Capitularea Eu-lui –

Ai dori sa privesti în inim a ta, chiar acum, si sa raspunzi la o întrebare foarte importanta, care ti se adreseaza în mod personal? Consideri ca esti mai puternic ca oricând în lucrurile lui Dumnezeu? Sper sa fie asa, deoarece aceasta este starea în care ar trebui sa te afli. Fiecare zi cu Isus trebuie sa fie mai placuta decât ziua trecuta. Fiecare clipa trebuie sa ne gaseasca într-o continua înaintare în experienta noastra, cu o credinta mai profunda si mai placuta decât credinta pe care am avut-o cu un moment înainte.

Cu toate acestea, sper ca nimeni nu a ajuns la multumire de sine, crezând ca Dumnezeu si-a încheiat lucrarea de crestere si sfintire în viata lui. Chiar în acest moment, El doreste sa ne conduca spre noi profunzimi ale predarii si consacrarii noastre. Înca mai sunt biruinte de câstigat; înca mai sunt pacate de parasit si înca exista tinte spre care suntem atrasi si care trebuie sa fie atinse prin Duhul Sfânt. Iar aceasta lucrare trebuie sa aiba loc chiar acum. Îngaduiti-mi sa va pun o întrebare. Oare Dumnezeu a vorbit serios când a rostit fagaduintele uluitoare din Romani sase? Nu exista nici un alt capitol în Biblie care sa ofere cu atâta generozitate asigurarea biruintei în lupta crestina. Gânditi-va la câteva dintre acele expresii neobisnuite:

“Sa pacatuim mereu? … Nicidecum!” Versetele 1,2 “Noi, care am murit fata de pacat”. Versetul 2. “Ca sa nu mai fim robi ai pacatului”. Versetul 6. “Izbavit de pacat”. Versetul 7.

“Morti fata de pacat”. Versetul 11.

“Pacatul sa nu mai domneasca”. Versetul 12 “Ati fost izbaviti de pacat”. Versetul 18.

Nimic nu pare sa fie ambiguu în aceste texte. Dar exista cumva vreun secret ascuns, sau vreo aluzie discreta care sa ne sugereze ca anumite aspectele ale acestor fagaduinte nu se aplica în mod literal? Suntem înclinati sa credem astfel, deoarece la fiecare rând si verset întâlnim un element de certitudine aproape fanatica.

Unii sunt înspaimântati de cartea Romanilor, pur si simplu pentru ca descrie lucrarea desavârsita pe care Dumnezeu doreste sa o realizeze în sfintirea si curatirea noastra de pacat. Multi se tem de cuvântul “desavârsire”. Ei se tem ca Dumnezeu le va cere sa faca lucruri pe care nu sunt dispusi sa le faca.

Înainte de a înainta, haideti sa clarificam aceasta problema odata pentru totdeauna. Dumnezeu nu va face niciodata ceva cu care noi sa nu fim de acord si pe care sa nu-l dorim în viata noastra spirituala. El nu forteaza niciodata vointa si nici nu ne obliga la vreo actiune careia noi sa nu-i fi acordat consimtamântul nostru. Prin urmare, putem sa ne eliberam definitiv mintile de orice teama ca am fi obligati sa luam decizii care sa ne prejudicieze libertatea si suveranitatea aspra propriilor vieti.

Dar acum ajungem fata în fata cu radacinile fundamentale ale slabiciunii ce a condus milioane de oameni la descurajare si înfrângere. Pur si simplu, ei nu s-au decis sa renunte la placerea oferita de pacatele lor. Exista o anumita satisfactie superficiala, placeri trecatoare ale pacatului, care stârnesc emotii si cauta sa înrobeasca mintea prin intermediul simturilor trupului. Cu privire la fiecare dintre acestea este necesara decizia vointei de a curma “placerile de o clipa” ale trupului. Pâna când aceasta alegere nu este facuta si pusa în aplicare, nu poate exista nici o biruinta reala asupra pacatului din viata.

Îngaduiti-mi sa va întreb chiar acum, daca v-ati hotarât sa va debarasati de poftele voastre dragi. Sunteti pregatiti sa acceptati toate rezultatele unei predari depline lui Hristos? Sa dati mortii toate relele trupesti? Sunt convins ca exista numai doua cauze posibile pentru care cineva se retrage si esueaza în câstigarea biruintei asupra pacatului. Fie nu este dispus sa renunte la satisfactia oferita de pacat, fie nu crede ca Dumnezeu îi va oferi eliberarea. A fi dispus sa renunti la pacat este, desigur, problema noastra, dar realizarea biruintei este în exclusivitate partea lui Dumnezeu. Noi trebuie sa dorim, dar nu vom fi niciodata în stare sa biruim. Sa analizam aceste doua mari obstacole mintale care au lipsit atât de multi din poporul lui Dumnezeu de biruinta pe care ar fi putut sa o aiba.

Eul – Marele Vrajmas

Cred ca, probabil, cei mai multi dintre noi au descoperit ca cel mai mare vrajmas cu care ne confruntam este eul. Odata ce am învins vechiul om firesc, care cauta sa ne guverneze, toate celelalte victorii vor veni de la sine.

Dumnezeu a daruit fiecaruia dintre noi o arma personala puternica în combaterea propriei firi. Singura arma pe care o posedam si care se afla la dispozitia noastra este vointa si absolut totul depinde de folosirea corecta a acestei resurse. Cel mai mare pacat în ochii lui Dumnezeu, factorul decisiv care va face ca un suflet sa fie în cele din urma pierdut, este acela de a spune în mod deliberat “nu” vointei lui Dumnezeu. Noi devenim ceea ce alegem sa fim. Noi nu suntem ceea ce simtim sau ceea ce am dori sa facem sau sa spunem într-un moment de impulsivitate al vietii. Noi suntem ceea ce alegem sa fim. Nu ne putem controla întotdeauna emotiile, dar ne putem determina vointa.

Sentimentele nu au nimic de a face cu adevarul lui Dumnezeu. Nu simtamintele sau emotiile noastre sunt cele care te fac sa fi un copil al lui Dumnezeu, ci înfaptuirea voii lui Dumnezeu. Poate ca ati avut vreodata dureri de cap sau de încheieturi când v-ati trezit dimineata, dar a schimbat aceasta faptul ca Dumnezeu va iubeste? A schimbat cu ceva adevarul ca ziua a saptea este Sabatul? Indiferent daca va simtiti bine sau rau, adevarul ramâne acelasi.

Unii oameni se pot simti minunat în timpul unei campanii de evanghelizare sau al unui program special de reînviorare spirituala de la sfârsitul saptamânii, dar când adunarile s-au încheiat, credinta lor cade la pamânt. Este ca o minge cu elastic, legata de emotiile produse de circumstante.

Trebuie sa recunoastem faptul ca, la un moment dat, vointa noastra si vointa lui Dumnezeu trebuie sa ajunga într-o confruntare violenta. Fie Îl lasam pe Dumnezeu sa-si împlineasca vointa, fie alegem propriile noastre cai. Ceea ce se întâmpla de obicei este ca majoritatea oamenilor nu sunt dispusi sa recunoasca adevarata cauza ce se ascunde dincolo de acest conflict teribil. Ei nu înteleg ca lupta are de a face în primul rând cu propria fire.

În lucrarea de evanghelizare am auzit sute de “motive” pentru a nu-L urma pe Hristos pâna la capat. Unii mi-au spus ca este vorba de munca în Sabat, altii ca au îndoieli cu privire la Biblie, sau ca nu pot înfrunta opozitia familiei. Dar nici una dintre aceste afirmatii nu constituie adevaratele motive. Ele se afla dincolo cuvintele pe care le rostesc oamenii. Dincolo de lipsa lor de decizie exista o problema de natura fundamentala. Ei vorbesc despre ramuri si frunze, în timp ce adevarata problema se afla la radacina. Adevarul este ca Dumnezeu doreste un lucru la care eul nu vrea sa renunte. Este un lucru pe care ei îl iubesc mai mult decât pe Dumnezeu.

V-ati întrebat vreodata de ce a rostit Domnul Isus acea declaratie ciudata din Matei 16:24, “Daca voieste cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea, si sa Ma urmeze”. De ce nu a încheiat Domnul propozitia enuntând lucrul care trebuie parasit? “Sa se lepede de sine” – ce sa lepede? Drogurile, alcoolul, tutunul, calcarea Sabatului? Nu. Sa se lepede de sine, si atât. Domnul Isus stia ca, dincolo de lupa crâncena împotriva adevarului, se afla eul. Odata obtinuta biruinta asupra acestuia, toate celelalte victorii vor fi câstigate. Motivul pentru care exista atât de multi oameni se afla departe de vointa lui Dumnezeu si de biserica este acela ca nu sunt dispusi sa renunte la lucruri pe care le iubesc mai mult decât Îl iubesc pe Dumnezeu. În acelasi timp, în biserica sunt alte mii de credinciosi cât se poate de nefericiti, deoarece exista ceva în viata lor care lupta de ani de zile împotriva vointei lui Dumnezeu. Ceea ce ma straduiesc sa spun este ca: pentru a fi un adevarat crestin mai presus de toate este necesara predarea.

Va amintiti timpul în care dorinta voastra si vointa lui Dumnezeu au ajuns într-un conflict încrâncenat? A fost o lupta titanica. Vechea natura fireasca se înversuna si se împotrivea fiecarui impuls spre îndepartarea de razvratire si pacat. Ati luptat cu profunda hotarâre, agonizând împotriva puterilor firii, dar fara nici un rezultat. Apoi, în cele din urma, vointa voastra încapatânata a cedat si lupta a luat sfârsit. Pacea s-a revarsat în inima, iar victoria plina de glorie a fost realizata imediat.

Ce anume a schimbat întreaga situatie? Ati reusit pâna la urma sa-l învingeti pe Diavol? Categoric nu. Batalia s-a dat cu eul, si când ati început sa doriti victoria asupra vrajmasului numit fire, Dumnezeu v-aoferit-o. “Multumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne da biruinta prin Domnul nostru Isus Hristos”. 1 Corinteni 15:57.

Poate sa para ciudat, dar este adevarat ca: înainte de a avea, trebuie sa renunti; înainte de a fi plin, trebuie sa fi gol; înainte de a trai, trebuie sa mori; si înainte de a câstiga biruinta, trebuie sa capitulezi.

Nu cred ca exista cineva care sa se fi simtit vreodata atât de învins, de deprimat si de tradat, precum au fost cei unsprezece ucenici în acea noapte de vineri, cu aproape doua mii de ani în urma. Domnul Isus le promisese lumea. Ei asteptau sa ocupe tronul si sa conduca imperii. Viata avea sa fie minunata pentru ei. Se simteau importanti. Apoi, deodata, Isus a fost arestat, torturat si crucificat. Lumea se sfârsise pentru ei. Nimic nu ne-ar putea lovi atât de cumplit, precum i-a lovit pe ei crucea. Nici macar bolile ascunse, falimentul financiar, tradarea prietenilor, moartea cuiva drag sau nedreptatile vietii. Dar a fost aceea o înfrângere? Dimpotriva, a fost cel mai glorios moment al victoriei pe care a cunoscut-o vreodata aceasta lume.

Este straduinta secretul biruintei?

Dar, acum sa revenim la problema ridicata de pacatele noastre. Trebuie sa recunoastem ca luptam împotriva unui vrajmas mai puternic decât noi. În slabiciunea firii, ne dam seama ca mintea si trupul nostru sunt înlantuite de puterea superioara a vrajmasului. Ne hotarâm sa luptam pentru a ne elibera de sclavie, dar cu cât ne straduim mai mult, cu atât ne adâncim în noroi. În cele din urma, când suntem complet epuizati de efort, un prieten bine intentionat se apropie de noi si ne spune “Stiu care este problema ta. Trebuie sa te straduiesti mai mult”. Ascultati, daca acesta este singurul raspuns la problema pacatului, ar trebui sa încetam sa trimitem misionari în India. Niciodata nu am cunoscut pe cineva care sa se straduiasca pentru mântuire mai mult decât un hindus. Am vazut penitentii nenorociti care se aruncau în praful fierbinte la fiecare kilometru, calatorind în pelerinaj spre întruniri tinute pe malurile unui fluviu sfânt. Acolo aveau sa se scufunde în apa murdara, sa priveasca spre soarele arzator, si sa se roage – repetând apoi procesul din nou si din nou.

Oameni de afaceri milionari ar fi gata sa renunte la toate bogatiile lor, sa ia în mâini un bol de cersit si sa-si petreaca tot restul vietii mâncând firimituri primite de pomana – toate acestea în efortul de a-si câstiga mântuirea. Nu am vazut niciodata un crestin care sa se straduiasca atât de mult pentru a fi salvat, asa cum o fac hindusii. Cu toate acestea, nu am întâlnit niciodata, nici macar un singur hindus care sa fi descoperit siguranta sau pacea mintii – nici macar în rândul fratietatii Brahmane din cea mai înalta casta.

Stiti de ce “straduinta” nu va sfarâma lantul pacatului? Pentru ca tendintele pacatoase sunt profund înradacinate în natura fiecarui copil nascut în lume. Venim pe lume cu o slabiciune mostenita, care ne predispune la neascultare. Nici macar o singura fiinta umana, cu exceptia lui Isus, nu s-a nascut cu o natura convertita si sfintita. “Caci toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu”. Romani 3:23.

Nu avem nevoie de instruire în domeniul teologiei pentru a întelege problema naturii noastre cazute. Fiecare dintre noi s-a luptat cu amintirea esecurilor si a compromisurilor lui. Ne-am straduit cu disperare sa stergem scenele necredintei din mintea noastra, dar fiecare dintre aceste eforturi s-a încheiat cu o înfrângere categorica.

Am auzit despre un sfânt din India care calatorea din sat în sat pretinzând ca are o putere creatoare deosebita. Ca rezultat al peregrinajului sau prin Himalaya, acest sadhu sustinea ca detine secretul facerii aurului. El umplea o caldare cu apa si apoi amesteca energic în ea, în timp ce-si incanta formulele magice. Dar, în timpul procesului de agitare a apei, lasa sa se strecoare discret în vas câteva bucatele de aur, fara a fi sesizat.

Odata, seful unui sat a dorit sa cumpere secretul facerii aurului, iar sfântul a fost de acord sa i-l vânda pentru suma de 500 de rupii. Dupa ce i-a explicat cum sa amestece apa si sa cum sa se roage, preotul si-a luat rupiile si s-a pregatit de plecare. Dar, în ultima clipa, s-a întors si i-a soptit un ultim avertisment, “Niciodata când amesteci apa si rostesti incantatiile, sa nu te gândesti la maimuta cu fata rosie, pentru ca nu va mai apare nici o urma de aur!”

Va dati seama ca seful n-a mai reusit sa aplice niciodata formula, deoarece, de fiecare data când amesteca apa, în mintea lui dansa maimuta cu fata rosie, râzând.

Noi nu avem absolut nici o abilitate naturala prin care sa ne pastram gândurile si imaginatia sub control, pentru simplul motiv ca acestea provin din însasi natura noastra pacatoasa. Noi nu ne putem controla însusirile josnice ale fiintei si nu le putem aduce sub controlul Duhului Sfânt, decât daca mintea noastra este regenerata printr-un proces de convertire. Numai în acest fel pot fi sfintite adevaratele motivatii ale inimii si pot fi aduse în armonie cu Domnul Hristos. Fara harul transformator al nasterii din nou este cu neputinta, “fiindca umblarea dupa lucrurile firii pamântesti este vrajmasie împotriva lui Dumnezeu, caci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, si nici nu poate sa se supuna”. Romani 8:7.

Am studiat timp de trei ani limba indiana sub îndrumarea unui preot hindus care venea în fiecare zi la mine acasa cu bicicleta. Aceasta mi-a oferit ocazia sa-i pun întrebari cu privire la diferitele practici ale închinarii hinduse. Dupa ce au trecut câteva luni, s-a legat între noi o mica prietenie, ca între elev si instructor, si am îndraznit sa-l întreb despre un aspect mai ciudat din religia sa straveche. “De ce”, l-am întrebat, “în cele mai multe temple exista gravuri obscene chiar pe portalul de la intrarea edificiului?”

Preotul parea de-a dreptul socat de întrebarea mea si a negat vehement ca ar exista asemenea gravuri. La încheierea orei, l-am invitat la o plimbare pe o strada din apropiere, unde tocmai se construia un nou templu. Am privit constructorii gravând obscenitatile chiar pe portalul de la intrare, iar profesorul nu a mai putut nega nimic. Dar profesorul s-a aratat iarasi surprins si a declarat categoric ca nu mai vazuse niciodata asa ceva. Urma sa descopere explicatia si sa mi-o împartaseasca data viitoare.

În dupa-amiaza urmatoare, pe când urca pe bicicleta, pregatindu-se sa plece, l-am întrebat din nou despre gravuri. “O, da”, a spus el, “am descoperit de ce le pun deasupra intrarii în temple. Vedeti, când oamenii merg sa se închine zeilor, nu trebuie sa se gândeasca la acele lucruri rele, asa ca asezam acele gravuri la intrare, ca sa le aducem aminte sa nu se gândeasca la ele în timp ce se închina înauntru”.

Am râs în sinea mea de explicatia lui nostima si mi-am dat seama ca nici unul dintre noi nu are nevoie sa i se aminteasca de pericolul infiltrari acelor gânduri. Fara puterea lui Dumnezeu, ele vor fi întotdeauna cu noi. Ceea ce ne trebuie este harul divin, care sa le supuna si sa le biruiasca. Mintea înnoita constituie raspunsul, atât pentru ispitele interioare, cât si pentru cele exterioare, care ne conduc la faradelege.

Puterea conducatoare a Duhului dinauntru

Ati observat, totusi, ca întotdeauna este mai usor sa tratezi actiunile exterioare, decât dispozitiile sufletului? Oamenii bine educati îsi pot impune sa actioneze corect în exterior, chiar daca dorintele interioare sunt în razboi cu comportamentul. Biblia ne învata ca acest conflict dintre ceea ce gândim si ceea ce facem trebuie sa înceteze. Un adevarat crestin va fi acelasi în minte si trup.

Toti am observat soferi care încetinesc pâna la cinzeci de kilometri pe ora în preajma scolilor. Ei par sa respecte cu atâta docilitate legile circulatiei când trec prin fata politistului care supravegheaza traficul. Totusi, în sufletul lor, acesti soferi sunt de obicei revoltati si plini de furie, gândindu-se ca nu ajung la timp la o întrunire. Dincolo de acea batalie furioasa este eul si vointa încapatânata care pur si simplu refuza sa cedeze în fata ideii de a se supune si de a asculta. Iata unde se regaseste nevoia disperata a celor care pretind ca fac parte din familia lui Dumnezeu. Majoritatea celor care detin o minima stapânire de sine, îsi pot impune sa se conformeze fata de reguli (în special atunci când se gândeste ca cineva o supravegheaza), dar aproape nimeni nu-si poate impune sa-i placa lucrul acesta. Putem sa ne straduim pâna la ultima suflare si nu vom reusi niciodata sa schimbam prin forta deciziei vreuna dintre dispozitiile noastre sufletesti neconvertite. O asemenea schimbare necesita o atitudine noua si un nou mod de a gândi.

Multi sunt convinsi de faptul ca sunt crestini, numai pentru ca actioneaza într-o anumita maniera si se conformeaza unor reguli si principii biblice. Cu alte cuvinte, modul lor de viata si comportamentul lor îi atesta ca nefiind din aceasta lume. Dar oare reusesc? Recunoastem întotdeauna un adevarat copil al lui Dumnezeu dupa comportamentul sau? Probabil ca putem reusi pentru un timp, iar cei care stiu sa se prefaca sunt capabili sa ne însele pe cei mai multi dintre noi pentru o perioada destul de lunga. Este posibil ca natura care se ascunde dincolo de faptele bune începe sa apara la un moment dat si întreaga sarada este vazuta asa cum este în realitate.

Isaia scria: “De veti voi si veti asculta, veti mânca cele mai bune roade ale tarii”. Isaia 1:19. Unii asculta fara sa voiasca, iar roadele se dovedesc curând a fi artificiale. Ce ne învata aceasta? În considerarea celor care pazesc cu atentie legea lui Dumnezeu se por face doua greseli. Putem presupune, în mod gresit, ca sunt legalisti, deoarece privesc cu atât gravitate cele mai mici acte de neascultare, sau putem presupune, în mod gresit, ca ei sunt adevarati crestini, doar pentru faptul ca manifesta zel fata de conformarea cu legea.

Judecarea actiunilor exterioare

Nimeni nu poate cunoaste motivele altuia. Prin urmare, a deprecia valoarea atentiei aparente pe care o manifesta semenul credincios fata de pazirea poruncilor, constituie o atitudine critica periculoasa. Daca faptele lui sunt cu adevarat întemeiate pe principiul meritelor si al mântuirii prin propriile eforturi, aceasta se va vedea destul de curând. Dar daca acesta este motivat de o iubire curata în relatia cu Domnul Hristos, care îl determina sa fie meticulos în ascultare, atunci, în locul criticilor, merita toata aprecierea.

Deci, trebuie sa recunoastem ca a te baza pe eforturi grele si pe lupte tot mai staruitoare pentru câstigarea biruintei asupra pacatului constituie o eroare fatala. Secretul este încrederea si nu straduinta, iar timpul nu va face altceva decât sa transforme un tânar pacatos într-un pacatos batrân. În cele din urma, trebuie sa admitem ca nu suntem la fel de puternici ca vrajmasul nostru, si, în timp ce renuntam la dependenta noastra de puterea si efortul omenesc, Dumnezeu ne ofera darul glorios al victoriei.

Isus a spus: “Despartiti de Mine, nu puteti face nimic”. Ioan 15:5. Aceasta este un adevar coplesitor, dar trebuie sa trecem dincolo de aspectul negativ al declaratiei si sa experimentam realitatea pozitiva din Filipeni 4:13, “Pot totul prin Hristos care ma întareste”. Deosebirea dintre “nimic” si “totul” este Hristos.

Aceasta nu înseamna ca noi ne asezam relaxati pe spate, în timp ce Dumnezeu îsi asuma toate responsabilitatile pentru eliberarea noastra. Exista un echilibru între posibilitatea si responsabilitatea biruintei pacatului. Una îi apartine lui Dumnezeu, iar cealalta noua.

Posibilitatea depinde de Dumnezeu, dar responsabilitatea este a noastra. Si în timp ce începem sa actionam împotriva pacatului din viata noastra, Dumnezeu ne asigura puterea de a realiza despartirea de pacat.

Cât de departe putem înainta în prin metoda credintei care revendica biruinta? Ioan declara ca “ceea ce câstiga biruinta asupra lumii, este credinta noastra”. 1Ioan 4:4. Când se preda acelei puteri mai înalte, care vine din cer, sufletul este în stare sa aduca fiecare gând în supunere fata de Hristos.

Probabil ca acest gând poate fi înteles mai bine printr-o ilustratie. Sa presupunem ca un fermier se plimba pe aleea din gradina si, privind la pamântul de sub picioare, se întreaba cu glas tare daca este posibil ca minerale din tarâna sa se transforme vreodata în vegetale. Raspunsul logic îi rasuna îndata în minte. “Sigur ca nu. Exista doar trei categorii: vegetale, minerale si animale; iar acestea ramân definitiv distincte si separate”.

Curând dupa aceea, fermierul întinde niste sfori de-a lungul cararii, si planteaza cu grija seminte de varza, în conformitate cu instructiunile de pe pachet. Apoi, ploaia blânda cade usor si înmoaie pamântul, iar razele calde ale soarelui încep sa-si faca efectul magic asupra minusculelor seminte. Acestea germineaza si cresc, si sub influentele binefacatoare din exterior, radacinile încep sa extraga elementele minerale si sa le transforme în frunze de varza. Printr-un proces misterios, înca neînteles pe deplin de catre savanti, fierul, fosforul si magneziul sunt incorporate în planta si transformate în foile de varza. Mineralul a devenit vegetal.

Mai târziu, în timp ce fermierul se afla în gradina, admirând rândurile încarcate de capatânile rotunde de varza, îi vine în minte o alta întrebare: Ar putea vreodata aceste vegetale sa devina animale? Iar raspunsul logicii sale omenesti este clar, “Nicidecum. Vegetalele sunt vegetale, iar animalele sunt animale. Acestea sunt doua categorii separate si distincte”.

Dar, câteva zile dupa aceea, din neatentie, fermierul lasa deschisa poarta spre pasunea de primprejur si vacile se ratacesc în gradina. În timp ce manânca verzele suculente si proaspete, în trupul lor se întâmpla ceva cu adevarat remarcabil. Frunzele vegetale sunt asimilate în organele digestive si printr-un proces foarte scurt, vegetalul a devenit literalmente animal. Ce miracol! Dar acest miracol nu s-a întâmplat datorita vreunui efort depus de varza. Ci pur si simplu s-a lasat în voia unei puteri mai înalte care a coborât din cer, si transformarea miraculoasa s-a realizat.

Cât de departe putem înainta în victorie?

Acum sa facem un pas înainte în ilustratie si sa ne întrebam: Este posibil ca elementul animal, sau fizic, sa devina vreodata spiritual? Din nou, raspunsul evident ar fi: “Categoric nu. Aceasta este o alta sfera, si nu se poate întâmpla în aceasta lume”. Dar va spun ca acest gen de transformare nu numai ca este posibil, ci s-a produs realmente cu toti cei ce l-au acceptat pe Isus ca Domn si Mântuitot.

Daca ne supunem vointa fata de puterile mai înalte din cer, putem fi eliberati din sclavia firii. Întreaga fiinta este luata în stapânire de Duhul lui Dumnezeu, iar noi devenim capabili sa gândim asa cum gândeste El. Apostolul Pavel declara ca noi ajungem partasi ai naturii divine si avem gândul lui Hristos. Iarasi si iarasi, procesul este descris ca predarea vointei, sau renuntarea la propriile noastre cai. “Sa nu dati în stapânirea pacatului madularele voastre, ca niste unelte ale nelegiuirii; ci dati-va pe voi însiva lui Dumnezeu, ca vii, din morti cum erati; si dati lui Dumnezeu madularele voastre, ca niste unelte ale neprihanirii”. Romani 6:13. Pavel descrie mai departe procesul predarii ca pe o crucificare literala a naturii firesti. El spune: “Am fost rastignit împreuna cu Hristos”; si din nou: “În fiecare zi mor”. Aceasta supunere constanta a vointei nu este înfaptuita printr-o decizie sau un efort pe care îl putem realiza prin noi însine. Eul nu va lua niciodata decizia de a-si provoca moartea. Numai Duhul Sfânt poate crea dorinta de a scapa de dominarea firii iubitoare de pacat. Doar El ne poate duce în punctul de a fi dispusi sa renuntam la orice satisfactie a acelei firi corupte si decazute. Când mintea si vointa coopereaza cu Duhul Sfânt, actul constient al credintei trimite la moarte vechiul om al pacatului. Viata se deschide pentru a primi revarsarea placuta si triumfatoare a unei noi puteri spirituale. Odata detronati din inima, micii idoli dispar. Nu mai exista secrete fata de Dumnezeu, nu mai exista nimic de ascuns sau de care sa ne fie rusine, înfrângerea înceteaza a fi un mod de viata. Podoabele eului si lumea sunt parasite cu bucurie, pentru a face loc dezvaluirii depline a caracterului lui Hristos.

Desi viata de pacat aduce câteva placeri superficiale, aceste placeri nu pot fi comparate cu satisfactia traita când Îl urmam pe Isus. Eul face ca viata crestina sa para întunecata si periculoasa; dar când eul capituleaza si este crucificat, calea îngusta se umple de o bucurie inexprimabila.

Enigma crestinilor nefericiti

De fiecare data când vedeti un crestin nefericit, priviti la cineva al carui eu nu a capitulat la picioarele crucii lui Hristos. Acea natura fireasca a fost lasata sa supravietuiasca înauntrul fiintei; dar într-o loialitate împartita nu poate exista pace. Cei care nu s-au predat, pentru a fi rastigniti împreuna cu Hristos, continua sa-si traiasca religia ca si când ar purta o povara. Ei îmi amintesc de o procesiune hindusa la care am asistat de atâtea ori pe drumurile aglomerate ale Indiei. Preotii si devotii se târau, carând idoli grei pe umerii lor. Din când în când se opreau ca sa se odihneasca, si era o usurare vizibila sa-si dea jos dumnezeii, pentru a se elibera de povara câteva clipe.

Cu siguranta ca Isaia a vazut scene asemanatoare când a descris aceleasi lucruri în zilele sale. El scria: “Ei varsa aurul din punga, … tocmesc un argintar sa faca un dumnezeu, si se închina si îngenuncheaza înaintea lui. Îl poarta, îl iau pe umar, îl pun la locul lui; acolo ramâne, si nu se misca din locul lui. Apoi striga la el, dar nu raspunde, nici nu-i scapa din nevoie”. Isaia 46:6, 7.

Cu câta acuratete descriu aceste cuvinte ceea ce am vazut eu în India. Dumnezeul lor era atât de neajutorat, încât trebuiau sa-l care din loc în loc. Ei se încarcau cu povara si depuneau eforturi ca sa-l mute în alta parte. Era o povara de care se simteau bine sa scape când se opreau sa se odihneasca.

Cel fel de religie este aceea pe care trebuie sa o suporti cu durere si sa o porti ca pe o greutate nedorita? Am vazut asa-zisi crestini care traiesc o experienta asemanatoare. Religia lor pare ca nu face altceva pentru ei, decât sa-i împovareze si sa-i nemultumeasca. Sunt asemenea omului pe care îl durea capul. Nu voia sa-si taie capul, dar îl durea sa-l pastreze. Acesti oameni nu doresc sa renunte la religia lor, dar este dureros sa o pastreze.

Aceasta situatie neobisnuita are o singura explicatie. Dusa la extrem, devine ciudata. Crestinii ar trebui sa fie cei mai fericiti oameni din lume. Daca nu sunt, aceasta se datoreaza faptului ca eul lor nu a fost predat si crucificat.

Sa revenim acum la textul din Isaia, unde profetul descria procesiunea de transportare a idolilor din zilele sale. De fapt, cel care vorbeste nu este Isaia, ci Domnul Dumnezeu Însusi. În versetul 7, spunea cu privire la idol, “ei îl poarta”. Acum, sa citim versetul 4 unde Dumnezeu îi declara lui Israel: “pâna la batrânetea voastra Eu voi fi Acelasi, pâna la caruntetele voastre va voi sprijini. V-am purtat, si tot vreau sa va mai port, sa va sprijinesc si sa va mântuiesc”.

Carui dumnezeu îi slujiti azi? Ce fel de religie practicati? Nu puteti sluji decât, fie lui Dumnezeu, fie eului. Daca renuntati fara rezerve la acel eu lacom, usuratic si ruinat si daca îl trimiteti la moarte, va puteti socoti morti fata de pacatele pe care le favoriza eul. A te stradui din greu sa traiesti o viata de crestin, fara sa mori fata de eu, înseamna o nefericire tot atât de mare ca si când te-ai lupta sa cari un zeu pagân în spinare. De fapt, când eul nu a fost dat mortii pe cruce, el se aseaza între voi si Mântuitorul, devenind un adevarat dumnezeu. Straduinta continua de a învinge prin efort omenesc acest eu zeificat, poate istovi complet, chiar si pe cel mai hotarât dintre sfinti.

Ce se întâmpla când credinta proclama victoria asupra diavolului, asupra firii si lumii? Noi suntem eliberati povara, deoarece Dumnezeu fagaduieste sa o poarte pentru noi. “Multumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne da biruinta prin Domnul nostru Isus Hristos!” 1Corinteni 15:57. “Si ceea ce câstiga biruinta asupra lumii, este credinta noastra”. 1 Ioan 5:4. “V-am purtat, si tot vreau sa va mai port, sa va sprijinesc si sa va mântuiesc”. Isaia 46:4.

Nu este greu sa ne dam seama ca cele mai teribile ispite ale Satanei sunt destinate înaltarii eului. El nu poate conduce decât persoanele care continua sa hraneasca natura fireasca. Adesea mi-am imaginat ca marele nostru dusman are în computer o lista cu toate placerile eului, pe care le scoate în calea neamului omenesc cazut. Fiecare categorie a fost rafinata si adaptata, astfel încât sa exploateze slabiciunile specifice ale slabiciunilor naturii firesti, pe care Satana le identifica atât de usor, în fiecare membru al familiei lui Adam. Probabil ca printre cele mai atragatoare subcapitole ale listei lui sunt incluse neprihanirea prin propriile merite, dependenta de sine, auto-descoperirea, satisfactia personala, vointa personala, apararea eului, înaltarea de sine.

Deoarece este printul temporar al acestei lumi, diavolul a inspirat o avalansa lucrari literare care se concentreaza asupra iubirii de sine. Sfatuitori de orice fel si culoare ne învata sa ne dezvoltam simtamântul valorii personale. Chiar si pastorii tin predici pe tema iubirii semenilor nostri ca pe noi însine. Sunt acestea niste pervertiri ale avertizarii Bibliei de a ne “crucifica eul” si de a “da mortii eul”? Cum putem dezvolta valoarea personala si cum putem înalta ceea ce ni s-a spus sa trimitem la moarte?

Exista, desigur, un înteles în virtutea caruia trebuie sa ne recunoastem valoarea în ochii lui Dumnezeu. El ne pretuieste pe fiecare dintre noi considerându-ne, mai valorosi chiar decât propria Lui viata. Dar aceasta întelegere obiectiva este cu totul diferita de egocentrismul fundamental al neamului omenesc decazut. Dumnezeu ne poate iubi în ciuda slabiciunilor noastre genetice si a poftelor noastre cultivate, dar cu cât ne apropiem de Isus, cu atât suntem mai putin fermecati de ceea ce am putea fi prin intermediul propriilor noastre resurse. De fapt, când începem o viata schimbata prin Duhul Sfânt, încrederea pe care o acordam eului va fi orientata în totalitate spre Mântuitorul. În descrierea nasterii din nou, apostolul Pavel compara aceasta experienta cu circumcizia spirituala. “Caci cei taiati împrejur suntem noi, care slujim lui Dumnezeu, prin Duhul lui Dumnezeu, care ne laudam în Hristos Isus, si nu ne putem încrederea în lucrurile pamântesti”. Filipeni 3:3.

Asa cum am mentionat deja, marele apostol echivala experienta convertirii cu crucificarea eului. Adevarul este ca natura egocentrica a fiecarui nou nascut, copil si adult îi îndeamna sa- si urmeze propriile lor cai. Aceasta natura trebuie crucificata si, sub domnia unei naturi spirituale noi, sentimentele sunt dedicate Domnului Isus. Eul înceteaza a mai fi important. Firea nu are puterea de a conduce viata sau de a aduce la îndeplinire propria vointa. De acum, cântecul sufletului este “Voia Ta Doamne, faca-se voia Ta”. Tu esti Olarul; eu sunt lutul”. Dumnezeu ne acorda privilegiul acestei experiente.

Joe Crews

 Am ajuns vremea când câinii sunt “iubiți” mai mult decât copiii

Când orfanii rămân neînfiați iar pentru animale se bat organizațiile care mai de care mai tare. Am ajuns vremea când o mamă care dă viața la copii e arătată cu degetul iar cea care face întreruperi de sarcină e aplaudată.
-Am ajuns vremea când ziarele și revistele sunt mult mai apreciate ca Biblia. Când avem timp de știri, de integrame și de rebus dar n-avem timp de suflet.
-Am ajuns vremea când Dumnezeu pleacă de la noi. Nu că l-am rugat, cm au făcut Gadarenii, ci pentru ca i s-au dat legi să părăsească țara. Ceea ce n-au știut gadarenii și nu știu nici cei de azi e ca atunci când Isus pleacă de la tine nu-ți rămâne altceva decât iadul.
-Am ajuns vremea când tinerii își verifică Facebook-ul în fiecare oră să nu piardă vreun like sau vreun comment dar cine mai e interesat de LIKE-uri din partea cerului? Cerul dă LIKE-uri doar la cei care sunt confundați cu Isus. Cei mai puțini…nu la cei care de la atata machiaj nu-i mai recunosti
-Am ajuns vremea când prin spitale merg doar cei bolnavi și nici un sănătos nu-i vizitează. Doar doctorii…
-Am ajuns vremea când oamenii se întreabă “Ce mai faci?” dar nimeni nu e interesat de răspuns. De aia toți zic că sunt… “Bine”.
-Am ajuns vremea când ascultăm predici multe și facem ca la instructajul de la avion: sperăm să nu trebuiască să le punem în practică. Când cântăm lui Dumnezeu: “Ești tot ce vreau, tot ce-am dorit
vreodata” și nu ne dăm seama ce fals sună.
-Am ajuns vremea când se fac nunți și cei mai mulți confundă binecuvântarea cu ochii albaștrii sau cu mașina de 300 de cai. Și se bizuiesc pe caii lor. Sau pe mușchi, freză, gene și fițe. Primesc urări superbe de genul “Casă de piatră” dar fundația e pe nisip.
-Am ajuns vremea când dacă predici despre păcat nu îți mai garantează nimeni că mai trăiești mult… Ioan a predicat doar câteva luni. Apoi l-au omorât la un bal. Cea mai grea stare în care poate ajunge o națiune e să-și omoare sfinții din ea.
-Am ajuns vremea când înțeleg că vremea e pe sfârșite. Că ceasul bate a mânie din partea lui Dumnezeu peste fiii neascultării dar și a martiraj pentru cei care trăiesc cu evlavie în Christos.
-Se pregătește terenul pentru ca sfinților să le fie închisă gura. Când ni se va lua ceea ce avem dar vor afla îndată că nu ne pot lua ce avem în inimă. Apropo, ai ceva în inimă?
-Am ajuns vremea când lumea se pregătește de înmormântare. Moartea a doua. Sfinții se pregătesc de nuntă. Biruitorii se pregătesc de navigare pe marea de cristal unde în loc de vâsle vom avea alăute în mâini.
-Răscumpărați vremea. Garantez generației mele că nu mai ajungem la 80 de ani. Avem puțin timp ca să ne mai punem toată energia la dispoziția lui Dumnezeu. Mai avem numărate clipele când mai putem împărți Biblii gratis, când mai putem face evanghelizări (mai ales prin fapte) și când mai putem ține ușa bisericii deschisă.
-Fiți cu ochii în patru la păcat ca să nu pierdeți premiul. Atenție la direcție nu doar la viteză…
Am ajuns vremea… sfârșitului. Pentru cei sfinti însă e doar începutul bucuriei eterne.
–Cristi Boariu–

Pricina de poticnire a crucii

Subiectul războiului spiritual a devenit foarte popular în biserici în ultimii ani. Din nefericire, multe din învăţăturile referitoare la acest subiect contrazic Scriptura. În consecinţă, mulţi lucrători din lume învaţă şi practică un război spiritual pe care Biblia nu îl prescrie. Desigur, există şi război spiritual biblic, şi pe acesta ar trebui să îl practice şi să îl propovăduiască ucenicizatorii.

În acest capitol, precum şi în cel care va urma, voi vorbi despre unele dintre cele mai greşite concepţii referitoare la Satan şi la războiul spiritual. Acest subiect reprezintă un rezumat al cărţii pe care am scris-o pe marginea lui, intitulată Mituri moderne despre Satan şi războiul spiritual. Cartea poate fi citită în versiunea în engleză pe site-ul www.shepherdserve.org.

Mitul nr. 1: „În eternitate din trecut, Dumnezeu şi Satan au început o mare bătălie. Astăzi, încă mai există lupta cosmică dintre ei.“

Acest mit specific contrazice unul dintre cele mai stabile şi fundamentale adevăruri despre Dumnezeu care este precizat în Scriptură – acela că este atotputernic sau omnipotent.

Isus ne-a spus că toate lucrurile sunt cu putinţă pentru Dumnezeu (vezi Mat. 19:26). Ieremia a afirmat că nu este nimic prea greu de făcut pentru El (vezi Ier. 32:17). Nici o persoană sau forţă nu Îl poate împiedica să Îşi ducă la bun sfârşit planurile (vezi 2 Cron. 20:6; Iov 41:10; 42:2). Dumnezeu întreabă prin Ieremia: „Căci cine este ca Mine?…Şi care căpetenie Îmi va sta împotrivă?“ (Ier. 50:44). Răspunsul este nimeni, nici măcar Satan.

Dacă Dumnezeu este într-adevăr atotputernic, aşa cum menţionează pasajele anterioare, atunci a spune că Dumnezeu şi Satan au fost în război implică automat faptul că Dumnezeu nu este atotputernic. Dacă Dumnezeu a pierdut chiar şi o singură bătălie, dacă a fost învins de Satan chiar şi la cel mai mic nivel sau dacă a trebuit să lupte împotriva lui chiar şi pentru o perioadă scurtă, atunci El nu este atotputernic aşa cum a declarat despre Sine.

Comentariul lui Hristos despre puterea lui Satan

Isus a făcut la un moment dat o afirmaţie referitoare la căderea lui Satan din Rai care ne va ajuta să înţelegem câtă putere are acesta comparativ cu Dumnezeul nostru omnipotent:

Cei şaptezeci s-au întors plini de bucurie, şi au zis: „Doamne, chiar şi dracii ne sunt supuşi în Numele Tău.“ Isus le-a zis: „Am văzut pe Satan căzând ca un fulger din cer“ (Luca 10:17-18).

Când Dumnezeul atotputernic a decretat expulzarea lui Satan din Rai, Satan nu s-a putut împotrivi. Isus a ales metafora ca un fulger pentru a sublinia viteza cu care a căzut Satan. El a căzut nu ca o melasă, ci ca un fulger. Adică, în secunda asta era în ceruri şi, în secunda următoare, – BUM! – nu mai era!

Dacă Dumnezeu îl poate expulza atât de repede şi de uşor pe Satan însuşi, nu ar fi trebuit să constituie o surpiză faptul că slujitorii împuterniciţi de El puteau scoate atât de repede şi de uşor demonii. Asemenea primilor ucenici ai lui Isus, prea mulţi creştini contemporani nouă au un mare respect pentru puterea diavolului şi au priceput că puterea lui Dumnezeu este de departe mult, mult mai mare. Dumnezeu este Creator, iar Satan este doar o creaţie. Satan nu se poate împotrivi lui Dumnezeu.

Războiul care nu a existat niciodată

Oricât de ciudat ne-ar părea, trebuie să înţelegem că Dumnezeu şi Satan nu sunt, nu au fost niciodată, şi nici nu vor fi într-un război. Da, au planuri diferite şi am putea spune că sunt adversari. Dar atunci când două partide sunt adverse şi unul este cu mult mai puternic decât celălalt, conflictele lor nu sunt considerate bătălii. S-ar putea lupta o râmă cu un elefant? Satan, ca o râmă, a avut o încercare firavă de a se opune Celui ce era de o mie de ori mai puternic. Această opoziţie a fost rezolvată foarte repede, iar el a fost expulzat din Rai „ca un fulger“. Nu a existat nici o bătălie – doar o expulzare.

Dacă Dumnezeu este atotputernic, atunci Satan nu are nici cea mai infimă şansă de a-L împiedica măcar în cea mai mică măsură pe Dumnezeu să Îşi împlinească planurile. Şi dacă Dumnezeu îi permite lui Satan să facă ceva, scopul final este tot împlinirea planului Său divin. Acest adevăr va deveni extrem de clar pe măsură ce vom continua să analizăm scripturile care tratează acest subiect.

În mod interesant, autoritatea supremă a lui Dumnezeu asupra lui Satan a fost demonstrată nu numai în veşnicia trecută, dar va fi demonstrată şi în viitor. Citim în Apocalipsa că „un singur înger“ îl va lega pe Satan şi îl va încarcera timp de o mie de ani (vezi Apoc. 20:1-3). Acest incident viitor nu ar putea fi considerat o bătălie între Dumnezeu şi Satan, după cum nici expulzarea lui nu poate fi considerată o bătălie. Observă, de asemenea, că Satan nu va avea puterea de a ieşi din închisoare şi că doar va fi eliberat atunci când va fi convenabil pentru planurile lui Dumnezeu (Apoc. 20:7-9).

Cum rămâne cu viitorul „Război din cer“?

Dacă este adevărat că între Dumnezeu şi Satan nu este, nu a fost, şi nu va fi niciodată un război, atunci de ce citim în Apocalipsa despre un război viitor în cer care îl implică şi pe Satan (Apoc. 12:7-9)? Aceasta este o întrebare bună care are un răspuns uşor de găsit.

Observă că acest război va fi între Mihail şi îngerii lui şi Satan şi îngerii lui. Dumnezeu Însuşi nu este menţionat ca fiind implicat în această bătălie. Totuşi, dacă ar fi fost implicat, abia dacă am putea descrie acest conflict drept război, deoarece Dumnezeu, fiind atotputernic, ar putea stinge foarte uşor această opoziţie, într-o clipită, după cum a şi dovedit deja acest lucru.

Îngerii, inclusiv Mihail, nu sunt atotputernici şi astfel conflictul lor cu Satan şi îngerii lui poate fi considerat război, deoarece va exista de fapt un astfel de conflict pentru o perioadă de timp. Totuşi, fiind mai puternici, aceştia îl vor învinge pe Satan şi hoardele lui.

De ce nu se implică Dumnezeu în mod personal în această bătălie aparte şi o lasă pe mâna îngerilor? N-am nici cea mai vagă idee. Cu siguranţă că Dumnezeu, fiind atotştiutor, ştia că îngerii Săi pot câştiga acest război şi, de aceea, poate a considerat că nu este nevoie să Se implice personal.

Nu mă îndoiesc că Dumnezeu i-ar fi putut foarte uşor şi repede anihila pe canaaniţii nelegiuiţi din zilele lui Iosua, dar a ales să dea această sarcină israeliţilor. Dumnezeu le-a cerut să facă eforturi mari timp de câteva luni pentru a îndeplini ceea ce El ar fi putut face fără nici un efort. Poate că acest lucru a fost pe placul lui Dumnezeu şi pentru că cerea credinţă din partea evreilor. Poate că acesta este şi motivul pentru care nu Se va implica personal în războiul viitor din cer. Totuşi, Biblia nu ne spune nimic despre aceste lucruri.

Doar faptul că într-o zi va exista un război în cer între Mihail şi îngerii lui şi Satan şi îngerii săi nu ne dă motive suficiente pentru a crede că Dumnezeu nu este atotputernic – tot aşa cum nici bătăliile dintre Israel şi Canaan nu ne dau un motiv să credem că Dumnezeu nu este atotputernic.

Nu a fost Satan învins de Isus pe cruce?

În cele din urmă, referitor la acest prim mit al războaielor dintre Dumnezeu şi Satan, aş vrea să trag o concluzie în ceea ce priveşte afirmaţia frecvent întâlnită: Isus l-a învins pe Satan pe cruce. Scriptura nu menţionează de fapt niciunde că Isus l-a învins pe Satan pe cruce.

Când spunem că Isus l-a învins pe Satan, sună ca şi când între Isus şi Satan a existat o bătălie, ceea ce implică faptul că Dumnezeu nu este atotputernic şi că Satan nu era deja sub autoritatea Lui deplină. Există mai multe modalităţi biblice de a explica ce s-a întâmplat cu Satan când Isus Şi-a dat viaţa la Calvar. De exemplu, Scriptura ne spune că, prin moartea Sa, Isus a „nimicit (în engleză: l-a lăsat fără putere, n. t.) pe cel ce are puterea morţii” (vezi Evrei 2:14-15).

În ce măsură l-a lăsat fără putere pe Satan? Evident, Satan nu este complet lipsit de putere în prezent, altfel apostolul Ioan nu ar mai fi scris: „…că toată lumea zace în cel rău.”(1 Ioan 5:19; subliniere personală) În conformitate cu Evrei 2:14-15, Satan a fost lăsat fără putere în ceea ce priveşte „puterea morţii“. Ce vrea să spună această afirmaţie?

Scriptura face referire la trei tipuri de moarte: moarte spirituală, moarte fizică şi moartea a doua.

După cum am citit într-un capitol anterior, cea de a doua moarte (sau moartea veşnică) este menţionată în Apocalipsa 2:22; 20:6, 14; 21:8 şi este momentul în care necredincioşii vor fi aruncaţi în iazul de foc.

Moartea fizică apare atunci când sufletul unei persoane părăseşte trupul, care încetează să mai funcţioneze.

Moartea spirituală descrie condiţia duhului uman care nu a fost născut din nou prin Duhul Sfânt. O persoană moartă din punct de vedere spiritual are un duh alienat de Dumnezeu, care posedă o natură păcătoasă şi care este, într-o oarecare măsură, unită cu Satan. Efeseni 2:1-3 ne ilustrează imaginea unei persoane moarte spiritual:

Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi.

Pavel le-a scris credincioşilor efeseni că erau „morţi în greşelile şi păcatele“ lor. Evident nu se referea la moartea spirituală deoarece scria unor oameni vii. De aceea, trebuie să se fi referit la moarte spirituală.

Ce îi omorâse, spiritual vorbind? „Greşelile şi păcatele“ lor. Aminteşte-ţi că Dumnezeu i-a spus lui Adam că, în ziua în care nu va mai asculta de El, va muri (Gen. 2:17). Dumnezeu nu vorbea despre o moarte fizică, ci despre una spirituală, deoarece Adam nu a murit, fizic vorbind, în ziua în care a mâncat fructul oprit. Mai degrabă a murit din punct de vedere spiritual, iar fizic abia câteva sute de ani mai târziu.

Pavel a mers mai departe şi le-a spus efesenilor că, asemenea oamenilor morţi spiritual, şi ei trăiau în (sau practicau) aceleaşi greşeli şi păcate, urmând „mersul lumii“ (adică făcând ceea ce făceau toţi ceilalţi) şi pe „domnul puterii văzduhului“.

Cine este „domnul puterii văzduhului“? Este Satan, care domneşte peste împărăţia întunericului şi care este comandantul-şef al duhurilor rele care locuiesc în văzduh. Aceste duhuri rele sunt enumerate într-un capitol posterior din Efeseni ca având ranguri diferite (vezi Efes. 6:12).

Pavel a spus că prinţul întunericului este duhul „care lucrează acum în fiii neascultării”. Expresia „fiii neascultării“ este doar o altă descriere a tuturor necredincioşilor, subliniind faptul că natura lor este păcătoasă. Pavel a spus mai târziu că erau „din fire copii ai mâniei“ (Efes. 2:3; subliniere personală). Mai mult, a spus că Satan lucra în ei.

Avându-l de tată pe Satan

Fie că oamenii nemântuiţi sunt conştienţi sau nu, ei îl urmează pe Satan şi fac parte din împărăţia întunericului. Duhurile lor moarte spiritual sunt pline de natura lui rea şi egoistă. De fapt, Satan le este tată şi domn spiritual. Tocmai de aceea le-a spus Isus unora dintre liderii religioşi: „Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru“ (Ioan 8:44).

Aceasta este imaginea deprimantă a celui care nu a fost născut din nou! Acesta merge prin viaţă mort din punct de vedere spiritual, plin de natura lui Satan, îndreptându-se spre o moarte fizică inevitabilă de care se teme extraordinar de mult; şi fie că este conştient sau nu, într-o zi va experimenta cea mai năprasnică moarte din câte există, moartea veşnică, atunci când va fi aruncat în iazul de foc.

Este extrem de important să înţelegem că moartea spirituală, cea fizică şi cea veşnică sunt toate manifestări ale mâniei lui Dumnezeu asupra umanităţii păcătoase şi că Satan are un rol în ea. Dumnezeu i-a permis lui Satan să domnească peste împărăţia întunericului şi peste cei care „iubesc întunericul“ (Ioan 3:19) . De fapt, Dumnezeu i-a zis lui Satan: „Îţi dau voie să ai puterea de a-i ţine în captivitate pe cei care nu Mi se supun“. Satan a devenit un instrument subordonat mâniei lui Dumnezeu revărsată asupra oamenilor răzvrătiţi. Deoarece toţi au păcătuit, toţi sunt sub puterea lui Satan, având natura lui în duhurile lor şi fiind ţinuţi prizonieri voii sale (vezi 2 Tim. 2:26).

Răscumpărarea din captivitate

Totuşi, îi putem mulţumi lui Dumnezeu că a avut milă de umanitate şi că, datorită acestei mile, nimeni nu trebuie să rămână în această condiţie jalnică. Deoarece moartea substituentă a lui Isus a satisfăcut clauzele dreptăţii divine, toţi cei care cred în Hristos pot scăpa de moarte spirituală şi din captivitatea lui Satan, deoarece nu mai sunt sub mânia lui Dumnezeu. Atunci când credem în Domnul Isus, Duhul Sfânt vine în duhul nostru şi eradichează natura lui Satan, generând naşterea din nou a duhului nostru (vezi Ioan 3:1-16) şi permiţându-ne să beneficiem de natura divină a lui Dumnezeu (vezi 2 Petru 1:4).

Şi acum, să revenim la întrebarea iniţială. Când scriitorul Epistolei către Evrei a afirmat că Isus, prin moartea Sa, l-a lăsat fără putere „pe cel ce are puterea morţii, adică diavolul“, a vrut să spună că puterea morţii spirituale, pe care o are Satan asupra oamenilor nemântuiţi, a fost nimicită în ceea ce-i priveşte pe toţi cei care sunt „în Hristos“. Suntem aduşi din nou la viaţă din punct de vedere spiritual datorită lui Hristos, care a plătit pedeapsa în locul nostru.

Mai mult, deoarece nu mai suntem morţi din punct de vedere spiritual şi nici sub dominaţia lui Satan, nu ne mai temem de moartea fizică, de vreme ce ştim ce ne aşteaptă – o moştenire glorioasă şi eternă.

În final, datorită lui Isus, am fost feriţi de suferinţele morţii a doua şi de iazul de foc.

L-a învins Isus pe diavol pe cruce? Nu, nu l-a învins, deoarece nu a existat o bătălie între Isus şi Satan. Totuşi, Isus l-a lăsat fără putere în ceea ce priveşte moartea spirituală, prin care îi ţine pe oamenii nemântuiţi captivi păcatului. Satan încă mai are puterea morţii spirituale asupra celor nemântuiţi, dar în ceea ce-i priveşte pe cei care sunt în Hristos, Satan nu are nici o putere asupra lor.

Dezarmarea puterilor

Acest lucru ne ajută, de asemenea, să înţelegem afirmaţia lui Pavel despre „dezbrăcarea domniilor şi stăpânirilor“ din Coloseni 2:13-15

Pe voi, care eraţi morţi [spiritual] în greşelile voastre…Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile. A şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce. A dezbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce (subliniere personală).

Pavel foloseşte în mod evident limbajul metaforic în acest pasaj. În prima parte, el compară toate greşelile noastre cu un „zapis“ (act de vânzare sau cumpărare). Ceea ce noi nu am putut plăti, a plătit Isus în locul nostru, care a luat asupra Lui pe cruce plata păcatelor noastre.

În a doua parte, aşa cum regii antici îi dezarmau pe cei învinşi luându-le armele şi făcând parade triumfătoare pe străzile oraşului cu ele, tot aşa şi moartea lui Hristos a fost o biruinţă asupra „domniilor şi stăpânirilor“, adică, asupra demonilor cu statut inferior care domnesc peste cei cu inima rebelă, ţinându-i captivi.

Nu am putea spune pe baza acestui pasaj că Hristos l-a învins pe Satan? Poate, dar cu o condiţie. Trebuie să nu uităm că Pavel foloseşte metafora în acest pasaj. Şi fiecare metaforă are un punct în care similitudinile se transformă în disimilitudini, aşa cum am vorbit în capitolul despre interpretarea biblică.

Trebuie să fim atenţi când interpretăm metaforele folosite de Pavel în Coloseni 2:13-15. Este clar că nu a existat un „zapis“ care să conţină toate păcatele noastre şi care să fi fost pironit pe cruce. Totuşi, acesta este un simbol a ceea ce a realizat Isus pe cruce.

În mod asemănător, demonii care au stăpânit peste cei nemântuiţi nu au fost dezarmaţi literal de săbiile şi scuturile lor şi nici Isus nu a făcut paradă publică pe străzi. Limbajul pe care îl foloseşte Pavel este simbolul a ceea ce a realizat Isus pentru noi. Am fost ţinuţi captivi de duhurile rele. Totuşi, murind pentru păcatele noastre, Isus ne-a eliberat din această captivitate. Isus nu a luptat literal împotriva duhurilor rele, iar acestea nu se aflau în război cu El. Ele, cu dreapta permisiune a lui Dumnezeu, ne-au ţinut sub puterea lor toată viaţa noastră. „Armamentul“ lor era îndreptat nu spre Hristos, ci spre noi. Totuşi, Isus i-a „dezarmat“. Nu ne mai pot ţine captivi.

Haide să nu ne gândim că a existat o bătălie de secole între Isus şi duhurile rele ale lui Satan şi că în cele din urmă Isus a câştigat bătălia pe cruce. Dacă vom spune că Isus l-a învins pe diavol, să ne asigurăm că înţelegem că El a învins diavolul pentru noi, nu pentru El.

Odată am alungat un căţel din grădină deoarece o speria pe fetiţa mea. Aş putea spune că l-am învins, dar sper să înţelegi că acest câine nu a fost nici un moment o ameninţare pentru mine, ci doar pentru fetiţa mea. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Isus şi Satan. Isus a alungat pentru noi un câine care pe El nu L-a speriat deloc.

Cum a alungat Isus câinele-Satan? Purtând pedeapsa pentru păcatele noastre şi eliberându-ne astfel de vina pe care o aveam înaintea lui Dumnezeu, deci de mânia Lui, şi, în consecinţă, duhurile malefice cărora Dumnezeu le-a permis în mod drept să îi înrobească pe cei răzvrătiţi nu mai au nici un drept de a ne încătuşa. Slavă Domnului pentru acest lucru!

Această perspectivă ne conduce spre un al doilea mit demn de analizat şi legat de primul.

Mitul nr. 2: “Există lupte constante pe tărâmul spiritual între îngerii lui Dumnezeu şi îngerii lui Satan. Rezultatul acestor bătălii este determinat de războiul spiritual dus de noi.“

Am aflat deja din cartea Apocalipsa că va exista într-o bună zi un război spiritual în ceruri, între Mihail şi îngerii lui şi Satan şi îngerii săi. În afară de acesta, mai există un singur război angelic menţionat în Scriptură şi care se găseşte în capitolul zece din Daniel.[1] Daniel ne spune că a jelit timp de trei săptămâni în cel de-al treilea an al domniei lui Cir, Împăratul Persiei, când un înger i-a apărut lângă râul Tigru. Scopul vizitei îngerului a fost acela de a-i da capacitatea de a înţelege ce se va întâmpla cu Israel în viitor şi am studiat deja pe scurt ce i s-a spus lui Daniel în capitolul „Răpirea şi sfârşitul vremurilor“. În timpul conversaţiei lor, îngerul, al cărui nume nu este precizat, i-a zis:

„Daniele, nu te teme de nimic! Căci cuvintele tale au fost ascultate din cea dintâi zi, când ţi-ai pus inima ca să înţelegi, şi să te smereşti înaintea Dumnezeului tău, şi tocmai din pricina cuvintelor tale vin eu acum! Dar căpetenia împărăţiei Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci şi una de zile; şi iată că Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor, şi am ieşit biruitor acolo lângă împăraţii Persiei“ (Dan. 10:12-13).

Daniel a aflat că rugăciunea lui fusese ascultată cu trei săptămâni înainte de întâlnirea sa cu îngerul, dar că îngerului îi luase trei săptămâni să ajungă la el. Motivul întârzierii îngerului era acela că „căpetenia împărăţiei din Persia“ i s-a împotrivit. Totuşi, a putut să iasă biruitor pentru că Mihail, „una dintre căpeteniile cele mai de seamă“ i-a venit în ajutor.

Când îngerul era pe punctul de a pleca de la Daniel i-a zis:

„Acum mă întorc să mă lupt împotriva căpeteniei Persiei; şi când voi pleca, iată că va veni căpetenia Greciei! Dar vreau să-ţi fac cunoscut ce este scris în cartea adevărului. Nimeni nu mă ajută împotriva acestora, în afară de voievodul vostru Mihail“ (Dan. 10:20-21)

Din acest pasaj putem învăţa mai mulţi factori importanţi. Vedem încă o dată că îngerii lui Dumnezeu nu sunt atotputernici şi că pot fi într-adevăr implicaţi în lupta împotriva îngerilor întunericului.

În al doilea rând, învăţăm că unii îngeri (precum Mihail) sunt mai puternici decât alţii (precum îngerul care i-a vorbit lui Daniel).

Întrebări la care nu avem nici un răspuns

Am putea întreba: „De ce nu l-a trimis Dumnezeu pe Mihail de la bun început să transmită mesajul lui Daniel, ca să nu mai fi existat întârzierea de trei săptămâni?“ Adevărul este că Biblia nu ne spune de ce a trimis Dumnezeu un înger despre care ştia cu siguranţă că nu va putea trece de „căpetenia Persiei“ fără ajutorul lui Mihail. De fapt, nu avem nici o idee de ce ar folosi Dumnezeu orice înger pentru a transmite cuiva un mesaj. De ce nu a mers El personal, de ce nu i-a vorbit lui Daniel cu vocea tare sau de ce nu l-a dus temporar pe Daniel în ceruri pentru a-i spune aceste lucruri? Pur şi simplu nu ştim.

Dar dovedeşte acest pasaj că există lupte constante pe tărâmul spiritual între îngerii lui Dumnezeu şi îngerii lui Satan? Nu, doar dovedeşte că, acum câteva mii de ani, a existat o bătălie de trei săptămâni între unul dintre îngerii mai slabi ai lui Dumnezeu şi unul dintre îngerii lui Satan numit „căpetenia Persiei“, o bătălie care, dacă ar fi vrut Dumnezeu, nu ar fi existat niciodată. Singura bătălie angelică menţionată în Biblie în afară de aceasta este viitorul război din ceruri, consemnat în cartea Apocalipsa. Atât. Poate că au fost şi alte bătălii angelice, dar aceasta nu poate fi decât o concluzie bazată pe presupunerile noastre.

Un mit bazat pe un altul

Dovedeşte această istorisire despre Daniel şi căpetenia Persiei că războiul nostru spiritual poate determina rezultatul bătăliilor angelice? Din nou, această idee presupune (pe baza câtorva scripturi) că există bătălii angelice frecvente. Dar haide să facem un pas în necunoscut şi să spunem că da, există bătălii angelice regulate. Dovedeşte această istorisire despre Daniel că lupta noastră spirituală poate determina rezultatul bătăliilor angelice care este posibil să aibă loc?

Această întrebare este adeseori pusă de cei care promovează următorul mit particular: „Dacă Daniel ar fi renunţat după prima zi?“ Desigur că răspunsul la această întrebare nu îl cunoaşte nimeni, deoarece realitatea este că Daniel nu a încetat să Îl caute pe Dumnezeu în rugăciune până când nu a ajuns îngerul fără nume. Totuşi, implicaţia acestei întrebări este aceea de a ne convinge că Daniel, printr-un război spiritual continuu, a fost cheia reuşitei celeste a îngerului fără nume. Dacă Daniel ar fi renunţat la această luptă spirituală se presupune că îngerul nu ar fi trecut niciodată de căpetenia Persiei. Cei care susţina această idee vor să credem că noi, ca şi Daniel, trebuie să continuăm lupta noastră spirituală, altfel îngerii răului i-ar putea învinge pe îngerii lui Dumnezeu.

Mai întâi, permite-mi să subliniez faptul că Daniel „nu se lupta spiritual“ – el se ruga lui Dumnezeu. Nu există nici o precizare că ar fi spus ceva despre îngerii demonici, despre legarea acestora sau despre „lupta“ împotriva lor. De fapt, Daniel nici nu ştia că existase o bătălie angelică până după cele trei săptămâni, când a ajuns la el îngerul. El a petrecut aceste trei săptămâni în post, căutând faţa Domnului.

Aşa că să reformulăm întrebare: „Dacă Daniel ar fi renunţat să se mai roage şi să caute faţa Domnului după una sau două zile, ar fi eşuat îngerul să ajungă la el pentru a-i transmite mesajul lui Dumnezeu?“ Nu ştim. Totuşi, permite-mi să evidenţiez faptul că îngerul fără nume nu i-a spus niciodată lui Daniel: „Bine ai făcut că ai continuat să te rogi, altfel nu aş fi reuşit.“ Nu, îngerul i-a atribuit lui Mihail meritul victoriei sale. Este evident că Dumnezeu l-a trimis pe înger şi pe Mihail şi i-a trimis ca răspuns la rugăciunea lui Daniel de a înţelege ce se va întâmpla cu Israel în viitor.

Ar fi o simplă presupoziţie să credem că dacă Daniel ar fi încetat să mai postească sau să Îl caute pe Domnul acesta din urmă ar fi spus: „Gata! Voi, cei doi îngeri, Daniel a încetat să mai postească şi să se roage, aşa că, deşi l-am trimis pe unul dintre voi să îi transmită un mesaj din prima zi în care a început să se roage, nu-l mai transmiteţi. Se pare că nu vor mai exista capitolele unsprezece şi doisprezece în cartea Daniel.“

Evident, Daniel a perseverat în rugăciune (nu în „război spiritual“) şi Dumnezeu i-a răspuns trimiţând la el un înger. Şi noi ar trebui să perseverăm în rugăciune înaintea lui Dumnezeu şi, dacă va voi Dumnezeu, răspunsul Lui ar putea veni prin intermediul unui înger. Însă nu uita că există o mulţime de exemple de îngeri care au transmis mesaje oamenilor din Biblie deşi nu este menţionată nici o rugăciune, cu atât mai puţin rugăciuni de trei săptămâni.[2] Avem nevoie de echilibru. Mai mult, există consemnări în care îngerii au transmis mesaje oamenilor din Biblie fără să fie înclusă vreo precizare despre lupte purtate de aceştia cu îngeri demonici în drum spre pământ. Poate că a fost nevoie ca aceşti îngeri să se lupte cu îngerii întunericului pentru a putea transmite mesajul, dar nu ştim dacă aşa s-a întâmplat, deoarece Biblia nu ne spune nimic în acest sens. Şi aşa ajungem la un al treilea mit crezut de mulţi.

Mitul nr. 3: „Odată cu căderea lui Adam, Satan a preluat dreptul acestuia de a conduce lumea.“

Ce anume s-a întâmplat cu Satan odată cu căderea umanităţii? Unii cred că Satan a fost promovat atunci când a căzut Adam. Ei spun că, la origine, Adam fusese „dumnezeul acestei lumi“, dar că, odată ce acesta a căzut în păcat, Satan a câştigat această poziţie, dându-i-se dreptul de a face pe pământ tot ceea ce dorea. Se presupune că nici măcar Dumnezeu nu a avut puterea de a-l opri de atunci înainte, deoarece Adam avusese „dreptul legal“ de a-i acorda această poziţie lui Satan şi că Dumnezeu a trebuit să onoreze acordul Lui cu Adam care acum îi aparţinea lui Satan. Se presupune că Satan posedă acum „drepturile lui Adam“ şi că Dumnezeu nu îl poate opri până când nu „expiră drepturile lui Adam“.

Este această teorie adevărată? A câştigat Satan „drepturile lui Adam“ odată cu căderea umanităţii? În mod categoric nu. Satan nu a câştigat nimic în urmă căderii umanităţii, cu excepţia blestemului lui Dumnezeu şi a promisiunii divine de anihilare totală.

Adevărul este că Biblia nu a afirmat niciodată că Adam a fost la origine „dumnezeul acestei lumi“. În al doilea rând, Biblia nu a afirmat niciodată că Adam a avut drepturi care vor expira la un moment dat. Toate aceste idei sunt nebiblice.

Care a fost autoritatea pe care a avut-o Adam la început? În Genesa citim că Dumnezeu le-a spus lui Adam şi Evei „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul, şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ“ (Gen. 1:28; subliniere personală). Dumnezeu nu i-a spus nimic lui Adam despre faptul că ar fi fost „dumnezeu“ peste pământ şi peste toţi oamenii care se vor naşte sau că putea controla totul, de exemplu vremea, etc. El doar le-a dat lui Adam şi Evei, în calitate de primii oameni, stăpânire asupra peştilor, păsărilor şi animalelor şi le-a poruncit să umple pământul şi să-l stăpânească.

Atunci când Dumnezeu a pronunţat sentinţa omului, nu a menţionat nimic despre faptul că şi-a pierdut poziţia de „dumnezeu al acestei lumi“. Mai mult, El nu a spus nimic despre faptul că şi-ar fi pierdut puterea de a stăpâni asupra peştilor, păsărilor şi animalelor. De fapt, cred că este evident că umanitatea încă mai stăpâneşte asupra peştilor, păsărilor şi asupra „oricărei vieţuitoare care mişcă pe pământ“. Rasa umană încă mai umple pământul, stăpânindu-l. Adam nu şi-a pierdut nimic din autoritatea care i-a fost dată de Dumnezeu înainte de cădere.

Nu este Satan „Dumnezeul acestei lumi“?

Dar nu s-a referit Pavel la Satan ca fiind „dumnezeul veacului acesta“? Şi nu S-a referit Isus la el ca la „stăpânul acestei lumi“? Da, aşa este, dar nici unul dintre ei nu a făcut o paralelă între Adam ca prim „dumnezeu al acestei lumi“ şi Satan care a câştigat acest titlu odată cu căderea lui Adam.

În plus, titlul lui Satan de „dumnezeul acestei lumi“ nu dovedeşte faptul că poate face tot ce doreşte pe pământ sau că Dumnezeu nu are puterea de a-l opri. Isus a spus: „Toată puterea [sau „autoritatea“] Mi-a fost dată în cer şi pe pământ“ (Mat. 28:18; subliniere personală). Dacă Isus are toată autoritatea pe pământ, atunci Satan nu poate acţiona fără permisiunea Sa.

Cine I-a dat lui Isus toată puterea în cer şi pe pământ? Nu poate fi altcineva decât Dumnezeu Tatăl, care o avea El Însuşi mai întâi, altfel nu i-o putea da lui Isus. De aceea L-a numit Isus pe Tatăl Său „Domn al cerului şi al pământului“ (Mat. 11:25; Luca 10:21; subliniere personală).

Dumnezeu a avut toată autoritatea peste pământ, de vreme ce El l-a creat. La început a dat şi oamenilor puţină autoritate şi umanitatea nu a pierdut niciodată această autoritate dată de Dumnezeu atunci.

Când Biblia vorbeşte de Satan ca fiind dumnezeul sau stăpânul acestei lumi, vrea doar să spună că oamenii acestei lumi (care nu au fost născuţi din nou) îl urmează pe Satan. El este cel căruia îi slujesc, fie că realizează acest lucru, fie că nu. El este dumnezeul lor.

Oferta lui Satan de împroprietărire?

O bună parte din teoria drepturilor câştigate de Satan este construită pe baza istorisirii ispitirii lui Isus în pustie, înregistrată în Matei şi Luca. Să analizăm consemnarea din Luca pentru a vedea ce putem învăţa din ea:

Diavolul L-a suit [pe Isus] pe un munte înalt, i-a arătat într-o clipă, toate împărăţiile pământului, şi I-a zis: „Ţie Îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii; căci mie îmi este dată, şi o dau oricui voiesc. Dacă dar, Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta.“ Drept răspuns, Isus i-a zis: „Înapoia Mea, Satano! Este scris: «Să te închini Domnului, Dumnezeului tău, şi numai Lui să-I slujeşti»“ (Luca 4:5-8).

Dovedeşte acest incident că Satan avea controlul asupra tuturor lucrurilor din lume sau că Adam i le-a predat lui sau că Dumnezeu nu are puterea de a-l opri pe diavol? Nu, din mai multe motive întemeiate.

În primul rând, ar trebui să fim atenţi când ne bazăm teologia pe o afirmaţie făcută de cineva pe care Isus îl numeşte „tatăl minciunii“ (Ioan 8:44). Uneori Satan spune adevărul, dar în acest caz ar trebui să agităm furios cartonaşul roşu, deoarece afirmaţia făcută de Satan contrazice afirmaţiile lui Dumnezeu.

În al patrulea capitol al cărţii Daniel, găsim povestea umilirii împăratului Nebucadneţar. Plin de mândrie datorită poziţiei şi realizărilor sale, Nebucadneţar a fost anunţat de profetul Daniel că va sta la un loc cu animalele până când va recunoaşte că: „ Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi o dă cui vrea“ (Dan. 4:25; subliniere personală). Această declaraţie este făcută de şapte ori în prezenta istorisire, subliniindu-i importanţa (vezi Dan. 4:17, 25, 32; 5:21).

Observă că Daniel a spus: „Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor“. Această afirmaţie indică faptul că Dumnezeu are un oarecare control asupra pământului, nu-i aşa?

Observă, de asemenea, că afirmaţia lui Daniel pare a fi în contradicţie directă cu ceea ce i-a spus Satan lui Isus. Daniel a susţinut că Dumnezeu „o dă cui vrea“, iar Satan a spus că „o dau oricui voiesc“ (Luca 4:6).

Deci, pe cine vei crede? Eu personal îl cred pe Daniel.

Totuşi, există posibilitatea ca Satan să fi spus adevărul – dacă privim afirmaţia lui dintr-un alt unghi.

Satan este „dumnezeul acestei lumi“, ceea ce înseamnă, aşa cum am menţionat deja, că stăpâneşte peste împărăţia întunericului care include oameni din orice naţiune care sunt răzvrătiţi faţă de Dumnezeu. Biblia spune că: „lumea zace în cel rău“ (1 Ioan 5:19). Când Satan a susţinut că poate da autoritate peste împărăţiile pământului oricui doreşte, era foarte probabil să se referit la teritoriul său, la împărăţia întunericului, care este alcătuită din sub-împărăţii ce corespund împărăţiilor geopolitice. Scriptura ne informează că Satan are sub el mai multe duhuri rele ierarhizate prin care îşi conduce împărăţia (vezi Efes. 6:12) şi am putea presupune că el este cel care promovează sau retrogradează aceste duhuri, întrucât el este şeful. În acest caz, Satan Îi oferea în mod legitim lui Isus poziţia locului doi ca duh rău – sub el – pentru a-l ajuta să-şi conducă împărăţia. Tot ceea ce trebuia să facă Isus era să îngenuncheze înaintea lui Satan şi să i Se închine.

Din fericire, Isus a refuzat acea oportunitate de „promovare“.

Cine i-a dat autoritate lui Satan

Dar cum rămâne cu afirmaţia lui Satan că această autoritate asupra împărăţiilor i-a fost „dată“? Există din nou o posibilitate destul de mare ca Satan să fi minţit. Dar haide să îi acordăm o şansă şi să presupunem că spunea adevărul.

Observă că Satan nu a spus că Adam i-a dat această autoritate. După cum am văzut deja, Adam nu i-ar fi putut da autoritate lui Satan, deoarece nu-i fusese dată nici lui. Adam a stăpânit peste peşti, păsări şi animale, nu peste împărăţii. (De fapt, când a căzut Adam, nici nu exista vreo împărăţie peste care acesta să poată stăpâni.) În plus, dacă Satan Îi oferea lui Isus domnia asupra împărăţiei întunericului, care consta în toate duhurile rele şi toţi oamenii nemântuiţi, atunci nu ar fi existat nici o posibilitate plauzibilă prin care Adam să îi fi putut da lui Satan această jurisdicţie. Satan domnea peste îngerii căzuţi înainte ca Adam să fi fost creat.

Poate că Satan voia să spună că toţi oamenii pământului îi dăduseră autoritate peste ei, întrucât nu erau supuşi lui Dumnezeu şi erau astfel, conştient sau inconştient, supuşi lui.

O altă posibilitate şi mai plauzibilă este ca Dumnezeu să îi fi dat această autoritate. În lumina Scripturii este foarte posibil ca Dumnezeu să îi fi spus lui Satan: „Tu şi duhurile tale rele aveţi permisiunea Mea de a domni peste toţi cei care nu Îmi sunt supuşi.“ Această variantă poate fi greu de crezut acum, dar vei vedea mai târziu că este probabil cea mai bună explicaţie la afirmaţia lui Satan. Dacă Dumnezeu este într-adevăr „stăpân peste împărăţia oamenilor“ (Dan. 4:25), atunci orice autoritate pe care o are Satan asupra omenirii trebuie să îi fi fost dată de Dumnezeu.

Satan nu stăpâneşte decât peste împărăţia întunericului, care mai poate fi numită şi „împărăţia rebelă“. El a domnit peste această împărăţie din ziua în care a fost expulzat din Rai, ceea ce s-a întâmplat înainte de căderea lui Adam. Până la căderea lui Adam, împărăţia întunericului era alcătuită doar din îngerii răzvrătiţi. Însă, când Adam a păcătuit, el s-a alăturat împărăţiei rebele şi, de atunci încolo, împărăţia lui Satan a inclus nu numai îngeri răzvrătiţi, ci şi oameni răzvrătiţi.

Satan domnea peste regatul întunericului înainte ca Adam să fi fost creat, aşa că nu trebuie să credem că, atunci când a căzut Adam, Satan a câştigat ceea ce posedase acesta. Nu! După ce a păcătuit, Adam s-a alăturat împărăţiei răzvrătiţilor care existase dinainte, o împărăţie condusă de Satan.

A fost Dumnezeu surprins de cădere?

O altă implicaţie a „teoriei drepturilor câştigate de Satan“ este aceea că îl face pe Dumnezeu să pară mai degrabă stupid, ca şi când ar fi fost luat prin surprindere de evenimentele căderii şi, prin urmare, S-a trezit într-o situaţie dificilă şi nefericită. Nu ştia Dumnezeu că Satan va încerca să îi ispitească pe Adam şi pe Eva şi că rezultatul va fi căderea omului? Dacă Dumnezeu este atotştiutor, şi este, atunci trebuie să fi ştiut ce urma să se întâmple. De aceea, Biblia ne informează că El făcuse planuri pentru răscumpărarea umanităţii chiar înainte de a fi creat omul (vezi Mat. 25:34; Fapte 2:2-23; 4:27-28; 1 Cor. 2:7-8; Efes. 3:8-11; 2 Tim. 1:8-10; Apoc. 13:8).

Dumnezeu l-a creat pe diavol ştiind că acesta va cădea şi i-a creat pe Adam şi pe Eva ştiind că vor cădea. Nu există absolut nici o posibilitate ca Satan să Îl fi înşelat pe Dumnezeu şi să fi câştigat ceva ce El nu Şi-ar fi dorit să aibă Satan.

Vreau să insinuez că Dumnezeu doreşte ca Satan să fie „dumnezeul acestei lumi“? Da, atâta vreme cât îi va servi împlinirii planurilor divine. Dacă Dumnezeu nu ar fi dorit ca Satan să acţioneze, l-ar fi oprit pur şi simplu, aşa cum ni se spune în Apocalipsa 20:1-2 că va face într-o bună zi.

Totuşi, nu spun că Dumnezeu doreşte ca cineva să rămână sub domnia lui Satan. Dumnezeu doreşte ca toţi să fie mântuiţi şi eliberaţi de sub puterea lui Satan (Fapte 26:18; Col. 1:13; 1 Tim. 2:3-4; 2 Petru 3:9). Însă Dumnezeu îi permite lui Satan să domnească peste cei care iubesc întunericul (vezi Ioan 3:19) – peste cei care continuă să rămână răzvrătiţi faţă de Dumnezeu.

Nu putem face nimic pentru a salva oamenii din împărăţia lui Satan? Ba da, ne putem ruga pentru ei şi îi putem chema la pocăinţă şi la credinţa în Evanghelie (aşa cum ne-a poruncit Isus). Dacă fac acest lucru, vor fi luaţi de sub autoritatea lui Satan. Însă a crede că îi putem „distruge“ duhurile rele care îi ţin pe oameni prizonieri este o mare greşeală. Dacă oamenii doresc să stea în întuneric, Dumnezeu îi va lăsa acolo. Isus le-a spus ucenicilor că, dacă oamenii din anumite oraşe nu vor primi mesajul lor, ar trebui să îşi scuture praful de pe picioare şi să meargă într-un alt oraş (Mat. 10:14). El nu le-a spus să rămână şi să doboare zidurile care încătuşează oraşele pentru ca oamenii să devină receptivi. Dumnezeu permite duhurilor rele să îi ţină captivi pe cei care refuză să se pocăiască şi să se întoarcă la El.

Alte dovezi ale autorităţii supreme a lui Dumnezeu asupra lui Satan

Există mai multe pasaje scripturale care dovedesc faptul că Dumnezeu nu a pierdut controlul asupra lui Satan când omul a căzut în păcat. Biblia afirmă în mod repetat că Dumnezeu a avut şi va avea întotdeauna control total asupra lui Satan. Diavolul poate face doar ceea ce permite Dumnezeu. Mai întâi, să analizăm în acest sens câteva ilustraţii din Vechiul Testament.

Primele două capitole din cartea Iov includ un exemplu clasic de autoritate asupra lui Satan. Citim acolo că Satan stătea înaintea tronului lui Dumnezeu şi îl acuza pe Iov. La momentul acela, Iov asculta de Dumnezeu mai mult decât orice altă persoană de pe pământ şi deci, în mod natural, Satan îl viza. Dumnezeu ştia că Satan „îi pusese gând rău“ lui Iov (Iov 1:8, vezi observaţiile de pe marginea versiunii în engleză NASB) şi îl asculta pe Satan acuzându-l pe Iov că Îl slujeşte doar datorită binecuvântărilor de care se bucurase (vezi Iov 1:9-12).

Satan zicea că Dumnezeu îl ocrotise pe Iov şi cerea să îi fie luate binecuvântările. În consecinţă, Dumnezeu i-a permis lui Satan să se atingă până la un anumit punct de Iov. La început, Satan nu a avut voie să se atingă de trupul lui Iov. Totuşi, mai târziu, Dumnezeu i-a permis să se atingă şi de trup, înterzicându-i însă să-l omoare (Iov 2:5-6).

Acest pasaj biblic ne dovedeşte clar că Satan nu poate face tot ceea ce doreşte. Nu s-a putut atinge de averile lui Iov până când nu i-a permis Dumnezeu. Nu i-a putut fura sănătatea până când nu i-a permis Dumnezeu. Şi nu l-a putut ucide pe Iov, deoarece Dumnezeu nu a permis acest lucru.[3] Dumnezeu are putere asupra lui Satan chiar şi după căderea lui Adam.

Duhul rău al lui Saul „venit de la Domnul“

Există mai multe exemple în Vechiul Testament în care Dumnezeu foloseşte duhurile rele ale lui Satan ca agenţi ai mâniei Lui. În 1 Samuel 16:14 citim: „Duhul Domnului S-a depărtat de la Saul; şi a fost muncit de un duh rău care venea de la Domnul.“ Fără îndoială că această situaţie a avut loc pentru că Dumnezeu îl disciplina pe Împăratul Saul datorită neascultării sale.

Întrebarea este ce vrea să spună expresia „duh rău de la Domnul“? Ce înseamnă acest lucru? Că Dumnezeu a trimis un duh rău care trăia cu el în Rai sau că a permis în mod suveran ca unul dintre duhurile rele ale lui Satan să îl chinuie pe Saul? Cred că majoritatea creştinilor înclină să fie de acord cu cea de a doua posibilitate, având în vedere învăţătura întregii Scripturi. Motivul pentru care versetul spune că duhul rău era „de la Dumnezeu“ este acela că tulburările produse de acest duh erau un rezultat direct al disciplinării lui Saul de către Dumnezeu. Vedem astfel că duhurile rele se află sub controlul suveran al lui Dumnezeu.

În Judecători 9:23 citim: „Atunci Dumnezeu a trimis un duh rău între Abimelec şi locuitorii Sihemului“, pentru a cădea asupra lor judecata divină pentru faptele lor rele. Din nou, acest duh rău nu venea din Rai de la Dumnezeu, ci din împărăţia lui Satan, şi i se permisese în mod divin să planifice lucruri rele împotriva anumitor persoane care meritau acest lucru. Duhurile rele nu îşi pot duce la îndeplinire nici un plan fără permisiunea lui Dumnezeu. Dacă acest lucru nu ar fi adevărat, atunci Dumnezeu nu este atotputernic. Astfel, putem concluziona încă o dată, fără să ne înşelăm, că, la căderea lui Adam, Satan nu a câştigat o autoritate pe care Dumnezeu să nu o poată ţine sub control.

Exemple din Noul Testament referitoare la puterea lui Dumnezeu asupra lui Satan

Noul Testament ne oferă dovezi adiacente care combat „teoria drepturilor câştigate de Satan“. De exemplu, în Luca 9:1 citim că Isus le-a dat celor doisprezece ucenici „putere şi stăpânire peste toţi dracii“. În plus, în Luca 10:19 Isus le-a spus „Iată că v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului: şi nimic nu vă va putea vătăma“ (subliniere personală).

Dacă Isus le-a dat autoritate asupra întregii puteri a lui Satan, atunci trebuie mai întâi să fi avut El Însuşi această autoritate. Satan este sub autoritatea lui Dumnezeu.

Mai târziu în Evanghelia după Luca citim că Isus i-a zis lui Petru: „Simone, Simone, Satan v-a cerut să vă cearnă ca grâul“ (Luca 22:31). Textul indică faptul că Satan nu l-a putut cerne pe Petru fără a obţine mai întâi permisiunea lui Dumnezeu. Iată încă o dovadă că Satan este sub controlul lui Dumnezeu.[4]

Închiderea lui Satan pentru o mie de ani

Când citim în Apocalipsa 20 despre îngerul care îl leagă pe Satan, nu există nici o referire la expirarea drepturilor lui Adam. Motivul pentru care este închis este pur şi simplu „ca să nu mai înşele Neamurile“ (Apoc. 20:3).

Interesant este faptul că, după ce Satan va fi închis pentru o mie de ani, acesta va fi eliberat „ca să înşele Neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale pământului“ (Apoc. 20:8). Aceste naţiuni înşelate vor strânge armate pentru a ataca Ierusalimul în care va domni Isus. După ce vor fi înconjurat oraşul, din cer va cădea foc şi îi va „mistui“ (Apoc. 20:9).

Ar fi cineva atât de nebun încât să spună că drepturile lui Adam includeau o ultimă perioadă scurtă după cei 1000 de ani şi că, din acest motiv, Dumnezeu va fi obligat să îl elibereze pe Satan? O asemenea idee este absurdă. Nu, ceea ce învăţăm o dată în plus din această secţiune biblică este faptul că Dumnezeu are control total asupra diavolului şi că îi permite să înşele doar pentru a-Şi împlini planurile Sale divine.

În timpul celor o mie de ani de domnie a lui Isus, Satan nu va putea acţiona, neputând să mai înşele pe nimeni. Totuşi, vor exista oameni pe pământ care vor fi supuşi doar la suprafaţă domniei lui Hristos, dar care în sinea lor ar dori să Îl vadă dat jos de la putere. Totuşi, nu vor încerca să comploteze împotriva Lui, deoarece vor şti că nu ar avea nici o şansă de a-L da jos de pe tron pe Cel care va domni „cu un toiag de fier“ (Apoc. 19:15).

Însă după ce va fi eliberat Satan, acesta va putea să îi înşele pe toţi cei care în inimile lor Îl urăsc pe Hristos şi, ca nişte nebuni, vor încerca să atingă imposibilul. Întrucât lui Satan i se dă permisiunea de a înşela potenţiali răzvrătiţi, condiţia inimii oamenilor va fi scoasă la iveală şi, apoi, Dumnezeu îi va judeca cu dreptate pe cei care nu sunt demni să trăiască în Împărăţia Lui.

Desigur, acesta este unul dintre motivele pentru care Dumnezeu îi permite şi astăzi lui Satan să înşele oamenii. Vom investiga mai târziu scopurile depline ale lui Dumnezeu cu Satan, dar, pentru moment, este de ajuns să spunem că Dumnezeu nu doreşte să rămână vreunul înşelat. Totuşi, El doreşte să ştie ce este în inima oamenilor. Satan nu îi poate înşela pe cei care cunosc şi cred adevărul. Însă Dumnezeu permite diavolului să îi înşele pe cei care resping adevărul datorită inimii lor împietrite.

Vorbind despre vremea anticristului, Pavel a scris:

Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Arătarea lui se va face prin puterea lui Satan, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi (2 Tes. 2:8-12; subliniere personală).

Observă că Dumnezeu este cel căruia I se atribuie trimiterea unei lucrări „de rătăcire, ca să creadă o minciună“. Dar observă, de asemenea, că aceşti oameni care vor fi înşelaţi sunt oameni care „n-au crezut adevărul“, indicând faptul că au avut o ocazie, dar că au respins Evanghelia. Dumnezeu îi va permite lui Satan să îl împuternicească pe anticrist cu semne şi puteri mincinoase pentru ca cei care L-au respins pe Hristos să fie înşelaţi, iar scopul final al lui Dumnezeu este acela „ca toţi…să fie osândiţi”. Din acelaşi motiv, Dumnezeu îi permite şi astăzi lui Satan să îi înşele pe oameni.

Dacă Dumnezeu nu ar avea nici un motiv de a-l lăsa pe Satan să acţioneze pe pământ, ar fi putut foarte uşor să îl trimită într-un alt loc din univers când a căzut. În 2 Petru 2:4 ni se spune că există anumiţi îngeri păcătoşi pe care Dumnezeu i-a aruncat deja în Iad şi i-a lăsat „înconjuraţi de întuneric, legaţi cu lanţuri şi păstraţi pentru judecată“. Dumnezeul nostru omnipotent ar fi putut face acelaşi lucru şi cu Satan şi cu oricare dintre îngerii acestuia, dacă aşa ar fi fost bine pentru planurilor Sale divine. Însă, pentru încă o perioadă de timp, Dumnezeu are un motiv bun pentru care îi permite lui Satan şi îngerilor lui să acţioneze pe pământ.

Teama demonilor de chinuri

Întrucât ne apropiem de încheierea studiului acestui mit, un ultim exemplu scriptural pe care îl vom analiza este povestea îndrăciţilor din ţinutul gadarenilor:

Când a ajuns Isus de partea cealaltă, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi îndrăciţi, care ieşeau din morminte. Erau aşa de cumpliţi, că nimeni nu putea trece pe drumul acela. Şi iată că au început să strige: „Ce legătură este între noi şi Tine, Isuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici să ne chinuieşti înainte de vreme?“ (Mat. 8:28-29; subliniere personală).

Această istorisire este folosită adeseori de adepţii teoriei drepturilor câştigate de Satan pentru a-şi suţine ideile. Ei spun că: „Aceşti demoni au făcut apel la dreptatea lui Isus. Ei ştiau că nu avea dreptul să îi chinuie înainte de vremea când vor expira drepturile lui Adam, vreme în care ei şi Satan vor fi aruncaţi în iazul cu foc pentru a fi chinuiţi veşnic, zi şi noapte.“

Însă adevărul este exact contrariul. Ei ştiau că Isus avea puterea şi toate drepturile de a-i chinui oricând dorea, motiv pentru care I-au implorat mila. Le era în mod categoric teamă că Fiul lui Dumnezeu i-ar putea trimite să fie chinuţi mult mai devreme. Luca ne spune că L-au rugat stăruitor „să nu le poruncească să se ducă în Adânc“ (Luca 8:31). Dacă Isus nu ar fi putut face acest lucru, din cauza anumitor drepturi presupuse ale diavolului, nu ar fi fost deloc îngrijoraţi.

Aceşti demoni ştiau însă că erau doar la mila lui Isus, după cum ne ilustrează rugămintea lor de a nu-i trimite afară din ţinutul acela (Marcu 5:10), cerinţa lor stăruitoare de a li se permite să intre într-o turmă de porci (Marcu 5:12), implorarea lor de a nu fi trimişi „în Adânc“ (Luca 8:31) şi rugămintea fierbinte adresată lui Hristos de a nu-i chinui „înainte de vreme“.

Mitul nr. 4: „Satan, în calitate de «dumnezeul acestei lumi», are control asupra tuturor lucrurilor de pe pământ, inclusive asupra guvernelor umane, asupra dezastrelor naturale şi asupra vremii.“

În Scriptură, apostolul Pavel ne vorbeşte despre Satan ca fiind „dumnezeul veacului acestuia“ (2 Cor. 4:4), iar Isus îl numeşte „stăpânitorul lumii acesteia“ (Ioan 12:31; 14:30; 16:11). Pe baza acestor titluri atribuite lui Satan, mulţi au presupus că Satan are control total asupra pământului. Deşi am luat deja în discuţie suficiente pasaje biblice pentru a dovedi greşeala acestui mit specific, ne-ar prinde bine să mai studiem şi altele, pentru a avea o înţelegere deplină asupra a cât de limitată este de fapt puterea lui Satan.

Pe măsură ce vom examina şi alte pasaje din Biblie, vom descoperi nu numai că Isus nu S-a referit doar la Satan ca „stăpânitorul lumii acesteia“, ci şi la Tatăl Său ceresc ca „Domn al cerului şi al pământului“ (Mat. 11:25; Luca 10:21; subliniere personală). În plus, apostolul Pavel nu s-a referit doar la Satan ca fiind „dumnezeul veacului acestuia“, ci şi la Dumnezeu ca fiind „Domnul cerului şi al pământului“ (Fapte 17:4; subliniere personală). Acest fapt dovedeşte că nici Isus, nici Pavel nu ar dori să credem că Satan deţine control deplin asupra pământului. Autoritatea lui Satan nu poate fi decât limitată.

O distincţie importantă între aceste două pasaje scripturale se află în cuvintele lume şi pământ. Deşi folosim destul de des aceste două cuvinte ca sinonime, în greaca originară cele două cuvinte sunt diferite. De îndată ce vom înţelege diferenţa dintre ele, cunoştinţa noastră despre autoritatea lui Dumnezeu şi a lui Satan va creşte simţitor.

Isus S-a referit la Dumnezeu Tatăl ca la Domnul pământului. Cuvântul tradus cu pământ este grecescul ge. Acesta se referă la planeta fizică pe care trăim şi din el este derivat cuvântul geografie. Contrar, Isus a spus că Satan este stăpânitorul lumii. Echivalentul grecesc al acestui cuvânt este kosmos şi se referă în primul rând la ordine şi aranjare. El vorbeşte despre oameni mai degrabă decât despre planeta fizică în ea însăşi. De aceea creştinii vorbesc adeseori despre Satan ca fiind „dumnezeul acestui sistem lumesc“.

În prezent, Dumnezeu nu are control deplin asupra lumii, deoarece nu are control deplin asupra tuturor oamenilor din lume. Motivul este acela că Dumnezeu a dat tuturor oamenilor capacitatea de a alege în ceea ce priveşte domnul lor şi mulţi au ales să se supună lui Satan. Liberul arbitru al umanităţii face, desigur, parte din planul lui Dumnezeu.

Pavel a folosit un cuvânt diferit pentru lume, grecescul aion, când a scris despre dumnezeul acestei lumi. Aion poate fi şi este deseori tradus cu veac; cu alte cuvinte marchează o perioadă de timp. Satan este dumnezeul veacului actual.

Ce înseamnă toate aceste lucruri­? Pământul este planeta fizică pe care trăim. Lumea se referă la oamenii care trăiesc în prezent pe pământ şi, mai specific, la aceia care nu Îl slujesc pe Isus. Ei îl slujesc pe Satan şi sunt prinşi în sistemul pervertit şi păcătos al acestuia. Despre noi, creştinii, se spune că suntem „în lume“, dar nu „din lume“ (Ioan 17:11, 14). Trăim printre cetăţenii împărăţiei întunericului, însă noi facem parte din Împărăţia Luminii, Împărăţia lui Dumnezeu.

Iată răspunsul la întrebarea noastră. Mai clar: Dumnezeu are control suveran asupra întregului pământ. Satan, cu permisiunea lui Dumnezeu, nu poate controla decât „sistemul lumii“ adică pe cei care sunt cetăţeni ai împărăţiei întunericului. Din acest motiv, apostolul Ioan a scris că „toată lumea (nu tot pământul) zace în puterea celui rău“ (1 Ioan 5:19).

Asta nu înseamnă că Dumnezeu nu are autoritate asupra lumii sau asupra sistemului lumii sau asupra oamenilor din lume. După cum a afirmat şi Daniel, El „stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi o dă cui vrea“ (Dan. 4:25). El încă poate ridica sau smeri pe oricine doreşte. Totuşi, ca „stăpân peste împărăţia oamenilor“, El i-a permis în mod suveran lui Satan să domnească peste acea parte a umanităţii care este rebelă faţă de El.

Analizarea ofertei lui Satan

Diferenţa dintre pământ şi lume ne ajută, de asemenea, să înţelegem ispitirea lui Isus în pustie. Acolo, Satan I-a arătat lui Isus „într-o clipă toate împărăţiile lumii“. Satan nu Îi putea oferi lui Isus o poziţie politică peste guvernele umane, ceea ce am putea numi preşedinte sau prim ministru. Nu Satan este cel care înalţă sau smereşte conducătorii lumii – Dumnezeu face acest lucru.

Mai degrabă, Satan trebuie să-I fi arătat lui Isus toate sub-împărăţiile din lume care făceau parte din împărăţia întunericului. El I-a arătat lui Isus ierarhia duhurilor rele care, în teritoriile încredinţate lor, domnesc atât peste împărăţia întunericului, cât şi peste oamenii rebeli care îi sunt supuşi. Satan I-a oferit lui Isus control asupra regatului său – cu condiţia ca Isus să Se alăture cauzei răzvrătite a lui Satan îndreptată împotriva lui Dumnezeu. Atunci Isus ar fi devenit mâna lui dreaptă în împărăţia întunericului.

Controlul lui Dumnezeu asupra guvernelor umane

Haide să definim şi mai specific limitele autorităţii lui Satan, analizând mai întâi scripturile care afirmă că Dumnezeu are autoritate peste guvernele umane de pe pământ. Satan are o oarecare autoritate peste aceste guverne doar pentru că are autoritate asupra oamenilor nemântuiţi, iar guvernele sunt de obicei controlate de acest fel de oameni. Însă, în final, Dumnezeu este suveran peste guvernele umane şi Satan nu poate să le manipuleze decât în măsura în care îi permite Dumnezeu.

Am studiat deja afirmaţia lui Daniel către împăratul Nebucadneţar, însă, deoarece este atât de revelatoare, haide să o mai analizăm o dată.

Marele împărat Nebucadneţar era plin de mândrie datorită puterii şi realizărilor sale, de aceea Dumnezeu a decretat că va fi adus într-o stare cât mai josnică, pentru a învăţa că „Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor, că o dă cui îi place, şi înalţă pe ea pe cel mai de jos dintre oameni“ (Dan. 4:17). În mod clar, lui Dumnezeu I se atribuia înălţarea lui Nebucadneţar la o poziţie politică atât de măreaţă. Acest adevăr se aplică oricărui lider de pe pământ. Apostolul Pavel, vorbind despre domnitorii acestui pământ, a declarat că „nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu“ (Rom. 13:1).

Dumnezeu este autoritate primară şi supremă în întregul univers. Dacă are cineva vreo autoritate, acest lucru se datorează doar faptului că Dumnezeu a delegat-o unora dintre copiii Lui sau că le-a permis altora să o aibă.

Cum rămâne cu domnitorii răi? A vrut Pavel să spună că până şi ei sunt puşi în acele poziţii de Dumnezeu? Da, asta a vrut. Mai devreme, în aceaşi scrisoare, Pavel a scris: „Fiindcă Scriptura zice lui Faraon: «Te-am ridicat înadins, ca să-Mi arăt în tine puterea Mea, şi pentru ca Numele Meu să fie vestit în tot pământul»“ (Rom. 9:17). Dumnezeu l-a înălţat pe Faraon, cel cu inima împietrită, cu scopul de a-Şi glorifica Numele Său. Dumnezeu urma să Îşi dovedească puterea prin miracolele făcute – o posibilitate oferită de un om încăpăţânat pe care El îl ridicase.

Oare nu acelaşi lucru reiese şi din conversaţia lui Isus cu Pilat? Uimit că Isus nu răspundea întrebărilor sale, Pilat I-a zis: „Mie nu-mi vorbeşti? Nu ştii că am putere să Te răstignesc, şi am putere să-Ţi dau drumul!“ (Ioan 19:10).

Isus i-a răspuns: „N-ai avea nici o putere asupra Mea dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus“ (Ioan 19:11; subliniere personală). Cunoscând caracterul laş al lui Pilat, Dumnezeu l-a ridicat pentru ca planul prestabilit ca Isus să moară pe cruce să poată fi împlinit.

O simplă citire fugitivă a cărţilor istorice ale Vechiului Testament ne arată că Dumnezeu foloseşte uneori conducători răi ca agenţi ai mâniei Sale faţă de cei care o merită. Nebucadneţar a fost folosit de Dumnezeu pentru a-Şi manifesta judecata asupra naţiunilor din Vechiul Testament.

Există numeroase exemple de conducători pe care Dumnezeu i-a ridicat şi i-a coborât în Biblie. De exemplu, în Noul Testament citim despre Irod, care nu i-a acordat glorie lui Dumnezeu când unii dintre supuşii lui au strigat înaintea sa: „Glas de Dumnezeu, nu de om!“ (Fapte 12:22).

Rezultatul? „Îndată l-a lovit un înger al Domnului, pentru că nu dăduse slavă lui Dumnezeu. Şi a murit mâncat de viermi“ (Fapte 12:23).

Nu uita că Irod era cu siguranţă un cetăţean al împărăţiei lui Satan, dar nu s-a situat în afara jurisdicţiei lui Dumnezeu. În mod categoric, Dumnezeu poate ridica sau coborâ orice lider pământesc dacă aşa doreşte El.[5]

Mărturia personală a lui Dumnezeu

În cele din urmă, să citim cuvintele spuse la un moment dat de Dumnezeu prin profetul Ieremia cu privire la suveranitatea Lui peste împărăţiile umane.

„Nu pot Eu să fac cu voi ca olarul acesta, casă a lui Israel? zice Domnul. Iată, cum este lutul în mâna olarului, aşa sunteţi voi în mâna Mea, casă a lui Israel! Deodată zic despre un neam, despre o împărăţie, că-l voi smulge, că-l voi surpa, şi că-l voi nimici; dar dacă neamul acesta, despre care am vorbit astfel, se întoarce de la răutatea lui, atunci şi Mie Îmi pare rău de răul pe care Îmi pusesem în gând să i-l fac. Tot aşa însă, deodată zic despre un neam, sau despre o împărăţie, că-l voi zidi sau că-l voi sădi. Dar dacă neamul acesta face ce este rău înaintea Mea, şi n-ascultă glasul Meu, atunci Îmi pare rău şi de binele, pe care aveam de gând să i-l fac“ (Ier. 18:6-10).

Poţi vedea acum că Satan, când L-a ispitit pe Isus în pustie, nu I-ar fi putut oferi lui Isus în mod legitim domnia peste împărăţiile politice omeneşti de pe pământ? Dacă spunea adevărul (aşa cum face uneori), atunci tot ceea ce I-ar fi putut oferi lui Isus ar fi fost controlul asupra împărăţiei întunericului.

Dar are Satan influenţă asupra guvernelor umane? Da, dar doar pentru că este domnul spiritual al oamenilor nemântuiţi, iar oamenii nemântuiţi sunt implicaţi în aceste guverne. Totuşi, el are doar atâta influenţă cât îi permite Dumnezeu să aibă şi Dumnezeu poate strica planurile lui Satan oricând doreşte. Apostolul Ioan a scris despre Isus că este „Domnul împăraţilor pământului“ (Apoc. 1:5).

Provoacă Satan calamităţi naturale şi clime adverse?

Deoarece Satan este „dumnezeul acestei lumi”, mulţi presupun că el controlează şi vremea şi că el este cel care cauzează calamităţi naturale precum inundaţii, secete, uragane, cutremure, ş.a.m.d. Dar asta ne învaţă Scriptura? Din nou, trebuie să fim foarte atenţi să nu ne bazăm întreaga teologie despre Satan pe baza unui verset care spune că „hoţul nu vine decât să fure, să înjunghie şi să prăpădească“ (Ioan 10:10). Cât de des am auzit oameni citând acest verset în favoarea ideii că tot ceea ce fură, înjunghie sau distruge este de la Satan. Totuşi, studiind mai mult Biblia, aflăm că Dumnezeu Însuşi ucide şi distruge. Gândeşte-te la aceste trei pasaje extrase dintre multe altele:

Unul singur este dătătorul şi judecătorul Legii: Acela care are putere să mântuiască şi să piardă (Iacov 4:12; subliniere personală).

„Am să vă arăt de cine să vă temeţi. Temeţi-vă de Acela care, după ce a ucis, are puterea să arunce în gheenă; da, vă spun, de El să vă temeţi“ (Luca 12:5; subliniere personală).

„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă“ (Mat. 10:28; subliniere personală).

Dacă spunem că tot ce implică uciderea şi distrugerea este lucrarea lui Satan, ne înşelăm. Există mai multe exemple în Biblie că Dumnezeu ucide şi distruge (pierde).

Ar trebui să ne întrebăm „Când a vorbit Isus despre hoţul care vine să fure, să înjunghie şi să prăpădească, la diavol Se referea de fapt?” Repet, tot ce trebuie să facem este să citim contextual afirmaţia Lui. Într-un verset anterior acestei afirmaţii despre hoţul care vine să fure, să înjunghie şi să prăpădească Isus a spus: „Toţi cei ce au venit înainte de Mine, sunt hoţi şi tâlhari; dar oile n-au ascultat de ei“ (Ioan 10:8). Când citim în întregime discursul lui Isus din Ioan 10:1-15 prin care afirmă că El este Păstorul cel bun, devine încă şi mai evident că termenii hoţ şi hoţi se referă la învăţătorii şi liderii religioşi falşi.

Diverse păreri referitoare la adversităţile climaterice şi la calamităţile naturale

Când lovesc uraganele sau cutremurele, acestea generează în mintea oamenilor care cred în Dumnezeu următoarea întrebare teologică: „Cine cauzează aceste fenomene?“ Există doar două posibilităţi pentru credincioşii creştini biblici: fie Dumnezeu, fie Satan.

Unii ar putea obiecta: „O, nu! Nu trebuie să dăm vina pe Dumnezeu. Oamenii sunt vinovaţi. Dumnezeu îi judecă pentru păcatele lor.“

Dacă Dumnezeu este cel care cauzează uraganele şi cutremurele datorită pedepsirii păcatului, atunci cu siguranţă am putea da vina pe oamenii răzvrătiţi şi nu pe Dumnezeu, dar totuşi, Dumnezeu este cel responsabil, deoarece calamităţile naturale nu ar fi avut loc fără ca El să le decreteze.

Sau, dacă este adevărat că Dumnezeu îi permite lui Satan să trimită uragane şi cutremure pentru a-i pedepsi pe păcătoşi, atunci am putea spune că Satan este cel care le cauzează, dar totuşi, responsabilitatea îi revine tot lui Dumnezeu. Motivul este faptul că El este cel care îi permite lui Satan să cauzeze aceste distrugeri, deoarece aceste calamităţi apar ca rezultat al reacţiei Lui faţă de păcat.

Unii spun că nici Dumnezeu, nici Satan nu sunt responsabili de uragane şi cutremure, ci că acestea sunt simple „fenomene naturale în lumea noastră căzută în păcat“. Într-o măsură vagă, aceştia încearcă, de asemenea, să dea vina pe umanitate pentru dezastrele naturale, dar încă pierd din vedere ideea esenţială. Această explicaţie nu Îl scoate pe Dumnezeu din discuţie. Dacă uraganele sunt doar „fenomene naturale în lumea noastră căzută în păcat“, cine decide ca acestea să se manifeste? Este evident că uraganele nu sunt provocate de oameni. Cu alte cuvinte, ele nu se declanşează atunci când în văzduh se acumulează un număr de minciuni. Cutremurele nu apar când un anumit număr de oameni comit adulter.

Nu, dacă există o legătură între uragane şi păcat, atunci ea Îl implică şi pe Dumnezeu, deoarece uraganele sunt manifestarea pedepsirii păcatului. Chiar dacă apar la întâmplare, trebuie să fie voia lui Dumnezeu să apară la întâmplare, deci este implicat şi El.

Chiar dacă nu ar exista nici-o relaţie între păcat şi calamităţile naturale, chiar dacă Dumnezeu ar fi încurcat lucrurile când a creat lumea, astfel încât să fi existat greşeli în crusta pământului care se mişcă uneori şi în sistemul climateric care se manifestă ocazional, tot Dumnezeu ar fi responsabil pentru cutremure şi pentru uragane, deoarece El este Creatorul, iar greşelile Lui rănesc oamenii.

Nu există „Mama-Natură“

Deci, avem două răspunsuri posibile la întrebarea despre calamităţile naturale. Fie este responsabil Dumnezeu, fie Satan. Înainte de a ne îndrepta atenţia asupra unui pasaj specific pentru a afla răspunsul corect, haide să mergem puţin mai departe în privinţa acestor posibilităţi.

Dacă Satan este cel care cauzează dezastrele naturale, atunci Dumnezeu fie poate, fie nu poate să îl oprească. Dacă Dumnezeu poate să îl oprească pe Satan să mai cauzeze aceste dezastre, dar nu o face, atunci are în continuarea o oarecare responsabilitate. Calamitatea nu ar fi avut loc dacă nu ar fi permis El.

Dacă Dumnezeu nu îl poate opri pe Satan, atunci fie Satan este mai puternic decât Dumnezeu, fie este mai deştept decât El. În fapt, tocmai asta susţin şi adepţii teoriei „controlului câştigat asupra lumii de Satan, odată cu căderea lui Adam“. Ei susţin că Satan are dreptul legal de a face tot ceea ce doreşte pe pământ deoarece l-a furat de la Adam. În acest caz se presupune că Dumnezeu ar dori să-l oprească pe Satan, dar nu poate, deoarece trebuie să onoreze legământul făcut cu Adam, însă care a ajuns acum în mâinile diavolului. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a fost prea prost ca să poată prevedea ce se va întâmpla la cădere, dar Satan, fiind mai inteligent decât Dumnezeu, a câştigat o putere pe care Dumnezeu nu dorea ca acesta să o deţină. Eu personal nu am de gând să spun că Satan este mai înţelept decât Dumnezeu.

Dacă teoria „câştigului lui Satan“ ar fi adevărată, am vrea să ştim de ce nu cauzează Satan mai multe cutremure şi uragane şi de ce nu are drept ţintă populaţiile creştine. (Dacă spui „pentru că Dumnezeu nu îl lasă să se atingă de populaţia creştină“, atunci tocmai ai admis că Satan nu poate acţiona fără permisiunea lui Dumnezeu.)

Dacă devenim şi mai concreţi, singurele două răspunsuri posibile la întrebarea noastră sunt acestea: Fie (1) Dumnezeu cauzează cutremurele şi uraganele, fie (2) Satan le cauzează cu permisiunea lui Dumnezeu.

Vezi că, indiferent de varianta aleasă, în cele din urmă cel responsabil este Dumnezeu? Când oamenii spun: „Nu Dumnezeu a trimis acel uragan, ci Satan l-a trimis cu permisiunea lui Dumnezeu“, nu îl scot în totalitate „bazma curată“ pe Dumnezeu, aşa cum speră ei. Dacă Dumnezeu l-ar fi putut opri pe Satan să provoace uragan, indiferent dacă ar fi dorit sau nu, atunci El este responsabil. Oamenii răzvrătiţi ar putea fi vinovaţi datorită păcatelor lor (dacă uraganul a fost trimis de Dumnezeu sau permis ca pedeapsă), dar totuşi, ar fi o prostie să spunem că Dumnezeu nu este în nici un fel implicat sau responsabil.

Mărturia Scripturii

Ce anume spune Scriptura cu referire specifică la „calamităţile naturale“? Cine afirmă Biblia că le provoacă: Dumnezeu sau diavolul? Să analizăm mai întâi cutremurele, deoarece Biblia vorbeşte despre multe evenimente de acest fel. Conform Scripturii, cutremurele pot apărea ca o pedeapsă a lui Dumnezeu faţă de păcătoşi. În Ieremia citim: „Pământul tremură de mânia Lui [Dumnezeu], şi neamurile nu pot să sufere urgia Lui“ (Ieremia 10:10; subliniere personală).

Isaia avertizează:

De la Domnul oştirilor va veni pedeapsa, cu tunete, cutremure de pământ şi pocnet puternic, cu vijelie şi furtună, şi cu flacăra unui foc mistuitor (Isaia 29:6; subliniere personală).

Poate îţi aduci aminte că, în zilele lui Moise, pământul s-a deschis şi i-a înghiţit pe Core şi pe confraţii lui răzvrătiţi (vezi Numeri 16:23-34). Aceasta a fost în mod clar pedeapsa lui Dumnezeu. Alte exemple ale judecăţii lui Dumnezeu manifestată prin cutremure pot fi găsite în Ezechiel 38:19; Ps. 18:7; 77:18; Hagai 2:6; Luca 21:11; Apoc. 6:12; 8:5; 11:13; 16:18.

Unele cutremure înscrise în Scriptură nu reprezintă în mod categoric dovezi ale judecăţii lui Dumnezeu, dar asta nu înseamnă că nu au fost provocate de El. De exemplu, conform Evangheliei după Matei, au avut loc cutremure şi când a murit Isus (Mat. 27:51, 54), dar şi când a înviat (Mat. 28:2). Pe acestea din urmă să le fi provocat oare Satan?

Când Pavel şi Sila Îl lăudau pe Domnul prin cântece într-o închisoare din Filipi, pe la mijlocul nopţii „Deodată, s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa că s-au clătinat temeliile temniţei. Îndată, s-au deschis toate uşile, şi s-au dezlegat legăturile fiecăruia“ (Fapte 16:26; subliniere personală). Satan a cauzat acest cutremur? Nu prea cred! Chiar şi temnicerul a fost mântuit după ce a văzut puterea lui Dumnezeu. Şi acesta nu este singurul cutremur din cartea Faptele Apostolilor cauzat de Dumnezeu (vezi Fapte 4:31).

Am citit recent despre nişte creştini bine intenţionaţi care, auzind prevestirea unui cutremur într-o anume zonă, s-au deplasat la faţa locului pentru a duce „un război spiritual“ împotriva diavolului. Poţi detecta greşeala implicată de presupunerea lor? Ar fi fost biblic să se roage lui Dumnezeu pentru a avea milă de oamenii care trăiau în acea zonă. Şi, dacă ar fi făcut aşa, nu ar mai fi fost nevoie să îşi piardă timpul şi banii pentru a se deplasa la locul presupusului cutremur – s-ar fi putut ruga lui Dumnezeu chiar în locul în care stăteau ei. Însă a lupta împotriva diavolului pentru a împiedica manifestarea unui cutremur este nescriptural.

Ce putem spune despre uragane?

Cuvântul uragan nu există în Biblie, dar putem găsi în mod categoric câteva exemple de vânturi năprasnice. De exemplu:

Cei ce se pogorâseră pe mare în corăbii, şi făceau negoţ pe apele cele mari, aceia au văzut lucrările Domnului şi minunile Lui în mijlocul adâncului. El a zis, şi a pus să sufle furtuna, care a ridicat valurile mării (Ps. 107:23-25; subliniere personală).

Dar Domnul a făcut să sufle pe mare un vânt năpraznic, şi a stârnit o mare furtună. Corabia ameninţa să se sfărâme (Iona 1:4; subliniere personală).

După aceea am văzut patru îngeri, care stăteau în picioare în cele patru colţuri ale pământului. Ei ţineau cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac (Apoc. 7:1).

În mod cert, Dumnezeu poate provoca sau opri vânturi.[6]

În toată Biblia nu există decât un singur pasaj care îi atribuie lui Satan trimiterea vântului – cel care relatează încercările lui Iov. Un mesager a venit şi i-a spus: „Şi deodată, a venit un vânt mare de dincolo de pustie, şi a izbit în cele patru colţuri ale casei: Casa s-a prăbuşit peste tineri, şi au murit. Şi am scăpat numai eu, ca să-ţi dau de ştire“ (Iov 1:19).

Citind primul capitol al carţii Iov, aflăm că Satan este cel care a cauzat nefericirea lui Iov. Totuşi, nu trebuie să uităm că Satan nu i-a putut face nici un rău lui Iov sau copiilor lui fără permisiunea lui Dumnezeu. Deci, vedem încă o dată că Dumnezeu este suveran şi peste vânt.

Furtuna din Galilea

Cum rămâne cu „furtuna năprasnică“ ce I-a asaltat pe Isus şi pe ucenicii Săi când traversau Marea Galilee cu barca? Trebuie să fi fost Satan cel care a cauzat acea furtună, întrucât Dumnezeu nu ar fi trimis niciodată un vânt care să răstoarne barca în care se afla Fiul Său. „O împărăţie dezbinată împotriva ei însăşi se va destrăma“, aşa că de ce să fi trimis Dumnezeu un vânt care i-ar fi putut răni pe Isus şi pe cei doisprezece ucenici?

Aceste sunt argumente solide, dar să ne oprim puţin şi să analizăm situaţia. Dacă nu Dumnezeu a trimis furtuna, ci Satan, atunci tot trebuie să admitem că Dumnezeu i-a permis lui Satan să o trimită. Deci întrebarea rămâne: „De ce i-ar permite Dumnezeu lui Satan să trimită o furtună care L-ar fi putut răni pe Isus şi pe cei doisprezece?“

Există vreun răspuns la această întrebare? Poate că Dumnezeu îi învăţa pe ucenici ceva despre credinţă. Poate că îi testa. Poate că Îl testa pe Isus, care trebuia să fie ispitit „în toate lucrurile ca şi noi, dar fără păcat“ (Evrei 4:15). Pentru a fi testat în toate lucrurile, Isus trebuia să fie ispitit să Se îndoiască şi să Se teamă. Poate că Dumnezeu dorea să Îl glorifice pe Isus. Poate a intenţionat toate lucrurile menţionate mai sus.

Dumnezeu i-a condus pe copiii lui Israel pe ţărmul Mării Roşii ştiind foarte bine că erau urmăriţi îndeaproape de armata lui Faraon. Dar oare nu îi elibera Dumnezeu pe israeliţi­­­? Atunci nu lucra oare împotriva Lui Însuşi când îi conducea pe evrei într-un loc în care urmau să fie masacraţi? Nu este acesta un exemplu de împărăţie „divizată împotriva ei însăşi“?

Nu, deoarece Dumnezeu nu intenţiona să îi lase pe evrei să fie masacraţi. Şi nici nu avea vreo intenţie de a trimite sau a permite lui Satan să provoace o furtună năprasnică pe Marea Galilee care să Îi înece pe Isus şi pe ucenici.

În ciuda acestor lucruri, Biblia nu menţionează că Satan este cel care a provocat furtuna, dar nu spune nici că Dumnezeu ar fi fost acela. Unii spun că trebuie să fi fost Satan, deoarece Isus l-a certat. Poate aşa e, dar nu este un argument imbatabil. Isus nu l-a certat pe Dumnezeu – a certat vântul. Dumnezeu Tatăl ar fi putut face acelaşi lucru, adică ar fi putut provoca un vânt printr-un singur cuvânt şi l-ar fi putut potoli certându-l. Doar pentru că Isus a certat furtuna nu este o dovadă că Satan a iniţiat-o.

Încă o dată, nu ar trebui să ne bazăm întreaga teologie pe un singur verset care de fapt nu dovedeşte nimic. Deja am făcut referire la pasajele biblice care dovedesc că Dumnezeu este suveran şi controlează şi vântul şi că, de cele mai multe ori, Lui i se atribuie provocarea vântului. Ideea mea este că Satan, deşi este „dumnezeul acestei lumi“, în mod categoric nu are control independent asupra vântului sau dreptul de a provoca furtuni oricând şi ori de câte ori doreşte.

De aceea, când apar uraganele, nu ar trebui să le privim ca pe nişte fenomene ce depăşesc controlul lui Dumnezeu, ceva ce El ar dori să oprească, dar nu poate. Faptul că Isus a certat furtuna de pe Marea Galilee ar trebui să fie o dovadă suficient de relevantă că Dumnezeu poate împiedica furtunile dacă doreşte.

Şi dacă Dumnezeu trimite (sau permite) manifestarea furtunilor, atunci trebuie să aibă un motiv, iar cel mai inteligent răspuns la întrebarea „De ce ar trimite sau ar permite furtuni care cauzează calamităţi catastrofale extinse?“ este acela că avertizează şi pedepseşte oamenii neascultători.

„Dar uragenele îi afectează câteodată şi pe creştini“

Cum rămâne cu creştinii care sunt afectaţi de aceste calamităţi? Când lovesc furtunile, ele nu demolează doar casele necreştinilor. Nu sunt creştinii absolviţi de mânia lui Dumnezeu datorită morţii ispăşitoare a lui Isus? Atunci cum putem spune că în ultimă instanţă Dumnezeu este cel din spatele acestor dezastre, când ele îi pot afecta chiar şi pe copiii Lui?

Acestea sunt într-adevăr întrebări dificile. Totuşi, trebuie să conştientizăm că nici răspunsurile nu sunt uşoare, dacă plecăm de la premiza falsă că Satan cauzează calamităţile naturale. Dacă Satan este cel care le cauzează, atunci de ce îi permite Dumnezeu să provoace lucruri care îi pot afecta şi pe copiii Săi? Problema rămâne.

Biblia specifică foarte clar că cei care sunt în Hristos „nu sunt rânduiţi la mânie“ (1 Tes. 5:9). În acelaşi timp, Biblia spune că „mânia lui Dumnezeu rămâne“ peste cei care nu ascultă de Isus (Ioan 3:36). Şi totuşi, cum poate mânia lui Dumnezeu să rămână peste cei nemântuiţi fără să îi afecteze şi pe creştini, când aceştia din urmă trăiesc printre necreştini? Răspunsul este că uneori îi afectează şi ar trebui să acceptăm acest adevăr.

În vremea exodului, toţi israeliţii trăiau într-o singură locaţie, iar plăgile pe care le-a trimis Dumnezeu ca pedeapsă peste egipteni nu i-a afectat şi pe ei (vezi Ex. 8:22-23; 9:3-7, 24-26; 12:23). Însă noi lucrăm cot la cot cu „egiptenii“. Dacă Dumnezeu doreşte să îi pedepsească prin calamităţi naturale, cum vom scăpa noi?

A scăpa este în mod cert cuvântul cheie pentru înţelegerea răspunsului la întrebare. Deşi Noe a scăpat de mânia lui Dumnezeu manifestată prin potopul asupra pământului, şi el a fost afectat, întrucât a trebuit să muncească la construirea arcei şi apoi a trebuit să petreacă un an întreg pe arcă împreună cu o mulţime de animale urât-mirositoare. (Pentru că tot a venit vorba, atât Vechiul, cât şi Noul Testament îi atribuie lui Dumnezeu potopul lui Noe, nu lui Satan; vezi Gen. 6:17; 2 Petru 2:5.)

Lot a scăpat cu viaţă când a căzut pedeapsa lui Dumnezeu peste Sodoma şi Gomora, însă a pierdut în foc şi pucioasă tot ce a avut. Judecata lui Dumnezeu faţă de oamenii răi îi afectează şi pe cei neprihăniţi.

Cu mulţi ani înainte, Isus îi avertizase pe credincioşii din Ierusalim să fugă atunci când vor vedea oraşul încercuit de armate, deoarece acestea vor fi „zilele răzbunării“ (Luca 21:22-23) – indiciu clar că invadarea Romanilor în Ierusalim în anul 70 d.Hr. avea drept scop revărsarea mâniei lui Dumnezeu. Slavă Domnului că cei care au ascultat de avertismentul lui Hristos au scăpat cu viaţă! Însă prin fuga lor au pierdut tot ce avuseseră în Ierusalim.

În fiecare dintre aceste trei exemple vedem că oamenii lui Dumnezeu pot suferi până la un anumit punct atunci când judecata lui Dumnezeu cade asupra oamenilor răi. De aceea, nu putem sări la concluzia că Dumnezeu nu este responsabil de calamităţile naturale, deoarece ele îi afectează uneori şi pe creştini.

Ce să facem în acest caz?

Trăim într-o lume blestemată de Dumnezeu, o lume asupra căreia Dumnezeu Îşi manifestă tot timpul mânia. Pavel a scris: „Mânia lui Dumnezeu se descopere din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăduşe adevărul în nelegiuirea lor“ (Rom. 1:18). Deoarece trăim printre cei răi, în lumea blestemată de Dumnezeu, nu putem scăpa total de efectele mâniei lui Dumnezeu asupra ei, chiar dacă această mânie nu ne vizează pe noi.

Ştiind acest lucru, ce ar trebui să facem? În primul rând ar trebui să ne încredem în Dumnezeu. Ieremia a scris:

„Binecuvântat să fie omul, care se încrede în Domnul, şi a cărui nădejde este Domnul! Căci el este ca un pom sădit lângă ape care-şi întinde rădăcinile spre râu; nu se teme de căldură, când vine, şi frunzişul lui rămâne verde; în anul secetei, nu se teme, şi nu încetează să aducă roadă“ (Ier. 17:7-8).

Observă că Ieremia nu a spus că omul care se încrede în Domnul nu se va confrunta cu seceta. Nu, ci când va veni căldura sau foametea, omul care se încrede în Domnul va fi ca un copac ce îşi întinde rădăcinile spre râu. El are o altă sursă de alimentare, chiar şi când lumea din jurul lui se ofileşte. Un exemplu care imi vine în minte este povestea lui Ilie care a fost hrănit de un corb în vremea foametei din Israel (vezi 1 Împăraţi 17:1-6). David a scris despre cei neprihăniţi că „au de ajuns în zilele de foamete“ (Ps. 37:19).

Dar nu sunt foametele provocate de diavol? Conform Scripturii, nu. Dumnezeu Îşi asumă întotdeauna responsabilitatea pentru ele, iar despre foamete se vorbeşte adeseori ca fiind o consecinţă a mâniei lui Dumnezeu asupra celor ce o merită. De exemplu:

„De aceea aşa vorbeşte Domnul oştirilor: «Iată, îi voi pedepsi; tinerii vor muri ucişi de sabie, iar fiii şi fiicele lor vor muri de foamete»“ (Ier. 11:22; subliniere personală).

„Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: «Iată, voi trimite între ei sabie, foamete şi ciumă, şi-i voi face ca nişte smochine grozave care, de rele ce sunt, nu se pot mânca»“ (Ier. 29:17; subliniere personală).

„Fiul omului, când va păcătui o ţară împotriva Mea, dedându-se la fărădelege, şi Îmi voi întinde mâna împotriva ei, dacă îi voi sfărâma toiagul pâinii, dacă îi voi trimite foametea, dacă îi voi nimici cu desăvârşire oamenii şi vitele…” (Ezec. 14:13; subliniere personală).

„Vă aşteptaţi la mult, şi iată că aţi avut puţin; l-aţi adus acasă, dar Eu l-am suflat. Pentru ce? zice Domnul oştirilor. Din pricina Casei Mele, care stă dărâmată, pe când fiecare din voi aleargă pentru casa lui. De aceea cerurile nu v-au dat roua, şi pământul nu şi-a dat roadele. Am chemat seceta peste ţară, peste munţi, peste grâu, peste must, peste untdelemn, peste tot ce poate aduce pământul, peste oameni şi peste vite, şi peste tot lucrul mâinilor voastre“ (Hagai 1:9-11; subliniere personală).

În cel de-al patrulea exemplu citim că israeliţilor li s-a imputat vina secetei datorită păcatului lor, însă Dumnezeu Şi-a asumat responsabilitatea de a o fi trimis-o.[7]

Când Dumnezeu trimite foamete peste oamenii răi, iar noi se întâmplă să trăim printre aceşti oameni răi, ar trebui să ne încredem în El că ne va împlini nevoile. Pavel a afirmat că foametea nu ne poate separa de dragostea lui Hristos!: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia?“ (Rom. 8:35; subliniere personală). Observă că Pavel nu a spus că cei ce sunt creştini nu se vor confrunta niciodată cu foametea, ci, din contră, a implicat posibilitatea acesteia, chiar dacă el, în calitatea de student al Scripturii, ştia că foametea poate fi trimisă de Dumnezeu pentru a-i judeca pe cei răi.

Ascultarea şi înţelepciunea

În al doilea rând, ar trebui să fim ascultători şi să folosim înţelepciunea divină de a evita să fim prinşi în oricare din momentele în care Dumnezeu Îşi revarsă mânia peste lume. Noe a trebuit să îşi construiască o barcă, Lot a trebuit să fugă spre dealuri, creştinii din Ierusalim au trebuit să fugă din cetatea lor; toţi aceştia au trebuit să asculte de Dumnezeu pentru a evita să suporte manifestarea mâniei lui Dumnezeu faţă de cei răi.

Dacă aş trăi într-o zonă în care apar frecvent tornade, mi-aş construi o casă solidă care să nu poată fi spulberată sau o casă ieftină pe care să o pot înlocui uşor! Şi m-aş ruga. Fiecare creştin ar trebui să se roage şi să rămână sensibil la glasul Celui despre care Isus a promis că „va descoperi lucruri ascunse“ (Ioan 16:13) astfel încât să poată evita mânia lui Dumnezeu faţă de lume.

În Fapte 11 citim că profetul Agab a avertizat despre o foamete iminentă care ar fi putut fi un dezastru pentru creştinii din Iudea. În consecinţă, Pavel şi Barnaba au adus daruri strânse de ucenici pentru ajutorarea lor (Fapte 11:28-30).

Se poate întâmpla acest lucru şi astăzi? Desigur, pentru că Duhul Sfânt nu S-a schimbat şi nici dragostea lui Dumnezeu nu s-a micşorat. Totuşi, din nefericire, unii membrii ai trupului lui Hristos nu sunt deschişi spre astfel de daruri şi manifestări ale Duhului Sfânt şi, astfel, datorită faptului că „sting Duhul“ (1 Tes. 5:19), pierd cele mai bune lucruri date de Dumnezeu.

În autobiografia sa, regretatul preşedinte şi fondator al Full Gospel Businessmen, Demos Shakarian, povesteşte cum Dumnezeu a vorbit creştinilor din Armenia anilor 1800 printr-un băiat-profet iliterat. Acesta i-a avertizat că va avea loc un holocaust iminent şi, drept rezultat, mii de creştini penticostali care au crezut în posibilitatea unor asemenea manifestări au fugit din ţară, inclusiv bunicii lui Shakarian. La scurt timp după aceea, o invazie turcă în Armenia s-a soldat cu masacrarea a milioane de armeni, inclusiv a creştinilor care au refuzat să ţină seama de avertismentul Domnului.

Ar fi înţelept din partea noastră să rămânem deschişi faţă de Duhul Sfânt şi ascultători de Domnul, altfel este destul de posibil să experimentăm o parte din mânia lui Dumnezeu, prin care El nu ar dori să trecem. Elisei a instruit la un moment dat o femeie: „Scoală-te, du-te, tu şi casa ta, şi locuieşte pentru o vreme unde vei putea; căci Domnul va trimite o foamete de şapte ani peste ţară, şi foametea a şi început“ (2 Împ. 8:1). Ce s-ar fi întâmplat dacă femeia aceea nu ar fi ascultat de profet?

În cartea Apocalipsa citim un avertisment interesant adresat copiilor lui Dumnezeu de a ieşi din „Babilon“, ca să nu fie acolo când se va manifesta mânia lui Dumnezeu:

Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: „Ieşiţi din mijlocul ei [Babilonului], poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei! Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit, şi au ajuns până în cer; şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nelegiuirile ei…Tocmai pentru aceea, într-o singură zi vor veni urgiile ei: moartea, tânguirea şi foametea. Şi va fi arsă de tot în foc, pentru că Domnul Dumnezeu, care a judecat-o, este tare“ (Apoc. 18:4-5, 8; subliniere personală).

Pe scurt, Dumnezeu este suveran asupra vremii şi calamităţilor naturale. El a dovedit în Biblie în mod repetat că este Domn peste natură, începând cu potopul de patruzeci de zile din vremea lui Noe, continuând cu grindina şi plăgile trimise peste inimacii lui Israel, cu provocarea furtunii împotriva bărcii în care era Iona, până la certarea furtunii de pe Marea Galilee. El este, aşa cum a spus Isus, „Domnul cerului şi al pământului“ (Mat. 11:25). Pentru mai multe dovezi biblice referitoare la domnia lui Dumnezeu peste natură, vezi Iosua 10:11; Iov 38:22-38; Ier. 5:24; 10:13; 31:35; Ps. 78:45-49; 105:16; 107:33-37; 135:6-7; 147:7-8, 15-18; Mat. 5:45; Fapte 14:17.

Răspunsul la câteva întrebări

Dacă Dumnezeu îi pedepseşte pe oameni prin foamete, inundaţii şi cutremure, atunci este greşit ca noi, reprezentanţii lui Dumnezeu, să îi ajutăm şi să micşorăm suferinţa celor pe care Dumnezeu îi pedepseşte?

Nu, absolut deloc. Ar trebui să conştientizăm că Dumnezeu ne iubeşte pe toţi, chiar şi pe cei pe care îi judecă. Oricât de ciudat ar suna, pedepsirea prin calamităţi naturale este de fapt o dovadă a dragostei Sale. Cum aşa? Dumnezeu, prin dificultăţile şi greutăţile provocate de dezastrele naturale, îi avertizează pe oamenii pe care îi iubeşte că El este sfânt, că judecă şi că păcatul are consecinţe. Dumnezeu permite suferinţa temporară pentru ca oamenii să se trezească la realitate şi să vadă că au nevoie de un Mântuitor – ca să poată scăpa de iazul de foc. Aceasta este dragostea autentică!

Atâta vreme cât oamenii încă mai respiră, Dumnezeu continuă să arată faţă de ei o milă nemeritată, şi încă mai este timp pentru pocăinţă. Prin compasiunea şi ajutorul nostru, putem dovedi dragostea lui Dumnezeu faţă de oamenii care experimentează mânia Lui temporară, dar care pot fi mântuiţi de mânia Lui eternă. Calamităţile naturale sunt oportunităţi de a ajunge la cei pentru care a murit Isus.

Oare nu este evanghelizarea oamenilor cel mai important lucru în viaţa aceasta? Când avem perspectiva eternităţii, suferinţa celor prinşi în dezastre naturale este nimic în comparaţie cu suferinţa celor care vor fi aruncaţi în iazul de foc.

Este dovedit faptul că oamenii devin în general mult mai receptivi faţă de Evanghelie atunci când trec prin suferinţă. Există numeroase exemple biblice în acest sens, de la pocăinţa lui Israel sub dominaţia popoarelor vecine, până la pilda lui Isus despre Fiul Risipitor. Creştinii ar trebui să privească dezastrele naturale ca posibile vremuri de seceriş.

Să spunem adevărul

Dar ce mesaj le-am putea transmite celor care îşi culeg bucăţile rămase în urma uraganelor sau a cutremurelor de pământ? Ce le-am putea spune dacă ne vor cere un răspuns teologic pentru necazurile lor? Ar trebui să fim sinceri şi să le spunem oamenilor ce ne învaţă Biblia, că Dumnezeu este sfânt şi că păcatul lor are consecinţe. Haide să le spunem că urletul îngrozitor al uraganului nu este decât o imitaţie pală a puterii pe care o are Dumnezeul atotputernic şi că teama pe care au simţit-o când li s-a zguduit casa nu este nimic în comparaţie cu teroarea care îi va apuca atunci când vor fi aruncaţi în Iad. Şi haide să le spunem că, deşi toţi merităm să fim aruncaţi în Iad, Dumnezeu este plin de milă şi ne mai dă timp să ne pocăim şi să credem în Isus, prin care putem fi absolviţi de mânia Lui.

„Dar nu ar trebui să îi speriem pe oameni când le vorbim despre Dumnezeu, nu-i aşa?“ întreabă unii. Răspunsul se găseşte în Scriptură: „Frica Domnului este începutul ştiinţei“ (Prov. 1:7). Până când oamenii nu se vor teme de Dumnezeu, nu vor înţelege mare lucru.

Dar dacă oamenii se supără pe Dumnezeu?

Nu este oare posibil ca oamenii să se supere pe Dumnezeu datorită suferinţei lor? Poate că da, însă trebuie să îi ajutăm cu blândeţe să îşi vadă propria mândrie. Nimeni nu are dreptul de a se plânge împotriva lui Dumnezeu şi a felului în care îl tratează, deoarece toţi am fi meritat să fim aruncaţi în Iad de mult. Decât să Îl blasteme pe Dumnezeu pentru calamităţile suferite, oamenii ar trebui să Îl laude că îi iubeşte atât de mult încât să îi avertizeze. Dumnezeu are tot dreptul de a-i ignora pe toţi, lăsându-i să îşi urmeze drumul plin de egoism care duce în Iad. Însă El îi iubeşte pe oameni şi îi cheamă în fiecare zi. Îi cheamă prin tăcerea pomilor care înfloresc, prin cântecele păsărilor, prin maiestatea munţilor şi prin licărirea miliardelor de stele. Îi cheamă prin conştiinţa lor, prin trupul Lui – Biserica – şi prin Duhul Sfânt. Însă ei ignoră chemarea Sa.

Sigur că nu este voia lui Dumnezeu ca oamenii să trebuiască să sufere, dar atunci când aceştia continuă să Îl ignore, El îi iubeşte suficient de mult încât să folosească măsuri mai drastice pentru a le atrage atenţia. Uraganele, cutremurele, inundaţiile şi foametea sunt câteva dintre aceste măsuri drastice. Dumnezeu speră ca astfel de calamităţi să smerească mândria oamenilor şi să îi trezească la realitate.

Este Dumnezeu nedrept când pedepseşte?

Dacă Îl privim pe Dumnezeu şi lumea în care trăim din perspectiva biblică, atunci şi numai atunci putem gândi corect. Perspectiva biblică este aceea că toţi merită mânia lui Dumnezeu, dar că El este plin de îndurare. Când oamenii care suferă spun că merită un tratament mai bun din partea lui Dumnezeu, mai mult ca sigur că Dumnezeu oftează. Toţi primesc mult mai multă îndurare decât ar merita.

Abordând această temă, Isus a comentat la un moment dat două calamităţi din vremea Lui. În Evanghelia după Luca citim:

În vremea aceea au venit unii, şi au istorisit lui Isus ce se întâmplase unor Galileeni, al căror sânge îl amestecase Pilat cu jertfele lor. „Credeţi voi“, le-a răspuns Isus, „că aceşti Galileeni au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi Galileeni, pentru că au păţit astfel? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel. Sau acei optsprezece inşi, peste care a căzut turnul din Siloam, şi i-a omorât, credeţi că au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi oameni, care locuiau în Ierusalim? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel“ (Luca 13:1-5).

Galileenii care muriseră de mâna lui Pilat nu puteau spune „Dumnezeu nu ne-a tratat corect prin faptul că nu ne-a scăpat din mâna lui Pilat!“ Nu, ei erau păcătoşi care meritau să moară. Şi, conform spuselor lui Isus, aceşti galileeni care supravieţuiseră ar fi greşit dacă s-ar fi grăbit să tragă concluzia că ei erau mai puţin păcătoşi decât semenii lor ucişi. Ei nu câştigaseră o favoare mai mare din partea lui Dumnezeu – lor li se acordase o îndurare mai mare. Mesajul lui Hristos era clar: „Toţi sunteţi păcătoşi. Păcatul are consecinţe. Pentru moment, voi trăiţi datorită milei lui Dumnezeu. Deci, pocăiţi-vă, înainte de a fi şi pentru voi prea târziu.“

Isus Şi-a încheiat comentariul asupra acestor tragedii cu pilda despre mila lui Dumnezeu:

El a spus şi pilda aceasta: „Un om avea un smochin sădit în via sa. A venit să caute rod în el, şi n-a găsit. Atunci a zis vierului: «Iată că sunt trei ani, de când vin şi caut rod în smochinul acesta, şi nu găsesc. Taie-l. La ce să mai cuprindă şi pământul degeaba?» «Doamne», i-a răspuns vierul, «mai lasă-l şi anul acesta; am să-l sap de jur împrejur, şi am să-i pun gunoi la rădăcină. Poate că de acum înainte va face roadă; dacă nu, îl vei tăia»“ (Luca 13:6-9).

Aici sunt ilustrate dreptatea şi mila lui Dumnezeu. Dreptatea lui Dumnezeu strigă: „Taie copacul acesta nefolositor!“ Dar mila Lui pledează: „Nu, mai dă-i timp să facă mai multă roadă.“ Fiecare persoană care este fără Hristos este ca acest copac.

Putem certa uraganele şi inundaţiile?

O ultimă întrebare despre calamităţile naturale: „Nu este oare adevărat că, dacă avem suficientă credinţă, putem certa şi opri manifestarea calamităţilor naturale?“

A avea credinţă înseamnă a crede voia revelată a lui Dumnezeu. De aceea, credinţa trebuie fondată pe Cuvântul lui Dumnezeu, altfel nu este credinţă, ci mai degrabă speranţă sau presupunere. Nu există nici un loc în Biblie în care Dumnezeu să ne promită că putem certa şi linişti uraganele şi, deci, nici o persoană nu este în măsură să aibă credinţa că putea face acest lucru (decât dacă Dumnezeu îi acordă această credinţă).

Permite-mi să îţi explic. Singura modalitate prin care o persoană poate avea credinţa de a certa uraganele este cu condiţia ca persoana respectivă să fie convinsă că Dumnezeu nu a vrut ca acel uragan să lovească o anumită zonă geografică. Aşa cum am învăţat din Scriptură, Dumnezeu este cel care controlează vântul şi, deci, cel care este responsabil de uragane. De aceea, ar fi imposibil ca cineva să aibă credinţa neclintită că ar putea opri uraganul în condiţiile în care Dumnezeu Însuşi a decretat manifestarea acestuia! Singura excepţie ar fi în cazul în care Dumnezeu S-a răzgândit cu privire la uragan, fapt care s-ar putea întâmpla ca răspuns la rugăciunea unei persoane care a cerut îndurarea lui Dumnezeu sau ca răspuns la pocăinţa oamenilor pe care era pe cale să îi pedepsească (exemplul care îmi vine în minte este povestea cetăţii Ninive din zilele lui Iona). Totuşi, chiar dacă Dumnezeu S-ar răzgândi, nimeni nu ar putea avea credinţa de a certa şi calma uraganul decât dacă acea persoană ar şti că Dumnezeu S-a răzgândit şi că Dumnezeu doreşte ca ea să certe şi să calmeze furtuna.

Singura persoană care a certat şi a calmat vreodată un vânt puternic a fost Isus. Singura modalitate ca vreunul dintre noi să poată face acest lucru ar fi cazul în care Dumnezeu ne-ar fi dat „darul credinţei“ (sau darul „credinţei speciale“ după cum mai este numită uneori), unul dintre cele nouă daruri ale Duhului listate în 1 Corinteni 12:7-11. Ca şi în cazul celorlalte daruri ale Duhului, darul credinţei acţionează nu după cum am dori noi, ci după cum vrea Duhul (vezi 1 Cor. 12:11).

De aceea, în afara cazului în care Dumnezeu ţi-a dat credinţa specială de a certa un uragan în desfăşurare, ar trebui să nu îi stai în cale, presupunând că acţionezi cu credinţă. Ar trebui să-ţi dai la o parte din calea lui! Aş sugera, de asemenea, să te rogi ca Dumnezeu să te protejeze şi să îi ceri să aibă milă de oamenii pe care îi judecă, rugându-L să le cruţe vieţile, pentru a mai avea timp să se pocăiască.

Observă că, atunci când Pavel era în lanţuri în drum spre Roma într-o corabie care fusese purtată timp de două săptămâni de forţa vânturilor năpraznice, acesta nu le-a certat pentru a le calma (vezi Fapte 27:14-44). Motivul pentru care nu a făcut acest lucru a fost că nu a putut. Observă, de asemenea, că Dumnezeu a avut milă de fiecare persoană de la bord, întrucât toţi cei 276 de oameni au supravieţuit naufragiului (vezi Fapte 27:24, 34, 44). Mi-ar place să cred că Dumnezeu a avut milă de ei datorită mijlocirii lui Pavel.

[1] Răspunsul la două obiecţii posibile: (1) Iuda menţionează o dispută între Mihail şi Satan legată de trupul lui Moise, dar nu există nici o referire la o bătălie în sine. De fapt, Iuda ne spune că Mihail „n-a îndrăznit să rostească împotriva lui [Satan] o judecată de ocară, ci doar a zis: «Domnul să te mustre!»“ (Iuda 9). (2) Când Elisei şi slujitorul lui au fost înconjuraţi de armata siriană în oraşul Dotan, Elisei s-a rugat ca Dumnezeu să-i deschidă ochii slujitorului său (2 Împăraţi 6:15-17). În consecinţă, slujitorul său a văzut „cai şi care de foc“ care presupunem că erau conduse de o armată de îngeri pe tărâmul spiritual. Totuşi, acesta nu este un indiciu decisiv că îngerii fuseseră sau erau pe cale de a se implica într-o bătălie cu îngerii demonici. Uneori îngerii sunt folosiţi de Dumnezeu pentru a revărsa mânia Lui asupra celor nelegiuiţi, un exemplu fiind cel din 2 Împăraţi 19:35 în care un singur înger a ucis 185.000 de soldaţi din armata siriană.

[2] Vezi de exemplu Mat. 1:20; 2:13,19; 4:11; Luca 1:11-20, 26-38.

[3] Acest pasaj este, de asemenea, o dovadă a faptului că Iov nu „i-a deschis uşa lui Satan datorită temerilor pe care le avea“, un alt mit crezut de unii. Dumnezeu Însuşi i-a zis lui Satan în Iov 2:3 referitor la Iov: „El [Iov] se ţine tare în neprihănirea lui, şi tu Mă îndemni să-l pierd fără pricină“ (subliniere personală). Acest subiect este tratat în detaliu în cartea mea God’s Tests (Testele lui Dumnezeu), pg. 175-181, care este disponibilă în limba engleză şi pe pagina noastră web (www.shepherdserve.org).

[4] Vezi, de asemenea, 1 Corinteni 10:13, care indică faptul că Dumnezeu ne limitează ispitele, ceea ce înseamnă că îl limitează şi pe cel care ne ispiteşte.

[5] Presupune acest lucru că nu ar trebui să ne rugăm pentru liderii guvernului sau că nu ar trebui să mergem la vot, pentru că ştim că Dumnezeu înalţă peste noi pe oricine doreşte? Nu, în democraţie, mânia lui Dumnezeu este practic zidită. Îi avem pe cei pentru care votăm, iar oamenii răi aleg în general oameni răi. Din acest motiv, cei neprihăniţi ar trebui să voteze. Mai mult, atât în Vechiul cât şi în Noul Testament, suntem învăţaţi să ne rugăm pentru liderii guvernului (Ier. 29:7; 1 Tim. 2:1-4), ceea ce indică faptul că putem influenţa decizia lui Dumnezeu referitoare la cine va fi învestit în funcţie. Deoarece judecata lui Dumnezeu îmbracă uneori forma liderilor răi şi deoarece majoritatea naţiunilor merită judecata Lui, putem cere şi obţine mila lui Dumnezeu pentru ca ţara noastră, în mod specific, să nu primească tot ceea ce merită.

[6]Alte scripturi care dovedesc că Dumnezeu are control asupra vântului sunt: Gen. 8:11; Ex. 10:13,19; 14:21; 15:10; Num. 11:31; Ps. 48:7; 78:76; 135:7; 147:18; 148:8; Is. 11:15; 27:8; Ier. 10:13; 51:16; Ezec. 13:11,13; Amos 4:9,13; Iona 4:8; Hagai 2:17. În multe din aceste exemple Dumnezeu foloseşte vântul ca mijloc de judecată şi pedeapsă.

[7] Pentru alte referinţe cu privire la faptul că Dumnezeu cauzează foametea vezi Deut. 32:23-24; 2 Sam. 21:1; 24:12-13; 2 Împ. 8:1; Ps. 105:16; Is. 14:30; Ier. 14:12, 15-16; 16:3-4; 24:10; 27:8; 34:17; 42:17; 44:12-13; Ezec. 5:12, 16-17; 6:12; 12:16; 14:21; 36:29; Apoc. 6:8; 18:8. Isus Însuşi a afirmat că Dumnezeu „dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi“ (Mat. 5:45). Dumnezeu controlează ploaia…