Să credem- că nu noi am luptat până la sânge împotriva oricărei fărădelegi (Evrei, cap.12/4), când ne-a eliberat de sub tirania eului şi, prin învierea Lui dimpreună cu noi, ne-a născut din nou, fără urmă de păcat! Să nu ne mai lăsăm „fecundaţi” de sămânţa poftelor celui rău şi să nu mai ascultăm de robia vicleniilor (Iac.1/13-15) Să credem că prin răstignirea Lui (laolaltă cu noi şi cu toate nelegiuirile noastre), a nimicit deja pe acela care are puterea morţii asupra noastră şi… ne-a spălat, eliberat de orice răutate, invidie, bârfă, egoism, minciună, falsă iertare/iubire/bunătate… Prin golirea de sine şi umplerea cu Plinătatea Bunătăţilor şi Frumuseţilor Duhovniceşti, ne-a strămutat în sine şi Hristos trăieşte, domneşte, făptuieşte TOTUL Dumnezeieşte, în locul nostru ; Din respect, din dragoste şi recunoştinţa faţă de jertfirea Lui pentru noi, să-i dăm întâietate, prioritate, suveranitate în totalitate, pentru că noi am murit faţă de păcat (Gal.6/14) şi lumea a murit faţă de noi, ca să trăiască Hristos (Gal.2/20) în noi- nadejdea Slavei!

  • yMasoneria, de la Cuza la Iliescu – „Sunt prea mulţi securişti la cârma ţării”. Motivul pentru care Regele Carol al II-lea nu a fost mason, iar „Mihai I, nici atât”…  SAMAEL AUN WEOR – TEMA DIZOLVARII EULUI-Eul este oribilul Satan, ingrozitorul Demon care ne-a făcut viaţa atat de amară şi atat de dureroasă… Ce se ascunde in spatele euluiSTADIILE EULUI- Complexul de superioritate și aparenta putere;Ce dovezi mai vreţi pentru implicarea masoneriei în distrugerea României după 1989? Mafia Serviciilor Secrete din România – masonii trădători…Cele mai scumpe substanțe din lume; Aurul e abia pe locul 166Capitularea Eu-lui- Joe Crews; Capcana fariseilor (1-8) Matei 23.29-31 – A şaptea exclamare „vai de voi!” şi cuvinte de încheiere- Stephan Isenberg; O creaţie nouă-; Împăcaţi într-un trup- Efeseni 2.11-22; Împăcarea în legătură cu Adunarea- Coloseni 1.18-22; Iniţiere în tema „împăcarea tuturor oamenilor” (1) Învaţă Biblia despre o „împăcare generală”? Împăcarea- SoundWords; Pricina de poticnire a crucii; Am ajuns vremea când câinii sunt “iubiți” mai mult decât copiii- Cristi Boariu– „Mă laud cu… crucea…” Moartea si Invierea lui Isus Viata rastignita. Cum sa traim o experienta crestina mai profunda – A.W. Tozer; In slujba lui Hristos- din dragoste și recunoștință față de El; Purtarea crucii şi răstignirea (2 Corinteni 4.10-18, Galateni 2.20-21, Marcu 15.21, Luca 9.23); Mântuire prin credință, nu prin fapte! MITURI MODERNE DESPRE RĂZBOIUL SPIRITUAL, PARTEA I… 10. Iordan: Carul de foc ;9. Ahazia: Mesajul morţii’; 5. Carmel: foc din cer’; Hamilton Smith…Cartea JUDECĂTORI (13) Harul lui Dumnezeu pentru lume33

    • bv 

      SAMAEL AUN WEOR – TEMA DIZOLVARII EULUI-Eul este oribilul Satan, ingrozitorul Demon care ne-a făcut viaţa atat de amară şi atat de dureroasă

       

      ((( Cand Eul este dizolvat, avem parte de experienţa autenticei şi legitimei fericiri. Nu vom putea dizolva Eul decat anihiland dorinţa in totalitate. Dacă vrem să anihilăm Eul, trebuie să fim ca lămaia. Eul este oribilul Satan, ingrozitorul Demon care ne-a făcut viaţa atat de amară şi atat de dureroasă) ))

      Trezirea lui Kundalini şi distrugerea Eului constituie tocmai baza fundamentală a oricărei realizări profunde. Vom trata in acest capitol tema dizolvării Eului. Dizolvarea Eului este indispensabilă pentru a ajunge la eliberarea finală. Eul este Demonul pe care-l purtăm in interiorul nostru. Pornind de la această afirmaţie putem spune că munca de dizolvare a Eului este cu adevărat munca cu Demonul. Această muncă este foarte anevoioasă. Cand lucrăm cu sau asupra Demonului, entităţile tenebroase ne atacă, de obicei, cu ferocitate. In realitate, aceasta este calea omului şiret, faimoasa a patra cale, cărarea TAU.

      ORIGINEA EULUI PLURALIZAT. Desfraul sexual stă la originea Eului păcătos, a Eului pluralizat. Egoul, Satan, este supus legii eternei reintoarceri a tuturor lucrurilor. Eul repetă in fiecare din vieţile sale aceleaşi drame, aceleaşi greşeli. Eul se complică de-a lungul timpului, devenind tot mai pervers.

      MOARTEA LUI SATAN. Satan pe care-l purtăm in interiorul nostru este format din atomi ai Inamicului secret. Satan a avut un inceput; Satan are un sfarşit. Trebuie să-l dizolvăm pe Satan pentru a ne intoarce la Steaua Interioară care ne-a suras intotdeauna. In aceasta constă Adevărata Eliberare Finală. Numai prin dizolvarea Eului putem ajunge la Eliberarea Absolută.

      STEAUA INTERIOARĂ. In adancimile necunoscute ale Fiinţei noastre Divine, avem o Stea Interioară, in intregime Atomică. Această stea este un Atom Supra Divin. Kabaliştii ii dau numele sacru de Ain Soph. Ain Soph este Fiinţa Fiinţei noastre, Marea Realitate din Interiorul nostru.

      DUMNEZEU NU EVOLUEAZĂ. Dumnezeu n-are nevoie să evolueze, căci este Perfect. Dumnezeu n-are nevoie să se Perfecţioneze: El este Perfect. Dumnezeu este Fiinţa noastră Internă.

      EVOLUŢIE ŞI INVOLUŢIE. Noi, Gnosticii, n-am negat niciodată legea Evoluţiei, dar nu acceptăm să se facă din această lege mecanică o Dogmă. Legile Evoluţiei şi Involuţiei constituie axa mecanică a naturii. Orice urcuş este urmat de o coborare; oricărei Evoluţii ii corespunde o Involuţie determinată. Există Evoluţie in grăuntele care germinează, in planta care creşte şi se dezvoltă, care infloreşte şi dă rod. Există Involuţie in arborele care incetează să mai crească şi care se ofileşte, imbătraneşte şi moare.

      REVOLUŢIONAREA TOTALĂ. Avem nevoie de-o Formidabilă Revoluţie a conştiinţei pentru a ne putea intoarce la Steaua Interioară care ne conduce Fiinţa. Cand dizolvăm Eul, realizăm o Revoluţie Totală.

      DUREREA. Durerea nu poate perfecţiona pe nimeni. Dacă durerea ar perfecţiona, intreaga omenire ar fi deja perfectă. Durerea este rezultatul propriilor noastre greşeli. Satan comite multe erori. Satan recoltează fructul erorilor sale. Durerea este acest fruct. Durerea este satanică. Satan nu se poate perfecţiona şi nici nu poate perfecţiona pe nimeni.

      Durerea nu perfecţionează, căci durerea vine de la Satan. Marea Realitate nu poate crea fericirea, pacea, abundenţa, perfecţiunea. Marea Realitate nu poate crea durerea. Ceea ce este perfect nu poate crea durerea. Ceea ce este perfect nu dă naştere decat fericirii. Durerea a fost creată de Eu (Satan).

      TIMPUL. Timpul este Satan. Satan este amintirea. Satan este un pachet de amintiri. Cand omul moare, nu răman decat amintirile. Aceste amintiri constituie “Eul”, Sinele, Egoul Reincarnat.

      Aceste dorinţe nesatisfăcute, aceste amintiri ale zilelor trecute se Reincarnează. Astfel, suntem sclavii trecutului. Putem certifica faptul că trecutul ne condiţionează viaţa prezentă.

      Putem afirma că Satan este Timpul. Putem spune, fără să greşim, că Timpul nu ne poate elibera de această vale a plangerii căci Timpul este Satanic. Trebuie să invăţăm să trăim din Clipă in Clipă.

      Viaţa este un veşnic Acum, un veşnic Prezent. Satan este creatorul timpului. Cei care cred că se vor elibera intr-un viitor indepărtat, in cateva milioane de ani, cu
      timpul, cu secolele, aceia sunt candidaţi siguri pentru abis şi a doua moarte, pentru că timpul vine de la Satan.

      Timpul nu eliberează pe nimeni. Satan subjugă, Satan nu eliberează. Trebuie să ne eliberăm chiar astăzi; trebuie să trăim din Clipă in Clipă.

      CEI ŞAPTE CENTRI FUNDAMENTALI AI OMULUI. Orice fiinţă umană are şapte centri fundamentali, care sunt:

      1. Centrul intelectual, situat in creier.
      2. Centrul motor sau al mişcării, localizat in partea superioară a şirei spinării.
      3. Centrul emoţional, care se găseşte in plexul solar şi centrii nervoşi specifici ai marelui simpatic.
      4. Centrul instinctiv, situat in partea inferioară a şirei spinării.
      5. Centrul sexual, situat in organele genitale.
      6. Centrul emoţional superior.
      7. Centrul mental superior.
      Aceşti ultimi doi centri nu se pot manifesta in mod autentic decat prin adevăratul corp astral şi adevăratul corp mental.

      TEHNICĂ PENTRU DIZOLVAREA EGOULUI.

      Eul exercită un control asupra celor cinci centri inferiori ai maşinii umane, adică asupra centrului Intelectual, Motor, Emoţional, Instinctiv şi Sexual.

      Cei doi centri ai fiinţei umane care corespund Conştiinţei-Cristos sunt cunoscuţi in ocultism sub numele de Astral-Cristos şi Mental-Cristos.

      Aceşti doi centri superiori nu pot fi controlaţi de Eu. Din păcate, Mintea Superioară şi Emoţionalul Superior nu dispun incă de aceste două preţioase vehicule cristice. Cand Mintea Superioară imbracă Mental-Cristosul şi cand Emoţionalul Superior imbracă Astral-Cristosul, ne inălţăm prin insuşi acest fapt la starea de oameni adevăraţi.

      Oricine doreşte să dizolve Eul trebuie să studieze funcţionarea sa in cei cinci centri inferiori. Nu trebuie să condamnăm defectele. Nici nu trebuie să le justificăm.

      Important este să le Inţelegem. Este absolut necesar să Inţelegem acţiunile şi reacţiunile maşinii umane. Fiecare din aceşti cinci centri inferiori comportă un joc extrem de complicat de acţiuni şi de reacţiuni. Eul lucrează cu fiecare din aceşti cinci centri inferiori şi cand inţelegem in profunzime intregul mecanism al fiecăruia din aceşti centri, suntem pe calea dizolvării Eului.

      In viaţa practică, două persoane vor reacţiona in mod diferit in faţa unei aceleiaşi reprezentări. Ceea ce este plăcut pentru o persoană, poate fi neplăcut pentru alta. Diferenţa stă foarte adesea in faptul că o persoană poate vedea şi judeca cu mintea, pe cand cealaltă este atinsă in sentimentele sale. Trebuie să invăţăm să facem diferenţa dintre minte şi sentiment. Un lucru este mintea şi altul este sentimentul.

      Există in minte un intreg joc de acţiuni şi de reacţiuni care trebuie inţeles; există in sentiment afecte care trebuie să fie crucificate, emoţii care trebuie să fie studiate cu atenţie şi, in general, există un intreg mecanism de acţiuni şi reacţiuni care sunt uşor confundate cu activităţile minţii.

      CENTRUL INTELECTUAL:

      Acest centru este util in raza sa de acţiune; ceea ce este grav este că vrem să-l facem să iasă din campul său de gravitaţie. Marile realităţi ale Spiritului nu pot
      fi experimentate decat cu ajutorul Conştiinţei. Cei ce pretind că investighează adevărurile transcendentale ale Fiinţei pe baza purului raţionament cad in aceeaşi greşeală ca aceia care, necunoscand folosirea şi manuirea instrumentelor moderne ale ştiinţei, ar incerca să studieze viaţa micului infinit cu ajutorul telescoapelor şi viaţa marelui infinit cu ajutorul microscoapelor.

      MIŞCAREA:

      Trebuie să ne auto-descoperim şi să inţelegem temeinic toate obiceiurile noastre de comportament. Nu trebuie să permitem ca viaţa noastră să continue să se deruleze in mod mecanic. Pare de necrezut că, trăind in tiparul obiceiurilor noastre, nu cunoaştem aceste tipare care ne condiţionează viaţa. Trebuie să ne studiem obiceiurile, faptele şi gesturile, trebuie să le inţelegem. Ele aparţin activităţilor centrului mişcării. Este necesar să ne auto-observăm in modul nostru de-a trăi, de-a acţiona, de-a ne imbrăca, de-a umbla, de-a manca etc.

      Centrul mişcării controlează o mulţime de activităţi. Sporturile vin, de asemenea, din centrul mişcării. Cand mintea se interferează in funcţionarea acestui centru, il blochează şi il deteriorează, căci mintea este foarte lentă in timp ce centrul motor este foarte rapid. Orice mecanograf lucrează cu centrul mişcării şi este de la sine inţeles că va putea să se inşele lovind clapele pianului dacă face să intervină mintea. Un om care conduce un automobil va putea avea un accident dacă face să intervină mintea in conducerea vehiculului său.

      CENTRUL EMOŢIONAL:

      Fiinţa umană işi cheltuieşte stupid energiile sexuale prin abuzul de emoţii violente care-i sunt aduse de cinematograf, de televiziune, de meciurile de fotbal, de
      meciurile de box etc. Trebuie să invăţăm să ne dominăm emoţiile; este necesar să ne economisim energiile sexuale.

      INSTINCTUL:

      Există mai multe tipuri de instincte: instinctul de conservare, instinctul sexual… Există de asemenea multe perversiuni ale instinctului. In fondul oricărei fiinţe umane se găsesc forţe instinctive sub-umane, brutale, care paralizează adevăratul spirit de iubire şi de caritate. Aceste forţe demonice trebuie să fie mai intai inţelese şi apoi supuse şi eliminate.

      Acestea sunt forţe bestiale: instincte criminale, desfrau, laşitate, frică, sadism sexual, bestialităţi sexuale etc. Trebuie să studiem şi să inţelegem profund aceste forţe Sub-Umane inainte de a le putea dizolva şi elimina.

      SEXUL: Sexualitatea este a cincea putere a omului. Sexul poate elibera sau poate aservi omul. Nimeni nu poate ajunge să fie complet, nimeni nu se poate realiza temeinic fără forţa sexuală. Nici un celibatar nu poate ajunge la realizarea totală.

      Sexul este puterea sufletului; fiinţa umană completă este rezultatul fuziunii absolute a polilor masculin şi feminin a sufletului. Forţa sexuală se dezvoltă, evoluează şi progresează după şapte nivele (cele Şapte Nivele ale Sufletului).

      In lumea fizică, sexul este o forţă oarbă de atracţie reciprocă; in astral, atracţia sexuală se bazează pe afinitatea indivizilor conform polarităţii şi esenţei lor. In mental, atracţia sexuală se efectuează conform legilor polarităţii şi afinităţii mentale. In planul cauzal, atracţia sexuală se află la baza Voinţei Conştiente; tocmai in acest plan al cauzelor naturale se realizează in mod conştient deplina unificare a sufletului. In realitate, nimeni nu poate ajunge la gloria totală a Căsătoriei Perfecte dacă nu a atins acest al patrulea grad de Integrare umană.

      Trebuie să inţelegem temeinic intreaga problemă sexuală. Trebuie să fim Compleţi. Trebuie să transcendem mecanica sexului. Trebuie să invăţăm să procreem copii ai Inţelepciunii. In momentul suprem al conceperii, esenţele umane sunt total deschise tuturor felurilor de influenţe. Starea de puritate a părinţilor şi forţa voinţei cerută pentru a nu răsturna cupa lui Hermes, iată singurul lucru care ii poate proteja impotriva pericolului de infiltrare in spermatozoid şi ovul a substanţelor Sub-umane, a Egourilor bestiale care ar dori să se Reincarneze.

      MOARTEA ABSOLUTĂ A LUI SATAN.

      Cand inţelegem activitatea profundă, mecanismele interne ale fiecăruia din cei cinci centri inferiori, descoperim intregul proces al Eului. Rezultatul acestei Auto-descoperiri este moartea absolută a lui Satan (Tenebrosul Eu Lunar).

      ADULTERUL.

      Femeia fiind elementul pasiv, receptiv, fără indoială că ea captează şi inmagazinează rezultatele actului sexual efectuate cu toţi bărbaţii care au comis adulterul cu
      ea. Aceste rezultate sunt substanţe atomice provenind de la bărbaţii cu care ea a săvarşit actul sexual. Cand un bărbat are relaţii sexuale cu o femeie care sa unit sexual cu unul sau mai mulţi bărbaţi, el captează atunci esenţele atomice ale unuia sau ale mai multor bărbaţi, şi astfel se Otrăveşte el insuşi. Acest lucru constituie o problemă extrem de gravă pentru fraţii care lucrează la dizolvarea Eului, căci ei trebuie să lupte atunci nu numai impotriva propriilor lor erori şi defecte ci şi impotriva erorilor şi defectelor altor bărbaţi cu care femeia lor a avut o relaţie sexuală.

      RĂDĂCINA DURERII.

      Eul este rădăcina durerii. Eul este rădăcina ignoranţei şi a erorii. Cand Eul este dizolvat, nu rămane in interiorul nostru decat Cristosul Intern. Este necesară dizolvarea Eului. Ignoranţa şi eroarea nu dispar decat atunci cand dizolvăm Eul. Cand Eul este anihilat, singurul lucru care rămane in interiorul nostru este ceea ce se numeşte Iubire.

      Cand Eul este dizolvat, avem parte de experienţa autenticei şi legitimei fericiri. Nu vom putea dizolva Eul decat anihiland dorinţa in totalitate. Dacă vrem să anihilăm Eul, trebuie să fim ca lămaia. Eul este oribilul Satan, ingrozitorul Demon care ne-a făcut viaţa atat de amară şi atat de dureroasă.

      Masoneria, de la Cuza la Iliescu – „Sunt prea mulţi securişti la cârma ţării”. Motivul pentru care Regele Carol al II-lea nu a fost mason, iar „Mihai I, nici atât”

       

       

      Masoneria din România a avut influenţe importante asupra istoriei ţării. A fost A.I. Cuza mason? Ce a spus Carol I când a fost invitat în masonerie? Câţi politicieni români sunt masoni? Ce rol au avut Iliescu şi Năstase în renaşterea masoneriei în România? De ce a refuzat Marcel Shapira, liderul masonilor din exil, să reaprindă „luminile“ masoneriei româneşti după 1989? Sunt câteva dintre întrebările la care a răspuns istoricul mason Horia Nestorescu-Bălceşti.  Istoricul Horia Nestorescu-Bălceşti (77 de ani) autorul celei mai cuprinzătoare lucrări despre masoneria română – „Enciclopedia Ilustrată a francmasoneriei din România“, el însuşi fiind maestru mason, a vorbit, pentru „Adevărul”, despre legătura masoneriei cu conducătorii României începând din perioada paşoptistă şi până astăzi.   Reporter Adevărul: Care dintre conducătorii importanţi ai României au fost masoni sau au fost influenţaţi de masonerie? Horia Nestorescu-Bălceşti: Depinde de perioada pe care o ai în vedere. În perioada comunistă nu au fost masoni la conducerea ţării, iar masoneria nu a avut influenţă asupra liderilor. Dacă vorbim de perioada paşoptistă (a doua jumătate a secolului al XIX-lea), masoneria a avut o influenţă foarte mare. Şi dacă am admite, cum zic unii, că A. I. Cuza nu a fost mason, toţi cei din jurul lui, toţi miniştri lui, au fost masoni. Acest lucru poate fi dovedit cu acte, nefiind vorba de supoziţii. A fost Alexandru Ioan Cuza mason? HNB: Nu sunt acte, există o scrisoare pe care mă zbat s-o găsesc a mamei viitoarei sale soţii, doamna Elena. Îi scria maică-sa, înşirând calităţile viitorului ginere. Încheia cu următoarea propoziţie: <<Şi pe deasupra mai e şi mason>>. Deci era o calitate pe deasupra celorlalte calităţi. Încă un element ce poate fi luat în considerare este că detronarea lui Cuza, ca şi a lui Bibescu, la 1848, s-a făcut cu mănuşi, adică o caleaşcă l-a condus până la graniţă, fără violenţă, fără obrăznicii. Mai ales că toţi, şi cei de lângă Cuza şi cei împotriva lui, erau masoni. Pe de altă parte, imediat după moartea lui Cuza două loji din România au primit numele Cuza-Vodă sau Alexandru Ioan I. Nu-i dădeau numele lui Cuza unei loji, dacă el nu era mason. Astăzi e o nebunie întreagă, sunt loji numite Decebal, Mihai Viteazu sau Burebista.   Ce s-a întâmplat după domnia lui Alexandru Ioan Cuza? Masonii au încercat să-l implice în masonerie pe Carol I, fie când era domn, fie mai târziu când era rege. Carol făcea prte dintr-o ramură a familiei Hohenzollern-Sigmaringen care nu era prea implicată în masonerie. Era şi ofiţer de carieră, interesat şi, pe bună dreptate, să fie deasupra partidelor, deasupra scandalurilor. Acţiunea de aducere la conducerea României a unui prinţ străin a avut legătură cu masoneria? Poate că au gândit, dar principiul era cel din vechime: regele domneşte, dar nu guvernează. Deci regele e deasupra lor. Au fost două încercări de a-l convinge pe Carol să devină mason. Carol a făcut un lucru extraordinar. L-a chemat pe Brătianu, care era mare maestru mason, şi i-a zis: <>.  Brătianu i-a ras de nu s-au văzut. Le-a spus: <>, pentru că în concepţia lui, personalitatea şi puterea regală nu trebuia implicată în ceea ce şi mai târziu a devenit mocirlă politică. Ferdinand I a avut legături cu masoneria? În niciun caz, Ferdinand nu a fost mason. Carol II se poate spune că a cochetat şi cu masoneria, şi cu evreii, având amantă evreică, pe madam Wolf – Lupescu. Jean Pangal, liderul masonilor din acea vreme, era omul de casă al regelui. Pangal a încercat şi a reuşit parţial să întărească autoritatea regală mergând până la a dat regelui foarte multe puteri, dându-şi seama că un stat şi un popor de gintă latină nu se poate conduce cu o democraţie ateniană. Totuşi nu se putea nici ca Bismarck, care a pus biciul pe nemţi, dar a scos din poporul acela o elită. La noi, s-a încercat să se împace şi capra şi varza. A fost Carol II mason? A existat un zvon, eu l-am înregistrat pentru că sunt istoric şi a trebuit. Un demintar al Marii Loji Naţionale din România, Isaac Graziani, după ce a plecat în Israel şi a ajuns acolo mare demnitar, inclusiv suveran mare comandor al Supremului Consiliu al statului Israel, a afirmat că odată, într-o cămăruţă a palatului regal a asistat la iniţierea lui Carol II. La morga lui Carol II, pe care îl vedem şi călare cu coif şi cu multe decoraţiuni, n-ar fi acceptat să-l bage într-un beci, într-un subsol, şi să-l facă mason. Lui îi trebuia un spectacol întreg. Deci, după părerea mea, nu a fost mason. Mihai I, nici atât. Regele Carol I a refuzat să intre în masonerie. A fost vreun membru al familiei regale mason? Singurul membru al familiei regale care a fost mason şi mason mare, membru al Supremului Consiliu din emigraţie, a fost principele Nicolae. Dar principele Nicolae a fost dezagreat de familia regală pentru o poveste pe care şi Carol II a avut-o. Ei nu aveau voie să se căsătorească cu femeia pe care o iubeau. Soţia trebuia să aibă sânge albastru, erau căsătorii aranjate, diplomatice, regale. Cum principele Nicolae a renunţat la toate drepturile conferite de apartenenţa la familia regală, şi-a putut permite să fie mason în emigraţie. Ne-aţi spus că Ceauşescu nu a fost mason, dar au există masoni în anturajul dictatorului? Nu avem certitudinea că ar exista. Dar pot să-ţi spun că în perioada de sfârşit, ultimii 3-5 ani, a regimului Ceauşescu, câţiva români au fost iniţiaţi în străinătate. Nimeni nu poate să-mi spună că Securitatea n-a ştiut. Cel mai bun, cel mai semnificativ exemplu este că 1987 sau 88 este iniţiat, la Roma, în loja Mozart nimeni altul decât marele scriitor Eugen Barbu. Să fim serioşi. Chiar dacă Barbu n-a spus înainte de ce merge la Roma sau n-a fost trimis să se iniţieze, după ce s-a întors, sigur a spus ce s-a întâmplat. Nu avea cum să ţină secret un asemenea aspect. La Revoluţia din 1989, în România existau 21 de masoni cu vârste între 60 şi 90 de ani.  Ce s-a întâmplat după 1989?  Cineva mi-a spus la un moment-dat: <<revoluţia din=”” decembrie=”” 1989=”” a=”” fost=”” făcută=”” de=”” masoni=””>>. Eu i-am spus: <<domnule, ştii=”” ceva,=”” eu=”” ştiu=”” cine=”” era=”” în=”” 89=”” mason.=”” poţi=”” să-mi=”” spui=”” mie=”” care=”” dintre=”” cei=”” 21=”” de=”” masoni=”” cu=”” vârste=”” între=”” 60=”” ani=”” şi=”” 90=”” a=”” făcut=”” revoluţia=”” din=”” decembrie.=”” hai=”” să=”” fim=”” serioşi=””>>. Că pe urmă s-a reactivat masoneria şi că au fost mulţi care au aderat la masonerie e altceva.   Când a fost reactivată masoneria în România după perioada comunistă? Când s-a pus problema reaprinderii luminilor masoneriei în România, conform cutumelor, acest lucru trebuia făcut de o mare lojă regulară de oriunde din lume. Formula pe care ar fi trebuit să mergem era ca emigraţia română, care a ţinut aprinsă flacăra timp de 20 de ani, să reaprindă luminile masoneriei din ţară. Drapelul României a fost pus la orice conferinţă regională, europeană sau universală, la loc de cinste în faţa reprezentantului nostru din emigraţie, care era Marcel Shapira (care era Suveranul Mare Comandor al Supremului Consiliu în exil pentru România).  Acesta a ezitat spunând că sunt prea mulţi securişti în conducerea României şi că el nu are încredere. A  doua variantă, era că masonii români din exil sunt foarte săraci şi îi împuternicesc pe fraţii americani, care aveau foarte mulţi bani, să aprindă luminile la Bucureşti.  Numai că americanii nu au vrut s-o facă direct şi au făcut-o cu mâna italienilor, care şi ei, au avut puternice relaţii de două secole cu masoneria română. La momentul respectiv, sigur că masonii italieni au contactat şi ei reprezentanţii oficiali ai statului român. Ei nu au venit pe uşa din dos, ocult sau secret la Bucureşti, nu. La Roma au contactat reprezentantul oficial al Statului Român care era ambasadorul României, care atunci se numea însărcinat cu afaceri. Acesta a făcut un raport diplomatic, absolut pe canalele legale, la Ministerul de Externe. Ministrul de externe care era Adrian Năstase l-a informat pe preşedinte, adică pe Ion Iliescu. Acesta a agreat propunerea şi i-a spus lui Năstase: <>. Năstase s-a dus la Roma, iar italienii au venit, oficial, la Bucureşti şi au aprins lumina la 24 ianuarie 1993. Totul a fost absolut legal şi cu asentimentul autorităţilor Statului Român, la cel mai înalt nivel. Preşedintele Ion Iliescu a fost de acord cu reînfiinţarea masoneriei în România.  Este Adrian Năstase mason? Nu ştim. La vremea aceea nu era, dar era diplomat, era omul de legătură pe filiera externă a Statului Român. Sunt mulţi politicieni români iniţiaţi în masonerie astăzi? Nu aşa de mulţi ca în Franţa. La un moment-dat în Franţa, trei sferturi din Adunarea Deputaţilor făceau parte din masonerie. Există un gest pe care un mason poate să-l facă, un gest de ajutor. La un moment- dat, în Franţa se schimbau guvernele în fiecare lună. Un depitat s-a urcat la tribună, a făcut gestul respectiv şi de a doua zi guvernul a fost stabil. Nu s-a mai mişcat nimic. Apartenenţa la masonerie a politicienilor poate avea efecte pozitive? Poate fi un lucru bun. Sigur că o putere politică, indiferent de nuanţa ei – chiar de la stânga la dreapta, dar stânga europeană nu cea stalinistă – poate avea avantaje imense, dacă păstrează o minimă decenţă în relaţiile cu francmasoneria. Pentru că în contextul în care francmasoneria e o fraternitate universală nu poţi avea decât avantaje. În niciun caz, dezavantaje. Fără îndoială că orice regim indiferent că e de stânga sau de dreapta, poate să folosească în interesul ţării masoneria. Îţi dau un exemplu, în 1915, generalul Averescu, care era şeful Statului major al Armatei, înainte de intrarea noastră oficială în război, care a fost după un an, cheamă la el conducerea masoneriei şi le spune: <<domnilor, am=”” nevoie=”” de=”” sprijinul=”” masoneriei,=”” pentru=”” că=”” noi=”” vom=”” intra=”” în=”” război.=”” pe=”” canalele=”” voastre,=”” faceţi=”” lobby=”” românia=”” întreaga=”” lume.=”” a=”” doua=”” zi,=”” au=”” plecat=”” misiuni=”” diplomatice=”” masonice=”” toată=”” lumea=”” şi=”” făcut=”” un=”” extraordinar.=”” după=”” război,=”” la=”” expoziţia=”” universală=”” care=”” avut=”” loc=”” bucureşti,=”” masoneria=”” română=”” ,=”” marea=”” lojă=”” naţională=”” din=”” primeşte=”” medalia=”” aur=”” contribuţia=”” adusă=”” recunoaşterea=”” internaţională=”” marii=”” uniri.=”” deci,=”” lucrurile=”” sunt=”” foarte=”” clare,=”” dacă=”” ai=”” inteligenţa=”” să=”” foloseşti=”” cum=”” trebuie=”” masoneria.=”” există=”” tot=”” felul=”” teorii=”” conform=”” cărora=”” sau=”” diferite=”” entităţi=”” secrete=”” discrete=”” precum=”” clubul=”” bilderberg,=”” ar=”” conduce=”” lumea.=”” ce=”” părere=”” aveţi=”” despre=”” acestea?=”” horia=”” nestorescu-bălceşti=”” (foto):=”” fim=”” serioşi.=”” are=”” putere,=”” dar=”” nu=”” toate=”” cluburile=”” genul=”” bilderberg=”” roma=”” create=”” raţiuni=”” politico-economice=”” politicul=”” e=”” precumpănitor=”” relaţiile=”” dintre=”” state,=”” ci=”” economicul.=”” nimeni=”” face=”” politică=”” dragul=”” politicii,=”” câştiguri=”” economice.=”” peste=”” lume=”” se=”” petrec=”” fel.=””  <br=””>
      Citeste mai mult: /adevarul.ro/locale/cluj-napoca/masoneria-cuza-iliescu-sunt-securisti-carma-tarii-motivul-regele-carol-ii-lea-nu-fost-mason-mihai-i-atat-1_555897fecfbe376e354b9ede/index.html

       

       

       

       

       

       

      Ce se ascunde in spatele eului?

      Ego, eu, supraeu… O diversitate de definitii si dimensiuni care ne ajuta sa exploram meandrele psihicului uman. Dincolo de aceste concepte psihanalitice, vorbim de fapt de ceea ce suntem in fata oglinzii sau a celorlalti.

      In momentul de fata, epoca noastra este puternic marcata de nesiguranta si neincredere, iar asta se vede pregnant in cabinetele de psihoterapie, unde expresii precum „ma detest“ si „nu am incredere in mine“ au devenit un lait-motiv. Lucruri foarte serioase, de altfel, intrucat iubirea de sine permite acceptarea propriilor defecte, iar fara un minimum de incredere in sine, nu indraznim sa actionam ori sa ne asumam niste riscuri. Cei doi termeni intens folositi – ego si eu – sunt de fapt sinonimi, chiar daca psihologii prefera sa vorbeasca despre eul freudian, in timp ce filosofii si oamenii spirituali se refera la ego cu sensul sau provenit din latina.

       

      CULTURA DE SINE

      Cultul sinelui a inceput in Statele Unite intre anii 1950-1960, sub influenta a doua doctrine, inspirandu-se din psihanaliza: egopsihologie (psihologia despre mine), elaborata de psihiatrul si psihanalistul Heinz Hartmann, si psihologia despre sine, pusa la punct de un confrate, Heinz Kohut. Pe canapea, clientul nu mai cerceteaza lumea inconstienta, ci este invitat sa dezvolte posibilitatile propriei persoane, este incurajat sa-si intareasca egoul pentru a deveni mai autonom, mai putin preocupat de parerea celorlalti. Progresiv, aceasta conceptie stinsa a psihanalizei centrate pe punerea in scena a propriei persoane a ancorat cultura, de unde rezulta un eu puternic si autonom si, in final, individualismul extrem pe care-l observam astazi.

      In teoria freudiana clasica, eul nu este un rezervor de minuni posibile. Este, inainte de toate, locul multiplelor conflicte. In lupta impotriva pulsiunilor violente care-l asalteaza, trebuie sa se apere de tirania supraeului, acest „jandarm“ interior nascut din interiorizarea interdictiilor parentale si sociale, care nu inceteaza sa-l invinovateasca. Individul trebuie, in plus, sa reziste sarmului eului sau ideal, vestigiu al fantasmelor de atotputere infantila, care il impinge sa-i acorde mai multa importanta, de care nu ar avea nevoie.

      Eul este arogant sub efectul narcisismului – numele stiintific al iubirii exagerate de sine. Temperat, el confera o viziune satisfacatoare de sine; prea intruziv, devine egocentric (centrat pe sine) si iubirea de sine se desfasoara in defavoarea iubirii pentru ceilalti, propria imagine devenind obsesie. Ne indragostim sau cautam fara incetare consolare, dar, in general, nu o gasim niciodata si devenim depresivi. Este normal, deci, ca deceniile marcate de cultul eului sa dezvolte o crestere semnificativa a cazurilor de depresie.

       

      EUL NE INSALA

      Daca ne gandim ca posedam un eu unificat, care ne garanteaza identitatea, Jacques Lacan contrazice aceeasta idee si compara eul cu o foita groasa de ceapa ale carei diferite straturi sunt constituite de modele succesive (mama, tata, dirigintele, primul prieten, primul sef…) si rolurile sociale integrate de-a lungul vietii.

       

      TREI PERSONALITATI GREU DE ACCEPTAT:

       

      NARCISICUL – Eul se crede superior muritorilor

      Este el si ceilalti, care abia exista. Ocupa o postura dominatoare, este impulsiv si nu empatizeaza cu suferinta celorlalti. Se considera special pana intr-acolo, incat sa nu inteleaga ca o alta fiinta ar putea sa-i refuze avansurile, caci dorintele sale sunt ordine. Este un tiran, un despot, un posibil exploatator. Fantasmele sale de atotputere sunt vestigii ale sentimentului de omnipotenta specifica bebelusilor. Cere vivacitate pentru a se proteja de o realitate care-l terorizeaza – mastile care-i disimuleaza angoasa –, de a-i admite vulnerabilitatea si, mai ales, teama de celalalt.

       

      ISTERICUL – Eul sau depinde de perspectiva celorlalti

      Si-a jurat sa nu treca niciodata neobservata. Pariu respectat! Imposibil sa nu sesizezi aceasta fiinta „divina“, provocatoare. Totusi, ea se simte redusa la zero cand nu i se mai da atentie. De exemplu, isi suna iubitul cand el este in plina sedinta la birou, si ea stie asta: „Buna! Ah, am senzatia ca te deranjez, inchid imediat…“. Este constant suparata si nemultumita. Indisponibilitatea celuilalt este intolerabila, dovada „atroce“ ca ea nu reprezinta centrul universului sau. Oare ce a reprezentat pentru tatal ei? Ce loc a ocupat in viata lui, mai ales ca. ajunsa la varsta maturitatii, il ignora…

      CITESTE SI

       

      EGOCENTRICUL – Eul se vrea ireprosabil

      Un etern suras in coltul buzelor si senzatia ca nimic nu ii va distruge vreodata increderea in sine. Sa ne gandim ca intr-o zi, in timpul unei lansari de carte, un jurnalist spune ca el prefera penultimul roman al autorului si nu pe cel mai recent, a carui lansare tocmai are loc. Daca autorul ar fi un egocentric, atunci sufletul si fiinta sa sunt ca si ucise. Ar tacea si, probabil, ar pleca furios. In viziunea lui, un om nesemnificativ are indrazneala prosteasca sa-i critice scrierile.

       

      SPRE UN EGO FARA EGO

      Egoul budismului si al taoismului este, fara indoiala, mai vast decat cel al psihanalistilor. Este traducerea conceptului da (in tibetana), atman (in sanscrita) si este, in acelasi timp, eul, sinele, precum si sufletul si fiinta. Inseamna vidul sinelui – vidul egoului – si dezinvestirea de orice gand al unui interes propriu sau de ceea ce ar apartine individului cu adevarat. La nivel universal, este vorba de ideea picaturii de apa intr-un ocean.

      Perspectiva budismului si a taoismului nu presupune pornirea unui razboi impotriva egoului, ci mai degraba indeamna la o reconciliere cu acesta prin meditatie, introspectie, yoga si terapie. De altfel, un ego sanatos, bine structurat, poate fi depasit. Imposibil sa vorbesti de¬spre depasirea sensului egoului unei persoane care nu este constienta ca exista, care e blocata prin diferite forme de inhibitie, care nu-si gaseste locul, oriunde s-ar afla, si nu se simte niciodata iubita.

      Cum poate fi egoul fara ego ideal al spiritualitatii orientale? Pentru ca este in raport cu natura, cerul, pamantul, cu viata, moartea, sub semnul eternei schimbari, nu cu societatea, efemera si neesentiala. Asadar, in final, este vorba despre eliberarea de greutatea constrangerilor aparentei (aparenta de a fi tanar, frumos, bogat, dinamic) pe care individul le poate trai in prezent, fara angoase.

      Cabinet de consiliere psihologică, dezvoltare personală şi life coaching

      ~ Contact: simona.druncea@gmail.com/ https://www.facebook.com/simona.druncea

      Cabinet de consiliere psihologică, dezvoltare personală  şi life coaching

       

      Părintele Iosif Trifa

      Despre ce înseamnă a purta Crucea

      EVANGHELIA DUMINICI A 3 DIN POSTUL MARE – A SFINTEI CRUCI

      Zis-a Domnul: Cel ce voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia Crucea sa şi să-Mi urmeze Mie. Că cine va voi să-şi mântuiască sufletul său îl perde-l-va pe el; iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va mântui pe el. Că ce va folosi omului de ar dobândi lumea toată, și-şi pierde sufletul său? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Că de cine se va rușina de Mine şi de cuvintele Mele întru acest neam preacurvar și păcătos şi Fiul Omului se va rușina de el când va veni în slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri.
      Și le zicea lor: amin grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici, care nu vor gusta moarte, până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere.   (Marcu 8, 34-38; 9, 1)

      Ce mult spune această Evanghelie! Ea cuprinde toată taina mântuirii noastre sufletești.
      Dacă oamenii – zicea un învățat creștin – ar pierde, din întâmplare, toate Evangheliile, afară de una, sau dacă omului i s-ar permite să asculte numai o singură Evanghelie, mântuirea încă n-ar fi pierdută; Evanghelia cu purtarea crucii ar fi în stare ea singură să păstreze și să vestească taina mântuirii noastre sufletești.
      Să cercetăm cuprinsul acestei Evanghelii. Cel ce vrea să vină după Mine. Iată acesta este începutul mântuirii. Să pleci pe urmele Domnului. Să pleci de bunăvoie, din dragoste și dor de mântuire, pe calea mântuirii. Dar nu e lucru ușor a merge după Domnul. Condiția cea dintâi o spune Evanghelia: Să se lepede de sine. Cel ce vrea să plece pe urmele Domnului trebuie mai întâi și mai întâi să se lepede de sine. Mare lucru este lepădarea de sine.
      Într-o adunare restrânsă a Oastei, eu le spuneam odată fraților ostași că mântuirea noastră are trei mari dușmani.
      – Știți voi care-i cel dintâi din aceștia?
      – Diavolul! – răspunseră ostașii în cor.
      – Nu-i adevărat! – le-am zis eu. Cel dintâi și cel mai mare dușman al mântuirii noastre este eul nostru. Numai în al doilea rând vine satana; iar al treilea dușman e lumea.
      Eul din om e cel dintâi și cel mai mare dușman al mântuirii sufletești. Acest eu dă răspunsuri ca acestea: Eu să mă împac cu vecinul meu?… Eu să mă rog de iertare?… Eu să mă las batjocorit de cela și de cela?… Eu să sufăr ceea și ceea?… Eu să intru în Oastea Domnului?… Eu să ascult de un popă de la Sibiu?… Eu să mă fac frate și soră cu pălmașii și servitorii de la Oaste?… Eu, doctor în științele cutare și cutare, să mă cobor de la înălțimea catedrei mele între pălmașii și cu servitorii de la Oaste?…
      Acest eu este răsuflarea lui satana. Prin el răsuflă și vorbite satana. În dosul lui e puterea lui satana. Eul acesta ne îndeamnă să trăim numai pentru noi înșine și numai pentru cele lumești. El ne împiedică să trăim o viață pentru Dumnezeu, pentru alții și pentru sufletul nostru. Acest dușman trebuie mai întâi răpus. Acestui dușman Sfânta Scriptură îi zice omul cel vechi. Și tot Sfânta Scriptură ne spune că acest om vechi, nu moare decât răstignit pe Crucea Golgotei. El trebuie împuns mereu cu “piroanele Golgotei”. De aceea, zice mai departe Evanghelia, cel ce vrea să meargă după Domnul trebuie să-și ia crucea sa.
      A te lepăda de tine și a-ți lua crucea înseamnă a te răstigni și a muri fată de lume (Rom. cap. 6) . A-ți lua crucea înseamnă a te răstigni mai întâi pe ea, ca să moară eul din tine, să moară omul cel vechi din tine.
      Dar nu e lucru ușor acesta. Eul din noi e dușmanul care se lasă mai anevoie bătut. E dușmanul care moare mai târziu. Pe satana îl poți ține la distanță, căci e mai mult un fel de dușman extern; dar eul e un hoț de casă; și știut lucru este că de hoțul din casă mai greu te poți feri.
      Eul nostru, omul nostru cel vechi, trebuie mereu împuns cu “piroanele Golgotei”. Trebuie să stai mereu lângă el, cu ciocanul în mână, căci el umblă neîncetat să se coboare de pe cruce. Eul nostru nu vrea să moară cu una, cu două. Zvârcolirile lui sânt ele însele o cruce grea pentru noi. De aceea, zice o altă Evanghelie că trebuie să ne luăm crucea în fiecare zi (Luca 9, 23). Adică zi de zi și clipă de clipă să te lupți a împiedica răsuflarea și învierea eului tău, a omului tău cel vechi.
      A-ți lua crucea înseamnă a te răstigni și a muri mereu față de lume, până vei ajunge la biruința pe care a strigat-o ap. Pavel: Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine (Gal. 2, 20).
      A-l pune pe eul nostru, pe omul nostru cel vechi, să ne ducă el crucea, înseamnă a face tot atât cât fac și iconarii (negustorii de icoane) de la Gherla, care poartă în spate icoanele cu Isus Cel Răstignit, dar – în același timp – suduind, îmbătându-se, certându-se, înșelând…
      A merge după Domnul înseamnă a merge pe urmele Mielului, înseamnă a merge pe urmele Crucii, adică să rabzi totul, să suferi totul, să iubești pe toți, să plângi cu cei care plâng, să te bucuri cu cei care se bucură.
      Și, odată cu acestea, să pășești călcând sub picioarele tale scorpiile și balaurii ispitelor și păcatelor (Luca 10, 19). A merge după Domnul înseamnă să fii tuturor toate și, mai presus de toate, să fii cu totul al Lui…
      Ce puțini sânt însă acei care trăiesc o astfel de viață! De când eram preot la țară, îmi aduc aminte de o întâmplare ce a rămas adânc săpată în sufletul meu. Între păstoriții mei aveam pe unul care mergea cu îndărătnicie pe calea pierzării. Numele Domnului Îl pomenea numai în legătură cu sudalmele. Și a mers până la sfârșit pe calea aceasta. Nici Sfânta Împărtășanie n-a primit-o. Adică a voit în ceasul din urmă s-o primească, dar atunci era prea târziu. Când am ajuns la el, i se legase graiul…
      Fiind om bogat, familia i-a făcut o îngropăciune pompoasă. Parcă și acum îi văd calea lui cea din urmă, când am plecat cu el spre cimitir. Înaintea mortului mergea un copil cu o cruce mare de lemn pe care era scris: Aici odihnește în Domnul N. N. Iar îndată după cruce venea mortul. Era singura zi din viața lui în care mergea liniștit și ascultător pe urma Crucii lui Hristos. Numai că această mergere nu-i mai ajuta nimic… Nu mergea el, ci-l duceau alții. Nu mersese cât a fost viu, iar acum era prea târziu, prea târziu…
      Și, vai, câți creștini trăiesc tot așa! O singură dată în viața lor merg pe urmele crucii: în calea spre cimitir. Ce lucru grozav!
      Eu mă îngrozesc când trec prin cimitire și văd în toate pârțile cruci pe care scrie: Aici odihnește în Domnul N. N… Aici s-a mutat la Domnul N. N. etc…
      Ți se pare că aici odihnesc oameni care au trăit tot cu Domnul în gură și tot cu crucea în spate. Dar, vai, cât de departe a fost viața lor de așa ceva!
      Așa să trăim ca toate cele ce se vor a fi scrise pe crucea noastră din cimitir să se potrivească cu viața pe care am trăit-o! Să trecem prin viață purtându-ne crucea cu folos de mântuire sufletească.
      Anevoie moare eul din noi. Domnul Isus a știut acest lucru. De aceea ne-a lăsat în ajutor o altă putere: crucea suferințelor, despre care voi vorbi în cele ce urmează.

       

      Părintele Iosif Trifa, din „Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an”
      Editura «Oastea Domnului», Sibiu, 2006

       

      Cele mai scumpe substanțe din lume; Aurul e abia pe locul 16

      Atunci când vorbim de substanțe scumpe, primul lucru care ne vine în minte este aurul. Într-adevăr, aurul este un metal scump, dar prețul său este incomparabil mai mic decât multe alte substanțe existente pe Pământ.

       

      19: Trufele

      19-white-truffles-e1411505295134

      Poate să coste până la 2000 de dolari pentru un kilogram. Este un tip de ciuperci ce se folosesc la prepararea diferitor rețete de paste, carne sau orez.

      18. Șofranul

      sofran_2_copy

      Costă peste 11 dolari per gram sau 5.040 de dolari per kilogram. Şofranul este o plantă mediteraneană, din care se poate extrage condimentul şofran, considerat cel mai scump condiment din lume, uleiuri aromatice, precum şi numeroase alte substanţe cu utilizări în medicină şi alimentaţie.

      Citeste si: TOP 30 al celor mai grave fapte ale părinților din lume

      17. Caviarul de beluga iranian

      17-iranian-beluga-caviar

      Costă minimum 35 de dolari un gram. Este considerat drept unul dintre cele mai gustoase aperitive, consumat pe biscuiți sărați.

      16. Aurul

      Prețul în prezent este de aproximativ 40 de dolari pentru un gram, dar e în continuă creștere.

      15. Rodiul

      15-rhodium

      Acest metal, extrem de rar, costă minimum 45 de dolari per gram. Datorită durităţii sale, este utilizat în catalizatoarele autovehiculelor pentru a reduce emisiile de carbon.

      14. Platina

      Costă de la 48 de dolar per gram. Fiind extrem de rezistent la coroziune, se folosește confecţionarea bijuteriilor, în echipamente de laborator, în medicina dentară, pentru realizarea unor contacte electrice şi mai ales în catalizatoarele autovehiculelor.

      Citeste si: Cele mai reale poze cu fantome surprinse in poze

      13. Cornul de rinocer

      Costă ce puțin 55 de dolari per gram și este folosit mai mult în medicina netradițională.

      12. Creme de la Mer

      Creme de la Mer

      Această cremă costă peste 70 de dolari per gram. Deși nu este demonstra științific, se vorbește că ar întineri încă de la prima utilizare.

      11. Heroina

      droga-heroina

      Este o substanță extrem de periculoasă pentru sănătate și unul dintre cele mai căutate droguri de către dependenți, ajungând ca un gram să coste peste 100 de dolari.

      10. Metamfetamina

      Metamfetamina

      Numit și „cristal”, acest drog chimic poate ajunge să coste și 120 de dolari pentru un gram. Este extrem de periculos, provocând stări de euforie.

      9. Cocaina crack

      E un tip de cocaină mai puternic, care costă peste 600 de dolari pentru un gram.

      8. LSD

      3000 de dolari poate să ajungă să coste un gram din acest drog halucinogen.

      7. Plutoniul

      arma_nucleara_22202800_42234800

      Substanță deosebit de radioactivă, folosită în special drept combustibil pentru reactoarele nucleare sau la fabricarea armelor nucleare.

      6. Taaffeite

      Magnesiotaaffeite-2N2S-53105

       

      Poate ajunge să coste și 20 de mii de dolari pentru un gram. Taaffeite este un mineral mov considerat de un milion de ori mai rar decât diamantul. Totuşi, este foarte dur, astfel încât poate fi prelucrat greu pentru bijuterii.

      Citeste si: 15 jucarii diabolice care iti pot provoca cosmaruri

      5. Tritiul

      5-tritium

      Costă 30 de mii de dolari pentru un gram și este folosit în sursele de lumină, precum în cazul inscripțiilor EXIT. Doar în SUA sunt 2 milioane de astfel de inscripții.

      4. Diamantul

      4-diamonds

      Ajunge și la 65 de mii de dolari pentru un gram, fiind utilizat în industria bijuteriilor.

      3.Painite

      3-painite

      Ajunge și la 300 de mii de dolari pentru un gram, fiind considerat drept cel mai rar mineral. Este utilizat la terapiile cu cristale sau doar ca mineral ornamental.

      2. Californiul 252

      2-californium-252

      Un gram costă 27 de milioane de dolari. Californiul este un metal radioactiv , un produs chimic sintetic, care poate fi folosit ca sursă de neutroni pentru reactoare nucleare.

      1. Antimateria

      Antimateria costă 100 de trilioane de dolari pentru un gram, iar pe viitor ar putea alimenta navele spațiale care ar explora spațiul cosmic.

      Bonus: Medicamentul Soliris

      bonus-soliris

      Considerat cel mai scump medicament din lume, Soliris este produs de compania Alexion Pharmaceutical. Soliris îi ajută pe cei care suferă de o boală foarte rară a sistemului imunitar, denumită „parozysymal nocturnal hemogloginuria”: atunci când omul doarme, globulele roşii din sângele său sunt distruse. Tratamentul anual cu aeastă substanță depășește 500 de mii de dolari

      Studiu biblic

      Cartea JUDECĂTORI (13)

       

                  Harul lui Dumnezeu pentru lume

           Avem privilegiul să mergem pe urmele paşilor lui Isus, ale Domnului şi Învăţătorului nostru, ca să le aducem celor care se găsesc sub puterea diavolului ceea ce îi eliberează pe deplin. „Se poate lua prada de la cel tare? Şi vor fi eliberaţi cei care sunt pe drept captivi?“ întreba Isaia în capitolul 49, versetul 24. Ştim răspunsul. Fiul lui Dumnezeu posedă putere eliberatoare; fiecare suflet mântuit reprezintă o părticică de ţară care a fost smulsă de sub stăpânirea diavolului şi care a fost adăugată Împărăţiei Domnului. Cât de minunat este să vezi steagul întunecat al diavolului dat jos şi aruncat, să vezi că Domnul a intrat solemn şi a luat în posesie ceea ce era al Lui şi că El foloseşte această nouă parte de ţară, ca de aici să obţină noi victorii!

           Aceasta este lucrarea Domnului, însă Lui îi place să o dea în mâinile acelora pe care i-a eliberat, pentru că citim: „Cum vor auzi fără cineva care să predice?“ (Romani 10.14). „Ei au vorbit astfel încât a crezut o mare mulţime“ (Faptele Apostolilor 14.1). „Cel care-l întoarce pe un păcătos de la rătăcirea căii lui va mântui un suflet din moarte şi va acoperi o mulţime de păcate“ (Iacov 5.20).

           Însă lupta nu este uşoară, iar diavolul va apăra orice palmă de pământ a teritoriului său. Când am înţeles că avem de-a face cu puterea sa, atunci ne vom întoarce de la puterea şi înţelepciunea noastră închipuită spre Domnul. Să fim plini de dorinţa de a vesti vestea bună, însă tot aşa de stăruitor să căutăm locul unde se găseşte adevărata putere şi înţelepciune, prezenţa Domnului, şi să experimentăm că numai în dependenţă de El drumul conduce spre victorie!

           „Încolo, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului: pentru că lupta noastră nu este împotriva sângelui şi a cărnii, ci împotriva stăpânirilor, împotriva autorităţilor, împotriva stăpânitorilor lumii întunericului acestuia, împotriva puterilor spirituale ale răutăţii din locurile cereşti. De aceea luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit toate. Staţi deci tari, având mijlocul încins cu adevărul, fiind îmbrăcaţi cu platoşa dreptăţii, având picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii, peste toate acestea luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu, rugându-vă în orice timp în Duh, prin orice rugăciune şi cerere, şi veghind la aceasta cu toată stăruinţa şi cu rugăciune pentru toţi sfinţii, şi pentru mine, ca ori de câte ori îmi deschid gura să mi se dea cuvânt, ca să fac cunoscut cu îndrăzneală taina Evangheliei“ (Efeseni 6.10-19).

           Evanghelia harului lui Dumnezeu netezeşte drumul pentru ceea ce vine după aceea; cu privire la această ţintă, credincioşii sunt îndemnaţi să lupte şi să se roage; rezultatul final al Evangheliei vestite va fi triumful lui Dumnezeu şi nimicirea deplină a duşmanului. „Blestemaţi pe Meroza!“ Sunt unii care cred că pot „să rămână neutri“, că a fi creştin nu are nimic a face cu această luptă. Aceştia trebuie să ia aminte la cuvintele: „Blestemaţi pe Meroza! a zis Îngerul Domnului, blestemaţi, blestemaţi pe locuitorii lui; căci n-au venit în ajutorul Domnului, în ajutorul Domnului printre oamenii viteji“ (Judecători 5.23). De ce a rămas Ruben în ţarcul stânei, în timp ce lupta era în toi? De ce iubesc astăzi credincioşii confortul şi luxul şi rămân în siguranţa ţarcurilor stânei, în timp ce Evanghelia minunată a lui Dumnezeu este purtată în afară şi se opune întregii puteri şi viclenii a diavolului? Acolo unde domneşte o astfel de indiferenţă, şiretenia diavolului a avut succes, iar el a cucerit teren. Domnul să ne dăruiască har, ca să ne uităm pe noi înşine şi să luptăm mai departe! El ne conduce prin lumina înţelepciunii Sale şi prin lucrarea harului Său până la ivirea zorilor; atunci toţi duşmanii Lui vor fi nimiciţi, iar cei care Îl iubesc vor fi ca soarele când se arată în puterea lui (Judecători 5.31).

                  Biruim diavolul fiind gata să ne jertfim

           Când diavolul nu reuşeşte să trezească în noi îndoială faţă de dragostea şi bunătatea lui Dumnezeu sau să ne împiedice de a face bine altora, atunci se va strădui să ne biruiască făcându-ne să avem o părere înaltă despre noi înşine – eul devine numărul unu în locul lui Dumnezeu.

           În grădina Eden, aceasta a fost prima dovadă pentru abaterea de la Dumnezeu. Eva s-a gândit la sine; când a întins mâna ca să ia din rodul pomului, a dovedit că a început să iubească EUL mai mult decât pe Dumnezeu. Începând cu acea zi tristă, totdeauna a fost aşa în natura omului. La aceasta a făcut diavolul aluzie când a stat înaintea lui Dumnezeu şi a spus: „Piele pentru piele! Da, omul va da tot ce are pentru viaţa lui. Dar întinde-Ţi mâna şi atinge-Te de osul lui şi de carnea lui şi vezi dacă nu Te va blestema în faţă“ (Iov 2.4-5). Diavolul a înţeles foarte bine caracterul căderii în păcat. El a ştiut cât de egocentrici sunt oamenii; ei ar fi jertfit totul, chiar şi pe Dumnezeul lor, ca să se salveze pe sine.

           Domnul Isus, Modelul şi Conducătorul nostru, a fost cu totul altfel. El a jertfit de bunăvoie toate, chiar şi viaţa Sa. Când a fost ispitit de diavolul ca să-i fie milă de Sine şi să se retragă de la cruce, El a rămas pe drumul binecuvântat al dăruirii depline lui Dumnezeu. El L-a iubit pe Domnul Dumnezeul Său cu tot sufletul şi cu toată puterea Sa şi a răspuns acelei mari ispite cu cuvintele: „Paharul pe care Mi L-a dat Tatăl, să nu-l beau?“ (Ioan 18.11).

           Sfinţii lui Dumnezeu au victoria prin El, iar duşmanul va fi călcat în picioarele lor. Caracterul acestei victorii ne este prezentat clar în Apocalipsa 12.10-11: „Şi am auzit în cer un glas puternic spunând: Acum a venit mântuirea şi puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Său; pentru că acuzatorul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi acuza înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte“. Aici avem victoria asupra diavolului, căci ne sunt prezentaţi cei care, cu toate şireteniile şi multele sale ispite, au iubit mai mult pe Dumnezeu decât pe ei înşişi şi şi-au dat de bunăvoie viaţa din pricina mărturiei Lui. Dumnezeu a însemnat pentru ei mai mult chiar decât viaţa. Acesta este triumful lui Dumnezeu asupra diavolului în inimile alor Săi. Ei Îl iubesc pe Dumnezeu; acesta este rezultatul dragostei Sale faţă de ei, care s-a descoperit în sângele Mielului. Acest sânge este pentru noi semnul de netăgăduit al unei iubiri care biruie orice duşman, al unei iubiri care nu a putut fi stinsă nici de apele cele mari ale morţii. Această dragoste triumfă în fiecare credincios şi copleşeşte în aşa fel inima, încât ea înseamnă totul pentru el, împreună cu adevărul şi realitatea lui Dumnezeu, care este izvorul acestei dragoste; toate celelalte sunt fără importanţă pentru el. Aşa a fost în cazul martirilor, care în mijlocul flăcărilor, pe stâlpul de tortură puteau să intoneze cântări de biruinţă, şi aşa va fi întotdeauna acolo unde biruie dragostea lui Dumnezeu.

           Care este însă poziţia noastră faţă de această dragoste? În zilele noastre nu trebuie să suferim neapărat ca martiri din pricina lui Hristos; totuşi avem privilegiul să dovedim în fiecare zi că Îl iubim pe El mai mult decât pe noi înşine. Nu constă secretul adevăratei ucenicii tocmai în aceasta? Nu găsim tocmai aceasta exprimat în cuvintele Domnului? „Dacă vine cineva la Mine şi nu-şi urăşte tatăl, şi mama, şi soţia, şi copiii, şi fraţii, şi surorile, ba chiar propria sa viaţă, nu poate fi ucenicul Meu; şi oricine nu-şi poartă crucea şi vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu“ (Luca 14.26-27).

           „Oricine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi şi să-şi ia crucea şi să Mă urmeze. Pentru că oricine va vrea să-şi salveze viaţa, şi-o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine şi pentru Evanghelie, şi-o va salva“ (Marcu 8.34-35). Această lucrare nu se bazează pe o lepădare de sine parţială, ci înseamnă lepădare totală a eului sau, cu alte cuvinte, o jertfire permanentă de sine, căci aceasta înseamnă să porţi crucea; comportându-ne astfel – pierzându-ne viaţa – păşim pe urmele Unuia care a fost totdeauna victorios.

           Dacă mergem pe acest drum, suntem biruitori prin El. „Ce înseamnă a fi mai mult decât biruitor?“ a întrebat odată cineva, iar răspunsul a fost: „Să omori şase oameni şi să fii gata să omori şi pe al şaptelea.“ A fost acesta răspunsul corect? NU! Ci tocmai contrariul: să fii omorât de şase ori şi apoi să fii gata să te laşi omorât şi a şaptea oară. „Pentru Tine suntem daţi morţii (nu: omorâm) toată ziua“ (Romani 8.36).

           Dacă suntem gata să ne jertfim în felul acesta din pricina Sa, avem victoria, iar Dumnezeu este proslăvit în noi.

           Să observăm ce stă scris înainte şi după versetul citat, iar atunci vom înţelege secretul acestei victorii şi vom vedea cum este posibil să ne bucurăm şi în suferinţe, noi fiind din fire înclinaţi spre noi înşine. „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necaz sau strâmtorare sau persecuţie sau foamete sau lipsă de îmbrăcăminte sau primejdie sau sabie?“ (versetul 35). Nici una din aceste suferinţe trupeşti nu poate să ne despartă de dragostea Sa, cu toate că sufletul nostru poate să piardă conştienţa acestui fapt. Atunci suntem doborâţi şi înclinăm să murmurăm în încercările noastre; prin aceasta, diavolul câştigă. Dacă însă inimile noastre sunt îndreptate spre Domnul, Marele nostru Apărător, şi suntem dependenţi de El, atunci încercarea nu va putea decât să ne aducă mai aproape de El, iar noi vom putea să ne bucurăm din nou de dragostea, care este mai mare decât orice încercare. Atunci vom putea să ne lăudăm în încercările noastre; atunci lacrimile întristării vor deveni ca pietrele preţioase şi vom fi mulţumiţi şi fericiţi pe căile lui Dumnezeu faţă de noi. Atunci vom fi adevăraţi biruitori.

           Urmează constatarea care produce bucurie: „Pentru că sunt convins că nici moarte, nici viaţă, nici îngeri, nici stăpâniri, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puteri, nici înălţime, nici adâncime, nici o altă creatură nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru“ (versetele 38-39). Dacă mai întâi au fost suferinţele trupeşti, în care am avut nevoie de dragostea lui Hristos ca ajutor, aici sunt duşmanii spirituali, iar împotriva acestora merge Însuşi Dumnezeu. Ei nu pot să ne despartă de dragostea Sa, căci dragostea Sa este mai mare şi mai puternică decât toate. Toată puterea acestor lucruri spirituale este mobilizată, ca să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu şi să ne ţină în robie, însă crucea lui Hristos a nimicit domnia lor, iar, pe baza morţii Sale preţioase, dragostea lui Dumnezeu ne-a pus în siguranţă faţă de toate acestea. Aceasta este o realitate minunată, de aceea nu trebuie să ne temem. Fie ca lumina acestei incomparabile dragoste să umple şi să mişte inimile noastre în aşa fel, încât să fim gata să fim omorâţi toată ziua din pricina lui Hristos, iar în felul acesta să fim biruitori prin Acela care ne-a iubit!

                  Să biruim lucrurile pământeşti

       

                  Madian: tabloul lucrurilor pământeşti

           „Şi fiii lui Israel au făcut ce era rău înaintea Domnului; şi Domnul i-a dat în mâna lui Madian, timp de şapte ani. Mâna lui Madian a fost puternică împotriva lui Israel. Din cauza lui Madian, fiii lui Israel fugeau în văgăunile munţilor, în peşteri şi pe stânci întărite. După ce Israel semăna, Madian se suia cu Amalec şi cu fiii Răsăritului şi porneau împotriva lor. Tăbărau în faţa lor, distrugeau roadele ţării până spre Gaza şi nu lăsau în Israel nici hrană, nici oi, nici boi, nici măgari. Căci se suia împreună cu turmele şi corturile lor, soseau ca o mulţime de lăcuste, erau fără număr, ei şi cămilele lor, şi veneau în ţară ca s-o distrugă. Israel a ajuns foarte secătuit din cauza lui Madian şi fiii lui Israel au strigat către Domnul. Când fiii lui Israel au strigat către Domnul din cauza lui Madian, Domnul a trimis fiilor lui Israel un proroc care le-a zis: «Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: Eu v-am scos din Egipt, Eu v-am scos din casa robiei. V-am scăpat din mâna egiptenilor şi din mâna tuturor celor ce vă apăsau; i-am izgonit dinaintea voastră şi v-am dat vouă ţara lor şi v-am zis: Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru; să nu vă temeţi de dumnezeii amoriţilor, în a căror ţară locuiţi. Dar voi n-aţi ascultat glasul Meu.» Apoi Îngerul Domnului a venit şi S-a aşezat sub stejarul lui Ofra, care era a lui Ioas, din familia lui Abiezer. Ghedeon, fiul său, bătea grâu în teasc, ca să-l ascundă de madianiţi.  Îngerul Domnului i s-a arătat şi i-a zis: «Domnul este cu tine, războinic viteaz.» Şi Ghedeon i-a zis: «Ah, Domnul meu, dacă Domnul este cu noi, pentru ce ni se întâmplă toate aceste lucruri? Şi unde sunt toate minunile Lui pe care ni le istorisesc părinţii noştri când spun: Nu ne-a scos oare Domnul din Egipt? Acum Domnul ne-a părăsit şi ne-a dat în mâinile lui Madian.» Şi Domnul S-a uitat la el şi i-a zis: «Du-te cu puterea aceasta pe care o ai şi vei scăpa pe Israel din mâna lui Madian: oare nu te trimit Eu?» Ghedeon i-a zis: «Ah, Domnul meu, cu ce să scap pe Israel? Iată că familia mea este cea mai săracă din Manase şi eu sunt cel mai mic din casa tatălui meu.» Şi Domnul i-a zis: «Eu voi fi negreşit cu tine şi vei bate pe Madian ca pe un singur om»“ (Judecători 6.1-16).

           Madianiţii sunt o imagine a lucrurilor pământeşti. Ei au răpit israeliţilor bucuria moştenirii primite de la Dumnezeu, aşa că nevoia şi suferinţa au intrat în viaţa lor. Este tocmai ceea ce lucrează lucrurile pământeşti în viaţa unui credincios, când acestea pun stăpânire pe el.

           Lucrurile acestui pământ nu sunt neapărat rele şi păcătoase. Sunt lucruri, care la locul lor, sunt bune şi corecte şi, în anumite împrejurări, pot fi văzute ca expresia binecuvântărilor temporale ale lui Dumnezeu. Când însă acestea devin scopul vieţii noastre, dau la o parte lucrurile cereşti, şi drept urmare, în viaţa noastră va fi întuneric, cântecul de laudă va dispărea de pe buzele noastre şi fericirea lăuntrică va înceta.

           Grijile, bogăţia, plăcerile şi celelalte nevoi ale vieţii, toate se numără printre lucrurile pământeşti şi stau în legătură cu frumosul şi urâtul, cu bucuria şi suferinţa, cu fericirea şi nefericirea vieţii noastre. Ele se întâlnesc în cercul familial, social şi de afaceri, şi dacă le reuşeşte să ne ia în stăpânire, atunci sămânţa Cuvântului este sufocată în inimă şi nu mai rodeşte. Domnul spune foarte clar în Evanghelia după Luca 8.14: „Sămânţa căzută între spini sunt aceia care, după ce au auzit cuvântul, îşi văd de drum şi-l lasă să fie înăbuşit de grijile, bogăţiile şi plăcerile vieţii şi nu aduc rod care să ajungă la coacere.“ – „Să nu căutaţi ce veţi mânca sau ce veţi bea şi să nu vă frământaţi mintea (notă: să nu vrei să faci toate lucrurile posibile) … Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra“ (Luca 12.29, 31).

           Cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu şi a căror atenţie este îndreptată numai spre prezent – naţiunile lumii – caută lucrurile pământeşti (Luca 12.30). Însă aşa cum vulturul îşi desface aripile, se ridică deasupra pământului şi se scaldă în lumina curată a soarelui, tot aşa creştinul are dreptul şi aptitudinea să se ridice deasupra lucrurilor pământeşti, ca să savureze comorile minunate ale Împărăţiei, unde Hristos are în toate întâietatea. Dacă el însă se cufundă în cele pământeşti, nu este nici rod pentru Dumnezeu şi nici lumină pentru alţii, căci aceste două lucruri, potrivit cuvintelor Domnului (Luca 8.15, 16), depind una de alta.

           Lucrurile pământeşti sunt totdeauna opoziţia celor cereşti, şi între ele este o permanentă rivalitate. Lucrurile cereşti aparţin credincioşilor, însă lucrurile pământului le solicită atenţia şi vor să le răpească ceea ce este partea lor adevărată. De aceea este foarte importantă atenţionarea: „Dacă aţi fost înviaţi împreună cu Hristos, căutaţi lucrurile de sus, … nu cele de pe pământ“ (Coloseni 3.1, 2).

           Starea celor care caută lucrurile pământeşti este foarte gravă, în mod deosebit atunci când este vorba de credincioşi, despre care apostolul trebuia să scrie: „Căci de multe ori v-am spus şi vă mai spun şi acum, plângând: sunt mulţi care se poartă ca vrăjmaşi ai crucii lui Hristos. …se gândesc la lucrurile pământeşti. Dar cetăţenia noastră este în ceruri“ (Filipeni 3.18-20).

                  Cum tratau madianiţii pe Israel

           „Tăbărau în faţa lor, distrugeau roadele ţării … nu lăsau în Israel nici hrană, …Israel a ajuns foarte secătuit din cauza lui Madian“ (Judecători 6.4-6).

           Madianiţii au câştigat supremaţia asupra lui Israel şi de aceea copiii lui Israel s-au îndreptat spre văgăunile munţilor, în peşteri şi pe stânci întărite (Judecători 6.2). Pe scurt spus, ei s-au ascuns în pământ. Dumnezeu îi adusese în acea ţară ca să fie o mărturie pentru El şi, dacă ar fi rămas pe căile Lui, lumina lor nu ar fi încetat să strălucească, iar celelalte naţiuni ar fi recunoscut cât de bine este să ai ca Dumnezeu pe Dumnezeul lui Israel. Copiii lui Israel însă n-au fost o mărturie pentru Dumnezeu atâta timp cât s-au ascuns în văgăunile munţilor şi în peşterile pământului; şi astăzi nu este nici o lumină pentru Dumnezeu la cei din poporul Său care se găsesc sub stăpânirea lucrurilor pământeşti; lumina lor este ascunsă, în timp ce ei ar trebui să fie văzuţi de toţi ca unii care sunt puşi în sfeşnic. Dumnezeu a adus pe copiii lui Israel în acea ţară ca să o savureze; ei au găsit înaintea lor o ţară în care curgea lapte şi miere – o ţară a bucuriei şi a fericirii -, unde grâul ajungea la coacere şi vitele păşunau pe înălţimi roditoare. Când însă madianiţii au pătruns în acea ţară şi s-au aşezat acolo, poporul a pierdut toate acestea, căci ei erau ca lăcustele care devorau tot ce era verde, iar Israel a fost secătuit şi i-au fost răpite toate binecuvântările care i-au fost date de Dumnezeu.

           Se află vreunul din cititori într-o astfel de situaţie? Probabil ai permis lucrurilor acestui pământ să ia în stăpânire gândurile şi inima ta, şi ele au pătruns în număr mare în ţară şi s-au năpustit asupra a ceea ce era mai frumos şi mai bun. Priveşti acum înapoi la timpul când lucrurile cereşti erau bucuria şi fericirea sufletului tău, însă acum gustul acestora a dispărut, acţiunea Duhului Sfânt a fost înăbuşită şi sufletul tău a fost complet epuizat. Nu mai este timp pentru a avea părtăşie cu Domnul, căci madianiţii „se suiau împreună cu turmele şi corturile lor, soseau ca o mulţime de lăcuste; … şi veneau în ţară ca s-o distrugă“ (Judecători 6.5).

           Ce pagubă şi ce durere, că aceasta este situaţia a mii de creştini, care odinioară aduceau roadă şi care n-au fost biruiţi printr-un păcat grosolan sau prin asemănarea cu lumea, ci prin „lucrurile acestui pământ“!

           „Trebuie totuşi să îngrijeşti de familie, de afaceri şi de lucrurile vieţii acesteia“, spun ei şi drept urmare interesele Domnului, care de fapt sunt adevărata şi importanta parte a poporului lui Dumnezeu, sunt neglijate şi rezultatul întreit al acestui fapt este vizibil:

      -         nici un rod pentru Dumnezeu

      -         nici o lumină pentru alţii

      -         nici o hrană pentru sine însuşi.

                  Primul pas spre eliberare

           În necazul său, Israel a strigat către Domnul, iar cu acest strigăt în nevoie a fost făcut primul pas spre o schimbare înspre bine. Copiii lui Israel trebuiau aduşi la recunoaşterea faptului că, dacă Dumnezeu nu-i va ajuta, nu mai este nici o nădejde pentru ei. Aceasta este o lecţie importantă, pe care trebuie să o înveţe fiecare. Orice eliberare trebuie să vină de la Dumnezeu – osteneala noastră este zadarnică. Toate eforturile de a ne elibera de sub jugul apăsător al lucrurilor pământeşti sunt zadarnice. Abia atunci când mijloacele noastre au fost epuizate, ne găsim în situaţia în care binecuvântarea poate curge spre noi. Sfârşitul posibilităţilor noastre este începutul posibilităţilor şi mijloacelor nelimitate ale lui Dumnezeu. Când suntem la capătul puterilor, putem să strigăm spre Domnul. El este neschimbător; propriile noastre căi aduc întotdeauna asupra noastră necaz şi suferinţă, aşa cum israeliţii au fost nevoiţi să sufere din cauza propriei lor neascultări (Judecători 6.10).

           Ca răspuns la strigătul lor după ajutor, Dumnezeu le-a trimis un eliberator, despre care ne este dată o descriere foarte interesantă şi plină de învăţăminte. Sunt unele puncte care ies foarte clar în evidenţă în fiinţa şi în comportarea sa, şi pe care dorim să le privim cu atenţie:

           1) El era în stare să pună în siguranţă pentru sine ceva din produsele ţării, care îi fuseseră răpite poporului Israel.

           2) El era foarte îngrijorat din cauza stării poporului lui Dumnezeu.

           3) Nu avea o părere înaltă despre sine.

           4) Evenimentele principale pe drumul său spre victorie au avut loc noaptea sau în ascuns.

           1) Ghedeon ne este prezentat tocmai în momentul când bătea grâul în teasc într-un loc secret pentru a-l ascunde de madianiţi. Acest grâu aparţinea poporului, căci el era produsul ţării, pe care Dumnezeu le-o dăduse lor; pentru noi, grâul este o imagine despre Hristos. Lui Israel i se răpise mijlocul de subzistenţă, însă Ghedeon a putut totuşi să pună ceva în siguranţă dinaintea răpitorilor. Acest grâu era foarte preţios pentru el; de aceea nu a permis să îi fie răpit. Unui astfel de bărbat, Domnul Însuşi putea să i se descopere şi să-l numească viteaz, pentru că acesta începuse să păşească pe drumul victoriei.

           Este Hristos preţios pentru noi şi suntem obişnuiţi să ne retragem într-un loc „ascuns“, departe de influenţele şi grijile vieţii zilnice, ca să ne hrănim din El şi lucrurile Lui, care sunt de fapt partea noastră? Sau trebuie să recunoaştem că nu avem timp pentru lucrurile Lui şi că de dimineaţa până seara suntem preocupaţi cu obligaţiile zilnice? Atunci în mod sigur ne găsim sub jugul amar al duşmanilor sufletului nostru: lucrurile pământeşti.

           Trebuie să ne luăm timp, ca în linişte să ne hrănim cu Hristos. Curând vom observa cât de bine face acest lucru! Zilele devin mai frumoase, poverile mai uşoare, starea noastră de iritare şi expresia încordată a feţei noastre dispar. Când vom începe, sub ocrotirea prezenţei lui Dumnezeu, „să treierăm“ adevăratul grăunte, se va ivi o nouă epocă. Ar trebui să veghem foarte atenţi asupra acestor momente, căci, dacă permitem, lucrurile pământeşti vor pătrunde fără ezitare în cele mai sfinte ore.

           În timp ce Ghedeon bătea grâul, i s-a arătat Îngerul Domnului cu înştiinţarea: „Domnul este cu tine, războinic viteaz“. Cel care a ţinut cu tărie ceea ce a dat Dumnezeu, a putut să fie numit aşa; Domnul a fost cu el, şi drept urmare a putut să fie tare şi curajos.

           2) Ghedeon se gândea la starea ţării. Zilele nu mai erau ca odinioară, iar el suferea din această cauză. Se părea că Domnul Şi-ar fi părăsit poporul, iar aceasta îl apăsa foarte mult. Avea într-adevăr grâu pentru el, însă acest lucru nu-l satisfăcea, nu era mulţumit că doar el poseda ceva; starea de plâns a moştenirii lui Dumnezeu nu putea să-i fie indiferentă. Domnul a privit la el cu deplină satisfacţie şi i-a zis: „Mergi cu această putere a ta şi vei salva pe Israel din mâna lui Madian. Nu te-am trimis Eu?“

           Cel care aduce necazul înaintea lui Dumnezeu, simte câtă sărăcie este în sufletele multora din poporul lui Dumnezeu şi cât de puţin sunt cunoscute şi preţuite lucrurile minunate ale lui Hristos. Când simţi aşa ceva, nu poţi să fii mulţumit să-ţi mănânci singur partea ta. Niciodată! Aceasta ar fi dovada clară a faptului că inima nu se găseşte în părtăşie cu Dumnezeu. Noi nu putem să ne despărţim lăuntric de restul turmei lui Dumnezeu; sărăcia şi paguba ei este şi a noastră.

           Ghedeon nu voia să se despartă de restul poporului lui Dumnezeu. Atunci când Îngerul a spus: „Domnul este cu tine…“, el a răspuns: „…dacă este Domnul cu noi…“ Cu cât Hristos devine mai preţios pentru noi, cu atât mai mult vom iubi poporul Său şi vom dori eliberarea de orice jug de robie a fiecăruia din ai Săi.

           3) Ghedeon gândea modest despre sine. El nu a devenit mândru în urma modului cum i s-a adresat îngerul, ci dimpotrivă a vorbit despre sărăcia familiei sale şi despre propria sa lipsă de importanţă; şi tocmai aceasta l-a făcut un vas ales pentru Domnul, aşa că înştiinţarea a fost confirmată încă o dată: „… vei bate pe Madian ca pe un singur om“.

           Aceste trei lucruri se află întotdeauna împreună şi fiecare este un semn caracteristic al harului lui Dumnezeu în poporul Său: 1) preţuirea lui Hristos; 2) dragostea şi grija pentru poporul Său; 3) modestia.

              Dumnezeu trebuie să intre în drepturile Sale

           Ghedeon nu ştia încă cine era Cel care îi vorbise, însă este îmbucurător să vedem că atunci când a venit timpul potrivit, a putut aduce azimi dintr-o efă de făină şi un ied. Domnul a primit darul său şi l-a asigurat: „Pace ţie, nu te teme, nu vei muri“. O dată cu creşterea luminii, a crescut în Ghedeon credinţa şi puterea, pentru că a zidit un altar Domnului şi i-a pus numele „Domnul păcii“, ceea ce înseamnă „Domnul este (sau trimite) pace“. Ghedeon s-a bizuit pe promisiunile făcute de Dumnezeu şi prin credinţă a luat în posesiune pacea pentru toţi.

           Înălţarea acestui altar însemna că Dumnezeu putea să intre în dreptul Său, care i-a fost luat un timp aşa de îndelungat; când recunoaştem drepturile lui Dumnezeu asupra noastră, atunci El poate trimite pacea.

           Acesta a fost deci bărbatul pe care Dumnezeu putea să-l folosească pentru eliberarea poporului Său. Trăsăturile caracteristice ale harului şi ale credinţei în el sunt tipice stării în care noi ar trebui să ne găsim, dacă dorim să fim eliberaţi sau să fim eliberatori. Acela, al cărui suflet se hrăneşte din lucrurile cereşti, va fi un adevărat închinător al lui Dumnezeu, pentru că inima sa este umplută cu lucruri divine; el este acela care poate să înalţe un altar potrivit cu intenţiile lui Dumnezeu, care poate să dea lui Dumnezeu ceea ce i se cuvine. Un asemenea om nu va permite ca mintea sa, inima sa şi timpul său să fie luate în stăpânire de lucrurile acestui pământ.

           Până aici, activitatea şi progresul lui Ghedeon au avut loc numai în ascuns cu Dumnezeu; ajungem acum la primul său atac public împotriva stăpânirii duşmanului.

           În ţară a fot înălţat un altar lui Baal, falsul dumnezeu, iar acesta a fost motivul pentru care Israel a trebuit să sufere atât de mult sub tirania madianiţilor. Baal este zeul soarelui. Soarele reprezintă influenţele care stăpânesc ziua, iar altarul lui Baal în ţară arată cum lucrurile pământeşti au pus stăpânire pe inimile şi gândurile poporului lui Dumnezeu. Acest altar trebuia neapărat să cedeze locul altarului lui Dumnezeu.

           În aceeaşi scrisoare, în care suntem îndemnaţi să gândim la cele de sus şi nu la cele de pe pământ, citim: „ …ca El să aibă întâietatea în toate“ (Coloseni 1.18). Dacă vrem să ne eliberăm din robie şi să trăim în libertate, atunci Hristos trebuie să aibă cel dintâi loc. Este aşa în inimile noastre? În mod evident, El este demn să ocupe acest loc; dacă aşa trebuie să fie „în toate“, atunci acest lucru este valabil şi pentru inima şi pentru viaţa noastră. Dacă influenţele zilei şi lucrurile vieţii au câştigat supremaţia în noi, atunci lucrurile lui Hristos sunt date la o parte; falsul dumnezeu Baal s-a făcut punctul central al vieţii noastre, şi drept consecinţă suntem lipsiţi de bucurie şi de roadă. Trebuie să dărâmăm acest altar din temelie şi să-L lăsăm iarăşi pe Hristos să devină totul. „Copilaşilor, păziţi-vă de idoli!“

           Să ne gândim că numai omul, care a fost în linişte cu Dumnezeu, poate dărâma altarul falsului dumnezeu; noi nu avem nici o putere asupra acestui duşman, dacă nu suntem obişnuiţi să umblăm în ascuns cu Dumnezeu.

      J.T. Mawson

      Ce dovezi mai vreţi pentru implicarea masoneriei în distrugerea României după 1989?

      Mafia Serviciilor Secrete din România – masonii trădători

      Pe timpul lui Nicolae Ceauşescu erau câteva servicii secrete conduse în fapt de securitate – DSS. Nu toţi erau proști, corupţi, torţionari. În anii ʼ50, Securitatea era formată din evrei care îşi schimbaseră numele în nume româneşti şi ucideau românii intelectuali, ţărani, preoţi la canal şi în închisori, pentru a ne ucide fiinţa naţională.

      După ce a fost trădat de către evreul Pacepa, făcut general pentru crimele comise, Ceusescu şi-a dat seama că o grupare formată din masoni doreşte ca ţara să fie subjugată de FMI şi Banca mondială, să fie vândută evreilor ultrabogați, şi să-l răstoarne de la putere pentru a-l înlocui cu marioneta Ion Iliescu, tot mai împins de la spate de Europa Liberă…

      Ceauşescu a început să-i dea la o parte pe evreii masoni – ultimii au fost Leon T. Răutu şi Voitec, dar masonii pătrunseseră deja în serviciile secrete – Securitate, Direcţia de Informaţii a Armatei (DIA) – şi pregăteau lovitura de stat sub masca unei revoluţii transmise în direct – ieșeau din adormire pentru a aprinde lumina în decembrie 1989.

      Unitatea de la Boteni era o unitate specială a armatei formată din securişti pătrunşi în armată, care aveau pregătire în aviaţie, scufundări, rezistenţă în condiţii grele etc… Aveau 8 permise speciale pentru a se infiltra printre oamenii de rând. Ei au preluat conducerea revoluţiei după ce securiştii l-au trădat în 21 decembrie pe Ceaușescu la adunarea din fața sediului central al CC al PCR – o capcană întinsă familiei Ceaușescu.
      Tot unitatea de la Boteni a penetrat televiziunea pentru a avea controlul asupra cui transmitea şi asupra a ceea ce se transmitea la TV – mesaje secrete pe care profanii nu le înţelegeau…
      Toţi şefii erau îmbrăcaţi cu pulovere de lână de parcă atunci erau uniforme, nu alta.

      Securitatea făcea şi multe abuzuri şi rele, prin indivizi dornici de afirmare, dar avea şi o latură de profesionalism, lucru recunoscut de Occident şi nu numai.
      Ofiţerii DIA (Direcția de Informaţii a Armatei) au pus la cale acel război psihologic cu ţinte false – chipurile eram atacaţi de avioane şi elicoptere rusești – vezi ce spunea generalul Gușă de războiul inexistent cu anumiţi terorişti care apoi au dispărut imediat. Să nu uităm că multe dintre cadavrele de la Timişoara arse în crematoriul de la Popeşti-Leordeni de Sorescu şi Baciu, șefi ai Miliției, nu au fost luate în evidență pentru simplul motiv că erau străini – agenți ai KGB, CIA, Mossad, Serviciilor secrete ale Ungariei – aflați în subordonarea agentului dublu Tokes.

      După revoluţie, masonii care au pus mâna pe serviciile secrete au obținut finanțări zdravene din PIB-ul ţării, şi este o adevărată mafie ce a înflorit sub toate guvernele cheltuindu-se miliarde de euro pe aparatură de ascultare a oricui, folosind informațiile culese pentru şantaj, compromitere etc.
      Dacă în timpul lui Ceaușescu erau ascultate 80% dintre telefoanele românilor, acum sunt ascultate 90%! Au fost angajaţi sute de mii de SRI-şti, poliţişti, jandarmi etc. cu atribuții de filaj, urmărire, compromitere, plătiți cu salarii grase de noi, amărâţii de rând. Îi plătim să ne asculte la ordinul mafiei politice. Iată câte structuri de aşa-zisă siguranţă naţională au fost create pentru ca să fim urmăriţi non stop într-o ţară liberă, pentru care au murit mii de tineri în 1989.

      Securitatea a fost înlocuită prin dezinformarea şi incidentele de la Tg. Mureș cu SRI, fiind numit şef al ei un evreu ungur Astolosz Virgil Măgureanu – prezent la asasinarea lui Ceauşescu, agent Mossad. Apoi șefii SRI sunt masoni.

      În structura SRI se află mai multe servicii decât înainte de 1989 – mai mulţi bani cheltuiţi pentru a fi urmăriţi şi ascultaţi. În mod normal, SRI trebuie să facă servicii procuraturii, DNA şi să asculte cu mandat convorbirile suspecţilor, dar ei te fac terorist şi te urmăresc cum vor fără mandat.

      Serviciile au adus în România aşa-zișii teroriști în închisori camuflate de PSD şi PNL prin Norica Nicolai, procuror, agent secret, şcolită şi pregătită de evreul ungur George Soroș.

      Radu Timofte, fost şef SRI și senator PSD, implicat în mafia teroristului PKK Keser Fatih, era protejat de Victor Ponta, Viorel Hrebengiuc, Adrian Năstase, Ioan Talpeș. Ristea Priboi – cel cu atentatul de la Europa Liberă, regele rambursărilor de TVA de miliarde euro – a primit de la PSD şi Victor Ponta fabrica de explozivi Nitramonia Făgăraş şi au trimis 3000 tone exploziv cu un vapor Red Sky din Constanța către Al Queda în Egipt…
      De asemenea, în mandatul lui Emil Constantinescu făceau şi operaţiuni speciale cu trafic de armament, camuflate în contrabandă de ţigări şi cafea…

      Deci, pe timpul lui Ceaușescu, era Securitatea şi DIA (Direcția de Informaţii a Armatei). După lovitura de stat dată în 1989 de masonii care au pus imediat mâna pe averile lui Ceaușescu şi ne-au înrobit iar evreilor de la FMI şi Banca mondială, au apărut SRI dar şi alte câteva structuri de informaţii, în realitate servicii aservite străinătăţii, conduse în totalitate de trădători masoni cum sunt Virgil Măgureanu, George Maior, Florian Coldea şi alţii. A apărut DGIPI adică poliţia secretă de tip nazist – gestapo – kaghebist bolşevic evreiesc, a poliţiei, care conform legii ar trebui să urmărească doar poliţişti corupţi, care sunt mulţi tare – dar ei urmăresc pe toată lumea, pentru a şantaja şi stoarce bani de la oamenii de afaceri şi oamenii politici.

      Dan Gheorghe, unul din şefi, a devenit ulterior şef SIPA, cu generalul de securitate Ureche şi sluga mafiei de la complexele de contrabandă Europa şi NIRO, pe unde se spălau miliarde de euro cu marfă de contrabandă din China, intrate prin portul Agigea Sud. Acesta era controlat în totalitate de familia Băsescu (Mircea şi Traian) şi şeful de vamă Teseleanu, prin firma Triton a lui Băsescu, condusă de Anca Ivaşcu, directoare BRD Constanța.

      Foarte uşor s-ar putea şti dacă în containerele din China vine marfă de contrabandă, droguri, armament, ţigări, dacă ar fi folosit scanerul dat de Uniunea Europeană, dar nu se vrea, pentru că șpaga este mare. La NIRO lucrează şi poliţişti de la DNA, fiind toţi masoni înregimentaţi în structura mafiotă ce poartă denumirea de UNPR – partidul lui Gabriel Oprea – mason corupt cu avere de sute de milioane euro (obținută de unde? din salariu?).

      DNA îi protejează pe toți pentru șpaga care o dau la alegeri, trecând din tabăra lui Adrian Năstase la Traian Băsescu şi la Victor Ponta.

      Printre primii şefi a fost şi sluga lui Ceaușescu şi Ion Iliescu, generalul Cico Dumitrescu – omul Elenei Ceauşescu în domeniul chimiei, apoi consilier de stat la Palatul Cotroceni, unul din capii masoni bolşevici ai loviturii de stat din decembrie 1989, cel care la televiziune îl ţinea pe Nicu Ceauşescu de mână.

      S-a redenumit şi unitatea 0215 cunoscută şi ca doi şi un sfert, actualmente 0962. Printre şefii masoni cunoscuţi a fost şi generalul Virgil Ardeleanu, poreclit Vulpea. Provenit din masoneria de la Cluj aservită lui Ion Țiriac prin Ioan Rus şi camarila de fraţi trădători, Ardeleanu a strâns dosare întregi despre întreaga clasă politică, cu care a şantajat toate guvernele, fiul său fiind unul din băieţii deştepţi care împreună cu fiul lui Virgil Măgureanu (șef SRI), a făcut sute de milioane de euro. Nici până azi nu au păţit ceva. S-a retras la Cluj unde conduce activităţi specifice.

      Viorel Hrebengiuc, mafiotul nr. 1 al ţării, evreu mason, a coordonat şantajul politic împotriva adversarilor săi încercând cu „eminența cenușie”, repetentul Vanghelie să pună mâna pe doi şi un sfert – DGIPI – în 2008, când era cuscrul lui Traian Băsescu. Dar atunci au dat în omul-pusculiță al lui Traian Basescu, Puiu Popoviciu, şi au fost „liniștiți” de Băsescu.

      Deşi este ilegal, ei continuă să urmărească oameni simpli şi nu poliţişti corupţi. Conform legii de siguranţă naţională, urmărirea se face pe un mandat dat de judecător doar de SRI. În realitate, toate aceste structuri urmăresc pe cine vor şi nimeni nu le face ceva. Cam ca NSA.

      Aparatura de interceptare din ziua de azi este foarte avansată. A trecut vremea microfoanelor ascunse în telefon, riscul de a intra în casa urmăritului pentru a planta coropişniţe. Acum urmăritorii stau în mașini – Dacia Solenza sau Logan – şi au un laptop care elimină vocile din jur, selectează vocile celui pe care îl vor şantaja şi ascultă tot, inclusiv convorbiri intime. De ce atunci era hulită Securitatea? Ce fac cei de acum este total ilegal, nu pe poliţiştii corupţi îi urmăresc.

      DGIPI este o armă de şantaj. DGIPI este subordonat ministrului de interne, dar mai există şi altă structură – SIPI – subordonată şefilor de poliţie judeţene. Alţi bani publici, ai tăi, ai mei, pentru a fi urmăriţi ilegal noi; le plătim din taxe şi impozite salarii uriaşe.

      V-am prezentat cum trădători de ţară şi neam au pus mâna pe toate structurile de securitate după 1989 fără ca cineva să-i tragă la răspundere penală. Toţi aparţin masoneriei de parcă dacă nu eşti mason, nu poţi lucra în aceste domenii… Toţi au salarii mari, dovada fiind risipa din PIB pentru plata salariilor acestor nenorociţi care sunt de un milion de ori mai răi decât securiştii lui Ceaușescu – unii din ăia chiar erau profesionişti. Nu acelaşi lucru îl putem spune despre SPP – o gaşcă de parveniţi politic şi pe criterii de rudenie.

      În timpul lui Ceaușescu era celebra divizie din cadrul Departamentului Securităţii Statului condusă de generalul Neagoe. Celebră este imaginea din 21 decembrie 1989, când securistul gras cu pălărie în loc să-l apere pe Ceaușescu în balconul CC al PCR îi spune „Înăuntru!” şi fuge. Ori în acel moment trebuia scos preşedintele din pericolul iminent. Era dovada clară a trădării securiştilor care împreună cu DIA puseseră la cale lovitura de stat.

      Cât de proşti eram noi, românii, care strigam „Jos Comunismul” şi apoi îl puneam şeful ţării pe un comunist – Ion Iliescu, membru CC al PCR. Îi puneam pe Şerban Mihăilescu – șef cabinet Elena Ceaușescu – zis azi Niki Șpagă, pe Viorel Hrebengiuc – secretar CC al PCR la Bacău – mari masoni, pe Olimpian Ungherea, şef mason – șef al ziarului securităţii Pentru Patrie, pe Ioan Tapleș – securist mason coleg cu Ilie Ceauşescu, pe Petre Roman – al cărui tată evreu a creat securitatea şi NKGV – ucigând români la canal şi în închisori comuniste. Ăştia eram – luam de bun tot ce ne băga pe gât Europa Liberă finanţată de evreii din SUA.

      Primul şef al SPP a fost numit nepotul lui Ion Iliescu, un tablagiu – plutonier major de artilerie – Iliescu după nume şi el, care devine în câţiva ani… general! Ca şi Ceauşescu, din cizmar devine general de armată. Iliescu face afaceri necurate cu arme şi ţigări şi devine bogat, foarte bogat. Adrian Năstase şi-a pus şi el şefi la SPP oameni de casă, implicaţi în afaceri, șeful SPP personal al lui era o femeie, ca să nu se mai vorbească despre orientarea lui sexuală. Apoi Ion Iliescu l-a numit pe masonul Naghy, şi el corupt până în măduva oaselor.
      Când a venit Traian Băsescu, l-a numit şef SPP pe V. Pahonțu, un securist care în 16 – 22 decembrie 1989 era şef dispozitiv de represiune al Securităţii Statului în zona Piaţa Unirii  Piața Universității, unde au fost ucişi sute de tineri din comanda lui, dovada fiind jurnalul de luptă. Era căpitan de securitate. Slugă a regimului, devine jandarm, și răspundea de zona Palat Cotroceni, unde venea lumea să strige: „Ieși afară, javră ordinară”… Pentru meritul de a fi sclav este numit şef SPP de Traian Băsescu.

      Urmează epurarea adevăraţilor profesioniști, câți mai erau (adevăraţii profesionişti din SPP plecaseră pe salarii mai mari în zone de conflict, unde îşi riscă viaţa pentru bani mulţi), şi sunt aduși în locul lor jandarmi. Este desfiinţată unitatea Aqvila, unitatea de elită a Ministerului de Interne, şi sunt aduşi şi aici pe pile, nişte non profesionişti, tot jandarmi. Mass-media îşi are rolul său de manipulator în acest caz. Această unitate era antrenată special pentru cazuri grave, de aducere a infractorilor periculoşi prinşi în alte ţări.
      Pahonțu termină SPP de tot. Sunt angajaţi naşi şi fini şi nepoţi pe șpăgi mari – vezi caz angajări ajuns la DNA.

      Din banii noştri se alocă anual miliarde de euro de la buget, ca să fim urmăriţi de zeci de structuri corupte de aşa-zisă siguranţă naţională. Însă Uniunea Europeană îi apără pe mafioţi.

      Răfuiala masonilor. Răzvan Theodorescu a ieșit și el la lumină. Stănculescu şi masonii la Jilava

      În urmă cu câțiva ani, portalul Ziarişti Online a fost alimentat cu informaţii despre date şi evenimente secrete ale masoneriei de la o anumită „Sursa A”, cel mai probabil aflată chiar în interiorul organizaţiei oculte. „Sursa A” a transmis și fotografia de mai sus, din care se detaşează o chelie binecunoscută: academicianul Răzvan Theodorescu, instalat de Ion Iliescu ca prim preşedinte al TVR-FSN în 1989-1990.

      De altfel, în jurul personajelor protagoniste ale acelor evenimente se învârte şi o altă informaţie privind unul dintre actorii loviturii de stat din decembrie 1989 şi al execuţiei cuplului Ceauşescu: generalul cu piciorul în ghips, Victor Atanasie Stănculescu. Când era închis la Jilava, fostul conspirator pe linia AVO-GRU era vizitat regulat, la „vorbitor”, cu portocale şi aparate de filmat, de unul dintre masonii implicaţi în răfuielile masonice: Lucian Cornescu Ring.

      În acelaşi loc în care Stănculescu a fost filmat făcând apologia masoneriei alături de Horia Nestorescu-Bălceşti, la 1 decembrie a sărbătorit împreună cu Lucian Cornescu Ring (vezi video mai jos). Acesta, la rândul lui, pe site-ul său de „ştiri masonice”, a adus în atenţie o altă controversă, privindu-l pe „venerabilul” Marcel Schapira, care îi scria de la Paris în 2005 aducând aminte în PS-ul răvaşului său plin de informaţii interesante, faptul că într-o carte despre revoluţie ar fi apărut că el ar fi dat ordinul executării lui Ceauşescu. O copilărie. Jocurile au fost mult mai mari. Dar prezentăm aici conţinutul scrisorii, pentru documentare. Atât Ring cât şi „Sursa A” consideră că Schapira a fost, de fapt, doar un banal informator al Securităţii, ulterior un susţinător înfocat al lui Iliescu. În postarea sa, Ring dezgroapă şi un scandal vechi de cinci ani, stârnit la vremea respectivă de un articol incisiv al ziaristei Miruna Munteanu, despre care afirmă că a fost trimisă la el de „fratele” Costel Iancu la ordinele lui Schapira. Cu toate acestea, în 2005, cei doi hotărăsc să îngroape scandalul şi se văd la Paris unde şi filmează un material nu lipsit de interes, pe care îl prezentăm integral mai jos. De la Ring mai aflăm şi cum ar fi fost „reaprinse luminile” masoneriei în România, după 1989. Cităm:

      În 1990, a venit la mine şi s-a făcut cunoscut ca frate regretatul Nicu Filip. Mi-a explicat atunci că avea o lojă ascunsă încă din timpul epocii Ceauşescu. L-am sunat la telefon pe Schapira şi i-am propus să reîncepem să lucrăm ca masoni în România (în acel timp, funcţiona la Paris un Suprem Consiliu în exil precum şi o Mare Lojă).

      Spre uimirea mea, m-am izbit de un zid, Schapira spunând un «NU» hotărât şi explicând că «acolo sunt numai securişti…». Am mers mai departe, l-am luat pe Nicu Filip la mine, i-am pus la dispoziţie birouri, secretară, şofer, maşină şi i-am dat şi o sarcină: acea de a găsi maeştri masoni în adormire, de preferinţă dintre cei deveniţi maeştri înainte de 1935. În mai puţin de doi ani, Nicu a găsit 19 fraţi cu care «a suflat în tăciuni», este adevărat, cu ajutorul mai multor Mari Loji străine şi, în 1993, în luna mai, a fost consacrată M.L.N.R. şi Supremul său Consiliu.

      Schapira a aflat că la începutul lunii mai 1993 trebuia să vină la Bucureşti reprezentanţii Supremului Consiliu al Jurisdicţiei Sud a S.U.A., în acel caz, Loja N.A.T.O. condusă de un contraamiral şi a venit de îndată la Bucureşti. Nicu l-a ignorat. Atunci, Schapira, jignit, a convocat la hotelul Bucureşti mai mulţi fraţi de el cunoscuţi şi ŞI-A TRANSFERAT TOATE PUTERILE. Cele ale sale de Suveran Mare Comandor în mâinile lui Amedeo Lăzărescu şi, în acelaşi timp, Marele Maestru în exil şi-a transferat şi el puterile în mâinile lui Vladimir Boanță.”

      „Sursa A”: Ce face Lucian Cornescu Ring cu Victor Atanasie Stănculescu la Jilava

      Constantin Bartolomeu Săvoiu l-a şantajat pe fostul general Stănculescu, propunându-i semnarea unui document pentru a arăta apartenenţa sa la masonerie, în schimbul ajutorului pentru a părăsi arestul din puşcărie. Așa cum am amintit mai sus, şi Lucian Cornescu Ring l-a vizitat pe Stănculescu la Jilava. Ultima vizită filmată a avut loc pe (sau în jurul datei de) 1 decembrie 2010. Dovada acestui lucru stă în materialul acesta:

      Trebuie totuşi să menţionăm şi relaţia, negată acum de Săvoiu, dintre Lucian Cornescu Ring şi Constantin Bartolomeu Săvoiu. Cu ceva timp în urmă circula faimoasa listă a masonilor din Supremul Consiliu al lui Cornescu Ring, acolo unde se regăseau nume precum Horia Nestorescu-Bălcești, Răzvan Theodorescu etc.

      Săvoiu se autoproclamase Mare Maestru al unei mari loji numite MLNUR, iar Cornescu se autoproclamase Suveran Mare Comandor al unei entităţi masonice superioare numite SCR, chiar dacă aceştia fuseseră expulzaţi din aceste două entităţi. Mai apoi, cei doi s-au atacat reciproc, fiecare invocând ce i-a convenit mai mult.

      Dar să revenim puţin la faimoasa listă. Cine se afla pe această listă? Menţionăm doar câteva nume sonore: Radu Vasile (este vorba despre fostul premier al României), Victor Babiuc (fost ministru al Apărării), Eliade Ştefănescu, Florin Enăceanu, Manolescu etc.

      Dar să prezentăm și legenda fotografiei de la începutul articolului: Doamna cu părul castaniu din stânga este Graţiela Bârla, fosta soţie a lui Cornescu Ring. Persoana de lângă ea este Mircea Deaca, fiul „faimosului” (la casa Ceaușestilor) pictor Deac (ajuns în Franţa, pentru a-şi pierde urmele trecutului roşu, şi-a schimbat numele în Deaca). În dreapta, inconfundabilul academician Răzvan Theodorescu, alături de Horia Nestorescu Bălceşti. Fotografia a fost realizată la sfârşitul anului 2010, la unul dintre hotelurile centrale din Bucureşti

      „Nici când au venit sovieticii n-a fost mai grav ca azi pentru România, stat pe cale de disoluție”, a atras atenția istoricul Dinu C. Giurescu

      Nici în 1944 când au venit trupele sovietice, România n-a fost într-o situație mai gravă decât este acum”, a declarat academicianul Dinu C. Giurescu la emisiunea lui Radu Tudor, în ianuarie 2014.

      Iată câteva dintre semnalele de alarmă trase de marele istoric, singurul, se pare, care are tăria morală și forța intelectuală de a atenționa românii că țara lor e pe cale de a nu mai exista:

      „O ţară poate fi împinsă spre destrămare pe mai multe căi: economic, prin acapararea instituţiilor statului de grupuri de interese, prin dezorganizarea învăţământului, distrugerea sistemului public de sănătate şi pierderea celui propriu de asigurări, cât şi prin conlucrarea tuturor acestor factori. Este cazul României.

      După decembrie 1989 a avut loc lichidarea, la propriu, a peste 90% din industria românească, odată cu reducerea masivă a producţiei meşteşugăreşti, în timp ce întreprinzătorii autohtoni par mai curând ignoraţi de forurile de decizie.

      În prezent, la ordinea zilei este privatizarea (vânzarea) resurselor minerale şi energetice, însoţită de afirmaţia – nedemonstrată – a independenţei energetice a ţării!

      Harta întocmită de Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale arată că toate zonele României, inclusiv platoul aferent al Mării Negre, sunt cuprinse în perimetrele de exploatare acordate la 26 companii străine.

      Cu ce rămân cetăţenii acestei ţări în urma acestui val de explorări-exploatări? După contractele aflate în lucru, cu foarte puţin şi, în plus, la cheremul celor care efectuează forajele. Adio, independenţă energetică!

      Sistemul bancar este controlat în proporţie de peste 90% prin sucursalele din România ale băncilor din alte ţări. Recapitalizarea CEC-ului – capital românesc – este refuzată de instanţele europene. Oare se pregăteşte să moară şi cea mai veche bancă populară românească?

       

      Prin împrumuturile contractate de la Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi Banca Europeană, asupra cetăţenilor apasă cea mai mare datorie din istoria contemporană a României.

      Instituţiile statului – atât la nivelul superior decizional, cât şi pe trepte intermediare – sunt direcţionate de reprezentanţi ai cercurilor de interese transpartinice constituite de mulţi ani. Încercările de a repune legea în drepturile ei se izbesc de refuzul net al acestor reprezentanţi, sub felurite «motivări». Nu au reuşit până în prezent nici încercările de a clarifica şi eventual sancţiona multiplele «combinaţii» pe seama avuţiei publice. Vorbim însă repetat şi insistent de independenţa justiţiei.

      Rolul şi menirea parlamentului – bine definite şi formulate în teorie – rămân a fi verificate şi în practică.

      Ştergerea treptată a identităţii, a conştiinţei apartenenţei la naţiunea română se operează, de mai mulţi ani, direct asupra tinerilor prin învăţământ, mai ales prin disciplinele umaniste – limba şi literatura română şi istoria românilor. Operaţiunea se efectuează prin stabilirea curriculei şi a unor tipare obligatorii pentru manuale, care, prin însăşi alcătuirea lor, îndepărtează încet şi sigur tineretul de la disciplinele respective.

      Ţelul educaţiei globaliste este astăzi formarea unui om al secolului XXI interesat de valori materiale şi pseudo-culturale, fără identitate naţională. Cu alte cuvinte, un «pălmaş» modern.

      Deteriorarea sistemului public de sănătate din multiple cauze a devenit vizibilă iar exodul medicilor şi a personalului sanitar continuă.

      Încorporarea cetăţeanului într-un sistem de asigurări prin companii internaţionale înseamnă supunerea acestui cetăţean în final unor reguli standard fără legătură cu posibilităţile şi evoluţia ţării respective, în cazul de faţă, România. Procesul este în curs.

      Asemenea evoluţii sunt limpede influenţate de tendinţele integratoare ale Uniunii Europene conduse de o birocraţie cu reguli proprii. Reglementările succesive – care merg până la reţeta de preparare a «mititeilor»– ca şi impunerea regionalizării continentale (obligatorie) – duc spre ştergerea identităţii statelor europene.

      În ultimă instanţă vine opţiunea esenţială a fiecărui om politic român. Câtă voinţă are – dincolo de apartenenţa la un partid – de a păstra şi apăra valorile proprii româneşti – materiale, morale şi culturale? Cât de mult mai este dispus să se plece, repetat, în faţa directivelor, regulamentelor şi grupurilor de presiune din interior şi din afară?

      Cu prea puţine semne pozitive, atitudinile oamenilor politici nu sunt încurajatoare. Tendinţa merge spre slăbirea în continuare şi chiar destrămarea statului şi a naţiunii.

      Apare ca şi cum s-ar dori să nu se schimbe ceva fundamental, ca starea existentă în 2011-2012 să rămână încă o generaţie cel puţin.

      Vom merge în continuare spre destrămare sau dimpotrivă spre o redresare – deocamdată greu de întrevăzut…

      Încotro ne îndreptăm, Doamne?”

       

      Încercările disperate ale profesorul Dinu C. Giurescu de a trezi clasa politică, românii în general, la o atitudine patriotică de salvare națională, măcar în ultimul ceas, par a fi fără sorți de izbândă în condițiile în care s-a instituit și consolidat un monopol antinațional în toate domeniile, iar reacțiile din interior lipsesc sau sunt mai degrabă de acceptare interesată.

      Citiți și:
      Angajaţii din serviciile secrete sunt de şase ori mai mulţi ca pe timpul Securității lui Ceaușescu!
      Lista cu numele și funcțiile masonilor care conduc Ritul Scoțian Antic și Acceptat. Legăturile lui Valeriu Zgonea cu aceștia
      Francmason, ministru, prim-ministru. Guvernele masonice ale României

      yogaesoteric
      13 mai 2017

      Capitularea Eu-lui- Joe Crews

      eu

       Capitularea Eu-lui –

      Ai dori sa privesti în inim a ta, chiar acum, si sa raspunzi la o întrebare foarte importanta, care ti se adreseaza în mod personal? Consideri ca esti mai puternic ca oricând în lucrurile lui Dumnezeu? Sper sa fie asa, deoarece aceasta este starea în care ar trebui sa te afli. Fiecare zi cu Isus trebuie sa fie mai placuta decât ziua trecuta. Fiecare clipa trebuie sa ne gaseasca într-o continua înaintare în experienta noastra, cu o credinta mai profunda si mai placuta decât credinta pe care am avut-o cu un moment înainte.

      Cu toate acestea, sper ca nimeni nu a ajuns la multumire de sine, crezând ca Dumnezeu si-a încheiat lucrarea de crestere si sfintire în viata lui. Chiar în acest moment, El doreste sa ne conduca spre noi profunzimi ale predarii si consacrarii noastre. Înca mai sunt biruinte de câstigat; înca mai sunt pacate de parasit si înca exista tinte spre care suntem atrasi si care trebuie sa fie atinse prin Duhul Sfânt. Iar aceasta lucrare trebuie sa aiba loc chiar acum. Îngaduiti-mi sa va pun o întrebare. Oare Dumnezeu a vorbit serios când a rostit fagaduintele uluitoare din Romani sase? Nu exista nici un alt capitol în Biblie care sa ofere cu atâta generozitate asigurarea biruintei în lupta crestina. Gânditi-va la câteva dintre acele expresii neobisnuite:

      “Sa pacatuim mereu? … Nicidecum!” Versetele 1,2 “Noi, care am murit fata de pacat”. Versetul 2. “Ca sa nu mai fim robi ai pacatului”. Versetul 6. “Izbavit de pacat”. Versetul 7.

      “Morti fata de pacat”. Versetul 11.

      “Pacatul sa nu mai domneasca”. Versetul 12 “Ati fost izbaviti de pacat”. Versetul 18.

      Nimic nu pare sa fie ambiguu în aceste texte. Dar exista cumva vreun secret ascuns, sau vreo aluzie discreta care sa ne sugereze ca anumite aspectele ale acestor fagaduinte nu se aplica în mod literal? Suntem înclinati sa credem astfel, deoarece la fiecare rând si verset întâlnim un element de certitudine aproape fanatica.

      Unii sunt înspaimântati de cartea Romanilor, pur si simplu pentru ca descrie lucrarea desavârsita pe care Dumnezeu doreste sa o realizeze în sfintirea si curatirea noastra de pacat. Multi se tem de cuvântul “desavârsire”. Ei se tem ca Dumnezeu le va cere sa faca lucruri pe care nu sunt dispusi sa le faca.

      Înainte de a înainta, haideti sa clarificam aceasta problema odata pentru totdeauna. Dumnezeu nu va face niciodata ceva cu care noi sa nu fim de acord si pe care sa nu-l dorim în viata noastra spirituala. El nu forteaza niciodata vointa si nici nu ne obliga la vreo actiune careia noi sa nu-i fi acordat consimtamântul nostru. Prin urmare, putem sa ne eliberam definitiv mintile de orice teama ca am fi obligati sa luam decizii care sa ne prejudicieze libertatea si suveranitatea aspra propriilor vieti.

      Dar acum ajungem fata în fata cu radacinile fundamentale ale slabiciunii ce a condus milioane de oameni la descurajare si înfrângere. Pur si simplu, ei nu s-au decis sa renunte la placerea oferita de pacatele lor. Exista o anumita satisfactie superficiala, placeri trecatoare ale pacatului, care stârnesc emotii si cauta sa înrobeasca mintea prin intermediul simturilor trupului. Cu privire la fiecare dintre acestea este necesara decizia vointei de a curma “placerile de o clipa” ale trupului. Pâna când aceasta alegere nu este facuta si pusa în aplicare, nu poate exista nici o biruinta reala asupra pacatului din viata.

      Îngaduiti-mi sa va întreb chiar acum, daca v-ati hotarât sa va debarasati de poftele voastre dragi. Sunteti pregatiti sa acceptati toate rezultatele unei predari depline lui Hristos? Sa dati mortii toate relele trupesti? Sunt convins ca exista numai doua cauze posibile pentru care cineva se retrage si esueaza în câstigarea biruintei asupra pacatului. Fie nu este dispus sa renunte la satisfactia oferita de pacat, fie nu crede ca Dumnezeu îi va oferi eliberarea. A fi dispus sa renunti la pacat este, desigur, problema noastra, dar realizarea biruintei este în exclusivitate partea lui Dumnezeu. Noi trebuie sa dorim, dar nu vom fi niciodata în stare sa biruim. Sa analizam aceste doua mari obstacole mintale care au lipsit atât de multi din poporul lui Dumnezeu de biruinta pe care ar fi putut sa o aiba.

      Eul – Marele Vrajmas

      Cred ca, probabil, cei mai multi dintre noi au descoperit ca cel mai mare vrajmas cu care ne confruntam este eul. Odata ce am învins vechiul om firesc, care cauta sa ne guverneze, toate celelalte victorii vor veni de la sine.

      Dumnezeu a daruit fiecaruia dintre noi o arma personala puternica în combaterea propriei firi. Singura arma pe care o posedam si care se afla la dispozitia noastra este vointa si absolut totul depinde de folosirea corecta a acestei resurse. Cel mai mare pacat în ochii lui Dumnezeu, factorul decisiv care va face ca un suflet sa fie în cele din urma pierdut, este acela de a spune în mod deliberat “nu” vointei lui Dumnezeu. Noi devenim ceea ce alegem sa fim. Noi nu suntem ceea ce simtim sau ceea ce am dori sa facem sau sa spunem într-un moment de impulsivitate al vietii. Noi suntem ceea ce alegem sa fim. Nu ne putem controla întotdeauna emotiile, dar ne putem determina vointa.

      Sentimentele nu au nimic de a face cu adevarul lui Dumnezeu. Nu simtamintele sau emotiile noastre sunt cele care te fac sa fi un copil al lui Dumnezeu, ci înfaptuirea voii lui Dumnezeu. Poate ca ati avut vreodata dureri de cap sau de încheieturi când v-ati trezit dimineata, dar a schimbat aceasta faptul ca Dumnezeu va iubeste? A schimbat cu ceva adevarul ca ziua a saptea este Sabatul? Indiferent daca va simtiti bine sau rau, adevarul ramâne acelasi.

      Unii oameni se pot simti minunat în timpul unei campanii de evanghelizare sau al unui program special de reînviorare spirituala de la sfârsitul saptamânii, dar când adunarile s-au încheiat, credinta lor cade la pamânt. Este ca o minge cu elastic, legata de emotiile produse de circumstante.

      Trebuie sa recunoastem faptul ca, la un moment dat, vointa noastra si vointa lui Dumnezeu trebuie sa ajunga într-o confruntare violenta. Fie Îl lasam pe Dumnezeu sa-si împlineasca vointa, fie alegem propriile noastre cai. Ceea ce se întâmpla de obicei este ca majoritatea oamenilor nu sunt dispusi sa recunoasca adevarata cauza ce se ascunde dincolo de acest conflict teribil. Ei nu înteleg ca lupta are de a face în primul rând cu propria fire.

      În lucrarea de evanghelizare am auzit sute de “motive” pentru a nu-L urma pe Hristos pâna la capat. Unii mi-au spus ca este vorba de munca în Sabat, altii ca au îndoieli cu privire la Biblie, sau ca nu pot înfrunta opozitia familiei. Dar nici una dintre aceste afirmatii nu constituie adevaratele motive. Ele se afla dincolo cuvintele pe care le rostesc oamenii. Dincolo de lipsa lor de decizie exista o problema de natura fundamentala. Ei vorbesc despre ramuri si frunze, în timp ce adevarata problema se afla la radacina. Adevarul este ca Dumnezeu doreste un lucru la care eul nu vrea sa renunte. Este un lucru pe care ei îl iubesc mai mult decât pe Dumnezeu.

      V-ati întrebat vreodata de ce a rostit Domnul Isus acea declaratie ciudata din Matei 16:24, “Daca voieste cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea, si sa Ma urmeze”. De ce nu a încheiat Domnul propozitia enuntând lucrul care trebuie parasit? “Sa se lepede de sine” – ce sa lepede? Drogurile, alcoolul, tutunul, calcarea Sabatului? Nu. Sa se lepede de sine, si atât. Domnul Isus stia ca, dincolo de lupa crâncena împotriva adevarului, se afla eul. Odata obtinuta biruinta asupra acestuia, toate celelalte victorii vor fi câstigate. Motivul pentru care exista atât de multi oameni se afla departe de vointa lui Dumnezeu si de biserica este acela ca nu sunt dispusi sa renunte la lucruri pe care le iubesc mai mult decât Îl iubesc pe Dumnezeu. În acelasi timp, în biserica sunt alte mii de credinciosi cât se poate de nefericiti, deoarece exista ceva în viata lor care lupta de ani de zile împotriva vointei lui Dumnezeu. Ceea ce ma straduiesc sa spun este ca: pentru a fi un adevarat crestin mai presus de toate este necesara predarea.

      Va amintiti timpul în care dorinta voastra si vointa lui Dumnezeu au ajuns într-un conflict încrâncenat? A fost o lupta titanica. Vechea natura fireasca se înversuna si se împotrivea fiecarui impuls spre îndepartarea de razvratire si pacat. Ati luptat cu profunda hotarâre, agonizând împotriva puterilor firii, dar fara nici un rezultat. Apoi, în cele din urma, vointa voastra încapatânata a cedat si lupta a luat sfârsit. Pacea s-a revarsat în inima, iar victoria plina de glorie a fost realizata imediat.

      Ce anume a schimbat întreaga situatie? Ati reusit pâna la urma sa-l învingeti pe Diavol? Categoric nu. Batalia s-a dat cu eul, si când ati început sa doriti victoria asupra vrajmasului numit fire, Dumnezeu v-aoferit-o. “Multumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne da biruinta prin Domnul nostru Isus Hristos”. 1 Corinteni 15:57.

      Poate sa para ciudat, dar este adevarat ca: înainte de a avea, trebuie sa renunti; înainte de a fi plin, trebuie sa fi gol; înainte de a trai, trebuie sa mori; si înainte de a câstiga biruinta, trebuie sa capitulezi.

      Nu cred ca exista cineva care sa se fi simtit vreodata atât de învins, de deprimat si de tradat, precum au fost cei unsprezece ucenici în acea noapte de vineri, cu aproape doua mii de ani în urma. Domnul Isus le promisese lumea. Ei asteptau sa ocupe tronul si sa conduca imperii. Viata avea sa fie minunata pentru ei. Se simteau importanti. Apoi, deodata, Isus a fost arestat, torturat si crucificat. Lumea se sfârsise pentru ei. Nimic nu ne-ar putea lovi atât de cumplit, precum i-a lovit pe ei crucea. Nici macar bolile ascunse, falimentul financiar, tradarea prietenilor, moartea cuiva drag sau nedreptatile vietii. Dar a fost aceea o înfrângere? Dimpotriva, a fost cel mai glorios moment al victoriei pe care a cunoscut-o vreodata aceasta lume.

      Este straduinta secretul biruintei?

      Dar, acum sa revenim la problema ridicata de pacatele noastre. Trebuie sa recunoastem ca luptam împotriva unui vrajmas mai puternic decât noi. În slabiciunea firii, ne dam seama ca mintea si trupul nostru sunt înlantuite de puterea superioara a vrajmasului. Ne hotarâm sa luptam pentru a ne elibera de sclavie, dar cu cât ne straduim mai mult, cu atât ne adâncim în noroi. În cele din urma, când suntem complet epuizati de efort, un prieten bine intentionat se apropie de noi si ne spune “Stiu care este problema ta. Trebuie sa te straduiesti mai mult”. Ascultati, daca acesta este singurul raspuns la problema pacatului, ar trebui sa încetam sa trimitem misionari în India. Niciodata nu am cunoscut pe cineva care sa se straduiasca pentru mântuire mai mult decât un hindus. Am vazut penitentii nenorociti care se aruncau în praful fierbinte la fiecare kilometru, calatorind în pelerinaj spre întruniri tinute pe malurile unui fluviu sfânt. Acolo aveau sa se scufunde în apa murdara, sa priveasca spre soarele arzator, si sa se roage – repetând apoi procesul din nou si din nou.

      Oameni de afaceri milionari ar fi gata sa renunte la toate bogatiile lor, sa ia în mâini un bol de cersit si sa-si petreaca tot restul vietii mâncând firimituri primite de pomana – toate acestea în efortul de a-si câstiga mântuirea. Nu am vazut niciodata un crestin care sa se straduiasca atât de mult pentru a fi salvat, asa cum o fac hindusii. Cu toate acestea, nu am întâlnit niciodata, nici macar un singur hindus care sa fi descoperit siguranta sau pacea mintii – nici macar în rândul fratietatii Brahmane din cea mai înalta casta.

      Stiti de ce “straduinta” nu va sfarâma lantul pacatului? Pentru ca tendintele pacatoase sunt profund înradacinate în natura fiecarui copil nascut în lume. Venim pe lume cu o slabiciune mostenita, care ne predispune la neascultare. Nici macar o singura fiinta umana, cu exceptia lui Isus, nu s-a nascut cu o natura convertita si sfintita. “Caci toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu”. Romani 3:23.

      Nu avem nevoie de instruire în domeniul teologiei pentru a întelege problema naturii noastre cazute. Fiecare dintre noi s-a luptat cu amintirea esecurilor si a compromisurilor lui. Ne-am straduit cu disperare sa stergem scenele necredintei din mintea noastra, dar fiecare dintre aceste eforturi s-a încheiat cu o înfrângere categorica.

      Am auzit despre un sfânt din India care calatorea din sat în sat pretinzând ca are o putere creatoare deosebita. Ca rezultat al peregrinajului sau prin Himalaya, acest sadhu sustinea ca detine secretul facerii aurului. El umplea o caldare cu apa si apoi amesteca energic în ea, în timp ce-si incanta formulele magice. Dar, în timpul procesului de agitare a apei, lasa sa se strecoare discret în vas câteva bucatele de aur, fara a fi sesizat.

      Odata, seful unui sat a dorit sa cumpere secretul facerii aurului, iar sfântul a fost de acord sa i-l vânda pentru suma de 500 de rupii. Dupa ce i-a explicat cum sa amestece apa si sa cum sa se roage, preotul si-a luat rupiile si s-a pregatit de plecare. Dar, în ultima clipa, s-a întors si i-a soptit un ultim avertisment, “Niciodata când amesteci apa si rostesti incantatiile, sa nu te gândesti la maimuta cu fata rosie, pentru ca nu va mai apare nici o urma de aur!”

      Va dati seama ca seful n-a mai reusit sa aplice niciodata formula, deoarece, de fiecare data când amesteca apa, în mintea lui dansa maimuta cu fata rosie, râzând.

      Noi nu avem absolut nici o abilitate naturala prin care sa ne pastram gândurile si imaginatia sub control, pentru simplul motiv ca acestea provin din însasi natura noastra pacatoasa. Noi nu ne putem controla însusirile josnice ale fiintei si nu le putem aduce sub controlul Duhului Sfânt, decât daca mintea noastra este regenerata printr-un proces de convertire. Numai în acest fel pot fi sfintite adevaratele motivatii ale inimii si pot fi aduse în armonie cu Domnul Hristos. Fara harul transformator al nasterii din nou este cu neputinta, “fiindca umblarea dupa lucrurile firii pamântesti este vrajmasie împotriva lui Dumnezeu, caci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, si nici nu poate sa se supuna”. Romani 8:7.

      Am studiat timp de trei ani limba indiana sub îndrumarea unui preot hindus care venea în fiecare zi la mine acasa cu bicicleta. Aceasta mi-a oferit ocazia sa-i pun întrebari cu privire la diferitele practici ale închinarii hinduse. Dupa ce au trecut câteva luni, s-a legat între noi o mica prietenie, ca între elev si instructor, si am îndraznit sa-l întreb despre un aspect mai ciudat din religia sa straveche. “De ce”, l-am întrebat, “în cele mai multe temple exista gravuri obscene chiar pe portalul de la intrarea edificiului?”

      Preotul parea de-a dreptul socat de întrebarea mea si a negat vehement ca ar exista asemenea gravuri. La încheierea orei, l-am invitat la o plimbare pe o strada din apropiere, unde tocmai se construia un nou templu. Am privit constructorii gravând obscenitatile chiar pe portalul de la intrare, iar profesorul nu a mai putut nega nimic. Dar profesorul s-a aratat iarasi surprins si a declarat categoric ca nu mai vazuse niciodata asa ceva. Urma sa descopere explicatia si sa mi-o împartaseasca data viitoare.

      În dupa-amiaza urmatoare, pe când urca pe bicicleta, pregatindu-se sa plece, l-am întrebat din nou despre gravuri. “O, da”, a spus el, “am descoperit de ce le pun deasupra intrarii în temple. Vedeti, când oamenii merg sa se închine zeilor, nu trebuie sa se gândeasca la acele lucruri rele, asa ca asezam acele gravuri la intrare, ca sa le aducem aminte sa nu se gândeasca la ele în timp ce se închina înauntru”.

      Am râs în sinea mea de explicatia lui nostima si mi-am dat seama ca nici unul dintre noi nu are nevoie sa i se aminteasca de pericolul infiltrari acelor gânduri. Fara puterea lui Dumnezeu, ele vor fi întotdeauna cu noi. Ceea ce ne trebuie este harul divin, care sa le supuna si sa le biruiasca. Mintea înnoita constituie raspunsul, atât pentru ispitele interioare, cât si pentru cele exterioare, care ne conduc la faradelege.

      Puterea conducatoare a Duhului dinauntru

      Ati observat, totusi, ca întotdeauna este mai usor sa tratezi actiunile exterioare, decât dispozitiile sufletului? Oamenii bine educati îsi pot impune sa actioneze corect în exterior, chiar daca dorintele interioare sunt în razboi cu comportamentul. Biblia ne învata ca acest conflict dintre ceea ce gândim si ceea ce facem trebuie sa înceteze. Un adevarat crestin va fi acelasi în minte si trup.

      Toti am observat soferi care încetinesc pâna la cinzeci de kilometri pe ora în preajma scolilor. Ei par sa respecte cu atâta docilitate legile circulatiei când trec prin fata politistului care supravegheaza traficul. Totusi, în sufletul lor, acesti soferi sunt de obicei revoltati si plini de furie, gândindu-se ca nu ajung la timp la o întrunire. Dincolo de acea batalie furioasa este eul si vointa încapatânata care pur si simplu refuza sa cedeze în fata ideii de a se supune si de a asculta. Iata unde se regaseste nevoia disperata a celor care pretind ca fac parte din familia lui Dumnezeu. Majoritatea celor care detin o minima stapânire de sine, îsi pot impune sa se conformeze fata de reguli (în special atunci când se gândeste ca cineva o supravegheaza), dar aproape nimeni nu-si poate impune sa-i placa lucrul acesta. Putem sa ne straduim pâna la ultima suflare si nu vom reusi niciodata sa schimbam prin forta deciziei vreuna dintre dispozitiile noastre sufletesti neconvertite. O asemenea schimbare necesita o atitudine noua si un nou mod de a gândi.

      Multi sunt convinsi de faptul ca sunt crestini, numai pentru ca actioneaza într-o anumita maniera si se conformeaza unor reguli si principii biblice. Cu alte cuvinte, modul lor de viata si comportamentul lor îi atesta ca nefiind din aceasta lume. Dar oare reusesc? Recunoastem întotdeauna un adevarat copil al lui Dumnezeu dupa comportamentul sau? Probabil ca putem reusi pentru un timp, iar cei care stiu sa se prefaca sunt capabili sa ne însele pe cei mai multi dintre noi pentru o perioada destul de lunga. Este posibil ca natura care se ascunde dincolo de faptele bune începe sa apara la un moment dat si întreaga sarada este vazuta asa cum este în realitate.

      Isaia scria: “De veti voi si veti asculta, veti mânca cele mai bune roade ale tarii”. Isaia 1:19. Unii asculta fara sa voiasca, iar roadele se dovedesc curând a fi artificiale. Ce ne învata aceasta? În considerarea celor care pazesc cu atentie legea lui Dumnezeu se por face doua greseli. Putem presupune, în mod gresit, ca sunt legalisti, deoarece privesc cu atât gravitate cele mai mici acte de neascultare, sau putem presupune, în mod gresit, ca ei sunt adevarati crestini, doar pentru faptul ca manifesta zel fata de conformarea cu legea.

      Judecarea actiunilor exterioare

      Nimeni nu poate cunoaste motivele altuia. Prin urmare, a deprecia valoarea atentiei aparente pe care o manifesta semenul credincios fata de pazirea poruncilor, constituie o atitudine critica periculoasa. Daca faptele lui sunt cu adevarat întemeiate pe principiul meritelor si al mântuirii prin propriile eforturi, aceasta se va vedea destul de curând. Dar daca acesta este motivat de o iubire curata în relatia cu Domnul Hristos, care îl determina sa fie meticulos în ascultare, atunci, în locul criticilor, merita toata aprecierea.

      Deci, trebuie sa recunoastem ca a te baza pe eforturi grele si pe lupte tot mai staruitoare pentru câstigarea biruintei asupra pacatului constituie o eroare fatala. Secretul este încrederea si nu straduinta, iar timpul nu va face altceva decât sa transforme un tânar pacatos într-un pacatos batrân. În cele din urma, trebuie sa admitem ca nu suntem la fel de puternici ca vrajmasul nostru, si, în timp ce renuntam la dependenta noastra de puterea si efortul omenesc, Dumnezeu ne ofera darul glorios al victoriei.

      Isus a spus: “Despartiti de Mine, nu puteti face nimic”. Ioan 15:5. Aceasta este un adevar coplesitor, dar trebuie sa trecem dincolo de aspectul negativ al declaratiei si sa experimentam realitatea pozitiva din Filipeni 4:13, “Pot totul prin Hristos care ma întareste”. Deosebirea dintre “nimic” si “totul” este Hristos.

      Aceasta nu înseamna ca noi ne asezam relaxati pe spate, în timp ce Dumnezeu îsi asuma toate responsabilitatile pentru eliberarea noastra. Exista un echilibru între posibilitatea si responsabilitatea biruintei pacatului. Una îi apartine lui Dumnezeu, iar cealalta noua.

      Posibilitatea depinde de Dumnezeu, dar responsabilitatea este a noastra. Si în timp ce începem sa actionam împotriva pacatului din viata noastra, Dumnezeu ne asigura puterea de a realiza despartirea de pacat.

      Cât de departe putem înainta în prin metoda credintei care revendica biruinta? Ioan declara ca “ceea ce câstiga biruinta asupra lumii, este credinta noastra”. 1Ioan 4:4. Când se preda acelei puteri mai înalte, care vine din cer, sufletul este în stare sa aduca fiecare gând în supunere fata de Hristos.

      Probabil ca acest gând poate fi înteles mai bine printr-o ilustratie. Sa presupunem ca un fermier se plimba pe aleea din gradina si, privind la pamântul de sub picioare, se întreaba cu glas tare daca este posibil ca minerale din tarâna sa se transforme vreodata în vegetale. Raspunsul logic îi rasuna îndata în minte. “Sigur ca nu. Exista doar trei categorii: vegetale, minerale si animale; iar acestea ramân definitiv distincte si separate”.

      Curând dupa aceea, fermierul întinde niste sfori de-a lungul cararii, si planteaza cu grija seminte de varza, în conformitate cu instructiunile de pe pachet. Apoi, ploaia blânda cade usor si înmoaie pamântul, iar razele calde ale soarelui încep sa-si faca efectul magic asupra minusculelor seminte. Acestea germineaza si cresc, si sub influentele binefacatoare din exterior, radacinile încep sa extraga elementele minerale si sa le transforme în frunze de varza. Printr-un proces misterios, înca neînteles pe deplin de catre savanti, fierul, fosforul si magneziul sunt incorporate în planta si transformate în foile de varza. Mineralul a devenit vegetal.

      Mai târziu, în timp ce fermierul se afla în gradina, admirând rândurile încarcate de capatânile rotunde de varza, îi vine în minte o alta întrebare: Ar putea vreodata aceste vegetale sa devina animale? Iar raspunsul logicii sale omenesti este clar, “Nicidecum. Vegetalele sunt vegetale, iar animalele sunt animale. Acestea sunt doua categorii separate si distincte”.

      Dar, câteva zile dupa aceea, din neatentie, fermierul lasa deschisa poarta spre pasunea de primprejur si vacile se ratacesc în gradina. În timp ce manânca verzele suculente si proaspete, în trupul lor se întâmpla ceva cu adevarat remarcabil. Frunzele vegetale sunt asimilate în organele digestive si printr-un proces foarte scurt, vegetalul a devenit literalmente animal. Ce miracol! Dar acest miracol nu s-a întâmplat datorita vreunui efort depus de varza. Ci pur si simplu s-a lasat în voia unei puteri mai înalte care a coborât din cer, si transformarea miraculoasa s-a realizat.

      Cât de departe putem înainta în victorie?

      Acum sa facem un pas înainte în ilustratie si sa ne întrebam: Este posibil ca elementul animal, sau fizic, sa devina vreodata spiritual? Din nou, raspunsul evident ar fi: “Categoric nu. Aceasta este o alta sfera, si nu se poate întâmpla în aceasta lume”. Dar va spun ca acest gen de transformare nu numai ca este posibil, ci s-a produs realmente cu toti cei ce l-au acceptat pe Isus ca Domn si Mântuitot.

      Daca ne supunem vointa fata de puterile mai înalte din cer, putem fi eliberati din sclavia firii. Întreaga fiinta este luata în stapânire de Duhul lui Dumnezeu, iar noi devenim capabili sa gândim asa cum gândeste El. Apostolul Pavel declara ca noi ajungem partasi ai naturii divine si avem gândul lui Hristos. Iarasi si iarasi, procesul este descris ca predarea vointei, sau renuntarea la propriile noastre cai. “Sa nu dati în stapânirea pacatului madularele voastre, ca niste unelte ale nelegiuirii; ci dati-va pe voi însiva lui Dumnezeu, ca vii, din morti cum erati; si dati lui Dumnezeu madularele voastre, ca niste unelte ale neprihanirii”. Romani 6:13. Pavel descrie mai departe procesul predarii ca pe o crucificare literala a naturii firesti. El spune: “Am fost rastignit împreuna cu Hristos”; si din nou: “În fiecare zi mor”. Aceasta supunere constanta a vointei nu este înfaptuita printr-o decizie sau un efort pe care îl putem realiza prin noi însine. Eul nu va lua niciodata decizia de a-si provoca moartea. Numai Duhul Sfânt poate crea dorinta de a scapa de dominarea firii iubitoare de pacat. Doar El ne poate duce în punctul de a fi dispusi sa renuntam la orice satisfactie a acelei firi corupte si decazute. Când mintea si vointa coopereaza cu Duhul Sfânt, actul constient al credintei trimite la moarte vechiul om al pacatului. Viata se deschide pentru a primi revarsarea placuta si triumfatoare a unei noi puteri spirituale. Odata detronati din inima, micii idoli dispar. Nu mai exista secrete fata de Dumnezeu, nu mai exista nimic de ascuns sau de care sa ne fie rusine, înfrângerea înceteaza a fi un mod de viata. Podoabele eului si lumea sunt parasite cu bucurie, pentru a face loc dezvaluirii depline a caracterului lui Hristos.

      Desi viata de pacat aduce câteva placeri superficiale, aceste placeri nu pot fi comparate cu satisfactia traita când Îl urmam pe Isus. Eul face ca viata crestina sa para întunecata si periculoasa; dar când eul capituleaza si este crucificat, calea îngusta se umple de o bucurie inexprimabila.

      Enigma crestinilor nefericiti

      De fiecare data când vedeti un crestin nefericit, priviti la cineva al carui eu nu a capitulat la picioarele crucii lui Hristos. Acea natura fireasca a fost lasata sa supravietuiasca înauntrul fiintei; dar într-o loialitate împartita nu poate exista pace. Cei care nu s-au predat, pentru a fi rastigniti împreuna cu Hristos, continua sa-si traiasca religia ca si când ar purta o povara. Ei îmi amintesc de o procesiune hindusa la care am asistat de atâtea ori pe drumurile aglomerate ale Indiei. Preotii si devotii se târau, carând idoli grei pe umerii lor. Din când în când se opreau ca sa se odihneasca, si era o usurare vizibila sa-si dea jos dumnezeii, pentru a se elibera de povara câteva clipe.

      Cu siguranta ca Isaia a vazut scene asemanatoare când a descris aceleasi lucruri în zilele sale. El scria: “Ei varsa aurul din punga, … tocmesc un argintar sa faca un dumnezeu, si se închina si îngenuncheaza înaintea lui. Îl poarta, îl iau pe umar, îl pun la locul lui; acolo ramâne, si nu se misca din locul lui. Apoi striga la el, dar nu raspunde, nici nu-i scapa din nevoie”. Isaia 46:6, 7.

      Cu câta acuratete descriu aceste cuvinte ceea ce am vazut eu în India. Dumnezeul lor era atât de neajutorat, încât trebuiau sa-l care din loc în loc. Ei se încarcau cu povara si depuneau eforturi ca sa-l mute în alta parte. Era o povara de care se simteau bine sa scape când se opreau sa se odihneasca.

      Cel fel de religie este aceea pe care trebuie sa o suporti cu durere si sa o porti ca pe o greutate nedorita? Am vazut asa-zisi crestini care traiesc o experienta asemanatoare. Religia lor pare ca nu face altceva pentru ei, decât sa-i împovareze si sa-i nemultumeasca. Sunt asemenea omului pe care îl durea capul. Nu voia sa-si taie capul, dar îl durea sa-l pastreze. Acesti oameni nu doresc sa renunte la religia lor, dar este dureros sa o pastreze.

      Aceasta situatie neobisnuita are o singura explicatie. Dusa la extrem, devine ciudata. Crestinii ar trebui sa fie cei mai fericiti oameni din lume. Daca nu sunt, aceasta se datoreaza faptului ca eul lor nu a fost predat si crucificat.

      Sa revenim acum la textul din Isaia, unde profetul descria procesiunea de transportare a idolilor din zilele sale. De fapt, cel care vorbeste nu este Isaia, ci Domnul Dumnezeu Însusi. În versetul 7, spunea cu privire la idol, “ei îl poarta”. Acum, sa citim versetul 4 unde Dumnezeu îi declara lui Israel: “pâna la batrânetea voastra Eu voi fi Acelasi, pâna la caruntetele voastre va voi sprijini. V-am purtat, si tot vreau sa va mai port, sa va sprijinesc si sa va mântuiesc”.

      Carui dumnezeu îi slujiti azi? Ce fel de religie practicati? Nu puteti sluji decât, fie lui Dumnezeu, fie eului. Daca renuntati fara rezerve la acel eu lacom, usuratic si ruinat si daca îl trimiteti la moarte, va puteti socoti morti fata de pacatele pe care le favoriza eul. A te stradui din greu sa traiesti o viata de crestin, fara sa mori fata de eu, înseamna o nefericire tot atât de mare ca si când te-ai lupta sa cari un zeu pagân în spinare. De fapt, când eul nu a fost dat mortii pe cruce, el se aseaza între voi si Mântuitorul, devenind un adevarat dumnezeu. Straduinta continua de a învinge prin efort omenesc acest eu zeificat, poate istovi complet, chiar si pe cel mai hotarât dintre sfinti.

      Ce se întâmpla când credinta proclama victoria asupra diavolului, asupra firii si lumii? Noi suntem eliberati povara, deoarece Dumnezeu fagaduieste sa o poarte pentru noi. “Multumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne da biruinta prin Domnul nostru Isus Hristos!” 1Corinteni 15:57. “Si ceea ce câstiga biruinta asupra lumii, este credinta noastra”. 1 Ioan 5:4. “V-am purtat, si tot vreau sa va mai port, sa va sprijinesc si sa va mântuiesc”. Isaia 46:4.

      Nu este greu sa ne dam seama ca cele mai teribile ispite ale Satanei sunt destinate înaltarii eului. El nu poate conduce decât persoanele care continua sa hraneasca natura fireasca. Adesea mi-am imaginat ca marele nostru dusman are în computer o lista cu toate placerile eului, pe care le scoate în calea neamului omenesc cazut. Fiecare categorie a fost rafinata si adaptata, astfel încât sa exploateze slabiciunile specifice ale slabiciunilor naturii firesti, pe care Satana le identifica atât de usor, în fiecare membru al familiei lui Adam. Probabil ca printre cele mai atragatoare subcapitole ale listei lui sunt incluse neprihanirea prin propriile merite, dependenta de sine, auto-descoperirea, satisfactia personala, vointa personala, apararea eului, înaltarea de sine.

      Deoarece este printul temporar al acestei lumi, diavolul a inspirat o avalansa lucrari literare care se concentreaza asupra iubirii de sine. Sfatuitori de orice fel si culoare ne învata sa ne dezvoltam simtamântul valorii personale. Chiar si pastorii tin predici pe tema iubirii semenilor nostri ca pe noi însine. Sunt acestea niste pervertiri ale avertizarii Bibliei de a ne “crucifica eul” si de a “da mortii eul”? Cum putem dezvolta valoarea personala si cum putem înalta ceea ce ni s-a spus sa trimitem la moarte?

      Exista, desigur, un înteles în virtutea caruia trebuie sa ne recunoastem valoarea în ochii lui Dumnezeu. El ne pretuieste pe fiecare dintre noi considerându-ne, mai valorosi chiar decât propria Lui viata. Dar aceasta întelegere obiectiva este cu totul diferita de egocentrismul fundamental al neamului omenesc decazut. Dumnezeu ne poate iubi în ciuda slabiciunilor noastre genetice si a poftelor noastre cultivate, dar cu cât ne apropiem de Isus, cu atât suntem mai putin fermecati de ceea ce am putea fi prin intermediul propriilor noastre resurse. De fapt, când începem o viata schimbata prin Duhul Sfânt, încrederea pe care o acordam eului va fi orientata în totalitate spre Mântuitorul. În descrierea nasterii din nou, apostolul Pavel compara aceasta experienta cu circumcizia spirituala. “Caci cei taiati împrejur suntem noi, care slujim lui Dumnezeu, prin Duhul lui Dumnezeu, care ne laudam în Hristos Isus, si nu ne putem încrederea în lucrurile pamântesti”. Filipeni 3:3.

      Asa cum am mentionat deja, marele apostol echivala experienta convertirii cu crucificarea eului. Adevarul este ca natura egocentrica a fiecarui nou nascut, copil si adult îi îndeamna sa- si urmeze propriile lor cai. Aceasta natura trebuie crucificata si, sub domnia unei naturi spirituale noi, sentimentele sunt dedicate Domnului Isus. Eul înceteaza a mai fi important. Firea nu are puterea de a conduce viata sau de a aduce la îndeplinire propria vointa. De acum, cântecul sufletului este “Voia Ta Doamne, faca-se voia Ta”. Tu esti Olarul; eu sunt lutul”. Dumnezeu ne acorda privilegiul acestei experiente.

      Joe Crews

       Am ajuns vremea când câinii sunt “iubiți” mai mult decât copiii

      Când orfanii rămân neînfiați iar pentru animale se bat organizațiile care mai de care mai tare. Am ajuns vremea când o mamă care dă viața la copii e arătată cu degetul iar cea care face întreruperi de sarcină e aplaudată.
      -Am ajuns vremea când ziarele și revistele sunt mult mai apreciate ca Biblia. Când avem timp de știri, de integrame și de rebus dar n-avem timp de suflet.
      -Am ajuns vremea când Dumnezeu pleacă de la noi. Nu că l-am rugat, cm au făcut Gadarenii, ci pentru ca i s-au dat legi să părăsească țara. Ceea ce n-au știut gadarenii și nu știu nici cei de azi e ca atunci când Isus pleacă de la tine nu-ți rămâne altceva decât iadul.
      -Am ajuns vremea când tinerii își verifică Facebook-ul în fiecare oră să nu piardă vreun like sau vreun comment dar cine mai e interesat de LIKE-uri din partea cerului? Cerul dă LIKE-uri doar la cei care sunt confundați cu Isus. Cei mai puțini…nu la cei care de la atata machiaj nu-i mai recunosti
      -Am ajuns vremea când prin spitale merg doar cei bolnavi și nici un sănătos nu-i vizitează. Doar doctorii…
      -Am ajuns vremea când oamenii se întreabă “Ce mai faci?” dar nimeni nu e interesat de răspuns. De aia toți zic că sunt… “Bine”.
      -Am ajuns vremea când ascultăm predici multe și facem ca la instructajul de la avion: sperăm să nu trebuiască să le punem în practică. Când cântăm lui Dumnezeu: “Ești tot ce vreau, tot ce-am dorit
      vreodata” și nu ne dăm seama ce fals sună.
      -Am ajuns vremea când se fac nunți și cei mai mulți confundă binecuvântarea cu ochii albaștrii sau cu mașina de 300 de cai. Și se bizuiesc pe caii lor. Sau pe mușchi, freză, gene și fițe. Primesc urări superbe de genul “Casă de piatră” dar fundația e pe nisip.
      -Am ajuns vremea când dacă predici despre păcat nu îți mai garantează nimeni că mai trăiești mult… Ioan a predicat doar câteva luni. Apoi l-au omorât la un bal. Cea mai grea stare în care poate ajunge o națiune e să-și omoare sfinții din ea.
      -Am ajuns vremea când înțeleg că vremea e pe sfârșite. Că ceasul bate a mânie din partea lui Dumnezeu peste fiii neascultării dar și a martiraj pentru cei care trăiesc cu evlavie în Christos.
      -Se pregătește terenul pentru ca sfinților să le fie închisă gura. Când ni se va lua ceea ce avem dar vor afla îndată că nu ne pot lua ce avem în inimă. Apropo, ai ceva în inimă?
      -Am ajuns vremea când lumea se pregătește de înmormântare. Moartea a doua. Sfinții se pregătesc de nuntă. Biruitorii se pregătesc de navigare pe marea de cristal unde în loc de vâsle vom avea alăute în mâini.
      -Răscumpărați vremea. Garantez generației mele că nu mai ajungem la 80 de ani. Avem puțin timp ca să ne mai punem toată energia la dispoziția lui Dumnezeu. Mai avem numărate clipele când mai putem împărți Biblii gratis, când mai putem face evanghelizări (mai ales prin fapte) și când mai putem ține ușa bisericii deschisă.
      -Fiți cu ochii în patru la păcat ca să nu pierdeți premiul. Atenție la direcție nu doar la viteză…
      Am ajuns vremea… sfârșitului. Pentru cei sfinti însă e doar începutul bucuriei eterne.
      –Cristi Boariu–

      Pricina de poticnire a crucii

       

      Această postare este un fragment din cartea  ”Am fost răstignit împreună cu Hristos” (carte veche, autor necunoscut).

      (fragment)
      Pricina de poticnire a crucii

      Pricina de poticnire a crucii nu trebuie să dispară. (Gal. 5, 11). Noi trebuie să luăm asupra noastră înjosirea, ruşinea, şi prigoana, care însoţesc crucea. (Gal. 6, 12). „Noi propovăduim pe Hristos cel răstig­nit care pentru Iudei (credincioşi) este o pricină de poticnire” (1 Cor. 1, 23).

      Ceea ce este pricină de poticnire pentru credincioşi nu este faptul că Hristos a fost răstignit, ci tocmai cea mai mare şi mai puternică semnificaţie a crucii: faptul că ea înseamnă răstignirea noas­tră, că întregul nostru Eu este fără milă aruncat, şi că nimic din el, nici chiar cel mai bun lucru nu ar putea fi folosit sau scos în eviden­ţă, că totul trebuie cu desăvîşire aruncat, nimic nu trebuie să fie res­pectat, nici într-un fel şi nici într’altul.

      Iată ce este supărător! Cu cît iţi placi mai mult ţie însuţi, cu cît eşti mai inteligent în proprii tăi ochi, cu atît lucrul acesta este mai supărător.

      Dar este adevărat şi folositor, şi de aceea va rămîne în picioare în întregime pentru totdeauna. Ce va rămîne în picioare nezdruncinat şi în întregime? Că întreaga noastră fire proprie aparţine morţii. Că ea a fost pironită pe cruce prin Isus Hristos şi de aceea locul ei este acolo.

      Puterea crucii

      „… Ca nu cumva crucea lui Hristos să fie făcută zadarnică” (în altă traducere: „… să nu-şi piardă puterea”), 1 Cor. 1, 17. „Propovă-duirea crucii este puterea lui Dumnezeu”, 1 Cor. 1, 18.

      Ce putere este în cruce sau în propovăduirea crucii? Tocmai aceea care-1 dă gata pe omul nostru cel vechi şi lucrările sale, puterea care ne eliberează de păcat, care exclude faptele firii pămînteşti, care ne izbăveşte şi de ceea ce ştim dinainte că este.păcat şi de ceea ce vom şti treptat că este păcat.

      Bineînţeles, forţa şi puterea crucii şi valoarea acesteia este răstig­nirea. Piroanele crucii îl reţin pe cel răstignit pe cruce ca să nu meargă unde vrea, ca să nu poată să scape, ci să moară după un timp relativ scurt.

      Lucrarea pe care o săvîrşeşte crucea este deci de a ne face să mu­rim în ce priveşte firea pămîntească. Mai întîi noi murim odată pen­tru totdeauna faţă de noi înşine, faţă de marele şi puternicul nostru „Eu” — atît de departe cît îl cunoaştem; şi apoi, noi murim puţin cîte puţin faţă de păcat, pe măsură ce primim cunoştinţă despre el şi prin credinţă îl răstignim.

      A-şi purta crucea

      „Şi oricine nu-şi poartă crucea şi nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu”, (Luca 14, 27). „Atunci L-au dat în mîinile lor ca să fie răstignit. Au luat deci pe Isus şi L-au dus să-L răstignească. Isus, du-cînd-Şi crucea a ajuns la locul zis al Căpăţînii, care în evreeşte se cheamă Golgota”, (Ioan 19,16—17).

      A-şi purta crucea înseamnă — şi nu poate să însemne altceva — un singur lucru: a da ajutor la propria sa răstignire! Acela care a înţeles necesitatea de a fi răstignit, o face bucuros.

      Criminalii incorigibili sînt cei răstigniţi.

      Cine oare vrea să ducă crucea pe care va fi pironit el însuşi?Acela care se consideră după firea pămîntească un criminal incorigibil şi care, din această cauză, este recunoscător că poate să fie salvat de el însuşi în ce priveşte firea pămîntească. Fiecare, care înţelege că tocmai ce este a lui propriu este o piedică în calea propriei sale feri­ciri şi a înaintării lui pe cale, îşi răstigneşte firea sa pămîntească.

      La piciorul crucii? Sau pe cruce?

      Se cîntă şi se vorbeşte mult de a veni la piciorul crucii, cu toate că cuvîntul nu vorbeşte de aceasta. Dimpotrivă, Biblia vorbeşte de a fi răstignit cu Hristos, sau cu alte cuvinte de a fi pe cruce sus. Dar des­pre aceasta nu se vorbeşte în general.

      La piciorul crucii tot felul de oameni pot să stea; sus pe cruce atâr­nă spînzuraţi numai aceia care urăsc de moarte propria lor viaţă şi care II iubesc pe Dumnezeu din toată inima lor; acest fel de persoane care — prin credinţă — devin participante la moartea şi la viaţa lui Hristos; asemenea persoane care cu orice preţ vor să meargă pe ur­mele Sale.

      La piciorul crucii se poate să obţii iertarea păcatelor, dar nu bi­ruinţa asupra păcatului. Aceasta se obţine sus pe cruce. Aceia care sînt la piciorul crucii pot să păcătuiască. Dar sus pe cruce nu pot păcătui. De-ar putea să aibă mulţi din zilele noastre ochii deschişi asupra acestei taine binecuvîntate a credinţei! —

      A se purta ca vrăjmaşi ai crucii

      „Uitaţi-vă bine la cei ce se poartă după pilda pe care o aveţi în noi. Căci v-am spus de multe ori şi vă spun şi acum plîngînd: sînt mulţi, care se poartă ca vrăjmaşi ai crucii lui Hristos. Sfîrşitul lor va fi pierzarea. Dumnezeul lor este pîntecele şi slava lor este în ruşi­nea lor şi se gîndesc la lucrurile de pe pămînt.” (Filip. 3, 17—19).

      Se vorbeşte aci de pilde vrednice de a fi urmate de adunare; deci, evident despre credincioşi este vorba aci. Pavel le-a vorbit adesea de acest trist fapt, că mulţi dintre credincioşi se purtau ca vrăjmaşi ai crucii lui Hristos. Astăzi este la fel, sau chiar mai rău! Nu sînt vrăjmaşi ai adevărului că Hristos a fost răs­tignit dar sînt vrăjmaşi ai crucii lui Hristos pentru că lucrarea sa este de a răstigni firea cu patimile şi poftele ei. Aceasta are în ve­dere, între altele — arătate, citate mai dinainte ■— şi poftele pentru tot felul de băuturi şi de mîncăruri delicioase destinate pîntecelui, şi în chip mai general poftele pentru lucrurile pămînteşti.

      Cînd îţi place să trăieşti pentru tine însuţi devii în mod evident vrăjmaş al acestei cruci, a cărei misiune este de a răstigni „Eul”. Scriptura îndeamnă la mulţumire („Mulţumiţi-vă cu ce aveţi”), şi ea spune că iubirea luxului şi lăudăroşia vieţii nu sînt de la Dumne­zeu şi că noi n-avem dragostea lui Dumnezeu în noi, dacă noi iubim lumea sau lucrurile care sînt în această lume. (1. Ioan, 2, 15—17).

      Toată această poftă pentru lucrurile de pe pămînt trebuie să fie omorîtă pe cruce. Dacă nu vrei să părăseşti aceste lucruri, ci dimpo­trivă, vrei să-ţi îngrijeşti pîntecele după regulile artei, să te dedai la mîncăruri alese, gustoase, să tinzi la tot ce este mare, rafinat şi splendid în lumea aceasta, la tot ceea ce are înfăţişare frumoasă, atunci eşti evident un vrăjmaş al crucii lui Hristos; deoarece ea este o sentinţă de moarte asupra tuturor acestor lucruri.

      Sau putem să luăm un exemplu deosebit. Dacă, de exemplu, stă-pîneşti peste o adunare şi doreşti să continui tot aşa, atunci eşti evi­dent un duşman al Cuvîntului care spune să nu stăpîneşti, şi care spune că acela care vrea să fie cel mai mare să fie servitorul şi robul tuturor; eşti un vrăjmaş al acestei cruci, care trebuie să facă să moa­ră dorinţa de a stăpîni.

      Se consideră „mîncăruri delicioase”, „a reuşi în viaţă” şi a „do­mina” drept ceva mare. Iată greşeala. O, de li s-ar putea des­chide ochii la mulţi în aceste zile să vadă cît de neînsemnate sînt aceste lucruri şi de asemenea ce mare izvor de cîştig este evlavia în­soţită de mulţumire! (1 Tim. 6, 6—11).

      Cei trei răstigniţi şi ucenicii lor

      „Cînd au ajuns la locul numit ,Căpăţînac, L-au răstignit acolo pe El şi pe făcătorii de rele: unul la dreapta şi altul la stînga. Unul din tîlharii răstigniţi II batjocorea, şi zicea: „Nu eşti Tu Hristosul? Mîn-tuieşte-Te pe Tine însuţi, şi mîntuieşte-ne şi pe noi!” Dar celălalt 1-a înfruntat, şi i-a zis: „Nu te temi tu de Dumnezeu, tu care eşti sub aceeaşi osîndă? Pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre; dar omul acesta n-a făcut nici un rău.” Şi I-a zis lui Isus: „Doamne, adu-Ti aminte de mine, cînd vei veni în împărăţia Ta!” Isus a răspuns: „Adevărat iţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai.” (Luca 23, 33 şi 39—43).

      Pe crucea din mijloc atîrna Fiul lui Dumnezeu pentru că El deve­nise de bună voie fiul omului; pentru că El se făcuse părtaş ca şi noi cărnii şi sîngelui şi voinţii proprii omeneşti pentru că El nu făcuse niciodată această voie, ci o lepăda în toată vremea şi făcea voia Ta­tălui; pentru că El iubea pe toţi oamenii şi voia să-i mîntuiască, şi pentru că le spunea adevărul. Iată-L răstignit pe El, care în timpul întregei Sale vieţi în această lume, îşi purtase crucea, lepădase voia Sa proprie, El care trăise întotdeauna ca răstignit toată viaţa Sa, din ziua cînd a fost destul de în vîrstă ca să o înţeleagă.

      Pe celelalte două cruci se aflau răufăcătorii, persoane care tot­deauna făcuseră voia lor proprie, şi niciodată voia lui Dumnezeu, oameni care trăiseră în păcat. Dar cu toate acestea era o mare şi esenţială deosebire între aceştia doi: Unul era aspru şi necredincios, în timp ce altul era simţitor recunoscător şi credincios. Unul se îm­pietri şi rămase din această cauză afară, în timp ce altul se duse cu Isus în Rai.

      Nici unul din cei doi nu mersese pe urmele lui Isus şi nu mai avu­sese ocazia de a o face. La fel este cu toţi aceia care se întorc Ia Dumnezeu în ultimul moment.

      Noi trebuie să începem toţi ca acela dintre tîlhari, prin rugăciune, cerînd harul şi iertarea păcatelor. Noi începem toţi ca „tîlhari”. Dar dacă acest tîlhar este acum un model pentru începutul pocăinţii noastre, nu înseamnă că el este o pildă şi pentru înaintarea noastră. Mulţi sînt chemaţi şi primesc ocazia de a-L urma pe Acela care fu răstignit în mijloc, de a merge pe urmele pe care le-a lăsat, El care n-a făcut niciodată voia Sa proprie, ci care trăia mereu răstignit.

      Fapt este că toţi oamenii, fie că o ştiu sau nu, aparţin la una din aceste trei grupe şi urmează şi se aliniază după unul din aceşti trei răstigniţi. Aceia care prin harul lui Dumnezeu înving, aparţin coloa­nei din mijloc; aceia care nu înving, dar care îşi recunosc păcatele şi cer iertare, aparţin celeilalte coloane, şi aceia care se împietresc şi nu-şi cer iertare, aparţin celei de a treia coloane.

      Este semnificativ că mulţi credincioşi consideră chiar pe acel tîl­har ca modelul şi exemplul lor şi că ei găsesc în aceasta mîngîierea lor, tocmai după cum se mîngîie pentru acelaşi motiv cu rugăciunea vameşului. Ceea ce este drept aci, este că trebuie neapărat să în­cepem în felul acesta. Dar ceea ce e rău, este de a gîndi că trebuie neapărat să continui astfel pînă la capăt.

      Locul cu Hristos, pe crucea din mijloc este din nenorocire atît de necunoscut şi atît de puţin folosit! Pe care din cei trei vrei t u să-1 urmezi de acum, iubite prietene?

      Această postare este un fragment din cartea  ”Am fost răstignit împreună cu Hristos” (carte veche, autor necunoscut).

      Împăcarea

      SoundWords

      © SoundWords, Online începând de la: 13.09.2018, Actualizat: 13.09.2018

      În articolele anterioare ne-am ocupat cu partea negativă a împăcării, aceasta înseamnă, cu întrebarea: ce se întâmplă, dacă oamenii merg în veşnicie neîmpăcaţi? Am învăţat, că gândul referitor la o împăcare a tuturor oamenilor – oricât ar fi aceasta de dorit – nu este în concordanţă cu Cuvântul lui Dumnezeu. Însă noi vrem să ne gândim nu numai la consecinţele care decurg, dacă împăcarea este extinsă prea mult (aşa cum face învăţătura împăcării tuturor oamenilor), ci vrem să studiem şi partea pozitivă a împăcării: Ce este împăcarea în natura ei? Este foarte regretabil, dacă nu cunoaştem dimensiunea împăcării şi cât de mult ne-a ieşit Dumnezeu în întâmpinare în vrăjmăşia noastră faţă de El şi înstrăinarea noastră de El.

      Ispăşirea şi împăcarea

      Ispăşirea (hilasmos) şi împăcarea (katallagē) nu sunt acelaşi lucru. Atât în germană cât şi în greacă este vorba de două cuvinte total diferite, care au şi un înţeles diferit. În cadrul ispăşirii este vorba de satisfacţia lui Dumnezeu cu privire la păcat (singular) precum şi de îndepărtarea păcatelor (plural) credincioşilor. S-ar putea probabil aduce la acest numitor comun: oamenii devin împăcaţi, aceasta înseamnă, ei sunt aduşi înapoi din înstrăinare şi vrăjmăşie; păcatele devin ispăşite, aceasta înseamnă înainte de toate, că ele au fost îndepărtate (1 Ioan 3.5; „El S-a arătat ca să înlăture păcatele noastre”). Pentru ca oamenii să poată fi împăcaţi cu Dumnezeu, trebuia să se aducă o jertfă de ispăşire. Jertfa de ispăşire serveşte pe de o parte să satisfacă pe Dumnezeu cu privire la păcatul în sine şi într-un anumit sens şi cu privire la toate păcatele (gândul acesta îl găsim şi la ispăşirea făcută pentru lumea întreagă; 1 Ioan 2.2); pe de altă parte jertfa de ispăşire este spre suplinire cu privire la oameni, prin faptul că Hristos a purtat suplinitor pedeapsa pentru păcatele credincioşilor – nu ale tuturor oamenilor.

      În mod deosebit Pavel ne prezintă natura şi urmările ispăşirii.

      Două slujbe ale apostolului Pavel

      În 2 Corinteni capitolele 2-5 apostolul Pavel descrie două slujbe: slujba noului legământ şi slujba împăcării.

      Aspectul principal al slujbei noului legământ se referă la atitudinea lui Dumnezeu faţă de om: cum Dumnezeu acordă favoare oamenilor. El dăruieşte omului iertarea păcatelor şi scrie gândurile Sale în inima acestuia. Prin aceasta omul este în stare să cunoască pe Dumnezeu.

      Aspectul principal al slujbei împăcării se referă la atitudinea omului faţă de Dumnezeu: aşa cum El printr-o schimbare a acestei atitudini a produs ceva pentru sine însuşi:

      Dumnezeu voia

      • „să prezinte înaintea Lui” oameni (Coloseni 1.22)
      • „să împace toate lucrurile cu Sine” (Coloseni 1.20) şi „să ne împace cu Sine Însuşi” (2 Corinteni 5.18), respectiv
      • ca noi „să fim împăcaţi cu Dumnezeu” (Romani 5.10)
      • ca noi să fim aduşi „aproape” de El (Efeseni 2.14)
      • ca noi să avem „acces la Tatăl” (Efeseni 2.18).

      Că oamenii să poată fi aproape de El, aceasta şi-a dorit Dumnezeu deja de la poporul Israel în pustie. Lucrarea Sa, pe care El a făcut-o pentru Israel, El o rezumă în felul următor: „Aţi văzut ce am făcut Egiptului şi cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine” (Exod 19.4). Deci lucrarea de salvare a avut ţelul acesta, să aducă poporul la Dumnezeu.

      Gândul, că noi prin împăcare suntem aduşi aproape la Dumnezeu, îl găsim nu numai la Pavel, ci şi la Petru: „Hristos, de asemenea, a suferit o singură dată pentru păcate, Cel Drept pentru cei nedrepţi [aceasta este ispăşirea], ca să ne aducă la Dumnezeu [aceasta este împăcarea]” (1 Petru 3.18). Împăcarea (aceasta înseamnă, că noi suntem aduşi la Dumnezeu) pare să fie punctul cel mai înalt la care lucrarea Domnului ne poate aduce.

      Rezumând putem spune: slujba noului legământ ne arată ce este Dumnezeu pentru om; slujba împăcării ne arată ce este omul pentru Dumnezeu.

      Îndreptăţirea şi împăcarea

      Este remarcabil că în Coloseni 1.22 nu se spune: „El v-a împăcat …, ca să vă facă sfinţi şi curaţi şi fără vină”, sau „… să vă prezinte înaintea lumii ca sfinţi şi prin aceasta fără vină”, ci se spune „… ca să vă prezinte înaintea Lui sfinţi şi curaţi şi fără vină”. Dumnezeu doreşte să aibă oameni, care erau vrăjmaşii Lui şi înstrăinaţi de El, acum înaintea Lui sfinţi (= puşi deoparte pentru Dumnezeu). El doreşte să aibă înaintea Lui oameni, care erau denaturaţi prin păcate şi murdărie şi pete, acum „sfinţi şi curaţi”, şi aceia care au meritat numai pedeapsă şi judecată, să-i „prezinte înaintea Lui Însuşi fără vină”. Deoarece aici nu este vorba de satan, lume şi îngeri, nici tema nu este aici îndreptăţirea noastră. Nu, este vorba de Dumnezeu Însuşi şi de ceea ce El poate avea bucurie. – În cadrul îndreptăţirii avem a face cu vina omului şi cu poziţie lui între creaturile de seama lui; în cadrul împăcări dimpotrivă, avem a face cu starea stricată a omului şi poziţia lui înaintea lui Dumnezeu. Prin îndreptăţire credinciosul este adus într-o stare, ca şi cum el niciodată nu ar fi păcătuit. Împăcarea, dimpotrivă, reface relaţiile omului cu Dumnezeu. Simţămintele lui, gândurile lui, dorinţele lui sunt aduse într-o stare de care Dumnezeu are plăcere şi în care omul poate întâmpina pe Dumnezeu cu bucurie şi în dragoste.

      Ce înseamnă împăcare?

      Cuvântul grecesc pentru „împăcare” [katallage] vine iniţial din domeniul comerţului şi înseamnă: între doi parteneri de comerţ este achitată o sumă, aşa că ambii participanţi sunt mulţumiţi cu rezultatul. Aceasta înseamnă că împăcarea omului cu privire la Dumnezeu înseamnă  nu numai că atitudinea omului faţă de Dumnezeu se schimbă, aşa că omul nu mai gândeşte în sens negativ despre Dumnezeu. Împăcare înseamnă şi că lucrurile care erau între Dumnezeu şi om, sunt aduse în chip desăvârşit în ordine, aşa că nu mai este nimic în calea unei părtăşii plăcute cu Dumnezeu.

      Coloseni 1.21 ne arată despre ce este vorba în cazul împăcării omului cu Dumnezeu: „Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi în gândirea voastră prin fapte rele …” Înstrăinarea şi vrăjmăşia omului trebuiau înlăturate. Omul înstrăinat şi pe lângă aceasta cu gândire vrăjmaşă faţă de Dumnezeu trebuia adus din nou aproape (mult mai aproape decât a fost Adam în grădina Eden[1]) şi să devină un om de care Dumnezeu să Se poată bucura, deoarece el iubeşte pe Dumnezeu. Exprimat mai general: în cadrul împăcării este vorba că ceva este adus din nou în concordanţă cu Dumnezeu şi este alcătuit aşa fel că Dumnezeu Se poate bucura de acel ceva – dintr-un duşman devine un prieten.

      Când doi oameni se împacă, uneori trebuie ca amândoi să cedeze, amândoi au ceva de condamnat, amândoi au ceva de mărturisit şi amândoi trebuie să biruie înstrăinarea, deoarece greşeala, vrăjmăşia şi înstrăinarea sunt deseori de ambele părţi, chiar dacă nu totdeauna în aceeaşi măsură. Gândul acesta nu avem voie să-l aplicăm la relaţia între Dumnezeu şi oameni. Dacă relaţia între Dumnezeu şi oameni este adusă în ordine, aceasta nu înseamnă că două „grupări” şi-au făcut reciproc concesii şi fiecare cedează la ceva. Dumnezeu nici nu era duşmanul omului şi El nici nu a creat o prăpastie de netrecut între El şi om. Omul s-a făcut duşman al lui Dumnezeu, el s-a întors şi s-a îndepărtat de Dumnezeu. De aceea nu Dumnezeu trebuie împăcat cu omul, aşa cum se spune uneori în mod greşit, ci omul trebuie împăcat cu Dumnezeu.

      Iacov, în eforturile lui de a împăca pe Esau (vezi Geneza 21.1-33,11), este o imagine a omului, care (în zilele noastre) face eforturi să realizeze împăcarea cu Dumnezeu prin propria putere. Deoarece omul gândeşte că Dumnezeu trebuie împăcat, el încearcă să obţină această împăcare prin tot felul de eforturi, cadouri (jertfe financiare), slujbe rituale, umilire de sine (până la pedepsire de sine), şi aşa mai departe. Însă omul nu recunoaşte, că nu Dumnezeu trebuie împăcat, ci că el însuşi trebuie împăcat cu Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar fi trebuit împăcat, atunci vrăjmăşia ar fi trebuit să fie din partea lui Dumnezeu. Însă vrăjmăşia şi înstrăinarea nu erau de partea lui Dumnezeu, ci de partea omului: nu Dumnezeu S-a îndepărtat de om, ci omul s-a îndepărtat de Dumnezeu.

      În ceea ce priveşte situaţia dintre om şi Dumnezeu, trebuie să constatăm că îndepărtarea între cei doi devine cu precădere tot mai mare. Căci s-a arătat, că vrăjmăşia omului faţă de Dumnezeu nu numai nu s-a schimbat, nu, ea a devenit cu atât mai rea cu cât Dumnezeu Şi-a întins mâna mai mult şi mai îndelungat spre om şi i-a dovedit dragoste.

      Vedem aceasta în istoria poporului Israel. Mai întâi poporul îşi face o imagine despre Dumnezeul care l-a scos din Egipt. După ce Dumnezeu a pedepsit poporul, El S-a îndurat iarăşi de ei. În pasul următor poporul se îndreaptă spre idolii naţiunilor. Cu toate acestea Dumnezeu le dăruieşte judecători, care îi salvează. Însă ei se îndreaptă tot mai mult spre idoli. Mai târziu Dumnezeu le trimite proroci, ca să-i atenţioneze. Însă aceştia sunt prigoniţi şi unii din ei chiar omorâţi. Când în cele din urmă Dumnezeu trimite pe Fiul Său, Acesta este omorât de ei. Pilda viticultorilor din evanghelia după Marcu 12 face aluzie la aceasta: Dumnezeu trimite (simbolic) de mai multe ori pe robii Săi, ca să câştige pentru Sine pe poporul Său. Când totul a fost în zadar şi oamenii au rămas în vrăjmăşia lor, El a trimis pe Fiul Său preaiubit. Dar oamenii L-au întâmpinat şi pe El cu vrăjmăşie: „Şi au pus mâna pe El, L-au omorât şi L-au aruncat afară din vie” (Marcu 12.8).

      Vrăjmăşia omului este justificată prin voia lui, şi această voie este şi rămâne neschimbat orientată împotriva lui Dumnezeu. Deoarece această vrăjmăşie era de neschimbat, acest om (vechi) a trebuit să fie înlăturat dinaintea lui Dumnezeu şi să ia naştere o nouă creaţie, pentru ca vrăjmăşia omului să fie înlăturată. Acest om (vechi) a fost înlăturat dinaintea lui Dumnezeu în moartea lui Hristos. Romani 6.6 exprimă gândul acesta în felul următor: „… omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, ca să nu mai fim robiţi păcatului.” De aceea ni se cere: „daţi morţii mădularele voastre care sunt pe pământ” (Coloseni 3.5). Deoarece am primit o natură nouă şi Dumnezeu ne vede acum „în Hristos”, Omul al doilea, vrăjmăşia a fost înlăturată şi în locul ei a păşit prietenia. Şi pentru că noi suntem acum „în Hristos” şi am primit viaţă nouă divină, o natură nouă, suntem pe deplin capabili să iubim pe Dumnezeu şi să ne simţim bine în prezenţa Sa.

      S-ar putea ca noi să fi înţeles cu mintea semnificaţia împăcării, însă natura împăcării o vom înţelege numai atunci când vom înţelege cu adevărat cu inima, ce a făcut Dumnezeu: „… că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre” (1 Ioan 4.10). Ispăşire nu înseamnă, aşa cum am amintit mai înainte, acelaşi lucru cu împăcare – în textul de bază sunt două cuvinte diferite -, dar prin ispăşire Dumnezeu a pus baza pentru împăcare: ca El să ne aducă din depărtare în apropierea Lui şi din duşmani să facă copii. Păcatele sunt ispăşite (îndepărtate), dar oamenii sunt împăcaţi, aceasta înseamnă, îndepărtarea este înlocuită prin apropiere şi vrăjmăşia prin prietenie, respectiv prin înfiere şi filiaţie.

      În cadrul împăcării este vorba de aceste două aspecte: pe de o parte îndepărtarea vrăjmăşiei noastre, dar şi înlăturarea depărtării de Dumnezeu, îndepărtare produsă de păcatele noastre.

      Dar dacă numai vrăjmăşia ar fi fost îndepărtată, şi nu şi păcatele noastre, aceasta încă nu ar însemna că Dumnezeu ar trebui să Se bucure de noi. Noi am putea să stăm încă neutral faţă de Dumnezeu. Probabil se va putea cel mult obţine, că Dumnezeu nu mai trebuie să privească cu tristeţe spre noi – deoarece vrăjmăşia a fost îndepărtată. Însă acum noi nu numai că nu mai suntem duşmani, dar şi muntele de păcate, care ne despărţea de Dumnezeu, a fost înlăturat. De aceea noi putem fi în apropierea lui Dumnezeu. Şi pentru că am devenit unii care iubesc pe Dumnezeu, Dumnezeu poate acum să privească cu bucurie la noi.

      După ce Dumnezeu a făcut totul, ca să arate că omul nu este reabilitabil, El a îndepărtat pe primul om în  moartea lui Hristos pe cruce. Pentru El are acum valoare numai Omul al doilea, care a venit prin Hristos în lume. De aceea omul poate fi plăcut înaintea lui Dumnezeu numai dacă el aparţine Omului al doilea, aceasta înseamnă, dacă el posedă prin naşterea din nou natura Acestuia.

      Împăcat în trupul Său de carne

      Starea de vrăjmăşie şi înstrăinare de Dumnezeu a trebuit nu numai să fie înlăturată, ci ea trebuia să fie şi judecată. „Împăcat în trupul Lui de carne, prin moarte” (Coloseni 1.22) arată şi spre faptul că nu este vorba de datoria noastră (aceasta a fost plătită cu sânge), ci de starea noastră. Nu numai păcatele noastre sunt o problemă în ochii lui Dumnezeu, ci şi natura noastră păcătoasă, stricată, carnea păcătoasă. De aceea Hristos nu numai Şi-a vărsat sângele pentru mulţi „spre iertarea păcatelor” (Matei 26.28), ci şi El Şi-a dat la moarte „trupul Său de carne” sfânt, nepătat, şi anume nu ca să îmbunătăţească carnea noastră, ci ca s-o îndepărteze judiciar şi să ne dăruiască o natură nouă (natura Sa divină) (compară cu 1 Ioan 5.1).

      De ce a devenit necesară împăcarea

      Omul a fost neascultător de Dumnezeu în Paradis, prin aceea că a încălcat porunca lui Dumnezeu. Astfel prin căderea în păcat a venit păcatul (ca principiu rău) în lume. Însă nu numai aceasta: deoarece păcatul a pătruns în natura umană, omul a produs şi o înstrăinare între el şi Dumnezeu. Desigur părtăşia nu mai era posibilă în continuare. Omul s-a ascuns de Dumnezeu, aşa că Dumnezeu a trebuit să-l strige, respectiv să-l caute: „Unde eşti?” (Geneza 3.9). Prin păcatul său omul nu se mai simţea bine în apropierea lui Dumnezeu şi s-a îndepărtat de Dumnezeu. Ceea ce Dumnezeu a creat a ajuns stricat şi a ajuns înstrăinat de Dumnezeu. De aceea trebuia adus iarăşi într-o stare care corespundea scopului pentru care a fost creat: să slujească la glorificarea lui Dumnezeu.

      Deja în capitolul următor (Geneza 4.16) citim despre Cain că s-a îndepărtat de Dumnezeu chiar cu un pas mai mult decât părinţii lui: „Cain a ieşit din prezenţa Domnului”. La Cain s-a arătat vrăjmăşia faţă de Dumnezeu deja atunci când el s-a mâniat pe Dumnezeu, deoarece Dumnezeu a primit jertfa lui Abel şi pe a lui nu a primit-o. Vrăjmăşia lui Cain s-a extins apoi asupra fratelui său şi în cele din urmă a mers aşa de departe, că a omorât pe fratele său. Răutatea omului a devenit apoi atât de mare, că L-a durut pe Dumnezeu în inima Sa „că El a făcut pe om” (Geneza 6.6). În cele din urmă Dumnezeu a trimis potopul şi a nimicit pe toţi oamenii, în afară de Noe şi familia lui.

      După ce Dumnezeu a dat exercitarea autorităţii în mâinile lui Noe, vedem cum omul a eşuat deja în timpul vieţii lui Noe în exercitarea acesteia şi nu s-a putut stăpâni nici măcar pe sine însuşi. Istoria în continuare a omului este plină de dovezi, cum omul a folosit abuziv autoritatea. Astfel guvernarea şi autoritatea în mâna omului a fost folosită să mărească îndepărtarea de Dumnezeu. Mâinile omului ar trebui de fapt să slujească pentru a face voia lui Dumnezeu, pentru ca omul să fie spre onoarea lui Dumnezeu (Isaia 43.7). Însă în loc de aceasta, vrăjmăşia omului împotriva lui Dumnezeu a devenit tot mai mare. Aceasta s-a arătat de exemplu în felul cum Israel a tratat pe mesagerii lui Dumnezeu, care trebuiau să ducă poporul înapoi la Dumnezeu. În cele din urmă vrăjmăşia omului împotriva lui Dumnezeu a atins punctul culminant atunci când Domnul Isus a venit pe pământ. El Însuşi a trebuit să spună: „M-au urât fără temei” (Ioan 15.25; compară cu Psalm 69.4). Ura lor a ajuns la culme în strigătul: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” (Luca 23.21Ioan 19.6). Dragostea lui Dumnezeu a făcut să iese mai clar în evidenţă vrăjmăşia omului.

      Toate acestea arată, cât de mult era necesar ca vrăjmăşia şi înstrăinarea să fie înlăturate şi onoarea lui Dumnezeu să fie restabilită. Dacă starea de vrăjmăşie şi înstrăinare ar fi rămas aşa, atunci satan ar fi avut motive să se bucure şi să serbeze un triumf. Lui i-ar fi reuşit să smulgă lui Dumnezeu creaţia Sa.

      Ce înţelepciune a lui Dumnezeu, să găsească o cale în concordanţă cu dreptatea şi sfinţenia Sa, prin care El să poată aşeza pe omul, care nicidecum nu voia să fie readus înapoi, într-o stare de împăcare! Deci împăcarea face ca lui Dumnezeu să nu-I mai pară rău şi să nu-L mai doară în inimă, atunci când El priveşte la credincioşi. Bucuria inimii Sale este astăzi mult mai mare decât durerea, pe care El a simţit-o cândva.

      Învaţă Biblia despre o „împăcare generală”?

      SoundWords

      © SoundWords, Online începând de la: 12.09.2018, Actualizat: 12.09.2018

      Învaţă Biblia despre o „împăcare generală”?

      Ce înseamnă „împăcarea generală”? Conform acestei învăţături Hristos nu a purtat numai păcatele credincioşilor, ci şi păcatele tuturor oamenilor; însă mulţi nu primesc oferta iertării păcatelor şi de aceea vor merge în pierzare. Uneori se foloseşte în sprijinul acestor gânduri imaginea unui cec în alb, pe care Hristos l-ar fi dat fiecărui om, dar pe care nu fiecare om îl onorează. Adepţii „împăcării generale” nu sunt totdeauna adepţi ai împăcării tuturor oamenilor; ei cred pe deplin în pedeapsa veşnică. Invers, toţi adepţii împăcării tuturor oamenilor cred obligatoriu şi într-o „împăcare generală”, în afara de aceia care presupun că s-ar putea contribui cu ceva la mântuire (cu toate că ei niciodată nu s-ar exprima aşa!), prin faptul că porţi pedeapsa prin judecată pentru propriile păcate.

      „Împăcarea generală” este o treaptă premergătoare spre împăcarea tuturor oamenilor şi are consecinţe asemănătoare. Tema „împăcarea generală” se întâlneşte foarte des în vorbirea obişnuită şi în propovăduirea Cuvântului chiar şi în bisericile fidele Bibliei, parţial promovată prin cântări corespunzătoare. Se spune, Hristos a luat asupra Sa toate păcatele tuturor oamenilor, şi de aceea nimeni nu trebuie să piară din cauza propriilor păcate. Dacă cineva merge în pierzare, atunci numai din cauza propriei necredinţe; ca argument se citează Ioan 3.18[1]. Dar necredinţa este de asemenea păcat (Evrei 3.12[2])! A purtat Hristos toate păcatele minus un singur păcat, şi anume acela al necredinţei?

      Să mori în propriile păcate?

      Vrem să cercetăm „împăcarea generală” pe baza Bibliei. Dar mai înainte o întrebare: Dacă Hristos a purtat cu adevărat păcatele tuturor oamenilor, pentru ce atunci ar trebui ca oamenii să mai fie judecaţi? Biblia spune însă că va fi o judecată finală a celor necredincioşi.[3] În Apocalipsa 20.12,13 se spune, că „morţii vor fi judecaţi … potrivit faptele lor”. Aceasta înseamnă deci: cei necredincioşi vor trebui să poarte ei înşişi pedeapsa pentru păcatele lor. Evident Hristos nu a purtat păcatele lor, căci altfel nu ar trebui să fie judecaţi potrivit faptelor lor. (compară cu Romani 2.62 Corinteni 5.10; 11.15Coloseni 3.5,6Iuda 15). Şi cine ar mai trebui să moară în păcatele lui, dacă Hristos a purtat deja păcatele tuturor oamenilor? „De aceea v-am spus că veţi muri în păcatele voastre; căci dacă nu credeţi că Eu sunt, veţi muri în păcatele voastre” (Ioan 8.24). Nu este Dumnezeu vrednic de crezare?

      Dacă totuşi vor fi judecaţi oameni, cu toate că Hristos (conform învăţăturii despre împăcarea generală) a purtat păcatele lor, atunci în cele din urmă Dumnezeu ar pedepsi păcatele de două ori: o dată în Hristos, şi a doua oară omul însuşi ar trebui să sufere pentru ele în judecată. Este însă un principiu al lui Dumnezeu, că El nu mai revine la păcatele care au fost deja ispăşite. El nu le mai scoate la iveală, ele au fost aruncate „în adâncimile mării”, şi El le-a îndepărtat atât de mult de la El, „cât este răsăritul de apus” (Mica 9.19Psalmul 103.12; compară şi cu Evrei 8.12; 9.12; 10.10Isaia 43.25). Dacă cu toate acestea Dumnezeu ar acuza pe credincios de păcatele pe care Hristos le-a ispăşit deja, El nu ar fi demn de încredere, şi nu s-ar putea baza pe Cuvântul Său.

      Trebuie credincioşii să mai poarte totuşi pedeapsa pentru vina lor?

      În afară de aceasta, dacă la sfârşit Dumnezeu (contrar făgăduinţei din Cuvântul Său) pune în sarcina necredincioşilor păcate pentru care Hristos la cruce a purtat pedeapsa, după cum se presupune, şi îi pedepseşte încă o dată pentru ele – atunci, ce face pe credincios aşa de sigur, că el nu va mai fi pedepsit pentru vina sa? Prin aceasta siguranţa mântuirii ar fi chiar pentru timpul nostru imposibilă în cer. Noi niciodată nu am putea fi siguri, că Dumnezeu totuşi nu ne va pedepsi cândva pentru păcatele noastre. – Deseori mulţi nu sunt siguri de consecinţele învăţăturii împăcării generale, însă tocmai acestea sunt consecinţele, dacă această învăţătură este gândită până la capăt. S-ar putea ca împăcarea generală să fie considerată „umană”, dar nu este vorba de noi şi de simţămintele noastre, ci de Dumnezeu.

      Unii corinteni afirmau că „nu este o înviere a morţilor”. Pavel le-a prezentat consecinţele acestui gând, conducându-i până la abisul afirmaţiei lor, spunându-le: „Dacă numai în viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai de plâns dintre oameni” (1 Corinteni 15.12-19). Probabil corintenii au replicat imediat: dar noi nicidecum nu am afirmat, că noi credem în Hristos numai pentru viaţa aceasta. – Desigur, aceasta este adevărat, dar cu toate acestea Pavel i-a condus până la abisul afirmaţiei lor, pentru ca prin aceasta ei să recunoască profunzimea nebuniei lor.

      Unii adepţi ai împăcării generale sau ai împăcării tuturor oamenilor vor reproşa probabil: multe din cele care sunt scrise aici, noi nicidecum nu le învăţăm. – S-ar putea să fie aşa. Dar sunt ei conştienţi că învăţătura lor conduce tocmai la aceasta?

      Kelly a scris:

      Dacă Domnul ar fi ispăşit păcatele lumii întregi, atunci toată lumea ar veni în cer! Dacă El le-ar fi purtat păcatele în acelaşi fel cum le-a purtat pe ale noastre, ce ar mai avea atunci Dumnezeu să reproşeze lumii?[4]

      A murit Hristos numai pentru cei aleşi?

      Învăţătura calviniştilor, Hristos ar fi murit numai pentru cei aleşi, arată cealaltă extremă. Scriptura spune clar: Hristos a murit pentru toţi, El a plătit preţul de răscumpărare pentru toţi oamenii. Cuvântul „toţi” nu poate fi limitat numai la „toţi aleşii”, aşa cum fac calviniştii. Sfânta Scriptură spune foarte clar: „Căci dragostea lui Hristos ne constrânge, încât socotim că, dacă Unul a murit pentru toţi, toţi deci au murit. Şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel care a murit şi a înviat pentru ei” (2 Corinteni 5.14,15). Locul acesta arată foarte clar, că Hristos a murit realmente pentru toţi oamenii şi nu numai pentru o grupă aleasă.

      Calviniştii delimitează dimensiunea lucrării de răscumpărare făcută de Hristos, prin aceea că limitează valabilitatea morţii lui Hristos la unii oameni, şi anume la „cei aleşi”. Dacă dimpotrivă cine atârnă de învăţătura împăcării generale, acela cade în extrema cealaltă, acordând dimensiune mult prea mare Purtătorului păcatelor pe cruce: din faptul că Hristos a murit pentru toţi oamenii, el deduce în mod fals, că Hristos ar fi murit şi pentru păcatele tuturor oamenilor sau că El ar fi purtat pe cruce păcatele tuturor oamenilor. Scriptura nu se exprimă în felul acesta. Este bine dacă rămânem la ceea ce spune Scriptura. „A murit pentru toţi” nu înseamnă că Hristos a murit şi pentru păcatele tuturor oamenilor. Este o mare diferenţă.

      Cuvântul în limba greacă folosit în 2 Corinteni 5.14,15 pentru „pentru” [hyper] înseamnă: „cu privire la, spre avantajul, în favoarea”. Însă Hristos nu a murit numai pentru toţi oamenii, El a plătit şi preţul de răscumpărare cu privire la toţi oamenii: „… Hristos Isus, care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi [hyper]” (1 Timotei 2.5,6). Aceasta înseamnă: fiecare poate veni, drumul este liber, omul nu are nici o dezvinovăţire să nu vină. Deoarece fiecare poate veni, mesajul lui Dumnezeu se adresează tuturor oamenilor: „Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2 Corinteni 5.20). Nimeni nu poate spune: eu nu fac parte dintre cei aleşi, de aceea nu pot veni, de aceea oferta mântuirii nu este valabilă pentru mine.

      Că Hristos a plătit preţul de răscumpărare pentru toţi oamenii, desigur aceasta nu include, că prin aceasta El a plătit şi păcatele tuturor oamenilor. În privinţa aceasta nu ar trebui să mergem mai departe decât spune Scriptura. Nu este nici măcar un singur loc în Biblie, care spune, că Hristos ar fi purtat păcatele tuturor oamenilor. Dacă Hristos ar fi purtat realmente păcatele tuturor oamenilor, atunci în final, drept consecinţă, toţi oamenii vor fi împăcaţi (ceea ce învaţă doctrina împăcării tuturor oamenilor).[5]

      În continuare câteva locuri din Biblie referitoare la această temă:

      • Isaia 53.12: De aceea Îi voi da partea Lui la un loc cu cei mari (textual: cei mulţi), şi va împărţi prada cu cei puternici, pentru că S-a dat pe Sine Însuşi la moarte şi a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora şi S-a rugat pentru cei vinovaţi.

      Din context rezultă că „mulţi” sunt iudeii convertiţi.

      • Marcu 10.45: Căci Fiul Omului n-a venit să I Se slujească, ci El să slujească, şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi.
      • Matei 20.28: Pentru că nici Fiul Omului n-a venit să I Se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi.
      • Matei 26.28: … căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor. [vezi şi Marcu 14.24].
      • Evrei 9.28: … tot aşa, Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă.
      • 1 Petru 2.24: El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi.

      Din context rezultă clar, că „păcatele noastre” în 1 Petru 2.24 sunt păcatele acelora care au crezut.[6]

      • Ioan 1.29: A doua zi, Ioan a văzut pe Isus venind la el, şi a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul [la singular] lumii!”

      Să observăm, că nu se spune „care ridică păcatele [la plural] lumii”! Realmente Hristos prin lucrarea Sa la cruce a pus baza pentru ca odată problema păcatului (păcat, ca principiu rău) să poată fi îndepărtat din cosmos.

      • 1 Ioan 2.2: El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi [textual: ci şi pentru lumea întreagă].

      În textul original în limba greacă nu se spune „pentru păcatele lumii întregi”! Într-adevăr aşa se prezintă de unele traduceri (traducându-se: „pentru ale întregii lumi”), dar în textul original nu stă nici „cele ale” şi nici „păcatele lumii”. Traducătorii au considerat aici că trebuie să adauge ceva pentru o înţelegere mai bună; din păcate acest adaos contribuie la derutare.

      • Ioan 8.24: De aceea vă spun că veţi muri în păcatele voastre; căci, dacă nu credeţi că Eu sunt, veţi muri în păcatele voastre.

      Dacă un om poate muri în păcatele lui, atunci evident Hristos nu a murit pentru păcatele tuturor oamenilor.

      • Apocalipsa 20.13: Marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea, moartea şi Locuinţa morţilor au dat înapoi pe morţii care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui.

      Dacă oamenii vor fi judecaţi după faptele lor, atunci evident Hristos nu a purtat păcatele acestor oameni.

      Fondul de cântări

      La sfârşitul acestui capitol un cuvânt despre fondul de cântări actual. În diferite grupe, cercuri şi biserici se cântă din cărţi de cântări în care se găsesc gânduri nebiblice în textul cântării. Vrem să arătăm aici pe scurt cum de exemplu învăţătura despre „împăcarea generală” (că Hristos ar fi purtat vina/păcatele tuturor oamenilor) a câştigat deja teren în unele cântări şi prin aceasta influenţează gândirea şi convingerea noastră. Nu imputăm autorilor textelor cântărilor că ei răspândesc intenţionat această învăţătură, însă probabil ei nu sunt totdeauna în clar de efectul afirmaţiilor textelor lor.

      Pe baza unor texte de cântare vrem să arătăm cum părerea despre împăcarea generală este transportată în capetele noastre aproape pe neobservate şi deseori neluată în seamă de noi. Multe învăţături pot câştiga teren numai pentru că se cântă mereu cântările şi prin reluarea permanentă se cuibăreşte în capete o convingere despre conţinutul cântat. Probabil vor fi puţini cei care vor lua un studiu doctrinar la o anumită temă, dar ei cântă în fiecare duminică (şi în alte timpuri) cântări, la al căror conţinut profund de multe ori nici nu s-au gândit temeinic. Noi toţi am procedat aşa.

      Găsim învăţătura despre „împăcarea generală” de exemplu în cântările următoare:

      • „Tu pentru mine-ai mers la Golgota” (cântarea 519 din GL, strofa 2): „Cunună de spini ai purtat, / iar Dumnezeu Şi-a ascuns faţa, / când vina lumii ai luat, / şi vina mea, şi Ţi-ai dat viaţa.”
      • „Isus a venit” (cântarea 237 din GL, strofa 3): „Isus a venit, jertfă pentru păcate; / Păcatele lumii întregi le poartă Mielul acesta, pe toate.”
      • „Priviţi aici, Robul Său” (Cântarea 338 din L., strofa 3): „Adevărat, fărădelegile El le-a purtat, / a lumii-ntreagă vină, asupra Sa a luat.”[7]

      Cei care poartă răspunderea în Biserică fac bine dacă ar verifica cântările, care se cântă, în ceea ce priveşte conţinutul lor doctrinar şi corectitudinea lor din punct de vedere biblic. Aceasta nu este nicidecum despicarea firului de păr în patru, ci face parte din responsabilitatea lor de a bara pătrunderea învăţăturilor false. În afară de aceasta nu vrem să uităm nici faptul că noi trebuie să adorăm pe Tatăl „în Duh şi adevăr” (Ioan 4.23,24). Ceea ce noi vrem să aducem Tatălui în adorare prin Duhul ar trebui să corespundă totdeauna adevărului revelat în Cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu, Tatăl nostru, va avea cu siguranţă foarte multă răbdare cu necunoaşterea, dar ce pagubă este dacă noi nu vrem să ne facem gânduri cu privire la afirmaţiile (dubioase) ale textelor, ci trecem simplu superficial peste aceste lucruri, după moto „Ce contează, în rest este o cântare frumoasă, şi eu am cântat-o totdeauna cu plăcere”. O astfel de atitudine lăuntrică nu cade de acord cu o adorarea „în Duh şi adevăr”, despre care Domnul nostru Însuşi vorbeşte (compară cu Ioan 4). De altfel Domnul Isus nu vorbeşte cu teologul Nicodim despre felul corect, voit de Dumnezeu al adorării, ci cu o persoană care nu era teolog: cu femeia păcătoasă de la fântâna lui Iacov. Deci aceste lucruri nu sunt (numai) pentru cei cu pregătire teologică sau pentru cei interesaţi sau pentru fraţii în vârstă de peste şaizeci de ani, ci ele privesc pe fiecare creştin credincios, care doreşte să adore pe Tatăl sincer şi corect – căci a fi spiritual niciodată nu este o problemă de inteligenţă sau experienţă!

      Iniţiere în tema „împăcarea tuturor oamenilor” (1)

      SoundWords

      © SoundWords, Online începând de la: 12.09.2018, Actualizat: 12.09.2018

      Introducere

      „O, veşnicie, tu, cuvânt ce nu admiţi replică” – aşa începe o cunoscută cantată a lui Johann Sebastian Bach (BWS 20) după cântarea bisericească cu acelaşi nume a lui Johann Rist. Se pare că compozitorul cântării a înţeles profund în anul 1642, ce fel de cuvânt violent este noţiunea veşnicie – da, ce putere este inclusă în acest cuvânt.

      De cuvântul veşnicie s-au împiedicat deja unii creştini, şi anume nu din cauză că ei tăgăduiesc o fericire veşnică în cer, sau că nu şi-ar dori-o, ci pentru că ei nu au putut să aducă condamnarea veşnică la unison cu un Dumnezeu al dragostei. Imaginea unei condamnări veşnice a deranjat pe Charles Taze Russell, întemeietorul grupării martorii lui Iehova, într-o măsură aşa de mare, că el a considerat mai degrabă posibilă nimicirea sufletului. Şi alte secte, ca de exemplu adventişti de ziua a şaptea, nu cred într-o condamnare veşnică a păcătoşilor, ci în nimicirea lor definitivă. În creştinătatea generală – şi chiar în multe biserici evanghelice – a intrat mai mult sau mai puţin învăţătura despre împăcarea tuturor oamenilor (la sfârşit toţi oamenii vor fi împăcaţi cu Dumnezeu), respectiv învăţătura despre nimicirea generală (la sfârşit tot răul va fi nimicit).

      Însă constatarea biblică este univocă: la sfârşit nu toţi oamenii vor fi împăcaţi cu Dumnezeu şi nici cei răi nu vor fi nimiciţi. Biblia vorbeşte clar şi precis despre o condamnare veşnică. De ce atunci nu se dă crezare afirmaţiilor clare ale Bibliei şi se pune la îndoială condamnarea veşnică?

      Motive pentru îndoiala cu privire la condamnarea veşnică?

      Condamnarea veşnică este pusă la îndoială din mai multe motive:

      • Nu se recunoaşte că Dumnezeu este nu numai un Dumnezeu care iubeşte, ci El este şi un Dumnezeu drept şi sfânt, care nu poate avea părtăşie cu păcătoşii, ci trebuie să judece păcatul. Din ideea nebiblică, că Dumnezeu ar fi numai un Dumnezeu care iubeşte, rezultă o imagine falsă a lui Dumnezeu: un Dumnezeu care iubeşte nu ar putea permite un chin veşnic.
      • Simţămintele proprii sunt făcute un etalon pentru evaluarea lucrurilor: pur şi simplu nu-mi pot imagina că un Dumnezeu al dragostei lasă oamenii să ardă veşnic în foc; nu-mi pot imagina că un păcat trecător ar putea avea urmări nesfârşite.

      „Nu-mi pot imagina” este în orice caz un pedagog rău pentru interpretarea Bibliei. Dacă noi nu ne putem imagina ceva, cu toate că Cuvântul lui Dumnezeu învaţă clar acest ceva, noi nu trebuie să adaptăm Biblia la ideile noastre, ci ideile noastre să le adaptăm la Biblie. Noi nu avem voie să aşezăm ideile noastre deasupra Scripturii, ci noi trebuie să recunoaştem că Sfânta Scriptură are autoritate asupra tuturor gândurilor oamenilor. Noi suntem chemaţi ca „orice gând [orice imaginaţie omenească] să-l facem rob ascultării de Hristos” (2 Corinteni 10.5). Aţi crezut dumneavoastră probabil într-un Dumnezeu care iubeşte? Şi cum aţi reacţionat când aţi constatat, că în realitate Dumnezeu nu corespunde chiar aşa imaginaţiei dumneavoastră ca Dumnezeu iubitor, ci că El este totodată şi drept şi sfânt? Aţi acceptat Cuvântul lui Dumnezeu şi v-aţi supus Lui, sau L-aţi corectat mereu până a vorbit aşa cum v-aţi imaginat dumneavoastră pe Dumnezeu?

      Unii învăţători ai Bibliei se laudă chiar cu cunoştinţele lor de limbă greacă şi afirmă că trebuie citit exact textul de bază din limba greacă; „veşnic” nu înseamnă totdeauna veşnic. Unii creştini au fost derutaţi prin aceasta şi au ajuns să se îndoiască.

      Unii adepţi ai împăcării tuturor oamenilor gândesc chiar, că Dumnezeu a vorbit despre un foc veşnic sau despre o condamnare veşnică numai din motive pedagogice. În realitate Dumnezeu nici nu Se referă la o condamnare veşnică, care nu se termină niciodată, atunci când El vorbeşte despre condamnarea veşnică; El ar vrea numai să trezească pe oameni prin perspectiva unei pedepse veşnice. După un anumit timp Dumnezeu ar lăsa să se sfârşească pedeapsa veşnică ameninţătoare, aşa că în final oamenii vor fi totuşi salvaţi.

      Însă această părere a adepţilor împăcării tuturor oamenilor coboară pe Dumnezeu la nivelul omenesc. Putem compara aceasta cu un tată pământesc, care (din motive pedagogice) ameninţă pe copiii săi cu o pedeapsă aspră pentru o anumită comportare greşită, dar care nici nu execută această pedeapsă, sau o face mult mai blândă decât a ameninţat. Ce imagine a lui Dumnezeu se obţine în cele din urmă dintr-o astfel de gândire? Noi ar trebui să acuzăm pe Dumnezeu de nesinceritate, căci de fapt noi nu ne-am putea baza, că Dumnezeu intenţionează să facă ce spune, şi că Dumnezeu spune ce gândeşte. În afară de aceasta ne dă de gândit: toate presupusele foloase pedagogice ar dispărea, dacă Dumnezeu ar lăsa să se predice oamenilor o condamnare veşnică şi înapoia ameninţării ar spune: în realitate ea nici nu este veşnică. Are Dumnezeu nevoie ca prin neadevăr să obţină un scop pedagogic? Dacă Dumnezeu nu este sincer într-o temă aşa de importantă  – cum putem noi să considerăm că El este sincer în privinţa celorlalte lucruri şi nu gândeşte altceva decât spune?

      Uneori se spune şi că consecinţele respingerii Domnului ar fi într-adevăr veşnice, însă sufletul nu ar exista veşnic. De ce avem părerea că noi am şti mai bine decât Biblia, şi de ce vrem să golim conţinutul cuvântului veşnic? Nu ar trebui atunci, ca să fim consecvenţi, să întrebăm de asemenea că probabil Dumnezeu a vorbit numai din motive educative despre slava veşnică şi despre viaţa veşnică? În final probabil viaţa veşnică nici nu este veşnică? Şi în felul acesta s-ar putea continua.

      Diverse modele de gândire

      Recunoaştem: ideea referitoare la o condamnare veşnică – exprimat blând – este îngrozitoare şi realitatea unui chin fără sfârşit este aşa de puţin înţeleasă de unii oameni, că pe parcursul istoriei ei au dezvoltat în principal două sisteme doctrinare:

      • Unii afirmă că în final toţi oamenii vor fi mântuiţi şi Dumnezeu va împăca pe toţi oamenii (împăcarea tuturor oamenilor).
      • Ceilalţi gândesc că sufletul celor necredincioşi, respectiv al celor răi va fi nimicit după moartea pământească (nimicirea generală).

      Nu este necesar să amintim că cele două sisteme se exclud reciproc. Ambele direcţii doctrinare au dat naştere la înflorituri diferite:

      • Biserica catolică a dezvoltat doctrina purgatoriului, potrivit căreia după un anumit timp s-ar putea scăpa, căci prin purgatoriu devii curat. Din perspectiva aceasta rezultă în practică rugăciunea pentru morţi.
      • Alţi într-adevăr nu vorbesc despre un purgatoriu curăţitor limitat în timp; după părerea lor ar exista o judecată şi un iad, dar care va dura numai un anumit timp sau probabil un veac. S-ar putea scăpa de această judecată, de această pedeapsă probabil de aceea, că prin chinuri s-a ajuns la recunoaştere de sine.
      • Alţii la rândul lor gândesc că locul din Scriptură: „S-a dus [Hristos] şi a predicat duhurilor care sunt în închisoare” (1 Petru 3.19) ar dovedi că Hristos ar predica şi în iad, aşa că oameni ar putea să se convertească şi după moartea lor.
      • Adepţii nimicirii definitive consideră posibilă o judecată şi o condamnare, cred însă că focul va nimici sufletul după un anumit timp de pedeapsă.

      S-ar putea enumera şi alte teorii, care au fost prezentate pe parcursul timpului. Însă întrebarea nu este, ce teorie dezvoltăm noi cu privire la această temă, ci ce spune Biblia despre această temă.

      Dorim să cercetăm aceasta în următoarele articole …

      Împăcarea în legătură cu Adunarea
      Coloseni 1.18-22

      SoundWords

      © SoundWords, Online începând de la: 13.09.2018, Actualizat: 13.09.2018

      Versete călăuzitoare: Coloseni 1.18-22

      Coloseni 1.18-22: El este Capul trupului, al Bisericii. El este Începutul, Cel întâi-născut dintre cei morţi, pentru ca în toate să aibă cel dintâi loc. Căci toată plinătatea Şi-a găsit plăcerea să locuiască în El şi prin El să împace toate lucrurile cu Sine, atât lucrurile de pe pământ cât şi lucrurile din ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui. Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi în gândirea voastră, prin fapte rele, El v-a împăcat acum în trupul lui de carne, prin moarte, ca să vă prezinte înaintea Lui sfinţi, curaţi şi fără vină …”

      În versetul 18 Pavel ajunge să vorbească despre „Capul trupului”. Însă gândul referitor la „trup”, la Adunare, şi taina legată de aceasta – „Hristos în voi”, el îl continuă abia începând cu versetul 24. Mai înainte el introduce un alt gând: gândul împăcării? De ce? Înainte să devină posibil „Hristos în voi”, Hristos a trebuit mai întâi să facă împăcarea. Taina „Hristos în voi” (Coloseni 1.27) arată cum este prezentat Dumnezeu prin Hristos în trup. „Hristos în voi” devine vizibil prin felul în care Hristos este prezentat prin comportarea mădularelor. Dar când în versetul 18 Hristos este numit „Cap al trupului, al Adunării”, atunci vedem în versetele următoare mai întâi ce sunt aceste persoane, care constituie acest trup, pentru Dumnezeu: sfinţi, curaţi şi fără vină.

      Cum a devenit posibil ca Dumnezeu să aibă o societate de oameni, pe care El a dat-o ca trup lui Hristos, cu toate că oamenii (respectiv omul în sine) erau faţă de Dumnezeu numai duşmănoşi şi înstrăinaţi? Aceasta a devenit posibil prin împăcare. Dumnezeu găseşte în împăcare baza pentru ca să reveleze acum „sfinţilor Săi” taina Sa, „ţinută ascunsă din veacuri şi din generaţii” (Coloseni 1.26).

      Adunarea constă din aceia care deja acum au parte de împăcare. Împăcarea va cuprinde cândva mult mai mulţi oameni[1], decât numai pe credincioşii care aparţin Adunării şi sunt întrucâtva „cele dintâi roade” (Iacov 1.18). Evident creaţia nu este încă împăcată, chiar dacă baza pentru aceasta a fost deja pusă. Însă cu privire la oamenii, care cred în Hristos, se spune: „El v-a împăcat acum în trupul Lui de carne, prin moarte” (Coloseni 1.22).

      Împăcaţi într-un trup
      Efeseni 2.11-22

      SoundWords

      © SoundWotds, Online începând de la: 13.09.2018, Actualizat: 13.09.2018

      Efeseni 2.11-22: De aceea aduceţi-vă aminte că odinioară eraţi păgâni din naştere, numiţi necircumcişi de aceia care se numesc circumcişi, în carne, de mâna omului; că în timpul acela eraţi fără Hristos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei,fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume. Dar acum, în Hristos Isus, voi care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sângele lui Hristos. Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul şi a surpat zidul de la mijloc al despărţirii şi în trupul Lui a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, legea poruncilor în rânduielile ei, ca să facă pe cei doi să fie în El Însuşi un singur om nou, făcând pace; şi a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia. El a venit astfel să aducă vestea bună a păcii vouă celor ce eraţi departe şi pace celor ce erau aproape, căci prin El şi unii şi alţii avem acces la Tatăl, printr-un singur Duh. Aşadar voi nu mai sunteţi nici străini, nici locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi a prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos Însuşi. În El, toată clădirea, bine alcătuită, creşte ca să fie un templu sfânt în Domnul. Şi prin El şi voi sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi o locuinţă a lui Dumnezeu, în Duhul.

      Citim aici că noi „am fost apropiaţi prin sângele lui Hristos”, apropiaţi de Dumnezeu şi apropiaţi unii de alţii. Noi, iudeii şi naţiunile (păgânii), am devenit o unitate, prin aceea că noi am devenit creştini. Legea, care a pricinuit vrăjmăşia între iudei şi naţiuni, a fost făcută fără efect pentru ei în moartea lui Hristos. Dumnezeu a creat ceva cu totul nou. Acum întrebarea nu mai este, dacă cineva este iudeu sau este dintre naţiuni, ci acum întrebarea este, dacă cineva este o creaţie nouă. Era o diferenţă mare, parţial cu vrăjmăşie mare între poporul pământesc al lui Dumnezeu, care avea Legea sa, şi naţiuni, care erau fără Dumnezeu şi fără făgăduinţe. Însă indiferent de faptul dacă credincioşii erau mai înainte dintre iudei sau dintre naţiuni – dacă ei sunt o creaţie nouă, între ei nu mai este nimic care să-i despartă. Ambele sisteme, atât al iudeilor cât şi al naţiunilor au fost înlăturate. În trupul lui Hristos nu mai este nici o vrăjmăşie între iudei şi naţiuni. Acum este pace, nu numai pace cu Dumnezeu, ci şi pace între ei.

      În Efeseni 2 găsim un alt aspect al împăcării, pe care nu-l găsim aşa de clar în celelalte epistole: noi am fost împăcaţi într-un singur trup: „… a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce” (Efeseni 2.16). Aici se accentuează aspectul colectiv al împăcării. Împăcarea creează relaţii noi nu numai între om şi Dumnezeu, ci şi între oameni. În acest un singur trup sunt numai relaţii minunate, ordonate de Dumnezeu. În acest un singur trup devine de asemenea vizibil, că nu numai naţiunile au nevoie de împăcare, care în mod deosebit erau departe de Dumnezeu, deoarece ele erau şi străine de făgăduinţele lui Israel. Şi iudeii aveau de asemenea nevoie de împăcare, şi anume de o împăcare permanentă, de durată. Ziua împăcării (Levitic 16) trebuia repetată în fiecare an. Prin aceasta a devenit clar, că prin Lege nu s-a adus o împăcare de durată.

      În Efeseni 2.22 se spune: „Şi prin El şi voi sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi o locuinţă a lui Dumnezeu, în Duhul”. Vedem aici cum împăcarea ne duce la cele mai înalte gânduri ale lui Dumnezeu, la piatra de încheiere a Cuvântului Său (Coloseni 1.25), la marea taină „Hristos şi Adunarea Sa”. Creştinii dintre iudei şi creştinii dintre păgâni sunt puşi împreună într-un singur trup, ca să fie o cu totul nouă „locuinţă a lui Dumnezeu în Duhul”. În acest trup totul este dependent de Hristos ca şi Cap aflat în cer. Toate mădularele sunt legate unele cu altele în modul cel mai apropiat şi Duhul acţionează pentru o comportare armonioasă a mădularelor între ele. Aici totul este ordonat conform gândurilor lui Dumnezeu: toate relaţiile cu El, toate relaţiile între ele.

      Toate acestea sunt rezultate minunate ale împăcării, care desigur stă foarte strâns în legătură cu ceea ce a avut loc la cruce. Căci acolo omul a ajuns sub judecata lui Dumnezeu şi primul om a fost înlăturat dinaintea lui Dumnezeu. Acum atât iudeul cât şi păgânul au dispărut dinaintea lui Dumnezeu, acum este numai „omul nou” (Efeseni 2.15) în Hristos. Nu mai poate fi nici o vrăjmăşie. Până astăzi! Dacă noi avem relaţii unii cu alţii ca credincioşi, nu mai contează ce am fost şi ce ne-a despărţit odinioară. Noi toţi am murit cu Hristos. Acum este valabil numai ceea ce este valabil în creaţia nouă. De aceea relaţiile vechi în nici un caz nu ar mai trebui să se practice. Numai relaţiile noi în Hristos ar trebui să ne influenţeze şi să ne pună în mişcare. Şi aici vedem iarăşi că împăcarea ne aduce în apropierea lui Dumnezeu: „Căci prin El şi unii şi alţii avem acces la Tatăl, printr-un singur Duh” (Efeseni 2.18).

      Desigur creştinii din zilele noastre (altfel decât credincioşii din Efes) aproape că nu mai au a face cu diferenţele dintre iudei şi cei care nu sunt iudei. Dar sunt alte diferenţe: sărac şi bogat, cu pregătire profesională şi fără pregătire, recunoscut în societate şi dispreţuit, cu reflecţii carismatice şi retras, şi aşa mai departe. Dacă în comportarea şi acţiunile noastre nu ţinem seama că noi am devenit o creaţie nouă, în care aceste diferenţe nu au nici o importanţă, aceasta poate conduce la tensiuni mari, din care pot rezulta conflicte. Aceste conflicte fac necesară o împăcare reciprocă, care între creştinii credincioşi necondiţionat trebuie practicată!

      Să recapitulăm: De ce a fost înlăturată vrăjmăşia dintre iudei şi naţiuni? Pe de o parte, deoarece elementul despărţitor, Legea, a fost înlăturată, şi pe de altă parte, pentru că a fost creat „un om nou”, „creat după chipul lui Dumnezeu, de o dreptate şi sfinţenie a adevărului” (Efeseni 4.24). Viaţa acestui om nou nu permite nici o ceartă şi nici o vrăjmăşie între credincioşi. (S-ar putea compara cu imaginea unui om sănătos, care nu se mutilează singur. Aceasta o fac numai oamenii care stau sub influenţe rele.)

      O creaţie nouă

      SoundWords

      © SoundWords, Online începând de la: 13.09.2018, Actualizat: 13.09.2018

      Etapa a doua în slujba împăcării era, aşa cum am văzut, lucrarea împăcării. Această lucrare are două aspecte:

      1. Lucrarea lui Hristos se preocupă pe de o parte cu ceea ce este vechi, înstrăinat şi duşmănos. Prin moartea Sa Hristos a înlăturat această stare din cel credincios. Cu aceasta ne-am ocupat deja.
      2. Lucrarea lui Dumnezeu, pe de altă parte, aşează înlăuntru ceva cu totul nou: o creaţie nouă, care niciodată nu va avea nevoie de o restabilire.

      Astfel în cele mai multe locuri din Scriptură unde se găseşte ceva despre împăcare se vorbeşte şi despre creaţia nouă:

      Epistola către Coloseni vorbeşte în capitolul întâi despre împăcare (Coloseni 1.19-23); în capitolul trei citim apoi despre omul nou: „Nu vă minţiţi unii pe alţii, întrucât v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi cu faptele lui şi v-aţi îmbrăcat cu [omul] cel nou, care se înnoiește spre cunoştinţă, după chipul Celui care l-a creat” (Coloseni 3.9,10). Omul vechi îşi are interesele pe pământ. Omul nou are dimpotrivă alte interese decât omul vechi: el gândeşte „la cele de sus” (Coloseni 3.2). Deja Coloseni 1.18 ne arată că Hristos este Începutul unei creaţii cu totul nouă, şi aceasta stă în legătură cu faptul că El este „Cel întâi-născut dintre morţi”.

      Şi în epistola către Efeseni 2.16 găsim împăcarea, şi în versetul 15 citim în contextul împăcării despre crearea unui om nou: „… pentru ca pe cei doi să-i creeze în Sine într-un singur om nou … şi ca să împace pe amândoi cu Dumnezeu, într-un singur trup, prin cruce” Efeseni 2.15,16).

      Creaţia nouă stă în legătură cu un domeniu de activitate cu totul nou: „Pentru că suntem lucrarea Sa, creaţi în Hristos Isus pentru fapte bune, pe care Dumnezeu le-a pregătit dinainte, ca să umblăm în ele” (Efeseni 2.10). Dumnezeu a pregătit lucrări pentru această creaţie nouă, care sunt potrivite ei. Prin „fapte bune” în acest verset se înţelege cu totul altceva decât se înţelege astăzi în general prin această expresie. Este însă nevoie de ochi noi creaţi, ca ele să poată fi recunoscute ca fapte bune. Chiar şi credincioşii nu le pot recunoaşte, dacă nu se folosesc de aceşti ochi noi.

      Ungerea Domnului prin Maria (Matei 26.6-13) este un exemplu pentru faptul că un credincios are acest fel de ochi noi şi face „o faptă bună”. „Dar ucenicii s-au indignat când au văzut lucrul acesta şi au zis: ‚Ce rost are risipa aceasta? Parfumul acesta s-ar fi putut vinde foarte scump şi banii să se dea săracilor.’ Dar Isus, cunoscând aceasta, le-a zis: ‚De ce faceţi supărare femeii? Ea a făcut o faptă bună faţă de Mine. Pentru că pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.’” (Matei 26.8-11).

      Chiar şi în epistola către Romani, unde noi nu citim nimic despre o creaţie nouă, se vorbeşte totuşi cel puţin în context cu împăcarea despre puterea învierii vieţii noi (Romani 5.10).

      În a doua epistolă către Corinteni se vorbeşte în acelaşi capitol atât despre împăcare cât şi despre noua creaţie (2 Corinteni 5). Aici nu găsim aşa de mult relatat despre ce am fost noi eliberaţi prin împăcare – şi anume de vrăjmăşie şi înstrăinare -, ci aici este accentuat mai mult rezultatul împăcării: noua creaţie. De aceea citim nemijlocit în legătură cu împăcarea: „Căci dacă este cineva în Hristos este o creaţie nouă; cele vechi s-au dus; iată, toate s-au făcut noi.” (2 Corinteni 5.17). De fapt textual nu se spune: „Dacă este cineva în Hristos, acela este o creaţie nouă”, ci: „Întrucât este o creaţie nouă … noul s-a făcut”. Încă nu este totul nou. Noi am primit într-adevăr viaţă nouă, veşnică, avem o natură nouă, o minte nouă (= gând; compară cu 1 Corinteni 2.16Romani 12.2), însă trupul nostru nu este încă nou. Şi cu toate acestea se spune, că Dumnezeu deja astăzi „a împăcat cu Sine Însuşi” pe credincios (2 Corinteni 5.18). Deci trupul nou nu este o necesitate pentru a poseda pe deplin împăcarea. Deoarece noi suntem în Hristos şi am primit o natură nouă şi o viaţă nouă, este suficient pentru a fi împăcat cu Dumnezeu.

      „Creaţia nouă” se referă nu numai la natura noastră nouă, adică la viaţa nouă, pe care am primit-o, ci şi la relaţiile noi în cadrul trupului lui Hristos, în care am fost puşi: „De aceea, de acum încolo nu mai cunoaştem pe nimeni după starea firească” (2 Corinteni 5.16). Să cunoşti pe cineva „după starea firească (= carne)” face parte din ceea ce este vechi. Relaţiile noi nu sunt determinate nici prin diferenţele sau contrastele sociale, culturale şi intelectuale, şi nici prin simpatii şi antipatii. Deoarece noi suntem o „creaţie nouă” şi Dumnezeu a sădit în noi o natură nouă, relaţiile noastre nu se mai formează după aceste lucruri de odinioară. Astfel probabil cineva are cu fraţii şi surorile lui după duh relaţii mult mai strânse decât el a avut vreodată mai înainte cu rudele lui necredincioase. Cine a posedat odinioară o poziţie înaltă în societate, nu se mai simte bine „în cercurile lui” şi are mult mai multă părtăşie cu aceia care au fost salvaţi şi mântuiţi din legăturile lor rele.

      Deci creaţia nouă stă în legătură cu

      • interese cu totul noi (epistola către Coloseni)
      • câmpuri de activitate cu totul noi (epistola către Efeseni) şi
      • relaţii cu totul noi ( epistola 2 Corinteni).

       

      Capcana fariseilor
      Matei 23 – Serie de articole

      Stephan Isenberg

      © SoundWords, Online începând de la: 25.09.2018, Actualizat: 25.09.2018

      Conținutul acestei serii de articole

       

      Capcana fariseilor (1)
      Matei 23 – Introducere

      Stephan Isenberg

      © SoundWords, Online începând de la: 25.09.2018, Actualizat: 25.09.2018

      Versete călăuzitoare: Matei 23

       Introducere

      M-am întrebat deseori, ce a vrut să ne spună Domnul Isus prin descrierea fariseilor. A vrut El să ne dea în mână un instrument cu care noi să vizăm pe alţii şi să putem arăta cu degetul spre ei? Fariseii sunt totuşi pentru cei mai mulţi dintre noi aşa numiţii creştini credincioşi Bibliei, nimic altceva decât pur şi simplu lepădătura. Dacă trebuie să recunoaştem că suntem „cu toţii păcătoşi”, totuşi nu vrem într-o suflare să fim numiţi împreună cu fariseii. În fond în cele din urmă fariseii au răstignit pe Domnul şi de mai multe ori în timpul vieţii Lui au vrut să-L omoare. Ei au sfidat pe Domnul, L-au provocat, L-au acuzat şi au luptat împotriva Lui cu martori falşi. Nu, eu nu sunt un fariseu.

      Cu adevărat nu eşti? Dacă sunt sincer, uneori am gândit în ascuns, dacă nu cumva uneori aş fi fost un fariseu cu adevărat – uneori, când am simţit adânc, că gura mea nu a redat totdeauna ce era cu adevărat în inimă. Când la urma urmelor este o discrepanţă între inimă şi gură, atunci trebuie totuşi să recunosc sincer că unele lucruri din fariseism nu-mi sunt cu totul străine.

      Pe de altă parte m-am gândit: omule, fariseii nu sunt chiar aşa de răi. Ei erau păzitorii Legii. Ei se numeau cei puşi deoparte. Nimeni din Israel nu putea să spună pe de rost toate cele 613 porunci aşa de bine ca fariseii. Ei au înţeles ceva din învăţătura Vechiului Testament şi ei preţuiau pe marii lor rabini Hillel şi Schammai. Ei puteau să explice foarte bine diferenţele între cele două şcoli fariseice. Noi am spune astăzi, ei erau oameni foarte fideli Bibliei, aceşti farisei. Fariseii erau cu adevărat foarte severi în ceea ce priveşte ascultarea de Scriptură. Ei au făcut reguli şi porunci suplimentare, aşa cum îi era posibil unui iudeu temător de Dumnezeu să împlinească toate cele 613 porunci ale Legii. Ei o luau cu adevărat în serios. Şi dacă luăm probabil pe cel mai mare dintre fariseii din Biblie, pe Pavel, despre el se spune în Filipeni 3.6: „… cu privire la dreptatea care este prin Lege, fără vină”. – Şi chiar şi Domnul Isus îi laudă indirect pe farisei, prin aceea că spune: „Deci toate câte vă spun ei, păziţi-le şi faceţi-le …” (Matei 23.3). Abia după ce nu demult am citit o carte (de Tom Hovestol, „Capcana fariseilor” – în editura R. Brockhaus), care se ocupă cu fariseii, m-am simţit puţin confirmat, că evident au fost şi alţii, care nu au putut să se reţină de la impresia, că fariseii nu erau cei mai infideli, ci dimpotrivă erau cei fideli Bibliei ai zilelor acelea.

      Oarecum fariseii îmi sunt simpatici, dacă îi privim prin aceşti ochelari ai râvnei pentru Biblie. Şi eu cred, pentru că Domnul Isus a iubit aşa de mult tocmai pe aceşti farisei, deoarece de regulă ei se străduiau sincer să reprezinte Legea, de aceea Domnul Isus Se preocupă în mod deosebit cu această grupă a fariseilor şi de aceea şi astăzi El se preocupă în mod cu totul deosebit de aceia care în principiu nu vor altceva, decât să fie din toată inima fideli Bibliei. Tânărul bogat din evanghelia după Marcu 10 era probabil şi el un fariseu fidel, şi se spune despre el: „… şi Isus l-a iubit”. Cu toate acestea nu avem voie să trecem cu vederea corectura dureroasă, dar vindecătoare făcută de Domnul, prin aceea că încheiem repede cu fariseii şi spunem: ‚Nu, noi nu suntem farisei, căci noi nu L-am fi acuzat pe Domnul şi în cele din urmă răstignit.’ Probabil nu vorbim în felul acesta, dar cât de des nu am gândit aşa sau asemănător. Noi putem învăţa nespus de mult de la farisei, dacă recunoaştem că noi suntem aceştia, că în fiecare din noi se ascunde un fariseu şi probabil cel mai mult în acela la care ne aşteptăm cel mai puţin.

      Să facem proba şi să ne ocupăm cu capitolul 23 al evangheliei după Matei.

      Capcana fariseilor (2)
      Matei 23.13 – Prima exclamare „vai de voi!”

      Stephan Isenberg

      © SoundWords, Online începând de la: 25.09.2018, Actualizat: 25.09.2018

      Verset călăuzitor: Matei 23.13

       Matei 23.13: Dar vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici, pentru că voi închideţi oamenilor Împărăţia cerurilor; nici voi nu intraţi în ea şi nici pe cei care vor să intre, nu-i lăsaţi să intre.

      Afirmaţia este simplă: fariseii sunt aceia care închid Împărăţia cerurilor. Nouă nu ni se poate întâmpla aşa ceva, sau? Nu, noi ştim foarte bine cum se ajunge în cer şi acţiunile noastre de evanghelizare vorbesc foarte clar în privinţa aceasta. În afară de aceasta am introdus „servicii divine pentru oaspeţi”, unde vrem să explicăm oamenilor cum ajung ei în cer.

      Deci fariseii erau convinşi de rolul lor de conducere spirituală şi ei erau primii care s-au anunţat pentru posturile de portari la intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu. Cu regret însă, niciodată aceste posturi nu au fost oferite de cineva, ci fariseii înşişi şi-au creat aceste posturi. (Nu vorbim aici despre disciplina în Biserică/Adunare, unde păzitorii porţilor îşi au rolul lor – vezi 1 Corinteni 5.) Ei erau siguri în felul lor de a vedea lucrurile teologic. Privit superficial, aceasta este totuşi o slujbă importantă şi o lucrare bună pentru o persoană sănătoasă spiritual.

      Dar Domnul Isus a fost în această privinţă de altă părere. Ceea ce în afară părea foarte sănătos, era pentru El boală. Căci nu numai că ei erau orbi cu privire la starea lor, ci ei au închis Împărăţia lui Dumnezeu pentru aceia care ar fi voit să intre.

      Nu este şi în zilele noastre o comportare asemănătoare, când noi „producem” întoarceri la Dumnezeu într-un fel pe care Scriptura nu-l cunoaşte? În Scriptură găsim feluri diferite cum oamenii au găsit pe Domnul. Noul Testament relatează despre întoarceri la Dumnezeu foarte simple şi foarte complicate şi chiar ciudate. Să ne gândim la tâlharul de pe cruce, care a spus simplu: „Adu-Ţi aminte de mine …” sau la vameşul care a strigat: „Doamne, ai milă de mine, păcătosul”. Sau să ne gândim la convertirea lui Pavel, care a avut acea viziune minunată pe drumul Damascului, sau cât de complicat a fost pentru Nicodim să recunoască că el trebuia să fie născut din nou. Ce va zice Domnul de toate bine intenţionatele chemări la convertire, care sunt prezentate prin rugăciuni bine formulate, sau cu privire la toată teologia referitoare la justificarea prin credinţă, la care protestanţii şi catolicii de secole nu se pot unii. Aici trebuie să se repete unul sau altul din cuvintele rostite de cineva, acolo trebuie să se vină în faţă, ca să spună „da”. Şi iarăşi în altă parte trebuie să se poată spune pe de rost toată mărturisirea de credinţă. Nu spun nicidecum că toate acestea la locul lor nu pot fi în ordine. Dar nu devenim noi uneori aroganţi, să decidem cine are voie şi cine nu are voie să fie înăuntru, prin aceea că stabilim o anumită metodă de procedare sau chiar prin această metodă mai degrabă se acţionează respingător decât atrăgător? Este o responsabilitate deosebit de mare să fi la lucru ca evanghelist – şi Domnul să trimită cât mai mulţi lucrători la recolta Sa – dar fie ca întotdeauna aceştia să fie aceia care prezintă exclusiv pe Hristos ca uşă şi să nu arate căi gândite de ei înşişi, pe care s-ar putea pretinde că ajungi sigur în Împărăţia lui Dumnezeu.

      A doua problemă a acestui strigăt „vai de voi” este că noi prin comportarea noastră, prin obiceiurile noastre şi prin tradiţia noastră, care nu sunt nici actuale şi nici conform cu Scriptura, baricadăm drumul altor oameni ca să cunoască cu adevărat pe Hristos. În privinţa aceasta nu dau nici un exemplu, deoarece fiecare Biserică/Adunare şi fiecare creştin ar trebui să se gândească cum prin anumite feluri de comportare, obiceiuri şi tradiţii baricadează drumul spre Împărăţia lui Dumnezeu. Să întrebăm pe necredincioşi ce spun ei despre credincioşi în general şi vom vedea că sunt multe lucruri negative, care sunt un obstacol să intre în Împărăţia lui Dumnezeu sau chiar să viziteze o Biserică/Adunare creştină. În loc să se vorbească despre Hristos, de felul cât sunt ei de miloşi, de buni, de fideli adevărului şi de autentici, ni se duce faima că noi am fi neîndurători, carnali şi făţarnici. Ceva nu este în ordine, dacă aceia care pretind că veghează poarta cerului, taie pofta oamenilor. (În treacăt fie spus, că desigur sunt şi lucruri biblice care sperie pe necredincioşi. Desigur aici nu este vorba de aceste lucruri!)

      Observăm noi, cât de mult ne asemănăm cu fariseii? Dacă tu îi condamni prea aspru, atunci gândeşte că te condamni şi pe tine odată cu ei.

      Capcana fariseilor (3)
      Matei 23.14 – A doua exclamare „vai de voi!”

      Stephan Isenberg

      © SoundWord, Online începând de la: 25.09.2018, Actualizat: 25.09.2018

      Verset călăuzitor: Matei 23.15

      Matei 23.15: Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici, pentru că voi înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un prozelit şi, când a devenit aşa, faceţi din el un fiu al gheenei, de două ori mai rău decât sunteţi voi înşivă.

      Este într-adevăr interesant cum Domnul Isus pătrundea cu privirea şi îi evalua pe farisei. Dar noi toţi suntem mai degrabă „evanghelişti”, care deseori nu îndrăznesc nici măcar să treacă strada, ca să vorbim cu vecinul nostru despre Evanghelie şi gândim că aceia care sunt gata să se mute chiar în ţări străine, ca să vestească Evanghelia, ar trebui să fie automat buni şi să fie călăuziţi de motivaţii veritabile. Ceea ce pentru noi deseori arată ca foarte sănătos şi spiritual, Domnul numeşte în acest caz boală. Care era greşeala în cazul acesta? Nu era un exemplu bun să întreprinzi astfel de eforturi ca să converteşti pe un păgân la iudaism? Nu ar fi trebuit Domnul mai bine să laude aceasta? Nu! Chiar dacă râvna a fost preţuită de Domnul şi El Însuşi ne-a dat însărcinarea: „Mergeţi”, şi Israel trebuia să fie deja o lumină pentru naţiuni, totuşi Domnul a trebuit să condamne motivaţia prin care fariseii făceau un prozelit. Pe farisei îi interesa în primul rând convertirea la înţelegerea pe care o aveau ei şi la sistemul lor doctrinar şi la concepţiile lor cu privire la felul cum trebuia să arate o viaţă sfântă. Ei erau preocupaţi să convingă pe oameni pentru religia lor şi cultura lor de credinţă, în loc să se preocupe cu adevărata misiune, care constă în a aduce pe oameni în legătură cu Dumnezeul cel viu. Şi noi suntem înclinaţi să convertim oameni la gruparea noastră, ca şi cum ea ar fi singura care pune în legătură cu Hristos. Putem observa aceasta atunci când se vorbeşte de sus în jos despre aceia care nu merg pe acelaşi drum cu noi. Se gândeşte atunci repede că trebuie să se spună sau cel puţin să se gândească că aceia nu au primit lumină atât de multă cum am primit noi înşine. Şi lăuntric ajungem la linişte abia atunci când cineva se converteşte la părerile noastre despre ce înseamnă să fi creştin. Şi aici observăm desigur cu toţii că aceste lucruri nu ne sunt total necunoscute.

      Desigur aici nu este vorba de a conduce mai departe în credinţă pe cei care s-au convertit. Pentru aceasta este desigur nevoie de drumul părtăşiei cu alţi creştini. Şi este de asemenea foarte clar, că un creştin hotărât este convins că drumul, pe care el merge, este drumul corect – altfel este mai bine să-l părăsească. Problema este mai mult o evanghelizare bazată pe motivaţii false. În acest caz oamenii sunt conduşi la un sistem, în loc să fie conduşi la Hristos. Şi dacă s-a ajuns să câştigi pe aceşti oameni pentru un sistem, atunci ei devin mai radicali şi mai fanatici decât aceia care i-a adus la acest sistem. La aceasta Se referă Domnul când spune: „… şi, când a devenit aşa, faceţi din el un fiu al gheenei, de două ori mai rău decât sunteţi voi înşivă.” Al doilea strigăt „vai de voi” vrea deci să ne arate clar motivaţiile cu care noi evanghelizăm sau explicăm altora drumul creştin.

      Capcana fariseilor (4)
      Matei 23.16-22 – A treia exclamare „vai de voi!”

      Stephan Isenberg

      © SoundWords, Online începând de la: 25.09.2018, Actualizat: 25.09.2018

      Versete călăuzitoare: Matei 23.16-22

      Matei 23.16-22: Vai de voi, călăuze oarbe, care ziceţi: „Dacă cineva jură pe Templu, nu este nimic; dar dacă jură pe aurul Templului, este legat de jurământul lui.” Nebuni şi orbi! Care este mai mare: aurul sau Templul care sfinţeşte aurul? Şi: „Dacă cineva jură pe altar, nu este nimic; dar dacă jură pe darul de pe altar, este îndatorat.” Nebuni şi orbi! Care este mai mare, darul sau altarul care sfinţeşte darul? Deci, cine jură pe altar, jură pe el şi pe tot ce este deasupra lui; cine jură pe Templu, jură pe el şi pe Cel care locuieşte în el; şi cine jură pe cer, jură pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi pe Cel care stă pe el.

      Al treilea strigăt „vai de voi” se ocupă cu ceea ce spunem noi şi cu ceea ce gândim noi. În timpul acela s-a încercat să se găsească anumite subterfugii, pentru a nu împlini neapărat un jurământ sau un legământ. Aceasta aminteşte puţin de ceea ce noi probabil ca şi copii am făcut deseori, când am spus, jur că nu am făcut aceasta sau aceea şi apoi ne-am încrucişat degetele la spate, ceea ce însemna că jurământul nu era valabil. Aceşti farisei evlavioşi au făcut aceasta mai „delicat” şi nu aşa de fără tact, cum probabil am făcut noi odinioară. Dar Domnul îi mustră aspru, prin aceea că El a cerut ca oamenii temători de Dumnezeu să vorbească totdeauna adevărul şi ar trebui să vorbească numai ceea ce şi cu adevărat gândesc. Într-un alt loc Domnul spune: „Felul vostru de vorbire să fie: ,,Da, da; nu, nu; ce trece peste aceste cuvinte, vine de la cel rău.”.

      Promisiunile şi legămintele solemne par şi în timpul nostru să fie într-adevăr spirituale, dar ceea ce noi numim spiritual şi sănătos, Domnul numeşte iarăşi bolnav. Câte căsnicii şi astăzi se destramă chiar şi între creştini, cu toate că s-a promis fidelitate „până moartea ne va despărţi”. Câte probabil nu au promis unii la botezul lor şi nu le-au respectat. Ce am promis noi la convertirea noastră, până când am observat că păcatul tot mai este în noi şi că natura veche este încă foarte activă. Să fim deci prudenţi cu promisiunile noastre faţă de alţii sau cu juruinţe făcute lui Dumnezeu. Şi cu atât mai mult cu cât ele sunt făcute public.

      Capcana fariseilor (5)
      Matei 23.23,24 – A patra exclamare „vai de voi!”

      Stephan Isenberg

      © SoundWords, Online începând de la: 25.09.2018, Actualizat: 25.09.2018

      Versete călăuzitoare: Matei 23.23,24

      Matei 23.23,24: Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen şi aţi lăsat la o parte cele mai importante lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credinţa; pe acestea trebuia să le faceţi, şi pe acelea  să nu le lăsaţi nefăcute. Călăuze oarbe, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!

      „… numai să nu înghită nici un ţânţar, însă din gât îi iese o cocoaşă de cămilă!” – Da, aceasta este o descriere de care râdem, dar căreia deseori foarte uşor ne asemănăm. Ca şi fariseii, şi noi suntem înclinaţi să ne lăsăm stăpâniţi prin „filtrul de ţânţari”, căci pentru lucrurile esenţiale nu găsim timp. Biserici întregi sunt preocupate în zilele noastre să filtreze ţânţarii, care ameninţă să sfărâme, căci s-au stabilit false priorităţi. Cât de des Biserici/Adunări au fost împiedicate să aibă o lucrare eficientă, deoarece s-au preocupat cu machiaje sau podoabe, îmbrăcăminte sau coafură/frizură, acompaniament instrumental în serviciile divine, culoarea perdelelor sau a mochetelor în sala bisericii, etc, în loc să se ocupe cu punctele principale ale vieţii creştine. Noi ne preocupăm prea mult cu lucrurile mărunte şi neglijăm deseori teme cum ar fi mersul pe urmele Domnului, maturizarea vieţii noastre spirituale, misiunea, adorarea Tatălui sau marea noastră însărcinare să reflectăm aici pe pământ ceva din Hristos şi să devenim asemenea Lui.

      Este o vorbire foarte clară, dar şi – cel puţin pentru noi – amuzantă în unele locuri, pe care Domnul o ţine aici înaintea fariseilor. Însă ne piere amuzarea, dacă suntem gata să aplicăm aceste lucruri la noi. Care era aici problema?  Ce fel de dăruire era aceasta? Nu s-ar bucura unele biserici să aibă astfel de membrii, care sunt gata chiar să dea zeciuială din fiecare legume din grădină? Aceasta arată a sănătate spirituală. Dar, stai! Dar şi aici Domnul Isus nu este grăbit cu sentinţa Lui. Ceea ce pentru noi arată ca sănătate spirituală, Domnul numeşte din nou boală.

      Care era greşeala? Fariseii făceau mic ce era mare şi făceau mare ce era mic, ce era important îl făceau fără importanţă şi ce era fără importanţă îi acordau deplină însemnătate. Ei nu vedeau când o cămilă intra în pahar, dar erau foarte atenţi ca nu cumva să înghită un ţânţar, atunci când beau ceva. Unii beau chiar având dinţii strânşi, pentru ca nu cumva să se strecoare vreun ţânţar. Ţânţarul era cel mai mic animal necurat, pe care izraeliţii îl cunoşteau şi cămilele erau animalele necurate cele mai mari, pe care ei le cunoşteau. Cu alte cuvinte: preocuparea cu lucrurile mărunte şi neglijarea celor esenţiale ne aduce mustrarea, „filtrarea ţânţarului, dar înghiţirea cămilei”. Cineva a scris: „Aşa descrie Isus pe un iudeu suprasensibil, care bea vin cu dinţii strânşi”. Noi ne dedicăm prea repede celor care se pot măsura sau număra, deoarece în cele din urmă vrem să ştim cum suntem noi notaţi la Dumnezeu. Dacă dăm zeciuială din plantele de grădină, atunci ştim cu ce am contribuit sau donat, aceasta o putem măsura. Dar ceea ce Domnul vrea, sunt lucruri care nu sunt măsurabile pentru lume, dar care nu sunt uitate de Domnul. Îndurarea, dreptatea şi credinţa (experienţa cu Dumnezeu) nu se pot măsura. Sunt de asemenea lucruri, despre care noi niciodată nu vom putea spune: acum este destul. Acum am fost destul de îndurător sau acum sunt cu adevărat drept sau am destulă credinţă. De aceea acestea sunt lucruri pe care noi creştinii, ca şi fariseii de atunci, le uităm cu plăcere, dar care pe de altă parte sunt foarte importante şi cu care noi niciodată nu ajungem la sfârşit. Aici nu este nici o bătaie cu pumnul în piept, ca la dăruitul zeciuielii.

      Capcana fariseilor (6)
      Matei 23.25,26 – A cincea exclamare „vai de voi!”

      Stephan Isenberg

      © SoundWords, Online începând de la: 25.09.2018, Actualizat: 25.09.2018

      Versete călăuzitoare: Matei 23.25,26

      Matei 23.25,26: Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi curăţiţi partea de afară a paharului şi a farfuriei, dar înăuntru sunt pline de lăcomie şi de neorânduială (sau: jefuire şi necumpătare). Fariseu orb! Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a farfuriei, pentru ca şi partea de afară să fie curată.

      Fariseii făceau şi aici o greşeală. Ei gândeau că necurăţia este în afara unei persoane şi de aceea nu aveau voie să aibă contact cu anumite locuri sau anumite persoane. Domnul Isus îi învaţă că o necurăţie vine totdeauna din inimă. Totodată Domnul dezvăluie că o viaţă curată, fără cusur în afară nu este un indiciu că şi inima este curată şi fără cusur. Domnul dă prin viaţa Sa învăţământ intuitiv (pe bază de material didactic), ce vrea El să spună prin aceasta. El Însuşi a fost numit Prietenul vameşilor şi păcătoşilor. Era acuzat că vorbeşte cu samaritenii şi mănâncă cu păcătoşii. El a fost permanent printre oamenii necuraţi – a atins chiar şi leproşi şi morţi – şi cu toate acestea se spune despre El în epistola către Evrei, că El era despărţit de păcătoşi (Evrei 7.26).

      Ce are aceasta să ne spună? Şi noi suntem înclinaţi – ca şi fariseii odinioară – să ne prezentăm în exterior mai bine decât suntem în realitate. Când eşti în societatea anumitor oameni (şi a creştinilor!), atunci se ştie de regulă cum să te comporţi, ca să laşi în urmă o impresie bună sau să dai o aparenţă de spiritualitate. Aceasta duce deseori aşa de departe, că începem să ducem o viaţă dublă, de teamă să nu fi clasat ca „lumesc”. Unii psihiatrii au mult de lucru, deoarece au a face cu suflete de care s-a abuzat spiritual, deoarece acestea prin codexul bisericii lor au fost întrucâtva constrânse să ducă o astfel de viaţă dublă. Sunt în orice caz oameni care caută ajutor şi simt profund starea lor bolnavă – de aceştia Domnul poartă grijă în mod deosebit, deoarece ei au recunoscut că o viaţă dublă conduce la orbire spirituală. Dar sunt şi din aceia care nicidecum nu observă cum viaţa lor „se destramă”, care sunt deja orbi cu privire la propria lor stare. Păcatul mare al fariseilor era, că ei pretindeau că văd şi totuşi erau orbi. Ei, probabil ca şi noi, respectăm anumite norme de comportare în exterior, care sunt cerute de gruparea noastră sau de biserică şi atâta timp cât ne mişcăm în acest cadru – ei ştiu aceasta – nu poate merge mult prea prost, nu trebuie să te aştepţi la întrebări „proaste”. Sunt nenumărate cazuri unde duminică de duminică creştinii intră în „uniforma de duminică”, îşi pun buna dispoziţie şi masca de duminică şi restul vieţii lor (de luni şi până sâmbătă) lasă puţin sau chiar deloc să se simtă ceva din viaţa spirituală.

      Dacă suntem sinceri, vom fi de acord când spunem că noi putem vorbi uşor altora despre dăruire şi credincioşie şi de o legătură strânsă cu Domnul, în timp ce în acelaşi moment ştim cât de rău arată aceasta la noi. Exemplul lui Iuda ne arată că în exterior putem prezenta un spectacol mare şi prin aceasta putem orbi mulţi ucenici. Numai Domnul ştia ce era cu Iuda, dar niciunul dintre ucenici nu bănuia că tocmai Iuda era cel care trebuia să-L trădeze pe Domnul. Vădit Iuda savura chiar o încredere deosebită, deoarece lui i s-a încredinţat punga cu bani. Şi chiar şi în camera de sus, când Iuda a părăsit încăperea, unii gândeau că el voia să cumpere ceva pentru sărbătoare. În exterior totul era în ordine la Iuda, dar în spatele lor el purta discuţii cu duşmanii Domnului. Ceea ce era în Iuda, este şi în noi – să nu ne înşelăm! Fiecare, care vorbeşte altora în mod regulat despre Domnul, fie în mod personal sau ca predicator, va fi conştient de acest pericol şi deseori a regretat că starea lui spirituală nu a corespuns a ceea ce a predicat sau a spus altora. Dar dacă simţim această discrepanţă între gura şi inima noastră, şi o mărturisim Domnului ca prefăcătorie, atunci aceasta ne poate conduce să slujim în alt fel şi să spunem altfel un cuvânt – mai îndurător. Va fi totdeauna o discrepanţă între cuvintele noastre şi faptele noastre sau inima noastră, de aceea atenţionarea adresată fariseilor este la fel adresată şi nouă.

      La Domnul nu se dă nici un premiu Oscar pentru cel mai bun artist, acolo este numai o făgăduinţă pentru aceia cu duhul zdrobit şi smerit. Acolo, aşa spune Domnul, vrea El să locuiască (Isaia 57.15). Mesajul acestui strigăt „vai de voi” este, că noi să nu ne înşelăm unii pe alţii, că noi să recunoaştem uneori liniştit că şi noi avem probleme cu unele lucruri, că şi în viaţa noastră nu totdeauna totul decurge fără probleme, aşa cum se dă impresia deseori duminica. Şi să ne păzim să clasificăm pe alţii, acolo unde anumite păcate au devenit vizibile. Domnul Isus vorbeşte aici de jefuire şi necumpătare. Deci lucruri care la noi toţi se strecoară, chiar dacă probabil mult timp le putem ţine acoperite. Probabil noi nu suntem jefuitori, dar ce altceva este, dacă noi ne străduim să posedăm aceleaşi lucruri pe care le are vecinul nostru sau fratele nostru sau sora noastră? Sau cum stau lucrurile cu materialismul nostru, cu nesaţul nostru, că trebuie să avem totdeauna ce este mai nou, să ţinem pasul cu ceilalţi, şi aşa mai departe? În cele mai multe cazuri vom putea ascunde aceste lucruri faţă de ceilalţi – câte scuze spirituale frumoase nu am inventat deja pentru a justifica necesitatea unui lucru sau altul. Dar toate acestea sunt descoperite înaintea Domnului. De aceasta ar trebui să devenim din nou conştienţi. Dar dacă păcatul unui frate a devenit vizibil, aceasta ar trebui văzut de credincioşii spirituali ca un prilej, ca acelui frate să i se întindă mâna îndurării şi să fie readus în părtăşia cu Domnul şi cu fraţii. Dar aceasta este posibil numai atunci când noi terminăm cu acel fel de gândire plin de dispreţ, cu orice „stigmatizare nespirituală” iute şi noi înşine să devenim conştienţi de slăbiciunea proprie (Galateni 6.1), care este la fel şi în noi, dar probabil din fericire nu a devenit publică.

      Un alt mesaj al acestui strigăt „vai de voi” este, că noi ar trebui să fim atenţi, ca oamenii să întemeieze o relaţie personală cu Domnul Isus, căci atunci putem fi siguri, că şi partea din afară este în ordine. Căci Domnul spune: „Fariseu orb! Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a farfuriei, pentru ca şi partea de afară să fie curată.”

      Capcana fariseilor (7)
      Matei 23.27,28 – A şasea exclamare „vai de voi!”

      Stephan Isenberg

      © SoundWords, Online începând de la: 25.09.2018, Actualizat: 25.09.2018

      Versete călăuzitoare: Matei 23.27,28

      Matei 23.27,28: Vai de voi cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi sunteţi ca mormintele văruite, care pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de orice fel de necurăţie. Tot aşa şi voi: pe dinafară vă arătaţi oamenilor ca fiind drepţi, dar pe dinăuntru sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege.

      Al şaselea strigăt „vai de voi” merge într-o direcţie asemănătoare cu al cincilea „vai de voi”. De cele mai multe ori ce este afară nu este înăuntru. Afară podoabe – înăuntru nimic, aşa se spune în popor. De asemenea şi aici ne doare, dacă acest strigăt „vai de voi” îl punem înaintea noastră ca oglindă. Dar să-l lăsăm să lucreze în noi; poate să conducă, ca noi să ne încredem tot mai puţin în noi înşine şi să ne sprijinim numai pe harul şi îndurarea Domnului. Dacă nu aşteptăm nimic de la noi înşine, ci aşteptăm totul de la Domnul, atunci suntem pe drumul cel bun. Dar şi aceasta sună foarte evlavios şi aproape fariseic – eu ştiu. De regulă avem mult prea mult păreri bune despre noi înşine.

      Mormintele văruite sunt morminte care au fost însemnate în mod deosebit sau vopsite din nou, pentru ca fiecare să recunoască că aici este vorba de un mormânt şi nimeni să nu se întineze cu un mormânt. Şi noi arătăm uneori foarte frumos în afară şi putem rosti cuvinte frumoase în diferite ocazii. Şi posibilitatea cea mai bună de a ascunde eul propriu faţă de ceilalţi constă în aceea că noi încercăm să arătăm evlavioşi înaintea altora. Suntem primii care participă la activităţile bisericii, şi primim orice slujbă, chiar oricât de mică ar fi ea. (Atenţie: acesta nu este un îndemn să rămânem inactivi!) Cu regret şi în viaţa noastră se poate totdeauna întâmpla, că nu slujim motivaţi de entuziasmul faţă de Domnul, ci din simţământul golului care este în noi. Şi ca să umplem acest gol lăuntric, ne dedicăm slujbei creştine. Slujirii căreia îi lipseşte viaţa spirituală este făţărnicie. O astfel de făţărnicie ne înşală. Ea ne dă sentimentul că stăm „bine”, fără ca în acelaşi timp să stăm „bine” înaintea lui Dumnezeu. Ea anesteziază durerea golului, aşa că noi nu mai suntem expuşi acestei dureri. Şi cândva devine normal pentru noi să avem o anumită comportare la exterior, în timp ce în interiorul nostru este cu totul altfel.

      Observăm noi, cât de repede ne apropiem de farisei şi că Domnul doreşte aici să ne pună o oglindă înainte? O oglindă ne ajută să ne cunoaştem mai bine cum suntem, respectiv să ne vedem. Dar dacă mult timp nu foloseşti o oglindă, atunci ne formăm o imagine proprie despre noi înşine şi aceasta poate foarte repede să nu fie cea adevărată. Ai curajul să nu priveşti pe farisei ca duşmani ai tăi, ci ca pe unii pe care Domnul îi foloseşte ca oglindă pentru tine, pentru ca să poţi creşte spiritual şi să te vezi în lumina lui Dumnezeu!

      Capcana fariseilor (8)
      Matei 23.29-31 – A şaptea exclamare „vai de voi!” şi cuvinte de încheiere

      Stephan Isenberg

      © SoundWords, Online începând de la: 25.09.2018, Actualizat: 25.09.2018

      Versete călăuzitoare: Matei 23.29-31

      Matei 23.29-31: Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi zidiţi mormintele prorocilor, împodobiţi gropile celor drepţi şi ziceţi: „Dacă am fi fost noi în zilele părinţilor noştri, nu am fi fost părtaşi cu ei la sângele prorocilor.” Prin aceasta mărturisiţi despre voi înşivă că sunteţi fiii celor care i-au omorât pe proroci.

      Ultimul strigăt „vai de voi” arată că fariseii erau preocupaţi să facă monumente prorocilor lor. Ei onorau pe proroci, afirmau solemn că ei niciodată nu au omorât pe proroci şi în acelaşi timp se sfătuiesc cum ar putea să omoare pe Marele Proroc, pe Mesia Însuşi. Orbirea fariseilor era cu adevărat de nedepăşit. Probabil ei au crezut că ei, prin faptul că ridicau monumente prorocilor, prin aceasta s-ar fi asemănat întrucâtva cu ei, prin faptul că îi păstrau în amintire. Sau probabil voiau numai să se depărteze de păcatul înaintaşilor lor, ca să păstreze propria lor dreptate. Din nou ne punem oglinda înainte şi aplicăm acest „vai de voi” la noi înşine. Ce ar fi dacă Domnul Isus ar veni pe neaşteptate la noi? Sunt aproape sigur, că din aceleaşi motive L-am trata rău, aşa cum au făcut atunci fariseii. Dacă Domnul ar da pe faţă tot tradiţionalismul nostru şi ar spulbera construcţiile noastre teologice, atunci – mă tem – nu va mai rămâne mult din tot ce ne-am inventat în cămăruţa noastră.

      Sau să presupunem că părinţii noştri de credinţă, pe care noi ne sprijinim aşa de mult, ar veni astăzi în Biserica/adunarea noastră, sau în organizările denumite după numele lor. Ce ar spune astăzi un Luther, ce ar spune Calvin, Wesley, Spurgeon, Darby, Müller sau Kelly? Noi nu ne temem să folosim numele marilor părinţi ai credinţei. Numele lor oferă demnitate faptelor noastre. Dar ce ne-ar spune şi ce ar spune ei despre noi? Ar fi ei de acord cu monumentele noastre, pe care noi le-am ridicat în cinstea lor? Din comoditate uităm cu plăcere, că mulţi dintre aceşti bărbaţi au avut convingeri foarte puternice şi curaj mare şi au contribuit la multe schimbări esenţiale. Mulţi dintre ei au fost luptări solitari şi probabil persoane cam ciudate. Îmi pot foarte bine imagina cât de penibil şi deranjant ne-am simţi şi am fi bucuroşi – aşa cum au fost odinioară fariseii – dacă ei ar părăsi iarăşi pământul acesta.

      De la exclamarea „vai de voi!” la plâns

      Acest capitol 23 se încheie, şi eu vreau să închei cu cuvintele lui Tom Hovestol:

      Cât de potrivit este că acest capitol 23 se încheie cu lacrimi şi nu cu batjocură şi dispreţ, cu plâns şi nu cu lovituri. Ca o găină a vrut Isus să strângă pe farisei în jurul Lui şi să-i inunde cu dragostea Sa. Singurul lucru, pe care El i-a rugat, era ca ei să fie sinceri cu ei înşişi şi să vadă lipsa şi nevoia lor. El voia ca ei să năzuiască după credinţa sănătoasă, să nu fie bolnavi religios, şi ca ei să primească mesajul Lui plin de har şi de îndurare.

      Şi noi să plângem pentru autoînşelarea noastră şi păcătoşenia noastră. Cu regret acest „vai de voi” al lui Isus nu a ajuns numai la urechi surde, ci şi la inimi rele, aşa relatează evanghelistul Matei. În loc să se pocăiască, farisei au reacţionat cu mânie şi au omorât pe Mesia.

      Cum putem noi evita aceste cuvinte „vai de voi” şi în loc de aceasta să ne punem sub protecţia lui Isus? Cum evităm noi falsa bunăstare a religiozităţii şi ajungem la adevărata sănătate spirituală? Cum alcătuim un stil de viaţă caracterizat de „şi a fost foarte bun”  în loc de „meritat” sau „vai de voi”?

      Eu cred că începe cu faptul de a fi dispus să fiu sincer faţă de Dumnezeu şi faţă de mine însumi. Aceasta la rândul lui are ca premisă, că noi cercetăm domeniile sufletului nostru, pe care de fapt mai bine nu am vrea să le vedem. Noi trebuie să recunoaştem făţărnicia noastră, ipocrizia noastră, lupta religioasă, priorităţile false, concentrarea la lucrurile exterioare, neglijarea sufletului nostru, uitarea istoriei noastre şi să recunoaştem miopia proprie cu privire la viaţa noastră spirituală. Trebuie să ne pocăim printr-o mărturisire smerită (probabil chiar cu lacrimi). Şi mai important decât toate este să nu ne lăsăm conduşi la năzuirea după o sănătate spirituală falsă, care de fapt numai văruieşte în afară credinţa bolnavă. (Die Pharisäer-Falle, R.Brockhaus, 1999, pag. 234)

      „Mă laud cu… crucea…”

      3. De ce este crucea lui Hristos un motiv de laudă pentru Pavel? Galateni 6:14

      Galateni 6:14
      În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume!

      După ce dezvăluie motivele celor care puneau accent pe circumcizie, Pavel le prezintă galatenilor, pentru ultima oară, mesajul Evangheliei sale într-o formă concisă. Pentru el, Evanghelia are la bază două doctrine fundamentale: (1) crucea (jertfa) Domnului (vers. 14) şi (2) doctrina îndreptăţirii (vers. 15). În secţiunea de astăzi, ne vom opri asupra primei doctrine.

      Nouă, celor din secolul al XXI-lea, ne este greu să ne imaginăm ce şoc produceau afirmaţiile lui Pavel despre cruce (Galateni 6:14) la data când au fost scrise. Astăzi, crucea lui Hristos este un simbol obișnuit și respectat, care trezeşte în general sentimente pozitive. Însă, pe vremea lui Pavel, crucea nu era un lucru cu care să te lauzi, ci un lucru vrednic de dispreţ. Iudeii considerau ofensatoare ideea unui Mesia răstignit, iar romanilor, răstignirea le stârnea o repulsie atât de mare, încât nu era inclusă între sancţiunile potrivite pentru un cetăţean roman.

      Faptul că lumea antică privea crucea lui Hristos cu dispreţ este clar dovedit de cea mai veche inscripţie cunoscută, care înfăţişează răstignirea. Datând de la începutul secolului al II-lea, acest desen înfăţişează răstignirea unui om cu cap de măgar. Lângă cruce este înfăţişat un alt om care are braţele ridicate în semn de închinare, iar dedesubt sunt scrise următoarele cuvinte: „Alexamenos se închină dumnezeului său.” Ideea este clară: crucea lui Hristos era pentru ei ridicolă. În acest context, Pavel declară că el nu se poate lăuda decât cu crucea lui Hristos!

      4. Cum a schimbat crucea lui Hristos modul lui Pavel de a se raporta la lume? Galateni 6:14; Romani 6:1-6; 12:1-8; Filipeni 3:8.

      Galateni 6:14
      În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume!

      Romani 6:1-6
      1 Ce vom zice, dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul?
      2 Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?
      3 Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui?
      4 Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă.
      5 În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui.
      6 Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului;

      Romani 12:1-8
      1 Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească.
      2 Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.
      3 Prin harul care mi-a fost dat, eu spun fiecăruia dintre voi să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine; ci să aibă simţiri cumpătate despre sine, potrivit cu măsura de credinţă pe care a împărţit-o Dumnezeu fiecăruia.
      4 Căci, după cum într-un trup avem mai multe mădulare, şi mădularele n-au toate aceeaşi slujbă,
      5 tot aşa şi noi, care suntem mulţi, alcătuim un singur trup în Hristos; dar, fiecare în parte, suntem mădulare unii altora.
      6 Deoarece avem felurite daruri, după harul care ne-a fost dat: cine are darul prorociei să-l întrebuinţeze după măsura credinţei lui.
      7 Cine este chemat la o slujbă să se ţină de slujba lui. Cine învaţă pe alţii să se ţină de învăţătură.
      8 Cine îmbărbătează pe alţii să se ţină de îmbărbătare. Cine dă să dea cu inimă largă. Cine cârmuieşte să cârmuiască cu râvnă. Cine face milostenie s-o facă cu bucurie.

      Filipeni 3:8
      Ba încă şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos

      Răstignirea Domnului Hristos schimbă totul în viaţa credinciosului. Ea ne determină să ne reevaluăm concepţia despre noi înşine şi modul în care ne raportăm la lume. Lumea – cu tot ce presupune ea (1 Ioan 2:16) – I se împotriveşte lui Dumnezeu. Noi am murit odată cu Hristos şi, prin urmare, lumea nu mai exercită asupra noastră acea putere care ne înrobea. Vechea viaţă pe care o trăiam odată pentru lume nu mai există. Pavel aseamănă despărţirea credinciosului de lume cu moartea faţă de ea.

      Cum ţi-a schimbat jertfa Domnului Hristos modul în care te raportezi la lume? Ce lucruri noi a adus în viaţa ta? Ce deosebiri există între viaţa ta actuală şi viaţa pe care o duceai înainte de a te preda Domnului?

      Moartea si Invierea lui Isus

      Moartea lui Isus nu a fost nicidecum o hotarare a lui Dumnezeu de dupa caderea in neascultare a lui Adam ca fiind o alta alternativa (planul B) dupa ce planul A a fost anulat prin caderea lui Adam in neascultare. Moartea lui Isus a fost asezata de Dumnezeu in planul veacurilor inca inainte de inceputul zidirii unde zice Scriptura: Caci stiti ca nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ati fost rascumparati din felul desert de vetuire pe care-l mosteniserati de la parintii vostri, ci cu sangele scump al lui Hristos, Mielul fara cusur si fara prihana. El a fost cunoscut mai INAINTE DE INTEMEIEREA LUMII si a fost aratat la sfarsitul vremurilor pentru voi 1Petru 1:19,20. Moartea lui Isus a fost o hotarare cuprinsa in planul maret care nu putea fi schimbata nici anulata. Iata ce gasim scris in Geneza 3:21: Domnul Dumnezeu a facut lui Adam si nevestei lui haine de piele si I-a imbracat cu ele. Hainele de piele a fost hotararea lui Dumnezeu si nu a lui Adam. Hainele de piele erau un simbol unde Dumnezeu prin Isus Hristos Mielul junghiat va imbraca goliciunea lui Adam cu haina mantuirii: Iata Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii! Ioan 1: 29. Moartea lui Isus nu a fost considerata de Dumnezeu ca o alternativa, in cazul in care �. Daca o sa fie nevoie �. Daca nu o sa fie alta sansa, alta cale. Dumnezeu nu poate fi asemanat cu omul muritor, Dumnezeu nu poate fi afectat de nimeni si de nimic in lucrarile Sale, numai de Sine Insusi, deaceea Luca declara: Pe Omul acesta, dat in mainile voastre, dupa SFATUL HOTARAT SI DUPA STIINTA MAI DINAINTE a lui Dumnezeu, voi l-ati rastignit si L-ati omorat prin mana celor faradelege Fapte 2:23. Moartea lui Isus a fost declarata dealungul tuturor veacurilor ca o binecuvantare pentru neamul omenesc. Moartea lui Isus este o usa deschisa unde se poate vedea slava preafericitului Dumnezeu. Ei cercetau sa vada ce vreme si ce imprejurari avea in vedere Duhul lui Hristos, care era in ei, cand vestea mai dinainte patimile lui Hristos si SLAVA de care aveau sa fie urmate. 1Petru 1:11. Moartea lui Isus este unitatea de masura a dragostei lui Dumnezeu pentru lumea omeneasca: Fiind ca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea �Ioan 3:16. Deci moartea lui Isus trebuie ca are o mare valoare, mai ales pentru faptul ca in ea se manifesta puterea dragostei lui Dumnezeu. Proroci au considerat-o extrem de importanta deaceea au facut din mantuirea aceasta tinta cercetarilor si cautarii lor staruitoare 1 Petru 1:10.

      Moartea lui Isus este cu adevarat o taina a lui Dumnezeu si numai prin Duhul Adevarului putem intelege valoarea tainelor ascunse in aceasta lucrare a lui Dumnezeu. Nu fara insemnatate sunt cuvintele Scripturi unde zice: De aceea, cand intra in lume, El zice: Tu n-ai voit nici jertfa, nici prinos, ci Mi-ai pregatit un trup. Atunci am zis: Iata-ma vin sa fac voia Ta Dumnezeule. Prin aceasta voie am fost sfintiti noi, si anume prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, o data pentru totdeauna Evrei 10:5-10. Voia lui Dumnezeu cu privire la venirea lui Hristos in lumea pacatului si a morti era pregatirea unui trup omenesc. Un trup omenesc supus pacatului si morti. Dumnezeu a PREGATIT acest trup. Cred eu ca pregatirea acestui trup a fost facuta potrivit cu voia, planul si intelepciunea lui Dumnezeu. Mentionez ca omul pamantesc prin cele 5 caracteristici pamantesti nu poate sa vada, sa auda, sa judece si sa inteleaga indeajuns voia, planul si intelepciunea lui Dumnezeu desfasurate in lucrarile Sale.

      Fie dar ca bunatatea Tatalui Ceresc sa ne calauzeasca prin Duhul, care sa ne lumineze si in aceasta lucrare a lui Dumnezeu referitoare la trupul si moartea lui Isus. Sa luam in considerare cateva scripturi care vorbesc destul de puternic despre PREGATIREA trupului lui Isus. Si Cuvantul S-a facut trup si a locuit printre noi, plin de har si de adevar Ioan1: 14. Cuvantul S-a imbracat (dupa ce S-a desbracat mai intai) cu trupul omenesc pregatit de Dumnezeu, locuind printre noi oameni si devenind unul din noi, potrivit Scripturi care zice: El, (Cuvantul) macar ca avea chipul lui Dumnezeu, totusi n-a crezut ca un lucru de apucat sa fie deopotriva cu Dumnezeu, ci S-a desbracat pe Sine insusi (de chipul lui Dumnezeu) si a luat (S-a imbracat cu) un chip de rob, facandu-Se asemenea oamenilor. La infatisare a fost gasit ca un om, S-a smerit si S-a facut ascultator pana la moarte, si inca moarte de cruce Filipeni 2:6-8. Deasemenea in alta parte zice: Astfel dar, deoarece copiii sunt partasi sangelui si carnii, tot asa si El insusi a fost deopotriva partas la ele, pentru ca prin MOARTE sa nimiceasca pe cel ce are puterea mortii, adica pe diavolul, si sa izbaveasca pe toti aceia care, prin frica mortii, erau supusi robiei toata viata lor. Caci negresit, nu in ajutorul ingerilor vine El, ci in ajutorul semintiei lui Avraam. Prin urmare, a trebuit sa Se asemene fratilor Sai in toate lucrurile, ca sa poata fi, in ce priveste legaturile cu Dumnezeu, un Mare Preot milos si vrednic de incredere, ca sa faca ispasire pentru pacatele norodului. Si prin faptul ca El insusi A FOST ISPITIT in ceea ce a suferit, poate sa vina in ajutorul celor ce sunt ispititi Evrei 2:14-18. Prorocul Isaia declara acest mare adevar cand zice: El a crescut inaintea Lui ca o odrasla slaba, ca un Lastar care IESE DINTR_UN PAMANT USCAT. N-avea nici frumusete, nici stralucire ca sa ne atraga privirile, si infatisarea Lui n-avea nimic care sa ne placa. Dispretuit si parasit de oameni, Om al durerii si obisnuit cu suferinta, era asa de dispretuit ca iti intorceai fata de la El, si noi nu L-am bagat in seama. Totusi, El suferintele noastre le-a purtat, si durerile noastre le-a luat asupra Lui, si noi am crezut ca este pedepsit, lovit de Dumnezeu si smerit. Dar El era strapuns pentru pacatele noastre, zdrobit pentru faradelegile noastre. Pedeapsa, care ne da pacea, a cazut peste El, si prin ranile Lui suntem tamaduiti ��..Isaia 53:2-12.

      Trupul pregatit de Dumnezeu trebuia sa se asemene cu trupul omului Adamic cazut in pacat  si-n moarte. Dumnezeu a osandit pacatul in firea pamanteasca, trimitand, din pricina pacatului, pe insusi Fiul Sau intr-o fire asemanatoare cu a pacatului. Da aceasta a fost voia lui Dumnezeu, ca in acest trup sa fie inclus tot neamul omenesc, toata rasa Adamica cazuta in pacat si-n moarte. Dumnezeu a judecat pacatul in firea, natura pamanteasca, adica in trupul lui Isus care era defapt de o fire, de o natura asemanatoare cu a pacatului. Pe Cel ce n-a cunoscut nici un pacat, El L-a facut pacat pentru noi, ca noi sa fim neprihanirea lui Dumnezeu in El. Potrivit acestor afirmatii si multe altele care nu sunt amintite aici prin lumina Duhului vedem ca Dumnezeu in planul voiei Sale a hotarat ca trupul pregatit pentru Isus sa fie supus pacatului si mortii. Asa dar cat priveste trupul Sau, Isus putea sa pacatuiasca ca oricare om pamantesc, ca oricare fiu al lui Adam. Totu- si iata ce se spune despre Isus referitor la trupul Sau: El n-a facut pacat si in gura Lui nu s-a gasit viclesug. Isus spre deosebire de Adam a implinit porunca Tatalui, El a umblat in ascultare, cu toate ca putea sa aleaga calea neascultarii. Isus a prezentat in final trupul Sau inaintea lui Dumnezeu  ca o jertfa sfanta si curata de un bun miros inaintea lui Dumnezeu. Trupul lui Isus a fost o jertfa sfanta pentruca El a inchinat, a supus, a daruit intreg trupul Sau lui Dumnezeu din dragoste. Trupul lui Isus a fost o jertfa curata inaintea lui Dumnezeu pentruca prin Duhul Sfant Isus a biruit chiar toate ambitiile, toate dorintele ieului Sau, toate gandurile au fost aduse roabe ascultari de Dumnezeu Tatal, asa cum gasim scris despre El: nu voia mea, ci in toate facase voia Ta, astfel trupul Sau a fost o jertfa curata.

      Trupul lui Isus a fost o jertfa desavarsita, sau complecta, inaintea lui Dumnezeu pentruca nu a mai ramas nimic in natura Sa pamanteasca sa nu fie biruit, inchinat si daruit din dragoste inaintea lui Dumnezeu Tatal Sau. Cu privire la El sa implinit ceia ce era profetit, ca adica El trebuia sa fie Mielul fara cusur si fara prihana. Isus in trupul Sau a invatat sa asculte prin lucrurile pe care le-a suferit, El a suferit o impotrivire fata de sine si fata de pacat pana la moarte, adica pana cand a biruit, pentruca si El a fost ispitit in toate lucrurile ca si noi, dar fara pacat. Isus prin Duhul a prezentat inaintea Tatalui un trup omenesc complect jertfit, complect injunghiat unde orice dorinta, orice parere, orice gand, orice ambitie, orice voce, orice soapta, orice impotrivire, orice iubire de sine toate roadele naturi pamantesti au fost complect omorate si inlaturate. Dumnezeu a aceptat cu bucurie aceasta jertfa si prin ascultarea lui Isus multimea omeneasca este considerata in stare de neprihanire dupa cum declara apostolul Pavel: Caci, dupa cum prin neascultarea unui singur om, cei multi (multimea omeneasca) au fost facuti pacatosi, tot asa, prin ascultarea unui singur Om, cei multi (multimea omeneasca) vor fi facuti neprihaniti Romani 5:19. In acest trup al lui Isus a fost asezata vina si pacatul neascultari al intregi lumi. Trebuie mentionat faptul caci Isus prin trupul pregatit de Dumnezeu reprezinta, si este inclus tot neamul omenesc, asa dar ce sa intamplat lui Isus sa intamplat la toti oameni, oriunde a ajuns Isus au ajuns toti oameni.  Dumnezeu a asezat vina si pacatul omenirii in trupul lui Isus, ca prin ascultarea lui Isus trupul pacatului sa fie restignit, si astfel desbracat de puterea lui, ca omenirea sa nu mai fie roaba pacatului si-a mortii.

      Odata ce Isus a ajuns pe muntele Golgota intreaga omenirea a ajuns pe muntele Golgota. Cand trupul lui Isus a fost rastignit pe cruce, intreaga omenirea a fost rastignita impreuna cu El. Stim bine ca omul nostru cel vechi a fost rastignit impreuna cu El, pentru ca trupul pacatului sa fie desbracat de puterea lui, in asa fel ca sa nu mai fim robi ai pacatului. Am fost rastignit impreuna cu Hristos si traiesc�dar nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine. Neamul omenesc nu numai ca a fost rastignit impreuna cu Isus dar cand Isus a murit, intreaga omenirea, toti oameni au murit impreuna cu Isus. Caci dragostea lui Hristos ne strange (adica ne pune impreuna, ne strange, ne aduna impreuna in unul singur, in Isus) fiindca socotim ca, daca Unul singur a murit pentru toti, toti deci au murit. Motivul pentru care a murit El pentru toti este pentru ca odata ce Isus a murit pentu ei, ei sa nu mai traiasca in continuare cum traiau mai inainte, adica sa traiasca pentu ei insisi, pentru natura pamanteasca, ci acum dupa ce au murit impreuna cu Isus sa traiasca pentru Cel ce a murit si a inviat pentru ei, adica sa traiasca o viata noua, viata adusa prin invierea lui Isus. El a purtat pacatele noastre in trupul Sau, pe lemn, pentru ca noi, fiind morti fata de pacate, sa traim pentru neprihanire, prin ranile Lui ati fost vindecati. Este important sa mentionez ca Scriptura dovedeste cu tarie moartea omului vechi, moartea lui Adam cazut in neascultare. Apostolul Pavel declara acest mare adevar unde zice: Tot astfel fratii mei, prin trupul lui Hristos, si voi ati murit in ce priveste Legea, ca sa fiti ai altuia, adica ai Celui ce a inviat din morti, si aceasta ca sa aduceti rod pentru Dumnezeu Romani 7:4. Acum daca am murit impreuna cu Hristos, credem ca vom si trai impreuna cu El. Rastignirea trupului lui Isus potrivit Scripturilor trece mult mai departe de granitele invataturi rastigniri inlocuitoare, unde Isus a fost rastignit IN LOCUL omului pacatos, dar omul pacatos a ramas nerastignit, deci in deplina putere sa pacatuiasca in continuare. Dragi cititori dragostea lui Dumnezeu este mult mai mare decat mintea omului pamantesc. Rastignirea trupului lui Isus este in adevar rastignirea OMULUI VECHI adica rastignirea rasei umane. In trupul lui Isus, Dumnezeu considera intreaga lumea de oameni rastignita fata de pacatul neascultari. Planul Calvarului continua mai departe aducand moartea odata pentru totdeauna a omului pamantesc, adica a intregi omenirii.

      Nici moartea lui Isus nu a fost o MOARTE INLOCUITOARE. Daca un oarecare om comite fapte de crima si odata dovedite faptele si judecate, omul acesta este osandit la moarte. Sa presupunem ca un prieten bun cere judecatorului sa moara in locul omului vinovat de crima. Sa presupunem din nou ca judecatorul acepta cerinta pretenului bun si acest prieten este osandit la moarte in locul omului vinovat. Aceasta este numita moarte inlocuitoare, unde prietenul bun moare in locul omului vinovat. Omul vinovat in cazul acesta ramane mai departe neschimbat, netransformat, ramane mai departe in putere de a comite alte crime, starea vietii lui continua mai departe, patima si pacatul care era stapan peste fiinta lui ramane mai departe sa-l stapaneasca ajutandul sa comita alte crime, chiar daca prietenul lui bun ia luat locul, murind in locul lui. Cu totul diferit este cazul unde vinovatul moare el insusi fata de starea lui josnica, fata de patima si pacat, unde starea vietii vinovatului este adusa la sfarsit si ingropata in neputinta pentru totdeauna, unde cel vinovat nu mai traieste si toate faptele lui de crima si ocara au sfarsit pentru totdeauna. Dragi mei moartea lui Isus este considerata de Dumnezeu mult mai mult de cat o moarte inlocuitoare. Moartea lui Isus este moartea lui Adam cel pamantesc, este moartea pacatului si a faptelor firii pamantesti din viata tuturor oamenilor. Apostolul Petru prin Duhul declara ca suferinta si moartea lui Isus trebuie sa fie urmate de o slava, care slava era de fapt motivul suferintelor si morti lui Isus. Un parinte intelept si iubitor cearta pe copii sai si-I corecteaza prin pedeapsa dar toate acestea le face nu de dragul certei nici a pedepsei ce mult mai mult de dragul slavei care urmeaza. In planul lui Dumnezeu erau asezate toate acestea privitoare la Isus inca inainte de intemeierea lumii, nasterea, suferitele, rastignirea si moartea lui Isus, toate impreuna trebuia sa fie urmate de o mare slava.

      Dragi mei aceasta lucrare este lucrarea lui Dumnezeu, cum este Dumnezeu asa sunt si lucrarile lui. Toate lucrarile Lui sfarsesc in slava, in glorie, in victoriea deplina a vietii si a bucuriei eterne. Daca rastignirea lui Isus a fost rastignirea intregului neam omenesc, daca moartea lui Isus a fost moartea tuturor oamenilor, ce reprezinta invierea lui Isus? Este invierea lui Isus slava despre care vorbeste apostolul Petru? Este invierea lui Isus motivul principal al rastignirii si al mortii lui Isus? In moartea si invierea lui Isus se intalnesc fata-n fata Sfarsitul si Inceputul. Sfarsitul purtari chipului celui pamantesc, si Inceputul purtari chipului Celui ceresc. Isus a murit din pricina faradelegilor noastre, si a inviat din pricina ca am fost socotiti neprihaniti Romani 4:25. Si invierea lui Isus este invierea noastra a tuturora dupa cum zice Scriptura: Pe voi care erati morti in greselile voastre si in firea voastra pamanteasca netaiata imprejur, Dumnezeu v-a adus la viata impreuna cu El, dupa ce ne-a iertat toate greselile Coloseni 2:13. Daca deci ati inviat impreuna cu Hristos, sa umblati dupa lucrurile de sus, unde Hristos sade la dreapta lui Dumnezeu. Caci daca moartea a venit prin om, tot prin Om a venit si invierea mortilor. Si dupa cum toti mor in Adam, tot asa, toti vor invia in Hristos 1 Corinteni 15:21,22.

      Intreaga omenirea este reprezentata, este inclusa in primul si al doilea Adam, potrivit celor scrise in 1Corinteni 15:45-49 in limba Greaca primul si intaiul este una singura persoana, adica omul pamantesc. Al doilea si ultimul este o singura persoana adica Omul ceresc. Omul ceresc este al doilea om aratand faptul ca intre primul si al doilea nu a fost un alt om, apoi tot Omul ceresc este ultimul om aratand faptul ca dupa al doilea om nu mai este nici un alt om, Omul ceresc fiind al doilea si ultimul om. Omul dintai este din pamant, pamantesc, Omul al doilea este din cer. Cum este cel pamantesc asa sunt toti oameni veniti din samanta lui, adica si ei sunt pamantesti. Cum este Cel ceresc asa sunt toti oameni veniti din samanta lui adica si ei sunt ceresti. Si dupa cum bine stim ca tot neamul omenesc AM PURTAT chipul celui pamantesc, TOT ASA tot neamul omenesc VOM PURTA chipul Celui ceresc. Dar mai intai vine nu ce este ceresc, ci ce este pamantesc, ce este ceresc vine mai pe urma. Dupa cum toti oameni au fost asezati de Dumnezeu in Adam cel pamantesc si au fost deplin afectati de neascultarea lui, tot ce sa intamplat lui Adam cel pamantesc sa intimplat deasemenea intregului neam omenesc. Cand Adam a cazut in neascultare, tot neamul omenesc a cazut in neascultare impreuna cu el, cand Dumnezeu la izgonit afara din gradina Eden, tot neamul omenesc a fost izgonit din gradina impreuna cu el. Tot asa toti oameni au fost asezati de Dumnezeu in Adam Cel ceresc, din cauza ascultari Lui tot neamul omenesc a beneficiat de neprihanire, cand Isus a fost rastignit, tot neamul omenesc a fost rastignit impreuna cu El, cand Isus a murit, tot neamul omenesc a murit impreuna cu El, iar cand Isus a inviat din morti, tot neamul omenesc a inviat impreuna cu El. Si dupa cum toti oameni au murit in si odata cu Adam cel pamantesc, si totusi fiecare om gusta moartea la randul cetei sale desi toti au murit prin si impreuna cu Adam cel pamantesc, tot asa toti oameni au inviat in viata in si odata cu Isus, si totusi fiecare om gusta viata, vine la viata la randul cetei sale, desi toti au inviat prin si impreuna cu Isus. Dupa cum toti oameni morti in Adam nu gusta moartea toti deodata, ci fiecare la rindul lui, tot asa toti oameni inviati in Isus nu gusta invierea, adica viata toti deodata, ci fiecare la randul lui. Apostolul Pavel scrie fratilor din Corint despre invierea lui Isus declarand ca invierea lui Isus este in Adevar invierea mortilor, adica invierea tuturor mortilor morti in Adam, unde zice el: Daca nu este o inviere a mortilor, nici Hristos n-a inviat. Dar daca Hristos a inviat, atunci ce sa intamplat cu mortii? Deci invierea mortilor depinde de invierea lui Isus, dar dupa cum Isus a inviat in Adevar, toti morti au inviat impreuna cu El. Apoi continua Apostolul unde zice: Si daca n-a inviat Hristos, credinta voastra este zadarnica, VOI SUNTETI INCA IN PACATELE VOASTRE. Dar daca Isus a inviat ce sa intamplat cu pacatele lor?

      Dragi cititori valoarea suferintelor, a morti si a invierii lui Isus este mult mai mare decat am vorbit in putinele cuvinte aratate mai sus. Valoarea si puterea suferintelor, crucificari, morti si invierii lui Isus trece mult mai departe de granitele invataturi de inlocuire, unde marea parte a crestinismului propovadueste ca Isus a suferit in locul nostru, a fost crucificat in locul nostru, a murit in locul nostru si a inviat in locul nostru, in care timp noi adica intreg neamul omenesc, toata samanta lui Adam cel pamantesc, am ramas tot sub puterea firii pamantesti, am ramas tot in pacatele noastre tot in moartea noastra, iar acum depinde de noi daca vrem sa fim eliberati din pacat si moarte. Adevarul este ca Isus nu a suferit pentru El, nu a fost crucificat pentru El nu a murit si-a inviat pentru El, ci toate acestea le-a facut din dragoste PENTRU NOI. Dupa cum Adam cel pamantesc nu a cazut in pacat si apoi in moarte in LOCUL NOSTRU, ci noi fiind asezati in el am pacatuit impreuna cu el si apoi am murit impreuna cu el, tot asa, nici Isus nu a murit si nu a inviat IN LOCUL NOSTRU, ci noi fiind asezati de Dumnezeu in El, am murit impreuna cu El si am inviat impreuna cu El Aleluia! In adevar, daca ne-am facut una cu El printr-o moarte asemanatoare cu a Lui, vom fi una cu El si printr-o inviere asemanatoare cu a Lui. Stim bine ca OMUL NOSTRU CEL VECHI a fost rastignit impreuna cu El, pentru ca trupul pacatului sa fie dezbracat de puterea lui, in asa fel ca sa nu mai fim robi ai pacatului. Caci cine A MURIT, de drept, ESTE IZBAVIT DE PACAT. Acum, daca am murit IMPREUNA CU HRISTOS, credem ca vom si trai impreuna cu El, intrucat stim ca Hristosul inviat din morti NU MAI MOARE, moartea nu mai are nici o stapanire asupra Lui. Tot asa si voi insiva, socotiti-va morti fata de pacat si vii pentru Dumnezeu, in Isus Hristos, Domnul nostru. Deci pacatul sa nu mai domneasca in trupul vostru muritor si sa nu mai ascultati de poftele lui. Sa nu mai dati in stapanirea pacatului madularele voastre, ca pe niste unelte ale nelegiuirii, ci dati-va pe voi insiva lui Dumnezeu, ca vii, din morti cum erati, si dati lui Dumnezeu madularele voastre, ca pe niste unelte ale neprihanirii. Aleluia!

       Invierea lui Isus din morti este rodul binecuvantat al mortii Sale pe crucea Calvarului. Fara moartea biruitoare a lui Isus, nu putea sa fie o inviere in viata nemuritoare. Numai cine a murit este izbavit de pacat marturiseste cu indrasneala apostolul Pavel. Asupra omului mort pacatul nu are putere, omul mort nu mai poate fi ispitit de Satan si pacatul nu se mai poate naste. Pacatul are putere asupra omului pamantesc atata timp cat omul este in viata, cand omul moare devine liber fata de pacat dar continua sa fie rob al morti si al Locuintei Mortilor. Moartea omului pamantesc nu este o moarte biruitoare, moartea lui este o plata, sau un rod al pacatului. Omul pamantesc, omul pacatos nu poate niciunde si nicicand sa se impotriveasca sau sa se elibereze de sub puterea morti si a Locuintei mortilor. Cand omul se naste in lumea celor muritori, Satan incepe misiunea lui inca din primele zile a omului nou nascut. Misiunea lui Satan este ca prin veninul voarbelor si soaptelor lui inselatoare sa ispiteasca, sa provoace si chiar sa forteze omul in a umbla pe drumul neascultari, pe drumul pacatului. Cand omul acepta soapta si minciuna lui Satan inselatoare, atunci pacatul ia fiinta, atunci pacatul se naste in fiinta omului. Odata pacatul infaptuit, odata ce pacatul sa nascut prin viclenia si ispita adusa de Satan, moartea vine ca un soldat inarmat si leaga fiinta umana cu legaturile stapanirii ei. Ci fiecare este ispitit, cand este ATRAS de pofta lui insusi si momit. Apoi pofta, cand a zamislit, da nastere pacatului, si pacatul, odata faptuit, aduce moartea. Ferice de cel ce rabda ispita. Caci, dupa ce a fost gasit bun, va primi CUNUNA VIETII pe care a fagaduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc Iacov 1:14,15,12. Moartea lui Isus a fost si este mult diferita de moartea oricarui alt om. Isus a fost si ramane singurul om care a rabdat ispita pana chiar in ultima clipa a morti, Isus a fost judecat si El este singurul om care a fost gasit bun, El este primul rod al vietii, El este primul om care a primit cununa vietii. Moartea lui Isus a fost incununata cu biruinta: Biruinta asupra lui Satan, biruinta asupra pacatului si biruinta asupra omului vechi, omul pacatului. Isus a rabdat ispita.

      Puterea intunericului actioneaza asupra omului dupa o randuiala stabilita de Dumnezeu. Puterea intunericului actioneaza asupra omului sub trei forme diferite, cunoscute in Scripturi sub numele de Domnii, Stapanirii si Puterii. Intotdeauna prima actiune asupra omului vine din partea lui Satan, din partea Domniei lui. A doua actiune asupra omului este actiunea Stapanirii pacatului si a treia actiune asupra omului este Puterea mortii. Fara un Satan ispititor, pacatul nu se poate naste, fara pacat moartea nu are putere asupra omului. In gradina Edenului sarpele ispititor a fost primul in actiune. Odata ce omul nu A RABDAT ISPITA, odata ce omul a aceptat soapta otravitoare a sarpelui, pacatul neascultari sa nascut in fiinta omului, iar cand pacatul a fost nascut adica infaptuit, nemiloasa moarte a legat omul cu legaturile trecatoare a timpului si l-a instrainat departe de cununa vietii. Moartea omului este o dovada netagaduita a neascultari lui. Dupa cum viata este rodul pomului Vietii, tot asa moartea este rodul pomului cunostintei binelui si raului. Moartea omului este plata, recompensa, rodul munci si a umblari omului pe drumul neascultari de porunca lui Dumnezeu. Moartea omului este dovada unui om infrant, a unui om biruit, moartea omului nu reflecta nici macar putina bucurie. Mult, foarte mult diferita a fost moartea lui Isus. Inca de la nasterea Sa, Isus a fost continu vizitat de puterea intunericului. Satan a folosit toate metodele lui, toate armele sofisticate, toti experti lui, Satan sa folosit de toate pacatele omenirii, de toate sa folosit ca de niste sageti otravitoare infipte adanc in fiinta lui Isus. Prin toate a incercat, cu toate sa luptat, pe toate le-a adunat, de toate sa folosit, uneori una cate una si de multe ori, multe, foarte multe o singura data, dar Isus A RABDAT ISPITA. Dupa randuiala asezata de Dumnezeu, Satan trebuia prima data sa ispiteasca, sa convinga, sa corupa, sa forteze pe Isus sa acepte macar una din soaptele vrajitoriei lui pentru ca pacatul sa se poata naste in fiinta lui Isus. Asa dar pacatul si moartea stateau in ordinea lor asteptand cu nerabdare rezultatul vicleniei lui Satan.

       Suferinta, impotrivirea si rabdarea lui Isus au fost puternic dovedite inca de la nasterea Sa. Dupa cum vechiul Israel depindea de biruinta sau infrangerea tanarului David in lupta sa cu Goliatul Filistenilor, tot asa de biruinta sau infrangerea lui Isus in lupta Sa cu vechiul Sarpe depindea acum intreaga omenire. Rezultatul lui Isus urma sa fie rezultatul intregi omenirii. In lupta aceasta, in cea mai mare lupta din istoria omului, daca Isus putea sa fie ispitit sa faca unul singur pas gresit, numai o mica abatere de la porunca Tatalui. Prin aceia mica abatere pacatul stapanea in continuare iar moartea punea peceta ei peste generatiile de oameni din veacurile viitoare. Dar daca Isus, care reprezinta prin hotararea Tatalui tot neamul omenesc, ramane nemiscat, ramane neanvins de ispita lui Satan, atunci pacatul si moartea nu mai au nici o putere asupra omenirii. Dragi mei cititori, dragi prieteni, suferinta, impotrivirea si rabdarea lui Isus in nemasurata Lui dragoste fata de omenire, nu se poate descrie indeajuns, eu cel putin nu gasesc cuvinte vrednice care sa poarte in ele pe deplin puterea dragostei lui Dumnezeu aratata in Isus Hristos Fiul Sau. Apostolul Ioan repeta in scrierea lui cuvintele lui Isus acolo unde vorbeste El despre iubirea lui Dumnezeu fata de omenire: Fiindca ATAT DE MULT a iubit Dumnezeu lumea�Cat de mult? Cat de mare a fost si este iubirea Lui? Cat de departe a mers si merge iubirea Lui? Cand sa terminat sau cand se va termina iubirea Lui? Cat de puternica a fost si este iubirea Lui? Isus continua felul Lui tainic de vorbire unde zice: Ca a dat pe SINGURUL LUI FIU.  Dumnezeu in calitate de Parinte, in calitate de Tata avea unul singur Fiu. Dupa randuiala lui Dumnezeu stim ca un tata se extinde, se multiplica, se investeste in fiii lui. Daca are mai multi fii se extinde, se multiplica, se investeste in fiecare fiu intr-un fel diferit, in asa fel ca fiecare fiu reflecta o anumita parte a fiintei tatalui investita in el. Dar un tata care are UNUL SINGUR FIU se extinde, se multiplica, se investeste total in singurul lui fiu. Singurul lui fiu este singura lui expresie, este singura lui oglindire, este singura dovada vizibila a chipului si a asemanari lui. Ori unde este fiul acolo este tatal, oricine vede pe fiul vede chipul si asemanarea tatalui. Daca tatal acesta ar pierde pe singurul lui fiu, atunci tatal ramane limitat, ramane fara o cale de extindere. Numele, caracterul, chipul si asemanarea lui raman necunoscute in scurt timp. Cred eu ca la aceasta se refera cuvintele spuse de Isus cand a zis: Ca a dat pe singurul Lui Fiu. Iubirea lui Dumnezeu fata de lumea omeneasca a fost atat de mare pana unde El Tatal cuprins de focul fierbinte al iubirii trimite pe SINGURUL Lui Fiu, adica trimite TOT ce are, adica se trimite pe SINE insusi. Dumnezeu Tatal nu trimite o anumita parte, o anumita masura a caracterului Sau, o anumita masura a chipului si a bunatati Sale. Cand trimite pe Singurul Lui Fiu trimite PLINATATEA DRAGOSTEI SALE, trimite toate comorile si bogatiile fiintei Sale. In aceasta unica aventura a iubirii Sale se trimite pe El insusi pentru ca toti, oricine de oriunde crezand in Fiul sa nu piara, ci sa aiba, sa primeasca viata vesnica Aleluia!

      Este adevarat ca prin neascultarea unui singur om toti oameni au cazut victima pacatului si morti. Si este foarte adevarat ca prin ascultarea unui singur Om toti oameni sunt eliberati de sub puterea pacatului si a morti si sunt declarati neprihaniti. Primul om Adam nu a purtat povoara unor oameni vinovati si pacatosi, el nu a luptat pana la sange in lupta lui impotriva pacatului. El nu a biruit ISPITA, el nu a depus nici o impotrivire, nici o suferinta, din potriva toti oameni purtam in fiintele noastre rodul neascultarii lui. Al doilea Om Isus, spre deosebire de Adam a fost de la inceputul Lui nevinovat si nu a adus omeniri nici o povoara. Povoara grea, neascultare si pacatul atat de felurit al intregi omenirii a fost asezat de Dumnezeu pe umerii SINGURULUI Lui Fiu. Isaia declara acest adevar cand zice: Dar El era strapuns pentru pacatele noastre, zdrobit pentru faradelegile noastre. .. Noi rataceam cu totii ca niste oi, fiecare isi vedea de drumul lui, dar Domnul a facut sa cada asupra Lui nelegiuirea noastra a tuturor Isaia 53: 5,6.  Dragi cititori, este foarte posibil ca fiecare om sa fi fost framantat de vreun anumit gand, de vreo anumita dorinta, pofta macar o data in viata.  Oameni sub presiunea diferitelor visuri, ganduri, soapte, dorinte, pofte de multe ori nu au mai dormit, nu au mai mancat si multi chiar au cazut victima bolilor si chiar si-au pierdut viata. Iata ce scrie Daniel despre o asemenea intamplare: Si in cheful vinului, a poruncit sa aduca vasele de aur si de argint, pe care le luase tatal sau Nebucadnetar din Templul de la Ierusalim, ca sa bea cu ele imparatul si mai marii lui, nevestele si tiitoarele lui�In clipa aceea, s-au aratat degetele unei maini de om si au scris, in fata sfesnicului, pe tencuiala zidului palatului imparatesc. Imparatul a vazut aceasta bucata de mana care a scris. Atunci imparatul a ingalbenit, si gandurile atat l-au tulburat ca I s-au desfacut incheieturile soldurilor, si genunchii I s-au izbit unul de altul�Toti inteleptii imparatului au intrat, dar n-au putut nici sa citeasca scrisoarea, nici s-o talmaceasca imparatului. Din pricina aceasta imparatul Belsatar s-a inspaimantat foarte tare, fata I s-a ingalbenit, si mai marii lui au ramas incremeniti Daniel 5: 1-9.

       Cand povoara framantarilor, multimea gandurilor si toata murdaria poftelor a tuturor oamenilor din toate veacurile, au fost asezate pe umeri trupului lui Isus, si cand vicleanul sarpe a luat fiecare pacat in parte, fiecare vina, fiecare pofta, fiecare cuget si fiecare gand si in nenumarate ocazii lea introdus in mintea si in sufletul lui Isus producandu-I un nesfarsit chin, o nesfarsita tulburare. Dar El Isus sub aceasta grea si insuportabila presiune S-a impotrivit, a intampinat fiecare pacat si fiecare fel de pacat, fiecare vina, fiecare soapta si fiecare strigat strident cu acelasi raspuns: Nu voia Mea, ci voia Tatalui trebuie implinita. Nu a ramas pana la urma unul singur pacat, una singura vina care sa nu fi fost inmuiata deplin in veninul lui Satan si apoi trimisa cu viteza uri lui in nevinovatul Miel Dumnezeiesc. Dragul meu prieten, pacatul meu, pacatul tau, vina si gandurile mele murdare, vina si gandurile tale murdare au lovit cu putere in Fiinta iubirii si a dragostei lui Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care a profetit Isaia: El era STRAPUNS pentru, sau din partea pacatelor noastre, El era ZDROBIT pentru, sau din partea faradelegilor noastre. Iata suferinta lui Isus, iata cum a rabdat El ispita. Si toate acestea le-a facut pentru noi caci ne-a iubit. Asa a fost viata lui Isus, o viata daruita, o viata care nu era a Lui, viata lui a fost sa implineasca deplin VOIA Tatalui. Drumul CRUCI lui Isus este incununat de biruinta, El se ridica din nou prin puterea Duhului Sfant, ori de cate ori este doborat in tarana. El se ridica biruitor din lupta si ispita felurita a pustiei, El castiga neuitata lupta si chinul morti din gradina Ghetismani. Ajuns in fata cruci  Isus este obosit, Isus este aproape terminat. Fruntasi veacului aceluia, nu au cunoscut indeajuns secretul si taina crucii, daca ei ar fi descoperit taina crucii si a mortii lui Isus nu ar fi rastignit pe Isus. Daca Isus nu a putut fi biruit in pustia imparatiei lui Satan, acolo unde vicleanul sarpe a ridicat pe Isus pe un munte inalt, acolo unde Satan I-a oferit implinirea misiuni lui Isus pe o cale scurta, intr-o clipa putea sa devina Imparatul lumii, Salvatorul lumii, doar printr-o mica si foarte repede inchinare inaintea lui Satan. Daca Isus nu a putut fi biruit in gradina Ghetismani, unde Satan a torturat mintea si sufletul lui Isus, coborandu-l pana la potile mortii, unde Satan a incercat sa convinga pe Isus ca Dumnezeu acepta schimbarea paharului. Ca Dumnezeu iubeste pe Fiul indeajuns ca sa-I pregateasca un alt pahar putin mai usor, si ca poate sa-si implineasca misiunea chiar aici in gradina, fara sa mai derajeze gloata si multimea Ierusalimului.

       Ajuns in final si ridicat pe cruce, Isus este tinta celor mai iscusite duhuri, aici este armata de elita, aici este guvernul imparatiei lui Satan, o ceata mare de nelegiuiti, niste caini, o multime de tauri, niste tauri din Basan. Se pare ca de inceput Satan are un plan, si totul decurge dupa planul final faurit cu toata viclenia si siretenia lui. Dar mai tarziu cand totul pare ca se apropie de sfarsit, si Isus ramane ca Muntele si ca marea Stanca a lui Dumnezeu nemiscata si neinfricata in fata valurilor oceanului atat de tulburat, da, atunci toata gloata, fiecare in felul lui, fiecare cu arma lui, se arunca ca un leu care sfasie si racneste asupra trupului atat de istovit al lui Isus. Satan care nu putea sa inteleaga deplin gandurile si planul voii lui Dumnezeu, considera drumul crucii lui Isus o alegere nu prea nimerita, o alegere facuta in pripa, o alegere negandita, o alegere personala a lui Isus, o alegere care putea fi inbunatatita sau chiar schimbata. Si aici pe crucea Golgotei ca si pana aici Satan foloseste toate armele arsenalului sau, pentru a clatina macar mersul atat de sigur si umblarea lui Isus pe drumul ascultari. Iata pe plan fizic reprezentanti armatei vicleniei lui Satan: Pe cand graia El inca, iata ca a venit o GLOATA. Si celce se cheama Iuda, unul din cei doisprezece, MERGEA IN FRUNTEA LOR�Isus a zis apoi Gloatei sau Cetei care era formata din: Preoti cei mai de seama, capeteniile strajerilor Templului si batranilor, care venisera impotriva Lui: Ati iesit dupa mine ca dupa un talhar, cu sabii si cu ciomege? In toate zilele eram cu voi in Templu, si n-ati pus mana pe Mine. Dar acesta este CEASUL VOSTRU SI PUTEREA INTUNERICULUI Luca 22: 47-53.

      Gloata aceasta condusa personal de Satan, cat si trecatori, cat si ostasi Romani si chiar talharii, toti impreuna ametiti de veninul otravitor al lui Satan, calauziti de cele mai de seama duhuri, toata puterea firii pamantesti, toata puterea intunericului, sunt adunati aici in fata cruci lui Isus. Pacatul neascultari cu tot rodul lui, rodul tuturor generatiilor din toate veacurile, vina si nelegiuirea intregului neam omenesc, sunt transformate in sageti otravitoare, sunt transformate in strigate salbatice, in soapte chinuitoare, pacatul meu, pacatul tau, eram si noi atunci acolo.  La urletul disperatului Satan, toata ostirea vinovata, trimit multimea sagetilor lor, care venind din toate directiile pamantului, se infing adanc in trupul si in mintea Mielului lui Dumnezeu. Trecatori isi bateau joc de El, dadeau din cap si ziceau: Tu care strici Templul si-l zidesti la loc in trei zile, mantuieste-Te pe Tine insuti! Daca esti Tu Fiul lui Dumnezeu, coboara-Te de pe cruce! Preoti cei mai de seama, impreuna cu carturarii si batranii, isi bateau si ei joc de El si ziceau: Pe altii I-a mantuit iar pe Sine nu se poate mantui! Daca este El Imparatul lui Israel, SA SE COBOARE ACUM DE PE CRUCE, SI VOM CREDE IN EL! S-a increzut in Dumnezeu: sa-L scape acum Dumnezeu, daca-L iubeste. Caci a zis: Eu sunt Fiul lui Dumnezeu! Talharii care erau rastigniti impreuna cu El, Ii aruncau aceleasi cuvinte de batjocura Matei 27: 39-44.

       Dragi mei, Mielul lui Dumnezeu era mult diferit de mieii oamenilor. Un miel firesc nu este dotat, nu este echipat cu arme de lovire, el nu are putere indeajuns sa se apere. Dar Mielul lui Dumnezeu avea toata puterea sa loveasca sa se razbune, sa se apere dupa cum declara El: Crezi ca n-as putea sa rog pe Tatal Meu, care Mi-ar pune indata la indemana mai mult de douasprezece legiuni de ingeri? Matei 26: 53. Cu toate ca avea putere si avea pe Tatal de partea Lui, totusi El se lupta cu El insusi sa nu raspunda cu batjocuri cand era batjocorit, si cand era chinuit, nu ameninta, ci Se supunea dreptului Judecator. Isus privea drept inainte spre bucuria care I-a fost pusa inainte, pentru a implini voia Tatalui si pentru ca ne-a iubit a ramas nebiruit, a ramas inca nemiscat din drumul ascultari. Isus a fost ispitit in toate dar fara de pacat.  Ajuns la capat de drum Isus nu mai arata a om, era asa de schimonosit ca I-ti intorceai fata de la El. Satan folosind prilejul slabiciuni se apropie de Isus si stapanindusi teama vorbeste dulce lui Isus: Acum este timpul cel mai potrivit, orice amanare poate sa fie o mare pierdere, ce stii Tu despre moarte? Ce stii Tu despre Locuinta mortilor? Cine a evadat vreo data din Locuinta mortilor? Cum poti Tu sa stii ca Tatal Tau te va izbavi din neanduplecata Locuinta a mortilor?  Nu mai risca este timpul tau, fii intelept, coboarate de pe cruce, aratati puterea, fati un nume, si noi toti vom crede in Tine. Cu cat trupul lui Isus slabeste si se apropie de portile vechi a morti, cu atat si chiar mult mai mult Duhul Lui ridica deasupra cruci steagul biruintei vestit de Dumnezeu prin gura tuturor profetilor. Isus era deja ametit de marea bucurie, El privea acum dincolo de granitele mortii, El vedea samanta Sa, o noua generatie de oameni.

      Imparatia lui Satan se clatina, tronul vicleniei lui se prabuseste, locul lui nu mai este in Cer, adica locul lui nu mai este un loc de guvernare, nu mai este un loc de stapanire. Isus privind spre Tatal, inundat de bucurie El striga cu plina voce un strigat ce rasuna, un strigat nou, o veste buna. Sa ispravit, sa terminat necazul, Satan nu mai domneste, pacatul nu-si mai gaseste locul caci Mielul nare vina. Asa sfarseste drumul trasat de Dumnezeu, aici se pune steagul, aici este salvarea in biruinta jertfei Fiului lui Dumnezeu. Satan a fost deplin invins, el nu a reusit sa convinga pe Isus, el nu a reusit sa penetreze iubirea lui Isus, el nu a reusit sa cucereasca macar un milimetru din fiinta lui Isus. Pacatul a ramas fara lucru, pacatul nu avea dreptul sa se nasca in fiinta lui Isus fara a fi implinita mai intai macar o mica ispita din bagajul mincinilor lui Satan.

       Aici in fata cruci, Satan priveste tulburat, e greu sa inteleaga ca veacul lung al nopti aici sa terminat. Se-apropie de cruce, de trupul lui Isus, si vede cum o usa acuma se deschide, se uita plin de spaima in vremuri viitoare si vede-o lume noua, o lume de lumina, o lume necorupta o lume fara vina. Aici in fata cruci Satan se lamureste, vorbeste-acum in soapte mai mult doar pentru sine: Isus tu esti Hristosul ce trebuia sa vina, acepta compromisul caci cine-I fara vina: trecutul este-al meu, iar viitoru-ti apartina. Satan umbrit de cruce si trupul lui Isus, se-ntoarce si priveste la veacul din trecut, atatea vremi de slava de generatiile multe ce inima te leaga. Atatia imparati, atitia regi si sfetnici ce nu-I mai tin in seama. Dar oricum el se-ntoarce spre vremile trecute, spre vremile de-aproape, se vede doar lumina, lumina ce soarele dreptati o aduce. Sfarsitul si-nceputul, trecutul veac si viitorul se intalnesc la cruce. Aici e taina mare a dragostei divine, daca Satan a pierdut generatia viitoare, generatia semintiei lui Isus, el ar fi fost multumit sa stapaneasca peste generatiile de oameni nascute inaintea venirii lui Isus, peste generatiile si samanta lui Adam, generatiile OMULUI VECHI. Dar cand le-a cautat nu mai erau in trecut, ele toate fusesera asezate de Dumnezeu in trupul lui Isus. Generatiile omului vechi au fost rastignite impreuna cu Isus, iar acum si aici, in fata crucii, ele erau moarte impreuna cu Isus. Asa dar Satan, pacatul au ramas complect fara lucru. Lucrarea lor a luat sfarsit aici pe crucea Calvarului. Aici Satan a fost desbracat de puterea lui, aici pacatul a fost ridicat si pus in mormantul uitarii pentru totdeauna, El in iubirea Lui ne-a SPALAT de pacatele noastre cu sangele Sau (cu daruirea vietii Sale) Apocalipsa 1: 5

       In primul rand moartea lui Isus din partea Lui a fost jertfirea vieti Sale, o jertfa sfanta complect daruita ascultarii de porunca lui Dumnezeu, o viata fara de pacat, fara vina, fara pata, o viata jertfita si daruita lui Dumnezeu din curata dragoste, de buna voie, cu multa placere. In al doilea rand si din partea omenirii moartea lui Isus a fost moartea omului vechi odata pentru totdeauna. Trupul pacatului prin moartea lui Isus a fost complect desbracat de puterea lui. Iata importanta si insemnatatea mortii lui Isus. Trupul lui Isus a fost asezat in mormant ca un symbol si o marturie unde omul vechi si faptele neascultari lui sunt ingropate in groapa vesnicei uitari, iar sufletul Lui a fost dus in Locuinta mortilor.Toata viata, toata activitatea, toata suferinta, impotrivirea si rabdarea lui Isus, rastignirea si moartea Lui au fost prezentate inaintea tribunalului suprem al lui Dumnezeu. Si dupa ce a fost judecat, analizat, cantarit si apreciat, a fost gasit bun, a fost gasit VREDNIC sa primeasca CUNUNA VIETII Aleluia! Si unul din batrani mi-a zis: Nu plange, iata ca Leul din semintia lui Iuda, Radacina lui David, A BIRUIT ca sa deschida cartea si cele sapte peceti ale ei. Si la mijloc, INTRE scaunul de domnie si cele patru fapturi vii si INTRE batrani, am vazut STAND IN PICIOARE un Miel. Parea junghiat si avea sapte coarne si sapte ochi, care sunt cele sapte Duhuri ale lui Dumnezeu trimise in tot pamantul�Si cantau o cantare noua si ziceau: VREDNIC ESTI TU sa iei cartea si sa-I rupi pecetile: CACI AI FOST INJUNGHIAT SI AI RASCUMPARAT pentru Dumnezeu, cu sangele Tau, oameni din orice semintie, de orice limba, din orice norod si de orice neam�Ei ziceau cu glas tare: VREDNIC ESTE MIELUL, care a fost junghiat, sa primeasca puterea, bogatia, intelepciunea, taria, cinstea, slava si lauda! Apocalipsa 5. Daca moartea lui Isus este rodul ascultarii si a biruintei lui Isus, invierea lui Isus este raspunsul, este puterea dreptati lui Dumnezeu, este semnul de netagaduit unde Dumnezeu prin jertfa lui Isus considera tot neamul omenesc in drepturi depline pentru mostenirea vietii vesnice. Moartea lui Isus este puterea dragostei lui Dumnezeu, iar invierea lui Isus este puterea dreptati lui Dumnezeu. Moartea lui Isus este plata pacatului, unde pacatul este oprit, ridicat si anulat, iar invierea lui Isus este darul fara nici o plata al lui Dumnezeu daruit omenirii in Isus Hristos Aleluia!

      Moartea lui Hristos ” O mare sansa “!

      Mat.27:15-56

      Moartea Domnului Isus i-a împartit pe oameni. Intîlnim printre cei care au fost martori ai acestui eveniment, oameni ; barbati si femei, pentru care moartea Domnului Isus a fost o mare pierdere. Acestia erau sfîsiati de durere, boceu si se bateau cu pumnul în piept, aratînd cît de mult regreta ca îl pierd pe cel care le-a dat pîine, i-a vindecat sau I-a înviat pe cei dragi.
      O alta categorie de oameni au vazut moartea Domnului Isus ca fiind o mare biruinta. Au ateptat mult aceasta ocazie cînd sa scape de Cel care le-a schimbat traditia, a atras multimile , devenind o adevarata amenitare pentru pozitiile lor. Preotii cei mai de seama , carturarii si fariseii, prin moartea Domnului Isus si-au vazut planurile împlinite.Puteau în sfîrsit sa declare ca au scapat de un rival. Bucuria lor însa nu a tinut prea mult. Dupa trei zile Isus a înviat dintre cei morti iar ei au fost facuti de rusine.

      Asemenea puterii întunericului care credea ca prin rastignirea Domnului Isus va cîtiga o biruinta deplina si fruntasii lui Israel care s-au bucurat numai trei zile, au trebuit sa recunoasca ca planurile lor au dat gres. Oricît s-au straduit sa-L tina pe Domnul Isus în mormînt n-au reusit ; pentru ca El este Învierea si Viata, iar biruinta finala Îi apartine.

      Spre deosebire de aceste categorii de oameni , a fost o alta categorie, pentru care moartea Domnului Isus a însemnat o mare sansa. Urmarindu-i, în cadrul acestui mesaj am vrea sa observam ca sansa pe care ei au avut-o, este si sansa de care si noi putem avea parte:

      1. O sansa pentru libertate

      Cel care a beneficiat de acesta sansa a fost Baraba. Acesta era un întemnitat vestit. Era probabil seful bandei de hoti si tîlhari care actionase în Ierusalim în acea vreme.Am putea sa-l asemanam cu Ben Laden, al zilelor noastre. El a fost arestat cu doi dintre colegii sai. Iar pentru faptele savîrsite fusesera deja condamnat la moarte prin crucificare. Sentinta era promulgata iar crucile erau pregatite. Se astepta doar ziua executiei.

      Înaintea zilei cînd alaturi de colegii lui urma sa-si ispaseasca pedeapsa, la celula în care era închis , s-a prezentat ofiterul din garda templului si i-a adus o veste buna: “Baraba esti liber “! Cu siguranta acestu-ia nu-i venea sa creada, ceea ce-i auzeu urechile.

      De aceea i-au fost date explicatii: “Nu-i o gluma Baraba ! si nici un tîrg “! “Isus a fost ales sa moara în locul tau, iar pentru tine multimea a cerut eliberarea “!

      Asa cum relateaza evanghelistul Matei în cap. 27:15; era un obicei ca la sarbatorile Pastelui, guvernatorul sa semneze un decret de gratiere pentru unul dintre întemnitatii ales de popor . Voind sa-L elibereze pe Domnul Isus, Pilat L-a pus în fata poporului alaturi de Baraba. Spre surprinderea lui, poporul l-a ales pe Baraba si a cerut ca Domnul Isus sa fie rastignit.

      De aceea moartea Domnului Isus , pentru Baraba a însemnat o sansa pentru viata si libertate. Cînd nu mai avea nici o speranta, în ultimul moment i s-a oferit aceasta mare sansa. Nu ni se spune cum a stuit Baraba sa fructifice acest privilegiu si nici ceea ce s-a întîmplat cu el dupa aceea , dar datorita mortii Domnului Isus a dobîndit viata si libertatea !

      Am auzit despre un pianist polonez, care a ajuns într-o adînca stare de depresie. Cariera lui a început sa paleasca. Nu reusea sa cîstige suficienti bani ca sa-si acopere datoriile si sa ““si procure cele trebuincioase pentru viata. De aceea a hotarît sa-si puna capat zilelor. S-a gîndit ca solutiacea mai buna este spînzuratoarea. A mers în baie, si-a luat siretul de la fracul de concert, l-a legat de ceva solid si apoi s-a aruncat în gol.

      Din cauza transpiratiei din timpul concertelor, siretul si-a slabit rezistenta. De aceea atunci cînd trupul a început sa atîrne datorita greutatii , siretul s-a rupt. Pianistul a cazut gramada pe dusumea, ranindu-se usor. Acea cazatura însa, l-a trezit. A stat o vreme pe dusumea plîngînd în hohote. Apoi s-a ridicat, a mers la pian si-a început sa cînte. A pus în noile piese toata durerea si framîntarea sufletului sau din acele momente , dar si bucuria clipelor care au urmat. De fiecare data cînd era întrebat dupa acea încercare “ce te motiveaza pentru a munci asa de greu “? El raspundea întodeauna: “Dumnezeu mi-a dat viata si mi-a oferit sansa unui nou început. Desi nu ni se spune cum a fructificat-o , aceasta a fost sansa lui Baraba.

      Dar moartea Domnului Isus a adus aceeasi sansa si pentru fiecare dintre noi. Am fost întemnitati în închisoarea diavolului, datorita pacatului nostru. Eram condamnati la moarte datorita justitiei divine, dar Hristos a murit pentru ca noi sa primim viata si sa avem sansa eliberarii.
      Dumnezeu prin moartea Domnului Isus, a semnat un decret de gratiere. Acesta nu-i restrictiv si priveste numai o persoana, ci-i cuprinde pe toti oamenii. Acest adevar este zugravit de Apostolul Pavel care spune :

      “Voi erati morti în greselile si în pacatele voastre , în care traiati odinioara, dupa domnul puterii vazduhului, a duhului care lucreaza acum în fiii neascultarii ……dar Dumnezeu care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit , macar ca eram morti în greselile noastre, ne-a adus la viata împreuna cu Hristos. Prin har sunteti mîntuiti. El ne-a înviat împeuna , si ne-a pus sa sedem împreuna în locurile ceresti în Hristos Isus …Ef 2:1-6

      Aceasta este marea sansa pe care o avem fiecare dintre noi :sa primim viata si libertate spirituala . Vei sti sa o fructifici ?

      Moartea Domnului Isus înseamna însa o sansa si mai mare:

      2. O sansa pentru vesnicie

      La moartea Domnului Isus este mentionat si cazul unui alt tîlhar. Acesta la fel ca si colegul lui, a fost condamnat la moarte pentru relele savîrsite. N-a avut sansa pentru viata si libertate ca si liderul sau Baraba, dar a beneficiat de o sansa mult mai mare . Lui În ultimile momente ale vietii Domnul Isus i-a facut promisiunea : Adevarat îti spun ca astazi vei fi cu Mine în rai” Luca 23 :43

      Ce promisiune mareata si ce sansa pentru un tîlhar ! Erau ultimile momente ale vietii lui; savîrsise atîtea rele pentru care a suportat condamnarea justitiei umane. Mai mult decît atît; merita moartea vesnica, datorita hotarîrii dreptatii lui Dumnezeu, conform Cuvîntului lui Dumnezeu cere ne face cunoscut ca :
      “….plata pacatului este moartea : dar darul fara plata a lui dumnezeu este viata vesnica în Isus Hristos, Domnul vietii” Rom 6:23.

      Atunci cînd tîlharului nimeni nu-i mai dadea nici o sansa, Dumnezeu îi face cunoscut prin Fiul Sau , cea mai mare binecuvîntare pe care un om o poate avea : Atît de repede : “Astazi” , i se ofera o mare cinste : “Cu Mine ” si harul de a ajunge :”În rai ”

      Ce sansa ! Colegul sau , t]lharul rastignit la st]nga domnului Isus, n-a stiut sa profite de aceasta ocazie. A murit în durere si necredinta, batjocorind pe Domnul Isus alaturi de trecatori, ostasi sau fruntasii lui Israel. Tîlharul de la dreapta însa , a avut parte de sansa vietii vesnice si de stralucirea raiului , pentru ca si-a recunoscut pacatul si a aceptat justetea pedepsei divine, iar prin credinta a vazut în Domnul Isus pe Fiul Lui Dumnezeu; adresîndui-se prin apelativul “Doamne” !

      A crezut ca Cel ce moare alaturi , are o împaratie si urmeaza sa vina în glorie. Credinta todeauna priveste dincolo de aparente si acepta lucrurile care înca nu se vad. Tîlharul a demonstrat o astfel de credinta ; iar în ultimile momente ale vietii s-a rugat spunînd : ” Adu-Ti aminte de Mine, cînd vei veni în împaratia Ta “! Luca 23: 40-40

      Aceasta rugaciunea i-a fost ascultata iar credinta i-a fost rasplatita imediat, benefiicind de o sansa nesperata : “Viata vesnica”!

      Dumnezeu ofera acelasi dar tuturor. Cel mai cunoscut verset al sfintei Scripturi spune : “Fiindca atît de mult a iubit Dumnezeu lumea , ca a dat pe singurul Lui Fiu , pentru ca oricine crede în El sa nu piara , ci sa aiba viata vesnica ” Ioan 3:16.

      Prin moartea Domnului Isus , Dumnezeu ofera pentru toti oamenii sansa vietii vesnice. O pot avea însa doar cei ce prin credinta îl au pe fiul lui Dumnezeu . I Ioan 11-12. Unul dintre tîlhari în ultimile clipe ale vietii lui a fructificat aceasta ocazie si a murit fericit. Colegul sau care îndura aceiasi soarta , a pierdut-o si a murit nemîntuit ! Cu care dintre acestia te asemeni ?

      Moartea Domnului a însemnat apoi :

      3. o sansa pentru un nou început

      Urmarindu-i pe cei care au fost aproape de Domnul Isus , putem identifica cîteva persoane pentru care moartea Domnului Isus a însemnat schimbarea vietii. Pentru ei dupa acest eveniment viata n-a mai fost la fel . Unul dintre acestia este “sutasul roman”. El a avut sansa sa conduca procesul rastignirii Domnului Isus. Desi ca ofiter Roman era obisnuit cu scenele de cruzime, pentru el moartea Domnului Isus n-a fost ca a unui oarecare condamnat, ci a avut o semnificatie deosebita.

      Daca soldatii pe care îi comanda erau atenti la felul cum îsi împlinesc ordinile, pentru ca întreg procesul rastinirii sa se desfasoare fara evenimente si sa se încadreze în graficul orar asteptat de marii preoti, sutasul roman , a luat în considerare fiecare detaliu si a dat importanta fiecarui amanunt. Daca subalternii lui au cîstigat la zaruri la moartea Domnului Isus , o camasa sau ceva haine , El a cîstigat ceva mai mult : o deplina convingere despre identitatea Domnul Isus.

      A auzit cuvintele pe care Domnul Isus le-a rostit pe cruce , I-a urmarit modelul lasat în suferinta si a declarat: “Cu adevarat omul acesta era neprihanit”! Luca 23:47

      A vazut apoi semnele care au însotit moartea Domnului Isus : Întunerecul din miezul zilei, cutremurul de pamînt , perdeaua din templu care s-a rupt si a marturisit :” : Cu adevarat ,omul acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!” Mat 27:51-54. Ce declaratii surprinzatoare facute de un ofiter roman !

      Acestea dovedesc ca moartea Domnului Isus i-a marcat profund viata si din acel moment n-a mai fost la fel. Asa cum se arata în cartea “Quo Vadis”, mai tîrziu el a cautat sa se convinga cine este Isus, ajungînd da-L primesca pe Cel Crucificat, ca Domn si Mîntuitor personal.

      Moartea Domnului Isus a schimbat si viata lui Petru. Desi la arestarea Domnului Isus , s-a lepadat de trei ori de Domnul pe care l-a urmat trei ani si jumatate, cînd a înteles ca El este Mîntuitorul sau si ca s-au împlinit spusele Sale, “a iesit afara si a plîns cu amar” Mat 26:75. Si viata lui Petru din acel moment n-a mai fost la fel. Dupa întîlnirea cu Domnul Isus “Cel Înviat ” Petru este un om nou, gata sa slujesca si sa moara pentru Domnul Sau.

      Schimbarea cea mai radicala a trait-o însa apostolul Pavel.El a auzit de moartea Domnului Isus, dar pe drumul Damascului, a avut si harul sa se întîlneasca cu Hristos cel Înviat .

      Dupa acea întîlnire el declara : ” Am fost rastignit împreuna cu Hristos , si traiesc …. dar nu mai traiesc eu ci Hristos traieste în mine. Si viata , pe care o traiesc acum în trup, o traiesc în credinta în Fiul Lui Dumnezeu , care m-a iubit si S-a dat pe Sine însusi pentru mine.” Gal 2:20

      Pentru acesti oameni moartea Domnului Isus a adus sansa unei vieti noi. Ei au înteles ca Hristos a murit în locul lor, de aceeasi ei merita sa traisca pentru El. Pentru cine traiesti ? Atîti oameni traiesc pentru pîntece, sau pentru lucrurile de aici si acum . cei ce au înteles semnificatia mortii Domnului Isus , traiesc o viata noua lucrînd pentru Împaratia lui Dumnezeu.

      Daca în anul acesta sarbatoresti moartea Domnului Isus , nu uita ca si pentru tine aceasta înseamna o mare sansa. Dumnezeu îti ofera prin Hristos sansa vietii si-a adevaratei libertati, sansa vesniciei si sansa unui nou început. Fii gata sa fructifici aceasta sansa, pentru ca moartea Domnului Isus, sa însemne si pentru tine o mare binecuvîntare . Amin D.B

       

      Mântuire prin credință, nu prin fapte!

      Mântuire la Crucea lui Hristos Mântuire la Crucea lui Hristos

      Învățătorii altor religii susțin că trebuie să înveți tehnici de concentrare, să te inițiezi mai mult etc. să ai parte de mântuire pentru a ajunge-n Paradis. Iar toate acestea în cadrul unor cursuri plătite. Biblia zice că mântuirea nu e prin fapte și e gratuită.

      Mântuire prin Calea Crucii

      Când vine vorba de mântuire, modernitatea l-a învățat pe om să fie mai vanitos ca oricând: orice, numai Calea Crucii nu. Omul modern e în stare să cheltuie sume importante de bani pentru a se „iniția” în spiritualitate, în loc să meargă pe calea dreaptă. Omul modern și-ar contorsiona corpul în tot felul de poziții yoga și ar bea orice halucinogene, pentru a atinge fericirea, nirvana, în loc să umble după Legea lui Hristos și să capete mântuire.

      Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să Mă urmeze.
      (Luca 9:23)

      Calea Crucii nu înseamnă mântuire prin fapte, Calea Crucii înseamnă lepădare de sine care aduce mântuire, iar Dumnezeu, când omul nu mai este plin de ego, conduce viața credinciosului în așa fel încât să nu mai păcătuiască păcate de moarte (vezi AICI lista):

      Orice nelegiuire este păcat, dar este un păcat care nu duce la moarte.
      Știm că oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuiește, ci Cel născut din Dumnezeu îl păzește și cel rău nu se atinge de el.
      (1 Ioan 5:17-18)

      Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de orice nelegiuire.
      (1 Ioan 1:9)

      Această mântuire este strâns legată de iertarea păcatelor deoarece Biblia spune că în Împărăția lui Dumnezeu nimic întinat nu va putea intra:

      Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăiește în spurcăciune și în minciună, ci numai cei scriși în cartea vieții Mielului.
      (Apocalipsa 21:27)

      Toți prorocii mărturisesc despre El că oricine crede în El capătă, prin Numele Lui, iertarea păcatelor.
      (Faptele Apostolilor 10:43)

      Diferența dintre salvare și răsplată

      În cazul în care mântuirea nu e prin fapte, ne-am putea întreba dacă tot ceea ce facem mai contează.

      Mântuire înseamnă salvare, adică scutire de osândă, de focul veșnic. Răsplata este pentru roada faptelor bune făcute din dragoste pentru Dumnezeu. Răsplata nu e mântuire, iar mântuirea nu e răsplată. Răplata nu mântuie.

      Mântuirea e adusă de neprihănirea căpătată prin credința în Hristos, (credință că numai prin sacrificiul Său suntem neprihăniți, nu prin propria strădanie) și este ca un criteriu admis-respins.

      Cei iertați intră în Rai, iar cei care au crezut că pot intra în Rai prin propriile forțe, adică fără Hristos, rămân afară. Toți cei care ajung în Rai au parte de aceeași mântuire, dar nu toți cei mântuiți au parte de aceeași răsplată deoarece nu au lucrat la fel pentru Dumnezeu.

      Cine primește un proroc, în numele unui proroc, va primi răsplata unui proroc; și cine primește pe un om neprihănit, în numele unui om neprihănit, va primi răsplata unui om neprihănit.
      (Matei 10:41)

      Dacă treci aur prin foc, iese tot aur. Dacă treci trestie sau fân, iese scrum.

      Iar dacă clădește cineva pe această temelie aur, argint, pietre scumpe, lemn, fân, trestie, lucrarea fiecăruia va fi dată pe față: ziua Domnului o va face cunoscută, căci se va descoperi în foc. Și focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia. Dacă lucrarea zidită de cineva pe temelia aceea rămâne în picioare, el va primi o răsplată.
      Dacă lucrarea lui va fi arsă, își va pierde răsplata. Cât despre el, va fi mântuit, dar ca prin foc.
      (1 Corinteni 3:12-15)

      Și, implicit, cei care nu sunt mântuiți, n-au nicio răsplată fiindcă ei n-au clădit nimic, nici măcar fân. E ca și cum cineva a rămas corigent la o materie și n-a trecut nici evaluarea din toamnă: nu este admis în anul următor, chiar dacă a avut numai medii de zece la celelalte materii.

      Mântuirea este oferită pe gratis

      Toți am ajuns ca niște necurați și toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită. Toți suntem ofiliți ca o frunză și nelegiuirile noastre ne iau ca vântul.
      (Isaia 64:6)

      Omul n-a fost capabil să țină Legea lui Moise, iar cele mai bune fapte ale noastre, dacă nu sunt făcute prin neprihănirea dată de credință, sunt cel mult o haină mânjită, de care îți vine să te îndepărtezi când o vezi.

      Niciunul nu a fost găsit neprihănit (Romani 3:10). Doar Domnul Iisus Hristos a fost fără păcat, iar prin jertfa Sa, la Golgota, ne-a oferit șansa să fim mântuiți. Iar pentru această mântuire nu trebuie să depui eforturi, nici să plătești, e un dar al lui Dumnezeu.

      Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viața veșnică în Iisus Hristos, Domnul nostru.
      (Romani 6:23)

      El ne-a mântuit și ne-a dat o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui și după harul care ne-a fost dat în Hristos Iisus.
      (2 Timotei 1:9)

      Să ignori jertfa lui Iisus Hristos înseamnă să fii sub Lege, adică să cauți neprihănirea prin propriile forțe, ceea ce este imposibil. Chiar și o privire lascivă e considerată preacurvie (Matei 5:28)! Or, cine e născut din Dumnezeu, nu comite acel păcat, că Hristos trăiește în el după ce s-a lepădat de sine, după ce „a fost răstignit împreună cu Hristos”. Fără Iisus Hristos, care a împlinit Legea și proorocii, nu aveam nicio șansă de mântuire.

      Totuși, fiindcă știm că omul nu este socotit neprihănit prin faptele Legii, ci numai prin credința în Iisus Hristos, am crezut și noi în Hristos Iisus, ca să fim socotiți neprihăniți prin credința în Hristos, iar nu prin faptele Legii. Pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii.
      Am fost răstignit împreună cu Hristos și trăiesc…, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Și viața pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine.
      (Galateni 2:16,20)

      Credința dă direcția spre fapte

      Cel care spune că crede în Dumnezeu, dar face pe dos, e pur și simplu un mincinos, adică nu a crezut în Dumnezeu de la bun început.

      Dacă zice cineva: „Eu iubesc pe Dumnezeu” și urăște pe fratele său este un mincinos, căci cine nu iubește pe fratele său pe care-l vede cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?
      (1 Ioan 4:20)

      De aceea, dați-vă și voi toate silințele ca să uniți cu credința voastră fapta. Cu fapta, cunoștința, cu cunoștința, înfrânarea, cu înfrânarea, răbdarea. Cu răbdarea, evlavia, cu evlavia, dragostea de frați; cu dragostea de frați, iubirea de oameni.

      Dar cine nu are aceste lucruri este orb, umblă cu ochii închişi şi a uitat că a fost curățit de vechile lui păcate.
      (2 Petru 1:5-9)

      Iar pentru unirea credinței cu fapta, desigur, răsplata va fi mare în cer.

      Purtarea crucii şi răstignirea (2 Corinteni 4.10-18, Galateni 2.20-21, Marcu 15.21, Luca 9.23)

      În viaţa creştină există purtarea crucii şi răstignirea. Când omul stă pe cruce … crucea îl poartă, crucea fiind o poartă spre ceruri ! O port sau mă poartă ? Adevărul este că Isus îl duce spre cer pe cel care Îi face voia aşa cum scrie în Isaia 48 : 18 : „O ! de ai fi luat aminte la poruncile Mele, atunci pacea ta ar fi fost ca un râu, şi fericirea ta, ca valurile mării !

      Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.

      Nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu; căci, dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Hristos”. (Galateni 2 : 20 – 21)

      În viaţă sunt multe lucruri neplăcute pentru fire şi foarte mulţi creştini, sunt asemenea lui Simon din Cirena, despre care Evanghelistul Matei scrie că : „ … l-au silit să ducă crucea lui Isus”. (Matei 27 : 32)

      Pentru Simon, acest lucru nu era planificat, fiindcă în acest verset scrie că „Pe când ieşeau afară din cetate, au întâlnit pe un om din Cirene, numit Simon, şi …”.

      Aşa a fost conjuctura, pentru unii a fost o simplă întâmplare şi aşa a şi rămas purtarea crucii, ceva ce creştinul face fiindcă nu are de ales : „Asta-i situaţia, ce să faci, ai de ales ?

      Sunt oameni întorşi la Domnul, care nu şi-au predat însă şi controlul vieţii lor, Domnului Isus. Ei sunt oamenii care îşi controlează viaţa, pentru ei Isus are acces interzis în acest domeniu din viaţa lor.

      Ei decid ce trebuie făcut şi la nevoie ÎL cheamă şi pe ISUS, EL fiind 112 -ul ceresc, care te scapă atunci când eşti în vreo situaţie limită.

      Au la cine să apeleze, dar lucrul acesta îl fac spre folosul lor, atunci când Isus intervine în viaţa lor, EL vine cu o cruce, care este o renunţare la ceva, o intervenţie a lui Dumnezeu … neplanificată şi pentru omul firesc şi nedorită, la fel cum a venit şi în viaţa lui Simon din Cirena :

      Au silit să ducă crucea lui Isus pe un trecător care se întorcea de la câmp, numit Simon din Cirena, tatăl lui Alexandru şi al lui Ruf”. (Marcu 15 : 21)

      Luca descrie mai plastic acest moment :

      Pe când Îl duceau să-L răstignească, au pus mâna pe un anume Simon din Cirena, care se întorcea de la câmp; şi i-au pus crucea în spinare, ca s-o ducă după Isus”. (Luca 23 : 26)

      Pentru cel care s-a întâlnit cu ei după aceea, totul era în regulă : Simon ducea crucea şi mergea după Isus. Aleluia ! Era ca un adevărat creştin, mergea după Isus şi ducea o cruce !

      După gesturi totul era în regulă, Simon se conforma la exterior, doar că Isus spune că trebuie şi lepădarea de sine şi pueratea crucii :

      Apoi a zis tuturor: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze”. (Luca 9 : 23)

      Există patru de  :

      • să vină după Mine

      • să se lepede de sine

      • să-şi ia crucea în fiecare zi şi

      • să Mă urmeze

      Acestea sunt ingredientele vieţii de credinţă !


      Sunt patru lucruri care trebuie făcute voit, nu accidental, iar acest comportament este unul de fiecare zi, pentru toată viaţa !


      Iar acest lucru se face de bunăvoie, nu silit.

      Contează nu doar ce fac, ci mai ales cum fac acel ceva. Simon din Cirena a dus crucea, dar nu era crucea lui şi Simon a considerat că el face lucrul altuia, ceva ce-ar fi trebuit să facă Isus.

      Şi aşa şi este pentru cel care poartă crucea lui Isus doar silit, de o forţă mai mare decât a lui ! Pentru un astfel de creştin, purtarea crucii este o cruce în sine ! Nu o duce, pentru a-I face un bine lui Isus, ci pentru că nu are de ales.

      Dar, trăirea pentru Isus, constă tocmai în trăirea pentru ceilalţi, chiar dacă eu vin de la câmp şi acasă mă aşteaptă copiii … să-I văd nevoia, indiferent de situaţia în care mă găsesc şi să aleg să-L slujesc cu bucurie !

      EL vede acest lucru şi-l răsplăteşte :

      Împăratul le va zice : „Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut”. (Matei 25 : 40)

      La sfârşit vom realiza că Împăratul a stabilit situaţiile prin care trebuia să trecem zi de zi şi tot EL ne-a dat şi puterea de-a face alegeri corecte, (prin care am făcut voia LUI), prin puterea LUI şi pentru toate acestea ne va da şi o răsplată, fiindcă am făcut o muncă !

      Despre felul de gândire corect, al unui creştin, apostolul Petru scrie :

      Astfel, dar, fiindcă Hristos a pătimit în trup, înarmaţi-vă şi voi cu acelaşi fel de gândire. Căci cel ce a pătimit în trup a sfârşit-o cu păcatul ; pentru ca, în vremea care-i mai rămâne de trăit în trup, să nu mai trăiască după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu” (I Petru 4 : 1 – 2).

      Trebuie schimbată mentalitatea creştinului ! Petru le explică un adevăr simplu :

      Isus îţi controlează viaţa, iar ceea ce ţi se întâmplă nu este „ceva ciudat” ci ceva planificat de sus :

      Preaiubiţilor, nu vă miraţi de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca de ceva ciudat care a dat peste voi ; dimpotrivă, bucuraţi-vă, întrucât aveţi parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucuraţi şi să vă înveseliţi şi la arătarea slavei Lui.

      Dacă sunteţi batjocoriţi pentru Numele lui Hristos, ferice de voi ! Fiindcă Duhul slavei, Duhul lui Dumnezeu, Se odihneşte peste voi” (I Petru 4 : 12 – 14). În context apostolul vorbeşte despre slujirea pentru ceilalţi : „fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit” (v. 10).

      Apostolul Pavel le scria corintenilor despre faptul că : „Cei ce sunt ai lui Hristos Isus şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei” (Galateni 5 : 24). Ei nu mai trăiesc

      • prin ei, (prin puterea lor) şi nici

      • pentru ei, ci

      • prin puterea Duhului Sfânt, exact cum este scris în Zaharia 4 : 6 : „Atunci el a luat din nou cuvântul şi mi-a zis: „Acesta este cuvântul Domnului către Zorobabel şi sună astfel : „Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu – zice Domnul oştirilor !” (În Septuaginta scrie : Domnul Puterilor) !

      EL dă putere pentru purtare, (sau comportare) după voia lui Dumnezeu, care este opusă trăirii după „poftele oamenilor” (I Petru 4 : 2) sau după „voia neamurilor” care ţine de trecutul credinciosului : „în trecut aţi făcut voia neamurilor”. (I Petru 4 : 3)

      Viaţa creştinului înseamnă o înnoire a gândirii, în minte el îşi pune „gândul suferinţei” :

      Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora. Să aveţi în voi gândul acesta care era şi în Hristos Isus : El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor.

      La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce”. (Filipeni 2 : 4 – 8)

      Răstignirea este în noi, este atitudinea inimii, iar purtarea crucii este partea vizibilă, ceea ce se observă în exterior !

      Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru. Căci noi, cei vii, totdeauna suntem daţi la moarte din pricina lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru muritor.

      Astfel că, în noi lucrează moartea, iar în voi viaţa. Însă, fiindcă avem acelaşi duh de credinţă, potrivit cu ceea ce este scris: „Am crezut, de aceea am vorbit!”, şi noi credem, şi de aceea vorbim. Şi ştim că Cel ce a înviat pe Domnul Isus ne va învia şi pe noi împreună cu Isus şi ne va face să ne înfăţişăm împreună cu voi.

      Căci toate aceste lucruri se petrec în folosul vostru, pentru ca harul mare, căpătat prin mulţi, să facă să sporească mulţumirile spre slava lui Dumnezeu. De aceea, noi nu cădem de oboseală. Ci, chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuşi omul nostru dinăuntru se înnoieşte din zi în zi.

      Căci întristările noastre uşoare, de o clipă, lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă. Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice”. (II Corinteni 4 : 10 – 18)


      Creştinul are o viaţă dublă, în interior, cu Isus şi în exterior cu oamenii. El are de ales zilnic între a face voia Domnului Isus şi a-şi face pe plac, iar noi nu trebuie să uităm cuvintele Domnului Isus :

      Cine nu-şi ia crucea lui şi nu vine după Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10 : 38). Dar, în această luptă interioară contează foarte mult voinţa : „Atunci Isus a zis ucenicilor Săi :

      Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze” Matei 16 : 24).

      Nu trebuie să uităm însă nici aceste cuvinte scrise în Filipeni 2 : 13, de către apostolul Pavel :

      Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea”.

       

      In slujba lui Hristos- din dragoste și recunoștință față de El

      Hristos a murit pentru noi, pentru ca noi sa traim pentru El

      Noi am fost răscumpărați prin sîngele lui Iisus Hristos (1Pt. 1:18-19). El a murit pe crucea de la Golgota, ca să plătească plata pentru păcatele noastre a fiecărui (Evr. 9:14) și astfel să putem fi iertați. Să înțelegem dar, că credința în Iisus Hristos nu doar că ne dă iertare, ci și ne izbăvește/mântuie de păcatele noastre.

      Cel ce crede cu adevărat în Dumnezeu, a murit și el cu Hristos Iisus. Căci apostolul Pavel a scris: ”dacă Unul singur a murit pentru toți, toți deci au murit” (2Cor.5:14) și tot așa ”Eu am fost răstignit împreună cu Hristos” (Gal. 2:20).

      Atunci cînd Iisus Hristos a murit și a înviat din nou, în ochii lui Dumnezeu, toți credincioșii au murit și au înviat împreună cu El. De aceea, noi nu mai trăim pentru noi înșine, ci pentru Cel ce a murit și a înviat pentru noi.

      Deci, nu doar că ”Iisus Hristos a murit pentru păcatele noastre”, ca să putem fi iertați, ci și că ”El a murit, pentru ca noi să nu mai trăim pentru noi, dar pentru El” (2Cor.5:15). Toți ne putem bucura de iertarea lui Dumnezeu, fiindcă Iisus Hristos a murit pentru păcatele noastre, și aceasta este doar o latură a morții lui Hristos. Dar cîți din noi ne putem bucura și de cealaltă latură, și anume de faptul că Hristos a murit pentu noi, ca noi să nu mai trăim pentru noi înșine, ci pentru El?

      Fraților, să nu fim dintre cei ce vor să profite de moartea lui Isus Hristos, numai pentru ca să fie iertați. Să nu neglijăm cu scopul pentru care a murit Hristos. Dacă continuăm să trăim în păcat, înseamnă că trăim pentru noi înșine, dar nu pentru Hristos. Dacă suntem ego-centrici nu mai putem să avem o viață Hristo-centrică.

      Scopul lui Satan este să ne facă orbi cu privire la adevărul lui Dumnezeu. Dar dacă totuși înțelegem că Hristos a murit pentru păcatele noastre, atunci Satan încearcă să ne orbească ochii și să nu vedem scopul deplin al morții lui Iisus Hristos.

      Atît timp cît trăim pentru noi înșine, noi nu vom avea biruință asupra păcatului. Deci, nu ne vom putea să ne bucurăm deplin de moartea lui Iisus Hristos.

      Majoritatea oamenilor fac decizii în viața lor, reieșind din perspectiva ego-centrică ”Ce am eu (familia mea) din asta?”. Tocmai acest ego-centrism stă la baza păcatelor noastre. Dar, Iisus a murit pentru noi, ca să ne izbăvească de aceasta.

      Să luăm deci astăzi o decizie, căci de aici încolo, eu nu voi mai lua nici-o decizie ego-centrică, să nu mă întreb: ce am eu din aceasta? ci mai degrabă să mă întreb: cum aceasta Îl va glorifica pe Dumnezeu? Cum aceasta va contribui la Împărăția lui Dumnezeu?

       

      Descriere

      “Am fost rastignit impreuna cu Hristos, si traiesc… dar nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine. Si viata pe care o traiesc acum in trup, o traiesc in credinta in Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit si S-a dat pe Sine insusi pentru mine.”

      Galateni 2:20

      Ce inseamna sa fii “rastignit impreuna cu Hristos”? 

      In timpul vietii sale, renumitul invatator A. W. Tozer a fost invitat adesea sa vorbeasca la seminarii, in biserici si la conferinte biblice pe tema crucii si a semnificatiei acesteia pentru viata crestina. Din aceasta “esenta” a celei mai bune invataturi date de el pe aceasta tema, ce nu a mai fost publicata pana in prezent, veti intelege mai bine locul central al crucii pentru umblarea noastra prin credinta in Hristos.
      In Epistola sa catre galateni, apostolul Pavel declara ca a fost “rastignit impreuna cu Hristos.” Dar ce inseamna aceasta? Este o afirmatie pe care poate si ar trebui sa o faca orice credincios? Viata rastignita constituie o examinare cuprinzatoare a acestor intrebari, carora li se raspunde cu gandirea biblica profunda pentru care Tozer era respectat. Lui ii placea sa spuna: “Dumnezeu da dovada de ingeniozitate in croirea de cruci pentru cei care Il urmeaza.” In centrul cartii de fata veti gasi chemarea de a-L urma pe Hristos la cruce si de a fi inviati la o viata noua — o chemare la trairea unei vieti rastignite.

      A. W. Tozer a inceput sa-L urmeze pe Dumnezeu la varsta de 17 ani, dupa ce a auzit un predicator pe strada in Akron, Ohio, si a ramas pe acest drum toata viata. Teolog autodidact, Tozer a fost si pastor, scriitor si publicist. Cuvintele sale patrunzatoare continua sa fascineze intelectul si sa miste sufletul credinciosului din zilele noastre. A scris peste 40 de carti, “Urmarirea lui Dumnezeu” si “Cunoasterea Celui Preasfant fiind” considerate lucrari devotionale clasice.

      Cuprins

      Introducere: Un alt fel de viata

      Partea I: Temelia vietii rastignite
      1. Importanta vietii rastignite
      2. Temelia experientei crestine
      3. Fateta de inviere a crucii
      4. Singuratatea vietii rastignite

      Partea a II-a: Dinamica vietii rastignite
      5. Pledoarie pentru a merge mai departe in Tara Fagaduintei
      6. O nemultumire fata de statu-quo
      7. Iesirea din starea statica si mersul mai departe
      8. Marele obstacol in calea trairii vietii rastignite

      Partea a III-a: Pericolele vietii rastignite
      9. Moneda vietii rastignite
      10. Valurile care ascund fata lui Dumnezeu
      11. Strania ingeniozitate a crestinului
      12. Sa-I ingaduim lui Dumnezeu sa fie El Insusi

      Partea a IV-a: Binecuvantarea vietii rastignite
      13. Frumusetea contradictiilor
      14. Improspatarea unei treziri
      15. Rasplatile vesnice ale trairii vietii rastignite
      16. Indrumatori spirituali pentru calatorie

      Concluzie: Scopul focului topitorului in viata rastignita

      MITURI MODERNE DESPRE RĂZBOIUL SPIRITUAL, PARTEA I

      Capitolul treizeci

       

      Subiectul războiului spiritual a devenit foarte popular în biserici în ultimii ani. Din nefericire, multe din învăţăturile referitoare la acest subiect contrazic Scriptura. În consecinţă, mulţi lucrători din lume învaţă şi practică un război spiritual pe care Biblia nu îl prescrie. Desigur, există şi război spiritual biblic, şi pe acesta ar trebui să îl practice şi să îl propovăduiască ucenicizatorii.

      În acest capitol, precum şi în cel care va urma, voi vorbi despre unele dintre cele mai greşite concepţii referitoare la Satan şi la războiul spiritual. Acest subiect reprezintă un rezumat al cărţii pe care am scris-o pe marginea lui, intitulată Mituri moderne despre Satan şi războiul spiritual. Cartea poate fi citită în versiunea în engleză pe site-ul www.shepherdserve.org.

       

      Mitul nr. 1: „În eternitate din trecut, Dumnezeu şi Satan au început o mare bătălie. Astăzi, încă mai există lupta cosmică dintre ei.“

      Acest mit specific contrazice unul dintre cele mai stabile şi fundamentale adevăruri despre Dumnezeu care este precizat în Scriptură – acela că este atotputernic sau omnipotent.

      Isus ne-a spus că toate lucrurile sunt cu putinţă pentru Dumnezeu (vezi Mat. 19:26). Ieremia a afirmat că nu este nimic prea greu de făcut pentru El (vezi Ier. 32:17). Nici o persoană sau forţă nu Îl poate împiedica să Îşi ducă la bun sfârşit planurile (vezi 2 Cron. 20:6; Iov 41:10; 42:2). Dumnezeu întreabă prin Ieremia: „Căci cine este ca Mine?…Şi care căpetenie Îmi va sta împotrivă?“ (Ier. 50:44). Răspunsul este nimeni, nici măcar Satan.

      Dacă Dumnezeu este într-adevăr atotputernic, aşa cum menţionează pasajele anterioare, atunci a spune că Dumnezeu şi Satan au fost în război implică automat faptul că Dumnezeu nu este atotputernic. Dacă Dumnezeu a pierdut chiar şi o singură bătălie, dacă a fost învins de Satan chiar şi la cel mai mic nivel sau dacă a trebuit să lupte împotriva lui chiar şi pentru o perioadă scurtă, atunci El nu este atotputernic aşa cum a declarat despre Sine.

      Comentariul lui Hristos despre puterea lui Satan

      Isus a făcut la un moment dat o afirmaţie referitoare la căderea lui Satan din Rai care ne va ajuta să înţelegem câtă putere are acesta comparativ cu Dumnezeul nostru omnipotent:

      Cei şaptezeci s-au întors plini de bucurie, şi au zis: „Doamne, chiar şi dracii ne sunt supuşi în Numele Tău.“ Isus le-a zis: „Am văzut pe Satan căzând ca un fulger din cer“ (Luca 10:17-18).

      Când Dumnezeul atotputernic a decretat expulzarea lui Satan din Rai, Satan nu s-a putut împotrivi. Isus a ales metafora ca un fulger pentru a sublinia viteza cu care a căzut Satan. El a căzut nu ca o melasă, ci ca un fulger. Adică, în secunda asta era în ceruri şi, în secunda următoare, – BUM! – nu mai era!

      Dacă Dumnezeu îl poate expulza atât de repede şi de uşor pe Satan însuşi, nu ar fi trebuit să constituie o surpiză faptul că slujitorii împuterniciţi de El puteau scoate atât de repede şi de uşor demonii. Asemenea primilor ucenici ai lui Isus, prea mulţi creştini contemporani nouă au un mare respect pentru puterea diavolului şi au priceput că puterea lui Dumnezeu este de departe mult, mult mai mare. Dumnezeu este Creator, iar Satan este doar o creaţie. Satan nu se poate împotrivi lui Dumnezeu.

      Războiul care nu a existat niciodată

      Oricât de ciudat ne-ar părea, trebuie să înţelegem că Dumnezeu şi Satan nu sunt, nu au fost niciodată, şi nici nu vor fi într-un război. Da, au planuri diferite şi am putea spune că sunt adversari. Dar atunci când două partide sunt adverse şi unul este cu mult mai puternic decât celălalt, conflictele lor nu sunt considerate bătălii. S-ar putea lupta o râmă cu un elefant? Satan, ca o râmă, a avut o încercare firavă de a se opune Celui ce era de o mie de ori mai puternic. Această opoziţie a fost rezolvată foarte repede, iar el a fost expulzat din Rai „ca un fulger“. Nu a existat nici o bătălie – doar o expulzare.

      Dacă Dumnezeu este atotputernic, atunci Satan nu are nici cea mai infimă şansă de a-L împiedica măcar în cea mai mică măsură pe Dumnezeu să Îşi împlinească planurile. Şi dacă Dumnezeu îi permite lui Satan să facă ceva, scopul final este tot împlinirea planului Său divin. Acest adevăr va deveni extrem de clar pe măsură ce vom continua să analizăm scripturile care tratează acest subiect.

      În mod interesant, autoritatea supremă a lui Dumnezeu asupra lui Satan a fost demonstrată nu numai în veşnicia trecută, dar va fi demonstrată şi în viitor. Citim în Apocalipsa că „un singur înger“ îl va lega pe Satan şi îl va încarcera timp de o mie de ani (vezi Apoc. 20:1-3). Acest incident viitor nu ar putea fi considerat o bătălie între Dumnezeu şi Satan, după cum nici expulzarea lui nu poate fi considerată o bătălie. Observă, de asemenea, că Satan nu va avea puterea de a ieşi din închisoare şi că doar va fi eliberat atunci când va fi convenabil pentru planurile lui Dumnezeu (Apoc. 20:7-9).

      Cum rămâne cu viitorul „Război din cer“?

      Dacă este adevărat că între Dumnezeu şi Satan nu este, nu a fost, şi nu va fi niciodată un război, atunci de ce citim în Apocalipsa despre un război viitor în cer care îl implică şi pe Satan (Apoc. 12:7-9)? Aceasta este o întrebare bună care are un răspuns uşor de găsit.

      Observă că acest război va fi între Mihail şi îngerii lui şi Satan şi îngerii lui. Dumnezeu Însuşi nu este menţionat ca fiind implicat în această bătălie. Totuşi, dacă ar fi fost implicat, abia dacă am putea descrie acest conflict drept război, deoarece Dumnezeu, fiind atotputernic, ar putea stinge foarte uşor această opoziţie, într-o clipită, după cum a şi dovedit deja acest lucru.

      Îngerii, inclusiv Mihail, nu sunt atotputernici şi astfel conflictul lor cu Satan şi îngerii lui poate fi considerat război, deoarece va exista de fapt un astfel de conflict pentru o perioadă de timp. Totuşi, fiind mai puternici, aceştia îl vor învinge pe Satan şi hoardele lui.

      De ce nu se implică Dumnezeu în mod personal în această bătălie aparte şi o lasă pe mâna îngerilor? N-am nici cea mai vagă idee. Cu siguranţă că Dumnezeu, fiind atotştiutor, ştia că îngerii Săi pot câştiga acest război şi, de aceea, poate a considerat că nu este nevoie să Se implice personal.

      Nu mă îndoiesc că Dumnezeu i-ar fi putut foarte uşor şi repede anihila pe canaaniţii nelegiuiţi din zilele lui Iosua, dar a ales să dea această sarcină israeliţilor. Dumnezeu le-a cerut să facă eforturi mari timp de câteva luni pentru a îndeplini ceea ce El ar fi putut face fără nici un efort. Poate că acest lucru a fost pe placul lui Dumnezeu şi pentru că cerea credinţă din partea evreilor. Poate că acesta este şi motivul pentru care nu Se va implica personal în războiul viitor din cer. Totuşi, Biblia nu ne spune nimic despre aceste lucruri.

      Doar faptul că într-o zi va exista un război în cer între Mihail şi îngerii lui şi Satan şi îngerii săi nu ne dă motive suficiente pentru a crede că Dumnezeu nu este atotputernic – tot aşa cum nici bătăliile dintre Israel şi Canaan nu ne dau un motiv să credem că Dumnezeu nu este atotputernic.

      Nu a fost Satan învins de Isus pe cruce?

      În cele din urmă, referitor la acest prim mit al războaielor dintre Dumnezeu şi Satan, aş vrea să trag o concluzie în ceea ce priveşte afirmaţia frecvent întâlnită: Isus l-a învins pe Satan pe cruce. Scriptura nu menţionează de fapt niciunde că Isus l-a învins pe Satan pe cruce.

      Când spunem că Isus l-a învins pe Satan, sună ca şi când între Isus şi Satan a existat o bătălie, ceea ce implică faptul că Dumnezeu nu este atotputernic şi că Satan nu era deja sub autoritatea Lui deplină. Există mai multe modalităţi biblice de a explica ce s-a întâmplat cu Satan când Isus Şi-a dat viaţa la Calvar. De exemplu, Scriptura ne spune că, prin moartea Sa, Isus a „nimicit (în engleză: l-a lăsat fără putere, n. t.) pe cel ce are puterea morţii” (vezi Evrei 2:14-15).

       

      În ce măsură l-a lăsat fără putere pe Satan? Evident, Satan nu este complet lipsit de putere în prezent, altfel apostolul Ioan nu ar mai fi scris: „…că toată lumea zace în cel rău.”(1 Ioan 5:19; subliniere personală) În conformitate cu Evrei 2:14-15, Satan a fost lăsat fără putere în ceea ce priveşte „puterea morţii“. Ce vrea să spună această afirmaţie?

      Scriptura face referire la trei tipuri de moarte: moarte spirituală, moarte fizică şi moartea a doua.

      După cum am citit într-un capitol anterior, cea de a doua moarte (sau moartea veşnică) este menţionată în Apocalipsa 2:22; 20:6, 14; 21:8 şi este momentul în care necredincioşii vor fi aruncaţi în iazul de foc.

      Moartea fizică apare atunci când sufletul unei persoane părăseşte trupul, care încetează să mai funcţioneze.

      Moartea spirituală descrie condiţia duhului uman care nu a fost născut din nou prin Duhul Sfânt. O persoană moartă din punct de vedere spiritual are un duh alienat de Dumnezeu, care posedă o natură păcătoasă şi care este, într-o oarecare măsură, unită cu Satan. Efeseni 2:1-3 ne ilustrează imaginea unei persoane moarte spiritual:

      Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi.

      Pavel le-a scris credincioşilor efeseni că erau „morţi în greşelile şi păcatele“ lor. Evident nu se referea la moartea spirituală deoarece scria unor oameni vii. De aceea, trebuie să se fi referit la moarte spirituală.

      Ce îi omorâse, spiritual vorbind? „Greşelile şi păcatele“ lor. Aminteşte-ţi că Dumnezeu i-a spus lui Adam că, în ziua în care nu va mai asculta de El, va muri (Gen. 2:17). Dumnezeu nu vorbea despre o moarte fizică, ci despre una spirituală, deoarece Adam nu a murit, fizic vorbind, în ziua în care a mâncat fructul oprit. Mai degrabă a murit din punct de vedere spiritual, iar fizic abia câteva sute de ani mai târziu.

      Pavel a mers mai departe şi le-a spus efesenilor că, asemenea oamenilor morţi spiritual, şi ei trăiau în (sau practicau) aceleaşi greşeli şi păcate, urmând „mersul lumii“ (adică făcând ceea ce făceau toţi ceilalţi) şi pe „domnul puterii văzduhului“.

      Cine este „domnul puterii văzduhului“? Este Satan, care domneşte peste împărăţia întunericului şi care este comandantul-şef al duhurilor rele care locuiesc în văzduh. Aceste duhuri rele sunt enumerate într-un capitol posterior din Efeseni ca având ranguri diferite (vezi Efes. 6:12).

      Pavel a spus că prinţul întunericului este duhul „care lucrează acum în fiii neascultării”. Expresia „fiii neascultării“ este doar o altă descriere a tuturor necredincioşilor, subliniind faptul că natura lor este păcătoasă. Pavel a spus mai târziu că erau „din fire copii ai mâniei“ (Efes. 2:3; subliniere personală). Mai mult, a spus că Satan lucra în ei.

      Avându-l de tată pe Satan

      Fie că oamenii nemântuiţi sunt conştienţi sau nu, ei îl urmează pe Satan şi fac parte din împărăţia întunericului. Duhurile lor moarte spiritual sunt pline de natura lui rea şi egoistă. De fapt, Satan le este tată şi domn spiritual. Tocmai de aceea le-a spus Isus unora dintre liderii religioşi: „Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru“ (Ioan 8:44).

      Aceasta este imaginea deprimantă a celui care nu a fost născut din nou! Acesta merge prin viaţă mort din punct de vedere spiritual, plin de natura lui Satan, îndreptându-se spre o moarte fizică inevitabilă de care se teme extraordinar de mult; şi fie că este conştient sau nu, într-o zi va experimenta cea mai năprasnică moarte din câte există, moartea veşnică, atunci când va fi aruncat în iazul de foc.

      Este extrem de important să înţelegem că moartea spirituală, cea fizică şi cea veşnică sunt toate manifestări ale mâniei lui Dumnezeu asupra umanităţii păcătoase şi că Satan are un rol în ea. Dumnezeu i-a permis lui Satan să domnească peste împărăţia întunericului şi peste cei care „iubesc întunericul“ (Ioan 3:19) . De fapt, Dumnezeu i-a zis lui Satan: „Îţi dau voie să ai puterea de a-i ţine în captivitate pe cei care nu Mi se supun“. Satan a devenit un instrument subordonat mâniei lui Dumnezeu revărsată asupra oamenilor răzvrătiţi. Deoarece toţi au păcătuit, toţi sunt sub puterea lui Satan, având natura lui în duhurile lor şi fiind ţinuţi prizonieri voii sale (vezi 2 Tim. 2:26).

      Răscumpărarea din captivitate

      Totuşi, îi putem mulţumi lui Dumnezeu că a avut milă de umanitate şi că, datorită acestei mile, nimeni nu trebuie să rămână în această condiţie jalnică. Deoarece moartea substituentă a lui Isus a satisfăcut clauzele dreptăţii divine, toţi cei care cred în Hristos pot scăpa de moarte spirituală şi din captivitatea lui Satan, deoarece nu mai sunt sub mânia lui Dumnezeu. Atunci când credem în Domnul Isus, Duhul Sfânt vine în duhul nostru şi eradichează natura lui Satan, generând naşterea din nou a duhului nostru (vezi Ioan 3:1-16) şi permiţându-ne să beneficiem de natura divină a lui Dumnezeu (vezi 2 Petru 1:4).

      Şi acum, să revenim la întrebarea iniţială. Când scriitorul Epistolei către Evrei a afirmat că Isus, prin moartea Sa, l-a lăsat fără putere „pe cel ce are puterea morţii, adică diavolul“, a vrut să spună că puterea morţii spirituale, pe care o are Satan asupra oamenilor nemântuiţi, a fost nimicită în ceea ce-i priveşte pe toţi cei care sunt „în Hristos“. Suntem aduşi din nou la viaţă din punct de vedere spiritual datorită lui Hristos, care a plătit pedeapsa în locul nostru.

      Mai mult, deoarece nu mai suntem morţi din punct de vedere spiritual şi nici sub dominaţia lui Satan, nu ne mai temem de moartea fizică, de vreme ce ştim ce ne aşteaptă – o moştenire glorioasă şi eternă.

      În final, datorită lui Isus, am fost feriţi de suferinţele morţii a doua şi de iazul de foc.

      L-a învins Isus pe diavol pe cruce? Nu, nu l-a învins, deoarece nu a existat o bătălie între Isus şi Satan. Totuşi, Isus l-a lăsat fără putere în ceea ce priveşte moartea spirituală, prin care îi ţine pe oamenii nemântuiţi captivi păcatului. Satan încă mai are puterea morţii spirituale asupra celor nemântuiţi, dar în ceea ce-i priveşte pe cei care sunt în Hristos, Satan nu are nici o putere asupra lor.

      Dezarmarea puterilor

      Acest lucru ne ajută, de asemenea, să înţelegem afirmaţia lui Pavel despre „dezbrăcarea domniilor şi stăpânirilor“ din Coloseni 2:13-15

      Pe voi, care eraţi morţi [spiritual] în greşelile voastre…Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile. A şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce. A dezbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce (subliniere personală).

      Pavel foloseşte în mod evident limbajul metaforic în acest pasaj. În prima parte, el compară toate greşelile noastre cu un „zapis“ (act de vânzare sau cumpărare). Ceea ce noi nu am putut plăti, a plătit Isus în locul nostru, care a luat asupra Lui pe cruce plata păcatelor noastre.

      În a doua parte, aşa cum regii antici îi dezarmau pe cei învinşi luându-le armele şi făcând parade triumfătoare pe străzile oraşului cu ele, tot aşa şi moartea lui Hristos a fost o biruinţă asupra „domniilor şi stăpânirilor“, adică, asupra demonilor cu statut inferior care domnesc peste cei cu inima rebelă, ţinându-i captivi.

      Nu am putea spune pe baza acestui pasaj că Hristos l-a învins pe Satan? Poate, dar cu o condiţie. Trebuie să nu uităm că Pavel foloseşte metafora în acest pasaj. Şi fiecare metaforă are un punct în care similitudinile se transformă în disimilitudini, aşa cum am vorbit în capitolul despre interpretarea biblică.

      Trebuie să fim atenţi când interpretăm metaforele folosite de Pavel în Coloseni 2:13-15. Este clar că nu a existat un „zapis“ care să conţină toate păcatele noastre şi care să fi fost pironit pe cruce. Totuşi, acesta este un simbol a ceea ce a realizat Isus pe cruce.

      În mod asemănător, demonii care au stăpânit peste cei nemântuiţi nu au fost dezarmaţi literal de săbiile şi scuturile lor şi nici Isus nu a făcut paradă publică pe străzi. Limbajul pe care îl foloseşte Pavel este simbolul a ceea ce a realizat Isus pentru noi. Am fost ţinuţi captivi de duhurile rele. Totuşi, murind pentru păcatele noastre, Isus ne-a eliberat din această captivitate. Isus nu a luptat literal împotriva duhurilor rele, iar acestea nu se aflau în război cu El. Ele, cu dreapta permisiune a lui Dumnezeu, ne-au ţinut sub puterea lor toată viaţa noastră. „Armamentul“ lor era îndreptat nu spre Hristos, ci spre noi. Totuşi, Isus i-a „dezarmat“. Nu ne mai pot ţine captivi.

      Haide să nu ne gândim că a existat o bătălie de secole între Isus şi duhurile rele ale lui Satan şi că în cele din urmă Isus a câştigat bătălia pe cruce. Dacă vom spune că Isus l-a învins pe diavol, să ne asigurăm că înţelegem că El a învins diavolul pentru noi, nu pentru El.

      Odată am alungat un căţel din grădină deoarece o speria pe fetiţa mea. Aş putea spune că l-am învins, dar sper să înţelegi că acest câine nu a fost nici un moment o ameninţare pentru mine, ci doar pentru fetiţa mea. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Isus şi Satan. Isus a alungat pentru noi un câine care pe El nu L-a speriat deloc.

      Cum a alungat Isus câinele-Satan? Purtând pedeapsa pentru păcatele noastre şi eliberându-ne astfel de vina pe care o aveam înaintea lui Dumnezeu, deci de mânia Lui, şi, în consecinţă, duhurile malefice cărora Dumnezeu le-a permis în mod drept să îi înrobească pe cei răzvrătiţi nu mai au nici un drept de a ne încătuşa. Slavă Domnului pentru acest lucru!

      Această perspectivă ne conduce spre un al doilea mit demn de analizat şi legat de primul.

      Mitul nr. 2: “Există lupte constante pe tărâmul spiritual între îngerii lui Dumnezeu şi îngerii lui Satan. Rezultatul acestor bătălii este determinat de războiul spiritual dus de noi.“

      Am aflat deja din cartea Apocalipsa că va exista într-o bună zi un război spiritual în ceruri, între Mihail şi îngerii lui şi Satan şi îngerii săi. În afară de acesta, mai există un singur război angelic menţionat în Scriptură şi care se găseşte în capitolul zece din Daniel.[1] Daniel ne spune că a jelit timp de trei săptămâni în cel de-al treilea an al domniei lui Cir, Împăratul Persiei, când un înger i-a apărut lângă râul Tigru. Scopul vizitei îngerului a fost acela de a-i da capacitatea de a înţelege ce se va întâmpla cu Israel în viitor şi am studiat deja pe scurt ce i s-a spus lui Daniel în capitolul „Răpirea şi sfârşitul vremurilor“. În timpul conversaţiei lor, îngerul, al cărui nume nu este precizat, i-a zis:

      „Daniele, nu te teme de nimic! Căci cuvintele tale au fost ascultate din cea dintâi zi, când ţi-ai pus inima ca să înţelegi, şi să te smereşti înaintea Dumnezeului tău, şi tocmai din pricina cuvintelor tale vin eu acum! Dar căpetenia împărăţiei Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci şi una de zile; şi iată că Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor, şi am ieşit biruitor acolo lângă împăraţii Persiei“ (Dan. 10:12-13).

      Daniel a aflat că rugăciunea lui fusese ascultată cu trei săptămâni înainte de întâlnirea sa cu îngerul, dar că îngerului îi luase trei săptămâni să ajungă la el. Motivul întârzierii îngerului era acela că „căpetenia împărăţiei din Persia“ i s-a împotrivit. Totuşi, a putut să iasă biruitor pentru că Mihail, „una dintre căpeteniile cele mai de seamă“ i-a venit în ajutor.

      Când îngerul era pe punctul de a pleca de la Daniel i-a zis:

      „Acum mă întorc să mă lupt împotriva căpeteniei Persiei; şi când voi pleca, iată că va veni căpetenia Greciei! Dar vreau să-ţi fac cunoscut ce este scris în cartea adevărului. Nimeni nu mă ajută împotriva acestora, în afară de voievodul vostru Mihail“ (Dan. 10:20-21)

      Din acest pasaj putem învăţa mai mulţi factori importanţi. Vedem încă o dată că îngerii lui Dumnezeu nu sunt atotputernici şi că pot fi într-adevăr implicaţi în lupta împotriva îngerilor întunericului.

      În al doilea rând, învăţăm că unii îngeri (precum Mihail) sunt mai puternici decât alţii (precum îngerul care i-a vorbit lui Daniel).

      Întrebări la care nu avem nici un răspuns

      Am putea întreba: „De ce nu l-a trimis Dumnezeu pe Mihail de la bun început să transmită mesajul lui Daniel, ca să nu mai fi existat întârzierea de trei săptămâni?“ Adevărul este că Biblia nu ne spune de ce a trimis Dumnezeu un înger despre care ştia cu siguranţă că nu va putea trece de „căpetenia Persiei“ fără ajutorul lui Mihail. De fapt, nu avem nici o idee de ce ar folosi Dumnezeu orice înger pentru a transmite cuiva un mesaj. De ce nu a mers El personal, de ce nu i-a vorbit lui Daniel cu vocea tare sau de ce nu l-a dus temporar pe Daniel în ceruri pentru a-i spune aceste lucruri? Pur şi simplu nu ştim.

      Dar dovedeşte acest pasaj că există lupte constante pe tărâmul spiritual între îngerii lui Dumnezeu şi îngerii lui Satan? Nu, doar dovedeşte că, acum câteva mii de ani, a existat o bătălie de trei săptămâni între unul dintre îngerii mai slabi ai lui Dumnezeu şi unul dintre îngerii lui Satan numit „căpetenia Persiei“, o bătălie care, dacă ar fi vrut Dumnezeu, nu ar fi existat niciodată. Singura bătălie angelică menţionată în Biblie în afară de aceasta este viitorul război din ceruri, consemnat în cartea Apocalipsa. Atât. Poate că au fost şi alte bătălii angelice, dar aceasta nu poate fi decât o concluzie bazată pe presupunerile noastre.

      Un mit bazat pe un altul

      Dovedeşte această istorisire despre Daniel şi căpetenia Persiei că războiul nostru spiritual poate determina rezultatul bătăliilor angelice? Din nou, această idee presupune (pe baza câtorva scripturi) că există bătălii angelice frecvente. Dar haide să facem un pas în necunoscut şi să spunem că da, există bătălii angelice regulate. Dovedeşte această istorisire despre Daniel că lupta noastră spirituală poate determina rezultatul bătăliilor angelice care este posibil să aibă loc?

      Această întrebare este adeseori pusă de cei care promovează următorul mit particular: „Dacă Daniel ar fi renunţat după prima zi?“ Desigur că răspunsul la această întrebare nu îl cunoaşte nimeni, deoarece realitatea este că Daniel nu a încetat să Îl caute pe Dumnezeu în rugăciune până când nu a ajuns îngerul fără nume. Totuşi, implicaţia acestei întrebări este aceea de a ne convinge că Daniel, printr-un război spiritual continuu, a fost cheia reuşitei celeste a îngerului fără nume. Dacă Daniel ar fi renunţat la această luptă spirituală se presupune că îngerul nu ar fi trecut niciodată de căpetenia Persiei. Cei care susţina această idee vor să credem că noi, ca şi Daniel, trebuie să continuăm lupta noastră spirituală, altfel îngerii răului i-ar putea învinge pe îngerii lui Dumnezeu.

      Mai întâi, permite-mi să subliniez faptul că Daniel „nu se lupta spiritual“ – el se ruga lui Dumnezeu. Nu există nici o precizare că ar fi spus ceva despre îngerii demonici, despre legarea acestora sau despre „lupta“ împotriva lor. De fapt, Daniel nici nu ştia că existase o bătălie angelică până după cele trei săptămâni, când a ajuns la el îngerul. El a petrecut aceste trei săptămâni în post, căutând faţa Domnului.

      Aşa că să reformulăm întrebare: „Dacă Daniel ar fi renunţat să se mai roage şi să caute faţa Domnului după una sau două zile, ar fi eşuat îngerul să ajungă la el pentru a-i transmite mesajul lui Dumnezeu?“ Nu ştim. Totuşi, permite-mi să evidenţiez faptul că îngerul fără nume nu i-a spus niciodată lui Daniel: „Bine ai făcut că ai continuat să te rogi, altfel nu aş fi reuşit.“ Nu, îngerul i-a atribuit lui Mihail meritul victoriei sale. Este evident că Dumnezeu l-a trimis pe înger şi pe Mihail şi i-a trimis ca răspuns la rugăciunea lui Daniel de a înţelege ce se va întâmpla cu Israel în viitor.

      Ar fi o simplă presupoziţie să credem că dacă Daniel ar fi încetat să mai postească sau să Îl caute pe Domnul acesta din urmă ar fi spus: „Gata! Voi, cei doi îngeri, Daniel a încetat să mai postească şi să se roage, aşa că, deşi l-am trimis pe unul dintre voi să îi transmită un mesaj din prima zi în care a început să se roage, nu-l mai transmiteţi. Se pare că nu vor mai exista capitolele unsprezece şi doisprezece în cartea Daniel.“

      Evident, Daniel a perseverat în rugăciune (nu în „război spiritual“) şi Dumnezeu i-a răspuns trimiţând la el un înger. Şi noi ar trebui să perseverăm în rugăciune înaintea lui Dumnezeu şi, dacă va voi Dumnezeu, răspunsul Lui ar putea veni prin intermediul unui înger. Însă nu uita că există o mulţime de exemple de îngeri care au transmis mesaje oamenilor din Biblie deşi nu este menţionată nici o rugăciune, cu atât mai puţin rugăciuni de trei săptămâni.[2] Avem nevoie de echilibru. Mai mult, există consemnări în care îngerii au transmis mesaje oamenilor din Biblie fără să fie înclusă vreo precizare despre lupte purtate de aceştia cu îngeri demonici în drum spre pământ. Poate că a fost nevoie ca aceşti îngeri să se lupte cu îngerii întunericului pentru a putea transmite mesajul, dar nu ştim dacă aşa s-a întâmplat, deoarece Biblia nu ne spune nimic în acest sens. Şi aşa ajungem la un al treilea mit crezut de mulţi.

      Mitul nr. 3: „Odată cu căderea lui Adam, Satan a preluat dreptul acestuia de a conduce lumea.“

      Ce anume s-a întâmplat cu Satan odată cu căderea umanităţii? Unii cred că Satan a fost promovat atunci când a căzut Adam. Ei spun că, la origine, Adam fusese „dumnezeul acestei lumi“, dar că, odată ce acesta a căzut în păcat, Satan a câştigat această poziţie, dându-i-se dreptul de a face pe pământ tot ceea ce dorea. Se presupune că nici măcar Dumnezeu nu a avut puterea de a-l opri de atunci înainte, deoarece Adam avusese „dreptul legal“ de a-i acorda această poziţie lui Satan şi că Dumnezeu a trebuit să onoreze acordul Lui cu Adam care acum îi aparţinea lui Satan. Se presupune că Satan posedă acum „drepturile lui Adam“ şi că Dumnezeu nu îl poate opri până când nu „expiră drepturile lui Adam“.

      Este această teorie adevărată? A câştigat Satan „drepturile lui Adam“ odată cu căderea umanităţii? În mod categoric nu. Satan nu a câştigat nimic în urmă căderii umanităţii, cu excepţia blestemului lui Dumnezeu şi a promisiunii divine de anihilare totală.

      Adevărul este că Biblia nu a afirmat niciodată că Adam a fost la origine „dumnezeul acestei lumi“. În al doilea rând, Biblia nu a afirmat niciodată că Adam a avut drepturi care vor expira la un moment dat. Toate aceste idei sunt nebiblice.

      Care a fost autoritatea pe care a avut-o Adam la început? În Genesa citim că Dumnezeu le-a spus lui Adam şi Evei „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul, şi supuneţi-lşi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ“ (Gen. 1:28; subliniere personală). Dumnezeu nu i-a spus nimic lui Adam despre faptul că ar fi fost „dumnezeu“ peste pământ şi peste toţi oamenii care se vor naşte sau că putea controla totul, de exemplu vremea, etc. El doar le-a dat lui Adam şi Evei, în calitate de primii oameni, stăpânire asupra peştilor, păsărilor şi animalelor şi le-a poruncit să umple pământul şi să-l stăpânească.

      Atunci când Dumnezeu a pronunţat sentinţa omului, nu a menţionat nimic despre faptul că şi-a pierdut poziţia de „dumnezeu al acestei lumi“. Mai mult, El nu a spus nimic despre faptul că şi-ar fi pierdut puterea de a stăpâni asupra peştilor, păsărilor şi animalelor. De fapt, cred că este evident că umanitatea încă mai stăpâneşte asupra peştilor, păsărilor şi asupra „oricărei vieţuitoare care mişcă pe pământ“. Rasa umană încă mai umple pământul, stăpânindu-l. Adam nu şi-a pierdut nimic din autoritatea care i-a fost dată de Dumnezeu înainte de cădere.

      Nu este Satan „Dumnezeul acestei lumi“?

      Dar nu s-a referit Pavel la Satan ca fiind „dumnezeul veacului acesta“? Şi nu S-a referit Isus la el ca la „stăpânul acestei lumi“? Da, aşa este, dar nici unul dintre ei nu a făcut o paralelă între Adam ca prim „dumnezeu al acestei lumi“ şi Satan care a câştigat acest titlu odată cu căderea lui Adam.

      În plus, titlul lui Satan de „dumnezeul acestei lumi“ nu dovedeşte faptul că poate face tot ce doreşte pe pământ sau că Dumnezeu nu are puterea de a-l opri. Isus a spus: „Toată puterea [sau „autoritatea“] Mi-a fost dată în cer şi pe pământ“ (Mat. 28:18; subliniere personală). Dacă Isus are toată autoritatea pe pământ, atunci Satan nu poate acţiona fără permisiunea Sa.

      Cine I-a dat lui Isus toată puterea în cer şi pe pământ? Nu poate fi altcineva decât Dumnezeu Tatăl, care o avea El Însuşi mai întâi, altfel nu i-o putea da lui Isus. De aceea L-a numit Isus pe Tatăl Său „Domn al cerului şi al pământului“ (Mat. 11:25; Luca 10:21; subliniere personală).

      Dumnezeu a avut toată autoritatea peste pământ, de vreme ce El l-a creat. La început a dat şi oamenilor puţină autoritate şi umanitatea nu a pierdut niciodată această autoritate dată de Dumnezeu atunci.

      Când Biblia vorbeşte de Satan ca fiind dumnezeul sau stăpânul acestei lumi, vrea doar să spună că oamenii acestei lumi (care nu au fost născuţi din nou) îl urmează pe Satan. El este cel căruia îi slujesc, fie că realizează acest lucru, fie că nu. El este dumnezeul lor.

      Oferta lui Satan de împroprietărire?

      O bună parte din teoria drepturilor câştigate de Satan este construită pe baza istorisirii ispitirii lui Isus în pustie, înregistrată în Matei şi Luca. Să analizăm consemnarea din Luca pentru a vedea ce putem învăţa din ea:

      Diavolul L-a suit [pe Isus] pe un munte înalt, i-a arătat într-o clipă, toate împărăţiile pământului, şi I-a zis: „Ţie Îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii; căci mie îmi este dată, şi o dau oricui voiesc. Dacă dar, Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta.“ Drept răspuns, Isus i-a zis: „Înapoia Mea, Satano! Este scris: «Să te închini Domnului, Dumnezeului tău, şi numai Lui să-I slujeşti»“ (Luca 4:5-8).

      Dovedeşte acest incident că Satan avea controlul asupra tuturor lucrurilor din lume sau că Adam i le-a predat lui sau că Dumnezeu nu are puterea de a-l opri pe diavol? Nu, din mai multe motive întemeiate.

      În primul rând, ar trebui să fim atenţi când ne bazăm teologia pe o afirmaţie făcută de cineva pe care Isus îl numeşte „tatăl minciunii“ (Ioan 8:44). Uneori Satan spune adevărul, dar în acest caz ar trebui să agităm furios cartonaşul roşu, deoarece afirmaţia făcută de Satan contrazice afirmaţiile lui Dumnezeu.

      În al patrulea capitol al cărţii Daniel, găsim povestea umilirii împăratului Nebucadneţar. Plin de mândrie datorită poziţiei şi realizărilor sale, Nebucadneţar a fost anunţat de profetul Daniel că va sta la un loc cu animalele până când va recunoaşte că: „ Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi o dă cui vrea“ (Dan. 4:25; subliniere personală). Această declaraţie este făcută de şapte ori în prezenta istorisire, subliniindu-i importanţa (vezi Dan. 4:17, 25, 32; 5:21).

      Observă că Daniel a spus: „Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor“. Această afirmaţie indică faptul că Dumnezeu are un oarecare control asupra pământului, nu-i aşa?

      Observă, de asemenea, că afirmaţia lui Daniel pare a fi în contradicţie directă cu ceea ce i-a spus Satan lui Isus. Daniel a susţinut că Dumnezeu „o dă cui vrea“, iar Satan a spus că „o dau oricui voiesc“ (Luca 4:6).

      Deci, pe cine vei crede? Eu personal îl cred pe Daniel.

      Totuşi, există posibilitatea ca Satan să fi spus adevărul – dacă privim afirmaţia lui dintr-un alt unghi.

      Satan este „dumnezeul acestei lumi“, ceea ce înseamnă, aşa cum am menţionat deja, că stăpâneşte peste împărăţia întunericului care include oameni din orice naţiune care sunt răzvrătiţi faţă de Dumnezeu. Biblia spune că: „lumea zace în cel rău“ (1 Ioan 5:19). Când Satan a susţinut că poate da autoritate peste împărăţiile pământului oricui doreşte, era foarte probabil să se referit la teritoriul său, la împărăţia întunericului, care este alcătuită din sub-împărăţii ce corespund împărăţiilor geopolitice. Scriptura ne informează că Satan are sub el mai multe duhuri rele ierarhizate prin care îşi conduce împărăţia (vezi Efes. 6:12) şi am putea presupune că el este cel care promovează sau retrogradează aceste duhuri, întrucât el este şeful. În acest caz, Satan Îi oferea în mod legitim lui Isus poziţia locului doi ca duh rău – sub el – pentru a-l ajuta să-şi conducă împărăţia. Tot ceea ce trebuia să facă Isus era să îngenuncheze înaintea lui Satan şi să i Se închine.

      Din fericire, Isus a refuzat acea oportunitate de „promovare“.

      Cine i-a dat autoritate lui Satan

      Dar cum rămâne cu afirmaţia lui Satan că această autoritate asupra împărăţiilor i-a fost „dată“? Există din nou o posibilitate destul de mare ca Satan să fi minţit. Dar haide să îi acordăm o şansă şi să presupunem că spunea adevărul.

      Observă că Satan nu a spus că Adam i-a dat această autoritate. După cum am văzut deja, Adam nu i-ar fi putut da autoritate lui Satan, deoarece nu-i fusese dată nici lui. Adam a stăpânit peste peşti, păsări şi animale, nu peste împărăţii. (De fapt, când a căzut Adam, nici nu exista vreo împărăţie peste care acesta să poată stăpâni.) În plus, dacă Satan Îi oferea lui Isus domnia asupra împărăţiei întunericului, care consta în toate duhurile rele şi toţi oamenii nemântuiţi, atunci nu ar fi existat nici o posibilitate plauzibilă prin care Adam să îi fi putut da lui Satan această jurisdicţie. Satan domnea peste îngerii căzuţi înainte ca Adam să fi fost creat.

      Poate că Satan voia să spună că toţi oamenii pământului îi dăduseră autoritate peste ei, întrucât nu erau supuşi lui Dumnezeu şi erau astfel, conştient sau inconştient, supuşi lui.

      O altă posibilitate şi mai plauzibilă este ca Dumnezeu să îi fi dat această autoritate. În lumina Scripturii este foarte posibil ca Dumnezeu să îi fi spus lui Satan: „Tu şi duhurile tale rele aveţi permisiunea Mea de a domni peste toţi cei care nu Îmi sunt supuşi.“ Această variantă poate fi greu de crezut acum, dar vei vedea mai târziu că este probabil cea mai bună explicaţie la afirmaţia lui Satan. Dacă Dumnezeu este într-adevăr „stăpân peste împărăţia oamenilor“ (Dan. 4:25), atunci orice autoritate pe care o are Satan asupra omenirii trebuie să îi fi fost dată de Dumnezeu.

      Satan nu stăpâneşte decât peste împărăţia întunericului, care mai poate fi numită şi „împărăţia rebelă“. El a domnit peste această împărăţie din ziua în care a fost expulzat din Rai, ceea ce s-a întâmplat înainte de căderea lui Adam. Până la căderea lui Adam, împărăţia întunericului era alcătuită doar din îngerii răzvrătiţi. Însă, când Adam a păcătuit, el s-a alăturat împărăţiei rebele şi, de atunci încolo, împărăţia lui Satan a inclus nu numai îngeri răzvrătiţi, ci şi oameni răzvrătiţi.

      Satan domnea peste regatul întunericului înainte ca Adam să fi fost creat, aşa că nu trebuie să credem că, atunci când a căzut Adam, Satan a câştigat ceea ce posedase acesta. Nu! După ce a păcătuit, Adam s-a alăturat împărăţiei răzvrătiţilor care existase dinainte, o împărăţie condusă de Satan.

      A fost Dumnezeu surprins de cădere?

      O altă implicaţie a „teoriei drepturilor câştigate de Satan“ este aceea că îl face pe Dumnezeu să pară mai degrabă stupid, ca şi când ar fi fost luat prin surprindere de evenimentele căderii şi, prin urmare, S-a trezit într-o situaţie dificilă şi nefericită. Nu ştia Dumnezeu că Satan va încerca să îi ispitească pe Adam şi pe Eva şi că rezultatul va fi căderea omului? Dacă Dumnezeu este atotştiutor, şi este, atunci trebuie să fi ştiut ce urma să se întâmple. De aceea, Biblia ne informează că El făcuse planuri pentru răscumpărarea umanităţii chiar înainte de a fi creat omul (vezi Mat. 25:34; Fapte 2:2-23; 4:27-28; 1 Cor. 2:7-8; Efes. 3:8-11; 2 Tim. 1:8-10; Apoc. 13:8).

      Dumnezeu l-a creat pe diavol ştiind că acesta va cădea şi i-a creat pe Adam şi pe Eva ştiind că vor cădea. Nu există absolut nici o posibilitate ca Satan să Îl fi înşelat pe Dumnezeu şi să fi câştigat ceva ce El nu Şi-ar fi dorit să aibă Satan.

      Vreau să insinuez că Dumnezeu doreşte ca Satan să fie „dumnezeul acestei lumi“? Da, atâta vreme cât îi va servi împlinirii planurilor divine. Dacă Dumnezeu nu ar fi dorit ca Satan să acţioneze, l-ar fi oprit pur şi simplu, aşa cum ni se spune în Apocalipsa 20:1-2 că va face într-o bună zi.

      Totuşi, nu spun că Dumnezeu doreşte ca cineva să rămână sub domnia lui Satan. Dumnezeu doreşte ca toţi să fie mântuiţi şi eliberaţi de sub puterea lui Satan (Fapte 26:18; Col. 1:13; 1 Tim. 2:3-4; 2 Petru 3:9). Însă Dumnezeu îi permite lui Satan să domnească peste cei care iubesc întunericul (vezi Ioan 3:19) – peste cei care continuă să rămână răzvrătiţi faţă de Dumnezeu.

      Nu putem face nimic pentru a salva oamenii din împărăţia lui Satan? Ba da, ne putem ruga pentru ei şi îi putem chema la pocăinţă şi la credinţa în Evanghelie (aşa cum ne-a poruncit Isus). Dacă fac acest lucru, vor fi luaţi de sub autoritatea lui Satan. Însă a crede că îi putem „distruge“ duhurile rele care îi ţin pe oameni prizonieri este o mare greşeală. Dacă oamenii doresc să stea în întuneric, Dumnezeu îi va lăsa acolo. Isus le-a spus ucenicilor că, dacă oamenii din anumite oraşe nu vor primi mesajul lor, ar trebui să îşi scuture praful de pe picioare şi să meargă într-un alt oraş (Mat. 10:14). El nu le-a spus să rămână şi să doboare zidurile care încătuşează oraşele pentru ca oamenii să devină receptivi. Dumnezeu permite duhurilor rele să îi ţină captivi pe cei care refuză să se pocăiască şi să se întoarcă la El.

      Alte dovezi ale autorităţii supreme a lui Dumnezeu asupra lui Satan

      Există mai multe pasaje scripturale care dovedesc faptul că Dumnezeu nu a pierdut controlul asupra lui Satan când omul a căzut în păcat. Biblia afirmă în mod repetat că Dumnezeu a avut şi va avea întotdeauna control total asupra lui Satan. Diavolul poate face doar ceea ce permite Dumnezeu. Mai întâi, să analizăm în acest sens câteva ilustraţii din Vechiul Testament.

      Primele două capitole din cartea Iov includ un exemplu clasic de autoritate asupra lui Satan. Citim acolo că Satan stătea înaintea tronului lui Dumnezeu şi îl acuza pe Iov. La momentul acela, Iov asculta de Dumnezeu mai mult decât orice altă persoană de pe pământ şi deci, în mod natural, Satan îl viza. Dumnezeu ştia că Satan „îi pusese gând rău“ lui Iov (Iov 1:8, vezi observaţiile de pe marginea versiunii în engleză NASB) şi îl asculta pe Satan acuzându-l pe Iov că Îl slujeşte doar datorită binecuvântărilor de care se bucurase (vezi Iov 1:9-12).

      Satan zicea că Dumnezeu îl ocrotise pe Iov şi cerea să îi fie luate binecuvântările. În consecinţă, Dumnezeu i-a permis lui Satan să se atingă până la un anumit punct de Iov. La început, Satan nu a avut voie să se atingă de trupul lui Iov. Totuşi, mai târziu, Dumnezeu i-a permis să se atingă şi de trup, înterzicându-i însă să-l omoare (Iov 2:5-6).

      Acest pasaj biblic ne dovedeşte clar că Satan nu poate face tot ceea ce doreşte. Nu s-a putut atinge de averile lui Iov până când nu i-a permis Dumnezeu. Nu i-a putut fura sănătatea până când nu i-a permis Dumnezeu. Şi nu l-a putut ucide pe Iov, deoarece Dumnezeu nu a permis acest lucru.[3] Dumnezeu are putere asupra lui Satan chiar şi după căderea lui Adam.

      Duhul rău al lui Saul „venit de la Domnul“

      Există mai multe exemple în Vechiul Testament în care Dumnezeu foloseşte duhurile rele ale lui Satan ca agenţi ai mâniei Lui. În 1 Samuel 16:14 citim: „Duhul Domnului S-a depărtat de la Saul; şi a fost muncit de un duh rău care venea de la Domnul.“ Fără îndoială că această situaţie a avut loc pentru că Dumnezeu îl disciplina pe Împăratul Saul datorită neascultării sale.

      Întrebarea este ce vrea să spună expresia „duh rău de la Domnul“? Ce înseamnă acest lucru? Că Dumnezeu a trimis un duh rău care trăia cu el în Rai sau că a permis în mod suveran ca unul dintre duhurile rele ale lui Satan să îl chinuie pe Saul? Cred că majoritatea creştinilor înclină să fie de acord cu cea de a doua posibilitate, având în vedere învăţătura întregii Scripturi. Motivul pentru care versetul spune că duhul rău era „de la Dumnezeu“ este acela că tulburările produse de acest duh erau un rezultat direct al disciplinării lui Saul de către Dumnezeu. Vedem astfel că duhurile rele se află sub controlul suveran al lui Dumnezeu.

      În Judecători 9:23 citim: „Atunci Dumnezeu a trimis un duh rău între Abimelec şi locuitorii Sihemului“, pentru a cădea asupra lor judecata divină pentru faptele lor rele. Din nou, acest duh rău nu venea din Rai de la Dumnezeu, ci din împărăţia lui Satan, şi i se permisese în mod divin să planifice lucruri rele împotriva anumitor persoane care meritau acest lucru. Duhurile rele nu îşi pot duce la îndeplinire nici un plan fără permisiunea lui Dumnezeu. Dacă acest lucru nu ar fi adevărat, atunci Dumnezeu nu este atotputernic. Astfel, putem concluziona încă o dată, fără să ne înşelăm, că, la căderea lui Adam, Satan nu a câştigat o autoritate pe care Dumnezeu să nu o poată ţine sub control.

      Exemple din Noul Testament referitoare la puterea lui Dumnezeu asupra lui Satan

      Noul Testament ne oferă dovezi adiacente care combat „teoria drepturilor câştigate de Satan“. De exemplu, în Luca 9:1 citim că Isus le-a dat celor doisprezece ucenici „putere şi stăpânire peste toţi dracii“. În plus, în Luca 10:19 Isus le-a spus „Iată că v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului: şi nimic nu vă va putea vătăma“ (subliniere personală).

      Dacă Isus le-a dat autoritate asupra întregii puteri a lui Satan, atunci trebuie mai întâi să fi avut El Însuşi această autoritate. Satan este sub autoritatea lui Dumnezeu.

      Mai târziu în Evanghelia după Luca citim că Isus i-a zis lui Petru: „Simone, Simone, Satan v-a cerut să vă cearnă ca grâul“ (Luca 22:31). Textul indică faptul că Satan nu l-a putut cerne pe Petru fără a obţine mai întâi permisiunea lui Dumnezeu. Iată încă o dovadă că Satan este sub controlul lui Dumnezeu.[4]

      Închiderea lui Satan pentru o mie de ani

      Când citim în Apocalipsa 20 despre îngerul care îl leagă pe Satan, nu există nici o referire la expirarea drepturilor lui Adam. Motivul pentru care este închis este pur şi simplu „ca să nu mai înşele Neamurile“ (Apoc. 20:3).

      Interesant este faptul că, după ce Satan va fi închis pentru o mie de ani, acesta va fi eliberat „ca să înşele Neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale pământului“ (Apoc. 20:8). Aceste naţiuni înşelate vor strânge armate pentru a ataca Ierusalimul în care va domni Isus. După ce vor fi înconjurat oraşul, din cer va cădea foc şi îi va „mistui“ (Apoc. 20:9).

      Ar fi cineva atât de nebun încât să spună că drepturile lui Adam includeau o ultimă perioadă scurtă după cei 1000 de ani şi că, din acest motiv, Dumnezeu va fi obligat să îl elibereze pe Satan? O asemenea idee este absurdă. Nu, ceea ce învăţăm o dată în plus din această secţiune biblică este faptul că Dumnezeu are control total asupra diavolului şi că îi permite să înşele doar pentru a-Şi împlini planurile Sale divine.

      În timpul celor o mie de ani de domnie a lui Isus, Satan nu va putea acţiona, neputând să mai înşele pe nimeni. Totuşi, vor exista oameni pe pământ care vor fi supuşi doar la suprafaţă domniei lui Hristos, dar care în sinea lor ar dori să Îl vadă dat jos de la putere. Totuşi, nu vor încerca să comploteze împotriva Lui, deoarece vor şti că nu ar avea nici o şansă de a-L da jos de pe tron pe Cel care va domni „cu un toiag de fier“ (Apoc. 19:15).

      Însă după ce va fi eliberat Satan, acesta va putea să îi înşele pe toţi cei care în inimile lor Îl urăsc pe Hristos şi, ca nişte nebuni, vor încerca să atingă imposibilul. Întrucât lui Satan i se dă permisiunea de a înşela potenţiali răzvrătiţi, condiţia inimii oamenilor va fi scoasă la iveală şi, apoi, Dumnezeu îi va judeca cu dreptate pe cei care nu sunt demni să trăiască în Împărăţia Lui.

      Desigur, acesta este unul dintre motivele pentru care Dumnezeu îi permite şi astăzi lui Satan să înşele oamenii. Vom investiga mai târziu scopurile depline ale lui Dumnezeu cu Satan, dar, pentru moment, este de ajuns să spunem că Dumnezeu nu doreşte să rămână vreunul înşelat. Totuşi, El doreşte să ştie ce este în inima oamenilor. Satan nu îi poate înşela pe cei care cunosc şi cred adevărul. Însă Dumnezeu permite diavolului să îi înşele pe cei care resping adevărul datorită inimii lor împietrite.

      Vorbind despre vremea anticristului, Pavel a scris:

      Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Arătarea lui se va face prin puterea lui Satan, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi (2 Tes. 2:8-12; subliniere personală).

      Observă că Dumnezeu este cel căruia I se atribuie trimiterea unei lucrări „de rătăcire, ca să creadă o minciună“. Dar observă, de asemenea, că aceşti oameni care vor fi înşelaţi sunt oameni care „n-au crezut adevărul“, indicând faptul că au avut o ocazie, dar că au respins Evanghelia. Dumnezeu îi va permite lui Satan să îl împuternicească pe anticrist cu semne şi puteri mincinoase pentru ca cei care L-au respins pe Hristos să fie înşelaţi, iar scopul final al lui Dumnezeu este acela „ca toţi…să fie osândiţi”. Din acelaşi motiv, Dumnezeu îi permite şi astăzi lui Satan să îi înşele pe oameni.

      Dacă Dumnezeu nu ar avea nici un motiv de a-l lăsa pe Satan să acţioneze pe pământ, ar fi putut foarte uşor să îl trimită într-un alt loc din univers când a căzut. În 2 Petru 2:4 ni se spune că există anumiţi îngeri păcătoşi pe care Dumnezeu i-a aruncat deja în Iad şi i-a lăsat „înconjuraţi de întuneric, legaţi cu lanţuri şi păstraţi pentru judecată“. Dumnezeul nostru omnipotent ar fi putut face acelaşi lucru şi cu Satan şi cu oricare dintre îngerii acestuia, dacă aşa ar fi fost bine pentru planurilor Sale divine. Însă, pentru încă o perioadă de timp, Dumnezeu are un motiv bun pentru care îi permite lui Satan şi îngerilor lui să acţioneze pe pământ.

      Teama demonilor de chinuri

      Întrucât ne apropiem de încheierea studiului acestui mit, un ultim exemplu scriptural pe care îl vom analiza este povestea îndrăciţilor din ţinutul gadarenilor:

      Când a ajuns Isus de partea cealaltă, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi îndrăciţi, care ieşeau din morminte. Erau aşa de cumpliţi, că nimeni nu putea trece pe drumul acela. Şi iată că au început să strige: „Ce legătură este între noi şi Tine, Isuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici să ne chinuieşti înainte de vreme?“ (Mat. 8:28-29; subliniere personală).

      Această istorisire este folosită adeseori de adepţii teoriei drepturilor câştigate de Satan pentru a-şi suţine ideile. Ei spun că: „Aceşti demoni au făcut apel la dreptatea lui Isus. Ei ştiau că nu avea dreptul să îi chinuie înainte de vremea când vor expira drepturile lui Adam, vreme în care ei şi Satan vor fi aruncaţi în iazul cu foc pentru a fi chinuiţi veşnic, zi şi noapte.“

      Însă adevărul este exact contrariul. Ei ştiau că Isus avea puterea şi toate drepturile de a-i chinui oricând dorea, motiv pentru care I-au implorat mila. Le era în mod categoric teamă că Fiul lui Dumnezeu i-ar putea trimite să fie chinuţi mult mai devreme. Luca ne spune că L-au rugat stăruitor „să nu le poruncească să se ducă în Adânc“ (Luca 8:31). Dacă Isus nu ar fi putut face acest lucru, din cauza anumitor drepturi presupuse ale diavolului, nu ar fi fost deloc îngrijoraţi.

      Aceşti demoni ştiau însă că erau doar la mila lui Isus, după cum ne ilustrează rugămintea lor de a nu-i trimite afară din ţinutul acela (Marcu 5:10), cerinţa lor stăruitoare de a li se permite să intre într-o turmă de porci (Marcu 5:12), implorarea lor de a nu fi trimişi „în Adânc“ (Luca 8:31) şi rugămintea fierbinte adresată lui Hristos de a nu-i chinui „înainte de vreme“.

      Mitul nr. 4: „Satan, în calitate de «dumnezeul acestei lumi», are control asupra tuturor lucrurilor de pe pământ, inclusive asupra guvernelor umane, asupra dezastrelor naturale şi asupra vremii.“

      În Scriptură, apostolul Pavel ne vorbeşte despre Satan ca fiind „dumnezeul veacului acestuia“ (2 Cor. 4:4), iar Isus îl numeşte „stăpânitorul lumii acesteia“ (Ioan 12:31; 14:30; 16:11). Pe baza acestor titluri atribuite lui Satan, mulţi au presupus că Satan are control total asupra pământului. Deşi am luat deja în discuţie suficiente pasaje biblice pentru a dovedi greşeala acestui mit specific, ne-ar prinde bine să mai studiem şi altele, pentru a avea o înţelegere deplină asupra a cât de limitată este de fapt puterea lui Satan.

      Pe măsură ce vom examina şi alte pasaje din Biblie, vom descoperi nu numai că Isus nu S-a referit doar la Satan ca „stăpânitorul lumii acesteia“, ci şi la Tatăl Său ceresc ca „Domn al cerului şi al pământului“ (Mat. 11:25; Luca 10:21; subliniere personală). În plus, apostolul Pavel nu s-a referit doar la Satan ca fiind „dumnezeul veacului acestuia“, ci şi la Dumnezeu ca fiind „Domnul cerului şi al pământului“ (Fapte 17:4; subliniere personală). Acest fapt dovedeşte că nici Isus, nici Pavel nu ar dori să credem că Satan deţine control deplin asupra pământului. Autoritatea lui Satan nu poate fi decât limitată.

      O distincţie importantă între aceste două pasaje scripturale se află în cuvintele lume şi pământ. Deşi folosim destul de des aceste două cuvinte ca sinonime, în greaca originară cele două cuvinte sunt diferite. De îndată ce vom înţelege diferenţa dintre ele, cunoştinţa noastră despre autoritatea lui Dumnezeu şi a lui Satan va creşte simţitor.

      Isus S-a referit la Dumnezeu Tatăl ca la Domnul pământului. Cuvântul tradus cu pământ este grecescul ge. Acesta se referă la planeta fizică pe care trăim şi din el este derivat cuvântul geografie. Contrar, Isus a spus că Satan este stăpânitorul lumii. Echivalentul grecesc al acestui cuvânt este kosmos şi se referă în primul rând la ordine şi aranjare. El vorbeşte despre oameni mai degrabă decât despre planeta fizică în ea însăşi. De aceea creştinii vorbesc adeseori despre Satan ca fiind „dumnezeul acestui sistem lumesc“.

      În prezent, Dumnezeu nu are control deplin asupra lumii, deoarece nu are control deplin asupra tuturor oamenilor din lume. Motivul este acela că Dumnezeu a dat tuturor oamenilor capacitatea de a alege în ceea ce priveşte domnul lor şi mulţi au ales să se supună lui Satan. Liberul arbitru al umanităţii face, desigur, parte din planul lui Dumnezeu.

      Pavel a folosit un cuvânt diferit pentru lume, grecescul aion, când a scris despre dumnezeul acestei lumiAion poate fi şi este deseori tradus cu veac; cu alte cuvinte marchează o perioadă de timp. Satan este dumnezeul veacului actual.

      Ce înseamnă toate aceste lucruri­? Pământul este planeta fizică pe care trăim. Lumea se referă la oamenii care trăiesc în prezent pe pământ şi, mai specific, la aceia care nu Îl slujesc pe Isus. Ei îl slujesc pe Satan şi sunt prinşi în sistemul pervertit şi păcătos al acestuia. Despre noi, creştinii, se spune că suntem „în lume“, dar nu „din lume“ (Ioan 17:11, 14). Trăim printre cetăţenii împărăţiei întunericului, însă noi facem parte din Împărăţia Luminii, Împărăţia lui Dumnezeu.

      Iată răspunsul la întrebarea noastră. Mai clar: Dumnezeu are control suveran asupra întregului pământ. Satan, cu permisiunea lui Dumnezeu, nu poate controla decât „sistemul lumii“ adică pe cei care sunt cetăţeni ai împărăţiei întunericului. Din acest motiv, apostolul Ioan a scris că „toată lumea (nu tot pământul) zace în puterea celui rău“ (1 Ioan 5:19).

      Asta nu înseamnă că Dumnezeu nu are autoritate asupra lumii sau asupra sistemului lumii sau asupra oamenilor din lume. După cum a afirmat şi Daniel, El „stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi o dă cui vrea“ (Dan. 4:25). El încă poate ridica sau smeri pe oricine doreşte. Totuşi, ca „stăpân peste împărăţia oamenilor“, El i-a permis în mod suveran lui Satan să domnească peste acea parte a umanităţii care este rebelă faţă de El.

      Analizarea ofertei lui Satan

      Diferenţa dintre pământ şi lume ne ajută, de asemenea, să înţelegem ispitirea lui Isus în pustie. Acolo, Satan I-a arătat lui Isus „într-o clipă toate împărăţiile lumii“. Satan nu Îi putea oferi lui Isus o poziţie politică peste guvernele umane, ceea ce am putea numi preşedinte sau prim ministru. Nu Satan este cel care înalţă sau smereşte conducătorii lumii – Dumnezeu face acest lucru.

      Mai degrabă, Satan trebuie să-I fi arătat lui Isus toate sub-împărăţiile din lume care făceau parte din împărăţia întunericului. El I-a arătat lui Isus ierarhia duhurilor rele care, în teritoriile încredinţate lor, domnesc atât peste împărăţia întunericului, cât şi peste oamenii rebeli care îi sunt supuşi. Satan I-a oferit lui Isus control asupra regatului său – cu condiţia ca Isus să Se alăture cauzei răzvrătite a lui Satan îndreptată împotriva lui Dumnezeu. Atunci Isus ar fi devenit mâna lui dreaptă în împărăţia întunericului.

      Controlul lui Dumnezeu asupra guvernelor umane

      Haide să definim şi mai specific limitele autorităţii lui Satan, analizând mai întâi scripturile care afirmă că Dumnezeu are autoritate peste guvernele umane de pe pământ. Satan are o oarecare autoritate peste aceste guverne doar pentru că are autoritate asupra oamenilor nemântuiţi, iar guvernele sunt de obicei controlate de acest fel de oameni. Însă, în final, Dumnezeu este suveran peste guvernele umane şi Satan nu poate să le manipuleze decât în măsura în care îi permite Dumnezeu.

      Am studiat deja afirmaţia lui Daniel către împăratul Nebucadneţar, însă, deoarece este atât de revelatoare, haide să o mai analizăm o dată.

      Marele împărat Nebucadneţar era plin de mândrie datorită puterii şi realizărilor sale, de aceea Dumnezeu a decretat că va fi adus într-o stare cât mai josnică, pentru a învăţa că „Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor, că o dă cui îi place, şi înalţă pe ea pe cel mai de jos dintre oameni“ (Dan. 4:17). În mod clar, lui Dumnezeu I se atribuia înălţarea lui Nebucadneţar la o poziţie politică atât de măreaţă. Acest adevăr se aplică oricărui lider de pe pământ. Apostolul Pavel, vorbind despre domnitorii acestui pământ, a declarat că „nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu“ (Rom. 13:1).

      Dumnezeu este autoritate primară şi supremă în întregul univers. Dacă are cineva vreo autoritate, acest lucru se datorează doar faptului că Dumnezeu a delegat-o unora dintre copiii Lui sau că le-a permis altora să o aibă.

      Cum rămâne cu domnitorii răi? A vrut Pavel să spună că până şi ei sunt puşi în acele poziţii de Dumnezeu? Da, asta a vrut. Mai devreme, în aceaşi scrisoare, Pavel a scris: „Fiindcă Scriptura zice lui Faraon: «Te-am ridicat înadins, ca să-Mi arăt în tine puterea Mea, şi pentru ca Numele Meu să fie vestit în tot pământul»“ (Rom. 9:17). Dumnezeu l-a înălţat pe Faraon, cel cu inima împietrită, cu scopul de a-Şi glorifica Numele Său. Dumnezeu urma să Îşi dovedească puterea prin miracolele făcute – o posibilitate oferită de un om încăpăţânat pe care El îl ridicase.

      Oare nu acelaşi lucru reiese şi din conversaţia lui Isus cu Pilat? Uimit că Isus nu răspundea întrebărilor sale, Pilat I-a zis: „Mie nu-mi vorbeşti? Nu ştii că am putere să Te răstignesc, şi am putere să-Ţi dau drumul!“ (Ioan 19:10).

      Isus i-a răspuns: „N-ai avea nici o putere asupra Mea dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus“ (Ioan 19:11; subliniere personală). Cunoscând caracterul laş al lui Pilat, Dumnezeu l-a ridicat pentru ca planul prestabilit ca Isus să moară pe cruce să poată fi împlinit.

      O simplă citire fugitivă a cărţilor istorice ale Vechiului Testament ne arată că Dumnezeu foloseşte uneori conducători răi ca agenţi ai mâniei Sale faţă de cei care o merită. Nebucadneţar a fost folosit de Dumnezeu pentru a-Şi manifesta judecata asupra naţiunilor din Vechiul Testament.

      Există numeroase exemple de conducători pe care Dumnezeu i-a ridicat şi i-a coborât în Biblie. De exemplu, în Noul Testament citim despre Irod, care nu i-a acordat glorie lui Dumnezeu când unii dintre supuşii lui au strigat înaintea sa: „Glas de Dumnezeu, nu de om!“ (Fapte 12:22).

      Rezultatul? „Îndată l-a lovit un înger al Domnului, pentru că nu dăduse slavă lui Dumnezeu. Şi a murit mâncat de viermi“ (Fapte 12:23).

      Nu uita că Irod era cu siguranţă un cetăţean al împărăţiei lui Satan, dar nu s-a situat în afara jurisdicţiei lui Dumnezeu. În mod categoric, Dumnezeu poate ridica sau coborâ orice lider pământesc dacă aşa doreşte El.[5]

      Mărturia personală a lui Dumnezeu

      În cele din urmă, să citim cuvintele spuse la un moment dat de Dumnezeu prin profetul Ieremia cu privire la suveranitatea Lui peste împărăţiile umane.

      „Nu pot Eu să fac cu voi ca olarul acesta, casă a lui Israel? zice Domnul. Iată, cum este lutul în mâna olarului, aşa sunteţi voi în mâna Mea, casă a lui Israel! Deodată zic despre un neam, despre o împărăţie, că-l voi smulge, că-l voi surpa, şi că-l voi nimici; dar dacă neamul acesta, despre care am vorbit astfel, se întoarce de la răutatea lui, atunci şi Mie Îmi pare rău de răul pe care Îmi pusesem în gând să i-l fac. Tot aşa însă, deodată zic despre un neam, sau despre o împărăţie, că-l voi zidi sau că-l voi sădi. Dar dacă neamul acesta face ce este rău înaintea Mea, şi n-ascultă glasul Meu, atunci Îmi pare rău şi de binele, pe care aveam de gând să i-l fac“ (Ier. 18:6-10).

      Poţi vedea acum că Satan, când L-a ispitit pe Isus în pustie, nu I-ar fi putut oferi lui Isus în mod legitim domnia peste împărăţiile politice omeneşti de pe pământ? Dacă spunea adevărul (aşa cum face uneori), atunci tot ceea ce I-ar fi putut oferi lui Isus ar fi fost controlul asupra împărăţiei întunericului.

      Dar are Satan influenţă asupra guvernelor umane? Da, dar doar pentru că este domnul spiritual al oamenilor nemântuiţi, iar oamenii nemântuiţi sunt implicaţi în aceste guverne. Totuşi, el are doar atâta influenţă cât îi permite Dumnezeu să aibă şi Dumnezeu poate strica planurile lui Satan oricând doreşte. Apostolul Ioan a scris despre Isus că este „Domnul împăraţilor pământului“ (Apoc. 1:5).

      Provoacă Satan calamităţi naturale şi clime adverse?

      Deoarece Satan este „dumnezeul acestei lumi”, mulţi presupun că el controlează şi vremea şi că el este cel care cauzează calamităţi naturale precum inundaţii, secete, uragane, cutremure, ş.a.m.d. Dar asta ne învaţă Scriptura? Din nou, trebuie să fim foarte atenţi să nu ne bazăm întreaga teologie despre Satan pe baza unui verset care spune că „hoţul nu vine decât să fure, să înjunghie şi să prăpădească“ (Ioan 10:10). Cât de des am auzit oameni citând acest verset în favoarea ideii că tot ceea ce fură, înjunghie sau distruge este de la Satan. Totuşi, studiind mai mult Biblia, aflăm că Dumnezeu Însuşi ucide şi distruge. Gândeşte-te la aceste trei pasaje extrase dintre multe altele:

      Unul singur este dătătorul şi judecătorul Legii: Acela care are putere să mântuiască şi să piardă (Iacov 4:12; subliniere personală).

      „Am să vă arăt de cine să vă temeţi. Temeţi-vă de Acela care, după ce a ucis, are puterea să arunce în gheenă; da, vă spun, de El să vă temeţi“ (Luca 12:5; subliniere personală).

      „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă“ (Mat. 10:28; subliniere personală).

      Dacă spunem că tot ce implică uciderea şi distrugerea este lucrarea lui Satan, ne înşelăm. Există mai multe exemple în Biblie că Dumnezeu ucide şi distruge (pierde).

      Ar trebui să ne întrebăm „Când a vorbit Isus despre hoţul care vine să fure, să înjunghie şi să prăpădească, la diavol Se referea de fapt?” Repet, tot ce trebuie să facem este să citim contextual afirmaţia Lui. Într-un verset anterior acestei afirmaţii despre hoţul care vine să fure, să înjunghie şi să prăpădească Isus a spus: „Toţi cei ce au venit înainte de Mine, sunt hoţi şi tâlhari; dar oile n-au ascultat de ei“ (Ioan 10:8). Când citim în întregime discursul lui Isus din Ioan 10:1-15 prin care afirmă că El este Păstorul cel bun, devine încă şi mai evident că termenii hoţ şi hoţi se referă la învăţătorii şi liderii religioşi falşi.

      Diverse păreri referitoare la adversităţile climaterice şi la calamităţile naturale

      Când lovesc uraganele sau cutremurele, acestea generează în mintea oamenilor care cred în Dumnezeu următoarea întrebare teologică: „Cine cauzează aceste fenomene?“ Există doar două posibilităţi pentru credincioşii creştini biblici: fie Dumnezeu, fie Satan.

      Unii ar putea obiecta: „O, nu! Nu trebuie să dăm vina pe Dumnezeu. Oamenii sunt vinovaţi. Dumnezeu îi judecă pentru păcatele lor.

      Dacă Dumnezeu este cel care cauzează uraganele şi cutremurele datorită pedepsirii păcatului, atunci cu siguranţă am putea da vina pe oamenii răzvrătiţi şi nu pe Dumnezeu, dar totuşi, Dumnezeu este cel responsabil, deoarece calamităţile naturale nu ar fi avut loc fără ca El să le decreteze.

      Sau, dacă este adevărat că Dumnezeu îi permite lui Satan să trimită uragane şi cutremure pentru a-i pedepsi pe păcătoşi, atunci am putea spune că Satan este cel care le cauzează, dar totuşi, responsabilitatea îi revine tot lui Dumnezeu. Motivul este faptul că El este cel care îi permite lui Satan să cauzeze aceste distrugeri, deoarece aceste calamităţi apar ca rezultat al reacţiei Lui faţă de păcat.

      Unii spun că nici Dumnezeu, nici Satan nu sunt responsabili de uragane şi cutremure, ci că acestea sunt simple „fenomene naturale în lumea noastră căzută în păcat“. Într-o măsură vagă, aceştia încearcă, de asemenea, să dea vina pe umanitate pentru dezastrele naturale, dar încă pierd din vedere ideea esenţială. Această explicaţie nu Îl scoate pe Dumnezeu din discuţie. Dacă uraganele sunt doar „fenomene naturale în lumea noastră căzută în păcat“, cine decide ca acestea să se manifeste? Este evident că uraganele nu sunt provocate de oameni. Cu alte cuvinte, ele nu se declanşează atunci când în văzduh se acumulează un număr de minciuni. Cutremurele nu apar când un anumit număr de oameni comit adulter.

      Nu, dacă există o legătură între uragane şi păcat, atunci ea Îl implică şi pe Dumnezeu, deoarece uraganele sunt manifestarea pedepsirii păcatului. Chiar dacă apar la întâmplare, trebuie să fie voia lui Dumnezeu să apară la întâmplare, deci este implicat şi El.

      Chiar dacă nu ar exista nici-o relaţie între păcat şi calamităţile naturale, chiar dacă Dumnezeu ar fi încurcat lucrurile când a creat lumea, astfel încât să fi existat greşeli în crusta pământului care se mişcă uneori şi în sistemul climateric care se manifestă ocazional, tot Dumnezeu ar fi responsabil pentru cutremure şi pentru uragane, deoarece El este Creatorul, iar greşelile Lui rănesc oamenii.

      Nu există „Mama-Natură“

      Deci, avem două răspunsuri posibile la întrebarea despre calamităţile naturale. Fie este responsabil Dumnezeu, fie Satan. Înainte de a ne îndrepta atenţia asupra unui pasaj specific pentru a afla răspunsul corect, haide să mergem puţin mai departe în privinţa acestor posibilităţi.

      Dacă Satan este cel care cauzează dezastrele naturale, atunci Dumnezeu fie poate, fie nu poate să îl oprească. Dacă Dumnezeu poate să îl oprească pe Satan să mai cauzeze aceste dezastre, dar nu o face, atunci are în continuarea o oarecare responsabilitate. Calamitatea nu ar fi avut loc dacă nu ar fi permis El.

      Dacă Dumnezeu nu îl poate opri pe Satan, atunci fie Satan este mai puternic decât Dumnezeu, fie este mai deştept decât El. În fapt, tocmai asta susţin şi adepţii teoriei „controlului câştigat asupra lumii de Satan, odată cu căderea lui Adam“. Ei susţin că Satan are dreptul legal de a face tot ceea ce doreşte pe pământ deoarece l-a furat de la Adam. În acest caz se presupune că Dumnezeu ar dori să-l oprească pe Satan, dar nu poate, deoarece trebuie să onoreze legământul făcut cu Adam, însă care a ajuns acum în mâinile diavolului. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a fost prea prost ca să poată prevedea ce se va întâmpla la cădere, dar Satan, fiind mai inteligent decât Dumnezeu, a câştigat o putere pe care Dumnezeu nu dorea ca acesta să o deţină. Eu personal nu am de gând să spun că Satan este mai înţelept decât Dumnezeu.

      Dacă teoria „câştigului lui Satan“ ar fi adevărată, am vrea să ştim de ce nu cauzează Satan mai multe cutremure şi uragane şi de ce nu are drept ţintă populaţiile creştine. (Dacă spui „pentru că Dumnezeu nu îl lasă să se atingă de populaţia creştină“, atunci tocmai ai admis că Satan nu poate acţiona fără permisiunea lui Dumnezeu.)

      Dacă devenim şi mai concreţi, singurele două răspunsuri posibile la întrebarea noastră sunt acestea: Fie (1) Dumnezeu cauzează cutremurele şi uraganele, fie (2) Satan le cauzează cu permisiunea lui Dumnezeu.

      Vezi că, indiferent de varianta aleasă, în cele din urmă cel responsabil este Dumnezeu? Când oamenii spun: „Nu Dumnezeu a trimis acel uragan, ci Satan l-a trimis cu permisiunea lui Dumnezeu“, nu îl scot în totalitate „bazma curată“ pe Dumnezeu, aşa cum speră ei. Dacă Dumnezeu l-ar fi putut opri pe Satan să provoace uragan, indiferent dacă ar fi dorit sau nu, atunci El este responsabil. Oamenii răzvrătiţi ar putea fi vinovaţi datorită păcatelor lor (dacă uraganul a fost trimis de Dumnezeu sau permis ca pedeapsă), dar totuşi, ar fi o prostie să spunem că Dumnezeu nu este în nici un fel implicat sau responsabil.

      Mărturia Scripturii

      Ce anume spune Scriptura cu referire specifică la „calamităţile naturale“? Cine afirmă Biblia că le provoacă: Dumnezeu sau diavolul? Să analizăm mai întâi cutremurele, deoarece Biblia vorbeşte despre multe evenimente de acest fel. Conform Scripturii, cutremurele pot apărea ca o pedeapsă a lui Dumnezeu faţă de păcătoşi. În Ieremia citim: „Pământul tremură de mânia Lui [Dumnezeu], şi neamurile nu pot să sufere urgia Lui“ (Ieremia 10:10; subliniere personală).

      Isaia avertizează:

      De la Domnul oştirilor va veni pedeapsa, cu tunete, cutremure de pământ şi pocnet puternic, cu vijelie şi furtună, şi cu flacăra unui foc mistuitor (Isaia 29:6; subliniere personală).

      Poate îţi aduci aminte că, în zilele lui Moise, pământul s-a deschis şi i-a înghiţit pe Core şi pe confraţii lui răzvrătiţi (vezi Numeri 16:23-34). Aceasta a fost în mod clar pedeapsa lui Dumnezeu. Alte exemple ale judecăţii lui Dumnezeu manifestată prin cutremure pot fi găsite în Ezechiel 38:19; Ps. 18:7; 77:18; Hagai 2:6; Luca 21:11; Apoc. 6:12; 8:5; 11:13; 16:18.

      Unele cutremure înscrise în Scriptură nu reprezintă în mod categoric dovezi ale judecăţii lui Dumnezeu, dar asta nu înseamnă că nu au fost provocate de El. De exemplu, conform Evangheliei după Matei, au avut loc cutremure şi când a murit Isus (Mat. 27:51, 54), dar şi când a înviat (Mat. 28:2). Pe acestea din urmă să le fi provocat oare Satan?

      Când Pavel şi Sila Îl lăudau pe Domnul prin cântece într-o închisoare din Filipi, pe la mijlocul nopţii „Deodată, s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa că s-au clătinat temeliile temniţei. Îndată, s-au deschis toate uşile, şi s-au dezlegat legăturile fiecăruia“ (Fapte 16:26; subliniere personală). Satan a cauzat acest cutremur? Nu prea cred! Chiar şi temnicerul a fost mântuit după ce a văzut puterea lui Dumnezeu. Şi acesta nu este singurul cutremur din cartea Faptele Apostolilor cauzat de Dumnezeu (vezi Fapte 4:31).

      Am citit recent despre nişte creştini bine intenţionaţi care, auzind prevestirea unui cutremur într-o anume zonă, s-au deplasat la faţa locului pentru a duce „un război spiritual“ împotriva diavolului. Poţi detecta greşeala implicată de presupunerea lor? Ar fi fost biblic să se roage lui Dumnezeu pentru a avea milă de oamenii care trăiau în acea zonă. Şi, dacă ar fi făcut aşa, nu ar mai fi fost nevoie să îşi piardă timpul şi banii pentru a se deplasa la locul presupusului cutremur – s-ar fi putut ruga lui Dumnezeu chiar în locul în care stăteau ei. Însă a lupta împotriva diavolului pentru a împiedica manifestarea unui cutremur este nescriptural.

      Ce putem spune despre uragane?

      Cuvântul uragan nu există în Biblie, dar putem găsi în mod categoric câteva exemple de vânturi năprasnice. De exemplu:

      Cei ce se pogorâseră pe mare în corăbii, şi făceau negoţ pe apele cele mari, aceia au văzut lucrările Domnului şi minunile Lui în mijlocul adâncului. El a zis, şi a pus să sufle furtuna, care a ridicat valurile mării (Ps. 107:23-25; subliniere personală).

      Dar Domnul a făcut să sufle pe mare un vânt năpraznic, şi a stârnit o mare furtună. Corabia ameninţa să se sfărâme (Iona 1:4; subliniere personală).

      După aceea am văzut patru îngeri, care stăteau în picioare în cele patru colţuri ale pământului. Ei ţineau cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac (Apoc. 7:1).

      În mod cert, Dumnezeu poate provoca sau opri vânturi.[6]

      În toată Biblia nu există decât un singur pasaj care îi atribuie lui Satan trimiterea vântului – cel care relatează încercările lui Iov. Un mesager a venit şi i-a spus: „Şi deodată, a venit un vânt mare de dincolo de pustie, şi a izbit în cele patru colţuri ale casei: Casa s-a prăbuşit peste tineri, şi au murit. Şi am scăpat numai eu, ca să-ţi dau de ştire“ (Iov 1:19).

      Citind primul capitol al carţii Iov, aflăm că Satan este cel care a cauzat nefericirea lui Iov. Totuşi, nu trebuie să uităm că Satan nu i-a putut face nici un rău lui Iov sau copiilor lui fără permisiunea lui Dumnezeu. Deci, vedem încă o dată că Dumnezeu este suveran şi peste vânt.

      Furtuna din Galilea

      Cum rămâne cu „furtuna năprasnică“ ce I-a asaltat pe Isus şi pe ucenicii Săi când traversau Marea Galilee cu barca? Trebuie să fi fost Satan cel care a cauzat acea furtună, întrucât Dumnezeu nu ar fi trimis niciodată un vânt care să răstoarne barca în care se afla Fiul Său. „O împărăţie dezbinată împotriva ei însăşi se va destrăma“, aşa că de ce să fi trimis Dumnezeu un vânt care i-ar fi putut răni pe Isus şi pe cei doisprezece ucenici?

      Aceste sunt argumente solide, dar să ne oprim puţin şi să analizăm situaţia. Dacă nu Dumnezeu a trimis furtuna, ci Satan, atunci tot trebuie să admitem că Dumnezeu i-a permis lui Satan să o trimită. Deci întrebarea rămâne: „De ce i-ar permite Dumnezeu lui Satan să trimită o furtună care L-ar fi putut răni pe Isus şi pe cei doisprezece?“

      Există vreun răspuns la această întrebare? Poate că Dumnezeu îi învăţa pe ucenici ceva despre credinţă. Poate că îi testa. Poate că Îl testa pe Isus, care trebuia să fie ispitit „în toate lucrurile ca şi noi, dar fără păcat“ (Evrei 4:15). Pentru a fi testat în toate lucrurile, Isus trebuia să fie ispitit să Se îndoiască şi să Se teamă. Poate că Dumnezeu dorea să Îl glorifice pe Isus. Poate a intenţionat toate lucrurile menţionate mai sus.

      Dumnezeu i-a condus pe copiii lui Israel pe ţărmul Mării Roşii ştiind foarte bine că erau urmăriţi îndeaproape de armata lui Faraon. Dar oare nu îi elibera Dumnezeu pe israeliţi­­­? Atunci nu lucra oare împotriva Lui Însuşi când îi conducea pe evrei într-un loc în care urmau să fie masacraţi? Nu este acesta un exemplu de împărăţie „divizată împotriva ei însăşi“?

      Nu, deoarece Dumnezeu nu intenţiona să îi lase pe evrei să fie masacraţi. Şi nici nu avea vreo intenţie de a trimite sau a permite lui Satan să provoace o furtună năprasnică pe Marea Galilee care să Îi înece pe Isus şi pe ucenici.

      În ciuda acestor lucruri, Biblia nu menţionează că Satan este cel care a provocat furtuna, dar nu spune nici că Dumnezeu ar fi fost acela. Unii spun că trebuie să fi fost Satan, deoarece Isus l-a certat. Poate aşa e, dar nu este un argument imbatabil. Isus nu l-a certat pe Dumnezeu – a certat vântul. Dumnezeu Tatăl ar fi putut face acelaşi lucru, adică ar fi putut provoca un vânt printr-un singur cuvânt şi l-ar fi putut potoli certându-l. Doar pentru că Isus a certat furtuna nu este o dovadă că Satan a iniţiat-o.

      Încă o dată, nu ar trebui să ne bazăm întreaga teologie pe un singur verset care de fapt nu dovedeşte nimic. Deja am făcut referire la pasajele biblice care dovedesc că Dumnezeu este suveran şi controlează şi vântul şi că, de cele mai multe ori, Lui i se atribuie provocarea vântului. Ideea mea este că Satan, deşi este „dumnezeul acestei lumi“, în mod categoric nu are control independent asupra vântului sau dreptul de a provoca furtuni oricând şi ori de câte ori doreşte.

      De aceea, când apar uraganele, nu ar trebui să le privim ca pe nişte fenomene ce depăşesc controlul lui Dumnezeu, ceva ce El ar dori să oprească, dar nu poate. Faptul că Isus a certat furtuna de pe Marea Galilee ar trebui să fie o dovadă suficient de relevantă că Dumnezeu poate împiedica furtunile dacă doreşte.

      Şi dacă Dumnezeu trimite (sau permite) manifestarea furtunilor, atunci trebuie să aibă un motiv, iar cel mai inteligent răspuns la întrebarea „De ce ar trimite sau ar permite furtuni care cauzează calamităţi catastrofale extinse?“ este acela că avertizează şi pedepseşte oamenii neascultători.

      „Dar uragenele îi afectează câteodată şi pe creştini“

      Cum rămâne cu creştinii care sunt afectaţi de aceste calamităţi? Când lovesc furtunile, ele nu demolează doar casele necreştinilor. Nu sunt creştinii absolviţi de mânia lui Dumnezeu datorită morţii ispăşitoare a lui Isus? Atunci cum putem spune că în ultimă instanţă Dumnezeu este cel din spatele acestor dezastre, când ele îi pot afecta chiar şi pe copiii Lui?

      Acestea sunt într-adevăr întrebări dificile. Totuşi, trebuie să conştientizăm că nici răspunsurile nu sunt uşoare, dacă plecăm de la premiza falsă că Satan cauzează calamităţile naturale. Dacă Satan este cel care le cauzează, atunci de ce îi permite Dumnezeu să provoace lucruri care îi pot afecta şi pe copiii Săi? Problema rămâne.

      Biblia specifică foarte clar că cei care sunt în Hristos „nu sunt rânduiţi la mânie“ (1 Tes. 5:9). În acelaşi timp, Biblia spune că „mânia lui Dumnezeu rămâne“ peste cei care nu ascultă de Isus (Ioan 3:36). Şi totuşi, cum poate mânia lui Dumnezeu să rămână peste cei nemântuiţi fără să îi afecteze şi pe creştini, când aceştia din urmă trăiesc printre necreştini? Răspunsul este că uneori îi afectează şi ar trebui să acceptăm acest adevăr.

      În vremea exodului, toţi israeliţii trăiau într-o singură locaţie, iar plăgile pe care le-a trimis Dumnezeu ca pedeapsă peste egipteni nu i-a afectat şi pe ei (vezi Ex. 8:22-23; 9:3-7, 24-26; 12:23). Însă noi lucrăm cot la cot cu „egiptenii“. Dacă Dumnezeu doreşte să îi pedepsească prin calamităţi naturale, cum vom scăpa noi?

      A scăpa este în mod cert cuvântul cheie pentru înţelegerea răspunsului la întrebare. Deşi Noe a scăpat de mânia lui Dumnezeu manifestată prin potopul asupra pământului, şi el a fost afectat, întrucât a trebuit să muncească la construirea arcei şi apoi a trebuit să petreacă un an întreg pe arcă împreună cu o mulţime de animale urât-mirositoare. (Pentru că tot a venit vorba, atât Vechiul, cât şi Noul Testament îi atribuie lui Dumnezeu potopul lui Noe, nu lui Satan; vezi Gen. 6:17; 2 Petru 2:5.)

      Lot a scăpat cu viaţă când a căzut pedeapsa lui Dumnezeu peste Sodoma şi Gomora, însă a pierdut în foc şi pucioasă tot ce a avut. Judecata lui Dumnezeu faţă de oamenii răi îi afectează şi pe cei neprihăniţi.

      Cu mulţi ani înainte, Isus îi avertizase pe credincioşii din Ierusalim să fugă atunci când vor vedea oraşul încercuit de armate, deoarece acestea vor fi „zilele răzbunării“ (Luca 21:22-23) – indiciu clar că invadarea Romanilor în Ierusalim în anul 70 d.Hr. avea drept scop revărsarea mâniei lui Dumnezeu. Slavă Domnului că cei care au ascultat de avertismentul lui Hristos au scăpat cu viaţă! Însă prin fuga lor au pierdut tot ce avuseseră în Ierusalim.

      În fiecare dintre aceste trei exemple vedem că oamenii lui Dumnezeu pot suferi până la un anumit punct atunci când judecata lui Dumnezeu cade asupra oamenilor răi. De aceea, nu putem sări la concluzia că Dumnezeu nu este responsabil de calamităţile naturale, deoarece ele îi afectează uneori şi pe creştini.

      Ce să facem în acest caz?

      Trăim într-o lume blestemată de Dumnezeu, o lume asupra căreia Dumnezeu Îşi manifestă tot timpul mânia. Pavel a scris: „Mânia lui Dumnezeu se descopere din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăduşe adevărul în nelegiuirea lor“ (Rom. 1:18). Deoarece trăim printre cei răi, în lumea blestemată de Dumnezeu, nu putem scăpa total de efectele mâniei lui Dumnezeu asupra ei, chiar dacă această mânie nu ne vizează pe noi.

      Ştiind acest lucru, ce ar trebui să facem? În primul rând ar trebui să ne încredem în Dumnezeu. Ieremia a scris:

      „Binecuvântat să fie omul, care se încrede în Domnul, şi a cărui nădejde este Domnul! Căci el este ca un pom sădit lângă ape care-şi întinde rădăcinile spre râu; nu se teme de căldură, când vine, şi frunzişul lui rămâne verde; în anul secetei, nu se teme, şi nu încetează să aducă roadă“ (Ier. 17:7-8).

      Observă că Ieremia nu a spus că omul care se încrede în Domnul nu se va confrunta cu seceta. Nu, ci când va veni căldura sau foametea, omul care se încrede în Domnul va fi ca un copac ce îşi întinde rădăcinile spre râu. El are o altă sursă de alimentare, chiar şi când lumea din jurul lui se ofileşte. Un exemplu care imi vine în minte este povestea lui Ilie care a fost hrănit de un corb în vremea foametei din Israel (vezi 1 Împăraţi 17:1-6). David a scris despre cei neprihăniţi că „au de ajuns în zilele de foamete“ (Ps. 37:19).

      Dar nu sunt foametele provocate de diavol? Conform Scripturii, nu. Dumnezeu Îşi asumă întotdeauna responsabilitatea pentru ele, iar despre foamete se vorbeşte adeseori ca fiind o consecinţă a mâniei lui Dumnezeu asupra celor ce o merită. De exemplu:

      „De aceea aşa vorbeşte Domnul oştirilor: «Iată, îi voi pedepsi; tinerii vor muri ucişi de sabie, iar fiii şi fiicele lor vor muri de foamete»“ (Ier. 11:22; subliniere personală).

      „Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: «Iată, voi trimite între ei sabie, foamete şi ciumă, şi-i voi face ca nişte smochine grozave care, de rele ce sunt, nu se pot mânca»“ (Ier. 29:17; subliniere personală).

      „Fiul omului, când va păcătui o ţară împotriva Mea, dedându-se la fărădelege, şi Îmi voi întinde mâna împotriva ei, dacă îi voi sfărâma toiagul pâinii, dacă îi voi trimite foametea, dacă îi voi nimici cu desăvârşire oamenii şi vitele…” (Ezec. 14:13; subliniere personală).

      „Vă aşteptaţi la mult, şi iată că aţi avut puţin; l-aţi adus acasă, dar Eu l-am suflat. Pentru ce? zice Domnul oştirilor. Din pricina Casei Mele, care stă dărâmată, pe când fiecare din voi aleargă pentru casa lui. De aceea cerurile nu v-au dat roua, şi pământul nu şi-a dat roadele. Am chemat seceta peste ţară, peste munţi, peste grâu, peste must, peste untdelemn, peste tot ce poate aduce pământul, peste oameni şi peste vite, şi peste tot lucrul mâinilor voastre“ (Hagai 1:9-11; subliniere personală).

      În cel de-al patrulea exemplu citim că israeliţilor li s-a imputat vina secetei datorită păcatului lor, însă Dumnezeu Şi-a asumat responsabilitatea de a o fi trimis-o.[7]

      Când Dumnezeu trimite foamete peste oamenii răi, iar noi se întâmplă să trăim printre aceşti oameni răi, ar trebui să ne încredem în El că ne va împlini nevoile. Pavel a afirmat că foametea nu ne poate separa de dragostea lui Hristos!: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia?“ (Rom. 8:35; subliniere personală). Observă că Pavel nu a spus că cei ce sunt creştini nu se vor confrunta niciodată cu foametea, ci, din contră, a implicat posibilitatea acesteia, chiar dacă el, în calitatea de student al Scripturii, ştia că foametea poate fi trimisă de Dumnezeu pentru a-i judeca pe cei răi.

      Ascultarea şi înţelepciunea

      În al doilea rând, ar trebui să fim ascultători şi să folosim înţelepciunea divină de a evita să fim prinşi în oricare din momentele în care Dumnezeu Îşi revarsă mânia peste lume. Noe a trebuit să îşi construiască o barcă, Lot a trebuit să fugă spre dealuri, creştinii din Ierusalim au trebuit să fugă din cetatea lor; toţi aceştia au trebuit să asculte de Dumnezeu pentru a evita să suporte manifestarea mâniei lui Dumnezeu faţă de cei răi.

      Dacă aş trăi într-o zonă în care apar frecvent tornade, mi-aş construi o casă solidă care să nu poată fi spulberată sau o casă ieftină pe care să o pot înlocui uşor! Şi m-aş ruga. Fiecare creştin ar trebui să se roage şi să rămână sensibil la glasul Celui despre care Isus a promis că „va descoperi lucruri ascunse“ (Ioan 16:13) astfel încât să poată evita mânia lui Dumnezeu faţă de lume.

      În Fapte 11 citim că profetul Agab a avertizat despre o foamete iminentă care ar fi putut fi un dezastru pentru creştinii din Iudea. În consecinţă, Pavel şi Barnaba au adus daruri strânse de ucenici pentru ajutorarea lor (Fapte 11:28-30).

      Se poate întâmpla acest lucru şi astăzi? Desigur, pentru că Duhul Sfânt nu S-a schimbat şi nici dragostea lui Dumnezeu nu s-a micşorat. Totuşi, din nefericire, unii membrii ai trupului lui Hristos nu sunt deschişi spre astfel de daruri şi manifestări ale Duhului Sfânt şi, astfel, datorită faptului că „sting Duhul“ (1 Tes. 5:19), pierd cele mai bune lucruri date de Dumnezeu.

      În autobiografia sa, regretatul preşedinte şi fondator al Full Gospel Businessmen, Demos Shakarian, povesteşte cum Dumnezeu a vorbit creştinilor din Armenia anilor 1800 printr-un băiat-profet iliterat. Acesta i-a avertizat că va avea loc un holocaust iminent şi, drept rezultat, mii de creştini penticostali care au crezut în posibilitatea unor asemenea manifestări au fugit din ţară, inclusiv bunicii lui Shakarian. La scurt timp după aceea, o invazie turcă în Armenia s-a soldat cu masacrarea a milioane de armeni, inclusiv a creştinilor care au refuzat să ţină seama de avertismentul Domnului.

      Ar fi înţelept din partea noastră să rămânem deschişi faţă de Duhul Sfânt şi ascultători de Domnul, altfel este destul de posibil să experimentăm o parte din mânia lui Dumnezeu, prin care El nu ar dori să trecem. Elisei a instruit la un moment dat o femeie: „Scoală-te, du-te, tu şi casa ta, şi locuieşte pentru o vreme unde vei putea; căci Domnul va trimite o foamete de şapte ani peste ţară, şi foametea a şi început“ (2 Împ. 8:1). Ce s-ar fi întâmplat dacă femeia aceea nu ar fi ascultat de profet?

      În cartea Apocalipsa citim un avertisment interesant adresat copiilor lui Dumnezeu de a ieşi din „Babilon“, ca să nu fie acolo când se va manifesta mânia lui Dumnezeu:

      Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: „Ieşiţi din mijlocul ei [Babilonului], poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei! Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit, şi au ajuns până în cer; şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nelegiuirile ei…Tocmai pentru aceea, într-o singură zi vor veni urgiile ei: moartea, tânguirea şi foametea. Şi va fi arsă de tot în foc, pentru că Domnul Dumnezeu, care a judecat-o, este tare“ (Apoc. 18:4-5, 8; subliniere personală).

      Pe scurt, Dumnezeu este suveran asupra vremii şi calamităţilor naturale. El a dovedit în Biblie în mod repetat că este Domn peste natură, începând cu potopul de patruzeci de zile din vremea lui Noe, continuând cu grindina şi plăgile trimise peste inimacii lui Israel, cu provocarea furtunii împotriva bărcii în care era Iona, până la certarea furtunii de pe Marea Galilee. El este, aşa cum a spus Isus, „Domnul cerului şi al pământului“ (Mat. 11:25). Pentru mai multe dovezi biblice referitoare la domnia lui Dumnezeu peste natură, vezi Iosua 10:11; Iov 38:22-38; Ier. 5:24; 10:13; 31:35; Ps. 78:45-49; 105:16; 107:33-37; 135:6-7; 147:7-8, 15-18; Mat. 5:45; Fapte 14:17.

      Răspunsul la câteva întrebări

      Dacă Dumnezeu îi pedepseşte pe oameni prin foamete, inundaţii şi cutremure, atunci este greşit ca noi, reprezentanţii lui Dumnezeu, să îi ajutăm şi să micşorăm suferinţa celor pe care Dumnezeu îi pedepseşte?

      Nu, absolut deloc. Ar trebui să conştientizăm că Dumnezeu ne iubeşte pe toţi, chiar şi pe cei pe care îi judecă. Oricât de ciudat ar suna, pedepsirea prin calamităţi naturale este de fapt o dovadă a dragostei Sale. Cum aşa? Dumnezeu, prin dificultăţile şi greutăţile provocate de dezastrele naturale, îi avertizează pe oamenii pe care îi iubeşte că El este sfânt, că judecă şi că păcatul are consecinţe. Dumnezeu permite suferinţa temporară pentru ca oamenii să se trezească la realitate şi să vadă că au nevoie de un Mântuitor – ca să poată scăpa de iazul de foc. Aceasta este dragostea autentică!

      Atâta vreme cât oamenii încă mai respiră, Dumnezeu continuă să arată faţă de ei o milă nemeritată, şi încă mai este timp pentru pocăinţă. Prin compasiunea şi ajutorul nostru, putem dovedi dragostea lui Dumnezeu faţă de oamenii care experimentează mânia Lui temporară, dar care pot fi mântuiţi de mânia Lui eternă. Calamităţile naturale sunt oportunităţi de a ajunge la cei pentru care a murit Isus.

      Oare nu este evanghelizarea oamenilor cel mai important lucru în viaţa aceasta? Când avem perspectiva eternităţii, suferinţa celor prinşi în dezastre naturale este nimic în comparaţie cu suferinţa celor care vor fi aruncaţi în iazul de foc.

      Este dovedit faptul că oamenii devin în general mult mai receptivi faţă de Evanghelie atunci când trec prin suferinţă. Există numeroase exemple biblice în acest sens, de la pocăinţa lui Israel sub dominaţia popoarelor vecine, până la pilda lui Isus despre Fiul Risipitor. Creştinii ar trebui să privească dezastrele naturale ca posibile vremuri de seceriş.

      Să spunem adevărul

      Dar ce mesaj le-am putea transmite celor care îşi culeg bucăţile rămase în urma uraganelor sau a cutremurelor de pământ? Ce le-am putea spune dacă ne vor cere un răspuns teologic pentru necazurile lor? Ar trebui să fim sinceri şi să le spunem oamenilor ce ne învaţă Biblia, că Dumnezeu este sfânt şi că păcatul lor are consecinţe. Haide să le spunem că urletul îngrozitor al uraganului nu este decât o imitaţie pală a puterii pe care o are Dumnezeul atotputernic şi că teama pe care au simţit-o când li s-a zguduit casa nu este nimic în comparaţie cu teroarea care îi va apuca atunci când vor fi aruncaţi în Iad. Şi haide să le spunem că, deşi toţi merităm să fim aruncaţi în Iad, Dumnezeu este plin de milă şi ne mai dă timp să ne pocăim şi să credem în Isus, prin care putem fi absolviţi de mânia Lui.

      „Dar nu ar trebui să îi speriem pe oameni când le vorbim despre Dumnezeu, nu-i aşa?“ întreabă unii. Răspunsul se găseşte în Scriptură: „Frica Domnului este începutul ştiinţei“ (Prov. 1:7). Până când oamenii nu se vor teme de Dumnezeu, nu vor înţelege mare lucru.

      Dar dacă oamenii se supără pe Dumnezeu?

      Nu este oare posibil ca oamenii să se supere pe Dumnezeu datorită suferinţei lor? Poate că da, însă trebuie să îi ajutăm cu blândeţe să îşi vadă propria mândrie. Nimeni nu are dreptul de a se plânge împotriva lui Dumnezeu şi a felului în care îl tratează, deoarece toţi am fi meritat să fim aruncaţi în Iad de mult. Decât să Îl blasteme pe Dumnezeu pentru calamităţile suferite, oamenii ar trebui să Îl laude că îi iubeşte atât de mult încât să îi avertizeze. Dumnezeu are tot dreptul de a-i ignora pe toţi, lăsându-i să îşi urmeze drumul plin de egoism care duce în Iad. Însă El îi iubeşte pe oameni şi îi cheamă în fiecare zi. Îi cheamă prin tăcerea pomilor care înfloresc, prin cântecele păsărilor, prin maiestatea munţilor şi prin licărirea miliardelor de stele. Îi cheamă prin conştiinţa lor, prin trupul Lui – Biserica – şi prin Duhul Sfânt. Însă ei ignoră chemarea Sa.

      Sigur că nu este voia lui Dumnezeu ca oamenii să trebuiască să sufere, dar atunci când aceştia continuă să Îl ignore, El îi iubeşte suficient de mult încât să folosească măsuri mai drastice pentru a le atrage atenţia. Uraganele, cutremurele, inundaţiile şi foametea sunt câteva dintre aceste măsuri drastice. Dumnezeu speră ca astfel de calamităţi să smerească mândria oamenilor şi să îi trezească la realitate.

      Este Dumnezeu nedrept când pedepseşte?

      Dacă Îl privim pe Dumnezeu şi lumea în care trăim din perspectiva biblică, atunci şi numai atunci putem gândi corect. Perspectiva biblică este aceea că toţi merită mânia lui Dumnezeu, dar că El este plin de îndurare. Când oamenii care suferă spun că merită un tratament mai bun din partea lui Dumnezeu, mai mult ca sigur că Dumnezeu oftează. Toţi primesc mult mai multă îndurare decât ar merita.

      Abordând această temă, Isus a comentat la un moment dat două calamităţi din vremea Lui. În Evanghelia după Luca citim:

      În vremea aceea au venit unii, şi au istorisit lui Isus ce se întâmplase unor Galileeni, al căror sânge îl amestecase Pilat cu jertfele lor. „Credeţi voi“, le-a răspuns Isus, „că aceşti Galileeni au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi Galileeni, pentru că au păţit astfel? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel. Sau acei optsprezece inşi, peste care a căzut turnul din Siloam, şi i-a omorât, credeţi că au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi oameni, care locuiau în Ierusalim? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel“ (Luca 13:1-5).

      Galileenii care muriseră de mâna lui Pilat nu puteau spune „Dumnezeu nu ne-a tratat corect prin faptul că nu ne-a scăpat din mâna lui Pilat!“ Nu, ei erau păcătoşi care meritau să moară. Şi, conform spuselor lui Isus, aceşti galileeni care supravieţuiseră ar fi greşit dacă s-ar fi grăbit să tragă concluzia că ei erau mai puţin păcătoşi decât semenii lor ucişi. Ei nu câştigaseră o favoare mai mare din partea lui Dumnezeu – lor li se acordase o îndurare mai mare. Mesajul lui Hristos era clar: „Toţi sunteţi păcătoşi. Păcatul are consecinţe. Pentru moment, voi trăiţi datorită milei lui Dumnezeu. Deci, pocăiţi-vă, înainte de a fi şi pentru voi prea târziu.“

      Isus Şi-a încheiat comentariul asupra acestor tragedii cu pilda despre mila lui Dumnezeu:

      El a spus şi pilda aceasta: „Un om avea un smochin sădit în via sa. A venit să caute rod în el, şi n-a găsit. Atunci a zis vierului: «Iată că sunt trei ani, de când vin şi caut rod în smochinul acesta, şi nu găsesc. Taie-l. La ce să mai cuprindă şi pământul degeaba?» «Doamne», i-a răspuns vierul, «mai lasă-l şi anul acesta; am să-l sap de jur împrejur, şi am să-i pun gunoi la rădăcină. Poate că de acum înainte va face roadă; dacă nu, îl vei tăia»“ (Luca 13:6-9).

      Aici sunt ilustrate dreptatea şi mila lui Dumnezeu. Dreptatea lui Dumnezeu strigă: „Taie copacul acesta nefolositor!“ Dar mila Lui pledează: „Nu, mai dă-i timp să facă mai multă roadă.“ Fiecare persoană care este fără Hristos este ca acest copac.

      Putem certa uraganele şi inundaţiile?

      O ultimă întrebare despre calamităţile naturale: „Nu este oare adevărat că, dacă avem suficientă credinţă, putem certa şi opri manifestarea calamităţilor naturale?“

      A avea credinţă înseamnă a crede voia revelată a lui Dumnezeu. De aceea, credinţa trebuie fondată pe Cuvântul lui Dumnezeu, altfel nu este credinţă, ci mai degrabă speranţă sau presupunere. Nu există nici un loc în Biblie în care Dumnezeu să ne promită că putem certa şi linişti uraganele şi, deci, nici o persoană nu este în măsură să aibă credinţa că putea face acest lucru (decât dacă Dumnezeu îi acordă această credinţă).

      Permite-mi să îţi explic. Singura modalitate prin care o persoană poate avea credinţa de a certa uraganele este cu condiţia ca persoana respectivă să fie convinsă că Dumnezeu nu a vrut ca acel uragan să lovească o anumită zonă geografică. Aşa cum am învăţat din Scriptură, Dumnezeu este cel care controlează vântul şi, deci, cel care este responsabil de uragane. De aceea, ar fi imposibil ca cineva să aibă credinţa neclintită că ar putea opri uraganul în condiţiile în care Dumnezeu Însuşi a decretat manifestarea acestuia! Singura excepţie ar fi în cazul în care Dumnezeu S-a răzgândit cu privire la uragan, fapt care s-ar putea întâmpla ca răspuns la rugăciunea unei persoane care a cerut îndurarea lui Dumnezeu sau ca răspuns la pocăinţa oamenilor pe care era pe cale să îi pedepsească (exemplul care îmi vine în minte este povestea cetăţii Ninive din zilele lui Iona). Totuşi, chiar dacă Dumnezeu S-ar răzgândi, nimeni nu ar putea avea credinţa de a certa şi calma uraganul decât dacă acea persoană ar şti că Dumnezeu S-a răzgândit şi că Dumnezeu doreşte ca ea să certe şi să calmeze furtuna.

      Singura persoană care a certat şi a calmat vreodată un vânt puternic a fost Isus. Singura modalitate ca vreunul dintre noi să poată face acest lucru ar fi cazul în care Dumnezeu ne-ar fi dat „darul credinţei“ (sau darul „credinţei speciale“ după cum mai este numită uneori), unul dintre cele nouă daruri ale Duhului listate în 1 Corinteni 12:7-11. Ca şi în cazul celorlalte daruri ale Duhului, darul credinţei acţionează nu după cum am dori noi, ci după cum vrea Duhul (vezi 1 Cor. 12:11).

      De aceea, în afara cazului în care Dumnezeu ţi-a dat credinţa specială de a certa un uragan în desfăşurare, ar trebui să nu îi stai în cale, presupunând că acţionezi cu credinţă. Ar trebui să-ţi dai la o parte din calea lui! Aş sugera, de asemenea, să te rogi ca Dumnezeu să te protejeze şi să îi ceri să aibă milă de oamenii pe care îi judecă, rugându-L să le cruţe vieţile, pentru a mai avea timp să se pocăiască.

      Observă că, atunci când Pavel era în lanţuri în drum spre Roma într-o corabie care fusese purtată timp de două săptămâni de forţa vânturilor năpraznice, acesta nu le-a certat pentru a le calma (vezi Fapte 27:14-44). Motivul pentru care nu a făcut acest lucru a fost că nu a putut. Observă, de asemenea, că Dumnezeu a avut milă de fiecare persoană de la bord, întrucât toţi cei 276 de oameni au supravieţuit naufragiului (vezi Fapte 27:24, 34, 44). Mi-ar place să cred că Dumnezeu a avut milă de ei datorită mijlocirii lui Pavel.

       


      [1] Răspunsul la două obiecţii posibile: (1) Iuda menţionează o dispută între Mihail şi Satan legată de trupul lui Moise, dar nu există nici o referire la o bătălie în sine. De fapt, Iuda ne spune că Mihail „n-a îndrăznit să rostească împotriva lui [Satan] o judecată de ocară, ci doar a zis: «Domnul să te mustre!»“ (Iuda 9). (2) Când Elisei şi slujitorul lui au fost înconjuraţi de armata siriană în oraşul Dotan, Elisei s-a rugat ca Dumnezeu să-i deschidă ochii slujitorului său (2 Împăraţi 6:15-17). În consecinţă, slujitorul său a văzut „cai şi care de foc“ care presupunem că erau conduse de o armată de îngeri pe tărâmul spiritual. Totuşi, acesta nu este un indiciu decisiv că îngerii fuseseră sau erau pe cale de a se implica într-o bătălie cu îngerii demonici. Uneori îngerii sunt folosiţi de Dumnezeu pentru a revărsa mânia Lui asupra celor nelegiuiţi, un exemplu fiind cel din 2 Împăraţi 19:35 în care un singur înger a ucis 185.000 de soldaţi din armata siriană.

      [2] Vezi de exemplu Mat. 1:20; 2:13,19; 4:11; Luca 1:11-20, 26-38.

      [3] Acest pasaj este, de asemenea, o dovadă a faptului că Iov nu „i-a deschis uşa lui Satan datorită temerilor pe care le avea“, un alt mit crezut de unii. Dumnezeu Însuşi i-a zis lui Satan în Iov 2:3 referitor la Iov: „El [Iov] se ţine tare în neprihănirea lui, şi tu Mă îndemni să-l pierd fără pricină“ (subliniere personală). Acest subiect este tratat în detaliu în cartea mea God’s Tests (Testele lui Dumnezeu), pg. 175-181, care este disponibilă în limba engleză şi pe pagina noastră web (www.shepherdserve.org).

      [4] Vezi, de asemenea, 1 Corinteni 10:13, care indică faptul că Dumnezeu ne limitează ispitele, ceea ce înseamnă că îl limitează şi pe cel care ne ispiteşte.

      [5] Presupune acest lucru că nu ar trebui să ne rugăm pentru liderii guvernului sau că nu ar trebui să mergem la vot, pentru că ştim că Dumnezeu înalţă peste noi pe oricine doreşte? Nu, în democraţie, mânia lui Dumnezeu este practic zidită. Îi avem pe cei pentru care votăm, iar oamenii răi aleg în general oameni răi. Din acest motiv, cei neprihăniţi ar trebui să voteze. Mai mult, atât în Vechiul cât şi în Noul Testament, suntem învăţaţi să ne rugăm pentru liderii guvernului (Ier. 29:7; 1 Tim. 2:1-4), ceea ce indică faptul că putem influenţa decizia lui Dumnezeu referitoare la cine va fi învestit în funcţie. Deoarece judecata lui Dumnezeu îmbracă uneori forma liderilor răi şi deoarece majoritatea naţiunilor merită judecata Lui, putem cere şi obţine mila lui Dumnezeu pentru ca ţara noastră, în mod specific, să nu primească tot ceea ce merită.

      [6]Alte scripturi care dovedesc că Dumnezeu are control asupra vântului sunt: Gen. 8:11; Ex. 10:13,19; 14:21; 15:10; Num. 11:31; Ps. 48:7; 78:76; 135:7; 147:18; 148:8; Is. 11:15; 27:8; Ier. 10:13; 51:16; Ezec. 13:11,13; Amos 4:9,13; Iona 4:8; Hagai 2:17. În multe din aceste exemple Dumnezeu foloseşte vântul ca mijloc de judecată şi pedeapsă.

      [7] Pentru alte referinţe cu privire la faptul că Dumnezeu cauzează foametea vezi Deut. 32:23-24; 2 Sam. 21:1; 24:12-13; 2 Împ. 8:1; Ps. 105:16; Is. 14:30; Ier. 14:12, 15-16; 16:3-4; 24:10; 27:8; 34:17; 42:17; 44:12-13; Ezec. 5:12, 16-17; 6:12; 12:16; 14:21; 36:29; Apoc. 6:8; 18:8. Isus Însuşi a afirmat că Dumnezeu „dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi“ (Mat. 5:45). Dumnezeu controlează ploaia…

      10. Iordan: Carul de foc

       Hamilton Smith

      În această viaţă ieşită din comun şi plină de evenimente, Ilie trece de la o minune la alta, iar scena finală este cea mai mare minune dintre toate. Nu este călătorie mai remarcabilă decât această ultimă zi a drumului său de la Ghilgal la Iordan. Condus de Duhul lui Dumnezeu, el trece prin locuri care vorbesc, într-un mod uimitor, despre Dumnezeu ocupându-Se cu Israel.

      Putem observa mai întâi că profetul este însoţit de Elisei, care fusese uns în locul său. Acum a venit timpul pentru Ilie să plece la cer, lăsându-l în urmă pe Elisei pentru a-l înfăţişa pe pământ pe omul care fusese luat în ceruri. Punctul de pornire al slujbei lui Elisei a fost un om înălţat. El trebuia să fie pe pământ martorul puterii şi harului care pe drept poate duce în ceruri un om, în ciuda păcatului, morţii şi a întregii puteri a duşmanului.

      În al doilea rând, putem observa că dacă omul de pe pământ trebuie să îl reprezinte în mod potrivit pe cel din ceruri, atunci şi el trebuie să meargă pe drumul care trece prin Ghilgal, Betel şi Ierihon către malurile Iordanului, pentru ca acolo privirea lui să fie umplută de gloria înălţării.

      În aceste taine măreţe, avem o imagine extraordinară a adevăratei poziţii a creştinului care călătoreşte prin această lume. Dacă, pentru un timp, suntem lăsaţi pe pământ, atunci aceasta este pentru a-L putea reprezenta pe Omul care a plecat în ceruri – Hristos Isus, Omul în glorie. Ce onoare imensă ne-a fost dată! Să rămânem, pentru puţină vreme, ca martori pentru Hristos în lumea din care El a fost respins. Putem ocupa doar o poziţie umilă şi obscură în această lume, însă noi suntem aici cu un scop mult mai înalt. Nici mai mult, nici mai puţin decât a-L reprezenta pe Hristos în sfera obişnuită a vieţii. Aceasta va lumina cu adevărat cea mai plictisitoare viaţă şi va susţine cea mai tristă viaţă.

      Pentru a fi martori corespunzători, trebuie ca în trăirea sufletelor noastre să cunoaştem ceva din marile adevăruri prefigurate în această ultimă zi a călătoriei. Şi noi trebuie să călătorim de la Ghilgal la Iordan şi să-L zărim pe Omul înălţat şi glorificat în ceruri, mai înainte de a putea manifesta ceva din harurile şi excelenţele Sale într-o lume din care El a fost alungat.

      Ghilgal a fost punctul de plecare în această zi memorabilă. La Ghilgal, Israel a fost pus deoparte  pentru Dumnezeu prin circumcizie şi tot acolo, după circumcizie, Dumnezeu a putut spune poporului “Astăzi am îndepărtat dispreţul Egiptului de peste voi” (Iosua 5:9 ). Acolo a fost tăiată carnea şi acolo dispreţul Egiptului a fost îndepărtat. La Marea Roşie ei au fost izbăviţi din Egipt, dar până când nu au fost circumcişi pe malurile Iordanului, ocara Egiptului nu a fost îndepărtată.

      Cunoaştem din Epistola către Coloseni faptul că circumcizia este imaginea “dezbrăcării trupului cărnii”. Prin moarte am fost eliberaţi de acel lucru rău, pe care Cuvântul lui Dumnezeu îl numeşte carne. Dar acea izbăvire este în moartea lui Hristos, iar credinţa acceptă faptul că noi am murit cu Hristos. Bazat pe acest fapt măreţ, avem următorul îndemn: “Omorâţi deci mădularele voastre, cele de pe pământ” (Coloseni 3:5 ). În acelaşi timp, apostolul ne spune şi ce sunt aceste mădulare: “curvie, necurăţie, patimă, poftă rea şi lăcomie”. Este important să reţinem că acestea nu sunt mădularele trupului, ci mădularele cărnii. Mădularele trupului trebuie date lui Dumnezeu (Romani 6:13 ), mădularele cărnii trebuie să fie puse în moarte. Şi, din nou, nu carnea este cea pe care trebuie să o dăm morţii, ci mădularele cărnii. Problema cărnii a fost tratată la cruce. Credinţa acceptă aceasta, dar în umblarea noastră zilnică trebuie să tăiem orice caracter al cărnii – acele lucruri urâte şi rele în care am trăit atunci când eram în lume. În măsura în care aceste lucruri sunt încă vizibile în noi, în aceeaşi măsură ocara Egiptului este încă asupra noastră. Deoarece toate aceste lucruri declară nu doar faptul că noi am fost în lume, ci şi felul vieţii pe care l-am trăit în lume, şi astfel devin o ocară pentru noi. Dar dacă aceste dovezi ale cărnii sunt tăiate şi nu mai sunt vizibile, atunci ocara Egiptului este îndepărtată, deoarece dacă aceste lucruri sunt îndepărtate, atunci nimeni nu poate spune ce fel de oameni am fost atunci când trăiam în lume. Această punere în moarte a mădularelor cărnii este Ghilgalul creştinului şi, după cum Iosua, în timpul victoriilor sale, se întorcea mereu la Ghilgal, tot la fel şi creştinul, după fiecare nouă victorie, trebuie să fie atent la manifestarea cărnii şi să o respingă fără ezitare. Acesta este primul pas al călătoriei, iar importanţa lui nu poate fi subliniată îndeajuns. Dacă trebuie să Îl reprezentăm pe Omul care S-a înălţat la ceruri, cât de necesar este ca fiecare manifestare a cărnii să fie judecată şi respinsă pe deplin!

      Betel este următoarea etapă. Semnificaţia profundă a acestui loc renumit este dată de istoria lui Iacov. În călătoria sa de la Beer-Şeba la Haran, el a dat de un loc sigur în care a zăbovit toată noaptea. Având pământul ca pat şi o piatră ca pernă, el s-a culcat. Domnul i-a apărut într-un vis dându-i trei promisiuni necondiţionate acestui pribeag (Geneza 28:10-15 ).

      1. Despre ţară – îi va fi dată lui Iacov ca sămânţa sa. Israel a primit stăpânirea ţării, dar a pierdut-o din cauza responsabilităţii. Şi totuşi ei nu au stăpânit-o niciodată potrivit cu această promisiune pe baza harului suveran.

      2. Despre Israel – sămânţa lui Iacov. Se vor înmulţi ca nisipul pământului şi se vor împrăştia de la vest la est, de la nord la sud şi prin Israel, toate familiile pământului vor fi binecuvântate.

      3. Despre Iacov însuşi. Timp de douăzeci de ani el va fi un pribeag, înfruntând greutăţi şi pericole, dar el este asigurat de Domnul că va fi cu el, îl va ţine şi îl va aduce înapoi în ţară. “Nu te voi părăsi”, zice Domnul, “până când nu voi face ceea ce ţi-am promis”.

      Astfel, Betelul mărturiseşte credincioşia de neschimbat a lui Dumnezeu faţă de poporul Său în asigurarea unui loc pentru ei, în păstrarea lor pentru un loc şi în a-i ţine şi a-i purta astfel pe fiecare pentru ca niciunul să nu piară, oricât de greu şi de lung ar fi drumul.

      În calitate de creştini, călătorind prin această lume, cât de binecuvântaţi suntem să avem siguranţa că acea casă spre care mergem ne este asigurată prin aceeaşi credincioşie de neschimbat a lui Dumnezeu. Apostolul ne poate astfel aminti că noi mergem spre “o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi care nu se veştejeşte, păstrată în ceruri pentru voi”. Israel are o ţară păstrată pe pământ, iar creştinul o casă în ceruri. Dar, mai mult, după cum Israel este păstrat pentru ţara sa, tot aşa şi creştinul este păzit “prin puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru o mântuire gata să fie descoperită în timpul din urmă”.

      Iar când vom fi în sfârşit strânşi acasă, se va vedea că niciunul din cei care Îi aparţin nu va lipsi. Călătoria poate fi lungă, drumul poate fi greu, împotrivirea mare, lupta aprigă – poate că deseori ne împiedicăm şi cădem – însă cuvintele Domnului către Iacov ne sunt aplicate de către apostol şi nouă: “Nicidecum nu te voi lăsa şi cu niciun chip nu te voi părăsi”.  Dacă Ghilgalul vorbeşte despre răul de neschimbat al cărnii, orice activitate ce trebuie respinsă, Betelul vorbeşte despre credincioşia de neschimbat a lui Dumnezeu în care sufletele noastre se pot odihni cu o încredere depăvârşită.

      Dar în timpul profetului, mărturia Ghilgalului şi Betelului faţă de legătura lui Dumnezeu cu Israel era doar o amintire rememorată doar prin credinţă. La înfăţişare, Ghilgal şi Betel deveniseră mărturia pentru păcatul poporului. Păstorul Amos acuză poporul de fărădelege la Betel şi de înmulţirea fărădelegii la Ghilgal. Betel, locul unuia dintre viţeii de aur, era centrul idolatriei şi, dacă ce fărădelegea idolilor era generalizată, la Ghilgal ea era multiplicată. Credinţa lui Ilie priveşte dincolo de păcatul groaznic al poporului şi recunoaşte că este scopul lui Dumnezeu să aibă un popor pus deoparte pentru El Însuşi şi adus în binecuvântare doar pe baza credincioşiei Sale neschimbate şi a harului Său necondiţionat.

      Tot aşa, în ultimele zile a dispensaţiei creştine, crucea – care din punctul de vedere al lui Dumnezeu este mărturia judecăţii cărnii – a devenit în mâna omului un obiect de idolatrie universală şi astfel mărturia păcatului său. Cât de mulţi se închină crucii, dar resping cu împotrivire tot ceea ce înseamnă crucea şi Îl urăsc pe Hristos cel crucificat! Betelul, de asemenea, – care înseamnă casa lui Dumnezeu – locul binecuvântării pentru manifestarea a tot ceea ce Dumnezeu este în credincioşia Sa neschimbată, a fost degradat într-o construcţie de lemn şi piatră pentru a arăta mândria şi slava omului. Atât în timpul lui Ilie, cât şi în zilele noastre, nimic nu dovedeşte cu atâta tărie totala ruină a ceea ce mărturiseşte numele lui Dumnezeu ca decăderea a ceea ce este divin. Pentru o astfel de persoană nu mai este nicio speranţă şi nu mai rămâne nimic altceva decât judecata.
      Aceasta ne este adusă în următoarea etapă a călătoriei lui Ilie. Profetul este trimis la Ierihon, cetatea faţă de care Dumnezeu Şi-a pronunţat osânda. Sfidându-L pe Dumnezeu, omul a reconstruit cetatea doar pentru a atrage judecata asupra sa. Astfel Ierihonul devine martorul judecăţii lui Dumnezeu faţă de aceia care s-au luptat împotriva poporului Său şi s-au răzvrătit împotriva Lui. Credinţa lui Ilie anticipează faptul că naţiunea împotrivitoare se îndrepta spre judecată, tot la fel cum credinţa astăzi discerne faptul că creştinismul mărturisitor se grăbeşte spre osândă.

      De la Ierihon, Ilie pleacă spre Iordan. Ca şi imagine, Iordanul este râul morţii. Prin el a trecut Israelul ca pe uscat în ţară şi acum, din nou, Ilie şi Elisei trec pe uscat, însă pentru ei este un drum de a scăpa din ţara care era sub judecată. Această trecere prin Iordan devine mărturia faptului că toate legăturile dintre Dumnezeu şi Israel sunt rupte pe temeiul responsabilităţii. Judecata este asupra lor, iar credinţa recunoaşte că moartea este singurul mod de scăpare de apropiata judecată. Ghilgalul ne spune că e necesară respingerea cărnii şi că ocara Egiptului trebuie îndepărtată pentru ca Israelul să primească ţara ca moştenire. Betel vorbeşte despre scopul suveran al lui Dumnezeu de a binecuvânta poporul Său pe temeiul harului Său necondiţionat. Ierihon arată că naţiunea este sub judecată pe temeiul responsabilităţii. Iordanul, că singura cale de scăpare de judecată este prin moarte.

      Oare în această călătorie tainică  nu vedem noi prefigurarea drumului perfect al Domnului Isus în mijlocul Israelului? În El nu s-a găsit în niciun fel ocara Egiptului. El a umblat şi a trăit în lumina credincioşiei de neschimbat a lui Dumnezeu faţă de promisiunile Sale. El a avertizat naţiunea de judecata iminentă şi a luat drumul morţii care rupea orice legătură cu Israelul după carne şi deschidea pentru ucenicii Săi o uşă de scăpare din judecata care urma să vină asupra naţiunii.

      Dar, dacă în Ilie vedem o prefigurare a drumului Domnului Isus prin această lume către gloria cerească şi aceasta prin drumul morţii, în Elisei vedem o imagine a celui credincios care se identifică din toată inima cu Hristos, care, în duh, alege drumul ce duce afară din această lume şi care, văzându-L pe Hristos înălţat prin cerurile deschise spre acel loc nou din glorie, se întoarce într-o lume aflată sub judecată pentru a mărturisi, prin har, pe Omul plecat în glorie. În timpul lui Ilie erau mulţi fii ai profeţilor la Betel şi Ierihon, însă unul singur a mers pe drum alături de profet. Fii profeţilor erau extrem de inteligenţi, ei îi puteau spune lui Elisei ce urma să se întâmple, dar ei nu aveau o inimă pentru a-l urma pe Ilie. Şi astăzi mulţi cunosc multe despre Hristos şi sunt bine educaţi în ceea ce priveşte Scriptura, dar nu sunt pregătiţi să accepte locul afară împreună cu Hristos şi cunosc puţin despre poziţia lor cu Hristos în ceruri.

      Prin ce putere deci, am putea întreba, este un suflet capabil să facă o astfel de călătorie? Istoria lui Ilie ne descoperă acest secret. Cineva remarca anumiţi paşi prin care el a fost condus să îl însoţească pe Ilie. Primul, el a fost atras înspre Ilie. A venit o zi în viaţa lui când Ilie “a trecut pe lângă el” şi şi-a aruncat mantaua asupra lui. Şi nu a fost oare o zi măreaţă şi în viaţa noastră când Domnul Isus S-a apropiat de noi şi noi am venit sub puterea harului Său şi cu bucurie am “alergat după” El? Dar, ca Elisei, cu toate că am fost atraşi spre Hristos, totuşi existau legături naturale care ne ţineau. Nevoia noastră şi harul Său L-au făcut pe Hristos foarte frumos, însă El nu avea primul loc în noi. Cu toate acestea, în viaţa lui Elisei a venit un timp când legăturile naturale s-au rupt şi apoi citim: “Şi s-a ridicat şi a mers după Ilie şi i-a slujit”. Este un lucru să fii mântuit prin Hristos –  sub adăpostul mantiei Sale -, însă este o cu totul altă etapă în viaţa noastră atunci când ieşim înainte cu hotărâre pentru a-I servi – să Îi slujim. Înseamnă aceasta că renunţăm la îndeletnicirile noastre pentru a-L urma pe el, că întoarcem spatele caselor, soţiilor şi copiilor noştri? Nu neapărat. Dar înseamnă că în timp ce cândva ne îndeplineam îndatoririle având în vedere doar un scop egoist, acum Hristos devine scopul nostru. În vreme ce un copil nemântuit trebuie să îşi asculte părinţii pentru că aşa este drept, dincolo de dragostea naturală, copilul mântuit va asculta deoarece aceasta Îi face plăcere lui Hristos. Şi când Hristos devine astfel scopul, poate fi cu adevărat spus că mergem după El şi că Îi slujim.

      Dar, pe măsură ce Îl urmăm pe Hristos, creştem în cunoaşterea lui Hristos şi aceasta ne conduce către o etapă următoare a vieţii sufletelor noastre, devenim ataşaţi de El. Acest aspect este ilustrat într-un mod mişcător în viaţa lui Elisei. De trei ori, în timpul ultimei zile a acestei călătorii, el îi poate spune lui Ilie: „nu te voi lăsa”. Acesta este limbajul unei inimi care este ţinută prin dragoste. Iar dragostea este pusă la încercare. La Ghilgal, Betel şi Ierihon, Elisei este încercat prin cuvintele lui Ilie: „Stai aici, te rog”, doar pentru a întâlni triplul răspuns repetat „nu te voi lăsa”. Deşi drumul lui Ilie duce la Betel, cetatea viţelului de aur, la Ierihon, cetatea blestemului şi la Iordan, râul morţii, totuşi Elisei îl va urma prin puterea dragostei. Aşa după cum Rut a putut să spună în vremea ei „încotro vei merge tu voi merge şi eu”, iar cei doisprezece au putut să spună într-un timp ulterior, când mulţi I-au întors spatele şi nu au mai mers cu El: “Doamne, la cine să plecăm?”. Harul i-a atras înspre Hristos, iar dragostea i-a ţinut cu Hristos.

      Mai mult de atât, ataşamentul inimii conduce la identificare deplină cu Ilie. De trei ori în timpul acestei ultime zile a călătoriei Duhul lui Dumnezeu foloseşte cuvintele “ei amândoi”, vorbind despre identificare. La Ierihon “au mers amândoi”. La râu “ei amândoi au stat lângă Iordan”, iar când apele au fost lovite “au trecut amândoi pe uscat”. Dragostea găseşte plăcere să accepte faptul că noi am fost identificaţi cu Hristos în locul judecăţii, la apele morţii.

      În plus, dacă am fost identificaţi cu Hristos în moarte, atunci este pentru a putea păstra părtăşia dulce cu El în înviere şi aspectul acesta este, de asemenea, prefigurat în această frumoasă istorisire, deoarece, trecând pe un pământ nou prin râul morţii, citim: “…pe când mergeau ei încă şi vorbeau”. Poate că suntem mântuiţi de mulţi ani, dar mergem şi vorbim noi încă cu Hristos în timp ce străbatem calea noastră?

      Cât de binecuvântat marchează Elisei calea pe care cel credincios este condus să Îl urmeze pe Hristos, afară din această lume condamnată la judecată, către locul Său nou al gloriei învierii. Atraşi către El în har, ataşaţi de El în dragoste, identificaţi cu El în moarte şi bucurându-ne de părtăşia cu El în înviere.

      Ajunşi de cealaltă parte a Iordanului, afară din ţară, totul se schimbă dintr-o dată. Abia atunci spune Ilie: “Cere ce să-ţi fac”. Harul pune întreaga putere a unui om înălţat la dispoziţia lui Elisei. Moartea a deschis calea pentru revărsarea harului suveran. Vai! Cât de puţin realizăm noi faptul profund că întregul har şi puterea Hristosului înălţat sunt la dispoziţia noastră! Ce ocazie pentru Elisei; el trebuia doar să ceară pentru a obţine. A cerut el viaţă lungă, sau bogăţie sau putere sau înţelepciune? Ah, nu; credinţa sa ridicându-se deasupra a tot ceea ce inima firească şi-ar putea dori, el cere dintr-o dată o măsură dublă a duhului lui Ilie. El realizează că dacă trebuie să rămână pe pământ în locul lui Ilie, el va avea nevoie de duhul lui Ilie. Oare această scenă nu ne poartă gândurile în camera de sus din Ioan 14 ? Domnul urma să Îşi părăsească ucenicii şi să se înalţe în glorie şi cu toate că El nu spune “Cere ce să-ţi fac?”, totuşi El spune, să zicem aşa, “voi face o cerere pentru voi”. “Şi Eu Îl voi ruga pe Tatăl, şi vă va da un alt Mângâietor, ca să fie cu voi pentru totdeauna”. Cât de înceţi suntem ca să realizăm că o Persoană divină a plecat în ceruri şi o Persoană divină S-a coborât din ceruri pentru a locui în cei credincioşi. Iar Persoana care S-a coborât este la fel de măreaţă ca Persoana care S-a înălţat. Dacă suntem lăsaţi pe acest pământ pentru a fi imagine a lui Hristos ca Omul glorificat, vom avea nevoie, după cum spunea cineva, de “o putere corespunzătoare cu El”.

      Elisei ceruse un lucru greu, totuşi acesta îi va fi dat dacă, spune Ilie, “mă vei vedea când voi fi răpit de la tine”. “Şi a fost aşa: pe când mergeau ei încă şi vorbeau, iată un car de foc şi cai de foc; şi i-au descărţit pe cei doi; şi Ilie s-a suit la ceruri într-un vârtej de vânt. Şi Elisei l-a văzut”. El îl vede pe Ilie suindu-se în glorie, dar pe pământ “nu l-a mai văzut”. Apostolul spune “şi chiar dacă L-am cunoscut pe Hristos potrivit cărnii, totuşi acum nu-L mai cunoaştem astfel”. Şi care este rezultatul faptului că apostolul L-a văzut pe Hristos în glorie? El răspunde: “Dacă este cineva în Hristos, este o creaţie nouă; cele vechi s-au dus; iată, toate s-au făcut noi”. Şi despre acest fapt ni se relatează în această întâmplare, deoarece citim că Elisei “şi-a apucat hainele şi le-a sfâşiat în două bucăţi”. Dar mai mult, nu numai că el renunţă la “cele vechi”, ci el le face şi fără folos. El nu le-a împăturit să le pună deoparte cu grijă, pentru a fi gata să fie luate din nou în viitor, ci “şi-a apucat hainele şi le-a sfâşiat în două bucăţi”. El a terminat cu ele pentru totdeauna. De acum înainte el este îmbrăcat cu mantaua lui Ilie. Dar aceasta este mantaua omului care se urcase la ceruri după ce trecuse pe la Ierihon şi prin Iordan. În mod simbolic, el trecuse prin judecată şi moarte şi, ca rezultat, Dumnezeu este liber să îl trimită înapoi pe Elisei cu un mesaj de har către o naţiune aflată sub judecată. Însă pentru ca acest martor să aibă vreo putere, el trebuie să fie cu adevărat un trimis al omului din ceruri. Ce binecuvântare a fost aceasta în cazul lui Elisei, deoarece, pe drumul de întoarcere la Ierihon de la scena răpirii, fiii profeţilor exclamă dintr-o dată: “Duhul lui Ilie se odihneşte peste Elisei. Şi au venit în întâmpinarea lui şi s-au plecat până la pământ înaintea lui”.

      În acelaşi fel, văzându-L pe Hristos în glorie şi ochii noştri fiind umpluţi cu gloriile noii creaţii, este privilegiul nostru să renunţăm la “cele vechi” şi în puterea “Duhului de viaţă în Hristos Isus” să Îl reprezentăm pe Omul care S-a înălţat la ceruri în aşa fel,  încât chiar lumea să fie silită să observe că noi am fost “cu Isus”, după cum au spus în vremea lui Elisei “duhul lui Ilie se odihneşte peste Elisei”.

      1. Ahab: Mesajul din partea lui Dumnezeu.

       Hamilton Smith

      Era cea mai întunecată perioadă a istoriei poporului Israel atunci când Ilie – profetul Dumnezeului cel viu – şi-a început slujba publică. Lucrarea specială a unui profet este aceea de a trezi conştiinţele şi de a mângâia inimile poporului lui Dumnezeu într-un timp de ruină. Mai întâi el trebuie să trezească interesul poporului căzut al lui Dumnezeu faţă de responsabilităţile lor, prin aplicarea cuvântului lui Dumnezeu conştiinţelor lor, iar în al doilea rând, să îi încurajeze pe cei credincioşi ajutându-i să îşi înalţe gândurile deasupra ruinei din jur şi să le mângâie inimile vorbindu-le despre gloria viitoare.

      Trebuie arătat că o astfel de lucrare este potrivită într-un mod special într-un timp de ruină. Atunci când totul este în ordine în mijlocul poporului lui Dumnezeu nu este nevoie de darul profetic şi nu există nici spaţiul necesar exercitării lui. A fost deja subliniat faptul că în zilele gloriei lui Solomon nu a fost nevoie de profet. Totul era în ordine: împăratul aplica legea de pe tron, preoţii şi leviţii îşi îndeplinea slujba, iar poporul locuia în pace. Dar când, din cauza eşecului şi a neascultării poporului lui Dumnezeu, totul cade în dezordine, atunci, în harul lui Dumnezeu, îşi face apariţia profetul. Răul din mijlocul poporului lui Dumnezeu trebuie să atragă judecata lui Dumnezeu, deoarece Dumnezeu este credincios şi va apăra gloria Numelui Său. Dar, aşa cum spunea cineva: “Oricare ar fi nelegiurea lor, Dumnezeu nu va lovi un popor care a părăsit căile Sale până când nu le va trimite o mărturie. Poate că îi va pedepsi în prealabil, dar, cu siguranţă, nu va Îşi executa judecata asupra lor”. Aşadar, este doar harul lui Dumnezeu că ridică un profet într-un timp de ruină.

      Nici astăzi nu este altfel în căile lui Dumnezeu. Mulţi cred că darul profetic a fost limitat la a prezice evenimente viitoare şi astfel, s-a ajuns la concluzia că darul profeţiei a fost retras. Este adevărat că descoperirea lui Dumnezeu este completă şi cu excepţia Cuvântului lui Dumnezeu, nimeni, decât un impostor, nu ar pretinde că dezvăluie viitorul folosind cuvintele “Aşa spune Domnul”; dar nu e deloc adevărat că darul profetic ar fi încetat. În Noul Testament este evident că acest dar este foarte important  în ochii lui Dumnezeu. În 1. Corinteni 14:1 , citim “Urmăriţi dragostea şi râvniţi cele spirituale, dar mai ales să profeţiţi”, deoarece “cine profeţeşte vorbeşte oamenilor spre zidire şi încurajare şi mângâiere”. Ce este mai important în aceste vremuri de ruină, slăbiciune şi eşec în mijlocul poporului lui Dumnezeu, decât a trezi conştiinţa celor credincioşi faţă de slăbiciunea lor spirituală, de a le mângâia inimile prin dezvăluirea gloriilor viitoare şi de a le trezi dragostea pentru Cel care vine? Adevăratul profet este cel care poate astfel vorbi “oamenilor spre zidire şi încurajare şi mângâiere”.

      În timpul său, Ilie a fost un adevărat profet al Domnului. Niciodată înainte poporul lui Dumnezeu nu se afundase în asemenea adâncimi de degradare. Trecuseră 58 de ani de când împărăţia fusese divizată după moartea împăratului Solomon. De-a lungul acestei perioade domniseră şapte împăraţi, toţi, fără excepţie, oameni răi. Ieroboam îl făcuse pe Israel să păcătuiască prin viţelul de aur. Nadab, fiul său, “a făcut rău în ochii Domnului şi a umblat în calea tatălui său”. Baaşa a fost un ucigaş, Ela, fiul său, un beţiv, Zimri a fost un trădător şi un ucigaş. Omri a fost un soldat iubitor de aventuri care şi-a însuşit tronul şi a făcut mai mult rău decât toţi cei dinaintea lui. Ahab, fiul său, a făcut şi mai rău decât tatăl său: el s-a căsătorit cu Izabela cea nelegiuită şi idolatră şi a dat tonul apostaziei. În zilele lui, orice urmă a închinării publice faţă de Dumnezeu a fost ştearsă din ţară. Idolatria era generală. Viţeii de aur erau adoraţi la Betel şi Dan; casa lui Baal era în Samaria; statuile lui Baal erau peste tot, iar profeţii lui Baal conduceau în mod public ritualurile idolatre. Era ca şi cum Baal trăia, iar Dumnezeu încetase să mai existe.

      În mijlocul acestui spectacol de întuneric şi degradare morală, apare brusc un martor singuratic dar remarcabil al Dumnezeului celui viu. Ilie tişbitul îl înfruntă în mod public pe împărat, aducându-i un un mesaj al judecăţii apropiate: “Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel, înaintea căruia stau, că în anii aceştia nu va fi nici rouă, nici ploaie, decât la cuvântul meu”. Primele cuvinte ale profetului îi arată împăratului că are de-a face cu Dumnezeul cel Viu şi, în plus, este înfruntat de un om care nu se teme de el şi de autoritatea lui împărătească. Ilie este chemat să aducă cel mai neplăcut mesaj celui mai puternic om din ţară. Stând în mod conştient înaintea Dumnezeului celui Viu, el este eliberat de orice frică atunci când stă înaintea împăratului apostat.

      Cu mulţi ani înainte, Dumnezeu spusese lui Israel, prin gura lui Moise: “Feriţi-vă ca nu cumva să vi se amăgească inima şi să vă abateţi şi să slujiţi altor dumnezei şi să vă închinaţi lor şi să se aprindă mânia Domnului împotriva voastră şi să se închidă cerurile, ca să nu fie ploaie” (Deuteronom 11:16, 17 ). Acest avertisemnt solemn nu a fost luat în seamă. Idolatria fusese aproape continuă încă din timpul lui Moise, iar acum ajunsese la un nivel general. Dumnezeu a răbdat mult timp, dar în final idolatria ţării a ajuns “să-L întărâte la mânie pe Domnul Dumnezeul lui Israel” (1. Împăraţi 16:33 ) şi judecata prevestită de mult urma să vină. Urma să nu fie “nici rouă, nici ploaie”, decât la cuvântul profetului. Dumnezeu Îşi va apăra astfel cuvântul Său, Îşi va menţine gloria Sa, va face de ruşine idolatria şi va onora pe omul care Îl mărturiseşte pe El.

      Am putea întreba: Care era secretul curajului lui Ilie în prezenţa împăratului – siguranţa cu care prevesteşte venirea judecăţii şi afirmaţia lui încrezătoare că totul se va întâmpla potrivit cuvântului său? În primul rând, Dumnezeu pentru el era Dumnezeul cel viu. Peste tot, recunoaşterea publică a lui Dumnezeu încetase cu totul. Atât cât se părea, nu exista nici măcar un suflet în ţară care credea în existenţa lui Dumnezeu. Dar în acest timp de declin general, Ilie se ridică plin de îndrăzneală, ca unul care credea şi mărturisea public că Dumnezeu este viu.

      Mai mult, el poate spune despre Domnul că este Acela “înaintea căruia stau”. Nu doar că el a crezut în Dumnezeul cel viu, ci, în tot ceea ce spunea şi făcea, el era conştient de faptul că era în prezenţa lui Dumnezeu. Ca urmare, el este izbăvit de teama de om, este păstrat într-o linişte desăvârşită în mijlocul unor împrejurări extrem de dificile, fiind conştient de ajutorul lui Dumnezeu.

      Mai mult, în Noul Testament aflăm un alt adevăr cu privire la Ilie. Iacov îl prezintă pe profet ca pe o imagine a lucrurilor măreţe care pot fi împlinite prin rugăciunea stăruitoare a celui drept. Rugăciunea în taină era un alt secret al puterii sale în public. El putea să stea înaintea împăratului nelegiuit deoarece îngenunchease înaintea Dumnezeului cel viu. Şi rugăciunea lui nu era una formală care nu foloseşte la nimic, ci una stăruitoare, care are mare putere. O rugăciune care avea în vedere gloria lui Dumnezeu, precum şi binecuvântarea poporului, astfel că “s-a rugat cu stăruinţă să nu plouă”. Trebuie să fi fost foarte greu pentru Ilie să înalţe o astfel de cerere către Dumnezeul cel viu, căci ea avea să afecteze poporul Lui! Şi în timp ce Ilie privea starea poporului şi nu putea vedea nicio recunoaştere a lui Dumnezeu de-a lungul şi de-a latul ţării, el a realizat că era mai bine pentru ei să sufere anii de secetă, dacă aceasta i-ar face să se întoarcă la Dumnezeu, decât să se bucure de bunăstare în nesupunere faţă de Dumnezeu şi să meargă astfel către o şi mai rea judecată. Râvna pentru Dumnezeu şi dragostea pentru popor erau în spatele acestei rugăciuni solemne.

      Mai mult, Iacov ne aminteşte că Ilie era “un om cu aceleaşi slăbiciuni ca şi noi”. La fel ca noi, şi el era asaltat de slăbiciuni şi neputinţe omeneşti. Ce lecţie încurajatoare ne poate învăţa şi pe noi acest fapt! La fel ca el, şi noi putem fi oameni puternici, dacă şi în noi, în ciuda răului din jurul nostru, umblăm în cunoştinţa faptului că Dumnezeu este Dumnezeul cel viu, dacă şi noi căutăm tot mai constant să umblăm, să vorbim şi să ne purtăm în prezenţa Sa, conştineţi că suntem înaintea Lui; dacă stăm tot mai des înaintea Lui în rugăciune autentică, condusă de Duhul.

      2. Cherit: pârâul care a secat.

       Hamilton Smith

      Profetul fusese singur cu Dumnezeu în locul ascuns al rugăciunii. Apoi, pentru un scurt moment, dă o bună mărturie în faţa împăratului apostat. Cu toate acestea, o slujbă şi mai mare îl aşteaptă pe Ilie; va veni ziua când nu va depune mărturie pentru Dumnezeu doar în faţa împăratului, ci va face de ruşine adunarea oştirilor lui Baal şi va întoarce pe poporul Israel către Dumnezeul cel viu. Dar încă nu a sosit timpul pentru Carmel. Profetul nu este gata să vorbească, naţiunea nu este gata să asculte. Israel trebuie să sufere anii de foamete mai înainte de a asculta de Cuvântul lui Dumnezeu; Ilie trebuie să fie învăţat în taină înainte de a putea să vorbească pentru Dumnezeu. Profetul trebuie să ia drumul singuratic al Cheritului şi să locuiască în îndepărtata Sarepta înainte de a sta pe Muntele Carmel.

      Primul pas care duce către Carmel, în vest, trebuie făcut într-o altă direcţie. “Pleacă de aici şi îndreaptă-te spre răsărit”, este cuvântul Domnului. La timpul potrivit al lui Dumnezeu, El îl va aduce pe slujitorul Său exact în locul în care trebuie să îl folosească, dar îl va aduce acolo într-o stare potrivită pentru a fi folosit. Pentru a deveni un vas folositor Stăpânului său, el trebuie să locuiască pentru un timp în locuri singuratice şi să călătorească pe drumuri bolovănoase, pentru a învăţa acolo propria sa slăbiciune şi puterea măreaţă a lui Dumnezeu.

      Fiecare slujitor al lui Dumnezeu îşi are Cheritul său înainte de a atinge Carmelul său. Iosif, în drumul său către stăpânirea asupra întregii împărăţii, a trebuit să îşi aibă Cheritul său. El a trebuit să treacă pe drumul gropii şi al închisorii înainte de ajunge pe tron. Moise a trebuit să îşi aibă Cheritul său în mijlocul deşertului înainte de a deveni conducătorul poporului lui Dumnezeu prin pustie. Şi nu a fost oare Domnul Însuşi singur în pustie timp de patruzeci de zile, ispitit de Satan şi alături de fiarele sălbatice, înainte de a ieşi în slujba publică înaintea oamenilor? Desigur că nu la fel ca în cazul nostru, pentru a descoperirea slăbiciunilor şi dezbrăcarea de încrederea în forţele proprii, ci mai degrabă pentru a descoperi desăvârşirile Sale infinite şi pentru a ne dezvălui caracterul Său potrivit pentru lucrarea pe care nimeni, decât El, nu o putea împlini. Împrejurările care L-au pus la încercare care au fost folosite pentru a descoperi desăvârşirile lui Hristos, sunt necesare, în cazul nostru, pentru a scoate la iveală imperfecţiunile noastre, pentru ca toate să poată fi judecate înaintea lui Dumnezeu şi să putem astfel deveni vase folositoare Lui.

      Aceasta a fost aşadar prima lecţie pe care Ilie a trebuit să o înveţe la pârâul Cherit – lecţia vasului gol. „Pleacă de aici”, zice Domnul, „şi ascunde-te”. Omul care vrea să-L mărturisească pe Dumnezeu trebuie să înveţe să se ţină ascuns. Pentru a fi ferit de a se face pe sine însuşi cineva înaintea oamenilor, el trebuie să înveţe propria nimicnicie înaintea lui Dumnezeu. Ilie trebuie să petreacă trei ani şi jumătate în taina singurătăţii cu Dumnezeu înainte de a petrece o singură zi în lucrare publică înaintea oamenilor.

      Dar Dumnezeu are şi alte lecţii cu Ilie. Va veni clipa să-şi manifeste credinţa în Dumnezeul cel viu înaintea lui Israel? Atunci trebuie să înveţe mai întâi să trăiască prin credinţă zi de zi, în ascuns, înaintea lui Dumnezeu. Pârâul şi corbii sunt daţi de Dumnezeu pentru a acoperi nevoile slujitorului Său, dar încrederea lui Ilie trebuie să fie în Dumnezeul cel viu şi nevăzut şi nu în lucrurile văzute – în corbi şi în pârâu. „Am poruncit”, a spus Domnul, iar credinţa se odihneşte în cuvântul Domnului.

      În plus, pentru a se bucura de resursele lui Dumnezeu, profetul trebuie să fie în locul stabilit de Dumnezeu. Cuvântul către Ilie este “Am poruncit corbilor să te hrănească acolo”. Nu i-a fost dat lui Ilie să îşi aleagă locul în care să se ascundă, ci el trebuia să se supună alegerii lui Dumnezeu. Doar acolo se putea bucura el de binecuvântările lui Dumnezeu.

      Mai mult, ascultarea absolută de cuvântul Domnului este singura cale de binecuvântare. Iar Ilie a ales această cale, deoarece citim “Şi s-a dus şi a făcut după cuvântul Domnului”. A mers acolo unde Domnul i-a spus să meargă, a făcut ceea ce Domnul i-a spus să facă. Când Domnul zice “Du-te şi fă”, aşa cum i-a spus învăţătorului legii din Evanghelii, ascultarea totală şi imediată este singura cale către binecuvântare.

      Dar pârâul Cherit are o lecţie cu mult mai grea şi mai profundă – lecţia pârâului care a secat. Domnul îi spusese “vei bea din pârâu”; în ascultare de cuvânt “el bea din pârâu”; dar apoi citim cuvinte care la prima vedere par foarte ciudate – “pârâul a secat”. Pârâul pe care Domnul îl dăduse, din care El îi poruncise profetului să bea, seacă. Ce poate însemna aceasta? A făcut Ilie cumva un pas greşit şi este într-o poziţie greşită? Nicidecum! Dumnezeu a spus “am poruncit corbilor să te hrănească acolo”. A făcut el lucrul greşit? Nici gând; nu i-a spus Dumnezeu “vei bea din pârâu?”. Dincolo de orice întrebare, el se afla în locul potrivit şi făcea lucrul potrivit. Era în locul stabilit de Dumnezeu; asculta de cuvântul Domnului – şi cu toate acestea, pârâul a secat.

      Ce experienţă dureroasă, ce providenţă tainică! Să fii în locul stabilit de Dumnezeu, să mergi în ascultare de poruncile Sale clare şi, cu toate acestea, dintr-odată să fi chemat să înfrunţi absenţa totală a resursei pe care Dumnezeu a dat-o pentru nevoia zilnică. Ce încercare pentru credinţă! Nu spusese oare Ilie cu hotărâre în faţa împăratului că el stă înaintea Dumnezeului cel viu? Iată că este pus în faţa unui pârâu secat pentru a-i fi încercată realitatea credinţei sale în Dumnezeul cel viu. Oare va rămâne neclintită credinţa lui atunci când izvoarele pământeşti seacă? Dacă Dumnezeu trăieşte, ce contează că pârâul seacă? Dumnezeu este mai mare decât toate binecuvântările pe care El le dă. Binecuvântările pot dispărea, dar Dumnezeu rămâne. Profetul trebuie să înveţe să se încreadă mai degrabă în Dumnezeu decât în darurile Lui. Faptul că Dăruitorul este mai mare decât darurile Sale, aceasta este lecţia profundă a izvorului care a secat.

      Nu s-a repetat oare istoria pârâului secat când, sute de ani mai târziu, boala şi moartea au pătruns în viaţa liniştită a casei din Betania? Două surori ce rămân lipsite de fratele lor se confruntă direct cu izvorul care seacă. Dar necazul lor este schimbat pentru “gloria lui Dumnezeu, ca să fie glorificat Fiul lui Dumnezeu prin ea”. Lucrul care aduce glorie Fiului aduce binecuvântare sfinţilor. Dacă Lazăr fusese luat, Fiul lui Dumnezeu rămăsese, folosind ocazia dată de lipsa izvoarelor pământeşti pentru a dezvălui o fântână de dragoste ce nu seacă niciodată şi o sursă de putere fără limită. Tot aşa, în timpul profetului, izvorul care a secat a devenit prilejul pentru ca Dumnezeu să descopere glorii mai măreţe şi binecuvântări mai bogate pentru Ilie. Nu era decât o întâmplare prin care Dumnezeu îl lua pe profet în călătoria sa de la Cherit – locul pârâului secat – către casa din Sarepta, pentru a-I arăta acolo făina care nu se termină, untdelemnul care nu se sfârşeşte şi Dumnezeul care înviază morţii. Dacă Dumnezeu permite pârâului să sece, aceasta este deoarece El are o parte mai bună şi mai minunată pentru slujitorul Său iubit.

      Nici astăzi nu este altfel cu copiii lui Dumnezeu. Tuturor ne place să avem anumite resurse pământeşti la care să apelăm; şi totuşi, cât de des, în căile Tatălui care ştie că avem nevoie de aceste lucruri, trebuie să ne confruntăm cu izvorul care seacă! Sub diferite aspecte, suntem puşi în faţa acestui moment: poate prin doliu, prin boală sau prin eşecul neaşteptat al unei anume surse de aprovizionare, ne vedem în faţa pârâului care a secat. Este bine dacă, în astfel de momente – ridicându-ne deasupra ruinei speranţelor noastre pământeşti şi a eşecului sprijinului omenesc – putem primi totul din mâna Lui, prin credinţa în Dumnezeul cel viu. Vom vedea atunci că necazul este mijlocul folosit de Dumnezeu ca să ne descopere resursele uriaşe ale inimii Sale iubitoare şi să conducă sufletele noastre într-o binecuvântare mai profundă şi mai bogată decât am cunoscut vreodată.

      3. Sarepta: casa văduvei.

       Hamilton Smith

      Pârâul a încetat să mai fie o resursă pentru Ilie, dar Domnul a rămas cu el; nu l-a uitat pe slujitorul Lui. El cunoştea nevoia sa şi văzuse că pârâul secase. Dar nu a venit niciun cuvânt de avertizare şi nici o altă îndrumare până când pârâul nu a secat. Dragostea Domnului răspunde nevoii sfinţilor Săi, dar calea pe care o ia înţelepciunea Sa îi va ţine pe aceştia pe drumul credinţei.

      Mai mult decât atât, planul pe care îl dezvăluie Domnul este atât de uluitor, atât de diferit de tot ceea ce şi-ar fi imaginat profetul, într-un contrast atât de mare cu instruirea sa religioasă, cu gândurile sale fireşti şi instinctul său spiritual, încât dacă planul ar fi fost dezvăluit profetului înainte ca pârâul să sece, e posibil ca el să nu fi fost atât de dispus să cedeze în ascultare. La fel ca un profet de mai târziu, care, atunci când a fost trimis la o cetate păgână, a încercat să fugă în direcţia opusă. Ilie era un om cu aceleaşi slăbiciuni ca noi şi este posibil ca, la fel ca şi noi, să fi avut nevoie de presiunea împrejurărilor pentru a fi făcut să asculte şi să aleagă un drum atât de neplăcut pentru el, ca om firesc.

      Oricât de neobişnuit ar părea, profetului i s-a spus să se ridice şi să plece la Sarepta ca să locuiască acolo. El trebuie să părăsească ţara promisă şi să meargă într-o cetate păgână, iar dintre toate cetăţile, una care aparţinea de Sidon – patria lui Baal, a cărui închinare adusese ruina în ţară -, de asemenea, patria Izabelei, cea care introdusese închinarea la Baal şi care omorâse pe prorocii Domnului. Şi mai ciudat este că ajuns în ţara străină, marele profet trebuia să depindă de o femeie văduvă pentru întreţinerea zilnică. Deoarece Domnul spune: “Am poruncit acolo unei femei văduve să te hrănească”. Ne-am putea gândi că ar fi fost mai potrivit ca Domnul să poruncească profetului să îngrijească de acea văduvă. Dar nu, planul lui Dumnezeu era ca văduva să îngrijească de profet. Erau alte cetăţi şi alte ţări care înconjurau Israelul şi care erau cu mult mai puţin păcătoase decât Sidonul. Erau “multe văduve” în Israel în timpul acelei împrejurări triste, dar ele nu se potriveau planului lui Dumnezeu. Ca întotdeauna, Dumnezeul Îl avea în vedere pe Hristos. O mie de ani mai târziu, în cetatea Nazaretului, Domnul va avea nevoie de o imagine a harului suveran şi de aceea, profetul Ilie trebuie să meargă la o văduvă săracă, în ţara atât de păcătoasă a Sidonului. Dumnezeu are un scop în fiecare detaliu al drumului pe care El îl plănuieşte pentru slujitorii Săi, chiar dacă trebuie să treacă o mie de ani mai înainte ca acel scop să fie dezvăluit.

      Credinţa profetului dă, fără murmure, ascultare de cuvântul Domnului. “Şi el s-a ridicat şi s-a dus la Sarepta”. Condus de credinţă, silit poate de împrejurările dificile, el ascultă de Domnul şi apucă drumul singuratic către cetatea Sidonului, dincolo de –

      Un pământ arid şi uscat
      Acoperit cu spini şi mărăcini,
      Plin de duşmani şi capcane.

      Ajuns la poarta cetăţii, prorocul este întâmpinat de văduvă. Privirii fireşti şi logicii omeneşti i-ar părea imposibil ca aceasta să poată fi văduva prin care el trebuia să fie hrănit. Într-o sărăcie lucie, această văduvă singură şi lipsită de hrană ajunsese la capătul resurselor sale. Având o singură mână de făină şi puţin untdelemn într-un ulcior, ea strânge câteva vreascuri pentru a pregăti ultima masă pentru ea şi fiul ei, iar apoi aşteptau moartea ca sfârşit al suferinţelor lor. Cu ceva ce îi ajungea doar pentru o singură masă, cum putea ea să îl hrănească pe profet? Într-adevăr, văduva vorbeşte despre Dumnezeul cel viu, dar este Dumnezeul lui Ilie, deoarece ea spune “Dumnezeul tău”, nu “Dumnezeul meu”. Ea nu avea o credinţă personală în Dumnezeul cel viu: speranţele ei erau legate de vasul cu făină şi ulciorul de untdelemn şi, deoarece acestea se terminau, pentru ea nu mai exista nimic altceva decât porţile morţii. Dar Dumnezeu are un alt drum decât moartea pentru această văduvă. Harul Său suveran intenţiona ca viaţa – viaţa de înviere – să umple casa văduvei cu binecuvântare. Cât despre Ilie, la timpul hotărât de Dumnezeu, el va intra în glorie, dar nu prin porţile morţii, ci într-un car de foc şi cai de foc. Deocamdată, el trebuie să locuiască pentru un timp la Sarepta. Sarepta înseamnă locul cuptorului de topire. Profetul trecuse testul pârâului secat de la Cherit, iar acum trebuie să înfrunte cuptorul încercării la Sarepta. Dar acesta este drumul lui Dumnezeu spre Carmel. Va chema el foc din cer? Atunci trebuie să treacă prin foc pe pământ. Va sta el pentru Dumnezeul cel viu înaintea întregului Israel? Atunci el trebuie să înveţe mai întâi secretul puterii susţinătoare a lui Dumnezeu în cuptorul încercării. Pârâul secat de la Cherit şi focul curăţitor de la Sarepta sunt paşi în călătoria spre Carmel şi spre carul de foc.

      Cât de umilitor pentru mândrie să fii întreţinut de o femeie văduvă; cât de distrugătoare sunt pentru încrederea în sine împrejurările neplăcute. Dar văduva singuratică, mâna de făină, ulciorul de untdelemn şi moartea plutind peste tot, acestea slujesc pentru a dezvălui resursele Dumnezeului cel viu. Şi, fiind arătată totala slăbiciune şi disperarea împrejurărilor, Dumnezeu este liber să descopere resursele harului. Cererea lui Ilie pentru “puţină apă” şi “o bucată de pâine” aduc la lumină starea văduvei. Adevărul fiind afirmat, harul poate fi acum descoperit. Cât de bogat este harul care a umplu casa văduvei! Toată frica a dispărut, deoarece primele cuvinte ale harului au fost “Nu te teme”.

      Aici vedem resursele harului. “Făina din vas nu se va termina şi untdelemnul din ulcior nu se va sfârşi”. Nevoile lor sunt împlinite, iar moartea este alungată de la uşa lor.

      În continuare, în această frumoasă imagine avem învăţătura harului, deoarece harul nu numai că aduce mântuire celor în nevoie, ci ne învaţă cum să trăim. Viaţa dată prin har este o viaţă de dependenţă. Dumnezeu nu i-a promis lui Ilie un vas plin cu făină şi un ulcior plin cu untdelemn. Proviziile harului sunt într-adevăr nelimitate, dar harul nu dăruieşte belşugul mereu la îndemână pe care şi l-ar dori firea. Promisiunea era că mâna de făină nu se va termina, nici untdelemnul din ulcior nu se va sfârşi. Ar fi trebuit să fie suficient pentru fiecare zi, dar nu provizii pentru a doua zi. Harul ne învaţă să trăim în dependenţă de Dătătorul harului.

      În cele din urmă, vedem aici speranţa harului, deoarece harul deschide o perspectivă binecuvântată. “Ziua”, ziua cea mare, ziua bucuriei, când Domnul va trimite ploaie pe pământ, se apropia. Cât de fericită este casa, fie ea şi coliba unei văduve, care este hrănită prin resursa harului, condusă prin învăţătura harului, încurajată de speranţa harului!

      Harul acesta  a fost descoperit într-o măsură mult mai deplină în perioada harului în care ne aflăm noi. În casa văduvei ne mişcăm printre umbre; dar noi, cei de azi, avem substanţa, din clipa când a venit Acela care este plin de har şi de adevăr. În toate zilele călătoriei noastre de pelerini prin această lume de nevoi,  nici pentru noi făina din vas nu se va termina, iar untdelemnul din ulcior nu se va sfârşi. Nu ne vorbeşte oare făina – floarea făinii – de Hristos, despre care s-a spus: “TU RĂMÂI” şi “TU EŞTI ACELAŞI” (Evrei 1:11, 12 )? Ne pot lipsi alte lucruri, dar El rămâne. Se pot schimba unele lucruri, dar El este acelaşi. Şi nu vorbeşte untdelemnul despre acel alt Mângâietor – Duhul Sfânt – care a venit ca să rămână cu noi pentru totdeauna? (Ioan 14:16 ). Izvoarele pământeşti seacă, dar, cu Hristosul cel viu în glorie şi cu Duhul în noi pe pământ, creştinul deţine resurse care nu îl vor lăsa niciodată să ducă lipsă.

      Mai mult, harul care ne-a adus mântuirea ne învaţă să trăim “cu cumpătare şi cu dreptate şi cu evlavie în veacul prezent”. O astfel de viaţă poate fi trăită zilnic doar în dependenţă de Hristos, prin puterea Duhului Sfânt.
      Harul, care ne-a adus mântuire şi care ne învaţă cum să trăim, ne-a pus înainte acea speranţă binecuvântată, arătarea gloriei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos. Arătarea harului conduce spre arătarea gloriei (Tit 2:11, 13 ). Atunci, într-adevăr, nevoile sfinţilor vor fi împlinite, necazurile lor vor fi trecut pentru totdeauna, iar foamea de pământ va sfârşi pentru totdeauna. Putem aşadar cânta:

      El va coborî precum ploaia
      Peste iarba proaspăt cosită,
      Iar bucuria şi speranţa, asemenea florilor,
      Vor apărea pe unde trece El:
      Înaintea Lui, pe munţi,
      Va merge Pacea, vestind trecerea Lui;
      Iar izvoarele dreptăţii
      Vor curge de pe dealuri înspre vale.

      Dar şi mai multe descoperiri ale gloriei Dumnezeului cel viu vor fi arătate în casa din Sarepta. Dumnezeu are şi alte lecţii pentru Ilie, precum şi încercări ale credinţei şi mai profunde pentru văduvă. Dumnezeu se va descoperi pe Sine Însuşi nu doar ca Susţinătorul vieţii, ci şi ca Dătătorul vieţii. Pentru a fi înzestrat pentru marea zi de pe Carmel, Ilie trebuie să Îl cunoască pe Dumnezeu ca Dumnezeul învierii. Pentru a fi aşezată în legături pline de pace cu Dumnezeu, văduva trebuie să Îl cunoască pe Dumnezeu atât ca Dumnezeul adevărului, cât şi ca Dumnezeul harului, iar pentru aceasta, conştiinţa trebuie trezită, păcatul ei amintit şi judecat.
      Cu astfel de scopuri înalte în vedere, umbrei morţii îi este permis să cadă asupra casei văduvei. Singurul ei fiu cade bolnav şi moare. Timp de un an întreg văduva s-a bucurat în credinţă simplă de binecuvântările pe care Dumnezeu le dădea; dar în cele din urmă, în prezenţa morţii, conştiinţa ei este trezită şi ea îşi aminteşte de păcatul ei, deoarece moartea este plata păcatului. Cât timp viaţa curge liniştită şi nevoile noastre zilnice ne sunt împlinite, putem trăi fără a da mare importanţă unor lucruri care, în ochii lui Dumnezeu, necesită judecată de sine. Dar odată cu o anumită încercare, conştiinţa devine activă, vederea se limpezeşte şi multe gânduri, cuvinte, obiceiuri şi căi din trecut sunt privite, cercetate şi judecate înaintea lui Dumnezeu.

      Şi Ilie a avut lecţii de învăţat din această încercare grea. A devenit o nouă ocazie pentru manifestarea credinţei sale în Dumnezeul cel viu. Într-un mod deosebit, el priveşte dincolo de boală şi de puterea morţii şi vede în răul care a venit asupra lor mâna Dumnezeului cel viu. În ochii săi, nu boala a omorât copilul, nu moartea l-a doborât, ci Dumnezeu este cel care a lovit copilul văduvei. Dacă este lucrarea bolii şi a morţii, atunci nu este nicio speranţă, deoarece ele pot lua copilul, dar nu îl pot aduce înapoi. Dar dacă Dumnezeu a lovit copilul, atunci tot El îl poate învia.

      Credinţa lui Ilie îl ţine pe Dumnezeu între el şi împrejurările dureroase. Dar Ilie recunoaşte că în el însuşi nu este nicio putere. Acest lucru poate fi semnificat prin faptul că Ilie s-a întins peste copil sau, după nota de subsol, el “s-a măsurat”. El se identifică întru totul cu copilul mort; el se cercetează pe sine şi realizează că, precum copilul mort, nici el nu are nicio putere. Ilie este lipsit de putere în faţa morţii. Dar dacă copilul este mort, Dumnezeu trăieşte. Dacă Ilie nu are nicio putere, Ilie se poate ruga. Prin actul întinderii peste copil, el se identifică pe sine însuşi cu lipsa de putere a copilului; prin actul rugăciunii, se pune pe sine însuşi în contact cu puterea măreaţă a Dumnezeului cel viu.

      Omul cu aceleaşi slăbiciuni ca şi noi aduce iar puterea lui Dumnezeu pe pământ prin rugăciune. “Doamne, Dumnezeul meu, să se întoarcă, te rog, sufletul copilului acestuia în el!”. Pentru că este într-o relaţie conştientă cu Dumnezeu, a cărui putere a încercat-o şi i-a fost dovedită, Ilie poate spune cu o deosebită încredere “Dumnezeul meu”. Credinţa lui recunoaşte că stă în puterea Dumnezeului cel viu să învieze copilul mort şi astfel, cu o mai mare credinţă, el se roagă ca aceasta să se întâmple. A avut cineva, mai înainte sau după, o  cerere mai mare la Dumnezeu, printr-un limbaj atât de simplu şi printr-o rugăciune atât de scurtă? Este foarte clar faptul că rugăciunea reală şi fierbinte nu este nici complicată, nici lungă.

      Rugăciunea este ascultată şi cererea este împlinită. Dumnezeu Se descoperă pe Sine Însuşi ca Dumnezeul învierii. Dumnezeu nu este numai Dumnezeul cel viu, nu este doar Izvorul vieţii şi Susţinătorul vieţii, dar El poate da viaţa celor morţi. El rupe puterea morţii şi distruge victoria Locuinţei morţilor prin puterea măreaţă a învierii.

      Ilie, fără să-şi aroge niciun drept asupra copilului înviat, îl dă înapoi mamei sale. Femeia vede îndată că el este “omul lui Dumnezeu”. Cunoaştem, de asemenea, că Ilie era “un om cu aceleaşi slăbiciuni”. Omul cu aceleaşi slăbiciuni fusese transformat într-un om al lui Dumnezeu de faptul că era un “om al rugăciunii”.

      4. Obadia: mai-marele peste casa împăratului

       Hamilton Smith

      În cele din urmă, anii de foamete se apropie de sfârşit şi din nou cuvântul Domnului vine la Ilie, spunând: “Du-te şi arată-te lui Ahab; şi voi trimite ploaie pe faţa pământului”. La începutul anilor de secetă, Domnul îi spusese lui Ilie: “Pleacă de aici şi ascunde-te”; acum, cuvântul este “Du-te şi arată-te”. Este un timp în care să ne ascundem şi un timp în care să ne arătăm; un timp pentru a proclama cuvântul Domnului de pe acoperişuri şi un timp în care să ne retragem “deoparte într-un loc pustiu” şi să ne odihnim. Un timp să trecem prin ţară „ca necunoscuţi” şi un timp să fim împreună cu mulţimea ca fiind „bine-cunoscuţi” (2. Corinteni 6:9 ). Astfel de schimbări sunt partea obişnuită a slujitorilor Domnului. Ioan Botezătorul, în timpul său, a fost în deşert „ca necunoscut” până în ziua arătării sale lui Israel ca „bine-cunoscut”, numai pentru a se retrage din nou dinaintea privirii oamenilor în prezenţa Aceluia despre care putea spune: „El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez”. Acest har, care ştie când să iasă în faţă şi când să se retragă, îşi găseşte expresia cea mai desăvârşită în chiar drumul Domnului. El poate strânge o cetate întreagă la uşa locuinţei Sale, ca Unul care este „bine-cunoscut”, dar, sculându-Se cu mult înaintea zilei, El poate pleca într-un loc pustiu, „ca necunoscut”.
      Dar astfel de schimbări pe drumul slujitorului, dacă sunt întâmpinate cu o ascultare imediată, cer gânduri smerite despre sine şi o mare încredere în Dumnezeu. Această calitate înaltă a credinţei nu îi lipsea lui Ilie. Fără nici cea mai mică obiecţie, el „s-a dus să se arate lui Ahab”. Instruirea lui în taină l-a făcut potrivit pentru cerinţele momentului. În ochii împăratului, Ilie era un om în afara legii, unul care nenorocea pe Israel, iar a se înfăţişa pe sine însuşi înaintea monarhului ar fi fost nebunie în lumina logicii omeneşti. Nu ar fi putut Dumnezeu să aducă ploaia pe pământ fără a-l mai expune pe slujitorul Său mâniei împăratului? Cu siguranţă că ar fi putut, dar aceasta nu ar fi fost nicidecum potrivit cu împrejurarea. Ploaia fusese oprită la cuvântul lui Ilie în faţa împăratului, iar venirea ploii trebuia, de asemenea, să depindă de intervenţia profetuluilui Dumnezeu înaintea împăratului. Dacă ploaia s-ar fi întors separat de mărturia publică a lui Ilie, atunci acesta, dintr-o dată, ar fi fost considerat ca un fals profet şi un lăudăros, sau, chiar mai rău, eliberarea ar fi fost atribuită de către profeţii lui Baal idolului lor.

      Nu avem nicio îndoială despre starea morală a împăratului. În timp ce Ilie călătorea dinspre Sarepta, la cuvântul Domnului şi pentru gloria Domnului, împăratul face o călătorie determinată de un egoism absolut şi neavând alt scop mai înalt decât acela de a-şi păstâra caii. Timp de trei ani şi jumătate nu căzuse nici ploaie, nici rouă – era foamete grozavă în ţară – împăratul şi poporul dovedesc că este „rău şi amar” să Îl părăseşti pe Domnul Dumnezeu şi să te închini idolilor. Dar împăratul? Oare această grozavă calamitate i-a înmuiat inima, a lucrat oare pocăinţă înaintea Domnului? Călătoreşte el prin împărăţia sa căutând să aline durerea poporului înfometat şi îndemnându-i pe toţi să strige către Dumnezeu? Vai! Gândurile lui sunt preocupate de caii şi de catârii săi, decât de poporul înfometat; şi departe de a-l căuta pe Dumnezeu, se mulţumeşte să caute iarbă.

      Un bărbat slab, egoist şi îngăduitor faţă de sine, condus de o femeie hotărâtă şi idolatră, el a devenit conducătorul apostaziei şi duşmanul declarat al omului lui Dumnezeu. Iar acum, nefiind înduplecat de pedeapsa grozavă a secetei şi a foamei, suferinţa generală îl găseşte ocupându-se tot cu viaţa sa egoistă şi frivolă, indiferent atât la necazurile poporului său, cât şi la cerinţele lui Dumnezeu. Aceasta este imaginea depravării umane înfăţişată prin acest împărat.

      În acest punct ne este adus înainte un personaj foarte diferit. Obadia era un om care se temea foarte mult de Domnul şi care făcuse o faptă remarcabilă pentru profeţii Domnului, dar care totuşi, destul de ciudat, este conducătorul casei împăratului. Ce anomalie ca un om temător de Domnul să fie găsit într-o legătură strânsă cu împăratul apostat! Cum spunea cineva: „Problema nu era că Obadia comitea uneori acte de trădare sau că viaţa lui morală era uneori pătată; întreaga lui viaţă îl arată ca pe un om cu principii amestecate”.

      Atât Ilie, cât şi Obadia erau sfinţi ai lui Dumnezeu, dar întâlnirea lor este caracterizată mai degrabă de reţinere, decât de părtăşia sfinţilor. Obadia este respectuos şi împăciuitor, Ilie este rece şi distant. Ce părtăşie putea fi între străinul lui Dumnezeu şi slujitorul lui Ahab? Altcineva a remarcat corect: „Nu putem să slujim lumii şi să continuăm să facem aceasta ascunzându-ne unii de alţii,  pentru ca apoi să presupunem că ne putem întâlni ca sfinţi şi ne putem bucura de o părtăşie preţioasă”.

      Obadia încearcă să scape dintr-o misiune care, în ochii lui, este plină de pericole. „Cu ce”, exclamă el, „am păcătuit eu, ca să dai pe robul tău în mâna lui Ahab?”. Dar Ilie nu spusese nimic despre păcat. Iar apoi, Obadia îşi aduce ca justificare faptele lui bune. Nu auzise oare Ilie despre bunătatea lui arătată în trecut faţă de profeţii Domnului? Însă aici nu era vorba de fapte rele sau bune; sursa tuturor problemelor lui Obadia era poziţia greşită în care se afla. El se înjugase la un jug nepotrivit.

      Duhul lui Dumnezeu foloseşte acest prilej pentru a înfăţişa consecinţele serioase ale jugului nepotrivit dintre dreptate şi nedreptate, lumină şi întuneric, Hristos şi Belial, credincios şi necredincios (2. Corinteni 6:14-18 ).

      1. Obadia primeşte porunci din partea împăratului apostat. Ilie primeşte îndrumări din partea Domnului şi merge şi se poartă potrivit cu poruncile Domnului. Obadia, cu toate că se temea într-adevăr de Domnul, totuşi nu este folosit în slujba Domnului şi nu primeşte îndrumări din partea Domnului. Ahab este stăpânul lui, pe Ahab trebuie el să îl slujească şi de la Ahab îşi primeşte ordinele. Astfel, în această vreme de calamitate naturală, el îşi iroseşte timpul în munca neînsemnată de a căuta iarbă pentru animalele stăpânului său.

      2. El trăieşte la un nivel spiritual scăzut. În timp ce se ocupa de treburile stăpânului său, „iată, l-a întâmpinat Ilie”. În prezenţa profetului, Obadia cade cu faţa la pământ adresându-i-se cu „domnul meu Ilie”, arătând prin aceasta că este conştient de nivelul scăzut la care el trăieşte. Obadia trăieşte poate în palatele împăraţilor; Ilie în locurile singuratice ale pământului, fiind tovarăşul văduvelor şi al orfanilor; cu toate acestea, Obadia ştie foarte bine că Ilie îi e superior. Poziţiile înalte ale acestei lumi pot aduce cu ele slăvi pământeşti, dar nu pot transmite demnitate spirituală. Ilie nici măcar nu se adresează lui Obadia ca unui slujitor al Domnului. Pentru el, Obadia este doar un slujitor al împăratului nelegiuit: „Du-te şi spune-i domnului tău «Iată pe Ilie!»”.

      3. Răspunsul trist al lui Obadia arată clar că el trăieşte în frică laşă faţă de împărat. Slujitorul unui stăpân egoist, el se dă înapoi de la o misiune care ar putea atrage mânia şi răzbunarea sa imediată.

      4. Nu numai că această asociere imorală îl face pe Obadia să trăiască în teamă de împărat, dar îi distruge şi încrederea în Dumnezeu. El recunoaşte că Duhul Domnului îl va păzi pe Ilie de răzbunarea împăratului, dar pentru el însuşi nu are credinţă pentru a se bizui pe protecţia lui Dumnezeu. O poziţie greşită şi o conştiinţă tulburată i-au răpit orice încredere în Domnul.

      5. Lipsindu-i încrederea în Domnul, el nu este gata să fie folosit de Domnul. El se dă înapoi de la o misiune în care poate vedea pericol şi poate chiar moarte. De trei ori repetă că Ahab îl va omorî. Caută să fie scutit de slujbă, aducând ca argument răutatea împăratului, pe de o parte, şi bunătatea lui, pe de altă parte.

      Cât de diferită este atitudinea lui Ilie. Umblând în separare de rău, el este umplut cu îndrăzneală sfântă. Totuşi această încredere nu era în el sau în umblararea sa despărţită de rău, ci în Dumnezeul cel viu. El îi poate spune lui Obadia: “Viu este Domnul oştirilor, înaintea căruia stau, că astăzi mă voi arăta lui negreşit”. Cât de serios! Ilie este obligat să se adreseze unui sfânt al lui Dumnezeu cu aceleaşi cuvinte pe care le-a adresat împăratului apostat ( 17:1, 18 :15). Obadia, stând înaintea împăratului, este umplut cu frica morţii; Ilie, stând înaintea Dumnezeului cel viu, este umplut cu pace şi încredere sfântă. În credinţa în Dumnezeul cel viu el l-a avertizat pe împărat despre seceta care urma să vină; prin credinţa în Dumnezeul cel viu el fusese susţinut în secret în timpul anilor de secetă; prin credinţa în Dumnezeul cel viu el poate să îl înfrunte încă o dată pe împărat, spunând fără nici urmă de teamă “astăzi mă voi arăta lui negreşit”.

      Obadia nu trecuse printr-o astfel de instruire. Calea lui fusese mai degrabă una a liniştii decât a credinţei. El a mers locurile aglomerate ale cetăţii, fiind conducătorul oficial la curtea împăratului, şi nu în locurile izolate ale pământului, precum slujitorul Domnului. Sfera lui de activitate a fost mai degrabă palatul împăratului decât casa umilă a văduvei.

      În ochii omului firesc, cât de dorit este poziţia lui Obadia cu liniştea, bogăţia şi poziţia ei socială înaltă şi cât de neplăcută este calea umilă a lui Ilie cu sărăcia şi lipsurile ei. Dar credinţa socoteşte ocara lui Hristos mai mare decât bogăţiile Egiptului. Ilie a găsit bogăţii cu mult mai mari în mijlocul sărăciei din casa văduvei decât cele de care s-a bucurat Obadia în mijlocul splendorilor din palatul împăratului. Nu am putea spune oare că, la Sarepta, au fost descoperite înaintea ochilor profetului “bogăţiile de nepătruns ale lui Hristos” – făina care nu se termină, untdelemnul care nu se sfârşeşte şi Dumnezeul care înviază morţii?. Obadia nu a avut parte de astfel de binecuvântări. Într-adevăr, el a scăpat de ocara lui Hristos, dar el a pierdut şi bogăţiile de nepătruns ale lui Hristos. El a scăpat de încercarea credinţei şi a pierdut răsplata credinţei.

      Despre Moise s-a putut spune: “Prin credinţă a părăsit Egiptul, netemându-se de mânia împăratului, pentru că a stăruit, ca văzându-L pe Cel nevăzut”. Deci, aici, putem spune cu siguranţă şi despre Ilie că el a întors spatele lumii din timpul său, netemându-se de mânia împăratului şi, cu vederea din partea Dumnezeului cel viu, a stăruit ca văzându-L pe Cel nevăzut. Toate acestea lipseau în Obadia. Poate că se temea de Dumnezeu în secret, dar se temea de împărat în public. El nu se disociase niciodată de lume şi nu avea o viziune a Dumnezeului cel viu.

      Departe de lume, în sfântă izolare pentru Dumnezeu, prorocul Ilie este în legătură cu cerul şi vede, descoperite înaintea ochilor săi, minunile harului şi puterea lui Dumnezeu. Faţă de aceste minuni cereşti, Obadia este complet străin: unit cu lumea şi asociat cu împăratul apostat, el poate fi atent doar la lucruri pământeşti şi astfel, în timp ce Ilie caută gloria lui Dumnezeu şi binecuvântarea lui Israel, Obadia caută iarbă pentru cai şi catâri.

      După ce Obadia transmite mesajul lui Ilie, nu se mai reţine nimic despre el, în timp ce Ilie merge mai departe înspre alte onoruri ca martor al Dumnezeului cel viu, pentru a primi, în final, o trecere în glorie într-un car de foc.

      5. Carmel: foc din cer

       Hamilton Smith

      Obadia a dus mesajul, iar Împăratul Ahab pleacă să îl întâlnească pe profet şi dintr-odată îl acuză ca fiind cel care nenoroceşte pe Israel. Ce contează că ţara e plină de idoli şi de temple idoleşti; ce contează că peste tot se văd idoli de lemn şi altare idoleşti, slujite de preoţii idolilor; ce contează că poporul l-a părăsit pe Domnul şi l-a urmat pe Baal; ce contează că împăratul este conducătorul apostaziei, iar soţia sa o păgână criminală? Toate aceste rele adunate la un loc nu sunt o problemă pentru împărat. Dar dacă e vorba de secetă în ţară şi de foamete în Samaria, care îl împiedică să-şi urmărească plăcerile şi îi ameninţă herghelia – atunci este într-adevăr o problemă gravă şi omul la cuvintele căruia cerurilor s-au închis este, în ochii împăratului, unul care aduce nenorocirea. Deşi Ilie, având acces la puterea Dumnezeului cel viu, putea să învie din morţi şi să aducă ploaia; dar, din clipa în care vorbeşte împotriva păcatului şi îl avertizează pe păcătos, e văzut ca un aducător de nenorocire.

      Prezenţa celui care aşază păcatul înaintea conştiinţei şi care îl aduce pe păcătos în prezenţa lui Dumnezeu este întodeauna supărătoare în această lume. La venirea lui Hristos în lume, Irod “s-a tulburat, şi tot Ierusalimul împreună cu el”. Iar ceva mai târziu, Pavel şi însoţitorii săi au fost priviţi drept nişte instigatori, deoarece cetăţenii înfuriaţi din Filipi au spus: “Oamenii aceştia… tulbură cetatea noastră”.

      Creştinul lumesc nu va fi privit ca unul care tulbură, la fel Obadia, în timpul său, departe de a fi unul care tulbură, era privit ca  un membru extrem de folositor societăţii şi, ca urmare, a fost făcut mai-marele casei împăratului. Omul lui Dumnezeu care stă departe de cursul lumii acesteia – în timp ce asistă la răul ei şi avertizează cu privire la judecata iminentă – este cel care va tulbura întotdeauna, chiar dacă el vesteşte harul şi arată calea binecuvântării.

      Cu o deosebită putere şi claritate a vorbirii, profetul îi transmite acuzaţia înapoi împăratului: „Eu n-am tulburat pe Israel, ci tu şi casa tatălui tău”. În credincioşie, el arată cum au făcut ei aceasta şi îi arată lui Ahab păcatul său: „Pentru că aţi părăsit poruncile Domnului şi aţi umblat după Baali”.

      Acuzându-l pe Ahab de păcatele sale, el îi arată apoi împăratului că este o singură cale pentru ca foametea să înceteze şi să ajungă la ziua când Domnul va trimite ploaie pe pământ. Păcatul care a atras judecata trebuie judecat. În acest scop, lui Ahab i se spune să adune tot Israelul la Carmel, împreună cu cei 450 de profeţi ai lui Baal şi cei 400 de profeţi ai Aşerei, care mănâncă la masa Izabelei. Toţi cei care au fost implicaţi în acest mare păcat trebuie să fie prezenţi. Conducătorii şi cei conduşi trebuie să se adune la Carmel. Nicio favoare de care cineva se poate bucura, nicio poziţie, oricât de înaltă, pe care cineva o poate ocupa nu va fi îngăduită ca scuză pentru absenţă. Cei care petrec la masa împăratului şi cei care îl slujesc pe Baal trebuie să fie prezenţi alături de întreg poporul. Chiar şi împăratul realizează starea disperată a ţării şi, prin urmare, fără niciun alt protest, el îndeplineşte cerinţa lui Ilie. Întregul Israel şi toţi profeţii idolatri sunt strânşi la Carmel.

      Fiind adunată întreaga mulţime, Ilie iese înainte şi vorbeşte către “tot poporul”. El face trei apeluri distincte. În primul, el caută să trezească conştiinţa poporului. El spune: “Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, urmaţi-L; şi dacă este Baal, urmaţi-l”.

      Mulţimea, în auzul căreia Ilie face acest apel puternic, era formată dintr-un împărat decăzut, o adunătură stricată de profeţi şi o mulţime de oameni lumeşti, uşuratici şi nehotărâţi. Trecând de împărat şi de profeţi, Ilie se adresează îm mod direct poporului. Împăratul era conducătorul apostaziei şi fusese deja acuzat de păcatele sale. Profeţii erau împotrivitorii declaraţi ai lui Dumnezeu şi urmau să fie descoperiţi şi judecaţi. Dar marea partea a poporului era nehotărâtă, şovăind între două părţi. Prin mărturisire ei erau poporul lui Dumnezeu, prin practică ei erau închinătorii lui Baal. Făcând un apel la conştiinţa lor, el spune: “Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele?” (sau: “Până când veţi şovăi între două părţi?”).

      Noi astăzi suntem confruntaţi cu reprezentanţi ale acestor trei categorii. Există conducători în apostazie, oameni care au făcut o mărturisire exterioară din creştinism, dar care resping pe Domnul care i-a răscumpărat şi s-au întors cu spatele pentru a se bălăci în noroi. Apoi există un număr din ce în ce mai mare de oameni în creştinătate care nu mărturisesc deloc creştinismul, dar care răspândesc cu sârguinţă propriile lor sisteme religioase greşite şi care sunt duşmani declaraţi ai lui Dumnezeu Tatăl şi ai Fiului. Dar mai este încă o clasă, marea masă a creştinilor de nume care „şovăie între două opinii”. Vai, ei nu au nicio credinţă personală în Hristos, nu au nimic altceva decât „opinii”. Pentru ei, Dumnezeu şi Cuvântul Său, Hristos şi crucea Sa, timpul şi eternitatea, cerul şi iadul sunt doar nişte chestiuni de opinie – opinii care nu au ca rezultat nicio convingere sigură, deoarece în legătură cu aceste realităţi solemne ei au „DOUĂ opinii”. Ei nu vor să i se împotrivească lui Hristos, dar nici să-L mărturisească. N-ar vrea să se pună rău cu Dumnezeu, dar caută cu bucurie să rămână în relaţii cu lumea. Le-ar plăcea să scape de judecata păcatului, dar îşi îndreaptă gândurile spre bucuria plăcerilor păcatului. Le-ar plăcea să moară ca sfinţi, dar preferă să trăiască precum păcătoşii. Uneori vor vorbi despre moralitate, vor discuta probleme sociale şi religioase sau vor lua parte la controverse teologice. Dar vor evita cu mare grijă orice legătură cu Dumnezeu şi mărturisirea Numelui Său. Ei şovăiesc, ezită, amână, practic ei spun: „Într-o zi ne vom întoarce la Hristos, dar acum nu; într-o zi vom fi mântuiţi, dar acum nu; într-o zi ne vom confrunta cu păcatele noastre, dar acum nu.”

      Astfel de oameni să ia seama la întrebarea pătrunzătoare a lui Ilie: “Până când?”. Până când se vor eschiva păcătoşii să răspundă la întrebarea măreaţă cu privire la destinul veşnic al sufletului lor? Până când îşi vor irosi vieţile, jucându-se cu păcatul, desconsiderând mântuirea şi bătându-şi joc de Dumnezeu? Un astfel de om trebuie să îşi amintească faptul că şi Dumnezeu, la fel ca omul, are un răspuns la această întrebare şi că hotărârile lui Dumnezeu sunt de obicei foarte diferite faţă de propunerile omului. Omul bogat din Evanghelie şi-a propus să răspundă la această întrebare potrivit cu gândurile lui, iar Dumnezeu l-a numit nebun pentru eforturile sale. “Cât timp voi trăi?”, şi-a spus el. Şi ca răspuns, el şi-a promis “mulţi ani”. Dar răspunsul lui Dumnezeu a fost foarte diferit: “În această noapte ţi se va cere înapoi sufletul”.

      Această întrebare solemnă “Până când?” nu suportă nicio amânare. Este adevărat că harul lui Dumnezeu nu are limită, dar ziua harului îşi are sfârşitul ei. Timp de secole întregi, lumina harului a strălucit peste această lume vinovată; acum umbrele se alungesc, iar noaptea se apropie. Soarele harului apune, în timp ce se adună norii judecăţii. Batjocoritorii să ia seama ca nu cumva atunci când Dumnezeu spune “Până când?” oamenii să fi şovăit prea mult, doar pentru  auzi la final aceste cuvinte teribile: “Deoarece eu am chemat şi voi aţi refuzat să auziţi, mi-am întins mâna şi nimeni n-a luat seama, ci aţi respins orice sfat al meu şi n-aţi vrut nicio mustrare a mea, voi râde şi eu în nenorocirea voastră, îmi voi bate joc, când vă va cuprinde frica. Când vă va cuprinde frica deodată, ca o furtună, şi nenorocirea voastră va veni ca o vijelie, când necaz şi strâmtorare vor veni peste voi, atunci mă vor chema, dar nu voi răspunde; mă vor căuta îndată, dar nu mă vor găsi” (Proverbe 1:24-28 ).

      În vremea lui Ilie, oamenii nu au răspuns chemării sale. Ei “nu i-au răspuns niciun cuvânt”. Toate gurile erau închise. Stăteau înaintea profetului ca un popor tăcut, lovit în conştiinţă şi condamnat. După ce a pus poporul faţă în faţă cu păcatul lor, profetul mai face o a doua chemare. El aminteşte naţiunii că doar el este profetul Domnului; dar profeţii lui Baal sunt 450 de oameni. Ce vremuri rele sunt acelea în care doar un singur profet adevărat stă în picioare împotriva a 450 de profeţi falşi! Mai erau într-adevăr alţi şapte mii care nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal, totuşi era un singur om om lăsat să mărturisească pentru Domnul. Este bine să refuzi să i te închini lui Baal, dar este o mare diferenţă între a nu te pleca în închinare în faţa lui Baal şi a sta în picioare pentru a-L mărturisi pe Domnul. Obadia se temea foarte mult de Domnul, dar asocierea sa lipsită de sfinţenie cu casa împăratului i-a închis gura. Nu auzim niciun cuvânt despre el pe Carmel. Teama de Dumnezeu i-a condus poate pe cei şapte mii să plângă în taină înaintea lui Dumnezeu, dar teama de om i-a oprit de la a-L mărturisi pe Dumnezeu în public. În toată acea mare mulţime profetul a stat singur. Şi să nu uităm că, în ciuda tăriei sale sfinte, el era un om cu aceleaşi slăbiciuni ca şi noi. Dumnezeul cel viu, înaintea căruia stătea, era sursa puterii sale.

      Chiar singur fiind, Ilie nu a ezitat să provoace mulţimea falşilor porfeţi. El l-a mustrat pe împărat; a dovedit poporul vinovat de nehotărâre şi lipsă de seriozitate; tot el va da în vileag acum nebunia acestor profeţi falşi şi mândria dumnezeilor lor. Cine este Dumnezeul lui Israel?, aceasta este marea întrebare. Ilie propune cu îndrăzeală ca ea să fie supusă încercării prin foc. “Dumnezeul care va răspunde prin foc, acela să fie Dumnezeu”. Apelul este către Dumnezeu. Decizia nu va depinde de profetul singuratic al Domnului sau de cei 450 de profeţi ai lui Baal. Nu va fi rezultatul speculaţiilor omeneşti sau al părerii unui singur om împotriva a 450. Dumnezeu va decide. Profeţii lui Baal vor pregăti un altar, Ilie va reconstrui altarul Domnului, iar Dumnezeul care va răspunde prin foc va fi Dumnezeu.

      Acest apel la raţiune are parte de aprobarea imediată şi unanimă a lui Israel: “Tot poporul a răspuns şi a zis: Cuvântul acesta este bun!”. Profeţii lui Baal sunt tăcuţi, dar în faţa aprobării poporului nu pot să evite chestiunea. Ei pregătesc altarul, viţeii lor şi îşi cheamă dumnezeul lor. De dimineaţă până seara au strigat către Baal. Era totul în zadar, nu era nici măcar o voce care să răspundă. Până la mijlocul zilei, Ilie este un martor tăcut al eforturilor lor inutile; apoi, pentru prima şi ultima dată, el se adresează profeţilor falşi şi acum doar pentru a-i ironiza. Luaţi în râs de Ilie, ei îşi intensifică eforturile. Pentru încă trei ore – de la amiază până la timpul jertfei de seară – ei strigă tare şi se taie cu cuţite până când începe să curgă sânge. Totul este în continuare în zadar, căci “n-a fost nici glas, nici cineva care să răspundă, nici luare-aminte”.

      Când frustrarea falşilor profeţi ajunge la culme, Ilie face a treia chemare către popor. El a vorbit conştiinţelor lor, a făcut apel la raţiunea lor, iar acum vorbeşte inimilor lor. El îi adună în jurul lui cu o invitaţie binevoitoare, “Apropiaţi-vă de mine!”. Şi ca răspuns “tot poporul s-a apropiat de el”. În linişte ei îl privesc pe profet cum repară altarul Domnului. Dărâmând altarul lui Baal, el construieşte altarul Domnului. Nu este de ajuns să faci cunoscut răul, ci adevărul trebuie afirmat cu tărie.

      Pentru a menţine adevărul, el construieşte altarul cu douăsprezece pietre. În ciuda stării divizate a naţiunii, credinţa recunoaşte unitatea celor douăsprezece seminţii. Fiecare seminţie trebuie să fie reprezentată în altarul Domnului. Credinţa vede cum se apropie ziua când idolatria va fi judecată şi poporul va fi una, avându-L pe Dumnezeu în mijloc. Astfel este cuvântul Domnului prin Ezechiel: “Iată, Eu voi lua pe fiii lui Israel dintre naţiunile unde s-au dus şi-i voi aduna din toate părţile şi-i voi aduce pe pământul lor. Şi-i voi face o singură naţiune în ţară, pe munţii lui Israel; şi un singur împărat va fi împărat pentru ei toţi; şi nu vor mai fi două naţiuni, nici nu vor mai fi despărţiţi în două împărăţii. Şi nu se vor mai întina cu idolii lor sau cu lucrurile lor dezgustătoare sau cu vreuna din fărădelegile lor; şi-i voi salva din toate locuinţele lor în care au păcătuit şi-i voi curăţi; şi ei Îmi vor fi popor şi Eu le voi fi Dumnezeu.” (Ezechiel 37:21-23 ).

      Altarul fiind ridicat, jertfa aşezată deasupra, totul fiind înmuiat de trei ori în apă şi timpul pentru jerfta de seară fiind aproape, profetul se întoarce spre Dumnezeu în rugăciune. În rugăciunea sa, Ilie nici măcar nu se poemneşte pe el însuşi, ci e preocupat doar de Dumnezeu. Nu caută o poziţie pentru el; nu are nicio dorinţă de a se înălţa pe sine înaintea poporului; nu vrea să fie cunoscut decât ca slujitorul care îndeplineşte poruncile Domnului. Singura lui dorinţă este ca Dumnezeu să fie glorificat. În acest scop, el face ca tot poporul să cunoască faptul că Domnul este Dumnezeu; că Domnul face “toate aceste lucruri”, că Domnul vorbeşte inimilor lor pentru a întoarce pe popor la El.

      Rugăciunea lui Ilie primeşte un răspuns imediat: “şi a căzut foc de la Domnul şi a mistuit arderea-de-tot”. Cât de minunată este această scenă. Un Dumnezeu sfânt care trebuie să trateze tot răul prin focul mistuitor al judecăţii şi o naţiune vinovată cufundată în răul pe care Dumnezeul cel sfânt trebuia să îl judece. Bineînţeles că focul Domnului trebuia să cadă şi, la fel de sigur, că naţiunea trebuia mistuită. Cum puteau ei scăpa? Cum vor fi întoarse inimile lor către Domnul? Este o problemă pe care nicio rugăciune fierbinte a unui om neprihănit n-ar putea-o rezolva. Pentru ca poporul vinovat să să fie iertat, atunci altarul trebuie construit şi trebuie asigurată o jertfă care va reprezenta poporul înaintea ochilor lui Dumnezeu şi asupra căreia să poată cădea judecata pe care ei o meritau. Şi se întâmplă astfel, deoarece citim: “şi a căzut foc de la Domnul şi a mistuit arderea-de-tot”. Judecata a căzut asupra jertfei, iar poporul este liber să plece.

      Şi tot poporul a văzut şi au căzut cu feţele la pământ şi au zis: ‘Domnul, El este Dumnezeu! Domnul, El este Dumnezeu!’”. În harul minunat al jertfei, neprihănirea lui Dumnezeu găseşte o cale prin care dreptatea este satisfăcută, judecata executată, iar inima naţiunii câştigată.

      Oare cine nu vede în această scenă o anticipare luminoasă a jertfei Domnului Isus Hristos când, prin Duhul veşnic, El S-a oferit pe Sine fără pată lui Dumnezeu? Cu toate acestea, există o deosebire remarcabilă:  dacă pe Carmel focul judecăţii a mistuit arderea-de-tot, la Calvar, am putea spune că jertfa a fost cea care a mistuit focul judecăţii. Tot aşa, jertfele iudaice erau repetate adesea, dar niciodată nu puteau înlătura păcatele. În cazul lor, judecata era întotdeauna mai mare decât jertfa, dar la Calvar vedem pe Cel care, fiind Jertfa, este mai mare decât judecata. Acolo potopul mâniei care era asupra noastră s-a abătut asupra capului Său şi a fost consumat; El a mistuit judecata pe care El a purtat-o. Învierea este dovada veşnică a acestui fapt. El a fost dat pentru greşelile noastre şi a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră.

      Dar la ce ar folosi toate acestea dacă nu le vedem prin credinţă? “Şi tot poporul a văzut şi au căzut cu feţele la pământ” şi s-au închinat. Şi în cazul nostru, vederea prin credinţă a Hristosului mort şi înviat ne va pleca inimile în închinare. Jertfa, prin care Dumnezeu Şi-a curăţit poporul Său de orice judecată, a arătat astfel dragostea Lui încât El ne-a câştigat inimile noastre. “Dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat”. Într-adevăr putem spune şi astăzi despre poporul lui Dumnezeu, că El “le-a întors inima înapoi” şi, precum Israel, poporului Său nu-i mai rămâne decât să cadă cu feţele la pământ în închinare.

      6. Carmel – venirea ploii

       Hamilton Smith

      Judecata pregăteşte calea pentru binecuvântare şi astfel focul din cer este urmat de ploaia din cer. Urechea deschisă a lui Ilie prinde „un vuiet de mare ploaie“. Un vuiet de umblet în vârful duzilor (2. Samuel  5:24), o tulburare a apelor – geamătul încet  al pământului – i-au spus urechii ascultătoare a lui Ilie că, în sfârşit, era aproape ziua când Domnul urma să trimită ploaie pe pământ.

      Dacă, printr-o umblare mai aproape de Dumnezeu, urechile noastre ar fi mai deprinse să prindă şi cele mai slabe şoapte ale Sale şi dacă minţile noastre ar fi mai învăţate să le interpreteze corect, nu ar trebui şi noi să auzim adesea, printre suspinele slabe care se ridică din această lume tulbure, glasul Său care ne vorbeşte despre binecuvântările ce vor veni? În priveliştea unui pat de boală al cuiva, sau în plânsetul unuia care este îndurerat, sau în strigătul unei inimi dezamăgite, nu ar trebui noi să distingem sunetul binecuvântării viitoare pentru sufletul copleşit de durere?

      Niciun astfel de sunet nu a ajuns la urechea împăratului Ahab. Absorbit de propiile lui plăceri egoiste, inima lui s-a împietrit şi auzea greu cu urechile (Matei 13:15 ). Doar credinţa poate citi semnele timpurilor şi poate intra în tainele Domnului. Atunci când totul pare mort în poporul lui Dumnezeu, când nu este nici un rezultat vizibil al predicării Evangheliei, când printre păcătoşi au loc doar puţine întoarceri la Dumnezeu, când există doar puţină creştere printre sfinţi, este într-adevăr nevoie de o umblare aproape de Dumnezeu pentru a vedea mâna Sa la lucru.

      Totuşi, atunci când glasul lui Dumnezeu este auzit şi mâna Sa este văzută, aceasta produce imediat rezultate. Vine ploaia? atunci Ahab se va ridica să mănânce şi să bea, în timp ce Ilie – omul cu urechea deschisă – se va urca în vârful Carmelului pentru a se ruga.

      Timp de trei ani şi jumătate ploaia a fost oprită iar foametea a fost chinuitoare în ţară. Acum vine ploaia, iar foametea se sfârşeşte. Cu siguranţă că acum Ahab se va întoarce către Dumnezeu cu recunoştinţă. El a văzut deşertăciunea idolilor, demascarea falşilor profeţi, focul din cer şi judecata teribilă a profeţilor lui Baal. Vai, toate acestea nu au avut niciun efect asupra împăratului; Dumnezeu nu are loc în gândurile lui. Puţin îi pasă de Domnul sau de Baal, de profetul Dumnezeului celui Viu sau de cei patru sute cincizeci de profeţi ai lui Baal. Singurul său gând este „Această foamete chinuitoare s-a terminat, vine ploaia; de acum mă pot desfăta fără nicio piedică”. Aşa că el se ridică să mănânce şi să bea, sărbătorind împrejurarea cu un ospăţ. Aşa este întotdeauna cu lumea. Dumnezeu Îşi pune mâna peste conducători şi, pentru un timp, ei au parte de războaie, de foamete sau de epidemii. De îndată ce acestea se termină, ei se întorc cu o însufleţire reînnoită la petrecerile, băuturile şi plăcerile lor, iar Dumnezeu este uitat.

      Cât de diferit este efectul asupra unui om al lui Dumnezeu. El aude sunetul ploii care vine şi cunoaşte că nu este timpul pentru a petrece împreună cu lumea, ci pentru a se retrage departe de oameni – pentru a fi singur cu Dumnezeu, în vârful muntelui. Atunci când lumea se ridică să petreacă, este timpul ca cei ai lui Dumnezeu să se ridice pentru rugăciune. Firea ar putea să spună că, dacă se aude zgomot de ploaie din belşug, nu este nevoie de rugăciune, însă pentru omul spiritual este o chemare divină la rugăciune.

      Totuşi, sunt anumite condiţii pe care trebuie să le îndeplinim pentru ca rugăciunea să aibă efect. Acestea sunt arătate înaintea noastră în această scenă măreaţă. Mai întâi, o rugăciune eficace necesită ca noi să ne retragem din graba şi presiunea acestei lumi într-o singurătate sfântă cu Dumnezeu. Ca şi Ilie, trebuie să urcăm în vârful muntelui. Sau, după cum ne învaţă Domnul: „Dar tu, când te rogi, intră în cămăruţa ta şi, după ce ţi-ai închis uşa, roagă-te Tatălui tău care este în ascuns” (Matei 6:6 ). Cât de adesea rugăciunile noastre sunt zadarnice din cauza lipsei „uşii închise”. Pentru a fi în prezenţa lui Dumnezeu în mod conştient, trebuie să ne liniştim duhurile, să ne adunăm gândurile abătute şi să închidem uşa pentru lume. Singurătate şi separare sfântă sunt primele mari cerinţe pentru o rugăciune eficace.

      Apoi, iarăşi, trebuie să ne ocupăm adevăratul nostru loc în ţărână înaintea lui Dumnezeu, iar aceasta o vedem în mod izbitor la profet. Ajuns în vârful muntelui, el se coboară în valea umilinţei. „Şi Ilie s-a suit pe vârful Carmelului şi s-a plecat la pământ şi şi-a pus faţa între genunchi.” Cu câteva ore înainte el stătuse în picioare pentru Dumnezeu în prezenţa împăratului, a falşilor profeţi şi a întregului popor al lui Israel, iar poporul „au căzut cu feţele la pământ”. Acum, falşii profeţi sunt morţi, mulţimea s-a împrăştiat, iar Ilie a rămas singur cu Dumnezeu. El se aruncă îndată la pământ şi îşi ascunde faţa. Înaintea întregului Israel Dumnezeu îl va susţine şi îl va onora pe slujitorul Său, dar, singur cu Dumnezeu, el trebuie să îşi înveţe propria-i nimicnicie în prezenţa măreţiei lui Dumnezeu. Mai devreme era martor pentru Dumnezeu înaintea păcătoşilor, poruncind împăratului, profeţilor şi poporului; acum este singur, aşteptându-L pe Dumnezeu ca unul care se roagă şi, în acest fel, el trebuie de asemenea să îşi aducă aminte că nu este altceva decât ţărână, depinzând în întregime de îndurarea lui Dumnezeu. „Iată acum”, a spus Avraam, „am îndrăznit să vorbesc Domnului, eu, care sunt pulbere şi cenuşă.” (Geneza 18:27 ). Un frate în vârstă a spus odată „Cu cât inima se coboară mai mult, cu atât se ridică rugăciunea mai mult. Dumnezeu primeşte exprimări zdrobite atunci când ele vin din inimi zdrobite”.

      Întâmplarea ne descoperă un alt secret al rugăciunii arzătoare şi eficace. Nu trebuie doar să ne rugăm, ci să veghem şi să ne rugăm. Tot aşa cum ne îndeamnă apostolul „Stăruiţi în rugăciune, veghind în ea cu mulţumire” (Coloseni 4:2 ). Sau cum citim: „rugându-vă în orice timp în Duh, prin orice rugăciune şi cerere, şi veghind la aceasta cu toată stăruinţa” (Efeseni 6:18 ). Vedem în rugăciunea lui Ilie aceaste veghere, căci el îi spune slujitorului său: „Suie-te, te rog, şi uită-te spre mare”. Iar acesta s-a suit, a privit şi a spus „Nu este nimic“. El a vegheat, dar la început nu a văzut nimic. El a auzit sunetul care l-a determinat să se roage, şi s-a rugat şi a vegheat, dar la început nu vede nimic. Cât de des se întâmplă la fel şi astăzi cu cei ai lui Dumnezeu. Ei se roagă şi chiar veghează, dar pentru un timp, Dumnezeu găseşte că este potrivit să îi lase să aştepte. Dumnezeu trebuie să ne înveţe lecţii şi astfel, pentru o vreme, poate să ne lase să aşteptăm la uşa Lui. Privim ca să vedem mâna lui Dumnezeu la lucru şi iată că nu vedem nimic. Nu învăţăm ceva din faptul că nu se vede nimic din partea lui Dumnezeu din cauză că ceva din eul nostru ne umple viziunea? Trebuie să ne învăţăm propria noastră nimicnicie mai înainte de a-L vedea pe Dumnezeu la lucru. Noi ne gândim că Dumnezeu ne va auzi din cauza urgenţei cazului nostru, a înflăcărării rugăciunilor noastre, a dreptăţii cauzei noastre. Dar Dumnezeu ne lasă să aşteptăm până când suntem conştienţi că deşi înaintea oamenilor am putea avea într-adevăr o cauză dreaptă, înaintea lui Dumnezeu suntem nişte rugători nevrednici, neavând niciun drept, apelând însă la harul lui Dumnezeu. Mai mult, Dumnezeu ne va învăţa că rugăciunea nu este ca o baghetă magică pe care să o putem folosi în orice moment pentru a obţine imediat ceea ce dorim, ci că puterea rugăciunii se află în Acela căruia ne rugăm.

      Însă dincolo de întârzierile cauzate de noi înşine, Dumnezeu Îşi are timpul Său şi căile Sale de a răspunde la rugăciuni. Dacă prin urmare, ne rugăm şi veghem şi totuşi trebuie să recunoaştem împreună cu slujitorul lui Ilie că „nu este nimic“, ce putem noi face mai mult? Această întrebare primeşte un răspuns foarte categoric din partea lui Ilie. El a zis de şapte ori: „Du-te din nou“. Cu alte cuvinte, noi trebuie să stăruim. Apostolul nu doar că ne îndeamnă să ne rugăm, ci să şi veghem „cu toată stăruinţa”. Nu putem să Îl grăbim pe Dumnezeu. Noi ne gândim la ce este convenabil pentru noi, Dumnezeu Se gândeşte la ce este pentru gloria Lui şi pentru folosul nostru.

      În lumina acestei scene am putea foarte bine să ne cercetăm inimile, să vedem dacă suntem îndeajuns de aproape de Dumnezeu pentru a auzi chemările Sale la rugăciune, deşi întreaga lume poate să petreacă. Suntem noi gata pentru o separare sfântă pentru rugăciune, pentru smerire în rugăciune şi pentru veghere la aceasta cu toată stăruinţa?

      Atunci când aceste condiţii sunt îndeplinite, nu putem noi să credem că vom primi un răspuns la rugăciune, chiar dacă, privind, nu este decât un mic semn, sau deloc, al binecuvântării care vine? Astfel era şi cu Ilie; stăruinţa lui a fost răsplătită. El ştia că rugăciunea lui urma să primească un răspuns, deşi pentru privirea lui nu era decât „un nor mic” şi acela nu mai mare decât „o mână de om”. Însă în spatele asemănării unei mâini de om, credinţa poate să întrezărească mâna lui Dumnezeu. Îndată Ilie îi trimite de veste lui Ahab,cu cea mai mare încredere, spunând „Înhamă şi coboară, ca să nu te oprească ploaia”. Pentru ochiul firesc nu era niciun semn de ploaie: cerul era perfect senin în afară de un mic nor, nu mai mare decât mâna unui om. Însă credinţa ştia că Dumnezeu era în spatele norului, iar atunci când Dumnezeu lucrează, ceva mic este îndeajuns.

      Împreună cu Dumnezeu,  o mână de făină şi puţin ulei pot hrăni o casă pentru un an întreg. Împreună cu Dumnezeu cinci pâini şi doi peştişori pot hrăni cinci mii de oameni, iar un nor mic care Îl are pe Dumnezeu în spate, poate umple tot cerul. Astfel s-a întâmplat că în timp ce Ahab îşi pregătea carul „cerul s-a întunecat de nori şi vânt şi a fost o ploaie mare”. „Şi Ahab s-a suit în carul său şi a mers la Izreel”. Însă „mâna Domnului a fost peste Ilie”. Mâna Domnului era cu omul care fusese cu Dumnezeu pe vârful muntelui. Iar atunci când mâna Domnului este peste un om, el va face toate lucrurile într-un fel potrivit şi la timpul potrivit. Călăuzit de Domnul, Ilie a stat înaintea împăratului pentru a-l mustra pentru idolatria lui, iar acum, tot călăuzit de Domnul, profetul aleargă înaintea împăratului pentru a onora şi a păstra autoritatea împăratului în ochii poporului. Ilie este învăţat să păstreze ce se cuvine lui Dumnezeu în timp ce arată respectul cuvenit omului. La momentul potrivit el îşi arată teama de Dumnezeu şi la momentul potrivit el va onora pe împărat.

      7. Izabela: fuga în pustie

       Hamilton Smith

      Ilie făcuse „buna mărturisire” înaintea împăratului nelegiuit şi a naţiunii idolatre; acum el este chemat să întâmpine o împotrivire de un cu totul alt caracter, aceea a nelegiuitei Izabela. Împăratul era egoist şi nepăsător, căutând doar satisfacerea poftelor şi dorinţelor sale; faţă de religie era destul de indiferent. Izabela, din contră, era o femeie deosebit de energică, o fanatică religioasă, practicând idolatria cu un zel neobosit, protejându-i pe preoţii lui Baal şi persecutându-i pe slujitorii Domnului. Pentru a-şi atinge scopurile religioase, ea căuta să se folosească de forţa administrativă şi regală a mai slabului ei soţ.

      De aceea, Izabela este folosită de Duhul lui Dumnezeu ca o imagine a unui sistem religios stricat, manipulat de Satan, urmându-şi drumul său propriu cu un zel intens şi persistent, persecutând întotdeauna sau străduindu-se să îi seducă pe slujitorii lui Dumnezeu şi căutând să folosească autorităţile lumii pentru a-şi atinge scopurile. Şi, la fel cum Izabela căuta să-i satisfacă poftele şi capriciile lui Ahab pentru a-l aduce cu totul sub puterea ei, tot la fel şi sistemul papal, a cărui imagine este Izabela, a căutat de-a lungul secolelor să satisfacă poftele împăraţilor şi ale oamenilor de stat, precum şi ale maselor, trecându-le cu vederea lăcomia, capriciile şi mândria pentru a aduce atât statele, cât şi indivizii sub puterea ei. După cum alianţa dintre Ahab şi această femeie stricată a avut ca rezultat un aşa mare necaz în Israel, tot la fel şi unirea dintre Biserică şi Stat a dus la ruina instituţiei care mărturiseşte a fi Biserica lui Dumnezeu pe pământ astăzi (Apocalipsa 2:20-23 ).

      Acum deci Ilie trebuie să înfrunte persecuţia înverşunată a acestei femei îngrozitoare. Curajul său dispare în faţa ameninţării ei de răzbunare şi astfel el fuge să îşi scape viaţa. Trecând prin ţinutul lui Iuda, el ajunge la Beer-Şeba, în sud, la marginea pustiului. Până acum, el a acţionat la cuvântul Domnului, aşa după cum a spus pe Muntele Carmel, “după cuvântul Tău am făcut toate aceste lucruri”. Însă, în această călătorie el nu a plecat la îndrumarea cuvântului Domnului, ci mai degrabă la cuvântul ameninţător al unei femei. Pentru moment, Ilie îi permisese idolatrei şi puternicei Izabela să intervină între el şi Dumnezeu. Astfel se întâmplă că omul care a stat pentru Dumnezeu înaintea împăratului, a falşilor profeţi şi a întregului Israel, fuge acum dinaintea ameninţării unei femei. Pe bună dreptate, Iacov poate spune că era un om cu aceleaşi slăbiciuni ca şi noi. În toată această situaţie, Ilie nu se gândeşte la Dumnezeu sau la poporul lui Dumnezeu, ci numai la el. Dumnezeu îl condusese pe Ilie într-un loc al mărturiei publice, dar, pentru moment, credinţa lui tremură înaintea împotrivirii pe care acest loc o atrage. El abandonează calea credinţei şi merge prin vedere. Citim “Când a văzut el lucrul acesta, s-a ridicat şi a plecat ca să-şi salveze viaţa”. Până acum Ilie fusese susţinut în situaţiile grele la care luase parte prin vederea clară a credinţei într-un Dumnezeu viu, dar în acest nou necaz credinţa lui slabă pierde din vedere pe Dumnezeul cel viu şi vede doar o femeie violentă. În faţa ameninţării cu moartea, toate s-au şters din mintea lui – Dumnezeul care îl condusese şi îl păzise, făina care nu se terminase, untdelemnul care nu se sfârşise, puterea lui Dumnezeu care înviase morţii, care coborâse foc din cer şi care trimisese ploaia. Pentru o clipă totul este uitat şi profetul nu mai vede decât o femeie înfuriată şi perspectiva iminentă a unei morţi violente. “Când a văzut el lucrul acesta, s-a ridicat şi a plecat ca să-şi salveze viaţa”. În timpul său, Petru, “văzând vântul puternic s-a temut” şi a început să se scufunde. Umblând prin vedere, cel mai mare dintre apostoli se scufundă, iar cel mai mare dintre profeţi fuge. Privind la lucrurile vizibile, omul lui Dumnezeu este mai slab decât un om din lume. Numai când umblăm prin credinţa care Îl vede pe Cel nevăzut vom rezista în mijlocul dificultăţilor din ce în ce mai mari şi a împrejurărilor înfricoşătoare ale timpului în care trăim.

      A plecat ca să-şi salveze viaţa” (sau “a plecat pentru viaţa sa”). Nu pentru Dumnezeu, sau pentru poporul lui Dumnezeu sau pentru mărturia lui Dumnezeu – ci el a plecat pentru viaţa sa. Avându-se doar pe sine în vedere, el a fugit cât de repede posibil din locul mărturiei. El părăseşte ţara făgăduinţei, întoarce spatele poporului lui Dumnezeu şi fuge la Beer-Şeba.

      Vai! În timpul unui necaz, cât de repede şi noi uităm tot ceea ce Domnul a fost pentru noi în trecut! Drumul pe care ne-a condus, harul care ne-a păstrat, inima care ne-a iubit, mâna care ne-a susţinut, cuvântul care ne-a călăuzit, toate sunt uitate în faţa unui necaz care este atât de real pentru ochii noştri şi pentru instinctul nostru. Vedem necazul şi Îl pierdem din vedere pe Dumnezeu. în loc să stăm înaintea unui Dumnezeu viu, noi fugim dinaintea unui necaz trecător. Mai degrabă căutăm să scăpăm de necaz decât să căutăm harul lui Dumnezeu pentru a ne susţine în necaz şi pentru a învăţa dorinţa lui Dumnezeu prin el. Ajuns la Beer-Şeba, Ilie şi-a lăsat slujitorul acolo şi a plecat cale de o zi în pustie. În acest loc pustiu, el se consacră rugăciunii. Dar cât de diferită este această rugăciune de cererile lui anterioare! Înainte el se rugase pentru gloria lui Dumnezeu şi pentru binecuvântarea naţiunii; acum “el a cerut pentru el”. Şi ce fel de cerere! El zice “Destul! Acum, Doamne, ia-mi sufletul, pentru că nu sunt mai bun decât părinţii mei”. Se are numai pe el înaintea ochilor. Fuga de Izabela şi rugăciunea sa din pustie sunt pline de sine. Pentru “viaţa sa” fuge el, pentru “el însuşi” se roagă.

      Toate acestea vorbesc despre marea deznădejde a profetului. El văzuse măreaţa manifestare a puterii Domnului pe Muntele Carmel, văzuse poporul căzând cu feţele la pământ şi recunoscând că “Domnul, El este Dumnezeu”. El executase judecata profeţilor lui Baal, văzuse venirea ploii ca răspuns la rugăciunea sa şi, fără îndoială,  aştepta o mare înviorare a închinării lui Dumnezeu şi a binecuvântării lui Israel prin intermediul slujbei sale. Aparent, nu s-a întâmplat nimic. Ilie nu era pregătit pentru asta. El s-a gândit că era mai bun decât părinţii săi şi că în urma slujbei sale puternice va exista o întoarcere adevărată şi generalizată către Domnul, dar aceasta nu s-a întâmplat. Anii de foamete, nimicirea profeţilor lui Baal, ploaia din cer, totul părea să fi fost în zadar; atât de mult în zadar, încât Ilie – omul care fusese pentru Dumnezeu – trebuie să fugă pentru viaţa sa. Bietul Ilie, el putea să îl înfrunte pe împărat, pe profeţii lui Baal şi întregul Israel, dar nu era pregătit să înfrunte eşecul misiunii sale. Efortul său suprem de a rechema poporul lui Dumnezeu fusese în zadar. Nu mai era nimic de făcut, viaţa sa era un eşec. Aşadar, cel mai fericit lucru ar fi să moară. Astfel el ar putea găsi odihnă din osteneala sa fără rost şi din lupta în zadar.

      Cât de minunat să te întorci de la slujitor către Stăpânul desăvârşit şi să vezi desăvârşirea Sa infinită strălucind în ziua respingerii Sale. După toate minunile harului Său, cuvintele dragostei Sale, faptele puterii Sale, El este dispreţuit şi respins, numit un om lacom şi beţiv; se ţine sfat pentru a-L omorî. În acel moment de respingere totală şi de aparent eşec al întregii Sale slujbe, El Se întoarce către Tatăl şi poate spune “Te laud, Tată… Da,Tată, pentru că aşa a fost plăcut înaintea Ta”.

      Ilie nu a murit atunci şi nu a murit niciodată. Dumnezeu avea un alt plan cu slujitorul Său preaiubit. Nu făcea parte din acel plan să îl lase pe slujitorul Său să plece din această lume ca un slujitor dezamăgit, aflat sub un nor de depresie, murind în singurătatea unui deşert. Drumul său către cer trebuie să fie foarte diferit. Carul lui Dumnezeu aşteaptă timpul lui Dumnezeu pentru a-l duce în cer cu glorie şi onoare. Între timp, el este obiectul grijii tandre a lui Dumnezeu. El dă somn preaiubitului Său; îngerii trebuie să îl slujească; îi va fi asigurată hrana, iar setea îi va fi potolită.

      Câtă vreme are credinţă, îl hrănesc corbii şi îl întreţine văduva; când este în depresie, îngerii îl slujesc şi Dumnezeu Însuşi îl hrăneşte. Ce Dumnezeu avem, care se îngrijeşte de noi! “Îndurările Lui nu se sfârşesc”. “Iar dacă întristează, El va avea milă, după mulţimea îndurărilor Sale” (Plângerile lui Ieremia 3:22, 32 ). Şi aceasta a fost experienţa lui Ilie; trezit de înger, el “s-a uitat şi, iată, la capul său era o azimă coaptă pe pietre fierbinţi şi un ulcior cu apă”. Mai mult, Domnul din timpul lui Ilie este Isus Cel din evanghelii; în împrejurări asemănătoare, ucenicii rătăcitori se îndepărtează să pescuiască toată noaptea şi nu prind nimic, doar pentru a-L găsi dimineaţa pe Domnul gloriei care Se îngrijeşte de nevoile slujitorilor Săi pregătindu-le peşte pe jăratic şi pâine, adresându-le invitaţia plină de dragoste: “Veniţi, mâncaţi!

      Tot aşa este şi cu noi. Credinţa noastră poate scădea; poate devenim descurajaţi din cauza unui aparent eşec al întregii noastre slujbe şi în momentele noastre de depresie şi dezamăgire poate că suntem descurajaţi şi plini de amărăciune, poate că rugăm în mod nechibzuit şi chiar murmurăm cu privire la soarta noastră grea, deşi grija tandră a lui Dumnezeu nu încetează niciodată; îndurările Lui niciodată nu ajung la capăt. Pe bună dreptate am putea cânta:

      Speranţă a oricărei inimi mâhnite,
      Bucurie a tuturor celor blânzi,
      Cât de iertător eşti cu cei ce cad
      Cât de bun cu cei care caută!”

      Slujitorul Său fiind înviorat cu somn şi hrană, Domnul îi dă noi îndrumări. El află că este într-o călătorie, dar, spune Domnul, “drumul tău este foarte lung”. Ce fel de călătorie a avut Ilie prin această lume! Cherit, Sarepta, Carmel, Horeb marchează etapele călătoriei sale, iar carul cu foc e aproape să încheie acest drum în putere şi glorie; însă fiecare etapă a fost “foarte lungă” pentru Ilie. Puterea divină desfăşurată, curajul şi credinţa care i se cereau, împotrivirea ce trebuia întâmpinată, lipsurile ce trebuiau îndurate – toate erau prea mari pentru un om cu acealaşi slăbiciuni ca şi noi. Dacă pentru o clipă Ilie Îl pierde din vedede pe Dumnezeul cel viu, dacă eşuează în a umbla în dependenţă zilnică de Dumnezeu, imediat el va afla că nu este mai bun decât părinţii săi şi că acea călătorie este “prea lungă” pentru el.

      Este bine pentru noi, ca şi creştini, când vedem că odihna noastră nu este aici. Şi noi suntem într-o călătorie care sfârşeşte în glorie, dar o călătorie în care avem de întâmpinat necazuri, de biruit dificultăţi, de dat mărturie şi de înfruntat împotrivire. Şi pentru noi, putem spune că drumul este “prea lung” şi că suntem prea mici pentru această călătorie.

      Dar dacă această călătorie era prea lungă pentru Ilie, nu era prea lungă şi pentru Dumnezeul lui Ilie. Cu o dragoste plină de grijă, Dumnezeu îi dă slujitorului Său tot ce trebuie; şi “cu puterea mâncării aceleia” – mâncare pe care Dumnezeu a dat-o – el a mers în călătoria sa timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi până la Horeb, muntele lui Dumnezeu.

      Cu Dumnezeu toate lucrurile sunt posibile. Când privim la lungimea călătoriei şi la micimea noastră, putem striga: “Cine este suficient pentru acestea?” (2. Corinteni 2:16 ). Dar, dintr-odată vine răspunsul: “Harul Meu îţi este de ajuns; pentru că puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune”. Şi astfel, dacă întregul har şi puterea Hristosului cel înviat sunt la dispoziţia noastră, putem astfel să alergăm spre ţintă, întăriţi “în harul care este în Hristos Isus” (2. Timotei 2:1 ).

      8. Horeb: Muntele lui Dumnezeu

       Hamilton Smith

      Ajuns la Horeb, Muntele lui Dumnezeu, profetul caută o ascunzătoare într-o peşteră. Cuvântul Domnului vine din nou cu întrebarea pătrunzătoare: “Ce faci aici, Ilie?”. Profetul fugise din locul mărturiei publice şi a slujirii active – fugise dinaintea ameninţării unei femei, fugise ca să-şi scape viaţa. El părăsise drumul slujirii, cu suferinţa, împotrivirea şi persecuţia lui, şi căuta un loc sigur în izolarea pustiei şi a peşterilor. Acum conştiinţa trebuie să îi fie încercată şi să dea socoteală Domnului pentru acţiunile sale. Cineva spunea odată: “La Horeb, Muntele lui Dumnezeu, toate lucrurile sunt goale şi descoperite, iar Ilie are de a face cu Dumnezeu şi numai cu Dumnezeu”.

      Cât de greu este să continui drumul slujirii când, aparent, totul sfârşeşte în eşec. Când nu sunt rezultate imediate în lucrarea noastră, când slujirea este desconsiderată, slujitorul dispreţuit sau chiar întâmpină împotriviri, tocmai atunci ne vine să fugim de fraţii noştri, să părăsim slujirea activă şi să căutăm odihnă sub un ienupăr sau izolare în ascunzători singuratice. Dar Domnul ne iubeşte prea mult ca să ne lasă să ne odihnim în locurile liniştite pe care ni le alegem noi. El ridică în conştiinţa noastră întrebarea: “Ce faci tu aici?

      O astfel de întrebare nu a fost pusă în singurătăţile Cheritului sau în casa din Sarepta. Profetul fusese condus la pârâul singuratic şii la casa văduvei la cuvântul Domnului, pe când la peştera din Horeb fugise la ameninţarea unei femei.

      Ilie are un întreit motiv pentru fuga în peşteră. În primul rând, el spune: “Am fost plin de râvnă pentru Domnul Dumnezeul oştirilor”. El lasă să se înţeleagă că zelul său pentru Domnul a fost cu totul în zadar şi astfel el a renunţat la întreaga mărturie publică. Preocuparea cu râvna noastră proprie va conduce întotdeauna la dezamăgire şi nemulţumire, fiind în pericolul de a renunţa la drumul slujbei noastre.

      Apoi el se plânge de poporul lui Dunezeu. Ei au părăsit poruncile lui Dumnezeu, au dărâmat altarul Său şi i-au ucis pe profeţii Săi. Aceasta lasă să se înţeleagă faptul că acea condiţie fără speranţă a poporului lui Dumnezeu a făcut inutilă continuarea lucrului în mijlocul lor.

      În cele din urmă, el spune: “Şi am rămas eu singur şi caută să-mi ia viaţa”. Profetul aduce ca argument faptul că a rămas singur şi că poporul înaintea căruia el dăduse o mărturie atât de puternică se întorsese împotriva lui, şi de aceea s-a îndepărtat de ei şi a căutat odihnă şi adăpost în peştera singuratică.

      Întrebarea Domnului scoate la iveală starea reală a sufletului profetului, însă acesta are încă de învăţat motivul real al fugii sale. Acesta nu era din cauza faptului că râvna sa eşuase în a provoca vreo schimbare, nici din cauza stării rele a poporului lui Dumnezeu, nici măcar pentru că ei îi căutau viaţa lui.

      Niciodată nu a fost o râvnă ca aceea a Domnului. El a putut spune: “Pentru că râvna casei Tale M-a mistuit”, şi totuşi a trebuit să spună: “În zadar m-am trudit, mi-am cheltuit puterea pentru nimic şi fără folos”. Niciodată nu fusese o stare mai rea în Israel decât în vremea când Domnul a lucrat în mijlocul lor. Şi din nou, cât de drept putea Domnul să spună în ziua umilinţei Sale: “Caută să-Mi ia viaţa”. Dar în ciuda râvnei Sale şi a muncii Sale în zadar, în ciuda stării poporului şi chiar dacă ei căutau fără încetare să Îi ia viaţa, totuşi, nici măcar pentru o clipă, El nu S-a abătut de la drumul ascultării desăvârşite de Tatăl. El nu a căutat niciodată un adăpost sigur în vreo peşteră izolată. El Şi-a continuat calea desăvârşită pe drumul ascultării de Tatăl şi al slujirii lipsite de egoism faţă de oameni. Ne dorim noi oare să cunoaştem secretul acelei vieţi minunate? Îl aflăm atunci când Îl auzim spunând: „Am pus întotdeauna pe Domnul înaintea mea; pentru că El este la dreapta mea, nu mă voi clătina” (Psalm 16:8). În plus, El nu S-a uitat la drumul greu pe care îl avea de străbătut, ci la sfârşitul glorios al călătoriei. „Chiar carnea Mea se va odihni în siguranţă… Îmi vei face cunoscută cărarea vieţii; faţa Ta este belşug de bucurie, la dreapta Ta sunt desfătări pentru totdeauna”.

      Aşadar, Ilie a fugit doar fiindcă nu-L avusese pe Domnul întotdeauna înaintea sa; el a privit mai degrabă la greutatea drumului decât la sfârşitul lui glorios. Faptul că viaţa lui devotată nu a reuşit să producă o schimbare, starea rea a poporului şi persecuţia la care era supus nu l-ar fi îndepărtat niciodată de pe drumul slujirii dacă L-ar fi avut pe Domnul înaintea ochilor săi. Şi ce importanţă mai are greutatea călătoriei, dacă sfârşitul ei este răpirea la cer într-un car de glorie!

      Deci, Domnul I se adresează din nou lui Ilie: “Ieşi şi stai pe munte înaintea Domnului”. Aceste cuvinte arată secretul eşecului său. Ilie poate să dea o mulţime de motive plauzibile pentru fuga sa în peşteră, însă adevăratul motiv este acela că nu-L avusese pe Domnul înaintea sa. Secretul mărturiei puternice înaintea lui Ahab, puterea sa de a-l învia pe fiul văduvei, puterea de a coborî foc din cer şi de a porunci ploaia, toate s-au datorat simplului fapt că el mergea şi acţiona înaintea Dumnezeului cel viu. Secretul fugii sale, pe de altă parte, era acela că a acţionat împins de frica faţă de o femeie care în scurtă vreme avea să moară. Când se adresează împăratului apostat, spune: “Domnul înaintea căruia stau”; când priveşte la împărăteasa imorală, gândul lui este mai degrabă: Izabela dinaintea căreia fug.

      Ilie trebuie să mai înveţe încă o lecţie ca să poată fi adus în mod conştient în prezenţa Domnului. El văzuse focul coborând pe Carmel, văzuse cerurile întunecate “de nori şi vânt” la venirea ploii şi astfel Ilie legase prezenţa Domnului de aceste manifestări înfricoşătoare ale naturii. El se gândise că, în urma acestor manifestări măreţe ale puterii lui Dumnezeu, întreaga naţiune se va întoarce la Dumnezeu într-o pocăinţă adâncă şi, într-adevăr, pentru moment ei au căzut cu feţele la pământ şi au recunoscut “Domnul, El este Dumnezeu”. Dar nu a avut loc nicio trezire reală. Ilie trebuie să înveţe că vântul, cutremurul de pământ şi focul pot fi într-adevăr slujitori ai lui Dumnezeu pentru a-i trezi pe oameni, dar dacă nu este auzit glasul “blând, în şoaptă”, atunci niciun om nu este câştigat cu adevărat pentru Dumnezeu. Tunetul de pe Sinai trebuia să fie urmat de glasul blând şi liniştit al harului pentru ca inima omului să fie atinsă şi câştigată. Dumnezeu nu era nici în vânt, nici în cutremurul de pământ, nici în foc, ci în glasul blând şi liniştit.

      Şi a fost aşa: când l-a auzit Ilie, şi-a înfăşurat faţa în mantaua sa şi a ieşit şi a stat la intrarea peşterii”. Ilie este în prezenţa Domnului, iar rezultat imediat este că “şi-a înfăşurat faţa cu mantaua sa”. Departe de Domnul, el vorbeşte despre sine însuşi, în prezenţa Domnului, el se ascunde pe sine însuşi. Dar el are încă mândrie, amărăciune şi mânie în inimă, aşa că Domnul îl cercetează din nou cu întrebarea “Ce faci aici, Ilie?”. Dumnezeu va avea totul descoperit în prezenţa Sa. Ilie îşi descarcă din nou sufletul. Tot ceea ce spune este în fapt adevărat, dar duhul în care o spune este în totalitate greşit. Nu e greu să ne dăm seama de mândria rănită şi amărăciunea care stau în spatele cuvintelor sale şi care îl conduc pe proroc să vorbească de bine despre el însuşi şi numai de rău despre poporul lui Dumnezeu.

      Profetul, după ce şi-a repetat plângerea şi a arăta ce era în inima sa, trebuie să audă judecata solemnă a lui Dumnezeu.

      În primul rând, Domnul spune: “Du-te, întoarce-te pe drumul tău”. Profetul trebuie să se întoarcă pe drumul său. Apoi el trebuie să numească alte instrumente care să ducă mai departe lucrarea Domnului. Nu se plânsese Ilie de răutatea poporului lui Dumnezeu? Iată că lui îi revine misiunea dureroasă de a-l numi pe Hazael împărat peste Siria – un instrument de pedeapsă pentru poporul lui Dumnezeu. Nu fugise Ilie dinaintea ameninţării imoralei Izabela? Iată că trebuie să îl numească pe Iehu împărat peste Isral – instrumentul care va executa judecata asupra Izabelei. Nu vorbise Ilie bine despre el însuşi şi se gândise că rămăsese doar el singur? Iată că trebuie să îl numească pe Elisei profet în locul său. Uitase profetul într-atât pe Dumnezeu şi tot ceea ce El făcuse în Israel, încât se gândea că rămăsese doar el şi că el era singurul om prin care Dumnezeu putea lucra? Acum el trebuie să afle că Dumnezeu are şapte mii care nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal. Ilie fusese, într-adevăr, foarte zelos pentru Dumnezeu, dar nu fusese în stare să îi descopere pe cei şapte mii de oameni ascunşi ai lui Dumnezeu. El putuse vedea starea rea a majorităţii, putuse să vadă ceea ce Dumnezeu făcea în judecată, dar nu putea să discearnă ceea ce Dumnezeu făcea în har.

      În prezenţa acestui mesaj solemn, profetul este redus la tăcere. El nu mai are niciun cuvânt de spus despre sine însuşi. Pe Carmel, el spusese înaintea împăratului şi a întregului Israel: “Numai eu am rămas profet al Domnului”; pe muntele Horeb, el a spus de două ori în prezenţa Domnului: “Am rămas eu singur”. Dar, în final, el trebuie să înveţe lecţia binemeritată – el era doar unul din cei şapte mii.

      În final putem observa un alt detaliu mişcător în această întâmplare, şi anume atenţia comportamentului lui Dumnezeu, chiar şi într-un moment de mustrare. Cineva spunea: “Dumnezeu S-a purtat faţă de Ilie ca faţă de un slujitor preaiubit şi credincios chiar şi atunci când l-a făcut să-şi vadă slăbiciunea în ceea ce priveşte energia credinţei; pentru că El i-a descoperit lucrul acesta numai lui Ilie, nu şi celorlalţi, cu toate că El l-a făcut să ajungă la noi pentru învăţătura noastră”.

      9. Ahazia: Mesajul morţii

       Hamilton Smith

      Aşa cum lucrarea publică a lui Ilie a început cu un mesaj de judecată către împăratul Ahab, tot la fel se încheie cu un mesaj de moarte către fiul său imoral, împăratul Ahazia. Citim despre acest om că „el a făcut rău în ochii Domnului şi a umblat în calea tatălui său şi în calea mamei sale şi în calea lui Ieroboam, fiul lui Nebat, care făcuse pe Israel să păcătuiască” ( 22:52 ). Caracterul său era o combinaţie între nepăsarea tatălui său şi idolatria fanatică a mamei sale. Cei trei ani şi jumătate de foamete, denunţarea lui Baal pe Muntele Carmel, judecata profeţilor falşi, atitudinea solemnă a lui Dumnezeu faţă de tatăl său, toate trebuie să fi fost cunoscute de Ahazia, dar, în ceea ce îl privea, totul a fost inutil. Nepăsător faţă de toate avertismentele, el “a slujit lui Baal şi i s-a închinat şi L-a mâniat pe Domnul Dumnezeul lui Israel, potrivit cu tot ce făcuse tatăl său”.

      Este, aşadar, imposibil ca cineva să se împietrească faţă de Dumnezeu şi să prospere. Necazurile se adună în jurul împăratului decăzut. Moabul se răscoală, iar el însuşi este doborât după ce cade de la o cameră de sus din palatul său. Va trezi oare pe împărat această boală şi îi va întoarce gândurile către Domnul Dumnezeul lui Israel? Vai! Când lucrurile mergeu bine a trăit fără Dumnezeu, iar în necaz dispreţuieşte pedeapsa Domnului. Când era sănătos, el a slujit idolilor cu toată râvna fanatică a mamei sale, iar în boală, mintea lui decăzută este incapabilă să scape de puterea lor demonică. În loc să se îndrepte cu pocăinţă spre Domnul Dumnezeul lui Israel, el îl întreabă pe Baal-Zebub, dumnezeul Ecronului, dacă se va însănătoşi.

      Ecron era cel mai mare oracol păgân din acea vreme – era locul sfânt al dumnezeului sidonian, Baal-Zebub, adică dumnezeul muştelor. Prin slujitorii lui, el era renumit ca posedând puterea de a vindeca boli şi de a alunga demoni. De aceea, în timpul Noului Testament, fariseii Îl acuză pe Domnul de scoaterea demonilor prin puterea lui Beelzebub. Câteva generaţii mai înainte, Saul, în strâmtorarea sa, s-a întors către demoni, doar pentru a auzi sentinţa imediată prin profetul Samuel. Ahazia, în timpul său, repetă grozavul păcat al împăratului Saul. Copleşit de necazuri, şi el, în modul cel mai arogant, el Îl înfruntă public pe Dumnezeul cel viu implorând ajutorul demonilor şi, în mod asemănător, îşi aude sentinţa pronunţată prin profetul Ilie.

      Vai, oamenii din vremea şi din generaţia noastră nu au primit avertismentul din exemplul solemn al acestor împăraţi păcătoşi. Pretutindeni, în mijlocul necazurilor lor dureroase şi a calamităţilor distrugătoare, oamenii îşi întind încă odată mâna către demoni. Trăind fără Dumnezeu în timpurile lor de pace şi prosperitate, nepocăindu-se şi refuzând să Îl recunoască pe Dumnezeu în timpurile de nenorocire, ei cad pradă puterii demonilor. Oameni de ştiinţă, scriitori şi profesori de religi sunt plini de energie în goana lor după spiritism. Nici intelectul sau imaginaţia, nici religia omenească nu pot salva din vrăjile demonilor, ci doar pentru a afla încă odată că a glumi cu diavolul înseamnă pecetluirea sentinţei lor. “Taina fărădelegii lucrează deja”. Oamenii, lepădându-L pe Dumnezeu şi dispreţuind evanghelia, sunt pregătiţi pentru a se aşeza sub autoritatea celui “a cărui venire este potrivit lucrării lui Satan, în orice putere şi semne şi minuni ale minciunii şi în orice amăgire a nedreptăţii pentru cei care pier, pentru că ei n-au primit dragostea adevărului, ca să fie mântuiţi. Şi de aceea Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca ei să creadă minciuna, ca să fie judecaţi toţi cei care nu au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nedreptate.” (2. Tesaloniceni 2:8-12 ). Apostazia face loc spiritismului, iar spiritismul pregăteşte calea celui fărădelege, a cărui venire este potrivit lucrării lui Satan.

      Dar oamenii uită, precum Ahazia, că Dumnezeul nostru este un foc mistuitor şi că, dacă oamenii dispreţuiesc harul Său şi Îi sfidează puterea, El, la final, îi va aduce la judecată şi Îşi va răzbuna gloria Sa. Ahazia a descoperit aceasta pe piele sa. Înştiinţat de Îngerul Domnului, Ilie îi întâmpină pe slujitorii împăratului cu un mesaj din partea Domnului, ce rosteşte sentinţa sa. Împăratul nu se va mai ridica din pat, ci va “muri negreşit”. După cum spunea cineva: “Moartea trebuie să justifice adevărul şi existenţa lui Dumnezeu atunci când necredinţa refuză şi respinge toate celelalte dovezi”.

      Acesta, deci, este ultimul mesaj al lui Ilie înainte de a fi luat din această scenă a păcatului şi dus într-o scenă a gloriei. Pentru văduva săracă, în casa ei singuratică, el a fost “un parfum de viaţă pentru viaţă”; pentru împăratul apostat, în palatul său nelegiuit, el a fost “un parfum de moarte pentru moarte”.

      După ce îşi duce mesajul, el se retrage pe vârful muntelui. În despărţire morală de lumea vinovată a timpului său şi deasupra ei, din punct de vedere spiritual, era la adăpost de ura oamenilor şi de puterea demonilor. Sfântă şi fericită separare, care arată cât de deplin a fost restabilit „omul cu aceleaşi slăbiciuni ca şi noi”, căpătând acea încredere liniştită care este partea potrivită pentru omul lui Dumnezeu. Împăraţi apostaţi, Izabele persecutoare, căpitanii şi cei cincizeci ai lor nu mai reprezintă o îngrijorare pentru Ilie, care, cu o încredere calmă în Dumnezeul cel viu, stă pe vârful muntelui, aşteptând ultimul episod măreţ în care va intra într-o casă a gloriei.

      Ce poziţie binecuvântată pentru aceia care, în mijlocul apropierii atât de rapide a apostaziei creştinismului, pot, asemenea lui Ilie în timpul său, lăsa deoparte această lume rea şi, în linişte, să aştepte acea clipă măreaţă când, la strigătul Domnului, ei vor intra într-o scenă a gloriei pentru a fi pentru totdeauna cu Domnul.

      În această poziţie de separare morală, nu numai că Ilie este la adăpost de duşmanii săi; mai mult decât atât, focul lui Dumnezeu este la dispoziţia lui pentru a-i nimici. El află, într-adevăr, că Îngerul Domnului care trimite un mesaj de judecată către împăratul păcătos este, în acelaşi timp, Îngerul Domnului care „Îşi aşază tabăra în jurul acelora care se tem de El şi-i scapă” (Psalm 34:7). Prin urmare, două căpetenii şi cei cincizeci ai lor sunt nimiciţi de focul coborât din cer. Împăratul, înţelegând că nu are de a face cu om cu o putere obişnuită, trimite două căpetenii bine echipate pentru a-l face pe acesta să se supună ordinului său categoric. Absolut indiferent faţă de parada militară şi de numărul soldaţilor, Ilie răspunde calm: „Dacă sunt un om al lui Dumnezeu, să se coboare foc din ceruri şi să te mistuie, pe tine şi pe cei cincizeci ai tăi”. Dacă Ilie este un om al lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu este cu Ilie, iar Ahazia trebuie să înveţe că împăraţii, cu toate oştirile lor, nu au nicio putere împotriva unui singur om dacă Dumnezeu este cu el.

      Cu toate acestea, este o lecţie şi mai profundă în acest tablou minunat. În istoria lui Ilie, de două ori a coborât foc din cer, dar cât de diferite sunt situaţiile. Pe Carmel, “focul Domnului a căzut şi a mistuit jertfa”. Focul a căzut asupra jertfei ca ispăşire pentru păcatele poporului vinovat şi poporul pleacă liber – niciun israelit nu a fost atins de acel foc. Ca rezultat, poporul a fost adus la Dumnezeu; “au căzut cu feţele la pământ şi au spus: Domnul, El este Dumnezeu”. O prefigurare a acelui moment sublim când Hristos “a suferit… pentru păcate, Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu” (1. Petru 3:18 ). Au trecut câţiva ani de când focul a căzut peste jertfe de pe Carmel, iar harul lui Dumnezeu, care furnizase acea jertfă şi care îl apărase pe poporul vinovat de focul judecăţii, a fost uitat. Jertfa a fost desconsiderată şi acum, din nou, focul cade de pe vârful muntelui. Dumnezeu Îşi va apăra din nou gloria Sa printr-un foc mistuitor. Dar, de această dată, nu este nicio jertfă între un Dumnezeu sfânt şi un popor păcătos. Jertfa fusese desconsiderată şi, în loc ca focul să cadă asupra jertfei, acesta cade asupra oamenilor vinovaţi într-o nimicire copleşitoare.

      Aceasta este doar o umbră palidă a blestemului care i se pregăteşte acestei lumi vinovate. Timp de secole, vestea bună a iertării păcatelor a fost proclamată prin măreaţa jertfă a Domnului Isus Hristos. Oamenii au dispreţuit-o până într-atât încât , în ţările privilegiate cu tradiţie creştină, ea a ajuns în cele din urmă ţinta unui dispreţ general. Dumnezeu nu poate fi astfel dispreţuit; dacă oamenii dispreţuiesc judecata de la cruce şi Îl calcă în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, atunci “nu mai rămâne jertfă pentru păcate, ci o înfricoşătoare aşteptare sigură a judecăţii şi văpaie de foc care-i va mistui pe cei împotrivitori” (Evrei 10:26, 27 ). Dacă oamenii nu vor să audă, prin judecata care a căzut asupra lui  Hristos atunci când El a fost făcut jertfă pentru păcat, că Dumnezeu este un Dumnezeu al harului care poate să ierte, atunci ei vor trebui să audă prin judecata care va cădea asupra lor înşişi că Dumnezeu este un foc mistuitor care va aduce răzbunare asupra tuturor celor care Îl dispreţuiesc pe Fiul Său. Deci, dispreţuitorii să nu uite că Cel care a purtat judecata pe cruce este Cel care va arăta din ceruri împreună cu îngerii puterii Sale într-o flacără de foc aducând răzbunare asupra celor care nu-L cunosc pe Dumnezeu şi care nu se supun evangheliei Domnului nostru Isus Hristos. Puşi înaintea avertizării Cuvântului lui Dumnezeu, oamenii ar trebui să exemplul celei de-a treia căpetenii, care cere îndurare şi o primeşte.

      În acest ultim tablou, Dumnezeu îl recunoaşte şi îl foloseşte pe slujitorul Său restabilit, care Îl mărturiseşte pe Dumnezeu fără teamă şi aceasta chiar în cetatea din care fugise la ameninţarea unei femei. În ascultare de cuvântul Domnului, fără nicio urmă de frică, acest om singuratic, escortat de oastea împăratului duşman, coboară în adăpostul duşmanului pentru a apăra gloria lui Dumnezeu prin repetarea mesajului morţii. Împăratul apostat este acolo, stricata Izabela poate fi şi ea acolo, dar nicio ură de-a împăraţilor sau ameninţările unei femei violente nu pot să trezească nici măcar o urmă de teamă în acest om restabilit care, din nou, umblă cu încredere în Dumnezeul cel viu, având lumea în urmă şi gloria înainte.

      Secole mai târziu, această ultimă faptă publică din istoria lui Ilie este amintită de către ucenicii Domnului Isus (Luca 9:51-52 ). Drumul Său pământesc apropiindu-se de sfârşit, a venit vremea ca Hristos să fie “primit sus”. Îndreptându-Şi faţa cu hotărâre spre Ierusalim, drumul Său trece prin ţara lui Ilie şi, tot la fel cum aceşti samariteni din vechime l-au respins pe slujitorul Domnului atunci când era pe punctul de a fi primit sus, tot aşa şi acum, în împrejurări asemănătoare, ei Îl resping pe Domnul Însuşi. Porţile eterne urmau să se deschidă pentru Împăratul gloriei. După victoria de la cruce, cerul era gata să Îl primească pe Domnul puternic în luptă, dar, pe pământ, citim că “nu l-au primit”. Ucenicii sunt ofensaşi de insulta adusă Domnului şi Stăpânului lor. Ei realizau puţin din mărimea gloriei spre care El mergea, ei puteau vedea puţin din perspectiva binecuvântării deschisă prin noul Său loc în glorie. Dar ei Îl iubeau pe Domnul şi, aşa cum Ilie a chemat foc din ceruri asupra căpeteniilor jignitoare, tot aşa şi ei i-ar fi nimicit cu foc din cer pe aceşti samariteni batjocoritori.

      Cererea lor nu era rea din punct de vedere moral; afecţiunea lor pentru Domnul îi îndemna la aceasta; dreptatea faţă de cei care Îl respingeau pe Hristos cerea aceasta şi, într-adevăr, aşa cum am văzut, va veni vremea când Domnul va fi descoperit din ceruri într-o flacără de foc şi aducând predeapsă asupra unei lumi ce L-a respins pe Hristos. Dar acel timp nu a venit încă; între ziua când Domnul a fost primit sus în ceruri şi momentul când El va veni din ceruri în judecată există cea mai minunată perioadă a istoriei lumii – perioada în care Dumnezeu împarte harul către aceeaşi lume care Îl  respinge pe Hristos. Despre aceasta ucenicii cunoşteau foarte puţin sau chiar deloc. Ei puteau să înţeleagă că se împlineşte judecata pe pământ, dar nu puteau să ajungă până la gândul că harul este dăruit din ceruri. Aşadar, acesta este adevărul glorios; prin Hristosul înviat, Dumnezeu vesteşte har către o lume a păcătoşilor. “Prin Acesta vi se vesteşte iertarea păcatelor” (Faptele Apostolilor 13:38 ).

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*