Dar chiar nu vrei să spui asta. Și nu vă dați seama că vorbiți direct cu Dumnezeu atunci când cântați astfel de cântece. Poate sunteți mai conștienți de melodie decât de cuvinte. Dar îi spui lui Dumnezeu o minciună.

Isus a spus că în Ziua Judecății, trebuie să facem socoteală pentru fiecare cuvânt inutil pe care l-am rostit (Mt 12:36). Deoarece trăim într-o generație de creștini care nu se tem de Dumnezeu, astfel de avertismente de la Domnul nostru nu sunt luate în serios.

Repetările goale sunt amprenta păgânilor care vin în mod neglijent în prezența lui Dumnezeu și spun lucruri pe care nu le înseamnă. Acesta nu ar trebui să fie niciodată cazul rugăciunii și cântecului nostru.

Fără credință în rugăciuni îndelungate

Isus a mai spus că neamurile au crezut că vor fi auzite din cauza numeroaselor lor cuvinte.

Unii creștini spun că, dacă au o întâlnire de rugăciune toată noaptea, Dumnezeu este obligat să le răspundă doar pentru că se roagă de atâta vreme. Acest tip de rugăciune este caracteristic neamurilor.

Vă amintiți de vremea de pe Muntele Carmel când Ilie stătea într-o parte și 450 de profeți ai zeului păgân Baal pe cealaltă parte și cum au încercat amândoi să cheme foc din cer pentru a afla cine este adevăratul Dumnezeu. Profeții lui Baal au avut o lungă întâlnire de rugăciune. S-au rugat și s-au rugat și s-au rugat; și apoi au sărit și au dansat și au țipat tare. Dar nu a fost foc. Dumnezeu le-a văzut inimile și nu a fost impresionat de izbucnirile lor emoționale și de zgomotul lor (1 Regi 18: 20-29).

Există și creștini care se roagă în acest fel! Ei cred că Dumnezeu îi va auzi pentru toate sentimentele și țipetele lor.

Atunci Ilie s-a rugat. Rugăciunea lui a durat mai puțin de un minut, dar a adus focul din cer. Acesta este testul – nu dacă te rogi un minut sau toată noaptea, ci dacă Dumnezeu răspunde sau nu!

„O persoană vede ce este la vedere; dar Domnul vede inima “(1 Sam 16: 7).

„Rugăciunea cea dreaptă poate face multe dacă este serioasă.” (Iacov 5:16) Iacov continuă menționând exemplul lui Ilie, rugăciunea lui Ilie a fost răspunsă, nu pentru că a plâns atâtea ore la Dumnezeu, ci pentru că el Viața din spatele rugăciunii a făcut ca rugăciunea să fie eficientă și nu ar trebui să uităm niciodată asta.

Acestea sunt câteva dintre lecțiile de bază pe care Iisus le-a învățat discipolilor înainte de a-i învăța cum să se roage. Nu putem învăța niciodată să ne rugăm cum trebuie dacă nu învățăm mai întâi cum să nu ne rugăm.

Aș dori să adaug aici un ultim cuvânt pentru a nu fi înțeles greșit.

Ținerea unei întâlniri de rugăciune care durează întreaga noapte nu este greșit. Cu o ocazie anume, Isus s-a rugat toată noaptea (Lc 6:12 ). Ceea ce Iisus a condamnat nu a fost că te rogi mult, ci că ai încredere în multe cuvinte. Există o mare diferență între multe cuvinte și multă rugăciune. Dacă rugăciunile noastre sunt doar o mulțime de cuvinte, atunci este o pierdere de timp. Isus a putut să se roage eficient o noapte întreagă pentru că inima lui era sinceră și pentru că avea o povară dată de Dumnezeu.

Totuși, nu timpul petrecut în rugăciune determină dacă Dumnezeu răspunde sau nu. Viața omului care se roagă este cea care determină dacă o rugăciune răspunde sau nu.

Doamne, care este tatăl nostru

„Tatăl nostru din ceruri”

De obicei, copiii se roagă Domnului Isus Hristos și nu este nimic rău în asta. Dar este bine să ne amintim că în singura rugăciune pe care Iisus i-a învățat discipolilor săi, i-a învățat să-și direcționeze rugăciunile către Dumnezeu Tatăl. Ne rugăm ÎN SPIRITUL DE către FIUL către Tatăl.

Cu toate acestea, nu toată lumea se poate adresa lui Dumnezeu ca Tată. Aici, pe pământ, poți să-l numești doar pe Tatăl prin care ai fost conceput. De asemenea, trebuie să recunoaștem că atunci când ne rugăm lui Dumnezeu. Numai când cineva se abate de la păcat și se dăruiește lui Isus Hristos ca Domnul vieții sale, el se naște din nou ca copil al lui Dumnezeu. Doar atunci îl poate numi pe Dumnezeu „Tată”.

Privilegiul Noului Testament

Israelienii nu au putut niciodată să-l numească pe Dumnezeu, tatăl lor. Acest titlu a fost introdus pentru prima dată de Isus. Acesta a fost titlul pe care Isus însuși l-a folosit constant în comunicarea sa cu Tatăl Său Ceresc. Nu ne dăm seama ce privilegiu este să-l numim pe Dumnezeu Tatăl nostru.

În Vechiul Testament, Dumnezeu i-a învățat pe evrei sfințenia sa neaprobabilă, așezând o cortină în templu, în spatele căreia se afla sfânta sfintelor unde locuia. Nimeni nu putea intra în acest loc, decât o dată pe an, Marele Preot. Dacă cineva s-ar fi dus la acești evrei în urmă cu 2500 de ani și le-ar fi spus că Dumnezeu va deschide într-o zi acest lucru pentru ca toate ființele umane să intre liber în prezența lui, ei ar fi crezut că este imposibil.

Dar acesta este privilegiul oferit astăzi în cadrul noului legământ. Cortina a fost sfâșiată, astfel încât să avem libertatea de a avea acces direct la prezența lui Dumnezeu; și îl putem numi „Părinte.” Trebuie să citim Vechiul Testament dacă dorim să valorizăm suficient privilegiile Noului Testament.

Este minunat să-l vezi pe Tatăl Inima lui Dumnezeu în pilda fiului risipitor. Fiul se întoarce după ce a risipit bunurile tatălui său și a stricat numele tatălui său. Imediat ce tatăl îl vede, fuge să-l îmbrățișeze. Aici vedem o imagine a lui Dumnezeu Tatăl. Este singurul loc din Biblie unde îl vedem pe Dumnezeu alergând – și aleargă să îmbrățișeze un păcătos pocăit! (Lc 15 , 20).

Acesta a fost modul în care Iisus a înfățișat pe Dumnezeu oamenilor. El a vrut să eradice concepțiile greșite din mintea lor pe care învățăturile cărturarilor și ale fariseilor le-au transmis-o.

După înviere, când Maria Magdalena l-a întâlnit pe Iisus în afara mormântului, Iisus i-a spus: „Mă voi înălța la Tatăl meu și la Tatăl vostru.” (Ioan 20 , 17) Prin moartea și învierea lui Hristos, discipolii lui au devenit unul Ei ar fi putut să-l numească pe Dumnezeu propriul Tată, la fel cum un copil poate sta pe poala tatălui său, astfel încât oamenii să poată fi la fel de intim legați de Dumnezeu ca și ei.

Un tată iubitor

Mulți au ideea falsă că Dumnezeu este o persoană foarte strictă și că numai Isus îi iubește. Aceasta este o denaturare satanică a adevărului. A fost trimisă dragostea Tatălui Isus să ne mântuiască de păcatele noastre. Isus le-a spus ucenicilor săi: „Căci el, Tatăl, te iubește. ” (Ioan 16:27) El le-a spus și că, dacă Tatăl lor Ceresc hrănește păsările și îmbracă florile, cu siguranță ar face același lucru pentru ele. Nu a existat niciun motiv pentru a fi îngrijorați, deoarece Tatăl lor Ceresc le-a cunoscut toate nevoile (Mt 6, 25-34).

El le-a mai spus că dacă părinții pământești ar ști să dea daruri bune copiilor lor, Tatăl lor ceresc, cu siguranță, va oferi daruri bune copiilor săi (Mt 7:11).

Poți spune că toate acestea sunt foarte elementare. Dar de multe ori, când venim la Dumnezeu în rugăciune, nu credem cu adevărat că Dumnezeu ne va îndeplini cererea, pentru că nu suntem siguri de grija lui plină de compasiune, iubire și paternă. În consecință, îl limităm pe Dumnezeu prin necredința noastră. Chiar crezi că, în timp ce te rogi, vorbești cu un Tată iubitor, care este plin de bucurie să audă de la tine și care îi pasă de tine?

Unii pot simți că Dumnezeu îi va auzi doar dacă sunt sfinți maturi. Cum este cu un tată pământesc? Dacă are un număr de copii, îl ascultă pe fiul său de 20 de ani mai mult decât pe fiica sa de 3 ani? El îi spune fiicei celei mici: „Ești prea tânără pentru a vorbi cu mine. Nu vă pot asculta? ”Cu siguranță, nu, de fapt, tatăl este probabil să asculte de copilul său mai mic decât de copiii săi mai mari, și așa este cu Dumnezeu.

El spune: „Căci ei mă vor cunoaște pe toți (ca tată) , de la cel mai mic (cel mai tânăr) până la cel mai mare (bătrân). ” (Evrei 8:11 ) Rețineți că cei mai tineri sunt chemați întâi, chiar dacă ieri născut, poți veni la Dumnezeu și să spui cu îndrăzneală: „Doamne, tu ești tatăl meu, eu sunt copilul tău și de aceea am dreptul să vorbesc cu tine”. Acesta este modul în care Isus și-a încurajat discipolii să vină la Dumnezeu în rugăciune.

De fiecare dată când ne rugăm, trebuie să ne apropiem de Dumnezeu ca Tatăl care iubește și are grijă de noi și care are grijă de noi. Numai astfel credința poate fi născută; și fără credință este inutil să ne rugăm deloc.

Dumnezeu este un bun zeu. Îi place să ofere copiilor săi cadouri bune. Biblia spune în Psalmul 84 , 12: „Nu este bine să sistăm de cei drepți.“ În Psalmul 37 , 4 state: „Delight – vă în Domnul, care vă ce dorește inima va da“ Aceste promisiuni din Vechiul Testament sunt afirmate, confirmate și extinse de Isus în Noul Testament, împreună cu multe alte promisiuni.

Acesta este temelia credinței noastre – recunoașterea conștientă a lui Dumnezeu ca Tată iubitor.

Un zeu sfânt

Trebuie să ne adresăm lui Dumnezeu ca Tatăl nostru, care este ÎN SKY. El nu este numai Tatăl nostru, ci este și Atotputernicul Dumnezeu. Trebuie să păstrăm cu fermitate aceste două fapte atunci când venim la el în rugăciune.

Ne apropiem de el cu uimire pentru că este un Dumnezeu care este un foc mistuitor (Evrei 12:29 )

Mulți creștini îl imaginează pe Dumnezeu ca pe un bunic! Știți cât sunt bunicii – ei iartă mereu cu nepoții și trec cu vederea răul pe care îl fac. Mulți creștini cred că Dumnezeu este așa și, prin urmare, nu își iau în serios păcatele. Această idee este total greșită. Dumnezeu este tată.

Dar el este și Dumnezeu. El este cel în fața căruia serafimii din cer își văd fețele și strigă: „Sfinte, sfinte, sfinte.” (Isa 6,3) Acești serafini nu au păcătuit niciodată, dar atunci când se apropie de Dumnezeu, trebuie să-și acopere fețele, pentru ei nu suportă să privească sfințenia lui Dumnezeu, ceea ce ne spune ceva despre puritatea infinită a lui Dumnezeu pe care mințile noastre limitate nu le pot înțelege niciodată.

Luați în considerare efectul viziunii lui Dumnezeu asupra unora dintre marii oameni din Biblie. Isaia a simțit că este un păcătos teribil când a văzut slava lui Dumnezeu (Isaia 6,5). Moise și-a ascuns fața pentru că îi era teamă să se uite la Dumnezeu (Ex 3,6). Daniel a simțit că toată puterea lui a scăpat de el (Dan. 10: 8), iar apostolul Ioan a căzut la picioarele lui ca un mort (Apoc. 1,17).

Deoarece majoritatea creștinilor nu îl cunosc pe Dumnezeu în acest fel, viața lor rămâne superficială și superficială.

Există două extreme la care oamenii tind să se apropie atunci când se apropie de Dumnezeu. Există cei care cred că Dumnezeu este inabordabil; și din moment ce nu știu nimic despre iubirea lui, ei trăiesc în frică constantă de el și încearcă să-l calmeze în diverse moduri. La cealaltă extremă, unii creștini care au dobândit o familiaritate atât de nesăbuită cu Dumnezeu nu le mai este frică de el ca un foc mistuitor.

Cineva care se apropie de Dumnezeu fără să-l cunoască pe Dumnezeu nu îl cunoaște deloc. Cu cât îl cunoaștem mai mult, cu atât ne vom teme de el și vom fi înfricoșați de el când vom veni la el în rugăciune. Venim la el cu îndrăzneală pentru că este tatăl nostru. Dar, de asemenea, venim la el cu uimire pentru că este Dumnezeu.

Ați observat că în cele 13 scrisori (de la Epistola la Epistola până la Filimon), Paul începe întotdeauna cu salutul „Harul și pacea de la DUMNEZEU, TATĂL NOSTRU ?” Pavel îl știa ca Dumnezeu și ca Tată și a dorit ca alții ajung să-l cunoască în același mod.

Un conducător suveran

„Cine este în cer” ne amintește și că Cel căruia ne rugăm este conducătorul suprem și Atotputernicul care stăpânește în ceruri.

Deja în Vechiul Testament, Dumnezeu a căutat să impresioneze asupra poporului său suveranitatea lor. Le-a spus: „Relaxați-vă și dați seama că eu sunt Dumnezeu! Vreau să fiu venerat de toate popoarele, să fiu venerat în toată lumea! ” (Ps 46 , 11, NASB) El guvernează întregul pământ ca conducător suprem și de aceea ne putem relaxa!

Poate că cel mai mare adevăr pe care Biserica trebuie să-l recunoască astăzi este adevărul suveranității lui Dumnezeu și autoritatea totală a lui Isus Hristos asupra tuturor națiunilor și puterilor.

Luați în considerare ceva ce s-a întâmplat în timpul vieții multora dintre noi. Știm cu toții că Rusia [fosta Uniune Sovietică] este unul dintre cei mai mari dușmani ai Israelului astăzi. Rusia ar fi fericită dacă Israelul ar putea fi distrus. Dar în mai 1948, când Marea Britanie nu a reușit să-și păstreze promisiunea de a le da țara Palestinei, vocea Rusiei a fost în favoarea Israelului care a permis Națiunilor Unite să accepte înființarea Statului Israel. Desigur, obiectivul Rusiei era să-i alunge pe britanici din Palestina. Dar arată cum Dumnezeu, în suveranitatea lui, ar putea folosi chiar și o națiune ateistă pentru a-și îndeplini cuvântul și pentru a-i ajuta pe evrei să se întoarcă în țara lor când o așa-numită națiune „creștină” și-a retras promisiunea.

Dumnezeu este pe tronul său și are un control complet asupra tuturor afacerilor din lume. Numai atunci când credința noastră este înrădăcinată și întemeiată în acest adevăr, inimile noastre pot fi în repaus, indiferent de ce se întâmplă în viitorul din jurul nostru.

Biblia ne spune să ne rugăm pentru guvern (1 Timotei 2: 1-2). Nu are rost să fac asta dacă nu credem că rugăciunile noastre vor schimba situațiile existente. În orice caz, nu mi-aș pierde timpul rugându-mă pentru conducători dacă nu aș crede că Dumnezeu este suficient de suveran pentru a influența deciziile guvernului și chiar comportamentul alegătorilor în momentul alegerii, ca răspuns la rugăciune. Ne-am rugat pentru pământul nostru în trecut și am văzut că rugăciunile noastre au produs rezultate minunate – pentru promovarea scopurilor lui Dumnezeu în țara noastră!

„Inima regelui este în mâna Domnului ca niște fluxuri de apă; el îl direcționează oriunde dorește. “(Prov. 21: 1) Dumnezeu poate determina cel mai mare conducător din lume să-și schimbe deciziile atunci când ne rugăm.

Ce diferență ar avea în atitudinea dvs. față de problemele și dificultățile pe care le întâmpinați în viața voastră, dacă premierul Indiei ar fi tatăl vostru. Dacă proprietarul tău te amenință sau șeful tău îți face viața dificilă sau cineva te-a nedreptățit sau dacă trebuie să faci ceva urgent, ai avea griji? Nu, ar trebui doar să-l suni pe tatăl tău și să-l rogi să-ți rezolve problema.

Nu este Domnul mai mare decât primul ministru al Indiei? Ce facem dacă ne confruntăm cu o problemă în viața noastră? Să spunem: „Ei bine, o să-i spun Tatălui meu Ceresc despre asta. El guvernează universul și poate rezolva cu siguranță această problemă? ”Sau spune:„ Aș vrea să cunosc un ministru influent în cabinet sau un ofițer de poliție care să mă ajute acum? ” Care este prima noastră reacție?

Mulți creștini sunt atei când vine vorba de problemele practice ale vieții de zi cu zi. Ei vorbesc despre credința în Dumnezeu în congregații și chiar în casele lor. Dar când vine vorba de treburile pământești, sunt ca un ateu de frică și îngrijorare.

Niciodată nu a existat atâta frică cât este astăzi. Isus a spus că în ultimele zile, inimile oamenilor vor fi înfricoșate în așteptarea lucrurilor viitoare (Lc 21:26). Dar este într-un asemenea moment în care suntem îndemnați să ne ridicăm neînfricat inimile și să ne îndreptăm privirea spre întoarcerea lui Hristos (Lc 21:28).

Securitate perfectă

Avem un tată atotputernic și cu siguranță nu suntem orfani. Prin urmare, nu ar trebui să ne comportăm ca orfani. Dacă ești timid și neliniștit, îți insulti Tatăl Ceresc – pentru că exprimă faptul că nu ai încredere în El și că crezi că El nu poate face nimic în situația ta dificilă pentru că fie este neputincios sau nu avea grijă! Aceasta este mărturia unei inimi necredincioase.

Dacă ai crezut cu adevărat că Dumnezeu te iubește și te îngrijește și este atotputernic, de ce ai fi vreodată plin de griji? Există o poveste despre două păsări care m-au provocat de multe ori:

Robinul i-a spus vrăbii: „Aș dori să știu de ce acești oameni timizi sunt atât de jignitori și îngrijorați.” Spuse vrăbii către rochie: „Prietene, cred că motivul pentru asta trebuie să fie că nu au un Tată Ceresc care grijă de ea, așa cum îi pasă de tine și de mine. ”

Isus a spus: „Prin urmare, nu vă temeți, sunteți mai buni decât mulți vrăbii. ” (Matei 10 , 31) Dacă Isus este sub controlul vieții noastre și dacă nu avem altă dorință decât să facem voia lui Dumnezeu, atunci putem fi siguri că „toate lucrurile vor fi pentru binele nostru”, indiferent ce se întâmplă în jurul nostru (Rom 8:28).

Dumnezeu vrea ca noi să fim complet siguri de dragostea lui părintească și de îngrijirea vieții noastre. Trebuie să fim convinși că grija lui pentru noi a început deja înainte de a ne naște. El a stabilit cine ar trebui să fie părinții noștri, care trebuie să fie temperamentul nostru, cât de multă pregătire am primi, unde am trăi și așa mai departe. Odată ce suntem convinși, ne vom găsi trăind în pace perfectă fără nicio acțiune împotriva circumstanțele noastre sau părinții noștri sau oricine altcineva (Ps 139 , 16).

Dumnezeu poate folosi chiar furia oamenilor pentru a-l onora (Ps 76 , 11). Una dintre cele mai clare dovezi poate fi găsită în viața lui Iosif. Dacă citiți capitolele 37-50 din Geneza 1 , veți vedea cum puterea suverană a lui Dumnezeu a făcut tot răul pe care omenirea îl făcea în folosul lui Iosif, pur și simplu pentru că era credincios Dumnezeului său.

Dumnezeu le-a promis israeliților că cei care și-au onorat părinții vor trăi mult timp pe pământ (Efeseni 6: 2-3). Cum ar putea Dumnezeu să promită că dacă nu a putut să împiedice o astfel de persoană să fie ucisă, de cancer sau de accident, etc. Dumnezeu este în stare să facă asta – chiar și astăzi . Doar necredința noastră este cea care ne împiedică să ne bucurăm de binecuvântările puterii suverane a lui Dumnezeu.

Tatăl unei familii

În cele din urmă, amintiți-vă că Isus a spus că ar trebui să-L numim pe Dumnezeu „Tatăl NOSTRU” și nu „Tatăl Meu”. Acesta este un punct important. Aceasta este o rugăciune în familie. Tatăl meu ceresc are mulți copii și trebuie să recunosc acest fapt când vin la El. Eu sunt doar unul dintre numeroșii săi copii. Nicio persoană din această familie nu este mai privilegiată decât alta. Toate sunt la fel. Este tatăl nostru.

Deci nu pot avea o relație verticală adevărată cu Dumnezeu dacă relația mea orizontală cu frații și surorile mele din această familie nu este în regulă. Crucea are două bare – una verticală și una orizontală. De asemenea, comunitatea are o bară verticală și orizontală. Cu alte cuvinte, dacă relația mea cu frații și surorile mele din familia lui Dumnezeu este în afara ordinului, dacă încetez să vorbesc cu unii dintre ei, dacă am râvnă împotriva unuia dintre ei sau dacă sunt supărat pe cineva sau Nu pot veni la Dumnezeu și să spun „Tatăl NOSTRU .” Nu este el și tatăl acestei alte persoane pe care nu am iertat-o?

Nu putem veni la Dumnezeu dacă disprețuim orice persoană din trupul lui Hristos. Vă amintiți cum fariseul s-a rugat „Îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu sunt ca alți oameni … sau chiar ca acest publican.” (Lc 18 , 11) Cu o astfel de atitudine, nu putem veni niciodată la Dumnezeu în rugăciune. Nu poți ruga această rugăciune decât dacă ești gata să cobori la nivelul tuturor colegilor tăi credincioși și să recunoști că, în ceea ce privește Dumnezeu, statutul tău social și educația și chiar spiritualitatea ta nu te ridică deasupra lor toți membrii unei familii.

Conform scopului lui Dumnezeu, comunitatea fiecărei biserici locale ar trebui să aibă atmosfera unei familii în care frații și surorile sunt ca membrii familiei și în care vizitatorii străini simt că vin într-o familie. Acolo unde nu este cazul, este pentru că copiii locali ai lui Dumnezeu nu și-au dat seama ce a învățat Isus în această rugăciune.

De aceea, de fiecare dată când ne rugăm, trebuie să ne apropiem de Dumnezeu pe această bază: recunoașterea paternității Sale și iubirea lui, și, prin urmare, venirea la El cu îndrăzneală; recunoscând că este un Dumnezeu sfânt și, prin urmare, veniți în reverență pentru el; recunoscând că este conducătorul suprem din ceruri și, prin urmare, vine la el cu credință; recunoscând că este tatăl unei familii numeroase și de aceea venim la el ca parte a acestei familii.

 

Slava numelui lui Dumnezeu

„Sfințit să fie numele tău”

Rugăciunea este în esență o problemă a vieții noastre și de aceea Isus ne-a spus să ne rugăm tot timpul (Lc 18 , 1). Asta nu înseamnă că ar trebui să fim în genunchi tot timpul. Avem vremurile noastre în care ne rugăm o vreme în genunchi. Dar trebuie să fim întotdeauna într-un spirit de rugăciune. Rugăciunea trebuie să influențeze întreaga noastră viață.

Priorități corecte în rugăciune

Rugăciunea pe care Iisus i-a învățat discipolilor Săi a dezvăluit care sunt prioritățile vieții noastre și care ar trebui să fie cele mai mari aspirații ale noastre. Conține șase solicitări. Primii trei îl privesc pe Dumnezeu: „Sfințit să fie numele tău. Împărăția ta vine. Tăia voastră va fi făcută pe pământ așa cum este în cer. ” Următoarele trei petiții ne privesc: „ Dați-ne pâinea noastră zilnică. Iartă-ne vinovăția, întrucât ne iertăm debitorii. Nu ne conduce din ispită, ci ne izbăvește de rău . “

Există ceva foarte important aici, care trebuie să ne amintim: principalele noastre petiții nu ar trebui să se refere la propriile noastre probleme. Este posibil să avem multe probleme, poate chiar și cele spirituale, dar acestea nu ar trebui să fie primele în rugăciunea noastră. Gloria lui Dumnezeu trebuie să fie prima.

Dacă ne examinăm viața și vedem ce este prioritatea inimii noastre, în timp ce ne exprimăm dorința pentru Dumnezeu, am putea constata că am respectat rar, dacă vreodată, această ordine. Acest lucru arată că nu am luat în serios această învățătură a lui Isus. Căci dacă am fi citit Cuvântul lui Dumnezeu cu atenție și cu atenție, am fi constatat că Isus ne-a învățat să ne rugăm doar într-un fel – cu Dumnezeu și gloria Lui ca fiind cea mai mare prioritate.

Centrat pe Dumnezeu

Acesta este modul în care Dumnezeu a creat omul. Dumnezeu ar trebui să fie capul, iar omul ar trebui să fie ca trupul care este subordonat capului. În corpul nostru, capul este deasupra – nu numai fizic, ci guvernează și corpul. Și atâta timp cât capul nostru controlează funcțiile fizice, totul este în regulă. Dacă capul (mintea) nu funcționează corect, acesta nu este în măsură să-și controleze corpul și am numi o astfel de persoană deraniată sau nebună. Dumnezeu nu a planificat niciodată omul așa.

Domnul dorește ca noi spiritual „asociat în poziție verticală “ (3mO 26.13). Problema cu mulți credincioși este că nu este la locul potrivit. Tu nu dau lui Dumnezeu locul pe care el ar trebui să aibă în viața lor Dacă Dumnezeu ar avea primul loc în viața noastră, în aspirațiile noastre, în dorințele și ambițiile noastre și dacă Dumnezeu și gloria Lui ar fi pasiunea arzătoare a vieții noastre, de fiecare dată când venim la Dumnezeu în rugăciune, asta ar deveni clar a fi exprimat.

Motivul pentru care multe lucruri din viața noastră nu se potrivesc și de ce există confuzie și haos este pentru că Dumnezeu nu vine primul. Și chiar atunci când ne rugăm, dorim cadourile mai mult decât dăruitorul. Un semn distinctiv al unui om spiritual este acela că își dorește cel care dăruiește mai mult decât darul; și îl iubește pe dăruitor, chiar și atunci când nu primește cadouri.

Acesta este unul dintre testele pe care le putem folosi pentru a judeca dacă suntem minți spiritual sau nu. Suntem mulțumiți chiar și atunci când Dumnezeu nu răspunde rugăciunilor noastre așa cum era de așteptat?

Cum se face că mulți creștini se mușcă și se plâng când Dumnezeu nu răspunde rugăciunilor lor? Pentru că și-au dorit doar darurile lui. Nu erau atât de dornici de dăruitor. Erau ca fiul risipitor, care, când a primit de la tatăl său, a luat ceea ce voia să se bucure de el. Voia doar cadourile tatălui său. El s-a întors la tatăl său, după ce și-a consumat toate darurile și a dorit ceva mai mult (Lc 15 , 11-24).

Rețineți că 50 la sută din această rugăciune este cu Dumnezeu și gloria Lui. Nu că într-un fel de ritual spunem pur și simplu: „Doamne, mai întâi vreau să fie glorificat numele tău” și apoi să petrecem întreaga oră următoare, supunându-i o „listă de cumpărături” a tuturor dorințelor noastre. Nu vorbim aici despre o anumită formă de rugăciune, ci mai degrabă despre o atitudine schimbată și o reorientare a minții noastre, astfel încât Dumnezeu și gloria Lui să fie acum pe primul loc în gândirea noastră.

Centrare în sine – rădăcina tuturor păcatelor

Dumnezeu a creat totul în acest univers, astfel încât să fie aliniat cu El.

Privește soarele, luna, planetele și stelele. Nu aveți propria voință. Ei se supun Creatorului lor necondiționat. Pământul se învârte în jurul soarelui fără a pune întrebări. Stelele se mișcă pe orbitele lor definite de milenii. Au rămas credincioși căii pe care Dumnezeu a ales-o pentru ei. Dar Dumnezeu nu se bucură de astfel de obiecte fără viață. Vrea să aibă fii și fiice.

El a creat mai întâi îngerii cu liber arbitru. Lucifer, Capul Îngerilor, s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu pentru că nu voia să fie centrat pe Dumnezeu. Păcatul a început atunci când o ființă creată a dorit să trăiască o viață centrată pe sine (Isaia 14: 12-15).

Pentru noi este foarte important să înțelegem asta. Pentru că dacă vrem să înțelegem ce este păcatul, trebuie să înțelegem de unde a venit. Atunci vom înțelege că păcatul nu este doar adulter, crimă, mânie sau gelozie etc. Păcatul își are rădăcinile în egocentrism.

Eocentrismul a făcut din un moment dat un înger un diavol; iar egocentrismul va transforma oamenii în diavoli astăzi.

Egotismul l-a transformat pe Adam într-un om păcătos, căzut. Cei doi copaci din Grădina Edenului – arborele vieții și arborele cunoașterii binelui și răului – simbolizează două principii de viață pe care Adam le-ar putea trăi; unul a stat pentru o viață centrată pe dumnezeu, iar cealaltă pentru o viață care a fost egocentrică. Satana a încercat să folosească aceste cuvinte pentru a mânca Eva din copacul interzis: „Ochii tăi vor fi deschiși și vei fi ca Dumnezeu. Atunci poți trăi în independență de Dumnezeu. ”Adam și Eva au ales această viață – pentru a fi egocentrici și independenți de Dumnezeu.

Dumnezeu nu ne cere să ne concentrăm pe El, deoarece El vrea să aibă ceva pentru Sine Însuși. Nu, este pentru binele nostru că ne cere să-l punem pe primul loc în viața noastră. La urma urmei, dacă nu ne închinăm lui Dumnezeu, cu siguranță ne vom închina altceva – fie noi înșine, fie diavolul sau lumea. Când Dumnezeu spune: „Învață să mă închini. Învață să fii centrat pe mine ”, apoi face asta pentru a ne feri de a ne distruge pe noi înșine prin falsă închinare – este pentru mântuirea noastră și pentru binele nostru.

Dumnezeu a creat pământul ca să se întoarcă în jurul soarelui. Dacă într-o zi pământul decide că a avut suficient să se învârtă în jurul soarelui și, de acum, vrea ca soarele să se întoarcă în jurul ei, ce s-ar întâmpla? Pământul ar fi astfel să asculte de o lege a lui Dumnezeu și, prin urmare, nu va exista nicio schimbare de anotimpuri și toată viața pe pământ ar pieri foarte curând. Neascultarea față de poruncile lui Dumnezeu duce întotdeauna la moarte.

În acest fel, moartea spirituală a venit pe lume. Dumnezeu la creat pe om pentru a fi aliniat cu el. Dar omul a refuzat să-L recunoască pe Dumnezeu ca centru al său și în acea zi a murit. Când vom realiza acest lucru, vom înțelege că mântuirea înseamnă a fi eliberat de egocentrism.

Noul Testament ne învață că o persoană trebuie mai întâi să se pocăiască înainte de a fi salvată. Pocăința înseamnă îndepărtarea de vechiul mod de viață. Înseamnă mult mai mult decât renunțarea la câteva obiceiuri proaste, cum ar fi băutul sau jocurile de noroc, etc. Vechiul nostru mod de viață este o viață centrată pe sine; iar a mă pocăi înseamnă a spune: „Doamne, m-am săturat să mă concentrez asupra mea și acum aș dori să mă îndrept spre tine și să mă concentrez asupra ta”.

Mântuirea egocentrismului

Isus a venit să ne mântuiască de păcat. Cu alte cuvinte, a venit să ne salveze de egocentrism.

În Noul Testament, utilizați cuvântul „centrare în sine” în locul cuvântului „păcat” și veți vedea sensul care iese la lumină în multe secțiuni. „Păcatul nu va stăpâni peste tine” devine „ Autocentrarea nu va domina asupra ta” (Romani 6:14). Aceasta este dorința lui Dumnezeu pentru poporul său.

Cu toate acestea, pe măsură ce trecem în revistă viețile noastre, descoperim că chiar și în cele mai sfinte dorințe ale noastre există egocentrism. A cere lui Dumnezeu să ne umple cu Duhul Sfânt poate fi o dorință egocentrică dacă dorim ca această putere să fie un predicator mai mare sau un mare vindecător și așa mai departe. Aceasta este o dorință la fel de egoistă de a fi înalt în această lume. Vedeți cum păcatul invadează chiar sfântul sfinților?

De aceea, Iisus a învățat, în primul rând, să nu ne rugăm ca să fim plini de Duhul Sfânt, ci ca numele lui Dumnezeu să fie sfințit.

Doar o persoană cu adevărat spirituală poate să se roage cu adevărat această rugăciune. Desigur, toată lumea poate repeta această rugăciune. Chiar și un papagal poate face asta, dar pentru a-l însemna cu adevărat din partea de jos a inimii mele va necesita o predare totală lui Dumnezeu, unde în viața noastră vine primul, unde suntem centrați pe el și unde nu căutăm atât de binecuvântarea Lui ca el. Dacă ne dă cadourile, e bine și bine. Dacă nu ne dă niciunul dintre darurile sale, va fi bine cu noi, pentru că ne dorim El însuși, nu darurile Lui.

De ce i-a învățat Dumnezeu pe israeliți să-l iubească din toată inima și cu aproapele lor ca ei înșiși? Doar pentru a o elibera de egoism.

Există un acrostic pentru cuvântul englezesc „JOY” care spune „Place J J esus) în primul rând, O ( O thers ) – mutați alți oameni în următorul loc, și Y (engl.). Y ou) – puneți-vă pe ultimul loc, atunci veți avea bucurie “.

Dumnezeu este întotdeauna plin de bucurie. Nu există întristare și griji în cer, deoarece totul este centrat pe Dumnezeu. Îngerii sunt întotdeauna fericiți pentru că sunt centrați pe Dumnezeu.

Motivul pentru care ne lipsește bucuria, pacea și alte virtuți spirituale este că nu ne-am găsit centrul potrivit. Avem tendința de a-L folosi pe Dumnezeu în propriile noastre scopuri. Și chiar rugăciunea degenerează apoi în ceva de genul: „Doamne, te rog, lasă-mi afacerile să prospere … Ajută-mă să obțin o promovare în meseria mea … Te rog să mă faci să ajung o casă mai bună …” etc. Vrem ca Dumnezeu să fie slujitorul nostru ne va face viața pământească mai confortabilă – ca spiritul din povestea lui Aladin și lampa sa magică.

Acesta este genul de Dumnezeu la care se roagă atât de mulți credincioși – unul care este un mijloc pentru propria lor înaintare și avantaj în această lume. Dar Dumnezeul Noului Testament nu este cineva care să te ajute să câștigi alergarea de 100 de metri la Olimpiadă sau să-ți înșele adversarul în a face o înțelegere.

Rugăciunile noastre dezvăluie modul în care sunt egocentric.

„Poftește-ți pofta de Domnul”, spune Biblia, „El îți va oferi ceea ce îți dorește inima” (Ps 37 , 4). Dorința noastră de a-L avea pe Domnul înseamnă a-L pune pe Dumnezeu în centrul vieții noastre. Și deci este doar o persoană centrată pe Dumnezeu care poate să fi îndeplinit toate dorințele inimii.

„Domnul nu va da greș în binele piosului” (adică cei care își lasă viața să fie stăpâniți de Dumnezeu) (Ps. 84 , 12).

„Rugăciunea cea dreaptă poate face multe dacă este serioasă” – iar cea dreaptă este centrată pe Dumnezeu (Iacov 5:16) , în timp ce rugăciunea înflăcărată a omului centrat pe sine, chiar dacă se roagă toată noaptea, va fi în zadar. Este genul de viață pe care îl trăim care dă valoare rugăciunii pe care o rugăm.

De aceea, primele trei dorințe ale vieții tale ar trebui să fie următoarele: „Părinte, numele tău este sfințit. Împărăția ta vine. Voia ta va fi făcută. ”

Este posibil să avem multe alte solicitări, cum ar fi: „vindecați-mi durerile de spate; ajută-mă să găsesc o casă mai bună; Ajută-l pe fiul meu să găsească un loc de muncă “etc. Acestea sunt cereri bune, dar când spui:„ Părinte, chiar dacă nu îmi dai aceste cereri, dorința mea principală este ca numele tău să fie glorificat “- atunci ești unul spiritual om.

Cinstește numele lui Dumnezeu

Ce înseamnă această primă petiție, „sfințit să fie numele tău?” Cuvântul „sfințit” provine de la aceeași rădăcină din care provin multe alte cuvinte din Noul Testament, cuvinte precum „sfânt”, „sfânt”, „sfânt”, etc. A fi „izolat” – adică „a fi separat de tot ceea ce este rău și necurat”.

Petiția este astfel: „Părinte, lăsați-vă numele să vă fie temut, respectat, onorat și glorificat.” Cu alte cuvinte, întrucât aceasta este prima solicitare, aceasta presupune că cea mai mare dorință a inimilor noastre este ca Dumnezeu să fie temut pe Pământ Este chiar cea mai mare dorință a noastră?

Vina omului poate fi rezumată într-o singură propoziție: „NU ESTE NICI FĂRĂ DE DUMNEZEU CU TINE” (Rom 3:18). „Frica de Domnul este începutul cunoașterii” (Prov. Cu alte cuvinte, frica de Dumnezeu este alfabetul vieții creștine. Dacă nu înveți ABC-ul tău, nu poți învăța geometrie, chimie, fizică sau orice altceva. La fel, nu poți face progrese spirituale decât dacă înveți ABC-ul vieții creștine, frica de Dumnezeu.

Un bun test al clerului este dacă îți pasă mai mult de numele lui Dumnezeu decât de propriul nume. Cum ați reacționa dacă ați auzi pe altcineva să vă strice numele? Poate într-un mod violent? Cum reacționați când vă dați seama că numele lui Isus este hulit? Numele lui Dumnezeu este astăzi hulit printre neamuri pentru conduita poporului lui Dumnezeu (Rom. 2:24). Ne deranjează asta?

Te doare când vezi că numele lui Isus este necinstit în India? Te-a adus vreodată în genunchi cu o povară pe inima ta înaintea lui Dumnezeu, pentru ca numele Domnului să fie onorat în țara noastră? Acesta este unul dintre testele clerului nostru.

În Faptele Apostolilor 17: 6 am citit că Pavel a fost supărat în duhul său când a văzut toți idolii care se închinau atenienilor. Era supărat pe Satan. Dacă suntem plini de Duhul Sfânt, și noi vom fi furioși cu Satana când vom vedea idolatria în țara noastră.

Duhul lui Isus era supărat de mânie când a văzut oameni câștigând bani în templu în numele lui Dumnezeu. Dacă suntem în armonie cu Dumnezeu, și noi vom fi supărați de rușinea care este adusă pe țara noastră în numele Domnului, făcând bani în numele lui Hristos.

Totul pentru slava lui Dumnezeu

Luați în considerare 2 Regi 17,33, care spune: „S-au temut de Domnul și și-au slujit și dumnezeii.” Aplicând asta pentru noi ar însemna că ne închinăm lui Dumnezeu în mod simbolic duminicile, dar, în realitate, al nostru tot timpul se închină idolilor lor.

Cu toții am crescut și am văzut anumite activități ca fiind sacre, cum ar fi citirea Bibliei, rugăciunea, distribuirea traiectelor, predicarea etc. Alte activități precum mâncarea, băutul, dormitul, discuția și cumpărarea de lucruri pe piață etc. considerată lumească.

Rezultatul acestui tip de gândire este că poți simți că activitățile tale religioase trebuie să fie făcute pentru gloria lui Dumnezeu. Dar, după ce faci asta, poți trăi o viață diferită acasă și în lume – alungând pe alții, bârfind, certând cu oamenii, etc. Când te duci la congregări câteva zile mai târziu, simți că vei pleca din nou a fi sfânt. Asta e ipocrizie. Pavel a spus în 1 Corinteni 10:31, „Fie că mănânci sau bei, sau orice faci, face totul pentru gloria lui Dumnezeu.” Fiecare activitate din viața noastră trebuie să fie făcută pentru gloria lui Dumnezeu.

Nicholas Herman (cunoscut în mod obișnuit ca „Fratele Lawrence”) a fost bucătar într-o mănăstire în urmă cu mulți ani, și el a spus: „Fie că spăl vasele deoparte, cu toată clătina de farfurii din jurul meu, sau fac ceva de lucru în bucătărie. „Îmi pot păstra sufletul în prezența lui Dumnezeu cu atâta seninătate ca atunci când împărtășesc pâinea și potirul [la sacrament] în genunchi”. Aceasta înseamnă să trăim în prezența lui Dumnezeu tot timpul – să recunoaștem că tot ceea ce facem este sacru.

Motive corecte în rugăciune

Dacă înțelegem corect această cerere în această rugăciune, aceasta va afecta și motivele rugăciunii noastre. Foarte des rugăciunile noastre nu li se răspunde, deoarece sunt prezentate cu motive false. Dar dacă o persoană se roagă cu adevărat „sfințit să fie numele tău” ca principală preocupare, nu poate avea un motiv greșit în rugăciunile sale, rugăciunea sa este: „Doamne, indiferent de circumstanțele mele care pot fi, indiferent dacă îmi acordi sau nu cererea mea, a ta Numele poate fi glorificat. ”

David avea o dorință puternică de a construi un templu pentru Dumnezeu. Asta era o dorință bună. Dar citim în 2 Samuel 7: 12-13 că Dumnezeu a spus: „Nu, nu te voi folosi pentru a construi templul. Voi folosi Solomon pentru asta. „ Când David a auzit asta, nu s-a supărat, nu s-a plâns, tot ce a spus a fost: „ Așa va crește numele tău în veacuri ”(2 Samuel 7:26). David era bine pregătit să fie dat deoparte dacă numai numele lui Dumnezeu ar fi glorificat. Acesta este un bun exemplu pentru noi toți.

Ne putem ruga astfel: „Părinte, trimite o renaștere a sfințeniei în țara noastră; și dacă decideți să începeți trezirea dintr-o altă biserică, atunci este perfect pentru mine. Trimite-o, indiferent ce costă. Și dacă decideți să folosiți pe altcineva, este în regulă. Să fie slăvit doar numele tău “.

Ne eliberează de o mulțime de motive egoiste când putem să ne rugăm cu adevărat: „Părinte, sfințit să fie numele tău – indiferent ce ar putea costa”.

Pentru a proslăvi numele tatălui

Amintiți-vă cuvintele lui Isus: „A venit ceasul ca Fiul Omului să cadă ca un grâu de grâu pe pământ, să fie zdrobit de oameni și să moară. Ce să spun? Ar trebui să spun: părinte, ajută-mă să ies din această oră? Nu . Părinte, glorifică-ți numele cu orice preț, chiar dacă înseamnă moartea mea ” Ioan 12 , 24-27-28, tradus liber).

Isus a practicat ceea ce a predicat. Chiar dacă însemna moarte, el dorea ca numele tatălui să fie glorificat.

De aceea, la sfârșitul vieții sale pământești, el ar putea spune Tatălui: „Te-am slăvit pe pământ” (Ioan 17 , 4).

Majoritatea creștinilor nu se ridică niciodată la acest nivel în viața lor. Nu știu nimic despre această viață minunată centrată pe dumnezeu; și, prin urmare, nu știu nimic despre ceea ce înseamnă cu adevărat să fii spiritual. Mintea ei este complet străină de spiritul cerului.

În Rai, rugăciunea tuturor este: „Doamne, numele tău este glorificat.” Dacă nu ne împărtășim deja în această atitudine, cum vom locui în cer pentru toată eternitatea? ”Dumnezeu ne vrea aici deja pe pământ, în Duhul Cerului. De aceea, El ne-a dat Sfântul Său Duh, iar când cântăm: „Cerul s-a coborât și slava mi-a umplut sufletul” , înseamnă că dorința locuitorilor din ceruri este acum și dorința noastră .

În cele din urmă, să ne uităm la scripturile din Maleahi 3:16 , „Dar cei evlavioși se mângâie unii pe alții. Domnul observă și aude și o carte de pomenire este scrisă înaintea lui pentru cei care se tem de Domnul și își aduc aminte de numele său ”.

Dumnezeu are o listă de nume – a celor care se tem de el și care sunt preocupați de onoarea numelui său. Și Dumnezeu spune despre acești oameni că sunt proprietatea lui, comoara lui specială, bijuteriile sale (versetul 17). Dumnezeu are o mulțime de vase de pământ în casa lui, dar are și unele vase de aur și de argint! (2Tim 2 , 20-21).

Tot ce pot spune este: „Vreau ca numele meu să fie scris în această carte comemorativă a lui Dumnezeu, să fie printre cei care se tem de El, care sunt preocupați de numele Său și a căror cea mai mare dorință este numele Domnului este slăvit, COSTĂ, CE A FOST ”.

Formularea care vine la sfârșitul celei de-a treia solicitări – „ca în ceruri, pe pământ” – se aplică tuturor primelor trei petiții.

Și astfel rugăciunea noastră este: „Părinte, numele tău va fi sfințit pe pământ așa cum este în ceruri. Așa cum îngerii se tem și își văd fețele și te închin cu cuvintele: „sfânt, sfânt, sfânt”, îmi doresc din toată inima ca tovarășii mei credincioși să mă tem și să te ador mereu. Amin. ”

Împărăția lui Dumnezeu

„Împărăția Ta vine”

Mântuirea autentică ar trebui să ne dea dorința de a fi eliberați de egocentrism, astfel încât Dumnezeu să devină centrul vieții noastre și centrul rugăciunilor noastre. Noi, care am fost cândva „întoarsă cu capul în jos”, am fost puși de picioarele Domnului, astfel încât acum avem dorința de a-L pune pe Dumnezeu mai întâi în fiecare domeniu al vieții noastre.

Omul care vine la Dumnezeu cu dorința de a fi aliniat cu el spune: „Tatăl nostru din ceruri. Cel mai mare dor în inima mea este ca numele tău să fie glorificat și închinat în toată lumea. ”Atunci își dă seama că numele lui Dumnezeu nu este venerat pe pământ, așa că continuă cu următoarea cerere și spune:„ Tată, eu aveți dorința că veniți și să vă puneți împărăția pe pământ, astfel încât întregul pământ să vă fie frică de voi și să vă închinați numele vostru. ”

Aceasta este o rugăciune pe care toți bărbații și femeile lui Dumnezeu s-au rugat de mai bine de 1900 de ani. Timpul de a asculta această rugăciune s-a apropiat acum.

Un regat al justiției

Doar cineva dezgustat de rău în această lume poate rosti această rugăciune. „Dar așteptăm un nou cer și un pământ nou, potrivit făgăduinței sale, în care sălășluiește dreptatea” (2Pt 3 , 13).

Luați în considerare violența și imoralitatea care există în lumea de azi. Când citim lucrările, una dintre rugăciunile principale care se ridică din inimile noastre la cer ar trebui să fie: „Părinte, îmi doresc să vină împărăția ta. Nu cer asta pentru comoditatea mea personală. Tânjesc ca guvernul tău de justiție să vină în curând, pentru ca numele tău pe acest pământ creat pentru gloria ta să fie glorificat. ”

Isus a spus că ultimele zile vor fi ca timpul lui Noe. Noe era un om drept în mijlocul unei lumi corupte și rele. El a fost un predicator al dreptății și trebuie să fi fost dezgustat de ceea ce a văzut în jurul său (2Pt 2 , 5). El a cerut dreptate din fundul inimii sale și a predicat-o fără compromisuri. Iar rugăciunea lui trebuie să fi fost similară: „Împărăția Ta vine”.

Toți creștinii vor recunoaște că Hristos se va întoarce curând pentru a-și stabili împărăția pe pământ. Dar care este dovada că credem cu adevărat asta? În 1 Ioan 3 : 3 se spune: „Și fiecare care are o astfel de speranță în el se curăță pe sine, așa cum este curat”.

Dovada că credem cu adevărat în Hristos este că ne pregătim să ne pregătim ca mireasă pentru mirele ei. Asta va însemna că trăim o viață curată, că ne plătim datoriile, că ne rezolvăm disputele – și acum, pentru că ne curățăm așa cum este. Doar o astfel de persoană se poate ruga această rugăciune „vine împărăția Ta” .

A ruga această rugăciune fără a te purifica pentru a fi gata pentru întoarcerea lui Hristos înseamnă a reduce această rugăciune la un ritual.

Disponibilitate constantă pentru venirea lui

Unele culturi creștine au următoarea rugăciune în liturghia lor: „Doamne, izbăvește-ne de moartea subită.” Rugăciunea a fost scrisă aparent de către o persoană neconvertită pentru oameni neconvertiți. rambursându-și datoriile etc., înainte de a-l întâlni pe Creatorul lor, ei nu au intenția de a soluționa aceste probleme pe când sunt încă sănătoși, astfel de oameni nu au nici o teamă de Dumnezeu și nu pot fi convertiți până când nu se pocăiesc pentru egocentrismul lor.

Un adevărat creștin nu are niciodată nevoie să se roage o astfel de rugăciune, deoarece este întotdeauna gata. „Conturile” sale sunt mereu actualizate și, de aceea, se poate ruga mereu „să-ți iei împărăția” .

Cum putem ști dacă suntem cu adevărat nerăbdători să vină Împărăția lui Dumnezeu? Luați în considerare o singură zonă – viața noastră domestică.

Să presupunem că, într-o zi, în timp ce privești pe fereastra ta, l-ai vedea pe Domnul Isus care se apropie de casa ta. Care ar fi reacția ta? Acesta este un test destul de bun, indiferent dacă ești pregătit pentru venirea Împărăției lui Dumnezeu sau nu.

Ar trebui să alergi pentru a ascunde unele dintre acele cărți din biblioteca ta pentru că nu vrei ca Isus să le vadă? Probabil, de asemenea, ar trebui să ascundeți televizorul dacă aveți unul.

Atâta timp cât Isus va rămâne cu tine, conversațiile tale nu ar mai fi bârfele obișnuite care caracterizează de obicei comunitatea în timpul meselor.

În acele zile, ar trebui să aveți grijă specială pentru a fi amabil și politicos față de membrii familiei și de lucrătorii casnici și pentru a evita observațiile dure care caracterizează de obicei modul dvs. de a vorbi?

Ați fi fericit să îi permiteți Domnului să se întâlnească cu toți prietenii dvs. sau ați dori ca unii dintre ei să nu vă viziteze în timp ce Isus a fost cu voi?

Ai fi bucuros dacă Isus ar rămâne cu tine pentru totdeauna? Sau ai spune un suspin de ușurare când vizita lui se încheie în sfârșit și el a dispărut?

Fii sincer cu tine însuți.

O modalitate de a obține răspunsul la această întrebare este să ne întrebăm dacă comportamentul nostru acasă diferă în vreun fel atunci când vizităm oaspeții pe care dorim să-i impresionăm. Dacă da, cât de diferit ar trebui să fie comportamentul nostru dacă Isus Însuși ar veni să stea cu noi câteva zile!

Nu are sens să ne  rugăm împărăției voastre ” dacă nu dorim ca Isus să trăiască cu noi și să fim stăpânul casei noastre în fiecare zi, până la urmă, Împărăția lui Dumnezeu este un loc unde Isus va fi prezent tot timpul ca Domn – și nu doar câteva zile, dacă se dovedește a fi o povară să-l avem în casa noastră câteva zile, cum putem petrece eternitatea cu el?

Comori pe cer

Persoana care se roagă „Împărăția Ta a venit” este cea care judecă scopul Său, afecțiunea Lui și dorința Lui pentru ceea ce este mai sus, El nu este cel care îmbrăcă o îmbrăcăminte de creștinism și sfințenie, spiritualitatea Lui este nu superficial, ea trece direct prin fibra ființei sale, mai interesată să strângă comori în cer decât comori pe pământ.

Atitudinea unui creștin față de bani este una dintre cele mai clare teste ale nivelului său spiritual și dacă are într-adevăr o dorință ca regatul lui Dumnezeu să vină sau nu.

Îmi amintesc o poveste despre un fermier care, într-o zi, i-a spus soției sale: „Vaca noastră tocmai a născut doi viței, unul alb și unul maro. Și am crezut că ar trebui să-i dăm unuia dintre ei Domnului atunci când va fi mai mare. “Soția sa l-a întrebat:„ Ce îi vei da Domnului, maro sau alb? “El a răspuns:” Putem decide asta mai târziu, când au devenit mai mari “.

Vițeii au crescut și s-au îngrășat. Într-o zi, fermierul a venit acasă cu un chip trist și i-a spus soției sale: „Am vești proaste pentru tine. Vițelul destinat Domnului tocmai a murit. Soția sa a spus: „Dar de unde știați ce vițel va fi pentru Domnul? Încă nu ai decis asta. „El a spus:„ M-am gândit tot timpul să-i dau vițelului maro Domnului și tocmai a murit în acea dimineață.

Este la fel cu majoritatea creștinilor. Întotdeauna vițelul Domnului este cel care moare! Îi dau lui Dumnezeu ceea ce a mai rămas după ce toate nevoile lor au fost satisfăcute. Și pentru că nu sunt „bogați cu Dumnezeu”, ei rămân săraci spiritual pe parcursul vieții lor (Luca 12 , 21).

În Vechiul Testament , Dumnezeu a făcut o lege, potrivit căreia copiii lui Israel „cel mai bun dintre primele roade ale câmpului“ , a spus dl Me Go (2Mo 23,19). Aceasta a fost singura modalitate prin care „cinstim pe Domnul“ s -a putut (Proverbe 3 , 9). La fel este și astăzi. Nu-l putem onora pe Domnul decât dacă îi dăm tot ce este mai bun.

Cum arată în viața noastră? Există întotdeauna o scuză de ce nu putem să-i oferim lui Dumnezeu cel mai bun? Apoi arată unde este cu adevărat inima noastră. Acolo unde se află comoara unui om, va fi și inima lui.

Dar persoana care se roagă „a venit împărăția ta” este una care a fost eliberată de dragostea de bani și lucruri materiale și acum trăiește pentru Dumnezeu și pentru eternitate.

Regula absolută a lui Dumnezeu

Împărăția lui Dumnezeu înseamnă guvernarea lui Dumnezeu, regula absolută a lui Dumnezeu. Înseamnă a-L face pe Isus Hristos Domnul absolut al fiecărui domeniu al vieții noastre.

Dacă dorim să vină împărăția lui Dumnezeu, aceasta trebuie să vină mai întâi în inimile noastre, în familiile noastre și în biserica noastră. În aceste locuri, nu trebuie să dăm loc Satanei sau cărnii. Dorința noastră ar trebui să fie ca Împărăția lui Dumnezeu să ne umple astfel inimile, familiile și comunitățile, încât nu există loc pentru nimic altceva.

Duhul Sfânt a venit pe pământ pentru a aduce „Împărăția lui Dumnezeu” (Marcu 9: 1), iar bisericile noastre locale ar trebui să fie o demonstrație pentru lumea de azi, precum Împărăția lui Dumnezeu, care într-o bună zi va acoperi întregul pământ este – este în acest punct că nu am reușit împotriva Domnului.

Când Isus ne-a spus să căutăm mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și să nu ne facem griji pentru lucrurile pământești, el a spus că ar trebui să ne preocupăm ca Împărăția lui Dumnezeu să coboare pe pământ, așa cum este în cer atunci când suntem într-adevăr ar trebui să fie îngrijorat de orice (Mt 6 , 33). Câți dintre noi suntem împovărați de acest gen de preocupări – îngrijorare pentru puritatea Bisericii și venirea Împărăției lui Dumnezeu?

Dumnezeu să găsească printre noi mulți care și-au pus Împărăția pe primul loc.

 

Voința lui Dumnezeu

„Voia Ta va fi făcută pe pământ așa cum este în ceruri”

Îl putem numi pe Iisus Domn numai dacă suntem dispuși să facem voia Lui în viața noastră de zi cu zi. Convertirea reală nu are loc atunci când o persoană este tulburată în mintea sau în sentimentele sale, ci atunci când își dă voia spunând: „Doamne, nu a mea, dar voința ta trebuie să se facă în viața mea.” Dacă luăm această atitudine Vom fi din ce în ce mai sfințiți în fața Domnului.

Secretul sfințeniei

Însuși Isus s- a rugat Tatălui de-a lungul vieții sale pământești, spunând: „Nu a mea, ci voia Ta va fi făcută” (Ioan 6:38). „ Chiar dacă ar fi fost necesar ca Isus să trăiască așa pentru a-i plăcea Tatălui, atunci putem Pentru a fi siguri că nu există niciun alt mod de a ne face plăcere lui Dumnezeu, nu putem progresa în umblarea noastră cu Domnul, decât dacă este atitudinea constantă în viața noastră.

Ne putem ruga ore întregi, studiem Sfânta Scriptură și putem participa la sute de întâlniri. Dar dacă toate acestea nu ne duc până la punctul în care spunem: „Tău se va face pe pământ (mai întâi în propriile noastre vieți) ca în cer”, atunci ne-am pierdut timpul, fiecare mijloc de har trebuie să ne aducă la punct Unde spunem din inimă: „Părinte, nu voia mea, ci voia Ta se poate face”.

Aici stă secretul adevăratei sfințenii.

Când Pavel le-a scris galatenilor despre conflictul dintre trup și duh, el s-a referit la acest conflict între voința omului și voia lui Dumnezeu.

Carnea cu toate dorințele sale poate fi rezumată într-un singur cuvânt: PROPRIE. Oriunde ai citi despre „dorințele cărnii” din Noul Testament, ai putea înlocui acea frază cu „voința de sine și dorințele centrate pe sine”. Atunci veți înțelege ce înseamnă aceste versete.

De exemplu, citim că Duhul Sfânt rezistă cărnii (Gal 5 , 17). Aceasta înseamnă că mintea luptă întotdeauna împotriva voinței noastre de sine și a dorințelor centrate pe sine. Duhul Sfânt știe că nu ne poate face niciodată vrednici de cer sau sfânt sau creștin fără să ne omorăm voința și dorințele egocentrice.

Calea sfințeniei și a sfințirii este calea morții eului cuiva, spunând „nu” nouă înșine și „da” lui Dumnezeu. Înseamnă să spui: „Părinte, nu am dorințe, planuri sau ambiții pentru viața mea în afara voinței tale. Nu vreau nimic din afara voinței tale perfecte. ”

Crucea în viața de zi cu zi

Isus a spus: „Cel ce mă va urma, să se lepede de el însuși și să-și ia crucea zilnic și să mă urmeze.” (Luca 9 , 23) Găsim crucea noastră în punctul în care voia lui Dumnezeu traversează voințele noastre în fiecare zi A lua crucea înseamnă a spune: „Părinte, nu al meu, ci voia ta va fi făcută”.

Doar cineva care a spus NU după propria voință, după propriile planuri, propriile dorințe, propriile sale ambiții etc., și care a spus: „Doamne, vreau să-mi iau crucea, să mor din dorințele mele și să te urmez și singur Făcând voia Ta ”, această rugăciune se poate ruga cu adevărat „ voia Ta ca în ceruri pe pământ ” .

Isus a spus: „Veniți la mine, toți, care sunteți muncitori și încărcați; Te voi împrospăta “(Mt. 11:28), dar nu s-a oprit în acel moment și a continuat să ne spună cum ne va oferi acea odihnă.

El a spus: „Ia jugul meu asupra ta și învață de la mine; căci sunt blând și smerit de inimă; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre ”(Mt. 11:29), cu alte cuvinte, nu veți găsi niciodată odihna respectivă până nu veți lua crucea și să spuneți„ nu ”după propria voință. Orice neliniște vine din a ne face propria voință. Nu poți veni la Domnul dacă nu vrei să ataci crucea.

Numai un adevărat ucenic se poate ruga „voia Ta va fi făcută, ca în ceruri, chiar și pe pământ .” Isus Însuși s-a rugat această rugăciune de-a lungul vieții Sale, El a trăit ca om și cea mai mare dorință a Lui a fost să facă voia Tatălui Său .

De ce a venit Isus pe pământ? Răspunsul este: să faci voia Tatălui. El a spus el însuși în Ioan 6:38: „Căci am venit din ceruri, nu ca să pot face voia mea, ci voința celui care m-a trimis.” El nu a venit în primul rând la păcatele lumii Nu, a venit să facă voia tatălui său, a mers la calvar și a murit doar pentru că a făcut parte din voința Tatălui pentru viața lui.

Isus a spus în Ioan 4:34: „Mâncarea mea este că eu fac voia celui care m-a trimis și completează lucrarea lui.” Așa cum un om înfometat plânge după mâncare, tot astfel ființa lui Isus a strigat după aceea A face voia Tatălui Să-L urmeze pe Isus înseamnă a avea o dorință similară de a face voia Tatălui în toate domeniile vieții noastre.

Motivul pentru care există atât de multă fericire în ceruri și nici o suferință deloc este că voința Tatălui se face perfect acolo. Voința lui Dumnezeu este ceva care îi face pe oameni foarte fericiți și bucuroși.

Petru scrie: „Acum pentru că Hristos a suferit în trup, înarmați-vă cu același sens; căci cel care a suferit în trup și-a încetat păcatul, pentru ca, de acum înainte, să trăiască restul de timp în trup, nu în dorințele oamenilor, ci în voia DUMNEZEU ”(1Pt 4 , 1-2).

Apostolul Ioan scrie: „Și lumea piere cu pofta ei; dar cel care face voia lui Dumnezeu rămâne pentru totdeauna ”(1 Ioan 2:17 ).

Sarcina rugăciunilor apostolilor pentru credincioși a fost aceea că „stau fermi, desăvârșiți și împliniți cu tot ceea ce este voia lui Dumnezeu.” (Col 4:12) Apostolii știau că mântuirea este iertarea păcatelor. Fără să forțeze pe un om să renunțe la restul vieții sale pentru a face voia lui Dumnezeu, a existat o mântuire falsă. Iertarea păcatelor nu este decât o ușă prin care să faci drumul îngust, întreaga voință a lui Dumnezeu, intra.

Cum se face voia lui Dumnezeu în ceruri

Trebuie să ne rugăm, „voia Ta va fi făcută pe pământ, CUM SE ÎNTÂMPLĂ ÎN CERI.” Cum se face voia lui Dumnezeu în ceruri? Aș dori să menționez patru puncte:

Ca În primul rând sunt îngerii într – o perpetuă stare de așteptare pe DUMNEZEU, pentru a obține ordinele sale. Nu aleargă pe cer să „facă ceva pentru Dumnezeu” după propriile lor idei, nu, ei așteaptă ca Dumnezeu să le vorbească mai întâi și abia apoi acționează.

Dumnezeu spune: „Dar mă uit la cel care va aștepta și se va uita la mâna mea fluturând, care va privi ochiul meu – cine va face lucrarea pe care i-o dau în calea mea și munca pe care o fac nu-l lasa, lasa-l. Și ce bucurie îmi aduce când pot găsi un astfel de om – un om care va face TOATE voința mea, care este afară să studieze mințile stăpânului său. “

Deci, atunci când ne rugăm, „voia Ta va fi făcută, ca în ceruri, pe pământ”, asta înseamnă, în primul rând, că vrem să auzim ce are de spus Dumnezeu.

În al doilea rând, când vorbește Dumnezeu, îngerii se supun imediat. Ei nu spun: „Doamne, voi aștepta câteva zile și mă gândesc la asta. Vreau să aflu ce cred ceilalți îngeri despre asta. ”Nu există așa ceva în cer, dacă Dumnezeu a vorbit, este final, ascultarea este imediată.

Rugăciunea noastră ar trebui să fie atunci: „Tată, ajută-mă, că nu voi ezita atunci când îți voi auzi vocea. Nu vreau să mă grăbesc înainte de timpul tău, dar odată ce ai vorbit, vreau să mă supun imediat ”.

În al treilea rând, când Dumnezeu poruncește ceva în ceruri, se face COMPLET. Acești îngeri nu au ieșit și doar au ascultat parțial lui Dumnezeu. Rugăciunea noastră ar trebui, prin urmare, să fie: „Tată, ajută-mă să fac TOATE voia ta în viața mea – să mă supun pe deplin fiecărei porunci, indiferent de costuri”.

Și în sfârșit , ascultarea îngerilor este FREUDIG. Ei nu se supun cu reticență și cu reclamații. Niciun înger nu-și compară sarcina cu cea a altuia și spune: „Doamne, de ce mi-ai dat o sarcină mai dificilă decât acest alt înger?” Știm astfel de plângeri chiar și în rândul credincioșilor. „De ce să aduc toate aceste sacrificii? cu el / ea? ” Dar niciodată nu auzim astfel de cuvinte de la îngerii din ceruri. Ei consideră că este un privilegiu să facă totul pentru Dumnezeu și se bucură de orice ocazie de a-L asculta.

Așadar, atunci când spunem această rugăciune, cerem ca Dumnezeu să se facă în viața noastră în acest fel – cu bucurie și fără nicio lamentare și fără să ne comparăm cu ceilalți.

Fără regret

Dacă faci voia lui Dumnezeu pe acest pământ, nu vei avea niciun regret atunci când mergi la cer.

Când îl vedem pe Domnul față în față, vom dori să-i dăm mai mult din viața noastră și să ne supunem mai deplin lui. Cerul va pierde o parte din dulceața sa pentru tine atunci când vei ajunge acolo, fără să fi ascultat imediat aici pe pământ toate poruncile lui Dumnezeu, complet și cu bucurie.

SadhuSundar Singh spunea: „Nu veți mai avea niciodată altă ocazie de a purta crucea pentru Hristos, odată ce părăsiți acest pământ.” Dacă doriți să vă dovediți dragostea pentru Domnul, acum este timpul să o faceți – nu când mergi la cer.

Amintiți-vă celor trei petiții la care ne-am uitat: „Părinte, să vă sfințească numele. Lasă împărăția ta să vină. Lasă voia Ta să se facă pe pământ așa cum se face în ceruri. “Chiar înainte de a cere iertarea păcatelor atât de necesare, Domnul ne-a învățat, mai întâi pentru sfințirea numelui Tatălui, pentru venirea Împărăției Sale și pentru Pentru a-și îndeplini voința în viața noastră.

Fie să învățăm ce încearcă Domnul să ne învețe.

Nevoile noastre fizice

„Dă-ne astăzi pâinea noastră zilnică”

Dumnezeu este interesat să ne satisfacă toate nevoile fizice. Dar aceste nevoi trebuie să fie satisfăcute astfel încât să nu fim răniți de ele. Bogăția materială și binecuvântările fizice pot face ca oamenii să fie ruinați spiritual dacă nu știu să-l pună pe Dumnezeu mai întâi în viața lor.

Zece mii de rupii pot fi folosite foarte profitabil de o persoană spirituală matură; dar puteau să distrugă un băiat îndepărtat, iresponsabil. Și astfel Dumnezeu așteaptă să ne aliniem cu El înainte de a ne binecuvânta fizic și material.

Mai întâi nevoile noastre fizice

În această rugăciune există trei solicitări cu privire la nevoile noastre personale. Prima, în mod surprinzător, nu este o rugăciune pentru bunăstarea noastră spirituală! Nu este interesant? Prima pledoarie cu privire la noi înșine nu este „Scăpați-ne de rău” sau „Dă-ne biruința asupra păcatului” sau chiar „Completați-ne cu Duhul Sfânt.” Nu, prima solicitare este „Doamne, vă faceți griji pentru nevoile mele fizice. ”

Biblia spune că omul este o ființă din trei părți. El are o minte care îi permite să intre în contact cu Dumnezeu; un suflet care este personalitatea lui (mintea, sentimentele și voința lui) și un corp (1 Tes. 5 , 23).

Cele trei petiții aici se referă la aceste trei părți ale ființei noastre. Primul tratează nevoile corpurilor noastre; al doilea tratează vinovăția păcatului nostru, care ne poate plânge mințile; iar al treilea se referă la mintea noastră pentru a fi salvat de răul spiritual. Mintea noastră este cea mai importantă parte a ființei noastre. Dar Domnul ne-a învățat să ne rugăm mai întâi pentru nevoile noastre trupești.

În creștinism, există două viziuni extreme ale corpului. Unii au punctul de vedere ascetic, care ne învață că nu putem fi sfinți decât dacă corpul este îmblânzit și lipsit de orice amenințare. Dar trupul nu poate fi cauza păcatului – căci Satana, care nu are trup, este plin de păcat, în timp ce Isus, care a avut un singur trup, nu a păcătuit niciodată.

Doctrina ascetică chiar consideră că relația de căsătorie este păcătoasă. Dar , amintiți – vă că a fost Dumnezeu care a creat dorința sexuală în om și ea ca „foarte bun“ , numit (1Mo 1.31). Dorința de hrană, pentru pace și pentru sex – toate sunt bune și normale nevoile fizice creat de Dumnezeu, nu trebuie să ne fie rușine de niciunul dintre ei, trebuie doar să fim atenți pentru a nu satisface aceste nevoi într-un mod pe care Dumnezeu l-a interzis.

Cealaltă extremă care se găsește printre unii creștini este că Dumnezeu vrea să fim bogați. Acest lucru ne determină să ne stricăm corpul.

Învățătura lui Isus nu a fost nici extremitatea ascetismului, nici extrema plăcerii și a materialismului. Era să aibă grijă de nevoile legitime ale trupului, astfel încât acesta să fie potrivit pentru slujirea lui Dumnezeu.

Îngrijirea lui Dumnezeu pentru corpul nostru

Din cauza concepției greșite, mulți creștini au că Dumnezeu nu este interesat de trupurile noastre, că nu-și amintesc să-i ceară lui Dumnezeu vindecare atunci când sunt bolnavi. La fel ca Asa, își pun credința în doctori și nu în Domnul (2Chr. 16 , 12). Dumnezeu poate folosi medicii și medicamentele și chiar chirurgia pentru a ne vindeca. Nu-i putem dicta cum ar trebui să răspundă rugăciunilor noastre. Dar cu siguranță nu se așteaptă ca copiii săi să aibă încredere în oameni. Dumnezeu este foarte interesat de corpurile noastre – că este sănătos și potrivit pentru a fi nevoie de gloria sa.

Iată trei adevăruri glorioase pe care Biblia ne învață despre corpul nostru:

(i) dacă „trupul este pentru Domnul, atunci Domnul este pentru trup”;

(Ii) „corpurile noastre sunt membri ai lui Hristos“; și

(iii) „Trupul nostru este un templu al Duhului Sfânt” (1Cor 6: 13-19).

Prin urmare, cu siguranță, putem revendica puterea lui Dumnezeu pentru trupurile noastre.

Fizicul nu este cu siguranță mai important decât spiritual. Am văzut deja că Dumnezeu ar trebui să vină primul în viața noastră și orice altceva ar trebui să fie secundar. Dar dacă spunem cu adevărat mai întâi: „Să vă sfințească numele, să vină împărăția voastră, să se facă voia voastră”, atunci este corect să spunem în continuare: „Pâinea noastră zilnică ne dă astăzi” – pentru că noi cerem pâine doar în scopul acesteia Îl putem slăvi pe Dumnezeu făcând voia Lui aici pe pământ, așa cum s-a făcut în ceruri.

Starea noastră spirituală depinde și ea într-o oarecare măsură de condiția noastră fizică. Am citit despre Ilie că a fost descurajat și i-a cerut lui Dumnezeu să-și ia viața după ce a chemat focul și ploaia din cer. Acest bărbat curajos, care s-a confruntat cu 850 de profeți mincinoși, a fugit de frica de a amenința o femeie (1 Regi 18:19).

Cum s-a întâmplat asta? Timp de mai bine de trei ani trăise singur. Și acum era epuizat fizic la sfârșitul acestei zile obositoare la Muntele Carmel. Și când s-a așezat descurajat sub un tufiș de ienupăr, Dumnezeu nu i-a dat nicio predică! Nu, Dumnezeu i-a trimis un înger cu mâncare și băutură. Ilie a mâncat, a băut și a dormit. Iar când s-a trezit, Dumnezeu i-a dat mai multă mâncare și băutură (1Kn 19: 1-8). Dumnezeu știa că Ilie era obosit și epuizat și că are nevoie de mâncare, nu de admirație. Exact asta avem nevoie uneori – nu predici lungi, ci o masă bună și odihnă.

Unii creștini au o atitudine super-spirituală față de trupurile lor și spun: „Vreau să mă ard pentru Dumnezeu.” Și astfel își încep „serviciul” pentru Dumnezeu – dimineața, amiaza, seara, șapte zile pe săptămână – în fiecare săptămână. Și atunci sunt complet epuizați și deprimați! Activitatea lor a fost o activitate mentală. Depresia lor are o cauză fizică, nu spirituală. Domnul trebuie să le spună unor astfel de oameni: „Mergi singur într-un loc singur și odihnește-te puțin?” (Marcu 6:31).

Odată ce Iisus a fost pe o barcă, am citit că a dormit. Evident că era obosit și nu se simțea rușinat că oamenii l-au văzut dormind. Au fost momente în care i-a fost sete și foame și a recunoscut-o. Nu-i era rușine de nevoile sale fizice. Trupul nostru este templul Duhului Sfânt și trebuie să avem grijă de el.

Dumnezeu este interesat să ne ofere tot ceea ce avem nevoie pentru corpul nostru. El știe că avem nevoie de mâncare, îmbrăcăminte și adăpost pentru viața noastră pământească. Și dacă nu a considerat oportun să vă permită să vă dețineți propria casă, puteți fi sigur că este interesat să vă împuternicească să închirieze o casă [sau un apartament]. Cel care a pregătit israeliților un „loc de odihnă” în pustie poate găsi cu siguranță și unul pentru voi (Num. 10,33).

Pentru a corecta concepția greșită a lui Dumnezeu pe care a avut-o ființele umane, Isus a plasat în primul rând cererea pentru satisfacerea nevoilor fizice printre ultimele trei petiții în această rugăciune.

Îngrijirea lui Dumnezeu pentru nevoile noastre pământești

Toate nevoile noastre fizice sunt rezumate la această solicitare: „Dă-ne azi pâinea noastră zilnică” (Mt 6 , 11), inclusiv: „Dă-mi o slujbă, dă-mi o casă în care să locuiesc. Dă-mi și haine de familie pe care să le îmbrace. Dă-le copiilor mei o educație pentru că și ei într-o bună zi vor avea nevoie de pâinea lor zilnică. Dumnezeu este interesat de toate aceste lucruri. Și pe măsură ce învățăm să punem Împărăția lui Dumnezeu mai întâi, aceste lucruri ni se vor adăuga.

Știți de ce suntem atât de îngrijorați de aceste lucruri pământești – mâncare, îmbrăcăminte, muncă, acasă, educația copiilor etc.? Deoarece adânc în inimile noastre, simțim că Dumnezeu nu este într-adevăr interesat să ne ajute cu aceste lucruri materiale. Credem că Dumnezeu este interesat doar de bunăstarea noastră spirituală.

Dacă numai Duhul Sfânt ne-ar putea convinge o dată pentru totdeauna, că Dumnezeu este interesat de fiecare parte a noastră – în spirit, suflet și trup! Dumnezeu vrea ca noi să-L cerem pentru nevoile noastre pământești – și El nu vrea să ne îngrijoreze niciodată. Prin urmare, Biblia ne spune: „Nu vă faceți griji pentru nimic, ci în toate lucrurile, lăsați-vă rugăciunile și rugăciunile voastre să fie făcute cunoscute lui Dumnezeu cu mulțumire” (Fil. 4: 6).

Un tată pământesc nu este obligat să aibă grijă de nevoile tuturor oamenilor din jurul său. Dar este cu siguranță obligat să aibă grijă de propria familie. Dumnezeu este atât de bun încât chiar hrănește păsările. Cât de mult va avea grijă de nevoile propriilor săi copii!

Când o femeie canaanită i-a cerut odată lui Isus să-și vindece fiica, el a spus: „Lasă copiii să se plină mai întâi.” (Mc 7 , 27) Ea a răspuns că va fi fericită doar cu firimiturile căzute de pe masă. Și fiica ei a fost vindecată complet, luați în considerare: firimituri au fost suficiente pentru a obține libertatea de la posesia demonică, apoi imaginați-vă ce o întreagă pâine ar face pentru noi, care suntem copiii lui Dumnezeu, și amintiți-vă că Isus a spus: „Lasă copiii să se sature mai întâi”. Și așa ne rugăm cu îndrăzneală: „Tatăl nostru, dă-ne astăzi pâinea noastră zilnică”.

Satisfacția cu grija lui Dumnezeu

Observați aici că Isus nu ne-a învățat să cerem lux. Nu ne rugăm: „Părinte, dă-ne astăzi înghețata noastră zilnică”, ci „dă-ne azi pâinea noastră zilnică!” Promisiunea este „Dumnezeul meu va răscumpăra toată întinăciunea ta ” (Fil. 4 , 19)Nu tot ceea ce ne dorim, ci tot ce avem nevoie. Există o mare diferență între ceea ce dorim și ceea ce avem nevoie. Poate doriți să aveți o mașină, dar este posibil ca Dumnezeu să vadă că nu aveți nevoie de una, așa că nu vă va da una. Altcineva poate avea nevoie de unul și îi place să-i dea o mașină. Nu trebuie să fii gelos pe el și nu trebuie să te muie împotriva lui Dumnezeu acum. Fiți mulțumit de ceea ce aveți. Te rog nu pentru lux. Dacă Dumnezeu ne oferă lux, îl putem accepta și îl putem folosi pentru gloria sa. Dar, dacă nu ne va da una, vom lăuda în continuare Domnul.

Să nu ne comparăm cu alți oameni. Dumnezeu știe ce este mai bine pentru noi. Dacă îi cerem pâine, nu ne va da o piatră, iar dacă îi cerem o piatră, nu ne va da o piatră. El ne va da pâine în schimb!

Fiți mulțumit de aprovizionarea sa. Unul dintre secretele vieții lui Pavel a fost că a fost complet satisfăcut. În Filipeni 4:11 , el spune: „Am învățat să fiu mulțumit, așa cum sunt”.

Oferta zilnică

Rugăciunea este: „ Dați-ne în această zi pâinea noastră zilnică .” Dumnezeu ne poate da pâine multe zile la rând, dar cererea de aici acoperă doar nevoile fizice pentru o singură zi, Isus ne-a spus să nu ne îngrijoreze Ce s-ar întâmpla mâine, Dumnezeu nu vrea să ne îngrijoreze viitorul, ar trebui să fim dependenți de El de la o zi la alta.

Domnul i-a învățat pe israeliți această lecție în deșert într-un mod minunat. Trebuiau să iasă în fiecare zi și să strângă mana în fiecare dimineață. Nu o puteau colecta timp de câteva zile la un moment dat. Ei ar trebui să depindă de Dumnezeu de la o zi la alta. Au trebuit să trăiască în acest fel timp de 40 de ani. Crezi că asta a fost o povară? Nu, sunt sigur că nu a fost cazul. Trebuie să fi fost interesant!

Dacă Dumnezeu ne-ar da prea mult la un moment dat, inima noastră s-ar îndepărta de el. Și astfel Dumnezeu aranjează circumstanțele vieții noastre în așa fel încât, de cele mai multe ori, să existe o nevoie pe tărâmul fizic – pentru că fizicul adesea ne atinge mult mai mult decât spiritual. Dumnezeu recunoaște că apar greutăți și că ne îndreptăm către El din nou și din nou. În acest fel, putem învăța lecția dependenței constante de Dumnezeu.

Chiar dacă mana a căzut din cer, Dumnezeu nu a aruncat-o direct în gura ei! Israelienii trebuiau să iasă dimineața devreme pentru a colecta mana. O persoană leneșă nu ar fi obținut nimic. Așadar, atunci când ne rugăm „Dați-ne pâinea noastră zilnică astăzi” , nu-i cerem lui Dumnezeu să facă o minune și să ne satisfacă nevoile fără să facem nimic. ”Nu, Biblia spune: „ Cel care nu vrea să lucreze, nu ar trebui a mânca ” (2Th 3 , 10). Isus a spus că Dumnezeu hrănește păsările. Dar el nu lasă mâncarea să cadă în cioc. Trebuie să zboare afară și să-și caute mâncarea. La fel, Dumnezeu se așteaptă ca noi să muncim din greu și să avem încredere în El. Credința nu este un substitut pentru munca grea.

Sănătate, să faci voia lui Dumnezeu

Această rugăciune este legată și de petiția anterioară, „voia Ta va fi făcută pe pământ așa cum este în ceruri .” Îi cerem lui Dumnezeu sănătate fizică și tărie pentru a face voia Lui.

Când oamenii bolnavi mi-au cerut să mă rog pentru vindecarea lor, de multe ori m-am întrebat: „Oare bolnavul vrea să câștige sănătate, astfel încât să poată fi suficient de puternic pentru a-L sluji pe Dumnezeu? Sau vrea să ajungă bine să trăiască pentru sine? Ar trebui să-i cerem lui Dumnezeu să-l vindece, ca să poată trăi pentru lume? ”Isus ne-a învățat să cerem nevoile noastre fizice, astfel încât să putem face voia lui Dumnezeu și nu propria voință.

O rugăciune în familie

De asemenea, rețineți că rugăciunea este „Dați-ne” și nu „Dă-Mi Mie ”.

Cel care îl pune pe Dumnezeu pe primul loc în viața sa va găsi că nu se poate pune pe locul doi. Suntem membri ai unei familii care stau la masa tatălui; iar tatăl nu vrea copii egoiști la masa lui, care iau toate mâncarea, indiferent dacă alții de la masă au suficient de mâncat. Un astfel de comportament este considerat un comportament rău chiar și printre cei neconvertiți. Cât mai mult pentru un creștin!

Amintiți-vă ce a spus Isus despre Ziua Judecății. Când va sta pe tronul său pentru a judeca poporul, va spune multora dintre ei: „M-ai văzut flămând, dar nu mi-ai dat niciodată mâncare. M-ai văzut dezbrăcat, dar nu m-ai îmbrăcat niciodată. Știai că sunt bolnav, dar nu m-ai vizitat niciodată. Și ei vor spune: „Doamne, când a fost asta? Nu te-am văzut niciodată gol sau flămând”. Atunci Domnul le va răspunde: „Trăiesc în cei care se nasc din nou; și când ai văzut că fratele meu are probleme, nu ți-ai dat seama că am nevoie. Eu am fost cel care mi-a fost foame și însetat ” Mt 25: 31-46, tradus liber).

Aceasta este una dintre diferențele fundamentale dintre cer și iad. Iadul este plin de păcat, plin de centrare în sine. Fiecare trăiește pentru sine și nu are loc pentru Dumnezeu sau pentru alții. La cer este invers. Dumnezeu vine mai întâi și apoi pe toți ceilalți.

Am auzit despre o poveste a unui om care a avut un vis care a fost o parabolă a iadului și a cerului. S-a dus mai întâi în iad; Acolo i-a văzut pe toți stând la o masă cu o mulțime de mâncăruri delicioase în fața lor. Dar erau cu toții mincinoși, bolnavi și mizerabili. El a descoperit că nu poate mânca mâncarea cu care era servită, deoarece mâinile ei aveau o lungime de aproximativ 120 de centimetri. Și, desigur, cu o lingură de 120 de centimetri atașată la mână, este imposibil să consumi mâncarea pe care ai primit-o.

Dann fuhr dieser Mann in seinem Traum in den Himmel hinauf, und dort sah er dieselben leckeren Speisen auf dem Tisch; und die Menschen, die im Himmel um den Tisch herum saßen, hatten auch ca. 120 Zentimeter lange Löffel, die an ihren Händen befestigt waren. Aber sie waren alle gesund und stark. Er fragte einen von ihnen: „Wie kommt es, dass ihr alle so gesund und stark seid?” Der Mann antwortete: „Nun, du siehst, dass ich erkenne, dass ich mich nicht selbst füttern kann. Daher strecke ich meine Hand aus und und füttere jemand anders, der weiter unten am Tisch sitzt, und jemand, der weiter oben am Tisch sitzt, füttert mich mit seinem Löffel; auf diese Weise bekommt jeder von uns genug zu essen. ”

Așa că acest bărbat s-a întors în iad în visul său și le-a spus oamenilor de acolo: „Iată modul în care ar trebui să mâncați toți. Fiecare dintre voi ar trebui să-i permită altuia să mănânce din farfuria lui, iar el ar trebui să hrănească un altul care stă mai departe pe masă. “Dar ei au dat același răspuns:„ Nu voi lăsa pe nimeni să mănânce din farfuria mea, pentru că Pot să știu că altcineva îmi va permite să mănânc din farfuria lui? ”

Este acest tip de auto-adulare de „gelozie”, caracteristică iadului și celor care vin acolo, și tot ceea ce este interesat este pâinea lor de zi cu zi.

Dacă nu ai nicio simpatie pentru frații și surorile tale în Hristos, atunci nu poți ruga această rugăciune pentru pâinea ta zilnică.

A existat un moment în viața lui Avraam, când a așteptat 25 de ani să aibă un fiu prin Sara și tot nu a primit acel copil. Se rugase și se ruga. Niciun răspuns nu venise. Când a fost în Gerar, a observat că Dumnezeu i-a judecat pe oamenii de acolo, făcându-i nevestele nepricepute. Avraam s-a rugat imediat pentru aceste femei ca Dumnezeu să le dea copii (Gen 20:17). Amintiți-vă că rugăciunea lui Avraam pentru propria sa soție nu fusese încă răspuns. Dumnezeu a auzit rugăciunea lui Avraam și le-a dat copiilor acestor femei sterile. Dar Dumnezeu s-a oprit acolo? Nu, el i-a oferit lui Sara fiul ei promis în acest moment (Gen 21,1). Când Avraam s-a rugat pentru alți oameni, Dumnezeu și-a îndeplinit propria sa nevoie!

Acei oameni care se gândesc mai întâi la Dumnezeu și apoi la alții primesc tot ce este mai bun al lui Dumnezeu. „Și Domnul a transformat soarta lui Iov așa cum a făcut mijlocirea pentru prietenii săi.” (Iov 42:10) Acesta este calea lui Dumnezeu.

Cererea privind nevoile noastre fizice este cuprinsă între alte două solicitări. Pe de o parte este petiția „voia Ta va fi făcută pe pământ așa cum este în ceruri”, iar pe de altă parte, „Iartă-ne vinovăția, întrucât îi iertăm pe cei vinovați”. Ești dornic să faci voia lui Dumnezeu și să-i ierte pe alții care te-au făcut rău? Sau sunteți ca micuțul copil care vrea doar să mănânce smântâna dintre cele două biscuiți atunci când primește un biscuiș plin de creme? Ești doar interesat să răspunzi nevoilor tale materiale – „dă-ne pâinea noastră zilnică astăzi” – și neglijează cererile care vin înainte și după?

Așadar, vedem că creștinii tind spre două extreme. Unii sunt atât de super-spirituali încât cred că este greșit să ceri lucruri materiale. Alții se roagă doar pentru nevoile lor fizice și materiale.

Fericiți cei care înțeleg echilibrul pe care Iisus l-a învățat.

Iertarea păcatelor

„Iartă-ne vinovăția, deoarece ne iertăm debitorii”

Păcatul este o vină a lui Dumnezeu – fie că acel păcat trebuie să se încadreze din standardele lui Dumnezeu sau să se păcălească și să depășească ceea ce Dumnezeu a permis.

Valoarea conștiinței

Dintre toate ființele create pe acest pământ, numai omul se simte vinovat când a făcut ceva greșit. Aceasta este o caracteristică specială care îl distinge de animale.

Un câine nu se simte vinovat atunci când face ceva greșit, decât dacă a fost instruit de stăpânul său pentru a se simți vinovat. Dar la oameni, acest lucru este diferit. Puteți merge în junglă, la cei care nu au auzit niciodată de religie, care nu au fost învățați niciodată de nimeni sau celor care nu au avut niciodată o Biblie în mână și veți găsi oameni care o datorează simt. Conștiința lor le spune că și-au întristat Creatorul, așa că încearcă să-l potolească într-un fel. Dar nu veți găsi niciodată o maimuță religioasă sau un câine religios nicăieri!

Conștiința noastră este unul dintre cele mai mari daruri ale lui Dumnezeu pentru noi. Ne avertizează dacă ceva nu este în regulă cu relația noastră cu Dumnezeu – la fel cum durerea ne avertizează atunci când ceva din corpul nostru este în afara ordinului. Prin urmare, trebuie să fim atenți să menținem în permanență o conștiință sensibilă.

Mărturisirea cea mai onestă a păcatelor

Există mulți oameni care spun: „Părinte, iartă-ne vinovăția noastră”, care nu realizează că nu putem să-i cerem iertare lui Dumnezeu decât dacă ne recunoaștem mai întâi păcatele și ne mărturisim păcatele cu cinstea absolută.

Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Cel ce neagă păcatul său nu va reuși. ” (Prov. 28:13) Cineva care caută să-și ascundă păcatele, se poate ruga: „Tată, iartă-mă, iartă-mă”. Dar nu va ierta. Versetul continuă să spună: „… dar cine le mărturisește și le abandonează va primi milă.” Biblia spune și „Dar dacă ne mărturisim păcatele (aceasta este partea noastră), atunci el (Dumnezeu) este credincios și drept că ne iartă păcatele noastre și ne curăță de orice nelegiuire ” (aceasta este partea lui Dumnezeu). ” (1 Ioan 1 , 9) Când vom face partea noastră, putem fi siguri că Dumnezeu va fi credincios pentru a-și face partea!

De când Adam a căzut în păcat, omul are tendința de a-și acoperi păcatul în loc să-l mărturisească. Care a fost prima ta reacție când Adam și Eva au păcătuit? Au insistat că au alergat imediat la Dumnezeu să-i spună: „Doamne, am păcătuit, am făcut ceea ce tu ai interzis să facem.” Nu, ei au fugit de Dumnezeu și au încercat să se apropie de El Ce nebunie ar putea să se ascundă Adam și Eva în spatele unui copac din fața lui Dumnezeu? Păcatul face cu siguranță un om prost.

O a doua calitate a omului este de a blama pe ceilalți pentru păcatele sale. Când Dumnezeu a dezvăluit păcatul lui Adam, l-a întrebat: „Ați mâncat din acest copac?” Care a fost răspunsul lui Adam? El a dat vina pe soția sa și soția sa a acuzat șarpele!

Cu toții am obținut această natură de la Adam și Eva. Încercăm mereu să ne justificăm și să pretindem că nu suntem responsabili pentru greșelile pe care le-am făcut. Și dacă suntem prinși cu mâna roșie, spunem că am făcut-o într-un moment de slăbiciune și presiune. Încercăm să ne acoperim păcatele în loc să le mărturisim. De aceea nu putem primi iertarea lui Dumnezeu.

Mergeți în lumină

Când Isus a vorbit despre venirea în lumină, el a spus: „… oamenii iubeau întunericul mai mult decât lumina, căci lucrările lor erau rele. Cel care face EVIL, urăște lumina și nu iese la lumină, astfel încât lucrările sale să nu fie dezvăluite. Dar cel care face ADEVĂRUL, iese la lumină … “(Ioan 3: 19-21).

Observați diferența! Pe de o parte, Isus a spus că oricine face rău urăște lumina. Întrucât opusul „a fi rău” este „bun”, cineva ar crede că Isus va continua să facă acest lucru, pentru ca cine face BINE, să iasă la lumină. Dar nu a spus asta. El a spus că toată lumea care face ADEVĂRUL iese la iveală.

Ați observat diferența? Ceea ce Iisus ne cere de la noi nu este mai întâi lucrări bune, ci adevăr – realitate și onestitate. Cu alte cuvinte, Isus a spus: „Cel rău este necinstit. Dar persoana care iese la lumină este o persoană cinstită, chiar dacă nu este perfectă. „Dacă am ieși doar la lumină, dacă suntem perfect buni, atunci niciunul dintre noi nu ar putea să meargă acolo Dar Dumnezeu invită oameni care sunt cinstiți să vină la El, iar acești oameni cinstiți vor deveni treptat buni.

Nu putem decât să ne rugăm rugăciunea „Iartă-ne păcatele” dacă vrem să fim sinceri, poți fi imperfect, dar poți totuși să intri în lumina lui Dumnezeu dacă ești cinstit cu privire la imperfecțiunile tale, toți cei care fac adevărul, cel este cinstit, poate ieși în lumină și își poate admite păcatul, iar apoi păcatul său va fi șters.

„Dar dacă umblăm în lumină, așa cum este el în lumină, avem părtășie unul cu celălalt, iar sângele lui Isus, Fiul său, ne curăță de orice păcat” (1 Ioan 1 , 7).

Există mulți care ocolesc și pretind ultima parte a acestui verset „… sângele lui Isus ne curăță de orice păcat .” Dar nu este corect să cităm versetul în acest fel: sângele lui Isus purifică doar pe cei care îndeplinește condiția menționată în prima parte a acestui verset – cei care umblă în lumină.

Permiteți-mi să folosesc o poză. Să presupunem că este foarte întunecat în jurul meu. A intra în lumină ar însemna că mă dezvăluiesc. Dacă tricoul meu este murdar, îl veți vedea. Lumina nu îmi curăță cămașa. Lumina dezvăluie doar faptul că cămașa mea este murdară. Asta înseamnă să fii sincer în legătură cu ceea ce văd în mine, mai degrabă decât să încerc să îl ascund. Acesta este sensul de bază al ieșirii la lumină.

Cu toții trebuie să înțelegem acest lucru în mod clar, deoarece acest lucru se aplică nu numai relației noastre cu Dumnezeu, ci și relației noastre cu semenii noștri.

Creștinismul are o relație verticală cu Dumnezeu și există o relație orizontală cu frații și surorile noastre. Nu poți avea unul fără celălalt. Nu poți avea părtășie cu Dumnezeu decât dacă ai părtășie cu frații și surorile tale.

„Dacă vorbește cineva, îl iubesc pe Dumnezeu și îl urăsc pe fratele său, este un mincinos. ” (1 Ioan 4:20 ) Dacă îl iubești cu adevărat pe Dumnezeu, îl vei iubi și pe fratele tău.

O relație orizontală corectă

La fel cum trebuie să-i mărturisim lui Dumnezeu nedreptatea pe care i-am făcut-o, tot așa trebuie să-i mărturisim semenilor lucrurile cu care le-am nedreptățit. Nu există iertare fără o asemenea mărturisire.

Dacă am înșelat pe cineva pentru bani, trebuie să îi dăm înapoi. Altfel Dumnezeu nu ne poate ierta. Singurul mod în care arătăm că ne-am pocăit cu adevărat este să-l mărturisim persoanei pe care am greșit-o și să redăm ceea ce am greșit.

Dacă ați călătorit în trenuri fără a cumpăra bilet, este ușor să mergeți la Dumnezeu și să spuneți: „Îmi pare rău. Am înșelat pe calea ferată. ”Dar modul costisitor – modul în care demonstrezi că te-ai pocăit cu adevărat – este să mergi la ghișeul de cale ferată și să cumperi un bilet pentru călătoria respectivă și apoi să smulgi biletul În caz contrar, pocăința ta va fi doar cuvinte goale.

Iată un motiv pentru care mulți oameni nu intră într-o comuniune profundă cu Dumnezeu. Ei regretă doar cu buzele și nu cu inimile. Își mărturisesc păcatele. Dar nu o mărturisesc semenilor lor atunci când au păcătuit împotriva lor.

Unul dintre cele mai grele lucruri de spus cuiva este: „Îmi pare rău, a fost greșeala mea. Vă rog să mă iertați. “De ce? Pentru că ne omoară I. Suntem cu toții oameni mândri și nu ne place să ne smerim și să recunoaștem că am făcut o greșeală!”

Cum se face că ne simțim atât de liberi să ne mărturisim păcatele unui Dumnezeu sfânt, dar este greu să ne mărturisim păcatul unui frate nechibzuit? Motivul ar putea fi că, dacă mergem în camera noastră și pretindem să ne mărturisim păcatele lui Dumnezeu, nu le mărturisim cu adevărat decât pentru noi înșine! Nu-l mărturisim deloc lui Dumnezeu. Ne înșelăm pe noi înșine. Testul dacă te-ai smerit cu adevărat în fața lui Dumnezeu este dacă vrei să-ți ceri scuze pentru orice persoană pe care ai rănit-o.

În cultura indiană, există ideea că doar femeile trebuie să își ceară iertare de la soții lor – niciodată invers. Este ca și cum bărbatul ar aparține unui fel mai înalt!

Nu există niciun fel de superioritate sau inferioritate când vine vorba de a cere iertare. Chiar dacă sunteți directorul unei agenții și ați nedreptățit persoana cea mai scăzută din acest birou, trebuie să vă smeriți și să mergeți la ea și să spuneți: „Îmi pare rău. Asta a fost greșeala mea. Vă rog să mă iertați. ”Creștinismul adevărat nu este altceva decât atât.

Există oameni în multe biserici cu relații rupte, care nu se reunesc pentru a rezolva problema. Ei țin o ranchiună reciprocă și nu se vizitează. Și totuși se numesc creștini! Nu sunt deloc creștini. Când astfel de oameni cred că sunt în Împărăția lui Dumnezeu, ei doar se păcălesc pe ei înșiși.

Dacă nu sunteți gata să vorbiți cu un frate sau să vizitați o soră și încă participați la sacrament, aceasta este o blasfemie. În aceste condiții, nu putem avea părtășie cu Dumnezeu. Nu poți avea o relație verticală cu Dumnezeu dacă relația ta orizontală cu frații și surorile tale nu este corectă.

Dar dacă mărturisești cu adevărat păcatele tale către Dumnezeu și pentru oameni, atunci Dumnezeu ne va purifica atât de minuțios, încât amintirea trecutului nostru nu va mai fi în fața lui. Și dacă El nu își amintește păcatele noastre din trecut, de ce ar trebui să ne gândim la asta? (Evrei 8:12 )

Iertare perfectă

Biblia spune că suntem îndreptățiți de sângele lui Isus (Romani 5: 9). Dacă Dumnezeu ne curăță, atunci ne justifică și pe noi. Cuvântul „îndreptățit” înseamnă „La fel ca și cum n-aș fi păcătuit niciodată în viața mea și la fel ca și cum aș fi perfect drept”. Ce minunat!

Ne putem imagina păcatele noastre ca multe cuvinte scrise pe o tablă neagră. Acum această scândură era ștersă cu o cârpă umedă. Acum, când te uiți la tablă, ce vezi? Nimic. Este ca și cum nimic nu ar fi stat vreodată pe ea. În acest fel, sângele lui Isus ne purifică – complet și complet.

Dacă ne mărturisim cu adevărat păcatele noastre către Dumnezeu, atunci va fi suficient odată ce le vom anunța. Dumnezeu o stinge imediat. Și promisiunea lui este „… ȘI NU VREAU MAI MAI MULȚI să-ȘI AMINTESC PĂCINTELE LOR” (Evrei 8:12 ) Ce pace intră în inimile noastre când ne dăm seama că am fost iertați cu adevărat și că nu continuăm să ne repetăm ​​păcatele împotriva Domnului trebuie să mărturisesc.

Permiteți-mi să adaug că este cel mai bine să fim specifici atunci când ne rugăm „iertați-ne vinovăția .” Mulți oameni se roagă într-un mod general: „Doamne, poate am comis atâtea păcate”. Aceasta înseamnă că nu sunt siguri de păcatele lor. O astfel de mărturisire nu are nicio valoare pentru că indică faptul că este posibil să nu fi păcătuit deloc!

Cel mai bine este să fii specific și să te rogi: „Doamne, acesta este păcatul. Am o râvnă împotriva acestei persoane. Nu am iertat această persoană. Eram gelos pe această persoană. Motivul meu în acest act a fost complet egoist. Am făcut-o în propria mea onoare etc. ”Trebuie să fii sincer.

Și după ce am mărturisit toate păcatele de care suntem conștienți, tot trebuie să ne rugăm ca David: „Iartă-mi păcatele ascunse” – pentru că toți am păcătuit și în mod inconștient (Ps. 19 , 13).

Iartă-i pe ceilalți

Această cerere de iertare este una dintre cele mai importante cereri din această rugăciune, deoarece este singura cerere pe care Isus a repetat-o ​​la sfârșitul rugăciunii sale.

Ai observat asta?

Dintre cele șase petiții din această rugăciune, Isus a subliniat una la sfârșit. El a spus: „Căci dacă le iertați oamenilor fărădelegile lor, Tatăl vostru ceresc îi va ierta și pe ei. Dar dacă nu-l iertați pe om, tatăl tău nu-ți va ierta fărădelegile ”(Mt 6: 14-15).

Mulți creștini nu se bucură de relații depline și nestingherite cu Dumnezeu, deoarece nu au luat această solicitare în serios.

Isus a spus o parabolă a unui rege care a verificat conturile slujitorilor lui o zi și a dat seama că era unul care îi datora 40 de milioane de rupii. Când a spus că slujitorul, „nu am bani, Doamne, te rog iartă – mă,“ iertat – l regele complet Acest om a ieșit și a găsit un alt rob care îi datora doar 40 de rupii, el a apucat și au înecat – l și l -a dat în judecată. . l -au pus în închisoare Când regele a auzit acest lucru, el a chemat servitorul fără milă cu el și a spus: „? am iertat datoria de 40 de milioane de rupii cu generozitate s -a putut tine acest om să nu ierte datoria lui de 40 de rupii“ Și la dat pe mâna chinuitorilor. Atunci Isus a spus: „Deci Tatăl Meu cel ceresc va face pentru tine , dacă nu iertați din inimă unul de altul, fiecare fratelui său“, 35). Chinuitorii sunt spirite rele care au permisiunea să ne chinuie până când învățăm să fim milostivi față de ceilalți.

Isus a folosit această pildă pentru a ilustra cât de mare este vinovăția pe care Dumnezeu ne-a iertat-o ​​și cât de nemilos și rău este pentru noi să nu iertăm pe cineva care ne-a rănit.

Te-a făcut cineva rău? Poate cineva a spus povești greșite despre tine. Poate că vecinul, soția sau tatăl sau soacra ta v-au făcut vreun rău. Poate că ți-au ruinat viața într-un fel. Poate că medicul care te-a operat, a făcut o greșeală care ți-a provocat suferințe nespuse. Dar Domnul spune că toate aceste păcate luate împreună sunt atât de minuscule din vinovăția pe care ai avut-o pentru Dumnezeu și Dumnezeu te-a iertat. Așadar, nu există absolut niciun motiv pentru care nu ar trebui să fii în stare să-i ierti liber pe toți acești oameni din inimă.

Der wichtige Teil von Matthäus 18,35 ist „von Herzen“. Wenn du nicht bereit Bist, deinem Nächsten von Herzen zu vergeben, Dann verschwende Deine Zeit nicht, um vor Gott zu kommen und zu Sagen: „Vergib UNS unsere Schuld“, denn Gott wird nicht auf dein Gebet hören. Wenn es nur eine einzige Persoană auf der ganzen Welt gibt, der du nicht vergeben hast, dann kannst du keine Vergebung empfangen; und du wirst dann auf ewig verloren sein – denn kein Mensch, dem nicht vergeben wurde, kann in Gottes Gegenwart kommen. Dies ist viel ernster als wir erkennen.

Rugăciunea este: „Iartă-ne, CUM NE-am iertat și pe alții.” Dumnezeu vede exact cum i-am iertat pe ceilalți, Isus a învățat că Dumnezeu ne oferă aceeași EXTENTĂ ca noi, dăruim celorlalți, El a spus: „Dă, va da O măsură completă, presată, zdruncinată și debordantă îți va fi pusă în poală, pentru că odată cu măsura cu care te măsoare, te vei măsura din nou pe tine însuți “(Lc 6 , 38).

„Fericiți cei milostivi, căci vor dobândi milă.” (Mt 5 , 7) Cu cât ești mai milostiv față de ceilalți, cu atât mai milostiv Dumnezeu va fi cu tine în Ziua Judecății, dar „o judecată fără milă va fi eliberată asupra lui, nu asupra lui A făcut milă “(Iacov 2:13).

Prin urmare, dacă îi iertați pe ceilalți într-un mod mizerabil și zgârcit, Dumnezeu vă va ierta în același fel. Dar dacă le oferiți celor care v-au rănit un aspect cald și iertător, Dumnezeu vă va oferi și un aspect cald și iertător. Dumnezeu vă va trata în felul în care tratați pe alții.

Fixarea relațiilor

Isus a spus: „Dacă vă puneți darul pe altar, dacă veniți să vă rugați lui Dumnezeu sau să vă puneți banii în cutia de oferte, și vă amintiți că v-ați rănit fratele, atunci ar trebui să „ ÎNTREBĂ cu al vostru Fratele se va împăca și va veni apoi să ofere jertfa ”(Matei 5: 22-24), altfel Dumnezeu nu va accepta banii și rugăciunea ta.

Standardul Vechiului Testament a fost doar: „Nu vă răzbunați și nici nu aveți nicio râvnă împotriva copiilor poporului vostru.” (Le 19:18) Acest lucru a fost ușor de păstrat.

Însă standardul Noului Testament este mai ridicat: „Dacă FRÂNTUL TĂU are o râvnă împotriva ta, mergi și repară-l.” Desigur, vor exista întotdeauna frați care au ceva împotriva noastră, chiar dacă nu trebuie să dăm vina. apostolii au avut mulți dușmani pentru că s- au ridicat pentru adevăr. Dar , aici , în acest context, Isus se referă la un frate care are pică pe noi , pentru că au vorbit în mod grosolan cu el (Mt 5 , 22). este un Resentimentul cauzat de păcatul pe care l-am făcut, caz în care trebuie să mergem mai întâi la El, să ne mărturisim păcatul și să cerem iertarea Lui și numai atunci putem oferi jertfa noastră lui Dumnezeu.

Dacă mergem la Dumnezeu și spunem: „Doamne, vreau plinătatea puterii Noului Testament în viața mea”, atunci Domnul ne va spune: „Dacă îți voi da puterea Noului Testament, va aduce cu sine responsabilitatea Noului Testament”.

Mulți creștini nu se bucură de puterea noului legământ, deoarece trăiesc după standardele Vechiului Testament. Rămân neputincioși pentru că nu doresc să meargă și să caute iertare de la cineva.

Fii milostiv

Cu toții avem o singură carne și trăim împreună cu alții care au carne. Și deci suntem întotdeauna în pericol să ne cunoaștem cu cunoștință sau fără să știm. Singurul loc în care nu suntem niciodată răniți de nimeni este Raiul. Și deci trebuie să ne iertăm unii pe alții, atât timp cât trăim aici pe acest pământ. A greși este uman, dar iertarea este divină.

Unul dintre semnele caracteristice ale iadului este că nu există nicio milă acolo. Și în măsura în care îți lipsește compasiune pentru ceilalți din inima ta, ai un pic de iad în inimă. Poți fi considerat religios de către alții pentru toate activitățile tale religioase. Dar ai tot timpul în iad. Și nu puteți merge la cer în această stare – pentru că nu puteți duce iadul la cer. Trebuie să scapi de ea înainte de a părăsi acest pământ.

De aceea Domnul ne-a învățat să ne rugăm: „Iartă-ne în același mod în care îi iertăm pe ceilalți”.

Dacă nu îi iertăm pe ceilalți, acesta ne poate afecta și corpul. Neascultarea față de legile lui Dumnezeu implică adesea suferință fizică.

Dacă țineți o râvnă împotriva cuiva din inima voastră sau dacă sunteți gelos pe cineva și încălcați astfel legea lui Dumnezeu a iubirii, în cele din urmă vă poate afecta corpul. Există astăzi creștini care suferă de artrită, migrenă, reumatism, astm etc., care nu pot fi vindecați – pentru că au râvnire împotriva cuiva. Este posibil să ia multe pastile, dar nu vor fi vindecate până când nu vor învăța să-i ierte pe ceilalți. Cauza unor astfel de boli nu este organică. Nu este în trupul ei, ci în sufletul ei.

Dacă nu v-ați iertat fratele sau sora, Dumnezeu nu vă va asculta rugăciunea. Biblia spune în Psalmul 66:18 : „Dacă aș fi crezut greșit în inima mea, Domnul nu ar fi auzit.” Nu numai că nu răspunde, dar El nici nu aude rugăciunea noastră.

Nu ne înșelăm pe noi înșine. Iertarea adevărată urmează ruperii și mărturisirea păcatelor și asta include recunoașterea corupției cărnii noastre, dorința de a face orice reparație necesară și, dacă este necesar, o pledoarie pentru iertare, dacă este doar relația noastră cu ei Dumnezeu poate fi pus în ordine.

În cele din urmă, amintiți-vă că petiția este „iertați-ne .” Vrem ca frații noștri să primească iertare și, uneori, este posibil să avem o speranță secretă că un frate va fi în modul în care ne-a tratat Poate fi judecat de Dumnezeu O astfel de atitudine este satanică – pentru că doar diavolul vrea ca oamenii să fie pedepsiți de Dumnezeu.

Isus a spus: „Te-am spălat pe picioare și trebuie să te speli și pe picioarele altora.” (Ioan 13 , 14) Aceasta înseamnă că atunci când vezi (vorbind spiritual) resturi pe picioarele fratelui tău, ai dorința că și el va fi curățat.

„Iartă-ne” înseamnă „Tată, nu mă voi mulțumi dacă îmi iertați numai păcatele mele, am frați și surori în mediul meu, vreau să-i iertați și păcatele lor, Amin”.

 

Mântuirea de rău

„Și nu ne ispiti, ci izbăvește-ne de rău”.

Această cerere are două părți – una în care îi cerem lui Dumnezeu să ne protejeze și cealaltă, unde îi cerem lui Dumnezeu să ne răscumpere.

După ce am pledat pentru răscumpărarea păcatului din petiția anterioară, ne rugăm acum pentru răscumpărarea de la puterea păcatului. Dacă dorim doar iertare și nu răscumpărarea păcatului, aceasta ar fi un indiciu că pocăința noastră nu a fost autentică. Iertarea păcatului ar trebui să fie o poartă de intrare care să ne ducă la o viață sfântă și să nu profităm de harul lui Dumnezeu.

Noroc și forță

Toți creștinii caută fericirea. Dar Isus a spus: „Fericiți sunt cei curati de inima” (Mt 5 , 8) . Cuvântul „binecuvântat” înseamnă și „fericit”. Ceea ce a spus Isus a fost că adevărata fericire curge din adevărata sfințenie, când cerul este un loc infinit. Norocul este, doar pentru că este și un loc al sfințeniei perfecte.

Mulți creștini îl caută pe Dumnezeu să aibă putere în viața lor. Dar, din nou, acest lucru nu trebuie separat de o dorință la fel de mare de sfințenie. În caz contrar, această forță poate fi periculoasă. A pune puterea în mâinile unei persoane necurate poate fi mai periculos pentru Dumnezeu decât dacă un chirurg a operat pe un instrument fără germeni. Asta ar aduce moartea în locul vieții.

De aceea, Dumnezeu nu dă mare parte din puterea sa multor creștini. Ar distruge-o și ar distruge-o. Trebuie să-i mulțumim lui Dumnezeu că nu ne-a dat toate darurile supranaturale pe care le-am cerut de la el! Există multe cazuri de creștini care sunt distruși de darurile pe care le-au primit, deoarece nu erau suficient de smeriți și de sfânt pentru a-i folosi corect. Ar trebui să dorim în egală măsură sfințenie și putere. Abia atunci suntem în siguranță.

Cum Dumnezeu are nevoie de Satana

Sfințenia reală este rezultatul unei lupte. Creștinul confortabil care stă într-un fotoliu și se apleacă confortabil și „vrea să fie purtat la cer pe un pat de mângâiere”, nu-l atinge, doar atunci când luptăm în lupta împotriva dorințelor noastre și împotriva Satanei devenim sfinte.

Ne putem pune apoi întrebarea: „Dacă diavolul este un astfel de obstacol în calea sfințeniei noastre, de ce nu-l distruge Dumnezeu?”

Răspunsul la aceasta este că diavolul este într-un sens necesar pentru creșterea noastră spirituală, la fel cum un cuptor este necesar pentru a purifica aurul. Numai când mușchii noștri vor fi rezistenți vor deveni puternici. În caz contrar, am rămâne grasi și șchiopiți. Este același lucru pe tărâmul spiritual. Avem nevoie de rezistență dacă vrem să fim puternici spiritual. De aceea, Dumnezeu îi permite lui Satan să ne încerce.

Omul care are o cale ușoară de-a lungul vieții va rămâne slab mental, șchiopătat și sărac. El nu va putea face tot ce vrea Dumnezeu. Dar cel care a trecut cu succes prin încercări și necazuri va fi puternic și capabil să facă toată voia lui Dumnezeu.

Acesta este cel puțin un motiv pentru care Dumnezeu nu l-a distrus pe Satana.

De ce a așezat Dumnezeu un copac interzis în Grădina Edenului? Unii pot crede că Adam nu ar fi păcătuit niciodată dacă Dumnezeu nu ar fi pus acel copac acolo. Dar acest copac era necesar pentru ca Adam să devină sfânt. Nu poate exista nici o sfințenie fără ispită pentru om. De aceea, Dumnezeu i-a permis lui Satana să vină în Grădina Edenului.

Adam a fost nevinovat – dar inocența nu înseamnă sfințenie. Adam ar fi rămas nevinovat toată viața și nu ar fi fost niciodată sfințit dacă nu ar fi fost ispitit. Inocența este o stare de neutralitate și, pentru a fi sfințit de această stare de neutralitate, Adam a trebuit să ia o decizie. El a trebuit să spună „nu” ispitei și „da” lui Dumnezeu. Abia atunci va deveni sfânt. Și așa trebuia să fie ispitit. Din păcate, el a spus nu lui Dumnezeu și, prin urmare, a devenit un păcătos.

Ispita și păcatul

Și Isus a fost ispitit în toate ca noi (Evrei 4:15 ). Dar diferența dintre el și Adam a fost că el a spus întotdeauna „da” lui Dumnezeu. Pentru a deveni o persoană perfectă, genul de persoană pe care Dumnezeu vrea ca toți oamenii să o aibă, Isus a trebuit să fie ascultător de lucrurile pe care le-a suferit învăța (Evrei 5 : 8-9). El a fost confruntat cu ispite și a biruit și a devenit „perfecționat“.

De aceea, Isus s-a rugat pentru discipolii săi cu cuvintele: „Părinte, vă rog să nu-i scoateți din lume, ci să-i feriți de rău.” (Ioan 17:15 ) Isus știa că discipolii săi nu ar putea deveni niciodată sfinți dacă ar fi cruțați de toate presiunile, încercările și ispitele pe care le întâmpină în această lume.

Trebuie să facem distincția între păcat și ispită. Dacă dintr-o dată suntem ispitiți de ceva ce se întâmplă să vedem, acesta nu este un păcat. Dar dacă continuăm să privim sau să ne gândim la ceea ce încercăm să facem, atunci păcătuim. Nu putem evita încercarea. Dar cu siguranță putem lua decizia de a ne evita ochii și gândurile de ceea ce încercăm să facem. Modul în care ne exercităm voința va determina dacă suntem sfinți sau păcătoși.

Dumnezeu nu ne ține vinovați pentru că suntem ispitiți. Dar cu siguranță vrea să ne împotrivim ispitei. După cum spunea cineva: „Nu pot opri păsările să îmi zboare peste cap, dar le pot împiedica să-mi construiască un cuib în părul meu.” Nu puteți opri ispita să vină la voi, dar puteți preveni că ea este în mintea ta!

Cuvântul lui Dumnezeu nu ne învață să încercăm cât mai multe ispite pentru a arăta cât de puternici suntem. Nu, ar trebui să fugim de ispită. Pavel îi poruncește lui Timotei să fugă de lucrurile care încearcă să  l oprească (2 Timotei 2:22 ). Trebuie să fugim de iubirea de bani, de femei flirtate și de tot ceea ce ne va îndepărta de Dumnezeu.

Atitudinea noastră față de ispită ar trebui să fie: „Vreau să stau departe de ea cât mai mult posibil.” Nu ar trebui să fim ca niște copii mici care încearcă să-și dea seama cât de aproape pot ajunge până la marginea unei stânci fără să cadă sau cât de aproape sunt de margine. Acesta nu este un sfat pe care orice părinte rezonabil îl va da copilului lor, noi le spunem copiilor noștri să stea departe de astfel de pericole pe cât posibil și la fel face și Dumnezeu.

Petiția înseamnă cu adevărat: „Părinte, nu mă lăsa să întâlnesc o ispită prea puternică pentru mine.” Este strigătul unei persoane care știe că carnea lor este slabă și care își dă seama că sunt ușoare poate cădea.

Fiți pregătiți să contracarați ispitele

În Grădina Ghetsimani, Iisus le-a spus lui Petru, lui Iacov și lui Ioan: „Privește-te și roagă-te, ca să nu cazi în ispită!” (Mt 26 , 41) Isus știa că ispitele se află înaintea lor și a încercat să le pregătească, dar în schimb În episod, când a venit ispita, Petru a tăiat urechea unui soldat și a căzut în păcat pentru că nu a urmărit și s-a rugat, dar Isus s-a comportat într-un mod curat și plin de iubire. pentru că se rugase.

Dumnezeu este întotdeauna credincios și ne avertizează dinainte. Ocazional, fiecare dintre noi trebuie să fi auzit vocea Duhului din inimile noastre cu cuvintele „Petreceți câteva minute în rugăciune acum.” Ați recunoscut asta ca vocea lui Dumnezeu, care vă cere un examen care a fost în fața voastră la vremea respectivă. întins, încercat să pregătesc?

Ce făceai de obicei în asemenea perioade? Îți place cum ucenicii au ignorat acea voce. Iar când a venit ispita, ai căzut. Dumnezeu încercase să te pregătească pentru ispită. Dar nu ai auzit.

Fiecare ispită poate fi depășită

Dumnezeu ne-a dat o promisiune minunată în Cuvântul său că nu ne va lăsa niciodată să experimentăm o ispită prea dificilă pentru noi să îndurăm sau să biruim (1 Corinteni 10:13). Cu alte cuvinte, el va testa fiecare încercare și fiecare ispită pentru a vedea dacă suntem capabili să o depășim. Numai atunci ne va permite să fim ispitiți. Un profesor bun nu ar da niciodată un examen de nota 9 unui elev de clasa a II-a. El avea să treacă doar un document de testare care să corespundă nivelului elevului.

În lumina acestui verset, este corect să credeți că orice ispită sau încercare cu care vă confruntați este prea puternică pentru dvs.? Nu. Este evident că Dumnezeu nu o vede așa. Altfel nu i-ar fi permis să te întâlnească. Faptul că Dumnezeu ți-a permis să te confrunți cu încercarea este dovada că ești suficient de puternic pentru a o depăși.

Deci trebuie să privim ispitele astfel: „Dumnezeu a permis această ispită. Deci este un indiciu că are încredere în mine. El știe că chiar pot depăși asta; și cu siguranță îmi va da puterea minții sale de a trece testul. ”Când privim ispitele și încercările în acest fel, putem depăși tot ceea ce ne iese în cale.

Dumnezeu a promis, de asemenea, să-și scrie Legea în inimile noastre și în mintea noastră (Evrei 8:10 ). El lucrează prin Duhul Său VREA ȘI ÎNCHEIE voința Sa perfectă în noi (Fil . 2:13 ). Prin urmare, nu trebuie niciodată să fim învinși.

Mântuirea de la puterea păcatului

La rugăciunea „Și nu ne ispiti” este urmată de cererea „Izbăvește-ne de rău”.

Cuvântul „răscumpărare” ar putea fi tradus ca „atrage-ne spre tine” . Așa că rugăciunea este „scoate-ne din rău către tine.” Dumnezeu și răul se mișcă în două direcții diferite și noi spunem: „Părinte, simt această atracție a răului în trupul meu, dar nu mă lăsa să iau această cale. Nu vreau să renunț la această tragere, te rog să mă tragi pe calea ta. ” Această dorință și foamea de a fi atrași de Dumnezeu este esențială pentru o viață de biruință asupra păcatului.

Unul dintre motivele pentru care promisiunea din Romani 6:14 – „Păcatul nu va stăpâni peste tine” – nu găsește nicio împlinire în viața multor creștini, este că în adâncul inimii lor nu există suficientă foame de eliberare de păcat nu striga: „Dumnezeule, izbăvește-mă de păcat, gustă-i ceea ce îi place!” Nu-i însetează. Ei ar fi strigat la Dumnezeu dacă ar fi fost grav bolnavi. Dar ei cred că păcatul nu este la fel de rău ca să fii bolnav! Nu e de mirare că vor rămâne învinși.

În al doilea Moise de la 2,23 până la 25 de state: „Copiii lui Israel gemeau de robie și a strigat și strigătul lor cu privire la robia lor a venit înaintea lui Dumnezeu … și Dumnezeu a văzut pe copiii lui Israel și a luat pe ea.“ Asta e punctul Dumnezeu când începem cu disperare de asteptare pentru eliberarea spune -. va lua parte la Dumnezeu și o notificare de noi pentru că dacă veți căuta mine cu toată inima ta, și voi fi găsit de voi, „mă veți căuta și găsi „(Ier 29 , 13).

Este un principiu al Scripturilor că, pentru orice valoare pe care o primim de la Dumnezeu, trebuie mai întâi să murim de foame și sete de ea. Abia atunci vom învăța să îl apreciem suficient. Și astfel Dumnezeu așteaptă până când ni se face foame și sete; și atunci Dumnezeu ne dă ceea ce ne dorim cu adevărat.

Viața creștină este o luptă împotriva Satanei. Și în această luptă, Satana are unul dintre agenții săi chiar în interiorul nostru – carnea noastră. Deoarece carnea noastră este de partea inamicului, va face tot posibilul pentru a ne împiedica să fim eficienți în lupta împotriva Satanei. Nu uita niciodată asta. De aceea, trebuie să dorim eliberarea completă din trup, dacă vrem să-l învingem pe Satana.

Mântuirea a tot răul

Există mulți creștini care se roagă: „Dumnezeule, ocrotește-mă de tot răul, ca diavolul și ceilalți oameni să încerce să-mi facă rău.” Dar își hrănesc carnea tot timpul (agentul inamicului), oferindu-i totul Ce vrea el, atunci Dumnezeu nu o poate elibera de tot răul.

Să căutăm mai întâi eliberarea de dorințele noastre carnale. Atunci ne va fi ușor să-l învingem pe Satana. Atunci vom descoperi că nimic rău nu ne poate atinge de oameni sau de demoni.

În Romani 7: 14-25 , citim despre dorința lui Pavel de a fi eliberat pe deplin de dorințele cărnii. Apoi citim în Romani 8:28 că  Dumnezeu face toate lucrurile cele mai bune.” Atenție la ordin, un lucru după altul. Promisiunea din Romani 8:28 poate deveni o realitate în viața noastră doar atunci când căutăm răscumpărarea de la agentul inamicului – carnea – cere.

Ce promisiune minunată Romani 8:28 este că niciun rău nu poate să intre vreodată în viața noastră. Chiar crezi că TOATE lucrurile – nu doar câteva lucruri sau multe lucruri sau cele mai multe lucruri, nici măcar 99 la sută din lucruri, ci TOATE lucrurile sunt pentru binele tău?

Dacă priviți aceste „lucruri” în mod individual, acestea pot arăta groaznic, dar împreună toate vor sluji cel mai bine, dacă îl iubiți pe Dumnezeu și sunteți chemați de sfatul Lui, iar sfatul Lui este că sunteți complet feriți de păcat și imagine. Hristos, după cum se spune în versetul următor (Rom 8:29), dacă ai dorința de a te elibera de păcat, Dumnezeu promite că orice se întâmplă cu tine îți va servi binele.

Gândește-te la Josef. A încercat să ducă o viață evlavioasă și a căutat, după lumina pe care o avea, să fie răscumpărat de rău. A încercat să-i placă lui Dumnezeu și Dumnezeu l-a binecuvântat. Dar cum a fost tratat de alte persoane? Cei zece frați ai săi erau atât de geloși pe el încât l-au vândut în Egipt. Arăta ceva rău. Dar în sfârșit vedem că aceasta făcea parte din planul lui Dumnezeu de a-l face pe Iosif al doilea conducător în Egipt. Răul pe care i l-au făcut frații săi s-a transformat în cele mai bune.

Când a venit în Egipt, a fost vândut ca sclav în casa Potifars. Acolo, soția lui Potifar l-a încercat, dar a refuzat să cedeze ispitei. A fugit de pe scena ispitei. El a fost acuzat în fals de ea și trimis la închisoare. Și asta părea ceva rău. Însă Dumnezeu a fost cel care a planificat drumul lui Iosif către tron ​​peste închisoare – căci în acea închisoare, Iosif l-a întâlnit pe purtătorul lui Faraon și a luat cunoștință de Faraon mai târziu (Gen 39-41).

Răul pe care alții au încercat să-l facă lui Iosif din răutate și ură l-au făcut pe Dumnezeu în suveranitatea sa să facă tot ce îi stă în putere pentru a-și îndeplini planul în viața lui Iosif.

Poate fi și pentru noi – toate lucrurile colaborează pentru a îndeplini ceea ce Dumnezeu a planificat pentru viețile noastre – pentru a ne transforma în chipul lui Hristos. Dar trebuie să credem – pentru că nu putem primi decât promisiunea lui Dumnezeu în proporție de credința noastră.

În cartea Esterei citim despre Haman, care a pregătit un gârlă pentru a-l agăța pe Mordecai. Dar până la urmă, Haman însuși este spânzurat de acest gâsc (Est 7 , 10). Dumnezeu a întors mesele pe dușmanul poporului său. Dumnezeu face același lucru cu Satana. Întoarce mesele pe el în așa fel încât, în loc să stea agățat de gălăgie, diavolul atârnă de aceleași gâlgâi pe care ni le-a pregătit! Aleluia!

Avem nevoie unul de celălalt

De asemenea, rețineți că rugăciunea noastră pentru această solicitare nu este „Veniți-mă”, ci „Veniți-ne”. Se spune: „Mântuiește-l pe fratele meu și pe mine de rău. Mântuiește-ne, părinte ”.

Avem nevoie unul de celălalt. Avem nevoie de părtășie pentru a fi răscumpărați de rău. „Deci, este mai bine pentru doi decât singur … Dacă unul dintre ei cade, tovarășul său îl va ajuta. Vai de cel ce este singur când cade ”(4: 9-10).

De aceea, diavolul încearcă să separe creștinii și să provoace împărțirea între ei. De aceea încearcă să împartă un soț și o soție. Satana este cel care provoacă mici neînțelegeri. El face ca o persoană să creadă un lucru, iar cealaltă persoană crede altceva; și fără să se întâmple ceva grav, diavolul îi împarte.

Satana știe că după ce i-a împărțit pe creștini între ei, este mai ușor pentru el să lovească individul la pământ. Atâta timp cât sunt uniți, el nu poate face asta. De aceea el o desparte. Și după ce reușește să obțină fiecare creștin să trăiască pentru sine, fără să se îngrijească de celălalt, atunci nu va trece mult timp până când ei ar fi pierdut toată eficacitatea pentru Dumnezeu.

Trebuie să recunoaștem că avem DOAR un singur dușman – și acesta este Satan. Să nu luptăm unul împotriva celuilalt. Să ne rugăm unul pentru celălalt.

Simpatie pentru un frate căzut

„Răscumpărați-ne” înseamnă, de asemenea , că nu mă bucur când îl văd pe fratele meu căzând în păcat, nu fac un scandal al acestuia, dimpotrivă, îmi pare rău, mă rog pentru el și caut să-l refac.

În pilda Bunului Samaritean există un contrast puternic între atitudinea preotului și cea a samariteanului. Preotul se uită la omul căzut și , probabil , a vorbit cu el însuși: „Slavă Domnului că nu am fost bătut atât ca el,“ și a continuat (Luca 10 ., 30-37) Deci , se comportă unii creștini atunci când un Alți creștini au căzut în păcat Ei spun altora: „Iată, cum a căzut el”, indicând indirect: „Iată, nu m-am mulțumit!”

Dar ce a făcut Bunul Samaritean? Nu i-a mulțumit lui Dumnezeu pentru propria sa victorie. S-a aplecat și l-a ridicat pe bărbatul rănit și l-a târât până unde a putut fi vindecat. Și Isus ne spune: „Du-te și fă același lucru” (Lc 10 , 37).

Este atitudinea ta față de un frate care te vede ca fiind slab sau care s-ar putea să fi căzut într-o anumită zonă? Îl ridici în rugăciune și îl duci la Isus pentru a fi vindecat? Acesta este un test destul de bun, indiferent dacă ești centrat pe Dumnezeu sau nu.

Din cauza dorinței egocentrice de a apărea mai spiritual decât ceilalți, nu ne pasă de altcineva să cadă în păcat. Este un spirit satanic rău care ne determină să fim superiori celorlalți. Când ne rugăm, „Părinte, eliberează-ne de rău”, nu poate exista dorința de a ne arăta mai spirituali decât ceilalți.

Suntem un singur trup în Hristos. Dacă mâna stângă este rănită, mâna dreaptă este imediat pregătită pentru a vindeca această vătămare. Și nu numai mâna dreaptă, ci întregul meu mecanism fizic este alarmat pentru a aduce vindecare imediată la această rană. Deci trebuie să fie în trupul lui Hristos.

Cele mai mari două porunci

Moise a coborât de pe Muntele Sinai cu două tăblițe de piatră în mână. Una dintre ele au fost primele patru porunci care au legat de relația cu Dumnezeu. Pe de altă parte, s-au scris cele șase porunci care aveau legătură cu relația cu vecinul.

Domnul Isus a spus că aceste două tăblițe de piatră pot fi rezumate în două porunci: „Îl vei iubi pe Domnul, Dumnezeul tău, din toată inima ta, cu tot sufletul și cu toată mintea ta”, iar a doua, „Îți vei iubi aproapele ca tine El însuși ”(Mt 22 , 37-39).

Isus a subliniat și aceste două porunci în rugăciune, pe care ni le-a învățat. Primele trei solicitări se referă la prima ofertă. Iar petițiile următoare se referă la a doua poruncă, așa cum este extinsă de Isus în noua poruncă pe care a dat-o ucenicilor săi când a spus: „Iubiți-vă unii pe alții așa cum v-am iubit pe voi” (Ioan 13:34) ).

Un adevărat ucenic al lui Isus încearcă să fie complet centrat pe Dumnezeu în ființa sa conștientă și inconștientă – întreaga voință a acestuia este în armonie deplină cu Dumnezeu; el nu are nicio dorință, nicio aspirație sau sentiment în afara voinței lui Dumnezeu pentru viața sa. În același timp, se străduiește să-și iubească complet fratele, așa cum Iisus îl iubea.

Cu toate acestea, este conștient constant că atitudinea sa în aceste două direcții nu este la fel de perfectă cum ar trebui să fie. Dar el continuă să lucreze pentru acest obiectiv și este întotdeauna gata să plătească orice preț pentru a ajunge acolo.

Iubirea fraților noștri înseamnă că avem compasiune pentru ei. Nu putem avea simpatie pentru toată lumea. Doar Dumnezeu are această avere. Dar, în conformitate cu averea noastră, ar trebui să avem grijă de semenii noștri; iar această avere ar trebui să crească.

La început nu avem o astfel de atitudine. Primul pas este să iubim membrii familiei noastre acasă așa cum ne-a iubit Isus. Dar nu ne oprim în acest moment. Mergem înainte și ne străduim să ne iubim frații și surorile noastre în familia lui Dumnezeu așa cum ne-a iubit Isus.

Perfecțiunea este un obiectiv prin care ne extindem. Dar ar trebui să fim hotărâți să o atingem. Aceasta este direcția pe care Pavel a mers-o când a spus: „Un lucru spun eu: uit ce este în spatele meu și mă întind pentru ceea ce este în față și vânează scopul stabilit, premiul victoriei cerești Chemarea lui Dumnezeu în Hristos Isus ” (Fil. 3: 13-14) Chemarea lui Dumnezeu este că suntem în totalitate centrați pe Dumnezeu, că Îl iubim pe Dumnezeu în cea mai mare măsură și că ne iubim pe frații și surorile noastre așa cum Iisus ne-a iubit și pe aproapele nostru. așa cum ne iubim pe noi înșine.

 

Dumnezeu merită slava

„Căci a ta este împărăția și puterea și slava pentru totdeauna. Amin. “

Această rugăciune începe cu Dumnezeu: „Numele tău este sfințit. Împărăția ta vine. Voia Ta se va face pe pământ așa cum este în ceruri. ” Și se termină cu Dumnezeu: „ Căci al tău este Împărăția, puterea și slava ”.

Dumnezeu a spus în Cuvântul său: „Eu sunt A [Alfa] și O [Omega]. ” (Apoc. 1,8) În viața fiecărui discipol, Dumnezeu trebuie să fie primul și ultimul gând, Dumnezeu trebuie să fie și el centrul. Trăim și ne mișcăm în el – în cercul pe care el l-a atras pentru noi și în acel cerc îl vom găsi mereu (Faptele 17: 26-27).

Ultimele trei declarații de la sfârșitul acestei rugăciuni pot fi comparate cu cele trei ispite pe care Domnul le-a întâmpinat în deșert.

Regatul aparține lui Dumnezeu

Prima afirmație este: „A ta este împărăția”.

Comparați aceasta cu a treia ispită, când diavolul i-a arătat lui Isus toate împărățiile acestei lumi și a spus: „Cădeați în fața mea și luați-le.” Dar Isus a spus: „Nu, împărăția aparține tatălui, el singur este rege”. Astfel, Iisus a refuzat să ia Împărăția din mâinile Satanei.

De aceea, Isus nu a vrut niciodată să fie rege în zilele trupului său. Când oamenii au încercat să-l facă rege, el a fugit (Ioan 6:15 ). El a trăit ca un slujitor pentru toți oamenii.

Aceasta ne învață că nici noi nu trebuie să ne străduim să fim regi peste ceilalți. Persoana care tânjește să fie cunoscută ca lider sau ca lider creștin care, într-un fel, dorește să fie înălțat deasupra semenilor săi credincioși, nu este în măsură să se roage: „Tată, tu singur merită să fii rege.” În Biserica lui Dumnezeu Dumnezeu să fie singur rege, să fim slujitori, nu regi.

Puterea aparține lui Dumnezeu

Următoarea afirmație este: „A ta este puterea”.

Puterea este cu Dumnezeu (Ps 62 , 12). El ne dă putere ca împrumut temporar pentru a-l folosi în onoarea sa. Dumnezeu nu ne dă putere să le folosim pentru scopurile noastre egoiste.

Comparați acest lucru cu prima ispită. Diavolul i-a spus Domnului: „Ai puterea de a transforma pietre în pâine și de a-ți satisface foamea. Folosiți-o acum. ”Isus a spus:„ Nu, toată puterea aparține Tatălui, nu o voi folosi până nu îmi spune El ”.

Mulți creștini sunt necredincioși în acest punct. Când Dumnezeu le dă un dar spiritual, ei încep să-l folosească pentru propriile scopuri egoiste.

Indiferent ce cadou – spiritual sau natural – poate avea – dacă este darul profeției sau al vindecării sau al muzicii, nu uitați că puterea aparține lui Dumnezeu. El nu ne oferă niciodată un dar de putere pentru a ne ridica pe noi înșine.

Dacă folosim darurile lui Dumnezeu într-un mod egoist sau pentru scopuri personale, vom ajunge în cele din urmă ca schimbătorii de bani din templul pe care Iisus a trebuit să-l conducă. Ce ai făcut acolo? Au câștigat mulți bani pentru ei înșiși în numele religiei și au spus: „Slujim lui Dumnezeu”, dar s-au slujit de fapt.

Există și astfel de oameni astăzi – își fac un nume pentru ei înșiși în numele lui Isus Hristos, câștigă bani pentru ei și pentru membrii familiei lor – utilizând greșit numele lor pentru scopuri egoiste.

Este un mare rău să faci ceva în numele lui Isus Hristos și să faci un profit pentru tine – fie că este vorba despre bani, faimă, onoare, poziție, mângâiere sau orice altceva. Pietatea nu ar trebui să fie niciodată un mijloc de câștig pentru noi (1 Timotei 6: 5). Chiar și astăzi, profeții lui Dumnezeu în Biserică trebuie să alunge schimbătorii de bani din templu.

Gloria aparține lui Dumnezeu

A treia afirmație este: „A ta este gloria”.

După ce ne-am rugat sincer această rugăciune spirituală și după ce am atins această viață spirituală și după ce am făcut o minunată slujire Domnului, nu putem spune decât la sfârșitul acesteia: „Noi suntem slujitori inutili, am făcut doar ceea ce am făcut au fost vinovați ”(Lc 17 , 10).

Și ne referim la ceea ce spunem. Nu spunem aceste cuvinte în falsă smerenie, cum ar fi cei care spun „Dumnezeu m-a ajutat”, dar care merită credit pentru asta în inimile lor.

Comparați această afirmație cu a doua ispită pe care a întâlnit-o Isus în deșert. Satana a încercat să-l facă să se retragă din luptele templului, cerând protecția lui Dumnezeu și, astfel, să ajungă nevătămat pe pământ, pentru a putea primi glorie și aplauze de la oameni ca Mesia lor. Dar Isus a spus: „Nu, toată onoarea aparține numai Tatălui”.

Dumnezeu este un Dumnezeu gelos și nu își va împărtăși onoarea cu noi (Isaia 42: 8). Nu va fi nimic în cer pentru toată eternitatea pentru care orice om va primi onoarea. Toată cinstea va aparține lui Dumnezeu.

Ființa umană care are spiritul cerului în inima sa va avea deja această atitudine. El va încerca să rămână în fundal, să fie nevăzut și necunoscut, astfel încât atenția oamenilor să fie îndreptată către Dumnezeu și nu către el sau spre lucrarea sa. În acest fel, toată onoarea va aparține lui Dumnezeu.

O astfel de persoană nu va conștientiza ce a făcut pentru Dumnezeu sau ceea ce este spiritual. El nu are nimic din ceea ce nu a primit și, prin urmare, nu se poate lăuda cu nimic. (1 Cor 4: 7). El spune împreună cu Pavel: „Dar fiți departe de mine, ca să slăvim în mine, ci crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită și eu lumea” (Gal . 6:14).

„Uit ce este acolo”, a spus Pavel în Filipeni 3:13 Ce a fost acela care stătea în spatele lui Pavel, o viață victorioasă și o slujire puternică Domnului, El a îndepărtat toate acestea din gândurile sale, pentru că a fost Dumnezeu pentru viața sa și a dat toată onoarea pentru slujba sa.

Isus a vorbit despre două grupuri de oameni care vor sta în fața lui în Ziua Judecății.

Un grup ar spune: „Doamne, am profețit în numele tău, am aruncat duhuri rele și am făcut multe minuni.” Sunt atât de conștienți de tot ce au făcut pentru Domnul, iar Domnul le spune: „Moale. de la mine, voi răi ”(Mt 7 , 22-23).

Celuilalt grup, Domnul va spune: „Mi-ai dat mâncare când mi-a fost foame; tu m-ai îmbrăcat când eram gol; M-ai vizitat când eram bolnav și în închisoare. ” Dar nu știu că au făcut aceste lucruri! Răspunsul lor este: „ Doamne, când am făcut toate acestea? Nu ne amintim aceste lucruri . ” Nu este minunat? Și Domnul spune: „Ești binecuvântat. Sunteți vrednici să moșteniți împărăția mea ” ( Mt 25: 31-40, tradus liber).

Cei drepți fac bine și uită de lucrurile pe care le-au făcut! Cei nelegiuiți păstrează totuși o evidență spirituală a tot binele pe care l-au făcut.

Suntem conștienți de tot binele pe care l-am făcut pentru Domnul și pentru alții? Atunci suntem în grupul greșit!

În toată eternitatea

Și atunci rugăciunea continuă cu „În eternitate” – nu pentru câțiva ani, ci pentru toată eternitatea.

Asta vom face pentru toată veșnicia – laudă pe Dumnezeu și dăruindu-i onoarea care i se potrivește numelui. Acesta este un mod minunat de a pune capăt unei rugăciuni – dându-i lui Dumnezeu toată lauda, ​​gloria și gloria, astfel încât niciun merit nu ne vine deloc.

Ar trebui să ne străduim întotdeauna să atragem atenția oamenilor asupra lui Dumnezeu de la noi înșine. Ar trebui să urmărim întotdeauna scopul de a fi ascunși și în fundal. Atunci Dumnezeu poate realiza mult mai multe scopuri ale Sale – pentru noi, în și prin noi.

Așa ar trebui să fie

Ultimul cuvânt de rugăciune este „Amin”.

Nu vrem să ratăm un singur cuvânt din această minunată rugăciune și cu siguranță nici ultimul cuvânt „Amin”.

Ce înseamnă „Amen”? Din păcate, a devenit unul dintre acele cuvinte goale pe care creștinii le-au acumulat în vocabularul lor religios.

Dar te-ai gândit vreodată la ce te referi de fiecare dată când spui „Amin”?

„Amen” înseamnă „Așa ar trebui să fie”. Este cuvântul ebraic pentru „credință” folosit în Geneza 15: 6 , care spune: „Avraam a crezut în Dumnezeu ”. Dumnezeu i-a spus lui Abram, când nu avea copii, că va avea descendenți la fel de numeroși ca stelele din cer. Iar la acel lucru imposibil, Avraam a spus: „Amin. Așa ar trebui să fie, domnule, pentru că așa ați spus ”.

Acesta este sensul „Amin.” Este o afirmare a credinței. Cu alte cuvinte, terminăm rugăciunea spunând:

„Părinte, cred că tot ce am rugat pentru mine va fi acordat .

Numele tău va fi sfințit atât în cer, cât și pe pământ.

Împărăția Ta va veni pe pământ așa cum este acum în ceruri.

Voința ta se va întâmpla pe pământ așa cum se întâmplă în ceruri.

Ne vei oferi pâinea noastră zilnică.

Ne vei ierta păcatele noastre.

Tu VA – ne să le împuternicească să ierte pe alții așa cum ne – ai iertat.

Tu WILL ne NU ispitiți că este prea puternic pentru noi.

Ne vei răscumpăra de rău.

Împărăția, puterea și slava VĂ vor aparține singuri, pentru toată eternitatea.

Așa ar trebui să fie , tată. O cred din toată inima. “

Amin, da amene!

 

Continuare  de pe   http://informatii-agrorurale.ro/18780/  –

Întâi va veni Ilie

A sosit timpul – Studiul VIII

Cum se raportează această importantă profeţie la a Doua Venire — O împlinire parţială şi tipică în Ioan Botezătorul — Împlinirea reală — Viziunea de pe muntele sfânt — Corespondenţe remarcabile între Ilie, tipul, şi Ilie Cel antitipic — A sosit timpul — Perspectiva — Elisei, succesorul lui Ilie

„Iată, vă voi trimite pe prorocul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşătoare. El va întoarce inima părinţilor spre copii şi inima copiilor spre părinţii lor, ca nu cumva

[altfel], la venirea Mea, să lovesc ţara cu blestem.” Mal. 4:5, 6.ÎN timp ce examinăm dovezile că a sosit timpul stabilirii Împărăţiei lui Mesia pe pământ, nu trebuie să trecem cu vederea această profeţie, care arată că mai întâi trebuie să vină Ilie.

Textul nostru are o exprimare ciudată. Ideea pare să fie că lucrarea lui Ilie va fi să întoarcă (adică, să convertească) părinţii la o stare smerită, de copil; şi după ce-i va face ascultători ca nişte copilaşi, să le întoarcă inimile de la eroare, de la păcat şi necredincioşie, şi să-i aducă iarăşi în armonie cu „părinţii” lor — nume dat de evrei patriarhilor şi profeţilor lor credincioşi.

Profeţia lui Maleahi, ultimul mesaj trimis de Iehova Israelului, pare să-i fi impresionat adânc — în special ultimele două capitole, care se referă în mod deosebit la venirea lui Mesia şi la încercările speciale pe care ziua prezenţei Domnului le va aduce cu ea. (Vezi Mal. 3:1-3, 13-18; 4:1-6.) Înţelegând din aceasta că încercarea va fi deosebită, ei au primit mângâiere din ultimele versete citate mai sus, care promit că Ilie profetul, care odinioară convertise naţiunea ((B250)) întreagă de la închinare lui Baal înapoi la închinare lui Dumnezeu, va veni iarăşi ca să-i pregătească înainte de acest timp aspru de încercare pe care-l va aduce venirea lui Mesia.

Această profeţie nu s-a împlinit la prima venire a Domnului nostru — nici partea legată de Mesia, nici cea care se referă la Ilie. Profeţia se referă în mod evident la a doua venire, la venirea „Solului legământului” în glorie şi putere, precum şi la încercarea şi strâmtorarea mare a Zilei Domnului din timpul acela. Cu toate acestea, prezentarea lui Cristos la Israelul tipic şi marea strâmtorare care a venit peste ei ca naţiune atunci când L-au respins, a fost, aşa cum Dumnezeu prevăzuse şi intenţionase, o altă umbră care ilustrează în multe amănunte lucrurile prezentate în această profeţie. Ioan Botezătorul, în spiritul lui Ilie, a făcut pentru Israel o lucrare asemănătoare cu cea a lui Ilie făgăduit, însă fără succes, şi ca rezultat a venit necazul (un blestem) asupra acelui popor. Adevăratul Ilie la care se referă profetul urma să facă o mare lucrare pentru tot „pământul”, să pregătească toată omenirea pentru a doua venire; şi pentru un timp nici el nu va avea succes, şi ca rezultat marele timp de strâmtorare (blestemul) va lovi întregul pământ.

Venirea lui Ilie menţionată de profet este „înainte ” de această „mare şi înfricoşătoare zi a lui Iehova”.* Şi deoarece, aşa cum tocmai am arătat, Ziua cea mare a lui Iehova, începută în 1874 d. Cr., va continua timp de patruzeci de ani şi se va sfârşi cu expirarea Timpurilor Neamurilor, prin răsturnarea completă a stăpânirii lumeşti şi satanice a pământului şi prin învestirea deplină a lui Emanuel — Cristos Isus şi sfinţii Săi — cu toată puterea şi stăpânirea, este important pentru noi să arătăm aici că Ilie a venit. El n-a reuşit să întoarcă inimile oamenilor la asemănarea copiilor şi la înţelepciunea [adevărată a] celor ((B251)) drepţi; şi de aceea va veni marele timp de strâmtorare, aşa cum a prevăzut şi prezis Dumnezeu. În strâmtorare, Dumnezeu va învăţa omenirea prin experienţe aspre şi amare lecţiile pe care trebuie să le înveţe amănunţit, ca să-i pregătească să accepte cu recunoştinţă pe Cristosul — Solul Noului Legământ al lui Iehova — cu toate aranjamentele, legile drepte etc. ale acelui legământ.


*Vezi Vol. I, cap. 15


După cum tocmai am văzut, la prima venire multe din făgăduinţele şi planurile lui Dumnezeu s-au împlinit pe o scară limitată cu o naţiune, Israelul, ca o ilustraţie a marilor, grandioaselor realităţi care trebuie să se împlinească la a doua venire a lui Cristos. Şi după cum minunile, vindecările etc. au reprezentat lucrările mai mari din Veacul Milenar, iar intrarea Domnului nostru călare pe un măgar ca Împărat a reprezentat preluarea de către El a puterii, maiestăţii şi onoarei mai mari la a doua venire a Sa ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor, tot aşa, „Omul Hristos Isus” şi mica Lui ceată de ucenici au reprezentat pe Domnul Slavei mult înălţat, asociat cu sfinţii, mireasa şi comoştenitorii Săi, la a doua venire a Sa. Şi astfel, conducerea lui, încercând a converti pe Israel şi a-l pregăti să primească pe Mesia, au reprezentat pe adevăratul Ilie (adevărata Biserică creştină), a cărui lucrare a fost să încerce să convertească omenirea înainte de venirea lui Mesia pentru lume — Domnul spiritual al slavei şi Împăratul împăraţilor. Ioan Botezătorul, în spiritul şi puterea lui Ilie, n-a reuşit să reformeze pe Israel şi, ca urmare (Mat. 17:12), Israel a respins pe Isus în trup şi şi-a atras asupră-şi o mare „zi de răzbunare”, strâmtorare şi mânie (Luca 21:22). În mod asemănător, însă pe scară mai largă, Ilie cel adevărat şi mai mare n-a reuşit să convertească lumea şi s-o pregătească pentru a-L primi pe Împăratul Slavei, iar acum, drept urmare, trebuie să vină asupra lumii ziua cea mare a mâniei, ((B252)) ca să topească, să înmoaie, să smerească şi să pregătească pe toţi să strige din adâncul inimii: Osana! Binecuvântat este Cel care vine în numele lui Iehova!

Vedem astfel că Biserica în trup (Cristosul în trup, Cap şi corp) este Ilie sau premergătorul Bisericii în slavă, Unsul lui Iehova. Nu biserica nominală, ci Biserica consacrată cu adevărat, care dincolo de mormânt va fi marele Eliberator Uns — aceştia îl constituie pe Ilie. Misiunea lor este să mustre eroarea şi păcatul şi să arate spre Împărăţia viitoare a slavei. Domnul nostru Isus, apostolii şi toţi credincioşii în Cristos Isus de atunci încoace fac parte din acest mare Ilie antitipic, profet sau învăţător — aceeaşi clasă (Cap şi corp) care în curând va forma pe Împăratul Slavei. Lucrarea în care se află angajată acum Biserica este numai pregătitoare pentru lucrarea ei viitoare, în ceea ce priveşte reformarea lumii. În funcţia ei împărătească, Biserica va îndeplini pentru lume ceea ce ea nu reuşeşte să facă în calitate de Ilie ca învăţător.

Să nu fim greşit înţeleşi; până aici am arătat că planul lui Dumnezeu nu merge până la convertirea lumii în Veacul Evanghelic. El n-a intenţionat să facă aceasta, ci a intenţionat numai alegerea şi încercarea Bisericii acum, iar binecuvântarea lumii prin Biserică, prin Cristosul, într-un veac ce urmează acestuia. Nu contrazicem aceasta când spunem că Ilie (Cristos în trup) a încercat să convertească lumea şi n-a reuşit, cu excepţia înfăptuirii unor reforme parţiale; căci deşi Dumnezeu a ştiut şi a prezis că misiunea noastră pentru lume va fi în mare măsură o nereuşită, cu excepţia selecţiei unei turme mici alese, totuşi, ştiind că acest efort va reacţiona favorabil asupra noastră, însărcinarea Lui pentru noi prin Domnul nostru a fost să încercăm să convertim lumea, când a spus: „Duceţi-vă în toată lumea şi predicaţi Evanghelia la orice făptură”. Văzând că El a prezis nereuşita noastră actuală, dar şi succesul nostru viitor, când ((B253)) ne va glorifica şi ne va înzestra cu putere divină, ne putem bucura chiar în timp ce vedem insuccesul relativ al celor optsprezece secole trecute, dându-ne seama că truda clasei adevăratului Ilie n-a fost zadarnică, ci a servit scopului divin de a dezvolta Biserica adevărată în timp ce dădea mărturie înaintea lumii — care va aduce foloase la timpul cuvenit.

Ioan Botezătorul n-a fost în realitate Ilie întors pe pământ şi nici Biserica nu este; dar, după cum a fost adevărat despre Ioan că el a făcut o lucrare a lui Ilie pentru Israel (Luca 1:17) ca să-i pregătească, şi L-a prezentat pe Domnul în trup, la fel este adevărat şi despre Biserică — ea face pentru lume lucrarea prezisă a lui Ilie, în „spiritul şi puterea lui Ilie”, şi vesteşte a doua venire a Domnului nostru aproape în aceleaşi cuvinte pe care le-a folosit Ioan la întâia venire: „În mijlocul vostru stă Unul, pe care voi nu-L cunoaşteţi. El este Acela care vine după mine şi care este înaintea mea”. Ioan 1:26, 27.

Nu toţi au putut primi mărturia lui Ioan şi nici nu şi-au dat seama că el era înaintemergătorul Împăratului în trup. Dacă ar fi primit-o, ar fi fost pregătiţi prin ea să primească pe Isus ca Mesia al lor. Pentru toţi aceia dintre ei care au putut accepta şi au acceptat mesajul lui Ioan şi L-au primit pe Cristos, pentru aceia Ioan a făcut lucrarea lui Ilie. Aşa cum le-a spus Domnul despre Ioan (Mat. 11:14): „Dacă vreţi să primiţi, el este Ilie, care trebuia să vină”, deşi Ioan şi lucrarea lui n-au îndeplinit toată prezicerea cu privire la Ilie, aşa cum nici Domnul nostru în trup n-a îndeplinit tot ceea ce era prezis despre Mesia. Pentru toţi cei care L-au putut primi El a fost Unsul lui Iehova, chiar înainte de a-Şi fi sfârşit lucrarea de jertfire sau înainte de a fi fost glorificat, sau de a fi venit iarăşi în exerciţiul marii funcţii de Mesia sau de Eliberator. La întâia venire Ioan a fost, într-o anumită măsură, într-adevăr încheierea tipului început în persoana şi lucrarea lui Ilie; iar lucrarea lui Ioan la întâia venire a preumbrit lucrarea finală a Bisericii la a doua venire. Aceştia, ((B254)) picioarele lui Cristos în trup — picioarele lui Ilie — vestesc Împărăţia (Isa. 52:7). Acelora care „pot acestora care „pot primi” noi le-am arătat pe antitipicul Ilie prezis. Unii, probabil, nu „vor primi”, ci vor fi în căutarea unui om care să îndeplinească prezicerile lui Maleahi şi nu vor cunoaşte „timpul cercetării lor” până când marea zi a strâmtorării va arde ca un cuptor.

Se va vedea atunci că insuccesul lui Ilie (Cristosul în trup) de a converti şi restabili lumea a fost un rezultat prevăzut, tot aşa cum a fost şi insuccesul lui Ioan de a converti Israelul. Totuşi, aceeaşi clasă Ilie, însă glorificată şi înzestrată cu putere, va fi cea care în Veacul Milenar va binecuvânta şi va învăţa lumea, şi va restabili toate lucrurile după cum a fost făgăduit prin gura tuturor sfinţilor profeţi (Fapt. 3:19-21); tipul Ilie încetează odată cu calea noastră pământească numai ca nume şi ca asemănare. În armonie cu aceasta avem cuvintele Domnului nostru, date ca răspuns la întrebarea ucenicilor Săi care au întrebat: „Oare de ce zic cărturarii că întâi trebuie să vină Ilie?” Răspunsul Domnului nostru nu încearcă să le dea o explicaţie deplină a faptului că Ilie era un tip, iar Ioan era continuarea acestui tip şi totodată o împlinire neclară a lui etc. — lucruri pe care ucenicii nu erau atunci pregătiţi să le înţeleagă şi care de altfel nici nu-şi aveau timpul să fie înţelese atunci; şi de aceea, arătând insuccesul lui Ioan ca împlinire parţială a profeţiei, Domnul nostru adaugă: „Într-adevăr, Ilie va veni* şi va restabili toate lucrurile” (Mat. 17:11). Evident El se gândea la propria Sa lucrare glorioasă din veacul viitor, în asociere cu „trupul” Său glorificat care va fi fost ales şi probat în Veacul Evanghelic. El privea dincolo de văl în Veacul Milenar şi vedea clasa Ilie răpită în carele de foc, în putere şi mare slavă — înălţare spirituală.


*Manuscrisele cele mai vechi omit întâi


((B255))

Ilustraţia folosită când se referă numai la Biserică, separată de Domnul şi Capul ei, este o femeie. Separată şi distinctă de Domnul ei, Mirele, este o fecioară logodită. Dar în cazul de faţă ilustraţia folosită este un bărbat, Ilie, fiindcă lucrarea prefigurată nu este lucrarea Bisericii separată de Domnul ei, ci lucrarea ambilor. Domnul nostru a fost Capul şi Înaintemergătorul Bisericii în trup (Ilie), întocmai cum El este Capul Bisericii biruitoare — Cristosul. Sunt numeroase alte exemple în care este folosită ilustraţia unui bărbat pentru a simboliza lucrarea comună a lui Cristos Isus şi a corpului Său, Biserica; de exemplu, Aaron şi toţi succesorii săi în slujba de Mare Preot au reprezentat pe Domnul, iar preoţii subordonaţi pe membrii corpului Său; Melhisedec în mod asemănător a reprezentat corpul întreg în glorie; la fel a fost şi cu Moise, David şi Solomon. Ca atare, folosirea lui Ilie ca ilustraţie pentru a reprezenta o lucrare unită a lui Cristos şi a Bisericii este în armonie cu uzanţa scripturală.

În legătură cu clasa reprezentată de Ilie, ce puternic semnificativă a fost „viziunea” pe care Domnul le-a arătat-o celor trei ucenici pe muntele schimbării la faţă (Mat. 17:1-9). Apostolul Petru spune că a fost o viziune a Împărăţiei viitoare (2 Pet. 1:16-18). Domnul nostru schimbat a apărut strălucitor înaintea ochilor lor, în timp ce figura lui Moise a reprezentat Dispensaţia Mozaică sau a Legii, iar figura lui Ilie a reprezentat Dispensaţia Evanghelică sau Creştină. Ambele dispensaţii privesc spre, arată şi vorbesc despre jertfa şi suferinţele lui Cristos şi despre gloria care urmează.

Înainte de a părăsi acest subiect, vom arăta unele aspecte şi întâmplări din viaţa profetului Ilie, tipul, comparându-le cu istoria Bisericii, antitipicul Ilie, care desigur că vor uimi pe toţi cei care nu le-au observat mai înainte. Pentru ca această comparaţie să poată fi uşor văzută, le aşezăm pe acestea în coloane paralele.

((B256))

ILIE

——-

Ilie a fost persecutat pentru credincioşia sa faţă de adevăr şi dreptate.

——-

Principalul său persecutor a fost Izabela, regina cea rea a lui Israel, care este menţionată cu numele, ca fiind tipul duşmanului sfinţilor. Apoc. 2:20.

——-

Puterea persecutoare a Izabelei a fost exercitată prin soţul ei, împăratul Ahab.

——-

Ilie a fugit de Izabela şi de Ahab în pustie, într-un loc pregătit de Dumnezeu, unde a fost hrănit în mod miraculos. 1 Împ. 17:5-9.

——-

Ilie a petrecut în pustie „trei ani şi şase luni” şi în timpul acela n-a plouat deloc, iar în ţară a fost o mare foamete. Iac. 5:17; 1 Împ. 17:7; 18:2.

——-

După cei trei ani şi jumătate sau 1260 de zile, când Ilie s-a întors din pustie, erorile preoţilor Izabelei au fost scoase la iveală, adevăratul Dumnezeu a fost onorat şi au urmat ploi abundente. 1 Împ. 18:41-45.

——-

La început împăratul şi poporul s-au bucurat, iar Ilie şi Dumnezeul său au fost onoraţi; dar spiritul Izabelei era neschimbat. Ea căuta încă să ia viaţa lui Ilie, iar el a fost din nou silit să fugă în pustie. 1 Împ. 18:40, 45, 46; 19:1-4.

——-

Calea lui Ilie s-a terminat prin luarea lui de pe pământ.

BISERICA

——-

Biserica a fost persecutată pentru credincioşia ei faţă de adevăr şi dreptate.

——-

Principalul persecutor a fost Biserica apostată a Romei, care pretinde că este „împărăteasă” şi conducătoare peste Israelul spiritual. Apoc. 18:7.

——-

Puterea persecutoare a papalităţii a fost exercitată prin Imperiul Roman, cu care a fost unită.

——-

Biserica adevărată a fugit în pustia simbolică — sau în starea de izolare — în locul ei, pregătit de Dumnezeu, unde a fost susţinută. Apoc. 12:6, 16.

——-

Biserica a petrecut trei ani şi jumătate simbolici (o zi pentru un an — 1260 de ani literali) în starea de pustie, în timpul cărora a fost o foamete spirituală din cauza lipsei adevărului — a apei vii. Compară cu Apoc.12:6; 11:3; Amos 8:11.

——-

La sfârşitul celor 1260 de ani (în 1799 d. Cr.) puterea adevărului şi a martorilor lui s-a manifestat; şi de atunci adevărul s-a revărsat în proporţie de milioane de Biblii pe an, înviorând lumea şi producând roade.

——-

Biblia a adus asemenea binecuvântări, încât imperiile pământului recunosc mâna Domnului; dar principiile papalităţii — Izabela — în aşa-zisele secte protestante îi obligă iarăşi pe sfinţi să fugă în starea de pustie.

——-

Sfinţii vor fi schimbaţi de la stările pământeşti la cele cereşti.

((B257))

Acestea sunt coincidenţe izbitoare, şi ele nu sunt întâmplătoare. Iar faptul că Ilie urma să vină înainte de ziua cea mare şi că acum am găsit în Biserică antitipul lui Ilie la care s-a referit profetul Maleahi şi pe care mai departe l-a simbolizat Ioan Botezătorul, ar trebui socotit ca o altă dovadă că a sosit timpul — că Marea Zi a Domnului a venit. Dar, în afară de aceasta, există sugestii în acest tip, susţinute de alte scripturi, intenţionate să călăuzească şi să pregătească pe sfinţi ca să-şi facă bine partea lor de lucrare, precum şi să-i întărească şi să-i susţină în ziua furtunoasă care se află chiar asupra noastră.

N-avem deloc dorinţa să înfăţişăm un tablou întunecat, am prefera mai degrabă să ne gândim şi să arătăm gloria care va urma după marea zi a mâniei şi bucuriile Zilei Milenare care acum intră, decât necazurile şi descurajările viitorului mai apropiat, care preced răsăritul deplin al soarelui. Dar este necesar ca sfinţii să fie cel puţin într-o măsură avertizaţi în legătură cu evenimentele iminente, pentru ca atunci când acestea se vor întâmpla, ei să nu se alarmeze sau să se descurajeze, ci, fiind înarmaţi din timp, să poată şti cum să le întâmpine; şi, de asemenea, ca ei să poată aprecia mai deplin binecuvântările prezentului, astfel încât să lucreze cu sârguinţă „cât timp este ziuă, căci vine noaptea [un timp mult mai întunecat în comparaţie cu cel prezent numit ziuă] când nimeni nu mai poate să lucreze”.

Scurta perioadă prezentă, înainte ca norii grei de furtună să se ivească asupra lumii, este timpul cel mai favorabil pentru lucrarea clasei Ilie, şi ea corespunde zilelor încununate de succes atât ale lui Ilie cât şi ale lui Ioan. Este un timp favorabil pentru creşterea personală în har şi cunoştinţă, şi de asemenea pentru răspândirea adevărului — cel mai favorabil timp cunoscut vreodată. Cum s-ar fi bucurat căutătorii timpurii ai adevărului, de exemplu bereenii, dacă ar fi avut ajutoarele de studiu pe care le avem noi astăzi, cum sunt: Biblii cu trimiteri, complete şi tipărite, concordanţe, istorii, enciclopedii, dicţionare şi alte preţioase lucrări de referinţă, la preţuri accesibile ((B258)) tuturor şi care pot fi consultate gratuit de către toţi în bibliotecile publice, chiar şi ale oraşelor de mărime mijlocie; şi pe lângă toate acestea, lumina crescândă a aurorei Zilei Milenare şi posibilitatea pe care o au toate clasele sociale de a citi şi gândi inteligent pentru ele însele. Cu astfel de ajutoare putem învăţa într-o singură zi mai mult din Cuvântul şi planul lui Dumnezeu decât puteau învăţa într-un an cei din vremuri mai puţin favorizate. N-a fost vreodată un timp atât de prielnic pentru efortul creştin, ori atât de încurajator pentru zelul şi activitatea creştină, ca acest timp al mesajului glorios al secerişului din timpul prezenţei Domnului şi al veştilor de bucurie ale Împărăţiei care se apropie.

Dacă am vrea să călătorim din loc în loc pentru a ne întâlni cu alţi credincioşi, putem călători într-o săptămână cât Pavel într-o lună sau mai mult, şi cu mult mai mare confort. Dacă vrem să vorbim în public, o putem face fără ca nimeni să ne supere sau să ne sperie; şi trăim într-un timp când masele populare ştiu să citească şi să scrie, ceea ce în vremurile trecute puteau numai foarte puţini, şi când Evanghelia tipărită este ieftină, convenabilă şi adesea mai eficientă decât predicile orale. Inima binevoitoare poate face astfel cu mult mai mult acum decât au putut face Acuila şi Priscila în felul lor şi la timpul lor cu acelaşi efort. Putem predica prietenilor şi străinilor de peste tot din lume atât prin pagina tipărită cât şi prin cea scrisă de mână, cu ajutorul minunatului sistem poştal din zilele noastre şi aproape fără cheltuieli.

Dar apostolul, referindu-se la Biserica nominală din zilele din urmă, afirmă că „va fi un timp când oamenii nu vor suferi învăţătura sănătoasă” (2 Tim. 4:3). În timp ce acest lucru este adevărat acum, în acelaşi sens în care a fost adevărat timp de secole, aceasta trebuie să aibă o împlinire mai convingătoare şi mai clară în viitor. Este adevărat acum că Biserica nominală nu va suferi predicatorii care ignoră crezurile lor şi „vestesc Cuvântul”, „tot planul lui Dumnezeu”; ci, pentru că le „gâdilă urechile”, ei iubesc speculaţiile omeneşti asupra evoluţiei şi filosofiile pe nedrept numite astfel, mai degrabă decât Cuvântul ((B259)) lui Dumnezeu. Totuşi, pentru că n-o pot împiedica, ei suportă doctrina sănătoasă într-o oarecare măsură — într-o măsură mult mai mare decât ar fi suportat Roma în zilele ei de triumf.

Chiar înaintea cuvintelor pe care le-am citat aici, apostolul se referă direct la timpurile periculoase din zilele din urmă ale acestui veac (2 Tim. 3:1-13), scoţând în relief caracteristicile lui de îngâmfare, iubire de plăceri şi dispreţuire a binelui, cu formalismul, zgârcenia, mândria şi nerecunoştinţa lui; şi el declară că (în Biserică) oamenii răi şi conducătorii care duc în rătăcire (de la adevăr) vor merge din rău în mai rău, înşelând pe alţii şi fiind ei înşişi înşelaţi de sofismele lor. Şi deoarece apostolul se gândea şi scria în mod special despre zilele din urmă, şi nu despre Evul Mediu, suntem cu certitudine îndreptăţiţi să ne întrebăm dacă nu cumva timpul este la mică depărtare în faţa noastră, în aceste „zile din urmă”, când învăţătura sănătoasă nu va mai fi suferită sau permisă în nici o măsură.

Deşi este adevărat acum, într-o mare măsură, că nimănui nu-i este permis să cumpere sau să vândă [să facă negoţ cu adevărul] în pieţele sau sinagogile obişnuite, cu excepţia celor care au semnul fiarei sau numărul numelui ei (Apoc. 13:17), totuşi cei pe deplin consacraţi au învăţat că magnificele temple moderne, numite biserici, nu sunt mai necesare acum pentru predicarea evangheliei decât erau în timpul apostolilor, şi că marile orgi şi coruri pregătite nu sunt accesorii necesare pentru a atrage atenţia oamenilor; căci acum, ca şi în zilele timpurii, oamenii de rând ascultă cu plăcere Evanghelia la colţuri de străzi, în pieţe publice, primită prin poştă şi din pagina tipărită. Întrebarea este: oare această declaraţie a Revelatorului n-ar putea însemna totuşi mai mult decât ceea ce se întâmplă în prezent? Şi, la fel cu declaraţia lui Pavel, oare n-ar putea implica faptul că va veni vremea, în zilele din urmă, când învăţătura sănătoasă nu va mai fi suferită deloc? Oare experienţa noastră în această privinţă nu corespunde oarecum cu experienţa lui ((B260)) Ioan Botezătorul (tipul), care a fost închis în temniţă? Cu alte cuvinte, ce putem aştepta între timpul relativ favorabil de acum — cu toate că nu este lipsit de dificultăţi — şi timpul binecuvântat viitor, de dreptate nestânjenită? Va continua el să fie tot atât de favorabil pentru lucrarea în vie ca cel din prezent — sau, va fi mai favorabil sau mai puţin favorabil? Să remarcăm ce indică aceste tipuri; pentru că, de vreme ce Domnul ne-a îndreptat atenţia asupra lor, orice am găsi în viaţa şi experienţa lui Ilie şi a lui Ioan, care pare să se potrivească bine cu experienţele Bisericii şi cu mărturia privitoare la mersul ei pământesc viitor, suntem îndreptăţiţi să recunoaştem ca fiind tipic.

Ilie a fost despărţit de scenele pământeşti printr-un car de foc, reprezentând gloria spirituală şi înălţarea care-i aşteaptă la sfârşitul alergării lor pământeşti pe membrii Bisericii care sunt în viaţă şi rămân până în zilele din urmă. Dar trebuie să ne amintim, de asemenea, că el a fost luat într-un vârtej de vânt sau furtună, iar furtuna este simbolul strâmtorării, după cum carul de foc este o ilustraţie a biruinţei şi a scăpării glorioase din acea strâmtorare.

Experienţele finale ale lui Ioan Botezătorul sunt încă şi mai clar marcate prin aspectul strâmtorării. Deşi oamenii nu l-au ascultat (Mat. 17:12), ei l-au recunoscut pentru scurtă vreme ca slujitor şi profet al lui Dumnezeu (Ioan 5:35); dar când a vestit prezenţa lui Mesia, influenţa lui a început curând să scadă, aşa cum a mărturisit el că se va întâmpla, vorbind despre Cristos: „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez”. Aşa trebuie să fie şi la sfârşitul acestui veac: lucrarea clasei Ioan (clasa Ilie) se încheie prin vestirea că Împărăţia cerului este sosită şi că Împăratul este prezent. Acest lucru se face acum; iar cuvintele exacte ale mărturiei lui Ioan se aplică în acest timp al venirii a doua a Domnului cu aceeaşi forţă: „În mijlocul vostru stă [este prezent] Unul, pe care voi nu-L cunoaşteţi”, „Acela Îşi are lopata în mână, Îşi va curăţi cu desăvârşire aria [de ((B261)) treierat] şi Îşi va strânge grâul în grânar; dar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge” — marele timp de strâmtorare. Ioan 1:26; Mat. 3:12.

După cum Ioan a scăzut — lucrarea sa specială fiind împlinită când şi-a dat mesajul — tot aşa Biserica în trup trebuie să scadă când ultimul ei mesaj este dat, până când cel din urmă membru îşi va fi depus viaţa sa consacrată şi va fi trecut dincolo de văl, în „slavă”, ca de atunci încolo să fie un membru al Cristosului glorios, domnind. După cum Ioan a spus că Isus trebuie să crească, tot aşa acum, când Împărăţia adevărată este pe punctul de a fi stabilită, putem spune cu încredere că Împăratul este prezent şi că Împărăţia Lui trebuie să crească până când va umple pământul. Iar vestirea lucrării „secerişului” de către Ioan — adunarea grâului şi strâmtorarea care a venit peste pleavă — îşi găseşte de asemenea paralela în timpul prezent.

Libertatea lui Ioan a fost restrânsă la puţin timp după darea mesajului său, care anunţa pe Cel prezent şi lucrarea care-I stătea în faţă; iar el a fost aruncat în temniţă din cauză că l-a mustrat pe împărat pentru căsătoria lui nepotrivită cu o femeie (Mat. 14:4). Şi deşi copiii credincioşi ai lui Dumnezeu au arătat adesea că unirea Bisericii cu puterea civilă este nepotrivită, fiind numită în Scripturi curvie (Apoc. 17:5) şi deşi lumea s-a retras în mare parte din biserici, unirea încă există, şi Scripturile par să arate că în timpul de strâmtorare care se apropie, bisericile nominale, pretinse fecioare ale lui Cristos, vor fi de partea regilor pământului şi unite cu aceştia; iar Biserica adevărată, asemenea tipului ei, Ioan Botezătorul, va fi nepopulară şi restrânsă de la libertate, din pricina credincioşiei în împotrivirea la eroare şi în condamnarea ei.

În cazul lui Ioan, ca şi în cel al lui Ilie, cea care a persecutat a fost o femeie — împăratul acţionând ca agentul şi instrumentul ei; în cazul Bisericii adevărate, ceea ce este simbolizat aici s-a întâmplat în trecut şi fără îndoială aşa va ((B262)) fi şi în viitor — biserica nominală este reprezentată printr-o femeie, iar puterea civilă printr-un împărat. Profeţia evidenţiază nu numai o unire între aceştia, mai strânsă decât cea care există acum, dar oricare observator atent poate vedea că pârghia principală prin care aristocraţia regală conduce masele este superstiţia că Dumnezeu i-a numit pe aceşti „oameni mari”, deşi adesea slabi şi vicioşi, ca să stăpânească peste ele, şi că a se răzvrăti împotriva tiraniei şi nedreptăţii şi a cere dreptate, libertate şi drepturi egale înseamnă a se împotrivi voinţei lui Dumnezeu. Astfel tendinţa guvernelor şi a bisericilor este spre o unire deschisă sau secretă, pentru binele lor reciproc în furtuna care vine.

Nu numai atât, dar lupta viitoare între aristocraţia şi masele din fiecare ţară civilizată va fi atât de neobişnuită, atât de diferită de orice experienţă de până acum, încât oamenii moderaţi, conservatori, cu înclinaţii religioase, temându-se de naufragiul total al societăţii în haos şi anarhie, vor prefera în mod natural monarhia, opresiunea şi robia, oricărei alte forme, care, după părerea lor, în mod sigur ar fi mai rea. Ca atare, aceştia se vor asocia cu biserica şi cu imperiul, cu bogăţia şi cu aristocraţia, în efortul lor general de a reprima şi a preîntâmpina acest conflict de nestăpânit — „războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic”.

În cele din urmă, probabil că singurele excepţii de la această cale, printre iubitorii păcii şi religiei adevărate, vor fi cei cărora Împăratul împăraţilor va binevoi să le descopere planurile Sale prin Cuvântul Său (Ioan 16:13) şi care au o deplină încredere în înţelepciunea şi iubirea Sa, precum şi în puterea Sa de a face ca toate să lucreze potrivit făgăduinţelor Sale. Numai aceştia, printre oamenii conservatori, iubitori de ordine, care văd rolul pe care trebuie să-l joace revoluţia socială viitoare în planul lui Dumnezeu, prin înlăturarea sistemelor decadente a căror vreme a trecut şi prin pregătirea lumii, printr-un mare proces de nivelare, pentru domnia ((B263)) milenară de dreptate, vor fi capabili să înţeleagă situaţia şi să acţioneze în consecinţă. Dar aceştia vor fi greşit înţeleşi, iar străduinţele lor de a arăta adevărata stare de lucruri şi adevăratul şi singurul remediu vor fi probabil împiedicate de către cei care nu văd marele rezultat şi care, nefiind dispuşi să-şi supună propria voinţă, propriile idei şi planuri, nu sunt capabili să vadă planurile lui Dumnezeu. Când se va socoti că sunt necesare măsuri de represiune, de restrângere şi de constrângere, astfel de măsuri vor include probabil nu numai organizaţiile muncitoreşti şi publicaţiile care susţin cererile lor legitime şi nelegitime, ci şi acelea care arată planul lui Dumnezeu şi cauza adevărată a marelui necaz asupra popoarelor şi singurul lui remediu. Da, probabil timpul nu este departe, când vor putea fi exercitate măsuri represive împotriva tuturor eforturilor sfinţilor de a răspândi vestea bună a Împărăţiei care vine, toate sub pretextul că interesele generale şi binele public cer asemenea măsuri.

În acest mod se vor împlini prezicerile Psalmului 2, şi poate la sfârşit cu mai multă amărăciune decât se poate acum imagina, deşi în parte s-au împlinit deja cu Capul corpului. Fapt. 4:25-29.

Aceeaşi necesitate pentru restrângerea libertăţii în chestiuni politice şi sociale se va pretinde probabil a se aplica la fel şi la libertatea de exprimare în chestiuni religioase, care de fapt stă la baza oricărei libertăţi. N-ar fi surprinzător dacă într-o bună zi, un „guvern tare”, o monarhie, va înlocui într-o zi Marea Republică de acum (a Americii de Nord — n. e.); şi este cu totul posibil săfie socotit eficient şi să fie promulgat un standard comun de credinţă religioasă; a învăţa ceva în afara acestuia să fie tratat şi pedepsit ca o ofensă politică. O atare persecuţie, la sfârşitul sau în secerişul acestui veac, ar da nu numai o altă paralelă la secerişul Veacului Iudeu (Fapt. 4:10-13; 23-30; 5:29-41; 11:19), ci şi o mai largă şi mai adâncă semnificaţie cuvintelor apostolilor Pavel şi Ioan (2 Tim. 4:3; Apoc. 13:17) şi ilustraţiilor tipice de ((B264)) la sfârşitul căii pământeşti a Bisericii adevărate, aşa cum sunt reprezentate prin plecarea lui Ilie într-un vârtej de vânt şi prin întemniţarea şi decapitarea lui Ioan Botezătorul.

Două lecţii folositoare putem scoate din aceasta, fie că evenimentele viitoare vor dovedi că am interpretat corect mărturia profetică fie că nu; şi acestea sunt următoarele: Prima, noi ar trebui să fim aşa de pregătiţi, aşa de înarmaţi şi aşa de perfect echipaţi cu invincibilul adevăr, încât persecuţiile să nu facă altceva decât să ne îndemne spre mai mare zel, şi nu să ne facă, din cauza surprinderii sau fricii, să coborâm steagul nostru, sau să capitulăm când regii pământului se vor ridica şi împreună cu conducătorii religioşi ai poporului se vor aduna împotriva noastră şi împotriva adevărurilor pentru care Dumnezeu ne-a dat privilegiul să mărturisim, ca slujitorii şi ambasadorii Săi (1 Ioan 3:1). A doua: astfel de consideraţii privind viitorul, comparate cu privilegiile din prezent, ar trebui să servească spre a stimula pe fiecare copil consacrat al lui Dumnezeu ca să se folosească cu sârguinţă de marile ocazii şi privilegii prezente ale secerişului, amintindu-şi că „cine seceră primeşte plată”, la fel ca şi cel care a sădit şi a udat, şi că acum în mod special este un timp de strângere a roadelor pentru viaţă veşnică. Perioada scurtă de linişte din timpul prezent favorabil, cu libertăţile şi avantajele ei mai mari în toate modurile, este divin aranjată pentru pecetluirea pe frunte (intelectuală, cu adevărul) a adevăraţilor slujitori ai lui Dumnezeu. Apoc. 7:3.

„«Între-timpul», care-i scurt,
Haideţi să-l privim mai mult
În lumina lui cea vie,
Minunată, aurie.”

Învăţătorul a spus: „Cât este ziuă, trebuie să împlinesc lucrările Celui care M-a trimis; vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze”. „Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne pentru viaţa veşnică.”

Aşadar, în timpul potrivit de acum, vedem că profetul Ilie a venit, aşa cum a fost prezis, înainte de marea şi importanta ((B265)) zi a Domnului. Iar noi îi auzim ultima mărturie, ca şi pe aceea a lui Ioan, zicând: „În mijlocul vostru stă Unul pe care voi nu-L cunoaşteţi”; — care Îşi are lopata în mână şi Îşi va curăţa cu desăvârşire aria de treierat: El Îşi va strânge grâul în grânar, iar pleava [ca pleavă, nu ca oameni] o va arde într-un foc nestins în marele timp de strâmtorare — blestemul, care trebuie cu necesitate să vină pentru a pregăti calea marelui Împărat al împăraţilor. El trebuie să crească, dar Ilie trebuie să scadă şi în final va fi cu totul oprit. Nu numai că acum auzim această mărturie din partea unora din clasa Ilie, dar nu peste mult timp fiecare din clasa Ilie va fi găsit vestind acest mesaj şi angajat în lucrarea lui Ilie. Numai aceştia care sunt astfel credincioşi vor fi din Ilie cel glorificat şi li se va permite să participe la opera de restabilire a tuturor lucrurilor, care, în decursul Mileniului, va fi un mare succes. În numele Ilie se află o semnificaţie adâncă. Înseamnă Dumnezeul [puternicul] lui Iehova. Este astfel un nume potrivit pentru Unsul lui Iehova, a cărui grandioasă lucrare va fi să restaureze toate lucrurile despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi profeţi de la începutul lumii.

Încheind acest subiect, observăm pe scurt faptul că la sfârşitul căii sale profetul Ilie l-a chemat pe Elisei, care, după ce a adus jertfă, a părăsit totul şi a urmat împreună cu Ilie, şi a devenit succesorul lui ca profet când Ilie a fost luat într-un vârtej de vânt — primind mantaua lui de autoritate şi o mare măsură din spiritul şi puterea lui (1 Împ. 19:16; 2 Împ. 2:9-16). Şi deoarece Ilie reprezintă Corpul lui Cristos în carne — Biserica biruitoare, o companie, un număr — nu este decât raţional să deducem că şi Elisei reprezintă o clasă; o clasă care va ajunge în strânsă solidaritate cu clasa Ilie şi va urma împreună cu ea conducerea Domnului; şi totuşi o clasă care nu va aştepta să fie glorificată. Aceştia vor fi separaţi de clasa Ilie prin „vârtejul de vânt” al necazului, dar vor păstra totuşi un interes şi vor primi o binecuvântare. După plecarea lui Ilie, Elisei a devenit îndrăzneţ şi puternic, ((B266)) aşa încât teologii din zilele acelea („fiii profeţilor”) au zis: Spiritul lui Ilie este acum peste Elisei!

Numele Elisei înseamnă eliberator puternic, iar cariera de profet a lui Elisei a fost cea a unei lucrări de restabilire. Aceasta fără îndoială a preumbrit o lucrare făcută de o clasă ai cărei membri vor fi în viitor agenţi activi printre oameni pentru continuarea lucrării de restabilire în puterea Bisericii atunci glorificată. Printre alte lucrări minunate, Elisei a vindecat apele, aşa încât de atunci încolo să nu mai existe moarte sau pământ sterp, a înmulţit untdelemnul văduvei sărmane ca să-şi poată plăti datoriile, a ridicat la viaţă pe fiul Sunamitei, iar când a fost foamete în ţară şi s-a descoperit că ciorba teologilor („fiii profeţilor”) era otrăvită, aşa încât nimeni nu putea să mănânce din ea, Elisei a vindecat-o şi a făcut-o bună de mâncat. A făcut ca pâinea care era suficientă doar pentru puţini să prisosească chiar şi pentru un număr mare. A vindecat lepra lui Naaman. De asemenea a fost agentul lui Dumnezeu pentru ungerea lui Iehu, prin care, după Cuvântul Domnului dat prin Ilie, familia regală a lui Ahab, inclusiv Izabela, a fost în întregime nimicită, şi de asemenea toţi preoţii ei. 2 Împ. 2:19-22; 4:1-7; 18:44; 5:1-14; 9:1-37; 10:28.

Nu este greu a se urmări în aceste fapte ale lui Elisei o asemănare strânsă cu însăşi lucrarea restabilirii care poate fi aşteptată curând, atunci când apele adevărului nu vor mai fi sălcii de eroare, fiind vindecate chiar la izvor printr-o mai clară înţelegere a Cuvântului lui Dumnezeu; când cei săraci vor fi ajutaţi să-şi asigure untdelemnul bucuriei în locul unui spirit întristat; când cei morţi vor fi restabiliţi; când în mijlocul foametei hrana (adevărul) va fi făcută sănătoasă şi abundentă; şi când puterile şi sistemele reprezentate prin Ahab şi Izabela, şi toţi cei care se unesc cu ele împotriva Domnului, vor fi cu desăvârşire şi definitiv răsturnaţi.

 

Omul păcatului — anticrist

A sosit timpul – Studiul IX

Anticristul trebuie să fie dezvoltat, descoperit şi lovit înainte de ziua Domnului — Analizarea unei vederi opuse asupra acestui subiect — Descriere profetică — Naşterea Anticristului — Dezvoltarea sa rapidă — Imaginea istorică şi descrierea biblică sunt de acord — Împărăţia sa, o falsificare — Capul şi gura sa, remarcabile — Marile sale cuvinte arogante de blasfemie — Învăţăturile sale blasfematoare — Nimicirea sfinţilor Celui Prea înalt — Domnia sa Milenară — Anticristul lovit cu sabia Spiritului — Lupta finală şi sfârşitul lui

„Nimeni să nu vă amăgească în vreun fel, căci nu va veni înainte de a fi venit lepădarea de credinţă şi de a se fi descoperit omul păcatului, fiul pierzării.” 2 Tes. 2:3.

AVÂND în vedere aceste cuvinte clare ale apostolului Pavel, care arată că un personaj pe care el îl numeşte „Omul Păcatului” trebuie să preceadă venirea Zilei Domnului, care, după cum am dovedit, a început deja să mijească, este important să privim în jur ca să vedem dacă un asemenea personaj n-a apărut deja. Căci, dacă un astfel de presonaj cum este cel descris cu atâta grijă de către Pavel şi de către ceilalţi apostoli n-a venit încă, atunci cuvintele de mai sus trebuie înţelese ca o respingere de către Pavel a tuturor celorlalte mărturii privitoare la prezenţa Domnului şi la stabilirea Împărăţiei Sale acum. Iar această respingere trebuie să stea ca un argument la care nu se poate da un răspuns până când acest Om al Păcatului va fi recunoscut, corespunzând descrierii profetice în toate amănuntele.

Este clar declarat nu numai că acest Om al Păcatului trebuie mai întâi să se ridice, ci şi că el trebuie să se dezvolte ((B268)) şi să prospere înainte de a veni Ziua Domnului. Înainte de ziua lui Cristos, prosperitatea şi influenţa acestei puteri vor fi ajuns la culme şi vor fi în declin; şi prin strălucirea prezenţei Domnului, la a doua venire a Sa, acest Om al Păcatului va fi cu desăvârşire distrus. Noi trebuie să observăm aceste împrejurări prezise, pentru a vedea dacă această prevenire către Biserica din zilele lui Pavel este aplicabilă şi în zilele noastre. Acum, după optsprezece secole, se pretinde din nou că ziua lui Cristos a venit; şi se naşte întrebarea importantă: Din ceea ce le-a spus Pavel tesalonicenilor pentru a le corecta eroarea, stă acum ceva ca obiecţie la această pretenţie?

Din îndemnurile apostolului către Biserică, să vegheze la întoarcerea Domnului, luând aminte la cuvântul sigur al profeţiei, şi din grija Sa de a le arăta semnele prezenţei lui Cristos, caracterul lucrării Sale în timpul acela etc., este evident că El a dorit la fel de mult ca Biserica să poată recunoaşte prezenţa Lui atunci când Domnul va veni, cum a dorit şi ca ei să nu fie amăgiţi de eroarea că El venise deja înainte de timpul prezenţei Sale. O cădere în această eroare din urmă, la începutul acestui veac, i-a expus pe cei care au îmbrăţişat-o înşelărilor principiului Anticrist, care lucra chiar şi atunci; în timp ce nerecunoaşterea Zilei Domnului şi a prezenţei Sale în ziua când îşi are timpul îi expune pe cei care nu-L recunosc la înşelările continui şi la doctrinele false ale lui Anticrist, şi îi orbeşte faţă de marile adevăruri şi faţă de privilegiile speciale din această zi. De aici vine îngrijorarea apostolului pentru Biserica de la ambele extremităţi ale veacului şi prevenirea lui: „Nimeni să nu vă amăgească în vreun fel”. De aceea a şi făcut descrierea exactă a Omului Păcatului, pentru ca el să poată fi recunoscut la timpul său.

În timp ce creştinii de la sfârşitul veacului sunt înclinaţi să uite până şi făgăduinţa întoarcerii Domnului, iar când şi-o ((B269)) amintesc sunt înclinaţi să se gândească la ea numai cu groază şi presimţiri de teamă, Biserica timpurie o aştepta cu nerăbdare şi cu anticipare voioasă, ca fiind realizarea tuturor speranţelor ei, răsplata întregii sale credincioşii şi sfârşitul tuturor necazurilor ei. Prin urmare, credincioşii din ziua aceea erau gata să asculte cu sârguinţă orice învăţătură care pretindea că Ziua Domnului era ori foarte aproape, ori prezentă; şi, prin urmare, erau în pericolul de a fi înşelaţi în această privinţă dacă nu studiau cu atenţie învăţăturile apostolilor asupra acestui subiect.

Biserica din Tesalonic, influenţată de învăţăturile greşite ale unora, în sensul că Domnul ar fi venit din nou şi că ei trăiau în zilele Lui, evident presupunea că această idee era în armonie cu învăţăturile lui Pavel din prima sa epistolă către ei, unde el a spus (1 Tes. 5:1-5) că Ziua Domnului va veni pe furiş, în linişte şi pe neobservate, ca un hoţ noaptea, şi că, deşi alţii vor fi în ea fără să ştie, sfinţii vor fi în lumină în privinţa ei. Aflând despre serioasa eroare în care căzuseră, de a presupune că ziua prezenţei Domnului sosise deja, Pavel le-a scris o a doua epistolă, a cărei idee centrală era aceea de a corecta această eroare. El spune: „Cât priveşte venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă la El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreun cuvânt, nici de vreo epistolă ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi

[enestemi] venit întâi trebuie să vină lepădarea de credinţă [apostazia], şi trebuie să fie descoperit Omul Păcatului, Fiul Pierzării, Împotrivitorul, care se înalţă mai presus de toate, numindu-se «dumnezeu» [conducător puternic] sau care primeşte omagiu — aşa încât să se aşeze în Templul lui Dumnezeu, prezentându-se deschis că este un dumnezeu. Nu vă aduceţi aminte cum ((B270)) vă spuneam lucrurile acestea când eram încă la voi? Şi acum ştiţi ce stă în cale, pentru ca El [Cristos] să poată fi descoperit la timpul Său [cuvenit]. Dar nesupunerea [faţă de Cristos] lucrează deja, însă numai ca un lucru secret, până când cel ce împiedică va fi îndepărtat din cale; şi atunci va fi descoperit cel nesupus, pe care Domnul îl va ucide cu spiritul gurii Sale şi-l va nimici prin strălucirea prezenţei [parousiei] Sale”. Pavel a putut scrie astfel în mod sigur despre dezvoltarea Omului Păcatului înainte de Ziua Domnului, fiindcă a studiat profeţia lui Daniel, la care şi Domnul nostru a făcut referire (Mat. 24:15), şi probabil fiindcă lui Pavel însuşi în „viziunile şi descoperirile” sale i se arătase marele dezastru pe care acest personaj îl va produce în Biserică.Ar trebui remarcat faptul că Pavel n-a folosit argumente ca acelea pe care unii sunt dispuşi să le folosească astăzi contra pretenţiei că ziua Domnului a început. El n-a zis, o tesaloniceni necugetaţi, nu ştiţi că atunci când vine Cristos ochii voştri Îl vor vedea şi urechile voastre vor auzi înfricoşătorul sunet al trâmbiţei lui Dumnezeu? Şi că veţi avea şi altă dovadă pentru aceasta, în răsturnarea pietrelor de mormânt şi în învierea sfinţilor? Nu este oare evident că dacă o asemenea critică ar fi fost potrivită, Pavel s-ar fi grăbit să se folosească de un argument atât de simplu şi atât de uşor de înţeles? Şi mai mult, faptul că el n-a folosit acest argument nu este oare o dovadăcă un asemenea argument nu este şi nu poate fi întemeiat pe adevăr?

Prin faptul că, în efortul său energic de a le corecta eroarea, Pavel le-a oferit doar această singură obiecţie la pretenţia lor, el evident a susţinut ideile lor generale despre Ziua Domnului ca fiind corecte — că ea ar putea fi începută în timp ce mulţi ar fi în necunoştinţă de ea, că ar putea veni fără demonstraţie exterioară care s-o marcheze. Dar singurul motiv al obiecţiei lui era că mai întâi trebuia ((B271)) să vină o lepădare de credinţă, şi, ca urmare a acestei lepădări, să vină dezvoltarea Omului Păcatului — care, orice ar fi el (fie că este un singur individ, fie un mare sistem Anticrist pe care el astfel îl personifică) — trebuia să se ridice, să prospere şi să-şi înceapă declinul — înainte de ziua prezenţei Domnului. Astfel, deci, dacă această singură obiecţie făcută de Pavel nu mai este în cale — dacă putem vedea clar că există în realitate un personaj a cărui istorie corespunde în fiecare amănunt descrierii profetice a Omului Păcatului, de la începutul existenţei lui până în prezent — atunci obiecţia lui Pavel, care a fost bine primită în timpul său, şi a fost singura lui obiecţie, nu mai este o obiecţie valabilă împotriva pretenţiei actuale că noi trăim în Ziua Domnului, în ziua prezenţei Domnului. Şi mai mult, dacă Omul Păcatului poate fi repede văzut, dacă ridicarea, dezvoltarea şi declinul lui sunt văzute clar, atunci acest fapt devine o altă dovadă care confirmă învăţăturile capitolelor precedente, care arată că noi suntem acum în Ziua Domnului.

Descrierea profetică a Omului Păcatului

Cel care studiază profeţia va găsi că Omul Păcatului este în mod clar marcat de-a lungul scrierilor sfinte, nu numai făcând o descriere clară a caracterului său, ci şi arătând timpurile şi locurile începutului, prosperităţii şi declinului său.

Acest personaj este foarte convingător descris chiar şi prin numele atribuite lui de către scriitorii inspiraţi. Pavel îl numeşte: „Acel Nelegiuit”, „Omul Păcatului”, „Taina Fărădelegii”, „Anticristul” şi „Fiul pierzării”; profetul Daniel îl numeşte „urâciunea care pustieşte” (Dan. 11:31; 12:11); şi Domnul nostru Se referă la acelaşi personaj prin „urâciunea pustiirii despre care a vorbit profetul Daniel” (Mat. 24:15), şi iarăşi, printr-o „fiară” (Apoc. 13:1-8). Acelaşi personaj a fost ((B272)) prefigurat de asemenea printr-un corn mic, sau o putere, ieşit dintr-o fiară înspăimântătoare pe care Daniel a văzut-o în viziunea sa profetică, corn care avea ochi şi o gură care vorbea lucruri mari, şi care a prosperat şi a făcut război sfinţilor şi i-a biruit (Dan. 7:8, 21). Ioan de asemenea l-a văzut şi a prevenit Biserica împotriva acestui personaj, zicând: „Aţi auzit că vine Antihrist”. El i-a sfătuit apoi cum să scape de influenţa lui (1 Ioan 2:18-27). Cartea Apocalipsei, la fel, este în mare măsură o profeţie simbolică detaliată referitoare la acelaşi Anticrist — deşi acum ne uităm doar în treacăt la aceasta, lăsând examinarea ei mai amănunţită pentru un volum următor.

Aceste diferite denumiri şi scurte descrieri indică un personaj josnic, subtil, făţarnic, înşelător, tiranic şi crud, care s-a dezvoltat în mijlocul Bisericii creştine; la început strecurându-se înăuntru şi în sus foarte treptat, apoi urcând rapid la putere şi influenţă până când a ajuns tocmai în culmea puterii, bogăţiei şi gloriei pământeşti — între timp exercitându-şi influenţa împotriva adevărului şi împotriva sfinţilor şi pentru propria lui mărire, pretinzând până la urmă sfinţenie, autoritate şi putere specială de la Dumnezeu.

În acest capitol ne propunem să arătăm că acest Om al Păcatului este un sistem şi nu un singur individ, aşa cum mulţi par să presupună; că, după cum Cristosul se compune din adevăratul Domn şi adevărata Biserică, la fel şi Anticristul este un sistem fals, care se compune dintr-un domn fals şi dintr-o biserică apostată, căruia i s-a îngăduit pentru un timp să denatureze adevărul, să practice înşelăciunea şi să falsifice autoritatea şi domnia viitoare a adevăratului Domn şi a Bisericii Sale, şi să îmbete naţiunile cu pretenţii şi presupuneri false.

Sperăm să dovedim, spre mulţumirea fiecărui cititor conştiincios, că această mare apostazie sau lepădare de credinţă menţionată de Pavel a venit, şi că acest Om al Păcatului s-a dezvoltat, s-a aşezat „în templul lui Dumnezeu” ((B273)) (templul adevărat, nu cel tipic), a împlinit toate prezicerile apostolilor şi ale profeţilor referitoare la caracterul său, la lucrarea sa etc., a fost descoperit, iar acum, de la 1799 d. Cr., el este nimicit de spiritul gurii Domnului (adevărul) şi va fi cu desăvârşire nimicit în timpul acestei zile a mâniei şi a descoperirii Domnului în flacăra de foc a răsplătirii, care deja începe.

Fără a avea vreo dorinţă să tratăm cu uşurinţă părerile altora, socotim totuşi necesar să indicăm cititorului câteva dintre absurdităţile legate de opinia generală despre Anticrist, pentru ca astfel demnitatea şi caracterul raţional al adevărului asupra acestui subiect să poată fi corect apreciate, în contrast cu pretenţia îngustă că tot ce prezic Scripturile cu privire la acest personaj va fi împlinit de vreun anume om literal. Se pretinde că acest om va fermeca într-atât lumea întreagă, încât în doar câţiva ani el îşi va câştiga omagiul şi închinarea tuturor oamenilor, cărora li se va impune aşa de uşor, încât să presupună că acest om este Dumnezeu şi să-L venereze ca pe Atotputernicul Iehova, într-un templu evreiesc rezidit. Toate acestea trebuie făcute cu viteza fulgerului — în trei ani şi jumătate, spun ei, interpretând greşit timpul simbolic întocmai cum interprezează greşit şi pe „omul” simbolic.

Poveştile fantastice şi cele mai absurde închipuiri ale copilăriei nu egalează vederile extreme ale unora din copiii iubiţi ai lui Dumnezeu care se împiedică printr-o interpretare literală a limbajului lui Pavel, şi prin aceasta se orbesc pe ei înşişi şi orbesc şi pe alţii faţă de multe adevăruri preţioase, pe care, din pricina erorii în acest subiect, nu sunt pregătiţi să le vadă într-o lumină lipsită de prejudecăţi. Oricât de mult am simpatiza cu ei, „credinţa lor oarbă” ne smulge un zâmbet atunci când ei înşiră cu seriozitate diferitele simboluri ale Apocalipsei, pe care nu le înţeleg, aplicându-le greşit în mod literal la omul lor extraordinar. Ei pretind că în acest veac, cel mai sceptic pe care l-a cunoscut lumea vreodată, în scurtul interval de trei ani şi jumătate, el va avea toată lumea la picioarele sale, ((B274)) venerându-l ca Dumnezeu, pe când Cezarii, Alexandru, Napoleon, Mohamed şi alţii au navigat pe mări însângerate şi au petrecut de multe ori câte trei ani şi jumătate fără să fi împlinit nici a mia parte din ceea ce se pretinde că va face acest om.

Şi totuşi aceşti cuceritori au avut în ajutor toate avantajele ignoranţei şi superstiţiei dense, în timp ce astăzi noi trăim în condiţiile cele mai neprielnice pentru o asemenea dezvoltare a amăgirii şi înşelătoriei: într-un timp când orice lucru ascuns este expus ca niciodată înainte; într-un timp când înşelătoria de felul celei pretinse este prea absurdă şi ridicolă ca să fie luată în considerare. De fapt, tendinţa zilelor noastre este spre o lipsă de respect faţă de oameni, nu contează cât de buni, de talentaţi şi de capabili ar fi ei, sau ce funcţii de încredere şi de autoritate ar ocupa. În aşa măsură este adevărat acest lucru, ca niciodată înainte, încât este de o mie de ori mai posibil ca întreaga lume să nege că există vreun Dumnezeu, decât să se închine vreodată unei fiinţe umane asemenea lor ca fiind Dumnezeul cel Atotputernic.

Un mare obstacol pentru mulţi, când consideră acest subiect, este ideea îngustă nutrită în general despre semnificaţia cuvântului dumnezeu. Ei nu observă că grecescul theos (dumnezeu) nu se aplică fără excepţie la Iehova. Acest cuvânt înseamnă un puternic, un conducător, şi mai cu seamă un conducător religios sau preoţesc. În Noul Testament cuvântul theos este rareori folosit, afară de cazul când se referă la Iehova, pentru că apostolii în cuvântările lor au vorbit foarte rar şi puţin despre sistemele false ale religiei, şi ca atare rar au menţionat pe conducătorii sau dumnezeii lor sacri; totuşi în textele următoare cuvântul dumnezeu (theos) este folosit cu referire la alţii decât la fiinţa supremă, Iehova — şi anume în: Ioan 10:34, 35; Faptele 7:40, 43; 17:23; 1 Corinteni 8:5.

Recunoscând larga semnificaţie a cuvântului grecesc theos, se va vedea imediat că declaraţia apostolului privitoare la Anticrist — că se va aşeza în templul lui Dumnezeu dându-se drept un dumnezeu — nu înseamnă neapărat că Anticrist ((B275)) va încerca să se înalţe deasupra lui Iehova, nici chiar că va încerca să ia locul lui Iehova. Implică pur şi simplu că acesta se va manifesta ca un conducător religios, pretinzând şi exercitând autoritate peste toţi ceilalţi conducători religioşi, chiar până la a se înălţa în Biserică, care este adevăratul Templu al lui Dumnezeu, şi acolo pretinzând şi exercitând autoritate de stăpân, ca şeful sau conducătorul ei autorizat. În greceşte, cuvântul theos peste tot unde este folosit în vreo propoziţie în care sensul ar fi neclar, este precedat de articol atunci când se referă la Iehova, ca şi cum am spune în englezeşte (ca şi în româneşte — n. e.) Dumnezeul. În textele de mai sus, care se referă la alţi dumnezei, şi în acest text (2 Tes. 2:4), care se referă la Anticrist, nu există nici o astfel de accentuare.

Dacă acest lucru este văzut clar, o mare piatră de poticnire este înlăturată, iar mintea este pregătită să caute lucrurile corecte ca împliniri ale acestei preziceri: nu un Anticrist care pretinde că este Iehova şi care cere să fie adorat ca atare, ci unul care pretinde a fi principalul, supremul învăţător religios în Biserică, unul care încearcă astfel să uzurpe autoritatea lui Cristos, Capul, Domnul şi Învăţătorul stabilit divin.

Destul de ciudat, de asemenea, este că acei care împărtăşesc această vedere literală despre Omul Păcatului sunt în general cei care cred în venirea premilenară a Domnului, care caută şi aşteaptă ca Domnul să vină „de acum în orice moment”. De ce nu pot toţi vedea ce vrea să spună apostolul când declară hotărât că Ziua Domnului (Ziua prezenţei Sale) nu poate veni şi nu trebuie aşteptată până după ce va fi fost descoperit Omul Păcatului? Au trebuit mai bine de patruzeci de ani pentru a se construi fostul templu evreiesc şi s-ar cere desigur cel puţin zece până la douăzeci de ani pentru a se construi noul templu în Ierusalim, de o splendoare mai mare decât a celui precedent, în care ei aşteaptă ca un Om literal al Păcatului să fie instalat şi adorat ca Dumnezeu. De ce atunci, cei care cred astfel Îl aşteaptă pe Domnul să vină de acum în orice moment?

((B276))

O asemenea vedere nu este în armonie cu raţiunea şi nici cu profeţia apostolului. Logica cere ori să renunţe la aşteptarea Domnului în orice moment, ori să renunţe la aşteptarea unui viitor Om al Păcatului; pentru că Ziua prezenţei Domnului nu poate veni înainte de a fi avut loc lepădarea de credinţă (apostazia) şi înainte ca din acea apostazie să se fi dezvoltat şi să se fi descoperit Omul Păcatului.

Dar când obţinem o opinie corectă despre cuvintele apostolului, împreună cu idei corecte despre felul venirii Domnului, atunci nu găsim astfel de nepotriviri şi de contradicţii, ci o armonie şi o potrivire convingătoare. Şi o asemenea opinie prezentăm noi acum. Cititorul trebuie să-i verifice caracterul scriptural.

Diferitele titluri aplicate acestui sistem sunt evident simbolice. Ele nu se referă ca nume la un singur individ, ci ca descrieri ale caracterului se referă la o combinaţie religioasă şi civilă coruptă, dezvoltată în biserica creştină nominală, care, prin opoziţia ei subtilă faţă de Cristos, Capul, şi faţă de Biserica Sa adevărată, corpul Său, îşi dobândeşte bine numele de Anticrist. Un asemenea sistem putea îndeplini toate prezicerile făcute cu privire la Anticrist, sau la Omul Păcatului, dar o persoană nu putea. Pe lângă aceasta, este evident că acest sistem Anticrist nu este unul dintre sistemele păgâne ale religiei, ca mahomedanismul sau brahmanismul, pentru că Biserica Creştină n-a fost niciodată sub stăpânirea unui asemenea sistem şi nici unul dintre aceste sisteme nu-şi are originea în Biserica Creştină. Ele sunt acum şi au fost întotdeauna independente de Biserica Creştină.

Sistemul care corespunde pe deplin cu descrierea dată prin inspiraţie trebuie să fie un sistem care se declară creştin şi trebuie să conţină o largă majoritate dintre cei care pretind că sunt creştini. Şi trebuie să fie un sistem care să-şi fi avut începutul ca apostazie, sau lepădare de credinţa creştină adevărată — o apostazie care, de asemenea, a fost secretă şi pe ascuns, până când împrejurările i-au favorizat preluarea puterii. ((B277)) Începutul ei pe ascuns a fost în zilele apostolilor — prin dorinţa unor învăţători de a fi cei mai mari.

Nu trebuie să căutăm mult pentru a găsi un personaj care să corespundă perfect tuturor cerinţelor; unul despre care vom vedea că, atât istoricii laici cât şi propriii lui slujitori înşelaţi, dau o mărturie care se potriveşte exact cu descrierile profetice ale lui Anticrist. Dar când afirmăm că singurul sistem a cărui istorie corespunde acestor profeţii este papalitatea, nimeni să nu înţeleagă greşit că noi vrem să spunem că fiecare romano-catolic este un om al păcatului; şi nici că preoţii sau chiar papii Bisericii Romei sunt sau au fost Anticristul. Nici un om nu este „Anticristul” sau „Omul Păcatului” descris în profeţie. Papii, episcopii şi alţii sunt cel mult doar părţi sau membri ai sistemului Anticrist, întocmai cum toţi Preoţii Împărăteşti sunt doar membri ai adevăratului Cristos, sub Isus, capul lor, şi în acelaşi fel în care aceştia în starea lor prezentă sunt împreună Ilie cel antitipic, cu toate că nici unul din ei nu este Ilie sau Cristosul prezis. Să remarcăm mai departe că Biserica Romei, doar ca sistem eclesiastic, nu este „Omul Păcatului” şi nu este niciodată prezentată în nici o ilustraţie ca un om. Dimpotrivă, simbolul folosit pentru o biserică separată de domnul şi capul ei este întotdeauna o femeie. Biserica adevărată este simbolizată printr-o „fecioară curată”, în timp ce biserica apostată, care s-a depărtat de la puritatea şi credincioşia ei iniţială faţă de Domnul, este numită simbolic „prostituată”. După cum adevărata Biserică „fecioară” continuă să fie aşa până la sfârşitul veacului, când ea se va uni cu Domnul ei şi va lua numele Lui — Cristos — tot aşa biserica apostată n-a fost Anticristul sau Omul Păcatului până când s-a unit cu domnul şi capul ei, papa, pretinsul locţiitor al lui Cristos, şi a devenit un imperiu religios, incorect numit creştinătate — ceea ce înseamnă Împărăţia lui Cristos.

Numele acestei împărăţii false este Papalitate; şi ea a fost zidită pe un adevăr aplicat greşit — pe adevărul că ((B278)) Biserica este chemată să fie regi şi preoţi ai lui Dumnezeu şi să domnească pe pământ. Dar timpul pentru a domni nu sosise încă: Veacul Evanghelic n-a fost hotărât pentru acel scop, ci pentru alegerea, dezvoltarea, disciplinarea, umilirea şi jertfirea Bisericii, mergând pe urmele Domnului ei, aşteptând şi îndurând cu răbdare până la timpul stabilit pentru făgăduita înălţare şi domnie glorioasă — Veacul Milenar.

Domnul a prevăzut că creştinismul nominal se va răspândi în lume şi că, devenind popular, acesta va fi îmbrăţişat de către mulţi care vor aprecia forma, fără să intre în spiritul instituirii lui. El a prevăzut că pe măsură ce mulţi ca aceştia se vor identifica cu Biserica, spiritul lumesc, spirit care este opus spiritului de lepădare de sine şi de jertfire de sine, va intra în Biserică odată cu ei; că egoismul şi dorinţa de a fi mare şi de a domni, intrând astfel în Biserică, nu vor trebui să aştepte mult până vor putea apuca un prilej favorabil; şi că astfel biserica va căuta să domine lumea înainte de vreme — sau, mai degrabă, că elementul lumesc care va intra în Biserică îşi va face simţită influenţa, şi în numele adevăratei Biserici va pune mâna pe puterea civilă a pământului pe care Dumnezeu o predase neamurilor şi care nu poate trece pe deplin în mâinile Bisericii adevărate până la încheierea Timpurilor Neamurilor, anul 1914 d. Cr.

Şi astfel s-a întâmplat în realitate: biserica nominală a început să se depărteze de credinţă pe măsură ce creştea în număr sub învăţătura şi exemplul oamenilor ambiţioşi, ale căror idei au devenit tot mai favorabile pentru influenţa şi puterea lumească pe care numărul mare şi bogăţia le aduceau cu ele. Treptat spiritul Bisericii a devenit lumesc şi erau râvnite lucrurile din lume. Sugestia ambiţiei a fost: „Numai de-ar fi ca marele Imperiu Roman, cu toată puterea şi influenţa lui, cu armatele şi bogăţiile lui, de-ar ((B279)) fi să sprijine Biserica, cât de onorabil şi nobil ar fi atunci să fii creştin! Cât de repede ar înceta atunci persecuţiile păgâne! Atunci ar fi în puterea noastră nu numai să-i impresionăm profund, dar şi să-i obligăm să adere la Biserică, la cruce şi la numele lui Cristos. Evident că intenţia lui Dumnezeu nu este ca Biserica să fie pentru totdeauna supusă lumii şi persecutată de ea; cuvintele apostolului «nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?», precum şi făgăduinţele Domnului nostru că vom domni împreună cu El şi multele profeţii care se referă la domnia Bisericii arată clar că acesta este planul lui Dumnezeu. Este adevărat, apostolul a scris că Domnul va veni mai întâi şi va înălţa Biserica, şi a îndemnat ca noi să-L «aşteptăm» pe Domnul; dar au trecut câteva secole acum şi nu vedem nici un semn al venirii Domnului. Trebuie să înţelegem că apostolii au fost întrucâtva în eroare. Nouă ni se pare clar că putem şi că trebuie să folosim toate mijloacele pentru a câştiga stăpânire peste guvernele civile şi să cucerim lumea pentru Domnul. Trebuie, de asemenea, ca Biserica să aibă un cap — unul care să reprezinte pe Domnul absent şi să reprezinte Biserica în faţa lumii — unul care va primi omagiul lumii, va exercita autoritatea lui Cristos şi va conduce lumea cu toiag de fier, aşa cum a prezis profetul David”. Astfel, treptat, printr-un proces de gândire lent care a durat secole, adevărata speranţă a Bisericii la înălţare ca să conducă şi să binecuvânteze lumea — adică a doua venire a Domnului — a fost pierdută din vedere şi o nouă speranţă i-a luat locul: speranţa succesului fără Domnul, sub supremaţia şi conducerea unui şir de papi. Şi astfel, prin înţelegere secretă, intrigă şi schimb de favoruri cu lumea, speranţa Bisericii a devenit o speranţă falsă, o cursă înşelătoare prin care Satan a condus dintr-un rău într-altul şi dintr-o eroare într-alta, atât în doctrină cât şi în practică.

((B280))

Punctul de la care apostazia s-a dezvoltat în „Omul Păcatului” a fost atunci când ierarhia papală s-a înălţat sub conducerea unui şir de papi, şi când a pretins şi a încercat să conducă pământul în numele lui Cristos şi pretinzând că este Împărăţia Lui Milenară. Aceasta a fost o pretenţie falsă, frauduloasă, indiferent cât de serios credeau în ea unii dintre susţinătorii ei. A fost o împărăţie frauduloasă, contrafăcută, indiferent cât de sinceri au fost unii dintre organizatorii şi susţinătorii ei. A fost împărăţia lui Anticrist, indiferent cât de mult au pretins şi au crezut ei că era adevărata glorie şi împărăţie şi putere a lui Cristos pe pământ. Este o greşeală a presupune că a fi conştiincios înseamnă întotdeauna a fi drept. Nu încape îndoială că orice sistem de eroare are tot atâţia susţinători conştiincios înşelaţi pe cât are şi ipocriţi, sau mai mulţi. Conştiinciozitatea este onestitate morală şi nu depinde de cunoştinţă. Păgânii, dezinformaţi, se închină conştiincios la idoli şi le aduc jertfe; Saul, dezinformat, persecuta conştiincios pe sfinţi; la fel, mulţi papişti, dezinformaţi, conştiincios au forţat profeţiile, au persecutat pe adevăraţii sfinţi şi au organizat marele sistem al lui Anticrist. Timp de sute de ani papalitatea nu numai că a înşelat pe împăraţii pământului cu privire la puterea şi la pretinsa ei autoritate divină şi a domnit peste ei, dar şi s-a aşezat în Biserică, Templul lui Dumnezeu, unde numai Cristos trebuie recunoscut ca şi Cap şi Învăţător, pretinzând că este singurul învăţător şi legiuitor; şi aici ea a înşelat pe toţi, cu excepţia unui mic număr, prin succesul său fenomenal şi prin pretenţiile sale lăudăroase. „Tot pământul se mira” (Cornilescu — n. e.) — erau surprinşi, înşelaţi, tulburaţi — „toţi locuitorii pământului al căror nume n-a fost scris în cartea vieţii Mielului”, şi mulţi dintre cei ale căror nume sunt scrise ca sfinţi ai lui Dumnezeu au fost serios dezorientaţi. Iar această înşelare este cu atât mai puternică, din pricină că aceste scopuri ambiţioase s-au format foarte treptat şi s-au realizat încă şi mai treptat. Ea s-a ((B281)) întins peste secole, şi, ca ambiţie, lucra deja în secret în zilele lui Pavel. A fost un proces de adăugare puţin câte puţin a unei erori la altă eroare — la declaraţiile ambiţioase ale unui om adăugându-se ale altuia, apoi ale altuia şi ale altuia tot mai departe în curgerea timpului. Astfel, în mod subtil, Satan a semănat şi a udat seminţele erorii şi a dezvoltat sistemul cel mai mare şi cel mai influent pe care l-a cunoscut lumea vreodată — Anticrist.

Numele „Anticrist” are o dublă semnificaţie. Prima semnificaţie este împotriva (adică în opoziţie) lui Cristos; a doua semnificaţie este în locul s-ar aplica la orice duşman care se împotriveşte lui Cristos. În acest sens Saul (care mai târziu a fost numit Pavel) şi fiecare evreu, fiecare mahomedan, toţi împăraţii păgâni şi tot poporul roman au fost anticrişti — potrivnici ai lui Cristos (Fapt. 9:4). Dar nu în acest sens al cuvântului folosesc Scripturile numele de Anticrist. Ele trec peste toţi aceşti duşmani şi aplică termenul Anticrist în sensul dat mai sus, acum în sensul lui secundar, şi anume — împotriva, în sensul de denaturare, contrafacere, luare a locului adevăratului Cristos. Astfel Ioan observă: „Şi după cum aţi auzit că vine Antihristsă ştiţi că acum s-au ridicat mulţi antihrişti” (1 Ioan 2:18, 19). [Textul grecesc face deosebire între Anticristul special şi numeroşii anticrişti mai mici.] Iar observaţiile următoare ale lui Ioan arată că el nu se referă la toţi împotrivitorii lui Cristos şi ai Bisericii, ci la o anumită clasă care, deşi mărturisesc că sunt Corpul lui Cristos, Biserica, au părăsit principiile fundamentale ale adevărului şi, prin urmare, nu numai că au denaturat adevărul, ci au luat, în ochii lumii, locul şi numele adevăratei Biserici — ca atare fiind în realitate o contrafacere a sfinţilor adevăraţi. Ioan spune despre aceştia: „Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri”; ei nu ne reprezintă, chiar dacă se pot înşela pe ei înşişi şi pot înşela lumea în acest subiect.

((B282))

În aceeaşi epistolă Ioan declară că aceia pe care el îi menţionează ca fiind mulţi anticrişti au spiritul Anticristului.

Aici este deci ceea ce trebuie să aşteptăm şi ceea ce şi găsim în papalitate: nu o împotrivire la numele lui Cristos, ci un duşman sau împotrivitor al lui Cristos prin aceea că Îi poartă numele pe nedrept, Îi falsifică Împărăţia şi autoritatea şi Îi denaturează caracterul, planurile şi doctrinele înaintea lumii — un vrăjmaş şi un împotrivitor foarte primejdios într-adevăr — cu mult mai rău decât un duşman făţiş. Şi acest lucru este adevărat, să nu se uite, chiar dacă unii dintre cei legaţi de acest sistem sunt în mod conştiincios rătăciţi — „ducând în rătăcire pe alţii şi fiind duşi şi ei în rătăcire”.

Cu aceste sugestii privind identitatea şi caracteristicile Omului Păcatului, şi când, unde şi în ce împrejurări să-l căutăm, vom trece la examinarea unora dintre mărturiile istorice care dovedesc, şi noi credem că fără nici o îndoială rezonabilă, că fiecare prezicere cu privire la Anticrist s-a împlinit în sistemul papal, într-un fel şi într-o măsură în care, ţinând seama de lumina acestei zile, toţi trebuie să admită că nu s-ar mai putea repeta niciodată. Spaţiul ne obligă aici să ne limităm doar la o schiţare a masei mari a mărturiei istorice. Ne-am limitat la istoricii de acurateţe recunoscută, în multe cazuri mergând la scriitorii romano-catolici pentru mărturia lor sau în ceea ce au admis.

Împrejurările care au dat naştere omului păcatului

O mare lepĂdare de credinŢĂ. Mai întâi întrebăm: consemnează istoria o îndeplinire a profeţiei lui Pavel cu privire la o mare depărtare de la simplitatea şi puritatea originară a doctrinelor şi a vieţii Bisericii Creştine, şi cu privire la lucrarea secretă a unei influenţe nedrepte şi ambiţioase în Biserică, înainte de dezvoltarea papalităţii, Omul Păcatului — adică înainte de recunoaşterea unui papă în calitate de cap al Bisericii?

((B283))

Da, foarte clar: Ierarhia papală n-a venit în existenţă decât la câteva secole după ce Domnul şi apostolii au întemeiat Biserica. Iar despre intervalul acesta citim:*


*Fisher’s Universal History (Istoria Universală de Fisher), pag. 193.


„Deoarece biserica creştea în număr şi în bogăţie, au fost construite edificii costisitoare pentru închinare; slujbele religioase au devenit mai elaborate; au fost incluse sculpturi şi picturi ca să pună la dispoziţie ajutoare pentru închinare. Moaştele sfinţilor şi martirilor au fost preţuite ca posesiuni sacre; ceremoniile religioase s-au înmulţit, iar biserica sub împăraţii creştini [în secolul al IV-lea], cu armata ei de preoţi şi cu ceremoniile ei impunătoare, a preluat mult din maiestatea şi splendoarea vizibilă a sistemului păgân pe care-l înlocuise.”

Un alt istoric spune:** „În acelaşi timp cu stabilirea [creştinismului ca religie a imperiului, în secolul al IV-lea] a progresat o mare şi generală corupere care începuse cu două secole înainte. Superstiţia şi ignoranţa au investit pe clerici cu o putere pe care ei o exercitau pentru propria lor mărire”.


** White’s Universal History (Istoria Universală de White), pag. 156.


Rapin observă că „În secolul al cincilea creştinismul a fost devalorizat printr-un mare număr de invenţii omeneşti; simplitatea conducerii şi disciplinei sale a fost redusă la un sistem de putere clericală, iar închinarea lui a fost contaminată cu ceremonii împrumutate de la păgâni”.

Mosheim, în „History of Christianity” („Istoria Creştinismului”) urmăreşte depărtarea Bisercii de la simplitatea şi puritatea sa originară, pas cu pas, până la degradarea ei adâncă ce a culminat în dezvoltarea „Omului Păcatului”. Nu reiese dacă el a recunoscut sau nu pe Anticrist, dar el a descris în chip magistral lucrările „Tainei Fărădelegii” în Biserică, până la începutul secolului al IV-lea — când lucrarea i-a fost întreruptă subit prin moarte. Spaţiul nu ne permite aici să dăm ((B284)) citate din lucrarea sa excelentă şi voluminoasă, dar recomandăm lucrarea întreagă ca fiind foarte instructivă în privinţa tratării acestui subiect.

Cităm din „Old Roman World” („Lumea romană veche”) a lui Lord, o descriere scurtă şi incisivă a istoriei Bisericii din primele patru secole, care arată clar şi concis declinul ei treptat şi rapida ei degenerare după ce piedica la care se referă apostolul a fost înlăturată. El spune:

„În secolul întâi nu mulţi înţelepţi şi nobili au fost chemaţi; n-au ajuns la noi nume mari; nici filosofi, nici oameni de stat, nici nobili, nici generali, nici guvernatori, nici judecători, nici magistraţi. În secolul întâi creştinii nu erau suficient de importanţi încât să fie în general persecutaţi de guvern. Ei n-au reţinut nici măcar atenţia publică. Nimeni n-a scris împotriva lor, nici chiar filosofii greci. Nu citim despre proteste sau justificări din partea creştinilor. N-aveau în rândurile lor oameni mari, fie prin învăţătură, sau talent, sau bogăţie, sau poziţie socială. Nimic din istorie nu este mai sterp decât analele Bisericii din primul secol, în ceea ce priveşte numele mari. Totuşi în acest secol convertiţii s-au înmulţit în fiecare cetate, iar tradiţiile arată martirajul celor care erau mai proeminenţi, cuprinzând aproape pe toţi apostolii.

În secolul al doilea nu găsim nume mai mari decât ale lui Polycarp, Ignatius, Iustin Martirul, Clement, Melito şi Apollonius, episcopi liniştiţi sau martiri îndrăzneţi, care vorbeau turmelor în odăi de sus şi care nu deţineau nici un rang lumesc, renumiţi numai prin sfinţenia sau simplitatea caracterului, şi menţionaţi numai pentru suferinţele şi credinţa lor. Citim despre martiri, dintre care unii au scris tratate valoroase şi apologii, dar printre ei nu găsim oameni de rang. Din punctul de vedere al modei sau al puterii era o ruşine să fii creştin. Literatura creştină timpurie este în principal apologetică; iar caracterul doctrinar este simplu şi practic. Existau controverse în Biserică, o viaţă religioasă intensă, activităţi mari, virtuţi mari, dar nu conflicte exterioare, nu istorie laică. Ei nu asaltaseră încă guvernul sau marile instituţii sociale ale imperiului. Era ((B285)) un corp mic de oameni curaţi şi nevinovaţi, care nu aspirau la controlul societăţii. Dar atrăseseră atenţia guvernului şi erau de o importanţă suficientă pentru a fi persecutaţi. Erau priviţi ca nişte fanatici care căutau să distrugă respectul faţă de instituţiile existente.

[Organizată pentru putere]

În acest secol forma de organizare a Bisericii s-a făcut în linişte. Exista o asociere organizată între membrii ei; episcopii deveniseră influenţi, nu în societate, ci printre creştini; au fost stabilite dioceze şi parohii; era deosebire între episcopii de la oraşe şi cei din provincie; delegaţii bisericilor se adunau să dezbată puncte de credinţă sau să suprime ereziile care se năşteau; s-a dezvoltat sistemul diocezelor şi a început centralizarea clericală; diaconii au început să fie socotiţi printre înaltul cler; s-au făurit armele de excomunicare; s-au întreprins eforturi misionare; s-au creat sărbătorile bisericii; gnosticismul a fost îmbrăţişat de multe minţi avansate; şcoli de catehism predau credinţa în mod sistematic; formulele de botez şi sacramentele au ajuns de o mare importanţă, iar monahismul a devenit popular. Biserica punea viitoare.

Secolul al treilea a văzut Biserica mai puternică în calitatea ei de instituţie. În marile oraşe ale imperiului se adunau sinoade regulate; sistemul arhiepiscopal era copt; canoanele Bisericii erau clar stabilite; şcoli înalte de teologie atrăgeau minţile cercetătoare; doctrinele erau sistematizate [adică definite, limitate şi formulate în crezuri şi confesiuni de credinţă]. Creştinismul se răspândise în aşa măsură încât era nevoie ori să fie persecutat, ori legalizat; mari episcopi cârmuiau biserica în creştere; mari doctori [în teologie] făceau speculaţii asupra problemelor [de filosofie şi de ştiinţă pe nedrept numită astfel] care frământaseră şcolile greceşti; edificiile bisericilor au fost mărite şi s-au instituit ospeţe în onoarea martirilor. Biserica înainta rapid spre o poziţie ce se impunea forţat atenţiei omenirii.

((B286))

Abia în secolul al patrulea — când persecuţia imperială a încetat, când Constantin [împăratul roman] s-a convertit; când Biserica s-a aliat cu statul; când credinţa timpurie a fost ea însăşi coruptă; când superstiţia şi filosofia deşartă au pătruns în rândurile credincioşilor; când episcopii au devenit curteni; când bisericile au devenit bogate şi splendide; când sinoadele au fost aduse sub influenţa politică; când monahii [călugării] au stabilit un principiu de virtute fals; când politica şi dogmatica au mers mână în mână, iar împăraţii au impus decretele conciliilor [bisericeşti] — numai atunci oamenii de rang au intrat în Biserică. Când creştinismul a devenit religia curţii şi a claselor distinse, el a fost folosit să sprijine tocmai relele contra cărora protestase la început. Biserica a fost nu numai impregnată de erorile filosofiei păgâne, ci ea a adoptat multe din ceremoniile cultului răsăritean, care erau atât minuţioase cât şi somptuoase. Bisericile deveniră, în veacul al IV-lea, tot atât de impunătoare ca şi vechile temple ale idolatriei. Sărbătorile au ajuns să fie dese şi impunătoare. Poporul ţinea la ele fiindcă îi ofereau distracţie şi încetarea muncii. Venerarea martirilor a condus la introducerea icoanelor — o viitoare sursă de idolatrie populară. Creştinismul a fost împodobit cu blazonul ceremoniilor pompoase. Veneraţia pentru sfinţi era aproape de zeificarea lor, şi superstiţia a înălţat pe mama Domnului nostru la gradul de obiect al venerării absolute. Mesele de comuniune au devenit altare impunătoare, tipice pentru sacrificiile evreieşti, iar moaştele martirilor au fost păstrate ca talismane sacre. Viaţa monahală s-a copt şi ea într-un mare sistem de penitenţă şi rituri ispăşitoare. Armate de călugări s-au retras în locuri sumbre şi izolate şi s-au abandonat psalmodierilor, posturilor şi autoispăşirii. Ei formau un grup de oameni deprimant şi fanatic, neglijând scopurile practice ale vieţii.

Clerul, ambiţios şi lumesc, căuta rang şi distincţie. Ei se înghesuiau chiar la curţile prinţilor şi aspirau la onoruri pământeşti. Nu mai erau susţinuţi din contribuţiile benevole ale credincioşilor, ci din venituri acordate de stăpânire, sau din proprietatea moştenită de la vechile temple [păgâne]. Mari ((B287)) moşteniri erau lăsate Bisericii de către cei bogaţi, iar acestea erau controlate de cler. Aceste moşteniri au devenit sursă de bogăţie inepuizabilă. Pe măsură ce bogăţia creştea şi era încredinţată preoţilor, aceştia deveneau indiferenţi faţă de nevoile poporului — nemaifiind întreţinuţi de el. Au devenit leneşi, aroganţi şi independenţi. Poporul a fost exclus de la conducerea Bisericii. Episcopul a devenit un mare personaj care îşi controla şi numea clerul. Biserica s-a aliat cu statul, iar dogmele religioase au fost impuse cu spada magistratului.

A fost stabilită o ierarhie impozantă, cu diferite grade, care au culminat cu episcopul Romei

Împăratul decidea punctele de credinţă, iar clerul era scutit de sarcinile statului. Când clerul a exercitat o putere atât de mare şi a ajuns atât de bogat, a avut loc o mare concurenţă pentru posturile preoţeşti; iar oamenii au fost ridicaţi la demnităţi arhiepiscopale [episcopale] nu pentru evlavia sau talentele lor, ci datorită trecerii pe care o aveau la cei mari. Misiunea Bisericii a fost pierdută din vedere printr-o alianţă degradantă cu statul. Creştinismul era un spectacol public, un ritualism, un braţ al statului, o filosofie goală, o superstiţie, o formulă.”

Astfel marea lepădare de credinţă, prezisă de apostolul Pavel, este un fapt al istoriei stabilit. Toţi istoricii mărturisesc în privinţa acestui lucru, chiar şi cei care aprobă preluarea puterii şi elogiază pe principalii actori din acest aranjament. Regretăm că spaţiul ne limitează citatele la câteva din expresiile cele mai clare. Lepădarea, întinzându-se pe o perioadă de secole, a fost atât de treptată încât a fost mult mai puţin perceptibilă pentru cei ce trăiau atunci în mijlocul ei decât pentru noi care o vedem astăzi în ansamblul ei; şi a fost cu atât mai înşelătoare cu cât fiecare pas de organizare şi fiecare înaintare spre influenţă şi autoritate în Biserică şi asupra lumii erau făcute în numele lui Cristos, şi în mod declarat pentru a-L slăvi şi a-I îndeplini planurile consemnate în Scripturi. Aşa s-a dezvoltat marele Anticrist — cel mai periculos, cel mai ((B288)) subtil şi cel mai stăruitor împotrivitor al adevăratului creştinism, şi cel mai hain persecutor al adevăraţilor sfinţi.

Piedica Înlăturată

Apostolul Pavel a prezis că acest principiu nelegiuit va lucra un timp în ascuns, deoarece un anumit lucru care i se împotrivea îi stătea în cale, până când, piedica fiind înlăturată, putea să aibă cale liberă şi să progreseze rapid spre dezvoltarea Anticristului. El zice: „Trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie dat la o parte” (2 Tes. 2:7). Ce are de arătat istoria în împlinirea acestei preziceri? Ea arată că ceea ce a oprit dezvoltarea grabnică a Anticristului a fost faptul că locul la care aspira el era deja ocupat de altul. Imperiul roman nu numai cucerise lumea şi-i dăduse politica şi legile, ci, recunoscând că superstiţiile religioase erau cele mai puternice lanţuri prin care să fie ţinut şi controlat un popor, el adoptase un plan care îşi avea originea în Babilon în timpul măreţiei lui ca şi conducător al lumii. Acel plan era ca împăratul să fie considerat îndrumătorul şi conducătorul atât în afacerile religioase cât şi în cele civile. În sprijinul acesteia, s-a pretins că împăratul era un semizeu, cumva descendent din zeităţile lor păgâne. În această calitate el era venerat şi statuile sale erau adorate, şi ca atare a fost numit Pontifex Maximus — adică, Preotul cel mai de seamă sau Cel Mai Mare Conducător Religios. Şi acesta este chiar titlul pretins şi dat pontifilor sau papilor ierarhiei romane de când acest Anticrist a obţinut „puterea, scaunul de domnie şi marea autoritate” a fostului conducător al Romei. Apoc. 13:2.

Dar vechea Romă păgână şi Babilonul au avut doar un simplu schelet de putere sacerdotală în comparaţie cu maşinăria complexă şi elaborată şi cu născocirile de doctrină şi practică ale Romei papale, succesorul triumfător al planului lor, care acum, după secole de viclenie şi abilitate, îşi are puterea atât de înrădăcinată încât chiar şi astăzi, când puterea lui este pe dinafară sfărâmată şi este lipsit de ((B289)) stăpânirea civilă, conduce lumea şi stăpâneşte împărăţiile în secret, în ascuns, mult mai amănunţit decât au condus vreodată împăraţii romani pe regii subordonaţi lor.

Spre cinstea lor fie spus că nici unul dintre împăraţii romani n-a exercitat, ca Pontifex Maximus sau Conducător Religios Principal, tirania exercitată de unii dintre succesorii lor pe tronul papal. Asupra acestui punct Gibbon spune:* „Trebuie admis că numărul protestanţilor executaţi într-o singură provincie şi sub o singură domnie a depăşit cu mult pe cel al martirilor timpurii în decursul a trei secole şi sub [întreg] Imperiul Roman”. După obiceiul timpului lor, ei favorizau zeii cei mai populari, dar oriunde mergeau armatele lor, zeii şi cultul popoarelor cucerite erau în general respectate. Acest lucru a fost ilustrat în Palestina, în care, deşi sub stăpânire romană, libertatea religioasă şi libertatea de conştiinţă au fost în general respectate de către Pontifex Maximus imperial, care, în calitate de conducător religios îşi arăta astfel clemenţa faţă de popor şi armonia sa cu toţi zeii populari.


*Vol. II, pag. 85.


Aşadar, vedem că ceea ce a împiedicat dezvoltarea timpurie a Anticristului a fost faptul că scaunul râvnit al supremaţiei spirituale era ocupat de reprezentanţii celui mai puternic imperiu pe care-l cunoscuse lumea până atunci; şi să fi încercat vreunii o manifestare făţişă a ambiţiei în această direcţie, i-ar fi expus mâniei stăpânilor lumii. Ca atare, această ambiţie nelegiuită a lucrat mai întâi în taină, nerecunoscând vreo intenţie de a câştiga puterea sau autoritatea, până când s-a ivit un prilej favorabil — după ce biserica nominală a devenit mare şi influentă, iar puterea imperială a fost zdrobită prin neînţelegeri politice şi a început să decadă.

Puterea Romei slăbea cu repeziciune şi puterea şi unitatea ei erau împărţite între cei şase pretendenţi la onorurile ((B290)) imperiale, când Constantin a devenit împărat. Este rezonabil a presupune că el a îmbrăţişat atunci creştinismul, cel puţin în parte, cu scopul de a-şi întări şi unifica imperiul. Asupra acestei chestiuni istoria spune:

„Este o chestiune de discutat dacă Constantin l-a îmbrăţişat [creştinismul] din convingere faţă de adevărul lui sau din motive politice. Sigur este că această religie, deşi primind din partea puterii romane numai stigmatizare tacită sau persecuţie activă, se răspândise în popor, astfel încât Constantin adoptând-o s-a întărit în afecţiunea soldaţilor. … Cursul pe care l-a urmat împăratul în faptul că s-a declarat creştin a indicat ambiţie lumească, şi nu spiritul lui Cristos, care zice: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”. Constantin a făcut creştinismul religia imperiului, şi de atunci înainte găsim influenţa lui mânjită cu lucruri pământeşti. . . . Nici un episcop anume nu era privit ca şi cap al întregii Biserici, dar în realitate împăratul era astfel. În această calitate el a convocat conciliul de la Niceea, luând partea lui Atanasie în controversa acestuia cu Arius. Conciliul a fost de acord cu împăratul.*


*Willard’s Universal History, pag. 163.


Oricare ar fi fost avantajele rezultate din achiziţia unui prozelit imperial, el se distingea între multele mii de supuşi ai săi care îmbrăţişaseră doctrinele creştinismului mai degrabă prin splendoarea purpurei decât prin superioritatea înţelepciunii sau a virtuţii. . . . Acelaşi an al domniei lui în care a convocat conciliul de la Niceea a fost murdărit prin execuţia fiului său mai mare. Recunoştinţa bisericii a preamărit virtuţile şi a scuzat greşelile unui protector generos care a aşezat creştinismul pe tronul lumii romane”.**


**Gibbon, Vol. II, pag. 269.


Astfel deci, sub domnia lui Constantin opoziţia imperiului faţă de creştinism a dat loc favorii, iar Pontifex Maximus imperial a devenit protectorul pretinsei, dar de fapt apostatei Biserici a lui Cristos; şi, luând-o de mână, a ajutat-o să ((B291)) ajungă la un loc de popularitate şi splendoare din care mai târziu, deoarece puterea imperială slăbea, a fost în stare să-şi pună propriii ei reprezentanţi pe tronul religios al lumii, ca Principali Conducători Religioşi — Pontifex Maximus.

Dar este o greşeală a presupune, aşa cum fac mulţi, că Biserica era în acea vreme curată (fecioară), ridicată deodată la o demnitate şi la o putere care a devenit capcană pentru ea. Tocmai contrariul este adevărat. După cum s-a spus deja, avusese loc o mare depărtare de la puritatea, simplitatea şi libertatea iniţială, la partide ambiţioase legate prin crezuri, ale căror erori şi ceremonii, semănând cu cele ale filosofiilor păgâne, împodobite cu câteva adevăruri şi impuse şi ţintuite cu doctrina chinului veşnic, atrăseseră în biserică o mare hoardă al cărei număr şi influenţă au devenit valoroase pentru Constantin şi au fost respectate şi folosite în consecinţă. Nici un astfel de om lumesc nu s-a gândit vreodată în mod serios să îmbrăţişeze cauza „turmei mici”, umile, asemenea lui Cristos — Biserica într-adevăr consacrată, ale căror nume sunt scrise în cer. Popularitatea printre soldaţii săi, menţionată de istorici, se deosebeşte mult de popularitatea printre adevăraţii soldaţi ai crucii.

Ca dovadă la aceasta, să cităm aici din istorie privitor la starea societăţii religioase sub Diocleţian, predecesorul lui Constantin, care, către sfârşitul domniei sale, crezând că creştinii încercaseră să-i distrugă viaţa, a devenit amarnic împotriva lor şi i-a persecutat, poruncind distrugerea Bibliilor, exilarea episcopilor şi în cele din urmă decretând moartea celor care se împotriveau acestor hotărâri. Gibbon spune* despre această epocă:


*Vol. II, pag. 53, 57


„Diocleţian şi asociaţii săi confereau adesea funcţiile cele mai importante persoanelor care-şi mărturiseau aversiunea faţă de cultul zeilor, dar care dădeau dovadă de aptitudini adecvate pentru slujirea statului. Episcopii deţineau un rang de cinste în provinciile lor şi erau trataţi cu distincţie ((B292)) şi respect, nu numai de popor, ci chiar şi de magistraţi. Aproape în fiecare oraş se constata că vechile biserici erau neîncăpătoare pentru numărul crescând al prozeliţilor, iar în locul lor erau ridicate clădiri mult mai impunătoare şi mai spaţioase pentru închinarea publică a credincioşilor. Corupţia moravurilor şi a principiilor, atât de convingător deplânsă de Eusebiu, poate fi considerată nu numai ca o consecinţă, ci şi ca o dovadă a libertăţii de care se bucurau şi de care abuzau creştinii sub domnia lui Diocleţian. Prosperitatea slăbise puterea disciplinei. Înşelăciunea, invidia şi răutatea stăpâneau în fiecare adunare. Prozeliţii râvneau la funcţiile episcopale care din zi în zi deveneau un obiect tot mai vrednic de ambiţia lor. Episcopii, care luptau unii contra altora pentru întâietate eclesiastică, prin conduita lor păreau să pretindă o putere lumească şi tiranică în biserică; iar credinţa vie care deosebea încă pe creştini de păgâni se arăta mult mai puţin în viaţa lor decât în controversatele lor scrieri.

Povestea lui Pavel din Samosata, care ocupa scaunul de metropolitan [episcopal] în Antiohia în timpul când Răsăritul era în mâinile lui Odenatus şi ale Zenobiei, poate servi spre a ilustra starea şi caracterul acelor vremuri [270 d. Cr.]. Pavel considera slujirea bisericii ca o profesie foarte avantajoasă. Jurisdicţia sa eclesiastică era coruptă şi lacomă; el storcea adesea contribuţii de la cei mai avuţi dintre credincioşi, şi întorcea spre folosul personal o parte considerabilă din veniturile publice. [Criticii pretind, spune Gibbon, că Pavel ocupa funcţia de Ducenarius sau procurator imperial, cu un salariu anual de 200 sesterţi — 77.000 dolari]. Prin mândria şi luxul lui, religia creştină a fost făcută respingătoare în ochii neamurilor. Sala de conciliu şi tronul său, splendoarea cu care apărea în public, mulţimea rugătoare care-i solicita atenţia, mulţimea scrisorilor şi petiţiilor ale căror răspunsuri le dicta, şi graba continuă a afacerilor în care era implicat, erau situaţii mult mai potrivite cu starea unui magistrat civil decât cu umilinţa unui episcop din vremea timpurie. Când îşi moraliza poporul de la amvon, Pavel afişa stilul metaforic şi gesturile teatrale ale sofiştilor ((B293)) asiatici, în timp ce catedrala răsuna de cele mai extravagante aclamaţii spre lauda elocvenţei sale divine. Faţă de cei care se împotriveau puterii sale sau refuzau să-i linguşească vanitatea, prelatul din Antiohia era arogant, rigid şi neînduplecat, dar relaxa disciplina şi împărţea cu dărnicie clerului dependent de el comorile bisericii”.

Astfel, sub domnia lui Constantin orice piedică a fost în cele din urmă înlăturată, şi, după cum vom afla, organizarea papalităţii — biserica nominală sub conducerea episcopului Romei ca papă — s-a efectuat în grabă.

Dezvoltarea rapidă a lui Anticrist

Dezvoltarea rapidă a ierarhiei papale după ascensiunea lui Constantin este o trăsătură remarcabilă a istoriei acesteia. „Prinţul acestei lumi” şi-a ţinut făgăduinţa de a da putere şi stăpânire ca răsplată pentru închinarea şi supunerea faţă de el (Mat. 4:8, 9). Prin Edictul din Milano, Constantin a dat securitate legală pentru posesiunile Bisericii, şi creştinii şi-au redobândit pământurile pierdute înainte. Un al doilea edict, din 321 d. Cr., a acordat libertatea de a lăsa Bisericii proprietăţi prin testament, în timp ce Constantin însuşi a dat un exemplu de liberalitate şi a împărţit cu dărnicie bogăţii clerului creştin, fără reţinere. Acest exemplu dat de împărat a fost urmat de mii de supuşi ai săi, ale căror daruri făcute în timpul vieţii şi moşteniri lăsate în ceasul morţii se scurgeau în vistieria bisericească. White spune:*


*White’s Universal History, pag. 155


„Biserica Romei a început de timpuriu să-şi asume autoritate asupra altora [asupra bisericilor din alte oraşe şi ţări], atât prin numărul şi bogăţia convertiţilor ei, cât şi prin poziţia sa în cetatea capitală. Multe împrejurări au contribuit la creşterea influenţei episcopului ei, cu toate că uzurparea şi ambiţia lui au fost o vreme energic respinse. Transferarea scaunului puterii [de către Constantin, din Roma la Constantinopol, în 334 d. Cr.] a mărit puterea bisericii apusene prin faptul că a conferit magistratura principală episcopului. La aceasta trebuie ((B294)) adăugată aprobarea dată de Graţian şi Valentinian obiceiului de a face apel la Roma şi pelerinajele frecvente la mormintele sfântului Petru, sfântului Pavel şi ale altor martiri.”

După moartea lui Constantin, diferitele întâmplări fericite din Imperiul Roman par să fi contribuit la propăşirea bisericii apostate şi la dezvoltarea lui Anticrist, căci nu fusese efectuată încă o unire sub un cap sau papă, privit ca reprezentantul sau locţiitorul lui Cristos. Împăraţii care i-au urmat lui Constantin, până la Theodosius, au continuat să se considere capii bisericii, în care se concentra autoritatea divină. Cu toate că nici unul din cei 1800 de episcopi ai imperiului nu era încă pregătit să pretindă recunoaşterea ca şi cap sau papă, câţiva erau cu ochii pe acest premiu, iar împăraţilor li s-a arătat superficialitatea pretenţiilor lor la titlul de Pontifex-Maximus, prin argumentul că deoarece ei se închinau la sfinţii morţi, datorau un respect asemănător şi faţă de reprezentanţii lor vii — episcopii. Totuşi, în edictele lor, împăraţii se refereau în mod repetat la imperiu ca la o ierarhie divină şi la ei înşişi ca la nişte personaje divine.*


*Vezi Gibbon, Vol. II, pag. 108.


Puterea şi stăpânirea episcopului Romei a venit repede: la cincizeci de ani de la stabilirea legală a creştinismului, bogăţia şi demnitatea lui, ca episcop al capitalei şi oraşului principal al lumii, erau foarte mari. Ammianus, un istoric contemporan, descriindu-i bogăţia şi ostentaţia zice: „El i-a întrecut pe regi în strălucire şi măreţie; se plimba în cele mai impunătoare trăsuri, era înveşmântat în cele mai fine straie şi se distingea prin luxul şi mândria lui”. Mutarea scaunului imperial la Constantinopol, expunerea cetăţii Romei la invazia barbarilor din nord, schimbările neîntrerupte de generali şi de guvernatori ai imperiului aflat în cădere rapidă l-au lăsat pe episcopul bisericii ((B295)) Romei oficialitatea cea mai stabilă şi cea mai onorată acolo; şi prestigiul lui în creştere treptată a sporit atât prin mutarea splendorilor rivale ale curţii imperiale la Constantinopol, cât şi prin reverenţa ataşată însuşi numelui Romei printre toate popoarele lumii.

Spre a ilustra acestea, observăm că în 455 d. Cr., când cetatea Roma a fost invadată şi prădată de vandali şi peste tot în jur era suferinţă şi pustiire, Leon, episcopul Romei, a profitat de ocazie ca să le vâre în cap tuturor, atât barbarilor cât şi romanilor, pretenţia sa la putere spirituală. Faţă de barbarii necivilizaţi şi superstiţioşi, deja viu impresionaţi de ceea ce vedeau în jurul lor din măreţia şi bogăţia Romei, Leon, îmbrăcat în hainele sale pontificale, a exclamat: „Băgaţi de seamă! Eu sunt succesorul sfântului Petru căruia Dumnezeu i-a încredinţat cheile împărăţiei cerurilor, şi porţile iadului nu pot birui biserica Lui; eu sunt reprezentantul viu al puterii divine pe pământ; sunt Cezar, un Cezar creştin, conducând în dragoste, căruia toţi creştinii îi datorează supunere; eu ţin în mâinile mele blestemele iadului şi binecuvântările cerului; eu îi absolv pe toţi supuşii de ascultarea faţă de regi; eu dau şi iau, prin drept divin, toate tronurile şi principatele creştinătăţii. Fiţi atenţi cum pângăriţi patrimoniul dat mie de către regele vostru nevăzut; da, plecaţi-vă capetele înaintea mea şi rugaţi-vă ca mânia lui Dumnezeu să poată fi evitată”.

Episcopul Romei a profitat în mod eficient de veneraţia locului şi a numelui, curând pretinzând superioritate asupra tuturor celorlalţi episcopi, guvernatori şi conducători. Curând el a pretins nu numai stăpânirea eclesiastică a lumii, ci şi stăpânirea civilă: că dreptul de a încorona şi a deposeda de coroană, de a face şi de a degrada pe vreunul şi pe toţi conducătorii vechiului Imperiu Roman era dreptul şi moştenirea bisericii Romei, pe care, s-a pretins, Dumnezeu o investise astfel cu stăpânirea pământului. Aceste pretenţii ((B296)) au fost ridicate în mod repetat şi au fost respinse în mod repetat de către episcopii împotrivitori, aşa încât ar fi imposibil a se stabili un an anume ca dată a începutului ei. Cât despre sine, papalitatea pretinde că a fost organizată în zilele apostolilor şi că Petru a fost primul papă; dar acest fapt nu numai că este nedovedit, ci este cu hotărâre contrazis de întreaga istorie, care arată că deşi fărădelegea ambiţiei a lucrat secret un timp îndelungat, ea a fost împiedicată să se dezvolte în Anticrist şi să ridice asemenea pretenţii deschise, până când Imperiul Roman a început să se descompună.

De atunci încolo avem de-a face cu Anticristul, a cărui treptată dezvoltare şi organizare din ambiţia care a lucrat în ascuns, sunt un preludiu potrivit al teribilului caracter manifestat după ce a fost înşfăcată puterea râvnită — de la 539 d. Cr. până la 1799 d. Cr., adică 1260 de ani. Din această perioadă, primii 300 de ani marchează ridicarea acestei puteri laice; ultimii 300 de ani marchează declinul ei sub influenţa Reformei şi a civilizaţiei, iar perioada intermediară, de şapte secole, cuprinde timpul gloriei papalităţii şi „veacurile întunecate” ale lumii, pline de înşelăciuni şi de amăgiri în numele lui Cristos şi al adevăratei religii.

Un scriitor romano-catolic confirmă întru totul constatările noastre asupra acestui subiect, şi noi prezentăm cuvintele sale cu toată spoiala lor, ca mărturie întăritoare. Dând, cu entuziasm fierbinte, o descriere a ridicării papalităţii la putere lumească, descriind-o ca pe o plantă de origine cerească şi prin urmare cu o creştere rapidă şi cu mare înălţare în lume, el spune:

„Ascensiunea puterii laice a papilor prezintă minţii unul din fenomenele cele mai extraordinare pe care analele rasei umane le oferă spre uimirea şi admiraţia noastră. Printr-o combinaţie neobişnuită de împrejurări coincidente, a crescut în tăcere şi constant o nouă putere şi o nouă stăpânire, pe ruinele acelui Imperiu Roman care îşi întinsese stăpânirea, sau se făcuse ((B297)) respectat de aproape toate naţiunile, popoarele şi rasele care au trăit în perioada puterii şi a gloriei sale; iar acea putere nouă, de origine umilă, a prins rădăcină mai adâncă şi curând a exercitat o autoritate mai largă decât imperiul ale cărui ruine uriaşe ea le-a văzut sfărâmate în bucăţi şi prefăcându-se în praf. Chiar în Roma puterea succesorului lui Petru a crescut alături de cea a împăratului şi sub umbra ei protectoare; şi astfel a fost influenţa crescândă a papilor, încât maiestatea supremului Pontif promitea să întunece în scurtă vreme strălucirea purpurei.

Mutarea de către Constantin a sediului imperiului din Apus în Răsărit, de pe malurile istorice ale Tibrului pe frumoasele ţărmuri ale Bosforului, a pus temelie largă unei suveranităţi care în realitate a început de la acea importantă schimbare. Practic, aproape din ziua aceea, Roma, care fusese martora naşterii, tinereţii, strălucirii şi decăderii puternicului neam prin care numele ei fusese dus împreună cu vulturii ei până în regiunile cele mai îndepărtate ale lumii cunoscute atunci, a fost treptat abandonată de moştenitorii renumelui ei; şi poporul ei, părăsit de împăraţi şi pradă uşoară pustiirilor barbare cărora nu mai avea curajul să li se împotrivească, a văzut în episcopul Romei păzitorul, protectorul, părintele lui. An de an autoritatea laică a papilor creştea în formă şi se întărea în putere, fără violenţă, fără vărsare de sânge, fără înşelăciune, prin forţa împrejurărilor copleşitoare, modelate, ca şi cum ar fi fost evident, de mâna lui Dumnezeu.”

În timp ce romano-catolicii înfăţişează astfel ascensiunea papalităţii pe ruinele Romei păgâne ca un triumf al creştinismului, cei care cunosc adevăratul spirit al creştinismului caută în zadar să vadă vreo urmă din acest spirit în prostituarea Bisericii şi în alianţa ei nesfântă cu lumea. Adevăraţii creştini nu pot să vadă în avantajele date de ignoranţă, superstiţie, calamităţi şi diversele împrejurări ale timpurilor de care a profitat biserica Romei, nici o dovadă a intervenţiei divine în favoarea ei. Ei nu pot nici descoperi, în ((B298)) înălţarea bisericii Romei la putere şi la glorie pământească, vreo adeverire a făgăduinţei Domnului faţă de Biserica adevărată, de a o înălţa la timpul cuvenit — după ce Anticristul va fi venit şi se va fi dus, pentru că înălţarea Bisericii adevărate nu va fi la un tron pătat de sânge şi mânjit de crime, aşa cum a fost tronul papalităţii chiar de la începutul ei; nici adevăratul Cristos nu va avea vreodată nevoie să cheme pe împăraţii pământului să-I stabilească sau să-I apere puterea. Semnele care deosebesc falsa împărăţie de adevărata Împărăţie a lui Cristos sunt uşor de recunoscut de către cei familiarizaţi, prin Scripturi, cu adevăratul Cristos şi cu corpul Său, adevărata Biserică, cu principiile pe care trebuie să fie stabilită Împărăţia Sa şi cu obiectivul pentru care aceasta trebuie să fie stabilită.

Dar nimeni să nu presupună că Biserica adevărată a lui Cristos, chiar şi în acele vremuri corupte, a fost fie stinsă, fie pierdută din vedere. „Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi” în fiecare vârstă şi în orice condiţii. Ca grâu le-a fost permis să crească în mijlocul unui câmp năpădit de neghină; ca aur au fost în cuptor, fiind încercaţi şi purificaţi şi „învredniciţi să avem parte de moştenirea sfinţilor în lumină”. Este adevărat, calea mulţimii, care s-au numit ei înşişi creştini, ocupă locul cel mai proeminent în paginile istoriei; dar fără îndoială că un mic număr de credincioşi, prin toate persecuţiile şi în mijlocul tuturor vicleniilor amăgitoare ale Tainei Fărădelegii, au umblat vrednici de chemarea lor de sus, au fost aşezaţi să se odihnească şi înregistraţi de către Dumnezeu ca moştenitori ai coroanei care nu se veştejeşte, păstrată pentru ei în cer.

Astfel, în paginile istoriei este clar arătat că acest Om al Păcatului, Anticrist, s-a născut la Roma; şi că, deşi la început a avut împotrivire, el s-a ridicat treptat la putere, sau, aşa cum este exprimat în profeţia lui Daniel, ca „un corn mic”, a ieşit din capul acelei vechi fiare romane, acea fiară „grozav de înspăimântătoare” căreia Daniel nu i-a putut găsi nici un nume şi care avea o asemenea putere de a răni şi de a nimici. ((B299)) Şi, mergând mai departe, vom găsi că istoria lui Anticrist corespunde exact nu numai cu profeţia lui Daniel, ci şi cu toate profeţiile consemnate cu privire la el.

Caracterul lui Anticrist În istorie

După ce am găsit locul lui Anticrist, mergem mai departe să comparăm caracterul papalităţii cu profeţiile consemnate, care descriu caracterul şi faptele lui Anticrist sau ale Omului Păcatului.

Unii ar putea întreba dacă este corect să trecem peste împăraţii Romei (care au pretins a fi conducători religioşi supremi), fără a numi sistemul lor Anticrist, şi să aplicăm acest titlu complet şi în întregime sistemului papal organizat. Răspundem că în mod cert este corect, şi trimitem din nou pe cititor la definiţia dată deja lui Anticrist, aşa cum este folosită în Scripturi, adică în loculîn loc de, adică, a fi un imperiu spiritual: el trebuie să pretindă a conduce împărăţiile pământului prin această autoritate spirituală; el trebuie să fie nu numai un împotrivitor, ci şi o falsificare, denaturând şi pretinzând că este Împărăţia lui Cristos şi exercitând ceea ce la timpul potrivit al lui Dumnezeu va fi autoritatea adevăratului Cristos, Biserica glorificată şi completă sub singurul Cap şi Domn adevărat — adevăratul Pontifex Maximus.

Papalitatea nu numai că pretinde a fi Împărăţia glorificată a lui Cristos făgăduită de Domnul, de apostoli şi de profeţi, ci ea îşi aplică sieşi şi capilor săi succesivi (papii, care, după cum pretinde ea, iau locul lui Cristos, ca Pontif, Şef sau Împărat al acestei împărăţii) toate acele pasaje din profeţiile care descriu gloria Milenară a lui Cristos. Şi „ducând în rătăcire pe alţii şi fiind duşi şi ei în rătăcire” (prin teoriile lor false, dezvoltate încet în decursul veacurilor prin ambiţia păcătoasă după mărire), papii au aranjat piesă cu piesă titlurile tuturor celor asociaţi în ierarhie, îmbrăcămintea lor strălucitoare, ceremoniile lor ((B300)) impunătoare, catedralele lor grandioase cu slujbe solemne, copleşitoare, pe o scară care să corespundă cât mai mult posibil cu pretenţiile lor — ambianţă strălucitoare, îmbrăcăminte şi ceremonii potrivite, cât puteau de bine, cu splendorile şi cu măreţia prezentată de profeţi.

De exemplu, citim în Psalmul 2:12: „Sărutaţi pe Fiul, ca să nu Se mânie şi să nu pieriţi pe calea voastră, căci mânia Lui este gata să se aprindă”. Aceasta nu este o poruncă să sărutăm literal, ci să ne supunem de bună voie şi cu bucurie Domnului nostru, şi se aplică la ora actuală, când, în pregătirea marii şi adevăratei domnii Milenare a adevăratului Cristos, împăraţii sau mai-marii pământului, din punct de vedere politic, social, financiar şi eclesiastic, sunt încercaţi dacă sunt sau nu dispuşi să se aplece în faţa reglementărilor drepte care îşi au acum timpul să intre în acţiune. Cei ce se împotrivesc dreptăţii se împotrivesc sceptrului acestui Împărat al slavei, şi toţi aceştia vor fi răsturnaţi în marele timp de strâmtorare care introduce domnia Milenară a noului Împărat: toţi cei care nu-I vreau domnia vor fi ucişi (Luca 19:27). „Vrăjmaşii lui vor linge ţărâna” — vor fi învinşi.

Aplicând greşit această profeţie la împărăţia sa falsă, capul reprezentativ al lui Anticrist, papa, în zilele înfloritoare ale prosperităţii sale, a făcut pe regi şi pe împăraţi să se închine înaintea lui, ca înaintea lui Cristos, şi să-i sărute degetul mare de la picior — aplicând aceasta ca o împlinire a acestei profeţii.

Asemenea pretenţii sunt în mod foarte general trecute uşor cu vederea de către cei care studiază profeţia şi de către scriitori, deşi ei găsesc şi în mod special remarcă imoralităţile; dar în aceasta ei greşesc mult, deoarece nedreptăţile au fost destul de abundente în fiecare veac şi n-ar necesita asemenea descrieri profetice speciale, cum sunt date despre Anticrist. Chiar dacă s-ar fi dovedit că cei aflaţi în legătură cu sistemul papal au fost adevărate modele de moralitate, totuşi el ar fi ((B301)) identic cu personajul indicat în Scripturi ca marele Anticrist — falsificarea care şi-a atribuit titlurile, privilegiile, puterile şi reverenţa aparţinând Unsului Domnului. Ca falsificare, el a denaturat şi planul lui Dumnezeu cu privire la alegerea unei „turme mici” sau a unei Biserici în timpul prezent; şi a pus cu totul la o parte adevărata speranţă a Bisericii şi pregătirile Domnului pentru binecuvântarea lumii în timpul domniei Milenare a lui Cristos — pe care Anticrist o prezintă ca împlinită în propria sa domnie.

Efectele rele ale unei asemenea pervertiri şi denaturări a planului lui Dumnezeu cu greu pot fi evaluate. Ele au fost sursa directă din care au izvorât toate doctrinele stricate introduse una după alta pentru a sprijini pretenţiile şi a mări demnitatea Anticristului. Cu toate că Reforma, cu trei secole în urmă, a introdus o eră de studiere a Bibliei şi de libertate a gândirii, şi a dus la respingerea multor rele şi erori, totuşi falsificarea a fost pe o scară atât de elaborată, atât de completă în toate părţile şi aranjamentele ei, şi a amăgit atât de complet întreaga lume, încât, chiar după ce Luther şi mulţi alţii au recunoscut papalitatea ca rezultatul marii lepădări de credinţă — Anticristul din profeţie — ei, în timp ce au denunţat-o ca sistem, au ţinut cu tărie la teoria falsă care a condus la erorile ei specifice de doctrină şi practică. Până în ziua de azi, marea majoritate a protestanţilor din toate confesiunile sprijină teoria lui Anticrist, că Împărăţia lui Cristos a fost stabilită. Unii s-au străduit să facă aşa cum a făcut papalitatea — să-şi organizeze biserica sub conducerea unei persoane ca şi cap — în timp ce alţii pun în locul acestui cap un conciliu sau sinod; dar toţi sunt sub înşelarea impusă de interpretarea falsă şi amăgitoare a doctrinelor Scripturii, începută de Anticrist — că domnia Împărăţiei lui Cristos este acum şi nu într-un timp viitor, şi tăgăduind veacul viitor, cum face Anticrist, ei, ca şi acel sistem, sunt nepăsători în privinţa deplinei dezvoltări a ((B302)) sfinţeniei printre credincioşi şi sunt mai degrabă zeloşi pentru realizarea acum a lucrării veacului viitor (convertirea lumii) — aşa de mult încât adesea sunt dispuşi să denatureze planul şi Cuvântul lui Dumnezeu şi să inventeze teorii pentru a speria lumea şi a o duce la o pretenţie de evlavie; şi sunt dispuşi de asemenea să recurgă la metode îndoielnice şi lumeşti pentru a le creşte atracţia, pentru a face diferitele lor sisteme cu atât mai ademenitoare pentru cei neconvertiţi, pe care ei, ca Anticrist, sunt dispuşi să-i numere în rândurile lor din mândrie şi ca să facă impresie bună.

Aceştia cu greu pot să vadă că papalitatea este Anticristul. Cum ar putea, atâta timp cât credinţa este otrăvită, iar judecata este încă în mare măsură orbită de însăşi esenţa erorii lui Anticrist. Trebuie să fie văzute mărimea, grandoarea şi necesitatea Împărăţiei Milenare a lui Cristos şi a operei ei de binecuvântare a tuturor familiilor pământului, înainte de a putea fi apreciată măsura falsificării lui Anticrist, sau de a putea fi evaluate corect pagubele acestuia pentru adevăr şi influenţa lui pustiitoare şi profanatoare în biserica nominală sau în templul lui Dumnezeu.

Nimeni nu trebuie să fie surprins de caracterul complet al acestei falsificări, dacă ne gândim că ea este opera lui Satan şi că a fost copiată după tipurile şi ilustraţiile gloriei viitoare prezentată în Scripturi. Văzând că venise timpul pentru alegerea Bisericii şi că adevărurile sădite de Domnul nostru şi de apostoli câştigaseră repede avans faţă de toate religiile păgâne, căutând pe cei blânzi oriunde mergeau, marele adversar a încercat să distrugă puritatea Bisericii şi să întoarcă pe alte căi şi pe căi false ceea ce nu putea opri. Astfel triumful lui Anticrist, precum şi puterea lui actuală, a fost în realitate succesul lui Satan. Dar vedem aici înţelepciunea lui Dumnezeu; căci în timp ce succesul lui Anticrist părea să prevestească înfrângerea planului lui Dumnezeu, în

((B303))

BISERICA LUI DUMNEZEU,
PREOŢIMEA ÎMPĂRĂTEASCĂ

———-

TIPUL ADEVĂRAT

Aaron şi urmaşii săi — preot principal sau mare preot, cap, reprezentant şi purtător de cuvânt.
——–
Preoţii subordonaţi, a căror demnitate oficială, drepturi
şi privilegii în serviciu sunt primite prin Aaron, al cărui corp
ei îl reprezintă, au fost tipuri ale Bisericii lui Cristos.

REALITATEA ÎN TIMPUL MILENIULUI

Isus Cristos, Domnul, Capul şi reprezentantul nostru;
Marele Preot al mărturisirii sau rânduielii noastre.
——–
Biserica glorificată, Corpul lui Cristos, părtaşi ai gloriei,
maiestăţii şi funcţiei Sale de conducător, ale căror funcţii vor diferi,
după cum stea de stea se deosebeşte în slavă.

FALSIFICAREA

Papii, fiecare la rândul lui, mare preot al ierarhiei papale;
domnul, capul şi purtătorul ei de cuvânt.
——–
Biserica Romei, constând din episcopi şi prelaţi, care
au parte de demnităţile ierarhiei, deşi diferen-ţiindu-se în grade
de onoare — cardinali, episcopi etc.

Supuse ierarhiei sunt ajutoarele, după cum urmează:

TIPUL ADEVĂRAT

Leviţii care făceau servicii legate de Tabernacolul tipic
— învăţarea etc., etc. Un ordin inferior de preoţi
cărora nu le era permis să intre sau să privească
în Sfânta Sfintelor (tipică pentru natura spirituală).

——–

Întregul Israel era învăţat şi îndrumat de ierarhia descrisă
mai sus. În Moise, care a fost un tip al Cristosului complet,
ei au avut profet, preot şi rege, tip al autorităţii Milenare a
lui Cristos (Fapt. 3:22).

REALITATEA ÎN TIMPUL MILENIULUI

Faza pământească a Împărăţiei lui Dumnezeu prin care Biserica
glorificată va avea contact mai direct cu lumea, învăţând-o,
guvernând-o etc., şi care de asemenea va avea comuniunea cea
mai strânsă cu Biserica spirituală în glorie.
——–
Lumea va fi învăţată, îndrumată, condusă şi ajutată de Împărăţia lui
Dumnezeu, descrisă mai sus, şi de reprezentanţii ei pământeşti
care vor avea toată puterea şi va trebui să li se dea ascultare;
toţi cei care vor asculta nu vor fi „nimiciţi” (Fapt. 3:23).

FALSIFICAREA

Preoţii subordonaţi papalităţii, care nu sunt părţi sau membri ai
bisericii sau ierarhiei, ci sunt numiţi „fraţi” şi „surori”.
Dintre ei sunt învăţătorii, infirmierele etc., în contact direct
atât cu poporul cât şi cu ierarhia.
——–
Papalitatea pretinde supunerea lumii la conducerea şi la
învăţăturile ei — ca fiind Împărăţia lui Dumnezeu. Preoţimea de
rând este agentul ei. Când era în putere încerca să-şi
impună legile şi să-i „nimicească” pe cei ce nu se supuneau.

((B304))

realitate el conlucra, deşi fără să ştie, la asigurarea succesului planului Său, căci adevăraţii consacraţi încercaţi, iar credincioşia lor faţă de Cuvântul lui Dumnezeu atât de amănunţit probată, ca prin îngăduirea acestei mari falsificări.

Tabela însoţitoare va servi să arate cât de completă a fost falsificarea organizării viitoare a Împărăţiei lui Cristos în papalitate şi cum ea a fost luată din preoţia evreiască tipică.

Mosheim, explicând ridicarea sistemului ierarhic în Biserică, arată foarte clar această falsificare, în cuvintele următoare, din Volumul 1, pagina 337:

„Câtă vreme rămânea cea mai mică probabilitate ca Ierusalimul să-şi ridice iarăşi cândva capul din ţărână, învăţătorii creştini şi bătrânii nu şi-au luat nici un titlu sau distincţie, cel puţin nici unul din cei mai modeşti şi mai umiliţi; dar când soarta acestei cetăţi a fost pecetluită de către Hadrian [135 d. Cr.] şi când evreii nu mai puteau nutri nici cea mai vagă speranţă de a vedea vechiul lor guvernământ restabilit, aceiaşi pastori şi slujitori au conceput dorinţa ca turma lor să creadă că ei au urmat la drepturile preoţimii iudaice. În consecinţă episcopii s-au preocupat să dea ca învăţătură ideea că ei au fost înzestraţi cu un caracter asemănător cu cel al Marelui Preot al evreilor, şi prin urmare posedau toate drepturile care fuseseră recunoscute ca aparţinând Pontifului Evreu. Funcţiile preoţilor evrei obişnuiţi au fost, în acelaşi mod, declarate ca revenindu-le presbiterilor din Biserica Creştină, dar sub o formă mai desăvârşită; şi în cele din urmă diaconii au fost aşezaţi pe aceeaşi treaptă cu leviţii, sau slujitori inferiori.”

CAPUL ŞI GURA LUI ANTICRIST
Marile sale cuvinte pline de mândrie

Papa (fiecare papă la rândul său) este capul bisericii false, care este corpul său, întocmai cum Cristos Isus este ((B305)) capul Bisericii adevărate, care este corpul Său. Deoarece capul este reprezentantul corpului şi gura lui vorbeşte pentru corp, aflăm acest aspect al lui Anticrist, după cum trebuie să ne aşteptăm, menţionat în mod proeminent de Scripturi. În Daniel 7:8, 11, 25 şi în Apocalipsa 13:5, 6, gura lui Anticrist ne este arătată în mod special ca o caracteristică principală. Daniel spune că acest corn „avea nişte ochi ca ochii de om” — simbolul inteligenţei şi al unei politici clarvăzătoare. Acest „corn” trebuia să fie deosebit de toate celelalte puteri; trebuia să fie mai înţelept, mai iscusit decât celelalte imperii care au încercat să guverneze lumea; puterea lui trebuia să fie puterea gurii sale (ceea ce rostea), îndrumată de ochii săi (cunoştinţa), mai degrabă decât cea a forţei fizice. Şi nimeni cunoscând istoria papalităţii nu poate tăgădui că imaginile folosite pentru a ilustra puterea şi metodele ei sunt remarcabil de bune.

I s-a dat o gură care rostea lucruri mari şi hule … Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei care îşi au locuinţa în cer.” „El va rosti cuvinte împotriva Celui Prea Înalt.” Apoc. 13:5, 6; Dan. 7:8, 25.

Nu trebuie să uităm că acestea sunt expresii figurative care descriu caracterul şi pretenţiile „fiarei” simbolice (guvernământ) şi ale „cornului” (putere) care iese din vechea fiară sau vechiul Imperiu Roman. În unele privinţe papalitatea a fost un guvernământ nou („fiară”), deosebit de vechiul Imperiu Roman; iar în alte privinţe ea a fost un corn sau o putere printre altele ieşite din acest imperiu, care pentru un timp a deţinut control superior asupra celorlalte coarne sau puteri. Ea este prezentată în simbol din ambele puncte de vedere, aşa încât să fie cât mai complet localizată şi indicată.

Marile cuvinte arogante, sau hule, ale lui Anticrist, acoperă întreaga perioadă a îndelungatei sale cariere. Cuvântului „hulă” în zilele noastre i se atribuie de obicei numai un sens ((B306)) vulgar, ca şi cum ar fi legat numai de cele mai vulgare forme de blestem şi de blasfemie. Însă cuvântul „hulă”, în adevăratul lui sens, se aplică la orice ofensă „Hulă înseamnă a atribui lui Dumnezeu ceea ce este contrar naturii Sale şi nu-I aparţine — şi a tăgădui ceea ce-I aparţine”. (Vezi dicţionarul Webster neabreviatla cuvintele blasfemie şi blasfemator.) Şi ca dovadă că acesta este sensul în care este folosit cuvântul „hulă” în Scripturi, observaţi modul în care l-au folosit Domnul nostru şi fariseii: „Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru hulă şi pentru că Tu, care eşti un om, Te faci pe Tine Însuţi Dumnezeu”. Isus le-a răspuns: „Cum ziceţi voi Aceluia pe care Tatăl L-a sfinţit şi L-a trimis în lume: «Huleşti!», pentru că am spus: Eu sunt Fiul lui Dumnezeu?” Ioan 10:33, 36; vezi şi Marcu 14:61-64.

Având înaintea noastră definiţia potrivită a cuvântului „hulă”, cât de evident trebuie să fie chiar şi pentru cele mai simple minţi că marile cuvinte arogante şi pretenţiile lăudăroase ale papalităţii au fost, toate, hule. Stabilirea unei împărăţii false a lui Dumnezeu a fost o calomnie la adresa guvernământului lui Dumnezeu, o hulă grosolană şi o denaturare a caracterului, a planului şi a cuvântului Său. Caracterul lui Dumnezeu, adică „numele” Său, a fost hulit în miile de edicte monstruoase, de bule şi decrete scoase în numele Său de către lungul şir al celor care au pretins că-L reprezintă pe Fiul Său ca locţiitori; şi cortul lui Dumnezeu, adevărata Biserică, a fost hulit prin sistemul fals care a pretins că-i ţine locul — care a pretins că credincioşii lui erau adevăratul şi singurul cort sau Biserică a lui Dumnezeu. Dar să lăsăm istoria să ne spună despre aceste mari cuvinte arogante, despre aceste pretenţii hulitoare pe care papii succesivi le-au rostit şi aprobat în calitate de capi ai lui Anticrist.

Într-o lucrare intitulată „Papa, vicarul lui Cristos, capul Bisericii”, scrisă de celebrul romano-catolic, Monseniorul ((B307)) Capel, se găseşte o listă cuprinzând nu mai puţin de şaizeci şi două de titluri hulitoare aplicate papei; şi, să se noteze, acestea nu sunt doar nişte titluri moarte din trecut, căci ele au fost puse în ordine de unul dintre cei mai de frunte scriitori ai papalităţii care sunt în viaţă. Cităm din listă după cum urmează:

„Cel mai divin dintre toţi capii”
„Sfântul Părinte al părinţilor”
„Pontif suprem peste toţi prelaţii”
„Supraveghetorul religiei creştine”
„Păstorul suprem — păstorul păstorilor”
„Cristos prin ungere”
„Avraam prin patriarhat”
„Melhisedec după rânduială”
„Moise în autoritate”
„Samuel în funcţia de judecător”
„Mare preot, episcop suprem”
„Prinţul episcopilor”
„Moştenitor al apostolilor; Petru în putere”
„Purtătorul cheii Împărăţiei cerurilor”
„Pontif numit cu deplinătatea puterii”
„Vicarul lui Cristos”
„Preot suveran”
„Capul tuturor sfintelor biserici”
„Şeful bisericii universale”
„Episcop al episcopilor, adică Suveran Pontif”
„Conducătorul casei Domnului”
„Domn apostolic şi părinte al părinţilor”
„Păstor şi învăţător principal”
„Medicul sufletelor”
„Stâncă pe care porţile îngâmfate ale iadului n-o biruie”
„Papă infailibil”
„Capul tuturor sfinţilor preoţi ai lui Dumnezeu”.

Pe lângă lunga listă de titluri din care cele de sus sunt exemple, autorul dă citatele următoare dintr-o scrisoare pe ((B308)) care Sf. Bernard, abate de Clairvaux, i-a scris-o papei Eugenius al III-lea, în 1150 d. Cr.:

„Cine eşti tu? Marele preot, supremul episcop. Tu eşti prinţul episcopilor, tu eşti moştenitorul apostolilor. Tu eşti Abel în întâietate, Noe în guvernare, Avraam în rang patriarhal, Melhisedec în rânduială, Aaron în demnitate, Moise în autoritate, Samuel în funcţia de judecător, Petru în putere, Cristos În ungere. Tu eşti cel căruia îi sunt date cheile cerului, cel căruia îi sunt încredinţate oile. Sunt într-adevăr şi alţi portari ai cerului şi alţi păstori ai turmelor; dar tu eşti cu atât mai glorios cu cât ai şi moştenit, în altă manieră, aceste două nume înaintea tuturor celorlalţi. . . . Puterea altora este limitată prin hotare clare; a ta se întinde chiar şi asupra acelora care au primit autoritate peste alţii. Nu poţi tu, atunci când survine un motiv just, să închizi cerurile împotriva unui episcop, să-l destitui din funcţia sa episcopală şi să-l predai Satanei? Astfel privilegiul tău este neschimbător, atât în privinţa cheilor date ţie, cât şi în privinţa oilor încredinţate în grija ta.”

Toate aceste titluri linguşitoare, hulitoare, le-au fost aplicate pontifilor romani şi au fost primite de ei cu mulţumire de sine şi cu o evidentă satisfacţie, ca aparaţinându-le pe drept.

De la papa Bonifaciu al VIII-lea avem următorul decret, care încă mai există în legea comună: „Declarăm, spunem, definim, pronunţăm că este necesar pentru mântuire ca fiecare fiinţă umană să fie supusă pontifului roman”. Papa Grigorie al VII-lea, care în anul 1063 a poruncit ca papa să fie numit părinte al părinţilor, extrage ceea ce urmează din Geneza 1:16 pentru a sprijini pretenţiile papale: „Dumnezeu a făcut cei doi mari luminători pe întinsul cerului; luminătorul cel mare ca să stăpânească ziua şi luminătorul cel mic, ca să stăpânească noaptea; amândoi sunt mari, dar unul este mai mare. Pe „întinderea cerului”, care este biserica universală, «Dumnezeu a făcut doi mari luminători», adică a instituit două demnităţi, care sunt autoritatea pontificală şi puterea regală, dar cea care conduce ziua, adică cea spirituală, este mai mare; dar cea care conduce lucrurile trupeşti este mai mică; deoarece, aşa cum ((B309)) soarele se deosebeşte de lună, tot aşa şi papii se deosebesc de împăraţi”. Şi alţi papi au adoptat această interpretare, care a făcut mult pentru a întări ideea de supremaţie papală.

Sfântul Antoniu, arhiepiscopul Florenţei, după ce citează Psalmul 8:4-8, „L-ai făcut cu puţin mai prejos decât îngerii” etc. şi aplicându-l la Cristos, îl transferă la papa prin cuvintele următoare: „Şi fiindcă El ne-a părăsit, nemaifiind prezent în trup, a lăsat pe vicarul [înlocuitorul] Său pe pământ, adică pe suveranul pontif, care se numeşte papa, ceea ce înseamnă părintele părinţilor; aşa că aceste cuvinte pot fi în mod potrivit spuse despre papa. Deoarece papa, după cum a spus Hostiensis, este mai mare decât un om dar mai mic decât un înger, pentru că el este muritor; cu toate acestea, el este mai mare în autoritate şi în putere. Pentru că un înger nu poate consacra corpul şi sângele lui Cristos, nici absolvi sau lega, putere pe care papa o posedă în cel mai înalt grad; un înger nici nu poate rândui sau acorda indulgenţe. El este încoronat cu glorie şi onoare: gloria laudei, pentru că el este numit nu numai fericit, ci preafericit. Cine s-ar îndoi să-l numească fericit, pe cel pe care chiar vârful unei asemenea demnităţi mari l-a înălţat? El este încoronat cu onoarea veneraţiei, aşa încât credincioşii pot să-i sărute picioarele. O veneraţie mai mare nu poate exista. „Închinaţi-vă înaintea aşternutului picioarelor Lui” (Ps. 99:5). El este încoronat cu mărirea autorităţii, pentru că îi poate judeca pe toţi, dar nu poate fi judecat de nimeni — decât dacă se dovedeşte că s-a abătut de la credinţă [credinţa lui Anticrist, fireşte]. Astfel el este încoronat cu o triplă coroană de aur şi este pus „peste toate lucrările mâinilor sale”, pentru a dispune de toţi subordonaţii. El deschide cerul, trimite pe vinovaţi în iad, confirmă imperiile, reglementează întregul cler”.

Conciliul de la Lateran în prima lui sesiune i-a dat papei numele de „Prinţul Universului”, în a doua sesiune l-a numit „Preot şi Rege care trebuie să fie adorat de toţi oamenii şi care este foarte asemănător lui Dumnezeu”, iar în a cincea sesiune a atribuit lui Leon al X-lea profeţiile despre glorioasa domnie a lui Cristos, în aceste cuvinte: „Nu plânge, fiica ((B310)) Sionului, căci iată Leul din seminţia lui Iuda, rădăcina lui David; iată, Dumnezeu ţi-a ridicat un mântuitor”.

Din „Dicţionarul eclesiastic” al lui Ferraris, autoritate etalon romano-catolică, cităm următoarea prezentare condensată despre puterea papală, aşa cum este dată la cuvântul „papa”, art. 2:

„Papa este de o asemenea demnitate şi înălţime, încât el nu este doar om, ci, ca şi cum ar fi Dumnezeu şi vicarul [reprezentantul] lui Dumnezeu. . . . Astfel papa este încoronat cu triplă coroană, ca rege al cerului, al pământului şi al iadului. Ba mai mult, excelenţa şi puterea papei sunt nu numai în privinţa lucrurilor cerului, pământului şi infernului, ci el este şi mai presus de îngeri şi este superior acestora; astfel încât dacă ar fi cu putinţă ca îngerii să se abată de la credinţă sau să nutrească sentimente potrivnice acesteia, ei ar putea fi judecaţi şi excomunicaţi de papa. . . . El are atât de mare demnitate şi putere încât ocupă unul şi acelaşi tribunal cu Cristos; astfel încât tot ceea ce face el pare a ieşi din gura lui Dumnezeu. . . . Papa este ca Dumnezeu pe pământ, singurul prinţ al credincioşilor lui Cristos, cel mai mare împărat al tuturor împăraţilor, având deplinătatea puterii, căruia i s-a încredinţat guvernarea împărăţiei pământeşti şi cereşti”. El adaugă mai departe: „Papa are o atât de mare putere şi autoritate, încât poate modifica, declara sau interpreta legea divină”. „Papa poate uneori contracara legea divină prin limitare, explicare etc.”

Astfel, Anticrist nu numai că s-a străduit să stabilească Biserica în putere înainte de timpul Domnului, dar a fost şi destul de cutezător ca să încerce să „contracareze” şi să „modifice” legile divine pentru a se potrivi cu propriile sale planuri. Cât de clar a împlinit el astfel profeţia care cu peste o mie de ani înainte a declarat, el „se va gândi să schimbe timpurile şi legea”. Dan. 7:25.

Într-o bulă sau edict, Sixtus al V-lea declară:

„Autoritatea dată sfântului Petru şi succesorilor săi, prin nemăsurata putere a Împăratului veşnic, depăşeşte toate puterile împăraţilor şi prinţilor pământeşti. Ea dă sentinţă necontrolabilă asupra tuturor. Şi dacă află că vreunii dintre ((B311)) ei se împotrivesc poruncii lui Dumnezeu, se răzbună pe ei mai aspru, dându-i jos de pe tronurile lor, oricât de puternici ar fi ei, şi coborându-i până în părţile cele mai de jos ale pământului, ca slujitori ai râvnitorului Lucifer”.

O bulă a papei Pius al V-lea, intitulată „Osândirea şi excomunicarea Elisabetei, regina Angliei, şi a aderenţilor ei — cu adăugarea altor pedepse”, spune după cum urmează:

„Cel care domneşte în înălţimi, căruia I s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ, a încredinţat o biserică sfântă, catolică şi apostolică (în afara căreia nu există mântuire) unuia singur pe pământ, lui Petru, Prinţul apostolilor, şi succesorului lui Petru, episcopul Romei, pentru a fi guvernată în plinătatea puterii. Pe el singur l-a făcut prinţ peste toate popoarele şi împărăţiile, să smulgă, să distrugă, să risipească şi să nimicească, să zidească şi să sădească”.

Sfântul Bernard afirmă că „nimeni afară de Dumnezeu, nu este ca papa, nici în cer, nici pe pământ”.

Papa Nicolae I spune că „împăratul Constantin i-a conferit papei numele Dumnezeu, care, de aceea, fiind Dumnezeu, nu poate fi judecat de om”.

Papa Inocenţiu al III-lea spune: „Papa ţine locul adevăratului Dumnezeu”; iar legea canonică, în comentariu, îl numeşte pe papa — „Domnul Dumnezeul nostru”.

Inocenţiu şi Iacobaţiu afirmă că „papa poate face aproape tot ce poate face Dumnezeu”, în timp ce Decius respinge cuvântul „aproape”, ca nefiind necesar. Iacobaţiu şi Durand susţin că „nimeni să nu îndrăznească să i se adreseze lui, mai mult decât lui Dumnezeu — Doamne, ce faci?” Iar Antonius a scris:

„Lui [papei] îi aparţine să rânduiască lucrurile care ţin de binele public şi să le înlăture pe acelea care împiedică acest scop, ca vicii, abuzuri care înstrăinează pe om de Dumnezeu. . . . Şi aceasta în conformitate cu Ieremia 1:10 [aici iarăşi atribuind lui Anticrist o profeţie care aparţine domniei Milenare a lui Cristos]: „Iată, astăzi te-am rânduit peste popoare şi peste împărăţii, ca să smulgi şi să tai, să dărâmi şi să distrugi”, adică, în ceea ce priveşte viciile; iar în ceea ce priveşte virtuţile, „să ((B312)) zideşti şi să sădeşti”. . . . Cât despre puterea papei asupra celor din iad, care sunt simbolizaţi prin peştii mării (Ps. 8) — pentru că, după cum peştii sunt continuu agitaţi de valurile mării, tot aşa cei din purgatoriu sunt continuu apăsaţi de suferinţele pedepsei — Dumnezeu a supus papei şi peştii mării, adică pe cei din purgatoriu, ca să-i uşureze prin indulgenţe.

„Păgânii sunt supuşi papei, care conduce în lume în locul lui Cristos. Dar Cristos are deplină putere peste fiecare creatură. Papa este vicarul lui Cristos şi nimeni nu se poate sustrage legitim de la ascultare faţă de el, după cum nimeni nu se poate sustrage legitim de la ascultare faţă de Dumnezeu. . . . Papa poate pedepsi popoarele păgâne şi barbare. . . . Şi chiar dacă păgânii nu pot fi pedepsiţi cu pedeapsa spirituală a excomunicării şi cu alte asemenea, ei pot fi totuşi pedepsiţi de biserică cu pedepse băneşti, iar de către prinţi şi cu pedepse trupeşti. . . . Biserica poate pedepsi, indirect, pe evrei cu pedepse spirituale, excomunicând prinţii creştini cărora evreii le sunt supuşi, dacă ei neglijează să-i pedepsească cu pedeapsă naturală atunci când fac ceva împotriva creştinilor. . . . Dacă convertirea unora ar fi dorită, ei pot fi obligaţi prin teroare şi lovituri, nu ca să primească de fapt credinţa, ci să nu pună nici o piedică credinţei printr-o voinţă încăpăţânată. Pentru convertirea necredincioşilor, trebuie imitată judecata lui Dumnezeu”.

Aici este o ilustraţie a modului în care eroarea în doctrină produce nedreptate. Oamenii pot fi repede conduşi spre orice formă de cruzime şi de asuprire, dacă mai întâi se pot convinge pe ei înşişi că prin exercitarea unor astfel de nelegiuiri ei sunt cu atât mai asemenea lui Dumnezeu — imitatori ai lui Dumnezeu. Este de mirare că oamenii sunt atât de buni şi de cumpătaţi cum îi găsim, cu toate ideile şi doctrinele îngrozitoare, false, privitoare la planul lui Dumnezeu pentru omenire, cu care Satan i-a orbit şi i-a amăgit prin fântâna papală a erorii, conducându-i pe o cale care se potriveşte cu natura lor decăzută. În continuare acelaşi scriitor adaugă:

((B313))

„Puterea papei este exercitată asupra ereticilor şi schismaticilor, indicaţi şi prin boi, pentru că ei se împotrivesc adevărului cu cornul mândriei. Dumnezeu i-a supus şi pe aceştia sub picioarele papei spre a fi pedepsiţi împătrit, şi anume cu excomunicarea, concedierea, privarea de bunuri materiale şi persecuţia militară. Dar trebuie luaţi ca eretici numai când refuză să-şi îndrepte învăţăturile lor dăunătoare şi sunt pregătiţi să le apere cu încăpăţânare. . . . Papa poate alege sau numi pe împărat. Împăratul este slujitorul [servul] papei în sensul că el este slujitorul lui Dumnezeu, al cărui loc este ocupat de papa, căci Dumnezeu a delegat pe împărat ca slujitor al papei. . . . Cred că se poate afirma ca adevăr faptul că papa, vicarul lui Cristos, are jurisdicţie universală asupra lucrurilor spirituale şi naturale din lumea întreagă, în locul Dumnezeului celui viu.

Următoarele declaraţii ale papilor, spicuite din „Acts and Monuments” („Fapte şi Monumente”) a lui Fox de către H. G. Guinness, un scriitor englez de seamă, merită un loc de frunte; şi putem fi de acord din inimă cu comentariul acestui scriitor asupra sistemului a cărui gură rosteşte asemenea declaraţii, când zice: „Dacă «oricine se înalţă va fi smerit», ce degradare poate corespunde unei asemenea înălţări de sine?”

„De aceea, văzând că o asemenea putere i-a fost dată lui Petru, iar prin Petru mie, ca succesor al său, cine este acela din lumea întreagă care să nu se supună decretelor mele, care am atâta putere în cer, în iad, pe pământ, asupra celor vii şi a celor morţi. . . . Plinătatea puterii mele este atât de mare, prin jurisdicţia cheii ce mi s-a dat, încât în timp ce toţi îmi sunt supuşi — da, chiar şi împăraţii trebuie să-mi supună mie actele lor executive — numai eu nu sunt supus nici unei creaturi, nu, nici chiar mie însumi; astfel maiestatea mea papală rămâne pururea întreagă, superioară tuturor oamenilor, de care toţi trebuie să asculte şi pe care s-o urmeze, pe care nimeni nu trebuie s-o judece sau s-o acuze de nici o crimă, nimeni n-o destituie, afară de mine însumi. Nimeni nu mă poate excomunica, da, chiar dacă am legături cu excomunicaţii, căci nici un canon nu mă leagă; nimeni nu trebuie să mă mintă, căci acela care mă minte este un eretic şi o persoană excomunicată. ((B314)) Astfel deci, se arată că măreţia preoţiei a început cu Melhisedec, i-a fost dat un caracter solemn în Aaron, a fost perfecţionată în Cristos, reprezentată în Petru, înălţată în jurisdicţie universală şi manifestată în papa. Astfel că prin această întâietate a preoţiei mele, toate lucrurile fiindu-mi supuse, pare să se dovedească bine în mine ceea ce s-a zis despre Cristos: «Toate le-ai supus sub picioarele Lui».

Şi, de asemenea, trebuie presupus că episcopul acestei biserici este întotdeauna bun şi sfânt. Da, chiar dacă ar cădea în omucidere sau adulter, ar putea păcătui, totuşi nu poate fi acuzat, ci mai degrabă scuzat prin crimele lui Samson, prin furturile evreilor etc. Tot pământul este dioceza mea şi eu sunt supraveghetorul tuturor oamenilor, având autoritatea Împăratului tuturor împăraţilor asupra supuşilor. Eu sunt totul în toţi şi mai presus de toţi, aşa încât Dumnezeu Însuşi şi cu mine, vicarul lui Dumnezeu, avem un singur consistoriu, eu sunt în stare să fac aproape tot ce poate face Dumnezeu. În toate lucrurile pe care le doresc, voinţa mea trebuie să fie luată ca raţiune, pentru că eu sunt capabil prin lege să dau dispense mai presus de lege, iar din rău să fac dreptate, corectând legile şi schimbându-le. Prin urmare, dacă se spune că lucrurile pe care le fac nu sunt făcute de om, ci de Dumnezeu — Ce mĂ puteŢi face decÂt Dumnezeu? Iarăşi, dacă prelaţii bisericii sunt numiţi şi socotiţi de Constantin drept Dumnezei, atunci eu, fiind deasupra tuturor prelaţilor, tuturor dumnezeilor. De aceea, nu-i de mirare dacă stă în puterea mea să schimb timpul şi timpurile, să schimb şi să desfiinţez legi, să dispun de toate lucrurile, chiar aşa, de principiile lui Cristos; căci, unde Cristos îi porunceşte lui Petru să-şi bage sabia în teacă şi-i îndeamnă pe ucenicii Săi să nu facă uz de nici o forţă exterioară pentru a se răzbuna, oare nu scriu eu, papa Nicolae, episcopilor din Franţa îndemnându-i să-şi scoată săbiile adevărate? … Şi, în timp ce Cristos a fost El Însuşi prezent la nunta din Cana Galileii, oare nu interzic eu, papa Martin, în distincţia mea, clerului spiritual să fie prezent la ospeţe de nuntă şi de asemenea să se căsătorească? Mai mult, unde Cristos porunceşte să împrumutăm fără speranţă de câştig, oare nu dau eu, papa Martin, dezlegare de această poruncă? Ce să mai spun despre ucideri, făcând să nu fie crimă sau omucidere a-i ucide pe cei excomunicaţi? La fel, împotriva legii ((B315)) naturii, ceva împotriva apostolilor şi de asemenea împotriva scrierilor apostolilor, eu pot da şi dau dezlegare; căci acolo unde ei în scrierile lor poruncesc ca un preot să fie destituit pentru păcatul desfrânării, eu, prin autoritatea lui Silvestru, modific rigoarea acelei constituţii, considerând că azi minţile şi trupurile oamenilor sunt mai slabe decât erau atunci. . . . Dacă doriţi să ascultaţi pe scurt numărul întreg al acestor cazuri care aparţin pe drept de dezlegarea mea papală, care se ridică la numărul de cinci zeci şi unu de puncte, în care nici un om nu se poate amesteca afară de mine singur, le voi expune. [Aici urmează lista.]

După ce am declarat îndeajuns cât de mare este puterea mea pe pământ, în cer şi în purgatoriu, şi care este plinătatea ei de a lega, a dezlega, a porunci, a permite, a alege, a confirma, a dispensa, a face şi a desface etc., acum voi vorbi puţin despre bogăţiile mele şi despre marile mele proprietăţi, pentru ca fiecare om să poată vedea bogăţia şi belşugul meu în toate — rente, dijme, tributuri; mătăsurile mele, mitrele de purpură, coroanele, aurul, argintul, perlele şi mărgăritarele, pământurile şi domeniile mele. Căci mie îmi aparţin mai întâi cetatea imperială Roma, palatul Lateran; regatul Siciliei este în proprietatea mea. Apula şi Capua sunt ale mele. De asemenea regatele Angliei şi Irlandei, nu-mi sunt, sau n-ar trebui oare să-mi fie tributare? La acestea adaug de asemenea, pe lângă alte provincii şi ţări, atât în Occident cât şi în Orient, de la miazănoapte la miazăzi, aceste domenii cu numele [aici urmează o listă lungă]. Ce să spun aici despre veniturile mele zilnice, despre pârga roadelor, anate, mantii papale, indulgenţe, bule, spovedanii, favoruri şi rescripte, testamente, dispense, privilegii, alegeri, venituri bisericeşti, case religioase şi altele asemenea, care se ridică la o sumă nu mică de bani? . . . din care se poate presupune în parte ce avantaj intră în vistieria mea. . . . Dar ce să mai zic despre Germania, unde toată lumea este dioceza mea, după cum spun canoniştii mei şi toţi oamenii trebuie să creadă. De aceea, după cum am început, tot aşa şi închei, poruncind, declarând şi spunând, ca necesitate pentru mântuire, se cere ca fiecare creatură umană să-mi fie supusă.”

În zilele noastre mulţi presupun că aceste lăudăroşenii ale papalităţii aparţin doar trecutului îndepărtat şi că în timpurile din urmă s-a produs o mare schimbare în acest ((B316)) sistem; dar puţină reflecţie şi observaţie dovedesc că aceste sentimente ale papalităţii sunt încă neschimbate. Ar trebui să ne gândim, de asemenea, că pretenţia constantă a papalităţii este că doctrinele ei sunt neschimbătoare, că decretele papilor şi ale conciliilor sunt infailibile şi că aceste decrete, răsuflând blasfemie împotriva lui Dumnezeu şi persecuţii împotriva sfinţilor Săi, sunt încă ţinute ca sacre de către Biserica Romano-Catolică de astăzi. Schimbarea survenită în papalitate este doar pierderea puterii produsă de deşteptarea adusă de Reformă. Voinţa încă există, dar puterea de a face este micşorată prin înmulţirea cunoştinţei şi a libertăţii, în care Biblia a fost principalul factor. Anticrist este treptat „făcut fără putere” de către adevăratul Cristos — prin „suflarea gurii Sale” — Cuvântul Său. În curând strălucirea prezenţei lui Emanuel va nimici cu desăvârşire glorioasa falsificare şi va elibera complet lumea de lanţurile pretenţiilor şi erorilor ei înşelătoare.

Spre a ilustra pretenţiile din ultimul timp, observaţi faptul că actualul papă, când s-a urcat pe tronul papal, şi-a luat titlul de Leon al XIII-lea, şi puţin după aceea se iscălea „Leo de tribus Iuda”, adică „Leul din seminţia lui Iuda” — unul din titlurile adevăratului Cap. În pretenţii arogante el desigur nu este în urma celor care au ocupat aceeaşi funcţie în timpul veacurilor întunecate.

Ceea ce urmează, numită Adoraţia, este încă o parte din ceremonia legată de instalarea unui nou papă. Noul papă, înveşmântat în alb, împodobit cu multe nestemate strălucitoare şi purtând pantofi roşii cu cruci mari de aur ca şi catarame, este condus la altar unde îngenunchează. Atunci — „papa se ridică şi, purtându-şi mitra, este luat pe sus de către cardinali şi aşezat pe tronul-altar ca să stea acolo. Unul dintre episcopi îngenunchează şi începe imnul «Te Deum» [Te lăudăm, o Dumnezeule]. În acest timp cardinalii sărută picioarele, mâinile şi obrazul papei”. O monedă reprezentând această ceremonie, turnată în monetăria papei, poartă inscripţia „Pe cel pe care ei îl creează, îl adoră”.

((B317))

Cardinalul Manning, reprezentantul principal al papalităţii în Anglia, susţine şi atrage atenţia publicului asupra clauzei următoare din credinţa catolică:

„Declarăm, afirmăm, definim şi pronunţăm ca necesar pentru mântuire, ca orice fiinţă umană să fie supusă Pontifului roman”. Iar într-o cuvântare publicată, el îl prezintă pe papa care a zis: „Pretind că sunt Judecătorul Suprem şi Îndrumătorul conştiinţelor oamenilor; al ţăranului care lucrează pământul, al prinţului care şade pe tron, al familiei care trăieşte în umbra izolării şi al corpului de legiuitori care fac legi pentru împărăţii. Eu sunt singurul, ultimul şi Supremul Judecător a ceea ce este corect şi incorect”.

Desigur, observând exemplele moderne de „cuvântări deşarte, pline de mândrie” ale papalităţii, n-ar trebui să trecem cu vederea importantul decret al Conciliului Ecumenic ţinut la Roma în 1870 d. Cr., care declara infailibilitatea papei. Este adevărat, s-a pretins din când în când în trecut de către papi încrezuţi că sunt infailibili; iar episcopii şi prinţii dornici să le linguşească orgoliul i-au declarat virtual astfel, în declaraţia „Tu eşti un alt dumnezeu pe pământ ”; dar a rămas ca un conciliu papal din acest luminat secol al XIX-lea să informeze lumea, calm şi deliberat, cât este de mare acest „dumnezeu pe pământ” — că el este aproape la fel de perfect ca celălalt Dumnezeu, din cer; că el, ca şi celălalt, nu poate greşi; că în cuvintele sale ex catedra,

Votul conciliului a fost făcut la 13 iulie 1870 d. Cr., iar în 18 decretul a fost promulgat formal, cu ceremonie, la marea Catedrală Sf. Petru din Roma. Următoarea descriere a acestui eveniment, făcută de dr. J. Cummings din Londra, va fi citită cu interes. El zice:

„Papa avea un tron mare, ridicat în faţa ferestrei de răsărit a bisericii Sf. Petru, şi se înveşmântase într-o desăvârşită revărsare de pietre preţioase şi se înconjurase de cardinali, de patriarhi şi de episcopi în veşminte strălucitoare, pentru o scenă spectaculoasă, magnifică. Alesese ora timpurie a ((B318))

A sosit timpul

dimineţii şi fereastra dinspre răsărit — pentru ca soarele care răsărea să-şi arunce din plin razele strălucitoare asupra splendorii sale, şi prin aceasta, diamantele, rubinele şi smaraldele aşa să le refracte şi să le reflecte încât să pară că nu este un om, ci ceea ce-l proclama decretul, unul care avea toată slava lui Dumnezeu. . . . Papa se postase diminieaţa devreme la fereastra dinspre răsărit . . . dar soarele a refuzat . . . să strălucească. Zorile posomorâte au devenit tot mai întunecate. Slava orbitoare n-a putut fi produsă. Ochii îmbătrâniţi ai pretinsului Dumnezeu nu puteau vedea să citească la lumina zilei şi a trebuit să trimită după lumânări. Lumina lumânării i-a forţat nervii vederii prea mult şi a predat citirea unui cardinal. Cardinalul a început să citească în mijlocul unei întunecimi mereu crescânde, dar abia citise câteva rânduri când aşa o strălucire orbitoare de foc aprins şi aşa un bubuit a izbucnit din cerul negru ca smoala, cum nu mai fusese niciodată la Roma. Pe toţi i-a apucat groaza. Citirea a încetat. Un cardinal a sărit de pe scaun tremurând şi a exclamat: «Este vocea lui Dumnezeu care vorbeşte, tunetele de la Sinai»”.

Printre pretenţiile blasfematoare ale lui Anticrist trebuie amintite câteva dintre doctrinele lui, îndeosebi doctrina Liturghiei, despre care vom vorbi într-un volum următor. Trecând peste adorarea sfinţilor şi a Mariei, notăm câteva erori încă şi mai regretabile.

Infailibilitatea Bisericii a fost una din primele erori, şi ea a pregătit calea pentru altele. Aceasta a fost pretinsă înainte ca funcţia papei să fi fost recunoscută. A fost o greşeală foarte gravă, şi ea a închis calea spre corectarea erorilor când acestea au fost după aceea descoperite. A pus decretele conciliilor bisericii în afara oricărei contraziceri sau examinări, fie prin raţiune, fie prin Scriptură, şi a făcut din ignoranţa, slăbiciunile şi concepţiile greşite omeneşti standarde de credinţă, în locul Cuvântului lui Dumnezeu — Biblia; căci, odată ce s-a recunoscut că glasul conciliului bisericii era infailibil fiecare conciliu se simţea obligat să nu ia nici o decizie contrară ((B319)) conciliilor precedente; iar cei care făceau altfel erau pasibili de a fi respinşi. Astfel că o eroare odată afirmată nu putea fi negată, nici chiar nu se putea renunţa la ea, iar Biblia şi raţiunea au trebuit să fie interpretate şi contorsionate ca să se potrivească cu decretele infailibile ale oamenilor failibili. Nu este de mirare că s-a constatat că era nevoie de un teolog foarte priceput ca să interpreteze Scripturile aşa încât să le facă să fie în acord cu aşa-zisele decrete infailibile. Nu este de mirare nici că, pentru eficacitate, Anticrist —

A proscris Biblia. Istoria papalităţii arată clar că, în timp ce pretindea că respectă Biblia ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, a ţinut-o pe ultimul plan, iar cuvintele lui Dumnezeu, ca nepotrivit să fie citit, şi primejdios pentru popor, pentru ca propriul său cuvânt infailibil să poată avea control deplin. Ea ştia prea bine că Biblia era primejdioasă pentru puterea sa şi o permanentă denunţare a pretenţiilor sale blasfematoare.

În zilele puterii papale, faptul de a poseda sau a citi Biblia de către popor era tratat ca o infracţiune. Arta tiparului şi reînsufleţirea generală a învăţării care a rezultat din ea, în jurul secolului al XVI-lea, au asigurat învierea Bibliei din mormântul limbilor moarte, în care Anticrist o ţinuse de multă vreme ascunsă, interzicând traducerea ei sub ameninţarea cu pedepse aspre. Şi când spiritul de trezire al independenţei a început s-o răspândească printre popor în limbile vorbite, arderea Bibliilor nu era un lucru neobişnuit; şi lungi şi răsunătoare au fost blestemele neîndurătoare ieşite de la Vatican împotriva păcătoşilor obraznici care au îndrăznit să traducă, să publice sau să citească Cuvântul lui Dumnezeu.

Când Wycliffe şi-a publicat traducerea, papa Grigorie a trimis o bulă Universităţii din Oxford, condamnând pe traducător ca fiind „căzut într-un fel de răutate detestabilă”. Traducerea lui Tyndale a fost de asemenea condamnată; iar când Luther şi-a publicat traducerea în germană, papa Leon al X-lea a emis o bulă împotriva lui. ((B320)) Cu toate acestea, lucrarea mergea înainte pe scară largă şi constant: Biblia trebuia să aibă o înviere deplină şi era hărăzită să-şi reverse lumina asupra oamenilor din orice neam şi de orice limbă. Biserica Romei a ajuns cu timpul să înţeleagă aceasta şi a hotărât ca atare să permită traducerea Scripturilor în limbile moderne, de către traducători catolici, însoţită de adnotări catolice. Acestea însă nu trebuiau date poporului, decât acolo unde era pericolul de a primi traduceri protestante. Traducerea Rhemish declară acest lucru.

Cele ce urmează arată caracterul unora dintre notele la traducerea Rhemish — care însă în anii din urmă a fost înlocuită cu traducerea Douay, foarte asemănătoare, dar cu note mai puţin tăioase. O notă la Matei 3 spune: „Ereticii pot fi pedepsiţi şi reprimaţi; şi pot şi trebuie, prin autoritate publică, fie spirituală fie laică, să fie pedepsiţi sau executaţi”. O notă la Galateni 1:8 spune: „Catolicii n-ar trebui să cruţe pe propriii lor părinţi, dacă aceştia sunt eretici”. La Evrei 5:7 nota spune: „Traducătorii Bibliei protestante ar trebui mutaţi în adâncurile iadului”. Iar la Apocalipsa 17:6 comentariul zice: „Dar sângele protestanţilor nu este numit sângele sfinţilor, cu nimic mai mult decât sângele hoţilor, al ucigaşilor şi al altor răufăcători, pentru vărsarea căruia, din ordinul justiţiei, nici o obşte nu va răspunde”.

Cele ce urmează sunt câteva din restricţiile care s-au impus când s-a constatat că citirea Bibliei nu putea fi cu totul împiedicată. A patra regulă din Index Expurga to ris spune:

„Dacă cineva va avea îndrăzneala să citească sau să posede Biblia fără permisiune scrisă, acela nu va primi iertare de păcate până ce nu va preda această Biblie trebnicului. Librarii care vor vinde vreunei persoane, sau în alt mod vor dispune de Biblii în limba populară, fără a avea o asemenea permisiune, vor pierde costul cărţilor . . . şi vor fi supuşi de către episcop şi la alte asemenea pedepse pe care acesta le va socoti potrivite, după gravitatea păcatului”.

((B321))

Conciliul din Trent, în sesiunea din 1546 d. Cr., a spus:

„Pentru a ţine în frâu minţile nemulţumite, conciliul decretează ca în materie de credinţă şi de morală, şi de orice priveşte menţinerea doctrinei creştine, nimeni să nu aibă îndrăzneala, încrezându-se în propria sa judecată, să interpreteze Scripturile sacre după cum le înţelege el, contrar celor ce au fost susţinute şi încă se mai susţin de către sfânta biserică mamă, care are dreptul să judece asupra sensului adevărat.”

Cităm din bula lui Pius al VII-lea, trimisă Primatului Poloniei la 29 iunie 1816 împotriva Societăţilor Biblice:

„Am fost cu adevărat şocaţi de acest şiretlic foarte abil prin care înseşi temeliile religiei sunt subminate; şi dată fiind marea importanţă a acestei chestiuni, după ce am discutat în conciliu cu venerabilii noştri fraţi, cardinali ai sfintei Biserici Romane, am deliberat cu grijă şi atenţie extremă asupra măsurilor potrivite care trebuie adoptate de către autoritatea noastră pontificală, pentru a remedia şi a desfiinţa pe cât este cu putinţă această molimă . . . De bunăvoie aţi arătat deja o arzătoare dorinţă de a depista şi a răsturna intrigile necuviincioase ale acestor inovatori; totuşi, în conformitate cu funcţia noastră, vă îndemnăm iarăşi şi iarăşi ca tot ceea ce puteţi realiza prin putere, da prin sfat sau îndeplini prin autoritate, să executaţi zilnic cu maximă seriozitate . . . Biblia tipărită de eretici trebuie pusă în rândul altor cărţi interzise, potrivit regulilor Indexului.”

Acelaşi papă, în anul 1819, a emis o bulă împotriva folosirii Scripturilor în şcolile din Irlanda. Cităm din ea următoarele:

„La urechile sfintei congregaţii a ajuns informaţia că aproape în toate părţile Irlandei au fost înfiinţate Şcoli Biblice, susţinute din fondurile heterodocşilor, în care persoanele fără experienţă de ambele sexe sunt împresurate cu otrava fatală a doctrinelor depravate. . . . Trebuie făcut orice efort posibil pentru a ţine la distanţă tineretul de aceste şcoli distructive. . . . Trudiţi cu toată puterea voastră pentru a feri tineretul ortodox de coruperea prin ele — un obiectiv care se va putea realiza cu uşurinţă, nădăjduiesc, prin înfiinţarea de şcoli catolice în toată dioceza voastră.”

((B322))

Avem aici o recunoaştere sinceră a scopului real al înfiinţării de şcoli parohiale catolice în Marea Britanie şi în America de Nord, adică pentru a-şi proteja domeniul. Anticrist n-are nici un alt scop în a oferi educaţie poporului de rând. Ignoranţa şi superstiţia sunt bastioanele papalităţii; şi secolele ei de putere, inclusiv ceea ce este cunoscut ca „veacurile întunecate”, dovedesc acest lucru. Educaţia clerului sub „restricţii” n-a fost neglijată; dar că nu s-a depus nici o străduinţă pentru educaţia poporului o dovedeşte puternic ignoranţa densă din toate vechile ţări catolice. Şcolile şi Biblia au fost dintotdeauna duşmanii insuportabili ai lui Anticrist şi n-au fost tolerate decât atunci când au devenit necesităţi — asupra cărora trebuie să fie aruncată o lumină falsă pentru păstrarea existenţei lui Anticrist.

Cităm dintr-o bulă a lui Leon al XII-lea, emisă în 1825 d. Cr. către clerul romano-catolic din Irlanda:

„Nu este un secret pentru voi, venerabili fraţi, că o anumită societate, vulgar numită Societatea Biblică, se întinde cu insolenţă în lumea întreagă. După ce a dispreţuit tradiţiile sfinţilor părinţi, şi în opoziţie cu decretul bine cunoscut al Conciliului din Trent, această societate şi-a adunat toate forţele şi-şi îndreaptă toate mijloacele spre un singur scop: spre traducerea, sau mai degrabă spre pervertirea Bibliei în limbile autohtone ale tuturor neamurilor.”

Chiar răposatul papă Pius al IX-lea şi-a exprimat îngrijorarea inimii în faţa triumfului pretutindeni al marelui duşman al lui Anticrist — Biblia. El a zis: „Blestemate fie aceste societăţi viclene şi înşelătoare, numite Societăţi Biblice, care vâră cu forţa Biblia în mâinile tineretului lipsit de experienţă.”

Este adevărat, s-a decretat la Conciliul Plenar Romano-Catolic din Baltimore, din 1886, că în şcolile catolice din Statele Unite va fi îngăduită o Biblie aprobată. Aceasta însă nu înseamnă nici o schimbare în sentimentul adevărat al lui Anticrist; este numai o altă lovitură a politicii sale ((B323)) prevăzătoare, din respect faţă de spiritul de libertate din această ţară, care nu poate suferi asemenea restricţii. Ei ştiau bine, totuşi, că libertatea era dorită şi nu Biblia; iar ancheta descoperă că acum, după doi ani, Biblia nu se găseşte în şcolile catolice de pe aici.

Doctrina nemuririi naturale, inerente a omului (că o existenţă umană odată începută nu poate înceta niciodată) a fost o altă eroare rodnică, împrumutată din filosofia greacă. Şi fiind admisă, a dus fireşte la concluzia că dacă existenţa trebuie să continue veşnic, atunci expresiile Bibliei cu privire la nimicirea în final a păcătoşilor cu voia, moartea a doua etc., trebuie interpretate în aşa fel încât să însemne contrariul a ceea ce spun, adică viaţă veşnică într-o anumită stare. Apoi a fost uşor să se decreteze că pentru cei răi trebuie să fie o viaţă de suferinţă; şi chinurile au fost adesea zugrăvite pe pereţii bisericilor precum şi prin cuvintele preoţilor şi călugărilor zeloşi. Această eroare s-a imprimat cu atât mai uşor asupra convertiţilor cu cât filosofii greci (atunci conducătorii lumii în materie de ştiinţă, religie şi filosofie — ale căror idei, după cum arată Iosefus, începuseră chiar să atingă iudaismul) susţinuseră şi învăţaseră de mult timp o pedeapsă în moarte pentru cei răi. Spre cinstea lor totuşi, să se remarce că ei n-au coborât niciodată până la blasfemiile oribile împotriva caracterului şi guvernării lui Dumnezeu, propovăduite lumii de către Anticrist. Apoi, trebuia să se fixeze un loc pentru acest chin şi să-l numească iad, şi să caute pasaje din Scripturi referitoare la şeol, hades şi gheena care descriu adevărata plată a păcatului — întâia şi a doua moarte — şi să le aplice cu îndemânare pe acestea şi pildele Domnului nostru şi simbolurile Apocalipsei, în aşa fel încât să se înşele pe ei înşişi şi să înşele lumea întreagă în privinţa acestui subiect, şi, mai întristător, să calomnieze şi să aducă hulă la adresa caracterului şi planului lui Dumnezeu, atotînţeleptul şi îndurătorul nostru Tată Ceresc.

((B324))

A fost introdus Purgatoriul, ca să aline şi să facă suportabilă această teribilă doză de doctrină, şi în plus să dea lui Anticrist o autoritate mai fermă asupra poporului. El pretindea că deţine cheile cerului şi ale iadului şi că are puterea să atenueze durerile din purgatoriu: nu numai pedeapsa adamică şi slăbiciunile moştenite prin ea, ci şi pedepsele pentru păcatele voite, intenţionate. Se poate uşor imagina ce mecanism de putere a dat aceasta asupra unui popor ignorant — în special când împăraţii şi oamenii importanţi ai pământului au recunoscut şi s-au închinat înaintea amăgitorului.

Au urmat liturghiile pentru morţi; bogaţii şi săracii, deopotrivă, au socotit de datoria lor să plătească, şi încă generos, pentru a le avea. Eficacitatea liturghiilor pentru atenuarea suferinţelor din purgatoriu se pretinde a fi atotputernică __ aşa încât nici Iehova, nici Cristos nu se puteau amesteca. Acestea au devenit un izvor de venituri mari pentru Anticrist, căci preoţii nu întârziau să reamintească muribunzilor, dacă aceştia erau bogaţi, că era potrivit a lăsa moşteniri generoase pentru propriile lor liturghii — ca nu cumva moştenitorii lor să neglijeze chestiunea. Şi într-adevăr, în cursul acestui an au apărut în ziarele romano-catolice preveniri de felul acesta, îndemnând să se cheltuiască mai puţini bani pentru florile de la înmormântare, ca să se poată cheltui mai mulţi pentru liturghiile pentru morţi.

S-au introdus indulgenţele, cu câtva timp înainte de „cruciade”; ştim că indulgenţele au fost oferite ca un dar pentru a asigura voluntari în aceste „cruciade” sau „războaie sfinte”. Prin edict papal, oricine voia să se angajeze în aceste războaie sfinte urma nu numai să fie iertat de păcatele trecute, dar şi merita să-i fie plătite păcatele viitoare şi astfel să fie asigurat împotriva anumitor suferinţe din purgatoriu. Romano-catolicii ne spun că aceste indulgenţe nu sunt intenţionate a fi nişte permise să se comită păcate, ci sunt răsplăţi pentru merit care compensează sau anulează un anumit număr de zile sau ani de chin în purgatoriu; astfel încât dacă păcatele unui om îl făceau pasibil de o mie de ani de suferinţă, iar el şi-a asigurat, o dată sau în ((B325)) momente diferite, indulgenţe pentru o mie de ani, fie prin bani, fie prin servicii făcute papalităţii, sau prin ispăşirile făcute, el va fi eliberat; dacă ar avea în creditul său indulgenţe de nouă sute de ani, el ar avea de îndurat o sută de ani de suferinţă; şi dacă s-ar socoti că indulgenţele depăşesc cu mult pedepsele lui, el ar fi probabil considerat un sfânt, cu influenţă specială în cer, către care să se facă rugăciuni şi care să fie adorat. Din această clasă Ludovic Cruciatul, rege al Franţei, ar fi un exemplu. El a fost canonizat, iar acum este adorat şi se fac rugăciuni către el sub numele de Sfântul Ludovic.

Este într-adevăr o diferenţă între această vedere asupra indulgenţelor şi o autorizaţie de a comite păcate; şi totuşi ea este foarte mică; deoarece papalitatea a fixat pentru diferite păcate obişnuite un anumit volum de suferinţă, şi nu numai păcatele din trecut puteau fi astfel compensate şi anulate, dar cei care aveau motiv să creadă că ar putea comite anumite păcate în viitor îşi puteau asigura dinainte merit pentru a le anula. Pe lângă aceasta, unele indulgenţe, numite „indulgenţe plenare” [complete, întregi], se înţelege desigur că acoperă toate păcatele, trecute şi viitoare.

Această practică chiar şi astăzi pare puţin verosimilă. Catolicii au anumite rugăciuni a căror repetare constituie o bază de indulgenţă pentru o perioadă limitată; şi multe rugăciuni adunate, pretind ei, îi va proteja de mânie multă vreme. Astfel, celor care zic „Ave, sfântă regină” li se acordă patruzeci de zile de indulgenţă, în timp ce pentru cei care zic „Litania binecuvântatei Fecioare” au o indulgenţă de două sute de zile; iar pentru cei care zic „Binecuvântată fie sfânta, neprihănita şi preacurata zămislire a Fecioarei Maria” se acordă o sută de ani de indulgenţă etc., etc. Se poate uşor imagina la ce corupţie a dus această doctrină blasfematoare în „veacurile mai întunecate”, când indulgenţele erau oferite nestingherit pe bani şi pentru servicii făcute în persecutarea necredincioşilor şi a ereticilor.

Pentru crimele comise în general de către cei bogaţi, care puteau plăti cu dărnicie, erau fixate pedepse enorme, în timp ((B326)) ce încălcările cele mai josnice ale dreptăţii, mai obişnuite la clasele mai sărace, erau cu uşurinţă scuzate. Astfel, căsătoria cu un verişor primar costa 5.000 de dolari, în timp ce uciderea soţiei sau a unui părinte costa numai 20 de dolari. Spanheim spune: „Instituţia Indulgenţei a fost pentru Biserica Romano-Catolică monetăria care fabrica bani, minele de aur pentru nepoţii depravaţi şi pentru copiii nelegitimi ai papilor, forţa războaielor papale, mijlocul de lichidare a datoriilor şi fântâna nesecată de lux pentru papi”.

Pentru a reglementa acest trafic a fost stabilită o scară gradată de pedepse pentru diferite păcate — atâtea zile sau ani în purgatoriu pentru fiecare, şi de asemenea a fost aranjată o scară de preţuri corespunzătoare, aşa încât cei care obţineau indulgenţă pentru o crimă sau un furt, o pruncucidere sau un adulter sau un jurământ fals, sau alte păcate, să poată fi taxaţi cu tarife diferite. Prin acest mijloc pedepsele erau anulate şi chinurile din purgatoriu erau îmblânzite sau sfârşite, după plăcerea agenţilor lui Anticrist. Nu ne putem mira că poporul a ajuns repede să înţeleagă că atâta păcat se plătea cu atâţia bani.

În aşa măsură a crescut nelegiuirea prin aceste indulgenţe, încât indignarea claselor mai bune ale societăţii a fost îmboldită la revoltă împotriva Bisericii. Ochii oamenilor au început să se deschidă şi au văzut clerul, de la cei mai înalţi demnitari ai bisericii până la categoriile cele mai joase ale persoanelor oficiale, afundat în nedreptate.

După cum cel mai întunecos ceas precede furtuna, tot aşa cel mai întunecos ceas, din punct de vedere moral, al domniei întunecoase a lui Anticrist a fost chiar înainte de începerea marii mişcări a Reformei. Atunci traficul deschis şi ruşinos cu indulgenţe a produs scârbă şi l-a făcut pe Luther şi pe alţi papişti zeloşi să pună sub semnul întrebării şi să examineze întregul sistem, atât în aspectul lui moral, cât şi mai târziu în aspectul lui doctrinar. În cele din urmă Luther a atins ideea adevărată — că papalitatea era într-adevăr Anticristul. Şi după ce a descoperit acest lucru, el a scos în evidenţă fără ((B327)) teamă unele din simbolurile Apocalipsei şi a arătat aplicarea şi împlinirea lor parţială în ierarhia papală.

Cu privire la aceasta cităm cele ce urmează, de sub pana binecunoscutului cleric Lyman Abbott. El spune:

„Printre alte condiţii pentru care indulgenţele erau acordate altădată mai mult decât acum a fost contribuţia în bani pentru biserică. Acest trafic şi-a atins apogeul la începutul secolului al XVI-lea, sub Leon al X-lea, care a pus în circulaţie indulgenţe pentru toţi cei care urmau să contribuie la ridicarea catedralei Sfântul Petru din Roma. Principalul său agent pentru vânzarea indulgenţelor în Germania a fost John Tetzel. Viciile notorii ale lui Tetzel n-au împiedicat alegerea lui ca purtătorul acestor iertări către alte suflete mai curate, şi nici o extravaganţă nu i se părea prea mare, ca să aducă bani în cuferele sale. El a declarat că crucea roşie, care-l însoţea peste tot unde mergea, avea o eficacitate tot atât de mare ca şi crucea lui Cristos — că nu exista păcat atât de mare încât el să nu-l poată ierta. «Indulgenţele mântuiesc nu numai pe cei vii, ci şi pe cei morţi. Chiar în momentul când banii zăngăne pe fundul cufărului, sufletul scapă din purgatoriu şi zboară liber spre cer.» Astfel erau unele din declaraţiile sale blasfematoare. A fost stabilită o scară de preţuri fixe. «Poligamia costă şase ducaţi; sacrilegiul şi mărturia mincinoasă nouă; omorul opt; vrăjitoria doi.» Acest trafic deschis şi neruşinat a fost cel care, mai mult ca orice, a dus la Reformă. Indulgenţele au continuat să fie acordate nu numai pentru fapte de cult, ci şi pentru contribuţii în bani în folosul bisericii; dar vânzarea publică şi deschisă a indulgenţelor este acum în cea mai mare parte îndepărtată din Biserica Romei”.

Un alt scriitor citează mai departe limbajul lui Tetzel, astfel:

„Apropiaţi-vă şi vă voi da scrisori corect pecetluite, prin care chiar şi păcatele pe care veţi dori să le comiteţi în viitor vă vor fi toate iertate. Nu există păcat atât de mare pe care indulgenţa să nu-l poată ierta. Plătiţi, plătiţi numai cu dărnicie şi veţi fi iertaţi. Voi preoţi, voi nobili, voi negustori, voi soţii, voi fete, voi tineri, ascultaţi la părinţii şi prietenii voştri plecaţi, care strigă către voi din abisul fără fund: «Îndurăm chinuri groaznice, o ((B328)) mică milostenie ne-ar scăpa. Voi o puteţi face. Oare n-o veţi face?» Cu zece groşi vă puteţi elibera părintele din purgatoriu. Domnul Dumnezeul nostru nu mai are de-a face cu noi ca Dumnezeu — El a dat toată puterea papei”.

Ceea ce urmează ne-a fost transmis ca model de formular folosit de Tetzel — completat cu numele cumpărătorului, păcatele sale etc.:

„Domnul nostru Isus Cristos să aibă milă de tine . . . şi să te ierte prin meritul preasfintelor Sale suferinţe. În virtutea puterii apostolice încredinţate mie, eu te iert de toate . . . excesele, păcatele şi crimele pe care le-ai fi putut comite, oricât de mari şi enorme ar fi ele, şi de orice fel. . . . Te scutesc de durerile pe care ar fi trebuit să le înduri în purgatoriu. . . . Te restabilesc la nevinovăţia şi curăţenia botezului tău, aşa încât, în clipa morţii, porţile locului de chin să fie închise în faţa ta, iar porţile paradisului să-ţi fie deschise. Şi dacă vei trăi încă mult timp, acest har să continue neschimbat până la timpul sfârşitului tău. În numele Tatălui al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin. Fratele John Tetzel, comisar, a semnat aceasta cu propria sa mână. …….. .”

În privinţa prezentului imediat nu ne putem pronunţa, dar ştim că doar acum câţiva ani continuau să se vândă indulgenţe tipărite cu preţurile fixate, la mese în unele dintre marile biserici romano-catolice din Mexic şi Cuba.

„I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască” — „Va nimici pe sfinţii Celui Prea înalt”

Oare împărăţia papală falsă a deţinut şi a exercitat putere asupra adevăraţilor copii consacraţi ai lui Dumnezeu şi i-a biruit — „i-a asuprit”, printr-o lungă perioadă de opresiune sau zdrobire, după cum dă de înţeles textul ebraic? Răspundem, da; orice mijloc ce s-a putut imagina a fost folosit pentru a zdrobi însuşi spiritul adevăratului creştinism (Ioan 8:36; Gal. 5:1; 2 Cor. 3:17) şi a-l înlocui cu spiritul, doctrinele şi formele lui Anticrist. La început a ((B329)) fost nu atât un atac deschis împotriva credincioşilor, cât o asuprire lentă, persistentă, zdrobitoare, având de-a face mai ales cu învăţătorii împotrivitori şi epuizând răbdarea şi credinţa multora. Această tulburare şi nimicire persistentă este bine ilustrată prin instituirea spovedaniei, în care Anticrist nu numai că lua cunoştinţă de orice critică şi orice cuvânt de obiecţie împotriva acestui sistem, rostite la audierea celui care se spovedea, dar sub ameninţarea cu pedepse viitoare îl obliga să mărturisească şi să se căiască de orice gânduri sau fapte potrivnice. Şi acest lucru a fost curând atât de susţinut de puterea civilă încât a rosti vreun protest împotriva bisericii putea fi interpretat ca trădare împotriva puterii civile, care era susţinută de autoritatea papală.

În avântul iniţial al înălţării papale, oamenii în general erau cu numele membri ai bisericii, sau altfel erau păgâni; şi se aştepta de la toţi cei care mărturiseau pe Cristos să se conformeze obiceiurilor şi reglementărilor ierarhiei care se autoînălţa treptat. Eroarea, întotdeauna mai populară decât adevărul, când a fost înălţată la influenţă şi putere, a vânat, a exilat şi a făcut ca adevărul, precum şi toţi cei care-l susţineau să aibă o proastă reputaţie. Acesta a fost timpul când, după cum este ilustrat în Apocalipsa, adevărata Biserică (femeia) a fugit în pustie — în singurătate (Apoc. 12:6) — exilată din pricina credincioşiei sale faţă de adevăr şi faţă de adevăratul Domn şi Cap al Bisericii. În acest timp, când apostaţii erau înălţaţi ca prinţi, sfinţii adevăraţi, umili, trăiau experienţa a ceea ce Domnul îi avertizase, şi toţi cei care vor trăi evlavios (în prezent) să se aştepte la persecuţii. Soacra era împotriva nurorii, tatăl împotriva fiului, fratele împotriva fratelui, iar duşmanii omului adesea erau într-adevăr cei din casa lui. S-ar putea concepe ceva mai potrivit pentru a-i epuiza sau nimici pe sfinţii Celui Prea Înalt, decât un astfel de mod în care s-a persistat timp de secole?

((B330))

Pentru a ne putea face o idee despre caracterul feroce şi necruţător al acestei persecuţii trebuie să mergem iarăşi la paginile istoriei.

Persecuţiile creştinilor sub Roma păgână nu sunt vrednice să fie comparate cu cele de sub Roma papală, fiind mai rare, mai restrânse ca proporţii şi mult mai puţin aspre. Se declară, pe autoritatea creştinilor timpurii, că majoritatea magistraţilor romani care exercitau în provincii autoritatea împăratului sau a senatului, şi în a căror mâini se afla puterea vieţii şi a morţii, se purtau ca nişte oameni cu maniere rafinate şi cu educaţie liberală, care respectau regulile justiţiei. Adesea ei refuzau odioasa sarcină a persecuţiei, respingeau cu dispreţ acuzaţiile împotriva creştinilor (cum au încercat să facă Pilat şi Irod în cazul Domnului nostru — Luca 23:14-16, 20, 22; Mat. 27:24), sau sugerau creştinilor acuzaţi vreun mijloc legal de scăpare. Când era posibil îşi foloseau puterea pentru uşurarea creştinilor mult mai adesea decât pentru asuprirea lor; iar tribunalele păgâne erau adesea refugiul lor cel mai sigur împotriva acuzatorilor lor evrei.* Cruda persecuţie sub groaznicul tiran Nero, care a ars pe unii creştini pentru a îndepărta de la el suspiciunile publice, formează una din paginile cele mai întunecate ale istoriei Romei păgâne, dar victimele lui au fost comparativ puţine. În general victimele persecuţiilor păgâne n-au fost comunităţi, ci persoane importante. Chiar şi aceste persecuţii împotriva reprezentanţilor de frunte nu erau atât de mult o hotărâre de împotrivire fixă şi persistentă din partea guvernului, cât rezultatul unei vociferări populare de necontrolat, stârnită de superstiţie, care stăpânitorilor le părea că trebuia să fie satisfăcută în interesul păcii şi ordinii. Câteva exemple grăitoare în acest sens se găsesc în cariera apostolului Pavel,


*Gibbon, Vol. II, pag. 31-33


((B331))

precum şi a altor apostoli. Vezi Fapt. 19:35-41; 25:24-27; 26:2, 3, 28. Chiar şi persecuţiile mai generale de sub împăraţii romani au durat doar perioade scurte, cu excepţia celei de sub Diocleţian, care a continuat cu asprime variată timp de zece ani. Între aceste persecuţii au fost adesea lungi perioade de pace şi linişte. Sub împăraţi, deşi foarte hărţuită, creştinătatea n-a fost nimicită, ci, după cum am văzut, a prosperat mult.

Cât de diferite au fost persecuţiile papalităţii, care a pus mâna nu numai pe împotrivitorii proeminenţi, ci pe toţi, şi ale cărei persecuţii au durat nu câteva luni, ci neîncetat! Ceea ce sub împăraţii păgâni fusese doar o furie sau o nebunie trecătoare, sub papi s-a redus la un sistem obişnuit, animat de fanatism religios şi de ambiţie intrigantă — şi inspirat de un zel, o energie şi o cruzime satanică, fără egal în analele istoriei. Biserica apostată a pus deoparte sabia spiritului, şi înşfăcând braţul imperiului şi-a îndreptat armele trupeşti cu o furie neînduplecată împotriva fiecărui împotrivitor mai slab care stătea în calea ambiţiei ei, în timp ce a curtat, a linguşit şi a amăgit pe cei în autoritate până când le-a câştigat încrederea şi le-a uzurpat locul şi puterea.

Atât păgânismul cât şi erezia au devenit atunci subiecte de persecuţie — în special cea din urmă. Aşa-zisul cler creştin, spune Edgar, „a aplicat greşit legile teocraţiei iudaice şi deciziile din analele iudaice în scopul necreştinesc şi josnic de a deştepta demonul persecuţiei împotriva rămăşiţelor în descompunere ale superstiţiei [păgâne] greacă şi romană. . . . Ei au dizolvat vechea structură a politeismului şi i-au transferat veniturile în folosul bisericii, statului şi armatei. . . . Păgânismul a fost scos afară de pe teritoriul roman. . . . Constrângerea în general a luat locul convingerii şi teroarea locul evangheliei. Te ruşinezi citind despre Symmachus şi Libanius, doi oratori păgâni, care pledau pentru raţiune şi convingere în propagarea religiei, în timp ce un Theodosius ((B332)) şi un Ambrosius, un împărat creştin şi un episcop creştin, îndeamnă la violenţă şi constrângere”.

După ajungerea lui Constantin la suveranitatea Romei, el a fost înclinat să tolereze toate religiile, după cum se arată prin celebrul edict din Milano, care acorda libertate religioasă fiecărui individ din Imperiul Roman. O asemenea măsură trebuia să fi fost aclamată cu bucurie de biserica creştină, care tânjise atât de mult după libertate sub persecuţiile anterioare; dar nu s-a întâmplat aşa. Adevăratul spirit al creştinismului se depărtase, iar acum ambiţia bisericii era să se înalţe cât mai repede posibil, zdrobind orice scânteie de libertate şi supunându-şi toate lucrurile. Drept care, Gibbon spune:* „Slujbaşii lui bisericeşti [ai lui Constantin] au reuşit curând să reducă obiectivitatea magistratului şi să trezească zelul prozelitului . . . şi din clipa când a adunat trei sute de episcopi între zidurile palatului său, el a stins speranţa de pace şi de toleranţă”. Împăratul a fost convins acolo să declare că cei care se împotriveau judecăţii acestui corp clerical în chestiuni de credinţă să se pregătească de exil imediat. Iar hotărârile lor au fost declarate ca fiind de autoritate divină. Acest spirit de intoleranţă s-a copt curând în amare şi neîndurătoare persecuţii. Constantin a promulgat două legi penale împotriva ereziei, iar exemplul lui a fost urmat de împăraţii care i-au urmat: Valentinian, Graţian, Theodosius, Arcadius şi Honorius. Theodosius a publicat cincisprezece, Arcadius douăsprezece şi Honorius nu mai puţin de optsprezece legi de felul acesta. Acestea sunt consemnate în Codicele Theodosian şi în cel Justinian, spre ruşinea autorilor lor preoţeşti şi imperiali.


*Vol. II, pag. 236


Ceea ce-i plăcea lui Anticrist să numească erezie (din care mult era adevăr şi dreptate, străduindu-se să menţină ((B333)) teren) era clasat ca ceva mai rău decât necredinţa, şi ambele au avut împotrivire din partea regilor, împăraţilor şi teologilor, şi ambele au fost persecutate de Inchiziţie, dar în special erezia. Când, pe la începutul secolului al XIII-lea, s-a produs o renaştere a învăţăturii şi când oamenii au început să se trezească din somnul şi din visurile neplăcute ale „veacurilor întunecate”, cei din a căror minte nu fusese în întregime stârpit adevărul au fost stimulaţi şi stindardul adevărului a fost ridicat împotriva erorilor mai mari ale lui Anticrist. Atunci spiritul prigonitor al lui Anticrist a fost stârnit la acţiune furioasă pentru a zdrobi împotrivirea.

Regii şi prinţii care tremurau pentru siguranţa coroanelor lor, dacă îşi atrăgeau în vreo măsură nemulţumirea papei, şi ale căror domenii puteau fi puse sub o interdicţie de temut dacă ei sau poporul lor refuza să dea ascultare absolută poruncilor papei, erau puşi să jure că vor extermina erezia şi erau preveniţi să-şi cureţe provinciile de perversitatea eretică, sub pedeapsa de a li se smulge cu forţa domeniile; iar nobilii care neglijau să sprijine lucrarea de persecutare îşi pierdeau proprietăţile. De aceea regii şi prinţii nu întârziau în eforturile lor de a se supune mandatelor papalităţii, iar baronii şi slujitorii acestora erau în slujba lor, ca să ajute în lucrarea de nimicire.

Chiar înainte de această deşteptare, deja în anul 630 d. Cr., Conciliul din Toledo a obligat pe regele Spaniei, la urcarea sa pe tron, să jure că nu va tolera nici un supus eretic pe domeniile spaniole; şi s-a declarat că suveranul care va călca asemenea jurământ va „fi blestemat în ochii veşnicului Dumnezeu şi va deveni combustibil pentru focul veşnic”. Dar teribila însemnătate a unor asemenea pretenţii s-a înţeles mult mai bine când a început deşteptarea şi când Anticrist a atins culmea puterii sale.

((B334))

Conciliul din Oxford, în 1160, a dat un grup de valdenzi, care emigraseră din Gasconia în Anglia, pe mâna puterii laice pentru a fi pedepsiţi. În consecinţă, regele Henric al II-lea a poruncit ca aceştia, bărbaţi şi femei, să fie biciuiţi în public, însemnaţi pe obraz cu fierul roşu şi alungaţi din oraş pe jumătate goi în toiul iernii; şi nimănui nu i-a fost îngăduit să le arate milă sau să le acorde nici cea mai mică favoare.

Împăratul Frederic al Germaniei, în 1224 d. Cr., a condamnat pe ereticii de orice categorie să fie arşi de vii, să li se confişte proprietatea, iar urmaşii lor, dacă nu deveneau persecutori, să fie dezonoraţi. Ludovic, regele Franţei, a publicat în 1228 d. Cr. legi pentru stârpirea ereziei şi a impus executarea lor. El a obligat pe Raymond, conte de Toulouse, să întreprindă nimicirea ereziei de pe domeniul său, fără să cruţe pe prieten sau pe vasal.

De la cele mai timpurii uzurpări de putere care treptat s-au dezvoltat în sistemul papal, s-a opus rezistenţă; dar au opus rezistenţă numai un număr mic de credincioşi, a căror influenţă făcea puţină impresie asupra valului copleşitor al deşertăciunii lumeşti ce s-a năpustit asupra bisericii. Treptat, pe măsură ce au observat eroarea, unii s-au retras în linişte din marea apostazie, pentru a se închina lui Dumnezeu după cum le dicta conştiinţa, chiar cu riscul persecuţiei. Însemnaţi printre aceştia au fost unii numiţi mai târziu valdenzii, albigenzii, wycliffiţii şi hughenoţii. Aceştia, cu toate că erau cunoscuţi sub mai multe nume, au avut, după cât putem noi judeca, o origine şi o credinţă comună. „Valdenzianismul”, zice Rainerous (3. 4), faimosul inchizitor din secolul al XIII-lea, „este cea mai veche erezie; ea exista, după unii, de pe timpul lui Silvestru [papa], iar după alţii din zilele apostolilor”. Silvestru era papă când Constantin era împărat şi când acesta a recunoscut creştinismul; şi astfel vedem că de la început adevărul n-a fost fără aderenţi, care, deşi umili şi ((B335)) nepopulari, s-au împotrivit cu hotărâre papalităţii şi doctrinelor papale ale purgatoriului, închinării la icoane, invocării sfinţilor, adorării Fecioarei Maria, rugăciunilor pentru morţi, transsubstanţierii, celibatului clerului, indulgenţelor, liturghiei etc., şi au dezaprobat pelerinajele, sărbătorile, arderea de tămâie, înmormântarea sacră, folosirea apei sfinţite, veşmintele preoţeşti, monahismul etc., şi au susţinut că trebuie primită învăţătura Sfintelor Scripturi, în opoziţie cu tradiţiile şi pretenţiile Bisericii Romei. Ei îl priveau pe papa drept capul tuturor erorilor şi pretindeau că iertarea păcatelor se obţine numai prin meritele Domnului nostru Isus.

Credinţa şi faptele acestor oameni au fost un sprijin pentru reformă şi un protest împotriva erorii cu mult timp înainte de zilele lui Luther; iar ei şi alţi împotrivitori ai catolicismului au fost vânaţi, urâţi şi persecutaţi cu furie nemiloasă de către emisarii papali. Valdenzii şi albigenzii au fost cele mai numeroase grupuri de protestanţi împotriva papalităţii; şi când a sosit deşteptarea literară din secolul al XIII-lea, mai cu seamă de la ei a strălucit adevărul, chiar dacă Wycliffe, Huss, Luther şi alţii l-au reflectat şi l-au intensificat în exprimare. Şi învăţăturile lor, susţinute prin simplitate şi moralitate, au strălucit mai intens în contrast cu mândria pompoasă şi cu imoralităţile flagrante ale papalităţii pe atunci înălţate.

S-a întâmplat atunci că papii, conciliile, teologii, regii, cruciaţii şi inchizitorii şi-au unit puterile diavoleşti pentru a extermina orice împotrivitor şi a stinge şi cele mai slabe raze ale luminii care apărea. Papa Inocenţiu al III-lea a trimis mai întâi misionari în districtele unde doctrinele albigenzilor câştigaseră teren, pentru a propovădui catolicismul, a face minuni etc.; dar aflând că aceste metode erau inutile, el a declarat o cruciadă împotriva lor şi a oferit tuturor celor ce se vor angaja în ea iertarea ((B336)) tuturor păcatelor şi un paşaport imediat spre cer, fără să treacă prin purgatoriu. Plini de credinţă în puterea papei de a le acorda răsplăţile făgăduite, cinci sute de mii de oameni — francezi, germani şi italieni — s-au adunat în jurul steagului crucii pentru apărarea catolicismului şi stingerea „ereziei”. Apoi au urmat o serie de bătălii şi de asedii întinzându-se pe o perioadă de douăzeci de ani. Cetatea Beziers a fost asaltată şi luată în 1209, iar cetăţenii, fără a ţine seama de vârstă sau sex, au pierit de sabie în număr de 60.000, după cum raportează câţiva istorici. Sângele celor care s-au refugiat în biserici şi care au fost ucişi acolo de către sfinţii cruciaţi uda altarele şi curgea pe străzi.

Lavaur a fost asediat în 1211. Guvernatorul a fost atârnat într-o spânzurătoare, iar soţia lui aruncată într-o fântână şi zdrobită cu pietre. Cetăţenii au fost ucişi fără deosebire, 400 fiind arşi de vii. Înfloritorul ţinut al Languedocului a fost devastat, cetăţile arse, iar locuitorii trecuţi prin foc şi sabie. Se estimează că o sută de mii de albigenzi au căzut într-o singură zi; trupurile lor au fost puse grămadă şi arse.

Toată această dezlănţuire de sânge şi ticăloşie a fost făcută în numele religiei; în mod pretins pentru gloria lui Dumnezeu şi pentru onoarea bisericii, dar în realitate pentru a susţine pe Anticrist, care şedea în templul lui Dumnezeu [biserica], arătându-se că este un dumnezeu — unul puternic — capabil să cucerească şi să-şi distrugă duşmanii. Clerul a mulţumit lui Dumnezeu pentru lucrarea de distrugere, şi a fost compus şi cântat un imn de laudă lui Dumnezeu pentru glorioasa victorie de la Lavaur. Groaznicul măcel de la Beziers a fost considerat ca o „vizibilă judecată a cerului” împotriva ereziei albigenzianismului. Cruciaţii au participat la înalta liturghie de dimineaţă şi au continuat toată ziua să pustiască ţinutul Languedocului şi să-i asasineze locuitorii.

((B337))

Să ne amintim însă că aceste cruciade deschise împotriva albigenzilor şi valdenzilor au fost întreprinse numai din cauză că aşa-zisa „erezie” câştigase o influenţă puternică asupra unor mari părţi din aceste comunităţi. Ar fi o mare greşeală să se presupună că cruciadele au fost singurele persecuţii; zdrobirea tăcută, neîntreruptă a indivizilor, în total numărându-se cu miile, peste tot în vastul domeniu al papalităţii, mergea constant înainte — nimicindu-i pe sfinţii Celui Prea Înalt.

Carol al V-lea, împărat al Germaniei şi rege al Spaniei şi al Ţărilor de Jos, a persecutat pe prietenii Reformei din toate întinsele sale domenii. Sprijinit de Dieta din Worms, el a exilat pe Luther, pe urmaşii săi şi scrierile sale, şi a condamnat pe toţi cei care-l ajutau pe Luther sau îi citeau cărţile, la confiscarea proprietăţii, la izgonirea din imperiu şi la pedeapsa pentru înaltă trădare. În Ţările de Jos oamenii care-l urmau pe Luther trebuia să fie decapitaţi iar femeile îngropate de vii, sau dacă erau încăpăţânate, să fie încredinţate flăcărilor. Deşi această lege generală a fost suspendată, lucrarea morţii sub toate formele ei odioase a continuat. Ducele de Alva se mândrea cu executarea a 18.000 de protestanţi în şase săptămâni. Paolo evaluează la 50.000 numărul celor executaţi în Ţările de Jos din pricina credinţei lor, iar Grotius ne dă lista de 100.000 a martirilor belgieni. Cu ultima sa suflare, Carol l-a îndemnat pe fiul său, Filip al II-lea, să completeze lucrarea de persecutare şi de exterminare a ereziei începută de el — sfat pe care Filip n-a întârziat să-l urmeze. El a stimulat cu furie spiritul persecuţiei, dând pe protestanţi flăcărilor, fără deosebire sau milă.

Francisc şi Henric, regi ai Franţei, au urmat exemplul lui Carol şi al lui Filip în zelul lor pentru catolicism şi pentru exterminarea ereziei. Masacrele de la Merindol, Orange şi Paris sunt ilustraţii convingătoare ale zelului lor pentru ((B338)) cauza lui Anticrist. Masacrul de la Merindol, plănuit de regele Franţei şi aprobat de parlamentul francez, a fost încredinţat spre executare preşedintelui Oppeda. Preşedintele a fost însărcinat să masacreze populaţia, să ardă oraşele şi să dărâme castelele valdenzilor, dintre care mulţi locuiau în partea aceea. Istoricii romano-catolici admit că în acord cu această însărcinare au fost masacraţi mii de oameni, cuprinzând bărbaţi, femei şi copii, douăzeci şi patru de oraşe au fost ruinate, iar ţara a fost lăsată pustie şi devastată. Bărbaţi, femei şi copii au fugit în păduri şi în munţi pentru a scăpa, şi au fost urmăriţi şi trecuţi prin ascuţişul săbiei. Mulţi dintre cei care au rămas în oraşe au avut aceeaşi soartă, sau una şi mai rea. Cinci sute de femei au fost aruncate într-un hambar căruia i s-a dat foc, şi când vreuna sărea pe fereastră era întâmpinată de vârfurile suliţelor. Femeile erau violate iar copiii ucişi sub privirile părinţilor, care erau neputincioşi în a-i proteja. Unele au fost aruncate în prăpăstii, iar altele au fost târâte goale pe străzi.

Masacrul de la Orange, din 1562 d. Cr., a avut un caracter asemănător celui din Merindol şi este descris cu precizie de istoricii catolici. Oastea italiană trimisă de papa Pius al IV-lea avea ordin să ucidă bărbaţi, femei şi copii; şi ordinul a fost executat cu înspăimântătoare cruzime. Ereticii fără apărare au fost ucişi cu sabia, împinşi de pe stânci, aruncaţi în ascuţişuri de cosoare şi pumnale, spânzuraţi, fripţi la foc mic şi expuşi ruşinii şi torturii de toate felurile.

Masacrul de la Paris, din ziua Sfântului Bartolomeu, 24 august 1572, a fost tot atât de crud, dar a depăşit în întindere masacrele de la Merindol şi Orange. Şi acesta a fost descris amănunţit de către scriitorii catolici, dintre care unul, Thuanus, îl înfierează drept „o cruzime feroce, fără pereche în toată antichitatea”. La 23 august, la miezul nopţii sunetul clopotului de alarmă a dat semnalul ((B339)) pentru distrugere şi groaznicele scene de la Merindol şi Orange au început să se repete împotriva nesuferiţilor hughenoţi. Carnavalul morţii a durat şapte zile; cetatea era inundată de sânge uman; curtea a fost umplută de cei ucişi la care regele şi regina se uitau cu extremă satisfacţie. Corpul amiralului Coligny a fost târât pe străzi, iar fluviul Sena a fost acoperit de cadavre plutitoare. Relatările despre numărul celor ucişi variază între 5.000 şi 10.000. Lucrarea de nimicire n-a fost limitată numai la Paris, ci s-a extins foarte mult în toată naţiunea franceză. Cu o zi înainte, mesageri speciali au fost trimişi să ducă în toate părţile ordinul pentru masacrarea generală a hughenoţilor. Aceleaşi scene s-au desfăşurat prin urmare în aproape toate provinciile, şi estimările numărului celor ucişi variază între 25.000 şi 70.000.

Anticrist găsea o extremă satisfacţie în aceste groaznice scene de măcel. Papa şi curtea lui jubilau la victoria catolicismului asupra valdenzianismului la Merindol, iar ticălosul Oppeda a fost numit „apărătorul credinţei şi eroul creştinismului”. Regele Franţei a mers la liturghie şi a adus lui Dumnezeu mulţumiri solemne pentru victoria asupra hughenoţilor la Paris şi pentru masacrarea lor. Acest măcel, aprobat de regele Franţei, de parlament şi de supuşii romano-catolici, a avut loc probabil la instigarea directă a papei şi a ierarhiei papale. Faptul că a fost foarte aprobat, cel puţin, este evident din aceea că la curtea papală ştirea a fost primită cu mare bucurie. Papa Grigorie al XIII-lea a mers în mare procesiune la biserica Sfântul Ludovic să aducă mulţumiri lui Dumnezeu pentru această victorie însemnată. El a proclamat numaidecât un jubileu şi a trimis un nunţiu la curtea franceză, care în numele papei a lăudat „faptele vitejeşti atât de îndelungat plănuite şi atât de fericit executate pentru binele religiei”. Regele a bătut o medalie în amintirea masacrului, purtând ((B340)) inscripţia: „Pietas Excitavit Justitiam” — Evlavia Provoacă Dreptate.

Medalii comemorative ale evenimentului au fost de asemenea bătute în monetăria papală din ordinul papei. Una dintre acestea este acum expusă în Memorial Hall din Filadelfia, Pennsylvania. Faţa ei prezintă o figură în relief a papei şi inscripţia prescurtată: „Gregorius XIII, Pontifex Maximus Anno 1”, primul an al pontificatului său, adică 1572 d. Cr. Pe reversul acestei medalii se află reprezentarea unui înger nimicitor ţinând în mâna stângă o cruce, iar în mâna dreaptă o sabie, înaintea căruia este reprezentat un grup de hughenoţi, bărbaţi, femei şi copii, căzuţi la pământ şi fugind, ale căror feţe şi figuri exprimă groază şi disperare. Sub aceasta se găsesc cuvintele: „Ugonottorum Strages 1572”, ceea ce înseamnă „Măcelul hughenoţilor, 1572”.

Un tablou al masacrului Sfântului Bartolomeu a fost expus la Vatican. El avea în partea de sus un sul, pe care erau scrise în limba latină cuvintele care înseamnă: „Pontiful aprobă soarta lui Coligny”. Coligny era un conducător important al hughenoţilor şi unul din primii care au căzut. După ce a fost ucis, capul i-a fost tăiat şi a fost trimis reginei (care a pus să fie îmbălsămat şi trimis la Roma ca trofeu), în timp ce corpul i-a fost târât de către populaţie pe străzile Parisului. La scurtă vreme regele a fost apucat de fiori de remuşcare din care nu şi-a mai revenit niciodată. Este consemnat că el i-a spus medicului său de încredere: „Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine, dar în minte şi trup sunt zgâlţâit ca de febră. Mi se pare în tot momentul, fie că sunt treaz fie că dorm, că vin la mine trupuri mutilate, cu feţe oribile şi acoperite de sânge”. A murit în grea agonie, acoperit de sudoare cu sânge.

În 1641 Anticrist a proclamat un „război al religiei” în Irlanda şi a făcut apel la populaţie să masacreze pe protestanţi ((B341)) prin toate mijloacele care le stăteau în putere. Oamenii amăgiţi au ascultat porunca drept vocea lui Dumnezeu şi n-au întârziat să execute această însărcinare. Sângele protestanţilor a curs nestingherit în toată Irlanda, casele au fost prefăcute în cenuşă, oraşele şi satele au fost aproape nimicite. Unii au fost siliţi să-şi ucidă propriile rude, iar apoi să se sinucidă — ultimele cuvinte care le-au ajuns la urechi fiind asigurările preoţilor că agonia lor de moarte nu era decât începutul chinului veşnic. Mii de oameni au murit de frig şi de foame, în timp ce se străduiau să emigreze în alte ţări. În Cavan, drumul pe o lungime de aproape 20 kilometri era mânjit de urmele însângerate ale fugarilor răniţi; şaizeci de copii au fost abandonaţi în timpul fugii, de către părinţi vânaţi cu sălbăticie, şi a fost declarat că oricine le va da în vreun fel ajutor acestor micuţi să fie îngropat alături de ei. Şaptesprezece adulţi au fost îngropaţi de vii la Fermaugh şi şaptezeci şi doi la Kilkenny. Numai în provincia Ulster peste 154.000 de protestanţi au fost fie masacraţi, fie expulzaţi din Irlanda.

O’Niel, arhiepiscopul Irlandei, a numit acest lucru „un război pios şi legal”, iar papa (Urban al VIII-lea) a emis o bulă, datată cu luna mai 1643, acordând „deplină şi absolută iertare de toate păcatele” celor care luaseră parte la „ducerea la îndeplinire cu vitejie a ceea ce zăcea în ei, să stârpească şi să smulgă din rădăcini fermentul contagios al molimei eretice”.

Inchiziţia sau „Oficiul Sfânt”

Lui Dominic, spiritul conducător al acestei cruciade, i se atribuie cinstea de a fi născocit infernala Inchiziţie, deşi Benedict, care este zelos în a-i atribui Sfântului Dominic cinstea de a fi primul Inchizitor General, nu este sigur dacă ideea i-a venit mai întâi Papei Inocenţiu sau Sfântului Dominic. Ea a fost instituită de către Papa Inocenţiu al III-lea, la 1204 d. Cr.

((B342))

Sfântul Dominic era un monstru lipsit de orice sentiment de compasiune, care se pare că-şi găsea principala desfătare în scene de tortură şi de suferinţă. În timpul cruciadei împotriva albigenzilor, cu un crucifix în mână el a condus şi a încurajat pe sfinţii războinici la fapte de omor şi de nimicire. Inchiziţia sau Oficiul Sfânt este astăzi un tribunal în Biserica Romano-Catolică pentru descoperirea, reprimarea şi pedepsirea ereziei şi a altor insulte împotriva Bisericii Romei*. Dar în zilele lui Dominic, ea nu avea tribunal legal, nici instrumentele de tortură nu erau aduse la perfecţiunea demonstrată în zilele de mai târziu. Cu toate acestea, Dominic, fără asemenea maşinării, a găsit din abundenţă mijloace de tortură, ca: dislocarea încheieturilor, smulgerea nervilor, sfâşierea membrelor victimelor şi arderea pe rug a celor ale căror convingeri rămâneau neclintite prin folosirea altor proceduri şi care nu voiau să renunţe la credinţa şi libertăţile lor.


*The Chair of St. Peter (Scaunul Sf. Petru), pag. 589


Cu împuternicirea din partea papei Inocenţiu, de a pedepsi cu confiscare, cu exil şi cu moarte pe ereticii care nu primeau evanghelia sa, Dominic a îndemnat magistratura civilă şi populaţia să masacreze pe ereticii valdenzi; şi o singură dată el a încredinţat flăcărilor o sută optzeci de albigenzi. Pentru o asemenea credincioşie în slujba lui Anticrist, el a fost canonizat ca sfânt şi astăzi romano-catolicii i se închină şi se roagă la el. Breviarul roman (ca un fel de carte de rugăciuni), referindu-se la Sf. Dominic, laudă „meritele şi învăţăturile lui care au luminat biserica, iscusinţa şi virtutea lui care au înfrânt pe ereticii din Tolossan, şi numeroasele lui minuni care au mers chiar până la a învia morţii”. Misalul roman (care cuprinde serviciul legat de distribuirea cinei Domnului) îi elogiază meritele şi se roagă pentru ajutor vremelnic prin mijlocirea lui. Astfel susţine şi cinsteşte încă Anticrist pe eroii săi credincioşi.

((B343))

Ar fi cu neputinţă a se reda în câteva cuvinte o concepţie adecvată despre ororile Inchiziţiei sau despre frica îngrozitoare pe care ea o inspira printre oameni. Cei ale căror laude la adresa lui Anticrist nu erau auzite, sau cei care îndrăzneau să-i critice metodele, erau suspectaţi de erezie şi astfel de persoane, fără prevenire sau corectare, erau pasibile de întemniţare într-o carceră subterană pe durată nelimitată, până la un timp convenabil pentru judecată — adeseori atât acuzatorul cât şi acuzaţia nefiindu-le cunoscute. Procesele acestor judecăţi se ţineau în secret şi adesea se folosea tortura pentru a stoarce mărturisiri. Torturile aplicate erau aproape prea înspăimântătoare pentru a fi crezute în acest secol şi în această ţară a libertăţii, totuşi realitatea lor este confirmată de dovezi pe care nici chiar istoricii catolici nu le pot tăgădui; iar zadarnicele lor încercări de a-şi cere iertare pentru ele nu fac decât să le confirme dovada. Instrumente de tortură, relicve ale Inchiziţiei, există şi acum, ceea ce ar face orice tăgăduire fără valoare. „Oficiul Sfânt” angaja chiar şi medici pentru a supraveghea desfăşurarea torturii şi a o întrerupe când moartea părea să-l uşureze pe cel suferind; iar victimei i se îngăduia să se refacă parţial, pentru ca apoi să i se poată aplica tortura a doua şi chiar a treia oară. Aceste schingiuiri nu erau întotdeauna impuse ca pedeapsă pentru păcatul ereziei: ele aveau în general scopul de a forţa pe învinuit să facă mărturisiri, să retracteze sau să implice pe alţii, după cum era cazul.

Chiar în secolul prezent, după ce Inchiziţia şi-a pierdut multe din ororile ei, ea era încă groaznică. Istoricul războaielor lui Napoleon, descriind cucerirea oraşului Toledo de către armata acestuia, menţionează incidental deschiderea închisorii Inchiziţiei şi spune:

„Părea că se deschid morminte şi chipuri palide ca fantomele ieşeau din carcerele subterane care răspândeau un miros de mormânt. Bărbi stufoase atârnând în jos pe piepturi şi unghii crescute ca ghiarele de păsări desfigurau scheletele, care ((B344)) trăgeau în piept cu trudă aerul proaspăt, pentru prima oară după un lung şir de ani. Mulţi dintre ei deveniseră schilozi, cu capul aplecat înainte, cu braţele şi mâinile spânzurând rigide şi neajutorate. Fuseseră închişi în gropi atât de scunde încât nu se puteau ridica în picioare, şi cu toate îngrijirile doctorilor [armatei] mulţi dintre ei au murit în aceeaşi zi. În ziua următoare generalul Lasalle însoţit de mai mulţi ofiţeri din statul-major a inspectat minuţios locul. Numărul instrumentelor de tortură i-a cutremurat de groază chiar şi pe oamenii deprinşi cu grozăviile câmpului de luptă.

Într-un colţ retras, într-o boltă subterană învecinată cu sala pentru interogatorii individuale, se găsea o statuie din lemn făcută cu mâna de călugări, reprezentând-o pe Fecioara Maria. Capul îi era înconjurat de o aureolă, iar în mâna dreaptă ţinea un steag. Ceva suspect i-a izbit pe toţi chiar de la prima privire, că, în ciuda rochiei de mătase care cobora de la umeri pe ambele părţi în falduri largi, statuia era îmbrăcată cu un fel de cuirasă. La o cercetare mai atentă s-a văzut că partea dinainte a corpului era cu totul acoperită de cuie foarte subţiri şi de lame mici şi înguste de cuţit, ambele cu vârfurile îndreptate spre privitor. Braţele şi mâinile erau îmbinate, iar mecanismul de după peretele despărţitor punea figura în mişcare. Unul din servitorii Inchiziţiei a fost silit din ordinul generalului să pună maşina, cum o numea el, în mişcare. Când figura şi-a întins braţele, ca şi cum ar strânge cu dragoste pe cineva la piept, i s-a pus în braţe raniţa bine umplută a unui grenadier polonez, pentru a ţine locul unei victime vii. Statuia a strâns-o în braţe din ce în ce mai tare, iar când servitorul, conform ordinelor, a făcut ca figura să-şi desfacă braţele şi să se întoarcă la poziţia de mai înainte, raniţa era străpunsă până la o adâncime de doi sau trei ţoli, şi a rămas atârnată în vârfurile cuielor şi a lamelor de cuţit.”

„Instrumente de tortură” de diferite feluri au fost născocite şi folosite ca mijloace de tortură. Una din metodele cele mai simple este explicată astfel: victimei, dezbrăcată de toate hainele, i se legau mâinile la spate cu o funie tare, cu care, prin acţionarea unui scripete, era ridicată de pe picioare, de ((B345)) care erau atârnate greutăţi. Victima era lăsată de mai multe ori să cadă şi era ridicată cu o smucitură, care-i dizloca încheieturile braţelor şi picioarelor, în timp ce funia cu care era suspendată îi pătrundea până la os în carnea tremurândă.

O aducere aminte a unor astfel de atrocităţi comise în numele lui Cristos a ajuns recent în atenţia publică. Fiind în lipsă de spaţiu, imprimeria unei Societăţi Biblice din Roma a închiriat o încăpere mare aproape de Vatican. În plafon le-a atras atenţia un inel mare şi ciudat, şi cercetarea a dezvăluit faptul că încăperea în care acum ei se ocupă cu tipărirea Bibliei — „sabia Spiritului, care este Cuvântul lui Dumnezeu”, prin care Anticrist a fost deja făcut „neputincios” a mai asupri şi nimici pe sfinţi, a fost chiar încăperea folosită de Inchiziţie odinioară ca şi cameră de tortură; veriga scripetelui fiind probabil folosită pentru a tortura multe, sărmane victime având căluşul în gură.

Cei învinuiţi de erezie erau uneori condamnaţi la ceea ce se numea un „act de credinţă”. Autoritatea bisericească transfera pe condamnat autorităţii civile, în timp ce clerul, sub pretextul milei, implora magistratura să arate compătimire pentru condamnat, şi, ţinând sus crucea, stăruia pe lângă victimă să retracteze şi să-şi salveze viaţa prezentă şi viitoare. Magistraţii îşi cunoşteau bine rolul şi nu arătau milă decât pentru cei care retractau; în acest fel câştigând binecuvântările şi titlurile de „apărător al credinţei” şi „nimicitor al ereticilor”. „Ereticul” condamnat, îmbrăcat într-o haină galbenă împestriţată cu desene de câini, şerpi, flăcări şi diavoli, era condus la locul de execuţie, era legat pe rug şi încredinţat flăcărilor.

Torquemada, un alt faimos Inchizitor General, a dat o ilustraţie marcantă a spiritului lui Anticrist. Scriitorii romano-catolici admit că el a făcut ca 10.220 de oameni, bărbaţi şi femei, să fie arşi de vii. Llorente, care a fost secretarul general al Inchiziţiei timp de trei ani şi a avut acces la toate dovezile documentare, arată în Rapoartele sale (4 volume) publicate în 1817, că de la 1481 până la 1808 ((B346)) numai din ordinul acestui „Oficiu Sfânt” nu mai puţin de 31.912 persoane au fost arse de vii şi aproape 300.000 torturate şi condamnate să ispăşească pedepse. Fiecare ţară catolică din Europa, din Asia şi din America îşi avea propria Inchiziţie.

Nu putem urmări aici persecutarea de către Anticrist a orice era asemănător reformei, libertăţii de conştiinţă sau libertăţii politice. Este suficient să spunem că aceste persecuţii se întindeau peste tot unde papalitatea avea sprijin — în Germania, Olanda, Polonia, Italia, Anglia, Irlanda, Scoţia, Franţa, Spania, Portugalia, Abisinia, India, Cuba, Mexic şi în câteva state din America de Sud. Spaţiul nu ne permite să înşirăm cazuri particulare, care ar servi să arate că mulţi dintre martiri au fost cu adevărat sfinţi şi eroi, care în cele mai oribile suferinţe au avut har suficient şi adesea, în timp ce mureau încetul cu încetul, au fost în stare să cânte imnuri de laudă şi de mulţumire adevăratului Cap al adevăratei Biserici şi, asemenea Lui, să se roage pentru inamicii lor, care, după cum prezisese El, îi persecutau din pricina Lui.*


*Pentru cei care doresc o relatare mai largă despre aceste timpuri şi scene cumplite recomandăm: Macaulay’s History of England (Istoria Angliei, de Macaulay), Motley’s Dutch Republic (Republica Olandeză, de Motley), D’Aubigne’s History of the Reformation (Istoria Reformei, de D’Aubigne), White’s Eighteen Christian Centuries (Optsprezece secole de creştinism, de White), Elliot on Romanism (Elliot despre romano-catolicism) şi Fox’s Book of Martyrs (Cartea martirilor, de Fox).


Din aceleaşi motive nu vom prezenta individual toate torturile îngrozitoare, revoltătoare, chinuitoare pentru suflet, aplicate unora dintre giuvaierele Domnului din pricina credincioşiei faţă de convingerilor lor. Se estimează, de către cei care se pare că au făcut cercetări amănunţite asupra acestei chestiuni, că papalitatea, în decursul celor 1300 de ani trecuţi, a pricinuit, direct sau indirect, moartea a cincizeci de milioane de oameni. Şi se poate spune cu siguranţă că ingeniozitatea omenească şi cea satanică au fost solicitate la maximum pentru a inventa torturi noi şi groaznice, pentru ((B347)) împotrivitorii atât politici cât şi religioşi ai lui Anticrist; aceştia din urmă — ereticii — fiind urmăriţi cu o furie înzecită. Pe lângă formele obişnuite de persecuţie şi ucidere, cum ar fi tragerea pe roată, arderea, înecarea, înjunghierea, înfometarea şi tragerea cu arcul şi împuşcarea, inimile diavoleşti se gândeau cum ar putea fi afectate cele mai delicate şi mai sensibile părţi ale trupului, susceptibile de durerea cea mai chinuitoare; era turnat în urechi plumb topit; era smulsă limba şi era turnat plumb în gură; erau aranjate roţi care aveau ataşate lame de cuţit în aşa fel încât victimele să poată fi tăiate în bucăţi încet; se aplicau ghiare şi cleşti înroşite în foc pe părţile sensibile ale trupului; erau scoşi ochii; erau smulse unghiile cu fierul înroşit; se făceau găuri în călcâie şi victima era legată prin ele; unii erau siliţi să se arunce de pe înălţimi în ţepuşe lungi fixate dedesubt, unde, tremurând de durere, mureau încet. Unora li se umplea gura cu praf de puşcă, care, fiind aprins, făcea să le explodeze capul în bucăţi; alţii erau sfărâmaţi cu ciocanul pe nicovală în bucăţi; alţii erau umflaţi cu foiul până crăpau; alţii erau sufocaţi cu părţi sfârtecate din propriile lor trupuri; alţii cu urină, excremente etc., etc.

Unele din aceste atrocităţi diavoleşti ar fi aproape cu neputinţă de crezut dacă n-ar fi bine adeverite. Ele servesc spre a arăta până la ce depravare îngrozitoare poate coborî inima omului şi cât de orbi faţă de dreptate şi faţă de orice instinct bun pot deveni oamenii sub influenţa religiei false, contrafăcute. Spiritul lui Anticrist a degradat şi a corupt lumea, după cum Spiritul adevăratului Cristos şi puterea şi influenţa adevăratei Împărăţii a lui Dumnezeu ar fi ridicat şi înnobilat inimile şi faptele oamenilor — şi după cum o vor şi face în cursul Mileniului. Acest lucru este ilustrat într-o mică măsură prin progresul civilizaţiei şi creşterea justiţiei şi milei de când puterea lui Anticrist a început să fie în declin şi Cuvântul lui Dumnezeu a început să fie auzit şi luat în seamă, chiar şi puţin.

((B348))

Într-adevăr, nici un plan pe care l-am putea concepe nu putea fi mai bine calculat pentru a înşela şi asupri omenirea. Se trăgea folos din orice dispoziţie depravată şi din orice slăbiciune a oamenilor decăzuţi; orice patimă josnică era stimulată şi folosită, iar satisfacerea acelor patimi era răsplătită. Vicioşii erau astfel momiţi şi înrolaţi ca devotaţii lui, în timp ce aceia cu o aplecare mai nobilă erau angrenaţi prin alte mijloace — printr-o manifestare exterioară şi ipocrită de cucernicie, tăgăduire de sine şi caritate arătate în instituţiile lui monahale, dar care serveau numai să conducă pe mulţi ca aceştia departe de căile virtuţii. Cei imorali şi uşuratici îşi găseau amplă satisfacţie în parada şi spectacolul lui, în pompa şi ceremoniile lui; cei întreprinzători şi curajoşi în misiunile şi cruciadele lui, cei risipitori în indulgenţele lui, iar bigoţii cruzi în acţiunile lui de oprimare a împotrivitorilor.

Cu groază şi mirare ne întrebăm: de ce au îngăduit regii şi prinţii, împăraţii şi poporul în general asemenea atrocităţi? De ce nu s-au ridicat mai demult şi nu l-au doborât pe Anticrist? Răspunsul se află în Scripturi (Apoc. 18:3): neamurile au fost îmbătate (ameţite), ele şi-au pierdut simţurile, bând vinul amestecat (doctrină falsă şi adevărată, amestecate) dat lor de biserica apostată. Ele au fost înşelate de pretenţiile papalităţii. Şi, ca să spunem adevărul, ele nu s-au trezit decât în parte din stupoarea lor; căci, deşi ambasadorii regilor, căzând înaintea papei, nu i se mai adresează ca altădată zicându-i „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” şi nu-l mai consideră ca un „Dumnezeu care are putere peste toate lucrurile din cer şi de pe pământ”, totuşi ei sunt încă departe de a înţelege adevărul — că papalitatea a fost şi este falsificarea lui Satan a adevăratei Împărăţii.

În timp ce regii şi ostaşii s-au săturat de această lucrare inumană, nu tot aşa a fost cu sfânta (?) ierarhie; şi găsim că Conciliul General din Sienna declara în 1423 că răspândirea ereziei în diferite părţi ale lumii se datora neglijenţei ((B349)) inchizitorilor — spre ofensarea lui Dumnezeu, spre lezarea catolicismului şi spre pieirea sufletelor. Prinţii erau preveniţi, prin mila lui Dumnezeu, să extermine erezia dacă voiau să scape de răzbunarea divină; şi erau acordate indulgenţe plenare tuturor celor care se angajau în lucrarea de distrugere sau furnizau arme pentru acest scop. Aceste hotărâri erau anunţate în fiecare sabat în biserici. În nici un caz nu sunt puţini teologii şi istoricii romano-catolici care şi-au mânuit condeiul în slujba acestei cauze nesfinte, de a justifica, recomanda şi lăuda prigonirea ereziei. Bellarmine, de pildă, declară că apostolii „s-au abţinut de a chema braţul laic, numai pentru că în zilele lor nu erau prinţi creştini”. Doctorul Dens, un vestit teolog romano-catolic, a publicat în 1758 o lucrare de teologie care este considerată astăzi de către papişti o autoritate standard, îndeosebi în colegiile lor, unde este preţuit ca Blackstone în dreptul civil englez. Această lucrare răsuflă de la un capăt la altul spiritul persecuţiei. Ea condamnă pe conducătorii ereziei la confiscarea bunurilor, la exil, la închisoare şi la pedeapsa cu moartea şi privarea de înmormântare creştinească.

Unul din blestemele autorizate publicat în Pontificalul Roman, pentru a fi folosit împotriva protestanţilor, spune după cum urmează:

„Dumnezeu Atotputernicul şi toţi sfinţii Lui să-i blesteme cu blestemul cu care sunt blestemaţi diavolul şi îngerii lui. Să fie nimiciţi din ţara celor vii. Moartea cea mai abjectă să vină peste ei şi să coboare de vii în adânc. Sămânţa să le fie nimicită de pe pământ — să piară de foame şi de sete, de goliciune şi de toată nenorocirea. Să aibă toată mizeria, toată molima şi tot chinul. Să fie blestemat tot ce au. Să fie blestemaţi întotdeauna şi peste tot. Prin cuvinte şi fără cuvinte să fie blestemaţi. Înăuntru şi în afară să fie blestemaţi. Din creştetul capului până în tălpile picioarelor să fie blestemaţi. Ochii să le orbească şi urechile să le asurzească, gura să le amuţească şi limba să li se desfacă de fălci, mâinile să nu-i mai servească, picioarele să nu mai ((B350)) umble. Blestemate să le fie toate membrele trupului. Blestemaţi să fie când stau în picioare sau sunt culcaţi, de acum înainte şi în veci; şi astfel să li se stingă lumânarea înaintea lui Dumnezeu în ziua judecăţii. Înmormântarea să le fie cu câinii şi măgarii. Lupi flămânzi să le devoreze cadavrele. Diavolul şi îngerii lui să le fie tovarăşi în veci! Amin, Amin; aşa să fie, aşa să fie!”

Acesta este spiritul papalităţii; şi toţi cei care au spiritul adevăratului Cristos ar trebui să recunoască repede o contrafacere atât de josnică.

Deoarece erorile de doctrină stau la însăşi temelia tuturor acestor erori de comportament, nu încape nici o îndoială că dacă împrejurările ar fi din nou favorabile, doctrinele fiind neschimbate, spiritul lor rău şi roadele lor rele ar apărea din nou repede, în fapte asemănătoare de nedreptate, asuprire, superstiţie, ignoranţă şi persecuţie; şi s-ar recurge la toate mijloacele imaginabile pentru restaurarea, susţinerea şi extinderea falsei Împărăţii a lui Dumnezeu. Ca dovadă la aceasta să cităm câteva incidente care din întâmplare au ajuns recent în atenţia noastră, după cum urmează:

În ziua de 7 august 1887, la Ahuehuetitlan, Guererro, Mexic, un misionar protestant indigen, cu numele Abraham Gomez, şi două ajutoare ale sale au fost omorâţi cu sânge rece de către indigeni, la instigarea unui preot romano-catolic, părintele Vergara, care, după cum s-a relatat, atunci când a celebrat liturghia cu o zi înainte, i-a îndemnat pe oamenii săi să „facă un exemplu din slujitorul Satanei” care venise printre ei; adăugând că puteau „să-l omoare” în deplină siguranţă, contând pe protecţia şefului poliţiei precum şi a preotului. Cuvântul preotului a fost lege pentru poporul ignorant şi pentru autorităţile civile. Corpul mutilat al bietului misionar, împuşcat şi ciopârţit, a fost târât pe străzi, supus la tot felul de josnicii, un avertisment pentru alţii. Nici o îndreptare nu s-a putut obţine pentru aceasta.

Când ziarul „Independent” din New-York a atras atenţia asupra acestui masacru sângeros, „Freeman”, un influent ((B351)) ziar romano-catolic din New York a dat următoarea replică:

„Ei [misionarii protestanţi] văd oameni cinstiţi că îngenunchiază la auzul lui Angelus, în onoarea Bunei Vestiri şi a Întrupării. Biblia, spun ei, va şterge în curând asemenea «superstiţie». O lumină arde în faţa unei icoane a Mamei lui Dumnezeu. «Aha!», strigă misionarul, «îi vom învăţa curând pe ignoranţi să sfărâme acest simbol!», şi aşa mai departe. Dacă uciderea câtorva misionari de acest fel i-ar ţine acasă pe cei ca ei, am fi aproape înclinaţi — noi papiştii suntem aşa de răi! — să spunem: «Să continue dansul, bucuria să fie nelimitată»”.

Un slujitor al bisericii cu numele C. G. Moule povesteşte o istorie dureroasă care a făcut înconjurul presei, despre persecuţia din Madeira, a lui Robert Kelley şi a convertiţilor care au rezultat din eforturile lui, care, împreună cu copiii lor, cam o mie de persoane în total, au suferit exilul ca pedeapsă pentru că au primit o fărâmă de adevăr.

În aşa-zisa „Prusie protestantă”, pastorul Thummel a fost arestat pentru „că a insultat Biserica Romano-Catolică”. El a publicat o broşură în care a criticat papalitatea şi în care una din observaţiile sale „insultătoare” era în sensul că papalitatea este o apostazie „clădită pe superstiţie şi idolatrie”.

Recent a existat o dispută între Prusia şi Spania asupra insulelor Caroline, şi papa a făcut să fie ales el însuşi ca arbitru sau judecător pentru a rezolva disputa. (Mare parte din aceasta ne aminteşte de puterea şi de politica sa de odinioară ca arbitru sau judecător suprem al naţiunilor.) Papa a hotărât în favoarea Spaniei. Spania a trimis imediat un vas de război cu cincizeci de soldaţi şi şase preoţi; iar la sosirea lor un misionar american, domnul Doane, a fost luat prizonier şi împiedicat să aibă orice legături cu convertiţii săi, fără alt motiv decât acela că a refuzat să-şi predea preoţilor lucrarea de misiune şi bunurile; şi pentru că insulele aparţinând acum Spaniei, iar Spania aparţinând papei, nici o altă religie nu putea fi tolerată decât cea a papei.

((B352))

Un domn, fost romano-catolic, prieten al autorului, spunea că nu de mult călătorind în America de Sud a fost atacat cu pietre şi obligat să fugă pentru a-şi salva viaţa fiindcă nu voise să-şi ridice pălăria şi nici să îngenuncheze împreună cu mulţimea când treceau pe străzi preoţii catolici purtând crucifixul şi anafura. Şi un caz asemănător, în care pentru o ofensă de acelaşi fel trei americani au fost loviţi de preoţi, îmbulziţi de popor şi arestaţi de poliţie în oraşul Madrid din Spania, este fără îndoială încă proaspăt în mintea multora care citesc cotidianele.

The Converted Catholic citează următoarele din Watchman, ziar romano-catolic ce apare la Saint Louis:

„Protestantismul! L-am târî şi l-am tăia în bucăţi. L-am trage în ţeapă şi l-am agăţa să fie cuiburi de ciori. L-am sfâşia cu cleştele şi l-am arde cu fierul roşu! L-am umple cu plumb topit şi l-am scufunda în focul iadului la 100 de stânjeni adâncime.”

În lumina trecutului, având un astfel de spirit, este cu totul posibil ca editorul lui Watchman, dacă ar avea puterea, şi-ar extinde curând ameninţările de la „protestant-ism” la persoanele protestanţilor.

Recent la Barcelona, în Spania, un mare număr de Biblii au fost arse din ordinul guvernului — fireşte la instigarea Bisericii Romei. Cele ce urmează, traduse din Catholic Banner, organul papalităţii acolo, arată că ei au aprobat şi apreciat acţiunea. Ziarul spunea:

„Mulţumim lui Dumnezeu că în sfârşit ne-am întors la vremurile când cei care răspândeau doctrine eretice erau pedepsiţi cu pedepse exemplare. Restabilirea Sfântului tribunal al Inchiziţiei trebuie să aibă loc în curând. Stăpânirea lui va fi mai glorioasă şi mai rodnică în rezultate decât în trecut. Inima noastră catolică se revarsă de credinţă şi entuziasm; şi imensa bucurie pe care o trăim acum când începem să culegem roadele campaniei noastre actuale întrece orice închipuire. Ce zi de bucurie va fi pentru noi când vom vedea pe anticlericali zvârcolindu-se în flăcările Inchiziţiei!”

((B353))

Pentru a încuraja o altă cruciadă, acelaşi ziar spune:

„Credem că este drept să publicăm numele acelor oameni sfinţi sub mâna cărora au suferit atâţia păcătoşi, pentru ca bunii catolici să poată venera memoria lor:

Prin Torquemada
Bărbaţi şi femei arşi de vii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .10.220

Arşi în efigie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6.840

Condamnaţi la alte pedepse . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .97.371

Prin Diego Deza
Bărbaţi şi femei arşi de vii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2.592

Arşi în efigie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 829

Condamnaţi la alte pedepse . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .32.952

Prin Cardinalul Jiminez de Cisneros
Bărbaţi şi femei arşi de vii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3.564

Arşi în efigie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2.232

Condamnaţi la alte pedepse . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .48.059

Prin Adrian de Florencia
Bărbaţi şi femei arşi de vii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1.620

Arşi în efigie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 560

Condamnaţi la alte pedepse . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .21.835

—-

Numărul total al bărbaţilor şi femeilor
arşi de vii sub ministeriatul celor 45 de
sfinţi Inchizitori Generali . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 35.534

Numărul total al celor arşi în efigie . . . . . . . . . . . . . . . . 18.637

Numărul total al celor osândiţi la alte pedepse . . . . . . . . . . .293.533

Total . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .347.704”

Mileniul papal

După cum adevărata Împărăţie a adevăratului Cristos trebuie să dureze o mie de ani, tot aşa şi falsificarea papală priveşte în urmă la perioada celei mai mari prosperităţi a ei, care a început la 800 d. Cr. şi s-a încheiat în zorii acestui secol, ca fiind împlinirea domniei milenare prezisă în Apocalipsa 20. Iar perioada de atunci încoace, când papalitatea şi-a pierdut treptat toată puterea pământească, ((B354)) a suferit numeroase umilinţe din partea naţiunilor care înainte o susţinuseră şi a fost în mare măsură deposedată de teritorii, venituri şi libertăţi de multă vreme pretinse şi deţinute, catolicii o consideră ca acel „puţin timp” din Apocalipsa 20:3, 7, 8 în care Satan trebuie să fie dezlegat, la încheierea Mileniului.

Iar datele care marchează începutul şi sfârşitul mileniului papal de ignoranţă, superstiţie şi înşelăciune sunt clar arătate în istorie. Un scriitor romano-catolic* se referă astfel la începutul acestui imperiu religios: „Încoronarea lui Carol cel Mare ca împărat al Apusului de către papa Leon în 800 d. Cr. a fost în realitate începutul Sfântului Imperiu Roman”.**


*Chair of St. Peter (Scaunul Sf. Petru).


**„Sfântul Imperiu Roman” a fost titlul marii instituţii politice din Evul Mediu. El a început cu Carol cel Mare. Fisher’s Universal History (Istoria Universală, de Fisher) pag. 262, îl descrie astfel: „În teorie acesta a fost unirea lumii-stat cu lumea-biserică — o comunitate indivizibilă sub Împărat şi Papă, capii ei, laic şi spiritual, numiţi din cer [?]”. Şi deoarece papii, ca locţiitori ai lui Cristos, ungeau pe împăraţi, rezultă că ei erau adevăraţii ei capi.


Cu toate că papalitatea ca sistem religios a fost organizată cu mult timp înainte şi a fost chiar „înălţată” la putere pământească în 539 d. Cr., totuşi Carol cel Mare a fost primul care de fapt a acordat şi a recunoscut formal stăpânirea pământească a papei. După cum Carol cel Mare a fost primul împărat peste „Sfântul Imperiu Roman”, anul 800 d. Cr., tot astfel, Francisc al II-lea a fost ultimul, şi el şi-a predat de bună voie titlul în 1806 d. Cr.*** După cum înainte de 800 d. Cr. papalitatea se ridica, sprijinită de „fiara” romană (poporul) şi de „coarnele”


***Prin bătălia de la Marengo, 1800, şi prin cea de la Austerlitz, 1805, Germania a fost de două ori la picioarele lui Napoleon. Principalul rezultat al acestei din urmă înfrângeri a fost stabilirea Confederaţiei Rinului, sub protectoratul conducătorului francez. Acest eveniment a pus capăt vechiului Imperiu German sau [sfântul] Imperiu Roman, după o durată de o mie de ani” — White’s Universal History (Istoria Universală de White) pag. 508.


((B355))

(puterile) sale, tot aşa, de la 1800 încoace ea a fost izgonită din autoritatea pământească asupra regilor şi popoarelor şi a fost sfâşiată şi jefuită de către cei care altădată i-au dat sprijin (Apoc. 17:16, 17). Astăzi, cu toate că mai primeşte încă onoruri şi mai are încă o mare influenţă asupra conştiinţei oamenilor, papalitatea deplânge pierderea a tot ce seamănă cu stăpânirea vremelnică.

Cel care studiază atent va observa patru perioade mai mult sau mai puţin distinct marcate în dezvoltarea şi înălţarea lui Anticrist, şi acelaşi număr marcând distinct căderea lui.

Cele patru date în dezvoltarea lui sunt:

1. Începutul a fost în zilele lui Pavel, pe la anul 50 d. Cr, un început al lucrării tainice a ambiţiei nelegiuite.

2. Papalitatea, „Omul păcatului”, a fost organizată ca ierarhie; adică biserica a ajuns la o stare organizată, iar papii au ajuns să fie recunoscuţi ca şi Cap, reprezentând pe Cristos, domnind în biserică şi peste popoare, treptat, cam de la 300 d. Cr. până la 494.*


*Papalitatea a luptat multă vreme pentru stăpânire, ca şi cap al bisericii, şi treptat a obţinut recunoaştere şi stăpânire; şi faptul că această stăpânire a fost în general recunoscută încă din 494 d. Cr., este clar arătat de scriitorul catolic al lucrării „The Chair of St. Peter” („Scaunul Sfântului Petru”), pag. 128. După ce dă în detaliu recunoaşterea episcopului roman ca pontif suprem de către diferitele concilii, diferiţii episcopi, împăraţi etc., scriitorul rezumă astfel:

„Aceste cuvinte au fost scrise încă în 494 d. Cr. . . . În linii mari deci, este clar din dovada autentică anterioară că episcopia scaunului Sfântului Petru [episcopia Romei] se dezvoltase ea însăşi în secolul al V-lea până acolo încât papa era privit în mod general ca centrul unităţii creştine — Conducătorul Suprem şi Învăţătorul bisericii lui Dumnezeu, Prinţul episcopilor, Ultimul Arbitru de apel în cauzele eclesiastice din toate părţile lumii şi Judecătorul şi Moderatorul Conciliilor generale, pe care le prezida prin legaţii săi.”


3. Timpul când papii au început să exercite autoritate şi putere civilă, după cum va fi arătat mai încolo, anul 539 d. Cr. (Vol. III, cap. 3).

((B356))

4. Timpul de înălţare, 800 d. Cr., când, după cum am arătat deja, s-a format „Sfântul Imperiu Roman” şi când papa, încoronând pe Carol cel Mare împărat, a fost recunoscut el însuşi ca Rege al regilor, Împărat al împăraţilor, „un alt Dumnezeu pe pământ”.

Cele patru perioade ale decăderii influenţei papale sunt după cum urmează:

1. Perioada Reformei, despre care se poate spune că a început în jurul anului 1400, prin scrierile lui Wycliffe — urmat de Huss, Luther şi alţii.

2. Perioada succesului lui Napoleon, degradarea papilor şi renunţarea în final la titlul de „împărat al Sfântului Imperiu Roman”, de către Francisc al II-lea, între1800 şi 1806 d. Cr.

3. Respingerea definitivă a papei ca şi conducător al Romei şi al aşa-numitelor state papale ale Italiei, de către supuşii papei şi de către regele Italiei, anul 1870 d. Cr., prin care Anticrist a rămas fără chiar cea mai mică autoritate laică.

4. Stingerea finală a acestei ierarhii false, aproape de sfârşitul „Zilei mâniei” şi a judecăţii deja începute — care se va încheia, după cum am arătat în „Timpurile neamurilor”, cu anul 1914 d. Cr.

Mai încape îndoială?

Am urmărit ridicarea lui Anticrist dintr-o apostazie sau „lepădare de credinţă” în Biserica creştină; am auzit pretenţiile lui blasfematoare de a fi Împărăţia lui Cristos şi că papa este vicarul lui Cristos — „un alt Dumnezeu, pe pământ”; am auzit cuvintele lui arogante de hulă, atribuindu-şi titluri şi puteri care aparţin adevăratului Domn al domnilor şi Împărat al împăraţilor; am văzut cât de înfiorător a împlinit prezicerea, „va nimici pe cei sfinţi”; am văzut că adevărul, strivit şi deformat, ar fi fost complet îngropat sub eroare, ((B357)) superstiţie şi intrigi clericale, dacă Domnul n-ar fi intervenit la momentul potrivit, ridicând reformatori, ajutând astfel pe sfinţii Săi, cum este scris: „Înţelepţii poporului vor învăţa pe mulţi. Unii vor cădea, loviţi de sabie şi de flacără, de captivitate şi de jaf, multe zile. Când vor cădea, vor fi ajutaţi puţin!” Dan. 11:33, 34.

În faţa tuturor acestor mărturii, mai încape îndoială că profeţii şi apostolii au fost inspiraţi să scrie în privinţa papalităţii, descriind amănunţit caracteristicile ei importante? Socotim că în nici o minte lipsită de prejudecăţi nu trebuie să fie vreo îndoială că papalitatea este Anticristul, Omul Păcatului, şi că nici un om singur n-ar putea împlini prezicerile. Succesul fără egal al papalităţii ca şi falsificare a lui Cristos, înşelând lumea întreagă, a împlinit pe larg prezicerea Învăţătorului nostru, când, după ce S-a referit la respingerea Sa, a zis: „Dacă va veni un altul [lăudăros] în numele lui însuşi, pe acela îl veţi primi”. Ioan 5:43.

Mulţi vor observa, fără îndoială cu surprindere, că în tratarea acestui subiect am omis în general referirile la ticăloşiile şi imoralităţile grosolane ale papilor şi ale altor oficiali, şi la faptele de „eficienţă” întunecate, practicate de iezuiţi şi de alte ordine secrete, care fac tot felul de munci de detectiv pentru papalitate. Am omis aceste lucruri intenţionat, nu pentru că ele sunt neadevărate, deoarece chiar scriitorii romano-catolici recunosc multe din ele, ci pentru că linia noastră de argumentare nu cere aceste dovezi. Am arătat că ierarhia papală (chiar dacă ar fi compusă din oamenii cei mai morali şi cei mai integri — ceea ce nu este cazul, după cum mărturiseşte întreaga istorie) este „Omul Păcatului”, Anticristul, falsificarea şi denaturarea Împărăţiei Milenare a lui Cristos, aranjată cu dibăcie pentru a amăgi.

Cuvintele lui Macaulay, istoricul englez, servesc pentru a arăta că unii, fără să aibă lumină profetică specială, pot vedea ((B358)) uimitorul sistem al papalităţii — falsificarea celui mai uimitor dintre toate sistemele, Împărăţia lui Dumnezeu încă viitoare.

El spune: „Este cu neputinţă a tăgădui că organizarea politică a bisericii romane este însăşi capodopera înţelepciunii omeneşti [noi am spune satanice]. Într-adevăr, nimic n-ar fi putut susţine asemenea doctrine împotriva unor astfel de atacuri decât o astfel de organizare. Experienţa a 1200 de ani plini de evenimente, ingeniozitatea şi grija răbdătoare a patruzeci de generaţii de oameni de stat au adus această organizare la o astfel de perfecţiune, încât printre născocirile iscusinţei politice ea ocupă cel mai înalt loc”.

Sfârşitul definitiv al lui Anticrist

Am urmărit papalitatea până în prezent, până în Ziua Domnului — timpul prezenţei lui Emanuel. Acest Om al Păcatului s-a dezvoltat, şi-a făcut lucrarea-i teribilă, a fost lovit cu sabia Spiritului — Cuvântul lui Dumnezeu. Suflarea gurii lui Cristos l-a făcut neputincios în a persecuta în mod deschis şi general pe sfinţi, indiferent cât de puternică este această dorinţă; iar acum întrebăm: ce urmează? Ce spune apostolul cu privire la sfârşitul lui Anticrist?

În 2 Tesaloniceni 2:8-12 [N. T. grec-englez, traducerea interlineară, A. Marshall — n. e.] apostolul Pavel declară despre Anticrist: „Pe care Domnul Isus îl va nimici cu spiritul gurii Sale şi-l va anihila cu strălucirea prezenţei Sale”. Lumina adevărului trebuie să pătrundă fiecare subiect. Expunând cele bune şi cele rele, aceasta va duce la marea luptă între aceste principii şi între exponenţii umani ai fiecăruia — cauzând marele timp de strâmtorare şi de mânie. În această luptă neadevărul şi răul vor cădea, iar dreptul şi adevărul vor triumfa. Printre alte rele care acum vor fi definitiv şi complet nimicite este şi Anticristul, de care sunt legate, mai mult sau mai puţin direct, aproape toate relele, de teorie şi practică. Şi această strălucire, această lumină solară a prezenţei Domnului este cea care va produce ((B359)) „ziua strâmtorării”, din cauza căreia şi în care Anticristul cu toate celelalte sisteme rele vor fi nimiciţi. „A cărui prezenţă este cu [însoţită de sau în timpul unei] o energică activitate a lui Satan [energie şi acţiune satanică] cu toată puterea şi cu semne, cu amăgiri mincinoase şi cu orice înşelare nelegiuită pentru cei care pier, pentru că n-au primit dragostea de adevăr, ca să poată fi feriţi. Din acest motiv Dumnezeu le va trimite o putere înşelătoare, ca să poată crede eroarea: aşa încât toţi cei care nu cred adevărul, ci îşi găsesc plăcere în nelegiuire, să poată fi judecaţi” nevrednici de a moşteni Împărăţia Milenară ca împreună moştenitori cu Cristos.

Înţelegem că aceste cuvinte implică faptul că în timpul prezenţei Domnului (timpul prezent — de la 1874) prin sistemul Anticrist (unul din principalele mijloace ale lui Satan pentru înşelarea şi stăpânirea lumii), precum şi prin toate celelalte mijloace ale sale, diavolul va opune cea mai disperată rezistenţă noii ordini de lucruri care este pe punctul de a fi stabilită. El se va folosi de orice mică împrejurare, de toate slăbiciunile moştenite şi de egoismul familiei umane pentru a le înrola inimile, mâinile şi condeiele în această luptă finală împotriva libertăţii şi a elucidării complete a adevărului. Vor fi stârnite prejudecăţi acolo unde n-ar exista nici una dacă adevărul ar fi văzut clar; şi va fi evocat un zel pasionat şi se vor forma uniuni partizane care vor amăgi şi rătăci pe mulţi. Iar aceasta va fi aşa nu pentru că Dumnezeu n-a clarificat adevărul destul pentru a îndruma pe toţi cei deplin consacraţi, ci pentru că cei care vor fi înşelaţi n-au fost destul de serioşi în căutarea şi folosirea adevărului dat ca „hrană la timp”. Şi astfel se va dovedi că clasa indusă în eroare n-a primit adevărul din iubire pentru el, ci numai prin datină, ca formalitate sau de frică. Asigurarea apostolului pare să fie că în această luptă de moarte a lui Anticrist, în ciuda faptului că el va părea să câştige o putere crescută în lume prin noi stratageme, înşelăciuni şi combinaţii, totuşi adevăratul Domn al pământului, Împăratul ((B360)) împăraţilor, în timpul prezenţei Sale, va birui; şi în final, în decursul marelui timp de strâmtorare, El va anihila complet pe Anticrist şi-i va distruge pentru totdeauna puterea şi înşelăciunile.

Cât despre forma exactă în care trebuie aşteptată această luptă finală, putem face numai sugestii, bazate în mare măsură pe tablourile simbolice ale acesteia, date în Apocalipsa. Anticipăm formarea treptată în lume a două mari partide — de care sfinţii biruitori, credincioşi, vor sta separaţi. Aceste două partide mari vor fi formate pe de o parte din socialişti, liberi cugetători, necredincioşi, nemulţumiţi, şi din iubitori ai libertăţii adevărate, ai căror ochi încep să se deschidă asupra faptelor cazului aşa cum ele se leagă de proasta guvernare şi despotismul atât politic cât şi religios; de cealaltă parte se vor alinia treptat împotrivitorii libertăţii şi egalităţii umane: împăraţi, regi, aristocraţi; şi în strânsă simpatie cu aceştia va fi contrafacerea Împărăţiei lui Cristos, Anticristul, susţinând şi fiind susţinut de despoţii civili ai pământului. Ne aşteptăm de asemenea ca politica lui Anticrist să fie întrucâtva modificată şi îndulcită pentru a încerca să-şi recâştige simpatia şi cooperarea practică (nu unirea adevărată) a extremiştilor din toate confesiunile protestante, care şi acum suspină după o unire nominală unele cu altele şi cu Roma — uitând că singura unire adevărată este cea produsă şi perpetuată de adevăr şi nu de crezuri, convenţii şi legi. Improbabilă cum le poate părea unora această cooperare între protestanţi şi catolici, vedem semnele sigure ale apropierii ei rapide. Ea este grăbită de activităţile secrete ale papalităţii printre aderenţii ei, prin care acei politicieni care sunt dispuşi să coopereze cu ea sunt ajutaţi să ajungă în poziţii importante în afacerile guvernamentale.

Se pot aştepta în curând legi prin care libertatea personală să fie încetul cu încetul restrânsă sub pretextul necesităţii şi ((B361)) binelui public, până când, paşii succesivi fiind făcuţi, va fi necesar în cele din urmă să se formuleze ceva „lege simplă a religiei”; şi astfel biserica şi statul vor putea fi într-o măsură unite pentru a guverna Statele Unite ale Americii. Aceste legi, cât se poate de simple, pentru a conveni tuturor vederilor religioase aşa-zise „ortodoxe” (adică populare), vor fi calculate pentru a reprima şi a preveni o creştere mai departe în har şi în cunoştinţa care acum este „hrană la timp”. Pretextul va fi probabil prevenirea socialismului, necredinţei şi izbucnirilor politice ale claselor inferioare şi ale celor independente.

Este evident că într-un viitor apropiat, ca parte a necazului, şi chiar înainte ca partea severă a marelui necaz din această „zi a mâniei” să se dezlănţuie asupra lumii şi să ruineze întreaga structură socială a pământului (ca pregătire pentru cea nouă şi mai bună, promisă a fi sub adevăratul Cristos), va fi un ceas sever de probă şi de încercare a Bisericii cu adevărat consacrată, în mare măsură cum a fost în zilele triumfului papalităţii, numai că acum metodele de persecuţie vor fi mai rafinate şi se vor potrivi mai bine cu metodele mai civilizate din timpul nostru; ţepuşele, cleştii şi roţile de tortură vor avea mai mult forma sarcasmului, a denunţărilor, a restrângerii libertăţilor şi a boicotului social, financiar şi politic. Dar în privinţa acestora şi a noilor combinaţii pe care Anticristul le va forma în această luptă finală împotriva stabilirii adevăratei Împărăţii Milenare, vom vorbi mai pe larg în altă parte.

În încheierea acestui capitol dorim încă o dată să fixăm în mintea cititorilor faptul că papalitatea este Anticristul, nu din cauza devierii sale morale, ci pentru că este falsificarea adevăratului Cristos şi a adevăratei Împărăţii. Din cauza neînţelegerii acestui fapt, mulţi protestanţi vor fi înşelaţi ca să coopereze cu papalitatea, în opoziţie cu adevăratul Împărat al Slavei.

((B362))

Credincios până la moarte
——–
„Sunt eu dar al crucii ostaş
Următor Mielului?
Fricos să merg în al Lui pas,
Purtând dispreţul Lui?

Să ajung eu în paradis,
Mergând, călcând pe flori?
Când alţii-n foc luptau cuprinşi
De sânge şi fiori?

N-am eu vrăjmaşi de alungat?
Sau valuri mari de-nfrânt?
În vifor şi furtuni de luptat
Cu lumea şi-al ei gând?

Trebuie să lupt de vreau să-nving.
Doamne, dă-mi putere.
Să lupt, să rabd tot liniştit,
Sprijinit pe Cuvânt.

Toţi sfinţii tăi vor triumfa
Chiar dacă vor muri.
Ei văd triumful de pe-acum
Şi-n credinţă-l trăiesc.

Când ziua Ta va răsări,
Cu sfinţii strălucind,
Biruinţa va răsuna,
Slava a Ta fiind.”

 

A sosit timpul – Studiul X

Nimic nu mai intervine — Stabilirea împărăţiei lui Cristos, lucrarea care progresează acum — Mărturia profeţiei coincide — Cei înţelepţi în felul lumii văd mult — Sfinţii veghetori văd mai clar — Importanţa pentru toţi să aibă ochii deschişi în direcţia corectă

A SOSIT TIMPUL pentru stabilirea Împărăţiei Răscumpărătorului. Aceasta este mărturia convergentă a capitolelor precedente. Nimic nu mai intervine. Trăim deja în al şaptelea mileniu — din octombrie 1872. Arendarea puterii în favoarea împărăţiilor neamurilor trebuie să se încheie cu anul 1914. Marele Jubileu antitipic, Timpurile Restabilirii tuturor lucrurilor, şi-a avut începutul în anul 1874, când prezenţa marelui Restaurator şi-a avut de asemenea timpul. Până în prezent, felul întoarcerii Sale şi caracterul lucrării Sale corespund exact cu amănuntele profeţiei. Aspectele încheierii acestei dispensaţii, observate acum, sunt în perfect acord cu cele ale tipului ei iudaic. Ilie a venit şi este primit aşa cum a fost prezis; iar blestemul prezis — marele timp de strâmtorare — este deja iminent. Omul Păcatului a fost descoperit în toată diformitatea lui odioasă şi aproape şi-a terminat cursul prezis. Stabilirea mult făgăduitei Împărăţii a lui Mesia este deci marele eveniment chiar înaintea noastră. Nu numai atât, dar stabilirea ei este acum în progres. Subminarea necesară şi răsturnarea împărăţiilor acestei lumi de sub prinţul întunericului — „prinţul acestei lumi” — sunt acum vizibile într-o anumită măsură chiar şi pentru ochiul natural al copiilor acestei lumi, dar sunt mult mai clar văzute, aşa cum şi trebuie, de către cei care privesc evenimentele ce au loc prin luneta Cuvântului lui Dumnezeu, care, dacă este bine ((B364)) reglată, aduce lucrurile şi rezultatele depărtate la vedere şi permite copiilor lui Dumnezeu să recunoască detaliile pe care ochiul natural nu le poate distinge, precum şi principalele aspecte pe care oamenii de stat şi filosofii le văd doar în contur neclar. Chiar şi cei înţelepţi în felul lumii pot discerne necazul social spumegând, pe măsură ce domnia ignoranţei dă locul unei mai mari cunoştinţe generale şi independenţe personale. Şi deşi ei zadarnic speră să survină o întorsătură favorabilă a afacerilor, necunoscută şi neaşteptată, totuşi, aşa cum este descris în Scripturi, îşi dau sufletul de groază în aşteptarea lucrurilor care vin pe pământ — pentru că văd clătinarea cerurilor simbolice acum în progres şi îşi dau seama că dintr-o asemenea clătinare şi înlăturare a puterii erorii, superstiţiilor şi restricţiilor religioase de peste masele poporului trebuie să rezulte violenţă şi anarhie.

Dar, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, din care cei veghetori din casa credinţei au privilegiul să privească, nu numai caracterul sever al strâmtorării este mai distinct, ci şi rezultatele binecuvântate, la care ea va contribui, sub providenţa lui Dumnezeu, prin introducerea Împărăţiei Milenare. Şi aceasta este o mângâiere şi mai mult decât o compensare pentru tot necazul, chiar dacă noi sau iubiţii noştri vom avea parte de el.

Unul din obiectivele pentru care s-au dat profeţiile timpului a fost ca noi să putem avea acum mângâiere din această cunoştinţă şi să nu fim în îndoială şi nedumerire. Un alt obiectiv a fost ca noi, în calitate de reprezentanţi printre oameni ai acestei împărăţii, să fim conştienţi de marile schimbări dispensaţionale acum în progres, şi să fim în stare să dăm mărturie înaintea lumii în privinţa planului lui Dumnezeu etc., care, deşi neluată în seamă acum, le va fi de mare folos în curând şi-i va ajuta să recunoască mai repede prezenţa Domnului în marea zi a mâniei care se apropie. Un alt scop este ca acei credincioşi, astfel înarmaţi şi întăriţi prin Cuvântul lui Dumnezeu, să poată fi capabili să stea în ((B365)) picioare neclintiţi, când atât de mulţi vor cădea în necredinţă şi în diferite alte erori amăgitoare, care vor năvăli în curând peste „creştinătate”. Un alt obiectiv este să dea forţă şi să indice spre întregul Plan al Veacurilor; căci este o experienţă generală faptul că, deşi prima privire asupra planului îndurător al lui Dumnezeu pentru binecuvântarea întregii lumi prin Biserică, în decursul Veacului Milenar, umple inimile şi înrolează zelul copiilor Săi credincioşi până la cel mai înalt grad, totuşi, pentru că strădaniile lor de a lumina pe alţii sunt primite cu răceală, şi ei află că numai foarte puţini, comparativ, au „urechi de auzit”, tendinţa este să se dedice gustării liniştite a cunoştinţei preţioase, într-o astfel de manieră care să le aducă cât mai puţin reproş şi împotrivire.

Văzând aceasta, slăbiciunea noastră naturală, Domnul a pregătit profeţiile timpului ca un imbold, să ne însufleţească, să ne trezească pe deplin şi să ne ţină activi în serviciul Său. Fiind deja în timpul „secerişului”, lucrarea secerişului trebuie să absoarbă timpul, serviciul şi gândurile slujitorilor Domnului, care acum, ca şi ucenicii la prima venire, trebuie să facă lucrarea de secerare (Ioan 4:35-38). Fiecare dintre noi să căutăm să facem tot ce mâinile noastre află de făcut, în ascultare de instrucţiunile marelui Secerător Principal. Dar, cu referire în mod mai deosebit la timpul şi la ordinea evenimentelor din acest „seceriş”, trebuie să-l îndrumăm pe cititor spre volumul următor al acestei serii, în care sunt aduse în atenţie concluziile profeţiilor precedente şi ale altor profeţii ale timpului, şi unde sunt marcate diferitele semne prezise ale prezenţei Învăţătorului, mărturiile care le confirmă şi progresul lucrării Sale, dovedind — că „Timpul Sfârşitului” a venit, Zilele Aşteptării Împărăţiei sunt împlinite, Curăţirea Sanctuarului este împlinită, marea Lucrare de Seceriş este în progres, Strângerea din nou a lui Israel este evidentă, Bătălia Zilei Celei Mari a Dumnezeului Atotputernic este iminentă şi stabilirea completă a glorioasei Împărăţii a lui Dumnezeu la timpul hotărât, la sfârşitul ((B366)) Timpurilor Neamurilor, este un fapt de o certitudine incontestabilă; şi mai departe, arătând lucrarea sfinţilor în timpul secerişului, marcând închiderea „chemării de sus” şi „schimbarea” sfinţilor „vii care rămân”; şi de asemenea, arătând că Marea Piramidă din Egipt este unul dintre martorii lui Dumnezeu (Isa. 19:19, 20), al cărui mesaj minunat este o deplină şi completă confirmare a planului lui Dumnezeu, planul veacurilor, împreună cu timpurile şi sezoanele lui.

________

Aurora Milenară

„Totul merge înainte! Timpul fericit să-nceapă!
Ce-i vechi trece, iar ce-i nou intră în grabă!
Clopote de aur sună şi convoiu-naintează
Ca o armată care-n ritm de cântec cadenţează.
Teorii întunecate-acum slăbesc, şi nu mai ţin ca bază;
Lumina-i pe vârf de munte şi Adevăru-naintează;
Multe semne de hotar acuma-s umbre, ce pălesc şi se departă
În faţa forţelor măreţe care chiar acuma intră.
Frate, ce-i cu această aşteptare? Soră, ce-i cu această tăcere?
Sus, cu zorii dimineţii! Rod de aur urmăreşte!
O, poet, ce-i cu această întristare? Menestrel, ce-i cu această amuţire?
Pictor, cu nuanţele şi roşul cerului de ce atâta-ntârziere?
Sus, cu ivirea dimineţii! Sus, cu razele de soare!
Nu aştepta miezul zilei, nu opri ce-ai început odată!
Căci totul merge-nainte; timpul fericit să-nceapă!
Ce-i vechi trece, iar ce-i nou intră în grabă!
Lumina se răspândeşte la poruncă împărătească;
Se-mprăştie-n a ei slavă cu iuţeală în ţara-ntreagă.
Teoriile umane tind în jos; să cadă şi să dispară.
În lumina dimineţii noi vedem cale mai clară.
Să fim gata de lucrarea ce-o avem,
Trudind din zori până seara, căci lucrătorii-s puţini!
Secerând, cum ni s-a spus, în lumina dimineţii;
Secerând în câmpul copt, trudind pentru DREPT.
Totul merge înainte! Jubileul să înceapă!
Ce-i vechi trece, iar ce-i nou intră în grabă!
Vine! O, venirea! Ochii-mi fermecaţi, priviţi!
Păstorul cu a Sa Turmă, lumina-i pe vârf de munţi.”

 

Bătălia Armaghedonului – Prefaţa autorului

PRIMA EDIŢIE a acestui volum a fost publicată în 1897. El se referă la perioada sfârşitului acestui Veac Evanghelic, a suprapunerii acestuia peste Noua Dispensaţie — o perioadă care aduce lumii binecuvântări minunate, care, la rândul lor, din cauza stării nepregătite a inimii oamenilor, devin tot mai mult cauze de fricţiune, nemulţumire, strâmtorare. Dacă binecuvântările ultimilor patruzeci şi trei de ani ar fi să continue în ritmul de creştere din prezent, nemulţumirea oamenilor ar creşte şi ea, şi însuşi scopul lui Dumnezeu în privinţa stabilirii Împărăţiei lui Mesia şi a binecuvântării omenirii prin ea ar fi zădărnicit.

Din această cauză, Dumnezeu permite ca zorile Mileniului să vină treptat asupra lumii. Deşi oamenii se trezesc din amorţeala trecutului, ei nu se gândesc la Domnul şi nu recunosc harul Său în legătură cu binecuvântările prezente şi viitoare. Am evaluat că aceşti patruzeci şi trei de ani au adus omenirii de o mie de ori mai multă bogăţie decât a fost creată în timpul celor şase mii de ani trecuţi. Condiţiile îmbunătăţite ale tuturor oamenilor din ţările civilizate, scurtarea orelor de lucru etc., sunt contrabalansate de o cunoştinţă mai mare şi de o nemulţumire care vine odată cu ea. Aceasta este în armonie cu declaraţia Domnului privind acest timp. Descriind timpul nostru în profeţia lui Daniel, El spune: „Mulţi vor alerga încoace şi încolo şi cunoştinţa va creşte”. „Cei înţelepţi vor înţelege”, „căci acesta va fi un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele”. Dan. 12:1-4, 10.

Cu alte cuvinte, creşterea cunoştinţei este răspunzătoare de creşterea nemulţumirii şi a fricii care aduc Armaghedonul sau Ziua Răzbunării lui Dumnezeu asupra întregii lumi. În războiul cel mare actual, vedem că fiecare din marile naţiuni s-a temut de prosperitatea celorlalte. Deşi toate au devenit fabulos de bogate, toate sunt mai nemulţumite decât oricând înainte şi mai temătoare că s-ar putea întâmpla ceva, care să le oprească îmbogăţirea şi să întoarcă şuvoiul bogăţiei spre porturile rivale. Teama lor una de alta a hotărât că ((2)) războiul trebuie să vină şi prezentul a fost ales ca cea mai favorabilă ocazie, înainte ca cel slab să devină prea tare. Acelaşi spirit se manifestă pretutindeni — nemulţumire faţă de prezent şi trecut, teamă faţă de viitor şi un egoism care dă puţină atenţie Regulii de Aur. Conflictul dintre capital şi muncă este în legătură cu aceasta, şi trebuie să ne aşteptăm ca astfel de lucruri să meargă din rău în mai rău.

Surse competente declară că datoriile naţiunilor combatante sunt de cincizeci şi cinci de miliarde de dolari — o sumă care, desigur, nu poate fi plătită niciodată în aur; şi toată lumea ştie că nu există aur suficient să se plătească dobânzile pe datoriile lumii. Aceasta atrage după sine falimentul — imediat ce războiul se va sfârşi şi emiterea de acţiuni va înceta să furnizeze bani pentru plata dobânzilor pe celelalte acţiuni. Naţiunile cad astfel în abisul falimentului, dar se întâmplă cu ele aşa cum se întâmplă în cazul căderii unui om, senzaţiile nu sunt atât de rele până când căderea se opreşte printr-un şoc demoralizator. Evident că războiul nu se va opri din lipsă de oameni care să împuşte şi să fie împuşcaţi, ci fie din lipsă de hrană, fie din slăbiciune financiară. Opinia autorului este că va fi cea din urmă.

Deja regii politici şi financiari şi consilierii lor sunt în mare dilemă cu privire la ceea ce trebuie făcut după încheierea războiului ca să se împiedice o revoluţie mondială a celor nemulţumiţi. Douăzeci de milioane de oameni care acum sunt sub arme vor avea nevoie de lucru. Să presupunem că un sfert din ei sunt reţinuţi în armată, ce se va face cu ceilalţi trei sferturi rămaşi? Aceasta este întrebarea care îi frământă pe mulţi din înţelepţii lumii. Lumea se descurcă acum fără ei şi de asemenea fabrică mari cantităţi de provizii militare şi muniţie. Evident că s-ar putea descurca fără aceşti douăzeci de milioane de oameni. Fără să le pese de viaţa umană, ei vor fi mai mult sau mai puţin o ameninţare în fiecare ţară. Britanicii fac pregătiri să-i convingă pe cei care sunt în plus să devină fermieri în Canada şi Australia. Alte naţiuni urmează fără îndoială un curs asemănător în măsura în care pot. Dar toţi îşi dau seama că le va fi greu să facă faţă acestei situaţii.

((3))

Biblia arată că aproximativ în acest timp sistemele Bisericii Nominale ale lumii se vor ridica din nou la mare proeminenţă în legătură cu puterile civile. Putem vedea deja motivele pentru aceasta. Toate împărăţiile, slăbite financiar, îşi vor da seama de necesitatea ţinerii publicului sub o autoritate dominantă şi a preîntâmpinării a orice este înrudit cu Socialismul sau cu Anarhia. Ei vor privi în mod firesc spre marile instituţii religioase numite Biserici ca să-i susţină, să-i ameninţe pe oameni cu chinurile viitoare, şi în general să ajute ca Barca Statului să nu se răstoarne. Bisericile vor fi şi ele gata şi bucuroase de o astfel de ocazie. Deja se adună laolaltă ca un sul — pe de o parte catolicii, pe de alta protestanţii, opuşi şi totuşi legaţi — fiecare parte unită şi federalizată după cele mai bune puteri ale sale.

Dar Biblia declară că această domnie „ca o regină” va fi scurtă, şi căderea Babilonului va fi groaznică — asemenea unei mari pietre de moară aruncate în mare. În timpul puterii acestei aşa-zise „regine” pentru o perioadă scurtă, lumea va fi sub o mare încordare în privinţa oricărei prezentări a Adevărului. Şi cei găsiţi loiali lui Dumnezeu şi principiului vor suferi fără îndoială din această cauză.

La timpul căderii Babilonului, puternicii de pe pământ, prinţii şi regii finanţelor şi politicii, vor sta deoparte, păzindu-se de o legătură prea strânsă cu el, cu toate că îi vor plânge cu amar nimicirea, dându-şi seama că o prevesteşte pe a lor proprie. Apoi foarte repede va veni completa răsturnare şi nimicire a guvernelor prezente ale neamurilor, reprezentate simbolic în Biblie ca un mare foc care va arde tot pământul — toate instituţiile — religioase, sociale, politice şi financiare.

Având în vedere faptul că acest volum a fost scris cu douăzeci de ani în urmă, nimeni nu trebuie să fie surprins să afle că unele din afirmaţiile lui, deşi neaşteptat de puternice, nu reflectă acum Adevărul deplin. De exemplu, bogăţia lumii s-a înmulţit enorm în aceşti douăzeci de ani. Combinaţiile capitalului au crescut grozav în ceea ce priveşte rentabilitatea, puterea şi influenţa. Se estimează că în ultimii patru ani capitalul Statelor Unite a crescut cu zece miliarde pe an.

((4))

În acest volum s-a arătat că deşi la timpul scrierii lui Trusturile erau mai degrabă folositoare decât dăunătoare, totuşi aceşti giganţi, născuţi din avariţie şi zidiţi pe egoism, vor deveni în cele din urmă o ameninţare, un pericol pentru oameni şi pentru interesele lor. Am ajuns acel timp şi mulţi îşi dau seama că pericolul este asupra noastră. Nimic rău nu se poate face atât timp cât maşinăria merge bine şi este sub control; dar când va veni momentul ca interesele managerilor şi ale capitaliştilor să fie în direcţia opusă intereselor angajaţilor şi ale publicului, atunci fiţi atenţi! Amintiţi-vă Cuvântul inspirat — că acesta trebuie să fie „un timp de strâmtorare cum n-a fost de când sunt popoarele”.

Cât de fericiţi suntem că limita extremă a omului din acest Timp de Strâmtorare va fi ocazia Domnului! El aşteaptă să fie îndurător. Este doritor să reverse peste omenire binecuvântările Împărăţiei Milenare, timp de o mie de ani, pentru ridicarea lor din condiţiile păcatului şi morţii înapoi la chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. El ştie dinainte că ei trebuie să-şi primească mai întâi lecţiile. A arătat deja aceasta celor care au ochi de văzut, dându-le mai mult de patruzeci de ani din perioada zorilor — care însă în loc de a aduce lumii binecuvântări şi fericire, au adus tot mai multă nemulţumire. Acum Domnul va permite omenirii să meargă până la capăt cu realizarea propriilor ei planuri şi proiecte. El îi va permite să demonstreze zădărnicia tuturor acestor proiecte şi că nimic în afară de intervenţia divină n-o va salva de naufragiul întregii structuri a societăţii. Întradevăr, El va permite naufragiul şi apoi va reorganiza omenirea sub Mesia; pentru că El promite că Împărăţia Sa va fi „dorinţa tuturor neamurilor”. Hagai 2:7.

Slujitorul vostru în Domnul,
Charles T. Russell
Brooklyn, N.Y.,
1 octombrie 1916


((i))

Prefaţă

Bătălia Armaghedonului

„Al şaselea a vărsat potirul lui peste fluviul cel mare, Eufrat. Şi apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraţilor de la răsăritul soarelui. Apoi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura prorocului mincinos, trei duhuri necurate ca nişte broaşte. Acestea sunt duhuri de demoni care fac semne şi care se duc la împăraţii întregii lumi locuite, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic. «Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel care veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să nu i se vadă ruşinea.» Şi i-au strâns în locul care în evreieşte se numeşte Armaghedon.” Apocalipsa 16:12-16.

Armaghedon este un cuvânt ebraic şi înseamnă Dealul Meghido sau Muntele Nimicirii. Meghido ocupa o poziţie foarte însemnată la marginea sudică a Câmpiei Esdraelon şi domina o trecătoare importantă înspre ţinutul deluros. Acest loc a fost marele câmp de luptă al Palestinei, unde s-au dat multe lupte faimoase din istoria Vechiului Testament. Acolo Ghedeon şi mica sa ceată au alarmat şi au dezorientat pe madianiţi, care s-au omorât unul pe altul în luptă (Jud. 7:19-23). Acolo împăratul Saul a fost învins de filisteni (1 Sam. 31:1-6). Acolo împăratul Iosia a fost ucis de faraonul Neco întrunul dintre cele mai dezastruoase conflicte din istoria lui Israel (2 Cron. 35:22-25). Acolo, de asemenea, au trăit împăratul Ahab şi soţia lui Izabela, în cetatea Izreel, unde Izabela a avut apoi o moarte oribilă. 2 Împ. 9:30-37.

Aceste bătălii au fost într-un anumit sens tipice. Înfrângerea madianiţilor a eliberat poporul Israel din robia lui Madian. Astfel Ghedeon şi ceata lui au simbolizat pe Domnul şi Biserica Sa, care vor elibera omenirea din robia păcatului şi a morţii. Moartea împăratului Saul şi răsturnarea împărăţiei sale de către filisteni a deschis calea domniei lui David, care a simbolizat pe Mesia. ((ii)) Împăratul Ahab a simbolizat guvernul civil, numit simbolic în Apocalipsa „Balaurul”. Împărăteasa Izabela a preumbrit simbolic pe marea prostituată, Babilonul, şi astfel ea este menţionată cu numele. „Tu laşi ca Izabela, femeia aceea care îşi zice ea însăşi prorociţă, să înveţe şi să ducă pe căi greşite pe robii Mei.” Apoc. 2:20.

În Scripturi, evident Domnul a văzut potrivit să asocieze numele acestui faimos câmp de luptă, Armaghedon, cu marea controversă dintre Adevăr şi Eroare, drept şi nedrept, Dumnezeu şi Mamona, cu care se va sfârşi Veacul Evanghelic şi se va introduce Veacul Mesianic. El a folosit intenţionat un limbaj foarte simbolic în ultima carte a Bibliei, evident cu scopul ascunderii anumitor adevăruri importante până la timpul potrivit pentru descoperirea lor. Dar chiar şi la timpul potrivit, „nici unul din cei răi nu va înţelege” (Dan. 12:10). Nici unul dintre cei care nu sunt în armonia inimii cu Dumnezeu nu va şti; ci numai cei înţelepţi din poporul Său — clasa fecioarelor înţelepte din pilda Domnului. Mat. 25:113.

De aceea, când analizăm textul nostru nu trebuie să aşteptăm o adunare de oameni în mod literal la Dealul Meghido. Mai degrabă trebuie să căutăm ceea ce este simbolizat prin acest munte. Multe lucruri sunt numite „Bătălia Armaghedonului”; această expresie este folosită în multe feluri şi din multe puncte de vedere. Dar creştinii îşi dau seama că acest cuvânt, Armaghedon, aparţine în mod special Bibliei, unde este folosit într-un sens spiritual. De aceea, dacă prezentul este un timp potrivit pentru a analiza Bătălia Armaghedonului din punct de vedere politic, în mod sigur este timpul potrivit pentru a analiza termenul şi din adevărata lui perspectivă religioasă.

Cu toţii ştim că Apocalipsa este plină de simboluri. Se pare că Dumnezeu a aşezat această carte ultima în Biblie cu intenţia de a acoperi adevăruri mari şi importante. Că ea conţine adevăruri de valoare, este opinia tuturor celor care studiază Biblia. Totuşi, atât de iscusit a ascuns Dumnezeu aceste adevăruri, încât poporul său din timpurile trecute nu le-a putut discerne pe deplin şi clar. Studenţii Bibliei cred că aceasta a fost intenţia divină, nu numai pentru că aceste adevăruri nu-şi aveau timpul să fie înţelese, ci şi pentru că Dumnezeu intenţionează să ţină ascunse de lume anumite trăsături ale Adevărului Său. Omenirea a înţeles ((iii)) întotdeauna greşit Planul divin; pentru că Dumnezeu în înţelepciunea Sa doreşte ca ea să-l înţeleagă greşit. Adevărurile consemnate în Apocalipsa nu sunt pentru lume, nici pentru creştinii nominali, ci pentru Biserică — Trupul lui Cristos, cei evlavioşi, „Biserica celor întâi-născuţi, care sunt scrişi în ceruri”. Pentru aceştia cunoştinţa va deveni „hrană la timpul potrivit”. „Cei înţelepţi vor înţelege.”

Scripturile conţin din belşug aluzii la Armaghedon. Domnul nostru Isus îl numeşte „un necaz aşa de mare, cum n-a mai fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi” (Mat. 24:21). Profetul Daniel îl descrie ca „un timp de strâmtorare cum n-a fost de când sunt popoarele şi până la vremea aceasta” (Dan. 12:1). În strânsă legătură cu această afirmaţie, Daniel declară că „se va scula marele prinţ Mihail, ocrotitorul fiilor poporului” Israel, Reprezentantul lui Dumnezeu. Cuvântul „Mihail” înseamnă „Cel care este asemenea lui Dumnezeu” — Cel ca Dumnezeu. El Se va scula pentru mântuirea poporului lui Dumnezeu, pentru corectarea erorii şi răului, pentru stabilirea binelui şi adevărului, ca să aducă omenirii marea Împărăţie a lui Dumnezeu, care a fost vestită din zilele lui Avraam.

Timpul pentru stabilirea Împărăţiei lui Mesia

Apocalipsa sfântului Ioan fiind o carte de simboluri, ea nu va fi înţeleasă de lume. Dumnezeu Însuşi a spus că nici chiar Biserica nu se poate aştepta să înţeleagă decât la un anumit timp. Când Profetul Daniel a întrebat cu privire la înţelesul viziunii sale, îngerul a răspuns: „Du-te Daniel! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse şi pecetluite până la timpul sfârşitului” — nu sfârşitul lumii, ci sfârşitul veacului — sfârşitul acestei Dispensaţii. „Pământul rămâne pentru totdeauna.” Ecl. 1:4.

Sf. Petru ne spune că acest veac trebuie să se termine printr-un foc mare — simbol al Timpului de Strâmtorare, în care vor fi înghiţite instituţiile actuale (2 Pet. 3:8-13). În altă parte în Scripturi, acest Timp de Strâmtorare îngrozitor este reprezentat simbolic printr-o furtună, printr-un vârtej de vânt, printr-un foc, care va mistui totul. După ce ordinea actuală va trece în marele Timp de Strâmtorare, Însuşi Dumnezeu Îşi va ((iv)) stabili Împărăţia — cea pentru care ne rugăm: „Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”.

Deci, dacă există ceva care să indice că trăim la sfârşitul Veacului Evanghelic, ceva care să indice că Fecioarele îşi curăţă candelele, putem rămâne asiguraţi că timpul pentru ca Fecioarele Înţelepte să intre în glorie este aproape. Ce mesaj binecuvântat este acesta pentru „toţi cei care iubesc arătarea Lui!”

În aceeaşi profeţie care spune că Timpul Sfârşitului este timpul ca cei înţelepţi faţă de Dumnezeu să înţeleagă, se spune şi că acest timp este marcat în mod special de două aspecte deosebite: primul, „mulţi vor alerga încoace şi încolo”; al doilea, „cunoştinţa va creşte” (Dan. 12:4). Astăzi vedem această profeţie împlinită. Pretutindeni în lume oamenii aleargă încoace şi încolo ca niciodată înainte. Căi ferate, vapoare cu abur, automobile, maşini electrice — la suprafaţă, în subteran şi în aer — transportă omenirea pretutindeni. Creşterea generală a cunoştinţei caracterizează ziua noastră minunată. Orice copil în vârstă de zece ani poate să citească. Pretutindeni în lume există cărţi, ziare, Biblii în fiecare casă — ocazie pentru cunoştinţă cum n-a mai fost niciodată de când este omul pe pământ.

Remarcabila împlinire a acestei profeţii marchează ziua noastră ca Timpul Sfârşitului, cu care trebuie să se încheie Dispensaţia actuală şi să se introducă Noua Dispensaţie — timpul când oamenii lui Dumnezeu vor fi în stare să înţeleagă situaţia şi să se pregătească pentru schimbarea lor.

Principii sunt în discuţie, nu persoane

Toţi creştinii pun cartea Apocalipsei pe seama Domnului, aşa cum spune sf. Ioan (Apoc. 1:1). De aceea noi nu suntem răspunzători de simbolismul folosit în această carte. Există atât de multe moduri în care cineva poate fi înţeles greşit, chiar şi de către creştinii buni, încât în mod firesc noi simţim o ezitare în privinţa exprimării vederilor noastre. Începând să prezentăm cum înţelegem noi simbolurile Apocalipsei, dorim să declarăm cât se poate de clar că nu spunem nimic împotriva creştinilor evlavioşi de nicăieri, din nici un timp, din nici o biserică sau din afara oricărei biserici. Nu avem nimic de zis în privinţa oamenilor. Discutăm ÎNTOTDEAUNA PRINCIPII, DOCTRINE; ((v)) NICIODATĂ persoane! Dumnezeu nu ne-a însărcinat să-i discutăm pe oameni; noi trebuie să discutăm Cuvântul Său.

Pe măsură ce prezentăm interpretările date de noi simbolurilor Apocalipsei, ne dăm seama că Cuvântul lui Dumnezeu comunică o acuzare îngrozitoare a unora dintre marile sisteme ale zilelor noastre — a unora pe care de mult le-am respectat şi stimat, în care am gândit că se află mulţi care sunt evlavioşi în cuvânt şi faptă. De aceea, să facem o deosebire clară între persoane şi sisteme. Nu spunem nimic împotriva individului evlavios, dar în interpretarea Cuvântului lui Dumnezeu ceea ce avem noi de spus este numai în privinţa acestor sisteme. Credem într-adevăr că oamenii evlavioşi ai lui Dumnezeu sunt lăsaţi în afara acestor simboluri, probabil fiindcă sfinţii lui Dumnezeu, comparativ cu sutele de milioane de oameni, sunt numai o clasă mică, aşa cum a spus Isus: „Nu te teme, turmă mică”.

Venind la interpretarea simbolurilor din Apocalipsa 16:1316, aflăm că sunt trei mijloace legate de strângerea oştirilor pentru acestă Bătălie a Armaghedonului. Citim că din gura Fiarei, din gura Prorocului Mincinos şi din gura Balaurului ieşeau trei spirite necurate ca nişte broaşte; şi că aceste trei spirite necurate, asemenea broaştelor, s-au dus să cutreiere lumea ca să adune întreaga lume la această Bătălie a Armaghedonului.

Prin urmare, este potrivit să ne întrebăm la ce sisteme se referă aceste cuvinte simbolice — Balaurul, Fiara şi Prorocul Mincinos. După ce vom descoperi ce înseamnă aceşti termeni, vom întreba ce este simbolizat prin broaştele care ieşeau din gura lor.

De-a lungul Bibliei, o Fiară este simbolul folosit ca să reprezinte un guvern. În profeţia lui Daniel, marile imperii universale ale pământului sunt simbolizate în acest fel. Babilonul a fost leul, Medo-Persia ursul, Grecia leopardul şi Roma balaurul (Dan. 7:1-8). Imperiul Roman există încă. Creştinătatea este parte din marele Imperiu roman care a început în zilele lui Cezar şi care, potrivit Scripturilor, este încă în lume.

De fapt toţi exegeţii Bibliei sunt de acord că Balaurul din Apocalipsa reprezintă numai puterea civilă, oriunde s-ar găsi aceasta. Nu înţelegem că aceasta înseamnă că toate puterile lumii sunt rele sau sunt de la Diavol, ci că Balaurul este simbolul pe ((vi)) care Domnului I-a plăcut să-l folosească pentru a reprezenta puterea civilă.

Fiara din Apocalipsa 16:13 este aceeaşi care este menţionată în Apocalipsa 13:2, unde este descrisă ca asemănându-se unui leopard — cu pete. Interpreţii protestanţi ai Apocalipsei sunt de acord că acest simbol se referă la sistemul papal — nu la papa, nu la adunările catolice, nu la catolici ca indivizi, ci la sistem ca întreg, care a existat de secole.

În Cuvântul Său, lui Dumnezeu I-a plăcut să recunoască papalitatea ca un sistem, ca un guvernământ. Papalitatea pretinde că Împărăţia lui Dumnezeu, Împăraţia lui Mesia, a fost stabilită în 799 d. Cr.; că ea a durat o mie de ani, exact atât cât declară Biblia că va dura Împărăţia lui Cristos, şi că a expirat în 1799 d. Cr. Ei mai pretind şi că din 1799 această Împărăţie a lui Cristos (adică sistemul papal, reprezentat în Apocalipsa prin Fiară) a suferit violenţă; şi că în acest timp Diavolul a fost dezlegat, în împlinirea Apocalipsei 20:7.

Istoria consemnează că era care s-a încheiat în 1799, marcată de campania egipteană a lui Napoleon, a pecetluit şi a definit limita stăpânirii papale peste neamuri. Napoleon a luat chiar pe papa prizonier şi l-a dus în Franţa, unde a murit. Această experienţă umilitoare, pretind romano-catolicii, marchează timpul dezlegării lui Satan, în împlinirea Apocalipsei 20:7.

Noi nu putem fi de acord cu interpretarea profeţiei dată de fraţii noştri catolici. Domnul nostru avea desigur dreptate când a declarat că „prinţul lumii acesteia” este Satan şi că aceasta este lumea sau „veacul rău de acum”. Motivul pentru care pretutindeni există atât de multă corupţie, doctrină falsă, înşelare, ignoranţă, superstiţie, este că Satan e fiinţa cea mare care înşeală lumea. Potrivit Scripturilor, Satan trebuie să fie legat pentru o mie de ani, ca să nu mai înşele neamurile (Apoc. 20:3). După ce se vor sfârşi cei o mie de ani, Satan va fi dezlegat pentru puţin timp ca să încerce omenirea. Apoi va fi nimicit în Moartea a Doua, împreună cu toţi cei care sunt în armonie cu el.

Studenţii Bibliei abia acum au ajuns să-şi deschidă ochii spre a vedea lungimea, lăţimea, înălţimea şi adâncimea Iubirii lui Dumnezeu — pregătirea Sa minunată făcută mai întâi pentru ((vii)) Biserică, care va avea parte de gloria Împărăţiei, şi apoi pentru omenire, care va primi binecuvântarea unei ridicări la perfecţiune umană în timpul celor o mie de ani. Această Epocă glorioasă tocmai se apropie, în loc să fie în trecut. Atât de glorioasă va fi condiţia omenirii la încheierea Împărăţiei lui Mesia, încât nimic din ce a fost visat vreodată nu se va putea compara cu ea. Dar marea operă a lui Dumnezeu nu va fi desăvârşită până când fiecare fiinţă umană va fi atins perfecţiunea, sau va fi fost nimicită în Moartea a Doua, din cauza refuzului de a veni în armonie cu legile dreptăţii. Atunci fiecare făptură din cer şi de pe pământ va fi auzită zicând: „A Celui care stă pe scaunul de domnie şi a Mielului să fie binecuvântare, cinste, slavă şi stăpânire în vecii vecilor!” Apoc. 5:13.

Deci, Balaurul simbolizează puterea romană, reprezentată prin puterea civilă în lume. Fiara este sistemul de guvernământ papal. Al treilea simbol, Prorocul Mincinos, rămâne să fie interpretat. Acesta, credem noi, este un alt nume pentru sistemul numit în altă parte „icoana fiarei” (Apoc. 13:14). Potrivit Scripturilor, această Icoană este o reprezentare foarte exactă a Fiarei. Prorocul Mincinos, sau Icoana Fiarei, înţelegem că înseamnă Federaţia Bisericilor Protestante.

Icoana Fiarei

Pentru a vedea de ce Federaţia Bisericilor Protestante este simbolizată prin Icoana Fiarei şi prin Prorocul Mincinos, trebuie să examinăm alte scripturi simbolice. În Apocalipsa 17:5, ni se atrage atenţia asupra unei mari „taine”. Cuvântul „prostituată” în simbolism scriptural nu înseamnă o persoană imorală. Se referă la Biserică, care trebuia să fie Împărăţia lui Dumnezeu, dar care şi-a pierdut fecioria şi sa unit cu un soţ pământesc în locul Soţului ei ceresc. Cu ce soţ pământesc s-a unit Biserica? Cu Imperiul Roman. În mintea lui Luther şi a altor reformatori nu era nici o îndoială că exista o strânsă legătură între Biserică şi lume. Un timp Biserica a susţinut că aşteaptă pe Cristos ca să-Şi stabilească Împărăţia. În cele din urmă a spus: „N-am să aştept până la a Doua Venire a lui Cristos, mă voi uni cu Imperiul Roman”.

Toţi ştiu rezultatul. Biserica Romano-Catolică a fost înălţată şi a domnit ca regină timp de secole. Această unire ((viii)) a Bisericii cu Statul este reprezentată într-un tablou celebru aflat în Italia. Pe un tron Papa şi Împăratul stau alături. Într-o parte sunt cardinalii, episcopii, clerul de jos şi laicii, în ordinea rangului. În partea cealaltă sunt generalii, locotenenţii, soldaţii etc., până la oamenii de rând. Astfel a fost recunoscută unirea Bisericii cu Statul.

În baza acestei uniri, toate guvernele pământeşti sunt numite creştine, pentru că ele pretind unitate ca parte integrantă din Biserică. Istoria ne spune că timp de veacuri Biserica a numit pe regii pământeşti. Papa încorona pe cine dorea el. Ca dovadă a supremaţiei Bisericii, ni se spune o istorie despre Împăratul Henric al IV-lea al Germaniei, care şi-a atras asupra sa nemulţumirea papală şi care, ca pedeapsă, a fost silit să stea trei zile în afara porţilor castelului din Canossa, desculţ şi îmbrăcat numai cu haina aspră a unui penitent, expus la asprimea gerului din toiul iernii. Apoi a fost obligat să se târască pe mâini şi pe genunchi până în faţa Pontifului, căruia i s-a scos ciroapul de mătase pentru ca împăratul să poată săruta degetul mare de la picior al papei, ca împlinire a Psalmului 2:12: „Împăraţi … sărutaţi pe Fiul”.

După înţelegerea noastră aceasta este o aplicare greşită a Scripturii. „Fiul” nu este papa. „Muntele sfinţeniei” este Împărăţia lui Dumnezeu. Acest mijloc al Său este simbolizat prin Muntele sfânt al Sionului. Marele Mesia va răsturna complet toate lucrurile din prezent şi va stabili Împărăţia Dreptăţii şi Adevărului, care va ridica omenirea din păcat şi degradare.

Romano-catolicii cred că papa este locţiitorul lui Cristos, domnind în locul Lui. Ei cred că în prezent este dezlegat Satan pentru a înşela neamurile; că în foarte scurt timp Biserica va câştiga din nou putere deplină în lume; şi ca rezultat, oricine nu li se supune va fi nimicit. Această interpretare ne indică spre capitolele 13 şi 20 din Apocalipsa. Protestanţii nu apreciază situaţia. Fără îndoială toţi oamenii cugetători au observat că deschiderile spre unire vin din partea protestantismului, dar niciodată din partea catolicismului.

Se ridică întrebarea: De ce ar ilustra Scripturile protestantismul ca un Chip al Fiarei? Cum şi când s-a întâmplat aceasta? Din timpul Reformei, protestanţii s-au străduit individual să iasă din ((ix)) întunericul trecutului şi astfel au formulat multe crezuri şi au organizat multe denominaţii. Dar cam pe la mijlocul ultimului secol, liderii au început să vadă că dacă fiecare ar continua să studieze individual Biblia, ar veni timpul când fiecare ar avea un crez individual. Pentru a împiedica ceea ce li se părea o pierdere a puterii, ei au plănuit o unire a protestanţilor întrun sistem numit Alianţa Evanghelică.

Alianţa Evanghelică, o organizaţie a diferitelor denominaţii potestante, s-a format în 1846 cu scopul de a face în felul lor propriu ceea ce făcea catolicismul în felul lui propriu. Văzând marea putere pe care o exercitau romano-catolicii datorită unui sistem unit, protestanţii au spus: „Noi suntem divizaţi. N-avem putere. Ne vom organiza”. În acel moment, potrivit Scripturilor, ei au făcut o Icoană a Fiarei.

Totuşi, Biblia spune că înainte ca această Icoană să poată face vreun rău anumit, ea trebuie să primească viaţă de la Fiara cu două coarne (Apoc. 13:15). Această Fiară cu două coarne ca ale unui miel, dar cu un glas ca de balaur, credem că reprezintă Biserica Angliei, care nu este parte din Alianţa Evanghelică. Biserica Angliei are aceeaşi pretenţie ca şi Biserica Romei — că ea este adevărata Biserică şi toate celelalte sunt greşite; că ea are succesiunea apostolică originară şi că nimeni nu este însărcinat să propovăduiască decât dacă au fost puse peste el mâinile apostolice, divine. Acesta a fost punctul de discuţie al Bisericii Angliei timp de secole, şi constituie deosebirea dintre această biserică şi toate celelalte denominaţii protestante.

Deşi Alianţa Evanghelică a fost organizată în 1846, ea na putut să-şi îndeplinească scopul din cauză că n-a ştiut cum să acţioneze. Denominaţiile din Alianţă s-au unit numai cu numele şi ca atare au lucrat una împotriva alteia. Denominaţiile din afara Alianţei au fost declarate neautorizate; şi ele, la rândul lor, au provocat Bisericile Evanghelice să le arate de unde au primit autoritatea de a propovădui. Ca rezultat, Icoana n-a avut nici o putere de acţiune, a fost călcată în picioare; şi pentru a primi vitalitate — viaţă — ar avea nevoie de succesiune apostolică; ar trebui să aibă ceva ca bază de acţiune.

Scripturile arată că Biserica Angliei va deveni intimă cu Alianţa Evanghelică şi îi va da autoritate apostolică să propovăduiască. ((x)) Datorită acestei uniri Alianţa va putea zice: „Noi avem autoritate apostolică pentru a propovădui. Să nu vorbească nimeni decât dacă are aprobarea noastră”. Această acţiune din partea lor este descrisă în Apocalipsa 13:17. Nimănui nu îi va fi îngăduit să cumpere sau să vândă lucruri spirituale pe piaţa spirituală decât dacă are fie semnul Fiarei fie semnul Icoanei.

În Apocalipa 16:13 găsim menţionat Profetul Mincinos, altă înfăţişare a Icoanei — produsul vitalizat al Alianţei Evanghelice, care a luat forma unei Federaţii Bisericeşti şi are astăzi multă vitalitate. Rămâne de văzut dacă ne putem aştepta să aibă mai multă. Scripturile indică clar că Icoana Fiarei trebuie să primească o atât de mare putere încât să facă acelaşi lucru pe care l-a făcut Biserica Romano-catolică în trecut; şi că cele două sisteme, catolic şi protestant, vor stăpâni lumea civilizată cu mână forte prin puterea civilă — Balaurul.

„Trei duhuri necurate ca nişte broaşte”

Scripturile ne spun că acest rezultat va fi realizat prin declaraţiile puterii combinate a Bisericii cu Statul. „Am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura prorocului mincinos, trei duhuri necurate, ca nişte broaşte.” În acest pasaj, duhul este o doctrină — o doctrină necurată — o doctrină falsă. Fiecare din aceste sisteme va declara aceleaşi lucruri, şi aceste declaraţii vor avea ca efect adunarea împărăţiilor pământului împreună pentru marea Bătălie a Armaghedonului.

Simbolismul Scripturii, înţeles corect, este foarte puternic şi există întotdeauna o asemănare strânsă între simbol în sine şi lucrul simbolizat. Când Spiritul sfânt foloseşte o broască pentru a reprezenta anumite doctrine sau învăţături, putem fi siguri că aplicarea se potriveşte bine. Deşi broasca este o creatură mică, totuşi ea se umflă până aproape plezneşte în efortul ei de a fi cineva. O broască are o înfăţişare foarte înţeleaptă, chiar dacă nu ştie prea multe. Apoi o broască orăcăie ori de câte ori scoate un sunet.

Prin urmare, cele trei caracteristici mai proeminente ale unei broaşte sunt infatuarea, un aer de înţelepciune şi cunoştinţă superioară şi orăcăitul continuu. Aplicând aceste caracteristici ((xi)) la imaginea dată în Cuvântul divin, aflăm că de la puterea civilă, de la Biserica Catolică şi de la Federaţia Bisericilor Protestante vor ieşi aceleaşi învăţături. Spiritul tuturor va fi lăudăros; vor lua un aer de cunoştinţă şi înţelepciune superioară; toate vor prezice că orice neascultare de sfaturile lor va avea urmări groaznice. Oricât de contradictorii le-ar fi crezurile, deosebirile vor fi ignorate la propunerea generală că nimic ce este vechi nu trebuie deranjat, investigat sau respins.

Autoritatea divină a Bisericii şi dreptul divin al regilor, în afara Bisericii, nu vor fi îngăduite să vină în conflict; pentru că amândouă vor fi susţinute. Orice persoane sau învăţături în conflict cu aceste pretenţii lăudăroase, nescripturale, vor fi stigmatizate ca ceva mârşav, de către gura broaştelor, orăcăind de la amvoane şi tribune şi prin presa religioasă şi laică. Sentimentele mai nobile ale unora vor fi înăbuşite de filosofia aceluiaşi spirit rău care a vorbit prin Caiafa, marele preot, cu privire la Domnul nostru Isus. Aşa cum Caiafa a declarat că era folositor să se comită o crimă încălcând dreptatea, atât cea umană cât şi cea divină, ca să scape de Isus şi de învăţăturile Sale, tot aşa, acest spirit ca de broască va aproba orice încălcare a principiului necesară propriei lor protecţii.

Fiecare creştin adevărat se ruşinează să se uite înapoi în paginile istoriei şi să vadă ce fapte groaznice s-au făcut în numele lui Dumnezeu şi al dreptăţii, şi în numele Domnului nostru Isus. Nu trebuie să ne gândim nici un moment că toate aceste spirite de broască, sau doctrine, sunt rele, ci mai degrabă că ele sunt doctrine bombastice şi pompoase, prezentându-se ca foarte înţelepte şi mari, şi având aprobarea secolelor. Din gura Balaurului iese doctrina dreptului divin al regilor: „Nu priviţi în spatele perdelei istoriei ca să vedeţi de unde au primit regii acest drept. Acceptaţi doctrina; pentru că în caz contrar, şi dacă oamenii cercetează chestiunea, va avea loc o revoluţie teribilă şi totul se va prăbuşi!”

Fiara şi Prorocul Mincinos au orăcăieli asemănătoare. Biserica Catolică spune: „Nu vă uitaţi înapoi! Nu puneţi la îndoială nimic în legătură cu Biserica!” Potestantismul spune de asemenea: „Noi suntem mari, noi suntem înţelepţi, noi ştim multe. Păstraţi liniştea! Nimeni nu va şti că voi nu ştiţi nimic”. ((xii)) Toţi zic (orăcăie): „Vă spunem că dacă vorbiţi ceva împotriva aranjamentelor actuale, se vor întâmpla lucruri teribile”.

Partidele politice figurează şi ele în aceasta. Toţi declară: „Dacă va avea loc vreo schimbare va însemna un dezastru teribil!” Unele au fermitate, iar altele au puterea civilă în spatele lor, dar în unitate le orăcăie oamenilor că dacă se face vreo schimbare, va însemna ruină pentru ordinea actuală. În limbajul zilelor noastre: „Staţi pe loc!” este ordinea în Biserică şi în Stat; dar oamenii sunt mişcaţi de frică. Acest orăcăit al Fiarei, al Balaurului şi al Prorocului Mincinos îi va ridica pe regii pământului şi-i va aduna pentru Bătălia Armaghedonului şi pentru nimicire.

Regii şi prinţii eclesiastici, cu suita lor de clerici şi aderenţi credincioşi, se vor aduna într-o falangă solidă — protestanţi şi catolici. Regii politici şi prinţii, senatorii şi toţi cei din locurile înalte, cu susţinătorii şi cu slugile lor, vor urma la rând de aceeaşi parte. Regii finanţelor şi prinţii negoţului, şi toţi aceia pe care ei îi pot influenţa prin cea mai uriaşă putere exercitată vreodată în lume, se vor alătura de aceeaşi parte, potrivit acestei profeţii. Însă ei nu-şi dau seama că se adună la Armaghedon; dar ciudat de spus, acesta este parte din strigătul lor: „Adunaţi-vă la Armaghedon!”

Vorbind despre zilele noastre, Domnul nostru a spus: „Oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea celor ce vor veni pe pământ, căci puterile cerurilor vor fi zguduite” (Luca 21:26). Regii Europei nu ştiu ce să facă. Tot sectarismul este zguduit. Mulţi oameni ai lui Dumnezeu sunt dezorientaţi.

Orăcăitul spiritelor de broască, sau doctrinele, va aduna pe regii şi pe prinţii finanţelor, ai politicii, ai religiei şi ai industriei într-o mare armată. Spiritul fricii, inspirat de orăcăit, va biciui pasiunile oamenilor, altfel buni şi raţionali, spre furie — disperare. În urmarea lor oarbă a acestor spirite rele, a doctrinelor rele, ei vor fi gata să-şi sacrifice viaţa şi tot ce au, pe ceea ce ei în mod greşit presupun a fi altarul Justiţiei, Adevărului şi Dreptăţii sub un aranjament divin.

Mulţi oameni nobili din această mare armată vor lua o atitudine cu totul opusă preferinţei lor. Pentru un timp roţile libertăţii şi progresului vor fi date înapoi, şi pentru propria lor apărare vor fi considerate necesare restricţii medievale — ((xiii)) pentru menţinerea ordinii actuale de lucruri şi pentru împiedicarea noii ordini pe care a decretat-o Dumnezeu, al cărei timp potrivit este aproape. Nici chiar aceia care ar putea fi poporul lui Dumnezeu nu se opresc să se gândească dacă este voinţa Lui ca lucrurile să continue cum au fost de şase mii de ani. Biblia spune că nu aceasta este voinţa lui Dumnezeu, ci că trebuie să aibă loc o mare răsturnare, că intră o ordine nouă.

Pentru un scurt timp, cum înţelegem noi Scripturile, aceste forţe unite ale Armaghedonului vor triumfa. Libertatea cuvântului, a corespondenţei, şi alte libertăţi care au ajuns să fie însăşi suflarea vieţii maselor din zilele noastre, vor fi fără milă suprimate sub pretextul necesităţii, spre gloria lui Dumnezeu, la poruncile Bisericii etc. Supapa de siguranţă va fi oprită şi astfel va înceta să deranjeze pe regii pământului cu sunetul aburului care se evacuează; şi totul va părea a fi senin — până când va avea loc marea explozie socială descrisă în Apocalipsa ca un cutremur de pământ. În limbaj simbolic un cutremur de pământ semnifică revoluţie socială, şi declaraţia scripturală este că niciodată n-a mai avut loc una asemenea ei (Apoc. 16:18, 19). Vedeţi referinţa Domnului nostru în legătură cu aceasta în Matei 24:21.

Marea oştire a Domnului

La acest punct, arată Scripturile, Puterea divină va ieşi în faţă şi Dumnezeu va strânge oştile formate la Armaghedon — la Muntele Nimicirii (Apoc. 16:16). Tocmai lucrul pe care au căutat să-l evite prin unirea, prin federalizarea lor etc., îl vor grăbi să vină peste ei. Alte Scripturi ne spun că Dumnezeu va fi reprezentat prin Mesia şi că El va fi de partea maselor. „În timpul acela se va scula marele prinţ Mihail

[Cel asemenea lui Dumnezeu — Mesia]” (Dan. 12:1). El Îşi va lua autoritatea. Îşi va lua în posesie Împărăţia într-un mod puţin aşteptat de către mulţi din aceia care în mod greşit pretindeau că sunt Împărăţia Sa şi că sunt autorizaţi de El să domnească în numele şi în locul Lui.Domnul nostru Isus a spus: „Sunteţi robii aceluia de care ascultaţi”. Unii poate că slujesc lui Satan şi erorii, pretinzând că slujesc lui Dumnezeu şi dreptăţii; şi unii pot sluji fără să ştie, ca Saul din Tars, care într-adevăr „credea că aduce o jertfă lui Dumnezeu” persecutând Biserica. Acelaşi principiu este adevărat ((xiv)) şi invers. După cum un rege pământesc nu se consideră răspunzător de caracterul moral al fiecărui soldat care luptă în bătăliile sale, tot aşa nici Domnul nu garantează pentru caracterul moral al tuturor celor care se înrolează şi luptă de partea Sa în vreo problemă. Ei sunt slujitorii aceluia căruia îi slujesc, indiferent de motivaţia şi obiectivul care-i mişcă.

Acelaşi principiu se va aplica şi în Batălia Armaghedonului care urmează. Partea lui Dumnezeu în acea bătălie va fi partea poporului; şi acea armată de nedescris, poporul, va fi scoasă în arenă la începutul bătăliei. Anarhiştii, socialiştii, radicalii înfierbântaţi din orice şcoală raţională sau iraţională, vor fi în prima linie a acelei bătălii. Acela care are cunoştinţă despre viaţa de armată ştie că o armată mare se compune din toate clasele.

Masele vor fi agitate sub restricţiile impuse, dar vor fi conştiente de slăbiciunea lor în comparaţie cu regii şi prinţii financiari, sociali, religioşi şi politici care vor deţine atunci stăpânirea. Majoritatea celor din clasa săracă şi mijlocie preferă pacea aproape cu orice preţ. Masele nu simpatizează cu anarhia. Ele îşi dau seama cu adevărat că până şi cea mai rea formă de guvernământ este mai bună decât fără nici una. Masele vor căuta ajutor prin vot şi prin reorganizarea paşnică a afacerilor pământului pentru eliminarea răului, pentru plasarea monopolurilor, a serviciilor publice şi a rezervelor naturale în mâinile poporului pentru binele public. Criza va fi atinsă când susţinătorii de până atunci ai legii vor deveni încălcători ai legii şi împotrivitori ai voinţei majorităţii exprimate prin vot. Teama de viitor va îmboldi masele bineintenţionate la disperare, şi când va cădea socialismul va urma anarhia.

Sfinţii Domnului nu trebuie să fie deloc în această bătălie. Poporul consacrat al lui Dumnezeu, tânjind în inima lor după Împărăţia lui Mesia şi după Anul glorios al Jubileului şi al Restabilirii pe care aceasta îl va inaugura, vor rămânea răbdători şi vor aştepta fără murmur timpul Domnului. Cu candelele curăţate şi arzânde, ei nu vor fi în întuneric în privinţa evenimentelor extraordinare ale acestei bătălii iminente; ci vor fi curajoşi, cunoscând rezultatul înfăţişat în „cuvântul şi mai sigur al prorociei”, la care ei au făcut bine să „ia aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă”. 2 Pet. 1:19.

((xv))

Acum se ridică întrebarea: De ce nu Şi-a trimis Dumnezeu Împărăţia mai devreme? De ce este necesar Armaghedonul? Răspundem că Dumnezeu are propriile Sale timpuri şi perioade şi că El a stabilit Marea Zi a şaptea de o mie de ani pentru domnia lui Cristos. Înţelepciunea divină a reţinut până în ziua noastră marea cunoştinţă şi pricepere care produce în acelaşi timp şi milionari şi nemulţumiţi. Dacă Dumnezeu ar fi ridicat vălul ignoranţei cu o mie de ani mai devreme, lumea s-ar fi aliniat pentru Armaghedon cu o mie de ani mai devreme. Dumnezeu n-a adus aceste lucruri mai devreme deoarece Planul Său are diferite părţi, toate acestea fiind convergente în timp. În bunătatea Sa, Dumnezeu a acoperit ochii oamenilor până când strângerea la Armaghedon să fie chiar înaintea preluării de căre Mesia a puterii Sale mari şi a începerii domniei Sale. Apoc. 11:17, 18.

Atitudinea poporului lui Dumnezeu ar trebui să fie aceea de mare recunoştinţă faţă de Dătătorul oricărui bine. Ei ar trebui să facă pregătiri pentru marea furtună care vine şi să stea foarte liniştiţi, fără a fi interesaţi în mod nejustificat de partea bogatului sau de cea a săracului. Noi ştim dinainte că Domnul este de partea poporului. El este Cel care va lupta Bătălia Armaghedonului, iar mijlocul Său de luptă va fi acea armată ciudată — toate clasele. Când va veni acest mare „cutremur” al revoluţiei sociale, nu va fi doar o mână de anarahişti, ci o ridicare a poporului ca să răstoarne marea putere care-l sugrumă. Egoismul stă la la baza întregii chestiuni.

Nu încă, dar curând

De patruzeci de ani forţele Armaghedonului s-au adunat de ambele părţi ale conflictului. Greve, închideri de fabrici şi revolte, mari şi mici, au fost numai încăierări incidentale pe măsură ce beligeranţii îşi întretaie cărarea unul altuia. Scandaluri în justiţie şi în armată în Europa, scandaluri în asigurări, în trusturi şi în justiţie în America, au zguduit încrederea publicului. Atentate cu dinamită, puse când pe seama patronilor, când a angajaţilor, au slujit spre a face pe fiecare bănuitor faţă de celălalt. Sentimentele de amărăciune şi mânie de ambele părţi sunt tot mai evidente. Liniile de bătaie devin tot mai clar marcate cu fiecare zi. Totuşi Armaghedonul nu poate fi luptat încă.

((xvi))

Timpurile Neamurilor mai au încă doi ani de derulare. Icoana Fiarei trebuie încă să primească viaţă — putere. Trebuie să se transforme dintr-un simplu mecanism într-o forţă vie. Federaţia Protestantă îşi dă seama că ea va continua să fie inutilă dacă nu este însufleţită — dacă nu se va recunoaşte direct sau indirect că clerul ei posedă succesiune apostolică şi autoritate de a învăţa. Aceasta, indică profeţia, va veni de la Fiara cu două coarne, care simbolic credem că reprezintă Biserica Angliei. Activităţile samavolnice ale protestantismului şi catolicismului, operând împreună pentru suprimarea libertăţilor omului, aşteaptă însufleţirea Icoanei. Aceasta poate veni curând, dar Armaghedonul n-o poate preceda, ci trebuie s-o urmeze — poate la un an după aceea, potrivit felului în care vedem noi Cuvântul profetic.

Mai intervine încă un lucru. Deşi evreii se scurg treptat în Palestina, obţinând treptat control asupra ţării Canaanului, şi deşi rapoartele spun că deja sunt acolo nouăsprezece milionari, totuşi profeţia cere evident să fie acolo un număr mai mare de evrei bogaţi înainte de a se ajunge la criza Armaghedonului. De fapt, înţelegem că „strâmtorarea lui Iacov” din Ţara sfântă va veni tocmai la sfârşitul Armaghedonului. Atunci va începe să se arate Împărăţia lui Mesia. De atunci încolo, Israelul în Ţara Făgăduinţei se va ridica treptat din cenuşa trecutului la măreţia din profeţie. Prin prinţii lui stabiliţi divin, Împărăţia lui Mesia, în toată puterea dar invizibilă, va începe să înlăture blestemul şi să ridice omenirea, şi să dea frumuseţe în locul cenuşii.

Văd judecăţile Lui viitoare cum cutreieră pe pământ,
Semnele şi gemetele promise renaşterea precedând;
Citesc a Sa sentinţă dreaptă în tronuri sfărâmânde;

Regele nostru merge-nainte.

A şaptea trâmbiţă sună, Regele nu pierde lupta;
Va cerne inimile oamenilor când va-ncepe judecata.
Fii iute, suflete-al meu, bineprimeşte-L, fiţi bucuroase ale mele picioare!

Regele nostru merge-nainte.

 

Ziua de răzbunare

Bătălia Armaghedonului – Studiul I
Ziua răzbunării

Menţionarea ei profetică — A sosit timpul — Obiectivul acestui volum — Observaţii generale

„În inima Mea era ziua răzbunării şi venise anul celor răscumpăraţi ai Mei.” „Este o zi de răzbunare a Domnului, un an de răsplătire pentru cauza Sionului.” Isa. 63:4; 34:8.

ASTFEL se referă profetul Isaia la acea perioadă descrisă de Daniel (12:1) ca „un timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele”; despre care Maleahi spune (4:1): „Iată, vine ziua care va arde ca un cuptor! Toţi cei mândri şi toţi cei răi vor fi ca miriştea”; în vreme ce Apostolul Iacov (5:1-6) spune că bogaţii vor plânge şi se vor tângui din cauza nenorocirilor care vor veni peste ei; ziua pe care Ioel (2:2) o descrie ca o zi de nori şi întuneric dens; despre care Amos spune (5:20) că este „întuneric, şi nu lumină … întunecoasă şi fără strălucire”; şi la care Domnul Se referă (Mat. 24:21, 22) ca la un timp de „necaz aşa de mare”, atât de distrugător în caracterul lui încât, dacă n-ar fi scurtat, nimeni n-ar supravieţui ravagiilor lui.

Că ziua întunecoasă şi mohorâtă descrisă de profet este o zi de judecată asupra omenirii din punct de vedere social şi naţional — o zi de răsplătire naţională — este clar din multe scripturi. Dar cititorul, în timp ce observă aceasta, ((12)) să aibă în minte deosebirea dintre judecata naţională şi judecata individuală. Deşi naţiunea este formată din indivizi şi indivizii sunt în mare măsură răspunzători de cursul naţiunilor, şi trebuie să sufere şi chiar suferă mult în calamităţile care vin peste ei, cu toate acestea judecata lumii ca indivizi va fi deosebită de judecata ei ca naţiuni.

Ziua judecăţii individuale pentru lume va fi Veacul Milenar, după cum s-a arătat deja.* Apoi, sub condiţiile favorabile ale Noului Legământ şi acordânduli-se o cunoştinţă clară a adevărului şi orice ajutor posibil şi încurajare spre dreptate, toţi oamenii, individual şi nu colectiv, ca naţiuni şi ca alte organizaţii sociale, vor fi în încercare sau judecată de viaţă veşnică. Judecata naţiunilor, instituită acum, este o judecată a oamenilor în calitatea lor colectivă (religioasă şi civilă). Instituţiile civile ale lumii au avut un timp lung de concesionare a puterii; şi acum, fiindcă „Timpurile Neamurilor” ajung la sfârşit, ei trebuie să dea socoteală. Şi judecata Domnului, exprimată mai înainte de profeţi, este că nici una dintre ele nu va fi găsită vrednică de reînnoirea acelui contract de concesionare sau de continuare a vieţii. Decretul este că stăpânirea va fi luată de la ele şi că Acela care are dreptul va lua Împărăţia, şi naţiunile Îi vor fi date Lui ca moştenire. Ezec. 21:27; Dan. 7:27; Ps. 2:8; Apoc. 2:26, 27.


*Vol. I, cap. 8


Ascultaţi Cuvântul Domnului către naţiunile adunate înaintea Lui pentru judecată: „Apropiaţi-vă, neamuri, să auziţi! Popoare, luaţi aminte! S-asculte pământul, el şi ceea ce-l umple, lumea cu tot ce produce ea. Căci mânia Domnului este împotriva tuturor popoarelor şi furia Lui împotriva tuturor armatelor lor”. „Domnul Dumnezeu este … Împăratul veşniciei. Pământul tremură de mânia Lui şi neamurile nu pot îndura indignarea Lui.” „Vuietul ajunge până la marginea pământului; căci Domnul Se ((13)) ceartă cu popoarele … Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: «Iată, nenorocirea merge din popor în popor şi o mare furtună

[necaz şi tulburare intensă şi complicată] se ridică de la marginile pământului. Cei pe care-i va ucide Domnul în ziua aceea vor fi întinşi de la un capăt al pământului până la celălalt».” „«De aceea aşteptaţi numai», zice Domnul, «până în ziua când Mă voi scula la pradă: căci am hotărât să strâng popoarele, să adun împărăţiile, ca să-Mi vărs indignarea peste ele, toată aprinderea mâniei Mele; căci tot pământul [ordinea socială actuală] va fi mistuit de focul geloziei Mele. Atunci [după aceea] voi da popoarelor buze curate, ca toţi să cheme Numele Domnului ca să-I slujească într-un gând».” Isa. 34:1, 2; Ier. 10:10; 25:31-33; Tef. 3:8, 9; Luca 21:25.Am arătat deja* că a sosit timpul şi că evenimentele din ziua lui Iehova se aglomerează tare asupra noastră chiar acum. Câţiva ani sunt necesari să ducă la coacere elementele care acum lucrează în direcţia necazului prezis; şi potrivit cuvântului sigur al profeţiei, generaţia actuală va fi martora crizei îngrozitoare şi va trece prin conflictul decisiv.


*Vol. II


Prin faptul că atragem atenţia asupra acestui subiect, scopul nostru nu este doar să stârnim senzaţie sau să căutăm să mulţumim o curiozitate deşartă. Nici nu putem spera să producem o căinţă în inimile oamenilor care să realizeze o schimbare în ordinea socială, politică şi religioasă actuală, şi astfel să evite catastrofa iminentă. Necazul care se apropie este inevitabil: toate cauzele puternice lucrează şi nici o putere umană nu poate opri acţiunea şi progresul lor spre finalul sigur: efectele trebuie să urmeze aşa cum a prevăzut şi a prezis Domnul. Nici o mână în afară de mâna lui Dumnezeu nu poate opri evoluţia cursului actual al ((14)) evenimentelor; şi mâna Lui nu va face aceasta până când experienţele amare ale acestui conflict vor fi pecetluit învăţătura asupra inimilor oamenilor.

Obiectivul principal al acestui volum nu este, prin urmare, să lumineze lumea, care poate aprecia numai logica evenimentelor şi nimic mai mult; ci să prevină, să înarmeze dinainte, să mângâie, să încurajeze şi să fortifice „casa credinţei”, aşa încât aceştia să nu fie înspăimântaţi, ci să poată fi în armonie şi simpatie deplină chiar şi cu cele mai severe măsuri de disciplinare divină în pedepsirea lumii, văzând prin credinţă rezultatul glorios în roadele preţioase ale dreptăţii şi păcii durabile.

Ziua răzbunării este legată în mod natural de obiectivul binevoitor al permisiunii ei divine, care este răsturnarea întregii ordini de lucruri din prezent, pregătitoare pentru stabilirea permanentă a Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, sub Cristos, Prinţul Păcii.

Profetul Isaia (63:1-6), luându-şi punctul de observaţie la sfârşitul secerişului Veacului Evanghelic, vede un Cuceritor puternic, glorios în ţinuta Sa (îmbrăcat cu autoritate şi putere), şi înaintând călare, victorios peste toţi vrăjmaşii Săi, cu al căror sânge Îi sunt pătate toate hainele. El întreabă cine este acest străin minunat, spunând: „Cine este Acesta, care vine din Edom, din Boţra, în haine roşii strălucitoare, Acesta care este maiestuos în înfăţişare, mergând în măreţia puterii Lui?”

Edom, ne vom aminti, a fost numele dat lui Esau, fratele geamăn al lui Iacov, după ce şi-a vândut dreptul de întâi-născut (Gen. 25:30-34). Acest nume a fost de asemenea aplicat ulterior atât la oamenii care au descins din el cât şi la ţara în care aceştia s-au stabilit. (Vezi Gen. 25:30; 36:1; Num. 20:18, 20, 21; Ier. 49:17.) Prin urmare, numele Edom este un simbol potrivit al unei clase care în acest veac şi-a vândut în mod ((15)) asemănător dreptul de întâi-născut; şi care, de asemenea, l-a considerat ca un fleac, asemenea blidului de linte care l-a influenţat pe Esau. Numele este folosit astfel în mod frecvent de către profeţi cu referire la acea mulţime mare de creştini pretinşi care este numită uneori „lumea creştină” şi „creştinătate” (adică, Împărăţia lui Cristos), nume pe care cei cugetători ar trebui să le recunoască uşor ca nepotrivite, trădând o mare lipsă de înţelegere a adevăratului obiectiv şi caracter al Împărăţiei lui Cristos, şi de asemenea a timpului şi modului fixat al stabilirii ei. Ele sunt pur şi simplu nume lăudăroase care denaturează adevărul. Este până acum lumea într-adevăr creştină, sau măcar acea parte a ei care pretinde acest nume — naţiunile Europei şi ale Americii? Ascultaţi bubuitul tunului, tropotul oştilor în marş, ţiuitul obuzelor care explodează, gemetele celor oprimaţi şi murmurele naţiunilor înfuriate cu un răspuns asurzitor de accentuat: Nu! Constituie acestea Împărăţia lui Cristos — o creştinătate adevărată? Cine de fapt şi-ar lua sarcina dovedirii unei sugestii atât de monstruoase? Falsitatea acestei pretenţii lăudăroase este atât de palpabilă, încât orice încercare de a o dovedi ar distruge complet înşelătoria, aşa că nici unul dintre cei care ar dori să o transmită mai departe n-ar îndrăzni să încerce a o dovedi.

Potrivirea numelui simbolic „Edom” în aplicarea lui la creştinătate este foarte marcantă. Naţiunile aşa-zisei creştinătăţi au fost privilegiate mai presus de toate celelalte naţiuni, prin aceea că lor, asemenea israeliţilor din veacul anterior, li s-au încredinţat cuvintele lui Dumnezeu. Ca rezultat al influenţelor iluminante ale Cuvântului lui Dumnezeu, atât direct cât şi indirect, la aceste naţiuni au venit toate binecuvântările civilizaţiei; şi prezenţa în mijlocul lor a câtorva sfinţi („o turmă mică”), ((16)) dezvoltaţi sub influenţa lui, a fost ca „sarea pământului”, ferindu-l într-o anumită măsură de stricarea morală completă. Şi aceştia, prin exemplele lor de evlavie şi prin energia lor în menţinerea sus a Cuvântul vieţii, au fost „lumina lumii”, arătând oamenilor calea de întoarcere spre Dumnezeu şi spre dreptate. Dar numai puţini din toate aceste naţiuni favorizate s-au folosit cum se cuvine de avantajele lor, care le-au venit ca moştenire în virtutea naşterii lor în ţări atât de binecuvântate cu influenţele Cuvântului lui Dumnezeu, direct şi indirect.

Asemenea lui Esau, masele creştinătăţii şi-au vândut dreptul de întâi-născut al avantajului special şi deosebit. Prin mase înţelegem nu numai partea agnostică a lor, ci şi marea majoritate a celor lumeşti care declară a fi în religia lui Cristos, dar care sunt creştini numai cu numele, în care lipseşte viaţa lui Cristos. Aceştia au preferat bucăţica jalnică a avantajului pământesc prezent, faţă de toate binecuvântările comuniunii şi părtăşiei cu Dumnezeu şi cu Cristos, şi faţă de moştenirea glorioasă împreună cu Cristos promisă acelora care urmează cu credincioşie în urmele Sale de sacrificiu. Aceştia, deşi sunt cu numele poporul lui Dumnezeu — Israelul spiritual nominal al Veacului Evanghelic, al cărui tip în Veacul Iudeu a fost „Israelul după trup” — în realitate au puţin, sau n-au deloc respect pentru făgăduinţele lui Dumnezeu. Aceştia, deşi sunt într-adevăr o oştire puternică, purtând numele lui Cristos şi pozând în faţa lumii ca Biserica lui Cristos; deşi au construit organizaţii mari reprezentând diferite schisme în corpul declarat al lui Cristos; deşi au scris volume masive de „teologie” ne-„sistematică” şi au fondat numeroase colegii şi seminarii pentru învăţarea acestora; deşi au făcut „multe fapte minunate” în numele lui Cristos, care, cu toate acestea, au fost adeseori contrare învăţăturilor Cuvântului Său — aceştia constituie clasa ((17)) Edom care şi-a vândut dreptul de întâi-născut. Clasa aceasta include aproape toată „creştinătatea” — toţi cei care au crescut în aşa-zisele ţări creştine, care nu s-au folosit de privilegiile şi binecuvântările Evangheliei lui Cristos şi nu şi-au conformat viaţa după ea. Restul sunt cei câţiva îndreptăţiţi, consacraţi şi credincioşi care s-au alăturat lui Cristos printr-o credinţă vie şi care, ca „ramuri”, rămân în Cristos, Viţa Adevărată. Aceştia formează adevăratul Israel al lui Dumnezeu — israeliţi cu adevărat, în care nu este viclenie.

Edomul simbolic din profeţia lui Isaia corespunde Babilonului simbolic din Apocalipsa şi din profeţiile lui Isaia, Ieremia şi Ezechiel. Astfel Domnul indică şi descrie acel mare sistem căruia oamenii îi atribuie numele fals, creştinătate — Împărăţia lui Cristos. După cum toată ţara Edomului simbolizează toată „creştinătatea”, tot aşa cetatea sa capitală, Boţra, reprezintă eclesiasticismul, citadela principală a creştinătăţii. Profetul Îl reprezintă pe Domnul ca un luptător victorios care face un mare măcel în Edom şi mai ales în Boţra. Numele Boţra înseamnă „staul”. Boţra este chiar şi acum renumită pentru ţapii săi, iar măcelul din acea zi de răzbunare se spune că este de „miei şi ţapi” (Isa. 34:6). Ţapii ar corespunde „neghinei,” în timp ce mieii ar reprezenta pe sfinţii din strâmtorare (Apoc. 7:14; 1 Cor. 3:1) care au neglijat folosirea ocaziilor acordate lor şi n-au alergat aşa încât să obţină premiul chemării lor de sus, şi care, prin urmare, deşi n-au fost respinşi de Domnul, n-au fost socotiţi vrednici să scape de necaz ca „oi” mature — chemaţi, aleşi şi credincioşi.

Răspunsul la întrebarea profetului — „Cine este Acesta, care vine din Edom, din Boţra, în haine roşii strălucitoare?” este: „Eu sunt Cel care vorbesc cu dreptate, puternic să mântuiesc”. Este acelaşi puternic descris de Revelator (Apoc. 19:11-16), „Împăratul împăraţilor şi Domnul ((18)) Domnilor”, Unsul lui Iehova, Răscumpărătorul şi Domnul nostru binecuvântat, Isus.

Pentru informarea noastră, profetul întreabă mai departe spunând: „Dar pentru ce Îţi sunt hainele roşii şi veşmintele Tale ca ale celui ce calcă în teasc?” Şi iată răspunsul: „Eu singur am călcat în teasc şi nici un om dintre popoare nu era cu Mine; i-am călcat astfel în mânia Mea şi i-am zdrobit în furia Mea; aşa că sângele lor a ţâşnit pe veşmintele Mele şi Mi-am mânjit toate hainele cu el. Căci în inima Mea era ziua răzbunării şi venise anul celor răscumpăraţi ai Mei. Mă uitam împrejur, şi nu era nimeni să ajute; şi Mă miram că nu era cine să Mă susţină; atunci braţul Meu [puterea] Mi-a fost într-ajutor şi mânia Mea M-a sprijinit. Am călcat în picioare popoare în mânia Mea … şi le-am vărsat sângele pe pământ”. Şi Reveletorul adaugă: „Şi va călca în picioare teascul vinului mâniei aprinse a lui Dumnezeu Cel Atotputernic”. Apoc. 19:15.

Călcarea teascului este ultimul aspect al lucrării secerişului. Mai întâi se face seceratul şi adunatul. Aşa că această călcare a teascului mâniei lui Dumnezeu în care este aruncată „via pământului” (via falsă care şi-a însuşit în mod fals numele de creştin şi de Împărăţie a lui Cristos) când ciorchinii ei nelegiuiţi sunt copţi pe deplin (Apoc. 14:18-20), reprezintă ultima lucrare a acestei perioade de „seceriş” pline de evenimente.* Ilustrează ultimele aspecte ale marelui timp de strâmtorare care va cuprinde toate naţiunile şi despre care ne avertizează atât de mult Scripturile.


*Vol. III, cap. 6


Faptul că Împăratul împăraţilor este reprezentat călcând „singur” teascul arată că puterea exercitată pentru răsturnarea naţiunilor va fi o putere divină, şi nu doar energie umană. Va fi puterea lui Dumnezeu care va pedepsi ((19)) naţiunile şi care în cele din urmă „va face să biruie judecata [justiţia, neprihănirea, adevărul]”. „Va lovi pământul cu toiagul gurii Lui şi va omorî pe cel rău cu suflarea buzelor Lui [forţa şi spiritul adevărului Său]” (Isa. 11:4; Apoc. 19:15; Ps. 98:1). Onorurile victoriei adevărului şi dreptăţii viitoare nu vor putea fi atribuite nici unui general uman. Conflictul neamurilor înfuriate va fi violent, iar câmpul de bătaie şi tulburarea neamurilor vor fi peste tot pământul; şi nici un Alexandru, Cezar sau Napoleon uman nu se va găsi ca să facă ordine în mijlocul confuziei îngrozitoare. Dar în cele din urmă se va şti că marea victorie a dreptăţii şi adevărului şi pedepsirea nelegiuirii cu ceea ce pe drept merită, au fost aduse de puterea cea mare a Împăratului împăraţilor şi Domnului domnilor.

Toate aceste lucruri trebuie să fie înfăptuite în ultimele zile ale Veacului Evanghelic, pentru că, aşa cum afirmă Domnul prin profet (Isa. 63:4; 34:8), „venise anul celor răscumpăraţi ai Mei” şi „este o zi de răzbunare a Domnului, un an de răsplătire pentru cauza Sionului”. De-a lungul Veacului Evanghelic Domnul a luat cunoştinţă de cauza, cearta şi disputa din Sionul nominal. El a văzut cum au trebuit să lupte sfinţii Săi credincioşi pentru adevăr şi dreptate, şi chiar să sufere persecuţie pentru dreptate din partea celor care li se împotriveau în numele Domnului; şi pentru scopuri înţelepte Domnul Sa abţinut să intervină până acum; dar acum a venit ziua răsplătirilor şi Domnul Se judecă cu ei după cum este scris: „Căci Domnul are o judecată cu locuitorii ţării, pentru că nu este adevăr, nu este îndurare, nu este cunoştinţă de Dumnezeu în ţară. Jurăminte, minciuni, ucideri, hoţii, adultere se dezlănţuie, vărsări de sânge. De aceea, ţara se va jeli, toţi cei care o locuiesc vor tânji” (Osea 4:1-3). Această profeţie atât de adevărată în împlinirea ei asupra Israelului după trup, este îndoit de adevărată în aplicarea ((20)) ei mai deplină asupra Israelului spiritual nominal — creştinătatea.

„«Vuietul ajunge până la marginea pământului; căci Domnul Se ceartă cu popoarele, intră la judecată împotriva oricărei făpturi şi dă pe cei răi pradă sabiei», zice Domnul.” „Ascultaţi, vă rog, ce zice Domnul: … «Ascultaţi, munţilor [împărăţiilor], mustrarea Domnului şi luaţi aminte temelii [până acum] de neschimbat ale pământului [societăţii]! Căci Domnul are o judecată cu poporul Său [declarat]»”, „şi dă pe cei răi pradă sabiei”. Ier. 25:31; Mica 6:1, 2.

Să-l ascultăm iarăşi pe profetul Isaia cu privire la această judecată: „Apropiaţi-vă, neamuri, să auziţi! Popoare, luaţi aminte! S-asculte pământul, el şi ceea ce-l umple, lumea cu tot ce produce ea [tot egoismul şi răul care provine din spiritul lumii]. Căci mânia Domnului este împotriva tuturor popoarelor şi furia Lui împotriva tuturor armatelor lor: El le-a dat [luând un punct de vedere viitor] nimicirii, le-a rânduit măcelăririi … ţara lor va fi muiată de sânge şi ţărâna se va umple de grăsime. Căci este o zi de răzbunare a Domnului, un an de răsplătire pentru cauza Sionului”. Isa. 34:1, 2, 7, 8.

Astfel Domnul va lovi neamurile şi le va face să-I cunoască puterea, şi va elibera pe poporul Său credincios care nu merge cu mulţimile în calea răului, ci care urmează în întregime pe Domnul Dumnezeul lui în mijlocul unei generaţii strâmbe şi stricate. Şi chiar şi această judecată teribilă asupra lumii ca naţiuni, zdrobindu-le astfel în bucăţi ca pe vasele unui olar, se va dovedi o lecţie valoroasă pentru ele când vor veni la judecata individuală sub domnia Milenară a lui Cristos. Astfel, în mânia Sa, Domnul Îşi va aminti de îndurare.

Bătălia Armaghedonului – Studiul II
„Prorocie împotriva Babilonului” — „Creştinătatea” — „Mene, mene, techel, ufarsin”

Babilonul — Creştinătatea — Cetatea — Imperiul — Mama — Fiicele — Soarta Babilonului — Semnificaţia ei îngrozitoare

„Prorocie împotriva Babilonului, pe care a văzut-o Isaia … . Ridicaţi un steag pe un munte pleşuv, înălţaţi glasul spre ei, faceţi semne cu mâna, ca să nu intre pe porţile celor nobili.

Am dat poruncă sfintei Mele oştiri, am chemat pe vitejii Mei la judecata mâniei Mele, pe cei ce se bucură de mărimea Mea.”

„Ei vin dintr-o ţară depărtată, de la marginea cerurilor: Domnul şi uneltele mâniei Lui vor nimici toată ţara.”

„Un vuiet se aude pe munţi, ca vuietul de popor mult; se aude o zarvă de împărăţii, de popoare adunate. Domnul oştirilor Îşi cercetează oastea care va da lupta.”

„Gemeţi! căci ziua Domnului este aproape: ea vine ca o pustiire a Celui Atotputernic. De aceea toate mâinile vor slăbi şi orice inimă omenească se va topi. Ei vor fi înspăimântaţi, îi vor cuprinde chinurile şi durerile; se zvârcolesc ca o femeie în durerile naşterii, se uită unii la alţii încremeniţi; feţele lor sunt roşii ca flăcările.

Iată, vine ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie şi de furie aprinsă, care va preface tot pământul în pustiu şi va nimici pe toţi păcătoşii de pe el.

Căci stelele cerurilor şi constelaţiile nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui şi luna nu va mai lumina.

Voi pedepsi lumea pentru răutatea ei şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria celor trufaşi şi ((22)) voi doborî îngâmfarea celor violenţi. Voi face pe muritori mai rari decât aurul curat şi pe om mai scump decât aurul din Ofir. Pentru aceasta voi clătina cerurile, iar pământul va fi mutat din locul lui, de mânia Domnului oştirilor, în ziua mâniei Lui aprinse.” Isa. 13:1-13. Compară cu Apoc. 16:14; Evr. 12:26-29.

„Voi face din judecată o linie şi din dreptate un fir cu plumb; şi grindina va surpa locul de scăpare al neadevărului şi apele vor îneca adăpostul ascuns.” Isa. 28:17.

DIFERITELE profeţii din Isaia, Ieremia, Daniel şi Apocalipsa cu privire la Babilon sunt toate în armonie deplină şi în mod evident se referă la aceeaşi cetate mare. Şi deoarece aceste profeţii au avut numai o împlinire foarte limitată asupra cetăţii literale antice, iar cele din Apocalipsa au fost scrise cu secole după ce Babilonul literal a fost prefăcut în ruine, este clar că referirea specială a tuturor profeţilor este la ceva pentru care străvechiul Babilon literal a fost o ilustraţie. Este de asemenea clar că, în măsura în care profeţiile lui Isaia şi Ieremia cu privire la căderea lui s-au împlinit asupra cetăţii literale, acesta a devenit, în căderea şi în caracterul lui, o ilustraţie a marii cetăţi spre care indică Revelatorul în limbajul simbolic al Apocalipsei (capitolele 17 şi 18) şi la care fac referire mai ales ceilalţi profeţi.

Aşa cum a fost deja sugerat, ceea ce astăzi este cunoscut ca creştinătate este antitipul vechiului Babilon; şi prin urmare avertizările şi prezicerile solemne ale profeţilor împotriva Babilonului — creştinătăţii — sunt chestiuni de cel mai profund interes pentru generaţia actuală. Numai de-ar fi oamenii destul de înţelepţi ca să le ia în considerare! Cu toate că în Scripturi creştinătăţii îi sunt aplicate diferite alte nume simbolice, cum ar fi Edom, Efraim, Ariel etc., acest termen, „Babilon”, este cel mai frecvent folosit, şi semnificaţia lui, confuzie, este remarcabil de potrivită. Apostolul Pavel indică de asemenea un Israel spiritual nominal, spre deosebire de ((23)) un Israel trupesc nominal (vezi 1 Cor. 10:18; Gal. 6:16; Rom. 9:8); şi la fel există un Sion spiritual nominal şi un Sion trupesc nominal (vezi Isa. 33:14; Amos 6:1). Dar să examinăm unele din corespondenţele uimitoare ale creştinătăţii cu Babilonul, tipul ei, inclusiv mărturia directă a Cuvântului lui Dumnezeu asupra acestui subiect. Apoi vom observa atitudinea actuală a creştinătăţii şi indiciile actuale ale soartei lui prezise.

Revelatorul a sugerat că nu va fi greu să fie descoperită această mare cetate tainică, pentru că numele ei este pe fruntea ei, adică, ea este evident marcată, astfel încât nu putem să nu o vedem, numai dacă închidem ochii şi refuzăm să privim — „Pe frunte purta scris un nume, o taină: «Babilonul cel mare, mama prostituatelor şi a urâciunilor pământului»” (Apoc. 17:5). Dar înainte de a căuta acest Babilon Tainic, să observăm mai întâi Babilonul tipic, şi apoi, cu trăsăturile lui proeminente în minte, să căutăm antitipul.

Numele Babilon a fost aplicat, nu numai la cetatea-capitală a imperiului babilonian, ci şi la imperiu însuşi. Babilonul, capitala, era cetatea cea mai strălucitoare şi probabil cea mai mare din lumea antică. Era construită în forma unui pătrat pe ambele maluri ale râului Eufrat; şi, ca apărare împotriva invadatorilor, era înconjurată de un şanţ adânc umplut cu apă şi închisă într-un vast sistem de ziduri duble, groase de 9,6 m până la 25,5 m, şi înalte de 22,5 m până la 90 m. La vârf se aflau turnuri joase, despre care se spune că erau în număr de două sute cincizeci, plasate de-a lungul marginilor exterioare şi interioare ale zidului, unul în faţa altuia; şi în aceste ziduri erau o sută de porţi de bronz, douăzeci şi cinci pe fiecare latură, corespunzător numărului de străzi care se intersectau unele cu altele în unghiuri drepte. Cetatea era împodobită cu palate şi temple splendide şi cu prăzile de război.

((24))

Marele monarh al Imperiului Babilonian era Nebucadneţar, a cărui domnie lungă s-a întins pe aproape jumătate din perioada existenţei lui, şi lui i s-au datorat în principal măreţia şi gloria lui militară. Cetatea era faimoasă pentru bogăţia şi măreţia ei, care au adus şi o degradare morală corespunzătoare, precursorul sigur al declinului şi căderii ei. Era cu totul dedată idolatriei şi era plină de nelegiuire. Oamenii erau închinători lui Baal, căruia îi ofereau jertfe umane. Profunda degradare a idolatriei lor poate fi înţeleasă din mustrarea israeliţilor de către Dumnezeu, când aceştia au decăzut prin legăturile lor cu babilonienii. Vezi Ieremia 7:9 şi 19:5.

Numele îşi are originea în zădărnicirea planului cu marele turn, numit Babel (confuzie), pentru că acolo Dumnezeu a încurcat vorbirea umană; dar etimologia băştinaşă i-a făcut numele Babil, care, în loc să fie condamnabil şi o aducere aminte a nemulţumirii Domnului, pentru ei însemna — „poarta lui Dumnezeu”.

Cetatea Babilon a ajuns la o poziţie de proeminenţă şi abundenţă în calitate de capitală a marelui Imperiu Babilonian şi a fost numită „cel care strângea aurul”, „slava împărăţiilor, falnica mândrie a caldeenilor”. Isa. 13:19; 14:4.

Nebucadneţar a fost urmat la tron de nepotul său, Belşaţar, sub a cărui domnie a venit prăbuşirea, pe care mândria, belşugul de pâine şi abundenţa trândăviei o asigură şi o grăbesc întotdeauna. În timp ce toţi oamenii, în necunoştinţă de pericolul iminent, urmând exemplul regelui lor, s-au lăsat în voia exceselor degradante, armata persană sub conducerea lui Cirus s-a strecurat pe furiş prin albia Eufratului (căruia îi deviaseră cursul), au masacrat pe cheflii şi au capturat cetatea. Astfel s-a împlinit profeţia acelui scris ciudat pe perete — „Mene, mene, techel, ufarsin” — care după tâlcuirea lui Daniel numai cu câteva ore înainte însemna — „Dumnezeu ţi-a numărat zilele domniei, şi i-a pus capăt … ((25)) ai fost cântărit în balanţă, şi ai fost găsit uşor … împărăţia ta este împărţită şi dată mezilor şi perşilor”. Şi atât de completă a fost nimicirea acelei cetăţi mari, încât chiar şi locul ei a fost uitat şi multă vreme n-a fost sigur.

Aşa a fost cetatea tipică; şi, ca o piatră mare de moară aruncată în mare, ea s-a scufundat cu secole în urmă, ca să nu se mai ridice niciodată; chiar amintirea ei a devenit o ocară şi un proverb. Acum să căutăm antitipul ei, observând mai întâi că Scripturile îl arată clar, şi apoi notând caracterul potrivit al simbolismului.

În profeţia simbolică o „cetate” înseamnă un guvernământ religios susţinut de putere şi influenţă. Astfel, de exemplu, „cetatea sfântă, noul Ierusalim” este simbolul folosit să reprezinte Împărăţia lui Dumnezeu stabilită, biruitorii Bisericii evanghelice înălţaţi şi domnind în glorie. Biserica este de asemenea, în aceeaşi relaţie contextuală, reprezentată ca o femeie, „mireasa, soţia Mielului”, în putere şi glorie şi susţinută de puterea şi autoritatea lui Cristos, soţul ei. „Apoi unul dintre cei şapte îngeri … a venit şi a vorbit cu mine şi mi-a zis: «Vino să-ţi arăt mireasa, soţia Mielului!» … Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul.” Apoc. 21:9, 10.

Aceeaşi metodă de interpretare se aplică Babilonului tainic, marea împărăţie eclesiastică, „cetatea cea mare” (Apoc. 17:1-6), care este descrisă ca o prostituată, o femeie decăzută (o biserică apostată — pentru că adevărata Biserică este o fecioară), înălţată la putere şi stăpânire şi susţinută într-o măsură considerabilă de împăraţii pământului, puterile civile care sunt mai mult sau mai puţin îmbătate de spiritul şi doctrina ei. Biserica apostată şi-a pierdut puritatea feciorelnică. În loc să aştepte, ca o fecioară logodită şi curată, înălţarea cu Mirele ei ceresc, ea s-a asociat cu împăraţii pământului şi şi-a prostituat puritatea feciorelnică — atât a doctrinei cât şi a ((26)) caracterului — ca să se potrivească ideilor lumii; şi în schimb a primit o stăpânire actuală, şi acum o exercită întrucâtva, în mare măsură prin sprijinul lor direct şi indirect. Acestei necredincioşii faţă de Domnul, al cărui nume ea îl pretinde, şi faţă de înaltul ei privilegiu de a fi „fecioara curată” logodită cu Cristos, i se datoreşte calificativul „prostituată”, în timp ce influenţa ei ca imperiu sacerdotal, plin de inconsecvenţă şi de confuzie, este reprezentată simbolic sub numele de Babilon, pe care, în sensul lui cel mai larg, aşa cum este simbolizat prin Imperiul Babilonian, îl identificăm imediat cu creştinătatea; în timp ce în sensul lui mai restrâns, aşa cum este simbolizat prin cetatea antică Babilon, îl identificăm cu Biserica creştină nominală.

Faptul că creştinătatea nu acceptă că termenul biblic „Babilon” şi semnificaţia lui, confuzie, i se aplică ei, nu este o dovadă că nu este aşa. Nici Babilonul antic n-a recunoscut semnificaţia biblică — confuzie. Babilonul antic presupunea că este însăşi „poarta lui Dumnezeu”; dar Dumnezeu l-a etichetat Confuzie (Gen. 11:9); şi la fel este şi cu antitipul lui astăzi. El se numeşte pe sine creştinătate, poarta către Dumnezeu şi către viaţa veşnică, în timp ce Dumnezeu îl numeşte Babilon — confuzie.

Protestanţii au pretins în mod foarte general şi potrivit că numele „Babilon” şi descrierea profetică sunt aplicabile papalităţii, deşi mai recent o dispoziţie compromiţătoare este mai puţin înclinată să-l aplice astfel. Dimpotrivă, acum sectele protestante fac toate eforturile pentru a se împăca cu Biserica Romei şi a o imita, şi pentru a se afilia şi a coopera cu ea. Făcând astfel, ei devin parte integrantă din ea, în timp ce-i îndreptăţesc cursul şi-i umple măsura nelegiuirilor, la fel cum au umplut cărturarii şi fariseii măsura părinţilor lor care au omorât pe proroci (Mat. 23:31, 32). Desigur, nici protestanţii nici papiştii nu sunt gata să admită toate ((27)) acestea, pentru că dacă ar face aşa s-ar condamna pe ei înşişi. Şi acest fapt este recunoscut de Revelator, care arată că toţi cei care vreau să aibă o vedere corectă asupra Babilonului trebuie, în spirit, să ia poziţie alături de adevăratul popor al lui Dumnezeu „în pustie” — în starea de separare de lume, de ideile lumeşti şi de simplele forme de evlavie, şi în starea de consacrare totală şi de credincioşie faţă de Dumnezeu şi dependenţă numai de El. „Şi m-a dus în Duh într-un deşert. Şi am văzut o femeie … Babilonul.” Apoc. 17:1-5.

Şi deoarece împărăţiile lumii civilizate s-au supus ca să fie în mare măsură dominate de influenţa marilor sisteme eclesiastice, în special a papalităţii, acceptând din partea lor numele de „naţiuni creştine” şi „creştinătate”, şi prin autoritatea lor acceptând doctrina dreptului divin al regilor etc., ele de asemenea se aliniază împreună cu marele Babilon şi devin parte din el, aşa încât, după cum în tip numele Babilon i s-a aplicat nu numai cetăţii, ci şi întregului imperiu, şi aici termenul simbolic „Babilon” li se aplică nu numai marilor organizaţii religioase, papală şi protestantă, ci şi, în sensul lui cel mai larg, întregii creştinătăţi.

Prin urmare, această zi de judecată asupra Babilonului tainic este ziua de judecată asupra tuturor naţiunilor creştinătăţii; calamităţile ei vor cuprinde întreaga structură — civilă, socială şi religioasă; şi indivizii vor fi afectaţi de ea după măsura interesului lor pentru diferitele ei organizaţii şi aranjamente şi a dependenţei lor de ele.

Naţiunile din afara creştinătăţii vor simţi de asemenea greutatea mâinii grele a răsplătirii prin aceea că şi ele sunt într-o oarecare măsură legate de naţiunile creştinătăţii prin diferite interese, comerciale şi altele; şi pe bună dreptate, de asemenea, prin aceea că nici ele n-au apreciat lumina pe care au văzut-o şi au iubit întunericul mai degrabă decât lumina, pentru că faptele lor au fost rele. Astfel, după cum ((28)) a declarat profetul: „Tot pământul

[societatea] va fi mistuit de focul geloziei Mele” (Ţef. 3:8); dar împotriva Babilonului, creştinătăţii, din cauza mai marii ei responsabilităţi şi a folosirii greşite a favorii primite, va arde înverşunarea mâniei şi indignării Lui (Ier. 51:49). „De strigătul luării Babilonului, pământul se cutremură şi se aude un strigăt de durere printre neamuri.” Ier. 50:46.Babilonul — mamă şi fiiceDar unii creştini sinceri, care nu sunt încă treziţi în privinţa declinului protestantismului şi care nu-şi dau seama de legătura diferitelor secte cu papalitatea, însă care percep neliniştea şi mişcările doctrinare din toate sistemele religioase, ar putea totuşi întreba neliniştiţi: „Dacă întreaga creştinătate va fi implicată în soarta Babilonului, ce se va întâmpla cu protestantismul, rezultatul marii Reforme?” Aceasta este o întrebare importantă; dar cititorul să cugete că protestantismul, aşa cum există astăzi, nu este rezultatul marii Reforme, ci al declinului ei; şi acum participă în mare măsură la dispoziţia şi la caracterul Bisericii Romei, din care au ieşit diferitele lui ramuri. Diferitele secte protestante (şi o spunem cu toată consideraţia cuvenită faţă de relativ puţinele suflete evlavioase din ele, pe care Domnul le numeşte „grâu”, spre deosebire de numărul copleşitor al „neghinei”) sunt adevăratele fiice ale acelui sistem degenerat al creştinătăţii nominale, papalitatea, la care face referire Revelatorul atunci când îi aplică numele „mama prostituatelor” (Apoc. 17:5). Şi să nu treacă neobservat faptul că atât romano-catolicii cât şi protestanţii recunosc acum deschis relaţia de mamă şi fiice, cea dintâi numindu-se pe sine Sfânta Biserică Mamă, iar cea din urmă, cu o plăcută satisfacţie, sprijinind ideea, aşa cum se arată prin multe declaraţii publice ale clericilor şi laicilor protestanţi de frunte. Astfel „slava lor este în ruşinea lor”, nepăsători se pare de stigmatul pe care ei ((29)) îl acceptă astfel din Cuvântul lui Dumnezeu, care numeşte papalitatea „mama prostituatelor”. Nici papalitatea, pretinzându-şi funcţia de mamă, nu pare să-şi fi pus vreodată la îndoială dreptul său la acel titlu sau să se fi gândit la incompatibilitatea acestuia cu pretenţia că ea este încă singura biserică adevărată, pe care Scripturile o numesc „fecioară” logodită cu Cristos. Pretenţiile ei recunoscute la calitatea de mamă sunt spre ruşinea veşnică, atât a ei cât şi a odraslelor ei. Adevărata Biserică, pe care o recunoaşte Dumnezeu, dar pe care lumea nu o cunoaşte, este încă fecioară; şi din starea ei pură şi sfântă n-au apărut niciodată sisteme fiice. Ea este încă o fecioară curată, credincioasă lui Cristos şi dragă Lui ca lumina ochilor (Zah. 2:8; Ps. 17:6, 8). Adevărata Biserică nu poate fi arătată nicăieri ca o companie din care a fost separată toată neghina, dar ea este formată numai din „grâu” adevărat, şi toţi aceştia Îi sunt cunoscuţi lui Dumnezeu, fie că lumea îi recunoaşte sau nu.Dar să vedem cum susţin sistemele protestante această relaţie de fiice cu papalitatea. Deoarece papalitatea, mama, nu este un singur individ, ci un mare sistem religios, păstrând simbolul ar trebui să ne aşteptăm să vedem alte sisteme religioase care să corespundă ilustraţiei de fiice cu un caracter asemănător — desigur, nu atât de vechi, nici în mod necesar atât de depravate ca papalitatea — dar cu toate acestea „prostituate” în acelaşi sens; adică sisteme religioase care pretind că sunt fie fecioara logodită, fie mireasa lui Cristos, şi totuşi curtează favoarea şi primesc sprijinul lumii, cu preţul neloialităţii faţă de Cristos.

Acestei descrieri îi corespund cu totul diferitele organizaţii protestante. Ele sunt marile sisteme fiice.

Aşa cum a fost deja arătat,* naşterea acestor diferite sisteme fiice a apărut în legătură cu reformele, din ((30)) depravările Bisericii mame. Sistemele fiice s-au despărţit de mamă în împrejurările durerilor de naştere şi s-au născut fecioare. Totuşi, ele conţineau nu numai reformatori adevăraţi; ele conţineau mulţi care aveau încă spiritul mamei şi au moştenit multe din doctrinele şi teoriile ei false; şi n-a trecut mult timp până când ele au căzut în multe din practicile ei rele şi şi-au dovedit caracterul potrivit stigmatului profetic — „prostituate”.


*Vol. III, pag. 112


Să nu uităm că în timp ce diferitele mişcări reformatoare au făcut o lucrare valoroasă în „curăţirea sfântului locaş”, totuşi numai clasa templu, clasa sfântului locaş a fost vreodată Biserica adevărată, în socoteala lui Dumnezeu. Marile sisteme omeneşti, numite biserici, n-au fost niciodată Biserica mai mult decât cu numele. Ele aparţin toate unui sistem fals care contraface, prezintă într-o lumină falsă şi ascunde de lume Biserica adevărată, care este formată numai din credincioşi deplin consacraţi şi loiali, care se încred în meritul acelui mare sacrificiu pentru păcate. Aceştia se găsesc răspândiţi ici şi colo, înăuntru şi în afara acestor sisteme omeneşti, totuşi întotdeauna despărţiţi de spiritul lumesc al acestora. Ei sunt clasa „grâu” din pilda Domnului nostru, pe care El a deosebit-o clar de „neghină”. Neînţelegând adevăratul caracter al acestor sisteme, ca indivizi ei au umblat cu Dumnezeu în umilinţă, luând Cuvântul Lui ca povăţuitorul lor şi spiritul Lui ca îndrumătorul lor. Ei nu s-au simţit niciodată confortabil în Sionul nominal, unde au observat de multe ori cu durere că spiritul lumii, care acţionează prin elementul „neghină” nerecunoscut, periclita prosperitatea spirituală. Ei sunt binecuvântaţii care plâng în Sion, cărora Dumnezeu le-a dat „frumuseţe în loc de cenuşă, un untdelemn de bucurie în locul plânsului” (Mat. 5:4; Isa. 61:3). Numai în acest timp de „seceriş” este cuvenită separarea acestei clase de elementul „neghină”; pentru că planul Domnului a fost ca ((31)) ele să fie lăsate „să crească împreună până la seceriş [timpul în care trăim noi acum].” Mat. 13:30.

Prin urmare, aceasta este clasa care acum este în curs de trezire la o înţelegere a adevăratului caracter al acestor sisteme condamnate. După cum s-a arătat mai înainte,* diferitele mişcări reformatoare, aşa cum a prezis profetul (Dan. 11:32-35), au fost „ademenite prin linguşiri”: fiecare după ce a realizat o măsură de curăţire sa oprit; şi în măsura în care au găsit că este folositor, au imitat exemplul Bisericii de la Roma, curtând şi primind favoarea lumii cu preţul virtuţii lor — al fidelităţii lor faţă de Cristos, adevăratul Cap al Bisericii. Biserica şi statul au făcut din nou cauză comună, şi-au unit într-o oarecare măsură interesele pământeşti, pe seama intereselor reale, spirituale ale bisericii; şi progresul şi reforma în biserică au încetat din nou. De fapt, a început o mişcare retrogradă, astfel încât astăzi multe dintre ele sunt mult mai departe de standardul potrivit, atât al credinţei cât şi al practicii, decât în zilele fondatorilor lor.

Unele dintre bisericile reformate au fost chiar admise să împartă autoritatea şi puterea cu conducătorii pământeşti; ca, de exemplu, Biserica Angliei şi Biserica Luterană din Germania. Şi cele care n-au reuşit până la măsura aceea (ca în această ţară, de exemplu) au făcut multe avansuri compromiţătoare lumii pentru favoruri mai mici. Este adevărat şi aceea că în timp ce puterile lumii au promovat ambiţiile lumeşti ale bisericii necredincioase, biserica a admis cu generozitate lumea în comuniunea şi părtăşia ei; şi cu atâta generozitate încât cei lumeşti botezaţi formează acum marea majoritate a membrilor ei, ocupând aproape toate poziţiile importante şi astfel dominând-o.

Aceasta a fost dispoziţia care a degradat biserica la începutul veacului, care a produs marea lepădare de credinţă ((32)) (2 Tes. 2:3, 7-10) şi care treptat, dar rapid, a dezvoltat sistemul papal.

Acest caracter libertin asumat devreme de diferitele mişcări reformatoare, care au dezvoltat treptat organizaţii sectare, continuă până în prezent; şi cu cât aceste organizaţii cresc mai mult în bogăţie, număr şi influenţă, cu atât cad mai departe de la virtutea creştină şi dezvoltă aroganţa mamei lor. Câţiva creştini serioşi din diferitele secte observă aceasta într-o oarecare măsură, şi o mărturisesc şi o deplâng cu ruşine şi durere. Ei văd că diferitele organizaţii sectare fac orice efort posibil să placă lumii şi să-şi atragă favoarea şi să-şi asigure sprijinul ei. Edificii bisericeşti elegante şi scumpe, turnuri înalte, clopote răsunătoare, orgi impresionante, mobilier frumos, coruri artistice, oratori rafinaţi, târguri, festivaluri, concerte, jocuri, loterii, distracţii şi amuzamente îndoielnice, toate sunt aranjate cu scopul de a-şi asigura aprobarea şi sprijinul lumii. Doctrinele importante şi sănătoase ale lui Cristos sunt împinse pe ultimul plan, în timp ce doctrinele false şi subiectele senzaţionale le iau locul la amvon, adevărul este ignorat şi uitat, iar spiritul lui este pierdut. În aceste particularităţi, cât de exact seamănă fiicele cu organizaţia mamă!

Ca una dintre numeroasele dovezi de libertate şi chiar de mândrie cu care este recunoscută această relaţie dintre sectele protestante şi papalitate, dăm următoarele sentimente ale unui cleric presbiterian, citate dintr-una din predicile sale, aşa cum a fost publicată de presa zilnică. Acest domn a spus:

„Oricât aţi tresări, trebuie să admiteţi că aceasta (Biserica Catolică) este Biserica Mamă. Ea are o istorie neîntreruptă care merge înapoi până la timpul apostolilor. [Da, acolo a început apostazia. 2 Tes. 2:7, 8.] Pentru fiecare fragment de adevăr religios pe care-l preţuim, îi suntem îndatoraţi ei ca depozitar. Dacă ea nu are pretenţii de a fi adevărata Biserică, atunci noi suntem bastarzi şi nu fii.

((33))

Vorbiţi despre misionari care să lucreze printre romano-catolici! Eu aş prefera să mă gândesc să se trimită misionari printre metodişti, episcopali, presbiterieni uniţi şi luterani, cu scopul de a-i converti în presbiterieni.”

Da, aproape toate erorile doctrinare susţinute cu atâta tenacitate de protestanţi au fost aduse cu ei de la Roma, cu toate că dincolo de erorile grosolane ale papalităţii, cum ar fi jertfa liturghiei, cultul sfinţilor, al fecioarei Maria şi al icoanelor, spovedania, acordarea de indulgenţe etc., fiecare dintre mişcările reformei a făcut progres considerabil. Dar vai! Protestanţii de astăzi nu sunt numai dispuşi, ci şi nerăbdători să facă aproape orice compromis ca să-şi asigure favoarea şi ajutorul bătrânei „mame” de a cărei tiranie şi ticăloşie au fugit părinţii lor cu trei secole în urmă. Chiar şi acele principii ale adevărului care la început au format baza protestului sunt treptat uitate sau respinse în mod deschis. Însăşi doctrina de temelie a „îndreptăţirii prin credinţă” în „jertfa necurmată” face repede loc vechii dogme papale a îndreptăţirii prin fapte şi prin jertfa profanatoare a liturghiei.* Şi mulţi, atât de la amvoane cât şi din strane, declară acum deschis că ei nu au credinţă în eficienţa sângelui preţios al lui Cristos ca preţul de răscumpărare pentru păcătoşi.


*Cea din urmă, liturghia, printre episcopali — „Biserica Sacerdotală” — în Marea Britanie şi în Statele Unite.


Pretenţiile la succesiune apostolică şi la autoritate clericală sunt aproape la fel de îngâmfat prezentate de unii din clerul protestant ca şi de preoţimea papală. Şi dreptul persoanei la judecată individuală — însuşi principiul fundamental al protestului împotriva papalităţii, care a condus la Marea Reformă — este combătut acum aproape tot atât de intens de către protestanţi ca şi de către papişti. Totuşi protestanţii sunt pe deplin conştienţi că Refroma a început şi a continuat o scurtă ((34)) vreme cu scopul exercitării dreptului la judecată individuală, deşi mai târziu o dominare încrezută din partea conducătorilor recunoscuţi a ţinut pe loc roţile progresului şi le-a menţinut de atunci încoace strict în liniile tradiţionale, şi a pus o interdicţie asupra tuturor celor care păşesc neînfricat în afara lor.

Astfel văzut, protestantismul nu mai este un protest împotriva bisericii mame, ca la început. Aşa cum a remarcat recent un scriitor pentru presă: „Ism-ul este tot cu noi, dar ce s-a întâmplat cu protestul?” Protestanţii par să fi uitat — pentru că într-adevăr ignoră — înseşi motivele protestului originar, şi, ca sisteme, ei sunt purtaţi de curent repede înapoi spre braţele deschise ale „Sfintei (?) Biserici Mame”, unde sunt invitaţi cu generozitate şi asiguraţi de o primire cordială.

„Să întindem spre voi mâna noastră cu afecţiune” (spune Papa Leon protestanţilor în renumita* lui enciclică adresată „prinţilor şi popoarelor de pe pământ”), „şi să vă invităm la unitatea care nu i-a lipsit niciodată Bisericii Catolice şi care nu poate lipsi niciodată. De mult v-a chemat mama noastră comună la sânul ei; de mult v-au aşteptat toţi catolicii din lume cu nerăbdarea iubirii frăţeşti. … Inima noastră, chiar mai mult decât glasul nostru, vă cheamă, dragi fraţi, care timp de trei secole trecute aţi fost în dezacord cu noi în credinţa creştină”.


*1894


Din nou, în enciclica sa către Biserica Romană din America**, Papa Leon spune: „Gândurile noastre se întorc acum spre cei care nu sunt de acord cu noi în chestiuni de credinţă creştină. … Cât de preocupaţi suntem de mântuirea lor; cu ce ardoare a sufletului dorim ca ei să fie readuşi în cele din urmă în braţele bisericii, mama comună a tuturor! … Cu siguranţă nu trebuie să-i lăsăm în seama fanteziilor lor, ci cu blândeţe şi caritate săi atragem, folosind orice mijloc de convingere pentru a-i determina să examineze îndeaproape fiecare parte a doctrinei catolice şi să se elibereze de ideile preconcepute”.


**1895


((35))

Şi în „Scrisoarea apostolică adresată poporului englez” (1895), el rosteşte rugăciunea următoare: „O, binecuvântată Fecioară Maria, Mama lui Dumnezeu şi blânda noastră Regină şi Mamă, priveşte cu milă asupra Angliei. … O, Mamă duioasă, mijloceşte pentru fraţii noştri despărţiţi, pentru ca ei să poată fi uniţi împreună cu noi în adevăratul staul, cu Păstorul Suprem, Vicarul Fiului tău” — adică el însuşi, Papa.

Spre propăşirea aceluiaşi plan au fost iniţiate „Misiuni pentru protestanţi” sub grija celor cunoscuţi ca „Fraţii Paulişti”. Aceste adunări au fost şi sunt ţinute în oraşele mari. Ele sunt conduse pe liniile împăcării şi explicării; se cer întrebări scrise de la protestanţi şi se dă răspuns la ele în public; şi se distribuie cu generozitate pliante pentru protestanţi. Protestanţii recunosc practic poziţia romană şi în realitate nu au de dat nici un răspuns; şi cine poate răspunde şi o face, şi se referă la fapte, este denunţat ca perturbator atât de către protestanţi cât şi de către catolici.

Orice persoană inteligentă poate vedea cât de uşor este prins în capcană protestantismul prin această vicleană şiretenie, şi cât de perceptibil este îndreptat curentul popular către Biserica Romei, care este schimbată într-adevăr în voce şi putere, dar este neschimbată în inimă, şi care justifică încă inchiziţia şi alte metode de-ale ei din veacurile întunecate pretinzându-şi dreptul, ca şi conducătoare a pământului, să pedepsească pe eretici cum îi place ei.

Este clar, prin urmare, că în timp ce multe suflete credincioase, în necunoştinţă de starea reală a cazului, s-au închinat lui Dumnezeu cu reverenţă şi cu evlavie în cadrul acestor sisteme Babilon, totuşi aceasta nu schimbă faptul că ele, toate, sunt sisteme „prostituate”. Confuzia domneşte în toate; şi numele Babilon se potriveşte bine întregii familii — mamă, fiice şi complici, naţiunile numite creştinătate. Apoc. 18:7; 17:2-6, 18.

((36))

Să se ţină minte deci, că în marile sisteme politico-eclesiastice pe care oamenii le numesc creştinătate, dar pe care Dumnezeu le numeşte Babilon, avem nu numai temelia, ci şi suprastructura şi vârful care încununează, al ordinii sociale de acum. Acest lucru este sugerat în termenul acceptat în mod general, creştinătate, care mai recent este aplicat nu numai la acele naţiuni care sprijină sectele creştine prin legislaţie şi impozitare, ci şi la toate naţiunile care arată toleranţă faţă de creştinătate fără a o favoriza sau a o sprijini într-un mod definit; ca, de exemplu, Statele Unite.

Doctrina „dreptului divin al regilor”, învăţată sau sprijinită de aproape toate sectele, este temelia vechiului sistem civil, şi a dat mult timp autoritate, demnitate şi stabilitate regatelor Europei; şi doctrina numirii şi autorităţii divine a clerului a împiedicat pe copiii lui Dumnezeu de la progresul în lucrurile divine, şi i-a legat cu lanţurile superstiţiei şi ignoranţei de venerarea şi de adorarea semenilor lor imperfecţi, şi de doctrinele, tradiţiile şi interpretările date de ei Cuvântului lui Dumnezeu. Această întreagă ordine de lucruri trebuie să cadă şi să treacă în bătălia acestei zile mari — ordinea de lucruri care a ţinut pe oameni timp de secole docili sub puterile stăpânitoare civile, sociale şi religioase. Toată această ordine a fost prin permisiunea lui Dumnezeu (nu prin hotărârea şi aprobarea Lui, cum pretind ei). Dar aceasta, deşi a fost în sine un rău, a servit temporar unui scop bun, pentru prevenirea anarhiei, care este nemăsurat mai rea, pentru că oamenii nu erau pregătiţi să facă mai bine pentru ei înşişi şi pentru că timpul Împărăţiei Milenare a lui Cristos nu venise încă. Prin urmare, Dumnezeu a îngăduit ca diferitele înşelări să câştige credibilitate pentru a ţine pe oameni în frâu până la „Timpul Sfârşitului” — sfârşitul „Timpurilor Neamurilor”.

((37))

Soarta Babilonului

În pagina profetică putem citi clar soarta Babilonului, a creştinătăţii; şi este exprimată tot aşa de clar în semnele timpurilor. Faptul că nimicirea lui va fi bruscă, violentă şi completă este exprimat în mod convingător astfel: „Atunci un înger puternic a ridicat o piatră ca o mare piatră de moară şi a aruncat-o în mare, zicând: «Cu aşa violenţă va fi aruncat Babilonul, cetatea cea mare, şi nu va mai fi găsit».” (Apoc. 18:8, 21; Ier. 51:63, 64, 42, 24-26.) Şi totuşi, că el urma să sufere un proces treptat de nimicire este arătat de Daniel (7:26). „Apoi se va aşeza judecata şi i se va lua stăpânirea, care va fi prăbuşită şi nimicită pentru totdeauna.” Stăpânirea papală (şi mare parte din reverenţa abjectă a oamenilor pentru bisericism în general), aşa cum s-a arătat deja*, a fost doborâtă la începutul Timpului Sfârşitului — 1799; şi cu toate că procesul următor de distrugere a fost încet şi au existat semne ocazionale de aparentă redresare, care n-au părut niciodată mai măgulitoare decât în prezent, siguranţa distrugerii finale a papalităţii este clară şi lupta ei de moarte va fi violentă. Mai întâi însă, ea trebuie să obţină mai mult din prestigiul ei de odinioară, care va fi împărţit cu o asociere confederată a fiicelor ei. Ele vor fi ridicate împreună pentru a putea fi aruncate jos cu violenţă.

Că pedeapsa Babilonului este mare, este un lucru sigur. Este scris profetic: „Şi Dumenzeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui”. „Şi a răzbunat sângele robilor Săi din mâna ei.” „Păcatele ei au ajuns până la cer; şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nedreptăţile ei. Răsplătiţi-i cum v-a răsplătit ea şi întoarceţi-i de două ori cât faptele ei! Turnaţi de două ori mai mult în potirul în care a amestecat ea! Pe cât s-a slăvit ((38)) pe sine însăşi şi a trăit în lux, pe atât daţi-i chin şi întristare. Pentru că zice în inima ei: «Stau ca împărăteasă, nu sunt văduvă şi nu voi vedea întristarea»” (Apoc. 16:19, 19:2; 18:5-7). Deşi aplicarea cea mai largă a acestor cuvinte este desigur la papalitate, ea implică şi pe toţi care sunt într-o măsură oarecare în unire sau simpatie cu ea. Toţi aceştia vor fi părtaşi la pedepsele ei (Apoc. 18:4). Cu toate că împăraţii pământului au urât-o pe prostituată şi au respins-o (Apoc. 17:16), totuşi ea spune: „Stau ca împărăteasă, nu sunt văduvă”, se laudă zgomotos cu dreptul ei de a conduce neamurile şi pretinde că puterea ei anterioară va fi în curând recâştigată.

Citatul următor dintr-un ziar catolic de dată recentă este o dovadă clară a lăudăroşeniilor şi ameninţărilor ei:

„Papalitatea va câştiga suveranitatea ei pământească pentru că este folositoare şi convenabilă pentru Biserică. Îi dă capului executiv al bisericii o libertate mai deplină şi o stăpânire mai deplină. Papa nu poate fi mult timp supusul vreunui împărat. Nu este în concordanţă cu funcţia divină să fie astfel. Îl restrânge şi-i limitează influenţa pentru bine. Europa i-a recunoscut această influenţă şi va fi obligată să i se închine în timpuri de nevoie mai mari decât acesta. Mişcările sociale şi mâna roşie a anarhiei vor încorona totuşi pe Leon sau pe succesorul lui cu realitatea puterii pe care o simbolizează al treilea cerc, şi care odată era recunoscută universal”.

Da, pe măsură ce ziua necazului se apropie, eclesiasticismul se va strădui să-şi folosească puterea şi influenţa din ce în ce mai mult pentru a-şi asigura bunăstarea politică proprie, prin controlul ei asupra elementelor agitate ale societăţii; dar în criza din viitorul apropiat, elementul nelegiuit va nesocoti orice influenţă conservatoare şi va trece peste orice constrângeri, mâna roşie a Anarhiei îşi va face lucrarea ei cumplită, iar Babilonul, creştinătatea, din punct de vedere social, politic şi eclesiastic, va cădea.

((39))

„De aceea”, spune scriitorul inspirat, adică, din cauză că ea se va lupta cu violenţă pentru viaţă şi putere — „într-o singură zi [pe neaşteptate] vor veni nenorocirile ei: moarte, întristare şi foamete. Şi va fi arsă în foc [foc simbolic — calamităţi nimicitoare], pentru că Domnul Dumnezeu, care a judecat-o, este puternic.” Apoc. 18:8.

„Aşa vorbeşte Domnul: «Iată, ridic împotriva Babilonului şi împotriva locuitorilor Caldeii [toţi în simpatie cu Babilonul] un vânt nimicitor. Trimit împotriva Babilonului nişte vânturători care-l vor vântura şi-i vor goli ţara. Vor veni din toate părţile asupra lui, în ziua necazului. … Nimiciţi toată oştirea lui!” Ier. 51:1-3.

„Voi răsplăti Babilonului [papalităţii în mod special], şi tuturor locuitorilor Caldeii [sau Babiloniei — creştinătăţii, tuturor naţiunilor aşa-zisei lumi creştine], sub ochii voştri, tot răul pe care l-au făcut Sionului, zice Domnul” (Ier. 51:24). Amintindu-ne de lungul şir de rele prin care Babilonul a asuprit şi a zdrobit pe sfinţii Celui-Prea-Înalt, (adevăratul Sion) şi cum este scris că Dumnezeu îi va răzbuna pe aleşii Săi, şi aceasta fără întârziere; că El le va răsplăti duşmanilor Săi după faptele lor; că El va răsplăti Babilonului (Luca 18:7, 8; Isa. 59:18; Ier. 51:6), începem să înţelegem că îl aşteaptă o nenorocire îngrozitoare. Decretele oribile ale papalităţii — ocara şi răsplata căreia şi le atrage asupra sa şi protestantismul prin actuala sa asociere compromiţătoare cu ea — pentru arderea, măcelărirea, exilarea, întemniţarea şi torturarea sfinţilor în toate modurile imaginabile, îndeplinite cu aşa cruzime diavolească în zilele puterii ei prin braţul statului, a cărui putere a ceruto şi a primit-o, îşi aşteaptă măsura deplină de răsplătire dreaptă; pentru că ea trebuie să primească „de două ori cât faptele ei”. Şi naţiunile (creştinătăţii) care au luat parte la crimele şi la vina ei trebuie să bea cu ea până la drojdie acel potir amar.

((40))

„Voi pedepsi pe Bel în Babilon [dumnezeul Babilonului — papa], îi voi smulge din gură ce a înghiţit [în situaţia sa extremă, el va respinge marile „cuvinte arogante” şi titlurile blasfematoare pe care de mult timp şi le-a însuşit — că el este vicarul infailibil, „înlocuitorul lui Cristos”, „un alt Dumnezeu pe pământ” etc.] şi neamurile nu se vor mai îngrămădi în el: chiar şi zidul [puterea civilă care odată îl apăra şi care într-o anumită măsură îl mai apără] Babilonului va cădea. … Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: «Zidurile cele largi ale Babilonului vor fi surpate şi porţile lui cele înalte vor fi arse cu foc [vor fi nimicite]. Astfel popoarele muncesc degeaba, şi neamurile se obosesc pentru foc [să proptească şi să salveze zidurile Babilonului]!»” (Ier. 51:44, 58). Aceasta arată orbirea oamenilor şi autoritatea pe care o are Babilonul asupra lor, că ei se vor strădui să-l sprijine împotriva celor mai bune interese ale lor; dar în ciuda luptei lui disperate pentru viaţă şi pentru a-şi menţine prestigiul şi influenţa, Babilonul se va duce la fund ca o piatră mare de moară aruncată în mare, ca să nu se mai ridice niciodată; „pentru că Domnul Dumnezeu, care a judecat-o, este puternic”. Numai atunci îşi vor da seama oamenii de minunata lor eliberare şi că răsturnarea lui a fost prin mâna lui Dumnezeu. Apoc. 19:1, 2.

Astfel este soarta Babilonului, a creştinătăţii, pe care Isaia şi alţi profeţi au prevăzut-o şi au prezis-o. Şi având în vedere faptul că în interiorul lui se află mulţi din poporul drag al Lui, Domnul, prin profetul Său (Isa. 13:1, 2), porunceşte celor sfinţiţi ai Săi zicând: „Ridicaţi un steag [steagul binecuvântatei evanghelii a adevărului, lipsit de erorile tradiţionale care l-au întunecat mult timp] pe un munte pleşuv [printre cei care formează adevărata Împărăţie embrionară a lui Dumnezeu], înălţaţi glasul spre ei [vestiţi serios şi larg acest adevăr oilor dezorientate ((41)) din turma Domnului care sunt încă în Babilon], faceţi semne cu mâna [faceţi-i să vadă puterea adevărului exemplificată, precum şi să audă vestirea lui], ca [ei, cei doritori şi ascultători, adevăratele oi] să nu intre pe porţile celor nobili [pentru ca ei să poată înţelege binecuvântările celor cu adevărat consacraţi şi moştenitori ai Împărăţiei cereşti].”

Astfel glasul de avertizare merge către „cine are urechi de auzit”. Ne aflăm în timpul ultimei etape sau a etapei Laodiceene a marii biserici nominale evanghelice formate din grâu şi neghină (Apoc. 3:14-22). Ea este mustrată pentru încropeala, mândria, sărăcia spirituală, orbirea şi goliciunea ei, şi este sfătuită să părăsească repede căile ei rele înainte de a fi prea târziu. Dar Domnul ştia că numai puţini vor asculta avertismentul şi chemarea; şi astfel făgăduinţa răsplăţii este dată, nu întregii mase a celor cărora li se adresează, ci celor puţini care au încă urechi pentru adevăr şi care înving dispoziţia generală şi spiritul Babilonului: „Celui care va birui îi voi da să stea cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi M-am aşezat cu Tatăl Meu pe scaunul Său de domnie. Cine are urechi [dispoziţia de a asculta şi de a ţine seama de cuvântul Domnului] să asculte ceea ce Duhul zice bisericilor”. Dar asupra celor care nu au urechi, nu au dispoziţia de a asculta, Domnul Îşi va revărsa indignarea.

Că atitudinea întregii creştinătăţi, cu puţine excepţii individuale, este aceea de mândrie, siguranţă de sine şi satisfacţie, este evident şi pentru observatorul neglijent. Ea încă spune în inima ei: „Stau ca împărăteasă, nu sunt văduvă şi nu voi vedea întristarea”. Încă se mai slăveşte pe sine şi trăieşte în desfătare. Ea spune: „Sunt bogată, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic”, şi nu-şi dă seama că este „ticăloasă, vrednică de plâns, săracă, oarbă ((42)) şi goală”. Ea nu ascultă nici sfatul Domnului să cumpere de la El (cu preţul jertfirii de sine) aur curăţit prin foc (adevăratele bogăţii, bogăţiile cereşti, „natura divină”), şi haine albe (haina dreptăţii lui Cristos atribuite, pe care acum atât de mulţi o leapădă, pentru a apărea înaintea lui Dumnezeu în propria lor nedreptate), şi să-şi ungă ochii cu alifie (consacrare şi supunere totală la voinţa divină, aşa cum este exprimată în Scripturi), pentru ca să poată vedea şi să poată fi vindecată. Apoc. 3:18.

Spiritul lumii a pus atât de complet stăpânire pe puterile eclesiastice ale creştinătăţii, încât reformarea sistemelor este imposibilă; şi indivizii nu pot scăpa de destinul acestora numai printr-o retragere promptă şi oportună din ele. A sosit ceasul judecăţii şi chiar acum mâna de avertizare a providenţei divine scrie pe zidurile ei cuvintele misterioase: „Mene, mene, techel, ufarsin” — DUMNEZEU ŢI-A NUMĂRAT ZILELE DOMNIEI ŞI I-A PUS CAPĂT! AI FOST CÂNTĂRIT ÎN BALANŢĂ ŞI AI FOST GĂSIT UŞOR! Şi profetul (Isaia 47) vorbeşte acum zicând:

„Coboară-te şi stai în ţărână, fecioară, fiica Babilonului [spus în derâdere pentru pretenţia ei la puritate]; şezi pe pământ, fără scaun de domnie, fiica caldeenilor; căci nu te vor mai numi delicată şi plăcută. … Ţi se va descoperi goliciunea şi ţi se va vedea ruşinea. Mă voi răzbuna şi nu voi cruţa pe nimeni. … Stai în întuneric şi taci, fiică a caldeenilor, căci nu te vor mai numi împărăteasa împărăţiilor. … Tu ziceai: «Voi fi împărăteasă pentru totdeauna!» şi nu te-ai gândit, nici nu ţi-ai adus aminte că lucrul acesta se va sfârşi.

Ascultă însă acum, tu cea dedată plăcerilor, care trăieşti fără grijă şi zici în inima ta: «Eu sunt şi nu este alta ca mine; nu voi fi niciodată văduvă şi nu voi fi niciodată lipsită de copii!» Şi totuşi aceste două ((43)) lucruri vor veni deodată peste tine, în aceeaşi zi: şi pierderea copiilor şi văduvia [compară Apoc. 18:8]: vor veni asupra ta cu putere mare, în ciuda tuturor vrăjitoriilor tale şi a multelor tale descântece. Căci te încredeai în răutatea ta şi ziceai: «Nimeni nu mă vede!» Înţelepciunea [lumească] şi ştiinţa ta te-au amăgit, încât ziceai în inima ta: «Eu sunt şi nu este alta ca mine». Dar un rău va veni peste tine, fără săi vezi zorile; o nenorocire va cădea peste tine, fără să fii în stare să te aperi; şi deodată va veni peste tine prăpădul, pe care nu-l bănuiai [înainte].” Compară versetul 9 şi Apocalipsa 18:7.

Aceasta fiind declaraţia solemnă împotriva Babilonului, bine va fi pentru toţi cei care ascultă glasul de avertizare şi îndrumarea Domnului pentru cei din poporul Său care mai sunt încă între hotarele ei; pentru că, „Aşa vorbeşte Domnul: «… Fugiţi din Babilon, şi fiecare să-şi scape viaţa, ca nu cumva să fiţi nimiciţi în nelegiuirea lui! Căci acesta este timpul de răzbunare pentru Domnul: El îi va răsplăti după faptele lui. … Deodată Babilonul a căzut şi a fost zdrobit! … Am căutat să îngrijim Babilonul, dar nu s-a vindecat. Părăsiţi-l … căci pedeapsa lui a ajuns până la ceruri şi se înalţă până la nori. … Ieşiţi din mijlocul lui, poporul Meu, şi fiecare să-şi scape viaţa, de mânia aprinsă a Domnului!»” Ier. 51:1, 6, 8, 9, 45. Compară cu Apoc. 17:3-6; 18:1-5.

Pentru cei care ascultă porunca aceasta, să iasă afară din Babilon, nu există decât un loc de refugiu; şi acela este, nu într-o nouă sectă şi robie, ci în „locuinţa tainică a Celui-Prea-Înalt” — locul sau condiţia consacrării totale, simbolizată prin Sfânta Sfintelor din Cortul Întâlnirii şi din Templu (Ps. 91). „Cel ce stă în locuinţa tainică a Celui-Prea-Înalt se va odihni la umbra Celui-Atotputernic.” ((44)) Şi aceştia pot spune într-adevăr în mijlocul calamităţilor din această zi rea: „El îDomnulş este locul meu de scăpare şi cetăţuia mea, Dumnezeul meu în care mă încred!”

A ieşi din Babilon nu poate însemna o emigrare fizică din mijlocul naţiunilor creştinătăţii; pentru că nu numai creştinătatea, ci tot pământul va fi mistuit de focul [necazul înfocat al] mâniei Domnului, cu toate că partea cea mai cumplită a mâniei Lui va fi împotriva naţiunilor luminate ale creştinătăţii, care au cunoscut sau cel puţin au avut ocazii abundente să cunoască voia Domnului. Ideea poruncii este o despărţire de toate jugurile obligatorii ale creştinătăţii — a nu avea nici o parte în organizaţiile ei civile, sociale sau religioase; şi aceasta, atât din principiu cât şi dintr-o tactică înţeleaptă şi condusă divin.

În baza principiului, de îndată ce lumina crescută a adevărului secerişului ne luminează minţile şi descoperă deformările erorii, trebuie să fim loiali celui dintâi şi să o înlăturăm pe cea din urmă prin retragerea de la ea a întregii noastre influenţe şi a întregului nostru sprijin. Aceasta implică retragerea din diferitele organizaţii religioase, ale căror doctrine prezintă într-o lumină falsă şi fac fără valoare Cuvântul lui Dumnezeu, şi ne situează în atitudinea de străini faţă de toate puterile civile existente; însă nu străini care se împotrivesc, ci străini paşnici şi care se supun legilor, care dau Cezarului lucrurile care sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu lucrurile care sunt ale lui Dumnezeu; străini a căror cetăţenie este în ceruri, şi nu pe pământ; şi a căror influenţă este întotdeauna favorabilă dreptăţii, justiţiei, milei şi păcii.

Principiul în unele cazuri şi tactica în altele, ne-ar separa de diferitele aranjamente sociale care sunt printre oameni. În baza principiului, acesta ar elibera pe oricine este încurcat cu jurămintele şi obligaţiile diferitelor societăţi secrete; pentru ((45)) că voi care eraţi în întuneric sunteţi acum lumină în Domnul, şi ar trebui să umblaţi ca şi copii ai luminii, neavând nici o părtăşie cu lucrările neroditoare ale întunericului, ci mai degrabă dezaprobându-le. Efes. 5:6-17.

Dar pe măsură ce venim din ce în ce mai aproape de marea criză din această „zi rea”, ea va fi fără îndoială evidentă pentru cei care văd situaţia din punctul de vedere al „cuvântului sigur al prorociei”, căci, chiar dacă ar exista cazuri în care principiul n-ar fi implicat, ar face parte din înţelepciune a se retrage din diferitele robii sociale şi financiare care trebuie inevitabil să cedeze în faţa ravagiilor revoluţiei şi anarhiei mondiale. În acel timp (şi, ţineţi minte, va fi probabil în următorii câţiva ani) instituţiile financiare, inclusiv companiile de asigurare şi societăţile de binefacere, vor cădea; şi „comorile” din ele se vor dovedi cu totul fără valoare. Aceste peşteri şi stânci ale munţilor nu vor da dorita protecţie de mânia acestei „zile rele”, când marile valuri ale nemulţumirii populare izbesc şi spumegă împotriva munţilor (a împărăţiilor — Apoc. 6:15-17; Ps. 46:3); şi va veni timpul când oamenii „îşi vor arunca argintul pe străzi şi aurul lor le va fi ca o necurăţie. Argintul sau aurul lor nu poate să-i scape, în ziua mâniei Domnului; nu poate [cu bogăţia lor] nici să le sature sufletul, nici să le umple măruntaiele; căci el i-a făcut să cadă în nelegiuirea lor” (Ezec. 7:19. Compară şi versetele 12-18, 21, 25-27). Astfel va face Domnul viaţa unui om mai preţioasă decât aurul curat, chiar mai preţioasă decât aurul din Ofir. Isa. 13:12.

Dar cei care au făcut din Cel-Prea-Înalt locul lor de scăpare nu trebuie să se teamă de apropierea acestor timpuri. El îi va acoperi cu penele Lui şi sub aripile Lui se vor încrede; da, El le va arăta mântuirea Lui. Pe măsură ce confuzia cea mai grozavă se apropie, ei îşi pot mângâia inimile cu asigurarea binecuvântată că „Dumnezeu este adăpostul şi tăria noastră, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi”; şi pot spune: „De aceea nu ne temem, chiar dacă s-ar răsturna pământul [chiar dacă ((46)) ordinea socială actuală ar fi în întregime răsturnată] şi s-ar zgudui munţii [împărăţiile] în inima mărilor [biruite de anarhie], chiar dacă valurile mării ar urla şi ar spumega, şi s-ar ridica până acolo încât să se cutremure munţii”. Dumnezeu va fi în mijlocul sfinţilor Săi credincioşi, care fac din El locul lor de scăpare, şi ei nu vor fi clătinaţi. Dumnezeu va ajuta Sionul devreme în dimineaţa Milenară; el va fi „socotit vrednic să scape de toate acestea care se vor întâmpla” în lume. Ps. 46; Luca 21:36.

„Norii de îndoială se adună”

„Tatăl nostru, acum când inimile noastre se descătuşează
De crezurile care numele-Ţi dezonorează,
Lasă încă altarele noastre sfinţite
Să ardă cu flacăra credinţei infinite.

Ajută-ne să citim a Învăţătorului nostru voinţă,
Prin toată întinarea care
Chipul Său sfânt întunecă încă,
Şi iarăşi să-l vedem.

Pe fratele om, prietenul compătimitor,
Care suferinţa umană deplânge,
Şi-n mijlocul vrăjmaşilor înfuriaţi rosteşte
Cuvinte rugătoare de iertare.

Dacă în toiul norilor de îndoială
Inimile ne slăbesc şi se răcesc,
Puterea fără care viaţa nu se poate,
Iubirea Ta să n-o reţină de la noi.

Rugile noastre le primeşte, păcatele noastre le iartă,
Zelul tinereţii noastre reînnoieşte;
Vieţi mai sfinte în noi croieşte,
Pe cari să le trăim şi lucrare mai nobilă să împlinim.”

Versurile de mai sus au fost citite de către Dr. Oliver Wendell Holmes, în faţa membrilor Uniunii Tinerilor Creştini, în Boston, la 1 iunie 1893. Acestea indică faptul că el îşi dădea seama într-o măsură de întunericul care ameninţă Babilonul.

 

Ziua răzbunării este necesară şi dreaptă

Bătălia Armaghedonului – Studiul III
Necesitatea şi dreptatea Zilei de răzbunare

Asupra acestei generaţii, tip şi antitip — Marea strâmtorare un efect legitim al cauzelor anterioare — Responsabilitatea „creştinătăţii” şi atitudinea ei faţă de ele — A autorităţilor civile, a conducătorilor religioşi, a diferitelor clase ale maselor de oameni din ţările civilizate — Relaţia naţiunilor păgâne cu creştinătatea şi cu strâmtorarea — Judecata lui Dumnezeu — „«Răzbunarea este a Mea, Eu voi răsplăti», zice Domnul.”

„Adevărat vă spun că toate acestea vor veni peste generaţia aceasta.” Mat. 23:34-36; Luca 11:50, 51.

CELOR care nu sunt obişnuiţi să cântărească principiile din punctul de vedere al unei filosofii morale exacte, ar putea să li se pară straniu ca o generaţie următoare de oameni să sufere pedeapsa nelegiuirilor acumulate de câteva generaţii precedente; totuşi, deoarece aceasta este judecata clar indicată a lui Dumnezeu, care nu poate greşi, ar trebui să aşteptăm ca gândirea matură să arate dreptatea deciziei Sale. În cuvintele de mai sus, Domnul nostru a spus că aşa trebuia să fie cu generaţia Israelului trupesc căreia i Sa adresat la sfârşitul Veacului Iudeu tipic. Asupra lor trebuia să vină tot sângele drept vărsat pe pământ, de la sângele lui Abel cel drept până la sângele lui Zaharia, care a fost omorât între templu şi altar. Mat. 23:35.

Aceasta a fost o profeţie teribilă, dar a căzut în urechi neatente şi necredincioase; şi adevărat, după literă şia ((48)) avut împlinirea cam cu treizeci şi şapte de ani mai târziu, când conflictul civil şi invadatorii ostili au împlinit temuta recompensă. Despre acel timp citim că locuitorii Iudeii erau dezbinaţi de gelozii în multe facţiuni care se războiau şi că neîncrederea reciprocă ajunsese la cea mai mare dezvoltare. Prietenii erau înstrăinaţi, familiile erau destrămate şi fiecare om suspecta pe fratele său. Furtul, impostura şi asasinatul erau răspândite şi viaţa nimănui nu era sigură. Nici chiar templul nu era un loc sigur. Marele preot a fost înjunghiat în timp ce făcea serviciul public de închinare. Apoi, împinşi la disperare din cauza masacrării fraţilor lor din Cezareea, şi se pare sortiţi măcelului în toate părţile, întreaga naţiune s-a unit în revoltă. Iudeea a fost astfel adusă la răscoală deschisă împotriva Romei şi la sfidarea întregii lumi civilizate.

Vespasian şi Titus au fost trimişi să-i pedepsească, şi grozavă a fost răsturnarea lor. Cetăţile lor au fost măturate una după alta, până când în sfârşit Titus a asediat Ierusalimul. În primăvara anului 70 d. Cr., când cetatea era aglomerată de mulţimile venite la sărbătoarea Paştelui, el şi-a condus legiunile în faţa zidurilor ei şi locuitorii captivi au ajuns repede pradă foametei şi săbiei invadatorilor şi conflictului civil. Când cineva reuşea să se strecoare afară din cetate era răstignit de către romani; şi atât de înspăimântătoare era foametea încât părinţii îşi ucideau şi îşi mâncau propriii lor copii. Numărul celor care au pierit este declarat de către Iosefus ca fiind peste un milion, iar cetatea şi templul au fost prefăcute în cenuşă.

Acestea au fost faptele, ca împlinire a profeţiei de mai sus asupra răzvrătitului Israel trupesc la sfârşitul veacului lor de favoare specială ca popor ales al lui Dumnezeu. Iar acum, la sfârşitul acestui Veac Evanghelic, potrivit semnificaţiei mai largi a profeţiei, trebuie să vină ((49)) paralela acelei strâmtorări peste Israelul spiritual nominal, care, în sensul lui cel mai larg, este creştinătatea — „un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele”, şi ca atare, într-un sens chiar mai teribil decât acela care a fost peste Iudeea şi peste Ierusalim. Cu greu ne putem imagina o strâmtorare mai severă decât aceea descrisă mai sus, decât în sensul că va fi mai generală, mai larg răspândită şi mai distructivă, după cum sugerează grăitor echipamentele moderne de război. În loc de a fi limitată la o naţiune sau provincie, năvala ei va fi peste toată lumea, în special peste lumea civilizată, creştinătatea, Babilonul.

De aceea putem privi acea pedeapsă a mâniei peste Israelul trupesc ca o preumbrire a indignării şi a mâniei mai mari care vor fi vărsate peste creştinătate la sfârşitul acestui veac. Cei care, în graba lor, înclină să vadă că acest procedeu al Atotputernicului cu această generaţie este nedrept, numai n-au înţeles legea perfectă a răsplătirii, care desigur, deşi adesea înceată, produce rezultatele ei inevitabile. Dreptatea, da, necesitatea şi filosofia ei, sunt foarte evidente pentru cei chibzuiţi şi reverenţioşi, care, în loc să fie înclinaţi să-L acuze pe Dumnezeu de nedreptate, îşi apleacă inima asupra instrucţiunilor Cuvântului Său.

Marea strâmtorare un efect legitim al cauzelor precedente

Astăzi ne aflăm într-o perioadă care este culminarea veacurilor de experienţă care ar trebui să fie, şi este în anumite privinţe, în mare măsură spre profitul lumii; în special pentru acea parte a lumii care a fost, direct şi indirect, favorizată cu lumina adevărului divin — creştinătatea, Babilonul — a cărei responsabilitate pentru această administrare a avantajului este în consecinţă ((50)) foarte mare. Dumnezeu îi face pe oameni răspunzători, nu numai pentru ceea ce ştiu, ci şi pentru ceea ce ar putea şti dacă şi-ar apleca inima asupra instrucţiunilor — asupra lecţiei pe care experienţa (a lor şi a altora) este intenţionată so dea ca învăţătură; şi dacă oamenii nu dau atenţie lecţiilor din experienţe, sau neglijează sau dispreţuiesc cu voia învăţăturile ei, trebuie să sufere consecinţele.

În faţa aşa-zisei creştinătăţi stă istoria deschisă a tuturor timpurilor trecute, precum şi revelaţia divină inspirată. Şi ce lecţii conţin ele! — lecţii de experienţă, de înţelepciune, de cunoştinţă, de har şi de avertizare. Dând atenţie experienţelor generaţiilor trecute în diferitele aspecte ale industriei umane, ale economiei politice etc., lumea a făcut progres foarte lăudabil în lucrurile materiale. Multe din comodităţile şi avantajele civilizaţiei actuale ne-au venit în mare măsură din aplicarea lecţiilor observate în experienţele generaţiilor trecute. Arta tiparului a adus aceste lecţii la îndemâna fiecărui om. Generaţia actuală numai în acest punct are mare avantaj în toate felurile: toată înţelepciunea şi experienţa acumulată a trecutului este adăugată la a ei proprie. Dar marile lecţii morale pe care oamenii ar trebui de asemenea să le fi studiat şi învăţat au fost în mod foarte general nesocotite, chiar şi atunci când ele au fost în mod accentuat impuse atenţiei publice. Istoria este plină de asemenea lecţii pentru mintea gânditoare înclinată spre dreptate; iar oamenii din prezent au mai multe asemenea lecţii decât cei din oricare generaţie trecută. Minţile gânditoare, din când în când, au observat şi au atras atenţia asupra acestui fapt. Astfel, Profesorul Fisher, prefaţându-şi relatarea despre ridicarea, progresul şi căderea imperiilor, cu adevărat spune: „Că există o domnie a legii în succesiunea evenimentelor umane, este o convingere garantată de faptele observate. Evenimentele nu vin în existenţă fără legătură cu antecedentele care duc la ele. Ele sunt înţelese ca rezultate naturale ale ((51)) timpurilor care au trecut înaintea lor. Evenimentele precedente leau preumbrit”.

Acest lucru este de fapt adevărat: legea cauzei şi efectului nu este nicăieri mai proeminent marcată decât în paginile istoriei. Potrivit acestei legi, care este legea lui Dumnezeu, seminţele semănării trecute trebuie în mod necesar să încolţească, să se dezvolte şi să producă roadă; şi de aceea, un seceriş vine în mod inevitabil cândva. În Volumul II am arătat că timpul secerişului Veacului Evanghelic a venit deja; că a început în 1874, când sosise timpul ca Domnul secerişului să fie prezent, şi că în timp ce de la acea dată încoace este în desfăşurare o mare lucrare de seceriş, acum ne apropiem în grabă de sfârşitul perioadei de seceriş, când îşi au timpul cuvenit arderea neghinei şi adunarea şi călcarea ciorchinilor deplin copţi ai „viei pământului” (roadele coapte ale viei false — „Babilonul”). Apoc. 14:18-20.

Responsabilităţile creştinătăţii şi atitudinea ei faţă de ele

Babilonul, creştinătatea, a avut un lung termen de încercare a puterii şi a avut multe ocazii atât de a învăţa şi a practica dreptatea, cât şi multe avertizări în privinţa unei judecăţi viitoare. În tot acest Veac Evanghelic a avut în mijlocul ei pe sfinţii lui Dumnezeu — devotaţi, sacrificatori de sine, bărbaţi şi femei asemenea lui Cristos — „sarea pământului”. A auzit mesajul mântuirii de pe buzele lor, a văzut principiile adevărului şi dreptăţii exemplificate în vieţile lor, şi ia auzit reflectând despre dreptate şi despre judecata viitoare. Dar ea a nesocotit aceste epistole vii ale lui Dumnezeu; şi nu numai atât, dar aşazisele naţiuni creştine ale ei, în lăcomia lor după câştig, au adus ocară peste numele lui Cristos printre păgâni, urmând pe misionarul creştin cu blestematul trafic de rom şi cu alte rele „civilizate”; şi în mijlocul ei şi prin autoritatea ei, ((52)) adevărata împărăţie a cerurilor în embrion (compusă numai din sfinţi, ale căror nume sunt scrise în ceruri) a suferit violenţă. Ea i-a urât şi i-a persecutat chiar până la moarte, aşa încât, prin decretele ei, de-a lungul secolelor, mii dintre ei şi-au pecetluit mărturia cu sângele lor. Ca şi Învăţătorul lor, ei au fost urâţi fără pricină; au fost respinşi ca gunoiul pământului pentru dreptate; şi lumina lor a fost tot mereu înăbuşită, pentru ca întunericul care era preferat, împreună cu ocaziile lui de a face nelegiuire, să poată domni. O, cât de întunecoasă este această mărturie a creştinătăţii! Sistemul-mamă este „îmbătat de sângele sfinţilor şi de sângele martorilor lui Isus”; iar ea şi fiicele ei, încă oarbe, sunt gata încă să-i persecute şi să-i decapiteze (Apoc. 20:4), deşi întrun mod mai rafinat, pe toţi cei care sunt loiali lui Dumnezeu şi adevărului Său, şi care încearcă, oricât de blând, să le arate clar Cuvântul Domnului care le mustră.

Puterile civile ale creştinătăţii au fost frecvent avertizate, când tot mereu imperiile şi împărăţiile au căzut sub greutatea propriei lor corupţii. Şi chiar şi astăzi, dacă puterile care sunt ar asculta, ele ar putea auzi ultima avertizare a profetului inspirat al lui Dumnezeu, zicând: „Acum, împăraţi, fiţi înţelepţi! Luaţi învăţătură, judecătorii pământului! Slujiţi Domnului cu frică şi bucuraţi-vă tremurând! Sărutaţi pe Fiul ca să nu Se mânie şi să nu pieriţi pe calea voastră; căci mânia Lui este gata să se aprindă”. „Pentru ce se întărâtă neamurile şi pentru ce cugetă popoarele lucruri deşarte? Împăraţii pământului se răscoală

[se împotrivesc] şi domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său: «Să rupem legăturile lor şi să aruncăm departe de noi funiile lor!» Dar împotrivirea lor nu le va folosi la nimic; pentru că „Cel care locuieşte în ceruri râde, Domnul Îşi bate joc de ei. Apoi [deoarece cu persistenţă neglijează să dea atenţie avertizărilor Lui], în mânia Lui le vorbeşte şi în aprinderea Sa îi îngrozeşte”. Ps. 2:10-12, 1-5.((53))Iarăşi, aşa cum este reprezentat prin principiile simple şi acum larg cunoscute ale legii Sale sfinte: „Dumnezeu stă în adunarea celor puternici [a celor în autoritate — K. J., n. e.]; El judecă în mijlocul dumnezeilor [judecătorilor — trad. reviz., subsol, n. e.] [stăpânitorilor, zicând]: «Până când veţi judeca strâmb şi veţi căuta la faţa celor răi? Faceţi dreptate celui slab şi orfanului, daţi dreptate celui apăsat şi săracului, scăpaţi pe cel nevoiaş şi lipsit, scoateţi-i din mâna celor răi!” (Ps. 82:1-4). Presa zilnică este mărturie constantă că importanţa şi folosul acestui sfat, prin exigenţele timpurilor actuale, sunt impuse atenţiei celor în autoritate; şi numeroase sunt vocile prevenitoare ale oamenilor chibzuiţi care văd pericolul neglijării generale a acestui sfat. Chiar şi oamenii din lume, care observă viitorul numai din punctul de vedere al folosului, înţeleg necestitatea de a se urma calea recomandată de profeţi.Fostul Împărat William al Germaniei a văzut aceasta, aşa cum se observă din cele ce urmează, primite de la corespondentul la Berlin al lui Osservatore Romano (1880):

„Când Împăratul William a primit vestea despre ultimul atentat oribil la viaţa ţarului a devenit foarte serios, şi după ce a rămas tăcut câteva minute, a spus cu accent melancolic dar cu o anumită energie: «Dacă nu schimbăm direcţia politicii noastre, dacă nu ne gândim în mod serios să dăm învăţătură sănătoasă tineretului, dacă nu dăm primul loc religiei, dacă numai ne facem că guvernăm prin expediente de pe o zi pe alta, tronurile noastre vor fi răsturnate şi societatea va cădea pradă celor mai groaznice evenimente. Nu mai avem timp de pierdut şi va fi o mare nenorocire dacă nu ajung toate guvernele la un acord în munca salutară de represiune».”

Într-o carte larg răspândită în Germania, intitulată Reformă sau Revoluţie, autorul ei, Herr von Massow, care nu este nici socialist nici radical, ci conservator şi preşedinte al Comitetului Central pentru Coloniile de Muncă, acuză pe concetăţenii săi de „politica struţului”, că imită obiceiul proverbial al acelei păsări de a-şi ascunde capul în nisip crezând că devine invizibilă când nu vede. Von Massow scrie: ((54)) „Putem ignora faptele, dar nu le putem schimba. Nu este nici o îndoială că suntem în ajunul unei revoluţii. Toţi cei care au ochi să vadă şi urechi să audă trebuie să admită aceasta. Numai o societate afundată în egoism, mulţumire de sine şi căutarea plăcerii poate nega aceasta; numai o astfel de societate va continua să danseze pe vulcan, va refuza să vadă Mene-Techel şi va contiuna să creadă în puterea baionetelor.

Marea majoritate a celor educaţi nu are nici o idee de magnitudinea urii care fierbe printre păturile de jos. Partidul Social-Democrat este privit ca oricare alt partid politic; totuşi acestui partid nu-i pasă de drepturile politice, nu-i pasă de reforma administrativă sau de legi noi. Acest partid se bazează pe dorinţa claselor de jos de a se bucura de viaţă, o dorinţă de a gusta plăceri despre care cei care n-au avut niciodată o bancnotă de o sută de mărci au o concepţie cu totul deformată. … Ordinea, desigur, va fi restabilită curând [după regimul socialist]; dar în ce stare va fi ţara! Vor fi nenumăraţi schilozi, văduve şi orfani; băncile de stat şi private vor fi fost jefuite; căile ferate, telegrafele, drumurile, podurile, locuinţele, fabricile, monumentele — totul va fi demolat, şi nici Uniunea, nici Statele, nici oraşele şi parohiile nu vor putea găsi milioanele pentru costul reparării chiar şi a unei mici părţi din ceea ce este distrus. Este aproape incredibil că nimic nu se face pentru a înlătura pericolul. Nu caritatea este necesară, ci inimi calde, dispuse să arate interes pentru clasele de jos. Iubirea, iubirea atotcuprinzătoare, va birui mare parte din ura care fierbe. Mulţi se pot pierde în aşa măsură încât nimic nu-i va aduce înapoi; dar există de asemenea milioane care pot fi totuşi câştigaţi pentru lege şi ordine dacă se dă dovada că este posibil ca ei să obţină o ocupaţie vrednică de o fiinţă umană; că ei nu trebuie, cum este acum cazul, s-o ducă mai rău ca animalele care cel puţin au adăpost în grajd şi sunt hrănite”.

Scriitorul continuă pe larg şi deschide ochii oamenilor din Berlin la pericolul în care trăiesc. „Berlinezii”, spune el, „îşi imaginează că sunt siguri sub protecţia gărzilor, cu un efectiv de vreo 60.000. O speranţă zadarnică! În timpul toamnei, ((55)) când cei cărora le-a expirat termenul îşi părăsesc regimentele şi înainte de a veni noii recruţi, garnizoana deabia are un efectiv de 7.000. O insurecţie condusă de vreun fost ofiţer nemulţumit ar putea repede găsi 100.000 şi chiar 160.000 de muncitori care să participe la ea. Toţi aceşti oameni au făcut serviciul militar şi sunt la fel de bine pregătiţi ca şi împotrivitorii lor şi înţeleg necesitatea disciplinei. Firele de telegraf şi de telefon ar fi tăiate; liniile ferate ar fi avariate pentru a împiedica venirea întăririlor; ofiţerii care s-ar grăbi la posturile lor ar fi interceptaţi. Revoluţionarii ar putea arunca în aer cazărmile şi i-ar putea împuşca pe Împărat, pe miniştri, pe generali, pe oficiali — pe toţi cei care poartă uniformă — înainte ca o singură trupă de cavalerie sau baterie de artilerie să poată veni în ajutorul lor”.

Dar oare cei în autoritate dau atenţie prevenirilor şi lecţiilor solemne din această oră? Nu: după cum a prezis profetul despre ei — „Dar ei nu cunosc, nici nu înţeleg; umblă în întuneric; … [până când] se clatină toate temeliile pământului” [temeliile societăţii — principiile legii şi ordinii până acum stabilite] — se clatină teribil — se clatină ca să poată fi îndepărtate. Evr. 12:27; Ps. 82:5; Isa. 2:19.

Fostul împărat al Germaniei a fost foarte indiferent la temerile tocmai citate, exprimate de bunicul său. Cu ani în urmă, dăruindu-i prinţului Bismarck o sabie magnifică întro teacă de aur, împăratul a spus:

„Înaintea ochilor acestor trupe vin să prezint Luminăţiei Voastre darul meu. N-aş putea găsi un dar mai bun decât o sabie, cea mai nobilă armă a germanilor, un simbol al acelui instrument la care Înălţimea Voastră, în serviciul bunicului meu, aţi ajutat să se făurească, să se ascută şi de asemenea să se mânuiască — un simbol al acelui mare timp de construcţie în care mortarul a fost sângele şi fierul — un remediu care nu dă greş niciodată, şi care, în mâinile regilor şi prinţilor va păstra în caz de nevoie unitatea Patriei, întocmai cum, atunci când a fost aplicat în afara ţării, a dus la unire internă”.

((56))

The Spectator din Londra comentând această expresie spune:

„Aceasta este desigur o declaraţie cât se poate de alarmantă, precum şi şocantă. Există două explicaţii curente ale ei în Germania — una că este îndreptată împotriva pretenţiei oricărui stat german de a se separa de imperiu, iar cealaltă, că anunţă decizia împăratului şi a aliaţilor lui de a trata pe socialişti şi anarhişti, dacă este necesar, prin forţă militară. În ambele cazuri anunţul a fost nenecesar şi indiscret. Nimeni nu se îndoieşte că Imperiul German, care a fost construit de fapt cu sabia la Langensalza, precum şi în război cu Franţa, ar decreta ocupaţia militară a oricărui Stat secesionist; dar a ameninţa vreun partid, chiar şi pe socialişti, cu legea marţială în timp ce încearcă să câştige prin vot, este de fapt a suspenda constituţia în favoarea unei stări de asediu. Noi nu presupunem că împăratul a intenţionat ceva de felul acesta, dar pare clar că este preocupat de situaţie; că simte rezistenţa socialiştilor şi că concluzia lui este — «Ei bine, ei bine, eu am încă sabia şi acesta este remediul care nu dă greş niciodată.» Mulţi regi au ajuns la această concluzie înaintea lui, dar puţini au fost lăsaţi în voia lor până acolo încât să considere înţelept să gândească asupra unui astfel de subiect cu voce tare. Este o ameninţare, oricum am explica-o; şi monarhii înţelepţi nu ameninţă până când ora de atac este sosită, şi încă mai puţin ameninţă cu violenţa militară ca remediu chiar şi pentru neplăceri interne. «Sabia un remediu» pentru relele interne, «care nu dă greş niciodată!» La fel s-ar putea spune şi că bisturiul chirurgului este un remediu pentru febră, care nu dă greş niciodată. Prinţul Schwartzenburg, un conservator al conservatorilor, cu o armată irezistibilă în spate, a încercat acest remediu în împrejurări mai favorabile, şi concluzia lui după experienţă îndelungată a fost întruchipată în cea mai înţeleaptă din toate zicătorile politice bune, pe care împăratul german ar fi bine s-o ia în considerare — «Poţi face orice cu baionetele — cu excepţia că nu poţi şedea pe ele».

Ce ar fi putut spune un imperator roman mai tare decât că «sabia este un remediu care nu dă greş niciodată»? Într-o propoziţie de felul acesta se află esenţa tiraniei; şi dacă împăratul a rostit-o într-adevăr după ce s-a gândit, Germania nu are în el un ((57)) conducător, ci un stăpân absolut, de tipul pe care istoria modernă ni-l arată a fi învechit. S-ar putea dovedi, desigur, că împăratul a vorbit pripit, sub influenţa acelei emoţii pe jumătate poetice, pe jumătate ieşite dintr-un simţ exagerat al propriei sale personalităţi, pe care a trădat-o adeseori înainte; dar dacă vorbirea lui trebuie acceptată în lumina unui manifest către poporul său, tot ce se poate spune este: «Ce păcat; ce sursă de speranţă a dispărut!»”

Declaraţia actualului ţar al Rusiei, că el va susţine autocraţia la fel de înfocat ca şi tatăl său, a fost un alt indiciu al neglijenţei de a da atenţie prevenirilor solemne ale ceasului său prielnic şi ale Cuvântului lui Dumnezeu. Şi remarcaţi cum a fost primită de către oamenii de pe domeniul său, în ciuda întregii energii oficiale exercitate acolo pentru a pune botniţă libertăţii de exprimare. Partidul Drepturilor Populare din Rusia a scos un manifest şi l-a răspândit în tot imperiul.

Manifestul era sub forma unei scrisori către ţar şi era remarcabil în privinţa exprimării clare şi pline de forţă. După ce-l critica pentru afirmarea absolutismului său, manifestul spunea:

„Cei mai avansaţi zemstvos au cerut numai armonia ţarului cu poporul, libertatea de exprimare şi supremaţia legii asupra arbitrarului executivului. Aţi fost înşelat şi speriat de reprezentările curtenilor şi birocraţilor. Societatea va înţelege perfect că birocraţia, care păzeşte cu gelozie propria sa omnipotenţă, a vorbit prin dumneavoastră. Birocraţia, începând cu Consiliul de Miniştri şi sfârşind cu cel mai de jos agent de ordine civilă de la ţară, urăşte orice dezvoltare, socială sau individuală, şi împiedică în mod activ comunicarea liberă între monarh şi reprezentanţii poporului său, dacă nu vin în îmbrăcăminte de gală, prezentând felicitări, icoane şi prinosuri.

Vorbirea dumneavoastră a dovedit că orice încercare de a vorbi deschis în faţa tronului, chiar şi în cea mai loială formă, despre nevoile strigătoare la cer ale ţării, sunt întâmpinate numai cu refuz aspru şi brusc. Societatea a aşteptat de la dumneavoastră încurajare şi ajutor, dar a auzit numai o memorare a omnipotenţei dumneavoastră, dând impresia înstrăinării complete a ţarului de popor. Dumneavoastră înşivă v-aţi ucis popularitatea şi aţi ((58)) înstrăinat toată acea parte a societăţii care se luptă în tăcere să înainteze. Unele persoane sunt foarte bucuroase de discursul dumneavoastră, dar curând veţi descoperi neputinţa lor.

În alt segment al societăţii, vorbirea dumneavoastră a produs un sentiment de daună şi depresie, pe care însă cele mai bune forţe sociale îl vor birui, înainte de a trece la străduinţa paşnică dar încăpăţânată şi deliberată necesară pentru libertate. În altă secţiune, cuvintele dumneavoastră vor stimula dispoziţia de a fi gata de luptă cu orice mijloace împotriva nesuferitei stări de lucruri actuale. Dumneavoastră aţi fost primul care aţi început lupta. Curând ea va continua.”

Astfel toate naţiunile „creştinătăţii” cu nepăsare se împleticesc în întunericul de mult preferat. Chiar şi această ţară frumoasă a lăudatei libertăţi, în multe privinţe atât de bogat favorizată mai presus de toate celelalte naţiuni, nu este o excepţie; şi ea de asemenea a primit multe preveniri. Să observăm cuvintele aproape profetice ale preşedintelui ei martir, Abraham Lincoln, scrise cu puţin timp înainte de asasinarea sa, unui prieten din Illinois. El a scris:

„Da, cu toţii ne putem felicita că nemilosul război se apropie de sfârşit. A costat o enormă cantitate de bogăţie şi sânge. Cel mai bun sânge al florii tineretului american a fost oferit liber pe altarul ţării noastre pentru ca naţiunea să poată trăi. A fost într-adevăr un ceas greu pentru Republică. Dar eu văd că în viitorul apropiat vine o criză care mă descurajează şi mă face să tremur pentru siguranţa ţării mele. Ca rezultat al războiului au fost întronate corporaţiile, apoi va urma o eră a corupţiei în locurile înalte, iar puterea banilor din ţară se va strădui săşi prelungească domnia prin aceea că va lucra asupra prejudecăţilor poporului până când toată bogăţia se va strânge în câteva mâini şi Republica va fi distrusă. Simt în acest moment mai multă nelinişte pentru siguranţa ţării mele decât oricând înainte, chiar şi decât în plin război”.

Şi iarăşi în 1896, reprezentantul Hatch din Missouri, întrun discurs în faţa Congresului despre chestiuni financiare şi sociale, după cum raportează presa publică, a spus:

((59))

„Remarcaţi ce spun! Dacă legea inexorabilă a cauzei şi efectului n-a fost scoasă afară din codul de legi al Atotputernicului, dacă nu se pune capăt foarte repede situaţiei, vă puteţi aştepta să vedeţi ororile Revoluţiei Franceze puse pe scena americană cu toate îmbunătăţirile moderne, şi aceasta în următorul deceniu. Şi eu nu sunt singurul. Domnul acela, Astor, care a plecat în Anglia cu câtva timp în urmă, şi-a cumpărat un loc pe insulă şi a devenit supus britanic, a văzut ce vine tot atât de clar cum văd şi eu, aşa că n-a pierdut ocazia şi a luat-o din loc când n-a fost aşa mare înghesuială la cabinele de lux cum va fi după un timp. El ştia foarte bine că dacă lucrurile vor continua aşa cum voi şi cu mine le-am văzut de un timp, nu va fi mult până când va fi aşa de mare înghesuială a celor din clasa lui care se vor grăbi să se îmbarce pe fiecare vapor care pleacă, încât ar putea fi împins jos de pe pasarelă”.

Distinsul H. R. Herbert, secretar al marinei Statelor Unite, într-un discurs ţinut în Cleveland, Ohio, la 30 aprilie 1896, a folosit următoarele cuvinte într-o vorbire foarte moderată în faţa oamenilor de afaceri:

„Intrăm într-o eră de întreprinderi mari care ameninţă să ocupe, cu excluderea altora, toate căile obişnuite ale progresului uman. Optimiştii vă pot spune că aceasta este pentru îmbunătăţirea condiţiilor vieţii umane, că întreprinderile mari vor ieftini produsele, vor ieftini transporturile. Magazinul mamut în care poţi găsi tot ce doreşti, şi găseşti ieftin, apare peste tot. Fabricile cu capital de milioane în spatele lor pun stăpânire rapid pe câmpul odată ocupat de întreprinderi mai mici de acelaşi fel.

Inteligenţa umană pare incapabilă să născocească, fără să limiteze periculos de mult libertatea naturală a cetăţeanului, vreun plan pentru împiedicarea acestor monopoluri, şi efectul este acumularea marii bogăţii de către cei puţini, îngustarea oportunităţilor celor mulţi şi dospirea nemulţumirii. Ca atare, conflictele între muncă şi capital vor avea o semnificaţie mai mare în viitor decât au avut în trecut.

Există oameni chibzuiţi care prezic că din antagonismul între muncă şi capital va ieşi un conflict care va fi fatal pentru guvernarea republicană printre noi, un conflict care va duce ((60)) mai întâi la anarhie şi vărsare de sânge, şi apoi la monarhie sub vreun conducător îndrăzneţ, care va fi capabil prin putere militară să scoată ordine din haos.

Uneori ne este indicat socialismul ca rezultatul logic al stării actuale. Se spune că primele experimente în această direcţie trebuie să fie făcute în oraşe, că angajatorii, cu mijloace nelimitate la îndemâna lor, şi angajaţii, cu slabă oportunitate de înaintare, decât prin vot, trebuie să lupte unii cu alţii, o clasă împotriva alteia, pentru controlul guvernelor municipale. Acesta este unul dintre pericolele viitorului. … S-a presupus odată că fermierul american va rezista veşnic precum un bastion de neclintit, dar a venit o schimbare în spiritul multora dintre fermierii noştri”.

Puterile eclesiastice ale creştinătăţii au avut de asemenea învăţătură peste învăţătură, regulă peste regulă. Ele au fost avertizate prin procedurile providenţiale ale lui Dumnezeu cu poporul Său în trecut şi prin reformatori ocazionali. Totuşi puţine, foarte puţine, pot citi scrisul de pe perete şi ele n-au putere să biruie, sau măcar să oprească acest curent popular. Rev. T. De Witt Talmage părea că vede şi înţelege într-o anumită măsură; căci într-un discurs de actualitate a zis:

„Dacă Biserica lui Isus Cristos nu se ridică şi nu se dovedeşte prietenul poporului cum este şi prietenul lui Dumnezeu, şi în simpatie cu masele largi, care, avându-şi familiile în spate, luptă această bătălie pentru pâine, biserica, aşa cum este organizată în prezent, va deveni o instituţie defunctă şi Cristos va merge iarăşi pe ţărm şi va invita pescari simpli, oneşti, să vină în apostolia dreptăţii — faţă de om şi faţă de Dumnezeu. A venit timpul când toate clasele de oameni vor avea drepturi egale în marea luptă pentru câştigarea existenţei”.

Şi totuşi acest om, cu o administrare de talent şi influenţă pe care doar puţini o posedă, n-a părut să-şi urmeze în grabă convingerile exprimate în privinţa datoriilor creştinilor influenţi în ora de pericol.

Avertizările merg înainte şi convingerile despre datorie şi privilegiu se fixează în multe minţi; dar vai! nimic nare ((61)) rost; ele trec fără a fi luate în seamă. Puterea mare a fost, şi într-o anumită măsură mai este, în mâinile eclesiasticilor; dar în numele lui Cristos şi al Evangheliei Sale a fost şi mai este încă folosită egoist şi abuziv. „Slava unuia de la altul”, „scaunele dintâi în sinagogi” şi „să fie numiţi de oameni «Rabbi»”, doctor, reverend etc., şi caută câştig, fiecare din partea [sau denominaţia] sa” (Ioan 5:44; Mat. 23:6-12; Isa. 56:11), şi „frica de oameni este o cursă” — acestea îi împiedică pe unii chiar şi dintre servitorii adevăraţi ai lui Dumnezeu de la credincioşie, în timp ce se pare că mulţi dintre păstorii subordonaţi n-au avut niciodată vreun interes pentru turma Domnului decât ca aceasta să le asigure lâna de aur.

În timp ce noi recunoaştem bucuroşi că printre clerul tuturor denominaţiilor bisercii nominale, care de-a lungul veacului a conţinut atât grâu cât şi neghină (Mat. 13:30), sunt şi au fost incluşi mulţi oameni educaţi, cultivaţi, rafinaţi şi pioşi, suntem forţaţi să admitem că mulţi care aparţin clasei „neghină” şi-au găsit calea atât spre amvoane cât şi spre strane. Într-adevăr, ispitele spre mândrie şi slavă deşartă, şi în multe cazuri spre comoditate şi bogăţie, prezentate tinerilor talentaţi care aspirau la amvon, au fost astfel încât să garanteze că trebuia să fie aşa, şi aceasta într-o măsură mare. Dintre toate profesiile, slujirea creştină a permis drumul cel mai rapid şi mai uşor spre faimă, comoditate şi prosperitate vremelnică generală, şi adesea spre bogăţie. Profesia juridică cere energie intelectuală şi efort în afaceri toată viaţa şi aduce greutatea grijii ei presante. Acelaşi lucru se poate spune şi despre profesia medicală. Şi dacă oamenii se ridică la bogăţie şi distincţie în aceste profesii, nu este numai fiindcă ei au spirit viu şi limbă pregătită, ci fiindcă au câştigat în mod cinstit distincţie prin folosirea atentă şi constantă a minţii şi prin efort laborios. Pe de altă parte, în profesia clericală, o purtare rafinată, plăcută, o abilitate moderată de a se adresa unei adunări ((62)) publice de două ori pe săptămână pe o temă luată din Biblie, împreună cu o educaţie moderată şi un caracter moral bun, îi asigură oricărui tânăr care intră în această profesie respectul şi reverenţa comunităţii sale, un salariu confortabil şi o viaţă liniştită, netulburată şi uşoară.

Dacă are talent superior, oamenii, care sunt admiratori ai oratoriei, vor descoperi repede şi nu mult va trece până când va fi chemat la o misiune mai avantajoasă; şi aproape fără să-şi dea seama va deveni faimos printre oameni, care arareori se opresc să întrebe dacă pietatea lui — credinţa, smerenia şi evlavia lui — au ţinut pasul în dezvoltare cu progresul său intelectual şi oratoric. De fapt, dacă acesta din urmă va fi cazul, el va fi mai puţin acceptabil, în special pentru congregaţiile bogate care, probabil mai frecvent decât cele foarte sărace, sunt compuse mai ales din „neghină”. Dacă pietatea lui va supravieţui presiunii acestor împrejurări, el va fi obligat, prea adesea pentru binele reputaţiei sale, să acţioneze contra dispoziţiilor şi prejudecăţilor ascultătorilor săi şi curând va constata că este nepopular şi nedorit. Aceste împrejurări au adus astfel la amvon o proporţie foarte mare de ceea ce Scripturile numesc „păstori plătiţi”. Isa. 56:11; Ezec. 34:2-16; Ioan 10:11-14.

Responsabilitatea celor care au întreprins slujirea Evangheliei în numele lui Cristos este foarte mare. Ei stau foarte proeminenţi în faţa oamenilor ca reprezentanţi ai lui Cristos — ca exponenţi speciali ai spiritului Său şi ca expunători ai adevărului Său. Şi, ca clasă, ei au avantaje faţă de ceilalţi oameni pentru a ajunge la o cunoştinţă a adevărului şi îl pot vesti fără piedici. Ei au fost uşuraţi de poverile muncii şi grijii pentru câştigarea celor necesare vieţii care-i încătuşează pe alţi oameni, şi, având nevoile materiale asigurate, li s-a acordat timp, tihnă, educaţie specială şi numeroase ajutoare de asociere etc., chiar pentru acest scop.

((63))

Aici, pe de altă parte, au existat aceste mari oportunităţi pentru zel pios şi sacrificiu de sine devotat pentru cauza adevărului şi dreptăţii; şi, pe de altă parte, mari ispite, fie pentru comoditate indolentă, fie pentru ambiţie după faimă, bogăţie sau putere. Vai! marea majoritate a clerului în mod evident a căzut sub ispite, mai degrabă decât să îmbrăţişeze şi să folosească ocaziile poziţiilor lor; şi ca rezultat ei sunt astăzi „conducători orbi ai orbilor” şi împreună cu turmele lor se poticnesc repede în groapa scepticismului. Ei au ascuns adevărul (pentru că este nepopular), au avansat eroarea (fiindcă este populară) şi au dat ca învăţătură preceptele oamenilor (fiindcă sunt plătiţi să facă astfel). De fapt, ei leau spus oamenilor, şi uneori tocmai aşa: „Credeţi ce vă spunem pe propria noastră autoritate”, în loc să-i îndrume spre a „cerceta toate lucrurile” prin cuvintele inspirate ale apostolilor şi ale profeţilor, şi să „ţină” numai „ce este bun”. De multe secole clerul Bisercii Romei a ţinut Cuvântul lui Dumnezeu îngropat în limbi moarte şi n-a permis traducerea lui în limbile vorbite de popor, ca nu cumva oamenii să cerceteze Scripturile şi astfel să dovedească deşertăciunea pretenţiilor ei. Cu timpul, din mijlocul stricăciunii ei sau ridicat câţiva reformatori evlavioşi, au salvat Biblia din uitare şi au dat-o poporului, şi a rezultat o mare mişcare protestantă — care a protestat împotriva doctrinelor false şi a practicilor rele ale Bisericii Romei.

Dar curând şi protestantismul a devenit corupt, iar clerul ei a început să formuleze crezuri, învăţând poporul să privească la ele ca la doctrinele condensate ale Bibliei şi de cea mai mare importanţă. I-au botezat şi catehizat din fragedă pruncie, înainte de a învăţa să gândească; apoi, după ce au crescut la anii maturităţii, le-au cântat să adoarmă şi le-au dat de înţeles că în chestiuni religioase calea lor sigură este să le încredinţeze lor toate problemele de doctrină şi să le urmeze instrucţiunile, dându-le de ((64)) înţeles că numai ei aveau educaţia etc., necesare înţelegerii adevărului divin, şi că ei, de aceea, trebuie consideraţi autorităţi în toate aceste chestiuni fără să mai apeleze la Cuvântul lui Dumnezeu. Şi când cineva îndrăznea să pună sub semnul întrebării această pretinsă autoritate şi să gândească diferit, era privit ca eretic şi schismatic. Cei mai învăţaţi şi mai proeminenţi dintre ei au scris volume masive de ceea ce ei numesc Teologie Sistematică, toată fiind calculată, ca şi Talmudul printre evrei, să desfiinţeze în mare măsură Cuvântul lui Dumnezeu şi să dea ca învăţătură preceptele oamenilor (Mat. 15:6; Isa. 29:13); iar alţii dintre cei învăţaţi şi proeminenţi au acceptat funcţii profesorale onorabile şi avantajoase în Seminarii Teologice stabilite, ostentative, ca să pregătească pe tineri pentru slujirea creştină, dar de fapt pentru a învăţa ideile aşa-zisei „Teologii Sistematice” ale celor câteva şcoli ale lor — să încătuşeze gândirea liberă şi investigarea onestă, reverenţioasă a Sfintelor Scripturi în vederea unei credinţe simple în învăţăturile lor, fără a ţine seama de tradiţiile umane. În acest fel, generaţie după generaţie de „cler” a înaintat pe cărarea bătătorită a erorii tradiţionale. Şi numai ocazional a fost câte unul suficient de treaz şi loial adevărului ca să descopere eroarea şi să strige după reformă. Era cu mult mai uşor să se lase duşi de curentul popular, în special când în frunte erau oameni mari.

Astfel puterea şi avantajele superioare ale clasei clerului au fost folosite greşit, chiar dacă în rândurile lui au fost (şi sunt încă) unele suflete serioase, evlavioase care gândeau cu adevărat că fac serviciu lui Dumnezeu în sprijinirea sistemelor false în care au fost conduşi, şi de a căror erori au fost şi ei orbiţi în mare măsură.

În timp ce aceste reflecţii vor părea fără îndoială ofensatoare pentru mulţi din cler, în special pentru cei ((65)) mândri şi care-şi urmăresc propriile interese, nu ne temem că prezentarea lor candidă va ofensa pe vreunul dintre cei blânzi, care, dacă recunosc adevărul, vor fi binecuvântaţi printr-o mărturisire umilită a acestuia şi o hotărâre deplină de a umbla în lumina lui Dumnezeu aşa cum străluceşte din Cuvântul Lui, indiferent de tradiţiile umane. Noi ne bucurăm să zicem că până acum în perioada de seceriş am ajuns să cunoaştem câţiva clerici din această clasă, care, atunci când li s-a clarificat adevărul secerişului, au părăsit eroarea şi au urmat şi au servit adevărul. Dar majoritatea clerului, vai! nu este din clasa celor blânzi, şi iarăşi suntem obligaţi să recunoaştem forţa cuvintelor Învăţătorului — „Cât de greu vor intra în împărăţia lui Dumnezeu cei care au avuţii!” fie că aceste avuţii vor fi reputaţie, faimă, învăţătură, bani, sau chiar confort obişnuit.

Oamenii obişnuiţi nu trebuie să fie surprinşi, prin urmare, că clerul din creştinătate, ca clasă, este orb faţă de adevărurile cuvenite în acest timp de seceriş, întocmai cum învăţătorii şi conducătorii recunoscuţi de la sfârşitul Veacului Iudeu tipic au fost orbi şi s-au împotrivit adevărurilor cuvenite în acel seceriş. Orbirea lor este întradevăr o răsplătire pentru talanţii şi oportunităţile folosite greşit, şi de aceea lumina şi adevărul nu pot fi aşteptate din partea aceea. La sfârşitul Veacului Iudeu conducătorii religioşi au sugerat poporului în mod semnificativ întrebarea: „A crezut în El vreunul dintre maimarii noştri sau dintre farisei?” (Ioan 7:48), şi acceptând sugestia lor şi supunându-se orbeşte îndrumărilor lor, unora le-au scăpat privilegiile şi n-au intrat în binecuvântările noii dispensaţii. La fel va fi cu o clasă asemănătoare în aceste zile din urmă ale Dispensaţiei Evanghelice: cei care urmează orbeşte îndrumările clerului vor cădea împreună cu el în groapa scepticismului; şi numai cei care umblă credincioşi cu Dumnezeu, împărtăşindu-se din spiritul ((66)) Său şi bazânduse cu smerenie pe toate mărturiile Cuvântului Său preţios, vor fi în stare să discearnă şi să înlăture „pleava” erorii care de mult este amestecată cu adevărul, şi să stea tari în credinţa Evangheliei şi în loialitatea inimii faţă de Dumnezeu, în timp ce masele sunt duse de curentul popular spre necredinţă în diferitele ei forme — Evoluţia, Critica Radicală, Teosofia, Ştiinţa Creştină, Spiritismul, sau spre alte teorii care neagă necesitatea şi meritul marelui sacrificiu de pe Calvar. Dar cei care-şi menţin poziţia cu succes în această „zi rea” (Efes. 6:13), făcând aşa, îşi vor dovedi metalul caracterului lor creştin; căci atât de puternic va fi curentul împotriva lor, încât numai adevărata devotare creştină lui Dumnezeu, zelul, curajul şi tăria vor putea îndura până la sfârşit. Aceste valuri de necredinţă care vin, în mod sigur vor lua cu ele tot ce le stă în cale. Este scris: „O mie să cadă alături de tine şi zece mii la dreapta ta, dar de tine nu se va apropia. … Pentru că zici: «Domnul este locul meu de adăpost» şi faci din Cel-Prea-Înalt locuinţa ta. … Cel ce stă în locuinţa tainică [a consacrării, comuniunii şi părtăşiei] a Celui-Prea-Înalt se va odihni în umbra Celui-Atotputernic. … El te va acoperi cu penele Lui şi vei avea un refugiu sub aripile Lui. Căci scut şi pavăză este adevărul Lui.” Ps. 91.

Creştinii individuali nu se pot sustrage de la responsabilitatea lor personală, punând-o pe păstori şi pe învăţători sau pe concilii şi pe crezuri. După Cuvântul Domnului suntem judecaţi (Ioan 12:48-50; Apoc. 20:12), şi nu după opiniile şi faptele precedente ale semenilor noştri în nici o măsură. De aceea toţi ar trebui să imite pe nobilii bereeni care „cercetau Scripturile în fiecare zi”, ca să vadă dacă lucrurile date lor ca învăţătură erau adevărate (Fapt. 17:11). Datoria noastră ca creştini este să verificăm individual toate lucrurile pe care le acceptăm şi să reţinem ceea ce este bun. „Întrebaţi legea şi ((67)) descoperirea! De nu vă vor vorbi asemenea cuvântului acesta, atunci nu-i lumină în ei.” Fapt. 17:11; 1 Tes. 5:21; Isa. 8:20 (B. B., ediţia 1988 — n. e.).

Acest principiu este bun atât în lucrurile naturale cât şi în cele spirituale. În timp ce diferitele corăbii ale statului plutesc în derivă spre nimicire, cei care văd talazurile în faţă, deşi nu pot schimba cursul evenimentelor în general, pot, într-o măsură cel puţin, folosi ocaziile prezente cu înţelepciune ca să-şi regleze propria conduită în vederea catastrofei inevitabile; ei pot pregăti bărcile de salvare şi colacul de salvare, aşa încât atunci când corăbiile statului vor eşua în marea învolburată a anarhiei, ei să-şi poată ţine capul deasupra valurilor şi să găsească odihnă dincolo de ele. Cu alte cuvinte, politica înţeleaptă, ca să nu mai zicem nimic de principiu, este în aceste zile să procedăm drept, generos şi blând cu semenii noştri din fiecare clasă şi stare a vieţii; căci marea strâmtorare va izvorî din mânia intensă a naţiunilor înfuriate — din nemulţumirea şi indignarea maselor luminate ale poporului împotriva claselor mai norocoase, aristocrate şi conducătoare. Subiectele de nemulţumire sunt actualmente discutate pe larg; şi acum, înainte ca furtuna mâniei să izbucnească, este timpul ca indivizii să-şi facă cunoscute principiile, nu numai prin cuvinte, ci şi prin conduita lor în toate relaţiile cu semenii lor. Acum este timpul pentru a studia şi a aplica principiile regulii de aur; a învăţa să ne iubim aproapele ca pe noi înşine şi să acţionăm în consecinţă. Dacă oamenii ar fi destul de înţelepţi să ia în considerare care anume, în viitorul foarte apropiat, trebuie să fie rezultatul cursului actual al lucrurilor, ei ar face aceasta din diplomaţie, dacă nu din principiu.

Nu este decât raţional să presupunem că în strâmtorarea care vine, chiar în mijlocul celei mai mari confuzii, vor fi discriminări în favoarea celor care s-au arătat drepţi, generoşi şi blânzi, şi mânie extremă împotriva celor care au ((68)) practicat şi au apărat opresiunea. Aşa a fost în mijlocul ororilor Revoluţiei Franceze; şi că iarăşi va fi aşa este sugerat de sfatul Cuvântului lui Dumnezeu care spune: „Căutaţi dreptatea, căutaţi smerenia! Poate că veţi fi ascunşi în ziua mâniei Domnului” (Ţef. 2:3). „Depărteazăte de rău şi fă binele; caută pacea şi urmăreşte-o. Ochii Domnului sunt peste cei drepţi şi urechile Lui iau aminte la strigătele lor. Domnul Îşi întoarce faţa împotriva celor care fac rău, ca să le şteargă amintirea de pe pământ” (Ps. 34:14-16). Aceste cuvinte de înţelepciune şi avertizare sunt pentru lume în general. În privinţa „sfinţilor”, „turma mică”, „biruitorii”, lor le este promis că vor fi socotiţi vrednici să scape de toate acele lucruri care vin peste lume. Luca 21:36.

Relaţia naţiunilor păgâne cu creştinătatea şi cu marea strâmtorare

În timp ce mânia aprinsă a Domnului trebuie să fie vărsată în mod special peste naţiunile creştinătăţii, fiindcă ele au păcătuit împotriva luminii şi privilegiului mare, Scripturile arată clar că naţiunile păgâne n-au fost nici ele fără responsabilitate şi nu vor trece nepedepsite. Multe generaţii şi multe secole, ele şi-au găsit plăcerea în nedreptate. Părinţii lor din veacurile trecute L-au uitat pe Dumnezeu, fiindcă nu le-a plăcut să păstreze în amintire autoritatea Lui dreaptă: le-a plăcut mai degrabă întunericul decât lumina şi au urmat în mod voit nechibzuinţa propriilor închipuiri; iar urmaşii lor au mers statornic pe aceeaşi cale în jos, chiar până în zilele noastre.

În privinţa responsabilităţii acestor naţiuni, apostolul Pavel (Rom. 1:18-32) ne spune clar care este gândul Domnului zicând: „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi a oricărei nedreptăţi a oamenilor, care înăbuşă adevărul în nedreptate. ((69)) Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este descoperit printre ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. Însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi divinitatea Lui se văd lămurit, de la crearea lumii, fiind înţelese de minte, prin lucrurile făcute de El, aşa că [având această lumină a naturii — adică, mărturia naturii în privinţa existenţei, puterii şi bunătăţii lui Dumnezeu, şi a conştiinţei care le indică ce este corect şi ce este greşit] nu se pot dezvinovăţi [în urmarea unei căi rele în viaţă]. Fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu [cel puţin într-o anumită măsură], nu L-au slăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit: ci s-au dedat la gânduri deşarte şi inima lor fără pricepere s-a întunecat [ca rezultat natural al unei astfel de căi]. Zicând că sunt înţelepţi, au înnebunit şi au schimbat slava Dumnezeului nepieritor, într-o icoană care seamănă cu omul supus putrezirii, păsări, animale cu patru picioare şi reptile. De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă poftelor inimii lor, să-şi necinstească trupurile, ei între ei, căci au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi au cinstit şi au slujit creaturii în locul Creatorului, care este binecuvântat în veci. Amin!

De aceea Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi josnice [adică, Dumnezeu n-a încercat sau nu S-a străduit să-i recupereze, ci i-a lăsat singuri să-şi urmeze calea rea aleasă şi să înveţe din experienţă roadele ei amare]. … Fiindcă nau socotit ca bun să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor fără pricepere, ca să facă lucruri neîngăduite, fiind plini de orice fel de nedreptate, de desfrânare, de lăcomie, de răutate; plini de invidie, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de porniri răutăcioase; sunt şoptitori, bârfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, îngâmfaţi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi, fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, fără milă. Şi măcar că ştiu hotărârea dreaptă a lui Dumnezeu, că cei care fac asemenea lucruri sunt vrednici ((70)) de moarte, totuşi ei nu numai că le practică, dar îşi găsesc şi plăcerea în cei care le fac”.

În timp ce naţiunile păgâne, după cum s-a arătat aici, de mult au înăbuşit adevărul cunoscut în veacurile timpurii ale lumii în privinţa lui Dumnezeu şi a dreptăţii, şi au preferat mai degrabă întunericul decât lumina fiindcă faptele lor erau rele, şi din închipuirile lor rele şi deşarte au inventat religii false care le-au justificat căile lor rele, şi în timp ce generaţiile următore au susţinut şi au justificat cursul rău al părinţilor prin subscrierea la doctrinele lor şi prin urmarea în urmele lor, asumându-şi astfel şi acumularea vinei şi condamnării lor, chiar pe acelaşi principiu pe care naţiunile actuale ale creştinătăţii îşi asumă obligaţiile generaţiilor precedente, totuşi naţiunile păgâne n-au fost în totală necunoştinţă de faptul că prin Isus Cristos a venit în lume o mare lumină. Chiar şi înainte de venirea lui Cristos, Dumnezeul minunat al lui Israel a fost cunoscut printre multe naţiuni păgâne, prin procedurile Lui cu acel popor; şi de-a lungul întregului Veac Evanghelic sfinţii lui Dumnezeu au răspândit vestea bună.

Ici şi colo câţiva indivizi au dat atenţie adevărului, dar popoarele l-au nesocotit în general şi au umblat mai departe în întuneric. De aceea, „mânia Domnului este împotriva tuturor popoarelor” (Isa. 34:2). Popoarele păgâne, fără Evanghelie şi fără avantajele ei, sunt acum judecate ca nevrednice de a continua contractul puterii; în timp ce aşazisele naţiuni creştine, cu lumina şi privilegiile Evangheliei de care n-au umblat vrednici, sunt de asemenea, prin standardul ei de adevăr şi dreptate, judecate ca nevrednice de a-şi continua puterea.

Astfel orice gură este închisă şi toată lumea stă vinovată în faţa lui Dumnezeu. Dintre toate popoarele „Nu este nici unul care să aibă pricepere, nu este nici unul care să caute pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar”.

((71))

Dreptatea lui Dumnezeu în pedepsirea acestor popoare este vizibilă; şi în timp ce popoarele păgâne vor primi o răsplătire dreaptă a faptelor lor, să nu fie uitată responsabilitatea mai mare a creştinătăţii; căci, dacă evreii au avut „avantaje mari, oricum” faţă de neamuri, mai ales fiindcă lor le-au fost încredinţate cuvintele lui Dumnezeu (Rom. 3:1, 2), ce vom spune despre naţiunile creştinătăţii, cu avantajele lor încă mai mari, atât ale Legii cât şi ale Evangheliei? Totuşi, astăzi este adevărat în privinţa creştinătăţii, aşa cum a fost atunci în privinţa naţiunii evreieşti, că numele lui Dumnezeu este hulit din cauza lor printre păgâni (Rom. 2:24). Să se observe, de exemplu, impunerea traficului de alcool şi opiu asupra popoarelor păgâne, prin lăcomia după aur a popoarelor creştine.

Un martor demn de încredere, care vorbeşte din cunoştinţă personală, a scris acum câtva timp către The Voice din New York după cum urmează:

„Potrivit propriilor mele observaţii, declaraţiei multor misionari şi a altora, pe Coasta Congo-ului şi pe Coasta de Vest [a Africii], băutura face mai mult rău băştinaşilor decât comerţul cu sclavi de acum sau din trecut. Aceasta ia oamenii şi distruge satele; nu numai că-i ucide cu miile, ci depravează şi ruinează corpul şi sufletul, triburi întregi, şii lasă să devină părinţii unor creaturi degenerate născute în propriul lor chip depravat. … Tuturor muncitorilor li se dă o porţie mare de rom în fiecare zi la amiază şi sunt forţaţi să ia cel puţin două sticle de gin ca plată pentru muncă în fiecare sâmbătă seara; la multe dintre fabrici, când expiră un contract de unul, doi sau trei ani, ei sunt forţaţi să ia un butoiaş de rom sau câteva recipiente sau damigene de gin să ducă acasă cu ei. Comercianţii băştinaşi sunt forţaţi să ia butoiaşe de băutură în schimbul produselor autohtone, chiar şi atunci când protestează şi când, neobţinând nici o reparare, varsă băutura în râu; comercianţii zicând: «Negroteii trebuie să ia rom, noi nu putem face destui bani ((72)) ca să mulţumim firma de acasă prin vânzarea de sare sau de haine». Oraşele vuiesc ca iadurile în fiecare duminică din cauza băuturii. Sunt sate unde fiecare bărbat, femeie şi copil este beat turtă, şi astfel serviciile religioase avute mai înainte sunt desfiinţate. Căpeteniile le spun cu tristeţe misionarilor: «De ce voi oamenii lui Dumnezeu n-aţi venit înainte să fi venit băutura? Băutura le-a mâncat capetele oamenilor mei şi le-a împietrit inimile: ei nu pot înţelege, nu le pasă de nimic ce este bun».”

Se spune chiar că unii dintre păgâni ţin Biblia creştină în faţa lor şi zic: „Practicile voastre nu corespund cu învăţăturile din Cartea voastră sfântă”. Se spune că un brahman i-a scris unui misionar: „Vă descoperim. Nu sunteţi atât de buni ca şi Cartea voastră. De-ar fi oamenii voştri atât de buni ca şi Cartea voastră, aţi cuceri India în cinci ani.” Vezi Ezec. 22:4.

Într-adevăr, dacă oamenii din Ninive şi împărăteasa de la miazăzi se vor scula la judecată împotriva generaţiei din Israel căreia Domnul nostru i S-a adresat direct (Mat. 12:41, 42), atunci Israel şi fiecare generaţie anterioară şi popoarele păgâne se vor ridica împotriva acestei generaţii a creştinătăţii; căci unde s-a dat mult se va cere mult. Luca 12:48.

Dar lăsând la o parte aspectul retributiv din punct de vedere moral, prin însăşi natura cazului, popoarele păgâne trebuie să sufere în căderea creştinătăţii, a Babilonului. Prin influenţele Cuvântului lui Dumnezeu, direct şi indirect, popoarele creştine au făcut mare înaintare în civilizaţie şi în prosperitate materială pe toate liniile, aşa încât în bogăţie, confort, dezvoltare intelectuală, educaţie, guvern civil, ştiinţă, artă, manufactură, comerţ şi fiecare ramură a industriei umane, ele sunt cu mult înaintea popoarelor păgâne care n-au fost atât de favorizate cu influenţele civilizatoare ale cuvintelor lui Dumnezeu, dar care, dimpotrivă, au avut un declin constant, aşa încât astăzi expun vederii numai ruinele fostei lor prosperităţi. Comparaţi de exemplu Grecia de astăzi cu Grecia antică, ((73)) care a fost odată locaşul învăţăturii şi afluenţei. Remarcaţi de asemenea ruinele actuale ale gloriei Egiptului antic, odată poporul de frunte al întregului pământ.

Drept urmare a declinului popoarelor păgâne şi a civilizaţiei şi prosperităţii popoarelor creştine, cele dintâi sunt mai mult sau mai puţin îndatorate celor din urmă pentru multe avantaje primite — pentru foloasele comerţului, ale comunicaţiei internaţionale şi ale unei lărgiri consecutive a ideilor etc. Apoi, de asemenea, mersul progresului în anii recenţi a legat toate popoarele în diferite interese comune, care, dacă sunt grav tulburate într-unul sau în mai multe popoare, repede le vor afecta pe toate. Ca atare, când Babilonul, creştinătatea, va cădea brusc, efectul va fi foarte serios asupra tuturor popoarelor mai mult sau mai puţin dependente, care, în limbajul simbolic al Apocalipsei, sunt de aceea reprezentate ca jelind mult căderea acelei cetăţi mari, Babilonul. Apoc. 18:9-19.

Dar nu numai prin căderea Babilonului vor suferi popoarele păgâne; căci valurile umflate ale agitaţiei sociale şi politice se vor răspândi repede şi le vor cuprinde şi le vor înghiţi pe toate; şi astfel tot pământul va fi măturat cu măturoiul distrugerii şi aroganţa omului va fi doborâtă, căci este scris: „«Răzbunarea este a Mea, Eu voi răsplăti», zice Domnul” (Rom. 12:19; Deut. 32:35). Şi judecata Domnului peste lumea creştină şi păgână va fi pe cele mai stricte linii ale echităţii.

((74))

Furtuna ce vine

„O, tristă mi-e inima pentru furtuna ce vine
Ca vulturii în stol din larg năpustind;
Adăpost caută pescăruşii iar brazii suspină
Şi toate dau semne pentru furtuna ce vine.

O vrajă fost-a şoptită din peşteră sau din ocean,
Păstorii adormit-au, sentinelele-s mute,
Răzleţitu-s-au turmele pe câmpuri şi munţi,
Şi nimeni nu crede că Învăţătoru-i aici.

Este aici, dar la postul de strajă pe cine găseşte?
Pe pământ, unde se află credinţa când El a venit?
Bogaţii mai tare în lux orice simţ îşi afundă,
Săracii cu greu de astăzi pe mâine o duc.

Bărbate, femeie, lasă plăcerea măruntă şi gluma!
Ascultă despre necazul ce vine, când spun.

* * *

La fel i-aş putea cere gheţarului să se oprească din cale
Sau valurilor-nalte ce se năpustesc din mare!”

Cum putem obtine profit din cultura Pamanteasca , (dar si Cereasca) prin  tehnica moderna de cultura a tomatelor în solarii ….FITOTOXICITATEA si… 


 Principalele masuri luate  pentru obținerea în condiții de rentabilitate a tomatelor în primul ciclu de producție sunt:

Obținerea răsadurilor – este necesar un spațiu special amenajat pentru crearea condițiilor optime de dezvoltare a plăntuțelor (în condițiile în care afară sunt temperaturi negative extreme): temperatură, lumină, aerisire, irigare;
Tipul constructiv al solarului (lățime, înălțime, volum mare de aer, prezența foliilor profesionale de acoperire, etc);

Pentru obținerea unor recolte înalt productive, de bună calitate și cât mai timpurii este esențială calitatea răsadului la plantare.

Un răsad de tomate de bună calitate necesar pentru ciclul I de producție trebuie să îndeplinească următorii parametri de calitate:

1.Să aibă vârsta cuprinsa între 55 – 70 zile;
2.Să se vadă bine primul buchet floral dar în nici un caz să fie înflorit;
3.Să aibă înălțimea cuprinsă între 20 – 30 cm;
4.Să fie erecte la plantare (să nu se aplece după plantare datorită fragilității tulpinii);
5.Să fie libere de virusuri, boli și dăunători (este necesară efectuarea de tratamente fitosanitare pe timpul vegetației răsadurilor);
6.Să nu prezinte carențe de macro sau microelemente (este necesară efectuarea de fertilizări radiculare și foliare pe tot parcursul dezvoltării răsadurilor);
7.Să nu fie etiolate;
8.Să fie viguroase și sa prezinte un sistem radicular bine dezvoltat care sa ocupe întreg volumul de substrat;
9.Să nu prezinte deteriorări mecanice în urma manipulării sau orice astfel de stricăciuni;
10.Să fie turgescente (sa nu fie ofilite);
11.Să fie călite;
Rasaduri de tomate
Producerea răsadurilor implică 2 etape tehnologice:

1. Semănatul care poate sa se facă în 2 moduri:
a) Pe pat germinativ; Atenție! Nu ne referim la patul germinativ cald pe gunoi de grajd – aceasta metoda nu este sub nici o forma recomandata pentru obținerea unui răsadprofesional, uniform calitativ, iar pierderile economice în cazul în care se utilizează semințe hibrid profesionale sunt foarte mari!
Rasaduri de tomate produse pe pat germinativ

  1. b) În tăvițe alveolare;


Tavite alveolare pregatite pentru semanare directa
Repicatul plăntuțelor din patul germinativ sau celulele alveolare se face în ghivece de plastic;

Semănatul
Semănarea tomatelor pentru ciclul I extratimpuriu și timpuriu are loc intre 2-20 ianuarie. În unele regiuni (în bazinul legumicol Matca) semănatul are loc chiar și mai devreme (25-31 decembrie) dar respectivii fermieri dispun de încălzirea solariilor/serelor după plantare și de asemenea tipul constructiv al solariilor dublat de utilizarea celor mai moderne folii profesionale de acoperire a lor le permite plantarea foarte devreme, sfârșitul lunii februarie – începutul lunii martie cu un risc minim de înghețare a tomatelor.

Semănatul se face pe pat germinativ sau în tăvițe alveolare. În ambele cazuri substratul de semănat este reprezentat de turba special tratata pentru optimizarea EC-ului și pH-ului și cu adaos de fertilizatori. Condițiile pentru ca un substrat profesional pe baza de turba sa fie utilizat în producerea răsadurilor în prima fază (semănat-repicat) sunt următoarele:
1. pH-ul = 5,5 – 6,5Verificați întotdeauna ca pe ambalajul substratului sa fie menționat pH-ul și sa fie cuprins intre aceste valori! Turba sau substratul cu valori ale pH-ului sub 5 nu este pentru semănat!
2. EC-ul sa nu fie mai mare de: 1 dS/m, de preferat 0,6-0,8 dS/m;
3. Sa aibă adaos de fertilizatori NPK și microelemente; aceste adaosuri sunt necesare hrănirii plăntuțelor în primele 2 săptămâni;
4. Granulația sa fie cuprinsa intre 0 – 10 mm, recomandata fiind cea intre 0-5mm!
5. Turba sa fie blondă, pentru semănat fiind recomandat un amestec de turbă blondă și turbă neagră;
6. Să conțină aditivi de umectare; Acești aditivi nu sunt obligatorii însă trebuie o mai mare grijă la irigarea constantă a substratului!

Recomandarea noastră este ca cel puțin semănatul să fie făcut doar în substrat profesional pentru semănat (cu specificațiile tehnice de mai sus) fără alte adaosuri. Dacă totuși se utilizează și pământ împreună cu turbă, pământul trebuie sa fie de pădure și în nici un caz din exploatații agricole (din sera sau gradina proprie sau din câmp).
Utilizarea doar a substratului profesional pe bază de turbă pentru semănat are o serie de avantaje comparativ cu utilizarea altor substraturi sau amestecuri:

 

Avantaje utilizare substrat profesional de turba
Substrat profesional Pământ sau alte amestecuri
Liber de semințe de iarbă sau insecte Plin de semințe și pot fi prezente și insecte
Liber de boli din complexul “căderea plăntuțelor” Risc crescut de cădere a plăntuțelor
pH și EC optime pentru germinare și dezvoltare a răsadurilor pH și EC variază în funcție de sursa utilizata
Adaos perfect optimizat de minerale pentru prima parte de dezvoltare arăsadurilor Conținut necunoscut de minerale
Obținerea de răsaduri uniforme Neuniformitate a răsăririi
Dezvoltare radiculara bogata Dezvoltare radiculara deficitara

De asemenea mai merită menționat și faptul că la operația tehnologică de repicare din patul germinativ pe bază de turbă, rădăcinile plăntuțelor nu suferă răni majore datorită granulației foarte mici a turbei și ușurinței desprinderii pe când în cazul în care este utilizat pământul ruperea ramificațiilor radiculare tinere sunt practic inevitabile creând astfel largi porți de intrare pentru boli vasculare după repicare și un stres în plus pentru plăntuțele tinere și fragile.

Parametrii și condițiile necesare unei germinări optime a semințelor de tomate sunt următorii:
Temperatura optimă de germinare este cuprinsă intre: 22-26oC. Temperatura de germinare nu trebuie să fie mai mică de 15oC.
Umiditatea de 100%
Lipsa completă a luminii în primele zile până la răsărire (acoperire cu ziare sau carton din hârtie).
În cazul în care se utilizează substratul profesional pentru semănat operațiile tehnologice sunt următoarele:
Se udă cu apă turba până la umectarea completă;
Se trasează rândurile printr-o ușoara apăsare a substratului;

Randuri trasate in substrat de turba pentru semanre

Se pun semințele una câte una pe rând;
Semanare pe pat germinativ in substrat de turba
Se acoperă cu un strat fin de substrat de maxim 0,5 cm (nu mai mult deoarece semințele de tomate au mică putere germinativă, o greutate prea mare sau un strat prea mare deasupra întârziind foarte mult răsărirea);
Nu se mai udă ulterior – datorită granulației mici a turbei adăugarea ulterioară de apă conduce ori la descoperirea semințelor ori la îngroparea mai adâncă a lor. Și într-un caz și în celalalt răsărirea nu va fi uniformă;
Se acoperă cu ziare sau cartoane de hârtie patul germinativ peste care se poate pune o folie cu rol de reținere cât mai mult timp a umidității de 100% necesare germinării și răsării optime a tomatelor; Atenție!!! Aceasta metodă cu folie pentru acoperirea patului germinativ se aplică numai pentru semănarea tomatelor în timpul iernii când intensitatea soarelui este mică și nu crează probleme tomatelor; în timpul primăverii și mai ales în timpul verii nu se utilizează sub nici o forma acoperirea cu folie a semințelor deoarece conduce la sufocarea și distrugerea plăntuțelor.
Se asigură o temperatură constantă zi/noapte cuprinsă între 22-26oC dar nu mai mică de 15oC ; temperaturile mai mici cuprinse între 15-18oC nu afectează iremediabil tomatele doar întârzie foarte mult germinarea și răsărirea (cu până la 2 săptămâni).
Dacă temperaturile sunt optime după 3-6 zile încep să apară primele plăntuțe, iar după ce fenomenul de răsărire are loc în masa se înlătură materialele de acoperire pentru a preveni alungirea răsadurilor răsărite, chiar dacă răsărirea nu este de 100%.

Toate etapele tehnologice de mai sus se respecta și în cazul semănării în tăvițe alveolare cu mențiunea că semănarea în ele se face cu câte o singură sămânța în fiecare celulă alveolară.
Pregatire si semanat in tavi alveolare

AVANTAJELE alveolelor

1. Pot fi lăsate 7-10 zile mai mult până la repicare (în funcție de numărul de celule/alveolă pot fi lăsate chiar mai mult) datorită distanțelor între plante mult mai mari decât în patul germinativ (avantajul care derivă de aici este economia de căldură care se face prin prelungirea timpului petrecut de răsadurile nerepicate în același spațiu mai mic decât spațiul ocupat de răsadurile repicate) ;
2. Rănirea rădăcinilor tinere la operația de repicare este diminuată la minim față de cazul în care plăntuțele sunt luate din patul germinativ unde firele radiculare ale unei plăntuțe s-au întrepătruns cu cele ale vecinelor;
3. Răsadul este mai viguros datorită densității mici intre plante;
4. Uniformitatea răsadurilor este foarte bună;
Rasaduri produse in tavi alveolare

Această metodă de semănare în tăvițe alveolare are și un dezavantaj, acela că operațiunea de repicare în ghivece va fi un pic mai dificilă, practic va dura mai mult.

După răsărirea completă a plăntuțelor este necesară schimbarea temperaturii constante zi/noapte cu alternanța temperaturii zi/noapte astfel este nevoie ca în timpul zilei temperaturile să fie cuprinse între 22-26oC, iar noaptea între 16-20oC. Această alternanță este necesară pentru dezvoltarea optimă a răsadurilor. O temperatură constantă zi/noapte sau o temperatură mai mare în timpul nopții decât în timpul zilei va duce la o creștere accelerată a tulpinii (tulpină subțire) în dauna masei vegetale reprezentate de frunzulițe, tulpină groasă șivolum radicular. De asemenea se urmărește umiditatea substratului care se va iriga constant pe toată perioada până la repicare. O dată cu irigarea se pot efectua și fertilizări și tratamente fitosanitare obligatoriu dacă semănatul a fost efectuat în pământ sau amestec cu pământ. Fertilizări se fac în aceasta perioadă cu îngrășăminte minerale cu raport echilibrat NPK, adaos de magneziu și microelemente. Dozele de îngrășăminte sunt foarte mici de 10-20 gr/10 litri de apă (0,1 – 0,2%), în practică se utilizează 1 lingură de îngrășământ NPK   la o găleată de apă. De asemenea pentru o dezvoltare armonioasă a sistemului radicular și rezistența mărită la stresuri a micilor răsaduri se poate utiliza prin udare sau stropire  în doze de 10 ml/10 litri apă. Tratamentele fitosanitare în această perioadă includ un fungicid contra complexului căderii plăntuțelor (pentru evitarea riscului de fitotoxicitate se recomandă Previcur în doză 0,15% – la această doză nu arde vârful sau frunzulițele tinere), un insecticid contra insectelor ce apar imediat se se încălzește spațiul unde se seamănă. Recomandarea noastră ca insecticid pentru prima fază de dezvoltare a răsadurilor este Actara în doză de 0,02% – avantajele utilizării acestui insecticid țin de sistemicitatea totală a sa și foarte important este faptul că planta îl poate lua prin sistemul radicular fiind ușor transportat în vârfurile de creștere protejând plantele eficient și din interior exact în locurile unde sunt cele mai sensibile și unde sunt cel mai adesea atacate de insecte, de asemenea ajuns în vârfurile de creștere Actara induce și un efect de biostimulare a meristemelor de creștere, un avantaj în plus la utilizarea sa în primele faze de dezvoltare. Dacă există riscul apariției de acarieni se recomandă utilizarea unui acaricid de genul Vertimec sau Milbeknock. Unul sau două tratamente fitosanitare preventive până la repicare sunt de ajuns în cazul în care nu se observă apariția simptomelor de boală sau apariția insectelor în răsadniță.
De menționat și de reținut este faptul că dacă producerea răsadurilor se face într-un spațiu utilizat anterior pentru culturile de legume este imperios necesară dezinfecția prealabila a solului și a structurii în primul rând pentru insecte și acarieni! Dezinfecția se poate face cu câteva zile înainte de semănat odată cu încălzirea răsadniței cu un insecticid-acaricid (Talstar de exemplu) prin stropirea solului și a structurii de lemn cu o doza de 2-5 ori mai mare (nu are ce să afecteze), se închide spațiul pentru o seara și/sau o zi apoi se aerisește. Nu uitați să respectați normele și măsurile de securitate (verificați și citiți eticheta înainte de utilizare) atunci când aplicați produse toxice!

Repicarea
Perioada cuprinsă între semănat și repicat este de 20-30 zile în funcție de temperatura din răsadniță și substratul utilizat. Practic răsadul este gata de repicat din momentul în care poate fi manevrat fără riscul de a fi rupt sau deteriorat în cursul operațiilor de repicare (chiar dacă nu sunt împlinite cele 20 zile meționate mai sus). De asemenea este bine să aibă 2 frunze adevărate bine dezvoltate și un sistem radicular bine dezvoltat. Întârzierea repicatului conduce inevitabil la alungirea necorespunzătoare a tulpinii și cu efecte negative grave pe termen lung pentru plante.
Repicarea tomatelor se face obligatoriu în ghivece de plastic mate, închise la culoare, prin care nu pătrunde lumina la rădăcină. De reținut că rădăcinile care vin în contact cu lumina își reduc până la pierderea funcțiile specifice de absorbție a apei și elementelor nutritive! De asemenea trebuie reținut faptul că, indiferent de plantele repicate, un volum mai mare de substrat este întotdeauna de preferat în locul unui volum mai mic.
Rasaduri crescute în tăvi de 45 celule (st) si in tavi de 28 celule (dr)

Diferențe de dezvoltare a rasadului în volume diferite de substrat
Pentru obținerea răsadurilor de tomate pentru ciclul I sunt recomandate ghivecele rotunde cu diametrul de 9 cm sau 10 cm cu înălțime cât mai mare. De asemenea mai pot fi utilizate și tăvile alveolare de 28 celule/tăvița, dar trebuie avută mare grijă să nu se întârzie perioada de plantare deoarece plantele vor crește exploziv în înălțime într-un timp foarte scurt.
Substratul utilizat pentru repicare poate fi un amestec de pământ de pădure cu turbă, chiar cea utilizată la semănat poate fi utilizată. Dacă nu se utilizează turbă pentru îmbunătățirea texturii substratului și se utilizează mraniță de exemplu (metodă utilizată cu succes pe scară largă în marile bazine legumicole) trebuie avută grijă ca aceasta să fie foarte bine descompusă, cu o textură foarte fină, să fie de bovine sau ovine (în nici într-un caz de păsări!!!) și să nu se adauge în cantități exagerate (un raport de 1/4 sau 1/5 nu are efecte negative asupra dezvoltării răsadurilor). Utilizarea gunoiului de grajd care nu este bine descompus ca amestec pentru substratul de răsad conduce la arderea rădăcinilor, la degajarea de amoniac ce îngălbenesc micile plăntuțe și le opresc din creștere. Dacă gunoiul este insuficient descompus există riscul ca imediat după repicare să pice toate răsadurile datorită degajării unei cantități mari de amoniac (degajare indusă de umezirea gunoiului și temperaturile mari) într-un timp foarte scurt. Din aceste motive, pentru evitarea riscurilor cauzate de sursele de gunoi de grajd sau de starea de descompunere se poate utiliza cu succes amestecul de pământ de pădure cu substrat pentru răsaduri.
Imediat după repicare se menține o zi sau două o temperatură constantă zi/noapte de 22-24oC pentru reducerea stresului de repicare și reluarea cât mai rapidă a dezvoltării răsadurilor. După aceste 2 zile se revine la alternanța zi/noapte a temperaturilor. Diferența temperaturilor dintre zi și noapte trebuie să fie de 5-7oC, cu mențiunea că nu trebuie ca temperaturile înregistrate noaptea sau ziua să scadă sub 5oC, iar o temperatura mai mare noaptea decât ziua va induce alungirea tulpinilor în dauna dezvoltării vegetative normale.
Pe tot parcursul dezvoltării răsadurilor se va urmări ca plantele să fie constant udate, fertilizate și tratate contra dăunătorilor. Ca și în cazul semănatului și spațiul utilizat pentru repicarearăsadurilor trebuie dezinfectat în același mod. Dezinfecția prealabilă a spațiului reduce foarte mult riscurile apariției unui atac de insecte asupra răsadurilor. Prezența în răsadniță a insectelor (Thrips, musculița albă, musculița neagră), chiar și într-un număr extrem de redus poate provoca pagube uriașe deoarece aceste insecte distrug prin hrănire în special vârful de creștere (partea cea mai moale, suculenta și sensibila a plăntuțelor în această faza de dezvoltare) a numeroase răsaduri (răsadurile au o densitate mult mai mare decât plantele de cultură). Cum Thripsul își începe activitatea de hrănire la o temperatura de 8oC, indiferent de anotimp, probabilitatea apariției lui în astfel de spații este aproape certă. Din acest motiv recomandăm ca de la prima sau cel târziu la a doua irigare să se utilizeze Actara pentru protecția răsadurilor contra unor astfel de insecte. De asemenea 1-2 tratamente cu Previcur contra căderii plăntuțelor sunt recomandate în această perioadă (10-14 zile de pauză între tratamente). Ca și alternativă la Previcur poate fi utilizat și Topsin sau Folpan contra căderii plăntuțelor dar cu mare atenție să nu se atingă vârfurile sensibile ale răsadurilor deoarece există riscul major ca acestea să fie distruse în urma tratamentului dacă nu este corespunzător efectuat. Dacă există pericolul apariției acarienilor se recomandă și 1-2 tratamente cu acaricide cum ar fi Vertimec sau Milbeknock.
Aplicarea îngrășămintelor în această perioadă se face constant la fiecare irigare. Ca și fertilizatori se utilizează îngrășăminte minerale NPK echilibrate în aceleași concentrații ca larăsaduri (10-20 g / 10 litri apă). De asemenea pentru o dezvoltare radiculară foarte bună se pot utiliza agronutrienții (îngrășăminte tehnice de ultimă generație)   Utilizarea acestor agronutrienți induce dezvoltarea armonioasă a sistemului radicular, îngroșarea tulpinii, dezvoltarea viguroasă a sistemului vegetativ, scurtarea distanțelor internodale și de asemenea induce o rezistență mărită față de stresuri (frig, secetă, atac de boală, salinitate, etc).
Referitor la condițiile de temperatură din această perioadă, în cazul în care se înregistrează peste 35-40oC se impune aerisirea ușoară a spațiului în care se află răsadurile.
De asemenea, în cazul în care ghivecele au fost așezate la repicare lipite unele de altele se impune din când în când rărirea lor pentru a evita alungirea în înălțime a răsadurilor. Momentul răririi este atunci când încep să se atingă vârfurile frunzelor adiacente între ele. În bazinul legumicol Matca (dar și în alte zone unde condițiile permit acest lucru) există operația tehnologică de rărire a tomatelor, cu circa 2-3 săptămâni înainte de plantare, de pe paturi jos, direct pe pământ.
Rasaduri rărite pe pamânt

Această metodă conferă fermierilor câteva avantaje certe: o rărire foarte bună a răsadurilor (frunzele vecine nu se mai ating unele de altele și astfel fiecare plantă beneficiază de o expunere și o cantitate maximă de lumină, grăbind dezvoltarea rapidă), o călire optimă a plantelor înainte de plantare (plantele sunt așezate direct pe sol, luând contact cu noile condițiile de mediu) și în plus se poate lucra mai bine. Desigur această metodă presupune și o atenție sporită față de menținerea temperaturilor optime (sau cel puțin minime de 5oC) pentru dezvoltarea tomatelor, din acest motiv această metodă se realizează acolo unde sunt condițiile necesare: sistem de încălzire și folii profesionale de acoperire. Perioada în care ghivecele cu tomate stau pe pământ este de circa 2-3 săptămâni, până se întrunesc condițiile de plantare în pământ. În cazul în care se utilizează această metodă de rărire direct pe pământ, iar ghivecele utilizate nu au fund, rădăcinile răsadurilor vor crește adânc în sol (cu cât perioada este mai lungă cu atât și creșterea lor va fi mai mare) astfel încât la plantare majoritatea acestor fascicule radiculare vor fi complet rupe conducând la un stres enorm pentru plante, iar rănile devin porți de intrare pentru toate bolile de sol, inclusiv nematozi sau viermi sârmă. Această rănire a rădăcinilor la transplantare este principala cauză a îmbolnăvirii plantelor de boli vasculare și infestare cu nematozi și viermi sârmă.
În cazul în care răsadurile cresc în înălțime și nu pot fi plantate există câteva metode de încetinire a creșterii tulpinii: privarea de apă până la limita de ofilire, privarea de căldura (dar numai puțin de 5oC) sau utilizarea retardanților de creștere.

Transplantarea 
Înainte cu câteva zile de operația tehnologică de transplantare sunt necesare următoarele operatii tehnologice:
1. se accentuează călirea răsadurilor prin oprirea căldurii și aerisirea cât mai tare a spațiului răsadniței;
2. se stropesc foliar cu un fungicid și insecticid (de preferat amândouă cu cel puțin o componentă sistemică); prin aplicarea în răsadniță se economisește timp, pesticid și apă, iar plantele vor fi protejate în momentul plantării de eventuale îmbolnăviri foliare.
3. se pregătește solul pentru transplantare – se afânează cu motosapa, se fac găurile pentru plantare,
4. se instalează sistemul de irigare prin picurare;

5. înainte de plantarea oricărei culturi de legume în sere și solarii este bine să se facă o dezinfectare a solului. Cea mai buna metoda este dezinfectarea cu circa o lună înainte de plantare cu Basamid. Dacă nu se poate face dezinfecția cu Basamid, iar în cultura anterioară s-au semnalat nematozi se recomandă cu câteva zile înainte de plantare aplicarea la sol a unor produse nematocide.
6. dacă se utilizează mulcirea, folia transparentă de mulcire se instalează tot înainte de plantare;
7. este recomandat ca înainte de plantare să se aplice un insecticid contra coropișnițelor, care altfel ar cauza pierderi masive imediat după plantare.

Densitatea de plantare folosită pentru cultura de tomate în primul ciclu este cuprinsă între 40000-45000 plante/hectar. Se poate ajunge la această densitate în primul ciclu deoarece plantele nu au putere vegetativă puternică în timpul primăverii, tomatele sunt lăsate 3-6 etaje după care le sunt rupte vârfurile, astfel că densitatea foarte mare nu crează un stres limitativ puternic plantelor.
Ca și mod de plantare se pot utiliza 2 variante: distante egale între rânduri și distanțe alternate între rânduri (două apropiate urmate de 2 mai depărtate). Cea mai utilizată metodă în ciclul I este cea cu distanțe alternante între rânduri, de exemplu distanța între rândurile apropiate de 60 cm, iar distanța între rândurile îndepărtate de 90 cm. Pe rând distanța între plante trebuie să fie de 30-35 cm, astfel se realizează o densitate de 40-45000 de plante/ha.
Distanta alternantă între rânduri (2 apropiate și 2 îndepărtate)

 

Irigarea și fertilizarea
Întotdeauna înainte de înființarea culturilor de legume se recomanda efectuarea analizelor de sol pentru relevarea rezervelor de elemente minerale și organice din sol pe de o parte și pe de altă parte pentru întocmirea riguroasă și eficientă a unui program de fertilizare adecvat.
La întocmirea unui program de fertilizare eficient și optim pentru a obține maximul productiv și calitativ al unui  soi/hybrid se  ia în calcul următorii parametri:
a) analizele de sol ce relevă nivelele de aprovizionare cu macroelemente ( N, P, K în principal) mezoelemente (Ca și Mg) și microelemente (Fe, B, Cu, Zn, Mn, Mo) dacă este cazul; de asemenea 2 parametri critici luați în calcul sunt pH-ul (reacția acida sau bazică a solului) și EC (electroconductivitatea sau concentrația în săruri a solului);
b) alt parametru luat în calcul este tipul culturii înființate, cunoscut fiind faptul ca diferite tipuri de legume (tomate, castraveți, ardei, vinete, etc) au cerințe diferite din punct de vedere al nivelului de macro și microelemente;
c) sezonul de plantare – datorită faptului că în timpul anotimpurilor reci deși pot exista în sol nivele optime de aprovizionare cu elemente nutritive acestea nu sunt disponibile plantelor datorita proprietăților acestora când solul este rece (de exemplu fosforul este un astfel de element care deși este prezent în sol nivelul de disponibilitate pentru rădăcinile plantelor scade spre zero începând cu temperaturi ale solului de 10-12oC); în schimb vara nu doar că toate elementele sunt disponibile plantelor dar datorită mineralizării puternice a materiei organice nivelul de Azot disponibil crește considerabil;
d) ciclul de cultură (scurt, mediu, lung) influențează semnificativ cantitățile necesare programului de fertilizare – este evident că un ciclu de cultură de 3 etaje la tomate nu va avea același consum față de un ciclu de 6 etaje;

Deși mai sunt și alți parametri luați în considerare, dar mai puțin relevanți, având parametrii de mai sus se introduc într-o aplicație software de ultimă generație care va genera un program de fertilizare strict specific solarului din care a fost prelevată proba și pentru cultura care va fi înființată. Rezultatele obținute urmând o astfel de procedură pot fi și cu 40% mai mari față de aplicarea îngrășămintelor „după ureche”.

În cazul în care nu sunt efectuate analize de sol pot fi aplicate îngrășămintele după un plan general care ține cont foarte mult de particularitățile fiziologice ale culturii înființate (necesar de macro și microelemente, fenofazele de dezvoltare proprii speciei de legume înființate). Se mai ia în calcul și un nivel peste mediu de săruri din sol pentru a preveni un eventual stres de salinitate și se suplimentează fosforul, calciul și potasiul. Astfel ca și fertilizare de bază se administrează (de preferat toamna înainte de arat sau săpat) gunoi de grajd descompus de origine bovină sau ovină în doze de 60-80 tone/ha. De asemenea tot la fertilizarea de baza se adaugă ,dupa caz,amendamente; în cazul în care solul are reacție puternic acidă se crește doza, iar dacă pH-ul este peste 7 nu se mai recomandă aplicarea sa. Doza la hectar de dolomită este de circa 3 tone/ha odata la 3 ani sau 1 tona/ha anual. Un alt amendament foarte necesar este superfosfatul (în caz ca este superfosfat simplu 20% se aplică până 500 kg/ha). O parte din elementele nutritive necesare culturii de tomate sunt asigurate de fertilizarea de baza, o alta parte de rezervele solului, iar restul necesar dezvoltării optime a plantelor se aplica în timpul culturii numindu-se fertilizare fazială.

Aplicarea îngrășămintelor în fertilizarea fazială se face prin 2 metode:
1. Aplicare radiculară, la sol împreună cu apa de irigare, procedeu denumit fertiirigare;
2. Aplicare prin stropire, singure sau împreună cu anumite pesticide (atenție la compatibilități) – procedeu denumit fertilizare foliară;

Administrarea îngrășămintelor în timpul dezvoltării plantelor trebuie să țină cont de următoarele aspecte:
a) fazele fenologice de dezvoltare: plantare-înflorire, înflorire etapa I – înflorire etapa III, dezvoltare vegetativa intensă, recoltare, etc;
b) intensificarea unor procese naturale ale plantei în condițiile în care parametrii de mediu nu sunt propici dezvoltării optime a tomatelor: dezvoltare radiculară puternică, inducerea înfloririi, mărirea fructelor, etc;
c) revenirea rapida a plantelor în urma unor stresuri suferite: transplantare, salinitate, frig, secetă, căldură, umiditate excesivă, atac de boli, etc.

Luând în considerare toate aspectele prezentate mai sus SC MARCOSER SRL oferă consultanță agricolă profesională privind managementul administrării fertilizatorilor la culturile dumneavoastră de legume.

Irigarea, alături de pregătirea corespunzătoare a solului înainte de plantare, reprezintă unul din cei mai importați factori ce conduc la succesul unei culturi de legume. Mai jos sunt prezentate câteva principii de bază în ceea ce privește irigarea culturilor de legume în sere și solarii:
1. cea mai recomandată metodă de irigare pentru tomate în sere și solarii este irigarea prin picurare; 
2. pentru culturile de tomate instalația de irigare prin picurare utilizată trebuie să îndeplinească următoarele condiții;
     a) să asigure un debit de 1,6 – 2,5 L/h/picurător la o presiune a apei de 0,5 – 1 atm
     b) să aibă distanța între picurători de 20 – 30 cm (Rețineți că nu este o condiție ca picurătorul sa fie la baza tulpinii tomatelor, dar linia de picurare trebuie să fie cât mai aproape de plante);
3. irigarea trebuie să se facă întotdeauna cât mai dimineață posibil (recomandat este cu 1-2 ore înainte de răsăritul soarelui);
4. irigarea trebuie făcută cât mai des și constant posibil, frecvența cea mai recomandată fiind în fiecare zi cu o cantitate de apă coroborată cu condițiile de mediu: mai puțină în zilele reci și mai multă în zilele călduroase;
5. la fiecare irigare se adaugă și fertilizatori, respectându-se principiul „cât mai des în porțiuni cât mai mici” (fertilizare cu lingurița); astfel doza recomandată săptămânal se va aplica zilnic în porțiuni egale cu numărul aplicărilor efectuate – de exemplu dacă avem de aplicat 1 kg dintr-un anumit îngrășământ pe săptămână și în acea săptămână se vor face 5 irigări, la fiecare irigare se vor aplica și 1 : 5 = 0,2 kg îngrășământ / irigare. Astfel planta va utiliza tot îngrășământul și nu va mai suferi de pe urma șocului salin datorat aplicării unei cantități mari de îngrășământ.

 

Tratamentele fitosanitare
Ca și în cazul celorlalte verigi tehnologice și în cazul combaterii dăunătorilor sunt anumite principii generale care trebuie respectate indiferent de culturile protejate sau de produsele comerciale folosite. Planurile de combatere a dăunătorilor elaborate de SC MARCOSER SRL au ca bază principiul că prevenirea apariției bolilor este mai puțin costisitoare decât combaterea lor,. În continuare vă prezentăm câteva linii generale de îndrumare în utilizarea pesticidelor în combaterea dăunătorilor:
1. citiți eticheta și respectați întotdeauna recomandările și măsurile de securitate ale utilizării produselor de protecție a plantelor;
2. în prima parte de dezvoltare a plantelor (după transplantare) se utilizează fungicide cu cel puțin 2 componente: una de contact și una sistemică. Raționamentul utilizării unor astfel de compuși în perioada menționată este dat de faptul că plantele au un ritm accelerat de dezvoltare vegetativa (creștere rapidă) astfel că în cazul în care se utilizează doar fungicide de contact, puterea de protecție a acestora devine 0 pe țesuturile și organele noi formate, țesuturi și organe care pot fi protejate adecvat de o componentă sistemică. Mai târziu când aparatul foliar este pe deplin dezvoltat, vârfurile sunt rupte în cazul tomatelor cu ciclu scurt, se pot utiliza cu rezultate foarte bune fungicidele de contact;
3. și în cazul insecticidelor și acaricidelor trebuie alese după același principiu ca în cazul aplicării fungicidelor: sistemic în prima parte de dezvoltare și sistemice/contact în parte a doua;
4. întotdeauna alternați produsele fitosanitare; încercați să nu utilizați de 2 sau mai multe ori consecutiv aceeași substanță activă; la fiecare aplicare alternați cu substanțe cu moduri de acțiune diferite pentru a nu crea și crește rezistență la pesticide a dăunătorilor. Un produs de protecție a plantelor se poate utiliza de câte ori este recomandat de producător pe parcursul unei culturi cu condiția ca între două utilizări succesive ale aceluiași produs să se utilizeze și alt produs cu alt mod de acțiune;
5. tratamentele fitosanitare efectuate pentru prevenire și combatere se fac la un interval de 7-10 zile în funcție de presiunea de apariție a bolilor;
6. nu utilizați mai mult de 3-5 substanțe active (Atenție! 5 substanțe active și nu 5 produse pentru că un produs poate conține și 3 substanțe diferite) la o singură aplicare pentru a nu crea un stres fitotoxic asupra plantelor mai ales când este vorba de substanțe sistemice deoarece planta are un număr limitat de porți de intrare indiferent de numărul substanțelor aplicate, iar creșterea numărului va duce la un blocaj fiziologic al frunzei: fitotoxicitate;
7. dozele de substanțe active utilizate trebuie să fie calculate în funcție de suprafața tratată și vârsta plantelor și nu în funcție de cantitatea de apă utilizată deoarece aceasta poate să varieze în limite foarte largi datorită diferitelor utilaje cu care se efectuează stropirea (pompe de tip Vermorel, atomizoare, pulverizatoare, etc). De exemplu la tomate începând din faza de dezvoltare vegetativă a fructelor (înflorire etaj III) se va utiliza strict toată doza recomandată la suprafață indiferent de cantitatea de apă utilizată;
8. în cazul în care se stimulează tomatele nu se fac stropiri cu pesticide o zi înainte și una după stimulare;
9. odată cu tratamentele fitosanitare se pot efectua și fertilizări foliare cu condiția ca substanțele utilizate să fie compatibile;

 

Alte lucrări tehnologice
Palisarea
Palisarea tomatelor în ciclul I se poate face în două moduri:
1. palisarea pe ață;
Palisarea tomatelor pe ață

 

  1. palisarea pe araci;

Palisarea tomatelor pe araci
Palisarea pe ață se utilizează în special în sere și mai puțin în solarii deoarece această metodă necesită o structură solidă a solarului – în timp afectează structura de rezistență datorită greutății plantelor (greutatea plantelor + încărcătura de fructe).
În cazul în care se utilizează palisarea pe ață sunt 3 metode de fixare a aței pentru a susține planta: utilizarea unui inel special de prindere a aței și plantei, legarea pur și simplu a atei la baza plantei sau legarea aței de un țăruș care este înfipt în pământ lângă plantă. Oricare ar fi metoda aleasă conducerea tomatelor pe ață se face prin răsucirea periodica (1-2 ori săptămânal) a tulpinii în jurul aței. Ața utilizată nu trebuie să fie foarte subțire deoarece există riscul ca planta să se rănească prin tăiere sub acțiunea propriei sale greutăți.

În cazul în care se utilizează palisarea pe araci, aceștia se înfig în pământ cât mai aproape de plantă și cu mare atenție deoarece în cursul acestei operațiuni are loc o rănire puternică și distrugere a fascicolelor radiculare (din acest motiv recomandăm ca imediat după ce s-a terminat de înfipt aracii să se administreze prin apa de irigare un fungicid sistemic care să micșoreze riscul îmbolnăvirii plantelor în această fază). Prin legare periodică (recomandat întotdeauna sub buchet) cu ață planta este susținută foarte bine de arac. Avantajul utilizării aracilor pentru susținerea tomatelor îl constituie faptul că nu „atentează” la integritatea structurală a serei/solarului, iar unele operațiuni (stropitul de exemplu) sunt mai ușor de executat în condițiile în care avem de a face cu o densitate mare de plante.

Copilirea
Ruperea lăstarilor sau copilirea este recomandat să se facă înainte ca lăstarul să atingă lungimea de 5 cm. Dacă lăstărirea se face până lăstarul are 5 cm rănile se cicatrizează rapid, planta se vindecă mult mai repede și nu suferă de pe urma acestei operațiuni. Dacă se întârzie copilitul planta va începe să îndrepte către lăstari o mare parte din produșii de fotosinteză în dauna creșterii fructelor, scade ritmul de apariție a noilor frunze și inflorescențe, rana produsă de rupere este mult mai mare și mai greu de vindecat, transformându-se în adevărate porți de intrare a bolilor. În orice caz indiferent când s-a făcut lăstărirea, această operațiune rănește planta (rană mică sau mare pentru sporii prezenți în atmosferă reprezintă o poartă de intrare în plantă) și imediat după terminarea lucrărilor se administrează un fungicid (cu cât mai bune proprietăți de cicatrizare dacă se poate) pentru protejarea plantei de o eventuală infectare cu agenți patogeni prezenți în aer. De reținut că oricând se efectuează operațiuni care crează răni deschise trebuie imediat venit cu un tratament fitosanitar pentru protejarea plantelor de eventuale îmbolnăviri.

În cazul tomatelor timpurii și extratimpurii, pentru a grăbi maturitatea fructelor se efectuează operația de rupere a vârfurilor imediat după apariția ultimei inflorescențe. Aceasta operație se numește cârnit. Ruperea vârfurilor se face după ultima inflorescența însă cu păstrarea a cel puțin unei frunze sau doua cu funcția de “trăgător de seva”. În acest fel toți produșii de fotosinteza sunt îndreptați către fructe, iar timpul necesar ajungerii la maturitate se micșorează considerabil.

Defolierea
Masa vegetativă a plantelor reprezentată de aparatul foliar este foarte importantă deoarece reprezintă fabrica sau bucătăria plantei în care se produc toți compușii necesari dezvoltării noilor țesuturi și organe, creșterii fructelor, etc. Deși este foarte important sa avem un aparat foliar bine dezvoltat pentru a putea susține și hrăni cât mai multe fructe sunt cazuri în care este necesara îndepărtarea unora din frunze – defoliere. Sunt mai multe motive pentru care se recomanda defolierea cum ar fi: ofilirea și uscarea unor frunze datorita cantității insuficiente a luminii care ajunge la ele (acest fenomen se întâmplă des la frunzele bazale), necesitatea unei aerisiri mai puternice la nivelul solului în cazul serelor/solariilor cu umiditate mare. Regula de baza de care trebuie să se țină cont atunci când se defoliază tomatele este următoarea: 80-90 % din compușii necesari măririi și dezvoltării fructelor de la o anumită inflorescență sunt produși de primele 2 frunze anterioare inflorescenței (2 frunze aflate sub buchet) și prima frunza de deasupra inflorescenței. Așadar atunci când se defoliază tomatele, se îndepărtează în primul rând frunzele începând de la bază cu condiția ca acestea sa fie senescente (galbene, îmbătrânite, ofilite) care oricum nu mai au funcție de fotosinteza dar care acumulează și blochează foarte mult calciu ce nu mai ajunge acolo unde este mare nevoie de el (vârfuri de creștere, fructe, etc) și maxim pana la 2 frunze sub inflorescență. După recoltarea unui etaj întreg se poate defolia complet până la etajul respectiv.

Polenizarea și stimularea
Tomatele sunt plante care au componentele mascule și femele sunt situate pe aceeași floare și din acest motiv polenizarea se face foarte ușor, o simpla mișcare a plantei fiind de ajuns pentru polenizare.
Structura unei flori la tomate
Pentru o polenizare optima se pot utiliza cu succes bondarii cu condiția sa se asigure temperaturi optime pentru bondari – în condiții de temperaturi foarte scăzute specifice primăverii în prima parte a ei bondarii nu părăsesc stupul astfel ca polenizarea și legarea tomatelor poate fi compromisă la primele etaje. Alte metode de polenizare cum ar fi utilizarea unui vibrator electric sau utilizarea atomizoarelor sunt metode puțin sau deloc utilizate în practica.

Stimularea
Datorita condițiilor nefavorabile de clima din timpul primei părți a primăverii pot apărea foarte multe probleme cu legarea fructelor. În condiții de temperaturi scăzute viabilitatea polenului scade foarte mult, procentul de fructe legate, iar fructele legate în aceste condiții vor avea deformări majore sau alte defecte fiziologice. Pentru reducerea acestor probleme se practica tratamentele cu regulatori de creștere (auxine, gibereline, etc). Aceste substanțe au rolul de a stimula/mari rata de creștere a fructelor legate mai rapid decât în mod normal. Tratamentele făcute cu regulatori de creștere, atât timp cât sunt făcute cu produse comerciale și în dozele recomandate, nu afectează sănătatea consumatorilor. Stimularea se poate efectua prin doua metode: prin îmbăierea inflorescențelor într-un recipient cu soluție de stimulare sau prin pulverizarea cu ajutorul unui pulverizator a florilor deschise. În cazul metodei prin pulverizare se are grija cât mai mare pentru ca jetul sa nu atingă vârful de creștere sau alte părți sensibile ale plantei deoarece compușii pot sensibiliza puternic vârfurile de creștere ale plantei, cauzând un stres fiziologic. În cazul în care totuși planta suferă un stres fiziologic manifestat prin strângerea frunzelor de la vârf, subțierea lor, răsucirea în spirala se recomanda un tratament foliar bogat în microelemente  . Un astfel de tratament revigorează puternic planta și o ajuta să-și revină foarte rapid din stresul provocat continuându-și dezvoltarea normal.

 

Recoltarea
În mod tradițional fructele de tomate se recoltează atunci când au ajuns la maturitatea biologică, adică atunci când fructul își schimba culoarea din verde în rosu. Acest tip de recoltare nu se mai practica în marile bazine legumicole datorită utilizării unor noi hibrizi de tomate de mare valoare genetica, hibrizi care au proprietăți de POSTMATURARE: culese în pârgă fructele ajung la maturitatea comerciala (culoare rosu închis și gust dulce) fără defecte (pete galbene, moi, alterate, etc)! Din acest motiv pentru hibrizii care au aceasta proprietate foarte importanta de postmaturare se recomandă recoltarea în pârgă – fructele încep să-și schimbe culoare din verde deschis spre portocaliu sau roz deschis. Acesta este momentul propice pentru recoltare  .

 

Se face recoltarea  in functie de soi/hibrid ,în faza de pârgă ,caci prezintă avantaje certe:
1. greutatea fructelor în această fază de dezvoltare este maximă;
2. neîncepând încă procesele metabolice normale ce apar în faza de maturitate deplină a fructelor, perioada de păstrare și rezistența la transport și depozitare crește considerabil;
3. datorita încărcăturii de fructe aflate în toate fazele de dezvoltare durata de timp necesară unui fruct sa se coacă natural pe planta este mai mare decât atunci când este luata în pârgă și depozitată corespunzător (de la 5 zile pe plantă la 2-3 zile după recoltare în pârgă);
4. imediat ce s-au îndepărtat fructele în pârgă de pe planta, aceasta își redistribuie toate resursele către fructele ramase astfel încât perioada de ajungere la maturitate se scurtează considerabil și implicit se scurtează și perioada de recoltare având de a face cu o recoltare concentrata în acest caz;
5. recoltarea în pârgă a tomatelor reduce aproape de 0 riscul apariției unor probleme de calitate a fructelor, cea mai întâlnită fiind crăparea fructelor;
6. calitatea fructelor din punct de vedere al culorii, gustului și altor proprietăți este aceeași la fructele recoltate în pârgă sau ajunse la maturitate pe plantă în cazul hibrizilor care au proprietatea de POSTMATURARE.

Atenție! Nu toți hibrizii de pe piață au această proprietate de postmaturare!

Recoltarea se face manual, una câte una în funcție de gradul de maturitate al fructelor. Depozitarea și transportul tomatelor se face cel mai adesea în cutii de carton (cele mai utilizate fiind ambalajele second-hand de fructe cum ar fi baxurile de banane).

Pe lângă POSTMATURARE, este de retinut rezistența crescută la transport și depozitare datorită prezenței caracteristicei genetice denumită LSL (prescurtarea de Long Shelf Life – traducerea literară fiind viață lungă la raft sau pe românește rezistență crescută la transport și depozitare). Indiferent de stadiul în care sunt culese (în pârgă sau la maturitate) fructele nu se înmoaie imediat după recoltare, ele rezistând de la 5 până la 15 zile de la recoltare, în funcție de hibrid, fără să-și altereze fermitatea inițială.
Atenție! A nu se confunda caracteristica genetică de POSTMATURARE cu caracteristica genetică LSL, sunt două caracteristici diferite cu efecte distincte! Cele mai multe dintre varietățile profesionale de tomate hibrid prezente pe piață prezintă gena LSL dar nu și caracteristica POSTMATURARE!

După recoltarea tuturor fructelor este recomandat ca plantele să fie îndepărtate din seră/solar cu tot cu rădăcină pentru a micșora pericolul unor boli vasculare sau sindromul căderea plăntuțelor după plantarea răsadurilor următorului ciclu de cultură.

 

2 -Ca si “poluantii”care intoxica o natiune, FITOTOXICITATEA afecteaza solul , planta, influenteaza si productia, atat calitativ cat si cantitativ

Fitotoxicitatea la porumb

 

Principalele probleme ce pot aparea se datoreaza aplicarii necorespunzatore a  erbicidelor ce au in compozitia lor Dicamba, 2,4D., Bromoxinil, Bentazon, s.a.. Multi dintre fermieri  fac doua mari greseli, fie erbicideaza intr-o doza prea mare, fie nu respecta momentul aplicarii (de obicei depasesc  stadiul de 6 frunze). Principalele procese fiziologice consta in nedezvoltarea corespunzatoare a sistemului radicular (sistemul adventiv este distrus), craparea tesuturilor, sensibilizand planta la frangere, cadere si la infectarea cu diferiti agenti patogeni, curbarea plantei in zona coletului.  Aparitia acestor fenomene in cultura, influenteaza negativ productia scontata.

Fitotoxicitatea la floarea soarelui

 

Principala problema ce poate aparea, o reprezinta erbicidarea preemergenta cu substanta erbicida numita Acetoclor. Nerespectarea dozei recomandate de producator, pregatirea necorespunzatoare a terenului (teren bulgaros), precipitatile abundente din perioada rasariri, vor cauza cu siguranta fitotoxicitate tinerelor plantute. Acetoclorul are nevoie de o pregatire foarte buna a terenului pentru ca este o substanta peliculara. Atunci cand terenul este pregatit necorespunzator, substanta la primele precipitatii, va fi levigata neuniform la nivelul tinerei radacini. Simptomul de fitotoxicitate se manifesta prin neuniformitate in rasarire, clorozarea si chiar uscarea tinerelor plantute. Plantele afectate vor stagna in crestere si nu vor mai putea ajunge din urma plantele sanatoase.

Fitotoxicitate la grau si orz

Cea mai frecventa problema o reprezinta fitotoxicitatea determinata de Imazamox. Aceasta substanta erbicida este aplicata de regula primavara in cultura de floarea soarelui ce prezinta toleranta la aceasta substanta. Insa in anii secetosi datorita valorii sale reziduale, mai ales pe capetii de parcele (unde de obicei se dubleaza doza) vor exista cu siguranta probleme de fitotoxicitate in cultura graului in toamna ( rotatia clasica floarea soarelui-grau), plantele rasarite se vor cloroza si vor stagna in crestere pana la metabolizarea completa a substantei.
Ce masuri putem intreprinde?

 

  • evitarea aplicarii tratamentelor in conditii meteorologice inadecvate, gen roua, vant puternic, precipitatii survenite la momentul aplicarii, temperaturi ridicate sau prea scazute;
  • respectarea momentului de aplicare si al dozelor recomandate de producator si corelarea acestora in functie de spectrul de buruieni prezent;
  • curatarea aparatului de erbicidat dupa fiecare tratament pentru a nu avea substante reziduale;
  • un alt factor deosebit de important il reprezinta operatorul utilajului, care trebuie sa fie bine instruit, pentru a evita eventuale gresuri tehnologice (in general suprapunerile);
  • repetarea tratamentelor doar dupa ce planta metabolizeaza pesticidul (in conditii de stres hidric, evitati aplicarea unui nou tratament la scurta durata, pentru ca cu siguranta planta nu a reusit metabolizarea pesticidului).

Data fiind importanta fenomenului fitotoxic asupra plantelor de cultura si implicit asupra diminuari productiei, consider ca momentul aplicarii tratamentelor fitosanitare, trebuie sa fie tratat cu maxima seriozitate si atentie.

 

Inainte de a face jocul cartitelor,  care saboteaza tara de peste 30 de ani, se lasa asteptate solutiile profitului ,pentru a se  renunta inclusiv  la scamatoriile platilor calamitate,unde membrii „”constatatori”” semneaza ca primarii si impart banii statului cu boschetarii rozalii…Fermierii din Iași au scos utilajele în stradă! Agricultorii protestează pentru că nu au primit despăgubirile de secetă

tractor din cadrul protestului agricultorilor din Iași
Astăzi ,începând cu ora 14:00, Asociația Cultivatorilor de Cereale și Plante Tehnice ”GRÂNARII”-”DĂ-TE PE BRAZDĂ” IAȘI au organizat un marș cu utilaje agricole în Municipiile Iași, Vaslui și Botoșani

Astăzi, începând cu ora 14:00, Asociația Cultivatorilor de Cereale și Plante Tehnice ”GRÂNARII”-”DĂ-TE PE BRAZDĂ” IAȘI au organizat un marș cu utilaje agricole în Municipiile Iași, Vaslui și Botoșani.

Fiermierii au scos în stradă circa 200 de utilaje agricole. Plecarea a fost de la Antibiotice Iași. Sunt fermieri din Vlădeni, Ruginoasa, Costești, Bălţaţi, Şipote, Plugari.

Slogane: „Dă-te și tu pe brazdă domnule ministru”, „Fără pâine = Fără mâine”, „Fără ură în Agricultură”, „Cultivați bunul simț”, „Viitor de agricultor”

Fermierii ieșeni au mobilizat circa 200 de tractoare la protes

La această oră, circa 200 de tractoare sunt adunate aproape de intrarea în Iași, dinspre Valea Lupului (nord-vestul orașului). Începând cu ora 14, tractoarele se vor deplasa pe traseul: Bd. Păcurari – Bd. Independenței, str. Anastasie Panu, astfel încât, în jurul orei 15 vor fi în fața sediului Prefecturii.

Tractoarele vor staționa la Prefectură cinci minute, cât timp liderii ACCPT Iași, organizatorii protestului, vor depune documentul cu revendicări la registratura instituției. Traseul de întoarcere va fi prin Splai Bahlui – Canta.

Un protest similar se desfășoară și la Botoșani. ACCPT Iași a solicitat aprobare de protest cu tractoare și la Vaslui, însă nu a primit aprobările necesare.

În semn de solidaritate cu fermierii moldoveni, fermierii dobrogeni scot și ei tractoarele, începând cu ora 14, în fața primăriilor din localitățile constănțene Chirnogeni, Comana, Mereni, Cobadin

Itinerariile de desfășurare a marșului

    1. IASI: VALEA LUPULUI – BULEVARDUL PACURARI – BULEVARDUL INDEPENDENȚEI – ANASTASIE PANU – INSTITUȚIA PREFECTULUI JUDEȚUL IAȘI (STAȚIONARE 5 MINUTE)- SPLAI BAHLUI  – CANTA – VALEA LUPULUI.
    2. VASLUI: CRUCEA GĂRII ( str. Ștefan cel Mare) – BULEVARDUL TRAIAN- STR. ALECU DONICI- STR. NICOLAE BĂLCESCU- STR ȘTEFAN CEL MARE- PREFECTURA JUDEȚULUI VASLUI (STAȚIONARE 5 MINUTE) – CRUCEA GĂRII;
    3. BOTOȘANI: E-ON ROMÂNIA (CALEA NAȚIONALĂ) – STRADA ARHIMANDRIT MARCHIDAN – STRADA CUZA VODĂ – CALEA NAȚIONALĂ.

Menționăm că protestul se desfășoară în condițiile Legii nr. 60 din 1991 privind organizarea si desfășurarea adunărilor publice (publicata in Monitorul Oficial nr. 192 din 25 septembrie 1991) și este autorizat de către autoritățile competente.

Motivul protestelor agricultorilor

PROTESTUL exprimă strigătul de disperare privind TERGIVERSAREA ACORDĂRII DESPĂGUBIRILOR PENTRU CALAMITĂȚILE CULTURILOR DIN PRIMĂVARA ANULUI 2020 ȘI ÎNTÂRZIEREA PLĂȚII PROCENTULUI RĂMAS DE PLATĂ PENTRU CULTURILE DE TOAMNĂ DIN ANUL 2019.

„CEREM IMPERATIV PRIM MINISTRULUI, DOMNULUI FLORIN-VASILE CÎȚU SĂ PLĂTEASCĂ DESPĂGUBIRILE PENTRU CULTURILE CALAMITATE DIN SUME IDENTIFICATE LA PROPUNEREA ALIANȚEI PENTRU AGRICULTURĂ ȘI COOPERARE.

Vă rugăm să popularizați demersurile noastre având în vedere situația extrem de gravă a Agriculturii din zonele de EST, SUD-EST și SUD a țării, zone grav afectate de seceta din anul agricol 2019-2020”, au transmis fermierii ieșeni.

ACCPT Iași (GRÂNARII „DĂ-TE PE BRAZDĂ”) este asociatie non profit a fermierilor din judetele de est ale Romaniei (SV, BT, NT, IS, BC, VS, VN, GL, BZ), cu sediul in judetul Iasi si un numar de 110 membri fermieri ce lucreaza o suprafata de peste 40.000 ha.

ACCPT Iași este membru al APPR, care alături de alte 3 organizații importante (PRO AGRO, UNCSV, LAPAR) formează ALIANTA PENTRU AGRICULTURA SI COOPERARE, una dintre cele mai reprezentative ”voci” ale fermierilor în relația cu instituțiile, la nivel național și internațional.

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*