Globaliştilor, dacă nu învăţaţi din înfrângerea sataniştii komunişti– de a nu va atinge de slujbaşii Lui, deveniţi praf şi pulbere, pentru că „Eu însumi – zice Domnul – voi fi un zid de foc de jur împrejurul lui şi voi fi slava lui în mijlocul lui!… căci cel ce se atinge de voi se atinge de lumina ochilor Lui.” (Zah.2/5-8) Să nu uitaţi că Spiritele încinse ale lumii nu se pierd! Ele sunt izvorâte din oamenii nenăscuţi din nou şi ajung la gunoierul cel rău şi viclean; Acesta le fecundează, le înflăcărează şi le întoarce să aprindă pădurile, oraşele, dar şi cearta, corupţia, preacurvia, viclenia şi celelalte uscaturi demonice din Gal.5/20 -daca nu vă pocăiţi în Duh şi în Adevăr, dacă nu vă pregătiţi pentru întâmpinarea Lui, dacă…

Studii din Epistola către Galateni-Phil Johnson- Credinta lui Avraam… Mântuirea prin fapteLegea, credinţa şi justificareaqPentru asasinii economici ai Romaniei …Cu PSD ..ONU înfiinţează armata planetară, care va supune lumea sub teroarea lui Anticrist…; Noua Ordine Mondială pe scurt; Suntem manipulaţi, spălaţi pe creier  pentru… În timp ce fraierii îşi fac griji din cauza musulmanilor, adevăraţii criminali ai planetei îşi văd mai departe, liniştiţi, de treabă! Via Ut Roma. Fascismul, comunismul şi Noua Ordine MondialăCîteva întrebări pe adresa căpeteniilor Bisericii
37A.I. Cuza, “unirea”, masoneria şi secularizarea averilor mănăstirești; DEZVĂLUIRI CUTREMURĂTOARE: Cum am complotat cu Iliescu, cu KGB-ul, cu ungurii şi cu americanii ca să-l dăm jos şi să-l ucidem pe Ceauşescu; Prin plecarea martirilor, tinerilor, VALORILOR, (dar şi a lui Vadim), GATA, Tara a rămas un cătun fără câini; Masoneria (de Corneliu Vădim Tudor) MAREA TRĂDARE NAŢIONALĂ-Istoricul Dinu C. Giurescu trage un semnal de alarmă7v

3333

gg654

gt

df

Credinţa lui Avraam

(Galateni 3:6-9)

Phil Johnson


Vom continua de unde am rămas data trecută, Galateni 3 versetul 6. Aflăm gândul lui Pavel chiar de la mijlocul propoziţiei. Versetul 5 este ultimul din seria de întrebări pe carele adresează Pavel începând cu versetul 1. Dar nu acesta a fost finalul gândului lui. Din punct de vedere gramatical, versetul 6 este continuarea versetului 5. Dar dacă îl privim logic, versetul 6 este legat de ceea ce urmează după el. În versetul 6, Pavel ataşează o propoziţie subordonată la finalul întrebării ridicate în versetul 5. Aici, Pavel ajunge la miezul argumentului său. Aşadar, el nu termină propoziţia în versetul 5. El continuă cu versetul 6, care continuă ideea versetului 5, şi pătrunde pe o linie nouă a argumentului său. A terminat cu aspectul personal şi cel experimental pe care le-a exprimat în primele 5 versete; şi acum se ocupă cu argumentul doctrinar şi biblic pe care-l va urmări pe tot parcursul textului până în capitolul 4 versetul 7. Acest argument are la bază cartea Genesei şi legământul lui Avraam. Pentru început, se concentrează asupra consemnării îndreptăţirii lui Avraam din Genesa 15. Din acest motiv, acest pasaj constituie o paralelă extraordinară cu capitolul 4 din Romani, pentru că despre aceasta vorbeşte Pavel acolo. Acest argument biblic şi teologic ce urmează a fi expus de către Pavel constituie inima mesajului cărţii Galateni. Şi prin urmare, versetul 6 din capitolul 3 marchează debutul celui mai important şi esenţial totodată argument din toată această epistolă. Pavel este pe cale să poarte o discuţie destul de lungă, care ne va duce până la mijlocul capitolului 4. Şi din fericire, secţiunea de text la care vom privi de această dată constituie un argument destul de simplu, uşor de înţeles. Iată punctul de început al tuturor învăţăturilor pe care le va da ulterior.

Înainte de a începe, ţin să fac o scurtă recapitulare. Iată despre ce a fost vorba până acum în această epistolă. Pavel o scrie cu scopul de a confrunta erorile unei secte de creştini iudei, foarte mică, dar turbulentă şi influentă, care venise aparent din biserica din Ierusalim în această regiune a Galatiei locuită îndeosebi de creştini proveniţi dintre neamuri. Şi aceşti presupuşi credincioşi iudei veniţi din Ierusalim îi învăţau pe credincioşii dintre neamuri că toţi creştinii trebuie să ţină rânduielile ceremoniale ale Vechiului Testament, cu accent pe semnul circumciziei. Aceşti învăţători iudei reprezentau echivalentul oamenilor de cult din primul secol. Ei au stricat Evanghelia într-atât, că Pavel a rostit un blestem asupra lor. Noi îi numim iudei, întrucât acest nume cuprinde chiar esenţa erorii lor. Argumentul lor era că, întrucât Evanghelia însăşi este împlinirea şi revelaţia finală a promisiunii care a fost dată odată cu Legământul lui Avraam (promisiunea pe care Dumnezeu i-a făcut-o mai întâi lui Avraam), atunci tot ce a cuprins legământul lui Avraam trebuie să se aplice la creştini. Aşa au motivat ei. Şi părea a fi un lucru simplu, de la sine înţeles. În esenţă, ei spuneau că nu poţi fi un creştin adevărat dacă nu devii mai întâi iudeu, întrucât creştinismul vine de la iudei. Ei spuneau că Evanghelia este împlinirea promisiunilor de la început, făcute de Dumnezeu lui Avraam, iar Avraam a fost tatăl naţiunii iudaice. Astfel că, dacă vrei să iei parte la acele promisiuni, spuneau ei, atunci trebuie să devii iudeu.

Pavel a ripostat spunând că această evanghelie falsă este de condamnat, pentru că îngrădeşte libertatea harului şi elimină principiul central al Evangheliei: adevărul că noi suntem justificaţi prin credinţă, fără niciun fel de ritual. Credinţa este instrumentul îndreptăţirii. Noi nu suntem mântuiţi prin faptele noastre, nici măcar prin respectarea ceremonialelor pe care Dumnezeu Însuşi le porunceşte prin Legea vechi-testamentală sau prin Legea nou-testamentală. Acele lucruri, precum circumcizia, legile ceremoniale şi toate rânduielile de acest gen au slujit unui scop în Vechiul Testament. Dar ele nu au fost decât simboluri care au arătat calea spre credinţă. Şi sub Noul Legământ, a spus Pavel, toate simbolurile şi ceremonialele iudaice sunt învechite. Apropo, vedeţi această temă în toate scrierile lui Pavel precum şi în cartea Evrei. Ea constituie o mare problemă în Biserica nou-testamentală, ai cărei membri au vrut să preia toate aceste simboluri din Vechiul Testament. Şi Pavel a spus ‘Nu! Ele sunt învechite pentru că au fost împlinite de Cristos’. Ele au constituit umbra lucrurilor viitoare, umbra lui Cristos. Şi atunci când deţii lucrul adevărat, împlinirea, nu mai ai nevoie de umbre. Aşadar, nu vă întoarceţi la umbre, a continuat el să le spună. Le-a spus că, de vreme ce aceste lucruri sunt vechi şi împlinite deja în Cristos, ele n-ar mai trebui impuse credincioşilor din cultura neamurilor. Pentru că, dacă unul dintre neamuri a crezut în Cristos, spune Pavel, el este membru al Noului Legământ; şi aceasta doar prin credinţă. Şi simbolurile Vechiului Legământ, care este un legământ iudaic, sunt acum lipsite de relevanţă. Şi a spus: dacă încerci să aduci acele simboluri în Noul Legământ, strici însăşi Evanghelia, o deformezi într-un mod fatal. Şi Evanghelia vorbeşte într-adevăr numai despre credinţa în Cristos. Nu vorbeşte de circumcizie sau de simbolurile vechi-testamentale, de nimic de acest gen. Pavel punctează acest lucru simplu.

Aşadar, el scrie această epistolă pentru a-i ruga stăruitor pe credicioşii din bisericile Galatiei să nu se lase influenţaţi de învăţătura acestor iudei, să nu-i primească drept fraţi ai lor şi să nu compromită puritatea Evangheliei amestecând acest soi de învăţătură cu adevărul pe care l-au auzit de la apostolul Pavel. El adoptă o poziţie necompromiţătoare şi spune: nu ascultaţi de aceşti oameni, nu-i primiţi ca pe fraţi ai voştri, nu primiţi niciuna din învăţăturile lor şi n-o contopiţi cu învăţătura pe care v-am dat-o eu. N-avem voie să facem compromis cu aceşti oameni. N-avem voie să-i acceptăm drept fraţi ai noştri. El le pune: ei nu ne sunt fraţi. Şi rosteşte un blestem asupra lor.

S-ar putea să fiţi şocaţi auzind ce voi spune în continuare, dar nu tot ce învăţau aceşti iudei era greşit. Cred că Pavel însuşi ar fi admis acest lucru. Ei au plecat de la câteva premise care erau sănătoase şi biblice. Este adevărat, de exemplu, că rădăcinile creştinismului sunt iudaice. Însuşi Isus i-a spus femeii samaritence la fântână, în Ioan 4:22: “Mântuirea vine de la iudei.” Este adevărat acest lucru. Şi Pavel arată în Romani 3 versetul 2 că, din punct de vedere istoric, naţiunii iudaice i s-a dat orice avantaj spiritual posibil de-a lungul întregii istorii răscumpărătoare, pentru că, spune Pavel, “lor le-au fost încredinţate cuvintele lui Dumnezeu.” Toată revelaţia Scripturii, întreg adevărul lui Dumnezeu a venit la poporul Israel. Şi de asemenea, este absolut adevărat că există o linie de continuitate neîntreruptă de la primul semn al unei mântuiri promise lui Avraam, în Genesa 12, până la dezvăluirea Evangheliei din primul secol. Chiar şi Pavel recunoaşte acest lucru. Cristos este sămânţa promisă lui Avraam prin legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu el. Şi în acest sens, creştinismul este iudaic. Şi Evanghelia reprezintă expresia deplină a aceloraşi promisiuni de mântuire ce au fost cuprinse în legământul lui Avraam. Dar iudeii greşeau total în modul în care aplicau aceste adevăruri, pentru că erau atât de preocupaţi de problemele exterioare, de lucrurile exterioare, de lucrurile simbolice şi nu îndeajuns de preocupaţi de adevărul real, pe care-l ascundea Legământul lui Avraam şi de asemenea, Evanghelia. Iar prin faptul că încercau să târască întreaga Biserică şi pe toţi credincioşii dintre neamuri înapoi sub cerinţele legale ale Vechiului Legământ, iudeii pierdeau adevărul cel mai măreţ al Noului Legământ.

Aşadar, Pavel era îndreptăţit să îi condamne printr-un limbaj cât se poate de dur, deoarece învăţătura lor submina Evanghelia în punctul ei cel mai important. Aceasta nu era doar o eroare minoră, în sensul că nu afecta problema mântuirii sufletului, ea obscuriza Evanghelia. Era fatală adevărului. Şi, deşi este adevărat că am fi putut găsi multe în comun cu aceşti oameni, totuşi, Pavel nu îi abordează în acest mod. Tacit, el recunoaşte pe parcurs că o parte din lucrurile spuse de ei sunt adevărate, dar el nu spune niciodată că suntem pe teren comun, că ne putem aşeza la discuţii cu aceşti oameni, că putem pune cuvintele lor alături de ale noastre, pentru a vedea dacă ajungem la un compromis. Pavel nu abordează niciodată adevărul în acest fel. Şi ne atrage atenţia ca nici noi să nu facem aşa.

Aşa cum am văzut în primele capitole ale cărţii, devine foarte clar faptul că Pavel a văzut şi a înţeles cum stau lucrurile cu aceşti iudei, înainte ca oricare alt apostol s-o facă. În capitolele 1 şi 2 el descrie povestea convertirii lui şi lupta îndelungată pe care a dus-o cu această ramură pseudo-creştină a fariseismului. Aceasta era adevărat. Capitolul 2 sugerează faptul că, pentru o vreme, a existat tensiune între Pavel şi liderii bisericii din Ierusalim, chiar înainte de-a se întâlni cu ei (fapt care s-a petrecut de mai multe ori, cu scopul de a le explica poziţia şi, de fapt, pentru a forţa lucrurile). Liderii evrei ai bisericii din Ierusalim păreau a sta de partea iudeilor. Chiar şi Petru, la un moment dat, făcuse compromis cu ei. Şi la sfârşitul capitolului 2, Pavel relatează cum, odată, a trebuit să i se împotrivească lui Petru în public şi să-l mustre în faţa tuturor, pentru că el făcuse compromis cu aceşti oameni care răspândeau această eroare.

La începutul capitolului 3, în pasajul pe care l-am studiat data trecută, Pavel se întoarce spre galateni şi îi mustră amintindu-le de propria lor experienţă. Nu este o mustrare directă; el le pune o serie de întrebări, le aduce aminte de propria lor experienţă, de modul în care s-au întors la Cristos numai pe baza credinţei şi le spune că această credinţă în Cristos le-a revoluţionat vieţile. Ei ar fi trebuit să ştie acest lucru. Oare vor acum să se depărteze de trăirea vieţii prin puterea Duhului Sfânt şi prin credinţă, pentru a adopta un sistem de rânduieli şi ceremonii expirate, pe care şi Isus le-a numit o povară extrem de grea pentru orişicine, o grămadă de poveri pe care nimeni nu ar trebui să le poarte. Şi dă drumul la o serie de întrebări ce culminează cu întrebarea finală din versetul 5: “Cel ce vă dă Duhul şi face minuni printre voi, le face oare prin faptele legii sau prin auzirea credinţei?” De ce aţi devenit creştini, în primul rând? Aţi devenit prin vreo faptă a voastră? Sau din cauză că aţi crezut în ceea ce a făcut Cristos? Este o întrebare clară.

Şi apoi versetul 6 continuă aceeaşi frază. Pavel continuă şi dintr-odată schimbă cursul discuţiei pe o linie nouă, totuşi continuând fraza. Uitaţi de experienţa lui Pavel. Uitaţi de experienţa galatenilor. Oricât de puternice au fost argumentele sale până în acest punct, cele ce urmează sunt şi mai puternice. Ce spun Scripturile? Şi astfel, la finalul frazei din versetul 5, Pavel leagă versetul 6, care este o trimitere la cartea Genesei. “Avraam a crezut pe Dumnezeu şi credinţa aceasta i-a fost socotită ca neprihănire.” Pavel citează din Genesa 15:6. Vom privi la acest pasaj în contextul lui original. Dar mai întâi, daţi-mi voie să punctez faptul că acesta este unul dintre pasajele cheie din teologia lui Pavel, dacă nu chiar pasajul său favorit din tot Vechiul Testament. De fiecare dată când Pavel apără cu străşnicie doctrina îndreptăţirii prin credinţă, el face referire la acest text, Genesa 15:6, fie citându-l, fie făcând aluzie la el. Şi cred că este corect să afirmăm că întreaga teologie a lui Pavel este ancorată aici. Teologia lui Pavel despre mântuire este întemeiată pe principiul acestui text – Genesa 15 versetul 6. Este principiul atribuirii. De această dată nu voi aloca timp explicării acestui cuvânt. Am mai vorbit de câteva ori despre el în această serie din cartea Galateni. Dar păstraţi în minte acest cuvânt – atribuire. Acesta este principiul din inima Evangheliei. Şi la vremea când vom ajunge la finalul cărţii Galateni, va trebui să aveţi o înţelegere deplină a acestei idei.

Genesa 15 versetul 6 este versetul pe care îl citează Pavel în Romani 4 versetul 3; şi el constituie un argument major în acel text pentru îndreptăţirea prin credinţă. Practic, tot capitolul este dedicat comentariului pe baza aceluiaşi verset din Genesa, de care Pavel se ocupă şi aici, în Galateni 3. Două capitole din întreg ansamblul de epistole ale lui Pavel, Romani 4 şi Galateni 3, sunt dedicate expunerii acestui text, Genesa 15:6. Este un semn că versetul acesta este foarte important, nu-i aşa?

El începe prin a cita Genesa 15:6 şi având acest adevăr drept punct de pornire, el afirmă trei adevăruri fundamentale despre Evanghelie şi despre îndreptăţirea prin credinţă. Unul este acesta că Avraam a fost socotit drept numai prin credinţă. Aceasta este afirmaţia explicită a versetului din Genesa 15:6. Al doilea este că adevăraţii copii ai lui Avraam sunt cei care îi împărtăşesc credinţa, nu neapărat cei din linia lui genealogică. Şi al treilea adevăr este acela că însăşi Evanghelia a fost cuprinsă în formă embrionică în promisiunile legământului lui Avraam, astfel că Evanghelia a fost de fapt propovăduită lui Avraam într-o formă embrionică. Vom parcurge în detaliu aceste puncte. Pentru început, daţi-mi voie să citesc pasajul. Galateni 3:6-9. “Tot aşa şi “Avraam a crezut pe Dumnezeu şi credinţa aceasta i-a fost socotită ca neprihănire.” Înţelegeţi şi voi dar, că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credinţă. Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe neamuri, prin credinţă, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: “Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine.” Aşa că cei ce se bizuiesc pe credinţă, sunt binecuvântaţi împreună cu Avraam cel credincios.”

Urmăriţi logica argumentului lui Pavel de aici. El se întoarce la această simplă afirmaţie despre îndreptăţirea lui Avraam şi o foloseşte pentru a elabora aceste trei puncte doctrinale şi biblice despre îndreptăţirea prin credinţă. Am să vi le spun din nou. Primul este punctul despre instrumentul îndreptăţirii. Cel dintâi argument al lui Pavel în faţa iudeilor a fost o dispută pe tema credinţei, dacă ea este sau nu un instrument suficient pentru îndreptăţire. Sau dacă vreo faptă, vreun ritual, vreun sacrament sau vreo ceremonie sunt necesare pentru mântuire. Aceasta era diferenţa de bază dintre ei. Nu cunosc pe nimeni astăzi care să predice aceeaşi eroare a iudeilor. N-am auzit de nicio sectă, care se numeşte creştină, să încerce să impună membrilor ei ritualul circumciziei. Însă principiul din spatele acestei erori este viu şi în vogă şi astăzi. Există mulţi creştini şi multe secte cvasi-creştine care învaţă că botezul, de exemplu, este o cerinţă pentru îndreptăţire. Nu eşti socotit drept dacă nu eşti botezat. De fapt, ei fac din botez instrumentul îndreptăţirii. Romano-catolicismul învaţă explicit în catehismele lui că botezul este instrumentul îndreptăţirii. Botezul şi toate celelalte sacramente sunt văzute ca instrumente pentru îndreptăţire în sistemul romano-catolic. În acelaşi fel, multe dintre sectele lui Campbell, acele grupări care se numesc Bisericile lui Cristos, multe dintre ele învaţă în acelaşi fel că botezul este instrumentul îndreptăţirii. Argumentul lui Pavel de aici dărâmă şi aceste sisteme.

Iată cum argumentează ei! Este tipic. Nu contează dacă este vorba de romano-catolici, de unii adventişti de Ziua a Şaptea, de cei care aderă la învăţătura veche a celor din World Wide Church of God (Biserica lui Dumnezeu din Întreaga Lume) sau Bisericile lui Cristos. Ei arată spre versetele din Noul Testament care vorbesc despre botezul spre iertarea păcatelor şi drept concluzie a acestei expresii, ei spun că botezul este necesar pentru a fi îndreptăţit. Iudeii au făcut o greşeală similară. Au găsit o mulţime de texte în Scriptură referitoare la porunca circumciziei. Şi au citat toate aceste texte ca dovadă în sprijinul poziţiei lor. Pavel aduce drept contraargument o doctrină sistematică sănătoasă şi, de fapt, expune situaţia cu ajutorul ei. Este posibil să discerni multe lucruri în doctrina iudeilor şi în modalitatea lor de abordare a problemei, prin simplul fapt că priveşti la felul în care i-a respins Pavel. Dacă vă uitaţi cum le demontează eroarea, aproape că uiţi care le era învăţătura. Pavel a fost un mare apărător al credinţei, aşadar, este corect să credem că, aici, el le-a atacat cele mai puternice argumente. Poţi să pui cap la cap argumentul lor în favoarea circumciziei, prin observarea ideilor pe care le-a respins Pavel. Şi cred că este un lucru semnificativ faptul că Pavel merge direct la exemplul lui Avraam.

Reţineţi, această scrisoare este adresată neamurilor care au crescut într-o cultură specifică lor şi care, mai târziu, s-au convertit la creştinism. El se adresează unei audienţe formată din neamuri. Erau oameni ce crescuseră ca şi păgâni. Şi dacă este adevărat despre ei acelaşi lucru pe care l-a spus Pavel despre corinteni în 1Corinteni 1:26, înseamnă că nu erau mulţi înţelepţi în felul lumii printre ei, nu erau mulţi de neam ales, nici mulţi puternici, pentru că Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale acestei lumi şi lucrurile slabe ale ei. Prin urmare, aceştia nu erau învăţaţi în religiile acestei lumi. Cei mai mulţi erau oameni care crescuseră fără ca să aibă habar de cine a fost Avraam. Ce ştiau ei de Avraam? Aproape nimic. Dar observaţi, Pavel aduce pe tapet subiectul despre Avraam ca şi cum ei ar fi fost extrem de familiarizaţi cu istoria lui. Nu este nevoie ca Pavel să le umple eventualele goluri cu privire la istoria lui Avraam. El le vorbeşte despre Avraam ca şi cum ei ar cunoaşte deja totul despre el. Cum aşa? Unde au învăţat aceste neamuri atâtea lucruri despre Avraam? Cred că nu greşim dacă presupunem că aceşti iudei îi învăţaseră destule lucruri despre Avraam încât ei să ajungă un fel de experţi în povestea vieţii lui. Şi pare a fi logic acest lucru, deoarece prima menţiune a circumciziei în Vechiul Testament apare în Genesa 17, în conexiune cu viaţa lui Avraam. Nu mă-ndoiesc că pasajul principal pe care l-au punctat iudeii a fost Genesa 17. Acesta a fost pasajul lor favorit, pentru că el conţinea una dintre principalele dovezi scrise, în favoarea poziţiei lor.

Aşadar, să deschidem la acest text. Mai întâi de toate, să privim la ce spuneau iudeii şi la dovezile pe care şi le luau din Scriptură. Aş vrea să vedeţi care era, în opinia mea, pasajul lor cheie şi apoi vom privi la textul din Genesa despre care Pavel spune că este şi mai concludent. Mai întâi, Genesa 17. Aici, Dumnezeu schimbă numele lui Avram în Avraam şi rosteşte clar legământul, instituind semnul circumciziei. Despre aceasta este vorba în tot acest capitol – despre circumcizie. Uitaţi-vă îndeosebi la versetele 10-14. Acesta este textul doveditor pentru iudei. Domnul vorbeşte. “Acesta este legământul Meu pe care să-l păziţi între Mine şi voi şi sămânţa ta după tine: tot ce este de parte bărbătească între voi să fie tăiat împrejur. Să vă tăiaţi împrejur în carnea prepuţului vostru: şi acesta să fie semnul legământului dintre Mine şi voi. La vârsta de opt zile, orice copil de parte bărbătească dintre voi să fie tăiat împrejur, neam după neam, fie că este rob născut în casă, fie că este cumpărat cu bani de la vreun străin, care nu face parte din neamul tău. Va trebui tăiat împrejur atât robul născut în casă cât şi cel cumpărat cu bani; şi astfel legământul Meu să fie întărit în carnea voastră ca un legământ veşnic. Un copil de parte bărbătească netăiat împrejur în carnea prepuţului lui să fie nimicit din mijlocul neamului său: a călcat legământul Meu.”

Să ne imaginăm pentru o clipă că suntem neamuri într-una din bisericile Galatiei şi ne confruntăm pentru prima dată cu doctrina iudaică. Şi priviţi la argumentul pe care îl aduc ei. În primul rând, din acest pasaj reiese clar că circumcizia a fost instituită de Însuşi Dumnezeu, ca semn al legământului cu Avraam – un semn veşnic, spune El. Nu doar atât, acesta a fost legământul pivot în care au fost incluse, pentru prima dată şi într-un mod evident, promisiunea mântuirii şi promisiunea lui Mesia. Nu sunt date multe detalii, însă aceste adevăruri sunt prezente în el. Aşadar, legământul lui Avraam a fost dat în mai multe etape, de-a lungul capitolelor din mijlocul cărţii Genesa, o secţiune ce acoperă mulţi ani din viaţa lui Avraam. Dumnezeu a continuat să îi facă promisiuni, apoi Domnul avea să i Se arate din nou şi mai târziu avea să reînnoiască şi chiar să extindă aceste promisiuni. Şi apoi, El a instituit circumcizia. Aceasta nu era prima dată când legământul ieşea la lumină. Însă, el culminează în cele din urmă în cuvintele din Genesa 22 versetul 18, când Dumnezeu îi spune lui Avraam că “Toate neamurile vor fi binecuvântate în sămânţa ta.” În Galateni 3:16, Pavel citează acest verset şi spune că sămânţa lui Avraam face referire la Cristos. Şi promisiunea binecuvântării tuturor neamurilor de pe pământ conţine o promisiune de mântuire. Aşadar, reţineţi aceasta, pentru că acea promisiune, promisiunea unui Mesia şi a mântuirii, joacă un rol vital şi în argumentul lui Pavel.

Dar, aici, iudeii subliniază şi învaţă că legământul lui Avraam a fost de o importanţă crucială. Şi au avut dreptate în această privinţă. Fără-ndoială că ar fi fost de acord cu Pavel – că sămânţa lui Avraam face referire la Cristos şi că promisiunea binecuvântării vorbeşte despre promisiunea mântuirii. Existau multe lucruri în comun aici. Gândiţi-vă la puterea argumentului lor. Ei ar sublinia faptul că Dumnezeu a instituit circumcizia. El a poruncit-o. El a impus aceasta casei lui Avraam şi tuturor descendenţilor lui, fără nicio excepţie. Şi instrucţiunile erau specifice vizavi de cum şi când să se facă. Şi ea era valabilă chiar şi pentru străinul care nu era descendent din Avraam, versetul 12. Iar în versetul 14 apare porunca potrivit căreia orice iudeu sau străin din Israel care rămâne necircumcis trebuie să fie nimicit din mijlocul poporului. Aşadar, era o chestiune foarte importantă. Şi era o chestiune majoră în Vechiul Testament. Există o serie de incidente de-a lungul Vechiului Testament când Dumnezeu Şi-a arătat marea Sa nemulţumire şi chiar i-a ameninţat cu pedeapsă pe aceia din Israel care au rămas netăiaţi împrejur, inclusiv în Exod 4 versetul 24 când Domnul ameninţă că îl va ucide pe Moise, întrucât acesta îşi lăsase fiul netăiat împrejur. Şi iudeii ar fi putut accentua faptul că ritualul circumciziei precede Legea lui Moise. Ea nu aparţinea Legii lui Moise. Nu a fost o măsură luată pe vremea lui Moise, care să ţină de Legea lui. Circumcizia era un simbol al Legământului lui Avraam. Şi ea a fost confirmată în mod explicit şi respectată şi în timpul legământului lui Moise. Aşadar, ritualul circumciziei avea o istorie îndepărtată, mergând până la apariţia naţiunii evreieşti. Şi credinţa potrivit căreia circumcizia reprezenta emblema poporului adevărat al lui Dumnezeu era adânc înrădăcinată în cultura iudaică.

Dintr-o perspectivă pur umană, este uşor de înţeles de ce iudeii învăţau ceea ce învăţau. Ei credeau că au un suport biblic pentru aceasta. Aveau ceea ce ei credeau a fi un text doveditor, insurmontabil. Este la fel de uşor, mă gândesc eu, să înţelegem dintr-o perspectivă umană de ce galatenii au fost atât de tulburaţi de această doctrină. Existând atât de mult suport biblic pentru practica circumciziei, cei mai mulţi dintre ei fiind credincioşi novice şi presupunând – după părerea mea – că iudeii erau farisei care pătrunseseră în biserică, învăţători ai Legii vechi-testamentale, era greu pentru credincioşii galateni, care făceau parte dintre neamuri, să răspundă la atâta cunoştinţă biblică. Dar şi Pavel este un învăţat. Şi el fusese mai înainte fariseu. Consider foarte semnificativ faptul că el nu a răspuns iudeilor într-o manieră tipic erudită. Pavel nu citează alte autorităţi din domeniu, care sunt de partea sa. Nu vine împotriva iudeilor cu vreun soi de argument filozofic sau cu termeni doctrinari obscuri, pe care doar nişte erudiţi îi putea înţelege. Observaţi că nici măcar nu răspunde iudeilor în mod direct. Nu le oferă posibilitatea dialoguului. Nu îi felicită pentru cunoştinţele corecte dobândite înainte de-a le spune cum vede el unul sau două lucruri asupra cărora ar dori ca ei să revină. Nu face nimic de acest gen. Este limpede că Pavel îi pusese deja deoparte. Şi le scrie galatenilor despre ei. Argumentele lui sunt pline de adevăr, de logică clară şi de idei pe care oricine le-ar înţelege.

Un erudit tipic ar putea privi la aceste lucruri şi l-ar putea acuza pe Pavel de faptul că a respins argumentele opozanţilor săi mult prea uşor. Dar reţineţi că Pavel nu încearcă să îi convingă pe iudei de adevărul spuselor lui. El scria asemenea unui păstor care îşi păzeşte turma de lupi flămânzi. Priviţi la argumentul lui Pavel. El nu începe în Genesa 17, acolo unde se aflau iudeii. El merge înapoi cu două capitole, cu 14 ani în urmă în istoria lui Avraam. Genesa 15 versetul 6. Daţi-mi voie să vă arăt contextul acestei afirmaţii. Acest verset se referă la unul dintre acele momente când Domnul Îşi reînnoia promisiunea faţă de Avraam. Începutul legământului Său cu Avraam îl aflăm în Genesa 12. În Genesa 15, El îl reafirmă. Cea dintâi promisiune cuprinsă în legământ venise de fapt cu mulţi ani înainte de Genesa 15. Aici, în Genesa 15, Avraam tocmai s-a întors de la salvarea lui Lot din lupta împăraţilor, în Genesa 14. Acolo l-a întâlnit pe Melhisedec, a adus jertfe şi i-a dat zeciuială. În capitolul 15, Domnul vine la el după această mare victorie când îl eliberează pe Lot. Avraam se plânge că nu are moştenitor (cel puţin nu unul care să fie dintre fiii săi). Deci Domnul vine la el şi Îşi reînnoieşte promisiunea. Priviţi la versetele 5-6. “Şi după ce l-a dus afară, i-a zis: “Uită-te spre cer şi numără stelele, dacă poţi să le numeri.” Şi i-a zis: “Aşa va fi sămânţa ta.” Avraam a crezut pe Domnul şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire.”

Observaţi că nu spune că Avraam ar fi săvârşit vreun act de neprihănire (dreptate). Nu aceasta este ideea. Nu spune că a dobândit neprihănirea sau că era neprihănit. Spune că acest lucru i s-a socotit ca neprihănire. Dumnezeu l-a îndreptăţit. Şi exact acest lucru înseamnă. Expresia folosită vorbeşte de o recunoaştere legală sau de un calcul, ca şi cum ai avea un registru contabil în care ţii socoteala. Apropo, la aceasta ne referim atunci când folosim termenul “atribuire”. Atribuirea este o recunoaştere legală a vinei sau dreptăţii ce sunt puse în socoteala unei persoane. Cu alte cuvinte, Dumnezeu l-a declarat drept pe Avraam. Nu datorită vreunui lucru drept pe care să-l fi făcut, ci pur şi simplu pentru că Dumnezeu, în harul Lui, a pus dreptatea în contul lui Avraam. I-a atribuit-o lui.

În Romani 4, acolo unde foloseşte acelaşi verset, Pavel accentueză factorul timp. Şi acesta este un argument briliant. El subliniază faptul că Avraam a fost îndreptăţit aici în Genesa 15, cu paisprezece ani înainte ca să fie tăiat împrejur, în Genesa 17. Aşadar, circumcizia nu putea să fie instrumentul îndreptăţirii sale. Ascultaţi ce spune în Romani 4 versetele 9-11: “…zicem că lui Avraam credinţa “i-a fost socotită ca neprihănire. “Dar cum i-a fost socotită? După, sau înainte de tăierea lui împrejur? Nu când era tăiat împrejur, ci când era netăiat împrejur. Apoi a primit ca semn tăierea împrejur, ca o pecete a acelei neprihăniri, pe care o căpătase prin credinţă, când era netăiat împrejur…” Este un argument briliant şi unul decisiv. Totul depinde de aplicarea logicii adevărului textului. El pledează în felul următor: dacă Avraam a fost îndreptăţit înainte de a fi circumcis, atunci circumcizia nu putea fi instrumentul îndreptăţirii sale. Este un argument negativ, bazat pe deducţie şi logică. Aici, în Galateni 3, argumentul lui Pavel este uşor diferit. Acesta este un argument pozitiv, bazat pe afirmaţia explicită din text, pe ce anume spune acest text. Credinţa lui Avraam a fost instrumentul cauzal al îndreptăţirii sale. Credinţa este singurul motiv dat de textul din Genesa pentru îndreptăţirea lui Avraam. Aceasta subliniază Pavel aici, în Galateni 3. Genesa 15 versetul 6 spune că credinţa a fost instrumentul îndreptăţirii lui Avraam. Este o trimitere simplă, clară şi directă la mesajul textului. Ştim din Romani 4 că Pavel ar fi putut dezvolta acest punct chiar mai mult, dacă ar fi arătat că îndreptăţirea lui Avraam a fost rostită cu cel puţin paisprezece ani înainte ca să fie circumcis. Dar aici, în Galateni 3, Pavel nu se sinchiseşte să aducă acest argument. Pentru că acest argument nu vorbeşte direct confuziei galatenilor. Fără-ndoială că, dacă ar fi adus acest argument, o parte dintre iudei ar fi stipulat că, uneori, îndreptăţirea vine înaintea circumciziei. Dar ei tot au insistat asupra faptului că neamurile trebuie să fie circumcise în acelaşi fel cum a fost şi Avraam. Şi astfel, Pavel vrea să păstreze argumentul pe cât de simplu cu putinţă. Problema reală în ceea ce-i priveşte pe galateni era dacă circumcizia mai era necesară în vreun fel. Aşadar, el explică acest lucru din text. Avraam L-a crezut pe Dumnezeu şi a fost îndreptăţit – asta pe vremea când era un bărbat netăiat împrejur. Acesta este primul punct pe care îl subliniază Pavel. Se referă la instrumentul îndreptăţirii.

Iată aici un al doilea punct, care vorbeşte despre scopul legământului. Ideea pe care o transmite Pavel aici este aceea că mântuirea promisă prin legământul lui Avraam nu este automat moştenită de descendenţii lui trupeşti. Şi el aduce un extraordinar argument dublu. Mai întâi de toate, el le dă un principiu dogmatic. Versetul 7: “Înţelegeţi şi voi dar, că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credinţă.” Cu alte cuvinte, descendenţii adevăraţi ai lui Avraam, cei spirituali, nu sunt cei care îi moştenesc genele, ci cei care îi împărtăşesc credinţa. Apropo, verbul care apare este sub formă imperativă. “Înţelegeţi!”, spune el. Înţelegeţi că nu sunteţi moştenitori adevăraţi ai lui Avraam dacă nu îi împărtăşiţi credinţa. Dacă îi împărtăşiţi credinţa, atunci sunteţi urmaşii lui spirituali, chiar dacă vă trageţi dintr-un alt strămoş trupesc. Această idee nu este o invenţie a apostolului Pavel. El o oferă ca pe o dogmă. Nu-i dă niciun suport biblic. Dar ar fi putut s-o facă. Acest adevăr apare în Vechiul Testament de câteva ori. Vechiul Testament a dat de înţeles clar că, de exemplu, circumcizia era un simbol al curăţirii inimii (Deuteronom 10:16, Ieremia 4:4). Circumcizia nu însemna nimic, spune Scriptura, dacă inima ta era împietrită şi aveai grumazul înţepenit. De asemenea, în Osea capitolul 1 versetele 9 şi 10, profetul l-a avertizat pe Israel că Dumnezeu îl va lepăda din poziţia de popor al Său şi va altoi un alt popor, astfel că “de unde li se zicea …”, spune Osea, “Nu sunteţi poporul Meu”, li se va zice: “Copiii Dumnezeului Celui viu!”” (Osea 1:10) Este evident că a fi un copil adevărat al lui Avraam şi fiu al lui Dumnezeu nu este ceva ce se moşteneşte automat, genetic.

Mai departe, această temă a constituit un punct important în predica lui Ioan Botezătorul. În Matei 3, vă aduceţi aminte când un grup de farisei a venit pentru a fi botezat şi Ioan Botezătorul i-a numit pui de năpârci şi i-a trimis de-acolo, spunându-le să aducă cu ei la întoarcere roade ale pocăinţei lor? Exact următorul verset, Matei 3 versetul 9 spune: “Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: “Avem ca tată pe Avraam!” Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fiii lui Avraam.” Cu alte cuvinte, Ioan Botezătorul le spunea acestor farisei că nu pot avea pretenţii la moştenirea lui Avraam până ce nu îi împărtăşesc credinţa. A făcut acest lucru foarte clar. Şi Isus a spus acelaşi lucru. În Ioan capitolul 8 El predică unor iudei care L-au urmat şi Scriptura spune că, într-o anumită măsură, ei L-au crezut. Erau iudei care se făcuseră singuri ucenicii Lui. Ei credeau în El în sensul că, aparent, ştiau faptul că Isus era adevăratul Mesia şi au început să-L urmeze. Şi El spune următoarele în Ioan 8:31-32: “Şi a zis iudeilor care crezuseră în El: “Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi.”” Credeţi sau nu, această afirmaţie simplă i-a înfuriat. I-au răspuns astfel. “Ei I-au răspuns: “Noi suntem sămânţa lui Avraam şi n-am fost niciodată robii nimănui; cum zici Tu: “Veţi fi slobozi!”” (versetul 33) În primul rând, nu era adevărat că iudeii nu fuseseră niciodată robi nimănui. Au fost, la un moment dat, sub domnia Romei. Dar s-au înfuriat la auzul acestor cuvinte. Şi au subliniat: “noi suntem sămânţa lui Avraam. Cum Îţi permiţi să ne vorbeşti astfel?” Atunci Isus S-a lansat într-un discurs despre ce înseamnă să fii cu adevărat fiul lui Avraam. Şi culminează cu aceste cuvinte. Versetul 37. “Ştiu că sunteţi sămânţa lui Avraam; dar căutaţi să Mă omorâţi pentru că nu pătrunde în voi cuvântul Meu.” Aici, cuvântul “sămânţă” înseamnă pur şi simplu urmaşul fizic. El admite că erau urmaşii fizici ai lui Avraam. Însă comparaţi aceasta cu versetul 39: “”Tatăl nostru”, I-au răspuns ei, “este Avraam”. Isus le-a zis: “Dacă aţi fi copii ai lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam.”” Aici, El foloseşte un cuvânt total diferit. Nu “sămânţă”, ci “copii”. Prin urmare, El face o distincţie clară între odrasla lui Avraam şi adevăraţii copii ai lui Avraam, credincioşii. Adevăraţii copii ai lui Avraam sunt cei care îi împărtăşesc credinţa. Acesta este un adevăr ce reiese din toată Scriptura. Apropo, este de asemenea o temă obişnuită în învăţătura lui Pavel. El subliniază acest lucru în toată învăţătura sa. El face o separare clară între descendenţii fizici ai lui Avraam şi copiii săi spirituali. Şi a învăţat în mod constant că numai adevăraţii copii spirituali vor fi mântuiţi.

În ceea ce priveşte scopul legământului, el aduce un dublu argument. Prima parte a argumentului o constituie această afirmaţie dogmatică care răsună din învăţătura lui Ioan Botezătorul şi a lui Cristos – aceea că singurii moştenitori adevăraţi ai lui Avraam sunt cei care îi împărtăşesc credinţa. Şi toţi credincioşii sunt copiii lui Avraam, fie că descind trupeşte din el, fie că nu. Iată a doua faţetă a argumentului. Mergem înapoi la Galateni 3 versetul 8: “Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe Neamuri, prin credinţă, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: “Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine.”” El revine la o afirmaţie explicită a Scripturii. Acesta este un citat direct din Genesa 12 versetul 3. Şi merge chiar şi mai înainte, la Genesa 17, de unde au început iudeii, apoi la Genesa 15, unde apare prima sa menţiune cu privire la acest lucru. Acum, el revine în Genesa 12, unde se află cea dintâi promisiune a legământului lui Avraam, care spune aşa. Genesa 12 versetul 3: “Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.” Iată ce vrea să spună Pavel. Chiar de la începutul legământului lui Avraam exista o provizie de binecuvântări pentru neamuri. Acesta a fost cel mai subtil semn prevestitor, dar totuşi a existat. Toate neamurile, adică, neamurile, vor moşteni o binecuvântare prin Avraam. Promisiunea binecuvântării ce a constituit esenţa întregului legământ nu s-a limitat niciodată doar la iudei. De vreme ce ritualul circumciziei era un semn specific, care făcea diferenţa între urmaşii lui Avraam şi neamuri, iată aici, în legământul lui Avraam, o binecuvântare ce în mod evident nu se limitează numai la cei tăiaţi împrejur. Aceasta este o respingere definitivă a doctrinei iudaice.

În esenţă, Pavel spune că iudeii şi-au limitat înţelegerea legământului lui Avraam la un context extrem de îngust. Ei se concentrau asupra capitolului 17 din Genesa şi asupra semnului circumciziei, ca şi cum acestea reprezentau esenţa legământului. Dar nu acestea erau esenţa. Promisiunea binecuvântării, promisiunea mântuirii constituia esenţa legământului. Şi nu poţi separa Genesa 17, nu poţi lega totul de acest capitol. Trebuie să înţelegi legământul în contextul mai larg al întregii Scripturi. Şi când priveşti legământul printr-o lentilă grandangulară, înţelegi că niciodată nu s-a dorit excluderea neamurilor. Pavel dezvoltă acest argument în versetele care urmează.

Dar înainte ca să trecem mai departe, la un alt text, aş vrea ca să observaţi un al treilea punct pe care îl menţionează Pavel, aproape incidental. El a vorbit despre instrumentul îndreptăţirii. Apoi a vorbit despre scopul legământului. Acum, observaţi că menţionează ceva şi despre istoria Evangheliei. Priviţi din nou la versetul 8: “Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe Neamuri, prin credinţă, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: “Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine.”” Pavel spune că promisiunile legământului lui Avraam, adevăratul mesaj al legământului, nu ideea circumciziei, ci promisiunea mântuirii, promisiunea venirii lui Mesia – aceste promisiuni conţinute într-o formă embrionică au constituit mesajul Evangheliei. Aceasta este Evanghelia embrionară. Elementele esenţiale ale Evangheliei sunt prezente. Ele nu sunt evidenţiate accentuat, dar sunt implicite, sugerate şi ascunse în câteva promisiuni misterioase.

Care este moştenirea pe care o vor primi neamurile? Dacă vă gândiţi la aceasta, dacă Dumnezeu vrea ca să binecuvinteze neamurile, aceasta implică, înainte de toate, mântuirea lor. Aşadar, aceasta este o promisiune despre mântuire. Şi cine, de exemplu, a fost sămânţa lui Avraam, în care toate popoarele aveau să fie binecuvântate? Pavel spune în versetul 16 din Galateni 3 că sămânţa se referă la Cristos, care nu a fost doar Mesia al Israelului, ci şi Mântuitorul lumii. Avraam n-avea de unde să ştie toată această semnificaţie. Nu ni se sugerează acest lucru. Însă, esenţa promisiunilor a fost fără-ndoială prezentă şi Avraam a crezut aceste promisiuni. Faptul că mântuirea a fost în întregime prin harul lui Dumnezeu este un lucru clar aici. Promisiunea făcută lui Avraam a fost necondiţionată. Şi când Dumnezeu ratifică legământul, în Genesa 15, imediat după ce ni se spune că Avraam a fost socotit drept prin credinţă, versetul 12 din Genesa 15 spune că Domnul a făcut să cadă un somn adânc peste Avraam şi Dumnezeu singur a trecut printre părţile animalice aduse ca jertfă, semnificând faptul că acesta a fost un legământ al harului şi doar al harului. A fost un legământ cu o singură faţetă. A fost o promisiune pe care Dumnezeu i-a făcut-o lui Avraam, fără să-i impună vreo condiţie. Şi nici nu i s-a cerut nimic atunci când legământul a fost ratificat. Semnul circumciziei a fost dat la câţiva ani după aceea. Aceasta a fost promisiunea Evangheliei în forma ei incipientă. Şi deşi nu era încă complet clar, totuşi Avraam a crezut. În cuvintele lui Isus găsim o sugestie cu privire la acest lucru, anume că Avraam trebuie să fi avut o anumită cunoştinţă rudimentară a faptului că totul depindea de un eliberator care să vină, pentru că Isus spune în Ioan 8:56 că “Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea: a văzut-o şi s-a bucurat.”

În capitolul 4 al cărţii Galateni Pavel este pe cale să pună în contrast Legământul Vechi şi Legământul Nou. El va arăta în ce anume constă diferenţa dintre ele. Aici însă, în capitolul 3, accentul lui cade pe continuitatea îndreptăţirii prin credinţă de-a lungul tuturor legămintelor. Pavel argumentează aici în mod expres că nu a existat decât o cale de mântuire. Nu a existat decât un mesaj al Evangheliei. A fost dezvăluit prin legăminte multiple şi explicat mai bine cu fiecare nou legământ. Dar nu este decât o cale de mântuire şi numai o promisiune de mântuire care leagă toate aceste legăminte. Mesajul devine tot mai complet pe măsură ce un nou legământ este dezvăluit, însă calea de mântuire nu se schimbă niciodată. Astfel că, chiar şi atunci când Legea a fost dată pe muntele Sinai, aceasta nu a răsturnat promisiunea mântuirii prin har, prin credinţă, care merge înapoi la vremea lui Avraam şi chiar la oamenii care au trăit înaintea lui. Există un singur fir al răscumpărării, ce se întinde de la începutul până la sfârşitul Scripturii, trece prin toate legămintele, este dezvăluit şi devine tot mai clar odată cu Noul Legământ. De fapt, Noul Legământ îndepărtează măhrama şi ne înfăţişează întreaga poveste. Dar cu adevărat, este aceeaşi Evanghelie care într-o formă embrionară i-a fost vestită lui Avraam. Şi mai presus de toate, Avraam a fost îndreptăţit prin credinţă. Modelul lui de îndreptăţire este modelul oricărui credincios, din orice vreme. Este numai prin har, prin credinţa adusă numai de Cristos. Şi din acest motiv, spune Pavel, doctrina iudaică era atât de otrăvitoare şi de periculoasă. Pentru că, prin încercarea de amestecare a promisiunii de mântuire prin har cu cerinţele aspre ale Legii, ei sfârşeau prin a distruge harul şi prin a anula mesajul Evangheliei. Aceasta nu este o discrepanţă minoră. Este o cu totul altă Evanghelie, spune el. Şi apoi, o rezumă prin cuvintele versetului 9: “Aşa că cei ce se bizuiesc pe credinţă sunt binecuvântaţi împreună cu Avraam cel credincios.” Nu ai parte de promisiunile legământului dacă urmezi ritualurile sistemului Vechiului Testament. Calea de intrare în mântuire este doar prin credinţa în Cristos, care a împlinit în locul nostru fiecare cerinţă a Legii Vechiului Testament – tot ceea ce ne cere Dumnezeu pentru îndreptăţirea noastră. Dacă încerci să adaugi vreuna din faptele tale pentru a-ţi obţine îndreptăţirea, ai stricat simplitatea Evangheliei şi trebuie să te pocăieşti pentru asta şi să te încrezi numai în Cristos. “Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” (Efeseni 2:8,9)

Să ne rugăm. Doamne, Evanghelia este atât de clară. Mărturisim că numai împietrirea păcătoasă a inimii noastre şi grumazul nostru înţepenit fac ca să înţelegem atât de greu aceste lucruri clare şi să nu le folosim aşa cum trebuie. Te rugăm să ne dai dragoste pentru adevărul Tău şi înţelegere a Evangheliei, aşa încât să devenim asemenea lui Pavel, apărători ai adevărului şi vestitori ai adevărului, ca vieţile noastre să atingă oamenii cu acest mesaj, ca să fim ambasadori pentru Cristos, spre slava Lui. În Numele Lui ne rugăm. Amin.

Mântuirea prin fapte — o nebunie!

(Galateni 3:1-5)

Phil Johnson


Acesta este unul dintre acele locuri din Scriptură pe care traducătorii l-au considerat a fi potrivit pentru o branşă între capitole. Este în mod evident un loc perfect pentru o paranteză. Aici este un punct de cotitură major în Epistolă. Este punctul în care apostolul Pavel ajunge la inima mesajului său. Şi felul în care îşi expune acest mesaj nu este deloc gentil. Acesta este un loc plin de semnificaţie din care să continuăm ceea ce am lăsat data trecută. Dacă acest text te loveşte în inimă sau ţi se pare că Pavel a devenit dintr-odată foarte dur, probabil că în acelaşi mod au recepţionat această scrisoare şi cei cărora le-a fost adresată iniţial. Daţi-mi voie să vă rezum foarte pe scurt conţinutul acestei epistole până în acest punct, pentru ca să puteţi urmări ceea ce spune şi ca să înţelegeţi motivul pentru care rosteşte aceste cuvinte cu atâta înverşunare.

Reţineţi că el adresează această epistolă unui grup de biserici împrăştiate pe tot cuprinsul Galatiei. Aceste biserici îl cunoşteau în mod personal. De fapt, multe dintre ele fuseseră plantate de el şi de asociaţii săi apropiaţi. Erau cu predominenţă biserici ale neamurilor, într-o regiune populată îndeosebi de neamuri. Prin urmare, erau strâns relaţionate cu slujirea personală şi apostolică a lui Pavel, pentru că el era apostol al neamurilor. Astfel, el simţea că are o anumită autoritate părintească, o anumită responsabilitate faţă de aceste biserici. El era tatăl lor spiritual. Chiar la început, a fost mentorul lor în Evanghelie. Dar ulterior a plecat de acolo. A mers mai departe. Slujirea lui misionară l-a purtat, aşa cum citim în Noul Testament, prin toată regiunea Mării Mediteraneene. Şi ţinea legătura cu ei prin scrisori. Ţinea legătura în mod personal cu oamenii pe care îi lăsase ca lideri în acel loc. Ştia ce se petrecea în biserică. Era la curent cu tot ce se petrecea. Aceştia erau copiii lui spirituali. Şi de îndată ce a părăsit zona, nişte bărbaţi cu influenţă, după cum se pare, aparent asociaţi cu biserica din Ierusalim, poate chiar bărbaţi delegaţi oficial şi cu bună credinţă de către liderii bisericii din Ierusalim (aşa încât să vină chiar cu o anumită aureolă de autoritate), au venit în regiunea Galatiei încercând să conformeze aceste biserici dintre neamuri, plantate de Pavel, la cultura iudaică şi la practicile ceremoniale vechi-testamentale, întocmai cum practicau ei în Ierusalim, acolo unde totul se făcea potrivit culturii iudaice. Ei încercau să schimbe cultura religioasă a bisericii, în aceste zone locuite de neamuri. Şi aceşti oameni erau înrădăcinaţi în Legea Vechiului Testament; erau nişte învăţători falşi.

Fapte 15, care vorbeşte despre acelaşi gen de mişcare de iudaizare a Bisericii, spune că în biserica din Ierusalim existau câţiva foşti farisei care Îl îmbrăţişaseră aparent pe Cristos, doar cu numele, fără ca să înţeleagă sau să creadă cu adevărat ceea ce realizase Cristos la cruce. Este posibil ca aceşti bărbaţi veniţi în Galatia să fi fost chiar dintre aceşti foşti farisei, sau cel puţin, ei erau unii care fuseseră puternic influenţaţi de aceşti farisei. Mintea lor era adânc infiltrată de această credinţă potrivit căreia neamurile erau din naştere necurate şi străine şi în afara legământului lui Dumnezeu. Şi astfel, ei urmăreau orice lucru ce ţinea de cultura neamurilor. Se pare că auziseră de aceste biserici din Galatia că erau toate dintre neamuri. Aşa că s-au hotărât să meargă să le înveţe ceremoniile vechi-testamentale. În mintea lor, legământul mântuirii nu semnifica decât identificarea cu Israelul. Şi de aceea au ajuns să îmbrăţişeze această opinie, anume că toate rânduielile ceremoniale, şi mai ales circumcizia, erau semne distinctive pentru cei care făceau parte din oricare dintre legămintele lui Dumnezeu. Acesta era motivul pentru care voiau ei să înveţe aceste neamuri.

Când facem referinţă la aceşti oameni, îi numim iudei, pentru că ei erau convinşi că Isus Cristos, ca Mesia al Israelului, a avut o relaţie unică şi exclusivă cu naţiunea Israel. Astfel că ei s-au gândit că nu poţi fi un urmaş adevărat al lui Isus dacă faci parte dintre neamuri. Erau de acord să primească neamurile în Biserică numai dacă acestea se converteau atât la iudaism, cât şi la creştinism. Ei voiau ca aceşti oameni să devină prozeliţi ai iudaismului. Puneau mare accent pe circumcizie, ca emblemă a participării la legământ. În mod evident, aşa stăteau lucrurile în Vechiul Testament. Vedeţi, accentul care cade pe circumcizie. Însă ei nu au înţeles semnificaţia deplină a Noului Legământ. Şi misiunea lor expresă a fost aceea de a se asigura că Biserica îşi păstrează identitatea iudaică, caracterul cultural iudaic. Mie mi se pare că ei au venit în bisericile din Galatia cu acest scop unic în minte. Voiau ca aceste biserici ale neamurilor să adopte toate simbolurile externe ale vechiului legământ al Israelului. Şi probabil că s-au prezentat ca fiind învăţători şi experţi în Legea biblică. De fapt, dacă erau foşti farisei, cu siguranţă erau mari învăţători ai Legii. Au venit deci cu această idee, că era nevoie de ei pentru a-i învăţa pe bieţii convertiţi dintre neamuri cum să fie nişte creştini mai buni, prin adoptarea tuturor ritualurilor ce ţineau de iudaismul vechi-testamental. Şi acest mesaj a produs confuzie în bisericile Galatiei. Era, cu siguranţă, un mesaj diferit de cel pe care-l auziseră de la apostolul Pavel. El nu le-ar fi predicat aşa ceva niciodată, chiar dacă el însuşi era un fost fariseu. Pavel n-a făcut niciun efort de convertire a neamurilor venite la Cristos, la practicile ceremoniale ale Vechiului Testament. El n-a făcut niciodată acest lucru. Şi aceste biserici ale Neamurilor îl cunoşteau foarte bine. Ştiau că Pavel nu învăţase niciodată aşa ceva. Aşa că, atunci când aceşti bărbaţi au venit şi au început să înveţe aceste lucruri, în mod firesc s-a creat controversă şi confuzie în bisericile Galatiei. Şi neamurile din Galatia au reacţionat la învăţătura iudaică prin sublinierea, probabil pentru început, a faptului că se aducea un mesaj diferit de cel pe care-l auziseră de la Pavel.

Reţineţi că şi Pavel a fost fariseu înainte de convertirea sa. Dar el spune, în Filipeni 3, că la convertire a înţeles că dreptatea lui proprie de fariseu nu era decât gunoi. Acesta este cuvântul pe care-l foloseşte. Era total neputincios în ceea ce priveşte abilitatea lui de a-şi câştiga vreun merit înaintea lui Dumnezeu. Şi astfel, Pavel, în mod personal, a dat deoparte toate acestea. Le-a abandonat. El a ajuns să vadă faptul că dreptatea lui Cristos pe care o primise, era mai bună decât toate acele ceremoniale şi restul. În niciun caz, Pavel nu ar fi irosit timpul învăţând astfel vreo biserică dintre Neamuri, încercând s-o determine să urmărească elementele exterioare ale unei religii legaliste, religie de care el însuşi fusese eliberat atunci când devenise creştin.

Este evident din text şi din tonul acestei cărţi, Galateni, că Iudeii au răspuns la toate criticile ce li s-au adus în Galatia cu o provocare la adresa recomandărilor apostolice ale lui Pavel. De asemenea, ei au pus sub semnul întrebării acurateţea mesajului adus de Pavel galatenilor. S-au ridicat împotriva lui. Pavel nu este un apostol adevărat. ‘Noi reprezentăm adevărata creştinătate. Noi suntem din biserica din Ierusalim, acolo unde S-a născut Biserica. Noi avem recomandările şi cunoştinţa şi acordul indiscutabil al tuturor apostolilor din Ierusalim. Voi trebuie să uitaţi cele ce v-a spus apostolul Pavel şi să ascultaţi de noi.’ Acest gen de mesaj au transmis ei. Înţelegem aceasta din cuprinsul cărţii Galateni. Pentru că primul punct din agenda de lucru a lui Pavel din această epistolă a fost ca el să-şi apere propria apostolie şi să vestească din nou Evanghelia pe care le-o vestise deja. Apărarea lui şi a mesajului său o întâlnim în capitolele 1 şi 2. Aceasta am studiat până acum. Pavel redă istoria convertirii sale. El recapitulează circumstanţele în care a fost făcut apostol şi în care i-a fost dată Evanghelia, aşa cum spune el, printr-o descoperire specială dată lui de Însuşi Cristos. El spune că a primit atât Evanghelia cât şi împuternicirea apostolică în mod personal, de la Cristos Cel înviat, capitolul 1 versetele 11 şi 12. “Fraţilor, vă mărturisesc că Evanghelia propovăduită de mine, nu este de obârşie omenească; pentru că n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Isus Hristos.” Îşi revendică dreptul destul de cutezător, nu-i aşa? Dar el îşi întăreşte spusele şi explică cum chiar şi ceilalţi apostoli au recunoscut şi au admis atât mesajul cât şi autoritatea pe care i-a dat-o Cristos spre a fi apostol (de la capitolul 1 versetul 15 până la capitolul 2 versetul 9; aici este descrisă întreaga chestiune). Apoi, la sfârşitul capitolului 2, el descrie un conflict pe care l-a avut cu Petru, conflict în care a trebuit să îl îndrepte pe acest apostol care pornise pe calea compromisului, nu prin învăţătura lui, ci prin faptele lui.

Şi aceasta ne conduce la finalul capitolului 2. În primele două capitole, Pavel descrie totul la un nivel foarte personal. Celălalt loc în care Pavel vorbeşte mai mult despre sine însuşi este în 2Corinteni, loc în care, din nou, el îşi apără recomandările apostolice. Dar acest lucru este neobişnuit pentru Pavel. Lui nu-i face plăcere să vorbească despre sine. El dispreţuieşte ideea de a se mândri. Şi nici măcar nu ştia să se apere cu străşnicie atunci când cineva îl acuza. Însă, de dragul Evangheliei a trebuit să-şi apere apostolia. Aşadar, el face acest lucru atât în 2Corinteni, cât şi în primele două capitole din Galateni. De fapt, el ocupă aceste prime două capitole scurte din Galateni cu apărarea sa. Este o privire retrospectivă minunată, personală şi intimă, în viaţa şi inima apostolului Pavel.

Iată deci, rezumatul celor spuse până acum. Pavel şi-a apărat apostolia. A făcut clar faptul că au existat cel puţin două prilejuri când a trebuit să apere puritatea Evangheliei, împotriva compromisului altor lideri ai bisericii: în cazul cu indivizii din Ierusalim şi în cel cu Petru, în faimosul episod din Antiohia. Iată ce mesaj transmite Pavel: el spune că adevărul Evangheliei are prioritate înaintea oricărei poziţii sau reputaţii personale. Nimeni nu are atâta influenţă încât să compromită Evanghelia. Cu alte cuvinte, primele două capitole din Galateni au constituit un comentariu îndelung al avertizării pe care o rosteşte Pavel în capitolul 1 versetele 8 şi 9 când spune: “Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema! Cum am mai spus, o spun şi acum: dacă vă propovăduieşte cineva o Evanghelie deosebită de aceea pe care aţi primit-o, să fie anatema!” El spune că nu contează cine ar fi. Vreo personalitate din Ierusalim, vreun apostol proeminent precum Petru, un înger din cer sau chiar el însuşi, spune Pavel. Chiar dacă însuşi apostolul Pavel ar aduce un mesaj contrar mesajului pe care l-aţi auzit, trataţi acea persoană ca fiind “anatema”! Adevărul Evangheliei este mai presus de orice. Şi nu uitaţi! Acesta este mesajul din două capitole. Pavel a apărat Evanghelia prin faptul că a apărat recomandările sale apostolice şi prin faptul că a reamintit aceste episoade din experienţa sa, când a trebuit să apere Evanghelia cu mare preţ.

Dar aici avem un punct de cotitură important, capitolul 3 versetul 1. Pavel deviază discuţia de la experienţa sa. El încetează să mai vorbească din propria experienţă şi din propria sa viaţă; în schimb, îndreaptă discuţia spre experienţa galatenilor. Li se adresează în mod direct şi în termeni nu foarte măgulitori. Le reaminteşte cum au fost mântuiţi, experienţa pe care au trăit-o, unde erau odinioară şi face toate acestea pentru a-i aduce în acest punct. Şi el citează toate acele lucruri ca dovadă în favoarea măreţei doctrini a justificării prin credinţă. Aceasta este ceea ce el a început să apere mai devreme, în capitolul 1 — îndreptăţirea prin credinţă. Această doctrină, acest singur adevăr a constituit mesajul principal al epistolei sale pe întreg cuprinsul ei. Îndreptăţirea prin credinţă. Şi tot despre aceasta este vorba şi aici. Dar aici, stilul de apărare pe care îl adoptă se schimbă. Natura argumentelor sale se schimbă. Iar acum este pe cale să apere doctrina justificării într-un mod care este şi mai direct, mai personal, mai polemic, mai biblic, mai doctrinal decât tot ce a spus până acum. Este pe cale să le spună lucrurile verde-n faţă. Din acest motiv, acest pasaj ne duce să vedem temelia teologiei lui Pavel. Acesta este cel mai important adevăr cunoscut de Pavel. Prin urmare, el îl apără cu tărie.

Observaţi schimbarea tonului şi a direcţiei discuţiei, atunci când adresează credincioşilor galateni nişte vorbe şocante şi foarte directe. Capitolul 3, versetele 1-5. “O, galateni nechibzuiţi! Cine v-a fermecat pe voi, înaintea ochilor cărora a fost zugrăvit Isus Cristos ca răstignit? Iată numai ce voiesc să ştiu de la voi: prin faptele Legii aţi primit voi Duhul, ori prin auzirea credinţei? Sunteţi aşa de nechibzuiţi? După ce aţi început prin Duhul, vreţi acum să sfârşiţi prin firea pământească? În zadar aţi suferit voi atât de mult? Dacă, în adevăr, e în zadar! Cel ce vă dă Duhul şi face minuni printre voi, le face oare prin faptele Legii sau prin auzirea credinţei?”

Ne vom restrânge la aceste cinci versete, căci ele formează un întreg. Mai întâi de toate, observaţi că aceste versete cuprind o serie de întrebări, adresate toate galatenilor, într-un mod direct, într-un limbaj brutal, candid, personal. Pavel nu urmăreşte aici să fie diplomat. El vrea ca ei să înţeleagă, indiferent cât de direct trebuia să fie cu ei. Observaţi, fiecare verset din toată această secţiune conţine o întrebare. De fapt, fiecare propoziţie din acest text este o întrebare formulată în aşa fel încât să îi facă să se gândească şi să se cerceteze, să îşi revizuiască istoria lor spirituală şi să reflecte la calea pe care atât de uşor au alunecat, fiind clătinaţi de pe temelia pe care învăţătura curată a lui Pavel o pusese pentru ei.

Încă din cuvintele introductive ale epistolei, capitolul 1, Pavel a încercat să clarifice acest lucru, şi anume că el privea religia reprezentată de Iudei ca pe o religie diferită, străină de creştinismul autentic. Evanghelia propovăduită de aceşti oameni era o evanghelie diferită. Calea de mântuire prezentată de ei era o cale total diferită decât cea pe care o îmbrăţişaseră galatenii atunci când primiseră Evanghelia. Şi cred cu convingere că, în mod dovedit, Pavel a fost singurul din rândul apostolilor care a văzut cu claritate acest lucru. Aceşti bărbaţi, dacă ar fi rămas în Ierusalim şi ar fi crezut ce credeau, ar fi învăţat ce învăţau, n-ar fi fost niciodată identificaţi ca fiind ereticii care erau. Gravitatea erorii lor n-ar fi fost niciodată evidenţiată, n-ar fi fost niciodată arătată. Însă ei erau nişte eretici periculoşi, învăţau o religie care era ceva total diferit de creştinism. Şi dezacordul dintre cele două religii, una învăţată de apostolul Pavel, alta învăţată de Iudei, nu era ceva bătător la ochi. Iudeii, spune Pavel, învăţau o religie total diferită. Nu propovăduiau pur şi simplu un mesaj similar dintr-un alt punct de vedere, sau aceeaşi Evanghelie, dar cu aromă iudaică. Şi, în ciuda a ceea ce susţineau Iudeii, galatenii nu auzeau de la ei despre o cale mai bună de a fi creştin, o cale mai curată, mai apropiată de adevăr. Prin faptul că îi trimiteau pe galateni înapoi la ceremoniile vechi-testamentale nu însemna că făceau din ei nişte creştini mai buni; nu făceau decât să le distrugă complet credinţa.

Aşadar, diplomaţia nu era necesară aici. Îmi place că Pavel nu a încercat să le răspundă acestor iudei făcând apel la ucenicie. Ar fi putut să-i trateze ca şi cum ei erau colegii lui farisei şi astfel să le dea respectul cuvenit. Observaţi că el nu caută să dialogheze cu iudeii. Nu are de gând să facă compromis cu ei. Nu le acoperă eroarea cu vorbe frumoase, să pară ca şi cum nu este aşa de rău, iar ei sunt oameni bine-intenţionaţi. Asemenea unui păstor credincios, el vrea să le arate care este greşeala şi să îşi avertizeze turma să nu îi urmeze pe aceşti lupi. El abordează problema într-un mod total diferit de metoda post-modernistă care este atât de populară astăzi, în care este de aşteptat să spui ce îţi place la fiecare punct de vedere cu care nu eşti de acord. Şi mai întâi de toate, trebuie să subliniezi toate punctele forte. Şi apoi, dar numai apoi, dacă chiar eşti rafinat, trebuie să adresezi doar câteva cuvinte de atenţie, firave, cu privire la lucrurile cu care nu eşti de acord. Aşa se procedează astăzi. La urma urmei, şi Pavel ar fi putut face acest lucru. Ar fi putut spune: ‘Aceşti fraţi sunt bine-intenţionaţi. Sunt reprezentanţi de seamă ai bisericii noastre surori din Ierusalim, colegi farisei şi este bine că ei recunosc autoritatea Vechiului Testament. Ei ne duc cu gândul înapoi ca să ne reamintim un lucru foarte necesar, faptul că creştinismul are rădăcini iudaice.’ El ar fi putut aprecia Iudeii pentru ucenicia lor, pentru râvna lor pentru Lege, pentru cunoştinţa de care ei dispuneau cu privire la istoria Vechiului Testament. Dar Pavel nu a făcut aşa. El a văzut în aceşti oameni şi în doctrina lor un pericol real pentru sănătatea spirituală şi bunăstarea Bisericii. Şi el a accentuat faptul că doctrina lor, prin aceea că anula adevărul central despre îndreptăţirea prin credinţă, de fapt submina chiar temelia Evangheliei. El nu s-a adresat acestor bărbaţi cu apelativul “fraţi”. Şi subliniază acest lucru. Chiar dacă ei susţineau a fi creştini şi, în mod evident, deţineau poziţii de autoritate în biserica din Ierusalim, Pavel i-a respins atât pe ei cât şi doctrina lor, privindu-i drept pericole reale pentru adevărul lui Cristos. Şi a fost foarte tăios în această privinţă.

Este important să înţelegem acest lucru, pentru că este direcţia opusă celei pe care cei mai mulţi din biserică doresc ca noi să mergem astăzi. Doctrina iudaică avea în ea aceeaşi sămânţă de eroare pe care o întâlnim în romano-catolicism, cu accentul pe ritualuri şi ceremonii şi semne exterioare ca instrumente ale îndreptăţirii. Acelaşi lucru pe care-l învăţau şi iudeii. Eroarea lor avea foarte multe în comun cu mişcarea post-modernistă cunoscută sub denumirea O nouă perspectivă asupra lui Pavel, în care îndreptăţirea este zugrăvită adesea ca un proces ce depinde în final de lucrările proprii de dreptate ale credinciosului, pentru îndreptăţirea noastră finală înaintea lui Dumnezeu. În esenţă, este foarte asemănătoare cu ce învăţau aceşti indivizi. Erori similare se întâlnesc, de exemplu, în învăţăturile Adventismului de Ziua a Şaptea. Sunt expresii ale Bisericii Anglicane şi Presbiteriene şi ale luteranismului modern. Şi alte varietăţi de religii legaliste care, mai nou, pătrund în bisericile evanghelice de la bun început. Şi astăzi, toată lumea crede că metoda corectă de a trata aceste lucruri este calea dialogului. Să ne întâlnim cu romano-catolicii şi să purtăm dialog, să aflăm ce anume avem în comun, să declarăm în mod deschis aceasta şi să nu facem mare caz de diferenţele dintre noi. Cred că acelaşi lucru este adevărat şi despre ultima mişcare din rândul evanghelicilor, cunoscută sub denumirea de Emerging Church, în care accentul întregii lor învăţături cade în genere pe ceea ce fac creştinii şi mai puţin pe ce a făcut Cristos în locul nostru. Şi pe măsură ce Evanghelia pierde tot mai mult teren în Biserica vizibilă de astăzi, tot mai mulţi oameni tind să promoveze dialogul. Ei vor o apropiere academică, prietenoasă şi în termeni amiabili atunci când trebuie abordată o eroare, şi cred că exemplul apostolului Pavel este pe aceeaşi undă cu direcţia pe care trebuie să apuce credincioşii veritabili de astăzi, în confruntarea lor cu mişcarea post-modernistă. Aşadar, apreciez francheţea lui Pavel din aceste versete. Şi mă simt încurajat să procedez la fel.

Nu cu mult timp în urmă, cam cu aproximativ 75 de ani, J. Gresham Machen a prins şi el curaj în urma exemplului lui Pavel din Galateni, pe când căuta să răspundă modernismului şi diverselor erori din vremea lui. El a subliniat şi faptul că Epistola către Galateni este inclusă în Canonul Scripturii cu un scop anume. Este adevărat că Pavel se confruntă în această epistolă cu o eroare specifică, care, sub anumite aspecte, era unică şi limitată la perioada respectivă de timp. Iudeii se luptau în mod anume pentru ţinerea în continuare a rânduielilor ceremoniale ale Vechiului Testament, în Biserică, ca mijloc de dobândire a îndreptăţirii. Nimeni nu ar propovădui astăzi această teorie în mod exact. Nimeni nu ar spune că trebuie să fii tăiat împrejur pentru a fi creştin. Unii oameni ar fi inclinaţi chiar să creadă că tot ce s-a petrecut aici în Galateni are foarte puţină relevanţă pentru situaţia noastră de astăzi, pentru că, în Biserică, nu este nicio persoană influentă care să susţină circumcizia ca necesitate pentru mântuire. Machen a spus următoarele: “La o primă vedere, acest fapt ar putea distruge utilitatea epistolei pentru ziua de astăzi; căci noi, astăzi, nu ne aflăm în pericolul de a dori să ţinem sărbătorile şi zilele de post iudaice. Dar puţină considerare va demonstra că lucrurile nu stau nicidecum aşa. Lucrul esenţial cu privire la disputa iudaică nu consta în acele fapte particulare ale Legii pe care ei le impuneau galatenilor ca cerinţă pentru mântuire, din contră, ei nu impuneau deloc fapte de acest gen. Eroarea cu adevărat gravă în care au căzut nu era aceea că ei aduceau legea ceremonială în noua dispensaţiune, ci faptul că ei predicau o religie a meritului omenesc, şi nu o religie a harului divin.” Şi Machen a continuat să arate faptul că, în mod virtual, fiecare eroare pe care a întâmpinat-o Biserica de-a lungul timpului, a avut în miezul ei aceeaşi învăţătură falsă despre îndreptăţirea prin fapte. Fiecare eroare care i-a produs îngrijorare a încercat să strecoare un anume soi de fapte şi a încercat să facă din acestea instrumente ale îndreptăţirii noastre. El a văzut această tendinţă în învăţătura liberalilor care au spus că mai degrabă dragostea şi faptele bune sunt adevărata esenţă a creştinismului, mai puţin doctrina sănătoasă. Persoane similare spun acelaşi lucru astăzi. Machen a văzut acest fapt în variate teorii despre ispăşire; teorii care astăzi au fost trezite la viaţă în anumite cercuri unde oamenii învaţă că moartea lui Cristos pe cruce a fost numai un exemplu de urmat pentru noi, şi nu o pedeapsă substitutivă pentru păcatele noastre. Machen a spus: “Toate acestea sunt doar căi diferite de înălţare a meritului omului faţă de crucea lui Cristos. Toate acestea sunt atacuri la mesajul şi esenţa religiei creştine. Şi împotriva lor se întoarce marea polemică a acestei epistole către Galateni.”

Acesta este un pasaj deosebit de relevant în Scriptură. Şi în el sunt confruntate toate erorile principale ce asaltează astăzi Biserica. Apostolul Pavel a apărat un principiu care este inima creştinismului. Şi ar fi un lucru total nesocotit să spunem că această doctrină este doar un aspect academic al adevărului. Sau să credem că apărarea îndreptăţirii prin credinţă cheamă la un dialog academic, amiabil, neutru, opus unei proclamări vehemente a adevărului. Eu cred că Pavel ne-a dat aici un exemplu pe care să-l urmăm. Principiul apărat de Pavel aici este acelaşi principiu ce a dat naştere Reformei Protestante (îndreptăţirea prin credinţă) — principiul sola fide (doar credinţa). Este acelaşi punct de doctrină pe care Martin Luther l-a numit “articolul pe baza căruia Biserica stă în picioare sau cade”. Este aceeaşi doctrină pe care John Calvin a numit-o “principiul articulaţiei din toată religia.” Este un punct al adevărului care cheamă la o apărare vehementă. Iar cei care cred că nu merită a lupta pentru el (un punct enigmatic al îndreptăţirii) nu au început să guste cu adevărat esenţa mesajului evanghelic.

Pavel ni-l dezvăluie aici printr-o serie de întrebări care duc toate la acelaşi final. Toate aceste întrebări au acelaşi scop. Pavel pune în paralel două evanghelii total diferite una de alta şi care se exclud reciproc. Una promovează o religie a faptelor omeneşti. Cealaltă este un mesaj despre harul divin; şi ea promite îndreptăţirea deplină înaintea tronului de judecată al lui Dumnezeu, pe baza a ceea ce a făcut Cristos pentru noi, şi doar pe această bază. N-are nimic de-a face cu ceea ce facem noi. Şi întrebările pe care le adresează Pavel galatenilor dau naştere la trei contraste. Voi face din aceste trei contraste linia noastră directoare. Aceste două abordări total incompatibile ale religiei sunt diferenţiate în primul rând, prin diferenţa dintre lege şi har. În al doilea rând, prin diferenţa dintre firea pământească şi Duh. Şi în al treilea rând, prin diferenţa dintre fapte şi credinţă. Având acestea drept linie directoare, să ne croim drum prin text.

Mai întâi, observaţi diferenţa pe careo face Pavel între Lege şi Evanghelie. Versetele 1 şi 2. “O, galateni nechibzuiţi! Cine v-a fermecat pe voi, înaintea cărora a fost zugrăvit Isus Cristos ca răstignit? Iată numai ce voiesc să ştiu de la voi: prin faptele Legii aţi primit voi Duhul, ori prin auzirea credinţei?” Daţi-mi voie să spun, mai înainte de toate, că brutalitatea acestui limbaj este uimitoare. El nu îi numeşte fraţi, chiar dacă li se adresase deja în acest fel în capitolul 1 versetul 11. I-a numit o dată fraţi. Urmează să îi mai numească o dată. Deci nu cred că el a presupus neapărat că ei nu ar fi fraţi de credinţă. De fapt, este cert că el îi privea pe aceşti oameni cu căldură, ca pe fraţi ai lui şi ca pe propriii lui copii spirituali. Aceştia erau oi pentru care el personal era responsabil ca păstor. Dar aici, în acest pasaj, toată căldura şi fraternitatea acestei legături lasă loc unui limbaj foarte abrupt şi sever. Şi el începe prin a-i numi practic, nechibzuiţi. “O, galateni nechibzuiţi.” Cuvântul “nechibzuit” vine dintr-o expresie din limba greacă, referitoare la lipsa de înţelegere. Şi ea semnifică insensibilitatea spirituală. Nu este vorba de o insultă personală ieftină, pe care Isus o condamnă în Matei 5:22, unde spune că dacă îl numeşti pe fratele tău “prost” te afli în pericolul de a arde în focul iadului. Aici, Isus a folosit un cu totul alt cuvânt pentru “nechibzuit” – acesta vorbeşte cu adevărat de o persoană lipsită de evlavie. Ideea este aceea a unui prost plin de răutate. Şi El spune, să nu-ţi numeşti fratele în acest fel. El interzice să-ţi numeşti fratele în acest fel într-un moment de furie. De fapt, în Luca 24 versetele 25 şi 26, când Isus S-a arătat acelor ucenici pe drumul către Damasc, după înviere, ei nu ştiau cine era El. Nu L-au recunoscut. Şi se simţeau descurajaţi şi total înfrânţi după răstignire. Şi înainte ca El să li Se descopere Cine era cu adevărat, le-a spus: “O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima, când este vorba să credeţi tot ce au spus proorocii! Nu trebuia să sufere Cristosul aceste lucruri şi să intre în slava Sa?” Şi aici Isus a folosit exact acelaşi cuvânt pe care l-a folosit Pavel în acest text. De fapt, în Luca 24, Isus dă definiţia acestui soi de nechibzuinţă. Nepricepuţi şi zăbavnici cu inima. Inima este înceată când vine vorba să creadă. Acest soi de nechibzuinţă este un fel de insensibilitate spirituală de care te faci vinovat. Aceasta spune Pavel despre galateni. Faptul că s-au lăsat atât de uşor influenţaţi de eroarea Iudeilor a fost cu adevărat un soi de insensibilitate spirituală de neiertat. A fost un lucru nechibzuit.

Pavel spune că erau ca şi cum o vrăjitoare rostise peste ei un blestem. El spune: ” … cine v-a fermecat…” Ce v-a orbit ochii, de pierdeţi din vedere ceva ce ar trebui să fie evident? Desigur, el foloseşte aici o hiperbolă. Nu cred că el credea despre ei c-ar fi sub puterea vreunei magii malefice. Dar, de fapt, el spune franc că aceasta este singura explicaţie plauzibilă pe care o găseşte pentru confuzia lor cu privire la aceste lucruri. Pentru ce alt motiv ar fi atât de împietriţi? Cu siguranţă, ei ar fi trebuit să vadă lucrurile mult mai bine. Pavel însuşi îi învăţase mult mai bine.

Uitaţi-vă la următoarea frază. “…Cine v-a fermecat pe voi, înaintea cărora a fost zugrăvit Isus Cristos ca răstignit?” Aceasta este o expresie interesantă. Pentru că ceea ce le sugereză Pavel aici este faptul că ei sunt asemenea unor martori oculari care, deşi au văzut cu ochii lor, nu cred, întrucât au fost hipnotizaţi. Nu cred că Pavel sugerează în mod literal faptul că vreunul dintre galateni a fost martor ocular la răstignire. Nu la aceasta se referă. Cristos nu fusese răstignit în mod literal şi vizibil înaintea ochilor lor şi în mijlocul lor. Aşadar, ce înseamnă aceasta? Matthew Henry, de cele mai multe ori un comentator de încredere, sugerează că aceasta ar fi fost o referinţă la taina Cinei. Că această rânduială a Mesei Domnului constituia o imagine atât de vie şi de grăitoare, şi amintea atât de bine de lucrarea de ispăşire a lui Cristos, încât, participând la Masa Domnului era ca şi cum ei ar fi fost martori oculari ai răstignirii. Mie mi se pare puţin exagerat. Cu adevărat, nu există nimic în acest context care să sugereze faptul că în acest verset Pavel se gândea la Comuniune. Şi, franc vorbind, în vreme ce Masa Domnului este un memorial şi aminteşte în mod clar şi evident de trupul şi sângele lui Cristos, a lua parte la actul sacru al Comuniunii nu este acelaşi lucru cu a fi martor ocular al răstignirii. Pentru că, deşi elementele Cinei Domnului reprezintă simboluri şi amintesc de trupul şi sângele lui Cristos, frângerea pâinii şi băutul vinului nu constituie cu adevărat acel gen de imagine vie care zugrăveşte actul crucificării. Este un act care aminteşte de răstignire, dar nu este o imagine a răstignirii însăşi. Şi aici, Pavel foloseşte un cuvânt care vorbeşte despre dovada cea mai grăitoare, cea mai vie descriere sau imagine a actului răstignirii. Literal, vorbeşte de zugrăvirea unei imagini de mari dimensiuni, care să-L arate în mijlocul lor, în mod clar, pe Cristos răstignit. Cuvântul din greacă aduce ideea unei ilustraţii vii, de mari dimensiuni, expusă publicului, asemenea unui panou de reclame. Este ca şi cum o pictură de-a lui Cristos pe cruce ar fi fost expusă pe un panou imens sau arătată pe un ecran de cinematograf, înaintea tuturor galatenilor adunaţi laolaltă. Şi nu este expusă doar o dată, ci în mod repetat. Acesta este sensul verbului folosit aici. Şi cred că este simplu. Cred că Pavel face trimitere la predicarea Evangheliei pe care el însuşi a rostit-o în mijlocul lor. Vă aduceţi aminte de cuvintele sale adresate corintenilor. 1Corinteni 2 versetul 2. “Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Cristos şi pe El răstignit.” Iată cum îşi descrie propria sa propovăduire a Evangheliei. 1Corinteni 1:23. “dar noi propovăduim pe Cristos cel răstignit…” Şi aici, în Galateni, în ultimul capitol, versetul 14, el spune următoarele: “În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Cristos…” Crucea constituia singura ţintă şi esenţa Evangheliei pe care a vestit-o Pavel. Şi sunt convins că atunci când a spus că L-a zugrăvit pe Cristos înaintea lor, nu a vrut să zică faptul că mesajul său de evanghelizare a cuprins doar o descriere narativă a evenimentului răstignire-înviere. Nu cred că aceasta a vrut să zică. El nu spune “întrucât esenţa Evangheliei mele a fost o descriere în culori vii a evenimentului răstignirii” (ea a inclus aceasta); această descriere nu a constituit esenţa Evangheliei. Evanghelia este explicaţia semnificaţiei crucii, dată de Pavel — semnificaţia ispăşirii.

Ascultaţi din nou ce spune Galateni 6:14. De data aceasta să citim în întregime versetul. “În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Cristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume!” Observaţi ideea unui schimb, a unei substituţii? Sau să ne întoarcem la Galateni 2:20 “Am fost răstignit împreună cu Cristos şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine…” Să mă exprim pe cât de simplu îmi este cu putinţă: esenţa şi inima mesajului Evangheliei lui Pavel a fost aceasta: crucea a fost o substituţie, locul unde Cristos a purtat păcatele noastre şi a plătit întreaga pedeapsă pentru vina noastră, în locul nostru. Şi învierea Lui este dovada că Dumnezeu a acceptat această jertfă ca plată deplină pentru păcatele noastre; astfel că noi, acum, suntem părtaşi la viaţa de înviere a lui Cristos. Îndreptăţirea nu mai este o realitate din viitor, ce atârnă de ceea ce facem în această viaţă. Ci este ceva ce Cristos a îndeplinit deja pentru noi. Pentru credinciosul care este unit cu Cristos, îndreptăţirea este un eveniment ce ţine de trecut, complet şi irevocabil. Este garanţia că viaţa veşnică este posesiunea noastră din prezent, chiar de acum, când privim înainte la desăvârşirea mântuirii noastre. Ne putem odihni cu încredere pe faptul că suntem îndreptăţiţi aici şi acum, datorită a ceea ce Cristos a făcut la cruce. Acesta este mesajul. Şi dacă dai deoparte acest adevăr în favoarea mesajului care vorbeşte despre ceea ce tu trebuie să faci pentru ca să iei parte la legământ, atunci nu faci altceva decât să abandonezi adevărata Evanghelie în favoarea Legii care, oricum, n-a putut niciodată să mântuiască. Acesta este adevărul pe care Pavel l-a afirmat la finele capitolului 2. Se află chiar în contextul de faţă. El explică ceea ce spune. “Nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu, căci dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Cristos.” (v. 21) Cu alte cuvinte, întregul mesaj al Evangheliei vorbeşte despre libertatea desăvârşită a mântuirii în Cristos. Îndreptăţirea nu este ceva ce noi putem câştiga. Nu trebuie să facem ceva anume ca s-o obţinem. Şi din acest motiv, n-are nimic de-a face cu ce facem noi. Iar dacă n-are nimic de-a face cu ce facem noi, atunci n-are nimic în comun cu mesajul Legii, care vorbeşte în întregime despre ceea ce facem. Pavel spune: Nu confundaţi Evanghelia cu Legea. El le spune galatenilor: ‘Aduceţi-vă aminte că aţi fost mântuiţi. Am o întrebare pentru voi. Este tot ce vreau să aflu de la voi. Prin faptele Legii aţi primit voi Duhul su prin auzirea credinţei? Ce aţi crezut la început: Legea sau Evanghelia? Cum se face că aţi primit Duhul Sfânt? Prin supunerea faţă de Lege sau prin credinţa în Evanghelie?’ Este o întrebare fundamentală. Şi ea are rolul de a-i face pe galateni să reflecteze la puterea mesajului care i-a adus la credinţă mai întâi. Întrucât se aflau în pericolul de a uita Evanghelia, în râvna lor de a se adapta acestui nou mesaj, un mesaj diferit, născut din Lege.

Acesta este un punct important pe care trebuie să-l înţelegem înainte de a trece mai departe la următorul. Vreau ca să păstraţi acest lucru în gând cu străşnicie, pe măsură ce vom parcurge restul cărţii Galateni, pentru că, începând de aici şi continuând pe tot cuprinsul cărţii, Pavel ridică această antiteză între Lege şi Evanghelie. Şi este o antiteză crucială. Este important să înţelegem ce spune el. Câteva din tendinţele teologiei de astăzi, care pe mine m-au îngrijorat profund, au acest lucru în comun: toate vor să desfiinţeze linia demarcantă dintre Lege şi Evanghelie. Acest lucru nu este bun. Unii chiar au negat faptul că Pavel ar fi făcut vreo antiteză între Lege şi Evanghelie. Nu văd cum ai putea înţelege acest pasaj dacă nu admiţi această antiteză. Este clară. Şi ea va deveni şi mai clară pe măsură ce ne vom croi drum prin restul epistolei.

Dar observaţi, făcând această antiteză între Lege şi Evanghelie, Pavel nu spune că Legea este categoric rea. El face acest lucru clar în Romani 7, versetul 7. “Deci ce vom zice? Este Legea ceva păcătos? Nicidecum!” Nicidecum. Cu siguranţă, Legea nu este păcat. Legea serveşte unui scop bun. De fapt, serveşte mai multor scopuri bune. Ea elimină orice altă opţiune de mântuire pe care am avea-o, cu excepţia lui Cristos. Şi prin urmare, este un îndrumător spre Cristos. Urmează să vedem aceasta în următorul capitol din Galateni. Pavel spune în Romani 7 că Legea ne învaţă ce este rău, şi de aceea, ea cuprinde precepte morale, diferite de toate lucrurile ceremoniale exterioare din Lege. Conţinutul său moral reprezintă o regulă de viaţă sănătoasă pentru credincios. Şi Pavel afirmă aceasta în Romani 6:14, când spune: “nu mai suntem sub Lege, ci sub har” şi apoi în Galateni 5:18 când spune: “Dacă sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi sub Lege.” El continuă să spună că nu sugerează faptul că Legea ar fi irelevantă pentru felul de vieţuire al creştinilor. El nu neagă faptul că preceptele morale ale Legii ni se aplică, aşa cum ar crede unii despre el. Şi anume că nu contează ce atitudine ia un creştin în faţa celor Zece Porunci. Însă Pavel spune următorul lucru. Este un mesaj bine ţintit şi bine subliniat. El spune că Legea nu este un mijloc de îndreptăţire. Ceremoniile cerute de Lege nu sunt sub nicio formă instrumente prin care să putem intra în legământul lui Dumnezeu sau prin care să putem obţine îndreptăţirea. În acest sens, noi nu ne aflăm sub Lege. În acest sens şi doar în acest sens, Legea se află în antiteză cu Evanghelia. Acesta este deci primul contrast. Este o diferenţiere atentă între Lege şi Evanghelie.

Iată un al doilea contrast pe care trebuie să-l vedeţi. Este diferenţierea între firea pământească şi Duh, versetul 3. Pavel continuă să folosească limbajul extrem de direct, subliniind faptul că ei sunt incredibili şi fără nicio scuză pentru nechibzuinţa lor. “Sunteţi aşa de nechibzuiţi…” spune el iarăşi. “…După ce aţi început prin Duhul, vreţi acum să sfârşiţi prin firea pământească?” Vedeţi contrastul dintre Duh şi firea pământească? Şi argumentul de aici este foarte simplu. Iată-l. Dacă la început ai dobândit mântuirea prin simpla credinţă, de ce ai abandona simplitatea credinţei în Cristos, cu prima ocazie când vine cineva şi îţi spune că a ta credinţă nu este suficientă? Dacă, după ce ai fost mântuit, începi să adaugi noi cerinţe pentru mântuire, pe lângă Evanghelie, rezultatul va fi abandonul Evangheliei şi adoptarea unui mesaj diferit. Sau, să vorbim în termeni care, cred eu, sunt mai relevanţi pentru unele erori post-moderniste aflate azi peste tot în jurul nostru: dacă credinţa simplă în Cristos este la început instrumentul pentru îndreptăţire, prin ce minte distorsionată ar putea susţine cineva că altceva decât credinţa este necesar pentru îndreptăţirea finală? Dacă ai încredere în Cristos pentru îndreptăţirea ta, dacă la început te încrezi doar în El pentru a fi îndreptăţit, de ce ţi-ai pune încrederea pentru mântuirea viitoare în ceva ce tu faci pentru tine însuţi?

Iată o ilustraţie care te-ar putea ajuta să înţelegi de ce limbajul pe care îl foloseşte Pavel sună atât de aspru. El îi numeşte nechibzuiţi. Spune: ‘Sunteţi nebuni? V-aţi pierdut minţile?’ Daţi-mi voie să vă aduc o ilustraţie care explică aceste cuvinte. Cu doi ani în urmă, soţia mea şi cu mine am plecat cu vaporul de la Seattle în Alaska. Ne-am îmbarcat. Totul era foarte odihnitor, foarte plăcut, până în momentul în care nava a părăsit portul şi a ajuns în largul mării. Şi chiar în acea zi, dintre toate zilele călătoriei, marea a fost atât de agitată încât le-a provocat rău de mare la jumătate dintre călători. Noi pur şi simplu am plecat încrezători că acest vas de croazieră ne va duce la destinaţie, însă, pe drum, a fost atât de agitat, când sus, când jos, încât m-a determinat să cuget la înţelepciunea alegerii făcute, la faptul că m-am încrezut în această carapace imensă de metal că mă va duce tot drumul până în Alaska. Nu sunt predispus la rău de mare, dar această călătorie mi-a distrus nervii. Nu sunt chiar atât de nesăbuit, dar să presupunem — imaginaţi-vă, dacă vreţi — că am decis că această navă nu mai este demnă de încredere pentru a mă duce la destinaţie. Eu vreau să ajung în Alaska şi să-mi împlânt piciorul în pământ uscat. Şi astfel, merg la soţie şi îi spun cu toată seriozitatea că mi-e teamă să mai stau pe această navă zdruncinată. Am de gând să sar peste bord şi să înot până în Alaska. Ce credeţi că mi-ar zice? ‘Ai înnebunit!? Ţi-ai pierdut minţile!? Ce te face să crezi că ai avea puterea şi vigoarea ca să înoţi tot drumul până în Alaska? Este nebunie curată, mai ales în ape învolburate. Ai avut destulă încredere încât să te urci la bordul vasului, nici să nu te gândeşti să-l părăseşti acum. Este sinucidere curată.’

Exact acesta este spiritul mesajului lui Pavel către galateni. El spune: din moment ce aţi primit Duhul lui Dumnezeu prin credinţă şi aţi început viaţa de credinţă pe această bază, de ce aţi vrea să abandonaţi Duhul Sfânt şi să încercaţi în schimb să fabricaţi o dreptate proprie, pe care o dă Legea? Cineva ar putea spune: ‘Ok, n-am să părăsesc vasul complet, dar simt că trebuie să ajut acest vas să îşi atingă destinaţia. Astfel că, voi sări în apă la pupă, mă voi prinde de vas şi voi înota pedalând, îl voi ajuta să ajungă în Alaska.’ ‘Voi continua să mă încred în Cristos. Dar, în caz că voi avea nevoie de ea, voi îndeplini şi partea legalistă.’ Cred că în acest fel vorbeau galatenii. Dar şi aceasta este totală nebunie. Dacă tu crezi că mai este ceva de făcut în plus, pentru ca să adaugi meritul tău la lucrarea terminată a lui Cristos, cu adevărat nu te încrezi deloc în Cristos. Din punct de vedere practic, Duhul Sfânt este pecetea şi garanţia statutului nostru de membri ai legământului Său. În 2Corinteni 5 versetul 5 şi în Efeseni 1 versetul 14, apostolul Pavel vorbeşte de Duhul Sfânt ca fiind “arvuna” – contul nostru de siguranţă şi secundarul mântuirii noastre finale. Sau, dacă folosim cuvintele apostolului Ioan din 1Ioan 3:24. ” …Şi cunoaştem că El rămâne în noi prin Duhul, pe care ni L-a dat.” Pavel a învăţat întotdeauna acest adevăr, anume că Duhul lui Dumnezeu este arvuna, secundarul, contul de siguranţă, acontul pentru finalizarea mântuirii noastre. Şi puteţi fi siguri că în acest mod i-a învăţat şi pe galateni. Astfel că ei săvârşeau o mare greşeală prin faptul că se gândeau să renunţe la încrederea lor în Duhul lui Dumnezeu care este singura garanţie vie a faptului că ne aflăm în legământ. În schimb, au hotărât să depindă de un simbol carnal învechit – circumcizia – simbol al unui legământ învechit.

Aşadar, aici expresiile “fire pământească” şi “Duh” sunt stenograme pentru circumcizie (care este o emblemă firească a vechiului legământ) şi Duhul lui Dumnezeu, care este simbolul spiritual viu al statutului nostru de membri ai Noului Legământ. Nu circumcizia. Aceasta aparţine Vechiului Legământ. Este învechită. De ce, după ce aţi început prin Duhul, vreţi acum să renunţaţi la El şi să preluaţi un simbol ce ţine de firea pământească, dintr-un legământ învechit? E o întrebare bună, nu-i aşa? Şi cred că ei au înţeles foarte bine ce le-a spus Pavel, căci l-au auzit predicând aceste lucruri. Aşadar, avem aceste contraste. Primul este contrastul între Lege şi Evanghelie. Al doilea este contrastul între firea pământească şi Duh.

Cel de-al treilea şi cel mai important dintre toate, întrucât le cuprinde şi le explică şi pe celelalte două, este contrastul între fapte şi credinţă. Acest contrast rezumă adevărul aflat în celelalte două contraste. În versetele 4 şi 5 vedem acest contrast între fapte şi credinţă. Pavel continuă să le pună întrebări. Observaţi, totul este sub formă de întrebări. “În zadar aţi suferit voi atât de mult? Dacă, în adevăr, este în zadar! Cel ce vă dă Duhul şi face minuni printre voi, le face oare prin faptele Legii sau prin auzirea credinţei?” În versetul 4 sunt două lucruri pline de semnificaţie şi vreau să le explic. Primul lucru are de-a face cu cuvântul “aţi suferit”. Vrea să spună cumva că ei au suferit la propriu, că au fost persecutaţi? Vorbeşte de suferinţă în mod literal? Eu nu cred că Pavel se referă la suferinţă sau persecuţie. Nu este nimic în acest context care să sugereze acest lucru. Dacă el ar vorbi despre încercări, greutăţi, persecuţii, boală, necazuri ce le-au fost cauzate, ca şi cum ei au fost victime reale ale suferinţei de orice fel, dacă Pavel ar face aluzie la acest gen de suferinţă, ar fi total nepotrivit, ţinând cont de caracterul lui Pavel, să omagieze aceste lucruri în contextul în care el îi mustră. Eu cred că foloseşte această expresie în mod idiomatic, pentru a descrie experienţele lor în general. Ar putea fi parafrazat în felul următor. ‘În zadar aţi experimentat voi aşa de multe lucruri?’ Cu alte cuvinte, ‘Toate prin câte aţi trecut de când aţi crezut în Evanghelie, toate sunt în zadar? Toate schimbările din viaţa voastră, toată transformarea dramatică pe care a produs-o Cristos, toate acestea au fost degeaba?’ Îi cheamă să privească în urmă la experienţa lor. El vrea ca ei să îşi aducă aminte de diferenţa dramatică pe care Cristos a produs-o în vieţile lor, numai datorită credinţei lor, fără niciun fel de ascultare faţă de ceremonialele Vechiului Testament.

Un al doilea lucru pe care vreau să îl vedeţi aici este faptul că Pavel nu este ferm convins că totul a fost în zadar. Acest fragment de propoziţie este cu adevărat o idee incidentală pe care Pavel o strecoară aici, cred eu, pentru ca ei să ştie că el nu a renunţat complet la ei. Lui însuşi nu-i vine să creadă că toată slujirea evanghelică, pentru care el se trudise în mijlocul lor, a fost pur şi simplu complet inutilă. De parcă ei nu crezuseră niciodată cu adevărat în Evanghelie. Acest scurt fragment: “Dacă, în adevăr, este în zadar!”, este singura porţine din întregul pasaj care nu este sub formă interogativă. Este menit să îi asigure din nou că nu şi-a pierdut nădejdea cu privire la ei. Şi apoi, versetul 5 este cel care aduce contrastul. “Cel ce vă dă Duhul şi face minuni printre voi, le face oare prin faptele Legii sau prin auzirea credinţei?” Acesta este sensul textului, în termeni simpli. ‘Dumnezeu vă dă Duhul Lui şi lucrează minuni în mijlocul vostru, pentru că ţineţi Legea sau pentru că credeţi ceea ce aţi auzit?’ Iată întrebarea decisivă. Şi este un contrast între credinţă şi fapte. ‘De ce v-a binecuvântat Dumnezeu în primul rând? Pentru că I-aţi câştigat acceptul cu ascultarea voastră faţă de Lege, sau pentru că, prin credinţă v-aţi agăţat de harul Lui?’ Şi oricine a înţeles vreodată cu adevărat Evanghelia ştie că mântuirea este un dar al harului divin. Nu este o răsplată pentru faptele noastre. Este primită prin credinţă, nu prin faptele Legii. Se bazează pe ceea ce Cristos a făcut pentru noi, şi nu pe ceea ce noi facem pentru El. Este o mare diferenţă. Este o diferenţă crucială care trebuie înţeleasă corect, pentru că ea stă la mijloc între adevăratul creştinism şi toate religiile false, inclusiv religia falsă a iudeilor care poartă numele de religie “creştină”. Din acest motiv, doctrina justificării prin credinţă este extrem de importantă şi nu trebuie tratată cu uşurătate. Nu este o problemă măruntă, nesemnificativă din punct de vedere teologic să confrunţi şi să respingi erorile de genul învăţăturii iudaice şi a omoloagelor ei din secolul XXI. Fie ca Dumnezeu să ne dea harul să înţelegem adevărul şi înţelepciune pentru a-l apăra bine. Răzbate clar acest lucru de aici, nu-i aşa? Şi nădăjduiesc că înţelegeţi râvna apostolului Pavel şi motivul pentru care a apărat cu atâta îndrăzneală ceea ce alţii din Biserică vedeau a fi doar o diferenţă minoră de opinie sau o diferenţă de accent. Nu era aşa. Şi nădăjduiesc că împărtăşiţi râvna apostolului Pavel pentru Evanghelie. Fie ca să sfârşim aşa cum am început. Nu prin fapte, ci prin credinţă. Nu în energia eforturilor noastre fireşti, ci prin Duhul. Şi nu prin faptele Legii, ci cu credinţă deplină în Cristos.

Să ne rugăm. Doamne, mărturisim că adevărul Evangheliei este clar în Scriptură, iar eşecul nostru de a-l înţelege se datorează numai împietririi noastre spirituale nechibzuite. Ne rugăm ca, prin har, să ne eliberezi de această tendinţă pe care o avem. Ajută-ne să avem râvnă pentru adevăr, o înţelegere a adevărului, o dorinţă şi o pasiune de a-l cunoaşte şi de a-l păstra curat în inimile şi în minţile noastre, spre slava lui Cristos, în a-L cărui Nume ne rugăm. Amin.

Un trio al paradoxurilor

(Galateni 2:20)

Phil Johnson


Textul nostru din această săptămână cuprinde unul dintre primele versete pe care le-am memorat, ca proaspăt convertit. Este un text cu care sunteţi probabil familiarizaţi cu toţii. Galateni 2:20 „Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” Este încă unul dintre versetele mele favorite. Mult adevăr conţine această simplă afirmaţie! Este un sumar extraordinar al întregii teologii a lui Pavel. De fapt, acest verset comprimă aproape toate aspectele mântuirii într-o afirmaţie concisă, minunată, care, intenţionat – cred eu – vizează caracterul personal al justificării, al credinţei şi al unităţii noastre desăvârşite cu Cristos. Toate acestea sunt înglobate într-o singură frază. Am spus adesea că mesajul central al învăţăturii lui Pavel despre mântuire este rezumat în acest adevăr al unităţii noastre spirituale cu Cristos. Pavel a văzut această unitate ca fiind inima, miezul soteriologiei sale. Am subliniat mai înainte acest lucru, anume că apostolul Pavel folosea un limbaj specific atunci când făcea referire la creştini: el spune în mod repetat că noi suntem „în Cristos”, spiritual şi mistic uniţi cu Cristos. În Efeseni 5 versetul 30: „pentru că noi suntem mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui, os din oasele Lui.” Noi suntem în El. O unitate spirituală de aşa natură încât viaţa Lui devine viaţa noastră, moartea Lui devine moartea noastră, învierea Lui – învierea noastră, iar puterea Lui de înviere devine energia prin care trăim. Coloseni 3 versetul 3 spune: „Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu.”

Şi de aceea, ori de câte ori vorbeşte despre credincioşi, Pavel îi descrie ca fiind cei aflaţi în Cristos. Daţi-mi voie să vă aduc ca dovadă câteva versete familiare în care este folosită această expresie. Romani 8 versetul 1: „Acum dar nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Cristos Isus…” Romani 12 versetul 5: „tot aşa şi noi, care suntem mulţi, alcătuim un singur trup în Cristos; dar, fiecare în parte, suntem mădulare unii altora.” Romani 16 constituie un capitol extraordinar, în care Pavel transmite salutul său câtorva sfinţi pe nume, oameni din biserica din Roma, pe care îi cunoştea bine. În mod repetat, foloseşte expresia „în Cristos” sau alte expresii de acest gen. Deschideţi la Romani 16. Vreau să vedeţi cât de adânc infiltrat era acest lucru în gândirea lui Pavel. Romani 16 versetul 3: „Spuneţi sănătate Priscilei şi lui Acuila, tovarăşii mei de lucru în Cristos Isus.” Versetul 7: „Salutaţi pe Andronic şi pe Iunia, rudele mele şi închişi împreună cu mine, care sunt distinşi între apostoli şi care erau în Cristos mai înainte de mine.” (GBV) Versetul 8: ”Spuneţi sănătate lui Ampliat, preaiubitul meu în Domnul.” Versetul 9: „Spuneţi sănătate lui Urban, tovarăşul nostru de lucru în Cristos…” Versetul 10: „Spuneţi sănătate lui Apele, încercatul slujitor al lui Cristos…” Sfârşitul versetului 11: „Salutaţi pe cei din casa lui Narcis, care sunt în Domnul.”(GBV) Versetul 12: „Salutaţi pe Trifena şi pe Trifosa care lucrează în Domnul. Salutaţi pe Persida cea iubită, care a lucrat mult în Domnul.”(GBV) Iată cuvintele pe care le foloseşte Pavel, din nou şi din nou, când face referire la credincioşi: noi suntem „în Cristos”, noi suntem „în Domnul”. El vorbeşte de unitatea spirituală. 2Corinteni 5 versetul 17: „Căci dacă este cineva în Cristos, este o făptură nouă…”

Şi el vorbeşte despre această unitate pe care o avem cu Cristos, care ne dă posibilitatea să fim părtaşi la toate virtuţile lui Cristos şi beneficiari. Este un gând uimitor, nu-i aşa? Noi suntem atât de uniţi cu Cristos încât Îi împărtăşim virtuţile. Suntem părtaşi cu El la acele virtuţi. Noi beneficiem de ele. De toate. În 1Corinteni 1 versetul 30, Pavel spune: „Şi voi, prin El, sunteţi în Cristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare.” În 1Corinteni 15 versetul 18 el vorbeşte despre acei credincioşi care au plecat din această lume, oameni care au murit, folosind aceste cuvinte: „cei ce au adormit în Cristos.” Aşadar, chiar şi în moarte avem această unitate cu Cristos; prin urmare Pavel refuză să spună că ei au murit, el spune că au adormit în Cristos. Întrucât se află în Cristos, ei sunt părtaşi la viaţa lui Cristos.

Să ne întoarcem la Galateni capitolul 1 versetul 22. Observaţi că el vorbeşte despre bisericile din Iudea care se aflau „în Cristos”. Apoi, din nou. În Galateni 3 versetul 28 spune: „Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunt una în Cristos Isus.” Aşadar, această unitate nu ne face doar părtaşi cu Cristos, una cu El, ne face una şi unul cu celălalt – mădulare ale aceluiaşi trup. În acelaşi fel, el se adresează bisericii din Efes cu aceste cuvinte: „cei ce sunt credincioşi în Cristos Isus.” El le spune următorul lucru şi anume că Dumnezeu „ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Cristos Isus.” (Efeseni 2:6) Pentru că Isus Cristos Se află la dreapta lui Dumnezeu în locurile cereşti iar noi suntem uniţi cu El din punct de vedere al poziţiei, înseamnă că şi noi am fost aşezaţi acolo. El spune: „Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Cristos Isus pentru faptele bune…” (Efeseni 2:10) El spune în Efeseni 1:6 că Dumnezeu „ne-a primit în Preaiubitul Său.” Cu alte cuvinte, Dumnezeu ne acceptă în Cristos, Preaiubitul Său Fiu. El este Cel Preaiubit, Cristos. Şi noi suntem acceptaţi, primiţi de Dumnezeu în Preaiubitul, Preaiubitul Său Fiu.

Aş putea continua mult şi bine pe această idee. Dar în fiecare din epistolele sale nou-testamentale, Pavel foloseşte această expresie, „în Cristos”, atunci când se referă la cei credincioşi, în fiecare din epistolele sale. Expresia apare de 40-50 de ori în Noul Testament. Şi aproape de fiecare dată este rostită de Pavel. Petru o foloseşte o singură dată în 1Petru 5 versetul 14. Dar, de obicei, este folosită de Pavel – „în Cristos”. Şi ea subliniază adevărul care stă la baza soteriologiei sale, anume că credinţa este cea care ne aduce într-o unitate vitală cu Cristos, astfel că putem să luăm parte la viaţa Lui, la moartea Lui, la învierea Lui. Este un adevăr, atât din punct de vedere al poziţiei cât şi al trăirii practice. Cu alte cuvinte, acest adevăr are şi un aspect judiciar sau legal. El presupune o socoteală divină, o declaraţie legală în ceea ce ne priveşte. Desigur că nu am fost literal răstigniţi cu Cristos. Cristos a murit ca substitut al nostru. A murit ca substitut legal al nostru. Moartea lui Cristos este socotită drept moarte a noastră. Moartea Lui este o ispăşire a păcatelor noastre. El a plătit pedeapsa păcatului aşa cum era rânduit prin Lege. A plătit-o în totalitate. Aşadar, există aici o socoteală legală sau judiciară prin care Dumnezeu ne socoteşte morţi împreună cu Cristos. Dar există şi latura practică şi empirică a unităţii noastre cu Cristos.Viaţa şi puterea Lui ne transformă, trezindu-ne dintr-o stare de moarte spirituală, care ne ţinea robi ca şi necredincioşi, iar puterea lui Cristos continuă să lucreze în noi, ca să ne umple cu dorinţe evlavioase, ca să ne dea dragoste reală pentru sfinţenie, ca să ne infiltreze cu puterea necesară pentru a dori şi a înfăptui, potrivit cu buna plăcere a lui Dumnezeu. Şi toate aceste lucruri îşi au punctul de plecare în unitatea cu Cristos. Iar acest verset, Galateni 2:20, înglobează toate aceste adevăruri într-un limbaj care este aproape poetic.

Pavel foloseşte oximoronul pe tot cuprinsul acestui verset. Oximoronul este o figură de stil care utilizează un limbaj paradoxal, uneşte doi termeni contradictorii. Oximoronul este o expresie care pare a fi contradictorie. De exemplu „tăcere grăitoare” sau „sticlă de plastic”. Ai băut vreodată dintr-o sticlă de plastic? Sau „dulceaţă amară”. Îmi plac oximoroanele, pentru că te fac să gândeşti. Ne place să unim cuvinte care par să nu meargă împreună. Anumite adevăruri legate de viaţa creştină sunt cel mai bine exprimate prin oximoroane, prin limbajul paradoxal. În textul nostru, Pavel foloseşte un trio al paradoxurilor pentru a rezuma realitatea şi plinătatea mântuirii noastre în Cristos. El spune: Am fost răstignit, totuşi trăiesc. Trăiesc, dar nu eu, ci Cristos. Şi, viaţa pe care o trăiesc în carne, o trăiesc în credinţă. Aş vrea să ne uităm la aceste paradoxuri pe rând şi să încercăm să descoperim o parte din adevărul despre mântuirea noastră, adevăr pe care Pavel l-a condensat într-o singură afirmaţie atât de plină de miez.

Să ne uităm mai întâi la paradoxul morţii. Pavel începe această frază afirmând că a fost răstignit, dar totuşi, trăieşte. „Am fost răstignit împreună cu Cristos şi trăiesc…” Dacă înţelegeţi întreaga teologie a lui Pavel, observaţi că într-adevăr acest paradox este foarte profund. Pentru că înainte să fie răstignit, Pavel era de fapt mort. Spune acest lucru în Efeseni 2 versetul 5: noi eram morţi în păcatele noastre, dar Dumnezeu ne-a adus la viaţă împreună cu Cristos. El vorbeşte aici de viaţa lui dinainte de convertire, când era mort în păcate şi fărădelegi. Sau, aşa cum afirmă în Efeseni 4 versetul 18: „având mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se află în urma împietririi inimii lor.” Mort spiritual. El a fost mort, însă acum, ca unul care a fost răstignit împreună cu Cristos, este viu cu adevărat pentru prima dată în viaţa lui. Şi Pavel a împrumutat acest paradox direct de la Cristos, care a spus în Matei 16 versetul 25: „Pentru că oricine va vrea să îşi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va câştiga.” Este un paradox. Mori, pentru ca să trăieşti. Ai fost răstignit, totuşi trăieşti.

În ce sens a fost răstignit Pavel împreună cu Cristos? Despre ce vorbeşte el? Vei auzi adesea oameni citând acest pasaj cu scopul de a arăta că Pavel vorbea de o ”viaţă mai adâncă”, de un ”al doilea nivel” în experienţa creştină, care l-a aşezat pe Pavel pe un nivel spiritul mai înalt. Am auzit vorbitori care au folosit şi au abuzat de acest pasaj, dându-i sensul de auto-răstignire pioasă, ca şi cum Pavel s-ar fi referit la o auto-flagelare sau la punerea sa zilnică pe cruce, prin negarea eu-lui său. Dar nu la aceasta se referă Pavel aici. Contextul este foarte clar. Observaţi versetul 19: „Căci eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu.” El vorbeşte despre a fi mort faţă de Lege. Mort în sens legal. Nu se mai află sub ameninţarea şi condamnarea Legii. Pedeapsa ultimă a Legii a fost plătită în numele lui, astfel că ea nu mai are nicio putere asupra lui. Cu alte cuvinte, este mort, mort în ceea ce priveşte Legea. Şi el vorbeşte aici despre doctrina justificării prin credinţă. În versetul 16 spune foarte explicit: „Totuşi, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Cristos, am crezut şi noi în Cristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Cristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii.” Acum, spune el, este mort faţă de Lege, este mort în ochii Legii. Este mort în ceea ce priveşte Legea. Legea nu mai are nicio putere asupra lui. Şi în versetul 20 el explică de ce este mort în ochii legii. ”Am fost răstignit împreună cu Cristos.”

Apostolul Pavel nu a fost aşezat în mod literal împreună cu Cristos pe cruce. El nu a fost răstignit cu Cristos în sens literal sau istoric. Aşadar, ce a vrut să spună cu acest lucru? Cum a fost Pavel răstignit împreună cu Cristos? El explică exact ce-a vrut să spună, la sfârşitul acestui verset şi de asemenea în versetul 21. Uitaţi-vă. „…Fiului lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.” (versetul 20) De aceea, el spune: ”Nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu, căci dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Cristos.” (versetul 21) El spune că moartea lui Cristos a fost pentru el, în numele lui. Cu alte cuvinte, moartea lui Isus a fost socotită, din punctul de vedere al legii, moartea lui Pavel. Cristos, spune Pavel, S-a dat pe Sine pentru mine. El a murit în locul meu. El a făcut acest lucru ca reprezentant şi ca substitut al meu înaintea tronului de judecată al lui Dumnezeu; şi El a primit pedeapsa mea. Aceasta înseamnă expresia ”pentru mine” în acest context. În locul meu. El S-a dat pe Sine Însuşi în locul meu. Moartea este pedeapsa dată de lege pentru păcat şi Cristos a îndurat cea mai îngrozitoare moarte care s-a dat vreodată ca pedeapsă. El a murit prin moartea unui păcătos. Dacă El a murit astfel, şi Pavel spune ”pentru mine”, atunci nu putea să o facă decât în locul meu, ca substitut al meu, ca procură, ca reprezentant al meu, pentru că Isus Cristos Însuşi nu a fost un păcătos. Exact acest lucru spune Pavel în Galateni 3 versetul 13: „Cristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi, – fiindcă este scris„Blestemat e oricine este atârnat pe lemn.””Aceasta este moartea cu care a murit Cristos – moartea unui păcătos care a încălcat Legea. Nu pentru El a murit, ci pentru noi, spune Pavel. Aşadar, este clar ceea ce vrea Pavel să înveţe aici în Galateni 2 versetul 20 – caracterul substitutiv al jertfei lui Cristos. Din punct de vedere al Legii, dacă Cristos a purtat pentru mine pedeapsa păcatului meu, aşa cum este ea arătată de Lege, atunci este ca şi cum eu am fost răstignit împreună cu El. Pentru că, în ochii Legii, pentru păcatul meu s-a făcut ispăşire. Aceea a fost moartea mea realizată printr-o procură. Aceea a fost măsura de mânie divină pe care o meritam. Astfel că Pavel spune: ”Am fost răstignit împreună cu Cristos.” Iată deci cum eu, prin Lege, sunt mort faţă de Lege. Pavel spune că, prin Lege, sunt la fel de bun ca şi mort. Aşadar, fiecare adevăr la care face referire Pavel în acest pasaj este înrădăcinat şi întemeiat pe doctrina ispăşirii substitutive. Participarea mea împreună cu Cristos, unitatea mea spirituală cu Cristos, părtăşia mea cu moartea şi învierea Lui, rolul Său ca reprezentant şi ca înlocuitor al meu – toate acestea atârnă de adevărul morţii Lui, ca înlocuitor al meu.

Au existat oameni de-a lungul istoriei creştinătăţii care au dispreţuit doctrina ispăşirii înlocuitoare. Dar şi astăzi sunt dintre aceştia. Şi drept rezultat, ei au încercat să redefinească, din punct de vedere istoric, semnificaţia morţii lui Isus. Unii au spus că Cristos a murit, nu ca substitut al nostru, ci ca exemplu pentru noi, doar pentru a ne da un exemplu de jertfire proprie şi blândeţe. Prin urmare, spun ei, ceea ce mântuieşte nu este ceea ce a făcut Cristos pentru noi, ci ceea ce facem noi pentru a-I urma exemplul. Aşa susţin şi învaţă, în fapt, toţi liberalii teologi, socinienii, moraliştii şi deiştii. Devine un fel de mântuire prin fapte, pentru că neagă practic eficacitatea obiectivă a morţii lui Cristos pentru mine. El nu este decât un exemplu pentru mine şi depinde de mine dacă urmez sau nu acest exemplu. Iată ce învaţă această doctrină. Alţii au recunoscut într-un fel că Isus Cristos a suportat pedeapsa păcatului, dar ei susţin faptul că El nu a făcut-o în numele nostru. Cu alte cuvinte, El nu a murit în locul nimănui. Moartea Lui, spun ei, a fost mai degrabă o manifestare publică a intensităţii cu care urăşte Dumnezeu păcatul. A fost o demonstrare a mâniei lui Dumnezeu atunci când El cere o plată pentru păcat. Şi din prisma lor, Dumnezeu nu cere persoanelor să plătească individual pentru păcat. El pur şi simplu îi iartă pe păcătoşi fără nicio plată, gratis, fără a cere nicio plată pentru păcat. Prin urmare crucea, după cum spun ei, a fost doar un gest simbolic şi nu o plată pentru păcatele cuiva. Astăzi, acest mod de a vedea lucrurile capătă tot mai mult teren. A fost propovăduit de-a lungul anilor de unii dintre cei mai cunoscuţi învăţători ai YWAM (Organizaţia creştină: Tineri în Misiune). Această învăţătură distruge eficacitatea obiectivă a morţii lui Cristos. De asemenea, distruge adevărul care explică şi susţine adevărul unităţii noastre cu Cristos.

Este important să înţelegem aceste lucruri. Nu am adus în discuţie acest subiect pentru a da naştere unei dispute teologice triviale. El este important pentru că astăzi sunt tot mai mulţi oameni care se împotrivesc acestei doctrine a ispăşirii cu caracter substitutiv. Oamenii cred că această noţiune a substituţiei Îl face pe Dumnezeu să pară prea aspru şi prea răzbunător. Nu este o doctrină care să se potrivească cu era postmodernă în care trăim. Este atacată din multe părţi astăzi. Ideea că Dumnezeu ar pedepsi păcatele unei lumi rele în Persoana Fiului Său nevinovat constituie un adevăr pe care mulţi îl găsesc dezagreabil. Pare vulgar şi lipsit de delicateţe. Este o ofensă, aşa cum spune Biblia. Crucea lui Cristos este o piatră de poticnire şi o stâncă de cădere (engl.- o stâncă a ofensei). (1Cor. 1:23, 1Pet. 2:8) Şi acesta este unul dintre motivele pentru care lucrurile stau aşa. Dar pentru cei care cred, ea, crucea, este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. (1Cor. 1:24) Ofensa adusă de cruce este exact ceea ce sărbătorim. Să nu te laşi vreodată ispitit să te retragi sub presiunea crucii, să îi atenuezi intensitatea sau să îi îndulceşti mesajul, numai pentru că înţelepciunea acestei lumi o consideră ofensă.

Şi în urmă cu o sută de ani, acest subiect se afla în plină dezbatere. Alexander McClaren, marele predicator, sublinia faptul că, atunci când oamenii pierd din vedere natura substitutivă a lucrării de ispăşire a lui Cristos, ajung, curând, să îşi piardă complet interesul pentru cruce. Oamenii din zilele lui atacau direct caracterul substitutiv al ispăşirii. Ei spuneau că este barbar. Şi McClaren a răspuns următoarele: ”Ori de câte ori doctrina completă a credinţei în Cristos ca substitut al nostru începe să se clatine şi să piardă din interes, oamenii nu mai ştiu ce să facă cu moartea lui Cristos şi, în curând, nici n-o mai pomenesc.” Apoi a adăugat: „Dacă Cristos nu a murit ca substitut şi ca jertfă pentru păcătoşi, este foarte greu să mai dai o semnificaţie crucii, poate doar o melodramă sentimentală.” Lucrurile avertizate de McClaren s-au întâmplat cu exactitate în mijlocul acelor modernişti şi teologi liberali, care erau în mare vogă la acea vreme. Foarte curând au început să nu mai vorbească despre cruce. Acelaşi lucru se întâmplă şi astăzi în rândul creştinătăţii căutătoare de sensibilitate – creştinătatea postmodernă – Teismul Deschis, această nouă mişcare numită Biserica Emergentă şi toate celelalte varietăţi de pseudo-creştini, care încearcă să modifice mesajul Evangheliei, pentru a-l face accesibil postmodernismului. Dacă îţi este ruşine de această ofensă adusă de cruce, vei ajunge în cele din urmă să reduci la tăcere singurul adevăr care poate mântui. Iată deci cât de crucial este acest lucru.

Cuvintele lui Pavel din acest text relevă superioritatea doctrinei ispăşirii substitutive (ispăşire făcută pentru cineva), adevărul potrivit căruia Cristos a murit în locul păcătoşilor. Înseamnă că lucrarea de ispăşire înfăptuită de Cristos este eficientă în mod firesc şi obiectiv. Lucrarea Lui în numele meu a împlinit deja tot ceea ce este necesar pentru viaţa mea şi pentru mântuirea mea. Mie nu-mi mai rămâne nimic de adăugat la ea. Însă viaţa veşnică este posesiunea mea încă din momentul prezent, garantată de învierea lui Cristos. „…eu, prin Lege, sunt mort faţă de Lege…” spune el, „…ca să trăiesc pentru Dumnezeu. Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine…” Isus Însuşi a subliniat acest lucru. El a spus: „Adevărat, adevărat vă spun că cine aude cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică…” (posesiunea din prezent) „…şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.” (Ioan 5:24) În prezent, chiar acum. Viaţa veşnică este ceea ce eu deţin în prezent iar singura garanţie a acestui adevăr este faptul că Cristos a împlinit deja, ca înlocuitor al meu, tot ceea ce Legea lui Dumnezeu cerea de la mine. Diluează acest adevăr şi vei distruge Evanghelia. Unitatea mea spirituală cu Cristos este ceea ce pecetluieşte realitatea acestui adevăr la un nivel practic şi personal. Acesta este adevărul care îţi oferă siguranţa mântuirii.

Observaţi cum zugrăveşte acest text mântuirea şi unitatea noastră cu Cristos; le conferă un caracter personal şi individual. Aţi observat toate pronumele personale pe care le foloseşte Pavel în acest singur verset? Pronumele „eu” este folosit o singură dată în acest verset iar pronumele „mine, m-” apare de trei ori. Aşadar, patru pronume personale într-un singur verset. Se vede clar că Pavel pune aici accentul pe aspectul personal şi individual al mântuirii. Am menţionat mai devreme tendinţa teologică fatală, care a devenit acum atât de populară în cercurile academice, care se numeşte „O nouă perspectivă asupra lui Pavel”. Este o reinterpretare de mari proporţii a teologiei lui Pavel. Şi una dintre tendinţele cele mai periculoase ale acestei teologii este aceea că încearcă să elimine din doctrina justificării a lui Pavel noţiunea mântuirii personale. Potrivit „Noii perspective asupra lui Pavel”, potrivit multor oameni care încearcă în aceste zile să îl reinterpreteze pe Pavel, atunci când Pavel vorbeşte de justificare, el nu vorbeşte despre cum este îndreptăţit un individ înaintea lui Dumnezeu, ci mai degrabă despre modul în care Iudeii şi Neamurile se raportează corporativ la legământul lui Dumnezeu. Aceasta învaţă ei. Daţi-mi voie să îl citez pe N. T. Wright, care este, probabil, cel mai influent apărător al „Noii perspective asupra lui Pavel”. El spune: „Îndreptăţirea nu se referă atât la soteriologie cât la eclesiologie; nu vorbeşte într-atâta de mântuire cât vorbeşte de Biserică.” Cu alte cuvinte, el susţine că este vorba de un aspect colectiv şi nu unul individual. Este vorba de modul în care se raportează diferite grupuri de oameni, îndeosebi Iudei şi Neamuri, la comunitatea legământului; nu se referă la starea unui individ înaintea lui Dumnezeu.

Dar aici, Pavel dezbate în mod clar realitatea individuală şi personală. Versetul 16: „Fiindcă ştim că omul…” (un suflet privat, abordare personală şi individuală) „…nu este socotit neprihănit prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Cristos…” În textul nostru, Pavel dezvăluie aceeaşi temă a îndreptăţirii individuale. El îi dă un caracter pe cât se poate de personal prin faptul că vorbeşte despre însăşi persoana lui. ”Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” El nu spune „noi”. Nu foloseşte termeni colectivi. Este un lucru personal şi individual. Şi acesta este paradoxul morţii. „Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu…” Iată sumarul a tot ceea ce am spus până acum. Pavel descrie o credinţă personală, care vizează un eveniment istoric din trecut, acela al morţii lui Cristos şi al învierii Lui şi care se hrăneşte din cunoaşterea faptului că unitatea mea cu Cristos mă face părtaş la acel eveniment istoric şi beneficiar al lui. Eu sunt mort faţă de Lege, pentru că Isus Cristos a murit în locul meu. Şi aşa cum vom vedea, eu sunt de asemenea viu pentru Dumnezeu, pentru că iau parte, din punct de vedere spiritual, la învierea lui Cristos.

Vreau să vedeţi că această idee străbate toate scrierile apostolului Pavel. El spune mereu şi mereu că noi suntem morţi pentru că Isus Cristos a murit în locul nostru. Şi prin unitatea noastră cu El, noi luăm parte spiritual la moartea Lui. Galateni 6 versetul 14: „În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Cristos prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume!” Este un pasaj paralel. Romani 6 versetul 2: „…noi, care am murit faţă de păcat…” Cum am murit noi faţă de păcat? Versetele 3 şi 4: „Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Cristos Isus am fost botezaţi în moartea Lui? Noi deci, prin botezul în moartea Lui am fost îngropaţi împreună cu El…” Să spun lucrurile clar. Aici nu este vorba de botezul în apă. Nu spune nimic de botezul în apă. Nu întâlnim niciun strop de apă în Romani 6. Este vorba de botezul în Isus Cristos. Şi de botezul în moartea Lui. Acesta este acelaşi lucru cu ceea ce arată Pavel în 1Corinteni 12 versetul 13 unde spune: „Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie Iudei, fie Greci, fie robi, fie slobozi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh.” Pavel vorbeşte de un botez spiritual. Şi în acest caz, Duhul Sfânt este Cel care botează. El ne botează în Cristos. El ne scufundă în Cristos. Acesta este începutul acelei unităţi. Duhul lui Dumnezeu ne scufundă în Cristos. Şi Pavel spune că dacă sunteţi botezaţi în Cristos, uniţi cu El din punct de vedere spiritual, prin intermediul Duhului Sfânt, atunci sunteţi botezaţi în moartea Lui, uniţi cu El în răstignirea Lui. Aşadar, acesta este înţelesul cuvintelor din textul nostru: „Am fost răstignit împreună cu Cristos…” Răstignit, dar nu mort la propriu. „Am fost răstignit împreună cu Cristos şi trăiesc…dar nu mai trăiesc eu…” Acesta este paradoxul morţii. Şi el conduce direct la cel de-al doilea paradox.

Iată paradoxul numărul doi. Paradoxul învierii„…trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine…” Sunt răstignit, totuşi trăiesc. Trăiesc, dar totuşi nu este viaţa mea. El împleteşte o coardă din paradoxuri uimitoare, care acoperă întreaga experienţă creştină. Paradoxul morţii vorbeşte de îndreptăţire. Credinţa îndreptăţeşte, deoarece priveşte înapoi la evenimentul istoric al morţii lui Cristos. În ceea ce priveşte paradoxul învierii, acesta vorbeşte despre principiul vieţii veşnice. Pavel spune aici că credinţa ne regenerează şi ne dă putere atunci când privim la Cristosul cel viu, pentru viaţa şi energia noastră. Eu trăiesc, spune el, dar nu este viaţa mea. Viaţa mea nu este a mea. Cristos este sursa ei. Întocmai cum moartea Lui se socoteşte moarte a mea, la fel, învierea Sa dintre morţi îmi pecetluieşte îndreptăţirea, îmi dovedeşte îndreptăţirea şi îmi dă viaţă. Am înviat dintre morţi, pentru că Cel care mi-a luat locul a înviat dintre morţi. Şi eu sunt unit cu El prin credinţă. Pavel spune exact acelaşi lucru şi în Coloseni 3 versetul 3: „Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu.” Este unul dintre versetele mele favorite. Credincioşii sunt uniţi cu Cristos în aşa fel încât Dumnezeu vede plata păcatului nostru plătită în totalitate prin moartea lui Cristos, iar noi, drept urmare, suntem ridicaţi dintre cei morţi şi aduşi la viaţă împreună cu Cristos, prin învierea Lui, astfel că moartea nu mai are stăpânire asupra noastră. Viaţa noastră este în siguranţă în grija Lui pentru că este şi viaţa Lui, prin unire, prin faptul că suntem părtaşi cu El şi El cu noi. Acelaşi lucru spune Pavel în Romani 6 versetele 8 până la 10. „Acum, dacă am murit împreună cu Cristos, credem că vom şi trăi împreună cu El, întrucât ştim că Cristosul înviat din morţi nu mai moare: moartea nu mai are nicio stăpânire asupra Lui. Fiindcă prin moartea de care a murit El a murit pentru păcat, odată pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu.” Cu alte cuvinte, Pavel spune că învierea lui Cristos este o garanţie pentru viaţa noastră veşnică. Şi de vreme ce moartea nu mai are stăpânire asupra Luişi întrucât noi suntem uniţi cu El prin credinţă, atunci viaţa noastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu şi astfel suntem asiguraţi pentru veşnicie. Acesta este un adevăr uluitor. Şi Scriptura îl accentuează din nou şi din nou. În Ioan 14 versetul 19, Isus a spus: „…pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi.” Versetul 20: „În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu, că voi sunteţi în Mine şi că Eu sunt în voi.” Cristos este una cu Tatăl Său. „Eu sunt în Tatăl”, spune El. Şi noi suntem una cu El. Spune: „…voi în Mine şi Eu în voi.” Astfel că viaţa noastră este literal ascunsă cu Cristos în Dumnezeu. Prin unitatea pe care o avem cu Cristos, noi suntem părtaşi împreună cu El la viaţa Lui de înviere.

Există un aspect practic al acestui adevăr. Pavel s-a sprijinit pe acest adevăr pentru a putea îndura toate suferinţele cumplite prin care a trecut. Ascultaţi ce spune în 2Corinteni 4 versetele 8-10. Spune următoarele: „Suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtoare; în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi. Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru.” Apare deci aceeaşi idee a unităţii noastre cu Cristos în moartea şi învierea Lui. În 1Tesaloniceni 5 versetul 10 Pavel spune că Cristos „…a murit pentru noi, pentru ca, fie că veghem, fie că dormim, să trăim împreună cu El.” Cu alte cuvinte, fie că suntem morţi, fie că suntem vii din punct de vedere trupesc, noi suntem vii împreună cu Cristos. Despre acest lucru vorbeşte viaţa veşnică. Aceasta este piatra de temelie a siguranţei noastre. Cu alte cuvinte, unitatea noastră cu Cristos ne face părtaşi nu doar la moartea Sa, ci şi la viaţa Sa de înviere. Şi calitatea, caracterul veşnic al vieţii Sale de înviere, este unul dintre lucrurile care îţi garantează faptul că nu poţi să-ţi pierzi mântuirea. Dacă ai această viaţă, atunci n-ai cum s-o pierzi. Aşadar, am fost răstigniţi cu Cristos, totuşi trăim. Mai precis, Cristos trăieşte în noi.

Aş vrea să mai remarcaţi un lucru semnificativ aici în Galateni 2:20. Mai devreme v-am dat o serie de referinţe biblice, texte doveditoare, pentru a vă arăta cât de des foloseşte Pavel expresia „în Cristos” ca echivalent pentru unitatea noastră cu Cristos. Dar aici, el întoarce expresia şi ne arată cealaltă faţă a acestui adevăr. Aici nu se vorbeşte doar de noi, că ne aflăm în Cristos, este spus şi faptul că Cristos este în noi. Iată cât de strânsă este această unitate. Este acelaşi lucru pe care Isus îl afirmă în Ioan 14:20 „Eu sunt în Tatăl Meu, voi sunteţi în Mine şi Eu sunt în voi.” Este adevărat din orice direcţie ai lua-o. Unitatea noastră cu Cristos este atât de strânsă încât noi suntem în El şi El este în noi. Ascultaţi rugăciunea lui Pavel pentru biserica din Efes. Efeseni 3 versetele 16 şi 17. „…potrivit cu bogăţia slavei Sale să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul din lăuntru, aşa încât Cristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă…” Coloseni 1:27 „Cristos în voi, nădejdea slavei.” Cristos trăieşte în noi şi viaţa Lui de înviere este cea care energizează şi conduce viaţa noastră spirituală. Noi suntem părtaşi atât la învierea cât şi la moartea Lui. Astfel că, în faţa Legii, noi nu numai că am fost răstigniţi împreună cu Cristos, dar şi trăim împreună cu El. „Am fost răstigniţi împreună cu Cristos, totuşi trăim.”

Cât priveşte aspectul practic al acestui adevăr, el ne învaţă să depindem de Duhul Sfânt din lăuntrul nostru, de Duhul lui Cristos, pentru a primi putere. Acest adevăr ar trebui să influenţeze modul în care gândim despre noi înşine. El ne învaţă să privim dincolo de noi înşine şi să ne rezemăm de Cristos, care este viaţa noastră. Exact acest lucru aminteşte Pavel în Romani 6. Insistăm să ne întoarcem la acest pasaj pentru că, într-o formă extinsă, Romani 6 spune exact acelaşi lucru cu acest text scurt, Galateni 2:20. De fapt, Romani 6 este practic un comentariu al versetului Galateni 2:20. Aici în Galateni 2:20, Pavel sumarizează întreaga sa teologie. În Romani 6, el înfăţişează acelaşi adevăr, dar în detalii clare. Aşadar ambele texte spun acelaşi lucru. În Romani 6, Pavel spune că noi am fost îngropaţi, prin botez, în moarte, împreună cu Cristos, prin acel botez spiritual al Duhului Sfânt care ne uneşte cu El. Versetul 8 spune: „Acum, dacă am murit împreună cu Cristos, credem că vom şi trăi împreună cu El.” Versetul 9 spune că „…moartea nu mai are nicio stăpânire asupra Lui…” pentru că El a biruit moartea şi a fost înviat din morţi. Şi apoi, Pavel spune următoarele, versetul 11: „Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Cristos, Domnul nostru.” Iată deci cum spune el că trebuie să ne considerăm.

Te consideri tu mort şi înviat? Ar trebui, dacă eşti cu adevărat unit cu Cristos prin credinţă. Aceasta este realitatea. Este o realitate spirituală, dar este certă. Şi de fapt, este mai certă decât oricare alt lucru pe care îl vezi cu ochii sau îl atingi cu mâna. Pentru că în acest mod te vede Dumnezeu. Şi la fel trebuie să gândeşti şi tu despre tine. Socotiţi-vă morţi. Pavel foloseşte acest cuvânt „a te socoti”. Cuvântul din greacă este „logizomai”. Este acelaşi cuvânt care este tradus în Romani 4 tot cu „a fi socotit”; ni se spune că Dumnezeu socoteşte neprihănit, fără fapte, pe păcătosul care crede. El ne socoteşte drepţi. Romani 4 versetul 8 foloseşte acelaşi cuvânt atunci când citează Psalmul 32, acolo unde spune că Dumnezeu nu le ţine în seamă păcatul credincioşilor. El ne socoteşte fără vină, absolut neprihăniţi. El ne socoteşte o neprihănire care nu este a noastră. Nu ne ţine în seamă păcatul. Iată cum stau lucrurile în ceea ce priveşte faptul că suntem socotiţi drepţi de către Dumnezeu. Şi Pavel spune că aşa trebuie să ne socotim şi noi. Trebuie să ne socotim morţi într-adevăr, morţi, cu adevărat, faţă de păcat. Morţi, cu adevărat, faţă de Lege. Să ne socotim în afara razei de condamnare a legii şi, prin urmare, eliberaţi de vina păcatului, prin moarte. Noi suntem eliberaţi de vină şi condamnare prin moartea lui Cristos. Şi întrucât suntem uniţi cu El şi părtaşi la moartea Lui, atunci să ne socotim cu adevărat morţi faţă de păcat.

Dar lucrurile nu se opresc aici. Noi suntem vii pentru Dumnezeu, căci suntem părtaşi şi la învierea Lui, după cum am fost la moartea Lui. Aşadar suntem vii, dar nu este viaţa noastră cea pe care o trăim, ci puterea de înviere a lui Cristos. Ascultaţi cuvintele lui Pavel din Filipeni 3 versetele 10 şi 11. Iată aici tânjirea adevărată a fiecărei inimi care este unită cu Cristos prin credinţă. „Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui şi să mă fac asemenea cu moartea Lui, ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi.” Iată deci că moartea şi învierea lui Cristos merg mână în mână. Moartea Lui este cea care ne eliberează de păcat şi viaţa este cea care ne dă putere pentru dreptate. Noi ne ţinem de amândouă prin credinţă. Şi acesta este paradoxul învierii. „Trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine.” Eu trăiesc, dar nu este viaţa mea.

Am văzut paradoxul morţii. Am fost răstigniţi, dar trăim. Am văzut paradoxul învierii. Trăim, dar de fapt este viaţa lui Cristos în noi. Iată acum cel de-al treilea paradox. Îl vom numi paradoxul vieţii. Când citim acest verset în engleză, pare un pic mai întortocheat. „Viaţa pe care o trăiesc acum în carne, o trăiesc în credinţa…”Aceasta este traducerea literală din greacă. „În carne” şi „în credinţă”. Sunt expresii paralele în greacă. Aceste expresii dau naştere unui alt paradox. În timp ce trăiesc în carne, spune Pavel, trăiesc totuşi în credinţă. Credinţa, şi nu carnea, este principiul cârmuitor al vieţii mele. Adevărata mea viaţă nu este în această carne, spune Pavel. Viaţa cărnii mele, viaţa organică, suflarea vie, care este vizibilă ochiului omenesc, aceasta nu este adevărata viaţă. Cu siguranţă, nu este adevărata mea viaţă. Însă, carnea este o mască ce învăluie principiul real al vieţii, care mă energizează. „Trăiesc în credinţa Fiului lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.”(engl.) El vorbeşte despre viaţa pe care o trăiesc acum în carne ca fiind una care se opune vieţii mele de dinainte de convertire, care chiar constituia o imagine a morţii – moarte spirituală şi lipsă de interes pentru lucrurile lui Dumnezeu. Viaţa pe care o trăiesc acum, spune el, o trăiesc prin credinţă.

Observaţi că obiectul credinţei noastre este personal şi obiectiv. Este credinţa în Fiul lui Dumnezeu. Credinţă în Persoana Lui, credinţă în lucrarea Lui. Şi vreau să vă arăt ceva. Fiţi cu luare aminte. Toate cele trei paradoxuri au la bază credinţa. Paradoxul morţii ne învaţă că credinţa îndreptăţeşte, căci priveşte înapoi la evenimentul istoric al morţii lui Cristos. Paradoxul învierii ne învaţă că credinţa regenerează şi dă putere, căci priveşte la Cristosul cel viu pentru a primi viaţă şi energie. Şi acum învăţăm din paradoxul vieţii că credinţa sfinţeşte, căci ne face asemenea lui Cristos. Este aceeaşi credinţă în toate trei cazurile. Credinţa care îndreptăţeşte este aceeaşi credinţă care sfinţeşte. Versetul 16 spune că noi suntem îndreptăţiţi prin credinţa în Isus Cristos. În versetul 20 Pavel spune că viaţa pe care o trăim în această carne, în timp ce aşteptăm să ajungem în slavă, ar trebui s-o trăim în energia şi puterea credinţei noastre în Fiul lui Dumnezeu. Este aceeaşi credinţă, nu-i alta. Obiectul credinţei noastre este acelaşi, este întotdeauna Cristos. Eroarea celor mai multe soiuri de teologii de tipul „o viaţă mai adâncă”, a tuturor tendinţelor către „perfecţionism”, doctrina care Îl propovăduieşte pe Cristos ca Mântuitor, dar nu ca Domn, şi cele mai multe forme de „pietism”, eroarea întâlnită la toate acestea este aceea că se tinde a se pune la baza îndreptăţirii şi sfinţirii, diferite acte de credinţă. Astfel că, eşti mântuit printr-un act de credinţă justificatoare atunci când priveşti la Cristos ca Mântuitor, ca să te elibereze de vina păcatului tău, dar apoi învăţătura lor spune că trebuie să ajungi la un nivel mai înalt sau la o a doua etapă a vieţii creştine, printr-un total alt gen de credinţă, un act de credinţă total diferit atunci când, în cele din urmă, predai totul sau Îl accepţi pe Isus ca Domn sau mori faţă de eu sau ai un gen de criză existenţială a credinţei, când treci la un alt nivel de spiritualitate. Consider că cei mai mulţi creştini de astăzi cred în acest fel. Anume că, adevăratul secret al trăirii după Scriptură este un alt pas al credinţei, un alt gen de credinţă, pe care încă nu o am. Nu aşa învaţă Scriptura. Credinţa care sfinţeşte este aceeaşi cu credinţa care priveşte la Cristos ca la Cel care ne-a luat locul şi care este Mântuitorul nostru. Şi dacă nu realizezi acest lucru, vei fi paralizat în procesul de sfinţire. Statutul de Domn al lui Cristos şi puterea Lui sfinţitoare, predarea noastră totală, toate acestea sunt cuprinse în acea primă credinţă care ne-a mântuit. Această credinţă se adânceşte şi se maturizează, pe măsură ce suntem transformaţi tot mai mult în asemănare cu chipul lui Cristos, dar este aceeaşi credinţă şi ea vizează întotdeauna acelaşi Obiect – pe Cristos. Este bine, vital şi chiar important, din punct de vedere teologic, să faci deosebire între îndreptăţire şi sfinţire, dar este o mare greşeală să crezi că acea credinţă care sfinţeşte este diferită de cea care îndreptăţeşte. Îndreptăţirea şi sfinţirea sunt diferite, noţiuni complet separate, dar amândouă sunt realizate printr-o credinţă vie, care priveşte doar la Cristos. Nu sunt realizate prin acte diferite de credinţă. Nu prin genuri diferite de credinţă. Şi cu siguranţă, nu prin obiective diferite ale credinţei noastre. Este un singur act de credinţă vie, care continuă şi persistă. Şi această credinţă, credinţa mântuitoare, este nu numai instrumentul îndreptăţirii noastre, ea este şi instrumentul prin care Duhul Sfânt ne face asemenea chipului lui Cristos.

Despre aceasta vorbeşte Pavel în acest verset. El vorbeşte despre o viaţă autentică chiar în această lume de acum. Viaţa pe care acum o trăiesc în carne. Aici vorbeşte un apostol matur. Nu este cineva care n-a trecut încă la nivelul următor. El se află în acest punct tocmai pentru că nu există un al doilea nivel. Este pur şi simplu un creştin matur. Şi el spune că principiul cârmuitor al vieţii lui este credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine. Este aceeaşi credinţă care s-a născut pe drumul Damascului, atunci când el a fost convertit. Este aceeaşi credinţă pe care Pavel a hrănit-o şi a cultivat-o şi a susţinut-o de-a lungul vieţii sale. Este credinţa despre care a vorbit la sfârşitul vieţii sale atunci când i-a scris lui Timotei: „M-am luptat lupta cea bună a credinţei, mi-am sfârşit alergarea, am păzit credinţa.” Este credinţa Evangheliei. Credinţa în Cristos, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine. Şi obiectul acestei credinţe este acelaşi eveniment istoric care ne-a adus îndreptăţirea. Aceasta este ţinta oricărei credinţe adevărate. El S-a dat pe Sine pentru mine, pe cruce, cea mai măreaţă manifestare a dragostei Sale. „Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi.” Aşadar, crucea este obiectivul credinţei, care ne dă putere pentru a trăi o viaţă evlavioasă.

Nu este doar obiectivul credinţei noastre mântuitoare, este şi obiectivul credinţei noastre sfinţitoare. Şi dacă pierzi din vedere lucrarea pe care a făcut-o Cristos pentru tine, vei fi mai puţin eficient în încercările tale de a-ţi trăi viaţa pentru El. Dacă te lupţi cu păcate ce te hărţuiesc neîncetat, dacă sfinţirea ta pare greoaie sau chiar a încetat, dacă ajungi să fii frustrat de progresul atât de lent pe care-l faci înspre asemănarea cu Cristos, nu există un tonic spiritual mai tare decât acela de a-ţi predica ţie însuţi Evanghelia. Adu-ţi aminte de ce a făcut Cristos pentru tine ca Mare Preot care S-a dat pe Sine ca jertfă de ispăşire pentru păcatele tale. Acest lucru va restabili direcţia credinţei tale. Şi te va energiza spiritual, pentru a trăi prin puterea Sa de înviere. Adu-ţi aminte că eşti mort faţă de păcat, dar viu pentru Dumnezeu prin cruce şi prin învierea lui Cristos. Socoteşte-te mort faţă de păcat, mort faţă de puterea lui, mort faţă de cerinţele Legii împotriva ta, însă viu în Cristos cel înviat. Adu-ţi aminte că credinţa te uneşte cu El, astfel încât puterea şi viaţa Lui să curgă prin tine. Acest lucru va face mai mult decât toate şedinţele de consiliere din lume, te va îndrepta din nou pe cale. Sfinţirea ta, nu mai puţin decât îndreptăţirea ta, se produce prin credinţa în Cristos, nu prin propriul tău efort sau prin energia ta carnală. Iată spre ce a ţintit Pavel. Şi acesta este mesajul textului nostru. Întreaga viaţă creştină este o viaţă de credinţă, pentru că ea este cea care ne uneşte cu Cristos. Şi aceasta ne face să mergem înainte.

Dar dacă nu eşti cu adevărat copil al lui Dumnezeu? Ce relevanţă au toate acestea pentru tine? Poţi cunoaşte într-o anumită măsură faptul că El te-a iubit şi S-a dat pentru tine? Răspunsul este următorul: doar dacă devii unit cu El prin credinţă. Dacă cineva nu are Duhul lui Cristos, el nu este al Lui. Credinţa adevărată este una personală. Aceasta este una dintre lecţiile acestui pasaj. Nu poţi să te afli în unitate spirituală cu Cristos prin credinţa părinţilor tăi sau pentru că te-ai botezat sau datorită vreunui alt sacrament sau lucrare pe care le-ai împlinit. Nu eşti unit cu Cristos prin mersul la biserică, nici chiar prin faptul că devii membru. Doar credinţa, credinţa personală, ne poate uni cu Cristos; şi numai Duhul Sfânt este Cel care poate trezi o inimă moartă la o credinţă adevărată. Scriptura afirmă că credinţa vine în urma auzirii şi auzirea vine prin Cuvântul lui Dumnezeu. Aşadar, însuşi faptul că ai auzit Cuvântul lui Dumnezeu este un indiciu al îndurării şi bunătăţii Lui faţă de tine. Şi mesajul Evangheliei include o invitaţie, o rugăminte fierbinte pentru reconcilierea cu Dumnezeu. Şi Cristos îi invită pe toţi cei care aud să vină la apa vieţii şi să bea fără plată. Apocalipsa 22 versetul 17: „Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!” Şi cine aude să zică: „Vino!” Şi celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!” Isaia 55 versetul 1 spune acelaşi lucru: „Voi toţi cei însetaţi, veniţi la ape, chiar şi cel ce n-are bani! Veniţi şi cumpăraţi bucate, veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte, fără bani şi fără plată!” Apa vieţii e un dar. Versetele 6 şi 7 spun: „Căutaţi pe Domnul câtă vreme se poate găsi; chemaţi-L câtă vreme este aproape. Să se lase cel rău de calea lui şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu oboseşte iertând.” Ioan 7 versetele 37 şi 38: „…Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din el vor curge râuri de apă vie.” Din nou, El vorbeşte despre acea unitate. Eu sunt apa vieţii, spune El. Dacă credeţi în Mine şi sunteţi uniţi cu Mine prin credinţă, din inima voastră vor curge râuri de apă vie. Matei 11 versetele 28-30 spun următoarele : „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.” Nimeni nu este exclus de la această invitaţie, pentru că oricine este robit faţă de păcat este împovărat. Nimic altceva nu te împiedică să vii la El decât împotrivirea ta păcătoasă, necredinţa ta păcătoasă. Deci, dacă astăzi eşti aici fără a fi unit cu Cristos prin credinţă, te rog stăruitor să vii la El. Rugăciunea mea pentru tine este ca Cuvântul Său şi chemarea Lui blândă, aceste invitaţii, să fie instrumentul prin care El să te atragă la Sine.

Pentru cei care sunteţi în Cristos, lăsaţi ca acest pasaj să vă aducă aminte mereu de starea voastră înaltă. Sunteţi uniţi cu Cristos, aşezaţi cu El în locurile cereşti şi primiţi de Dumnezeu în Persoana Preaiubitului Său Fiu. În timp ce vei medita la aceste lucruri şi îţi vei hrăni credinţa cu acest adevăr, fă din Cristos modelul pentru sufletul tău, fă din El ţinta întregii tale vieţi, fă din El sensul vieţii tale, apoi extrage puterea Sa şi învaţă să vezi acea putere, puterea de înviere, ca principiu energizant al existenţei tale pământeşti. Pentru că, dacă eşti cu adevărat un credincios unit cu Cristos, aceasta este calea. Aceasta este realitatea. Aceasta este realitatea spirituală. Reţine, aceeaşi credinţă care priveşte la Cristos, pentru mântuire, deţine tot ceea ce a fost împlinit de El pentru noi. El mă iubeşte. El a trăit pentru mine. El a murit pentru mine. Şi El trăieşte în mine. Cheia pentru orice lucru o găsim într-un singur verset. „Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.”

Să ne rugăm. Doamne, inimile noastre sunt umilite de adevărul acestui verset şi realitatea unităţii noastre cu Cristos, pe care o mărturisim, abia dacă am început să înţelegem profunzimea ei, cu atât mai puţin s-o apreciem. Doamne, Te rugăm să smereşti inimile noastre cu acest adevăr; fixează minţile noastre asupra lui. Fie ca să medităm la acest pasaj pe care l-am învăţat pe de rost. Şi fie ca adevărul lui să ne pătrundă cu o credinţă şi mai adâncă. Ne rugăm în Numele lui Isus. Amin.

Legea, credinţa şi justificarea

(Galateni 2:15-21)

Phil Johnson


Suntem la Galateni 2. Acest capitol este inima mesajului apostolului Pavel din această epistolă. În cele ce urmează, vom privi la versetele 15-21. Eu cred că acestea sunt versetele cheie din întreaga Epistolă către Galateni. Aceste versete sunt inima mesajului lui Pavel. Aici, el dezvăluie punctul central al mesajului său. Aici se află rezumatul cel mai concis al răspunsului pe care îl dă ereticilor cărora le-a scris pentru a-i confrunta. Aceasta este o carte plină de polemici. A fost scrisă cu scopul de a-i confrunta pe eretici. Şi aici, el îşi concentrează răspunsul. Dacă înţelegi greşit acest pasaj, vei pierde tot mesajul lui Pavel. Aşadar, nu subestima importanţa lui. El este pivotul întregii cărţi Galateni. Una dintre diferenţele cheie dintre adevărata închinare înaintea adevăratului Dumnezeu şi toate formele de religie falsă este aceasta: religia falsă ţinteşte întotdeauna la dreptatea omenească. Ea face întotdeauna referinţă la ceva ce trebuie să facem pentru a fi acceptaţi de Dumnezeu. Din acest motiv, în religia falsă, accentul cade atât de des pe ritualuri şi ceremonii şi pe tot mai multe simbolisme şi alte lucruri exterioare, mergând uneori chiar până la excluderea credinţei autentice; în cele din urmă, duce întotdeauna la excluderea credinţei autentice. Omul este întotdeauna centrul. Lucrarea este vizată întotdeauna. Este întotdeauna vorba de dreptatea proprie. În contrast, închinarea adevărată înaintea Dumnezeului adevărat este centrată pe lucrarea lui Dumnezeu. Harul Lui. Slava Lui. Nu arată înspre ceva ce trebuie să facem pentru a putea fi acceptaţi de Dumnezeu. Nu este vorba de ceea ce facem noi pentru El. Este vorba de ceea ce El a făcut deja prin Cristos, pentru noi a făcut ispăşire pentru păcatele noastre. Nu vizează lucrarea, vizează harul. Nu este centrat pe om, este centrat pe Dumnezeu. Nu este vorba despre dreptatea proprie, ci, în totalitate, despre dreptatea lui Cristos. Şi orice eroare care mută obiectivul de la Dumnezeu la om, de la dreptatea lui Cristos la dreptatea noastră (orice fel de doctrină care face acest lucru) este o doctrină rea. Dacă m-aţi urmărit până acum, nădăjduiesc că aţi prins ideea. Aici însă, Pavel ne transmite mesajul sub o formă sumară, într-un mod absolut remarcabil.

Păstraţi în minte contextul acestei epistole. Iată aici o scurtă recapitulare. Aceşti învăţători falşi, aceşti eretici pe care îi numim iudei, veniseră în Galatia. Galatia era o regiune din Asia Mică, locuită în cea mai mare parte de Neamuri. Aceşti învăţători falşi erau din biserica din Ierusalim. Şi, aparent, ei susţineau să aibă o autoritate de învăţători şi lideri în biserica din Ierusalim, pentru că aici, în versetul 12, se face referinţă la ei ca fiind “unii de la Iacov”. Aceasta face trimitere la Iacov, care era unul dintre liderii bisericii din Ierusalim. Era fratele vitreg, de trup, al lui Cristos. Şi el joacă un rol important în disputa cu aceşti aceeaşi eretici, în Fapte 15. Acest Iacov era lider şi purtător de cuvânt al bisericii din Ierusalim. Era un băiat bun. Vedem aceasta în Fapte 15. Însă aceşti eretici fie fuseseră trimişi de el, fie susţineau că îl reprezintă pe Iacov. Astfel că, Pavel se referă la ei ca fiind unii de la Iacov, fapt ce ne sugerează o anumită credibilitate pe care aceştia ar fi avut-o datorită faptului că proveneau din biserica din Ierusalim. Galateni 2:12, care spune “venirea unora de la Iacov”, ar putea să însemne pur şi simplu că aceşti învăţători falşi susţineau a fi reprezentanţi oficiali ai lui Iacov dar, de fapt, nu erau. Însă tind să cred că aceşti oameni fuseseră trimişi cu o anumită aură oficială de către biserica din Ierusalim. Acest lucru ar explica de ce, de la începutul până la finalul capitolului 2 din Galateni, Pavel pare puţin supărat pe liderii bisericii din Ierusalim. Dacă veţi citi întregul capitol, veţi vedea că nu are prea multe lucruri bune şi prietenoase de spus despre ei. Este supărat pe ei. Pentru că au fost prea înceţi să înţeleagă şi să răspundă acestui pericol atât de mare, adus de aceşti învăţători falşi, de iudei.

Am discutat despre motivul pentru care Pavel foloseşte un limbaj atât de dur aici în Galateni 2 şi de ce a avut acest conflict cu Petru în public, de ce readuce aminte acest întreg incident şi îl relatează în Biblie, pentru a rămâne pentru totdeauna. Chiar faptul că i-a spus pe nume lui Petru a fost, într-un fel anume, un lucru jenant pentru Petru. Greşeala lui Petru a fost consemnată în Cuvântul lui Dumnezeu care este viu şi rămâne pentru totdeauna. Tu cum te-ai simţi? Şi totuşi, iată, este chiar aici în Scriptură. Pavel reaminteşte totul. El îi spune lui Petru pe nume. El vorbeşte chiar şi de alţi lideri din biserica din Ierusalim folosind cuvinte mai puţin frumoase la adresa lor. De ce? Pentru că se afla în joc o problemă mult mai importantă decât demnitatea lui Petru şi decât demnitatea liderilor bisericii din Ierusalim. Învăţătura iudeilor era subtilă, dar era extrem de periculoasă. Eroarea pe care o învăţau ei nu era una bătătoare la ochi, care să contrasteze puternic cu adevărul. Era foarte subtilă, însă foarte periculoasă, pentru că submina principiul de bază al Evangheliei. Şi era o încercare de transformare a creştinismului într-o religie care să susţină dreptatea proprie, întocmai cum făcea religia fariseică.

Vă amintiţi Fapte 15, versetul 5. Aici ni se indică faptul că toată această doctrină era de fapt aprinsă de câţiva indivizi care mai înainte fuseseră membri ai sectei fariseice. Aşadar erau foşti farisei care acum se alăturaseră bisericii. Şi ramura religiei lor fariseice era una legalistă. Aparent, aceşti oameni aduseseră religia fariseică în biserică. În parte, erau corecţi, pentru că dăduseră frâu liber propovăduirii adevărului Scripturii. Ei recunoşteau autoritatea Scripturii. Ei credeau că ea este Cuvântul lui Dumnezeu. Susţineau adevărul ei în întregime. Ei se arătaseră a fi urmaşi ai adevăratului Dumnezeu. Spuneau că Îl iubeau pe Cristos, pentru că erau parte din Biserică. Dar erau periculos de greşiţi, pentru că nu puneau pe primul loc harul şi resursele lui Dumnezeu pentru credincioşi. Învăţătura lor era despre ce trebuia să facă păcătosul pentru a fi acceptat de Dumnezeu. Acest unic amănunt făcea din învăţătura lor o învăţătură fundamental greşită. Ei învăţau că trebuie să fii tăiat împrejur pentru a fi mântuit. Trebuia să fii iudeu, ca să intri în Biserică. Şi acest amănunt făcea din doctrina lor o doctrină falsă, o Evanghelie falsă. Îi situa la capăt opus faţă de Evanghelia adevărată. Prin urmare, Pavel a fost foarte tăios în capitolul 1, versetele 8 şi 9, acolo unde spune că cei care schimbă Evanghelia să fie blestemaţi. Era o eroare simplă în sensul că nu era complexă, nu avea rădăcini prea adânci sau stufoase, nu era un sistem complex, aşa cum fusese o altă erezie ce începuse să prindă rădăcini în Biserică în acele zile gnosticismul foarte complexă şi foarte dificilă. Aceasta era atât de tainică şi de ascunsă, încât aveai nevoie ca cineva să ţi-o explice, altfel n-o înţelegeai, nu îţi era clară. Dar această erezie iudaică nu era aşa. Era foarte simplă. Aceşti oameni susţineau toată învăţătura apostolilor, mai puţin simplitatea Evangheliei harului. Şi insistau asupra faptului că Neamurile, care veniseră la Cristos, trebuiau să se taie împrejur pentru a putea fi mântuite. De aceea noi îi numim iudei. În esenţă, ei învăţau că numai iudeii puteau fi mântuiţi. Deci, dacă erai dintre Neamuri şi voiai să vii la Cristos, trebuia ca, mai întâi, să devii un prozelit la iudaism. Învăţând aceasta, ei nu făceau, practic, altceva decât să adauge o lucrare şi să facă din ea o condiţie pentru justificare. Ei învăţau o doctrină a justificării, în care instrumentul era altul decât credinţa. Şi aceasta a subminat inevitabil adevărul Evangheliei.

Şi Pavel a văzut problema clar. La început, cred că a fost singurul care a văzut-o. Dar a văzut-o cu claritate, deoarece, ca apostol al Neamurilor, el slujea cu regularitate oamenilor care se încrezuseră în Cristos, ale căror vieţi fuseseră schimbate şi care intraseră în biserică, dar care erau oameni ce nu participaseră niciodată, în niciun fel, la ceremoniile evreieşti ale Vechiului Testament. Erau pur şi simplu dintre Neamuri. Dar ei crezuseră în Cristos, vieţile lor fuseseră schimbate şi au pătruns în biserică. Şi Pavel a cunoscut şi a înţeles foarte bine faptul că cei dintre neamuri puteau fi mântuite fără ca să devină mai întâi iudei.

Şi Petru cunoştea aceasta în inima lui, pentru că, la urma urmei, Petru a fost apostolul trimis de Dumnezeu să se ocupe de Corneliu în primele capitole din Faptele apostolilor trimis pentru convertirea lui Corneliu, care a fost cea dintâi consemnare a unei convertiri dintre Neamuri, pe care am primit-o. Şi Petru s-a aflat acolo. Şi Petru primise toate dovezile că Dumnezeu îi mântuieşte pe cei dintre Neamuri doar prin credinţă. El primise revelaţia divină şi mesajul direct de la Dumnezeu. Fusese martor ocular la convertirea lui Corneliu, atunci când acesta a fost umplut cu Duhul Sfânt şi a vorbit în limbi, în mod miraculos, repetând, de fapt, întregul miracol al Rusaliilor, într-un mod spectaculos, în casa lui de om dintre Neamuri. Şi Petru se afla acolo şi a văzut toate acestea. De fapt, dacă citiţi Fapte 11, aici Petru este cel ce relatează acest incident; şi e chiar nostim, deoarece Petru este şocat de ceea ce se întâmplă. El, ca şi bărbat iudeu, a fost şocat de acest lucru, de faptul că Dumnezeu umplea cu Duhul Sfânt pe un netăiat împrejur. Era evident faptul că omul era mântuit; şi, totuşi, acesta nu practicase niciodată vreun ceremonial al Vechiului Testament. Petru a fost şocat de acest lucru; şi, de fapt, s-a folosit de acest incident în apărarea lui din mărturia pe care a dat-o în Fapte 11. El spune: ,ce puteam noi să facem? Noi ne aflam acolo şi Duhul Sfânt a venit peste acest bărbat.’ Fapte 11 se termină cu afirmaţia că biserica din Ierusalim a sărbătorit acest lucru, s-a bucurat de acest lucru. Prin urmare, au fost receptivi la acest adevăr. L-au înţeles, însă undeva, în perioada de timp dintre convertirea lui Corneliu şi acest incident descris de Pavel în Galateni 2, ei au uitat, s-au depărtat de el, s-au depărtat de simplitatea Evangheliei. Şi datorită acestui lucru, rezultatul învăţăturii iudeilor a fost că galatenii s-au aflat în pericolul de a se depărta în acelaşi fel.

Gândiţi-vă la erezia iudeilor aceasta nu constituia chiar o ameninţare directă în Ierusalim, pentru că biserica din Ierusalim era în majoritate, dacă nu chiar în totalitate, compusă din iudei. Deci fiecare credincios bărbat din acea congregaţie era deja circumcis. Pentru ei nu era o problemă; niciodată nu se ridicase această problemă. Doctrina iudaică era, de fapt, sub radarul apostolilor care supravegheau biserica din Ierusalim. Din acest motiv, cred eu, ei nu au sesizat imediat pericolul de aici. Nu ar fi chiar atât de surprinzător dacă liderii bisericii din Ierusalim i-ar fi trimis într-adevăr pe aceşti oameni ca reprezentanţi oficiali ai bisericii, pentru că, la urma urmei, dacă aceştia erau foşti farisei, ei cunoşteau bine Vechiul Testament. Erau teologi şi învăţători isteţi, bine instruiţi. Şi chiar dacă pasajele eronate ale mesajului lor n-ar fi fost menţionate niciodată în Ierusalim, apostolii de aici n-ar fi ştiut obligatoriu cât de periculoşi erau aceşti indivizi. Aşadar, întreaga biserică din Ierusalim s-a gândit probabil că aceşti foşti farisei formau grupul ideal pe care să-l trimită în această misiune de răspândire a învăţăturii. Însă învăţătura lor a produs ravagii în bisericile din Asia Mică pentru că ea a subminat siguranţa Neamurilor din acele biserici. Gravitatea ereziei a devenit rapid vizibilă, mai ales pentru Pavel. Şi mai ales atunci când Petru a început să se separe de credincioşii dintre Neamuri din acele biserici asiatice. Prin urmare, acesta a fost momentul când Pavel a intervenit şi a atacat problema. L-a mustrat pe apostolul Petru în mod public şi cu toată seriozitatea. Aici am rămas data trecută.

Aceasta ne aduce la pasajul pe care-l vom dezbate în această dimineaţă, Galateni 2:15. De data aceasta, vom termina capitolul. Voi citi pasajul. Dar înainte de a face acest lucru, daţi-mi voie să punctez un lucru la care probabil că v-aţi mai gândit. Nu este pe deplin clar unde anume se opreşte Pavel din relatarea sa despre ceea ce îi spune lui Petru şi unde începe din nou să se adreseze cititorilor epistolei sale. Apropo, sunt în Scriptură câteva pasaje de acest gen. Sunt câteva pasaje care cuprind secvenţe despre care nu ştim dacă sunt adresate unui vorbitor sau dacă sunt rostite de persoana care scrie. Este imposibil de determinat dacă un anumit pasaj este parte dintr-un citat, o remarcă editorială, pentru că nu existau ghilimele în greaca originală. Ioan 3:16, de exemplu, cel mai cunoscut verset din Scriptură sunt acelea cuvintele lui Isus? Sau este apostolul Ioan cel care face un comentariu editorial asupra vorbelor pe care Isus tocmai le spusese. Pur şi simplu, nu se poate şti cu exactitate. Şi eu cred că majoritatea Bibliilor cu litere roşii care încearcă să-ţi arate care au fost cuvintele lui Isus ar scrie cuvintele din Ioan 3:16 în roşu, indicând că acelea au fost cuvintele lui Isus. Dar adevărul este că n-ai cum să ştii sigur acest lucru. Ar putea fi comentariul apostolului Ioan vizavi de spusele lui Isus. Şi aici avem un gen similar de ambiguitate. Această porţiune, de la versetul 15 până la sfârşitul capitolului, face parte din discursul pe care i-l ţine Pavel lui Petru? Face parte din mustrarea publică pe care o primeşte Petru? Sau a sfârşit de citat din ceea ce i-a spus lui Petru şi acum, în versetul 15, el se întoarce la adresarea directă către galateni? Nu se poate spune sigur. Dar ştii ce? Nici nu contează. De fapt, nici în cazul Ioan 3:16 nu contează, pentru că, pe de o parte toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi pe de altă parte, este benefic pentru doctrină. Adevărul este revelat oricum. Ceea ce învaţă cuvintele este infinit mai important decât întrebarea dacă Pavel s-a adresat lui Petru sau dacă s-a adresat galatenilor. Poate fi adevărat în ambele sensuri. Nu trebuie să ne lăsăm deviaţi de la ceea ce este important de o discuţie academică, ce pune problema momentului când a spus Pavel pentru prima dată aceste lucruri. Într-un final, nu este atât de important, însă am o părere despre acest lucru şi am să v-o spun imediat.

Uitaţi-vă la pasaj. Este puţin mai lung decât cele pe care le-am dezbătut până acum. Dar aş vrea să-l parcurgem în totalitate. Am să-l citesc în întregime, începând cu Galateni 2, versetul 15. “Noi suntem Iudei din fire, iar nu păcătoşi dintre Neamuri. Totuşi, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Hristos (engl. credinţa lui Isus Hristos), am crezut şi noi în Hristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Hristos (engl. credinţa lui Hristos), iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii. Dar dacă, în timp ce căutăm să fim socotiţi neprihăniţi în Hristos, şi noi înşine am fi găsiţi ca păcătoşi, este oare Hristos un slujitor al păcatului? Nicidecum! Căci, dacă zidesc iarăşi lucrurile pe care le-am stricat, mă arăt ca un călcător de lege. Căci eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu. Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu (engl. credinţa Fiului lui Dumnezeu), care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine. Nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu; căci dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Hristos.”

Două lucruri, înainte de a intra în discuţia propriu-zisă despre pasaj. Vreau doar să vă îndrept atenţia asupra versetului 17. Nu voi detalia. Este un verset greu de interpretat. “Dar dacă, în timp ce căutăm să fim socotiţi neprihăniţi în Cristos, şi noi înşine am fi găsiţi ca păcătoşi, este oare Cristos un slujitor al păcatului? Nicidecum!” S-au dat multe interpretări acestui verset. Înţelegerea mea este că Pavel se împotriveşte într-un mod similar cu episodul din Romani 6, unde spune: “Pentru că nu mai suntem sub Lege, ci sub har, să păcătuim mereu ca să se înmulţească harul?” Şi din nou spune acelaşi lucru: “Nicidecum!” Şi cred că pune acelaşi gen de întrebare şi aici. “În timp ce căutăm să fim socotiţi neprihăniţi de Cristos…” Dacă îndreptăţirea este prin credinţă, datorită a ceea ce a făcut Cristos, şi ceea ce fac eu nu constituie un instrument pentru îndreptăţirea mea, atunci, dacă sunt găsit ca şi păcătos în mijlocul tuturor acestor lucruri, este atunci Cristos un slujitor al păcatului? Îmi aprobă Cristos păcatul? Nicidecum. Cred că acesta este sensul. Am vrut să explic acest verset pentru că nu voi putea să-l detaliez mai mult de-atât. Trebuie să parcurgem întregul pasaj. Dar este un verset important, o întrebare importantă. Şi cred că este o paralelă identică cu întrebarea pe care o ridică în Romani 6.

Vreau să acord însă atenţie ideii principale a acestui pasaj. Şi aşa cum am spus, pasajul acesta constituie inima mesajului lui Pavel pentru galateni. Aici, el apără Evanghelia şi, îndeosebi, simplitatea justificării prin credinţă, împotriva violării produse de Legea Vechiului Testament. Este o temă constantă în Noul Testament. La aceasta face referire întreaga epistolă către Galateni. La fel şi cartea Evrei. Pavel tratează acest subiect şi în câteva alte epistole, întrucât aceasta a constituit o tentaţie constantă de a lăsa legile ceremoniale ale Vechiului Testament şi legalismul şi chiar fiecare aspect al religiei iudaice să violeze adevărul Evangheliei şi să îngrădească libertatea absolută pe care o avem în Cristos. Şi aceasta este tema Epistolei către Galateni, a întregii epistole: apărarea justificării prin credinţă împotriva violării produse de legea ceremonială.

Aşadar, vreau să menţionez ceva ce probabil nici n-aţi observat. Este foarte important şi foarte intrigant. În pasajul citit, întâlnim pentru prima dată cuvântul “îndreptăţit” (socotit neprihănit, justificat) şi conceptul de îndreptăţire (justificare) în întreaga epistolă. Am ajuns la cel de-al doilea capitol din epistolă şi aici este prima dată când Pavel menţionează îndreptăţirea. Chiar dacă acesta este chiar obiectul apărării sale. În versetul 16, Pavel menţionează pentru prima dată, în mod specific, îndreptăţirea; chiar dacă aceasta este doctrina pe care o apără prin scrierile sale. Foloseşte verbul (“socotit”) la timpul trecut, de trei ori în acelaşi verset. Şi este prima menţionare a sa din Galateni. Iată un al doilea lucru interesant. În versetul 16 se menţionează pentru prima dată şi credinţa, ca instrument al îndreptăţirii. Înapoi, în capitolul 1, versetul 23, el a menţionat credinţa în sensul următor: a vorbit despre “credinţa”, însemnând sistemul creştin, credinţa creştină în ansamblul ei. Dar aici, în versetul 16 din capitolul 2, apare prima menţiune a sa cu privire la credinţa personală, credinţa ca mijloc de apucare a mântuirii. Este prima dată când o menţionează în întreaga epistolă, chiar dacă motivul scrierii sale este chiar acela de a apăra acest concept. Iată şi un alt lucru. În versetul 16 este menţionat, de asemenea pentru prima dată, şi cuvântul “lege”. El vorbeşte de circumcizie şi descrie un conflict cu privire la lege şi Evanghelie, conflict pe care l-a avut cu aceşti învăţători falşi care au dorit să impună legea asupra Evangheliei. Dar în versetul 16 explică pentru prima dată în termeni specifici despre ce este vorba în acest conflict cu iudeii; şi el aminteşte subiectul Legii. Este o dezbatere cu iudeii despre rolul credinţei şi locul pe care-l ocupă Legea, susţinând doctrina justificării. Şi în versetul 16 el menţionează pentru prima dată aceşti trei termeni sau pe oricare dintre ei. Este prima menţiune şi, din acest motiv, versetul acesta este cheia întregii epistole. Aici este dezbătută întreaga chestiune pentru prima dată. Legea, credinţa şi îndreptăţirea. Ţineţi minte aceste trei cuvinte pentru că ele vor trasa discuţia noastră.

Revin la ceva ce am spus mai devreme. Tind să cred că această secţiune este parte din discursul lui Pavel adresat lui Petru. Eu cred că el încă relatează din ceea ce a spus atunci când l-a mustrat pe Petru în faţa tuturor, ceea ce este interesant, pentru că acesta este un discurs doctrinal lung. Din acest motiv a considerat Pavel ca fiind atât de important să relateze totul din nou, mai detaliat de această dată. Este o mustrare care urmăreşte ceva. Pavel nu doar se răţoieşte la Petru. Are un scop didactic, adică urmăreşte să-l înveţe o lecţie importantă. Este o lecţie doctrinală, care dovedeşte clar că dezacordul dintre Pavel şi Petru a fost pur de natură doctrinală. Nu a fost un conflict bazat pe diferenţe de personalitate. Nu a fost nici un conflict de natură culturală. N-a fost nici o luptă grosolană cu privire la cine era responsabil peste bisericile din Galatia. A fost pe motiv de doctrină. Şi mai ales cu privire la Evanghelie. De ce cred eu că Pavel se adresează încă lui Petru. Când am început prima dată să studiez această secţiune, am fost înclinat să cred că Pavel a lăsat deoparte discursul său mustrător, la sfârşitul versetului 14, şi apoi a început să se adreseze direct galatenilor, din versetul 15. Dar nu îţi trebuie prea mult timp să îţi dai seama că lucrurile nu aşa stau. Şi iată de ce. Galatenii erau în majoritate dintre Neamuri. Despre asta este vorba în toată această dispută. De fapt, aceasta a fost scânteia care a aprins conflictul la început. Şi totuşi, în versetul 15 este clar că Pavel încă se adresează unei persoane iudaice. “Noi…”, spune el, “suntem Iudei din fire…” Şi cuvântul “suntem”, veţi vedea că în cele mai multe traduceri este scris italic, ceea ce înseamnă că a fost adăugat de către traducători pentru a da cursivitate propoziţiei. Dar greaca originală spune în felul următor: “Noi Iudei din fire…” Şi se pare că el încă relatează cele ce îi spusese lui Petru. Iată deci un iudeu care mustră pe un alt iudeu în faţa unei mulţimi de oameni dintre Neamuri. “Noi Iudei din fire şi nu păcătoşi dintre Neamuri…” Apropo, acesta era apelativul tipic dat de Iudei Neamurilor “păcătoşi” vedem aceasta adesea în Noul Testament. Pavel nu susţine că iudeii nu sunt păcătoşi. El petrece prima jumătate a capitolului 3 din Romani dovedind contrariul. El nu face altceva decât să folosească apelativul obişnuit, dat de iudei Neamurilor, care, întrucât erau extrem de necuraţi din punct de vedere spiritual şi în majoritate păgâni, sunt numiţi “păcătoşi dintre Neamuri” sau “Neamuri păcătoase”. Deci, interpretarea este următoarea: ,Petru, noi nu suntem Neamuri păcătoase. Suntem Iudei păcătoşi. Dar suntem tot păcătoşi.’ Acesta este sensul pe care el îl dă aici. Uitaţi-vă ce zice. Îi spune lui Petru: ,Chiar dacă suntem iudei, tu şi cu mine, ştim că un om nu este justificat prin faptele legii, ci prin credinţa lui Isus Cristos, chiar şi noi, noi iudeii, am crezut în Isus Cristos ca să fim justificaţi prin credinţa lui Cristos şi nu prin faptele legii.’ Petru a înţeles. A înţeles că credinţa în Cristos l-a eliberat de sub puterea Legii. Şi Pavel spune: ,Petru, de aceea credem noi în Cristos, pentru ca să fim eliberaţi de sub robia Legii.’ ,Pentru că nicio carne nu va fi justificată prin faptele Legii.’ Dacă iudeii sunt justificaţi prin credinţă şi nu prin faptele Legii, îi spune el lui Petru, atunci de ce încerci să impui Neamurilor Legea? El spune: ,Ştii asta, Petru. De ce acţionezi altfel de ceea ce cunoşti?’

Îmi place acest verset, versetul 16. Şi îmi place întregul pasaj în care se află acest verset. Însă îmi place pentru că arată negru pe alb tot ceea ce era greşit în doctrina falsă a iudeilor. Făcând astfel, el răspunde unei mari mulţimi de doctrine false de care ne ciocnim tu şi cu mine şi în ziua de azi. Acest verset înfăţişează corect lucrurile cu privire la îndreptăţire. Şi corectează înţelegerea greşită pe care o aveau aceştia despre Lege. Le aduce aminte despre importanţa vitală a credinţei autentice. Şi salvează doctrina justificării de eroarea iudaică. Aşadar, pe măsură ce parcurgem acest pasaj, vom lăsa ca acest aspect să ne ghideze, aceste trei cuvinte: Legea, credinţa şi îndreptăţirea. Acestea sunt aceleaşi trei cuvinte cruciale ce ţin de Evanghelie, care apar, fiecare în parte, pentru prima dată, în versetul 16. Ne vom ocupa de ele în ordine inversă faţă de ordinea pe care le-o dă Pavel. Vom începe cu Legea.

Iată un prim punct. Pavel corectează concepţiile lor greşite cu privire la Lege. Reţineţi, aceşti învăţători falşi erau în majoritate, dacă nu chiar toţi, din tradiţia fariseică, tradiţie în care Legea era totul. Apostolul, el însuşi, fusese un fariseu. El singur îşi descrie devotamentul faţă de Lege, pe care l-a nutrit din tinereţe, în Filipeni 3:5, unde îşi spune chiar mărturia: “tăiat împrejur a opta zi, din neamul lui Israel…” El descrie mediul din care a provenit: “…din seminţia lui Beniamin, Evreu din Evrei; în ceea ce priveşte Legea, Fariseu”. Aşa a fost crescut; chiar din prima zi s-a aflat sub Lege. “Tăiat împrejur a opta zi.” Luca consemnează mărturia lui Pavel înaintea Sinedriului, în Fapte 23, versetul 6. Acesta este primul lucru pe care li-l spune. Pavel spune aceasta. “Sunt Fariseu, fiu de Fariseu…” Deci şi tatăl său fusese Fariseu. Şi când spune că a fost tăiat împrejur a opta zi, spune de fapt că a fost circumcis respectând intact ceea ce cerea Legea chiar înainte de Moise. Genesa 17, versetul 12, Domnul spune acest lucru lui Avraam, cu privire la toţi urmaşii săi. “La vârsta de opt zile, orice copil de parte bărbătească dintre voi să fie tăiat împrejur…” Iată ce pretindea Legea. Dar observaţi că în Filipeni 3, acolo unde Pavel depune mărturie, el culminează în cele din urmă spunând că atunci când L-a apucat pe Cristos, el s-a îmbrăcat cu o dreptate (neprihănire) care nu era a lui. El foloseşte exact aceste cuvinte: “nu o dreptate a mea proprie”. Şi, de fapt, el a ajuns să privească acea dreptate dată de Lege, toată supunerea faţă de Lege, orice lucru faţă de care îşi devotase viaţa, pe toate acestea a ajuns să le privească drept gunoi, la propriu, băligar, excremente. Şi pentru el, acestea nu-şi mai aveau rostul. El face acest lucru foarte clar, printr-un limbaj foarte explicit.

Comparaţi acestea cu aceşti farisei iudei. Ei au pretins că au venit la Cristos, dar au târât după ei dreptatea lor proprie. N-au vrut să renunţe la ea. Petrecuseră mult timp ca s-o dezvolte. Şi nu doar atât, dar erau hotărâţi să împrumute ceremoniile Vechiului Testament, începând cu circumcizia, oricărui creştin dintre Neamuri care venea la Cristos. Şi acest mesaj a obstrucţionat libertatea desăvârşită a Evangheliei. Dar observaţi claritatea absolută a versetului 16. “Totuşi, fiindcă ştim că omul nu este socotit prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Hristos (engl. credinţa lui Isus Hristos), am crezut şi noi în Hristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Hristos (engl. credinţa lui Hristos), iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii.” Nu poţi ocoli înţelesul acestui text.

În timpul studenţiei mele, am vestit Evanghelia unui bărbat din Chicago, membru al bisericii Worldwide Church of God, cult fondat de Herbert W. Armstrong. În ultimii ani, această biserică a abandonat o parte, dar nu pe toate, din doctrinele sale de cult. Dar în acele zile, ei învăţau cu toată puterea şi insistau asupra faptului că creştinii trebuie să respecte anumite legi ceremoniale din Vechiul Testament, şi aceasta pentru a fi mântuiţi. Era tipic cazului iudeilor din Galatia. Şi l-am luat pe acest om şi am început să-i spun Evanghelia. El dorea să audă tot mai mult. Şi chiar voia să aducă argumente în favoarea lui. Cultul său, Worldwide Church of God, îşi avea rădăcinile în Adventismul de Ziua a Şaptea. Şi, prin urmare, şi ei ţineau Sabatul sâmbăta, împreună cu multe alte lucruri din Legea Vechiului Testament. Ţineau toate zilele de sărbătoare din Vechiul Testament. Ei cereau respectarea unui număr de ceremonii din Vechiul Testament. Şi insistau asupra faptului că toate aceste lucruri erau necesare pentru a fi socotit neprihănit. Era ecoul clasic al doctrinei iudeilor. Acest individ era un bărbat de culoare, mai în vârstă, foarte inteligent, bun cunoscător al textelor favorite folosite ca dovezi de către cultul lor, şi el susţinea ascultarea faţă de orice aspect al Legii Vechiului Testament şi faţă de anumite aspecte ale legii ceremoniale; toate acestea, spunea el, erau esenţiale pentru îndreptăţire. Era atât de impregnat de această doctrină şi atât de bine şcolit de cultul său, încât mi-am dat seama foarte repede că avea pregătită o replică pentru fiecare text pe care eu i-l puneam în faţă şi care dovedea contrariul spuselor lui. De fiecare dată, îi arătam pasaje unde Scriptura învaţă că mântuirea nu se capătă prin fapte (şi i le-am arătat pe toate cele binecunoscute). Efeseni 2:8 şi 9. “Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este harul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” El spunea: “Ei bine, aici este vorba de faptele bune făcute în afara Legii, nu despre faptele bune pe care Legea lui Dumnezeu le cere de la noi.” Aşa că i-am arătat Tit 3:5. “El ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui…” Mi-a răspuns acelaşi lucru. Mi-a spus că faptele noastre bune nu ne mântuiesc, dar faptele pe care le cere Legea, acelea sunt vitale, sunt esenţiale. Aşa că i-am dat Romani 4, versetele 4 şi 5. “Însă celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat; pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire.” Din nou mi-a spus: “Acesta nu spune nimic de Legea care ne arată poruncile lui Dumnezeu pentru noi. Noi trebuie să împlinim aceste porunci pentru a fi îndreptăţiţi.” Am încercat să-i explic că noi nu putem să împlinim Legea în mod desăvârşit. Astfel că, dacă depind de ascultarea mea faţă de Lege pentru a fi socotit drept, atunci sunt terminat. Pentru că dacă trebuie să ţin Legea pentru a fi mântuit, atunci suntem cu toţii condamnaţi la moarte. Iacov 2, versetul 10, spune: “Căci, cine păzeşte toată Legea şi greşeşte într-o singură poruncă, se face vinovat de toate.” Şi el mi-a spus: “Da, dar noi putem fi iertaţi pentru păcatele noastre atâta timp cât încercăm să ţinem Legea.” Şi asta încerca el să facă. Eram student pe vremea aceea şi un creştin începător. Aşa că n-am ştiut exact ce să fac cu acest om. Am încercat să-i tot spun la versete. Şi apoi am observat acest verset din Galateni 2, versetul 16, care părea să răspundă direct erorii acestui bărbat. Aşa că i l-am arătat. Şi de această dată, n-a mai avut replică. Nu-i mai acordase atenţie niciodată până atunci. Şi îmi aduc aminte, a repetat din cele ce spusese până atunci, pentru un timp. A recunoscut că acest verset pare să spună ceea susţin, dar… apoi a mai vorbit puţin şi s-a depărtat de verset. Şi tocmai când am crezut că fusese convins, în cinci minute a trecut dincolo de acest verset şi s-a întors să accentueze din nou necesitatea Legii pentru îndreptăţire. Aşa că l-am adus din nou la Galateni 2:16 şi i-am spus: Dar nu ai explicat acest text. Nu poţi să îl explici în sistemul tău. Şi i l-am citit cu voce tare. “Noi… ştim că un om nu este îndreptăţit ţinând Legea, ci prin credinţa în Isus Cristos. Aşa că şi noi trebuie să ne punem credinţa în Cristos Isus pentru a fi îndreptăţiţi prin credinţa în Cristos şi nu prin ţinerea Legii, pentru că nimeni nu va fi îndreptăţit prin ţinerea Legii.” Este un verset lung, nu-i aşa? Cred că l-am citit de vreo 35 de ori. Când am terminat de vorbit cu el, memorasem deja versetul. El era un om inteligent şi interesat de Scriptură. Şi de câte ori îl readuceam la acest verset, el înţelegea ideea. Şi apoi, după câteva minute, el a zis: ,Da, dar trebuie să ţii Legea’. Atunci l-am pus să citească versetul din nou şi din nou şi din nou. Pe măsură ce conversaţia progresa, am putut să văd că adevărul acestui text îi spulbera obiecţiile. Îmi aduc aminte foarte viu cele petrecute atunci. Ne aflam cam de trei ore în sufrageria lui dintr-un cartier mai sărăcăcios din Chicago. Ce îmi aduc aminte chiar şi mai viu este lumina care a început să se aştearnă pe faţa acestui om în timp ce discutam. A început să îmbrăţişeze realmente adevărul potrivit căruia nu poţi fi îndreptăţit dacă îţi pui nădejdea în ascultarea ta faţă de Lege. Căci nimeni nu va fi socotit drept prin faptele Legii.

Reţineţi aceasta, pentru că acest verset arată cu exactitate ceea ce Pavel urmăreşte să indice în repetate rânduri. De exemplu, Galateni capitolul 5, versetul 18: “Voi nu mai sunteţi sub Lege…”. Romani 6:14: “Voi nu mai sunteţi sub Lege, ci sub har.” Iată ce vrea el să spună. Galateni 2:16. Nu te afli sub Lege pentru îndreptăţire. Nu depinzi de calitatea ascultării tale faţă de Lege, pentru a-ţi hotărî destinul veşnic. Eşti îndreptăţit fără legătură cu ascultarea faţă de Lege. Aceasta înseamnă a nu te afla sub Lege. Mulţi oameni sunt confuzi în această privinţă.

Sunt oameni care aud că “nu mai sunt sub Lege, ci sub har” şi cred că aceasta înseamnă o libertate totală pentru a face tot ceea ce vor şi că nu mai există nicio lege care să aibă vreun fel de autoritate peste ei. Dar nu aceasta înseamnă aceste cuvinte. Să nu vă închipuiţi că principiile morale ale legii nu mai au valoare practică pentru creştini, ca şi cum cele Zece Porunci n-ar mai avea autoritate asupra comportamentului nostru. Nu la aceasta se referă. Nu este vorba că Legea are autoritate peste comportamentul nostru, mă refer îndeosebi la aspectul moral al Legii. Nu suntem lăsaţi să trăim liber ca şi cum am dispreţui standardul moral ce este înaintat de Lege. Ce vrea să spună este că nu ne mai aflăm sub Lege pentru a dobândi îndreptăţirea. Şi voi sublinia acest lucru de multe ori, pe măsură ce străbatem cartea Galateni. Aşa că, ţineţi minte că acest principiu este ancorat în adevărul acestui verset. Voi nu mai sunteţi sub Lege, ca cerinţă pentru îndreptăţirea voastră. Căci prin faptele Legii nimeni nu va fi îndreptăţit.

Asta înseamnă şi că suntem eliberaţi de aspectele ceremoniale ale Legii Vechiului Testament. Acele lucruri din Legea Vechiului Testament care L-au prevestit pe Cristos nu mai au relevanţă, pentru că, atunci când deţii lucrul real, nu mai ai nevoie de simbolurile care l-au întruchipat. Despre aceasta vorbeşte Pavel în Coloseni 2. Acesta este mesajul transmis şi în cartea Evrei. Din moment ce Cristos a venit, toate aspectele preoţeşti şi ceremoniale ale Legii Vechiului Testament au fost abolite. Pentru că nu mai au relevanţă. Nu mai ai nevoie de jertfirea simbolică a animalelor din moment ce, o dată pentru totdeauna, s-a făcut ispăşirea reală şi eficientă pentru păcat. Nu mai ai nevoie de preoţie, pentru că acum există un Mijlocitor între Dumnezeu şi om, Omul Cristos Isus. Aşadar, nici în acest sens nu ne mai aflăm sub Lege, în ceea ce priveşte aspectele ceremoniale. Şi cred că aceasta menţionează Pavel aici în pasajul nostru, versetul 18: “Dacă zidesc iarăşi lucrurile pe care le-am stricat, mă arăt ca un călcător de lege.” Dacă rezideşti legea ceremonială, spune el, şi redai valabilitatea ceremoniilor şi rânduielilor Vechiului Testament, atunci aceasta este cea mai urâtă călcare de lege, pentru că, de fapt, calci în picioare lucrarea lui Cristos, potrivit cu ceea ce scrie în Evrei 10:29. Iată aici dovada că vorbeşte despre legea ceremonială, în versetul 19. “Căci eu prin Lege am murit faţă de Lege ca să trăiesc pentru Dumnezeu.” Mort faţă de lege. Cu alte cuvinte, în mod legal şi judiciar, legea a extras deja din mine tot ce putea, pentru că Isus Cristos a murit în locul meu. Versetul 20. “Am fost răstignit împreună cu Cristos…” Acesta este principiul substituţiei. El se află la baza doctrinei justificării. Aici se găseşte întruchiparea celui mai important principiu al justificării Cristos a murit în locul meu. Şi, de aceea, Legea nu mai are putere asupra mea. Eu trăiesc cu El, îmbrăcat în dreptatea Lui desăvârşită şi fiind capabil să stau înaintea lui Dumnezeu. Nu m-am întors de la cerinţele morale ale Legii, dar nu mai sunt în raza ei de ameninţare cu distrugerea. Nu mai trebuie să ţin toate aceste ceremonii care arătau înspre Cristos, pentru că eu mă aflu în Cristos. Nu mai am nevoie de nimic care să arate înspre El, nu mai am nevoie de vreo ceremonie care să-L prevestească. Iată care este ideea. Legea nu mai are relevanţă ca instrument prin care noi să fim fie îndreptăţiţi, fie osândiţi. Acesta este punctul vital numărul unu. Şi el dezminte direct punctul central al doctrinei iudeilor. Pavel corectează concepţiile lor greşite despre Lege.

Iată punctul numărul doi. El le readuce aminte de faptul că principiul credinţei nu ia în seamă niciun gen de fapte. Dacă îţi este cunoscut Pavel cât de cât, ştii că aceasta a fost tema centrală şi dominantă a teologiei pauline. Doar credinţa constituie instrumentul îndreptăţirii. Pavel nu dădea loc faptelor credinciosului în dobândirea îndreptăţirii. Şi Pavel a fost omul cel mai potrivit care să rostească acest mesaj pentru că el şi-a devotat întreaga viaţă ascultării riguroase faţă de Lege. Şi el spune că nu merită, este gunoi, este bun de aruncat. Mă refer acum la Filipeni 3. Vă amintiţi, el şi-a socotit dreptatea proprie ca fiind gunoi. El s-a lepădat de o viaţă întreagă de ascultare neclintită faţă de Lege şi a spus: “…ca să-L câştig pe Cristos şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Cristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă.” (Fil. 3:8,9) Şi de-a lungul tuturor epistolelor lui Pavel din Noul Testament, vedem că este pus accentul pe dreptatea pe care o primim prin credinţă, spre deosebire de un alt fel de dreptate, pe care oamenii o dobândesc prin ascultarea de Lege. Două feluri de dreptate, spune el. Şi singura care contează, singura care valorează este dreptatea pe care o primim prin credinţă, şi nu prin faptele noastre. Romani 4, versetele 4 şi 5, el arată acest punct doctrinal: mântuirea prin credinţă opus mântuirii prin fapte. El trage o linie de separaţie între credincioşi şi oamenii care nu au nădejde. “Însă, celui ce lucrează…” Vorbeşte despre cineva care încearcă să capete trecere înaintea lui Dumnezeu, cineva care vrea să îşi obţină îndreptăţirea făcând fapte bune, care să-I placă lui Dumnezeu. Unei astfel de persoane, el îi spune: “…plata cuvenită lui, i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat.” Vrei ca s-o câştigi? Vei primi ce ai câştigat. Persoana care vrea să îşi câştige favoarea înaintea lui Dumnezeu va fi plătită potrivit cu ceea ce merită. Şi din moment ce dreptatea ei este ca o haină mânjită, potrivit Scripturii, dreptatea proprie păcătoasă, această persoană va primi pe măsură. Toate lucrurile bune pe care le facem sunt mânjite de păcat. Şi care este plata păcatului? Moartea. Astfel că, dacă vrei să faci fapte, vei muri. Osândă veşnică. Încearcă tu să capeţi trecere înaintea lui Dumnezeu şi vei fi osândit. Aceasta arată Pavel, în Romani 4:4. Însă, Romani 4:5: “pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el îi este socotită ca neprihănire.” Neprihănire prin credinţă. Aceasta a fost întotdeauna ideea mesajului evanghelic al lui Pavel şi este exact adevărul pe care doctrina iudaică l-a subminat.

La ce fel de credinţă se gândeşte aici Pavel? Unii au argumentat spunând că Pavel ar fi afirmat că cea care ne mântuieşte este credincioşia lui Cristos. Uitaţi-vă la mijlocul versetului. Vorbeşte de două ori despre a fi îndreptăţit prin credinţa lui Isus Cristos. (Galateni 2:16, versiunea King James) Şi după una sau două propoziţii, “…pentru ca să fim îndreptăţiţi prin credinţa lui Cristos…” Aceasta spune versiunea King James. Credinţa proprie a lui Cristos. Aceasta poate fi o posibilă modalitate de interpretare a pasajului, pentru că este o traducere bună din textul în limba greacă. Este o posibilă traducere a propoziţiei din greacă. Şi din moment ce cuvântul din greacă tradus prin “credinţă” este şi un cuvânt ce poate să însemne “credincioşie”, unii au sugerat că poate Pavel vrea să spună că credincioşia lui Cristos este cea care ne îndreptăţeşte. Este adevărat acest lucru, nu-i aşa? Că, în cele din urmă, suntem îndreptăţiţi pentru că Isus Cristos a fost credincios. El a ascultat de Lege în locul nostru. Aşadar suntem îndreptăţiţi de credincioşia lui Cristos. Este un lucru cert. Dar eu unul nu cred că la aceasta face referire aici Pavel. Şi consider că aceste două propoziţii care vorbesc despre credinţa lui Cristos sunt explicate de expresia care se află între ele: “…am crezut şi noi în Isus Cristos…” Aşadar este clar, în acest context, că el vorbeşte despre credinţa în Cristos. De fapt, din acest motiv este tradus acest verset în acest fel, în cele mai multe versiuni biblice moderne. “Credinţa în Cristos” apare mai frecvent decât “credinţa lui Cristos”. El arată că credinţa noastră în Cristos este singurul instrument prin care noi putem apuca dreptatea care ne îndreptăţeşte. Nu sunt necesare alte cerinţe legate de Lege. Nu este nevoie să fie ţinute ceremonii din Lege. Ritualurile şi protocoalele exterioare nu fac parte din îndreptăţirea noastră. Noi am crezut în Cristos, spune el. Şi asemenea tâlharului de pe cruce, şi noi suntem pe dată îndreptăţiţi, înainte de a fi botezaţi, fără a ni se cere circumcizia, fără a ni se cere să străbatem vreo insulă, să semnăm un card, să spunem vreo rugăciune sau să facem vreun lucru, acţiune din care oamenii au tendinţa să facă o condiţie necesară pentru mântuire. Nu sunt necesare niciunul din aceste lucruri. Doar credinţa. Sola fide. Acesta este principiul pe care îl apără Pavel aici. Şi, aşa cum a ajuns să înţeleagă şi prietenul meu de la cultul din Chicago, nu există o altă explicaţie pentru acest verset, 16. De aceea, această secţiune este cheia întregii epistole. Aşadar, Pavel le corectează concepţiile greşite cu privire la Lege. El le aminteşte de faptul că principiul credinţei elimină faptele de orice fel.

Şi în cele din urmă, numărul trei, el corectează eroarea în care au fost prinşi aceştia cu privire la îndreptăţire. Ne întoarcem la chestiunea îndreptăţirii. Probabil că este subiectul meu favorit dintre toate adevărurile Scripturii. Şi este chiar inima Evangheliei. Îmi place, pentru că ea ne arată că ţinta tuturor lucrurilor este Cristos, întotdeauna Cristos. Iată ce vreau să spun cu aceasta. O înţelegere bună a justificării ne îndreaptă privirea întotdeauna la Cristos şi ne învaţă cum să ne aţintim credinţa, nădejdea şi dragostea noastră, precum şi toate dorinţele şi tot ce avem asupra Lui. Cea dintâi lecţie a ei este că mântuirea se află doar în Cristos, nu în ceva ce fac eu. El ne-a dat deja tot ceea ce avem nevoie, pentru a face plăcere lui Dumnezeu. Mântuirea este fără plată şi este plină de har. Nu putem face nimic pentru a ne-o câştiga. Nici nu vrei să încerci să faci ceva ca s-o câştigi. Nici n-ar trebui să te gândeşti la aşa ceva. Versetul 21: “Nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu; căci dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Cristos.” Pentru acest motiv, această doctrină este favorita mea. O să zici: ,Este tot ce spui în acest text?’ Cu siguranţă. Totul este înglobat în semnificaţia verbului “îndreptăţit” (“socotit neprihănit”, “justificat”), care vine din greacă, împrumutat fiind direct din terminologia justiţiară. Se referă la declaraţia de îndreptăţire. Nu este arătat cum ne face Dumnezeu drepţi în sens practic, ci descrie verdictul pe care îl rosteşte Dumnezeu în dreptul nostru. Îndreptăţirea nu este un proces prin care să trecem. Nu este ceva ce eu trebuie să fac sau chiar aş putea să fac pentru mine însumi. Este un verdict pe care Dumnezeu îl dă cu privire la toţi cei care cred. Şi El pronunţă acest verdict în momentul în care cineva crede în El. Nu simţi că se întâmplă acest lucru. Nu se întâmplă în lăuntrul tău, nici măcar în vecinătatea ta. Are loc în sala tronului lui Dumnezeu, atunci când Dumnezeu te numeşte drept şi te acceptă de dragul lui Cristos, datorită a ceea ce Cristos a făcut pentru tine, nu pentru ceva ce ai făcut tu pentru El, nu pentru ceva ce se întâmplă în interiorul tău, ci pentru ceea ce a făcut Cristos pentru tine. Şi la citirea obişnuită a acestui pasaj, acest lucru este limpede ca şi cristalul.

Vreau să menţionez însă că există o mişcare în rândul învăţaţilor din Noul Testament de astăzi, condusă de câţiva care ne spun că trebuie să ne întoarcem şi să dăm o nouă interpretare cărţii Galateni şi tuturor epistolelor lui Pavel, să le dăm un sens original şi diferit, într-o lumină cu totul diferită. Mişcarea este adesea numită “O Nouă Perspectivă asupra lui Pavel”. Dacă petreci un oarecare timp în lumea academică evanghelică, probabil că vei întâlni oameni bine intenţionaţi, care cred că această abordare novatoare a lui Pavel este emoţionantă, minunată şi plină de o nouă lumină. Nu te lăsa păcălit să crezi că este o chestie foarte ajutătoare şi într-o lumină nouă. De fapt, fii atent, eu cred că Noua Perspectivă asupra lui Pavel aduce câteva din pericolele împotriva cărora Pavel scrie aici galatenilor. Şi cea mai mare nemulţumire a mea este aceasta: Noua Perspectivă asupra lui Pavel subminează înţelegerea clară şi corectă a doctrinei justificării prin credinţă. Fiecare persoană pe care am cunoscut-o, care a adoptat această viziune, ajunge în cele din urmă să abandoneze înţelegerea limpede a justificării prin credinţă. Potrivit Noii Perspective, disputa reală dintre Pavel şi iudei, de aici, n-a avut nimic de-a face cu felul în care oamenii sunt îndreptăţiţi în ochii lui Dumnezeu. Ei spun că problema primordială a lui Pavel cu privire la iudeii de aici este aceea că aceştia erau exclusivişti pe motiv cultural. Ei ofereau supremaţie neamului lor evreiesc. Şi greşeala lor, potrivit acestui punct nou de vedere, este că se opuneau diversităţii în biserică. Nu erau destul de postmodernişti. Şi problema atât de mare nu era că ei confundau calea de mântuire, spun aceşti indivizi; eroarea nu era cu adevărat soteriologică, ci era mai degrabă una de natură culturală. Aşadar, potrivit Noii Perspective, atunci când Pavel vorbeşte de îndreptăţire, el nu se referă la îndreptăţirea individuală, el se referă pur şi simplu la cine anume merită să ocupe un loc la masă, atunci când creştinii au părtăşie unii cu alţii.

Probabil că înţelegeţi de ce această interpretare încurcă oamenii. Pentru că ideea părtăşiei în jurul mesei pare să se potrivească în contextul Galateni 2. Pentru aceasta l-a mustrat Pavel pe Petru, pentru că a refuzat să mănânce împreună cu Neamurile. Dar, dacă aceasta este toată interpretarea, dacă aceasta este doar o dispută culturală, şi nemulţumirea lui Pavel în ceea ce-l priveşte pe Petru a fost faptul că el s-a comportat ca un bigot rasial sau cultural, trebuie să aduci foarte multe modificări textului pentru a explica totul altfel. Nemulţumirea lui Pavel de aici este pur teologică, şi nu culturală. A fost o dispută cu privire la mântuire, nu una socială. El era preocupat de mesajul Evangheliei. Face clar acest lucru în capitolul 1. Nu este preocupat în primul rând de rânduielile cu privire la servirea mesei în biserică. Şi dovada că el vorbeşte despre mântuirea individuală constă în pronumele pe care îl foloseşte, aşa cred. El vorbeşte despre unitatea personală şi individuală pe care o are cu Cristos, în versetul 20. De la versetul 18 până la 21, el foloseşte pronumele personal persoana întâi singular, “eu”, “mine”, de cel puţin cinsprezece ori. Cu siguranţă, vorbeşte despre ceva foarte personal şi individual aici, unde prezintă îndreptăţirea.

Daţi-mi voie să rezum pe scurt şi rapid ideea despre îndreptăţire. Credinţa este singurul instrument prin care noi putem să căpătăm îndreptăţirea. Cristos este obiectul credinţei, versetul 16. El este Cel care a pus deoparte cerinţele Legii, în numele nostru. Şi, desigur, El a făcut aceasta împlinind Legea în mod desăvârşit pentru noi. Şi Pavel urmăreşte să demonstreze acest lucru, aşa cum vedem, pe măsură ce parcurgem cartea Galateni. De fapt, acesta este motivul pentru care Galateni 4:4 spune că Isus Cristos S-a născut sub Lege, pentru a împlini Legea pentru noi. El a împlinit-o perfect. Şi a făcut aceasta pentru noi. Şi apoi a purtat chiar vina păcatelor noastre, versetul 20: “El m-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru mine”. Pavel spune că El a făcut aceasta pentru mine, pentru a mă elibera de sub orice cerinţă a Legii. Astfel că, El nu doar că a împlinit Legea, El a purtat pedeapsa dată de Lege pentru păcătoşi, şi acest gen de substituţie legală este permis datorită unităţii noastre spirituale cu Cristos, versetul 20. Noi suntem în El şi acum El trăieşte în noi. Astfel că moartea Lui este moartea noastră. Viaţa noastră este ascunsă în El. Şi toate acestea, spune Pavel, sunt puse în pericol de ideea potrivit căreia circumcizia este necesară pentru a fi mântuit. Este o legătură uimitoare pe care el o stabileşte, şi este una absolut corectă. Dacă faci din circumcizie condiţia indispensabilă pentru îndreptăţire, pui lucrarea păcătoşilor în locul lucrării lui Cristos. Şi aceasta este erezia periculoasă a iudeilor. Din acest motiv a fost ea atât de periculoasă. Ea frângea inima adevărului Evangheliei. Eu cred că astăzi există multe alte ameninţări similare la adresa Evangheliei. Şi Noua Perspectivă asupra lui Pavel este una dintre ele. Ca şi erezia iudeilor, şi aceasta este subtilă. Este răspândită de oameni pe care cei mai mulţi din biserică îi consideră învăţători buni şi evlavioşi. Dar este o doctrină periculoasă şi potenţial condamnabilă, în măsura în care obstrucţionează libertatea desăvârşită a harului divin şi scoate din prim plan ceea ce a făcut Cristos pentru mântuirea noastră. Lucrul trist este că prea mulţi oameni din biserica de astăzi sunt ignoranţi cu privire la doctrina sănătoasă. Nu discern lucrurile, nu sunt destul de vigilenţi ca să creadă că o doctrină, care pare a fi bună, învăţată de oameni pentru care cu toţii avem cel mai mare respect, poate să aducă cu ea o serie de pericole. Chiar apostolul Petru a căzut în această capcană, cel puţin pentru un timp. Este bine de ţinut minte acest lucru, pentru ca să rămânem vigilenţi; trebuie să cercetăm lucrurile pentru a ne prezenta înaintea lui Dumnezeu ca oameni încercaţi, lucrători care împart bine Cuvântul lui Dumnezeu şi n-au nimic de care să le fie ruşine. Unii dintre voi poate veţi spune: ,Ei bine, eu nu sunt teolog. Nu sunt student la seminar. N-am să fiu niciodată un teolog iscusit. N-am idee, nu înţeleg ce se petrece în aceste cercuri academice.’ Este un pic de adevăr şi aici. Dar problema este că aceste idei academice nu rămân pentru multă vreme academice. Doctrina greşită intră în biserică şi intră în acţiune. Apare în cărţile creştine şi pe website-urile pe care le vizitezi. Şi chiar dacă nu vei ajunge niciodată expert în acest domeniu, trebuie să fii atent şi să fii asemenea celor din Berea, să te străduieşti să cunoşti Evanghelia mai bine decât o cunoşti acum. Acesta este modelul creştinismului nou-testamental şi trebuie să ne străduim să ajungem aşa. Să spunem împreună cu apostolul Pavel: “Nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu.”

Să ne rugăm. Doamne, suntem recunoscători pentru modelul de curaj pe care îl avem în apostolul Pavel. Te rugăm să ne ajuţi pe toţi să avem aceeaşi dragoste plină de pasiune pentru adevărul Evangheliei. Ajută-ne să îl studiem, să îl cunoaştem, să îl învăţăm, să îl apărăm, să fim plini de râvnă pentru el. Şi mai presus de toate, ajută-ne să îl vestim clar cu vieţile şi cu buzele noastre. Ne rugăm în Numele lui Isus. Amin.

Conflictul lui Pavel cu Petru

(Galateni 2:11-14)

Phil Johnson


Ne întoarcem la studiul nostru asupra cărţii Galateni. Ne vom îndrepta atenţia asupra celei de-a doua jumătăţi a capitolului 2 din Galateni. Vom privi îndeosebi la pasajul de la versetul 11 la 14 şi vom termina capitolul data viitoare. Apropo, acesta este unul dintre cele mai uimitoare şi unice pasaje ale Noului Testament. Este unic din mai multe motive. În primul rând, aici găsim o secţiune narativă în cuprinsul uneia dintre epistole. Nu găseşti prea des naraţiune în epistole. Este un material istoric şi biografic, şi acest fapt este neobişnuit în sine. Ştiţi că lui Pavel nu-i plăcea să vorbească despre el însuşi. Şi cea mai mare parte a conţinutului scrisorilor apostolului Pavel este personală şi instructivă, este didactică – adică a fost scrisă cu scopul de a da învăţătură, sau este încurajatoare – adică Pavel sfătuieşte, îi îndeamnă pe cititorii săi să acţioneze într-o anumită direcţie. Acesta este modul lui de adresare în epistolele sale. Sau, să mă exprim altfel, cea mai mare parte a scrierilor lui Pavel către Biserică este plină de putere de convingere, de corecţii, de încurajări personale, de instruire; avertismentele sale merg mână în mână cu naraţiunea de natură istorică. De obicei, porţiunile istorice şi narative ale Noului Testament le întâlnim în Evanghelii şi în cartea Faptele apostolilor. În mod normal, Epistolele sunt scrise folosind îndeosebi pronumele personal, persoana a doua plural “voi”, spre deosebire de evenimentele istorice relatate care folosesc persoana a treia. Dar acest pasaj este o excepţie. Această porţiune a Epistolei către Galateni este una dintre naraţiunile cele mai lungi şi cele mai importante, din punct de vedere istoric, ce intră în cuprinsul scrierilor apostolului Pavel. Prin urmare, din acest motiv este unică.

Este unică şi dintr-un al doilea motiv. Este o descriere francă şi destul de necioplită a incidentului în care apostolul Pavel şi apostolul Petru s-au ciocnit. Pavel a trebuit să îi stea împotrivă lui Petru şi să-l îndrepte în greşeala lui. Pavel nu încearcă să muşamalizeze faptele petrecute. El spune exact cum s-au petrecut lucrurile. Nu adaugă nimic, dar nici nu neagă lucruri pentru a diminua gravitatea incidentului, pentru a spune că, la urma urmei, Petru nu a greşit atât de tare. Ştim aceasta pentru că îl cunoaştem pe Petru. Dar Pavel nu spune aici aşa. Este o relatare neobişnuit de directă a unui conflict între doi apostoli. Nu mă pot gândi la o relatare asemănătoare nicăieri în Noul Testament, cu excepţia certurilor dintre ucenici, dinainte de răstignire, cu privire la cine să fie cel mai mare între ei. Aceasta este singura confruntare între doi apostoli, de care ştiu. Pavel nu relatează aceste lucruri cu scopul de a ieşi în evidenţă. Nădăjduiesc că înţelegeţi acest lucru. Nu a avut nici cel mai mic motiv personal în descrierea acestui incident. El reliefează un aspect doctrinal, nu face trimitere la oameni. Pentru apostolul Pavel, această chestiune era extrem de serioasă şi el arată clar că problema este doctrinală şi nu reprezintă un atac la persoană. El nu îi poartă pică lui Petru. El nu încearcă să dea o altă imagine faptei grave săvârşite de Petru, s-o facă să arate mai puţin gravă decât era în realitate, pentru ca Petru să scape cu faţa curată sau să iasă din situaţie cu demnitatea sa apostolică intactă. Nu cred nici măcar că Pavel se gândea la astfel de lucruri. Abia dacă răzbat chestiuni personale, pe întreg cuprinsul scrierilor lui Pavel. Şi mai ales în acest context, Pavel este preocupat de un lucru, de un singur lucru: adevărul Evangheliei. Evanghelia era cea atacată în Galatia şi problema a fost aceeaşi (când Pavel a scris epistola) care a stat la baza conflictului dintre Petru şi Pavel. Aşadar, când ne relatează episodul, Pavel în mod deliberat nu spune absolut nimic care să atenueze sau să diminueze seriozitatea cu care a condamnat comportamentul lui Petru. Este extrem de direct şi este aşa în mod deliberat.

Daţi-mi voie să citesc întregul pasaj din Galateni 2. Voi citi de la versetul 11 la 21. Aşa cum am menţionat deja, ne vom concentra atenţia asupra versetelor de la 11 la 14. Însă vreau să vă prezint contextul incidentului, aşa că voi citi întregul pasaj, de la versetul 11 mai departe. Iată ce spune.

“Dar când a venit Chifa în Antiohia, i-am stătut împotrivă în faţă, căci era de osândit. În adevăr, înainte de venirea unora de la Iacov, el mânca împreună cu Neamurile; dar când au venit ei, s-a ferit şi a stat deoparte, de teama celor tăiaţi împrejur. Împreună cu el au început să se prefacă şi ceilalţi iudei, aşa că până şi Barnaba a fost prins în laţul făţărniciei lor. Când i-am văzut eu că nu umblă drept după adevărul Evangheliei, am spus lui Chifa în faţa tuturor: “Dacă tu, care eşti Iudeu, trăieşti ca Neamurile şi nu ca Iudeii, cum sileşti pe Neamuri să trăiască în felul Iudeilor?” Noi suntem Iudei din fire, iar nu păcătoşi dintre Neamuri. Totuşi, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Cristos, am crezut şi noi în Cristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Cristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii. Dar dacă, în timp ce căutăm să fim socotiţi neprihăniţi în Cristos, şi noi înşine am fi găsiţi ca păcătoşi, este oare Cristos un slujitor al păcatului? Nicidecum! Căci dacă zidesc iarăşi lucrurile pe care le-am stricat, mă arăt ca un călcător de lege. Căci eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu. Am fost răstignit împreună cu Cristos, şi trăiesc…dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa Fiului lui Dumnezeu (engl.) care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine. Nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu; căci dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Cristos.”

Îmi place foarte mult acest pasaj şi abia aştept să ajungem la cea de-a doua jumătate a lui. Dar, mai întâi, trebuie să privim la evenimentul istoric propriu-zis, adică, la prima jumătate. Şi aş vrea să vă îndrept atenţia spre câteva lecţii semnificative pe care le aflăm aici, înainte de a intra într-un studiu sistematic al pasajului. Mai întâi de toate, observaţi, tot acest incident ne arată faptul că Petru nu deţinea niciun fel de poziţie de întâietate în mijlocul celorlalţi apostoli. Nu era un fel de Papă. De fapt, nu apare nicăieri în Noul Testament vreo indicaţie cum că Petru ar fi deţinut o poziţie de autoritate peste vreo biserică locală sau congregaţie. Nu-l vedem nicăieri jucând acest rol. Este adevărat faptul că era un apostol care cârmuia. Este adevărat că, prin însăşi natura personalităţii sale, ceilalţi ucenici îl priveau drept purtătorul lor de cuvânt sau lider, în cele mai multe cazuri. Dar acest lucru nu mai este adevărat în niciunul din contextele istorice pe care le întâlnim după Rusalii. Iacov, fratele lui Cristos (nu apostolul Iacov), pare să fi fost lider în biserica din Ierusalim (Fapte 15; am văzut acest lucru atunci când am studiat pasajul). În pasajul la care ne uităm acum, vedem că Petru nu pretinde a avea niciun fel de autoritate asupra lui Pavel, când a venit vorba de conducerea bisericii din Antiohia. Prin urmare, este destul de greu, de fapt chiar imposibil, să adaptăm la acest pasaj noţiunea bisericii romano-catolice de supremaţie a Papei şi să-i dăm un înţeles anume. De fapt, unul dintre motivele principale pentru care Pavel ne relatează această istorisire, este acela de a expune falsitatea crezului potrivit căruia autoritatea lui era inferioară autorităţii oricărui alt apostol. El negase deja faptul că autoritatea sa a luat naştere în urma unui verdict apostolic. Ceilalţi apostoli nu au votat dacă să-i dea sau nu împuternicirea ca apostol. El nu a obţinut autoritatea sa de la Petru sau de la un alt apostol. De fapt, chiar de la începutul acestei Epistole către Galateni, Pavel demarează cu clarificarea acestui lucru. Mergeţi înapoi la capitolul 1, versetul 1. “Pavel, apostol nu de la oameni, nici printr-un om, ci prin Isus Cristos…” Despre aceasta am vorbit pe tot parcursul studiilor noastre. Aceasta este una dintre cele mai importante menţiuni pe care Pavel le face începând cu versetul 1 al acestei epistole. Şi când ajungem la jumătatea capitolului 2, observă că Pavel a depus deja un efort considerabil pentru a face clar tuturor că apostolia lui şi chiar cunoaşterea Evangheliei au fost primite direct de la Cristos, şi nu de la un alt apostol. Însă le-a primit de la Cristos printr-o revelaţie deosebită (versetele 11 şi 12 din capitolul 1). “…Evanghelia propovăduită de mine nu este de obârşie omenească; pentru că n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Isus Cristos.” Şi apoi versetele 16 şi 17 din capitolul 1 în care Pavel spune din nou: “…n-am întrebat pe niciun om, nici nu m-am suit la Ierusalim la cei ce au fost apostoli înainte de mine…” El arată faptul că nu s-a consultat cu apostolii, nu şi-a luat autoritatea de la ei, ci a primit-o de la Cristos. Şi versetul 19: “Dar n-am văzut pe niciunul altul dintre apostoli…” La începutul capitolului 2, el ne spune cum venise în mod personal la Ierusalim pentru a contracara doctrina iudeilor, şi, în partea introductivă a acestui capitol, capitolul 2, are foarte mare grijă să facă de cunoscut faptul că era egal cu oricare alt apostol. Chiar felul în care vorbeşte sugerează faptul că nu a fost deloc intimidat de conducerea bisericii din Ierusalim. Aşadar, Pavel accentuează aici un lucru foarte simplu. El nu era în niciun fel dependent de ceilalţi apostoli, nici nu le era subordonat. El nu avea nevoie de acordul lor pentru apostolia lui sau pentru învăţătura lui, nici nu căuta să-l aibă. Fusese împuternicit direct de Cristos pentru a face ceea ce făcea. Această poziţie ar fi fost foarte arogantă dacă nu era adevărată. Dar era adevărată. Şi Pavel era pe deplin îndreptăţit să sublinieze acest lucru. Vreau să înţelegeţi: el nu urmărea să se deosebească de ceilalţi apostoli. Şi ei slujeau aceluiaşi Domn. Are foarte mare grijă să spună acest lucru. Ei vestiseră mai înainte aceeaşi Evanghelie. Erau egali, formau o echipă. Însă Pavel nu era subordonat lui Petru în niciun fel, şi nici vreunui alt apostol. Şi această relatare a conflictului lui cu Petru întăreşte din nou acest adevăr. Este aspectul pe care îl subliniază începând cu versetul 1 din capitolul 1. Dar aici avem dovada vie că Pavel nu dădea socoteală lui Petru. Amândoi dădeau socoteală, în aceeaşi măsură, lui Cristos; iar când Petru a călcat strâmb, Pavel a avut suficientă autoritate ca să-l mustre în mod public. Toate acestea demonstrează în mod clar că Biserica apostolică timpurie nu avea Papă, nici vreun apostol dominant. Ierarhia impresionantă pe care o vedem astăzi în biserica romano-catolică nu are absolut deloc o bază scripturală. Nicăieri în Scriptură nu este mai evident acest lucru ca aici, în Galateni 2. Aşadar, reţineţi acest lucru.

Iată aici alte câteva lucruri demne de a fi luate în seamă în acest pasaj. Reţineţi că, atunci când apostolii au scris textul inspirat al Scripturii, ei l-au scris fără nicio greşeală în manuscrisele originale. Petru însuşi descrie procesul în 2Petru 1, versetul 21. “…ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt.” Cu alte cuvinte, Petru spune că Duhul lui Dumnezeu a fost cel care i-a mânat în scrierea Scripturii ,astfel că, ceea ce au scris au fost chiar cuvintele lui Dumnezeu. Pavel susţine exact acelaşi lucru. Şi la fel toţi ceilalţi autori ai Scripturii. Când au scris Scriptura, au scris-o fără nicio greşeală. Şi nu doar atât, dar înainte să se fi încheiat canonul Scripturii, apostolii învăţau cu o autoritate infailibilă. Pavel vorbeşte de învăţătura pe care o dădea, prin viu grai, bisericii din Tesalonic, ca fiind cuvântul lui Dumnezeu. Aşa o numeşte. Ceea ce aţi auzit de la noi, spune el, este Cuvântul lui Dumnezeu (1Tesaloniceni 2 versetul 13). “…atunci când aţi primit Cuvântul lui Dumnezeu auzit de la noi…” El face referire la cuvântul auzit de ei verbal. El spune, “…l-aţi primit nu ca pe cuvântul oamenilor, ci, aşa cum şi este în adevăr, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu…” Şi apoi în versetul 15, din 2Tesaloniceni, capitolul 2, Pavel adaugă următorul lucru. Spune, “…rămâneţi tari şi ţineţi învăţăturile pe care le-aţi primit fie prin viu grai (verbal), fie prin epistola noastră (cuvântul scris al Scripturii).” Aşadar, apostolii învăţau cu o autoritate infailibilă, care nu trebuia încălcată.

Şi totuşi, vedem din acest pasaj că el nu afirmă că toate acţiunile personale ale apostolilor sunt perfecte întotdeauna. Şi în acest sens, avem şi dovada clară: Petru avea nevoie să fie mustrat. Şi Pavel l-a mustrat în faţă, în prezenţa tuturor. Cred că am citit acest pasaj de sute de ori, dar trebuie să vă spun că încă mă uimeşte. Ideea că Pavel l-a mustrat public pe Petru şi apoi a scris despre acest fapt atât de direct, aproape că îţi taie respiraţia. E ceva ce nimeni n-ar mai face, îndeosebi în era noastră postmodernistă. Percepţiile noastre intelectuale sunt lezate chiar la citirea acestui lucru, nu-i aşa? De fapt, dacă acesta este sentimentul pe care îl încerci atunci când citeşti pasajul, atunci trebuie să depăşeşti momentul. Lasă Scriptura să corecteze atitudinea ta. Nu te apropia niciodată de Biblie cu ideea că noi, în era noastră, suntem mai sofisticaţi sau mai luminaţi decât au fost profeţii sau apostolii atunci când au scris-o. Din contră, să admitem că această relatare este total diferită de atitudinea postmodernistă din prezent în ceea ce priveşte rezolvarea conflictului, care este la modă acum în al XXI-lea secol. Una din trăsăturile definitorii ale postmodernismului este aceea că nu trebuie să crezi cu tărie în nimic. Aşadar, trebuie să te dai înapoi de la orice conflict, mai ales dacă este vorba de un conflict între două puncte de vedere diferite asupra unui adevăr. Nu trebuie niciodată să te lupţi pentru aşa ceva. Aşa ni se spune acum, în era postmodernistă. Şi de fapt, dacă ai încerca să rezolvi problemele doctrinale care apar chiar aici, în această biserică, cu metoda lui Pavel, câteva persoane te-ar lua deoparte şi ar încerca să te domolească. Şi să fim cinstiţi, în cele mai multe cazuri, aceste persoane ar avea dreptate. Ceea ce descrie Pavel aici este o situaţie extrem de neobişnuită. El nu ne dă un model al felului în care ar trebui să rezolvăm fiecare dispută doctrinală pe care o avem. Însă el ne arată că este nevoie uneori de o tulburare publică pentru a apăra un aspect doctrinal important. Îmi imaginez cum ar fi fost Pavel şi Petru într-o biserică evanghelică tipică din secolul XXI, şi Pavel să fi dat frâu liber acestei manifestări. Cineva, cu siguranţă, l-ar fi luat pe Pavel deoparte şi i-ar fi spus: ,Frate, dovedeşte dragoste ceea ce ai făcut? La urma urmei – Matei 18 – ar fi trebuit mai întâi să ai o întrevedere cu Petru între patru ochi.’ De fapt, acest lucru s-ar întâmpla în cele mai bune biserici. În anumite subgrupuri evanghelice culturale de astăzi, Pavel ar fi fost chiar ridiculizat pentru o astfel de abordare. ‘Ai să distrugi încrederea de sine a lui Petru. Ai face cu mult mai mult bine, Pavele, dacă ai fi mai puţin agresiv. Oricum, ce atâta scandal pentru iudeii ăştia. Şi ei se închină aceluiaşi Domn. Şi ei se roagă aceluiaşi Isus la care te rogi şi tu. Chiar crezi că faci bine dacă îi blestemi şi spui că nu sunt creştini autentici? Arăţi tu dragoste în acest mod? Toate diferenţele pe care le vezi, Pavel, faţă de aceşti iudei, nu sunt decât aspecte doctrinale tehnice, aspecte fine, diferenţe nesemnificative. Scoate bârna asprimii din ochiul tău, înainte de a începe să scoţi paiele cu privire la doctrină din ochii altora. Oricum, cei mai mulţi oameni nu înţeleg doctrina justificării. Aşadar, ce spui tu, Pavele, că oamenii trebuie să fie teologi profesionişti pentru a înţelege cu adevărat Evanghelia? De ce nu poţi fi mai tolerant? La urma urmei, Isus a spus că lumea ne va cunoaşte după cât de mult ne iubim, nu după cum sună doctrina noastră.’ Probabil că aţi auzit toate aceste argumente. Poate că unii dintre voi chiar aţi uzat de ele. Mă întreb dacă Pavel a auzit astfel de argumente. Mulţi oameni de astăzi au tendinţa să creadă că a arăta bunătate face mult mai mult decât a corecta o doctrină greşită. Ceea ce învăţăm aici, de la Pavel, este că problema nu se pune întotdeauna în acest fel.

Ascultaţi cuvintele lui J. Gresham Machen. El a fost un mare teolog presbiterian de la începutul secolului XX. Iată ce a scris. “Oamenii ne spun că învăţătura noastră trebuie să fie întotdeauna pozitivă şi nu negativă. În acest fel, putem predica adevărul fără a ataca eroarea. Dar dacă urmăm acest sfat, va trebui să ne închidem Bibliile şi să renunţăm la învăţăturile ei. Noul Testament este o carte care stârneşte polemici, aproape de la început până la sfârşit. Numai atunci când oamenii s-au simţit forţaţi să ia atitudine împotriva erorii, ei s-au ridicat cu adevărat pe culmile măreţe ale celebrării adevărului.” Aceste cuvinte sunt adevărate. Vă garantez că sunt anumiţi oameni, unii dintre ei foarte gălăgioşi, care într-un mod extrem de pervertit adoră să aţâţe focul luptelor pe tema diferenţelor fine de doctrină. Fac acest lucru cu un soi de satisfacţie sinistră. Par să aibă o sete păcătoasă de controversă şi o dragoste pervertită pentru conflict. Există astfel de oameni. Pavel spune în 2Timotei capitolul 2, de la versetul 22 la 26, că noi nu trebuie să fim aşa. Nu trebuie să fim puşi pe harţă. Trebuie să urmărim pacea cu copiii lui Dumnezeu. Trebuie să evităm întrebările nebune care duc la dispute. Trebuie să corectăm erorile oamenilor pe cât se poate în linişte şi cu răbdare, cu blândeţe. Dar aici, în Galateni 2, vedem că există şi o modalitate opusă. Uneori trebuie să fim combativi. Anumite greşeli doctrinale sunt semnificative. Pentru că ele subminează claritatea Evangheliei. Nu orice aspect doctrinal este unul fin, nesemnificativ. Şi uneori, majoritatea va merge pe urmele celor mai serioase erori.

De multe ori s-a întâmplat aşa în istoria Bisericii. Amintiţi-vă când am studiat istoria ereziei. Am discutat despre conflictul arian din secolul al IV-lea. Când a luat naştere acest conflict, nu a durat mult până ce majoritatea Bisericii vizibile a început să urmeze erezia lui Arius, care nu era altceva decât negarea dumnezeirii lui Cristos. Şi un singur om, Atanasiu, s-a împotrivit ei. Oamenii l-au acuzat că face mare zarvă din cauza unui punct doctrinal nesemnificativ. Nu era nesemnificativ. Opinia publică nu este o măsurătoare vrednică de încredere vizavi de cât de periculoasă poate fi eroarea. Este foarte clar aici în Galateni 2, Pavel a fost singurul gata să-i înfrunte pe iudei şi falsa lor doctrină. Opinia publică greşea în acest caz. Chiar şi Barnaba şi Petru greşeau în acest caz. Pavel a fost singurul care a văzut cu claritate problema. El ştia că aceasta nu era o eroare oarecare. Şi avea dreptate. Ceea ce părea a fi pentru toată lumea, mai puţin Pavel, un punct doctrinal nesemnificativ, era în realitate o problemă majoră. Ceea ce toată lumea voia mai degrabă să treacă cu vederea decât să lupte pentru credinţă, s-a dovedit a fi, în cele din urmă, o eroare ce a subminat întregul adevăr al mesajului Evangheliei. Pavel a văzut acest lucru. Şi a avut dreptate.

Iată întrebarea pe care a ridicat-o doctrina iudaică: trebuia să fii tăiat împrejur pentru a fi un creştin adevărat? Iată întrebarea care se ridica: este mesajul mântuirii un mesaj despre ceea ce trebuie eu să fac pentru Cristos sau este un mesaj despre ceea ce a făcut El pentru mine? Iată cât de simplu se pune problema. Însă modul în care răspunzi la această întrebare dezvăluie, în ultimă instanţă, dacă eşti sau nu un creştin adevărat. Aşadar, este o problemă vitală. La o primă impresie ar părea o banalitate teologică. Dacă urmai opinia publică, probabil ai fi concluzionat şi tu că nu poate fi atât de important, pentru că, la urma urmei, chiar şi Petru şi Barnaba păreau să vadă rostul acestei doctrine. Acesta este exact lucrul care l-a inflamat pe apostolul Pavel. El a văzut că opinia publică părea să suprime eventuale semne de întrebare şi tocmai în acest moment a intervenit Pavel. Cât priveşte Evanghelia, nu s-a ivit o problemă mai vitală decât această doctrină iudaică. Dacă tu crezi că o anumită parte a mântuirii noastre este câştigată prin meritul faptelor noastre, dacă tu crezi că viaţa veşnică este dobândită prin ţinerea unui ritual sau dacă crezi că poţi face ceva pentru a plăti pentru păcatele noastre sau pentru a ajuta la plătirea lor, dacă tu consideri că meriţi iertarea sau meriţi să obţii dreptul de a sta înaintea lui Dumnezeu, dacă tu crezi vreunul dintre aceste lucruri, atunci ai îmbrăţişat o altă evanghelie. Pavel a înţeles acest lucru. Şi acesta este tot mesajul lui în disputa pe care o are aici cu Petru, în Galateni 2. Acesta este întreg mesajul Epistolei către Galateni.

Daţi-mi voie să spun acest lucru pentru ca să înţelegeţi bine. Nu vreau să înţelegeţi greşit. Petru a fost de acord cu Pavel în ceea ce priveşte doctrina. Nu exista vreo neînţelegere între aceşti doi apostoli pe motiv de doctrină sau principii. Petru ştia foarte bine că doctrina iudaică era greşită. La urma urmei, aceasta a fost lecţia pe care Petru a învăţat-o atunci când a intervenit în viaţa lui Corneliu şi a luat parte la convertirea lui. Fapte 10 versetul 15. “…Ce a curăţit Dumnezeu să nu numeşti spurcat.” Şi propriile cuvinte ale lui Petru, din mărturia lui, în Fapte 10:28: “…Dumnezeu mi-a arătat să nu numesc pe niciun om spurcat sau necurat.” Şi apoi, mai târziu, el relatează acelaşi incident de la convertirea lui Corneliu. În Fapte 15:8-9, Petru spune: “Şi Dumnezeu, care cunoaşte inimile, a mărturisit pentru ei (vorbeşte despre Neamuri) şi le-a dat Duhul Sfânt ca şi nouă. N-a făcut nicio deosebire între noi şi ei, întrucât le-a curăţit inimile prin credinţă.” Prin urmare, aceasta era o lecţie vitală, pe care Petru o cunoştea. Dumnezeu îl învăţase pe Petru această lecţie într-un mod explicit. Ştia că nu este ceva necurat să mănânci împreună cu credincioşii dintre Neamuri. De aceea, a făcut aceasta într-un mod deliberat, spune Pavel, înainte de venirea iudeilor. În ceea ce priveşte doctrina, Pavel şi Petru erau perfect de acord. Ei au căzut de acord asupra aspectului condamnabil al doctrinei. Însă au sfârşit prin a nu fi deloc de acord în ceea ce priveşte răspunsul pe care să-l dea iudeilor. Petru a ales mai degrabă să facă compromis decât să se opună pe faţă erorii iudeilor. Eu nu cred că Petru a avut înţelegerea lui Pavel în ansamblul ei – faptul că această eroare, această învăţătură a iudeilor era periculos de greşită şi chiar fatală. Căci ea schimba mesajul evanghelic într-un mesaj complet diferit. Era o evanghelie falsă. Pavel se opreşte aici în Galateni, pentru a clarifica acest lucru.

Apropo, aş spune că acest lucru este valabil şi astăzi, din exact acelaşi motiv, în ce priveşte doctrina romano-catolică şi învăţătura lor privind calea de mântuire. Din ce în ce mai mult, evanghelicii de astăzi vor ca să îi îmbrăţişeze pe romano-catolici ca fiind fraţii şi surorile lor adevăraţi în Cristos. Ştii, ceva de genul, gata cu evanghelizarea lor, acceptă-i ca pe fraţi ai tăi. Dar din acelaşi motiv pentru care doctrina iudaică a stricat Evanghelia foarte rău, tot aşa acţionează şi romano-catolicismul. Nu face decât să introducă lucrările omeneşti, ritualurile religioase şi faptele exterioare în formula îndreptăţirii. Astfel că, anihilează puritatea harului lui Dumnezeu în procesul de mântuire. Pentru că dacă este prin fapte, atunci nu mai este prin har. Ajungi la o evanghelie falsă. Şi aceasta aduce moartea spirituală. Dacă nu crezi că aşa stau lucrurile cu romano-catolicismul, te provoc să mergi în orice biserică ce nu este dominată de Evanghelie; mergi în Mexic, mergi chiar la Roma şi uită-te ce se întâmplă în acele biserici în numele romano-catolicismului. Este superstiţie păgână cu mască creştină, simbolism creştin întreţesut. Este moarte, din punct de vedere spiritual. Acest lucru se petrecea aici în Galatia. Pavel a văzut acest lucru foarte clar. Evident, a fost singurul care a văzut acest lucru în mod clar şi, din acest motiv, a acţionat radical faţă de Petru. Cred că ajunge această introducere. Ne vom întoarce la anumite gânduri pe măsură ce parcurgem sistematic pasajul.

Să pătrundem în miezul pasajului. Trei lecţii putem învăţa din acest episod, lecţii pe care fiecare dintre noi trebuie să le pună în practică în propria viaţă spirituală. Vi le voi arăta pe rând. Prima este aceasta. Nu este suficient să cunoşti adevărul, trebuie să trăieşti ceea ce crezi. Observaţi aici că Pavel nu ezită să blesteme doctrina iudeilor. O face în capitolul 1 versetele 8 şi 9. El blestemă doctrina lor. Şi chiar rosteşte anatema împotriva lor, personal. Acest lucru nu ar fi privit tocmai bine în societatea noastră modernă. Dar aceasta a făcut Pavel. A făcut-o fără niciun fel de ezitare; i-a blestemat pe iudei. Dar observaţi, el nu-l acuză pe Petru că ar fi un eretic. Problema cu Petru nu a fost că el a crezut un lucru greşit. Aşa cum am văzut, el a înţeles adevărul. El a crezut adevărul. El a înţeles perfect Evanghelia. Ştia cât se poate de bine că Neamurile nu au nevoie de circumcizie pentru a fi mântuite. Păcatul lui Petru a fost făţărnicia, nu erezia. Observaţi ce spune Pavel aici, în versetul 12. Atâta timp cât nimeni altcineva nu s-a aflat în jurul lui, cu excepţia lui Pavel şi a celor din biserica din Antiohia, Petru a mâncat liniştit cu cei dintre Neamuri. Nu a avut nicio problemă. El a înţeles acest lucru pe deplin, şi spune aceasta de câteva ori în cartea Faptele apostolilor; el ştia că, ceea ce Dumnezeu a numit curat, nu avea dreptul să trateze ca şi cum ar fi necurat. Şi orice persoană, iudeu sau grec, bărbat sau femeie, rob sau slobod, orice persoană care a crezut în Cristos era îndreptăţită doar prin credinţă, era pe deplin curăţită de orice păcat şi întinare ceremonială, unită cu Cristos şi membră în acelaşi Trup cu iudeii credincioşi. Petru ştia acest lucru. A ştiut acest lucru înainte ca toţi ceilalţi să-l afle, pentru că fusese moaşa spirituală la convertirea lui Corneliu în Cezareea. Şi Petru a văzut cu ochii săi cum Corneliu a fost umplut cu Duhul Sfânt şi a vorbit în limbi, întocmai ca restul credincioşilor în ziua de Rusalii. Aceasta era dovada vizibilă că Dumnezeu curăţise Neamurile, prin credinţă şi numai prin credinţă. În Fapte 10, versetul 34, Scriptura spune că Petru însuşi şi-a deschis gura şi “…a zis: “În adevăr, văd că Dumnezeu nu este părtinitor, ci că în orice neam, cine se teme de El şi lucrează neprihănire este primit de El.” “Cine se teme de El şi lucrează neprihănire” este un alt mod de a spune “cine crede”. Dumnezeu îi primeşte pe cei care cred. Petru a fost cel care i-a vestit Evanghelia lui Corneliu. Fapte 10, versetele 45 şi 46 descriu cum Petru şi iudeii care se aflau împreună cu Corneliu au fost uimiţi de faptul că Dumnezeu avea să toarne Duhul Său şi peste Neamuri. Dar Petru a fost cel care l-a botezat pe Corneliu. Petru a fost cel dintâi care l-a introdus în Biserică. Petru a fost cel care s-a întors şi le-a explicat celorlalţi apostoli că Dumnezeu le-a vizitat pe Neamuri şi le-a dat şi lor Duhul Sfânt. Şi apoi, la întrunirea de la Ierusalim din Fapte 15, Petru este cel care relatează incidentul cu Corneliu, cu scopul de a apăra Evanghelia de iudei (Fapte 15, versetul 7) “După ce s-a făcut multă vorbă, s-a sculat Petru şi le-a zis: “Fraţilor, ştiţi că Dumnezeu, de o bucată bună de vreme, a făcut o alegere între voi ca, prin gura mea, Neamurile să audă cuvântul Evangheliei şi să creadă.” El vorbeşte despre incidentul cu Corneliu.

Astfel că, Petru a înţeles mai bine decât oricare altul motivele pentru care doctrina iudeilor era o eroare; era greşită. El ştia că era greşită. Însă Petru se pare că nu a avut suficient curaj pentru a lupta împotriva acestui punct doctrinal particular. Nu ştim exact motivul pentru care a procedat aşa., şi nici Pavel nu face speculaţii cu privire la cele ce s-au petrecut în mintea lui Petru. Este evident faptul că Petru nu a realizat cât de gravă era această eroare. Nu o privea aşa cum o privea Pavel, nu vedea cum ea urma să afecteze adevărul Evangheliei. În parte, poate pentru că el îi cunoştea pe aceşti oameni. Aceşti iudei, mai mult ca sigur, îi erau cunoscuţi lui Petru, poate că erau chiar prieteni de-ai lui din biserica din Ierusalim. Se pare că aveau o mare influenţă în biserica din Ierusalim pentru că Pavel spune în versetul 12 că aceştia veneau de la Iacov, care era un fel de purtător de cuvânt şi lider al bisericii din Ierusalim. Asta înseamnă că ei au venit probabil ca reprezentanţi oficiali ai bisericii din Ierusalim; nu erau reprezentanţi apostolici, ci alcătuiau un fel de comitet de misiune sau ceva de genul acesta. Iată deci comitetul de misiune care vine de la Ierusalim. Ei nu aveau autoritate apostolică, dar păreau să aibă o legătură cu Iacov, aşadar nu erau persoane necunoscute, pe care Petru să le privească drept duşmani. Petru nu i-a privit ca pe nişte băieţi răi. E clar că n-a dorit să-i aibă drept critici, aşa că s-a supus preferinţelor lor, cu toate că ştia că ei nu aveau dreptate.

Apropo, aparent, Petru mai avusese dispute anterioare cu aceşti bărbaţi sau cu alţii asemenea lor. Pentru că imediat după convertirea lui Corneliu, Petru a fost provocat de câţiva iudei din biserica din Ierusalim, îngroziţi şi scandalizaţi de faptul că Petru a putut să aibă părtăşie la aceeaşi masă cu Neamurile. Fapte 11, versetele 2 şi 3 spun: “Şi când s-a suit Petru la Ierusalim, îl mustrau cei tăiaţi împrejur ( câţiva bărbaţi iudei) şi ziceau: ,Ai intrat în casă la nişte oameni netăiaţi împrejur şi ai mâncat cu ei’. “ Din moment ce Petru însuşi era Iudeu şi el însuşi fusese şocat să vadă ce făcea Dumnezeu, el a înţeles împotrivirea acestor bărbaţi. Ştia ce simţeau. Luca spune în Fapte 11, versetul 4 “Petru a început să le spună pe rând cele întâmplate…” Le-a spus tot ce se întâmplase pentru aducerea lui Corneliu la Cristos. Apoi le spune întreaga poveste arătându-le cum Dumnezeu Însuşi rânduise în mod suveran circumstanţele convertirii lui Corneliu. Petru le spune cum Dumnezeu i-a spus, vă aduceţi aminte, să taie şi să mănânce acele animale necurate care mai înainte fuseseră considerate necurate. De fapt, Dumnezeu declara ca fiind curat tot ceea ce se mânca, curat din punct de vedere ceremonial. Şi el le-a spus cum Corneliu a fost umplut cu Duhul Sfânt şi a vorbit în limbi şi apoi el spune acest verset 17: “Deci, dacă Dumnezeu le-a dat acelaşi dar, ca şi nouă, care am crezut în Domnul Isus Cristos, cine eram eu ca să mă împotrivesc lui Dumnezeu?” Petru spune: ,Ce puteam să fac? Dumnezeu a făcut acest lucru, nu eu. Nu daţi vina pe mine.’ Probabil că de-a lungul anilor ce au urmat convertirii lui Corneliu, Petru a avut numeroase conflicte cu oameni de acest gen. Probabil că a ajuns împovărat datorită acestui conflict cu aceşti iudei atât de aroganţi, care credeau că legea ceremonială trebuia respectată în Biserică. Poate că încerca să fie blând cu ei, ştiind că ei se simţeau jigniţi atunci când îl vedeau mâncând împreună cu Neamurile. Astfel că el se gândeşte: ,Ei bine, ei sunt nişte fraţi slabi. Nu vreau să-i fac să se poticnească.’

Oricare ar fi fost motivele sale, Scriptura ne dă de înţeles că Petru era făţarnic. Însă nu era eretic. Problema lui nu a fost că se îndoia de adevărul Evangheliei, nici că nu înţelegea adevărul Evangheliei. Problema lui a fost că a eşuat în punerea în practică a acestui adevăr. Era un făţarnic. Şi în versetul 13 al textului nostru, Pavel foloseşte de două ori expresii care derivă din cuvântul grecesc “hupocrisis”, care este, evident, acelaşi cuvânt cu cel din limba engleză, “ipocrizie”. Apropo, acesta era un cuvânt folosit în actorie. Are aceleaşi conotaţii morale negative ca şi cuvântul “ipocrizie”, din engleză. De aşa ceva îl acuza Pavel pe Petru, de faptul că era ipocrit. Pavel era conştient că Petru ştia cum stau lucrurile. Dar nu este suficient doar ca să cunoşti adevărul. Trebuie să şi asculţi de adevăr. Ipocrizia poate submina adevărul Evangheliei la fel de bine ca şi învăţătura falsă. Aceasta este o lecţie importantă. Ai înţeles acest lucru? E posibil ca niciodată să nu înveţi pe cineva o erezie, dar dacă viaţa ta este aceea a unui ipocrit, ipocrizia ta poate submina Evanghelia la fel de rău ca şi atunci când ai fi dat învăţătură eretică. Şi exact acest lucru s-a întâmplat aici. Şi alţi oameni au început să urmeze exemplul greşit al lui Petru, inclusiv Barnaba, partenerul în lucrare şi tovarăşul lui Pavel. Versetul 13 “…până şi Barnaba a fost prins în laţul făţărniciei lor.” Tonul său sugerează faptul că Pavel s-a simţit trădat prin acest act. Barnaba era prietenul lui. Barnaba ştia cum stau lucrurile. La fel şi Petru. Erau ipocriţi. Probabil din cauză că doreau să evite un conflict cu iudeii. Poate chiar s-au convins pe ei înşişi că nu făceau altceva decât să ţină cont de conştiinţa fraţilor mai slabi, bărbaţi care erau musafiri în biserica din Antiohia, bărbaţi care Îl vestiseră pe Cristos, bărbaţi vorbiţi de bine în Ierusalim. Păreau să existe o mulţime de motive pentru care să fi fost politicos şi protocolar faţă de iudei. Înţeleg presiunea care se formase. Uneori este tentant să eviţi conflictul prin refuzul de a înfrunta eroarea, îndeosebi atunci când te afli într-un grup şi toată lumea merge în aceeaşi direcţie. Dar atunci când eroarea subminează inima Evangheliei, nu poţi face aşa ceva. Nu este suficient doar să cunoşti adevărul, trebuie să şi trăieşti ceea ce crezi.

Şi aici este problema. Prin încercarea de a evita conflictul cu iudeii, Petru n-a făcut decât să-i desconsidere pe credincioşii dintre Neamuri. Implicit, i-a tratat cu dispreţ. Compromisul lui a cauzat răni în inimile credincioşilor dintre Neamuri. Şi mai rău de-atât, această atitudine le-a subminat credinţa, pentru că atunci când un apostol a stat deoparte şi n-a luat masa împreună cu ei, ca şi cum ar fi fost necuraţi potrivit Legii, aceşti credincioşi dintre Neamuri (mulţi dintre ei tineri credincioşi în Cristos) au trebuit să se întrebe dacă nu cumva erau un fel de creştini de mâna a doua. Au început să se întrebe dacă au făcut tot ceea ce trebuia pentru a fi pe deplin îndreptăţiţi. Aceasta s-a întâmplat atunci când doctrina iudaică a început a-şi croi drum în bisericile Galatiei. Şi Petru, fără să-şi dea seama, i-a deschis uşa. Persistenţa acestei îndoieli în rândul credincioşilor dintre Neamuri, care puneau la îndoială credinţa lor şi se întrebau dacă au făcut suficient, poate fi motivul pentru care Pavel relatează din nou această întâmplare aici, fără a-i da o interpretare distorsionată, care să minimalizeze stânjeneala lui Petru. El re-spune întreaga poveste, pentru că, presupun, iudeii se aflau din nou în Galatia şi le aminteau credincioşilor galateni de felul în care s-a comportat Petru, asta pentru a sugera că apostolii au văzut de bine doctrina lor. Aşadar, Pavel spune întreaga poveste fără a o polei, şi asta pentru a demasca greşeala. Petru permisese involuntar iudeilor să ridice un zid despărţitor între credincioşii iudei şi cei dintre Neamuri, zid pe care Cristos îl dărâmase. Efeseni 2. versetele 14-16: “Căci El este pacea noastră care din doi a făcut unul şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea, şi în Trupul Lui a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, Legea poruncilor, în orânduirile ei (legea ceremonială), ca să facă pe cei doi să fie în El Însuşi un singur om nou (un singur Trup, Biserica formată din două componente, Iudeii şi Neamurile), făcând astfel pace; şi a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia.” Şi dacă tu ridici din nou acel zid despărţitor, nu faci decât să calci în picioare sângele lui Cristos şi crucea Lui. Aşadar, ipocrizia lui Petru de aici a avut rezultate cumplite şi deloc benefice. Ea a rănit pe oamenii buni. Şi i-a împins pe oamenii buni să facă răul.

Răspunsul apostolului Pavel la acest gen de comportament constituie lecţia numărul doi pe care o extragem din această istorisire. Mai întâi, în cazul în care n-aţi reţinut, nu este suficient să cunoşti adevărul, trebuie să pui în practică ceea ce crezi. În al doilea rând, nu este suficient să admiţi adevărul, trebuie să înfrunţi eroarea. Sunt momente când trebuie să acţionăm într-un mod care pare negativ. Dintotdeauna au existat în biserică aceia care cred că orice lucru negativ este automat un lucru rău. De ce nu putem fi mai pozitivi? De ce trebuie să criticăm oamenii cu care nu suntem de acord? Nu putem să fim pur şi simplu pozitivi faţă de lucrurile pe care le credem şi să-L lăsăm pe Domnul să sorteze lucrurile? Aţi mai auzit aşa ceva. Eu unul aud tot timpul aceste cuvinte. Şi daţi-mi voie să spun următoarele, înainte de toate. Aceasta este o atitudine mai bună decât extrema opusă, pentru că sunt oameni care sunt întotdeauna negativişti. Ei se simt bine într-o situaţie conflictuală. Ei se mândresc cu faptul că îi critică pe alţii. De fapt, cu cât critică mai mulţi, cu atât sunt mai fericiţi. Cunoaşteţi acest gen de oameni. Unii dintre ei vin aici din când în când şi duc cu ei în afara bisericii semnele protestului. Zugrăviţi-vă imaginea unui om infatuat, care conduce un camion mohorât şi plouat, plin cu toţi acei oameni cu care el nu este de acord, ca şi cum şi-ar extrage un fel de cinste din controverse. Ceva este absolut greşit la cineva care găseşte plăcere în a stârni certuri. Categoric, este o atitudine dezechilibrată, de care trebuie să ne păzim. Îndeosebi aici, într-o biserică unde accentuăm adesea importanţa vitală a doctrinei sănătoase. Discerne lucrurile şi gândeşte în mod critic. Dar nu deveni o persoană care să găsească plăcere în a critica, nici în a găsi greşeli.

Acestea fiind spuse, trebuie să spun, cu toate sinceritatea, că o greşeală mare în mişcarea evanghelică de astăzi este extrema opusă. Oamenii nu vor să se disciplineze şi să gândească în mod critic. Cu siguranţă, ei nu vor să se deranjeze pentru a apăra doctrina împotriva erorii. Astfel că, milioane de persoane au adoptat ideea că noi trebuie să fim întotdeauna pozitivi şi să nu criticăm niciodată pe nimeni şi că nu trebuie să ne opunem niciodată erorii în mod direct. Este un punct de vedere total nebiblic. Se potriveşte de minune cu postmodernismul, pentru că postmoderniştii îţi vor spune că, dacă crezi cu prea mare vehemenţă un anumit lucru, nu eşti decât arogant. Şi orice fel de certitudine este o problemă mai mare pentru postmodernişti decât eroarea în sine. Este un punct de vedere total greşit. Şi pentru anumiţi oameni, de fapt chiar pentru foarte mulţi oameni de astăzi, nu există nicio eroare atât de gravă încât să justifice o confruntare de o asemenea amploare. Am ajuns în punctul în care, în biserică, învăţătorii falşi pot apăra tot ceea ce vor şi pot să înveţe pe alţii eroarea lor, fără a fi împiedicaţi. Dar dacă te ridici şi vorbeşti, şi sugerezi că ideile lor nebiblice sunt greşite, vei fi acuzat de lipsă de dragoste.

Observaţi, Pavel nu s-a temut de asta, chiar dacă cel pe care trebuia să-l înfrunte era Petru. Evanghelia era cea atacată. Şi aceasta atârna mai greu decât orice alt pericol, inclusiv împotrivirea publică care, posibil, ar fi dus la despărţirea celor doi apostoli. Evanghelia era mai importantă decât un show artificial care să arate o unitate exterioară între apostoli. Orice altceva mai reiese din acest pasaj, nădăjduiesc că înţelegeţi faptul că aici este demascată ideea celor care spun că aparenţa unităţii este întotdeauna mai importantă decât apărarea adevărului. Uneori, de fapt întotdeauna când Evanghelia se află în pericol, este esenţial să înfrunţi eroarea şi să lupţi pentru adevăr. Nimeni, care este sănătos psihic, nu găseşte plăcere în luptă şi ceartă. E în ordine. Nici nu ar trebui să ne placă acest lucru. Dar în acelaşi timp, nimeni care iubeşte sincer adevărul, nu ar nega faptul că, pentru unele adevăruri, merită să lupţi şi, eventual, chiar să mori. Evanghelia este cap de listă între aceste adevăruri.

Trebuie să luptăm, nu numai pentru Evanghelie, ci şi pentru puritatea şi exactitatea cu care este vestită. Ceea ce Petru a făcut aici a fost că a murdărit adevărul Evangheliei. Părea să arate public că sprijină şi simpatizează cu iudeii şi doctrina lor falsă. Astfel că Pavel i s-a împotrivit pe faţă. Versetul 11. În public, versetul 14. De fapt, observaţi, în versetul 14, că lucrurile erau clare în mintea lui Pavel. Adevărul Evangheliei se afla în pericol. “Când i-am văzut eu că nu umblă după adevărul Evangheliei, i-am spus lui Chifa în prezenţa tuturor…” Cred că ceea ce Pavel vrea să zică este că el a spus aceste lucruri lui Petru, în auzul tuturor celor prezenţi. “…Dacă tu, care eşti Iudeu, trăieşti ca Neamurile şi nu ca Iudeii, cum sileşti pe Neamuri să trăiască în felul Iudeilor?” El îl înfruntă pe Petru pentru făţărnicia lui. Şi a făcut aşa pentru ca fiecare care fusese martor la făţărnicia lui să ştie că el era mustrat. Întrucât păcatul fusese public şi păcatul avusese impact asupra întregii congregaţii, şi mustrarea a trebuit să fie publică. Pavel transformă situaţia într-un prilej de a le da învăţătură.

Acest lucru ne duce la o a treia şi ultimă lecţie pe care o avem de învăţat din acest pasaj. Ele sunt mult mai multe, dar de data aceasta evidenţiez doar trei. Cea dintâi: nu-i suficient doar să cunoşti adevărul, trebuie să şi trăieşti ceea ce crezi. Cea de-a doua: nu este suficient să admiţi adevărul, trebuie să şi înfrunţi eroarea. Şi acum cea de-a trei: nu este suficient să fii veghetor doar pentru tine, trebuie să te preocupe şi siguranţa turmei. Din acest motiv, Pavel acţionează public. Este extrem de semnificativ acest lucru, reţine, faptul că Pavel l-a mustrat pe Petru în faţa tuturor. Acest gen de mustrare publică este foarte rară în Noul Testament şi aşa şi trebuie să fie. Pentru că, în mod normal, atunci când vedem un frate căzut într-o greşeală, trebuie să mergem să vorbim cu el, mai întâi, între patru ochi. Matei 18:15 “Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur…” Aşa ne-a învăţat Isus să ne purtăm cu un frate care păcătuieşte. Dar observaţi că aici Isus se referă la problemele personale şi la păcatele private. La aceste lucruri face referinţă. “Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta...” – o ofensă personală. Păcatele private trebuie rezolvate în mod privat, pe cât e cu putinţă. Acele păcate, acele păcate private, trebuie spuse bisericii doar dacă fratele care a păcătuit refuză îndemnurile multiple, în prezenţa mai multor martori. Aşa funcţionează disciplina în biserică.

Dar mai este un aspect al acestei chestiuni. Anumite păcate publice necesită mustrare publică. Şi observaţi că, în acest caz, Pavel sare peste pasajul din Matei 18 în mod voit şi motivat. Aceasta nu era o situaţie similară celei din Matei 18. Aceasta era una dintre acele situaţii când Biserica, turma lui Dumnezeu, se afla în pericol iminent şi era absolut necesară mustrarea publică şi imediată. Scriptura spune că în unele situaţii, mai ales când e vorba de păcat în rândul bătrânilor sau liderilor adunării, Pavel spune, în 1Timotei 5, versetul 20, că aceştia trebuie să fie mustraţi în faţa tuturor. Şi dă un motiv pentru aceasta: pentru ca toţi ceilalţi să se teamă. Întrucât păcatele liderilor au un răsunet foarte puternic în rândul celor pe care ei îi conduc, şi mustrarea lor trebuie făcută public. Grija lui Pavel pentru bunăstarea întregii turme, îndeosebi într-o astfel de circumstanţă, a depăşit-o pe cea faţă de Petru, pentru sentimentele sau demnitatea acestuia. Mustrarea publică era soluţia aici. Şi Pavel a făcut bine ce-a făcut, pentru că ipocrizia lui Petru afectase întreaga biserică, inclusiv pe Barnaba. Iar uneori, un păstor credincios trebuie să sune alarma imediat şi desluşit. Şi exact acest lucru a făcut Pavel aici. El n-a făcut decât să urmeze acelaşi sfat pe care l-a dat bătrânilor din Efes, în Fapte 20, versetele 28-31, când a plecat din acea biserică. Ascultaţi ce spune. “Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma…” Reţineţi, aceasta este ideea. Trebuie să te preocupe nu doar persoana ta, ci întreaga turmă. “…peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să păstoriţi Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său. Ştiu bine că după plecarea mea se vor vârî între voi lupi răpitori care nu vor cruţa turma; şi se vor scula din mijlocul vostru oameni, care vor învăţa lucruri stricăcioase ca să tragă pe ucenici de partea lor. De aceea, vegheaţi…”

Eu mă bucur că Pavel a vorbit împotriva lui Petru. Respectul meu pentru Petru nu s-a diminuat câtuşi de puţin, şi asta datorită felului în care a reacţionat. Şi chiar dacă Pavel nu consemnează aici, în Galateni 2, răspunsul lui Petru, noi ştim că el a primit mustrarea lui Pavel şi a recunoscut faptul că Pavel a avut dreptate. Pentru că în 2Petru 3, versetul 15, el vorbeşte despre Pavel ca fiind preaiubitul nostru frate Pavel şi recunoaşte marea înţelepciune cu care Dumnezeu, în harul Lui, l-a înzestrat. Astfel că, după acest incident din Galateni 2, nu s-a mai produs nicio scindare. Nu există nicio dovadă că ar mai fi existat un alt conflict între aceşti doi apostoli. Pavel a procedat corect şi a rezolvat problema pe faţă.

Vă mărturisesc că îmi este foarte greu să îmi imaginez un conflict de acest gen petrecându-se în climatul Bisericii din secolul XXI. Astăzi există prea mare presiune pentru a face compromis cu cei din partida iudaică, pentru a-i îmbrăţişa ca pe adevăraţi tovarăşi de luptă într-o mare cruciadă morală şi pentru a înăbuşi diferenţele dintre noi şi ei cu privire la Evanghelie. Cred că, dacă astăzi am fi în circumstanţe similare, sunt convins că cei mai mulţi lideri evanghelici ar fi de partea lui Petru şi nu a lui Pavel. Şi ei ar motiva poziţia “bună” a lui Petru prin faptul că avem nevoie de partida iudaică şi de biserica romano-catolică şi chiar de iudaism, ca fiind aliaţii noştri în războiul împotriva avortului şi în lupta împotriva secularizării culturii noastre. Iar pentru a realiza aceste alianţe politice trebuie să acceptăm tolerarea unei anumite lipse de claritate a Evangheliei.

Ascultaţi încă o dată cuvintele lui J. Gresham Machen (am citat mai devreme. Daţi-mi voie să mai citez o dată). Este ceva ce a scris cu mai bine de optzeci de ani în urmă. Iată ce a spus. “Ce splendidă reputaţie ar fi căpătat oraşele Neamurilor dacă iudeii ar fi avut câştig de cauză şi ar fi reuşit să răspândească în aceste oraşe respectarea Legii lui Moise. Desigur că Pavel ar fi trebuit să ajungă la un numitor comun cu învăţătorii care îi erau atât de aproape ca viziune. Desigur, el ar fi trebuit să le aplice şi lor marele principiu al unităţii creştine. De fapt, oricum, Pavel n-a făcut aşa ceva. Şi tocmai datorită faptului că el şi alţii n-au făcut aşa ceva, biserica creştină există astăzi. Cu siguranţă, Pavel a avut dreptate. Diferenţa care îl separa de iudei nu era neapărat o subtilitate teologică, ci ea făcea trimitere direct la inima şi miezul religiei lui Cristos.” Are dreptate. Şi, de fapt, modul lui Pavel de abordare a unui asemenea conflict este încă modul corect. Şi dacă creştinii evanghelici de astăzi nu urmăresc realitatea adevărului şi a luptei pentru o Evanghelie nealterată, vom pierde în totalitate mărturia în mijlocul lumii necreştine. De fapt, aş spune că, la o scară mare, acest lucru s-a întâmplat deja. Şi îndemnul meu pentru fiecare dintre voi este ca să fiţi asemenea lui Pavel: să luptaţi pentru adevărul Evangheliei, pentru că nici un alt adevăr nu este mai vrednic de acest lucru.

Să ne rugăm. Doamne, ce încurajare este acest pasaj pentru noi în acest veac compromis în care ne aflăm, ca să stăm pe poziţie şi să luptăm pentru adevărul Cuvântului Tău, ba chiar să murim pentru el. Dă-ne o astfel de dragoste pentru adevăr! Dă-ne o astfel de dragoste pentru Cristos! Dă-ne o apreciere corectă a ceea ce a făcut Cristos pentru noi, astfel încât să nu ne numărăm niciodată printre cei care învaţă că este mai important ceea ce facem noi pentru El! Ajută-ne să vestim o Evanghelie curată prin vorbele noastre şi prin trăirea noastră! Ne rugăm în Numele lui Isus. Amin.

Tradus de Estera Sandau

Încercarea iudeilor de a corupe Biserica

(Galateni 2:1-10)

Phil Johnson


Vom privi din nou la Galateni capitolul 2. Şi vreau să mă întorc la începutul acestui capitol. Am privit la acest incident atunci când Pavel descrie vizita sa la Ierusalim. Vreau să mă uit din nou la el, de data aceasta în lumina capitolului 15 din Faptele apostolilor. Am menţionat faptul că, după părerea mea, acesta este un pasaj paralel cu cel din Galateni. Ne vom întoarce la acelaşi pasaj pe care l-am studiat anterior. Aş dori să fac o scurtă trecere în revistă a conflictului care l-a determinat pe Pavel să scrie în primul rând Epistola către Galateni.

Eroarea iudeilor a constituit cea dintâi erezie majoră care a atacat creştinismul – legalismul iudaic. Pe parcursul întregului Nou Testament, aveţi dovada largii răspândiri şi a pericolului pe care îl constituia această mişcare, îndeosebi în epistole, dar şi în cartea Faptele apostolilor. Oriunde citeşti, poţi vedea că această mişcare încerca să aducă în Biserică legea ceremonială din Vechiul Testament. Vezi aceasta în cartea Evrei. De asemenea, este tema de bază a cărţii Faptele apostolilor. Şi este motivul care l-a determinat pe Pavel să scrie această epistolă către Galateni. Şi vreau ca să vedeţi de ce acest legalism constituia o piatră de poticnire aşa de mare pentru Biserica primară. Vom privi la acest lucru şi apoi vom cerceta relatarea biblică a acestei controverse, cum s-a ivit ea şi cum s-a ajuns până la acest punct în bisericile Galatiei. Apoi vreau să vă explic cum a dezminţit Pavel această erezie. Acest lucru ne va duce înapoi la aceeaşi porţiune a capitolului 2 din Galateni, la care am privit data trecută.

Prin urmare, voi aborda trei aspecte: argumentul legaliştilor, ridicarea legaliştilor şi respingerea legaliştilor de către Pavel. Ne vom ocupa de ele în această ordine şi vom începe cu argumentul adus de legalişti. Vreau să vă explic de ce această eroare era atât de ispititoare pentru creştinii din Biserica timpurie. Dacă vă veţi gândi la aceasta, veţi înţelege. Relaţionarea creştinismului cu Legea lui Moise a ridicat întotdeauna nişte probleme dificile. Matei 5 – această predică reprezintă expunerea conţinutului moral al Legii de către Isus. Aici, El predică unei audienţe iudaice şi Tora este textul Său. El nu face altceva în Predica de pe Munte decât să evidenţieze câteva puncte principale din Legea lui Moise şi să explice semnificaţia acestor porunci. Mulţi oameni înţeleg greşit Predica de pe Munte şi cred că Isus schimbă Legea. Dacă nu eşti atent, este destul de uşor să dobândeşti o astfel de impresie, întrucât prima parte a Predicii de pe Munte are această temă; Isus spune în mod repetat: “Aţi auzit că s-a spus…dar Eu vă spun…” Întâlniţi aceste cuvinte de câteva ori. Este un tipar. Sună ca şi cum El ar schimba înţelesul Legii, ca şi cum ar adăuga ceva sau ar scoate ceva din ea, sau ar schimba diferite principii din Legea vechi-testamentală. Dar nu aceasta face Isus în Predica de pe Munte. Însă e uşor să rămâi cu o impresie greşită, dacă nu eşti atent la ceea ce învaţă El.

De exemplu, deschideţi la Matei 5. Uitaţi-vă la Matei 5, versetele 38 şi 39, unde Isus spune următoarele: “Aţi auzit că s-a zis: “Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte.” Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Iată tiparul despre care v-am spus: “Aţi auzit că s-a spus…dar Eu vă spun…” “Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Dar Eu vă spun…întoarce-i şi celălalt obraz.” Sună ca şi cum El ar schimba Legea, nu-i aşa? Pentru că Legea rostea această pedeapsă “ochi pentru ochi”. Levitic 24, versetele 19-21 spune: “Dacă cineva răneşte pe apropele lui, să i se facă aşa cum a făcut şi el: frântură pentru frântură, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte; să i se facă aceeaşi rană pe care a făcut-o el aproapelui său. Cine va ucide un dobitoc, să-l înlocuiască; dar cine va ucide un om, să fie pedepsit cu moartea.” Prin urmare, iată principiul: oricare ar fi fost crima, pedeapsa era pe măsură. Acesta este principiul. Dar aici, în Predica de pe Munte, Isus dă un principiu total diferit – întoarce şi celălalt obraz. Deci, nu sună ca şi cum El ar schimba Legea, dând la o parte asprimea pedepsei impusă de Legea lui Moise? Aşa cred mulţi oameni. Dar este o citire incompletă a pasajului.

Reţineţi, Isus a început Predica de pe Munte, exact această porţiune, cu aceste cuvinte, versetul 17: “Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile. Aşa că, oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în împărăţia cerurilor; dar oricine le va păzi şi va învăţa şi pe alţii să le păzească, va fi chemat mare în împărăţia cerurilor.” El susţine în mod explicit Legea. Şi, în mod explicit, spune că nu a venit ca să anuleze sau să schimbe Legea. Prin urmare, nu despre aşa ceva este vorba în versetele 38 şi 39. El nu modifică pedeapsa dată de Lege. El nu schimbă, câtuşi de puţin, înţelesul Legii sau aplicarea Legii. De fapt, priviţi din nou la aceste versete, 38 şi 39. Şi haideţi să ne gândim mai cu atenţie la ceea ce spune Isus în acest pasaj.

Principiul cârmuitor “ochi pentru ochi” din Vechiul Testament a fost destinat limitării pedepsei care i se aplica unei persoane care a încălcat Legea. Acesta era un principiu de urmat în cazul pedepselor, principiu destinat a fi plin de graţiere, nu aspru, ci plin de graţiere, pentru că, pentru multe naţiuni păgâne, uciderea caprei vecinului constituia o crimă capitală – puteai să fii omorât pentru asta. Dar Moise a restricţionat pedepsele în funcţie de gravitatea crimei. El dă aici un principiu ce vizează echitatea pedepsei sub legea civilă. Acestea nu sunt pedepse care să fie aplicate de persoane individuale. Observaţi acest lucru. Acest principiu “ochi pentru ochi” ghidează sistemul guvernamental şi judiciar în modul în care trebuiau să elaboreze aceste principii. De fapt, în Vechiul Testament ele au fost impuse cu mare grijă, potrivit cu principiile biblice de justiţie. Unul sau doi martori. Autorităţile, şi nu individul nedreptăţit, erau cele care administrau aceste pedepse – ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Iar pedeapsa trebuia să fie proporţională cu crima. Aici intervenea principiul “ochi pentru ochi”.

Însă învăţăturile rabinice modificaseră acest principiu. Cărturarii şi fariseii luau principiul “ochi pentru ochi” şi încercau să-l folosească pentru a justifica răzbunările personale, ori de câte ori un individ era nedreptăţit. Să zicem că tu mă insulţi; potrivit învăţăturilor rabinice, eu am dreptul să te insult înapoi. Câinele tău îmi roade furtunul cu care ud grădina, iar eu, drept răzbunare, vin cu maşina de tăiat iarbă şi îţi ciopârţesc definitiv furtunul. La acest gen de atitudine mă refer. Pur şi simplu, aşa trăiau aceşti oameni, la propriu. Şi Isus a spus că aceasta era greşit. Modul în care Legea era aplicată era greşit. Nu aceasta urmărea acest principiu să înveţe. În termeni de ofensă personală, legea răzbunării echitabile nu se aplica. Se aplica principiul milei şi al îndelungei răbdări. Dacă voiai să fii tratat cu milă, Isus a spus (Matei 7 versetul 2, din Predica de pe Munte): “Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura.” Ceea ce învaţă Isus aici nu modifică standardul moral al legii. El nu face altceva decât să deschidă înaintea ochilor noştri Legea lui Moise, pentru ca noi să putem înţelege într-un mod mai deplin scopul acestor porunci. Legea spune: “Să nu ucizi…” (Matei 5:21) Dar Isus spune: “Dar Eu vă spun că ori şi cine se mânie pe fratele său, va cădea sub pedeapsa judecăţii…” (versetul 22). Legea spune (versetul 27): “Să nu preacurveşti…” Isus spune: “Dar Eu vă spun că ori şi cine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui.” Învăţătura Lui spune că există un înţeles moral mai profund, există o semnificaţie morală a Legii, care merge dincolo de ceea ce afirmă cuvintele.

Aceasta este diferenţa dintre spiritul legii şi litera legii. Isus nu modifică Legea aici. Nu adaugă ceva la standardul moral divin. Nici nu îndepărtează ceva. Nu face Legea mai blândă decât a fost sau mai aspră decât a fost. Intenţia Lui aici nu este aceea de a schimba standardul moral. Acesta este un standard veşnic. El explică pur şi simplu adevăratul standard al dreptăţii, care s-a aflat dintotdeauna în Lege. Şi este un standard veşnic pentru că reflectă caracterul lui Dumnezeu, iar acesta nu se schimbă niciodată. Pentru că Dumnezeu nu Se schimbă şi pentru că standardul moral pe care El ni-l cere se bazează pe caracterul Lui, acest standard moral nu se schimbă. De fapt, a existat chiar mai înainte ca Moise să dea poporului Legea, la muntele Sinai, şi el rămâne valabil pentru tine şi pentru mine şi astăzi – conţinutul moral al Legii. Să cugeţi la lucruri imorale a fost dintotdeauna un păcat, şi la fel este şi acum. Isus nu l-a numit păcat abia atunci când a spus că acea poruncă presupunea mai mult decât actul propriu-zis de preacurvie, adică şi gândurile păcătoase sunt păcătoase. Nu stabilea o nouă regulă. Dintotdeauna a fost un lucru păcătos să ai gânduri imorale. Dumnezeu a considerat întotdeauna păcat atunci când o persoană căuta singură să se răzbune în chestiuni personale şi nu apela la sistemul judiciar. Nu sunt principii noi cele pe care le rosteşte. Isus Şi nu sunt principii care vor putea fi date la o parte vreodată. Aceasta vrea să spună Isus atunci când afirmă că nicio iotă sau o frântură de slovă din Lege nu va trece. De dragul oamenilor care puteau înţelege greşit, El clarifică faptul că dezacordurile Lui cu învăţătura rabinică nu sunt neapărat dezacorduri cu Legea.

Însă aceasta reprezintă o problemă, pentru că, observaţi, Isus spune că nu va trece nicio iotă sau o frântură de slovă din Lege. Şi totuşi, dacă vă uitaţi la Legea lui Moise, vedeţi o serie de legi destinate exclusiv poporului Israel. Acestea nu sunt principii morale veşnice, sunt legi care au fost date pentru guvernarea vieţii civice şi religioase a naţiunii Israel. Exemplul clasic, şi chestiunea aflată în dezbatere în bisericile Galatiei, o constituie legea tăierii împrejur, care era semnul evreiesc distinctiv al legământului lui Dumnezeu cu Avraam. Începând cu această poruncă privind circumcizia şi îmbrăţişând toate acele legi care guvernau jertfele – preoţia, închinarea în Templu, legile pentru ceremonialul de curăţire la evrei, legile pentru sărbătorile evreieşti – toate acestea sunt înmănuncheate în Legea lui Moise împreună cu principiile morale. Şi Coloseni 2 ne specifică în mod clar că anumite porţiuni ale Legii nu sunt pentru creştini. Coloseni 2:14 spune că moartea lui Cristos pe cruce a şters zapisul cu poruncile lui care erau împotriva noastră. Versetele 16 şi 17 spun următoarele: “Nimeni dar să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă, sau cu privire la o zi de Sabat, care sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Cristos.” Şi dacă vă gândiţi la aceste lucruri, la Coloseni 2, chiar în miezul unui incident, Pavel ne spune că legile cu privire la mâncare, legile cu privire la zilele de sărbătoare, toate legile ceremoniale şi preoţeşti care L-au prevestit pe Cristos (tot ceea ce L-a ilustrat pe Cristos în Legea lui Moise), toate acestea nu mai sunt aplicabile pentru creştini.

Prin urmare, întâmpinăm o problemă, o chestiune teologică dificilă. Cum rezolvăm acest fapt că legea morală a fost abrogată prin afirmaţia lui Isus, şi anume că nicio iotă sau o frântură de slovă din Lege nu va trece până ce toate acestea se vor împlini. Apropo, şi Evrei 7 versetul 18 spune că are loc o punere deoparte sau o anulare definitivă a legii precedente. Şi în context, este clar că autorul cărţii Evrei vorbeşte despre întregul sistem preoţesc care a fost înfiinţat sub Legea lui Moise. Din nou, cum împaci acest lucru cu afirmaţia atotcuprinzătoare a lui Isus privind întreaga Lege? Teologii au încercat să rezolve această problemă pe căi variate. Chiar şi astăzi se mai dezbat lucrurile. Dacă ai lua masa cu un grup de zece studenţi aleşi la întâmplare din seminarul nostru, ai ajunge într-o discuţie de mare amploare. Şi vei descoperi că sunt zece păreri diferite. Cei care merg pe linia tradiţională spun foarte simplu că Predica de pe Munte, în care Isus a spus că nu va trece nicio iotă sau frântură de slovă din Lege, această Predică de pe Munte ţine de fapt de perioada împărăţiei, care se află încă în viitor şi, prin urmare, este lipsită de relevanţă. Tot ceea ce spune Isus în Predica de pe Munte este irelevant pentru era creştină – asta ar spune unii dintre aceşti studenţi. Nu cred aşa ceva, pentru nimic în lume. Adevărul este că fiecare poruncă pe care o avem în Predica de pe Munte este repetată într-o altă parte a Noului Testament. Prin urmare, nu câştigi nimic dacă împingi toate aceste porunci în împărăţia de o mie de ani. Nu doar atât, să zicem că eşti de acord cu faptul că această Predică de pe Munte se aplică în împărăţia de o mie de ani, totuşi rămâne problema pe care o pune afirmaţia lui Isus vizavi de Lege. Ar trebui să credem că, atunci când El a spus că nicio iotă sau o frântură de slovă din Lege nu va trece până ce toate acestea se vor împlini, El dă la o parte toate aceste principii şi le pune în aşteptare până ce Îşi va întemeia împărăţia pe pământ? Acest punct de vedere nu face altceva decât să ridice şi mai multe probleme vizavi de Predica de pe Munte. Nu rezolvă problemele.

La celălalt pol avem mişcarea modernistă numită “Reconstrucţia creştină”. Cei care fac parte din ea susţin că legile civile din Legea lui Moise trebuie să fie la fel de valabile pentru noi astăzi, aşa cum au fost pentru Israel în Vechiul Testament, la fel de valabile ca şi principiile morale ale Legii. Aceşti indivizi, reconstrucţioniştii, cred că Biserica are un mandat de la Dumnezeu pentru a institui toate aceste principii judiciare ale Legii lui Moise şi pentru a le face să funcţioneze în societatea noastră. Foarte mulţi sunt implicaţi în eforturi politice pe care le puteţi vedea în dreptul creştinului (cei care susţin conservatorismul politic, social sau economic, cei care cred că lucrurile vor decurge mai bine dacă vor rămâne neschimbate) de a încerca să reformeze legile Statelor Unite pentru ca ele să reflecte Vechiul Testament. Dacă li s-ar da undă verde, unii dintre ei ar ajunge destul de departe în această direcţie. Cei care au acest punct de vedere, îşi unesc de obicei viziunea lor despre Lege cu escatologia post-milenară. Cu alte cuvinte, ei cred că Biserica ar trebui să întemeieze împărăţia lui Dumnezeu pe pământ prin Lege. Şi apoi Cristos Se va întoarce, odată ce împărăţia este întemeiată de către Biserică. Acest punct de vedere a fost foarte popular prin anii ’80 şi ’90 şi a început să se ofilească odată cu apariţia zorilor noului milenium, pentru că, în opinia mea, mulţi reconstrucţionişti au renunţat, în frustarea lor, când a devenit clar faptul că toate eforturile lor de a reforma societatea prin lege au eşuat amarnic. Pe lângă aceasta, argumentele lor se bazau pe versetele 18 şi 19 din Matei 5: “nicio iotă sau frântură de slovă din Lege nu va trece” pentru a încerca să dovedească că până şi legea civilă trebuie să fie încă valabilă. Problema este că, dacă acest argument este bun, atunci este foarte dificil de explicat de ce aspectele ceremoniale ale Legii (circumcizia, restricţiile alimentare) nu sunt valabile pentru creştinii de astăzi ca şi celelalte iote sau frânturi de slovă din Lege. Înţelegeţi care este problema? Practic, cel mai uşor lucru din lume ar fi să crezi şi să accepţi teologia iudaică şi să spui: ,Da, toată Legea Vechiului Testament, inclusiv partea ceremonială, este încă valabilă pentru creştini’. Dar Noul Testament afirmă foarte clar că acest lucru este o erezie. Este o doctrină greşită.

Părerea mea proprie este că trebuie să faci diferenţa între elementele morale ale Legii, pe de o parte, care, prin definiţie, rămân valabile pentru veşnicie, pentru că aceste elemente sunt expresia caracterului neschimbător al lui Dumnezeu, şi pe de altă parte, aspectele civile şi ceremoniale ale Legii care sunt diferite. Acestea au fost temporare, au fost destinate doar Israelului. Principiile morale nu ne vizează doar pe noi, i-au vizat pe oameni înainte ca Moise să coboare de pe Munte cu Legea. Din acest motiv, Dumnezeu i-a judecat pe oameni, cu mult înainte de Moise, pentru crimă, idolatrie şi curvie, şi pentru toate celelalte violări ale legii morale veşnice a lui Dumnezeu. Criticii mei ar putea să vă spună că nu este întotdeauna uşor de precizat care dintre poruncile Vechiului Testament se referă la aspecte morale şi care la aspecte ceremoniale şi civile. Nu poţi să faci întotdeauna diferenţa, pentru că sunt legi civile, unele, care conţin în mod evident principii morale. Iar unele dintre legile morale sunt amestecate cu principii ceremoniale. Există un dezacord extraordinar de mare cu privire la legile Sabatului – dacă să fie privite ca fiind ceremoniale în primul rând, sau morale în primul rând. Prin urmare, niciunul dintre aceste puncte de vedere nu rezolvă în totalitate problemele şi nu răspunde la toate semnele de întrebare. Iar oamenii vor spune răspicat că Phil Johnson nu are la bază niciun text doveditor. Nu vei găsi nicăieri în Scriptură această divizare în trei a Legii (aspecte civile, ceremoniale şi morale ale Legii). Biblia nu face distincţii clare între legea morală, ceremonială şi civilă. Scriptura nici nu utilizează măcar aceşti termeni. Prin urmare, concluzia este că, din orice unghi ai privi Legea, vei întâmpina probleme în explicarea cuvintelor lui Isus din Matei 5, versetul 18: “nicio iotă sau frântură de slovă din Lege nu va trece”. Este Legea, în totalitate, în vigoare pentru noi astăzi, la fel cum a fost pentru Israel, sau nu? Răspunsul evident, aşa cum este văzut în lumina Noului Testament, este nu, nu mai este în vigoare. Nu ni se cere să împlinim toate aspectele ceremoniale ale Legii.

Dar iudeii au spus: ,Ba da, este’. Reţineţi, acest lucru s-a întâmplat înainte să fi fost definitivat canonul Noului Testament. Ei nu au avut Apocalipsa Noului Testament. Ei susţineau că, pentru a deveni creştini, convertiţii dintre Neamuri trebuiau mai întâi să se taie împrejur şi să respecte toate aspectele ceremoniale şi civile ale Legii lui Moise. Era absolut necesar ca ei să devină mai întâi iudei, dacă voiau să devină creştini. Pentru oamenii care trăiseră toată viaţa sub Legea lui Moise, acesta era un sistem foarte constrângător, pentru că erau condiţionaţi încă din copilărie să privească practicile Neamurilor ca fiind nesfinte, necurate şi respingătoare din punct de vedere moral. De fapt, aveţi imaginea repulsiei morale pe care au simţit-o iudeii, când citiţi relatarea viziunii lui Petru din Fapte capitolul 10. Vă amintiţi? Când s-a convertit Corneliu, Petru se afla pe acoperiş când a văzut o faţă de masă coborând din cer şi având în ea tot felul de animale necurate. Fapte 10:12 spune “În ea se aflau tot felul de dobitoace cu patru picioare şi târâtoare de pe pământ şi păsările cerului.” Îţi produce dezgust numai când citeşti. Vă puteţi imagina această faţă de masă plină cu toate aceste animale groteşti, necurate, şi cu gângănii şi târâtoare. La ele se face referinţă. “Şi un glas i-a zis: Petre, scoală-te, taie şi mănâncă.” Ora prânzului. “Nicidecum, Doamne, a răspuns Petru. Căci niciodată n-am mâncat ceva spurcat sau necurat.” Toate acestea i-au produs repulsie lui Petru. Era împotriva a tot ceea ce fusese învăţat să facă. Dar Domnul avea să-l înveţe că drumul spre mântuire se deschisese acum şi pentru Neamuri, ca şi pentru iudei. Acesta a fost preludiul convertirii lui Corneliu şi pentru Petru a fost necesar să vadă că Neamurile nu trebuiau convertite la iudaism pentru a fi mântuite. Aceasta a fost toată problema. Şi Petru a fost cel dintâi care a primit această lecţie. Păstraţi aceasta în minte.

Să privim acum la modul în care această eroare a legalismului, această învăţătură a iudeilor a crescut în popularitate în Biserica de la început. Puteţi să înţelegeţi de ce învăţătura iudaică producea atât de mult disconfort unuia care crescuse ca şi iudeu. Să privim acum la apariţia legalismului. Vom începe prin a trece în revistă originea celor întâmplate în Galateni 2. Apoi ne vom uita la Fapte 15 care, aşa cum am amintit, este textul paralel. În cele din urmă, ne vom întoarce în acest punct. Vreau să vedeţi cât de bine se potrivesc aceste două pasaje. Reţineţi, aceşti învăţători falşi (îi cunoaştem sub numele de iudei) erau, la o primă vedere, oameni cu influenţă din biserica din Ierusalim. Ei le spuseseră credincioşilor dintre Neamuri din bisericile Galatiei că, dacă nu se tăiau împrejur, dacă nu deveneau iudei, nu puteau fi urmaşi adevăraţi ai lui Cristos. Practic, făcuseră din circumcizie condiţia necesară a mântuirii. Şi Biserica începuse să accepte această viziune pentru că, dacă citiţi Vechiul Testament, veţi vedea că circumcizia era cerinţa lui Dumnezeu, absolut necesară, din vechiul legământ. În capitolul 1 Pavel declară această doctrină ca fiind o erezie total condamnabilă. Mi se pare interesant faptul că Pavel tratează această eroare cu atâta asprime. Privind în urmă, vedem de ce a procedat aşa – era extrem de periculoasă. Dar dacă privim acest episod în contextul nostru post-modernist şi încercăm să-l abordăm obiectiv (modul în care ar face-o un individ din secolul XXI, dacă acest lucru s-ar întâmpla acum), este uşor să privim la iudei şi să spunem: ,Stai puţin, Pavel. Nu fi atât de dur cu aceşti oameni. Ei fac parte din biserica din Ierusalim. Sunt fraţi. Ei pretind a-L iubi pe Cristos. Da, nu eşti de acord cu ei, dar totul se reduce la aspecte practice – aplicarea Legii. Nu fi atât de aspru cu ei.’ Pavel nu a stat la discuţii. I-a blestemat. Cu alte cuvinte, i-a declarat ca fiind în afara părtăşiei creştine adevărate. A condamnat eroarea lor, numind-o necreştină.

În cele ce urmează, îşi ia timp pentru a-şi apăra apostolia. În capitolul 1, începând cu versetul 11, el spune că nu are doar autoritate apostolică (versetele 11 şi 12), dar nici statutul lui ca iudeu nu este pus la îndoială (versetele 13 şi 14), iar Dumnezeu Însuşi este Cel care l-a chemat pe Pavel la slujirea Evangheliei. Am discutat deja despre aceste lucruri, în parte, dar reţineţi: Pavel punctează câteva lucruri aici. Mai întâi menţionează faptul că Dumnezeu S-a ocupat de el independent de ceilalţi apostoli (versetul 17). Pavel susţine autoritatea apostoliei sale, spunând: ,Chemarea mea a venit direct de la Dumnezeu. Nu am fost făcut apostol de către ceilalţi apostoli. Cristos Însuşi a făcut din mine un apostol.’ Astfel, el îşi susţine independenţa (versetul 17). Nu i-a consultat niciodată în legătură cu Evanghelia. El spune că nu şi-a extras nici mesajul, nici autoritatea de la ceilalţi apostoli. A primit această autoritate direct de la Dumnezeu. Dar, pe de altă parte, Pavel neagă c-ar fi altfel decât ceilalţi apostoli. Nu se separă de ei în ceea ce priveşte doctrina. El nu spune că slujeşte unui Cristos diferit. El nu spune că vesteşte un mesaj diferit. Din contră. El se aşază cu fermitate pe linia tradiţiei apostolice. Şi de fapt, spune că ceilalţi apostoli au recunoscut apostolia sa. Nu i-o atribuiau lui personal, dar i-au recunoscut legitimitatea. El slujea aceluiaşi Cristos şi ei ştiau acest lucru. Dacă ar fi venit altcineva şi ar fi susţinut acest gen de autoritate apostolică, apostolii, fără-ndoială, l-ar fi respins. Dar cunoaşterea superioară arătată de Pavel faţă de Evanghelie, cunoaşterea personală a Cristosului înviat – n-ar fi putut primi aşa ceva de la un om. Şi ceilalţi apostoli au cunoscut că aceasta era dovada veridicităţii apostoliei sale. Aceasta apără Pavel aici, în aceste versete care încheie capitolul 1 şi în cele care iniţiază capitolul 2.

Fapte 9 descrie prima vizită a lui Pavel la biserica din Ierusalim. La început, spune el, credincioşii se temeau de el. El spune că Barnaba l-a luat cu el şi l-a prezentat ucenicilor – adică, oamenilor din biserică, nu apostolilor. Barnaba a fost cel care l-a introdus în biserica din Ierusalim. Ştim că nu a fost vorba de apostoli pentru că aici, în Galateni capitolul 1 vesetele 18 şi 19, el spune că s-a suit la Ierusalim după trei ani (descrie prima lui vizită în Ierusalim) “să fac cunoştinţă cu Chifa şi am rămas la el cincisprezece zile. Dar n-am văzut pe niciunul altul dintre apostoli, decât pe Iacov, fratele Domnului.” Aşadar, în prima sa vizită la Ierusalim, Pavel a stat doar două săptămâni. Singurul apostol cu care s-a întâlnit a fost Petru. Reţineţi, Iacov, fratele Domnului, nu era Iacov, unul dintre cei doisprezece. Iacov era fratele de trup, vitreg, al lui Isus. El a ajuns să fie lider în biserica din Ierusalim, dar nu era unul din cei doisprezece. Deci, Pavel spune că singurul cu care s-a întâlnit, dintre cei doisprezece, a fost Petru. Apoi, el şi-a început marea lucrare într-o regiune în care nu fusese vestită Evanghelia (versetul 21), în zona Siriei şi a Ciliciei. Dacă vă uitaţi pe hartă, Siria şi Cilicia se află exact la nord de Israel, la nord de ceea ce este Libanul astăzi, în partea cea mai sudică a Asiei Mici, exact unde se înconvoaie ţinutul către vest. Şi dacă vă uitaţi la harta lor, veţi vedea că oraşul principal din Cilicia este Tars. Ce semnifică acest lucru? Oraşul natal al lui Pavel. Deci, primul lucru pe care l-a făcut Pavel, ca proaspăt convertit, a fost să meargă acasă cu Evanghelia. A rămas aici timp de paisprezece zile. Cea mai mare parte a istoriei din acest loc nu a fost consemnată nicăieri în Scriptură, cu excepţia acestui pasaj. Dacă ar fi să punem laolaltă cronologia dată aici cu ceea ce descrie Luca în Fapte, vom descoperi că primii paisprezece ani de când s-a întors la Domnul, Pavel a avut un profil destul de modest – nu a vestit Evanghelia decât în zona sa natală. Dar oamenii au început să răspundă în număr mare la mesaj. Şi cuvântul a ajuns la urechile celor din bisericile din jurul Ierusalimului, unde Pavel vestise Evanghelia Neamurilor, în acele zone îndepărtate din Asia. Şi el spune, versetul 22, că era “încă necunoscut la faţă bisericilor lui Cristos care sunt în Iudea.” (adică în şi în jurul Ierusalimului) “Ele auzeau doar spunându-se: “Cel ce ne prigonea odinioară…” (cu paisprezece ani în urmă; ţineţi minte că el a fost de faţă la omorârea cu pietre a lui Ştefan). Acest om care înainte ne persecuta “…acum propovăduieşte credinţa, pe care căuta s-o nimicească odinioară.” Şi Pavel spune: “Şi slăveau pe Dumnezeu din pricina mea.” Din acest punct a început să crească reputaţia lui Pavel. Într-o vreme era rău famat. Era cunoscut drept cel mai de temut om din întregul Imperiu Roman, în ceea ce priveşte Biserica. Dar acum cuvântul începe să se răspândească, pe măsură ce Pavel duce Evanghelia în aceste zone dincolo de Israel, iar bisericile din Ierusalim şi din jurul acestuia sunt uimite. Şi observaţi că Barnaba devine partenerul lui Pavel în slujire. Barnaba era lider în biserica din Ierusalim. El a fost cel care l-a introdus pe Pavel în biserica din Ierusalim. Dar acum el este atât de ataşat de Pavel încât devine partenerul şi colaboratorul său. După prima călătorie a lui Pavel la Ierusalim, Barnaba i se alătură în mod evident şi merge cu el înapoi în Siria şi Cilicia.

Acest fapt ne duce la Galateni 2, începând cu versetul 1. Aici, Pavel relatează despre o altă călătorie la Ierusalim. Pare a fi a doua sa călătorie după felul în care descrie lucrurile; dar cred că dacă comparaţi acest pasaj cu cronologia lui Luca din cartea Faptele apostolilor, este probabil cea de-a treia. “După paisprezece ani m-am suit din nou la Ierusalim împreună cu Barnaba; şi am luat cu mine şi pe Tit.” Acest verset ar putea face referinţă la cea de-a doua călătorie la Ierusalim care este consemnată în Fapte capitolul 11, versetul 30; ni se dă o foarte scurtă descriere a ei. Luca spune că Pavel a mers cu Barnaba la Ierusalim cu scopul de a lăsa sfinţilor de acolo nişte bani, căci era foamete în acea zonă. Foametea fusese prezisă de Agab, profetul. La aceasta ar putea face referinţă Pavel când spune, în versetul 2, că “M-am suit, în urma unei descoperiri…”; a avut o proorocie. Ar putea fi aceasta. Dar eu cred că atât timpul cât şi circumstanţele acestei vizite se potrivesc mai bine dacă privim acest pasaj din Galateni 2 ca fiind descrierea vizitei lui Pavel la Ierusalim, în perioada în care a avut loc acea strângere laolaltă a Bisericii, aşa cum este arătat în Fapte 15. Fapte 15 şi Galateni 2 tratează exact aceeaşi problemă: erezia şi ameninţarea pe care le constituiau aceşti iudei. Prin urmare, cele două pasaje trebuie examinate împreună.

Aşadar, deschideţi la Fapte 15, vom arunca o privire împreună. Chiar dacă aceasta nu este vizita despre care vorbeşte Pavel în Galateni 2, ea aruncă o lumină asupra întregii situaţii create de iudei. Deci, este necesar să privim asupra ei. Acesta este fundalul istoric care a dus la prima întrunire a Bisericii. Prima locaţie este Antioh. Pavel şi Barnaba se află acolo. Fapte 15 versetul 1 spune următoarele: “Câţiva oameni veniţi din Iudea…” cu alte cuvinte, aceştia erau bărbaţi veniţi din zona Ierusalimului şi, posibil, chiar oficiali ai bisericii din Ierusalim. Pavel spune că aceşti bărbaţi i-au învăţat pe fraţi şi au spus: “Dacă nu sunteţi tăiaţi împrejur după obiceiul lui Moise, nu puteţi fi mântuiţi.” “Pavel şi Barnaba au avut cu ei un viu schimb de vorbe şi păreri deosebite…” Aceasta este o exprimare tipică lui Luca, prin care vrea să spună că s-au opus cu îndârjire acestor bărbaţi. S-au luptat cu ei; se pare că au avut acel schimb viu de cuvinte în public. Ei “au hotărât ca Pavel şi Barnaba şi câţiva dintre ei să se suie la Ierusalim la apostoli şi presbiteri ca să-i întrebe asupra acestei neînţelegeri.” Prin urmare, au acest schimb de replici şi Pavel, chiar cu autoritatea sa apostolică, nu reuşeşte să-i convingă pe credincioşii galateni că el are dreptate şi că ceilalţi se înşală, aşa că ei au propus: ,De ce nu te duci tu la Ierusalim să te întâlneşti cu toţi apostolii şi să clarifici problema!’ Aşadar, biserica din Ierusalim a hotărât să aibă un consiliu care să abordeze în mod expres aceste chestiuni doctrinare, ridicate de învăţătura iudeilor.

Învăţătura iudeilor nu a avut un caracter evident distrugător în biserica din Ierusalim, pentru că toţi credincioşii de acolo erau creştini, toţi erau circumcişi. Această învăţătură nu a cauzat o mare problemă acolo şi nici nu a dat naştere vreunui soi de ameninţare la adresa Evangheliei, pentru că, practic, acolo, în biserica din Ierusalim, nu erau persoane venite dintre Neamuri. În schimb, în rândul bisericilor din Galatia, a creat mari probleme. Prin urmare, a existat această diferenţă de opinii care a infiltrat chiar şi conducerea bisericii din Ierusalim, privind corectitudinea doctrinei iudeilor. În Ierusalim, mulţi păreau a fi de acord cu iudeii. Şi apostolii au procedat înţelept, invitând pe Pavel şi pe Barnaba să li se alăture şi să discute toate aspectele problemei.

Pavel spune că pe drum către Ierusalim, el şi Barnaba au mai vizitat şi alte grupuri de credincioşi. Şi oriunde se duceau, lucrul care îi uimea cel mai mult pe oameni era că Dumnezeu fusese atât de plin de îndurare încât să aducă şi Neamurile la credinţa în Cristos. Uitaţi-vă la versetul 3. Luca scrie: “După ce au fost petrecuţi de biserică până afară din cetate, şi-au urmat drumul prin Fenicia şi Samaria, istorisind întoarcerea Neamurilor la Dumnezeu; şi au făcut o mare bucurie tuturor fraţilor.” Cele mai multe dintre aceste biserici, cei mai mulţi credincioşi, au putut să vadă că adevărata necesitate o reprezenta credinţa acestor bărbaţi, nu faptul că erau sau nu iudei. Aşadar, sunt sigur că Pavel a fost încurajat de fiecare dată când s-au oprit în câte o biserică, în călătoria de întoarcere la Ierusalim, să vadă cum creştinii de pretutindeni îi îmbrăţişau pe aceşti bărbaţi ca pe fraţi ai lor. Şi au ajuns în Ierusalim, cred eu, cu mari aşteptări. Dar iată ce spune versetul 4: “Când au ajuns la Ierusalim, au fost primiţi de Biserică, de apostoli şi de presbiteri, şi au istorisit tot ce făcuse Domnul prin ei.”

Din versetul 5 aflăm că, în biserica din Ierusalim, controversa a izbucnit imediat. “Dar unii din partida Fariseilor, care crezuseră, s-au ridicat…” Este un verset interesant şi, cred eu, unul important pentru a ne elucida originea acestor iudei. Ei fuseseră farisei. Erau farisei convertiţi la Cristos, dar ceea ce făceau nu era altceva decât că aduceau doctrina fariseică în Biserică – legalismul. Luca spune: “Atunci, unii din partida fariseilor care crezuseră, s-au ridicat şi au zis că Neamurile trebuie să fie tăiate împrejur şi să li se ceară să păzească Legea lui Moise.” Şi vorbeau despre toate celelalte aspecte ceremoniale ale Legii. Este interesant de văzut aici dinamicile personale la lucru. Reţineţi că toţi cei doisprezece erau pescari şi cu toţii erau oameni neinstruiţi, dincolo de faptul că petrecuseră trei ani cu Isus. Nu aveau concepte formaliste. Eu cred că ar fi fost cumva intimidaţi de aceşti farisei. Dar nu şi Pavel, pentru că Pavel fusese el însuşi cândva un fariseu, nu-i aşa? Din acest motiv, Pavel se afla într-o situaţie mai bună decât oricare altcineva, pentru a vedea lucrurile cu imparţialitate. Nu avem timp să aprofundăm întregul pasaj. Priviţi însă la ce transpare aici.

Apostolii şi presbiterii s-au adunat laolaltă ca să vadă ce este de făcut (versetul 6). S-a discutat îndelung (versetul 7). Apoi Petru s-a ridicat şi a început să le istorisească ce se întâmplase la convertirea lui Corneliu. Este interesant că acest episod a căpătat proporţii tot mai mari în mintea lui Petru: întoarcerea lui Corneliu, viziunea ce-o primise şi toate acestea. Petru ia apărarea lui Pavel într-un mod evident (versetele 10 şi 11). “Acum dar, de ce ispitiţi pe Dumnezeu şi puneţi pe grumazul ucenicilor un jug pe care nici părinţii noştri, nici noi nu l-am putut purta? Ci credem că noi, ca şi ei, suntem mântuiţi prin harul Domnului Isus.” Observaţi că Petru se concentrează asupra aspectului crucial – mântuirea prin harul lui Dumnezeu, nu printr-un ritual, nu printr-o ceremonie. Acest aspect se afla în pericol. Şi mai departe, versetul 12, Pavel şi Barnaba încep să vorbească: “au istorisit toate semnele şi minunile pe care le făcuse Dumnezeu prin ei în mijlocul Neamurilor.” Şi apoi Iacov, fratele lui Cristos, se ridică şi face un rezumat al discuţiei, aduce un suport biblic pentru convertirea Neamurilor (versetele 14-19), iar apoi, în cele din urmă, rosteşte concluzia întrunirii (versetul 19). Apropo, este interesant aici faptul că Iacov este purtătorul de cuvânt şi nu Petru. Petru nu ocupă poziţia unui Papă. Iacov este purtătorul de cuvânt pentru biserică. Şi iată ce spune, versetul 19, “De aceea, eu sunt de părere să nu se pună greutăţi acelora dintre Neamuri care se întorc la Dumnezeu; ci să li se scrie doar să se ferească de pângăririle idolilor, de curvie, de dobitoace sugrumate şi de sânge.” Asta-i tot.

Observaţi că ei cer Neamurilor din biserica timpurie să se ferească de patru tipuri de pângăriri ceremoniale: lucruri cu privire la idoli, curvie, sugrumări şi sânge. Acestă cerinţă, prin natura ei, dă naştere unei alte probleme vizavi de Lege, pentru că ştim din cuvintele lui Pavel din Romani 14 versetul 14 că, în ceea ce priveşte mâncarea, nimic în sine nu este necurat, nici măcar sângele. Dar ei le cer Neamurilor din biserica timpurie să facă aceste lucruri pentru a nu-i supăra pe fraţii lor iudei, de dragul lor. Aceste restricţii privind mâncarea nu erau porunci în adevăratul lor sens. Înţelegeţi ceea ce urmărea consiliul prin cererea acestor patru chestiuni. Nu-i legau pe cei dintre Neamuri cu Legea. Din contră, dinadins au refuzat să facă acest lucru. Petru a explicat aceasta în multe cuvinte. Nu cereau decât ca Neamurile, în special în această biserică abia născută, să se abţină de la cele mai urâte modalităţi de pângărire ceremonială, şi asta din respect pentru fraţii lor iudei. Acestea nu aveau să fie pentru totdeauna legi de respectat. Cu o singură excepţie. Aceste reguli nu erau obligatorii, ci opţionale, având ca scop minimalizarea jignirii aduse iudeilor. Este acelaşi principiu (Fapte 15) pe care Pavel îl subliniază în Romani 14 şi 1Corinteni 10, când vorbeşte despre a nu întrista un frate mai slab.

Întrebarea care se ridică aici e: de ce este menţionată curvia printre aceste lucruri? Pentru că, la urma urmei, interzicerea curviei este un principiu moral şi nu ceremonial. Dar interzicerea curviei ar fi fost valabilă şi pentru Neamuri ca o necesitate morală, nu-i aşa? Atunci de ce este amintită aici? Iată de ce, după părerea mea: pentru că în primul secol religiile Neamurilor erau pline de practici imorale de închinare. Religia Neamurilor era prin definiţie imorală. Dacă aţi vizitat vreodată ruinele Corintului, de exemplu, încă se mai văd marile bordeluri în care prostituatele din templu obişnuiau să-şi vândă trupul într-un ritual religios. Curvia constituia un ritual sacru în multe dintre religiile Neamurilor. Era atât de infiltrată în închinarea pe care o aduceau Neamurile, încât, cred eu, consiliul de aici a inclus-o pe această listă cu lucruri care se cereau în mod clar să fie evitate, întrucât ideea pe care o aveau iudeii despre închinarea Neamurilor era în totalitate despre curvie. Aşadar, în mod explicit au inclus în lista lucrurilor interzise şi curvia, şi apropo, această listă ne arată cât de respingătoare era pentru iudei ideea de a mânca sânge. Pur şi simplu au pus-o pe acelaşi loc cu prostituţia ca şi ritual. Dar toate acestea merg mult mai adânc decât am crede.

Nu vă lăsaţi prinşi prea tare de aceste excepţii încât să pierdeţi adevărata semnificaţie a deciziei consiliului. Acesta a fost rezultatul conştient şi deliberat de respingere a doctrinei iudeilor. Celor dintre Neamuri nu li s-a cerut să fie circumcişi. Şi cerinţele ce ţin de ritualurile Legii ca întreg nu au rămas cerinţe pentru creştin. Aceasta a fost decizia consiliului. Aceasta a fost o afirmare monumentală a apostolului Pavel şi a slujirii sale între Neamuri. A fost de asemenea şi un suport extraordinar pentru doctrina justificării numai prin credinţă. Această întrunire, această primă întrunire a Bisericii, a avut ca scop prezervarea Evagheliei de eroarea iudaică.

Deschideţi la Galateni 2. Vreau să concluzionez folosind Galateni 2. Am examinat împreună argumentul raţional biblic intentat de legalişti. Am privit la înălţarea legalismului în Biserica de la început. Să examinăm acum modul în care apostolul Pavel a dovedit netemeinicia doctrinei legaliştilor, aici în Galateni. Galateni 2, versetele 3 la 10. Eu cred că ceea ce descrie Pavel aici este finalul întrunirii din Ierusalim. El îl adusese pe Tit, un frate necircumcis, bineînţeles ca probă-martor. Şi Pavel menţionează aici faptul că Tit nu a fost forţat să se taie împrejur. Liderii bisericii din Ierusalim au refuzat categoric să facă din Tit miezul problemei. Şi versetul 9 ne spune că biserica din Ierusalim a fost cea care îi trimiseseră de la început pe Pavel şi Barnaba la Neamuri. Petru, Iacov, ceilalţi din biserica din Ierusalim au fost de acord să îşi continue lucrarea printre evrei. Acest lucru ar fi trebuit să finalizeze conflictul cu iudeii. Dar nu s-a întâmplat aşa. Pericolul încă pândea. Învăţătura falsă era încă prezentă. Gândiţi-vă la aceasta. Petru şi Iacov au continuat să slujească în biserica din Ierusalim care era în cea mai mare parte, dacă nu chiar în totalitate, compusă din iudei. Petru şi Iacov ar fi avut foarte puţin contact cu creştinii dintre Neamuri. Fără-ndoială, ei au continuat această practică, de a mânca mâncare kosher. Nimic greşit în asta. Doar că nu era obligatoriu. Iar biserica din Ierusalim ar fi rămas sigur cu o mireasmă puternic iudaică. Ei uitaseră de ameninţarea care o reprezenta doctrina iudaică. Aşa cum am spus, ameninţarea nu era directă în comunitatea lor. Dar, luând în calcul tot ceea ce spune Scriptura despre acest episod, este clar că iudeii continuau să înveţe falsa lor doctrină. Şi au continuat, aparent, să se închine, nestingheriţi, printre creştinii din Ierusalim. Aşa funcţionează adesea erezia.

Pavel descrie un eveniment incredibil care a avut loc la ceva timp după această întrunire din Ierusalim. Este vorba de conflictul dintre Petru şi Pavel cu privire la subiectul care se credea că a fost rezolvat la întrunirea din Ierusalim. Păstraţi aceasta în minte, pentru că mulţi oameni ajung confuzi din această cauză. Petru nu a negat adevărul. El nu a renunţat la Evanghelie. Nu a sfidat decizia consiliului. Însă, comportamentul său public dovedea că situaţia nu era clară. El a făcut compromis pentru că avea părtăşie cu învăţători falşi şi acest lucru a dus la ruperea părtăşiei cu credincioşii dintre Neamuri. Şi datorită comportamentului lui Petru, Pavel ne spune că şi alţi credincioşi iudei, inclusiv Barnaba, au fost împinşi spre acelaşi compromis. La suprafaţă, pare a fi o problemă ce ţine doar de aspecte practice, nu de aspecte doctrinale. Şi totuşi, îl vedem pe Pavel atacând-o în cel mai violent mod posibil. Versetul 11 ne spune că, atunci când Pavel a observat acelaşi mod de comportament la Petru, l-a mustrat în faţă, pentru că era de condamnat. El nu îşi alege cuvintele pentru a le da o notă de blândeţe. Este uimitor. Pavel a văzut că nici Petru, nici Barnaba, nici vreun alt credincios evreu nu părea să vadă această ipocrizie, ei nu păreau să vadă că ceremonialele Vechiului Testament umbreau adevărul Evangheliei. Nu era o problemă măruntă. Nu era doar un aspect practic. Era o problemă doctrinală. Versetul 14: “am spus lui Chifa în faţa tuturor: “Dacă tu, ca şi iudeu, trăieşti ca Neamurile şi nu ca iudeii, cum sileşti pe Neamuri să trăiască în felul iudeilor?”” Punctul cheie era justificarea prin credinţă. Observaţi versetul 16: “…fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Cristos, am crezut şi noi în Cristos Isus ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Cristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii.”

Acesta este cel mai important lucru. Aceasta a fost toată problema lui Pavel vizavi de ramura legalistă a iudeilor. Ceea ce le reproşa el era faptul că învăţătura lor anula doctrina justificării prin credinţă. Dacă o persoană trebuia tăiată împrejur pentru a deveni creştină, atunci ritualul era o condiţie esenţială pentru justificare, iar justificarea nu era doar prin credinţă. Pavel a fost singurul care a văzut acest lucru în mod clar. Şi avea dreptate. În Romani capitolul 4, acolo unde Pavel apără doctrina justificării prin credinţă, el arată faptul că şi Avraam a fost socotit drept înainte să se taie împrejur. Aşadar, spune Pavel, circumcizia nu poate fi o condiţie pentru mântuire. Nu a fost aşa nici în Vechiul Testament. Şi nu doar atât, toate aspectele ceremoniale ale Legii sunt împlinite în Cristos. Deci, a le face astăzi valide pentru creştini, înseamnă a-L anula pe Cristos. În Ioan 5 versetul 46, Isus a spus: “Moise a scris despre Mine.” Adevărul este că au fost multe elemente în Legea lui Moise care L-au prefigurat pe Cristos. Legile L-au prevestit pe Cristos, şi ceremoniile, de asemenea. Sunt ca nişte imagini profetice ale Lui. Chiar mobila din Cort avea o semnificaţie care arăta înspre Cristos. Iar acum Îl avem pe Cristos Însuşi care este Substanţa – pe El s-au bazat acele rânduieli simbolice. El le-a împlinit. Şi Coloseni 2:17 spune că legile acelea au fost umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Cristos. Dacă avem substanţa, nu mai este nevoie să ne întoarcem la umbre. Aceşti iudei voiau să aşeze creştinii noului legământ sub cerinţele vechiului legământ. Înţelegeţi acest lucru. Toate legile privitoare la circumcizie, la jertfirea animalelor şi celelalte aspecte ceremoniale nu au fost anulate, tehnic vorbind, din contră, au fost împlinite. Ele nu trec; în Cristos, noi pătrundem semnificaţia lor deplină. Şi acele aspecte ale Legii, care sunt împlinite în Cristos, tehnic vorbind, nu au fost abrogate, ci, tocmai, au fost realizate. Este o diferenţă esenţială.

Prin urmare, acest principiu, potrivit căruia legea ceremonială nu se aplică, nu anulează promisiunea lui Isus care a spus că nicio iotă sau o frântură de slovă din lege nu va trece până ce nu se vor împlini toate acestea. Faptul că nu mai suntem obligaţi să aducem zilnic jertfe nu înseamnă că legile acelea au fost date uitării. Nu au fost anulate, ci, mai degrabă, aceste legi cereau satisfacţie deplină odată pentru totdeauna, împlinire în Cristos. Acest fapt este în total acord cu promisiunea lui Isus conform căreia nicio iotă sau o frântură de slovă din lege nu va trece până nu se vor întâmpla toate acestea. Potrivit cu Romani 10 versetul 4, Cristos este sfârşitul (sau ţinta) Legii pentru dreptate, pentru oricine care crede. El ne atribuie meritul deplin al ascultării Sale desăvârşite faţă de Lege. El a împlinit totul pentru noi. Din acest motiv, aspectele ceremoniale ale Legii nu mai sunt valabile.

Sunt valabile pentru tine şi pentru mine aspectele morale ale Legii lui Moise? Absolut. Cerinţele morale ale acestei Legi se desprind din caracterul lui Dumnezeu. Ele nu se schimbă. Ele nu pot fi minimalizate. Ele nu pot fi anulate. Dar şi ele au fost împlinite în mod desăvârşit pentru noi de către Cristos. Noi primim meritele ascultării Sale. Dar legile rămân în vigoare ca standarde ale comportamentului sfânt. Curvia, furtul, idolatria (toate aceste lucruri) sunt la fel de nepermise creştinilor aflaţi în Cristos cât au fost şi pentru iudeii aflaţi sub Legea lui Moise. Nu pierdeţi din vedere acest lucru. Nu lăsaţi ca eroarea iudeilor să vă ascundă acest lucru. Pavel spune că nu mai suntem sub lege, ci sub har. Asta înseamnă că nu mai suntem sub pedeapsa Legii. Nu mai putem fi condamnaţi de Lege. Nu mai suntem obligaţi să continuăm respectarea aspectelor ceremoniale ale Legii. Acum suntem sub har, liberi pentru a împlini aspectele morale ale Legii. Aceasta arată mesajul Evangheliei. Tot ceea ce Legea cerea pentru îndreptăţirea noastră a fost îndeplinit în mod desăvârşit pentru noi de către Cristos. Nu mai există ceremonii sau ritualuri pe care să le îndeplinim pentru a fi consideraţi drepţi înaintea lui Dumnezeu. Cristos a făcut deja tot ceea ce Legea cerea ca noi să facem, a făcut totul pentru noi. De aceea, doctrina justificării şi, îndeosebi, principiul atribuirii meritelor lui Cristos sunt atât de importante. Acesta este mesajul Evangheliei. Aşa cum spune Romani 4, versetele 5 şi 6 “pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire…pe omul acela pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socoteşte neprihănit.” Aceasta este Evanghelia, cuprinsă într-o singură afirmaţie. Iată ce tindea să ascundă legalismul iudeilor. Din acest motiv, apostolul Pavel a fost gata să lupte împotriva acestei erezii cu fiecare strop de energie pe care-l avea.

Să ne rugăm.Doamne, dă-ne, aşa cum i-ai dat şi apostolului Pavel, o inimă plină de râvnă pentru adevărul Evangheliei. Ajută-ne să apărăm acest adevăr cu vieţile noastre şi cu buzele noastre şi să nu facem niciodată compromis în ceea ce priveşte acest adevăr. Dă-ne duhul apostolului Pavel şi o înţelegere clară a acestor lucruri pentru ca să ştim când să luăm atitudine. Şi fie ca vieţile noastre să slujească de mărturie adevărului Evangheliei. Fie ca noi să reflectăm caracterul lui Cristos. Ne rugăm în Numele Lui. Amin.

Conflictul dintre Pavel şi biserica din Ierusalim

(Galateni 2:1-10)

Phil Johnson


În această dimineaţă vom începe Galateni capitolul 2. Daţi-mi voie să vă fac o scurtă trecere în revistă a contextului mai larg al întregii epistole. Pavel a scris epistola către Galateni cu scopul de a înfrunta o controversă teologică, o situaţie urgentă care se ivise în bisericile din întreaga zonă. El scrie această epistolă cu scopul de a apăra Evanghelia pe care o propovăduise atunci când se născuseră aceste biserici. El era cel care întemeiase cele mai multe dintre aceste biserici. Era misionarul care le dusese Evanghelia. Şi, de fapt, apostolului Pavel îi face plăcere să facă referire la Evanghelie ca fiind “Evanghelia mea”. Veţi vedea că face această referire de câteva ori în Noul Testament. De fapt, de trei ori: prima dată în Romani capitolul 2, versetul 16 – o numeşte “Evanghelia mea” – din nou, în Romani capitolul 16 versetul 25. Deci, o dată la începutul şi o dată la sfârşitul cărţii Romani, Pavel o numeşte “Evanghelia mea”. Apoi, el foloseşte aceeaşi expresie în a doua epistolă către Timotei, capitolul 2 versetul 8.

Ce vrea să spună cu acest lucru? În niciun caz, Pavel nu dorea să sugereze faptul că ar învăţa un fel de versiune unică a Evangheliei sau vreo versiune proprie a Evangheliei. De fapt, expresia “Evanghelia mea” indică un sentiment de posesiune pe care îl avea, o apărare, o custodie a mesajului evanghelic. Pavel credea că are chemarea unică de a învăţa şi a propovădui Evanghelia, şi de asemenea, de a o apăra. Astfel că este firesc ca să aibă o viziune posesivă asupra Evangheliei. După ce Pavel a plantat câteva biserici în Asia Mică, în ţinuturi ale Neamurilor, acest grup de învăţători falşi a venit în urma lui, a intrat în aceste biserici învăţând o evanghelie diferită şi susţinând că, de fapt, mesajul lui Pavel era deficitar. În esenţă, iată ce spuneau: ,Da, ce aţi auzit este Evanghelia lui Pavel. Este numai a lui. Dar nu este Evanghelia corectă. Sau nu este Evanghelia completă. Ascultaţi aici un mesaj mai bun.’ Şi au adăugat cerinţe noi la Evanghelia pe care o propovăduise Pavel. Pavel numeşte mesajul lor o altă evanghelie. Nu este o evanghelie mai bună, ci o altă evanghelie. De aceea spune în capitolul 1 versetele 8 şi 9 că orice evanghelie care diferă în orice fel de Evanghelia propovăduită de el este blestemată. El rosteşte un blestem. Cu alte cuvinte, aceea nu era o evanghelie creştină, era un cu totul alt mesaj, o religie total diferită.

Cred că ceea ce găsim scris aici, în cartea Galateni, este răspunsul cel mai timpuriu pe care l-a dat Pavel, în scris, acestor iudei, vizavi de erezia lor. Aceeaşi învăţători falşi i-au luat urma lui Pavel în toată slujirea lui. Au împrăştiat aceeaşi eroare şi au semănat confuzie în toate locurile în care a propovăduit Pavel. Mergeau exact în urma lui. Astfel că relatarea completă a răspunsului lui Pavel faţă de aceşti iudei o găsim în toate epistolele sale. Se ocupă de ei în Galateni şi, din nou, în Coloseni. Şi acesta este, cred, doar începutul. Este probabil cea dintâi epistolă a lui Pavel. Prin urmare, este o introducere la ceea ce urma să fie controversa primordială a lui Pavel, controversă care i-a consumat energia în cea mai mare parte a slujirii sale.

Adevărata Evanghelie era atacată în bisericile Galatiei. Galatia nu era un oraş, ci o regiune întinsă din Asia Mică – un loc pentru multe biserici. Prin urmare, aceasta era o scrisoare adresată mai multor biserici şi menită a circula de la una la alta. Cei mai mulţi credincioşi din acea zonă erau dintre Neamuri. Aceasta le era provenienţa. Erau Neamuri convertite la creştinism. Apostolul Pavel era tatăl lor spiritual. El fusese cel dintâi care le adusese Evanghelia. El realizase lucrarea de pionierat întemeind acele biserici; el adusese Evanghelia în acea zonă. Şi mai important, chemarea lui Pavel era aceea de a fi un apostol al Neamurilor. De fapt, în pasajul pe care-l avem în faţă vom vedea cum a primit Pavel acest titlu – “apostol al Neamurilor”. Evident, credincioşii evrei crescuseră sub ceremonialul legii. Aceia dintre evrei care veniseră la Cristos crescuseră cu toate aceste ceremonii, zile de sărbătoare şi instituţii evreieşti care ţineau de aspectul ceremonial al legii lui Moise. Şi mulţi dintre ei, ca şi creştini, respectau încă Sabatul – Sabatul evreiesc. Mergeau sâmbăta la sinagogă. Ţineau zilele de sărbătoare. Ţineau încă regulile alimentare. Toate acestea făceau parte din cultura lor. Astfel, mulţi dintre ei păstrau încă anumite aspecte ceremoniale ale legii. Aceşti convertiţi dintre Neamuri care veneau în biserică, dintr-un mediu de existenţă specific Neamurilor, era evident că nu acordau atenţie ceremoniilor vechi-testamentale, care erau practici evreieşti. Neamurile nu ţinuseră niciodată ritualurile evreieşti, aşa că n-au început să le practice atunci când au devenit creştini. Astfel că, aceste ceremonii vechi-testamentale au devenit subiect de dispută în biserică, între convertiţii evrei şi convertiţii dintre Neamuri. Acele ritualuri vechi-testamentale constituiau, de fapt, emblema naţionalităţii evreieşti. Ţineau numai de Legământul cel vechi. Acest Legământ fusese un legământ făcut cu Israel ca neam şi ca naţiune. Şi întrucât aceste ceremonii constituiau umbra lucrurilor viitoare, adică a lui Cristos (erau simbolice), ele nu-şi mai aveau rostul. Semnificaţia lor fusese consumată pentru că ele se împliniseră. Ceremoniile au fost abrogate la venirea lui Cristos, când Acesta a instituit un legământ nou, mai bun. Acesta este argumentul pe care îl aduce Pavel aici, în Galateni. Mai aduce un argument în Coloseni 2. Şi acesta este, de fapt, mesajul central al cărţii Evrei – că ceremoniile, ritualurile şi preoţia din legea Vechiului Testament nu ţin de creştinism. În acest sens, creştinismul nu este evreiesc.

Pavel se ocupă aici de câteva lucruri. El nu încearcă să lărgească prăpastia dintre credincioşii evrei şi cei veniţi dintre Neamuri. Din contră. Încearcă să-i aducă împreună. Pavel e preocupat de prejudiciul rasial şi cultural care ameninţa armonia Bisericii. Efeseni 2 versetul 14 spune că Isus Cristos a surpat zidul de la mijloc care îi despărţea pe evrei de Neamuri. Cristos ne-a făcut pe toţi una în El. Pavel vrea să vadă unitate şi nu dezbinare între două grupuri de credincioşi în Cristos. Acesta este unul dintre lucrurile pe care le subliniază aici. Dar abordează şi probleme legate de conducere şi autoritate în biserică. Duşmanii lui Pavel puseseră câteva întrebări vitale cu privire la autoritatea apostolică a lui Pavel. Şi prin aceste întrebări otrăveau biserica Neamurilor. Era cu adevărat mesajul lui Pavel sănătos şi plin de autoritate? întrebau ei. Era el cu adevărat apostol, sau un înşelător? Recunoşteau ceilalţi apostoli autoritatea lui Pavel? Şi mai important, predicau ei acelaşi mesaj ca şi Pavel? Acestea erau întrebările pe care duşmanii lui Pavel le sădiseră în oamenii din biserică. Şi Pavel este nerăbdător să răspundă la aceste întrebări. El îşi apără apostolia şi explică legătura pe care o are cu ceilalţi apostoli. Cam acestea sunt lucrurile despre care se vorbeşte în acest pasaj pe care-l avem în faţă.

Prin urmare, Pavel se ocupă de aceste lucruri: tipul de dizarmonie rasială şi culturală din biserică, problema statutului său de lider, dar, dincolo de toate acestea (acesta este punctul principal din cartea Galateni), Pavel apără Evanghelia. Mai exact, el apără principiul conform căruia justificarea se capătă doar prin credinţă. Acesta este mesajul lui principal. Celelalte lucruri sunt secundare. Dacă şi-ar fi apărat doar autoritatea apostolică, dacă ar fi tratat doar chestiuni legate de cultură în biserică, nu cred că Pavel ar fi fost atât de înflăcărat în a le rezolva. Dar în mintea lui, toate acestea aveau de-a face cu Evanghelia. Şi dacă vă uitaţi în capitolul 1, versetele 8 şi 9, veţi vedea cât de important este acest lucru. Din acest motiv îi blestemă pe acei oameni care au spus că mai este o evanghelie, una mai bună. Pavel spune că orice altă evanghelie este blestemată.

În zilele noastre e la modă să negi că aceasta a fost ideea principală din cartea Galateni şi că Pavel nu a fost atât de preocupat de doctrina justificării prin credinţă şi de Evanghelie Există învăţători cu influenţă în lumea academică de astăzi care încearcă să dovedească faptul că preocuparea primordială a lui Pavel, şi singura eroare pe care o atacă în această epistolă, a fost problema prejudiciului cultural şi rasial. Pentru că, vorbind deschis, acest lucru este la modă astăzi, nu-i aşa? Dar nu şi Evanghelia. Şi un autor, pe care l-am citit, chiar argumentează faptul că Pavel nu se află în postura de a apăra o formulă exactă a doctrinii justificării prin credinţă. El nu s-a luptat pentru o chestiune doctrinală, pentru că, spune autorul, acest fapt ar dărâma ideea armoniei sociale şi rasiale. Acest autor spune că, dacă eşti prea îngust în doctrina ta, atunci pierzi caracterul atotcuprinzător, atât de larg, al mesajului evanghelic. Şi tot el mai spune că Evanghelia vorbeşte doar de ruperea barierelor sociale şi culturale. Astfel că, ultimul lucru pe care l-ar face Pavel aici ar fi să formuleze nişte diferenţe doctrinare. Această interpretare e pe placul multora, azi – este extrem de bine-primită în lumea postmodernă.

Dar nu aceasta spune epistola. Şi nădăjduiesc să vă arăt acest lucru în această dimineaţă. Ţinta lui Pavel şi principalul motiv pentru care a scris această epistolă este acela de a apăra Evanghelia, a apăra un punct de teologie foarte atacat. El apără îndeosebi doctrina justificării prin credinţă, arătând că noi nu ajungem la mântuire prin vreo lucrare făcută de noi. Lucrările bune şi ritualurile religioase pe care le săvârşim, spune Pavel, nu sunt vrednice de răsplată. Aceste lucruri nu ne pot justifica şi nu pot să contribuie la îndreptăţirea noastră. Lucrările bune şi ritualurile religioase nu au nimic de-a face cu îndreptăţirea noastră. Faptele noastre bune nu ne ajută să căpătăm trecere înaintea lui Dumnezeu. De fapt, ştim din întreaga colecţie de scrieri a lui Pavel că el credea cu fermitate că singura cale de a fi drepţi înaintea lui Dumnezeu este prin neprihănirea lui Cristos în noi. Pentru că doar dreptatea lui Cristos constituie haina potrivită care se cere pentru a acoperi păcatul. Dreptatea noastră, chiar cea mai bună parte a ei, nu este îndeajuns de bună. Dreptatea noastră, indiferent cât ar părea de dreaptă, este deficitară şi imperfectă. În Vechiul Testament este comparată cu nişte haine mânjite. Din acest motiv, spune Pavel în Filipeni capitolul 3, atunci când depune mărturie despre viaţa lui, singura lui nădejde pentru mântuire este aceea de a fi “găsit în Cristos, nu având o dreptate a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Cristos, dreptatea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă.” Acesta a fost miezul mesajului lui Pavel. Acesta este adevărul pe care îl apără în această epistolă, şi anume că nu este dreptatea mea şi cu siguranţă, nu sunt lucrările mele, ceea ce mă îndreptăţeşte, ci dreptatea lui Cristos, pe care am apucat-o, prin credinţă. Acesta este punctul doctrinar apărat de el.

De aceea Pavel insistă aşa de mult asupra faptului că circumcizia, legile cu privire la mâncare şi celelalte aspecte ceremoniale ale Legii lui Moise nu sunt necesare în creştinism. Şi nu a spus aceasta pentru că dorea ca evreii să-i accepte pe cei dintre Neamuri, nici nu avea legătură cu ruperea barierelor de natură culturală şi rasială. Ci, a spus aceste lucruri pe motivul că, dacă încerci să conferi unei lucrări omeneşti caracterul esenţial pentru mântuire, faci din lucrări instrumentul îndreptăţirii, şi nu din credinţă, şi rezultatul este că strici Evanghelia, în totalitate. Şi Pavel a fost foarte tranşant în această privinţă. În cele ce urmează, vom vedea cât de înflăcărat a fost cu o altă ocazie când, citim că l-a mustrat public pe Petru pentru complicitate la acţiunea acestor iudei. Petru privea lucrurile din sens opus. El nu stătea împotriva acestor falşi învăţători. Nu e vorba că se făcuse una cu ei sau că dădea învăţătură greşită. Dar el nu lua seama la tratamentul inadecvat pe care îl dădeau iudeii credincioşilor dintre Neamuri, şi în general, încerca să nu-i supere pe cei care, dorind să păstreze ceremoniile Vechiului Testament, acţionau împotriva creştinilor.

Prin urmare, aici în Galateni 2, apostolul Pavel explică în detaliu conflictul său cu iudeii. Ceea ce ne relatează este, cumva, stânjenitor pentru Petru, şi nu doar pentru Petru, ci şi pentru ceilalţi apostoli. Dar principiul aflat în joc, aici, era de natură absolut vitală. Astfel că Pavel (scriind sub inspiraţia Duhului Sfânt), ne expune istorisirea exact aşa cum a fost. În Galateni 1, vă amintiţi, Pavel începuse această secţiune istorică a epistolei sale, relatându-ne povestea convertirii sale. El descrie cum, după convertirea sa, n-a avut mai deloc contact cu ceilalţi apostoli. Reţineţi, el accentua acest lucru cu putere. Deschideţi la capitolul 1, spre sfârşitul versetului 16: “n-am întrebat pe niciun om…” El spune ,Nu am primit Evanghelia de la vreun om; nici măcar de la apostoli.’ “Nici nu m-am suit la Ierusalim la cei ce au fost apostoli înainte de mine, ci m-am dus în Arabia. Apoi m-am întors din nou la Damasc.” În principiu, Pavel spune că a plecat în pustie imediat după convertirea sa şi nu a stat prea mult cu ceilalţi apostoli. El încearcă să sublinieze următoarele: a primit Evanghelia direct de la Cristos, nu a primit-o de la vreun alt apostol. Vă amintiţi că Pavel a fost convertit într-o clipă pe drumul către Damasc. Domnul Însuşi l-a oprit, l-a orbit fizic, l-a mustrat. Isus în Persoană a făcut acest lucru. Pavel nu a devenit creştin răspunzând la un mesaj de evanghelizare sau prin evanghelizare personală. Nu a citit un tractat. A primit Evanghelia direct de la Cristos. Şi Cristos a fost Cel care i-a predat-o. Cristos, personal, a apărut înaintea lui şi a făcut-o într-un mod atât de real şi de personal încât Pavel vorbeşte despre sine ca fiind ultimul martor vizual la înviere, în 1Corinteni 15, versetul 8. Pavel spune că întoarcerea lui a fost unică şi neobişnuită. Nicio altă convertire nu s-a produs în acest fel, în toată istoria Bisericii. Nimeni din istorie nu a mai avut o astfel de experienţă ca apostolul Pavel. Şi în capitolul 1, Pavel a încercat să accentueze acest fapt: contactul său cu ceilalţi apostoli, înainte de a-şi începe lucrarea de evanghelizare, a fost extrem de mic. Acest lucru este important pentru că dovedeşte originea divină a mesajului lui Pavel. El nu a fost instruit de ceilalţi apostoli pentru această slujbă. Şi subliniază acest lucru. Spune ,Nu am avut contact cu aceşti oameni’.

Dar acum, în capitolul 2 (acesta este un loc bun de împărţire a capitolelor pentru că, de aici, Pavel îşi schimbă puţin direcţia mesajului său şi începe să expună în mod practic punctul opus de vedere); aici el arată că atunci când, în cele din urmă, i-a întâlnit pe ceilalţi, toţi şi-au dat acordul cu privire la mesajul său. Cu toţii i-au confirmat slujba şi cu toţii i-au validat autoritatea ca şi apostol. Prin urmare, toţi apostolii au fost de acord cu Pavel şi cu mesajul pe care-l propovăduia. El îi face cumva să mărturisească acest lucru, deoarece, cred eu, Pavel anticipează faptul că toţi ceilalţi aveau să fie refractari la răspândirea acestor veşti despre el, aşa că o face el în locul lor. Cu alte cuvinte, în capitolul 1 Pavel accentuează independenţa lui totală de ceilalţi apostoli. Aici, el accentuează unitatea deplină pe care o are cu ei. Şi aceste două aspecte merg mână în mână.

Daţi-mi voie să citesc toate cele 10 versete ale textului nostru pentru astăzi. Vom împărţi pasajul şi vom privi la cele trei grupuri de oameni implicate în conflictul privind falsa doctrină a iudeilor. Este o porţiune fascinantă a Scripturii. Încearcă să urmăreşti cronologia relatărilor lui Pavel de aici. Fixează-ţi aceasta în minte. Acest lucru se întâmplă la ani buni după convertirea sa – cel puţin 17 ani. În capitolul 1 descrie prin ce a trecut în timpul primilor trei ani după ce a fost mântuit. Versetul 17. A mers în Arabia pentru ceea ce putem numi perioada de seminar din pustie. Cred că afirmă faptul că, în timpul experienţei din pustie, Cristos a apărut înaintea ochilor lui şi l-a învăţat Evanghelia, l-a chemat să fie apostol şi l-a instruit. Aşadar, a avut parte de studii seminaristice în pustie. Apoi s-a întors în Damasc, spune el, după o perioadă de trei ani. Nici măcar nu a mers în Ierusalim în aceşti primi trei ani. Interesant. Pentru că, vă amintiţi împrejurările convertirii sale: se aflase la locul în care Ştefan a fost omorât cu pietre, şi ieşise din Ierusalim pentru a ajunge la Damasc când Domnul l-a oprit şi el a fost convertit. Nu s-a întors la Ierusalim timp de trei ani de zile. Versetul 18. În timpul primei sale vizite la Ierusalim, după aceşti trei ani, în timp ce se afla acolo, spune că l-a întâlnit doar pe Petru şi numai pentru puţin timp. Spune că l-a mai văzut şi pe Iacov, fratele Domnului, care, de fapt, nu era unul dintre apostoli. Acesta nu era apostolul Iacov, fratele lui Ioan. Era un alt Iacov, frate, pe jumătate, cu Isus. Practic, nu era unul dintre apostoli, dar aşa cum vom vedea, era un stâlp în biserica din Ierusalim. Şi apoi Pavel spune că s-a întors în regiunile din Asia Mică, care aparţineau Neamurilor, pentru a propovădui Evanghelia. Nu întâlnise niciunul dintre ceilalţi apostoli, cu excepţia unei scurte întrevederi cu Petru. Cu toate acestea, întreaga Biserică auzise despre slujba lui. Şi spune că Îl slăveau pe Dumnezeu din pricina lui. Acesta este finalul capitolului 1. Aici am rămas data trecută. Citiţi împreună cu mine. Pavel spune, versetul 1.

“1 După patrusprezece ani m-am suit din nou la Ierusalim împreună cu Barnaba; şi am luat cu mine şi pe Tit.2 M-am suit în urma unei descoperiri şi le-am arătat Evanghelia pe care o propovăduiesc eu între Neamuri, îndeosebi celor mai cu vază, ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar.3 Nici chiar Tit, care era cu mine, măcar că era Grec, n-a fost silit să se taie împrejur,4 din pricina fraţilor mincinoşi, furişaţi şi strecuraţi printre noi, ca să pândească slobozenia pe care o avem în Cristos Isus, cu gând să ne aducă la robie;5 noi nu ne-am supus şi nu ne-am potrivit lor nicio clipă măcar, pentru ca adevărul Evangheliei să rămână cu voi.6 Cei ce sunt socotiţi ca fiind ceva – orice ar fi fost ei, nu-mi pasă: Dumnezeu nu caută la faţa oamenilor – aceştia, zic, ei cei cu vază nu mi-au adaus nimic.7 Ba dimpotrivă, când au văzut că mie îmi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei netăiaţi împrejur, după cum lui Petru îi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei tăiaţi împrejur -8 căci Cel ce făcuse din Petru apostolul celor tăiaţi împrejur, făcuse şi din mine apostolul Neamurilor9 şi când au cunoscut harul care-mi fusese dat, Iacov, Chifa şi Ioan, care sunt priviţi ca stâlpi, mi-au dat mie şi lui Barnaba, mâna dreaptă de însoţire, ca să mergem să propovăduim: noi la Neamuri, iar ei la cei tăiaţi împrejur.10 Ne-au spus numai să ne aducem aminte de cei săraci şi chiar aşa am şi căutat să fac.”

Deşi limbajul textului este uşor confuz, cred că, dacă vrei să urmezi cronologia, după spusele lui Pavel, cei trei ani menţionaţi în capitolul 1 versetul 18 au început din momentul convertirii sale. Cei paisprezece ani pe care îi aminteşte aici, în capitolul 2 versetul 1, încep după prima lui vizită la Ierusalim. Deci în total sunt 17 ani. Pavel socoteşte probabil începând cu anul convertirii sale. Era creştin de 17 ani. Făcuse toată această lucrare misionară. Evenimentele pe care le descrie aici în capitolul 2 au loc în timpul vizitei pe care o întreprinde la Ierusalim, la 17 ani după convertirea sa pe drumul Damascului. Reţineţi, aceasta este prima epistolă pe care o scrie. Prin urmare, toată această slujire se află în urma lui. Fusese recunoscut ca şi apostol. El însuşi îşi recunoaşte menirea apostolică. Dar această controversă continua să fiarbă în jurul lui, oriunde s-ar fi dus.

Există o dezbatere cu privire la evenimentele din Galateni 2 – unde anume se potrivesc în cronologia lui Luca din cartea Faptele apostolilor. Luca menţionează două călătorii pe care le-a făcut Pavel la Ierusalim, după cea dintâi când l-a întâlnit pe Petru. Luca menţionează două. Pe una dintre ele doar o menţionează, nu dă detalii despre ea. Găsim aceasta în Fapte 11 versetul 30, unde spune că Pavel a mers la Ierusalim pentru a duce darurile de mâncare celor de acolo. Ar putea fi acea vizită. Ceea ce Pavel descrie aici în Galateni 2 ar putea fi acea primă vizită în care Pavel aduce provizii alimentare pentru foametea din zonă. Dar mai probabil, dacă luăm anul al 17-lea din cronologie, atunci cu siguranţă aceasta este ceea ce Pavel descrie aici în Galateni 2, prin urmare, a treia vizită de la convertire. Aici în Galateni sunt amintite doar două, pentru că doar acestea au avut de-a face cu recomandarea sa apostolică. Prin urmare, la o primă impresie, cred că face referire la a treia vizită la Ierusalim de la convertirea sa. Şi această vizită s-a ridicat la înălţimea controversei cu privire la erezia iudaică. Aşadar, se potriveşte foarte bine cu subiectul din Galateni 2. Acest lucru face din acest pasaj o paralelă exactă cu întrunirea din Ierusalim, relatată în Fapte 15. Şi dacă acest fapt este adevărat (cei mai buni comentatori par să creadă că aceasta este interpretarea corectă), atunci Fapte 15 şi Galateni 2 descriu aceleaşi evenimente; este vorba de aceeaşi călătorie la Ierusalim a lui Pavel. Se pare că ea coincide cu întrunirea de la Ierusalim. Ambele pasaje, atât Fapte 15, cât şi Galateni 2, spun că Barnaba era împreună cu Pavel. Amândouă redau controversa cu privire la circumcizie. În Fapte 15, Luca este cel care prezintă, din punct de vedere istoric, controversa şi concluziile ei, hotărârea finală. Ce găsim în Galateni este relatarea lui Pavel, punctul lui de vedere despre interacţiunea sa cu alţi apostoli, probabil în timpul aceleiaşi vizite.

Acest pasaj va fi foarte greu de interpretat dacă nu înţelegi câte ceva despre subtextul lui. L-am citit de multe ori fără a înţelege cu adevărat ce spune Pavel aici, până când, dintr-o dată, ceva din subtext mi-a atras privirea, ceva ce Pavel nu afirmă în mod clar, dar aparent, ceva se petrecea între Pavel şi ceilalţi apostoli. Voi fi extrem de sincer. Pavel pare uşor exasperat de comportamentul bisericii din Ierusalim, inclusiv de conducere. Şi nemulţumirea lui îi vizează chiar şi pe unii dintre apostoli. Remarcile lui despre cei aflaţi la conducerea bisericii din Ierusalim, despre ei toţi, aşa cum vom vedea, sunt nuanţate cu un aparent ton de mânie. Nu mă gândesc pentru nicio clipă că el nu i-ar fi respectat pe liderii bisericii din Ierusalim sau ar fi arătat vreun fel de dispreţ la adresa autorităţii celorlalţi apostoli. Cu siguranţă, nu punea la îndoială autoritatea lor apostolică. Dar el le răspundea învăţătorilor mincinoşi care veniseră în Galatia pretinzând că vorbesc cu autoritatea apostolilor care erau acolo. Uitaţi-vă la versetul 12 unde vorbeşte de iudei şi îi numeşte “unii care au venit de la Iacov”. Cu alte cuvinte, ei credeau că în spatele cuvintelor lor se afla autoritatea lui Iacov. Acest Iacov era fratele lui Isus, nu apostolul Iacov. Iacov, fratele lui Isus, era unul dintre liderii de frunte ai bisericii din Ierusalim, dacă nu chiar cel dintâi dintre ei, întrucât a fost Iacov, şi nu Petru, cel care a luat cuvântul în numele bisericii, în Fapte 15, dacă citim relatarea lui Luca. Este clar că Iacov era cel mai bine văzut şi cel mai deschis dintre toţi liderii. Şi aceşti bărbaţi au venit şi au pretins că îl reprezintă pe Iacov. Aceşti falşi învăţători spuneau fraţilor din Galatia că liderii bisericii din Ierusalim credeau aşa cum credeau ei înşişi şi învăţau aşa cum o făceau şi ei, anume că circumcizia era necesară pentru mântuirea lor. Susţineau a fi purtători de cuvânt oficiali ai lui Iacov, care era, la rândul lui, purtătorul de cuvânt al bisericii din Ierusalim.

Împotriva acestor lucruri se ridicase Pavel aici. Aceasta încerca el să corecteze: impresia că iudeii şi erezia lor aveau ca suport liderii bisericii din Ierusalim. De aceea, în mod deliberat Pavel nu îi ridică în slăvi pe liderii din Ierusalim. Mai degrabă, subliniază faptul că autoritatea lui nu era cu nimic mai prejos decât autoritatea lor. Nu dădea socoteală înaintea lor. Dădea socoteală doar înaintea Domnului. Era un apostol cu drepturi depline. Avea autoritatea apostolică absolută, proprie, aşa cum aveau şi Petru şi Ioan. Astfel că nu le prea arată aici vreun gen de stimă. Însă Pavel nu era arogant. Citiţi toate scrierile lui şi veţi vedea că era un om extrem de smerit. Dar aici a trebuit să-şi apere autoritatea. Şi una din căile prin care o face, în acest context, este faptul că vorbeşte fără menajamente, onest, despre căderile celorlalţi apostoli. Acest mesaj reiese în mod clar din cele ce spune. Vă voi arăta imediat.

Însă a existat un motiv pentru care Pavel avea tot dreptul să fie supărat pe biserica din Ierusalim, inclusiv pe liderii de acolo. În mod evident, dăduseră greş în a răspunde erorii iudaice. Nu păreau să realizeze cât de periculoasă era erezia. Erau prea toleranţi. Şi în pasajul la care vom privi data viitoare, vom vedea cum descrie Pavel necesitatea ca Petru să fie mustrat în public pentru acest motiv, deoarece nu a luat în serios această greşeală. Îl vedem pe Pavel întemeind biserici peste tot în Asia Mică, în regiuni pe care biserica din Ierusalim nu şi le fixase drept ţintă, la care nu ajungea, şi faţă de care nu se angajase. Ierusalimul nu l-a susţinut financiar pe Pavel. Din contră, suportul financiar a mers în sens invers. Sfinţii dintre Neamurile din Asia au dat bani pentru a ajuta pe cei din Iudea, care treceau prin foamete. Apropo, Fapte 15:5 spune că aceşti iudei fuseseră înainte farisei, dar se întorseseră la Cristos. Acest lucru ne spune câte ceva despre mediul lor de provenienţă, despre atitudinea lor. Practic, erau încă farisei dedicaţi fariseismului şi încercau să adapteze creştinismul la sistemul lor fariseic. Aceşti oameni îl urmăreau pe Pavel oriunde se ducea. Intrau în bisericile lui şi îi contraziceau învăţătura. Semănau îndoială şi nesiguranţă, subminau adevărul Evangheliei şi dezbinau bisericile Neamurilor. Şi aparent, susţineau că reprezintă biserica din Ierusalim, biserica-mamă. Poate chiar erau membrii devotaţi în biserica din Ierusalim. În mod evident, liderii din Ierusalim nu făcuseră nimic pentru a-i disciplina. Pavel era singurul care stătea împotriva acestor bărbaţi. Nu-i de mirare că era atât de pornit împotriva lor.

Să privim la acest pasaj din punctul de vedere al celor trei grupuri implicate aici. În primul rând îl avem pe Pavel şi pe tovarăşii săi, adică Barnaba şi Tit. În versetul 4 vedem grupul al doilea: fraţii mincinoşi. Aceştia erau iudeii, ereticii. Erau legalişti. Ei erau cei care aduceau prejudicii celor dintre Neamuri. Se opuneau slujirii lui Pavel. Apoi avem al treilea grup, format din stâlpii bisericii – liderii bisericii din Ierusalim, îndeosebi bărbaţii pe care Pavel îi numeşte în versetul 9: Iacov, fratele lui Isus şi nu apostolul (care, oricum, era mort la acea vreme – din acest motiv ştim că nu este vorba de apostolul Iacov), Chifa sau Petru şi Ioan (acesta este Ioan, preaiubitul apostol). Iată deci cele trei grupuri. Pavel, iudeii şi stâlpii. Să îi luăm pe rând.

Mai întâi, Pavel şi tovarăşii săi. Versetul 1 ne spune că acest grup de misionari îi cuprindea pe Pavel, Barnaba şi Tit. Dacă mergem în Fapte 15 (dacă acesta este pasajul paralel) s-ar părea că au mai fost şi alţii care au venit cu Pavel, din Asia, deşi nu li se dau numele. Ce i-a făcut pe aceşti oameni să vină tocmai din Asia Mică în Ierusalim? Evident, căutau să răspundă la întrebările doctrinale care fuseseră ridicate de învăţătura iudeilor. Acesta a fost singurul motiv pentru care au mers acolo. Şi dacă, într-adevăr, aceasta a fost aceeaşi vizită cu cea descrisă în Fapte 15, vedem din acest capitol că ei au fost trimişi în această misiune prin încuviinţarea întregii Biserici. Întreaga biserică din Asia se adunase împreună, cu scopul de a soluţiona această problemă doctrinară. Trimiteţi oameni la Ierusalim pentru a clarifica lucrurile. Fapte 15:2 “Deci, făcându-se tulburare şi nu puţină discuţie din partea lui Pavel şi a lui Barnaba împotriva lor (a iudeilor)…” Cu alte cuvinte, toate aceste controverse pe acest subiect au avut loc în public. “au hotărât (fraţii din biserică) ca Pavel şi Barnaba şi alţi câţiva dintre ei să se suie la Ierusalim, la apostoli şi la bătrâni, pentru această întrebare.” Astfel că au plecat, cu scop bine determinat, să clarifice problema. Şi eu cred că Pavel a fost determinat să aleagă între a se lupta cu liderii bisericii din Ierusalim şi a avea o întâlnire de gen “Sfat”, în care ei să clarifice această chestiune. În final, potrivit cu Fapte 15, au avut această întâlnire fără a se duce lupte între ei. Şi Pavel şi-a apărat cauza.

Dar uitaţi-vă şi în Galateni 2 versetul 2. Pavel spune “m-am suit în urma unei descoperiri…” Nu s-a dus numai pentru că biserica îl trimisese, el spune ,m-am suit în urma unei descoperiri’. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că Domnul i-a spus în mod clar să meargă. A auzit glasul Duhului Sfânt într-o manifestare profetică obiectivă, de mare importanţă. Poate că a avut o viziune similară cu cea din Macedonia, relatată în Fapte 16, versetele 9 şi 10. Domnul îi vorbea des lui Pavel în acest fel. Vedem din nou în Fapte 18, versetele 9 şi 10, unde Domnul îi vorbeşte într-un vis, într-o viziune de noapte sau în Fapte 23, versetul 11 – acelaşi lucru – Domnul îi vorbeşte într-un vis, noaptea. Pavel nu dă detalii despre ce vrea să spună aici. Nu este important cum a primit această revelaţie profetică, dacă a fost într-un vis sau altcumva. Ideea este că Pavel, când a venit la Ierusalim, nu a venit pentru că a fost numit de stâlpii bisericii, ca şi cum el se afla sub autoritatea lor; nu a făcut-o nici pe motivul că ei erau foarte îngrijoraţi de această chestiune doctrinală şi l-au chemat astfel să meargă să discute problema. Pavel a mers din două motive. Primul, şi cel mai important, Domnul i-a spus să meargă. Al doilea, pentru că biserica din Asia a spus că trebuie să fie rezolvată această problemă.

Şi astfel, Pavel pleacă şi îl ia cu el pe Barnaba, cel mai apropiat tovarăş al său în slujbă. Şi Fapte 15 îl aminteşte pe Barnaba şi spune că biserica l-a numit şi pe el ca să meargă. Dar, observaţi, că el îl ia şi pe Tit. Fapte 15 nu spune acest lucru. Spune doar că a fost însoţit şi de alţi oameni. Aici spune că Tit a fost unul dintre ei. Tit era unul dintre Neamuri şi nu fusese niciodată circumcis (versetul 3). Însă era un credincios model. Avea un caracter evlavios. Cunoştea Cuvântul. Acesta este acel Tit căruia Pavel i-a adresat una din epistolele sale, pe când păstorea credincioşii din insula Creta. Pavel avea atâta încredere în el încât l-a pus supraveghetor peste toate bisericile din Creta. Astfel că era calificat ca şi bătrân. Era un om căruia nu i se putea reproşa nimic. Vorbea cu iscusinţă. Era matur în credinţă. Şi în mod deliberat, Pavel îl aduce ca pe un caz test. Pentru că, dacă apostolii din Ierusalim îl acceptau pe Tit fără circumcizie, atunci demonstraţia lui Pavel împotriva iudeilor era grăitoare şi cu referire la persoană. Prin urmare, din acest motiv, îl aduce pe Tit. Nu pentru a pune paie pe foc, ci pentru a face lumină. Acesta a fost primul grup: Pavel şi tovarăşii săi.

Al doilea grup implicat în această dispută era cel al fraţilor mincinoşi. Desigur, ne referim la iudei. Pavel îi descrie în versetul 4 astfel: oameni care “s-au strecurat printre noi ca să pândească slobozenia pe care o avem în Cristos Isus, cu gând să ne aducă la robie…” Acest lucru sugerează faptul că intraseră în bisericile Neamurilor din Asia dându-se drept supuşi ai lui Cristos, pretinzând a fi vizitatori din Ierusalim, care se bucură de părtăşia credincioşilor din Asia. Dar de fapt, ei veniseră cu un scop. Poate că, pentru început, au stat în tăcere, observând mersul lucrurilor, luând parte la părtăşia bisericii, ca, mai apoi, să înceapă să critice şi să semene îndoială şi confuzie, sugerând faptul că, dacă credincioşii dintre Neamuri n-aveau să adopte obiceiurile iudeilor – mai exact, până ce toţi bărbaţii nu erau circumcişi – ei nu arătau credincioşie faţă de Scripturi. Dacă bărbaţi asemenea lui Tit nu acceptau să fie circumcişi, atunci nici nu putea fi vorba de mântuire. Acesta era argumentul lor. Astfel că atacau, după cum spune Pavel, libertatea glorioasă a Evangheliei. Reţineţi, în inima lor ei erau încă farisei. Şi dacă s-ar fi dat curs învăţăturii lor, ei ar fi subjugat în cele din urmă pe toţi creştinii cu un întreg set de reguli şi legi pe care Isus Însuşi le-a condamnat în timpul slujirii Sale pe pământ. Pavel spune următoarele în versetul 5: “nu ne-am supus lor nicio clipă măcar, pentru ca adevărul Evangheliei să rămână cu voi.” Este interesantă afirmaţia pe care o face Pavel în acest context. Din limbajul folosit de Pavel în versetul 5 se pare că au existat anumite presiuni ca Tit să fie circumcis. Şi citind printre rânduri, înţelegem că aceste presiuni au luat naştere la întâlnirea privată pe care o menţionează Pavel în versetul 1. Şi eu bănuiesc (încercând să descifrez ce-ar putea însemna toate acestea) că ceea ce pare că s-a întâmplat aici este următorul lucru: la această întâlnire privată cu liderii bisericii din Ierusalim, liderii au sugerat ca, de dragul păcii şi al dragostei, şi pentru a nu izbucni o ceartă şi mai mare, Tit ar putea da curs preferinţelor acelor oameni, care se simt jigniţi de prezenţa în mijlocul lor a celor dintre Neamuri. Deşi, cu siguranţă, liderii bisericii au înţeles că circumcizia nu era necesară pentru mântuire, probabil s-au gândit că, de dragul bunei înţelegeri între fraţi, ar fi de dorit ca Tit să accepte circumcizia. Nu doreau să se confrunte cu o ceartă de mari proporţii pe motiv doctrinar. Se pare că cei mai mulţi dintre ei nu văzuseră ce ameninţare era această doctrină iudaică la adresa Evangheliei, la adresa harului fără plată al Evangheliei. Dar Pavel spune că nu s-a clintit de pe poziţie nici măcar o clipă. Ştia că, dacă se supune acelor cereri, aceasta ar fi însemnat sacrificarea Evangheliei. Pavel a văzut clar acest lucru, chiar dacă a fost singurul care a văzut. Şi se pare că, pentru destul de mult timp, nimeni altcineva n-a mai văzut acest lucru. Cred că aşa se explică frustrarea lui Pavel din acest pasaj. Pentru mult timp, el a fost singurul care a stat pe poziţie şi a spus: ,doctrina pe care aceşti oameni o învaţă este periculoasă. este fatală pentru Evanghelie.’ De aceea, Pavel a mers la Ierusalim cu ideea că fie va cădea de acord cu liderii de acolo, cu uşurinţă, fie se va lupta aprig cu ei. În timpul acestei întâlniri private, s-a căzut de acord asupra faptului că nu era necesar ca Tit să fie circumcis. De fapt, problema doctrinară nu s-a pus cu adevărat niciodată. Toată lupta se ducea în jurul chestiunilor practice. Se vor sau nu dezbateri dure în biserică. Aşa că în cele din urmă au căzut de acord: este adevărat, Tit nu trebuie circumcis. Astfel, iudeii nu au avut câştig de cauză. Aceasta era important. Pavel câştigase deja biruinţa în lupta pentru Evanghelie în această întâlnire privată.

Să privim acum mai îndeaproape la cel de-al treilea grup al acestei piese dramatice. Am vorbit deja despre ei, dar să-i privim mai de aproape. Ei sunt stâlpii bisericii din Ierusalim. În versetul 2 Pavel spune despre ei că erau dintre “cei mai cu vază” – o remarcă destul de confuză. Nu pare a fi tocmai caldă, nu-i aşa? “Cei mai cu vază”. Cred că este semnificativ şi bine de menţionat faptul că biserica nu dă titluri liderilor săi. Aţi observat vreodată acest lucru? Nu sunt niciodată numiţi arhiepiscopi sau cardinali. Şi Petru cu siguranţă nu este numit Papă. Aceşti oameni nu purtau astfel de nume. Erau doar recunoscuţi ca fiind lideri ai bisericii, bătrâni şi apostoli. Şi acestea erau doar slujbele lor: bătrâni, apostoli, diaconi. Acestea nu erau titluri pe care să şi le ataşeze la nume. Nu purtau robe. Nu aveau inele care să fie sărutate. Şi nimeni nu li s-a adresat vreodată cu “părinte”. Pavel spune că, atunci când a venit la Ierusalim, primul lucru de rezolvat a fost această întâlnire privată cu liderii, versetul 2: “…ca nu cumva să alerg, sau să fi alergat în zadar.” Este un verset greu de interpretat. Gândiţi-vă la ceea ce afirmă aici. Vă gândiţi că poate Pavel şi-a exprimat nişte temeri legate de exactitatea mesajului său? Nici vorbă! Amintiţi-vă, el primise mesajul evanghelic de la Cristos. El nu spune: ,A trebuit să mă întâlnesc cu aceşti oameni, ca să văd dacă Evanghelia pe care o predic este adevărată sau nu, ca să nu alerg în zadar.’ Nu asta vrea să spună. El nu zice nici ,Am vrut să mă văd între patru ochi cu ei, ca să-mi spună dacă mesajul evanghelic pe care-l predic este adevărat sau nu.’ El ştia că Evanghelia lui era exactă. Nu avea nevoie de apostoli ca să-i spună acest lucru. Avea acel mesaj prin autoritatea lui Cristos. Şi nu cred că Pavel s-a îndoit vreodată de acest lucru, nici măcar pentru o clipă. Dar iată ceea ce cred eu că vrea să spună. Cred că dorea să aibă o întrevedere privată cu toţi liderii bisericii, pentru că dorea să clarifice aceste chestiuni atât de disputate şi să se asigure că toţi liderii vedeau la fel modul în care trebuia să se răspundă iudeilor. Ştia că din punct de vedere doctrinar toţi vedeau la fel, pentru că toţi primiseră Evanghelia de la Cristos, primiseră acelaşi mesaj. Cu toţii fuseseră mandataţi de Cristos. Nu şi-a pus problema diferenţei în viziunea doctrinară. Voia să se asigure că toţi vedeau în acelaşi fel modul de a răspunde la această erezie. Şi a dorit să facă aceasta în cerc restrâns, pentru a preveni răspândirea unor neînţelegeri, datorită unor remarci publice făcute fără nicio responsabilitate sau unor rumori mincinoase despre fraţi. Astfel că a mers la această întâlnire. În versetul 3 Pavel spune că, în linii mari, rezultatul întâlnirii lor a constat în afirmarea clară din partea lui Petru, Iacov şi Ioan că l-au acceptat pe Tit ca pe un frate adevărat în Cristos, chiar dacă era dintre Neamuri, chiar dacă nu era circumcis. Practic, aceasta a fost îndeajuns pentru ca situaţia să fie clară pentru întreaga biserică. Prin acceptarea lui Tit, fără a i se cere să fie circumcis, apostolii confirmau, de fapt, învăţătura lui Pavel şi respingeau teoria iudeilor. Însă nu au făcut acest lucru în mod explicit. Este un alt lucru să denunţi în mod explicit doctrina iudeilor. Acest lucru a ajuns să fie făcut public mai târziu, după cum relatează Fapte 15 – întrunirea de la Ierusalim. Aici au condamnat în mod public doctrina iudaică.

Dar iată de ce, cred eu, textul indică faptul că Pavel a fost deranjat, într-un fel, de faptul că biserica din Ierusalim nu fusese destul de tranşantă în expunerea acestei false doctrine, care a plecat de la biserica lor împotriva lui. Observaţi limbajul pe care-l foloseşte în descrierea celorlalţi apostoli. Atât tonul cât şi cuvintele folosite arată că era supărat. Observaţi expresiile diferite şi multiple pe care le atribuie liderilor bisericii din Ierusalim. De fiecare dată, limbajul său devine şi mai drastic şi chiar, putem spune, mai sarcastic. Versetul 2 “…celor mai cu vază…” – referindu-se la lideri. Versetul 6 “Cei ce sunt socotiţi ca fiind ceva…” – ar putea la fel de bine să-i numească VIP-uri. Şi tonul de sarcasm devine şi mai clar în versetul 6: “…orice ar fi fost ei, nu-mi pasă: Dumnezeu nu caută la faţa oamenilor…” Pavel vorbeşte aici despre conducătorii de frunte ai bisericii din Ierusalim. Dar Pavel spune: “…aceştia, ei cei cu vază nu mi-au adaus nimic.” Cu alte cuvinte, nu depindea de ei în ceea ce priveşte autoritatea pe care o exercita. Nu trebuia să dea socoteală înaintea lor pentru învăţătura pe care o dădea şi face clar acest lucru. Apoi, în versetul 9 îşi înăspreşte încă o dată glasul – aceia “care sunt priviţi ca stâlpi…(engl.- par a fi stâlpi)” şi imediat le spune pe nume: Iacov, Chifa şi Ioan. Până atunci îi spusese Petru, dar acum se întoarce la vechiul nume, Chifa. Doi apostoli şi un frate al Domnului “priviţi ca stâlpi”?

În mod deliberat Pavel le minimalizează autoritatea despre care ştia că este egală cu a lui. Înţelegeţi ce vreau să spun, el nu vorbeşte aşa pentru a-i insulta pe ceilalţi apostoli. Nu se poartă aşa pentru a-i provoca şi a le submina autoritatea. Nu există niciun pic de duşmănie sau competiţie între Pavel şi ceilalţi apostoli, sunt convins de acest lucru. Lucrurile erau clare între ei şi erau complet uniţi. Acest lucru reiese clar din Fapte 15. Dar Pavel lămureşte lucrurile aici, pentru a răspunde provocării lansate de iudei cu privire la autoritatea sa, care nu era în niciun fel subordonată celorlalţi apostoli, titanilor. Apostolia lui nu era nicidecum mai prejos decât a lor. Şi, de fapt, în acest conflict cu iudeii, ei fuseseră prea înceţi şi prea tăcuţi, într-o chestiune care le cerea exact contrariul. Pavel a făcut bine acţionând prompt, afirmându-şi cu putere autoritatea apostolică şi provocându-i pe ceilalţi, datorită faptului că ei nu şi-au folosit autoritatea. Cred că acesta este mesajul pe care a intenţionat să îl transmită prin cuvintele “par a fi stâlpi”; “par a fi stâlpi” sugerează pur şi simplu că ei trebuiau să renunţe la pretextul dragostei şi cordialităţii faţă de acei învăţători mincinoşi şi să scoată la lumină erezia lor, căci chiar aşa era: erezie. ,Acţionaţi ca nişte apostoli adevăraţi’, le spune el. Şi, de fapt, ceilalţi apostoli au şi acceptat provocarea lansată de Pavel şi au început să se ridice la înălţimea cerută. Versetul 9. Au recunoscut în mod public slujba lui Pavel, prin faptul că i-au dat lui şi lui Barnaba mâna dreaptă de însoţire. L-au însărcinat pe Pavel să ducă Evanghelia la Neamuri. Făcuseră acest lucru şi cu ceva timp în urmă. El nu avea nevoie de acest acord al lor căci, deoarece fusese însărcinat de Domnul s-o facă. Dar au făcut acest lucru ca mărturie în faţa întregii bisericii. Au fost de acord, spune Pavel, “ca să mergem să propovăduim: noi la Neamuri, iar ei la cei tăiaţi împrejur.” Aşadar, misiunea unică a lui Pavel de a merge la Neamuri a fost recunoscută de întreaga Biserică. În Romani 11 versetul 13, când Pavel se numeşte “apostol al Neamurilor”, el face acest lucru având confirmarea şi recunoaşterea întregii Biserici.

Dacă este adevărat că Fapte 15 este un text care prezintă aceeaşi vizită la Ierusalim, vedem că, în cele din urmă, vizita s-a încheiat cu o confirmare şi mai vizibilă a învăţăturii lui Pavel şi cu denunţarea iudeilor, greutatea întreagă căzând pe biserică şi pe sfatul bisericesc din spatele ei. Acest final ar fi trebuit să pună capăt pentru totdeauna acestei erori iudaice, nu-i aşa? Cred că acest lucru arată Pavel aici în Galateni 2, când relatează din nou evenimentele de atunci. El spune ,Am discutat şi am ajuns la o concluzie. Am rezolvat această controversă. De ce mai naşte încă probleme această doctrină în bisericile din Galatia?’ Adevărul este că ea era încă o problemă. Şi vedeţi acest lucru. Citiţi epistolele lui Pavel care urmează acesteia. Şi citiţi epistola către Evrei. Reiese clar din tot Noul Testament că erezia iudaică a continuat să pricinuiască probleme întregii biserici, chiar dacă întrunirea de la Ierusalim o condamnase. Totuşi, această atitudine a fost un prim pas vital către demonstrarea autorităţii Evangheliei adevărate. Şi ea a întărit mâna lui Pavel împotriva ereticilor.

Care este semnificaţia practică a acestui pasaj pentru tine şi pentru mine? Vă voi spune în puţine cuvinte. Nu vreau să vă las cu gândul că ea a fost doar o relatare istorică. În ce fel este ea practică pentru tine şi pentru mine? Ni se transmite acest mesaj atât de important: aşa cum au făcut apostolii, niciodată nu trebuie să lăsăm scutul jos împotriva duşmanilor adevărului. Este un adevăr important mai ales pentru aceste zile în care se ridică post-modernismul, pluralismul, ecumenismul şi toleranţa militantă. Toleranţa a fost canonizată ca fiind ultima virtute care va rămâne în sfera publică. Astfel că este uşor în aceste zile să ajungi istovit de luptă. Nu sunt mulţi oamenii care luptă pentru adevăr. Şi astăzi sunt multe persoane, pretutindeni în lume, care spun pace, pace, acolo unde nu este pace. Creştini, creştini buni, chiar lideri de frunte lasă armele jos şi îmbrăţişează duşmanii Evangheliei. Aţi observat că unii lideri evanghelici, bine cunoscuţi, au avut cuvinte mai frumoase de spus despre ultimul Papă, când a murit, decât au avut unii romano-catolici; prin aceasta au făcut de cunoscut faptul că ei au fost de acord cu învăţătura lui. Este greu să fii vigilent şi deloc popular în lupta contra erorilor, mai ales când lupţi împotriva unei erori care, la suprafaţă, pare benignă. Şi oamenii spun acelaşi lucru astăzi: ,Ce-i aşa de greşit la romano-catolicism? Cred în Dumnezeul trinitar. Multe din crezurile noastre sunt şi ale lor.’ Şi altele de acest gen. Este greu să rămâi vigilent. Şi mai ales atunci când erorile încep să se bucure de sprijinul popularităţii.

Aceasta a fost situaţia aici, în biserica din Ierusalim. Ei nu erau cu adevărat deranjaţi de doctrina iudaică pentru că nu dădea naştere la controverse. Oricum, toţi din biserica de acolo erau evrei. Pentru ei nu se mai punea problema circumciziei. Cu toţii crescuseră cu sărbătorile, ceremoniile şi simbolurile iudaismului; toate aceste lucruri făceau parte din viaţa lor. Prin urmare, nimeni nu venea la Ierusalim, învăţându-i că trebuie să facă anumite lucruri pentru a fi mântuiţi. Nimeni nu le punea la îndoială mântuirea, nici nu le ameninţa libertatea în Cristos, pentru că nu respectau o ceremonie sau alta. Astfel că oamenii din Ierusalim nu vedeau în ce fel erau ameninţaţi direct de învăţătura iudaică şi ajunseseră indiferenţi faţă de ea. Şi această indiferenţă i-a cuprins pe toţi, până la vârf. Pe toţi, inclusiv pe apostolul Petru, după cum vom vedea data viitoare. Şi Pavel a trebuit să stea de vorbă cu ei, pentru a-i impulsiona să lupte pentru adevăr. A trebuit chiar să-i înţepe puţin, pentru a-i face să ia lucrurile în serios. Cred că acest lucru este relatat în pasajul nostru de astăzi. Şi este o atenţionare serioasă pentru fiecare dintre noi. Dacă apostolii au trebuit să fie puşi în gardă pentru a lua în serios apărarea credinţei, atunci noi cu siguranţă trebuie să ne trezim la responsabilitatea pe care o avem în aceste zile şi în acest veac.

Voi repeta ce a spus Pavel. Nu-mi pasă cine sunteţi; nu-mi pasă dacă eşti laic, dacă eşti un nimeni sau o somitate în materie de studiu biblic. Poţi fi cel mai dezgheţat student de la seminar, sau poate că eşti o mămică ce încearcă să-şi crească copilul în temere de Domnul. Acelaşi îndemn îl am pentru fiecare: luaţi Evanghelia în serios. Studiaţi-o. Stăpâniţi-i adevărurile. Fiţi pe fază când e vorba s-o apăraţi. Învăţaţi cum să recunoaşteţi falsurile. Şi mai presus de toate acestea, învăţaţi s-o împărtăşiţi cu familia, cu vecinii, cu colegii de la lucru şi chiar cu străinii de pe stradă. Pentru că Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire. Însă o evanghelie alterată sau diferită este blestemată. Este o diferenţă care merită a fi luată în seamă. Pentru fiecare creştin este vital să dobândească discernământul între puterea lui Dumnezeu, spre mântuire, şi un mesaj aflat sub blestemul lui Dumnezeu.

Să ne rugăm.Doamne, dă-ne o voinţă tare, care să stea de partea adevărului. Dă-ne râvnă pentru a cunoaşte mai bine adevărul şi pentru a-l apăra cu sârguinţă. Mulţumim pentru libertatea şi simplitatea Evangheliei harului. Fie ca niciodată să n-o luăm ca pe-un lucru de apucat şi să nu lăsăm garda jos când e vorba de idei care ameninţă să submineze Evanghelia. În schimb, ajută-ne să o vestim cu credincioşie, să o apărăm cu sârguinţă, şi, mai presus de toate, să ne trăim vieţile cu băgare de seamă şi într-un chip vrednic de ea, ca mărturie a adevărului ei. Ne rugăm în Numele lui Isus. Amin.

Cum a ajuns Pavel la cunoaşterea Evangheliei

(Galateni 1:11-14)

Phil Johnson


În această dimineaţă, vom privi la 14 versete, începând cu Galateni 1:11, până la sfârşitul capitolului. Aceasta este mărturia lui Pavel. Este mărturia lui personală. El nu ne relatează convertirea sa pentru că îi place să vorbească despre sine. Dacă este cunoscut un lucru despre Pavel, este acela că lui nu i-a plăcut să vorbească despre propria persoană. Prin urmare, aceasta este o străfulgerare rară şi personală a vieţii şi istoriei apostolului Pavel, străfulgerare ieşită chiar de sub pana lui de scriitor. Apostolul Pavel relatează aceste lucruri în două locuri din epistolele sale. A făcut-o numai când a trebuit să apere autoritatea mesajului său. A apărat mesajul, nu s-a apărat pe sine. Relatarea lui apare în acest pasaj; apare şi în 2 Corinteni 12; cunoaşteţi acest capitol minunat în care, pe de o parte descrie cum Dumnezeu i-a dat acea viziune cerească minunată, atât de grandioasă încât n-a putut nici să vorbească despre ea, iar pe de altă parte menţionează că Dumnezeu i-a pus un ţepuş în coastă. Vorbeşte despre aceasta în 2 Corinteni 12. Despre el însuşi mai vorbeşte şi în Filipeni 3, un pasaj întrucâtva apropiat de acesta. În Filipeni 3, reţineţi, el subliniază toate avantajele spirituale de care se bucurase datorită creşterii primite ca evreu, educaţiei primite ca fariseu, cercetării îndelungate a Legii; spune că era Evreu din Evrei, din seminţia lui Beniamin (o seminţie bine cotată), din neamul lui Israel. Dar în Filipeni 3 spune că a preferat să renunţe la toate acestea pentru a-L cunoaşte pe Cristos şi pentru a fi găsit în El, îmbrăcat în neprihănirea desăvârşită a lui Cristos, decât să rămână cu neprihănirea proprie şi cu avantajele individuale. Filipeni este unul dintre acele texte clasice, doveditoare, care explică doctrina justificării (îndreptăţirii) prin credinţă. Mai mult decât un text doveditor, este o reliefare a semnificaţiei îndreptăţirii prin credinţă. În fiecare din aceste texte, ori de câte ori apostolul Pavel vorbeşte în stil autobiografic, el apără adevărul care era atacat. Nu se apără pe sine, ci apără autoritatea din spatele mesajului său. Acest lucru l-a făcut să tot repete cum a primit apostolia, cum a venit la Cristos, ş.a.m.d. Nu era mândrie în ceea ce făcea. Pavel a urât mândria. În schimb, a iubit adevărul şi a trebuit să-şi apere apostolia pentru a demonstra autoritatea adevărului pe care-l vestea.

Şi exact acest lucru face Pavel aici. Acesta este fundalul pe care se desfăşoară lucrurile. Autoritatea lui a fost pusă la încercare în bisericile Galatiei. Acest grup de biserici era răspândit pe o zonă întinsă; Pavel le întemeiase şi slujise în ele. Oamenii îl cunoşteau. Dar în absenţa lui Pavel se ridicaseră învăţători falşi. Ei răspândeau un mesaj care contrazicea învăţătura lui Pavel. Pavel învăţa că mântuirea este doar prin harul care este în Cristos, că se capătă doar prin credinţă. Însă aceşti oameni susţineau că pentru a fi mântuit trebuia să adopţi toate practicile ceremoniale din Vechiul Testament. Cu alte cuvinte, trebuia să devii evreu. Aceasta însemna, înainte de toate, că bărbaţii care făceau parte dintre Neamuri trebuiau să fie circumcişi; altfel, nu puteau fi mântuiţi cu adevărat. Iată care era învăţătura acestor oameni. Şi potrivit cu Galateni 2, versetul 12, observaţi: aceşti învăţători falşi pretindeau a fi trimişi de Iacov. Cu alte cuvinte, aveau o legătură strânsă cu biserica din Ierusalim, pentru că Iacov era lider acolo. Şi pretindeau a vorbi cu autoritatea şi avizul lui Iacov, care era unul dintre liderii de seamă ai bisericii din Ierusalim. Fapte 15 vorbeşte despre aceşti oameni; noi îi numim iudei. În Fapte 15:5 ni se spune că aceşti oameni care au dat naştere şi au răspândit această doctrină a circumciziei se trăgeau din farisei; s-au convertit ulterior la Cristos, dar ei păstrau la bază fariseismul. În Fapte 15:1 ni se spune că erau din Iudea; Iudea este regiunea din jurul Ierusalimului. Este foarte probabil că, datorită originii lor fariseice (adică erau experţi în Vechiul Testament), au ajuns să influenţeze biserica din Ierusalim. Probabil că aveau o anumită legătură cu acea biserică. Practic, în Ierusalim toţi credincioşii erau evrei, aşadar această chestiune a legii ceremoniale a circumciziei nu stârnea atâtea controverse în acel loc. Dar aceşti oameni nu doreau să primească în părtăşia lor bărbaţi dintre Neamuri, care nu erau tăiaţi împrejur, chiar dacă aceştia proveneau din regiuni precum Antioh, sau altele deţinute de Neamuri, în care Pavel slujise. Gândiţi-vă la mediul de provenienţă al acestor iudei. Întreaga lor viaţă fuseseră educaţi şi formaţi să privească Neamurile ca fiind necurate prin definiţie. Conceptul lor despre Biserică nu putea îngloba altceva decât continuarea iudaismului vechi-testamental. Mai exact, nu înţelegeau semnificaţia ispăşirii făcute de Cristos sau doctrina justificării prin credinţă. În schimb, doctrina lor, aşa otrăvită cum era, consta într-un sistem extrem de riguros, la care luau parte doar oameni crescuţi întreaga lor viaţă în cultura evreiască. Imaginaţi-vă cum ar fi fost dacă aţi fi crescut în mentalitatea că Neamurile sunt necurate; aţi fi fost înclinaţi să acceptaţi învăţătura iudaică.

La început, apostolul Petru a părut a nu sesiza gravitatea acestei erori iudaice. Dar Pavel a văzut eroarea. Dacă citiţi cartea Faptele apostolilor şi toate epistolele scrise de Pavel, veţi vedea că Pavel a petrecut mult timp (aceasta a fost una dintre ţintele slujirii sale) combătând această eroare a iudeilor; a luptat împotriva acestor eretici. A petrecut vreme îndelungată făcând acest lucru. N-a tolerat sub nicio formă învăţătura lor, pentru că a înţeles ceea ce alţii au părut a nu observa şi anume: dacă este necesară circumcizia sau orice alt ceremonial drept premisă pentru justificare, atunci, de fapt, negi eficacitatea totală a ispăşirii lui Cristos. În esenţă, negi faptul că ispăşirea lui Cristos este o lucrare terminată, suficientă pentru îndreptăţirea oamenilor. Dacă dreptatea lui Cristos este suficientă pentru îndreptăţirea mea; dacă (crezând ceea ce învaţă Biblia) viaţa lui Isus a împlinit legea pentru mine şi moartea Lui a adus iertare pentru toate păcatele mele; dacă acesta este adevărul, atunci nu mai este nevoie de vreun ceremonial sau de vreo jertfă din partea mea pentru a fi îndreptăţit. Nu există niciun ceremonial, nicio jertfă în toată legea lui Moise pe care tu şi cu mine, ca şi credincioşi, trebuie să le împlinim în vederea mântuirii noastre. Pentru că, prin credinţă suntem deja justificaţi, în întregime în Cristos; am căpătat o poziţie integră şi desăvârşită înaintea lui Dumnezeu, fără a efectua vreun ritual sau vreun ceremonial cerut de legea lui Moise. La acest lucru se referă Pavel când spune: “Nu mai sunteţi sub lege”. El nu spune că principiile morale ale legii nu mai au putere. Nu aceasta vrea să zică. Pur şi simplu, spune că nu există nicio practică în lege, nu există nicio cerinţă legală care să constituie pentru tine o premisă pe care s-o împlineşti şi făcând aşa, să fii justificat. Şi asta deoarece Cristos a făcut totul pentru tine. Lucrarea Lui este terminată.

De fapt, în acest fel şi-a rezumat Pavel mesajul evanghelic; vedem aceasta la sfârşitul predicii sale din Antioh, relatată în Fapte 13. Antioh era un oraş predominant al Neamurilor. Astfel că mesajul său a fost rostit în faţa unei audienţe predominant non-iudaice. Iată cum sumarizează mesajul Evangheliei Fapte 13, versetele 38 şi 39: “Să ştiţi dar, fraţilor, că prin El vi se vesteşte iertarea păcatelor; şi oricine crede este îndreptăţit prin El de toate lucrurile de care n-aţi putut fi îndreptăţiţi prin legea lui Moise” (GBV, 1991). Cu alte cuvinte, Pavel spune că Isus Cristos a împlinit pentru noi tot ceea ce legea n-a putut împlini. Aşadar, este mai degrabă ironic, când vă gândiţi că aceşti iudei făceau dintr-o cerinţă a legii o premisă pentru justificare. Legea nu a putut niciodată să contribuie cu nimic la îndreptăţirea cuiva. Nici în Vechiul Testament, oamenii nu erau îndreptăţiţi printr-un un ritual cerut de lege. Legea nu a justificat niciodată; doar a condamnat. Şi aceasta chiar în Vechiul Testament. Pavel spune: de ce să adaugi la Evanghelie un ceremonial cerut de lege, din Vechiul Testament, şi să spui că nu poţi fi justificat fără acest ceremonial. Din punctul de vedere al lui Pavel ( şi avea dreptate!), acesta a constituit un moment crucial al adevărului. Mesajul Evagheliei a atârnat de acest moment. Pavel a învăţat că cei care cred în Cristos sunt justificaţi, fără faptele legii. Pe scurt, acesta a fost mesajul lui. Dacă crezi în Cristos, eşti pe deplin îndreptăţit, fără vreo faptă a legii. De fapt, aceasta spune în Galateni 2:16 “…omul nu este socotit neprihănit prin faptele legii, ci numai prin credinţa în Isus Cristos…”

Iudeii spuneau că acest lucru nu este adevărat, ci trebuia să fii tăiat împrejur pentru a putea fi mântuit. Unul dintre Neamuri trebuia mai întâi să devină evreu, altfel nu putea fi mântuit. În esenţă, acesta era mesajul lor. Ei propovăduiau doctrina justificării prin fapte. Şi erau foarte porniţi în contrazicerea Evangheliei pe care o vestise Pavel şi a Evangheliei în care, de altfel, şi ei crezuseră. Aceasta era o eroare subtilă. Să nu vă imaginaţi că iudeii vesteau ceva ce era bătător la ochi de greşit şi complet diferit de ceea ce vestea apostolul Pavel. Era o eroare subtilă. Nu combăteau nimic din ce spunea Pavel. Spuneau doar: “Da, numai că nu este de-ajuns. Aceasta nu este de-ajuns pentru a fi îndreptăţit. Tot ce spune Pavel este adevărat, numai că trebuie să împlineşti şi aceste ritualuri.” Astfel că adăugau ceva şi, drept urmare, îi anulau semnificaţia.

Pentru a neutraliza influenţa apostolului Pavel, aceşti iudei susţineau şi faptul că el nu era un apostol adevărat. Asta era una din acuzaţiile lor. Spuneau că Pavel nu era ca şi Petru, Iacov sau Ioan. El nu fusese cu Isus în timpul slujirii Sale pe pământ. Pavel, spuneau ei, a venit mai târziu la credinţă. Priviţi la istoria lui. Trecuse destulă vreme de la înălţarea lui Isus Cristos la cer, Biserica începuse deja să se răspândească şi el nu era nici măcar convertit. Şi de fapt, relaţia de început a lui Pavel cu Biserica a fost aceea de persecutor al ei – cei mai mulţi creştini se temeau de el şi îl blamau. Cu ce drept, spuneau ei, susţine Pavel că învăţătura lui are vreo autoritate? Noi venim de la Iacov. Suntem din biserica de la Ierusalim. La o parte cu Pavel!

Din nou, Pavel nu a dorit să se apere de dragul eu-lui său. Nu a avut niciun fel de motiv care să-i slujească în apărarea statutului său şi al locului său în Biserică. Dar a trebuit să-şi apere autoritatea, apostolia, pentru că aceasta era singura cale de a apăra adevărata Evanghelie. Era singura cale de a opri influenţa evangheliei false pe care aceşti iudei o aduseseră din Galatia. A trebuit să-şi apere apostolia. Evanghelia însăşi era în joc şi acest lucru l-a făcut să se apere şi să-şi justifice apostolia, aici, în această epistolă. Vom începe cu versetul 11. Aici, Pavel începe prin a relata cum a fost mântuit, cum a fost chemat şi împuternicit ca apostol. Aceasta face de la versetul 11 până la sfârşitul capitolului. Găsesc interesant modul în care îşi apără autoritatea de apostol. Observaţi că recunoaşte fiecare aspect din trecutul lui, pe care acuzatorii au încercat să-l folosească întru descalificarea lui. De exemplu, ei au spus că Pavel a fost un vrăjmaş şi un prigonitor al Bisericii. Pavel spune: “în adevăr”, versetul 13: “Aţi auzit, în adevăr, care era purtarea mea de altădată, în religiunea Iudeilor. Cum, adică, prigoneam peste măsură de mult Biserica lui Dumnezeu…” Nu doar atât, dar spune: “făceam prăpăd în ea” Şi mai departe, învăţătorii falşi au spus că Pavel nu făcea parte din cei 12, nu era membru din acea frăţie care trăise şi călătorise cu Cristos de-a lungul celor trei ani de slujire publică a Lui. “În adevăr”, spune Pavel. Şi nu doar atât, dar spune: “Când am fost convertit nu am mers la cei 12 pentru ca să mă instruiască. Nu ei m-au împuternicit. Nu ei mi-au dat Evanghelia” – versetele 15-17. “Dar când Dumnezeu…a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul său, ca să-L vestesc între Neamuri, îndată, n-am întrebat pe nic un om, nici nu m-am suit la Ierusalim la cei care au fost apostoli înainte de mine, ci m-am suit în Arabia (cu alte cuvinte, m-am dus singur în pustie). Apoi m-am întors din nou la Damasc.” A trecut înainte pe lângă apostoli.

Pavel aminteşte toate aceste lucruri pentru a dovedi că Isus Cristos este Cel care l-a adus la mântuire, l-a chemat să propovăduiască, l-a împuternicit ca apostol şi l-a trimis la Neamuri. Şi Pavel spune că acele circumstanţe uimitoare, ce au format contextul întoarcerii sale, nu doar că n-au dovedit falsitatea apostoliei sale, dar au constituit de fapt dovada autorităţii sale ca apostol. În capitolul 2 versetul 9, Pavel aminteşte faptul că şi cei 12 apostoli recunoşteau autoritatea sa. Aşa cum spune el însuşi în 2 Corinteni 11:5, nu a fost cu nimic mai prejos decât aceşti apostoli nespus de aleşi. S-a aflat în linia întâi a apostoliei. 2 Corinteni 12:11 “măcar că nu sunt nimic, totuşi cu nimic n-am fost mai pe jos de aceşti apostoli minunaţi.” A spus: ‚Puteţi să mă vedeţi cât de jos vreţi. Accept această poziţie. Sunt nimic. Dar nu-mi subapreciaţi apostolia pentru că în acest fel îmi subminaţi autoritatea mesajului. Şi în niciun caz nu sunt mai prejos decât cel mai mare dintre apostoli.’ Toate semnele unui apostol adevărat au fost prezente în slujirea sa. Când Pavel vorbea, se vedea aceeaşi autoritate ca la oricare dintre cei doisprezece. Acesta era un punct vital care trebuia clarificat, pentru că, dacă credincioşii galateni aveau să nu-l înţeleagă şi aveau să nu accepte scrisorile de recomandare apostolică ale lui Pavel, ei ar fi fost susceptibili la eroarea iudeilor. Aceasta era o eroare care ar fi subminat mesajul Evangheliei. Asemenea oricărei alte erezii care a fost clocită vreodată de culte sau religii false, eroarea iudaică dădea la o parte ceea ce Cristos făcuse pentru păcătoşi, şi în schimb, făcea ca mântuirea să atârne de ceea ce păcătoşii trebuiau ei înşişi să facă pentru a se salva – întorcea Evanghelia cu susul în jos. De aceea a fost atât de periculoasă.

Observaţi cum răspunde Pavel ereticilor. El admite unicitatea propriei sale situaţii. El nu era unul dintre cei doisprezece. Nici nu era apropiat faţă de vreunul dintre cei doisprezece. Întoarcerea lui, educaţia lui, slujirea lui evanghelică, chemarea lui, împuternicirea lui ca apostol – toate aceste lucruri nu aveau aproape nicio legătură cu ceilalţi apostoli. Asta pentru că Însuşi Cristos fusese Cel care îl adusese pe Saul din Tars la mântuire, Cel care îl chemase în slujba Evangheliei, care îl pregătise, care îl împuternicise ca apostol şi care îl trimisese la Neamuri. Toate acele lucruri pe care falşii învăţători le pretindeau a fi motiv de descalificare, Pavel le numeşte dovadă de autentificare. Nu s-a lăsat absolut deloc intimidat de provocarea lor care a vizat recomandarea lui. Într-un mod simplu şi onest, el le pune înaintea ochilor povestea întoarcerii sale la Cristos şi le demonstrează de ce aceasta este dovada autorităţii sale apostolice. Acesta este punctul principal pe care-l urmăreşte. Aceasta este ţinta argumentării pe care o aduce, în pasajul pe care-l studiem.

Mai vreau să observaţi un lucru. Pe parcurs, el mai face câteva remarci cu privire la diferenţele dintre adevăratul creştinism şi religia falsă. Acea partidă a fariseismului din care făcuse parte şi Saul din Tars era o religie falsă. El a văzut acest lucru şi a ieşit din ea. De fapt, l-ar fi costat pentru veşnicie sufletul său dacă ar fi rămas în ea. De aceea, a urât atât de mult religia falsă. Aproape că îşi pierduse sufletul. Şi era atât de conştient de acest lucru. În acelaşi fel, iudaismul era o religie falsă. Era cam acelaşi tip de religie falsă pe care Pavel o practicase ca fariseu. Acesta nu era doar un mod diferit de a vedea creştinismul, nu era o viziune alternativă asupra învăţăturilor lui Cristos. Pavel spune că învăţătura iudeilor a stricat mesajul Evangheliei în aşa măsură încât aceasta a fost calificată drept o religie blestemată. În versetele 9 şi 10 el rosteşte un fel de blestem asupra oricui va da o astfel de învăţătură. Iată cât de gravă era situaţia, în ciuda faptului că aceşti bărbaţi, aceşti foşti farisei, pretindeau a fi urmaşi ai lui Cristos şi aparent, păreau a fi autentic afiliaţi apostolului Iacov şi bisericii din Ierusalim. Dar în ciuda acestor lucruri, Pavel nu îi priveşte ca pe fraţi ai săi în Cristos. Îi blestemă, pe ei şi pe toţi cei care ar fi stricat Evanghelia aşa cum au făcut-o ei. Acest lucru aduce această eroare în lumina reală.

Să ne întoarcem acum la mărturia lui Pavel. Îmi place cum îşi expune mărturia. Cred că acest lucru este plin de semnificaţie. El luptă împotriva religiei false. Şi chiar mărturia sa scoate în evidenţă câteva diferenţe majore dintre religia falsă şi cea adevărată. Eu văd trei contraste bine definite între religia lui Saul din Tars şi Evanghelia apostolului Pavel. Aceste trei contraste pun în lumină trei diferenţe majore dintre iudaism şi creştinismul adevărat. Iată care sunt acestea. Observaţi contraste între revelaţia divină pe de o parte – aceasta este religia adevărată, şi tradiţia omenească pe de altă parte – aceasta este în întregime religie falsă. Tradiţie omenească versus revelaţie divină. Vedeţi contrastul dintre chemarea divină şi ambiţia omenească. Aceasta este diferenţa dintre Saul din Tars, care a fost condus de ambiţie omenească, şi apostolul Pavel, care a fost chemat cu o chemare cerească. Apoi, în cele din urmă, vedeţi un contrast între suveranitatea divină şi voinţa umană. Aceasta este o diferenţă semnificativă între creştinismul adevărat şi tot ce este religie falsă; accentul cade pe suveranitatea lui Dumnezeu şi pe voinţa liberă a omului. Pe această linie vom merge în cele ce urmează. Voi repeta fiecare punct pe măsură ce-l dezvoltăm.

Mai întâi, daţi-mi voie să citesc pasajul şi apoi voi explica cele trei contraste. Urmăriţi-le pe măsură ce parcurgem pasajul. Începem cu versetul 11.

“Fraţilor, vă mărturisesc că Evanghelia propovăduită de mine nu este de obârşie omenească; pentru că n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Isus Cristos. Aţi auzit, în adevăr, care era purtarea mea de altădată, în religiunea Iudeilor. Cum, adică, prigoneam peste măsură de mult Biserica lui Dumnezeu şi făceam prăpăd în ea; şi cum eram mai înaintat în religiunea Iudeilor decât mulţi din neamul meu, de o vârstă cu mine. Eram însufleţit de o râvnă nespus de mare pentru datinile strămoşeşti. Dar când Dumnezeu – care m-a pus deoparte din pântecele maicii mele şi m-a chemat prin harul său – a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul Său, ca să-L vestesc între Neamuri, îndată, n-am întrebat pe niciun om, nici nu m-am suit la Ierusalim la cei ce au fost apostoli înainte de mine, ci m-am dus în Arabia. Apoi m-am întors din nou la Damasc. După trei ani m-am suit la Ierusalim să fac cunoştinţă cu Chifa şi am rămas la el cincisprezece zile. Dar n-am văzut pe niciunul altul dintre apostoli, decât pe Iacov, fratele Domnului. În cele ce vă scriu, iată, înaintea lui Dumnezeu, nu mint. După aceea m-am dus în ţinuturile Siriei şi Ciliciei. Şi eram încă necunoscut la faţă Bisericilor lui Cristos, care sunt în Iudea. Ele auzeau doar spunându-se: “cel ce ne prigonea odinioară, acum propovăduieşte credinţa, pe care căuta s-o nimicească odinioară.” Şi slăveau pe Dumnezeu din pricina mea.”

Priviţi la aceste contraste izbitoare dintre Saul din Tars şi apostolul Pavel. Primul contrast pe care-l vedem este revelaţia divină în opoziţie cu tradiţia omenească. Saul din Tars, fariseul, era interesat mai mult de tradiţia omenească decât de revelaţia divină. Versetul 14. El spune că a înaintat până în vârful ierarhiei religiei iudaice pentru că, spune el, am fost “însufleţit de o râvnă nespus de mare pentru datinile strămoşeşti.” Ca toţi fariseii buni, tradiţia consta în ceea ce Pavel, pe atunci Saul din Tars, iubea cel mai mult în religia sa. Pentru acest lucru a fost plin de râvnă. Nu e vorba că fariseii nu credeau în revelaţia divină. Bineînţeles că şi ei credeau. Aveau legea lui Moise şi restul Vechiului Testament. Şi cel puţin la nivel intelectual, ei au înţeles că Scriptura era revelată de Dumnezeu. Religia lor nu era lipsită de principiul revelaţiei divine. Dar ei făcuseră următorul lucru: adoptaseră un teanc gros de tradiţii, tradiţii care le influenţaseră interpretarea şi aplicarea a tot ce era scris în Vechiul Testament. Şi astfel tradiţia a devenit o lentilă care colora şi distorsiona Scriptura ori de câte ori o deschideau. Ca urmare, tradiţia a căpătat mai multă autoritate decât Scriptura însăşi. Tradiţiile lor au inclus o mulţime de ceremoniale făcute de mână omenească. Vă amintiţi ritualul de spălare a mâinilor. L-au mustrat pe Cristos pentru că nu Şi-a spălat mâinile aşa cum dictau tradiţiile lor. Nu era o poruncă biblică, era doar o tradiţie. Purtau pe îmbrăcăminte talismane şi ciucuri mari, semnificând status-ul lor spiritual. Toate acestea erau luate din tradiţii, nu erau scrise în Scriptură. Îşi rosteau rugăciunile şi desfăşurau celelalte ceremonii religioase în locuri publice, pentru a fi văzuţi de oameni şi Isus i-a condamnat pentru toate tradiţiile lor, în Matei 23, versetul 5.

De asemenea, dădeau interpretări tradiţionale poruncilor Vechiului Testament, care pur şi simplu erau greşite; practic, anulau Cuvântul lui Dumnezeu. Existau câteva pasaje cheie în legea lui Moise, de exemplu, cele care dădeau instrucţiuni cu privire la pedepsele civile şi judiciare. Aceste restricţii aveau rolul de a limita ceea ce curtea de justiţie putea hotărî pentru criminali. Acesta era scopul acestor legi. De exemplu, potrivit legii lui Moise, nu puteai spânzura un om pentru că a furat un cal. Potrivit legii lui Moise, dacă ucideai un animal, trebuia doar să plăteşti valoarea justă a animalului, nu puteai fi omorât pentru asta. Pedeapsa cu moartea era destinată doar celui care ucidea o altă fiinţă umană. Legea lui Moise definea această limită prin cuvintele familiare din Exod 21, versetele 24 şi 25 “ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană, vânătaie pentru vânătaie.” Acest principiu a fost lăsat pentru a limita pedepsele, astfel că, indiferent de ce ai făcut, să nu fi pedepsit peste măsură. Pedeapsa nu putea să fie mai severă decât crima. Aceasta deci, s-a dorit a fi o linie de ghidare pentru pedepsele date de magistraţii civili. Dar tradiţia fariseilor schimbase acest ghid într-o poruncă şi într-o reţetă pentru recompensa personală, astfel că, în cele din urmă, a fost interpretat în acest fel. Au spus că dacă cineva îţi face rău în vreun fel, atunci ai dreptul personal să te răzbuni şi să produci acelei persoane aceeaşi pagubă. Dacă cineva te răneşte, atunci poţi să-l răneşti şi tu. Astfel că această interpretare a devenit o cultură a răzbunării, şi se poate vedea cum ea a progresat tot mai mult şi a ajuns o chestiune de ură şi răzbunare pentru generaţii întregi.

Şi Isus a corectat această interpretare greşită a Legii, această tradiţie a fariseilor, în Matei 5:38,39. Ştiţi că a spus: “Aţi auzit că s-a zis: “Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte.” Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Acest pasaj face parte din Predica de pe Munte. Mulţi oameni au interpretat aceste cuvinte în sensul că Isus ar anula acest principiu din Legea vechi-testamentală. Dar nu aceasta a făcut Isus. El a reaşezat pur şi simplu aceste vorbe în contextul corect. N-a schimbat nicio învăţătură din Legea lui Moise, ci a pus principiul “ochi pentru ochi” înapoi în domeniul judiciar, unde îşi găsea rostul, scoţându-l de pe terenul răzbunării personale, acolo unde tradiţia fariseilor îl aplicase în mod greşit. Isus a mustrat această tradiţie a lor. El nu a schimbat adevărul revelat al Vechiului Testament. Este important să înţelegem acest lucru.

În acelaşi fel, vă amintiţi că fariseii mai aveau o tradiţie care spunea că puteai evita datoria de a avea grijă de părinţi la bătrâneţe, dacă banii pe care i-ai fi folosit pentru întreţinerea lor îi declarai darul lui Dumnezeu. În Marcu 7, versetul 10, Isus spune aceste lucruri fariseilor. “Căci Moise a zis: “Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta;” şi: “Cine va grăi de rău pe tatăl sau pe mama sa, să fie pedepsit cu moartea.” Voi, dimpotrivă, ziceţi: “Dacă un om va zice tatălui său sau mamei sale: “Ori cu ce te-aş putea ajuta, este “Corban”, adică dat lui Dumnezeu, face bine; şi nu-l mai lăsaţi să facă nimic pentru tatăl său şi mama sa. Şi aşa, aţi desfiinţat Cuvântul lui Dumnezeu, prin datina voastră…” Şi Isus a spus: “Şi faceţi multe alte lucruri de felul acesta!” Iată ce se întâmplase cu toate celelalte tradiţii ale lor. Datinile lor începuseră să anuleze poruncile clare ale lui Dumnezeu. De fapt, au lăsat ca tradiţia să anuleze orice lege care nu le-a convenit, care a fost prea strictă, care le-a adus neplăceri personale, care a părut incorectă faţă de dibăcia lor. Au născocit o datină care a schimbat înţelesul legii. Şi datina a ajuns mai importantă decât revelaţia. De fapt, tradiţiile lor au înlocuit autoritatea cuvântului lui Dumnezeu.

Iată din ce stofă era făcută religia fariseilor. Este o trăsătură pe care toate religiile false o au într-o măsură mai mare sau mai mică. Tradiţia omenească, şi, dacă vă gândiţi, ea înseamnă opinia umană, devine mai importantă decât cuvântul revelat al lui Dumnezeu. Apropo, şi astăzi se întâmplă aşa ceva. Sunt multe segmente în lumea evanghelică care pur şi simplu nu îmbrăţişează faptul că Noul Testament limitează conducerea în biserică doar la bărbaţi. Astfel că au născocit tradiţii care în esenţă răstoarnă aceste restricţii şi dau cale liberă femeilor să fie alese ca pastori şi învăţători. Pentru că, după cum cred ei, restricţia nu este corectă din punct de vedere politic. Prin urmare, permit ca tradiţia lor să răstoarne cuvântul lui Dumnezeu. Acest lucru se întâmplă cu multe doctrine ale Scripturii, la multe niveluri.

Observaţi în descrierea pe care o face Pavel cu privire la convertirea sa, cât accent pune pe autoritatea revelaţiei divine. Versetele 15 şi 16. “Dumnezeu a găsit cu cale să descopere pe Fiul Său în mine.” Din acel moment, această revelaţie divină (dată nu de învăţătura omenească sau de tradiţia omenească) a devenit ţinta şi forţa propulsatoare din viaţa lui Pavel. El a dat la o parte tradiţia. A pus deoparte preaiubita lui tradiţie fariseică pentru a face loc adevărului revelat şi plin de autoritate al lui Dumnezeu. Acesta a fost punctul principal din convertirea lui Pavel. Pavel permisese tradiţiilor fariseice să preia conducerea şi să-i distrugă consacrarea faţă de adevărul religiei revelate a lui Dumnezeu, asta până când Dumnezeu l-a oprit brusc pe drumul Damascului şi i-a dat această revelaţie directă a lui Cristos. El nu cunoscuse până atunci valoarea autorităţii divine, comparativ cu tradiţia. Dar această convertire a lui a schimbat totul. Versetul 11. “Fraţilor, vă mărturisesc că Evanghelia propovăduită de mine nu este de obârşie omenească”. Nu este o datină omenească. “pentru că n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Isus Cristos.” Cu alte cuvinte, Cristos personal i-a descoperit Evanghelia lui Pavel. Aceasta vrea el să spună.

Înţelegem că Pavel susţine unicitatea experienţei sale. Evanghelia i-a fost revelată în mod personal, într-un mod unic şi neobişnuit. Niciunul dintre noi nu putem afirma în mod legitim că Evanghelia ne-a fost descoperită printr-o revelaţie imediată şi personală de către Cristos. Am învăţat Evanghelia din Scriptură. Desigur, Scriptura constituie singura formă vrednică de crezare a revelaţiei divine la care voi şi cu mine avem acces. Dumnezeu nu-ţi vorbeşte în capul tău. Dacă auzi o voce care crezi că este a Lui, te înşeli fără doar şi poate. Singura revelaţie directă la care tu şi cu mine avem acces este Cuvântul lui Dumnezeu, Scriptura. Dar desigur că fiecare credincios adevărat primeşte Evanghelia, într-un sens, prin descoperire, fiind născut din nou prin Cuvântul lui Dumnezeu – o descoperire directă care rămâne pentru totdeauna. Suntem binecuvântaţi, dacă suntem credincioşi adevăraţi, aşa cum a fost şi Simon Petru, pentru că nu carnea şi sângele ne-a descoperit aceasta, ci Duhul lui Dumnezeu este Cel care ne-a deschis ochii ca să vedem adevărul revelaţiei divine în Scriptură. Aceasta este singura cale de a deveni creştin.

Mesajul lui Pavel transmite, de fapt, mai mult de-atât. În experienţa sa personală el ne spune că Evanghelia i-a fost descoperită într-un mod direct şi miraculos totodată, versetul 12, prin însăşi descoperirea lui Isus Cristos. Aceasta a constituit sursa autorităţii sale. Revelaţie, nu tradiţie. Şi în cazul lui Pavel, ea a fost directă şi personală – revelaţia Domnului înviat. Nu i-a fost dată de vreun om prin învăţătură sau predicare. Nu i-a fost dată nici măcar prin Scriptură, mediată de Duhul Sfânt. I-a fost dată direct şi imediat. Aceasta este cea mai înalţă cerinţă a autorităţii. Nu este o cerinţă pe care oricine să şi-o revendice cu uşurinţă sau prin şiretenie. Mulţi fac aşa. Oamenii încearcă tot timpul să-mi spună că Dumnezeu le-a spus un lucru sau altul, sau le-a arătat un anumit lucru. Şi întotdeauna sunt sceptic faţă de astfel de vorbe şi cred că şi voi ar trebui să fiţi la fel. Însă în cazul lui Pavel, faptul că el pretindea că Dumnezeu a fost Cel care i-a revelat adevărul Evangheliei a fost pe deplin verificat, potrivit cu Romani 15:19 şi 2 Corinteni 12:12. Ceea ce a pretins el a fi adevărat, şi anume că Dumnezeu i-a vorbit direct, a fost dovedit prin semne, minuni şi fapte puternice. De asemenea, a fost confirmat şi de ceilalţi apostoli, potrivit cu Galateni 2:1-9. Prin urmare, acest om, a cărui viaţă a fost devotată în întregime unui sistem de tradiţii omeneşti, care L-a urât pe Cristos şi a dispreţuit Biserica, a avut o întoarcere cu 180 de grade şi a propovăduit, pentru tot restul vieţii, adevărul pe care l-a primit printr-o revelaţie remarcabilă. Din acel moment nu i-a mai păsat de tradiţie.

Observaţi, criticii lui Pavel susţineau că el nu era un apostol adevărat, pentru că nu era unul dintre cei doisprezece. Niciodată n-a slujit împreună cu vreunul dintre ei. Nici măcar n-a petrecut prea mult timp în compania vreunuia dintre ei. Astfel că iudeii au spus: “Nu trebuie să acordaţi atenţie învăţăturii lui Pavel. El nu respectă tradiţia cea bună.” Pavel a acceptat provocarea şi a făcut caz de ea, pentru a le arăta că tocmai ea îi dovedea legitimitatea şi nu punea sub semnul întrebării autoritatea sa. Este adevărat că nu făcea parte din rândul apostolilor primari, dar, spune el, este mai mult de-atât. Nu doar că nu a fost învăţat de la ei, dar prin providenţa lui Dumnezeu, aproape că nu a avut contact cu ei ani la rând după convertirea sa, până ce slujba sa a fost recunoscută. “Dumnezeu m-a mântuit şi m-a chemat prin revelaţie directă”, spune el. Apoi în versetul 16 spune următoarele: “…îndată, n-am întrebat pe niciun om, nici nu m-am suit la Ierusalim la cei care au fost apostoli înainte de mine, ci m-am dus în Arabia. Apoi m-am întors din nou la Damasc.” Au trecut trei ani până ce s-a întâlnit cu primul apostol. Acesta a fost Petru, la care spune că a stat în vizită cincisprezece zile, în Ierusalim, versetul 18. “Dar n-am văzut pe niciunul altul dintre apostoli decât pe Iacov, fratele Domnului.” Dacă vă gândiţi, şi Iacov, fratele Domnului, era un stâlp în biserica din Ierusalim, chiar dacă nu era dintre cei doisprezece. Mai aveau un Iacov, altul decât fratele Domnului. Amintiţi-vă, fratele lui Ioan, preaiubitul apostol; Iacov şi Ioan. Acesta este un alt Iacov. Cel de-aici însă, este Iacov, fratele Domnului. Astfel că Pavel spune: “Aveţi dreptate. N-am fost instruit sau ordinat de cei doisprezece apostoli. De fapt, confirm aceasta cu un jurământ.” Versetul 20. “În cele ce vă scriu, iată, înaintea lui Dumnezeu, nu mint.” Acesta este un jurământ. Şi Pavel spune că l-a întâlnit pe Petru şi a stat cu el două săptămâni. Dar n-a avut nicio legătură cu vreun alt apostol. De fapt, n-a avut legătură cu nimeni din Iudea, care, la acea vreme, reprezenta centrul creştinătăţii. Versetul 21. “După aceea m-am dus în ţinuturile Siriei şi Ciliciei…” care de asemenea este o regiune locuită de cei dintre Neamuri, foarte aproape de Tars, cetatea de baştină a lui Pavel. Şi el spune: “Şi eram încă necunoscut la faţă Bisericilor lui Cristos, care sunt în Iudea. Ele auzeau doar spunându-se: ‘Cel ce ne prigonea odinioară, acum propovăduieşte credinţa, pe care căuta s-o nimicească odinioară.'” Prin urmare, Pavel spune şi admite faptul că nu lua parte la tradiţia creştină recunoscută sau apostolică. Avea ceva mai bun: revelaţie directă de la Dumnezeu, chemare personală la ucenicie, făcută de Însuşi Cristosul înviat care, spune Pavel, l-a chemat, i-a revelat Evanghelia, l-a instruit, l-a împuternicit pentru slujbă şi l-a trimis. Iată care era sursa autorităţii lui Pavel. De aceea, scrisoarea de recomandare a lui Pavel n-a fost cu nimic mai prejos decât a celorlalţi apostoli.

Înainte de a merge mai departe, daţi-mi voie să subliniez pe scurt ramificaţiile mesajului lui Pavel. Mesajul lui de aici atârnă de înţelegerea faptului că adevărul revelat este mai plin de autoritate decât învăţătura sau tradiţia omenească. Nu-i vorba că tradiţia şi învăţătura sunt lipsite de importanţă, atâta timp cât învăţătura este învăţătură, atâta timp cât tradiţia are la bază o înţelegere corectă a Scripturii. Dar adevărul revelat, care pentru mine şi pentru voi înseamnă Scriptura şi nu o revelaţie imediată din partea lui Dumnezeu, adevărul revelat al Cuvântului lui Dumnezeu este întotdeauna mai plin de autoritate şi mai vrednic de crezare decât orice învăţătură sau tradiţie care vine dintr-o sursă umană. Din acest motiv, creştinii din Berea erau recomandaţi, având o inimă mai aleasă, Fapte 17:11, pentru că ei cercetau Scriptura zilnic, pentru a vedea dacă aceste lucruri erau aşa cum li se spusese. Aceasta este una dintre caracteristicile fundamentale ale religiei adevărate, care se opune la tot ce este religie falsă. Autoritatea ei supremă şi standardul după care trebuie verificat orice pretins adevăr nu este tradiţia omenească sau învăţătura omenească, ci revelaţia divină. Aceasta a fost schimbarea majoră care a survenit în gândirea lui Saul din Tars, schimbare care a caracterizat gândirea apostolului Pavel. El aşază revelaţia primită de la Dumnezeu la baza autorităţii sale.

Iată deci primul contrast: revelaţia divină versus tradiţia omenească. Al doilea contrast este chemarea divină versus ambiţia umană. Apostolia lui Pavel nu a fost un rang la care să aspire sau pe care să-l caute, ci a fost o poziţie la care Dumnezeu l-a chemat; Dumnezeu l-a instruit şi l-a pregătit pentru ea, apoi l-a trimis. În această privinţă, Pavel a fost unic printre apostolii de seamă. Pavel a fost singurul care a avut parte anticipat de instruire şi experienţă, ca teolog şi lider religios, înainte de a deveni apostol. Ceilalţi apostoli, gândiţi-vă, au fost pescari, cel puţin unul a fost vameş, alţii au fost lucrători din clasa muncitoare. Pavel a fost crescut pentru a fi fariseu. În Fapte 22:3 spune că a crescut la picioarele lui Gamaliel care la acea vreme era cel mai renumit rabin. Spune că a fost învăţat să cunoască cu de-amănuntul Legea părinţilor. Astfel că de tânăr a fost crescut pentru a ajunge fariseu. În Fapte 23:6 el spune: “…eu sunt Fariseu, fiu de Fariseu…” Deci şi tatăl lui a fost fariseu. Se pare că tatăl lui a fost cel care l-a iniţiat pe acest drum încă de timpuriu. L-a trimis la Ierusalim, chiar dacă era de baştină din Tars, l-a trimis pentru a fi educat acolo. Astfel că pleacă la o şcoală cu internat, la Şcoala Fariseică din Ierusalim, pentru a se pregăti. Aceasta a fost viaţa lui. Aceste lucruri i-au stat la origini. Aceasta a fost ambiţia lui de la o vârstă fragedă. Şi Pavel a ajuns un fariseu plin de succes.

Priviţi la versetul 14 din Galateni 1. Spune: “şi cum eram mai înaintat în religiunea Iudeilor decât mulţi din neamul meu, de o vârstă cu mine. Eram însufleţit de o râvnă nespus de mare pentru datinile strămoşeşti.” Era mai înaintat decât oricare altul. Cât de înaintat? Scriptura ne spune că înainte de convertirea sa, pe când era încă un tânăr onest, Saul din Tars a devenit membru al Sinedriului, acel consiliu de judecată compus din şaptezeci şi unu de bătrâni din Ierusalim, care hotăra totul în ceea ce priveşte religia iudeilor. Acest fapt i-a adus lui Saul putere şi influenţă în lumea fariseică. În Fapte 26, în mărturia pe care o depune înaintea împăratului Agripa, Pavel aminteşte faptul că a fost unul dintre prigonitorii de început ai Bisericii. În Fapte 26:10 el spune: “…am aruncat în temniţă pe mulţi sfinţi, căci am primit puterea aceasta de la preoţii cei mai de seamă; şi, când erau osândiţi la moarte, îmi dădeam şi eu votul împotriva lor.” Două lucruri sunt semnificative aici. Mai întâi, observaţi că Pavel fusese pus în fruntea eforturilor Sinedriului de a captura şi întemniţa creştinii. Spune că a primit autoritate direct de la preoţii cei mai de seamă. Apropo, acest lucru era foarte bine cunoscut creştinilor. Vă amintiţi în Fapte 9 de Anania care s-a împotrivit iniţial să-i slujească lui Saul din Tars, când acesta fusese orbit de acea lumină pe drumul către Damasc. Domnul l-a trimis la Anania şi Anania a spus, Fapte 9 versetul 13, “am auzit de la mulţi despre toate relele pe care le-a făcut omul acesta sfinţilor Tăi în Ierusalim; ba şi aici are puteri din partea preoţilor celor mai de seamă, ca să lege pe toţi care cheamă Numele Tău.” Deci, Pavel lucra pentru Sinedriu. De la ei îi venea autoritatea. Şi nu doar atât, dar observaţi din nou ce spune la sfârşitul capitolului 26 din Fapte, în versetul 10. Spune următoarele: “Când erau osândiţi la moarte îmi dădeam şi eu votul împotriva lor.” Un singur consiliu iudaic din întreaga lume avea autoritate să osândească la moarte. Acesta era Sinedriul. Pavel spune că şi el şi-a dat votul. De aici ştim că el era membru al acestui consiliu. Era unul din Sinedriu. Iată de câtă influenţă şi de cât prestigiu se bucura acest tânăr.

Pavel urcase atât de sus în ierarhia acestei instituţii iudaice dintr-o ambiţie curată. A putut să facă acest lucru, versetul 14, pentru că era plin de râvnă pentru tradiţii. Şi totuşi, a renunţat la toate acestea pe drumul Damascului. Spune că a socotit totul ca şi gunoi, în Filipeni 3. De ce? Pentru că a primit o chemare mai înaltă; o împuternicire divină. Dumnezeu îl alesese să fie apostol; Pavel spune că a fost pus deoparte pentru aceasta chiar din pântecele mamei sale, versetul 15. Pavel a înţeles imediat că aceasta era o chemare şi mai înaltă decât funcţia pe care o dobândise ca lider fariseu. “Dar când Dumnezeu – care m-a pus deoparte din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Său – a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul Său, ca să-L vestesc între Neamuri…” Păgânii reprezentau Neamurile. Pavel a fost chemat să fie un apostol deosebit. Apostol al Neamurilor. Gândiţi-vă ce înseamnă acest lucru. De fapt, Pavel a fost delegat ca misionar în întreaga lume. A primit o educaţie deosebită, o pregătire aparte şi o chemare divină în această direcţie. Este adevărat că Pavel nu a fost ca şi ceilalţi apostoli. Şi este adevărat şi faptul că n-a fost niciodată parte din grupul lor. Dar în nimic nu le era inferior. A avut un câmp de misiune mai mare decât al oricăruia dintre ei. Din nou, Pavel subliniază faptul că sursa chemării sale a fost divină. Iar criticile care i-au fost aduse, care încercau să-i pună sub semnul îndoielii legitimitatea, au dovedit autoritatea lui. Criticii săi l-au acuzat că nu fusese numit de cei doisprezece. Replica lui Pavel a fost aceasta: ‘Da, aşa este'; şi asta pentru că fusese numit de Dumnezeu ca şi ceilalţi doisprezece. Vedeţi deci, contrastul dintre revelaţia divină şi ambiţia umană.

Am văzut al doilea contrast, dintre revelaţia divină şi ambiţia umană. Acum vom cugeta asupra celui de-al treilea, aşa cum reiese din mărturia lui Pavel. Este contrastul dintre suveranitatea divină şi voinţa umană. Trebuie să spun următorul lucru. Ştiţi că vreau să-l spun. Pavel a fost un calvinist din momentul convertirii sale. A fost. Dar este şi un calvinist non-apologetic. El nu se străduieşte să-şi expună mărturia printr-o terminologie care s-ar potrivi unui teolog cu “voinţă liberă”. Cu siguranţă, el nu îşi vede convertirea ca pe o alegere pe care a făcut-o prin propria putere, putere dată de o voinţă curată. Dacă ar fi fost aşa, acest lucru ar fi subminat toate afirmaţiile sale. Niciodată nu sugerează că ar fi fost mântuit datorită deciziei pe care a luat-o pentru Cristos. Din contră, el îşi dă seama că totul s-a datorat faptului că Dumnezeu l-a ales. Versetul 15. “Dumnezeu a găsit cu cale” să-l mântuiască. Cu alte cuvinte, aceasta a fost o lucrare după buna plăcere suverană a lui Dumnezeu. Şi Pavel afirmă că Dumnezeu l-a pus deoparte pentru această sarcină mai înainte de a se fi născut; l-a chemat prin har şi l-a desemnat să propovăduiască. Toate acestea au fost lucrarea lui Dumnezeu, nu a lui Pavel. Dacă vă uitaţi cu luare aminte la natura convertirii lui Pavel, vă este greu să consideraţi altfel lucrurile , nu-i aşa? Dumnezeu l-a căutat. Dumnezeu l-a făcut prizonierul Său pe drumul Damascului; l-a oprit brusc şi definitiv şi a învins puterea voinţei lui Pavel care se opunea şi se împotrivea lui Cristos. Dar Dumnezeu a pus înaintea ochilor lui Saul din Tars un har care a fost irezistibil.

La vremea când eram un creştin foarte tânăr, în primul an de colegiu, am frecventat pentru puţin timp o biserică a cărui învăţătură era în totalitate arminiană. Profesorul obişnuia să accentueze mereu faptul că Dumnezeu a făcut tot ce I-a stat în putinţă ca să-i mântuiască pe păcătoşi. Acum depinde de fiecare păcătos în parte dacă va face alegerea decisivă. Astfel că, totul depinde de voinţa liberă a omului, spunea el. Şi Dumnezeu aşteaptă ca tu să te hotărăşti dacă Îl vei urma sau nu pe Cristos. El aşteaptă ca tu să iei o decizie şi nu mai are nimic de făcut în acest sens, pentru că nu vrea să calce peste voinţa ta. Nu mai depinde acum de Dumnezeu, spunea el. Depinde de tine dacă Îl vei urma sau nu pe Cristos. Probabil că aţi mai auzit Evanghelia prezentată în acest fel pe undeva, nu-i aşa? Această învăţătură este răspândită. Dar slavă Domnului că El nu lucrează aşa. Pentru că dacă ar lăsa totul la latitudinea noastră, nimeni n-ar fi mântuit. Voinţa omului este căzută şi păcătoasă şi se opune lui Cristos şi Cuvântului Său. Pavel este exemplul clasic în acest sens. El a fost asemenea oricărui alt păcătos. Dacă s-ar lăsa totul la buna-alegere a unui păcătos, nimeni nu ar veni la Cristos din proprie iniţiativă. Romani 8:7, 8. “Pentru că gândirea cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, pentru că nu se supune legii lui Dumnezeu; pentru că nici nu poate. Şi cei care sunt în carne nu pot să-I placă lui Dumnezeu.” (trad. Buc. 2001) Aşa cum a spus Isus în Ioan 6:44 “nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl…” Şi în versetul 65 spune iarăşi “nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu”.

Vedem acest lucru foarte clar în cazul lui Pavel. Saul din Tars nu s-a convertit datorită vreunei decizii luate, datorită vreunei alegeri făcute. Nu s-a convertit datorită unui lucru pe care l-a făcut. El mergea în direcţia greşită şi Dumnezeu l-a oprit, l-a adus la Cristos, a biruit opoziţia lui, l-a chemat în slujirea creştină şi l-a împuternicit ca şi apostol. Dumnezeu a făcut toate acestea. Pavel n-a făcut nimic pentru sine. Şi observaţi că exact acest lucru îl relatează Pavel în mărturia sa. Versetul 15 din nou. “Dar când Dumnezeu – care m-a pus deoparte din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Său…” Aceasta a fost lucrarea lui Dumnezeu. A fost o lucrare a harului Său. El a fost Cel care L-a descoperit pe Fiul Său lui Pavel. I-a dat lui Pavel înţelegere cu privire la Evanghelie. L-a trimis să propovăduiască. Apostolia lui Pavel a fost lucrarea lui Dumnezeu. De aceea a fost atât de greşit din partea învăţătorilor falşi să pună sub semnul îndoielii autoritatea apostolică a lui Pavel. Nu au făcut altceva decât să se împotrivească lucrării suverane a lui Dumnezeu. Astfel deci, îşi apără Pavel apostolia; făcând apel la suveranitatea lui Dumnezeu. Tot ceea ce a devenit Pavel s-a datorat lucrării suverane a lui Dumnezeu. Dumnezeu a fost Acela care i-a revelat adevărul. Dumnezeu a fost Acela care l-a chemat. Dumnezeu a fost Acela care l-a făcut să fie cine a fost, în mod suveran. Şi observaţi rezultatul final, versetul 24. “Şi slăveau pe Dumnezeu din pricina mea.” Toate acestea au fost spre slava lui Dumnezeu. Pavel nu şi-a primit împuternicirea dintr-o sursă omenească. Nu mai întâlnise niciun alt apostol în afara lui Petru. A fost necunoscut la faţă celor mai mulţi creştini din Iudea. Dar cuvântul slujirii lui printre Neamuri s-a întors în Iudea şi versetul 23 spune: “Ele auzeau doar spunându-se: “Cel ce ne prigonea odinioară acum propovăduieşte credinţa pe care căuta s-o nimicească odinioară.” Acest lucru i-a făcut să Îl slăvească pe Dumnezeu. Slava se îndreaptă către Dumnezeu pentru că această lucrare a fost făcută de Dumnezeu.

Acesta este mesajul central al acestui text. Şi este unul dintre cele mai importante adevăruri spirituale pe care le veţi auzi vreodată. Prin mărturia sa, Pavel ne-a dat un tipar de înţelegere a credinţei creştine. Creştinismul nu are nimic de-a face cu tradiţia omenească. N-are nimic de-a face cu ambiţia omenească. Şi cu siguranţă, n-are nimic de-a face cu voinţa umană. Nu ţine, în ultimă instanţă, de decizia omului. Să mă exprim altfel. Nu depinde de ceea ce facem noi pentru Dumnezeu, depinde ce ceea ce a făcut Cristos pentru noi. Creştinismul biblic este în întregime centrat pe Dumnezeu. Nimic din el nu este centrat pe om. În ciuda a ceea ce veţi citi în anumite cărţi evanghelice renumite în aceste zile, mântuirea autentică nu priveşte scopul pe care îl ai în viaţă, ea priveşte scopul lui Dumnezeu şi planul Său veşnic. Nu priveşte imaginea pe care o ai despre tine, priveşte slava lui Dumnezeu. Nu e legată de nevoile pe care le resimţi, este legată de buna plăcere a lui Dumnezeu. Şi aşa cum se vede din mărturia lui Pavel, chiar dacă a fost dată îndeosebi în apărarea autorităţii sale apostolice, ea evidenţiază perspectiva lui Pavel, care este centrată pe Dumnezeu. Nimic din ce spune nu este centrat pe om. Este vorba de autoritatea pe care revelaţia divină o are peste tradiţia omenească. Este vorba de puterea chemării divine şi nu de ambiţia omenească. Este vorba de lucrările suveranităţii lui Dumnezeu şi nu de voinţa liberă a omului.

Şi nu doar atât, dar pe măsură ce pătrundem tot mai adânc în cartea Galateni, vedem că unul dintre adevărurile cele mai atacate de către acei falşi învăţători a fost doctrina justificării prin credinţă, care este o doctrină bazată în întregime pe ceea ce face Dumnezeu, nu pe ceea ce realizează omul. Aceasta este inima Evangheliei. Acesta este mesajul Evanghelic. Şi din nou, el se referă la ceea ce a făcut Cristos pentru noi, nu la ceea ce trebuie să facem noi pentru El. Învăţătura iudaică punea în întuneric acest fapt central şi din acest motiv Pavel i-a blestemat pe ei şi doctrina lor. Erezia lor ar putea părea nesemnificativă şi subtilă, dar de fapt, ea răsturna mesajul Evagheliei. Ea reprezenta un pericol pentru oamenii care, şi aşa, se aflau în robie faţă de tradiţia omenească, ambiţia omenească, alegerea omenească şi faţă de performanţa atinsă de om. De aceea a trebuit să fie respinsă. Religia umană este întotdeauna centrată pe om şi orientată către performanţa umană. Dar adevăratul mesaj evanghelic este întotdeauna centrat pe Dumnezeu. Lucrarea autentică a lui Dumnezeu în sufletul omenesc conduce la o centrare pe Dumnezeu. Acest lucru este vizibil în Pavel. Fiecare faţetă a mărturiei lui arată spre Dumnezeu şi nu spre el, nu spre voia lui, nu spre ambiţia lui, nu spre tradiţia lui religioasă. Aceasta a fost dovada de netăgăduit a apostoliei sale. Incontestabil, Dumnezeu făcuse o lucrare majoră în inima lui Pavel şi transformase acest fariseu cu neprihănire proprie, îndreptat spre lucrări, un fariseu centrat pe om, într-un apostol adevărat al cărui mesaj şi a cărui mărturie au fost întotdeauna centrate pe Dumnezeu. Un astfel de om nu poate fi contestat. Slujirea proprie a fost cea care l-a validat. Şi Pavel a evidenţiat acest lucru de fiecare dată când şi-a apărat apostolia. Aici însă, şi-o apără cu măiestrie.

Îmi place această secţiune. Nădăjduiesc că înţelegeţi mesajul. Creştinismul autentic este în întregime şi pe deplin centrat pe Dumnezeu. Ori de câte ori ascultaţi un mesaj care ţinteşte spre performanţa umană, auziţi de o slujire care se potriveşte cu preferinţele omeneşti sau de un slujitor însetat după onoruri omeneşti, atunci aţi găsit o persoană în a cărui autoritate nu puteţi şi nu trebuie să aveţi încredere. Astfel de persoane au fost iudeii. Pavel nu le-a semănat în nimic. Şi exact acesta a fost motivul pentru care viaţa şi slujirea lui Pavel au făcut ca oamenii să dea slavă lui Dumnezeu din pricina lui. Fie ca şi vieţile noastre să aibă acelaşi efect.

Doamne, ajută-ne să avem o ţintă bună, o ţintă centrată pe Dumnezeu, despre care suntem învăţaţi de Evanghelie. Fie ca vieţile noastre, cuvintele noastre, slujirea noastră şi tot ce ne aparţine să Te slăvească pe Tine. Ne rugăm în Numele lui Isus. Amin.

Tradus de Estera Sandau

Marele Anatema Apostolic

(Galateni 1:1-10)

Phil Johnson


Doresc să încep în această dimineaţă cu o privire de ansamblu la primele zece versete din Galateni 1. Puteţi deschide acolo. Galateni a fost probabil cea mai timpurie dintre toate epistolele inspirate scrise de apostolul Pavel. Aceasta poate fi prima carte pe care o avem scrisă de el. Şi iată un fel de sumar al cadrului istoric al acestei epistole. Vi-l voi da în linii generale pentru că detaliile urmează a fi completate pentru voi pe măsură ce parcurgem acest text. Însă iată ce s-a întâmplat când Pavel a scris această epistolă. Bisericile din Galatia erau seduse de învăţători ce accentuau mai degrabă faptele umane decât harul divin. Ei deformau evanghelia. Atât de mulţi oameni astăzi fac exact acelaşi lucru. Ei transformau evanghelia într-un mesaj despre ceea ce păcătoşii trebuie să facă, când de fapt evanghelia, adevărata evanghelie, este un mesaj despre ceea ce Hristos a făcut. Este simplu precum pare. Iar Pavel a scris această epistolă cu un simţământ al urgenţei sau presiunii imperioase şi al unei preocupări adânci. Puteţi simţi acest lucru în timp ce citiţi epistola. Pasiunea lui e evidentă chiar din versetele de început. Deoarece evanghelia era sub atac în Galatia, şi autoritatea apostolică a lui Pavel era sub atac. Gândiţi-vă la aceasta. Era apostolică nu se încheiase încă, iar învăţătorii falşi câştigau control în bisericile din Galatia. Ei răspândeau doctrină falsă. Ei produceau confuzie. Semănau nesiguranţă printre bisericile din Galatia şi ameninţau chiar temelia acestor biserici, fundamentele doctrinare, subminând evanghelia. Şi aceasta-i ceea ce l-a motivat pe Pavel să scrie şi să facă să circule epistola.

Şi doresc ca voi să observaţi două lucruri chiar de la început. În primul rând, această epistolă n-a fost scrisă unei singure biserici sau unui singur individ ci unui grup de biserici. Este adresată, în versetul 2, “către bisericile din Galatia”, la plural. Un întreg grup de biserici fusese infestat de învăţătura falsă, iar Pavel dorea să le corecteze şi astfel a scris această scrisoare ca să fie copiată, răspândită şi citită printre toate bisericile. Apropo, este probabil ca toate epistolele Noului Testament să fi fost răspândite şi citite asemeni acesteia printre bisericile primare. Dar aceasta este singura dintre epistolele lui Pavel ce este specific adresată la mai multe decât o singură congregaţie sau la mai mulţi decât o singură persoană individuală. În al doilea rând, este semnificativ, că doctrina falsă era deja atât de timpuriu o problemă serioasă în Biserică, chiar din prima generaţie. Satan urăşte adevărul şi nu pierde nici o ocazie, încercând să dilueze adevărul cu minciuni. Aceasta era prima generaţie a credincioşilor creştini. Posibil că nu la mai mult de trei decade după Cincizecimi să fie vremea potrivită de aici. Majoritatea apostolilor erau încă în viaţă. Şi totuşi, deja mesagerii lui Satan deghizaţi ca îngeri ai luminii începuseră să tulbure Biserica, iar ei făceau lucrul acesta pe scară destul de extinsă. Deja existau creştini falşi ce învăţau o evanghelie falsă, atacând credibilitatea apostolului Pavel şi încercând să imprime învăţătura falsă în Biserică.

Există o concepţie greşită larg răspândită astăzi că Biserica primară a fost de fapt mai curată din punct de vedere doctrinar decât sunt bisericile de astăzi. Există o mulţime de oameni ce sunt fascinaţi de scrierile bisericii primare şi ale părinţilor bisericii, fiidcă ei cred că lucrările acestor scriitori din vechime trebuie să reprezinte cu siguranţă esenţa pură a doctrinei creştine. Ei cred că orice a fost scris în primele trei sau patru secole deţine autoritate, fiindcă acei scriitori, la urma urmei, au trăit mai aproape de era apostolică. Daţi-mi voie să spun aceasta. Îmi plac părinţii bisericii. Îmi place să citesc acele lucrări. Sunt de acord că ele sunt importante şi de folos să fie citite. Dar ele nu sunt mai pline de autoritate, şi de fapt, ele sunt cu mult mai puţin demne de încredere decât unii comentatori moderni. Ele nu sunt nici inspirate, nici inerente. Iar scrierile părinţilor bisericii, dacă le citiţi, uneori se contrazic unele pe altele în privinţa celor mai importante probleme sau aspecte. În nici un caz scrierile biblice suplimentare ale bisericii primare reprezintă o relatare sau înregistrare totalmente perfectă, intactă sau demnă de încredere a doctrinei creştine. Prin urmare nu le abordaţi în acest mod. Amintiţi-vă, ele au fost produsul erei lor. Şi a fost o vreme când eroarea era predominantă. Şi vedeţi aceasta în Scriptură. Este evident din câteva epistole ale Noului Testament că eroarea doctrinară de cea mai mare semnificaţie asalta deja Biserica chiar în timp ce apostolii erau încă în viaţă, chiar înainte de a fi complet canonul Scripturii. Iar aceste atacuri împotriva adevărului au continuat, evident, şi după ce canonul a fost încheiat şi ultimul apostol a murit. Iar părinţii bisericii n-au înţeles chiar întodeauna importanţa unora din aceste erori şi cu atât mai puţin au ştiut cum să le răspundă sau adreseze bine cu Scriptura. Şi de fapt, canonul Scripturii, când era proaspăt, n-a fost chiar la fel de disponibil unora din aceşti oameni aşa cum este pentru noi. În unele cazuri conducătorii bisericii post-apostolice răspundeau erorilor prin îmbrăţişarea sau acceptarea erorilor opuse. Exista acest tipar în biserica primară unde se întâmpla în mod repetat.

De exemplu, istoria ereziei din secolul al cincilea. Pelagius vine şi neagă doctrina păcatului originar. Augustin a înţeles că acest lucru era greşit şi nebiblic. Însă el şi alţii au răspuns învăţăturii lui Pelagius, învăţând că botezul copiilor mici (pruncilor) era necesar pentru înlăturarea sau desfiinţarea contaminării păcatului originar. Unii eretici au negat faptul că Hristos s-a născut ca Dumnezeu întrupat într-un prunc şi astfel alţii din Biserica primară au răspuns, numind-o pe Maria Theotokos (Purtătoare de Dumnezeu). Şi acest titlu, deşi a fost dat pentru a apăra divinitatea lui Hristos, că Maria era purtătoarea de Dumnezeu, acest titlu a deschis de fapt uşa pentru venerarea Mariei. Iar Theotokos (purtătoare de Dumnezeu) a fost oarecum schimbat complet în titlul pe care Romano-catolicii îl folosesc astăzi (titlu blasfemitor) “Mama lui Dumnezeu.” Multe din erorile romano-catolice au dat naştere la neînţelegeri asemănătoare care au început asemeni acesteia cu intenţii bune, însă au fost deformate de superstiţie şi denaturate de naivitate sau credulitate. Şi de aceea scrierile părinţilor bisericii nu sunt standardul doctrinei sănătoase, Scriptura este. Fiindcă Biserica primară, chiar Biserica primară, n-a fost în nici un caz scutită de eroare. Şi de fapt, eroarea şi neînţelegerea erau în floare în era de dinainte chiar ca Scripturile să fie liber puse la dispoziţia oricui şi dovada că eroare serioasă şi învăţătură falsă se infiltra în Biserică tocmai de la început este chiar aici în Scriptură.

Chiar apostolul Pavel spunea că el e uimit de cât de rapid doctrina falsă se înrădăcinase. Priviţi la versetul 6. “Mă mir că treceţi atât de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Cristos la o altă evanghelie…” Şi este evident, când citiţi aceasta, că Pavel scrie unor oameni pe care el îi cunoştea bine. Este evident din tonul şi limbajul epistolei că Pavel era îndeaproape familiarizat cu aceste biserici. Pentru un singur aspect, atitudinea pe care el şi-o asumă faţă de ei este aceea a unui tată spiritual. Această scrisoare este o mustrare aspră însă plină de iubire, combinată cu o instruire şi corectare răbdătoare; este ferm însă e un mesaj părintesc. Majoritatea comentatorilor cred că apostolul Pavel era fondatorul acestor biserici din Galatia astfel că, în realitate, el era tatăl lor spiritual. Fapte 18, versetul 23 înregistrează faptul că atunci când Pavel era în Antiohia el a traversat tot ţinutul Galatiei şi Frigiei, întărindu-i pe ucenicii care erau acolo. Şi astfel el cunoştea pe mulţi credincioşi galateni în mod personal. Fapte 16, versetul 6 înregistrează vizita timpurie făcută de Pavel şi Timotei în Galatia ce a avut loc când ei fondau sau plantau biserici. Aşadar există o dovadă puternică a faptului că Pavel însuşi plantase aceste biserici. Şi de aceea el era personal întristat de eroarea ce se înrădăcinase în aceste congregaţii.

Natura erorii subminase chiar inima sau esenţa a ceea ce Pavel însuşi îi învăţase. Ei îmbrăţişau o eroare ce amplifica respingerea autorităţii lui Pavel fiindcă era contrară a ceea ce el îi învăţase. Şi astfel el le scrie ca un tată spiritual. Şi el îi cheamă înapoi la evanghelia pe care o auziseră de la el şi la evanghelia prin care erau mântuiţi, amintindu-le de acest adevăr. Iar secţiunea de început a Galatenilor conţine sensul central al epistolei. Dacă înţelegeţi această secţiune introductivă, aţi înţeles sensul întregii epistole. Există trei părţi ale acestei secţiuni introductive. Iar aceste trei părţi conţin în formă de sâmbure tot ceea ce Pavel este pe punctul de a scrie în capitolele ce urmează. Există o pledoarie de apărare. Există o declaraţie. Şi există o denunţare. El începe cu o pledoarie de apărare a credibilităţii lui apostolice. Iar apoi el face o declaraţie a evangheliei adevărate. Şi în cele din urmă el face o denunţare foarte fermă a învăţătorilor falşi. De fapt, acestea sunt probabil cuvintele cele mai aspre pe care Pavel le-a scris vreodată şi care sunt consemnate pentru noi în Scriptură. Aşadar să le examinăm pe acestea câte una la rând. Şi vom încerca să extragem câteva lecţii din fiecare. Deci, vi le voi evidenţia din nou în timp ce le parcurgem.

Mai întâi, observaţi apărarea lui. El începe cu o apărare a apostoliei lui. Este remarcabil că Pavel ar trebui să facă acest lucru, pentru el îi învăţase pe aceşti oameni. El a fost în realitate tatăl lor spiritual. Ei îl cunoşteau bine pe el. Şi totuşi el se aşează într-o poziţie de unde trebuie să apere autoritatea lui apostolică. Învăţătorii falşi din bisericile Galatiei îşi răspândiseră eroarea lor prin atacarea autorităţii apostolului Pavel şi încercând să submineze autoritatea lui. Şi acest fapt este evident din câteva lucruri pe care el le scrie în epistolă. Apropo, aceasta este chiar aceeaşi tactică pe care învăţătorii falşi au folosit-o împotriva lui Pavel în Corint. Ei au atacat autoritatea lui apostolică. Ei susţineau că el nu era un apostol adevărat. Prin urmare, ei spuneau că mesajul lui era un mesaj inventat de om, fără nici o credibilitate şi fără nici o autoritate divină reală. Şi, astfel Pavel trebuie să înceapă prin apărarea propriului său statut apostolic. El nu face aceasta dintr-un motiv egoist. El nu face aceasta doar pentru a se apăra pe el însuşi şi reputaţia lui. El o face pentru că era necesar să susţină şi să confirme autoritatea învăţăturii lui. Adevărul în sine era în primejdie. Nu era vorba de reputaţia lui Pavel. Era vorba de adevăr.

În versetele 11 şi 12, spre exemplu, el scrie aceasta: “Fraţilor, vă mărturisesc că Evanghelia propovăduită de mine, nu este de obârşie omenească; pentru că n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Isus Cristos.” Gândiţi-vă la ce spune el aici. El subliniază sursa divină a mesajului său. El spune că nu l-a primit de la vreun om. Nu are origine umană. Acesta este un mesaj ce i-a fost revelat (descoperit) lui în mod personal şi direct de Hristos. Aceasta-i afirmaţia pe care el o face şi pretenţia pe care o ridică. De fapt, în versetele 16 şi 17 el afirmă iarăşi că primise mesajul evangheliei direct de la Hristos prin revelaţie imediată şi nu prin intermediul vreunui învăţător sau mijlocitor uman; direct de la Hristos. El reconsideră aici cât de direct şi imediat după convertirea sa, el a mers şi a petrecut trei ani în deşertul Arabiei. Mi se pare mie că ceea ce Pavel susţine aici poate fi de fapt că el a fost personal instruit acolo în deşert de Hristos cel înviat; poate printr-o viziune sau poate un fel de apariţie a lui Hristos după înălţare înaintea lui. Pavel nu spune de fapt. El nu descrie mijloacele prin care Hristos l-a învăţat. El doar insistă şi nu în termeni nesiguri că el a învăţat evanghelia direct de la Hristos.

Şi observaţi, el spune că după convertirea lui “…îndată n-am întrebat pe nici un om, nici nu m-am suit la Ierusalim la cei ce au fost apostoli înainte de mine, ci m-am dus în Arabia. Apoi m-am întors din nou la Damasc.” El oferă un rezumat pe scurt al primilor săi trei ani de credinţă. Ceea ce el spune aici este că n-a avut nici un contact cu vreunul din ceilalţi apostoli. El n-ar fi putut învăţa de la ei. El n-ar fi putut fi trimis de ei ca apostol. Ci mai degrabă, el şi-a primit instruirea şi însărcinarea ca apostol direct de la Hristos. Acesta este argumentul substanţial al lui Pavel în apărarea apostoliei lui. El spune aceasta ori de câte ori subiectul apare în discuţie. Mai târziu, după aceasta, credibilitatea lui apostolică avea să fie pusă la îndoială în Corint. Şi acesta-i motivul pentru cea de-a Doua Epistolă către Corinteni. De fapt, în amândouă epistolele lui către Corinteni el scrie mereu pentru a-şi apăra apostolia lui. Şi în 1Corinteni 9 versetul 1 el spune aceasta: “Nu sunt eu apostol? Nu sunt eu slobod? N-am văzut eu pe Isus Cristos, Domnul nostru? Nu sunteţi voi lucrarea mea în Domnul?” Observaţi cum el accentuează din nou că el L-a văzut în mod personal pe Domnul înviat. El spune iarăşi în 1Corinteni 15 când, în acel context, el reia în considerare pe toţi martorii oculari numeroşi ai învierii; oameni care L-au văzut pe Hristos după învierea Lui. 1Corinteni 15, versetul 5 spune aceasta: “Şi că s-a arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece. După aceea S-a arătat la peste cinci sute de fraţi deodată, dintre care cei mai mulţi sunt încă în viaţă…” El spune că erau oameni încă în viaţă care au fost în acea mulţine de 500 cărora El li s-a arătat deodată. Versetul 7: “În urmă, S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor. După ei toţi, ca unei stârpituri, mi s-a arătat şi mie.”

Acest lucru a fost crucial pentru revendicarea lui Pavel privind autoritatea apostolică. Cei doisprezece apostoli erau toţi bărbaţi care trăiseră cu Hristos şi fuseseră personal ucenicizaţi de El. În mod clar tu nu puteai fi un apostol egal cu cei doisprezece dacă nu-L văzusei niciodată pe Hristos. Amintiţi-vă că în primele capitole din Fapte ei votau pentru înlocuirea lui Iuda ca să completeze numărul 12 şi au ales pe cineva care fusese cu El în toţi acei ani şi care fusese personal instruit de Hristos. Aceasta era cerinţa. Trebuia să fii cineva de acel calibru ca să fii considerat egal cu cei doisprezece. Şi Pavel spune că el l-a văzut pe Hristos. Lui îi fusese încredinţată apostolia de către Hristos în mod personal. Deci argumentul lui Pavel este acesta: Apostolia lui nu era o apostolie mai puţin semnificativă decât a celor doisprezece. Autoritatea lui era egală cu a lor. În 2 Corinteni 11 versetul 5 el spune aceasta: Dar socotesc că nici eu nu sunt cu nimic mai prejos de apostolii aceştia nespus de aleşi!” El nu se laudă acolo. Îl cunoaşteţi pe Pavel. De fiecare dacă când ceva sună a lăudăroşie el practic îşi cere scuze pentru ea. Nu era nimic arogant, mândru sau lăudăros (orgolios) în legătură cu Pavel. El nu-şi cita autoritatea lui spunând că era egal cu ceilalţi doisprezece ca un aspect de mândrie. El spunea aceasta pentru a accentua cât de multă autoritate avea doctrina lui. În 2 Corinteni 12, versetele 11 şi 12, el spune aceasta: “…cu nimic n-am fost mai prejos de aceşti apostoli aşa de minunaţi… În adevăr semnele unui apostol le-aţi avut printre voi în toată răbdarea, prin semne, puteri şi minuni care au fost făcute între voi.”

Deci mai adăugaţi aceasta. El văzuse pe Hristos. Primise evanghelia direct de la Hristos. Şi toate semnele miraculoase care erau dovada apostoliei fuseseră parte a lucrării lui. El săvârşise toate acele semne. Şi, mai mult decât atât, autoritatea apostolică a lui Pavel fusese explicit recunoscută şi afirmată de ceilalţi apostoli. Cei doisprezece au recunoscut autoritatea lui. În Galateni 2 el descrie prima lui întâlnire oficială cu vreunul dintre apostoli şi are loc la cel puţin 14 ani după convertirea lui. Iar el spune în versetul 6 că apostolii n-au adăugat nimic la autoritatea lui, ci simplu au recunoscut legitimitatea chemării lui pentru Neamuri. Versetul 9: “Şi când au cunoscut harul, care-mi fusese dat, Iacov, Chifa, şi Ioan, care sunt priviţi ca stâlpi, mi-au dat mie şi lui Barnaba mâna dreaptă de însoţire, ca să mergem să propovăduim: noi la Neamuri, iar ei la cei tăiaţi împrejur.” Ce spune el este că n-a fost făcut apostol de ceilalţi doisprezece. Ei nu i-au conferit nici o autoritate ce nu era deja a lui. Apostolia lui Pavel venea direct de la Domnul.

Şi acesta este chiar lucrul pe care el îl afirmă în Galateni capitolul 1, versetul 1. Acesta este punctul de început al epistolei de faţă. “Pavel, apostol, (nu de la oameni, nici printr-un om, ci prin Isus Cristos, şi prin Dumnezeu Tatăl, care L-a înviat din morţi;)…” Este o afirmaţie cât se poate de puternică, nu-i aşa? Aceasta a fost mărturie uriaşă a adevărului evangheliei să ai pe cineva asemeni lui Pavel predicând acelaşi mesaj ca apostolii, însă fără nici un fel de legături formale cu ei. El primise mesajul şi însărcinarea lui direct de la aceeaşi sursă de la care o aveau ei, iar apostolii au recunoscut aceasta imediat. Şi de aceea ei au recunoscut autoritatea lui Pavel. Se poate ca unii din ei să-şi fi amintit de un incident din lucrarea pământească a lui Hristos când apostolii au mustrat un om că scotea afară demoni în numele lui Isus. În Luca 9:49 se spune că ei s-au întors la Isus şi i-au dat un raport în care au spus, “…Învăţătorule, noi am văzut pe un om scoţând draci în Numele tău; şi l-am oprit, pentru că nu merge după noi. Nu-l opriţi, i-a răspuns Isus, fiindcă cine nu este împotriva voastră este pentru voi.” Cred că ei au învăţat acea lecţie. Era exact în acelaşi mod cu apostolul Pavel. El nu era parte a grupului lor. Însă el predica acelaşi mesaj pe care ei îl predicau. Şi el deţinea toate semnele apostoliei şi îl văzuse pe Hristos cel înviat. Şi astfel când l-au întâlnit la aproape 14 ani după convertirea lui ei au recunoscut apostolia lui şi l-au acceptat ca egal. Ei nu şi-au pus mâinile peste el pentru a-l face apostol. Ei doar au recunoscut şi acceptat apostolia lui, ştiind că era o slujbă pe care Stăpânul lor i-o conferise deja lui.

Oricine erau ereticii galateni, este evident faptul că ei pretindeau că Pavel era doar un apostol făcut de oameni; că autoritatea lui era mai puţin importantă decât a celorlalţi apostoli, fiincă el o primise de la ei sau de la o anume sursă umană. Astfel, Pavel îşi începe epistola, infirmând această pretenţie. Şi el o respinge în mod repetat de-a lungul acestei epistole. O infirmă mereu pe tot cuprinsul epistolelor către Corinteni. Ştiaţi că există încă oameni astăzi care atacă autoritatea apostolului Pavel? Ei atacă teologia lui, credibilitatea lui apostolică. Recent am corespondat cu o persoană care argumenta că doctrina apostolului Pavel şi autoritatea lui erau suspecte deoarece el nu era unul din cei doisprezece. Există o carte ce susţine că, de fapt creştinismul modern este o religie ce a fost fondată de apostolul Pavel, nu de Hristos. Şi el era diferit de ceilalţi apostoli şi predica un mesaj diferit de Hristos. Există mulţi oameni care cred aceasta. A fost erezie atunci şi este erezie astăzi. De fapt, sunt mulţi oameni în cadrul bisericii care practic tratează doctrina apostolului Pavel în acest mod. Sunt unii care cred că femeile ar trebui să aibă aceeaşi autoritate ca bărbaţii pentru a învăţa şi a conduce biserica şi, pur şi simplu anulează învăţăturile apostolului Pavel pe probleme ca aceasta ca şi cum aceste lucruri erau doar părerile personale misogine ale cuiva ce a vorbit mai degrabă pe baza propriei lui autorităţi decât pe baza învăţăturii inspirate şi pline de autoritate a unui apostol şi a Scripturii. Iată aici un aspect esenţial important. Pavel şi-a apărat apostolia nu dintr-o dorinţă de a se îngâmfa sau de a-şi menţine un simţ al importanţei de sine, ci pentru că autoritatea mesajului său decurgea din statutul lui de apostol. Era adevărul ce se afla în primejdie. Aceasta-i ce l-a tulburat pe Pavel; nu reputaţia lui. Însă realitatea este că dacă el nu era apostol, mesajul lui n-avea nici o autoritate. Duşmanii adevărului au înţeles aceasta. Şi, de aceea pe tot cuprinsul Noului Testament vedeţi atât de frecvent dovezi că ereticii atacau credibilitatea apostolului Pavel spunând că el nu era un apostol adevărat.

Aici în bisericile din Galatia se pare că ei spuneau oamenilor că voi nu trebuie realmente să-l urmaţi pe apostolul Pavel fiindcă apostolia lui Pavel îi era dată de oameni, nu de Domnul însuşi. Şi astfel Pavel infirmă aceasta. Iar în versetul 2 el observă şi faptul că el nu e singur în învăţarea mesajului pe care el îl învăţa. Continuând salutul său, el scrie aceasta: Pavel, apostol… şi toţi fraţii care sunt împreună cu mine, către bisericile Galatiei…” Nu era doar greutatea propriei lui apostolii în spatele acestei scrisori, ci şi mărturia tuturor fraţilor care erau cu el. El nu spune cine erau ei, dar în mod evident galatenii ştiau cine erau – oameni cunoscuţi şi a căror învăţătură era respectată în bisericile Galatiei. Timotei, care conform cu Fapte 16:1, era din apropierea Listrei ar fi fost bine cunoscut galatenilor, dacă el era unul din cei ce erau cu Pavel. El ar fi fost unul din cei la care el făcea referire. În orice caz, Pavel include pe oricine era cu el în acest salut introductiv astfel încât galatenii aveau să ştie că Pavel vorbea pentru mai mulţi decât doar pentru el însuşi. El nu era un apostol făcut de oameni şi mesajul lui nu era doar opinia lui personală.

Observaţi, cea de-a doua parte a acestei secţiuni introductive a epistolei; este o declaraţie. Acesta va fi punctul doi, iar aceasta e inima sau esenţa ei. Este o declaraţie pe scurt chiar a esenţei evangheliei. Versetul 3, “Har şi pace vouă de la Dumnezeu Tatăl, şi de la Domnul nostru Isus Cristos. El s-a dat pe Sine însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru şi Tatăl. A Lui să fie slava în vecii vecilor! Amin.”Acesta este un salut fascinat pentru câteva motive. Mai întâi, deşi el începe cu ceea ce este realmente un salut paulin standard (găsiţi acest salut practic în tot ce Pavel a scris); “Har şi pace vouă.” Pavel întotdeauna a spus aceasta. Observaţi că imediat el se îndepărtează de ceea ce este modelul său normal de salutare. Puteţi verifica toate celelalte epistole ale lui şi veţi observa un aspect semnificativ. Aceasta este singura din epistolele lui Pavel ce omite orice fel de laudă sau cuvânt pozitiv de mulţumire sau laudă faţă de audienţa lui, pentru oamenii cărora el le scrie. Nici o felicitare la adresa lor; nici o laudă pentru cât de credincioşi fuseseră sau orice altceva de genul acesta. În orice altă epistolă din Noul Testament care provine de la Pavel (oricare alta), el include un cuvânt pozitiv de aclamare sau un compliment pentru destinatari. Chiar şi atunci când el scria Corintului, care era o congregaţie în dezordine şi problematică. Chiar şi atunci, totuşi, el a scris aceasta: “Har şi pace vouă de la Dumnezeu Tatăl, şi de la Domnul Isus Cristos.”, există afirmaţia standard, “Mulţumesc Dumnezeului meu totdeauna, cu privire la voi, pentru harul lui Dumnezeu care v-a fost dat în Isus Cristos. Căci în El aţi fost îmbogăţiţi în toate privinţele, cu orice vorbire şi cu orice cunoştinţă. În felul acesta mărturia despre Cristos a fost bine întărită în mijlocul vostru; aşa că nu duceţi lipsă de niciun fel de dar, în aşteptarea arătării Domnului nostru Isus Cristos. El vă va întări până la sfârşit, în aşa fel ca să fiţi fără vină în ziua venirii Domnului nostru Isus Cristos.” Aceasta-i o laudă cât se poate de substanţială pentru biserica din Corint care a fost biserica cea mai problematică pe care o întâlnim în Noul Testament. În prima lui epistolă către Tesaloniceni cuvintele lui Pavel de aclamare pentru acea congregaţie umplu de fapt primul capitol al acelei epistole. Şi veţi găsi cuvinte pozitive asemănătoare la începutul oricărei scrisori a apostolului Pavel cu excepţia acesteia către Galateni. Acest aspect trebuie să fie semnificativ. Şi aici puteţi citi întreaga epistolă; toată epistola nu conţine un singur cuvânt de aprobare pentru galateni de la început până la sfârşit. Nu este genul de scrisoare pe care aţi dori s-o primiţi.

Pavel nu avea nimic pentru care să-i laude. Fiindcă ei păreau atât de dispuşi să îmbrăţişeze o doctrină ce nega însăşi evanghelia. El nu avea să laude aceasta. Şi astfel în loc de a-i lăuda şi a pronunţa o binecuvântare peste ei, el declară adevărul fundamental al evangheliei, şi observaţi, el pronunţă o binecuvântare asupra evangheliei. Este clar de-a lungul întregii epistole că evanghelia se afla sub atac sever, atac direct, pretutindeni în toată regiunea Galatiei. Învăţătorii se înfiltraseră în tot acel teritoriu care, era populat în cea mai mare parte de Neamuri. Şi aceşti învăţători falşi mergeau din biserică în biserică învăţând că evanghelia pe care Pavel le-a oferit-o era incompletă în realitate. Ei nu negau tot ce a învăţat el realmente; ei doar spuneau că nu era întru-totul adevărul deplin. Aceasta nu e tot ce aveţi nevoie să ştiţi. Mai este un lucru pe care voi trebuie să-l faceţi şi este acesta. Dacă convertiţii dintre Neamuri nu se taie împrejur, spuneau ei… adică, dacă ei nu se converteau mai întâi la iudaism, ei nu puteau fi mântuiţi. Nu sunteţi realmente mântuiţi dacă nu faceţi acest lucru, învăţau ei. Ei adaugau o faptă sau lucrare, respectarea unui ritual ca şi condiţie esenţială pentru îndreptăţire.

Iar Pavel a văzut clar ceea ce galatenii nu păreau chiar să realizeze. Şi e aceasta: dacă diluaţi evanghelia chiar cu o singură faptă, voi anulaţi complet harul şi distrugeţi mesajul evangheliei în sine. Romani 11:6, “Şi dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte; altfel, harul n-ar mai fi har. Şi dacă este prin fapte, nu mai este prin har; altfel, fapta n-ar mai fi faptă.” Pavel spune că cele două lucruri sunt atât de opuse în mod esenţial, fapte versus har, încât nu le poţi avea împreună. Nu le poţi amesteca împreună. Aceşti eretici care tulburau bisericile din Galatia sunt de obicei numiţi iudaizatori datorită a ceea ce ei au învăţat. Ei învăţau că trebuia să vă convertiţi mai întâi la iudaism, apoi puteaţi deveni creştini. Aceasta era toată esenţa învăţăturii lor. Şi, în mod fundamental se rezuma la aceasta: ei doreau să impună ca o povară asupra tuturor creştinilor legile ceremoniale ale Vechiului Testament. Ei învăţau că nu puteai deveni creştin dacă nu deveneai mai întâi iudeu şi păzeai toate legile sau regulile ceremoniale ale Vechiului Testament. Aceasta-i ceea ce realmente atrăgea după sine, fiindcă dacă aveai să te supui circumciziei (Pavel aduce acest argument mai târziu), te obligai în ultimă instanţă faţă de toată Legea ceremonială.

Şi eroarea acestor iudaizatori este descrisă pentru noi în Fapte 15 versetul 1. Aşezarea acolo este Antiohia, unde Pavel şi Barnaba împlineau lucrarea de slujire printre Neamuri. Iar Luca spunea (Fapte 15:1), “Câţiva oameni veniţi din Iudea învăţau pe fraţi şi ziceau: Dacă nu sunteţi tăiaţi împrejur după obiceiul lui Moise, nu puteţi fi mântuiţi.” Fapte 15:5 ne oferă la fel o informaţie importantă. Conform cu Fapte 15:5 iudaizatorii, aceşti oameni ce răspândeau această învăţătură, erau foşti farisei. Şi ei otrăveau creştinismul cu legalismul lor fariseic. Aceasta-i ceea ce reprezenta. Ei încercau să corupă creştinismul în acelaşi mod în care fariseismul corupsese iudaismul. Şi aceasta era esenţa erorii lor. Şi lovea direct în inima lucrării ispăşitoare a lui Hristos şi a doctrinei îndreptăţirii prin credinţă. Deoarece (gândiţi-vă la aceasta) dacă există ceva ce păcătosul trebuie să facă înainte ca ispăşirea lui Hristos să poată cu eficacitate să-l răscumpere, atunci lucrarea de ispăşire a lui Hristos nu este completă şi suficientă în ea însăşi. Pare ca un adevăr evident, aşa-i? Însă acesta a trecut chiar pe deasupra capetelor galatenilor. De asemenea înseamnă că dacă există vreo faptă pe care trebuie s-o înfăptuiesc înainte ca să pot fi în cele din urmă şi pe deplin îndreptăţit (dacă trebuie să ofer o anumită neprihănire de la mine însumi înainte de a fi complet iertat şi văzut ca neprihănit cu desăvârşire în curtea legală a lui Dumnezeu), atunci îndreptăţirea mea nu este doar prin credinţă. Şi nu este întemeiată doar pe lucrarea lui Hristos pentru că trebuie să fie fundamentată şi pe ceva ce eu fac. Dacă trebuie să îndeplinesc un ritual pentru a obţine îndreptăţirea mea (fie că este circumcizia aşa cum iudaizatorii învăţau sau botezul după cum bisericile Romano-catolice învaţă chiar astăzi), atunci tu faci mai degrabă acel ritual instrumentul îndreptăţirii decât credinţa singură care este ceea ce Scriptura învaţă că este instrumentul îndreptăţirii. Şi Pavel spunea că aceasta-i o eroare gravă, iar noi vom vedea cât de gravă într-o clipă. Vă voi da totuşi un indiciu. Nu există nici o şansă de a exagera cât de gravă este această eroare. Este cea mai gravă greşeală pe care o puteţi introduce sau prezenta în învăţătura voastră despre evanghelie.

Însă, ceea ce doresc ca voi să observaţi la momentul de faţă este cum întreaga evanghelie e rezumată în această declaraţie a versetului 4. Priviţi la versetul 4. “El s-a dat pe Sine însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru şi Tatăl.” Haideţi să-l studiem mai îndeaproape. Mai întâi de toate, expresia El s-a dat pe Sine însuşi pentru păcatele noastre”; aceasta este o afirmaţie convingătoare. Este un ecou al limbajului din Isaia 53 versetul 5 care spune, “Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.” Citiţi mai departe în Isaia 53, versetul 10 clarifică exact ce înseamnă acest limbaj. Isaia 53:10 spune, “Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă…dar după ce îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat…”

Înainte de a deveni credincios, când eram foarte tânăr şi doar un creştin nominal, şi obişnuiam să văd această expresie “Hristos a murit pentru păcatele noastre”… îmi amintesc că stăteam în şcoala gimnazială lângă calorifer şi cineva luase un creion şi scrisese pe calorifer “Hristos a murit pentru păcatele noastre”. La început am crezut că era o glumă cât se poate de ciudată. Este prima dată când îmi amintesc realmente să fi văzut acea expresie – “Hristos a murit pentru păcatele noastre”. Dar stăteam acolo lângă calorifer şi evident nu-l ascultam pe profesor şi astfel trebuia să mă gândesc la ceva. Şi tocmai meditam la cine a scris acel lucru; oare ce încerca să spună. Hristos a murit pentru păcatele noastre. Nu puteam vedea cum păcatele mele puteau în mod posibil să-l pună pe Isus pe cruce fiindcă credeam că însemna întrucâtva că am greşit şi atunci consecinţele păcatului meu rezultau într-un fel sau altul în moartea lui Hristos ca şi cum eu eram de învinovăţit, ca şi cum moartea Lui era cumva greşeala mea; eu am cauzat-o. Şi nu puteam înţelege cum putea fi posibil pentru că toate păcatele mele erau comise după ce Hristos a murit. Iar eu sincer nu puteam vedea nici o relevanţă între moartea Lui şi păcatele mele. Ce înseamnă aceasta, “Hristos a murit pentru păcatele noastre”? Am început să meditez la aceasta. De fapt au trecut ani ca să capete sens acest lucru pentru mine. Şi când în cele din urmă a început să aibă sens a fost atunci când am înţeles sensul ispăşirii.

Observaţi cu atenţie cuvintele din Galateni capitolul 1 versetul 4. “El s-a dat pe Sine însuşi pentru păcatele noastre…” Acesta a fost un act al milei suverane. Acesta a fost un act al propriei voinţe îndurătoare a lui Hristos. El s-a dat pe Sine însuşi benevol ca plată pentru păcatele mele. Aceasta-i ceea ce înseamnă: El a murit pentru păcatele mele. A murit ca plată pentru păcatele mele. El a stat în locul meu şi pentru mine a îndurat mânia dreaptă a lui Dumnezeu împotriva păcatului, mânie ce ar fi trebuit să fie direcţionată împotriva mea, şi El şi-a asumat-o în locul meu. Aceasta-i ceea ce înseamnă aceste cuvinte. Iar galatenii ar fi înţeles imediat sensul lui Pavel pentru, “El s-a dat pe Sine însuşi pentru păcatele noastre,” fiindcă Pavel predicase acest adevăr galatenilor de multe ori. Şi aici era eroarea ereticilor galateni. Făcând dintr-un ritual instrumentul justificării ei inseraseră fapte umane în formula evangheliei. Ei au distrus doctrina justificării doar prin credinţă, principiul sola fide. Şi aceasta, de fapt, era echivalentă cu învăţătura că lucrarea de ispăşire a lui Hristos pe cruce nu era chiar suficientă pentru a realiza mântuirea noastră. Fiindcă, dacă ispăşirea lui Hristos este suficientă, atunci El a realizat mântuirea şi nu există nici o faptă şi nici un merit pe care persoana răscumpărată are nevoie să le aducă. Hristos a făcut totul. Aceasta-i ceea ce învaţă evanghelia adevărată. Însă ereticii galateni, asemeni multor eretici de astăzi, au dorit să adauge respectarea unei ceremonii legale ca cerinţă pentru mântuire. Şi acest lucru era echivalent cu negarea suficienţei lucrări a lui Hristos.

Aşadar, Pavel începe această epistolă cu o declaraţie despre lucrarea de ispăşire a lui Hristos. “El s-a dat pe Sine însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru şi Tatăl.” Continuând să examinăm cu atenţie aceasta, observaţi următoarea expresie. “…ca El să ne smulgă (izbăvească) din acest veac rău…” Există o dimensiune profetică a izbăvirii noastre din păcat. Hristos ne-a mântuit ca să ne izbăvească, nu doar din această lume prezentă rea, ci să ne facă cetăţeni ai împărăţiei Lui. Şi eu cred că Scriptura învaţă clar că realizarea deplină a împărăţiei lui Hristos va fi o realitate pământească viitoare. Când Hristos se întoarce în trup pe pământ El va stabili o împărăţie ce va fi caracterizată de pace, abundenţă şi neprihănire aşa cum e descrisă pe tot cuprinsul Vechiului Testament ca o împărăţie ce există aici pe pământ. Şi cred că aceasta-i literalmente adevărat. Hristos va conduce naţiunile cu un sceptru de fier şi va fi vremea cea mai măreaţă de binecuvântare pe care pământul a cunoscut-o vreodată. Şi aceasta-i împărăţia lui Hristos. Iar, fiindcă noi credem că Hristos se va întoarce mai întâi şi apoi va stabili acea împărăţie suntem numiţi premilenişti. Aceasta-i perspectiva noastră profetică. Acesta-i termenul teologic pentru adevărul biblic că, Hristos se întoarce mai întâi şi apoi stabileşte (instaurează) împărăţia mileniului (o împărăţie pentru o mie de ani) – premilenism. Eu sunt premilenist. Hristos ne-a răscumpărat ca să ne facă parte a acelei împărăţii. El ne-a salvat pentru a ne izbăvi din această lume prezentă rea şi să ne facă parte a acelei împărăţii.

Şi ştiţi ce? Pentru credinciosul adevărat acea împărăţie nu e doar o realitate viitoare. Noi suntem parte a împărăţiei chiar acum. Ne trăim vieţile noastre în tărâmul spiritual al acelei împărăţii viitoare pentru că noi trăim în sfera autorităţii Regelui. Noi nu trebuie să aşteptăm până la împlinirea sau realizarea viitoare a unei împărăţii pământeşti. Ascultaţi ce le-a spus Pavel colosenilor. Coloseni 1 versetele 12 şi 13. “Mulţumind Tatălui care v-a învrednicit să aveţi parte de moştenirea sfinţilor în lumină. El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului, şi ne-a strămutat (timpul trecut) în împărăţia Fiului dragostei Lui…” Cu alte cuvinte, Pavel spune că noi deja trăim în dimensiunea spirituală a împărăţiei lui Hristos. Noi suntem cetăţeni ai cerului. Noi nu mai suntem cetăţeni ai pământului. “Căci cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Cristos…” Filipeni 3 versetul 20. Eu sunt premilenist şi aceasta înseamnă că nu sunt amilenist, însă fraţii noştri amilenişti au acest aspect în mare măsură corect; există o realizare spirituală a împărăţiei mileniului ce este în vigoare astăzi. Iar voi şi eu trăim în mijlocul ei dacă suntem credincioşi adevăraţi. Locul unde amileniştii se abat de la calea cea dreaptă este când ei neagă realitatea împărăţiei pământeşti viitoare ce încă urmează să vină. Însă ei au dreptate că există o dimensiune a împărăţiei ce funcţionează chiar astăzi. Şi există unii premilenişti care sunt atât de strict centraţi în premilenismul lor încât vor nega că există vreo împlinire sau realizare spirituală prezentă a împărăţiei. Ei insistă că împărăţia este întru totul viitoare. Aceasta-i greşeală serioasă. Fiindcă Pavel spune că scopul lui Dumnezeu în salvarea noastră este să ne izbăvească din această lume prezentă rea. Şi dacă împărăţia este întru totul viitoare, atunci noi nu am fost realmente izbăviţi încă din această lume prezentă rea. Şi aceasta-i contrar cu tot ce învaţă Noul Testament despre tărâmul spiritual în care credinciosul trăieşte.

Observaţi expresia, “după voia lui Dumnezeu şi Tatăl nostru”. Pavel a trebuit să strecoare puţin Calvinism acolo, nu-i aşa? Răscumpărarea noastră este conform voinţei suverane a lui Dumnezeu. Şi Pavel explică cu precizie ce vrea să spună prin aceasta puţin mai deplin în epistola lui către Efeseni, unde vorbeşte despre doctrina alegerii detaliat. Însă la momentul de faţă el doar declară faptul că mântuirea noastră (el vorbeşte despre orice aspect al ei de la moartea lui Hristos pentru păcatele noastre până la izbăvirea noastră din această lume prezentă rea, totul în privinţa aceasta) depinde de voinţa suverană a lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Dumnezeu este cel care a plănuit-o. El este cel care a dus-o la îndeplinire. Şi El este în control în privinţa oricărui aspect al ei. El este suveran. Mi-ar place să insist asupra acestui subiect. Ştiţi mi-ar face plăcere, însă de dragul timpului e nevoie să trec la cea de-a treia parte a acestei secţiuni introductive.

Aceasta este partea ce realmente iese în evidenţă şi este o denunţare. Este o denunţare a tuturor învăţătorilor care corup evanghelia. Şi în particular, aceia care neagă doctrina îndreptăţirii prin credinţă, făcând o faptă sau un ritual o condiţie esenţială pentru mântuire. Pavel spune că o doctrină ca aceasta se ridică la o repudiere sau renegare a harului lui Dumnezeu. Versetul 6: “Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Cristos, la o altă evanghelie.” O evanghelie lipsită de har, sugerează el. “Care nu este o altă…” Nu este realmente o evanghelie adevărată. “…dar sunt unii oameni care vă tulbură şi voiesc să răstoarne Evanghelia lui Cristos.” Aceşti eretici, spune Pavel, pervertiseră evanghelia. Prin solicitarea unei respectări a legii ceremoniale ei anulau harul. Şi evident aceasta distruge evanghelia în sine pentru că harul se află la inima mesajului evangheliei.

Şi ascultaţi limbajul plin de putere pe care Pavel îl foloseşte împotriva ereticilor galateni şi oricui îi urmează pe ei în coruperea evangheliei. Acesta nu este un limbaj inofensiv cultural. Acesta nu este un limbaj ce se potriveşte pentru urechile post-moderne. Pavel îi blesteamă sau înjură. Versetele 8 şi 9. El îi blesteamă de două ori. “Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema (blestemat)!” Şi el crede că aceasta nu-i suficient; mai bine o spun din nou. Versetul 9: “Cum am mai spus, o spun şi acum: dacă vă propovăduieşte cineva o Evanghelie deosebită de aceea pe care aţi primit-o să fie anatema!” Cu alte cuvinte, Pavel îi instruieşte solemn pe credincioşii galateni să nu aibe nimic de-a face cu aceşti eretici sau cu oricine altcineva care predică o evanghelie diferită de cea auzită de la ei. El nu spune, vedeţi dacă puteţi să-i îndreptaţi pe aceşti indivizi. El nu le spune, spuneţi-le că eu am spus că, cred că poate e nevoie să avem un dialog. El nu face nimic de genul acesta. El îi blesteamă şi spune că nu trebuie să aibă nimic de-a face cu ei. Cineva spune, ei bine asta nu-i foarte tolerant. Ştiţi ce? Aceasta-i în regulă. Toleranţa este mult supraestimată în această eră post-modernă. De fapt, eu şi voi trăim într-o eră unde intoleranţa este singurul – tabu rămas. Singurul lucru pe care nu trebuie să-l mai faceţi este să fiţi intoleranţi. Dar dacă urmaţi sfatul lui Pavel adresat galatenilor, voi nu veţi fi complet toleranţi. Şi aceasta nu vă va aduce vreo onoare în ziua şi era prezentă.

Dar e în regulă! Versetul 10: “Caut eu oare, în clipa aceasta să capăt bunăvoinţa oamenilor, sau bunăvoinţa lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş mai căuta să plac oamenilor, n-aş fi robul lui Cristos.” Aceasta, este învăţătura consecventă a tuturor apostolilor şi întregului Nou Testament; că noi n-ar trebui să avem vreo toleranţă pentru cei care corup evanghelia. Oamenii mă întreabă mereu, de ce eşti atât de critic faţă de atât de multe mişcări. Iar răspunsul meu este, fiindcă atât de multe din aceste mişcări corup evanghelia şi o fac în moduri ce sunt mai zgomotoase şi cu mult mai rele decât ereticii galateni; iar Pavel i-a blestemat. Şi el a fost critic. Iar acesta este modul în care noi trebuie să fim. Ascultaţi-l pe apostolul Ioan, apostolul dragostei. Din 2 Ioan versetele 7-11. El spune aceasta, vorbind despre acelaşi lucru, cei care corupeau evanghelia venind şi deformând adevărul; oameni care pretindeau să fie creştini; ei veneau şi spuneau, “Ei bine, nu putem fi doar fraţi. Nu putem fi uniţi?” Iată ce a spus Ioan să facem cu oameni ca aceştia. 2 Ioan 7, “Căci în lume s-au răspândit mulţi amăgitori, care nu mărturisesc că Isus Cristos vine în trup.” El se ocupa de o erezie specifică acolo. Şi era diferită de erezia din Galatia. Îndreptăţirea era atacată în Galatia. Acolo unde Ioan se ocupa de eroare, persoana lui Hristos era atacată. Dar el spune în mod esenţial acelaşi lucru. Oricine mărturiseşte aceasta, spune el, este un înşelător şi anticrist. Precum spuneam, acea dare de nume. [Ops!] Observaţi, spune el, “Păziţi-vă bine să nu pierdeţi rodul muncii voastre, ci să primiţi o răsplată divină. Oricine o ia înainte, şi nu rămâne în învăţătura lui Cristos, n-are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învăţătura aceasta, are pe Tatăl şi pe Fiul. Dacă vine cineva la voi, şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă, şi să nu-i ziceţi, Bun venit!; Căci cine-i zice, Bun venit!, se face părtaş faptelor lui rele. Înţelegeţi, Ioan nu vorbeşte aici despre o neînţelegere minoră. El nu vorbeşte despre oameni că vin şi poate nu sunt de acord cu noi în ce priveşte maniera botezului sau ceva de genul acesta. El vorbeşte despre cineva al cărui mesaj merge la inima adevărului evangheliei şi subminează calea mântuirii. În Galatia ei atacau îndreptăţirea prin credinţă. Ioan se ocupa de oameni care atacau persoana lui Hristos. Dar rezultatul era acelaşi. Ei sfârşeau cu un Hristos diferit. În Galatia ei predicau o evanghelie diferită. Amândoi, Pavel şi Ioan erau de acord că atunci când vine cineva la voi cu un hristos diferit sau o evanghelie diferită să nu aveţi nimic de-a face cu persoana respectivă. Ioan spune că sunt mulţi învăţători falşi periculoşi şi să nu aveţi nimic de-a face cu ei. Nu-i găzduiţi în casa voastră, spune el. Nici măcar nu-i salutaţi, care, în acea cultură se referea la un fel de cinstire ceremonială a acestei persoane ca şi cum era vrednică de onoare. Şi Ioan spune că ei nu sunt. Dacă le daţi orice fel de onoare publică, voi sugeraţi faptul că nu credeţi că eroarea sau greşeala lor este realmente gravă. Şi dacă faceţi aceasta, spune el, voi vă faceţi părtaşi la faptele lor rele. Aceasta nu e o prescripţie pentru nepoliteţe sau persecuţie. El nu spune că voi ar trebui să fiţi nepoliticoşi şi răutăcioşi faţă de sectanţii care vin la uşa voastră, după cum o fac aproape în fiecare sâmbătă dimineaţa, aşa-i? El simplu spune că voi n-ar trebui să faceţi ceva care să permită acestor oameni o cale de acces, chiar una privată în solitudinea casei voastre. Nu le oferiţi nici un fel de încurajare verbală sau salut ce lasă impresia că voi sunteţi întru câtva înţelegători faţă de misiunea lor. A face astfel înseamnă a lua parte la faptele lor rele. Ei fac ceea ce fac sub blestemul lui Dumnezeu însuşi şi prin urmare, voi aveţi obligaţia să răspundeţi, spune Ioan, oamenilor de acest tip cu genul de teamă şi cutremur adecvate.

De aceea sunt circumspect privind toate tendinţele ecumenice din cadrul evanghelismului modern. Şi este pretutindeni. Sunt unii care spun că noi trebuie doar să lăsăm la o parte diferenţele noastre de doctrină cu Romano Catolicismul şi să-i îmbrăţisăm pe romano-catolici ca fraţii şi surorile noastre în Hristos. Şiaţi că există chiar o mişcare în creştere în prezent pentru evanghelici de a-i îmbrăţişa pe Mormoni ca fraţii şi surorile noastre în Hristos? Cu două luni în urmă preşedintele Seminarului Fuller a stat înaintea unei mulţimi de mormoni din oraşul Salt Lake şi şi-a cerut scuze pentru intoleranţa evanghelicilor care-i tratează pe ei asemeni unei secte. Mişcarea ecumenică modernă poate suna foarte prietenoasă şi milostivă sau plină de compasiune, dar amintiţi-vă că Romano-Catolicismul învaţă exact aceeaşi eroare ca ereticii galateni, cu excepţia faptului că în loc de circumcizie Roma face botezul instrumentul îndreptăţirii noastre. Iar Roma merge mai departe şi adaugă la aceasta şi alte câteva sacramente făcute de oameni. Mormonismul la fel neagă îndreptăţirea prin credinţă. Şi la această eroare ei adaugă o mulţime de alte erezii cu privire la persoana lui Hristos şi natura dumnezeirii. Mormonismul nu este creştinism adevărat. Este o sectă. Însă odată ce aveţi bunăvoinţa de a-i îmbrăţişa pe aşa-numiţii creştini, care nu sunt realmente creştini, care neagă doctrina îndreptăţirii prin credinţă, atunci face puţin sens încercarea de a opune rezistenţă vreunei erori cât de cât. Fiindcă odată ce abandonaţi doctrina îndreptăţirii prin credinţă, voi aţi abandonat chiar inima şi sufletul evangheliei, iar religia voastră nu mai este în adevăr creştină. Este o evanghelie diferită. Şi aceasta-i exact ceea ce Pavel spune şi motivul pentru care el pronunţă un blestem asupra acestui fel de învăţătură în versetul 8 şi 9. Orice sectă şi orice religie falsă are acest aspect în comun. Ele toate neagă îndreptăţirea prin credinţă. Nu există nici o singură sectă, nu există nici o singură religie falsă care să afirme doctrina îndreptăţirii prin credinţă într-un mod plin de acurateţe aşa cum este învăţată în Scriptură. Ele pot folosi cuvintele, dar nu există una care să înveţe adevărul despre ea. Acesta este punctul de început pentru orice erezie. Şi lucrurile mereu se înrăutăţesc de acolo. Însă acesta este punctul de început. Nu-i de mirare că apostolul Pavel era atât de combativ în apărarea îndreptăţirii prin credinţă. Acesta-i modul în care noi trebuie să fim. Noi avem obligaţia să înţelegem evanghelia. Noi trebuie s-o înţelegem. Avem nevoie s-o apărăm. E nevoie chiar să avem bunăvoinţa de a muri pentru ea dacă e necesar. Să nu uităm aceasta. Şi dacă nu avem această atitudine, noi vom fi susceptibili chiar în faţa aceloraşi erori împotriva cărora Pavel a luptat în Galatia. Şi veţi ajunge să înţelegeţi aceasta în următoarele săptămâni că aceasta nu e o problemă măruntă sau neimportantă. Este chiar lucrul ce distinge religia adevărată de tot ce este fals, rău şi distructiv. Iar uneori voi trebuie să luptaţi pentru a evita ceea ce Pavel descrie în versetul 6, să “treceţi aşa de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Cristos, la o altă Evanghelie.” Haideţi să fim dornici de a duce această luptă. Şi să fim alerţi la pericolele ce ne înconjoară ori de câte ori ne luăm privirea de la inima adevărului evangheliei. Aceasta este esenţa mesajului lui Pavel către Galateni. Iar în săptămânile ce urmează vom ajunge să vedem cum îl dezvoltă el.

Să ne rugăm.Doamne, îţi suntem recunoscători că, Cuvântul Tău face cunoscut mesajul evangheliei cu atâta claritate. Dăruieşte-ne curajul de a-l afirma şi de a lupta pentru el, şi dacă va fi nevoie, chiar să murim pentru el. Mă rog ca vieţile noastre să fie o mărturie a adevărului evangheliei. Şi dacă sunt unii aflaţi aici sau în sfera vieţilor noastre care nu-L cunosc pe Hristos, mă rog ca noi să prezentăm evanghelia atât de clar încât să nu fie cu putinţă ca ei să n-o poată înţelege. Mă rog ca vieţile noastre, pe această cale, să-L glorifice pe Hristos în al cărui nume ne rugăm. Amin.

Tradus de Lăcrămioara Novac

Via Ut Roma. Fascismul, comunismul şi Noua Ordine Mondială

Via Ut Roma-by Amazing Doscoveries

(redactare text, misucroitor- blog)

„Deceniu după deceniu, Roma s-a infiltrat în tăcere în cele mai înalte nivele ale societătii americane, până când, finalmente, caracteristicile de fiară ale Americii au început să se vadă. Intre timp, Roma, care nu şi-a uitat scopul de a-şi restabili autoritatea în Europa, folosind aceeaşi strategie din America [0:45:50 sec.] , şi-a propus să se infiltreze în cadrul puterilor religioase şi politice de pe continent. Sarcina a fost mai uşoară în acel mediu familiar şi foarte curând a început să dea roade. In timp ce era activ implicată în impunerea unui regim socialist în Rusia, a lucrat pentru a stabili un sistem ocult, inspirat de iezuiti în Germania nazistă a lui Adolf Hitler.

Eric Jon Phelps:
   «Potrivit scrierii iezuite La Civilta Catolicaei spun că FASCISMUL este forma de guvernământ care se aseamănă cel mai bine cu Biserica Romano-Catolică.

Aşadar, FASCISMUL este international, este expansiv, este dominat de corporatiile monopoliste ale Cavalerilor se Malta, şi vorbeşte despre Dumnezeu.
   COMUNISMUL, pe de altă parte, este opresiv, are lagăre de concentrare la fel ca şi fasciştii, numai că neagă existenta lui Dumnezeu. Singura diferentă constă  în mărturisirea religioasă; altfel, ambele sisteme sunt identice. [0:47:00 sec]

Şi astfel ajungem în locul în care extremele se întâlnesc.Aşadar, atât fascismul cât şi comunismul sunt conduse de Ordinul Iezuit.

Pe fată, iezuitii sustin fascismul; în secret, ei conduc comunismul. Controlează ambii lideri în acelaşi timp şi coordonează mişcările lor politice în beneficiul Ordinului Iezuit.

.

image

( Foto: The Jesuit Vatican New World Order)

Iezuitul Edwin Moe afirma în cartea sa Imperiul desăvârşit« Căderea Imperiului Rus a fost cel mai mare eveniment singular, cu exceptia căderii Imperiului Roman în 476». Atât de mult şi-au dorit iezuitii acest lucru.
Ei au afirmat că «dacă nu vom reuşi acest lucru ar fi ca şi când am pierdut  Reforma ».

– Adolf Hitler: « Am învătat multe de la Ordinul Iezuit. Până acum, nu a existat nimic mai grandios pe pământ, decât  organizarea ierarhică a Bisericii Catolice. Am aplicat mult din această organizatie în propriul meu partid».(Smoke-screens, Chick Publications, p. 20, 1988)[0:47:50 sec.]

– Franz von Papen: «Al treilea Reich este prima putere care nu doar cunoaşte ci deasemenea pune în practică înaltele principii ale papalitătii».
(Smoke-screens, Chick Publications, p. 20, 1988)

– Adolf Hitler: « In ceea ce-i priveşte pe evrei, eu nu fac altceva decât să continui aceeaşi politică pe care Biserica Catolică a adoptat-o de 1500 de ani» ( Smoke-screens, Chick Publications, p. 23, 1988)

Cel de-al doilea război mondial a constituit o oportunitate pe care Roma nu şi-a permis să o rateze. In timp ce-l sprijinea în secret pe Hitler, etc. era de asemenea implicată în încercarea de a se stabili în Croatia.

VATICANUL ŞI CROATIA     [0: 49: 20 sec.]

Mile Budak (Ustasha Minister of Education and Cults]:
« O treime din sârbi o vom ucide, o alta o vom deporta, iar a treia o vom forta să îmbrătişeze religia romano-catolică şi astfel îi vom preface în croati» (In a speech on June, 1941 explaining his policy of genocide)

Miroslav Filipovic-Majstorovich:
« Cadavrele copiilor lihniti de foame în lagărul de concentrare de la Jasenovac… unul dintre comandanti a fost hirotonisit… călugăr franciscan, Părintele Filipovic»

Ante Pavelic, preşedintele Croatiei în timpul celui de-al doilea război mondial a fost urmărit de Iuvoslavia pentru uciderea a 700 000 de sârbi şi evrei în timpul celor trei ani şi jumătate ca Axis Viceroy.( Chicago Daily News, Tuesday, Dec. 29, 1959)

  « Până acum am lucrat pentru credinta catolică cu cartea de rugăciuni şi cu crucea. Acum a sosit timpul de a lucra cu puşcaşi cu revolverul»
(Franciscan priest, Mate Mogus- published in the Ustasha publication, Novi List, 24 july 1941.   See Hitlers Pope, p.131)

ELEANOR ROOSEVELT

Când Eleanor Roosevelt a fost întrebată cum explică faptul că atrocitătile catolice nu sunt atât de cunoscute ca şi cele naziste, a răspuns:
« Germania nazistă nu mai există. Biserica Catolică este încă prezentă cu noi. Mai puternicä decât oricând. Având propria ei presă şi având presa întregii planete la îndemână. Orice va fi publicat despre atrocităti  în viitor, nu vafi crezut.»
(Note: Eleanor Roosevelt, to author Avro Manhattan leading authority on the Vatican and world politics.       Author of the Vatican’s Holocaust, Ozar Books, Library of Congress card number… 1 st publication 1986.[0:51:00sec.]

Cauza războiului, indiferent de victorie, nu era decât un alt stadiu în procesul de îndeplinire a scopului ultim al Romei. Războaiele mondiale au făcut parte din strategie, formulate în societătile secrete controlate de iezuiti.

Eric Jon Phelps:  « Albert Pike şi Mazzini au fost folositi de iezuiti pentru a concepe trei războaie mondiale pentru a restaura Papei puterea universală. Unii neagă existenta acelei scrisori. Dar trebuie să retinem că ea a fost expusă la Muzeul Britanic timp de mai multi ani. Până când, cumva, a dispărut pur şi simplu!
Aşadar, cu adevărat ei au conceput trei războaie mondiale care au fost calculate să facă din Papa MONARHUL UNIVERSAL AL PLANETEI.

Edward Stanton, Abraham Lincoln’s Secretary of War:
«Războaiele nu sunt purtate pentru a înfrânge un duşman, ci pentru a crea o conditie.»

Urmările războiului au oferit Romei o ocazie de aur pentru a institui un alt mecanism care urma să conducă omenirea cu un pas mai aproape de NOUA ORDINE MONDIALĂ!”

Vaticanul vrea o bancă centrală mondială şi cere înfiinţarea unei autorităţi politice globale

mediafax.ro

Vaticanul a cerut luni o reformă radicală a sistemului financiar mondial, inclusiv crearea unei autorităţi politice globale care să administreze economia şi a unei bănci centrale mondiale.
Scopul este o nouă ordine economică mondială bazată pe etică şi binele comun, scrie publicaţia americană, scrie cotidianul Washington Post.
   Propunerea, înaintată luni de Consiliul Pontifical pentru Justiţie şi Pace al Vaticanului, urmează unui enciclice, mesaj adresat tuturor catolicilor, a Papei Benedict al XVI-lea din 2009, care a denunţat mentalitatea profitului cu orice costuri ca fiind responsabilă de prăbuşirea financiară.

image

(foto: mediafax.ro)

Noul document subliniază că „economia are nevoie de etică” şi sugerează ca procesul de reformă să înceapă cu Organizaţia Naţiunilor Unite ca punct de referinţă.

Vaticanul cere înfiinţarea „unei autorităţi publice globale” şi a unei ‘bănci centrale mondiale” care să conducă sectorul financiar, întrucât acesta a devenit depăşit şi deseori ineficient în a face faţă crizelor, potrivit Reuters.
   Documentul de 18 pagini cere inclusiv impunerea de taxe asupra tranzacţiilor financiare şi va fi, probabil, primit favorabil de participanţii la mişcări precum „Occupy Wall Street”, care protestează faţă de înrăutăţirea situaţiei economice.
   „Criza economică şi financiară prin care trece lumea impune tuturor să analizeze în profunzime principiile şi valorile morale şi culturale aflate la baza coexistenţei sociale”, se arată în document.
Vaticanul condamnă ceea ce numeşte „idolatrizarea pieţelor” şi „gândirea neoliberală”, care caută doar soluţii tehnice la problemele economice.

„Criza a scos în evidenţă comportamente precum egoismul, lăcomia colectivă şi acumularea de bunuri la scară mare. Dacă nu sunt găsite soluţii la diferitele forme de nedreptate, efectele negative care vor urma la nivel politic, economic şi social vor crea un climat de ostilitate tot mai mare şi chiar violenţă, iar în final vor submina fundamentele instituţiilor democratice, chiar şi pe ale celor considerate foarte solide”, avertizează documentul.

Vaticanul cere înfiinţarea unei „autorităţi supranaţionale” active la nivel global şi cu „jurisdicţie universală” pentru a dirija politicile şi deciziile economice.
O astfel de autoritate ar trebui să înceapă cu Naţiunile Unite ca punct de referinţă, dar să devină mai târziu independentă, şi să aibă puterea de a împiedica ţările bogate să exercite „o putere excesivă asupra statelor mici”.
FMI nu mai are forţa sau abilitatea de a stabiliza sistemul financiar mondial prin reglarea lichidităţilor şi nu mai poate veghea asupra riscurilor asumate de sectorul financiar.
Lumea are nevoie de „un set minim de reguli comune pentru administrarea pieţei financiare mondiale” şi de „o formă de management monetar la nivel global”.

  „În fapt, se poate observa o necesitate tot mai mare pentru un organism care să îndeplinească funcţiile unui fel de «bancă centrală» care reglează sistemul şi fluxul tranzacţiilor monetare similar băncilor naţionale”, potrivit experţilor Vaticanului.

În document, care a fost prezentat luni într-o conferinţă de presă, se recunoaşte că astfel de schimbări vor întâmpina rezistenţă şi se pot face în câţiva ani.

 Globalizarea inflacareaza  sclavia omului

 

Încet dar sigur, valorile si idealurile societătii sînt înlocuite de cele ale societătii de consum. Cu timpul, societatea de consum vestică a devenit o societate subordonată în totalitate consumului controlat unor grupuri finanicare. Astăzi, bogăția planetei aparține doar unui procent de 1% din populația globului. ”Câștigurile mari ale companiilor multinaționale – sunt un semn sigur că e vorba de salarii mici, impozite reduse și locuri de muncă puține. Companiile multinaționale ajung să acumuleze profituri exorbitante.

 

„Sigmund Freud credea că indivizii nu sunt conduși de gânduri raționale, ci de dorințe și impulsuri primitive și inconștiente. Pornind de aici, nepotul lui Freud, Edward Bernays, a tras concluzia că este prea periculos ca maselor să li se permită să își guverneze singure viețile. Consumismul (consumerismul) a fost soluția prin care li s-a dat oamenilor iluzia că dețin controlul, permițând în același timp unei elite să controleze societatea.

 

Bernays a inventat profesia de “public relations” (relatii publice) în anii ’20 și a fost unul dintre principalii arhitecți ai tehnicilor moderne de publicitate, descriind fiecare truc – de la “cascadorii” de PR, la alăturarea simbolurilor sexuale în reclamele la automobile – în cartea sa Propaganda.

 

Bernays le-a arătat corporațiilor americane cum să convingă populația să își dorească lucruri de care nu are cu adevărat nevoie, prin crearea unei legături între bunurile produse în masă și dorințele inconștiente. Cel mai cunoscut succes al lui Bernays a fost spargerea tabuului legat de femeile care fumeaza în public , convingându-le că țigările erau un simbol al independenței și libertății.

 

Însă Bernays era convins că descoperise ceva ce însemna mult mai mult decât o simplă metodă de a vinde bunuri de larg consum. Satisfăcându-le dorințele iraționale pe care unchiul său le descoperise, Bernays a înțeles că oamenii puteau fi făcuți mai fericiți și, astfel, mai docili. A fost doar începutul sinelui consumator universal, care a ajuns să domine lumea zilelor noastre.”

 

Edward Bernays este inventatorul culturii consumeriste, care a fost destinata la inceput pe imaginea oamenilor (sau lipsa ei) transformand astfel o dorinta intr-o nevoie. Initial,aceasta idee a fost lansata cu reclamele la tigari. Deasemenea Bernays scrie in cartea ,,Propaganda” din 1928 ca ”propaganda e mana executiva a guvernului invizibil” (guvern mondial). Acest lucru se poate vedea cu ochiul liber in statele politienesti moderne (America,Anglia).

 

Inventivitatea noilor metode de spalare a creierului. Noua propaganda este publicitatea, si metodele ei sunt mai subtile si mai persuasive. O parte din responsabilitatea derivei morale, spirituale si chiar economice a Romaniei se datoreaza, in mare masura, publicitatii. Se datoreaza clipurilor de la televizor, spoturilor de la radio, afiselor gigantice cat un bloc cu zece etaje, brosurilor indesate zilnic in cutiile postale si tuturor formelor de publicitate atat de prolifice, incat agresiunea lor asupra noastra este permanenta si totala. De 25 de ani, suntem sub asediul lor, ne manipuleaza, se joaca cu mintea noastra si, ceea ce este cel mai grav, schimba sensul unor cuvinte ce reprezinta reperele noastre ca fiinte umane.

 

Fericirea, prietenia, frumusetea, generozitatea, sarbatoarea, sunt redefinite zilnic, in functie de interesele comerciantilor. Pentru ca valorile lor sunt banii, competitia si legea celui mai puternic. De 25 de ani, oamenii din publicitate ne educa intr-o singura directie: conteaza doar ce este nou, conteaza doar cei bogati; traditia si lucrurile vechi sunt depasite, oamenii saraci sunt cea mai dezgustatoare specie. Propaganda lor are un singur scop: sa consumi cat mai mult, sa cheltui cat mai mult. Pentru asta pun la punct adevarate campanii de sarm, iti trezesc dorinte pe care nu le-ai avut vreodata, te seduc. Eforturile oamenilor din publicitate, mai nou transformati in vedete-artisti, au ca singura miza a creativitatii lor, transformarea populatiei in niste sclavi ai consumului, in dependenti de consum. Daca se poate sa uitam toate ideile in care credem si sa fim doar salariati, dornici sa cumpere din ce in ce mai mult, ar fi minunat! Nu e de mirare ca in ziua de astazi, tinerii au ajuns sa aprecieze mai degraba un analfabet cu masina scumpa sau o tarfa imbracata luxos.

 

Acesti tineri invata de 25 de ani ca daca vrei sa fii diferit, trebuie sa te imbraci de la firma X, sau daca vrei sa fii fericit si cu un zambet larg pe fata, trebuie sa conduci masina Y. Oamenii vad toata publicitatea din spatiul public. O iau in serios. Acestea sunt valorile cu care cresc in mod involuntar, pentru ca asta li se spune cu insistenta, zi de zi, in orice spatiu s-ar afla. In reclame vad masini scumpe, vad bijuterii, vad ca prietenia tine de bere, si acestea vor deveni scopurile lor in viata, reperele lor ce se vor transforma in presiune sociala mai tarziu. Nici o reclama nu le explica faptul ca a fi nu inseamna a avea. Nici un banner de 10 etaje nu o sa le arate vreodata ca ei sunt speciali prin ceea ce gandesc, prin ceea ce simt, sau ca prietenia si iubirea sunt legaturi profunde, bazate pe valori adevarate. Publicitatea vrea sa ramai la stadiul de copil care confunda dorinta cu necesitatea, sa nu stai sa reflectezi, sa nu fii cumpatat. Este o agresiune permanenta a spatiului public, in care chiar daca nu vrei sa vezi afisele, esti obligat si nu ai cum sa ripostezi. Culmea este ca o fac pe banii nostri: pretul oricarei publicitati va fi adaugat in pretul produsului pe care noi il vom cumpara!

 

In general, firmele de publicitate muncesc pentru companii uriase, multinationale : Carrefour, Kaufland, Ikea, McDonalds etc, supermarketuri sau firme care aduc marfa din import. Taranii romani nu au unde sa isi vanda produsele, pentru ca gigantii financiari aduc marfa din tari unde industrializarea agriculturii face productii uriase, fara respect fata de mediu.

 

Profitul e mai important decat oamenii: asta cumparati, odata cu rosiile din Spania sau merele din Australia. De ce nu scriu ziarele despre ingenuncherea Romaniei de catre multinationale? De ce nu vorbesc televiziunile despre discriminarea agricultorilor si producatorilor romani, carora li se cer taxe suplimentare de raft? Pentru ca majoritatea traiesc din publicitatea platita de ei. In acelasi fel inchid ochii si politicienii la importurile masive si lipsa de productivitate a Romaniei. E prea mult sa spun ca publicitatea atenteaza la libertatea presei? Nu cred: e de ajuns sa privim la cazul Rosia Montana si la tacerea presei in jurul acestui subiect, bine antifonat cu bani din publicitate.

 

Nu in ultimul rand, publicitatea este anticultura. Incearca sa ne faca o viata standardizata, cu cateva marci care sunt omniprezente. Mall-urile din toata tara sunt la fel. Mall-urile din intreaga lume tind sa fie la fel. Aceleasi cafenele, aceleasi restaurante, aceleasi marci. Ceea ce este diferit este considerat „concurenta” si trebuie eliminat. Cand, de fapt, intr-o lume globalizata, ar trebui sa incurajam diferenta, sa incurajam recursul la identitate. Cultura inseamna diversitate, personalitate si autenticitate. Publicitatea insa nu vrea asa ceva. Vrea uniformizare. Vrea sa renunti la ceea ce este specific romanesc, pentru ceea ce este plat, uniform, standard, „international” sau „european”. De-asta avem acum Halloween si Valentines Day: ca sa avem motive sa cheltuim in plus pe retete mondiale.

 

Asa se fragilizeaza si se domina o societate: facandu-i pe oameni sa se indeparteze de ei insisi, de prieteni, de familie, de orasele in care locuiesc, de fapt, de valorile care ii unesc si ii fac solidari. Daca valorile care ii unesc pe oameni sunt doar shopping-ul si banii, societatea nu va ajunge prea departe. Acestea sunt valorile promovate de publicitate! Pentru cei care o fac, nu suntem fiinte umane, suntem doar mijloacele lor de a atinge un anumit profit. Si ei incearca din toate puterile sa fim doar consumatori, scopul nostru in viata sa fie shopping-ul, o masina mereu mai puternica, mai luxoasa, vacantele cat mai exotice, telefoanele cat mai exclusiviste. Si daca nu ne supunem acestor noi comandamente, publicitatea stie sa te faca sa te simti inadaptat, ramas in urma, un sarantoc.

 

Din dorinta de a fi „in randul lumii” cedezi, si in felul asta incepe spiritul tau sa se piarda, sa se uniformizeze. Reclamele te indeamna permanent sa iti faci copilul obez in fast-food-uri sau sa razi Muntii Apuseni cu natura si istoria lor, doar pentru aur si bani. Incearca sa te convinga sa bei bauturile lor ca sa fii natural, cand de fapt, ceea ce bei e un produs chimic; te imbie cu produse cosmetice pentru a te face complice la siluirea feminitatii in sabloane, incearca sa te convinga ca iti vor da aur si o viata mai buna, cand de fapt, te vor otravi cu cianuri.

. Putini remarcă o realitate de necontestat: în lumea contemporană vocatia europeeană se confundă din ce în mai mult cu vocatia consumistă.

 

Europenii de astăzi si românii de mîine (din 2007) se vor regăsi într-o comuniune consumistă, celebra commodity communion, care va elimina treptat celelalte forme de interactiune umană. În cele din urmă, noi si celelalte neamuri vom uita cu totul de „acest continent mirabil”.

 

Prăbusirea comunismului în Europa de Est a fost urmată de o adevărată revolutie consumistă. Eliberati din cusca totalitarismului, esticii au echivalat libertatea cu libertatea consumatorului de-a alege marfa dorită; democratia cu nivelul de trai la „standarde occidentale”; drepturile omului cu dreptul de-a munci, pe „bani buni”, oriunde în Occident.

 

La începutul anilor 90, am asistat la eliberarea explozivă a dorintei de a consuma. Cum s-au deschis granitele tării, românii au năvălit în Turcia, la cumpărat de blugi, haine de piele, spray-uri si alte nimicuri sclipicioase din bazarurile Istambulului. Comertul cu marfă ieftină si proastă, de provenientă orientală , a umplut orasele României cu tarabe si „buticuri”. Revolutia consumistă a început cu micul comert stradal, importul de rable poluante, si telenovele latino-americane. Occidentul si-a facut simtită prezenta mai ales prin produsele-vedetă, hamburger-ul MacDonald, Coca-Cola, Michael Jackson în concert la Bucuresti, filmele americane. Descătusarea libidoului consumist a măturat constrîngerile impuse de vechea „productie”. Munca a devenit facultativă, întreaga tară intrînd în vacantă. Proletariatul, aflat în somaj tehnic, a inaugurat chermeza protestelor. Salariile compensatorii oferite minerilor disponibilizati au luat calea unui consum aberant (băutură, produse electro-casnice).

 

După 1989 prăbusirea productiei interne, coruptia si măsurile de austeritate impuse României de către Fondul Monetar International, au creat un climat de sărăcie generalizată. În mod paradoxal, pauperizarea populatiei a intensificat febra consumistă.

 

Concomitent, „comunitătile de consumatori”, tind să înlocuiască comunitătile umane traditionale. „Clasa socială”, „natiunea”, „familia” devin structuri din ce în ce mai slabe, incapabile să-l încadreze pe individ. „Băietii de cartier” din România, care ascultă „gagsta rap” si imită star-urile MTV în gesturi si îmbrăcăminte, se simt mai aproape de tinerii „cool” din „State”, decît de conationalii lor.

 

România are toate sansele să devină în următoarele decenii o societate de consum, cu avantajele si dezavantajele ei. Hypermarket-urile vor împînzi tara, oferind spre vînzare, aproape exclusiv, produse din import. În sistemul laissez-faire al tehnoglobalismului, rolul României va fi să înghită o parte din supraproductia statelor avansate, nicidecum să devină un producător. Banii pentru consum vor fi asigurati din împrumuturi – atît populatia cît si statul se vor îndatora la sînge.

 

Săraci si bogati, tineri si bătrîni, vor fi preocupati doar de partea materială a vietii. Banul va fi etalonul universal, criteriul de valoare suprem, alfa si omega unei societăti în care idealismul se va reduce la „cum să devii milionar în euro”. Îndividul se va defini pe sine prin acumularea si consumul de produse. Traditia, istoria natională, cu întreaga ei mitologie legată de eroii neamului, religia ortodoxă etc. – vor îndeplini un rol decorativ în formarea personalitătii individuale. Fiecare se va raporta la cum si ce consumă; confortul material va deveni scopul supreme al unei vieti „împlinite”. Bucurestiul va deveni probabil un Bangkok al Balcanilor, nicidecum mult visatul „Mic Paris”. Traficul, poluarea, speculatiile imobiliare, vor transforma orasul într-o metropolă haotică, dominată de contraste frapante. Mizeria „balcanică” din cartierele-mahala va sta alături de luxul ostentativ al „noilor” zone rezidentiale; „occidentalismul” impersonal al mall-urilor si „centrelor financiare” va însoti sărăcia neaosă de pe străzile lăturalinice. Zona verde a orasului, cu parcurile si restaurantele-grădină, se va restrînge considerabil, „verdeata” va deveni obiect de lux, destinat consumului celor bogati.

 

Consumismul, ca factor fundamental în slefuirea identitătii individuale, va avea însă un alt înteles. „Smecherul”, „teparul”, „baronul local” – toti acesti urmasi ai bisnitarilor si securistilor neciopliti din comunism – sînt figuri umane asociate unui capitalism primitiv, dominat de relatii sociale de tip traditional. „Baronul local” consumă în mod sfidător, sub ochii celor care crapă de foame, ca „să-l vadă satul”, „să moară vecinii/dusmanii de ciudă”. Bogătia este o chestiune de prestigiu si putere. Însemnele banului (vile, masini de lux, amante, prieteni suspusi) trebuie afisate în public. Transformîndu-si bogătia într-un spectacol, „smecherul” si „baronul” doresc totusi să-si creeze o „imagine” pozitivă , jinduiesc după statutul de „burghezi respectabili”.

 

Iată de ce îsi cumpără popularitatea prin sponsorizarea evenimentelor culturale si sportive, finantarea unor chermeze populare etc. Desi invidiat pentru puterea sa de cumpărare, „smecherul” zilelor noastre rămîne un tip ridicol, supus în permanentă oprobiului opiniei publice. Un „prost” care se dă mare în apă mica.

Încet dar sigur, consumatorul ideal al Tranzitiei, încarnat de „smecherul” grobian, îmbogătit prin încălcarea legilor, va fi înlocuit de „tehnicianul” occidentalizat, cu ochii în laptop si celularul la ureche. Tînăr, „băiat fin”, educat prin străinătături, „tehnicianul” va sti să „functioneze” într-o economie de piată mondializată. Precum „baronul local”, va echivala democratia cu prosperitatea materială a unei „elite”.

 

Spre deosebire însă de îmbogătitii tranzitiei, „tehnocratul” întelege că vaca (economia) trebuie hrănită pentru a fi mulsă: nu poti consuma mereu fără să produci. Consumatorul ideal este în acelasi timp un „hiperprofesionist”, un om cu multiple „competente tehnice”. Consumismul merge mînă în mînă cu munca disciplinată, de tip birocratic-corporatist (din bănci, corporatii multinationale, organismele transnationale – NATO, UE), necesară finantării unui „stil de viată” personalizat. Mai mult. Tehnicianul crede într-o singură realitatea: totul, absolut totul, este supus mecanismelor pietei.

 

„Smecherul” consuma obiecte-simbol, încercînd să imite bogatii de pe alte meleaguri (vedetele de cinema, marii oameni de afacere). Prin consum, îsi dorea să îmbrace o identitate de împrumut, să-si facă o imagine publică, să impresioneze o audientă. Pentru „tehnocrat”, consumul devine o afacere privată. Dacă „smecherul” îsi petrece o vacantă în Tahiti, ca să-si „dea gata” vecinii si prietenii, tehnocratul vede în Tahiti o „marfă” care-l ajută să-si „construiască” un stil de viată „adecvat”. Pentru tehnocrat, a consuma se dovedeste a fi un praxis, o experientă personală. Spune-mi ce mănînci, cum te îmbraci, unde îti petreci vacantele, ca să-ti spun cine esti! O subiectivitate goală, tehnocratul consumator nu are o personalitate bine definită, doar un stil de viată „diferit” de cel al „multimii”.

 

Asimilarea identitătii personale cu „stilul de viată” va avea consecinte majore pe plan cultural. În societătile traditionale, personalitatea individului era determinată de factori sociali si economici bine definiti: apartenenta natională, clasa socială, educatia primită în familie si în scoală. Acest „capital cultural” (Bourdieu) determina pozitia individului în societate. „Stilul de viată” este o constructie subiectivă, schimbătoare, strîns legată de gusturile, si preferintele individuale. În societatea de consum postmodernă, individul este liber să-si construiască o lume după gustul său. Nici politicienii, nici familia, nici opinia publică nu-l împiedică să-si definească personalitatea prin intermediul obiectelor si imaginilor de consum. Dacă n-are o letcaie în buzunar, intră într-un magazin „Hugo Boss” si-si construieste o identitate potentială prin consumul de imagini frumoase. Dacă e bogat, individul îsi permite să-si construiască o identitate autonomă, într-un univers alternativ, care să-l izoleze de problemele lumii reale. Granita dintre eu si lumea hipnotică a consumismului dispare; „omul recent” al postmodernitătii consumă pentru a-si manifesta „anti-conformismul” si autonomia individuală. „Consum, deci exist”.

 

Va fi românul consumator un om cu adevărat liber? Ii va oferi consumismul o autonomie economică reală? Cît de împlinită rămîne o viată „personală” „construită” din obiecte, imagini si simboluri „prefabricate”, în afara Celuilalt, fie el prieten sau dusman? Cum se va simti românul cînd căruciorul plin de cumpărături va fi singura sa legătură cu lumea si cu sine însusi?

Sînt întrebări la care nu mă hazardez să dau un răspuns.

Din mijlocul imensului mall numit America, mă simt însă dator să trag un semnal de alarmă…

 

Pentru asasinii economici ai Romaniei de dupa 1989 ,TOTI guvernantii au anametat tara catre FMI, Banca Mondiala si Comisia Europeana

 

 

Beneficarii (banilor dati de stat pe de gratis bancilor) sunt chiar capitalistii care le detin: bancherii.

 

Cand li se vor lua bogatilor lumii MIJLOACELE DE PRODUCTIE din maini, din stapanire, ei vor deveni oameni ca oricare altii, si vor munci cot la cot cu ceilalti.

 

TOATE programele de guvernare dupa 1989 au fost dictate, ordonate de FMI, Banca Mondiala si Comisia Europeana.

 

TOATE guvernele dupa 1989 au falimentat si vandut Romania (privatizare) la ordinele FMI, Banca Mondiala si Comisia Europeana : industria, agricultura, sistemul bancar romanesc, resursele solului si subsolului si terenul agricol. Apoi s-au imprumutat masiv si au ingropat Romania in datorii. Tot la ordinele FMI, BM si CE.

 

Clasa politica de marionete (1989-2015) = Tradare, Subminarea Economiei Nationale si Genocid.

 

TOTUL s-a facut la ordinele FMI, Banca Mondiala si Comisia Europeana !!!

 

Comisia Europeana care sustine ca Romania nu respecta legislatia a finantat ilegal regimul Basescu deoarece desi pretindea ca supravegheaza Romania nu a dorit ca imprumutul sa fie discutat si aprobat de parlametul romaniei – singurul reprezentant legitim al romanilor .

 

FMI face presiuni nelegitime asupra guvernului Ponta pentru a creste taxele si impozitele amestecandu-se fara drept in activitatea economica a tarii fara acordul parlamentului, cu scopul de a-si recupera daroria odioasa.

 

Banca Mondiala a vazut in acordarea de imprumuturi odioase unui regim care nu a servit intereselor nationale ci unei camarile ca o posibilitate de a face profit mentinand natiuea romana in saracie in conditiile unui venit mediu national mic, al unui numar mic de locuri de munca si grad de indatorare prea mare pentru fiecare roman.

 

Troica FMI, BM, CE, ce impreuna cu regimul Basescu a avut drept obiectiv imbogatirea fara ca acest lucru sa conduca la bunastarea romanilor si a romaniei, nu a servit interesul national ci interesul bancherilor/politicienilor care ocroteau imprumuturi si datorii excesive si nesustenabile obtinute de la sistemul bancar complice la neperformanta, vedeti creditele neperformante ale sistemului bancar grabit sa profite in afaceri imobiliare speculative.

 

Occidentul si-a salvat sistemul bancar si bancherii care profitau de pe urma natiunii romane fara ca parlamentul romaniei sa aprobe un imprumut care nu servea interesul national.

 

Ce cauta FMI la Bucuresti ? escrocherii financiare ? impovararea cu noi cresteri de taxe si impozite a romanilor ?

 

SRI stie si colaboreaza cu mai marii lumii lasand natiunea sa se inglodeze in datorii de catre institutiile financiare ilegal fara ratificarea datoriei si imprumutului in parlament. DNA ce face ? separarea puterilor in stat ? justitia unde este ?

 

Asasinii economici sunt angajații marilor coorporații și caută o țară cu resurse, cum ar fi petrol şi apoi aranjează un împrumut uriaş acelei ţări de la Banca Mondială, F.M.I. sau de la una din celelalte organizaţii care face parte din sistem.

 

În realitate, cum s-a întâmplat cu împrumutul luat de la F.M.I. de  Guvernul Boc, banii împrumutați nu ajung cu adevărat în țara care se împrumută. Banii ajung la marile corporaţii. Împrumutul nu aduce prosperitate și nu ajută majoritatea oamenilor deloc. Întreaga ţară rămâne cu o datorie foarte mare.

 

Modelul folosit în Grecia și Argentina este folosit și în România. În cele două țări, asasinii economici au spus autorităților: „Ascultaţi, aţi pierdut mulţi bani, nu vă puteţi plăti datoriile aşa că vindeţi petrolul foarte ieftin la companiile noastre petroliere și lăsaţi-ne să construim o bază militară la voi în ţară… Trimiteţi trupe şi susţineţi-le pe ale noastre într-un loc cum ar fi… Irak sau votaţi-ne la următoarele alegeri ONU.”

 

Așa acționează Comisia Europeană, FMI şi Banca Mondială și îndatorează o ţară astfel încât nu pot să o plătească. Apoi ei se oferă să refinanţeze datoria şi trebuie că ţara să plătească o dobândă şi mai mare. Apoi urmează alte condiționări, vânzarea resurselor, a serviciilor sociale, apoi obligarea privatizării companiilor companiile de utilitate public și nuse opresc aici ajungând la sistemele educaţionale etc.

 

În timp ce majoritatea nu este conştientă de această realitate, băncile în colaborare cu guvernele şi corporaţiile continuă să-şi perfecţioneze şi să-şi extindă tacticile de luptă economică dând naştere la noi baze, cum ar fi Comisia Europeană, Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional şi inventează un nou tip de soldat: Naşterea asasinului economic.

 

Aderarea la Uniunea Europeană se va dovedi a fi o greşeală istorică uriaşă pentru România.

 

România a ajuns în atenția asasinilor economici fiindcă este încă țară bogată în resurse minerale, aur, argint, petrol.

 

 

ONU înfiinţează armata planetară, care va supune lumea sub teroarea lui Anticrist…

 

 

Organizația Națiunilor Unite a pus lumea pe jar! Este pe cale să constituie o armată de soldați gata să dezarmeze cetățenii la comanda verbală a liderului ei. Scopul ei, de a controla întreaga planetă și de a implementa regulile sale tiranice, este doar o chestiune de timp înainte de a deveni realitate. Ei recrutează soldați din toate țările de pe tot globul și îşi construiesc arsenalul militar; de la vehicule blindate (MRAPS) la mitraliere. Dacă sunteți încă un sceptici cu privire la Noua Ordine Mondială, nu veţi mai fi după aceasta.

 

Confiscare masivă de arme prin legea marțială! Acesta este pasul cheie care va preceda holocaustul iminent. Populația trebuie să fie lipsită de apărare pentru ca această administrație să-şi îndeplinească planul. Hitler, Stalin, Pot și Mao, toţi l-au aplicat, iar acum administrația Obama și Națiunile Unite îşi iniţiază planul lor.

 

Noua Ordine Mondială pe scurt

 

 

Noua Ordine Mondiala este un termen folosit pentru a descrie un acord intre marile puteri ale lumii de a conduce, a oferi securitate si a mentine premisa “pacii globale”. Conceptul are in vedere aducerea lumii sub controlul unui singur guvern suprem, introducerea unei singure religii comune controlate si a unui sistem economic mondial (Uniunea Europeana deja a facut acest lucru prin introducerea unei monede unice “Euro”). In realitate, acest lucru este o schimbare catre o lume satanică, controlata fara Dumnezeu.

 

Acest lucru nu este o idee sau un plan recent a miscarii New Age. Desi liderii mondiali din secolele XX si XXI au vorbit mult despre intrarea intr-o “era noua” prin stabilirea unei “Noi Ordini Mondiale”, se spune ca planul a inceput inca din secolul XII de un grup cunoscut ca si “Illuminati” care duce la Cavalerii Templieri si Riturile Scotiene ale Masoneriei Libere.

 

Noua Ordine Mondiala: Cine este implicat?

 

Sustinatorii Noii Ordini Mondiale cred ca aceasta cauza este una demna, pentru ca pana la urma, cine nu vrea pace in toata lumea? In timp ce multi studenti, profesori si alti oameni adera la aceasta schema, cel mai inalt esalon al proiectantilor NWO include multi dintre cei mai bogati oameni ai planetei, lideri politici de top si elita corporatiilor.

 

De exemplu, Primul Ministru sovietic, Mihail Gorbachov s-a adresat Organizatiei Natiunilor Unite in Decembrie 1988 spunand:

 

“Progresul global in viitor este posibil acum doar prin cautarea unui consens universal in ce priveste miscarea catre o noua ordine mondiala”.

 

La intalnirea din 1990 care a avut in Finlanda, fostul presedinte al Statelor Unite, George H. W. Bush a mentionat:

 

“Fundamentul noii ordini mondiale va fi pus in Helsinki si va fi stabilit sub autoritatea Natiunilor Unite”.

 

Mai tarziu, Bush a adaugat :

 

“Daca natiunile lumii, actionand impreuna, continua asa cum a facut-o pana acum, vom pune baza unei ordini internationale mult mai pasnice decat oricare alta pe care am cunoscut-o”.

 

Sataniștii Noii Ordini Mondiale au devenit mult mai publici in timpul presedintiei in Statele Unite a lui Bill Clinton. Un lobby puternic, Caucusul Progresiv, a inceput sa promoveze deschis principiile socialismului si s-au alaturat agendei Socialistilor Democratici din America. Clinton a reusit sa impinga destul de bine “marele guvern” in viata privata americana. Acest lucru a facut posibil ca libertarile democratice subtile sa dispara in timp ce era stabilit un tot mai mare control guvernamental.

 

Filmele incluzand Skulls and National Treasure (Craniile si Comoara Natioanala – n. tr.) a fost facut despre “societati secrete” precum Societatea “Craniu si Oase”.

 

Alte fratietati secrete si/sau organizatii internationale implicate sunt Bilderbergerii, Comisia Trilaterala, Illuminati, Organizatia Mondiala a Sanatatii si Natiunile Unite.

 

In timp ce lumea devine tot mai secularizata si ateista, gasim multe alte influente care ii conduc pe oameni spre agenda Noii Ordini Mondiale.

 

Falsa corectitudine politica si desensibilizarea (fata de crima, violenta, genocid, necredinta, ocultism, etc) au avut loc in timp ce persecutia impotriva crestinilor si a se desfasura furios in intreaga lume.

 

Pastorul Ron Riffe (Cutting Edge – “Pe muchie de cutit”, n. tr.) scrie:

 

“Aceasta lume este scaldata in literatura oculta precum Codul lui Da Vinci si Evangheliile Gnostice. Programele de televizor extrem de scumpe despre obiectele zburatoare neidentificate si multe alte subiecte oculte sunt difuzate in primele minute fiindca ei stiu ca atunci este audienta maxima. Hipnoza maselor are loc inaintea ochilor nostri, iar evidentele sunt uluitoare.

 

Texe Marrs, autorul Mystery Mark of the New Age (Semnul misterios al New Age – n. tr.) ne aminteste ca aceia care sunt familiari cu Biblia vor recunoaste ca va fi un guvern mondial sub directa autoritate a Anticristului. Biblia spune ca Dumnezeu va triumfa impotriva intregului rau. Mesajul New Age nu este deloc nou! Este aceeasi veche razvratire impotriva lui Dumnezeu!

 

Afla ce spune Biblia referitor la planul Anticristului si ceea ce poti face cand au loc aceste lucruri. “Poporul Meu piere din lipsa de cunostinta. Fiindca ai lepadat cunostinta, si Eu te voi lepada, si nu-mi vei mai fi preot. Fiindca ai uitat Legea Dumnezeului tau, voi uita si Eu pe copiii tai” (Osea 4:6).

 

Conceptul “Noua Ordine Mondiala”

 

“Noua Ordine Mondial” se vrea un concept care a fost propus pentru prima oara de catre Winston Churchill, cu referire la o perioada din istorie care va reflecta schimbari fundamentale dupa Primul si Al Doilea Razboi Mondial. Idea generala era ca se vor putea implementa propuneri idealistice cu privire la guvernarea globala pentru rezolvarea problemelor care depaseau capacitatea individuala a statelor.

 

Deloc surprinzator este faptul ca nu exista o singura teorie a conspiratiei a Noii Ordini Mondiale, despre o singura organizatie secreta cu un singur tel, acela de a domina intreaga planeta prin instaurarea unui guvern mondial.

 

Satana, Anticristul si Falsul Profet

 

Sfarsitul lumii este cel mai vechi motiv invocat de cei care cred in existenta unui pact mondial intre Satana, Anticristul si Falsul Profet, un fel de trinitate pagana care are ca singur scop impingerea umanitatii catre iadul vesnic. Cel mai intalnit scenariu este cel in care Falsul Profet este Papa sau institutia Bisericii Catolice sau un guru carismatic din miscarea New Age, Anticristul va fi ori presedintele Uniunii Europene, ori Secretarul General al Natiunilor Unite. In era digitala, rolul Anticristului ar putea fi luat de un supercomputer.

 

Pact ocult al francmasonilor si Illuminati

 

Adeptii anti-masonici ai teoriilor conspiratiei cred ca francmasonii cu grade inalte in organizatie sunt implicati intr-o intelegere oculta pentru realizarea Noii Ordini Mondiale. Acestia sustin ca parintii fondatori ai Statelor Unite (Founding Fathers of the United States), printre care George Washington si Benjamin Franklin, au inserat simbolistica masonica si geometrie sacra in societatea americana, in marele sigiliu al SUA, bacnota de un dolar si chiar in arhitectura străzilor din Washington DC.

 

Ordinul Illuminati a fost o societate secreta din perioada Renascentista, fondata pe data de 1 mai 1776, in Bavaria. Miscarea era formata din liber-cugetatori, secularisti, liberali, republicani si profeministi care au fost recrutati in lojele masonice din Germania, si care cautau sa promoveze perfectionismul prin invataturi mistice.

 

In perioada interbelica dintre Primul si Al Doilea Razboi Mondial, propagandistii fascisti, ca istoricul revizionist englez Nesta Helen Webster si socialistul american Edith Starr Miller, nu numai ca au popularizat mitul unei conspiratii Illuminati, dar au si sustinut ca este o societate secreta care serveste interesele elitelor evreiesti care subminau interesele finantelor capitaliste sau si ale comunismului sovietic, pentru a diviza si conduce lumea.

 

Protocolul Batranilor in Sion

 

O alta conspiratie care implica de aceasta data o alianta intre elitele evreiesti si masoni, a fost pentru prima oara sugerata in Rusia, in 1903, intr-un articol numit Protocolul Batranilor in Sion (The Protocols of the Elders of Zion). In text sunt „dezvaluite” un fel de stenograma a unei intalniri secrete ale unor lideri evrei, cooptati in masonerie, in care puneau la cale dominatia lumii, in favoarea evreilor, pentru ca se credeau a fi alesii lui Dumenzeu.

Gradualismul

 

Curentul “gradualismului” este cea mai credibila teorie a conspiratiei, mai ales ca o parte din pasii catre Noua Ordine Mondiala au fost deja implementati, in mod gradual. Etapele pot fi usor identificate de-a lungul istoriei: crearea sistemului de rezerve federale din Statele Unite in 1913, a Fondului Monetar in 1944, a Natiunilor Unite in 1945, a Bancii Mondiale tot in 1945, a Organizatiei Mondiale de Sanatate in 1948, a Uniunii Europene si a monedei euro in 1993, a Organizatiei Mondiale a Comertului in 1998 si a Uniunii Africane.

 

Un pas important in aceasta conspiratie globala care se intinde pe o durata de zeci de ani, este creearea, cel putin intr-un mod ascuns, a Uniunii Nord Americane si a monedei amero, formata din America de Nord, Mexic si Canada. Teoria spune ca un grup de oameni necunoscuti, din elita internationala, planuiesc sa inlocuiasca guvernele lumii cu un guvern transnational.

 

Revolutia franceza a fost planuita de organizatia illuminatilor lui Adam Weishaupt, profesorul evreu de drept de la Universitatea din Ingoldstadt scolarizat de iezuiti a caror structura organizatorica a adoptat-o In organizatia lui luciferica numita Ordinul Illuminati-lor. Faptul ca a folosit structura organizatorica perfectata de iezuiti si ca a convins alti doi iezuiti sa i se asocieze a oferit un pretext celor care sustin ca ura lui talmudica si organizatia lui luciferica sunt „iezuite”. In realitate, nimic nu ura Weishaupt mai mult pe lume decat pe Iisus Hhristos, crestinismul, si Biserica ; si organizatia lui avea drept scop tocmai distrugerea acestora.

 

Scopul lui Weishaupt era scopul clasic: revolutia mondiala si instaurarea Guvernului Mondial. Platforma lui era eradicarea crestinismului, eliberarea sexuala, eliminarea nationalismului, eliminarea principilor si regilor, abolirea proprietatii private, si instaurarea „libertatii si egalitatii universale” si a „drepturilor omului”, pentru instaurarea carora In primul rand se preconiza distrugerea religiei si a moralei, distrugerea familiei si cresterea copiilor de catre stat si nu de catre parintii lor.

 

 

 

 

 

Sintem manipulati, spalati pe creier cu teroristii creati de ei, pentru…

De ce SUA,Israel,NATO nu ataca “teroristii”ISSIS? Pentru ca “teroristii”ISSIS sunt facatura lor. De ani de zile sintem manipulati ,spalati pe creier ca vezi Doamne,SUA,israel ,UE, NATO,lupta cu terosristii. In acest sens sint atacate state independente ,este creat acolo haosul ,ca in Siria,Irak,Libia etc. Dar nu este atacata gruparea terorista isis care ar putea fi licihidat intr-o saptamina. Dar nu se vrea! Cum s-ar mai justifica miliardele de euro cheltuite pe armament facut chiar de evrei,care vind oricui inclusiv asa zisilor teroristi.Totul e creatia lor ca si 11 septembrie 2001 a fost facatura lor in totalitate ( Bin Laden era creatia lor afaceri in SUA profitabile,Sadam Huseyn-era fost agent CIA trimis acolo impotriva sahului Iranului). Numai facaturi. Asa a fost atacat Afganistanul doar pentru ca e pe primul loc in traficul de droguri opium si astfel a fost eliberata de CIA piata de droguri in zeci de state din SUA si industria farmaceutica detinuta de magnatii evrei! La fel e in Siria si Egipt unde era adevarata forta de opozitie impotriva crimelor israelului din Palestina. De ce SUA si israel nu ataca ca si NATO, isis? Pentru ca sint soldatii lor CIA, mercenari cu masti pe fata. Adevaratii musulmani nu comit astfel de crime in numele Coranului! Se vrea ca ura crestinilor sa se abata impotriva adevaratilor musulmani! Se vrea petrolul din Irak acum se vinde la negru de isis ca poporul irakian sa nu si revina… La fel in Libia…Miza este petrolul ca si drogul opiumul din Afganistan…Cine cistiga din aceste conflicte? CIA,Mossadul si traficantii si producatorii de arme. Sursa: Libertatea de opinie   Organizatia Al-Qaeda, nu mai era in masura sa intretina propaganda „luptei impotriva terorismului”, devreme ce multi americani, chiar foarte multi, sustineau ca Operatiunea 11 septembrie 2001, a fost „o treaba interna”, iar pe langa asta, dovezile ce apareau in spatiul public, din care reiesea cat se poate de clar ca familia Bin Laden si Bush, aveau o legatura speciala, mai mult decat „o simpla prietenie”. Un exemplu al legaturii clare si precise dintre aceste doua familii este si intalnirea din 1999, pe care a avut loc intre fostul presedinte al SUA, George Herbert Walker Bush si familia Bin Laden, in cadrul Companiei Carlyegroup, cea prin care se extrage profitul de pe urma razboiului din Orientul Mijlociu intretinut in mod artificial de SUA si anumite state din UE, cum ar fi Marea Britanie. Administratia SUA, in lupta ei impotriva libertatilor fundamentale ale tuturor oamenilor, adica in lupta impotriva terorismului invizibil, a pus la punct inarmarea „strategica” a multor organizatii din Orientul Mijlociu si nu numai. Printul Abdul Rahman al-Faisal, un absolvent al academiei militare Sandhurst, este fratele Ministrului de Externe al Arabiei Saudite Printul Saud al-Faisal, si al printului TUrki al-Faisal, ambasadorul saudit pentru SUA si Marea Britanie. ISIS este ramura Al-Qaida din Irak si Siria. Este fondata de SUA, in virtutea legii adoptate pentru anul fiscal 2014, in timpul unei sesiuni a Congresului tinuta cu usile inchise. Sursa: Voltaire.net ISIS_CIA_Convoy Am scris acest articol din impulsul de a publica adevarul despre asa-zisa grupare ISIS, sau Statul Islamic, cum mai este denumita, datorita insistentei din mass-media corporativa asupra spalarii creierelor maselor ignorante care inca mai cred in stirile afisate pe toate posturile atat video cat si audio. De la inceput sa fie clar ca gruparea ISIS este creatia CIA. Am fost prea mult bombardati cu Al Qaeda si foarte putini mai cred in aceasta minciuna, cu toate ca si aceasta organizatie este tot creatia CIA. Dupa cum am specificat si in alt articol se demonstreaza ca CIA impreuna cu Mosad ( serviciile secrete israeliene) au creat aceasta forta militara incepand cu vreo 7 ani in urma. De ce? Pentru a mentine o stare de conflict in Orientul Mijlociu, a incerca sa doboare regimul Bashar Al Assad din Siria care, culmea este sustinut de poporul sirian si care este in relatii foarte bune cu Rusia si alianta BRICS. Din iulie 2014, Occidentul a sprijinit Armata Siriana de Eliberare – Frontul Al Nusrah, și gruparea ISIS asociate împreună, în scopul de a lupta împotriva regimului Assad sirian si a infaptui crime oribile in Irak, dupa care presa corporatista aservita sa iasa cu stirile in fata omenirii si sa arate imaginile cu crime si decapitari de jurnalisti (filmarile cu jurnalistii decapitati sunt masluite, totul este actorie la care au participat si serviciile secrete britanice MI-6). Satanistii mondiali actioneaza impotriva noastra emotional, pentru ca asta influenteaza si inimi tari… Ca si concluzie, nu mai credeti nimic din stirile afisate, intoarceti-le exact la 180 de grade. Jurnalistii din prezent, cu mici exceptii, incearca sa ne convinga de un adevar pe care, cred, ca nici ei insisi nu-l cred si stau la umbra unor venituri foarte bune…este vanzarea lui Iuda pe doi arginti…Cat cred ei ca mai dureaza aceasta manipulare?

 

Adevărul despre conflictul din Orientul Mijlociu

 

O temă perpetuă a conflictului din Orientul Mijlociu a fost statul Israel. Fondat de către Imperiul Britanic la sfârșitul Primului Război Mondial drept răsplată dată evreimii internaționale care a atras SUA în război, zdrobind forțele Puterilor Centrale care se îndreptau către o victorie sigură, statul Israel a fost construit pur și simplu peste o țară deja existentă acolo, numită Palestina. Theodor Herzl, teoreticianul și inițiatorul curentului sionist, încercase anterior dobândirea Palestinei de la otomani în schimbul ștergerii uriașei datorii a imperiului, care se pare că era deținută de evreimea transnațională. Sultanul însă a refuzat, fiind nevoie de prăbușirea Imperiului Otoman la sfârșitul Primului Război Mondial, ca britanicii să poată înmâna Palestina evreilor, comportându-se ca niște cuceritori, hotărând arbitrar soarta unei populații, dând-o pe mâna alteia care să abuzeze de ea după cum crede de cuviință. Lupta împotriva sionismului, de domeniul trecutului Aceasta este sursa conflictului dintre evrei și musulmani care a marcat Orientul Mijlociu de-a lungul secolului XX. Ei bine, lucrurile nu mai stau astfel în prezent. Prăbușirea rând pe rând a regimurilor din Orientul Mijlociu, în Afganistan, Irak, Libia, și acum atacul armat asupra Siriei și politic și economic asupra Iranului, creionează un tipar foarte clar. În primul rând, Israelul are de câștigat din toate acestea. Al Qaeda a fost și este implicată în toate aceste conflicte. Al Qaeda distruge în prezent Irakul, bântuie prin tot Afganistanul, pustiește Libia, dând și pe de lături în Mali și Algeria, și îngroașă rândurile insurgenților care încearcă răsturnarea regimului Assad în Siria. NIMENI NU ATACĂ ISRAELUL! De ce? Nu erau toate acestea o luptă între evrei, alimentați cu bani și arme de către SUA, și musulmani? Ei bine, nu? Nu mai e cazul. Irak, Libia, Siria Capturarea, judecarea și executarea lui Saddam Hussein  a reprezentat prăbușirea unui regim bazat pe minoritatea sunni din Irak, care stăpânea peste majoritatea shiită, aceasta preluând puterea după intervenția americană din 2003. Astfel a fost deschis conflictul dintre acestea două facțiuni musulmane care se luptă pentru putere de la începuturile islamului.

 

Instauratorul unui socialism islamic în Libia, inamic declarat al Israelului, în 2007 Gaddafi proclama, în Niger, Africa de Nord shiită, criticând ura Ligii Arabe împotriva Iranului, considerând conflictul dintre shiiți și sunniți un complot al imperialismului occidental. Ei bine, Al Qaeda l-a asasinat în 2011, transformând Libia într-un teatru de război permanent între triburi și facțiuni islamice.

 

Regimul Bashar al-Assad în Siria este un regim shiit, de fapt alauit, curent care derivă însă din shiism, aflat în luptă cu o opoziție sunnită și teroriștii Al Qaeda care nu sunt nimic altceva decât invadatori străini care amenință unitatea statală a Siriei, și-n consecință constituie o amenințare deopotrivă la adresa grupărilor sunnite siriene. Al Qaeda, aliatul SUA Al Qaeda este o creație a serviciilor secrete saudite. Emirul ei, adică adevăratul conducător și finanțator, este prințul Bandar bin Sultani, supranumit Bandar Bush, datorită relației foarte strânse cu familia Bush și președintele George W. Bush. Acesta a fost identificat de Mint Press ca adevăratul atentator cu gaz sarin din Bagdad, incident care aproape a dus la invadarea Siriei de către SUA. Saudiții sunt sunniți. Al Qaeda este sunnită. Bandar Bush și prietenul său cel mai bun, George W. Bush IRANUL ESTE SHIIT. Bashar al Assad conduce  un regim shiit. CONFLICTUL DIN ORIENTUL MIJLOCIU ESTE ÎNTRE SIRIA ȘI IRANUL SHIIT, PE DE O PARTE, ȘI ARABIA SAUDITĂ SUNNITĂ ÎN ALIANȚĂ CU ISRAELUL PRIN INTERMEDIUL SUA, PE DE CEALALTĂ PARTE. Acest conflict nu are nicio legătură cu democrația, cu dictaturile, cu nimic de genul ăsta. Emiratele Arabe Unite sunt o dictatură. Arabia Saudită e o dictatură. Bahreim și Qatar sunt dictaturi. Nimic din toate acestea nu supără SUA. Și asta pentru că arabii sunniți, Israelul și SUA sunt aliați împotriva Siriei și Iranului shiit. Al Qaeda este sunnită. Asta înseamnă că SUA ESTE ALIATUL AL QAEDA, răspunzătoare de atacul asupra World Trade Center din 9 septembrie 2001 care au dus la invadarea Afganistanului și Irakului de către SUA, a Libiei și Siriei de către Al Qaeda. CONCLUZIA CARE SE TRAGE DE AICI E LĂSATĂ LA LATITUDINEA CITITORULUI. Ce dracu sunt shiiții și sunniți Mahomed, profetul islamului, nu a numit un succesor la moartea lui. Astfel, calif a fost numit Abu Bakr, tatăl soției favorite a lui Mahomed, Aișa. Totuși, era cunoscută predilecția Profetului Mahomed pentru Ali, soțul fiicei sale, Fatima. Acesta nu a contestat însă alegerea lui Abu Bakr, care era mai vârstnic și despre care Ali credea că oricum nu va rămâne mult timp la conducere. Într-adevăr, la doi după acestea, Abu Bakr moare, dar are timp să numească succesor pe unul dintre generalii săi, Omar, care devine astfel al doilea calif. Acesta cucerește Siria, Antiohia, ceea ce duce la prăbușirea Imperiului Sasanizilor, ultimul imperiu persan, Egipt, Cartagina. La sfârșitul secolului al VII-lea islamul domina Africa de Nord, Siria, Palestina, Asia Mică, Mesopotamia și Irakul. Omar moare asasinat de un sclav persan, dar din nou Ali nu este numit succesor, calif  devenind un alt ginere al profetului, Otman. Acesta a fost asasinat de către beduinii garnizoanelor din Egipt și Irak, iar Medina îl proclamă în sfârșit  pe Ali, al patrulea calif al islamului. Aișa însă îl acuză pe Ali  de complot împotriva lui Otman. Urmează un conflict între grupări, în urma căruia Ali manifestă slăbiciune politică, acceptând un arbitraj avocățesc. Ca urmare, partizanii săi îl părăsesc și Ali este asasinat. Partizanii săi îl aleg calif pe fiul acestuia, Hasan, care însă cedează în favoarea lui Mu’awiyya, ales de sirieni la Ierusalim. Schisma este totală în momentul masacrării celuilalt fiu al lui Ali, Husein, la Karbala, unde moare împreună cu toți membrii  familiei sale. Această martirizare nu a fost niciodată uitată de către shiiți, care deci se trag de la Ali pe care-l consideră adevăratul întâi calif al islamului, iar de-a lungul secolelor revoltele lor au fost reprimate sângeros de califii sunniți. Din shiism a derivat ismailismul care a dat naștere filozofiei sufi, în general facțiunea shiită fiind recunoscută ca partea scolastică, filozofică a islamului, în timp ce sunni este facțiunea politică, imperialistă, califii manifestând un dezinteres total față de speculația filozofică. Sunni sunt de asemenea adepții interpretării literare a Coranului, constituind deci sursa fundamentalismului musulman.   Sursa https://touretul.wordpress.com/2013/11/20/adevarul-despre-conflictul-din-orientul-mijlociu/

 

În timp ce fraierii îşi fac griji din cauza musulmanilor, adevăraţii criminali ai planetei îşi văd mai departe, liniştiţi, de treabă!

 

Să pornească oare de-aici, cel de-al treilea RAZBOI Mondial ? Statul Islamic (ISIS) este creatia celor de la Mossad/CIA care le asigura si finantarea si logistica. Si bineinteles ca le si dicteaza ordinele. Restul sunt povesti si intoxicari manipulari mass-media,tipic jidanesti. Toti banii din lume,toate bancile importante,toate multinationalele,comertul,serviciile,toate industriile,toata mass-media,aurul,diamantele si tot ce este de valoare pe acest pamant sunt in proprietatea jidanilor. Si toate guvernele tarilor Occidentale inclusiv cele din Arabia Saudita,Qatar,Bahrein,Oman sunt servitorii prea plecati ai jidanimii iudeo-masono-khazare.Cine cunoaste cat de cat „mersul” lucrurilor in aceasta lume nu mai poate fi „imbrobodit” de propagandistii iudeo-khazaro-masonilor. Din pacate marea majoritate a „goimilor” sunt prostiti pe fata de jidanimea iudeo-khazaro-masonica. Si daca cititi Planul jidanului iudeo-khazaro-mason Coudenhove-Kalergi elaborat inca din anii 1920 veti avea „imaginea” genocidului asupra populatiei Europei.

 

De ce valul de refugiati din Siria,Iraq ,Afganistan etc,nu loveste SUA si Israelul, cei care au pus la cale razboaiele civile din acele tari prin invazie cu ajutorul CIA si Mossad? Este exact ca in cel de al doilea razboi mondial, cind evreii din SUA au pus- o de un razboi folosind ca pretext moartea unui print,in fapt omorind milioane de evrei pentru a le fi luate averile,terenurile,fabricile,magazinele ,aurul,tablourile,etc si depuse in bancile ghiciti? evreiesti din lume! Pina si gazul care ucidea evreii Zylkon-B era facut de evrei, iar benzina de la tancurile germane era de la evreii din SUA -Texaco. Toti cei din jurul lui Hitler erau evrei Eva Braun,fotograful care ii facea propaganda,genearlul Von Stromberg,guverantorul Iacob al landului austriac care i a dat de ziua lui Cuibul Vulturilor.

 

 

 

Acum SUA ataca iraq-ul unde era liniste si pleaca dupa ce le a luat petrolul si lasa acolo ISIS in fapt mercenari CIA si Mossad care nu au nimic in comun cu perceptele Coranului in ce fac,platiti de evreii din SUA si Israel! Siria era dusamnul de moarte al israelului din Liban si se baga Mossad si prin cozile de topor o pun de un razboi civil sa apere ISIS! Daca se dorea erau lasate in pace tarile musulmane pentru ca era pace si nu mai era acest exod. Tot popoarele amaritii platesc factura,evreii isi iau banii de pe armele pe care le vind in zonele de conflict. Dar nu s-a vrut pentru ca CIA aduce opiumul drogul din Afganistan e pe locul unu in lume la droguri aceasta tara (pazesc românii transporturile speciale cu droguri ale CIA si Mossad) si mor ca prostii soldatii români pentru mafia drogurilor! Israelul isi freaca mainile de bucurie pentru ca musulmanii se ucid intre ei si iata nimeni dintre imigranti nu mereg in Israel.

 

As vrea ca acest vald de refugiati sa se duca si peste Israel cum ei s au dus peste Palestina. Si de ce nu,si in UK,SUA! Daca se dorea ISIS era terminata in 2 saptamani de SUA, UK ,Israel si NATO, cea mare si tare! Dar nu se vrea, pentru ca ei trebuie sa induca teroarea ca manipulare: uite ce fac musulmanii cei rai,teroristii. Si sunt destui prosti manipulati de evreii masoni si serviciile secrete si televiziunile evreiesti ,care sa puna botul. Eu Nu! Celor care se lasa manipulati de SRIA/CIA/Mossad si evreii masoni cu asa zisa problema a constructiei geamiei din Bucuresti: e spuneti despre faptul ca Iisus Hristos a fost ucis de evrei? Ati luat pozitie? Nu. Daca acesti imigranti nu erau atacati in tarile lor si era pace Iraq,Egipt,Afganistan,Siria,Libia etc, nu mai veneau. Nu au venit din dragoste pentru cei care le au ucis copii SUA/Israel/UK/UE.

 

 

 

Nu va mai lasati manipulati cu problema constructiei geamiei ca sa uitati de adevaratele probleme scumpiri,viata grea,saracie. Capitalistii masoni nenorociti, care ati inventat razboaiele din Siria,Irak,Libia,Maroc,Tunisia ,Egipt, credeti ca toti sintem de vinzare ca acele cozi de topor care va fac jocul si isi zic ISIS nu au nimic in comun cu Coranul! Rusine celor care au ceva cu musulmanii fara a cunoaste adevarul ,nu cel de la televizor. Nu vedeti ca masonii sionisti au de cistigat de pe urma acestor conflicte?

 

Dupa ce radiotelevistii –masmedisti (nenascuti din nou-  Ioan cap. 3)au dat lovitura de stat iliesciana, manipuleaza si pe copii ;IATA Efectele nocive ale televizorului=atrofierea creierului

 

Multi parinti isi „abandoneaza” pur si simplu copilul in fata televiziorului, pe care il vad ca pe un mijloc de divertisment foarte potrivit pentru copil, atunci cand „mami are treaba in bucatarie, si tati in sufragerie”. Daca vizionarea se desfasoara intensiv inca din primii ani de viata, cand, practic, se dezvolta creierul, atunci aceasta activitate poate cauza o anumita atrofiere a unor importante arii neuronale.

 

Este bine sa stii faptul ca creierul uman nu este facut sa proceseze informatia cu o viteza atat de mare, viteza cu care sunt expuse imaginile pe micul ecran (24 cadre pe secunda sau efectele tehnice care sunt, 12 pana la 30 pe minut pe parcursul videoclipurilor) si va fi, practic, bulversat de multimea informatiilor. In consecinta, acesta isi va bloca anumite procese cognitive, in special cele ce tin de emisfera stanga.

 

Specialistii au remarcat ca televizorul inhiba activitatea creierului, in special partea stanga si cortexul prefrontal (partea din fata creierului pe care animalele nu le au!), lucru care impiedica sa se dezvolte aceste parti din creier. Acestea sunt doar cateva dintre efectele acestei inhibitii: slabirea gandirii logicio- matematice , a gramaticii, a vorbirii, ceea ce va duce, in viitor, la o exprimare deficitara, o neputinta sau chiar imposibilitate de a-si comunica ideile.

 

 

Efectele nocive ale televizorului: pierderea constiintei si personalitatii umane

 

Cercetatorii au descoperit ca, in spatele unei imagini oarecare dintr-un film dramatic, comedii sau de dragoste, se transmit, la nivel subconstient, idei despre cum ar trebui sa faci fata unor situatii de viata. Acestea sunt mesajele subliminale. Partea negativa este ca, practic, copilul va creste cu niste conceptii de viata si comportamente invatate de la televizor, fara sa le fi trecut prin propriul filtru de gandire. In momentul in care copilul se uita la televizor, creierul intra intr-o stare „de asteptare”, adica intr-o stare pasiva, in care gandirea personala este ignorata. La fel se intampla si cu emotiile si cu dorintele lui. Omul, care este o fiinta sociala, va avea tendinta sa se adapteze la opinia publica, adica sa isi adapteze punctele de vedere la cele vehiculate de mass-media. Practic, mass-media il invita pe copil sa se piarda pe sine.

 

Ceea ce vrea mass-media este sa „educe” constiinta umana dupa propriile norme, cultivand de fapt niste dorinte si nevoi straine de adevarata fiinta umana, care apartin doar publicitatii, a marketing-ului: cele ce tin de a cumpara sau a arata ca si personajele vehiculate in reclame sau filme. Nici adultii nu sunt pusi la adapost de aceste „atacuri” ale mass-media. Si ei niste victime ale asa-numitului efect de spirala. Ce presupune acest efect? Mass media ii transmite omului ca ea il informeaza, ca ea are grija de el sa fie cel mai informat, sa fie la curent cu tot ce se intampla in lume, cu toate cutremurele si atentatele din lume si astfel sa fie un om „destept”. In realitate, lucrurile stau altfel, si s-a dovedit ca oamenii care se uita cel mai mult la Tv de fapt sunt cei mai dezinformati oameni.

 

Televizorul a fost supranumit de catre specialisti „micul gigant”. El intra in casa noastra, ne cucereste pur si simplu. Televizorul creeaza un mediu si un mijloc de divertisment foarte atragator, ce reprezinta un adevarat miraj, atat prin imaginile pe care le vehiculeaza cat si prin undele electromagnetice. De aceea, televizorul nu poate reprezenta o autentica sursa de informare. Toata structura mediatica (de la femeile frumoase care prezinta stirile, pana la emisiunile informative cu studiouri luxoase) invita mai degraba la o stare de visare, de basm, si in niciun caz de informare asupra realitatii cotidiene.

 

Copilul, mai ales, este o victima perfecta, pentru ca televizorul ofera copilului tendinta de a ramane in evaziv, in imaginar, incurajand tot ceea ce presuoune negandire si traire intensa, placere. „Astfel, lipsa televizorului sau a calculatorului poate duce copilul spre o stare de sevraj, anxietate si chiar plictiseala. Prin urmare, televizorul produce dependenta. Dependenta de trairea intr-o lume ideala, plina de fast. Pericolul consta in faptul ca atunci cand copilul intra in lumea reala, intra cu niste asteptari prea mari, si nu mai stie sa se comporte adecvat” spune biofizicianul Virgiliu Gheorghe. Acesta este si motivul pentru care dependentii de droguri consuma droguri: pentru ca le da impresia ca ii ajuta sa traiasca intr-o realitate pe care nu sunt pregatiti si nu stiu cum sa o infrunte.

 

 

 

Efectele nocive al televizorului: obezitatea si deteriorarea limbajului

 

Neuropsihologii spun ca se creeaza pe scoarta cerebrala, anumite rutine, pe care creierul are tendinta sa le repete. Astfel ca, daca repetem un act de-a lungul unor zile, cum ar fi privitul la TV, el se intipareste in creier, insa alte procese si actiuni vor fi defavorizate, si in principal, va scadea mult motivatia si puterea de a controla anumite activitati.

 

In momentul in care se uita la televizor, creierul intra intr-o stare pasiva si deci pierde controlul asupra instinctelor (alimentar, pulsiunile sexuale), si asa vine pofta necontrolata de mancare. De aceea, consumatorii cei mai mari de televizor si desene animate sau de jocuri pe televizor sunt si obezi.

 

 

 

Limbajul se formeaza la varste foarte mici… prin auzul limbajului mamei si al adultilor din jurul lui. Limba este mijlocitorul prin care noi luam contact cu lumea si are condensate toate aceste strategii ale creierului de a comunica. Pentru dezvoltarea limbajului, ajuta foarte mult lectura si matematica. Daca acestea lipsesc sau sunt deficitare, si daca in loc, copilul se va uita la desene animate, unde „limbajul lasa mult de dorit” (o mamica), atunci copilul va avea mari probleme in a comunica, in a folosi cuvinte pentru a-si comunica gandurile, ideile, dorintele, nevoile, sentimentele.

 

 

Efectele nocive ale televizorului: lipsa afectivitatii si epuizarea emotionala

 

Un alt pericol pe care il prezinta televizorul atat pentru copil cat si pentru parinte este instrainarea, racirea emotionala. Televizorul incurajeaza individualismul, egoismul, descurajand, in acelasi timp, comunicarea, legatura afectiva intre oameni. „Copilul are nevoie sa se miste, sa isi miste mainile, picioarele, de aceea incurajez parintii sa isi duca copiii mai mult in parc, in mijlocul naturii, dar nu sa ii uite acolo, ci sa se joace, sa se plimbe cu ei” spune Gheorghe.

 

Multi parinti au falsa impresie ca se relaxeaza atunci cand se uita la televizor dupa o zi intreaga de munca. Nimic mai fals! Specialistii au observat ca, dimpotriva, televizorul epuizeaza emotional, pentru ca toate imaginile pe care le stocheaza creierul raman acolo, consumand energie. Este practic imposibil sa fii prezent si sa participi emotional la tot ce se vehiculeaza pe micul ecran, de aceea, televizorul nu face altceva decat sa iti absoarba si putina energie care ti-a mai ramas.

 

Tu cat il lasi pe copilul tau sa se uite la televizor?

 

 

Daca vizionarea se desfasoara intensiv inca din primii ani de viata, in perioada 2-5 ani si mai tarziu, la 5-14 ani, cand practic se dezvolta creierul, atunci aceasta activitate poate cauza o anumita atrofiere a unor functii ale acestuia, atat prin lipsa activitatilor necesare varstei, cat si prin solicititarea peste masura numai a unor parti sau zone ale acestuia.

 

Problemele aparute in urma vizionarii Tv presupun sindroamele LD, adica probleme de invatare si ADHD adica probleme de atentie si hiperactivitate. Iata cateva dintre ele:

 

 

  1. DIMINUAREA ATENTIEI

 

Multi dintre copii prezinta o dificultate in a asculta sau urmari cu atentie o expunere oarecare, sau chiar o simpla discutie. Acest lucru se intampla pentru ca la acesti copii nu s-au dezvoltat suficient abilitatile auditive ce presupun distingerea sunetelor si analizarea mesajelor verbale. Cei mai afectati sunt cei care au o experienta constanta si lunga de urmarire a programelor tv, in care ei nu si-au antrenat suficient mintea ca sa inteleaga si sa retina, obisnuindu-se sa IGNORE MESAJELE VORBITE.

 

 

 

  1. MEMORIE SCURTA

 

Diminuarea atentiei este cauzata si de memoria scurta. Tinerii la care apare sindromul LD nu pot retine in minte un interval de timp suficient de lung cuvinte sau fraze abia auzite, astfel incat sa poata construi intelesul mesajului care li se comunica.

 

 

 

  1. SCADEREA DISPOZITIEI PENTRU LECTURA

 

Copiii si adolescentii generatiei TV nu pot intelege, aminti si aplica ceea ce au citit. Televiziunea scade semnificativ dispozitia si capacitatea de a mai citi, mijloc important prin care tanarul isi poate dezvolta structural creierul.

 

 

  1. EPUIZAREA MINTII

 

Imaginatia tinerilor care se uita mult la tv e foarte putin creativa si saraca, mintea lor fiind prinsa in diferite scenarii si reverii, care ii epuizeaza.

 

 

  1. AFECTAREA GANDIRII LOGICE

 

Pe perioada vizionarii programelor tv activitatea emisferei stangi scade, ceea ce presupune repercusiuni negative asupra gandirii logice si analitice, rationamentului matematic sau stiintific.

 

 

 

  1. DIFICULTATE IN A FACE FATA RESPONSABILITATILOR SCOLARE

 

Afectarea dezvoltarii emisferei stangi se rasfrange si asupra limbajului, a constructiilor sintactice, a gramaticii, si folosirii limbii in procesul de gandire. Inca din clasa a doua se observa aceste deficiente, cand sunt necesare abilitati lingvistice de un nivel superior (realizarea de conexiuni, comunicarea, organizarea si clasificarea ideilor etc.), care nu s-au dezvoltat din cauza vizionarii excesive.

 

 

  1. INTOXICAREA SUBCONSTIENTULUI

 

Cercetari de specialitate arata ca televizorul este un instrument ideal pentru intoxicarea subconstientului. Pe nesimtite, televizorul reuseste sa conditioneze anumite dorinte sau comportamente, sa influenteze, din umbra mintea tanarului, si mai tarziu, a adultului.

 

 

  1. INCAPACITATEA DE A REZOLVA PROBLEME REALE

 

Copiii si tinerii acestei generatii tv nu mai au capacitatea de a rezolva probleme, sau dispozitia de a o face deoarece intampina dificultati in a procesa suficient de repede informatia din cauza unei comunicari insuficient dezvoltate intre cele doua emisfere.

Nu mai vreau ca statul să dea pomană din banii mei și să finanțeze lenea! Două milioane de oameni activi nu pot susţine pomeni sociale la infinit.

 

 

 

Îi vezi aproape în fiecare cartier, de blocuri sau de case. Freacă toată ziua bordurile și gardurile, cu berea în mână. Habar nu ai din ce trăiesc şi nici nu ai timp să afli, pentru că tu abia apuci să dormi suficient şi să ai o oră, două, pentru tine pe zi.

 

Emisiunea de la Realitatea TV, unde şapte băieţi vânjoşi au tăbărât pe Traian Băsescu a avut un moment care m-a enervat la culme.

 

A fost momentul în care Costică Rogozanu, un comentator cu idei socialiste mucegăite, a reproşat fostului preşedinte al României că, după zece ani de mandate Băsescu, România este ţara cu „cel mai mic ajutor social”.

 

Degeaba a explicat fostul preşedinte că matematica e simplă: două milioane de oameni activi nu pot susţine pomeni sociale la infinit.

 

Nu ştiu din ce îşi câştigă existenta un comentator ca Rogozanu, care face toată ziulica propagandă socialistă şi e fascinat de lozincile folosite de Putin pentru a manipula proştii prin Europa. Ştiu că eu lucrez de la 18 ani, cu carte de muncă, în mediul privat. Nu am cerut niciodată nimic de la statul român şi sper să nu ajung vreodată în situaţia să cer ceva.

 

Părinţii mei m-au educat că este ruşinos să primeşti ajutor de la stat.

Când m-am îmbolnăvit, mi-am cumpărat medicamente la preţ întreg şi am preferat să merg la clinici private, pentru a evita mizeria şi haosul din sistemul de stat. Am consumat, aşadar, cât am putut de puţin din resursele statului.

 

Sunt din categoria celor două milioane care trebuie să plătim cheltuielile statului, din categoria celor care niciodată nu au timp să stea la taclale în faţa blocului, sau pe stradă, pentru că timpul liber e mereu prea puţin.

 

Când i-a trecut prin capul nepieptănat ideea că ajutoarele sociale din România sunt „cele mai mici din Europa”, comentatorul cu creier roşu de la Realitatea TV nu s-a gândit să compare şi salariul mediu pe economie cu cel din alte ţări, unde ajutoarele sunt mai mari.

Şi nici raportul persoane ocupate/persoane asistate.

 

Nu i-au trecut pe sub pleata încâlcită nici miile de cazuri în care s-au eliberat documente medicale pentru boli fictive care au transformat persoane sănătoase şi apte de muncă în asistaţi sociali, cu indemnizaţii şi ajutoare plătite de un sector privat care abia se mai ţine pe picioare.

Adevărul este că acum, din foarte multe motive, în România lenea şi hoţia sunt subvenţionate de stat şi această stare de fapt este injustă pentru cei care plătesc subvenţia. E normal ca societatea să sprijine pe cei aflaţi în nevoie, dar în limite suportabile şi fără să încarce excesiv mediul privat cu taxe şi impozite.

Introducerea venitului minim garantat, de exemplu, a provocat în Banat acum câţiva ani urmatoarea anomalie:

Pentru că în multe zone din Banatul Montan nu s-a făcut colectivizare, există proprietari de terenuri agricole mari care se bazau pe zilieri pentru lucrările anuale.

Când s-a introdus „venitul minim garantat” nu au mai avut cu cine să lucreze. „Păi, de ce să mă muncesc la tine când îmi dă primăria cât să mă descurc”, a fost răspunsul primit de la cei care erau înainte nevoiţi să muncească pentru a-şi câştiga pâinea.

 

 

 

Acum nu mai trebuie să muncească, pentru că îi ţine statul la limita subzistenţei cu pomeni sociale şi le face foarte mult rău.

Dă-i omului leneş suficient cât să treacă de pe o zi pe alta şi nu va mai face nimic pentru a-şi schimba viaţa în bine. Este captiv la limita subzistenţei şi astfel perpetuezi sărăcia şi dependenţa de stat.

Ştiu că puţini îşi asumă riscul să fie înjuraţi dacă spun acest adevăr, dar el este o realitate pe care nu o putem schimba dacă nu o recunoaştem onest: lenea este o mare problemă în România. Un stat care finanţează lenea ne distruge tuturor orice şansă de a ne schimba. Ba chiar provoacă fenomene cu efecte foarte grave în viitor.

 

Nimeni nu are curajul să discute astăzi, în România, despre efectele pentru viitor ale combinaţiei „venit minim garantat + alocaţie pentru creşterea copilului”.

Ne prefacem că nu vedem existenţa, aproape în fiecare comunitate, a unor familii care trăiesc numai din alocaţiile copiilor. Vorbim de adulţi care îi folosesc pe cei mici numai pentru a avea un trai la limita subzistenţei din ajutoare şi alocaţii.

 

Îi fac şi apoi îi neglijează. Îi lasă să crească pe stradă şi nu sunt interesaţi de edicaţia şi viitorul lor. Sunt un fel de generaţii născute pentru alocaţii. Şi apoi tot noi trebuie să plătim pentru armata de funcţionari care să asigure asistenţă socială copiilor abandonaţi.

 

Se întreabă cineva ce se va întâmpla cu generaţia alocaţiilor când va ajunge la vârsta maturităţii?

Realizează cineva că statul finanţează producerea unor generaţii întregi de noi asistaţi social, într-o spirală a pomenilor pe care tot cei ocupaţi ar trebui să le plătească?

 

Eu unul m-am cam săturat ca statul să finanţeze lenea din impozitele şi taxele pe care le plătesc. Să menţină la limita subzistenţei milioane de conaţionali pe care să poată să-i manipuleze după bunul plac politicienii care le finanţează lenea.

 

Vreau ca banii mei să finanţeze autostrăzi, proiecte de infrastructură, şcoli şi spitale mai bune.

Vreau să plătească salarii mai mari profesorilor, nu ajutoare pentru tot felul de bolnavi închipuţi sau pensii speciale pentru parlamentari.

 

Vreau să fie forţaţi să-şi câştige singuri existenţa toţi cei care pierd vremea pe stradă, la bârfă, cu berea în mână, proprind gardul sau spărgând seminţe.

 

După 50 de ani de comunism şi 26 de ani de populism cei mai mari duşmani ai României sunt politicienii şi comentatorii ca Rogozanu, care promovează şi încurajează mentalitatea mizerabilă că e treaba statului să-ţi dea de mâncare şi să te ajute să supravieţuieşti.

 

Eu vreau o ţară în care nimeni să nu fie dependent de stat şi care să-i ajute numai şi numai pe cei care sunt în situaţii foarte dificile

 

Cu PSD   la putere- s-au dat cele mai mari tunuri financiare din istoria României

 

Cât PSD a fost la putere s-au dat cele mai mari tunuri financiare din istoria RomânieiÎn perioadele 1992-1996 şi 2000-2004, cât PSD a fost la putere, s-au dat cele mai mari ţepe din istoria României. Au fost privatizate fraudulos aproximativ 6.000 de întreprinderi, evaluate la 700 miliarde de euro. Cele 6.000 de întreprinderi au fost vândute cu aproximativ 70 miliarde de euro (10% din valoarea de piaţă). PE CELE 6.000 DE ÎNTREPRINDERI PRIVATIZATE FRAUDULOS S-AU ÎNCASAT, PÂNĂ ÎN MOMENTUL DE FAŢĂ, NUMAI 7 MILIARDE DE EURO (ADICĂ 1% DIN VALOAREA DE PIAŢĂ). Prin privatizarea ilegală a acestor întreprinderi s-au pierdut peste 6 milioane de locuri de muncă.

 

Opoziţia, scoasă din joc cu minerii

Mineriada din iunie ’90 este, de fapt, consecinţa unui şir de evenimente, fiecare de natură să pună o mare stavilă în calea trecerii la capitalism, şi nu poate fi judecată separat de ele atunci când se pun chinuitoarele între­bări care au însoţit tranziţia. Încă din primele luni ale anului, a existat suspiciunea că noua conducere provizorie instalată în 22 decembrie ’89, în frunte cu fostul comunist Ion Iliescu, in­ten­ţionează să-şi permanenti­ze­ze puterea. Proaspăt reînfiin­ţa­te­le partide istorice au organizat manifestaţii în Bucureşti, iar puterea, benefiicind şi de serviciile unei televiziuni publice aser­vite, a organizat contra­ma­ni­festaţii, la care au participat atât muncitori de la marile uzi­ne bucureştene, cât şi mineri aduşi din Valea Jiului. Au fost bătăi, arestări, devastări de spaţii, dar de mică amploare. Frontul Salvării Naţionale (FSN) a anunţat că va participa la alegerile din 20 mai, pe care tot el (printr-o structură, în care, de ochii lumii, a invitat şi opo­ziţia – Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională) le organiza. Aprilie 1990 a marchat debutul a ceea ce s-a numit „fe­no­menul Piaţa Universităţii“. Mii de oameni s-au strâns în piaţă (denumiţi de Iliescu „golani“), au demonstrat zi de zi împotriva neo-comunismului, balconul de la Universitate devenind o tribună a mesajelor anticomuniste la care a avut acces oricine. Poporul a decis însă altceva la 20 mai, zi care a rămas în istorie sub numele de „duminica orbului“: FSN a ieşit câş­ti­gă­tor cu aproape 70%, iar Ion Iliescu a devenit preşedinte cu 85%, în condiţiile unei par­ticipări masive la vot: aproape 90% din populaţia cu drept de vot.

Democraţia predată cu bastoanele minerilor

După mineriadele din 1990, venirea minerilor se perma­nen­ti­zează. Devine un fenomen. Se spune că era principala armă a lui Ion Iliescu pentru a face ordine cu mijloace neoficiale. Ur­mă­toarea mineriadă majoră avea să aibă loc la scurt timp: septembrie 1991. Acelaşi Miron Cozma, aceiaşi mineri din Valea Jiului. De data aceasta, „ortacii“ cer demiterea primului-mi­nistru, se spune că la indicaţia lui Ion Iliescu. După ce este atacată clădirea Guvernului în data de 26 septembrie, cabine­tul Petre Roman îşi dă demisia. Ultima mineriadă a avut loc în 1999, după arestarea lui Miron Cozma din 1997.

Caritas-ul, primul tun din istoria economică

A fost organizat de către compania „Caritas“ din Cluj-Napoca, fondată de către Ioan Stoica, un apropiat PSD, şi a fost lansat în anul 1991. Numele „Caritas“ aparţine, de drept, unei organizaţii de binefacere catolice, dar Ioan Stoica l-a preluat fără a cere vreo aprobare. Sistemul lui Stoica promitea restituirea, după trei luni, a unei sume de opt ori mai mari decât banii investiţi. Listele cu depu­nă­tori cărora le venise rândul la câştig erau publicate în cotidianul „Mesagerul transilvan“. Caritas-ul a atras un număr de 400.000 de deponenţi din întreaga ţară, care au investit 1.257 miliarde de lei (aproape 1 miliard USD) înainte de a da faliment la data de 14 august 1994, având o datorie de 450 milioane USD. Plăţile înceta­seră, de fapt, în octombrie 1993. Unii politicieni din PSD au retras mari sume înainte de pră­bu­şirea Caritas-ului. Sur­prin­zător a fost şi faptul că pu­te­rea politică de la acea vreme, cu Ion Iliescu în frunte, nu a făcut niciun demers pentru oprirea Caritas-ului.

FNI, al doilea Caritas

Fondul Naţional de Investiţii a fost înfiinţat în anul 1995, în baza O.G. nr. 24/1993, aprobată prin Legea nr. 83/1994. Înfiin­ţa­rea acestui fond deschis de in­vestiţii – fond mutual -, precum şi a societăţii de administrare S.C. „SOV INVEST“ S.A., a fost avizată fără niciun fel de menţiuni de restricţie a duratei de valabilitate, de către C.N.V.M. – forul competent – prin Deciziile nr. 159/15.09.1995 şi nr. 157/15.09.1995. FNI, în spatele căruia s-a aflat Sorin Ovidiu Vântu, a dus la 300.000 de păgubiţi cu peste 300 de mi­lioane de dolari. Pe 6 martie 2003, directorul SRI, Radu Ti­mofte, referindu-se la cazul FNI, afirma în plenul Parlamentului: „Cetăţenii, societatea şi chiar instituţii ale statului au fost victimele unei mari ma­nipu­lări puse la cale de «escroci de geniu», din conducerea şi com­punerea reţelelor crimei or­ganizate internaţionale, care mai sunt încă în umbră, fiindcă cei scoşi în faţă nu sunt decât nişte pioni. (…) Artizanii escrocheriei nu au plecat, au fost întotdeauna peste graniţă. Au fost şi pioni pe teritoriul Ro­mâniei. Vă asigur că s-a ştiut totul în legătură cu FNI“.

Devalizarea Bancorex de către mafia politică

Banca Română de Comerţ Exterior a fost înfiinţată ca ban­că specializată pe opera­ţiu­nile cu străinătatea, desprinsă din Departamentul de Relaţii Ex­terne al Băncii Naţionale a Re­publicii Socialiste România. În 1995, numele BRCE este înlocuit cu „Bancorex“, din raţi­uni de marketing. În 1996 de­ţinea cir­ca 60% din opera­ţiu­nile de co­merţ exterior ale României şi era foarte activă în domeniul im­porturilor de energie. Bancorex s-a aflat în centrul unui pu­ter­nic scandal politico-financiar, cauzat de politica de­f­ec­tu­oasă a băncii şi acordarea de cre­dite pe criterii politice. A avut loc aşa-zisa „devalizare“ a băn­cii. Niciodată cei care au luat bani nu au fost judecaţi pen­tru acest lucru. Românii au plătit aproximativ două miliar­de de do­lari, bani de care au be­ne­ficiat prietenii politici ai PSD printre care Fathi Taher, Costel Bobic, Viorel Popa (Cibela Gro­up) şi Gheorghe Florea Bragadiru.

2000-2004 – România, ajunsă pe mâna baronilor PSD

Pe vremea guvernării PSD, Ion Iliescu – preşedinte şi Adrian Năstase – premier, România ajunge pe mâna baronilor locali ai PSD. Încep să se construiască marile averi de sute de milioane de dolari, bani făcuţi în majoritatea cazurilor din afaceri cu statul. Marian Oprişan (Vrancea), familia Sechelariu (Ba­cău), Radu Mazăre (Constanţa), Ioan Niculae (Teleorman), Ioan Neculaie (Braşov), Fraţii Cristescu (Timişoara), Gheorghe Bo­sânceanu (Constanţa), Dinel Stai­cu (Craiova), Corneliu Iacu­bov (Bacău) sunt doar câteva exem­ple. Aceşti oameni sunt aju­taţi de Hrebenciuc, Coz­mân­că, Şerban Mihăilescu (Miky Şpa­gă) sau Ristea Priboi, oameni din anturajul lui Adrian Năs­tase.

Privatizarea Sidex Galaţi

Oţelul a fost una dintre cele mai rentabile afaceri din România. Sidex a fost căpuşat în sistem Petrom şi adus în situaţia de a pierde 1 milion de dolari pe zi. În aceste condiţii, a fost vândut pe nimic (25 de milioane de dolari!) lui Mittal Steel Galaţi pe relaţia Năstase – Anglia. După patru ani de la privatizare, Mittal Steel Galaţi a devenit cea mai mare companie privată din România. Cifra de afaceri a combinatului a atins 2,1 miliarde de dolari în 2004. Afacerile Ispat Sidex au crescut în fiecare an – de la 880 de mi­lioane de dolari în 2001, la 1,28 miliarde de dolari în 2003 şi la 2,1 miliarde de dolari în 2004. Am aflat şi preţul real la care ar fi trebuit vândut Sidex: un miliard de dolari!!!

Privatizarea Petromidia – Dinu Patriciu

În 2001 s-a realizat o altă pri­vatizare răsunătoare: Comple­xul Petrochimic Midia-Năvo­dari, devenit SC Petromidia SA (simbol RRC), a fost vândut lui Dinu Patriciu, după ce tot el încercase preluarea companiei câţiva ani mai devreme. Pe vremea PSD s-a dat perla Ro­mâ­niei unui liberal, iar Guvernul Adrian Năstase a dat HG 118/2003 prin care datoriile de 600 de milioane de dolari erau reeşalonate pe o perioadă de 7 ani! Aşa a devenit Dinu Patriciu multimiliardar, iar bugetul Ro­mâniei a sărăcit cu sute de mi­lioane de dolari.

Dan Ioan Popescu – Retehnologizarea Porţilor de Fier

Tot pe vremea PSD se coace prima afacere de peste un miliard de dolari: retehnologizarea Porţilor de Fier. Ce au făcut iugoslavii cu 100 de milioane de dolari, românii reuşesc să facă cu peste un miliard de dolari, cea mai mare afacere din România până în 2004. În centrul afacerii se găseşte un mare nume al PSD: Dan Ioan Popescu, fost ministru al Economiei şi Comerţului, care a fost anche­tat pentru neconcordanţe în privinţa averii.

Vânzarea Petrom

Privatizarea SNP Petrom SA a fost o greşeală economică gra­vă, pentru că a fost o decizie pur politică, care a surclasat da­tele eco­nomice. Specialiştii în petrol şi gaze au analizat toate aspec­tele celei mai importante pri­va­tizări a anului 2004 şi au ajuns la concluzia că, fiind folo­sită în scopuri politice, statul a fost păgubit într-un singur an după privatizare cu mai mult de 4 mili­arde de euro. La data priva­tizării, SNP Petrom SA avea ca obiect de activitate, în principal, exploatarea zăcă­min­telor de petrol şi gaze naturale de pe uscat şi din platoul continental al Mării Negre, rafinarea şi prelucrarea ţiţeiului, transportul şi comercializarea produselor pe­tro­liere, comercializarea gaze­lor, importul şi exportul de ţiţei, produse petroliere, utilaje, echipamente şi tehnologii specifice. SNP Petrom SA, anterior priva­tizării, se definea ca unul dintre cei mai importanţi producători de petrol şi gaze din Europa Centrală şi de Est, singurul producător de ţiţei din România, neavând concurent în acest do­meniu, şi cel de-al doilea pro­ducător de gaze naturale, cu o producţie în 2003 de 6,129 miliarde metri cubi şi o cotă de 34% la furnizare. În studiul de piaţă realizat pentru privatizarea Pe­trom, în mai 2003, consultantul tehnic, Jacobs Consultancy, anu­nţa Ministerul Industriei că a identificat rezerve de 128 mi­li­oane de tone echivalent petrol, plus 16 milioane de tone petrol în Kazahstan, din concesionare. Niciuna nu fusese exploatată. Din datele contabile înainte de privatizare consemnăm activul net de 62.373.020.622 mii de lei şi profitul net de 2.282.082.505 mii de lei. Conform contractului de privatizare, OMV a plătit statului român suma de 668,815 milioane de euro pentru 33,34% din pachetul de acţiuni, iar compania Petrom a intrat pe mâinile austriecilor de la OMV la un preţ subevaluat cu aproape 50% din cauza estimărilor făcute de consultanţii care au ana­lizat rezervele de ţiţei ale Pe­trom. Banca elveţiană Credit Suisse First Boston şi cea olandeză ING au evaluat rezer­vele companiei române cu un preţ maxim de 22 de dolari pe baril până în 2012. În momentul semnării contractului de privatizare – la aproximativ 1 an după evaluarea iniţială -, preţul ţiţe­iu­lui ajunsese deja la 35 de do­lari pe baril, iar prognozele indicau încă de mai demult o ascen­siune de durată a pre­ţu­rilor combustibililor. La preţul de 22 de dolari pe barilul Brent, divizia de extracţie şi exploatare a Petrom a fost evaluată de consultanţi la 1,7 miliarde de do­lari, valoare ce corespunde ac­tivului net menţionat, iar în­tregul Petrom la 2,8 miliarde de dolari. Dar, în evaluarea făcută pentru Guvern, acelaşi consultant preciza că „o variaţie de 2 dolari în preţul petrolului Brent conduce la o schimbare de 700 de milioane de dolari în valoa­rea companiei“. Responsabili de privatizarea SNP: Adrian Năs­tase şi Dan Ioan Popescu. Este afacerea din care România a pierdut cei mai mulţi bani.

(http://www.exploziv-news.ro/special/335-remember-cat-psd-a-fost-la-putere-s-au-dat-cele-mai-mari-tunuri-din-istoria-romaniei-.html)

 

 Vulcanicul Vadim,cu…mult prea multe bune/rele,Iubit, hulit, controvesat, ” uraganul ” PATRIOT Corneliu Vadim Tudor, ne-a intins o mina de ajutor si l-am respins,Acum o sa-l cautam si,,,n-o sa-l mai gasim …Suntem mai săraci cu un patriot,  mai săraci cu un OM…

Da, un Om, un om care a fost mereu provocat, deliberat și constant, cu scop bine țintit ! De către cei cărora le-a fost teamă de valul de simpatie ce-l genera, teamă ! I-au găsit călcâiul lui Ahile, temperamentul preponderent coleric și au/l-au lovit provocându-l cu bună știință și permanent.  Vadim – ne-bun pentru lumea lor ” bună ”… !!!

L-au înfierat c-ar fi extremist,  iudele ce-au vândut țărișoara la bucată și care s-au cocoțat pe umerii împovărați ai sărmanului popor, dreguitorii, lingătorii clanțelor ambasadelor,  zmintiții ce fac sluș la Porți…

Și-atunci  cine-s extremiștii ? Ei, ăia ” buni ”,  cei pe care Vadim îi arăta cu dejtul, îi dezbrăca public de ” bulendre ” și le bătea șoricul !

S-a dus și Vadim,singurul ce nu s-a complăcut să pupe dosul iudemereilor ( ! ), printre puținii politicieni ( atât de rari ! ) care nu a avut afaceri cu statul  deci nici vreo avere clădită pe nefericirea altora, Vadim cel iubitor al valorilor Neamului, Tribunul ale cărui diplome, recunoașteri internaționale,  sunt autentice și care nu poa fi niciodată acuzat de plagiat ca atât de mulți  păcălici de-și zic politicieni, Vadim poetul, scriitorul, pamfletarul, jurnalistul, om de cultură  și-un român de ispravă… plecat-a prea devreme la hodină, pe steaua sa…

Un Om. Fără rezerve. O spun tot fără rezerve.

Creștinește gîndind, iertarea pe care Domnul i-o va da nu cred că va avea vreo legătură cu aiurelile care s-au spus, cu ură, despre el sau cu clișeele produse de percepția superficială destinată largului consum.

Cine i-a citit poezia din ultimii ani a observat noua etapă, o transcendere. Cum era și normal. Cu toate acestea, nu și-a dozat deloc energia pentru a atinge o vîrstă de patriarh. Deși neașteptată, plecarea dintre noi, de ziua Înălțării Sfintei Cruci, pare firească, acum. Cei ce ard ca flacăra nu se menajează, nu umblă cu jumătăți de măsură.

În tranșeele luptei pentru țară nu au mai rămas luptători de calibrul său.

Prea devreme, dar Domnul știe mai bine.

Acum va fi împreună cu mama pe care aproape o diviniza. Cred că aici, printre noi, cei încă vii și teluric, printre românii lui, și-a făcut cu prisosință datoria. ”

sursa : La conu’ Mişu

Corneliu Vadim Tudor PATRIOTUL unul din cei puțini, care rămân și după ce pleacă !

” Și-a iubit cu ardoare țara, cum puțini pot s-o facă.

11990438_416554068554955_6550259866614772048_n

 

Masoneria ( de Corneliu Vadim Tudor )

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie:
Scapă cât mai iute de masonerie!

Numai neamuri proaste, şmecheri, impostori
Toţi sunt Mari Maeştri (în a trage sfori).

Poartă şorţ, galoane şi-alte tinichele
Plini de semne sacre şi de lanţuri grele.

Ei se trag, cu toţii, din Hiram Abif
Ziditori de temple, scrişi în catastif.

Sunt colegi cu Mozart, Franklin, Casanova
Şi cu manelistul Jean de la Craiova.

Şi cu Fulgerică, zis şi Bragadel
Care face-n spume bere caramel.

Ce solemnitate! Şi ce jurăminte!
Toţi sunt Fraţi de Ordin şi de lucruri sfinte!

Plini de importanţă, nimeni nu-i ca ei
Au ceva din puiul rumen, cu mujdei.

E o stare bună, de suficienţă
Ei au luat caimacul, merg doar la esenţă.

Peste tot au oameni, siguri, la butoane
Ei adoră, zilnic, altfel de icoane.

Dumnezeu le este „Mare Arhitect”
Temple – nu Biserici, ce vreţi mai direct?

Cui jură credinţă, lăcrimînd pios?
Forţelor oculte, nu şi lui Hristos.

Toţi vor să parvină, brusc, pe scurtătură
Ei vor să răstoarne legile-n natură.

Funcţii şi onoruri aprig sunt vânate
Prostul avansează doar pentru că-i Frate.

Eu cunosc prea bine lumea de ocară
A masoneriei de la noi din ţară.

N-are idealuri, ci doar interese
Intrigă, şi bârfă, lupte tot mai dese.

Primitivi sunt unii, n-au nici o valoare
Nu ştiu nici să scrie, hoţi de drumul mare

Interlopi cu ştate vechi în puşcărie
Şi-au găsit refugiul în masonerie

Ocoliţi de Lege, fiindcă ei sunt fraţi
Chiar cu cei mai vajnici dintre magistraţi.

Iar de la o vreme, după cum se ştie
Şi muieri fac parte din masonerie.

Doamne, ce ridicol! Şi ce degradare!
Le priveşte lumea ca pe vrăjitoare.

Sunt femei cu barbă şi cu voce groasă
Nu au altă treabă? N-au copii acasă?

Au schimbat şi şorţul de bucătărie
C-un şorţ geometric, de masonerie.

Ele joacă rolul unor amazoane
N-au feminitate – doar nişte şabloane.

Lume subterană e masoneria
Şubredă ca fumul şi butaforia.

N-au zidit o casă toţi aceşti „zidari”
Ei, de trei milenii, sunt doar panglicari

Ritualuri false, ce s-au perimat
Ca o operetă într-un bâlci uitat.

Noi s-avem în viaţă doar un etalon:
Împăratul Lumii nu a fost mason.

Templul Lui slujiţi-l, nu un zid surpat
Mai e timp să puneţi capăt la păcat…

pamflet de Corneliu Vadim Tudor (13 septembrie 2014)

12004109_416554051888290_2006558005152558627_n

Rugăciunea lui Avram Iancu – Corneliu Vadim Tudor
E rânduită prost această stână
Zadarnic are jgheaburi şi păşuni
Când turmele tot înspre râpi se mână
Iar din ciobani numai câţiva sunt buni

E prea în calea lupilor, sărmana
Sunt lotri mulţi, tainu-i tot mai mic
Şi nu mai crede nimeni în nirvana
Din vechiul rai n-a mai rămas nimic

S-au îngrăşat berbecii şi măgarii
Păianjenii ruinei curg şuvoi
Pereţii de stejar trosnesc de carii
Căpuşile regine-s peste oi

Au ruginit tălăngile în ploaie
Şi laptele-i ca pânza grea de cort
Şi orice miel se leapădă de oaie
În măierişte zace-un înger mort

Apasă greu blestem pe stâna asta
Osânda Mioriţei a căzut
S-ar mai putea răscumpăra năpasta
Şi-ar mai fi timp s-o luăm de la-nceput

Dar s-a făcut târziu pe munţii vineţi
Pogoară doliul serii şi e ger
În strunga verde vreau să mă închideţi
Să-mi iau cuminecarea, şi să sper

Iar tabăra să-mi treacă dinainte
Înveşmântată-n zeghe şi făclii
La rătăcirea mea să luaţi aminte
şi oglindiţi-o dreaptă în copii

Eu mă topesc sub ierburi nestemate
Cu fluiera şi doinele întregi
Şi cine ştie, peste-un secol, poate
Voi răsări în tabla altor legi

poezie de Corneliu Vadim Tudor din Saturnalii (1983)

11008790_970971006255373_6487636713610681148_n

Ce-i de făcut?

Ce-i de făcut? Mai avem vreo speranţă?
Mă-ntreabă românii cu care mă văd.
Poporul meu drag a ajuns ca o zdreanţă
Ce timp de ocară! Ce jalnic prăpăd!

Am tras, zi de zi, un semnal de alarmă
Mi-am dat sănătatea la şerpi de dudău
Nu staţi la balcon, puneţi mîna pe armă
E rău, însă mîine va fi şi mai rău!

Vorbeam în pustiu. Un blestem mioritic
Ne ţine-n genunchi şi cu capul plecat.
Fireşte, eu n-am nici un drept să vă critic
Dar inima-mi plinge, ce mult ne-am schimbat!

Uitaţi-vă-n jur: toată lumea se-agită
Revendică drepturi, se luptă pe străzi
La noi e tăcere. O gloată tîmpită
Pofteşte cîrnaţii şi berea din lăzi.

Bairamuri se fac peste tot: între blocuri
În parc, mînăstire şi chiar ţintirim
Miroase-a mujdei, se-ncing aprige jocuri
Ce burţi de neam prost se revarsă… Murim!

Murim de-o mai ţinem aşa, în prostie!
Murim ca păduchii, de-o mie de ori!
Trăim fără noimă şi pe datorie
Iar alţii ne fură, vîrtos, de comori.

Leşin general, catastrofă finală
Dezastru mai mare ca-n timp de război
Istoria iar ne-a pus capul în poală
Avem ochii goi şi picioarele moi.

Daţi muzica tare, să ţopăie ţoapa
Ce super o joacă bărbaţii malaci!
Alături se cască, profetică, groapa
Pe care ne-o sapă vrăjmaşii, în draci.

Aceasta e Stema: grătarul şi micii
Maneaua vulgară e Imnul de Stat.
Jos Sfinţii din ceruri! Trăiască Miticii!
O viaţă avem! Hai s-o bem, nu-i păcat?

Din micul ecran intră-n case gunoiul
Copiii văd crime, şi sex, şi scandal
Se ceartă Matrozul şi cu Maimuţoiul
Apoi pun batista, din nou, pe ţambal.

Prea multe migraţii, amestec de rase
Byzanţ, şi Fanar, şi Ţigani, şi Evrei
Ne fierbe o drojdie-n sînge şi-n oase
Iar asta o ştiu şi stăpînii yankei.

Ne-au pus jugul lor poleit cu minciună
Puţin whisky prost, niscaiva Hollywood
Alegeri corecte? Ce vorbă nebună!
Nu sînteţi capabili, poporu-i prea crud.

Îţi dau ei mutarea în plic, Românie
Aduc la putere doar slugi de doi bani.
Ce vast Guantanamo! Şi ce colonie!
Nici Africa n-are aşa mitocani!

Aici e problema: alegeri furate
Ce-mpiedică ţara să iasă la mal.
America n-are atitea păcate
Precum e acest angrenaj criminal.

Falsifică totul: sondaje şi softuri
Nu lasă să-i scape ciolanul din dinţi.
Spionii fac legea, n-au vreme de mofturi
Ei ştiu că românii sînt proşti de cuminţi.

O mie de „cozi de topor” vor ajunge
Să dea aparenţa că totu-i legal.
Feriţi Ambasada! E coadă! Se unge!
S-au strins şobolanii din guri de canal.

Aşteaptă să toarne şi-apoi să primească
Noi ordine clare, să fie utili.
Aşa se-mbulzeau şi la cizma rusească
Metodic s-o lingă, ce tipi imbecili!

E vraişte Ţara, un corp fără vlagă
Îi ţin lumînarea acei derbedei
Aduşi la putere, cu normă întreagă
De capii Mafiei: agenţii yankei.

America, ia-ţi teroriştii acasă
Acum îi cunoaştem, noi ştim ce vor ei:
Ei vor bogăţia, în fond, fabuloasă.
De aur, uraniu, şi gaz, şi ţiţei.

Lăsaţi teatrul ăsta stupid, că nu ţine
În suflet aveţi numai ură şi jaf.
Isus să vă bată cum ştie mai bine
Diavoli flăminzi, ne-aţi făcut ţara praf.

Nimic nu mai e de făcut, decit poate
Un scurt harakiri, dar sintem prea buni.
Mai este vreo şansă? Există, în toate:
E Domnul cel bun, care face minuni…

pamflet de (18 august 2013)

Dumnezeu să-l hodinească și să-l așeze la loc cu Lumină !!

 

DINU C. GIURESCU: “Am sentimentul că sunt în 1940, în preajma prăbuşirii hotarelor noastre. Am să enumăr câteva argumente:

 

  • Primul: regiunile de dezvoltare

Acel faimos proiect, din păcate al UDMR-ului: 50.000 Km², taie Transilvania în două, pe linia trasată de arbitrajul de la Viena din ’40. Acesta este un fapt.

  • Al doilea: statutul minorităţilor care se pregăteşte.

Dacă se adoptă, prin formulă magică a asumării răspunderii, vom crea zeci de autonomii teritoriale, sub pretextul autonomiilor culturale. Autonomii teritoriale în Transilvania care vor face tranziţia de la judeţele secuieşti, şi până la graniţa cu Ungaria.

  • Al treilea argument: legea arhivelor

În speţă întoarcerea arhivelor la emitent!Dumneavoastră ştiţi ce înseamnă asta? Să le întorc unde?

Emitentul a fost până în 1918 Ungaria sau Austria. Acolo le întorc? Eu cred că nu-şi dau seama oamenii de catastrofa pe care o pregătesc României.

Dacă le-aş propune Statelor Unite să întoarcă arhivele de la Arhivele Naţionale Central din Washington DC la diferiţii emitenţi, eu cred că s-ar uita şi ar spune probabil că este un act de trădare naţională, de destrămare a unităţii Statelor Unite.

  • Al patrulea argument: legea educaţiei

Suntem educaţi după moda nouă europeană, în care 92% dintre elevii autohtoni au mai puţine drepturi decât 8% dintre elevii minoritari. E bine că au minoritarii drepturi, dar vreau ca şi majoritarii să aibă aceleaşi drepturi! Aceeaşi lege enumeră 22 de principii directoare, unul din principii este şi cultura, identitatea şi istoria românească, dar în lege nu se află nimic pentru promovarea acesteia.

Mai mult decât atâta: finanţarea este favorizantă pentru minoritari: dacă sunt 10 elevi minoritari români într-un sat, desfiinţăm şcoala respectivă, iar dacă sunt zece minoritari într-un sat, facem o şcoală specială. Iată, deci, ce înseamnă legea educaţiei europene…

Nu mai vorbesc de autonomia universitară, care acolo e proclamată cu litere groase dar, în realitate, universităţile sunt supravegheate, acuma, cum nu au fost niciodată înainte, după bunul plac al rectorului şi al altora.

  • Al cincilea argument: nu mai avem manual de istoria românilor

Elevii de clasa a XII-a au un manual pe care scrie Istorie, iar înăuntru e tranşată, ca la abator, istoria românilor pe teme mari, pe care le înţelege un om care cunoaşte istoria românilor, dar nu unul care trebuie s-o înveţe, fiindcă principiul cronologic a fost desfiinţat.

  • Al şaselea argument: eu pot să insult acuma drapelul ţării sau personalităţile marcante…

În lege nu mai există incriminare penală pentru acest lucru, pentru profanarea sau batjocorirea simbolurilor naţionale. Fac ce vreau şi ce păţesc? În cazul cel mai bun,dacă acţionează guvernul sau autoritatea, primesc o amendă.

  • Al şaptelea argument: Am aflat cu stupoare că asociaţia culturală Forumul Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, nu primeşte un leu de la Guvern pentru acţiunile sale culturale.
  • Al optulea argument: ora de istorie la televiziunea romană nu mai este

Nu mai există, pur şi simplu.

  • În al nouălea rând

Desprinderea propagandistică, şi chiar mediatică, a celor două judeţe şi jumătate secuieşti.

  • În al zecelea rând: reforma sistemului sanitar. Care poate să ducă foarte departe, spre dezastru…

Peste toate – şi cu asta am terminat – vine anularea Parlamentului. Asumarea răspunderii este o formulă extraordinară, ca să nu mai conteze Parlamentul. Marea Adunare Naţională era mult mai logică decât Parlamentul de astăzi. Spune Constituţia din ’65: „forţa conducătoare din Republica Socialistă România este Partidul Comunist Român” – monopolul puterii. Era clară puterea. Deputaţii votau aşa cum spunea Partidul.

Acuma nu! Avem un regim, chipurile, pluralist şi, în schimb, ne asumăm răspunderea încât orice lege poate să treacă în momentul de faţă, fiindcă Guvernul beneficiază de o majoritate aritmetică, care nu mai corespunde în niciun fel cu opţiunile şi cu sentimentele populaţiei.

Revin la judeţe. Acestea nu sunt o creaţie a lui Mircea cel Bătrân.

Judeţele erau acolo şi Mircea le-a întărit. Nu sunt o creaţie a lui Carol I sau a lui Alexandru Cuza Erau acolo. Domnitorul unirii şi fondatorul monarhiei le-au întărit doar.

Culmea este că Uniunea Europeană nu ne cere această desfiinţare a judeţelor. Este o mistificare grosolană, urâtă de tot, să spui oamenilor că UE ne cere aşa ceva. Dar nu este adevărat! Franţa şi-a menţinut zeci, sute de departamente, Germania la fel, Anglia la fel. Fiecare unitate teritorială cu numele ei este acolo, numai noile desfiinţăm.

Partea cea mai gravă e că vor să ne şteargă memoria, vor sa ne şteargă identitatea. Prin toate aceste răsturnări, prin toate aceste acţiuni de buldozer, pur şi simplu, vor să fiu ca frunza pe apă – căci frunza este acum un simbol – să nu mai ştiu ce e cu mine, să fiu un fel de cetăţean, aşa, al nimănui, care locuiesc într-o regiune desemnată printr-o cifră romană, şi care voi fi, încă o dată, înscris, printr-un indicativ numeric, într-o listă.

Acest tip de om nu are decât nevoi imediate: trebuie să se ducă la mall, să cumpere o maşină şi să călătorească, poate, în străinătate, şi să se îmbrace bine.

Asta este tot, dar în cazul ăsta România: adio! Aici este partea cea mai gravă. Prin desfiinţarea judeţelor îmi iei baza mea teritorială care de sute de ani există acolo. Bunicul meu s-a născut în Buzău, şi judeţul Buzău există şi astăzi.

De patru generaţii suntem buzoieni prin naştere. Ăla este primul loc. Îmi ştergi şi Buzăul? Ce fac Unde sunt născut? În raionul Stalin din Bucureşti?

Se vehiculează teoria că noi am ajuns în Transilvania prin secolul XII-XIII… Asta este o veche temă de propagandă: neputând să conteste majoritatea absolută a românilor, au început să spună: „da, dar voi aţi venit după noi, şi noi am fost primii ocupanţi” şi alte teorii din acestea.

Cât priveşte judeţele, să luăm două exemple: Maramureşul şi Bihorul. Sunt forme vechi de organizare pe care regatul maghiar, în momentul în care a încorpo-rat Transilvania, le-a preluat şi le-a transformat în comitatele regatului. Iar mai târziu, când Ungaria a făcut dualismul cu Austria, a reînfiinţat toate judeţele.

Judeţele din Transilvania sunt judeţele care s-au constituit de-a lungul vremilor. Atât de puternică era instituţia, încât Austro-Ungaria a extins această instituţie a comitatelor, echivalentă cu judeţele, pe toată Ungaria mare, aceea din 1867.

Tot ce am înşirat până acuma, acei paşi mai mari sau mai mici pentru destrămarea unităţii teritoriale şi a demnităţii româneşti, merg toate ca un şuvoi către o singură ţintă, suprimarea articolului 1 din Constituţie: România este stat naţional, unitar, suveran şi indivizibil. Asta le trebuie, asta vor să suprime. Şi o suprimă în momentul în care, în conştiinţa elevilor din liceu, dispare Istoria românilor ca materie de învăţământ, sau când cetăţenii dintr-o urbe nu mai au conştiinţa că sunt români.

Poate nici măcar că sunt bucureşteni sau braşoveni, ci aşa, nişte cetăţeni în derivă printr-o regiune de dezvoltare, numerotată cu 1,2,3, 4 sau 5.

Dacă doriţi să rememoraţi, sau să vedeţi pentru prima oară, cine au fost cei care au distrus judeţele României, să ne întoarcem în 1950, ca să vă arăt o lege adoptată de Marea Adunare Naţională, chiar în anul care reprezenta debutul obsedantului deceniu.

Aş spune cel mai urât, cel mai trist şi cel mai greu de suportat deceniu din istoria modernă a României. E vorba de Legea nr. 5 din 1950, cea care desfiinţa judeţele României, şi o făcea sub

conducere sovietică.

Astăzi, la Punctul de Întâlnire am adus un extras: „Marea Adunare Naţională a Republicii Populare Române.

În temeiul art. 38 din Constituţia Republicii Populare Române, văzând Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 935 din 31 august 1950, adoptă următoarea lege pentru raionarea administrativ-economică a teri-toriului Republicii Populare Române – Articolul 1”

… Fiţi foarte atenţi la acest articol 1, fiindcă argumentaţia comuniştilor sovietici din anii ’50 seamănă foarte mult cu ceea ce oferă astăzi ca motivaţie, actuala coalitie (regimul Băsescu – “USL” (n.n.) – UDMR).

Tot sub masca bunăstării economice şi a atragerii unor fonduri şi a cooperării dintre tot felul de persoane fizice şi juridice, sub aceeaşi motivaţie ne este propusă acum, ca şi atunci, desfiinţarea judeţelor.

Iată aşadar ce spune acest articol 1:

„Pentru asigurarea dezvoltării industriei şi agriculturii, în scopul construirii socialismului şi a ridicării nivelului de trai al oamenilor muncii, pentru a înlesni cât mai mult apropierea aparatului de Stat de poporul muncitor, pentru a contribui cât mai temeinic la asigurarea rolului politic conducător al clasei muncitoare şi la întărirea alianţei clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare, TERITORIUL ROMÂNIEI SE ÎMPARTE ÎN: REGIUNI; ORAŞE; RAIOANE. Regiunile din Republica Populară Română şi capitalele lor sunt:…”

Am sentimentul că sunt în 1940, în preajma prăbuşirii hotarelor noastre. E de spus numai că fiecare om trebuie să-şi dea seama că soarta lui personală, afară de beneficiarii regimului, depinde de ce se joacăacuma. Se joacă integritatea teritorială a României, se joacă stabilitatea ei, se joacă identitatea, sentimentului că eşti român, se joacă apărarea ţării.

Statul de astăzi nu mai apară România. Statul de astăzi apară pe altcineva, dar nu obştea românească.

De aceea fiecare dintre noi, cu mijloacele pe care le are, trebuie să spună NU. „Nu!” – la ceea ce se pregăteşte în momentul de faţă şi să revenim la tradiţiile noastre, să revenim la puterea noastră dintotdeauna.”

 

 

 

DEZVALUIRI CUTREMURATOARE. Victor Atanasie Stanculescu : Cum am complotat cu Iliescu, cu KGB-ul, cu ungurii si cu americanii ca sa-l dam jos si sa-l ucidem pe Ceausescu

 

 

 

MESAJUL KGB, PRIMIT LA BALATON

 

Era mai întâi întâlnirea cu omologul meu ungar de la Direcţia de Înzestrare (n.r. – generalul Victor Stănculescu şi-a petrecut vacanţa din vara lui 1989 la Balaton, în Ungaria).

 

El a venit apoi cu Karpati, care era atunci şef al MSt-M ungar. (…) A mai venit atunci şi şeful Direcţiei de construcţii a lor, care, săracu’, a şi murit înecat în mare după scurt timp. Şeful acela de la KGB ocupa o zonă mai mare, nu putea să fie numai al Ungariei, era prea puţin pentru importanţa pe care o avea. Cred că acoperea zona Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia şi probabil şi pe noi. (…)

 

La Balaton s-a discutat altceva: Ce facem, că soarta comunismului este pecetluită! Şi dădea exemplul lor că, încă din 1954, au încercat reforma, dar noi am stat deoparte, că atunci când a fost presiunea pe Cehoslovacia iar am stat deoparte, că românii au o tradiţie în a nu accepta sistemul sovietic ca atare, să ne comande, şi prin urmare va fi greu să pătrundă în România ideile lui Gorbaciov.

 

El era preocupat de faptul că liberalizarea gorbaciovistă va fi respinsă de români, pentru că ei resping tot ce vine de la Moscova, din principiu. Or, acum era altceva, era adevărata reformă a sistemului. Cam asta a fost tema.

 

El părea să spună că regimul în sine, şi al lor, şi al nostru, nu e bun. Asta s-a discutat. El tot repeta: «În ‘54 nu v-aţi băgat, în 1968 nu v-aţi băgat, dar neutralitatea asta ar trebui acuma să fie reconsiderată şi să gândim împreună ce să facem. Regimul începe să slăbească şi societatea nu va aştepta. Trebuie să faceţi ceva, să cooperaţi». (…)

 

Probabil că se întrevedea un rezultat prin Gorbaciov. Mai pe româneşte, concluzia era că de data asta Gorbaciov va sparge băşica.”

 

“COŞUL CU FRUCTE” AL ATAŞATULUI MILITAR UNGAR. Stanculescu omul ungurilor si al KGB-ului sovietic

 

Aradi vorbea româneşte perfect, am discutat cu el de câteva ori, mi-a povestit cum a trăit în România şi cum a ajuns apoi în Ungaria. L-am simpatizat.

 

Mi-am dat seama că vrea să afle mai mult despre noi, ştiam că are nevoie să obţină anumite informaţii, i-am dat exact ce ştiam că avea nevoie să obţină, nu i-am dat nimic în plus, care să penetreze în interior. Aveam destule variante pentru străini, să le dau ce voiam eu, nu ce voiau ei.

 

Aradi a spus: «Domnule general, ce facem mai departe?». «Ce să facem?» – zic. «Păi, mi s-a spus că s-a discutat cu dvs. în trecut…

 

Trebuie să ne unim ca să ieşim din această încurcătură care se cheamă boala comunismului.» Şi eu i-am răspuns: «Măi, Aradi, ce putem să facem noi?

 

Să aşteptăm, că n-avem cum să începem noi doi, suntem prea jos. La Ialta cei doi au hotărât ce vor face cu Europa. Se vor întâlni din nou ca să hotărască. După aia vine rolul oamenilor care să facă operaţia în sine.

 

Asta trebuie făcut. Să vedem. Nu pot să garantez la ora actuală că vom reuşi numai noi doi. Eventual, tu ai legătura pe o parte, eu am legătura pe altă parte. Ce facem? Tu ştii că şi la tine, şi la noi toată lumea este cu ochii pe ăştia care suntem de origine burgheză».

 

A fost o discuţie care, în primul rând, nu a fost înregistrată, sigur, că nu aveau cum, pentru că eu controlam biroul periodic, să nu-mi apară ceva. Şi în al doilea rând, nu a existat nici un schimb de documente, lucru care ne-a ferit de orice încurcătură.”

 

AMENINŢAREA LUI GORBACIOV

 

Două momente îmi aduc aminte. Primul, atunci când a venit Gorbaciov în România. Am aflat că a fost scandalul ăla mare între Gorbaciov şi Ceauşescu, s-au contrat foarte dur. Ceauşescu i-a reproşat lui Gorbaciov că distruge comunismul. Când a plecat la Moscova, Gorbaciov îi spune secretarului- adjunct cu propaganda de la ruşi, nu-mi amintesc acum exact numele, îi spune: «Acest Ceauşescu va termina rău!».(…) Noi am avut mai multe întâlniri cu sovieticii.

 

Ultima a fost cu Tratatul de la Varşovia, în 1989. Această întâlnire a lui Gorbaciov la Bucureşti cu Ceauşescu a fost prilejuită de întrunirea Tratatului de la Varşovia. Practic era întâlnirea noastră, a militarilor, iar delegaţii militari au comentat. (…) Atunci mi s-a spus clar: «Ciocnirea a fost extrem de dură!».

 

Eu am undeva notat numele acelui secretar cu propaganda care a transmis informaţia, pentru că m-a frapat ameninţarea lui Gorbaciov.

 

VARIANTELE SCHIMBĂRII LUI CEAUŞESCU

 

Cei de la Securitate aveau semnale din exterior, în primul rând, şi bineînţeles că ambele zone, Estul şi Vestul, se puseseră de acord şi lucrează prin oamenii lor de aici.

 

Tot ei mi-au spus că s-au intensificat acţiunile lor la noi în ţară. (…) Mai era apoi cel care se ocupa de problemele administrative ale Securităţii şi apoi, după decembrie, a fost pus la Poliţie. El mi-a spus că îndepărtarea lui

 

Ceauşescu se va produce la sfârşitul anului, iar acţiunea va fi a partidului. Aşa se explică de ce aşteptam Congresul ca moment al schimbării. (…)

 

Pentru a scăpa, trebuia să-l debarcăm pe Ceauşescu.

 

Securitatea ştia asta şi de aceea nu voia să se bage, pentru că nu ştia cine câştigă.

 

Ei au aşteptat până în ultimul moment, şi asta i-a costat. A doua variantă. V-am spus: era exclusă o revoltă a populaţiei. Această variantă exista doar în planurile sovietice, care gândeau în termenii marxişti, ai maselor. Ceauşescu a fost nuca tare în jocul puterilor.

 

O mare parte din violenţele de la noi s-au datorat faptului că Ceauşescu a fost nuca tare pe care nu o puteau sparge cu aparatul de partid.

 

S-a certat cu Gorbaciov, s-a certat şi cu Bush sr, i-a jignit. Cu Bush mai puţin, dar lui Gorbaciov i-a spus mai multe şi mai dure, acuze grave, care au generat răzbunări.(…)

 

Sus, la nivel înalt în partid, existau cei care îşi dădeau seama că economia se duce. În aceste condiţii au început să aplece urechea la sovietici.

 

Cea mai uşoară scuză era că a pus Ceauşeasca mâna pe putere. Aceasta a fost un fel de mască, de aparenţă pentru cauzele mai grave.

 

ŢINTA: SECURITATEA. Stanculescu era si omul americanilor nu numai al rusilor

 

Eram prieten cu ataşatul militar american la Bucureşti. Vă rog să nu-i daţi numele.

 

Am fost la el, la reşedinţa lui, de mai multe ori, inclusiv cu ataşatul militar francez, care stătea pe Dorobanţi (…); informaţia mi-a dat-o americanul. «Fii atent, ai grijă că Securitatea trebuie să dispară!»

 

Îmi pare rău că nu pot să vă dau amănunte mai precise, pentru că pe unele le-am uitat, pe altele am vrut să le uit. Atunci, imediat, aveam nevoie de un interlocutor ca dvs. Acum îmi este greu să-mi amintesc lucruri pe care am vrut să le uit.

 

SPRIJIN IUGOSLAV – Vă ajutăm, dar ne daţi Banatul!

 

La Timişoara, când a venit consulul iugoslav la Comitetul Judeţean de Partid, n-am fost prezent la discuţie, dar mi s-a spus că era foarte deranjat că este împiedicat să-şi îndeplinească misiunile. El îşi oferise ajutorul, chipurile, dar ajutorul era Banatul, vă ajutăm, dar ne daţi Banatul. Doi: am aflat mai multe date de la băieţii de la Securitate, cum a fost cu evenimentul care a inflamat fitilul de la Tökes, că asta a fost, un fitil, care a ars mai bine sau mai prost, dar a fost folosit. Veneau agenţii acolo, veneau şi plecau în schimburi.

 

Voiau să ştie cum decurge acţiunea, ca să poată să ducă mai departe, să împrăştie vestea şi să declanşeze acţiunea în oraş. Erau foarte mulţi străini. Au spus că au venit foarte mulţi bărbaţi în maşină, în excursie, fără nici o femeie sau copil. Domne, zic, chiar aşa?!

 

Pe vremea aia nu eram familiarizaţi cu fenomenul gay. Ca militar, eram printre primii care îşi puteau da seama că ăştia au venit cu misiune, n-au venit să se plimbe. (…) Au fost prinşi nişte străini. Nu se ştie ce este cu ei. Erau cu documente de tranzit sau de concediu.

 

Când îi întrebau, ei răspundeau că li s-a comunicat că Timişoara este cel mai vechi oraş din Europa unde s-a introdus iluminatul cu gaz, tramvaiul şi nu ştiu mai ce.

 

“TRĂDAREA” LUI MILEA

 

Milea a făcut un gest care văd că nu este înţeles. Pe 22 dimineaţă, Milea a ieşit în stradă la trupe şi le-a spus: «Măi, vedeţi, nu care cumva să trageţi!», după ce noaptea trăseseră la ordinul lui şi omorâseră oamenii de la Universitate. Milea era însoţit de aghiotantul de la Direcţia a V-a a Securităţii.

 

Până a ajuns sus, bineînţeles că tovarăşul a aflat de «trădarea» lui Milea. Imediat ce a venit sus, i s-a dat ultima lovitură. (…) Trebuie să se înţeleagă faptul că, în acel moment, cei doi, Ceauşescu şi Milea, rămăseseră izolaţi.

 

Activiştii de partid fugeau ca potârnichile, Securitatea nu mai executa ordinele, Ceauşescu nu-l mai avea decât pe Milea pentru continuarea acţiunii de noaptea.

 

La ora 9:00 toate coloanele de blindate erau în mişcare, iar la ora 10:00 am găsit coloana de la Mihai Bravu intrată deja pe Olteniţei şi cobora pe Dealul Viilor.

 

Urma un măcel, pentru că ăştia de la Mihai Bravu făceau instrucţie şi erau unitate de elită. Milea s-a dus sus, la etaj, a cerut pistolul şi s-a sinucis. A fost momentul ultim.

 

ISTORIA PICIORULUI ÎN GHIPS

 

Ceea ce este important constă în faptul că în 1989 eu eram deja convins că România trebuie să scape de Ceauşescu şi că eu însumi pot face ceva. Acest gând a fost foarte puternic în avion, când mă întorceam de la Timişoara. Atunci m-am gândit pentru prima dată că pot face chiar eu ceva şi pot fi eu alesul, ca să zic aşa. (…) În avionul care mă aducea la Bucureşti de la Timişoara m-am gândit că nu trebuie să mai aştept de la alţii, ci trebuie să o fac eu.

 

Gândul meu a fost să mă duc acasă, să mă informez de ce se întâmplase la Bucureşti în lipsa mea şi apoi să merg la minister pentru a organiza ceva.

 

Apoi evenimentele au luat alt curs. (…) M-am gândit să repet cumva figura de la Timişoara, să nu mă duc în faţă, să întârzii cât mai mult prezenţa mea acolo, unde mi se cerea. Eu am răspuns mai întâi că mă duc la minister. Şi mi se spunea: Nu, vino încoace, la CC! Discuţia a fost şi cu Milea, şi cu ofiţerul operativ pe minister. (…)

 

Atunci a fost ideea, care n-a fost a mea, a fost a soţiei mele, care mi-a strigat la un moment dat: «Îţi dau cu o vază de cristal în cap şi te bag în spital». şi de aici mi-a venit ideea de a mă duce la Spitalul Militar şi să mă imobilizez cumva.

 

FUGA CU ELICOPTERUL A CEAUŞEŞTILOR

 

Ceauşescu mi-a spus: «Milea a fost trădător, te-am chemat ca să preiei comanda Armatei, vezi unde sunt trupele care am ordonat să vină în piaţă să împrăştie mulţimea».

 

S-a exprimat apoi ca în Biblie: «Mergeţi şi opriţi», astfel încât eu am putut interpreta dacă să opresc mulţimea sau trupele. Aşa am înţeles eu. (…)

 

M-am dus la Tufan şi am oprit cele două coloane blindate care veneau. După aceea am coborât şi i-am spus că o să vină, că o să sosească şi că ar fi bine să nu rămână în sediu, pentru că este periculos. Va fi o acţiune sângeroasă în piaţă şi nu e bine să fie prezent. (…)

 

Urmau să sosească ăia pe care îi chemase Milea şi care trebuiau să măcelărească mulţimea. Că ăsta era ordinul lui. Şi atunci mi-a venit ideea: Dar dacă ăsta fuge pe unul dintre coridoare, pe unde îl găsesc? Asta a fost pe moment, pe urmă mi-a venit în minte legenda lui Anteu, desprinderea de pământ. Atunci i-am spus: «Vă propun să aducem două elicoptere». «Da.» «Da, dar trebuie să-mi dea şi Neagoe acordul.»

 

Ceauşescu a aprobat: «Vorbeşte cu Neagoe». Era dubla decizie la o operaţiune de evacuare a şefului statului. I-am spus lui Neagoe, acesta a fost de acord, repede, că şi el voia să o rupă de acolo, să plece, să dispară. Am sunat la gen. Rus şi i-am cerut elicoptere.

 

OFICIALIZAREA LOVITURII DE STAT

 

Am ajuns la minister pe la 13:05 sau 13:07. Am chemat doctorul să-mi taie ghipsul, pentru că mă omorâse piciorul de durere. (…) M-am dus la cabinet şi acolo l-am găsit pe Ilie Ceauşescu. Insista să stea acolo lângă mine, la cabinetul ministrului. El se considera ministru în locul lui Milea.

 

I-am spus: «Nicolae Ceauşescu a plecat, dau ordin acum ca toate forţele să intre în cazărmi». El a ripostat că nu e bine, că a dat ordin să se execute numai ordinele comandantului suprem şi e stare de necesitate. (…) Atunci am chemat ofiţerul operativ: «Camera ta e liberă?». «Da.» «Condu pe tovarăşul general în cameră şi acolo o să stea sub pază.»

 

(…) Am început să dau telefoane, să vorbesc cu comandanţii de armate, să văd care este situaţia în zona respectivă. (…) La 13:30 am hotărât să oficializez răsturnarea lui Nicolae Ceauşescu de la putere.»

 

LISTA SCURTĂ A PUTERII: Un singur nume pregatit de Moscova: Ion Iliescu

 

I-am vorbit politicos (n.r. – lui Ion Iliescu, cel care îl sună pe generalul Stănculescu la ora 13:40), cu condescendenţa faptului că ştiam că a fost adjunct la Timişoara, prim-secretar la Iaşi, apoi coborât de Ceauşescu. L-am informat despre lucrurile principale: că am oprit coloanele, că pe Ceauşescu l-am evacuat şi că este la Snagov, că am ordonat ca toate unităţile să treacă în cazărmi şi că sunt probleme la Sibiu, cum îmi raportase Dragomir – fals, cum aveam să aflu mai târziu -, şi că eu sunt la minister la cabinetul ministrului.

 

Atunci i-am cerut să vină la minister pentru a-i putea asigura protecţia. Între timp luasem legătura cu cei de la CC şi aflasem de mişcările lui Dăscălescu, cel care voia să formeze un guvern cu care să continue ideile lui Gorbaciov. A fost un moment care a dezvoltat ideea că Iliescu ar putea fi unul dintre succesorii lui Ceauşescu, din rândurile de jos ale partidului.

 

În al doilea rând, pot să spun că mă sunase şi Sergiu Nicolaescu, şi aşa i-am chemat pe amândoi la minister, să ne sfătuim ce să facem. Am chemat şi şefii unor structuri, Minister de Interne, Justiţie. În mintea mea, numirea lui Iliescu drept succesor era o posibilitate, dar nu sigură. Încă ezitam… (…)

 

Atunci, la telefon, mi-am zis că ăsta poate să fie un om care să preia conducerea politică după Ceauşescu. Am făcut legătura cu ce ştiam din trecutul lui. (…) Nu mi l-a nominalizat nimeni.

 

Eu mă grăbeam să găsesc un lider politic, pentru că îmi dădeam seama că eu nu pot să fac ceea ce doream cu Armata, pentru că generalii erau speriaţi, panicaţi.

 

Nu mai puteam să contez pe o serie întreagă de generali, care umblau acum prin mulţime să spele ruşinea represiunii. (…) Eram pregătit moral şi profesional să preiau puterea în ţară, să asigur tranziţia şi liniştirea populaţiei, dar, când am încercat să fac ceva, m-am lovit de incapacitatea generalilor, mai toţi compromişi, de a acţiona.

 

(…) M-am interesat şi aşa am aflat că Verdeţ făcea lista guvernului şi i-a propus lui Iliescu să fie ministrul Culturii. Urmăream să văd care învinge. Eram sunat în permanenţă. (…)

 

Eu l-am ales pe Iliescu. Mi s-a părut mai puţin periculos. (…) Verdeţ şi Dăscălescu voiau să repună în funcţiune Marea Adunare Naţională, ceea ce însemna al doilea pol de putere în stat. Eu alesesem Iliescu. (…) Era o alternativă care l-ar fi scos pe Iliescu din joc, dar era o alternativă de continuare a sistemului. Pe de altă parte, eu nu aveam nevoie de o îndepărtare legală a lui Ceauşescu de la putere, pentru că tocmai îl îndepărtasem prin lovitură militară şi îl ţineam legat într-o unitate militară.

 

EXECUŢIA DE LA TÂRGOVIŞTE: Decizia criminală a moscovitilor: “Orice revoluţie trebuie să ia capul şefului statului”

 

I-am întrebat: «Cum o finalizăm, judecata? Îl băgăm la puşcărie, îl punem în domiciliu forţat, cum a făcut şi el, sau îl terminăm?». (…) Cred că a răspuns fiecare: categoric a fost Brucan, Voican a fost pentru suprimare, Iliescu a fost mai ezitant la inceput dar a aprobat pana la urma ideea lui Brucan. (…)

Brucan a şi spus: «Ideea este bună, aşa trebuie făcut. Orice revoluţie trebuie să ia capul şefului statului». A început el cu teoria, cu Carol al II-lea al Angliei, cu ţarii Rusiei… Brucan mi-a mai spus atunci: «Dacă ăsta rămâne ca monument în memoria oamenilor, s-ar putea să le pară rău la un moment dat şi să se întoarcă împotriva noastră».

 

Militaru pregătea o nouă lovitură de stat

 

În perioada de până în 18 februarie, Militaru a făcut numiri, şi-a adus generalii complici din primele zile şi le-a dat nişte sarcini personale.

 

Aproape pe regiuni istorice. Ajung la Palatul Patriarhiei, unde fusese Marea Adunare Naţională, la biroul lui Iliescu, şi

 

Petre Roman îmi spune: «Dragă, vrem să te numim ministrul Apărării Naţionale». Şi eu îi răspund a treia oară: «Domne, v-am spus că nu vreau să mă mai întorc». Şi urmează fraza: «Eu la ora 18:00 l-am chemat pe Militaru şi l-am obligat să semneze demisia.

 

Am vorbit cu Coposu şi cu Câmpeanu, au fost de acord şi am semnat decretul». Iar eu am avut replica: «Atunci de ce mă mai întrebaţi dacă vreau?».

 

Eu nu m-am mai văzut cu Militaru, el a părăsit ministerul înainte să vin eu. În spatele biroului era casa de fier a ministrului şi am dat telefon, l-am întrebat pe – aghiotant, pe secretar: «Unde sunt cheile?».

 

Mi-au răspuns: «A plecat ministrul Militaru cu ele». I-am dat telefon, o dată, de două ori, de trei ori. Îi spuneam: «Adu cheile». Văzând că nu vine, presat de timp şi de faptul că nu ştiam ce e acolo, după vreo săptămână m-am suit în maşină şi m-am dus la el acasă. (…)

 

Eu intru la Militaru şi îi spun: «Domne, trebuie să-mi dai cheile, că eu nu ştiu ce ai lăsat acolo. Vreau să ştiu ce se întâmplă în spatele meu».

 

Şi el îmi spune: «Eu ţi le dau, dar te rog foarte mult nu schimba nimic din planurile pe care le-am făcut şi nu schimba nimic din comandanţii centrelor militare, pentru că ăştia, în concepţia mea, sunt viitorii prefecţi de judeţe». Se produsese schimbarea administrativă şi eram deja cu prefecţii.

 

«Iar Armata are planurile ca să ocupe principalele obiective din marile oraşe.» Deci el a mizat pe o treabă, care însemna inclusiv darea deoparte a lui Iliescu şi a celor care luaseră oficial puterea de la mine. (…) Militaru pregătea o lovitură militară în martie. A doua.

 

Omul de legătură cu care pucistii comunicau cu Moscova, prin Vasile Ionel, era o rusoaică, amanta lui.

 

Eu am cerut la şedinţa de la 8 iunie 1990, parcă, lui Roman să plec de la minister, dar să plece şi Vasile Ionel. Mai întâi a fost cu Militaru, când am anunţat eşarfa galbenă (n.r. – codul de recunoaştere a elicopterelor care aduceau la Târgovişte completul de judecată pentru soţii Ceauşescu). (…)

 

Şi Militaru a dat ordin să ne doboare, deşi se ştia parola. După ce îl executasem pe Ceauşescu, Militaru a vrut să şteargă urmele. (…) Când l-am trecut în rezervă pe Militaru, am trecut în rezervă şi pe toţi cei pe care îi adusese din rezervă în zilele alea.

 

Deci, şi pe Vasile Ionel. Şi Iliescu a aprobat lista, fără Vasile Ionel, pe care l-a pus consilierul lui. Poftim! (…)

 

Am primit odată informaţia că (n.r. – Vasile Ionel) o primea pe rusoaică, amanta lui, pe şantierul de la Canal şi pleca aia cu vapoarele încărcate din România.

 

Când Ionel era şeful Canalului şi s-a plâns pe urmă că, la inaugurare, Ceauşescu nu l-a invitat pe navă. S-a ştiut toată treaba cu amanta rusoaică, cetăţean sovietic, că venea, stătea cu el câteva zile şi pleca încărcată, cum se spune. (…) Venea acolo, la Canal, unde aveau o garsonieră, rămânea noaptea la el.

 

Aia venea, pleca, iar venea, iar pleca. (…) Nu putea să fie decât un om de legătură. Aia nu venea de dragul lui, ci de dragul misiunii pe care o avea.

 

Victor Atanasie Stănculescu

 

A.I. Cuza, “unirea”, masoneria şi secularizarea averilor mănăstirești…

 

AI Cuza secularizarea-averilor-manastiresti-„Nu vă puteţi închipui cât de grozav mă izbi acel anunţ, punindu-mă din nou în cea mai adâncă mâhnire sufletească… Vă rugăm să binevoiţi a face prin mijlocirea de care dispuneţi de a lăsa pomenitului schit iarăşi de a se administra de sine ca şi până acum.” (din Scrisoarea Sfântului Calinic de la Cernica adresată ministrului Cultelor pentru a nu seculariza averile Mănăstirii Frăsinei)

 

Ne aducem aminte de faptul că Voievozii noștri au ctitorit multe mănăstiri, atât în Țările Românești cât și în alte țări ortodoxe. Unele mănăstiri de la noi erau închinate unor mănăstiri din Sfântul Munte Athos sau de la Ierusalim; o parte din veniturile lor mergeau la acele mănăstiri, ca milostenie; iar Părinții de acolo se rugau pentru tot neamul românesc. Aceasta a durat până la secularizarea averilor mănăstirești (1859 și 1863), înfăptuită de doi francmasoni: domnitorul Alexandru Ioan Cuza și Mihail Kogălniceanu.

 

Alexandru Ioan Cuza a fost „ales de Adunările Elective ale Țării Românești și Moldovei ca urmare a sfatului delegației europene, alcătuită numai din masoni și aflată în Principate pentru a supra­veghea alegerile. Ca urmare a unor neînțelegeri masonice de culise, va fi silit să abdice după șapte ani de domnie”.[1] Încă de la începutul domniei sale, Alexandru Ioan Cuza avea în programul său de reforme secularizarea averilor mănăstireşti. Al doilea mason despre care vorbeam a fost Mihail Kogălniceanu. În 1863, când au fost secu­larizate și averile mănăstirilor neînchinate celor străine, Kogălniceanu era prim-ministru. Se cunoaște faptul că el era conducătorul unei loji masonice bucureștene încă din anul 1844.[2]

 

„Domnia lui Cuza Vodă se inaugură în 1859 prin acte arbitrare în Biserică. Primul act, comis de guvern împotriva practicei Bisericii şi Tradiţiei, a fost numirea de locotenent episcopal la Buzău, în contra voinţei mitropolitului Nifon. Episcopul Filotei al Buzăului se îmbol­năvise de o boală crudă şi trebuia neapărat înlocuit. Guvernului îi trebuia însă un om devotat în toate planurile sale şi-l găsi în persoana lui Dionisie Fotino, care era „persona grata”. Dar mitropolitul Nifon se opuse la numirea acestuia şi nu-l recomandă, conform uzului. Atunci guvernul călcă în picioare tradiţia, care cere ca Biserica prin şeful său să-şi spună cuvântul la numirea locotenenţilor de episcopi, şi numi cu de la sine putere pe Dionisie Fotino locotenent episcopal la Buzău, îndatorindu-l ca împreună cu autoritatea civilă să strângă toţi banii episcopului îmbolnăvit şi să-i dea guvernului.

 

După această numire arbitrară, urmă alt act arbitrar, adică confiscarea averii episcopului Filotei, în valoare de 74.000 de galbeni, înainte de moartea episcopului şi cu toate că exista un testament al său, sub pretextul că un călugăr nu poate avea averea sa, fiindcă el s-a lepădat de lume şi de toate ale ei.

 

Alt fapt arbitrar îl săvârşi guvernul în 1859, luând averile bisericeşti ale mânăstirilor Neamţul, Secul, Agapia, Adam şi Verona, sub pretext de administraţie rea, trecându-le sub administrarea Ministerului de Culte, ca şi pe celelalte averi mănăstireşti. Atunci se luară tipografiile din Mânăstirea Neamţul, se desfiinţară fabricile mânăstireşti, se vândură la iarmaroc vitele, stupii şi toate averile mobile ale mânăstirilor, oprindu-se numai ceea ce era de absolută necesitate pentru soborul mânăstiresc. În schimb se făcură mână­stirilor state, în marginile strictului necesar şi se trecură la buget.

 

Astfel aceste mânăstiri începură a trăi în mizerie, din cauza sumelor bugetare ridicole şi neînsemnate. Mitropolitul Sofronie Miclescu, care protestă în 1859 demn, dar energic, în contra actului arbitrar al guvernului privitor la vătămarea drepturilor bisericeşti prin confiscarea averilor mânăstireşti, fără a se da garanţii suficiente a fost în fine depus, în noiembrie 1860.

 

Se luară apoi măsuri restrictive împotriva mânăstirilor şi călugărilor, iar mânăstirile Doljeşti, lângă Roman, Zagovia din Iaşi şi 31 de schituri au fost desfiinţate, bisericile lor fiind prefăcute în biserici de mir. Aceste măsuri restrictive se luară atât în Moldova cât şi în Ţara Românească. În Ţara Românească multe mânăstiri şi schituri au fost transformate în închisori, ospicii etc. […]

 

Apoi prin legea de secularizare a averilor mânăstireşti din 13 Decembrie 1863, au fost declarate ca averi ale statului toate averile mânăstireşti din România. […]

 

Prin «legea comunală» din anul 1864 se luară actele stării civile din mâna clerului, cum fusese până atunci, şi încredinţară purtarea lor primarilor care purtară de acum şi titlul de «ofiţeri ai stării civile» […]

 

Tot în timpul domniei lui Cuza-Vodă se luară şi unele măsuri privitoare la alte confesiuni, care erau cu mult mai favorabile decât cele luate faţă de Biserica Ortodoxă. Îndeosebi a fost protejată Biserica romano-catolică. Astfel romano-catolicilor li se acordă favorul de subvenţionare a bisericilor lor şi asigurarea de susţinere a clerului lor. Pentru cultivarea clericilor romano-catolici se înfiinţă la Iaşi, în anul 1864, un Seminar susţinut de Stat, cu patru clase, cu tendinţa de a se completa la şapte clase.

 

Tot acum se permise călugăriţelor romano-catolice de a înfiinţa la Iaşi un pensionat de fete, în care erau primite şi copile ortodoxe, fiice de Români, care apoi ieşeau de acolo cu sufletul catolicizat şi înstrăinat. Această favorizare mare a catolicismului papal din partea guvernului român se datoreşte influenţei mari, pe care a avut-o asupra lui Cuza-Vodă, Franţa, precum şi marei treceri, de care se bucura la guvernul român consulul francez aici”.[3]

 

Nicolae Rosetti Roznovanu scria către Mitropolitul Filaret al Moscovei:

 

„… Sunt deja patru ani, de când, în mijlocul celei mai aspre ierni, oraşul Iaşi a fost izbit de îndurerare, aflând odată, într-o dimineaţă, că mitropolitul lui, fericitul Sofronie, un bătrân de şaizeci de ani, a fost smuls cu ajutorul armatei, de la picioarele altarului, unde asculta liturghia, târât din biserică, aruncat într-o trăsură, bolnav, aproape pe moarte, a fost dus de soldaţi, ca un criminal, prin mijlocul întregului oraş şi toată ţara, într-o mănăstire, în fundul munţilor. Ce mare crimă a săvârşit el oare ca să nu poată să se justifice, dar cel puţin să se scuze, oarecum, această nelegiuire din cele mai barbare? Să se socotească o aşa crimă, sfânta apărare a sacrei sale datorii? Aceasta a fost numai curajul cu care a apărat interesele bisericii naţionale, împotrivindu-se luării averilor bisericeşti, pe care guvernul a pus mâna fără nici o formă procedurală. El a murit. Cine a devenit urmaşul lui? Nu a fost şi nici nu este. Prima catedră episcopală a Moldovei este vacantă încă, şi guvernul nici nu s-a gândit vreodată să o ocupe, chemând persoane vrednice, destinate pentru a fi alese după obiceiul ţării. În curând şi cei doi episcopi cari ocupau cele două catedre ale țării s-au pogorât după tovarăşul lor în mormânt, scaunele lor ca şi al aceluia au rămas neocupate. De asemenea a fost şi în Muntenia, unde aproape toţi episcopii, cari ocupaseră catedrele principale ale țării, au dispărut, şi catedrele au rămas văduve, şi în timpul de faţă marea turmă a credincioşilor a fost lăsată fără păstori la batjocura şi atacurile vrăjmaşilor credinţei ortodoxe.

 

De pe atunci proiectele ascunse ale guvernului nostru începeau să se deseneze încetul cu încetul: oblăduitorul veniturilor bisericii noastre naţionale, în loc să susţină monumentele credinţei noastre şi să ajute la cheltuielile slujbei dumnezeiești, şi-a însuşit pentru trebuinţele sale proprii aproape toată această sumă a veniturilor; bisericile noastre nu au mai fost reparate şi au căzut în ruină; mânăstirile s-au pustiit; călugării cari le umpleau până acum, au fost izgoniţi cu forţa; toată averea mişcătoare a bisericii până la sfintele odoare au fost date de guvern ca pradă favoriţilor lui; ceremoniile slujbei noastre bisericeşti se bucurau de cea mai măruntă grijă, iar acum guvernul îşi arată faţă de ele, din ce în ce, numai dispreţ şi nepăsare faţă de religia noastră. Totul era îndreptat spre aceia ca încetul cu încetul să pogoare această religie în mintea poporului prin sărăcirea formelor ei materiale, care aşa de puternic influenţa asupra spiritului maselor.

 

Cu toate acestea, ca să se prevină orice protest, guvernul în chipul cel mai îndrăzneț, abuzând de autoritatea sa, a numit cu de la sine putere la catedrele vacante pe creaturile sale cu o înlocuire vre­mel­nică. El şi-a asigurat credinţa acestor înlocuitori prin amenin­ţarea că-i va da jos, dacă vor fi bănuiţi de independenţă sau cuvioşie ortodoxă. Astfel, şi-a asigurat şi clerul de jos, care niciodată nu va îndrăzni să-şi ridice glasul, fie şi cel mai slab, întru apărarea religiei supusă atacurilor.

 

În acelaşi timp, organele oficiale ale guvernului, au început, la orice ocazie, să deştepte în noi ură şi dispreţ faţă de coreligionarii noştri din Rusia şi de Biserica greacă din Constantinopole, mama noastră obştească.

 

Aceasta nu a fost destul şi clerul grec, bogăţiile sale, dătătoare de mare influenţă, adânc devotat credinţei sale pentru cuvioşia sa a părăsit biserica noastră naţională din clipa ce a fost lipsit de putere, care cler, putea prin aceste daruri duhovniceşti să se opună planurilor guvernului. Trebuia cu orice preţ să se scape de el şi să-l împingă până la o desăvârşită sărăcie. De altfel, de mult deja bogata pradă atrăgea însetarea acestui guvern. O lege diavolească i-a uşurat greutatea, averea bisericii greceşti trebuia să se confisce, fără nicio condiţiune”.[4]

 

extras din cartea Pagini din istoria neamului românesc, de prof. Ioan Vlăducă

editura Fundaţiei Justin Pârvu, 2012

 

[1] Emilian M. Dobrescu, Iluștri francmasoni, Ed. Nemira, 2003, p. 150.

[2] Ibidem, p. 159.

[3] Dr. S. Reli, Curs de Istoria Bisericii Române.

[4] Şt. Berechet, Un nou document privitor la reformele bisericeşti ale lui Alexandru Ioan Cuza, B. O. R., 1925, nr. 2.

 

 

 

 

bv

Cîteva întrebări pe adresa căpeteniilor Bisericii 

Duminică dimineaţă am urmărit o transmisie directă de la o manifestare religioasă, organizată la Cluj. Era ceva referitor la tineretul creştin. Amfitrion: Andrei Andreicuţ. Fost securist. Apoi monarhist. Pe urmă islamist. Fiindcă nu-mi explic altfel înfocarea cu care, în ultimele zile, le cere enoriaşilor să-i primească pe imigranţii arabi ca pe nişte fraţi. În acea zonă a Ardealului trăiesc – ca, de altfel, în toată ţara – numeroşi români săraci lipiţi pămîntului. Alţii au ales calea exodului în lumea largă. În urma lor, copiii se sinucid, sau devin victimele pedofililor. Ce nebunie! Locurile lăsate goale de românii creştini vor fi ocupate, sută la sută, de arabii musulmani. Fiindcă aşa vrea fariseul ăsta cu vorbire prefăcut-mieroasă. Aşa ar fi gîndit şi Andrei Şaguna? Tonul, însă, l-a dat Patriarhul Daniel.

Nu l-am auzit pe acesta luînd apărarea românilor prigoniţi de unguri, sau de Mafia Ţigănească. Brusc, el s-a înviorat şi s-a făcut propagandistul poruncii criminale, a unor minţi bolnave, de prin lumea largă. Unde îi ţii pe islamişti, părinţele? Pe unde scoţi cămaşa (sutana) atunci cînd vor viola, vor ucide, vor plasa bombe? Mai mult ca sigur că aşa se va întîmpla. Probabil îţi vei crea pretexte şi justificări şi atunci – după ce răul va fi comis. De ce nu-ţi vezi tu, Daniele, de cele sfinte? Nu te obligă nimeni să devii „avocatul diavolului” L-ai cocoloşit destul pe satanistul Traian Băsescu. Acum te apucă mila de nişte venetici, care nu toţi sînt amărîţi – unii sînt pregătiţi pentru tot felul de misiuni. Dacă nu poţi să faci bine, măcar nu face rău. România NU are nevoie de această migraţie a barbarilor. Nimeni nu ne sileşte, cu pistolul la tîmplă, să ne băgăm mortul în casă. Din nenorocire, într-un moment crucial, Biserica Ortodoxă e condusă de nişte pigmei. A trădat şi s-a rupt de popor. Ruşine!

CORNELIU VADIM TUDOR
7 septembie 2015

 

https://saccsiv.wordpress.com/2015/09/15/corneliu-vadim-tudor-a-fost-lichidat/

 

 

 

 

 

 

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*